Pearl S. Buck
Casa de lut Vol. 1 – Tarina…………………… 2 Vol. 2 – Feciorii ……………….. 565 Vol. 3 – Casa invrajbita ……1317
1
2
Pearl S. Buck
Volumul I ŢARINA Traducere de JUL. GIURGEA
EDITURA TRIBUNA CRAIOVA – 1993
3
————————————————— Îngrijirea ediţiei: VALERIU CÎMPEANU Coperta de ŞTEFAN BRĂDICEANU ————————————————— Versiunea românească a acestei cărţi a fost făcută din originalul în limba engleză al trilogiei NOUSE OF EARTH de Pearl S. Buck, apărut în editura Grosset & Dunlap, Inc., New York, 1931. —————————————————
4
———————————————— Corectură [V1.0]: august 2015 Corectură [V2.0]: decembrie 2015 ————————————————
5
P REF AŢĂ Când această trilogie a început să prindă formă, ea a fost plănuită pentru a fi închegată nu numai într-o singură carte, ŢARINA, ci pentru a înfăţişa felul în care a luat fiinţă o familie chineză, care ca şi aproape majoritatea marilor familii se ridică de jos, din mijlocul populaţiei rurale. Povestirea din prima carte nu este povestea unui fermier, ci a unui agricultor care se ridică ceva mai sus decât ceilalţi fermieri dimprejurul lui, un om care a trăit şi va trăi întotdeauna la ţară, dar care şi-a întrebuinţat pământul pe care-l avea, drept temelie pentru înjghebarea unei familii. Nimic în viaţa chinezească şi de fapt chiar în viaţa oamenilor în general, nu poate fi mai semnificativ, decât felul acesta de ridicare şi decădere a familiilor. Întemeietorul este adeseori un bărbat energic, naiv, inteligent şi simplu, ai cărui copii vor depăşi foarte curând felul de viaţă al înaintaşilor lor, aşa că vor duce înainte şi foarte departe vigoarea lui pe alte tărâmuri de existenţă. În cartea FECIORII vigoarea de la început a lui Wang Lung, se manifestă în războaie, în negoţ, în dorinţa de a
6
câştiga şi a cheltui banul, dar această vigoare concentrată la început numai la unul dintre eroi, începe să se fărâmiţ eze, pe măsură ce trece vremea, trecând asupra fiilor şi manifestându-se în numeroase domenii. În CASA ÎNVRĂJBITĂ această vigoare pare aproape dispărută. Moleşeala pricinuită de viaţa în belşug, depărtarea ce se statorniceşte tot mai mult între urmaşi şi între pământul care le-a fost leagăn, forţele complicate ale existenţei moderne, au temperat şi au distrus în parte egoismul inconştient şi neliniştit al întemeietorului familiei. Urmaşii încep să se înstrăineze unul de altul, nu numai fiziceşte ci şi spiritualiceşte. Într-o bună zi însă toţi aceştia vor fi treziţi din nou la viaţă şi se vor aduna laolaltă, datorită renaşterii undeva în mediul rural a unui om simplu şi ambiţios, dar renaşterea aceasta va veni mai târziu. Aceasta este povestea marilor familii chinezeşti. Astăzi în China povestea aceasta se desfăşoară în linie orizontală şi perpendiculară. Ceea ce vasăzică anume, că deşi povestirea din CASA DE LUT îmbrăţişează, o epocă de cincizeci de ani, fiecare episod al ei reprezintă viaţa, în felul în care e trăită astăzi şi în care va fi trăită multă vreme de aci înainte, deoarece China îşi are izvoarele de viaţă atât în trecut cât şi în prezent, în timpurile medievale cât şi în cele moderne. Este un imperiu destul de mare,
7
pentru a putea să trăiască în felul acesta. Celelalte naţiuni se zbat din toate puterile, pentru uniformizarea vieţii, China însă nu se gândeşte la aşa ceva. La ţară oamenii trăiesc şi muncesc şi astăzi, exact cum au muncit şi străbunii lor, trăind în aceleaşi case şi întrebuinţând aceleaşi unelte de plugărie. Doar că astăzi s-ar putea întâmpla ca ţăranul să-şi oprească plugul în brazdă şi să ridice fruntea, ca să se uite după aeroplanul care se pierde în zare. Dar chiar atunci când se uită, nu pierde prea multă vreme. Pentru el adevărata realitate este şi astăzi pământul, plugăria, groaza de foametea care-l pândeşte mereu, prin urmare aievea este numai lupta pentru a stăpâni cât mai mult pământ şi a avea hrană mai multă. Dar cu toate acestea în aeroplanele ce brăzdează văzduhul, este a treia generaţie, din aceeaşi familie, care se uită curioasă, şi de cele mai multe ori nepăsătoare la furnica îmbrăcată în straie albastre de pânză care se târăşte încet în lungul brazdelor cafenii ce fug acolo, adânc pe dedesubtul ei. Fiecare îşi are semnificaţia lui şi fiecare îşi are locul dinainte stabilit în caleidoscopul uriaş care reprezintă viaţa chineză. Ar fi prea devreme să încercăm de acum să prevestim ziua când aceşti doi factori se vor întâlni din nou împreună şi se vor uni. Poate într-o bună zi va izbucni o mare şi adevărată revoluţie, care va distruge fie pe unul fie pe celălalt dintre ei, sau
8
îi va sili să se unească. Dar până atunci va trebui să mai treacă multă vreme şi un drum foarte lung de făcut, ori deocamdată factorii aceştia doi sunt dezbinaţi. Prin urmare ultima carte din această povestire, trebuie să se încheie fără nimic sigur şi fără nimic ce ai putea prevedea dinainte. Nimic sigur şi nimic ce s-ar putea prevedea… dar uşa e larg deschisă pentru ceea ce va aduce viitorul. P.S.B.
9
ŢARINA
Capitolul I Era ziua lui de nuntă. Când deschise ochii în mijlocul luminii tulburi dintre perdelele trase împrejurul patului, Wang Lung nu-şi putu da seama numaidecât, de ce zorile zilei de astăzi i se par altfel decât zorile zilelor de până acum. În casă era linişte şi nu se auzea decât respiraţia uşoară şi tusea chinuită a bătrânului său părinte, în odaia care se deschidea de cealaltă parte a tindei, în faţa uşii de la odaia lui. În fiecare dimineaţă primul zvon ce tresărea în casă, era tusea bătrânului. De obicei Wang Lung sta întins în aşternut şi aştepta, până când zvonul începea să se apropie tot mai mult şi auzea uşa de la odaia tatălui său scârţâind în ţâţânile de lemn. Dar în dimineaţa aceasta nu mai întârzie, ci sări în picioare şi feri perdelele patului. De afară venea o lumină tulbure, de zori însângerate şi, prin ochiuleţul de fereastră în patru colţuri, peste care hârtia sfâşiată, tremura în boa-
10
rea dimineţii, clipea un colţişor de cer, ca bronzul. Se apropie de fereastră şi smulse foaia de hârtie. — Acum e primăvară şi de asta nu mai e nevoie, murmură el. Îi era ruşine să strige în gura mare, că astăzi ar vrea şi el, ca în casa lor să fie dereticat şi toate lucrurile aşezate la locul lor. Ochiul de fereastră abia era atât de larg, încât săşi poată trece mâna prin el, dar totuşi întinse palma, ca să simtă boarea de afară. Un vântuleţ uşor adia din răsărit şi susura încărcat de umezeală. Era semn bun! Ţarina avea nevoie de umezeală, ca să poată răsări semănăturile. Astăzi ar fi fost peste putinţă să vină ploaia, dar dacă vântul se va înteţi, peste câteva zile trebuia să vină şi ea. Va fi foarte bine şi aşa! Abia ieri spusese părintelui său că, dacă va mai ţine zăpuşeala aceasta, spicul grâului va rămâne sec şi fără bob. În clipa aceasta i se păru că pronia cerească alesese tocmai ziua de astăzi pentru a-i sta într-ajutor. Holdele lui vor da rod! Ieşi în tindă şi, în mers, îşi îmbrăcă pantalonii de pânză albastră, încingându-se peste mijloc cu fâşia de aceeaşi culoare, care-i ţinea loc de bete. Rămase despuiat până la brâu, ca să-şi încălzească apa de care avea nevoie pentru baie. Trecu în şopronul lipit de peretele casei, unde aveau bucătăria, şi din adâncul întunecat de umbră, văzu boul că
11
întoarce capul spre el din colţul cel mai apropiat de uşă şi mugeşte încet şi stins. Bucătăria lor era făcută ca şi casa, din bucăţi mari de pământ nears, pământ frământat în picioare, cu pleavă şi paie, pe care-l aduseseră din ţarina lor. Tot din pământul ţarinei lor făcuse bunicul său în tinereţe şi plita cu vatră, care, acum era arsă pe dinăuntru şi neagră pe dinafară din pricina anilor nenumăraţi cât gătiseră demâncare la ea. În gura arsă a plitei de lut, era o căldare de cioaie, adâncă şi rotundă. Căldarea aceasta o umplu până la jumătate cu apa dintr-o oală de pământ ce era la îndemână, dar turnă cu multă cruţare, căci apa era lucru de preţ. După câteva clipe de îndoială întoarse oala cu gura în jos şi turnă tot conţinutul în căldare. Astăzi era ziua când va trebui să-şi spele tot trupul. Din anii copilăriei lui, când îl ţinea maică-sa în poală, nimeni nu-i mai văzuse trupul gol. Dar astăzi îl va vedea cineva şi ar fi vrut ca trupul său să fie curat. Trecu spre fundul bucătăriei, de cealaltă parte a plitei, şi luă o mână de iarbă uscată şi câţiva coceni din grămada care era în colţul şopronului şi-i aşeză cu băgare de seamă în gura vetrei, potrivind fiecare firicel. Pe urmă scoase amnarul şi scăpără o scânteie în fărâma de iască, şi aruncând-o în şomoiogul de paie, acesta prinse numaidecât flacără.
12
Astăzi era ziua când el trebuia pentru cea din urmă oară să mai aţâţe focul. De şase ani, de când murise maică-sa, îl aţâţase în fiecare dimineaţă. Făcea focul, încălzea apa, o turna într-un castron şi intra în odaia unde părintele său aştepta, aşezat pe marginea patului, tuşind şi pipăind cu mâna după încălţămintea care era pe podmol. Şase ani la rând, bătrânul aşteptase în fiecare dimineaţă pe fiul său, să-i aducă apa fierbinte din castron, pentru a-şi potoli tusea. Acuma bătrânul şi fiul său se vor putea odihni. În casa lor va veni o femeie. De aci înainte Wang Lung nu va mai trebui niciodată să se ridice – vara-iarna – din aşternut în fiecare zori, ca să aţâţe focul. Va sta întins şi va aştepta, şi-i vor aduce şi lui castronul de apă fierbinte, iar dacă se va întâmpla ca ţarina lui să dea recoltă îmbelşugată, pe apa fierbinte din castron vor fi şi frunzuliţe de ceai. Aşa fusese odinioară, în câte un an de recoltă. Iar dacă femeia va osteni de roboteală, va veni rândul copiilor să aţâţe focul, copii mulţi pe care-i va naşte lui Wang Lung. Gândindu-se la aceşti copii care vor mişuna prin cele trei odăiţe ale lor, Wang Lung stătu în loc şi începu să se gândească. Cele trei odăi ale casei lor li se păruseră întotdeauna prea mult pentru ei doi, căci de la moartea mamei lui, casa era pe jumătate goală. Trebuiseră să se împotrivească mereu rudelor lor care erau mai strâm-
13
torate – cum era unchiul său, care avea un cârd de copii şi le spunea mereu: — Cine a mai văzut, ca doi oameni care trăiesc numai ei singuri, să aibă nevoie de atâta loc? Nu se poate ca părintele să doarmă împreună cu fiul său? Căldura trupului tânăr al fiului, ar putea domoli tusea bătrânului. Dar părintele său îi răspundea întotdeauna: — Patul mi-l voi împărţi numai cu nepotul meu. El îmi va încălzi ciolanele bătrâne, în ziua când voi ajunge nevolnic. De aici înainte trebuia să vină şi nepoţii – nepoţi peste nepoţi! Vor trebui să aştearnă paturi în lungul pereţilor şi în tindă. Toată casa va fi plină de paturi. Flacăra din sobă se domoli şi focul se stinse, iar apa din căldăruşă începu să se răcească, în timp ce Wang Lung se gândea la paturile ce va trebui să le aşeze în casa lor care acuma era pe jumătate pustie. Chipul întunecat al bătrânului apăru în pragul uşii, strângându-şi cu mâinile împrejurul trupului, hainele pe care nu şi le încheiase încă. Tuşea şi scuipa, răsuflând cu greutate. — Cum se poate să nu fie încă apă fierbinte, ca să-mi încălzesc plămânii? Wang Lung făcu ochii mari şi se uită la el, pe urmă îşi aduse aminte şi-i fu ruşine de el însuşi.
14
— Şomoiogul de paie pe care l-am pus pe foc, e reavăn, murmură el din dosul sobei, Vântul umed de afară… Bătrânul tuşea cu nădejde, fără să ţină seamă de vorbele lui şi nu se opri, până când văzu că apa începe să dea în undă. Wang Lung îi turnă puţină într-un castron, pe urmă, după ce stătu câteva clipe în cumpănă, întinse mâna şi feri capacul de pe o ulcică smălţuită ce era pe poliţa de deasupra sobei, şi dintr-însa scoase între degete câteva frunzuliţe răsucite şi uscate de ceai, pe care le împrăştie pe deasupra apei fierbinţi din castron. Bătrânului îi luciră ochii de lăcomie, dar cu toate acestea începu numaidecât să scâncească: — De ce eşti risipitor? Ceaiul risipit în felul acesta, este tot atâta ca şi când ai încerca să înghiţi argint! — Astăzi este ziua! răspunse Wang Lung şi chicoti scurt. Bea, ca să te simţi mai uşurat! Bătrânul luă castronul în palmele bătucite, cu degete ciolănoase şi începu să soarbă gemând şi murmurând neînţeles. Ochii lui lacomi urmăreau frunzuliţele răsucite cum se destind şi tremură pe suprafaţa apei fierbinţi, dar nu se putea hotărî să le înghită. — Vezi că se răceşte, zise Wang Lung. — Adevărat… aşa este, răspunse bătrânul speriat şi începu să soarbă adânc din castronul cu ceai fierbinte. Pe
15
chipul lui se vedea o mulţumire animalică, întocmai ca a unui copil care nu se mai gândeşte la nimic, decât la mâncarea pe care o are dinainte. Dar cu toată mulţumirea pe care o simţea, ar fi fost peste putinţă să nu vadă pe Wang Lung, că deşartă toată apa din căldare într-un ciubăr adânc de lemn. Ridică fruntea şi se uită la fiul său. — Ai apă destulă, ca sa faci să încolţească sămânţa de pe o holdă, zise el pe neaşteptate. Wang Lung vărsă apa din căldare până la ultima picătură. De răspuns, nu-i răspunse nimic. — Ce faci acolo? strigă tatăl său răstit. — De la Anul Nou nu mi-am mai spălat trupul în întregime, răspunse Wang Lung cu sfială. Îi era ruşine să spună tatălui său, că are de gând să-şi spele trupul ca să fie curat, când îl va vedea femeia. Ridică ciubărul şi ieşi repede din bucătărie, ca să treacă în odaia lui. Uşa prinsă în ţâţânile de lemn nu se închidea tocmai bine în uşciorii vechi, aşa că bătrânul trecu în tindă şi, apropiindu-se de uşă, puse gura la despărţitura ce se vedea între scânduri şi strigă: — N-are să iasă bine. Dacă obişnuieşti femeia cu astfel de lucruri – dimineaţa, ceai în apa fierbinte şi toată spălătura asta!
16
— Numai o dată se întâmplă să fie o zi ca asta, strigă Wang Lung din odaia lui. Pe urmă adăugă: După ce voi isprăvi cu spălatul, voi arunca apa pe holdă, aşa că nu se va pierde cu totul fără folos. La aceste cuvinte bătrânul nu mai zise nimic, aşa că Wang Lung îşi descinse betele şi se dezbrăcă. La lumina care tremura ca o pată în patru colţuri, strecurată prin spărtura tăiată în perete, muie un mic prosop în apa care aburea şi începu să-şi frece din toate puterile trupul zvelt, cu piele întunecată. Deşi trupul îi era cald, totuşi din pric ina curentului de aer, pielea umedă i se înfiora uşor, aşa că muie prosopul de mai multe ori la rând în apa fierbinte şi începu să se frece cu mişcări repezi, până când din trupul său prinseră să se ridice nouraşi uşori de aburi. Pe urmă se apropie de o lădiţă de lângă perete, care fusese a mamei lui, şi dintr-însa scoase un rând de haine curate, de pânză albastră. Se gândi că astăzi ar putea să-i fie frig, în hainele acestea de pânză, fără hainele căptuşite cu scamă, purtate în timpul iernii, dar aducându-şi aminte de ele, îşi zise că i-ar fi peste putinţă să îmbrace hainele acelea şi să le simtă pe trupul curat. Faţa hainelor lui era sfâşiată şi murdară, iar din găuri îi atârnau smocurile de scamă cenuşie şi încâlcită. N-ar fi vrut ca femeia să-l vadă pentru întâia oară, cu laţele atârnându-i din haine. Mai târziu, va putea să i le
17
petecească, dar de văzut nu trebuia să le vadă din prima zi. Peste ilicul şi pantalonii de pânză albastră, îmbrăcă un halat lung, făcut din acelaşi material – halatul lui pe care-l purta numai în zile de sărbătoare, cel mult de zece ori pe an. Pe urmă cu mişcări îndemânatice începu să-şi despletească repede coada lungă ce-i atârna pe spate, şi scoţând un pieptene de lemn din sertarul măsuţei ce se legăna pe picioare, începu să se pieptene. Tatăl său se apropie din nou de uşă şi punând gura pe interstiţiile dintre scânduri, strigă: — Dar eu nu mănânc nimic astăzi? întrebă el cu glasul plângător. Oasele unui om de vârsta mea, sunt moi ca nişte otrepe în fiecare dimineaţă, dacă nu le dai ceva de mâncare. — Vin numaidecât, răspunse Wang Lung, şi luând un şiret negru de mătase, începu să-şi împletească părul cu mişcări grăbite. Stătu câteva clipe, apoi îşi scoase halatul şi aşezându-şi coada împrejurul capului, ieşi din odaie cu ciubărul în mână. Îşi uitase cu totul de mâncare. Va trebui să toarne puţină apă într-un castron cu făină, ca să facă un cir pentru tatăl său. El nu se putea gândi tocmai acuma să mai mănânce. Ieşi cu ciubărul în faţa casei şi vărsă apa în apropierea intrării, dar în timp ce o vărsa, îşi aduse aminte că a
18
întrebuinţat toată apa din căldare pentru spălat, aşa că va trebui să aţâţe focul din nou. Se simţi cuprins de un val de nemulţumire împotriva tatălui său. „Bătrânul acesta nu se mai gândeşte la nimic altceva, decât la mâncare şi băutură”, îşi zise el în timp ce sta chircit la gura sobei; dar nu îndrăzni să spună ceva cu glasul ridicat, de teamă să nu-l audă. Astăzi era cea din urmă dimineaţă, când mai pregătea prânzul pentru tatăl său. Scoase o găleată de apă din fântâna din faţa casei şi turnă câteva linguri în căldarea de pe plită; apa începu foarte curând să fiarbă şi după ce pregăti cirul, îl duse părintelui său. — Astă seară, tată, vom mânca orez, zise el. Dar acuma ţi-am adus un castron de cir. — N-a mai rămas decât foarte puţin orez în coş, răspunse bătrânul şi, luând castronul, se aşeză la masa din tindă şi începu să mestece cu beţişoarele în cirul gros şi de culoare gălbuie. — Vom mânca ceva mai puţin decât am mâncat în ziua când a fost Sărbătoarea Primăverii, zise Wang Lung. Dar bătrânul nu-l mai auzi ce spune, începuse să înfulece cu zgomot cirul pe care i-l turnase în castron. Wang Lung se întoarse din nou în odaia lui şi după ce-şi îmbrăcă halatul, îşi desprinse coada de pe creştet şi şi-o
19
lăsă pe spate. Îşi trecu palmele peste fruntea rasă şi pe obraz. Poate ar fi bine să se şi radă? Soarele abia răsărise. Ar putea trece prin mahalaua bărbierilor, ca să se radă, înainte de a se duce la casa unde-l aşteaptă femeia. Dacă se va întâmpla să-i mai rămână bani, se va duce. Scoase de la brâu o punguliţă mică şi soioasă, de pânză cenuşie şi începu să-şi numere banii. Avea şase dolari de argint şi cam doi pumni de bani mărunţi de aramă. Încă nu spusese tatălui său că în seara asta îşi poftise prietenii să vină la ei la cină. Poftise pe vărul său, fiul unchiului său şi alţi trei plugari din satul lor. Îşi făcuse planul ca la întoarcerea din oraş, să aducă puţină carne de porc, un peştişor de baltă şi un pumn de castane. Poate ar putea cumpăra şi câteva mlădiţe de trestie de bambus, din miazăzi, şi puţină carne de vacă pe care să o gătească cu varza pe care o răsădise el însuşi în grădină. Dar asta numai în cazul când îi vor mai rămâne bani, după ce va cumpăra uleiul şi sosul de soia. Dacă se va rade în cap, atunci poate nu va mai avea bani de ajuns să poată cumpăra şi carne de vacă. În orice caz, va trebui să se radă în cap, îşi zise el, fără să mai stea la îndoială. Lăsă pe părintele său acasă, fără să-i spună nimic şi ieşi afară în dimineaţa tulbure. Cu toate că lumina zorilor era de un roşu întunecat, soarele începuse să-şi facă loc printre
20
norii de la răsărit şi lucea pe picăturile de rouă prinse pe holdele de grâne şi orzuri răsărite. În sufletul său începu să se trezească patima agricultorului şi Wang Lung se opri, ca să se uite de aproape la semănături. Spicul încă nu legase rod şi aştepta ploaie. Adulmecă vântul şi ridică ochii spre cer, simţindu-se înfiorat de nelinişte. Ploaia trebuia să fie aproape, o simţea în norii întunecaţi, cum se leagănă grea, pe aripile vânturilor. Va cumpăra un beţişor de tămâie pe care-l va aprinde în micul templu închinat Zeilor Pământului. S-ar cădea să facă o astfel de faptă, tocmai într-o zi ca aceasta. Îşi tăie drumul printre holde, apucând pe o cărăruie îngustă. La o mică depărtare se vedea zidul cenuşiu dimprejurul oraşului. Dincolo de poarta deschisă în zidul acesta pe care-l va trece el acuma, era casa cea mare, Casa Fam iliei Hwang, unde femeia lucra în calitate de roabă, de pe vremea când era mică. Tot în oraşul acesta erau şi oamenii care spuneau, „E mai bine să-ţi duci traiul singur, decât să te însori cu o femeie care a fost roabă într-o casă mare”. Dar când întrebase pe tatăl său: — Dar eu ce fac, nu mă mai însor niciodată? Bătrânul îi răspunsese: — În vremurile de astăzi, când viaţa este atât de grea şi căsătoria costă atât de mult, iar femeile, înainte de a se
21
hotărî să se mărite, nu se gândesc decât la podoabe de aur şi rochii de mătase, omul sărac nu se mai poate însura decât cu roabe. Astfel că tatăl său plecase fără să mai întârzie şi ducându-se la Casa Hwang, întrebase nu cumva ar avea vreo roabă de care s-ar putea lipsi. — Nu vreau o roabă prea tânără, dar mai ales nu vreau niciuna care să fie prea frumoasă, spusese bătrânul. Wang Lung suferise din pricină că femeia cu care se va căsători, nu va fi frumoasă, căci ar fi însemnat ceva, dacă nevasta lui ar fi fost femeie nurlie, aşa ca ceilalţi bărbaţi să-l poată feretisi din pricina ei. Dar părintele lui văzându-l întunecat şi nemulţumit, se răstise la el: — Şi ce să facem cu o femeie frumoasă? Nouă ne trebuie o femeie care să îngrijească de rosturile casei, să nască copii şi să lucreze în ţarină, sau poate îţi închipui că o femeie frumoasă ar fi în stare să facă aşa ceva? Toată viaţa nu se va gândi la altceva decât la podoabe şi la rochii care să se potrivească cu ea. Nu, noi n-avem nevoie de o femeie frumoasă în casă! Noi suntem plugari! Dar afară de asta, cine a mai auzit de o roabă frumoasă care să fi rămas fecioară, într-o casă de oameni bogaţi? Toţi tinerii stăpâni ai casei îşi fac pofta cu ea. E mai bine să fii bărbatul cel dintâi al unei femei urâte, decât al sutălea în patul unei
22
femei frumoase. Crezi că o femeie frumoasă ar putea să-şi închipuie că mâinile tale bătucite de plugar ar putea să fie tot atât de catifelate ca şi mâinile fiului unui om bogat şi obrazul tău ars de soare, tot atât de frumos ca şi trupul cu sclipiri de aur al celor care s-au întins alături de ea în aşternut, numai din desfrânare? Wang Lung ştia că tatăl său are dreptate. Cu toate acestea trebuia să se lupte împotriva pornirilor trupului său, înainte de a se hotărî. Dar la urmă îi răspunsese trufaş: — În orice caz, nu vreau să mă însor cu o femeie care este ciupită de vărsat şi nici cu una care să aibă buză de iepure. — Vom vedea ce vom putea găsi, răspunsese tatăl său. În sfârşit, femeia nu era nici ciupită de vărsat şi nici navea buza crăpată, ca de iepure. Atât era tot ce ştia, încolo nimic. El şi tatăl său cumpăraseră două inele de argint, suflate cu aur, şi cercei de argint şi darurile acestea bătrânul le dusese stăpânului roabei, în semn de încredinţare. Dar afară de aceste amănunte nu ştia nimic altceva despre femeia care trebuia să-i fie soţie, doar că astăzi era ziua când se va putea duce după ea, ca s-o aducă acasă. Intră pe sub poarta întunecată şi răcoroasă a oraşului. Sacagiii, care tocmai atunci sosiseră, intrau toată ziua, umblând de colo până colo, pe umeri cu cobiliţele de care
23
atârnau găleţile pline de apă şi pietrele pavajului rămâneau stropite pe urma lor. Sub bolta porţii tăiate în zidul gros de pământ bătut şi cărămidă, era întotdeauna umed şi răcoare – chiar în zilele de arşiţă ale verii – aşa că negustorii de pepeni îşi întindeau marfa aici, ca să stea la răcoare, în umbra umedă a zidului, şi aici îi tăiau celor care veneau să cumpere. Deocamdată nu erau pepeni, căci erau prea de timpuriu, dar în lungul zidului erau înşirate coşuleţe cu piersici pietroase şi verzi, iar negustorii strigau în gura mare: — Cele dintâi piersici de primăvară – cele dintâi piersici! Cumpăraţi şi mâncaţi, ca să vă curăţaţi măruntaiele de veninul adunat peste iarnă! Wang Lung se gândi — Dacă îi vor plăcea, la întoarcere îi voi cumpăra şi ei un pumn de piersici. Îi era peste putinţă să creadă despre sine însuşi că la întoarcere, când va trece pe sub poarta deschisă în zidul acesta pe urma lui va veni o femeie. După ce trecu poarta, apucă pe mâna dreaptă şi ajunse numaidecât în mahalaua bărbierilor. Nu erau decât foarte puţini de cei care veniseră înaintea lui, dar şi aceştia erau numai fermieri care sosiseră în oraş pe înserat, aducându-şi produsele, cu gândul să le vândă în zori, ca să se poate întoarce din vreme la munca
24
câmpului. Dormiseră zgribuliţi de frig şi ghemuiţi pe coşurile cu legume care erau goale la picioarele lor. Wang Lung se feri din calea lor, ca nu cumva să-l recunoască cineva, deoarece astăzi nu avea poftă să audă glumele ce le vor face pe socoteala lui. În jos, cât era strada de lungă, bărbierii erau înşiraţi unul lângă altul în dosul micilor lor tejghele, iar Wang Lung se opri la cel mai depărtat dintre ei şi, după ce se aşeză pe scăunel, făcu semn bărbierului care sta de vorbă cu vecinul său. Meşterul veni numaidecât şi turnă apă fierbinte în vasul său de săpun din cana de metal ce sta atârnată deasupra unei oale cu cărbuni aprinşi. — Să te rad peste tot? întrebă bărbierul din obişnuinţă. — Capul şi obrazul, răspunse Wang Lung. — Nările şi urechile să ţi le curăţ? întrebă bărbierul din nou. — Pentru treaba asta cât îmi vei lua pe deasupra? întrebă Wang Lung, prevăzător. — Patru parale, răspunse bărbierul şi începu să moaie o bucată de cârpă neagră în apa fierbinte. — Îţi dau două, zise Wang Lung. — În cazul acesta îţi voi curăţa o nară şi o singură ureche, ripostă bărbierul fără să mai întârzie. Spune-mi de care parte a capului să fie? Şi în timp ce vorbea, rânji la bărbierul de alături, care începu să râdă cu hohote.
25
Wang Lung băgă de seamă că a căzut pe mâna unui om glumeţ şi, pentru că se simţea inferior oamenilor de la oraş, fără să ştie nici el de ce anume, chiar atunci când erau numai bărbieri, şi prin urmare din clasa cea mai de jos, se grăbi să-i răspundă: — Fie cum vrei – haide… Se lăsă săpunit şi frecat de mâinile bărbierului care începu să-l radă, iar acesta, fiind om cumsecade din fire, fără să-i mai ceară nimic pe deasupra, începu să-l frământe cu îndemânare pe umeri şi pe spate, ca să-i dezmorţească muşchii. În timp ce-l rase pe frunte, îl întrebă: — N-ai fi un ţăran tocmai urât, dacă ţi-ai tăia părul. Acuma e moda ca bărbaţii să nu mai poarte coadă. Briciul lui alerga atât de repede pe creştetul său, încât Wang Lung ţipă speriat: — Nu se poate să-mi tai coada fără să cer voie tatălui meu! Bărbierul începu să râdă şi continuă să alerge cu briciul împrejurul cercului în care era smocul de păr de pe creştetul lui. După ce termină cu rasul şi-i numără în palma tăbăcită şi vidă paralele, Wang Lung se simţi îngrozit. Ce de bănet! Dar coborând în josul străzii, simţi adierea rece a vântului pe capul său proaspăt ras şi se gândi:
26
— Aşa ceva nu se întâmplă decât într-o zi ca asta. De la bărbier se duse în piaţă şi cumpără două ocale de carne de porc, dar uitându-se la măcelar, cum i-o înveleşte într-o frunză de lotus, îndrăzni să mai cumpere şi şase dramuri de carne de vacă. După ce cumpără de toate, până şi două bucăţele de sos de soia care tremurau pe frunza lor întocmai ca o gelatină, intră în prăvălia unui lumânărar şi cumpără două beţişoare de tămâie. Pe urmă se îndreptă cu mare sfială spre Casa Hwang. Ajuns în faţa porţii de la intrare, se simţi înspăimântat. Cum de venise singur? Ar fi trebuit să roage pe tatăl său, să vină cu el – pe unchiul său, sau chiar pe Ching, vecinul cel mai apropiat de casa lor – în sfârşit pe oricine care să fi venit cu el. Până acum nu intrase încă niciodată într-o casă mare. Cum va putea intra în casa aceasta, în mână cu cumpărăturile ospăţului de nuntă, şi să spună: „Am venit să iau o femeie”? Stătu multă vreme în faţa porţii şi se uită la ea. Era închisă; două aripi de lemn uriaşe, vopsite în negru, încinse cu chingi de fier şi bătute în piroane, îmbucate una întralta. De fiecare parte a porţii era câte un leu de piatră care păzea intrarea. Încolo nu se vedea nimic. Întoarse capul şi era gata să plece. Îi era peste putinţă să intre. Simţi un leşin de la stomac. Se va duce înainte de toate,
27
să-şi cumpere ceva de mâncare. Nu mâncase nimic – îşi uitase cu totul de mâncare. Intră într-o crâşmă din marginea drumului şi, după ce puse pe masă doi bani de aramă, se aşeză pe scaun. Un băiat nespălat, încins cu un şorţ negru lucios, se apropie de masa lui, aşa că-i spuse: — Două străchini de găluşte! După ce-i aduse găluştele, începu să înghită cu lăcomie, umplându-şi gura cu ajutorul beţişoarelor de bambus, în timp ce băiatul de serviciu sta în apropiere şi învârtea gologanii de aramă între arătător şi degetul mare. — Mai vrei? întrebă băiatul cu indiferenţă. Wang Lung clătină din cap, dar nu se mişcă de la masă, ci se uită împrejurul său. La mesele îngrămădite în încăperea aceasta mică şi întunecoasă, nu era nimeni pe care să-l fi cunoscut şi el. În crâşmă nu erau decât foarte puţini consumatori, care intraseră să mănânce sau să bea ceai. Era un local pentru sărăcime şi între consumatorii de aici el arăta destul de îngrijit şi de curat, aproape un om cu stare, aşa că un cerşetor care trecu pe lângă el, se opri şi începu să se tânguiască: — Fie-ţi milă, învăţătorule şi întinde-mi o lăscaie, căci sunt mort de foame! Lui Wang Lung nu i se întâmplase niciodată până acum, ca un cerşetor să întindă mâna în calea lui şi nici nu-i
28
spusese încă nimeni „învăţător”. Se simţi încântat de vorbele lui şi-i aruncă în castron doi bani de aramă care puteau să fie cam o cincime de para. Dar cerşetorul îşi retrase numaidecât castronul şi, întinzând mâna cu degetele chircite şi negre ca o gheară luă banii şi-i ascunse undeva la piept, între zdrenţele cu care era îmbrăcat. Wang Lung sta pe scaun şi soarele începea să se ridice tot mai sus pe cer. Băiatul din crâşmă se învârtea mereu împrejurul lui, ca şi când ar fi aşteptat ceva. Dar la urmă nu se mai putut stăpâni şi-i spuse cu neruşinare: — Dacă n-ai de gând să cumperi ceva, atunci va trebui să-mi plăteşti chirie pentru scaunul pe care-l ocupi. Wang Lung se simţi biciuit de neruşinarea aceasta şi s-ar fi ridicat bucuros de pe scaun, dar când îşi aduse aminte de Casa Hwang unde trebuia să se ducă şi să întrebe de o femeie, îşi simţi tot trupul scăldat de năduşeală, de parcă ar fi lucrat undeva în largul ţarinei lui. — Adu-mi un ceai, răspunse el cu glasul stins. Dar nici n-apucă bine să întoarcă privirea şi văzu că ceaiul este în faţa lui, iar băiatul se răsti la el: — Unde-i paraua? Bietul Wang Lung rămase îngrozit când îşi dădu seama că nu-i mai rămâne altceva de făcut, decât să bage mâna în chimir şi să mai scoată o para.
29
— Asta e curată tâlhărie, murmură el cu jumătate gură. Dar în clipa aceasta văzu că în crâşmă apare tocmai vecinul său pe care-l invitase la ospăţul de nuntă şi puse repede banul pe masă. Bău ceaiul dintr-o înghiţitură şi ieşi repede pe uşa din dos, aşa că se pomeni din nou în stradă. — De dus, tot va trebui să mă duc, îşi zise el deznădăjduit şi apucă încet în partea unde era poarta uriaşă a Casei Hwang. Trecuse bine de prânzul cel bun, aşa că porţile erau acuma larg deschise, iar paznicul îşi pierdea vremea, stând proptit în amândouă picioarele şi între dinţi cu o scobitoare de bambus, căci tocmai sfârşise de mâncat. Era un vlăjgan voinic, cu un neg mare pe obrazul stâng şi din negul acesta îi atârnau trei fire lungi şi negre de păr care pe semne nu fuseseră niciodată tăiate. Când Wang Lung se arătă în faţa lui, portarul, văzând coşul ce-l avea pe braţ, îşi închipui ca adus ceva de vânzare şi zbieră la el: — Eh, ce este? Cu mare greutate Wang Lung reuşi să îngâne: — Eu sunt plugarul Wang Lung. — Da, şi ce este, dacă eşti Wang Lung plugarul? se răsti portarul care nu se purta politicos decât cu prietenii bogaţi ai stăpânului său şi cu prietenele acestuia. — Am venit… am venit… bâlbâi Wang Lung cu greuta-
30
te. — Văd că ai venit, răspunse portarul, prefăcându-se că-l ascultă cu îngăduinţă, şi-şi mângâie firele de păr ale negului. — E vorba de o femeie, adăugă Wang Lung şi glasul i se stinse în şoaptă şi fără să vrea, simţi că obrazul îi este scăldat de sudoare. Portarul începu să râdă cu hohote. — Vasăzică tu eşti omul cu pricina! se miră el. Mi-au spus că astăzi va sosi mirele. Dar cum era să te recunosc, dacă ai venit cu coşul pe braţ? — Am cumpărat puţină carne, îngâna Wang Lung cu sfială, aşteptând ca portarul să-l poftească înăuntru. Dar portarul nu făcu nicio mişcare. La urma urmelor Wang Lung întrebă cu sfială: — Să intru numai singur? Portarul se prefăcu speriat de vorbele lui: — Bătrânul meu stăpân te-ar ucide numaidecât! Pe, urmă văzând că tânărul din faţa lui este prea naiv ca să-l poată înţelege, adăugă: Un ban de argint e cheia fermecată care-ţi deschide toate porţile. Wang Lung îşi dădu seama ce urmăreşte portarul. — Sunt om sărac, zise el cu glasul plângător. — Ia să văd, ce ai în chimir, stărui portarul.
31
Îi veni să râdă când văzu că Wang Lung e destul de neghiob ca să se încreadă în vorbele lui, şi aşeză numaidecât coşul pe pragul de piatră al porţii, apoi ferindu-şi halatul, îşi scoase punga de la brâu şi deşertă toţi banii pe care-i avea în palma stângă. Avea un ban de argint şi paisprezece parale de aramă. — Argintul îl iau eu, zise portarul cu indiferenţă şi înainte ca Wang Lung să se mai poată împotrivi, îl ascunse în mâneca hainei, pe urmă apucă înaintea lui pe poartă şi începu să strige cu glas tare: Mirele… a sosit mirele! Deşi se simţea nemulţumit de ceea ce i se întâmplase tocmai acuma şi era îngrozit de faptul că auzea portarul anunţând în gura mare sosirea lui, Wang Lung îşi dădu seama că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-l urmeze… aşa că, ridicând coşul de pe lespedea porţii, se luă după el, fără să se mai uite nici în dreapta, nici în stânga. Deşi i se întâmplase pentru întâia dată să intre în casa unei familii atât de mari, Wang Lung nu fu în stare după aceea să-şi mai aducă aminte de nimic ce s-a întâmplat cu el. Simţea că-i arde obrazul şi proptindu-şi capul în piept, trecu prin mai multe curţi una după alta, urmând pe cel care mergea în faţa lui, strigând din toate puterile, şi i se părea că trecerea lor stârneşte hohotele înfundate de râs ale slujitorilor, în tot lungul drumului pe unde trec. Apoi cu
32
totul pe neaşteptate, după ce i se păru că au trecut prin cel puţin o sută de curţi, glasul portarului amuţi şi-l simţi că-l împinge într-o odăiţă unde trebui să aştepte. Rămase numai singur, iar portarul dispăru undeva în interiorul casei, de unde se întoarse numaidecât, ca să-i spună: — Bătrâna noastră stăpână a poruncit să te-arăţi în faţa ei. Wang Lung dădu să plece, dar portarul îl opri şi strigă scârbit: — Nu se poate să te arăţi în faţa unei doamne atât de mari, cu coşul în mână… un coş în care ai carne de porc şi sosuri de soia? Cum te vei putea prosterna în faţa ei! — Da… aşa este… îngână Wang Lung emoţionat. Dar nu îndrăznea, să lase coşul din mână, de frică să nu-i fure cineva târguielile. Pentru nimic în lume nu s-ar fi gândit că s-ar putea să se găsească şi oameni care nu se lăcomesc la două ocale de carne de porc, şase dramuri de carne de vacă şi o coadă de peşte de baltă pe care le cumpărase el. Portarul înţelesese spaima lui şi strigă cu scârbă: — Într-o casă ca a noastră, astfel de mâncare se dă numai câinilor! apoi luându-i coşul din mână, îl puse după uşă şi împinse pe Wang Lung în faţa lui. Apucară în lungul unei terase înguste şi lungi al cărei acoperiş era susţinut de stâlpi foarte meşteşugit sculptaţi,
33
iar de aci intrară într-o sală de felul căreia el nu văzuse încă în viaţa lui. Sala era atât de largă şi tavanul ei atât de înalt, încât aici ar fi încăput cel puţin o duzină de case de felul celeia pe care o avea el. Ridicând ochii ca să admire grinzile sculptate şi aurite ale tavanului se împiedică de pragul uşii de la intrare şi era gata să cadă, dar portarul repezi mâna şi apucându-l de braţ, strigă: — Vrei să fii atât de bun, să cazi tot aşa în brânci şi cu faţa la pământ, în clipa când te vei arăta înaintea bătrânei noastre stăpâne? Wang Lung se simţi foarte ruşinat şi după ce se reculese, îşi îndreptă privirea spre fundul sălii, unde pe o estradă de la mijloc văzu o femeie foarte bătrână al cărei trup delicat şi firav era acoperit de o rochie cenuşie de satin lucitor, iar pe o lăvicioară de lângă ea era o lulea de opiu, deasupra unei mici lămpi aprinse. Bătrâna îndreptă spre el ochii mici şi ageri, căzuţi în fundul capului; nişte ochi tot atât de mici şi de ageri ca şi ai unei maimuţe, ascunşi în mijlocul obrazului ei mic şi brăzdat de creţuri adânci. Pielea mâinii cu care ţinea luleaua, era întinsă pe oasele subţiri ale degetelor, tot atât de galbenă şi de lucitoare, ca şi poleiala de pe chipul unui idol. Wang Lung căzu în genunchi şi se bătu cu fruntea de lespezile sălii. — Ridică-l, porunci bătrâna doamnă adresându-se porta-
34
rului cu glasul sever. Nu e nevoie de această umilinţă. A venit după femeie? — Da, preacinstită stăpână, răspunse portarul. — De ce nu vorbeşte el singur, ca să lămurească pricina pentru care a venit? întrebă bătrâna doamnă. — Nu vorbeşte pentru că e zevzec, preacinstită stăpână, răspunse portarul şi începu să-şi răsucească între degete firele de păr ale negului de pe obraz. Vorbele acestea ale portarului nemulţumiră pe Wang Lung şi-l făcură să se uite la el supărat. — Eu sunt om de la ţară, mare şi prea cinstită stăpână, zise el, aşa că nu ştiu ce fel de vorbe să întrebuinţez de faţă cu un obraz atât de ales. Bătrâna doamnă întoarse ochii gravi spre el şi-l cercetă cu multă băgare de seamă; păru că vrea să spună ceva, dar degetele i se încleştară pe luleaua ce i-o întinse o roabă şi numaidecât îşi uită de el. Îşi plecă trupul şi câteva clipe începu să tragă cu lăcomie din lulea, aşa că lucirea ochilor i se stinse şi pe deasupra lor păru că s-a aşezat o ceaţă de uitare. Wang Lung rămase nemişcat în faţa ei, până când ochii bătrânei se opriră din nou asupra lui. — Ce face omul acesta aici? întrebă ea cuprinsă de supărare neaşteptată. Părea că acuma a uitat cu totul de ceea ce se întâmplă împrejurul ei. Chipul portarului nici nu tresări
35
la întrebarea ei şi nu-i răspunse nimic. — Aştept femeia, preaputernică stăpână! declară Wang Lung mirat. — Femeia! Ce fel de femeie?… întrebă doamna cea bătrâna, dar roaba care era alături de ea, se plecă şi-i spuse ceva, aşa că bătrâna păru că se trezeşte din somn: A, da – am şi uitat – un lucru de nimic – ai venit pentru roaba Olan. Îmi aduc aminte că am făgăduit s-o dau de soţie unui plugar. Tu eşti plugarul? — Eu sunt plugarul acela, răspunse Wang Lung. — Chemaţi repede pe O-lan, porunci bătrâna, întorcându-se spre roaba de lângă ea. Părea că e nerăbdătoare să scape cât mai curând de afacerea asta, pentru ca să poată rămâne singură în sala aceasta uriaşă, cu luleaua ei de opiu. Cât ai clipi roaba apăru din nou în sală, aducând de mână o femeie ciolănoasă şi voinică, îmbrăcată într-o tunică curată de pânză albastră şi pantaloni. Wang Lung se uită o dată la ea, pe urmă întoarse capul şi-şi simţi inima bătând grăbită. Aceasta era acum femeia lui. — Vino încoace, roabă, zise bătrâna doamnă cu indiferenţă. Bărbatul acesta a venit după tine. Femeia se apropie şi se opri în faţa stăpânei, cu fruntea plecată în pământ şi mâinile împreunate.
36
— Eşti gata? întrebă bătrâna. — Gata! răspunse roaba cu glasul stins. Wang Lung auzindu-i pentru întâia oară glasul, ridică privirea şi-i văzu spatele plecat în faţa stăpânei. Era un glas destul de limpede, nici prea răstit, nici prea sfios, un glas simplu care se mlădia fără urme de supărare. Părul îl purta întins şi netezit, iar hainele cu care era îmbrăcată erau curate. Simţi o uşoară dezamăgire, când văzu că picioarele femeii n-au fost legate. Dar n-avu prea multă vreme să se gândească la acest amănunt, deoarece bătrâna doamnă se adresă portarului: — Du-i lădiţa până în faţa porţii şi lasă-i să plece. Pe urmă se întoarse spre Wang Lung şi-i porunci: Apropie-te de ea, în timpul cât vă voi vorbi, şi după ce Wang se apropie, adăugă: Femeia aceasta a venit la casa noastră, pe vremea când era fată şi n-avea mai mult de zece ani, şi a trăit sub acoperişul casei noastre până astăzi, când a împlinit douăzeci de ani. Am cumpărat-o pe vreme de foamete, când părinţii ei au coborât spre miazăzi, din pricină că nu aveau ce mânca. Veniseră din partea de miazănoapte a provinciei Shantung şi tot acolo s-au întors, dar n-am mai aflat nimic despre ei. După cum vezi, e femeie voinică şi are obraz ciolănos, cum au toţi cei de o seamă cu ea. Va putea lucra alături de tine în ţarină şi va scoate apă din
37
fântână şi va face tot ce-i vei porunci. De femei frumoase au nevoie numai oamenii destrăbălaţi, când au poftă să petreacă. Nu este nici prea deşteaptă, dar face tot ce-i spui şi e paşnică din fire. După cât ştiu eu, este tot fecioară. Nu este destul de frumoasă, pentru ca trupul ei să poată ispiti poftele fiilor şi ale nepoţilor mei, nici chiar atunci când near fi slujit la bucătărie. Dacă i se va fi întâmplat ceva în această privinţă, atunci făptaşul nu poate fi decât unul dintre slugile curţii. Dar cum toate curţile noastre sunt pline de roabe frumoase, care aleargă slobode în toate părţile unde le trage inima, nu cred să se fi găsit cineva care să se simtă ispitit să se apropie de ea. Ia-o şi poartă-te bine cu ea, căci te va sluji cu credinţă. E o roabă bună, deşi cam înceată la treabă şi proastă, şi dacă n-aş fi ţinut să fac o faptă bună în faţa zeităţilor templului, ca răsplată pentru viaţa mea de apoi, dând posibilitate şi altor vieţi să se nască în lume, poate aş fi păstrat-o, căci este destul de bună pentru treburile de la bucătărie. Dar eu îmi mărit întotdeauna roabele, dacă se găseşte cineva să se căsătorească cu ele şi se întâmplă ca stăpânii din casa mea să nu le dorească. Pe urmă întorcându-se spre femeie, adăugă: — Ascultă de bărbatul tău şi să-i naşti fii, cât mai mulţi fii. Să-mi aduci pe primul tău născut, să-l văd şi eu.
38
— Aşa voi face, preacinstită stăpână îi răspunse femeia supusă. Rămaseră nemişcaţi, unul lângă altul şi Wang Lung se simţea foarte încurcat, deoarece nu ştia dacă se cade să răspundă ceva, sau să facă ceva. — Ei, acum vă poftesc să plecaţi! zise bătrâna doamnă şi glasul parcă-i tremura de o uşoară supărare. Wang Lung se prosternă repede şi întorcându-se pe călcâie, apucă spre ieşire, cu femeia după el, iar după femeie ieşi portarul care-i ducea lădiţa pe umăr. După ce ajunseră în odăiţa unde Wang Lung îşi lăsase coşul, portarul puse lădiţa pe duşumele şi nu vru s-o ducă mai departe, ci ieşi din odaie fără să le mai spună nimica. De astă dată Wang Lung se întoarse spre femeie şi se uită pentru întâia oară cu de-amănuntul la ea. Avea un obraz colţuros, dar plin de bunătate, un nas mare turtit şi cu nările negre, iar gura ei largă părea o tăietură uriaşă în mijlocul obrazului. Ochii erau mici şi de culoare neagră tulburată, parcă ar fi fost încărcaţi de o tristeţe sfioasă pe care nu îndrăznea să şi-o exprime. Era obrazul unei femei obişnuite să tacă şi să nu vorbească niciodată, căci n-ar fi putut vorbi, chiar dacă ar fi vrut. Rămase nemişcată, sub privirile cercetătoare ale lui Wang Lung, fără să se simtă încurcată şi fără să zică nimic, aşteptând ca el să o poată
39
vedea în tihnă. Tânărul constată că chipul ei nu avea nimic atrăgător – avea un obraz cafeniu, fără nimic neobişnuit, un obraz îndelung răbdător. Dar obrazul acesta cu pielea tuciurie, nu avea nicio urmă de vărsat şi nici buza de sus nu-i era crăpată. Văzu că în urechi poartă cercei, erau cerceii suflaţi cu aur pe care i-i cumpărase el, şi pe degete avea inelele aduse de el. Întoarse privirea, înfiorat de o mulţumire ascunsă. În sfârşit, acum avea şi el femeia lui! — Ia lădiţa şi coşul, zise el trufaş. Fără să zică nimic, femeia se plecă şi apucând lădiţa de un capăt, şi-o aşeză pe umăr, apoi se opinti ca să-şi îndrepte trupul sub povara prea grea pentru ea. Când o văzu că se opinteşte, îi spuse numaidecât — Lădiţa o voi lua eu. Tu ia coşul. Ridică lada în spinare, fără să mai ţină seamă că era îmbrăcat în cele mai bune haine pe care le avea, iar femeia fără să răspundă nici de astă dată nimic, întinse mâna şi luă coşul. Wang se gândi la sutele de curţi prin care trecuse la venire şi la statura lui caraghioasă, curmată de greutatea lădiţei, când va trebui să le treacă din nou. — Dacă s-ar găsi o portiţă lăturalnică… murmură el, şi după câteva clipe de gândire femeia dădu din cap, ca şi când n-ar fi fost în stare să înţeleagă numaidecât ce urmăreşte.
40
Apucă înaintea lui, trecând printr-o curte părăsită, năpădită de buruieni şi cu dulbinele secate, dar în zidul acesteia, sub crengile răsucite ale unui pin era o vrămicioară 1 veche şi după ce-i feri zăvorul, lăsă pe Wang Lung să treacă înaintea ei şi ieşiră în uliţă. O dată sau de două ori se întoarse şi se uită la ea. Femeia venea întins, înţepenindu-se pe picioarele uriaşe, ca şi când ar fi umblat aşa de când e lumea, iar pe chipul ei larg nu se vedea nicio tresărire. Când ajunse sub bolta zidului ce înconjura oraşul, se opri sfios şi începu să se scotocească cu o mână în chimir, după banii de aramă ce-i mai rămăseseră, ţinând cu cealaltă mână lădiţa pe umăr. Scoase doi bani de aramă şi cu aceştia cumpără şase piersici mici şi verzi. — Ia-le şi mănâncă-le singură, zise el. Femeia întinse mâna lacomă, ca un copil, şi le primi în palmă, fără să zică nimic. A doua oară când se uită la ea, în timp ce treceau în lungul cărării din marginea holdelor de grâu, o văzu că gustă cu băgare de seamă dintr-o piersică, dar când îl simţi că se uită la ea, închise palma în care era piersica şi fălcile i se încleştară. 1
Vrămicioară – portiţă. [n.e.e.].
41
Merseră aşa împreună, până când ajunseră în partea de apus a câmpurilor, unde era templul zeităţilor ţarinei. Templul acesta era o clădire mică şi nu ajungea mai sus de umerii unui bărbat; pereţii erau făcuţi din cărămizi nearse şi acoperişul din şindrilă. Fusese clădit de bunicul lui Wang Lung care plugărise aceleaşi holde unde Wang Lung trăia acuma, iar cărămizile le adusese cu roaba din oraş. Pe dinafară, pereţii erau tencuiţi şi într-un an de belşug tocmiseră un zugrav din sat care făcuse pe pereţii albi un peisaj cu dealuri şi trestii de bambus. Dar ploile care bătuseră pereţii ani nenumăraţi, spălaseră zugrăveala, aşa că din trestiile de bambus nu mai rămăsese decât o uşoară fulguială ca de umbre, iar linia şerpuită a dealurilor dispăruse cu totul. În interiorul templului, adăpostite sub acoperiş, erau două chipuri solemne de lut, căci fuseseră frământate din pământul holdelor dimprejurul templului. Acestea erau zeul şi soţia lui. Erau îmbrăcate în haine roşii de hârtie şi cu poala aurită, iar zeul avea o mustaţă rară, bleojdită, din păr adevărat. De fiecare dată, la Anul Nou, tatăl lui Wang Lung cumpăra câteva coli de hârtie roşie din care le tăia şi le lipea îmbrăcămintea cea nouă, pentru amândoi. Dar în fiecare an ploaia şi zăpada îi bătea şi în fiecare vară arşiţa soarelui le strica hainele.
42
Cu toate acestea se întâmplase ca tocmai acuma hainele de pe ei să fie în bună stare, căci anul abia începuse şi Wang Lung se simţea mândru de înfăţişarea lor îngrijită. Luă coşul din mâna femeii şi începu să scotocească cu multă băgare de seamă sub carnea de porc, după cele două beţişoare de tămâie pe care le cumpărase. Se temea să nu se fi rupt, căci acesta ar fi fost semn rău. Dar le găsi întregi şi după ce le înfipse în mormanul de cenuşă de la picioarele zeităţilor, rămasă din tămâia arsă mai demult de vecinii care veneau să se închine la acest altar, se scotoci în chimir şi scoţând amnarul, prinse scânteia într-o frunză uscată şi dădu foc beţişoarelor. Bărbatul şi femeia lui statură alături şi împreună în faţa zeităţilor ţarinei lor. Femeia urmărea capetele beţişoarelor de tămâie cum se înroşesc şi pe urmă devin cenuşii. Când stratul de cenuşă începu să se îngroaşe, femeia întinse arătătorul şi feri cenuşa din calea flăcării. Pe urmă, ca şi când s-ar fi temut de fapta ei se întoarse repede spre Wang Lung şi se uită la el înspăimântată. Dar lui i se păru că este ceva foarte plăcut în mişcarea pe care o făcuse femeia. Ceva ca şi când ea ar fi înţeles că tămâia aceasta este a lor, a amândurora, şi pentru el clipa aceasta purta într-însa taina căsătoriei lor. Statură unul lângă altul, nemişcaţi şi fără să zică nimica, în timp ce tămâia se prefăcea în cenu-
43
şă, pe urmă văzând că soarele a început să coboare spre asfinţit, Wang Lung ridică lădiţa pe umăr şi porniră spre casă. În pragul uşii găsiră pe bătrânul său tată care se oprise să-şi încălzească trupul la cele din urmă raze de soare. Nu făcu nicio mişcare, când văzu pe Wang Lung că se apropie împreună cu femeia. Ar fi fost o faptă nevrednică de el, dacă s-ar fi întâmplat să ia în seamă apropierea femeii. În loc să se uite la ei, se prefăcea că urmăreşte norii din adâncul văzduhului, şi declară: — Norul care atârnă în cornul stâng al lunii noi, prevesteşte ploaie. Dar nu va ploua mai curând de mâine noapte. Pe urmă văzând pe Wang Lung că ia coşul din mâna femeii, adăugă: Mi se pare că ai cheltuit parale! Wang Lung puse coşul pe masa din tindă. — Astă seară vom avea oaspeţi, răspunse el întunecat, pe urmă duse lădiţa în odaia unde dormea el şi o aşeză pe podmol, alături de lădiţa în care îşi păstra hainele. Se uită la ea ca la un lucru străin. Dar bătrânul se apropie de uşa odăii şi strigă cu glas tare: — În casa asta nu se mai sfârşeşte cu cheltuiala! În taină însă se simţea foarte mulţumit că fiul său poftise oaspeţi în casă, dar îşi zicea că nu se cade ca faţă de nora lui să-şi arate în astfel de împrejurări decât nemulţumirea,
44
căci altfel s-ar obişnui din prima zi cu viaţa de risipă. Wang Lung nu răspunse nimic ci ieşi din odaie şi luând coşul de pe masă, îl duse la bucătărie şi femeia intră după el. Scoase din coş bucată cu bucată, târguielile pe care le adusese de la oraş şi le înşiră pe marginea rece a plitei, apoi se întoarse spre ea: — Am adus carne de porc, io-te şi carne de vacă şi peşte. Vom avea şapte oameni la masă. Ştii să găteşti bucate? În timpul cât îi spuse aceste cuvinte, nu se uită la ea, căci nu se cădea să facă aşa ceva. Femeia îi răspunse cu glasul liniştit: — Eu am fost roabă la bucătării, din ziua cea dintâi când am intrat în Casa Hwang. Oamenii din casă mâncau la fiecare masă bucate cu carne. Wang Lung dădu din cap şi ieşi din bucătărie, aşa că nu o mai văzu până când începură să sosească oaspeţii grămadă: unchiul său, vesel, viclean şi înfometat, fiul unchiului său, un flăcău lipsit de ruşine care avea vreo cincisprezece ani, şi ceilalţi ţărani care păreau stângaci şi zâmbeau cu sfială. Doi dintre ei erau oameni din acelaşi sat, cu care Wang Lung se ajuta în timpul secerişului, împrumutânduşi unul altuia sămânţă sau acareturi de plugărie, iar al treilea era vecinul de alături, plugarul Ching care era om liniştit şi mic de statură, iar de vorbit nu vorbea niciodată,
45
dacă se întâmpla să nu fie întrebat. Când după multă îmbială şi codeală primiră să se aşeze pe scaune împrejurul mesei din tindă, aşa cum cerea bună-cuviinţa, Wang Lung ieşi în bucătărie şi pofti femeia să aducă bucatele la masă. Se simţi mulţumit, când o auzi spunându-i: — Îţi voi da castroanele cu mâncarea, dacă vrei să le aşezi pe masă, în faţa oaspeţilor, căci eu n-aş vrea să mă arăt în faţa bărbaţilor. Wang Lung se simţi foarte mândru, gândindu-se că femeia aceasta era a lui şi că nu se sfieşte să stea de vorbă cu el, dar se fereşte să se arate în faţa altor bărbaţi. În uşa bucătăriei luă castroanele din mâinile ei şi le aşeză pe masa din tindă, apoi strigă cu glas tare: — Mănâncă unchiule, mâncaţi fraţilor. Iar când unchiul său, căruia îi plăcea să glumească întrebă: — Nu vom avea parte să vedem şi noi mireasa cu sprâncenele ca aripile de fluture? Wang Lung îi răspunse categoric: — Încă nu suntem un trup şi un suflet. Prin urmare nu se cade să vadă bărbaţi străini, până când nunta nu va fi faptă împlinită. Stărui apoi să mănânce şi oamenii începură să îmbuce cu poftă din bucatele gustoase, fără să zică nimic. Când se
46
întâmpla ca unul să laude sosul cafeniu în care înota peştele, şi altul să laude friptura de porc, Wang Lung nu uita să repete mereu: — Sunt bucate ca la casă de oameni săraci… şi preparate fără niciun gust. Dar în inima sa Wang Lung se simţea mândru de felul bucatelor aduse la masă, deoarece cu ceea ce avusese, femeia lui combinase amestecul de oţet, de zahăr şi câteva picături de vin cu sosul de soia în aşa fel, încât datorită priceperii ei, carnea părea foarte gustoasă şi i se părea că până acuma nu avusese niciodată parte să guste astfel de bucate la masa prietenilor lui. În aceeaşi seară după ce oaspeţii întârziară multă vreme în faţa ceaiului, stând de vorbă şi făcând glume, femeia stătu tot timpul în dosul plitei de la bucătărie, iar când Wang Lung îşi însoţi şi ultimul oaspe până la ieşire şi intră în bucătărie, o găsi chircită pe paiele de lângă boul lor, unde adormise. Când o trezi, femeia avea paie în păr şi o văzu că-şi acopere obrazul cu braţul, ca şi când s-ar fi ferit să nu o lovească. După ce se dezmetici, femeia se uită la el cu aceeaşi ochi stranii şi fără expresie, aşa că bărbatului i se păru că are în faţa sa un copil. O luă de mână şi o conduse în odaia unde în dimineaţa aceleaşi zile îşi spălase trupul pentru ea, şi după ce intrară, aprinse o făclie roşie ce
47
era pe masă. În mijlocul luminii tremurate a acestei făclii, se simţi cuprins de sfială în faţa femeii cu care acuma rămăsese singur şi, ca să se îmbărbăteze pe sine însuşi, trebui să-şi repete de câteva ori în gând: „Iată femeia care-mi este soţie. Fapta trebuie să fie împlinită!” Începu să se dezbrace cu mişcări grăbite. Dar femeia se retrase după colţul acoperit de perdeaua patului şi fără să facă cel mai mic zgomot, începu să se pregătească şi ea de culcare. Wang Lung se întoarse şi-i porunci: — Stinge lumânarea, înainte de a te culca. Pe urmă se întinse în aşternut şi după ce-şi trase pătura groasă peste umeri, se prefăcu că doarme. Dar nu dormea. Sta şi tremura de aşteptare şi tot trupul îi părea că pândeşte ceva. Când după multă vreme odaia se cufundă în întuneric şi auzi mişcările încete şi furişe ale femeii care se întinse alături de el, îşi simţi trupul cutremurat de o mulţumire sălbatică, ca şi când asupra lui s-ar fi repezit un puhoi care şi-a rupt stăvilarele. Întunericul dimprejurul lor se cutremură de râsul lui care clocoti adânc, în clipa când întinse braţele după ea.
Capitolul II
48
Viaţa era acum adevărată plăcere să o trăieşti. Dimineaţa următoare rămase întins în aşternut şi urmărea cu priviri lacome femeia aceasta care era acuma cu totul a lui. Femeia îşi adună hainele în jurul trupului, încheindu-se la gât şi strângându-şi din câteva mişcări tunica în jurul mijlocului. Pe urmă îşi încălţă papucii de pâsla, legându-i cu şireturile ce atârnau în partea dinapoi. O rază de lumină scăpată pe ferestruica tăiată în zid, îi juca pe obraz şi în lumina aceasta tulbure îi văzu faţa. Nu părea deloc schimbată. Faptul acesta îl miră foarte mult, căci Wang Lung credea că noaptea care trecuse îl schimbase şi pe el. Totuşi femeia aceasta care se ridicase acuma de lângă el, coborâse din aşternut, ca şi când ei doi ar fi dormit toată viaţa împreună. De afară tusea întărâtată a bătrânului se auzi înfiorând tulbureala zorilor, aşa că spuse soţiei lui: — Înainte de orice, du părintelui meu un castron de apă caldă, ca să-şi potolească plămânii. Femeia îl întrebă, exact cu aceeaşi modulaţie a glasului, cu care o auzise vorbind şi ieri: — Să-i pun şi frunzuliţe de ceai în apă? Întrebarea aceasta atât de firească, păru că tulbură pe Wang Lung. I-ar fi plăcut să-i poată răspunde: „Sigur ca vei pune şi frunzuliţe de ceai. Poate-ţi închipui că noi suntem cerşetori?”
49
I-ar fi plăcut ca femeia să-şi închipuie despre ei că în casa aceasta se face risipă de ceai. Fără îndoială în Casa Hwang fiecare castron cu apă caldă era verde din pricina puzderiei de frunze ce pluteau pe suprafaţa lui. Poate în casa aceea nici robii nu ar fi primit să bea apă goală. Dar ştia că tatăl său se va supăra, văzând că femeia îi duce din prima zi ceai, în loc să-i ducă numai castronul cu apă fierbinte. Afară de asta ei nu erau nici oameni bogaţi. Prin urmare îi răspunse cu nepăsare: — Ceai? Da de unde… asta l-ar face să tuşească şi mai întărâtat. Pe urmă stătu întins în aşternutul cald şi se simţi mulţumit, în timp ce femeia aţâţa focul la bucătărie, ca să fiarbă apa. Ar fi avut poftă să doarmă, mai ales acuma când îşi putea îngădui această plăcere, dar trupul său zvăpăiat pe care de atâţia ani de zile îl obişnuise să se trezească de dimineaţă, nu voia să se liniştească, deşi îi era îngăduit; rămase deci întins în aşternut şi gustă adânc plăcerea trândăviei, atât sufleteşte cât şi trupeşte. Se mai simţea şi acuma în parte ruşinat, când încerca să se gândească la femeia aceasta a lui. Se gândea şi la ţarina lui, la grâul de sămânţă şi la recolta ce ar putea-o avea, în cazul când ploile vor veni la vreme, şi la sămânţa de sfeclă albă pe care avea de gând să o cumpere de la vecinul său
50
Ching, dacă se vor putea înţelege asupra preţului. Dar între gândurile acestea care i se încrucişau în fiecare zi prin minte, începu de astă dată să se împletească şi să iasă la lumină un gând nou, privitor la felul lui de viaţă de acuma şi aducându-şi aminte de noaptea ce trecuse, începu să se întrebe cu totul pe neaşteptate, dacă femeia aceasta ţine la el. Amănuntul acesta era ceva cu totul nou. Până acuma nu se gândise decât dacă femeia aceasta îi va plăcea lui însuşi şi dacă va fi în stare să-l mulţumească la aşternut şi la gospodăria casei. Deşi obrazul ei era lipsit de farmec şi mâinile bătucite, trupul ei era catifelat şi feciorelnic, şi începu să râdă când se gândi la ea – cu acelaşi râs scurt şi profund care răscolise întunericul odăii lor în timpul nopţii trecute. Tinerii stăpâni ai Casei Hwang nu fuseseră în stare să vadă dincolo de obrazul lipsit de farmec al acestei roabe de la bucătărie. Trupul ei era frumos, zvelt şi ciolănos, dar cu rotunjimi catifelate. Se simţi înfiorat de dorinţa ca femeia aceasta să-l iubească în calitate de soţ, dar pe urmă se ruşină de această dorinţă a lui. Uşa se deschise şi femeia intră tăcută, cum avea obiceiul, aducând în amândouă mâinile castronul în care aburea ceaiul. Se ridică în pat şi-l luă în mâinile ei. Pe deasupra apei fierbinţi se vedeau plutind frunzuliţe de ceai. Ridică repede privirea şi se uită la ea. Femeia se sperie şi îngână
51
cu sfială: — Bătrânului nu i-am dus ceai – am făcut aşa cum mi-ai poruncit – dar m-am gândit că ţie… Wang Lung băgă de seamă că se teme de el şi se simţi încântat, aşa că-i răspunse înainte ca ea să termine ce avea de spus: — Foarte bine… foarte bine… îmi face plăcere! şi începu să soarbă zgomotos şi mulţumit din castronul cu ceai. În adâncul fiinţei lui simţi tremurând o mulţumire nouă pe care, chiar faţă de el însuşi, îi era ruşine să şi-o exprime în cuvinte: — Femeia aceasta a mea mă iubeşte de ajuns! I se părea că în timpul lunilor din urmă nu făcuse nimic altceva, decât îşi urmărise femeia pe care şi-o adusese în casă. De fapt el muncea, cum muncise şi până acuma. Îşi lua sapa la umăr şi ieşea la câmp, ca să lucreze în ţarina lui, plivea rândurile de semănături, înjuga boul la plug şi ara holdele din partea de apus, ca să semene usturoi şi ceapă. Dar lucrul în ţarină i se părea acuma o plăcere, deoarece când soarele se ridica în crucea amiezii, se putea întoarce acasă unde îl aştepta mâncarea gata, masa era ştearsă de praf, iar castroanele şi beţişoarele erau aşezate cu grijă, la îndemână. Până acuma trebuise să-şi pregătească singur de mâncare, după ce se întorcea acasă de la
52
munca timpului, oricât ar fi fost de ostenit, afară de cazurile când se întâmpla ca bătrânului să i se facă foame înainte de întoarcerea lui, şi să-şi pregătească ceva singur de mâncare sau o lipie din aluat nedospit pe care o cocea în spuză, după ce o înfăşura împrejurul unui mănunchi de usturoi. De aci înainte, orice mâncare s-ar fi găsit în casă, aceasta îl aştepta gata şi n-avea decât să se aşeze pe laviţa din faţa mesei şi să înceapă să mănânce, fără să mai întârzie. Podmolul de pământ bătut era măturat şi grămada de paie răsucite în şomoioage aştepta şi ea gata să fie băgată pe gura sobei. Dimineaţa, după ce el pleca de acasă, femeia lua grebla de bambus şi un capăt de frânghie, apoi cutreiera împrejurimile, smulgând de ici un smoc de iarbă, de colo o surcea sau o mână de frunze uscate, aşa că la amiază se întorcea acasă, cu o sarcină destul de mare, ca să-i fie de ajuns pentru fiertul cinei. După amiezile lua şi ea sapa şi un coş destul de mare, cu care ieşea la drumul ce ducea în oraş, în lungul căruia catârii, măgăruşul şi caii duceau poveri, în sus pe drum şi în jos, şi de aci aduna băligarul lăsat de dobitoace şi-l ducea acasă, unde-l făcea grămadă şi-l lăsa să dospească, pentru ca mai târziu să poată gunoi ţarina cu el. Treaba aceasta o făcea fără să crâcnească şi fără să-i fi spus cineva
53
anume s-o facă. Când se lăsa seara, femeia nu se aşeza la odihnă, până când nu da nutreţ boului din şopron şi nu scotea o găleată de apă ca să-l adape. Pe urmă scotea hainele care trebuiau petecite şi cosea cu fir de aţă pe care şi-o torcea singură pe fusul de bambus, aşa că hainele lor de iarnă erau întotdeauna îngrijite în vreme. Aşternuturile le scotea la soare, în faţa casei; scotea feţele păturilor şi după ce le spăla, le întindea pe prăjinile de bambus ca să se usuce; scama păturilor, care se bătucise în timpul anilor de întrebuinţare şi devenise cenuşie, o scărmăna şi strângea cuiburile insectelor ce sporiseră netulburate până acum în ascunzătorile lor, aşa că toată casa era aerisită. În fiecare zi făcea câte ceva, până când cele trei camere ale casei lor luară o înfăţişare îngrijită, ca într-o casă de oameni cu stare. Tusea bătrânului se mai domoli şi sta toată ziua la soare, cu spatele sprijinit de peretele de la miazăzi al casei, unde moţăia mulţumit şi la căldură. Dar femeia aceasta nu vorbea niciodată, decât cel mult atunci când cereau micile trebuinţe ale vieţii pe care o duceau. Wang Lung o urmărea cu privirea, cum se învârteşte domol şi cu mişcări sigure prin cele trei odăi ale lor, se uita pe furiş la obrazul ei colţuros şi aspru, cu ochii în care tremura o umbră de teamă, dar cu toate acestea nu era
54
în stare să o înţeleagă. În timpul nopţilor îi simţea trupul vânjos întins alături de el în aşternut. Dar ziua îmbrăcămintea ei, tunica şi pantalonii de pânză albastră, ascundeau toate tainele pe care le cunoştea numai el şi nu mai rămânea dintr-însa decât sluga credincioasă, care nu crâcneşte niciodată şi nu se gândeşte la nimic altceva, decât, să slujească pe alţii. Cu toate acestea nu s-ar fi căzut s-o întrebe: „De ce nu scoţi nicio vorbă?” deoarece era de ajuns ca femeia lui să-şi facă datoria faţă de casă. I se întâmpla uneori ca în timp ce lucra, în largul holdelor lui, să-şi aducă aminte de ea. Ce o fi văzut oare femeia aceasta în cele o sută de curţi ale Casei Hwang? Ce fel de viaţă era viaţa pe care o trăise până acuma şi pe care nu o împărţise cu el? Îi era peste putinţă să o înţeleagă. Pe urmă începea să se simtă ruşinat de neastâmpărul lui şi de gândurile care-i întârziau în jurul acestei femei. La urma urmei, ea nu era altceva decât o femeie. Totuşi ar fi peste putinţă, ca dereticatul a trei odăi şi gătitul mâncării de două ori pe zi să dea lucru de ajuns unei femei care a fost roabă într-o casă mare, unde era obişnuită să lucreze din zori şi până în miez de noapte. Într-un rând, tocmai când Wang Lung era foarte zorit cu lucrul în ţarină şi ieşise zile de-a rândul la plivitul grâului, aşa că începuse să-l doară spatele, îi văzu umbra tremurând pe răzorul în
55
care lucra el şi se pomeni că femeia răsare lângă el, cu sapa pe umăr. — Acasă nu mai am de lucru, până la chindie, zise femeia fără înconjur, apoi coborî sapa şi începu să lucreze pe răzorul de lângă el. Soarele îşi repezea puzderia de raze din crucea cerului asupra lor, căci era miez de vară, şi obrazul femeii fu inundat de sudoare, cât ai clipi. Wang Lung îşi scosese tunica de pe el, aşa că lucra gol până la brâu; dar femeia lucra îmbrăcată în hainele ei subţiri şi tunica ce o avea pe umeri era leoarcă de năduşeală, aşa că începu să i se lipească de trup ca o coajă de ceapă. Făcând aceleaşi mişcări ritmice, unul lângă altul, fără să scoată o vorbă ceasuri de-a rândul, simţi statornicindu-se între ei doi o legătură atât de puternică, încât îşi uită de durerile ce-l săgetau în şale. Nu se gândea la nimic anume şi nu simţea altceva decât desăvârşita armonie a mişcării trupurilor lor, când întorceau glia ca să o bată razele de soare, în lungul holdei care era casa lor, din belşugul căreia îşi hrăneau trupurile şi-şi făcuseră zeităţile cărora se închinau. Huma grasă şi neagră se fărâma uşor sub loviturile sapei. Din când în când ieşea la lumină câte un colţ de cărămidă sau o bucată de lemn. Dar asta nu avea nicio însemnătate. Cândva demult, în pământul acesta fuseseră îngropate trupuri de
56
bărbaţi şi femei, pe locul acesta fuseseră case care căzuseră în ruină, – ca să se prefacă din nou în pământ. Tot aşa se va întoarce în pământ şi casa lor, şi trupurile de asemenea. Fiecare se întoarce în pământ. Lucrau înainte, mişcându-se ritmic – cultivând împreună rodul pământului – fără să vorbească şi fără să se uite unul la altul. După ce soarele căzu în asfinţit, Wang îşi îndreptă încet mijlocul şi se uită la femeia lui. Faţa îi era umedă de sudoare şi plină de urmele cirului de praf. Era tot atât de cafenie ca şi pământul pe care-l călca în picioare. Hainele întunecate şi ude i se lipeau de trupul vânjos. Cu mişcări încete mai răscoli o brazdă cu sapa, apoi tot atât de simplu cum avea obiceiul, îi spuse fără înconjur, cu glasul fără mlădieri şi poate mai puţin limpede în lumina acestei înserări, decât altădată: — Sunt însărcinată! Wang Lung rămase încremenit. De altfel ce ar fi putut răspunde într-o astfel de împrejurare? Se plecă în brazdă şi ridică un colţ de cărămidă pe care-l aruncă în marginea holdei. Femeia parcă i-ar fi spus, „Ţi-am adus ceaiul” sau „Hai să mâncăm”. Pentru ea împrejurarea aceasta era tot atât de simplă şi de la sine înţeleasă. Pentru el însă… lui iar fi fost peste putinţă să-i spună ce însemna asta pentru el. Simţi că inima i se zbate în piept, pe urmă se opreşte în
57
loc, ca şi când ar fi strâns-o cineva în palmă. În sfârşit, acuma era rândul lor să se întoarcă şi ei în acest pământ. Întinse braţul spre ea şi-i luă sapa din mână, apoi îi spuse cu glasul sugrumat de emoţie. — Ajunge pentru astăzi. Ziua este pe sfârşite. Îi vom spune şi bătrânului. Porniră spre casă, dar femeia venea cu câţiva paşi în urma lui, aşa cum se cade unei soţii. Bătrânul aştepta în pragul casei, nerăbdător să-şi primească partea de cină pe care acuma, de când aveau o femeie în casă, nu şi-o mai gătea niciodată el însuşi. Îşi pierduse răbdarea şi strigă de departe: — Sunt prea înaintat în vârstă, ca să mai pot aştepta în felul acesta, până îmi daţi de mâncare! Dar Wang Lung îl luă de braţ şi intră cu el în casă, ca săi spună: — Femeia a rămas însărcinată. Încercă să vorbească tot atât de liniştit, ca şi când i-ar fi spus: „Astăzi am semănat partalul din partea de apus a ţarinei”, dar nu se simţea în stare. Deşi vorbise cu glasul în şoaptă, i se păru totuşi că a vorbit mai tare decât ar fi trebuit. Bătrânul clipi din ochi, dar pe urmă înţelese despre ce este vorba şi începu să chicotească mulţumit:
58
— He-he-he; care va să zică recolta e aproape, strigă el nurorii lui când o văzu că intră în casă. Nu putu să-i vadă chipul, din pricina întunericului din tindă, dar o auzi că-i răspunde cu glas liniştit: — Acu mă duc să pregătesc de cină. — Da… da… pregăteşte de cină, se grăbi să încuviinţeze bătrânul şi se luă după ea, întocmai ca un copil, şi intră în bucătărie. Ca şi gândul la viitorul său nepot, care-l făcuse să-şi uite de foame, când îi pomeni de mâncare, gândul cinei îl făcu acuma să-şi uite de nepotul său. Dar Wang Lung se aşeză pe laviţa din faţa mesei şi stătu prin întuneric, apoi îşi întinse braţele şi le împreună pe masă, ca să-şi culce capul pe ele şi să se gândească: „Din trupul său, din coapsele sale trebuia să răsară acuma o viaţă nouă!”
Capitolul III Când îşi dădu seama că ziua facerii trebuie să fie aproape, spuse soţiei sale: — Va trebui să aducem pe cineva – care să te ajute, când îţi va sosi ceasul – o femeie din vecini… Soţia lui clătină din cap. Tocmai începuse să adune cas-
59
troanele de pe masă, după ce terminaseră cu cina. Bătrânul se dusese să se culce şi ei doi rămăseseră singuri în mijlocul odăii al cărei întuneric nu era străpuns decât de tremurul subţire al flăcării unui opaiţ în care ardea o feştilă de bumbac, muiată în ulei de fasole. — Cum adică, nu vrei să aducem o femeie? întrebă el speriat. (Începuse să se obişnuiască acuma cu felul acesta de conversaţii al lor, la care ea nu participa niciodată decât cel mult dând din cap sau făcând o mişcare cu mâna, sau din când în când îi mai scăpa fără voie şi câte un cuvânt din gura largă. Începuse chiar să nu mai simtă lacunele unei astfel de conversaţii între ei). Bine, dar ar părea straniu ca tu să naşti şi în casă cu tine să nu fie decât doi bărbaţi! adăugă el. Mama şi-a adus o femeie din sat. Eu nu mă pricep la astfel de treburi. În casa aceea mare nu se găseşte nimeni – vreo roabă mai în vârstă cu care să fii prietenă – care ar vrea să vină? I se întâmplase pentru întâia dată să pomenească despre casa de unde venise ea. O văzu că se întoarce spre el, cum n-o văzuse niciodată, cu ochii mici, căscaţi de furia ce-i clocotea în adâncul fiinţei. — Nimeni din casa aceea! zbieră femeia întărâtată. Scăpă din mână luleaua pe care tocmai începuse să şi-o umple şi se uită la ea mirat. Dar obrazul ei deveni imediat
60
tot atât de indiferent ca şi înainte de asta şi începu să adune de pe masă beţişoarele, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. — De, cine a mai auzit aşa o vorbă? exclamă el uimit. Dar femeia nu mai răspunse, nimica, aşa că adăugă: Nici unul dintre noi doi nu se pricepe la naşteri. Tatăl meu nu sar cădea să intre în odaia ta, într-o astfel de împrejurare; cât despre mine, eu până acuma n-am văzut nici cel puţin o vacă fătând. Mâinile mele stângace ar putea să vatăme copilul. Ascultă, trebuie să fie cineva în casa aceea mare, în care roabele nasc mereu… Femeia adunase beţişoarele grămadă, într-un colţ al mesei şi întorcându-se, se uită la el, apoi după o clipă de gândire răspunse: — Când mă voi întoarce în casa aceea, voi avea pe fiul meu în braţe. Copilul îl voi îmbrăca în tunică roşie şi pantalonaşi cu flori roşii, iar în cap va avea comanac pe gardina căruia va fi chipul minuscul şi aurit ai lui Budha şi va fi încălţat în papuci de pâslă pe care va fi brodat un cap de tigru. Eu voi avea papuci noi şi o tunică nouă de satin negru şi voi intra în bucătăria unde mi-am petrecut toată viaţa, şi de acolo în sala cea mare unde trăieşte bătrâna noastră stăpână, cu luleaua ei de opiu, şi mă voi arăta în faţa tuturor, nu numai eu ci şi copilul meu.
61
Până acuma nu o auzise vorbind niciodată atât de îndelung. Vorbele i se înşirau una după alta, fără întrerupere, deşi domolite, aşa că Wang Lung îşi dădu seama că ea se gândise demult la planul acesta. În timpul cât lucrase alături de el în ţarină, femeia lui se gândise la toate amănuntele acestea. Ce femeie ciudată! Îşi închipuise că ea nici nu se gândeşte la copil, atât era de liniştită în timpul lucrului de fiecare zi prin casa lor. Dar în loc de asta, ea îşi vedea copilul de mult născut şi pe de-a-ntregul îmbrăcat, pe ea însăşi în calitate de mamă, cu o tunică nouă. Nu mai ştia ce să zică şi începu să-şi frământe bucăţica de tutun între degetul mare şi arătător, făcând dintr-însa o minge pe care o băgă în gura lulelei de pe masă. — Cred că vei avea nevoie de ceva bani răspunse el întrun târziu, şi se uită la ea cu prefăcută nemulţumire. — Dacă ai vrea să-mi dai trei bani de argint… începu ea cu sfială. E sumă mare, dar am socotit fiecare para, aşa că nu voi face risipă. Voi vorbi cu negustorul de pânzărie sămi dea bucata cea din urmă ce rămâne de la capătul valului de stofă… Wang Lung începu să se scotocească în chimir. În ajun vânduse la târg un car şi jumătate de trestie pe care o adunase de pe balta din partea de apus a ţarinei lui, aşa că avea în pungă ceva mai mult decât i-ar fi trebuit. Înşiră pe
62
masă, cei trei bani de argint. Pe urmă, după ce stătu câteva clipe la îndoială, mai adăugă şi banul pe care-l păstra de multă vreme în pungă, gândindu-se că poate îi va veni şi lui poftă ca într-o dimineaţă când va intra în ceainăria de la oraş, să se aşeze la o masă şi să joace. Dar gândul acesta al lui nu mersese niciodată mai departe, decât cel mult că-şi pierdea vremea împrejurul meselor de joc pe care se auzeau rostogolindu-se zarurile, deoarece se temea că, dacă va începe să joace, va pierde banii. Când se întâmpla să se găsească în oraş şi îi mai rămânea vreme de pierdut, pe aceasta şi-o petrecea în baraca şolticarului unde puteai asculta poveşti rămase din bătrâni şi nu cheltuia mai mult de un ban de aramă pe care-l arunca în talgerul povestitorului când trecea prin faţa lui. — Cred că nu strică să iei şi banul acesta pe deasupra, zise el suflând cu nădejde în fâşia de hârtie răsucită, ca să prindă flacără şi să-şi poată aprinde luleaua. Cred că s-ar putea să-i cumperi şi o rămăşiţă de mătase, din care să-i faci tunica. La urma urmei de astă dată este vorba de primul nostru fiu. Femeia nu întinse mâna numaidecât după bani, ci se uită la ei, fără să-i tresară niciun fel de lumină pe obrazul împietrit. Pe urmă răspunse cu glasul stins: — Mi se întâmplă pentru întâia oară să pun şi eu mâna
63
pe bani de argint. Apoi cu o mişcare grăbită, repezi mâna după ei, îi luă în palmă şi încleştând degetele, intră grăbită în odaia lor. Wang Lung fuma în tăcere şi se gândea la banii de argint, cum şedeau înşiraţi pe masă. Argintul acesta îl scosese din pământ – din ţarina lui pe care o ara şi o lucra, asudând din greu. Viaţa lui era legată de ţarina aceasta; cu fiecare picătură de sudoare a trupului său trudit, storcea hrană din ţarina lui, şi din hrana aceasta scotea argint. Până acuma de câte ori se întâmpla să scoată arginţii din chimir, pentru a-i da altuia, i se părea că dă o fâşie din însăţi viaţa lui unui om străin care nu va şti s-o întrebuinţeze. Dar de astă dată nu simţi niciun fel de părere de rău şi nici durere. I se părea că nu vede arginţii lui în mâna unui negustor străin de la oraş, ci că argintul acesta s-a prefăcut în ceva mult mai preţios decât argintul însuşi – haine cu care va îmbrăca trupşorul fiului său. Dar femeia aceasta a lui care era o fire atât de stranie, care muncea din greu, nu spunea nimica, şi părea că nu vede pe nimeni, fusese cea dintâi care văzuse copilul lor îmbrăcat în felul acesta. Nu vru să primească pe nimeni lângă ea, când îi sosi ceasul. Acesta sosi într-o seară, când ziua începuse să se îngâne cu noaptea, dar soarele nu coborâse încă până în marginea zării, Grânele rodiseră şi fuseseră secerate, iar
64
ţarina lor o inundaseră, ca să semene orez şi orezul lor ajunsese în pârgă; după ploile de vară spicele erau grele de rod şi coapte de dogoarea soarelui acestui început de toamnă. Toată ziua tăiaseră paiele alături unul de altul, trăgându-se din mijloc cu secera în mână. Femeia se mişca ţeapănă, din pricina sarcinii şi înainta mult mai încet decât el, aşa că brazda pe care o secera el, lăsase femeia departe în urmă. Pe măsură ce trecea vremea şi soarele scăpătă din crucea amiezii, coborând bolta cerului spre apus, femeia înainta tot mai încet, aşa că bărbatul se întoarse şi se uită la ea nemulţumit. Femeia se opri din lucru şi-şi îndreptă mijlocul înţepenit, iar mâna în care avea secera îi căzu în lungul trupului. Obrazul îi era scăldat de o nouă sudoare, sudoarea unor chinuri necunoscute încă. — Mi-a sosit ceasul, zise femeia. Aş vrea să mă întorc acasă. Nu intra în odaia noastră, până când nu te voi chema. Dar să-mi aduci un fir de trestie proaspăt curăţată şi să mi-o spinteci în două, ca să pot despărţi viaţa fiului meu de viaţa mea. Femeia apucă în lungul holdelor spre casă, mergând nepăsătoare, ca şi când nimic n-ar putea să i se întâmple şi după ce se uită o bucată de vreme la ea cum se duce, porni şi el spre balta din marginea ţarinei şi tăie un fir subţire de trestie, pe urmă îl curăţi cu băgare de seamă şi-l spintecă în
65
două, cu secera. Înserarea toamnei începuse să coboare grăbită, aşa că-şi puse secera pe umăr şi se îndreptă şi el spre casă. Când ajunse, mâncarea era pe masă şi aburea în străchini, iar bătrânul lui părinte începuse să mănânce. Femeia plecase de la lucrul câmpului, ca să le poată pregăti lor de mâncare. Se gândi că nevasta lui este o femeie cum nu se găsesc în toate zilele. Pe urmă se apropie de uşa odăii şi strigă: — Ţi-am adus firul de trestie! Aşteptă, crezând că-i va răspunde să intre în odaie. Dar glasul femeii nu se auzi. Se apropiase de uşă şi printre despărţiturile dintre scânduri o văzu că întinde mâna şi-şi ia firul de trestie. Nu zise nimic dar o auzi gâfâind din greu, întocmai ca o vită care a făcut drum lung şi fără popas. Bătrânul ridică privirea din strachina ce o avea în faţa lui şi-i porunci: — Haide şi mănâncă, altfel se răcesc bucatele. Pe urma adăugă: Nu începe să te frămânţi de acuma, căci va trebui să mai treacă o vreme. Îmi aduc aminte că în ziua când mi s-a născut feciorul cel dintâi, până să se termine, începuse să se crape de ziuă. Săracul de mine… când mă gândesc că dintre toţi copiii pe care i-am avut şi mi i-a născut biată
66
maică-ta, unul după altul – cam vreo doisprezece, căci nici eu nu-mi mai aduc aminte câţi au fost – numai tu ai rămas în viaţă! Acuma înţelegi şi tu, de ce o femeie trebuie să nască mereu copii. Pe urmă se opri şi iarăşi începu, ca şi când abia atunci şi-ar fi adus aminte de ceea ce spunea: Mâine pe vremea asta s-ar putea ca eu să fiu bunicul unui fecior! Începu să râdă din senin şi lăsă strachina cu mâncarea. Vreme îndelungată fiul său îl auzi chicotind prin întunericul ce se statornicise acuma în cuprinsul odăii lor. Wang Lung însă sta nemişcat în faţa uşii, ca să asculte gemetele grele şi animalice care se auzeau înăuntru. Printre despărţiturile scândurilor de la uşă răzbi un miros de sânge cald, un miros greu care-l făcu şi se înspăimânte. Dinăuntru se auzeau gemetele grăbite şi şuierătoare ale femeii, întocmai ca nişte ţipete de durere stăpânită, dar fără să poată prinde ceva lămurit. Când nu mai putu să rabde chinurile acestea ale aşteptării şi era gata să se repeadă în odaie, din fundul întunerecului se auzi un glas subţirel şi întărâtat care-l făcu să-şi uite de toate. — E băiat? strigă el, fără să se mai poată stăpâni şi uitându-şi cu totul de femeia lui. E băiat? strigă el a doua oară… spune-mi cel puţin atâta – este băiat? Din fundul odăii se auzi glasul stins ca o părere, al feme-
67
ii: — E băiat! Se întoarse numaidecât şi se aşeză la masă. Cât de repede trecuse totul! Mâncarea era demult rece şi bătrânul adormise pe laviţa lui; dar cât de repede se sfârşise aşteptarea! Întinse mâna spre părintele său şi-l scutură de umăr. — E copil de parte bărbătească! strigă el triumfător; Acum eşti bunic şi eu sunt tată! Bătrânul se trezi numaidecât şi începu să râdă, cum râsese şi înainte de a adormi. — Da, da… aşa este, chicoti el. Bunic… sunt bunic! Apoi se ridică de pe laviţă şi se întinse în pat, râzând mereu. Wang Lung luă strachina cu orezul rece şi începu să mănânce. În clipa aceasta simţea foamea cum îi scurmă în pântece şi nu prididea să ducă mâncarea destul de repede la gură. Dinăuntrul odăii auzea femeia târându-se cu greutate de colo până colo, iar ţipetele ascuţite ale copilului se auzeau neîntrerupte. — Mi se pare că de aci înainte nu vom mai avea pace în casa asta, îşi zise el cu mândrie. După ce mâncă, până se sătură, se apropie din nou de uşă şi când femeia îl chemă să intre în odaie, aşa făcu. Prin odaie se mai simţea şi acum mirosul de sânge, dar încolo
68
nu rămăsese nicio urmă, decât cel mult în ciubăr. Dar ciubărul acesta îl umpluse cu apă şi-l împinsese sub pat, aşa încât aproape nu-l mai putea vedea. Făclia cea roşie de pe masă era aprinsă şi femeia se întinsese în pat şi se acoperise cu grijă, Alături de ea, înfăşurat într-o pereche de pantaloni vechi de-ai lui, cum era obiceiul, sta întins fiul său. — Se apropie de pat, dar în clipa aceasta nu fu în stare să scoată nicio vorbă. Îşi simţea inima cum i se zbate în piept şi se aplecă să se uite la copil. Avea un obraz rotund, cu pielea întunecată şi plină de creţuri, iar părul de pe creştetul capului îi era lung, negru şi încleiat. Copilul nu mai ţipa acuma ci sta cu pleoapele ochilor strâns închise. Se uită la soţia lui şi ea se uită la el. Părul îi era umed, din pricina chinurilor prin care trecuse şi ochii prelungi îi căzuseră în adâncul capului. Dar încolo era întocmai cum fusese şi înainte de asta. Văzând-o cum zace în faţa lui, se simţi mişcat. Uitându-se la fiinţele acestea două care erau atât de aproape de el, îşi simţi sufletul înduioşat şi fără să ştie ce ar trebui spus într-o astfel de împrejurare, îngână: — Mâine mă voi duce la oraş, să cumpăr o oca de zahăr de candelă, şi-l voi topi în apă fierbinte, ca să ţi-l dau să-l bei. Apoi uitându-se din nou la copil, de pe buze îi scăpară
69
vorbele repezite, de parcă s-ar fi gândit mai demult la ce va spune: — Va trebui să cumpărăm şi un coş de ouă şi să le roşim pentru oamenii din sat. În felul acesta vor afla cu toţii că avem un fecior!
Capitolul IV În ziua ce urmă după naşterea copilului, femeia se ridică din aşternut ca de obicei şi le pregăti mâncarea, dar nu ieşi împreună cu Wang Lung în ţarină, aşa că el lucră numai singur, până când trecu bine ceasul de amiază. Pe urmă veni acasă şi îmbrăcându-se în hainele albastre, plecă la oraş. Se duse în târg şi cumpără cincizeci de ouă, nu din cele proaspăt ridicate din cuibar, dar totuşi destul de bune, cu toate că nu-l costau mai mult de o para bucata, şi mai cumpără şi un sul de hârtie roşie pe care trebuia să o fiarbă în apă şi cu aceasta să le roşească. Pe urmă cu coşul de ouă pe braţ se duse la negustorul de acadele unde cumpără o oca şi mai bine de zahăr de candelă. Văzu că negustorul îi împachetează zahărul cu grijă într-o hârtie cafenie, iar pe sub sfoara cu care-l legase, îi băgă o fâşie de hârtie roşie şi se uită la el zâmbind:
70
— Te pomeneşti că este pentru mama unui copil nou născut? — Primul fecior în casă! răspunse Wang Lung cu mândrie. — Eee, să fie cu noroc! zise negustorul cu indiferenţă şi se întoarse spre un client bine îmbrăcat care tocmai atunci intrase în prăvălie. Urarea aceasta o mai făcuse de multe ori şi altora, căci aproape în fiecare zi era câte unul, dar lui Wang Lung îi se păru că este o urare numai pentru el şi-i făcu plăcere purtarea curtenitoare a negustorului, aşa că se ploconi de câteva ori, înainte de a ieşi din prăvălie. Mergând pe strada dogorită de arşiţa soarelui, i se păru că în toată lumea asta nu se mai găseşte un om atât de fericit ca el. La început gândul acesta îi umplu sufletul de mulţumire, dar pe urmă se simţi înspăimântat. Nu se cade ca omul să fie prea fericit în viaţa aceasta. Văzduhurile şi tot pământul sunt pline de duhuri potrivnice care nu văd cu ochi buni fericirea muritorilor, mai ales când se întâmplă să fie săraci. Se întoarse în drum şi apucă repede spre dugheana lumânărarului care vindea şi beţişoare de tămâie, şi cumpără patru beţişoare, câte unul de fiecare om din casă – cu care se duse până la micul templu al zeităţilor pământului, unde le înfipse în cenuşa rece a tămâiei pe care o arseseră
71
rândul trecut, el şi soţia lui. Aprinse toate patru beţişoarele şi plecă liniştit spre casă. Ce putere neţărmurită aveau chipurile acestea mici de lut care sălăşluiau aici sub scutul acoperişului acestui templu şi care îl ocroteau la vreme de nevoie! Apoi înainte ca lumea dimprejurul lor să-şi fi putut da limpede seama de ceea ce s-a întâmplat, femeia începu să iasă din nou în ţarină împreună cu el. Secerişul trecuse şi recolta trebuia treierată în aria din curtea casei. La treieratul cu îmblăciile îi ajută şi femeia. După ce sfârşiră şi treaba asta, recolta trebui vânturată, aşa că o vărsară în coşurile de bambus, sub bătaia vântului, ca să o despartă de pleavă. Grăunţele erau prinse dedesubt în coşul în care cădeau, iar pleava era luată de vânt şi purtată ca un nor, până departe. Mai aveau de ogorât holdele pentru semănătura de toamnă, aşa că după ce înjugă boul şi ară ţarina, femeia veni pe urma lui cu sapa şi fărâmiţă bulgării de humă ai brazdelor. Lucra toată ziua împreună cu bărbatul ei, şi în timpul acesta copilul înfăşurat într-o pătură zdrenţuită, dormea întins la umbră. Când îl auzea că începe să scâncească, femeia se oprea din lucru şi scoţându-şi sânul, se întindea alături de el pe pământ şi-i da să sugă. Razele soarelui de
72
toamnă târzie băteau asupra lor şi căldura verii stăruia cu încăpăţânare, până când trebuia să vină gerul iernii şi s-o alunge. Femeia şi copilul ei erau tot atât de negri ca şi brazdele pământului răsturnat peste cormana plugului, aşa că amândoi păreau două chipuri făcute din acelaşi lut. Praful purtat de vânturi în largul ţarinei, se aşternea pe părul femeii şi pe capul plăpând al copilului. Dar din sânul îmbelşugat şi cafeniu al ei, laptele izvora alb ca zăpada pentru copil şi când se întâmpla să scape din gură sfârcul unui sân şi se întindea după celălalt, laptele picura din sânul rămas slobod, iar femeia îl lăsa să picure. Oricât de lacom ar fi fost copilul, laptele era mai îmbelşugat decât ar fi fost nevoie pentru unul singur, aşa că ar fi putut hrăni pe mai mulţi dintr-odată, tocmai de aceea îl lăsa şi ea să curgă, deoarece ştia că are de unde. Vedea că laptele este pe zi ce trece tot mai îmbelşugat. Uneori, că să-şi ferească hainele, ridica sânul şi lăsa laptele să se scurgă pe pământul care îl bea numaidecât lăsând o pată întunecată şi umedă. Copilul era durduliu şi bun, aşa că se bucura din plin de izvorul nesecat de viaţă pe care i-l da mama lui. Iarna se apropia din zi în zi, dar ei îşi făcuseră toate pregătirile. Avuseseră o recoltă cum nu se mai pomenise de multă vreme şi cele trei odăi ale casei lor erau pline ca
73
nişte jigniţe 2. De sub streaşina de stuf atârnau funii nenumărate de ceapă şi usturoi uscat, iar în tindă, în odaia bătrânului şi chiar în odaia lor, erau rogojini de papură, strânse la gură în formă de oale uriaşe, şi toate erau pline de grâu şi de orez. O bună parte din această recoltă aveau de gând să o vândă, dar Wang Lung era om cruţător şi nuşi risipea banii la jocuri de noroc, cum făceau ceilalţi oameni din sat, şi nici pe mâncăruri scumpe care nu erau pentru oameni de seama lui, aşa că nu era nevoit să-şi vândă recolta îndată după seceriş, când preţurile erau scăzute. În loc s-o vândă toamna, el aştepta până ce se aşternea iarna cu temei de ninsoare sau până după anul nou, când oamenii de la oraş erau gata să plătească orice preţ pentru bucatele aduse la târg. Unchiul său trebuia întotdeauna să-şi vândă recolta chiar înainte de a termina pe deplin cu treieratul. Uneori, ca să poată face rost de ceva parale, vindea recolta de-anpicioarele pe câmp, aşa că nu mai avea grijă să secere nici să treiere. Dar unchiul lui avea o soţie lipsită de cumpăt, grasă şi trândavă, care toată ziua îl cicălea să-i aducă dulciuri şi fel de fel de mâncăruri de la oraş şi încălţăminte 2
Jigniţă – hambar, magazie de grâne.
74
nouă. Soţia lui Wang Lung însă făcea ea singură toată încălţămintea pentru casă, nu numai pentru el şi părintele său, ci şi pentru ea şi copil. Nu ştia nici el ce ar fi făcut, dacă ar fi trebuit să cumpere încălţămintea de care aveau nevoie… Sub streaşina casei vechi şi dărăpănate a unchiului său nu atârna niciodată nimic. În casa lui Wang Lung însă era, şi un picior de porc pe care-l cumpărase de la vecinul său Ching, când acesta trebui să-şi tăie porcul din pricină că i se părea că a început să bolească pe picioare. Porcul îl tăiaseră devreme, până nu începuse însă să slăbească, aşa că piciorul era uriaş şi plin de carne, iar O-lan, o sărase şi o pusese la uscat în vânt. Mai tăiaseră şi două găini dintre cele pe care le aveau în curte şi după ce le scoseseră măruntaiele, femeia le umpluse pe dinăuntru cu sare şi le pusese la uscat, cu pene cu tot. Prin urmare, stăteau liniştiţi în casa lor, înconjuraţi de tot belşugul acesta, când crivăţul iernii se repezi asupra lor din mijlocul deşerturilor de la miazănoapte-răsărit, cu vânturile care prevesteau ger şi ninsoare. Acuma copilul putea să mai stea şi singur câte o bucată, de vreme. Când împlini o lună de lumină plină, din ziua naşterii, făcură un ospăţ la care Wang Lung pofti pe toţi cei care fuseseră la nunta lui şi îi ospăta cu găluşti, ceea ce era semn de viaţă lungă.
75
Fiecăruia dintre aceştia le dădu câte zece ouă pe care le roşise, iar celorlalţi oameni din sat care veniseră să-i facă urări le dădu câte două ouă. Toţi cei de faţă îl pizmuiau din pricina fiului său, un băiat voinic şi gras, cu obrazul rotund ca un talger de lună şi cu umerii obrazului repeziţi în afară, ca şi ai mamei lui. Acuma când iarna se apropia, copilul sta pe pătura aşezată în mijlocul odăii, în loc să o aşeze în mijlocul holdei, cum făceau în timpul verii, iar uşa din partea de miazăzi o deschideau, ca să intre căldura soarelui, aşa că vântul de miazănoapte bătea zadarnic în peretele gros de pământ al casei, căci nu putea să răzbească printrînsul. Foarte curând frunzele curmalului din curte se desprinseră de pe ramuri şi tot aşa şi ale sălciilor şi piersicilor pe care-i aveau în ţarină. Numai frunzele trestiilor de bambus din colţul cel mai depărtat al curţii lor, spre răsărit se mai ţineau de vrejurile subţiri şi susurau înfiorate, oricât de vajnice ar fi fost vânturile. În timpul acestor vânturi uscate ar fi fost peste putinţă ca sămânţa aruncată în lungul brazdelor să poată răsări, aşa că Wang Lung aştepta cu nerăbdare să înceapă ploile de toamnă. Ploile veniră pe neaşteptate, în timpul unei zile cenuşii, după ce vânturile se liniştiră şi aerul era cald şi domolit; aşa că stăteau cu toţii în casă şi urmăreau picătu-
76
rile grele şi dese cum răpăie şi se izbesc în pământul însetat din apropierea casei, iar din streaşina de stuf întinsă peste prag, auzeau plescăitul molcom în faţa uşii. Copilul se uita minunat şi întindea mâinile să prindă dârele argintii ce cădeau de sus şi râdea, iar ei râdeau cu el. Bătrânul se aşezase pe podmol, lângă el şi spunea: — Aşa copil nu se mai găseşte în niciunul dintre satele din împrejurimi. Plozii fratelui meu niciunul nu a fost în stare să bage în seamă ceva, înainte de a umbla în picioare. În largul ţarinei sămânţa holdelor începu să încolţească şi acoperi brazdele negre cu firicele crude şi verzi ale grânelor. Pe o astfel de vreme vecinii umblau din casă în casă, căci fiecare plugar se simţea mulţumit, văzând că cerul se îngrijeşte de ţarina lor şi semănăturile au destulă umezeală, fără să mai fie nevoie să se trudească ei să le ude, ducând găleţile de apă cu cobiliţa, de la un capăt la altul al holdelor. Dimineţile se adunau când la o casă când la alta, unde se întâmpla să fi se ofere câte un ceai, şi-i puteai vedea cutreierând din loc în loc, umblând desculţi pe potecile dintre răzoare, cu umbrele uriaşe de hârtie ceruită deasupra capului. Femeile stăteau acasă şi făceau încălţăminte sau cârpeau hainele, dacă se întâmpla să fie rupte, şi se gândeau la praznicul de Anul Nou.
77
Dar Wang Lung şi soţia lui nu prea aveau obiceiul să umble prin casele vecinilor. În tot satul acesta format din vreo şase case împrăştiate în largul ţarinei, nu era niciuna care să fie atât de călduroasă şi de îmbelşugată ca a lui, aşa că Wang Lung presimţea că prietenia cu ceilalţi săteni, ar însemna să-i îndemne să vină la el şi să se împrumute, când au nevoie de ceva. Anul Nou era aproape, dar cine putea să aibă banii care-i trebuiau pentru îmbrăcăminte şi pentru praznicul ce se obişnuieşte într-o astfel de împrejurare? Prin urmare sta binişor în casa lui şi în timp ce femeia cosea şi cârpea, el lua greblele cu dinţii de bambus şi le cerceta de aproape, iar dacă se întâmpla să vadă că o bucată de sfoară cu care erau legaţi dinţii să se fi rupt, schimba numaidecât sfoara cu alta, împletită din cânepa pe care o cultiva chiar în ţarina lui, iar dacă vedea că are vreun dinte rupt, bătea un altul, dintr-o despicătură de lăstar. Şi ceea ce făcea el cu acareturile de plugărie, făcea şi femeia cu lucrurile din casă. Dacă se întâmpla ca o oală de pământ să se ciocnească de ceva şi să se spargă, O-lan nu o arunca, cum făceau alte femei şi nici nu spunea bărbatului să-i cumpere alta. Dar muia puţină humă şi o amesteca în argilă iar cu ajutorul aluatului acestuia cârpea oala şi o ţinea la flacăra din vatră, aşa că oala era bună ca şi una nouă. Aşa îşi petreceau împreună timpul, stând în casa lor
78
şi se bucurau unul de altul, deşi numai rareori se întâmpla să schimbe între ei câte o vorbă, cum ar fi de pildă: „Ai aşezat bine sămânţa din râşniţă, ca să o avem gata de semănat?” sau „Paiele din recoltă le vom vinde, iar păstăile şi lujerele de fasole le vom arde”. Altădată se întâmpla ca Wang Lung să-i spună: „Mâncarea aceasta cu găluşti e foarte bună”, iar O-lan răspundea cu modestie, ca şi când ea n-ar fi avut niciun merit: „Făina pe care am avut-o din recolta de acuma, este foarte bună”. Vânzarea prisosului din anul acesta îmbelşugat făcu pe Wang Lung să adune un pumn de bani de argint mai mult decât ar fi avut nevoie pentru traiul lui, dar banii aceştia ar fi fost primejdios să-i poarte în chimir sau să pomenească ceva despre ei de faţă cu un om străin, afară de nevasta lui. Se sfătuiră unde să păstreze argintul, şi în cele din urmă femeia fu destul de isteaţă ca să facă o gaură în pământul bătut al peretelui dinăuntru al casei, tocmai în dosul patului, şi Wang Lung dădu drumul argintului în gaura aceasta, iar la gură umplură gaura cu o bucată de pământ. Aşa că nici nu se cunoştea că cineva ar fi ascuns ceva în perete. Dar ascunzătoarea aceasta da atât lui Wang cât şi lui O-lan un fel de mulţumire tainică, de bogăţie şi linişte. Wang Lung ştia limpede că are bani mai mulţi decât îi trebuie şi când se întâmpla să se întâlnească şi el cu oameni de
79
seama lui trecea printre ei împăcat cu sine însuşi şi cu toată lumea.
Capitolul V Se apropia Anul Nou şi în fiecare casă din sat oamenii făceau pregătiri. Wang Lung, plecă la oraş şi din dugheana lumânărarului cumpără bucăţele de hârtie roşie de formă pătrată şi pe hârtiile acestea era scris cu litere de aur, trase cu penelul, semnul fericirii şi al bogăţiei. Pătrăţelele acestea şi le lipi pe uneltele de plugărie, ca să-i aducă noroc în anul ce vine. Lipi unul pe plug, unul pe jugul boului său şi câte unul pe cele două găleţi cu care ducea sămânţă şi apă în ţarina lui. Şi aşa pe fiecare dintre uneltele lui de plugărie. Pe uşile casei lui lipi fâşii de hârtie roşie pe care erau cuvinte de bună urare, scrise cu penelul; iar pe pragul de sus al intrării în casă, lipi o cunună de hârtie roşie, meşteşugit împletită şi tăiată în formă de flori. Mai cumpără hârtie roşie din care să facă haine noi pentru zeităţile câmpului şi hainele acestea bătrânul său tată le croi şi le încheie cu destulă îndemânare pentru mâinile lui bătrâne care tremurau; Wang Lung luă hainele acestea şi se duse de îmbrăcă zeităţile ţarinei lui din micul lor templu, iar la
80
picioarele lor aprinse puţină tămâie, cum se cădea să facă în ziua de Anul Nou. Pentru casa lui mai cumpără două făclii roşii pe care trebuia să le aprindă în ajun de Anul Nou sub imaginea lipită pe peretele din tindă a zeului, la picioarele căruia era masa lor. Pe urmă Wang Lung se duse din nou la oraş şi cumpără grăsime de porc şi zahăr alb, iar femeia frământă osânza albă şi moale, amestecând-o cu făină de orez pe care o scoseseră chiar din orezul lor, pe care-l măcinaseră în râşniţa la care înjugau boul, când se întâmpla să ceară trebuinţă; din plămădeala acesta de făina şi osânză, amestecată cu zahăr, făcu plăcintele de Anul Nou care se numeau plăcintele lunii, aşa cum văzuse ea că se făceau în casa cea mare a familiei Hwang. Când văzu plăcintele acestea întinse în rânduri pe tăblia mesei, gata de a fi puse la cuptor, Wang Lung simţi cum i se umflă pieptul de mândrie. Ar fi fost peste putinţă ca în satul lor să se mai găsească altă femeie care să facă astfel de plăcinte, cum nu se pomenea să mănânce decât oamenii bogaţi în zile de praznic. Pe unele femeia pusese câte un anghinar minuscul şi bucăţele de prune verzi-uscate, aşezate în formă de flori. — E păcat să mănânci astfel de plăcinte, declară Wang Lung după ce se uită la ele.
81
Bătrânul se învârtea împrejurul mesei şi se simţea tot atât de mulţumit, ca şi un copil când vede o jucărie frumoasă. Pe urmă se adresă fiului său, spunându-i: — Cheamă pe fratele meu, unchiul tău, să vină împreună cu copii şi să le vadă! Dar prosperitatea învăţase pe Wang Lung să fie prevăzător. Ar fi fost peste putinţă să pofteşti în casă oameni flămânzi cărora să le arăţi plăcinte, fără să le dai să şi guste din ele. — Cel care se uită la plăcinte înainte de Anul Nou îţi poartă nenoroc, se grăbi el să răspundă. Femeia cu mâinile pline de făină şi lucioase de grăsime, adăugă: — Acestea nu sunt menite să le mâncăm noi, doar cel mult una-două, care vor ieşi mai urâte de la cuptor şi pe care le vom da oaspeţilor. Noi nu suntem destul de bogaţi ca să putem mânca osânză cu zahăr. Le-am pregătit pentru bătrâna stăpână din Casa cea Mare. Mă voi duce la ea împreună cu fiul meu, a doua zi după Anul Nou, şi-i voi duce plăcintele acestea în dar. Astfel plăcintele câştigară şi mai multă însemnătate în faţa lor şi Wang Lung se gândi mulţumit că în sala cea mare, unde el care era om sărac intrase cu atâta sfială, soţia lui va intra acuma ca oaspete, ducând pe fiul său
82
îmbrăcat în haine roşii, împreună cu nişte plăcinte ca acestea, făcute din cea mai bună făină de orez, din zahăr şi osânză. Toate celelalte plăceri obişnuite de Anul Nou i se păreau acum fără însemnătate, alături de această vizită. Tunica lui cea nouă pe care i-o făcuse O-lan din pânză neagră, îl făcu să se simtă şi mai mândru când o îmbrăcă, aşa că se gândi: „O voi îmbrăca în ziua când îi voi însoţi pe ei doi, până la intrarea Casei Hwang”. Ziua de Anul Nou o petrecu nepăsător, cu toate că în casa lor se adunară vecinii şi veni unchiul său cu toată familia, să le ureze noroc, tatălui său şi lui, ca apoi să se aşeze la mese şi să se veselească împreună, cu mâncare şi băutură. Avusese grijă ca plăcintele să le astruce 3 din vreme într-un coş, căci altfel ar fi trebuit să îmbie şi oaspeţii care nu erau obraze alese; totuşi se simţi înfiorat de păreri de rău, când auzi oamenii lăudând plăcintele cele albe şi el nu putea să le spună: „Staţi, să vedeţi pe cele colorate şi înflorite!” Dar nu suflă nimic, deoarece ţinea foarte mult să poată 3
A astruca – aici, cu sensul: a acoperi, a înveli, a înfăşura. [n.e.e.].
83
intra în Casa cea Mare cu toată mândria omului, înstărit. A doua zi de Anul Nou, care este ziua menită ca femeile să se ducă una la alta, după ce bărbaţii s-au îngreunat de mâncare şi băutură în ajun, ei doi se sculară în zori şi după ce femeia îmbrăca pe fiul lor în hăinuţele roşii şi-l încălţă cu papucii făcuţi de ea pe care brodase câte un cap de tigru, iar în capul proaspăt ras de Wang Lung în ultima zi a anului trecut, îi puse comanacul cu o mică imagine aurită a lui Budha în partea din faţă, şi-l aşeză în vârful patului. Pe urmă Wang Lung începu să se îmbrace şi el în mare grabă, iar soţia lui în timpul acesta îşi pieptănă din nou părul lung, prinzându-şi-l pe creştet cu acele lungi de alamă, suflate cu argint, cumpărate de el, îşi îmbrăcă tunica neagră din aceeaşi bucată cu haina lui cea nouă pentru care cumpărase douăzeci şi patru de coţi de pânză de cea mai bună calitate, şi alţi doi coţi pe care negustorul de pânzărie îi dăduse pe deasupra, cum se obişnuieşte, ca măsurătoarea să fie din larg. După ce terminară cu toate, el luă copilul, iar femeia coşul cu plăcintele şi apucară în lungul potecii dintre holdele acum pustiite de vânturile iernii. Când ajunse în faţa porţii celei mari a Casei Hwang, avu de astă dată parte de o mare mulţumire, când la strigătele nevestei lui apăru portarul şi-l văzu că facă ochii mari şi se uită la ei mirat, răsucindu-şi cele trei fire de păr, de pe
84
obraz, apoi le spuse: — Ia te uită, a venit Wang, plugarul, dar în loc de unul, au venit trei dintr-odată! Apoi văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în haine noi şi copilul care era băiat, adăugă: Nu cred să fie nevoie să-ţi ureze cineva noroc mai mult în anul acesta, decât ai avut în cel care a trecut. Wang Lung îi răspunse cu nepăsare, cum se obişnuieşte să răspunzi unui om pe care nu-l iei drept unul de seama ta: — Recoltă bună… recoltă bună şi îmbelşugată, apoi trecu mândru pragul porţii. Portarul rămase mirat de ceea ce vedea, aşa că se adresă lui Wang Lung: — Poftim de zăboveşte în casa unui om netrebnic ca mine, până când voi da de ştire că a sosit soţia dumitale cu fiul ei. Wang Lung stătu şi se uită după soţia şi fiul său, cum trec în lungul curţii, ducând cu ei daruri pentru capul acestei mari familii. Toate acestea erau pentru el o mare cinste şi abia după ce-i pierdu din vedere, în fundul curţilor ce se deschideau una dintr-alta, intră şi el în casa portarului, unde primi ca pe o cinste ce i se cuvenea, să se aşeze pe scaunul din stânga mesei, cum îl pofti nevasta ciupită de vărsat a acestuia; dădu uşor din cap, când îi aduse
85
castronul de ceai pe care-l aşeză pe masă în faţa lui, dar nu gustă din el, ca şi când calitatea frunzuliţelor de ceai ce tremurau pe deasupra apei nu ar fi fost destul de bună pentru un om ca el. I se păru că a trecut vreme lungă până când portarul se întoarse din nou, aducând cu el femeia şi copilul. Wang Lung se uită de aproape la chipul soţiei lui, pentru a se convinge dacă totul este în bună regulă, căci acuma se obişnuise să constate mici schimbări în trăsăturile împietrite ale obrazului ei pe care la început ar fi fost peste putinţă să le bage în seamă. Părea că chipul femeii este luminat de o adâncă mulţumire lăuntrică, aşa că se simţi nerăbdător să afle ce s-a întâmplat în interiorul curţilor acelora unde erau femeile şi unde el nu putea să pătrundă, nici chiar acuma când venise cu o treabă anume. Prin urmare se despărţi de portar şi de soţia lui ciupită de vărsat, făcându-i câteva plecăciuni uşoare şi se grăbi să iasă împreună cu O-lan, luând el însuşi în braţe copilul adormit care se chirci, în tunica lui. — Ei? întrebă el întorcând capul peste umăr şi uitânduse la femeia care venea pe urma lui. De astă dată încetineala ei părea că-l scoate din răbdări. Femeia se apropie ceva mai mult de el şi-i răspunse în şoaptă:
86
— Dacă ar fi să mă întrebe cineva care este adevărul, atunci eu aş fi de părere că anul acesta oamenii din Casa Hwang sunt la mare strâmtoare. — Ce vrei să spui? întrebă Wang Lung stăruitor. Dar femeia nu se grăbi cu răspunsul. Cuvintele pentru ea erau ceva ce trebuia formulat foarte încet, ca abia pe urmă să-i dai drumul, dar şi atunci numai cu multă greutate. — Bătrâna Stăpână purta anul acesta aceeaşi tunică pe care a purtat-o şi anul trecut. Aşa ceva n-am văzut să se fi întâmplat până acuma. Tot aşa nici roabele nu aveau haine noi. Pe urmă făcu o pauză, ca să adauge: N-am văzut nicio roabă care să aibă o haină nouă ca a mea. Pe urmă iarăşi tăcu şi din nou continuă cu acelaşi glas domolit: Cât despre fiul nostru, n-am văzut nici chiar între copiii ibovnicului Bătrânului Stăpân, să fie unul care să se poată măsura în frumuseţe şi îmbrăcăminte cu el. Un zâmbet domolit îi lumină faţa şi Wang Lung începu să râdă din toată inima, strângând cu duioşie pe fiul său la piept. Cât de bine îi mergea lui şi cum toate câte le încercase, îi ieşiseră din plin! Dar în timp ce se bucura, se simţi cuprins de o spaimă neaşteptată. Cum se poate ca un om ca el să fie atât de bezmetic, să treacă pe sub cerul senin, la piept cu un copil atât de frumos, pe care duhurile rele ce rătăcesc prin aer l-ar putea vedea fără nicio greutate. Îşi
87
descheie repede haina la piept şi vârî capul copilului în sân. Apoi răspunse cu glas tare: — Ce păcat că acest copil al nostru este o fată pe care nimeni nu o doreşte, din pricină că este ciupită de vărsat! Mai bine să ne închinăm zeilor, ca s-o ia de la noi. — Da… da… aşa să facem, încuviinţă soţia lui, cât putu mai repede, căci începu să-şi dea seama destul de tulbure, că făcuseră o faptă ce nu s-ar fi căzut. Simţind-se mai liniştit, după aceste măsuri de prevedere, Wang Lung stărui din nou cu întrebările: — N-ai băgat de seamă, care ar putea să fie pricina, că acuma sunt mai săraci decât înainte? — N-am avut prilej decât abia câteva clipe, să vorbesc singură cu bucătăreasa care-mi poruncea înainte de asta, zise femeia, dar iată ce mi-a spus: „Ar fi peste putinţă ca această casă să dureze cât lumea, când are cinci stăpâni tineri care cheltuiesc banii departe de casă, cum ar cheltui apa, şi-şi trimit ibovnicele una după alta, la casa stăpânilor, după ce li se urăşte cu ele; tot aşa şi Stăpânul cel Bătrân care trăieşte aici la curţile lui, aduce în fiecare an câte o ibovnică-două; afară de asta, Bătrâna Stăpână fumează în fiecare zi atâta opiu, încât cu preţul lui cântărit în aur ai putea umple o pereche de încălţăminte.” — Nu mai spune, vasăzică aşa? murmură Wang Lung,
88
mirat de ceea ce auzise. — Pe urmă a treia fată din casă va trebui măritată la primăvară, continuă O-lan, şi zestrea fetei este destui de mare, ca să poţi cumpăra cu ea un prinţ sau un scaun de dregător într-un mare oraş. Nu vrea să se îmbrace decât în rochii făcute din cele mai fine mătăsuri, cu înflorituri anume făcute pentru ea, în ţesătoriile de la Soochow şi Hangehow; pe urmă nu vrea decât un croitor anume care trebuie să vină tocmai de la Shanghai, cu toate ajutoarele lui, căci astfel i se pare că hainele ei nu sunt atât de frumoase, ca hainele femeilor din celelalte părţi ale ţării. — Dar cu cine, vrea să se mările, de se fac atâtea cheltuieli? întrebă Wang Lung mirat şi înspăimântat în acelaşi timp, de felul în care se risipea atâta avuţie. — Cu al doilea fiu al unui magistrat din Shanghai, răspunse femeia, apoi după o lungă pauză, adăugă din nou: Se vede că au sărăcit, deoarece chiar stăpâna cea bătrână mi-a spus că vor să vândă o bucată de pământ din partea de miazăzi, dincolo de zidul care înconjură oraşul; în partalul acela au semănat întotdeauna orez, căci e pământ gras şi poate fi uşor inundat cu apa din şanţul de la picioarele zidului. — Vor să-şi vândă pământul! se miră Wang Lung şi de astă dată rămase încredinţat de adevărul vorbelor soţiei lui.
89
Atunci este adevărat că au început să sărăcească. Pentru orice om ţarina este trupul şi sângele lui. Stătu câtăva vreme îngândurat, apoi ca şi când i-ar fi trecut ceva prin minte, ridică mâna şi-şi netezi părul de pe tâmplă cu latul palmei. — Cum de nu m-am gândit la asta de la început? se miră el şi se întoarse spre femeie. Vom cumpăra noi pământul! Se uitară unul la altul, el mulţumit, ea înspăimântată. — Bine, dar pământul… pământul acesta… îngână ea. — Îl voi cumpăra repetă el dârz. Îl voi cumpăra de la Casa cea Mare a familiei Hwang! — E prea departe, zise femeia îngrozită. Va trebui să facem drum de câteva ceasuri şi ne vom pierde jumătate de vreme, dinaintea amiezii, ca să putem ajunge la holdă. — Îl voi cumpăra! repetă el întunecat, întocmai ca un copil care cere maică-sii ceva şi se încăpăţânează, din pricină că nu vrea să-i dea. — E bine ca omul să cumpere pământ, declară femeia împăciuitoare. Fără îndoială e mult mai bine, decât dacă ţiai păstra banii ascunşi într-un perete de pământ bătut. Dar de ce nu cumperi o fâşie din pământul unchiului tău? Abia aşteaptă să poată vinde holda care este în partea de apus a ţarinei noastre. — Nu-mi trebuie holda aceea pe care o are unchiul meu,
90
răspunse Wang Lung cu încăpăţânare. Vreme de douăzeci de ani a stors-o cu tot felul de semănături şi n-a dus nicio mână de gunoi sau de băligar ca s-o îngraşe la loc. Pământul lui e stors, şi alb ca varul. Nu femeie, eu vreau să cumpăr pământul lui Hwang. Spuse „pământul lui Hwang” cu aceeaşi indiferenţă, ca şi când ar fi spus „pământul lui Ching” – al lui Ching, plugarul, care era vecin cu casa lui. Va ajunge mai mult decât de o seamă cu proştii aceia din casa lor mare, unde toate se risipeau fără nicio milă. Se va duce cu argintul lui în palmă şi le va spune fără înconjur: — Eu am bani. Ce preţ îmi cereţi pentru pământul pe care-l aveţi de vânzare? Se vedea pe sine în faţa Bătrânului Stăpân al casei Hwang spunând aceste cuvinte şi întorcându-se spre ispravnicul stăpânului, se auzea pe sine spunând: „Socotiţi-mi-l cum l-aţi socoti şi altuia. Care este preţul cinstit pe care să-i poată omul plăti? Are banii aci în palmă.” Şi când te gândeşti că soţia lui a lucrat ca roabă la bucătăriile acestei puternice familii, iar acuma este soţia unui om care stăpâneşte o bucată din pământul care, generaţii de-a rândul, a contribuit la strălucirea Casei Hwang. I se păru că femeia i-a simţit gândurile, căci o văzu că nu se mai împotriveşte şi întorcându-se spre el, îi răspunde:
91
— Să-l cumpărăm. La urma urmelor pământul pentru cultura orezului este pământ bun şi este aproape de şanţul oraşului, aşa bun că-l vom putea inunda în fiecare an. E pământ în care poţi avea încredere. Şi din nou zâmbetul acela domolit îi lumină faţa, un zâmbet care totuşi nu reuşea să-i facă ochii aceia înguşti să strălucească, iar după ce mai trecu o vreme, adăugă: — Acum un an pe vremea asta, eu eram roabă în casa lor. Şi-şi continuară drumul unul lângă altul, fără să mai zică nimic, dar cu sufletul plin de greutatea gândului acestuia. Capitolul VI Această bucată de pământ pe care o stăpânea Wang Lung acuma, contribui în mare măsură la schimbarea felului său de viaţă. După ce se destrăma plăcerea pe care o simţise, putând să vorbească în faţa bătrânului Stăpân al Casei Hwang, cum ar fi vorbit cu un om de seama lui, se simţi abătut şi gata să-l încolţească părerile de rău. Când se gândea la ascunzătoarea din peretele casei, acuma rămasă goală, după ce scosese argintul de care el nu avusese nevoie, îşi zise că poate ar fi fost mai bine să-şi fi păstrat argintul. La urma urmelor holda aceasta va cere altă trudă
92
şi cum spunea şi O-lan, era foarte departe, căci până să ajungă la ea, trebuia să facă mai bine de un li, ceea ce însemna cam trei sferturi de kilometru. Tot aşa nici cumpărătura asta nu ieşise aşa cum îşi închipuise el. Se dusese prea de vreme la casa cea mare şi stăpânul nu era încă sculat. Adevărat este, ca era pe la amiază dar când spusese portarului cu glasul ridicat: — Du-te şi spune preacinstitului stăpân, că am venit pentru o afacere de mare însemnătate… spune-i că este vorba de bani! acesta îi răspunse limpede: — N-aş îndrăzni să trezesc din somn pe bătrânul tigru, nici pentru toţi banii din lume. Doarme împreună cu Floarea de Piersic, noua lui ibovnică, pe care a adus-o la curte abia de trei zile. Mi-aş pune viaţa în primejdie, dacă aş îndrăzni să-l trezesc din somn. Pe urmă uitându-se la el cu viclenie, începu să-şi răsucească firele de păr ale negului şi adăugă: De altfel să nu-ţi închipui că arginţii ar putea să-l trezească – este obişnuit cu aşa ceva, căci arginţii au trecut prin mâna lui din ceasul în care s-a născut. La urmă de tot, fu nevoit să stea de vorbă cu ispravnicul bătrânului stăpân al casei Hwang. Un ticălos cu vorba dulceagă şi mâinile încleiate şi grele de argintul care-i rămânea în palme, din socotelile ce le făcea stăpânului său. Tocmai din pricina asta Wang Lung îşi zicea uneori, că
93
argintul este mai preţios decât pământul. Cel puţin, argintul îl putea vedea lucind. Dar acuma n-avea ce face, căci pământul cumpărat era al lui. Într-o zi cu lumina cenuşie din a doua lună după Anul Nou, ieşi în ţarină ca să vadă holda cumpărată. Încă nu ştia nimeni că este a lui, aşa că plecă să vadă singur bucata uriaşă de humă neagră de formă pătrată ce se întindea în apropierea şanţului de la picioarele zidului ce înconjura oraşul. Ocoli holda cu toată băgarea de seamă şi văzu că are trei sute de paşi lungime şi o sută douăzeci lăţime. În cele patru colţuri ale holdei mai erau şi acuma semnele puse pentru hotărnicie şi acestea erau patru pietre care purtau stema Casei Hwang. În sfârşit, lucrurile acestea se vor schimba. Va trebui să scoată pietrele şi să le înlocuiască cu altele care să poarte numele lui – dar nu acuma, căci încă nu era pregătit, ca lumea să afle despre el că este destul de bogat ca să poată cumpăra pământ de la o familie atât de mare, ci mai târziu, când va deveni destul de bogat, ca să nu-i mai pese de ceea ce va zice lumea. Uitându-se la holda aceasta a lui, se gândi: „Palma aceasta de pământ nu înseamnă nimica pentru oamenii din casa aceea atât de mare, dar pentru mine înseamnă foarte mult!” Dar numaidecât îşi dădu seama că trebuie să fie un ne-
94
trebnic, dacă o holdă atât de mică, putea să aibă pentru el atâta însemnătate. Se gândi cu câtă mândrie numărase el banii de argint în palma ispravnicului, iar acesta îi luase cu nepăsare şi-i spusese: — În orice caz aci sunt bani tocmai de ajuns ca timp de câteva zile să putem plăti opiul bătrânei stăpâne. Afară de asta, marea deosebire dintre el şi oamenii din familia Hwang i se părea acuma tot atât de adâncă şi de netrecut ca şi apa şanţului din faţa lui şi tot atât de uriaşă ca şi zidul ce se ridica împrejurul oraşului. În clipa aceasta se simţi stăpânit de o pornire năvalnică şi-şi zise în inima lui, că ascunzătoarea aceea din peretele casei o va umple din nou cu argint, de mai multe ori la rând, până când va putea cumpăra de la stăpânul Casei Hwang atâta pământ, încât cel pe care-l stăpâneşte astăzi nu i se va părea mai mare decât podul palmei. Şi aşa se întâmplă că holda pe care o cumpărase, deveni pentru Wang Lung o faptă care-şi avea însemnătatea şi tâlcul ei. Veni primăvara cu vânturi repezi şi răbufneli de ploaie, aşa că zilele de trândăveală din timpul iernii, deveniră pentru Wang Lung zile lungi de muncă încordată în largul ţarinei lui. Bătrânul îngrijea de copil şi femeia lucra împreună cu bărbatul, de cum se crăpa de ziuă până când
95
înserarea începea să întunece zările, iar într-o bună zi Wang Lung băgă de seamă că femeia lui este din nou însărcinată, aşa că la început se simţi cuprins de o uşoară nemulţumire, aducându-şi aminte că femeia lui nu va putea să lucreze împreună cu el în timpul secerişului. Se uită la ea ca şi cum era rupt de oboseală, o întrebă supărat: — Va să zică tocmai acum ţi-ai găsit timpul cel mai potrivit ca să naşti, nu-i aşa? Femeia îi răspunse cu glasul liniştit: — De astă dată naşterea nu înseamnă nimic. Greul cel mare a fost la început. Dar nu mai schimbară nicio vorbă în legătură cu naşterea copilului lor al doilea, din ziua când văzu că mijlocul femeii începe să se îngroaşe din pricina sarcinii, până târziu în toamnă, când într-o dimineaţă femeia lasă sapa din mână şi porni spre casă. În ziua aceea el nu se întoarse acasă nici în timpul prânzului, deoarece cerul era întunecat de nori grei, încărcaţi de fulgere şi orezul lui cu spicele grele era în plină pârgă, aşa că aştepta să fie secerat şi legat în snopi. Ceva mai târziu, înainte de apusul soarelui, femeia apăru din nou alături de el în mijlocul holdei, cu pântecele supt, sfârşită de puteri, cu chipul împietrit, dar dornică de muncă. Când o văzu, era gata să-i spună: — Pentru ziua de astăzi îţi ajunge. Întoarce-te acasă şi
96
întinde-te în aşternutul tău. Dar junghiurile ce-i săgetau trupul chinuit de oboseală, îl făceau să se poarte fără cruţare, şi-şi zise că se trudise şi el în timpul zilei la seceră tot atât de greu ca şi ea în timpul naşterii, aşa, că se mulţumi s-o întrebe, în timp ce trăgea cu secera: — E băiat sau fată? Femeia îi răspunse cu glasul liniştit: — E tot băiat. Nu mai schimbară nicio vorbă; dar el se simţea mulţumit, aşa că mişcările ritmice ale trupului frânt şi cu secera întinsă spre mănunchiurile de paie, nu i se mai părură atât de grele, iar când răsări luna deasupra unui aşternut de nori împurpuraţi, terminară cu seceratul holdei şi se întoarseră acasă. Wang Lung mâncă, îşi spălă trupul ars de soare cu apă rece şi-şi clăti gura cu puţin ceai, apoi intră în odaie, ca să vadă pe al doilea fiu al său. După ce pregătise de cină, Olan se întinsese în aşternut şi alături de ea era copilul – un copil grăsuliu şi liniştit, destul de voinic, dar nu atât de mare ca cel dintâi. Wang Lung se uită la el, pe urmă ieşi în tindă, simţindu-se destul de mulţumit, încă un fecior şi în fiecare an câte unul – dar nu se poate ca în fiecare an să te gândeşti la ouă roşii. Era de ajuns să faci aşa ceva pentru întâiul născut. În fiecare an câte un fecior; casa lui era
97
plină de binecuvântare – femeia aceasta i-a adus în casă numai belşug. Se întoarse şi spuse tatălui său: — Ei, acuma preacinstite tată, ai încă un nepot şi pe cel mai mare va trebui să-l culcăm în aşternutul dumitale! Bătrânul fu foarte mulţumit de vorbele fiului său. De multă vreme dorea ca nepotul să doarmă cu el într-un pat, ca să-i încălzească ciolanele bătrâne cu trupul şi oasele lui crude, dar copilul nu vruse să se despartă de maică-sa. De astă dată băiatul se apropiase de pat copăcel, legănându-se pe picioruşele lui şubrede de copil şi uitându-se la cel care era întins lângă mama lui, în ochii săi adânci şi gravi păru că luceşte o lumină de înţelegere: îi luase altul locul lângă maică-sa, aşa că nu se mai împotrivi să-l culce în patul bunicului său. Recolta fu şi de astă dată îmbelşugată şi Wang Lung adună din nou argint din vânzarea bucatelor lui şi iarăşi ascunse banii în peretele de lut al casei. Dar orezul de pe holda cumpărată de la familia Hwang fu de două ori atât de greu ca cel de la holdele pământului sau părintesc. Pământul holdei acesteia era umed şi gras, aşa că orezul răsărea întocmai ca buruienile, şi chiar acolo unde n-ar îi trebuit. Acuma toată lumea ştia că partalul acesta de pământ este în stăpânirea lui şi oamenii din sat aveau de gând să-l aleagă căpetenia lor.
98
Capitolul VII Dar tocmai acuma unchiul său începu să devină pentru ei povara de care Wang Lung se temuse mereu că într-o bună zi va trebui să vină. Unchiul acesta era fratele mai mic al părintelui lui Wang Lung şi pe temeiul legăturilor de familie dintre ei, putea să-i ceară întotdeauna ajutor, în cazul când el însuşi nu avea de ajuns pentru trai, ca să se întreţină pe sine şi familia sa. Câtă vreme Wang Lung şi părintele său erau săraci şi se hrăneau ei înşişi cu mare greutate, unchiul său trebuise, de voie de nevoie, să-şi lucreze cât de cât pământul. Pentru a putea scoate dintrînsul hrana pentru cei şapte copii ai lui, pentru nevastă şi pentru el însuşi. Dar după ce se săturau, niciunul dintre ei nu mai făcea nimic. Nevasta lui nu punea niciodată mâna pe târn ca să mature podmolul bordeiului lor şi nici să spele copiii pe obraz, de rămăşiţele mâncării cu care se ungeau în timpul mesei. Era mai mare ruşinea, să vezi fetele – după ce mai crescură şi unele din ele erau chiar la vârsta de măritat – alergând pe uliţa satului, cu părul aspru şi ieşit de soare, nepieptănat, iar uneori stând de vorbă chiar cu bărbaţii. Întâlnind într-o zi pe cea mai mare dintre fete în starea aceasta, Wang Lung se supără atât de rău din cauza ruşinii ce o făcea familiei lor, încât nu pregetă să se
99
ducă la soţia unchiului său şi să-i spună: — Cine crezi că se va căsători cu o fată ca verişoara mea, la care orice bărbat se poate uita fără sfială? Fata aceasta a ajuns de acum trei ani la vârsta măritişului, dar aleargă de colo până colo fără niciun rost, şi astăzi am văzut un derbedeu că o opreşte în uliţa satului şi o apucă de braţ, dar în loc de orice răspuns la o astfel de faptă, ea a început să râdă cu neruşinare. În toată fiinţa ei soţia unchiului său n-avea nimic vrednic, afară de limbă, aşa că îi dădu drumul de faţă cu el: — Bine, dar cine va plăti banii de zestre, dacă se va mărita, şi ospăţul de nuntă şi toată cheltuiala agentului peţ itor? Toate acestea sunt bune şi frumoase pentru cei cărora le place să le umble gura, care au mai mult pământ decât le-ar trebui şi care mai pot să cumpere şi alte holde de la familiile de seamă, cu argintul pe care l-au pus deoparte, dar unchiul tău este un om fără noroc şi aşa a fost toată viaţa lui. Soarta i-a fost potrivnică, dar fără nicio vină din partea lui. Aşa a vrut pronia cerească. Acolo unde pentru altul rodeşte din greu, pentru el sămânţa putrezeşte în pământ şi nu dă decât spini şi pălămidă, deşi munceşte bietul om pe rupte. Începu numaidecât să se vaiete în gura mare şi cuprinsă de furie, îşi smulse coada de pe creştet, apoi şi-o desfăcu
100
şi-şi resfiră părul pe obraz, zbierând nestăpânită: — Tu nu ştii ce înseamnă să fii lovit de soarta vitregă! Când holdele altora sunt grele de orez, ale noastre nu dau decât buruieni; casele altora durează de sute de ani, dar sub casa noastră până şi pământul se cutremură din temelii şi face să-i plesnească pereţii; alte femei nasc feciori, dar eu chiar dacă se întâmpla să pornesc însărcinată cu un băiat, la naştere tot fată iese… vai de cel care este lovit de vitregia sorţii! Zbiera din toate puterile, aşa că femeile din casele vecine ieşiră în curţi, să vadă şi să audă ce s-a întâmplat. Dar cu toate acestea Wang Lung rămase nepăsător în faţa ţipetelor ei, căci avea de gând să-i spună tot ce avea de spus. — Deşi eu nu am căderea, continuă el, să dau sfaturi unchiului meu, totuşi trebuie să vă spun următoarele: e mai bine ca o fată să se mărite, cât timp mai e fecioară; dar cine a mai auzit de o căţea care să alerge slobodă pe maidane şi să nu fete căţei, când îi vine vremea? După ce-i spuse, fără niciun înconjur vorbele acestea, se întoarse acasă şi lăsă pe soţia unchiului său să se vaiete. Îşi pusese de gând ca anul acesta să mai cumpere o bucată de pământ de la Casa Hwang şi dacă va putea, să cumpere în fiecare an câte o holdă. Se bătea cu gândul ca la casa lui de
101
acuma să mai adauge o încăpere, dar îi era necaz când se gândea, că el şi fiul său vor ajunge în curând o familie de oameni înstăriţi, iar netrebnicii aceştia de verişori ai lui, vor trăi în dezmăţ şi vor purta acelaşi nume pe care-l poartă şi el. A doua zi unchiul său veni la el în ţarină, unde tocmai se apucase de lucru. O-lan nu ieşise cu el la lucrul câmpului, deoarece trecuseră zece luni de lumină plină de la naşterea copilului lor al doilea, iar acuma se apropia ziua naşterii copilului al treilea şi de astă dată nu se simţea bine, aşa că de câteva zile nu mai ieşise cu el în ţarină şi Wang Lung lucra singur. Unchiul său se apropie de el în lungul brazdei, cu hainele fluturând slobode împrejurul trupului, căci hainele de pe el nu erau niciodată încheiate în nasturi, ci strânse peste mijloc cu brâul slobod, aşa că cea mai mică adiere de vânt părea că le va smulge de pe el şi-l va lăsa gol. Se apropie de partea unde era Wang Liug şi când ajunse lângă el, se opri, fără să zică nimica, deoarece nepotul său tocmai întorcea o brazdă cu sapa, în apropierea cuiburilor de fasole grasă pe care o semănase. Într-un târziu Wang Lung îi spuse cu şiretenie şi fără să se uite la el: — Iartă-mă unchiule, dar nu pot lăsa sapa din mână, căci după cum bine ştii, fasolea aceasta ca să rodească, trebuie
102
să întorc pământul de două trei ori împrejurul ei. Fără îndoială dumneata ai sfârşit cu munca în holda dumitale. Dar eu sunt om încet – un biet plugar – care nu termină lucrul niciodată la vremea lui ca să se mai poată şi odihni. Unchiul său înţelese numaidecât şiretenia lui Wang Lung, dar îi răspunse cu blândeţe: — Eu sunt un om bătut de vitregia sorţii. Anul acesta din douăzeci de cuiburi de fasole, n-a încolţit decât unul singur şi când vezi cât de rău ies semănăturile, nu-ţi mai vine să pui mâna pe sapă şi să te osteneşti. Anul acesta dacă vrem să mâncăm fasole, va trebui s-o cumpărăm de la alţii, sfârşi el şi oftă îndurerat. Wang Lung îşi împietri inima. Bănuia că unchiul său venise acuma la el, ca să-i ceară ceva. Cu mişcări domoale şi regulate repezea sapa în pământ, fărâmiţând până şi cei mai mici bulgări din pământul care părea foarte bine lucrat. Vrejurile de fasole crudă se înşirau unul lângă altul, în rânduri drepte, aruncând umbre tremurate pe pământ, în lumina razelor de soare. Într-un târziu unchiul său începu să vorbească limpede. — Mi-a povestit femeia, zise el, despre marea grijă ce o porţi netrebnicei roabe mai în vârstă din casa noastră. Pentru anii tăi, nepoate, eşti un bărbat înţelept. Ar trebui măritată. A împlinit cincisprezece ani şi de trei sau patru
103
ani încoace, putea să rămână însărcinată. Trăiesc mereu chinuit de groază, că ar putea să rămână însărcinată cu cine ştie ce derbedeu care se ţine de capul ei, şi-mi va aduce ruşine casei şi numelui pe care îl purtăm. Închipuieţi ce ruşine ar fi pentru o familie respectabilă ca a noastră, ce umilinţă ar fi pentru mine, fratele părintelui tău! Wang Lung înfipse cu nădejde sapa în pământ. Ar fi avut poftă să-i spună, câteva de la obraz. I-ar fi plăcut să-i poată răspunde: „De ce n-o păzeşti? De ce n-o ţii acasă, aşa cum s-ar cuveni să fie ţinută o fată, s-o pui să măture, să spele, să gătească la bucătărie şi să coasă hainele de care aveţi nevoie în familie?” Dar nu se poate să spui astfel de vorbe, de faţă cu un om mai bătrân decât tine. Prin urmare tăcu şi începu să ridice cu mişcări domoale un muşuroi de pământ împrejurul unui vrej de fasole, şi aşteptă. — Dacă mi-ar fi fost scris, continuă unchiul său cu mâhnire, să mă căsătoresc cu o femeie ca cea cu care s-a căsătorit părintele tău, o femeie care ar fi putut lucra, dar în acelaşi timp să-mi nască şi feciori, cum face şi nevasta ta, în loc să mă fi căsătorit cu o femeie ca cea pe care o am şi care nu face altceva decât pune carne pe ea şi nu-mi naşte decât fete, şi pe trândavul de fiul meu care din pricina
104
trândăviei este nevrednic să se numească bărbat, poate aş fi ajuns şi eu om cu stare, aşa cum eşti tu acuma. Atunci aş fi… da, fără îndoială… ceea ce aş fi avut, aş fi împărţit cu tine. Ţi-aş fi măritat fetele cu oameni cumsecade, pe fiul tău l-aş fi băgat la un negustor pe procopseală şi aş fi plătit chezăşia cerută pentru el; aş fi fost mulţumit să-ţi pot ajuta la repararea casei şi te-aş fi hrănit cu cele mai bune bucate de la masa mea, atât pe tine cât şi pe tatăl copiilor tăi, căci suntem din acelaşi sânge. Wang Lung îi răspunse: — Dumneata ştii bine că eu nu sunt om bogat. Am cinci guri de hrănit, iar părintele meu este înaintat în vârstă şi nu poate lucra, dar de mâncat mănâncă, iar în casă după câte ştiu eu, chiar acuma s-a mai născut o gură. Unchiul-său se grăbi să-i răspundă cu glasul ascuţit: — Las’ că eşti bogat… eşti bogat! Ai cumpărat holda casei aceleia mari, numai tu ştii cu ce preţ greu ai plătit-o – ce crezi că se mai găseşte cineva în satul nostru, care să poată face o astfel de faptă? La aceste cuvinte Wang Lung se supără şi, lăsând sapa din mână, se întoarse spre unchiul său şi măsurându-l cu privirea, strigă: — Dacă se întâmplă să am un pumn de argint, îl am pentru că eu muncesc şi nevasta mea munceşte şi nu facem
105
cum fac alţii care-şi pierd vremea la mesele de joc sau clevetesc în pragul caselor, lăsându-şi pământul părăginit să-l înece bălăriile şi copiii lor să alerge pe uliţă flămânzi. Chipul galben al unchiului său se rumeni de sângele care-i năvăli în obraz şi repezindu-se la nepotul său îl pălmui zdravăn peste amândouă fălcile. — Na, ţipă unchiul său, ca să ţii minte, că nu poţi să vorbeşti în felul acesta cu cei de o vârstă cu părintele tău. Nu ai niciun fel de credinţă, nici simţ de omenie, de eşti în stare să te porţi cu atâta lipsă de respect? N-ai auzit până acuma că este scris în Poruncile Sfinte, ca un bărbat să nu înfrunte niciodată pe unul mai în vârstă decât el? Wang Lung se întunecă la faţă şi rămase nemişcat, căci îşi dădea seama de greşeala pe care o făcuse, dar în adâncul sufletului său era nemulţumit, că un astfel de om poate să fie unchiul său. — Voi repeta vorbele, ce mi le-ai spus, tuturor oamenilor din sat! zbieră unchiul său cu glasul înecat de revoltă. Ieri ţi-ai bătut joc de casa mea şi ai strigat în uliţă, ca să te audă toată lumea că fiică-mea nu mai este fecioară, iar astăzi mă înfrunţi pe mine care va trebui să fiu ca şi un tată, din ziua când părintele tău se va muta dintre vii! Chiar dacă niciuna dintre fetele mele nu ar mai fi fecioară totuşi nu voi răbda de la nimeni să-mi trântească astfel de
106
vorbe în obraz! Voi spune oamenilor din sat… voi spune tuturora… repetă unchiul său de câteva ori la rând, până când Wang Lung îl întrebă cu jumătate gură: — Şi ce vrei să-ţi fac eu? Se simţea umilit în mândria lui că satul ar putea afla despre cearta cu unchiul său, căci la urma urmelor erau din acelaşi trup şi sânge amândoi. Înfăţişarea unchiului său se schimbă cât ai clipi. Supărarea îi trecu, de parcă i-ai fi luat-o cu mâna. Începu să zâmbească şi puse mâna pe braţul nepotului său. — O, eu te cunosc destul de bine – tu eşti un flăcău cumsecade – un băiat bun, declară el cu blândeţe. Bătrânul tău unchi te cunoaşte destul de bine – tu eşti tot fiul meu cel bun. Fiule, pune ici – în palma asta bătucită – hai să zicem, zece arginţi sau chiar nouă, şi aş putea să mă înţeleg cu peţitorul în privinţa netrebnicei mele roabe. Ai toată dreptatea! A sosit vremea – nu se poate să mai întârziem! Oftă şi clătinând din cap, ridică ochii spre cer cu prefăcută evlavie. Wang Lung puse mâna pe sapă şi o lăsă iarăşi din mână. — Haide cu mine acasă, se răsti el la unchiul sau. Eu nu umblu cu arginţi la mine, cum ar umbla un prinţ, şi plecă la drum, amărât peste măsură, din pricină că o parte din banii lui munciţi din greu, cu care ar fi vrut să mai cumpe-
107
re o bucată de pământ, vor intra pe mâna unchiului său care se va duce şi se va aşeza pe faţa mesei de joc, chiar înainte de a se lăsa înserarea. Intră în casă, după ce feri din cale pe cei doi copii ai săi care jucau goi în lumina soarelui din faţa intrării. Unchiul său se opri şi începu să alinte copiii, apoi scoase dintr-o ascunzătoare a hainei câte un ban de aramă şi dădu fiecăruia dintre ei. Îi strânse la piept şi-şi apropie obrazul de trupurile lor grăsulii, mirosindu-le ceafa arsă de soare, cu toată lăcomia. — Aţi crescut şi sunteţi doi bărbăţei, zise unchiul său, apucând pe fiecare de câte o mână. Wang Lung însă nu se opri, ci intră în odaia unde dormea împreună cu soţia lui şi cu ultimul lor copil. Venind din lumina soarelui de afară, înăuntru i se păru că e întuneric beznă, căci afară de slaba rază ce se strecura prin fereastra tăiată în zid, nu era în stare să mai vadă nimic. Dar mirosul cald de sânge pe care îl cunoştea, îl năpădi în nări şi întrebă cu glasul răstit: — Ce s-a întâmplat? Ţi-a sosit ceasul? Glasul femeii lui se auzi din aşternut, dar de astă dată mult mai slab decât îl auzise alte dăţi. — A trecut şi de astă dată. Dar acuma am născut numai o roabă… aşa că nu e vrednică de pomenire.
108
Wang Lung rămase nemişcat. Se simţi cuprins de apropierea unei nenorociri. O fată! Tot o fată pricinuia şi neajunsurile de acuma în casa unchiului său. De acuma se născuse o fată şi în casa lui. Nu zise nimic ci se apropie de peretele odăii şi după ce pipăi cu mâna să găsească urma aspră de lut unde era ascunzătoarea, îi scoase dopul şi băgă mâna în grămăjoara de argint, din care scoase nouă bani de argint. — De ce scoţi banii din ascunzătoare? se auzi pe neaşteptate glasul soţiei lui, din fundul întunericului. — Trebuie să împrumut banii aceştia unchiului meu, răspunse el fără să mai adauge ceva. La început soţia lui nu zise nimic, dar numaidecât îi auzi din nou glasul domolit şi rar: — E mai bine să nu întrebuinţezi cuvântul „împrumut”. În casa oamenilor acestora nu se cunoaşte o astfel de vorbă, căci tot ce le dai, este bun dat. — Ştiu şi eu că aşa este, răspunse Wang Lung cu, amărăciune. Mi se rupe inima, când mă gândesc că trebuie să-i dau banii mei, pentru nimica, decât cel mult că suntem de un sânge. Ieşi în pragul casei şi aruncă unchiului său banii, pe urmă se întoarse grăbit în ţarină unde se aşternu din nou pe lucru cu atâta deznădejde, de părea că vrea să cutremure
109
pământul din temelii. Tot timpul nu se gândea decât la argintul lui; parcă-l vedea aruncat cu nepăsare pe o masă de joc, unde o mână trândavă se întindea după el – după argintul său, argintul pe care-l adunase cu atâta trudă din vânzarea recoltei lui, îl scosese din ţarină şi-l păstrase cu gândul să-l întrebuinţeze pentru a-l preface tot în pământ pe care să-l adauge ţarinei lui. Se întunecase de-a binelea până când să-i treacă supărarea şi îndreptându-şi mijlocul, îşi aduse aminte de casă şi de cina care-l aştepta. Pe urmă-şi aduse aminte de gura nouă ce se născuse în ziua aceea în casa lui, apoi se simţi chinuit de gândul că a început şi pentru el rândul să i se nască fete; fete care nu aparţin părinţilor lor, ci se nasc şi sunt crescute pentru familii străine. Din pricina supărării ce i-o pricinuise unchiul său, îşi uitase cu totul să se apropie de soţia lui, ca să poată vedea chipul plăpând al noului său născut. Rămase nemişcat, proptit în sapă şi copleşit de tristeţe. Va trebui să mai treacă încă un seceriş, până când va fi în stare să cumpere partalul de pământ, hotarnic cu holda lui cea nouă, şi în casă avea acuma o nouă gură de hrănit. Un stol de corbi începu să se învârtească pe deasupra lui, croncănind a pustiu, prin lumina palidă a înserării ce cobora din cerul ca sideful.
110
Îi urmări cu privirea cum se duc şi se aşază în copacii din apropierea casei sale şi se repezi după ei strigând din toate puterile şi cu sapa ridicată deasupra capului. Corbii se ridicară din nou şi începură să rotească încet pe deasupra lui, croncănind ca şi când ar fi vrut să-şi bată joc de supărarea lui, pe urmă dispărură în zarea cerului cernit de întuneric. Wang Lung gemu din toată durerea sufletului său. Stolul de corbi oprit în preajma casei lui, era semn rău! Capitolul VIII Părea că până şi zeii îşi întorc faţa de la omul pe care nu vor să-l mai vadă, ca să nu-l ajute. Ploile care ar fi trebuit să se anunţe în dricul4 verii, întârziau şi cerul era aprins de lumină, ca un cuptor încins, cât era ziua de lungă, cu săptămânile de capăt. Pământul prăjit şi însetat nu-l mai interesa. Din zori şi până în noapte în adâncul lui nu se arăta 4
Dric – figurativ (popular) – punct culminant al zilei, al nopţii, al unui anotimp; punct culminant al unei acţiuni care se desfăşoară în timp; miez, toi. [n.e.e.].
111
niciun petec de nor, iar noaptea bolta era bătută de stelele ce clipeau din ochii lor aprinşi şi strălucitori, dar cruzi. Wang Lung se zbătea cu deznădejde, lucrând în ţarina lui, dar cu toate acestea pământul începu să se usuce şi să plesnească, iar firicelele de grâu care încolţiseră la începutul primăverii şi ieşiseră cu toată încrederea din pământ, pentru a lega rodul apropiat, după ce văzură că nu le poate veni ajutor nici din pământ nici din cer, se piperniciră şi se sfrijiră sub razele de soare, ca pe urmă să se răsucească şi să îngălbenească înainte de vreme. Partalele de orez tânăr pe care Wang Lung le udase şi le lucrase cu pricepere, erau acuma tocmai ca nişte covoare de jad, întinse pe pământul negru. În fiecare zi ducea apă cu găleţile grele, atârnate pe cobiliţa de bambus şi le uda, căci acuma renunţase la semănăturile de grâu pe care nu le mai putea scăpa de secetă. Dar cu toate că umerii i se bătuciră de povara găleţilor, ploaia nu vru să se arate. Într-un târziu secă şi apa din iaz şi lutul se uscă şi se scoroji pe marginea ei şi numaidecât după aceea scăzu şi apa din fântâna atât de mult, încât O-lan crezu de cuviinţă să-i spună: — Dacă vrei ca de aci înainte copiii să aibă ce bea şi să mai ducem bătrânului în fiecare dimineaţă castronul lui cu apă caldă, va trebui să laşi semănăturile să se prăpădească.
112
Wang Lung îi răspunse răstit, dar vorbele lui se stinseră într-un hohot de deznădejde: — Dacă se vor prăpădi semănăturile, atunci sunt osândiţi să moară cu toţii de foame. Adevărat era că viaţa lor era legată de rodul ce li-l dădea pământul pe care-l lucrau. Nu rodi decât holda pe care o cumpărase de la familia Hwang. Dar şi asta numai din pricină că după ce vara ajunse pe sfârşite, fără să aducă ploaie, Wang Lung părăsi toate celelalte semănături şi sta din zori şi până în seară, numai lângă ea, cărând apă din şanţul de la picioarele iazului, ca să ude pământul însetat. Anul acesta, i se întâmpla întâia dată să-şi vândă recolta, imediat după terminarea secerişului, iar când simţi argintul în palmă, îi strânse bine şi cu frică. Cu toată vrăjmăşia zeilor şi a secetei, va face aşa cum şi-a pus de gând, îşi zicea el. Îşi zolise trupul şi asudase din greu pentru pumnul acesta de argint, prin urmare va face cu el ceea ce va vrea. Se grăbi deci să se ducă la Casa Hwang unde dădu faţă cu ispravnicul şi-i spuse direct. — Am adunat banii cu care să cumpăr partalul de pământ din vecinătatea holdei mele care este în apropierea şanţului de la picioarele zidului. Wang Lung aflase, mai de la unul mai de la altul, că
113
pentru Casa Hwang anul acesta fusese un an de sărăcie grea. Zile de-a rândul bătrâna doamnă nu-şi mai primise porţia ei de opiu, aşa că era furioasă ca o tigroaică flămândă, şi în fiecare zi chema ispravnicul şi-l ocăra şi-l bătea cu evantaiul peste obraz, zbierând la el: — Nu sunt destul holde din pământul pe care l-am putea vinde?… Aşa că bietul om nu mai ştia ce să facă, îşi pierduse cu desăvârşire cumpătul şi scosese până şi banii pe care avea obiceiul să-i reţină pentru el, din afacerile ce le făcea în numele stăpânilor săi. Dar după toate acestea, bătrânul stăpân îşi mai luase o ibovnică, o roabă care era fiica altei roabe, cumpărate de el în tinereţe, dar care acuma era măritată cu un argat de la curte, deoarece dorinţa bătrânului stăpân faţă de ea se stinsese înainte de a o primi în apartamentele lui ca ibovnică. Pe fata aceasta a roabei, care nu împlinise mai mult de cincisprezece ani, o privea cu lăcomie pătimaşă, căci pe măsură ce îmbătrânea şi devenea tot mai neputincios, îngrăşându-se peste măsură, se simţea tot mai ispitit de femei zvelte şi tinere, uneori chiar fetiţe tinere de tot, care să-i ţină mereu treze pornirile desfrânate. Întocmai cum nu puteai împăca pe bătrâna stăpână, fără să-i dai opiu, tot aşa nu era în stare nici el să înţeleagă, că nu sunt bani pentru cercei de jad şi nici aur pentru palmele frumoase ale ibovnicelor lui. Ar fi fost
114
peste putinţă ca un astfel de om să înţeleagă vorba „nu sunt bani”, când el fusese obişnuit toată viaţa, să întindă mâna de câte ori pofteşte şi să şi-o umple cu bănet. Văzându-şi părinţii în starea aceasta, tinerii stăpâni dădeau din umeri şi răspundeau că trebuie să mai fi rămas ceva, pentru a le ajunge şi pentru plăcerile lor proprii. Toţi aceştia nu puteau cădea la înţelegere, decât într-o singură privinţă, când era vorba să ocărască ispravnicul, învinuindu-l că nu se pricepe să îngrijească de averea familiei, aşa că bietul om care odinioară fusese un bărbat solemn şi bine hrănit, care trăise bine şi fără griji, începuse acuma să slăbească, văzându-se mereu hărţuit din toate părţile şi pierise carnea de pe el, aşa că pielea îi atârna fleşcăită, întocmai ca o îmbrăcăminte veche, devenită prea largă. Cerul nu revărsase ploaie nici asupra ţarinelor Casei Hwang, aşa că nici ei nu avuseseră recoltă, prin urmare când apăru Wang Lung şi-i spuse „Am argint”, i se păru că vorbele lui sunt tot atât de fermecătoare, ca şi când ar fi venit cineva să-i spună „am hrană pentru toţi”. Pentru ispravnic prilejul fu cât se poate de binevenit, aşa că înainte de a-şi putea sorbi ceaiul pe deplin sau de a-şi termina târguiala ce se desfăşură între ei în şoaptă şi chiar mult mai repede decât ar fi fost ei amândoi în stare să
115
vorbească, deoarece nu pridideau să sfârşească decât pe jumătate vorbele începute, banii se mutară dintr-o mână într-alta, hârtiile fură semnate şi pecetluite şi pământul trecu în stăpânirea lui Wang Lung. Prin urmare se întâmplă încă o dată ca Wang Lung să nu ţină seamă de felul în care cheltuieşte banul care era trupul şi sângele lui de care se despărţea atât de greu. Cu argintul acesta cumpăra acuma ceea ce-i dorea sufletul. Stăpânea astăzi o holdă mare şi rodnică, a cărei întindere era de două ori cât fusese cea cumpărată la început. Dar pentru el nu atât holda, cât mai mult amănuntul că pământul acesta fusese odinioară în stăpânirea unei familii princiare, era partea cea mai de seamă. Dar de astă dată nu pomeni nimănui, nici chiar lui O-lan, despre ceea ce a făcut. Lunile se înşirau una după alta, dar ploaia nu mai venea. Pe măsură ce se apropia toamna, în adâncul cerului se îngrămădeau nori mărunţi şi luminoşi, iar pe uliţa satului se puteau vedea oamenii cum stau grămadă, pierzându-şi vremea fără nicio treabă şi înspăimântaţi, ridicând obrajii spre cer şi cântărind cutare sau cutare nor şi întrebându-se dacă vreunul dintre aceştia o fi aducând şi ploaia. Dar înainte ca norii să se poată îngrămădi destul de groşi, pentru a le putea împlini aşteptările, se ridicau vânturi năprasnice, pornite din partea de miazănoapte-apus, vân-
116
turi aspre din depărtate deşerturi, care alungau norii de pe cer, împrăştiindu-i, cum ai împrăştia praful de pe uliţă, când dai cu târnul. Aşa că cerul rămânea fără pată şi limpede, iar soarele nemilos răsărea în fiecare dimineaţă şi-şi urma drumul cu toată măreţia spre celălalt capăt al zării, unde apunea în fiecare seară. În fundul drumului de unde apăruse, răsărea luna ca un soare mai palid, să lumineze pământul în locul lui. Din ţarina sa Wang Lung se alese cu o slabă recoltă de fasole cu boabele scorojite, iar din holdele cu grâne pe care le semănase cu multă trudă, după ce răsadurile de orez îngălbeniseră şi se uscaseră înainte de a fi plantate în straturile inundate, adună câţiva snopi cu spicele pipernicite care numai ici-colo se întâmpla să mai aibă şi bob. În timpul cât bătu fasolea, avu grijă să nu piardă niciun bob. După ce el şi soţia lui bătură vrejurile de fasole în arie, puse cei doi copilaşi să răscolească aria cu degetele lor delicate, ca vospele 5 să fie luate de vânt şi bobul să nu poată scăpa, iar grâul îl vânturară în tindă şi se uita lacom după fiecare fir de pleavă luată de vânt. Când vru să adune 5
vospă (vospe) – leguminoase. [n.e.e.].
aici, păstaie de plante
117
pleava grămadă ca să aibă ce pune pe foc, femeia îl opri, şi-i spuse: — Nu – nu se poate să risipeşti pleava pentru foc. Îmi aduc aminte că pe vremea când eram copil în provincia Shantung şi se întâmpla să bântuie an de secetă a acesta, până şi pleava era trecută prin râşniţă şi o mâncam. E mult mai bună decât ar putea să fie iarba uscată. În timpul cât ea vorbi, toţi ai casei tăcură, până şi copiii rămaseră muţi. În zilele acestea de arşiţă, când pământul se împotrivea să le dea hrana trebuincioasă, parcă îi pândesc pe toţi o nenorocire. Singură fetiţa nu ştia ce este frica. Ea avea sânii îmbelşugaţi ai mamei care erau întotdeauna plini, pentru a putea mulţumi lăcomia ei. Dar când îi da să sugă, O-lan murmura: — Mănâncă sărăcuţa de tine, mănâncă… până când se mai găseşte ceva ce poate fi mâncat. Apoi cu totul pe neaşteptate, ca şi când năpasta ce dase peste ei, nu ar fi fost destul de grea, O-lan se pomeni din nou însărcinată şi izvorul laptelui îi secă, iar casa lor înspăimântată răsuna acuma de ţipetele neîntrerupte ale fetiţei care cerea de mâncare. Dacă s-ar fi întâmplat să vină cineva şi să întrebe pe Wang Lung: „Cum crezi că vă veţi putea hrăni în timpul toamnei viitoare?”, i-ar fi răspuns: „Nici eu nu ştiu… vom
118
mânca câte puţin, din când în când”. Dar nu venea nimeni să-i pună o astfel de întrebare. În partea aceasta de lume nimeni nu întreba pe celălalt: „Ceai mâncat?” Totuşi fiecare se întreba pe sine însuşi;. „Ce mănânc astăzi?” Iar părinţii se întrebau înspăimântaţi: „Cum vom putea trăi, ce să mâncăm, noi şi copiii noştri?” Wang Lung îşi hrăni boul atâta vreme cât fu în stare. În loc de nutreţ, îi da câte o mână de paie şi câte o mână de vrejuri, cât mai ţinură, pe urmă ieşea să adune frunze de pe copaci, căci pe măsură ce se apropia iarna şi le pişca gerul, se isprăvea şi cu frunzele. Dar acuma, când nu mai ieşeau la plug, deoarece grâul de sămânţă, dacă l-ar fi îngropat sub brazdă, ar fi încremenit în pământ, ori sămânţa o mâncaseră ei înşişi demult, se gândi să scoată boul în ţarină, ca să-şi găsească singur hrana, iar băiatul său cel mai mare umbla încălecat în spatele lui, cât era ziua de lungă, ţinând în mână frânghia trecută prin nările boului, ca nu cumva să li-l fure cineva. Dar după ce mai trecu o vreme nu îndrăzni să-l mai trimită în ţarină, de teamă ca nu cumva oamenii din sat şi chiar vecinii lui, să atace băiatul şi să-i fure boul, ca să-l omoare şi să-l mănânce. Aşa că-l ţinu în bătătură, până când se uscă pe picioare şi se făcu ca un schelet. Dar veni şi ziua când în casă nu se mai găsea orez, nici
119
grâu şi nici fasole, ci numai câţiva pumni de orz, iar boul mugea de foame în bătătură, aşa că bătrânul le spuse: — Vom mânca în curând şi boul. Dar Wang Lung scoase un strigat de revoltă, căci pentru el cuvintele acestea erau, ca şi când ar fi venit cineva să-i spună: „Vom mânca în curând şi carne de om”. Pentru el boul acesta era tovarăşul cu care ieşea la muncă în ţarină, pe urma căruia făcea drumul în sus şi în jos în lungul brazdelor, pe care-l mângâia şi-l ocăra, după cum se întâmpla să fie supărat sau în voie bună, şi din cea mai fragedă copilărie îl cunoştea, căci îl cumpăraseră şi-l crescuseră de mânzat în curtea lor. Aşa că răspunse părintelui său: — Cum se poate să mâncăm boul? Cu ce vom ara pământul de aci înainte? Dar bătrânul adăugă liniştit: — Oare aici este vorba de primejdia vieţii tale sau a boului, de viaţa fiului tău sau de a boului din jug, de mai poţi stă în cumpănă, când omul îşi poate cumpăra un bou cu mai multă uşurinţă, decât şi-ar putea răscumpăra viaţa lui însuşi? Dar nu se învoi să omoare boul în ziua aceea. Veni a doua zi, dar trecu, şi mai trecură alte câteva zile, şi copiii începură să ţipe după mâncare. Aşa că nu mai puteau fi
120
îmbunaţi şi O-lan, începu să se uite la Wang Lung cu ochii rugători, parcă ar fi vrut să-i spună să-i fie milă de copii, astfel că la urmă îşi dădu seama că va trebui să se întâmple şi asta. Prin urmare îi spuse cu glasul răstit: — Bine, omorâţi-l, dar eu nu sunt în stare să fac o astfel de faptă. Intră în odaia în care dormea şi trântindu-se pe pat, îşi înfăşură pătura în jurul capului, ca să nu audă gemetele boului, când va muri. Astfel O-lan se strecură în şopron, cu un cuţit mare de bucătărie şi tăie o crestătură largă în gâtul boului, despărţindu-i capul de trup. Sângele îl adună într-o strachină, ca pe acesta să-l pregătească la masă, împreună cu cirul de fiecare zi, pe urmă îl jupui de piele şi tăie carnea în bucăţi, dar Wang Lung nu ieşi din odaia lui, până când termină de lucru şi carnea fiartă fu aşezată pe masă. Dar când încercă să mănânce, nu fu în stare să înghită dumicatul de carne, aşa că se mulţumi să soarbă câteva linguri de ciorbă. O-lan se întoarse spre el şi-i spuse: — Boul tot bou rămâne, iar acesta al nostru începuse să îmbătrânească. Mănâncă, deoarece va veni şi vremea când ne vom putea cumpăra un altul care va fi mult mai bun decât acesta pe care l-am avut acuma. Wang Lung mai prinse puţină inimă, aşa că mâncă şi el
121
bucăţica de carne şi se îndemnară cu toţii la mâncare. După ce mâncară boul şi-i sfărâmară oasele, ca să scoată măduva, nu mai rămase dintr-însul decât pielea uscată şi tare pe care o întinseră pe nişte scleme de bambus, făcute de O-lan. La început oamenii din sat parcă duşmăneau pe Wang Lung, deoarece îşi închipuiau despre el că are bani ascunşi şi provizii de hrană. Primul între cei nemulţumiţi era chiar unchiul său care veni să bată la uşa lui, deoarece el cu nevasta şi cei şapte copii nu mai aveau ce mânca. Wang Lung îi turnă în poala halatului o bănicioară de fasole şi un pumn de grâu care pe o vreme ca asta era ceva nepreţuit, apoi îi spuse categoric: — Atât e tot ce-ţi pot da şi să nu uiţi că înainte de orice, trebuie să mă îngrijesc de bătrânul meu părinte, chiar dacă n-aş avea copiii pe care să-i hrănesc. Iar când unchiul său se arătă din nou, Wang Lung se răsti la el: — Dragostea faţă de cei de un neam cu mine nu poate să-mi hrănească gurile din casă, şi lăsă pe unchiul său să plece cu mâna goală. Din ziua aceea unchiul său începu să mârâie la el, întocmai ca un câine pe care l-ai ciomăgit, şi umbla din casă în casă, purtând vorbe de ocară împotriva lui şi spunând:
122
— Nepotul meu are argint şi mâncare destulă, dar nu va împărţi cu niciunul dintre noi, nici chiar cu mine care sunt unchiul său, sau cu copiii mei care sunt din acelaşi trup şi sânge ca şi el. Nu ne mai rămâne altceva, decât să murim de foame. După ce familiile celor din sat îşi terminară una după alta proviziile ce le aveau şi ultimul ban fu cheltuit cu cumpărăturile rare ce se găseau în târgul de la oraş, şi crivăţul iernii se repezi asupra lor din fundurile deşerturilor de la miazănoapte, când foamea începu să-i chinuiască şi inima li se strângea de durere auzind ţipetele soţiilor şi ale copiilor înfometaţi, iar pe unchiul lui Wang Lung îl vedeau trecând pe uliţa satului, hămesit ca un câine de pripas şi spunând mai unuia, mai altuia: „Este cineva în sat care nu duce lipsă de hrană şi copiii lui sunt şi acuma graşi”, oamenii puseră mâna pe câte un par şi în cap de noapte se duseră la casa lui Wang Lung şi bătură la intrare. Auzind strigătele vecinilor săi, când Wang Lung deschise uşa, oamenii se năpustiră asupra lui şi-l dădură afară din tindă, pe urmă scoaseră copiii din casă şi începură, să răscolească prin toate colţurile, zgâriind pământul cu unghiile, ca să poată găsi ascunzătoarea în care erau proviziile. Cu mare greutate găsiră un pumn de fasole şi o strachină de grăunţe, aşa că din mijlocul lor se ridică un urlet
123
de dezamăgire şi deznădejde, şi se repeziră la lucrurile din casă, luând masa şi laviţele, pe urmă mindirul bătrânului care sta speriat şi plângea, uitându-se la ei. O-lan ieşi în calea lor, ca să le vorbească şi glasul ei domolit şi simplu se ridică tremurând pe deasupra capetelor celor care-i năvăliseră în casă: — Nu se poate să luaţi lucrurile acestea – încă nu ni le puteţi lua, strigă ea. N-a sosit până acuma vremea să ne luaţi masa şi laviţele şi aşternutul din casă. Ne-aţi luat toate proviziile ce le-am avut. Dar din casele voastre n-aţi scos încă mesele şi laviţele. Lăsaţi pe ale noastre. Acum suntem cu toţii pe o formă. Nu avem niciun bob de fasole şi niciun grăunte de hrană mai mult decât aveţi voi – aveţi chiar mai mult decât ce ne-a rămas nouă, căci ne-aţi luat tot ce am avut. Şi Dumnezeu v-ar bate, dacă aţi încerca să ne mai luaţi ceva. Acum vom ieşi împreună în ţarină, să căutăm iarbă pentru mâncare şi scoarţă de copaci, voi pentru copiii voştri şi noi pentru cei trei pe care-i avem, şi pentru al patrulea care a fost sortit să se nască pe o astfel de vreme. În timp ce vorbea, femeia îşi duse mâna la pântece şi şi-l apăsă cu palma. Oamenii se ruşinară în faţa ei şi începură să iasă unul câte unul din casă, căci în sufletul lor nu erau oameni răi, decât atunci când foamea le răscolea mărunta-
124
iele. Unul singur întârzie, cel pe care-l chema Ching, un om mic de statură şi tăcut, care chiar în vremuri bune avea faţa galbenă ca de maimuţă, dar acuma chipul lui era scofâlcit şi cu ochii înspăimântaţi. Se simţea ruşinat în sufletul său şi ar fi vrut să le spună câteva vorbe de mângâiere, căci era om cinstit şi numai ţipetele copilului său care plângea de foame, îl făcuseră să se însoţească cu ceilalţi săteni. Dar în sân avea un pumn de fasole pe care-l ascunsese, când dăduseră de urma proviziilor vecinului său, aşa că se temea că, dacă va vorbi, va trebui, să dea fasolea înapoi, prin urmare se uită la Wang Lung cu ochii tulburi şi răt ăciţi, apoi se întoarse şi ieşi din casă. Wang Lung se opri în mijlocul curţii lui, unde atâţia ani la rând îşi treierase recolta din anii de belşug şi care acuma de luni de zile nu-i mai era de niciun folos. În casă nu mai rămăsese nimica pentru hrana părintelui şi a copiilor săi – nimic cu ce şi-ar fi putut hrăni femeia aceasta a lui, care în afară de hrana ce-i trebuia pentru ea însăşi, mai trebuia să hrănească şi fiinţa aceea pe care o purta în pântece şi care, ca să poată creşte, va trebui să se hrănească din vlaga şi sângele propriului trup al mamei sale. Câteva clipe se simţi cutremurat de o spaimă îngrozitoare. Pe urmă tot trupul i se destinse ca de o băutură binefăcătoare şi îşi zise în
125
inima lui: — Pământul nu vor putea să mi-l ia. Truda şi sudoarea trupului meu, rodul ţarinelor mele l-am îngropat în ceva ce nu poate lua nimeni. Dacă aş fi avut în casă argint, mi l-ar fi luat. Dacă aş fi cumpărat provizii de grăunţe şi hrană şi le-aş fi păstrat în jigniţe, le-ar fi luat pe toate. Dar aşa, mia rămas pământul şi acesta este al meu.
Capitolul IX Stând în pragul casei sale, Wang îşi zise că ar fi peste putinţă să mai întârzie cu hotărârea ce trebuia luată! Ar fi fost peste putinţă să mai rămână în casa aceasta pustie şi să moară cu toţii. În trupul lui chinuit de lipsuri, în jurul căruia îşi strângea brâul tot mai mult cu fiecare zi ce trecea, simţea o voinţă neînfrântă de a trăi: Nu putea să se lase doborât în felul acesta de soarta potrivnică, tocmai atunci când viaţa lui începuse să se desfăşoare în deplinătatea vigorii bărbăteşti. Câteodată se simţea cutremurat de o furie oarbă pe care nu şi-o mai putea stăpâni. Uneori furia aceasta îl făcea să alerge prin curte şi se oprea în mijlocul ariei, ridicând pumnii ameninţători deasupra capului, spre cerul nemilos care strălucea departe, veşnic
126
albastru şi limpede, rece şi fără pic de nori. „O, tu Om Bătrân din somnul tău ceresc, cât eşti de crud!” cârtea el fără sfială. Dar numaidecât se simţea cuprins de teamă şi în clipa următoare murmura, întunecat: „Ce rău mai mare mi s-ar putea întâmpla de aici înainte, ca să fiu mai greu lovit decât până acum!” Într-un rând, slăbit de foame, îşi târî picioarele grele, până în faţa templului unde tronau zeităţile câmpului şi scuipă întărâtat în obrazul micului zeu care sta indiferent alături de zeiţa lui. La picioarele lor nu se mai vedeau acuma beţişoarele de tămâie, căci de luni de zile nu mai venise nimeni să fi se închine şi hainele de pe ei erau sfâşiate şi prin sfâşieturile lor li se vedeau trupurile de humă neagră. Totuşi zeităţile stăteau nepăsătoare sub acoperişul templului lor şi Wang Lung scrâşni din dinţi, uitându-se la ele, apoi se întoarse acasă gemând furios şi se trânti pe aşternutul său. Acuma aproape niciunul dintre ei nu se mai ridica din aşternut. Nu era nici nevoie să se mai ridice, iar somnul putea pentru o vreme, să ţină locul mâncării ce le lipsea. Pleava rămasă de la treier o uscaseră şi o mâncaseră demult şi smulgeau acuma scoarţa de pe copaci, ca să se poată hrăni, iar în largul câmpului în toate părţile se vedeau oameni care mâncau iarba ce o puteau găsi, pe cost i-
127
şele dealurilor încinse de furia vânturilor. Nicăieri nu se mai găsea picior de dobitoc. Puteai alerga zile de-a rândul, fără să întâlneşti în drum nici bou de jug, nici măgăruş şi niciun fel de zburătoare. Pântecele copiilor erau umflate de vânturile foamei şi ar fi fost peste putinţă ca în aceste zile de cumpănă, să întâlneşti vreun copil jucându-se pe uliţa satului. Cei doi băieţi ai lui Wang Lung ieşeau cel mult până în pragul casei şi se prăjeau în bătaia razelor de soare care dogorau fără milă. Trupurile lor care odinioară fuseseră rotunde, acuma erau colţuroase şi prin piele li se vedeau oasele, oase subţiri şi firave, ca oasele păsărilor, numai pântecele le era umflat şi rotund. Fetiţa cea mică nu putea sta încă în capul oaselor, deşi trecuse demult vremea pentru aşa ceva, dar sta ceasuri de-a rândul, întinsă şi înfăşurată într-o pătură veche, fără să scrâşnească. La început toată casa răsuna de ţipetele ei neîntrerupte, dar se liniştise curând şi de atunci morfolea încet, orice i-ai fi pus în gură şi niciodată nu i se auzea glasul. Obrăjorul ei mic, cu buzele vinete şi supte, ca ale unei babe care şi-a pierdut demult dinţii, se întorcea spre fiecare dintre ei şi-i urmărea cu ochii negri, căzuţi în fundul capului. Viaţa care stăruia în trupul ei firav, întocmai ca o lumin iţă gata să se stingă, făcu pe tatăl ei să se gândească la ea cu
128
dragoste neobişnuită, deşi dacă s-ar fi întâmplat să fie rotunjoară şi veselă, cum fuseseră ceilalţi fraţi ai ei când erau de aceeaşi vârstă, s-ar fi gândit la ea cu nepăsare, ca la orice fată pe care o ai în casă. Uneori uitându-se la ea, se pomenea îngânând în şoaptă: — Săraca de tine… sărăcuţa de tine! Într-un rând când o văzu că se uită la el şi începe să zâmbească, arătându-şi gingiile fără dinţi, îl podidiră lacrimile, şi luă în palma slăbită şi bătucită, mânuţa ei mică ca o gheară şi-i simţi degetele subţirele, încleştate pe arătătorul lui. Din ziua aceea o ridica din când în când de sub pătură, şi-i ascundea trupuşorul gol sub pieptul hainei lui, ca să-i împrumute din căldura trupului său, pe urmă se aşeza cu ea pe pragul casei la soare şi privirile îi rătăceau în largul câmpului uscat şi pustiit. Cât despre bătrânul său părinte lui îi mergea mai bine decât oricăruia dintre ei, căci dacă se întâmpla să se găsească ceva de mâncare, lui îi dădea întotdeauna, chiar atunci când copiii rămâneau nemâncaţi. Wang Lung se gândea cu mândrie, că în ziua când se va întâmpla să-i sosească ceasul morţii, nimeni nu va putea spune despre el, că şi-a uitat de părintele său. Chiar dacă ar fi fost vorba ca el să piară, pentru tatăl său trebuia să găsească ceva de mâncare. Bătrânul dormea zi şi noapte, şi mânca, tot ce-i
129
dădeau, aşa că îi mai rămăsese destulă putere, ca în ceasul amiezii să poată ieşi în faţa casei şi să se încălzească la soare. Era mai vesel decât toţi ceilalţi ai casei şi într-un rând le spuse cu glasul tremurat şi slăbit, întocmai ca susurul trestiilor de bambus înfiorate de vânt: — Eu am trecut prin vremuri mult mai grele decât acestea… au fost şi zile de cumpănă mult mai cumplită. Mi-a fost dat să văd bărbaţi şi femei care pe vreme de foamete îşi mâncau copiii. — În casa mea nu se va întâmpla niciodată o astfel de faptă, răspunse Wang Lung cutremurat de groază. Sosi şi ziua când vecinul său Ching, sfârşit de puteri şi numai umbra celui care fusese altădată, se arătă în faţa casei lui Wang Lung şi de pe buzele uscate şi negre ca şi pământul ce-l călca în picioare, începură să-i picure vorbele stinse: — Oamenii din oraş au mâncat toţi câinii şi toţi caii şi toate dobitoacele ce le-au găsit. Aici, în satul nostru, noi ne-am mâncat dobitoacele din jug, iarba de pe câmp şi scoarţa de pe copaci. Ce ne-a mai rămas, ca să ne putem hrăni? Wang Lung clătină deznădăjduit din cap. În sân avea trupul sfrijit ca un schelet al fetiţei lui şi plecă fruntea ca să
130
se uite la obrăjorul ei delicat şi scofâlcit, la ochii ei lucitori şi trişti care-l urmăreau fără încetare de sub pieptarul hainei cu care era îmbrăcat. De câte ori privirile fetiţei întâlneau ochii lui, pe obrăjorul ei slăbit tremura o umbră de zâmbet care-l făcea să-şi simtă inima cum îi sângerează în piept. Ching îşi apropie capul de al lui. — Aici în sat au început să mănânce carne de om, suflă el în şoaptă. Se spune că unchiul tău şi soţia lui au fost cei dintâi care au început. Altfel nici nu s-ar putea să mai fie în viaţă şi destul de tari ca să umble de colo până colo fără nicio treabă – tocmai ei, despre care se ştie că n-au avut niciodată nimic. Wang Lung se feri din calea capului de hârcă al lui Ching care se plecase spre el, în timp ce vorbea. Cu ochii pe jumătate închişi, omul acesta avea o înfăţişare îngrozitoare. Se simţi cuprins de o spaimă neînţeleasă. Sări în picioare, ca şi când ar fi vrut să se ferească din calea unei primejdii. — Vom pleca din satul acesta, răspunse el cu glasul rid icat. Ne vom coborî spre miazăzi. În ţara aceasta lumea piere pretutindeni de foame. Oricât ar fi cerul de potrivnic, nu se poate să şteargă dintr-odată de pe faţa pământului pe toţi fiii Hanului.
131
Vecinul său se uită la el cu ochii împăienjeniţi: — Eu sunt mai în vârstă decât tine, soţia mea este bătrână şi n-avem nimic, afară de fata noastră. Aşa că vom putea muri liniştiţi. — Eşti mai norocos decât mine, răspunse Wang Lung. Eu am pe bătrânul meu părinte şi cele trei guri plăpânde de hrănit, iar a patra este pe drum. Va trebui să ne urnim la drum. Căci altfel s-ar putea să uităm că suntem oameni şi vom începe să ne sfâşiem unii pe alţii, cum se sfâşie câinii turbaţi. În clipa aceasta începu să i se limpezească în minte încredinţarea că vorbele spuse de el, trebuiau duse fără întârziere la îndeplinire şi chemă pe O-lan, care zile de-a rândul sta nemişcată în aşternut, fără să zică nimic, deoarece acum nu mai avea ce găti la plită şi nu mai aveau nici cu ce să aţâţe focul în sobă. — Haide, femeie, să plecăm spre miazăzi! În glasul lui tremura o veselie cum nu se mai întâmplase de multe luni cu lumină plină, aşa că cei doi copii se uitară la el, iar bătrânul se ridică şi ieşi d in odaia lui legănânduse pe picioare; O-lan coborî din pat şi sprijinindu-se de uşă, îi răspunse cu glasul slăbit: — Cred că va fi mai bine aşa. Cel puţin vom putea muri pe drum.
132
Copilul pe care-l purta în pântece, îi atârna în măruntaie întocmai ca un fruct pârguit, iar obrazul supt nu mai avea nici o urmă de carne şi de sub pielea întinsă se vedeau oasele, întocmai ca nişte colţuri de piatră ascuţită. — Cred că va trebui să mai întârziem până mâine, adăugă femeia. Cred că până atunci copilul se va naşte, căci simt că mi-a sosit ceasul, după mişcările din trupul meu. — Bine, să mai stăm până mâine, încuviinţă Wang Lung, apoi uitându-se la chipul soţiei lui, se simţi cuprins de o milă mult mai năvalnică decât ar fi fost în stare să simtă pentru nevolnicia lui. Nenorocita aceasta purta în pântece şi viaţa copilului lor. — Cum vei putea merge, săraca de tine, îngână el şi fără să vrea, se adresă vecinului său Ching care sta proptit de peretele casei, în apropierea uşii: Fie-ţi milă şi dacă ţi-a mai rămas ceva, dă-mi un pumn de mâncare, ca să pot mântui viaţa mamei copiilor mei, căci dacă îmi vei da, numi voi mai aduce niciodată aminte că ai intrat în casa mea cu gând de tâlhărie. Ching se uită la el ruşinat şi-i răspunse cu sfială: — Din ziua aceea n-am mai avut pace, gândindu-mă la tine. Câinele de unchiul tău m-a îndemnat să mă ridic împotriva ta, spunându-mi că tu ai avea ascunsă în casă toată recolta ţarinei tale. Mă jur înaintea ta, sub cerul care
133
dogoreşte fără milă deasupra capetelor noastre, că nu mi-a mai rămas nimic decât un pumn de fasole pe care l-am îngropat sub pragul de piatră al casei mele. Am ascuns-o acolo eu împreună cu soţia, ca în clipa când ne va sosi ceasul morţii, noi şi fiica noastră, să nu murim cu pântecele leşinat. Dar îţi voi da şi ţie o parte dintr-însa. Mâine, dacă vei fi în stare, urneşte-te spre-miazăzi. Eu şi toată casa mea voi rămâne în sat. Sunt mai în vârstă decât tine şi nu am fecior la casă, aşa că viaţa sau moartea mea nu înseamnă nimic. Ieşi din curte, dar nu mult după aceea se întoarse, aducând într-un colţ de năframă, cam doi pumni de fasole măruntă şi roşie, amestecată cu pământ. La vederea boabelor cei doi copii ieşiră numai decât în calea lui, şi până şi ochii bătrânului începură să sclipească, dar de astă dată Wang Lung îi feri din calea lui şi intră în odaie ca să ducă mâncarea aceasta soţiei lui care sta întinsă pe pat. Femeia întinse mâna şi înghiţi câteva boabe una după alta, căci ştia că dacă acuma nu va mânca nimica, va fi osândită să moară în timpul chinurilor facerii. Păstră şi pentru el câteva boabe în podul palmei şi după ce le mestecă între dinţi şi simţi că i s-au făcut pe limbă un fel de cocă, Wang Lung îşi apropie gura de gura lacomă a fiicei lui şi-i împinse bruşul mestecat între buzele subţiri,
134
iar când o văzu că începe să mişte gura mică, se simţi şi el sătul. Noaptea ce urmă după întâmplarea asta, şi-o petrecu în tindă. Cei doi fii ai săi erau în camera bătrânului, iar în a treia odaie O-lan năştea al patrulea copil al lor. Sta singur prin întuneric, cum stătuse şi în noaptea când se născuse primul său fiu, căci nici acum nu se învoise să stea lângă ea, când îi va veni ceasul. Voia să nască fiind numai ea singură, lângă vechiul ei ciubăr pe care şi-l pusese la îndemână, pe urmă o auzi umblând de colo până colo prin odaie, ştergând urmele celor ce se întâmplaseră sub scutul întunericului, întocmai ca un animal care şterge urmele lăsate de naşterea puiului său. Trăgea cu urechea, ca să prindă zvonul ţipătului pe carel cunoştea atât de bine, şi se simţea chinuit de deznădejde. Acum nu-l mai interesa dacă este băiat sau fată – căci nu se putea gândi la altceva, decât că va avea o nouă gură de hrănit. — Mare minune ar fi, dacă se va naşte mort! murmură el, dar numaidecât după aceea auzi un ţipăt slab – atât de slab – care înfioră o clipă întunerecul dinăuntrul odăii. „Ar fi peste putinţă ca în astfel de vremuri să se mai întâmple şi minuni”, oftă el cu amărăciune şi rămase nemişcat, ca să
135
audă ce se petrece dincolo. Nu se mai auzi niciun ţipăt şi liniştea din casă părea ca de piatră. Dar de zile întregi liniştea se statornicise în toate părţile – liniştea caracteristică lipsei de activitate a oamenilor care se retrăseseră în casele lor, aşteptând să moară. Pe neaşteptate Wang Lung se simţi înspăimântat de această linişte pe care nu o mai putea suporta. Începu să-i fie frică. Se ridică de pe laviţă şi se apropie de uşa odăii în care era O-lan, apoi strigă printre despărţiturile dintre scânduri şi i se păru că ecoul glasului său îl face să mai prindă inimă. — Te simţi bine? întrebă el. Aşteptă să primească răspuns. Poate o fi murit şi el stă liniştit aci în tindă! Dar simţi o uşoară mişcare. Pesemne femeia umbla prin casă şi într-un târziu o auzi că-i răspunde, dar glasul ei semăna mai mult a suspin: — Intră! Intră în odaie şi o văzu întinsă în aşternut, dar trupul ei aproape nu se vedea sub pătură, atât era de subţire. Lângă ea nu se vedea nimica. — Unde este copilul? întrebă Wang Lung. Făcu o uşoară mişcare cu mâna, pe deasupra păturii, şi întorcându-se, Wang Lung văzu trupul nemişcat al copilului întins pe podmolul odăii.
136
— E mort! se miră el. — Mort, răspunse femeia cu glasul stins. Se plecă şi se uită la trupul firav care era numai osul şi pielea şi văzu că este o fetiţă. Era gata să spună „Am auzito ţipând, prin urmare trebuie să se fi născut vie”, dar se uită la chipul soţiei lui. Ochii îi erau căzuţi în fundul capului, iar obrazul cenuşiu cu pielea întinsă şi galbenă peste oasele repezite în afară, era obrazul chinuit al unei biete femei care trecuse prin chinuri ce întreceau cu mult puterile ei, aşa că nu mai putea zice nimic. La urma urmelor în timpul acestor luni de foamete, el nu avusese de purtat decât propriul său trup. Prin ce chinuri nemăsurate trecuse femeia aceasta, când trebuise să poarte şi sarcina de la picioarele lui, care muşca din trupul ei pe dinăuntru, în luptă cu foametea ce o ameninţa cu moartea. Nu mai zise nimic, ci luă trupul rece al fetiţei şi-l trecu în tindă unde-l aşeză pe podmol şi după ce găsi un petec de rogojină sfâşiată, îl înfăşură într-însa. Capul mic şi rotund se legăna la fiecare mişcare şi pe gâtul subţire văzu două dungi vinete şi însângerate. Dar cu toate acestea nu se opri, până când nu termină ce-şi pusese de gând. Ridică legătura de rogojină în braţe şi se depărta de casă, atât cât îi îngăduiau puterile, apoi lăsă povara din braţe, proptind-o de marginea unui mormânt prăbuşit. Mormântul acesta îm-
137
preună cu multe altele care rămăseseră părăsite şi uitate, era în poala unui deal care făcea miezuina din partea de apus a ţarinei lui. Dar abia lăsă din braţe sarcina pe care o adusese, când văzu că apare furiş un câine hămesit şi lacom ca un lup; era atât de hămesit încât după ce ridică o piatră şi aruncă după el, piatra se auzi răbufnind în pântecele lui cu coastele ieşite, dar de mişcat nu se mişcă mai mult de câţiva paşi. Într-un târziu Wang Lung simţi că picioarele nu mai sunt în stare să-i poarte greutatea trupului şi acoperindu-şi faţa cu mâinile, porni spre casă. — E mai bine aşa cum este! murmură el şi pentru întâia oară îşi simţi sufletul întunecat de deznădejde. A doua zi dimineaţa, când soarele răsări din nou în fundul cerului albastru şi fără pată, i se păru că a fost numai un vis nebunesc, dar de gândit nu s-a gândit niciodată să plece de acasă, cu copiii lui prăpădiţi, cu soţia sfârşită de dureri şi cu bătrânul său părinte pe care abia-l mai puteau duce picioarele. Cum ar fi fost cu putinţă ca ei să fie în stare să-şi poarte trupurile, la depărtări de sute de kilometri, chiar dacă ar fi ştiut că acolo unde se duc, îi aşteaptă belşugul? Dar cine ar fi putut să le spună, dacă în partea aceea din miazăzi se găseşte sau nu se găseşte hrană? Părea că ar fi peste putinţă ca cerul de pară întins deasupra
138
lor, să poată fi mai milos în alte părţi. Poate truda lor de acuma nu le va sluji la altceva, decât să întâlnească în drumul lor alţi oameni care mor de foame şi care pe deasupra sunt şi străini. E mult mai bine să nu se mişte de acasă ci să aştepte moartea întinşi în aşternuturile lor. Se aşeză îngândurat pe pragul casei şi privirile îi rătăciră în largul câmpului sterp şi plesnit de pojarul de sus. Pământul lor din care storseseră tot ce putea fi mâncat sau ars. Bani nu avea. Cheltuiseră demult până şi ultima lescaie ce se găsea în casă. Dar până şi banii nu i-ar mai fi fost acuma de niciun folos, căci nicăieri nu puteai găsi mâncare de cumpărat. Auzise mai demult că în oraş sunt oameni bogaţi care au îngrămădit bucate în jigniţele lor, pentru ei şi pentru cei care aveau cu ce să le cumpere la nevoie, dar acuma nici de aşa ceva nu-i mai păsa. Astăzi nu se simţea în stare să se ducă până în oraş, chiar dacă ar fi fost să-i dea mâncare de pomană. De fapt începuse să nici nu mai simtă chinurile foamei. Durerile tăioase pe care le simţise la început în pântece, îi trecuseră, aşa că acuma era în stare să răscolească puţin pământul dintr-un anumit partal al ţarinei lui, şi-l aducea copiilor, dar nu se simţea îndemnat să guste şi el cel puţin o gură. Pământul acesta îl mâncau de zile întregi, subţiat cu apă şi-l numeau mana pământului, din pricină că avea
139
oarecare putere de hrănire, dar ar fi fost peste putinţă ca mâncând acest pământ, să poţi scăpa până la urmă cu viaţă. Dar făcându-l cir, îl puteau da copiilor ca să le astâmpere foamea chinuitoare pentru câteva ceasuri şi să le umple pântecele deşert care bălăngănea ca o traistă golită. Se încăpăţâna să nu se atingă nici acuma de cele câteva boabe de fasole pe care O-lan le mai ţinea încă în palmă, şi simţea o neînţeleasă mulţumire când o auzea, la rare răstimpuri, fărâmând câte un bob între dinţi. Stând aşa în pragul casei sale, după ce renunţase la orice nădejde şi gândindu-se cu o tulbureală de mulţumire la clipa când va dormi în aşternutul său, ca să nu se mai trezească, văzu ceva apărând în fundul ţarinei şi un grup de oameni se apropie de el. Dar nu se mişcă de pe prag, nici după ce veniră mai aproape, deşi băgă de seamă că era unchiul său împreună cu alţi trei oameni pe care nu-i cunoştea. — Nu te-am mai văzut de multă vreme, strigă unchiul său cu prefăcută veselie. Apoi după ce se mai apropie, strigă tot atât de tare: Ia te uită, ce bine arăţi! Dar părintele tău, fratele meu mai mare, ce mai face? Wang Lung se uită la unchiul său. Vedea, că este slab. Dar nu părea mort de foame, aşa cum s-ar fi aşteptat să-l vadă. Simţi că ultimele puteri ale trupului său lipsit de
140
vlagă, încep să se învolbureze într-un noian de ură fără hotar, împotriva omului acestuia care era unchiul său. — Se vede c-ai mâncat… eşti sătul, eşti sătul! murmură el cu glasul sugrumat. Nu se mai gândi la străinii din faţa lui şi nici nu-şi aduse aminte să le spună vorbe curtenitoare, căci nu era în stare să vadă decât pe unchiul său care şi astăzi avea trupul destul de bine învelit cu carne. Unchiul său făcu ochii mari şi ridică mâinile spre cer. — Sătul! strigă el întărâtat. Dacă ai veni la mine acasă, ai putea vedea că în casa mea nu se găseşte nici atâta cât să ia o vrabie în cioc. Soţia mea – îţi aduci aminte cât era de grasă? Cât de alb şi de catifelat era trupul ei? Acuma parcă este o zdreanţă pe care ai spânzurat-o într-o prăjină – n-a mai rămas nimic dintr-însa decât oasele care-i cântă sub piele. Dintre copii mei n-au mai rămas decât patru – cei trei mai mici s-au dus… s-au prăpădit – iar pe mine, mă vezi aci în faţa ta, sfârşi el şi ridicându-şi mâneca hainei, îşi şterse cu grijă coada fiecărui ochi. — Ai mâncat… şi eşti sătul! repetă Wang Lung în neştire. — Nu m-am gândit decât la tine şi la părintele tău caremi este frate, se grăbi unchiul său să-i răspundă,. Şi acuma îţi voi dovedi. Când m-am simţit în stare să mă duc până în oraş, am împrumutat de la oamenii aceştia cumsecade ceva
141
de ale gurii şi le-am făgăduit, ca drept răsplată pentru puterea ce mi-au dat-o, să-i ajut să cumpere ceva pământ aci în satul nostru. Înainte de oricine, m-am gândit la ţarina ta, la tine, fiu al fratelui meu. Oamenii aceştia au venit acuma să-ţi cumpere pământul şi să-ţi dea bani… hrană… viaţă! După ce termină ce avea de spus, unchiul său se retrase un pas înapoi, învălurându-şi, cu o mişcare făţarnică hainele murdare şi zdrenţuite în jurul trupului. Wang Lung nu se mişcă. Nu se ridică de pe prag şi nici nu vru să ia cunoştinţă de prezenţa oamenilor străini din faţa lui. Dar ridicând fruntea, văzu că sunt oameni de la oraş, îmbrăcaţi în halate lungi de mătase. Mâinile lor erau îngrijite şi cu unghii lungi. Păreau că sunt bine hrăniţi şi sângele zvâcneşte slobod în vinele lor. Apoi îşi simţi pe neaşteptate sufletul cuprins de revoltă împotriva lor. Oamenii aceştia de la oraş care mâncaseră şi băuseră din belşug, veniseră acuma la el, aci unde copiii lui mureau de foame şi nu mâncaseră altceva decât mana ţarinei lor; veniseră la el ca în vremea aceasta de grea cumpănă să-i smulgă pământul din stăpânire. Se uită la ei şi ochii tulburi i se întunecară în orbitele adânci şi negre ca de hârcă. — Nu vând pământul, răspunse el. Unchiul său făcu un pas înainte. În clipa aceasta cel mai
142
mic dintre fiii lui Wang Lung se apropie de-a buşilea de uşa casei, căci în timpul ultimelor zile copilul nu mai avea putere de ajuns, ca să se ridice în picioare şi începuse din nou să umble în patru labe, ca pe vremea când era mic. — Acesta e băiatul tău? se miră unchiul său. Băieţaşul acela gras căruia asta vară i-am dat un ban de aramă? Toţi se uitară la copil şi Wang Lung care niciodată nu plânsese în timpul acestor zile chinuite, simţi că lacrimile prind să-l înece şi încep să-i curgă şiroaie grele în lungul obrazului. — Ce preţ îmi daţi, îngână el într-un târziu, căci avea de hrănit aceste trei guri ale copiilor şi pe deasupra şi pe părintele său. El şi soţia lui îşi vor putea săpa mormântul în ţarina lor, pe urmă se vor întinde şi vor adormi, ca să nu se mai trezească. Dar pe urma lor rămâneau ceilalţi. Unul dintre cei trei oameni de la oraş, un bărbat chior de un ochi şi cu obrazul scofâlcit, îi răspunse solemn: — Dragul meu, pentru băiatul acesta care văd că moare de foame, noi îţi vom da un preţ mai bun, decât ai putea găsi pe o astfel de vreme. Îţi vom da – făcu o pauză, apoi adăugă repede – îţi vom da o sfoară de o sută de parale de pogon. Wang Lung începu să râdă în silă. — Nu mai spune, zise el în bătaie de joc. Asta ar însem-
143
na să-mi luaţi pământul de pomană. Eu când cumpăr pământ plătesc de douăzeci de ori mai mult decât voi! — Da, dar nu plăteşti de douăzeci de ori mai mult, când îl cumperi de la oameni care mor de foame, răspunse al doilea orăşean. Acesta era un bărbat mic şi sfrijit, cu un nas mare şi încârligat, dar glasul lui răsună neobişnuit de profund şi de răstit, pentru un om de statura lui. Wang Lung se uită la cei trei oameni din faţa lui. Oamenii aceştia veniseră ca la masă întinsă, încredinţaţi că vor face afacerea. Ce n-ar fi omul în stare să dea pentru cei trei copii care-i mor de foame şi pentru bătrânul său părinte! Sfârşeala ce o simţise în trupul său când era gata să cedeze ispitei, se prefăcu dintr-odată într-o furie atât de violentă, cum nu cunoscuse niciodată în viaţa lui. Sări în picioare şi se repezi la cei trei oameni cum s-ar repezi un câine la un vrăjmaş. — Nu voi vinde pământul, niciodată! zbieră el întărâtat. Voi săpa fiecare palmă de pământ din ţarina mea şi voi scoate mana ca să se hrănească copiii mei cu ea. Iar după ce vor muri, îi voi îngropa în mijlocul holdelor, iar eu şi soţia mea, împreună cu bătrânul meu părinte, vom muri pe pământul din care au fost zămisliţi! Începu să plângă, de da sufletul din el şi revo lta lui se destrămă tot atât de repede, ca şi când ar fi luat-o vântul.
144
Iar acuma sta în faţa lor şi tremura din tot trupul, de hohotul plânsului pe care nu şi-l mai putea stăpâni. Orăşenii rămaseră neînduplecaţi şi parcă le venea să zâmbească, iar unchiul său sta între ei nepăsător. Vorbele acestea erau vorbe de om nebun, prin urmare trebuiau să aştepte, până când lui Wang Lungii va trece mânia. Dar O-lan se arătă pe neaşteptate în uşa casei şi vorbi oamenilor, cu glasul domolit şi fără supărare, ca şi când în fiecare zi ar fi avut prilejul să vorbească despre cea ce vorbea acuma. — Fiţi încredinţaţi că pământul nu-l vom vinde pentru nimic în lume, căci altfel nu vom avea cu ce ne hrăni, după ce ne vom întoarce din drumul pe care-l vom face acuma spre miazăzi. Dar vom vinde masa şi cele două paturi, cu aşternuturile lor, cele patru laviţe şi chiar căldarea de pe plită. Dar nu vom vinde nici greblele, nici sapele, nici plugul şi nici pământul pe care-l avem. În glasul ei era o linişte mult mai impresionantă, decât furia lui Wang Lung, aşa că unchiul lui Wang Lung îndrăzni să întrebe? — Vreţi cu adevărat, să plecaţi spre miazăzi? Într-un târziu bărbatul cel chior spuse ceva tovarăşilor săi şi după ce se îngrămădiră unul într-altul şi vorbiră câtăva vreme în şoaptă, chiorul se întoarse spre O-lan şi-i
145
răspunse: — Lucrurile acestea nu ne sunt de niciun folos, căci nu pot fi întrebuinţate decât pentru foc. Îţi dăm pentru ele doi bani de argint, dar nicio lescaie mai mult; dacă vrei, ia banii, dacă nu, lasă-i! Omul întoarse capul cu dispreţ, dar O-lan îi răspunse liniştită: — Preţul pe care mi-i dai, este mai puţin decât ar face un singur pat, dar dacă ai argintul, dă-l repede încoace şi ia lucrurile cu dumneata. Chiorul se scotoci în chimir şi-i puse banii în palma întinsă, pe urmă intrară toţi în casă şi scoaseră împreună masa şi laviţele, patul din odaia lui Wang Lung, împreună cu aşternutul, iar din vatra de pământ smulseră căldarea de cioaie. Dar când intrară în odaia bătrânului, unchiul lui Wang Lung rămase afară. Nu voia ca fratele său mai mare să-l vadă că este şi el de faţă şi n-ar fi vrut nici să vadă pe fratele său că-l întind pe podmolul gol, după ce vor smulge aşternutul de sub el. După ce scoaseră toate lucrurile, afară de cele două greble, cele două sape şi plugul care era în colţul tindei O-lan se întoarse spre soţul ei. — Hai să plecăm, până mai avem aceşti doi bani de argint şi înainte de a vinde şi grinzile casei, ca să ne mai rămână şi nouă o vizuină în care să ne putem adăposti,
146
după ce ne vom întoarce din drumul în care plecăm. Wang Lung îi răspunse cu mare greutate: — Bine, să plecăm. Dar se uită în largul câmpului, după grupul celor patru oameni care dispăreau în zare şi murmură de câteva ori la rând: — Cel puţin pământul mi-a rămas în stăpânire… pământul e al meu…
Capitolul X Nu le mai rămânea altceva de făcut, decât să închidă bine uşa în ţâţânile ei de lemn şi să tragă zăvorul de fier. Toată averea lor erau hainele de pe ei. O-lan întinse fiecăruia dintre copii câte un castron pentru orez şi două beţişoare de bambus, iar cei doi băieţaşi se grăbiră să întindă mâna după ele şi le ţineau strâns, ca pe o făgăduinţă a hranei ce trebuia să vină foarte curând. Astfel porniră în lungul holdelor, ceată mică şi tristă care înainta atât de încet, încât părea că nu va putea ajunge niciodată până la picioarele zidului din marginea oraşului. Wang Lung duse fetiţa sub pieptarul hainei lui, până când văzu că părintele său e gata să cadă grămadă, aşa că o
147
dădu în braţele lui O-lan şi aplecându-se în faţa părintelui său, îl luă în cârcă, apoi îşi continuă drumul, legănându-se pe picioare, deşi bătrânul era uscat şi uşor ca un fulg. Mergeau în tăcere, trecură prin faţa templului înlăuntrul căruia erau cele două zeităţi care nu băgau niciodată de seamă ce se întâmpla în lume, ci stăteau încremenite în nemişcarea lor. Wang Lung începu să asude din cauza slăbiciunii, cu toate că bătea un vânt aspru şi tăios. Vântul acesta îi bătu fără încetare, din faţă şi din spate, aşa că cei doi băieţi începură să plângă din cauza frigului. Dar Wang Lung încercă să-i împace spunându-le: — Voi sunteţi doi bărbaţi voinici care acum călătoresc spre miazăzi. Acolo e cald şi în fiecare zi se găseşte de mâncare pentru toţi, aşa că veţi putea mânca până vă săturaţi, din tot ce poftiţi. Într-un târziu, după popasuri nenumărate, ajunseră şi la poarta ce se deschidea în zidul dimprejurul oraşului, şi acolo, unde odinioară pentru Wang Lung fusese adevărată plăcere să poată sta la răcoare, acum trebuia să strângă din dinţi, biciuit de vântul iernii care trecea vâjâind pe sub poartă, cum ar trece un şuvoi de apă îngheţată printr-o prăpastie dintre stânci. Pământul pe care-l frământau sub picioare, era o clisă din care frigul îi săgeta ca nişte ace şi cei doi băieţi nu mai puteau înainta, iar O-lan ducea în
148
braţe fetiţa şi se lupta din răsputeri ca să-şi poată purta pe picioare greutatea trupului chinuit. Wang Lung îşi făcu drum cu mare greutate pe sub poartă, ducând pe părintele său în cârcă, pe urmă îl lăsă jos şi se întoarse de aduse copiii, iar în cele din urmă, după ce termină cu treaba aceasta, sudoarea începu să curgă şiroaie de pe ei, şi cu ea odată simţi că se scurge toată puterea dintr-însul, aşa că trebui să se sprijine vreme îndelungată de zidul rece, gâfâind din greu şi repezit, în timp ce toţi ai lui se aşezaseră împrejur şi dârdâiau de frig. Erau în apropierea casei celei mari, dar în faţa lor se ridicau porţile de fier care erau încuiate şi pe fiecare parte a porţii se vedeau leii cenuşii de piatră, biciuiţi de vânturi. Pe treptele porţii stăteau ghemuite trupurile acoperite de zdrenţe ale unui grup de bărbaţi şi femei care se uitau cu ochii aprinşi de chinurile foamei la aripile înalte şi închise ale porţii zăvorâte, iar când Wang Lung trecu împreună cu familia lui pe lângă ei, auzi pe unul spunând cu glasul răguşit — Inima oamenilor bogaţi e împietrită, ca şi inima zeilor. În jigniţele lor mai au şi acum orez destul, dar nu-l mănâncă ci fac vin dintr-însul, iar noi murim de foame. Un altul din apropierea lor se auzi scâncind: — Dacă mi-ar fi rămas cât de puţină vlagă în braţele
149
acestea ale mele, aş pune foc porţii şi caselor din interiorul curţilor, chiar dacă ar fi să mă prăpădesc şi eu în mijlocul pojarului. Afurisiţi să fie în veac de veac părinţii care au zămislit copiii familiei Hwang! Dar Wang Lung nu răspunse la vorbele lor, ci-şi continuară drumul în tăcere, spre miazăzi. După ce trecură prin oraş şi ieşiră pe poarta din cealaltă parte, mergând atât de încet încât începu să se însereze şi să se lase noaptea până ieşiră din oraş, întâlniră în drumul lor o mulţime de lume care cobora ca şi ei în josul ţării. Wang Lung tocmai se gândea în ce parte a zidului ar putea să se aciueze cu toţii ai săi, ca să poată dormi strânşi unul lângă altul, când se pomeni pe neaşteptate luat de valul mulţimii ce se îngrămădea împrejurul său şi întrebă pe unul care era mai aproape de el: — Încotro se duce mulţimea aceasta de oameni? Omul îi răspunse: — Suntem oameni loviţi de foamete şi ne ducem să luăm carul de foc cu care să coborâm spre miazăzi. Pleacă de colo, din dosul casei aceleia care se vede în faţa noastră şi are căruţe anume pentru oameni de seama noastră, care ne duc pentru mai puţin decât un ban de argint. Carul de foc! Se mai auzise vorbindu-se despre aşa ceva. Mai anii trecuţi când intrase într-o ceainărie, Wang Lung
150
auzise şi el oamenii, vorbind despre căruţe care erau legate unele de altele, dar nu le trăgeau nici oameni, nici dobitoace, ci o maşină care vărsa fără încetare apă şi scântei pe nări, întocmai ca un balaur. Îşi zisese pe vremea aceea, că într-o bună zi va trebui să se ducă şi el să le vadă, dar se luase cu treburile în ţarina lui şi nu mai ajunsese să se ducă niciodată, mai ales că el sta foarte departe în partea de miazănoapte. Pe urmă în astfel de cazuri omul nu are niciodată încredere în ceea ce el nu ştie şi nu poate înţelege, mai ales că nu e bine niciodată ca omul să ştie, mai mult decât ceea ce are nevoie pentru traiul său de toate zilele. De astă dată însă se întoarse spre soţia lui şi-i spuse cu oarecare îndoială: — Vrei să ne ducem şi noi cu carul acesta de foc? Feriră pe moşneag şi copii din calea şuvoiului de oameni ce se scurgea pe lângă ei şi începură să se uite unul la altul înspăimântaţi. Cât ai clipi moşneagul se lăsă pe vine şi căzu grămadă în mijlocul drumului, iar copiii se întinseră alături de el în colb, fără să mai ţină seamă de lipăitul picioarelor ce treceau grăbite pe lângă ei. O-lan purta şi acuma în braţe fetiţa, dar capul îi atârna pe braţul ei ca un lujer fără putere şi pe pleoapele ochilor închişi părea că moartea şi-a pus pecetea, aşa că Wang Lung îşi uită de
151
toate celelalte griji ale lui şi strigă înspăimântat: — Nu cumva mica noastră roabă a murit? O-lan clătină din cap. — Încă n-a murit, căci îi aud respiraţia cum tremură intrând şi ieşindu-i din piept. Dar fără îndoială noaptea aceasta va muri şi vom muri şi noi cu ea, dacă nu… Apoi ca şi când nu s-ar mai fi simţit în stare să vorbească, ridică spre el obrazul colţuros şi lovit de paloarea morţii. Wang Lung nu răspunse dar îşi zise că dacă vor mai umbla încă o zi ca aceasta pe jos, vor muri fără îndoială în timpul nopţii următoare, tocmai de aceea strigă cu toată veselia ce mai era în stare să o pună în glasul tău: — Sus, băieţii tatei, şi ajutaţi moşului să se ridice şi el în picioare. Ne vom urca în carul cel de foc şi ne vom odihni, în timp ce vom coborî spre miazăzi. Fie că ar fi putut să se ridice în picioare, fie că nu căci nimeni n-ar fi putut spune, dar exact în clipa aceasta se auzi un vuiet ca de tunet şi din fundul întunericului se repezi ceva ca mugetul uriaş al unui balaur şi, doi ochi mari şi aprinşi începură să verse flăcări, aşa că săriră cu toţii în picioare şi începură să fugă speriaţi. Se simţiră împinşi înainte de mulţimea îngrămădită împrejurul lor, dar se ţineau cu nădejde de mâini, ca să nu se răzleţească, până când fără să-şi poată da seama de ceea ce se întâmplă
152
cu ei, văzură că trec petrecuţi de urletele mulţimii printr-o uşă deschisă, şi de aci într-o încăpere, ca o ladă uriaşă şi numaidecât după aceea auziră mugetul monstrului repezindu-se din nou prin noapte, ducându-i şi pe ei în pântecele lui.
Capitolul XI Cu cei doi bani de argint ai săi, Wang Lung plăti drumul până la o depărtare de o sută cincizeci de kilometri, iar conductorul care-i luă arginţii, îi dădu înapoi un pumn de bani mărunţi de aramă; cu câteva parale dintre cele primite de la el, cumpără patru pâinişoare şi un castron de orez fiert pentru fetiţa lui, de la un vânzător care apăru cu tăblia în uşa vagonului, într-un rând când se opriră pentru câteva clipe. Proviziile acestea reprezentau mai mult decât tot ceea ce mâncaseră ei zile întregi, dar deşi erau cu toţii lihniţi de foame, după ce băgară dumicatul în gură, nu mai simţiră nicio plăcere de mâncare, aşa că trebuiră să îndemne pe cei doi copii ca să înghită pâinea. Bătrânul însă morfolea cu nădejde bucăţica lui de pâine între gingiile ştirbe. — Trebuie să mai şi mănânci câte ceva, îngâna el mul-
153
ţumit, uitându-se la cei care treceau pe lângă el, în timp ce vagonul ţăcănea legănându-se pe osii. Puţin îmi pasă că după atâtea zile de trândăveală prostul meu de pântece nu vrea să mistuiască. De hrănit trebuie să-l hrănesc. Nu vreau să mor din pricină că el are poftă să trândăvească. Oamenii se uitau la bătrânul acesta cu barba rară care zâmbea, morfolindu-şi coaja de pâine, şi începură să râdă. Dar Wang Lung nu cheltui pentru mâncare toţi banii de aramă pe care-i avea, ci păstră tot ce se putea păstra, pentru a cumpăra rogojini din care să-şi facă un adăpost, după ce vor sosi la capătul drumului. În carul de foc cu care se duceau, erau băieţi şi femei care mai fuseseră şi înainte de asta în partea de miazăzi; erau şi unii care se duceau în fiecare an în aceste bogate oraşe din miazăzi, la lucru sau la cerşit, ca astfel să-şi poată câştiga traiul de toate zilele. Wang Lung, după ce se mai obişnui cu minunea pe care încălecase şi încetă să se mai mire de pământul care flutura ca o nălucă prin faţa deschizăturilor din peretele vagonului, începu să asculte la ce vorbeau oamenii aceştia. Vorbeau cu glasul ridicat, ca omul care ştie ce vrea să spună, când stă de vorba cu unul care nu cunoaşte lumea. — Înainte de toate, trebuie să-ţi cumperi şase rogojini, spunea un om cu buzele aspre şi răsfrânte, întocmai ca ritul unei cămile. Acestea se plătesc cu două parale rogoji-
154
na. Dacă se întâmplă să fii destul de deştept şi nu te porţi ca o găgăuţă de la ţară, deoarece în cazul acesta îţi vor lua trei parale de rogojină, ceea ce după cât ştiu eu, ar fi mai mult decât face să dai pe ele. Pe mine nimeni nu mă poate prosti în oraşele acelea din miazăzi, chiar dacă se întâmplă să am de-a face cu oameni bogaţi. Omul începu să dea din cap şi se uită împrejurul său, ca să vadă dacă este admirat de tovarăşii lui de drum. Wang Lung îi asculta cu sfială. — Şi pe urmă? stărui el nerăbdător. Se aşezase pe vine în fundul vagonului, care de fapt, nu era altceva decât o odaie goală de lemn, unde nu era nicio laviţă să te poţi aşeza, iar printre duşumele vântul şi praful răscolit intrau în voie. — Pe urmă, continuă omul încercând să stăpânească cu glasul lui mugetul roţilor vagonului care vâjâiau pe dedesubtul lor, rogojinile acestea le împreuni între ele, ca să-ţi faci o colibă, şi pleci la cerşit, dar înainte de a pleca îţi ungi obrazul, cu lut şi cauţi să arăţi cât mai netrebnic, pentru a stârni mila trecătorilor. Wang Lung nu cerşise în viaţa lui de la nimeni şi-i era silă de gândul că va trebui să plece la cerşit printre oamenii aceştia din miazăzi. — Trebuie numaidecât să te apuci de cerşit? întrebă el…
155
— Fireşte că trebuie, repetă omul cel cu gura de cămilă, dar nu trebuie să pleci niciodată nemâncat. Oamenii din partea aceea de miazăzi au atâta orez, încât în fiecare dimineaţă te poţi duce la bucătăriile publice unde cu o para, mănânci orez fiert cât te rabdă pântecele. Pe urmă poţi pleca în treaba ta foarte liniştit şi din ce câştigi, îţi cumperi sosuri de fasole, varză şi usturoi. Wang Lung se feri ceva mai la o parte şi întorcându-se cu faţa spre peretele vagonului, băgă pe furiş mâna în brâu şi începu să numere banii de aramă pe care-i mai avea. Îi rămăsese tocmai de ajuns, ca să-şi poată cumpăra cele şase rogojini, câte o para pentru orezul fiecăruia dintre oamenii casei lui şi-i mai rămâneau şi trei parale pe deasupra. Se simţi mai liniştit, când se gândi că în felul acesta îşi vor putea începe viaţa nouă. Dar gândul că va trebui să întindă talgerul şi să cerşească fiecărui trecător întâlnit în drumul lui, îl nemulţumea. Aşa ceva putea foarte bine să facă bătrânul, cei doi copii ai lui sau chiar femeia, dar nu putea face un om ca el care avea două braţe voinice. — De lucru nu se găseşte, pentru un bărbat care vrea să muncească? întrebă el pe neaşteptate şi se întoarse spre omul care vorbise. — De lucru, ia taci omule! răspunse sfătosul cu dispreţ şi scuipă pe duşumelele vagonului. Poţi duce oamenii
156
bogaţi cu ricşa, dacă-ţi face plăcere, ca să asuzi sudori de sânge în timp ce alergi gâfâind, sau să îngheţe cămaşa pe tine, aşteptând la colţul străzii, ca să vină cineva, să te cheme. Eu prefer cerşitul, sfârşi omul şi trânti o înjurătură, aşa că Wang Lung se feri să-l mai întrebe ceva. Cu toate acestea era bine că ascultase la ce-i spusese omul acesta, căci după ce carul de foc îi duse până la capătul drumului şi pe urmă se opri, ca oamenii să coboare, el îşi avea planul gata făcut, aşa că după ce aşeză pe părintele său şi copiii sub zidul cenuşiu al unei case mari din apropiere, spuse femeii să aibă grijă de ei şi plecă să cumpere rogojinile, întrebând când pe unul când pe altul, în ce parte e uliţa târgului. La început înţelegea numai cu mare greutate vorbele spuse de oameni, căci limba oamenilor acestora din miazăzi era repezită şi aspră, iar în câteva rânduri, când încercă să-i întrebe câte ceva şi oamenii nu-l înţeleseră ce spune, îi văzu că se supără; prin urmare trebuie să cerceteze felul oamenilor pe care-i opreşte în drum şi să întrebe numai pe cei cu înfăţişarea mai blândă, căci oamenii aceştia din miazăzi erau iuţi din fire şi se supărau repede. Dar în cele din urmă găsi şatra negustorului de rogojini tocmai în marginea oraşului şi după ce-i puse banii de aramă în palmă, ca omul care ştie preţul ce trebuie să-l
157
plătească pentru marfă, îşi ridică pe umăr sulul de rogojini şi plecă. După ce se întoarse la locul unde-şi lăsase familia, văzu că sunt tot acolo şi-l aşteptau, dar la vederea lui copiii începură să ţipe, căci locul acesta străin îi înspăimântase. Numai bătrânul se uita cu băgare de seamă şi cu plăcere la tot ce vedea împrejurul său şi spuse lui Wang Lung în şoaptă: — Ia vezi, cât sunt de graşi oamenii aceştia din miazăzi şi cât de palidă şi de soioasă este pielea de pe ei! Fără îndoială oamenii aceştia mănâncă în fiecare zi carne de porc. Dar niciunul dintre cei care treceau, nu se uitau la Wang Lung şi familia lui. Oamenii veneau şi treceau în lungul drumului pietruit care ducea în oraş, părând foarte ocupaţi şi fără să se uite la cerşetorii care le ieşeau în cale. La scurte răstimpuri trecea câte o caravană mai mică de măgăruşi, cu saci de cereale sau coşuri de cărămizi, şi-şi potriveau cu băgare de seamă copitele pe pietrele drumului, legănându-se în mers. La sfârşitul fiecărei caravane venea conducătorul, încălecat pe un măgăruş şi în mână cu un bici lung, din care pocnea din când în când cu zgomot şi încingea în pleasna pe cei care nu se îndemnau la drum. De fiecare dată, când treceau pe lângă Wang Lung, conducătorii aceştia, deşi erau îmbrăcaţi în haine grosolane de
158
lucru, se uitau la el mândri şi dispreţuitori, de parcă niciun prinţ n-ar fi fost în stare să se uite cu mai mult dispreţ la oamenii îngrămădiţi în mărginea drumului. Părea că toţi aceşti conducători simt o plăcere deosebită, ca de câte ori trec prin apropierea familiei lui Wang Lung, să pocnească din bici, iar când îi vedeau că tresar speriaţi, începeau să râdă. După ce fapta asta se repetă de câteva ori la rând, Wang Lung se supără şi porni să-şi caute un loc mai liniştit, unde ar putea să-şi facă adăpostul. În lungul zidului la picioarele căruia se aciuiseră, se vedeau ridicate câteva colibe ale altor oameni nevoiaşi, dar niciunul dintre ei nu ştia ce este dincolo de zid şi nici nu se putea să afle cineva. Zidul cenuşiu se întindea până departe şi era foarte înalt, iar la picioarele lui, rogojinile înclinate în formă de streaşină păreau ca un roi de muşte prinse pe spinarea unui câine. Wang Lung începu să-şi facă şi el coliba lui pe forma celor dimprejurul său, dar rogojinile erau ţepene, căci le făcuseră din trestie spintecată şi nu le putea îndoi, aşa că începuse să-şi piardă răbdarea, când auzi pe O-lan spunându-i: — Lasă-mă pe mine, căci eu voi reuşi, îmi aduc aminte de anii copilăriei. Întinse fetiţa pe pământ şi începu să mânuiască rogojin ile, făcând un acoperiş rotund ale cărui capete ajungeau
159
până în pământ şi sub care un bărbat se putea aşeza în capul oaselor, fără să se lovească de partea de sus, iar pe partea de rogojină care ajungea în pământ, aşeză cărămizi din care se vedeau răspândite în toate părţile, iar pe cei doi băieţi îi trimise să-i mai adune câteva de prin apropiere. După ce termină, intrară cu toţii înăuntru, iar una dintre rogojini avusese grijă să nu o întrebuinţeze pentru învelitoare, aşa că o întinse pe jos şi se aşezară în noul lor adăpost. Stând aşa şi uitându-se unul la altul, li se părea mai mult decât peste putinţă, că abia ieri şi-au părăsit pământul lor care acuma era la depărtare de sute de kilometri de oraşul acesta. Era o depărtate destul de mare pentru a le lua cât eva săptămâni de umblet pe jos şi cu siguranţă înainte de a ajunge în oraşul acesta, o parte dintre ei ar fi murit. Pe urmă se simţiră cuprinşi de sentimentul că în această regiune bogată nimeni nu rabdă de foame, şi când Wang Lung le spuse: „Haideţi să vedem unde este bucătăria publică”, se ridicară cu toţii, aproape înveseliţi şi ieşiră de sub rogojini, iar cei doi băieţi începură să ţăcănească din beţişoarele ce le aveau în castroane, căci prevedeau că în curând vor avea ceva într-însele. Foarte curând îşi dădură seama de pricina pentru care, colibele celorlalţi fuseseră aşezate în lungul zidului, căci la o mică depărtare dincolo
160
de acesta, la capătul de miazănoapte, era un drum pe care întâlniră foarte mulţi oameni, ducând în mână găleţi, castroane şi vase de tinichea goale şi toţi aceştia se îndreptau spre bucătăria publică de la capătul drumului, nu tocmai departe. Astfel Wang Lung şi familia lui se amestecară între oamenii aceştia şi în curând ajunse împreună cu ei în faţa şatrelor uriaşe de rogojini, la intrarea cărora se îngrămădiră cu toţii. În fundul fiecărei şatre era câte o plită, dar mult mai mare decât văzuse Wang Lung până acuma şi pe plite erau căldări uriaşe, aproape tot atât de mari ca dulbina cea mică din ţarina lui. Când ridicau capacul de scânduri al căldărilor, în ele se vedea clocotind orezul alb din care se ridicau nouraşi de aburi binemirositori. Când oamenii simţiră în nări mirosul acesta de orez li se păru că este tot ce poate fi mai plăcut, aşa că începură să se înghesuie, dând buzna spre căldări; femeile ţipau întărâtate, de frică să nu le calce copiii în picioare, cei mici plângeau, iar când cei de la bucătărie văzură iureşul din jurul lor strigară supăraţi: — Staţi liniştiţi, căci orez este de ajuns pentru toată lumea, aşteptaţi să vă vină rândul. Dar nimic nu mai putea opri bărbaţii şi femeile înfometate, aşa că se zvârcoleau întocmai ca fiarele, ca să poată ajunge cât mai curând la mâncare. Prins în mijlocul acestei
161
mulţimi care se frământa, Wang Lung îşi dădu toată silinţa să nu se depărteze de tatăl său şi de copii, iar când se pomeni în faţa căldării uriaşe, întinse castronul şi după ce i-l umplură, dădu banul de aramă, dar nu mai putu face altceva, decât cel mult să se înţepenească în picioare, pentru a nu fi târât mai departe, înainte ca ai lui să-şi fi primit porţia lor. După ce ajunseră din nou în stradă şi începură să-şi mănânce orezul, mâncă şi el până se sătură, dar pe fundul castronului îi mai rămase puţin orez, aşa că declară: — Pe acesta îl voi duce acasă, ca să am ce mânca deseară. Dar un om care sta în apropiere şi care pesemne era paznic, deoarece era îmbrăcat într-un costum albastru, vărgat cu roşu, îl auzi şi se răsti la el: — Nu, dragul meu, nu se poate să duci nimic, decât ceea ce ai băgat în pântece. Auzind aceste cuvinte, Wang Lung rămase mirat şi-i răspunse: — Bine, dar odată ce am plătit banul de aramă, ce te mai interesează, dacă duc orezul în pântece sau dacă-l port în castronul din mână? Omul îl lămuri numaidecât: — Trebuie să avem o lege, căci sunt şi oameni fără in i-
162
mă care ar veni şi ar cumpăra orezul acesta care este menit pentru săraci – căci ştiut este că nimeni nu ar putea să se sature de orez, plătind un ban de aramă – şi l-ar duce acasă, ca să îngraşe porcii cu el. Ori orezul acesta este pentru oameni, nu pentru porci. Wang Lung ascultă înmărmurit la ce spunea paznicul şi întrebă: — Cum se poate să fie şi oameni atât de fără inimă? Pe urmă adăugă: Dar pentru ce se împarte săracilor orez în felul acesta şi cine-l împarte? — De împărţit, îl împart bogaţii şi boierimea din oraş. Unii dintre ei pentru a face fapte bune, căci mântuind viaţa altuia de la moarte, înseamnă să-ţi câştigi răsplata în viaţa viitoare, dar sunt şi de cei care fac astfel de fapte, pentru ca lumea să vorbească numai bine despre ei. — În orice caz, ceea ce fac ei este o faptă bună, fără să mai ţii seamă de scopul ce-l urmăresc, zise Wang Lung, şi cred că mulţi dintre ei o fac cu inima curată. Dar văzând că omul nu-i mai răspunde nimic, adăugă mai mult pentru el însuşi: Cred că trebuie să fie şi de aceştia! Omului i se urâse să mai stea de vorbă cu el, aşa că-i întoarse spatele şi începu să cânte încetişor. Copiii începuseră să întindă de poala hainei lui Wang Lung, aşa că se întoarseră cu toţii acolo unde-şi ridicaseră coliba şi după
163
ce intrară înăuntru, se întinseră pe rogojină şi dormiră până a doua zi dimineaţa, căci de vara trecută li se întâmpla pentru întâia dată să se culce şi ei cu pântecele îngreunat de mâncare, aşa că fură cuprinşi numaidecât de somnul binefăcător. A doua zi dimineaţă trebuiră să se gândească de unde să câştige ceva bani, deoarece cheltuiseră şi ultimul ban de aramă pe orezul primit în dimineaţa aceea de la bucătăria săracilor. Wang Lung se uită cu îndoială la O-lan, parcă ar fi vrut să o întrebe ce au de făcut. Dar în privirile lui nu mai era aceeaşi deznădejde cu care se uitase în largul holdelor sale pustiite. Aici, unde oamenii bine hrăniţi alergau în toate părţile, unde în pieţe era carne şi legume, iar în piaţa peştelui se găsea peşte viu înotând în ciuberele pline de apă, ar fi peste putinţă ca un om vrednic să moară de foame împreună cu familia lui. Aici nu mai era ca la ei acasă, unde nu puteai cumpăra de mâncare nici cu argintul din chimir, pentru că nu se găsea nimic de mâncare. O-lan însă îi răspunse cu glasul liniştit, ca şi când acest fel de viaţă i-ar fi dus de când e lumea: — Eu şi copiii vom putea pleca la cerşit şi tot aşa bătrânul. Părul lui alb poate va mişca inimile celor care nu vor vrea să-mi dea mie de pomană. Chemă copiii, care ca orice copil îşi u itaseră de toate şi
164
nu se mai gândeau decât că au iarăşi ce mânca şi că sunt într-un oraş străin, aşa că ieşiseră în marginea drumului şi se uitau la cei care treceau, apoi le spuse: — Fiecare dintre voi să-şi ia castronul şi să-l întindă în calea trecătorilor, uite aşa, şi să se tânguiască în felul următor… Şi luând în mână castronul gol, îl întinse în faţa ei şi începu să se tânguie: — Faceţi-vă milă şi pomană, stăpâne… fie-vă milă, bună doamnă! Ascultaţi tânguirea nevoiaşului, căci fapta bună se răsplăteşte în viaţa de apoi! Un ban cât de mic… un ban de aramă pe care mi-l aruncaţi, poate scăpa viaţa unui copil care moare de foame! Cei doi băieţi se uitară la ea şi tot aşa făcu şi Wang Lung. Unde învăţase ea să se tânguiască în felul acesta? Ce colţuri întunecate se ascundeau în sufletul acestei femei, fără ca el să fi putut până acuma să le cunoască? Dar la privirile lui întrebătoare, femeia îi dădu numaidecât răspuns: — Aşa m-am tânguit pe vremea când eram fetiţă mică şi în felul acesta mi-am câştigat traiul vieţii. Tot în timpul unui an ca acesta am fost şi eu vândută ca roabă. Se trezi şi bătrânul care până acuma dormise şi după ce-i dădură şi lui un castron, plecară toţi patru pe uliţă la cerşit.
165
Femeia începu să se tânguie şi să întindă castronul în calea fiecărui trecător. Fetiţa şi-o aşezase sub pieptarul tunicii, la sânul gol unde dormea şi capul i se legăna, în toate părţile, după cum femeia alerga din loc în loc, cu castronul întins în faţa ei. În timpul cerşitului, făcea semne spre fetiţa din sân şi striga cu deznădejde: — Daţi-mi ceva de pomană, stăpâne… daţi-mi ceva, bună doamnă – căci altfel copilul acesta va muri de foame… vom muri cu toţii de foame… De fapt, când te uitai la ea şi-i vedeai capul legănându-se fără putere, fetiţa părea moartă, aşa că se găsiră câţiva inşi, care de voie de nevoie îi întinseră câte un ban de aramă. Dar nu mult după aceea băieţii începură să ia cerşitul mai mult în glumă, iar cel mai mare se simţea ruşinat, aşa că se uita la oameni râzând, când apărea în faţa lor şi le cerea de pomană. Mama lor băgă de seamă şi-i chemă în bordei, unde începu să-i lovească peste obraz cu palmele şi să-i certe supărată: — Cum adică, vă tânguiţi că muriţi de foame şi totuşi începeţi să râdeţi în faţa celor cărora le cereţi de pomană?! Proştilor, cu astfel de purtări nu vă mai rămâne decât să muriţi de foame. Şi continuă să-i plesnească, până când începură să o usture palmele şi pe obrazul băieţilor lacrimile curgeau
166
şiroaie, pe urmă îi dădu afară din bordei şi le spuse: — Acum sunteţi cum e mai bine pentru a pleca la cerşit. Dar să ţineţi minte, că asta n-a fost nimica, pe lângă ce vă aşteaptă, dacă mai râdeţi. Wang Lung începu să colinde străzile oraşului, întrebând mai de unul mai de altul, în ce parte este cel care dă ricşele cu chirie, până când îl găsi şi închirie una pe timp de o zi, cu jumătate ban de argint care trebuia plătit seara, la întoarcere. De aci porni din nou în lungul străzilor, târând trăsurica după el. Mergând aşa pe străzi, cu ricşa după el, i se părea că toată lumea care trece, trebuie să-şi închipuie că este un netot. Se simţea tot atât de stângaci între hulube, ca şi boul pe care l-ai înjugat, pentru întâia dată în faţa plugului şi aproape nu mai putea umbla; cu toate acestea pentru a-şi câştiga traiul vieţii, trebuia să alerge, căci pe străzile oraşului acestuia puteai întâlni în toate părţile oameni alergând cu ricşele şi ducând pe alţii. Intră într-o stradă lăturalnică şi îngustă, unde nu erau prăvălii ci numai case particulare, cu uşile închise; aci făcu de câteva ori drumul în sus şi în jos, trăgând trăsurica după el, pentru a se obişnui, dar tocmai când se simţea cuprins de deznădejde şi se gândi că va fi mult mai bine să se apuce de cerşit, uşa unei
167
case se deschise şi ieşi un domn bătrân, cu ochelari, îmbrăcat ca un cărturar, şi-i făcu semn să se apropie. Wang Lung încercă să-i spună numaidecât că el încă nu este obişnuit să alerge între hulubele trăsurii, dar bătrânul era surd şi nu putea să-l audă ce spune, aşa că-i făcu semn să lase hulubele mai în jos, ca să se poată urca; Wang Lung se supuse, căci i-ar fi fost peste putinţă să se împotrivească unui om în vârstă, atât de bine îmbrăcat şi cu înfăţişare de cărturar. Bătrânul se aşeză în ricşă şi-i porunci: — Du-mă la Templul lui Confucius! În atitudinea şi glasul lui era atâta demnitate, încât nu mai îndrăzni să-l întrebe nimic, aşa că Wang plecă numaidecât la drum, cum văzuse că fac şi ceilalţi care erau pe aproape, deşi n-avea habar în ce parte ar putea să fie Templul lui Confucius. Dar strada era plină de lume şi mai ales de vânzătorii care treceau în sus şi în jos cu coşurile pline, de femei care se duceau în piaţă şi trăsuri cu cai şi tot felul de vehicule asemănătoare cu cel la care se înhămase el însuşi, aşa că, nefiind nevoie să alerge, putu întreba trecătorii şi grăbi pasul, fără să-şi poată da seamă de altceva decât de povara pe care-o trăgea şi o simţea legănându-se pe urma lui. Până acuma fusese obişnuit să poarte poveri în spinare, dar
168
nu să le tragă după el, aşa că înainte de a ajunge la intrarea templului, braţele începură să-l doară din încheieturi şi palmele i se băşicară, deoarece hulubele ricşei îl băteau tocmai acolo unde palmele lui nu erau bătucite de coada sapei. Când se opri în faţa templului şi lăsă în jos hulubele, bătrânul cărturar coborî din ricşă şi scotocindu-se într-un buzunar de la pieptul tunicii, scoase un ban mic de argint pe care-l întinse lui Wang Lung, spunându-i: — Ţine, eu nu plătesc niciodată mai mult de atâta, aşa că nu-ţi foloseşte la nimic, dacă începi să te tânguieşti. Pe urmă îi întoarse spatele şi intră în templu. Lui Wang Lung nici prin minte nu-i trecuse să se tânguiască, deoarece el nu văzuse până acuma un astfel de ban şi nu ştia câţi bani de aramă va primi pentru el, dacă se va duce să-l schimbe. Intră într-o prăvălie din apropiere, unde se vindea orez, şi aici îi dădură douăzeci şi şase de bani de aramă în schimbul argintului, aşa că Wang Lung se minună de uşurinţa cu care se câştigă banii aci în miazăzi. Dar un alt om care trăgea la ricşă, ca şi el se plecă peste umărul lui în timp ce-şi număra banii şi-i spuse: — Numai douăzeci şi şase? De unde ai adus pe catârul acela bătrân? Iar când auzi ce spune Wang Lung, începu să protesteze: Ce suflet mişelesc trebuie să aibă omul acesta!
169
Nu ţi-a plătit decât jumătate din taxa cuvenită. Ai încercat să te tocmeşti cu el înainte de a porni la drum? — Nu m-am tocmit, răspunse Wang Lung, Mi-a făcut semn să mă apropii şi m-am apropiat. Omul se uită la el cu milă: — Ia uitaţi-vă la neghiobul acesta de la ţară, cu coadă de porc în ceafă! strigă el celor dimprejurul lor. Auzi vine cineva şi-i face semn să se apropie, iar el ascultă şi pleacă la drum, fără să se mai tocmească; auzi ce tâmpit, să nu întrebe clientul: „Cât îmi dai, dacă te voi duce până unde ai treabă?” Ascultă-mă pe mine, tâmpitule, numai străinii cei albi pot fi luaţi în ricşă, fără să te mai tocmeşti asupra preţului ce ţi se cuvine. Sunt oameni iuţi de fire, dar când îţi vor spune haide poţi pleca fără nicio grijă, căci sunt atât de tâmpiţi, încât nu cunosc preţurile ce trebuie să le dea şi argintul li se scurge din buzunare, întocmai ca apa. Cei care se găseau în apropierea lor, începură să râdă. Wang Lung nu zise nimic. Era adevărat că între oamenii aceştia de la oraş el se simţea sfios şi neîndemânatic, aşa că-şi luă trăsurica şi-şi văzu de drum, fără să mai răspundă. Totuşi cu ceea ce-am câştigat acuma, voi putea să-mi hrănesc mâine copiii, îşi zise el cu mândrie, dar pe urmă îşi aduse aminte că în aceeaşi seară trebuia să plătească chiria pentru trăsurică şi deocamdată nu câştigase nici
170
jumătate din banii de care avea nevoie. Înainte de amiază mai găsi un client, dar cu acesta se tocmi dinainte şi se învoiră din preţ, iar în timpul după amiezii fu oprit de două ori de alţi doi clienţi. Dar seara când începu să-şi numere în palmă toţi banii pe care-i câştigase, văzu că după ce va plăti chiria, nu-i va mai rămâne decât o singură para, aşa că în timp ce se întorcea spre bordeiul său, cu sufletul înecat de amărăciune, îşi zise că pentru o zi întreagă de trudă, mult mai grea decât o zi de muncă în timpul secerişului, nu câştigase decât un ban de aramă. Apoi dintr-odată se simţi copleşit de amintirea ţarinei lui, întocmai ca de un val care s-ar fi repezit să-l înece. Cât fusese ziua de lungă, nu-şi adusese aminte niciodată de pământul lui, dar acuma când se gândi la el, deşi era foarte departe în miazănoapte, îşi dădu seama că pământul acesta este al lui şi că-l aşteaptă să se întoarcă, aşa că se putu opri în pragul bordeiului, pe deplin împăcat în sufletul său. După ce intră, O-lan îi spuse că a câştigat cu cerşitul din ziua aceea cam patruzeci de bănuţi de aramă ceea ce făcea mai puţin de cinci parale, iar cel mai mare dintre băieţii lui câştigase opt şi cel mai mic treisprezece bănuţi, ceea ce, pus laolaltă, era tocmai de ajuns pentru a-şi plăti castroanele de orez de a doua zi dimineaţa. Dar când luară banii
171
celui mai mic pentru a-i pune împreună cu ceilalţi, băiatul începu să ţipe, căci nu se putea despărţi de banii pe care-i adunase şi adormi cu ei în palmă, aşa că nu i-i putură lua până a doua zi dimineaţa, când plăti el însuşi pentru castronul său de orez de la bucătăria săracilor. Bătrânul însă nu câştigase nimica. Stătuse toată ziua în marginea drumului, fără să se mişte, dar de cerşit nu cerş ise. Din când în când aţipise, apoi se trezea din nou şi se uita cu ochii mari la ce se întâmplă împrejurul său iar când ostenea de stat treaz, aţipea din nou. Dar fiind om înaintat în vârstă, ar fi fost peste putinţă să-l mustre cineva. Văzând că trebuie să se întoarcă acasă cu mâna goală, bătrânul se mulţumi să spună: — Eu am arat ţarina şi am semănat-o, am adunat recolta şi aşa mi-am putut umple castronul de orez, ca şi mă pot hrăni. Afară de asta am zămislit un fecior şi feciori din coapsele feciorului meu. Spunând aceste cuvinte, rămase împăcat întocmai ca un copil care ştie că trebuie să i se dea de mâncare, mai ales că ştia şi el că are un fecior şi nepoţi care să îngrijească de el.
Capitolul XII
172
După ce Wang Lung văzu că primele chinuri ale foamei i se potoliseră şi copiii lui aveau ce să mănânce în fiecare zi, când îşi dădu seama că datorită muncii lui din timpul zilei şi cerşitului soţiei sale, au de ajuns pentru a-şi plăti dimineaţa orezul, neliniştea stranie şi neobişnuită a vieţii ce o ducea acuma, se destrămă şi începu să înţeleagă pricinile pentru care el se aciuise în marginea acestui oraş. Cutreierând străzile oraşului în fiecare zi şi cât era ziua de lungă, începu să-l cunoască dintr-un anumit punct de vedere şi să descopere anumite părţi ascunse ale lui. Înţelegea acuma că oamenii pe care îi ducea dimineaţa cu ricşa lui – dacă se întâmpla să fie femei – se duceau în piaţă, iar dacă se întâmplă sa fie bărbaţi, aceştia se duceau la şcolile din oraş sau la casele de negoţ. Dar nu ştia nimic în legătură cu şcolile acestea, decât cel mult că unora le spunea „Şcoala cea Mare a învăţătorilor din Apus” sau „Şcoala cea Mare a Chinei”, deoarece el nu trecea niciodată pragul porţilor acestor clădiri, ştiind limpede că dacă ar fi îndrăznit să intre, ar fi venit imediat cineva să-l întrebe ce caută acolo unde un om ca el nu are nimic de căutat. Tot aşa nu ştia nici ce fel de case de negoţ erau acelea în faţa cărora se oprea cu oamenii pe care-i aducea, deoarece după ce-i plăteau dreptul său, el pornea din nou la drum. Seara ştia că duce clienţii la marile ceainării şi la localu-
173
rile de petreceri care erau deschise şi veselia dinăuntru se revărsa până în stradă, petrecută de accentele muzicii şi ţăcănitul jocurilor de noroc pe mesele de lemn, cu plăci de fildeş şi trestie de bambus, şi în localurile de plăceri tain ice care se desfăşurau liniştite, în dosul uşilor închise. Dar Wang Lung nu cunoştea niciuna din aceste plăceri, deoarece el nu trecea niciodată pragul unei case decât cel mult pragul propriei sale colibe şi drumul lui se sfârşea întotdeauna în faţa unei porţi. În mijlocul acestui oraş bogat, el era străin, întocmai ca guzganul în casa unui om bogat, guzganul care se hrăneşte cu resturile aruncate la gunoi, care se ascunde din calea oamenilor şi nu face parte niciodată cu adevărat din viaţa pe care o duc oamenii casei. Aşa se explică faptul, că deşi o sută de kilometri sunt mai puţin decât o mie şi că un drum bătut nu poate fi niciodată atât de lung ca un drum în largul apelor, totuşi Wang Lung, soţia lui şi copiii săi rămaseră străini în mijlocul vieţii acestui oraş din miazăzi. Adevărat este că oamenii pe care-i întâlnea pe stradă, aveau părul şi ochii negri ca şi el şi toată familia lui, şi ca şi ceilalţi oameni din provincia unde se născuse el; tot aşa era adevărat că dacă ascultai felul în care vorbeau aceşti oameni din miazăzi, puteai înţelege limba lor, fie chiar cu oarecare greutate. Dar în orice caz Anhwei nu este Kiangsu. În provincia
174
Anhwei, de unde era originar Wang Lung, vorba oamenilor era înceată, clocotea adânc şi avea accente guturale. În oraşul Kiangsu, unde trăiau ei acuma, oamenii vorbeau în silabe ce păreau că le scapă de pe buze, repezite de vârful limbii. Şi câtă vreme ţarina lui Wang Lung rodea cu multa greutate de două ori pe an, dând recoltă de grâu şi orez, puţină secară, fasole şi usturoi, agricultorii care-şi aveau pământul în împrejurimile oraşului, secătuiau holdele fără încetare, îngrăşându-le cu excremente omeneşti care otrăveau aerul cu miasme grele, şi silindu-le să producă tot felul de legume, în afară de orez. Oamenii din partea de unde era Wang Lung, dacă aveau o lipie zdravănă de făină de grâu şi într-însa o legăturică de usturoi copt la cuptor, spuneau că mănâncă bine şi nu mai aveau nevoie de nimic altceva. Dar oamenii de aici se îndopau cu carne de porc şi cu mlădiţe tinere de bambus, cu friptură de găină umplută cu castane şi cu tot felul de legume, iar dacă se întâmpla să se apropie un om cumsecade care mai mirosea a usturoiul pe care l-a mâncat în ajun, îi vedeai că ridică nasul în vânt şi încep să protesteze: „Iară a venit un puturos din partea de miazănoapte, cu coada de porc în ceafă!” Mirosul de usturoi făcea până şi pe negustorii de pânzărie să ridice preţul mărfii, când vedeau că au de-a face cu un om străin.
175
Mica aşezare a bordeielor îngrămădite la poalele zidului, rămase astfel străină de oraşul şi de regiunea ce se aşternea dincolo de el, şi într-un rând, când Wang Lung auzi un tânăr vorbind mulţimii adunate în apropierea Templului lui Confucius unde se putea opri şi putea vorbi orice om, dacă se întâmpla să aibă îndrăzneala pentru aşa ceva, şi tânărul acesta spunea că în China trebuie să se facă revoluţie şi oamenii să se ridice împotriva străinilor. Wang Lung se înspăimântă şi se strecură tiptil, închipuindu-şi că şi el face parte dintre străinii împotriva cărora tânărul acela părea atât de pornit. Iar câteva zile mai târziu, când auzi un alt tânăr vorbind – căci oraşul acesta era plin de tineri care vorbeau necontenit mulţimii adunate împrejurul lor – şi spunând oamenilor că a sosit ziua ca China să se unească şi să lucreze din toate puterile pentru ridicarea poporului, lui Wang Lung nici prin minte nu i-ar fi trecut că vorbele acestea i se adresează şi lui. Abia într-un rând când tocmai se oprise în uliţa unde erau prăvăliile negustorilor de mătăsuri, în aşteptarea unui client, înţelese mai bine decât până acuma, că în oraşul acesta sunt şi oameni mult mai străini decât el. Se oprise tocmai în faţa unei prăvălii de unde uneori se întâmpla să iasă câte o doamnă, după ce cumpăra mătăsuri. Aşa că putea găsi o clientă care să-i plătească mai bine decât
176
clienţii obişnuiţi. În ziua aceasta din prăvălie ieş i pe neaşteptate şi se apropie de el o fiinţă cum el nu văzuse încă niciodată. Nu putea să-şi dea seama nici dacă este bărbat sau dacă este femeie, dar era înaltă şi îmbrăcată în nişte haine strânse pe trup şi dintr-o stofă aspră şi întunecată, iar în jurul gâtului avea înfăşurată o piele de mortăciune. Când trecu, fiinţa aceasta îi făcu repede semn să lase în jos hulubele trăsuricii, pentru a se putea urca; după ce-şi îndreptă mijlocul şi începu să se gândească la ce se va întâmpla cu el, fiinţa din trăsurică lui îi spuse cu glasul răstit, s-o ducă în Uliţa Podurilor. Începu să alerge, fără săşi poată da limpede seama de ceea ce face, apoi întâlnind în drum un alt om cu ricşa, pe care-l cunoştea din întâmplare, strigă: — La uită-te… ce este ceea ce duc în ricşa mea? Omul îi răspunse din fugă: — A dat norocul peste tine… este o femeie din America… azi eşti om bogat… Wang Lung însă alerga din toate puterile, de frica celei pe care o avea în ricşă şi când ajunse în Uliţa Podurilor, începu să gâfâie şi năduşeala curgea şiroaie de pe el. Femeia coborî şi-i spuse pe acelaşi ton cu accente neînţelese: — Nu trebuia să alergi, până iese sufletul din tine şi plecă în drumul ei, lăsându-i în palmă doi bani de argint, ceea
177
ce era de două ori atât cât i s-ar fi cuvenit. Wang Lung înţelese acuma că femeia aceasta este străină, poate mult mai străină decât el în oraşul acesta, şi că oamenii cu părul şi ochi negri sunt de acelaşi neam, iar cei cu păr bălai şi ochi albaştri, de alt neam şi din ziua aceea nu se mai simţi atât de străin în oraşul acesta. În seara aceea, când se întoarse în bordeiul său, ducând cei doi bani de argint fără să se fi atins de ei şi-i spuse lui O-lan ce i s-a întâmplat, femeia îi răspunse: — Am văzut şi eu astfel de oameni. Le cer întotdeauna de pomană, căci sunt singurii care sunt mai bucuroşi să-ţi dea un ban de argint decât unul de aramă. Dar nici Wang Lung şi nici soţia lui nu erau în stare să-şi închipuie să oamenii aceştia străini le aruncă bani de argint numai din bunătate, ci credeau mai curând că aruncă banii în felul acesta din prostie şi pentru că nu ştiu cât se cade ca unui cerşetor să-i arunci mai curând un ban de aramă decât unul de argint. Totuşi, din întâmplarea aceasta, Wang Lung învăţă ceea ce nu putuse învăţa de la tânărul pe care-l auzise vorbind. Anume că el făcea parte din neamul acesta al său care avea părul şi ochii negri. Trăind în felul acesta pe marginea oraşului acestuia mare şi bogat, i se părea că ar fi peste putinţă ca acesta să ştie ce
178
înseamnă lipsa de hrană. Wang Lung şi familia lui veniseră dintr-o provincie unde dacă se întâmpla ca oamenii să moară din pricina foametei, mureau pentru că nu se găsea hrană, şi nu se găsea pentru că pământul ar fi fost peste putinţă să rodească atunci când cerul dogorăşte ca un cuptor încins. Arginţii pe care îi aveai, nu puteau să-ţi fie de folos, căci nu găseai să cumperi nimic într-o regiune unde nu se găsea nimic. Aici, în oraş, se găsea hrană în toate părţile. Pe pavajul pieţei peştelui erau şiruri nenumărate de coşuri cu peşte mare şi solzi ca argintul, pe care-i prindeau în timpul nopţii din apele bogate ale fluviului; găleţi pline cu peşti mici şi lucitori pe care îi prindeau la baltă cu plasa; grămezi uriaşe de raci galbeni care se mişcau necontenit, încălecându-se unii peste alţii, ca un muşuroi de furnici; mormane încolăcite de ţipari, destinate meselor celor bogaţi. În târgul de bucate erau coşuri de grâu atât de mari, încât un bărbat ar fi putut să intre în coş şi să se cuibărească înăuntru, adunând boabele deasupra capului, şi ar fi fost peste putinţă să-ţi închipui că s-ar putea aşa ceva, dacă nu l-ai fi văzut când a intrat; găseai orez alb şi orez cafeniu; grâu galben şi grâu roşcat ca aurul; boabe galbene de soia, boabe roşii de fasole şi boabe de fasole verde oloagă; mei galben ca pepenele de canar şi sămânţă cenuşie de anis. În
179
piaţa măcelarilor erau atârnaţi porci întregi în cârligele prăvăliei, spintecaţi în două, ca să se vadă carnea trandafirie cu aşternutul de osânză şi şoriciul alb şi moale; în prăvăliile negustorilor de păsări se vedeau rânduri întregi de raţe atârnând din tavan, iar în faţa intrării erau raţe pe care le învârtiseră în frigare pe deasupra cărbunilor aprinşi. Raţe sărate şi tolbe întregi de raţe sălbatice; tot aşa era şi în prăvăliile unde se vindeau gâşte şi fazani şi tot felul de vânat. În piaţa de legume se găsea tot ce mâna omenească poate scoate din pământ: ridichi lucitoare, roşii şi albe; rădăcini de lotus şi napi, goale pe dinăuntru, varză verde şi ţelină, fasole verde, castane cafenii şi legături plăcut mirositoare de cardamă. Ar fi fost peste putinţă ca în pieţe şi străzile oraşului să nu găseşti tot ce ţi-ar fi trecut prin minte. În drum ar fi fost peste putinţă să nu întâlneşti vânzătorii ambulanţi care îmbiau oamenii cu acadele, fructe, nuci şi tot felul de bunătăţi, cartofi prăjiţi în uleiuri îndulcite; găluşti împănate cu carne de porc şi fierte în abur, plăcinte făcute din gluten de orez; copiii orăşenilor veneau la vânzătorii aceştia cu mâinile pline de parale, ca să cumpere tot ce le poftea inima şi mâncau până când le curgea zahărul şi grăsimile pe bărbie. Cu adevărat s-ar fi putut spune că în oraşul acesta nu se
180
poate să fie şi oameni care să moară de foame. Totuşi, în fiecare zori de zi, Wang Lung şi familia lui ieşeau din coliba lor, cu castroanele şi beţişoarele în mână, un grup de câţiva inşi care se înşira în rândul lung al celorlalţi oameni care apăreau din fundul colibelor lor, dârdâind în hainele subţiri cu care erau îmbrăcaţi, din pricina ceţii ce se ridica de pe fluviu, şi umblând cu mijlocul frânt, ca să-şi poată croi drumul împotriva vântului tăios al dimineţii, până la bucătăriile săracilor, unde fiecare dintre ei, cu o para, putea să-şi cumpere un castron de orez fiert. Dar cu toată truda lui din timpul zilei, între hulubele ricşei şi cu tot cerşitul lui O-lan nu era niciodată în stare să adune de ajuns, ca să-şi poată pregăti ei singuri orezul în coliba lor. Dacă se întâmpla să le mai rămână câte un ban de prisos, după ce plăteau orezul la bucătăria săracilor, cu banul acesta îşi cumpărau puţină varză. Dar oricât de ieftină ar fi fost varza, pentru ei era totuşi destul de scumpă, şi băieţii trebuiau să adune singuri combustibilul ce-l ardeau în vatra făcută de O-lan între două cărămizi. Copiii smulgeau combustibilul pentru foc din căruţele ţăranilor care veneau în oraş cu încărcături de trestie, care-i chelfăneau zdravăn, iar într-o seară băiatul cel mai mare care era mai timid şi-i era ruşine de ceea ce făceau, se întoarse acasă cu un ochi închis şi umflat din cauza loviturii primite de la un ţăran.
181
Cel mai mic însă devenea din ce în ce mai îndemânatic, atunci când era vorba să se ţină de furt în loc să-şi vadă de cerşit. Lui O-lan puţin îi păsa. Dacă băieţii nu erau în stare să-şi stăpânească râsul şi să cerşească, n-aveau decât să fure, dacă voiau să-şi umple pântecele. Totuşi Wang Lung, deşi nu zicea nimic, simţea că-l îneacă ceva în gât. Când vedea micile tâlhării ale feciorilor lui, tocmai din pricina asta nu era nemulţumit de cel mai mare, când îl vedea că este neîndemânatic la astfel de treburi. Dar viaţa pe care o ducea Wang Lung cu ai săi în umbra zidului ce înconjura oraşul, nu era felul de viaţă care să-i fie pe plac. Pe el îl aştepta ţarina lui. Într-o seară se întoarse acasă târziu şi văzu că în varza ce fierbea la foc era o bucată mare de carne de porc. Li se întâmplă pentru întâia dată, să aibă şi ei carne la masă, din ziua când tăiaseră boul lor de jug, aşa că Wang Lung făcu ochii mari. — Se vede că v-a dat-o vreun străin căruia i-aţi cerut de pomană, zise el întorcându-se spre O-lan. Dar femeia, ca de obicei, nu zise nimica. Băiatul cel mai mic, fiind prea tânăr pentru a şti ce este prevederea şi simţindu-se mândru de el însuşi, se grăbi să răspundă: — Eu am adus-o… este carnea mea. Când măcelarul a
182
tăiat bucata aceasta pe butuc, pentru a o da unui client, până s-a uitat în altă parte, eu m-am strecurat pe sub braţul unei bătrâne care intrase în prăvălie, şi punând mâna pe ea, am rupt-o la fugă şi m-am ascuns într-o urnă goală de la poarta din dos, până când a venit fratele mai mare. — Atunci eu nu mănânc din carnea aceasta strigă Wang Lung supărat. Noi vom mânca numai carnea pe care o cumpărăm, sau pe care o primim de pomană, dar nu carne de furat. Înţeleg să fim cerşetori, dar nu se poate să fim hoţi. Pe urmă scoase din strachină bucata de carne şi o aruncă jos, fără să ţină seamă de urletele băiatului său cel mai mic. Dar O-lan făcu un pas, fără să zică nimica şi ridicând carnea de jos, o spălă şi o băgă din nou în oală. — Carnea tot carne rămâne, declară ea cu blândeţe. Wang Lung nu zise nimica, dar era supărat şi înspăimântat în inima lui, căci vedea că în oraşul acesta feciorii lui se apucă de tâlhărit. Dar cu toate că nu zise nimic, văzând pe O-lan că desprinde carnea fiartă de pe oase cu beţişoarele şi nu zise nici când o văzu că scoate bucăţi mari în strachina părintelui său şi a celor doi copii, ba umplu şi gura fetiţei şi mâncă şi ea, el nu vru s-o guste, ci se mulţumi să mănânce varza goală pe care o cumpărase din osteneala lui. După ce terminară de mâncat, luă pe fiul său cel mai
183
mic şi-l scoase în uliţă, ducându-se destul de departe, ca să nu-i poată auzi femeia, şi trecând în dosul unei case, luă capul băiatului subţioară, apoi începu să-i care la spate cu nădejde şi nu se opri, până când îl auzi zbierând ca din gură de şarpe: — Na… ca să ţii minte… mai na! strigă el întărâtat. Ca să ştii ce se cuvine unui hoţ! Dar în timp ce băiatul se îndrepta spre casă suspinând, Wang Lung îşi zise: — Va trebui să ne întoarcem acasă, la pământul nostru!
Capitolul XIII Zi de zi sub aşternutul de bunăstare a acestui oraş, Wang Lung îşi ducea viaţa în adâncul temeliilor de sărăcie pe care era clădit. În oraşul acesta unde pieţele erau pline de alimente, unde străzi întregi erau pline de prăvălii de mătăsuri în faţa cărora fluturau steaguri de mătase neagră, roşie şi portocalie, cu reclamele negustorilor care-şi îmbiau marfa, unde oamenii bogaţi umblau în haine de satin şi de catifea, unde cei care trăiau fără griji îşi acopereau trupurile cu mătase, iar mâinile catifelate le miroseau a parfumuri şi a miresme de flori, unde cu toată bunătăţile
184
acestea menite celor care îşi duceau viaţa în trândăvie, mai era o altă lume în mijlocul căreia trăia Wang Lung, dar aici nu se găsea niciodată mâncare de ajuns pentru a molcomi foamea ce răscolea măruntaiele şi nici haine de ajuns pentru a acoperi goliciunea trupurilor. Oamenii se zoreau cât era ziua de lungă, lucrând în brutăriile unde se cocea pâinea şi plăcintele pentru ospeţele bogaţilor, iar copiii munceau din zori şi până în noapte, ca apoi să se întindă cu obrajii tăciuniţi şi nespălaţi, şi a doua zi să plece din nou la cuptoarele de copt. Şi cu toate acestea nu câştigau nici atât încât să-şi poată cumpăra o bucăţică din pâinea pe care o coceau pentru alţii. Tot aşa, bărbaţi şi femei lucrau la croitul şi cusutul blănurilor călduroase pentru iarnă şi al blănurilor uşoare şi mătăsoase pentru primăvară, la brocardele grele de mătase din care făceau haine frumoase pentru cei care se ghiftuiau din tot belşugul pieţelor, iar ei înşişi nu-şi puteau îngădui, altceva, decât o bucată aspră şi grosolană de pânză albastră pe care o coseau în grabă, ca să-şi facă hainele cu care-şi acopereau goliciunea trupului. Trăind în mijlocul acestor oameni care munceau din greu, ca să poată huzuri alţii, auzea vorbindu-se multe lucruri stranii cărora însă nu le dădea atenţie. Adevărat este că bărbaţii şi femeile mai în vârstă nu se plângeau
185
niciodată. Bărbaţii cu bărbi albe trăgeau la ricşe, duceau cărucioarele încărcate cu vârf de lemne şi cărbuni destinaţi cuptoarelor de la brutării şi caselor mari, se opinteau la muncile grele, până când muşchii de pe spinarea lor se încordau ca nişte frânghii, trăgând şi împingând carele grele în lungul străzilor pietruite, dar de mâncat mâncau pe sponci, dormeau pe apucate şi nu crâcneau niciodată. Chipurile lor erau ca şi al lui O-lan, împietrite şi fără nici o urmă în care să se oglindească sufletul. Nimeni n-ar fi putut să-ţi spună ce gânduri îi bat. Dacă se întâmpla să mai şi vorbească uneori, atunci vorbeau numai despre mâncare sau despre banii de aramă. Numai rareori se întâmpla să aducă vorba şi despre argint, căci argintul nu trecea decât la răstimpuri foarte mari prin mâinile lor. Obrajii lor, în timp de odihnă, tresăreau chinuiţi, ca şi când ar fi fost supăraţi, dar adevărul era că nu erau deloc supăraţi. Tresăririle acestea se datorau anilor nenumăraţi în care se opintiseră sub poveri peste puterile lor, care făcuseră ca buza de sus să le rămână încremenite, descoperindule dinţii, ca la un geamăt de durere, săpându-le brazde adânci sub pleoape şi în colţul gurii. Dar ei nu-şi dădeau seama cum arată. Unul dintre ei văzându-şi într-un rând chipul în oglinda unei mobile încărcate într-un car ce trecea pe stradă, exclamase mirat: „Ia te uită, ce pocita-
186
nie!” Oamenii dimprejurul lui începură să râdă cu hohote, iar el zâmbi cu sfială, fără să ştie de ce râd. Şi se uită împrejurul său, ca să vadă, nu cumva a jignit pe cineva. Acasă, în colibele sărace în care trăiau, toate asemănătoare cu cea a lui Wang Lung, erau îngrămădiţi de-a valma; femeile coseau petecele unul de altul, ca să facă îmbrăcăminte pentru copiii care se înmulţeau ca muştele, iar aceştia furau câte o căpăţână de varză din arăturile plugarilor, o mână de orez din pieţe, sau smulgeau iarba de pe coastele dealurilor din apropiere; în timpul secerişului se ţineau după îmblătitori, ca stolurile păsărilor de pradă, urmărind cu ochii lacomi flecare bob şi fiecare spic ce ar fi putut să cadă în drum. În colibele acestea copiii erau ceva cât se poate de obişnuit: se năşteau şi mureau, ca să se nască din nou, până când nici părinţii nu mai ştiau de capătul celor născuţi şi morţi, dar numai rareori li se întâmpla să ţină seama chiar de cei care erau în viaţă, căci niciodată nu se gândeau la ei, decât ca la nişte guri ce trebuie hrănite. Bărbaţii, femeile şi copiii aceştia intrau şi ieşeau din pieţe şi prăvăliile negustorilor de pânzărie, sau rătăceau în largul câmpului din apropierea oraşului, bărbaţii lucrând, ca să câştige câţiva bani de aramă, iar femeile furând şi cerşind; între aceştia era şi Wang Lung, cu soţia şi copiii
187
lui. Cei mai în vârstă se împăcau cu felul acesta de viaţă, pe care-l duceau. Dar veni şi vremea când băieţii crescură şi ajunseră la vârsta când nu mai erau copii şi nici oameni bătrâni, iar în sufletul lor începu să încolţească nemulţumirea. Tineretul acesta începea să murmure, întărâtat şi duşmănos. Iar după ce mai trecea vremea şi se căsătoreau şi nemulţumirile începeau să clocotească şi mai adânc în sufletele lor, furia stăpânită din tinereţea lor, începea să devină deznădejde şi revoltă ce nu se putea descărca în cuvinte simple, căci toată viaţa lor oamenii aceştia robotiseră, trăgând la jug, mai greu decât dobitoacele, şi tot robotul acesta pentru nimica, decât cel mult pentru un pumn de rămăşiţe de la masa altora, cu care să-şi poată umple şi ei pântecele. Stând într-o seară şi ascultând la nemulţumirile acestea ale lor, Wang Lung află pentru întâia oară despre ceea ce se petrece dincolo de zidul la picioarele căruia erau şi ei adăpostiţi. Asta se întâmplă tocmai pe la sfârşitul unei ierni care întârziase şi păreau, că încep să se arate cele dintâi semne prevestitoare ale primăverii. Pământul era încă umed de zăpezile topite şi apa intra din toate părţile în colibele oamenilor, aşa că fiecare îşi adunase câteva cărămizi pe
188
care să-şi întindă aşternutul. Dar umezeala ce se ridica din pământ, nu lăsa pe Wang Lung să doarmă iar afară aerul era parfumat de adieri uşoare care-l făceau că se simtă neliniştit, aşa că după ce mâncă şi văzu că nu poate adormi îndată, cum avea obiceiul, ieşi din colibă şi se aşeză în marginea drumului, fără să se mai mişte. Aici avea tatăl său obiceiul să stea, aşezat pe vine şi cu spatele proptit de zid, tot aici îl găsi şi acuma, căci de când coliba lor era plină de copiii care parcă ar fi vrut s-o ridice în aer cu ţipetele lor, el îşi lua strachina cu mâncare, ca să poată sta liniştit. Bătrânul ţinea într-o mână capătul unei feşi pe care o făcuse O-lan din brâul ei şi de care legau fetiţa, ca să poată alerga slobodă şi fără să fie în primejdie să cadă. Astfel îşi petrecea bătrânul zilele, îngrijind de fetiţa care acuma, după ce crescuse, nu se mai învoia să stea nemişcată în sânul maică-sii, în timpul cât umbla la cerşit. Dar afară de asta O-lan, era din nou însărcinată şi greutatea fetiţei care-i apăsa trupul pe din afară, i se părea prea dureroasă, pentru a o putea purta. Wang Lung urmărea fetiţa cu ochii cum cade şi se adică pe picioruşe, ca să cadă din nou, şi pe bătrânul care ţinea de capătul feşii şi cum sta aşa, simţi în obraz adierea uşoară a vântului de seară şi în sufletul său se trezi un dor nestăpânit după ţarina lui de acasă.
189
— Pe o vreme ca asta, zise el întorcându-se spre părintele său, holdele ar trebui ogorâte şi semănate. — De, răspunse bătrânul cu glasul liniştit, eu ştiu ce te paşte pe tine. În tinereţile mele mi s-a întâmplat în două rânduri să fac ceea ce anul acesta am făcut împreună, şi a trebuit să-mi părăsesc pământul, ştiind că n-am îngropat sămânţa nouă în brazda, ca să am ce secera la întoarcere. — Da, tată, dar de fiecare dată te-ai întors din nou la ţarina ta. — Acolo pe mine mă aştepta pământul meu, pentru a-l desţeleni, fiule, răspunse bătrânul liniştit. În cazul acesta se vor întoarce şi ei, dacă nu anul acesta, atunci anul viitor, îşi zise Wang Lung. Cât timp pământul îi aşteaptă! Şi gândul la ţarina lui care-l aştepta – acolo în miazănoapte, îmbibată de ploile primăverii, îi umplu sufletul de dorinţe. Se întoarse în colibă şi spuse soţiei sale întunecat: — Dacă aş avea ceva ce s-ar putea vinde, n-aş mai sta la îndoială, ci m-aş întoarce acasă. Dacă nu m-aş gândi la bătrânul meu părinte, ne-am putea întoarce pe jos, deşi poate am muri de foame, înainte de a ajunge. Dar cum ar putea el şi copiii să facă un drum de o sută de kilometri şi mai bine pe jos. O-lan tocmai începuse să clătească străchinile cu o lin-
190
gură de apă şi după ce le aşeză într-un colţ îl colibei, se întoarse spre el. — N-avem nimic de vânzare, decât fetiţa, răspunse ea cu glasul domol. Wang Lung simţi că i se taie respiraţia. — Ascultă, copiii, nu vreau să mi-i vând, răspunse el răstit. — Pe mine m-au vândut, adăugă femeia cu glasul stins. M-au vândut unei case mari şi aşa părinţii mei s-au putut întoarce la casa lor. — Care vasăzică, tu ai fi în stare să-ţi vinzi copilul? — Dacă ar fi vorba numai de mine, mai bine aş omorî-o, înainte de a o vinde… căci eu am fost roabă roabelor din curtea aceea! Dar o fată moartă nu poate fi nimănui de folos. Aş vinde fata pentru tine ca să te poţi întoarce din nou la ţarina ta… — Pentru nimic în lume, răspunse Wang Lung cu încăpăţânare. Nici dacă aş şti că voi fi osândit să-mi petrec toată viaţa în deşertul acesta. Dar după ce ieşi din nou, din colibă, gândul acesta îl ispiti iarăşi, deşi ar fi fost peste putinţă ca lui însuşi să-i treacă aşa ceva prin minte. Se uită la fetiţa care întindea de făşia pe care părintele său o ţinea în mână. Crescuse destul de bine, din ziua când aveau ce-i da de mâncare, dar cu
191
toate că până acuma nu scotea nicio vorbă, era totuşi destul de zdravănă şi plinuţă, pentru un copil îngrijit atât de puţin cât o îngrijeau pe ea. Buzele ei, care semănau cu buzele unei babe, acuma zâmbeau şi erau rumene, şi dacă se întâmpla să se uite la ea, vedea că se înveseleşte numaidecât şi începe să-i zâmbească, aşa cum făcea altădată. — Poate aş vinde-o, îşi zicea el, dacă nu s-ar fi întâmplat s-o port sub pieptarul hainei mele şi să o văd că zâmbeşte ca acuma. Pe urmă îşi aduse din nou aminte, de ţarina lui şi oftă din fundul deznădejdii: — Poate nu-mi va fi dat să o mai văd niciodată! Cu toată truda mea şi cu tot cerşitul, nu adunăm niciodată mai mult decât am avea nevoie pentru hrana de fiecare zi. Din fundul întunericului îi răspunse un glas adânc şi cutremurat de mâhnire: — Nu eşti numai tu singur în starea asta. În oraş sunt sute şi sute de oameni ca tine. Străinul care vorbise, se apropie de el, trăgând din lule aua de bambus. Era capul unei familii dintr-o colibă vecină cu a lui Wang Lung. Pe omul acesta nu-l puteai vedea decât rareori în timpul zilei, căci ziua dormea şi lucra numai noaptea, împingând carele grele încărcate cu mărfuri, care erau prea mari ca să poată trece pe străzi în
192
timpul zilei, când tot felul de vehicule alergau în toate părţile, în sus pe străzi şi în jos. Dar uneori, Wang Lung îl vedea întorcându-se acasă în zorii zilei, cu umerii bleojdiţi, sfârşit de puteri şi gemând de osteneală. Îl întâlnea atunci când el ieşea în oraş cu ricşa, sau altădată pe înserat, când omul ieşea în faţa colibei lui, înainte de a pleca după treburi, şi sta de vorbă cu alţi vecini care se întorceau acasă, ca să se odihnească. — Prin urmare vom fi osândiţi să ne petrecem aici tot restul zilelor ce ne-au mai rămas de trăit? întrebă Wang Lung cu amărăciune. Omul trase de trei ori la rând din lulea, pe urmă scuipă într-o parte, apoi răspunse: — Nu, de asta nu va fi nevoie. Când bogatul este prea bogat, bogăţia asta trebuie să-şi cate drum de ieşire şi când săracul e prea sărac, trebuie să răsufle şi el. Iarna trecută am vândut două fetiţe şi ne-am zbuciumat, iar iarna ce vine, dacă şi copilul pe care-l poartă acuma nevastă-mea va fi tot fată, o vom vinde iarăşi. Am păstrat o roabă… cea care s-a născut mai întâi. Pe celelalte e mult mai bine să le vinzi, decât să le omori, deşi sunt chiar unii care mai bine le omoară, înainte de a vedea lumina zilei. Acesta este unul dintre felurile în care răsuflă săracul, când ajunge să fie prea sărac. Când se întâmplă ca bogatul să fie prea
193
bogat, bogăţia lui trebuie să-şi facă drum de ieşire, şi de cumva se întâmplă să nu mă înşel eu, atunci să ştii că ceasul când trebuie să-şi facă drum, e foarte aproape. Omul dădu din cap şi făcu semn cu camişul lulelei spre zidul din dosul lor: Ai văzut ce este dincolo de zidul acesta? Wang Lung clătină din cap şi se uită la el. Omul continua tot atât de liniştit. — M-am dus cu una dintre roabele mele ca s-o vând în curtea aceasta şi am văzut ce este. Poate nu mă vei crede, dacă-ţi voi spune că în casa aceasta banii intră şi ies ca apa gârlelor. Dar să ştii de la mine că acolo până şi slugile mănâncă cu beţişoare de fildeş încrustate cu argint, şi până şi roabele poartă cercei de jad în urechi şi-şi împletesc mărgăritare în păr şi-şi cos mărgăritare pe încălţăminte, iar dacă încălţămintea se pătează cât de puţin cu noroi sau face o găurică de care nu om de seama noastră nici n-ar ţine socoteală, le aruncă cu mărgăritare cu tot. Omul trase o dată cu nădejde din lulea, iar Wang Lung rămase cu gura căscată şi se uită la el. Vasăzică dincolo de zidul acesta se întâmplă astfel de lucruri! — Când bogaţii sunt prea bogaţi, bogăţia trebuie să-şi facă drum, zise omul şi tăcu o vreme, pe urmă ca şi când n-ar fi spus nimic, adăugă nepăsător: A sosit vremea luje-
194
rului, şi urnindu-se de lângă el, dispăru în întunericul nopţii. Dar Wang Lung nu fu în stare să închidă ochii în noaptea aceea ci se gândi necontenit la argintul, la aurul şi mărgăritarele de dincolo de zidul sub care se adăpostea el, cu trupul acoperit de zdrenţele ce le purta şi în timpul zilei, căci n-avea învelitoare ca să se învelească, iar sub el era o simplă rogojină întinsă peste cărămizi. Pe urmă se simţi din nou ispitit de gândul de a vinde fetiţa şi îşi zise: — Poate va fi mult mai bine să o vindem unei case de oameni bogaţi, unde va mânca tot felul de mâncări alese şi va purta podoabe preţioase, aşa că dacă se va întâmpla să fie frumoasă, o va îndrăgi unul dintre stăpânii ei. Dar împotriva voinţei, îşi răspunse tot el: Chiar dacă aş vindeo, ea nu vredniceşte să fie cântărită în aur şi rubine; prin urmare dacă vom lua pe ea tocmai de ajuns ca să ne putem întoarce acasă, de unde vom putea lua banii ca să ne cumpărăm un bou de jug şi masă şi aşternut şi laviţe? Să-mi vând un copil numai pentru ca să putem muri de foame la noi acasă, în loc să murim aici? Nu avem nici sămânţă, ca să putem semăna ţarina. Aşa că-i fu peste putinţă să înţeleagă ce spusese vecinul său în seara aceea: „Când bogaţii sunt prea bogaţi, bogăţia trebuie să-şi facă drum de ieşire…”
195
Capitolul XIV Se desprimăvără şi soarele blând începu să dogorască asupra colibelor celor adunaţi sub zidul oraşului. Ce i care până acuma se ocupaseră cu cerşitul, puteau să iasă, pe costişele dealurilor şi prin cimitire unde dezgropau rădăcini de ierburi fragede, lăptucă şi traista ciobanului, ale căror frunze crude ieşiseră din pământ, aşa că nu mai aveau nevoie să fure legume de pe unde apucau. În fiecare zi din colibele de lângă zid apărea câte un cârd de femei şi copii îmbrăcaţi în zdrenţe, care înarmaţi cu câte o piatră ascuţită sau o custură de cuţit, plecau cu coşurile împletite din ramuri de bambus sau nuiele de trestie şi scotoceau împrejurimea şi toate drumurile, în căutarea hranei pe care şi-o puteau procura fără bani şi fără să o cerşească. O-lan ieşea şi ea în fiecare zi cu cârdul acesta de flămânzi şi lua şi pe cei doi copii ai ei cu ea. Bărbaţii însă trebuiau să muncească şi Wang Lung îşi vedea de treburi ca şi până acuma, deşi zilele calde începeau să se lungească şi ploile repezi şi calde umpleau sufletele tuturora de nelinişte şi nemulţumire. În timpul iernii oameni lucraseră, fără să crâcnească, încălţaţi în
196
papuci subţiri de paie împletite, iar seara se întorceau la colibele lor şi începeau să înghită fără niciun fel de protest, mâncarea câştigată cu munca din timpul zilei sau din cerşit, adormeau buştean, bărbaţi, femei şi copii de-a valma, pentru ca în timpul somnului trupurile lor să-şi poată recâştiga vigoarea pe care hrana săracă nu le-o putea da. Acesta era felul de viaţă pe care-l duceau cei din coliba lui Wang Lung, dar ştia bine, că tot aşa trebuie să fie şi în colibele celorlalţi. Odată cu sosirea primăverii însă gândurile începură să ia formă în inima oamenilor şi le năpădeau pe buze. Seara până când lumina mai stăruia, oamenii ieşeau din colibe şi stăteau la sfat, aşa că Wang Lung vedea mai pe unul mai pe altul care îşi avea coliba foarte aproape de a lui, dar pe care iarna trecută nu-l văzuse niciodată. Dacă s-ar fi întâmplat ca O-lan să-i povestească tot ce auzea în timpul zilei, când el era plecat la lucru, poate, ar fi aflat că cutare vecin îşi bate femeia, că un altul are lepră şi aceasta i-a mâncat obrazul, sau despre un altul că ar fi căpetenia unei bande de tâlhari; dar afară de rarele întrebări şi răspunsuri pe care i le dădea, O-lan era fire închisă care nu prea vorbea. Astfel Wang Lung sta mai la o parte şi asculta cu neîncredere la ce vorbeau oamenii adunaţi grămadă în apropierea lui.
197
Cei mai mulţi dintre oamenii aceştia nu aveau nimic în afară de ceea ce câştigau din munca lor de fiecare zi, sau ceea ce le putea aduce cerşitul, aşa că el îşi dăduse seama din prima zi că nu face parte din teapa lor. El avea ţarina şi ţarina aceasta îl aştepta să se întoarcă la ea. Toţi ceilalţi nu se gândeau la altceva, decât la felul cum şi-ar putea procura o bucată de peşte pentru a doua zi, cum ar putea să mai trândăvească puţin sau chiar să joace cât de cât, un ban sau doi, mai ales că toată viaţa lor nu era altceva decât o roboteală neîncetată şi plină de dorinţe neîmplinite, aşa că din când în când, omul oricât de deznădăjduit ai fi, trebuie săşi mai încerce şi norocul. Wang Lung însă se gândea la ţarina lui şi-şi făcea socoteala fel şi chip, cum ar putea să se întoarcă acasă şi-şi simţea inima întristată din pricină că trebuia să amâne mereu îndeplinirea planului pe care-l avea. El nu făcea parte din scursoarea aceasta care se lipise aci de zidurile acestea ale casei unui om bogat; nu făcea parte nici dintre oamenii care trăiau în curtea de dincolo de zid. El făcea parte dintre cei care asudă în largul ţarinelor şi nu pot trăi în voie, până când nu simt pământul sub picioare şi nu se văd primăvara umblând în lungul brazdelor pe urma plugului, sau cu secera în mână în timpul secerişului. Prin urmare sta retras şi asculta la ce vorbesc ceilalţi, dar
198
în fundul sufletului său trăia neadormit gândul ţarinei lui rodnice, al holdelor de grâne pe care plugăriseră părinţi de părinţii lui, şi al sforii de pământ pentru orez pe care o cumpărase el însuşi de la Casa cea Mare. Oamenii aceştia vorbeau mereu şi întotdeauna despre bani; câte parale au plătit pentru un cot de pânză, cât au dat pentru un peşte care nu era mai mare decât degetul, sau cât pot câştiga în fiecare zi, şi sfârşeau întotdeauna plănuind ce ar face ei, dacă ar avea banii pe care-i ţine bogatul de dincolo de zid în lăzile lui ferecate. Sfatul, lor sfârşea în fiecare zi cam în felul următor: — Dacă aş avea eu ici în palmă aurul şi argintul, pe care îl poartă în fiecare zi în chimir şi dacă aş avea mărgăritarele pe care le poartă ibovnicele lui şi rubinele soţiei lui… Şi ascultându-i ce spuneau că vor face, dacă ar avea podoabele acestea, Wang Lung înţelegea că ei nu se gândesc la altceva, decât la ce ar mânca şi cât ar dormi, la trufandalele pe care nu le-au gustat niciodată în viaţa lor şi la jocul de zaruri pe care l-ar face în cutare sau cutare ceainărie, ce ibovnice şi-ar cumpăra cu banii aceştia, dar mai presus de orice se gândeau că nu vor mai trebui să lucreze niciodată, aşa cum nici bogatul de dincolo de zid nu a lucrat în viaţa lui. Dar într-un rând Wang Lung nu se mai putu stăpâni şi se
199
amestecă în vorba lor: — Dacă eu aş avea aurul şi argintul lui şi toate podoabele, aş cumpăra cu ele pământ, pământ bun de lucru din care aş scoate rod îmbelşugat! La vorbele acestea se întoarseră cu toţii spre el şi începură să-l ia în bătaie de joc: — Ia ascultaţi la găgăuţă asta care poartă o coadă de porc în ceafă; se vede cât de colo că habar n-are ce este viaţa de la oraş şi cum se pot cheltui banii. El înţelege numai să robotească pe urma unui bou sau unui măgar în lungul ţarinei. Şi fiecare dintre ei se credea mai vrednic decât Wang Lung să pună mâna pe bogăţiile acelea, deoarece el se pricepe mult mai bine cum trebuie cheltuit banul. Dar supărarea lor nu putu schimba pe Wang Lung ci-l făcu cel mult să-şi zică, fără să se mai adreseze şi oamenilor dimprejurul său: „Totuşi eu aş întrebuinţa aurul şi argintul, şi toate podoabele, cumpărând pământ bun şi gras, care să-mi rodească”. Gândindu-se în felul acesta, cu fiecare zi ce trecea, se simţea tot mai mult stăpânit de dorinţa de a se întoarce la ţarina lui. Stăpânit mereu de această dorinţă a întoarcerii acasă, Wang Lung nu mai era în stare să vadă decât cel mult ca
200
prin vis ceea ce se întâmplă în fiecare zi în oraş, de faţă cu el. Primea cutare sau cutare ciudăţenie, fără să întrebe nimic şi fără să înţeleagă altceva, decât că astăzi s-a întâmplat cutare şi ieri cutare. De pildă se întâmplă într-un rând că văzu pe cineva care împărţea oamenilor afişe pe stradă şi uneori i se întâmplă să-i dea şi lui unul. Dar nici în tinereţea lui şi nici după aceea Wang Lung nu deprinsese niciodată meşteşugul semnelor scrise pe hârtie, aşa că nu ştia ce să facă cu o bucată de hârtie pe care erau semne negre trase cu tuş şi pe care le lipeau pe porţile oraşului şi pe ziduri, sau pe care le vindeau trecătorilor cu braţul sau le dădeau pe gratis. În două rânduri i se întâmplă să-i dea şi lui câte o hârtie de asta. Prima dată i-o dădu un străin care semăna cu cel pe care într-o zi îl dusese atât de înspăimântat cu ricşa lui. Doar că de astă dată străinul era un bărbat înalt şi slab, întocmai ca un copac pe care l-au bătut vânturi năprasnice. Bărbatul acesta avea nişte ochi albaştri ca gheaţa. Şi un obraz păros, iar când îi întinse bucata de hârtie, Wang Lung băgă de seamă că şi mâinile lui cu pielea roşie erau acoperite de păr. Afară de asta mai avea un nas lung şi ascuţit care i se repezea din mijlocul obrazului; întocmai ca o vâslă pe marginea unei bărci şi Wang Lung cu toate că-i era frică să primească ceva din mâna lui, se simţea mult mai înspăi-
201
mântat să refuze, mai ales după ce-i văzu ochii aceia ciudaţi şi nasul ameninţător. Prin urmare luă hârtia pe care i-o întinse şi văzând că străinul trece înainte îndrăzni să se uite la ea şi văzu un om cu pielea albă, pironit pe o cruce: Omul n-avea decât un petec de pânză în jurul coapselor, dar încolo era gol şi pesemne murise, căci capul îi atârna pe un umăr. Şi în mijlocul obrazului acoperit de barbă, pleoapele ochilor lui erau închise. Wang Lung se uită îngrozit la chipul acestui om, dar în acelaşi timp cu mult interes. În josul crucii erau nişte semne, dar pe acestea el nu le putea, înţelege. Seara, când se întoarse acasă, duse chipul cu el şi-l arătă bătrânului. Dar nici el nu ştia să citească, aşa că începură să vorbească între ei, cu bătrânul şi copiii, care ar putea să fie tâlcul acestui afiş. Cei doi copii strigară încântaţi, dar cutremuraţi de groază: — Ia te uită, cum gâlgâie sângele din coasta lui! Jar bătrânul adăugă: — Fără îndoială, trebuie că a fost un om foarte rău, de lau răstignit aşa. Dar Wang Lung se temea de chipul acesta şi se întrebă de ce i l-o fi dat străinul acela; nu cumva un frate al acestui străin, a fost chinuit în felul acesta şi acuma ceilalţi fraţi ai lui umblau să-l răzbune? Prin urmare se feri să mai treacă
202
pe strada unde întâlnise pe străinul care-i dăduse afişul, şi după ce mai trecură câteva zile şi-şi uită de el, O-lan îl luă şi-l cusu în tălpile papucilor, împreună cu alte hârtii pe care le adună de pe unde le găsea; pentru a face talpa încălţămintei mai durabilă. Data următoare cel care-i dădu un afiş, era un orăşean, un tânăr bine îmbrăcat care vorbea în gura mare, în timp ce împărţea hârtiile în mijlocul adunării de gură cască, îngrămădiţi în mijlocul străzii, să vadă ce se întâmplă. Şi hârtia aceasta arăta un mort şi sângele răspândit în jurul, lui, dar de astă dată mortul nu era un om cu pielea albi, ci unul ca Wang Lung, un om de toate zilele, mic de statură, sfrijit şi cu părul şi ochii negri, îmbrăcat în nişte haine zdrenţuite. Pe pieptul mortului era încălecat un om gras şi bine îmbrăcat, care sta cu pumnalul deasupra capului, după ce-l înjunghiase de mai multe ori. Era un spectacol îngrozitor şi Wang Lung se uita la el şi ar fi vrut să înţeleagă ce scrie dedesubt. Se întoarse deci spre omul de lângă el şi întrebă: — Nu cumva cunoşti câteva litere din ce scrie aici, ca să-mi poţi spune ce înseamnă grozăvia aceasta? Omul îi răspunse: — Stai binişor şi ascultă, căci tânărul cărturar ne va spune tuturora ce însemnează asta.
203
Prin urmare Wang Lung ascultă şi ceea ce auzi era ce nu mai pomenise până acuma niciodată în viaţa lui. — Mortul sunteţi voi, strigă tânărul cărturar, iar asasinul care vă înjunghie, chiar după ce aţi murit şi prin urmare nu mai simţiţi nimic, sunt bogaţii şi capitaliştii, care ar fi în stare să vă înjunghie chiar atunci când suntem morţi. Voi sunteţi săraci şi oropsiţi, din pricină că bogaţii vă iau tot ce aveţi. Dar Wang Lung ştia destul de limpede că dacă el este sărac, vina o poartă cerul care nu voia să dea ploaia la vreme sau dacă ploua, ploaia nu voia să mai contenească, ca şi când s-ar fi obişnuit să se reverse fără încetare, pentru a face rău oamenilor. Când se întâmpla ca ploaia şi căldura soarelui să fie bine cumpănite, aşa că încolţea sămânţa şi spicele semănăturilor dădeau rod, ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie despre sine însuşi că ar fi om sărac. Prin urmare ascultă nerăbdător, să vadă ce legătură are bogatul cu vina că cerul nu vrea să dea ploaie la vreme. Dar după ce tânărul vorbi vreme îndelungată, fără să fi pomenit nimic despre ceea ce-l interesa pe el Wang Lung îndrăzni să-l întrebe: — Spune-mi, învăţătorule, bogatul care ne împilează, are el puterea să dea ploaie, ca eu să-mi pot lucra ţarina? La aceste cuvinte tânărul se întoarse supărat şi se răsti la
204
el: — Cât eşti de prost, tu cel care mai porţi şi astăzi părul împletit pe spate. Nimeni nu poate să dea ploaie, când nu vrea să plouă; dar ce legătură poate avea acest amănunt cu ceea ce ne interesează pe noi? Dacă bogaţii s -ar învoi să împartă cu noi averile lor pe nimeni n-ar mai interesa dacă plouă sau nu, căci am avea bani şi de mâncare. Din mijlocul mulţimii adunate împrejur se ridică un strigăt uriaş de aprobare, dar Wang Lung îşi văzu de drum, fără să se simtă împăcat în sufletul său. Banii şi hrana se mănâncă şi se termină, iar dacă se întâmpla ca ploaia şi soarele să nu se arate la vreme cumpănită, foametea izbucneşte din nou. Totuşi primi bucuros hârtiile pe care i le dăduse tânărul acesta, deoarece îşi aduse aminte că O-lan nu are niciodată hârtie de ajuns pentru talpa încălţărilor, şi când ajunse acasă, i le dădu spunându-i: — Iată, ţi-am adus hârtie cu care să repari tălpile încălţămintei; dar după aceea el îşi văzu de treburile lui, ca şi până acum. Totuşi între oamenii din colibe, cu care el sta de vorbă în fiecare seară, erau foarte mulţi care ascultaseră cu lăcomie la ce le spusese tânărul acesta, şi-l ascultaseră cu atât mai multă lăcomie, cu cât ştiau că dincolo de zidul sub care trăiau ei, sălăşluia un om bogat şi li se părea lucru de
205
nimic despărţitura dintre ei şi bogăţiile lui, căci zidul nu era decât un aşternut din câteva cărămizi, pe care le-ar fi putut dărâma din câteva lovituri date cu un stâlp gros, cum erau cei cu care ei în fiecare zi îşi duceau poverile grele pe umeri. La nemulţumirea pricinuită de apropierea primăverii se mai adăuga acuma şi nemulţumirea pricinuită de vorbele tânărului acestuia şi a altora cu el de o seamă, pe care o sădeau în sufletul celor care trăiau în colibele acestea, căci îi făceau să-şi dea seamă de împărţirea nedreaptă a bunurilor de care ei aveau nevoie şi pe care le stăpâneau alţii. Şi gândindu-se în fiecare zi la ceea ce le spusese şi sfătuinduse în fiecare seară între ei, dar mai ales după ce văzură că zilele ce veniră după aceea, nu aduseră nicio îmbunătăţire a câştigului lor, în sufletul celor tineri şi voinici începu să se umfle valul de nemulţumire, cum se umflă zăporul apelor sporite de zăpezile topite, – zăporul poftelor sălbatice şi neîmplinite. Dar deşi Wang Lung vedea ce se pregăteşte şi-i auzea ce vorbesc şi revolta lor o primea cu o stranie nelinişte, el nu dorea nimic altceva decât să simtă din nou sub tălpile picioarelor pământul ţarinei lui. Pe urmă, în mijlocul acestui oraş unde în fiecare zi întâl-
206
nea ceva nou şi neobişnuit, Wang Lung avu prilejul să vadă din nou ceva ce nu era în stare să înţeleagă. Coborând cu ricşa goala în josul unei străzi, în căutarea unui client, văzu un om pe care-l prindea un grup de soldaţi înarmaţi, iar când omul începu să strige, soldaţii întinseră baionetele ameninţătoare spre el. În timpul cât el stătu şi se uită mirat la ceea ce vedea, soldaţii mai prinseră un om şi-şi dădu seama că cei doi erau oameni simpli care lucrau pe unde apucau; dar până să se poată dezmetici, văzu că soldaţii se reped la al treilea om şi de astă dată cel prins era tocmai unul care trăia în coliba vecină cu a lui, sub peretele zidului. Dar Wang Lung îşi dădu seama numaidecât că oamenii aceştia pe care-i prinseseră, nu ştiau, cum nu ştia nici el însuşi, pricina pentru care-i prindeau soldaţii pe stradă şi-i duceau cu sila. Se repezi cu ricşa într-o stradă lăturalnică şi lăsând-o în părăsire, dădu fuga şi intră într-o prăvălie unde se vindea apă fiartă, căci altfel l-ar fi prins şi pe el; după ce intră în prăvălie, se ascunse în dosul căldărilor uriaşe, unde aşteptă, până să treacă soldaţii. Pe urmă întrebă pe stăpânul prăvăliei ce înseamnă ceea ce văzuse el adineauri, iar bătrânul care era un om slăbit şi cu obrazul plin de zbârciturile pricinuite de aburul ce se ridica neîncetat din uriaşele lui căldări de aramă cu care-şi făcea nego-
207
ţul, îi răspunse nepăsător: — Iară o fi război pe undeva. Cine ar putea să-ţi spună care este pricina acestor războaie ce se poartă în toate părţile pământului? Dar aşa a fost de pe vremea când eram copil şi bine ştiu, că tot aşa va fi şi după ce eu voi fi demult mort. — Bine, dar atunci de ce au prins pe vecinul meu care este tot atât de nevinovat ca şi mine de izbucnirea acestui război, despre care n-am auzit nimic până acum? întrebă Wang Lung înspăimântat. Bătrânul începu să zdrăngănească cu capacele căldărilor şi adăugă: — Soldaţii aceştia se duc undeva spre un câmp de bătălie şi au nevoie de oameni care să le ducă aşternuturile, armele şi muniţia, aşa că silesc oameni de seama ta să facă slujba asta. Dar tu din ce parte de lume eşti, căci ceea ce ai văzut acuma, nu este ceva neobişnuit în acest oraş? — Şi ce… continuă Wang Lung cu respiraţia întretăiată. Ce simbrie… ce răsplată se dă oamenilor… Bătrânul era un om înaintat în vârstă, aşa că nu mai avea nici nădejdi şi nici interes pentru nimic, decât cel mult pentru căldările lui, prin urmare îi răspunse nepăsător: — Nu se dă niciun fel de simbrie, decât două bucăţele de pâine uscată pe zi şi o ciorbă de la cazan, iar după ce ai
208
ajuns la destinaţie, te poţi întoarce acasă, dacă se întâmplă să te mai poată purta picioarele. — Bine, dar dacă omul are familie… adăugă Wang Lung năucit. — Dar de unde ştiu, şi ce-i interesează pe ei aşa ceva? răspunse bătrânul supărat şi ridicând capacul de lemn al unei căldări, se uită să vadă dacă apa a început să dea în undă. Un nor de abur se ridică împrejurul lui, atât de des încât nu i se mai putea vedea obrazul plin de creţuri. Totuşi era un om cumsecade, căci după ce ieşi din norul de aburi, bagă de seamă că din locul unde se ascunde Wang Lung nu putea vedea că soldaţii s-au întors din nou şi cercetează înc-odată strada din care toţi oamenii teferi dispăruseră. — Stai acolo, chitic şi nu te mişca, zise el lui Wang Lung. Soldaţii s-au întors din nou. Wang Lung se întinse numaidecât pe pântece, în dosul căldărilor şi auzi pavajul răsunând sub paşii soldaţilor care se îndreptau spre apus, iar când răbufnitul bocancilor grei se stinse, se repezi afară şi punând mâna pe ricşă, alergă într-un suflet până la coliba lui, fără să mai caute clienţi. După ce intră sub rogojină, spuse lui O-lan, care tocmai atunci se întorsese ca să gătească ceva de mâncare cu ceea ce adunase, ce i s-a întâmplat în oraş şi cum era gata să
209
pună mâna pe el. Dar în timp ce-i povestea, se simţi cutremurat de o spaimă neobişnuită, gândindu-se că l-ar putea duce undeva pe un câmp de bătaie, unde să fie omorât, aşa că nu numai bătrânul său părinte şi familia lui vor muri de foame, dar nu va mai avea parte niciodată să-şi vadă ţarina lui de acasă. Se uită la O-lan cu ochii rătăciţi şi adăugă: — Mă ispiteşte gândul cu adevărat, să vindem mica roabă şi să ne întoarcem spre miazănoapte, în pământul nostru. Dar după ce-l ascultă, femeia rămase câteva clipe cufundată în gânduri, apoi îi răspunse cu glasul domolit şi fără mlădieri: — Mai aşteaptă câteva zile. Umblă vorbe foarte ciudate. Cu toate acestea nu mai îndrăzni să iasă din colibă, în timpul zilei, ci trimise pe fiul său cel mai mare să predea ricşa celui de la care o închiriase, iar după ce se lăsa noaptea, se ducea la casele marilor negustori, unde pentru jumătate din câştigul de până acum, trăgea noaptea la camioanele grele, încărcate cu lăzi de mărfuri. La fiecare camion de acesta trăgeau şi împingeau, opintindu-se din greu şi gemând, cel puţin doisprezece oameni. Lăzile erau pline de mătăsuri şi pânzărie, de tutun aromat al cărui miros plăcut răzbea prin scânduri şi le gâdila nările, în
210
camioane duceau şi ulcioare uriaşe, pline de uleiuri şi vinuri scumpe. Toată noaptea se opintea trăgând la frânghiile groase cu trupul gol, înecat de sudoare şi lunecând cu picioarele desculţe pe pietrele pavajului, încleiat şi ud de umezeala nopţii. În faţa lor alerga un băiat cu o torţă aprinsă, ca să le arate drumul, şi la lumina tremurată a torţei, trupurile şi chipurile asudate ale oamenilor luceau ca şi pietrele umede ale drumului pe care-l călcau în picioare. Wang Lung se întorcea acasă gemând, când începea să se reverse de ziuă, dar era prea frânt ca să mai poată mânca, înainte de a se odihni. În timpul zilei, când soldaţii cutrierau străzile, el dormea la scut, în colţul cel mai depărtat al colibei lui, sub un maldăr de paie pe care le adunase O-lan, ca să-l poată ocroti. Wang Lung nu ştia ce război se poartă şi nici cine sunt cei care se bat între ei. Dar pe măsură ce intrau în primăvară, oraşul părea tot mai mult stăpânit de nelinişte şi spaimă. Cât era ziua de lungă, trăsurile cu cai duceau oamenii bogaţi şi avutul lor, hainele şi aşternuturile de mătase, femeile frumoase şi podoabele ce le aveau, spre ţărmul fluviului, unde aşteptau corăbii ca să-i ducă în alte localităţi; unii dintre ei se îndreptau spre cealaltă parte a oraşului, unde era casa pe unde veneau şi plecau carele de foc.
211
În timpul zilei, Wang Lung nu ieşea niciodată pe stradă, dar băieţii lui veneau cu ochii strălucind de emoţie şi-i spuneau: — Am văzut pe unul, aşa şi aşa, era un bărbat atât de gras şi de urât ca şi un zeu din templu, iar trupul lui era acoperit cu nenumăraţi coţi de mătase galbenă, iar în degetul mare avea un inel de aur uriaş, cu o piatra verde, mare cât o oglindă şi tot trupul îi lucea de sudoare uleioasă, din cauza mâncării prea îmbelşugate. Câteodată cel mai mare spunea: — Am văzut lăzi peste lăzi şi când am întrebat ce o fi în ele, unul mi-a răspuns: Sunt pline de aur şi de argint, dar bogaţii nu pot lua cu ei tot ce au, aşa că va veni şi ziua când vom pune mâna pe bogăţiile lor… Spune tată, ce voia omul acesta să înţeleagă? şi băiatul, se uita cu ochii mari la el. Dar când tatăl său îi răspundea: — De unde să ştiu eu ce vrea să înţeleagă un trândav de la oraş? băiatul adăuga cu ochii aprinşi de pizmă: — O, aş vrea să ne putem duce chiar acuma, să-i luăm dacă sunt ai noştri. Aş vrea să mănânc şi eu o plăcintă. Nam gustat până acum niciodată o plăcintă cu zahăr şi presărată cu anis. La vorbele acestea bătrânul ridică privirea, trezindu-se
212
din visurile lui şi spuse cu glasul stins, ca şi când ar fi vorbit pentru sine însuşi: — Când se întâmpla să avem recoltă bună, făceam şi noi astfel de plăcinte, pentru Serbarea Secerişului, căci după ce treieram anisul şi-l duceam la târg, mai păstram şi acasă un săculeţ, ca să avem pentru plăcinte. Wang Lung îşi aduse aminte de plăcintele făcute de Olan pe vremea Anului Nou, plăcinte din osânză, făină de orez şi zahăr şi simţi că-i lasă gura apă şi un junghi îl îneacă în piept, când îşi aducea aminte de tot ce a fost altădată. — Numai de ne-am putea întoarce odată acasă, murmură el. Apoi dintr-odată i se păru că nu mai este în stare să întârzie nici o singură zi în coliba aceasta ticăloasă, care nu era nici atât de mare, ca să se poată întinde sub grămada lui de paie; tot aşa simţi că nu mai este în stare să iasă şi noaptea aceasta în oraş, să se opintească sub poverile grele, trăgând la frânghia care-i intra în umăr şi lunecând pe pietrele umede alei pavajului. Învăţase să cunoască fiecare piatră de aceasta, cum ar cunoaşte un duşman când stă la pândă, şi cunoştea fiecare palmă de pământ cu ajutorul căreia putea să înconjoare pietrele acestea lucioase şi astfel să-şi cruţe puterile. Erau şi nopţi întunecate şi groaz-
213
nice, mai ales când ploua şi străzile erau ude, mai ude decât de obicei, aşa că toată ura adunată picătură cu picătură împotriva acestor pietre care păreau că se caţără şi se lipesc de roţile camioanelor încărcate, începea să clocotească într-însul. — O, tu, ţarina mea binecuvântată! gemu el pe neaşteptate şi începu să plângă, aşa că cei doi băieţi se speriară, iar bătrânul se uită la el mirat şi obrazul său îmbătrânit începu să tresară sub barba rară, cum ar tresări obrazul unui copil când vede pe maică-sa că plânge. Şi iarăşi se auzi glasul domolit şi fără mlădieri al lui Olan care le spuse: — Mai aşteptaţi puţin, şi vom vedea cu toţii ceva. Acuma vorbele umblă în toate părţile. Ceasuri la rând Wang Lung auzea din fundul colibei unde sta ascuns, răsunetul paşilor, paşi de soldaţi care plecau la război. Ferind puţin un colţ de rogojină, ca să se uite ce se întâmplă afară, vedea picioarele cum trec, picioare nenumărate, încălţate în bocanci şi cu pulpare, mergând perechi-perechi, zeci şi sute şi mii de mii. În timpul nopţii, când ieşea la lucru, le vedea chipurile de umbră trecând pe lângă el, luminate de flacăra tremurată a torţei ce alerga în faţa camionului. Nu îndrăznea să întrebe nimic ce ar fi fost în legătură cu ei, ci întindea la frânghie, mânca repede
214
strachina de orez şi dormea buştean, cât era ziua de lungă, în dosul grămezii de paie din colibă. Câteva zile la rând nimeni nu mai stătu de vorbă cu cei dimprejurul său. Oraşul era cutremurat de spaime şi fiecare se grăbea să termine ce avea de făcut şi să se întoarcă acasă, unde zăvora uşile. Cei din colibele de la picioarele zidului, nu mai stăteau nici ei de sfat, după ce se lăsa înserarea. Prăvăliile de alimente din piaţă, unde se vindeau tot felul de provizii, erau acum goale. Negustorii de mătăsuri coborâseră flamurile de reclamă şi închiseseră prăvăliile, punând la intrări scânduri groase care se îmbucau una într-alta. Aşa că dacă se întâmpla să treci prin oraş în timpul amiezii, ţi se părea că oamenii dorm. În toate părţile lumea spunea în şoaptă, că duşmanul se apropie şi toţi cei care aveau, cât de cât ceva, erau înspăimântaţi. Wang Lung nu se temea de nimic şi tot aşa nu se temeau nici cei care sălăşluiau în colibele din apropierea lui. Deocamdată niciunul dintre ei nu ştia cine este duşmanul care se apropie, şi niciunul dintre ei nu avea nimic de pierdut, mai ales că pentru ei viaţa nu avea niciun fel de preţ. Dacă o fi să se apropie duşmanul acesta, n-are decât să se apropie, căci mai rău decât era acum, nu se putea să fie nici după ce va veni el. Dar fiecare îşi vedea de treaba
215
lui şi nu se oprea cu nimeni de vorbă. Pe urmă veni şi ziua când stăpânii marilor case de negoţ spuseră hamalilor care aduceau lăzile grele din marginea fluviului, că nu mai e nevoie să vină la lucru, deoarece acum nu mai intra nimeni în prăvăliile lor, nici să cumpere, nici să vândă, aşa că Wang Lung îşi petrecea ziuanoaptea în coliba lui, trândăvind. La început se simţi mulţumit, căci i se părea că trupul său nu se va mai sătura niciodată de odihnă, şi dormea buştean, ca un om lovit de moarte. Dar cum nu ieşea la lucru şi nici nu câştiga nim ica, puţinii bani de aramă pe care-i avea, se duseră foarte curând, aşa că începu să se zbată din nou, gândindu-se cam ce ar putea face de aci înainte. Dar tocmai acum ca şi când nenorocirea n-ar fi fost destul de mare, chiar aşa cum era, bucătăriile săracilor se închiseră, iar cei ce împărţiseră până acuma hrană altora, se întoarseră pe la casele lor şi zăvorâră uşile, aşa că nu se mai găsea nici de lucru, nici de mâncare şi nici trecători de la care să poţi cerşi. Wang Lung îşi luă fetiţa în braţe şi aşezându-se în mijlocul colibei, se uită la ea şi murmură înduioşat: — Ia spune, prostuţa tatii, nu ţi-ar plăcea să trăieşti întro casă mare, unde să ai de mâncat şi de băut şi o haină cumsecade, ca să-ţi înveleşti trupul? Fetiţa se uită la el şi începu să zâmbească, fără să înţe-
216
leagă ce-i spune, apoi ridică mânuţa şi şi-o trecu peste ochii strălucitori ai tatălui ei care se uita la ea; dar Wang Lung nu fu în stare să suporte indiferent mângâierea fetiţei şi strigă întorcându-se spre soţia lui: — Spune-mi dacă pe tine te-au bătut în casa aceea mare? Femeia îi răspunse cu glasul domolit şi chipul întunecat: — Mă băteau în fiecare zi. Bărbatul întrebă din nou: — Cum te-au bătut, cu un brâu de pânză, cu o nuia de bambus sau cu frânghia? Femeia îi răspunse pe acelaşi ton, ca şi adineauri: — Mă băteau cu o curea de piele, care înainte de aceea fusese hamul unui catâr, şi era întotdeauna atârnată pe peretele bucătăriei. Wang Lung ştia limpede că femeia bănuieşte, la ce se gândeşte el acum, dar făcu şi cea din urmă încercare, pentru a nu-i rămâne nicio nădejde: — Roaba aceasta a noastră, este o fetiţă drăguţă, chiar de pe acuma. Ia spune, băteau şi roabele frumoase? Femeia îi răspunse nepăsătoare, ca şi când pentru ea n-ar fi avut nici o însemnătate, dacă va hotărî într-un fel sau altul: — Ehe, le băteau sau le târau în odăile bărbaţilor care se întâmpla să le dorească, dar nu în odaia unui singur bărbat
217
ci a tuturor bărbaţilor, cărora le căşuna în aceeaşi noapte, iar tinerii stăpâni se târguiau şi cădeau la învoială, când se întâmpla să dorească aceeaşi roabă, spunându-şi: „Bine, dacă o iei tu astăzi, eu o voi lua mâine”, şi după ce se saturau cu toţii de ea, începeau să se certe argaţii între ei, pentru ceea ce lepădau stăpânii, şi toate acestea se întâmplau înainte ca roaba să fi trecut de vârstă copilăriei – dacă era frumoasă. Wang Lung gemu îndurerat şi strânse fetiţa la piept, repetând de câteva ori la rând: „O, prostuţa de tine… o, sărăcuţa de tine”. Dar în adâncul sufletului său se ridica nestăpânit strigătul de deznădejde al omului prins în vârtejul care-l îneacă şi nu se poate să nu se gândească: „Nu este nicio scăpare… nicio scăpare…” Apoi cu totul pe neaşteptate, cum sta cu fetiţa în braţe, se auzi un vuiet uriaş, ca şi când tot cerul s-ar fi prăbuşit aspra pământului, şi toţi căzură cu faţa la pământ, fără să se mai gândească ce fac, deoarece li se părea că mugetul acesta gigantic se va prăbuşi asupra lor şi-i va zdrobi pe toţi. Wang Lung acoperi obrazul fetei cu palma, căci nu ştia ce grozăvie ar putea să apară în faţa lor, din mijlocul acestei gigantice prăbuşiri, iar bătrânul se apropie de fiul său şi-i strigă la ureche: „Aşa ceva n-am mai auzit în toată viaţa mea”, iar cei doi băieţi începură să ţipe îngroziţi.
218
Dar după ce liniştea se aşternu tot atât de neaşteptată, pe cât de neaşteptat se auzise vuietul acela uriaş, O-lan ridică fruntea şi le spuse: — Ceea ce am auzit eu că se va întâmpla, s-a întâmplat. Duşmanul a dărâmat porţile oraşului. Dar înainte de a-i putea răspunde ceva, pe deasupra oraşului clocoti un chiot, un chiot sălbatic de glasuri omeneşti, care la început se auzi sfios, cum se aude mugetul depărtat al furtunii când se apropie, pe urmă tot mai puternic şi tot mai aproape, până când cutremură străzile. Wang Lung se ridică în picioare sub rogojina colibei lui şi un fior necunoscut îi răscoli trupul, cutremurându-l până în rădăcina părului, şi toţi ai lui se ridicară şi începură să se uite unul la altul, parcă ar fi aşteptat să se întâmple ceva, fără să ştie nici ei ce anume se va putea întâmpla acuma. Dar nu se auzea altceva decât urletul nestăpânit al oamenilor şi ţipetele celor care se prăvăleau în lungul străzilor, ca un tăvălug uriaş. Pe urmă de dincolo de zid, nu prea departe de ei, auziră pârâitul unei porţi care-şi deschidea aripele şi sărea din ţâţâni, împinsă de furie sălbatică, şi numaidecât după aceea omul cu care Wang Lung vorbise într-o seară şi-l văzuse fumând dintr-o lulea de bambus, îşi băgă capul pe sub rogojina colibei şi strigă:
219
— Nici acum nu vă mişcaţi? A sosit ceasul… porţile de la curtea bogatului ne aşteaptă deschise. Dar în aceeaşi clipă, ca prin cine ştie ce minune. O-lan dispăru din colibă, strecurându-se pe sub braţul întins al omului care ridicase rogojina. Wang Lung începu să se mişte încet; se simţea ca năucit şi după ce lăsă fetiţa din braţe, ieşi din colibă şi văzu că în faţa porţilor de fier de la casa bogatului se adunase o mulţime imensă de lume; erau oameni de jos care se înghesuiau unii într-alţii, strigând întărâtaţi şi glasurile lor care tremurau adânc, se ridicau întocmai ca un urlet de fiară flămândă, strigătul pe care-l auzise el adineauri hăulind în lungul străzilor, pornit din miile de piepturi ale bărbaţilor şi femeilor moarte de foame al oamenilor care fuseseră închişi, dar care acuma erau slobozi să facă tot ce poftesc. Porţile uriaşe erau larg deschise şi valul de oameni înghesuiţi unul într-altul se mişca înainte, atât de des încât părea că tot tăvălugul acesta de fiinţe omeneşti este mânat înainte de o singură voinţă a unui singur trup. Alt val de oameni care venea din urmă, prinse şi pe Wang Lung în iureşul lui şi-l sili, împotriva voinţei lui să meargă înainte, deşi nici el nu ştia limpede ce ar fi vrut să facă acum, deoarece se simţea năucit de ceea ce vedea în faţa lui. Astfel fu târât dincolo de pragul porţilor de la intrare,
220
aproape fără să mai simtă pământul sub picioare, iar în jurul lui clocotea, fără întrerupere urletul ca de fiare al oamenilor. Fu târât din curte în curte, până în fundul curţilor interioare, dar de văzut nu văzu pe nimeni dintre cei care locuiau în casa aceasta. Tot palatul părea de mult pustiu şi părăsit şi nu se vedea nimic altceva, afară de câteva lujere de crini timpurii care înfloriseră între stâncile din grădină şi de florile aurii de primăvară ce apăruseră. Pe ramurile copacilor care nu înfrunziseră încă, în odăile casei însă se vedeau mese întinse şi la bucătării focul era aprins. Oamenii, pesemne cunoşteau destul de bine casa aceasta, căci nu se opriră la curţile exterioare, unde trăiau slugile şi roabele şi unde erau bucătăriile, ei se repeziră la cele din fund, unde erau stăpânii şi unde femeile îşi aveau odăile lor, pline de cutii de lac, negre, roşii şi aurite, lăzile cu îmbrăcămintea de mătase, mesele şi jeţurile cu sculpturi grele şi pe pereţi sulurile pictate. Mulţimea se repezi la comorile acestea, întinzând şi smulgându-şi-le unul altuia din mână, pe măsură ce le scoteau din lăzi şi din dulapuri aşa că hainele, draperiile şi aşternuturile treceau din mână în mână, împreună cu farfuriile, fiecare smulgând ce vedea la altul, fără să mai ţină seama de ceea ce ia. În mijlocul acestei zăpăceli nebuneşti numai Wang Lung
221
nu puse mâna pe nimica. În viaţa lui el nu luase niciodată ceea ce aparţinea altuia, aşa că nu se putea hotărî nici de astă dată să facă o astfel de faptă. La început se opri în mijlocul mulţimii, care îl împingea de colo până colo, dar după ce-şi mai veni în fire, începu să-şi facă loc printre oameni, ca să iasă mai la o parte, până când văzu că mulţimea a început să se scurgă pe lângă el, lăsându-l întocmai ca pe o undă ce bate malurile, după ce a scăpat de furia vârtejului, dar cu toate acestea acuma era în stare să-şi dea seama unde se găseşte. Era într-una dintre curţile cele mai depărtate, unde sălăşluiesc femeile oamenilor bogaţi, iar poarta laterală era larg deschisă, poarta pe care de veacuri întregi generaţiile trecute ale familiei acesteia bogate şi-o pregătiseră pentru a putea scăpa, pe o vreme de răzmeriţă ca cea de acuma şi tocmai din pricina asta o numeau Poarta împăcării. Fără îndoială oamenii casei scăpaseră astăzi prin poarta aceasta şi erau ascunşi undeva prin apropiere, în fundul străzilor de unde ascultau urletele mulţimii ce năvălise în curţile lor. Dar unul dintre bărbaţii din casă, fie că era un om prea greoi, fie că adormise prea adânc, din pricină că fusese ameţit de băutură, nu reuşise să scape la vreme din casă. Wang Lung dădu peste el cu totul pe neaşteptate intrând într-o odaie pe unde mulţimea de oameni trecuse înaintea
222
lui, dar nu reuşise să găsească pe bărbatul acesta care stătuse pitit într-o ascunzătoare, iar acuma închipuindu-şi că nu va mai da nimeni peste el, ieşise cu gând să plece. Aşa se întâmplă că Wang Lung care rămăsese în urma celorlalţi, se pomeni faţă în faţă cu el, tocmai în clipa când se pregătea să fugă. Era un bărbat înalt şi gras, nici bătrân nici tânăr şi stătuse întins în aşternutul său, complet despuiat, probabil împreună cu o roabă drăguţă, căci i se vedea trupul moleşit, împrejurul căruia îşi adunase în fugă o haină roşie de mătase. Aşternuturile grele şi galbene de grăsime i se vedeau cum îi tremură pe piept şi pe pântece, iar fălcile lui că nişte mingi uriaşe, ascundeau în adâncul lor doi ochi negri şi mici ca de purcel. Când văzu pe Wang Lung, începu să tremure din tot trupul şi dădu un ţipăt atât de îngrozit, de parcă l-ai fi scotocit cu cuţitul în pântece; aşa că Wang Lung care n-avea asupra lui niciun fel de armă, rămase încremenit la vederea lui şi era gata să râdă. Dar uriaşul acesta care abia se putea purta din pricina grăsimii, căzu în genunchi şi se bătu cu fruntea de duşumea, gemând înspăimântat: — Fie-ţi milă… cruţă-mi viaţa… nu mă omorî! Am bani pe care ţi-i voi da… bani mulţi. Când auzi de „bani”, în mintea lui Wang Lung începu să
223
se facă lumină. Bani! De, aceasta era tocmai amănuntul care-l putea interesa pe el! Şi din nou i se păru că aude un glas pornit, din adâncul fiinţei lui: „Banii”… asta înseamnă că fetiţa lui va fi scăpată… ţarina lui de acasă! Se răsti atât de sălbatic, încât el însuşi se miră cum de este în stare să scoată un astfel de strigat: — Dă banii încoace! Omul se ridică în genunchi şi începu să dârdâie de spaimă, îngânând ceva neînţeles, apoi cu mâinile tremurând începu să scotocească în buzunarele dinăuntru ale hainei de mătase cu care era înfăşurat; iar când scoase mâinile galbene din buzunare căuşul palmelor îi era plin de aur. Wang Lung îşi ridică halatul şi-l primi în poală. Apoi din nou se auzi pe sine însuşi strigând, cu acelaşi glas care i se părea străin: — Mai dă-mi! Omul băgă din nou mâinile în buzunare şi le scoase pline cu aur, apoi începu să scâncească: — Nu mi-a mai rămas niciun ban, decât viaţa aceasta ticăloasă, şi începu să plângă de-i curgeau lacrimile ca nişte picături grele de ulei în josul fălcilor bucălate. Uitându-se la el şi văzându-l cum tremură şi plânge, Wang se simţi cuprins de o silă pe care n-o simţise până acum faţă de nimic în viaţa lui şi valul acesta i se ridică
224
din adâncul fiinţei cu atâta putere, încât strigă cutremurat de revoltă: — Acuma piei din faţa mea, căci altfel sunt în stare să le ucid ca pe un vierme netrebnic! Acestea fură vorbele pe care i le spuse, Wang Lung în această clipă, deşi era un om atât de bun la inimă, încât nu fusese în stare să-şi ucidă nici boul din jug. Dar numaidecât omul zbughi pe lângă el, întocmai ca un câine de pripas. Wang Lung rămase singur cu aurul adunat în poala halatului. Nu mai întârzie, ca să-l numere ci-l băgă în sân, şi ieşi repede, apoi trecând pragul Porţii Împăcării, apucă în lungul uliţelor înguste şi se întoarse în coliba lui. Pe drum îşi duse mâna la piept şi pipăi aurul care mai păstra încă ceva din căldura trupului celuia care i-l dăduse, şi-şi repeta mereu în şoaptă: — Ne vom întoarce acasă, la ţarina noastră – mâine ne întoarcem la ţarina noastră!
Capitolul XV Abia trecură câteva zile şi lui Wang Lung i se părea că niciodată n-a fost plecat din mijlocul ţarinei lui, cum de
225
fapt în sufletul său el nici nu plecase niciodată. Cu trei bani de aur cumpără sămânţă bună din miazăzi, bob greu de grâu şi orez şi secară, iar ca să se încredinţeze pe sine însuşi că acuma este om cu stare, cumpără şi ce el nu semănase până acuma niciodată în ţarina lui: sămânţă de ţelină şi de lotus pentru iazul său, sămânţă de ridichi roşii cu care se împănează friptura de porc la ospeţe, şi sămânţă bine mirositoare de fasole roşie. Cu cinci galbeni cumpără un bou de la un ţăran care tocmai ieşise cu plugul în ţarină, dar pe acesta îl cumpără chiar înainte de a ajunge acasă. Văzu omul mergând pe urma plugului şi se opri în drum, iar ceata lor se opri şi ea, cum făcea întotdeauna, bătrânul şi copiii, alături de femeie, fără să mai ţină seamă că abia aşteptau să ajungă acasă, şi începură să se uite cu toţii la boul înjugat. Wang Lung băgase numaidecât de seamă ce gât puternic are boul şi cu câtă putere se opinteşte în jugul de lemn, aşa că strigă: — Boul tău nu-i bun de nimic! Dar cum eu n-am vite de jug şi aş avea mare nevoie de un bou, sunt gata să-l cumpăr şi pe acesta, aşa că spune-mi cât vrei pe el, în aur sau argint, ca să mi-l dai mie? Ţăranul îi răspunse fără să se întoarcă spre el: — Mai curând mi-aş vinde nevasta, decât boul acesta care n-are mai mult de trei ani şi e în plină putere, zise
226
omul călcând pe urma plugului, fără să se oprească în loc. În clipa aceasta lui Wang Lung i se păru că dintre toţi boii ce sunt în lume, nu doreşte decât pe acesta, aşa că se întoarse spre O-lan şi spre tatăl său: — Ce ziceţi de boul acesta? întrebă el. Bătrânul se uită la bou şi răspunse: — Pare că a fost bine jugănit. Iar O-lan adăugă: — Are cu un an mai mult decât spune el. Dar Wang Lung nu zise nimic, deoarece el îşi pusese ochii pe el, văzându-l cu câtă nădejde merge pe brazdă şi avea părul lucios şi ochii mari şi limpezi. Cu boul acesta el va putea să-şi are şi să-şi semene ţarina şi înjugându-l la tânjală în faţa râşniţei lui, va putea să-şi macine grâul de care va avea nevoie pentru casa lui. Se apropie deci de ţăran şi-i spuse: — Vreau să cumpăr boul acesta şi-ţi dau pe el mai mult decât ţi-ar trebui, ca să-ţi poţi cumpăra altul. După multă târguială şi vorbe spuse cu vicleşug, ţăranul se învoi să-i vândă boul pe un preţ care făcea odată şi jumătate cât ar fi trebuit să dea el pentru un bou din partea locului. Dar după ce se uită la boul acesta, lui Wang Lung i se păru că pentru el aurul nu mai are niciun preţ, aşa că-i puse galbenii în palmă şi se uită la ţăran, cum îl dejugă, iar
227
după aceea îl luă de frânghie şi plecă împreună cu el, simţindu-şi inima zburdând de mulţumire. Când ajunseră acasă, găsiră uşa smulsă din ţâţâni şi acoperişul de stuf furat, din casă lipseau sapele şi greblele lăsate la plecare, aşa că din toată casa lui nu mai rămăseseră decât grinzile şi pereţii goi, dar şi aceştia erau stricaţi de ploile de primăvară şi ninsoarea care-i bătuse în timpul iernii trecute. După ce stătu câteva clipe şi se uită încremenit, lui Wang Lung i se păru că toate aceste pagube nu înseamnă nimic, faţă de mulţumirea de a se vedea din nou acasă. Plecă la oraş, şi-şi cumpără un plug nou şi tare din lemn de corn, două greble, şi două sape, apoi mai cumpără rogojini cu care să poată acoperi casa, până în toamnă când va putea tăia din nou papură de pe baltă şi va secera paiele de pe holdă. După ce se înseră, se aşeză în pragul casei şi se uită în largul ţarinei, ţarina lui afânată şi revenită de zăpezile din iarnă, aşa că aştepta să fie lucrată. Era primăvară plină şi pe marginea iazului se auzeau broaştele orăcăind vesele. Trestiile de bambus din marginea curţii lui susurau încet, înfiorate de vântul serii, iar prin tulbureala nopţii apropiate mai putea vedea vârfurile copacilor din miezuina ţarinei lui. Erau piersici, cu bobocii uşor rumeniţi şi sălcii cu frunze crude şi verzi. Iar din pământul odihnit care parcă
228
aştepta, se ridica o ceaţă subţire şi argintie ca lumina lunii, plutind uşoară şi sfâşiindu-se în crengile copacilor din ţarină. La început şi chiar vreme destul de îndelungată lui Wang Lung i se păru că nu doreşte să vadă pe nimeni în apropierea lui, ca să poată rămâne numai singur şi să se poată bucura în tihnă de vederea ţarinei sale. Nu se duse la nic iunul dintre oamenii din sat. Iar când vecinii, lui – cei care mai putuseră scăpa cu viaţă după foametea din iarnă – veniră la el, se uită la ei întunecat. — Care dintre voi mi-a smuls uşa de la casă şi care mi-a furat sapele şi greblele, şi care dintre voi mi-a ars acoperişul de pe casă? zbieră el. Dar oamenii începură să clatine din cap, ca şi când n-ar fi ştiut de nimic. Unul spunea: „Unchiul tău este cel care te-a prădat”, dar altul se amestecă în vorbă: „Cu hoţii şi tâlharii care cutreieră lumea în timp de foamete şi război, cine ar putea să-ţi spună anume, că cutare sau cutare este făptaşul? Foamea face tâlhari şi din oamenii cei mai cumsecade”. Pe urmă apăru şi Ching. Din areatul curţii lui şi se apropie să vadă pe Wang Lung, căruia îi spuse: — Cât a fost iarna de lungă, în casa ta a sălăşluit o bandă de tâlhari care a prădat satul şi oraşul din apropiere jecmă-
229
nind tot ce a putut. Se spune despre unchiul tău că ar cunoaşte mai mult bandiţi, decât s-ar cădea să cunoască un om de omenie. Dar pe o astfel de vreme, cine ar fi în stare să-ţi spună ce poate fi adevărat din tot ce se vorbeşte? Eu n-aş îndrăzni să învinuiesc pe nimeni. Din ce fusese odinioară omul acesta, nu mai rămăsese acuma decât o umbră, căci deşi nu avea mai mult de patruzeci şi cinci de ani, pielea era întinsă şi scorojită pe oasele lui scheletice şi părul din cap îi încărunţise şi se rărise. Wang Lung se uită o vreme la el, apoi îl întrebă, cutremurat de milă: — Văd că ţi-a mers mult mai rău decât nouă; spune-mi cu ce te-ai hrănit? Omul oftă îndurerat şi-i răspunse ca prin vis: — Cu ce nu m-am hrănit? Cu stârvuri căzute în marginea drumurilor – cum se hrănesc câinii – când se întâmpla să ies în oraş la cerşit; am mâncat şi stârv de câine, iar întrun rând – înainte de a muri – soţia mea a fiert o ciorbă de carne, dar n-am îndrăznit să întreb ce fel de carne este, doar că ştiam că ea nu este în stare să ucidă pe nimeni, iar dacă a adus-o în casă, însemna că a găsit-o şi ea undeva în drum. Pe urmă a murit, căci ea nu mai avea puterea pe care am avut-o eu, ca să îndure lipsurile, şi după moartea ei, pe fată am dat-o unui soldat, căci mi-ar fi fost peste putinţă să
230
o văd şi pe ea murind. Se opri câteva clipe, apoi adăugă: Dacă aş avea sămânţă, acum mi-aş semăna ţarina, dar nu mai am nimic. — Vino încoace, strigă Wang Lung răstit, şi luându-l de mână, îl duse în casă şi-i spuse să-şi ridice poala halatului zdrenţuit şi într-însa îi vărsă din sămânţa pe care o adusese din miazăzi. Îi dădu sămânţă de grâu, de orez şi de varză, şi-i spuse: Mâine voi veni la tine, cu plugul, ca să-ţi ar holda. Ching începu să plângă, iar Wang Lung îşi şterse şi el ochii şi strigă, de parcă ar fi fost supărat: — Doar nu ţi-ai închipuit despre mine, că eu voi uita că mi-ai dat o mână de fasole? Dar Ching nu fu în stare să-i mai răspundă, nimic, ci plecă din casa lui plângând, fără să se mai poată stăpâni. Wang Lung se simţi mulţumit, când află că unchiul său nu mai este în sat şi că nimeni nu mai ştie de urma lui. Unii spuneau că s-ar fi aşezat la oraş, alţii spuneau că a plecat undeva departe, împreună cu nevasta şi fiul său. Dar în casa lui din sat nu mai rămăsese nimeni. Se revoltă când auzi că fetele lui fuseseră vândute una după alta, pentru ce putuseră lua pe ele, la început cea mai frumoasă, dar la urmă şi cea mai urâtă care era ciupită de vărsat şi pentru care găsiseră un soldat care trecuse prin sat, îndreptându-
231
se spre câmpurile de război. Numaidecât după aceea Wang Lung se aşternu cu temei pe lucru şi-i părea rău, chiar de ceasurile puţine ce trebuia să le petreacă acasă, în timpul odihnei şi la mâncare. Prefera să-şi ia lipia de secară şi legătura de usturoi cu el în ţarină, unde sta în picioare, muşcând din merinde şi făcând planuri: „Aici voi pune cuiburile de fasole oloagă şi dincolo voi face straturile de orez”. Dacă se întâmpla ca în timpul zilei să se simtă toropit de oboseală, se întindea într-un răzor şi aci, încălzit de căldura binefăcătoare a pământului afânat din ţarina lui, adormea. Dar nici O-lan nu trândăvea acasă. Legă zdravăn rogojinile de grinzile casei, pe urmă aduse argilă din ţarină şi după ce o frământă, începu să muruiască pereţii casei şi să astupe găurile, pe urmă clădi din nou plita şi astupă găurile săpate în podmol de picăturile de ploaie care trecuseră prin acoperiş. Într-o zi plecă la oraş împreună cu Wang Lung, unde cumpărară împreună paturi, o masă, şase lăvicioare, o căldare de cioaie şi pentru plăcerea lor mai cumpărară un ceainic de lut roşu, pe pântecele căruia era zugrăvită o floare neagră, iar la ceainic mai cumpărară şi şase ceşti potrivite. La urmă de tot intrară la un lumânărar şi cumpărară imaginea Zeului Belşugului, pe care trebuiau să o
232
atârne deasupra mesei pe peretele din tindă; mai cumpărară două sfeşnice de tinichea şi un vas de alamă pentru ars tămâia şi două lumânări roşii, ca să le aprindă în faţa zeului, şi două lumânări groase din seu de vacă, dar în loc de feştilă lumânările aveau un fir subţire de trestie. După ce termină cu toate acestea, Wang Lung îşi aduse aminte de zeităţile templului de lut din marginea ţarinei şi în drumul spre casă se opri şi se uită la ele. Văzu că sunt într-o stare vrednică de plâns; chipul lor era spălat de ploi şi hainele de hârtie sfâşiate. În timpul acestei foamete nimeni nu se mai gândise la ele, aşa că acuma Wang Lung se întunecă la faţă şi apoi le spuse, cum ar fi spus unui copil răsfăţat: — Vezi, aşa păţesc zeii care se poartă rău cu oamenii! Dar totuşi, după ce casa lor fu pusă în rânduială şi cele două sfeşnice de tinichea aşezate la locul lor, cu lumânările roşii aprinse, ceainicul şi ceştile pe masă, aşternuturile paturilor întinse, iar pe strungăreaţă tăiată în perete în loc de fereastră, lipiră o hârtie proaspătă de orez şi la intrare aşezară în ţâţâni uşa cea nouă, Wang Lung începu să se simtă înspăimântat din pricina mulţumirii. lui. O-lan era din nou însărcinată, cei doi copii ai lui se zbenguiau întocmai ca nişte căţeluşi sătui în faţa pragului casei, iar proptit cu spatele în peretele din partea de miazăzi, bătrâ-
233
nul său părinte sta toată ziua şi moţăia, zâmbind şi dormind; în largul ţarinei lui orezul răsărise mai verde şi mai frumos decât un aşternut de jad, iar cuiburile de fasole începură să scoată capul din muşuroaiele de pământ afânat. Cu toate acestea din aurul pe care-l avusese, mai avea tocmai de ajuns ca să aibă cu ce se hrăni, până în vremea secerii, dacă vor mânca cu chibzuială. Uitându-se la cerul albastru, boltit deasupra lui şi la norii albi ce se pierdeau în zări, simţind pulberea de ploaie şi căldura soarelui pe deasupra ţarinei lui, ca şi când i-ar fi alintat însuşi trupul său, Wang Lung murmură, chiar fără să vrea: „Va trebui să mă duc să ard puţină tămâie la picioarele celor doi din micul templu de lut. La urma urmelor, pământul este în puterea lor!”
Capitolul XVI Într-o seara, stând întins în aşternut alături de nevastă-sa, Wang Lung simţi că ea are între sâni un gheomotoc vârtos, ca de mărimea unui pumn şi o întrebă: — Ce este ghemul acesta pe care-l porţi la piept? Întinse mâna şi văzu că este o legăturică de cârpă care părea destui de tare, dar cu toate acestea simţi că ceva se
234
mişcă înăuntru când o strânse între degete. La început femeia se feri din calea lui, dar când îl văzu că a pus mâna pe ea şi vrea să o ia, nu se mai împotrivi. — Bine, uită-te şi vezi ce este, dacă ţii numaidecât, zise femeia, apoi întinse de sfoara cu care o legase împrejurul gâtului şi după ce o rupse, îi dădu ghemul de cârpă ce-l purtase în sân. După ce desfăcu legătura de cârpă, Wang Lung văzu că ţine în palmă un pumn de odoare sclipitoare, aşa că rămase cu gura căscată. Erau atât de multe, încât nici prin vis nu şi-ar fi putut cineva închipui că ar putea vedea atâtea dintrodată; erau pietre roşii ca miezul de harbuz, aurii ca bobul de mei, verzi ca frunzele crude primăvara, altele albe şi transparente, ca apa ce gâlgâie dintr-un izvor. Cum se numeau aceste pietre, Wang n-avea habar, deoarece el nici nu auzise, nici nu văzuse, în viaţa lui atâtea odoare dintrodată. Dar cum le ţinea aşa în căuşul palmei lui bătucite şi arse de soare, îşi dădu numaidecât seama, după sclipirea lor prin întunericul din odaie, că ţine în palma lui o avere. Rămase nemişcat, îmbătat de culoarea şi forma lor, uitându-se la ele împreună cu soţia lui, fără să se simtă în stare să spună ceva. Într-un târziu o întrebă cu sfială: — De unde… de unde le-ai… Femeia îi răspunse pe acelaşi ton:
235
— Din casa bogatului. Fără îndoială aceasta a fost comoara uneia dintre ibovnicele lui. Am văzut că sub un perete era o cărămidă care fusese mişcată de la locul ei şi m-am apropiat nepăsătoare de locul acela, aşa ca să nu bage nimeni de seamă şi să ceară să împart cu el. Am scos cărămida şi văzând că străluceşte ceva, am scos odoarele şi le-am ascuns în mâneca hainei. — Dar de unde ştiai ce este? întrebă el cu sfială şi cutremurat de mirare. Când îi răspunse, pe buzele femeii jucă zâmbetul care niciodată nu i se reflecta în luminile ochilor: — Poate ai uitat că eu mi-am trăit toată viaţa într-o casă de oameni bogaţi? Oamenii bogaţi trăiesc mereu chinuiţi de spaimă. Am avut parte să văd într-un rând, când începuse foametea şi bandele de tâlhari atacaseră porţile casei, cum alergau ibovnicele şi chiar bătrâna stăpână, ducând fiecare dintre ele câte-o mică comoară pe care o ascundeau în locuri dinainte alese. Prin urmare a fost uşor să-mi dau seama ce înseamnă o cărămidă desprinsă din peretele zidului. Şi din nou tăcură amândoi, cu privirile îndreptate spre bogăţia din faţa lor. După ce mai trecu un timp, Wang Lung respiră şi declară categoric: — Uite ce, femeie, ar fi peste putinţă ca să ţinem în casă
236
o astfel de comoară. Trebuie vândută şi banii băgaţi în ceva sigur – în pământ, căci nimic afară de pământ nu poate fi sigur. Dacă ar afla cineva că noi ţinem comoara aceasta în casă, n-am mai ajunge cu viaţă până a doua zi, iar odoarele le-ar lua tâlharii. Va trebui şi cumpărăm cu ele pământ, fără să mai întârziem. Căci altfel eu nu voi mai avea nicio clipă de odihnă, câtă vreme le voi şti în casa mea. În timp ce vorbea cu soţia lui, strânse odoarele în cârpă şi le legă zdravăn, dar tocmai când era gata să le bage în buzunarul dinăuntru al hainei, se uită la soţia lui. O văzu că stă îngrămădită la picioarele lui şi pe chipul ei împietrit, care nu oglindea niciodată pornirile sufletului, i se păru că de astă dată tremură o dorinţă pe care nu şi-o mai poate stăpâni şi întinsese gâtul spre el. — Da, ce este? întrebă el şi se uită la ea mirat. — Ai de gând să le vinzi pe toate? întrebă ea cu sfială. — Dar de ce să nu le vând? întrebă el şi mai mirat. Cum să păstrăm noi odoare într-o casă de lut, cum este casa noastră? — Aş vrea să păstrez pentru mine două dintre ele, suflă ea cu atâta sfială şi atâta resemnare, încât Wang Lung se simţi, tot atât de mişcat, ca şi când ar fi auzit pe copiii lui că-i cer să le dea o jucărie sau o bucată de plăcintă.
237
— Bine, femeie! — Dacă aş putea păstra două, continuă ea cu sfială, numai două pietricele – mărgăritarele cele două mai mici… — Mărgăritare! repetă el şi rămase cu gura căscată. — Aş vrea să le păstrez – nu să le port, zise femeia, numai să le păstrez, şi plecând ochii începu să răsucească între degete un fir deşirat din cearşaful aşternutului, aşteptând cu răbdare hotărârea ce o va lua soţul ei, dar cu indiferenţa caracteristică celui care ştie că nu are dreptul la nimic. Fără să-şi dea seama cum de se poate întâmpla aşa ceva, lui Wang Lung i se păru că în clipa aceasta în sufletul femeii lui se deschide o poartă şi el poate vedea limpede în adâncul acestui suflet de soţie credincioasă, care muncise toată viaţa alături de el, fără să se gândească niciodată la răsplată, femeia aceasta, care în timpul vieţii ei văzuse în casa aceea mare tot felul de odoare pe care ea n-avusese parte nici cel puţin să le pipăie. — Aş putea ca din când în când să le iau în mână şi să mă uit la ele, adăugă ea, ca şi când ar fi vorbit singură. Se simţi mişcat de ceva neînţeles şi scoţând odoarele din sân, le desfăcu şi i le întinse, fără să zică nimic. Femeia începu să caute printre pietrele strălucitoare, întorcându-le cu băgare de seamă, până când mâna ei arsă de soare găsi
238
mărgăritarele albe şi lucitoare. Pe acestea le luă, iar pe celelalte le legă în cârpă şi i le dădu înapoi. Mărgăritarele le înfăşură într-o bucăţică de pânză pe care o rupse din halatul ei, apoi aşezându-şi-le între sâni, se simţi uşurată. Wang Lung se uita la ea mirat, fără s-o poată înţelege pe deplin, aşa că în timpul zilei următoare şi câteva zile la rând după întâmplarea asta, când se uita la ea, îi era peste putinţă să nu se gândească: „Acuma femeia aceasta a mea cred că poartă mereu mărgăritarele între sâni”. Cu toate acestea nu o văzu niciodată scoţându-le şi uitându-se la ele, dar nici de vorbit nu mai vorbiră despre asta niciodată împreună. În privinţa celorlalte odoare, stătu şi se gândi în toate chipurile, iar la urmă de tot, hotărî să se ducă la Casa cea Mare, să vadă dacă mai au ceva pământ de vânzare. Prin urmare aşa făcu, dar de astă dată în faţa porţilor nu găsi niciun paznic răsucindu-şi firele de păr ale negului şi care să se uite de sus la oamenii care nu puteau pătrunde în Casa Hwang, fără învoirea lui. În loc de paznic găsi porţile cele mari închise şi bătu zadarnic cu pumnii, căci nu se arătă nimeni. Oamenii care treceau pe drum, întoarseră capul şi uitându-se la el, strigară: — Ehe, poţi bate, până osteneşti. Dacă Bătrânul Stăpân ar fi treaz, poate va veni să vadă cine bate şi dacă se va
239
găsi prin apropiere vreo căţea de roabă, s-ar putea să-ţi deschidă, dacă se va întâmpla să aibă poftă de aşa ceva. Dar totuşi, în cele din urmă, auzi nişte paşi înceţi apropiindu-se de poartă, paşi uşori care se apropiau cu sfială, – pe urmă zăvorul de fier care închidea porţile, se mişcă într-o parte şi poarta se auzi scârţâind în ţâţâni, apoi un glas slăbit întrebă în şoaptă: — Cine este? Wang Lung răspunse cu glas tare, deşi rămase foarte mirat: — Eu sunt, Wang Lung. Glasul de adineauri întrebă cu viclenie: — Dar cine este afurisitul acela de Wang Lung? După felul în care vorbea, Wang Lung înţelese că trebuie să fie însuşi Bătrânul Stăpân al casei, deoarece numai el ar fi putut vorbi cum era obişnuit să vorbească cu slugile şi cu roabele. Prin urmare îi răspunse mult mai umil decât la început: — Doamne stăpâne, am venit cu o mică afacere, nu ca să vă supăr cu vorbele mele, ci ca să fac o mică afacere cu ispravnicul care slujeşte casa dumitale. Bătrânul răspunse, fără să deschidă poarta nici cu un deget mai mult, decât o deschisese până acuma: — Câinele acela afurisit nu mai este în casa mea, căci
240
m-a părăsit de luni de zile, fără să se mai întoarcă. După ce auzi vorbele acestea, Wang Lung nu ştia ce să mai adauge. Ar fi fost peste putinţă să vorbească de-a dreptul cu stăpânul casei, despre cumpărarea pământului, fără un mijlocitor, cu toate că legătura cu odoarele îi dogora în sân, întocmai ca un bulgăre de jar, de care ar fi dorit să scape cât mai curând, dar înainte de orice ar fi dorit să pună stăpânire pe pământ. Cu sămânţa pe care o avea, putea semăna toată ţarina pe care o stăpânea acum. Dar mai mult decât orice, el ar fi vrut să aibă pământul cel bun şi rodnic al Casei Hwang. — Am venit pentru nişte bani, zise el cu sfială. Bătrânul închise numaidecât aripile porţii. — În casă asta nu se găsesc niciun fel de bani, răspunse el cu glasul mult mai ridicat decât vorbise adineauri. Hoţul şi tâlharul de paznic – fire-ar afurisit neam de neamul mamei lui – mi-a luat toţi banii pe care-i aveam. Niciun fel de datorie nu poate fi plătită, nimănui. — Nu… nu e vorba de aşa ceva, se grăbi Wang Lung săl lămurească. Eu am venit să plătesc, nu să încasez datorii. La aceste cuvinte se auzi un glas ascuţit, pe care Wang Lung nu-l mai auzise până acuma şi între aripile porţii apăru chipul unei femei. — Acestea sunt vorbe de care n-am mai auzit de multă
241
vreme declară ea cu glasul răstit şi Wang Lung văzu o femeie elegantă, un fel de cumătră cu obrazul rumen şi bucălat, care se uita la el. Poftim înăuntru, zise femeia şi deschise poarta destul de larg pentru a putea trece, apoi rămase mirat, când o auzi că trage numaidecât zăvoarele grele de fier. Bătrânul sta la depărtare de câţiva paşi, uitându-se la el şi tuşind. Era îmbrăcat într-un halat murdar de satin cenuşiu din care atârna o bucată de blană sfâşiată. Se vedea cât de colo că odinioară haina aceasta fusese foarte frumoasă, deoarece mătasea din care era făcută, părea lucioasă şi grea, deşi era murdară şi plină de pete; dar acuma haina bătrânului era toată boţită, căci pesemne dormea îmbrăcat. Wang Lung se uită la el curios, dar în acelaşi timp înspăimântat, deoarece toată viaţa lui se temuse de oamenii din casa asta; i se părea peste putinţă ca Bătrânul Stăpân al Casei Hwang, despre care el auzise vorbindu-se atâta, să fie moşneagul acesta care părea tot atât de neputincios ca şi bătrânul său părinte, poate chiar mai puţin decât atâta, deoarece părintele lui era un bătrânel curat îmbrăcat care zâmbea fără încetare, pe când bătrânul acesta care odinioară fusese gras, acuma era sfrijit şi pielea de pe el părea largă pentru trupul lui; era nespălat şi neras, iar mâinile lui erau îngălbenite şi când şi le ridică să se şteargă la gură,
242
văzu că-i tremură. Femeia însă era destul de îngrijită. Avea un obraz ascuţit şi cu trăsături aspre, o frumuseţe a unei păsări de pradă, cu nasul lung şi coroiat, ochii negri şi lucitori, iar pielea îngălbenită părea întinsă pe oasele obrazului care era roşu ca şi buzele ei. Părul femeii era negru şi lucea ca o oglindă, dar după felul în care vorbea, se cunoştea că nu face parte dintr-o familie aleasă, ci că a fost o roabă, cu glasul şi limba ascuţită. Dar afară de bătrânul şi femeia aceasta, nu se mai vedea nimeni în largul curţilor acestora, unde înainte de asta, bărbaţii, femeile şi copiii alergau după treburi, intrând şi ieşind din casa stăpânilor. — Haide, spune, ce este cu banii, stărui femeia cu glasul răstit. Wang Lung stătu la îndoială. I-ar fi fost peste putinţă să vorbească slobod cu femeia aceasta, de faţă cu Bătrânul Stăpân; dar femeia înţelegea mult mai repede, decât dacă ai fi încercat să-i spui cu vorbe la ce te gândeşti, aşa că se întoarse spre bătrânul care se uita la ei şi ţipă cu glasul ascuţit: — Hai, cară-te de aici! Bătrânul se întoarse fără să zică nimic şi plecă tuşind şi lipăind din papucii vechi de catifea cu care era încălţat. Rămas singur cu femeia aceasta, Wang Lung nu ştia ce să
243
facă, nici ce să-i spună. Tăcerea dimprejurul lui îl făcea să se simtă năucit. Aruncă o privire în curtea vecină, dar nici acolo nu văzu pe nimeni, iar în curtea în care se găsea el acuma văzu grămezi de gunoaie şi tot felul de murdării, paie şi ramuri de bambus, frunze, uscate de brad şi lujere de flori aruncate, ca şi când de vreme îndelungată în casa aceasta nimeni n-ar mai fi pus mâna pe târn. — Haide, cap de lemn! ţipă femeia la el atât de ascuţit, încât Wang Lung tresări când o auzi. Pentru ce-ai venit? adăugă ea. Dacă ai adus bani, arată-mi-i! — Nu se poate, răspunse Wang Lung prevăzător, eu nu ţi-am spus că am adus bani, ci că am venit cu o afacere. — Afacerile înseamnă bani, declară femeia răstit, fie că e vorba de bani care intră, fie că e vorba de bani care ies, ori în casa asta nu se găsesc bani ca să iasă. — De, eu ce să zic; mi-ar fi peste putinţă să stau de vorbă cu o femeie, zise Wang Lung cu sfială. Îi era peste putinţă să înţeleagă, ce se petrece în casa aceasta şi se uita curios împrejurul său. — Eh… nu mai spune, strigă femeia supărată. Pe urmă zbieră la el: Bine, prostule, n-ai auzit că în toată casa asta nu mai este nimeni? Wang Lung ridică ochii sfioşi şi neîncrezători spre ea, dar femeia strigă din nou:
244
— Numai eu şi Bătrânul Stăpân… încolo nimeni! — Dar unde sunt ceilalţi? întrebă Wang Lung care se simţea prea zăpăcit de ceea ce vedea, ca să poată înţelege ce s-a întâmplat şi să ştie ce o poate întreba. — Află că Bătrâna Stăpână a murit, adăugă femeia. N-ai auzit vorbindu-se în oraş de bandiţii care ne-au călcat casa şi cum au dus cu ei toate roabele care le-au plăcut şi tot ce s-a putut fura? Pe Bătrânul Stăpân l-au spânzurat de degetele mâinilor şi l-au bătut, iar pe Bătrâna Stăpână au legato de un jeţ şi i-au pus căluş în gură şi toţi ai casei au fugit. Numai eu am rămas. M-am ascuns într-o dulbină care era numai pe jumătate plină de apă şi am lăsat capacul peste mine. Când am ieşit din ascunzătoare banda de tâlhari plecase, iar Bătrâna Stăpână era moartă în jeţul ei, nu din pricina loviturilor, căci nu pusese nimeni mâna pe ea, ci din pricina spaimei. Trupul ei ajunsese întocmai ca o nuia de trestie putredă care se usucă de-a-npicioarele, aşa că n-a avut puterea să suporte spaima prin care trecuse. — Dar slugile şi roabele? îngână Wang Lung. Unde este paznicul porţii? — Ooo, aceştia, adăugă femeia nepăsătoare, aceştia erau demult plecaţi – au plecat toţi cei pe care îi mai puteau duce picioarele, căci pe la mijlocul iernii trecute, în casă nu se mai găsea nici de mâncare, nici bani. Adevărul este,
245
continuă ea cu glasul scăzut, că multe dintre slugi s-au întovărăşit cu bandiţii. Am văzut chiar eu pe câinele de portar care venise să le arate drumul, cu toate că a întors capul când s-a pomenit în faţa Bătrânului nostru Stăpân, dar eu l-am recunoscut după perii negului de pe obraz. Au mai fost şi alţii, căci cum ar fi cu putinţă să te duci de-a dreptul la ascunzătoare unde sunt odoarele casei şi toate bunurile ascunse care nu trebuiau vândute, fără să-ţi arate drumul cineva dintre ai casei? Eu n-aş pune mâna în foc nici pentru bătrânul ispravnic, deşi el ar considera ca o faptă nevrednică de el, dacă lumea ar afla că este şi el amestecat, mai ales că este un fel de rudă depărtată a familiei. Femeia tăcu şi tăcerea ce se legăna în curţile acestea dimprejurul lor era tot atât de grea, ca şi într-o casă unde toată lumea a murit. Pe urmă începu din nou să vorbească. — Dar toate acestea nu s-au întâmplat aşa dintr-odată. Decăderea a început de pe vremea părintelui Bătrânului nostru Stăpân şi a mers aşa, fără să se gândească nimeni la ceea ce va urma. Stăpânii din ultima generaţie nu se mai interesau de pământurile lor şi se mulţumeau să primească veniturile din mâna ispravnicilor, ca banii să li se scurgă apoi printre degete mai uşor decât apa. În timpul generaţiilor din urmă vlaga pământului a început sa se irosească, şi
246
numaidecât după aceea au început să se irosească şi ţarinele, una după alta. — Unde sunt stăpânii cei tineri întrebă Wang Lung care continuă să se uite împrejurul său, căci ceea ce vedea, i se părea de necrezut. — În largul lumii, răspunse femeia cu nepăsare. A fost mare noroc că cele două fete s-au măritat, înainte de a da nenorocirea aceasta peste casa Hwang. Cel mai mare dintre feciori, după ce a aflat despre nenorocirea pătimită de Bătrânul nostru Stăpân, a trimis un om ca să ia cu el pe părintele său, dar eu l-am sfătuit să nu părăsească această casă. I-am spus: „Cine va păzi curţile acestea, căci nu se cade ca eu care sunt o biată femeie, să rămân singură în toată casa”. Spunând aceste cuvinte femeia îşi ţuguie buzele şi plecă ochii îndrăzneţi în pământ, făcând pe mironosiţa iar după ce tăcu o vreme, adăugă: — Afară de asta, ani de-a rândul eu am fost stăpânului meu slugă credincioasă şi nu am unde mă duce în altă parte. Wang Lung se uită la ea cu băgare de seamă, pe urmă întoarse repede capul în altă parte. Îşi dădu seama că femeia aceasta era o scorpie care se ţinea de pulpana ha inei acestui bătrân, care se găsea pe pragul morţii, numai
247
pentru a-i putea lua şi ce-i mai rămăsese. De aceea îi răspunse în silă: — Văd că în casa asta, nu eşti decât o roabă, prin urmare cum aş putea eu să fac o afacere cu dumneata? Dar femeia îi răspunse numaidecât şi cu toată îndrăzneala: — Bătrânul va face tot ce-i spun eu. Wang Lung se gândi îndelung, înainte de a-i răspunde. La urma urmelor pământul era slobod. Dacă nu-l va cumpăra el, vor veni alţii şi-l vor cumpăra de la femeia aceasta. — Cât pământ a mai rămas? întrebă el cu jumătate gură, dar femeia băgă numaidecât de seamă ce urmăreşte. — Dacă ai venit să cumperi pământ, se grăbi ea să-i răspundă, atunci află că pământul este de vânzare. Bătrânul are o sută de hectare în partea de apus, şi alte două sute de hectare în partea de miazăzi, pe care vrea să le vândă. Nu sunt într-o singură bucată, dar holdele sunt destul de mari. Tot pământul acesta este de vânzare, până la cea din urmă palmă. Toate acestea i le spuse dintr-o răsuflare şi Wang Lung înţelese că femeia aceasta ţinea socoteală până la cea din urmă lăscaie, ce i-a mai rămas bătrânului. Dar cu toate acestea, îi era peste putinţă să o creadă şi nu se putea hotărî să facă afacerea cu ea.
248
— Nu cred ca Bătrânul Stăpân să poată vinde tot pământul strămoşesc, fără învoirea feciorilor săi, îngână el. Dar femeia nu pregetă să-i răspundă: — Cât despre asta, feciorii lui i-au spus să vândă, tot ce se poate vinde. Pământul este într-o regiune unde niciunul dintre fiii săi nu vrea să se statornicească, şi în vreme de foamete este cutreierat de bandele de tâlhari, aşa că i-au spus: „Ar fi peste putinţă ca noi să trăim în aceste părţi. Mai bine să vindem pământul şi să împărţim banii”. — Dar banii în mâna cui trebuie daţi? întrebă Wang Lung căruia nici acuma nu-i venea să creadă vorbele ei. — În mâna Bătrânului Stăpân, sau în ce altă mână crezi că i-ai putea da? răspunse femeia cu înţeles. Dar Wang Lung bănuia că mâna bătrânului se va deschide în palma ei. Prin urmare se gândi că e mai bine să nu se lungească la vorba cu ea şi dădu să plece, spunându-i: — Voi veni altădată – mai târziu, şi se îndreptă spre poartă, dar femeia se ţinu după el şi când îl văzu că a ieşit în stradă, strigă: — Vino mâine pe vremea asta – dacă vrei chiar după amiază – oricând vrei. Căci e totuna când vei veni! Începu să coboare strada, îngândurat şi fără să-i mai răspundă, căci simţea nevoia să se gândească bine la tot ce
249
aflase. Intră într-o mică ceainărie şi porunci să-i aducă un ceai, iar după ce băiatul îi aduse castronul şi-l aşeză cu grijă în faţa lui, luând banul pe care-l pusese pe masă, Wang Lung începu să se gândească. Dar din ce se gândea mai îndelung, din ce i se părea mai îngrozitor gândul că familia aceasta mare şi bogată, care neam de neamul ei fusese puterea de viaţă şi mândria acestui oraş, a ajuns acuma să decadă şi să se risipească în largul pământului. — Asta s-a întâmplat numai din pricină că s-au înstrăinat de ţarina lor, îşi zise el cu părere de rău şi-şi aduse aminte de proprii lui feciori care creşteau ca două mlădiţe tinere de trestii de bambus primăvara, aşa că luă pe loc hotărârea, ca chiar de a doua zi să-i oprească să mai zburde în lumina de soare şi să-i ia cu el la lucrul câmpului, ca să simtă din vreme în oasele şi sângele lor, căldura dragostei faţă de pământul pe care îl călca în picioare şi bătuceala sapei în palmele lor. Da, dar deocamdată odoarele acestea, pe care le purta în sân şi le simţea grele şi arzându-l ca un pumn de cărbuni aprinşi, îl înspăimântau. I se părea că strălucirea lor trebuie să se vadă prin hainele zdrenţuite şi se aştepta din clipă în clipă să audă pe cineva strigând după el: „Iată un om ca vai de capul lui, care poartă în sân o comoară împărătească!”
250
Ar fi fost peste putinţă să se simtă liniştit, înainte de a le schimba pe pământul ce-l râvnea. Urmări cu privirea pe stăpânul ceainăriei, până când văzu că are câteva clipe, ca să mai poată răsufla şi-l strigă: — Haide şi bea eu mine un castron de ceai; te cinstesc eu, dacă-mi spui ce s-a mai întâmplat prin oraş, iarna aceasta cât am lipsit. Stăpânul ceainăriei era întotdeauna bucuros să stea de vorbă, mai ales când îşi putea bea ceaiul plătit de altul, aşa că se aşeză numaidecât la masa lui Wang Lung. Era un om cu chipul de vulpe şi un ochi cruciş. Hainele de pe el erau negre în partea dinainte, din cauza grăsimii, căci în localul său vindea nu numai ceai ci şi mâncarea pe care o pregătea el însuşi, aşa că spunea de multe ori cu plăcere clienţilor săi: „Ştiţi zicătoarea: bucătarul bun nu poate umbla curat”, prin urmare era de la sine înţeles ca el să umble jegos. Se aşeză deci la masă şi începu numaidecât: — De, ce să-ţi spun, în afară de ştirea despre lumea care murea de foame, ori asta nu mai e noutate, întâmplarea cea mai de seamă din iarna trecută a fost jefuirea Casei Hwang. Era tocmai ceea ce ar fi dorit şi Wang Lung să afle, aşa că omul îi povesti despre felul în care puţinele roabe ce mai rămăseseră în casă ţipaseră îngrozite când au văzut că
251
vin bandiţii şi le ridică cu sila, şi cum ibovnicele pe care le-au găsit, au fost alungate, iar pe unele le-au luat cu ei, aşa că astăzi în toată casa nu mai este nimeni. — Nimeni, sfârşi omul, afară de Bătrânul Stăpân care este cu totul în puterea unei roabe cu numele Cucu; de ani îndelungaţi roaba aceasta, datorită vicleşugurilor ei, a reuşit să rămână statornică în apartamentul bătrânului, cu toate că celelalte intrau, ca să plece după un scurt popas. — Va să zică în casă porunceşte acuma femeia aceasta? întrebă Wang Lung curios. — Deocamdată poate face tot ce pofteşte, răspunse omul. În timpul acesta pune mâna pe tot ce poate şi înghite tot ce se poate înghiţi. Fireşte, după ce feciorii stăpânului îşi vor termina treburile pe care le au pe acolo pe unde umblă şi se vor întoarce acasă, îi va fi peste putinţă să-i mai zăpăcească şi pe ei cu gura, spunându-le să o răsplătească pentru vremea cât a fost slugă credincioasă părintelui lor. Aşa că va trebui să plece numaidecât din casă. Dar pentru ea nu poate avea nicio însemnătate aşa ceva, căci de aici înainte are cu ce trăi, chiar dacă ar fi să trăiască o sută de ani. — Dar pământul? întrebă Wang Lung în cele din urmă, tremurând de nerăbdare. — Pământul! răspunse omul cu indiferenţă, căci pentru
252
un negustor ca el, pământul nu avea mei o însemnătate. — E de vânzare? stărui Wang Lung. — Aaa, pământul! repetă omul, dar văzând că intră un nou client, se ridică în picioare şi înainte de a se depărta, îi răspunse: Am auzit şi eu că ar fi de vânzare, afară de partalul de pământ în care sunt îngropate cele din urmă şase generaţii ale familiei Hwang, sfârşi el şi-şi văzu de treburi. Wang Lung se ridică şi el de la masă, căci acuma aflase ceea ce-l interesa, şi după ce ieşi în stradă, se apropie din nou de porţile cele mari, unde femeia veni să-i deschidă, dar nu intră în curte, ci se mulţumi să o întrebe: — Ia să-mi spui, înainte de toate, Stăpânul cel Bătrân se învoieşte să-şi pună pecetea pe actele de vânzare? Femeia îl privi în luminile ochilor şi se grăbi să-i răspundă: — O va pune… fireşte că o va pune… pe viaţa mea Aşa că Wang Lung o întrebă fără niciun înconjur: — Cum vrei să-mi vinzi pământul? Pentru aur, pentru argint, sau pe odoare? Ochii îi luciră lacomi, când îi răspunse: — Ţi-l vând pe odoare!
253
Capitolul XVII Wang Lung avea acuma pământ mai mult decât ar fi fost în stare un singur om să-l are cu un singur bou de jug şi săl semene, şi recoltă mai multă decât ar fi putut, un om de seama lui să adune în jigniţe, aşa că mai adăugă o mică odaie la casa lui cea veche şi după ce cumpără un măgăruş, se duse la vecinul său Ching şi-i spuse: — Vinde-mi sfoara de pământ pe care o ai şi mută-te în casa mea, ca să-mi dai ajutor la treburile mele şi să nu stai singur cuc în casa ta deşartă. Iar vecinul său Ching îl ascultă şi fu mulţumit, că poate face aşa cum îi spune. Cerul dădu ploaie la vreme şi orezul crescu îmbelşugat, iar când veni vremea să secere grâul şi să-l adune în snopi grei, ei doi semănară orezul cel nou în straturile inundate; anul acesta Wang Lung semăna orez mai mult decât în alţi ani, deoarece ploile fură îmbelşugate şi pământul care până acuma însetase după umezeală, era tocmai bun de semănat. Când sosi şi vremea secerişului, recolta fu atât de bogată, încât Ching nu a putut să o adune numai singur, aşa că Wang Lung trebui să mai tocmească doi lucrători din sat care să le dea ajutor. Lucrând în ţarină, îşi aduse aminte şi de stăpânii cei ti-
254
neri ai casei Hwang, de la care cumpărase el pământul acesta, aşa că în fiecare dimineaţă îşi lua copiii cu el şi-i punea la lucrul pe care-l puteau îndeplini, fie că duceau boul sau măgarul de frânghie, fie că făceau altceva, dar în orice caz aveau prilejul să-şi simtă trupurile înfierbântate de arşiţa soarelui şi să asude umblând în lungul brazdelor. Pe O-lan însă nu o mai lăsă ca să iasă cu el la lucru în ţarină, deoarece acuma el nu mai era om sărac şi la nevoie putea să-şi ia lucrători care să-l ajute la muncă; tot aşa din pricină că nici ţarina lui nu-i dăduse până acuma niciodată o recoltă atât de bogată ca anul acesta, fu nevoit să mai adauge o încăpere la casa lui, pentru adăpostirea bucatelor, căci altfel n-ar fi avut loc să se mişte în casa lor de acuma. Cumpărară şi trei purcei şi un stol de păsări care să se hrănească cu grăunţele căzute de la arie. O-lan vedea de treburile casei, cosea haine şi încălţăminte pentru toţi; făcu învelitori noi pentru fiecare pat, din pânză înflorată, pe care o capitona cu scamă proaspătă, iar când termină cu toate acestea, casa lor era atât de bogată în haine şi rufe de schimb, cum nu fusese niciodată până acum. Pe urmă femeia se aşternu la pat şi născu din nou. Dar nici de astă dată nu se învoi să stea nimeni lângă ea, deşi astăzi îşi putea îngădui să aducă din sat pe cine poftea, ea totuşi nu aduse pe nimeni.
255
De astă dată chinurile naşterii durară timp îndelungat şi seara când se întoarse acasă din ţarină, Wang Lung băgă de seamă că părintele său îl aşteaptă în pragul casei şi se uită la el râzând. — De rândul acesta oul a avut doi plozi, zise el. Intră în odaie şi găsi pe O-lan întinsă în pat, alături cu doi copilaşi gemeni, unul băiat, celălalt fată, dar amândoi semănau unul cu altul, ca două boabe de orez. Începu să râdă zgomotos, văzând isprava soţiei sale şi se gândi să-i spună o vorbă de îmbărbătare: — Asta vine numai din pricină că ai purtat două odoare în sân! Îi veni din nou să râdă, gândindu-se la ce i-a trecut prin minte să-i spună, iar O-lan văzându-l cât este de vesel, se uită la el şi-i zâmbi cu zâmbetul ei domolit şi îndurerat. În toată vremea aceasta Wang Lung nu mai avea nicio pricină de supărare, decât cel mult, dacă supărare s-ar putea numi, grija pe care i-o pricinuia fiica lui cea mai mare care nici nu vorbea şi nici nu zburda, cum ar zburda copiii de vârsta ei, ci se mulţumea să zâmbească de câte ori întâlnea privirea tatălui său, cu acelaşi zâmbet inocent şi fără înţelegere, de copil. Fie din pricina chinurilor prin care trecuse în iarna aceea de foamete, fie din alte pricini, lunile treceau una după alta şi Wang Lung aştepta zadarnic
256
să-i audă primul gângurit, sau să o audă spunându-i „dada”, cum îi spuseseră şi ceilalţi copii ai lui. Dar fetiţa nu scotea nicio vorbă, ci se uita la el cu acelaşi zâmbet trist şi luminos care nu spunea nimic. Când o vedea că-i zâmbeşte, gemea îndurerat: — Mititica mea… sărăcuţa de tine! Iar în sufletul său simţea strigătul sugrumat de durere: „Dacă aş fi vândut şoricelul acesta şi ar fi descoperit starea în care se găseşte, fără îndoială ar fi omorât-o!” Şi îndemnat parcă de gândul de a-i cere iertare pentru cele întâmplate, întârzie de multe ori ca să se joace cu ea, sau o lua cu el în ţarină, unde fetiţa se ţinea după el, tăcută şi zâmbea din când în când, când îl vedea că se întoarce şi se uită la ea. În regiunea aceasta unde Wang Lung îşi petrecuse toată viaţa şi neam de neamul lui robotise în largul holdelor foametea îi lovea tot din cinci în cinci ani, sau dacă zeii erau milostivi, se întâmpla uneori să-i lovească la şapte sau chiar zece ani odată. Plaga aceasta venea din pricină că ploile erau prea grele, sau din pricina secetei, dar venea şi din pricina apelor fluviului de la miazănoapte care creşteau şi se revărsau, umflate de zăpezile din timpul iernii sau a ploilor de primăvară, înecând ţarinile, după ce rupea stăvilarele pe care cu veacuri în urmă le ridicaseră oamenii,
257
pentru a se apăra împotriva lui. De fiecare dată oamenii năpăstuiţi îşi părăseau gospodăriile şi ţarina, ca să se întoarcă din nou la ea, dar Wang Lung se gândi de astă dată să pună temelie statornică averii lui, ca în anii grei de foamete să nu mai fie nevoit să-şi părăsească ţarina lui, şi să poată trăi cu ajutorul prisosului păstrat în jigniţe, din recolta anilor buni, până când năpasta va trece. Se aşternu deci pe muncă şi zeii fură de partea lui, căci şapte ani la rând recoltele fură bogate, aşa că Wang Lung şi oamenii lui scoaseră de la arie mai mult decât ar fi avut nevoie pentru hrana lor. În fiecare an tocmea tot mai multe ajutoare pentru lucrul din ţarina lui, iar în ziua când în curtea lui se găseau şase argaţi, începu să-şi clădească o casa nouă, în apropierea celei vechi, o odaie mare împrejmuită de o curte şi pe fiecare parte a acestei odăi, câte una mai mică. Casa o acoperi cu şindrilă, dar pereţii casei celei noi erau tot din pământ bătut, adus din ţarină, doar că erau spoiţi în alb şi curaţi. El şi familia lui se mută în casa aceasta, iar argaţii şi Ching care era căpetenia lor se aşezară în casa cea veche din faţă. Până să ajungă lucrurile aci, el încercase demult pe Ching şi se încredinţase că vecinul său este om cinstit şi de credinţă, aşa că-l numi căpetenia lucrătorilor şi argaţilor şi ispravnic peste toată averea lui, şi-l plătea omeneşte pentru
258
treaba ce i-o făcea, dându-i doi arginţi pe lună, în afară de hrană. Dar oricât ar fi stăruit Wang Lung, ca el să mănânce şi să se odihnească, ar fi fost peste putinţă ca Ching să pună carne pe el, căci rămăsese tot chircit şi sfrijit ca şi înainte de asta, şi tot atât de serios. Cu toate acestea lucra din zori şi până în noapte, vorbind cu glasul domolit, când se întâmplă să-l întrebe câte ceva, dar simţindu-se mult mai mulţumit, când nu-l întrebau nimic şi putea să tacă. Îl vedeai ceasuri nenumărate plecându-se în holdă şi lovind cu săpa în pământ, iar în zori sau la apusul soarelui trecea cu cobiliţa pe umăr, ducând apă sau gunoi, ca să-l împrăştie în straturile de legume. Totuşi Wang Lung ştia că dacă se va întâmplă ca unul dintre lucrătorii sau argaţii lui să trândăvească prea îndelung în umbra curmalilor din marginea ţarinei, sau să mănânce mai mult decât partea lui din strachina împrejurul căreia se aşezau lucrătorii sau îşi poftea în taina femeia şi copiii să fure câte o mână de grâu sau de orez de la arie, în timpul treieratului, la sfârşitul anului când stăpân şi slugă se aşezau alături la ospăţul Sărbătorii Secerişului, Ching se va apropia de el şi-i va spune în şoaptă: „Pe cutare sau cutare să nu-l mai pristui în areatul curţii tale, în anul ce vine…” Părea că mâna de fasole şi pumnul de sămânţă ce-l
259
schimbaseră oamenii aceştia doi între ei, îi apropiase unul de altul şi-i înfrăţise, doar că Wang Lung care era mai tânăr, ţinea loc de frate mai mare, iar Ching nu uita niciodată, că el este argatul cu simbrie în casa care nu era casa lui. Pe la sfârşitul anului al cincilea, Wang Lung nu mai lucra decât rare ori în ţarină, căci averea lui sporise atât de mult, încât tot timpul trebuia să şi-l petreacă urmărind preţurile pieţei şi vânzarea recoltelor sau cu poruncile ce trebuia să le împartă oamenilor săi. În treburile lui de acuma simţea foarte mult neajunsul izvorât din neştiinţa lui de carte şi lipsa cunoaşterii semnelor trase pe hârtie cu penelul de tuş. Dar mai ales se simţea ruşinat, când se întâmpla să se găsească în magazinele unde se cumpărau şi se vindeau recoltele. Şi trebuia să încheie câte un contract pentru cutare sau cutare cantitate de grâu sau orez şi el trebuia să spună negustorilor fuduli de la oraş, cu toată sfiala: — Domnule, ai bunătatea şi citeşte-mi contractul, deoarece eu sunt un nătâng. Îi era mult mai ruşine când trebuia să-şi semneze numele în josul contractului şi vedea pe câte un netrebnic de ajutor al negustorului că ridică dispreţuitor din sprâncene şi după ce freacă penelul pe bucăţica umedă de tuş, îi semnează
260
numele în locul său; dar starea lui i se părea şi mai umilitoare când îl auzea întrebând: — Ce semn să pun pentru Lung, semnul balaurului sau semnul surzeniei? aşa că n-avea încotro şi trebuia să-i răspundă umilit: — Pune-l dumneata pe care-l vrei, căci eu sunt atât de nătâng, încât nu ştiu să-mi iscălesc nici numele! Într-un rând, pe vremea secerişului, când tocmai se întorcea acasă – după ce auzise hohotele batjocoritoare ale ajutoarelor unui negustor de cereale care în timpul prânzului n-aveau de lucru şi stăteau moleşiţi de căldură ascultând la tot ce se întâmplă împrejurul lor, deşi niciunul dintre ei nu era mai în vârsta decât feciorii lui – Wang Lung se simţi cuprins de mânie şi-şi zise: „Fără îndoială niciuna dintre găgăuţele acestea de la oraş nu are nici atâta pământ cât calcă odată în picioare, dar cu toate acestea îşi închipuie că mă poate lua în bătaie de joc, din pricină că eu nu înţeleg tâlcul semnelor trase cu penelul pe un petec de hârtie”. Dar după ce-i mai trecu supărarea îşi zise: „Adevărat este, că pentru un om ca mine e ruşinos să nu ştie nici scrie, nici citi. Voi lua pe feciorul meu cel mai mare de la lucrul ţarinei şi-l voi da să înveţe carte la şcoala de la oraş, aşa că dacă se va întâmplă ca de aci înainte să mă duc la târg şi să vând sau să cumpăr ceva, contractul
261
să-l poată citi şi semna el în locul meu, ca astfel să se sfârşească odată pentru totdeauna cu batjocura asta la adresa mea care sunt om cu avere”. Gândul acesta i se păru foarte la locul lui şi în aceeaşi zi chemă pe fiul său cel mare la sine, un băiat înalt şi subţirel, în vârstă de doisprezece ani, care semăna cu maică-sa, având umerii obrazului puternici şi repeziţi înainte şi picioarele tot atât de mari ca şi ea, dar avea ochii ageri ai tatălui său, şi când îl văzu că s-a oprit în faţa sa, Wang Lung îi spuse: — De azi încolo nu vei mai ieşi la muncă în ţarină, căci în familia mea am nevoie de un cărturar care să citească pentru mine contractele şi să-mi iscălească numele, ca să nu mai fiu umilit de cei de la oraş. Tânărul se aprinse la obraz şi ochii îi străluciră. — Tată, zise băiatul, de doi ani încheiaţi nu mă gândesc decât la asta, dar n-am îndrăznit să vorbesc în faţa ta. Când auzi de cele întâmplate, băiatul cel mai mic se arătă şi el în faţa părintelui său şi începu să se vaiete şi să scâncească, aşa cum avea obiceiul, căci de mic fusese gălăgios şi nemulţumit, când se întâmpla să i se năzare că ceea ce i se dă lui, e mai puţin decât ceea ce a primit fratele său, aşa că şi de astă dată veni cu ponos: — În cazul acesta nici eu nu voi mai ieşi la lucru în ţari-
262
nă, căci nu se cade ca fratele meu să se odihnească, stând pe scaun, iar eu să asud în ţarină, lucrând ca un rob, căci şi eu sunt fiul tău cel mai mic, ca şi el. Wang Lung nu era omul care să asculte în tăcere şi nepăsare astfel de scânceli, aşa că se învoia întotdeauna la ceea ce-i cerea, dacă se întâmpla ca băiatul să fie destul de stăruitor şi de încăpăţânat în ceea ce avea de gând; prin urmare se grăbi şi de astă dată să-i răspundă: — Bine, bine fiule; veţi pleca amândoi la oraş, şi dacă cerul neîndurat va găsi cu cale sa ia pe unul dintre voi, va rămâne cel puţin unul care să fie destul de învăţat, pentru a încheia afacerile în numele meu. Altfel trimise pe soţia lui la oraş, ca să cumpere un val de pânză şi să facă feciorilor săi câte un halat lung, iar el se duse la o prăvălie unde se vindea hârtie şi tuş. De aci cumpără două turte de tuş şi penelurile de trebuinţă; deşi el nu se pricepea la astfel de lucruri, dar fiindu-i ruşine să spună negustorului adevărul, se uita cu neîncredere la marfa pe care o scotea, ca să i-o arate, în cele din urmă sfârşiră cu toate pregătirile ce le aveau de făcut şi hotărâră să-şi trimită copiii la o mică şcoală din apropierea porţii oraşului. Şcoala aceasta era ţinută de un om bătrân care pe vremuri încercase, fără să reuşească să-şi ia licenţa la şcoala Statului. Prin urmare aşezase laviţe şi mese în tinda
263
casei sale, unde pentru o mică sumă de bani ce o primea în fiecare zi de sărbătoare, învăţa copiii oamenilor cărţile clasice, bătându-i cu evantaiul său uriaş, când se întâmpla să fie leneşi sau când nu erau în stare să repete paginile din cartea la care buchiseau din zori până la apusul soarelui. Copiii nu mai aveau răgaz să răsufle, decât în timpul zilelor calde ale primăverii şi toamnei, când bătrânul după ce mânca de amiază, începea să moţăie şi toată odaia răsuna de sforăitul lui. Copiii începeau să vorbească în şoaptă, desenau tot felul de năzbâtii pe care şi le treceau din mână în mână, sau urmăreau muştele care bâzâiau împrejurul învăţătorului şi făceau rămăşaguri, dacă musca îi va intra în gura căscată sau nu. Dar când se întâmpla ca bătrânul să deschidă ochii pe neaşteptate – căci niciodată nu puteai şti dinainte când va deschide ochii, repede şi pe furiş, ca şi când nici n-ar fi dormit – fără ca ei să-şi dea seama că i-a văzut, începea să-i pocnească unul după altul în creştetul capului. Când vecinii auzeau pocnetul evantaiului şi ţipetele copiilor, se uitau unul la altul şi spuneau: „La urma urmelor, bătrânul este un învăţător priceput”. Tocmai de aceea alese şi Wang Lung şcoala aceasta, fiind cea mai potrivită pentru feciorii lui, ca să înveţe carte. În prima zi de şcoală, când îi luă cu el, Wang Lung apucă pe potecă înaintea lor, căci cine a mai pomenit ca părin-
264
tele să meargă împreună cu feciorii lui alături, ducând în mână o basma de ouă proaspete pe care le dădu învăţătorului. Wang Lung rămase sfios în faţa ochelarilor lui de aramă, a hainei negre şi lungi cu care era îmbrăcat şi a evantaiului uriaş pe care nu-l lăsa din mână nici în timpul iernii, aşa că se ploconi în faţa lui şi-i spuse: — Iată domnule, ţi-am adus aceşti doi netrebnici feciori ai mei. Cred că ar fi peste putinţă să le bagi ceva în căpăţâna lor de lemn, decât cel mult cu bătaia, aşa că dacă vrei să-mi faci pe voie, croieşte-i, ca să se deprindă la învăţătură. Cei doi băieţi se opriseră şi se uitau la copiii de pe laviţele din odaie, iar copiii se uitau la ei. Întorcându-se singur spre casă, după ce lăsă cei doi feciori ai lui la şcoală, simţi cum pieptul i se umflă de mândrie, căci în toată şcoala nu văzuse niciun băiat care să se poată asemăna cu feciorii lui, care erau înalţi, bine legaţi şi cu obrajii arşi de soare. Când dădu să iasă pe poarta oraşului, se întâlni cu un vecin care tocmai venea de acasă şi la întrebarea pusă de omul acesta, îi răspunse: — Astăzi mă întorc acasă, de la şcoala unde învaţă feciorii mei. Apoi văzându-l că se uită la el mirat, adăugă cu prefăcută nepăsare: Nu mai am nevoie de ei la lucrul din ţarină, aşa că vor putea învăţa atâtea semne, câte le încape
265
în piele. Dar după ce porni din nou la drum, îşi zise; „Nu m-aş mira deloc, dacă după atâta învăţătură cel mai mare dintre feciorii mei va ajunge chiar dregător!” Din ziua aceea feciorii lui Wang Lung nu se mai numeau „cel mai mare” şi „cel mai mic” ci învăţătorul le dădu nume de şcoală, căci bătrânul după ce întrebă de ocupaţia părinţilor lor, le alese două nume: pe cel mai mare îl numi Nung En, iar pe cel mai mic Nung Wen şi primul cuvânt al acestor nume însemna, că părintele lor şi-a câştigat averea din rodul pământului.
Capitolul XVIII În felul acesta Wang Lung punea temelia trainică averii casei lui, iar când veni şi anul al şaptelea, după întoarcerea lor din miazăzi, apele fluviului din miazănoapte se revărsară din albie, din pricina ploilor prea îmbelşugate şi a zăpezilor din miazănoapte, unde erau izvoarele, şi rupând stăvilarele, se repeziră năprasnice şi înecară tot pământul din regiunea aceea. Wang Lung însă nu se sperie. Nu se sperie deşi două cincimi din pământul lui era acuma acoperit de apa care se urcase până la înălţimea umerilor unui
266
om voinic şi chiar mai sus decât atâta. În timpul celor din urmă săptămâni ale primăverii şi ch iar câteva zile din vară, apa crescu mereu, până când se aşternu ca o mare, frumoasă şi nemişcată, pe oglinda căreia, se vedeau tremurând norii călători, luna şi sălciile, cu trestii de bambus ale căror mlădiţe zvelte erau înecate de apă. Ici-colo se mai vedeau casele de lut, părăsite de stăpânii lor, până când apa le măcina încet din temelii şi începeau să se prăbuşească, pentru a se întoarce din nou în apa şi pământul din care au fost făcute. Aşa se prăbuşiră toate aşezările oamenilor care nu erau durate ca a lui Wang Lung, pe vârful unei coline, iar jur-împrejur colinele acestea se ridicau din apă, întocmai ca nişte insule. Oamenii plecau şi se întorceau de la oraş cu plutele sau cu bărcile şi erau mulţi între ei care mureau de foame, cum se întâmpla întotdeauna pe astfel de vremuri. Wang Lung însă sta liniştit. Negustorii de cereale îi datorau parale şi jigniţele lui erau pline de recolta celor din urmă doi ani, iar casele lui erau destul de sus, aşa că apa era departe şi nu le putea ajunge; prin urmare n-avea de ce să se teamă. Dar de vreme ce partea cea mai mare a pământului său nu se mai putea acuma lucra, începu să trândăvească mai mult decât trândăvise până acum în toată viaţa lui şi cum
267
pântecele îi era îngreunat de mâncare bună, după ce dormi până nu mai putu şi termină cu tot ce avea de făcut împrejurul casei, începu să se simtă neliniştit. Dar afară de asta mai avea în curte argaţi, tocmiţi cu anul, şi ar fi fost prostie din partea lui să lucreze el, iar cei care-i mâncau orezul, să trândăvească, aşteptând zi de zi retragerea apelor. Aşa că după ce le porunci să înlocuiască stuful acoperişului de la casa cea veche şi să cârpească acoperişul de şindrilă al casei noi prin care picura ploaia, după ce reparară sapele şi greblele, să scoată plugurile, să dea nutreţ vitelor şi să vadă de stolurile de raţe care înotau slobode, le porunci să împletească frânghii din fuioarele de cânepă – treburi pe care înainte de asta le făcea el singur, când nu avea ajutoare la lucrul ţarinei – văzu că n-are ce face acasă şi nu-şi mai găsea locul de neastâmpăr. Bărbatul însă nu este făcut să stea cât e ziua de lungă cu mâinile în brâu şi să se uite la apele care i-au înecat ţarina, nici să mănânce dintr-odată mai mult decât îi rabdă pântecele, iar după ce Wang Lung se sătura de somn, ar fi fost zadarnic să mai încerce să doarmă. Casa în care se plimba ca într-o cuşcă, era prea liniştită pentru un bărbat iute de fire, cum era el. Bătrânul slăbise mult, era aproape fără vedere şi surzise cu totul, aşa că nu mai era nevoie să stea cu el de vorbă, decât cel mult să-l întrebe dacă se simte
268
destul de bine, dacă vrea să mănânce ceva sau să bea un ceai. Wang Lung se simţea nemulţumit, din pricină că părintele său nu mai putea vedea cât este astăzi fiul său de bogat şi-l auzea mereu murmurând, când simţea că i-au pus frunzuliţe de ceai în castronul cu apă fierbinte; „un castron cu apă caldă ajunge, căci ceaiul este tot atât de preţios ca şi argintul”. Ar fi fost peste putinţă ca bătrânului să-i spună ceva, deoarece uita numaidecât ce-ai vorbit cu el şi trăia în lumea lui interioară, iar uneori îşi închipuia că este din nou tânăr şi în plinătatea puterilor, căci nu mai înţelegea decât foarte puţin din tot ce se petrecea în apropierea lui. Bătrânul şi fetiţa cea mai mare – care nici acuma nu scotea nicio vorbă ci sta lângă bunicul ei la soare ceasuri de-a rândul, frământând între degete o fâşie de pânză, împăturind-o şi despăturind-o, ca să se uite din nou la ea şi să zâmbească – ei doi n-aveau nimic de spus unui bărbat cu stare şi în toată puterea, cum era Wang Lung! După ce turna bătrânului său părinte ceaiul în castron şi-şi trecea mâna peste obrazul fetiţei, care se uita la el cu acelaşi zâmbet trist ce i se ştergea atât de repede de pe obraz, lăsând-o cu ochi tulburi şi fără strălucire, lui nu-i mai rămânea nimic. După ce pleca de lângă ea, rămânea câteva clipe nemişcat, din pricina tristeţii cu care o văzuse că se
269
uită la el, apoi se întorcea spre cei doi copii ai lui pe care O-lan i-i născuse în aceeaşi zi şi care acuma zburdau veseli prin faţa casei. Dar un bărbat nu se poate mulţumi numai cu nebuniile copiilor mici, deoarece aceştia după câteva clipe de râsete ascuţite şi hârjoneli cu părintele lor, începeau din nou să se joace şi Wang Lung rămânea iarăşi singur, pradă neliniştii care-l chinuia. În astfel de împrejurări i se întâmpla să se uite şi la O-lan, soţia lui, cum s-ar uita un bărbat la o femeie al cărei trup îl cunoaşte în toate amănuntele şi s-a săturat de el, alături de care a trăit atât de aproape, încât ar fi peste putinţă să existe ceva în toată fiinţa ei ce ar putea să-i fie necunoscut şi nici n-ar putea să prezinte sau el să aştepte ceva nou de la ea, după atâţia ani de vieţuire împreună. De astă dată i se păru că se uită la O-lan pentru întâia oară în viaţa lui şi începu să-şi dea seama că ea era o femeie pe care ar fi fost peste putinţă să o vezi altfel decât era cu adevărat: o făptură banală şi proastă care robotea cât era ziua de lungă, fără să-i pese de felul în care lumea se uită la ea. Văzu pentru întâia dată că părul soţiei lui era castaniu şi aspru şi obrazul ei bucălat cu pielea spuzită, era lipsit de expresie, că trupul şi membrele ei erau ciolănoase şi fără farmec. Sprâncenele ei erau zbârâite şi părul i se
270
rărise, buzele ei erau groase, iar mâinile şi picioarele mari şi neîngrijite. Uitându-se în felul acesta la ea şi văzând-o cum n-o văzuse încă niciodată, îi spuse răstit: — Dacă te-ar vedea cineva acuma, şi-ar închipui despre tine că eşti soţia unui om de rând, nu a unui om bogat care trebuie să ţină argaţi, ca să-şi poată lucra pământul pe care-l stăpâneşte. I se întâmpla pentru întâia dată să-i vorbească despre felul în care o vedea el, aşa că femeia se mulţumi să-i răspundă cu acelaşi zâmbet domolit şi îndurerat de totdeauna. Sta, pe o lăvicioară şi cosea cu un ac lung tălpile unui papuc, dar când îl auzi vorbind, rămase cu acul în mână şi se uită la el cu gura căscată, aşa că i se vedeau dinţii înnegriţi. Dar numaidecât îşi dădu seama că el se uitase de astă dată la ea, aşa cum se uită bărbatul la o femeie, şi pe obrazul ei cu oasele repezite înainte, se văzu o rumeneală ca de flacără când o auzi că-i răspunde: — Din ziua când am născut pe aceştia doi din urmă, eu nu mă mai simt bine. Parcă aş avea o copaie de jăratic în pântece. Băgă de seamă că în simplitatea ei, soţia lui îşi închipuia despre el că vrea să-i facă imputări, din pricină că în cei şapte ani din urmă nu-i mai născuse niciun copil, aşa că-i răspunse mult mai aspru decât ar fi dorit:
271
— Nu s-ar putea să cumperi şi tu puţin ulei şi să-ţi dai pe păr şi să-ţi faci un halat nou din stofă neagră, cum au celelalte femei de seama ta? Nici papucii cu care eşti încălţată nu se potrivesc pentru soţia unui om bogat, cum eşti tu acuma. Dar femeia nu-i mai răspunse nimic ci se uită la el umilă şi, fără să ştie ce face, îşi duse picioarele unul după altul şi le ascunse sub lăvicioara pe care era aşezată. Dar cu toate că în sufletul său se simţea ruşinat de vorbele pe care le spusese acestei femei, care de ani de zile îl urmase în toate părţile, ca un câine credincios, şi-şi aducea aminte că pe vremea când era sărac, femeia aceasta se ridica chiar a doua zi din patul lăuziei şi venea ca să-l ajute la lucrul câmpului, îi era totuşi peste putinţă să-şi stăpânească nemulţumirea ce o simţea cum se îngrămădeşte în sufletul său, şi continuă fără cruţare, chiar împotriva dorinţei lui: — M-am trudit din greu şi am făcut avere, aşa că aş vrea ca soţia mea să nu arate ca o bădărană. Pe urmă picioarele acestea ale tale… Se opri. Începu să-şi dea seama că vorbele lui sunt îngrozitoare, dar mai îngrozitoare decât orice, erau picioarele ei încălţate în papucii hăbuciţi de pânză şi se uită la picioarele ei înfuriat, aşa că femeia şi le retrase şi mai adânc sub laviţă. Pe urmă îndrăzni să-i spună în şoaptă:
272
— Maică-mea m-a vândut de mică, aşa că nu a mai putut să mi le lege. Dar eu voi lega picioarele fetiţei noastre – ale fetiţei cele mici, le voi lega. El însă îi întoarse spatele, căci se simţea ruşinat din pricina supărării lui neaşteptate şi era supărat văzând-o că ea nu-i răspunde cu supărare, ci se uită la el speriată. Îşi îmbrăcă halatul cel negru nou şi strigă încruntat: — Mă duc la ceainărie, să văd poate mai aflu ceva noutăţi. În casa mea ar fi peste putinţă să văd altceva decât netoţi, un moşneag neputincios şi doi copii. În timp ce se îndrepta spre oraş, supărarea lui începu să clocotească şi mai întărâtată, deoarece îşi aduse aminte că ar fi fost peste putinţă ca vreodată să poată cumpăra tot pământul pe care-l avea acuma, dacă n-ar fi fost O-lan care luase odoarele acelea din casa bogatului şi dacă ea nu i lear fi dat lui, când i-a poruncit. Dar când îşi aduse aminte de toate acestea, se supără şi mai rău şi-şi zise, ca pentru a răspunde revoltei din sufletul său: „Aşa o fi, dar vezi că nici ea nu a ştiut atunci ce face. Le-a luat pentru că le-a văzut strălucind, întocmai cum un copil ar băga mâna întrun borcan cu bomboane roşii şi verzi, şi le-ar fi purtat toată viaţa în sân, dacă se întâmpla să nu dau eu de urma lor”. Se întrebă oare mai poartă şi astăzi cele două mărgăritare în sân. Dar de unde înainte de asta se gândea cu plăcere şi
273
încerca să-şi închipuie cum arată sânii soţiei lui, de astă dată îi fu silă să se gândească la aşa ceva, deoarece din pricina copiilor, sânii ei se fleşcăiseră şi-i atârnau pe piept, fără niciun fel de farmec, aşa că mărgăritarele între sânii ei i se părea faptă prostească şi lipsită de cumpăt. Dar toate aceste amănunte ar fi fost lucru de nimic, dacă s-ar fi întâmplat ca Wang Lung sa fie şi astăzi om sărac, sau dacă ţarinile lui n-ar fi fost înecate de ape. Dar acuma el avea bani, în pereţii casei lui avea argint ascuns şi tot aşa sub o scândură din duşumelele casei lui cele noi, avea ascuns, un săculeţ cu arginţi; într-o cârpă din lada aşezată în odaia în care dormea împreună cu soţia sa, avea legat un maldăr de argint; în saltelele pe care dormeau şi în rogojina din faţa patului, cususeră bani de argint şi chimirul cu care era încins, plesnea de banii de care nu ducea lipsă niciodată. Prin urmare astăzi în loc să i se mai pară că argintul cheltuit este întocmai ca sângele ce i se scurge dintr-o rană, când punea mâna pe el, i se părea că-i arde degetele şi căuta să-l cheltuiască mai pe una mai pe alta, aşa că nu mai ţinea socoteală de cheltuielile ce le făcea, ci se gândea la tot ce ar putea face, pentru ca să se poată bucura cât mai mult de zilele bărbăţiei lui. Astăzi nimic nu i se părea atât de bun, ca înainte de asta. Ceainăria în care până acuma intrase cu sfială, căci ştia că
274
el nu este altceva decât un biet om de la ţară, acum i se părea murdară şi nevrednică de un om ca el. Pe vremuri nimeni nu-l cunoştea în această ceainărie, iar băieţii de serviciu se purtau necuviincios cu el; dar astăzi, când intra, vedea că oamenii încep să-şi dea cu coatele şi-i auzea spunându-şi în şoaptă: — Io-te c-a intrat Wang, cel din satul Wang, ţăranul care a cumpărat pământul familiei Hwang, în anul de foamete, când a murit Stăpânul cel Bătrân al acestei case. Acum e om bogat. Auzindu-i ce vorbesc, Wang Lung se aşeza la masă, prefăcându-se nepăsător, dar inima îi sălta de mulţumire când se gândea, cât de departe ajunsese. Dar astăzi când avusese schimbul de vorbe cu soţia lui, nu-i mai făcu plăcere nici respectul cu care văzu că-l primeşte lumea şi după ce se aşeză la masă începuse să-şi bea întunecat ceaiul, zicându-şi că în lumea aceasta nimic nu se poate să fie atât de bun, cum şi-a închipuit el. Pe urmă cu totul pe neaşteptate se gândi la sine însuşi: „Dar de ce vin eu să-mi beau ceaiul aici, în prăvălia aceasta al cărei stăpân este un bărbat saşiu care câştigă mult mai puţin decât câştigă un argat de la curtea mea; tocmai eu care sunt om cu stare şi am doi feciori cărturari? Sări în picioare şi aruncând banul pe masă, ieşi din ceai-
275
nărie, înainte ca cineva să-i mai poată spune vreo vorbă. Începu să rătăcească în lungul străzilor oraşului, fără să ştie nici el însuşi ce urmăreşte. Trecând pe lângă şatra unui povestitor, se aşeză şi el pe capătul unei laviţe pline de oameni şi ascultă balada pe care o recita omul acesta, din viaţa de demult a celor Trei Domnii, când războinicii erau bărbaţi viteji şi plini de vicleşuguri. Dar şi aci se simţi neliniştit şi ar fi fost peste putinţă să-l prindă vraja baladei pe care o asculta, cum prinsese pe ceilalţi ascultători, iar gongul pe care-l bătea povestitorul, începuse să-l plictisească, aşa că se ridică de pe laviţă şi porni din nou. În oraş se găsea şi o ceainărie nouă pe care o deschiseseră de curând nişte oameni din miazăzi care se pricepeau la astfel de treburi. Wang Lung trecuse în câteva rânduri prin faţa acestui local, dar se cutremurase gândindu-se la bănetul ce se cheltuia aici, la mesele de joc, în desfrâu şi cu femei stricate. Dar astăzi, chinuit de neliniştea pricinuită de trândăvie şi ca să-şi amuţească mustrările ce le simţea în adâncul sufletului său, din pricină că fusese nedrept faţă de soţia lui, porni de-a dreptul spre localul acesta. Din cauza neliniştii ce clocotea într-însul, simţea nevoia să vadă şi să audă ceva cu totul nou. Trecu pragul ceainăriei şi se pomeni într-o sală strălucitoare, plină de mese şi cu obloanele deschise în partea dinspre stradă, dar deşi părea
276
îndrăzneţ în mişcări, căută să fie şi mai îndrăzneţ decât era cu adevărat, căci în inima lui se simţea cutremurat de sfială, când îşi aducea aminte că abia acum câţiva ani el nu era altceva decât un biet plugar, a cărui întreagă avere nu întrecea un ban de argint sau cel mult doi, un om de la ţară care ţinuse de coarnele plugului şi trăsese chiar la o ricşă pe străzile unui oraş din miazăzi. La început nu scoase nicio vorbă în ceainăria aceasta mare, ci-şi plăti ceaiul fără să zică nimic şi începu să-l bea, uitându-se mirat împrejurul său. Ceainăria aceasta avea o sală uriaşă, cu tavanul aurit, proptit pe coloane, iar pe pereţi atârnau suluri de mătase albă, zugrăvite cu chipuri de femei. Wang Lung începu să se uite la femeile acestea pe furiş şi cu toată băgarea de seamă, dar se părea că toate trebuie să fie făpturi de vis. În prima zi când intră în localul acesta, se uită la chipurile femeilor şi după ce-şi bău ceaiul, plecă. Dar în fiecare zi, câtă vreme ţarinile lui fură acoperite de apă, veni în localul acesta unde îşi cumpăra câte un castron de ceai şi în timp ce-l bea, se uita la chipurile acestor femei frumoase, şi în fiecare zi întârzia tot mai mult, căci n-avea nimic de făcut nici în ţarină şi nici acasă. În felul acesta ar fi putut intra multe zile la rând în local, fără să-l bage nimeni în seamă, căci cu tot argintul său ascuns în
277
secrete locuri, el era singurul care intra în localul acesta îmbrăcat în haine de pânză, în loc de mătase şi mai purta coada pe spate, aşa cum nu se mai obişnuia între oamenii de la oraş. Dar într-o seară, cum sta aşa şi-şi bea ceaiul la o masă din fundul localului, văzu pe cineva coborând scara îngustă care ducea de la poala peretelui din fundul sălii, spre catul de sus al casei. În tot oraşul clădirea aceasta era singura cu două caturi, afară de Pagoda de la Apus care avea cinci caturi şi era în faţa porţii din cealaltă parte a oraşului. Dar pagoda aceasta se îngusta cu fiecare cat aşezat deasupra, pe când catul de sus al ceainăriei era de formă pătrată şi tot atât de mare ca şi sala de jos. Seara, prin ferestrele deschise ale catului de sus, se auzeau în stradă cântece domoale de femei şi râsete stăpânite, petrecute de melodia alăutelor pe care mâinile delicate ale femeilor le ciupeau de strune. Cântecele se auzeau din stradă, mai ales după ce trecea miezul nopţii, cu toate că din locul unde era aşezat Wang Lung acuma, nu se putea auzi nimic, deoarece totul era amuţit de ţăcănitul zarurilor şi al pietrelor de domino aruncate pe mese, sau de glasurile oamenilor care discutau, sorbindu-şi ceaiul. Astfel în seara aceasta Wang Lung nu auzi scârţâitul treptelor scării din dosul lui şi încredinţat că în localul
278
acesta nu se poate să-l cunoască cineva, tresări speriat, când simţi că cineva îi pune mâna pe umăr. Când ridică ochii, în faţa lui văzu chipul prelung al unei femei frumoase care nu era altcineva decât Cucu, femeia în mâinile căreia lăsase odoarele, în ziua când cumpărase pământul, aceeaşi femeie care apucase pe Bătrânul Stăpân de mâna tremurândă, ca să-l ajute să pună pecetea pe actele de vânzare, acolo unde trebuia. Când îl văzu, femeia începu să râdă, pe urmă râsul ei ascuţit se stinse în şoaptă: — Ia le uită, Wang Lung, plugarul! zise ea stăruind cu voită răutate asupra cuvântului plugar. Cine ar fi crezut că te voi putea întâlni tocmai aici! Wang Lung se simţi îndemnat să dovedească acestei femei cu orice preţ, că el nu este numaidecât un simplu om de la ţară, de aceea începu să râdă şi-i răspunse cu glasul mai ridicat decât ar fi trebuit: — Cum adică, poate crezi că banii mei nu sunt tot atât de buni pentru a fi cheltuiţi, ca ai oricăruia? Ori, nu se întâmpla ca mie să-mi lipsească aşa ceva, tocmai acum. Am avut mult noroc în viaţa mea şi am strâns avere frumoasă. La aceste cuvinte Cucu se opri în faţa mesei lui şi ochii ei prelungi luciră ca ai unui şarpe, iar glasul îi deveni catifelat, ca mirul scurs dintr-un ulcior.
279
— Îmi închipui că asta o ştie toată lumea! Dar unde crezi că şi-ar putea cheltui un bărbat argintul ce-i prisoseşte, decât cel mult într-un local ca acesta, unde vin oameni bogaţi şi tineri, ca să se ospăteze şi să se desfete, în dragă inimă? Nu se mai găseşte nicăieri un vin ca cel pe care-l avem noi – ia spune Wang Lung, l-ai gustat vreodată? — Până acum n-am băut decât ceai, răspunse Wang Lung şi se simţi puţin ruşinat. N-am pus încă gura pe vin şi nici mâna pe zaruri. — Ceai! se miră femeia şi începu să râdă ascuţit. Bine, dar avem vin de oase de tigru şi vin din roua zorilor, vinuri parfumate de orez – ce te face să bei ceai? Iar când văzu pe Wang Lung că pleacă bărbia în piept, adăugă cu glasul domol şi plin de ispite: — Cred că nici nu te-ai uitat la nimic împrejurul dumitale, nu-i aşa? N-ai strâns nicio mână mică şi parfumată şi nici n-ai simţit pe obrazul dumitale obrazul catifelat îl unei fete? Wang Lung plecă fruntea şi mai jos şi simţi că i-a năvălit sângele în obraz, ca şi când lumea dimprejurul lor s-ar fi uitat la el în bătaie de joc şi ar fi ascultat la ce spune femeia. Dar când îndrăzni să ridice din nou privirea, constată că nimeni nu le dă nicio atenţie şi ţăcănitul zarurilor porni din nou, aşa că îndrăzni să îngâne:
280
— Nu… nu m-am gândit până acum la aşa ceva… am luat numai ceai… Femeia începu să râdă din nou, apoi îi făcu semn spre sulurile de mătase zugrăvită şi spuse: — Uite-le colo, acestea sunt portretele lor. Alege-ţi pe cea care vrei să o vezi şi pune banul de argint aici în pa lmă, ca să ţi-o aduc numaidecât. — Cele de colo? întrebă Wang Lung mirat. Eu credeam că acestea sunt chipurile unor femei de care nu se găsesc decât în vis; chipuri de zeiţe din munţii Kwen Lwen, despre care vorbesc cei care cântă balade în pieţe. — Adevărat este că sunt femei de vis, încuviinţă Cucu înveselită, dar visurile acestea pot deveni aievea, în schimbul a câţiva bani de argint. Pe urmă făcu semn oamenilor de serviciu care stăteau în apropiere şi dădu din cap spre Wang Lung, ca şi când ar fi fost unul despre care ar fi spus: „Acesta este un bădăran de la ţară!” Wang Lung însă începu să se uite la chipurile zugrăvite pe sulurile de mătase, cu alţi ochi decât până acuma. Vasăzică dincolo de scara aceea îngustă, care ducea la catul de sus, femeile acestea trăiau în carne şi oase, şi la ele se duceau bărbaţii – altfel de bărbaţi decât era el însuşi, dar în orice caz tot bărbaţi erau şi aceştia. De, dacă s-ar întâmpla ca el să nu fie cel care era – un om cumsecade şi muncitor
281
care avea o nevastă şi feciori – care femeie… să zicem că l-ar întreba cineva ca pe un copil, să-şi aleagă o jucărie, pe care ar alege-o dintre chipurile acestea? Se uită la fiecare chip cu toată băgarea de seamă şi îndelung, ca şi când ar fi fost aievea. Până acuma toate i se păruseră la fel de frumoase, înainte de a se gândi să-şi aleagă şi el una. Dar acuma vedea limpede că sunt unele mai frumoase decât altele, aşa că alese trei care erau mai frumoase şi din acestea trei, alese din nou pe cea mai frumoasă, o făptură mică şi zveltă, cu un trup ca o nuia de bambus, cu un obrăjor ca de pisicuţă şi o mână mică, încleştată pe lujerul unei flori de lotus, o mână tot atât de delicată ca şi ramura unei frunze de ferigă, înainte de a fi bătută de arşiţă. Se uită la ea îndelung şi uitându-se, simţi cum îi zvâcneşte sângele în vine, parcă ar fi fost aprins de o băutură fermecată. — Este ca floarea de pe ramurile unui gutui, zise el cu glas tare, dar auzindu-şi cuvintele, se sperie şi-i fu ruşine, aşa că se ridică de la masă şi punând banul pentru ceai, ieşi în strada care acuma era întunecată şi plecă spre casă. Dar în largul câmpului şi pe deasupra apei văzu cum tremura lumina de lună, un văl uşor de ceaţă ca argintul, iar în trupul lui simţi, cum sângele zvâcneşte pe ascuns fierbinte şi grăbit.
282
Capitolul XIX Dacă s-ar fi întâmplat ca acuma apele să se fi retras, de pe pământul lui Wang Lung, lăsând ţarina umedă şi pâclită de negura ridicată de dogoarea razelor de soare, aşa, ca după câteva zile să fie tocmai potrivită pentru arat… grăpat şi semănat, el nu s-ar mai fi întors niciodată pe la ceainăria cea mare. Tot aşa, dacă i s-ar fi îmbolnăvit un copil sau bătrânul său părinte s-ar fi mutat dintre vii, Wang Lung ar fi fost preocupat de alte griji şi ar fi uitai de obrazul acela mic pe care-l văzuse zugrăvit pe sulul de mătase şi de trupul zvelt ca o trestie de bambus al femeii. Dar afară de vântul căldicel care începea să adie pe înserat, oglinda apei sta nepăsătoare şi nemişcată, bătrânul moţăia la soare, cei doi feciori ai lui plecau de acasă în zori şi se întorceau de la şcoală pe înserat, aşa că Wang Lung alerga neliniştit prin casă, ferindu-se de ochii lui Olan care se uita la el mâhnită, văzându-l că nu-şi mai găseşte astâmpăr şi că se aşază pe câte un colţ de scaun, ca să se ridice numaidecât şi nici nu gustă ceaiul pe care i l-a pregătit şi nu fumează luleaua, pe care i-a aprins-o. La sfârşitul unei zile lungi, din a şaptea lună, o zi care i se
283
păru mai lungă decât toate celelalte, când înserarea coborâse plină de miresme şi şopote ridicate din largul apelor moarte, el se opri în pragul casei sale, apoi se întoarse în loc şi fără să mai zică nimic, intră în odaie şi după ce se îmbrăcă în halatul cel nou şi lucitor pe care i-l făcuse Olan să-l poarte numai în zile de sărbători, plecă de acasă, apucând pe poteca din marginea apei şi o luă de-a lungul ţarinei. Gând ajunse la poarta întunecată a oraşului, trecu fără să se mai oprească şi porni în lungul străzilor care-l duceau spre localul cel nou al ceainăriei. În sala cea mare aprinseseră toate luminile; din tavan atârnau lămpi de petrol din acelea care se găsesc numai în oraşele străine de pe litoral, şi la mese erau adunaţi bărbaţi care beau şi stăteau de vorbă, cu hainele descinse, pentru a se răcori în adierea vântului de seară, şi în toate părţile se auzeau fâşâind evantaie şi gâlgâitul râsetelor ce năpădeau în stradă. Toată mulţumirea pe care o gustase Wang Lung până acum, muncindu-şi ţarina acasă, era îngrămădită între cei patru pereţi ai sălii acesteia unde se adunau bărbaţii ca să stea de vorbă, să râdă, să joace, dar fără să se gândească vreodată şi la muncă. În faţa intrării Wang Lung fu cuprins de sfială şi se opri în pragul ceainăriei, învelit în lumina ce năpădea pe uşile deschise. Poate oprindu-se aici, ar fi întârziat câteva clipe
284
şi ar fi pornit din nou la drum, deoarece se simţea speriat în inima lui şi lipsit de îndrăzneală, cu toate că sângele îi vâjâia năvalnic prin trup, dar din umbra peretelui văzu că se desprinde o femeie care se apropie de el şi femeia asta era Cucu. Nu ştia cine este, dar văzând că în faţa localului s-a oprit un bărbat, se apropie de el, căci meseria ei era să momească bărbaţii pentru femeile din local. Când îl recunoscu, ridică din umeri şi exclamă: — Aa, e plugarul! Vorbele ei pline de batjocură înţepară pe Wang ca un vârf de cuţit şi supărarea neaşteptată ce puse imediat stăpânire pe el, îi dădu îndrăzneala, care altfel i-ar fi lipsit, aşa că-i răspunse: — Şi dacă sunt plugar, asta înseamnă că eu nu pot intra în localul acesta şi nu pot face şi eu ceea ce fac şi ceilalţi bărbaţi? Femeia dădu din nou din umeri şi-i răspunse râzând: — Dacă ai şi dumneata arginţii pe care-i au ceilalţi, poţi face tot ce fac ei. Ar fi avut poftă să-i dovedească numaidecât că el e destul de puternic şi de bogat, pentru a face tot ce pofteşte, tocmai de aceea băgă mâna în brâu şi scoase un pumn de arginţi, apoi o întrebă: — Ce zici, ajunge sau n-ajunge?
285
Femeia holbă ochii la arginţii din palma lui şi se grăbi să-i răspundă: — Intră şi spune-mi pe care o doreşti! Dar fără să-şi dea seama de ce face, Wang, Lung îngână: — De, nici eu nu prea ştiu dacă doresc vreuna dintre ele. Dar în aceeaşi clipă simţi cum dorinţa căreia nu i se mai putea împotrivi, începe să pună stăpânire pe el şi adăugă: Pe cea mică – cea cu bărbia ascuţită şi obrăjorul mic, un obrăjor alb şi rumen, ca floarea de gutui cea care ţine în mână un boboc de floare de lotus. Femeia dădu din cap, fără să mai zică nimic, apoi îi făcu semn şi intră în local, făcându-şi loc printre mese, iar Wang Lung o urmă la oarecare depărtare. La început i se păru că toţi cei din local au ridicat capul şi se uită după el, dar după ce mai prinse puţină inimă, şi se uită împrejurul său, văzu că nimeni nu-i dă nicio atenţie, afară de unul care strigă: „Cum adică, este atât de târziu încât se pot vizita femeile?”, iar un altul îi răspunse: „Iată unul care pesemne este prea grăbit, ca să mai poată aştepta”. În timpul acesta ei ajunseseră la scara îngustă ce ducea spre catul de sus şi Wang Lung începu să urce cu greutate, deoarece i se întâmpla întâia dată în viaţa lui să urce scara din interiorul unei case. Dar după ce ajunseră sus, văzu că încăperea era ca şi o casă de lut, doar că i se păru foarte
286
sus, când trecu prin faţa unei fereşti şi se uită la cer. Femeia mergea înaintea lui, trecând printr-o sală întunecată şi strigă pe neaşteptate: — Iată, v-am adus cel dintâi bărbat din seara aceasta! Cât ai clipi în lungul pereţilor sălii se deschiseseră uşile camerelor şi în lumina ce năpădi dinăuntru apărură capetele fetelor, întocmai ca bobocii de floare în lumina de soare. Dar Cucu nu pregetă să le spună cu răutate: — Nu, nu pe tine… nici pe tine… pe niciuna nu vă caută nimeni! Bărbatul acesta a venit pentru mititica aceea cu obrazul rumen din Soochow… pentru Lotus! Sala se înfioră de chicotitul stăpânit al fetelor care începură să râdă batjocoritoare, iar una dintre fete, cu obrazul ca o floare de rodie, strigă în gura mare: — Pe acesta îl las bucuroasă lui Lotus – căci văd că miroase a pământ şi a usturoi! Wang Lung o auzi, dar nu crezu de cuviinţă să-i răspundă, cu toate că vorbele ei îl usturau ca o tăietură de cuţit, dar se temea că fata o fi având dreptate şi el arăta ceea ce este cu adevărat, un simplu plugar. Totuşi îşi continuă drumul cu mândrie, aducându-şi aminte de arginţii din chimir, iar după ce mai merse o bucată, femeia se opri în faţa unei uşi închise unde bătu cu latul palmei şi intră, fără să mai aştepte răspuns, apoi se pomeni în faţa unei fete
287
zvelte ca o nuia, care sta pe patul acoperit de o învelitoare roşie, înflorată. Dacă s-ar fi întâmplat să-i spună cineva, că în lume se găsesc şi mâini atât de mici ca acestea, nu l-ar fi crezut: mâini atât de mici, cu oase atât de fine şi degete atât de ascuţite, cu unghii lungi, vopsite în roşu întunecat, ca mugurii florilor de lotus. Tot aşa dacă i-ar fi spus că ar putea să fie picioare atât de mici, încălţate în papuci roşii de mătase care nu erau mai lungi decât degetul mijlociu al unui bărbat, picioare care se leagănă alintate, ca ale unui copilaş pe marginea patului – ar fi fost peste putinţă să creadă, că se poate şi aşa ceva. Se aşeză ţeapăn pe marginea patului alături de ea, apoi o privi de aproape şi băgă de seamă că era întocmai cum o văzuse în portretul din sala de jos, aşa că ar fi fost peste putinţă să nu o recunoască, dacă ar fi văzut-o în altă parte. Dar mai mult decât orice din toată fiinţa ei, mâinile semănau cu portretul, nişte mâini mlădii şi fine, albe ca laptele. Fata sta cu mâinile împreunate în poala rochiei de mătase roşie, dar el nici prin vis nu ar fi putut îndrăzni să-şi închipuie, că astfel de mâini ar putea fi atinse de o mână străină. Se uită la ea, cum se uitase şi la portretul ei şi văzu că trupul ei strâns în rochia de mătase roşie, era tot atât de subţire şi de fragil ca şi o mlădiţă de bambus; îi văzu
288
obrazul frumos şi ascuţit, pe deasupra gulerului alb de blană; ochii rotunzi de forma migdalelor, aşa că acum reuşi să înţeleagă şi el, ce spuneau rapsozii când cântau baladele frumuseţilor de altădată, femei cu ochii de forma migdalelor. În clipa aceasta i se părea că femeia din faţa lui nu este o făptură în carne şi oase, ci numai chipul zugrăvit al unei femei. Fata ridică mâna delicată şi mică, şi i-o puse pe umăr apoi coborî încet în lungul braţului, atât de încet, încât părea o nălucire. Dar deşi nu simţise niciodată o apropiere atât de delicată şi de uşoară, deşi i-ar fi părut peste putinţă să fie aievea, dacă nu i-ar fi văzut mâna cum coboară pe braţul său, se uita la mâna ei mică şi i se părea că pe urmele lăsate de ea, se aprind limbi de flacără care-i pătrund în carne; urmări cu privirea această mână, până când ajunse la marginea mânecii hainei, apoi o simţi că se opreşte sfioasă pe încheietura mâinii lui şi se cuibăreşte supusă în palma bătucită şi arsă de soare, începu să tremure din tot trupul, fără să ştie ce se întâmplă cu el. Apoi îi auzi râsul, un râs repede, uşor şi limpede, întocmai ca sunetul unor clopoţei de argint legănaţi de vânt în turnul unei pagode şi un glas sfios, cutremurat de veselia râsului, îi înfioră auzul: — O, tu bărbat voinic, cât eşti de nepriceput! Vrei să
289
stăm toată noaptea aşa pe marginea patului şi să te uiţi la mine? Îi apucă mâna în palmele amândouă, dar cu multă băgare de seamă, căci mâna ei i se părea ca o frunză delicată şi fragilă, o frunză fierbinte şi zvântată, apoi o privi rugător şi-i spuse: — Eu nu mă pricep la nimic – învaţă-mă ce trebuie să fac! Şi fata aşa făcu. Wang Lung începu să bolească, de boală mai grea decât ar fi în stare să bolească un bărbat. Până acuma suferise în timpul muncilor grele, prăjit de arşiţa soarelui, bătut de vânturile tăioase şi îngheţate, pornite din adâncul deşerturilor, suferise de foame în timpul cât ţarina lui nu vruse să rodească, şi suferise chinurile deznădejdii în timpul cât se trudise, fără ca în calea lui să răsară vreo rază de lumină, în oraşul acela din miazăzi. Dar până acum nu suferise niciodată atât de cumplit, cât suferea astăzi din pricina mâinii acestei fete cu trupul ca o nuia. Se ducea în fiecare zi la ceainărie; în fiecare seară aştepta, până când fata îl putea primi şi în fiecare noapte intra la ea. În fiecare noapte intra în odaia ei şi de fiecare dată devenea acelaşi om sfios de la ţară, care nu ştia cum trebu-
290
ie să se poarte de faţă cu o femeie, ci sta tremurând în apropierea uşii, sau se aşeza lângă ea pe marginea patului aşteptând semnalul râsului ei, ca apoi să se apropie de ea înfrigurat şi chinuit de foamea trupului, urmărindu-i fiecare mişcare, până când îşi desfăşura toată ispita farmecelor, întocmai ca o floare care-şi desface petalele şi aşteaptă să o rupi de pe tulpină, ca apoi să-l primească în braţele ei. Dar cu toate acestea nu se putea sătura niciodată de ea, căci pleca de lângă ea întotdeauna înfrigurat şi însetat, chiar atunci când o lăsa supusă dorinţelor lui. Când îşi adusese pe O-lan în casă, apropierea ei fusese desfătare pentru trupul lui şi se repezise la ea cu lăcomia caracteristică fiarei care şi-a găsit perechea; o primea şi o lua mulţumit, ca apoi s-o uite şi să-şi poată vedea împăcat de treburile lui. Dar în dragostea lui de acum, pentru fata aceasta, nu găsea aceeaşi mulţumire şi nici în trupul lui nu zvâcnea aceeaşi vigoare bărbătească, după nopţile petrecute în aşternutul ei. Noaptea, după ce fata se sătura de el şi-i punea mâinile delicate pe umeri împingându-l şireată şi cu putere spre uşă, iar arginţii lui din chimir se mutau în sânul ei, Wang Lung pleca tot atât de flămând, pe cât venise. Se simţea întocmai ca cel care moare de sete şi bea din apa sărată a mării, dar deşi bea apă, aceasta nu-i astâmpără setea, ci i-o stârneşte şi mai arzătoare în toată fiinţa, până
291
când moare înnebunit, tocmai din pricină că a băut din această apă. Intra la ea şi femeia i se supunea dorinţelor trupului, dar acestea nu erau niciodată mulţumite, şi în fiecare zori pleca de lângă ea, încins de para dorinţelor neogoite. Cât dură arşiţa verii ce urmă după aceea, Wang Lung se zvârcoli chinuit de dragostea lui pentru fată aceasta. Nu ştia nimic despre ea, nici de unde venise, nici cine este. Când erau împreună, numai rareori se întâmpla să scoată şi el câte o vorbă, şi nu asculta aproape deloc la vorbele ei care picurau nestăvilite şi uşoare, întrerupte din când în când de râsul cristalin, ca al unui copil. Se mulţumea să-i examineze obrazul, mâinile şi mişcările trupului, privirile ochilor mari şi dragi, pândindu-i poruncile. Nu se putea sătura niciodată de ea şi se întorcea acasă în fiecare zori, năucit şi neîmpăcat. Zilele păreau că nu se mai sfârşesc. Nu mai dormea nici în patul lui din odaie, spunând că în casă e prea cald, ci-şi lua o rogojină şi o întindea sub trestiile de bambus, ca să adoarmă zbuciumat, stând mai mult treaz şi urmărind tremurul frunzelor subţiri de trestie, cu pieptul cutremurat de un zbucium dureros şi neînţeles. Dacă se întâmplă ca cineva să se apropie de el, soţia lui sau copiii, ori venea Ching, ca să-i spună: „Apele încep să
292
se retragă din largul câmpurilor şi în curând va trebui să ne gândim la semănat!” Wang se răstea la el: „De ce nu mă lăsaţi în pace?”. În tot timpul acesta îşi simţea inima gata să-i plesnească, de zbuciumul dorinţelor pe care fata aceasta nu i le putea domoli. Astfel treceau zilele una după alta, iar el şi le petrecea în aşteptare ca să se facă seară cât mai repede; se ferea să întâlnească în calea lui chipul trist al lui O-lan sau al copiilor care se opreau speriaţi din jocurile lor, când îl simţeau că se apropie, şi nu se uita nici la tatăl său care-l iscodea cu ochii stinşi, întrebându-l: — Ce este boala aceasta care te face să te frămânţi fără încetare şi să arăţi pământiu la faţă? Dar după ce se făcea noapte, ajungea din nou jucărie în mâna fetei acesteia pe care o chema Lotus. Când o văzu că râde de coada pe care el o purta pe spate, deşi toată ziua nu făcea altceva decât şi-o pieptăna şi şi-o împletea, şi o auzi spunând: „Bărbaţii din partea de miazăzi nu poartă astfel de cozi de maimuţă!” se duse fără să crâcnească şi şi-o tăie, deşi până acum nu reuşise nimeni, nici cu gluma nici cu batjocura, să-l facă să şi-o taie. Când îl văzu O-lan ce a făcut, ţipă îngrozită: — Ţi-ai tăiat firul vieţii!
293
Dar Wang zbieră la ea: — Dar ce-ai pofti; să rămân toată viaţa un caraghios, până la adânci bătrâneţe? Astăzi toţi oamenii tineri de la oraş, poartă părul tăiat. Totuşi în inima lui se simţea înspăimântat de ceea ce făcuse, dar ar fi fost gata să-şi taie chiar firul vieţii, dacă iar fi poruncit sau aşa ar fi dorit Lotus, deoarece fata aceasta avea toate farmecele frumuseţii ce ar fi putut să-i treacă lui prin minte, că un bărbat le-ar dori la o femeie. Trupul lui sănătos şi de culoare întunecată, pe care înainte de asta nu-l spăla decât rareori, lăsându-l să fie scăldat de sudoarea curată a trudei lui în largul ţarinei, începu, acum să şi-l cerceteze în toate amănuntele, parcă ar fi fost trupul unui om străin, şi se spăla în fiecare zi, aşa că femeia îi spuse speriată: — Cu atâta spălat să ştii că vei muri! Îşi cumpără din oraş o bucată trandafirie şi bine miros itoare de săpun, din acele ce se întrebuinţează în ţări străine, şi cu acesta îşi freca trupul, dar pentru nimic în lume nu ar mai fi mâncat acuma un căţel de usturoi, deşi înainte de asta îi plăcuse, ca nu cumva Lotus să-i simtă mirosul. Şi nimeni din casa lui nu putea pricepe care să fie pricina purtării lui de acum. Cumpără, de asemenea şi material pentru îmbrăcăminte,
294
şi cu toate că până acum hainele i le făcuse întotdeauna Olan, care i le tăia destul de largi şi de lungi pentru măsura lui, cosându-le cu îngrijire, ca să nu se desfacă, acuma nu-i mai plăceau hainele croite şi cusute de ea, ci se duse la un croitor din oraş care să-i facă haine ca pentru orăşeni, din mătase cenuşie, făcută anume pe mărimea lui şi pe deasupra un ilic fără mâneci, din mătase neagră. Îşi cumpără de asemenea prima pereche de încălţăminte care nu era făcută de soţia lui, o pereche de papuci de catifea neagră, aşa purta Stăpânul Casei Hwang în ziua aceea când îl văzuse, târşindu-şi papucii prin curte. Dar la început îi fu ruşine să se îmbrace în hainele acestea frumoase, de faţă cu O-lan şi copiii săi. Le împături cu grijă în hârtie cafenie cerată şi le lăsă în grija unui băiat de la ceainărie, care pentru o sumă neînsemnată de bani, îi da drumul într-o odăiţă lăturalnică unde le îmbrăca, înainte de a se urca seara, la catul de sus. Afară de asta îşi mai cumpără şi un inel de argint, suflat cu aur, pe care-l purta în deget, iar după ce părul îi mai crescu în partea unde până acuma îl purtase ras, începu să şi-l netezească cu un ulei parfumat, dintr-o sticluţă pentru care dăduse un ban întreg de argint. O-lan se uita la el mirată şi îi era peste putinţă să înţeleagă purtările lui, dar într-o zi după ce se uită îndelung la
295
el, în timpul cât îşi mâncau orezul de amiază, îi spuse îngândurată: — Este ceva în purtările tale de acuma, care-mi aduce aminte de tinerii stăpâni din Casa cea Mare. Când o auzi, Wang Lung începu să râdă cu poftă şi răspunse: — Cum adică, trebuie să umblu şi acum ca un argat, deşi avem de ajuns, ca să putem trăi şi ne mai şi rămâne? Dar în inima lui se simţi foarte mulţumit de cuvintele ei şi în ziua aceea se purtă faţă de ea atât de blând, cum nu se mai purtase de multe zile. Acum banii, arginţii preţioşi, începură să treacă gârlă prin mâna lui. Nu era vorba numai de preţul ce trebuia să-l plătească pentru ceasurile petrecute împreună cu fata, dar mai erau şi poftele ei care trebuiau mulţumite. Fata începea să ofteze şi să gângurească, de parcă tot sufletul ei s-ar fi zbuciumat de patima dorinţelor: — Vai de mine… vai de mine! Iar când el îi răspundea în şoaptă, căci acum se obişnuise să vorbească de faţă cu ea: „Ce s-a întâmplat sufleţelule?” fata îi răspundea: „Astăzi n-am avut parte de mulţumire, deoarece Jad Negru, care stă uşă în uşă cu mine, are un drăguţ care i-a adus un ac de aur cu care să-şi prindă părul, iar eu nu am decât acest vechi ac pe care-l port mereu de
296
când mă ştiu”. Pentru nimic în lume n-ar fi putut să facă altceva, decât cel mult să întindă mâna şi să-i ferească şuviţa de păr lucios de pe tâmple, ca să-i poată vedea urechile trandafirii şi să murmure mulţumit: — Voi cumpăra şi eu un ac de aur, pentru ca odoraşul meu să aibă cu ce-şi prinde părul. Cuvintele acestea de dragoste îl învăţase chiar ea să le spună, cum ar fi învăţat un copil mic să vorbească. Îi învăţase să i le spună când erau împreună, iar el nu se mai sătura săi le repete, deşi toată viaţa lui de până acum nu vorbise altceva, decât despre semănat şi treierat, despre arşiţă şi despre ploi. Astfel argintul din ascunzătoarea din perete şi cel din sac începu să se irosească, iar O-lan căreia pe vremuri nu i-ar fi fost deloc greu să-l întrebe: „De ce scoţi argintul din ascunzătoare?”, acum nu-i mai spunea nimic, ci se uita la el chinuită de deznădejde, căci ştia limpede că el trăieşte acum o viaţă cu totul deosebită de a ei şi străină chiar de ţarina lor, dar nu putea bănui ce fel de viaţă este aceasta. Se şi temea de el, din ziua când văzuse limpede că părul ei nu este frumos şi ea însăşi este lipsită de farmec, din ziua când constatase că picioarele ei sunt mari, începuse să se teamă de supărarea lui şi nu îndrăznea să-l întrebe nimic,
297
deoarece de atunci se aprindea foarte uşor, când o vedea în faţa lui. Dar veni şi ziua când, întorcându-se acasă, în lungul ţarinei lui, se apropie de ea, tocmai atunci când spăla rufe la iaz. Se opri în apropierea ei şi o vreme nu zise nimic dar numaidecât se răsti la ea, din pricină că-i era ruşine de vorbele ce avea de gând să i le spună, deşi în sufletul său nu voia să recunoască această ruşine: — Unde sunt mărgăritarele pe care le aveai la tine ? Femeia ridică ochii şi se uită la el sfioasă, din marginea iazului unde bătea rufele cu maiul pe o lespede de piatră. — Mărgăritarele? Sunt la mine. Fără să se uite la ea, ci urmărindu-i mâinile ude şi zbârcite, adăugă: — Ce rost are să porţi mărgăritarele în sân, fără să-ţi folosească la nimic? Femeia îi răspunse cu glasul domolit: — M-am gândit că într-o bună zi, să le dau să le facă cercei. Temându-se că o va lua în bătaie de joc, se grăbi să adauge: Aş fi vrut să le dau fetei cea mai mică de ziua nunţii. Dar el îşi împietri inima şi se răsti din nou la ea: — La ce-i trebuie ei mărgăritare, când pielea de pe ea este neagră ca pământul? Mărgăritarele sunt pentru femei
298
cu păr bălai! Apoi după o clipă de tăcere strigă şi mai întărâtat: Dă-le încoace… am nevoie de ele! Femeia îşi băgă încet mâna zbârcită şi udă în sân, apoi scoase o punguliţă şi întinzându-i-o, se uită la el cum o desface; cele două boabe de mărgăritar luceau în palma lui, clipind în lumina de soare şi-l auzi râzând. Pe urmă O-lan se întoarse la rufele ei şi începu să le clătească; dar când lacrimile grele începură să i se deşire în lungul obrazului, nu ridică mâna să-şi şteargă ochii, ci le lăsă să curgă în voie şi începu să bată mai cu nădejde cu maiul rufele întinse pe lespedea de piatră.
Capitolul XX Viaţa ar fi putut să se desfăşoare în felul acesta, până când ar fi cheltuit tot argintul pe care-l avea, dacă nu s-ar fi întâmplat ca unchiul lui Wang Lung să se întoarcă de pe unde umblase şi pe unde numai el ştia ce a făcut. Se opri în faţa intrării, de parcă atunci ar fi căzut din nori. Hainele neîncheiate atârnau de pe el slobode, strânse numai cu brâul, ca şi mai înainte, iar chipul lui era ca întotdeauna, doar că pielea îi era ceva mai zbârcită şi tăbăcită de arşiţa soarelui şi biciuiala vântului. Se uită la ei şi zâmbi larg,
299
văzându-i aşezaţi împrejurul mesei din timpul prânzului. Wang Lung rămase cu gura căscată, deoarece îşi uitase cu totul că unchiul său mai este în viaţă şi i se păru, că omul din faţa lui este un strigoi. Bătrânul său părinte clipi din ochi, uitându-se la omul oprit în faţa uşii, dar nu-l recunoscu, până când îl auzi strigând: — Bun găsit, frate mai mare şi nepoate, cu nepoţi, ai fratelui meu şi cumnată! Wang Lung se ridică de la masă, dezamăgit în sufletul său, dar încercă să pară cât se poate de curtenitor. — Bine ai venit unchiule; dar ia spune, ai mâncat? — N-am mâncat, răspunse unchiul său, fără să mai stea la gânduri, dar voi mânca acuma cu voi. Se aşeză deci la masă şi după ce apropie de el un castron şi beţişoare, îşi scoase orez, luă o bucată de peşte sărat, morcovi şi fasolea bătută ce mai era pe masă. Mânca de parcă ar fi fost hămesit, dar nu scoase nicio vorbă, până când nu dădu gata trei castroane de orez fiert, în timp ce ronţăia zgomotos oasele de peşte şi boabele de fasole. După ce sfârşi de mâncat, ridică fruntea şi le spuse fără înconjur, ca şi când ar fi fost vorba despre ceva ce i se cuvine: — Acu eu mă duc să mă odihnesc, deoarece de trei nopţi n-am mai dormit deloc.
300
Wang Lung rămase năucit, dar neştiind ce să facă, îl conduse la patul părintelui său; unchiul ridică pătura şi pipăi pânza bună din care era făcută şi bumbacul proaspăt şi curat cu care era aşternută; se uita la patul de lemn şi examină masa frumoasă şi scaunul larg pe care Wang Lung le cumpărase pentru odaia părintelui său şi zise: — Am auzit că eşti om bogat, dar n-aş fi crezut să fii atât de bogat. Pe urmă se întinse în aşternut şi-şi trase învelitoarea pe umeri, cu toate că era vară şi în odaie destul de cald, dar el totuşi se întinse ca şi când ar fi fost la el acasă şi adormi, fără să mai zică nimic. Wang Lung ieşi din nou în tindă, înspăimântat în sufletul său, deoarece ştia limpede că-i va fi peste putinţă să mai scoată pe unchiul său din casă, mai ales acum când ştia că nepotul său are cu ce să-l hrănească. Wang Lung se gândi la toate acestea şi-şi aduse aminte îngrozit şi de nevasta unchiului său, căci prevedea că amândoi se vor cuibări în casa lui şi el nu le va putea sta împotrivă. Aşa se şi întâmplă. Într-un târziu, după ce trecuse de amiază, auzi pe unchiul său că se întinde în aşternut şi cască zgomotos de trei ori la rând, pe urmă îl văzu că iese din odaie şi adunându-şi hainele împrejurul trupului începe să-i spună:
301
— Acu eu mă duc să-mi aduc nevasta şi băiatul. Suntem trei guri cu totul şi într-o casă atât de mare ca a ta, ar fi peste putinţă să se simtă lipsa hranei pe care o mâncăm şi a hainelor sărace cu care ne vom îmbrăca. Lui Wang Lung nu-i mai rămânea altceva, decât să se învoiască la ceea ce-i spunea unchiul, cu toate că se uită la el întunecat, deoarece ar fi fost mai mare ruşinea pentru un om, care are de ajuns şi-i mai şi prisoseşte, să alunge din casă pe fratele părintelui său şi pe fiul acestuia. Ştia că dacă nu s-ar învoi să-i primească, se va face de ruşine în faţa oamenilor din sat, care acuma îl respectau din pricina bogăţiei lui, aşa că nu îndrăzni să zică nimic. Porunci deci argaţilor să se mute cu toţii în casa cea veche, aşa ca odăile din apropierea porţii să rămână goale şi în odăile acestea chiar în aceeaşi seară se mută unchiul său cu soţia şi cu fiul său. Wang Lung se simţea cutremurat de furie şi furia aceasta îl rodea cu atât mai greu, cu cât trebuia să şi-o ascundă în sufletul său şi să răspundă cu zâmbete şi vorbe de bun venit rudelor sale. Stăpânirea aceasta a nemulţumirii lui i se păru grea, mai ales după ce văzu obrazul bucălat şi gras al soţiei unchiului său şi chipul viclean şi lipsit de ruşine al fiului acestuia, pe care de câte ori îl vedea, parcăl mânca ceva în palme să-l plesnească. Trei zile la rând nu se mai duse în oraş, atât de adânc îl răscolise nemulţumi-
302
rea pe care i-o pricinuise sosirea lor. Dar după ce se mai obişnui cu nenorocirea care da se peste el şi O-lan îi spuse: „Încetează de a te mai frământa, căci acesta este un neajuns pe care trebuie să-l duci”, şi după ce văzu că unchiul său, soţia şi vărul său se poarta destul de cumsecade, în schimbul hranei şi ocrotirii pe care le-o da, gândurile lui începură să întârzie mult mai stăru itoare la Lotus şi-şi zise: „Când se întâmplă ca o casă să fie plină de câini turbaţi, omul trebuie să-şi caute liniştea în altă parte”. Frigurile şi zbuciumul din adâncul fiinţei lui începură săl chinuie şi mai înverşunat decât până acuma şi tot atât de nepotolite. Dar ceea ce O-lan nu fusese în stare să vadă, din pricina sufletului ei simplu, nu văzuse nici bătrânul său părinte din pricină că era înaintat în vârstă şi nici Ching care-i era prieten, nevasta unchiului lui Wang Lung văzu numaidecât şi se uită la cumnată-sa cu ochii plini de răutate şi veselie: — Ascultă, mi se pare că Wang Lung umblă să rupă o floare de undeva. Dar când O-lan se uită la ea sfioasă, fără să înţeleagă ce vrea să spună, femeia râse din nou şi adăugă: Vasăzică harbuzul trebuie întotdeauna tăiat, ca să-i poţi vedea sâmburii, nu-i aşa? În cazul acesta să vorbim limpede: bărbatul tău e îndrăgostit nebun de altă femeie!
303
Cuvintele acestea le auzi şi Wang Lung, căci femeile stăteau împreună de vorbă în curte, sub fereastra odăii lui, şi tocmai se întinsese ca să se odihnească, după noaptea petrecută în oraş. Mintea i se limpezi numaidecât şi ascultă mirat la vorbele acestei femei care vedea şi ceea ce n-ar fi trebuit să vadă. Glasul ei răguşit îşi picura vorbele, întocmai ca picăturile grele de ulei, scăpate pe gâtul larg al unui urcior. — Uite ce, eu am văzut mulţi bărbaţi, dar când se întâmpla ca un bărbat să înceapă să-şi netezească părul cu uleiuri, să-şi cumpere haine noi şi se pomeneşte aşa dintrodată, că nu mai poate umbla decât încălţat în papuci de catifea, atunci nu se poate să fie altceva la mijloc, decât o femeie. I se păru că aude pe O-lan spunând ceva, dar nu-i putu înţelege vorbele, deoarece glasul soţiei unchiului său porni, din nou: — Tot aşa, să nu-ţi închipui, biata de tine, că o femeie poate fi de ajuns unui bărbat, iar dacă se întâmplă ca femeia să fie slăbită de muncă şi de robotul pentru el, atunci este mult mai puţin decât de ajuns bărbatului ei. Gândurile lui aleargă cu atât mai uşor în altă parte, iar tu biata de tine nu pari făcută anume să fii plăcută bărbatului şi nu eşti cu nimic mai bună decât boul pe care-l înjugă la plug. Cred că
304
ar fi nevrednic de tine să începi să te boceşti din pricină că el are bani şi-şi va cumpăra altă femeie pe care o va aduce în casă, deoarece toţi bărbaţii fac la fel şi tot aşa ar fi făcut şi netrebnicul de bărbatul meu doar că el în viaţa lui n-a avut niciodată bani de ajuns, chiar pentru a se hrăni pe sine însuşi. Acestea fură vorbele ei, dar mai spuse şi altele. Wang Lung însă sta în aşternut şi-i fu peste putinţă să mai audă şi altceva, atât era de speriat de ceea ce auzise. În mintea lui se făcu pe neaşteptate lumină şi înţelese, cum îşi va putea domoli zbuciumul dorinţelor pentru această fată. O va cumpăra şi o va aduce în casă, aşa că va fi numai a lui şi niciun alt bărbat nu va mai putea intra la ea, prin urmare se va putea aşeza la masă şi de aici înainte va mânca şi va bea fără nicio grijă. Se ridică din aşternut şi ieşind în curte, făcu semn în mare taină soţiei unchiului său, apoi ieşi pe poartă cu femeia după el, şi se opri sub curmalul din apropiere, de unde nu-i putea auzi nimeni ce vor vorbi împreună. — Am ascultat şi am auzit vorbele pe care le-ai spus în curte, – şi văd că ai dreptate. Am nevoie mai mult decât de o femeie. Dar la urma urmei, ce m-ar putea împiedica să fac ce-mi place, când am pământ de ajuns, pentru ca să ne poată hrăni pe toţi?
305
Femeia se grăbi să-i răspundă, fără niciun înconjur: — Adică de ce nu? Aşa fac toţi bărbaţii care au avere. Numai săracul este osândit să bea dintr-o singură oală. Acestea fură vorbele pe care i le spuse, căci femeia ştia ce va urma după aceea. — Dar cine va face târgul acesta pentru mine şi cine îmi va sluji ca mijlocitor, căci nu se cade ca un bărbat să se ducă la o femeie şi să-i spună „mută-te în casa mea”. Femeia nu se sfii să-i răspundă: — Treaba asta s-o laşi în seama mea. Spune-mi despre ce femeie este vorba şi toate le voi pune la cale, ca tu şi fii mulţumit. Wang Lung începu să-şi descarce sufletul cu sfială şi împotriva voinţei lui, deoarece până acuma nu pomenise de numele ei în faţa nimănui: — Este o femeie pe care o cheamă Lotus. I se părea că toată lumea trebuie să ştie cine este Lotus, deşi nu trecuseră mai mult de două luni de vară de când el însuşi nici nu bănuia de existenta ei. Prin urmare îşi pierdu răbdarea, când auzi că soţia unchiului său stăruie să întrebe: — Unde stă femeia aceasta? — Ce vorbă-i asta? întrebă el răstit. Unde ai vrea să stea, decât în localul ceainăriei cea mare, din uliţa mare a oraşu-
306
lui? — Localul acela căruia i se zice Casa Florilor? — Care altul crezi că ar putea fi? Femeia rămase pe gânduri, strângându-şi între degete buza ţuguiate, pe urmă răspunse cu îndoială: — Nu cunosc pe nimeni în localul acela. Va trebui să găsesc mijlocul de apropiere. Cine este stăpâna acestei fete? Când îi pomeni de Cucu, femeia care fusese roabă în Casa cea Mare, cumnată-sa începu să râdă şi adăugă: — Ooo, vasăzică ea este! Care va să zică după ce într-o noapte Bătrânul Stăpân a murit în patul ei, s-a apucat de meseria asta. De, nu m-aş mira deloc să continue tot aşa, până la sfârşitul vieţii. Începu să râdă, chicotind cu glasul înecat şi-i spuse fără înconjur: — Vasăzică asta este! Nu va fi greu deloc, crede-mă. E cât se poate de simplu. Femeia asta, crede-mă, ar fi în stare să facă orice, chiar să mute munţii din loc, numai să vadă că-i pui arginţi în palmă. Auzind vorbele ei, Wang Lung îşi simţi gura uscată şi limba ca o iască, şi cu mare greutate reuşi să îngâne: — Prin urmare dă-i argint! Argint şi aur! Orice preţ, ch iar cel al pământurilor mele!
307
Pentru Wang Lung începu acuma o fi frământare stranie şi cu totul nouă a dragostei ce-l chinuia, dar nu vru să mai treacă pe la localul din oraş, până când afacerea pusă la cale va fi terminată, căci îşi zicea: „Dacă se va întâmpla să nu vină în casa mea şi nu se va învoi să fie numai a mea, nu mai trec pe acolo nici dacă m-ar tăia bucăţele”. Dar când pronunţă cuvintele „dacă nu va vrea să vină”, simţi că de spaimă inima a încetat să-i mai bată şi alerga mereu la nevasta unchiului său, ca să-i spună: — Ascultă, nimeni nu-şi zăvorăşte poarta, când nu are parale. Şi-i repeta mereu: „I-ai spus lui Cucu că eu am argint şi aur cât îmi pofteşte inima?” sau „Spune fetei că la mine în casă nu va trebui să lucreze nimica, ci va umbla îmbrăcată numai în haine de mătase şi dacă va vrea, va putea mânca în fiecare zi aripi de rechin”, în cele din urmă mătuşa lui cea grasă îşi pierdu răbdarea şi se zborşi la el, măsurându-l cu ochii negri şi întunecaţi: — Ajunge, nu-mi mai împuia capul! Ce crezi că eu sunt proastă sau mi se întâmplă pentru întâia oară să încurc pe un bărbat cu o femeie? Lasă-mă în pace şi toate vor ieşi aşa cum am plănuit. Ceea ce-mi spui tu i-am spus şi eu de nenumărate ori. Prin urmare nu-i mai rămânea altceva de făcut decât săşi frământe mâinile şi să se gândească cam ce fel ar vrea
308
Lotus să fie casa lui, aşa că se ţinea de capul lui O-lan, punând-o să scuture, să măture şi să spele, să schimbe locul meselor şi scaunelor, încât biata femeie părea pe zi ce trecea tot mai speriată, deoarece acuma presimţea, deşi nu zicea niciodată nimic, ce o aşteaptă. Lui Wang Lung îi era peste putinţă să-şi închipuie că de aci înainte va mai dormi în aceeaşi odaie cu soţia lui, de aceea se gândi că având două femei în casă, va trebui să aibă mai multe odăi decât până acuma şi o curte deosebită, unde să-şi ascundă dragostea şi să poată trăi despărţit de oamenii casei. Prin urmare în timpul cât nevasta unchiului său punea lucrurile la cale, el îşi chemă argaţii şi le porunci să facă o curte nouă, iar în curtea aceasta o casă cu o odaie mare şi alte două mai mici pe fiecare parte. Oamenii se uitară la el miraţi, dar nu îndrăzniră să-l întrebe nimic şi nici el nu le spuse ce are de gând, şi reuşi să se stăpânească atât de bine, încât nu pomeni nimic nici chiar lui Ching despre gândurile care-l munceau. Argaţii aduseră lutul din ţarină şi după ce-l frământară, bătură pereţii casei cele noi, iar Wang Lung plecă în oraş, să cumpere şindrilă pentru acoperiş. După ce casa fu terminată şi podmolul odăilor bătut, cumpără cărămizi şi cu acestea oamenii pardosiră cele trei odăi pentru Lotus. Pe urmă cumpără pânză roşie, ca să
309
facă draperii în faţa uşilor şi perdele, o masă nouă şi doua scaune sculptate pe care le aşeză pe fiecare parte a mesei, două suluri de mătase pe care erau zugrăvite peisaje cu dealuri şi pâraie, iar aceste suluri le spânzură pe peretele din dosul mesei. Mai cumpără o cutioară de lac cu capac şi în aceasta îi puse prăjituri cu anis şi plăcinte cu osânză, apoi o aşeză în mijlocul mesei. Mai cumpără un pat, mare sculptat care părea destul de mare pentru a umple o odaie mai mică, şi perdele înflorite pe care le atârnă împrejurul patului. Dar la toate aceste pregătiri îi fu ruşine să ceară ajutorul lui Olan, aşa că pe înserate venea soţia unchiului său, ca să aşeze perdelele şi să îndeplinească treburile pentru care un bărbat era prea neîndemânatic. Pregătirile se terminaseră şi nu mai avea ce face, dar trecuse o lună încheiată şi afacerea lăsată în seama soţiei unchiului său, încă nu fusese dusă la sfârşit. Astfel Wang Lung rătăcea numai singur prin curtea cea nouă făcută pentru Lotus şi se gândi ca în mijlocul ei să facă şi-o dulbină. Prin urmare chemă un argat şi acesta săpă dulbina şi o zidi cu lespezi pe dinăuntru, iar el se duse în oraş şi cumpără cinci peştişori de aur pe care-i băgă în apa dulbinei. După ce termină şi cu asta, nu-i mai rămase nimic de făcut, aşa că începu din nou aşteptarea zbuciumată de
310
frigurile nerăbdării. În timpul acesta nu vorbea cu nimeni, decât cel mult se răstea la copii, când îi vedea, că sunt cu nasul murdar, sau zbiera la O-lan, că umblă de trei zile şi mai bine nepieptănată, aşa că femeia începu să plângă cum n-o văzuse încă plângând nici pe vremea când mureau de foame şi nici înainte de aceea. Prin urmare se răsti din nou la ea: — Ce este femeie? Nu se poate ca bărbatul tău să-ţi spună să-ţi piepteni coama aceea de cal, fără să ta boceşti în felul acesta? Dar ea nu-i răspunse ci se mulţumi să geamă şi să repete de câteva ori la rând: „Eu ţi-am născut feciori… eu ţi-am născut feciori…” Wang tăcu şi se simţi ruşinat în sufletul său pentru vorbele ce i le spusese, aşa că plecă, murmurând ceva neînţeles. Adevărul era că în faţa legii nu avea niciun temei de ponos împotriva soţiei lui, deoarece ea îi născuse trei feciori voinici care erau toţi în viaţă, prin urmare purtarea lui de acum se datora numai pornirilor lui nestăpânite. Astfel trecu vremea, până când într-o zi veni soţia unchiului său şi-i spuse: — Afacerea s-a făcut. Femeia aceea care ţine locul celui care este stăpânul ceainăriei, s-a învoit să încheie târgul, dacă-i vei număra o sută de arginţi în palmă, iar fata va
311
veni în casa ta, dacă-i vei da cercei de jad şi un inel de jad şi unul de aur, două rânduri de haine de satin şi două rânduri de haine de mătase, o duzină de papuci şi două învelitori de mătase pentru pat. Din tot ce-i spunea femeia, Wang Lung nu auzi decât că „afacerea s-a făcut…” şi strigă mulţumit: — Aşa să faci… aşa sa faci… şi intrând în casă, aduse argintul şi-l vărsă în palma mătuşii sale, dar pe ascuns, căci n-ar fi vrut ca ceilalţi să afle cum se duce recolta atâtor ani de zile, iar soţiei unchiului său îi spuse: Ia şi pentru tine zece bani de argint. Femeia îşi repezi capul pe spate, prefăcându-se că nu primeşte, şi-i răspunse în şoaptă, ca şi când nici n-ar fi vrut să audă de aşa ceva: — Nu, nu se poate aşa ceva. Noi suntem o singură familie, iar tu eşti fiul meu şi eu sunt mama ta, ori fapta pe care am făcut-o, e numai pentru tine, nu pentru bani. Dar Wang Lung băgă de seamă că în timpul acestei codeli femeia repezise mâna spre el cu palma întinsă, aşa că-i numără arginţii şi se gândi că şi banii aceştia sunt bine şi cu folos cheltuiţi. Pe urmă se duse şi cumpără carne de porc şi carne de vacă, peşti mandarini şi mlădiţe tinere de bambus, castane şi o fărâmă de cuib de pasăre din miazăzi, pentru supă,
312
aripi uscate de rechin şi tot felul de bunătăţi pe care le ştia el, pe urmă aşteptă – dacă aşteptare se putea numi frământarea pe care o simţea acuma în toată fiinţa lui şi-l făcea să se perpelească cum s-ar perpeli pe jăratic. În timpul unei zile luminoase şi pline de zăpuşeală din a opta lună care cade la sfârşitul verii, femeia sosi la casa lui. Wang Lung o văzu de departe cum se apropie. Venea cu o litieră de bambus pe care o duceau câţiva bărbaţi pe umeri şi o văzu cum se leagănă în lungul potecii înguste ce şerpuia printre holde, dar pe urma litierei văzu că vine şi Cucu. Îşi simţi sufletul încremenit de spaimă şi se gândi: „Pe cine-mi aduc eu în casă!” Fără să-şi poată da limpede seama de ceea ce face, întră repede în odaia unde ani de-a rândul dormise împreună cu soţia lui şi închizând uşa, rămase în mijlocul întunericului, chinuit de îndoieli, până când auzi glasul unchiului său care-l striga, să iasă afară din casă, deoarece s-au oprit oameni străini în faţa porţii. Ieşi din casă mirat, ca şi când n-ar fi văzut niciodată pe fata aceasta, şi se apropie cu capul în piept, umblând încet şi uitându-se în dreapta şi în stânga, fără să îndrăznească să se uite la ele. Dar Cucu strigă veselă: — Crede-mă, n-aş fi crezut niciodată că vom face astfel
313
de afaceri împreună! Pe urmă o văzu că se apropie de litiera pe care oamenii o lăsaseră de pe umeri şi ferind perdeaua la o parte, plesni din limbă şi strigă: — Coboară Floarea mea de Lotus, căci aceasta este casa ta şi acesta va fi stăpânul tău, de astăzi înainte. Wang Lung îşi simţi inima strângându-i-se în piept de ruşine, căci văzu obrazurile oamenilor care aduseseră litiera, încreţite de spasmele râsului stăpânit şi îşi zise: „Aceştia sunt nişte netrebnici din oraş, cu care nu face să stea de vorbă un om ca mine”, dar era supărat, din pricină că-şi simţea obrazul aprins de năvala sângelui, aşa că nu scoase nicio vorbă. Pe urmă perdeaua se ridică în faţa lui şi înainte de a-şi putea da seama de ceea ce se întâmpla, o văzu aşezată în umbra scaunului din litieră, cu obrazul vopsit şi rece ca un crin: aceasta era Lotus. Îşi uită de toate, până şi de supărarea împotriva netrebnicilor acestora de la oraş care se uitau la el rânjind şi nu-şi mai aduse aminte decât de femeia aceasta pe care o cumpărase şi care era acuma a lui, care venise la el în casă pentru totdeauna, aşa că rămase încremenit şi tremurând, văzând-o că se ridică de pe scaun, plină de graţie, întocmai că o floare înfiorată de vânt. Uitându-se aşa, fără să-şi poată desprinde ochii de pe ea, o
314
văzu că apucă pe Cucu de mână şi coboară din litieră, cu capul plecat şi pleoapele coborâte, legănându-se pe picioruşele fine şi sprijinindu-se de ea. Când trecu pe lângă el, nu-i spuse nimic, ci întrebă pe Cucu în şoaptă: — Unde este apartamentul meu? În clipa aceasta apăru şi soţia unchiului său care se apropie de ea şi sprijinită pe umerii lor, intrară toate trei în curte şi de aci în casa cea nouă pe care Wang Lung o clădise pentru ea. Dintre toţi oamenii casei lui Wang Lung, nu o văzu nimeni trecând, deoarece pe argaţi îi trimisese la lucru, împreună cu Ching, într-un partal foarte depărtat al ţarinei lui; O-lan plecase de acasă, fără să-i spună unde se duce şi luase şi cei doi copii mai mici cu ea; cei doi feciori ai lui erau la şcoală, iar bătrânul dormea la soare, cu spatele sprijinit de peretele casei; cât despre fata lui cea mai mare, ea nu vedea niciodată pe cei care intrau sau plecau şi nu cunoştea pe nimeni, decât pe tatăl şi pe mama ei. Dar după ce Lotus intră în casă, Cucu trase perdelele de la intrare. Puţin după aceea, din casă ieşi soţia unchiului său şi se apropie de el, zâmbind şireată, apoi îşi scutură mâinile, ca şi când ar fi vrut să scape de ceva ce se lipise de ele şi-i spuse: — E îmbâcsită de mirosul parfumului şi a sulimanurilor.
315
Miroase ca o adevărată desfrânată. Pe urmă adăugă cu şi mai multă răutate: Ascultă nepoate, fata asta nu este atât de tânără cum arată. Cred că aş putea spune fără păcat, că dacă n-ar fi fost la vârsta când foarte curând bărbatul încetează să se mai uite la o femeie, nici cerceii de jad, nici inelele de aur şi nici mătăsurile şi satinurile nu ar fi putut-o ispiti să intre în casa unui plugar fie el oricât de bogat. Apoi văzând că Wang Lung se întunecă la faţă, auzind-o că vorbeşte în felul acesta, se grăbi să adauge: Dar frumoasă este, în viaţa mea n-am mai văzut o femeie atât de frumoasă, aşa că pentru tine va fi întocmai ca cele opt feluri de orez îndulcit de la ospeţe, după atâţia ani pe care i-ai petrecut cu roaba ciolănoasă din Casa Familiei Hwang. Wang Lung însă nu-i răspunse nimic ci alerga de colo până colo prin casă şi asculta, fără să-şi poată găsi astâmpăr. Într-un târziu îndrăzni să ridice draperia roşie de la intrarea casei pe care o clădise pentru Lotus, şi de aci intră în odaia plină de umbră, unde stătu lângă ea toată ziua, până pe înserat. În timpul acesta O-lan nu se apropie de casă. Când se crăpase de ziuă, se ridicase din aşternut şi desprinzând o sapă de sub streaşina casei, îşi luă copiii şi după ce înveli ceva de mâncare într-o foaie de varză, ieşi în ţarină şi nu se mai întoarse. Dar după ce se lăsă înserarea, se întoarse
316
şi ea, tăcută şi cu hainele pline de urme de pământ, frântă de trudă şi arsă de soare, iar copiii veneau tăcuţi după ea; dar nu vorbi cu nimeni ci intră în bucătărie, unde pregăti de mâncare şi-o aduse la masă, cum făcea întotdeauna, apoi strigă moşneagul şi-i puse beţişoarele în mână; după ce dădu de mâncare şi bietei care sta toată ziua la soare în curte, mâncă şi ea ceva, împreună cu cei doi copii. Când toţi ai casei adormiseră demult, Wang Lung mai întârzie la masă, legănat de visurile lui şi în timpul acesta ea se spălă, cum făcea întotdeauna înainte de culcare, apoi intră în odaia, ei şi se culcă singură. Acesta era timpul când Wang Lung îşi hrănea trupul şi sufletul cu dragostea lui cea nouă. Intra în fiecare zi în odaia unde Lotus sta lungită în pat şi se aşeza alături de ea şi-i asculta gânguritul. În timpul zilelor acestora calde de început de toamnă, ea nu ieşea niciodată din casă, ci sta întinsă şi Cucu venea de-i spăla trupul cu apă căldicică, îi freca membrele cu uleiuri şi parfumuri şi o pieptăna. Lotus stăruise ca femeia aceasta să rămână cu ea şi să o slujească; pentru treaba asta o plătea destul de bine, aşa că Cucu era mai mulţumită să slujească pe una singură, în loc să slujească zece femei deodată, dar afară de asta, ea şi stăpâna ei, Lotus, trăiau despărţite de ceilalţi oameni ai curţii, în casa cea nouă pe care le-o făcuse Wang Lung.
317
Fata îşi petrecea toată ziua în răcoarea odăii ei pline de umbră şi ciugulea tot felul de dulciuri şi fructe, fără să se îmbrace în altceva, decât în haine uşoare de mătase verde, o tunică strânsă pe trup şi nişte pantaloni largi. Aşa o găsea Wang Lung întotdeauna când venea la ea, să-şi astâmpere foamea şi setea de dragoste. Când soarele începea să coboare spre asfinţit, îl scotea încetişor din odaie şi venea Cucu să o îmbăieze din nou şi să o frece cu parfumuri, apoi îi schimba hainele, îmbrăcând-o pe dedesubt cu mătase albă, iar pe deasupra cu haine de mătase în culoarea florilor de piersic, cele pe care i le cumpărase Wang Lung, apoi o încălţa în papuci brodaţi şi fata ieşea să se plimbe prin curte, oprindu-se în faţa dulbinei, unde urmărea cum zburdă cei cinci peştişori de aur, iar Wang Lung sta şi se uita la minunea aceasta care acuma era a lui. Fata umbla nesigură pe picioarele mici ca de păpuşă, iar lui i se părea că în toată lumea aceasta nu se poate să fie o frumuseţe mai desăvârşită, decât picioruşele ei şi mâinile mlădioase care se zbăteau fără încetare. Tocmai de aceea foamea şi setea lui de dragoste se ospăta îndelung, şi acuma se simţea împăcat cu el însuşi.
Capitolul XXI
318
Ar fi fost peste putinţă ca sosirea lui Lotus şi a slujitoarei ei Cucu, în casa lui Wang Lung să poată trece nebăgată în seamă şi fără să pricinuiască anumite nemulţumiri, deoarece nu se poate să fie linişte în casa sub acoperişul căreia se găsesc mai multe femei dintr-odată. Wang Lung însă nu se gândise la această posibilitate. Dar cu toate că vedea privirile întunecate ale lui O-lan şi auzea vorbele cu două înţelesuri ale lui Cucu, prin urmare înţelegea că ceva nu este aşa cum ar trebui să fie, nu vru să ia nimic în seamă şi toate gândurile lui erau îndreptate numai spre mulţumirea dorinţelor lui. Dar pe măsură ce zilele se făceau nopţi şi nopţile se luminau de geana zorilor, Wang Lung începu să-şi dea seama că soarele răsare şi acum în fiecare dimineaţă, cu toate că femeia aceasta cu numele Lotus era lângă ei, şi că luna apărea şi ea pe cer la vremea ei, iar femeia această era mereu lângă el şi putea întinde mâna după ea, când poftea, dar setea lui de dragoste începuse să se mai potolească, aşa că vedea şi lucruri pe care înainte de asta nu le văzuse. Înainte de toate băgă de seamă că între O-lan şi Cucu sau iscat oarecare neînţelegeri. Lucrul acesta i se păru foarte de mirare, deoarece el îşi închipuise că O-lan va urî în mod firesc pe Lotus, mai ales că el auzise adeseori despre astfel de întâmplări şi unele femei chiar se spânzu-
319
rau cu frânghia de câte o grindă, când bărbatul îşi aducea femeie străină în casă, iar altele deveneau cicălitoare şi nesuferite, aşa că viaţa ajungea adevărat chin; tocmai din pricina asta fu foarte mulţumit că O-lan este o femeie liniştită, căci în felul acesta era peste putinţă să se certe cu el şi să-l ocărască. Dar cu toate acestea nu îndrăznea să-şi închipuie că ea va suporta cu răbdare prezenţa lui Lotus şi nici că-şi va descărca toată supărarea împotriva lui Cucu. Wang Lung nu se gândise până acuma decât la Lotus şi când o auzise că-l roagă: — Lasă-mă să iau femeia aceasta cu mine, ca să mă slujească, căci nu am pe nimeni în lume; părintele şi mama mea au murit pe vremea când eu încă nu puteam umbla în picioare şi unchiul meu m-a vândut, îndată ce a crezut că sunt destul de drăguţă pentru viaţa aceasta ce m i-a fost hărăzită, aşa că acum n-am pe nimeni. Vorbele acestea i le spusese cu ochii plini de lacrimile grele care erau întotdeauna gata să-i izvorască dintre pleoape şi să-i lucească în gene, aşa că Wang Lung n-ar fi putut să i se împotrivească, dacă i se întâmpla să ridice ochii înlăcrimaţi spre el. Afară de asta era adevărat că ea n-ar fi avut pe nimeni să o slujească şi ar fi stat singură în casă, şi tot atât de adevărat era că ar fi fost peste putinţă să ceri lui O-lan să slujească ea pe această femeie, dar nici să
320
vorbească nici să ţină socoteală de prezenţa ei în casă. Prin urmare nu avea pe nimeni, decât pe unchiul lui Lotus, dar simţea o slăbiciune de la stomac, gândindu-se că omul acesta va putea să stea toată ziua lângă ea, să-şi bage nasul în toate şi să vorbească despre el, aşa că prezenţa lui Cucu era tot atât de binevenită ca şi a oricărei alte femei, deşi el nu cunoştea pe niciuna, ca să o poată chema în casă. Dar când văzu pe Cucu, O-lan fu cuprinsă de o furie atât de năprasnică şi fără hotar, cum Wang Lung nu-şi închipuise niciodată că ar putea să existe şi nici să se ascundă în sufletul soţiei lui. Cucu ar fi fost gata să se împrietenească numaidecât cu O-lan, mai ales că simbria şi-o primea din mâna lui Wang Lung, cu toate că în Casa cea Mare ea fusese roabă, dar în camera stăpânului, pe când O-lan nu fusese decât roabă la bucătărie, împreună cu multe altele de seama ei. Totuşi când întâlni pe O-lan în curte, ieşi în calea ei şi încercă să-i spună cu vorbă dulce: — Ia te uită, vechea mea prietenă, ne-am întâlnit din nou în aceeaşi casă, dar acuma eşti stăpână şi prima soţie – cum se schimbă lucrurile în viaţa asta! O-lan însă se uită la ea fără să răspundă nimic şi nici după ce-şi dădu seama cine este, nu-i răspunse, ci lăsă cana de apă ce o ducea pe umăr şi intră în tindă, unde Wang Lung sta întotdeauna, după ce ieşea din odaia lui Lotus, şi-
321
i spuse fără înconjur: — Ce caută roaba aceasta în casa noastră? Wang Lung se simţi foarte ruşinat de vorbele ei. Ar fi vrut să-i poată răspunde întunecat, cum s-ar fi căzut să răspundă stăpânul într-o astfel de împrejurare: „Ascultă, cred că aici sunt în casa mea şi când poruncesc ca cineva să intre în casă, atunci poate intra şi tu cu ce drept ai venit la mine să mă întrebi?” Îi era însă peste putinţă să-i răspundă în felul acesta deoarece se simţea ruşinat când o vedea în faţa lui, dar simţul acesta al ruşinii îl revolta, căci se gândea că n-avea pricină să se ruşineze în faţa ei, deoarece nu făcuse nimic ce n-ar fi făcut orice bărbat care are destul argint şi-i mai şi prisoseşte. Totuşi nu fu în stare să-i răspundă nimic, ci începu să se frământe pe scaun, prefăcându-se că-şi caută luleaua, şi începu să se scotocească prin buzunarele hainelor şi în chimir. Dar O-lan se înfipse zdravăn în faţa lui cu picioarele ei uriaşe, iar când văzu că bărbatul ei nu-i răspunde nimic, mai repetă o dată întrebarea, cu aceeaşi îndrăzneală ca şi la început: — Ce caută roaba aceasta în casa noastră? Wang Lung băgă de seamă că va trebui să-i răspundă ceva, şi îngână cu sfială:
322
— Ce te priveşte pe tine aşa ceva? Dar O-lan adăugă: — Ascultă, toată tinereţea mea în Casa aceea Mare, i-am îndurat fumurile, când o vedeam că intră cel puţin de zece ori pe zi în bucătărie şi strigă: „ceaiul pentru stăpânul” – „hrana pentru stăpânul” dar pentru ea întotdeauna una era prea fierbinte, cealaltă prea caldă, mâncarea prost pregăt ită, eu prea urâtă şi prea înceată, sau prea cutare şi prea cutare… Wang Lung însă nu-i răspunse nici de astă dată, căci nu ştia ce să-i răspundă. O-lan mai aşteptă o vreme, dar când văzu că el tot nu-i răspunde, lacrimile fierbinţi începură să-i izvorască nestăpânite de sub pleoape, deşi se străduia din toate puterile să şi le stăpânească, pe urmă îşi ridică colţul şorţului albastru cu care era încinsă şi-şi şterse ochii, apoi oftă: — Pentru mine este o mare amărăciune, să văd că astfel de lucruri se întâmplă chiar în casa mea, mai ales că eu nu am mamă şi nici pe nimeni la care m-aş putea duce. Dar după ce văzu că Wang Lung nu-i răspunde nici de astă dată, ci stă liniştit pe scaun şi-şi aprinde luleaua, fără să zică nimic, se uită la el cu ochii aceia îndureraţi şi trişti, ca de animal care nu e în stare să vorbească, apoi se întoarse încetişor şi-şi pipăi drumul spre uşă, întinzând
323
mâinile ca să găsească zăvorul, căci lacrimile îi tăiaseră vederea. Wang Lung se uită după ea cum se duce şi se simţi mulţumit că poate sta singur, dar cu toate acestea se simţea ruşinat, şi era revoltat din pricina acestui sentiment de ruşine din sufletul său, aşa că strigă cu glas tare, ca şi când s-ar fi certat cu cineva: — La urma urmelor ceilalţi bărbaţi fac la fel ca mine şi eu am fost destul de bun faţă de ea, deşi alţi bărbaţi sunt mult mai răi decât mine. Iar la urmă de tot îşi zise, că Olan va trebui să se împace cu situaţia aceasta. Dar O-lan nu era femeia care să se împace atât de uşor, aşa că îşi continuă lupta începută, în felul ei fără vorbe. Dimineaţa încălzea apă şi ducea un castron bătrânului, iar lui Wang Lung, dacă se întâmplă să nu fie în cealaltă curte, îi ducea un castron de ceai, iar când venea Cucu să ia apa caldă pentru stăpână ei, găsea căldarea goală şi oricât ar fi strigat de tare, ar fi fost peste putinţă să primească vreun răspuns de la O-lan. Prin urmare nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să încălzească singură apa de care avea nevoie stăpâna ei, dacă voia să-i ducă. Dacă trebuia pregătit cirul pentru prânz şi ceaunul era ocupat de O-lan care-şi vedea de treburile ei, fără să răspundă nimic la scâncelile lui Cucu care striga cât o lua gura:
324
— Cum se poate să las pe delicata mea stăpână să aştepte însetată în pat în fiecare dimineaţă? O-lan însă nici nu voia să audă; sucea iarba şomoiog şi o băga în sobă sub oalele puse la foc, căutând ca fiecare frunză să dea cât mai multă flacără, cum făcea şi odinioară, căci o frunză, avea mare preţ în timpul cât pregătea de mâncare. Cucu se duse la Wang Lung cu ponos, iar el se supără din pricină că ibovnica lui sufere astfel de neajunsuri, de aceea intră la O-lan şi începu să strige la ea: — Nu s-ar putea ca dimineaţa să pui mai multă apă la încălzit? Dar femeia îi răspunse cu chipul mai întunecat decât până acuma: — Cred că am cel puţin atâta drept în casa aceasta, ca să nu fiu roaba roabelor! Wang Lung se înfurie din cale afară, când auzi vorbele ei şi punându-i mâna pe umăr o scutură şi strigă: — Nu te face mai proastă decât eşti cu adevărat. Nu e vorba de slujnică ci de stăpâna ei. Dar O-lan nu se sinchisi de violenţa gestului său, ci se uită în ochii lui şi-i răspunse: — Vasăzică ei i-ai dat cele două mărgăritare ale mele! Mâna îi scăpă de pe umărul soţiei sale şi simţi că i-a pierit glasul şi supărarea i s-a destrămat ca un fum, aşa că
325
plecă de lângă ea ruşinat şi se duse la Cucu de-i spuse: — Vom face o plită nouă şi vom mai clădi o bucătărie. Prima soţie nu se pricepe la pregătirea bucatelor delicate pe care trupul de floare al celeilalte le doreşte şi care îţi fac şi ţie plăcere. Prin urmare de aici înainte la bucătăria aceasta vei putea găti tot ce pofteşti. Astfel porunci argaţilor să clădească o mică încăpere pentru bucătărie, cu o vatră de lut şi cumpără o căldare nouă. Cucu se simţea foarte mulţumită, din pricină că-i spusese: „…vei putea găti tot-ce pofteşti”. Wang Lung îşi zise că în felul acesta situaţia s-a limpezit şi între femeile din casă s-a statornicit liniştea şi se va putea bucura de dragostea lui. I se păru din nou că niciodată nu se va mai putea sătura de Lotus şi de felul în care sta în faţa lui, cu pleoapele coborâte sau de râsul şăgalnic ce-i clipea în luminile ochilor negri, când se uita la el. Dar la urmă de tot afacerea asta cu bucătăria cea nouă deveni pentru el un ghimpe care-i intra tot mai adânc în trup, deoarece Cucu se ducea în fiecare zi la oraş şi cumpăra tot felul de trufandale scumpe, aduse din oraşele din miazăzi. Erau lucruri de care el nu auzise pomenindu-se în viaţa lui: alune aromate, şi miere de curmale, plăcinte stranii, din făină de orez, nuci şi zahăr de candelă, calcan de mare şi tot felul de ciudăţenii. Toate acestea costau mai
326
multe parale decât ar fi fost el dispus să cheltuiască, dar în orice caz nu puteau să coste atât cât spunea Cucu, şi cu toate acestea nu îndrăznea să-i spună: „Ai început să rupi carnea de pe mine”, căci se temea de supărarea ei şi se gândea că Lotus se va simţi jignită, aşa că nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să bage mâna în chimir şi să scoată banii. Toate acestea erau ghimpi în trupul lui şi din pricină că nu avea pe nimeni căruia s-ar fi putut plânge, ghimpele începu să-i intre tot mai adânc în carne şi astfel reuşi să-i mai răcorească puţin pojarul dragostei faţă de Lotus. Dar afară de acestea mai era şi alt ghimpe mai mic, care răsări din cel dintâi, şi ghimpele acesta i se înfipse în carne din pricina soţiei unchiului său căreia îi plăcea mâncarea bună şi apărea de multe ori în curtea interioară, tocmai în vremea prânzului, ca apoi să înceapă să intre şi să iasă ca la ea acasă, aşa că Wang Lung nu se putea simţi mulţumit, când văzu că din toţi ai casei Lotus îşi alesese tocmai pe femeia aceasta ca să-i fie prietenă. Cele trei femei mâncau şi se veseleau în curtea interioară, cleveteau şi şuşoteau fără încetare, râzând mulţumit, căci Lotus găsise ceva la soţia unchiului său care să-i placă, aşa că se simţeau foarte bine toate trei împreună, dar lui Wang Lung nu se putea ca lucrurile acestea să-i fie pe plac.
327
Cu toate acestea n-avea ce face, căci într-un rând când încercă să o necăjească, spunându-i cu glasul blând: — Ascultă Lotus, floarea mea, nu-ţi risipi drăgălăşeniile cu o scoabă bătrână şi grasă, ca femeia aceasta. De acestea am eu nevoie, pentru potolirea dorului din sufletul meu, mai ales că ea este o femeie vicleană şi făţarnică, şi nu-mi face plăcere să o văd că stă nemişcata lângă tine, de dimineaţa până seara. Lotus însă îi răspunse nemulţumită, ţuguindu-şi buzele şi întorcându-şi capul în altă parte. — Uite ce, eu nu am pe nimeni afară de tine; n-am nici prieteni şi sunt obişnuită să trăiesc în mijlocul unei case care răsună de veselie, ori în casa aceasta a ta nu este nimeni, afară de prima ta soţie care nu mă poate suferi şi, de copiii tăi care pentru mine sunt adevărată pacoste, aşa că sunt osândită să stau toată ziua singură. După ce-i spuse aceste cuvinte, fata începu să întrebuinţeze împotriva lui toate armele vicleşugului şi în noaptea aceea nu-l îngădui să intre în camera ei, ci prinse să se tânguiască în gura mare: — Tu, nu mă iubeşti, căci văd că nu ţii câtuşi de puţin ca eu să fiu fericită. Wang Lung se simţi cuprins de sfială şi spaimă, aşa că se supuse dorinţelor ei şi-i păru rău de cuvintele pe care i
328
le spusese: — Bine, va fi aşa cum vei vrea tu, şi întotdeauna! Astfel fata se învoi să-l ierte, iar el nu mai îndrăzni să i se împotrivească la nimic ce ar fi vrut să facă, aşa că după aceea, când se întâmpla să vină la ea şi o găsea bând ceai sau mâncând dulciuri împreună cu soţia unchiului său, Lotus îl făcea să aştepte şi nu-i da nicio atenţie; Wang Lung pleca supărat, căci vedea că ei nu-i face plăcere să vină la ea, când era împreună cu femeia aceasta, astfel că dragostea lui începu să se mai domolească, deşi la început nici el nu-şi da seama de amănuntul acesta. Se simţea şi mai nemulţumit când vedea că soţia unchiului său mânca din bucatele scumpe, cumpărate pentru Lotus şi se îngrăşa pe zi ce trecea tot mai mult dar nu putea spune nimic, deoarece soţia unchiului său era femeie deşteaptă şi foarte curtenitoare faţă de el şi de câte ori îl vedea, îi ieşea în cale cu vorbe de linguşire, iar când intra în casă şi ea era de faţă, se ridica numaidecât în picioare. Prin urmare dragostea lui pentru Lotus nu mai era atât de deplină şi desăvârşită ca la început şi nu-i mai stăpânea în întregime pornirile sufletului şi ale trupului. Această dragoste fusese sfâşiată de micile nemulţumiri care i se păreau cu atât mai greu de suportat, cu cât nu avea nicio putere să le înlăture şi nu se mai putea duce nici la O-lan
329
să-şi descarce sufletul în faţa ei, deoarece acum viaţa pe care o duceau ei doi era cu desăvârşire despărţită. Aşa că întocmai ca un câmp năpădit de spini şi pălăm idă, unde este de ajuns o singură rădăcină pentru ca toată ţarina să fie înecată de mărăcini, tot aşa şi Wang Lung avea de suportat o mulţime de nemulţumiri care veniră după cea dintâi. Într-o bună zi tatăl său despre care ai fi crezut că nu mai este în stare să vadă nimic, din pricina vârstei lui înaintate, se trezi pe neaşteptate din picoteala somnului ce-l cuprinsese şi începu să se mişte, sprijinit în toiagul ce i-l cumpărase Wang Lung în ziua când împlinise şaptezeci de ani, şi apropiindu-se de poarta acoperită de draperia ce despărţea casa lor de curtea în care se plimba Lotus, o feri la o parte. Bătrânul nu băgase de seamă până acuma că aci ar fi o poartă, nu ştia nici că au făcut o curte nouă şi nici că în casă ar mai fi venit cineva, deoarece Wang Lung nu-i spusese niciodată „mi-am luat o nouă femeie în casă”, iar bătrânul era surd şi ar fi fost peste putinţă să poată auzi vorbele lui şi nici să înţeleagă ceva nou, la ce el nu s-a gândit până acuma. Astăzi însă fără nicio pricină anume, se întâmpla să vadă uşa aceasta şi apropiindu-se de ea, feri draperia la o parte; dar se întâmpla ca să fie tocmai ceasul de seară când Wang Lung se plimba cu Lotus prin curte şi se opriseră alături în
330
faţa dulbinei, ca să se uite la peştişorii de aur, dar Wang Lung se uita la Lotus. Când bătrânul văzu pe fiul său alături de femeia aceasta tânără şi boită, începu să strige cu glasul ascuţit şi slăbit de bătrâneţe: — A intrat în casă o desfrânată! şi striga, fără să se mai oprească, deşi Wang Lung se repezi spre el, ca să-l liniştească, deoarece se temea să nu se supere Lotus – căci deşi era mică şi fragedă, începea să strige şi să zbiere şi să-şi frângă mâinile, când se întâmpla să se înfurie – şi după cel scoase în curtea din afară, încercă să-l domolească, spunându-i: — Linişteşte-te tată, căci nu este o desfrânată, ci a doua soţie din casă. Dar bătrânul nu voia să se liniştească deloc, fie că înţelegea, fie că nu înţelegea ce-i spune fiul său, ci continuă să strige cât îl lua gura: „În casa noastră este o desfrânată!” şi după ce băgă de seamă că Wang Lung s-ar oprit alături de el, adăugă: „Eu am avut o singură femeie şi tatăl meu tot o femeie a avut şi am plugărit amândoi pământul pe care lam avut”. Apoi după ce mai trecu o bucată de vreme, începu din nou să strige: „Aşa este, cum îţi spun eu, în casa noastră a intrat o desfrânată!” Astfel bătrânul se trezi din adâncul somnolenţei pricinuite de vârstă, cu o pornire de ură neîmpăcată împotriva lui
331
Lotus. Din când în când se ridica din locul său unde sta cuibărit la soare şi apropiindu-se de poarta curţii interioare, ferea draperia la o parte şi striga: — Desfrânato! Altădată ferea draperia din faţa porţii şi scuipa cu scârbă în curtea ei. Pe urmă aduna pietricele de prin curte şi le arunca în dulbina din curtea ei, ca să sperie peştişorii de aur şi făcea tot felul de năzbâtii, ca un copil rău nărăvit, pentru a-şi potoli supărarea. Întâmplarea aceasta pricinui o nouă nemulţumire în casa lui Wang Lung, căci i-ar fi venit greu să ocărască pe părintele său, din pricina purtării lui, dar în acelaşi timp se temea şi de Lotus, căci era femeie iute de fire şi îşi pierdea foarte uşor cumpătul. Grija aceasta de a împiedica pe părintele său să-i facă supărări, îi era destul de neplăcută şi contribui şi ea la încredinţarea lui de acum, că dragostea aceasta era o povară grea pentru un om ca el. Într-una din zile auzi nişte ţipete întărâtate din curtea interioară şi se duse să vadă ce este, căci i se păru că ar fi glasul lui Lotus; se repezi deci numaidecât să vadă ce este şi găsi pe cei doi copii mai mici ai săi, fetiţa şi băiatul care erau gemeni, ţinând de mână pe sora lor cea mută pe care o aduseseră cu ei în curtea aceasta. Cei patru copii ai lui Wang erau nerăbdători să vadă şi ei pe doamna aceasta
332
care trăia în curtea interioară, dar cei doi mai în vârstă erau destul de cuminţi şi erau în aceeaşi vreme sfioşi, şi nu căutau să o urmărească, deoarece ei ştiau limpede care este rostul acestei femei în casă şi ce legături pot fi între ea şi tatăl lor, deşi nu vorbeau niciodată despre aşa ceva, decât cel mult în taină şi când erau numai ei singuri. Dar cei doi gemeni ar fi fost peste putinţă să-şi poată mulcomi curiozitatea numai cu şoaptele şi vorbele stăpânite ale fraţilor lor mai mari, ci încercau în toate felurile să adulmece parfumurile ce se desprindeau din hainele ei şi-şi băgau degetele în cartoanele cu mâncarea pe care Cucu le scotea din odaia ei, după ce sfârşea cu masa. Lotus se plânsese în mai multe rânduri lui Wang Lung, spunându-i că pentru ea copiii aceştia sunt o adevărată pacoste şi-i ceruse să-i oprească de a se mai apropia de ea, ca să nu o mai plictisească mereu cu prezenţa lor. El însă nu putea face aşa ceva, şi-i răspunse mai mult în glumă: — Draga mea, şi lor le place să vadă un obraz frumos, întocmai cum îi place şi tatălui lor. Prin urmare nu le spuse altceva, decât îi opri să mai intre în curtea interioară, iar copiii se fereau să intre când el era de faţă, dar îndată ce pleca de acasă, începeau să se zbenguie toată ziua, intrând şi ieşind din curtea oprită. Fata cea mai mare nu ştia nimic despre ceea ce se întâmplă în
333
curtea de dincolo, deoarece ea sta toată ziua singură, la picioarele zidului din curtea exterioară şi se încălzea la soare, jucându-se cu fâşia ei de pânză colorată şi boţită. În ziua cu pricina, cei doi copii mai mari fiind plecaţi la şcoală, celor doi gemeni li se năzări că sora lor cea slabă de minte, ar trebui să vadă şi ea pe doamna din curtea interioară a casei şi luând-o de mână, o duseră cu ei, aşa că se opriră toţi trei în faţa lui Lotus care nu văzuse până acuma pe fata aceasta care sta şi se uita cu gura căscată la ea. Când nenorocita aceasta văzu mătasea strălucitoare din care era făcută tunica lui Lotus şi cerceii verzi de jad pe care-i purta în urechi, simţi că în sufletul ei tresare o bucurie neînţeleasă şi întinzând mâinile după culorile acestea strălucitoare, începu să râdă, dar râsul acesta al ei nu era altceva decât un sunet dogit şi lipsit de înţelegere. Lotus se sperie şi începu să ţipe, pe urmă se înfurie şi începu să alerge de colo până colo pe picioarele mici şi nesigure, ameninţând fata şi strigând: — Nu mai stau un ceas în casa aceasta, dacă fata asta se mai apropie de mine; nu mi-au spus că voi fi obligată să am de a face cu tâmpiţi, căci dacă mi-ar fi spus, n-aş fi venit să-ţi văd copii tăi nespălaţi, şi îmbrânci băieţaşul care era aproape de ea şi ţinea pe soră-sa de mână. Wang Lung care alergase în grabă, să vadă ce s-a întâm-
334
plat, simţi cum se trezeşte revolta în sufletul său, căci îşi iubea copiii, şi răspunse supărat: — Nu vreau să te aud batjocorindu-mi copiii, nici pe tine nici pe altcineva, mai ales pe fetiţa aceasta nenorocită, căci tu eşti femeia care n-a fost în stare să poarte în pântecele ei pe fiul niciunui bărbat. Apoi luându-şi copiii de mână, le porunci: — Haide-ţi fiule şi fetiţa mea, şi de aici înainte să nu mai intraţi în curtea acestei femei, căci ea nu vă iubeşte, ori dacă pe voi nu vă iubeşte, atunci nu se poate să iubească nici pe tatăl vostru. Iar fetei celei mai mari îi spuse cu multă blândeţe în glas: Iar tu sărăcuţa de tine, haide să te duc la locul tău în lumina de soare, şi uitându-se la ea, îi zâmbi şi luând-o de mână, o scoase în curtea de afară. Era foarte supărat din pricină că Lotus îndrăznise să spună acestei fete a lui, că este tâmpită, aşa, că din nou simţi povara durerii pentru acest copil al lui cum îi sângerează inima, şi timp de câteva zile nu se mai apropie de curtea lui Lotus ci stătu şi se jucă împreună cu copiii săi şi se duse la oraş unde cumpără acadele pentru fata aceasta slabă de minte şi simţi o adâncă mulţumire, văzând-o cu câtă plăcere morfoleşte dulciurile acestea lipicioase pe care le ţinea în mână, întocmai ca un copil mic. Când se întoarse iarăşi la Lotus, niciunul dintre ei nu
335
aduse vorba despre cele două zile cât nu trecuse pe ia ea, dar femeia îşi dădu toată silinţa să-l împace, iar când îl văzu că intră în odaie, soţia unchiului său tocmai îşi bea ceaiul împreună cu ea, Lotus se ridică în picioare şi declară: — Iată a venit stăpânul meu la mine şi va trebui să-i fiu supusă şi să-i intru în voie, căci aceasta este singura mea plăcere, şi rămase în picioare, până când femeia plecă din casă. Pe urmă se apropie de Wang Lung şi luându-l de mână, i-o duse la obraz şi începu să-l mângâie. Dar el, cu toate că se simţea înfiorat de plăcerea apropierii ei, nu o mai iubea cum o iubise până acuma şi simţea că-i va fi peste putinţă să o mai iubească aşa cum a iubit-o la început. Într-o zi, pe la sfârşitul verii, când cerul dimineţii era limpede, rece şi albastru, ca apa mărilor şi un vânt plăcut începu să adie în largul câmpurilor, Wang Lung se trezi ca din somn adânc. Ieşi în uşa casei şi se uită în largul holdelor lui. Văzu că apele s-au retras şi ţarinile lucesc, zbicite de vântul uscat şi razele de soare. Simţi în adâncul fiinţei lui cum se ridică un glas, mai puternic decât cel trezit de patima dragostei, glasul dorinţei care-l înfrăţea cu ţarina lui. Glasul acesta i se părea mai puternic decât orice chemare pe care o auzise până acuma
336
în viaţa lui, şi scoţându-şi halatul cu care era îmbrăcat, îşi descălţă papucii de catifea, îşi scoase ciorapii albi şi-şi sumese pantalonii până sub genunchi, apoi ieşi în faţa casei, voinic şi tremurând de nerăbdare şi strigă: — Unde sunt sapele şi unde este plugul? Unde aţi pus sămânţa grâului ce-l vom îngropa în brazde? Haide, prietene Ching – haide, cheamă argaţii – căci vreau să ies şi eu cu voi în ţarină!
Capitolul XXII Întocmai cum fusese vindecat de scârba din sufletul său, în ziua când se întorsese din oraşul acela depărtat din miazăzi, şi uitase de toate amărăciunile prin care trecuse acolo, tot aşa Wang Lung fu vindecat şi de astă dată de slăbiciunea şi moleşeala dragostei ce-i stăpânise trupul, când văzu lutul negru a holdelor lui şi simţi sub tălpile picioarelor huma umedă şi în aer mirosul reavăn al brazdelor întoarse de plug. Striga la argaţi, îndemnându-i mai la una mai la alta, aşa că, în prima zi de lucru arară o bună bucată de pământ, în mai multe partale, iar el mergea pe urma plugului, pocnind din bici şi se uita mulţumit la brazda ce se răsturna peste cormană. Pe urmă strigă pe
337
Ching şi după ce-i dădu coarnele plugului în primire, puse mâna pe sapă şi începu să fărâmiţeze brazdele, măcinândule mărunt, în muşuroaie negre şi umede încă de bogăţia apelor trecute. Treaba aceasta o făcea numai pentru plăcerea ce i-o pricinuia, nu de nevoie; iar când ostenea, se întindea într-un răzor şi dormea liniştit, simţind cum căldura pământului se ridică în trupul său şi-l vindecă de toată durerea şi amărăciunea prin care trecuse în timpul din urmă. Când se apropie seară şi soarele începu să coboare spre poala încinsă de pară a cerului fără urmă de nori, se întoarse acasă şi în tot trupul simţea osteneala muncii binefăcătoare, iar după ce feri draperia de la intrarea curţii interioare, văzu pe Lotus plimbându-se, îmbrăcată în hainele ei de mătase. Când îl văzu că e plin de humă pe haine, ţipă înspăimântată şi începu să tremure, după ce se apropie de ea. Dar el râdea mulţumit şi apucându-i mâna delicată ca un vrej de floare, în palmele mâinilor lui bătucite de coamele plugului şi pline de pământ, râse din nou şi-i spuse: — Acum te poţi încredinţa că stăpânul tău nu este altceva decât un plugar şi tu eşti femeia unui plugar! Dar Lotus strigă indignată: — Eu nu sunt femeia unui plugar, dar tu n-ai decât să fii
338
tot ce pofteşti! Wang Lung râdea mereu, apoi se întoarse şi plecă de lângă ea cu sufletul împăcat. În seara aceasta îşi mâncă strachina de orez, aşa plin de pământ, cum se întorsese din ţarină şi chiar înainte de a se duce la culcare, se duse fără plăcere la spălat. În timpul cât se spălă, începu să râdă, căci îşi aduse aminte că acum nu se spăla pentru a se duce la o femeie şi era mulţumit că toate simţurile lui sunt slobode. Lui Wang Lung i se părea acuma că a lipsit multă vreme de acasă şi că la curtea lui aşteptau multe treburi ce trebuiau îndeplinite. Holdele aşteptau nerăbdătoare să fie arate şi semănate, aşa că lucră zile de-a rândul în ţarină şi paloarea pusă pe obrazul lui de trândăvia dragostei din trecut, începu să se întunece şi să devină cafenie, sub dogoarea razelor de soare, iar palmele lui care în timpul acesta se cojiseră de bătăturile muncii, începură să se bătucească din nou, de coada sapei şi coarnele plugului. În timpul prânzului sau seara când se întorcea acasă, mânca lacom din mâncărurile preparate de O-lan şi gusta cu poftă din strachina de orez gustos, varza fiartă şi sosurile de soia, sau usturoiul copt şi înfăşurat într-o bucată de lipie. Când vedea pe Lotus că-şi duce mâna la nasul mic şi începe să ţipe când se apropia de ea, el râdea din toată
339
inima şi respira în voie mirosul iute de usturoi, fără să-i pese de ea, aşa că femeia trebuia să se împace şi cu asta, căci el mânca numai ceea ce vrea el şi nu ce i-ar fi plăcut ei. Astfel, acum îşi simţea trupul plin de sănătate şi slobod din cătuşele dragostei lui nebuneşti, se putea duce la ea şi putea pleca, fără părere de rău, ca să-şi vadă de treburile lui. În felul acesta cele două femei îşi găsiră rostul în casa lui: Lotus era jucăria care-i făcea plăcere şi-i liniştea pornirea dorinţelor cu frumuseţea şi fragilitatea trupului ei de femeie, făcută anume pentru plăceri; iar O-lan ca femeie care munceşte, care era mama feciorilor lui, care vedea de casă şi-l hrănea pe el, pe părintele său şi pe copii. Wang Lung era mândru când auzea că ceilalţi bărbaţi din sat vorbesc cu pizmă despre femeia din curtea lui interioară; părea că ar vorbi despre o piatră de preţ sau o jucărie rară care nu poate fi la nimic de folos, decât cel mult este un simbol că cel care o ţine, a trecut demult dincolo de grija când trebuie să se gândească numai la hrană şi îmbrăcăminte, căci a ajuns să-şi poată cheltui banii şi pentru plăcerile care nu sunt date fiecăruia. Dar cel care vorbea mai cu osebire oamenilor din sat despre bogăţia lui, era chiar unchiul lui Wang Lung, căci în vremea aceasta unchiul său alerga în toate părţile după
340
el, întocmai ca un câine care se gudură şi încearcă să lingă picioarele stăpânului său. — Uite, nepotul acesta el meu îşi ţine pentru plăcerea lui o femeie în casă, cum noi oamenii de rând n-am avut încă parte să vedem. Sau altădată: Se duce la femeia aceasta care umblă îmbrăcată în haine de mătase şi satin, întocmai ca doamnele din familiile mari. E adevărat că eu n-am văzut-o, dar mi-a povestit soţia mea. Uneori spunea: Nepotul acesta al meu, fiu al fratelui meu, a pus temelia unei case mari şi feciorii lui vor fi feciorii unui om bogat, aşa că toată viaţa lor nu vor mai avea nevoie să se ostenească lucrând. Tocmai de aceea oamenii din sat se uitau la Wang Lung cu respect mereu crescând şi nu mai vorbeau cu el, cum ar fi vorbit cu unul de seama lor, ci cum se cădea să vorbească de faţă cu un om care stăpâneşte o casă mare, şi veneau la el să-i ceară bani împrumut, cu dobândă, sau sfatul privitor la căsătoria feciorilor şi fetelor lor; iar dacă se întâmplă ca doi să se certe între ei pentru pricini de hotărnicie între ţarinele lor, veneau la Wang Lung şi-i cereau să hotărască el pricina neînţelegerii dintre ei şi-i primeau sfatul întotdeauna, fără să i se mai împotrivească, oricare ar fi fost hotărârea dată de el. Înainte de asta Wang Lung era preocupat numai de dra-
341
gostea lui, dar astăzi era sătul de dragoste şi se putea gândi şi la altceva. Ploile veniră la vreme şi semănăturile răsăriră şi le mergea bine, iar după ce se apropie iarna, Wang Lung duse recolta la târg, căci el nu vindea până ce nu se urcau preţurile, iar de astă dală luă cu sine şi pe fiul său cel mai mare. E mare mândria unui bărbat când vede pe fiul său că citeşte cu glas tare semnele scrise pe o foaie de hârtie şi pe urmă ia penelul şi tuşul ca să scrie şi el ceva ce va trebui să citească alţii, şi de astă dată avu şi Wang Lung parte de o astfel de mândrie. Se uită mândru la fiul său, când îl văzu că începe să scrie şi nici nu zâmbi, când funcţionarii care înainte de asta îl luau în bătaie de joc, începură să se mire: — Frumos scrie băiatul acesta, se vede că e deştept! Pentru nimic în lume Wang Lung nu ar fi vrut să le dea să înţeleagă că e ceva neobişnuit ca un om ca el să aibă un astfel de fiu, deşi când auzi pe fiul său spunând, în timpul cât citi actul: „Aici este un semn care derivă de la noţiunea de lemn, când de fapt ar trebui să fie unul care derivă de la noţiunea de apă, îşi simţi inima săltând în piept de mândrie, aşa că trebui să întoarcă privirea şi, după ce tuşi, scuipă pe duşumele, ca să nu se bage de seamă emoţia prin care trece. Iar când auzi murmurul de mirare al funcţionarilor care nu se aşteptau ca feciorul său să fie atât de deş-
342
tept, se mulţumi să răspundă liniştit: — Schimbă semnul, căci nu se poate ca noi să semnăm un act care nu e bine scris. Tăcu apoi şi se uită mândru la fiul său, cum pune mâna pe penelul muiat în tuş şi schimbă greşeala din actul de vânzare. După ce terminară şi fiul său scrise numele părintelui său în josul actului şi semnă chitanţa de primire a banilor, porniră amândoi acasă, tatăl împreună cu fiul său şi Wang Lung se gândi în inima lui că fiul acesta al lui care este cel mai mare, a ajuns la vârsta bărbăţiei, prin urmare va trebui să facă ceea ce se cade să fie făcut unui fecior de seama lui; va trebui să-i aleagă o fată cu care să-l logodească, pentru ca să nu se ducă într-o casă mare şi să ia de soţie femeia care n-a trebuit nimănui, cum făcuse el, deoarece feciorul său era fiul unui om bogat care avea pământ în stăpânirea sa. Prin urmare, Wang Lung începu să caute o fată potrivită cu care să poată însura pe feciorul său, dar treaba aceasta nu era tocmai uşoară, căci n-ar fi vrut să-şi ia de noră orice femeie de rând. Despre asta vorbi într-o seară şi cu prietenul său Ching, după ce se aşezară împreună în tindă şi începură să vorbească despre ceea ce ar trebui cumpărat pentru însămânţările din primăvara viitoare şi despre
343
sămânţa pe care o aveau ei în hambare. Dar vorbi, nu cum ar fi vorbit atunci când s-ar fi aşteptat la un ajutor din partea lui, căci ştia că Ching este un om simplu; cu toate acestea ştia despre el că-i este tot atât de credincios ca şi câinele faţă de stăpânul său, aşa că simţea adevărată uşurare să poată sta de vorbă cu un astfel de om. În timpul cât Wang Lung stătu la masă şi vorbi, Ching rămase în faţa lui cu fruntea plecată în pământ, căci cu toate stăruinţele lui Wang Lung, el nu vruse să se aşeze pe scaun, deoarece Wang Lung ajunsese acuma om bogat şi nu se cădea să stea pe scaun de faţă cu el, ca şi cum ar fi fost de o seamă; prin urmare îl ascultă cu toată băgarea de seamă, când începu să vorbească despre fiul său, iar după ce termină, Ching oftă îndurerat şi îndrăzni să-i spună, cu glasul sfios care părea ca o şoaptă: — Dacă fata mea ar mai fi lângă mine, sănătoasă şi teafără, ţi-aş fi dat-o şi ţi-aş fi mulţumit, fără să-mi dai nimic în schimbul ei, dar nu ştiu pe unde o fi acuma şi nu ştiu nici dacă n-o fi murit. Wang Lung îi mulţumi pentru gândul acesta bun, dar se feri să-i spună ce este în inima lui, anume că pentru fiul său se gândeşte la o fată care să fie dintr-o familie mult mai bună decât a lui Ching, care era un om cumsecade, dar încolo nimic altceva, decât un plugar de rând care lucrează
344
pământul altuia. Prin urmare nu-i rămase altceva de făcut, decât să ia singur hotărârea ce trebuia luată, aşa că începu să asculte vorbele oamenilor, mai ici, mai colo, prin ceainării când se întâmpla să vorbească despre fetele de familie, sau despre oamenii cu stare din oraş care ar fi avut fete de măritat. Totuşi nu pomeni nimic despre gândurile acestea în faţa soţiei unchiului său, ci se feri de ea ca să nu afle ce plănuieşte. Pentru a-i căuta o fată într-un local de noapte, când se întâmpla să aibă nevoie de aşa ceva, şi a pune la cale o astfel de afacere, mătuşa lui era femeie destul de pricepută. Pentru fiul său însă ar fi fost peste putinţă să ceară ajutorul unei femei ca soţia unchiului său, deoarece ea nu cunoştea nicio fată pe care ar fi crezut-o potrivită ca noră în casă. Anul era pe sfârşite şi veniră ninsorile cu gerul greu al iernii, pe urmă Serbarea de Anul Nou şi la casa lui Wang Lung sosiră nu numai oameni din partea locului, ci veniră şi dintre cei de la oraş, ca să-i ureze noroc, aşa că-i spuseră: — Cred că ar fi peste putinţă să-ţi dorim noroc mai mare decât cel pe care-l ai: feciori în casă şi femei, bani din belşug şi holde mănoase. Wang Lung care sta la masă îmbrăcat în hainele lui de mătase şi cu feciorii unul în stânga, altul în dreapta, amân-
345
doi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, şi în faţa lui cu tingiri de plăcinte, seminţe prăjite de harbuz şi mormane de nuci, iar pe pereţi şi pe uşi, în toate părţile, vedea lipite fâşii de hârtie roşie, cum se obişnuieşte la Anul Nou, pentru belşugul ce trebuia să vină – înţelese că soarta lui fusese binevoitoare faţă de el. Dar trecu şi iarna şi sălciile dădură frunză crudă şi piersicii îmbobociră, şi Wang Lung nu tot găsise încă pe cea care o căuta ca soţie pentru feciorul său. Pe urmă primăvara începu cu temei şi zilele lungi erau pline de mireasma florilor de prun şi cireş, frunzele sălciilor crescură şi se dezvoltară, ramurile copacilor erau încărcate de podoabe, pământul era reavăn şi în largul ţarinei se destrăma pâclă de ceaţă din pământul care dospea semănăturile şi fiul său ajunse la vârstă când nu mai era copil. Începuse să aibă toane şi se întâmpla de multe ori că nu voia să guste din cutare sau cutare mâncare, iar de cărţile de şcoală se săturase, aşa că Wang Lung se gândi să se sfătuiască cu un doctor. Ar fi fost peste putinţă să se poată înţelege cu el, căci dacă se întâmpla ca tatăl său să-i spună mai mult în glumă: „Haide mănâncă bucăţica aceasta frumoasă de carne şi orezul”, băiatul se întuneca numaidecât şi devenea melancolic, iar dacă se răstea cât de puţin la el, când se supăra
346
fiul său începea să plângă şi ieşea din odaie. Wang Lung nu era în stare să-l mai înţeleagă şi nici nu ştia ce să facă, aşa că într-un rând ieşi după el în curte şi-i spuse, cu glasul cât se poate de blând: — Ascultă băiete, eu sunt tatăl tău, prin urmare mie-mi poţi spune ce ai pe inimă. Dar băiatul nu-i răspunse, ci începu să plângă şi mai nestăpânit şi să dea din cap. Dar afară de asta ajunsese să nu mai poată suferi pe bătrânul său învăţător, aşa că dimineaţa nu se mai ridica din aşternut, ca să se ducă la şcoală, până ce Wang Lung nu începea să răcnească la el sau punea mâna pe bici; pleca de acasă întunecat şi nemulţumit, iar uneori îşi petrecea toată ziua alergând de pomană pe străzile oraşului, dar Wang Lung nu putea afla despre asta decât seara, când se întorcea acasă şi cel mai mic îi spunea cu răutate: — Frate-meu iară n-a dat astăzi pe la şcoală. Wang Lung se supăra, când auzea astfel de vorbe şi începea să zbiere la fiul său mai mare: — Cum adică, mă faci să cheltuiesc arginţii mei cei buni pe nimic. Apoi se repezea la el cu o nuia de bambus şi-l croia, până când apărea O-lan din bucătărie şi se băga între ei, aşa că mai primea şi ea câte o lovitură, deşi Wang Lung potri-
347
vea nuiaua din toate părţile, ca să-şi poată atinge numai feciorul. Dar partea cea mai stranie în toate scenele acestea era faptul că deşi băiatul începea să plângă la cea mai uşoară dojană, loviturile le primea fără să zică nimic şi se uita la tatăl său cu chipul palid şi împietrit. Lui Wang Lung îi era peste putinţă să înţeleagă ce se petrece, deşi se gândea neîntrerupt zi şi noapte la afacerea asta. Într-o seară, tocmai după ce terminase cu cina, începu să se gândească din nou la feciorul său cel mai mare pe care în ziua aceea îl bătuse, din pricină că nu se dusese la şcoală, O-lan intră în odaie. O văzu că se opreşte în faţa lui, fără să zică nimic şi înţelese că femeia vrea să-i vorbească despre ceea ce se gândise ea însăşi. Prin urmare o îndemnă: — Haide, vorbeşte! Ce s-a întâmplat, mamă a feciorului meu? — Cred că nu-ţi foloseşte la nimic, să baţi feciorul în felul acesta, zise ea. Eu am mai văzut astfel de lucruri întâmplându-se în curţile casei aceleia mari, cu tinerii stăpâni, când erau copleşiţi de tristeţe; dar când se întâmpla aşa ceva, Bătrânul Stăpân le găsea câte o roabă, dacă se întâmpla să nu-şi fi găsit ei înşişi una, şi afacerea asta trecea fără prea multă bătaie de cap. — Nu trebuie să fie numaidecât asta, răspunse Wang
348
Lung pornit. Pe vremea când eu eram flăcău, n-am ştiut ce este tristeţea aceasta şi nu mă boceam, nici n-aveam toane, dar n-am avut nici roabe la îndemână. O-lan îl lăsă să sfârşească ce avea de spus, pe urmă adăugă cu glasul domolit: — Adevărat este că aşa ceva n-am văzut întâmplându-se decât tinerilor stăpâni. Tu ai lucrat în ţarină. Dar feciorul nostru este ca şi feciorii din casa aceea mare şi în casă nu se găseşte nimic ce ar putea să facă pe un tânăr ca el să-şi mai domolească pornirile. Wang Lung stătu câteva clipe îngândurat şi se miră de vorbele soţiei lui, căci văzu că ea are dreptate. Îşi aducea aminte că pe vremea când el era flăcău, nu prea avea vreme de trândăvit şi nici de tristeţi fără folos, căci trebuia să se scoale în zori, să dea boului nutreţ şi să iasă cu plugul şi sapa la câmp, iar pe vremea secerişului muncea până nuşi mai putea îndrepta mijlocul, şi dacă se întâmpla să plângă, putea plânge în tihnă, căci nu venea nimeni să-l întrebe de ce plânge, şi nici nu putea umbla hoinar cum umbla feciorul său care fugea de la şcoală, deoarece când se întorcea acasă, nu-l aştepta masa întinsă, prin urmare nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să muncească până cade în brânci. Îşi aduse aminte de toate acestea şi-şi zise:
349
„Da, dar feciorul meu nu este aşa cum am fost eu în vremea mea. E mult mai delicat decât eram eu, şi tatăl lui e om bogat, pe când tatăl meu a fost om sărac; afară de asta nu e nevoie nici să lucreze, căci eu am destui argaţi care să lucreze în locul lui, şi nici nu s-ar cădea să iei de la învăţătură un cărturar, cum este feciorul meu, ca să-l pui la coarnele plugului în ţarină”. Prin urmare se bucura în taină că el poate avea un astfel de fecior. De aceea se întoarse spre O-lan şi răspunse: — Dacă feciorul nostru este ca cei din casa mare atunci e altă socoteală. Dar eu nu pot să-i cumpăr o roabă. Îl voi logodi cu o fată şi-l vom căsători, cât mai de grabă: căci altceva nu ne rămâne de făcut. Pe urmă, se ridică de la masă şi trecu în curtea interioară.
Capitolul XXIII Când Lotus băgă de seamă că Wang Lung, când vine la ea, stă copleşit de alte gânduri, nu numai de frumuseţea ei, se simţi nemulţumită şi protestă: — Dacă ştiam că nu-ţi va trebui mai mult de un an ca să începi să te uiţi la mine, fără să mă vezi, aş fi rămas la ceainărie.
350
Spunându-i aceste cuvinte, întoarse capul şi se uită la el cu coada ochiului, aşa că Wang Lung începu să râdă, şi apucând-o de mână, îşi lipi obrazul de palma ei parfumată şi-i răspunse: — De, un bărbat nu se poate gândi mereu la piatra preţ ioasă pe care şi-a cusut-o pe haină, dar dacă se întâmplă să o piardă, îi pare rău de ea. Am început să mă gândesc acuma la feciorul meu cel mai mare şi la felul în care sângele lui a început să clocotească din pricina patimii, aşa că ar trebui să-l însor, dar nu ştiu unde să-i găsesc o soţie. N-aş vrea să se căsătorească nici cu o fată a vreunui ţăran din satul acesta, şi nici nu s-ar cădea să fac aşa ceva, deoarece noi purtăm cu toţii acelaşi nume de „Wang”. Tot aşa nu cunosc pe nimeni din oraş atât de bine, încât să mă pot duce la el şi să-i spun „Iată eu am un fecior şi tu ai o fată”; nu-mi vine nici să mă duc la agentul matrimonial, căci mă tem nu cumva să fie ceva dinainte pus la cale între el şi părintele unei fete care să fie oloagă sau tâmpită din naştere. De când văzuse că feciorul lui cel mai mare crescuse voinic şi mlădios, Lotus se uita la el cu plăcere, aşa că făcu mult haz de vorbele lui Wang Lung şi-i răspunse distrată: — Mi s-a întâmplat ca la ceainăria aceea mare să cunosc un bărbat care venea pe la mine şi-mi vorbea de multe ori,
351
despre fiica lui, căci spunea că seamănă cu mine, că e tot atât de mică şi delicată, dar că este foarte tânără, „aşa că de câte ori vin la tine, mă cuprinde o sfială neînţeleasă – spunea el – ca şi când tu ai fi fiica mea; prea semeni cu ea şi asta mă face să-mi închipui că fapta mea este fărădelege;” ori tocmai din pricina asta, deşi pe mine mă iubea mai mult decât pe oricare alta, se ducea totuşi la o fată voinică şi rumenă la faţă, căreia îi ziceau Floare de Rodie. — Ce fel de om era bărbatul acesta? întrebă Wang. Lung. — Era un om cumsecade şi împărţea din larg arginţii, iar când spunea ceva, se ţinea întotdeauna de vorbă. Toate fetele îi doream numai binele, căci nu era un cusurgiu şi dacă se întâmpla ca o fată să fie obosită, nu zbiera la ea că l-a înşelat, cum făceau alţii, ci-i spunea întotdeauna foarte curtenitor, de parcă ar fi fost un prinţ, sau un cărturar sau unul dintr-o casă nobilă: „Ia banii aceştia fetiţo şi odihneşte-te, până când dragostea va înflori din nou în sufletul tău”. Vorbea foarte frumos cu noi. După ce-i spuse aceste cuvinte, Lotus rămase îngândurată, dar Wang Lung o trezi repede din visare, căci nu-i plăcea s-o vadă gândindu-se la felul de viaţa pe care-l dusese până acuma: — Dacă avea atâta argint, ce afaceri făcea omul acesta?
352
Femeia îi răspunse: — Eu nu pot să ştiu, dar cred că avea o afacere de cereale; mai bine să întrebăm pe Cucu, deoarece ea ştie tot ce este în legătură cu bărbaţii şi banii lor. Bătu din palme şi Cucu apăru numaidecât din bucătărie, cu obrazul şi nasul roşu din pricina căldurii de la plită, aşa că Lotus o întrebă: — Cine era bărbatul acela înalt şi voinic, omul acela cumsecade care la început venea la mine şi pe urmă a început să se ducă la Floarea de Rodie, din pricină că eu semănam cu fiica lui cea mai mică, deşi pe mine mă iubea mai mult decât pe ea? Cucu îi răspunse pe nerăsuflate: — Aaa, acela era Liu, negustorul de grâne. Era un bărbat foarte cumsecade. De fiecare dată când mă întâlnea, îmi punea arginţi în palmă. — Unde avea prăvălia? întrebă Wang Lung nepăsător, căci se gândea că toate acestea sunt vorbe de femei şi ar putea să nu iasă nimic dintr-însele. — În uliţa Podului de Piatră, răspunse Cucu. Dar înainte de a termina bine ce avea de spus, Wang Lung îşi frecă mâinile mulţumit şi răspunse: — Ia te uită, aceasta este prăvălia unde eu îmi vând recolta; ce noroc neaşteptat; cred că s-ar putea face ceva, şi
353
începu să se gândească mai de aproape la această posibilitate, căci i se părea că ar fi bine să-şi poată căsători feciorul cu fata celui care îi cumpără recolta. Dar Cucu mirosi numaidecât că aci era afacere de făcut şi când era vorba de bani, ea era femeia care-i simţea de departe, întocmai cum simte guzganul seul prăjit, aşa că începu să-şi şteargă mâinile de şorţul cu care era încinsă şi adăugă: — Sunt gata să primesc poruncile stăpânului. Wang Lung însă stătu la îndoială şi se uită îngândurat la chipul ei de femeie vicleană, dar Lotus se amestecă în vorbă: — Să ştii că ea are dreptate. Cucu se va duce să stea de vorbă cu Liu, căci el o cunoaşte bine şi afacerea asta s-ar putea face, căci Cucu este o femeie deşteaptă. Şi dacă va reuşi, atunci îi vei da ei banii ce ar trebui să-i plăteşti agentului matrimonial. — Aşa voi face! se grăbi Cucu să răspundă, căci se gândea la arginţii ce i se vor număra în palmă, apoi împăturindu-şi şorţul, adăugă: Plec chiar acuma, deoarece mâncarea este aproape gata, doar să mai fiarbă puţin carnea, şi legumele sunt spălate şi puse la foc. Wang Lung însă îşi zise că nu a cumpănit de ajuns pentru a putea începe o astfel de afacere, prin urmare nu putea
354
lua o hotărâre pripită. Tocmai de aceea răspunse fără înconjur: — Nu te duce încă, deoarece n-am hotărât nimic. Va trebui să mă mai gândesc câteva zile, şi după aceea îţi voi spune ce-am hotărât. Cele două femei erau nerăbdătoare, Cucu din pricina arginţilor, iar Lotus pentru noutatea acestei întâmplări în casa lui Wang Lung, care-i va da prilejul să mai afle câte ceva neaşteptat. El însă ieşi din odaie, spunând: — Nu se poate; e vorba de fiul meu, prin urmare voi mai aştepta. În felul acesta poate ar fi aşteptat mult şi bine, dacă nu se întâmpla ca într-o seară feciorul său cel mai mare să se întoarcă acasă, legănându-se pe picioare, cu obrazul aprins şi respiraţia otrăvită de băutură. Wang Lung îl auzi hurducând prin curte şi ieşi din casă, să vadă ce s-a întâmplat. Flăcăului i se făcuse rău, căci nu era obişnuit decât cu vinul slab pe care-l făceau la ei acasă, din orezul fermentat, şi începuse să verse, pe urmă căzu şi se tăvăli, întocmai ca un câine, în propria lui murdărie. Wang Lung se sperie şi strigă după O-lan care ieşi numaidecât din casă, aşa că-l ridicară din curte şi-l duseră în casă, unde O-lan îl spălă şi-l întinse pe patul din odaia ei; dar înainte de a-l dezbrăca, flăcăul adormi ca un mort şi nu
355
fu în stare să mai răspundă la întrebările puse de tatăl său. Wang Lung intră în odaia unde cei doi feciori ai săi dormeau împreună şi aci găsi pe cel mai mic întinzându-se şi căscând, în timp ce-şi lega într-o bucată de pânză cărţile şi se pregătea să plece la şcoală. — Noaptea trecută fratele tău n-a dormit cu tine? întrebă Wang Lung. Băiatul răspunse cu jumătate gură: — Nu! Wang Lung băgă de seamă spaima ce tremura în privirile lui şi strigă supărat: — Unde a fost? şi când văzu că băiatul nu vrea să-i răspundă, îl apucă zdravăn de ceafă şi zbieră la el: Spune adevărul, mă, câine ticălos! Băiatul se înspăimântă, văzând pe tatăl său cât este de supărat şi începu să se vaiete şi să plângă, apoi îi răspunse printre sughiţuri: — Fratele mai mare mi-a poruncit să nu-ţi spun nimic şi m-a ameninţat că mă va ciupi şi mă va arde cu un ac înroşit, dar dacă nu-ţi voi spune nimic, mi-a făgăduit să-mi dea un ban de aramă. Wang Lung simţi că a început să-şi piardă firea şi strigă la fiul său: — Spune ce ai de spus, căci altfel de ucid!
356
Băiatul se uită deznădăjduit împrejurul său şi înţelese că dacă nu va răspunde la întrebările ce i le pune, părintele său îl va sugruma. — A fost plecat de acasă trei nopţi la rând, dar eu nu ştiu ce face şi pe unde umblă, doar atâta că pleacă de acasă cu feciorul unchiului tău, vărul nostru. Wang Lung îşi desprinse mâna de pe ceafa fiului său şi dându-l cu violenţă la o parte, ieşi din odaie şi intră în casa unde sta unchiul său. Aci găsi pe fiul acestuia, dar tânărul părea mai sigur pe picioare, deoarece el era mai mare decât feciorul său şi mai vechi în astfel de trebuii obişnuite între bărbaţi. Wang Lung zbieră la el: — Unde ai dus pe fiul meu? Tânărul se întoarse spre Wang şi-i răspunse întunecat: — Ooo, fiul tău, vere, nu mai are nevoie să fie dus de nimeni, căci ştie şi singur drumul. Dar Wang Lung îi mai repetă o dată întrebarea şi se gândi că în clipa aceasta ar fi în stare să ucidă pe acest fiu cu chip de diavol al unchiului său, şi strigă la el cu glasul tunător: — Unde a fost feciorul meu noaptea trecută? Tânărul se sperie, auzindu-i glasul şi-i răspunse întunecat, coborând privirile neruşinate în faţa unchiului său: — A fost la desfrânata care trăieşte în curţile casei care
357
odinioară erau ale familiei Hwang. Când Wang Lung auzi aceste cuvinte, gemu îndurerat, deoarece desfrânata aceasta era cunoscută de toată lumea şi la ea nu se duceau decât oameni săraci şi dintre cei mai de jos, deoarece nu mai era femeie tânără şi pentru bani puţini ar fi fost în stare să facă orice. Fără să mai stea să mănânce, ieşi pe poartă şi apucă în lungul ţarinei sale, dar de astă dată nu se mai uită la semănăturile de pe holde şi nici nu mai făcu socoteala recoltei ce o va avea anul acesta, căci supărarea pricinuită de purtarea fiului său îi întunecase vederile. Privirile lui erau acuma întoarse spre rana ce sângera în sufletul său, şi trecând poarta zidului ce înconjura oraşul se îndreptă spre casa în care odinioară trăise o familie strălucită. Porţile grele erau acuma larg deschise şi nu mai era nimeni care să le deschidă şi să le închidă în zăvoarele grele, pe urma celor ce intrau în curte. Intră şi văzu că toate curţile sunt pline de oameni care stăteau cu chirie, câte o familie de fiecare odaie. În toate părţile era plin de gunoaie; pinii bătrâni fuseseră tăiaţi, iar cei care mai stăteau în picioare, începuseră să se usuce; dulbinele curţilor secaseră şi erau pline de murdării. Dar el nu era în stare să vadă lucrurile acestea. Se opri în mijlocul curţii exterioare şi strigă:
358
— Unde este femeia desfrânata pe care o cheamă Yang? În pragul unei odăi sta o femeie bătrână, aşezată pe un trepied de lemn şi cosea talpa unui papuc de pâslă; rid icând fruntea, îi făcu semn spre o uşă lăturalnică, apoi îşi văzu de treabă, ca şi când ar fi fost obişnuită ca bărbaţii săi pună astfel de întrebări. Wang Lung se apropie de uşă şi bătu cu putere, până când auzi un glas întărâtat care-i răspunse: — Pleacă de aici, căci pentru noaptea aceasta am terminat cu treaba; trebuie să mă odihnesc, ca noaptea viitoare să pot sta din nou de veghe. Dar el bătu din nou şi glasul dinăuntru se auzi strigând: — Cine bate? Nu răspunse ci continuă să bată, căci era hotărât să intre, fie că-i deschide, fie că nu şi într-un târziu auzi nişte paşi târşiţi apropiindu-se din fundul odăii şi o femeie îi deschise uşa; femeia nu mai era tânără, deoarece obrazul îi era ofilit, iar buzele groase şi lăbărţate mai purtau urme de suliman alb şi pe frunte avea urme de roşu pe care nu şi-l ştersese încă şi nici pe obraz nu se spălase; după ce se uită la ei, îl întrebă cu glasul, răstit: — Acuma nu se poate să te primesc, dar dacă vrei, poţi veni astă seară cât de devreme; acuma trebuie să mă odihnesc.
359
Wang Lung o întrerupse supărat, căci vederea acestei femei îl făcea să-i fie silă de ea şi-i era peste putinţă să se gândească la posibilitatea că fiul său şi-a petrecut noaptea în aşternutul unei astfel de femei. — Nu e vorba de mine – căci eu nu am nevoie de o femei ca tine. E vorba de feciorul meu. În aceeaşi clipă simţi că un val de lacrimi începe să-l înece, gândindu-se la fiul său rătăcit. Femeia se uită la el şi întrebă: — Da, şi ce este cu feciorul tău? — Noaptea trecută a fost aici, zise Wang Lung şi glasul începu să-i tremure. — Noaptea trecută au fost la mine feciorii multor bărbaţi, răspunse femeia, dar de unde vrei să ştiu care este al tău. Wang Lung adăugă cu glasul rugător: — Gândeşte-te şi adu-ţi aminte de un băiat cu mijlocul subţire, tânăr şi destul de înalt pentru vârstă lui, dar totuşi fără să fi ajuns la vârsta bărbăţiei. Nici n-aş fi visat că ar îndrăzni să se apropie de o femeie. Femeia se lumină la faţa şi-i răspunse: — Poate au fost doi care au venit împreună; unul dintre ei era cu nasul repezit în sus şi umblă cu pălăria pe o ureche şi se uită de parcă n-ar fi nimic în lume ca el să nu
360
ştie. Celălalt este aşa cum spui, un tânăr înalt şi voinic care ar vrea să arate a bărbat. — Da, da… el este; acesta e, feciorul meu, se grăbi Wang Lung să răspundă. — Şi ce este cu feciorul tău? întrebă femeia. Wang Lung încercă să-i vorbească foarte serios: — Uite ce, dacă se va întâmpla să mai vină pe aici, dă-l afară – spune că nu primeşti în aşternutul tău decât bărbaţi sau spune-i ce vei vrea – dar de fiecare dată când îl vei da afară, să ştii că eu îţi voi număra în palmă de două ori atâta argint cât ţi s-ar cuveni pentru osteneala ta. Femeia începu să râdă nepăsătoare şi-i răspunse mulţumită: — Cine nu s-ar învoi la o astfel de afacere, dacă e vorba să fie plătit, fără să facă nimic? Prin urmare mă învoiesc şi eu. Adevărul este că mie-mi plac bărbaţii, deoarece băieţii tineri nu-mi fac nicio plăcere. În timp ce vorbea, se uita zâmbind la Wang Lung şi dădea din cap, dar lui îi era scârbă de chipul ei desfrânat şi se grăbi să adauge: — Vasăzică ne-am înţeles! Apoi se întoarse repede şi porni spre casă, dar în drum scuipă de câteva ori la rând, ca să poată scăpa de scârba ce i-o lăsase vederea acestei femei.
361
În aceeaşi zi se duse la Cucu şi-i spuse:. — Fă aşa cum mi-ai spus. Du-te la negustorul de grâne şi fă târgul cu el. Vezi că zestrea ce se dă să fie destul de bună, dar nu prea mare, dacă fata va fi pe potriveala dorinţelor noastre şi dacă se va putea să ajungi la o înţelegere. După ce-i spuse aceste cuvinte, se întoarse în casă şi se opri îngândurat în faţa patului în care dormea feciorul său şi-l văzu cât este de senin şi de tânăr, cum sta liniştit şi nemişcat. Dar când îşi aduse aminte de femeia aceea desfrânată şi de buzele ei groase şi lăbărţate, se simţi din nou cuprins de scârbă şi începu să murmure neînţeles. În timp ce se uita la el, intră O-lan şi văzând sudoarea de pe fruntea feciorului lor, aduse un vas de oţet, subţiat cu apă caldă şi începu să-i şteargă sudoarea, aşa cum făcea odinioară când tinerii din casa aceea mare se întâmplă să bea prea mult. Văzându-l cât stă de liniştit în somnul greu al beţiei, fără să se trezească nici în timpul cât maică-sa îl spăla, Wang Lung ieşi din odaie şi se îndreptă spre casa unchiului său, cutremurat de revoltă, căci îşi uitase cu totul că este fratele părintelui său şi nu-şi mai aducea aminte, decât că este tatăl tânărului aceluia neruşinat şi trândav care obişnuise la rele pe fiul său cel cumsecade, şi intrând în odaia unchiului său, începu să strige: — Am ocrotit în casa mea un cuibar de şerpi veninoşi
362
care m-au muşcat! Unchiul său tocmai sta cu coatele proptite pe masă şi începuse să mănânce de amiază, căci el nu se ridica niciodată din aşternut până la amiază, deoarece ştia că în casa aceasta nu avea nimic de făcut. Auzindu-i vorbele, ridică privirea din strachină şi întrebă cu indiferenţă: — Ce s-a întâmplat? Wang Lung îi spuse cu glasul înecat, tot ce s-a petrecut, dar la supărarea lui, unchiul său începu să râdă şi-i răspunse: — Cum se poate să-ţi închipui că un tânăr ar putea fi împiedicat să devină bărbat? Crezi că ai putea opri un dulău să se apropie de o căţea? Auzindu-i râsul batjocoritor, lui Wang Lung îi fu de ajuns o clipită, ca să-şi aducă aminte de toate supărările ce i le pricinuise unchiul său în timpul din urmă; cum încercase mai demult să-l facă să-şi vândă pământul, cum trăiau toţi aceşti trântori în casa lui şi se ghiftuiau, fără să facă nimic, cum soţia unchiului său dijmuia mâncărurile scumpe aduse de Cucu de la oraş, şi cum ticălosul de fiul unchiului său învăţase la rele pe cel mai mare dintre feciorii lui. Îşi muşcă limba şi scrâşni din dinţi, apoi zbieră: — Acum să ieşi numaidecât din casa mea, tu şi toţi ai tăi; din ceasul acesta nu se mai găseşte nicio strachină de
363
orez pentru niciunul dintre voi, şi mai curând voi da foc casei mele, decât să vă mai primesc pe voi sub acoperişul ei, căci n-aveţi nici pic de omenie în sufletul vostru, deşi staţi şi trândăviţi cât e ziua de lungă. Unchiul său însă rămase nemişcat la masă şi continuă să mănânce, întinzând mâna când spre un castron când spre celălalt, din faţa lui. Wang Lung simţea cum îl cutremură supărarea şi-i răscoleşte sângele din trup, dar văzând că unchiul său nici nu se sinchiseşte, se apropie de el cu braţul ridicat. Unchiul său se uită la el şi-i răspunse liniştit: — Alungă-mă din casă, dacă îndrăzneşti. Câteva clipe Wang se uită la el uluit şi începu să bâlbâie: — Adică ce crezi… poate-ţi închipui… Dar unchiul îşi deschise haina la piept şi-i arătă ce avea ascuns în sân. Wang Lung rămase încremenit, căci văzu o barbă falsă roşie şi o bucăţica de pânză de aceeaşi culoare. Ori acestea erau semnele distinctive, ale unei Bande de tâlhari care trăiau ascunşi undeva în partea de miazănoapte-apus a acestei regiuni şi prădaseră o mulţime de case arzându-le până în pământ şi luaseră femeile cu ei; pe oamenii cumsecade care îndrăzneau să li se împotrivească, îi legaseră cu frânghii de pragul caselor, ca a doua zi să fie găsiţi de vecinii lor, înnebuniţi de spaimă, dacă se întâmpla să mai fi rămas în viaţă, sau prăjiţi şi făcuţi scrum,
364
dacă muriseră. Wang Lung holbă ochii la masca din sânul unchiului său, apoi plecă fruntea în piept şi ieşi din odaie, fără să mai zică nimic. În timp ce se depărta, auzi râsul înăbuşit al unchiului său care se aşezase din nou la mâncare. De astă dată Wang Lung se pomeni într-o încurcătură atât de grea, cum nici prin vis nu s-ar fi gândit. Unchiul său venea şi pleca, întocmai ca şi până acum, zâmbind pe sub mustăţile rare şi cărunte, cu hainele tot atât de slobod învălurate împrejurul trupului, iar pe el îl treceau sudori de gheaţă, când se gândea la răul ce l-ar fi putut pricinui omul acesta. Adevărul era că în toată vremea de când începuse bogăţia lui, dar mai ales în anii de secetă sau când recolta ţarinelor era atât de săracă încât oamenii mureau de foame, împreună cu copiii lor, tâlharii nu călcaseră niciodată nici casa nici pământurile lui, deşi de multe ori se temuse că vor veni împotriva lui şi-şi trăsese zăvoarele la uşi în timp de noapte. Până în anul când începuse vârtejul nebuniei lui de dragoste, umblase îmbrăcat în haine proaste şi se ferise să arate a fi om înstărit, dar după ce începu să alerge vorba prin sat că tâlhari sunt ascunşi undeva prin apropiere, se întorcea întotdeauna devreme acasă, iar noaptea dormea iepureşte şi asculta la toate zvonurile din curte. Dar tâlharii nu se apropiară niciodată de aşezările lui,
365
aşa că deveni nepăsător şi îndrăzneţ şi credea că cerul îi poartă de grijă şi că este sortit să fie om bogat; prin urmare nu mai ţinu seamă de nimic şi nu mai aprinse nici tămâie în micul templu al Zeităţilor Pământului, de vreme ce aceştia erau binevoitori faţă de el, chiar fără să le măi aprindă tămâie, aşa că nu se mai gândea decât la treburile lui şi la ţarină. De astă dată însă înţelese care a fost pricina că el a putut trăi până acuma nesupărat de nimeni şi va putea trăi şi de aci înainte, câtă vreme vă hrăni în casa lui pe unchiul său şi familia acestuia. Gândindu-se la toate acestea îşi simţi trupul scăldat de o sudoare rece, dar nu îndrăzni să spună nimănui ce a văzut la unchiul său în sân. Unchiului său însă nu-i mai spuse din ziua aceea să plece din casă, iar nevestei lui încercă să-i spună, cu toată stăruinţa de care era capabil: — Du-te în curtea interioară şi mănâncă ce te trage inima; iată şi câţiva arginţi, ca la nevoie să ai de cheltuială. Pe urmă, cu toate că simţea supărarea cum îl îneacă, se duse la fiul unchiului său şi-l îndemnă: — Ia şi tu câţiva arginţi, căci tinerilor le place să-şi încerce norocul. Pe fiul său însă îl supraveghea de aproape şi nu-l lăsa să iasă din curte, după apusul soarelui, deşi tânărul nu-şi mai găsea locul şi alerga de colo până colo, zborşindu-se la
366
fraţii lui mai mici şi pălmuindu-i, fără nicio pricină anume, ca să-şi molcomească neastâmpărul. La început Wang Lung nu fu în stare să se mai apuce de nimic, ci se gândea la nenorocirea căzută pe capul lui şi la toate nemulţumirile ce le avea acum, făcându-şi fel de fel de planuri. „Aş putea să dau afară din casă pe unchiul meu şi să mă mut la oraş, unde porţile sunt încuiate în fiecare seară, pentru ca lumea să fie apărată de atacurile tâlharilor”. Dar numaidecât îşi aduse aminte că în timpul zilei, va trebui să se întoarcă la muncă în ţarină şi cine ştie ce i s-ar putea întâmpla în timpul cât lucrează, fără nicio apărare, chiar aci pe pământul său! Dar afară de asta cum s-ar putea ca un bărbat să trăiască închis între zidurile ferecate ale unui oraş şi în dosul uşilor zăvorâte ale casei sale, căci ar fi murit, dacă s-ar fi despărţi de ţarina lui. Pe urmă ar fi peste putinţă să nu vina din nou un an sterp, când nici oraşul nu s-ar mai putea împotrivi prădăciunilor tâlhăreşti, cum s-a întâmplat rândul trecut, când casa cea mare a lui Hwang a fost călcată de tâlhari. În acelaşi timp ar fi putut să se ducă la oraş şi să se adreseze judecătorului, spunându-i: — Unchiul meu este şi el unul dintre cei cu Barbă Roşie care pradă regiunea noastră. Dar dacă ar fi făcut o astfel de faptă, l-ar fi crezut oare,
367
căci nu se poate să crezi astfel de vorbe, când vine cineva şi învinuieşte chiar pe fratele tatălui său? Mai de grabă din afacerea asta ar fi ieşit el bătut, pentru purtarea lui necuviincioasă, în loc să scape de unchiul său, dar afară de asta viaţa i-ar fi fost mereu în primejdie, căci dacă tovarăşii unchiului său ar fi aflat despre fapta lui, fără îndoiala l-ar fi omorât, ca să se răzbune. Totodată, ca şi când cele întâmplate până acuma nu ar fi fost de ajuns, mai veni şi Cucu să-i spună, că deşi afacerea cu logodna a mers fără nicio greutate, negustorul Liu nu sa învoit să facă deocamdată nimic altceva, decât cel mult să semneze hârtiile de logodnă, deoarece fiica lui era prea tânără şi neavând decât paisprezece ani, trebuia să mai aştepte cel puţin trei. Wang Lung rămase dezamăgit, gândindu-se că trei ani la rând va trebui să mai suporte în casă trândăvia şi toanele feciorului său care acuma nu voia să se mai ducă la şcoală nici cel puţin două zile din zece, şi în aceeaşi seară, în timpul cinei spuse lui O-lan: — Pe ceilalţi copii ai noştri îi vom logodi cât se poate de curând, căci din ce îi vom logodi mai repede, din ce va fi mai bine, astfel mi-ar fi peste putinţă să îndur de trei ori la rând aceleaşi scânceli în casă pe care le am acuma. A doua zi dimineaţa, după o noapte zbuciumată, îşi scoase haina lungă ce o purtase până acum şi papucii de
368
catifea cu care era încălţat, cum făcea întotdeauna când vedea că nu mai pridideşte cu supărările de acasă şi luând sapa la umăr porni în ţarină, dar când să treacă prin curtea din afară, se opri în faţa fetiţei lui cea mare, care sta la soare şi zâmbea, înfăşurându-şi între degete petecul de pânză colorată şi netezindu-l: — Prostuţa aceasta este pentru mine mai multă mângâiere în ceasurile de supărare, decât toţi ceilalţi copii mei împreună. Astfel Wang Lung începu să lucreze cu râvnă în ţarină, zile de-a rândul şi pământul mănos îşi împlini şi de astă dată menirea lui, vindecându-l de toate nemulţumirile şi învelindu-l în vânturile calde ale verii care-i aduceau linişte şi împăcare. Apoi, ca şi când ar fi vrut să-l scape de toate gândurile negre, din partea de miazăzi începu să se ridice un nor mic şi alb care urca încet spre bolta cerului şi se apropia. La început părea străveziu şi uşor ca un văl de ceaţă, doar că nu se răspândea în toate părţile, cum fac norii de obicei, când îi poartă vântul, ci rămase grămadă, până când începu să se răspândească în aer, ca aripile unui evantai. Oamenii din sat se uitau la norul acesta şi căutau să-i găsească fel de fel de tâlcuri, dar se simţeau cuprinşi de spaimă, căci îşi închipuiau că ar putea fi un nor de lăcuste,
369
pornit din miazăzi ca să le prăpădească semănăturile. Wang Lung era şi el între oamenii care iscodeau zarea; uitându-se aşa la norul ce venea spre ei, vântul le aruncă ceva la picioare, iar unul se aplecă repede şi luând în mână ceea ce auziseră susurând, văzu că este o lăcustă moartă care părea să fie mult mai uşoară decât alaiul viu ce venea pe urma ei. Cât ai clipi Wang Lung îşi uită de toate supărările lui. Uită de femei, de feciorii lui şi de unchiul său şi-şi uită de toate, ca să se repeadă la oamenii din sat şi să strige: — Va trebui să ne apărăm holdele împotriva acestor duşmani care coboară asupra noastră din cer! Dar între cei care ascultau la vorbele lui, erau şi de cei care clătinau din cap, căci îşi pierduseră chiar de la început orice nădejde, şi aceştia îi răspunseră: — Nu, dragul meu, căci nu ne poate folosi la nimic. Cerul a hotărât ca anul acesta să ne lovească cu foamete, prin urmare la ce ca să ne mai trudim de pomană, împotrivindu-ne voinţei lui, când şi-aşa nu putem face nimic şi la sfârşit va trebui totuşi să murim! Femeile plecară la oraş, plângând, ca să cumpere tămâie şi să o aprindă, la picioarele Zeităţilor din micul templu de lut, iar unii se duseră chiar la templul cel mare de la oraş, unde erau zeităţile cerului, şi astfel lumea începu să se
370
închine, slăvind şi zeii cerului şi pe ai pământului. Cu toate acestea norul de lăcuste întuneca cerul şi începu să se răspândească în largul câmpului. Wang Lung însă îşi adună argaţii şi Ching era nemişcat de lângă el; mai veniră şi alţi plugari mai tineri şi toţi aceştia puseră foc chiar cu mâna lor în anumite partale din ţarină şi arseră holdele de grâne care erau tocmai în pârgă; săpară şanţuri largi pe care le umplură cu apă din fântâni şi lucrară aşa zi şi noapte, fără întrerupere. O-lan le aducea de mâncare, împreună cu celelalte femei, care veneau cu merinde la bărbaţii lor, şi oamenii mâncau de-anpicioarele, întocmai ca dobitoacele, fără să se oprească din lucru. Numaidecât după aceea zarea se întunecă şi aerul se auzi vâjâind, de bătaia milioanelor de aripi, şi norul de lăcuste se lăsă asupra holdelor, tocind până în pământ semănătura câte unui partal şi lăsând nevătămat pe cel de lângă el ca să treacă dincolo şi să roadă până în pământ, de rămânea mirişte pe urma lor, ca în timp de toamnă. Oamenii oftau neputincioşi, uitându-se la prăpădul din faţa lor, dar Wang Lung se repezea furios cu un lăstar în mână şi le lovea, călcându-le în picioare fără milă, iar oamenii lui se ţineau alături de el şi învârteau ciomegele, aruncându-le cu miile în pârjolul de flăcări şi în apa din şanţuri. Milioane de
371
lăcuste pieriră în lupta aceasta împotriva oamenilor, dar pentru cele rămase, pierderea aceasta nu însemna nimic. După lupta aceasta deznădăjduită, Wang Lung avu parte şi de răsplată: holdele lui cele mai bune rămaseră neatinse; după ce norul de lăcuste începu să se îndrepte spre cealaltă margine de cer, văzu că i-a mai rămas destul grâu, ca să aibă ce secera, iar straturile cu răsadurile tinere de orez erau nevătămate, aşa că se simţi mulţumit. Mulţi oameni din sat începură să ronţăie trupurile prăjite de flacără ale lăcustelor, dar Wang Lung nu vru să se atingă de ele, căci i se păreau spurcate, din pricina pagubei pricinuite în ţarina lui. Totuşi nu zise nimica, văzând pe O-lan că le prăjeşte în ulei şi nici când auzi lucrătorii cum le ronţăie între dinţi; copiii le desfăceau bucăţele şi le mâncau cu băgare de seamă, deoarece se temeau de ochii lor bulbucaţi. El însă nu vru nici să le guste. Totuşi venirea lăcustelor îi fu de folos. Şapte zile la rând nu se gândise la altceva, decât la ţarina lui şi astfel reuşise să se vindece de toate supărările şi temerile lui, deci putu să se gândească liniştit: „La urma urmelor, tot omul îşi are necazurile lui, prin urmare va trebui să încerc să le duc şi eu pe ale mele; unchiul meu este mai bătrân decât mine, iar cei trei ani ce va trebui să-i mai aştept pentru feciorul meu, vor trece şi
372
ei, fără să-mi pun ştreangul de gât”. Prin urmare adună recolta de grâu ce o avea pe holde şi după ce veni vremea ploilor, răsadurile inundate, şi după toate acestea, se făcu iarăşi vară.
Capitolul XXIV A doua zi, când Wang Lung îşi închipuia că în casa lui sa statornicit din nou liniştea, feciorul cel mai mare veni la el, după ce-l văzu că s-a întors de la câmp, şi îi spuse cu multă codeală: — Tată, dacă vrei ca cu să devin cărturar, atunci află că de la catârul acela bătrân de la oraş eu nu mai am nimic de învăţat. Wang Lung care tocmai scosese o oală de apă fiartă din căldarea de pe plită, muie într-însa un prosop şi după ce-l stoarse, şi-l puse aburind pe obraz: — Ei, şi ce-ai vrea acuma? Feciorul stătu o clipă la îndoială, apoi adăugă: — Dacă vrei ca eu să devin cărturar, atunci va trebui să plec spre miazăzi, ca să mă duc la o şcoală mare, unde să pot învăţa ceea ce trebuie învăţat. Wang Lung îşi şterse pleoapele ochilor şi urechile cu
373
prosopul, apoi se uită la feciorul său şi-i răspunse răstit, căci îşi simţea trupul frânt de muncă: — Dar prostia asta de unde ai mai luat-o? Nu se poate să pleci şi nu vreau să mai aud de aşa ceva; m-ai înţeles: nu vei pleca de acasă. Pentru lumea în care trăim noi, ai destulă învăţătură. Spunând aceste cuvinte, muie prosopul din nou în oala cu apă fierbinte. Feciorul însă nu se mişcă din faţa lui, ci rămase întunecat şi începu să îngâne ceva, aşa că Wang Lung se supără din pricină că nu-l înţelegea, şi începu să răcnească: — Spune limpede ce ai de spus! Tânărul tresări, auzind vorbele răstite ale părintelui său şi-i răspunse: — Bine, atunci îţi voi spune limpede că eu sunt hotărât să plec spre miazăzi, căci nu am poftă să mai stau în casa asta ţărănească şi să fiu supravegheat ca un copil; nici sămi pierd vremea în oraşul acesta mic, unde nu te poţi simţi mai bine decât la noi în sat. Voi pleca de acasă, ca să învăţ şi eu câte ceva şi să văd lume străină. Wang Lung se uită la feciorul său care sta cu ochii în pământ, şi-l văzu palid, în haina lui lungă de culoarea argintului, făcută din pânză de în subţire şi răcoros pentru zilele calde ale verii, şi cum se uita aşa la el, băgă de
374
seamă că pe buza de sus i-au răsărit primele tuleie de mustaţă; obrazul lui era catifelat şi auriu, iar mâinile ascunse în mânecile hainei, erau prelungi şi fine, ca ale unei femei. Pe urmă Wang Lung se uită la el însuşi şi văzu că este plin de pământ şi e îmbrăcat numai într-o pereche de pantaloni de pânză albastră, sumeşi până sub genunchi şi partea de sus a trupului îi era despuiată, aşa că puteai crede că el este robul acestui tânăr, nu părintele lui. Gândul acesta îl făcu să se revolte împotriva tânărului zvelt şi frumos din faţa lui, aşa că-i răspunse răstit: — Mai bine du-te în ţarină şi ia o mână de humă, să-ţi freci trupul cu ea, căci altfel oamenii vor crede despre tine că eşti femeie, şi pune mâna pe sapă şi lucrează şi tu ceva, pentru orezul pe care-l mănânci! În clipa aceasta Wang Lung îşi uitase cu totul de mândria pe care i-o pricinuise faptul că fiul său era ştiutor de carte şi că se pricepea la dezlegarea tâlcului cărţilor, aşa că dădu să iasă din odaie, bătând din picioare şi scuipând pe podmol, căci frumuseţea fiului său îl nemulţumea. Tânărul rămase în picioare şi se uită după el întunecat, dar părintele său nu se mai întoarse, să-l vadă ce face. În aceeaşi seară, când Wang Lung intră în curtea interioară şi se aşeză alături de Lotus care sta întinsă pe salteaua aşternutului ei, şi Cucu îi făcea vânt ca s-o răcorească,
375
femeia începu să-i spună nepăsătoare, ca şi când ar fi căutat prilej de vorbă: — Feciorul tău cel mai mare e mâhnit şi ar vrea să plece de-acasă. Aducându-şi aminte de nemulţumirea ce i-o pricinuise fiului său, Wang Lung o întrebă supărat: — Dar ce te interesează asta pe tine? La vârsta lui nu-i voi îngădui să intre în casa asta. Lotus se grăbi să-i răspundă: — Nu – nu… linişteşte-te, căci mie mi-a spus Cucu. Femeia de lângă ea adăugă: — Lucrul acesta se vede uşor, căci este un fecior prea drăguţ şi prea mare, ca să-şi piardă vremea trândăvind şi tânjind la tine acasă. Vorbele acestea alungară bănuiala tulbure trezită în sufletul lui Wang Lung şi nu se mai gândi decât la supărarea ce i-o pricinuise feciorului său, deci le răspunse: — Am spus nu; prin urmare nu va pleca. Nu vreau să-mi cheltuiesc banii prosteşte. Altceva nu vru să mai spună şi nici să mai vorbească despre întâmplarea asta, aşa că Lotus bănuind că trebuie să fie supărat de ceva, porunci lui Cucu să plece, ca să rămână singură cu el. Câteva zile la rând nu se mai întâmpla nimic neobişnuit
376
şi flăcăul părea liniştit, dar cu toate acestea la şcoală nu se mai ducea, iar părintele său nu încercă să se împotrivească hotărârii lui, căci acuma avea aproape optsprezece ani şi era voinic şi vânjos, ca şi mama lui, iar când el se întorcea acasă, îl găsea citind în odaia lui, aşa că Wang Lung se simţi mulţumit şi se gândi: „Au fost numai toane tinereşti; nici el nu ştie ce vrea şi cei trei ani vor trece – s-ar putea să fie chiar doi, dacă voi mai adăuga o sumă de arginţi, sau chiar unul, dacă suma ce o voi plăti se va întâmpla să fie destul de mare. După ce voi sfârşi cu treieratul, vom face ogor şi vom semăna grâul de primăvară, iar după ce vom îmblăti fasolea, mă voi gândi şi la afacerea asta, mai în tihnă”. Foarte curând îşi uită cu totul de fiul său, căci recolta – afară de ceea ce prădaseră lăcustele – ieşi destul de bine şi Wang Lung putu pune la loc toţi banii cheltuiţi cu Lotus. Aurul şi argintul ajunsese din nou la preţ pentru el, aşa că se mira el însuşi de multe ori, cum de putuse cheltui înainte de asta cu atâta lipsă de cumpăt pentru o femeie. Totuşi se întâmpla uneori ca apropierea de Lotus să-i trezească dorinţele, dar nu cu aceeaşi putere ca la început şi se simţea mândru că o are în casa lui, deşi acuma vedea limpede că soţia unchiului său avusese dreptate, când îi spusese că nu mai este atât de tânără, deşi era mică de
377
statură, şi nici nu rămăsese până acuma niciodată însărcinată. Dar la amănuntul acesta nu se prea gândea, deoarece avea feciori şi fete, şi avea de gând să o păstreze în casa lui, pentru plăcerea ce o simţea când venea la ea. Dar pe măsură ce treceau anii, Lotus devenea tot mai drăguţă, căci dacă ai fi putut să-i găseşti înainte de asta vreun cusur, atunci acesta nu putea să fie decât amănuntul că era slabă ca o pasăre şi din pricina asta chipul îi era prea ascuţit şi tâmplele prea căzute. Dar acum, cu mâncarea pe care i-o pregătea Cucu şi petrecându-şi viaţa în trândăvie, căci nu trebuia să se mai ocupe decât de un singur bărbat, începu să se împlinească şi să se rotunjească, tâmplele nu-i mai erau scofâlcite şi cu gura mică şi ochii mari şi strălucitori pe care-i avea, părea mai mult decât oricând o pisicuţă leneşă. Mânca şi dormea şi începea să pună în fiecare zi tot mai multă carne pe ea. Deşi astăzi nu mai era boboc de floare de lotus, rămăsese totuşi floare adevărată, iar dacă nu mai era tânără, nu se putea totuşi să spui despre ea că este bătrână, căci pentru ea, tinereţea şi vârsta păreau că nu pot fi deosebite între ele. Cu felul acesta de viaţă liniştită şi alături de feciorul său împăcat, Wang Lung ar fi putut trăi mulţumit, dacă nu se întâmpla ca într-o seară – când el tocmai începuse să-şi facă socoteala pe degete, ca să vadă ce poate vinde din
378
recolta de grâu şi din orezul ce-l avea – să simtă pe O-lan că intră încet în odaie. În timpul anilor ce trecuseră, soţia lui se uscase pe picioare şi devenise pământie, iar oasele obrazului păreau şi mai repezite în afară decât până acuma, şi ochii îi căzuseră în fundul capului. Dacă se întâmpla s-o întrebe cineva, cum îi mai merge, îi răspundea doar atât: — Simt că mă arde ceva în pântece, ca o grămăjue de jăratic. În cei din urmă trei ani pântecele îi crescuse atât de mult, încât părea că este însărcinată, dar sarcina asta era fără naştere. Cu toate acestea se scula în zori, şi vedea de treburile casei, iar Wang Lung se uita la ea, cum s-ar fi uitat la masa din faţa lui, sau la scaunul pe care se aşeza sau la un pom din curte, dar niciodată cu aceeaşi curiozitate cu care s-ar fi uitat la boul din jug, când îl vede că pleacă fruntea sau la un porc din poiată care nu vrea să mai mănânce. Femeia îşi vedea de treaba ei şi nu vorbea decât ceea ce ar fi fost peste putinţă să nu vorbească de soţia unchiului lui Wang Lung, dar cu Cucu nu vorbea niciodată. O-lan nu intrase niciodată în curtea interioară a caselor ei, şi rareori când se întâmplă ca Lotus să iasă afară, ca să se plimbe, ea intra în odaie şi nu mai ieşea din casă, până când nu venea cineva să-i spună „A plecat!” Dar nu zicea niciodată nimic, ci lucra la bucătărie şi spăla rufele la iaz, chiar în timp
379
de iarnă, când apa îngheţa. Lui Wang Lung însă niciodată nu i-ar fi trecut prin minte să-i spună: „Cu banii pe care-i avem acuma, de ce nu-ţi iei o slujnică în casă sau de ce nuţi cumperi o roabă?” Nu se gândea că în casă ar fi nevoie de aşa ceva, deşi el îşi luase argaţi care să-l ajute la muncile câmpului, să îngrijească de boii şi măgăruşii din curte, de porcii din poiată, iar în timpul verii când începeau să crească apele, îşi lua păstori care să aibă grijă de raţele şi gâştele pe care le avea şi care ieşeau să ciugulească ierburi şi gâze. În seara cu pricina, stând aşa în lumina celor două făclii roşii, înfipte în sfeşnicele de tablă, femeia se opri în faţa lui şi-şi plimbă sfioasă ochii prin odaie, apoi îndrăzni: — Aş avea să-ţi spun ceva. Se uită la ea mirat şi o îndemnă: — Haide, spune! Rămase cu privirea ridicată spre ea şi văzându-i obrazul supt, se gândi iarăşi că femeia aceasta este cu totul lipsită de farmec şi că au trecut ani de zile de când el nu s-a mai gândit la ea niciodată, cum se gândeşte bărbatul la femeia lui. O auzi că începe să-i spună cu glasul sugrumat: — Feciorul cel mare intră prea des în curtea interioară. Când se întâmplă ca tu să lipseşti de acasă, întotdeauna el
380
trece dincolo. La început lui Wang Lung îi fu peste putinţă să o înţeleagă ce spune, atât vorbea de încet, aşa că se plecă spre ea şi stărui: — Ce spui tu acolo femeie? Ea-i făcu semn, fără să zică nimic, spre odaia feciorului şi-şi ţuguie buzele uscate, întorcând obrazul spre curtea de dincolo. Wang Lung însă rămase nemişcat şi se uită la ea, fără să creadă vorbele ei. — Mi se pare ca tu visezi! declară el într-un târziu. Femeia clătină din cap şi adăugă cu mare greutate: — Dacă vrei, stăpâne, vino odată acasă pe neaşteptate. Pe urmă, după o clipă de tăcere, adaugă: Cred că va fi mai bine să-l laşi să plece de acasă, chiar spre miazăzi. După ce spuse aceste cuvinte, se apropie de masă şi luându-i cupa de ceai, o pipăi şi văzând că ceaiul s-a răcit, îi turnă altul fierbinte, apoi ieşi din odaie, tot atât de tăcută, pe cât intrase, lăsându-l năucit de vorbele pe care i le spusese. „Te pomeneşti că femeia aceasta o fi geloasă”. Dar la ce să se mai gândească la aşa ceva, mai ales acuma când feciorul său era mulţumit şi-l găsea în fiecare zi citind în odaia lui, aşa că se ridică de la o masă şi începu să râdă de gândurile ce le poate născoci o minte de femeie.
381
Dar în aceeaşi noapte când se duse şi se întinse în aşternut alături de Lotus, femeia începu să se ferească din calea lui şi dându-l la o parte îi spuse: — E cald şi tu miroşi urât, aşa că ar fi bine să te speli când vii la mine. Apoi se ridică numaidecât pe marginea patului şi ferindu-şi părul care-i căzuse pe obraz, începu să se zbată când întinse mâna după ea. Stătu şi se gândi că de câteva zile încoace Lotus se supusese dorinţelor lui fără nicio plăcere, dar îşi închipuise că acestea sunt numai toane de femeie; că poate se simte moleşită de căldura acestui sfârşit de vară, dar de astă dată îşi aduse aminte de vorbele lui O-lan şi sărind în picioare, se răsti la ea: — În cazul acesta n-ai decât să dormi singură, şi să mă tai, dacă-mi pasă nici cât negru sub unghie. Ieşi repede din odaie şi intră în tinda casei lui, unde puse două scaune unul lângă altul şi se întinse pe ele. Dar nu putu adormi, aşa că ieşi din casă şi trecând pragul porţii, începu să se plimbe prin faţa trestiilor de bambus care erau înşirate în lungul zidului, şi aici simţi vântul rece al nopţii răcorindu-i trupul cu adierile prevestitoare ale toamnei. Îşi aduse apoi aminte că Lotus ştiuse de dorinţa feciorului său de a pleca de acasă, dar de unde aflase oare? Tot aşa feciorul său nu mai pomenise de multă vreme despre
382
această plecare ci părea mulţumit, dar care era pricina acestei mulţumiri? Şi Wang Lung îşi zise furios: — Voi cerceta şi voi afla ce s-a întâmplat! Nu se mai întoarse în casă, ci urmări zorile tulburi, cum se desprind din întunericul nopţii şi se răspândesc în largul ţarinei sale. După ce se lumină de ziuă şi în marginea zării se arătă o spuzeală de aur pe poala cerului, intră în casă şi după ce mâncă, ieşi în ţarină ca să supravegheze argaţii ieşiţi la muncă, aşa cum avea obiceiul în timpul secerişului şi al semănatului; umblă din holdă în holdă, ca pe urmă să strige cu glas destul de tare, ca să-l poală, auzi şi cei de acasă: — Mă duc la holda de sub zidul oraşului, aşa că nu mă voi întoarce în curând, şi porni numaidecât. Dar după ce făcu jumătate de drum şi ajunse la templu cel mic din mijlocul ţarinei, se aşeză pe o movilă de pământ din marginea drumului, care se vede era un mormânt părăsit, şi smulgând o mână de iarbă, începu şi o frământe între degete. În faţa lui erau cele două zeităţi de lut şi ca prin vis îşi dădu seama de felul în care se uită acuma la el şi de vremea când îi era frică de mânia lor; dar astăzi nu-i mai păsa de ele, căci ajunsese om bogat, care nu mai avea nevoie de zeităţi, prin urmare nici nu se mai abătea pe la
383
templul acesta. În sufletul său însă gândurile stăruiau mereu asupra întrebării: „Să mă întorc sau să nu mă întorc acum acasă?” În aceeaşi clipă îşi aduse aminte de purtarea din noaptea trecută a lui Lotus faţă de el şi se înfurie, gândindu-se la tot ce a făcut pentru ea. „E limpede că n-ar fi putut să stea multă vreme la ceainăria din oraş, dar în casa mea are de mâncare şi îmbrăcăminte bogată, ca orice femeie de familie aleasă”. Îndemnat de mânia aceasta neaşteptată, se întoarse acasă pe alt drum şi intră pe furiş în curte, apoi feri draperia de la intrarea porţii interioare şi se uită înăuntru. Trase cu urechea şi auzi murmurul unui glas de bărbat, pe care-l recunoscu numaidecât că este al feciorului său. Furia pe care Wang o simţi acuma clocotind în sufletul său, i se păru că e atât de năvalnică, cum nu i se mai întâmplase niciodată în viaţa lui, deşi din ziua când începuse să se îmbogăţească şi oamenii din sat se uitau la el cu respect, i se întâmpla de multe ori să simtă în sufletul său porniri nesăbuite şi chiar când se dusese în oraş, i se întâmpla uneori să se poarte trufaş cu oamenii din jurul lui. Dar trufia lui de acuma era furia caracteristică a unui bărbat împotriva bărbatului care i-a furat iubita, iar când îşi aduse aminte că cel care-i furase ibovnica, e însuşi fiul
384
său, se simţi cutremurat de scârbă, de-i venea să verse. Scrâşni din dinţi şi ieşi din curte, apoi se apropie de tufele trestiilor din bambus şi după ce alese un fir lung şi mlădios, îl curăţi de ramuri, lăsându-i numai câteva vrejuri în vârf şi după ce-l curăţi şi de frunze, trestia rămase în mâna lui, vânjoasă şi subţire ca un capăt de frânghie. Se întoarse pe vârful picioarelor şi feri repede draperia din faţa porţii; feciorul său sta în picioare şi se uita la Lotus care se aşezase pe un scăunel în marginea dulbinei. Era îmbrăcată în tunica ei de mătase de culoarea florilor de piersic, aşa cum n-o văzuse până acuma niciodată îmbrăcată dimineaţa. Stăteau amândoi de vorbă şi femeia întoarse puţin obrazul într-o parte şi se uita la el cu coada ochiului şi râdea, aşa că nu simţiră apropierea lui. Wang Lung se opri şi se uită la ei, apoi dinţii îi sclipiră într-un rânjet şi încleştă mâna pe lujerul de bambus. Dar nu l-ar fi văzut nici acuma, dacă nu se întâmpla ca tocmai atunci Cucu să iasă din casă şi să ţipe speriată, aşa că se întoarseră amândoi spre el. În aceiaşi clipă Wang Lung făcu un salt şi se năpusti asupra lor, apoi începu să încingă pe feciorul său cu trestia de bambus, zăpăcindu-l în lovituri. Deşi tânărul era mai voinic şi mai înalt decât tatăl său, acesta totuşi era mai
385
puternic, deoarece trupul lui plin de vigoare bărbătească era ostoit de munca ţarinei, aşa că îl bătu până când sângele începu să stropească şiroaie împrejurul lui. Când Lotus începu să ţipe şi-l apucă de braţ, o îmbrânci, iar când încercă din nou să-l oprească, îi trase şi ei câteva, până când scăpă cu fuga, apoi se întoarse din nou la feciorul său şi-l bătuci, până când îl văzu că se întinde pe pământ şi-şi acopere cu mâinile obrazul însângerat. Wang Lung se opri, răsuflând şuierător şi arătându-şi dinţii; sudoarea curgea şiroaie pe el şi se simţea sfârşit, ca după boală grea. Aruncă trestia din mâna şi spuse fiului său gâfâind: — Acu du-te în odaia ta şi să nu îndrăzneşti să mai ieşi de acolo, până în ziua când voi scăpa de tine, căci altfel să ştii că te ucid! Tânărul se ridică fără să zică nimic şi ieşi din curte. Wang Lung se aşeză pe scaunul din marginea dulbinei pe care stătuse Lotus şi după ce-şi propti capul în palme, închise ochii şi începu să respire cu greutate. Nimeni nu îndrăzni să se apropie de el, aşa că stătu singur până când se linişti şi supărarea se ridică din sufletul său ca o ceaţă. Apoi se ridică frânt şi intră în odaia unde găsi pe Lotus întinsă pe pat şi bocindu-se; se apropie de pat şi o întoarse cu faţa în sus, iar femeia se uită la el cu ochii plini de
386
lacrimi şi pe obraz cu dâra însângerată pe care i-o lăsase trestia de bambus. Se uită la ea şi-i spuse cu adâncă tristeţe. — Vasăzică tu eşti sortită ca toată viaţa ta să fii o desfrânată şi ai început acum să te legi şi de fiul meu! Femeia începu să se bocească şi mai îndurerată decât până acuma şi protestă: — Nu, nu-i adevărat; tânărul se simţea singur şi abătut, dar venind în curtea aceasta, niciodată nu s-a apropiat de patul meu mai mult decât l-ai văzut adineauri în curte; poţi să întrebi şi pe Cucu. Apoi ridică spre el ochii înspăimântaţi şi apucându-l de mână, i-o trecu peste obrazul şfichiuit de loviturile lui şi-i spuse înecată de suspine: — Vezi şi tu ce-ai făcut lui Lotus a ta – nu mă gândesc la niciun bărbat afară de tine în toată lumea aceasta şi chiar dacă ar fi fiul tău pricina acestei neînţelegeri, nu este cu nimic mai mult decât tot fiul tău şi pentru mine nimic altceva. Se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimile limpezi şi Wang Lung gemu îndurerat, căci frumuseţea acestei femei îl făcea să-şi piardă cumpătul şi să o iubească, chiar atunci când n-ar fi trebuit. În aceeaşi clipă se gândi că i-ar fi peste putinţă să suporte încredinţarea că între aceşti doi s-ar fi
387
întâmplat ceva, de aceea nu mai cercetă, căci nu dorea să mai afle nimic. Gemu deci încă o dată şi ieşi din odaie. Trecu prin faţa odăii feciorului său şi strigă, fără să intre: — Strânge-ţi lucrurile într-o lădiţă şi mâine dimineaţă să pleci spre miazăzi, unde-ţi place şi să nu te mai întorci acasă, până în ziua când voi trimite după tine. Apoi trecu înainte şi găsi pe O-lan care începuse să coasă la o haină a lui, dar când trecu pe lângă ea, femeia nu zise nimic, şi chiar dacă auzise răfuielile şi ţipetele din curtea de alături nu-i dădu niciun semn din care ar fi putut bănui că ea ştie ce s-a întâmplat. Wang Lung îşi continuă drumul şi, trecând prin curte, ieşi în largul ariei, în lumina soarelui amiezii, şi-şi simţea trupul sfârşit, ca după o zi de muncă grea.
Capitolul XXV După plecarea feciorului său mai mare, Wang Lung parcă simţea că toată casa lui a scăpat de o mare povară care-l făcea să se sugrume şi să nu poată răsufla în voie. În gândul său îşi zicea că pentru fecior e mult mai bine că a plecat, iar acuma îşi putea vedea şi de ceilalţi copii ai săi, căci ocupat mereu cu lucrul câmpului, cu holdele care
388
trebuiau semănate şi secerate, şi cu orice s-ar fi întâmplat în altă parte, nu prea avusese vreme să se gândească la ei. Se hotărî ca pe al doilea fecior să-l ia din vreme de la şcoală şi să-l dea să înveţe o meserie, înainte de a-l apuca vârtejul nebuniei, ca să nu mai aibă pace cu el în casă, cum nu avusese de cel plecat. Al doilea fecior al lui Wang Lung însă semăna cu fratele mai mare tot atât de puţin, cât de puţin ar putea să nu semene doi fraţi între ei. Câtă vreme cel mai mare era înalt şi ciolănos, cu obrazul rumen şi caracteristic oamenilor din miazănoapte, cum era şi mama lui, al doilea fecior era mic de statură, cu piele aurie şi ceva care lui Wang Lung îi aducea aminte de tatăl său: o sclipire fulgerătoare şi ageră a ochilor vii care uneori te priveau în bătaie de joc, dacă se întâmpla să li se ofere prilejul. „Din băiatul acesta ar putea ieşi un bun negustor, îşi zise Wang Lung; îl voi lua de la şcoală şi poate, voi reuşi să-l bag în contorul unui negustor de cereale. N-ar strica să am un fecior, tocmai acolo unde trebuie să-mi vând şi eu recolta, căci va putea supraveghea cântarul şi va căuta ca târgul să iasă în folosul meu”. Prin urmare într-una din zile îi spuse lui Cucu: — Du-te spune părintelui logodnicei fiului meu mai mare, că aş vrea să-i spun ceva. Spune-i că în orice caz va
389
trebui să golim şi un pahar de vin împreună, mai ales că ne-a fost rânduit ca noi doi să ne amestecăm sângele în acelaşi vas. Cucu făcu aşa cum îi spuse şi se întoarse acasă cu următorul răspuns: — Spune că te aşteaptă să vii când pofteşti, iar dacă vrei să te duci astăzi la amiază, să bei un pahar de vin împreună cu el, eşti bine venit, ori dacă aşa ţi-e voia, poate veni el la tine. Wang Lung însă n-ar fi vrut ca omul acesta de la oraş să vină la el, deoarece se gândea că va trebui să facă fel de fel de pregătiri pentru primirea lui, aşa că se spălă şi se îmbrăcă în hainele lui de mătase şi porni în lungul potecii dintre lanuri. Se duse de-a dreptul în Uliţa Podurilor, aşa cum îi spusese Cucu, şi aci se opri în faţa unei porţi pe care scria numele Liu. Nu pentru că el ar fi înţeles semnele ce se vedeau deasupra porţii, dar Cucu îi spusese că este a doua poartă, dincolo de pod, şi mai întrebă şi un trecător care-i arătă casa. Era o poartă mare şi impunătoare, făcută toată numai din lemn şi Wang Lung bătu în poartă cu latul palmei. Poarta se deschise numaidecât şi în faţa lui apăru o slujitoare care-şi ştergea mâinile cu şorţul, pe urmă îl întrebă cine este şi-l conduse în curtea exterioară unde erau apar-
390
tamentele bărbaţilor. După ce intrară într-o odaie mare, femeia îl pofti să şadă şi se uită îndelung la el, căci bănuia că este tatăl tânărului cu care era logodită fata stăpânului ei. Pe urmă plecă să cheme pe negustorul Liu. Wang Lung se uită cu băgare de seamă la tot ce vedea împrejurul său şi ridicându-se de pe scaun, pipăi stofa draperiilor de la ferestre şi masa grea de lemn, şi rămase mulţumit, căci văzu că acestea sunt semne de viaţă îmbelşugată, fără să fie bogăţie prea mare. N-ar fi vrut ca nora lui să fie fata unei familii bogate, deoarece asta ar fi însemnat că este înfumurată şi neascultătoare, una care râvneşte tot felul de mâncări scumpe şi haine scumpe, cu alte cuvinte o femeie care înstrăinează pe bărbatul ei de părinţi. După ce se gândi la toate acestea, se aşeză din nou pe scaun şi aşteptă. Numaidecât se auziră paşi grei prin apropiere şi se arătă un bărbat mic de statură şi gras, iar Wang Lung se ridică în picioare şi se înclină în faţa lui; amândoi se prosternară de mai multe ori unul în faţa altuia, privindu-se pe ascuns şi rămânând mulţumiţi, căci se respectau unul pe altul, pentru ceea ce vedeau că sunt în realitate, doi oameni cumsecade şi cu avere. După ce isprăviră cu temenelele, se aşezară pe scaune şi începură să bea vin încălzit pe care-l aduse slujitoarea şi li-l turnă în pahare, în timp ce ei vorbeau cu
391
glasuri domoale, mai despre una mai despre alta; despre cereale şi preţuri şi despre ce se va putea obţine pentru orezul din anul acesta, dacă se va întâmpla ca recolta să fie bună. În cele din urmă Wang Lung îndrăzni să-i spună: — Uite ce, eu am venit cu o treabă anume, dar dacă nu vrei să vorbim despre asta, atunci putem vorbi despre altceva. De cumva se va întâmpla însă să ai nevoie de unul care să te slugărească în prăvălia dumitale cea mare, atunci eu aş avea pe feciorul meu al doilea care este băiat vrednic şi priceput, dar dacă n-ai nevoie de ajutorul lui, atunci putem să vorbim despre alte treburi. Negustorul îi răspunse foarte mulţumit: — Am mare nevoie de un tânăr priceput care să ştie să scrie şi să cetească. Wang Lung îi răspunse cu mândrie: — Feciorii mei sunt amândoi buni cărturari şi fiecare dintre ei este în stare să-ţi spună când se întâmplă ca un semn să fie prost scris sau când trebuie pus anume semnul care vine de la apă şi când cel care vine de la lemn. — Bine este aşa, încuviinţă Liu. Trimite-l la mine, când va vrea să vină, dar ca simbrie va primi la început numai hrana, până când se va deprinde cu mersul afacerilor, iar la sfârşitul primului an, dacă se va purta bine, va primi în fiecare lună câte un ban de argint, şi după ce va împlini
392
trei ani, câte trei arginţi, iar după asta nu va mai fi plătit ca ucenic, ci va putea să se împărtăşească din câştigul acestei afaceri, după vrednicia lui. În afară de simbrie, a lui va fi tot ce va putea lua de la cumpărător sau de la vânzător, căci eu nu am de spus nimic împotrivă, dacă va fi în stare să scoată ceva mai mult decât preţul ce se obişnuieşte. Fiind de asemenea vorba ca familiile noastre să se unească între ele, nu-ţi voi mai cere nici garanţia ce se obişnuieşte în cazurile când un ucenic intră în slujbă. Wang Lung se ridică de pe scaun mulţumit şi începu să râdă, apoi întrebă: — Acuma când noi doi suntem prieteni, îndrăznesc te întreb, nu cumva ai un fecior pentru fiica mea cea de a doua. Negustorul începu să râdă de i se cutremura tot trupul, căci era om gras şi bine hrănit, apoi răspunse: — Am şi un fecior care abia a împlinit zece ani şi pe care nu l-am logodit încă. Ce vârstă are fata? Wang Lung râse din nou şi se grăbi să-l desluşească: — În curând va împlini şi ea zece ani şi e frumoasa ca o floare. Începură amândoi să râdă şi negustorul adăugă: — Va sa zică să ne legăm unul de altul cu frânghie îndoită?
393
Wang Lung nu mai zise nimic, căci nu s-ar fi căzut ca un legământ ca acesta să fie discutat făţiş, fără mijlocirea cuiva. Dar după ce se prosternă în faţa lui Liu şi porni acasă, se gândi: „Afacerea asta cred că s-ar putea face”, iar după ce ajunse acasă şi se uită la fata lui cea mai mică, băgă de seamă că e fată frumoasă şi maică-sa îi legase picioarele, aşa că umbla cu multă graţie prin casă. Dar după ce se uită la ea mai de aproape, văzu că pe obrazul ei se cunoşteau dârele lacrimilor, iar chipul ei părea prea palid şi prea trist pentru vârsta ei, aşa că o luă de mână şi apropiind-o de el, o întrebă: — Spune-mi, pentru ce ai plâns? Fata plecă ochii şi începu să se joace cu un nasture de pe tunică, apoi murmură cu sfială: — Din pricină că mama a început să-mi strângă fâşia de pânză în jurul picioarelor mai mult decât până acum, aşa că noaptea nu mai pot dormi de durere. — Eu nu te-am auzit până acuma plângând, zise el m irat. — Nu m-ai auzit, încuviinţă fata, căci mama mi-a spus că nu trebuie să plâng, deoarece tu eşti bărbat slab de fire şi nu-ţi place să vezi pe alţii cum suferă, aşa că s-ar putea să-i porunceşti să nu-mi mai lege picioarele, şi atunci soţul meu nu mă va iubi cum nu o iubeşti nici tu pe ea.
394
Acestea fură vorbele pe care i le spuse fata, cu glasul tot atât de nevinovat, ca şi când i-ar fi spus o poveste, dar cuvintele ei îl loviră ca un cuţit în inimă, văzând că O-lan a spus fetei că el n-o iubeşte, deşi este mama ei, şi se grăbi să-i răspundă: — Să ştii că astăzi am aflat despre un bărbat frumos care se poate să-ţi fie soţ, aşa că voi vorbi cu Cucu, poate ea va putea pune lucrurile la cale pentru noi. Fetiţa zâmbi şi plecă ochii în pământ, ca o fată ruşinoasă, nu ca un copil. Şi în aceeaşi seară după ce trecu în curtea interioară, Wang Lung stătu de vorbă cu Cucu şi-i spuse: — Du-te de vezi dacă se poate face ceva. Dar în noaptea aceea dormi neliniştit alături de Lotus, aşa că se trezi şi începu să se gândească la viaţa lui şi la Olan care fusese prima femeie pe care a cunoscut-o el în viaţă şi care-l slujise întotdeauna cu credinţă. Îşi aduse aminte de cuvintele spuse de fetiţa lui şi se întristă, văzând că deşi O-lan era o femeie simplă şi cu gândurile încete, văzuse cu toate acestea adevărul ascuns în sufletul lui. La câteva zile după asta trimise pe al doilea fecior al său în oraş şi iscăli hârtiile pentru logodna fiicei lui mai mici; se învoiră din zestrea ce trebuia dată şi darurile de haine şi odoare pentru ziua când va fi hotărâtă nunta. După ce
395
termină toate acestea Wang Lung se odihni, zicându-şi în inima lui: „Acum mi-am luat grija de la toţi copiii mei; amărâta cea mai mare nu este în stare să facă altceva, sărăcuţa, decât să stea la soare şi să se joace cu bucăţica ei de cârpă: pe cel mai mic dintre feciorii mei îl voi ţine lângă mine, la lucrul ţarinei, aşa că nu se va duce la şcoală, deoarece îmi ajung doi cărturari în familie”. Se simţea mândru că avea trei feciori, dintre care unul era cărturar, al doilea negustor şi al treilea făcea plugărie. Prin urmare era împăcat în sufletul lui şi încetă să se mai gândească la copiii săi. Dar fie de voie, fie de nevoie, ar fi fost peste putinţă să nu se gândească la femeia care-i născuse aceşti copii. În timpul anilor îndelungaţi pe care-i petrecuseră împreună, lui Wang Lung i se întâmpla pentru întâia dată să se gândească la O-lan. Nu se gândise la ea nici chiar la început, când intrase în casa lui, numai pentru ea însăşi, ci se gândise la ea cum s-ar fi gândit la orice femeie care a fost cea dintâi în aşternutul lui. I se părea că până acuma a fost mereu ocupat mai cu una mai cu alta, aşa că n-a avut vreme de aşa ceva, dar astăzi când toţi copiii lui erau aşezaţi şi holdele ogorâte şi semănate, în aşteptarea iernii, când legăturile dintre el şi Lotus ajunseseră să se limpe-
396
zească, iar ea nu i se mai împotrivea, din ziua când o bătuse, abia acum i se părea că poate să se gândească la el însuşi şi îşi aduse aminte şi de O-lan. Acuma se uita la ea nu ca la o femeie şi nu se mai gândea la ea că este urâtă, şi cu obrazul galben şi supt. Vedea că a slăbit şi pielea de pe ea a îngălbenit şi a devenit străvezie, aşa că simţea un fel de dureroasă căinţă. Fusese întotdeauna o femeie oacheşă, voinică şi arsă de soare, căci ieşea la munca ţarinei. Dar acuma nu mai ieşise de ani de zile la câmp, decât cel mult în vremea secerişului, dar de doi ani încoace nu mai ieşise deloc, deoarece nu-i plăcea să audă oamenii din sat întrebându-l: „Cum se poate ca soţia ta să mai lucreze în ţarină, când tu eşti un om atât de bogat?” Cu toate acestea până acuma nu se întrebase niciodată, care poate fi pricina că ea s-a învoit să stea acasă, în timpul lucrului şi de ce se mişcă din ce în ce tot mai încet, după treburile casei; dar acuma îşi aduse aminte că uneori dimineţile când se ridica din aşternut şi se ducea să aţâţe focul, o auzea gemând din greu şi gemetele ei nu încetau decât atunci când îl auzeau că o întreabă: „Ce ai femeie?” Dar acum, când se uita la ea şi-i vedea pântecele umflat, se simţea chinuit de păreri de rău, fără să ştie nici el de ce, şişi zicea:
397
„La urma urmei nu e vina mea că n-am putut-o iubi cum aş fi iubit o ibovnică, căci asta este firea bărbatului”. Şi iarăşi se gândea, pentru liniştea lui: „De bătut, n-am bătuto niciodată şi i-am dat întotdeauna argint, când mi-a cerut”. Dar cu toate acestea nu putea uita ce-i spusese fetiţa şi vorbele ei îl dureau, deşi nici el nu ştiu de ce, căci dacă sta să judece, fusese faţă de ea ca un soţ bun, poate chiar mai bun decât alţi bărbaţi. Din pricină că nu-şi putea molcomi neliniştea ce o simţea când se gândea la ea, începu să se uite mai de aproape la ea, când se întâmpla să-i aducă de mâncare la masă sau când o vedeai umblând de colo până colo după treburi, şi într-un rând după terminarea mesei, când O-lan se plecă să şteargă podmolul, o văzu că se face cenuşie la obraz, din pricina unei dureri lăuntrice şi căscând gura, începe să geamă încetişor, ducându-şi mâna spre pântece şi fără să-şi îndrepte mijlocul, ca şi când ar fi continuat să şteargă pe jos. Văzând-o că stă în felul acesta, întrebă speriat: — Ce este? Femeia însă întoarse capul în altă parte şi răspunse cu glasul domol: — Nu e decât durerea aceea veche pe care o simt demult în pântece.
398
Se uită la ea cu ochii mari apoi se întoarse spre fata cea mai mică: — Ia mătura şi mătură în casă, căci maică-ta este bolnavă. Iar lui O-lan îi spuse atât de blând, cum nu vorbise cu ea de ani îndelungaţi: Du-te şi întinde-te în aşternut. Voi trimite fata să-ţi ducă un vas de apă fierbinte, dar să nu te mai mişti din pat. Femeia îl ascultă supusă şi fără să răspundă nimic; după ce intră în odaia ei, o auzi târându-se cu multă greutate, apoi se întinse în aşternut şi începu să geamă încet. Wang Lung rămase nemişcat şi ascultă gemetele ei, până când nu mai fu în stare şi trebui să iasă din odaie. După ce ieşi în curte, porni numaidecât la oraş, să vadă unde ar putea găsi un doctor. Un funcţionar de la negustorul de cereale, unde intrase fiul său ca ucenic, îl îndreptă la casa unui doctor pe care-l cunoştea, aşa că se duse numaidecât la el. Îl găsi în faţa unei ceşti de ceai. Era un bărbat în vârstă, cu barba căruntă şi lungă, cu nişte ochelari încadraţi în alamă mari cât nişte ochi de bufniţă şi era îmbrăcat într-o haină cenuşie şi murdară, cu mânecile atât de lungi, încât nu i se mai vedeau mâinile dintr-însa. După ce Wang Lung îi spuse boala de care sufere soţia lui, doctorul îşi ţuguie buzele şi trăgând un sertar, scoase o legăturică de pânză neagră şi-i
399
spuse: — Vin numaidecât cu tine. Când se opriră amândoi în faţa patului în care zăcea Olan, ea aţipise şi pe buza de sus şi pe frunte i se vedeau broboniţe mărunte de sudoare. Doctorul se uită la ea şi începu să clatine din cap. Întinse o mână uscată, parcă ar fi fost o mână de maimuţă, şi-i pipăi pulsul, iar după ce-i ţinu mâna vreme îndelungată în mâna lui, clătină din nou din cap cu tristeţe şi zise: — Are splina umflată şi ficatul este atacat. În pântece are o umflătură împietrită, de mărimea unui cap de om. Inima abia se mai mişcă şi cred că este de asemenea atacată. Auzindu-l ce spune, Wang Lung îşi simţi inima că a încetat să mai bată şi se sperie şi strigă: — Bine, dar dă-i o doctorie, sau nu se mai poate? O-lan deschise ochii şi văzându-i lângă patul ei, la început nu înţelese, fiind, buimăcită de somn şi de dureri. Pe urmă bătrânul doctor începu iarăşi să vorbească: — Este un caz grav. Dacă nu-mi ceri nici o garanţie de vindecare, atunci îmi vei plăti zece arginţi şi-ţi voi prescrise nişte leacuri de buruieni, o inimă de tigru arsă şi făcută praf şi un dinte de câine, pe care le vei fierbe împreună şi-i vei da să bea din această fiertură. Dar dacă-mi ceri cheză-
400
şie că se va vindeca, atunci îmi vei plăti cinci sute de arginţi pentru osteneală. Când auzi de „cinci sute de arginţi”, O-lan se trezi din toropeala ce pusese stăpânire pe ea şi declară cu glasul stins: — Să nu dai, căci viaţa mea nu vredniceşte banii aceştia. Cu atâta ai putea cumpăra o holdă destul de mare. Auzind-o ce spune, Wang Lung fu cuprins din nou de remuşcări şi-i răspunse răstit: — Nu vreau să-mi moară oamenii din casă, şi voi plăti arginţii, căci am din ce plăti. Când doctorul îl auzi spunând „voi plăti arginţii”, îi sclipiră ochii de lăcomie, dar ştia că legea prevede pedeapsă, în cazul când el nu-şi va putea ţine făgăduiala şi femeia va muri, aşa că-i răspunse, deşi cu părere de rău: — Stai, căci acuma când am văzut cum îi arată albul ochilor, mi-am dat seama că am făcut o greşeală. Dacă vrei să-ţi dau chezăşie că se va vindeca, va trebui să-mi plăteşti cinci mii de arginţi. Wang Lung se întoarse spre doctor şi-l privi cu mută şi dureroasă înţelegere. Ar fi fost peste putinţă ca el să aibă atâţia arginţi grămadă, dar cel mult dacă şi-ar fi vândut tot pământul, dar ştia că chiar dacă ar fi vândut pământul, nu putea să-i mai fie de niciun folos, deoarece din vorbele
401
doctorii li se vedea limpede că el ar vrea să-i spună: „Femeia aceasta va muri”. Prin urmare ieşi din odaie, împreună cu el şi-i numără cei zece arginţi ce i se cuveneau pentru osteneală, iar după ce plecă doctorul, el intră în bucătăria unde O-lan îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă şi unde astăzi când ea zăcea, n-ar fi putut să-l vadă nimeni ce face. Se opri şi sprijinindu-şi fruntea de peretele înnegrit de fum, începu să plângă amar.
Capitolul XXVI Dar viaţa din trupul lui O-lan nu pieri toată dintr-odată. Abia trecuse de vârsta mijlocie a anilor ce-i fuseseră daţi, aşa că puterea nu se scurse din trupul ei cu uşurinţă şi trebui să zacă luni de zile în patul ei de suferinţă. Cât fu iarna de lungă ea trase să moară şi pentru prima dată Wang Lung şi copiii săi îşi dădură seama ce fusese ea în casa lor şi cum se îngrijise de toţi, ca să fie mulţumiţi, fără ca vreunul dintre ei să-şi fi dat seama. Astăzi li se părea că niciunul dintre ei nu ştie să aţâţe focul şi nici să facă şomoioagele de iarbă răsucită sub plita din vatră; niciunul dintre ei nu se pricepea cum trebuie
402
întors un peşte, ca să nu-l rupi şi să nu-l prăjeşti numai pe o parte şi pe cealaltă să rămână crud; tot aşa niciunul dintre ei nu ştia dacă un fel de legume trebuie prăjit în ulei de anis, sau e mai bine să-l prăjeşti în ulei de fasole. Gunoiul şi resturile de mâncare se îngrămădeau sub masă şi începură să se descompună, fără ca cineva să le ridice, până în ziua când Wang Lung se supără şi chemă un câine din curte ca să mănânce ce era de mâncat, iar fetei mai mici îi porunci să frece podmolul şi gunoiul să-l scoată afară. Băiatul cel mai tânăr mai făcea şi el unele treburi prin casă, pe care înainte de asta le făcea maică-sa, vedea de bunicul său care ajunsese în mintea copiilor şi Wang Lung nu era în stare să-l facă să înţeleagă ce s-a întâmplat, de ce O-lan nu mai intră dimineaţa să-i aducă ceaiul şi nici castronul de apă fierbinte, nu-l ajută să se întindă în aşternut seara şi nici să se ridice dimineaţa. Bătrânul se supăra de fiecare dată când o chema şi vedea că nu mai vine, iar castronul cu ceaiul şi-l vărsa, întocmai ca un copil încăpăţânat pe care nu-l mai poţi împăca. În cele din urmă Wang Lung îl conduse în odaia lui O-lan şi se opri în faţa patului unde ea zăcea; bătrânul se uită cu ochii lui tulburi şi aproape fără lumină, apoi începu să scâncească şi să plângă, deoarece înţelegea că ceva s-a întâmplat, fără ca el să fi
403
avut ştire. Numai fata cea mai mare nu ştia nimica de ce este în casă, ci sta în colţul ei la soare şi se juca cu bucăţica ei de pânză şi zâmbea. Totuşi trebuia să se îngrijească cineva şi de ea, să o aducă seara în casă, ca să doarmă, să o hrănească şi să o scoată dimineaţa în curte la soare, sau să o aducă înăuntru, dacă se întâmpla să plouă. De toate acestea trebuia să îngrijească acuma unul dintre ei. Dar se întâmpla uneori ca şi Wang Lung să-şi uite de ea, şi într-o zi nenorocită rămase în curte toată noaptea şi a doua zi în zori o găsiră dârdâind de frig şi plângând, aşa că Wang Lung începu să-şi ocărască cei doi copii, din cauză că-şi uitaseră de nenorocita asta care era sora lor. Dar numaidecât îşi dădu seama că amândoi copiii lui erau neputincioşi şi mici şi-şi dădeau toată silinţa să facă ei treburile casei, în locul mamei lor, aşa că nu se mai supără. După întâmplarea asta în fiecare seară şi în fiecare dim ineaţă vedea singur de fata lui. Dacă se întâmpla să plouă sau să ningă sau să bată vânturi aspre, o aducea în casă şi o aşeza în apropierea cenuşii calde care cădea din vatră. În timpul lunilor triste ale iernii, cât O-lan trase să moară, Wang Lung nu se mai ocupă de ţarina lui. Lucrările ce trebuiau îndeplinite şi supravegherea argaţilor din curte le
404
lăsă în seama lui Ching care-l slujea cu credinţă; în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă venea până la uşa odăii în care zăcea O-lan şi întreba de două ori pe zi, cum îi mai merge. În cele din urmă Wang Lung nu mai fu în stare să-i repete mereu aceleaşi răspunsuri care nu se deosebeau cu nimic de ce-i spusese înainte, căci ar fi fost peste putinţă să-i spună altceva decât că: „Astăzi a mâncat puţin cir subţiat de orez”. Prin urmare îi spuse să nu mai întrebe, ci să vadă ca toate să se facă în rânduială, de ajuns fiind atâta pentru el. Când zilele erau friguroase, Wang Lung se aşeza de multe ori lângă patul lui O-lan şi dacă vedea că-i e frig, aducea o oală de pământ în care aprindea cărbuni, ca să se încălzească, iar femeia murmura cu glasul slăbit: — Ceea ce faci acuma este risipă prea mare. Într-un rând, când îi spuse aceste cuvinte, nu se mai putu stăpâni şi-i răspunse: — Nu mai pot răbda să te văd suferind în felul acesta. Aş fi în stare să-mi vând toată averea, numai să te pot vindeca. Auzindu-l femeia zâmbi şi-i răspunse cu glasul stins şi cu multă greutate: — Nu se poate… nu te-aş lăsa să faci aşa ceva. Căci, eu tot va trebui să plec dintre voi… mai curând sau mai târ-
405
ziu. Dar pământul rămâne şi după moartea mea. El însă nu era în stare să o audă vorbind despre moarte, aşa că ieşea numaidecât din odaie, când începea să pomenească despre aşa ceva. Cu toate acestea, ştiind că nevasta lui va trebui să moară şi că el va trebui să-şi facă datoria, se duse într-una din zile la oraş şi intră în atelierul unui dricar, unde cercetă toate sicriele ce le avea gata şi aşteptau să fie cumpărate. Alese unul negru, făcut dintr-un fel de lemn tare şi greu. Dricarul care aştepta să-l vadă alegând marfa ce-i va plăcea, îi spune încet: — Dacă vei cumpăra două sicrie dintr-odată, îţi socotesc drept preţ numai două treimi din ceea ce ar trebui să plăteşti, dacă ai cumpăra două, dar nu dintr-odată. Prin urmare de ce să nu-ţi cumperi unul şi pentru dumneata, ca să scapi de grijă? — Nu cumpăr, căci de treaba asta se pot îngriji feciorii mei, răspunse Wang Lung; dar numaidecât îşi aduse aminte de tatăl său care n-avea încă sicriu şi adăugă: Dar mă gândesc la bătrânul meu părinte care ar putea muri în curând, căci e slăbit de puteri şi abia se mai poartă; nu-l mai slujesc nici ochii, prin urmare voi lua pe acestea două. Dricarul îi făgădui să mai vopsească o dată sicriele şi să le lustruiască; apoi să i le trimită acasă. La întoarcere
406
Wang Lung povesti lui O-lan ce a făcut şi femeia rămase mulţumită, văzând că el a început să facă ceea ce se cade, pentru înmormântarea ei. În felul acesta Wang Lung îşi petrecea multe ceasuri ale zilei lângă patul de suferinţă al soţiei lui, dar nu vorbeau prea mult, căci ea era slăbită de boală, şi de altfel ei navuseseră niciodată obiceiul să stea de vorbă împreună. De multe ori bolnava îşi uita cu totul unde se găseşte, căci el sta învelit de linişte şi tăcere, aşa că începea să înşire frânturi din amintirile copilăriei ei şi Wang Lung putu vedea pentru întâia dată sufletul soţiei lui, deşi numai datorită scurtelor cuvinte pe care le spunea: „Nu voi duce bucatele decât până în faţa uşii – ştiu foarte bine că eu sunt urâtă şi nu se cade să mă arăt în faţa unui stăpân atât de mare…” Pe urmă o auzea gemând: „Nu mă bate… căci niciodată nu mă voi mai atinge de această mâncare.” Tot aşa nu contenea să se vaiete mereu, strigând „Mamă-mamă – tată-tată…”, ca apoi să repete, din nou: „Ştiu bine că eu sunt urâtă şi nimeni nu mă poate iubi…” Când o auzea scâncind în felul acesta, lui Wang Lung i se strângea inima de durere şi o lua de mână, o mână mare şi ciolănoasă, înţepenită, ca şi când ar fi fost demult moartă. Dar partea cea mai dureroasă era faptul că tot ce spunea O-lan era adevărat şi chiar atunci când o lua de mână,
407
încercând să pară înduioşat, îi era ruşine de el însuşi, căci îşi dădea seama că în sufletul lui nu este nici atâta duioşie faţă de soţia lui, cât ar fi reuşit să-i trezească Lotus cu un singur zâmbet, când se uita la el. Când îi simţea mâna ciolănoasă, ar fi fost peste putinţă să se înduioşeze şi până şi mila ce i-o trezea suferinţa ei, i se tulbura de sila acestei apropieri dintre ei. Tocmai din pricina asta, căuta să se poarte cât se poate de blând faţă de ea şi-i cumpăra tot felul de mâncări delicate, îi aducea ciorbe de peşte cu carnea albă şi inimă de varză. Nu se mai putea bucura nici de plăcerea de a fi împreună cu Lotus, deoarece de câte ori se ducea la ea, ca să-şi mai uite deznădejdea ce-l chinuia în timpul lungii agonii a soţiei lui, îi era peste putinţă să-şi uite de O-lan şi chiar atunci când strângea pe Lotus în braţe, mâinile i se desprindeau fără putere de pe trupul ei, la amintirea soţiei lui. Erau şi răstimpuri scurte când O-lan se trezea din adâncul chinurilor ei şi începea să-şi dea seama de ce se petrece în casă, iar într-un rând chemă pe Cucu; când Wang Lung mirat de dorinţa aceasta, neaşteptată, chemă femeia, O-lan se ridică în capul oaselor, tremurând şi-i spuse cu glasul destul de limpede: — Iată, că tu care ai trăit în curţile Bătrânului Stăpân şi
408
se spunea despre tine că eşti femeie frumoasă, ai rămas tot roabă, iar eu am fost soţia unui bărbat căruia i-am născut feciori. Dar când Cucu se supără şi vru să-i răspundă, Wang Lung îi făcu semn şi o scoase, afară din odaie, ca să-i spună: — Ea săraca nu mai ştie ce vorbeşte. După ce se întoarse în odaie, găsi pe O-lan tot aşa cum o lăsase şi femeia spuse tot atât de limpede, ca şi adineauri: — După ce voi muri nici femeia aceasta şi nici stăpâna ei să nu intre în odaie la mine şi nici să nu pună mâna pe lucrurile mele, căci dacă nu mă veţi asculta, voi trimite duhul meu înapoi, ca să nu mai aveţi pace în casa asta. Apoi fu cuprinsă din nou de somnul neliniştit şi capul îi căzu greu pe pernă. Dar câteva zile înainte de Anul Nou, începu să se simtă mai bine, întocmai ca o lumânare a cărei flacără pâlpâie cu putere înainte de a se stinge, aşa că deveni din nou femeia care nu mai fusese de multă vreme şi ridicându-se din aşternut, se aşeză pe marginea patului şi începu să-şi împletească singură părul în coade, apoi ceru să-i dea un ceai şi când intră Wang Lung, îi spuse: — Se apropie Anul Nou şi în casă nu sunt plăcinte şi nici bucate gătite, dar iată ce am plănuit. Nu vreau să văd
409
pe roaba aceea intrând la mine în bucătărie, dar te poftesc să trimiţi după noră-mea, care este logodită cu feciorul nostru, cel mai mare. N-am văzut-o până acuma cum arată, dar dacă va veni, îi voi spune ce are de făcut. Wang Lung fu foarte mulţumit, văzând-o că se simte mai bine, deşi anul acesta el nu se putea gândi la ospeţe, aşa că trimise pe Cucu să vorbească negustorului Liu şi săi spună cum stau lucrurile. Acesta se învoi, după ce auzi că O-lan ar fi peste putinţă să o mai ducă până la sfârşitul iernii, dar afară de asta fiica lui împlinise acuma şaisprezece ani şi era deci mult mai în vârstă decât alte fete care se duceau în casa soţilor lor. Dar din pricina bolii lui O-lan în casă nu se făcu niciun fel de ospăţ. Fata veni, adusă cu o litieră şi însoţită de mama ei şi de îngrijitoarea care trebuia să asculte de poruncile fetei. Copiii, fură scoşi din odaia unde dormeau de obicei şi odaia o dădură fetei şi toate fură puse la cale, aşa cum se cuvenea. Wang Lung nu vorbi cu ea, deoarece nu se cădea, dar îşi plecă fruntea foarte serios, când o văzu că se prosternă în faţa lui, şi-i plăcu purtarea el, căci părea fată pricepută şi prin casă trecea uşoară ca o umbră şi cu ochii plecaţi în pământ. Afară de asta părea fată bună şi destul de frumoasă, dar nu atât de frumoasă, încât să fie înfumu-
410
rată din pricina frumuseţii ei. În tot ce făcea era foarte atentă şi cuviincioasă; trecu în odaia lui O-lan şi începu să o îngrijească; aşa că Wang Lung se simţi mai liniştit, când văzu că lângă patul ei de suferinţă este acuma o femeie, iar O-lan însăşi era foarte mulţumită. Trei zile la rând se simţi cât se poate de bine, dar după aceea se mai gândi la ceva şi când Wang Lung veni ziua următoare să vadă cum a petrecut noaptea trecută, îi spuse: — Înainte de a muri, aş mai avea o dorinţă: Wang Lung îi răspunse nemulţumit: — Dacă vrei să-mi faci plăcere, atunci nu vorbi despre moarte. Femeia încercă să zâmbească, cu acelaşi zâmbet domolit care se stingea înainte de a-i putea aprinde luminile ochilor: — De murit tot va trebui să mor, căci simt moartea în pântecele meu, dar totuşi n-aş vrea să mor înainte de întoarcerea acasă a feciorului nostru mai mare şi înainte de a se căsători cu fata aceasta cumsecade care mă slujeşte cu toată priceperea şi-mi ţine în mâinile ei sănătoase castronul cu apă caldă şi ştie cum trebuie să mă spele pe obraz, când încep să mă treacă năduşelile, din pricina durerilor. Aş vrea ca fiul meu să se întoarcă acasă, deoarece mi-a sosit vremea să mor, dar aş vrea ca el să se căsătorească mai
411
întâi cu fata aceasta, că să pot muri împăcată şi încredinţată că nepotul tău şi strănepotul bătrânului tău părinte a fost zămislit. Auzind că-i înşiră atâtea vorbe dintr-odată, cum nu avusese obiceiul nici pe vremea când era sănătoasă, şi văzândo că-i vorbeşte atât de sigură de ea însăşi, Wang Lung rămase mulţumit şi nu îndrăzni să i se împotrivească, deşi ar fi dorit răgaz mai mult pentru pregătirea marelui ospăţ al nunţii fiului său. Prin urmare îi răspunse înveselit: — Bine, aşa vom face; voi trimite astăzi un crainic spre miazăzi, ca să ştiricească în ce parte este fiul meu şi să-l aducă acasă, pentru ca să-l căsătorim. Dar va trebui să-mi făgăduieşti că-ţi vei da silinţa să te reculegi şi nu vei mai pomeni despre moarte, ci te vei face bine, căci toată casa noastră a ajuns ca un grajd, din ziua când tu nu te mai poţi îngriji de ea. Acestea fură vorbele pe care i le spuse, ca ei să-i facă plăcere, şi aşa se şi întâmplă, cu toate că ea nu-i mai răspunse nimic, ci se întinse pe pernă şi închise ochii, zâmbind uşor. Prin urmare Wang Lung porunci crainicului să pornească la drum, spunându-i: — Spune tânărului tău stăpân că maică-sa trage să moară şi că duhul ei nu se poate muta dintre vii, înainte de a-l
412
vedea şi a-l şti căsătorit, aşa că dacă ne preţuieşte pe mine, pe mama şi casa lui părintească, va trebui să se întoarcă pe nerăsuflate, căci peste trei zile începând de astăzi, ospăţul de nuntă va fi gata şi am chemat oamenii la nunta ce vrem să-i prăznuim. Şi Wang Lung făcu aşa cum spuse. Rugă pe Cucu să pregătească ospăţul, cum se va pricepe mai bine şi-i spuse să-şi aducă bucătari de ajutor, de la ceainăria cea mare din oraş şi-i dădu un pumn de arginţi, spunând: — Fă totul aşa cum ai fi făcut în casa cea mare la un astfel de prilej, căci la nevoie se mai găsesc şi alţi arginţi de cheltuială. Pe urmă ieşi în stradă şi pofti oaspeţi la nuntă, bărbaţi şi femei, dintre cei pe care-i cunoştea; apoi se duse şi la oraş şi pofti pe cei care-i cunoscuse în ceainării şi în târgul de bucate. Iar unchiului îi spuse — Pofteşte pe cine vrei dintre prietenii tăi sau prietenii fiului tău la nunta feciorului nostru. Vorbele acestea i le spuse, din pricină că nu uitase cine este unchiul său şi căuta să fie curtenitor faţă de el şi se purta faţă de el ca faţă de un oaspe ales, căci ar fi fost peste putinţă să uite masca ce o purta în sân. În seara din ajunul zilei sorocite pentru nuntă, feciorul cel mai mare sosi acasă şi când îl văzu că intră în odaie,
413
Wang Lung îşi uită de toate supărările pe care i le pricinuise înainte de plecare. Trecuseră doi ani şi mai bine de când nu mai văzuse pe feciorul său, care acum nu mai era băiat, ci bărbat în toată puterea cuvântului, voinic şi cu obrazul îmbujorat, cu părul tăiat scurt şi pieptănat cu îngrijire. Era îmbrăcat într-un halat lung de satin roşu întunecat, cum se găsesc în prăvăliile din miazăzi, iar pe deasupra cu un ilic negru de catifea, fără mâneci, aşa că lui Wang Lung îi tresări inima de mulţumire şi-şi uită de toate, afară de faptul că este feciorul său, aşa că-l însoţi în odaia unde zăcea maică-sa. Tânărul se opri în faţa patului, cu ochii plini de lacrimi, văzând-o în starea de acuma, dar nu-i spuse decât vorbe de mulţumire, cum ar fi de pildă: — Arăţi mult mai bine decât mi-au spus şi de moarte te despart ani de zile. Dar O-lan îi răspunse resemnată: — Vreau să te ştiu căsătorit şi pe urmă voi muri. Fata care trebuia să se căsătorească cu el nu se putea să se arate în faţa tânărului, aşa că Lotus o pofti la ea în curtea interioară, unde trebuiau să o pregătească pentru nuntă, şi nimeni nu ar fi fost în stare să facă aceste pregătiri mai bine decât ea şi Cucu, împreună cu soţia unchiului lui Wang Lung. Toate trei împreună luară fata şi în dim i-
414
neaţa nunţii o spălară din creştet până în tălpi, îi legară picioarele cu o fâşie proaspătă de pânză pe sub ciorapii cei noi, iar Lotus îi frecă trupul cu un ulei de migdale pe care îl întrebuinţa ea însăşi. Pe urmă o îmbrăcară în hainele ce şi le adusese de acasă pe dedesubt cu rufe albe de mătase înflorită, pe urmă o haină uşoară de lână foarte subţire, iar pe deasupra, rochia de mătase roşie, menită anume pentru nuntă. O unseră pe frunte cu apă de var şi după ce-i legară strâns cu o bucată de şnur bucla de pe frunte, care era semnul fecioriei, i-o smulseră şi-i pieptănară părul pe creştet, pentru a o pregăti pentru situaţia ei cea nouă. După ce terminară, începură să o pudreze şi să-i dea cu roşu pe obraz, iar cu un penel muiat în tuş îi traseră sprâncenele, îi puseră cununa de mireasă şi vălul cusut cu mărgăritare, o încălţară în papuci brodaţi, îi vopsiră unghiile şi-i parfumară palmele, pregătind-o astfel pentru ceremonia căsătoriei. Fata se supuse întru totul voinţei lor, dar cu teamă şi sfială, aşa cum se cădea să se poarte o fată de seama ei. După toate aceste pregătiri Wang Lung, unchiul şi părintele său împreună cu oaspeţii ieşiră în odaia de la mijloc şi fata apăru sprijinită de o parte de către slujitoarea ei, iar de cealaltă parte de soţia unchiului lui Wang Lung şi umbla modestă şi cuviincioasă, cu privirile plecate în pământ, ca şi când s-ar fi codit să se căsătorească cu un bărbat şi cele
415
două femei care o conduceau, trebuiau să îi dea îndemn. Purtarea aceasta dovedea mare modestie din partea fetei şi Wang Lung rămase mulţumit, zicându-şi că nora lui trebuie să fie o fată cumsecade. Numaidecât apăru şi feciorul cel mai mare al lui Wang Lung, îmbrăcat în aceeaşi haină roşie de satin cu care venise şi în ilicul negru de catifea, cu părul pieptănat şi proaspăt bărbierit. Pe urma lui veneau ceilalţi doi fraţi ai săi şi la vederea lor, Wang Lung simţi că-i tresaltă inima de bucurie, gândindu-se că feciorii aceştia ai lui vor duce înainte numele său, după ce el se va muta dintre ei. Moşneagul care până acuma nu pricepuse ce se petrece împrejurul său, căci n-auzea decât fragmente din vorbele ce i le spuneau, se dumeri pe neaşteptate şi începu să râdă, chicotind cu glasul slăbit şi repetând de mai multe ori la rând: — Se face iarăşi nuntă în casă. Iar după nuntă înseamnă că vin copii şi nepoţi! Bătrânul râdea atât de mulţumit încât toţi oaspeţii începură să râdă, văzând veselia lui, iar Wang Lung se gândi la el însuşi şi-şi zise că dacă O-lan ar fi fost şi ea sănătoasă, acestei zile nu i-ar îi lipsit nimic pentru a fi cea mai fericită dintre zilele lui. În timpul acesta Wang Lung nu încetă să urmărească pe fiul său cu ochii, ca să se încredinţeze, dacă se uită pe furiş
416
la fată şi-l văzu că se întoarce şi se uită la ea cu coada ochiului, ori lui atâta îi fu tocmai de ajuns, pentru a se simţi mulţumit şi-şi zise: — Văd că i-am ales o fată care îi place. Tânărul şi fata se prosternară în faţa moşneagului şi în faţa lui Wang Lung, apoi intrară în odaia unde zăcea O-lan care ceruse să o îmbrace în halatul ei cel negru de sărbătoare; când îi văzu că întră, pe obraz i se aprinseră două pete roşii pe care Wang Lung le crezu că sunt semne de îmbunătăţire, aşa că strigă mulţumit: „Asta este semn că în curând se va face bine!” Cei doi tineri se apropiară de pat şi se prosternară în faţa ei, iar O-lan bătu cu latul palmei pe marginea patului şi le spuse: — Staţi aci, lângă mine, ca să vă pot vedea când veţi bea vinul şi veţi mânca orezul de la nunta voastră, deoarece acesta va fi patul vostru de nuntă, căci eu în curând mă voi sfârşi şi mă vor scoate din casă. Niciunul nu îndrăzni să-i răspundă la aceste cuvinte, ci se aşezară amândoi unul lângă altul pe marginea patului, sfioşi şi tăcuţi, iar soţia unchiului lui Wang Lung, grasă şi guralivă, într-o astfel de împrejurare, intră în odaie, aducând două castroane cu vin cald; amândoi băură pe rând fiecare din castronul său, pe urmă îşi amestecară vinul din
417
cele două castroane şi băură din nou, ceea ce însemna că acuma ei sunt un singur trup; apoi gustară din castroanele cu orez şi-l amestecară, pentru ca să mănânce, ceea ce însemna că vieţile lor sunt legate una de alta şi astfel sunt căsătoriţi. Apoi se ridicară de pe marginea patului şi se prosternară în faţa lui O-lan şi a lui Wang Lung; după ce ieşiră din odaie împreună, se prosternară şi în faţa oaspeţilor adunaţi la nuntă. După ceremonia aceasta începu ospăţul; odăile şi curţile casei erau pline de mese şi de mirosul bucatelor, şi hohotele râsului, căci veniseră oaspeţi din toate părţile, cei invitaţi de Wang Lung şi cu ei alţii pe care el nu-i văzuse încă niciodată, deoarece îi mersese vestea că e om bogat, prin urmare, ar fi fost peste putinţă ca într-o astfel de împrejurare să nu se găsească de mâncare, la o casă ca a lui. Cucu chemase bucătari de la oraş, căci erau o mulţime de feluri de mâncări alese, ce n-ar fi putut să fie pregătite în bucătăria unui om de la ţară, aşa că aceştia sosiră cu coşuri uriaşe de bucate gata pregătite şi nu mai era nevoie decât să le încălzească. Toţi aceştia umblau foarte mândri de colo până colo, fluturând din şorţurile pătate de mâncări, iar oaspeţii mâncau pe întrecute şi beau cât le ducea pântecele, ca apoi să înceapă din nou şi toată lumea era veselă. O-lan ceru să-i deschidă toate uşile casei şi să ridice dra-
418
periile, ca să poată auzi veselia de afară, şi să simtă mirosul bucatelor, iar pe Wang Lung, care venea mereu să o vadă ce face, îl întreba: — Are lumea vin de ajuns? Dar orezul îndulcit de la mijlocul mesei este destul de fierbinte? Or fi pus într-însul osânză şi zahăr de ajuns şi cele opt feluri de fructe? După ce-i răspunse că totul a fost făcut aşa cum a dorit ea, femeia rămase mulţumită şi continuă să asculte la veselia dimprejurul ei. După ce ospăţul se termină, oaspeţii plecară acasă şi se făcu seară. Dar când liniştea începu să învelească toată casa şi veselia se stinse împrejurul ei, O-lan simţi că puterile încep să o părăsească şi fu cuprinsă de o mare slăb iciune şi oboseală, aşa că chemă la sine pe cei doi tineri care se căsătoriseră în ziua aceea şi le spuse: — Mă simt mulţumită, aşa că durerea ce o simt în mine poate să-şi urmeze drumul ce-i este sortit. Fiul meu, ascultă de tatăl tău şi de bunicul tău şi ai grijă de ei, iar tu, fata mea, ascultă de bărbatul tău şi de tatăl bărbatului tău şi bunicul bărbatului tău, ai grijă de ei şi de nenorocita aceea din curte. Atâta este toată datoria ta, căci faţă de nimeni altul nu ai nicio obligaţie. Vorbele acestea din urmă le spuse gândindu-se la Lotus cu care ea nu vorbise încă niciodată. Imediat după aceea,
419
căzu în somn adânc, dar cei dimprejurul ei credeau că va mai vorbi, şi de fapt se mai trezi o dată şi începu să vorbească. Dar vorbele ce le înşira, păreau că nu mai au nici o legătură, căci nu ştia nici unde se găseşte, nici cine este lângă ea; sta cu ochii închişi, legănându-şi capul pe pernă şi repetând mereu: „Chiar dacă sunt urâtă, eu totuşi am născut un fecior; deşi în viaţa mea eu n-am fost decât o roabă, totuşi mi-e casa plină de feciori”. Pe urmă adăuga, ceva mai grăbită: „Cum s-ar putea ca femeia aceasta să aibă grijă de el, aşa cum am avut eu? Frumuseţea nu poate zămisli feciori unui bărbat!” Pe urmă îşi uită de toate şi începu să murmure cuvinte neînţelese. Wang Lung făcu semn celorlalţi să iasă din odaie şi se aşeză pe marginea patului lângă ea, – urmărindo cum se trezeşte din toropeala ce o cuprinsese, ca apoi să se liniştească din nou. Se simţea revoltat împotriva lui însuşi, deoarece chiar acuma, când trăgea să moară, lui îi era peste putinţă să nu vadă cât de urâte şi de lăbărţate îi erau buzele vinete de sub care i se vedeau dinţii. Apoi o văzu că deschide ochii mari şi se uită la el, dar părea că în faţa ochilor i s-a aşternut o ceaţă, neînţeleasă, deoarece se uita întins la el, fără să-l vadă sau ca şi când nu l-ar fi recunoscut cine este. Pe urmă cu totul pe neaşteptate capul
420
îi căzu pe pernă, trupul i se cutremură de un fior şi rămase moartă. Când o văzu că a murit, lui Wang Lung i se păru că i-ar fi peste putinţă să mai întârzie lângă ea aşa că chemă pe soţia unchiului său, să-i spele trupul şi să facă pregătirile de înmormântare, iar după ce toate pregătirile acestea se terminară, el nu mai intră în odaie, ci lăsă pe soţia unchiului său, pe fiul său şi pe noră-sa să o ridice din aşternut şi să o aşeze în sicriul cel mare pe care-l cumpărase. Ca să se liniştească, se duse în oraş şi chemă oameni să închidă capacul sicriului, cum era obiceiul, apoi căută un geomant care să citească în zodii, pentru a găsi ziua dinainte sorocită pentru înmormântare. Se întâmplă să găsească ziua potrivită tocmai peste trei luni şi aceasta singură fu cea mai apropiată pe care i-o putea spune geomantul. După cei plăti, pentru osteneala lui, Wang Lung se duse la templu şi se târgui cu stareţul, de la care închirie locul de care avea nevoie vreme de trei luni, ca să aşeze sicriul. În locul acesta trebuia să se odihnească O-lan numai singură, până în ziua înmormântării, deoarece lui Wang Lung i se părea că i-ar fi peste putinţă să vadă sicriul în casă în fiecare zi. Wang Lung ţinea să îndeplinească toate obiceiurile mortuare cu cea mai mare sfinţenie, de aceea îşi porunci haine de doliu pentru el şi pentru feciorii lui, iar încălţămintea pe
421
care o întrebuinţa acuma era făcută din pânză grosolană de culoare albă, aceasta fiind culoarea de doliu, iar în jurul gleznelor, îşi înfăşurară fâşii de pânză albă, şi toate femeile din casă începură să-şi lege părul cu panglici albe. După ce toate acestea se terminară, Wang Lung nu se mai simţi în stare sa trăiască singur de aci înainte în aceeaşi odaie în care trăise atâţia ani împreună cu O-lan şi adunându-şi lucrurile ce le avea, se mută în curtea interioară la Lotus, apoi spuse feciorului său mai mare: — Mută-te cu soţia ta în odaia în care a trăit şi a murit maică-ta care te-a zămislit şi te-a născut, ca aici să zămisliţi şi voi feciorii ce-i veţi avea. Astfel cei doi tineri se mutară în odaia rămasă goală şi se simţiră mulţumiţi. Dar puţin după aceea, ca şi când moartea n-ar fi vrut să părăsească această casă, după ce-şi făcuse sălaşul într-însa, părintele lui Wang Lung care din ziua când văzuse, că aşază trupul ţeapăn al lui O-lan în sicriu, părea că s-a zăpăcit cu totul; într-o seară se întinde în aşternut ca să se culce, iar a doua zi dimineaţa, când intră la el a doua fiică din casă, ca să-i ducă ceaiul, îl găsi cu barba rară şi căruntă ridicată în sus şi capul repezit pe spate, nemişcat şi mort. Fata ţipă înspăimântată când îl văzu şi se repezi în odaie la Wang Lung care intră şi-l găsi aşa cum îi spusese fata;
422
trupul lui uscat şi slăbit părea răsucit ca o surcea; se vedea că a înţepenit, căci murise de câteva ceasuri, poate chiar din clipa când se întinsese în aşternut. Wang Lung îl ridică şi după ce-l spălă el însuşi, îl aşeză cu băgare de seamă în sicriul cumpărat mai demult, apoi chemă oameni să-l pecetluiască şi zise: — Pe aceşti doi morţi din casa noastră îi vom îngropa în aceeaşi zi, aşa că voi despărţi o fâşie de pământ de pe coasta dealului şi-i voi îngropa acolo alături, iar după ce voi muri şi eu, mă vor îngropa şi pe mine lângă ei. Făcu aşa, cum spusese că va face. După ce pecetluiră sicriul părintelui său, îl aşeză pe două laviţe din tindă, unde rămase până în ziua sorocită pentru înmormântare. I se părea că chiar în sicriul său, bătrânul trebuie să se simtă mulţumit că mai este în casă, iar Wang Lung se simţea mâhnit în inima lui şi-l jeli, dar nu cu durerea obişnuită la morţi, deoarece părintele său era înaintat în vârstă şi împovărat de ani, aşa că de multă vreme era mai mult mort decât viu. După ce se desprimăvără bine şi sosi ziua sorocită de geomant, Wang Lung chemă preoţii de la templul Taoist şi aceştia veniră îmbrăcaţi în haine galbene şi cu părul lung adunat pe creştetul capului; chemă şi preoţii templelor budiste care erau îmbrăcaţi în haine lungi de culoare cenu-
423
şie, cu capetele rase şi pe creştet cu cele nouă cicatrice sacre; preoţii aceştia bătură tobele şi intonară psalmodiile mortuare, cât fu noaptea de lungă, pentru cei doi care trebuiau îngropaţi. De câte ori încetau psalmodiile, Wang Lung le mai da câte un pumn de arginţi şi după ce oamenii răsuflau, începeau să cânte din nou, fără să se mai oprească, până când se crăpă de ziuă. Pentru morminte Wang Lung alesese în ţarina lui un loc bun, pe o coastă de deal, la umbra unui curmal. Ching cu oamenii lui săpase gropile şi jur-împrejur ridicase un val de pământ, înăuntrul căruia era loc de ajuns şi pentru Wang Lung, pentru feciorii lui şi soţiile acestora şi pentru feciorii feciorilor lui. Nu-i părea rău de bucata aceasta de pământ pe care de aci înainte nu o mai putea folosi, deşi era pământ adăpostit şi bun pentru semănătură de grâu, deoarece împrejmuirea aceasta era un semn despre statornicia legăturilor dintre familia lui şi pământul părintesc. Fie morţi, fie vii, de aci înainte se vor putea odihni netulburaţi în pământul ţarinei lor. În zorii zilei hotărâte, după ce preoţii sfârşiră psalmodiile lor mortuare, Wang Lung se îmbrăcă în haine albe de sac, şi o haină asemănătoare dădu unchiului său, soţiei acestuia, fiului unchiului său şi câte una propriilor lui feciori şi soţiei celui mai mare şi celor două fete ale sale.
424
Porunci să-i vină litiere din oraş care să-i ducă până la groapă, căci nu se cădea ca ei să meargă pe jos, cât şi când ar fi fost oameni săraci şi de jos. Astfel i se întâmplă pentru întâia dată ca el să facă un drum dus pe umeri de alţii, urmând sicriul în care era trupul lui O-lan. După sicriul părintelui său mergea unchiul său. Până şi Lotus care în timpul cât O-lan fusese în viaţă, nu se putuse arăta în faţa ei, veni şi ea cu litiera în cortegiul de îngropare, aşa ca în faţa oamenilor să dea dovadă de respectul ce datora primei soţii a bărbatului ei. Wang Lung aduse litiera şi pentru soţia unchiului său şi pentru fiul acestuia şi le făcuse tuturora haine albe de sac, chiar şi pentru amărâta de fata lui cea mai mare, care după ce o aşeză el însuşi în litieră începu să râdă ascuţit deşi ar fi fost cazul să plângă. Cortegiul de îngropare porni spre locul unde erau gropile, bocindu-se şi jelind în gura mare, iar argaţii şi Ching veneau cei din urmă, încălţaţi în papuci albi. Wang Lung se opri în faţa gropilor; poruncise să aducă din templu sicriul lui O-lan pe care îl aşezaseră pe pământ, unde trebuia să aştepte până ce sicriul bătrânului va fi coborât cel dintâi. Wang Lung sta şi se uita la ce se întâmpla alături de el, iar durerea ce-l cutremura i se părea din cale afară, dar nu putea să se bocească, aşa cum făceau ceilalţi, căci el nu putea plânge, deoarece se gândea că ceea ce s-a
425
întâmplat, nu mai poate fi schimbat, cu nimica şi ar fi fost peste putinţă să facă ceva mai mult decât a făcut. Dar după ce răsturnară bulgării de pământ peste sicrie şi neteziră movilele, se întoarse, fără să zică nimic şi porunci oamenilor cu litiera să plece, iar el se întoarse acasă pe jos şi singur. Din fundul durerii lui se ridica un singur gând care i se părea chinuitor şi gândul acesta era următorul: ar fi fost mai bine dacă n-ar fi luat de la O-lan cele două mărgăritare pe care le purta în sân, în ziua aceea când o găsise spălând rufele la iaz. Şi că de aci înainte niciodată nu va mai fi în stare să se uite la Lotus şi să o vadă că le poartă în cerceii din urechi. Copleşit de gândurile acestea negre, mergea singur pe cărarea dintre holde, oftând îndurerat: „În pământul acesta al meu am îngropat acuma cea dintâi jumătate şi poate chiar mai mult din viaţa mea. Mă simt ca şi când jumătate din viaţa mea ar fi rămas acolo în pământ, alături de ei, şi de aci înainte viaţa din casa mea nu va mai putea fi ce a fost până acuma”. Apoi dintr-odată simţi că lacrimile fierbinţi încep să i se deşire în lungul obrazului şi rid icând mâinile îşi şterse ochii cu dosul palmelor, cum ar face un copil.
426
Capitolul XXVII În timpul acesta Wang Lung fusese atât de ocupat cu ospăţul de nuntă şi ceremonia îngropării din casa lui, încât aproape nici nu se gândise la recolta ce o va putea avea dar într-o zi Ching se apropie de el şi-i spuse: — Acum, după ce bucuria şi amărăciunile au trecut, cade-se să vin şi să-ţi vorbesc despre ţarina ta. — Haide, spune, îi îndemnă Wang Lung. În toată vremea aceasta aproape nu mi-am mai adus aminte, dacă am sau nu pământ, decât cel mult că să-mi pot îngropa morţii într-însul. Din respect faţă de vorbele lui Wang Lung, timp de câteva minute Ching nu mai zise nimic, dar după aceea începu cu glasul domolit: — Poate cerul va abate năpasta ce ne pândeşte, dar după cât se arată, anul acesta vor fi ape mari, cum nu s-a mai pomenit, căci râurile au început să iasă din matcă şi se revarsă asupra ţarinelor, deşi n-a sosit încă vara şi e prea devreme pentru revărsări. Dar Wang Lung îi răspunse întunecat: — Până acuma n-am avut niciodată parte de bine, de la bătrânul acela care stă în cer. Fie că-i arzi tămâie pe altare, fie că nu-i arzi, răutatea lui rămâne neîmpăcată. Haide să
427
vedem holdele împreună, şi spunând aceste cuvinte, se ridică în picioare. Ching însă era om fricos şi plin de sfială şi oricât de grele ar fi fost vremurile prin care trebuia să treacă, el nu îndrăznea să cârtească niciodată împotriva proniei cereşti, cum făcea Wang Lung. Se mulţumea să ofteze: „Asta este voia celui de sus!” şi primea revărsările de ape şi seceta, cu aceeaşi resemnare. Wang Lung însă nu era ca el. Ieşi în ţarină şi cerceta o holdă ici, una dincolo şi se încredinţa că Ching avea dreptate. Holdele cele mănoase din vecinătatea şanţului ce înconjura oraşul pe care le cumpărase de la familia Hwang, erau îmbibate de apa ce ţâşnea din pământ, aşa că grâul semănat de cu toamnă, începuse să îngălbenească şi putrezea din rădăcină. Până şi şanţul de la picioarele zidului părea că este o baltă, iar răzoarele dintre holde erau pline de apa care vâjâia în vârtejuri, aşa că oricine îşi putea da seama că îndată ce vor începe ploile de vară, apele se vor revărsa, iar oamenii, cu femeile şi copiii, vor fi loviţi din nou în toamna viitoare de foamete. Wang Lung începu să alerge din holdă în holdă, cu Ching care se ţinea după el ca o umbră şi făcură socoteala, care sunt partalurile în care s-ar putea pune răsaduri de orez şi care sunt holdele ce vor fi acoperite de ape, chiar înainte de a fi răsădite. Uitându-se la răzoarele
428
care chiar de acuma erau pline de apă, începu să blesteme şi se întoarse spre ajutorul său: — Bătrânul din cer va avea acuma prilejul să privească din scaunul lui şi să vadă oamenii cum se îneacă şi mor de foame, căci aceasta este plăcerea unui afurisit ca el. Vorbele acestea le spuse răstit şi încărcate de supărare, aşa că Ching se cutremură de spaimă şi încercă să-l liniştească: — Stăpâne, nu vorbi în felul acesta, căci chiar dacă ar fi aşa cum spui, el totuşi este mai mare decât oricare dintre noi. Dar fiind om bogat, Wang Lung nu se sinchisi de vorbele lui şi tot drumul spre casă mormăi, gândindu-se la apa care începuse să se reverse peste holdele lui şi-i îneca recolta mult aşteptată. Totul se petrecu aşa cum prevăzuse el. Fluviul din partea de miazănoapte îşi rupse stăvilarele, mai întâi cele care erau în partea de sus, iar când oamenii văzură ce-i aşteaptă, începură să alerge din uşă în uşă, adunând bani mână de la mână, ca să-l repare; fiecare dădea cât putea, căci toţi aveau interes ca fluviul să rămână în albia lui. Banii adunaţi îi încredinţară magistratului regiunii, un om nou şi de curând venit în părţile acelea. Dar se întâmplă ca magistratul acesta să fie un om sărac care în viaţa
429
lui nu văzuse atâta bănet la un loc, fiind de curând numit în slujba aceasta şi datorită bunătăţii tatălui său care dăduse tot ce avusese el însuşi şi tot ce împrumutase de la alţii, ca să plătească această numire a fiului său în scaunul de magistrat, în nădejde că familia lor va putea face oarecare avere. Când fluviul se revărsă a doua oară, oamenii se adunară în faţa casei magistratului şi începură să strige şi să ameninţe, din pricină că nu se ţinuse de vorbă şi nu reparase stăvilarele, aşa că magistratul scăpase cu fuga deoarece banii în sumă de trei mii de arginţi îi cheltuise pentru trebuinţele casei lui. Lumea adunată a dat iureş în casa lui, cu gând să-l omoare, iar el de frică o luase la fugă şi sărind în apele fluviului, se înecase, aşa că lumea aştepta acuma resemnată. Dar cu toate acestea banii lor erau pierduţi şi fluviul rupse şi al treilea stăvilar, şi încă unul, până când îşi făcu loc de ajuns şi târî stăvilarele de pământ cu el, aşa că în toată regiunea nu se mai cunoştea nici urmă de stăvilare, şi apele se umflară şi începură să înece tot pământul de plugărie, iar holdele de grâu şi răsadurile de orez erau acuma în fundul acestei mări uriaşe, în continuă mişcare. Satele deveniră unul după altul un fel de ostroave, iar oamenii stăteau de strajă, să vadă cum creşte apa, şi când vedeau că ajunge la câţiva metri de pragul uşilor, legau
430
mesele şi paturile unul de altul, scoteau uşile din ţâţâni şişi făceau un fel de plute pe care încărcau puţinele haine de aşternut, hainele de schimb şi ce mai aveau, iar deasupra femeile şi copiii şi plecau. Apa intra în casele cu pereţii de lut, se opintea într-înşii, până când plesneau şi cădeau măcinându-se în vâltoare, ca şi când acolo n-ar fi fost niciodată aşezare omenească. Dar după ce apa care îmbibase pământul începu să atragă şi umezeala din cer, ploaia prinse să se reverse ca pe vreme de vară şi ploua zile de-a rândul fără încetare. Wang Lung sta în pragul casei sale şi se uita la apele care creşteau, şi nu puteau ajunge până la el, deoarece casa lui era clădită pe un loc destul de ridicat, în vârful unui deal. Dar văzu că apa i-a înecat ţarinile şi se aştepta să-i înece şi mormintele proaspete, dar nu le ajunseră, deşi vâltoarea tulbure se repezea lacomă după tot ce-i ieşea în cale. În anul acesta nu fu niciun fel de recoltă şi toată lumea murea de foame, sau era flămândă şi deznădăjduită din pricina nenorocirii ce-i lovise din nou. Unii plecară spre miazăzi, alţii care erau destul de îndrăzneţi şi nu le păsa de ceea ce fac, se însoţiră cu bandele de tâlhari care mişunau în oraşul din apropiere şi din cauza asta oamenii ţineau porţile zidului mereu închise, afară de o portiţă din partea
431
de apus, numită poarta potopului, care în timpul zilei era păzită de soldaţi, iar noaptea o zăvorau şi pe asta. Dar afară de cei care jefuiau şi cei care se duceau spre miazăzi, ca să muncească sau să cerşească, cum făcuse odinioară şi Wang Lung, împreună cu bătrânul său părinte, cu soţia şi copiii săi, mai erau şi alţii care erau prea bătrâni, prea sfârşiţi de puteri sau lipsiţi de îndrăzneală şi cei care nu aveau feciori, cum n-avusese nici Ching; toţi aceştia nu se mişcară, ci trăiră chinuiţi o vreme de foame, mâncând iarba şi frunzele ce le puteau găsi în locurile mai ridicate şi toţi aceştia muriră, fie de foame, fie potopiţi de ape. Wang Lung văzu de astă dată regiunea bântuită de o foamete cum nu mai văzuse încă niciodată, deoarece apele nu scăzură, ca să se poată face semănăturile de toamnă, aşa că nu putea fi vorbă de recoltă decât cel mai curând anul viitor. El sta mulţumit în casa lui şi vedea cum se cheltuiesc banii şi hrana, în timp ce se ciorovăia cu Cucu, din pricină că ea stăruia şi acum să mai cumpere mâncare din oraş, dar acum nu se mai putea duce din pricina apelor ce i se aşezaseră în cale, iar el poruncise ca bărcile să nu plece de acasă, decât atunci când va spune el, şi Ching îi asculta poruncile, oricât de ascuţită ar fi fost limba lui Cucu. Wang Lung nu mai îngădui să se vândă nimic din ceea ce aveau în casă şi nici să se cumpere, după ce se lăsă
432
iarna, decât ceea ce poruncea el, aşa că-şi împărţea cu multă grijă proviziile. În fiecare dimineaţă preda nurorii sale proviziile de care aveau nevoie în ziua aceea, iar lui Ching îi da partea trebuitoare argaţilor, deşi era nemulţumit, văzând că trebuie să hrănească oameni care nu făceau nimic; nemulţumirea lui era atât de mare, încât după ce se aşternu gerul şi apele îngheţară, îi pofti să plece toţi spre miazăzi şi să lucreze sau să cerşească, până în primăvară, când se vor putea întoarce din nou la el. Numai lui Lotus îi da din când în când câte un pumn de zahăr şi puţin ulei, din cauză că ea nu era obişnuită să ducă lipsă. De Anul Nou mâncară un peşte pe care-l prinseseră ei singuri şi un porc pe care-l scoaseră din poiată. El însă nu era nici pe departe atât de sărac, pe cât ar fi vrut să pară, căci avea argint ascuns în pereţii odăii în care dormea feciorul său cu noră-sa, dar despre care ei nu ştiau nimic; mai avea argint şi chiar ceva aur, băgat într-o oală pe care-o îngropase în holda cea mai apropiată de casă şi care era acum sub apă, avea ceva ascuns şi între rădăcinile tufelor de bambus, dar mai avea şi grâne din recolta trecută pe care nu le vânduse în oraş. Aşa că nu era nici o primejdie ca oamenii din casa lui să sufere de foame. Dar toţi cei din împrejurimi mureau de foame şi-şi aducea aminte de ţipetele celor pe care-i văzuse în faţa porţii
433
casei Hwang, chinuiţi de foame; mai ştia că mulţi îl pizmuiesc din pricină că nu-i lipsea nici acuma hrana pentru oamenii şi copiii lui şi tocmai de aceea ţinea porţile curţii zăvorâte şi nu da nimănuia drumul să intre, dacă nu-l cunoştea. Dar cu toate acestea înţelegea că nici această prevedere nu l-ar fi putut scăpa să nu fie călcat de tâlhari pe o astfel de vreme, dacă nu s-ar fi întâmplat ca unchiul său să fie ocrotit în casa lui. Ştia limpede că dacă n-ar fi fost unchiul său, tâlharii l-ar fi jefuit demult de toate proviziile şi toţi banii pe care-i avea şi i-ar fi luat şi femeile din casă. Prin urmare se purta foarte curtenitor faţa de unchiul său, de soţia şi fiul acestuia, ca şi când ar fi fost oaspeţi în casă, iar ei erau cei dintâi care-şi beau ceaiul şi tot ei erau cei dintâi care se întindeau după castroane, în timpul mesei. Toţi trei îşi dădeau seama că Wang Lung se teme de ei şi din pricina asta începură să devină mai îndrăzneţi, cereau tot felul de lucruri şi strâmbau din nas când vedeau ce li se dă de mâncare şi de băut. Dintre toţi mai mult se plângea femeia, din cauză că acuma nu se mai putea bucura de mâncărurile ce erau înainte de asta în curtea interioară, aşa că se duse să se plângă soţului ei şi toţi trei împreună se plânseră lui Wang Lung. El înţelese că unchiul său care începuse să îmbătrâneas-
434
că şi trândăvea toată ziua, nu s-ar fi sinchisit de aşa ceva şi nici n-ar fi venit la el să se plângă, dacă nu i-ar fi dat ghes soţia şi feciorul lui, iar într-o zi i se întâmplă că stând în faţa porţii, îi auzi pe amândoi spunând unchiului său: — Tu n-auzi că are bani şi hrană din belşug? Du-te la el şi cere-i arginţi. După câteva clipe femeia adăugă: — Un prilej ca acesta nu se va mai ivi niciodată, căci el ştie că dacă tu n-ai fi unchiul lui şi frate cu părintele său, ar fi fost demult prădat şi casa i-ar fi rămas pustie, dacă nu se întâmpla ca tu să fii mâna dreaptă a celui care este mai mare peste Bărbile Roşii. Wang Lung care sta ascuns şi asculta la vorbele lor, auzind aceste cuvinte, se înfurie atât de grozav, încât i se părea că plesneşte pielea de pe el; cu mare greutate reuşi să se stăpânească şi începu să se gândească ce ar putea face cu aceşti trei duşmani din casa lui, dar îi fu peste putinţă să plănuiască ceva anume. Astfel a doua zi când unchiul său se apropie de el îi zise: — Uite ce, dragă nepoate, dă-mi o mână de argint, ca sămi cumpăr o lulea şi ceva tutun, să am ce fuma; dar mai e şi soţia mea care umblă în zdrenţe şi ar avea nevoie de o haină nouă… Wang Lung nu îndrăzni să mai zică nimic, ci scoase din
435
chimir cei cinci arginţi pe care-i avea şi i-i dădu, deşi scrâşni din dinţi pe ascuns şi se gândi că nici chiar în vremurile grele, când argintul era lucru rar în casa lui, nu se despărţise de bani cu atâta greutate ca de banii aceştia. Dar nu trecură bine nici două zile şi se pomeni din nou cu unchiul său că vine şi-i cere bani, aşa că Wang Lung se răsti la el: — Se vede că vrei să murim cu toţii de foame! Unchiul său începu să râdă nepăsător: — Tu te-ai născut în zodie fericită. Sunt oameni mult mai puţin bogaţi decât tine pe care i-au găsit spânzuraţi de grinzile caselor mistuite de flăcări. Auzind aceste cuvinte Wang Lung îşi simţi trupul scăldat de o sudoare rece şi-i dădu banii, fără să mai zică nimic. Astfel, deşi toţi ceilalţi oameni ai casei trăiau fără să mănânce carne şi cu toate că lui Wang Lung nu i se întâmpla decât rareori să-şi aprindă luleaua, unchiul său fuma toată ziua şi nu ducea lipsă de nimic. În timpul acesta feciorul cel mai mare al lui Wang Lung nu se gândea decât la casa lui, aşa că nu prea vedea ce se întâmplă; dar îşi păzea cu cea mai mare grijă soţia de ochii neruşinaţi ai vărului său, căci ei doi nu numai că nu erau prieteni, ci ajunseseră chiar să se duşmănească. În timpul zilei nu lăsa pe soţia lui să iasă decât rareori din casă şi o
436
ţinea mereu închisă, ca să iasă doar seara când vărul său era plecat, împreună cu unchiul său în oraş. Dar când vedea pe ticăloşii aceştia trei, în mâna cărora părintele său ajunsese adevărată jucărie, simţea că începe să clocotească sângele într-însul căci era iute de fire şi nu se putu stăpâni să nu-i spună: — Uite ce, dacă e să te îngrijeşti de fiarele acestea pe care le ai în casă, mai mult decât te îngrijeşti de propriul tău fecior şi de soţia lui, mama nepoţilor tăi, atunci să ştii că afacerea asta mi se pare foarte ciudată şi cred că va fi mai bine ca noi să ne mutăm în altă parte. Wang Lung îi spuse limpede cum stau lucrurile, deşi până acuma nu vorbise cu nimeni despre afacerea asta: — Oamenii aceştia-mi sunt negri în faţa ochilor şi nu ştiu ce aş fi în stare să fac pentru ca să pot scăpa de ei. Dar unchiul tău este capul unei bande de tâlhari sângeroşi şi dacă-i fac pe voie şi-l hrănesc în casa mea, asta înseamnă că putem trăi în linişte; tocmai din pricina asta n imeni nu trebuie să-i supere. Când îl auzi ce spune, feciorul său se uită la el încremenit, dar după ce mai stătu o bucată de vreme, furia puse stăpânire pe el şi declară: — Ce-ai zice, dacă am încerca să scăpăm de ei? Să-i legăm fedeleş într-o noapte şi să le dăm drumul în apă.
437
Ching ar putea lega femeia, căci ea e grasă şi fără putere aşa că nu va fi nevoie să se lupte cu ea; eu voi pune laţul pe grumazul vărului meu, pe care nu-l pot suferi, din pricină că dă mereu târcoale soţiei mele, iar tu vei face de petrecanie unchiului. Wang Lung însă nu era în stare să facă omor; deşi ar fi fost mult mai uşor să omoare pe unchiul său, decât să-şi omoare boul din jug, totuşi nu era în stare să facă o astfel de faptă, cu toate că-l ura. — Nu se poate, răspunse el, căci chiar dacă m-aş gândi să leg pe fratele părintelui meu şi să-l arunc în apă, tot n-aş face o astfel de faptă, căci ce se va alege de noi, dacă tâlharii ne vor da de urmă? Câtă vreme rămâne în viaţă, noi nu avem pricină să ne temem de ceva, dar îndată ce va muri, viaţa noastră este în primejdie, ca şi a celorlalţi care mai au câte ceva din ce să trăiască. După ce-i spuse aceste, cuvinte, amândoi tăcură şi se uitară unul la altul, gândindu-se adânc la ce ar avea de făcut. Tânărul îşi dădu seama că părintele său are dreptate, căci pe astfel de vremuri moartea putea veni din senin, fără să o mai caute ei anume, prin urmare ar fi trebuit să găsească un alt mijloc. Wang Lung se gândi cu glas tare: — Dacă am putea găsi un mijloc să-i ţinem aici la noi în casă, dar să-i putem face inofensivi şi mulţumiţi de ceea ce
438
au, ar fi o mare minune, dar acuma nu se mai pot întâmpla astfel de minuni. Tânărul îşi frecă mâinile şi declară mulţumit: — Vorbele tale m-au îndrumat pe calea cea bună. Să le cumpărăm opiu să fumeze şi să se bucure de mulţumirea pe care le-o dă, cum se bucură oamenii bogaţi. Mă voi preface că mă împrietenesc din nou cu vărul meu şi-l voi ademeni să vină cu mine la ceainăriile din oraş, unde se fumează opiu şi vom putea cumpăra şi pentru unchiul meu şi soţia lui. Dar Wang Lung, care el însuşi nu se gândise de la început la această eventualitate, păru că stă la îndoială: — Aşa ceva ar fi prea costisitor, răspunse el îngândurat, căci opiul este tot atât de scump ca şi jadul. — Da, dar ne va costa mai mult decât ne-ar costa jadul, dacă vom fi osândiţi să-i ţinem aici în casa noastră, unde, pe lângă neruşinarea lor, trebuie să mai văd şi pe vărul meu că dă târcoale soţiei mele, fără ca eu să-i pot spune ceva. Wang Lung însă nu se putea învoi numaidecât, căci planul acesta nu era tocmai uşor de îndeplinit şi i-ar fi trebuit o pungă destul de mare de arginţi, ca şi-l poată duce la bun sfârşit pentru ca să scape de povara ce-i apăsa. Poate n-ar fi încercat nimic şi ar fi continuat să ducă îm-
439
preună aceeaşi viaţă ca şi până acum, până se vor retrage apele, dacă în timpul acesta nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Feciorul unchiului lui Wang Lung pusese anume ochii pe fiica a doua a lui Wang care era verişoara lui şi deci, datorită legăturilor de sânge dintre ei, îi era ca şi soră. Fata aceasta era neobişnuit de frumoasă şi semăna cu feciorul al doilea al lui Wang Lung pe care-l dăduse să înveţe negoţul, dar era mult mai mică de statură, mai delicată şi nu avea aceeaşi piele galbenă, ci un obraz palid şi transparent, ca florile de migdal, un nas frumos şi gura mică roşie, iar picioarele mici şi îngrijite. Într-o seară vărul ei se repezi la ea, când fata trecea singură de la bucătărie, ca să intre în casă. Se repezise la ea ca o fiară şi-i băgase mâna în sân, aşa că fata începu să ţipe înspăimântată. Wang Lung ieşi în curte şi văzând ce se întâmplă, începu să pocnească pe nepotul său cu pumnii în moalele capului, dar acesta era întocmai ca şi câinele hămesit care nu vrea să dea drumul ciolanului, aşa că trebui să-şi smulgă fata cu silă din mâinile lui. Văzând că n-are încotro, tânărul începu să ia lucrurile în glumă şi-i spuse: — Cum adică, nu pot să glumesc cu ea, doar e sorămea? Cum s-ar putea ca cineva să facă rău surorii lui?
440
Dar în timp ce vorbea, ochii îi străluceau aprinşi de pornirea desfrânată şi Wang Lung se mulţumi să murmure ceva, apoi îşi luă fiica şi porunci să se retragă în odaia ei. În aceeaşi seară spuse feciorului său ce s-a întâmplat în curte, iar acesta îi răspunse îngândurat: — Va trebui să trimitem fata în oraş, ca să stea în casa logodnicului ei; chiar dacă negustorul Liu ar răspunde că anul acesta este prea greu ca să poată face nunta, noi tot va trebui să o trimitem, căci altfel ar fi peste putinţă să-i mai păzim fecioria, câtă vreme tigrul acesta sângeros va fi în casa noastră. Wang Lung aşa făcu. A doua zi porni în oraş şi se duse la casa negustorului Liu de-i spuse: — Fata mea are treisprezece ani şi nu mai este copil, ci bună de măritat. Dar Liu stătu la îndoială şi-i răspunse: — Anul acesta câştigurile au fost prea slabe, ca să mă pot gândi la întemeierea unei noi familii în casa mea. Lui Wang Lung nu-i venea să-i spună „În casa mea trăieşte fiul unchiului meu care este mai rău decât un tigru”, aşa că se mulţumi să adauge: — N-aş vrea să mai port grija acestei fete, căci maică-sa a murit şi e o fată frumoasă care a ajuns la vârsta când ar putea naşte copii, ori casa mea e mare şi plină de tot felul
441
de oameni, aşa că mi-ar fi peste putinţă să o supraveghez mereu. De vreme ce fata asta este sortită să facă parte din familia ta, cred că ar fi cu cale, ca fecioria ei să fie păzită aici în casa ta şi vei serba căsătoria mai curând sau mai târziu, cum te va trage inima. Negustorul Liu care era un om cumsecade şi înţelegător, îi răspunse: — Dacă aşa stau lucrurile, trimite-mi fata şi eu voi vorbi cu mama fiului meu, aşa că va putea trăi în tihnă alături de soacră-sa şi după secerişul ce vine sau când vom putea, îi vom face nunta. Astfel se limpezi şi afacerea asta spre mulţumirea lui Wang Lung; aşa că porni spre casă. Dar în drumul de întoarcere tocmai când să iasă pe poarta oraşului, unde Ching îl aştepta cu barca, pentru a-l duce acasă, Wang Lung trecu prin faţa unei prăvălii care vindea tutun şi opiu, aşa că intră să-şi cumpere câteva păpuşi de tutun, ca să aibă ce fuma seara în narghilea, şi în timpul cât funcţionarul îi cântărea tutunul pe balanţă, îl întrebă mai mult fără voia lui: — Dar opiul cum îl vindeţi, dacă aveţi? Omul îi răspunse: — Legea ne opreşte să vindem opiul în contor, aşa că noi nu vindem marfa asta aici, dar dacă vrei să cumperi şi
442
ai argintul trebuitor, în odaia de alături poţi cumpăra şi te costă un ban de argint de fiecare dram. Wang Lung nu mai stătu la gânduri, ci se grăbi să răspundă: — Aş vrea să-mi dai şase dramuri.
Capitolul XXVIII După ce fiica lui cea mai mică fu trimisă de acasă şi astfel scăpă de grija pricinuită de prezenţa ei în casă, Wang Lung se duse într-o zi la unchiul său şi-i spuse: — Fiind dumneata fratele părintelui meu, m-am gândit să-ţi aduc un tutun mai bun pentru pipă. Deschise borcanul de opiu al cărui miros înecăcios şi dulceag se răspândi numaidecât în jurul lor, iar unchiul sau luă borcanul în mână, îl mirosi şi începu să râdă mulţumit: — De, am mai fumat eu aşa ceva şi înainte de asta; adevărat este că numai rareori, căci e marfă scumpă, dar mi-a plăcut. Wang Lung îi răspunse, cu prefăcută indiferenţă: — A mai rămas puţin din cel cumpărat pentru părintele meu, după ce îmbătrânise prea mult şi nu se putea odihni noaptea, dar se vede că nu l-a întrebuinţat, deoarece l-am
443
găsit acuma fără să-l fi atins, aşa că mi-am zis: „În casa mea este fratele părintelui meu, prin urmare de ce să nu i-l dau lui, căci are mai multă nevoie de el decât mine, care sunt tânăr?” Aşadar, ia-l şi fumează-l când vrei crede de cuviinţă sau când te vei simţi chinuit de dureri. Unchiul lui Wang Lung întinse cu lăcomie mâna după el, căci era plăcut la miros şi o marfă pe care nu o întrebuinţau decât oamenii bogaţi. Îşi cumpără o pipă şi începu să fumeze, stând toată ziua întins în aşternut. Wang Lung avu grijă ca să cumpere mai multe pipe pe care le lăsă vraişte în toate părţile prin casă şi luă el însuşi una, prefăcându-se că fumează, dar intră cu ea în camera lui şi o lăsă rece, fără s-o aprindă. Celor doi feciori ai săi şi lui Lotus nu le dădu voie să se apropie de opiu, sub pretext că e prea scump, dar stărui ca unchiul său să fumeze, împreună cu soţia lui şi cu feciorul acestuia, aşa că toată casa era plină de mirosul dulceag şi înecăcios al opiului, dar nu-i părea rău de arginţii pe care-i cheltuia, deoarece în felul acesta putea să aibă linişte şi pace. Pe la sfârşitul iernii, după ce apele se retraseră în albia lor, şi Wang Lung putu să iasă în largul ţarinii, ca să-şi vadă holdele, feciorul său cel mai mare ieşi într-un rând cu el şi-i spuse cu mândrie: — Află că în casă vom avea de hrănit în curând o nouă
444
gură şi aceasta va fi gura nepotului tău. Auzind aceste cuvinte Wang Lung se întoarse spre el şi frecându-şi mâinile, începu să râdă mulţumit: — Asta este o zi mare! După ce se întoarse acasă, trimise pe Ching la oraş, să cumpere puţin peşte şi o mâncare mai aleasă pe care o trimise în odaia soţiei feciorului său, spunându-i: — Mănâncă, pentru ca trupul nepotului meu să fie vânjos. Cât dură primăvara următoare Wang Lung trăi cu gândul naşterii nepotului său care va fi pentru el o mare mângâiere. Şi oricât ar fi fost de ocupat cu treburile lui, nu pregeta să se gândească niciodată la ceea ce trebuia să se întâmple şi chiar atunci când era supărat, ar fi fost peste putinţă ca gândul la nepotul său să nu-l liniştească. Pe la sfârşitul primăverii oamenii care plecaseră din pricina revărsării apelor, se întoarseră din nou pe la casele lor, unul câte unul, slăbiţi şi sfârşiţi de puteri, dar cu toate acestea mulţumiţi că se pot vedea din nou acasă, deşi acolo unde fuseseră casele lor, acuma nu se mai vedea altceva decât mormane de argilă şi pământul sătul de apă. Dar din argila aceasta puteau ridica din nou casele şi-şi puteau împleti rogojini cu care să le acopere; mulţi dintre ei veneau la Wang Lung după bani împrumut, iar el văzând că
445
oamenii sunt la strâmtoare le lua dobânzi mari şi cerea ca împrumuturile să fie chezăşuite cu zălogirea pământului ce-l aveau. Cu banii împrumutaţi îşi cumpărară boi şi pluguri şi sămânţa de care aveau nevoie, căci pământul era gras de mâlul lăsat de ape. Iar după ce nu mai putură împrumuta banii de care mai aveau nevoie, îşi vândură o parte din pământ, ca să poată semăna ceea ce le-a mai rămas. De la toţi aceştia Wang Lung cumpără pământul scos în vânzare şi cumpăra în fiecare zi din ce în ce mai mult pământ, la preţuri de nimic, deoarece oamenii aveau mare nevoie de bani. Dar erau şi din cei care nu voiau să-şi vândă pământul şi neavând nici boi, nici plug şi nici sămânţă, îşi vindeau felele din casă şi erau şi din cei care veneau la Wang Lung să le vândă, ştiindu-l că este om bogat şi puternic, dar cu inimă bună. Gândindu-se la nepotul care trebuia să se nască şi la ceilalţi ce i se vor naşte după ce-şi va însura toţi trei feciorii, cumpără în felul acesta cinci roabe: două dintre acestea aveau cam doisprezece ani şi erau vânjoase şi cu picioarele mari; iar alte două mai tinere le cumpără pentru treburile casei şi pentru a îngriji de ei toţi, iar una o cumpără ca să slugărească pe Lotus, deoarece Cucu îmbătrânise şi din ziua când fiică-sa plecase în casa socrului ei, nu mai avea
446
pe nimeni care să vadă de gospodărie. Pe toate cinci le cumpără într-o singură zi, deoarece era destul de bogat, pentru a putea îndeplini fără întârziere ceea ce şi-a pus în gând. La multe zile după întâmplarea asta, în curtea lui se arătă un om care venise să-i vândă o fetiţă mică şi firavă, ca de vreo şapte ani. La început, Wang Lung văzând-o cât este de mică şi slăbuţă, îi spuse că nu o cumpără, – dar Lotus când o văzu, îi plăcu de ea numaidecât şi stărui: — Eu aş vrea să mi-o cumperi mie pe aceasta, deoarece e frumoasă, iar fata pe care mi-ai cumpărat-o e grosolană şi miroase de departe a carne de capră, aşa că nu-mi place s-o văd că se apropie de mine. Wang Lung se uită la fetiţa cu ochii frumoşi şi înspăimântaţi. Şi văzând-o cât este de firavă, răspunse – pentru a face plăcere lui Lotus, dar şi cu gând să o hrănească mai bine în casa lui, ca să se îngraşe: — Bine, aşa să fie, cum vrei! Cumpără deci fetiţa cu douăzeci de arginţi şi din ziua aceea fata începu să trăiască în curtea interioară şi noaptea dormea la picioarele patului în care dormea Lotus. Wang Lung îşi închipuia că de aici înainte va putea să aibă pace în casa lui. După ce apele se retraseră şi holdele fură semănate cu sămânţă nouă, începu să cutreiere ţarina,
447
cercetând de aproape fiecare partal de pământ şi sfătuinduse cu Ching, ce ar trebui semănat în cutare sau cutare partal, pentru ca recolta să fie cât mai îmbelşugată. De câte ori se întâmplă să iasă în ţarină, lua cu el şi pe feciorul său cel mai mic, care fusese menit să stăpânească ţarina, după ce el nu se va mai putea ocupa de ea, aşa că trebuia să se deprindă din vreme cu plugăria. Wang Lung nu se întorcea niciodată ca să se încredinţeze dacă feciorul său ascultă ce spune el sau nu, iar tânărul venea pe urma lui, cu ochii plecaţi în pământ şi privirea întunecată, dar nimeni nu ştia la ce se gândeşte el cu adevărat. Wang Lung însă nu-i putea vedea chipul, ci-l auzea că vine pe urma lui, fără să zică nimic. După ce, totul fu pus la cale aşa cum se cuvenea, Wang Lung se întoarse acasă mulţumit de sine, căci în inima lui îşi zicea: „Acuma nu mai sunt nici eu tânăr. Şi cred că nu e nevoie nici să mai muncesc cu palmele în ţarină, deoarece am pământ de ajuns şi argaţi şi feciori, iar în casa mea s-a sălăşluit pacea”. Cu toate acestea când se întorcea acasă, presimţea că în casa aceasta nu este pace deloc. Deşi îşi căsătorise feciorul şi cumpărase roabe de ajuns ca să-i slujească pe toţi şi cu toate că unchiul său şi soţia lui aveau opiu de ajuns ca să poată fuma cât e ziua de lungă, totuşi în casa lui nu era
448
pace. Tulburarea de acuma venea din pricina feciorului unchiului său şi a feciorului său cel mai mare. Părea că feciorului cel mai mare al lui Wang Lung i-ar îi peste putinţă să-şi stăpânească mânia stârnită de apropierea vărului său şi nici bănuiala că el ar pune vreo nelegiu ire la cale. În tinereţea lui avusese prilej să se convingă el însuşi de toată ticăloşia ce se ascundea în sufletul vărului său, aşa că veni vremea când nu mai îndrăznea sa iasă din casă la ceainărie, până nu pleca şi vărul său, dar nu înceta nici o clipă să-l supravegheze de aproape şi părăsea casa întotdeauna numai după ce el era demult plecat. Îl bănuia de ticăloşii şi desfrânare chiar cu roabele şi îşi închipuia că se duce în curtea interioară la Lotus, deşi din partea aceasta îl năpăstuia fără temei, deoarece Lotus îmbătrânea şi se îngrăşa mereu aşa că renunţase demult să se mai gândească la altceva, decât la mâncare şi la băutură, prin urmare ea nu s-ar fi uitat la vărul lui nici chiar dacă ar fi încercat el să se apropie de ea, dimpotrivă era foarte mulţumită că datorită vârstei, nici Wang Lung nu mai venea acuma atât de des la ea, ca până acuma. De data aceasta, când Wang Lung se întoarse din ţarină împreună cu feciorul său cel mai mic, cel mai în vârstă îl trase la o parte şi-i spuse: — Nu mai pot răbda pe dezmăţatul acesta, să-l văd aler-
449
gând de colo până colo prin curte şi prin casă, cu hainele adunate pe el în pripă şi scurgându-i-se ochii după roabe. Nu îndrăzni să adauge: „Îndrăzneşte să se învârtească şi prin faţa intrării de la curtea interioară, căci râvneşte la femeia ta”, deoarece îşi aducea aminte cu scârbă, că pe vremuri alergase şi el după femeia aceasta a tatălui său, iar acuma când o vedea cât îmbătrânise şi se îngrăşase, nu-i venea nici lui să creadă că a fost în stare să facă o astfel de faptă de care-i era ruşine şi nu putea să o mai trezească în amintirea tatălui său. Prin urmare nu pomeni nimic de asta, ci numai despre roabele din curte. Wang Lung se întorsese din ţarină înviorat şi mulţumit din pricină că apele se retrăseseră, aerul era uscat şi călduţ, dar mai ales din pricină că ieşise cu feciorul sau cel mai mic, aşa că-i răspunse supărat: — Ascultă dragul meu, tu ai început să te prosteşti cu totul, gândindu-te necontenit numai la fleacurile acestea. Prea te laşi târât de patima pentru soţia la şi cred că nu se cade ca un bărbat să-şi iubească soţia mai mult decât îşi iubeşte părinţii. De asemenea nu se cade ca un bărbat în toată firea să se lase îmbrobodit de o femeie, cum s-ar lăsa îmbrobodit de o desfrânată. Tânărul se simţi jignit de vorbele acestea ale tatălui său, căci se temea mai mult decât de orice, nu cumva să-l
450
învinuiască cineva că purtarea lui nu este cuviincioasă ca şi când el ar fi un nepriceput şi un om de jos, tocmai de aceea se grăbi să-i răspundă: — Aici nu este vorba de nevastă-mea, ci de purtarea pe care vărul meu nu se cade s-o aibă în casa părintelui meu. Wang Lung însă nu-l auzi ce spune, deoarece se gândea supărat la noua lui nemulţumire şi adăugă: — Nu se mai sfârşeşte oare cu toate nemulţumirile iscate în casă din pricina bărbaţilor şi a femeilor? Am ajuns aproape de vârsta când toate pornirile trupului încep să se molcomească, aşa că am şi eu dreptul la puţină linişte. Până când crezi că va trebui să rabd nebuniile şi geloziile dintre feciorii mei? După ce făcu o pauză, începu din nou să strige: Cam ce anume, ai vrea să fac eu acuma? Tânărul aştepta ca părintelui său să-i treacă supărarea, deoarece avea de gând să spună tatălui său ceva, iar când strigase „cam ce-ai vrea să fac eu acuma?”, Wang Lung văzuse limpede că feciorul său urmăreşte ceva. Acesta îi răspunse fără înconjur: — Aş vrea să părăsim casa aceasta şi să ne mutăm în oraş. Nu se cade ca noi să trăim şi de aici înainte ca nişte argaţi, aşa că am putea pleca de aici şi să lăsăm pe unchiul nostru în casa aceasta, iar noi să trăim în linişte între zidurile oraşului.
451
Wang Lung râse cu amărăciune, când auzi vorbele feciorului său, aşa că nu dădu atenţie cererii lui, căci i se părea că este ceva ce nu vredniceşte să fie cumpănit mai de aproape. — Casa aceasta este casa mea, răspunse el cu încăpăţânare: dacă-ţi place să stai aici, vei sta, dacă nu, faci ce-ţi place. Asta este casa şi ţarina mea este împrejurul ei, iar dacă n-ar fi fost ţarina aceasta, poate muream şi noi de foame, cum au murit alţii, iar tu n-ai putea să trândăveşti, îmbrăcat în hainele acestea frumoase, ca un cărturar. Numai ţarina asta te-a făcut pe tine să devii ceva mai bun decât ultimul fecior de plugar. Wang Lung se ridică de la masă şi începu să alerge de colo până colo furios prin tindă, purtându-se grosolan, ca un adevărat ţăran şi scuipă pe podmol, căci, deşi pe ascuns o parte a sufletului său zburda de mulţumire când vedea pe feciorul său că este obraz atât de ales, cealaltă parte se revolta împotriva pretenţiilor lui de boierie, deşi dacă s-ar fi uitat cineva cu băgare de seamă la feciorul său, ar fi fost peste putinţă să-şi dea seama că abia cu o generaţie în urmă părinţii lui au fost ţărani ca oricare alţii. Feciorul său însă nu părea deloc hotărât să se dea bătut. Se luă după el şi începu să-i vorbească şi mai stăruitor: — Ascultă, gândeşte-te la casa cea mare a familiei
452
Hwang. Partea din faţă este plină de oameni de rând, dar curţile interioare sunt zăvorâte şi adăpostite, aşa că le-am putea închiria şi am putea trăi liniştiţi, dar în aceeaşi vreme atât tu cât şi fratele meu mai mic, aţi putea vedea de ţarină, iar eu nu m-aş mai otrăvi din pricina câinelui de vărul meu. Încercă să pună cât mai multă stăruinţă în vorbele lu i şi se zbuciumă până când ochii i se umplură de lacrimi, dar nu şi le şterse ci adăugă: Am încercat să te ascult în toate şi nu joc zaruri, nici nu fumez opiu, iar cu soţia pe care miaţi ales-o, sunt mulţumit, aşa că ceea ce-ţi cer eu, nu se poate să fie prea mult. Nu se ştie dacă Wang Lung rămase mişcat de lacrimile feciorului său, dar fără îndoială îl ascultă cu plăcere, când îl auzi pomenind de „casa cea mare a familiei Hwang”. Nu fusese în stare să uite niciodată că odinioară intrase umilit în casa aceea şi stătuse umilit în faţa celor care trăiau într-însa, aşa că tremurase până şi de faţă cu portarul care păzea intrarea, iar amintirea aceasta rămăsese o mare umilinţă pentru toată viaţa lui şi i-ar fi fost peste putinţă so uite vreodată. Până acuma bănuise mereu că în ochii celor care-l cunoşteau, el preţuia mai puţin decât oamenii care trăiau între zidurile oraşului, iar în ziua când se arătase în faţa bătrânei stăpâne a casei aceleia mari, bănuiala aceasta devenise pentru el un adevărat chin. Astfel când
453
fiul său îi spuse „am putea trăi în casa aceea mare”, vorbele acestea, îşi făcură loc în mintea lui şi i se păru că au devenit aievea şi se gândi: „Aş putea să stau şi eu în scaunul în care a stat stăpâna când eu m-am arătat în faţa ei, mai umilit decât o slugă şi din scaunul acela m-aş putea uita şi eu la alţii”. Stătu şi cumpăni, ca apoi să murmure printre dinţi: „Eu sunt astăzi omul care ar putea să facă şi aşa ceva, dacă mi s-ar năzări”. Gândul acesta începu să-l ispitească, dar nu zise nimic şi nu răspunse nici feciorului său, ci întinse mâna după lulea şi după ce şi-o umplu cu tutun, o aprinse cu o bucăţică de hârtie răsucită care sta la îndemână şi începu să pufăie, gândindu-se la tot ce ar putea să facă un om cu averea lui. Adevărul era însă, că dorinţa lui de a-şi petrece restul vieţii în casa familiei Hwang nu fusese trezită nici de dragostea pentru feciorul său şi nici de sila ce i-o pricinuia feciorul unchiului său. Prin urmare chiar dacă nu-i spuse că e gata să-i împlinească dorinţa şi că se va duce sau va schimba ceva în starea de până acum, totuşi din ziua aceea trândăvia nepotului său începu să i se pară şi mai nesuferită şi urmărindul de aproape, băgă de seamă că fiul său avea dreptate când spunea, că dezmăţatul acesta începuse să dea târcoale roabelor din curte, aşa că murmura nemulţumit: „Ar fi
454
peste putinţă să mai trăiesc sub acelaşi acoperiş cu câinele acesta de pripas”. Uitându-se la unchiul său, văzu că din ziua când a început să fumeze opiu, se sfrijise şi pielea de pe el devenise străvezie şi galbenă ca pergamentul; umbla adus de spate şi tuşea, scuipând sânge; se uită şi la nevasta unchiului său şi văzu că s-a lăbărţat şi nu se mai gândeşte decât la plăcerea şi somnolenţa pricinuită de luleaua de opiu; prin urmare de aci înainte aceştia doi îi vor pricinui foarte puţină bătaie de cap, deoarece opiul îndeplinise dorinţa lui Wang Lung. Mai rămânea feciorul unchiului său care nu se căsătorise încă şi era mai rău decât fiara mânată de pornirile trupului, dar acesta nu se lăsa atât de uşor robit de patima fumatului ca părinţii lui şi nici nu se mulţumea să-şi găsească plăcerile numai în visuri. Wang Lung nu ar fi vrut să-l căsătorească fiind cu el în casă, din cauza copiilor ce i-ar zămisli, căci îşi zicea că unul de teapa lui în familie îi este de ajuns. Tânărul acesta nu făcea nici vreo treabă la câmp sau în gospodărie, deoarece nu era nevoie de el şi nici nu-l îndemna nimeni să lucreze aşa că singura lui osteneală erau nopţile pierdute, când pleca de acasă, fără să ştie nimeni unde se duce. Dar până şi aceste plecări începură să se rărească, căci după ce oamenii goniţi de revărsarea apelor
455
prinseră să se întoarcă pe la casele lor, în sate şi oraşul din apropiere se statornici din nou liniştea şi buna rânduială, iar tâlharii care jecmăneau regiunea se retraseră în munţii de la miazănoapte-apus, dar el nu se duse cu ei, căci găsi că e mai bine să trăiască din mila lui Wang Lung. Astfel prezenţa lui continuă şi fie un chin pentru toţi oamenii din casă care-l vedeau învârtindu-se în toate părţile, trândăvind, clevetind şi căscând de somn, când ieşea în curte pe jumătate dezbrăcat, chiar în miezul zilei. Într-una din zile, când Wang Lung se duse în târgul de cereale ca să stea de vorbă cu feciorul său mijlociu, îl întrebă: — Ascultă mezine, ce zici de fratele tău mai mare, care ar vrea să ne mutam în oraş şi să închiriem o parte din casa cea mare? Al doilea fecior al lui Wang Lung crescuse mare şi era bărbat în lege; era îngrijit şi tot atât de bine îmbrăcat ca şi ceilalţi slujbaşi, deşi era tot mic de statură, cu pielea galbenă şi ochii vicleni. — Planul e foarte bun şi mi-ar plăcea şi mie, căci în cazul acesta m-aş putea însura şi eu şi mi-aş putea aşeza soţia în aceeaşi casă, aşa că am trăi cu toţii sub acelaşi acoperiş, cum se cade unei mari familii. Wang Lung nu se gândise până acuma la căsătoria fecio-
456
rului său al doilea, deoarece i se păruse un tânăr stăpânit şi cu sânge rece, la care nu constatase până acuma niciun fel de pornire, prin urmare avusese cu el foarte puţină bătaie de cap. De astă dată însă trebui să-i răspundă, deşi ruşinat căci bine ştia că până acuma nu făcuse nimic: — M-am gândit şi eu mai demult, că tu ar trebui să te căsătoreşti, dar m-am luat mai cu una mai cu alta şi n-am avut vreme să mă gândesc la afacerea asta mai cu dinadinsul, mai ales din pricina foametei din urmă şi a celorlalte pricini care m-au împiedicat să mă gândesc la serbări şi ospeţe… Dar acuma, când oamenii duc din nou viaţă îmbelşugată, am putea să o facem şi pe asta. Plecă ochii în pământ şi se gândi unde ar putea să găsească o fată, dar feciorul său îi răspunse: — Să ştii că eu vreau să mă însor, căci mai bine este aşa, decât să cheltuieşti banii pe podoabe de jad, atunci când simţi că încep să se trezească în tine dorinţele trupului şi cu cale este ca un bărbat să aibă feciori în casa lui. Dar să nu-mi alegi de soţie o fată de la oraş, cum e cea pe care ai dat-o fratelui meu, căci o astfel de fată îmi va împuia capul cu ceea ce a văzut şi cum a trăit în casa părinţilor ei, aşa că mă va face să-mi risipesc banii agonisiţi, ceea ce nu poate să-mi facă plăcere. Wang Lung se miră de vorbele lui, căci nu şi-ar fi închi-
457
puit că nora lui este o astfel de femeie, deoarece băgase de seamă că este întotdeauna la locul ei, atentă la tot ce făcea şi destul de frumoasă. Dar se simţi mulţumit, văzând că feciorul său e om cu minte care ştie să preţuiască banul câştigat. Adevărat era că pe feciorul acesta al lui el nu-l cunoscuse niciodată mai de aproape, căci pe vremea când era acasă, alături de fratele lui mai mare părea că este un slăbănog şi afară de cazurile când avea câte ceva de spus, nimeni nu se prea ocupa de el; după ce fusese dat la negoţ, Wang Lung începuse să-şi uite de el, pe măsură ce treceau zilele, ca să nu-şi mai aducă aminte decât atunci când se întâmplă să-l întrebe cineva câţi copii are, ca să-i răspundă: „De, am trei feciori”. De astă dată se uită la tânărul din faţa lui, feciorul său al doilea, şi văzu că poartă părul tuns cu îngrijire şi netezit cu ulei, iar haina cu care era îmbrăcat era o haină de mătase cenuşie, cu floricele, că este îngrijit ca înfăţişare, are mişcările sigure şi ochi vicleni care-i fug în toate părţile, aşa că-şi zise mirat: „Ia te uită, şi acesta este feciorul meu” ca apoi să întrebe cu glas tare: — Şi cam ce fel de fată ai dori tu să-ţi iei de soţie? Tânărul îi răspunse fără întârziere şi foarte simplu, ca şi când s-ar fi gândit de multă vreme la ceea ce-i spunea
458
acuma: — Aş vrea o fată de la ţară, dintr-o familie cu avere, şi fără neamuri sărace, una care să aibă şi zestre destul de mare, să nu fie nici urâtă, nici prea frumoasă, care să ştie să gătească, aşa că chiar dacă sunt slujitoare de ajuns la bucătărie, ea să fie în stare să supravegheze. Trebuie de asemenea să fie o fată care dacă va cumpăra orez pentru casă, ceea ce a cumpărat să fie tocmai de ajuns şi să nu mai rămână nici o mână de boabe pe care să le arunce, iar dacă va cumpăra stofă pentru îmbrăcăminte să cumpere atâta încât după ce le va croi şi le va coase, bucăţelele ce vor cădea, să le poată ridica în podul unei singure palme. Asta ar fi fata pe care o doresc eu. Wang Lung rămase şi mai mirat când auzi aceste cuvinte ale tânărului care sta în faţa sa şi a cărui viaţă el nu o cunoscuse, cu toate că era feciorul său. În vinele sale i se părea că nu zvâcnise acelaşi sânge pe vremea când fusese el tânăr, şi tot aşa nici în vinele feciorului său mai mare. Cu toate acestea se minună de înţelepciunea lui şi îi răspunse râzând: — Bine, voi încerca să-ţi aleg o astfel de fată şi Ching va cutreiera satele învecinate, poate va găsi una care să se potrivească. Se despărţi de feciorul său, râzând mulţumit şi porni la
459
drum, apucând spre strada care ducea la Casa cea Mare. Ajungând în faţa celor doi lei de piatră de la intrare, se opri cu sfială, dar fiind că nu era nimeni să-l oprească, intră şi găsi curţile din faţă în aceeaşi stare în care le găsise şi pe vremea când venise aci să vorbească cu desfrânata de care voise să ferească pe feciorul său mai mare. În crengile copacilor atârnaseră rufe la uscat şi în toate părţile se vedeau femei care coseau cu undrele tălpile încălţămintei la care lucrau, iar pe lespezile curţilor se tăvăleau copii goi şi nespălaţi. Toată împrejurimea mirosea greu a lume de adunătură care năvăleşte în curţile părăsite ale bogaţilor. Se uita la uşa de la intrarea casei în care fusese desfrânata, dar uşa era larg deschisă, iar în odaie era acuma un bărbat bătrân şi Wang Lung fu foarte mulţumit că poate sta cu el de vorbă. Pe vremea când în curţile acestea mai trăia familia Hwang, el s-ar fi considerat drept unul dintre oamenii aceştia de jos. Iar faţă de stăpânii acestei case s-ar fi purtat cu duşmănie şi teamă. Astăzi însă, când avea pământ, avea argint şi aur ascuns unde numai el ştia de urmele lui, se uita cu silă la oamenii aceştia care mişunau în toate părţile, şi-şi zise că sunt infecţi şi-şi făcu drum printre ei cu nasul în vânt şi respirând cu scârbă mirosul ce-l răspândeau în jurul lor. Pe toţi aceştia îi dispreţuia şi se simţea pornit
460
împotriva lor, ca şi când el ar fi făcut parte dintre stăpânii acestei case mari. Se întoarse şi ocoli curţile, deşi mai mult din curiozitate şi nu pentru că s-ar fi hotărât la ceva anume, iar în partea cealaltă se pomeni în faţa unei porţi închise şi zăvorâte, alături de care moţăia o nenorocită de femeie bătrână. Uitându-se la ea cu băgare de seamă, văzu că este femeia ciupită de vărsat a fostului portar. Se uită mai de aproape la ea şi rămase mirat, căci îşi aducea aminte că fusese o femeie voinică şi în floarea vârstei, iar acuma privirile ei erau rătăcite, obrazul plin de creţuri şi părul alb, iar în gingii dinţii îngălbeniţi îi atârnau ca nişte rădăcini putrede. Stând aşa alături de ea, îşi aduse aminte cât de repede au trecut anii de când a fost şi el bărbat tânăr şi a intrat în curtea aceasta, aducând în braţe pe primul său născut şi pentru întâia dată în viaţă Wang Lung simţi că povara vârstei începe să se furişeze în trupul său. Apoi se întoarse şi spuse femeii cu glasul înfiorat de tristeţe: — Trezeşte-te şi deschide-mi poarta. Bătrâna clipi din ochi şi umezindu-şi buzele uscate, îi răspunse: — Am poruncă să nu deschid decât aceluia care vrea să închirieze toată curtea interioară a caselor.
461
Wang Lung se grăbi s-o lămurească: — Acesta este şi gândul meu, dacă se va întâmpla să-mi placă. Dar nu-i spuse cine este, ci intră în curte şi mergând după ea, îşi aduse limpede aminte de drumul pe care-l făcuse întâia oară pe aici. Curţile erau învelite de tăcere; iată odăiţa în care îşi lăsase el coşul cu târguieli, colo sunt terasele uriaşe şi lungi, susţinute de coloanele delicate, vopsite în roşu. Intră împreună cu ea, chiar în sala cea mare şi gândurile lui se întoarseră grăbite înapoi, la ziua când intrase în sala aceasta, ca să ceară în căsătorie pe una dintre roabele casei. În faţa lui era jeţul uriaş, plin de sculpturi, unde stătuse bătrâna stăpână, cu trupul firav, învelit în mătăsurile grele, de culoarea argintului. Împins de un îndemn neaşteptat, se urcă pe estradă şi se aşeză în jeţul în care stătuse ea, apoi întinse mâna şi pipăii masa din faţa lui, uitându-se de la înălţimea aceasta la chipul pământiu al roabei acesteia bătrâne care clipea din ochii slăbiţi şi se uita la el, aşteptând în tăcere hotărârea ce o va lua. În clipa aceasta un sentiment de mulţumire, după care tânjise de zile întregi, fără să-şi dea seama, îi umplu sufletul şi mângâind cu mâna tăblia mesei, declară fără să se mai gândească: — Voi lua casa aceasta!
462
Capitolul XXIX În vremea aceasta, când se întâmplă ca Wang Lung să ia o hotărâre, i se părea întotdeauna că nu o poate duce destul de repede la îndeplinire. Pe măsură ce îmbătrânea, ţinea tot mai mult ca afacerile începute să şi le termine cât mai repede, ca apoi o parte din zi să şi-o poate petrece liniştit, fără să facă nimic urmărind soarele care cobora spre poala cerului şi uneori mai dormea puţin, după ce făcea o plimbare în largul ţarinei lui. Astfel se întâmplă că spuse feciorului său cel mai mare ce a făcut şi porunci să facă hârtiile de lipsă, apoi trimise după al doilea fecior al său, ca să ajute la mutat, iar la ziua hotărâtă, fiind gata de plecare, se mutară; la început plecă Lotus împreună cu Cucu şi roabele cu tot avutul lor. Pe urma feciorul cel mai mare al lui Wang Lung cu soţia, cu slujitoarele şi roabele lor. Wang Lung însă nu vru să plece din casă numaidecât, ci rămase acolo cu feciorul său cel mai mic. Când veni ziua să părăsească pământul pe care crescuse, nu fu în stare să plece, nici atât de uşor şi nici atât de repede, cum îşi închipuise, aşa că răspunse la vorbele stăruitoare ale feciorilor săi:
463
— Bine, pregătiţi-mi şi mie una dintre curţile de acolo, unde aş putea să trăiesc singur şi când voi crede de cuviinţă, voi veni; ziua aceasta va fi ajunul naşterii nepotului meu. Dar când voi vrea, mă voi întoarce iarăşi aici la ţarina mea. Dar când feciorii lui stăruiră din nou, el le spuse: — Nu uitaţi că eu mai am şi pe nenorocita de sora voastră, aşa că nu ştiu dacă o voi lua sau nu o voi lua cu mine, dar de luat tot va trebui să o iau, căci pe ea nu o îngrijeşte nimeni şi nici nu-i dă nimeni de mâncare, dacă nu sunt eu cel care să o îngrijesc şi să o hrănesc. Cuvintele acestea Wang Lung le spuse ca un fel de înfruntare pentru soţia feciorului sau mai mare, care nu suferea ca nenorocita asta să stea în apropierea ei, ci făcea nazuri şi spunea cu dispreţ: O fiinţă ca asta n-ar trebui să mai trăiască, căci de câte ori o văd, mă gândesc, nu cumva să iasă şi copilul meu ca ea. Feciorul cel mai mare al lui Wang Lung îşi aduse aminte de vorbele soţiei lui, aşa că nu mai zise nimic. Dar numaidecât după aceea lui Wang Lung îi păru rău de vorbele pe care le spusese şi adăugă cu glasul mai blând: — Voi veni îndată ce voi găsi fata cu care să căsătorim pe fratele tău al doilea, căci îmi va fi mult mai uşor să stau aci în casa mea, împreună cu Ching, până când vom lim-
464
pezi şi treaba aceasta. Aşa ca nu mai stărui nici feciorul său al doilea. Astfel, în afară de Wang Lung, de feciorul său cel mai mic şi de fata cea slabă de minte, în casă nu mai rămase decât unchiul său cu soţia şi feciorul acestuia, Ching şi toţi argaţii pe care-i avea. Unchiul lui Wang Lung împreună cu familia lui se mută în curtea interioara unde până acuma stătuse Lotus şi se instalată acolo, ca şi când ar fi fost la ei acasă, dar Wang Lung nu se supără prea mult din pricina asta, deoarece vedea limpede că bătrânul nu mai are multe zile de trăit, iar după ce el va muri, datoria sa faţă de neamurile părintelui său înceta cu desăvârşire, aşa că dacă feciorul unchiului său nu va face ceea ce i se va porunci, îl va putea da afara din casă, fără ca cineva să-l poată mustra pentru purtarea lui faţă de el. Puţin după aceea Ching şi argaţii se mutau în curţile exterioare, iar Wang Lung împreună cu fiul său şi cu fata cea slabă de minte se aşezară în curtea mijlocie, şi tocmi o femeie voinică, pentru ca să-i slugărească. După ce se făcură toate acestea, Wang Lung se aşeză să doarmă şi să se odihnească, fără să mai ţină seama de ce se întâmplă împrejurul său, căci se simţea cuprins de o oboseală neaşteptată, mai ales acuma când cei din casă se liniştiseră. Nu mai era nimeni care să vină să-l tulbure,
465
căci feciorul său cel mai mic era o fire liniştită şi se ferea din calea părintelui său, aşa că Wang Lung aproape nici nu-şi mai aducea aminte de el că este în casă, atât era de tăcut. La urmă de tot, Wang Lung se hotărî să spună lui Ching să plece şi să caute o fată cu care ar putea căsători pe al doilea fecior al său. În timpul acesta Ching îmbătrânise, se scofâlcise şi se uscase pe picioare întocmai ca un fir de trestie, dar cu toate acestea în trupul lui firav mai era şi astăzi aceeaşi voinţă de dulău îmbătrânit în slujba stăpânului său, deşi de multă vreme Wang Lung îl oprise să mai iasă în ţarină cu sapa sau să ţină de coarnele plugului. Cu toate acestea îi era de mare folos, căci supraveghea pe ceilalţi în timpul lucrului din ţarină şi pe vremea secerişului şi a cântăritului recoltei. Astfel după ce auzi porunca stăpânului său, se spălă şi se îmbrăcă în hainele cele curate de pânză albastră şi începu să cutreiere satele din împrejurimi, unde văzu multe fete şi în cele din urmă se întoarse acasă şi-i spuse: — Ca să-ţi spun adevărul, aş fi preferat să fi plecat în peţie pentru mine, în loc să plec pentru feciorul tău. Căci dacă ar fi vorba de mine şi aş mai putea fi o dată tânăr, atunci ţi-aş spune că în al treilea sat de aci am găsit o fata voinică, foarte cumsecade şi modestă care nu are decât un
466
singur cusur, că râde toată ziua. Iar părintele ei ar fi foarte mulţumit de cuscria cu familia ta. Pentru vremurile în care trăim acuma, zestrea ce i-o dă ar fi destul de bună şi omul are şi avere. Dar i-am răspuns că eu nu pot să-i făgăduiesc nimic, până când nu-ţi voi da de ştire. Wang Lung, găsi de cuviinţă că ştirea pe care i-o adusese omul său era destul de bună. Şi cum era nerăbdător să termine şi cu afacerea asta cât mai curând, se învoi să cadă la înţelegere şi după ce semnă hârtiile obişnuite într-o astfel de împrejurare, răsuflă uşurat şi zise: — Acum nu mi-a mai rămas decât un singur fecior şi am terminat cu însurătorile şi măritişurile, aşa că sunt foarte mulţumit că de aici înainte voi avea şi eu linişte. Când toate fură puse la cale şi se hotărî şi ziua cununiei, Wang Lung se linişti şi în timpul zilei se aşeza la soare şi dormea, întocmai cum făcuse pe vremuri şi părintele său. Veni şi vremea când băgă de seamă că Ching a început să slăbească din pricina vârstei înaintate şi cum el însuşi începuse să se îngreuneze şi să se moleşească de hrana prea multă şi de odihnă, iar al Treilea fecior al lui era prea tânăr pentru ca să poarte singur pe umeri răspunderea averii, se gândi că poate ar fi mai bine ca partalele mai depărtate ale ţarinei lui să le arendeze altor oameni din sat.
467
Ducându-se vestea prin împrejurimi, o mulţime de plugari din satele vecine se arătară în curţile lui, cu gând să ia pământul în arendă şi să devină dijmaşii lui. Preţul se hotărî anume ca jumătate din recoltă să o ia Wang Lung care stăpânea pământul, iar cealaltă jumătate să rămână dijmaşului care l-a lucrat; dar afară de asta fiecare dintre ei mai avea anumite sarcini: Wang Lung trebuia să dea o anumită cantitate de gunoi pentru îngrăşăminte, resturile turtelor de soia şi anis care cădeau de la teascurile lui de uleiuri şi din râşniţe, iar dijmaşul trebuia să dea o anumită cantitate de cereale, pentru folosinţa casei lui Wang Lung. Astfel acuma nemaisimţindu-se nevoia unei supravegheri de aproape, cum fusese înainte de asta, Wang Lung se ducea uneori la oraş şi-şi petrecea noaptea în curtea pregătită anume pentru el, dar când se lumina de ziuă, el se ridica din aşternut şi pleca la el acasă, îndată ce se deschideau porţile zidului ce împrejmuia oraşul. De cum ieşea în largul ţarinei, simţea în nări mirosul reavăn al holdelor şi inima-i zburda de mulţumire, când se vedea din nou la casa lui. Parcă zeii înşişi şi-ar fi întors de astă dată faţa spre el, ca să-i facă parte de linişte în anii lui de bătrâneţe, deoarece fiul unchiului său începu să se simtă neliniştit în mijlocul
468
casei pustii în care nu mai era nicio femeie afară de sluj itoarea aceea voinică, soţia unuia dintre argaţi, aşa că auzind despre un război ce se purta în partea de miazănoapte a ţării, se duse la Wang Lung şi-i spuse: — Am auzit că în partea de miazănoapte s-ar fi pornit un război şi aş vrea să plec şi eu, căci poate în părţile acelea sar găsi ceva pentru mine de făcut şi de văzut. Gândul acesta îl voi duce la îndeplinire, dacă te învoieşti să-mi dai argintul de care va fi nevoie, ca să-mi cumpăr hainele şi aşternutul de trebuinţă şi o prăjină din acelea străine care scuipă foc, ca s-o port pe umăr. Wang Lung îşi simţi inima săltând de plăcere, dar căută să-şi ascundă mulţumirea şi-i răspunse cu prefăcută părere de rău: — Bagă de seamă, că tu eşti singurul fecior al unchiului meu şi după tine nu rămâne nimeni care să ducă mai departe numele lui, iar dacă ai de gând să pleci la război, va trebui să te gândeşti la ce ţi s-ar putea întâmplă. Dar nepotul său îi răspunse râzând: — N-avea nici o grijă, căci eu nu sunt prost şi mă voi feri să stau acolo unde viaţa mea ar putea să fie primejduită. Dacă va începe o bătălie, eu mă voi retrage pentru câteva zile, până când se va termina. Aş vrea puţină schimbare şi puţină călătorie, pentru a vedea locuri străine,
469
căci astfel voi îmbătrâni şi nu voi mai putea pleca. Wang Lung scoase cu dragă inimă banii trebuitori, dar nici de astă dată nu-i veni greu să treacă argintul lui în palma nepotului său, căci se gândea: „La urma urmelor, dacă aşa a hotărât, va fi mult mai bine, căci se sfârşeşte şi cu blestemul ce a apăsat asupra casei mele, de când au pus piciorul într-însa şi războaiele în ţara asta se ţin lanţ, aşa că voi putea scăpa de el”. Pe urmă îşi zise: „Dacă norocul nu mă va părăsi, s-ar putea chiar să moară pe acolo, căci uneori sunt şi de cei care se întâmplă să moară în timpul războaielor”. Îi venea să chiuie de bucurie, dar se stăpânea şi încercă să îmbuneze pe soţia unchiului său, când aceasta începu să plângă, văzând pe fiul ei că pleacă. Ca s-o liniştească, îi mai dădu o cantitate de opiu şi-i aprinse el însuşi luleaua, spunându-i: — Fără îndoială în armată va ajunge un mare dregător şi purtarea lui va aduce mare cinste familiei noastre. Astfel în cele din urmă se sălăşlui şi pacea în casa lui de la ţară, unde afară de ai lui nu mai era nimeni decât aceştia doi care picuiau în aşternuturi, toropiţi de opiu, iar în casa lui de la oraş ziua naşterii nepotului său se apropia. Pe măsură ce se apropia ceasul naşterii, Wang Lung întârzia tot mai mult în casa cea nouă, unde se plimba în
470
largul curţilor şi se gândea fără încetare la tot ce s-a întâmplat până acuma, minunându-se de ceea ce i-a fost lui hărăzit de soartă: în curţile acestea mari unde înainte de asta trăise familia cea mare a lui Hwang, acum se mutase el cu femeia lui, cu feciorii şi soţiile acestora şi tot în casa aceasta trebuia să se nască acum un copil din a treia generaţie a neamului său. Îşi simţea inima zburdând de mândrie şi nimic nu i se părea destul de bun pentru banii ce-i cheltuia; cumpără valuri întregi de satin şi de mătase pentru toţi ai lui, căci nu se cădea să se aşeze pe scaunele pline de sculpturi şi în jurul meselor preţioase aduse din miazăzi, îmbrăcaţi în hainele grosolane de pânză; tot aşa cumpără valuri întregi de pânză albastră şi neagră, de cea mai bună calitate, pentru toate roabele şi slujitoarele curţii lui, aşa că niciuna dintre ele nu era nevoie să mai umble cu hainele rupte. Aşa făcu şi era foarte mândru când vedea prietenii din oraş ai feciorului său, că vin în curtea lui şi văd tot ce a făcut el. Wang Lung începu să se obişnuiască repede cu mâncări alese şi de unde până aci se mulţumea cu o lipie de grâu, înfăşurată în jurul unei legături de usturoi, acuma când dormea aproape toată ziua şi nu-şi mai bătucea palmele la munca ţarinei, deveni cusurgiu şi nu-i mai plăceau orice feluri de bucate. Avea slăbiciune pentru mlădiţe tinere de
471
bambus în timp de iarnă, gâturi de raci, peşti din miazăzi, stridii din mările de la miazănoapte şi ouă de porumbel şi tot felul de bucate menite numai pentru oameni bogaţi ca să le aţâţe poftele. Feciorii lui mâncau împreună cu el şi tot aşa şi Lotus, dar Cucu văzând toate aceste schimbări petrecute împrejurul ei, râdea şi ofta. — De, acuma toate se întâmplă ca în vremurile bune, când slujeam în curţile acestea, doar că trupul acesta al meu s-a ofilit şi stă scorojit, aşa că nu mai e bun nici pentru un stăpân mai în vârstă. Spunând vorbele acestea, se întorcea sfioasă spre Wang Lung şi începea să râdă din nou, dar el se prefăcea că naude neruşinarea ei, simţindu-se totuşi mulţumit că ea îl pune alături de bătrânul stăpân al casei. În mijlocul acestei vieţi de trândăvie şi risipă, culcânduse când poftea şi ridicându-se din aşternut când îl trăgea inima, Wang Lung aştepta naşterea nepotului său. Apoi într-o dimineaţă i se păru că aude gemetele unei femei şi trecând în curtea casei feciorului său, acesta îi ieşi în cale şi-i spuse: — A sosit ceasul, dar Cucu spune că va dura îndelung, deoarece femeia este îngustă în şolduri, aşa că va avea o naştere grea. Auzind vorbele lui, Wang Lung se întoarse în curtea sa
472
şi aşezându-se pe un scaun, asculta la ţipetele ce nu mai conteneau şi de ani de zile i se întâmpla pentru întâia dată să se simtă înspăimântat şi ar fi vrut ca un duh prielnic să-i vină în ajutor. Plecă de acasă şi ducându-se la un lumânărar, cumpără tămâie pe care o duse în templul Zeiţei Milei care era în oraş; aici vorbi cu un preot şi după ce-i dădu câţiva arginţi, îi spuse să aprindă tămâia la picioarele zeiţei: — Nu se cade ca o astfel de faptă să o facă un bărbat ca mine, dar aştept să mi se nască primul nepot, iar mama lui trece prin chinuri grele, căci fiind fată de oraş, are şoldurile prea înguste; ori mama feciorului meu a murit demult şi în toată casa nu se găseşte altă femeie care ar putea aprinde tămâia la picioarele zeiţei. Pe urmă se uită la gesturile preotului, când împrăştie tămâia în spuza de la picioarele zeiţei, dar în aceeaşi clipă se cutremură de gândul ce-i trecu prin minte: „Dar dacă nu va fi un nepot, ci copilul ce se va naşte acuma va fi fată?” şi se grăbi să-i spună: — Ascultă, dacă se va întâmpla ca acest copil ce se va naşte acuma, să fie nepot, voi cumpăra o haină nouă de culoare roşie pentru zeiţă, dar nu dau nimic dacă se va întâmpla să fie fată! Ieşi din templu cutremurat de teamă, căci până acuma nu
473
se gândise că s-ar putea întâmpla şi aşa ceva, anume ca în loc de nepot să fie o fată, apoi se duse şi mai cumpără o cantitate de tămâie şi cu toate că soarele dogora şi praful pe uliţe era gros de un lat de mână, se duse până la templul cel mic unde erau cele două zeităţi ale ţarinei, iar aci răspândi tămâia la picioarele lor şi după ce o aprinse, murmură, ridicând ochii spre chipurile lor împietrite: „Aduceţi-vă aminte că noi am avut grijă de voi. Părintele meu, cu mine şi cu fiul meu; dar acuma va apare în lume rodul zămislit din trupul feciorului meu şi dacă se va întâmpla să nu fie fecior, să ştiţi că nu mă mai gândesc la voi şi nici nu veţi mai lua nimic de la mine”. După ce făcu tot ce-i stătuse în putinţă, se întoarse acasă obosit şi intrând în odaie, se aşeză la masă şi se gândi să cheme o roabă, să-i aducă un ceai şi alta să-i aducă un prosop muiat în apă fierbinte şi stors, ca să se şteargă cu el pe obraz, dar bătu zadarnic din palme, căci nu se arătă nimeni. Nimeni nu se sinchisea acuma de el, căci toţi alergau forfota, dar nu îndrăzni să oprească pe nimeni şi nici să întrebe ce fel de copil s-a născut sau în general dacă s-a născut. Rămase aşa în faţa mesei, plin de praf şi ostenit, fără ca cineva să se ocupe de el. Într-un târziu, când începuse să se însereze, atât de mult aşteptase, se arătă Lotus care venea legănându-se pe pi-
474
cioarele mici şi sprijinindu-se de Cucu, din pricina greutăţii trupului ei, şi văzându-l strigă râzând: — Află ca s-a născut un fecior în casa feciorului tău şi atât mama cât şi fiul ei se simt bine şi sunt în viaţă. Am văzut copilul şi mi s-a părut frumos şi voinic. Wang Lung începu să râdă şi el şi ridicându-se de la masă, bătu din palme şi râse din nou, apoi răspunse: — De, eu am stat aci în odaie, ca bărbatul care-şi aşteaptă naşterea primului său fecior şi nu ştiam ce să fac şi ce să zic, ci tremuram de spaimă. După ce Lotus porni spre apartamentul ei, Wang Lung se aşeză din nou pe scaun şi începu să se gândească: „Mi se pare că pe vremea când mi s-a născut primul fecior, nu m-am simţit atât de înspăimântat.” Stând singur şi gândindu-se la ce s-a întâmplat, îşi aduse aminte de ziua aceea, când soţia lui se întorsese singură şi intrase în odaia întunecată, unde-i născuse, fără să aibă pe nimeni lângă ea, fecior după fecior, şi fete după fete, fără să geamă şi să se zbată, şi, cum ieşise apoi împreună cu el la lucrul ţarinei. Dar iată că femeia aceasta, soţia feciorului său se văieta în gura mare şi zbiera ca un copil, deşi casa era plină de roabe care forfoteau împrejurul ei, iar soţul ei sta şi aştepta în faţa uşii de la odaie. Îşi aduse acuma aminte, ca de un vis de mult uitat, de
475
popasurile ce le făcea O-lan în timpul lucrului, ca să alăpteze copilul şi cum laptele sânului ei îmbelşugat curgea şi se zbicea în pământul ţarinei lor. Toate acestea i se părea că s-au întâmplat atât de demult, încât nici nu mai semănau să fie întâmplări aievea. Pe urmă văzu pe feciorul său că intră în odaie zâmbind şi-l auzi spunându-i cu mândrie: — Tată, copilul care s-a născut este fecior, aşa că acum va trebui să găsim o femeie care să-l alăpteze, căci n-aş vrea să primejduiesc frumuseţea şi sănătatea soţiei mele, lăsând-o să-l alăpteze ea. În oraş niciuna dintre femeile cu avere nu face aşa ceva. Wang Lung îi răspunse mâhnit, deşi nici el nu ştia cum să-şi explice această mâhnire: — Dacă aşa trebuie, aşa vom face, de vreme ce ea nu este în stare să-şi alăpteze singură copilul. Când se împlini o lună de la naşterea copilului, feciorul lui Wang Lung, tatăl noului născut, se gândi să dea un ospăţ pentru a serba această naştere şi pofti oaspeţi din oraş, împreună cu părintele şi mama soţiei lui şi pe toţi fruntaşii. Cu acest prilej roşi câteva sute de ouă de găină pe care le împărţi oaspeţilor şi celor care-i trimiseseră oaspeţi şi se bucurară şi se ospătară în toată casa, deoarece
476
copilul era voinic şi durduliu şi cum împlinise a zecea zi de viaţă, ceea ce însemna că au scăpat de o mare grijă, se veseliră cu toţii şi din toată inima. După ce trecu şi serbarea naşterii, feciorul lui Wang Lung veni la părintele său şi-i spuse: — Acum după ce în casa noastră sunt trei generaţii ale familiei noastre, se cade ca noi să avem tabletele străbunilor, cum are orice familie de seamă, iar tabletele acestea va trebui să le aşezăm în loc de cinste, pentru a fi slăvite în timpul serbărilor, deoarece acuma suntem şi noi o familie cu temelii statornice. Vorbele acestea fură plăcute lui Wang Lung şi porunci întocmai şi aşa se făcu, astfel că pe peretele din sala cea mare fu aşezat un rând de tablete; pe cea dintâi fu însemnat numele bunicului său, pe următoarea al părintelui său, iar cele rămase libere erau destinate pentru el însuşi şi pentru feciorii lui, când le va veni şi lor rândul să moară. Wang Lung cumpără şi un vas de tămâie pe care-l aşeză în faţa tabletelor… După ce sfârşi cu treaba aceasta, îşi aduse aminte de îmbrăcămintea roşie, făgăduită pentru Zeiţa Milei şi se duse la templu să dea preotului banii. Dar, ca şi când zeilor le-ar fi peste putinţă să reverse tot harul asupra oamenilor, sau în mila lor să nu fie şi un
477
ghimpe otrăvit, în drum spre casă văzu un om care se apropie în mare grabă de el, venind din ţarina unde începuse secerişul, ca să-i spună că Ching trage să moară şi-i trimite vorbă să vină şi să stea lângă el, până când va trece dintre vii. Auzind vorbele omului care se oprise, gâfâind în faţa lui, Wang Lung strigă întărâtat: — Mi se pare că afurisiţii cei doi din templul ţarinei, mă pizmuiesc din pricină că am cumpărat o haină roşie pentru zeiţa din templul de la oraş, dar se vede că nu-şi dau seama că ei nu au putere asupra naşterii copiilor ci numai asupra belşugului holdelor. Cu toate că masa îl aştepta întinsă, el nu vru să pună mâna pe strachină şi pe beţişoare, deşi Lotus stărui să nu plece de acasă până după apusul soarelui, el nu vru să asculte de vorbele ei, ci plecă fără să mai întârzie. Lotus porunci unei roabe să meargă cu o umbrelă ceruită pe lângă el, ca să-l apere de arşiţa soarelui, dar Wang Lung umbla atât de repede încât fata numai cu mare greutate se putea ţine după el, deşi era voinică şi tânără. După ce ajunse în casa de la ţară, intră de-a dreptul în odaia unde întinseseră pe Ching şi întrebă cu glas tare: — Cum s-a putut întâmplă una ca asta? Odaia era plină de argaţii adunaţi împrejurul bolnavului şi toţi se grăbiră să-i răspundă, fiecare ce ştia, aşa că numai
478
cu mare greutate îi putea înţelege: — Ţinea morţiş să ajute şi el la treierat… n-am spus că un om la vârstă lui nu trebuie să facă o astfel de faptă… Între noi era un argat de curând venit la curte… Nu se pricepea să umble cu îmblăciile şi Ching a vrut să-i arate cum trebuie să îmblătească… Dar treaba asta este prea grea pentru un om bătrân… Glasul Iul Wang Lung cutremură toată casă: — Aduceţi-mi argatul acesta în faţa mea! Oamenii din odaie împinseră în faţa lui pe argatul care se opri tremurând şi legănându-se pe picioare, cu pantalonii sumeşi până din sus de genunchi; era un flăcău voin ic, cu obrazul rumen, cu dinţii repeziţi înainte, aşa că-i atârnau peste buza de jos, cu nişte ochi rotunzi şi fără expresie, ca nişte ochi de bou. Dar Wang Lung scrâşni din dinţi şi începu să-l plesnească peste obraz cu palmele, pe urmă luă umbrela din mâna roabei şi începu să-i care la lovituri în cap, dar niciunul dintre cei de faţă nu îndrăzni să-l oprească, de teamă ca furia să nu i se reverse în sânge şi să-l otrăvească, ceea ce ar fi fost uşor pentru un om de vârsta lui. Flăcăul răbdă ploaia de lovituri ce cădea asupra lui, gemând încetişor şi trăgând aerul printre dinţi. Dar în clipa aceasta Ching gemu din aşternut şi trezinduse, Wang Lung aruncă umbrela din mână spunând:
479
— Te pomeneşti că prietenul meu moare, până când eu îmi pierd vremea bătând pe un tâmpit ca acesta. Şi aşezându-se pe marginea patului, luă pe Ching de mână, dar mâna aceasta i se păru atât de uşoară, de uscată şi de mică, întocmai ca o frunză de stejar pişcată de brumă şi scorojită, încât ar fi fost peste putinţă ca în vinele ei să mai circule o picătură de sânge. Chipul lui Ching care până acuma fusese întotdeauna palid şi galben, era negru şi pătat de rumeneala sângelui îngrămădit sub piele, iar ochii pe jumătate închişi păreau tulburaţi de o ceaţă care le tăia vederea şi respira şuierător. Wang Lung, se plecă spre el şi-i spuse la ureche, cu glasul destul de ridicat: — Sunt aici lângă tine şi să ştii că-ţi voi cumpăra un sicriu care să fie aproape tot atât de frumos ca şi cel al părintelui meu. Dar lui Ching îi vâjâia sângele în urechi, aşa că nu se ştie dacă auzea sau nu auzea vorbele lui, deoarece el nu făcu niciun semn, ci rămase nemişcat gemând încet în chinurile morţii şi în curând muri. Văzându-l că nu mai mişcă, Wang Lung se plecă peste trupul lui înţepenit şi plânse cum nu plânsese nici la moartea părintelui său, iar după aceea porunci un sicriu dintre cele bune şi chemă preoţii la înmormântare, iar el însuşi se duse după sicriu, îmbrăcat în haine albe de doliu. Porunci
480
chiar feciorului său celui mare să-şi lege făşii albe împrejurul gleznelor, ca atunci când îţi moare o rudă apropiată, deşi acesta se împotrivise, spunând: — În casa noastră omul acesta n-a fost altceva decât un ispravnic şi nu se cade să jeleşti un argat. Dar Wang Lung îi obligă şi poarte doliu timp de trei zile şi dacă ar fi fost după el, ar fi îngropat pe Ching înăuntrul terenului împrejmuit cu zidul de pământ bătut, unde îngropase pe părintele său şi pe O-lan. Feciorii lui însă nu se învoiră la aşa ceva, ci se împotriviră din toate puterile, spunându-i: — Cum se poate ca bunicul şi mama noastră să zacă în pământ alături de un argat? Şi cum se poate să ne sileşti ca să fim şi noi îngropaţi alături de el, după ce vom muri? Dar Wang Lung care nu voia să se ciorovăiască cu ei şi pentru că la vârsta lui avea nevoie de linişte, îngropă pe Ching în faţa intrării cimitirului său şi rămase mulţumit de fapta lui, zicându-şi: — E bine şi se cade să fie aşa, deoarece toată viaţa lui a stat lângă mine, ca să mă păzească de potrivnici, apoi porunci feciorilor săi ca după ce va muri, să-l îngroape cât mai aproape de Ching. Din ziua aceea Wang Lung începu să iasă tot mai rar în ţarina lui, căci acum după ce prietenul său Ching plecase,
481
simţea un junghi în inimă, de câte ori pleca singur să-şi vadă holdele; dar începuse să se simtă şi obosit de muncă şi-l dureau încheieturile, în timpul umbletului pe brazdele răscolite de pluguri. Astfel îşi arendă tot pământul ce-l avea şi oamenii se grăbiră să-l ia, căci ştiau că este pământ bun. Dar nu vru să audă niciodată de vânzarea niciunei palme din ţarina lui, ci arendă fiecare holdă numai pe câte un an dintr-odată; în felul acesta rămânea încredinţat că pământul este al lui şi tot el îl stăpâneşte. După aceea aduse pe unul dintre argaţi şi-l tocmi să se mute cu toată familia lui în casa de la ţară, unde să aibă grijă de cei doi care-şi petreceau zilele toropiţi de opiu. Apoi văzând privirile lacome ce i le arunca feciorul său cel mai mic, îi spuse: — Acu eu cred că ar fi mai bine să te muţi şi tu cu mine la oraş. Voi lua şi pe fata mea cea slabă la minte, ca să trăiască împreună cu mine în curtea mea. Acuma după ce a murit Ching, e greu şi pentru tine să rămâi singur aici, iar fără el nu cred că oamenii în seama cărora aş lăsa pe nenorocita de fiică-mea, ar putea să se poarte bine cu ea, să o hrănească la vreme şi să n-o bată, căci nu mai este nimeni care să-mi spună ce se întâmplă pe aici. Nu mai este cine să te înveţe cum să lucrezi pământul, mai ales acum, când Ching nu se mai poate îngriji de asta.
482
Astfel Wang Lung îşi luă feciorul cel mai mic şi pe fiica cea slabă de minte în oraş, şi din ziua aceea numai rareori i se întâmpla să se întoarcă şi să stea timp mai îndelungat în casa lui de la ţară.
Capitolul XXX Lui Wang Lung i se părea că acuma nu mai are nimic de aşteptat de la viaţa pe care o ducea, aşa că de aci înainte va putea sta liniştit la soare, împreună cu fata lui cea slabă de minte şi va putea să-şi fumeze narghileaua tihnit, căci pământul lui era acum dat în seama altora şi câştigurile îi veneau fără să se mai ostenească. Poate aşa s-ar fi şi întâmplat, dacă n-ar fi fost feciorul său cel mai mare, care nu era niciodată mulţumit de ceea ce avea, ci căuta mereu să stoarcă mai mult. Astfel într-un rând veni la tatăl său să-i spună: — Am nevoie de cutare şi de cutare lucru în casă, căci nu trebuie să ne închipuim că suntem o familie fruntaşă, numai din pricină că trăim în curţile interioare ale acestei case. De pildă căsătoria fratelui meu se va serba peste şase luni şi nu avem scaune de ajuns pe care să se aşeze oaspeţii, n-avem nici vase nici mese şi nimic din ce ar trebui
483
într-o casă ca aceasta. Afară de asta este mai mare ruşinea să pofteşti la nuntă oaspeţi care vor trebui să intre pe poarta principală şi de aci să treacă pe mijlocul adunăturii aceleia de oameni gălăgioşi şi infecţi; mai trebuie să ţii socoteală că după ce fratele meu se va căsători, copiii mei şi ai lui vor avea nevoie de mai mult loc. Aşa că vom întrebuinţa şi curţile exterioare. Wang Lung se uită la feciorul său care se oprise în faţa lui, îmbrăcat în haine domneşti şi închizând ochii, trase cu nădejde din lulea, apoi întrebă: — Da, şi ce pofteşti; ce ţi s-a mai năzărit acum? Tânărul văzu că tatăl său era plictisit de neîntreruptele lui stăruinţe, dar cu toate acestea îi spuse cu destulă îndrăzneală: — Eu ziceam că vom avea nevoie şi de curţile exterioare şi vom avea nevoie de tot ce se cade să aibă o familie care este atât de bogată şi are atâta pământ de plugărie cât avem noi. Wang Lung murmură, fără să lase luleaua din gură: — De, pământu-l acesta este al meu şi să nu uiţi că tu nai asudat niciodată lucrându-l. — Bine tată, protestă tânărul, dar dumneata ai fost cel care ţineai ca pe mine să mă faci cărturar, dar cu toate acestea văd că dacă încerc să-ţi cer ceea ce se cade să aibă
484
un fiu ascultător al unui om bogat ca tine, tu te superi şi ai vrea ca eu şi soţia mea să fim în curtea ta de aceeaşi teapă cu slugile. Spunând aceste cuvinte se întoarse atât de pornit, încât ai fi crezut că e gata să se repeadă cu capul în trunchiul pinului nodoros din mijlocul curţii. Wang Lung se înspăimântă, căci ştia că feciorul său a fost toată viaţa un încăpăţânat, aşa că ar fi putut să-şi facă vreun rău, de aceea strigă: — Fă ce vrei şi cum vrei… dar nu mai veni la mine, să mă tulburi cu astfel de vorbe. Auzind aceste cuvinte, tânărul plecă repede, ca nu cumva părintele său să se răzgândească, şi rămase foarte mulţumit. Prin urmare căută să cumpere cât mai curând scaune şi mese sculptate şi cu picioarele răsucite, din Soochow; draperii de mătase roşie pe care le aşeză în faţa uşilor, vase mari şi mici de porţelan, suluri pictate cu femei frumoase, pe care le atârnă pe pereţi, bucăţi de piatră stranie şi rară, pentru a le aşeza în apa dulbinelor din curte, aşa cum văzuse el că se face în părţile de miazăzi şi astfel reuşi săşi găsească de lucru pentru vreme destul de îndelungată. Umblând de colo până colo după oameni şi după cumpărături, uneori chiar de mai multe ori pe zi, dar de câte ori trecea printre oamenii care erau acolo, ridica nasul în vânt
485
şi se uita la ei cu dispreţ, aşa că după ce pleca, oamenii începeau să râdă de el şi spuneau: — Se vede că a uitat mirosul grămezii de băligar din curtea caselor de la ţară ale tatălui său! Dar cu toate acestea nimeni nu îndrăznea să spună vorbe de ocară, când trecea, deoarece era fecior de oameni bogaţi. Când sosi şi ziua pentru plata chiriilor, cei din curţile exterioare băgară de seamă că preţul odăilor ce le ocupau se urcase foarte mult din pricină că se găsise altcineva care să ofere un preţ mai mare decât ei, aşa că nu le rămase altceva de făcut decât să se mute. Bănuiră numaidecât că pocinogul acesta trebuie să le vină de la feciorul cel mai mare al lui Wang Lung, deşi el fusese destul de prevăzător, ca toată afacerea asta s-o pună la cale prin corespondenţă cu feciorul bătrânului Hwang care trăia undeva departe în alte ţinuturi şi nu se gândea decât la felul în care ar putea obţine cât mai mulţi bani în contul chiriei pentru casa lui părintească. Prin urmare toată sărăcimea din curţile exterioare trebui să plece, dar când plecară, oamenii începură să murmure nemulţumiţi şi să blesteme bogaţii care puteau să facă tot ce poftesc. Îşi adunară puţinul ce-l aveau şi plecară înecaţi de revoltă şi murmurând că va veni şi ziua când se vor întoarce, căci întotdeauna când bogatul este prea bogat,
486
bogăţia lui trebuie să-şi facă drum de ieşire spre săracii care o aşteaptă. Dar Wang Lung nu auzi vorbele şi nici blestemele lor, deoarece el îşi petrecea vremea în curţile interioare, de unde numai rareori ieşea, căci pe măsură ce înainta în vârstă el îşi petrecea timpul dormind şi mâncând sau odihnindu-se, aşa că toate treburile le lăsa acuma în grija feciorului său mai în vârstă. Acesta chemă dulgheri şi zidari care reparară odăile în care locuise sărăcimea, făcură porţile în formă de lună care despărţeau curţile una de alta – pe care oamenii neobişnuiţi cu aşa ceva le stricaseră şi le arseseră – curăţi dublinele şi cumpără peşti pestriţi şi aurii pe care să-i aşeze într-însele. După ce totul fu în bună rânduială şi frumos făcut – în măsura în care el înţelegea frumosul – pe marginea dulbinelor sădi flori de Lotus şi stânjenei şi trestii de bambus aduse din India care făceau un fel de boabe mărunte roşii, orânduind totul aşa cum îşi aducea aminte că a văzut prin oraşele din miazăzi. Soţia lui ieşi să vadă ce a făcut şi împreună cutreierară toate curţile şi toate odăile, aşa că femeia văzu că pe ici pe colo mai lipseşte câte ceva. Iar el o asculta cu toată băgarea de seamă, ca să vadă ce ar mai fi de făcut. Oamenii din oraş aflară despre ceea ce făcuse feciorul cel mai mare al lui Wang Lung şi începură să vorbească
487
despre reparaţiile făcute în casa cea mare, din ziua când e locuită de un om cu avere. Iar oamenii care până acuma vorbeau despre el spunând „Wang plugarul”, îi ziceau astăzi „Wang Fruntaşul” sau „Wang Bogatul”. Banii pentru aceste lucrări trecură din mâna lui Wang Lung în mâna meşterilor şi a negustorilor, scurgându-se în sume mici, aşa că nici nu prea băgă de seamă cum se duc, deoarece feciorul său venea la el şi-i spunea: — Am nevoie de o sută de arginţi pentru cutare – sau – una dintre porţi este în stare bună şi dacă i-am face o mică reparaţie, ar fi ca şi nouă – altădată îi spunea: Avem o odaie în care ar trebui să punem o masă lungă. Wang Lung sta pe scaun şi se odihnea în curtea lui şi-i da de fiecare dată banii pe care-i cerea, căci arginţii veneau cu uşurinţă după fiecare seceriş şi de câte ori se întâmpla să aibă nevoie, aşa că tot cu uşurinţă îi cheltuia şi el. Poate nici nu şi-ar fi dat seama câţi arginţi a cheltuit, dacă nu se întâmpla ca într-o dimineaţă, când soarele abia se ridicase peste creasta zidurilor, să vină la el al doilea fecior al său şi să-i spună: — Ascultă tată, nu se mai sfârşeşte odată cu risipa aceasta de bani sau crezi că noi trebuie să trăim numaidecât întrun palat? Dacă ai fi dat cu dobândă de douăzeci la sută toţi banii pe care i-ai cheltuit, asta ţi-ar fi adus câteva ocale de
488
argint în casă; ce nevoie avem noi de dulbinele acestea, de copacii înfloriţi care nici fructe nu fac cel puţin şi la ce ne folosesc crinii aceştia din curte? Wang Lung înţelese că feciorii lui vor începe să se certe împreună din pricina asta, de aceea îi răspunse repede, căci altfel ar fi fost peste putinţă să aibă linişte: — Toate aceste cheltuieli s-au făcut în cinstea căsătoriei tale. Tânărul îi răspunse cu vicleşug, dar fără nicio urmă de mulţumire: — Mi se pare ceva neobişnuit ca ospăţul de nuntă să coste de zece ori atât cât face mireasa. Aci e vorba despre moştenirea noastră, care după moartea ta se va împărţi între noi, dar care acuma se iroseşte fără niciun folos, decât pentru trufia fratelui meu mai mare. Wang Lung cunoştea firea acestui fecior al său şi prevedea că ar fi peste putinţă să sfârşească repede cu el, dacă vor începe să se ciorovăiască, de aceea se grăbi să-i răspundă: — Bine – aşa va fi cum spui – voi pune capăt risipei, voi vorbi cu fratele tău şi voi strânge baierele pungii. Atât ajunge. Ai dreptate! Tânărul scoase o bucată de hârtie pe care erau trecute toate cheltuielile făcute de fratele lui, iar Wang Lung
489
văzând cât este de lungă lista, se grăbi să-i spună: — N-am mâncat până acuma nimic şi un bărbat de vârsta mea se simte leşinat dimineaţa, înainte de a mânca. De aceea să lăsăm asta pentru altădată. Spunând aceste cuvinte, se ridică şi intră în odaia lui, ceea ce însemna că feciorul său trebuia să plece. Dar în aceeaşi seară stătu de vorbă cu cel mai mare şi-i spuse: — Isprăveşte odată cu vopsitul şi zugrăvitul acesta, îmi ajunge. La urma urmelor nu trebuie să uiţi că noi suntem oameni de la ţară. Tânărul însă îi răspunse trufaş: — Nu, noi nu suntem de la ţară. Oamenii de la oraş au început să ne spună familia cea mare a lui Wang. Se cade prin urmare ca noi să fim la înălţimea cinstei ce ni se dă de toată lumea, iar dacă fratele meu nu este în stare să vadă altceva decât banul, eu şi soţia mea ne vom strădui din toate puterile să facem cinste numelui nostru. Wang Lung nu ştia că oamenii vorbesc despre ei în felul acesta, deoarece de când începuse să îmbătrânească, nu se mai ducea decât rareori pe la ceainăriile din oraş, iar în târgul de cereale nu se mai ducea din ziua când începuse feciorul său al doilea să se ocupe de cântărirea şi vânzarea recoltei lui. Dar se bucură pe ascuns de vorbele fiului său se mulţumi să-i răspundă:
490
— În orice caz chiar cele mai mari familii au plecat de la ţară şi-şi au rădăcinile înfipte în pământul pe care l-au plugărit. Feciorul său îi răspunse cu mândrie: — Da, dar rădăcinile acestea nu stau înţepenite acolo la ţară. Acestea dau mlădiţe noi, fac flori şi fructe. Lui Wang Lung nu-i plăcea să audă pe feciorul său răspunzându-i cu atâta îndrăzneală şi nici să-i întoarcă vorba, tocmai de aceea îi răspunse: — Ţi-am spus ce am avut de spus. Isprăveşte cu risipa aceasta a arginţilor mei. Rădăcinile să ştii că trebuie să fie înfipte adânc în pământ, ca să poată da mlădiţe şi să lege rod. Începuse să se însereze şi ar fi preferat ca feciorul său să plece şi să intre în curţile lui. Ar fi fost mulţumit ca în timpul acestei îngânări de zi şi de noapte, să poată sta singur şi să se gândească în linişte. Dar cu astfel de feciori cum avea el, ar fi fost peste putinţă să aibă o clipă liniştită. Feciorul său era gata să-l asculte, căci era mulţumit de odăile şi de curţile în care trăia, cel puţin deocamdată, şi făcuse tot ce avea de făcut, dar cu toate acestea începu din nou: — Bine, să nu mai vorbim de asta, căci ajunge, dar mai este ceva.
491
Wang Lung trânti luleaua de pământ şi strigă supărat: — Nu s-ar putea să mă lăsaţi în pace? Tânărul însă adăugă cu încăpăţânare: — Nu este vorba nici despre mine, nici despre fiul meu. E vorba despre fratele meu mai mic, care este feciorul tău. Cred că n-a fost bine să-l laşi să crească fără să înveţe nimica. Eu cred că ar trebui, să înveţe şi el ceva. Wang Lung făcu ochii mari şi se uită la feciorul său, căci ceea ce-i spunea, i se păru cu totul neaşteptat. El luase demult hotărârea în privinţa felului de viaţă pe care-l va duce feciorul său cel mai mic, aşa că răspunse: — Cred că în casa aceasta nu se mai simte nevoie de învăţătură. Doi cărturari sunt tocmai de ajuns, iar el va trebui să vadă de ţarină, după ce eu voi muri. — Da, dar tocmai din pricina asta îşi petrece nopţile plângând şi de aceea este atât de palid, şi de sfrijit, răspunse feciorul său cel mare. Wang Lung nu se gândise până acuma niciodată să întrebe pe feciorul său cel mai mic, ce ar dori să facă în viaţa lui, deoarece el hotărâse ca unul dintre feciorii săi să se ocupe de plugărie, aşa că vorbele pe care le auzea acum, fură pentru el întocmai ca o lovitură de măciucă primită în moalele capului. Se întinse şi-şi ridică încet luleaua de jos, gândindu-se la al treilea fecior al său. Era un flăcău care
492
nu semăna cu niciunul dintre fraţii lui, o fire tot atât de închisă ca şi a mamei lui, dar tocmai din pricină că nu spunea niciodată nimica, cei din casă nu se ocupau niciodată de el. — L-ai auzit pe el vorbind despre aşa ceva? întrebă Wang Lung cu neîncredere. — Tată, eu cred că ar fi mult mai bine să-l întrebi dumneata singur, răspunse tânărul. — Bine, dar unul dintre voi trebuie să rămână la plugărie, stărui Wang Lung şi glasul lui vibra cu putere şi categoric. — Dar de ce să rămână, tată? întrebă tânărul. În starea în care eşti astăzi, nu mai ai nevoie să-ţi creşti feciorii ca pe nişte argaţi. Dar nici nu se cade. Lumea ar spune despre tine că eşti un suflet josnic. „Iată unul care a făcut slugă din propriul său fecior, ca el să poată duce viaţă de prinţ”. Acestea ar fi vorbele pe care le-ar spune despre tine. Tânărul vorbea destul de cuminte, căci ştia că părintele lui ţine la ceea ce spune lumea despre el, de aceea continuă: — Am putea aduce un profesor care să-l înveţe să scrie şi să citească şi l-am putea trimite la o şcoală dintr-un oraş din miazăzi, unde să se deprindă cu învăţătura. Iar de vreme ce în casă mă ai pe mine, iar al doilea frate al meu a
493
învăţat un negoţ bun, noi îţi vom putea fi destul ajutor, aşa că pe cel mai mic lasă-l să-şi aleagă el singur felul de viaţă pe care-l doreşte. La urmă de tot Wang Lung îi spuse: — Trimite băiatul la mine! Puţin după aceea, al treilea fecior se arătă în faţa părintelui său şi Wang Lung se uită la el cu băgare de seamă, ca să-l vadă cum arată. Văzu că este un flăcău înalt şi cu mijlocul subţire care nu semăna nici cu el nici cu maică-sa, doar că era tot atât de tăcut şi de serios ca şi ea. Dar era mult mai frumos decât fusese mama lui şi mai frumos decât oricare dintre copiii lui Wang Lung, afară de fata lui a doua, care acuma se dusese la familia soţului ei şi nu mai făcea parte din propria lui familie. Dar pe fruntea flăcăului, aproape un cusur pentru frumuseţea lui tinerească, se vedeau două sprâncene groase şi negre, poate prea groase şi prea negre pentru obrazul lui palid, iar când se încrunta, căci tânărul se încrunta cu uşurinţă, sprâncenele acestea i se îmbinau într-o linie dreaptă şi neagră deasupra ochilor. Wang Lung se uită drept la feciorul său şi după ce-l văzu destul de bine cum arată, îi spuse: — Fratele tău mai mare îmi spune că tu ai vrea să înveţi carte.
494
Băiatul îi răspunse abia mişcând buzele: — Da! Wang Lung îşi scutură cenuşa din lulea şi şi-o umplu din nou, apăsând tutunul cu degetul mare. — Asta înseamnă că tu nu vrei să lucrezi în ţarină şi eu nu voi mai avea niciun fecior care să vadă de averea mea, cu toate că am feciori destui. Vorbele acestea le spuse plin de amărăciune, dar băiatul nu zise nimic. Rămase nemişcat în faţa lui, îmbrăcat în haina lui de vară, din pânză uşoară de in, iar într-un târziu, supărat de tăcerea lui, strigă: — De ce nu vorbeşti? Adevărat este că nu vrei să trăieşti la ţară? Tânărul răspunse din nou, cu un singur cuvânt: — Da! Uitându-se la el, în cele din urmă, Wang Lung îşi zise, că pentru un om înaintat în vârstă ca el, feciorii aceştia ai lui erau o grijă şi o povară prea grea, aşa că nu mai ştia ce să facă cu ei, de aceea strigă supărat, căci vedea că feciorii lui au început să meargă prea departe cu îndrăzneala lor: — Dar la urma urmelor ce-mi pasă mie. Ce vei face tu? Pleacă din faţa mea, să nu te mai văd. Tânărul se întoarse şi ieşi repede din odaia părintelui său aşa că Wang Lung rămase singur şi se gândi că cele două
495
fete ale lui erau mult mai bune decât feciorii săi, căci una, oricât de slabă de minte ar fi fost, nu cerea decât puţină mâncare şi o fâşie de pânză colorată cu care să se joace; cealaltă se măritase şi plecase din casa lui. Asupra curţilor începu să coboare tulbureala serii care-l înveli şi pe el, despărţindu-l de grijile lui. Totuşi Wang Lung, cum făcea de obicei întotdeauna după ce-i trecea supărarea, lăsă pe feciorii săi să facă aşa cum îi taie capul; chemă deci pe cel mai mare şi-i spuse: — Tocmeşte un profesor pentru cel mai mic dintre fraţii tăi, dacă asta-i este voia, şi să facă tot ce-i place, dar pe mine să nu mă mai supăraţi din pricina asta. Chemă şi pe al doilea fecior al său şi-i spuse: — De vreme ce mie nu mi-a fost scris să am şi un fecior să se îngrijească de averea mea, va trebui ca tu să ai grijă de arendarea pământului şi de încasarea argintului ce ni se cuvine în fiecare an după seceriş. Tu te pricepi să cântăreşti şi să măsori, aşa că vei fi ispravnicul meu. Feciorul său fu mulţumit de vorbele acestea ale lui, căci asta însemna că cel puţin de aci înainte banii vor trece prin mâna lui, aşa că va şti ce se încasează şi va putea sa se plângă tatălui său, când va vedea că în casă se cheltuieşte mai mult decât s-ar cuveni. Lui Wang Lung acest al doilea fecior al său i se păru
496
mult mai ciudat decât ceilalţi, deoarece chiar la pregătirea nunţii lui avea cea mai mare grijă de banii ce se cheltuiau pentru carne şi pentru vin, iar mesele le aşeză cu mare grijă şi le împărţi, reţinând mâncărurile mai alese pentru prietenii lui de la oraş, care cunoşteau preţul fiecărui fel de bucate, iar mesele pentru dijmaşi şi oamenii de la ţară pe care trebuiau să-i invite la nuntă, le întinse în curte; acestora hotărî să le dea mâncăruri şi băuturi de a doua mână, deoarece ei erau obişnuiţi să se hrănească simplu şi dacă le dădeai bucate ceva mai bune decât cele pe care le mâncau în fiecare zi, erau foarte mulţumiţi. Tot aşa feciorul său al doilea controlă banii şi darurile pe care le primi de ziuă nunţii, iar roabelor şi slujitoarelor le împărţi sume atât de mici, încât Cucu nu putu răbda, să nu spună destul de tare, ca să fie auzită şi de ceilalţi slujitori ai curţii, când văzu că i-a pus în palmă doi bani amărâţi de argint: — O familie cu adevărat mare nu este atât de strânsă, când împarte daruri de argint între slujitorii ei. Aşa că se vede cât de colo că familia aceasta nu se potriveşte tocmai bine să trăiască într-o casă ca aceasta. Feciorul cel mai mare o auzi şi se ruşină, dar în acelaşi timp temându-se de limba ei ascuţită, o chemă la el şi-i dădu pe ascuns o mână de arginţi, ca s-o împace, dar fapta
497
fratelui său îl indignă. Pentru astfel de pricini se certară împreună chiar în ziua nunţii, când oaspeţii se aşezară la mese şi mireasa intra cu litiera şi alaiul nuntaşilor pe poarta curţilor. Dintre prietenii săi, feciorul cel mai mare nu pofti la nuntă decât numai câţiva care erau mai puţin de seamă, deoarece îi era ruşine de zgârcenia fratelui său şi de faptul că mireasa era o fată de la ţară. Când văzu mireasa, se întoarse şi murmură nemulţumit: — Fratele meu şi-a ales o oală de lut, deşi, dacă ar fi ţinut seamă de averea părintelui nostru, ar fi putut să-şi aducă în casă o cupă de jad. Rămase întunecat şi dădu din cap, când tinerii căsătoriţi veniră sa se închine în faţa lui şi a soţiei sale, cum se cade să se închine tinerii căsătoriţi în faţa fratelui şi a surorii mai mari. Soţia lui se purtă rece şi mândră şi nu se înclină decât foarte puţin, doar atât cât era cu cale, pentru o femeie cu situaţia ei. Dintre toţi cei care trăiau acuma în casa aceasta mare, părea că niciunul nu se simte cu adevărat mulţumit, afară de micul nepot al lui Wang Lung. Până şi Wang Lung însuşi care se trezea uneori în adâncul umbrelor patului său uriaş şi încărcat de sculpturi din odaia lui, vecină cu
498
casa în care trăia Lotus, visa uneori că s-a întors în casa lui de la ţară cu pereţii de lut unde-ţi puteai vărsa ceaiul pe podmol, fără teamă că vei stropi mobila scumpă şi sculptată şi unde era de ajuns să faci un singur pas pentru a ieşi în largul ţarinii. Cât despre feciorii lui Wang Lung, aceştia erau în necontenită fierbere: cel mai mare din pricină că nu avea pe mână destui bani de cheltuială şi astfel era umilit de bărbaţii de vârsta lui sau din pricină că tocmai atunci când se întâmpla să vină la el în vizită câte un om de la oraş, pe poarta cea mare intrau ţărani a căror prezenţă îl făcea de ruşine; al doilea fecior era nemulţumit din cauza risipei şi a banilor ce se cheltuiau; al treilea din pricină că nu mai puteau recâştiga anii pierduţi în calitate de fiu al unui plugar de la ţară. Între oamenii casei era însă unul care alerga de colo până colo şi se simţea foarte mulţumit de tot ce vedea împrejurul său şi acesta era fiul feciorului lui Wang. El nu se gândea niciodată la altceva, decât la casa aceasta mare în care trăia şi care pentru el nu era nici mare nici mică, ci nimic mai mult decât casa lui şi pentru el aici era maică-sa, părintele său şi bunicul împreună cu toţi cei care păreau făcuţi anume ca să-l slujească pe el. Acesta era singura mângâiere a lui Wang Lung şi nu se mai sătura,
499
urmărindu-l în timpul jocurilor şi râzând împreună când se întâmpla să cadă în brânci. Îşi aduse aminte şi de ceea ce făcuse părintele său, când în oraşul acela din miazăzi supraveghea pe fata lui cea slabă de minte şi era mulţumit că acuma, poate şi el să-şi lege brâul în jurul trupului nepotului său, sprijinindu-l astfel, ca să nu cadă şi se plimbau amândoi din curte în curte. Copilul întindea mâna să-i arate peştii care zburau în apa dulbinelor, gângurea în limba lui, smulgea câte o floare şi era mulţumit de tot ce vedea, aşa că Wang Lung nu se simţea bine decât atunci când ei doi erau împreună. Dar aceasta nu era singura mulţumire de care avu parte Wang Lung. Soţia feciorului său cel mai mare era femeie credincioasă tradiţiilor familiale şi astfel în fiecare an năştea câte un copil şi fiecare copil îşi avea roaba lui care să-l slujească. Astfel cu fiecare an ce trecea, Wang Lung vedea cum se sporesc în curţile lui copiii şi roabele, iar dacă se întâmpla să-i spună cineva: „În curtea feciorului tău mai mare, va sosi în curând o nouă gură ce va trebui hrănită”, el începea să râdă şi răspundea: — Eh-he-he, avem orez şi ajunge pentru toţi, câtă vreme pământul acesta mănos mai este în stăpânirea noastră. Tot aşa fu foarte mulţumit, când soţia feciorului său al doilea îi născu la vreme dinainte sorocită, o fetiţă – aşa
500
cum se cuvenea – ca dovadă de respect pentru cumnata ei. Astfel în timp de cinci ani Wang Lung se pomeni cu patru nepoţi şi trei nepoate, aşa că toate curţile caselor lui răsunau de râsul vesel al copiilor şi de plânsetele lor. În viaţa unui om însă cinci ani nu însemnează nimic, dacă se întâmplă să fie destul de tânăr sau să fie prea bătrân, şi dacă se întâmplă ca anii aceştia să dăruiască lui Wang Lung nepoţii pe care-i vedea împrejurul lui, îi luară în schimb pe bătrânul visător şi fumător de opiu care era unchiul său şi pe care aproape îl uitase, deşi avea grijă ca el şi soţia lui să aibă de mâncat şi de îmbrăcat şi să nu le lipsească niciodată opiul. Iarna anului al cincilea fu grea din cale afară şi geroasă cum nu se mai pomenise iarnă în ultimii treizeci de ani, aşa că apa şanţului ce înconjura oraşul, îngheţă pentru întâia dată, de când îşi aducea Wang Lung aminte, şi oamenii puteau umbla pe gheaţă în toate părţile, fără grijă. Bătea şi un vânt tăios de la miazănoapte şi vântul acesta nu înceta nici zi nici noapte, aşa că nu erau nici haine nici piei de capră, nici blănuri cu care omul ar fi putut să se apere împotriva frigului. În toate odăile casei cele mari ardeau cazane cu cărbuni, dar cu toate acestea frigul era destul de puternic şi puteai vedea sulurile de abur cum se repezeau pe nările oamenilor, când răsuflau.
501
Unchiul lui Wang Lung şi soţia acestuia îşi fumaseră demult toată carnea de pe trup, aşa că acum stăteau toată ziua întinşi în aşternut, uscaţi ca două surcele şi chirciţi sub pături, fără să se poată încălzi. Wang Lung aflase că unchiul său nu se poate ridica în picioare şi nici pe pat nu mai poate sta în capul oaselor, căci scuipă sânge la fiecare mişcare ce o face, aşa că ducându-se la el să-l vadă, băga de seamă că nu mai are mult de trăit. Cumpără deci două sicrie destul de bune, dar nu atât de bune ca celelalte, şi porunci să fie duse în odaia unde zăcea unchiul său, ca el să le poată vedea şi să moară liniştit, ştiind că oasele lui vor avea unde să se odihnească. Unchiul său îi spuse cu glasul tremurat şi aproape stins: — Văd că te porţi faţă de mine ca un adevărat fiu şi îmi eşti mai mult decât netrebnicul acela care a plecat în pribegie. Iar femeia care se ţinea mult mai bine decât bărbatul ei, îi spuse: — Dacă se va întâmplă ca eu să mor înainte de întoarcerea feciorului nostru, făgăduieşte-mi că-i vei găsi o fată cumsecade, cu care să se însoare şi să-i nască feciori. Wang Lung îi făgădui întocmai. Nu află ceasul când muri unchiul său, deoarece într-o seară când slujitoarea intră în odaia lui, ca să-i ducă o
502
strachină de ciorbă, aceasta îl găsi ţeapăn în aşternut. Îl îngropă într-o după amiază de ger cumplit, când vântul ridica nori de zăpadă, purtându-i în largul câmpului, şi aşeză sicriul în cimitirul familiei, alături de părintele său, dar ceva mai jos şi dincolo de groapa destinată pentru el însuşi, după ce va muri. După înmormântare porunci ca toată familia lui să poarte doliu şi purtară hainele acestea timp de un an, nu pentru că fiecare dintre ei ar fi simţit nevoia să-l jelească cu adevărat, căci toată viaţa lui omul acesta nu fusese pentru ei altceva decât o povară, ci pentru că aşa se cădea să jelească o familie fruntaşă, când se întâmplă să-i moară vreo rudă apropiată. Wang Lung aduse pe soţia unchiului său la oraş, ca să nu stea singură în casa de la ţară, şi-i dădu o odaie în fundul uneia dintre curţile cele mai îndepărtate, apoi spuse lui Cucu să supravegheze roaba care o slujea. Astfel bătrâna continuă să-şi fumeze luleaua de opiu şi să stea întinsă cât e ziua de lungă în aşternut, toropită de somn, iar când se trezea, vedea că sicriul este alături de ea şi adormea din nou mulţumită. Se minuna şi Wang Lung când îşi aducea aminte că odinioară un om ca el putuse să se teamă de ţăranca aceasta grasă şi tâmpită căreia îi umbla gura ca o meliţă şi care
503
acuma se îngălbenise şi se scorojise ca un gătej, întocmai ca bătrâna stăpână din casa familiei dispărute a lui Hwang.
Capitolul XXXI Toată viaţa sa Wang Lung auzise mereu vorbindu-se despre războaiele ce se purtau când într-o parte, când în alta, dar n-avusese parte până acuma să vadă şi el unul de aproape, decât în iarna aceea din tinereţea lui pe care o petrecuse în miazăzi. Mai mult de atâta războiul nu se apropiase niciodată de el, deşi chiar din anii copilăriei lui, auzise oamenii spunând: „Anul acesta războiul bântuie în partea de apus” sau „Războiul s-a mutat acuma în răsărit sau în partea de miazănoapte”. Pentru el războiul era ceva tot atât de firesc ca şi pământul, cu cerul şi apa, dar nimeni n-ar fi fost în stare să-ţi spună de ce se poartă războaie, ci doar atât că azi era aci, mâine dincolo. Din când în când auzea oamenii spunând: „Ne vom duce la război”. Aceasta se întâmplă pe vreme de foamete, când preferau să devină soldaţi, decât să moară sau să cerşească; se întâmpla uneori ca oamenii să spună astfel de vorbe şi când nu-şi mai găseau locul acasă, cum se întâmplase şi cu feciorul unchiului său; dar de fiecare
504
dată aceste războaie se purtau în alte părţi şi destul de departe de ei. De astă dată însă cu totul pe neaşteptate, întocmai ca furtuna pornită din cerul senin, războiul izbucni foarte aproape de ei. Cele dintâi ştiri Wang Lung le primi de la feciorul său cel mijlociu care se întoarse acasă din piaţa cerealelor, în timpul amiezii şi apropiindu-se de părintele său, îi spuse: — Preţul cerealelor s-a urcat cu totul pe neaşteptate, căci acuma războiul se poartă în partea de miazăzi şi cu fiecare zi ce trece, se apropie tot mai mult de noi; va trebui prin urmare să nu ne atingem de ceea ce avem în jigniţe, decât foarte târziu, căci preţurile se urcă mereu, pe măsură ce armatele se apropie de noi. Aşa că vom putea vinde recolta la preţuri foarte mari. Wang Lung ascultă vorbele lui şi ridicând privirea de pe strachina cu orez, îi răspunse: — De, afacerea asta mi se pare foarte ciudată, aşa că voi fi mulţumit să pot vedea şi eu ce este un război, căci toată viaţa mea am auzit vorbindu-se despre războaie, dar de văzut n-am văzut până acuma niciunul. Îşi aduse aminte că odinioară se temuse, nu cumva să fie ridicat şi dus la război împotriva voinţei lui, dar acuma era prea bătrân, aşa că nu putea să mai fie de niciun folos şi afară de asta acuma el era om bogat, ori bogatul n-are
505
pricină să se teamă de ceva. Astfel pentru el toată treaba aceasta nu putea să însemne nimic mai mult, decât ceva care să-i aţâţe curiozitatea, aşa că răspunse feciorului său: — Cu recolta vei face ce vei crede tu de cuviinţă. Este în seama ta. În timpul zilelor ce urmară după aceea, când se simţea îndemnat, se juca împreună cu nepoţii săi prin curte, dormea, mânca şi fuma, iar uneori se ducea să-şi vadă fata cea slabă de minte, care sta toată ziua la soare, în colţul cel mai depărtat al curţii lui. Apoi dintr-odată, începură să se scurgă hoardele de soldaţi. Nepotul lui Wang Lung ieşise la poartă împreună cu un slujitor, căci era o dimineaţă de primăvară însorită, şi văzând rândurile nesfârşite de soldaţi îmbrăcaţi în haine cenuşii, cum trec prin faţa lui, se repezi la bunicul său strigând: — Haide, bunicule, să vezi cine trece! Ca să-i facă pe voie, Wang Lung se apropie cu el de poartă şi văzu că toată strada era plină de soldaţii care intrau în oraş; i se păru că aerul şi lumina de soare a început să se întunece pe neaşteptate de puhoiul oamenilor îmbrăcaţi în uniforme cenuşii care se auzeau trecând în marş ritmic, pe toate străzile din oraş. Se uită la ei mai cu băgare de seamă şi văzu că fiecare duce pe umăr un fel de
506
prăjină, cu un cuţit în vârf şi toţi sunt cu chipurile întunecate şi crude, chiar şi cei care păreau că sunt abia ajunşi în pragul bărbăţiei. Strânse repede trupul copilului lângă el, ca pentru a-l apăra împotriva privirilor lor sălbatice şi murmură: — Haide să plecăm şi să zăvorâm poarta. Aceştia nu sunt oameni plăcuţi la vedere, sufleţelule. Dar înainte de a se putea întoarce în loc, unul dintre so ldaţii care treceau, îl văzu şi strigă: — Ce faci nepoate al bunului meu părinte! Wang Lung se întoarse spre cel care-l strigase şi văzu pe feciorul unchiului său, îmbrăcat ca şi ceilalţi, în haine cenuşii şi plin de praf, dar înfăţişarea lui părea mult mai sălbatică şi mai crudă decât a celorlalţi. Începu să râdă cu răutate şi strigă tovarăşilor săi: — Să poposim aici, tovarăşi, căci omul acesta este bogat şi rudă cu mine. Wang Lung rămase încremenit de groază, dar înainte de a putea face vreo mişcare, hoarda începu să se scurgă pe lângă el, îndreptându-se spre interiorul curţilor, fără ca să se mai poată împotrivi. Se revărsară întocmai ca apele unui zăpor, umplând toate colţurile curţilor; se opriră pe marginea dulbinelor şi beau apă din căuşul palmelor; se întinseră pe duşumelele odăilor, îşi aruncară armele şi baionetele pe
507
mesele pline de sculpturi, scuipau pe jos şi strigau în gura mare, vorbind unul cu altul. Cutremurat de deznădejde Wang Lung dădu fuga cu nepotul său de mână, să spună feciorului său mai mare ce se întâmplă în curte. Intră în curtea casei feciorului său şi-l găsi citind o carte, dar când îl văzu că intră, se ridică în picioare. După ce auzi pe părintele său ce-i spune şi-l văzu gâfâind, gemu îndurerat şi ieşi să vadă ce este. Dar când se pomeni în faţa vărului său, nu ştiu nici el ce să mai facă, să înjure sau să se poarte curtenitor faţa de el. Se întoarse spre părintele său şi gemu printre dinţi, spunându-i: — Fiecare dintre ei are câte un cuţit la brâu. Prin urmare trebui să fie curtenitor faţă de soldaţi şi spuse vărului său: — Bine că te-ai întors din nou acasă, vere! Acesta rânji sinistru, arătându-şi dinţii şi răspunse: — Am adus cu mine şi câţiva oaspeţi. — Fiind prietenii tăi, sunt bineveniţi în casa noastră, răspunse feciorul cel mai mare al lui Wang Lung. Le vom pregăti de mâncare, ca să se ospăteze înainte de a pleca din nou la drum. Vărul său se uită la el şi începu să rânjească din nou. — Bine faci, dar după ce se vor ospăta, n-ai nici o prici-
508
nă să te grăbeşti, deoarece vom sta câteva zile sau o lună, poate un an sau chiar doi, căci vom fi încartiruiţi aci în oraş, până în ziua când va trebui să plecăm pe câmpul de luptă. Auzindu-l ce spune, Wang Lung şi feciorul său nu fură în stare decât cu mare greutate să-şi ascundă dezamăgirea. Dar cu toate acestea nu puteau zice nimic, de teama baionetelor care luceau în toate părţile prin curţi, prin urmare îşi dădură toată silinţa să zâmbească şi răspunseră: — Ne pare bine… ne pare bine… Prefăcându-se că trebuie să se ducă să dea ordinele necesare pentru masă, feciorul cel mai mare luă pe tatăl său de mână şi se grăbiră să treacă în curtea interioară, unde încuiară poarta numaidecât, pe urmă se uitară unul la altul deznădăjduiţi şi fără să fie în stare să scoată vreo vorbă. Imediat după aceea sosi şi al doilea fecior şi bătu la poartă, dar după ce-i deschiseră, dădu buzna înăuntru şi le spuse gâfâind: — Toate casele din oraş sunt pline de soldaţi – până şi casele săracilor – am venit într-un suflet să vă spun, nu cumva să vă împotriviţi, deoarece astăzi un funcţionar din magazin, unul pe care-l cunoşteam foarte bine, căci în fiecare zi lucra împreună cu mine la contor, auzind că şi în casa lui au intrat soldaţi, a dat fuga până acasă şi aci i-a
509
găsit până şi în odaia unde soţia lui zăcea bolnavă. Începând să protesteze, soldaţii au înfipt baioneta într-însul, de i-a ieşit prin cealaltă parte a trupului, parcă ar fi băgat cuţitul într-o bucată de slănină! Să le daţi tot ce vă vor cere şi să ne rugăm ca războiul acesta să se mute cât mai curând în alte părţi. Se uitară toţi trei unul la altul îngânduraţi şi-şi aduseră aminte de femeile din curte şi de bărbaţii aceştia desfrânaţi şi porniţi pe rele. Cel mai mare se gândi la soţia lui care era femeie îngrijită şi drăguţă: — Va trebui să adunăm toate femeile împreună, într-una din curţile cele mai depărtate şi să stăm zi şi noapte de veghe, cu porţile zăvorâte, iar Poarta Împăcării va trebui să stea gata de a fi deschisă în orice clipă, pentru ca să se poată fugi pe acolo. Aşa şi făcură. Luară femeile şi copiii şi-i aşezară pe toţi în curtea interioară, unde până acuma trăise numai Lotus împreună cu Cucu şi slujitoarele lor şi aci îşi petreceau vremea îngrămădiţi şi înspăimântaţi. Feciorul cel mai mare al lui Wang Lung sta zi şi noapte de veghe în faţa porţii; mai venea şi feciorul al doilea când putea, ca să facă schimbul de veghe neîntreruptă. Dar între cei care intraseră în curţile lor mai era şi vărul pe care după lege nu-l puteau opri să intre în curtea aceas-
510
ta, căci el era rudă cu ei, aşa că bătu la poartă şi ceru să-i deschidă, pe urmă începu să se plimbe în toate părţile prin curte, cu baioneta în mână, strălucind în soare. Feciorul cel mare se ţinea după el în toate părţile, cu chipul plin de amărăciune, dar cu toate acestea nu îndrăznea să spună nimic, văzându-l cu baioneta în mână, iar vărul său se uita în toate părţile şi măsura cu privirea pe fiecare femeie. Se uită la soţia feciorului cel mai mare şi întorcându-se spre el, îi spuse râzând provocator: — Dar ştii vere că ai o ciozvârtă de femeie, de s-o sorbi; femeie de oraş şi are picioarele mici ca bobocii fiorilor de lotus. Iar despre soţia feciorului al doilea spunea: — Ia te uita, o ridiche mare şi roşie de la ţară… carne sănătoasă şi plăcută la vedere. Vorbele acestea le spunea din pricină că femeia era grasă şi voinică, cu obrazul rumen, dar cu toate acestea destul de plăcută la vedere. Soţia feciorului cel mai mare îşi ascunse obrazul, când îl văzu că se uită la ea, pe când cealaltă începu să râdă înveselită şi-i răspunse numaidecât: — De, mai sunt şi bărbaţi cărora le plac ridichile mari şi chiar carnea grasă. Dar nici vărul nu-i rămase dator cu răspunsul: — Cam aşa sunt şi eu, şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi
511
vrut s-o apuce de mână. În timpul acesta feciorul cel mai mare se perpelea ca pe pirostrii, din pricina hârjonelii dintre aceştia doi, care de fapt nici nu s-ar fi căzut să vorbească unul cu altul, şi uitându-se la soţia lui, se simţi ruşinat din pricina purtării vărului său şi a cumnatei sale, de faţă cu ea care era o femeie cu educaţie aleasă, dar vărul său băgă numaidecât de seamă sfiala lui şi-i spuse în bătaie de joc: — Ca să-ţi spun drept, aş mânca mai bucuros o ridiche mare şi carne roşie în fiecare zi, decât să mănânc o zvârlugă sălcie, cum e asta de-aci. Auzind vorbele acestea soţia fratelui mai mare se ridică demnă şi se retrase într-o odaie din fundul casei. Vărul începu să râdă grosolan şi se întoarse spre Lotus care sta în faţa casei şi-şi fuma narghileaua: — Doamnele acestea de la oraş sunt prea năzuroase; ce zice bătrâna mea stăpână? Apoi uitându-se la ea mai de aproape, adăugă: Arăţi cu adevărat a bătrână stăpână şi chiar dacă n-aş fi ştiut că vărul meu Wang Lung este un om bogat, uitându-mă la tine, mi-aş fi dat numaidecât seama de adevăr, căci eşti un adevărat munte de carne şi se vede cât de colo că ai mâncat întotdeauna bine şi din belşug. Numai soţiile oamenilor bogaţi pot arăta în felul acesta.
512
Lotus rămase încântată, auzindu-l că spune bătrână stăpână, deoarece acesta era un titlu care nu se cuvenea decât femeilor din familiile mari, aşa că începu să râdă mulţumită de i se cutremurau colacii de grăsime, de sub bărbie şi scuturând cenuşa lulelei, o dădu unei roabe, să i-o umple din nou şi răspunse, întorcându-se spre Cucu: — Ascultă draga mea, tânărul acesta cu înfăţişare de bădăran, are mult haz. Spunând aceste cuvinte, se uită cu coada ochiului la so ldatul din faţa ei, deşi astăzi când ochii ei nu mai aveau forma migdalelor, ci erau îngropaţi în grăsimea obrajilor, nu mai erau atât de ispititori ca altădată; tânărul începu, să râdă cu hohote, când văzu, felul în care se uită la el şi adăugă: — După cum văd, ai rămas şi astăzi tot căţea flămândă! şi începu să râdă din nou. În timpul schimbului de vorbe dintre ei, feciorul cel mai mare se frământa cutremurat de furie neputincioasă. După ce văzu tot ce era de văzut, vărul său se duse să vadă pe maică-sa şi Wang Lung îl însoţi, ca să-i arate unde este odaia]. Bătrâna dormea întinsă în aşternut, aşa că nu-i simţi când se apropiară, dar cu toate acestea soldatul o trezi, bătând cu patul puştii în duşumelele de la căpătâiul patului. După ce se trezi şi văzu că se uită la el, cum s-ar
513
uita la o vedenie, strigă: — Iată, m-am întors eu, care sunt fiul tău, dar văd că eşti mereu adormită. Femeia se ridică în aşternut şi uitându-se la el cu ochii mari, se miră: — Fiul meu… e chiar fiul meu… şi după ce se uită la el vreme îndelungată, ca şi când i-ar fi făcut o mare favoare, îi întinse luleaua ei de opiu şi porunci unei roabe: Pregăteşte-i şi lui o lulea. Dar feciorul se uită la ea, fără să facă nicio mişcare şi răspunse: — Nu, eu n-am nevoie de aşa ceva. Wang Lung care sta în picioare în faţa patului se simţi cuprins de o spaimă neaşteptată, temându-se nu cumva nepotul său să se ridice împotriva lui şi să-l întrebe: „Ce-ai făcut cu mama mea, de s-a topit carnea de pe ea şi a îngălbenit, uscându-se ca o surcea?” Tocmai de aceea se grăbi să-l lămurească: — Aş fi foarte mulţumit, dacă ar fuma ceva mai puţin, căci opiul ei mă costă în fiecare zi cel puţin un pumn de arginţi, dar la vârsta ei nimeni nu îndrăzneşte să-i stea împotrivă, aşa că fumează cât pofteşte. Spunând vorbele acestea, oftă adânc şi se uită pe ascuns la nepotul său. Acesta nu zise nimic, ci se uita ce a devenit
514
maică-sa, iar când o văzu că se întinde din nou, toropită de somn, ieşi din odaie şi plecă, bocănind cu arma pe care o întrebuinţa ca pe un ciomag în timpul mersului. Wang Lung şi familia lui nu se temea de niciunul dintre cei aşezaţi în curţile exterioare ale casei, cum se temeau de nepotul acesta al lor şi nici nu urau pe niciunul cu atâta înverşunare, deşi soldaţii rupeau ramurile copacilor, altoii înfloriţi ai prunilor şi migdalilor, zdrobeau sculpturile fine ale mobilei cu încălţămintea lor grea şi cu toate că apa dulbinelor era plină de murdăriile lor, aşa că peştii cei pestriţi şi aurii mureau şi-i vedeai plutind pe oglinda apei, întorşi cu pântecele alb în sus. Vărul său umbla în voie, răscolind toate colţurile şi da târcoale roabelor, aşa că Wang Lung şi feciorii săi se uitau unul la altul cu ochii împăienjeniţi de veghe, căci nu mai îndrăzneau nici să doarmă, până când Cucu, băgând de seamă ce se întâmplă, le spuse: — Aci nu vă mai rămâne altceva de făcut, decât să-i daţi o roabă care să-i domolească pornirile, până când va întârzia la curte, căci altfel îşi va lua singur, tocmai ce n-ar trebui să ia. Wang Lung se lumină la faţă, deoarece i se păru că vorbele ei sunt înţelepte şi nu se mai simţea în stare să ducă
515
viaţa aceasta de frământare neîntreruptă care era acuma în casa lui, aşa că-i răspunse: — Planul e foarte bun. Pe urmă îndemnă pe Cucu să-l întrebe care roabă îi place, căci el le cunoştea acum pe toate. Prin urmare femeia făcu aşa cum i se porunci şi întorcându-se la el, îi aduse răspunsul: — Spune că vrea pe roabă aceea mică şi palidă care doarme la răstainiţa patului stăpânei. Roaba aceasta mică şi palidă era Floare de Păr, cea pe care Wang Lung o cumpărase în timpul unui an de foamete, de la tatăl ei care o adusese mică şi firavă, pe jumătate moartă de foame; dar tocmai din pricină că era atât de slabă şi delicată toţi cei din casă o răsfăţau şi nu o puneau să facă alte treburi, decât să ajute lui Cucu şi să îndeplinească sarcini mai uşoare, cum ar fi să-i umple luleaua şi să-i servească ceaiul, aşa că vărul lor o văzuse în casa ei. Când auzi aceste cuvinte, Floare de Păr care tocmai turna ceaiul pentru Lotus, ţipă îngrozită – căci Cucu le spusese toate acestea de faţă cu ea, în timp ce stăteau în curte – şi scăpând ceainicul din mână, acesta se făcu cioburi pe lespezi şi ceaiul se risipi. Dar ea nu ţinu socoteală de ce a făcut, ci căzu în genunchi la picioarele lui Lotus şi bătându-se cu fruntea de lespezile de piatră, începu să se
516
vaiete: — O, stăpână mea… nu mă da… nu mă da de lângă tine… mă tem că mă va omorî. Lotus rămase nemulţumită de purtarea aceasta a ei şi strigă: — Ce sunt nazurile acestea? Soldatul acesta nu este decât un bărbat, ori bărbatul nu poate fi cu nimic mai mult decât bărbat, când este alături de o fată şi toţi bărbaţii sunt la fel. Apoi întorcându-se spre Cucu îi porunci: ia roaba aceasta şi du-i-o! Tânără fată îşi împreună mâinile deznădăjduită şi începu să se vaiete ca în gura morţii, plângând şi cutremurându-se din tot trupul de spaimă, apoi începu să se uite la cei dimprejurul ei, parcă ar fi vrut să-i implore s-o ajute. Feciorii lui Wang Lung nu îndrăzneau să se împotrivească femeii părintelui lor, de asemenea nu puteau interveni nici soţiile lor, dacă ei nu îndrăzneau să zică nimic. Tot aşa nu îndrăznea nici feciorul cel mai mic să se amestece, ci sta şi se uita la ea, cu mâinile încrucişate pe piept, cu sprâncenele încruntate şi întinse ca o vargă deasupra ochilor. Nu scoase însă nici o vorbă. Copiii şi roabele se uitau în tăcere la ce se întâmplă şi în toată curtea nu se auzea decât plânsul deznădăjduit al fetei. Wang Lung care era de faţă, fu cuprins de nelinişte şi se
517
uită cu îndoială la tânăra fată, fără gând să se împotrivească lui Lotus, dar cu toate acestea mişcat, deoarece el era om cu inima bună. Fata văzu numaidecât mila oglindită pe chipul lui şi repezindu-se spre el, îi îngenunche la picioare şi cuprinzându-i-le cu braţele începu să plângă şi mai îndurerată. Plecând ochii spre ea, îi văzu umerii înguşti cum se cutremură de durere şi-şi aduse aminte de trupul de vlăjgan sălbatic al vărului sau care trecuse demult pragul tinereţii, aşa că se simţi cutremurat de scârbă şi întorcându-se spre Cucu, îi spuse cu glasul blând: — Nu se cade să siliţi fata să facă o faptă ca aceasta. Vorbele lui erau destul de blânde, dar cu toate acestea Lotus ţipă întărâtată. — Trebuie să facă aşa cum i s-a poruncit; ce înseamnă plânsul acesta fără rost, pentru un lucru de nimic, ce mai curând sau mai târziu trebuie să se întâmple oricărei fete. Wang Lung însă era suflet îngăduitor, aşa că răspunse lui Lotus: — Înainte de toate, să ne gândim ce altceva am putea face şi îngăduie-mi să-ţi cumpăr o altă roabă, dacă vrei sau la nevoie să-ţi fac altă plăcere, dar lasă-mă să mă gândesc în tihnă, ce-am putea face într-o astfel de împrejurare. Astfel Lotus, care de multă vreme ar fi dorit să aibă un ceasornic străin şi un inel cu rubin, nu mai zise nimic aşa
518
că Wang Lung se întoarse spre Cucu: — Du-te spune vărului nostru că fata aceasta suferă de o boală grea ce nu poate fi vindecată, dar dacă cu toate acestea se învoieşte să o primească, noi i-o dăm bucuroşi şi fata se va duce la el; dar dacă se va întâmpla să se teamă de ea, cum ne temem cu toţii, atunci îi vei spune că avem altă roabă care este sănătoasă şi i-o putem trimite pe aceasta. Spunând aceste cuvinte, îşi roti privirea împrejurul roabelor adunate, dar toate se feriră din calea ochilor lui, chicotind pe ascuns şi făcând pe sfioasele, afară de o slujnică voinică şi grasă trecută de douăzeci de ani, care se uită la el, aprinsă la obraz, şi răspunse râzând: — Eu am auzit vorbindu-se multe despre afacerea asta, aşa că aş fi gata să încerc şi eu, dacă mă primeşte căci la urma urmei nu este un bărbat atât de respingător, cum sunt alţii. Wang Lung răsuflă uşurat: — Bine, du-te la el! Iar Cucu adăugă: — Stai aproape de mine, căci ştiu dinainte că aşa se va întâmpla: va întinde mâna şi va rupe rodul de pe ramura care este mai aproape de el, şi spunând aceste cuvinte ieşiră din curte împreună.
519
Fetiţa care se zbuciuma la picioarele lui Wang Lung, nu se opri din plâns decât după ce le văzu că au plecat. Lotus însă părea supărată şi intră în odaie, fără să se mai uite la ea. Wang Lung întinse braţul cu blândeţe după ea şi ridicând-o în picioare, o văzu cât este de puţină şi de palidă şii mai văzu şi chipul prelung, extrem de delicat şi palid şi gura mică şi rumenă. — Fereşte-te câteva zile din calea stăpânei tale, zise el cu blândeţe – până când îi va trece supărarea, iar când vei vedea că omul acela mai trece pe aici, ascunde-te undeva, căci altfel te va pofti din nou. Fata ridică ochii şi se uită îndelung la el privindu-l cu dragoste, apoi se depărtă tot atât de nesimţită ca şi-o umbră şi dispăru din vederea lui. Vărul lor petrecu la curte vreme de o lună şi jumătate, iar slujnica se ducea la el de câte ori o poftea, şi rămase însărcinată, dar se lăuda cu fapta aceasta în faţa tuturor celor din curte. Apoi cu totul pe neaşteptate războiul chemă armata în altă parte şi hoarda tăbărâtă în curţile lor, dispăru tot atât de repede ca şi paiele purtate de vânturi, fără să lase nimic în urmă, decât murdăria şi distrugerile pricinuite. Vărul lui Wang Lung îşi încinse centironul din care-i atârna baioneta şi cu arma la umăr se apropie de ei,
520
ca să le spună în bătaie de joc: — Acuma dacă se va întâmplă să nu mă mai întorc de unde plec, vă las pe cineva care să-mi ţină locul şi acesta este nepotul mamei mele; dar să ştiţi că nu orice bărbat este în stare să lase un fecior în urma lui, când se întâmplă să poposească undeva, vreme de o lună sau două – acesta este singura mulţumire a vieţii de soldat – sămânţa aruncată de el, dă rod numai după placarea lui şi cei care rămân au datoria să îngrijească răsadul. Şi după ce se uită la ei răzând, porni la drum împreună cu ceilalţi soldaţi.
Capitolul XXXII După plecarea soldaţilor, Wang Lung şi feciorii lui se întâmplă ca de astă dată să fie toţi trei de aceeaşi părere, anume ca urmele lăsate de această întâmplare să fie cât mai curând şterse; chemară deci din nou dulgherii şi zidarii, iar argaţii curăţiră curţile; meşterii reparară cu pricepere sculpturile mobilei stricate, apa dulbinelor fu golită şi după ce curăţiră murdăriile, feciorul cel mai mare cumpără din nou peşti pestriţi şi aurii, arbuşti ornamentali şi curăţi ramurile copacilor rămaşi. Nu trecu mai mult de un an şi
521
totul fu pus din nou în ordine, curţile erau curate şi copacii înfloriţi, iar ei se mutară în casele lor, aşa că din nou totul era iarăşi ca altădată. Roaba rămasă însărcinată de pe urma legăturilor dintre ea şi feciorul unchiului său, fu reţinută la curte, ca să îngrijească de bătrâna în timpul puţinelor zile ce le mai avea de trăit şi după moarte să o aşeze în sicriu. Dar fu mare mulţumire pentru el, când văzu că roaba aceasta a născut o fată, căci dacă s-ar fi întâmplat să nască un copil de parte bărbătească, s-ar fi mândrit cu copilul ei şi ar fi cerut să fie primită în familie; aşa rămânea tot roabă care a dat naştere unei roabe, prin urmare nimic mai mult decât ceea ce a fost înainte de asta. Totuşi Wang Lung se purta faţă de ea tot atât de îngăduitor ca şi faţă de celelalte roabe din curte, şi-i spuse că dacă vrea, poate să ocupe ea odaia bătrânei, după ce aceasta va muri; putea să ia şi patul pe care-l avea stăpâna ei, căci o odaie şi un pat nu însemna nimic într-o casă unde erau şaizeci de odăi. Wang Lung îi mai dădu şi un pumn de arginţi şi roaba se simţea destul de răsplătită, afară de un singur amănunt pe care i-l spuse, în ziua când îi dădu banii: — Stăpâne, rogu-te, păstrează banii aceştia ca să-i am de zestre, şi dacă nu-ţi va fi cu supărare, mărită-mă cu un
522
plugar sau cu un om sărac şi de omenie. Vei face o faptă bună care-şi va avea răsplata, căci de vreme ce eu am trăit cu un bărbat, îmi va veni greu să nu am cu cine-mi împărţi aşternutul. Wang Lung îi făgădui fără să mai stea la îndoială, că va face aşa cum îi cere, dar spunându-i aceste cuvinte, în mintea lui se trezi un gând şi iată care fu gândul său: Făgăduia acuma ca pe femeia aceasta să o mărite cu un om sărac, dar odinioară fusese şi el tot un om sărac care venise în curţile acestea, ca să-şi ia o soţie. Trecuse jumătate din viaţa lui, de când nu-şi mai adusese aminte de O-lan. Iar acuma se gândi la ea cu tristeţe, fără mâhnire, ci numai cu sufletul greu de amintirea atâtor amănunte întâmplate în viaţa lui, care toate i se păreau atât de departe. Aşa că adăugă cu glasul stăpânit: — După ce va muri fumătoarea aceasta de opiu, îţi voi găsi un bărbat, ori treaba aceasta nu se poate să mai întârzie multă vreme. Şi Wang Lung făcu aşa cum făgăduise. Într-o dimineaţă femeia veni la el, că să-i spună: — Stăpâne, îndeplineşte-ţi făgăduiala, căci bătrâna a murit în zorii zilei, fără să se mai trezească din somn şi am aşezat-o în sicriu. Wang Lung se gândi la oamenii pe care-i cunoştea şi
523
care lucrau în ţarina lui, apoi îşi aduse aminte de flăcăul acela înspăimântat, care pricinuise moartea lui Ching şi care avea nişte dinţi lungi, de-i atârnau pe buza de jos: — Nu se poate ca fapta lui să fi fost dinadins şi este tot atât de cumsecade ca oricare altul, dar deocamdată este singurul de care-mi pot aduce aminte. Îi trimise deci vorbă să vină la curte şi după ce flăcăul se arătă în faţa lui, văzu că acuma e bărbat în toată firea, doar că era tot atât de grosolan şi de nătâng şi dinţii îi rămăseseră tot atât de lungi ca şi înainte de asta. Cea mai mare plăcere a lui Wang Lung fu în clipa când se aşeză şi el în jeţul din sala casei celei mari, după ce chemă pe cei doi în faţa lui şi le spuse cu glasul domol, ca să poată gusta toată plăcerea propriilor sale cuvinte: — Iată, om de omenie, femeia aceasta de lângă tine va fi femeia ta, dacă vrei să te căsătoreşti cu ea şi să ştii că alt bărbat n-a cunoscut, decât pe feciorul unchiului meu. Omul o primi mulţumit, căci văzu că este femeie de treabă şi voinică, iar el era prea sărac pentru a se putea căsători cu o altfel de femeie decât aceasta. Wang Lung se ridică din jeţ şi în clipa aceasta i se păru că viaţa lui a ajuns la desăvârşirea menirii sale, deoarece făcuse tot ce-şi pusese de gând să facă şi făcuse chiar mai mult decât ar fi îndrăznit el însuşi să viseze, dar nu era în
524
stare să cuprindă cu mintea, cum de a putut ajunge atât de departe. De un singur amănunt îşi putea da seama, anume că acuma a sosit şi pentru el vremea când va putea trăi liniştit şi va putea să doarmă la soare, netulburat de nimeni. Era şi vremea, căci împlinise şaizeci şi cinci de ani de viaţă şi nepoţii crescuseră împrejurul lui ca trestiile tinere de bambus; trei nepoţi de la feciorul său cel mai mare şi între aceştia unul împlinise zece ani, iar de la al doilea fecior alţi doi nepoţi. Mai trebuia ca într-o bună zi să se gândească şi la căsătoria feciorului său al treilea, ceea ce avea să se împlinească foarte curând, iar după ce-şi va îndeplini şi sarcina aceasta, nu mai rămânea în viaţa lui nimic ce ar fi putut să-i pricinuiască vreo grijă, aşa că va putea să-şi trăiască împăcat zilele ce-i mai rămâneau din viaţă. Cu toate acestea în casa lui nu era nici acum linişte. Părea că trecerea soldaţilor fusese întocmai ca trecerea unui roi de viespi care în toate părţile lasă ghimpi otrăviţi. Soţia feciorului său mai mare şi cea a feciorului său al doilea fuseseră cât se poate de curtenitoare una faţă de alta cât timp trăiseră împreună în aceeaşi curte, dar acum începuseră să se urască una pe alta cu o ură neîmpăcată. Ura aceasta pornise de la mici neînţelegeri obişnuite între femeile ai căror copii trăiesc împreună, se joacă împreună
525
şi se hârâie între ei ca pisica şi câinele. Fiecare mamă ia apărarea propriilor ei copii, care au dreptate întotdeauna şi la orice neînţelegere, fiecare urechea copiii cumnatei şi ferea pe ai ei de dojană, aşa că cele două femei începură să se duşmănească una pe alta. Pe urmă, în ziua când vărul lor lăudase pe nora de la ţară şi luase în bătaie de joc pe cea de la oraş, nemulţumirea pricinuită de vorbele lui era ceva ce nu se putea uita cu uşurinţă. Soţia feciorului mai mare trecea pe lângă cumnată-sa cu nasul în vânt, iar într-o zi trecând pe lângă ea împreună cu bărbatul ei, spuse cu glasul destul de ridicat, ca să poată fi auzită: — E neplăcut să ai în familie o femeie îndrăzneaţă şi prost crescută, căreia un bărbat să-i poată spune că e carne roşie, iar ea să înceapă să râdă mulţumită. Soţia celui de al doilea, nu-i rămase nici ea datoare, căci îi răspunse îndată: — Cumnată-mea e geloasă, din pricină că ei i-a spus un bărbat că este zvârlugă. Astfel cele două femei începură să se uite una la alta cu duşmănie şi nemulţumire, deşi soţia fiului mai mare, fiind mândră de educaţia ei, căuta să-şi ascundă nemulţumirea şi să trateze pe cumnată-sa, ca şi când nici n-ar fi existat. Dar când se întâmplă ca cei trei copii pe care-i avea, sa iasă din
526
curtea lor, nu se putea stăpâni să nu strige după ei. — Vă poftesc să nu vă mai însoţiţi cu copii prost crescuţi! Vorbele acestea le spunea întotdeauna de faţă cu cumnată-sa care era în curtea vecină şi aceasta la rândul ei spunea propriilor ei copii: — Nu vă jucaţi cu şerpi, căci altfel vă muşcă. Astfel cele două femei ajunseră să se duşmănească una pe alta fără încetare, iar situaţia aceasta părea cu atât mai neplăcută, cu cât nici cei doi fraţi nu se prea iubeau unul pe altul; cel mai mare din pricină că se temea, nu cumva originea şi familia lui să pară soţiei sale prea de jos, deoarece, ea era născută la oraş şi de familie mai bună decât el, iar fratele său de teamă că risipa şi traiul din larg al celui mai mare, va fărâmiţa averea părintelui lor, înainte de a ajunge s-o împartă între ei ca moştenire. Afară de asta cel mai mare se simţea umilit, din pricină că fratele său mai mic ştia de toţi banii pe care-i avea părintele său şi ţinea socoteală de toate cheltuielile, deoarece venitul averii trecea prin mâinile acestuia şi cu toate că banii erau cheltuiţi de Wang Lung, fratele lui al doilea ştia despre orice ban ce intra în casă, pe când el nu ştia nimic, ci trebuia să se ducă la părintele său şi să ceară bani, când avea nevoie de ceva, întocmai ca un copil nevârstnic. Astfel ura dintre
527
cele două femei se răsfrânse şi asupra bărbaţilor, iar curţile celor doi fraţi răsunau de vorbe grele, şi Wang Lung se simţea nemulţumit din pricină că nu putea să aibă şi el o clipă de linişte în casa lui. Afară de asta Wang Lung îşi mai avea şi nemulţumirile lui ascunse, pricinuite de Lotus, începând din ziua aceea când luase sub ocrotirea lui pe roaba dorită de feciorul unchiului său. Din ziua aceea Lotus nu mai putea suferi pe tânără fată, cu toate că ea o slujea cu credinţă şi fără să crâcnească, nu se mişca de lângă ea cât era ziua de lungă, ci sta şi-i umplea narghileaua, îi aducea mai una mai alta, se scula în timpul nopţii când Lotus nu putea dormi, şi-i freca picioarele şi trupul, ca s-o liniştească, totuşi Lotus nu era mulţumită de ea. Era geloasă şi de câte ori se întâmpla ca Wang Lung să intre în odaia ei, o trimitea din casă şi-l învinuia că a început să dea fetei târcoale. Wang Lung nu se gândise până acuma la ea, decât ca la o fată firavă şi speriată şi nici nu se uita altfel la ea, decât cum s-ar fi uitat la fata lui cea slabă de minte. Dar după ce auzi vorbele spuse de Lotus, se uită la ea mai cu băgare de seamă şi se încredinţă că fata era foarte frumoasă şi palidă ca florile de păr, iar în sângele lui simţi că începe să mişte ceva ce în ultimii zece ani
528
sau poate chiar mai bine, părea că s-a stins demult. Astfel în timp ce răspundea lui Lotus râzând: „Cum se poate să-ţi treacă aşa ceva prin minte, când bine ştii că nici la tine nu mai vin noaptea, decât cel mult de trei ori pe an?”, totuşi se uita pe ascuns la fată şi simţea dorinţa zvâcnindu-i prin vine. Oricât de proastă ar fi fost Lotus în alte privinţe, ea era destul de pricepută în legătură cu bărbaţii şi ştia că înainte de a îmbătrâni definitiv, dorinţele lor se trezesc înc-odată, pentru o tinereţe de scurtă durată, aşa că era foarte pornită împotriva fetei şi spunea mereu că o va vinde unei ceainării. Dar ţinea mult să fie îngrijită şi cum prietena ei Cucu începuse să îmbătrânească şi se îngreunase, fata aceasta se obişnuise cu ea şi-i ghicea toate dorinţele, chiar înainte de a şi le fi exprimat; prin urmare îi venea greu să se despartă de ea şi cu toate acestea ar fi dorit s-o vadă plecată. Din pricina nehotărârii acesteia era mereu supărată şi ar fi fost peste putinţă să te înţelegi cu ea. Wang Lung nu mai intra zile de-a rândul în curtea ei, deoarece nemulţumirile ei nu puteau să-i facă nicio plăcere. Îşi zicea că va trebui să mai aştepte, poate îi va trece supărarea aceasta, dar în timpul acesta se gândea şi la fetiţa cu obrajii palizi, poate chiar mai mult decât ar fi fost el însuşi în stare să creadă că s-ar putea.
529
La toate acestea, ca şi când în casa lui n-ar fi avut destule supărări cu femeile care se zborşeau una la alta ca nişte cloşti, se mai adăuga şi grija pricinuită de feciorul său cel mai mic. Tânărul acesta era o fire liniştită care toată vremea şi-o petrecea cu cărţile lui şi nu se gândea nimeni la el, decât atunci când îl vedeau, trecând cu câte o carte la subţioară, subţire ca o rămurea şi urmat de bătrânul său profesor care se ţinea în toate părţile după el, întocmai ca un câine credincios. Tânărul însă îşi petrecuse multă vreme printre soldaţii care poposiseră la curte şi ascultase povestirile lor despre războaie, despre prăzi şi bătălii, dar deşi asculta fermecat la ceea ce spuneau, el nu zicea niciodată nimic. Pe urmă ceru profesorului său să-i cumpere cărţi în care sunt descrise războaiele purtate de cele Trei Domnii şi de bandiţii care în vremuri străvechi trăiseră în regiunea mlaştinilor Swei, aşa că toate gândurile lui erau otrăvite de povestirile acestea. Aşa se întâmplă că într-o zi se duse la părintele său şi-i spuse: — M-am hotărât ce voi face în viaţă. Voi deveni soldat şi voi pleca la război. Auzind vorbele lui, Wang Lung se gândi că ar fi fost peste putinţă să i se întâmple în viaţă ceva mai rău şi strigă
530
la el nemulţumit: — Ce sunt toate nebuniile acestea? Se vede că eu sunt sortit să nu mai am linişte din pricina feciorilor mei! Apoi începu să vorbească domolit, căutând să-l îmbuneze, mai ales când văzu că feciorul său încruntă din sprâncene. Şi se căzni să-l dezmierde: — Ascultă, fiul meu, o vorbă din bătrâni spune că omul cu mintea întreagă nu întrebuinţează fierul cel bun, ca să facă din el cuie, şi nici bărbatul cumsecade, pentru a face din el soldat; ori tu eşti feciorul meu cel mai mic, feciorul meu iubit, prin urmare cum crezi că eu voi putea dormi liniştit, când pe tine te ştiu rătăcitor în târgul pământului şi plecat la cine ştie ce război? Flăcăul însă era demult hotărât, aşa că se uită la părintele său şi încruntând din sprâncene, se mulţumi să răspundă: — Eu vreau să plec. Wang Lung încercă să ia lucrurile în glumă, spunându-i: — Ascultă, dacă îmi făgăduieşti că nu te vei face soldat, să ştii că te las să te duci la orice şcoală vei vrea tu; te voi trimite la şcolile cele mari din miazăzi şi chiar la o şcoală străină, dacă vrei, unde vei învăţa tot felul de ciudăţenii; te las să te duci unde te va trage inima. Dar ar fi mai mare ruşinea pentru un bărbat ca mine, cu bani şi cu avere, să am un fecior în armată.
531
Văzând că feciorul său nu-i răspunde nimic, adăugă: — Spune bătrânului tău părinte, ce te îndeamnă să te faci ostaş? Tânărul îi răspunse cu sfială şi ochii îi scăpărară sub sprâncenele stufoase: — Se va dezlănţui în curând un război cum nu s-a mai pomenit – va fi revoluţie şi lupte şi războaie dintre acelea despre care noi n-am auzit niciodată vorbindu-se şi ţara noastră va fi slobodă. Wang Lung rămase atât de uimit, cum nu i se întâmplase până acuma niciodată în faţa celor trei feciori ai săi. — Nu înţeleg ce vasăzică toată vorbăria asta, răspunse el mirat. Ţara noastră este demult slobodă – tot pământul nostru cel rodnic este slobod. Eu îmi arendez ţarina cui îmi place şi aceasta îmi aduce în casă arginţi şi recoltă cu care tu te îmbraci şi pe care o mănânci, aşa că nu ştiu de ce ai vrea să fii mai slobod decât eşti acuma. Dar băiatul clătină din cap şi murmură cu amărăciune: — Dumneata nu înţelegi, nu poţi înţelege – eşti prea înaintat în vârstă – dumneata nu înţelegi nimic din toate acestea. Wang Lung rămase pe gânduri şi uitându-se la feciorul acesta al lui, îi văzu chipul îndurerat şi se gândi: „Acesta este feciorul meu căruia i-am dat tot ce a vrut,
532
până şi viaţa. Pentru mine a fost ca lumina ochilor. L-am lăsat să plece de la munca în ţarină, cu toate că nu mi-a mai rămas niciun fecior care să vadă de averea mea; l-am lăsat să înveţe carte, deşi în familia mea nu mai era nevoie de aşa ceva, căci am doi cărturari”. Se uită întins la el şi adăugă în gând: „Tot ce are feciorul acesta al meu, eu i-am dat”. Uitându-se mai de aproape la el, văzu că este înalt şi voinic, deşi rămăsese tot zvelt ca orice tânăr de seama lui, apoi adăugă mai mult pentru sine şi cu multă îndoială, deoarece la feciorul său nu vedea niciun semn de pornire a trupului: „S-ar putea să fie cu totul altceva”, apoi adăugă cu glasul ridicat: — Uite ce fiule, noi ne-am hotărât să te căsătorim în curând. Privirile tânărului scăpărară pe sub sprâncenele încruntate, când se uită la părintele său şi-i răspunse supărat: — În cazul acesta eu va trebui să fug din casa ta, căci pentru mine femeia nu poate să fie toată mulţumirea ce miar putea-o da viaţa, cum este pentru fratele meu mai în vârstă. Wang Lung îşi dădu seama că a apucat pe drum greşit şi se grăbi să răspundă, pentru a se scuza: — Nu… nu… Linişteşte-te, căci nu te vom căsători, dar
533
de cumva este în curte vreo roabă pe care ţi-o doreşti… Tânărul îşi încrucişă braţele pe piept şi privindu-l de sus, îi răspunse cu mândrie: — Eu nu sunt unul dintre tinerii care se gândesc la aşa ceva. Am planurile mele. Visez mărire. Femei se găsesc în toate părţile. Apoi ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva ce uitase, abandonă tonul de mândrie de până acum şi, lăsând braţele să-i cadă în lungul trupului, adăugă în felul în care vorbea de obicei: Dar afară de asta cred că nu se găseşte nicăieri o adunătură de roabe mai urâte ca la curtea noastră. Dacă m-ar interesa – dar nu mă interesează câtuşi de puţin – atunci ţi-aş spune că între ele niciuna nu este frumoasă, afară de roaba aceea mică şi palidă care slujeşte pe femeia din curtea interioară. Wang Lung înţelese că el vorbeşte despre Floare de Păr şi se simţi înfiorat de o gelozie neînţeleasă. I se păru că a devenit dintr-odată mult mai bătrân decât era cu adevărat şi uitându-se în clipa aceasta la feciorul său care era tânăr şi cu mijlocul subţirel, i se păru că nu mai sunt tată şi fiu, ci doi oameni străini, unul tânăr, celălalt în vârstă şi se simţi cutremurat de o supărare neaşteptată: — Fereşte-te de roabe – căci nu vreau ca în casa mea să se întâmple lucruri necuviincioase, ca în casele mari. Noi suntem oameni sănătoşi, cu obiceiuri cuviincioase de la
534
ţară, aşa că nu vreau să aud de astfel de purtări în casa mea. Tânărul ridică privirea şi se uită la părintele lui, apoi dădu din umeri cu indiferenţă şi-i răspunse: — Dumneata ai fost cel care a adus vorba despre asta! apoi se întoarse în loc şi ieşi din odaie. Wang Lung rămase pe scaunul din faţa mesei şi se simţea întristat şi părăsit, iar într-un târziu murmură singur: „Vasăzică nu se poate ca eu să mă bucur de linişte în casa mea”. Avusese până acuma o mulţime de supărări, dar fără să înţeleagă de ce, supărarea aceasta de acuma i se părea cea mai grea; feciorul său îşi oprise privirea asupra unei fetiţe palide din casa lui şi i se păruse că e frumoasă.
Capitolul XXXIII Lui Wang Lung îi era peste putinţă să uite vorbele spuse de feciorul său despre Floare de Păr, aşa că o urmărea cu privirea, de câte ori o vedea intrând şi ieşind din casă şi fără să-şi dea seama, toată fiinţa lui era plină numai de gândul şi imaginea acestei fete. Dar nu suflă nimănui nici o vorbă despre ceea ce făcea şi gândea.
535
Într-o seară, pe la sfârşitul primăverii, când aerul tremura încărcat de căldura zilei şi a ceţii ridicate din largul câmpurilor pline de miresme, se aşezase singur în curtea lui sub ramurile unui salcâm înflorit; de sus se cernea floarea scuturată de legănarea uşoară a vântului şi în jurul lui tremurau miresme de floare, apoi dintr-odată se simţi înviorat şi sângele începu să-i zvâcnească prin tot trupul, cu iureşul pornirilor pe care nu le mai cunoscuse din tinereţe. Chiar în timpul zilei simţise cea dintâi dezlănţuire a acestor porniri şi se gândise că ar fi bine să iasă în ţarină, să simtă pământul sub picioare şi să-şi scoată încălţămintea şi ciorapii, ca să-i simtă furnicarea pe tălpile goale. Poate ar fi plecat chiar, dacă nu i-ar fi fost ruşine că-l vor vedea oamenii, căci de când se mutase dincoace de zidul oraşului, lumea nu-l mai considera plugar, ci îl lua drept moşier şi-l cinstea ca pe un om bogat. Astfel trebui să alerge fără hodină din curte în curte, dar se feri să se apropie de locul unde Lotus sta la umbră, fumându-şi narghileaua, deoarece ştia limpede ca atunci când un bărbat ca el începe să se frământe, ar fi peste putinţă ca ochii ei ageri să nu vadă numaidecât ce se întâmplă. Umblă singur ceasuri întregi, dar se feri să întâlnească în drumul lui pe cele două nurori care se certau mereu între ele şi chiar nepoţii, care de multe ori îi fuseseră numai spre mulţumire cu
536
veselia lor. Astfel ziua aceasta i se păru din cale afară lungă şi grea din pricina singurătăţii şi tot trupul îi fremăta de neastâmpărul sângelui aprins. Nu putea să uite pe feciorul său cel mai mic care se oprise în faţa lui, înalt şi zvelt, cu sprâncenele încruntate de pornirea năvalnică a tinereţii, şi nu putea să uite nici fata. Pe urmă îşi zise: „Mi se pare că ei doi sunt cam de aceeaşi vârstă – băiatul trebuie să fi trecut de optsprezece ani, dar ea nu i-a împlinit încă”. Pe urmă îşi aduse aminte că peste câţiva ani el va împlini şaptezeci şi se simţi ruşinat de dorinţele ce tresăreau în trupul lui şi-şi zise: „Ar fi bine ca pe fata aceasta s-o dau feciorului meu!” Cuvintele acestea şi le repetă în gând de mai multe ori, şi de fiecare dată simţea în trupul său ca o lovitură de cuţit, dar îi era peste putinţă să nu repete aceste lovituri tăioase în trupul său zbuciumat de dorinţe şi tot atât de peste putinţă îi era să nu se zbuciume din pricina durerii loviturilor ce şi le da singur. După ce se lăsă întunericul, el rămase tot singur în mijlocul curţilor lui şi în toată casa aceasta mare, nu era nimeni la care s-ar fi putut duce, cum s-ar fi dus la un prieten. Aerul nopţii era blând şi parfumat de mireasma grea a
537
florilor de salcâm. Stând aşa, învelit de umbrele nopţii, sub copacul din faţa porţii lui, simţi că cineva trece prin apropiere şi ridicând privirea, văzu că este Floare de Păr. — Floare de Păr! suflă el, uşor ca un oftat. Fata se opri în loc, cu fruntea plecată şi supusă. Pe urmă o mai strigă o dată, dar i se păru că glasul lui nu putea fi auzit: — Apropie-te de mine! Auzindu-i glasul, fata intră sfioasă pe poartă şi se opri în faţa lui, dar el aproape nu o mai vedea în fundul întunerecului, ci o simţea că este lângă el şi întinzând mâna o apucă de poala hainei şi zise cu glasul sugrumat de emoţie: — Fetiţo! Cuvintele i se stinseră în gât. Se gândi că pentru un bărbat înaintat în vârstă, cu nepoţi şi nepoate, mult mai aproape de vârsta acestei fete decât era el însuşi e ruşinos să facă o astfel de faptă, şi mâna îi lunecă în lungul hainei cu care era îmbrăcată. Dar ea, simţind căldura sângelui ce clocotea în trupul lui, se plecă şi se frânse întocmai ca o floare când se frânge pe vrejul ei, apoi se aşeză pe pământ şi îi cuprinse picioarele cu braţele. Iar el continuă în şoaptă: — Fetiţo… eu sunt om bătrân…
538
Când îi răspunse, glasul ei porni din adâncul întunericului, întocmai ca răsuflul parfumat al florilor de salcâm: — Mie-mi plac oamenii bătrâni – îmi plac bărbaţii în vârstă… căci au suflet bun… Wang Lung se plecă spre ea şi murmură cu glasul plin de duioşie: — O fetiţă atât de mică, cum eşti tu, va trebui să aibă parte de un băiat tânăr şi zvelt – o fetiţă ca tine! În gând adăugă: Un băiat tânăr şi frumos, ca fiul meu! dar nu îndrăzni să-i repete aceste cuvinte cu glas ridicat, deoarece se temea că fata va începe să se gândească la el şi i-ar fi fost peste putinţă să îndure un astfel de chin. Dar fata îi răspunse: — Tinerii nu sunt cu suflet bun… pornirile lor sunt sălbatice. Auzindu-i glasul cum se ridică tremurând sfios de la picioarele lui, întinse braţele după ea şi ridicând-o cu blândeţe, o conduse în interiorul curţii lui. Iar după ce fapta fu desăvârşită, dragostea aceasta a lui la vârsta bătrâneţii, îl miră mai mult decât toate pornirile lui trupeşti de până acuma, căci cu toată dragostea ce o simţea faţă de Floare de Păr, nu o luase cu aceeaşi pornire năvalnică, cu care luase alte femei pe care le cunoscuse înainte de a o cunoaşte pe ea.
539
Nu o luă ca pe celelalte, ci întinse înduioşat braţele după ea şi se simţi înfiorat de adânca mulţumire ce i-o pricinuia apropierea trupului ei fraged, de trupul său îngreunat de vârstă; în timpul zilei era mulţumit să o vadă trecând şi săi simtă învălurarea uşoară a hainei trecând ca o dezmierdare pe lângă el, iar în timpul nopţii să-i audă respiraţia odihnei, când trupul ei sta întins în aşternut alături de al lui. Se mira el singur cum de dragostea în pragul bătrâneţii poate să fie atât de adâncă şi totuşi se mulţumeşte cu atât de puţin. Cât despre ea, fata aceasta nu cunoştea patimile trupului şi ţinea la el cum ar fi ţinut la un părinte, iar pentru el, Floare de Păr era de fapt mai mult un copil decât o femeie. Cele întâmplate între ei nu răsuflară numaidecât, deoarece Wang Lung nu pomeni nimănui nimic, şi la urma urmelor de ce să pomenească, de vreme ce el era stăpân în casa lui. Dar cea dintâi care băgă de seamă fu tocmai Cucu. Într-un rând văzu fata furişându-se tiptil din curtea lui Wang Lung, pe la revărsatul zorilor, şi oprind-o în cale, începu să râd, iar ochii ei de erete luciră de o lumină neaşteptată. — Ia te uită! Care va să zică Bătrânul nostru Stăpân a întinerit din nou! Wang Lung o auzi din odaia lui şi adunându-şi hainele
540
în grabă, şi le strânse în jurul trupului ieşi în curte şi începu să zâmbească viclean şi mândru, apoi murmură: — De, eu i-am spus să-şi aleagă unul tânăr, căci e mai bine, dar ea a preferat pe cel mai în vârstă. — Plăcută ştire pentru stăpâna mea, când îi voi spune, răspunse Cucu şi ochii îi sclipiră de înţelesuri. — Nu ştiu nici eu cum s-a întâmplat, adăugă Wang Lung cu sfială. N-aveam de gând să-mi mai aduc o soţie în casă. Dar lucrurile au venit mai mult de la sine. Dar când Cucu îi spuse: — Nu se poate ca stăpânei să nu-i spun ce s-a întâmplat, Wang Lung se sperie, căci mai mult decât de orice, se temea de furia lui Lotus, aşa că adăugă: — Dacă vrei, spune-i; dar dacă vei reuşi s-o faci să nu să supere, îţi voi da un pumn de arginţi pentru osteneala ta. Cucu îi făgădui şi plecă râzând şi clătinând din cap, iar Wang Lung se întoarse în curtea lui şi nu se mişcă de acolo până, când Cucu veni din nou la, el, ca să-i spună: — I-am spus tot, şi la început a fost destul de furioasă, până când i-am adus aminte că de multă vreme îşi doreşte un ceasornic dintre acelea străine, cum i-ai făgăduit; mai vrea un inel cu piatră de rubin, sau chiar o pereche, ca să aibă pentru amândouă mâinile; mai vrea şi alte lucruri pe care şi le doreşte demult şi spune că are nevoie de o altă
541
roabă care să ţină locul Floarei de Păr, căci fata asta nu trebuie să mai intre în casa ei şi nici tu să nu te mai apropii o bucată de vreme, căci vederea ta îi va face rău. Wang Lung îi făgădui cu dragă inimă, răspunzându-i: — Daţi-i tot ce cere, căci nu-mi pare rău de nimic. Era încântat că nu va trebui să se mai ducă să vadă pe Lotus, până când dorinţele îi vor fi împlinite şi-i va trece supărarea. Mai rămâneau cei trei feciori ai lui, dar se simţea grozav de ruşinat de ceea ce făcuse, cu toate că-şi repeta mereu în gând: „Cum adică, nu sunt eu stăpân în casa mea şi nu am dreptul să-mi iau o roabă în casă, când am plătit-o cu arginţii mei?” Se simţea ruşinat, dar în acelaşi timp era şi mândru, cum ar fi orice bărbat care se simte în putere, deşi ceilalţi nu se gândeau la el decât ca la un om în vârstă şi la un bunic. Prin urmare aşteptă ca feciorii să vină la el. Aceştia veniră câte unul şi separat, iar cel dintâi care veni, fu feciorul său al doilea. După ce intră în curtea părintelui său, începu să vorbească despre ţarină, despre recoltă şi despre arşiţa verii, din pricina căreia recolta anului acesta va fi numai a treia parte din ce a fost până acuma. Dar Wang Lung nu se mai gândea nici la ploile,
542
nici la seceta ce putea să-l lovească, deoarece dacă se întâmplă ca recolta unui an să fie slabă, ştia că mai are rezerve de arginţi rămase din recoltele anilor precedenţii; toată casa lui era plină de argint şi avea bani la negustorii de cereale din piaţă, bani daţi cu dobânzi mari în toate părţile de feciorul său al doilea, care avea grijă să încaseze veniturile la vreme, aşa că acuma nu se mai uita pe cer, să vadă cum aleargă norii. Dar cu toate acestea feciorul său al doilea continuă să vorbească mai despre una mai despre alta şi în vremea aceasta ochii îi fugeau pe ascuns prin toate colţurile casei, aşa că Wang Lung înţelese că încearcă să vadă urmele fetei, ca să se încredinţeze că ceea ce a auzit este adevărat. Chemă deci pe Floare de Păr care se ascunsese în odaia de dormit şi-i porunci: — Să aduci ceai, fetiţa, mea, şi să serveşti şi pe feciorul meu! Fata ieşi din odaie şi obrazul ei palid devenise trandafiriu şi umbla cu ochii plecaţi în pământ, pe picioruşele delicate, fără să facă niciun zgomot, iar feciorul al doilea se uita la ea mirat, ca şi când până acuma i-ar fi fost peste putinţă să creadă ceea ce-auzise. Totuşi nu zise nimic, ci vorbi înainte despre ţarină şi semănături, despre cutare dijmaş care la sfârşitul anului ar fi
543
trebuit schimbat, sau despre cutare altul care fumează opiu şi din pricina asta nu poate lucra pământul aşa cum ar trebui. Wang Lung întrebă pe feciorul său cum le merge copiilor săi, iar acesta îi spuse că sunt bolnavi de tuse măgărească, dar boala aceasta nu este grea, din pricină că acum zilele sunt foarte calde. Astfel stătură de vorbă împreună, în vreme ce-şi băură ceaiul, iar feciorul al doilea se uită bine la tot ce se putea vedea, şi după aceea plecă, lăsând pe Wang Lung mulţumit de vizita pe care i-o făcuse acest al doilea fecior al său. Pe urmă chiar înainte ca soarele să ajungă în crucea amiezii, se arătă feciorul său cel mai mare, bărbat înalt, şi frumos, mândru de anii bărbăţiei lui, aşa că Wang Lung rămase speriat de această mândrie şi la început nu îndrăzni să cheme pe Floare de Păr, ci aşteptă liniştit, fumându-şi luleaua. Feciorul său se aşeză pe scaun cu toată demnitatea şi întrebă de sănătatea părintelui său, aşa cum se cuvenea, şi despre mersul treburilor. Wang Lung se grăbi să-i răspundă foarte liniştit că se simte bine, apoi uitându-se la feciorul său, simţi că toată sfiala de până acuma i-a pierit. De la prima aruncătură de ochi băgă de seamă ce este cu adevărat acest fecior al său: un bărbat voinic şi elegant, care tremură de frica soţiei lui de la oraş şi mai mult decât orice, se teme că nu este de origine nobilă. Dar mândria
544
omului care toată viaţa a fost înfrăţit cu ţarina lui, trăia încă în sufletul lui Wang Lung şi uneori fără să-şi dea seama, ieşea la lumină cu toată puterea, chiar împotriva voinţei lui, aşa că nu se mai simţi sfios în faţa feciorului său, cum se simţise până acuma, nu ţinu seamă nici de frumuseţea lui, aşa că chemă numaidecât pe Floare de Păr. — Vino fetiţa mea, şi mai serveşte un ceai pentru alt fecior al meu! De astă dată apăru foarte rece şi liniştită, iar chipul ei prelung şi delicat era palid ca şi floarea al cărei nume îl purta. Intră cu privirile plecate în pământ şi după ce-i servi aşa cum i se poruncise, mişcându-se ca o umbră, prin odaie, ieşi din nou. Cei doi bărbaţi, nu ziseră nimic în timpul cât ea le turnă ceaiul, dar după ce plecă şi ridicară cupele la gură, Wang Lung se uită în ochii feciorului său şi văzu că aceştia străluceau de admiraţia caracteristică în cazurile când un bărbat pizmuieşte pe celălalt, dar încercă să-şi ascundă pizma. Îşi băură ceaiul şi feciorul spuse tatălui său cu glasul răguşit şi sugrumat: — Nu credeam că e adevărat ce mi s-a spus. — De ce să nu crezi? întrebă Wang Lung liniştit. Sunt doar în casa mea. Feciorul oftă şi după ce mai trecu o bucată de vreme
545
adăugă: — Eşti om bogat şi poţi face tot ce pofteşti. Apoi oftă din nou şi continuă: De, am ajuns să mă încredinţez că ar fi peste putinţă ca un bărbat să se mulţumească cu o singură femeie, căci vine vremea când… Tăcu, dar în privirile lui clipeau luminile caracteristice ale bărbatului care pizmuieşte pe aproapele său, chiar împotriva voinţei lui, aşa că uitându-se la el, Wang Lung făcea haz pe ascuns, deoarece cunoştea destul de bine pornirile trupeşti ale feciorului său şi prevedea că soţia lui, care era femeie de oraş, nu va mai putea să-l ţină multă vreme în frâu, căci într-o bună zi bărbatul acesta va începe să hoinărească din nou. Feciorul său cel mai mare însă nu mai zise nimic, ci plecă de la părintele său, cum pleacă omul, când în minte i se trezeşte un gând neaşteptat. Wang Lung rămase pufăind tihnit din lulea şi se simţea mulţumit, că deşi era om în vârstă, putea face tot ce pofteşte, fără să dea socoteală nimănui. Dar până să vină şi feciorul său cel mai mic, începu să se întunece. Wang Lung se aşezase în faţa mesei din tindă unde aprinseseră două făclii roşii, şi fuma liniştit, iar Floare de Păr se aşezase pe cealaltă parte a mesei, cu mâinile împreunate în poală. Din când în când ridica privi-
546
rea şi se uita la Wang Lung îndelung, fără niciun fel de cochetărie, ci cu naivitatea unui copil, iar el se uita întins la ea şi se simţea mândru de fapta lui. Apoi cu totul pe neaşteptate se pomeni că feciorul cel mai mic apare în faţa lui, răsărit din adâncul întunericului curţii, fără ca vreunul dintre ei să-l fi băgat de seamă că se apropie. Dar felul în care îl văzu că se opreşte în faţa lui, făcu pe Wang Lung să-şi aducă aminte, fără ca până acum să se fi gândit vreodată la aşa ceva, de o panteră pe care odinioară oamenii din satul lui o prinseseră undeva în munţi; fiara era legată în frânghii, dar totuşi sta îngrămădită, de parcă ar fi vrut să sară, şi ochii îi fulgerau cu scăpărări mierii, întocmai ca ochii flăcăului acestuia care se uita acuma la părintele său. Sprâncenele îi erau prea groase şi prea negre pentru vârsta lui şi văzu cum tremură, îngrădindu-se streaşină deasupra ochilor îndreptaţi spre el. Stătu un timp aşa, fără să zică nimic, apoi glasul flăcăului tremură stins şi plin de mustrare: — Acuma eu mă voi duce la armată… mă voi duce să mă fac ostaş… Dar nu se întoarse spre fată, ci se uita întins la părintele său şi Wang Lung care nu se speriase de feciorul său mai mare şi nici de feciorul său al doilea, se simţi pe neaşteptate cuprins de spaimă în faţa feciorului acestuia mai mic, la
547
care aproape nici nu se gândise până acuma, din ziua când se născuse. Încercă să spună ceva, dar când îşi scoase luleaua din gură şi vru să vorbească, glasul îi muri în gât şi rămăsese cu ochii holbaţi la feciorul său, care repeta mereu: — Acuma eu voi pleca… voi pleca departe… Apoi se întoarse repede şi se uită o dată la fată, iar ea ridică ochii şi se uită la el. În aceeaşi clipă trupul i se cutremură din creştet până în tălpi şi ridicând braţele îşi acoperi obrazul cu palmele mâinilor, ca să nu-l mai vadă. Cât ai clipi feciorul îşi desprinse privirile de pe obrazul ei, apoi făcu un salt şi dispăru din odaie, lăsând pe Wang Lung cu privirile îndreptate spre pătratul de lumină al uşii, tăiat în bezna de întuneric din curte, căci era noapte caldă de vară şi uşa era deschisă, dar nu mai putu vedea nimic şi împrejurul lui simţi cum prinde să se închege tăcerea. Într-un târziu se întoarse spre fată şi-i spuse cu glasul plin de umilinţă şi blândeţe, din care dispăruse orice urmă de mândrie, ca să facă loc unei nesfârşite tristeţi: — Sufletul meu, eu sunt prea bătrân pentru tine; ştiu foarte bine că sunt om bătrân, foarte bătrân. Fata îşi descoperi obrazul şi începu să plângă, cum n-o văzuse încă plângând până acuma niciodată: — Tinerii sunt atât de cruzi şi fără suflet – oamenii în
548
vârstă îmi plac mai mult decât tinerii. A doua zi, când se lumină de ziuă, feciorul cel mai mic al lui Wang Lung plecase demult, dar nimeni dintre oamenii casei nu ştia încotro s-a dus.
Capitolul XXXIV Întocmai cum se sting palele zilelor calde de toamnă, înainte de venirea iernii, tot atât de repede se stinse şi pâlpâirea dragostei lui Wang Lung faţă de Floare de Păr. Căldura, care-i încălzise sufletul, se domoli şi odată cu ea se stinse şi pornirea trupului, aşa că acuma, deşi ţinea la ea în dragostea lui nu mai era nicio patimă. Dar după ce stinsese pojarul dragostei, simţi cum începe să se urce în trupul său moleşeala vârstei şi-şi dădu seama că e om bătrân. Totuşi ţinea la ea şi era o mare mulţumire pentru el să o ştie în curtea lui, că-l slujeşte cu credinţă şi cu răbdare ce părea mai presus de înţelegerea unei femei de vârsta ei, aşa că se purta faţă de ea cu deosebită blândeţe şi pe măsură ce trecea vremea, dragostea lui faţă de ea devenea un fel de dragoste a unui părinte faţă de fiica lui. De dragul lui ea se purta frumos şi cu fata lui cea slabă de minte, aşa că într-o bună zi îi spuse ceva la ce se gândea
549
de vreme îndelungată: Wang Lung se gândise de multe ori, ce se va alege de fata asta care nu avea pe nimeni în lume afară de el şi prin urmare nimeni nu s-ar fi sinchisit, dacă mai trăieşte sau a murit demult; tocmai de aceea cumpărase de la o farmacie un pacheţel de buruieni veninoase pe care se gândise să i le amestece în mâncare, îndată ce va vedea că el însuşi va fi gata să moară. Totuşi se temea de planul acesta pe care-l născocise, mai mult decât de însăşi moartea lui şi de aceea simţi o mare mulţumire când văzu cu câtă credinţă îl slujeşte Floare de Păr. Astfel o chemă într-o zi lângă el şi-i spuse: — Nu am pe nimeni afară de tine, căruia să-i pot încredinţa pe fata aceasta a mea, după ce nu voi mai fi; ea va mai trăi multă vreme după moartea mea, căci fiind slabă de minte, nu se gândeşte la nimic şi nu are nici o grijă; nimic nu poate să o ucidă şi nici să o supere. Ştiu bine că după ce eu voi fi mort, nimeni nu-şi va mai aduce aminte de ea, să-i dea de mâncare, s-o ferească de ploi şi de gerul iernii, să o scoată la soare primăvara, aşa că s-ar putea să o şi alunge din casă – tocmai pe ea care toată viaţa a fost îngrijită de maică-sa şi de mine. M-am gândit să-i las o poartă de scăpare şi pe aceasta o păstrez în pachetul ce ţi-l dau acuma; în ziua când eu voi muri, după ce mă vor aşeza în sicriu, să amesteci buruienile acestea în orezul ei, ca să-l
550
mănânce şi să mă poată urma acolo unde voi fi eu. În felul acesta ştiu că mă voi putea odihni netulburat. Dar Floare de Păr se îngrozi văzând pachetul ce-i ţinea în mână şi-i răspunse cu glasul tărăgănat, cum avea obiceiul: — Eu nu sunt în stare să ucid nicio muscă, prin urmare cum aş putea să-i ridic viaţa? Nu, stăpâne, dar să ştii ca o voi lua în grija mea, pentru că tu ai fost bun cu mine – mai bun decât oricare în viaţa mea, şi singurul om care s-a purtat bine cu mine. Wang Lung se simţi atât de mişcat, încât îi venea să plângă, deoarece până acum nu-i spusese nimeni astfel de vorbe şi-şi simţi inima tresărind de mulţumire, spunându-i. — Totuşi fetiţa mea, ia acest pachet, deoarece n-am pe nimeni în care să pot avea aceeaşi încredere pe care o am în tine, căci să nu uiţi că într-o bună zi va trebui să mori şi tu – cu toate că n-ar trebui să-ţi spun astfel de vorbe – iar după tine nu va mai fi nimeni, nimeni în lume, căci nurorile mele sunt prea ocupate cu certurile şi copiii lor, iar feciorii mei sunt bărbaţi şi nu se pot gândi la astfel de lucruri. Înţelegând tâlcul vorbelor lui, Floare de Păr primi pachetul, fără să mai zică nimic, iar Wang Lung ştia că poate avea toată încrederea într-însa şi se simţi împăcat cu gân-
551
dul că soarta fetei lui era acuma pecetluită. După întâmplarea asta Wang Lung se simţi tot mai mult copleşit de greutatea anilor lui şi trăia mai mult singur, cu fata lui cea slabă de minte şi cu Floare de Păr. Uneori se trezea din adâncul moleşelii lui şi uitându-se la Floare de Păr îi spunea, cu glasul tremurat de păreri de rău: — Fetiţa mea, viaţa pe care o duci în curtea aceasta este prea liniştită pentru o fata ca tine. Dar ea îi răspundea întotdeauna cu recunoştinţă şi blândeţe. — E viaţă liniştită şi ferită de griji. Uneori se întâmpla ca el să-i spună: — Eu sunt prea bătrân pentru tine şi pornirile mele nu sunt altceva decât spuză sub cenuşă. Dar ea îi răspundea întotdeauna cu aceeaşi emoţie recunoscătoare: — Eşti bun cu mine şi eu nu cer unui bărbat niciodată mai mult decât atâta. Într-un rând când o auzi răspunzându-i în felul acesta, Wang Lung se simţi îndemnat s-o întrebe. — Ce s-a întâmplat în anii copilăriei tale plăpânde, ca să te facă să te temi atât de mult de bărbaţi? Uitându-se la ea, ca s-o vadă ce-i va răspunde, băgă de seamă că în ochii ei se aprind lumini de spaimă
552
acoperindu-şi faţa cu mâinile, îi spuse în şoaptă: — Urăsc pe toţi bărbaţii, afară de tine – toată viaţa i-am urât; până şi pe tatăl meu care m-a vândut. N-am auzit despre ei decât lucruri rele şi tocmai de aceea îi urăsc pe toţi. Wang Lung se uită la ea mirat: — Eu credeam că în curţile mele ai trăit până acuma liniştită şi mulţumită. — Mi-e sufletul plin de scârbă, adăugă ea întorcând privirea în altă parte. Mă cutremur de scârbă şi-i urăsc fără alegere. Nu pot suferi bărbaţii tineri. Altceva nu-i spuse, aşa că stătu şi se gândi ce s-a putut întâmpla cu fata aceasta; poate Lotus îi împuiase capul cu ororile prin care trecuse sau poate o înspăimântase Cucu, spunându-i vorbe neruşinate, sau poate i se întâmplase ceva despre care nimeni nu aflase nimic şi nici ea nu voia să-i spună, ori cine ştie ce putea să fie în viaţă ei! Oftă şi renunţă s-o mai întrebe ceva, căci, mai presus de orice, dorea acuma liniştea, că să poată să-şi petreacă viaţa tihnit, lângă aceste două fiinţe dragi. Astfel îşi petrecea Wang Lung viaţa şi moleşeala vârstei îl copleşea din zi în zi şi din an în an tot mai mult; dormea la soare cum dormise odinioară şi părintele său şi se gân-
553
dea că viaţa lui e acum pe sfârşite şi se simţea mulţumit de tot ce a făcut. Uneori, dar foarte rar, trecea în curţile de alături, dar şi mai rar se ducea la Lotus, care nu pomenea niciodată de femeia pe care şi-o luase, ci-l primea destul de curtenitoare, căci acuma îmbătrânise şi ea şi se simţea mulţumită de hrana şi băuturile ei preferate, dar mai ales de arginţii pe care-i primea, de câte ori avea nevoie. Ea şi Cucu trăiau acuma alături, după anii îndelungaţi petrecuţi împreună, dar nu ca stăpână şi slujitoare, ci ca două prietene; vorbeau de una de alta, dar mai ales despre zilele din tinereţe pe care şi le petrecuseră împreună cu bărbaţii şi şopteau despre întâmplări care nu pot fi povestite în gura mare, apoi mâncau şi beau şi se culcau, ca după ce se trezeau, să înceapă din nou să clevetească, înainte de a începe să mănânce şi să bea. Când rareori se întâmplă ca Wang Lung să intre în curţile feciorilor săi, îl tratau cu toată bună-cuviinţa şi-i aduceau ceai, iar el cerea să-şi aducă nepotul cel mai mic pentru ca să-l vadă şi întreba mereu căci uita foarte uşor ce-i spuneau: — Câţi nepoţi am eu acuma? Cei de faţă îi răspundeau numaidecât. — Unsprezece feciori şi opt fete, cu totul.
554
Wang începea să râdă încetişor şi-şi făcea socoteala: — Câte doi în fiecare an, aşa că, bănuiesc câţi trebuie să fie, nu-i aşa. Pe urmă întârzia câteva clipe, uitându-se la copiii adunaţi roată împrejurul lui. Nepoţii săi erau flăcăiaşi înalţi şi frumoşi, aşa că uitându-se la ei cum arată, începea să murmure cu glasul stins: — Cel de colo arată ca bunicul său, acesta e negustorul Liu, pe vremea când era şi el mic. Iar acesta de lângă mine arată cum eram eu în tinereţe. Pe urmă îi întreba: — La şcoală mergeţi toţi? — Da, bunicule, răspundeau copiii în cor. — Învăţaţi din cele Patru Cărţi? întreba el din nou. Copiii începeau să râdă şi priveau de sus pe bătrânul din faţa lor, apoi îi răspundeau: — Nu bunicule, astăzi nimeni nu mai învaţă cele Patru Cărţi, de când cu revoluţia. Bătrânul rămânea îngândurat, apoi murmura: — Da, adevărat, am auzit şi eu de o revoluţie, dar am avut prea multe treburi în viaţa mea, aşa că nu m-am gândit ce poate să fie. Pe mine nu m-a atras niciodată altceva, decât gândul ţarinei mele. Tinerii zâmbeau cu superioritate, iar Wang Lung se rid i-
555
ca şi pleca, deoarece vedea că în curţile feciorilor săi el nu este altceva decât un oaspete. După ce mai trecu o bucată de vreme, nu se mai duse nici să vadă pe feciorii săi, ci întreba uneori pe Cucu: — Ia spune, cele două nurori ale mele s-au mai liniştit, după atâţia ani de ciorovăială? Cucu se aşeza pe podmol în faţa lui şi răspundea: — Ele două? S-au liniştit ca două pisici care se scuipă una pe alta. Dar după cât am băgat de seamă, feciorul tău cel mai mare a început să se plictisească, de nazurile soţiei sale şi de poftele nesăbuite pe care nu şi le mai înfrânează – e o femeie prea năzuroasă pentru un bărbat, căci nu vorbeşte decât despre felul în care a trăit în casa părinţilor ei, aşa că bărbatul se satură repede de ea. Se spune că el îşi va aduce în casă a doua soţie. Se mai spunea că se duce foarte adeseori la ceainăriile din oraş. — Ce tot vorbeşti! se miră Wang Lung. Dar înainte de a se gândi mai cu dinadinsul la ceea ce auzise, afacerea asta nu-l mai interesă şi începu să se gândească la ceaiul care-l aştepta şi la vântul răcoros de primăvară care-i înfiora spatele. Într-un rând întrebă pe Cucu: — Ai auzit ceva despre feciorul meu cel mai tânăr, de locurile pe unde pribegeşte de atâta amar de vreme?
556
Cucu îi răspundea fără să clipească, deoarece în curţile acestea ar fi fost peste putinţă să se întâmple ceva fără ca ea să ştie: — De, el n-a trimis până acuma nici o scrisoare, dar din când în când mai pică cineva din partea de miazăzi, şi se spune despre el că ar fi dregător în armată, dar destul de mare în ceea ce pe acolo se numeşte revoluţie; ce fel de dregător este anume, eu n-am de unde şti, dar îmi dau eu socoteala, că pe acolo treaba asta o fi un fel de negoţ, cum nu se pomeneşte încă în părţile noastre Şi Wang Lung se mira din nou de vorbele ei. Poate s-ar fi gândit mai îndelung la afacerea asta, dar începuse să se însereze şi simţi că-l dor încheieturile, din pricina aerului umed şi rece de după apusul soarelui. Gândurile lui însă alergau acuma slobode şi nu mai avea puterea să şi le oprească asupra unui singur lucru. Afară de asta trupul său îmbătrânit simţea acuma mult mai stăruitoare nevoia de hrană şi ceai fierbinte, decât înainte de asta. Dar în timpul nopţii, când îşi simţea trupul îngheţat, Floare de Păr îşi lipea trupul ei plăpând şi tânăr de trupul lui fă ră vlagă, aşa că rămânea mulţumit când o simţea caldă în aşternutul său. Astfel primăvara începea să se apropie tot mai mult şi în mod tulbure, poate mult mai tulbure decât în lungul anilor
557
ce trecuseră, începu să-şi dea şi el seama de apropierea ei. În sufletul său însă trăia şi acuma cu aceeaşi putere dragostea faţă de ţarina lui. O părăsise şi se mutase în casa de la oraş, căci astăzi era om cu avere. Dar rădăcinile lui erau înfipte adânc în pământul acestei ţarine şi cu toate că luni de-a rândul nu-şi mai aducea aminte de ea, de fiecare dată când se apropia primăvara, trebuia sa iasă numaidecât în largul holdelor; astăzi cu toate că nu mai era în stare să ţină coarnele plugului şi nici să facă niciun fel de muncă în ţarină, ci doar să se uite la alţii cum ară, el totuşi simţea că trebuie să iasă în ţarină, aşa că pleca de acasă. Uneori lua cu el câte o slujitoare şi aşternutul aşa că dormea din nou în casa lui cea veche de lut şi se întindea în patul în care se născuseră copiii lui şi în care murise O-lan. După ce se trezea în zorii zilei, ieşea din casă şi cu mâinile tremurânde, rupea o nuia de salcie plină de boboci sau o ramură încărcată de floare din piersicii ţarinei şi umbla toată ziua cu ele în mână, cutreierând holdele. Astfel în timpul unei zile de la sfârşitul primăverii se plimbă în lungul ţarinei lui şi ajunse la un partal de pământ îngrădit pe vârful unei coline, unde îşi îngropase morţii. Se opri tremurând, sprijinindu-se în toiag, şi-şi aduse aminte de toţi cei aduşi aici. În clipa aceasta pe ei îi vedea mult mai limpede decât pe feciorii săi cu care trăia în aceeaşi
558
casă, mult mai limpede decât pe oricare dintre ai lui, afară de fata cea slabă de minte şi de Floare de Păr. Gândurile i se întorceau înapoi, în fundul anilor care trecuseră şi-şi aducea aminte de tot ce s-a întâmplat până şi de fata lui cea mai mică, despre care de multă vreme nu mai auzise vorbindu-se nimic; o vedea fetiţă mică şi frumoasă în casa lui de aici, cu buzele subţirele şi roşii ca un firicel de mătase – şi simţea că pentru fata aceasta el era ca şi morţii de la picioarele lui. Sta adâncit în gânduri şi murmura: „În curând îmi va veni şi mie rândul”. Intră apoi între pereţii de pământ ai cimitirului şi cercetă de aproape locul unde se va odihni el însuşi – ceva mai jos de mormântul părintelui şi al unchiului său dincolo de mormântul lui Ching şi aproape de O-lan. Se uită îndelung la palma de pământ în care va zăcea şi se vedea pe sine întors şi înfrăţit pentru vecie cu pământul ţarinei lui. Apoi murmură printre dinţi: „Va trebui să mă îngrijesc de sicriu”. Încercă să ţină strâns gândul acesta în mintea lui, fără săi scape, apoi după ce se întoarse în oraş, trimise după feciorul săi cel mai mare şi începu: — Vreau să-ţi spun ceva, zise el. — Haide, spune, căci sunt lângă tine, răspunse feciorul său.
559
Dar când vru să înceapă, Wang Lung îşi dădu seama că a uitat ce vrusese să-i spună şi ochii i se umplură de lacrimi, căci până în clipa din urmă păstrase în minte gândul care acuma se destrămase, de parcă l-ar fi luat vântul. Chemă pe Floare de Păr şi-i spuse: — Spune-mi fetiţo, ce aveam de gând să fac acuma? Floare de Păr îl întrebă cu blândeţe: — Pe unde ai umblat astăzi? — Am ieşit în ţarină, răspunse Wang Lung, şi rămase cu ochii aţintiţi la ea. Femeia îl întrebă din nou, tot atât de blândă: — În ce parte a ţarinei? În aceeaşi clipă simţi că gândul rătăcit i s-a furişat din nou în minte şi începu să râdă cu ochii umezi. — Aşa, acuma mi-am adus aminte. Iată, fiule, că mi-am ales locul unde să fiu îngropat; ceva mai jos de părintele şi fratele lui. Dincolo de maică-ta şi aproape de Ching, dar înainte de a muri, aş vrea să-mi văd sicriul. Feciorul cel mai mare al lui Wang Lung protestă cu glas tare şi cum se cuvenea într-o astfel de împrejurare, când auzea pe părintele său vorbind despre moarte: — Tată, nu întrebuinţa astfel de vorbe, dar cu toate acestea să ştii că voi face aşa cum îmi porunceşti. Astfel feciorul său se duse şi-i cumpără un sicriu sculp-
560
tat, din lemn aromatic, făcut dintr-un singur trunchi, cum e obiceiul să îngroape morţii, fără să mai întrebuinţeze altceva, căci lemnul acesta durează tot atâta cât durează fierul şi nu putrezeşte înainte de a putrezi oasele omeneşti, aşa că Wang Lung rămase mulţumit când îl văzu. Sicriul acesta îl băgă în odaia lui şi se uita în fiecare zi la el. Apoi cu totul pe neaşteptate îi trecu ceva prin minte şi le spuse: — Aş vrea să-mi duceţi sicriul acesta în casa mea de lut, unde vreau să-mi trăiesc puţinele zile ce mi-au mai rămas înainte de a muri. Văzând că aceasta este dorinţa lui, îi făcură pe voie şi Wang Lung se întoarse în casa lui de la ţară, împreună cu Floare de Păr şi fata cea slabă de minte şi toţi slujitorii de care aveau nevoie; astfel îşi alese din nou sălaş în casa lui de lut, iar casa din oraş o lăsă în seama familiei pe care o întemeiase. Primăvara trecu şi se făcu vară, trecu şi secerişul şi ven iră zilele călduţe ale toamnei, iar Wang Lung sta la soare, în acelaşi loc unde stătuse şi părintele său, la picioarele zidului casei sale. Acuma nu se mai gândea la nimic, decât la mâncare, la băutură şi la ţarina lui. Dar când îşi aducea aminte de holdele lui, nu se mai întreba niciodată ce rod îi
561
vor aduce, sau ce sămânţă vor semăna; nu se gândea decât la ţarină, fără nimic altceva şi uneori se oprea pe câte un răzor şi aduna în palmă un bruş de pământ pe care-l ţinea strâns şi i se părea să-l simte cum tresare de viaţă între degetele lui. Se simţea împăcat ţinând pământul în palmă şi se gândea la el cu drag, aducându-şi aminte de sicriul din odaia lui, iar pământul răbdător al ţarinei lui, îl aştepta, fără să se grăbească, până în ziua când îi va sosi ceasul să se înfrăţească pentru totdeauna cu el. Feciorii lui erau destul de curtenitori faţă de el şi veneau în fiecare zi să-l vadă; sau cel mult o dată la două zile, şi-i trimiteau tot felul de mâncări alese, ca pentru un om înaintat în vârstă, dar el prefera să mănânce o strachină de cir fierbinte, cum mâncase odinioară şi părintele său. Uneori se întâmpla să se plângă împotriva feciorilor lui, când vedea că nu vin în fiecare zi la el şi spunea Floarei de Păr, care sta nemişcată lângă el: — Dar ce treabă atât de grabnică or fi având, de nu vin la mine? Floare de Păr încerca să-l îmbuneze: — Feciorii tăi sunt în floarea vieţii şi au multe treburi; cel mai mare a fost numit dregător în oraş, împreună cu ceilalţi fruntaşi, şi şi-a mai luat o soţie; al doilea fecior al tău a început acuma negoţ de cereale pe socoteala lui.
562
Wang Lung asculta vorbele ei, dar nu era în stare să le înţeleagă pe toate şi-şi uita de ele, îndată ce începea să se gândească la ţarina lui. Dar într-o zi toate începură să se limpezească împrejurul lui. Asta se întâmplă în ziua când amândoi feciorii veniră să-l vadă şi după ce-l salutară cu toată cuviinţa, ieşiră să cerceteze casa şi holdele din ţarină. Wang Lung mergea după ei în tăcere, iar când ei doi se opreau în loc, moşneagul se apropia încet de ei, fără să-l audă şi fără să-i simtă toiagul lovind în pământul afânat, aşa că putu auzi, pe feciorul său al doilea spunând cu glasul piţigăiat: — Holda aceasta şi cea de acolo o vom vinde, iar banii îi vom împărţi între noi pe din două; partea ta o voi da cu dobândă, căci acuma de când avem cale ferată, pot expedia orezul până pe ţărmul mării şi… Dar moşneagul nu auzi decât „vom vinde” şi nu se putu stăpâni să nu zbiere la ei cu glasul înecat de revoltă: — Feciori netrebnici şi trândavi… vreţi să vindeţi pământul ţarinei mele? dar glasul i se înecă şi ar fi căzut grămada, dacă nu l-ar fi sprijinit feciorii săi care îl văzură că a început să plângă! — Nu tată, nu vom vinde pământul… — Asta înseamnă că familia noastră se va stinge dacă
563
începeţi să vindeţi pământul din ţarină, îngână el cu glasul înecat de durere. Din pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce – dacă veţi păstra pământul ce vi l-am agonisit, veţi putea lua pământul, în vreme de foamete când ţara este călcată de tâlharii care coboară din munţi şi pradă şi pârjolesc totul în calea lor… Lacrimile se uscară pe obrazul lui îmbătrânit şi lăsară dâre sărate. Apoi se plecă şi luând în palmă un bulgăre de humă se uită la ei şi adăugă: — Dacă veţi vinde ţarina, să ştiţi ca acesta va fi sfârşitul vostru. Cei doi feciori ai lui îl ţineau de subţioară, fiecare din câte o parte, iar el ţinea strâns în palmă bruşul fierbinte de pământ afânat. Amândoi încercau să-l îmbuneze, spunându-i fără încetare: — Fii liniştit tată, căci nu vom vinde pământul ţarinei tale. Dar în vreme ce-i spuneau vorbele acestea, privirile lor se întâlniră pe deasupra creştetului părintelui lor şi începură amândoi să zâmbească.
564
565
Pearl S. Buck
Volumul II F ECIORII Traducere de JUL. GIURGEA
EDITURA TRIBUNA CRAIOVA – 1993
566
————————————————— Îngrijirea ediţiei: VALERIU CÎMPEANU Coperta de ŞTEFAN BRĂDICEANU ————————————————— Versiunea românească a acestei cărţi a fost făcută din originalul în limba engleză al trilogiei NOUSE OF EARTH de Pearl S. Buck, apărut în editura Grosset & Dunlap, Inc., New York, 1931. —————————————————
567
———————————————— Corectură [V1.0]: august 2015 Corectură [V2.0]: noiembrie 2015 Corectură [V3.0]: decembrie 2015 ————————————————
568
Capitolul I Wang Lung trăgea să moară. Sta întins în casa lui mică şi întunecoasă, casa de lut din mijlocul ţarinei sale, în aceeaşi odaie în care-şi petrecuse tinereţea şi în acelaşi pat pe care-l întrebuinţase în noaptea de nuntă. Odaia era mai mică decât o bucătărie din casa cea mare de la oraş, care era tot a lui şi unde trăiau feciorii săi, împreună cu copiii lor. Dar se simţea mulţumit că va putea muri – de vreme ce într-o bună zi tot trebuia să moară – aici, în mijlocul holdelor lui, în casa aceasta veche a înaintaşilor săi, în odaia aceasta simplă, cu mesele şi laviţele nevopsite, în patul acesta cu perdele de pânză albastră. Dar Wang Lung presimţea că moartea se apropie şi se uita la cei doi feciori care stăteau lângă patul lui, şi ştia că ei aşteaptă acum ca el să moară, căci îi sosise ceasul. Aduseseră doctori vestiţi de la oraş şi aceştia veniseră cu acele lor şi cu legăturile de buruieni, dar după ce-i pipăiseră pulsul şi-i cercetaseră limba, îşi adunară buruienile aduse şi se pregătiră de plecare, spunând: — E bărbat înaintat în vârstă şi nimeni nu va fi în stare să oprească în drum moartea care i-a fost dinainte hărăzită.
569
Pe urmă auzi pe cei doi feciori ai săi şoptind între ei, căci veniseră să stea împreună cu el în casa aceasta de lut, până când va muri, şi crezând că a adormit – deşi el îi auzea ce vorbesc – auzi pe unul dintre ei spunând cu glas înăbuşit: — Va trebui să trimitem vorbă spre miazăzi, feciorului al treilea, care este fratele nostru. — Da, răspunse al doilea fecior, dar va trebui să trim item vorbă fără întârziere, căci nu se ştie ce părţi de lume pribegeşte şi în slujba cărui general o fi acuma. Auzind vorbele lor, Wang Lung înţelese că feciorii lui se pregătesc de înmormântare. În apropierea patului său era sicriul cumpărat de feciorii săi pe care-l aduseseră în odaia aceasta, ca să se simtă mulţumit, de câte ori se va uita la el. Era un sicriu uriaş, făcut dintr-un singur trunchi de lemn de tisă şi umplea toată odaia, aşa că cei care intrau şi ieşeau de la el, trebuia să-l ocolească, şi să-şi facă loc cu multă băgare de seamă, ca să poată trece. Sicriul acesta costase aproape şase sute de arginţi, dar de astă dată nici chiar feciorului al doilea nu-i păruse rău de banii cheltuiţi, deşi banii care treceau prin mâna lui ieşeau cu atâta încetineală, încât numai rareori se întâmpla să iasă ceva mai mult decât a intrat. Nu
570
le păruse rău de banii plătiţi, căci vedeau că părintele lor este mulţumit şi din când în când, dacă se întâmpla să se simtă în stare, Wang Lung întindea braţul slăbit şi galben, şi pipăia cu palma lemnul negru şi lustruit. Pe dinăuntru mai era un sicriu, lucitor şi galben ca o bucată de satin, iar sicriul acesta se potrivea în cel din afară, întocmai cum se potriveşte sufletul în trupul unui om. Sicriul era anume făcut, să fie mângâierea celui căruia îi este hărăzit. Dar cu toate acestea Wang Lung nu reuşi să treacă pragul morţii tot atât de uşor, cum se întâmplase odinioară cu părintele său. Adevărat este că sufletul său fusese gata săşi ia zborul, cel puţin de şase ori la rând până acuma, dar de fiecare dată trupul său vânjos, deşi îmbătrânit, se împotrivise să rămână singur, la capătul zilelor ce-i fuseseră hărăzite, şi de fiecare dată când simţea că a început lupta între trupul şi sufletul său, Wang Lung rămânea înspăimântat de slăbiciunea ce o simţea după aceea în adâncul fiinţei sale. Toată viaţa lui fusese mult mai vânjos trupeşte decât sufleteşte şi în tinereţea lui fremătase biciuit de pornirile trupului acestuia, aşa că nu-i venea să-l părăsească, şi de câte ori se întâmpla să simtă că sufletul său ar vrea să se furişeze dintr-însul, se înspăimânta şi începea să strige cu glasul sugrumat şi fără cuvinte, întocmai ca un copil când începe să plângă de frică.
571
De fiecare dată când începea să strige în felul acesta, tânăra lui ibovnică, Floare de Păr, care zi şi noapte nu se mişca de lângă el, întindea braţul şi-i mângâia mâna slăbită cu mâna ei tânără, iar cei doi feciori se apropiau şi încercau să-l liniştească, povestindu-i înmormântarea pompoasă pe care i-o vor face şi înşirându-i toate amănuntele ceremoniei ce plănuiseră. Feciorul cel mai mare îşi pleca trupul uriaş, îmbrăcat în haine de satin, peste trupul chircit al moşneagului, care trăgea să moară şi-i striga la ureche: — Vom avea un cortegiu de îngropare mai lung de un kilometru, iar noi feciorii vom fi de faţă, şi te vom jeli, împreună cu soţiile tale care te vor plânge şi te vor jeli şi ele; feciorii şi nepoţii tăi vor fi îmbrăcaţi în haine albe de cânepă, în semn de respect faţă de tine şi după carul tău mortuar vor veni toţi oamenii din sat şi dijmaşii din ţarina ta. În frunte va merge litiera cu sufletul tău şi într-însul va fi portretul pe care l-am poruncit unui artist, iar după el va veni sicriul tău măreţ în care vei dormi ca un împărat în hainele cele noi care te aşteaptă; am poruncit să se aducă învelitori roşii de mătase, brodate cu fir de aur, pentru a acoperi sicriul tău, când îl vor duce pe străzi, în vederea tuturora. În felul acesta striga, până când se aprindea la faţă şi i se tăia răsuflarea, căci feciorul cel mai mare era bărbat gras şi
572
greoi în mişcări; iar după ce-şi îndrepta mijlocul şi începea să răsufle mai uşurat, începea al doilea fecior ca să depene povestea, de unde o lăsase fratele său. Acesta era bărbat mic de statură, galben la faţă şi viclean în vorbă, cu glas piţigăiat şi stins care-i ieşea mai mult pe nas decât pe gură: — Vor veni şi preoţii care vor petrece sufletul tău cu cântece în drumul spre rai, vor veni bocitorii şi cei care te vor coborî în groapă, îmbrăcaţi în haine roşii şi haine galbene, care vor purta obiectele de care vei avea trebuinţă, după ce vei coborî în lumea umbrelor. În tindă avem două căsuţe, una de hârtie, alta de trestie, care aşteaptă gata şi una este făcută pe potriva casei acesteia de aci, iar cealaltă pe potriva casei din oraş, şi căsuţele acestea sunt pline de mobile, de slujitori şi roabe; mai ai o litieră şi un cal de călărie şi tot ce-ţi lipseşte. Căsuţele acestea sunt atât de bine făcute şi feluritele forme de hârtie întrebuinţată mă fac să cred că după ce le vom arde în faţa mormântului tău ar fi peste putinţă să se mai găsească o umbră atât de bine înzestrată ca a ta; toate acestea vor urma cortegiul mortuar, ca să le vadă lumea şi ne rugăm cu toţii, ca să avem parte de o zi prielnică la înmormântarea ta. Moşneagul păru încântat de vorbele lor şi îngână cu greutate: — Cred că tot oraşul va fi de faţă!…
573
— Tot oraşul… fireşte, se grăbi să răspundă feciorul său cel mai mare şi făcu un gest larg cu mâna lui palidă şi catifelată. Pe fiecare parte a străzilor oamenii vor sta înşiraţi, ca să te vadă când vei trece, căci o astfel de înmormântare nu s-a mai pomenit, da, aşa ceva n-a mai fost din vremea zilelor de strălucire ale Casei Hwang. — Aaah!... gemu Wang Lung şi se simţi împăcat, aşa căşi uită din nou să mai moară şi aţipi uşor, cum i se întâmpla adeseori în timpul zăcerii. Dar nici îmbunarea aceasta nu se putea să ţină o veşnicie, aşa că în zorii zilei a şasea de când trăgea să moară, veni şi ceasul când chinurile lui se sfârşiră. Cei doi feciori se plictisiră să mai aştepte ceasul morţii lui, căci nu erau obişnuiţi să trăiască într-o casă atât de mică şi de înghesuită, cum era aceasta în care nu mai intraseră din anii tinereţii lor. Simţindu-se osteniţi de aşteptarea îndelungată a morţii ce nu mai sosea, trecuseră să se culce în casele din curtea interioară, pe care le clădise pentru Lotus, în vremea când îşi adusese în casă cea dintâi ibovnică din anii lui de tinereţe. Spuseseră Floarei de Păr pe înserat că ei se duc să se culce, dar să vină să-i trezească numaidecât, dacă se va întâmpla ca părintele lor să intre din nou în chinurile morţii. Întins pe patul care odinioară lui Wang Lung i se păruse atât de bun şi în care îşi legănase dragostea lui,
574
feciorul cel mai mare se zvârcolea şi spunea că aşternutul e tare şi gloduros, din pricină că de multă vreme n-a mai fost scărmănat: se simţea nemulţumit, şi din pricină că odaia era întunecoasă şi aerul înăbuşitor, căci uşile erau închise, fiind abia început de primăvară. După ce mai stăteau câteva clipe, adormi adânc şi respiraţia lui greoaie se auzea în toată casa. Al doilea fecior al lui Wang Lung se întinse pe un mindir de bambus şi adormi numaidecât, cum ar fi adormit o pisică în faţa vetrei. Floare de Păr însă nu dormi toată noaptea. Se aşezase pe un scaun de trestie de bambus care era atât de scund încât obrazul ei ajungea foarte aproape de obrazul moşneagului; toată noaptea nu se mişcă de lângă el ci-i ţinu mâna uscată şi fără putere între palmele ei catifelate. Era atât de tânără, încât putea să treacă drept fiică a lui Wang Lung, dar cu toate acestea nu părea deloc tânără, deoarece pe obrazul ei se săpase o expresie stranie de îndelungă răbdare şi tot ce făcea era făcut cu răbdarea şi grija care nu fac parte din obiceiurile tinereţii. Stătea lângă moşneagul acesta care fusese atât de bun cu ea, care-i fusese mai mult decât un tată şi o îngrijise cu mai multă dragoste decât oricine, dar de plâns nu plânse. Îi urmări ceasuri de-a rândul trăsăturile obrazului încremenit de somnul adânc şi liniştit, poate tot atât de adânc ca şi liniştea morţii.
575
Apoi cu totul pe neaşteptate, la ceasurile cele dintâi după miezul nopţii, când noaptea e mai neagră decât de obicei, înainte de a se revărsa de ziuă, Wang Lung deschise ochii, dar se simţea atât de slăbit, încât îi venea să creadă că sufletul plecase de mult din trupul său. Rotindu-şi privirea în largul odăii, văzu pe Floare de Păr, lângă el. Era atât de slăbit, încât se înspăimântă şi glasul lui uşor ca o fluturare se auzi murmurând cu greutate: — Fetiţa mea… se poate ca asta să fie… moartea? Îl văzu cât este de speriat şi răspunse liniştită şi cu glasul domol, cum avea obiceiul întotdeauna: — Nu, stăpâne… da de unde… acum eşti mult mai bine, asta nu e moartea! — Eşti încredinţată că aşa trebuie să fie? murmură el din nou şi cu glasul mai liniştit, întorcând ochii sticloşi spre ea. Floare de Păr înţelese ce va urma după asta şi-şi simţi inima cum începe să i se bată în salturi repezi, apoi se ridică de pe scăunel şi aplecându-se asupra lui, îi răspunse cu glasul tot atât de blând şi de liniştit: — Stăpâne, te-am amăgit eu vreodată? Nu vezi că-ţi ţin mâna în palmele mele şi o simt fierbinte şi plină de putere – cred că pe măsură ce trec clipele, începi să te faci tot mai bine. Nu trebuie să te sperii, stăpâne – nu te teme de nimic
576
– începi să te reculegi… acum eşti mult mai bine… Încerca în toate chipurile să-l liniştească şi-i repeta mereu că arată mult mai bine, ţinându-l strâns de mâna înfierbântată, iar el se uita la ea zâmbind şi în timpul acesta ochii începură să i se împăienjenească, buzele îi încremeniră şi parcă încercă să-i înţeleagă glasul limpede care se auzea totuşi foarte depărtat în urma lui. Văzându-l că acuma trage să moară, se plecă şi mai adânc asupra lui, iar glasul ei calm se ridică limpede, ca s-o poată auzi: — Acum arăţi mai bine… mult mai bine! Aceasta nu e moartea, stăpâne… nu se poate să fie moartea. În felul acesta încerca să-l îmbărbăteze, dar cu toate că la auzul glasului ei inima mai zvâcni de câteva ori, totuşi muri. Dar nu putu muri liniştit. Cu toate vorbele de îmbărbătare, când sufletul se desprinse din trupul lui, trupul acesta uscat de vârstă tresări cu putere, ca şi când ar fi fost cutremurat de furie, iar mâinile şi picioarele lui mai zvâcniră o dată, repezite atât de vajnic, încât mâna lui ciolănoasă se ridică în sus şi în cădere lovi peste obraz pe Floare de Păr care sta plecată asupra lui. Lovitura fu atât de neaşteptată încât Floare de Păr îşi duse numaidecât mâna la obraz şi murmură: — Stăpâne, aceasta este cea dintâi lovitură pe care am primit-o de la tine!
577
Dar el nu-i mai răspunse. Coborând privirea îl văzu îngrămădit de-a curmezişul patului şi-i simţi ultima respiraţie tresărind uşoară în jurul buzelor, apoi nu se mai mişcă. Cu gesturi domoale îi întinse mâinile şi picioarele, apoi netezi păturile în jurul lui. Cu degetele delicate îi închise ochii care acuma nu mai puteau vedea, apoi se opri şi se uită o clipă la zâmbetul care parcă-i mai juca şi acuma împrejurul buzelor, aşa cum îl văzuse că apare când îi spusese că nu va muri. După ce îndeplini toate acestea, se gândi că va trebui să se ducă şi să cheme pe feciorii lui. Dar se aşeză din nou pe scăunelul din faţa patului. Ştia că va trebui să-i cheme. Dar îi luă mâna cu care o lovise peste obraz şi ţinând-o în palmele fierbinţi, se plecă asupra ei şi plânse în tăcere, cât mai putea plânge fără să o vadă nimeni. Femeia aceasta avea un suflet straniu, întristat prin însăşi firea lui, aşa că nu putea să plângă, pentru a se linişti, cum făceau alte femei, deoarece lacrimile nu-i aduceau niciodată uşurare… Prin urmare nu întârzie prea îndelung, ci ridicându-se de pe scăunel, se duse şi chemă pe cei doi fraţi, cărora le spuse: — Nu e nevoie să vă mai grăbiţi, deoarece e mort demult. Dar cei doi fraţi răspunseră numaidecât la chemarea ei şi
578
se grăbiră să iasă în curte; cel mare era cu hainele boţite din timpul somnului şi cu părul zbârlit. Intrând la părintele lor, îl găsiră cum îl întinsese Floare de Păr, şi amândoi feciorii se uitară la el, de parcă nu l-ar mai fi văzut niciodată până acuma şi ca şi când s-ar fi temut de el. Pe urmă cel mai mare întrebă cu glasul în şoaptă, ca şi când s-ar fi găsit un străin în odaie: — A murit uşor, ori s-a chinuit înainte de a muri? Floare de Păr îi răspunse cu glasul liniştit: — A murit fără să ştie că i-a sosit ceasul morţii. Al doilea fecior se uită la părintele său şi adăugă: — Arată ca şi când ar fi adormit, nu mort. După ce aceşti doi feciori se uitară o bucată de vreme la părintele lor, se simţiră cuprinşi de o spaimă neînţeleasă, pe care le-o pricinuia vederea trupului acestuia lipsit de viaţă, iar Floare de Păr înţelegând spaima lor, le spuse cu blândeţe: — Mai aveţi multe de făcut pentru el. Tresăriră amândoi şi se simţiră mulţumiţi că le aduce aminte de datoriile ce trebuiau să le îndeplinească cei vii. Aşa că cel mai mare îşi netezi hainele împrejurul trupului şi trecându-şi palma peste obraz, răspunse cu glasul răguşit: — Da… da… adevărat este… trebuie să îngrijim de în-
579
mormântare… şi se grăbiră să plece, simţindu-se mulţumiţi că pot ieşi din casa aceasta în care rămânea părintele lor, lovit de aripa morţii.
Capitolul II Într-una din zilele dinaintea morţii sale, Wang Lung spusese feciorilor săi ca trupul să i-l întindă în sicriu şi să-l lase aci în casa lui de lut, până în ziua când îl vor putea îngropa în pământul ţarinei sale. Dar după ce începură pregătirile de înmormântare, feciorii lui văzură că le este peste mână să facă drumul lung din casa lor de la oraş, până la casa aceasta de lut, iar după ce se gândiră la cele patruzeci şi nouă de zile ce trebuiau să treacă de la moarte până în ziua înmormântării, îşi ziseră că le-ar fi peste putinţă să îndeplinească această dorinţă a părintelui lor, mai ales acum, după ce murise. De fapt dorinţa aceasta era pentru ei, din multe puncte de vedere o sarcină foarte grea, deoarece preoţii de la templul din oraş se codeau să facă un drum atât de lung, cântând psalmodiile mortuare şi până şi oamenii care veniră să spele trupul lui Wang Lung şi să-l îmbrace în hainele de mătase, pregătite anume pentru înmormântare, după ce-l ridicară, că să-l aşeze în
580
sicriu şi pecetluiră capacul, cerură plată îndoită, aşa că Wang al doilea se înspăimântă. Cei doi fraţi se uitată unul la altul şi privirile lor se întâlniră pe deasupra sicriului în aceeaşi înţelegere mută, căreia mortul nu mai putea acuma să i se împotrivească. Astfel chemară dijmaşii şi le porunciră să ducă sicriul lui Wang Lung în curţile casei mari, unde trăise înainte de a muri, şi Floare de Păr, cu toată împotrivirea ei, nu-i putu împiedica, să facă aşa cum vor. Când văzu că orice ar spune ea, nu poate să folosească, adăugă cu glasul blând: — Mi-am închipuit că fata asta slabă de minte şi cu mine nu ne vom mai întoarce niciodată în casa de la oraş, dar dacă-l luaţi de aici, va trebui să plecăm şi noi cu el. Astfel luă cu ea pe fata cea mai mare a lui Wang Lung, care acuma era o femeie înaintată în vârstă, dar care rămăsese tot aşa cum fusese toată viaţa ei, şi urmară împreună sicriul lui Wang Lung pe drumul de răzoare din ţarină. Fata cea slabă de minte râdea fericită, căci ziua era senină şi plină de miresmele primăverii, iar soarele lucea blând în fundul cerului. Prin urmare Floare de Păr se întoarse din nou în curtea unde trăise împreună cu Wang Lung pe vremea cât mai era în viaţă; în curtea aceasta o dusese Wang Lung într-o zi când îşi simţise sângele alergând slobod în trupul lui, cu
581
toate că era înaintat în vârstă, şi singurătatea curţilor lui începuse să-l chinuiască. Dar curtea aceasta era acum tăcută şi de pe toate uşile de la casa cea mare fuseseră rupte fâşiile de hârtie roşie, în semn că e un mort în casă, iar pe poarta cea mare de la intrare, care sta deschisă spre uliţă, lipiseră hârtie albă, care era semnul morţii. Floare de Păr trăi tot timpul şi dormi alături de mort. Într-una din zilele acestea de aşteptare, alături de Wang Lung care sta întins în sicriul său, în faţa uşii de la intrare se arătă o slujitoare care aducea vorbă de la Lotus, prima ibovnică a lui Wang Lung, spunând că ar vrea să vină să cinstească rămăşiţele pământeşti ale stăpânului ei. Floare de Păr trebuia să răspundă cu vorbe curtenitoare; şi aşa făcu, deşi nu putea suferi pe Lotus, care fusese odinioară stăpâna ei; se ridică deci în picioare şi aşteptă, făcându-şi de lucru cu făcliile aprinse în sfeşnicele dimprejurul sicriului. Era pentru întâia dată când vedea pe Lotus, din ziua când ea aflase despre fapta lui Wang Lung şi-i trimisese vorbă că nu doreşte ca Floare de Păr să se mai arate în faţa och ilor ei, deoarece era furioasă că el luase în curte o fată care fusese roabă în casa ei, de pe vremea când era mică. Era atât de geloasă şi de supărată, încât se prefăcea că nici nu ştie dacă Floare de Păr mai trăieşte sau a murit. Dar adevă-
582
rul era, că ar fi vrut s-o vadă, şi acum după moartea lui Wang Lung, chemase pe slujitoarea Cucu la ea: — Cred că acum, după ce bătrânul a murit, între mine şi femeia aceea nu mai este nicio pricină de neînţelegere, aşa că aş vrea să mă duc s-o văd cum arată. Prin urmare, împinsă de curiozitate, ieşise din curtea ei, susţinută de două slujitoare, şi alesese un ceas destul de devreme, când preoţii nu veniseră încă, pentru a începe psalmodiile lor alături de sicriul mortului. Intră deci în odaie unde aştepta Floare de Păr, aducând făclii şi tămâie, cum se cădea într-o astfel de împrejurare, şi porunci uneia dintre roabe să le aprindă în faţa sicriului. În timp ce roaba îndeplinea porunca, Lotus nu-şi putu desprinde privirile de pe obrazul lui Floare de Păr, căci aştepta cu nerăbdare s-o vadă cât s-a schimbat de când n-a mai văzut-o şi cât a îmbătrânit. Dar Lotus deşi era încălţată în papuci albi de doliu şi purta haine mortuare, chipul ei nu părea deloc îndoliat, şi spuse Floarei de Păr: — După cât văd eşti tot atât de mică şi de palidă, cum erai înainte de asta, căci nu te-ai schimbat deloc. Nu ştiu ce a putut să găsească la tine! Se simţea foarte mulţumită, văzând că Floare de Păr e atât de mică, de palidă şi că în toată fiinţa ei nu era nimic din frumuseţea caracteristică femeilor provocatoare.
583
Floare de Păr se opri în apropierea sicriului, cu fruntea plecată în pământ, şi nu răspunse nimic, dar în sufletul ei simţi o scârbă atât de adâncă, încât rămase înspăimântată şi umilită, când văzu că poate fi atât de rea faţă de fosta ei stăpână şi că o poate urî cu atâta înverşunare. Lotus însă nu era femeia care ar fi putut să-şi oprească gândurile în loc, din pricină urii ce o trezeşte împrejurul ei, chiar după ce aruncă lui Floare de Păr acul înveninat, aşa că se uită la sicriu şi murmură: — Aş fi în stare să jur că feciorii lui au plătit o grămăjoară destul de mare de argint pentru sicriul acesta! Apoi se ridică cu greutate şi apropiindu-se de sicriu, întinse mâna şi pipăi lemnul, ca să-şi poată da seama cam cât ar putea costa. Dar Floare de Păr nu era în stare să îndure atingerea grosolană a mâinii ei, de sicriul pe care ea îl păzise cu atâta duioşie şi ţipă întărâtată: — Nu te atinge de el! Apoi îşi strânse pumnii mici, împreunându-i pe piept şi-şi apucă buza de sus între dinţi. Auzind-o, Lotus începu să râdă batjocoritoare şi răspunse: — Vasăzică mai ţii şi acuma la el. Începu să râdă din nou, deşi se simţea înfiorată de o uşoară nemulţumire, apoi se aşeză pe scaun şi se uită la
584
făcliile care ardeau pâlpâind; dar foarte curând se plictisi de şedere şi ieşi în curte, ca să se întoarcă la ea acasă. Uitându-se împrejurul ei prin curte, văzu pe fata cea slabă de minte stând în lumina soarelui şi strigă mirată: — Cum se poate… nenorocita asta mai trăieşte şi acum? Auzind-o, Floare de Păr ieşi în curte şi se opri alături de fată, dar sufletul îi era atât de încărcat de scârbă, încât abia se mai putea stăpâni. După plecarea lui Lotus, se duse şi aduse o cârpă cu care şterse de mai multe ori locul unde mâna ei atinsese sicriul lui Wang Lung, iar fetei îi dădu o bucată de plăcintă pe care aceasta o primi mulţumită, căci nu se aştepta la aşa ceva, şi începu să o mănânce zâmbind fericită. Câteva clipe Floare de Păr se uită la ea în tăcere, pe urmă oftă îndurerată: — Tu eşti tot ce mi-a mai rămas în lume, de la cel care a fost singurul om bun faţă de mine şi m-a privit întotdeauna ca pe ceva mai mult decât o roabă. Dar fata cea slabă de minte continuă să-şi mănânce bucata de plăcintă, căci ea nu putea nici vorbi şi nici nu înţelegea pe alţii când încercau să vorbească cu ea. Astfel Floare de Păr aşteptă să treacă zilele ce mai erau până la înmormântare, dar afară de ceasurile când veneau preoţii, ca să cânte psalmodiile mortuare, curţile erau copleşite de tăcere, căci nici chiar feciorii lui Wang Lung
585
nu mai intrau în odaia unde era sicriul lui decât atunci când trebuiau să vină pentru a-şi îndeplini anumite îndatoriri. Toţi păreau neliniştiţi şi speriaţi în casa aceasta, din pricina duhurilor pământeşti ce trăiesc împrejurul unui mort, iar de vreme ce Wang Lung fusese toată viaţa lui un bărbat vânjos şi plin de putere, ar fi fost peste putinţă ca aceste şapte duhuri să se fi despărţit cu uşurinţă de trupul lui. Se vede că nici nu se despărţiseră şi toată lumea din casă era înspăimântată, deoarece auzea sunetele stranii şi neobişnuite în lungul coridoarelor, iar slujitoarele ţipau în timp de noapte şi spuneau că au simţit vânturi îngheţate înfiorându-le trupul în aşternut şi răscolindu-le părul; altele spuneau că aud râcâieli în faţa uşilor şi ferestrelor, iar câte o oală zbura din mâna bucătarului sau o roabă scăpa cupa de ceai din mână, tocmai când o întindea ca săşi servească stăpâna. Când feciorii lui Wang Lung şi soţiile lor auzeau vorbele acestea ale slugilor, începură să zâmbească, prefăcându-se că le consideră drept prostii născocite de către oameni neştiutori, dar se simţeau şi ei neliniştiţi, iar când află şi Lotus, începu să ţipe: — Toată viaţa lui a fost un bărbat încăpăţânat! — Stăpână, zise Cucu, lasă mortul să facă ce-i place, şi nu vorbi despre el decât bine, până în ziua când îl vor băga
586
în pământ. Numai Floare de Păr nu se temea de nimic, ci trăia singură în odaie, alături de Wang Lung, aşa cum trăise în timpul cât el fusese în viaţă. Dar când veneau preoţii îmbrăcaţi în hainele lor galbene, se ridica de lângă el şi trecea în odaia de alături unde sta şi asculta murmurul plângător al melopeelor mortuare şi sunetul surd al tobelor. Încetul cu încetul cele şapte duhuri pământene părăsiseră trupul mortului şi tot din şapte în şapte zile mai marele preoţilor se ducea la feciorii lui Wang Lung şi le spunea: — Un alt duh s-a desprins din trupul lui! Iar feciorii îl răsplăteau cu câte un pumn de arginţi, de fiecare dată când venea la ei… Astfel zilele trecură, de şapte ori câte şapte, şi ziua înmormântării se apropie. Tot oraşul aflase de ziua sorocită de geomant, pentru înmormântarea unui bărbat atât de însemnat cum fusese Wang Lung, şi în ziua aceasta, în plină primăvară a anului, şi aproape de începutul verii, mamele îşi zoriră copiii să sfârşească mai repede cu masa, ca să se poată duce să vadă ce era de văzut, iar oamenii ieşiţi la lucrul ţarinei, lăsară în ziua aceea plugul în brazdă; ucenicii şi funcţionarii din
587
magazine se sfătuiau între ei, cum să se aşeze mai bine, ca să poată vedea trecerea cortegiului, căci toată lumea din regiunea aceasta cunoştea pe Wang Lung şi aflase despre el că odinioară a fost om sărac, plugar ca mulţi alţii cu el de o seamă, că făcuse avere şi întemeiase o mare familie, iar acuma murise, lăsând pe feciorii săi oameni bogaţi. Toţi săracii voiau să vadă această înmormântare, deoarece era ceva la care se puteau gândi mai îndelung, căci aci era vorba de un bărbat care fusese tot atât de sărac ca şi ei, iar acuma murise bogat, aşa că trecerea lui era un prilej de nădejde ascunsă pentru fiecare dintre ei. Tot aşa bogaţii ar fi vrut să vadă şi ei cortegiul, deoarece ştiau că feciorii lui Wang Lung moşteniseră o mare avere, prin urmare fiecare dintre bogaţi trebuia să-şi dovedească respectul faţă de bătrânul acesta de seamă care murise. Dar în ziua înmormântării toată lumea din casa Wang Lung îşi pierdu capul şi era o larmă de clocoteau toate curţile, deoarece nu era lucru de nimic să porneşti un cortegiu de înmormântare atât de uriaş şi să-l pui în ordine, iar fiul lui Wang Lung cel mai mare nu ştia ce să mai facă, deoarece fiind capul familiei, toate erau în sarcina lui şi trebuia să supravegheze sutele de oameni, ca hainele de doliu cu care erau îmbrăcaţi să se potrivească rangului pe care-l aveau; tot el trebuia să se îngrijească de litierele
588
pentru femei şi copii. Nu mai ştia încotro să apuce, dar deşi se simţea mândru de importanţa ce o avea în casă, când vedea că toţi aleargă la el, să-l întrebe ce să facă în cutare sau cutare împrejurare, curgea sudoarea de pe el ca în miezul verii; uitându-se în jurul său, văzu pe fratele al doilea care sta liniştit şi văzând indiferenţa lui, Wang cel mai în vârstă strigă întărâtat: — Le laşi toate în grija mea şi nu te îngrijeşti nici de soţia şi copii tăi, ca să fie cumsecade îmbrăcaţi şi cu înfăţişare cuviincioasă. Wang al doilea se uită la el şi-i răspunse cu înţeles, dar cât se poate de blând: — La ce să se îngrijească altul de ceea ce ar trebui făcut, când pe tine nu te poate mulţumi decât ceea ce faci tu însuţi? Eu şi soţia mea ştim limpede că ţie şi soţiei tale nu se poate să-ţi placă altceva, prin urmare înainte de orice, noi vrem să-ţi facem ţie plăcere! Astfel feciorii lui Wang Lung se ciorovăiau până şi în timpul înmormântării, dar amănuntul acesta li se părea de mai puţină însemnătate, deoarece amândoi se gândeau la faptul că fratele lor cel mai mic nu se întorsese până acuma acasă, şi fiecare dintre ei învinuia pe ascuns, pe celălalt, din pricina acestei întârzieri: cel mai mare credea că fratele său al doilea nu a dat bani de ajuns omului trimis
589
spre miazăzi, aşa că n-a putut ajunge la el, iar fratele al doilea, pentru că cel mai mare întârziase cu vreo două zile plecarea crainicului. În ziua aceasta în toată casa cea mare nu era nimeni afară de Floare de Păr, care să se simtă pe deplin împăcat. Sta liniştită alături de sicriul lui Wang Lung, îmbrăcată în rochie albă de cânepă, haina de doliu care în rang venea numaidecât după a lui Lotus, şi aştepta cu răbdare. Se îmbrăcase devreme şi îmbrăcase în haine de doliu şi pe fata cea slabă de minte, dar ea nu era în stare să priceapă ce se întâmplă, aşa că râdea mereu şi trăgea de hainele acestea cu care nu era obişnuită, încercând să şi le scoată. Floare de Păr îi dădu o bucată de plăcintă şi-i aduse bucăţica de pânză roşie, ca să aibă cu ce se juca şi astfel să nu se mai gândească la hainele cu care era îmbrăcată. Cât despre Lotus ea nu se simţise niciodată până acuma într-o astfel de încurcătură, căci nu se putea urca în litiera ei obişnuită, din cauză că se îngrăşase de nu mai avea loc să se aşeze; încercă toate litierele pe care i le aduseră şi începu să ţipe, că niciuna nu va fi destul de largă pentru ea; cum se poate să facă litierele atât de înguste, striga ea plângând, de teamă că nu va putea face parte din cortegiul de înmormântare al omului acestuia atât de ales care era bărbatul ei. Când văzu fata cea slabă de minte îmbrăcată în
590
haine de doliu, toată furia i se îndreptă împotriva ei şi începu să strige în gura mare, adresându-se lui Wang cel mai în vârstă: — Cum se poate… vine şi nenorocita asta? şi începu să strige că o astfel de netrebnică trebuie să stea acasă, mai ales într-o zi ca asta, ca să n-o vadă lumea. Dar Floare de Păr îi răspunse cu glasul blând şi categoric: — Stăpânul meu mi-a poruncit să nu părăsesc niciodată pe fata aceasta a lui. Asta este porunca ce mi-a dat-o! Eu pot să o fac să stea liniştită, căci pe mine mă ascultă şi e obişnuită cu mine, aşa că nu va supăra pe nimeni. Wang cel mai în vârstă nu zise nimic, deoarece trebuia să alerge în toate părţile, după sutele acestea de oameni care aşteptau să înceapă ceremonia; văzându-l însă cât este de înspăimântat, cei care veniseră cu litierele profitară de ocazie şi-i cerură preţul îndoit pentru munca lor, iar cei care trebuiau să ducă sicriul lui Wang Lung, începură să protesteze şi ei, că sicriul e prea greu şi locul unde trebuie să-l înmormânteze prea departe de oraş; în timpul acesta dijmaşii şi toţi gură-cască de prin oraş umpluseră curţile casei şi se îngrămădiseră în toate părţile, ca să vadă tot ce putea fi văzut într-o astfel de împrejurare. La toate neajunsurile acestea se mai adăugau şi nazurile soţiei feciorului
591
cel mai mare care spunea mereu că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, aşa că Wang cel mai în vârstă alerga bezmetic de colo până colo, dar deşi strigă până răguşi, nimeni nu părea să se sinchisească de el, şi asuda cum nu asudase decât rareori în viaţa lui. Nu se ştie dacă ar fi fost în stare să sfârşească ceremonia înmormântării în ziua aceea, dar se întâmplă ceva cu totul neaşteptat şi în clipa din urmă sosi Wang al treilea din partea de miazăzi. Apăru în clipa cea din urmă, când toţi îşi pierduseră capul, aşa că se întoarseră să se uite la el, ca să-l vadă cum arată, deoarece tânărul acesta lipsise de acasă vreme de zece ani împliniţi şi niciunul dintre ei nu-l mai văzuse din ziua când Wang Lung luase pe Floare de Păr în casa lui. Plecase în zorii acelei zile, mânat de o pornire neînţeleasă şi nu se mai întoarse niciodată la ai lui. Plecase revoltat, trufaş şi cu sprâncenele şi cu sufletul clocotind de ură împotriva părintelui său. Acum se întoarse bărbat, mai înalt şi mai impunător decât fraţii lui, dar atât de schimbat, încât fără sprâncenele încruntate şi negre şi fără strâmbătura dureroasă a gurii lui, aşa cum îl văzuseră întotdeauna, ar fi fost peste putinţă să-l recunoască. Îl văzură că intră pe poarta cea mare a caselor, îmbrăcat în uniformă de ostaş, dar uniforma aceasta nu era uniforma unui oştean de rând. Tunica şi pantalonii lui erau dintr-un
592
postav negru de bună calitate, pe veston avea nasturi auriţi şi din centiron îi atârna o sabie. Pe urma lui veneau patru soldaţi cu arma la umăr, toţi bărbaţi bine legaţi şi chipeşi, afară de unul singur care avea buză de iepure, dar era tot atât de bine legat şi de făţos ca şi ceilalţi tovarăşi ai lui. Când îl văzură trecând pe sub poarta cea mare liniştea se aşternu numaidecât în largul curţilor şi toţi se întoarseră spre Wang al treilea, şi toţi amuţiră când îl văzură cât este de încruntat şi înţeleseră că omul acesta este obişnuit să poruncească celor dimprejurul său. Trecu printre preoţi, dijmaşi şi adunarea de gură-cască venită din toate părţile să vadă cortegiul, şi se apropie cu paşi largi şi siguri, apoi se opri şi strigă cu glas tare: — Unde sunt fraţii mei? Unul dintre cei de faţă alergase numaidecât ca să le dea de ştire că a sosit fratele lor cel mai mic, aşa că acum se apropiau fără să ştie nici ei limpede, dacă trebuie să-l primească respectuos, cum s-ar fi căzut să primească pe un frate mai tânăr, sau să-l trateze ca pe un vagabond. Dar când văzură pe fratele lor al treilea îmbrăcat în uniforma lui şi cei patru soldaţi încremeniţi în nemişcare, aşteptând poruncile lui, deveniră numaidecât curtenitori şi mieroşi în vorbă, ca şi când ar fi fost de faţă cu un om străin. Se prosternară în faţa lui şi oftară, îndureraţi de revederea în
593
timpul acestei zile triste. Astfel Wang al treilea se prosternă şi el adânc în faţa fraţilor lui mai în vârstă, apoi uitându-se în stânga şi în dreapta, întrebă: — Unde este părintele meu? Cei doi fraţi îl însoţiră în curtea interioară unde era sicriul lui Wang Lung, acoperit cu păturile de mătase roşie, cusute cu fir de aur, iar Wang al treilea porunci soldaţilor să rămână în curte şi intră el singur în odaie. Când auzi răbufnitul încălţămintei lui grele pe lespezile casei, Floare de Păr ridică repede privirea, să vadă cine intră, dar după ce-l recunoscu, se întoarse cu faţa spre perete şi aşa rămase, fără să se mai uite la el. Dar Wang al treilea nu făcu niciun semn, nici că a văzuto, nici că ar fi recunoscut-o. Se prosternă în faţa sicriului şi ceru să i se aducă hainele de cânepă, pregătite anume pentru el, dar când le îmbrăcă, acestea erau prea scurte pentru statura lui, căci fraţii săi nu se gândiseră că el a devenit un bărbat atât de voinic. Totuşi îmbrăcă hainele de doliu şi aprinse două făclii pe care le adusese el însuşi şi ceru să-i aducă în odaie carne proaspătă pentru jertfa ce trebuie adusă în faţa sicriului părintelui său. După ce toate formele acestea fură îndeplinite, se prosternă de trei ori până la pământ, în faţa sicriului părintelui, său şi strigă cu glas tare, aşa cum se cuvenea: „Ooo,
594
părintele meu!”, Floare de Păr însă sta nemişcată, cu faţa la perete şi nu se întoarse nicio singura dată, să vadă ce se petrece în odaie. Când datoria de respect faţă de părintele său fu terminată, Wang al treilea se ridică, şi porunci repede, fără să mai adauge nimic: — Dacă pregătirile sunt gata, atunci să începem fără întârziere! Dar amănunt straniu şi neaşteptat, acolo unde până acum toată lumea părea că şi-a pierdut capul, unde toţi strigau şi se îngrămădeau, căscând gura unul la altul, de astă dată se făcu linişte şi erau gata să facă ceea ce li se porunceşte, căci prezenţa lui Wang al treilea şi a celor patru soldaţi ai lui, era o forţă în faţa căreia se plecau. Astfel deşi adineaori cei de la litiere începuseră să zbiere la Wang cel mai în vârstă, în faţa fratelui său deveniră sfioşi şi umiliţi. Dar chiar aşa Wang al treilea încruntă din sprâncene, şi se feriră înspăimântaţi din calea lui, când îl auziră strigând: — Faceţi-vă datoria şi fiţi încredinţaţi că în casa aceasta veţi fi trataţi aşa cum se cuvine! Tăcură şi se apropiară de litierele lor, de parcă soldaţii aceştia şi armele lor ar fi avut o putere magică. Fiecare dintre oameni îşi luă locul dinainte hotărât şi în cele din urmă sicriul uriaş fu scos în curte cu frânghii de
595
fuior, prin care trecură prăjinile de bambus şi oamenii se proptiră cu umerii sub ele. Din cortegiu făcea parte şi litiera lui Wang Lung în care aşezară câteva lucruri de ale lui: luleaua din care fumase în timpul vieţii şi hainele cu care fusese îmbrăcat; alături de acestea era portretul lui pe care-l făcuse un pictor adus anume din oraş, după ce se îmbolnăvise, deoarece în timpul vieţii nu se gândise la aşa ceva. De fapt portretul acesta nu semăna cu chipul lui Wang Lung, ci mai curând cu chipul unui înţelept, dar cu toate acestea artistul îşi dăduse toată osteneala şi-i făcuse nişte mustăţi lungi şi sprâncene groase, iar pe obraz o mulţime de creţuri, cum se cade să aibă un bărbat în vârstă. Astfel cortegiul porni la drum şi femeile începură să plângă şi să bocească, dar cea mai guralivă dintre toate era Lotus. Îşi despletise părul şi în mână ţinea o batistă nouă albă, pe care şi-o ducea când la un ochi când la altul şi striga: — Ooo, cel care a fost sprijinul vieţii mele… acuma se duce… se duce… Pe marginea străzilor, în amândouă părţile, lumea sta îngrămădită ca să vadă pe Wang Lung trecând în drumul lui cel din urmă, iar când văzură pe Lotus începură să şoptească şi să dea din cap în semn de aprobare:
596
„E o femeie cumsecade şi se boceşte după un om care toată viaţa lui a fost bărbat vrednic”. Alţii se mirau văzând o femeie atât de voinică şi de grasă plângând şi spuneau: „Cât de bogat trebuie să fi fost, ca femeia aceasta să poată mânca atât de mult, încât să devină ceea ce este astăzi”, aşa că toţi pizmuiau pe Wang Lung pentru averea lui. Cât despre soţiile feciorilor lui Wang Lung, acestea plângeau şi se boceau fiecare după cum îi era firea. Soţia lui Wang cel mai în vârstă plângea cu bunăcuviinţă şi atât cât trebuia, ducându-şi din când în când batista la ochi, căci nu se cădea să plângă atât cât plângea Lotus. Ibovnica bărbatului ei, care era o fată drăguţă şi durdulie, măritată abia de un an şi ceva, se uita la stăpâna ei şi plângea numai când o vedea pe aceasta plângând. Dar femeia de la ţară a lui Wang al doilea îşi uitase cu totul că trebuie să plângă şi ea, deoarece i se întâmpla pentru întâia dată să treacă pe străzile oraşului, purtată pe umeri şi nu era în stare să plângă, ci se uita la sutele de oameni îngrămădiţi în lungul zidurilor şi la uşile caselor, pline de femei şi copii ieşiţi să vadă cortegiul, iar dacă se întâmpla să-şi aducă aminte, îşi ducea batista la ochi şi se uita la ei pe ascuns, ca apoi să-şi uite numaidecât ce trebuie să facă. O vorbă veche spune, că femeile care plâng, pot fi împărţite în trei neamuri. Cele care încep să se vaiete în gura
597
mare şi lacrimile le curg nestăvilite în lungul obrazului. Acestea sunt femeile care bocesc. Vin apoi cele care se vaită în gura mare, dar nicio lacrimă nu le scapă dintre pleoape. Acestea sunt femeile despre care se spune că zbiară. La urmă cele al căror glas nu se aude niciodată, numai lacrimile le izvorăsc nesecate şi despre acestea se poate spune că plâng. Dintre toate femeile care urmau sicriul lui Wang Lung, soţiile lui şi soţiile feciorilor săi, slujitoarele, roabele şi bocitoarele plătite anume, nu era decât una singură care plângea cu adevărat şi aceasta era Floare de Păr. Se aşezase în litieră şi după ce coborâse perdelele, ca să n-o vadă nimeni, începu să plângă tăcută şi liniştită. Chiar după ce impunătorul cortegiu de îngropare al lui Wang Lung se termină şi pe el îl coboară în pământ şi-l acoperiră cu bulgării de humă, după ce casele, slujitorii şi dobitoacele făcute din hârtie, fură arse şi tămâia aprinsă se făcu cenuşă, după ce feciorii lui îi dădură cinstea din urmă şi bocitoarele fură plătite pentru osteneala lor, după ce totul se terminase şi movila de pământ se înălţă deasupra mormântului proaspăt, când nimeni nu mai plângea, neavând de ce să plângă, Floare de Păr continuă totuşi plânsul ei liniştit şi fără cuvinte. Nu vru nici să se mai întoarcă în casa de la oraş. Porunci să fie dusă la casa de lut şi când Wang cel mai în vârstă
598
stărui să se întoarcă la oraş şi să trăiască împreună cu restul familiei în casa cea mare, cel puţin până în ziua când vor împărţi moştenirea rămasă, ea clătină din cap şi răspunse: — Nu mă mai întorc; în casa aceasta eu am trăit împreună cu el mai mult decât oricare dintre ai lui şi am fost foarte mulţumită, că mi-a dat în grijă pe fata lui cea slabă de minte. Prezenţa ei ar supăra pe prima soţie, dacă ne-am întoarce, căci ea nu mă iubeşte nici pe mine, aşa că va fi mai bine, dacă vom sta aci în casa cea veche a stăpânului meu. Să nu-ţi faci nicio grijă din pricina noastră. Dacă voi avea nevoie de ceva, îţi voi da de ştire, dar eu am nevoie de atât de puţin şi vom putea trăi liniştite, alături de bărbatul dijmaş şi de soţia lui, şi voi putea astfel să îngrijesc de sora ta şi să-mi îndeplinesc sarcina ce mi-a dat-o stăpânul meu înainte de a muri. — Bine, dacă asta-ţi este voia, atunci fie aşa cum spui, răspunse Wang cel mai în vârstă, ca şi când i-ar fi venit greu să se învoiască la cererea ei. Cu toate acestea se simţea mulţumit, deoarece soţia lui spusese despre fata cea slabă de minte că n-ar trebui să trăiască în curţile lor, mai ales în vederea femeilor care sunt însărcinate, iar acuma după moartea lui Wang Lung fără îndoială Lotus va deveni mult mai rău nărăvită decât
599
pe vremea când el era în viaţă, aşa că nemulţumirile nu sar mai fi sfârşit. Se învoi deci la cererea Floarei de Păr care luă de mână pe fata cea slabă de minte şi o conduse în curţile casei de lut, unde până acuma îngrijise de Wang Lung, după ce povara vârstei îl copleşise cu slăbiciunea ei. Din ziua aceea îşi petrecu toată viaţa în curţile acestea, îngrijind de nenorocita pe care o avea în seamă şi nu se ducea nicăieri, decât cel mult până la mormântul din ţarină al lui Wang Lung. Tot aşa, Floare de Păr fu singura care se ducea mai des la mormântul lui Wang Lung, căci dacă se întâmpla să vină şi Lotus, ea nu venea decât la rare răstimpuri şi numai atunci când se cădea ca o văduvă să se ducă la mormântul bărbatului ei, dar avea întotdeauna grijă să se ducă numai atunci când era şi lume străină prin apropiere, ca s-o vadă ce femeie credincioasă este ea. Floare de Păr însă se ducea, fără să ştie nimeni, când se duce şi destul de des, mai ales când îşi simţea sufletul prea încărcat de amărăciune şi chinuri de singurătate. Avea grijă să se ducă numai atunci când nu era nimeni prin apropiere şi când oamenii erau în casele lor sau când dormeau, sau atunci când aveau de lucru şi erau plecaţi la câmp. În astfel de împrejurări lua întotdeauna de mână pe fata cea slabă de minte şi se duceau amândouă la mormântul lui Wang Lung.
600
Dar nici aici nu plângea în gura mare. Îşi pleca fruntea pe movila mormântului şi plângea uneori, iar din când în când se pomenea murmurând: „O, stăpâne şi părinte al meu, singurul părinte pe care lam avut în viaţă!”
Capitolul III Dar deşi stăpânitorul acesta puternic al ţarinelor murise la vârstă înaintată şi era demult îngropat, nu se putea să rămână uitat, căci i se cuvenea să fie jelit vreme de trei ani, aşa că feciorii lui trebuiau să-şi facă până la capăt datoria faţă de părintele lor. Feciorul cel mai mare al lui Wang Lung care acuma era capul familiei, avea cea mai mare grijă ca totul să fie îndeplinit aşa cum se cuvine, iar dacă se întâmpla ca nici el să nu ştie cum trebuie să procedeze, se ducea şi cerea sfatul soţiei lui. La tinereţea sa Wang cel mai în vârstă crescuse la ţară, în mijlocul holdelor, înainte ca părintele său să poată ajunge om bogat, datorită unei fericite întâmplări, şi să cumpere casa aceasta mare de la oraş pentru familia lui. Astfel când se ducea în taină la soţia lui să-i ceară sfatul, ea îi răspundea de sus, ca şi când l-ar fi dispreţuit oarecum pentru stângăcia lui, dar cu toate
601
acestea îi da sfaturi cu cea mai mare grijă, căci n-ar fi vrut să se ruşineze de faptele soţului ei în propria lor casă: — După ce tableta în care trăieşte acuma sufletul lui, va fi aşezată în sala cea mare, vei porunci să se pregătească mâncările de sacrificiu şi să se aşeze castroanele în faţa ei, ca astfel să-l putem jeli cu toţii… Îl îndrumă ce trebuie să facă, până în cele mai mici amănunte, aşa că Wang cel mai în vârstă pleca de la ea şi împărţea poruncile, ca şi când ar fi fost el însuşi cel care porunceşte. Astfel porunci hainele pentru a doua jelire pe seama tuturor oamenilor casei şi după ce cumpără pânza trebuitoare, aduse croitorii în casă. Vreme de o sută de zile cei trei feciori trebuia să încalţe papucii albi, iar după aceea puteau umbla şi cu încălţăminte de culoare cenuşie deschisă, sau dintr-o pânză mai palid colorată. Dar nu puteau să poarte niciun fel de îmbrăcăminte de mătase, nici ei nici soţiile lor, înainte de împlinirea celor trei ani, când se pregătea tableta cea din urmă pentru locul unde trebuia să odihnească sufletul lui Wang Lung şi era aşezată la loc de cinste între tabletele părintelui şi ale bunicului său. Aşa hotărî Wang cel mai în vârstă şi porunci hainele de doliu pentru fiecare bărbat şi femeie şi pentru fiecare nepot. Când vorbea, glasul lui răsuna acuma tremurând de
602
mândrie, cum se cade să fie glasul unui stăpân, deoarece el era capul familiei şi credea că are dreptul să se aşeze întotdeauna pe scaunul cel mai înalt ce se găsea în orice odaie, când se întâmpla să stea de vorbă cu fraţii săi. Fraţii lui îl ascultau, al doilea cu gura mică şi ţuguiată, de parcă ar fi vrut să zâmbească pe ascuns, deoarece el se crezuse întotdeauna mai deştept decât fratele său mai mare, căci deşi era al doilea fecior, Wang Lung îi încredinţase lui administrarea averii şi el era singurul care ştia câţi dijmaşi are părintele său şi ce câştiguri le putea aduce ţarina în fiecare an, iar cunoştinţele acestea îi asigurau o anumită superioritate faţă de fraţii săi, sau cel puţin aşa îşi închipuia el că trebuie să fie. Wang al treilea asculta poruncile date de fratele său mai mare, ca omul care este învăţat, ca la nevoie să asculte de porunci, dar în acelaşi timp ca unul care în sufletul lui nu se simte împăcat cu ceea ce face şi abia aşteaptă să se vadă plecat după treburile lui. Adevărul era că fiecare dintre cei trei fraţi aştepta cu nerăbdare ceasul ca moştenirea să fie împărţită, căci se înţeleseseră între ei s-o împartă, deoarece fiecare îşi avea planul său ascuns pentru realizarea căruia aştepta să i se dea ceea ce i se cuvine, aşa că nici Wang al doilea şi nici Wang al treilea nu s-ar fi învoit ca ţarina să rămână cu totul în stăpânirea fratelui mai în vârstă şi astfel ei să aibă
603
mereu nevoie de el. Fiecare dintre fraţi avea pricina lui să fie nerăbdător; cel mai în vârstă ar fi dorit să ştie cât i se cade lui şi dacă ceea ce va moşteni îi va ajunge pentru întreţinerea casei, pentru cele două soţii şi a numeroşilor lui copii, şi pe deasupra să mai aibă şi pentru micile lui plăceri ascunse, de care nu se putea lipsi. Al doilea pentru că începuse afaceri mari de grâne, investise sume importante de bani în toate părţile, aşa că ar fi vrut să pună cât mai curând mâna pe moştenire, pentru a se aşterne pe afaceri şi câştiguri. Cât despre al treilea, acesta era o fire stranie şi închisă, aşa că nimeni nu ştia ce urmăreşte, iar chipul lui întunecat nu trăda niciodată gândurile ce-l preocupau. Dar se vedea că e nerăbdător şi abia aşteaptă să se vadă plecat, deşi niciunul dintre ei nu ştia ce are de gând să facă cu partea de moştenire şi nici nu ar fi îndrăznit să-l întrebe. Era cel mai tânăr dintre ei, dar cu toate acestea toţi se temeau de el şi fiecare slujitor, fie bărbat fie femeie, se grăbea să alerge de două ori atât de repede, cât ar fi alergat la porunca altuia, când se întâmpla să fie chemat, dar mai încet decât poruncile oricăruia, îndeplineau pe cele date de Wang cel mai în vârstă, deşi vorbea răstit şi trufaş. Din generaţia sa, Wang Lung fusese cel din urmă care murise, căci era bărbat vânjos şi dornic de viaţă, aşa că nu mai rămăsese nimeni din familia lui decât un nepot al său
604
care era un fel de soldat netrebnic şi fraţii nu mai ştiau de urma lui, căci el nu era decât un fel de căpitan fără însemnătate în cine ştie ce hoardă rătăcitoare din loc în loc, jumătate soldat, jumătate tâlhar care slujea pe cel care-i plătea mai mult, sau nu slujea pe nimeni, dacă îi venea la socoteală să pună la cale jafuri pe socoteala lui. Cei trei fraţi erau foarte mulţumiţi că nu ştiau de urma nepotului părintelui lor şi ar fi fost şi mai mulţumiţi dacă ar fi aflat despre el că a murit. Dar de vreme ce nu aveau nicio rudă mai în vârstă decât ei, în conformitate cu legea trebuiau să cheme un om fruntaş dintre vecinii lor, care să împartă moştenirea ce li se cuvenea, de faţă cu o adunare de cetăţeni cinstiţi şi cumsecade. Într-o seară, stând de vorbă împreună şi întrebându-se pe cine ar putea să aleagă, Wang al doilea le spuse: — Nu avem pe nimeni care să fie mai aproape de noi şi în care să putem avea încredere decât pe Liu, negustorul de cereale la care am învăţat meseria aceasta şi a cărui fată este soţia ta. Să-l rugăm să ne împartă el moştenirea, căci este un bărbat despre care toată lumea ştie că e om drept, dar în afară de asta e şi om bogat, aşa că nu ne va pizmui pentru moştenirea ce ne-a lăsat-o părintele nostru. Auzind aceste vorbe ale fratelui său, Wang cel mai în
605
vârstă rămase nemulţumit, din cauză că nu s-a gândit el însuşi la această posibilitate, chiar de la început, aşa că-i răspunse cu oarecare întârziere: — Aş fi preferat frate, să nu fii atât de grăbit cu vorba, deoarece tocmai mă gândeam să vă spun că ar fi bine să chemăm pe părintele mamei copiilor mei şi să-i dăm lui această însărcinare. Dar de vreme ce ai spus vorba aceasta, fie aşa cum spui şi prin urmare îl vom pofti. Cu toate acestea trebuie să-ţi spun că tocmai mă gândisem să vă propun şi eu acelaşi lucru, dar văd că şi de astă dată te-ai grăbit cu vorba, cum faci întotdeauna, când e să vorbim ceva în legătură cu familia noastră. Spunând aceste cuvinte Wang cel mai în vârstă îşi ţuguie buzele groase şi începu să răsufle cu greutate, uitându-se la fratele său. Wang al doilea dădu să spună ceva şi-şi repezi colţurile gurii în jos, ca şi când ar fi fost gata să râdă, dar cu toate acestea nu râse. Cel mai în vârstă se grăbi să întoarcă privirea şi întrebă pe fratele mai tânăr: — Ce părere ai despre asta, frate al meu mai mic? Wang al treilea ridică privirea mândră şi visătoare, ca săi răspundă: — Pentru mine nu are nicio însemnătate pe cine alegeţi. Dar orice veţi hotărî şi veţi face, vă poftesc să sfârşiţi cât mai repede.
606
Wang cel mai în vârstă se ridică numaidecât în mare grabă, deşi la vârsta pe care o avea nu mai era în stare să facă nimic grăbit, fără să se încurce, şi chiar când încerca să umble mai repede, mâinile şi picioarele păreau că sunt o povară prea grea pentru el. Dar afacerea asta fu în cele din urmă limpezită şi negustorul Liu se învoi să primească însărcinarea, deoarece pe Wang Lung îl respectase întotdeauna ca pe un om priceput în afacerile lui. Fraţii mai invitară şi câţiva vecini pe care-i crezură destul de aleşi pentru casa lor, câţiva fruntaşi din oraş care erau nu numai oameni bogaţi, dar aveau şi rosturi statornice, aşa că în ziua hotărâtă toţi aceştia se adunară în sala cea mare a casei lui Wang Lung şi fiecare dintre ei se aşeză pe scaune, după rangul pe care-l avea. Pe urmă când negustorul Liu ceru să i se dea socotelile ţarinei şi ale banilor ce trebuiau împărţiţi, Wang al doilea se ridică de la locul lui şi dădu hârtia – în care erau trecute toate – lui Wang cel mai în vârstă, iar acesta se duse şi o dădu lui Liu care o primi din mâinile lui. Înainte de toate despături hârtia, pe urmă îşi puse ochelarii uriaşi de alamă şi începu să citească în şoaptă, ca să vadă ce conţine, iar cei de faţă aşteptară fără să zică nimic, până când termină. Pe urmă citi hârtia cu glas tare, aşa că toţi cei adunaţi în sală putură afla că, înainte de a muri, Wang Lung stăpânise
607
o mare întindere de pământ, în totul peste opt sute de hectare. Numai rareori se auzise în părţile acestea ca un singur om să stăpânească atâta pământ, şi nici chiar o familie întreagă, dar în niciun caz nu se mai pomenise despre aşa ceva din vremea zilelor de strălucire al marii familii Hwang. Wang al doilea cunoştea demult toate aceste amănunte, aşa că nu rămase deloc mirat de ceea ce citea Liu, dar ceilalţi oameni din sală nu-şi putură stăpâni mirarea, deşi îşi dădeau toată silinţa să nu se trădeze, căci purtarea aceasta într-o astfel de împrejurare nu se cădea. Numai Wang al treilea părea că nu se interesează de nimic, ci sta pe scaun cum sta întotdeauna, ca şi când gândurile lui ar fi rătăcit în alte părţi şi abia aşteaptă să se termine şi formalităţile acestea, pentru a pleca acolo unde-l trage inima. În afară de pământul din ţarină, mai erau două case tot ale lui Wang Lung; casa de lut pe care o avea la ţară şi casa aceasta mare de la oraş, pe care o cumpărase de la stăpânul familiei Hwang, după ce moştenitorii lui plecaseră în largul lumii. În afară de holde şi case mai erau sumele de bani împrumutate în toate părţile cu dobândă, banii băgaţi în afacerile de cereale, pungi de bani care rămaseră ascunşi, fără să aducă niciun folos şi toţi banii aceştia împreună erau cam jumătate cât făcea pământul din ţarină.
608
Dar înainte de a putea împărţi această moştenire între cei trei fraţi, în afară de câteva pretenţii mărunte ale dijmaşilor şi negustorilor din oraş, mai erau cele ale ibovnicelor pe care şi le luase Wang Lung în timpul cât fusese în viaţă; a lui Lotus pe care o scosese dintr-o ceainărie, pentru că eră frumoasă şi pentru mulţumirea bărbăţiei lui, după ce femeia pe care o avusese, nu-i mai putea pricinui nicio mulţumire; pe urmă Floare de Păr care fusese o roabă chiar în casa lui şi pe care o luase pentru mulţumirea anilor lui de bătrâneţe. Prin urmare mai erau acestea două, dar niciuna dintre ele nu-i fusese soţie legitimă, astfel că unei ibovnice nu se poate să-i iei în nume de rău, dacă se întâmplă să-şi ia un alt bărbat, după moartea celui dintâi, în cazul când nu este prea înaintată în vârstă. Totuşi cei trei fraţi ştiau destul de bine, că dacă ele nu vor avea gândul acesta, atunci vor fi obligaţi să le hrănească şi să le dea de îmbrăcat, căci aveau drept să-şi petreacă tot restul zilelor în casa familiei. Lotus ar fi fost peste putinţă să-şi găsească alt bărbat, mai ales că era atât de bătrână şi de grasă, aşa că ar fi putut trăi mulţumită în curtea ei. Se întâmplă deci, că după ce negustorul Liu îi strigă numele, ea se ridică de pe scaunul ce-l ocupa în apropierea uşii, sprijinită de două roabe şi ştergându-şi ochii cu mânecile hainei, declară cu glasul întristat:
609
— Oo, acuma după ce a murit cel care mă hrănea, cum s-ar putea să mă gândesc la alt bărbat şi la cine m-aş putea duce? Sunt femeie în vârstă şi nu am nevoie decât de foarte puţin pentru a mă hrăni şi a mă îmbrăca; daţi-mi puţin vin şi câteva frunze de tutun care să-mi lumineze sufletul întristat, căci feciorii stăpânului meu sunt oameni cu inimă bună! Negustorul Liu care era un om atât de cumsecade, încât despre toată lumea îşi închipuia că trebuie să fie la fel cu el, se uită la ea cu blândeţe şi cu nimic nu-i dădu să înţeleagă cine este ea şi nici că o consideră altceva decât soţia unui om cumsecade, îi răspunse cu tot respectul: — Ai vorbit aşa cum se cuvine, căci răposatul a fost un stăpân cu suflet bun şi aşa am auzit şi pe alţii vorbind despre el. Prin urmare iată ce hotărăsc: ţi se vor da douăzeci de arginţi pe lună şi vei putea trăi şi de aci înainte în curţile tale, vei avea slujitoarele şi roabele tale, cu hrana ce ţi se cade şi afară de asta hainele de care vei avea nevoie în fiecare an. Dar când auzi aceste cuvinte, căci trăgea cu urechea ca să nu-i scape nimic, Lotus se uită pe rând la fraţii din faţa ei şi împreunându-şi mâinile, scoase un ţipăt sfâşietor şi începu să se vaiete: — Numai douăzeci? Cum se poate… să-mi daţi numai
610
douăzeci? Atâta nu-mi ajunge nici pentru dulciurile de care am nevoie, căci eu nu prea am poftă de mâncare şi nu sunt obişnuită cu orice fel de hrană. La aceste cuvinte bătrânul negustor îşi ridică ochelarii pe frunte şi se uită la ea mirat, apoi îi răspunse răstit: — Douăzeci de arginţi pe lună înseamnă că este mai mult decât au multe familii pentru toată casa lor; jumătate din suma aceasta ar fi tocmai de ajuns pentru cele mai multe case şi nu dintre cele sărace, mai ales când stăpânul a murit! Lotus începu să se vaite de-a binelea fără să se mai prefacă şi începu să ţipe după Wang Lung şi să se bocească cum nu se bocise nici când îl petrecuse la groapă: — Mai bine nu m-ai fi lăsat singură, stăpâne, căci văd că sunt dată la o parte şi nimeni nu mă mai ia în seamă, acuma după ce tu ai plecat şi nu mă mai poţi ocroti! Soţia lui Wang Lung cel mai în vârstă sta în dosul unei draperii, dar acuma o feri într-o parte şi începu să facă semne soţului ei, ca să-l facă să înţeleagă că această purtare era necuviincioasă faţă de fruntaşii adunaţi în casa lor; enervarea ei era atât de mare încât Wang cel mai în vârstă începu să se frământe pe scaun, prefăcându-se că n-o bagă de seamă, dar cu toate acestea o vedea, iar la urmă trebui să se ridice în picioare şi să strige mult mai puternic decât
611
Lotus: — Domnul meu, mai dă-i ceva pe deasupra, ca să putem continua netulburaţi! Dar Wang al doilea nu putea suporta aşa ceva, şi ridicându-se de pe scaun, protestă: — Dacă e vorba să-i daţi ceva pe deasupra, atunci să-i dea fratele meu din partea ce i se cuvine lui, deoarece adevărat aţi grăit, spunând că douăzeci de arginţi sunt mai mult decât de ajuns, chiar pentru o femeie ca ea, obişnuită să joace la zaruri! Spuse vorbele acestea pentru că Lotus pe măsură ce îmbătrânea, se dădea tot mai mult la patima jocului şi timpul pe care nu-l întrebuinţa pentru mâncare şi dormit, şi-l pierdea la masa de joc. Soţia lui Wang cel mai în vârstă păru şi mai indignată şi începu să facă soţului ei semne, ca să nu primească această propunere şi adăugă cu glasul în şoaptă: — Nu se poate, văduvelor trebuie să li se dea partea lor înainte de împărţirea moştenirii. Pentru noi femeia aceasta nu este cu nimic mai mult, decât este pentru el! Aici era o neînţelegere şi bătrânul negustor cumsecade se uita dezamăgit, când la unul când la altul, iar Lotus nu voia să sfârşească cu bocetele, aşa că toţi cei de faţă se simţeau foarte stânjeniţi din cauza neînţelegerii. Poate
612
larma ar fi continuat multă vreme, dacă nu se întâmpla ca Wang al treilea să se simtă jignit de această purtare, aşa că se ridică în picioare şi după ce bătu din cizmele grele pe lespezile sălii, strigă: — Voi da din ceea ce mi se cuvine mie! Ce înseamnă câţiva arginţi? Îmi ajunge cu purtarea aceasta lipsită de respect! Propunerea aceasta păru mijlocul cel mai potrivit pentru a pune capăt neînţelegerii şi soţia lui Wang cel mai în vârstă adăugă: — El poate da din ceea ce i se cuvine, deoarece este bărbat singur. El nu trebuie să se gândească la feciorii lui, cum trebuie să ne gândim noi. Wang al doilea zâmbi şi ridică uşor din umeri, ca şi când ar fi vrut să zică: „La urma urmelor nu e treaba mea să mă amestec, dacă se întâmplă ca cineva să fie prea prost pentru a-şi apăra drepturile lui!” Dar bătrânul negustor fu foarte mulţumit că s-a terminat în felul acesta şi scoţându-şi batista, se şterse pe obraz, deoarece el era obişnuit să trăiască într-o casă liniştită şi nu-i plăceau femeile de teapa lui Lotus. Cât despre ea însăşi, poate ar fi continuat să se bocească, dacă nu se întâmpla să se uite la Wang al treilea, al cărui obraz era atât de întunecat, încât numaidecât îşi luă seama. Astfel
613
tăcu dintr-odată şi se aşeză pe scaun, mulţumită de ea însăşi dar deşi sta cu colţurile gurii repezite în jos, ca şi când ar fi fost tristă, îşi uită numaidecât de situaţia în care se găsea şi începu să se uite la bărbaţii adunaţi în sală. Pe urmă întinse mâna după seminţele de harbuz pe care i le adusese o roabă pe tavă şi începu să le ronţăie între dinţii sănătoşi şi albi, ceea ce era ceva neobişnuit pentru o femeie la vârsta ei. În felul acesta reuşi să se liniştească. Prin urmare pretenţiile ei erau acum limpezite. Bătrânul negustor se uită împrejurul său şi întrebă: — Unde este a doua ibovnică? Văd că şi numele ei este trecut aici. Venise rândul Floarei de Păr, dar niciunul dintre ei nu se întrebase până acuma dacă ea era de faţă sau nu şi începură să cerceteze sala cea mare, pe urmă trimiseră roabele în curtea ei s-o caute, dar n-o găsiră nicăieri în casă. La urmă de tot Wang cel mai în vârstă îşi aduse aminte că a uitat cu totul s-o cheme. Trimiseră deci după ea în mare grabă, dar trebuiră să aştepte mai bine de un ceas, până să sosească, iar cei adunaţi îşi băură ceaiul şi încercară să-şi treacă vremea plimbându-se de colo până colo. Într-un târziu sosi împreună cu slujitoarea şi se arătă în uşa sălii. Dar când văzu bărbaţii adunaţi înăuntru, nu vru să intre, mai ales după ce băgă de seamă uniforma feciorului cel mai mic,
614
aşa că se retrase în curtea ei şi bătrânul negustor trebui să se ducă şi să vorbească cu ea. Îi vorbi cu blândeţe şi se feri s-o privească în faţă, ca să n-o supere; dar văzu cât este de tânără, o femeie abia ajunsă în floarea vârstei, foarte palidă şi foarte frumoasă, aşa că-i spuse: — Doamnă, eşti atât de tânără, încât nimeni nu-ţi va putea face vreo vină din cauză că viaţa dumitale nu s-a încheiat încă; avem pentru dumneata argint de ajuns şi-ţi vom da o sumă mare, ca să te poţi întoarce acasă, să te căsătoreşti cu un om cumsecade sau să faci ceea ce vei crede de cuviinţă. Dar ea nefiind pregătită pentru astfel de vorbe îşi închipui că vor s-o trimită undeva, aşa că nu înţelese ce urmăreşte şi ţipă înspăimântată, cu glasul sugrumat de frică: — Ooo, stăpâne, eu nu am casă şi nu am pe nimeni, decât fata aceasta slabă de minte pe care mi-a încredinţat-o stăpânul meu, aşa că nu avem unde ne duce! Mi-am închipuit că vom putea trăi în casa de lut, căci amândouă mâncăm foarte puţin şi nu avem nevoie decât de haine de pânză, căci acum eu nu voi mai purta niciodată haine de mătase, după ce stăpânul meu a murit; cât voi trăi nu voi mai îmbrăca haine de mătase, aşa că nu vom supăra cu nimic pe cei din casa asta mare! Bătrânul negustor se întoarse în sală şi întrebă mirat pe
615
fratele mai în vârstă: — Cine este fata cea slabă de minte, despre care mi-a vorbit femeia asta din curte? Wang cel mai în vârstă îi răspunse cu sfială: — E o biată nenorocită, soră de-a noastră, care din copilărie n-a fost în apele ei, dar mama şi părintele meu n-au vrut s-o lase să moară de foame, cum fac alţii, ci a poruncit acestei femei a lui să aibă grijă de ea, aşa că ea a rămas în viaţă până în ziua de astăzi. Părintele meu a poruncit acestei femei a lui să aibă grijă de ea, aşa că dacă nu vrea să se mai mărite, atunci să-i dăm câţiva arginţi şi să o lăsăm să facă aşa cum îi va fi voia, căci este o femeie foarte blândă şi adevărat este ce a spus, că ea nu va supăra pe niciunul dintre noi. La aceste cuvinte glasul lui Lotus se ridică din nou: — Da, dar nu trebuie să-i daţi prea mult, deoarece toată viaţa ei ea a fost o roabă în casa aceasta, prin urmare e obişnuită să fie tratată fără cruţare şi să umble îmbrăcată în haine grosolane. Asta aşa a fost până în ziua când stăpânul meu a vrut să se facă de râs şi a fost scos din minţi de obrazul ei palid; probabil chiar ea a căutat să-l ademenească – cât despre fata cea slabă de minte, din ce va muri mai repede, va fi cu atât mai bine! Acestea fură vorbele pe care le spuse Lotus în faţa frun-
616
taşilor din sală, dar când o auzi, Wang al treilea, se încruntă la ea atât de cumplit, încât numaidecât plecă ochii în pământ şi întoarse capul în altă parte, ca să nu-i vadă ochii negrii care vărsau flăcări. Dar îl auzi strigând: — Daţi-i şi acesteia atât cât i-aţi dat celei mai bătrâne, căci voi da eu de la mine. Lotus începu să se frământe şi cu toate că nu îndrăzni să ridice glasul, murmură totuşi în şoaptă: — Nu se cade ca cei mai în vârstă să fie trataţi ca egali – tocmai când e vorba de una care a fost roabă în casa mea! Acestea fură vorbele ei şi părea că va începe să se bocească din nou, dar bătrânul negustor se grăbi să adauge numaidecât: — Aşa e… adevărat este ceea ce spune… prin urmare hotărăsc ca celei mai bătrâne să i se dea douăzeci şi cinci de arginţi, iar celei mai tinere douăzeci… Aşa că ieşi din sală şi ducându-se în curtea unde era Floare de Păr, îi spuse: — Întoarce-te la casa ta şi să trăieşti în pace şi nesupărată, căci vei putea să faci aşa cum pofteşti şi vei primi în fiecare lună douăzeci de arginţi pentru trebuinţele dumitale. Floare de Păr îi mulţumi din toată inima, dar gura mică începuse să-i tremure, deoarece nu ştia ce se va întâmplă
617
cu ea, aşa că simţi o mare uşurare când îi spuse că va putea trăi şi de aici înainte aşa cum a trăit până acuma şi nu va avea pricină să se teamă de nimic. Aceste două pricini fiind limpezite şi hotărârea luată, ceea ce mai rămăsese nu era tocmai greu, aşa că bătrânul negustor începu să împartă casele, holdele şi arginţii în patru părţi egale, dintre care două părţi trebuia date lui Wang cel mai în vârstă, fiind capul familiei, o parte lui Wang al doilea şi o parte lui Wang al treilea, dar cel mai mic le spuse fără niciun fel de înconjur: — Mie să nu-mi daţi nici casa nici ţarina! M-am săturat de ţarină pe vremea când eram tânăr şi părintele meu avea de gând să mă facă plugar. Eu nu sunt căsătorit, prin urmare la ce mi-ar putea folosi casa. Mai bine, fraţilor, să-mi daţi ceea ce mi se cuvine în argint, sau dacă trebuie numaidecât să mi se dea şi mie parte din casă şi din ţarină, cum vi se dă vouă, atunci cumpăraţi-o de la mine şi daţi-mi în schimbul ei argintul de care am nevoie. Cei doi fraţi rămaseră încremeniţi, când auziră vorbele lui, căci cine a mai pomenit până acuma de un bărbat care să-şi ceară toată partea din moştenirea ce i se cuvine, numai în argint care oricui îi poate scăpa printre degete, fără să lase nicio urmă, în loc să ia casa şi pământul care pot rămâne în stăpânirea lui? Cel mai în vârstă îi răspunse
618
solemn: — Bine frate al meu, dar în toată lumea aceasta nu se află bărbat cumsecade care să trăiască toată viaţa fără să se căsătorească; mai curând sau mai târziu noi îţi vom găsi o soţie, căci datoria aceasta după moartea părintelui nostru a rămas în sarcina noastră, aşa că vei avea nevoie de o casă şi de pământ. Pe urmă se ridică al doilea frate şi-i spuse mai lămurit decât celălalt: — Poţi să faci tot ce pofteşti cu partea ce ţi se cuvine din ţarină, dar să ştii că nu o vom cumpăra de la tine, deoarece în multe familii s-au iscat neînţelegeri din pricină că unul dintre moştenitori şi-a luat partea în bani pe care după ce ia cheltuit, s-a întors acasă şi a învinuit pe ai lui că l-au înşelat la împărţirea moştenirii; ori argintul fiind cheltuit, fără să lase altă urmă decât un petec de hârtie pe care-l poate scrie oricine şi nici altă dovadă despre dreapta împărţeală, toate aceste dovezi sunt fără putere. Aşa ceva nu se poate, căci chiar dacă se întâmplă ca el însuşi să nu se ridice împotriva moştenitorilor, s-ar putea să se ridice feciorii lui sau chiar nepoţii, ori asta aduce neînţelegere între neamurile din aceeaşi familie. Prin urmare pământul trebuie împărţit, asta este vorba pe care v-o spun eu. Dacă vrei, aş putea să am eu grijă de pământul din ţarină şi să-ţi
619
trimit în fiecare an argintul la care ai dreptul pentru recolta ce o va rodi, dar nu mă pot învoi ca partea ta de moştenire să ţi se plătească în argint. Toată lumea îşi dădu seama că vorbele acestea sunt înţelepte, deşi oşteanul murmură din nou: „Eu nu am nevoie de casă şi de pământ!” aşa că nu-i dădu nimeni atenţie, doar că bătrânul negustor îl întrebă mirat: — Ce vrei să faci cu atâta argint? La întrebarea aceasta oşteanul îi răspunse mândru: — Am eu o pricină a mea! Dar niciunul dintre cei de faţă nu înţelese ce vrea să spună, aşa că la urmă negustorul Liu hotărî ca banii şi pământul din ţarină să fie împărţit, iar dacă cel mai mic dintre fraţi nu vrea parte din casa cea mare de la oraş atunci îi vor da casa cea de lut de la ţară, care e adevărat că nu preţuia prea mult, deoarece fusese făcută din pământ bătut pe care-l scoaseră din ţarină, fără prea mare cheltuială şi cu puţină muncă. Mai hotărî ca cei doi fraţi mai în vârstă să ţină gata pregătită o sumă de bani pentru orice vreme, care să fie întrebuinţată pentru căsătoria fratelui al treilea, aşa cum se cuvine să facă fraţii mai în vârstă, când părintele lor este mort. Wang al treilea sta şi nu zicea nimic, ci asculta la ce spun cei dimprejurul său; iar după ce hotărârea fu luată şi
620
moştenirea împărţită, aşa cum spunea legea, feciorii lui Wang Lung dădură un ospăţ în cinstea celor care veniseră să fie de faţă la împărţeală, dar cu toate acestea nu se veseliră şi nici nu se îmbrăcară în haine de mătase, deoarece nu se sfârşise încă doliul din familie. Astfel, ţarina unde Wang Lung îşi petrecuse toată viaţa, fu împărţită şi pământul nu mai era al lui, ci al feciorilor săi, fără de palma de pământ în care era îngropat şi pe care o stăpânea tot el. Dar în adâncul gropii lui pe care nimeni nu o vedea, huma sângelui şi a oaselor sale începu să se fărâmiţeze şi să se amestece cu adâncurile pământului din ţarina sa; feciorii lui puteau face tot ce pofteau cu partea de deasupra, dar în adânc era el, şi acolo îşi avea partea lui, pe care nu i-o putea lua nimenea.
Capitolul IV Wang al treilea aşteptase cu mare greutate ziua când trebuia să se împartă moştenirea, aşa că îndată ce termină formalităţile, el şi cei patru oameni ai lui se pregătiră să se întoarcă din nou de unde veniseră. Când Wang cel mai în vârstă văzu cât este de grăbit, îl întrebă mirat: — Cum adică… nu vrei să mai întârzii nici până când
621
vor trece cei trei ani de doliu pentru părintele nostru, şi abia după aceea să te duci după treburile tale? — Cum aş putea să mai aştept vreme de trei ani? răspunse oşteanul şi întoarse ochii lacomi şi aprinşi spre fratele său. Câtă vreme eu sunt departe de voi şi plecat din casa aceasta, oamenii nu ştiu ce fac eu şi nici nu cred că s-ar găsi cineva care să se intereseze de faptele mele! Auzind răspunsul fratelui său, cel mai mare îl întrebă din nou, dar de astă dată cu oarecare curiozitate: — Ce te face să te grăbeşti aşa? Wang al treilea tocmai începuse să-şi încingă sabia, dar se opri, uitându-se la fratele său mai în vârstă, şi văzu că este un bărbat înalt şi gras, cu obrazul căptuşit de grăsime şi buzele groase şi răsfrânte; un bărbat cu trupul îngreunat de osânză care umbla cu degetele mâinilor catifelate ca de femeie, răşchirate şi cu unghii lungi, cu palmele trandafirii şi umflate ca nişte perniţe. Văzându-l cum arată, Wang al treilea întoarse privirea în altă parte, şi-i răspunse în silă: — Dacă ţi-aş spune, tot n-ai înţelege. E de ajuns să-ţi spun că trebuie să mă întorc cât mai repede, căci mă aşteaptă cei pe care trebuie să-i conduc. Poate aş putea să-ţi mai spun că am oameni sub poruncile mele care sunt gata să facă ceea ce le spun. — Pentru treaba aceasta eşti bine plătit? întrebă Wang
622
cel mai în vârstă, mirat de supărarea neaşteptată a fratelui său mai mic, mai ales că el îşi închipuia despre sine că e om blajin. — Uneori sunt, alte ori nu sunt, răspunse oşteanul. Dar Wang cel mai în vârstă nu putea să-şi închipuie că sunt şi oameni care fac o treabă fără să fie plătiţi, aşa că adăugă: — Mi se pare foarte ciudat, că se poate găsi şi o slujbă în care oamenii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac. Dacă eu aş fi oştean ca tine, cu rang de căpitan şi oameni care să asculte poruncile mele, iar mai marele meu un general care nu-mi plăteşte pentru slujba ce i-o fac, aş trece în slujba altui general. Fratele său nu-i mai răspunse. Înainte de plecare mai avea un gând ce trebuia limpezit, aşa că se duse la fratele său al doilea şi-i spuse între patru ochi: — Să nu uiţi să plăteşti femeii aceleia mai tinere a tatălui meu, partea întreagă ce i s-a hotărât. Înainte de a-mi trimite argintul ce mi se cuvine, vei reţine câte cinci arginţi pentru fiecare lună, ca să i-i dai ei. Fratele al doilea făcu ochii mari când îl auzi ce spune, şi cum el nu era în stare să înţeleagă atât de uşor, când trebuia să se despartă de astfel de sume, îl întrebă: — De ce vrei să-i dai atât de mult?
623
Oşteanul îi răspunse cu o grabă neaşteptată: — Ea trebuie să îngrijească şi de sora noastră cea slabă de minte. Părea că mai are ceva de spus, dar nu mai spuse şi păru foarte nerăbdător, în timpul cât cei patru soldaţi îi adunară lucrurile ce le avea într-o legătură. Era atât de neliniştit, încât trebui să iasă din curte şi să se ducă până la poarta zidului ce înconjura oraşul; aici se opri şi se uită în partea unde fusese ţarina părintelui său şi unde era casa de lut, pe care deşi nu o dorise, era acuma a lui, şi murmură printre dinţi: — Poate ar trebui să mă duc o dată să o văd, de vreme ce acuma este a mea! Cu toate acestea răsuflă o dată adânc, clătină din cap şi se întoarse din nou spre casa cea mare. Pe urmă îşi scoase oamenii din curte şi se depărtă repede, simţindu-se mulţumit că poate pleca, deoarece i se părea că în casa aceasta au pus stăpânire pe el puterile misterioase ale părintelui său şi vor să-l reţină, dar el era un fel de fire care nu putea să se împace cu niciun fel de putere ce i-ar fi stat împotrivă. Ca şi el, ceilalţi doi fraţi aşteptau şi ei nerăbdători să scape de cătuşele ce le impusese părintele lor fiecăruia dintre ei. Cel mai în vârstă era nerăbdător să vadă cât mai
624
repede trecuţi cei trei ani de doliu, să poată aşeza tableta părintelui său în adâncitura peretelui din sala cea mare, alături de celelalte, deoarece câtă vreme rămânea acolo unde era acuma, i se părea că Wang Lung îşi urmăreşte feciorii cu privirea. Duhul lui era ascuns aci în tableta aceasta şi urmărea tot ce fac feciorii săi, iar cel mai în vârstă aştepta să devină liber cât mai curând, pentru a trăi numai pentru plăcerile lui şi a cheltui moştenirea aşa cum îl trăgea inima. Ar fi fost peste putinţă să ducă felul acesta de viaţă, câtă vreme tableta era acolo unde era acuma, căci până ce nu se împlineau cei trei ani de doliu, nu se cădea ca un fiu al mortului să se veselească. Astfel amintirea mortului se întindea ca un fel de oprelişte în calea pornirilor acestui bărbat care era cu gândurile mereu pribege la plăceri şi nu se ostenea niciodată să facă ceva. Cât despre al doilea fecior, îşi avea şi el planurile lui şi era nerăbdător să prefacă în bani anumite partale de pământ, căci hotărâse să-şi întindă afacerile de cereale şi să mai cumpere o parte din afacerile negustorului Liu care îmbătrânise şi al cărui fecior era cărturar şi nu-i plăcea să se ocupe de jigniţele părintelui său. Având o afacere atât de mare, Wang al doilea ar fi putut să transporte cereale în regiuni mai depărtate şi chiar în ţările vecine. Dar ar fi peste putinţă să te apuci de o întreprindere atât de mare, în
625
timpul cât doliul nu este încă sfârşit. Astfel lui Wang al doilea nu-i mai rămânea altceva de făcut, decât să aştepte cu răbdare şi să nu spună nimic, decât cel mult să întrebe pe fratele său ca din întâmplare: — După ce vor trece anii de doliu, ce ai de gând şi faci cu pământul moştenit... îl vinzi sau ce faci cu el? Cel mai în vârstă îi răspundea cu prefăcută indiferenţă: — De, deocamdată nici eu nu ştiu ce voi face. Nu m-am gândit cu dinadinsul, dar cred că va trebui să păstrez o bună parte a holdelor pentru noi, ca să avem cu ce ne hrăni, deoarece eu nu am niciun fel de afacere, cum ai tu de pildă, şi la vârsta mea ar fi foarte greu să învăţ sau să încep ceva. — Bine, dar ţarina aceasta va fi pentru tine mai mult o povară, răspundea fratele lui. Dacă vrei să devii agricultor, va trebui să supraveghezi dijmaşii şi va trebui să fii de faţă când se cântăreşte recolta, dar afară de asta un agricultor mai are de făcut o mulţime de lucruri foarte plicticoase, dacă vrea să trăiască din ceea ce-i aduce pământul. Cât despre mine, eu toate aceste treburi le-am făcut şi pe vremea cât părintele nostru a fost în viaţă, dar mi-ar fi peste putinţă să fac acelaşi lucru pentru tine, căci acuma am şi eu afacerile mele. Eu voi vinde tot ce am moştenit, afară de holdele cele mai bune, iar banii îi voi da cu dobândă
626
mare, aşa că vom vedea care dintre noi se va îmbogăţi mai curând, tu sau eu. Auzind aceste cuvinte, Wang cel mai în vârstă se simţi cuprins de o pizmă neaşteptată, deoarece ştia că el are nevoie de mulţi bani, şi chiar de mai mulţi decât avea acuma, aşa că-i răspunse cu sfială: — Nu ştiu ce să zic, vom vedea ce va mai fi; s-ar putea ca şi eu să vând mai mult pământ decât m-am gândit până acuma, iar banii îi voi da şi eu cu dobândă, odată cu ai tăi, dar să vedem ce va mai fi. Dar fără să-şi dea seamă niciunul dintre ei, de fiecare dată când începeau să vorbească despre vânzarea pământului, glasurile li se stingeau în şoapte, ca şi când s-ar fi temut să nu fie auziţi de moşneagul care zăcea în fundul gropii lui din mijlocul ţarinii. Astfel aceşti doi fraţi aşteptau cu toată nerăbdarea să treacă cei trei ani. Lotus aştepta şi ea tot atât de nerăbdătoare şi murmura, din pricină că în aceşti ani nu se putea îmbrăca în haine de mătase, ci trebuia să respecte doliul; murmura şi din pricină că se plictisise să umble îmbrăcată în haine de pânză şi să stea toată ziua acasă şi că nu se putea duce la ospeţe şi nici nu se putea veseli împreună cu prietenele ei decât pe ascuns. Se întâmplase anume că după ce îmbătrânise, Lotus se împrieteni cu cinci-şase
627
femei mai în vârstă care trăiau în alte case de oameni cu stare, iar femeile acestea se duceau cu litiera una la alta ca să se ospăteze, să joace zaruri şi să clevetească. Niciuna dintre ele nu mai avea acum niciun fel de grijă, de vreme ce nu mai puteau naşte copii, iar stăpânii lor, dacă se întâmpla să mai fie în viaţă, îşi luaseră alte ibovnice mai tinere. De faţă cu femeile acestea Lotus se plângea de multe ori împotriva lui Wang Lung, spunând: — Omului acestuia i-am dat anii cei mai frumoşi ai tinereţii mele, şi Cucu v-ar putea spune ce frumuseţe eram pe vremea aceea, ca să vă încredinţaţi de temeinicia vorbelor mele, şi toată frumuseţea asta i-am închinat-o lui. Am trăit în casa aceea de lut şi n-am văzut niciodată oraşul, până în ziua când ajunsese destul de bogat, ca să poată cumpăra casa aceasta. Dar nu m-am plâns niciodată, ci-i aşteptam poruncile şi mă supuneam plăcerilor lui în orice clipă; totuşi n-a fost mulţumit. Îndată ce am început să îmbătrânesc, a luat la el una dintre roabele mele, o nenorocită cu obrazul palid pe care am ţinut-o de milă, căci era atât de slabă, încât nu era bună de nimic; iar acum, după ce a murit, nu mi-a lăsat decât aceşti câţiva arginţi care să-mi îndulcească amărăciunea! Auzind-o vorbind în felul acesta, se întâmpla ca una sau
628
alta dintre femeile acestea să o compătimească pentru suferinţele ei, şi fiecare dintre ele să se prefacă că nu ştie că ea n-a fost altceva decât o cântăreaţă de ceainărie, iar uneori mai începu şi prietenele ei să se plângă: — De, aşa sunt toţi bărbaţii; îndată ce frumuseţea noastră prinde să se ofilească, încep să alerge după femei, deşi au abuzat fără cruţare de frumuseţea acestora! Aşa ni se întâmplă tuturor femeilor! Din două puncte de vedere, ajungeau întotdeauna să cadă foarte repede de acord, anume că toţi bărbaţii sunt stricaţi şi egoişti şi că dintre toate femeile, ele sunt cele mai vrednice de milă, deoarece s-au sacrificat în întregime bărbaţilor, iar după ce se înţelegeau în aceste două privinţe şi fiecare sfârşea ce avea de povestit, arătând cât a fost de rău stăpânul ei, începeau să mănânce mulţumite şi se aşezau cu toată plăcerea la joc. Acesta era felul de viaţă pe care-l ducea Lotus acuma. Ori fiind obiceiul ca sluga să aibă dreptul asupra câştigului de la joc al stăpânului său, sau cel puţin asupra unei părţi din acest câştig, Cucu făcea tot ce-i sta în putinţă pentru a o obişnui cu acest fel de viaţă. Totuşi Lotus aştepta nerăbdătoare să treacă anii de doliu ca să se poată îmbrăca din nou în haine de mătase şi să uite că Wang Lung a trăit vreodată. De fapt, afară de cazurile
629
impuse de buna-cuviinţă, când trebuia să se ducă la mormântul lui şi să plângă, şi când familia se ducea să ardă fâşii de hârtie şi tămâie pentru umbra lui, ea nu se mai gândea la el, decât cel mult dimineaţa, când trebuia să îmbrace hainele de doliu, sau seara când le dezbrăca, aşa că aştepta să sosească sorocul când nu va mai fi obligată să îmbrace aceste haine şi astfel nu va trebui nici să-şi mai aducă aminte de el. Numai Floare de Păr nu era grăbită să treacă vremea, ci se ducea şi acum, cum se dusese întotdeauna, la mormântul din ţarină. Dar se ducea numai când se întâmpla să nu fie nimeni prin apropiere să-i vadă durerea. În timpul acestei aşteptări, cei doi fraţi trebuiau să trăiască alături în casa cea mare, atât ei cât şi soţiile şi copiii lor, dar felul acesta de viaţă nu era deloc uşor, din pricina duşmăniei dintre cele două femei. Soţia lui Wang cel mai în vârstă şi cea a lui Wang al doilea se urau una pe alta cu atâta înverşunare, încât bărbaţii nu mai aveau o clipă de răgaz, deoarece nu erau în stare să-şi păstreze duşmănia pentru ele, ci căutau să o picure şi în sufletul bărbaţilor, de câte ori se întâmpla să-i prindă singuri prin casă. Soţia lui Wang cel mai în vârstă spunea bărbatului ei cu vorbe alese, cum avea obiceiul:
630
— Mi se pare straniu că în casa aceasta în care m-ai adus, nu se poate să văd că mi se dă respectul cuvenit. Cât timp bătrânul a fost în viaţă, mi-am zis că vă trebui să mă împac şi cu asta, deoarece el era un om grosolan şi un nepriceput, aşa că pentru feciorii mei era mai mare ruşinea să vadă ce fel de om este bunicul lor. Totuşi am tăcut, pentru că aşa se cădea să se poarte nora din casă. Astăzi însă el e mort şi tu eşti capul familiei, iar dacă s-a întâmplat ca el să nu vadă ce fel de femeie este soţia fratelui tău şi cum se poartă faţă de mine, el nu vedea din pricină că era prost şi neştiutor de carte. Tu însă eşti astăzi capul familiei şi vezi ce se întâmplă, dar cu toate acestea nu o pui la locul ei. Sunt luată de ea în bătaie de joc, în fiecare zi; tocmai de ea care este o femeie bădărană de la ţară şi care nici cel puţin nu este cuvioasă. Wang cel mai în vârstă murmura ceva mai mult pentru sine şi-i răspundea cu toată liniştea de care era capabil: — Ce are cu tine şi ce-ţi spune? — Nu este vorba numai de ceea ce-mi spune, răspundea soţia lui cu dispreţ şi când vorbea buzele aproape nu i se vedeau mişcându-se şi nici glasul nu i se mlădia. E vorba de tot ce face şi ce este femeia aceasta în realitate. Când se întâmplă să intru într-o cameră în care se găseşte şi ea, se preface că e ocupată cu ceva şi nu se ridică în picioare, ca
631
să-mi facă loc; are un obraz atât de roşu şi vorbeşte atât de zgomotos, încât mi-e peste putinţă să o suport, când o văd că începe să caşte gura; nu pot să o mai suport nici chiar atunci când o văd că trece pe lângă mine. — De, cred că ar fi foarte greu să mă duc la fratele meu şi să-i spun: „Frate, soţia ta e prea roşie şi prea vorbeşte tare, iar mama copiilor mei nu se poate împăca cu aşa ceva”, răspunse Wang cel mai în vârstă şi clătină din cap, întinzând mâna să-şi scoată tutunul, din punga ce o avea la brâu, pe sub haină. Presimţea că a răspuns bine şi încerca să zâmbească. Soţia lui nu era femeia care să-i poată da un răspuns pe loc; adevărul era că de multe ori nu era în stare să-i răspundă atât de repede cât ar fi dorit; una dintre pricinile pentru care ura pe cumnata ei, era şi faptul că femeia aceasta de la ţară avea o limbă ascuţită şi era deşteaptă, cu toate că vorbea cam grosolan, şi astfel înainte ca ea – care era femeie de la oraş – să poată termina ceea ce începuse să spună, cu glasul domolit şi plin de demnitate, cea de la ţară cu o singură privire sau un cuvânt aruncat la întâmplare, o făcea să se zăpăcească şi să pară caraghioasă, aşa că slujitoarele care erau în apropierea lor şi le auzeau, trebuia să întoarcă privirea ca să nu le vadă că zâmbesc. Dar uneori se întâmpla ca slujitoarele mai tinere să nu se poată
632
întoarce destul de repede şi să le scape câte un hohot de râs pe care nu şi-l mai puteau stăpâni, aşa că începură să râdă şi celelalte, prefăcându-se că râd de zgomotul pe care l-au făcut slujitoarele, astfel că femeia de la oraş ajunse să urască pe cumnata ei din adâncul sufletului. Prin urmare când Wang cel mai în vârstă îi dădu acest răspuns, femeia se uită la el bănuitoare, să vadă nu cumva şi el vrea să-şi bată joc de ea; îl văzu că s-a aşezat într-un jeţ roşu pe carel adusese ca să poată şedea tihnit, şi se uita la ea zâmbind. Femeia se ridică numaidecât în picioare de pe scaunul ei de lemn şi plecând pleoapele îşi ţuguie gura şi adăugă: — Ştiu foarte bine, stăpâne, că şi tu mă dispreţuieşti! Am văzut chiar din ziua când aţi adus în casa aceasta pe femeia aceea vulgară; ea m-a dispreţuit întotdeauna, aşa că ar fi fost mult mai bine să fi rămas în casa părinţilor mei. Da, aş fi gata chiar acuma să mă pot devota unui templu şi să devin călugăriţă; să ştii că dacă n-ar fi copiii, aşa aş face. Mi-am dat toată silinţa să fac din casa aceasta a ta o casă ceva mai mult decât casa unui plugar, dar văd că nu am nicio recunoştinţă de la tine. Spunând aceste cuvinte, îşi şterse ochii cu mânecile hainei, apoi ieşi din cameră şi intră în apartamentul ei, unde Wang o auzi recitind o rugăciune budistă. În timpul anilor din urmă soţia lui se dedase la un cult neobişnuit faţă de
633
călugăriţe şi preoţi şi era foarte minuţioasă în îndeplinirea datoriilor ei faţă de cultul zeilor, petrecându-şi o mare parte din vreme recitind rugăciuni şi cântând imnuri, iar în casa lor veneau foarte des călugăriţele care îi dădeau lecţii în domeniul credinţei. Era de asemenea foarte mândră de faptul că nu mânca decât foarte puţină carne, deşi până acuma nu făcuse niciun fel de legământ; toate acestea le făcea într-o casă de oameni bogaţi cum era casa lor, care avea nevoie de un astfel de cult, cum au oamenii săraci, pentru a se simţi feriţi de mânia zeilor. Astfel şi de astă dată, cum făcea întotdeauna când era supărată, începu să se închine cu glasul ridicat în odaia ei, iar când o auzi Wang cel mai în vârstă îşi împreună mâinile, ridicându-şi-le deasupra capului şi oftă, căci îşi aduse aminte că soţia lui nu l-a iertat niciodată, pentru că-şi adusese în casă o ibovnică, o fată frumoasă şi simplă pe care o întâlnise în stradă, stând în faţa casei unui om sărac. O văzuse aşezată pe un scăunel şi spălând rufe la albie, dar era atât de tânără şi de drăguţă, încât se întoarse şi mai trecuse o dată pe lângă ea, pe urma veni a doua oară şi chiar a treia oară. Părintele fetei fu foarte mulţumit că o putea da unui om atât de bogat, căci Wang îl răsplătise destul de bine. Dar fata aceasta era atât de naivă, încât Wang se întrebă cum de a putut-o dori aşa cum a dorit-o,
634
căci era atât de simplă şi de lipsită de orice pornire personală, încât se temea de stăpâna ei, iar când se întâmpla ca seara să o poftească să vină în odaia lui, ea îşi pleca fruntea în piept şi murmura ca sfială: — Nu se supără stăpâna dacă voi veni noaptea aceasta? Uneori, când o vedea cât este de proastă şi de fricoasă, Wang cel mai în vârstă se supăra şi-şi zicea, că de rândul viitor îşi va aduce în casă o femeie voinică, sănătoasă, cu limba ca o sabie, care să nu se mai teamă de soţia lui, cum se temeau toate femeile din casă. Altădată ofta şi se gândea că la urma urmelor tot e mai bine aşa, căci astfel cele două femei puteau trăi în linişte alături, căci cea mai tânără era respingător de ascultătoare şi nu îndrăznea să se uite la el, când stăpânul ei era de faţă. Dar deşi situaţia aceasta mulţumea pe soţia lui în oarecare măsură, ea nu încetase nici acuma să reproşeze lui Wang cel mai în vârstă, că în general şi-a luat a doua femeie, iar dacă şi-a luat, n-ar fi trebuit să-şi aducă în casă o femeie atât de săracă. Cât despre Wang, el era plictisit de cicălelile soţiei lui şi ţinea la fata aceasta pentru că era frumoasă, şi se simţea cu atât mai puternic atras de ea, cu cât vedea mai des pe soţia lui că este împotriva ei, aşa că făcea tot ce-i sta în putinţă, ca s-o ademenească să vină la el, iar când vedea că-i e frică de stăpâna ei, se grăbea să-i
635
spună: — Poţi veni fără nicio grijă, căci astăzi este prea obosită, ca să se mai gândească la mine. Era de asemenea adevărat că soţia lui fiind o femeie calmă din fire, se simţi foarte mulţumită, când ajunse la vârsta ca să nu mai nască alţi copii. Wang cel mai în vârstă o trata cu tot respectul cuvenit, iar în timpul zilei nu-i ieşea niciodată din voie, şi tot aşa proceda şi ibovnica; în timpul nopţii aceasta se ducea la el şi astfel reuşea să aibă în casă liniştea dorită, alături de aceste două femei. Totuşi neînţelegerea cu cumnata lor nu era un amănunt care putea să fie înlăturat cu aceeaşi uşurinţă, iar soţia lui Wang al doilea se ducea şi ea la bărbatul ei cu ponoase: — Mi-e scârbă ca de moarte când văd pe femeia aceea cu obrazul de mort, care este soţia fratelui tău. Să ştii că dacă nu faci ceva pentru a despărţi curţile noastre una de alta, am să mă cert cu ea pe stradă şi o fac de râsul lumii, căci sunt sătulă s-o văd că i se năzare mereu că nu mă prostern destul de adânc în faţa ei, când se întâmplă să intru într-o cameră unde este şi ea. Sunt tot atât de bună ca şi ea, poate chiar mai bună şi sunt foarte mulţumită că nu seamăn cu ea şi nici tu nu semeni cu caraghiosul acela gras, deşi este fratele tău. Wang al doilea şi soţia lui se înţelegeau foarte bine unul
636
cu altul. Era bărbat mic de statură, gălbejit la obraz şi liniştit, aşa că-i era drag de ea, din pricină că era rumenă, voinică şi mereu veselă; îi plăcea de ea şi pentru că era femeie pricepută şi bună soţie pentru treburile casei, iar banii nu-i risipea cu uşurinţă; în acelaşi timp, deşi ea fusese fată în casa unui plugar, prin urmare neobişnuită cu viaţa uşoară, astăzi, când îşi putea îngădui orice lux, nu se prăpădea cu firea după fleacuri, cum ar fi făcut oricare altă femeie în locul ei. Mânca mâncăruri simple, cum era obişnuită, şi prefera să umble îmbrăcată în haine de pânză în loc să umble îmbrăcată în mătăsuri; singurul ei cusur era că avea o limbă prea ascuţită şi-i plăcea să stea de vorbă cu slugile. E adevărat că ea n-ar fi putut deveni niciodată doamnă adevărată, deoarece îi plăcea să spele, să frece şi să cureţe ea însăşi prin casă. Dar în felul acesta nu avea nevoie de prea multe slujitoare, aşa că nu avea decât două fete de la ţară pe care le trata ca pe nişte prietene; dar şi amănuntul acesta era o pricină care făcea pe cumnata ei s-o urască, deoarece spunea că nu ştie cum trebuie să se poarte cu slugile, şi le tratează ca pe nişte egale şi în felul acesta face familia de ruşine. Slugile sunt obişnuite să vorbească între ele, aşa că soţia celui mai în vârstă auzise slujnicele din casa cumnatei, lăudându-se cu stăpâna lor, despre care
637
spuneau că este mult mai generoasă decât cumnata ei, căci le dă întotdeauna câte ceva bun de mâncare şi bucăţi de pânză pentru încălţăminte, când se întâmplă să fie bine dispusă. Nu e mai puţin adevărat că soţia celui mare era severă cu slugile, dar acesta era felul ei de a se purta faţă de toată lumea şi faţă de ea însăşi; afară de asta nu pleca niciodată din apartamentul ei şi nici nu alerga niciodată prin curte, îmbrăcată în haine ieşite de soare şi rupte, cu părul nepieptănat şi încălţămintea murdară şi scâlciată, deşi nici despre ea nu se putea spune că are picioarele prea mici şi i-ar veni greu să umble. Tot aşa nu i se întâmplase niciodată să-şi alăpteze singură copilul, cum făcea cumnata ei de la ţară, care se oprea unde-i venea şi scotea sânul, de faţă cu toată lumea, ca să dea copilului să sugă. De fapt cea mai mare nemulţumire între femeile acestea două era tocmai alăptarea copiilor şi neînţelegerile dintre ele dădură în sfârşit prilej celor doi fraţi să găsească mijlocul pentru a avea linişte în casă. Într-o zi femeia de la oraş se îndreptă spre poartă, ca să se urce în litieră, căci era tocmai aniversarea unui zeu care-şi avea templul în oraş şi ar fi vrut să se ducă să-i facă o danie. Când ieşi în stradă, văzu pe cumnata ei în faţa porţii, cu sânul descoperit ca al unei roabe, alăptându-şi copilul în timp ce se târguia cu un
638
vânzător, ca să cumpere un peşte pentru masa de amiază. Era un spectacol urât şi respingător pe care femeia de la oraş nu-l putea suporta, aşa că se hotărî să înfrunte pe cumnata ei fără cruţare şi apropiindu-se de ea îi spuse: — Este o purtare ruşinoasă, când vezi o femeie care ar trebui să se poarte ca o doamnă într-o casa ca aceasta, dar care se poartă cum eu n-aş îngădui nici unei roabe de-ale mele… Dar vorba ei înceată ar fi fost peste putinţă să răzbească răspunsul cumnatei de la ţară care strigă la ea: — Cine nu ştie că orice copil trebuie alăptat; mie nu mie ruşine că am feciori care trebuie alăptaţi şi am şi doi sâni, ca să le pot da să sugă! Astfel în loc să-şi fi acoperit sânul, cum ar fi cerut bunacuviinţă, ea ridică micuţul ce-l avea la piept şi-i dădu să sugă din celălalt sân. Auzindu-i glasul întărâtat, lumea începu să se adune împrejurul lor, femeile ieşiră din bucătării şi din curţi, ştergându-şi mâinile în grabă, iar ţăranii care treceau îşi lăsară cobiliţele din spinare şi se opriră, ca să poată asculta cearta lor. Văzând lumea aceasta vulgară adunată în faţa porţii, femeia de la oraş spuse celor cu litiera să plece şi se întoarse în curţile ei, căci pe ziua de astăzi toată plăcerea de a ieşi în oraş îi fusese stricată. Femeia de la ţară nu mai pomeni-
639
se de aşa ceva toată viaţa ei, căci văzuse copiii sugând la pieptul mamelor lor, indiferent de locul unde se întâmpla să se găsească acestea, fiind ştiut de toată lumea, că atunci când un copil începe să ţipe, cu nimic nu-l poţi împăca mai uşor, decât dându-i sânul ca să sugă. Astfel începu să-şi bată joc de cumnata ei şi făcea mare haz, aşa că lumea adunată împrejurul ei, începu să râdă cu hohote. Dar o roabă a cumnatei, fiind curioasă să vadă ce se întâmplă auzi vorbele ei şi ducându-se la stăpână, îi repetă tot ce spusese femeia de la ţară, adăugând: — Stăpână, spune despre tine că te ţii atât de măreaţă, încât stăpânul nostru crede că viaţa lui este în primejdie şi nu îndrăzneşte să se apropie nici de mica lui ibovnică, decât atunci când îi îngădui şi numai atâta vreme cât i-ai hotărât dinainte, iar lumea care ascultă vorbele ei a început să râdă! Femeia se făcu palidă la faţă şi se lăsă pe un scaun din faţa unei mese în sala cea mare, iar roaba plecă în fugă, apoi se întoarse din nou, gâfâind de alergătură şi-i aduse ştire despre ce se petrece în faţa porţii: — Acum spune că dumneata te interesezi mai mult de preoţi şi de călugăriţe, decât de copiii şi casa dumitale, ori este ştiut de toată lumea cât rău sunt în stare să facă astfel de oameni într-o casă!
640
Văzând atâta răutate, femeia de la oraş nu se mai putu stăpâni şi ridicându-se în picioare, porunci roabei să cheme fără întârziere portarul care păzea intrarea casei. Astfel roaba plecă din nou, mulţumită şi emoţionată, căci nu se întâmpla să aibă mereu o zi ca aceasta, şi aduse portarul cu ea. Acesta era un moşneag gârbovit care odin ioară fusese argat în curţile lui Wang Lung, dar după ce îmbătrânise, fiind om de încredere şi neavând niciun fecior care să-l îngrijească, îl primiseră la curte, unde făcea straja porţilor. Se temea de stăpâna aceasta a lui, cum se temeau toţi slujitorii din curte, aşa că se prosternă în faţa ei şi rămase cu fruntea în pământ când o auzi spunându-i trufaşă: — Stăpânul meu este plecat la ceainărie şi nu ştie nimica despre necuviinţele ce se întâmplă acasă şi cum nici cumnatul meu nu este aci ca să facă ordine în casa lui, va trebui să-mi fac eu datoria, pentru că nu vreau ca adunătura asta de gură-cască să-şi bată joc de casa noastră, prin urmare îţi poruncesc să închizi porţile de la intrare. Dacă se va întâmpla ca cumnată-mea să rămână pe dinafară, e treaba ei, iar dacă te va întreba de ce-ai închis porţile, îi vei răspunde că eu ţi-am poruncit şi vei îndeplini întocmai porunca ce ţi-am dat. Bătrânul se prosternă din nou în faţa ei şi ieşi fără să zică
641
nimic, dar făcu întocmai aşa cum i se poruncise. Femeia de la ţară era tot în faţa porţii şi făcea mare haz în faţa lumii adunate împrejurul ei, văzând-o că râde de ceea ce spune, aşa că nu băgă de seamă că porţile încep să se închidă fără zgomot până când nu mai rămase decât o despărţitură îngustă între aripile ei. Bătrânul apropie gura de această despărţitură şi suflă cu glasul răguşit: — Sâât… stăpână! Femeia se întoarse numaidecât şi văzând ce se întâmplă, se repezi şi împinse aripile porţii, apoi intră în curte, purtându-şi copilul mereu la sân, şi ţipă la portar: — Cine ţi-a poruncit să mă închizi afară, mă, câine bătrân? Bătrânul îi răspunse cu sfială: — Mi-a poruncit cumnata dumitale şi mi-a spus să te las în stradă căci nu vrea să aibă o astfel de adunătură în faţa porţilor. Dar cu toate acestea eu te-am strigat, ca să vezi ce se întâmplă. — Cum adică, porţile acestea sunt porţile ei, şi pe mine mă poţi închide afară în stradă chiar din casa mea? Strigând în gura mare, femeia de la ţară se repezi în curtea cumnatei ei. Dar aceasta prevăzuse ce se va întâmpla şi se retrăsese în apartamentele ei unde zăvorâse uşile şi începuse să se închine, aşa că, deşi femeia de la ţară înce-
642
pu să bată furioasă cu pumnul în uşă, nu-i deschise nimeni, iar din adâncul odăii se auzea până la ea murmurul monoton, al rugăciunilor cumnatei care nici nu se sinchisea. Totuşi ar fi fost imposibil ca cei doi fraţi să nu afle de la soţiile lor în aceeaşi seară, tot ce s-a întâmplat în timpul zilei, aşa că a doua zi, când se întâlniră, se uitară unul la altul foarte rece, iar fratele al doilea încercă să zâmbească şi declară: — Soţiile noastre îşi dau toată silinţa ca noi doi să ajungem duşmani, dar aşa cum suntem, cred că ar fi peste putinţă să începem să ne duşmănim. Va fi mult mai bine dacă le vom despărţi una de alta. Vei lua curţile în care trăieşti acuma şi poarta ce dă spre strada mare va fi poarta ta. Eu voi rămâne în curţile mele şi voi deschide în zid o portiţă laterală care să dea spre strada mărginaşă, aşa că în felul acesta vom putea trăi liniştiţi. Dacă se va întâmpla vreodată ca fratele nostru mai mic să se întoarcă acasă şi să trăiască împreună cu noi, el va lua curtea în care a trăit părintele nostru, iar după ce va muri prima ibovnică, o va lua şi pe a ei, căci sunt vecine între ele. În timpul nopţii ce trecuse, soţia lui Wang cel mai în vârstă îi repetase de nenumărate ori ce s-a întâmplat şi stăruise atât de mult, încât îi făgăduise că de astă dată nu va mai fi îngăduitor şi nici nu va trece cu vederea; nu, de
643
astă dată va trebui să-şi facă datoria de cap al familiei, când se întâmplă ca stăpâna să fie jignită tocmai de cineva care este mai prejos decât ea şi ar trebui să-i dea tot respectul. Auzind deci vorbele fratelui său îşi aduse aminte de stăruinţele din noaptea trecută ale soţiei lui, aşa că-i răspunse cu jumătate gură şi plin de reproş: — E foarte urât din partea soţiei tale, să vorbească despre soţia mea, de faţă cu oamenii aceia de jos, aşa cum a vorbit şi cred că aşa ceva nu poate fi trecut cu vederea. Trebuie să te rog să o baţi de câteva ori. Wang al doilea clipi din ochii mici şi şireţi, şi uitându-se la fratele său, îi răspunse: — Frate, noi doi suntem bărbaţi şi ştim ce vasăzică femeile şi cât sunt de proaste şi de neînţelegătoare, oricât de bune soţii ar fi. Bărbaţii nu se pot amesteca în treburile femeieşti şi noi doi, frate mai mare, ne înţelegem destul de bine unul cu altul, căci suntem bărbaţi. Adevărat este că soţia mea s-a purtat ca o proastă, dar ea nu este altceva decât o femeie de la ţară. Spune-i soţiei tale aceste cuvinte ale mele şi mai spune-i că-i cer iertare pentru ceea ce s-a întâmplat. A cere cuiva iertare nu înseamnă să faci vreun sacrificiu. Pe urmă, frate, ne vom despărţi femeile una de alta, împreună cu copiii noştri, şi vom putea trăi în pace, iar treburile noastre le vom putea limpezi când ne întâlnim
644
la ceainărie, trăind departe unul de altul aci, în casa noastră. — Da… dar… bâlbâi Wang cel mai în vârstă, căci el nu era în stare să se gândească atât de repede şi de limpede ca fratele său. Wang al doilea însă era destul de deştept, aşa că-şi dădu numaidecât seama de pricina ezitării fratelui său care nu ştia cum va putea împăca pe soţia lui, aşa că se grăbi să adauge: — Uite ce, frate, spune soţiei tale aşa: Am despărţit casa fratelui meu de casa noastră, prin urmare de aci înainte nu ne va mai supăra. Aceasta este pedeapsa pe care le-am dato! Fratele mai în vârstă fu încântat de planul acesta şi-şi frecă mâinile grase şi palide, cu toată mulţumirea: — Înţeleg… acum înţeleg! Astfel fiecare dintre cei doi fraţi făcu soţiei sale pe voie. Cel mai tânăr spuse soţiei sale: — De aci înainte nu vom mai fi supăraţi de femeia aceea închipuită şi trufaşă de la oraş. Am spus fratelui meu că nu mai vreau să trăiesc sub acoperişul aceleiaşi case în care trăieşte ea. Vreau să fiu stăpân în casa mea. Aşa că ne vom despărţi, căci nu mai vreau să fiu sub călcâiul lui, şi nici tu nu vei mai asculta de poruncile ei.
645
Cel mai în vârstă se duse la soţia lui, să-i spună şi el cu mândrie: — Am limpezit şi afacerea ăsta şi i-am pedepsit aşa cum merită. Poţi fi mulţumită şi împăcată în sufletul tău. Iată ce am spus fratelui meu: „De aci înainte nu te vei mai apropia de casa mea. Nici tu, nici soţia şi nici copiii tăi; noi vom întrebuinţa curţile ce le avem, cu poarta cea mare, iar tu va trebui să-ţi tai o portiţă laterală spre aleea din partea de răsărit, aşa că de aci înainte soţia ta să nu mai poată supăra pe mama copiilor mei. Dacă nevastă-ta vrea să se aşeze în faţa porţii şi să-şi alăpteze copiii ca o scroafă când alăptează purceii, cel puţin pentru noi nu va mai fi nicio ruşine”. Acestea sunt vorbele pe care i le-am spus, prin urmare mamă a copiilor mei, linişteşte-te, căci de aci înainte nu vei fi obligată s-o mai vezi. Astfel fiecare dintre cei doi fraţi făcu soţiei lui pe voie, aşa că femeile rămaseră mulţumite, închipuindu-şi că duşmana ei şi-a primit pedeapsa cuvenită. După întâmplarea asta cei doi fraţi deveniră prieteni mai buni decât fuseseră până acuma şi fiecare dintre ei se credea foarte deştept şi priceput în felul de a se purta cu femeile. Erau mulţumiţi de ei înşişi, precum şi de felul în care se purtaseră unul faţă de altul, aşa că aşteptau cu nerăbdare să treacă doliul, pentru a putea hotărî ziua când să se întâlnească la ceaină-
646
rie şi să hotărască ce partaluri ale ţarinei ar vrea să le vândă. Astfel cei trei ani trecură în mijlocul feluritelor aşteptări din partea fiecăruia şi se apropie ziua când doliul pentru Wang Lung ajunse la sfârşit. Ziua aceasta fu aleasă din zodiac şi numele zilei avea semnul indicat pentru o astfel de zi, iar Wang cel mai în vârstă pregăti totul în vederea îndeplinirii ritualului ce se obişnuia la sfârşitul unui doliu. Se sfătui cu soţia lui şi află de la ea ce se cade să fie făcut într-o astfel de împrejurare şi toate le îndeplini aşa cum îi spusese. Feciorii şi soţiile feciorilor lui Wang Lung, împreună cu toate rudele lor care purtaseră doliul în aceşti trei ani, îmbrăcară haine de mătase de culori vesele, iar femeile îşi împodobiră îmbrăcămintea şi cu panglici roşii. Peste hainele acestea îmbrăcară hainele de pânză de cânepă pe care le purtaseră şi ieşiră cu toţii pe poarta cea mare a casei cum era obiceiul în părţile acelea, unde era făcut chipul de hârtie aurită şi argintată al unui duh, alături de care aşteptau preoţii ca să-l aprindă. La lumina flăcărilor toţi cei care purtaseră doliu pentru Wang Lung, trebuiau să-şi scoată hainele acestea şi să rămână îmbrăcaţi în hainele de culori vesele ce le aveau îmbrăcate pe dedesubt. După ce ritualul se sfârşea, intrau în casă şi se felicitau
647
reciproc, pentru că zilele lor de jale s-au terminat şi se prosternau în faţa tabletei pregătite pentru Wang Lung, căci cea veche fusese arsă şi aşezau carafe de vin şi mâncăruri de carne gătită în faţa ei, în semn de jertfă. Tableta aceasta nouă era tableta ce trebuia să rămână pentru totdeauna şi era făcută dintr-un lemn preţios şi foarte tare, cum se obişnuia, care se păstra închisă într-o cutioară de lemn. După ce i-o făcură şi o dădură cu un lac negru foarte scump, feciorii lui Wang Lung căutară pe cel mai învăţat om din oraş care să scrie pe tabletă numele duhului lui Wang Lung. Dar în tot oraşul nu se găsea om mai învăţat decât feciorul cărbunarului cunoscător al învăţăturilor lui Confucius, care pe vremuri fusese profesorul lor şi care în tinereţea lui se prezentase la examenele şcolii imperiale. Adevărat este că a fost respins, dar cu toate acestea el era mai învăţat decât cei care nu făcuseră deloc această încercare. El trecuse toată învăţătura ce o avea asupra fiului său, aşa că şi acesta devenise cărturar. Prin urmare, când îl invitară să primească sarcina aceasta de cinste, veni fără întârziere, vânturându-şi hainele în timpul mersului şi proptindu-se în picioare, cum fac toţi cărturarii, iar ochelarii şi-i purta foarte jos pe vârful nasului. După ce intră în casă, se aşeză la masă în faţa tabletei, ploconindu-se mai înainte în faţa ei
648
de câte ori era prescris în ritualul acestei ceremonii, pe urmă îşi sumese mânecile lungi ale hainei şi subţiindu-şi vârful penelului de păr de cămilă, începu să scrie. Atât penelul cât şi bucăţica de tuş şi toate sculele lui erau noi şi neîntrebuinţate, cum se cerea într-o astfel de împrejurare şi cum era prescris. Când ajunse la ultima literă a textului ce trebuia scris, se opri înainte de a termina şi, închizând ochii, se gândi îndelung, aşa ca să poată prinde în întregime duhul lui Wang Lung şi să-l cuprindă în cuvântul cel din urmă ce trebuia scris. Astfel după lungă gândire scrise: „Wang Lung a cărui bogăţie trupească şi sufletească se datoreşte pământului”. Când îi trecu prin minte gândul acesta i se păru că a reuşit să prindă însăşi esenţa fiinţei lui Wang Lung, aşa că sufletul său va fi prins în veci pe tabletă, şi muindu-şi penelul în roşu, trase ultimele linii. După ce termină şi cu aceasta, Wang cel mai în vârstă apucă tableta cu amândouă mâinile şi o duse cu mare grijă, însoţit de toţi ceilalţi ai casei, în camera cea de sus şi o aşeză alături de celelalte două tablete ale bătrânilor plugari care fuseseră bunicul şi părintele lui Wang Lung. Tabletele lor erau aici în casa aceasta mare şi în timpul cât ei trăiseră, niciunul dintre ei nu ar fi îndrăznit să-şi închipuie că vor avea astfel de tablete cum nu se obişnuieşte decât între
649
oameni bogaţi; dar dacă totuşi s-a întâmplat să se gândească la ceva, atunci şi-au închipuit cel mult că numele lor va fi scris de un om cu oarecare învăţătură pe o bucată de hârtie şi aceasta va fi lipită pe pereţii casei de lut de la ţară, unde va sta bătută de vânturi şi ploi, până când va putrezi. Dar după ce se mutase în casa de la oraş, Wang Lung poruncise tablete pentru cei doi înaintaşi ai lui, ca şi când şi ei şi-ar fi petrecut viaţa tot în casa aceasta, deşi nimeni n-ar fi putut spune dacă duhurile lor erau aici, sau pribegeau în alte părţi. Astfel şi tableta lui Wang Lung fu aşezată în camera aceasta, şi după ce feciorii lui făcură tot ce trebuia făcut într-o astfel de împrejurare, închiseră uşa camerei şi plecară, simţindu-se mulţumiţi în inima lor. Acuma sosise şi vremea când puteau primi oaspeţi în casă, pentru a se ospăta şi a se veseli, iar Lotus se îmbrăcă în haine de mătase şi de culoare deschisă, poate prea deschisă pentru o femeie atât de grasă şi de bătrână ca ea, dar nimeni nu îndrăzni să-i spună ceva, ştiind-o ce fel de fire este, aşa că se veseliră cu toţii. În timpul ospăţului oamenii râdeau şi beau vin, iar Wang cel mai în vârstă căruia îi plăcea veselia, striga mereu: — Beţi băutura toată, ca să putem vedea fundul cupelor. El însuşi bea cu atâta înverşunare, încât roşeaţa din vine
650
începu să i se urce în obraz. Dar soţia lui care era în curtea de alături, împreună cu alte femei, auzind că e pe cale să se îmbete, trimise o slujitoare să-i spună: „Nu se cade să te îmbeţi acum şi tocmai la un ospăţ ca acesta!” aşa că îşi puse stavilă pornirilor. Dar într-o zi ca aceasta până şi Wang al doilea se simţea mulţumit şi nu-i părea rău de nimic. Profită de prilejul acesta, pentru a vorbi cu unii dintre oaspeţi, ca să vadă nu cumva au de gând să mai cumpere ceva pământ, pe lângă cel care-l aveau, lăsând să se înţeleagă că el ar avea anume câteva partale de pământ bun de care ar fi gata să se despartă, şi astfel ziua trecu şi fiecare dintre cei doi fraţi se simţi mulţumit, că în sfârşit a reuşit să rupă cătuşele cu care fusese legat de bătrânul care acum zăcea în pământ. Mai era cineva care nu venise să se ospăteze împreună cu ei, căci Floare de Păr le trimisese vorbă, spunând: „Cea pe care o am eu în grijă se simte ceva mai puţin bine, decât de obicei, aşa că vă rog să mă iertaţi”. Dar având în vedere că absenţa ei nu putea supăra pe nimeni, Wang cel mai în vârstă îi trimisese vorbă că, dacă nu va putea veni la ospăţ, i se va trece cu vederea, aşa că ea nu dezbrăcă în ziua aceea hainele de doliu, nici nu descălţă încălţămintea albă şi nici nu-şi desfăcu din păr panglica albă cu care şi-l împletea. Tot aşa nu dezbrăcă
651
nici pe fata cea slabă de minte de aceste semne ale jalei. În timp ce toţi ceilalţi se ospătau, ea făcu ce făcea întotdeauna şi cu toată plăcerea. Luă de mână fata cea slabă de minte şi se duseră împreună până la mormântul lui Wang Lung, unde se aşezară în apropierea gropii. În timp ce fata se juca mulţumită, că putea fi împreună cu cea care o îngrijea, Floare de Păr, sta şi se uita la ţarina care se aşte rnea în faţa ei, împărţită în holde mici şi verzi, aşezate în lung şi lat, departe cât putea vedea cu ochii. Ici colo se vedea câte o pată albastră care sta în loc sau se mişca, după cum se mişca ţăranul ieşit la munca de primăvară pe răzoare. Tot aşa se mişca odinioară şi Wang Lung printre semănăturile din ţarina lui, când îi venise rândul să se îngrijească el de pământul părintelui său şi Floare de Păr îşi aduse aminte cât de mult stăruiseră gândurile lui în jurul vremurilor acelora, în anii de bătrâneţe, pe vremea când ea nu era încă născută şi cât de mult îi plăcuse să-i povestească despre felul în care lucrase cu plugul şi cu sapa, semănând ţarina lui. Astfel trecură anii de doliu şi trecu ziua aceasta pentru familia lui Wang Lung. Dar feciorul lui al treilea nu se întoarse nici în ziua aceasta. Rămase acolo unde era şi îşi văzu de felul lui de viaţă care era numai a lui şi cu totul despărţită de a celorlalţi.
652
Capitolul V Întocmai cum crengile unui copac uriaş şi străvechi încep să apară şi să se întindă departe de trunchi, despărţite una de alta şi dând fiecare mlădiţe în felul ei, deşi sunt din aceeaşi tulpină, tot aşa se întâmplă şi cu cei trei feciori ai lui Wang Lung, între care Wang al treilea ce alese, ca fiind mai îndrăzneţ şi cu voinţa cea mai tare şi să devină oştean, undeva într-o regiune din miazăzi. În ziua când Wang al treilea primi ştirea că părintele său trage să moară, el se găsea tocmai în faţa unui templu din marginea oraşului, unde tăbărâse generalul său împreună cu oamenii lui, căci în faţa templului era un loc viran, aşa că el îşi comanda soldaţii, făcându-i să mărşăluiască în sus şi în jos şi învăţându-i meşteşugul armelor. Aci îl găsi crainicul trimis de fraţii lui şi când îl văzu, se apropie de el în fugă şi gâfâind de nerăbdare, să-i spună cât mai repede ce avea de spus: — Domnule şi al treilea stăpân mai tânăr al nostru – părintele tău, bătrânul nostru stăpân, trage să moară! Wang al treilea nu mai avusese nicio legătură cu părinte-
653
le său din ziua aceea când pribegise de acasă, supărat din pricină că părintele său, deşi la adânci bătrâneţe, luase în curtea lui o fată tânără cu numele Floare de Păr, care crescuse în casa lor şi despre care el nu ştiuse că o iubeşte, decât în clipa când aflase despre fapta părintelui său. În aceeaşi seară se dusese la părintele său, căci toată ziua se frământase, după ce aflase întâmplarea asta, dar fusese atât de copleşit de pornirea lui, încât intrase de-a dreptul în odaia unde era părintele său împreună cu fata. Intrase în odaia lui, apărând din adâncul întunericului unei nopţi de vară, şi o văzuse stând pe scaun, liniştită şi palidă şi în clipa aceea îşi dăduse seama că el o iubeşte pe fata aceasta. În aceeaşi clipă în sufletul lui se ridică un val copleşitor de revoltă împotriva părintelui său, căci era om iute de mânie, încât abia se mai putuse stăpâni. Înţelesese că dacă va mai întârzia ca valul acesta de revoltă să se liniştească, ar fi peste putinţă să nu moară. Tocmai de aceea plecase din casa părintească în aceeaşi noapte, căci dorise mereu să plece în lume şi să devină om vestit, luptând sub vreun steag, aşa că banii ce-i avea la el, îi întrebuinţă pentru a se îndrepta spre miazăzi, cât mai departe, şi intră în slujba unui general care în vremurile acelea de vrajbă ajunsese vestit. Dar Wang al treilea era un tânăr atât de înalt şi voinic, privirile lui atât de întunecate şi fălcile cu dinţii
654
albi şi puternici atât de puternic încleştate din pricina revoltei ce clocotea într-însul, încât generalul îşi puse ochii pe el şi-l luă sub ocrotirea lui, pe urmă îl ridică în rang, mult mai repede decât era obiceiul. Ocrotirea aceasta se datora pe de o parte împrejurării că Wang al treilea era o fire tăcută şi închisă, aşa că generalul începu să aibă încredere în el, pe de altă parte faptului că era o fire întunecată şi iute la mânie, aşa că atunci când se întâmpla să fie supărat, nu se ferea să omoare şi nici nu se temea că el însuşi ar putea să fie omorât, ori numai rareori se întâmpla să se găsească astfel de oameni care să se învoiască să intre în slujba altuia. Afară de asta tocmai se întâmplară câteva bătălii, ori în timp de război un oştean se ridică foarte repede şi aşa se întâmplă şi cu Wang al treilea, căci după ce mai marii lui căzură în lupte sau fură îndrumaţi în alte părţi, generalul îi dădu însărcinări tot mai însemnate, ridicându-l din treaptă în treaptă, până când îl făcu căpitan peste numeroşi oameni şi în rangul acesta îl găsi ştirea primită din casa părintească. După ce ascultă ce-i spuse crainicul, porunci soldaţilor să se întoarcă în tabără, iar el apucă singur în largul câmpului, cu crainicul care venea la oarecare depărtare în urma lui. Era tocmai o zi de la începutul primăverii, o zi dintre acelea când Wang Lung, părintele său, începea să se fră-
655
mânte şi ieşea în ţarină să vadă holdele şi tot într-o zi ca aceasta lua sapa la umăr şi începea să întoarcă brazdele de semănături în lungul răzoarelor. Totuşi împrejurul lui nu se arăta niciun semn de viaţă nouă pe care ar fi putut să-l vadă şi altul afară de el, dar el înţelegea ca pământul a început să dospească şi să se schimbe împrejurul său, cu făgăduieli de rod nou. Acum era mort, dar cu toate acestea, într-o astfel de zi, Wang al treilea nu era în stare să-şi închipuie că cineva ar putea muri. În felul său, Wang al treilea presimţea şi el apropierea primăverii şi atunci când părintele său începea să se frământe şi ieşea în largul ţarinei, se frământa şi Wang al treilea şi în fiecare primăvară îşi aducea aminte de planul lui, căci se gândise să părăsească pe bătrânul general şi să înceapă un război pe socoteala lui şi să ademenească pe cei care s-ar învoi să slujească sub steagul său propriu. În fiecare primăvară i se părea că ar putea începe această aventură, că la urma urmelor tot va trebui s-o înceapă şi gândindu-se mereu la planul acesta, de o vreme încoace începuse să-l stăpânească chiar în timpul somnului, aşa că nu era în stare să se mai gândească la altceva şi în primăvara asta îşi zisese că a sosit vremea să înceapă, căci i-ar fi fost peste putinţă să mai ducă viaţa sub poruncile bătrânului general.
656
Adevărul era că Wang al treilea era foarte pornit împotriva generalului său. Pe vremea când venise el şi intrase în slujba steagului acestuia, generalul era unul dintre comandanţii care conduceau revoltele împotriva dregătorilor netrebnici şi era încă destul de tânăr, aşa că mai putea vorbi despre revoluţii, spunând cât de frumoasă este o astfel de cauză pentru care trebuie să lupţi, ca să îndrepţi viaţa semenilor tăi; avea şi un glas puternic şi vorbele-i curgeau uşoare, vrăjind mulţimile care-l ascultau, dar afară de asta mai întrebuinţa şi anumite apucături pentru a pune oamenii în mişcare, în afară de voinţa lu i, dar despre acestea niciunul dintre cei care-l ascultau nu ştia nimic. Când Wang Lung auzi pentru întâia dată vorbele lui cinstite, se simţi mişcat, căci era naiv şi uşor impresionabil, aşa că-şi jură să asculte de generalul acesta care slujea o cauză atât de frumoasă, şi în sufletul său simţi o adâncă mulţumire. Tocmai de aceea, după ce revoluţia se termină cu bine şi generalul se întoarse de pe câmpul de luptă, Wang al treilea rămase mirat, văzându-l că a ales tocmai această vale mănoasă ca reşedinţă pentru el şi că începe să ducă viaţa pe care o ducea acum, tocmai el, care pe câmpul de luptă se purtase ca un erou. Astăzi nu putea să-l ierte, pentru că-şi uitase până într-atâta de sine şi dintr-un anu-
657
mit punct de vedere, lui Wang al treilea i se părea că a fost jefuit sau înşelat cu ceva, deşi nu ştia cu ce anume şi gândul care-l preocupa acuma izvorâse la început chiar din această amărăciune, aşa că se hotărâse să părăsească pe generalul acesta pe care-l slujise cu credinţă în timp de război şi să-şi vadă de drumul său. În timpul anilor din urmă puterea scăpase din mâinile bătrânului general care acum trăia din veniturile provinciei şi nu se mai ducea niciodată la război. Începuse să se îngraşe peste măsură şi mânca în fiecare zi numai mâncăruri de carne şi bea vinuri aduse din ţări străine care ar fi peste putinţă să nu ciuruiască măruntaiele unui bărbat, atât sunt de tari; nu mai vorbea acuma nici despre războaie, ci numai despre felul în care bucătarul său a gătit cutare sos pentru peştele prins în apele mării şi despre felul în care bucătarul lui ştie pregăti bucate care să mulţumească chiar masa unui crai; iar după ce se sătura până nu mai putea, gândul lui alerga numai la femei; în curtea lui avea cincizeci de ibovnice şi ţinea să aibă tot felul de femei între care era şi o femeie străină cu obrazul alb, cu ochii verzi ca frunzele copacilor şi părul ca de cânepă, pe care o cumpărase de undeva. Dar generalul se temea de femeia aceasta care avea obiceiul, când se întâmpla să fie supărată, să murmure tot felul de vorbe în limba ei, aşa că părea
658
uneori că leagă vrăji. Totuşi bătrânul general se veselea la vederea ei şi se mândrea că are o astfel de femeie printre ibovnicele lui. Sub comanda unui astfel de general căpitanii deveniră şi ei slăbănogi şi nepăsători, aşa că-şi pierdeau vremea în petreceri şi destrăbălări, jecmănind poporul care ura nu numai pe general ci şi căpeteniile lui din tot sufletul. Dar cei mai tineri şi mai viteji dintre oamenii lui începuseră să se neliniştească şi să li se urască cu această viaţă de trândăvie, aşa că după ce văzură că Wang al treilea îşi trăieşte felul său deosebit de viaţă şi nici nu vrea să audă de femei toţi se întoarseră spre el. Azi unul, mâine altul, azi un grup, mâine o căprărie şi începură să se sfătuiască între ei, întrebându-se: — Acesta o fi omul care ne poate conduce? Toţi se uitau la el şi aşteptau ce va hotărî. Singurul lucru ce mai împiedeca acuma pe Wang al treilea în realizarea visului său era amănuntul că nu avea banii de trebuinţă, căci după plecarea din casa părintelui său el nu avea decât solda puţină, ce i-o plătea generalul la fiecare sfârşit de lună, dar de multe ori se întâmplă să n-o primească nici pe asta, deoarece uneori generalul nu avea bani de ajuns, ca să-şi plătească oamenii, căci cheltuia el însuşi sume foarte mari, iar cincizeci de femei în casa unui
659
bărbat mănâncă, nu glumesc şi se întrec între ele, care mai de care să poarte podoabele şi hainele cele mai frumoase, şi în mijloacele de a stoarce de la bătrânul lor stăpân, tot ce putea fi stors, fie prin lacrimi, fie cu ajutorul farmecului ispitelor. Wang al treilea îşi închipuia că îi va fi imposibil să poată face ceea ce urmăreşte, decât dacă pentru o vreme va deveni bandit şi oamenii lui o bandă organizată, cum făcuseră mulţi alţii înaintea lui; după ce va jefui un timp, până când va avea mijloace de ajuns, va putea să aştepte iscarea unui război prielnic, sau se va putea întovărăşi cu una dintre armatele Statului, sau cine ştie ce alte mijloace care îi vor permite să ceară iertarea şi să fie din nou primit în organizaţia legală a Statului. Dar nu se putea împăca nici cu ghidul de a deveni bandit, deoarece părintele lui fusese om cinstit, care niciodată nu se dedase la jafuri în timp de foamete sau de război, aşa că Wang al treilea s-ar mai fi zbătut în felul acesta încă mulţi ani, aşteptând vremea prielnică, deoarece visurile acestea ale lui stăruiseră atât de îndelung, încât începuse el însuşi să creadă că a fost ales de pronia cerească, pentru ca toate să i se întâmple în viaţă aşa cum a visat, prin urmare nu-i mai rămânea decât să aştepte să-i sosească ceasul şi să întindă mâna după el.
660
Un amănunt care făcea aproape peste putinţă continuarea acestei aşteptări, fiind o fire aprigă, era faptul că începuse să-i fie silă de provincia aceasta din miazăzi unde trăia acuma, şi abia aştepta să plece în părţile de miazănoapte, unde era născut. Era originar din regiunile acelea depărtate şi avea zile când nu era în stare să mai înghită orezul alb care era mâncarea preferată a acestor oameni din miazăzi şi tânjea să-şi poată înfige colţii o singură dată într-o lipie sănătoasă de grâu, înfăşurată în jurul unei legături de usturoi. Glasul lui devenise mai răstit şi mai neîngăduitor, chiar dincolo de firea lui obişnuită, din pricină că-i era silă de purtările şi dulcegăriile acestor oameni meridionali care erau atât de politicoşi, încât ar fi trebuit numaidecât să fie şi oameni cu două feţe, căci nu este în firea omului să zâmbească şi să spună mereu vorbe frumoase, aşa că-şi zicea de multe ori că oamenii deştepţi trebuie să fie cu inima stearpă. Tocmai de aceea îi dispreţuia şi se revolta de multe ori împotriva lor, căci îi era dor să se vadă cât mai curând în provincia lui, unde bărbaţii erau înalţi şi voinici, aşa cum trebuie să fie un bărbat – şi nu maimuţe ca aceştia de aici – oameni a căror vorbă era limpede şi dreaptă, şi sufletul curat şi îndrăzneţ. Dar din pricină că Wang al treilea era atât de iute de fire, oamenii se temeau de el şi se înspăimântau la vederea sprâncenelor lui negre
661
şi a gurii strâmbate de scârbă, şi din pricina acestui obicei al său şi a dinţilor albi şi ascuţiţi pe care-i avea, îl porecliseră Wang Tigrul. De multe ori în timp de noapte, Wang Tigrul începea să se zvârcolească în odăiţa lui pe aşternutul tare şi se gândea la planul şi mijloacele care i-ar înlesni înfăptuirea visurilor sale. Prevedea că după moartea părintelui său care acuma era om înaintat în vârstă, el va putea să-şi primească partea de moştenire. Dar părintele lui se ţinea bine şi nu voia să moară, aşa că Wang Tigrul scrâşnea din dinţi şi murmura de multe ori prin întuneric: „Bătrânul va trăi până dincolo de anii primei mele bărbăţii, aşa că va fi prea târziu să mai pot deveni om cu faimă, dacă se va întâmpla să nu moară curând! Cât de mârşav trebuie să fie sufleteşte un bătrân care nu vrea să moară la vreme!” Astfel în primăvara aceasta, oricât de mult s-ar fi împotrivit dorinţei, ajunse la hotărârea că va trebui să devină mai bine bandit decât să mai aştepte, dar hotărârea luată nici nu ajunsese să se limpezească bine în mintea lui când sosi şi ştirea despre moartea părintelui său... După ce primi ştirea adusă, se întoarse făcând drumul de-a lungul câmpului şi-şi simţea inima zvâcnind în piept, căci acuma vedea limpede drumul ce se deschidea în faţa lui şi pe care va trebui să-l urmeze, şi se simţea atât de mulţumit că nu va
662
trebui să devină bandit, încât poate ar fi început să chiuie, dacă s-ar fi întâmplat să nu fie o fire atât de închisă. Dar din adâncul acestei mulţumiri un singur gând se ridica mai limpede şi mai sus decât toate celelalte: nu se înşelase în privinţa sorţii ce-i fusese dinainte hărăzită, aşa că mulţumită moştenirii ce o va lua după moartea tatălui său, va avea tot ce-i lipseşte, căci cerul îl luase sub ocrotirea lui. Singurul gând de căpetenie pentru el nu putea să fie decât că de aci înainte va putea face primul pas spre culme, mergând pe drumul tăiat de soarta lui, căci acuma era sigur că el este hărăzit să devină un om cu mare faimă. Pe obrazul său însă ar fi fost peste putinţă ca cineva să vadă oglindindu-se această mulţumire. Pe acest obraz încruntat şi fără nicio tresărire, nu se vedea niciodată nimic; moştenise de la mama lui privirea sigură, trăsătura energică a buzelor şi ceva ce te făcea să crezi că toată fiinţa lui este făcută dintr-o substanţă tot atât de tare ca şi piatra. Nu spuse deci nimănui nimic, ci intră în odaia lui şi începu să-şi facă pregătirile pentru lungul drum spre miazănoapte, apoi îşi alese patru oameni de încredere pe care trebuia să-i ia cu el. După ce sfârşi cu pregătirile de plecare, porni spre casa cea mare şi veche din oraş pe care generalul o luase pentru folosul său personal şi trimise o santinelă să-l anunţe; peste câteva clipe santinela se întoar-
663
se şi-i spuse că generalul îl aşteaptă. Wang Tigrul intră în casă, poruncind oamenilor săi să-l aştepte în faţa uşii, şi se prezentă în odaia unde bătrânul general tocmai îşi sfârşea masa de amiază. Bătrânul sta cu capul plecat spre vasele cu mâncare şi două dintre ibovnicele lui stăteau în apropiere, ca să-i asculte poruncile. Era nespălat şi nebărbierit, iar hainele de pe el atârnau slobode şi neîncheiate în nasturi, căci de când începuse să îmbătrânească, îi plăcea să poată umbla iarăşi nespălat şi nebărbierit, ca pe vremea când era tânăr, căci odinioară el fusese un lucrător foarte de jos, doar că nu-i plăcuse niciodată să lucreze, ci se apucase de tâlhărit şi din starea aceasta reuşise să se ridice tot mai sus, datorită războaielor ce le purtase. Dar era totuşi un om simpatic şi vesel, foarte îndrăzneţ în tot ce spunea, iar pe Wang Tigrul îl primea în casa lui cu plăcere şi-l respecta, din pricină că făcea toate câte el nu le mai putea face, deoarece era prea nepăsător şi îmbătrânind, începuse să se îngraşe peste măsură. Astfel după ce Wang Tigrul se arătă în odaie, se prosternă în faţa lui şi-i spuse cu tot respectul cuvenit: — A venit astăzi un crainic şi mi-a dat în ştire că părintele meu trage să moară, iar fraţii mei mă aşteaptă la înmormântare!
664
Bătrânul general se lăsă în spătarul scaunului şi răspunse: — Du-te, fiule, şi fă-ţi datoria faţă de părintele tău, iar pe urmă întoarce-te la mine. Apoi începu să se scotocească în chimir, de unde cu mare greutate scoase o mână de arginţi, şi adăugă: Iată ceva pentru tine, care să-ţi fie înlesnire în această împrejurare, dar vezi să nu te osteneşti prea mult în timpul drumului. Pe urmă se lăsă şi mai adânc în spătarul scaunului şi strigă celor din apropierea lui că i-a intrat ceva într-o măsea găunoasă şi una dintre femei scoase din păr un ac lung de argint pe care i-l întinse, aşa că bătrânul începu să se scobească în măsea şi uită cu totul de Wang Tigrul. Astfel se întoarse Wang Tigrul în casa lui părintească, unde aşteptă chinuit de nerăbdare să vină ziua când moştenirea va fi împărţită şi el se va putea întoarce din nou la treburile lui. Dar nu voia să înceapă nimic, până când vor trece anii de doliu. Ar fi fost peste putinţă să procedeze altfel, deoarece era o fire care-şi cunoştea datoria şi şi-o îndeplinea întotdeauna; prin urmare aşteptă. Dar acum putea să aştepte liniştit, deoarece realizarea visului său era sigură, iar cei trei ani ce urmară după aceea şi-i petrecu desăvârşind mijloacele ce le va întrebuinţa şi adunând banii câştigaţi, urmărind în acelaşi timp foarte de aproape
665
şi alegând oamenii despre care îşi închipuia că ar fi gata să-l urmeze. Acum, când avea ceea ce dorise, la părintele său nu se mai gândea decât cel mult cât se gândeşte o creangă la tulpina din care a răsărit. Wang Tigrul nu se gândea niciodată mai îndelung la părintele său, deoarece era o fire de om ale cărui gânduri se săpau foarte adânc şi foarte încet, iar în sufletul lui nu se găsea în acelaşi timp loc decât pentru un singur gând şi o singură persoană. Persoana aceasta era acuma el însuşi şi nu mai avea niciun alt vis, decât visul la care se gândise mereu de ani îndelungaţi. Totuşi în vremea din urmă visul acesta începuse să ia proporţii mai vaste. În timpul cât îşi petrecuse vremea trândăvind în curţile fraţilor lui, băgase de seamă că fraţii lui aveau ceva ce lui îi lipseşte şi pentru acest ceva începuse să-i pizmuiască. Nu-i pizmuia pentru soţiile lor, nici pentru avere, nici pentru înfăţişarea mulţumită ce o aveau şi nici pentru felul în care oamenii se prosternau pretutindeni în faţa lor. Nu pentru asta, ci-i pizmuia pentru feciorii pe care-i aveau. Se uita la feciorii fraţilor lui şi-i urmărea cum se joacă, cum se ceartă şi cum ţipă, şi i se întâmplă pentru întâia dată în viaţă să-i pară rău că nu are şi el un fecior al lui. Ar fi fost cea mai mare mulţumire pentru el, care râvnea să devină comandant de oşti, să aibă un fecior
666
al său, căci nu se poate ca cineva să-ţi fie pe deplin credincios, decât cel mult dacă este de acelaşi sânge cu tine, şi tocmai de aceea ar fi vrut să aibă şi el un fecior. Dar după ce se gândi o vreme la această dorinţă a lui, şio alungă din nou din minte, cel puţin deocamdată, căci acuma nu avea vreme de pierdut cu o femeie. Îi era silă de femei şi se gândea că nicio femeie n-ar putea să fie acum altceva pentru el decât o piedică în drumul spre marea încercare ce o făcea. Tot aşa nu se putea gândi nici la o femeie cu care să aibă legături trecătoare, fără să-i fie soţie, căci dacă-şi dorea un fecior, atunci acesta trebuia să fie fecior legiuit de la soţie legiuită. Prin urmare îşi abătu gândul de la această nădejde pe care o ascunse adânc în sufletul său şi foarte departe în viitor.
Capitolul VI În timp ce Wang Tigrul se pregătea să părăsească provincia din miazăzi şi să înceapă ceva pe socoteala lui, se întâmplă ca într-o zi Wang al doilea să se adreseze fratelui său mai în vârstă: — Dacă mâine dimineaţă nu ai nimic de făcut, vino să mergem la ceainăria din strada Pietrelor Roşii, ca să putem
667
sta de vorbă despre două lucruri. Auzind vorbele acestea ale fratelui său, Wang cel mai în vârstă, rămase mirat, ştiind că ei doi trebuie să vorbească despre ţarină, prin urmare ce putea să fie a doua afacere despre care fratele său ar fi vrut să-i vorbească. De aceea îl întrebă: — Voi veni, fără îndoială, dar despre ce ar mai fi de vorbit, în afară de ţarină? — Am primit o scrisoare foarte ciudată de la fratele nostru al treilea, răspunse Wang al doilea. Ne cere să-i trimitem dintre feciorii noştri pe toţi cei de care ne putem lipsi, căci pregăteşte ceva de mare însemnătate şi i-ar trebui să aibă câţiva oameni împrejurul său, care să fie din acelaşi sânge cu el, de vreme ce el nu are feciori. — Dintre feciorii noştri! zise Wang cel mai în vârstă şi rămase cu gura căscată de mirare şi uitându-se cu ochii holbaţi la fratele său. Wang al doilea dădu din cap. — Nu ştiu ce vrea să facă cu ei, adăugă el, dar vino mâine, ca să stăm de vorbă. Pe urmă făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să-şi vadă de drum, căci oprise pe fratele său în mijlocul străzii, în drumul de întoarcere din piaţa cerealelor. Dar Wang cel mai în vârstă nu era în stare să sfârşească o afacere atât de
668
repede, afară de asta, el avea întotdeauna vreme destulă pentru orice întâmplare ce s-ar fi ivit, şi cum de o vreme încoace era foarte bine dispus din pricină că intrase în stăpânirea moştenirii, adăugă: — Nimic mai uşor pentru un bărbat decât să aibă feciori! Va trebui să găsim fratelui nostru o soţie! Făcu ochii mici şi chipul i se lumină, ca şi când ar fi pregătit o glumă. Dar Wang al doilea se uită la el şi zâmbind în silă, îi răspunse foarte rece: — Nu toţi iau căsătoria atât de uşor cum o luăm noi, frate al meu mai în vârstă! Spunând aceste cuvinte, nu se opri în loc deoarece nu era dispus să înceapă vorba cu fratele său aci, în mijlocul drumului, în timp ce oamenii treceau pe lângă ei în sus şi în jos, aşa că oricine i-ar fi putut auzi ce vorbesc. Prin urmare dimineaţa următoare cei doi fraţi se întâlniră la ceainărie şi, găsind o masă mai retrasă, de unde puteau vedea tot ce se întâmplă împrejurul lor şi de unde ar fi fost peste putinţă să-i audă cineva ce vorbesc, se aşezară pe scaune, iar Wang cel mai în vârstă se aşeză într-un jeţ care era mai înalt şi care lui i se cuvenea de drept. Pe urmă strigă să vină cel care serveşte şi după ce omul se apropie de ei, Wang cel mai în vârstă porunci să îi aducă de mâncare: câteva plăcinte calde, câteva felii de carne sărată,
669
cum se obişnuieşte dimineaţa, pentru a deschide pofta de mâncare, o carafă de vin cald şi un soi de mâncare cu ajutorul căreia vinul luneca mai uşor şi împiedeca aburul băuturii să se urce la cap şi să te îmbete în timpul dinaintea amiezii, pe urmă porunci şi alte mâncări alese, deoarece îi plăcea să mănânce întotdeauna bine. Wang al doilea sta şi se frământa pe scaun, căci se gândea că poate va trebui săşi plătească partea lui pentru tot ce poruncise fratele său, aşa că îi spuse fără sfială: — Ascultă frate, dacă toată mâncarea şi băutura aceasta ai poruncit-o pentru mine, atunci trebuie să-ţi spun că eu nu vreau nici s-o gust, deoarece eu sunt om cumpătat şi dimineaţa nu prea am nici poftă de mâncare. Dar Wang cel mai în vârstă îi răspunse foarte generos: — Astăzi eşti oaspetele meu, aşa că nu trebuie să-ţi faci griji, deoarece plătesc eu singur tot ce am poruncit. Astfel reuşi să liniştească pe fratele său şi după ce sosi mâncarea, Wang al doilea îşi dădu toată silinţa să mănânce cât de mult de vreme ce era oaspete, căci acesta era un obicei al lui de care nu se putea dezbăra şi, cu toate că avea bani destui, căuta întotdeauna să facă economie de tot ce se poate, mai ales când era vorba să mănânce pe socoteala lui proprie. Tot aşa, deşi era obiceiul ca hainele vechi şi lucrurile de care nu mai ai nevoie să le dai slugilor, el
670
totuşi nu se putea despărţi de ele fără să i se dea nimic în schimb şi le ducea la un negustor de haine vechi unde le vindea, oricât de puţin i-ar fi dat pe ele. Prin urmare şi când era poftit de cineva la masă, se îndopa pe rupte, deşi era obişnuit să mănânce puţin şi avea un trup cam sfrijit. Tocmai de aceea mânca tot ce-i putea duce pântecele, aşa că o zi sau două după aceea, nu mai avea nevoie să mănânce la el acasă; dar partea ciudată era tocmai amănuntul că el nu avea nevoie să facă aşa ceva. Tot aşa făcu şi în dimineaţa aceasta, dar în timpul cât mâncară, cei doi fraţi nu schimbară nicio vorbă unul cu altul, iar până să aducă al doilea fel de mâncare, se uitară în largul odăii unde se aşezaseră, căci se spune că nu trebuie să începi să vorbeşti în timpul mesei despre afaceri, deoarece acestea fac stomacul să se strângă şi ţi se taie pofta de mâncare. Deşi niciunul dintre ei nu ştia localul în care intraseră, era tocmai ceainăria la care venise odinioară părintele lor şi unde găsise pe Lotus, prima lui ibovnică. Lui Wang Lung localul acesta i se păruse adevărată minune, ceva ce numai în vis se poate vedea, mai ales din pricina portretelor de femei frumoase şi a sulurilor de mătase ce atârnau pe pereţi. Dar pentru cei doi feciori ai săi localul acesta era o ceainărie de toate zilele şi nici prin minte nu le-ar fi
671
trecut ce însemnase acesta pentru părintele lor şi cât de sfios intrase în această ceainărie, ruşinat ca orice plugar când se pomeneşte în mijlocul oamenilor de la oraş. Cei doi fraţi se aşezaseră pe scaune nepăsători, îmbrăcaţi în hainele lor de mătase, şi se uitau în jurul lor; oamenii îi cunoşteau cine sunt şi se grăbeau să se prosterne în faţa lor, când se întâmpla să se uite în partea unde erau ei; înşişi slujitorii se grăbeau să le îndeplinească poruncile, iar când veniră cu ulcioarele de vin fiert, se apropie şi stăpânul localului de masa lor, ca să le spună: — Vinul din ulcioarele acestea a fost scos acum şi am desfăcut eu cu mâna mea peceţile butoaielor, anume pentru dumneavoastră. Pe urmă îi întrebă de mai multe ori, dacă sunt mulţumiţi şi dacă mai doresc ceva. Aceasta era acum situaţia reală a celor doi feciori ai lui Wang Lung, deşi într-un colţ mai depărtat al localului mai atârna încă portretul lui Lotus, o fată subţire şi delicată, în mână cu un lujer îmbobocit de floare de lotus. Odinioară Wang Lung se uitase la portretul acesta şi-şi simţea inima tresărind în piept şi toate gândurile răvăşite, dar el era mort demult, iar Lotus devenise ceea ce era acuma, şi sulul cu portretul ei atârna tot în colţul ceainăriei, înnegrit de fum şi pătat de muşte, fără ca cineva să se fi gândit să mai întrebe: „Cine este frumuseţea aceea al cărei portret stă
672
ascuns în colţul de colo?” Tot aşa nici celor doi feciori ai lui Wang Lung nu le-ar fi putut trece prin minte că este portretul lui Lotus sau că ea a putut să fie odinioară atât de frumoasă. Stăteau aci la masă, înconjuraţi de respectul tuturor şi cu toate că Wang al doilea îşi da toată silinţa, ar fi fost peste putinţă să mănânce atât cât mânca fratele său mai în vârstă. Căci după ce Wang al doilea mâncă mai mult decât îl putea răbda pântecele, fratele lui abia atunci începu să mănânce mai cu poftă şi-şi lingea buzele la fiecare fel de mâncare şi golea paharul de vin, până când începu să asude şi obrazul lui părea dat cu ulei. După ce mâncă şi el până când nu mai putu, slujitorii le aduseră prosoape muiate în apă fierbinte, cu care se frecară pe obraz, pe gât şi pe braţe, iar slujitorii ridicară resturile de mâncare, ridicară ulcioarele goale şi după ce şterseră masa, aduseră cupele pline cu ceaiul verde şi proaspăt, aşa că acuma erau gata să stea de vorbă. Dar în timpul acesta se apropiase de amiază şi localul era plin de bărbaţi de aceeaşi seamă cu ei, care plecaseră de acasă şi veniseră aici ca să poată mânca, fără să-i supere soţiile şi copiii, ca apoi să-şi soarbă ceaiul, stând de vorbă cu prietenii şi să afle ultimele noutăţi. Ar fi peste putinţă ca un bărbat să aibă linişte într-o casă plină de femei şi
673
copii care tot timpul ţipă şi plâng, căci aceasta este firea lor. În locul acesta însă era linişte şi nu se auzea decât murmurul stăpânit al glasurilor. După ce se liniştiră, Wang al doilea scoase din sân o scrisoare şi după ce o desfăcu, o întinse pe masă, în faţa fratelui său. Wang cel mai în vârstă o luă în mână, îşi drese glasul, tuşi cu putere şi începu să citească, murmurând în şoaptă semnele de pe hârtie. După obişnuitele formule de politeţe, Wang Tigrul le scria în semne trase cu energie şi negre pe care le aşternuse pe hârtie fără să se mai gândească: „Trimiteţi-mi tot argintul pe care-l aveţi la îndemână, căci am nevoie de el. Dacă vreţi să-mi împrumutaţi argint, vi-l voi plătit cu dobândă mare, în ziua când voi reuşi să îndeplinesc ce mi-am pus de gând. Dacă aveţi feciori mai mari de şaptesprezece ani, trimiteţi-mi-i şi pe aceştia. Voi face oameni din ei şi îi voi ridica mai sus decât aţi putea voi visa, căci am nevoie împrejurul meu de oameni care să fie de acelaşi sânge cu mine, ca să pot avea încredere în ei, în marea întreprindere ce o voi începe. Trimiteţi-mi argintul şi trimiteţi-mi feciorii voştri, de vreme ce eu nu am feciori de-ai mei.” Wang cel mai în vârstă citi vorbele acestea şi ridicând
674
privirea, se uită la fratele său, iar acesta se uită la el. Pe urmă cel mai în vârstă zise mirat: — Spusu-ţi-a vreodată până acuma, ce face el pe acolo, în afară că este în slujba unui general? Mi se pare straniu că nu se spune nimic despre ce are de gând să facă cu feciorii noştri. Nu se poate ca un bărbat să-şi dea feciorii aşa, fără să ştie ce soartă îi aşteaptă. Pe urmă o vreme niciunul nu mai zise nimic ci-şi sorbiră ceaiul, dar fiecare dintre ei se gândea cu îndoială, că ar fi nebunie să-şi trimită feciorii de acasă, fără să ştie unde şi la ce-i trimit, dar în acelaşi timp se gândeau cu jind la vorbele fratelui lor: „Voi face oameni din ei şi-i voi ridica mai sus decât aţi putea voi visa” şi fiecare dintre ei îşi zicea că de vreme ce are unul sau doi feciori destul de mari, ar putea să facă o încercare cu unul dintre ei. Astfel Wang al doilea îndrăzni să spună: — Tu ai feciori care au trecut de şaptesprezece ani. Wang cel mai în vârstă răspunse: — Da, am doi care au împlinit şaptesprezece ani şi i-aş putea trimite pe feciorul meu al doilea, dar până acuma nu m-am gândit ce voi face cu ei; într-o casă ca a mea copiii cresc foarte repede. Pe cel mai mare nu-l pot trimite de acasă, de vreme ce el este cel mai aproape de mine în familie, dar l-aş putea trimite pe al doilea.
675
Pe urmă Wang al doilea declară: — Cel mai în vârstă dintre ai mei e fată, al doilea e fecior şi cred că acesta ar putea să plece, de vreme ce feciorul tău cel mai mare rămâne acasă şi va putea duce înainte numele familiei noastre. Numaidecât după aceea fiecare dintre ei începu să se gândească la copiii săi şi la cât valorează viaţa acestora pentru ei. Wang cel mai în vârstă avusese cu soţia lui şase copii, dintre care doi muriseră de mici; mai avea unul pe care i-l născuse ibovnica, dar aceasta era din nou însărcinată şi peste o lună două trebuia să nască, iar copiii aceştia erau toţi sănătoşi, afară de al treilea fecior pe care o roabă îl scăpase din braţe când era de câteva luni, aşa că şira spinării i se sucise şi i se îngrămădise între umeri, iar capul părea că e prea mare pentru statura lui şi sta înfipt pe umeri, întocmai ca şi capul unei broaşte ţestoase în carapacea ei. Wang cel mai în vârstă chemase chiar câţiva doctori din oraş, ca să-l îngrijească şi făgăduise unei zeiţe din templu să-i cumpere un veşmânt de mătase, dacă îl va vindeca, deşi de obicei el nu credea în aşa ceva. Dar toate încercările se dovediseră zadarnice şi, copilul trebuia să-şi poarte cocoaşa până la moarte, iar pentru tatăl său singura plăcere cu care se alese, fu că lăsă zeiţa dezbrăcată, căci nici ea nu voise să facă nimic pentru el.
676
Wang al doilea avea cu totul cinci copii dintre care trei erau feciori, deoarece primul şi ultimul născut se întâmplase să fie fete. Dar soţia lui era destul de tânără şi fără îndoială mai putea naşte câţiva copii, căci era femeie voinică şi o ducea destul de bine. Astfel ei doi având atâţia copii, ar fi putut să se lipsească de unul sau doi feciori şi după lungă gândire, fiecare dintre ei ajunse la această hotărâre. Într-un târziu Wang al doilea întrebă: — Ce să răspund fratelui nostru? Fratele mai în vârstă stătu şi se mai gândi o bucată de vreme, căci din fire nu era în stare să ia hotărâri grăbite, mai ales că de ani de zile se obişnuise ca întotdeauna să se sfătuiască cu soţia lui şi ceea ce hotăra ea era bun hotărât, ori Wang al doilea ştia de asta şi adăugă cu înţeles: — Să-i spun că vom trimite fiecare dintre noi câte un fecior şi că eu îi voi trimite şi argintul ce-l am acum la îndemână? Wang cel mai în vârstă fu mulţumit că vor putea răspunde fratelui lor în felul acesta şi se grăbi să adauge: — Da, frate, aşa să faci, şi să hotărâm cum vom proceda. La urma urmei eu îi voi trimite bucuros unul dintre feciorii mei, căci uneori casa mea mi se pare atât de plină de ţipetele celor mici şi de strigătele celor mari, încât crede-mă,
677
ar fi peste putinţă să am o clipă de linişte. Eu voi trimite pe fiul meu al doilea, iar tu vei trimite pe cel mai mare al tău, aşa că în cazul când nu se va întâmpla nimic neprevăzut, ne mai rămâne feciorul cel mai mare al meu care să ducă înainte numele familiei. După ce hotărâră să facă în felul acesta, mai întârziară o bucată de vreme, bând ceaiul, apoi, după ce se mai odihniră, începură să vorbească despre pământul din ţarină şi despre holdele ce aveau de gând să le vândă. Stând aşa şi vorbind împreună în şoaptă, amândoi îşi aduseră aminte de ziua când vorbiseră pentru întâia dată despre vânzarea pământului, pe vremea când părintele lor era atât de înaintat în vârstă încât nu-şi închipuiseră că va putea să vină pe furiş după ei şi să se oprească în mijlocul unei holde din apropierea casei de lut. Totuşi bătrânul se luase după ei şi când îi auzise spunând „să vindem pământul”, zbierase la ei, cutremurat de mânie: „Feciori netrebnici şi trândavi – va să zică vreţi să vindeţi pământul!” Era atât de supărat, încât ar fi căzut grămadă în mijlocul ţarinei, dacă nu s-ar fi repezit la el să-l apuce de subţiori şi să-i repete de nenumărate ori: „Nu, tată, nu vom vinde pământul...”, ca să-l împace, căci era prea înaintat în vârstă ca să-l mai supere, şi ca să-l îmbuneze îi făgăduiseră că nu
678
vor vinde pământul din ţarină niciodată. Dar cu toate acestea chiar acolo, în ţarină, se uitaseră unul la altul şi-şi zâmbiseră pe deasupra capului încărunţit al părintelui lor, prevăzând că va veni şi ziua aceasta de acum, când se vor întâlni din nou şi vor începe să vorbească despre vânzare. Oricât de nerăbdători ar fi fost să facă rost de cât mai multe parale, amintirea bătrânului care ieşise după ei în ţarină era atât de puternică, încât nu fură în stare să vorbească despre vânzarea pământului cu uşurinţă, cum îşi închipuiseră şi fiecare dintre ei parcă simţea în adâncul sufletului un fel de sfială, crezând că poate bătrânul totuşi a avut dreptate în ceea ce spunea, aşa că chiar de la început se gândiră să nu vândă numaidecât tot pământul pe care-l aveau, căci dacă se va întâmpla să vină vremuri potrivnice şi afacerile să nu mai meargă, vor avea totuşi de ajuns pentru a se putea hrăni. Căci în vremurile acestea de acuma nu puteai şti niciodată dinainte, ziua când va izbucni un război prin apropiere, sau va apărea o căpetenie de bandiţi care să jefuiască regiunea, sau să se abată alte nenorociri asupra poporului, prin urmare era mult mai bine să păstreze ceva ce nu se poate pierde atât de uşor. Totuşi fiecare dintre ei se lăcomea după dobânda ce i-ar putea-o aduce argintul luat din vânzarea pământului său propriu, aşa că-şi simţeau sufletul chinuit de tot felul de dorinţe.
679
Prin urmare, când Wang al doilea întrebă: — Care dintre holdele tale ai vrea să le vinzi? Wang cel mai în vârstă îi răspunse prevăzător, simţindu-se înfiorat de o stranie nelinişte: — La urma urmei, eu nu am niciun fel de întreprindere, cum ai tu de pildă, şi nu ştiu nici ce mi-ar folosi dacă aş deveni agricultor; prin urmare eu nu pot vinde decât atâta cât va fi nevoie ca să am în casă bani la îndemână şi în niciun caz nu voi vinde toate holdele. Wang al doilea îi răspunse: — Haide să ieşim împreună în ţarină, să vedem cum arată holdele pe care le avem şi să alegem pe cele răzlețe şi care sunt mai departe, căci în anii lui de bătrâneţe părintele nostru era atât de lacom după pământ, încât pe vreme de foamete ar fi cumpărat orice partal, dacă se întâmpla să i-l dea ieftin, fără să se mai gândească în ce parte se găseşte, aşa că avem holde răspândite în toată regiunea aceasta, iar unele dintre ele abia au o suprafaţă de câţiva paşi. Dacă vrei să devii agricultor, îţi va fi mult mai uşor să ai tot pământul într-o singură bucată şi astfel să-l poţi controla când te trage inima. Vorba aceasta li se păru la amândoi destul de înţeleaptă, aşa că se ridicară şi după ce Wang cel mai în vârstă plăti mâncarea şi băutura, dând ceva pe deasupra celui care-i
680
servise, ieşiră din ceainărie. Wang cel mai în vârstă apucă înainte şi trecând pe lângă mesele consumatorilor, oamenii se ridicară în picioare şi se prosternară în faţa lor, pentru a arăta celorlalţi ca ei cunosc pe aceşti oameni de seamă din oraş. Cel mai mare dintre cei doi fraţi răspunse cinstei ce i se dădea, dând din cap şi zâmbind mulţumit, căci îi plăcea să vadă respectul ce i-l purtau oamenii aceştia; cel mai tânăr trecu pe lângă ei cu ochii plecaţi în pământ, salutând grăbit şi fără să se uite la niciunul dintre ei, ca şi când s-ar fi temut că dacă s-ar arăta prea prietenos, l-ar putea opri cineva şi, chemându-l la o parte, i-ar cere bani împrumut. Astfel cei doi fraţi plecară în ţarină şi cel mai tânăr, umbla încet, ca fratele său gras şi greoi, om neobişnuit să umble pe jos, să poată ţine pas cu el. Dar până să ajungă la poarta oraşului, acesta ostenise, aşa că chemară un om care aştepta clienţi, cu doi măgăruşi înşăuaţi, şi după ce încălecară, ieşiră împreună pe poarta oraşului. Toată ziua şi-o petrecură în largul ţarinei, oprindu-se la amiază, ca să mănânce ceva la un han din marginea drumului; cutreierară în lung şi în lat toate holdele mai depărtate şi cercetară pământul cu de-amănuntul, uitându-se la dijmaşii care ieşiseră la lucru. Aceştia se purtară foarte sfioşi şi plini de respect faţă de stăpânii lor cei noi, iar Wang al doilea îşi însemnă fiecare holdă ce ar fi trebuit
681
vândută. Tot pământul fratelui lor al treilea îl însemnă pentru a fi vândut, afară de holdele ce erau în apropierea casei de lut. Dar deşi nu se înţeleseseră dinainte, niciunul dintre cei doi fraţi nu se apropie de casă şi nici de dealul unde, la umbra unui curmal uriaş, era mormântul părintelui lor. Pe înserate se îndreptară din nou spre oraş, călare pe cei doi măgăruşi osteniţi, iar la poartă descălecară şi plătiră omului preţul la care se învoiseră. Stăpânul dobitoacelor era şi el ostenit, din cauză că alergase toată ziua după ei pe holde şi-i rugă să dea ceva peste preţul la care se învoiseră, având în vedere că făcuse drum atât de lung şi încălţămintea ce o avea în picioare era acuma toată ferfeniţă. Wang cel mai în vârstă i-ar fi dat, dar fratele său mai tânăr se împotrivi spunând: — Ţi-am dat ceea ce ţi se cuvine, iar încălţămintea ta nu mă interesează. Dându-i acest răspuns, îi întoarse spatele şi plecă, fără să mai ţină seamă de ocările omului. Astfel cei doi fraţi ajunseră acasă şi înainte de a se despărţi, se uitară unul la altul, ca doi oameni care urmăresc acelaşi lucru şi Wang al doilea declară: — Dacă n-ai nimic împotrivă, atunci să trimitem feciorii noştri, de astăzi în şapte zile şi-i voi însoţi chiar eu în
682
drumul la care pleacă. Wang cel mai în vârstă dădu din cap şi intră cu paşi osteniţi pe poarta casei lui, căci în toată viaţa lui nu avusese o zi atât de grea ca aceasta şi se gândea la sine însuşi şi la viaţa obositoare ce trebuie să o ducă un agricultor.
Capitolul VII Prin urmare în ziua dinainte hotărâtă, Wang al doilea spuse fratelui său: — Dacă feciorul tău este gata de plecare atunci tot aşa este şi al meu, şi-i voi lua mâine în zorii zilei, ca să plecăm spre oraşul acela din miazăzi, unde trăieşte fratele nostru; i-i voi da în primire şi va putea face cu ei ce vrea. În aceeaşi zi, Wang cel mai în vârstă, după ce termină cu ce mai avea de făcut, chemă pe al doilea fecior şi se uită la el cu dinadinsul, pentru a se convinge de felul cum arată şi dacă va corespunde menirii pentru care era hărăzit. Tânărul ascultă de chemarea lui şi după ce se arătă în faţa părintelui său, aşteptă să vadă ce-i va spune. Era un tânăr mic de statură, foarte slab şi delicat la înfăţişare; nu era nici frumos la vedere, dar era sfios şi se speria uşor, iar mâinile îi tremurau fără încetare şi erau cu palmele umede. Se opri
683
de astă dată în faţa părintelui său, frământându-şi mâinile care-i tremurau, fără să-şi dea seama de ceea ce face; sta cu capul plecat în pământ, dar din când în când ridica fruntea şi se uita cu coada ochiului la tatăl său, ca pe urmă să coboare ochii din nou în pământ. Wang cel mai în vârstă se uită o vreme la el, căci îl vedea pentru întâia dată singur şi departe de ceilalţi copii, apoi începu să vorbească, preocupat de ceva: — Ar fi fost mai bine dacă tu erai feciorul meu cel mai mare şi el în locul tău, deoarece pare mult mai bine legat, pentru a deveni general, iar tu îmi pari atât de slăbănog, încât nu ştiu dacă vei fi în stare să încaleci pe cal. Auzind aceste cuvinte, tânărul căzu numaidecât în genunchi şi împreunându-şi mâinile în faţa tatălui său, începu să se vaiete: — O, părinte al meu, mi-e silă şi de gândul că aş putea deveni ostaş, căci m-am gândit întotdeauna să mă fac cărturar, deoarece mie-mi plac foarte mult cărţile. Lasă-mă să rămân aci, acasă, împreună cu tine şi cu mama mea, şi nu-ţi voi cere nici cel puţin să mă trimiţi la şcoală – voi citi şi voi învăţa singur, străduindu-mă din toate puterile mele… nu te voi supăra cu nimica, dacă nu mă trimiţi de acasă ca să mă fac soldat! Deşi Wang cel mai în vârstă putea să jure că el n-a po-
684
menit nimănui nimic despre ce plănuise, totuşi se vede că răsuflase ceva, căci în realitate Wang cel mai în vârstă nu era o fire care să poată păstra o taină numai pentru el. Era un fel de om care fără să-şi dea seama scăpa câte o vorbă, ofta sau sta îngândurat şi se trăda singur, tocmai atunci când n-ar fi trebuit. Putea jura că n-a vorbit cu nimeni despre afacerea asta, dar cu toate acestea vorbise cu feciorul său cel mai mare, cu ibovnica lui, când venise în timpul nopţii la el şi în cele din urmă vorbise şi cu soţia lui, într-o noapte când se dusese la ea anume, ca să-i ceară părerea. Ea îşi însuşise numaidecât propunerea lui, căci îşi închipuia că feciorul lor va putea deveni imediat general, deşi vedea şi presimţea că feciorul nu este deloc potrivit pentru o astfel de slujbă. Dar feciorul lor cel mare, care era deştept şi ştia mai multe decât îşi închipuiau ei despre el că ar fi în stare să ştie, din pricină că era o fire indiferentă şi melancolică şi părea că nu vede nici unde calcă, începuse să necăjească pe fratele său şi-şi bătuse joc de el spunându-i: — Tu eşti destinat să devii ostaş prost şi va trebui să trăieşti sub ordinele unchiului nostru cel sălbatic şi rătăcitor prin lume. Feciorul al doilea al lui Wang cel mai în vârstă era o fire atât de ciudată, încât nu era în stare să vadă pe cineva nici
685
când taie o găină, fără să alerge undeva, ca să verse de scârbă; nu putea mânca nici carne, deoarece stomacul lui nu o primea, aşa că auzind ce spune fratele său, rămase îngrozit şi nu ştia ce să facă de frică. Îi era peste putinţă să creadă că s-ar putea să facă aşa ceva şi noaptea ce urmă după aceea şi-o pierdu zbătându-se în aşternut, dar cu toate acestea nu-i rămânea altceva de făcut decât să aştepte, iar acum se lăsă în genunchi în faţa părintelui său, crezând căl va putea îmbuna. Dar când văzu pe feciorul său că a căzut în genunchi şi începe să scâncească, Wang cel mai în vârstă se supără, căci era o fire încăpăţânată şi se aprindea uşor când ştia că puterea e în mâna lui, aşa că bătu din picior şi începu să strige: — Va trebui să te duci, deoarece niciodată nu ne vom mai întâlni cu aşa noroc; vărul tău va pleca şi el, aşa că ar trebui să fii foarte mulţumit că veţi putea pleca împreună. Pe vremea când eram eu tânăr, aş fi fost foarte mulţumit, dacă mi s-ar fi ivit un astfel de prilej, dar la mine nu s-a gândit nimeni. Am fost trimis spre miazăzi, fără niciun rost anume, dar nici acolo nu m-au lăsat vreme prea îndelungată, deoarece mama a murit şi părintele meu mi-a trimis vorbă să mă întorc acasă. Mie nici prin minte nu miar fi trecut să mă împotrivesc dorinţei lui şi nici n-aş fi
686
îndrăznit. Dar eu n-am avut parte să ajung om mare, datorită sprijinului unui unchi puternic. Spunând fiului său aceste cuvinte oftă mâhnit, gândinduse că, dacă ar fi avut el norocul de acum al fiului său, ar fi ajuns om mare şi cât de frumos ar fi arătat în uniforma încărcată de fireturi a unui general, încălecat pe un cal alb, de luptă, căci aşa îşi închipuia el că trebuie să arate un general şi se vedea pe sine impunător şi voinic, cum trebuie să fie comandantul unei armate. Pe urmă oftă iarăşi şi uitându-se la fiul său care părea atât de slăbănog, adăugă: — Ar fi fost bine să am un fecior mai voinic pe care să-l trimit, dar nu este niciunul între fraţii tăi care să fie destul de mare, afară de tine, iar fratele tău cel mai mare nu poate pleca de acasă, deoarece el este principalul meu moştenitor, deci cel mai aproape de mine în toată familia noastră; fratele tău mai mic este cocoşat, iar cel care urmează după el este abia un copil. Prin urmare va trebui să te duci căci plânsul şi văicăreala aceasta nu-ţi poate folosi la nimic, de vreme ce va trebui totuşi să pleci. Spunând aceste cuvinte se ridică în picioare şi ieşi din odaie, ca să nu mai audă scâncetele acestui fecior al său. Dar feciorul lui Wang al doilea nu era un tânăr care să semene cu vărul său. Era o fire veselă şi îndrăzneaţă care la vârsta de trei ani zăcuse de vărsat păsăresc, iar în timpul
687
bolii maică-sa îi băgase bubele vărsatului şi în nări, ca să poată răsufla, aşa că rămăsese cu obrazul ciupit de boală, şi toţi ai casei îi spuneau „ciupitul”, în loc să-i spună pe numele lui adevărat, şi tot aşa-i spuneau şi părinţii lui. După ce Wang al doilea îl pofti să vină la el în odaie, îi porunci: — Adună-ţi lucrurile într-o legătură, căci mâine vom pleca împreună spre miazăzi, unde te voi da în grija unchiului tău care este ostaş. Auzindu-l ce spune, feciorul său rămase încântat şi-i venea să chiuie de bucurie, căci era întotdeauna nerăbdător să vadă lucruri noi şi să se mândrească cu ce a văzut. Dar maică-sa care sta în uşa bucătăriei şi mesteca ceva într-o oală de pe pirostrii, neştiind despre ce este vorba căci ei nu-i pomenise până acuma nimic despre gândul lui, se întoarse şi întrebă răstită: — Cum se poate să cheltuieşti argint cu o plimbare ca asta spre miazăzi? Wang al doilea începu să-i povestească, dar în timpul cât îl asculta, ochii femeii urmăreau cu atenţie mişcările unei slujnice care jumulea o pasăre, ca nu cumva să fure ficatul sau ouăle încă neouate, aşa că nu auzi decât: — Are să fie ceva nebănuit şi nu prea ştiu ce vrea să spună când ne scrie că îi „va ridica”, dar noi avem şi alţi
688
feciori pe care-i pot lua cu mine la negoţ, iar în casa noastră el este singurul mai mare. Afară de asta fratele meu trimite şi el pe unul dintre feciorii lui. Auzind ultimele cuvinte spuse de bărbatul ei începu să se gândească mai de aproape la planul acesta şi-i răspunse, fără să stea prea mult la gânduri: — Dacă e vorba ca feciorii lor să fie ridicaţi în cinste, atunci trebuie să trimitem numaidecât şi noi unul de-al nostru, căci altfel va trebui să ascult toată viaţa pe cumnată-mea lăudându-se cu feciorul ei care este erou în armată. Este de asemenea adevărat că feciorul acesta al nostru e destul de mare, pentru a începe ceva, căci acasă nu face decât caraghioslâcuri. Şi cum bine spui, ne rămân ceilalţi pe care-i poţi învăţa negoţul tău. Astfel a doua zi Wang al doilea luă pe cei doi tineri, cu toate lucrurile pe care le aveau şi hainele împachetate, dar feciorul fratelui său îşi luase un geamantan de piele de porc şi părea foarte mândru, deşi era cu ochii roşii de plâns, în timp ce supraveghea slujitorul, ca nu cumva să i-l aşeze cu capacul în jos şi să-i răstoarne cărţile ce le luase cu el. Feciorul lui Wang al doilea nu avea cărţi, iar puţinele haine ce le avea şi le legase într-o basma de pânză albastră pe care şi-o ducea singur, iar pe drum alerga vesel şi striga mulţumit, când se întâmpla să vadă câte ceva. Era zi
689
senină de primăvară şi străzile oraşului erau pline de cele dintâi mărfuri aduse de la ţară, iar lumea era ocupată cu vânzarea şi cumpărarea celor de trebuinţă. Pentru tânărul cel ciugulit ziua aceasta era o zi de mulţumire şi cu noroc, deoarece pleca într-o călătorie cum nu mai făcuse niciodată, iar maică-sa îi pregătise înainte de plecare un fel de mâncare ce lui îi plăcea, aşa că era cât se poate de vesel. Celălalt umbla foarte demn şi încet, cu capul plecat în pământ şi fără să zică nimic, iar la vărul său nici nu se uita, ci din când în când îşi umezea buzele, ca şi când şi le-ar fi simţit uscate. Mergând aşa împreună cu aceşti doi tineri, Wang al doilea se gândea la treburile lui, căci el nu prea avea obiceiul să se ocupe de copii, aşa că după o bucată de drum ajunseră în partea de miazănoapte a oraşului, de unde plecau carele de foc, şi după ce Wang al doilea plăti biletele, se urcară toţi trei. Feciorul lui Wang cel mai în vârstă se simţi foarte ruşinat din pricină că unchiul său cumpărase locurile cele mai ieftine, închipuindu-şi că acestea sunt destul de bune pentru tineri ca ei, aşa că se pomeni în mijlocul unui grup de oameni de la ţară care duhneau a usturoi, erau îmbrăcaţi în haine de pânză murdară şi miroseau a sărăcie, aşa că el, deşi era îmbrăcat în haine de mătase, trebui să stea alături de ei. Dar nu îndrăzni să zică nimic, deoarece
690
se temea de supărarea unchiului său, aşa că trebui să se aşeze pe laviţă, după ce puse geamantanul între el şi ţăranul de alături, pe urmă se uită îndurerat după slujitorul care acum trebuia să se întoarcă acasă, dar nici de astă dată nu îndrăzni să spună nimic. Chiar Wang al doilea nu arăta mult mai bine decât oamenii dimprejurul lui, deoarece în dimineaţa aceea, după ce se sculase, îmbrăcase haine de pânză, căci se gândise că va fi mult mai bine să se ducă la fratele lui mai mic îmbrăcat în haine sărace, nu cumva să-şi închipuie despre el că este mai bogat decât era cu adevărat. Cât despre fiul său, acesta încă nu avea haine de mătase, iar hainele de pânză cu care era îmbrăcat fuseseră croite şi cusute de mama lui, care i le lăsase destul de lungi, pentru ca să i se potrivească şi după ce va mai creşte. Se uită deci la nepotul său şi murmură, cum avea obiceiul: — Nu e bine să faci drum de o zi întreagă în hainele acestea bune cu care eşti îmbrăcat. Va fi mult mai bine săţi scoţi haina de mătase şi s-o pătureşti frumos în geamantan; vei putea face drumul îmbrăcat în hainele ce le ai pe dedesubt şi vei cruţa haina aceasta bună. — Am haine şi mai bune decât aceasta, îngână băiatul, căci am luat pe cea cu care acasă umblu în toate zilele. Totuşi nu îndrăzni să se împotrivească şi ridicându-se în
691
picioare, făcu aşa cum îi porunci unchiul său. Trenul lor alergă toată ziua în lungul câmpiei şi Wang al doilea se uita la holdele şi oraşele pe lângă care treceau şi le cântărea toate, iar feciorul său se bucura de tot ce vedea şi ar fi avut poftă să guste din toate plăcintele vânzătorilor pe care îi vedeau, când trenul se oprea în câte o gară, dar tatăl său nu vru să-i cumpere nimic. Vărul său sta tăcut şi sfios, simţindu-se cuprins de o scârbă de la stomac, din cauza trenului care mergea prea repede; îşi sprijinise capul pe geamantanul lui de piele de porc şi toată ziua nu scoase nicio vorbă şi nici nu vru să mănânce nimic. Pe urmă făcură drum de două zile cu o corabie care era plină de lume, iar la urmă de tot ajunseră şi în oraşul unde trebuia să fie cel pe care-l căutau, aşa că după ce corabia intră în port şi ei simţiră din nou pământul sub picioare, Wang al doilea chemă două ricşe şi după ce urcă pe cei doi tineri într-una, el se urcă în cealaltă. Omul care sta între hulube nu vru să plece văzând că trebuie să ducă povara îndoită, dar Wang al doilea îi spuse că cei pe care îi duce nu sunt bărbaţi, ci nişte copii, iar unul este palid şi atârnă mult mai puţin decât de obicei, căci în timpul cât au trecut apele mării, a vărsat mereu, aşa că după multă ciorovăială şi după ce-i mai dădu ceva pe deasupra, dar în niciun caz atât cât ar fi costat două ricşe, omul se urni la drum. Se
692
opriră în strada şi în faţa casei pe care le-o indicase Wang al doilea, apoi scoase scrisoarea din sân şi o asemănă cu adresa scrisă pe poarta de la intrare şi văzu că aici trebuie să fie. Coborî deci din ricşă şi pofti şi pe cei doi tineri să coboare şi ei, şi după ce se mai ciorovăi o vreme cu oamenii, căci distanţa nu fusese atât de mare cât îşi închipuiseră ei, le plăti ceva mai puţin decât fusese vorba şi luând geamantanul, îl apucă de o ureche, iar cei doi tineri de cealaltă şi trecură pragul porţii străjuite pe ambele părţi de câte un leu de piatră. Dar la poartă era un soldat care strigă la ei supărat: — Ce credeţi, că aici puteţi intra ca la voi acasă? şi scoţându-şi arma de pe umăr o lovi cu patul de unul dintre lei şi se uită la ei atât de încruntat, încât rămaseră încremeniţi. Feciorul lui Wang cel mai în vârstă începu să tremure şi până şi cel ciupit de vărsat se sperie, căci până acuma nu se văzuse încă niciodată atât de aproape de o armă de foc. Wang al doilea scoase repede scrisoarea fratelui său şi o întinse soldatului, spunându-i: — Noi suntem cei trei despre care se vorbeşte aici şi aceasta este dovada noastră. Dar soldatul nu ştia carte, aşa că strigă să vină un camarad al său care după ce se uită îndelung la ei şi le ascultă
693
ponosul, luă scrisoarea şi neştiind nici el carte, se uită o vreme la ea, apoi intră în curte şi o duse undeva. După multă întârziere se arătă din nou în faţa porţii şi făcându-le semn cu degetul mare spre interiorul curţii, le spuse: — E adevărat ce au spus… sunt neamuri de-ale căpitanului nostru, aşa că vor putea intra. Astfel luară din nou geamantanul şi trecură printre cei doi lei de piatră, deşi cel care sta cu arma în faţa porţii, se uită îndelung după ei, ca şi când s-ar fi codit să-i lase să intre. Dar îşi văzură de drum, ţinându-se după soldatul care mergea în faţa lor şi care îi trecu prin vreo zece curţi, pline de soldaţi care nu făceau nimic, deoarece unii dintre ei mâncau sau beau, iar alţii erau despuiaţi şi se pârpăleau la soare, păduchindu-şi hainele; unii dormeau la soare şi sforăiau în lungul zidurilor, aşa că ajunseră în faţa unei case dintr-o curte interioară şi în casa aceasta îi aştepta Wang Tigrul. Când îşi văzu neamurile că intră în odaie, se ridică în picioare şi, strigând soldaţilor din apropiere să aducă vin şi mâncare, se prosternă în faţa fratelui său şi-l pofti pe scaun; Wang al doilea se prosternă şi el, poruncind celor doi tineri să facă asemenea, pe urmă se aşezară cu toţii, după rangul pe care-l aveau: Wang al doilea pe scaunul cel mai înalt, Wang Tigrul lângă el, iar cei doi tineri pe scau-
694
nele laterale care erau ceva mai joase decât ale lor. Numaidecât apăru un slujitor cu o carafă de vin şi le turnă de băut. Wang Tigrul îi privi pe cei doi tineri şi zise cu glasul răstit, cum avea obiceiul: — Bădăranul cela de colo mi se pare destul de voinic, dar nu ştiu ce minte se ascunde dincolo de obrazul lui ciupit de vărsat. Arată ca o paiaţă. Dar cred că aici la mine, frate mai mare, nu se va purta ca o paiaţă, deoarece mie nu-mi prea plac glumele. E feciorul tău?… Mi se pare că văd la el o trăsătură moştenită de la mama lui. Cât despre celălalt, fratele meu mai mare n-a avut să-mi trimită ceva mai bun? Auzind vorbele unchiului său, tânărul cel palid plecă fruntea mai jos decât de obicei, iar pe buze îi izvorâră broboniţe reci de sudoare, pe care le şterse pe furiş cu mâna, fără să îndrăznească să ridice privirea. Dar Wang Tigrul se uita întins la ei, cu privirile întunecate, până când nici cel ciupit de vărsat, care era destul de îndrăzneţ, nu mai ştia încotro să se uite şi începu să se frământe pe scaun, rozându-şi unghiile. Wang al doilea îi răspunse cu sfială, parcă ar fi vrut să-şi ceară iertare: — Adevărat este frate, că amândoi tinerii aceştia sunt cam netoţi şi ne pare rău că n-am avut să-ţi trimitem alţii mai vrednici de bunătatea ta. Dar feciorul cel mai mare al
695
fratelui nostru mai în vârstă este principalul moştenitor, iar cel care urmează după el este cocoşat; ciupitul acesta este feciorul meu cel mai mare, iar cel care vine după el e abia un copil, care va să zică aceştia doi sunt ceea ce avem deocamdată mai potrivit. După ce se uită îndelung la ei şi-i cercetă cu deamănuntul, Wang Tigrul porunci unui soldat să-i ducă în odaia de alături, unde să le dea de mâncare şi de unde să nu se mişte, până când vor fi chemaţi. Soldatul îi pofti să treacă înainte, dar feciorul lui Wang cel mai în vârstă întoarse privirea îndurerată spre unchiul său, aşa că Wang Tigrul întrebă: — Ce stai şi te codeşti? — N-aş putea să-mi iau şi geamantanul? întrebă tânărul cu glas sugrumat. Wang Tigrul întoarse ochii şi văzu în apropierea uşii geamantanul frumos de piele, aşa că-i răspunse cu oarecare dispreţ: — Ia-ţi-l, dar să ştii că nu-ţi va putea fi de prea mare folos, deoarece va trebui să dezbraci hainele pe care le ai şi să îmbraci hainele groase ale uniformei pe care o poartă soldaţii. Nu se poate ca bărbaţii să se lupte îmbrăcaţi în haine de mătase! Tânărul se făcu pământiu la faţă şi ieşi din odaie, fără să
696
mai zică nimic, aşa că cei doi fraţi rămaseră singuri. Wang Tigrul stătu vreme îndelungată fără să spună nimic, deoarece el nu vorbea niciodată numai de dragul de a fi politicos, aşa că Wang al doilea îndrăzni să-l întrebe: — La ce te gândeşti atât de adânc? O fi ceva în legătură cu feciorii noştri? Wang Tigrul răspunse cu glasul tărăgănat: — Nu mă gândeam decât că sunt mulţi oameni care la vârsta mea au feciori mari şi că vederea acestora trebuie să fie foarte plăcută în casa unui bărbat. — Tot aşa puteai să ai şi tu, dacă te căsătoreai destul de devreme, răspunse Wang al doilea şi încercă să zâmbească. Dar noi n-am ştiut multă vreme de urma ta, tot aşa nici părintele nostru, astfel că nu te-a putut însura, cum ar fi vrut. Dar atât eu cât şi fratele meu suntem gata să te căsătorim cu toată plăcerea, iar banii sunt puşi de-o parte, pentru a fi gata în ziua când vei vrea să te căsătoreşti. Wang Tigrul alungă acest gând departe de el şi-i răspunse: — Nu, frate, poate ţi se va părea ciudat, dar să ştii că eu nu pot suferi femeile. Ţi se va părea şi mai ciudat, când îţi voi spune că eu n-am cunoscut niciodată până acum femeie… Apoi se opri, căci tocmai atunci apăru în odaie un slujitor, aducând de mâncare, aşa că cei doi fraţi nu mai
697
ziseră nimic. După ce terminară, slujitorul ridică resturile şi le aduse ceaiul, iar Wang al doilea tocmai începu să se gândească cum ar putea întreba pe fratele său, ce plănuieşte să facă de aci înainte cu argintul pe care-l avea, cu cei doi feciori pe care-i ceruse, dar înainte de a se hotărî cum să înceapă, aducând vorba cu meşteşug, Wang Tigrul începu pe nerăsuflate: — Noi doi suntem fraţi. Tu şi eu ne înţelegem unul pe altul. Să ştii prin urmare că eu am nevoie de tine! Wang al doilea sorbi o gură de ceai, pe urmă întrebă cu glasul sfios şi blând: — Poţi avea toată încrederea în mine, căci îmi eşti frate, dar înainte de toate aş vrea şi eu să ştiu ce planuri ai, ca sămi pot da seama de ceea ce aş putea face pentru tine. Wang Tigrul se plecă spre el şi începu să vorbească în şoaptă, iar cuvintele lui se repezeau grăbite şi susurau ca o bătaie fierbinte de vânt la urechea fratelui său. — Sub poruncile mele am câţiva oameni credincioşi, cam la o sută de inşi, poate chiar mai bine, şi toţi aceştia sau săturat de bătrânul general. M-am săturat şi eu şi aş vrea să mă întorc în provincia de unde am plecat, căci nu vreau să mai văd în viaţa mea pe niciunul dintre oamenii aceştia galbeni din miazăzi. Dar să ştii că am oameni
698
credincioşi sub poruncile mele! La cel dintâi semn ce le voi da, sunt gata să plece într-o noapte chiar la moarte, împreună cu mine. Ne vom îndrepta spre munţii din partea de miazănoapte şi vom merge tot mai departe, înainte de a pregăti un război sau o revoluţie, dacă se va întâmpla ca bătrânul general să ne urmărească. Dar se poate să nu se mişte din loc… căci este atât de bătrân şi robit de ispita mâncărilor şi a femeilor, fără să mai ţii socoteală că între credincioşii mei sunt oamenii lui cei mai buni, care nu sunt din miazăzi, ci oameni îndrăzneţi şi bravi, din triburile celor din miazănoapte. Wang al doilea fusese toată viaţa lui un om sfios şi paşnic, un negustor care deşi auzise despre războaiele ce se desfăşurau în toate părţile ţării, totuşi n-avusese niciun fel de legătură cu ele, decât o singură dată, când în timpul unei revoluţii, curţile tatălui său fuseseră năpădite de soldaţi. Nu ştia nici cum izbucneşte un război şi nici urmările lui, dar ştia că dacă războiul este pe undeva pe aproape, preţul grânelor se urcă, iar dacă luptele se depărtează, preţurile încep din nou să scadă. Nu i se întâmplase niciodată să se găsească atât de aproape de un lagăr de război, cum era acesta care se dezlănţuise chiar în familia lui. Rămase cu gura căscată şi ochii lui mărunţi se lărgiră, în timp ce răspunse fratelui său în şoaptă:
699
— Dar ce amestec aş putea avea eu într-o astfel de afacere, când eu sunt un om atât de paşnic, cum mă vezi. — Iată ce amestec! răspunse Wang Tigrul şi şoapta lui păru că este hârşâitul a două bucăţi de fier când le freci una de alta. Îmi trebuie argint mult, tot argintul meu şi va trebui să mai împrumut şi de la tine cu dobânda cea mai mică, la care te învoieşti, până în ziua când mă voi putea statornici! — Bine, dar ce chezăşie dai pentru banii luaţi împrumut? întrebă Wang al doilea cu glasul sugrumat. — Uite ce! adăugă Wang Tigrul. Tu îmi vei împrumuta toţi banii de care am nevoie şi ceea ce va putea produce ţarina, până când îmi voi aduna o armată şi mă voi statornici spre miazănoapte de pământurile noastre, unde voi putea ajunge stăpânul unei provincii întregi! După ce voi ajunge stăpân, voi căuta să-mi lărgesc hotarele de sub stăpânirea mea şi voi deveni mai puternic, tot mai puternic cu fiecare război ce-l voi face, până când… Se opri şi rămase cu ochii pironiţi în depărtare asupra unei provincii pe care parcă o vedea aşternându-se în faţa lui aşa că Wang al doilea aşteptă până când nu se mai putu stăpâni: — Până când? întrebă el. Wang Tigrul sări în picioare.
700
— Până când nu va mai fi în toată China un om mai mare decât mine, răspunse el. Şi de astă dată şoapta lui păru că este un răcnet. — Şi ce vei face atunci? întrebă Wang al doilea mirat. — Voi face tot ce poftesc! strigă Wang Tigrul şi sprâncenele negre îi fugiră pe frunte şi lovi cu palma mâinii în mijlocul mesei, aşa de tare că fratele său tresări şi se uitară amândoi unul la altul. Vorbele acestea părură lui Wang al doilea tot ce poate fi mai ciudat, căci el nu era omul visurilor îndrăzneţe, singurul lui vis îndrăzneţ era să se aşeze seara în faţa registrelor şi să-şi facă socotelile afacerilor de peste an şi să se gândească cum şi ce să facă pentru a-şi mări afacerile fără primejduirea capitalului. Astfel rămase mut şi începu să se uite la fratele acesta al lui, care era un bărbat înalt şi negru, cu ochii lucitori şi aprinşi, ca ai unui tigru, iar sprâncenele stufoase îi tremurau deasupra ochilor ca două steaguri negre. Uitându-se aşa la el, Wang al doilea se simţi înfiorat de o spaimă neaşteptată aşa că nu răspunse nimic, de teamă să nu-l supere, căci în ochii omului acestuia scăpăra o lucire nebunească şi privirile lui erau atât de sfredelitoare încât ar fi fost peste putinţă ca Wang al doilea să nu simtă în adâncul fiinţei lui puterea de voinţă ce clocotea în sufletul fratelui său. Cu toate acestea încercă să fie pru-
701
dent, căci din fire proceda întotdeauna cu băgare de seamă, aşa că şi de astă dată se mulţumi să tuşească şi să-i răspundă cu glasul piţigăiat: — Bine, dar ce folosesc eu şi vom folosi toţi din afacerea asta dar, mai ales, ce chezăşie îmi dai, dacă-ţi voi împrumuta banii mei? Wang Tigrul întoarse ochii spre fratele său şi-i răspunse cu mândrie: — Crezi că după ce voi ajunge ceea ce vreau să ajung, voi uita pe ai mei; nu te gândeşti că voi sunteţi fraţii mei şi feciorii voştri, feciorii fraţilor mei? Ai pomenit vreodată de vreun general de armată care a ajuns puternic, fără să fi ridicat şi familia lui la mare cinste? Pentru tine nu înseamnă nimic să fii fratele… unui rege? Se uită în ochii fratelui său şi Wang al doilea, chiar împotriva voinţei sale simţi că e gata să creadă tot ce i-a spus, căci vorbele fratelui său i se păreau cea mai năstruşnică poveste ce o auzise până acuma, aşa că-i răspunse cu toată băgarea de seamă: — Îţi voi da cel puţin atât la cât ai dreptul şi cât ţi se cuvine din moştenire, şi îţi voi împrumuta şi bani ce-mi vor prisosi, căci fără îndoială ştii şi tu că mulţi nu reuşesc să se ridice atât de sus cât şi-au închipuit ei. Aşa că vei primi cel puţin ceea ce este al tău pe bună dreptate.
702
În privirile lui Wang Tigrul se aprinse o lumină ca de flacără şi, aşezându-se la masă, încleştă fălcile şi murmură printre dinţi: — După cât văd eşti foarte prudent! Glasul lui era atât de fioros şi de rece, încât Wang al doilea se simţi înfiorat şi încercă să-i explice: — Eu am familie şi o liotă de copii nevârstnici, iar mama feciorilor mei nu este bătrână şi naşte mereu, prin urmare trebuie să mă gândesc la toate acestea şi să am grijă de ei. Tu nu eşti căsătorit, prin urmare n-ai de unde şti ce înseamnă să ai atâta lume care aşteaptă totul de la tine, iar mâncarea şi îmbrăcămintea începe să coste din ce în ce tot mai mult în fiecare an. Wang Tigrul ridică din umeri şi uitându-se în altă parte, răspunse cu nepăsare: — Ai dreptate, eu nu ştiu de astea, dar ascultă ce-ţi spun eu acuma: în fiecare lună voi trimite la tine pe omul meu de încredere, şi-l vei recunoaşte după buza de iepure pe care o are. Îi vei da atâţia bani, câţi va fi în stare să ducă. Vinde holdele mele cât mai repede şi la preţul cel mai ridicat pe care-l vei găsi, căci în fiecare lună voi avea nevoie cam de o mie de arginţi. — O mie! se miră Wang al doilea şi glasul i se înecă, iar ochii păreau că-i ies din orbite şi se îndreptară năuciţi spre
703
fratele său: Cum vei putea cheltui atâţia bani? — Am o sută de oameni care trebuie hrăniţi şi îmbrăcaţi şi aceştia au nevoie de arme. Trebuie să cumpăr puşti pe care să le am gata înainte de a-mi mări armata, de cumva nu voi reuşi cât mai repede să le iau de undeva ca pradă, răspunse Wang Tigrul uitându-se la el şi vorbind repede. Apoi se întunecă dintr-odată: Să nu mă întrebi nimic, se răsti el din nou şi lovi iarăşi cu palma în tăblia mesei. Eu ştiu foarte bine ce am de făcut şi am nevoie de arginţi, până în ziua când voi reuşi să mă statornicesc undeva şi să stăpânesc o provincie! Pe urmă voi putea pune biruri asupra poporului, cât poftesc. Dar acuma am nevoie de argint. Dacă îmi vei întinde mână de ajutor, poţi fi sigur că vei fi răsplătit. Dar dacă nu mi-o vei întinde… atunci s-ar putea să uit că eşti sânge din sângele meu. Spunând aceste cuvinte îşi apropie obrazul de al lui Wang al doilea şi ochii lui de flăcări scăpărară sub sprâncenele negre şi groase, aşa că acesta se feri repede şi tuşi o dată, apoi îi răspunse: — Bine, te voi ajuta. La urma urmei sunt fratele tău, dar când vrei să începi? — Când crezi că ai putea să vinzi partea mea din ţarină? întrebă Wang Tigrul. — Grâul îl vom secera foarte curând, răspunse Wang al
704
doilea şi părea că se gândeşte la ceva, iar glasul său răsuna sfios, căci se simţea năucit de cele ce auzise. — După seceriş oamenii vor avea bani, se amestecă Wang Tigrul, aşa că o parte o vei putea vinde înainte de răsădirea orezului, despre care cred că nu mai poate fi vorbă. Ceea ce spunea Wang Tigrul era foarte adevărat, aşa că fratele al doilea nu îndrăzni să i se mai împotrivească, căci se temea de mânia lui şi prevedea că va trebui să facă ceva pentru el, fie într-un fel fie într-altul. De aceea se ridică în picioare şi-i răspunse: — Dacă afacerea asta nu poate să mai întârzie, atunci eu va trebui să mă întorc fără zăbavă şi să fac ce se va putea face, deoarece câştigul secerişului se cheltuieşte repede, şi când banii sunt cheltuiţi, oamenii se cred săraci şi istoviţi de lucru în timpul semănatului ţarinei, aşa că nu le mai vine să cumpere alt pământ, peste cel care-l au. Nu vru să mai stea nicio clipită, căci ar fi vrut să iasă cât mai repede din curtea aceasta, plină de oameni întunecaţi la chip, de puşti şi tot soiul de arme şi unelte de război. Nu întârzie decât vremea cât îi trebui să treacă în odaia de alături unde erau cei doi tineri aşezaţi pe o laviţă, în faţa unei mese de lemn nestrunjit, pe care erau străchinile cu mâncarea. Erau resturile mâncărurilor pe care Wang Tigrul
705
le oferise fratelui său, dar pentru ei şi acestea erau destul de bune, iar ciupitul se îndopa de zor, ducând castronul la gură. Vărul său însă era obişnuit cu mâncăruri mult mai bune nu cu resturile ce rămâneau de la alţii, aşa că ciugulea cu beţişoarele din castronul de orez, fără să se atingă de friptură. Wang al doilea simţi un fel de îndoială, gândindu-se că va trebui să părăsească tinerii aceştia şi o clipă se gândi că poate ar fi fost mai bine să nu aducă pe feciorul său aici. Dar lucrul început nu mai putea fi întors înapoi, aşa că se mulţumi să le spună: — Eu mă întorc acasă şi singura mea poruncă pentru amândoi este să ascultaţi de tot ce vă va spune unchiul vostru, căci acuma sunteţi ai lui, iar el este om iute de fire, şi nu vă va îngădui nimic şi nici nu vă va ierta să-i întoarceţi vorba. Dar dacă veţi fi ascultători şi veţi face tot ce vă spune, veţi ajunge mai departe decât aţi fi în stare să vă închipuiţi. Să ştiţi că în zodia unchiului vostru stă scris că va ajunge departe. Pe urmă se întoarse repede şi plecă, deoarece ar fi fost peste putinţă să nu-şi simtă sufletul îngreunat, din pricină că trebuia să-şi părăsească feciorul, poate chiar mai mult decât îşi închipuise el că ar putea să se întâmple, iar ca să se liniştească, murmură: „Un astfel de prilej nu-i este dat fiecărui tânăr şi dacă va
706
fi să iasă bine, atunci mai mult decât atâta nici n-ar putea să ceară. În orice caz, dacă vor reuşi, feciorul meu nu va fi un ostaş de rând, ci un fel de dregător în vreo provincie din partea de miazănoapte”. Se gândi totodată că el însuşi îşi va da toată silinţa şi se va strădui ca planul fratelui său să poată fi dus la bun sfârşit; dacă nu pentru altceva, atunci de dragul feciorului său va trebui să se străduiască pentru ca toate să iasă aşa cum au fost plănuite. Dar tânărul cel palid care era feciorul lui Wang cel mai în vârstă, începu să plângă, văzând pe unchiul său că pleacă şi începu să se vaite, aşa că Wang al doilea se grăbi să iasă cât mai repede din odaie. Totuşi ecoul plânsului acestuia îl urmări până departe prin curţi, aşa că se grăbi să ajungă cât mai repede la poarta cu leii de piatră, de unde nu-l mai putea auzi.
Capitolul VIII Acum începu strania întreprindere care, dacă s-ar fi întâmplat ca sufletul lui Wang Lung să nu fie plecat pe alte tărâmuri, poate ar fi făcut trupul său să se ridice din mijlocul ţarinii unde-şi dormea somnul, căci toată viaţa lui
707
urâse, mai presus de orice, războaiele şi ostaşii, iar acuma ţarina pe care el o agonisise cu sudoarea frunţii lui trebuia să fie vândută, tocmai pentru scopul acesta. Dar el dormea adânc în pământ şi nu se putea trezi, aşa că nu se găsea nimeni care să-i oprească, afară de Floare de Păr, dar nici ea nu află decât foarte târziu despre planurile lor. Căci cei doi feciori se temeau de ea, din pricina credinţei nestrămutate ce o purta părintelui lor, aşa că se feriră să-i spună ceva. După ce se întoarse acasă, Wang al doilea trimise vorbă fratelui mai în vârstă, să vină la ceainărie, ca să poată sta liniştiţi de vorbă şi acolo, în faţa cupelor de ceai, începură să se sfătuiască. De astă dată, Wang al doilea căută un loc ascuns şi ferit de toată lumea, în colţul dintre doi pereţi care nu aveau nici uşi, nici ferestre, iar aci se aşezară aşa fel, că puteau vedea pe oricine ar fi încercat să se aproprie de masa lor şi, plecându-şi capetele unul spre altul, începură să vorbească în şoaptă, pronunţând cuvintele numai pe jumătate şi făcându-şi semne pe care numai ei le înţelegeau. Astfel Wang al doilea povesti fratelui său mai în vârstă ce plănuieşte să facă Wang Tigrul, dar acuma, după ce se întorsese la casa lui şi începuse să ducă aceeaşi viaţă obişnuită, planul fratelui lor i se părea mai mult un vis dar un vis dintre acelea îndrăzneţe care nu se îndeplinesc
708
niciodată. Ascultând la ce-i spune, fratele cel mai în vârstă rămase încântat şi planul i se păru nu numai desăvârşit, ci chiar uşor de realizat. Adevărul era că bărbatul acesta voinic şi copilăros se simţi încântat de planul fratelui său, căci se vedea pe sine însuşi înălţat mai presus decât ar fi îndrăznit să-şi închipuie... frate cu un rege! El era un om cu puţină învăţătură şi înzestrat de fire cu puţină înţelepciune; unul căruia îi plăcea să vadă spectacole şi văzuse o mulţime de piese de teatru şi ascultase vechile balade ale rapsozilor care preamăreau faptele eroice ale celor care la început fuseseră muritori de rând, dar datorită priceperii şi meşteşugului armelor, dar mai ales vicleniei, reuşiseră să se ridice destul de sus pentru a întemeia o dinastie. Acuma se vedea pe sine frate cu un astfel de om, dar şi mai mult decât atâta, era fratele mai mare al unui om ca acesta, aşa că ochii i se aprinseră şi răspunse cu glasul sugrumat: — Eu am spus întotdeauna că fratele nostru nu seamănă cu alţi tineri de seama lui! Eu am fost cel care a stăruit pe lângă părintele nostru, să-l ia de la munca ţarinei şi să-i aducă un profesor, care să-l înveţe tot ce trebuie să ştie feciorul unui mare proprietar rural. Fără îndoială fratele meu nu va uita ce a făcut fratele mai mare, aşa că ochii i se aprinseră. Coborî ochii în pământ şi se simţi mulţumit de sine în-
709
suşi, apoi îşi netezi pe pântece haina frumoasă de satin roşu, şi începu să se gândească la feciorul său al doilea şi la familia lor care va câştiga în cinste şi la el însuşi ajuns nobil căci, fără îndoială, când fratele său va ajunge rege, el va primi un titlu de nobleţe. Aflase despre astfel de întâmplări şi din cărţile pe care le citise şi văzuse şi în localurile unde se jucase piese de teatru. Dar Wang al doilea care devenea din ce în ce tot mai sceptic pe măsură ce-şi revenea în fire, mai ales că întreprinderea aceasta i se părea acuma foarte departe de oraşul lor liniştit, văzând la ce se gândeşte fratele său mai în vârstă, se simţi înfiorat de pizmă şi cu toată prudenţa lui obişnuită, începu şi el să se gândească: „Va trebui să fiu cu băgare de seamă, căci chiar dacă visurile fratelui meu mai tânăr vor ieşi mai puţin bine decât îşi închipuie el şi chiar dacă ar realiza numai a zecea parte din ceea ce visează, eu va trebui să fiu gata, ca să împart cu el reuşita lui, aşa că nu se poate să merg prea departe cu neîncrederea”. Pe urmă adăugă cu glasul ridicat: — Bine, dar eu va trebui să-i dau banii de care are nevoie, căci fără mine nu va putea face nimic. Va trebui să aibă la îndemână tot ce-i lipseşte, până în ziua când se va statornici; de unde voi putea scoate tot ce-i trebuie lui, nici eu
710
nu ştiu deocamdată. La urma urmelor eu sunt numai un mic om cu oarecare stare, de care cei cu adevărat bogaţi nici nu vor să ţină seamă. La început voi putea face rost de banii trebuitori din vânzarea holdelor lui, pe urmă vom putea vinde o parte şi din pământul nostru, al meu şi al tău. Dar ce facem, dacă se va întâmpla că după ce am vândut tot ce se poate vinde, el n-a reuşit să facă ce şi-a pus de gând? — Eu îl voi ajuta… eu îl voi ajuta… repetă fratele cel mai în vârstă, căci în clipa aceasta i-ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie, că cineva ar fi în stare să facă pentru fratele său mai mic, mai mult decât ar fi făcut el însuşi. Împintenaţi de propria lor lăcomie, cei doi fraţi se ridicară amândoi în picioare şi Wang al doilea adăugă: — Haide, să mai ieşim o dată în ţarină şi să începem fără întârziere vânzarea holdelor ce le vom alege. Dar după ce ieşiră în largul ţarinei, cei doi fraţi îşi aduseră şi de astă dată aminte de Floare de Păr, şi se feriră să se apropie de arealul casei de lut. Încălecară doi măgăruşi cei găsiră în poarta oraşului şi apucară pe potecile răzoarelor dintre holde, iar stăpânii dobitoacelor fiind oameni tineri, alergau în urma lor şi le îndemnau la drum, spre partea de miazănoapte, foarte departe de casa de lut şi de holdele ce se aşterneau împrejurul ei. Măgăruşul pe care încălecase
711
Wang al doilea se îndemna destul de uşor la drum, dar cel pe care încălecase fratele său, se legăna pe picioruşele subţiri, deoarece Wang cel mai în vârstă se îngrăşa pe zi ce trecea şi se îngreunase în aşa măsură încât cel mult peste zece ani trebuia să ajungă o ciudăţenie nu numai în oraş ci în toată regiunea, căci abia împlinise patruzeci şi cinci de ani şi pântecele lui era cât un butoi, iar fălcile îi tremurau de grăsime, ca nişte şunci. Astfel trebuiră să poposească, pentru ca măgăruşul care-l ducea, să poată să mai răsufle, dar cu toate acestea, făcură drumul destul de bine şi văzură din nou pe toţi dijmaşii şi toate holdele pe care chiar de rândul trecut hotărâseră să le scoată în vânzare. Wang al doilea întrebă pe fiecare dijmaş, dacă ar vrea să cumpere pământul pe care-l lucrează şi dacă vrea să-l cumpere, cum şi când ar putea să-l plătească. De vreme ce Wang Tigrul avea nevoie de arginţi, hotărâră să-i lase lui partalul cel mai întins de pământ care era foarte departe de oraş, dar îl lucra un singur dijmaş, un plugar cumsecade şi înstărit, care începuse ca argat în curtea lui Wang Lung şi se căsătorise cu o roabă de a lui din casa de la oraş, dar roaba aceasta era o femeie cumsecade şi vrednică, slobodă de gură, care muncea din greu, chiar în timpul când era însărcinată şi îndemna şi pe bărbatul ei să lucreze mai cu tragere de inimă decât ar fi lucrat
712
dacă ar fi fost numai el în ţarină. Reuşiseră să facă ceva avere şi în fiecare an luau tot mai mult pământ cu arendă din ţarina lui Wang Lung aşa că trebui să-şi tocmească lucrători pentru a-l putea ara şi semăna. Cu toate acestea mai lucrau şi ei căci erau oameni strângători şi nu se fereau să muncească. În ziua cu pricina fraţii cei doi veniră la omul acesta şi Wang cel mai în vârstă îl întrebă: — Avem mai mult pământ decât ne-ar face trebuinţă şi avem nevoie de bani ca să începem un alt soi de afaceri aşa că, dacă ai vrea să cumperi pământul acesta pe care-l lucrezi în dijmă, noi ţi l-am vinde foarte bucuroşi. Omul făcu ochii mari ca două cepe, uitându-se la ei şi rămase cu gura căscată, apoi răspunse stropind salivă printre dinţii rari, căci aşa era obiceiul lui. — Nici n-aş fi îndrăznit să visez că familia voastră s-a hotărât atât de repede să vândă pământul acesta, mai ales că bătrânul vostru părinte ţinea atât de mult la ţarina lui. La aceste cuvinte colţurile gurii cu buze groase a lui Wang cel mai în vârstă se repeziră în jos şi, uitându-se la el grav, îi răspunse: — Cu toată dragostea lui faţă de pământul din ţarină, nea lăsat o povară grea de purtat. Trebuie să ne îngrijim de cele două ibovnice ale lui, deşi niciuna dintre ele nu este
713
mama noastră. Celei mai în vârstă îi place să mănânce bine şi să bea bine şi trebuie să joace şi zaruri în fiecare zi, dar nu e nici atât de deşteaptă, încât să poţi spune despre ea că a câştigat de fiecare dată când joacă. Banii din arenzi intră cu greutate şi veniturile atârnă de ceea ce vrea cerul. O casă cum este a noastră cere cheltuială din gros, căci nu sar cădea şi ar însemna să fim nevrednici de părintele nostru, dacă am lăsa ca familia noastră să ducă lipsă şi să se arate mai săracă decât pe vremea când el era în viaţă. Prin urmare va trebui să ne despărţim de o bucată de pământ, pentru a putea trăi. Dar auzind pe fratele său ce vorbeşte, Wang al doilea începu să se frământe în loc şi să tuşească, încruntându-se şi zicându-şi că fratele său este un mare caraghios, căci dacă se întâmplă să te dai de gol şi omul presimte că vrei să vinzi, preţul scade numaidecât. De aceea se grăbi să adauge şi el: — Sunt foarte mulţi care se interesează de pământul nostru, pentru a-l cumpăra, deoarece se ştie că pământul cumpărat în părţile acestea de părintele nostru este bun şi poate cel mai bun din întreaga regiune. Dacă se va întâmpla să n-ai nevoie de pământul pe care-l lucrezi în dijmă, cred că va fi mai bine să ne spui cât mai curând, ca să putem sta de vorbă cu ceilalţi care ar vrea să-l cumpere.
714
Dar plugarul acesta cu dinţii răsuciţi ţinea la pământul pe care-l lucra şi îl cunoştea de la un capăt la altul; ştia fiecare hat şi poală de deal şi ştia unde trebuie să facă răzoarele mai adânci pentru scurgerea apelor de ploaie, ca să-şi pună recolta la adăpost. În aceeaşi vreme întrebuinţase mult gunoi pentru îngrăşarea holdelor, nu numai bălegarul vitelor din curtea lui şi al oamenilor, dar cărase cu găleţile pe cobiliţă, chiar gunoi adunat de pe maidanele din oraş, aducându-l cu spinarea de la o depărtare atât de mare. De multe ori se ridica din aşternut cu noaptea în cap şi pleca la drum cu găleţile şi cobiliţa. Aducându-şi acuma aminte de poverile acestea prost mirositoare pe care le cărase şi la munca lui în largul holdelor acestora, se gândi că nu s-ar cădea ca după toată truda aceasta, pământul să treacă în stăpânirea altuia, aşa că răspunse cu sfială: — De, nu m-am gândit încă să pot stăpâni chiar eu pământul acesta. Credeam că abia pe vremea când feciorul meu va ajunge şi el să se statornicească, ar putea fi scos în vânzare. Dar dacă vreţi să-l vindeţi acuma, mă voi gândi ce s-ar putea face şi voi veni mâine, să vă spun ce-am hotărât. Cât cereţi pe el? Cei doi fraţi se uitară unul la altul şi Wang al doilea, se grăbi să răspundă înaintea fratelui său mai în vârstă, ca nu cumva el să ceară prea puţin:
715
— Preţul este destul de bun şi numai cât se cade; cerem cinzeci de arginţi pentru o holdă care să fie a şasea parte dintr-un hectar. Preţul acesta era mare şi exagerat pentru o bucată de pământ care era atât de departe de oraş, un preţ care nu se putea plăti, ori asta o ştiau toţi trei, dar în orice caz însemna începutul târgului. Plugarul le răspunse: — Eu sunt om sărac şi n-am de unde da atâţia bani, dar vă voi spune mâine ce-am hotărât. Wang cel mai în vârstă se sperie, nu cumva să piardă vânzarea şi-i răspunse: — Cred că nu vom strica târgul, căci vei mai da dumneata, vom mai lăsa noi şi ne vom înţelege. Dar Wang al doilea îi aruncă o privire întunecată şi smâcindu-l de mâneca hainei, de teamă să nu mai îndruge şi alte prostii, plecară împreună. Plugarul strigă după ei: — Voi veni mâine, după ce mă voi hotărî ce să fac. Altceva nu le spuse, căci deşi avea de gând să se sfătuiască să ţină socoteală de ce va zice soţia lui, prin urmare era obligat să-şi păstreze demnitatea, invocând un pretext oarecare. A doua zi dimineaţa, după ce noaptea trecută se sfătuise cu nevasta lui, plecă la oraş şi se opri la casa unde locuiau cei doi şi începu să se ciorovăiască şi să se târguie cu ei,
716
exact cum odinioară se târguise şi Wang Lung, în aceeaşi casă, pentru pământul ce-l stăpânea familia din casa care de atunci se fărâmiţase şi se risipise în lume, fără să mai rămână altceva dintr-însa, decât pietrele şi cărămizile ce se vedeau aci. În cele din urmă se înţeleseră la un preţ cu o treime mai mic decât ceruse Wang al doilea, iar plugarul primi să plătească preţul acesta, pentru că nevastă-sa îi spusese că-l va putea primi, dacă se va întâmpla să fie peste putinţă să scoată pământul mai ieftin. După ce făcură târgul, plugarul întrebă: — Cum aţi vrea să vă dau preţul de cumpărare, în argint gheaţă sau în recoltă? Wang al doilea se grăbi să-i răspundă: — Vei plăti jumătate în argint şi cealaltă jumătate în recoltă. Răspunsul acesta i-l dădu pentru că se gândea, că primind o parte din bani în recoltă, pe aceasta o va vinde la vreme prielnică, aşa că va putea câştiga şi el ceva, fără să păgubească pe fratele său, deoarece nu interesa pe nimeni dacă preţul cerealelor se urca şi va câştiga şi el ceva pentru osteneala lui, căci i se cuvenea. Plugarul însă declară: — Mi-e peste putinţă să scot atâţia arginţi, căci n-am de unde. Dar vă voi plăti o treime în argint, o treime în cereale, acu pe loc, iar ce mai rămâne vă plătesc din recolta
717
anului viitor, tot în cereale. Wang cel mai în vârstă se uită la el cu mândrie şi începu să se frământe pe scaunul unde se aşezase, împreună cu ei în sala cea mare, apoi răspunse: — Dar de unde ştii ce vreme va fi anul viitor, de unde ştii că ploile vor veni la vreme şi cum am putea noi să ştim ce ni se cade să mai primim? Plugarul sta sfios în faţa acestor orăşeni care erau stăpânii pământului său şi sugându-şi măselele înainte de a răspunde, le spuse îngăduitor: — Traiul nostru al celor de la ţară este întotdeauna în voia proniei cereşti, aşa că dacă nu vreţi să fiţi în primejdie, va trebui să ţineţi pământul ca chezăşie. Astfel ajunseră la învoială şi a treia zi plugarul le aduse arginţii, nu toţi dintr-odată, ci în trei rânduri, câte un fişic înfăşurat într-o bucată de pânză albastră pe care îl aducea ascuns în sân. De fiecare dată scotea argintul cu încetineală şi obrazul i se contracta ca de o durere neînţeleasă şi-l punea pe masă cu mare greutate, ca şi când i-ar fi părut rău de el, căci pentru el argintul acesta însemna ani lungi de viaţă, ocale de sudoare şi vlagă stoarse de muncă. Scoase banii din toate ascunzătorile ce le avea şi mai împrumutase şi de la alţii tot ce putuse împrumuta, dar cu toate acestea nici argintul acesta nu l-ar fi putut aduna decât datorită
718
unui trai chinuit şi plin de renunţări. Dar cei doi fraţi nu erau în stare să vadă altceva decât argintul şi după ce puseră pecetea pe actele de vânzare, iar plugarul plecase oftând, Wang cel mai în vârstă zise cu dispreţ: — Oamenii de la ţară fac întotdeauna mare caz de viaţa pe care o duc şi se plâng că trăiesc greu şi muncesc fără folos. Dar cred că fiecare dintre noi ar fi bucuros să poată câştiga argintul, aşa cum l-a câştigat omul acesta, căci mi se pare că nu i-a fost greu deloc. Dacă sunt în stare ca din pământul luat în arendă să câştige atâţia bani, atunci de aci înainte voi strânge şi eu mai tare pe dijmaşii mei. Sumecându-şi mânecile hainei de mătase şi frecându-şi una de alta mâinile palide, luă în palmele catifelate grămada de argint şi-o lăsă să i se strecoare printre degetele sugrumate la încheieturi, ca degetele unei femei. Wang al doilea ridică banii din faţa lui şi începu să-i numere repede şi să-i facă grămezi de câte zece arginţi, deşi fuseseră odată destul de bine număraţi, pe urmă îi făcu fişicuri, aşa cum fac negustorii, în bucăţile de hârtie ce le avea dinainte pregătite, iar în timpul acesta Wang cel mai în vârstă se uita la el nemulţumit şi înţelegând că banii aceştia vor pleca numaidecât din casă, îl întrebă cu părere de rău: — Crezi că trebuie să-i trimitem toţi banii aceştia?
719
— Trebuie să i-i trimitem, răspunse Wang al doilea cu glasul rece ca un sloi de gheaţă, văzând lăcomia oglindită pe obrazul fratelui său. Trebuie să-i trimitem chiar acuma, altfel încercarea lui nu va reuşi. Va trebui să fac şi socoteala recoltei şi s-o vând, ca banii să fie gata, în ziua când va sosi crainicul trimis de el. Dar nu spuse fratelui său că partea de recoltă o va vinde şi cu banii va cumpăra alta, ca s-o vândă şi pe aceasta, căci el nu cunoaşte astfel de apucături negustoreşti, aşa că Wang cel mai în vârstă stătu şi se uită oftând după banii care plecau. După ce fratele său plecă, el mai întârzie o vreme în sală, simţindu-se copleşit de melancolie şi tot atât de sărac, ca şi când l-ar fi jefuit cineva. Floare de Păr poate n-ar fi aflat niciodată despre ceea ce s-a întâmplat, deoarece Wang al doilea era om viclean şi nu pomenea nimănui şi niciodată despre ceea ce făcea, aşa că nici ei nu-i spuse nimic, nici chiar când se duse să-i plătească pensia cuvenită în fiecare lună. Îi ducea de fiecare dată câte douăzeci şi cinci de arginţi, aşa cum îi poruncise Wang Tigrul, iar în ziua când veni întâia dată cu banii, femeia îi spuse cu glasul blând: — De unde sunt aceşti cinci arginţi, căci după cât ştiu eu nu mi s-au dat decât douăzeci, dar pentru mine chiar atât ar fi prea mult, dacă n-aş avea pe fata aceasta a stăpânului
720
meu. Despre aceştia cinci eu n-am auzit pomenindu-se nimic. Wang al doilea îi răspunse: — Primeşte arginţii, căci fratele meu mai tânăr mi-a poruncit să ţi-i dau şi sunt din ceea ce i s-ar cuveni lui. Dar când auzi ce-i spune, Floare de Păr numără numaidecât cinci arginţi din banii ce-i avea în palmă şi-i feri la o parte, cu mâinile tremurând, ca şi când s-ar fi temut să nu-i ardă degetele şi declară: — Nu vreau banii aceştia… nu vreau să iau nimic mai mult decât ceea ce mi se cuvine! La început Wang al doilea se gândi să stăruiască, dar pe urmă îşi aduse aminte de riscul ce-l va avea, dacă va împrumuta fratelui său bani pentru întreprinderea lui, şi de toate alergăturile pentru care nu primea niciun fel de răsplată, dar îşi aduse mai ales aminte de eventualitatea când întreprinderea lui nu va reuşi. Aducându-şi aminte de toate acestea, întinse mâna după arginţii pe care femeia îi pusese pe masă şi adunându-i, îi băgă într-un buzunar de la piept al hainei, apoi îi răspunse cu glasul stins: — De, poate e mai bine aşa, mai ales că cealaltă care este mai bătrână, primeşte tot atâta, prin urmare se cade ca tu să primeşti ceva mai puţin. Voi spune fratelui meu ce ai hotărât.
721
Dar văzând-o cât este de pornită, se feri să-i mai spună că până şi casa în care trăia acum este tot a fratelui său mai mic, deoarece era mai bine pentru toţi ca ea să rămână aci, împreună cu fata cea slabă de minte. Prin urmare plecă şi Floarei de Păr nu-i spuse mai mult de atâta, aşa că în afară de rarele cazuri, fie pentru o pricină, fie pentru alta, când trebuia să se întâlnească, Floare de Păr nu văzu pe nimeni dintre membrii familiei care trăia în casa cea mare de la oraş. E adevărat că în fiecare primăvară, la vreme hotărâtă, vedea pe Wang cel mai în vârstă care trecea să măsoare sămânţa pentru dijmaşii care-i lucrau pământul, deşi el venea şi se uita mândru la ce se întâmplă, căci de măsurat sămânţa o măsura un om al lui pe care-l aducea anume pentru treaba asta. Uneori venea şi înainte de a începe secera, pentru a face socoteala ce fel de recoltă va da pământul şi a se convinge dacă dijmaşii lui au sau n-au dreptate când se plâng mereu, ba că anul a fost rău, ba că recolta e slabă, ba că ploaia căzută n-a fost de ajuns. Astfel se întâmpla să-l vadă de câteva ori pe an, şi de fiecare dată asuda şi gâfâia din greu şi era nemulţumit, că trebuie să iasă în ţarină, iar dacă se întâmpla să întâlnească pe Floare de Păr, o saluta, cu jumătate gură; dar deşi ea se prosterna cu tot respectul în faţa lui, se ferea totuşi să
722
vorbească cu el, deoarece era atât de înfumurat şi avea obiceiul că se uita pe sub sprâncene la orice femeie. Totuşi văzând că vine mereu şi pleacă, ea îşi închipuia că ţarina trebuie să fie în aceeaşi stare ca şi până acuma, că Wang al doilea vede de holdele lui şi ale fratelui său mai mic, iar ei nu se gândiră să-i spună nicio vorbă despre ceea ce făcuseră. De fapt ea nici nu prea era femeia cu care ai fi putut sta uşor de vorbă, deoarece era o fire liniştită şi foarte rece, afară de cazul când trebuia să stea de vorbă cu copiii, aşa că deşi era o fire blândă, avea totuşi ceva care făcea oamenii să se teamă de ea. Nu avea niciun prieten, afară de câteva călugăriţe pe care le cunoscuse în vremea din urmă şi care trăiau într-o casă cenuşie de pământ bătut, înconjurată de un zăvoi de sălcii, nu tocmai departe de casa ei. Pe călugăriţele acestea le primea întotdeauna mulţumită şi când se întâmpla să vină la ea şi să o iniţieze în doctrinele lor, le asculta cu băgare de seamă şi după ce plecau, se gândea la tot ce i-au spus, căci era nerăbdătoare să înveţe ritualul, pentru a se putea ruga pentru odihna lui Wang Lung. Astfel poate ea n-ar fi aflat niciodată despre vânzarea pământului dacă nu se întâmpla ca chiar în anul acela, când plugarul cumpărase partalul de pământ ce-l avea în dijmă, micul cocoşat, feciorul lui Wang cel mai în vârstă,
723
nu s-ar fi luat de departe după părintele său, fără ca el să bage de seamă, în ziua când ieşise în ţarină, la adunatul recoltei. Băieţaşul acesta era o fire stranie, şi nu semăna cu niciunul dintre copiii din curţile casei de la oraş. Maică-sa nu-l putuse suferi chiar din ziua naşterii lui – fără ca cineva să poată înţelege pricina acestei porniri a ei – poate din cauză că era mai rumen la faţă şi mai urât la vedere decât ceilalţi copii, sau poate din pricină că i se urâse să mai nască şi i se urâse cu el, chiar înainte de a-l naşte. Tocmai din pricina asta, îl dăduse numaidecât unei roabe să-l alăpteze, dar nici roaba aceasta nu-l putea suferi, din pricină că-i luaseră propriul ei copil, pentru a i-l da pe acesta şi spunea că are ochi prea cuminţi pentru vârsta lui, ceea ce era semn rău la un copil. Mai spunea că ar fi plin de răutate şi că o muşcă de câte ori îi dă să sugă, iar într-un rând, când îl alăpta la umbra unui copac din curte, roaba ţipă şi-i dădu drumul pe lespezile de piatră. Când se apropiară şi ceilalţi să vadă ce s-a întâmplat, roaba le spuse că băiatul a muşcat-o de i-a dat sângele şi scoţând sânul, văzură că de fapt sfârcul sânului îi sângera. Din cauza aceasta copilul rămăsese cocoşat şi părea că toată puterea lui s-a adunat în ghemotocul ce-l purta între umeri şi toţi din curte îi spuneau Cocoşatul, până şi părinţii
724
lui. Fiind atât de nenorocit şi în casă părinţii lui având alţi feciori de care să se ocupe, nimeni nu se mai gândea la el, şi nu trebui să-şi mai bată capul nici cu învăţătura şi nici să facă ceva, aşa că bietul de el se obişnui devreme să se ferească din calea tuturor şi mai ales a celorlalţi copii careşi băteau fără milă joc de el, din pricina cocoaşei pe care o purta în spinare. Rătăcea pe marginea drumurilor sau ieşea singur departe în largul câmpurilor, şchiopătând şi târându-se din greu cu povara de pe umeri. În ziua aceasta, când tocmai trebuia să înceapă secerişul, se luase după tatăl său, urmându-l de la mare depărtare, dar ferindu-se de el, nu cumva să-l vadă, căci ştia că tatăl său este întotdeauna supărat când trebuie să iasă în ţarină, aşa că se ţinu după el până ajunse în apropierea casei de lut. Dar Wang cel mai în vârstă trecu înainte spre holdele lui, iar cocoşatul se opri să vadă cine stă în faţa casei. Era chiar fata cea slabă de minte a lui Wang Lung care sta la soare, cum făcea întotdeauna, dar astăzi era femeie în toată firea, căci împlinise aproape patruzeci de ani şi în păr avea şuviţe cărunte. Totuşi rămăsese ca şi până acuma, o biată nenorocită care zâmbea mereu şi învârtea între degete fâşia ei de pânză colorată. Cocoşatul se opri şi se uită la ea mirat, căci până acum n-o văzuse niciodată, apoi începu să facă şi el tot felul de giumbuşlucuri, să se strâm-
725
be la ea şi să pocnească din degete, aşa că biata nenorocită se sperie şi începu să ţipe cât o lua gura. Floare de Păr sosi în goană, să vadă ce s-a întâmplat, iar când o văzu, cocoşatul alergă şchiopătând şi se ascunse între tufele de bambus, iar de aici se uita la ele speriat, întocmai ca o mică sălbăticiune. Dar Floare de Păr îl văzuse cine este şi uitându-se în partea unde se ascunsese, zâmbi cu tristeţe şi scoase din sân o bucată de turtă dulce dintre acelea pe care le purta întotdeauna la ea ca să aibă cu ce îmbuna fata cea slabă de minte când se întâmpla, ca din cine ştie ce pricină, să se încăpăţâneze şi să n-o asculte, întinse bucata de turtă spre cocoşatul care la început se uita la ea cu sfială, apoi ieşi din ascunzătoarea lui şi apropiindu-se, i-o luă din mână şi o băgă în gură, toată dintr-odată. Pe urmă ademenindu-l cu tot felul de vorbe bune, îl făcu să se aşeze alături de ea, pe laviţa din faţa intrării. Văzându-l cum se îngrămădeşte alături de ea, întocmai ca o pasăre căzută, şi văzându-i chipul mic şi ostenit de povara dintre umeri, cu ochii trişti şi căzuţi în adâncul capului, nu fu în stare să-şi dea seama dacă este bărbat sau copil, căci era atât de mic şi de neputincios, aşa că întinzând braţul şi trecându-i-l împrejurul trupului firav, îl întrebă cu glasul tremurând de milă şi blândeţe: — Spune-mi frăţioare, nu cumva eşti feciorul feciorului
726
stăpânului meu, căci am auzit că el ar avea un fecior ca tine? Copilul se întunecă la faţă şi încercă să-i desprindă braţul de pe trupul lui, apoi dădu din cap şi vru să plece. Dar ea îi zâmbi şi-i mai dădu o bucată de turtă apoi adăugă: — Văd în jurul gurii tale ceva care seamănă cu gura fostului meu stăpân care acuma doarme sub curmalul cela de colo. Prezenţa lui îmi lipseşte atât de mult încât mi-ar plăcea să vii mai des pe aici, deoarece semeni puţin cu el. I se întâmpla pentru întâia dată să audă pe cineva vorbind cu el în felul acesta şi să-i spună să mai vină, căci era obişnuit, deşi era feciorul unui om bogat, să vadă chiar pe fraţii lui că-l dau la o parte din drumul lor şi să vadă slugile că nu-i dau nicio atenţie şi-l servesc pe el cel din urmă la masă, deoarece ştiau că mama lui nu-l poate suferi. Se uită la ea mâhnit şi buzele începură să-i tremure, apoi se porni pe plâns, deşi nici el nu ştia de ce plânge şi răspunse: — De ce mă faci să plâng; mai bine lasă-mă în pace… nu ştiu de ce-mi vine să plâng… când te aud vorbind cu mine în felul acesta… Floare de Păr îi trecu braţul împrejurul cocoaşei şi încercă să-l mângâie cu vorbe bune, iar cocoşatul – fără să-şi poată explica de ce – simţi că atingerea braţului ei este cea mai plăcută mângâiere pe care a cunoscut-o până acuma
727
trupul său chinuit şi se opri din plâns, împăcat şi fără să înţeleagă. Dar Floare de Păr nu se uită la el vreme prea îndelungată cu milă, ci-l privi cum ar fi privit un tânăr sănătos şi voinic, cum erau ceilalţi tineri de seama lui, aşa că din ziua aceea cocoşatul începu să vină adeseori la casa de lut, deoarece nimeni nu se interesa de el unde se duce şi ce face. Venea în fiecare zi, până când simţi că sufletul lui este pentru totdeauna legat de Floare de Păr. La rândul ei, Floare de Păr se prefăcea că ar avea nevoie de el, ca să-i ajute la îngrijirea fetei cea slabă de minte, şi de vreme ce până acuma nimeni nu se gândise la el niciodată ca la unul care ar putea fi de vreun folos, cocoşatul se linişti, deveni mai blând şi se dezbăra de multe din obiceiurile lui urâte, pe măsură ce trecea timpul. Dacă n-ar fi fost cocoşatul acesta, Floare de Păr n-ar fi aflat niciodată că se pregăteau să vândă pământul. Nici cocoşatului nu i-ar fi trecut prin gând să-i spună de-a dreptul, căci vorbea cu ea despre tot ce-i trecea prin minte, bâiguind mai despre una mai despre alta, aşa că într-una din zile îi spuse: — Am un frate care va deveni un ostaş de frunte, într-o bună zi unchiul meu va ajunge general vestit şi fratele meu a fost dat în seama lui ca să înveţe meşteşugul armelor. Unchiul meu va ajunge tot atât de mare ca şi un rege şi
728
atunci fratele meu va fi cel mai de vază căpitan al său, căci aşa spunea mama pe care am auzit-o vorbind despre asta. Floare de Păr sta alături de el pe laviţa din faţa intrării şi uitându-se departe în lungul holdelor, îl întrebă cu glasul domol: — Vasăzică unchiul tău este un bărbat atât de vestit? Pe urmă după ce mai trecu o bucată de vreme, adăugă: Totuşi eu aş fi preferat ca să nu se facă soldat, deoarece meseria aceasta este atât de crudă! Dar băiatul îi răspunse cu mândrie: — Da, va deveni cel mai mare general şi cred că un soldat, dacă se întâmplă să aibă curaj şi să se poarte ca un erou, este tot ce poate să fie mai măreţ în visurile unui bărbat. Datorită lui, noi toţi ne vom ridica la mare faimă. În fiecare lună tatăl şi unchiul meu îi trimit arginţii de care are nevoie pentru a deveni mare şi în fiecare lună vine un om urât la vedere, cu buză de iepure, care duce banii spre miazăzi. Dar toţi banii aceştia ni-i va da după aceea înapoi, căci aşa am auzit pe tatăl meu spunând mamei. Auzind aceste vorbe ale lui, Floare de Păr se simţi înfiorată de o uşoară nelinişte şi după ce se mai gândi o vreme, îl întrebă, ca şi când ar fi vorbit despre ceva fără nicio însemnătate: — Mă mir de unde iau atâţia arginţi? Nu cumva aceştia
729
sunt banii pe care unchiul tău al doilea îi scoate din negoţul lui? Cocoşatul îi răspunse, fără să bănuiască nimic şi mândru de cunoştinţele lui: — Nu-i scoate din negoţ, ci au început să vândă pământul ţarinei stăpânite de bunicul meu, căci aproape în fiecare zi văd plugarii intrând în casa noastră şi aceştia scot din sân legăturile de argint care lucesc ca stelele, când îi împrăştie pe masa din odaia tatălui meu. Am văzut în mai multe rânduri întâmplându-se aşa ceva, dar ei nu se supără că sunt şi eu de faţă, deoarece eu sunt un nevrednic. Floare de Păr sări atât de repede în picioare încât cocoşatul se uită la ea mirat, deoarece ea umbla întotdeauna făcând mişcări încete, dar femeia se stăpâni numaidecât şii spuse cu toată blândeţea: — Mi-am adus aminte că am puţină treabă. Vrei să ai grijă de fata asta, până când eu voi fi plecată? Nu am pe nimeni în care să pot avea încrederea pe care o am în tine. Băiatul era foarte mândru de încrederea ei, aşa că-şi uită de ce i-a spus şi rămase nemişcat, ţinând fata de poală rochiei, până când Floare de Păr îşi făcu pregătirile de plecare. În timp ce se îmbrăca într-o haină neagră, îl văzu urmărind mişcările fetei, pe urmă ieşi din casă şi plecă spre largul ţarinei. Dar mergând aşa, se întorcea mereu
730
spre ei, să-i vadă ce fac şi buzele i se înfiorau de un zâmbet trist şi plin de duioşie, văzându-i că amândoi stau nemişcaţi şi o aşteaptă. Cu toate acestea îşi continuă drumul, deşi se uita la ei cu dragoste, căci în toată lumea aceasta nu-i mai rămăsese nimeni decât aceştia doi nenorociţi; în sufletul ei însă simţea o supărare atât de puternică, încât nu şi-o mai putea stăpâni, dar supărarea aceasta a ei, oricât de adâncă ar fi fost, nu se repezea în afară şi nici nu putea fi molcomită, decât după ce va ajunge în faţa celor doi fraţi, de la care trebuia să afle ce au făcut cu ţarina moştenită de la părintele lor, pământul pe care-l cumpărase ca să fie leagăn pentru viitor celor care îi vor purta numele. Mergea grăbită pe potecile dintre holde şi împrejurul ei nu se vedea nimeni, decât ici-colo, la mari depărtări câte un ţăran ieşit la muncă, în hainele albastre de lucru, stând plecat cu sapa asupra brazdelor. Uitându-se la ei, ochii i se umpleau de lacrimi, cum i se întâmpla de multe ori în timpul din urmă, când îşi aducea aminte de Wang Lung care umblase şi el pe potecile acestea dintre holde şi căruia îi era dragă ţarina lui şi din când în când se oprea şi lua în mână câte un bruş de pământ şi-l fărâma între degete; el nu o arenda niciodată pe vreme mai lungă de un an, pentru că nu se putea despărţi de ea… dar acuma netrebnicii de
731
feciori începuseră să vândă pământul lui. Deşi Wang Lung era mort demult, pentru Floare de Păr el continua să trăiască şi sufletul lui rătăcea mereu printre holdele ţarinei, aşa că ar fi fost peste putinţă ca el să nu afle când vor începe să le vândă. De câte ori se întâmpla să simtă câte o înfiorare rece şi neaşteptată de vânt pe obraz, fie ziua fie noaptea, sau să vadă câte un vârtej la răscrucea drumurilor, vârtejuri de vânt de care unii oameni se tem, din pricină că par atât de stranii şi se spune că într-însele sunt sufletele care trec, Floare de Păr ridica obrazul şi zâmbea, ca să le simtă mângâierea, căci îşi închipuia că ar putea fi sufletul moşneagului care pentru ea fusese ca un părinte şi la care ţinuse mai mult decât la părintele ei adevărat care o vânduse ca pe o roabă. Conştientă de apropierea lui, mergea grăbită printre holdele care-şi legănau belşugul ca o apă în faţa ei, căci de cinci ani nu se mai pomenise de foamete în părţile acestea şi nici acum nu se putea să fie, deoarece grâul era înalt şişi legăna spicele grele care erau verzi şi nu ajunseseră încă în pârga secerişului. Trecând acuma pe mijlocul holdelor, simţi că se ridică un vânt uşor care întoarse spicele şi le făcu să sclipească cum ar sclipi lamurile de argint, de parcă s-ar fi întins spre ea, să le alinte şi uitându-se la jocul lanurilor, se întrebă ce fel de vânt o fi acesta şi se opri
732
câteva clipe, până când vântul se domoli şi coborî în adâncul holdelor de grâu. După ce ajunse în oraş şi trecu de poarta unde vânzătorii îşi întinseră tot felul de mărfuri pe care le aduseseră de la ţară, plecă ochii în pământ şi trecu pe lângă ei, ca nu cumva să întâlnească privirile unui bărbat. Dar nimeni n-o băgă în seamă, căci era atât de mică şi de firavă şi nu mai era nici tânără, cum fusese înainte de asta, pe urmă îmbrăcată în haine negre şi fără suliman pe obraz, în faţa unui bărbat nu putea să pară cu nimic mai deosebită decât oricare altă femeie. Astfel trecu pe lângă ei. Dacă cineva iar fi văzut obrazul cu trăsături liniştite, n-ar fi putut bănui ce supărare adâncă îi răscoleşte sufletul, nici că se duce cu tot curajul, pentru a înfrunta din toată amărăciunea pe cei doi fraţi. Când ajunse în faţa casei, trecu pragul porţii, fără să mai spună cine este. Bătrânul străjer moţăia la intrare, cu gura căscată din care i se vedeau numai cei trei dinţi ce-i mai rămăseseră, şi tresări când o văzu trecând, dar o cunoştea cine este şi începu să moţăie din nou. Se duse, aşa cum îşi pusese de gând, de-a dreptul în casa lui Wang cel mai în vârstă, căci deşi îl dispreţuia din toată inima, credea totuşi că-l va putea mişca mult mai uşor cu vorbele ei decât ar fi putut mişca inima otrăvită de lăcomie a lui Wang al doilea.
733
Ştia, de asemenea, că numai rareori se întâmpla ca Wang cel mai în vârstă să fie cu dinadinsul nepoliticos, şi că deşi era un caraghios, uneori se întâmpla să aibă inimă bună, mai ales atunci când bunătatea lui nu-l stingherea prea mult. Dar se temea de ochii mărunţi şi vicleni ai lui Wang al doilea. Intră în curtea exterioară unde găsi o roabă tânără şi drăguţă, ieşită din casă pentru a vedea un slujitor tânăr care tocmai atunci se găsea – pentru o pricină oarecare – aci în curte, aşa că Floare de Păr îi spuse foarte politicoasă: — Fetiţo, spune stăpânei tale că am venit pentru ceva, şi întreab-o dacă mă poate primi. Soţia lui Wang cel mai în vârstă arătase oarecare prietenie Floarei de Păr după moartea lui Wang Lung, chiar mai multă prietenie decât arătase lui Lotus, din pricină că aceasta era vulgară în tot ce făcea şi prea slobodă la gură, iar Floare de Păr nu avusese niciodată astfel de purtări. Înainte de asta, mai demult, când se întâmpla să se întâlnească la câte o ceremonie de-a familiei, îi spunea fără niciun înconjur: — Tu şi eu suntem sufleteşte mult mai aproape una de alta, decât toate celelalte femei, deoarece gusturile noastre se aseamănă şi sufletele noastre se înţeleg. Tot pe atunci îi spusese:
734
— Vino din când în când pe la mine şi povesteşte-mi ce spun călugăriţele şi preoţii despre zei. În toată casa aceasta noi două suntem singurele fiinţe evlavioase. Vorbele acestea i le spusese după ce aflase că Floare de Păr primeşte în casa ei călugăriţele care erau în mănăstirea din apropierea casei de lut. Astfel acuma întrebă de ea, iar slujitoarea cea frumoasă se întoarse numaidecât, cu ochii alergând în toate părţile, ca să vadă dacă tânărul slujitor mai e în curte sau a plecat, şi-i spuse: — Stai până îţi trimite vorbă să pofteşti în sala cea mare şi să te aşezi în jeţ, căci va veni şi ea numaidecât, după ceşi va termina rugăciunea mătăniilor pe care a juruit să le recite în fiecare dimineaţă. Astfel Floare de Păr intră în sala cea mare şi se aşeză într-un jeţ lateral. Se întâmpla însă că tocmai în ziua aceea Wang cel mai în vârstă să se scoale foarte târziu, deoarece noaptea trecută fusese la un ospăţ dat într-unul dintre localurile mai alese din oraş. Fusese o petrecere cu vinuri foarte bune şi la spatele scaunului fiecăruia dintre cei de faţă era câte o cântăreaţă care să-i toarne vin, să cânte şi să facă tot ce-i va cere cel pentru serviciul căruia fusese tocmită. Wang cel mai în vârstă mâncase până nu mai putuse şi băuse mai mult decât de obicei, iar fata care îl slujise era foarte dră-
735
guţă şi abia împlinise şaptesprezece ani, dar cu toate acestea părea foarte pricepută şi ştia să se poarte între bărbaţi, ca o femeie măritată de cel puţin zece ani. Dar el băuse atât de mult încât nici acuma, dimineaţa, nu-şi mai aducea aminte de tot ce s-a întâmplat în ajun, aşa că intră în sală întinzându-se şi zâmbind, apoi începu să caşte, fără să-şi dea seama că mai este cineva de faţă. De fapt în dimineaţa aceasta umbla cu ochii împăinjeniţi şi se gândea la fetiţa din seara trecută şi la felul în care-şi strecurase degetele reci pe după gulerul hainei lui, când se jucase cu ea. Tocmai se gândea să întrebe pe cel care dăduse petrecerea la ce fel de casă publică era angajată, pentru a o găsi şi a o cunoaşte mai de aproape. După ce căscă zgomotos, îşi ridică braţele deasupra capului şi se bătu cu palmele peste pulpele picioarelor, ca să se dezmeticească, pe urmă intră în sala cea mare, îmbrăcat numai în hainele de mătase cu care dormise şi cu picioarele goale în papucii de brocart. Privirile lui se opriră cu totul pe neaşteptate asupra Floarei de Păr. Sta în picioare, dreaptă şi fără să spună nimic, îmbrăcată în hainele mohorâte, dar tremurând din tot trupul, din pricina scârbei ce i-o pricinuia vederea acestui bărbat. Rămase atât de mirat la vederea ei încât coborî braţele şi-şi termină căscatul la jumătate, uitându-se la ea cu ochii ieşiţi din orbite. Apoi,
736
văzând că este ea cu adevărat, nu o halucinaţie, tuşi ruşinat şi întrebă destul de curtenitor: — Nu mi s-a spus că este cineva în sala aceasta. Nevasta mea ştie că ai venit? — Da, am trimis o slujitoare ca să-i spună, răspunse Floare de Păr şi se înclină în timpul răspunsului. Pe urmă se opri şi-şi zise: „Poate va fi mai bine să-i vorbesc acuma şi să-i spun limpede ce am de spus, până suntem singuri”. Începu deci să vorbească repede, mult mai repede decât vorbea de obicei, aşa că vorbele ei păreau că se alungă una pe alta: Am venit să văd pe stăpânul cel mai în vârstă. Sunt atât de deznădăjduită încât mi-e peste putinţă să cred ceam aflat. Stăpânul meu a spus: „Ţarina mea nu va fi vândută niciodată”. Dar acuma văd că ai început să o vinzi… ştiu că ai început să o vinzi! Floare de Păr simţi că o uşoară rumeneală i se urcă în obraji, căci era atât de furioasă, încât numai cu mare greutate se putea stăpâni să nu plângă. Îşi muşcă buzele şi ridicând ochii, se uită la Wang cel mai în vârstă, deşi îi era atât de scârbă, încât numai cu mare greutate putea să se uite la el, dar cu toate că venise numai pentru Wang Lung, îi fu peste putinţă să nu bage de seamă cât este de gras şi de galben, căci nu-şi încheiase hainele la gât, iar de sub ochi îi atârnau pungile de grăsime şi buzele lui groase şi
737
palide erau răsfrânte. Văzând-o cum se uită la el, se simţi zăpăcit, căci se temea grozav de femei când erau supărate, apoi se întoarse repede şi începu să-şi încheie hainele de pe el. Dar în acelaşi timp îi răspunse, fără să se întoarcă spre ea: — Văd că te iei după vorbele oamenilor… sau poate ai visat! Floare de Păr se răsti la el cu atâta înverşunare, cum n-o auzise încă nimeni vorbind: — Nu, n-am visat… mi-a spus cineva care cunoaşte adevărul. Nu putea să-i spună de la cine a aflat, căci altfel omul acesta ar fi fost în stare să-l bată pe bietul cocoşat, aşa că nu pomeni niciun nume, ci adăugă: Mă mir că feciorii stăpânului meu îndrăznesc să se poarte în felul acesta şi să nu asculte de poruncile lui. Deşi sunt o femeie slabă şi nevrednică, trebuie să-ţi spun că stăpânul meu nu va întârzia să se răzbune. Nu este atât de departe cum vă închipuiţi, căci sufletul lui mai stăruie şi acuma în mijlocul ţarinei şi când va băga de seamă că aţi vândut-o, va găsi mijlocul să se răzbune împotriva feciorilor care nu ascultă de poruncile părintelui lor! Vorbele acestea i le spuse pe un ton atât de straniu şi ochii ei se lărgiră şi luciră adânc, iar glasul ei de obicei liniştit fu atât de fioros şi de rece, încât se cutremură de
738
spaimă, deşi Wang cel mai în vârstă era un bărbat cât un uriaş. Era atât de fricos încât ar fi fost peste putinţă să-l faci să treacă noaptea printr-un cimitir şi în taină era convins că toate poveştile cu duhuri pe care le auzise sunt adevărate; deşi când le auzea, se prefăcea că râde şi-şi bate joc, în realitate el le credea pe toate. Astfel, când auzi pe Floare de Păr ce-i spune, se grăbi să răspundă: — Nu s-a vândut decât un partal mai mic… o parte din ce a moştenit fratele meu mai tânăr, căci are nevoie de bani şi un ostaş n-are ce face cu pământul. Îţi făgăduiesc că nu vom mai vinde nimic din ce a rămas. Floare de Păr deschise gura să spună ceva, dar înainte de a putea scoate vreo vorbă, intră soţia lui Wang cel mai în vârstă. Se vede că plânsese şi era supărată pe bărbatul ei, deoarece noaptea trecută îl simţise că s-a întors acasă beat şi vorbea despre fetele pe care le văzuse. Văzându-l acuma în faţa ei, se uită la el întunecată, iar el încercă să zâmbească şi dădu din cap respectuos, ca şi când şi-ar fi uitat de supărarea ei, dar în acelaşi timp sta la pândă şi urmărea ce va face. Se bucura pe ascuns că era de faţă şi Floare de Păr, deoarece în faţa unui străin soţia lui era prea mândră ca să-i facă reproşuri. Se grăbi să pipăie ceainicu l de pe masă, pentru a se convinge dacă este încă fierbinte şi zise: — Iată mama feciorilor mei, dar nu ştiu dacă ceaiul
739
acesta este destul de fierbinte pentru tine? N-am mâncat încă nimic şi tocmai mă pregăteam să mă duc la ceainărie, ca să iau o supă fierbinte, dar plec numaidecât, ca să nu vă stau în cale, căci ştiu că femeile au să-şi spună câte ceva ce nu se cade să audă şi bărbaţii… apoi începu să râdă dogit şi sfios, văzând că soţia lui nu răspunde nimic ci se uită la el cu coada ochiului. Se prosternă în faţa lor şi plecă atât de grăbit, încât toată carnea se vedea cum tremură pe el. În timpul cât el fu de faţă, soţia lui nu zise nimic, ci se aşeză pe un scaun, dar stătea dreaptă şi ţeapănă, căci nu se sprijinea niciodată de spătarul jeţului, până când el ieşi din sală. Părea o femeie desăvârşită, căci era îmbrăcată într-o haină de satin de nuanţă albastră-cenuşie, iar părul îl purta pieptănat şi netezit cu ulei, deşi era ceasul de amiază, când alte femei abia se întorc în aşternut şi întind mâna după cea dintâi ceaşcă de ceai care le aşteaptă. După ce văzu că bărbatul ei a plecat, sugrumă un oftat şi începu cu glasul solemn: — Nimeni nu ştie ce fel de viaţă duc eu cu bărbatul acesta. I-am închinat toată tinereţea şi frumuseţea mea, dar nu m-am plâns nici după ce i-am născut trei feciori şi nici când şi-a luat o ibovnică o fată din popor, dintre acelea pe care eu le-aş fi primit cel mult ca slujnice. I-am suferit toate, deşi nu sunt obişnuită cu purtări atât de grosolane ca
740
ale lui. Spunând aceste cuvinte oftă, iar Floare de Păr băgă de seamă că deşi era o femeie prefăcută, de astă dată era cu adevărat mâhnită, aşa că încercă s-o îmbuneze. — Ştim cu toţii ce femeie cumsecade eşti şi mi-au spus şi călugăriţele că înveţi ritualul adevărat al credinţei mult mai repede decât orice soră laică pe care au învăţat-o până acuma. — Serios, aşa au spus călugăriţele? exclamă femeia încântată, şi începu să-i spună ce rugăciuni recită în fiecare zi şi cum uneori face legământ să nu mai mănânce niciun fel de mâncare cu carne şi cum fiecare dintre muritori trebuie să se gândească la viaţa viitoare, căci la urma urmelor alt loc de odihnă nu este decât raiul şi iadul pentru sufletele care trebuie să-şi aştepte rândul de viaţă chinuită, după care cei drepţi vor fi răsplătiţi şi cei răi de asemenea. Îi înşiră fel de fel, în timp ce Floare de Păr o asculta numai cu jumătate suflet, iar cealaltă jumătate se întreba cu îndoială dacă poate să dea crezare vorbelor bărbatului care-i făgăduise că nu va mai vinde nimic din ţarină, dar îi venea foarte greu să creadă că vorbele acestea ar putea să fie adevărate. Apoi dintr-odată se simţi foarte obosită şi profitând de o clipă când femeia tăcu, pentru a sorbi o gură de ceai, se ridică în picioare şi-i spuse cu glasul plin de
741
blândeţe: — Stăpână, nu ştiu ce-ţi spune soţul dumitale despre afacerile lui, dar dacă ai putea să-i aduci aminte de cea din urmă poruncă ce i-a dat-o părintele său, anume ca pământul ţarinei să nu-l vândă niciodată, să ştii că mă voi ruga pentru dumneata. Stăpânul meu a muncit toată viaţa, ca să poată agonisi averea aceasta, şi astfel neamurile lui din o sută de generaţii să poată trăi fără nicio grijă; prin urmare nu se cade ca tocmai feciorii lui să vândă ţarina după ce el a murit. Dă-mi ajutorul dumitale, stăpână! În realitate femeia nu ştia cât pământ a fost vândut până acum, dar se prefăcu numaidecât că ea ştie tot ce s -a întâmplat, aşa că răspunse cu adâncă convingere: — Fii liniştită că nu voi lăsa pe bărbatul meu să facă nicio faptă ce nu se cade. Dacă s-a vândut vreo bucata din ţarină, atunci aceasta nu poate să fie decât o holdă care e foarte departe şi care este a fratelui al treilea. Dar, şi pe aceasta au vândut-o numai din pricină că el plănuieşte să devină general şi vrea să ne ridice pe toţi la mare cinste, aşa că pentru asta are mai multă nevoie de argint decât de pământ. Auzind că i se repetă a doua oară aceeaşi afirmaţie, Floare de Păr se simţi ceva mai liniştită şi se gândi că de vreme ce şi soţia lui Wang cel mai în vârstă îi spune tot ca şi soţul
742
ei, fără îndoială va fi adevărat, aşa că se pregăti de plecare, ceva mai împăcată. Îşi luă rămas bun şi se prosternă cu tot respectul în faţa stăpânei casei, care rămase mulţumită şi încântată de această întâlnire. De aci Floarea de Păr se întoarse din nou la casa de lut. Dar Wang cel mai în vârstă se întâlni la ceainărie cu fratele său al doilea care venise să mănânce de amiază, şi după ce se lăsă greu pe scaunul de lângă el, începu să-i spună cu glasul plângător: — După cât se vede, ar fi peste putinţă ca bărbaţii să poată scăpa de cicăleala femeilor; ca şi când nu mi-ar fi de ajuns cele pe care le am la mine în casă, mai vine şi ibovnica din urmă a părintelui nostru să-mi spună că a auzit vorbindu-se despre vânzarea ţarinei şi-mi cere în gura mare să-i făgăduiesc că nu se va mai vinde nimic. Wang al doilea se uită la fratele său, iar obrazul mic şi neted i se încreţi într-un fel de zâmbet: — Ce te interesează pe tine vorbele unei astfel de femei? Las-o să spună ce pofteşte! Ea este cea din urmă în casa părintelui meu aşa că nu are niciun fel de autoritate să se amestece. Nu o mai asculta când vine la tine şi dacă se va întâmpla să-ţi vorbească despre ţarină, schimbă vorba şi discută cu ea despre tot ce-ţi trece prin minte, afară de pământ. Spune-i tot ce pofteşti, dar dă-i să înţeleagă că nu
743
dai nicio atenţie vorbelor ei, deoarece ea nu are dreptul să se amestece. Ar trebui să fie mulţumită, că are în fiecare lună ce să mănânce şi că a fost îngăduită să trăiască în casa aceea. În clipa aceasta omul de serviciu îi aduse socoteala şi după ce Wang al doilea se uită îndelung la ea, îşi făcu socoteala în gând şi constată că este exactă. Scoase banii şi începu să-i numere încet, ca şi când ar fi fost nemulţumit că preţurile sunt atât de exagerate. Pe urmă se înclină uşor în faţa fratelui său şi plecă, lăsându-l singur. Cu toate vorbele spuse de fratele său, Wang cel mai în vârstă se simţea stăpânit de o uşoară melancolie şi începu să se gândească ce o fi vrut oare să spună Floare de Păr, când afirmase că sufletul părintelui său nu este tocmai departe, deşi a murit. Pe măsură ce se gândea, devenea tot mai neliniştit, aşa că în cele din urmă chemă omul de serviciu şi porunci să-i aducă o mâncare delicată de raci, ca să nu fie nevoie să se mai gândească la lucrurile acestea şi să uite tot ce nu putea să-i facă plăcere. Capitolul IX Wang Tigrul trimise de două ori, pe urmă a treia oară, crainicul său cel cu buza de iepure, şi în două rânduri şi
744
chiar în trei, omul se întoarse la căpitanul său, cu argintul trimis de fraţii lui. Argintul acesta îl ducea în spinare înfăşurat într-o cârpă de pânză albastră ca şi când ar fi fost nişte boarfe de ale lui, fără niciun preţ. Crainicul umbla îmbrăcat într-un ilic şi pantaloni albaştri de pânză grosolană şi era cu picioarele goale, căci nu purta decât nişte sandale de papură. Nimeni dintre cei care-l vedeau mergând încet în lungul drumului prăfuit, n-ar fi putut să bănuiască pentru nimic în lume că în legătura ce o ducea în spinare, el poartă fişicuri preţioase de argint şi nici că un astfel de om ar putea să fie altceva decât un biet nenorocit, deşi dacă s-ar fi întâmplat să se uite la el ceva mai mult decât în trecere, ar fi băgat de seamă numaidecât, că prea asudă din greu sub povara mică ce o poartă în spinare. Dar nimeni nu se uita mai de aproape la el, deoarece era atât de sărăcăcios îmbrăcat şi arăta tot atât de respingător şi de bădăran ca şi sute de vagabonzi de aceeaşi teapă cu el, cu singura deosebire că avea buza de sus spintecată, iar dacă se întâmpla ca cineva să se uite câteva clipe la el, o făcea mai mult ca să se mire de înfăţişarea lui hidoasă şi de cei doi dinţi ce-i răsăriseră tocmai de la rădăcina nasului. Astfel crainicul putu aduce fără nicio primejdie căpitanului său argintul şi Wang Tigrul reuşise să adune de ajuns în gropile săpate sub învelitoarea cortului său, pentru ca
745
să-şi poată plăti oamenii, timp de trei luni încheiate, până când s-ar fi statornicit undeva. Prin urmare Wang Tigrul dădu semnalul tăinuit şi vorba alergă de la om la om, printre cei care erau hotărâţi să plece împreună cu el; într-o zi dinainte hotărâtă, după seceratul orezului şi înainte ca suflul îngheţat al vânturilor din miazănoapte să plece la drum, pe o noapte când luna sta ascunsă dincolo de perdelele norilor, toţi oamenii aceştia se strecurară din aşternuturile în care dormeau şi părăsiră steagul bătrânului general, sub poruncile căruia slujiseră până acuma. În noaptea aceea întunecoasă plecară cam o sută de oameni şi fiecare dintre ei se ridică pe furiş din aşternut, îşi înfăşură strâns pătura şi după ce o legă şi o trecu peste umăr, întinse mâna după armă – dacă se întâmpla să aibă – şi luă şi arma celui care dormea lângă el, dacă se nimerea ca acesta să nu-l simtă, deşi o astfel de faptă nu era tocmai uşoară, căci fiecare dormea cu arma sub el şi dacă se întâmpla ca cineva să încerce să i-o ia, se trezea numaidecât şi începea să strige. Obiceiul acesta îl luaseră din pric ină că armele aveau preţ mare şi o puşcă putea fi vândută pentru un pumn de arginţi, iar uneori oamenii mai furau câte una şi o vindeau, dacă se întâmpla să piardă prea mult la joc, sau când solda nu li se plătea cu lunile, sau nu se dădeau lupte şi nu erau nici prăzi, aşa că nu aveau nic iun
746
fel de câştig. Aşa, dacă se întâmpla ca un ostaş să-şi piardă arma, aceasta nu mai putea fi înlocuită, deoarece armele veneau din mari depărtări, de la oameni străini care treceau prin multe primejdii până să poată ajunge la ei. Prin urmare în noaptea aceasta cei care plecară, luară cu ei tot ce putură lua, dar le fu peste putinţă să scoată mai mult de douăzeci de puşti, în afară de ale lor, deoarece toţi soldaţii dormeau iepureşte. Totuşi, douăzeci de puşti însemnau ceva şi cu ajutorul lor îşi puteau spori şi ei numărul cu alţi douăzeci de părtaşi la uneltire. Aceşti o sută de oameni erau cei mai voinici şi cei mai de seamă ostaşi care luptaseră sub poruncile bătrânului general, cei mai curajoşi şi mai îndrăzneţi, cei mai feroci şi mai pricepuţi între leaturile tinere ce le avea. Numai foarte puţini dintre ei erau originari din partea de miazăzi; partea cea mai mare erau din regiunile sălbatice ale provinciilor din interior, oameni îndrăzneţi şi obişnuiţi în fărădelegi care nu se speriau să omoare. Astfel de oameni se lăsaseră mult mai uşor ademeniţi de privirile încruntate şi statura impunătoare a lui Wang Tigrul, căci se minunau de tăcerea lui de piatră, izbucnirile lui de furie neaşteptată şi de cruzimea lui, dar îl admirau cu atât mai mult, cu cât la bătrânul general care se îngrăşase peste măsură, nu mai aveau nimic de admirat, căci acum nu era în stare nici să mai
747
încalece, dacă nu veneau doi oameni, care să-l urce pe cal. Nu mai avea nimic ce ar fi putut însufleţi nişte ostaşi tineri, aşa că erau gata să-l părăsească, fără păreri de rău şi să urmeze un alt erou mai tânăr. Prin urmare, în noaptea aceea întunecoasă fiecare dintre ei îşi luă arma şi calul, dacă se întâmpla să aibă şi cal, de cum simţi semnalul; semnalul acesta care era trei lovituri uşoare pe obrazul drept, însemna că trebuie să se ridice, să-şi încingă centironul cu cartuşierele şi să plece spre o vale îngustă, fie călare fie pe jos, care era între o îmbucătura de dealuri la poalele unui munte, cam cinci mile depărtare. În valea aceasta era un templu străvechi, părăsit de călugări, în care nu mai trăia decât un schimnic uitat de zile şi cam slab de minte. Între ruinele acestui templu, oricât ar fi fost de proaste ca adăpost, se puteau totuşi ocroti până în ziua când Wang Tigrul va reuşi să-şi adune armata şi să o conducă într-un loc dinainte hotărât. Wang Tigrul făcuse toate pregătirile pentru această întâlnire şi cu multe zile înainte de noaptea hotărâtă, trimisese pe omul său de încredere şi pe nepotul său cel ciupit de vărsat cu proviziile, aşa că în templu aveau ulcioare de vin, câţiva porci şi păsări vii şi chiar trei boi graşi pe care-i băgaseră într-o chilie ocupată înainte de asta de câţiva călugări. Toate acestea Wang Tigrul le cumpărase de la
748
ţăranii din împrejurimi, căci el era om de omenie şi plătea cu bani buni tot ce lua, nu făcea cum fac alţi ostaşi care iau săracului boul din jug, fără să i-l plătească. Poruncise omului său de încredere să plătească pentru tot ce va lua atât cât face, aşa că toate dobitoacele acestea fură îndreptate spre poala muntelui, unde era templul şi date în grija nepotului celui ciupit de vărsat. Omul de încredere mai adusese trei cazane uriaşe de cioaie, urcându-le unul câte unul cu spinarea şi le aşezase în vetrele făcute de el însuşi, din cărămizile adunate printre ruinele templului. Altceva nu cumpărase, deoarece Wang Tigrul nu avea de gând să întârzie în această ascunzătoare ci să plece cât mai degrabă spre miazănoapte, la oarecare depărtare şi la loc sigur, unde la nevoie să se poată împotrivi bătrânului general. Nu avea de gând nici să se apropie de capitala provinciilor din miazănoapte, căci asta ar fi însemnat ca în curând să aibă de-a face cu armata Statului care de multe ori se întâmpla să pornească împotriva comandanţilor de armate, de felul celor cum îşi pusese el însuşi de gând să ajungă într-o bună zi. Deşi nici de aşa ceva nu se temea din cale afară, deoarece supărarea bătrânului general nu putea să ţină vreme prea îndelungată, iar cât priveşte Statul, se întâmpla de multe ori ca o dinastie să se stingă înainte de a se întemeia una nouă, aşa că puterea
749
administrativă şi militară slăbea şi bandele de tâlhari începeau să apară din toate părţile, deci comandanţii de armate se aliau bucuroşi unul cu altul, pentru a putea prăda fără să-i supere nimeni. Astfel, în noaptea aceea întunecoasă Wang Tigrul se îndreptă şi el spre templul ruinat şi luă cu el şi pe nepotul său cel palid şi slăbănog, despre care de multe ori se întreba, ce va putea face cu el. Cel ciupit de vărsat plecase foarte bucuros ca să îndeplinească ce i se poruncise, pentru reuşita acestei întreprinderi, dar feciorul lui Wang cel mai în vârstă se ascunsese într-un ungher şi când Wang Tigrul răcni la el să-l urmeze, tânărul ieşi tremurând din ascunzătoare şi apucă pe urmele unchiului său care întoarse facla aprinsă spre el şi văzându-l că dârdâie de frică şi trece prin toate sudorile morţii, zbieră supărat: — Cum se poate să asuzi în felul acesta fără să te osteneşti făcând vreo treabă? Dar nu mai întârzie să-i audă răspunsul, ci plecă prin noapte, urmărind ciocănitul uşor al paşilor tânărului care venea după el. După ce ajunse în îmbucătura văii de la poalele muntelui, Wang Tigrul se aşeză pe un colţ de stâncă şi porunci tânărului să intre în templu, ca să dea mână de ajutor celor care pregăteau mâncarea. Se opri aci ca să se convingă
750
cine va veni în noaptea aceasta, ca să slujească sub steagul lui, dintre cei care-i făgăduiseră. Oamenii începură să se arate câte unul, câte doi, în grupuri de opt şi zece, iar Wang Tigrul se bucura de vederea fiecăruia, şi le striga: — Haa! vasăzică aţi venit! Haa, aţi venit oameni cumsecade şi tovarăşi buni! De câte ori se întâmpla să audă paşi îndesaţi pe treptele dărâmate de piatră ale templului, sufla în facla ce fumega alături de el şi după ce flacăra se ridica, o îndrepta spre obrazul oamenilor şi-şi simţea inima tresărind de mulţumire la vederea celor pe care-i cunoştea. Astfel cei o sută de oameni se adunară la locul hotărât şi Wang Tigrul îi numără şi văzând că toţi cei care-i spuseseră că vor veni, erau acum aici, porunci să taie boii, păsările şi porcii. Oamenii se grăbiră să-i asculte porunca, deoarece de zile întregi nu mai mâncaseră o mâncare de carne ca lumea. O parte alergă să aţâţe focul în vetre, alţii se duseră să aducă apă din albia pârâului ce curgea în apropiere, alţii tăiară dobitoacele, le jupuiră şi le despărţiră în bucăţi. După ce jumuliră păsările, le puseră în frigări şi le aşezară între două crăci pe care oamenii le aleseră din copacii răspândiţi împrejurul templului, şi începură să învârtească frigările deasupra flăcărilor. Când totul fu gata, întinseră ospăţul pe terasa de piatră
751
din faţa templului printre lespezile căreia rădăcinile copacilor începuseră să-şi facă loc, înghesuindu-le din toate părţile. În mijlocul terasei era o urnă mare de fier, mai înaltă decât statura unui om voinic, dar era atât de veche încât era toată acoperită de praful roşu al ruginii şi se şi strâmbase. Începuse să răsară soarele şi razele lui băteau deasupra oamenilor care se simţeau înfometaţi din pricina aerului rece de munte, aşa că toţi se îngrămădiră veseli în jurul mâncărilor ce abureau. Fiecare mâncă de se satură şi toţi erau mulţumiţi din pricină că presimţeau că vor începe o nouă viaţă, sub ordinele comandantului lor celui nou care era om tânăr şi brav şi-i va duce în alte regiuni unde este hrană îmbelşugată şi femei şi tot ce lipseşte unui om în plină putere. După ce-şi astâmpără foamea şi înainte de a începe din nou să mănânce, rupseră peceţile de lut ale ulcioarelor de vin, turnară în strachina fiecăruia şi după ce băură, începură să râdă şi să chiuie, îndemnându-se unul pe altul să bea pentru cutare şi cutare, dar mai ales pentru noul lor comandant. Din umbra tufelor de bambus ce erau în apropiere, bătrânul schimnic se uita la ei pe ascuns şi se minuna de ce vedea, murmurând tot felul de descântece, căci îşi închipuia că aceştia trebuie să fie o adunare de diavoli. Dar
752
văzându-i că mănâncă şi beau atât de lacomi, începu să-i lase gura apă, mai ales când rupeau bucăţile de carne fierbinte. Totuşi nu îndrăznea să iasă din ascunzătoarea lui, căci nu ştia ce fel de diavoli sunt aceştia care năpădiseră atât de neaşteptat în valea lui liniştită, unde niciodată nu se arăta nimeni şi unde el trăia singur de treizeci de ani încheiaţi, lucrând o bucată de pământ care-l hrănea. Uitându-se aşa la ei, unul dintre ostaşii care se săturase de mâncare şi băutură, aruncă un ciolan de bou la care rosese şi ciolanul acesta căzu în marginea tufişului. Schimnicul întinse mâna uscată după el şi-l trase în ascunzătoare, pe urmă îl duse la gură şi începu să-l ciugulească şi să-l sugă, tremurând de plăcere, căci de atâţia amar de ani nu mai mâncase carne şi uitase cu totul ce gust are. Ar fi fost peste putinţă să-şi stăpânească lăcomia, aşa că deşi în fundul conştiinţei lui presimţea că păcătuieşte, totuşi continuă să murmure şi să ciugulească ciolanul. După ce mâncară până când nu mai putură şi resturile le aruncară în largul terasei, Wang Tigrul se ridică în picioare şi făcând repede câţiva paşi, se urcă pe o broască ţestoasă de piatră de formă monstruoasă, care era ceva mai la o parte în susul terasei, la tulpina unui jneapăn străvechi. Broasca aceasta ţestoasă fusese aşezată deasupra mormântului unui om vestit, iar pe spinare avusese o tăbliţă de
753
piatră pe care scriseseră cuvintele de preamărire a virtuţilor mortului, dar copacul în iureşul lui statornic spre lumină, răsturnase tăbliţa, care acuma era spartă şi literele scrisului fuseseră şterse de vânturi şi ploi, aşa că nu se mai cunoştea nimic. Wang Tigrul se urcă în spinarea acestei broaşte ţestoase şi se uită în jos spre oamenii săi. Sta mândru, cu un picior repezit înainte şi cu mâna pe mânerul sabiei, iar sub sprâncenele groase şi încruntate ochii lui sfredelitori scăpărau scântei. Uitându-se la oamenii aceştia care acuma erau ai lui, îşi simţi inima zvâcnind în piept cu atâta putere, încât nu o mai putea stăpâni şi îşi zise: „Aceştia sunt oamenii mei… care au jurat să mă urmeze. Ceasul meu a sosit!” Pe urmă adăugă cu glasul ridicat, trezind ecourile adormite ale templului căzut în ruine şi ale pădurii dimprejurul lor: — Fraţilor şi oameni de omenie! Uitaţi-vă la mine cum arăt! Sunt un bărbat pornit de jos ca şi voi. Părintele meu a plugărit pământul şi eu sunt om de la ţară! Dar mie mi-a fost scrisă şi altă soartă, nu numai munca ţarinei, aşa că am fugit de acasă pe vremea când eram flăcău şi m-am angajat în armata revoluţionară de sub comanda bătrânului general… Fraţilor! Îmi închipuiam că vom duce războaie pen-
754
tru cauze drepte, împotriva dregătorilor corupţi, căci aşa spunea bătrânul general că ar fi războaiele ce le purtam noi. Dar biruinţele lui au fost prea uşoare şi a ajuns ceea ce am văzut cu toţii, aşa că mie mi-a fost peste putinţă să mai slujesc sub ordinele unui astfel de om. Văzând deci că revoluţia pe care o făcuse el n-a dat rezultatele la care mă aşteptam eu, şi văzând timpurile pline de fărădelegi în care trăim, când fiecare luptă pe socoteala şi pentru câştigul lui, m-am gândit că menirea mea este să adun în jurul meu pe toţi oştenii cumsecade, care sunt nemulţumiţi şi nu şi-au primit solda de la bătrânul general ca pe aceştia să-i conduc departe, într-un ţinut care să fie al nostru şi ferit de corupţie. Cred că nu trebuie să vă mai spun că sunt şi dregători necinstiţi, că poporul geme lovit de cruzimea şi împilarea celor care ar trebui să se poarte faţă de ei, cum se poartă părinţii faţă de copiii lor. Aceasta aşa este din vechi vremuri, chiar de acum cinci sute de ani, când oamenii bravi şi cumsecade se însoţeau între ei, pentru a pedepsi pe cei bogaţi şi a ajuta pe cei săraci. Tot aşa vom face şi noi! Mă adresez vouă, tovarăşi bravi şi cumsecade, să mă urmaţi acolo unde vă voi conduce! Să jurăm că vom sta alături, atât în viaţă cât şi în moarte! Stând în faţa lor şi ţinându-le această cuvântare, cu glasul tunător şi ochii aprinşi săgetând spre oamenii răspân-
755
diţi împrejurul său, sprâncenele stufoase încruntate se adunau şi i se ridicau pe frunte, întocmai ca flamura unui drapel, dând chipului său de fiecare dată altă înfăţişare. După ce sfârşi ce avea de spus, toţi oamenii săriră în p icioare şi strigătele lor răscoliră îndelung ruinele din apropierea lor: — Jurăm cu toţii! Jurăm credinţă pentru vecie comandantului nostru! Pe urmă unul dintre cei de faţă care era mai îndrăzneţ decât ceilalţi strigă cu glasul ascuţit: — Ascultaţi tovarăşi, comandantul nostru arată întocmai ca un tigru cu sprâncenele negre, să ştiţi că aşa este! Wang Tigrul avea exact înfăţişarea aceasta: era bărbat înalt şi subţire, cu mişcări furişe, cu obrazul prelung, îngust spre bărbie şi foarte lat în umerii obrazului; ochii lui luceau sălbatici, iar deasupra lor, sprâncenele groase şi negre când se încruntau, luminile ochilor îi clipeau ca în adâncuri de peşteri, iar când sprâncenele i se repezeau în sus, ochii lui păreau că ies din orbite şi tot obrazul i se lumina, întocmai ca al unui tigru care e gata să sară. Oamenii începură să râdă şi repetară strigătul în cor: — Da, tigrul, tigrul cu sprâncenele negre! Bătrânul schimnic nu era în stare să înţeleagă strigătele acestea ale tigrilor care făceau să clocotească valea, dar
756
vedea că cei care mugesc aici între îmbucăturile stâncilor nu se poate să fie altceva decât tigri, deoarece munţii aceştia erau cutreieraţi mereu de aceste fiare, aşa că începu să se teamă. Auzind strigătele oamenilor, ieşi din hăţiş cu mare băgare de seamă şi se duse de se ascunse în fundul unei chilii din dosul templului, unde dormea de obicei. După ce intră înăuntru, zăvorî uşa cu drugii groşi, apoi se urcă în pat şi-şi trase pătura veche peste cap, plângând şi tremurând vargă, convins că toate necazurile acestea se datoresc numai păcatului de a fi mâncat carne. Wang Tigrul era înzestrat cu toată prevederea fiarei al cărei nume îl purta; prevedea că întreprinderea lui era abia la început şi că va trebui să se gândească la ce va urma după aceea. Lăsă oamenii să se odihnească până când aburul vinului ce-l băuseră începu să se limpezească din mintea lor, iar în timpul acesta chemă la el trei dintre cei mai vicleni şi mai isteţi în meşteşugul de iscoade, poruncindu-le să se travestească. Unuia îi spuse să-şi sfâşie hainele de pe el, toate afară de izmenele zdrenţuite ce le purta pe dedesubt apoi să se ungă cu humă pe obraz şi peste tot trupul, cum fac cerşetorii. În felul acesta se va putea apropia de oraş, cutreierând toate satele din împrejurimi, pentru a trage cu urechea şi a afla dacă bătrânul
757
general are sau nu are de gând să-i urmărească. Celorlalţi le porunci să se ducă la o dugheană de vechituri din piaţa oraşului şi aici să-şi cumpere haine ţărăneşti şi coşurile şi cobiliţele de care vor avea nevoie; tot ei trebuiau să cumpere legume cu care să alerge în lungul străzilor şi să stea de vorbă cu oamenii pe care-i întâlnesc, ca să vadă ce se vorbeşte şi să afle ce zice generalul acum, după ce oamenii cei mai de credinţă pe care i-a avut, l-au părăsit. La intrarea în valea aceasta Wang Tigrul pusese de strajă pe omul lui cu buză de iepure ca să cerceteze cu toată băgarea de seamă împrejurimea, iar dacă se va întâmpla să vadă mişcându-se o adunare mai mare de oameni, să alerge numaidecât şi să ducă de ştire căpitanului său. După ce plecară cei trei oameni de credinţă, şi cei rămaşi începură să se trezească din somn, Wang Tigrul începu să facă inventarul posesiunilor lui de acum. Luă o hârtie şi un penel cu care scrise numărul oamenilor, al puştilor şi al muniţiilor ce le avea, starea în care erau hainele oamenilor şi încălţămintea ce o aveau în picioare, însemnând despre fiecare, dacă poate sau nu poate rezista la un marş mai lung. Porunci oamenilor să treacă prin faţa lui şi se uită la fiecare; astfel văzu că are o sută opt oameni voinici, fără să mai ţină seamă de cei doi tineri nepoţi ai lui, dar niciunul dintre aceştia nu era bolnav, nici nu aveau altceva decât
758
ochii roşii sau o altă meteahnă fără însemnătate care nu se putea numi boală. Trecând încet prin faţa lui, oamenii se uitau la semnele ce le făcea pe hârtie, căci abia doi sau trei dintre ei ştiau carte, aşa că se uitară la Wang Tigrul cu şi mai mult respect decât până acuma, deoarece vedeau că pe lângă meşteşugul armelor, el se pricepe şi la semnele trase cu penelul pe hârtie, ca pe urmă să se uite la ele şi să le înţeleagă rostul. Wang Tigrul constată că în afară de oameni mai avea o sută douăzeci şi două de puşti şi fiecare dintre cei de faţă avea centironul plin de cartuşe; dar afară de acestea el mai avea optsprezece lăzi cu cartuşe pe care le scosese el însuşi din depozitul generalului, la care avusese intrare slobodă. Lăzile acestea le aduseseră oamenii lui de încredere, una câte una şi le ascunseseră în dosul statuii uriaşe a lui Budha din fundul templului, deoarece în partea aceasta acoperişul era în stare mai bună şi nu picura prea mult, aşa că statuia le ferea de ploaia şi de umezeala ce intra pe uşile putrezite în ţâţâni. Cât despre haine, oamenii aveau ceea ce era pe ei şi atât era de ajuns, până când începeau vânturile iernii, dar îşi mai aduseseră şi păturile ce le aveau. Wang Tigrul rămase mulţumit de efectele oamenilor, iar hrană le mai rămăsese de ajuns pentru trei zile, căci după
759
acest popas avea de gând să iasă cu toţi oamenii lui din ascunzătoare şi să plece în timp de noapte, îndreptându-se cât mai repede spre regiunile din miazănoapte. Chiar dacă s-ar fi întâmplat să nu-i fie silă de regiunile acestea din miazăzi, tot s-ar fi îndreptat în altă parte, deoarece bătrânul general se moleşise atât de mult, încât mai bine de zece ani nu se mişcase din această provincie, unde trăise din sudoarea populaţiei pe care punea biruri atât de grele, încât întreceau puterile lor, dar afară de asta le dijmuia şi reco ltele. Birurile acestea sărăciseră atât de mult poporul, încât ar fi fost peste putinţă să-i mai ceri ceva, aşa că Wang Tigrul era nerăbdător să ajungă cât mai repede în alte regiuni. Nu avea de gând nici să dea o luptă împotriva bătrânului general, pentru a-i smulge din mâini provincia aceasta secătuită, deoarece plănuise să se îndrepte spre o regiune din apropierea provinciei în care se născuse, căci în partea aceea, spre apus, erau şiruri lungi de munţi între care şi-ar fi putut adăposti oamenii, aşa că dacă s-ar fi întâmplat să fie urmărit şi strâns de aproape de potrivnici, ar fi putut să se retragă undeva, între munţii nepătrunşi şi populaţia formată de triburi sălbatice, pe unde nu se duceau nici chiar comandanţii marilor armate, decât atunci când erau urmăriţi de aproape şi trebuiau să trăiască din jafuri, stând
760
ascunşi, aşa că ar fi fost mai greu să-l poată lovi. Nu se gândea deocamdată nici să se retragă undeva într-o ascunzătoare mai sigură, deoarece Wang Tigrul era încredinţat că de astă dată drumul stă larg deschis în faţa lui, prin urmare nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să aibă curaj şi să meargă înainte, înconjurându-şi numele de faimă din ce în ce mai mare, căci nu vedea nimic ce l-ar fi putut împiedica în drumul acesta al lui. Puţin după aceea cei pe care-i trimisese în iscoadă, se întoarseră ca să-i dea de ştire: — În toate părţile umblă vorba că albinele din vechea prisacă s-au învrăjbit şi un roi s-a îndreptat în alte părţi, iar oamenii sunt înspăimântaţi, căci spun că sunt secătuiţi până în măduva oaselor şi pământul lor nu va fi în stare să hrănească două hoarde. Cel care plecase îmbrăcat în haine de cerşetor îi spuse: — M-am apropiat chiar de lagărul unde sunt tăbărâţi soldaţii, şi după ce m-am smolit pe obraz cu murdării şi pământ, aşa că nimeni nu ar fi putut să mă recunoască, am tras cu urechea la ce vorbesc şi ce se întâmplă, în timpul cât ceream pomană şi am văzut că lagărul tot era cu susul în jos. Bătrânul general striga şi zbiera ca un bezmetic, dând tot felul de porunci pe care le contramanda numaidecât ca să dea altele; dă din colţ în colţ de zăpăcit ce este,
761
iar obrazul îi arde ca o flacără şi i s-a umflat. Am îndrăznit chiar să mă apropii de el şi l-am auzit strigând: „Nici n-aş fi visat că diavolul acela cu sprâncenele negre ar fi în stare să-mi joace o astfel de festă, căci aveam încredere în tot ce-mi spunea. Şi când te gândeşti că despre cei din miazănoapte se spune că sunt mai cumsecade decât noi. Mai bine băgăm sabia în el aici, în lagăr, şi scăpăm de un tâlhar”. Tot după două vorbe pe care le spune, zbiară la oameni să pună mâna pe arme şi să plece în urmărirea noastră! Omul conteni şi începu să râdă cu hohote; era acelaşi ostaş căruia îi plăcea să facă glume deşuchiate şi să râdă în gura mare; pe urmă adăugă cu glasul ascuţit şi râzând de i se vedeau dinţii de sub aşternutul de pământ ce şi-l dăduse pe obraz: — Dar n-am văzut niciunul dintre oamenii lui să se mişte! Wang Tigrul încercă să zâmbească, dar rămase întunecat: ştia bine că n-are de ce să se teamă, deoarece oamenii generalului nu-şi primiseră solda de mai bine de un an, dar rămăseseră totuşi în tabăra lui numai din pricină că puteau trândăvi şi pentru că-şi primeau hrana în mod regulat. Dar dacă era să plece la luptă, înainte de plecare trebuiau plătiţi, iar el ştia că îndată ce va veni vorba de plata solde-
762
lor, generalul nu va mai crâcni şi supărarea îi va trece peste o zi sau cel mult două, aşa că se va întoarce la femeile lui, iar ostaşii vor continua să doarmă la soare, ca să se trezească în timpul mesei şi după ce mănâncă să adoarmă din nou. Cât despre Wang Tigrul, el se întoarse şi se uită spre miazănoapte, căci ştia că nu are să se teamă de nimic.
Capitolul X Vreme de trei zile încheiate Wang Tigrul îşi lăsă oamenii să se ospăteze, aşa că mâncară tot ce se putea mânca şi băură ulcioarele de vin până în fund. După ce se săturară, cum nu se mai săturaseră de luni de zile şi-şi simţiră pântecele îngreunat de mâncare, se întinseră să doarmă şi dormiră până nu mai putură dormi, apoi se ridicară cu puteri noi, guralivi şi porniţi pe gâlceavă. Wang Tigrul trăise de ani de zile în mijlocul lagărelor de soldaţi şi ştia destul de bine cum trebuie să se poarte cu oameni voinici şi nepricepuţi, cum să înţeleagă pornirile lor şi să se folosească de ele în anumite împrejurări, cum să se prefacă uneori că le acordă anumite libertăţi, dar în realitate să-i ţină supuşi voinţei lui. Astfel, când văzu că oamenii săi
763
încep să se certe din pricini de nimic şi că se reped unul la altul numai din pricină că unul s-a împiedicat de picioarele întinse ale celuilalt în timpul cât încercase să doarmă, când văzu că unii dintre ei încep să se gândească la femei şi să ofteze, îşi dădu seama că a sosit ceasul pentru a începe întreprinderea lui cea nouă şi grea. Astfel sări din nou în spatele monstrului de piatră şi împreunându-şi braţele pe piept, se adresă oamenilor săi: — Astă seară, după ce soarele va coborî dincolo de marginea zării câmpurilor aşternute sub poalele muntelui acestuia, ne vom urni la drum spre pământurile noastre. Las fiecărui oştean dintre voi, să aleagă slobod: dacă va vrea să se întoarcă la hrana nemuncită şi la viaţa de somn tihnit pe care a dus-o în tabăra bătrânului general, poate pleca aici pe loc, eu nu voi avea nimic împotriva lui şi nu-l voi ucide. Dar dacă plecaţi astă seară împreună cu mine la drum şi se va întâmpla ca vreunul dintre voi să-şi calce legământul pentru care am jurat cu toţii, pe acesta îl voi spinteca cu propria mea mână! Spunând aceste cuvinte Wang Tigrul îşi scoase sabia din teacă atât de repede, încât se văzu sclipind întocmai ca fulgerul când aleargă printre nori, şi o întinse spre oamenii adunaţi în faţa lui, iar aceştia se feriră speriaţi, bulucinduse grămadă şi uitându-se îngroziţi unul la altul. Wang
764
Tigrul stătu şi aşteptă, iar în timpul acesta cinci oameni mai în vârstă care se uitau cu îndoială unul la altul şi la sabia care lucea în faţa lor, se ridicară, fără să zică nimic şi apucară tiptil în josul muntelui, aşa că nimeni nu-i mai văzu. Wang Tigrul se uită după ei cum se duc, iar sabia lui sta mereu întinsă şi lucitoare, pe urmă strigă din nou: — A mai rămas cineva care ar vrea să plece? Pe deasupra oamenilor se aşternu o linişte adâncă şi niciunul dintre ei nu mai făcu nicio mişcare. Apoi cu totul pe neaşteptate, din marginea grupului de oameni se ridică o mogâldeaţă şi apucă repede la vale. Acesta era feciorul lui Wang cel mai în vârstă, dar Wang Tigrul îl recunoscu şi strigă după el: — Stai, mă dobitocule! Tu nu poţi pleca, deoarece părintele tău te-a dat în grija mea şi prin urmare nu eşti slobod să faci ce pofteşti! Spunând vorbele acestea îşi băgă sabia în teacă, murmurând cu scârbă: — Ar fi peste putinţă să-mi moi tăişul sabiei într-un sânge subţiat cu apă. Dar te voi bate zdravăn, cum se cuvine să baţi un copil netrebnic. Pe urmă aşteptă până când tânărul se linişti din nou şi rămase cu fruntea plecată în pământ, cum făcea întotdeauna. Apoi Wang Tigrul adăugă pe acelaşi ton cu care vor-
765
bea de obicei: — Prin urmare, ne-am înţeles. Adunaţi-vă puştile şi strângeţi-vă nojiţele încălţămintei şi încingeţi-vă zdravăn, căci noaptea aceasta vom face un marş greu. Vom dormi ziua şi vom umbla numai în cap de noapte, ca lumea să nu ne bage de seama că suntem prin partea locului. Dar de fiecare dată când vom intra în teritoriul câte unui comandant de armate, vă voi spune numele lui, şi dacă se va întâmpla să vă întrebe cineva cine suntem noi, îi veţi răspunde: „Suntem un grup de ostaşi care am venit să intrăm sub poruncile comandantului din această regiune”. Astfel după apusul soarelui, când ziua începu să se îngâne cu noaptea, când stelele prinseră să clipească în fundul cerului, fără ca luna să se fi arătat la celălalt capăt al zării, oamenii începură să se înşire unul după altul la gura văii şi ieşiră, fiecare cu raniţa şi pătura în spate, încinşi în cent iroanele pline de cartuşe şi cu armele în mână. Dar armele suplimentare pe care le aveau nu le dădu decât în grija celor mai aproape de el, căci între cei de faţă, erau mulţi din cei pe care nu-i încercase încă şi Wang Tigrul se putea lipsi mult mai uşor de un om decât s-ar fi lipsit de o armă. Cei care aveau cai îi coborâră costiş, ducându-i de dârlogi şi la picioarele muntelui, înainte de a se îndrepta spre miazănoapte, Wang Tigrul se opri şi se întoarse spre oa-
766
menii săi, ca să le spună cu glasul aspru, cum avea obiceiul: — Nimeni dintre voi nu se va opri decât acolo unde îi voi porunci eu; popas mai lung nu vom face nicăieri, decât în zorii zilei şi într-un sat pe care-l voi alege. După ce ne vom opri, veţi putea mânca şi bea, ca să prindeţi putere nouă şi eu voi plăti. Apoi încălecă un cal voinic şi cu coama lungă şi creaţă, venit tocmai din platourile Mongoliei, un cal neostenit care ducea la drum şi părea făcut anume pentru război. În noaptea aceasta Wang Tigrul ducea sub şa mai multe ocale de argint, iar ceea ce nu putuse lua el, predase omului său de încredere, şi împărţi legături mai mici de argint şi altor oameni pe care-i cunoştea. Astfel dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre ei să cadă în ispită, cum se poate întâmpla cu oricine, şi să plece cu banii pe care-i avea asupra lui, paguba n-ar fi fost tocmai mare. Dar oricât de puternic ar fi fost calul său, Wang Tigrul nu-l lăsă să umble în voie, căci era om bun de inimă şi-l ţinea strâns în căpăstru, ca să nu obosească; mergea la pas, căci se gândea la oamenii lui care n-aveau cai şi trebuiau să facă drumul pe jos. Pe stânga şi dreapta lui mergeau cei doi nepoţi, călare pe măgăruşii cumpăraţi de el, dar oricât de încet ar fi mers, măgăruşii aveau picioarele scurte şi numai cu mare greuta-
767
te puteau ţine pas cu calul lui. Cam treizeci dintre oamenii lui aveau cai de călărie, iar ceilalţi umblau pe jos, aşa că Wang Tigrul împărţi călăreţii în două grupuri, din care jumătate apucă în frunte, cealaltă jumătate venea în urmă şi între ei erau pedestraşii. Astfel făcură drumul, înveliţi în umbrele şi tăcerea nopţii, oprindu-se din când în când, după ce Wang Tigrul le poruncea să se aşeze în marginea drumului ca să mai răsufle, şi porneau din nou, când auzeau comanda lui. Oamenii erau voinici şi nu cârteau, ci-l urmau bucuroşi, căci toţi aveau mare nădejde în el. Wang Tigrul era ş i el mulţumit de ei şi-şi jură că dacă oamenii aceştia îi vor fi credincioşi, el nu-i va părăsi niciodată şi dacă va ajunge să-şi îndeplinească visul, va răsplăti pe fiecare dintre aceştia care au fost cei dintâi între credincioşii lui. Urmărindu-i cu privirea şi văzându-i că îşi pun toată nădejdea în el, întocmai ca nişte copii în cei care le poartă de grijă, Wang Tigrul simţi cum se urcă în sufletul său un val de duioşie pentru toţi oamenii aceştia, căci în adâncul sufletului el era o fire bună şi blândă, tocmai de aceea era bun faţă de oamenii săi şi din când în când îi lăsa să se odihnească mai îndelung, stând întinşi pe câte un partal de fâneaţă sau sub ramurile şnepenilor din margini de cimit ire.
768
Astfel merseră mereu, mai bine de douăzeci de nopţi şi se odihneau în timpul zilei, prin satele alese de Wang Tigrul. Dar, înainte de a intra în vreun sat, se informa cine este comandantul militar al acestui teritoriu, iar dacă se întâmpla să-i întrebe cineva cine sunt ei şi încotro se duc, Wang Tigrul avea răspunsul dinainte pregătit şi le răspundea fără să mai stea pe gânduri. Cu toate acestea, când îi vedeau că se apropie, oamenii din toate sate începeau să se vaiete, căci nu ştiau câtă vreme au de gând să întârzie ostaşii aceştia pribegi, ce vor prăda şi ce femei vor cere? Dar la începutul întreprinderii sale Wang Tigrul urmărea scopuri mult mai înalte şi-şi ţinea oamenii din scurt şi-i supraveghea cu atât mai mult, cu cât în inima lui simţea un dispreţ neînţeles faţă de femei şi tocmai din pricina asta se supăra când vedea oamenii că nu-şi pot stăpâni pornirile, şi le spunea: — Noi nu suntem nici bandiţi, nici tâlhari, iar eu nu sunt căpitan de hoţi. Nu, drumul ce-l voi urma eu spre mărire va fi cu totul altul şi vom reuşi cu ajutorul armelor noastre şi cu mijloace cinstite, nu prădând populaţia. Cele de ce veţi avea nevoie, le veţi cumpăra şi eu le voi plăti pentru voi. Solda o veţi primi în fiecare lună. Dar să nu vă atingeţi de nicio femeie, decât cel mult de cele care sunt obişnuite cu bărbaţii şi care vă vor primi pentru bani, căci
769
acesta este felul în care-şi câştigă traiul, dar nici la acestea să nu vă duceţi decât în caz de nevoie. Băgaţi de seamă, nu vă duceţi la femei dintre acelea care sunt prea ieftine şi poartă în trupul lor germenul morţii pe care-l răspândesc în toate părţile. Feriţi-vă de astfel de femei. Dar dacă voi afla că vreunul dintre oamenii mei a făcut fărădelegea de a lua o femeie virtuoasă sau o fată care este fecioară, pe acela îl voi ucide înainte de a avea vreme să-mi spună ce-a făcut! Când auziră vorbele lui, oamenii stătură şi se gândiră, căci îi văzură ochii scăpărând sub sprâncenele negre şi ştiau cu toţii că deşi căpitanul lor e om bun la inimă, nu ezita niciodată, când era vorba să omoare pe cineva. Cei mai tineri se uitau la el cu admiraţie, căci pentru ei omul acesta era un erou adevărat şi începură să strige: „He, Tigrul! He, Tigrul cu sprâncenele negre!” Astfel mergeau înainte, fără să-i iasă din voie şi ascultau de poruncile lui Wang Tigrul, iar dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să nu-i execute poruncile întocmai, se ferea ca de foc, nu cumva să răsufle ceva. Wang Tigrul avea o mulţime de pricini pentru care se hotărâse să-şi aleagă o regiune nu prea departe de casa lui, iar între acestea cea dintâi era că ar fi vrut să fie aproape de fraţii săi, ca astfel să se asigure de venitul de care avea nevoie, până în ziua când se va putea statornici şi va putea
770
pune biruri; pe de altă parte era ferit de primejdia de a pierde argintul pe care i-l trimeteau, căci trimisul său putea fi jefuit pe drum de tâlhari ce i-ar fi ieşit în cale. Afară de asta, dacă s-ar fi întâmplat să sufere o înfrângere prea grea şi neaşteptată, chiar de la început, ar fi putut să-şi piardă urma printre ai lui, căci familia Wang era o familie fruntaşă şi bogată, aşa că viaţa nu i-ar fi fost în primejdie. Prin urmare ţinu drumul drept spre oraşul în care trăiau fraţii lui. Dar înainte ca zidurile oraşului să se arate în zare, Wang Tigrul începu să se simtă nemulţumit de oamenii săi, căci îi vedea că se urnesc greu la drum, iar când se lăsa întunericul şi le poruncea să pornească, vedea că se codesc şi auzi pe unii dintre ei murmurând nemulţumiţi: „La urma urmelor mai sunt şi alte griji în viaţa omului, nu numai pofta de măreţie şi nu ştiu dacă am făcut bine când am urmat pe un tovarăş atât de sălbatic şi de pornit ca acesta.” Un altul adăugă: „E mult mai bine să poţi dormi fără grijă şi să nu trebuiască să-ţi toceşti picioarele până la genunchi, alergând pe drumuri, chiar dacă se întâmplă să ai mai puţin de mâncare”. Adevărul era că oamenii lui erau obosiţi peste măsură, nefiind obişnuiţi cu marşuri forţate şi atât de lungi, mai ales în timpul anilor din urmă, când bătrânul general se
771
aşternuse pe trai tihnit şi oamenii lui se obişnuiseră să trândăvească. Ştiind dinainte cât de netrebnici sunt oamenii de rând, Wang Tigrul se tulbură în inima lui, văzându-i că tocmai acuma, când erau foarte aproape de regiunile unde plecaseră, încep să devină nemulţumiţi. Îşi uita cu totul de plăcerea lui de a se simţi din nou în regiunea aceasta de miazănoapte, unde putea să-şi cumpere o bucată de lipie neagră şi să simtă din nou mirosul sănătos al unei legături de usturoi, plăceri care erau cu totul străine de oamenii lui. În timpul unui popas pe care-l făcu sub un şneapăn, omul său de încredere se apropie în miez de noapte şi-i spuse în mare taină: — A sosit vremea să ne oprim undeva pentru un popas de trei zile, ca oamenii să se poată odihni şi ospăta în voie, şi să le dăm şi un supliment de soldă de câţiva arginţi. Wang Tigrul sări în picioare şi strigă: — Arată-mi pe cel care vrea să plece şi-i voi trage numaidecât un glonte în spate. Dar credinciosul cu buza de iepure trase pe Wang Tigrul la o parte şi încercă să-l îmbuneze: — Stai, căpitane, nu te pripi şi nu vorbi în felul acesta. Stăpâneşte-ţi mânia! În sufletul lor soldaţii aceştia sunt ca nişte copii şi se vor dovedi mult mai netrebnici decât ai putea să bănuieşti, dacă ar şti că-i aşteaptă o cât de mică
772
plăcere, o răsplată neînsemnată, cum ar fi de pildă o strachină de friptură, un ulcior de vin sau o zi de repaus, când vor putea să-şi încerce norocul la joc. Sunt tot atât de naivi ca nişte copii şi-i poţi împăca sau mâhni tot atât de uşor. Mintea lor nu este atât de limpede ca a ta, căpitane, aşa că ei nu sunt în stare să judece mai mult decât ceea ce văd în faţa lor, la depărtare de o singură zi. Omul lui de încredere se oprise în bătaia luminii de lună, căci era lună nouă şi tocmai răsărise când ei plecaseră la drum, dar în tremurul acestei lumini, arăta ca un monstru. Ori Wang Tigrul îl încercase în nenumărate rânduri, aşa că ştia cât îi este de credincios şi nu-i mai vedea buza despicată, ci numai chipul cafeniu şi împietrit, cu ochii credincioşi şi umili care se uitau la el; avea deci toată încrederea într-însul. Avea încredere în omul acesta, deşi nu ştia cine este, nici de unde vine, deoarece credinciosul său nu vorbea niciodată despre sine însuşi, iar când începeau ca să-l înghesuie cu întrebările, se mulţumea să le spună doar atâta: „Eu m-am născut într-un loc foarte departe şi dacă ţi-aş spune unde, ar fi peste putinţă să fi auzit până acuma de numele lui, atât e de departe!” Dar se spunea despre el că ar fi făcut omor. Anume că ar fi avut o femeie foarte frumoasă, o fată tânără care nu era
773
în stare să se uite la el fără să se îngrozească, aşa că şi-a luat un ibovnic, iar el i-a prins împreună şi după ce i-a omorât pe amândoi, a fugit. Cu toate acestea nimeni nu ţiar fi putut spune dacă întâmplarea aceasta este adevărată sau nu, dar adevărul era că omul acesta se lipise de Wang Tigrul, la început fără nicio pricină anume, decât cel mult pentru că era tânăr îndrăzneţ şi frumos, iar pentru un biet nenorocit ca el, frumuseţea acestuia era un fel de minune. Wang Tigrul simţise dragostea acestui om şi-l preţuia mai mult decât pe oricare altul, căci vedea că îl urmează fără gând de câştig, ci numai din dragoste curată, pentru care nu-i cerea nimic altceva, decât să poată trăi alături de el. Din cauza aceasta punea temei pe credinţa lui şi-i asculta întotdeauna sfaturile. Presimţea că el are şi de astă dată dreptate, astfel că se apropie de locul unde oamenii săi se întinseseră sub ramurile şnepenilor, osteniţi şi tăcuţi, apoi le spuse cu glasul mai blând decât de obicei: — Fraţilor şi oameni de omenie, suntem aproape de oraşul meu în apropierea satului în care m-am născut, aşa că eu cunosc orice drum şi orice potecă din părţile acestea. Aţi fost bravi şi neobosiţi în timpul acestor zile şi nopţi grele, aşa că m-am gândit să vă răsplătesc pentru credinţa voastră. Vă voi conduce în satele dimprejurul satului meu de origine, dar în satul acela nu vom intra, deoarece acolo
774
oamenii mă cunosc şi nu vreau să-i jignesc. Voi cumpăra vite pe care le veţi tăia şi porci, vom trage raţe şi gâşte în frigări, aşa că veţi putea mânca după poftă. Veţi avea şi vin, căci în părţile acestea se fac vinurile cele mai bune, un vin limpede a cărui tărie se urcă repede la cap. Afară de asta fiecare dintre voi va primi pe deasupra o răsplată de trei arginţi. Oamenii se înveseliră şi ridicându-se în picioare, începură să râdă, pe urmă-şi luară armele la umăr şi chiar în noaptea aceea ajunseră la zidurile oraşului şi trecură dincolo de ele, iar Wang Tigrul îi conduse în cătunele dimprejurul satului său, unde se opriră. Alese patru cătune unde le găsi sălaşuri, dar nu se purtă trufaş, cum au obiceiul comandanţii de oşti, ci se duse el însuşi în zorii zilei, când cele dintâi şuviţe de fum începură să se destrame din vetre, făcându-şi loc pe uşile deschise, şi după ce vorbi cu fruntaşii din sat, le spuse foarte curtenitor: — Voi plăti totul cu argint şi niciunul dintre oamenii mei nu se va atinge de o femeie care este oprită pentru un bărbat străin. Va trebui să primiţi douăzeci şi cinci de oameni în sat. Dar cu toată vorba lui aşezată, bătrânii satelor se uitau unul la altul, cuprinşi de deznădejde, căci pe la ei mai trecuseră şi alţi comandanţi de oşti, care le făgăduiseră tot
775
aşa că vor plăti, dar plecaseră fără şi le dea nimic. Se uitau neîncrezători la Wang Tigrul şi-şi neteziră bărbile, şopotind între ei în pragul uşilor. La urmă cerură o chezăşie, că vorbele pe care le spune, le spune cu bună-credinţă. Wang Tigrul scoase argintul fără nicio teamă, căci aci era între oamenii lui şi lăsă în mâna fiecărui fruntaş din sat o sumă de bani ca chezăşie, pe urmă spuse oamenilor săi între patru ochi, înainte de a se despărţi de ei: — Să nu uitaţi nicio clipă că oamenii aceştia au fost prieteni cu părintele meu şi că pământul acesta face parte din ţarina mea şi că ei se uită la voi şi vă vor trata ca şi pe mine. Purtaţi-vă frumos şi să nu le luaţi nimic fără plată, iar dacă se va întâmpla ca vreunul dintre oamenii mei să se uite la vreo femeie care nu este femeie slobodă pentru orice bărbat, pe acela dintre voi eu îl voi ucide! Văzându-l cât este de întunecat, oamenii se grăbiră să-i făgăduiască ascultare şi se jurară în toate chipurile, că vor face aşa cum li s-a spus. După ce fiecare dintre ei fu sălăşluit şi începură să pregătească oamenilor mâncarea, plăti argint de ajuns ca să schimbe în zâmbete privirile întunecate ale sătenilor. După ce termină cu treaba asta, se întoarse spre cei doi nepoţi ai lui şi le spuse răstit, dar bine dispus, căci se simţea mulţumit că s-a putut întoarce printre ai lui:
776
— Ei, flăcăi, aş fi în stare să jur că părinţii voştri vor fi foarte mulţumiţi să vă poată vedea: mă voi odihni şi eu vreme de şapte zile, căci luptele noastre încep abia de aci înainte. Apoi întoarse calul şi se îndreptă spre miazăzi, trecând pe lângă casa de lut, fără să se oprească, deoarece se ferise să se apropie, iar cei doi nepoţi îl urmau, călare pe măgăruşii lor. După ce ajunseră în faţa oraşului, trecură porţile vechi ale zidului şi se apropiară de casa lor. De luni întregi astăzi se întâmplă pentru întâia oară ca obrajii feciorului lui Wang cel mai în vârstă să se lumineze de o uşoara îmbujorare şi îl văzu că se grăbeşte să intre cât mai repede în casa părintească.
Capitolul XI Vreme de şapte nopţi Wang Tigrul întârzie în casa cea mare de la oraş, unde fraţii lui îl ospătară şi-l cinstiră ca pe un oaspete ales. Patru zile şi patru nopţi le petrecu în curţile fratelui său mai în vârstă şi acesta făcu tot ce-i stătea în putinţă, pentru a câştiga har în faţa fratelui său mai mic. Dar ceea ce făcea el, nu putea să fie altceva decât
777
ce credea că poate să-i facă plăcere lui însuşi, aşa că ospăta pe Wang Tigrul şi-l duse în fiecare seară la ceainăriile unde erau cântăreţe şi rapsozi care cântau din lăute, şi-l duse la toate teatrele. Totuşi părea că petrecerile acestea le gusta mai mult Wang cel mai în vârstă, deoarece Wang Tigrul era o fire de om foarte ciudat. Nu mânca niciodată mai mult decât îi trebuia ca să-şi astâmpere foamea, pe urmă se oprea şi se uita tăcut cum mănâncă ceilalţi, dar nici de băut nu bea mai mult decât îi trebuia. El sta la masă între oamenii care se ospătau, şi se veseleau, mâncând şi bând, până când începeau să asude din greu şi trebuia să-şi scoată hainele de pe ei, iar unii ieşeau afară şi vărsau ceea ce mâncaseră mai mult decât puteau duce, numai pentru plăcerea de a mânca. Dar pe Wang Tigrul nu-l ispitea nimic, nici supele cele mai delicate, nici mâncărurile cele mai rare, cum erau ţiparii de mare a căror carne e foarte scumpă, din pricină că se prind cu mare greutate, nu-l ispiteau nici dulciurile şi nici seminţele de floare cu lotus prăjite în zahăr, nici mierea şi nici altceva ce mâncau alţii, oricât ar fi fost de sătui. Şi cu toate că însoţea pe fratele său în localurile acestea unde bărbaţii se duceau să joace şi să petreacă împreună cu femeile, el sta drept şi grav în jeţul său, cu mâna pe mânerul sabiei de care nu se despărţea niciodată şi ochii lui
778
negri şi treji cercetau toate câte le vedea împrejurul său. Chiar dacă nu părea plictisit, ar fi fost greu să afirmi că petrecerile acestea îi fac plăcere şi nu i se părea nici că vreuna din fetele pe care le vedea ar fi mai frumoasă decât cealaltă sau că ar cânta mai bine decât altele, deşi unele dintre ele se simţeau atrase de frumuseţea lui întunecată şi virilă, şi apropiindu-se de el, îl priveau lacome şi ispititoare, întinzând mâinile mici după el. Dar el nu se mişca de la locul lui, ci sta ţeapăn şi nepăsător, uitându-se pe o formă la fiecare, iar buzele lui erau încleştate ca întotdeauna. Dacă se întâmpla să spună câte ceva, vorbele lui nu erau vorbe cu care erau obişnuite femeile frumoase, deoarece el le spunea cel mult: — Pentru mine cântecele acestea sunt ca şi cârâitul papagalilor! Într-un rând, când o fată mică de statură, cu buzele ţuguiate şi obrazul sulemenit, se apropie de el şi începu să cânte, Wang Tigrul nu se mai putu stăpâni şi ridicându-se de la masă, strigă: — M-am săturat de toate nimicurile acestea! şi plecă numaidecât, aşa că Wang cel mai în vârstă trebui să plece şi el, deşi îi părea rău că trebuie să părăsească un spectacol atât de ales. Adevărul era că Wang Tigrul moştenise de la mama lui
779
obiceiul de a fi scump la vorbă, aşa că niciodată nu spunea nimic ce nu simţea nevoia, dar fiecare vorbă ce o spunea era plină de amărăciune şi de adevăr, aşa că celor dimprejurul său le era de ajuns pentru a se speria de el, chiar atunci când îl vedeau că încearcă să mişte buzele. Tot aşa se întâmplă când într-o bună zi veni la el soţia fratelui său mai în vârstă, pentru a stărui şi a pune o vorbă bună în interesul feciorului lor al doilea. Intră într-o după amiază în camera lui, tocmai când Wang Tigrul îşi bea ceaiul, iar fratele său se aşezase la o măsuţă, cu o carafă de vin. Se arătă în faţa lor, umblând cu paşi mărunţi, foarte sfioasă şi cu ochii plecaţi în pământ, dar după ce se prosternă în faţa lor, Wang cel mai în vârstă, deşi femeia nu se uita la ei, se grăbi să-şi toarne o cupă de ceai în loc să-şi toarne din vinul cald care era pe masă într-un ulcior de pământ. Veni foarte sfioasă şi legănându-se pe picioarele mici, se aşeză pe un scaun mai scund decât s-ar fi cuvenit, deşi Wang Tigrul se ridică de pe jeţul său şi-i făcu semn să se aşeze pe unul mai înalt. Dar ea îi răspunse cu glasul sfios şi delicat, cum avea obiceiul de când se întoarse el acasă, afară de cazurile când îşi uita să se stăpânească şi se supăra: — Ştiu, cumnate, ce loc mi se cuvine, dar eu sunt o fe-
780
meie slabă şi netrebnică, iar dacă mi se întâmplă să uit câteodată, soţul meu îşi dă toată silinţa să-mi aducă aminte, mai ales că el cunoaşte o mulţime de femei mult mai demne şi mai vrednice decât mine. Spunând aceste cuvinte, se uită la soţul ei dintr-o parte, aşa că Wang cel mai în vârstă începu să asude şi bâigui: — Soţia mea, când am încercat vreodată… Pe urmă începu să se întrebe ce faptă urâtă o fi făcut în timpul din urmă despre care ea va fi aflat ceva? E adevărat că dăduse de urma fetei aceleia tinere care i se păruse atât de drăguţă şi de delicată în timpul unui ospăţ, şi începuse să se ducă la ea în mod regulat, plătindu-i o sumă de bani în fiecare lună; începuse chiar să se gândească unde ar putea să-i ia o locuinţă în oraş, cum fac oamenii care nu vor să-şi mai bată capul, aducând o nouă femeie în casa lor, dar totuşi o doresc de ajuns ca s-o păstreze un timp oarecare numai pentru ei. Dar planul acesta încă nu-l pusese în aplicare, deoarece mama fetei era în viaţă şi scoaba aceasta bătrână nu se învoise să-i dea fata la preţul ce i-l oferise el. Astfel îşi închipuia că soţia lui ar fi fost peste putinţă să afle despre asta, înainte de a ajunge la o înţelegere cu fata, mai ales că el nu pomenise nimănui nimic, aşa că începu să se şteargă pe obraz cu mâneca hainei şi să soarbă zgomotos din ceaşca de ceai.
781
Dar de astă dată soţia lui nici nu se gândea la el, aşa că adăugă fără să ţină seama de neliniştea ce-l frământa: — M-am gândit că oricât de umilită şi neajutorată aş fi, sunt totuşi mama feciorului nostru, prin urmare va trebui să vin şi să mulţumesc cumnatului meu pentru ceea ce-a făcut în interesul unui netrebnic ca el; dar deşi recunoştinţa mea nu poate să însemne nimic pentru un bărbat ca dumneata, totuşi pentru mine este o mare plăcere să-mi fac datoria, aşa că mi-o îndeplinesc, oricât de greu mi-ar veni. Spunând aceste cuvinte aruncă din nou o privire bărbatului ei care se scărpină în creştet şi se uită la ea năucit, asudând din greu, căci nu ştia ce are de gând să spună şi cum el era un bărbat gras, îl treceau sudorile foarte uşor. — Prin urmare, cumnate, primeşti mulţumirile mele, căci oricât ar fi de sfioase, pornesc din adâncul unei inimi sincere. Cât despre fiul meu, îţi voi spune că dacă există vreun tânăr care să vrednicească bunătatea ta, atunci acest tânăr nu poate fi altul decât el, deoarece este un băiat blând, cumsecade, cuminte şi foarte înţelept. Eu sunt mama lui şi cu toate că despre mame se spune că la feciorii lor nu văd decât părţile bune, totuşi va trebui să-ţi spun, că eu şi bărbatul meu ţi-am încredinţat pe cel mai bun fecior al nostru. În timpul acesta Wang Tigrul sta şi se uita la ea, cum
782
avea obiceiul să se uite, când se întâmpla să vorbească cineva de faţă cu el, dar ar fi fost peste putinţă să spui dacă el aude sau nu aude vorbele ei decât cel mult în clipa când porni răspunsul care de astă dată fu brutal şi fără cruţare: — Cumnată, dacă vorbele tale sunt adevărate, atunci nu pot decât cel mult să vă compătimesc, atât pe fratele meu cât şi pe tine. Feciorul vostru este cel mai fricos şi cel mai slăbănog tânăr pe care l-am întâlnit în viaţa mea şi n-are nici atâta fiere câtă ar avea o găină cu penele albe. Aş fi preferat să-mi fi dat pe feciorul vostru cel mai mare. Văd că este un tânăr voinic şi încăpăţânat, pe care aş fi reuşit să-l frâng şi să fac dintr-însul un bărbat întreg, care să asculte numai de mine şi de nimeni altul. Dar feciorul acesta pe care mi l-aţi dat plânge toată ziua, aşa că de multe ori mi se pare că am luat cu mine o găleată spartă în fund. Nu are nimic din ce ai putea scoate ceva, prin urmare nici nu va ajunge nimic. Nu, draga mea, amândoi feciorii fraţilor mei m-au dezamăgit, căci al vostru este fără voinţă şi fricos, iar mintea i s-a scurs în lacrimi; celălalt este voinic şi plin de voinţă şi destul de potrivit pentru viaţa cel aşteaptă, dar e o fire nepăsătoare şi-i place să râdă şi să facă haz ca o paiaţă, ori eu nu pot şti dinainte până la ce înălţime s-ar putea ridica o paiaţă. E un mare neajuns pentru mine că nu am un fecior al meu, tocmai acuma când
783
aş avea nevoie de el. Nu ştiu ce ar fi răspuns femeia la aceste vorbe ale lui, dar Wang cel mai în vârstă începu să tremure, căci ştia că nimeni nu a îndrăznit să vorbească până acuma în felul acesta cu ea, aşa că a văzut că se aprinde la faţă şi deschide gura ca să-i răspundă ceva plin de răutate. Dar înainte ca ea să fi putut scoate o singură vorbă, din dosul unei draperii apăru feciorul său cel mai mare care ascultase vorbele unchiului său şi, îndreptându-se spre mama lui, o rugă: — O, mamă, lasă-mă să plec… aş vrea atât de mult să plec! Se opri în faţa lor, plin de tinereţe şi nerăbdător, plimbându-şi privirea de la unul la altul. Era îmbrăcat întrun costum albastru deschis, ca albastrul penelor de păun, cum poartă feciorii din familii alese, iar în picioare avea pantofi de piele, cum poartă străinii, în deget un inel de jad, iar părul îi era tuns după moda nouă şi dat peste cap şi netezit cu un fel de ulei binemirositor. Era palid ca orice fecior de casă mare care nu trebuie să lucreze niciodată şi nici să stea în arşiţa soarelui, iar mâinile îi erau catifelate ca ale unei femei. Cu toate acestea părea că tot trupul îi clocoteşte de neastâmpăr, deşi era frumos şi palid, iar ochii lui luminoşi ardeau ca nişte făclii. Nici mişcările lui nu erau nostalgice, ca ale tinerilor de la oraş, care păreau că
784
nu ţin socoteală de nimic, ci numai de plăcerea lor. Era tânărul capabil să fie ceea ce era acuma, când trupul îi fremăta de nerăbdare şi ochii îi ardeau de flacăra dorinţei. Dar mama lui ţipă speriată: — Aceasta este cea mai mare prostie ce mi-a fost dat să aud în viaţa mea; tu eşti feciorul cel mai mare şi după tatăl tău, capul acestei familii, prin urmare cum s-ar putea să te lăsam să te duci la război, sau chiar la lupte, unde ai putea şi muri? Nu am ţinut seamă de nimic atunci când a fost vorba de educaţia ta şi te-am iubit atât de mult încât nu neam putut decide nici cel puţin să te trimitem la o şcoală din miazăzi, prin urmare, cum te-am putea lăsa să te duci la război? Apoi, văzând că Wang cel mai în vârstă nu zice nimic, se răsti la el: Stăpâne, nu cumva sunt obligată să port eu singură şi povara aceasta? Wang cel mai în vârstă îngână cu sfială: — Fiule, mama ta are dreptate. Mama ta are întotdeauna dreptate şi ar fi peste putinţă ca noi să te expunem la o astfel de primejdie. Dar tânărul, cu toate că avea aproape nouăsprezece ani, începu să bată din picioare şi să plângă, pe urmă se repezi şi se bătu cu capul de pervazul uşii, strigând: — Să ştiţi că mă voi otrăvi dacă nu mă lăsaţi să fac ceea ce vreau!
785
Părinţii lui se speriară şi se ridicară în picioare, iar femeia chemă slujitorul feciorului ei, care veni speriat şi în mare grabă, iar ea îi porunci: — Ia băiatul şi du-l la un teatru, ca să se distreze şi vezi de el poate îi va trece supărarea. Wang cel mai în vârstă se grăbi să scoată un pumn de arginţi din chimir şi-i întinse feciorului său, spunând: — Ia banii aceştia, fiule, şi du-te; cumpără-ţi ceva ce-ţi va face plăcere, sau întrebuinţează-i la joc sau la ce vei vrea. La început tânărul feri banii din calea lui, ca şi când n-ar fi vrut să primească acest fel de împăcare, dar slujitorul stărui şi încercă să-l convingă, până când întinse mâna după ei şi-i luă; cu toate acestea continuă să se zbată şi să ţipe, că el se va duce împreună cu unchiul său, până când slujitorul reuşi să-l scoată din odaie. După plecarea lui, femeia se lăsă pe scaun, şi oftă îndurerată: — Toată viaţa lui a fost o fire neliniştită... nu ştim ce să facem cu el… este mult mai greu să te poţi înţelege cu el decât cu celălalt pe care ţi l-am dat. Wang Tigrul stătuse nemişcat şi se uitase la cele întâmplate de faţă cu el, iar acuma răspunse cu glasul grav: — E mult mai uşor să scoţi ceva dintr-unul care are vo-
786
inţă decât dintr-unul care nu are nimic. Cred că aş putea scoate ceva din tânărul acesta, căci toată încăpăţânarea lui de acuma se datoreşte faptului că n-a avut pe nimeni care să se ocupe de el. Dar femeia se simţea prea încercată pentru a mai putea suporta ceva şi ar fi fost peste putinţă să primească de la cineva reproşuri că feciorii ei nu au educaţii. Prin urmare se ridică mândră şi după ce se înclină, spuse cumnatului ei: — Fără îndoială aveţi multe de vorbit împreună, şi ieşi din cameră, fără să mai adauge nimic. Wang Tigrul se întoarse spre fratele său şi-l privi cu milă; o vreme niciunul dintre ei nu mai zise nimic şi Wang cel mai în vârstă începu să-şi bea vinul, dar fără nicio plăcere şi chipul lui părea întunecat. Într-un târziu oftă din greu şi începu cu glasul mult mai domolit decât avea obiceiul: — Pentru mine a ajuns un fel de problemă pe care nu sunt în stare să o înţeleg: cum se poate ca o femeie pricepută, delicată şi supusă întru toate voinţei bărbatului ei cât este tânără, să ajungă la bătrâneţe un fel de cobe care să-şi cicălească bărbatul fără încetare şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-l scoate din fire. Uneori sunt gata să fac jurământ că nu mă voi mai apropia de nicio femeie, căci îmi vine să cred că a doua soţie începe să înveţe apucături-
787
le celei dintâi şi toate devin la fel. Se uită la fratele său plin de pizmă şi cu ochii trişti ca ai unui copil, apoi adăugă cu mâhnire: Tu eşti om cu noroc, mult mai cu noroc decât mine; nu ai grija femeilor şi nu ai nici grija ţarinei. Eu sunt legat cu două rânduri de cujbe. Sunt legat de pământul acesta afurisit pe care mi l-a lăsat părintele meu. Dacă nu am grijă de el, nu ne aduce niciun venit, căci ticăloşii de dijmaşi sunt toţi nişte tâlhari care se înţeleg între ei ca să jefuiască pe cel care le dă pământul, oricât de cumsecade s-ar purta faţă de ei. Cât despre ispravnicul meu, cine a mai auzit vreodată de vreun ispravnic care să fi fost om cinstit? Îşi lăbărţă buzele groase cu scârbă şi oftă, pe urmă se uită din nou la fratele său şi adăugă: Da, tu eşti om cu noroc; nu ai nici pământ şi nu eşti legat nici de vreo femeie. Wang Tigrul îi răspunse supărat peste măsură: — Eu nu cunosc niciun fel de femeie! Fu foarte mulţumit când văzu că cele patru zile au trecut şi el poate să se mute în curtea lui Wang al doilea. Când Wang Tigrul trecu în casa fratelui său al doilea, nu se putu mira îndeajuns de deosebirea ce o vedea între casa aceasta şi casa celuilalt şi cât era de plină de veselie, cu toată gălăgia şi certurile neîntrerupte dintre copii. Tot zgomotul şi veselia aceasta pornea de la soţia fratelui său,
788
care era femeie de la ţară. Era o femeie gălăgioasă şi îndrăzneaţă, al cărei glas răsuna în toată casa, de câte ori deschidea gura. Dar deşi i se întâmpla să se supere de mai multe ori pe zi şi bătea copiii cu capetele unul de altul sau repezea mâna cu braţul gol până din sus de cot, căci umbla întotdeauna cu mânecile sumese, şi mai plesnea pe câte unul peste obraz, aşa că de dimineaţa până seara toată casa răsuna de ţipete şi plâns, şi fiecare slugă era tot atât de slobodă la gură ca şi stăpâna ei, era totuşi o femeie care ţinea la copiii ei în felul ei grosolan şi nu o dată se întâmpla să ridice în braţe câte un copil ce trecea prin apropierea ei şi-şi băga vârful nasului la el după ceafă, ca să-i simtă căldura trupului grăsuţ. În acelaşi timp, deşi era o femeie foarte cruţătoare, dacă se întâmpla să se apropie de ea un copil şi să-i ceară să-i dea un ban de aramă, ca să cumpere o acadea sau dulciuri de la un vânzător ambulant, sau o mână de seminţe prăjite în zahăr, băga mâna adânc în sân şi scotea întotdeauna banul. În casa aceasta gălăgioasă şi veselă îşi trăia viaţa Wang al doilea, foarte liniştit şi senin, şi întotdeauna preocupat de planurile lui nemărturisite; era foarte mulţumit de copiii lui şi trăia în cea mai bună înţelegere cu soţia sa. Pentru întâia dată Wang Tigrul îşi uită de visurile lui de mărire, iar în timp ce oamenii lui se odihneau şi se ospă-
789
tau, el şedea în casa fratelui său şi i se păru că în casa lui Wang al doilea este ceva ce lui îi place. Înţelese care era pricina că nepotul său cel ciupit era întotdeauna vesel şi râdea, precum şi pricina pentru care celălalt era sfios şi speriat, şi presimţea buna înţelegere dintre Wang al doilea şi soţia lui, precum şi mulţumirea copiilor lui, deşi nu erau întotdeauna spălaţi şi nici nu alergau servitorii mereu după ei, ci aveau grijă să le dea de mâncare în timpul zilei şi să-i culce în vreun pat, după ce se făcea seară. Dar toţi copiii din casă erau veseli şi Wang Tigrul se uita la ei şi se simţea mişcat. Era între ei un băieţaş de vreo cinci ani pe care Wang Tigrul îl urmărea mereu cu privirea, căci era cel mai dolofan şi cel mai frumos şi ceva parcă-l făcea să-l dorească. Dar când se întâmpla să întindă mâna sfioasă după el sau scotea un ban de aramă şi i-l arăta, băiatul îşi băga numaidecât degetul în gură şi se depărta scuturând din cap. Wang Tigrul se simţea tot atât de mâhnit de refuzul lui, ca şi când băiatul ar fi fost bărbat, deşi încerca să zâmbească şi să se prefacă indiferent. Astfel Wang Tigrul îşi petrecu cele şapte zile de rară odihnă pentru el şi în timpul acesta se gândi mai mult ca de obicei, căci văzând casele acestea două pline de copii, simţi din nou dorinţa care-l rodea, de a avea un fecior al său, de care să aibă grijă. Gândindu-se aşa, preocupările
790
lui de acuma stăruiră puţin şi în jurul femeilor, căci i se întâmpla pentru întâia dată să trăiască nestingherit într-o casă unde erau soţii şi slujnice şi roabe tinere, care alergau forfota prin casă. Uneori simţea o furnicare neaşteptată trezindu-se într-însul, când se întâmpla să vadă câte o fată cu mijlocul subţire încins, întoarsă cu spatele spre el şi făcând vreo treabă, căci îşi aducea aminte că tot aşa văzuse şi pe Floare de Păr chiar în curţile acestea, pe vremea când fusese şi el tânăr. Dar după ce fata se întorcea şi se uita la el, se simţea din nou zăpăcit, căci în tinereţea lui se întâmplase ceva care-i pecetluise pentru totdeauna pornirile sufletului, aşa că la vederea unui obraz femeiesc, inima i se oprea să mai bată şi întorcea întotdeauna capul, ca să nu-l mai vadă. Totuşi în timpul acestui popas şi cu neliniştea aceasta mereu crescând într-însul, ar fi fost peste putinţă să-şi găsească locul, aşa că în timpul unei după amiezi se gândi să se ducă la Lotus şi să-i facă o vizită, deoarece în curţile ei se întâmplase să vadă mai adeseori pe Floare de Păr, în vremea aceea depărtată, şi o dorinţă neînţeleasă parcă-l îndemna să se ducă din nou, să vadă odăile în care a trăit şi curtea. Se duse deci la Lotus, după ce-i trimise vorbă că va veni s-o vadă aşa că ea se ridică de la masa unde juca zaruri împreună cu femeile celelalte venite la ca, şi-i ieşi în
791
cale. Dar el nu avea de gând să întârzie prea mult. Plecă ochii şi cercetă camera aceasta pe care o recunoştea şi în clipa aceasta se gândi că poate ar fi fost mai bine să nu vină, aşa că începu să se frământe din nou şi nu vru să mai stea. Dar Lotus nu era în stare să înţeleagă pricina melancoliei lui şi-i spuse: — Mai stai, căci am un ulcior de limonadă cu zahăr şi rădăcini de floare de lotus fierte în zahăr şi tot felul de bunătăţi de cele care plac tinerilor. Deşi sunt femeie atât de bătrână şi de grasă, n-am uitat încă ce le place tinerilor şi vă ştiu pe toţi. Punându-i mâna pe braţ, se uită la el cu ochii mici şi începu să râdă răguşit. În clipa aceasta simţi cum se ridică într-însul un val de scârbă şi trupul i se înţepeni, dar se înclină repede şi ieşi din odaie, după ce o rugă să-l ierte că nu mai poate întârzia. Plecă, dar râsul ca un cloncănit de cloşcă al acestor babe îl urmări până departe în lungul curţilor. Totuşi, în timp ce se întorcea în casa fratelui său, amintirea trecutului începu să-l neliniştească şi mai mult, deşi îşi zicea că viaţa lui de acum este foarte departe de locurile acestea şi că în curând va trebui să plece, după ce se va duce şi la mormântul părintelui său, cum se cădea într-o astfel de împrejurare, înainte de a începe marea lui între-
792
prindere, aşa că după ce va pleca, îşi va uita de toate şi va uita şi curţile acestea. Astfel, în dimineaţa zilei următoare, care era a şasea zi, spuse lui Wang al doilea: — Nu voi mai întârzia decât până voi aprinde puţină tămâie la mormântul părintelui meu, căci altfel oamenii mei se vor obişnui să trândăvească şi se vor muia, ori noi mai avem drum lung de făcut. Ce ai să-mi spui în legătură cu banii de care am nevoie? Wang al doilea îi răspunse: — Nimic decât că-ţi voi da în fiecare lună suma de arginţi la care ne-am învoit. Wang Tigrul adăugă nerăbdător: — Fii încredinţat că într-o bună zi îţi voi da înapoi tot ce mi-ai împrumutat. Acuma eu plec la mormântul părintelui meu. Vezi ca cei doi tineri să fie gata de drum, dar nu cumva să se îmbete sau să mănânce prea mult înainte de culcare, deoarece în zorii zilei trebuie să pornim. Spunându-i vorbele acestea, Wang Tigrul ieşi din odaie gândindu-se că poate ar fi mai bine să nu mai ia cu el şi pe feciorul fratelui său mai în vârstă, deşi i-ar fi fost peste putinţă să facă aşa ceva, fără să se işte pizmă între cele două familii. Înainte de a pleca de acasă, luă un pumn de tămâie şi se îndreptă spre mormântul lui Wang Lung.
793
Dar aceştia doi, tatăl şi fiul său, trăiseră foarte departe unul de altul, căci însăşi copilăria lui Wang Tigrul fusese foarte amărâtă, deoarece părintele său îi spusese că va trebui să rămână la munca ţarinei, aşa că el crescuse obişnuindu-se să urască pământul acesta în care se născuse. Îl ura şi acuma când se apropia de casa de lut care, deşi era a lui, i se părea nesuferită; cu toate că-şi petrecuse copilăria în casa aceasta, ea nu-i era dragă, deoarece pentru el fusese un fel de închisoare din care îşi închipuise că nu va mai putea scăpa niciodată. Nu se apropie de casă nici acum, ci o înconjură pe departe, trecând printr-un hăţiş de tufe şi îndreptându-se spre colina pe coasta căreia era cimitirul familiei sale. Dar apropiindu-se cu paşi repezi, auzi un zgomot uşor, ca şi când ar fi plâns cineva şi se miră cine poate plânge în apropierea mormântului, căci ştia că Lotus este la jocul ei de zaruri, aşa că ar fi fost peste putinţă să fie ea. Domoli pasul şi apropiindu-se, se uită printre trunchiurile copacilor. Văzu ceva ce nu mai văzuse niciodată în viaţa lui. Floare de Păr sta cu fruntea sprijinită de movila mormântului, îngrămădită în iarbă, cum fac femeile când plâng şi sunt încredinţate că nu e nimeni prin apropiere, ca să le poată vedea. În apropierea ei era sora lui cea slabă de minte, pe care el n-o mai văzuse de atâţia amar de ani, dar
794
deşi era cu părul cărunt şi obrazul ei mic era plin de creţuri, ea sta şi acuma în bătaia razelor soarelui de toamnă şi se juca cu o bucăţică de pânză roşie pe care o împăturea şi o despăturea, zâmbind razelor de soare care i se păreau atât de roşii. Ţinând-o strâns de poala rochiei, ca un copil când trebuie să facă ceva pentru cel care-i era drag, lângă ea se aşezase un mic cocoşat. Obrazul lui trist era îndreptat spre femeia care plângea şi-i tremurau şi lui buzele îndurerate, ca şi când ar fi fost gata să plângă, văzând-o pe ea că plânge. Wang Tigrul rămase încremenit de mirare şi ascultă bocetul domolit al Floarei de Păr care plângea atât de stins, ca şi când plânsul acesta i s-ar fi urcat din fundul adâncurilor fiinţei, apoi cu totul pe neaşteptate îşi dădu seamă, că nu mai este în stare să-l mai asculte. În clipa aceasta toată revolta lui veche împotriva părintelui său se trezi din nou într-însul şi simţi că începe să-l înece. Aruncă tămâia din mână şi întorcându-se în loc, se depărtă, cu respiraţia înecată de suspine, dar totuşi fără să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă cu el. Trecu repede în lungul holdelor şi n-avea decât un singur gând; să plece cât mai repede din locul acesta, din ţarină – de lângă femeia aceasta – ca să ajungă la treburile care-l aşteptau. Se întoarse acasă, bătut de lumina strălucitoare a
795
soarelui de toamnă care dogora blândă în largul câmpurilor, dar el nu vedea nimic şi nici nu era în stare să înţeleagă frumuseţea aşternută în faţa lui. În zorii zilei ieşi din casă şi după ce încălecă repede calul care aştepta cu gâtul arcuit şi bătând din copite, ieşi în uliţă, cu nepotul cel ciupit care încălecase pe măgăruşul lui, după ce mâncase zdravăn înainte de a pleca, şi se opriră în faţa porţii lui Wang cel mai în vârstă, ca să ia şi pe celălalt nepot. Dar înainte de a se opri, un slujitor ieşi pe poartă şi începu să alerge în goană, strigând: — Ce pacoste... ce blestem pe casa aceasta!... Şi se pierdu repede din vedere. Wang Tigrul începu să clocotească de nerăbdare şi strigă: — Ce pacoste? Pacostea este că soarele s-a ridicat în zare şi eu n-am plecat încă la drum! Dar slujitorul nu se mai opri să se uite la ei. Wang Tigrul începu să ocărască şi strigă nepotului său: — Afurisitul acesta de vărul tău nu e pentru mine decât o povară şi aşa va rămâne întotdeauna. Du-te după el şi spune-i să vină, căci altfel plec fără el! Tânărul coborî într-o clipită din spatele măgăruşului său şi dădu fuga, iar Wang Tigrul descălecă încet şi dădu dârlogii în mâna celui care făcea straja porţii. Dar înainte
796
de a intra, nepotul cel ciupit apăru în faţa lui, alb ca o stafie şi respirând cu greutate, de parcă ar fi alergat împrejurul zidului ce înconjura oraşul. Cu mare greutate reuşi să îngâne: — Nu va mai veni niciodată… s-a spânzurat… şi e mort! — Ce tot îndrugi… maimuţoiule! strigă Wang Tigrul şi dintr-un salt se repezi în curtea fratelui său. Văzu numaidecât că s-a întâmplat ceva, căci femeile, bărbaţii şi slujitorii se îngrămădeau împrejurul cuiva, iar din mijlocul lor se auzeau ţipetele ascuţite ale unei femei care fără îndoială era mama nepotului său. Dădu la o parte pe toţi care-i stăteau în cale şi văzu că în mijlocul lor e Wang cel mai în vârstă. Era galben ca o arătare şi îmbătrânit, iar obrazul lui gras era scăldat în lacrimi; în braţe ţinea trupul fiului său. Tânărul era întins pe lespezile curţii, mort sub cerul acestei dimineţi senine şi capul îi atârna fără putere peste braţul părintelui său. Se spânzurase cu brâul de o grindă din camera unde dormea împreună cu fratele său mai mare care nu băgase de seamă decât dimineaţa când se trezise, căci adormise toropit de vinul pe care-l băuse la petrecerea din seara trecută. Când se trezise în mijlocul camerei întunecate, văzuse o mogâldeaţă ce se legăna în tavan şi-şi închipuise că trebuie să fie o haină,
797
dar nu înţelegea cum de au spânzurat-o acolo, şi după ce sa uitat la ea mai de aproape, a început să ţipe şi a sculat toată casa. După ce ascultă la cei care-i spuseră ce s-a întâmplat, Wang Tigrul se uită la tânărul întins în faţa lui şi se simţi înfiorat de un sentiment de milă, cum nu cunoscuse niciodată faţă de el, cât timp fusese în viaţă. Părea atât de mic şi de firav, încremenit în nemişcarea morţii! Wang cel mai în vârstă ridică fruntea şi văzând pe fratele său, îngână: — Nu mi-aş fi închipuit că feciorul acesta al meu ar fi mai curând în stare să moară decât să plece împreună cu tine. Fără îndoială te-ai purtat foarte urât cu el, ca să te poată urî atât de mult! E mai bine că eşti fratele meu, căci altfel aş fi în stare… aş fi în stare… — Nu, frate, răspunse Wang Tigrul, vorbind mult mai blând decât avea obiceiul. Nu m-am purtat urât cu el. Avea chiar un măgăruş de călărie, deşi cei mai bătrâni decât el făceau drumul pe jos. Dar nici n-aş fi visat că este atât de brav încât să poată alege moartea. La urma urmelor tot aş fi reuşit să scot ceva dintr-însul, dacă aş fi bănuit că are curajul să moară. Rămase nemişcat şi se mai uită o vreme la cei dimprejurul său. Dar înghesuiala începu iarăşi, de cum se arătă slujitorul care plecase şi care acum se întorsese cu geo-
798
mantul şi cu preoţii şi tobele lor şi tot alaiul obişnuit în astfel de cazuri, aşa că el se retrase şi intră într-o odaie unde stătu singur. Dar după ce mai trecu o bucată de vreme şi îndeplini tot ce putea face ca frate, într-o casă îndurerată ca aceasta, ieşi în stradă şi încălecând, îşi văzu de drumul său. Mergând aşa, se simţi atât de mâhnit, cum nu fusese niciodată în viaţa lui şi trebui să-şi repete de nenumărate ori în gând că n-a bătut niciodată pe nepotul său şi nici nu s-a purtat rău cu el, dar nimeni dintre cei care l-au cunoscut n-ar fi putut să bănuiască deznădejdea ce cocea într-însul şi-l va face să-şi ridice singur viaţa, aşa că în cele din urmă Wang Tigrul se gândi că poate aşa i-a fost lui hărăzit de soartă şi că nimeni nu ar fi putut să schimbe această întâmplare, căci viaţa fiecăruia este în voia proniei cereşti. Astfel îşi dădu toată silinţa să uite pe tânărul acesta palid şi felul în care arăta, când capul lui fără putere îi atârna peste braţul părintelui său, aşa că-şi zise: „Pesemne în casa omului nici copiii nu sunt întotdeauna o binecuvântare, cum s-ar cădea să fie”. Încercând în felul acesta să se liniştească, se simţi mai uşurat şi întorcându-se spre nepotul său cel ciupit, îi spuse: — Haide, tinere, îndeamnă-te la drum, căci pe noi ne aşteaptă cale lungă şi vom avea mult de umblat ca să
799
putem ajunge la capăt.
Capitolul XII Wang Tigrul încinse calul cu biciuşca ce o avea în mână, lăsându-i frâul slobod aşa că începu să alerge de-a lungul câmpului, de parcă ar fi avut aripi. Era o zi parcă anume menită pentru o întreprindere ca cea a lui Wang Tigrul, căci cerul era limpede şi un vânt uşor şi rece adia îndoind ramurile copacilor scuturându-le frunza veştedă, ridicând vârtejurile de praf ale potecilor şi răspândindu-le în largul miriştilor. În sufletul său, Wang Tigrul simţi cum freamătă pornirea îndrăzneaţă, tot atât de vajnică în această clipă, ca şi puterea vântului de toamnă, şi ferindu-se de casa de lut, o înconjură pe departe, ca să nu vadă regiunea în mijlocul căreia trăia Floare de Păr, iar în sufletul său îşi zise: „Tot ce a fost este demult trecut, şi eu nu mă mai gândesc decât la faima şi măreţia care mă aşteaptă!” Astfel începu ziua aceasta şi soarele se ridică în marginea zării ca un disc uriaş, dar Wang Tigrul se uită la el, fără să clipească şi i se păru că cerul însuşi îi pune pecetea pe frunte într-o zi ca aceasta, aşa că va reuşi să-şi realizeze visurile lui de măreţie, căci acestea erau scrise în zodia lui.
800
Sosi destul de devreme în cătunele unde erau oamenii lui şi cel cu buza de iepure îi ieşi în cale şi-i spuse: — Ai făcut foarte bine că te-ai întors căpitane, deoarece oamenii sunt odihniţi şi sătui şi abia aşteaptă să poată răsufla şi ei mai slobozi. — Atunci du-te şi adună-i, după ce vor prânzi, răspunse Wang Tigrul. Vom pleca numaidecât în drumul nostru şi mâine pe vremea asta vom fi la jumătate distanţă de pământurile unde ne vom statornici. În timpul zilelor petrecute în casa fratelui său al doilea, Wang Tigrul se gândise îndelung, care ar putea fi regiunea prielnică peste care ar putea să-şi întindă stăpânirea şi stătuse de vorbă cu fratele său care era om prevăzător şi înţelept şi ajunseră la încredinţarea, că regiunea de dincolo de hotarul provinciei vecine ar fi prielnică pentru aşa ceva şi poate partea cea mai bună şi mai potrivită întreprinderii lui. Regiunea aceasta era destul de depărtată de părţile de unde era el originar, aşa că dacă ar fi venit vremea să pună biruri asupra oamenilor, nu ar fi trebuit să hărăciuiască pe oamenii săi, dar în acelaşi timp era destul de aproape, ca în cazul când ar fi fost înfrânt în vreo luptă, să-şi poată pierde urma şi să se refugieze între cei care-l cunoşteau. În acelaşi timp depărtarea nu era prea mare, aşa că argintul de care avea trebuinţă, până când se va putea statornici, putea
801
fi transportat destul de uşor şi fără primejdia de a fi jecmănit pe drum de tâlhari. Cât despre pământul din părţile acelea, acesta era cunoscut ca pământ rodnic şi numai rareori se întâmpla ca oamenii să fie loviţi de foamete; o parte a regiunii era pe platouri, cealaltă era în văi, dar erau şi munţi prielnici între care să se poată retrage şi ascunde la nevoie. Afară de asta mai era un viaduct ce servea de hotar între partea de miazănoapte şi miazăzi; pe aci era drumul caravanelor de călători care treceau în toate părţile şi viaductul acesta putea fi întrebuinţat pentru a pune biruri asupra celor care-l întrebuinţau şi asupra veniturilor din negoţ. Regiunea avea trei oraşe destul de mari şi un oraş fortificat, aşa că Wang Tigrul n-ar fi fost nevoit să trăiască numai din haraciul plătit de populaţia de la ţară. În părţile acestea se mai ştia că oamenii au cele mai bune grâne pe care le trimiteau la vânzare în toate pieţele, şi vinuri, aşa că populaţia nu era săracă. O singură piedică mai sta în drumul planurilor lui. Anume că în părţile acestea exista un comandant de armată, prin urmare Wang Tigrul trebuia înainte de toate să-l alunge pe acesta pentru a se întări el însuşi şi a deveni stăpân, căci ar fi peste putinţă să existe vreo regiune care să poată hrăni pe doi deodată. Ce era acest comandant, cine era şi ce armată avea, toate acestea erau lucruri pe
802
care el nu le putea cunoaşte dinainte, căci fraţii lui nu-i putuseră spune nimic sigur, doar că auziseră lumea spunând că i-ar zice Leopardul, din pricină că avea o frunte straniu de cucuiată, întocmai cu leopardul, dar acesta hărăciuia poporul fără nicio milă şi toată lumea îl ura. Prin urmare Wang Tigrul înţelese că în regiunile acestea va trebui să pătrundă cu toată băgarea de seamă şi fără nicio provocare. Trebuia să se strecoare pe furiş, despărţindu-şi oamenii în grupuri mici, ca să nu pară mai primejdioşi decât un grup de soldaţi dezertori; pe urmă îşi va găsi un adăpost între munţi şi din ascunzătoarea aceasta va trimite oamenii lui de încredere, ca să iscodească împrejurimile şi să vadă ce fel de comandant de oaste va trebui să combată şi de la cine va lua pământul acesta despre care era încredinţat că îi aparţine lui, pentru că aşa stă scris în zodia sa. Cum plănui, aşa şi făcu. După ce oamenii săi se adunară cu toţii din cătunele în care fuseseră sălăşluiţi, după ce-i văzu că sunt sătui şi încălziţi de vinul băut, împotriva vânturilor care erau destul de reci pe măsură ce se apropiau de munţi şi după ce plăti tot ce avea de plătit, întrebă oamenii: — Făcut-au soldaţii mei vreo faptă ce nu s-ar fi căzut să o facă în casele voastre?
803
Wang Tigrul rămase mulţumit şi după ce ieşi cu oameni lui şi ajunse departe de sate, îi adună împrejurul său şi începu să le povestească despre regiunea spre care îi va conduce acuma: — Este pământul cel mai bun ce se pomeneşte şi acolo nu avem de luptat decât împotriva unui singur comandant de armată. În părţile acestea sunt de asemenea vinuri cum n-aţi mai gustat în viaţa noastră. Auzind vorbele lui, oamenii începură să chiuie mulţumiţi şi strigară: — Du-ne căpitane, du-ne acolo, căci demult aşteptăm să ajungem într-o astfel de regiune! Wang Tigrul le răspunse, cu acelaşi zâmbet acru, ca întotdeauna. — Nu este atât de uşor, cum credeţi voi, căci înainte de toate va trebui să ştim câtă armată are cel care stăpâneşte regiunea aceea. Dacă va avea prea mulţi soldaţi, pentru ca să ne măsurăm cu ei, va trebui să-i ademenim ca să treacă de partea noastră, aşa că fiecare dintre voi va trebui să devină o iscoadă care să tragă cu urechea şi să se uite în toate părţile. De asemenea nu trebuie să afle nimeni cine suntem şi ce facem. Eu mă voi duce înainte, să văd unde am putea să facem lagărul, iar omul meu cel cu buza de iepure se va opri în marginea unui sat numit Valea Păcii.
804
Se va opri la un han de care am auzit şi care este cel din urmă han pe drumul din părţile acelea, iar deasupra intrării are un drapel din cele ce se întrebuinţează de către negustorii de vinuri. El vă va aştepta şi vă va spune locul unde am hotărât să ne întâlnim. Prin urmare de aci înainte vă veţi despărţi în cete de trei, de cinci şi de şapte şi veţi apuca în largul câmpurilor, ca şi când aţi fi fugari, iar dacă se va întâmpla să vă întrebe cineva încotro vă duceţi, îi veţi răspunde că sunteţi în căutarea Leopardului, căci vreţi să slujiţi sub steagul lui. Fiecăruia dintre voi îi voi da trei arginţi, ca să aibă de hrană, până în ziua când ne vom întâlni din nou. Dar una să vă spun, ca să ţineţi minte! Dacă se va întâmpla să aflu că aţi făcut vreo nedreptate unui om necăjit sau v-aţi atins de vreo femeie care n-a fost slobodă, să ştiţi că nu voi întreba cine a fost făptaşul, ci voi ucide tot câte doi dintre voi, pentru fiecare caz despre care voi auzi. Unul dintre oameni lui strigă: — Bine căpitane, nu suntem niciodată slobozi să facem şi noi ceea ce se cade să facă soldaţii? Wang Tigrul zbieră la el: — Când voi da poruncă să fiţi slobozi, atunci veţi fi! Dar până acuma nu v-aţi luptat încă pentru mine, prin urmare ar fi peste putinţă să primiţi răsplată pentru o bătălie ce nu
805
s-a dat! Omul tăcu şi se temu, căci Wang Tigrul era iute de mânie şi sabia lui vâjâia ca fulgerul, dar nici nu era omul pe care să-l poţi îmbuna cu o glumă sau cu o vorbă înţeleaptă, după ce l-ai întărâtat. Totuşi se spunea despre el că este om drept, iar cei care plecaseră cu el erau soldaţi destul de buni şi ştiau ce se cade să facă. Afară de asta, până acuma nici nu se luptaseră pentru el, prin urmare îl urmau şi-l ascultau, căci ştiau că-şi vor primi hrana, sălaşul şi simbria, aşa că mai puteau aştepta. Wang Tigrul se uită după ei cum se împrăştie în grupuri, şi fiecare grup de soldaţi trecea prin faţa lui înainte de a pleca şi-şi primea arginţii făgăduiţi, apoi împreună cu nepotul său cel ciupit şi omul cu buza de iepure, cel dintâi călare pe măgăruşul său, iar omul de încredere pe catârul ce i-l cumpărase într-unul din cătunele prin care trecuseră, apucară singuri spre miazănoapte-apus. După ce ajunse în hotarul regiunii despre care auzise, Wang Tigrul dădu pinteni calului şi se urcă în vârful unei movile uriaşe care trebuie să fi fost mormântul vreunui om bogat din partea locului, şi de la înălţimea aceasta se uită împrejurul său. Era cel mai frumos pământ ce-l văzuse până acum, şi se aşternea în faţa lui, cu coline şi văi nu prea adânci, în fundul cărora se vedea verdele semănături-
806
lor de toamnă. În partea de miazănoapte-apus colinele acestea începeau să urce prăpăstios spre creste de munţi stâncoşi care se vedeau limpede în lumina zilei. Aşezările oamenilor din partea aceasta erau răsfirate în cătune şi sate mărunte, cu casele de pământ bătut, destul de bine întreţinute şi unele dintre ele aveau acoperişul proaspăt făcut din paiele recoltei anului acestuia. Erau şi câteva case de cărămidă, cu acoperişurile de olane. În fiecare curte care era destul de aproape pentru ca să poată vedea mai limpede, erau şire de paie şi se auzea cloncănitul găinilor ridicate din cuibare, iar din când în când vântul purta până la el câte o destrămare de cântec al oamenilor ieşiţi la munca ţarinei. Era un pământ bun şi rodnic, aşa că rămase mulţumit de vederea lui. Dar nu putea să treacă prin partea aceasta îmbrăcat în uniforma lui de soldat şi încălecat pe calul său uriaş, căci ar fi dat el însuşi alarma de vrajbă printre aceşti oameni, înainte de vremea potrivită. Ar fi fost peste putinţă să facă aşa ceva, prin urmare se uită să vadă vreo potecă şerpuită, pe unde s-ar fi putut strecura între munţi, ca să-şi găsească o ascunzătoare pentru el şi oamenii lui, ca de acolo să poată iscodi puterea duşmanului ce-l avea în faţă, înainte ca acesta să prindă veste despre apropierea lui. La poalele colinei acesteia înalte, în vârful căreia era
807
mormântul, alături de alte morminte răspândite împrejur, era un sătuleţ despre care vorbise oamenilor săi, că ar fi cel din urmă între hotarul din partea de miazănoapte. Satul acesta avea o singură uliţă de câteva sute de metri şi Wang Tigrul întoarse calul şi trecu pe mijlocul satului, împreună cu ceilalţi doi după el. Era tocmai ceasul când oamenii se întorceau din ţarină şi ceainăria satului era plină de ţăranii veniţi să bea o gură de ceai sau să mănânce o strachină de cir. Coşurile cu care duseseră marfa la târg erau goale şi îngrămădite în apropierea lor; ridicară frunţile miraţi, când auziră ropotul de copite în lungul uliţei şi rămaseră cu gurile căscate când văzură pe Wang Tigrul trecând. Întoarse şi el capul şi se uită la ei să-i vadă cum arată şi rămase foarte mulţumit când constată că sunt oameni blajini la chip, arşi de soare şi bine hrăniţi, aşa că-şi zise că de vreme ce această regiune are astfel de locuitori, purtarea lui va fi cât se poate de cuviincioasă, cum se cade să fie a unui trecător care se îndreaptă spre alte părţi de lume. La capătul uliţei era hanul despre care auzise şi după ce spuse celor doi să-l aştepte în uliţă, descălecă şi ferind perdeaua din faţa intrării hanului, îşi făcu loc şi intră înăuntru. Nu văzu pe nimeni, căci sala în care intrase era foarte mică şi nu avea decât câteva mese pentru consumatori. Wang Tigrul se aşeză la masă şi bătu cu latul palmei
808
în tăblie. Un tânăr se arătă în mare grabă, dar văzându-l cât este de încruntat, dădu fuga să spună tatălui său care ţinea hanul acesta. Omul veni numaidecât şi după ce şterse masa cu şorţul zdrenţuit, îl întrebă curtenitor: — Stăpâne şi oaspete al meu, ce fel de vin doriţi? — Ce vinuri ai? întrebă Wang Tigrul. — Avem vin nou de sorghum, din cel care se obişnuieşte în părţile acestea, răspunse hangiul. Este cel mai bun vin şi pe acesta îl vând în tot largul ţării; după cât ştiu eu, până şi împăratul bea la masă din vinul acesta. Auzind vorbele acestea Wang Tigrul începu să râdă cu dispreţ şi întrebă: — În satul acesta n-aţi auzit încă ştirea, că acuma noi nu mai avem împărat? Chipul hangiului tresări de spaimă şi-l întrebă în şoaptă: — Nu, de aşa ceva n-am auzit până acuma! Când a murit? S-au poate tronul i-a fost luat cu silnicie, iar dacă aşa s-a întâmplat, spune-mi cine este astăzi noul împărat? Wang Tigrul rămase foarte mirat văzând că se mai găsesc oameni atât de neştiutori de ceea ce se petrece în lume şi-i răspunse cu mândrie: — Acum nu mai avem niciun fel de împărat. — Atunci spune-mi cine este stăpânul nostru? întrebă hangiul speriat, ca şi când ar fi fost lovit de o nenorocire
809
cu totul neaşteptată. — Trăim vremuri foarte tulburi, adăugă Wang Tigrul. Sunt o mulţime de dregători, dar nu se ştie care va putea să ajungă în locul cel mai înalt. Sunt vremuri care pot da fiecăruia prilej să se ridice la mărire. Spunând aceste cuvinte simţi cum se trezeşte într-însul dorinţa de a se ridica el însuşi cât mai sus, iar în sufletul lui îşi zise: „Adică de ce să nu fiu eu cel care se va ridica?” Dar nu spuse nicio vorbă cu glasul ridicat, ci aşteptă în linişte să-i vină vinul ce-l poruncise hangiului. Când omul se întoarse cu ulciorul de vin, pe obrazul lui se putea vedea că se simte adânc tulburat de ceea ce auzise şi se adresă lui Wang Tigrul: — E foarte rău să nu avem împărat, căci asta înseamnă să avem un trup căruia îi lipseşte capul; mai înseamnă că în toate părţile se vor isca tulburări şi nu vom avea pe nimeni să ne conducă. Mi-ai adus o veste urâtă, stăpâne şi oaspete al meu, aşa că ar fi fost bine să nu-mi spui nimic, căci de aci înainte nu voi mai fi în stare să uit ce mi-ai spus. Oricât de netrebnic aş fi eu mi-ar fi totuşi peste putinţă să uit aşa ceva şi oricât de paşnici ar fi oamenii din satul acesta mă voi teme de ceea ce s-ar putea întâmpla mâine. Întinse mâna după ulciorul de vin şi-şi turnă în ulcică
810
fără să se uite la el. Dar Wang Tigrul nu-i răspunse nimic, deoarece gândurile lui erau acuma foarte departe de omul acesta de lângă el. Îşi mai turnă o ulcică de vin şi o bău repede. Simţi cum tăria lui îi trece în sânge şi i se urcă în obraz, iar de aci în cap. Nu bău mai mult de două ulcele, dar plăti şi mai luă o ulcică pe care o duse omului cu buza de iepure care-l aştepta în uliţă. Omul rămase foarte mulţumit şi apucând ulcica în amândouă mâinile, îl auzi lipăind cum lipăie un câine când gustă mâncarea, pe urmă lăsă capul pe spate şi o dădu dintr-odată pe gât, căci buza lui despicată nu-i putea fi de mare folos, aşa că ar fi fost zadarnic să încerce să soarbă băutura. După ce goli ulcica, Wang Tigrul se întoarse la hangiu şi-l întrebă: — Spune-mi cine stăpâneşte această regiune? Omul tresări şi se uită cu băgare de seamă împrejurul său, să vadă dacă nu-l aude cineva, apoi îi răspunse cu glasul în şoaptă: — Căpitanul unei bande de tâlhari, căruia îi zic Leopardul. Fiecare dintre noi trebuie să-i plătească haraciu, căci altfel se repede asupra noastră cu hoarda lui de răufăcători, întocmai ca un stol de corbi şi ne ciuguleşte de nu ne mai rămân decât oasele. Toţi am fi foarte bucuroşi dacă am putea scăpa de el. — Nu se găseşte nimeni în părţile acestea care să se poa-
811
tă măsura cu el? întrebă Wang Tigrul şi se aşeză pe laviţă ca şi când ar fi vorbit despre un lucru de nimic şi fără niciun interes pentru el. Dar ca să pară hangiului şi mai nepăsător, îi porunci: — Dă-mi o cupă de ceai verde nu prea tare, căci vinul mă arde pe gât ca o flacără. După ce hangiul îi aduse ceaiul, răspunse şi la întrebarea ce i-o pusese: — Nu este niciunul, stăpâne şi oaspete al meu, care să se poată măsura cu el. Poate ne-am jelui împotriva lui la judecătorul din regiune, căci acolo este cel mai mare judecător pe care-l avem. Ne-am jeluit şi i-am spus toate necazurile noastre, rugându-l să trimită armata şi să ceară ajutoare de la cei care sunt mai sus decât el, ca împreună să poată alunga pe omul acesta care ne împilează. Dar să ştii, stăpâne, că după ce au venit soldaţii aceştia, am băgat de seamă că sunt oameni răi care intră în casele noastre, pradă tot fără să plătească şi-şi bat joc de fetele şi femeile noastre, aşa că au fost adevărată pacoste pentru noi. Dar afară de asta erau atât de laşi, încât o luau la fugă, de cum simţeau că se pregăteşte vreo bătălie şi banda de tâlhari a devenit şi mai îndrăzneaţă decât înainte. În cele din urmă a trebuit să ne ducem din nou la judecător cu jalbă, şi să-l rugăm să retragă soldaţii tăbărâţi în sate, ceea ce după
812
multe stăruinţe a şi făcut. Dar a fost o încercare cât se poate de nenorocită, deoarece mulţi dintre soldaţii aceştia s-au întovărăşit cu tâlharii, spunând că soldele nu li s-au mai plătit de vreme îndelungată şi că ei trebuie să se hrănească. Prin urmare soarta noastră a devenit şi mai amarnică decât înainte de aceea, deoarece soldatul are şi puşca pe care o ia cu el ori încotro s-ar duce. Dar ca şi când cele întâmplate nu ar fi fost de ajuns, judecătorul nostru care este în oraşul de reşedinţă a trimis pe capul nostru oameni care să adune biruri noi, de la cei care lucrează ţarina şi de la negustori, căci spunea că Statul a avut cheltuieli mari cu armata ce ne-a trimis-o ca să ne apere. Ştiam cu toţii că Statul nu poate fi altul decât el însuşi şi luleaua lui de opiu. De atunci încoace nu i-am mai cerut ajutor, ci am preferat să plătim Leopardului haraciul pe care ni-l cerea în fiecare zi de sărbătoare şi astfel să fim feriţi de prădăciunile lui. Toate acestea ar mai merge câtă vreme nu este lovită de foamete, dar am avut ani mănoşi unul după altul, aşa că ar fi peste putinţă ca cerul să nu ne trimită şi-un an sterp, aşa că pe noi ne aşteaptă mulţi ani sterpi şi plini de amărăciune de aci înainte. Nu ştiu cum o vom putea scoate la capăt. Wang Lung îi ascultă lunga poveste cu toată băgarea de seamă, în timpul cât îşi sorbi ceaiul. Pe urmă îl întrebă din nou:
813
— Unde trăieşte Leopardul acesta? Hangiul luă pe Wang Tigrul de mâneca hainei şi se apropie împreună cu el de fereastra din partea de răsărit a odăii, apoi ridicând degetul uscat şi pătat de urmele vinului, zise: — Dincolo de muntele acesta este un munte cu doua creste căruia i se zice Balaurul cu Două Capete. Între cele două creste este o vale şi în valea aceea e culcuşul tâlharilor. Răspunsul acesta era tocmai ceea ce ar fi dorit şi Wang Tigrul să afle şi prefăcându-se nepăsător, îl întrebă ştergându-şi gura cu dosul palmei: — Care va să zică va trebui să mă feresc de muntele acela. Dar acuma trebuie să mă grăbesc să ajung la mine acasă în partea de miazănoapte. Iată arginţii ce ţi-i datorez. Cât despre vinul pe care mi l-ai dat, văd că aşa este cam spui; e vin bun şi tare ce te ameţeşte repede. După ce ieşi în uliţă, Wang Tigrul încălecă din nou şi porni împreună cu ceilalţi doi, făcând drumuri cotite ca să nu trebuiască să treacă prin alte sate. Trecu peste culmile dealurilor ce înconjurau regiunea şi în părţile deşarte, cu toate că nu era niciodată prea departe de aşezările omeneşti, deoarece regiunea avea o populaţie destul de deasă şi era plină de cătune şi sate. Dar privirile lui rămaseră în-
814
dreptate spre muntele cu două creste şi-şi îndreptă calul ceva mai spre miazăzi, spre un munte mai mic, ale cărui coaste erau împădurite de brazi. Toată ziua călăriră tăcuţi, căci nimeni nu îndrăznea să vorbească cu Wang Tigrul, înainte de a fi vorbit el întâi, decât cel mult în cazurile când era ceva ce trebuia spus fără întârziere. Într-un rând, tânărul cel ciupit de vărsat începuse să cânte domol, căci el era o fire căruia tăcerea i se părea chinuitoare, dar Wang Tigrul se încruntase la el, deoarece nu era dispus să asculte niciun fel de zgomote de veselie în apropierea lui. Pe la sfârşitul după amiezii, dar înainte de apusul soarelui, ajunseră la poalele muntelui împădurit spre care călăreau de ceasuri întregi, şi Wang Tigrul descălecă de pe calul ostenit şi începu să urce nişte trepte de piatră ce se îndreptau în sus spre culme. Cei doi îl urmară de aproape, dar pe măsură ce se urcau mai sus, muntele părea tot mai sălbatic, poteca era plină de colţuri de stânci prăvălite şi din loc în loc se auzea gâlgâitul izvoarelor care-şi făceau drum printre stânci şi rădăcinile copacilor, iar ierburile sălbatice deveneau din ce în ce mai dese şi mai înalte. Muşchiul stâncilor era moale şi des ca peria, şi numai rareori se vedeau urme omeneşti lăsate de cei care trecuseră pe aici, dar urmele erau numai pe mijlocul potecii, ca şi
815
când pe aici n-ar fi trecut niciodată mai mult de un om singur sau doi dintr-odată. După apusul soarelui ajunseră la capătul potecii care sfârşea la intrarea unui templu clădit din colţuri de stânci şi cu spatele spre peretele de granit al muntelui, aşa că peretele din fund era însuşi peretele muntelui. Templul era destul de bine ascuns între copaci, dar cu toate acestea se putea vedea, deoarece pereţii lui roşii sclipeau în lumina palidă a asfinţitului. Era un templu vechi şi căzut în ruină, iar porţile de la intrare erau închise. Wang Tigrul se apropie de intrare şi stătu o vreme cu urechea lipită de aripa porţilor. Nu auzi nicio mişcare şi bătu în poartă cu mânerul biciuștii. Multă vreme nu se arătă nimeni şi începu să bată din nou, de astă dată furios. Într-un târziu poarta se deschise puţin şi în faţa lui se arătă capul ras al unui preot cu obrazul uscat şi plin de creţuri. Wang Tigrul îi spuse fără înconjur: — Avem nevoie de găzduire pentru noaptea aceasta, şi glasul aspru îi tremură adânc în liniştea dimprejurul lor. Dar preotul nu deschise poarta decât foarte puţin şi răspunse cu glasul piţigăiat: — Nu se găsesc hanuri şi ceainării în satele din apropiere? Aci nu sunt decât o mână de oameni care au părăsit demult treburile lumeşti şi nu au decât hrană foarte săracă, fără niciun fel de carne şi nu bem altceva decât apă, în
816
timpul meselor noastre. Genunchii lui slăbiţi începură să tremure sub haina preoţească, după ce se uită la Wang Tigrul. Dar el îşi făcu loc pe poartă şi ferind preotul din calea lui, strigă nepotului şi omului său de încredere: — Aici este locul potrivit de care noi avem nevoie. Intră deci, fără să mai ţină socoteală de preoţii îngrămădiţi la intrare. Trecu în sala cea mare a templului unde erau zeii, tot atât de vechi ca şi templul însuşi, căci se vedeau auriturile cojite de pe trupul lor de lut. Dar Wang Tigrul nici nu se uită la ei. Trecu prin sală şi se îndreptă spre chiliile interioare unde trăiau călugării, şi-şi alese una pentru el care i se păru mai bună decât celelalte şi care fusese curăţită de curând. Aici îşi descinse sabia şi omul său de încredere începu să cotrobăiască în toate părţile, până când îi găsi ceva de mâncare, deşi mâncarea aceasta nu era altceva decât puţin orez şi o fiertură de varză. Dar în noaptea aceea, după ce Wang Tigrul se întinse în aşternutul din chilia ce şi-o alesese, auzi un murmur adânc şi stins ce venea din sala unde erau zeităţile şi se ridică numaidecât să vadă ce este. Văzu adunaţi în templu pe cei cinci călugări care trăiau în această sihăstrie, împreună cu doi novici care erau fii de ţărani pe care-i aduseseră aci, ca mulţumire pentru vreo rugăciune ce le fusese îndeplinită
817
de zei. Toţi erau îngenunchiaţi în faţa statuii lui Budha care sta cu picioarele încrucişate sub pântecele revărsat şi în murmurul melopeelor lor, se rugau să-i mântuiască. La intrarea templului ardea o faclă a cărei flacără se legăna în vânt şi în lumina tremurată a faclei cei cinci stăteau îngenunchiaţi şi se rugau cu glasuri monotone şi plângătoare. Wang Tigrul se opri şi uitându-se la ei, îi auzi că se roagă să-i ocrotească împotriva lui însuşi, căci preoţii oftau îndureraţi: — Scapă-ne… scapă-ne pre noi din mâinile tâlharului! Auzindu-i ce spun, Wang Tigrul strigă la ei înveselit, dar la auzul glasului acestuia neaşteptat, călugării tresăriră şi se ridicară în picioare, împiedicându-se în hainele lungi pe care şi le adunară în mare grabă, afară de unul singur care era foarte bătrân şi care era stareţul acestui templu. Bătrânul căzu cu fruntea la pământ, crezând că i-a sosit ceasul din urmă. Dar Wang Tigrul adăugă: — Capete pleşuve de moşnegi, eu nu vă voi face niciun rău. Uitaţi-vă la mine, am arginţi de cheltuit, prin urmare, de ce să vă fie frică de mine? Spunând aceste cuvinte, scoase punga din cingătoare şi văzură că în punga lui sunt mai mulţi arginţi decât văzuseră ei până acuma în toată viaţa lor. Afară de aceştia, continuă el, mai am arginţi de ajuns şi nu vă cer decât găzduire pentru o vreme nu prea
818
îndelungată, cum ar cere orice om când are nevoie să bată la uşa unui templu. Vederea argintului făcu preoţii să se simtă mai liniştiţi şi, după ce se uitară unul la altul, îşi ziseră: — Trebuie să fie vreun căpitan de armată, şi a ucis pe cineva care nu trebuia ucis sau poate generalul său s-a întors împotriva lui şi trebuie să stea o vreme ascuns. Am mai auzit despre astfel de întâmplări. Wang Tigrul îi lăsă să creadă ce vor, aşa că se mulţumi să zâmbească tot atât de acru ca întotdeauna şi se întoarse în chilia lui. A doua zi în zori, se ridică din aşternut şi se duse până la intrarea templului. Era o dimineaţă cu ceaţă şi norii umpluseră valea de la poalele muntelui, despărţindu-l astfel de restul lumii şi învelindu-l din toate părţile în perdelele lor cenuşii. Totuşi răcoarea aerului îi aduse aminte că iarna este foarte aproape, ori el mai avea multe de făcut înainte de a se aşterne ninsoarea, deoarece oamenii lui aveau nevoie de hrană, de găzduire şi de haine care să-i apere împotriva frigului. Se întoarse deci din nou în templu şi intră în bucătăria unde dormea omul său de încredere şi tânărul. Se acoperiseră cu un maldăr de paie şi respiraţia se auzea şuierând prin buza soldatului. Dormea adânc, deşi
819
unul dintre novici era în bucătărie şi începuse să bage paie pe gura vetrei de cărămizi, deasupra căreia ceaunul aşezat pe pirostriile de lemn prinsese să aburească. Văzând pe Wang Tigrul, novicele se sperie şi se ascunse din calea lui. Dar Wang Tigrul nu-i dădu nicio atenţie. Strigă pe omul său de încredere şi începu să-l scuture, ca să se trezească şi după ce se trezi, îi porunci să coboare la hanul din sat, ca să vadă nu cumva în dimineaţa aceea va trece vreunul dintre oamenii săi. Cel cu buza spintecată se ridică de sub maldărul de paie şi frecându-se la ochi, se întinse şi începu să caşte foarte urât. Dar se ridică repede şi după ce se îmbrăcă, băgă un castron în ceaunul care începuse să dea în undă şi scoase o porţie din cirul de sorghum ce-l fierbea novicele aci la bucătărie. Numaidecât după aceea începu să coboare coastă muntelui, un om ca oricare altul, dacă se întâmpla să-l vezi din spate, nu din faţă, aşa că uitându-se după el cum se depărtează, Wang Tigrul îşi aduse cu plăcere aminte de credinţa lui. În timpul cât Wang Tigrul îşi aşteptă oamenii să se adune în locul acesta singuratic, începu să se gândească la tot ce avea de făcut de aci înainte şi pe care dintre oamenii lui de încredere îi va alege ca să-i fie ajutoare şi să se sfătuiască cu ei. Împărţi planul de lucru al oamenilor săi; unii trebuia să fie iscoade, alţii să plece după hrană, alţii să
820
adune lemne de foc, o parte trebuia să gătească de mâncare, alta să aibă grijă de curăţirea şi păstrarea în bună stare a armelor, aşa că fiecare dintre ei îşi avea menirea lui în viaţa comună ce o vor duce de aci înainte. Se gândi că va trebui să-i ţină foarte strâns şi să-i răsplătească numai atunci când meritau să fie răsplătiţi, iar puterea executivă să fie centralizată numai în mâinile lui. Puterea de viaţă şi moarte trebuia să o aibă el singur. Afară de asta se gândi şi la felul în care trebuia să-şi instruiască oamenii în fiecare zi, pentru a-i obişnui cu mânuirea armelor şi felul de a se lupta, ca la nevoie să fie gata de a înfrunta pe oricine, când va cere trebuinţa. Nu putea nici să facă risipă de gloanţe în timpul exerciţiilor, deoarece nu avea deocamdată decât foarte puţine peste trebuinţele imediate. Cu toate acestea îi va instrui în măsura puterilor lui. Astfel aştepta nerăbdător aci în vârful muntelui acestuia uitat şi înainte de apusul soarelui văzu că cincizeci dintre oamenii lui îi dăduseră din nou de urmă şi se adunară în jurul său, iar ziua următoare sosiră alţi cincizeci. Ceilalţi care mai lipseau, nu se mai arătară, căci pesemne îl părăsiseră, pentru a se duce în altă parte. Wang Tigrul îi mai aşteptă vreme de două zile, dar văzând că nu se mai arată, rămase mâhnit, nu din pricina oamenilor ci din pricină că,
821
cu fiecare dintre ei pierdea câte o armă şi cartuşele unui centiron. După ce călugării văzură hoarda aceasta de soldaţi adunându-se în templul lor paşnic, îşi pierdură firea cu totul şi nu mai ştiau ce să facă. Dar Wang Tigrul încercă să-i liniştească din nou, spunându-le de mai multe ori la rând: — Vi se va plăti pentru tot ce ne veţi da, aşa că nu trebuie să vă fie teamă de nimic. Bătrânul stareţ îi răspunse cu glasul slăbit, căci era foarte bătrân şi carnea de pe trupul său era uscată din pricina vârstei: — Nu ne temem numai din pricină că nu vom fi răsplătiţi, dar mai sunt şi altele ce nu pot fi răsplătite cu argint. Templul acesta a fost un loc foarte liniştit până acum şi poartă numele de Templu al Păcii Sfinte. Noi cei de aici am trăit ani îndelungaţi în locul acesta liniştit şi departe de lume. Dar acum au venit oamenii aceştia gălăgioşi şi flămânzi, aşa că liniştea s-a dus pentru totdeauna dintre zidurile acestea. S-au adunat în sala cea mare unde sunt zeităţile şi scuipă fără alegere, chiar în faţa zeului cel mare şi urinează unde le vine, căci sunt bădărani şi sălbatici în toate câte le fac. Dar Wang Tigrul şi răspunse:
822
— Ar fi mult mai uşor pentru voi să vă mutaţi împreună cu templul şi toate zeităţile voastre, decât ar fi pentru mine să dezobişnuiesc oamenii aceştia de astfel de purtări, căci ei sunt soldaţi. Mutaţi zeităţile în sala interioară şi le voi porunci să nu intre nimeni acolo. În felul acesta veţi putea trăi nesupăraţi de nimeni. Stareţul făcu aşa cum îi spuse, căci vedea că n-are încotro, şi călugării mutară toate zeităţile cu piedestalele lor, afară de statuia lui Budha care era prea mare şi se temeau că dacă le va scăpa din mână, ar putea să se spargă în bucăţi şi asta ar abate cine ştie ce nenorociri asupra lor. Astfel soldaţii îşi făcură culcuşul în sala cea mare a templului, alături de statuia pe care călugării o acoperiră cu o bucată de pânză, ca să nu vadă ce vor face şi să se supere pe ei, pentru păcatele săvârşite de alţii, fără ca ei să îi avut puterea să le împiedice. Wang Tigrul alese dintre ai lui pe cei trei oameni de încredere. Cel dintâi fu omul cu buza de iepure, al doilea unul căruia îi ziceau Eretele din cauză că avea un nas coroiat ca un cârlig, şi gura mică în obrazul prelung şi îngust, repezită în jos şi ţuguiată, iar al treilea unul poreclit Înjunghie Porc. Acesta era înalt şi gras, cu obrazul lăbărţat, fără niciun fel de trăsături caracteristice în înfăţişare, aşa că obrazul lui părea neted ca o mască. Dar era un vlăjgan
823
cât toate zilele şi în vremea lui fusese de fapt tăietor de porci, dar la o încăierare omorâse pe vecinul său şi de multe ori îl auzeau bocindu-se: „Dacă s-ar fi întâmplat ca tocmai atunci să am în mână strachina cu orezul şi beţişoarele, nu l-aş fi omorât. Dar a început să se certe cu mine, tocmai când aveam în mână cuţitul de măcelărie şi în clipa aceea mi s-a părut că cuţitul se repede singur într-însul”. Omul murise din pricina pierderii de sânge şi el trebuise să fugă, pentru a scăpa de pedeapsă. Avea o îndemânare neobişnuită. Oricât de brutal şi de grosolan ar fi fost, avea mişcări atât de repezi şi de delicate, încât dacă punea mâna pe o pereche de beţişoare, era în stare să prindă cu ele muştele din zbor, una după alta. Aşa că de multe ori tovarăşii lui îi spuneau să prindă muşte, ca să vadă şi ei cum face, şi râdeau cu hohote de îndemânarea lui. Cu aceeaşi îndemânare şi delicateţe era în stare să înjunghie un om şi să-l omoare, cât ai clipi, şi fără să simtă. Toţi aceştia trei erau foarte pricepuţi, deşi niciunul dintre ei nu ştia nici să citească, nici să scrie. Dar pentru viaţa pe care o duceau ei, nu aveau nevoie de cunoştinţe luate din cărţi şi nici nu-şi închipuiau că o astfel de învăţătură ar putea să le fie de vreun folos. Wang Tigrul după ce-i alese, îi chemă pe toţi trei în chilia lui şi le spuse: — Pe voi vă voi considera de aci înainte drept oamenii
824
mei de încredere, mai mari decât toţi ceilalţi oameni ai mei şi va trebui să vegheaţi ca nu cumva vreunul dintre ei să uneltească împotriva mea sau să nu asculte de poruncile mele. Fiţi încredinţaţi că fiecare dintre voi va fi răsplătit în ziua când eu mă voi ridica acolo unde plănuiesc. Pe urmă porunci Eretelui să iasă din chilie şi tot aşa lui Înjunghie Porc, pentru a rămâne numai cu cel cu buza de iepure, căruia îi spuse cu severitate: — Pe tine te aşez mai-marele acestor doi, aşa că va trebui ca tu să veghezi asupra lor, pentru a te încredinţa, nu cumva să uneltească împotriva mea. Apoi chemă şi pe ceilalţi doi înăuntru şi le spuse: — Să ştiţi că eu voi ucide cu mâna mea pe oricine a căruia credinţă va fi pusă la îndoială. Îl voi ucide atât de repede, încât răsuflarea ce i se va pare ca de la sine înţeleasă va rămâne suspendată în aer, fără să-i mai poată pătrunde în plămâni. Cel cu buza de iepure îi răspunse cu glasul împăciuitor: — De mine să nu ai nicio grijă, căpitane, căci mai curând te va vinde dreapta ta, decât mă voi ridica eu împotrivă-ţi. Ceilalţi îi jurară de asemenea credinţă, fără să mai stea la îndoială, iar Eretele părea mai grăbit decât toţi: — Cum voi putea uita că m-ai primit la tine ca soldat de
825
rând şi că m-ai pus mai presus decât ceilalţi. Vorbele acestea le spuse pentru că îşi avea şi el nădejdile lui, care-l legaseră de el. Pe urmă toţi trei se prosternară în faţa lui Wang Tigrul, pentru a-i dovedi supunerea şi credinţa lor, iar după ce isprăvi cu treaba aceasta, Wang Tigrul alese câţiva oameni vicleni şi deştepţi pe care îi trimisese să se răspândească în toate părţile prin împrejurimi şi să afle ce se spune despre potrivnicul său. Acestora le porunci: — Grăbiţi-vă şi aflaţi tot ce poate fi aflat, pentru ca noi să ne putem statornici înainte de a se lăsa gerul iernii. Iscodiţi câţi oameni urmează pe Leopard, iar dacă se va întâmpla să vă întâlniţi cu vreunul dintre oamenii lui, staţi cu ei de vorbă şi puneţi-i la încercare pentru a vă încredinţa dacă s-ar lăsa sau nu ademeniţi de partea noastră. Voi cumpăra pe toţi cei care pot fi cumpăraţi, deoarece mie viaţa voastră îmi este mai scumpă decât argintul, aşa că nu voi sta la gânduri să cumpăr un om pentru a cruţa viaţa unuia dintre voi. Auzind poruncile lui, oamenii îşi dezbrăcară uniformele de soldaţi şi rămaseră numai în zdrenţele cu care erau îmbrăcaţi pe dedesubt, iar Wang Tigrul le dădu bani, ca săşi poată cumpăra hainele de care vor avea nevoie, dintre acelea cum poartă oamenii paşnici. Iscoadele coborâră
826
priporul muntelui şi intrară în sate, unde se duseră la dughenele care vindeau haine vechi, purtate de ţăranii şi oamenii care le zălogeau pentru câţiva gologani, dar nu le mai scoteau niciodată, căci erau prea săraci pentru aşa ceva. Îmbrăcaţi în astfel de haine, iscoadele începură să cutreiere toată regiunea. Îşi pierdeau vremea prin hanuri şi la mesele de joc, sau se opreau la dughenele din marginea drumurilor şi în toate părţile unde vedeau câte o adunare de oameni şi ascultau la ce se vorbeşte. Pe urmă se întorceau şi spuneau lui Wang Tigrul tot ce auziseră. Ceea ce-i spuneau iscoadele trimise de el erau întocmai vorbele aflate de la hangiul la care se oprise el însuşi; oamenii din părţile acestea urau pe Leopard şi se temeau de el, din pricină că în fiecare an le cerea haraciu tot mai mare, ameninţându-i că dacă nu-i vor plăti, va coborî şi va prăda casele şi pământurile lor. Le spunea că haraciul creşte din pricină că hoarda lui creşte şi ea în fiecare an şi în fiecare an alungă bandele de tâlhari ce se formează prin împrejurimi, aşa că pentru treaba asta trebuie să fie plătit. E adevărat că banda lui era foarte mare şi creştea în fiecare an, căci fiecare om din regiune, căruia nu-i plăcea să muncească şi toţi cei care făcuseră vreo fărădelege căutau scăpare în culcuşul din Muntele Balaurului cu Două Capete şi intrau în banda Leopardului. Dacă se întâmpla să fie
827
voinici şi îndrăzneţi, erau bine primiţi, iar dacă erau slăbănogi şi fricoşi, îi primeau ca să slujească pe ceilalţi. Erau şi câteva femei care intraseră în banda lui, dintre cele care rămăseseră văduve şi care nu se sinchiseau de numele bun sau prost pe care şi-l făceau singure. Unii dintre tâlhari veniseră în culcuşul Leopardului împreună cu soţiile lor, iar altele erau ţinute în robie, pentru plăcerea bărbaţilor. Era de asemenea adevărat că Leopardul poruncea tuturor celorlalţi capi de bandiţi din toată regiunea. Dar cu toate acestea populaţia îl ura şi nu-i da de bunăvoie nimic. Dar, fie de voie, fie de nevoie, la urmă tot trebuia să-i dea, deoarece ei nu aveau arme, ca să se apere împotriva lui. În vremurile vechi s-ar fi răsculat împotriva lui cu furci şi coase, cu cuţite şi topoare, dar faţă de tâlharii care aveau puşti străine, armele lor nu mai erau de niciun folos şi nici curajul sau supărarea nu se puteau împotrivi morţii care-i lovea din depărtare. Când Wang Tigrul încercă să afle de la iscoadele sale câţi oameni are Leopardul sub poruncile lui, răspunsurile ce le primi i se părură foarte stranii, deoarece unii spuneau că ar fi sumă de cinci sute, alţii două-trei mii, iar alţii spuneau că are peste zece mii. Vorbele acestea îi dădură mult de gândit, aşa că-şi dădu seama că va trebui să întrebuinţeze vicleşuguri şi nu armele, până în clipa când se va
828
da bătălia hotărâtoare, iar dacă se va putea, va trebui să se ferească şi de aceasta. Prin urmare sta şi se gândea la ceea ce spuneau iscoadele lui, ştiind dinainte că oamenii simpli vorbesc mai ales atunci adevărul când nici nu se gândesc. Cel căruia îi plăcea să glumească şi numise pe căpitanul său Tigrul cu sprâncenele negre, începu să povestească şi el cu glasul ascuţit ca să fie auzit de toţi: — Eu am fost atât de îndrăzneţ, încât am intrat în oraşul cel mare unde este reşedinţa acestei regiuni şi am tras cu urechea la ce spun oamenii, dar am băgat de seamă că şi cei din oraş sunt înspăimântaţi. În fiecare an, la sărbători, Leopardul cere câte un nou bir pe care negustorimea trebuie să-l plătească în argint, căci altfel spune că va ataca oraşul. I-am spus omului cu care am stat de vorbă şi care vindea tobe de porc dintre cele mai bune ce mi-a fost dat să le gust până acuma – să ştii, căpitane, că regiunea aceasta are cei mai frumoşi porci şi carnea lor o pregătesc cu tocătură de usturoi, aşa că sunt foarte mulţumit că ne vom opri aici – zic, omului acestuia i-am spus: „De ce judecătorul pe care-l aveţi nu-şi trimite soldaţii, ca să alunge Leopardul şi să scape poporul de el?” Dar negustorul – care era un om cumsecade şi mi-a dat o bucată mai mare decât mi s-ar fi căzut pentru banii ce i-am plătit – mia răspuns: „Judecătorul nostru este năucit, de fumatul
829
opiului şi se teme chiar de umbra lui, iar generalul care-i comandă armata, n-a fost până acuma niciodată la război şi habar nu are de felul în care trebuie mânuită o armă – e un omuleţ care toată ziua se frământă şi se interesează mai mult de ciorba pe care i-o pun slujitorii dinainte, decât de nevoile noastre. Judecătorul îşi are o gardă a lui care-l păzeşte şi garda aceasta o plăteşte din ce în ce tot mai scump, ca nu cumva să se întoarcă împotriva lui, iar banii îi trec prin mână, ca ceaiul pe care-l verşi din castroane, după ce s-a răcit. Dar cu toată garda aceasta, tremură ca o vargă, chiar atunci când aude pomenindu-se numele Leopardului, aşa că nu face nicio mişcare, ci plăteşte în fiecare an tot ce-i cere, numai ca să-l ţină departe de el.” Acestea sunt vorbele pe care mi le-a spus negustorul, dar văzând că nu vrea să-mi mai dea nimic, deşi voiam să-i plătesc, mam dus şi am stat de vorbă cu un cerşetor care sta şi se păduchea la soare, într-un colţ dintre două ziduri. Era un bătrân înţelept care toată viaţa şi-o petrecuse cerşind pe străzile oraşului aceluia. Era şi deştept căci rupea cu dinţii capul fiecărui păduche pe care-l prindea şi-l storcea între dinţi. Puteţi să mă credeţi că era destul de sătul mâncând sumedenia de păduchi ce-i purta în spinare. După ce am stat îndelung de vorbă, mi-a spus că după cât se vede judecătorul are de gând ca anul acesta să facă ceva, deoa-
830
rece mai-marii lui au aflat că regiunea este hărăciuită de o bandă de tâlhari, ori cum se întâmplă să fie mulţi de cei care râvnesc să-i ia locul, au băgat o jalbă împotriva lui la curtea superioară, spunând că nu-şi face datoria, aşa că dacă se va întâmpla să cadă de la putere, se găsesc numaidecât cel puţin zece care să-i ia locul, deoarece partea aceasta de lume este foarte bogată şi dă venituri mari. Poporul se plânge şi din pricina asta, spunând: „Am hrănit pe lupul acesta bătrân, dar dacă va veni un altul mai lacom şi mai tânăr, va trebui să-l îngrăşăm şi pe acela”. Astfel Wang Lung lăsă iscoadele să spună tot ce le trece prin minte, cum fac oamenii proşti care spun tot ce au auzit şi pufnesc de râs, căci fiecare dintre ei îşi avea planurile lui şi avea o credinţă în căpitanul său, şi fiecare dintre ei era încântat şi sătul de ceea ce mâncase prin localităţile pe unde trecuse, căci deşi populaţia avea de hrănit pe aceştia doi, Leopardul şi judecătorul, totuşi le mai rămânea de ajuns, deoarece pământul era rodnic şi putea să împartă şi altora. Prin urmare îi lăsa să vorbească despre tot ce le trecea prin minte, dar deşi multe din spusele lor nu puteau fi de niciun folos, totuşi se întâmpla să le scape uneori câte o vorbă care-l interesa, ori el fiind mult mai înţelept decât ei, ştia să aleagă grăuntele din pleavă. După ce omul lui termină ce avea de spus, Wang Tigrul
831
nu se mai gândi decât la ultimele lui cuvinte, că judecătorul se teme să nu-şi piardă slujba. La amănuntul acesta începu să se gândească mai îndelung, căci i se părea că aici trebuie să fie cheia întreprinderii lui şi că datorită acestui bătrân slăbănog, el ar putea pune mâna pe stăpânirea acestei provincii. Pe măsură ce asculta mai îndelung rapoartele iscoadelor, îşi dădea tot mai limpede seama că Leopardul nu este atât de puternic, cum îşi închipuise el, aşa că după ce se mai gândi o bucată de vreme, hotărî să trimită o iscoadă care să se apropie chiar de culcuşul tâlharilor, ca să vadă câţi oameni are Leopardul şi ce arme îi stau la îndemână. Se uită la oamenii săi care în seara aceea se aşezaseră la cină, stând pe vine, în mână cu câte un coltuc zdravăn de pâine neagră şi o strachină de cir, dar nu fu în stare să aleagă dintre ei pe cel care ar fi trebuit să-l trimită. Privirea i se opri asupra nepotului său pe care-l ţinea întotdeauna în apropierea sa şi văzu că tocmai începuse să se îndoape cu lăcomie; Wang Tigrul se întoarse şi se îndreptă spre chilia lui, iar tânărul îl urmă numaidecât, aceasta fiind de altfel datoria lui, dar după ce-l văzu că intră, îi spuse să închidă uşa şi să asculte la ce-i va spune şi iată ce-i spuse: — Crezi că ai destulă îndrăzneală, ca să-ţi pot spune ce am de gând?
832
— Pune-mă la încercare unchiule, şi vei vedea, răspunse el mestecându-şi dumicatul ce-l avea în gură. Wang Tigrul începu: — Te voi încerca. Să iei un laţ dintre acelea pe care le întrebuinţează tinerii care prind păsări şi să te îndrepţi spre muntele acela cu două creste, dar să te duci pe înserat şi să te prefaci că te-ai rătăcit şi că te temi de fiarele de pe munte, aşa că vei striga la intrarea în culcuşul tâlharilor, ca să-ţi dea drumul înăuntru. După ce vei intra, le vei spune că eşti feciorul unui plugar dintr-un sat învecinat care se găseşte în valea din cealaltă parte a muntelui şi că ai intrat în pădure şi te-ai urcat tot mai sus după păsări, fără să bagi de seamă că s-a lăsat întunericul, aşa că te-ai rătăcit şi ai venit să ceri găzduire în templul acela. Dacă nu te vor lăsa să intri, atunci îi vei ruga să-ţi dea pe cineva care să te călăuzească, dar deschide bine ochii şi vezi tot ce va fi împrejurul tău – câţi oameni sunt în ascunzătoare, câte arme, cum arată Leopardul şi să-mi dai despre toate în ştire şi nimic să nu-ţi scape. Crezi că vei putea face o astfel de faptă? Wang Tigrul întoarse ochii întunecaţi spre nepotul său şi-l văzu că s-a făcut ca varul la faţă, aşa că şi urmele de vărsat păreau că sunt răni vindecate pe obrazul lui, dar cu toate acestea îi răspunse destul de limpede, deşi începuse
833
să respire din greu: — Voi putea! — Nu ţi-am cerut niciodată să faci ceva, adăugă Wang Tigrul întunecat, dar s-ar putea ca acuma chipul tău de paiaţă să ne fie de oarecare folos. Dacă se va întâmpla să te rătăceşti, sau îţi vei pierde firea sau te vei da de gol, asta va fi treaba ta. Dar mutra ta este destul de caraghioasă şi mereu pornită pe râs, ori eu ştiu că tu eşti un tânăr mult mai deştept decât arăţi, aşa că te-am ales pe tine dintre toţi ceilalţi. Caută şi prefă-te că eşti un flăcău netot, căci în cazul acesta vei fi ferit de primejdie. Dar dacă se va întâmpla să te prindă… crezi că eşti destul de brav, pentru a putea muri, fără să scoţi o vorbă? O undă de rumeneală apăru din nou pe obrazul tânărului care sta în faţa lui, voinic şi plin de îndrăzneală, îmbrăcat în hainele de pânză grosolană albastră: — Pune-mă la încercare, căpitane! — Eşti un tânăr vrednic, declară Wang Tigrul, simţinduse mulţumit de nepotul său. Aceasta este prima ta încercare şi dacă îţi vei îndeplini însărcinarea cum se cuvine, vrednic vei fi de ceva mai mare. Uitându-se la el, începu să zâmbească şi-şi simţi inima tresărind înduioşată, ceea ce nu i se întâmplă decât atunci când se supăra, dar nu din pricina tânărului acestuia pe
834
care el nu-l iubea, ci de strania dorinţă de a avea un fecior al său, nu ca acesta, ci un fecior sănătos şi voinic, care să fie îndrăzneţ şi să semene cu el însuşi. Astfel porunci nepotului său să se îmbrace cum ar umbla îmbrăcat un fecior de plugar, să se încingă cu o fâşie de pânză peste mijloc şi să încalţe nişte papuci vechi pe piciorul gol, deoarece avea drum lung de făcut şi trebuia să treacă stânci ascuţite. Tânărul îşi făcu un laţ pe care-l prinse de o ramură cu craci, cum au păsărarii şi apucă repede pe coasta muntelui la vale, ca să dispară în mijlocul pădurii. În timpul celor două zile ce urmară după aceea Wang Tigrul îşi împărţi oamenii aşa cum plănuise şi-i puse la lucru pe toţi, prin urmare nu avură vreme să trândăvească şi nici să se ţină de răutăţi. Îşi trimise oamenii prin satele din vale, ca să cumpere carne şi făină în cantităţi mici, dar îi trimise pe rând, aşa ca nimeni să nu poată bănui că ar cumpăra provizii pentru o adunare mai mare de oameni. În seara zilei a doua Wang Tigrul ieşi din templu şi se duse până la capătul scărilor de piatră, să vadă nu cumva se întoarce tânărul. În adâncul sufletului său simţea cum încep să se ridice părerile de rău, căci se gândea că poate a murit de moarte năprasnică. Pe măsură ce întunericul se lăsa mai greu şi luna se ridica pe cer, o stranie milă şi
835
remuşcare începea să pună stăpânire pe el şi uitându-se spre muntele Balaurului cu Două Capete, murmură: „Poate ar fi fost mai bine să trimit un om de care m-aş fi putut lipsi, în loc să trimit pe feciorul fratelui meu. Dacă se va întâmpla să moară, ce voi răspunde la întrebările tatălui său? Cu toate acestea ar fi peste putinţă să mă încred în altceva, decât în sângele meu”. Stătu de veghe, chiar după ce oamenii lui se duseră unul după altul la odihnă; luna strălucea pe deasupra muntelui şi se urcase sus în straja cerului, dar nepotul său tot nu se întoarse. Într-un târziu, vântul nopţii se răcori peste măsură şi Wang Tigrul intră în templu, cu sufletul greu de păreri de rău, căci începea să-şi dea seamă că dacă se va întâmpla ca nepotul său să nu se mai întoarcă, va simţi lipsa lui, deoarece tânărul acesta era o fire veselă şi nu se supăra niciodată. Dar târziu după miezul nopţii, cum sta treaz prin întuneric, i se păru că aude pe cineva râcâind uşor la uşă, aşa că se ridică repede din aşternut şi ieşi să vadă cine este. După ce feri rătezul de la intrare, Wang Tigrul se pomeni cu nepotul său în faţa lui şi i se păru că este foarte ostenit şi slab din cale afară, dar cu toate acestea bine dispus. Intră şchiopătând, iar pantalonii de pe el erau ferfeniţă şi din pulpa piciorului i se vedea dâra de sânge cum se scursese
836
în jos şi se uscase. Totuşi se uita la unchiul său foarte mulţumit. — M-am întors, unchiule! zise el cu glasul stins, iar Wang Tigrul începu să râdă, cum râdea întotdeauna când se întâmpla să fie cu adevărat mulţumit de ceva şi se răsti la el: — Ce ai la pulpa piciorului? — Nu e nimica, răspunse tânărul cu nepăsare. De astă dată Wang Tigrul făcu una dintre rarele glume ce le făcea în viaţă, căci era încântat de felul cum nepotul său sfârşise însărcinarea ce i se dăduse: — Cred că nu ţi-ai lăsat pulpa în ghearele Leopardului? Tânărul începu să râdă cu hohote, căci ştia că unchiul său spusese vorbele acestea anume pentru a-l face să râdă, şi aşezându-se pe scara de piatră a templului, răspunse: — Nu, n-am lăsat-o. Am căzut în nişte tufe de rug, căci muşchiul este foarte lunecos, din cauza umezelii lăsate de rouă, aşa că m-am zgâriat. Dar sunt mort de foame, unchiule! — Haide şi mănâncă, răspunse Wang Tigrul, mănâncă, bea şi culcă-te; iar după ce te vei trezi, îmi vei spune ce ai de spus. Îl pofti în sala cea mare a templului şi chemă un soldat, să aducă mâncare şi băutură, ca să servească pe nepotul
837
său. Dar strigătul lui trezi pe unii dintre soldaţii care dormeau şi începură să se ridice unul după altul şi să iasă în curtea luminată de lună şi fiecare dintre ei era nerăbdător să audă ce are de spus tânărul, de pe unde fusese. După ce mâncă şi bău, Wang Tigrul văzu că nepotul său se simte foarte mândru de isprava lui şi abia aşteaptă să le poată povesti; îi trecuse şi somnul şi cum zorile erau aproape, se întoarse spre el şi-i spuse: — Haide, spune acuma tot ce ai de spus şi după ce vei sfârşi, te vei duce să te culci. Astfel tânărul se aşeză pe treapta de piatră din faţa alt arului lui Budha, al cărui chip era acoperit, şi începu: — M-am tot dus aşa înainte, dar să ştii unchiule, că muntele acela este de două ori atât de înalt ca cel pe care suntem noi acuma; ascunzătoarea tâlharilor este într-o vale rotundă la vârf, ca un capac de ceaun şi cred că ar fi bine să o păstrăm pentru noi după ce vom pune stăpânire pe această provincie. După ce am ajuns, am făcut unchiule aşa cum mi-ai poruncit. M-am apropiat în cap de noapte de porţile de la intrarea culcuşului, plângând şi şchiopătând, cu păsările moarte în sân, dar să ştiţi că unele dintre păsările din muntele acela sunt foarte ciudate şi au penele luminoase, cum n-am mai văzut. Una pe care am lovit-o era galbenă ca un bulgăre de aur şi era atât de frumoasă… (în
838
timp ce vorbea, scoase din sân o pasăre cu pene galbene, care sta în mâna lui moartă şi nemişcată, întocmai ca o bucată de aur). Wang Tigrul era nerăbdător să audă povestirea tânărului şi-i venea să râdă de copilăria lui, văzându-l cum se uită la pasărea moartă, dar se stăpâni şi nu zise nimic, ci-l lăsă să povestească aşa cum îi va plăcea; astfel tânărul aşeză pasărea pe treapta de piatră a altarului, alături de el şi se uită pe rând la cei adunaţi împrejurul său şi la facla pe care Wang Tigrul poruncise s-o aprindă şi o înfipsese în cenuşa tămâiei din urna de la picioarele altarului, aşa că adăugă: Când au auzit bătăile în poartă, am simţit pe cineva că se apropie şi deschide poarta, dar numai atât cât trebuia să vadă cine este. Eu am început să strig în gura mare: „Daţi-mi drumul să intru în templul acesta, căci sunt foarte departe de casă – am rătăcit prea mult prin pădure şi n-am băgat de seamă că s-a apropiat noaptea, iar acuma mi-e frică de fiarele din munte”. Cel care deschisese a împins numaidecât poarta, ducându-se să vorbească cu cineva, iar în timpul acesta eu mă boceam în gura mare, şi începu să se bocească, pentru a le arăta cum făcuse. Oamenii dimprejurul lui râdeau cu hohote, iar câţiva dintre ei strigară mulţumiţi: — Ia te uită, maimuţoiul cel ciupit… ce afurisit este! Obrazul tânărului se făcu tot creţuri de mulţumirea ce i-o
839
pricinuia mirarea lor şi continuă să le povestească: — Într-un târziu m-au lăsat să intru, dar am încercat să par în faţa lor cât se poate mai prost şi după ce mi-au dat pâine de grâu şi o strachină de cir, m-am prefăcut că mi-e frică şi ca să pot afla unde sunt, am început să strig: „Vreau să mă întorc acasă. Mi-e frică să stau aici, din cauză că voi sunteţi tâlhari şi mi-e frică să nu mă vadă Leopardul”, pe urmă am rupt-o la fugă spre poartă şi am cerut să-mi dea drumul, strigând: „Va fi mult mai bine sămi petrec noaptea printre fiare, decât să stau aici”. Auzind ce spuneam eu, toţi au început să râdă şi văzându-mă cât sunt de prost, încercau să mă îmbuneze spunându-mi: „Stai aci până dimineaţă şi pe urmă te vei putea duce nesupărat, oriunde vrei”. După ce a mai trecut o bucată de vreme, am încetat să mai tremur şi să mai plâng, prefăcându-mă că sunt mai liniştit, aşa că m-au întrebat de unde vin şi le-am spus numele unui sat din partea cealaltă a muntelui. Pe urmă m-au întrebat ce am auzit despre ei şi le-am spus că despre ei se vorbeşte c-ar fi foarte bravi şi fără teamă, iar despre căpitanul lor că nu este decât pe jumătate om, căci numai trupul lui este de om, iar capul este de leopard şi am adăugat: „Aş vrea să-l văd şi eu cum arată, dar cred că mi-ar fi frică să văd aşa ceva în faţa mea”. Toţi au început să râdă de mine şi unul
840
mi-a spus: „Vino să ţi-l arăt” şi ducându-mă prin întuneric, ne-am apropiat de fereastra unei case şi mi-a spus să mă uit înăuntru. În casă ardeau făclii şi înăuntru era chiar căpetenia lor. Să ştii, unchiule, că arată ca un monstru adevărat; are un cap enorm care de la creştet spre frunte începe să se îngusteze, aşa că pare un leopard, şi l-am văzut la masă, bând împreună cu o femeie tânără, cu înfăţişare feroce, dar cu toate acestea era drăguţă şi beau împreună din acelaşi ulcior din vin. La început bea el şi după aceea lua ea ulciorul. — Câţi oameni erau în ascunzătoarea aceea şi câte puşti aveau? întrebă Wang Tigrul. — O, foarte multe, unchiule, răspunse ciupitul cu glas grav. Cred că erau cel puţin de trei ori atâţia purtători de arme, câţi suntem noi aici, dar mai erau o mulţime de slujitori şi de femei, mai sunt şi o mulţime de copii mici care mişună în toate părţile şi câţiva flăcăi de seama mea. Am întrebat pe unul dintre ei cine este tatăl lui, dar mi-a răspuns că acolo nu au părinţi separaţi şi că ei nu cunosc decât pe mamele lor, dar niciunul dintre ei nu ştie cine-i este tată. Lucrul acesta mi s-a părut de asemenea foarte ciudat. Toţi luptătorii au puşti, dar cei care slujesc nu au decât seceri, cuţite şi alte arme obişnuite. Pe creasta ce se ridică împrejurul culcuşului sunt îngrămădite colţuri de
841
stânci care aşteaptă gata să fie prăvălite asupra celor care ar încerca să-i atace şi nu este decât o singură trecătoare spre culcuş, căci în toate părţile sunt prăpăstii de stânci şi trecătoarea e păzită de oameni înarmaţi. Când am sosit eu, am găsit străjerul adormit şi am trecut pe lângă el, fără să mă simtă. Dormea atât de adânc, încât aş fi putut să-i iau arma de lângă el, căci şi sforăia, aşa că nici nu m-ar fi auzit. Nu i-am luat-o, deşi mă ispitea grozav, dar mă gândeam că poate îşi vor închipui despre mine că sunt altceva decât ceea ce aş fi vrut să par eu. — Cei care purtau arme, erau oameni înalţi şi voinici? întrebă din nou Wang Tigrul. — Par destul de voinici şi de îndrăzneţi, răspunse tânărul. Unii sunt înalţi, alţii mai mici, dar i-am auzit vorbind între ei, după ce-au sfârşit cu cina, căci mie nu-mi dădeau nicio atenţie, deoarece eu începusem să vorbesc cu băieţii de seama mea, şi i-am auzit plângându-se împotriva Leopardului şi spunând că nu vrea să împartă prăzile, aşa cum este obiceiul între ei, că păstrează partea cea mai mare pentru el şi că este lacom după femei, aşa că nu lasă pe niciunul dintre oamenii lui să se atingă de vreo femeie, până când nu se satură el însuşi de ea, şi că se crede că ar fi foarte de sus, deşi este din oameni de la ţară şi nu ştie nici să scrie, nici să citească, aşa că s-au săturat cu toţii de
842
aerele ce şi le dă. Când auzi vorbele acestea, Wang Tigrul rămase foarte mulţumit şi începu să se gândească. În timp ce tânărul continua să le spună ce a mâncat, cât a fost de îndemânatic în cutare şi cutare amănunt, dar după o bucată de vreme el băgă de seamă că tânărul spusese tot ce avea de spus, iar acuma nu făcea altceva decât să repete şi să-şi dea silinţa să reţină, cât mai îndelung atenţia şi admiraţia oamenilor. Prin urmare Wang Tigrul se ridică şi porunci tânărului să-l urmeze, spunându-i să se ducă la culcare, iar oamenilor le spuse să-şi vadă de treburile lor, căci se făcuse ziuă, şi torţa arsese toată, iar flacăra ei fumega în lumina limpede a soarelui ce se urca pe cer. Se întoarse deci în chilia lui şi chemă şi pe cei trei oameni de încredere ai săi, apoi le spuse: — M-am gândit şi mi-am făcut un plan, aşa că am ajuns să mă încredinţez că fapta aceasta ar putea fi îndeplinită, fără să pierd viaţa unui singur om şi nici să pierd vreo armă, dar va trebui să ne ferim de luptă, căci ei sunt mai mulţi decât noi acolo în culcuşul lor. Când vrei să ucizi vidra, trebuie mai întâi să-i zdrobeşti capul, deoarece picioarele încep să alerge în toate părţile, unul împotriva altuia şi nu mai sunt în stare să facă rău. Aşa vom zdrobi şi noi capul veninos al acestei bande de tâlhari.
843
Oamenii se uitară miraţi de o astfel de îndrăzneală, iar Înjunghie Porc îi răspunse în felul lui grosolan şi fără sfială: — Vorbele pe care le-ai spus, căpitane, sună destul de bine, dar ca să poţi tăia capul vidrei, va trebui mai întâi s-o prinzi! — Aşa voi face! strigă Wang Tigrul, şi iată care este planul meu. Va trebui să mă ajutaţi. Ne vom îmbrăca în haine foarte bune, cum fac bravii şi eroii, şi ne vom duce la judecătorul acestei regiuni, căruia îi vom spune că suntem ostaşi viteji şi am vrea să slujim sub poruncile lui, în garda lui personală şi ne vom lega să omorâm Leopardul. El se teme să nu-şi piardă scaunul de judecător, aşa că va primi bucuros ajutorul nostru. Acum ascultaţi planul meu. Îi voi spune să întrebuinţeze vicleşugul faţă de banda tâlharilor, şi să poftească pe Leopard, împreună cu ajutoarele lui la un mare ospăţ. Când va sosi clipa potrivită, despre care nouă ne va putea da de ştire, scăpând din mână o ceaşcă de porţelan care se va sparge, eu şi cu voi ne vom repezi din ascunzătoarea noastră şi vom ucide bandiţii. Oamenii noştri vor aştepta ascunşi în toate părţile prin oraş şi ei se vor repezi la banda tâlharilor de mai puţină însemnătate care nu vor vrea să slujească sub steagul meu. Astfel vom putea zdrobi capul vidrei şi cred că sarcina aceasta
844
nu va fi tocmai grea. Cei trei văzură că o astfel de faptă ar putea fi îndeplinită, aşa că se uitară la căpitanul lor cu admiraţie şi se grăbiră să-l aprobe. După ce mai vorbiră o bucată de vreme, despre felul în care ar trebui pregătită uneltirea aceasta, Wang Tigrul le spuse să plece şi chemă pe toţi oamenii lui în sala cea mare a templului. Trimise apoi pe cei trei oameni de încredere, să vadă dacă preoţii nu sunt cumva prin apropiere ca să-i audă, şi începu să povestească oamenilor adunaţi despre ceea ce pusese la cale. Când îl auziră ce plan are, toţi începură să strige: — Bine, bine este! Iată Tigrul cu sprâncenele negre! Auzindu-i strigând, Wang Tigrul care sta în apropierea statuii acoperite a zeului, deşi nu răspunse nimic la chiotele lor şi plecă ochii în pământ, simţea în sufletul său o năvalnică mândrie şi încredere în puterea lui, dar totuşi rămase nemişcat ca de piatră în mijlocul acestor oameni şi gândurile îi alergau departe în viitor. După ce se liniştiră din nou, ca să audă ce mai are de spus, adăugă: — Va trebui să mâncaţi, şi să beţi atât cât veţi putea duce, pe urmă vă veţi îmbrăca în haine simple, dar ostăşeşti, vă veţi lua armele şi vă veţi împrăştia în oraş, dar să nu vă opriţi prea departe de curţile judecătorului. Când veţi auzi semnalul ascuţit de fluier ce vi-l voi da, să vă repeziţi spre
845
mine. Dar veţi aştepta zile întregi, până când vă voi chema. Pe urmă se întoarse spre omul cu buza de iepure şi-i porunci: Plăteşte fiecăruia câte cinci arginţi pentru mâncare şi băutură şi găzduirea de care va avea nevoie în timpul acesta. După ce porunca fu îndeplinită, toţi oamenii rămaseră mulţumiţi. Pe urmă Wang Tigrul îşi chemă cei trei oameni de încredere şi se îmbrăcară în haine ostăşeşti, ascunzând sub uniformă câte o sabie scurtă, apoi îşi luară puştile şi plecară împreună cu ceilalţi. Călugării rămaseră foarte mulţumiţi, văzând că oamenii aceştia sălbatici se pregătesc să părăsească templul lor. Dar văzând mulţumirea lor, Wang Tigrul le spuse: — Nu vă bucuraţi înainte de vreme, căci s-ar putea să ne mai întoarcem. Dar dacă se va întâmpla să găsesc undeva găzduire mai bună decât aici, atunci nu mă voi mai întoarce. Cu toate acestea le plăti destul de bine pentru găzduire şi le mai dădu ceva şi pe deasupra, spunând stareţului: — Reparaţi acoperişul şi templul şi cumpăraţi-vă fiecare dintre voi câte o haină nouă. Călugării se bucurară peste măsură de dărnicia lui, iar stareţul simţindu-se puţin ruşinat, îi răspunse: — Văd că eşti un om cu suflet bun şi mă voi ruga zeilor pentru tine, căci n-aş putea să-ţi răsplătesc pe altă cale
846
fapta ce ai făcut-o acum. Wang Tigrul se grăbi să-i spună: — Nu-ţi bate capul cu ceea ce vor vrea să facă zeii, căci eu n-am crezut niciodată prea mult în puterea lor. Dar mai târziu, dacă se va întâmpla să auziţi despre unul care se numeşte Tigrul, să daţi vorbă bună despre el şi să spuneţi tuturor că Tigrul s-a purtat omeneşte faţă de voi. Bătrânul stareţ se uită la el mirat şi în zăpăceala lui reuşi numai cu mare greutate să îngâne că aşa va face, şi rămase uitându-se după ei, ţinând argintul strâns cu amândouă mâinile la piept.
Capitolul XIII Wang Tigrul îşi conduse cei trei oameni de încredere dea dreptul spre inima oraşului, iar după ce ajunseră, se îndreptară numaidecât spre curţile judecătorului. Se opriră în faţa porţilor şi Wang Tigrul se adresă străjerului care sta proptit de leii de piatră de la intrare: — Lasă-mă să intru, căci am ceva de spus judecătorului între patru ochi. Străjerul se uită la el nepăsător, căci Wang Tigrul nu scoase niciun ban de argint, iar când Wang Tigrul văzu că
847
omul se codeşte, răcni o dată la oamenii lui de încredere şi aceştia se apropiată numaidecât şi-şi proptiră armele în pieptul străjerului. Omul se făcu verde la faţă de spaimă şi se dădu înapoi, aşa că intrară şi încălţămintea lor grea începu să răbufnească pe lespezile de piatră ale curţii. În faţa porţilor erau mai mulţi soldaţi care trândăveau, dar niciunul dintre ei nu îndrăzni să se mişte. După ce intră, Wang Tigrul strigă cu glasul fioros şi se încruntă la cei din apropierea lui: — Unde este judecătorul? Dar niciunul nu se mişcă, aşa că Wang Tigrul îşi pierdu răbdarea şi întorcându-se spre unul dintre oamenii săi, îi luă arma şi înghesui în pântece pe cel care era mai aproape de el. Omul sări îngrozit şi-i spuse numaidecât: — Te voi duce la el… te voi duce la el! şi începu să alerge înaintea lor pe alee, iar Wang Tigrul se uita după el şi-i venea să râdă de spaima care-l apucase. Se luară după el şi trecură prin mai multe curţi, una după alta, dar Wang Tigrul nu se uita nici în dreapta nici în stânga, ci mergea încruntat şi se uita drept înainte, iar oamenii lui de încredere îşi dădeau toată silinţa să se încrunte şi ei. După un drum destul de lung ajunseră la curtea cea mai depărtată care era foarte frumoasă şi în mijlocul ei era o dulbină îngrijită, înconjurată de merişori
848
şi câţiva cetini străvechi, iar mai încolo era o terasă care ducea spre casa judecătorului. Dar obloanele de la ferestrele casei erau închise şi nu se simţea nicio mişcare. Omul care-i adusese până aci, se opri în faţa intrării şi tuşi încetişor. Numaidecât se arătă un slujitor care întrebă: — Ce căutaţi? Stăpânul nostru doarme. Dar Wang Tigrul zbieră atât de întărâtat, încât glasul său păru că năruie liniştea curţilor: — Atunci trezeşte-l numaidecât, căci am să-i spun ceva de mare însemnătate pentru el. Trebuie să se trezească, deoarece este vorba chiar de scaunul lui. Slujitorul se uită la ei cu neîncredere, dar văzu cât de mândră şi poruncitoare e atitudinea lui Wang Tigrul, aşa că-şi închipui că ei trebuie să fie trimişii vreunei curţi superioare de justiţie. Intră deci în casă şi apropiindu-se de patul magistratului, începu să-l scuture, până când se trezi. Bătrânul judecător coborî din aşternut şi după ce se spălă şi se îmbrăcă, se aşeză pe un scaun din sala cea mare a casei şi porunci slujitorului să poftească înăuntru pe cei care-l căutau. Wang Tigrul intră cu îndrăzneală şi mândru, iar după ce se prosternă în faţa bătrânului judecător, aşa cum se cuvenea, dar fără să se plece prea adânc şi fără prea mare respect, îl văzu că se ridică tremurând din jeţul lui şi-i pofteşte pe scaune.
849
Bătrânul judecător porunci slujitorului să aducă prăjituri şi vin şi un coşuleţ de fructe, pe urmă adresă străinilor obişnuitele cuvinte de curtenire, faţă de un oaspete, la care Wang Tigrul răspunse destul de politicos, dar fără niciun fel de exagerare. După ce terminară cu toate formalităţile acestea de politeţe, se întoarse spre el şi-i spuse fără înconjur: — Am aflat de la mai marii dumitale, prea cinstite judecător, că eşti hărţuit de bandele tâlharilor din împrejurimi; de aceea am venit să-ţi oferim bunele noastre servicii şi armele noastre, pentru a te scăpa de ei. În timpul acesta bătrânul judecător tremurase ca o varga şi se întreba mereu ce vor oamenii aceştia, aşa că după ce-l ascultă, îi răspunse cu glasul piţigăiat şi stins: — Adevărat este că sunt hărţuit mereu, dar eu nu sunt om de arme, ci cărturar şi nu ştiu cum trebuie să procedez faţă de astfel de oameni. Adevărat este de asemenea că am în solda mea un general, dar el este plătit de Stat pentru tot ce face; totuşi nu se duce niciodată la lupte; afară de asta populaţia din această regiune este foarte încăpăţânată şi nu ştim dacă în caz de război ar fi de partea noastră sau ar trece de partea bandiţilor, căci se revoltă foarte uşor din pricina micilor biruri ce trebuie să le plătească. Dar spunemi, prea cinstite călător, cine eşti şi cum te cheamă şi mai
850
spune-mi din ce parte sunt străbunii tăi? Dar Wang Tigrul nu-i răspunse decât următoarele: — Noi suntem viteji rătăcitori şi punem armele noastre la slujba celor care au nevoie de ele. Am aflat că regiunea aceasta este hărăciuită de o bandă de tâlhari şi avem un plan al nostru, dacă ne primeşti în slujbă. Ar fi greu să spui dacă bătrânul judecător, în alte împrejurări, ar fi ascultat sau nu astfel de vorbe spuse de nişte oameni străini, dar adevărul era că în timpul din urmă începuse să se teamă că-şi va pierde slujba şi cum nu avea niciun fecior, la vârsta lui ar fi fost foarte greu să-şi găsească alte mijloace de trai. Avea o soţie în vârstă şi vreo sută de neamuri mai apropiate sau mai depărtate, care toate depindeau de el şi de slujba ce o avea, iar acuma după ce îmbătrânise, duşmanii lui deveniseră îndrăzneţi şi lacomi, aşa că încerca şi el să profite de orice prilej ce l-ar fi putut scăpa de grijile lui de acuma. Prin urmare ascultă cu răbdare la ce-i spunea străinul acesta şi după ce porunci slugilor să plece, afară de cei din garda lui personală, se plecă spre Wang Tigrul şi după ce acesta îi spuse planul ce-l avea, îl primi fără să mai stea pe gânduri. De un singur lucru se temea, anume că dacă nu vor reuşi să omoare pe Leopard, banda acestuia se va răzbuna crunt împotriva lor. Dar Wang Tigrul băgă numaidecât de seamă ce gânduri îl
851
muncesc pe bătrânul judecător şi adăugă cu nepăsare: — Eu sunt în stare să ucid un leopard tot atât de uşor cum aş ucide o pisică; sunt în stare să-i tai capul şi să-i scurg sângele, fără ca mâna mea să tremure. Jur că aşa voi face. Bătrânul judecător, stătea pe gânduri şi-şi aduse aminte că ostaşii lui erau slabi şi becisnici, aşa că nu-i mai rămânea nicio altă alegere. Prin urmare răspunse: — Nu văd altă alegere. Pe urmă chemă slujitorii şi le spuse să aducă la masă fripturi şi vinuri şi să pregătească o masă, ca să ospăteze pe Wang Tigrul şi oamenii lui cum se cade să ospăteze oamenii de mare cinste. Wang Tigrul întârzie în casa lui şi se sfătui cu bătrânul judecător, vorbind despre toate amănuntele planului ce-l avea şi tot ce hotărâră în ziua aceea, îndepliniră peste câteva zile. Bătrânul judecător trimise crainici la culcuşul tâlharilor ca să le dea de ştire, că el fiind om înaintat în vârstă, va părăsi scaunul său şi un altul va veni să-i ia locul. Dar înainte de plecare ar vrea să rămână încredinţat că nu lasă în urma lui niciun fel de duşmănie, de aceea îi pofteşte să vină, Leopardul şi cu oamenii lui de încredere, la el la cină şi să se ospăteze împreună, şi cu prilejul acesta îi va recomanda şi celui care va rămâne în locul său. Când auziră
852
vorbele acestea tâlharii rămaseră neîncrezători, dar Wang Tigrul se gândise şi la aşa ceva, aşa că spusese judecătorului, să răspândească în toate părţile ştirea că părăseşte această regiune. Prin urmare tâlharii începură să ştiricească printre oameni şi aflară că ceea ce le spusese judecătorul este adevărat. Astfel îl crezură şi se gândiră că ar fi foarte bine, dacă noul judecător ar înţelege ce fel de oameni sunt ei, ca să se teamă şi ei şi să le plătească fără codire harac iul pe care i-l cereau, căci în felul acesta se puteau feri de lupta ce ar fi trebuit să o dea împotriva lui. Astfel căzură în cursa ce le-o întinsese bătrânul judecător şi-i trimiseră vorbă că vor veni într-o seară anume, când luna nu va fi răsărită. Se întâmplă însă ca tocmai în ziua aceea să înceapă ploaia, aşa că noaptea era neagră, plină de ceaţă şi vântul bătea cu furie, dar cu toate acestea tâlharii veniră îmbrăcaţi în hainele cele mai bune pe care le aveau, cu armele lucitoare şi ascuţite şi fiecare dintre ei era cu sabia scoasă. Curţile erau pline de garda ce o aduseseră cu ei şi o parte dintre oamenii lor aşteptau în stradă, ca nu cumva să fie vreo înşelăciune. Dar bătrânul judecător îşi jucă rolul foarte bine şi chiar dacă genunchii lui slăbiţi îi tremurau pe sub haina de mătase, chipul lui părea liniştit şi vorbea foarte curtenitor, iar oamenilor lui le porunci să lase armele, aşa
853
că tâlharii după ce văzură că nimeni afară de ei nu poartă arme, se simţiră mai la îndemână. Bătrânul judecător poruncise să se pregătească un ospăţ foarte ales, chiar de către bucătarii lui însuşi şi masa trebuia servită căpeteniilor în sala cea mare din interior, iar pentru oamenii lor, în curte. După ce totul fu gata, judecătorul îi conduse în sala de ospăţ şi pofti pe Leopard la locul de cinste, iar după multă codire şi ploconeli dintr-o parte şi din cealaltă, Leopardul îl primi, iar judecătorul se aşeză în jeţul ce se cuvenea stăpânului casei. Avusese însă grijă, ca jeţul acesta să fie în apropierea unei uşi, căci îşi făcuse planul că după ce va scăpa din mână ceaşca de porţelan, care va fi semnalul măcelului, el să fugă şi să se ascundă undeva, până când totul va fi terminat. Astfel ospăţul începu, dar Leopardul bău cu cumpăt şi se uita la căpeteniile bandei lui, ca nu cumva să se lăcomească la băutură. Vinul însă era bun, cel mai bun vin ce se găsea în această regiune, iar mâncărurile erau anume pregătite să fie sărate şi pipărate, ca să deschidă oamenilor pofta de băutură; la masă se serveau fripturi de care ei nu gustaseră în viaţa lor, căci erau obişnuiţi cu mâncările grele din culcuşul în care trăiau. Nici nu visaseră că ar putea să fie şi astfel de bucate gustoase, căci toată viaţa lor fuseseră obişnuiţi să trăiască grosolan şi să mănânce pe
854
apucate. În cele din urmă începură să mănânce şi să bea fără nicio teamă şi cu lăcomie, iar cei care rămăseseră de pază în curte mâncau şi beau cu atât mai nestânjeniţi, cu cât ei nu aveau acuma pe nimeni care să-i facă să se stăpânească. Wang Tigrul şi oamenii lui pândeau din dosul perdelei lăsate peste grătarul unei ferestre, din apropierea uşii pe unde trebuia să se repeadă asupra lor. Fiecare dintre ei aştepta cu sabia scoasă, ca să audă spărgându-se ceaşca de porţelan care trebuia să fie semnalul. Ospăţul ţinea de trei ceasuri şi jumătate, iar slujitorii alergau în toate părţile cu mâncări şi băuturi, şi vinul curgea slobod, aşa că cei dimprejurul mesei se simţeau îngreunaţi de ceea ce mâncaseră şi băuseră. Apoi cu totul pe neaşteptate bătrânul magistrat începu să tremure şi făcându-se cenuşiu la faţă, îngână cu greutate: — Simt în inimă un junghi pe care nu l-am mai simţit niciodată! Ridică repede mâna cu ceaşca de vin, dar mâna îi tremura cu atâta putere încât ceaşca delicată îi scăpă din mână şi lovindu-se de lespezile sălii, se sparse bucăţi, iar el se ridică de la masă şi ieşi pe uşă, legănându-se pe picioare. Cât ai clipi Wang Tigrul dădu semnalul şi răcnind o dată la oamenii lui, se repeziră cu toţii la căpeteniile tâlharilor;
855
fiecare dintre oamenii lui de încredere sări la cel pe care Wang Tigrul i-l arătase dinainte că-i rămâne în seamă. Dar pe Leopard îl păstrase pentru sine însuşi ca să-l ucidă. Slujitorilor li se poruncise dinainte, că îndată ce vor auzi chiotul lui, să zăvorască toate uşile, şi când Leopardul văzu ce se întâmplă, sări numaidecât în picioare şi se repezi spre uşa pe unde ieşise judecătorul, dar Wang Tigrul se repezi ca fulgerul după el şi-l ajunse din urmă. Leopardul nu avea decât o sabie scurtă pe care o ridicase în fugă, dar nu era sabia lui, aşa că nu se putea apăra de ajuns. Sala se cutremura de urletele şi înjurăturile celor care se luptau, dar niciunul dintre oamenii de încredere nu se uita la ce face tovarăşul său înainte de a fi ucis pe cel care i se dăduse în seamă. O parte dintre căpetenii fură ucise dintr-o răsuflare, căci erau ameţite de băutură şi nu se puteau ţine pe picioare, aşa că după ce fiecare sfârşi cu omul lui, se întoarseră spre Wang Tigrul să vadă el ce face şi să-i dea ajutor. Dar Leopardul nu era un potrivnic de dispreţuit, căci deşi părea ameţit de băutură, se mişca fulgerător pe picioare şi se apăra cu înverşunare, aşa că Wang Tigrul nu putu să-l dea gata dintr-o singură lovitură de sabie. Dar nu voia să primească ajutorul nimănui, deoarece râvnea el însuşi să se bucure de plăcerea de a-l ucide, aşa că se lupta cu el din
856
toate puterile. Când îl văzu cu câtă vitejie se luptă şi cu câtă deznădejde loveşte împrejurul său cu sabia pe care o apucase din întâmplare, îi fu peste putinţă să nu se uite la el cu admiraţie, cum se uită un viteaz la potrivnicul său când se întâmplă ca acesta să se lupte vitejeşte, aşa că-i părea rău că va trebui să-l omoare. Dar cu toate acestea nui rămânea altceva de făcut şi strângându-l într-un colţ al odăii, începu să-l atace fără răgaz. Banditul era prea îngreunat de mâncare şi băutură, ca să se poată apăra cum ar fi trebuit, dar afară de asta ar fi fost fără folos orice încercare, deoarece tot ce ştia el din meşteşugul armelor, învăţase singur, pe când Wang Tigrul învăţase acest meşteşug la o şcoală de război, aşa că el cunoştea toate chiţibuşeriile apărării şi ale atacului. Sosi numaidecât şi clipa când Leopardul făcu o mişcare de apărare cu oarecare întârziere, aşa că Wang Tigrul îi înfipse sabia în pântece şi o răsuci cu putere; din rană împroşcă un şuvoi gros de apă şi sânge. Dar după ce căzu şi se întinse pe lespezi, înainte de a muri Leopardul aruncă lui Wang o privire atât de sălbatică şi plină de ură, încât acesta nu fu în stare să o mai uite toată viaţa lui. Potrivnicul său arăta întocmai ca un leopard, căci ochii lui nu erau ca ai oricărui muritor, ci erau albaştri şi pe margini cu un cerc galben ca chihlimbarul. Când Wang Tigrul văzu că trupul lui nu mai tresare, ci
857
rămâne încremenit de moarte şi-i văzu ochii îndreptaţi spre el, îşi zise că omul acesta este adevărat leopard, deoarece în afară de ochi, creştetul capului său era enorm şi repezit spre ceafă, întocmai ca al fiarelor. Oamenii lui de încredere se adunară roată şi începură să-l laude pentru îndemânarea cu care se luptase, dar Wang Tigrul sta nemişcat, în mână cu sabia însângerată şi se uita la omul întins la p icioarele lui, apoi le răspunse îngândurat: — Ar fi fost mai bine să nu fi trebuit să ucid pe omul acesta, căci a fost bărbat viteaz şi îndrăzneţ şi ochii lui sunt ochi de erou. Dar în timp ce el sta şi se uita gândindu-se întristat la cel aşteaptă de aci înainte, Înjunghie Porc strigă că inima Leopardului încă nu s-a răcit şi înainte ca cineva să-şi poată da seamă de ce face, întinse mâna după o strachină de pe masă şi cu mişcările iuţi şi neînţelese pentru mâinile lui grosolane, făcu o tăietură adâncă în pieptul Leopardului. Apoi apăsă pe coaste şi inima sări din trupul mortului, iar el o prinse în strachină. Era adevărat că inima încă nu se răcise, căci se văzu tremurând de câteva ori în strachina pe care Înjunghie Porc o întinse lui Wang Tigrul, spunându-i: — Ia-o căpitane şi mănânc-o deoarece se spune din vremuri străvechi, că dacă mănânci inima caldă a unui potriv-
858
nic viteaz, inima ta va fi de două ori atât de vitează ca a lui. Dar Wang Tigrul nu vru să primească strachina, ci întoarse capul şi răspunse cu mândrie: — Eu nu am nevoie de aşa ceva! apoi privirea i se opri la scaunul unde stătuse Leopardul şi-i văzu sabia lucind în lumină. Se apropie şi o luă în mână. Era o sabie dintr-un oţel foarte rar, cum nu se mai găseşte astăzi şi atât de ascuţită, încât ar fi putut tăia un fir de păianjen în aer şi atât de rece încât să prefacă în ploaie un nor de aburi. Wang Tigrul o încercă pe trupul unuia dintre tâlharii morţi din faţa mesei, şi văzu că oţelul a retezat osul, fără să fie apăsat mânerul sabiei. De aceea declară: Din tot ce mi s-ar cuveni mie, eu nu voi lua decât sabia aceasta. Până acuma n-am mai văzut o astfel de sabie. În aceeași clipă auzi un zgomot, ca un orăcăit şi întorcându-se, văzu pe nepotul său cel ciupit care începuse să verse, uitându-se la Înjunghie Porc. Văzându-l ce face, Wang Tigrul îi spuse cu blândeţe, căci se întâmpla pentru întâia dată ca tânărul să vadă oameni omorâţi de faţă cu el: — E bine că nu ţi-a venit rău înainte de întâmplarea asta. Ieşi în curte, la aer curat! Dar tânărul nu vru să iasă din odaie, ci se încăpăţână să stea la locul ce i se cuvenea şi-şi adună tot curajul, aşa că
859
Wang Tigrul se simţi mulţumit de purtarea lui şi adăugă: — Dacă eu sunt Tigru, atunci fac jurământ că vrednic eşti să te numeşti şi tu pui de Tigru! Tânărul se simţi mândru de vorbele unchiului său şi începu să zâmbească, arătându-şi dinţii albi în mijlocul obrazului gălbejit. Astfel după ce toate le făcu aşa cum făgăduise, Wang Tigrul ieşi în curte, să vadă ce au făcut oamenii lui cu tâlharii cei mai puţin însemnaţi din bandă. Noaptea era întunecoasă şi înnourată aşa că trupurile oamenilor lui erau numai cu ceva mai întunecate decât umbrele nopţii. După ce porunci să aprindă torţele şi văzu că numai câţiva oameni erau morţi, rămase încântat, deoarece dăduse poruncă să nu omoare oamenii fără niciun folos, ci dacă vor fi dintre cei viteji, să-i lase să aleagă, poate vor să schimbe steagul sub care slujesc. Dar menirea lui Wang Tigrul nu fusese încă dusă până la capăt. Era hotărât să atace culcuşul tâlharilor, fără să mai întârzie, până când erau neîntăriţi şi înainte ca tâlharii rămaşi în viaţă şi care fugiseră să se poată întări. Nu întârzie nici să vadă pe bătrânul judecător, ci-i trimise vorbă, spunând: „Nu-ţi voi cere răsplata ce mi se cuvine, până când nu voi strivi sub picioare cuibarul acesta de vipere”. Îşi chemă deci oamenii şi plecară prin noaptea neagră,
860
trecând în lungul holdelor şi îndreptându-se spre muntele Balaurului cu Două Capete. Oamenii lui Wang Tigrul nu-l urmară cu prea multă plăcere, căci noaptea aceasta ei se luptaseră o dată, iar drumul ce-l aveau de făcut, era de aproape cinci kilometri şi fără îndoială că acolo unde se duceau, îi aştepta o nouă luptă, ori mulţi dintre ei se gândiseră că acuma vor fi slobozi să prade oraşul drept răsplată pentru ceea ce făcuseră. Tocmai de aceea se apropiară de el şi-i spuseră: — Ne-am luptat pentru tine şi ne-am pus viaţa în primejdie, dar nu ne-ai lăsat până acuma să ne luăm partea noastră de pradă. Nu s-a întâmplat încă în viaţa noastră să slujim un comandant atât de sever şi nici nu s-a mai auzit ca soldaţii să se lupte, fără să poată prăda; nu ne-a fost îngăduit nici să ne apropiem de vreo femeie, aşa că ne-am stăpânit până după luptă, dar vedem că nici acuma nu ne slobozeşti să facem ce vrem. La început Wang Tigrul nu vru să răspundă nimic dar după ce auzi şi pe alţii murmurând, îşi dădu seama că pe oamenii aceştia va trebui să-i ţină foarte strâns, căci altfel ar fi în stare să-l vândă. Se întoarse deci spre ei şi trăgând sabia, o auzi vâjâind prin aer, apoi răcni: — Am ucis Leopardul şi vă voi ucide pe toţi, fără nicio părere de rău. Cum se poate să fiţi atât de fără minte?
861
Putem noi jefui tocmai oraşul unde avem de gând să ne statornicim şi să facem poporul să ne urască chiar din prima zi? Să nu mai aud astfel de vorbe de la voi! După ce vom ajunge în culcuşul tâlharilor, veţi putea jefui şi lua tot ce vreţi, dar să ştiţi că nici acolo nu vă puteţi atinge de femeile care nu vor vrea să se supună poftelor voastre. Oamenii se potoliră numaidecât şi unul dintre ei îngână cu sfială: — Lasă căpitane, că am glumit… Un altul adăugă speriat: — Căpitane, nu sunt eu cel care a cârtit; dar dacă spui că vom prăda culcuşul tâlharilor, atunci noi unde vom trăi, căci mă gândeam ca acest culcuş să-l luăm pentru noi. Wang Tigrul răspunse întunecat, căci supărarea lui nu se domolise încă: — Noi nu suntem o bandă de tâlhari şi nici eu nu sunt comandantul tâlharilor. Eu am un plan mult mai bun dacă veţi vrea să mă ascultaţi şi să nu fiţi dobitoci. Culcuşul acela va fi ars până în pământ şi amintirea tâlharilor ştearsă din această regiune, ca oamenii să nu-şi mai poată aduce aminte de ei. Oamenii lui rămaseră mult mai miraţi decât până acuma, chiar şi cei trei credincioşi ai lui, aşa că-l întrebară în numele tuturora:
862
— În cazul acesta noi ce vom fi? — Noi vom fi ostaşi care se bat în lupte, dar niciodată tâlhari, se răsti Wang Tigrul. Noi nu vom trăi ascunşi ca tâlharii, ci vom fi găzduiţi în oraş, chiar în curţile judecătorului, ca armată a lui personală şi nu va trebui să ne temem de nimic, deoarece vom fi în slujba Statului. Oamenii tăcură numaidecât, şi rămaseră miraţi de înţelepciunea căpitanului lor, iar supărarea lor se destrămă, de parcă ar fi luat-o vântul. Începură să râdă şi aveau toată încrederea în el, aşa că urcară priporul muntelui în fugă până la intrarea culcuşului hoţilor. În jurul lor se legănau palele de ceaţă sfâşiate de flacăra torţelor aprinse. Se pomeniră cu totul pe neaşteptate în faţa trecătorii care da spre ascunzătoare şi găsiră un străjer care se uită la ei atât de mirat, încât nu fu în stare să o ia la fugă, aşa că unul dintre oamenii porniţi la atac trecu prin el cu sabia, înainte ca omul să poată scoate un singur ţipăt. Wang Tigrul nu zise nimic, deoarece aci era vorba de moartea unui singur om şi ar fi fost peste putinţă să-şi ţină soldaţii prea strâns, căci altfel s-ar fi întors împotriva lui. Lăsară deci mortul în urma lor şi se opriră la porţile ferecate ale culcuşului. Ascunzătoarea aceasta era întocmai ca un sat, iar împrejurul ei era ridicat un perete gros de stânci, lipite între ele
863
cu argilă şi mortar, aşa că ar fi fost foarte greu să-l dărâmi, iar în zidul acesta erau porţi ferecate. Wang Tigrul se opri şi bătu în porţile acestea, dar se vede că erau închise şi zăvorâte, căci nu răspunse nimeni. După ce bătu din nou, înţelese că cei care stăteau zăvorâţi în ascunzătoare, aflaseră de ceea ce s-a întâmplat cu comandantul lor şi fără îndoială câţiva dintre tâlhari veniseră să dea de ştire tovarăşilor lor. Aceştia fie că fugiseră, fie că stăteau ascunşi în casele din culcuş şi acuma aşteptau gata să primească atacul. Wang Tigrul porunci oamenilor săi să pregătească facle noi din iarba uscată din împrejurimi şi după ce le dădură foc, torţele făcură în poartă o gaură destul de mare, ca un om să se poată strecura înăuntru şi să tragă în mare grabă zăvoarele. Intrară cu toţii buluc pe porţile deschise şi Wang Tigrul mergea în fruntea lor. Culcuşul tâlharilor era tăcut ca un cimitir. Wang Tigrul stătu şi ascultă, dar nu simţi nicio mişcare. Pe urmă porunci oamenilor săi ca fiecare să-şi aprindă torţa şi să dea foc tuturor caselor. Se repeziră numaidecât să execute porunca şi începură să chiuie sălbatic, văzând cum ard casele vâlvătaie, dar numaidecât după aceea din case începură să se repeadă oamenii, ca roiul de furnici dintr-un muşuroi. Erau bărbaţi, femei şi copii care zbierau înspăi-
864
mântaţi, iar oamenii lui Wang Tigrul îi tăiau cu săbiile, până când veni şi le porunci să-i lase să fugă nesupăraţi, iar ei să împartă tot ce au lăsat în case. Numaidecât oamenii lui intrară în casele care nu fuseseră încă mistuite de foc şi scoaseră bucăţi întregi de mătăsuri şi pânzeturi, îmbrăcăminte şi tot ce se putea lua. Unii dintre ei găsiră aur şi argint, alţii ulcioare de vin şi fel de fel de mâncăruri, aşa că începură să mănânce şi să bea ca nişte hămesiţi şi mulţi dintre ei pieriră chiar în mijlocul pojarului pe care-l aprinseseră ei înşişi. Văzându-i cât sunt de fără minte, Wang Tigrul trimise oamenii de încredere după ei, ca să-i scoată din case şi astfel numai foarte puţini dintre ei îşi găsiră sfârşitul în noaptea aceasta. El însuşi sta deoparte şi se uita la tot ce se întâmplă, iar feciorul fratelui său era lângă el căci nu-l lăsase să prade nimic, spunându-i: — Nu, nepoate, noi nu suntem tâlhari; tu eşti sânge din sângele meu şi nu se poate ca noi să tâlhărim. Aceştia sunt oameni proşti şi netrebnici, aşa că din când în când trebuie să-i laşi să-şi facă de cap, căci altfel ar fi peste putinţă să te slujească, şi e mult mai bine să-şi dea drumul aici. Am nevoie de ei pentru planurile mele… ei vor fi uneltele cu ajutorul cărora eu voi putea ajunge la faimă. Dar nu se poate ca tu să fi la fel cu ei.
865
Astfel nu lăsă pe nepotul său să se mişte de lângă el şi făcu foarte bine, căci puţin după aceea se întâmplă ceva cu totul neaşteptat. Stând sprijinit în armă şi uitându-se la casele care începuseră să se prăbuşească, nepotul său scoase pe neaşteptate un ţipăt de groază. Wang Tigrul se întoarse ca fulgerul şi văzu o sabie ridicată deasupra capului său. În aceeaşi clipă ridică şi el sabia şi prim i lovitura care lunecă în josul tăişului lucios, fără să-l atingă decât foarte puţin, aşa că nu se putea spune că ar fi fost rănit. Dar Wang Tigrul se repezi în mijlocul întunericului, cu îndemânarea unei fiare şi încleştă braţul cuiva pe care, după ce-l târî în lumină, văzu că e femeie. Rămase înmărmurit şi cu mâna încleştată pe braţul ei. Dar nepotul său strigă: — Este femeia pe care am văzut-o bând la masă împreună cu Leopardul. Înainte ca Wang Tigrul să poată spune ceva, femeia care gemea zbătându-se să scape din mâna lui, se întoarse spre el şi văzând că-i va fi peste putinţă să mai scape, lăsă capul pe spate şi-l scuipă drept între ochi. Până acuma nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva dar fapta aceasta i se păru atât de josnică şi de respingătoare încât ridică mâna şi o plesni peste obraz, ca pe un copil netrebnic, dar cu atâta putere, încât urma degetelor lui rămase roşie ca o dâră de
866
sânge pe obrazul ei. — Asta, ca să ţii minte, tigroaico! Cuvintele acestea i le spuse, fără să-şi dea seama de ele, dar femeia zbieră ca o scoasă din minţi: — Afurisitule, mai bine te omoram… căci m-am apropiat de tine cu gând să te omor. Wang Tigrul îi răspunse scrâşnind, dar ţinând-o zdravăn de braţ: — Ştiu foarte bine ce gânduri ai avut, şi dacă n-ar fi fost tânărul acesta ciupit de vărsat, acum aş fi întins aci în iarbă, cu ţeasta despicată. Chemă apoi câţiva oameni şi le porunci să aducă o frânghie şi s-o lege. Oamenii o duseră numaidecât şi o legară de trunchiul unui copac din apropierea porţii până când căpitanul lor va hotărî ce să facă cu ea. După ce o legară strâns, femeia începu să se zbată şi să strige, căci frânghia îi tăia trupul, apoi începu să-i blesteme şi să-i ocărască, dar mai ales pe el îl înjura cu atâta înverşunare, încât Wang Tigrul rămase încremenit, căci în viaţa lui nu mai auzise înjurături atât de josnice ca cele vărsate din gura acestei femei. Urmări oamenii până când o legară strâns şi după ce plecară din nou după treburile lor, el începu să se plimbe în sus şi în jos şi de fiecare dată când trecea prin faţa femeii, se uita la ea. Văzu că este
867
tânără şi că are un obraz încremenit de răutate, dar destul de frumos, buzele subţiri şi roşii, fruntea înaltă şi ochii mari, negri, aprinşi de ură ca două făclii. Obrazul ei era prelung ca un cap de vulpe. Era frumoasă, chiar acuma când clocotea de ură, şi de fiecare dată când trecea pe lângă ea, îl înjura în toate felurile şi scuipa după el. Dar el nu o lua în seamă, ci se mulţumea să se uite la ea. După ce mai trecu o vreme şi noaptea începu să se limpezească, deoarece zorile erau aproape, femeia conteni să mai ţipe, căci era legată atât de strâns, încât frânghia îi frângea trupul şi nu mai putea răbda. Nu mai înjura, ci scuipa numai, pe urmă nu mai putu nici scuipa şi începu să geamă cu glasul stins: — Daţi-mi drumul cât de puţin, căci nu mai pot. Dar Wang Tigrul nu-i dădu atenţie nici de astă dată, ci se mulţumi să zâmbească fără milă, încredinţat că se preface. De fiecare dată când trecea pe lângă ea, o auzea scâncind. Pe urmă trecând din nou pe lângă ea, o văzu că nu mai zice nimic şi capul îi atârnă fără putere. Totuşi nu se apropie de ea, căci nu voia ca femeia să-l scuipe din nou, deoarece credea că se preface adormită sau că a leşinat. Dar după ce trecu de câteva ori pe lângă ea şi văzu că tot nu se mişcă, porunci nepotului său să se apropie de ea. Ciupitul o apucă de bărbie şi ridicându-i obrazul în sus, văzu că femeia
868
leşinase. Wang Tigrul se apropie şi uitându-se la ea cu băgare de seamă, văzu că e mult mai frumoasă decât i se păruse la început, când o văzuse în lumina slabă a flăcărilor focului. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi nu arăta nici a fată de ţăran şi nici a femeie de jos, aşa că se miră cum de a ajuns aici, cine poate să fie şi cum de Leopardul a putut găsi o astfel de femeie. Chemă deci un soldat şi porunci să-i taie frânghiile şi să o lege mai slobod, dar să o întindă jos, fără să o mai lege de trunchiul copacului. Femeia nu se trezi până când se lumină de ziuă şi cele dintâi raze de soare începură să tremure pe obrazul ei, strecurându-se printre perdelele de neguri. Wang Tigrul îşi adună oamenii şi le porunci: — Vremea de răgaz a trecut şi pe noi ne aşteaptă alte treburi, nu numai aceasta. Oamenii încetară numaidecât să se mai ciorovăiască din pricina prăzilor şi începură să se adune împrejurul lui, căci glasul său răscolea toată întinderea şi-l văzură că ţine arma ridicată, gata pentru toţi cei care nu i-ar da ascultare. După ce-i văzu adunaţi, le porunci: — Aduceţi toate armele şi muniţia ce se găseşte aici, deoarece acestea sunt partea mea de pradă. După ce-i îndepliniră porunca, Wang Tigrul numără ar-
869
mele şi constată că sunt o sută douăzeci de puşti şi o mare cantitate de gloanţe. O parte dintre puştile acestea erau vechi şi ruginite, aşa că nu preţuiau mult; pe acestea Wang Tigrul porunci să i le aleagă de o parte, ca să le arunce îndată ce va putea găsi altele mai bune. Între ruinele culcuşului care fumega încă, oamenii începură să-şi adune prăzile, unii în legături mai mari, alţii mai mici, după ceea ce luaseră şi Wang Tigrul mai numără odată puştile găsite şi le dădu în seama oamenilor săi de încredere. Într-un târziu se întoarse spre femeia legată. O văzu că şi-a venit în fire şi sta întinsă pe iarbă, cu ochii deschişi. Wang Tigrul se uită la ea şi femeia se încruntă la el, pe urmă o întrebă răstit: — Cine eşti şi în ce parte de lume sunt neamurile tale ca să te trimit acolo? Dar femeia nu scoase nicio vorbă, ci în loc de orice răspuns, scuipă spre el şi obrazul ei părea ca al unei pisici sborşite. Purtarea ei scoase din fire pe Wang şi chemă doi oameni cărora le porunci: — Aduceţi un par şi treceţi-l prin cujbele cu care aţi legat-o, ca s-o puteţi duce în curtea judecătorului unde o veţi băga la închisoare. Poate după aceea se va hotărî să spună cine este şi de unde vine. Oamenii aduseră numaidecât o prăjină pe care o trecură
870
fără milă prin cujbele cu care o legaseră de mâini şi de picioare, apoi o ridicară pe umeri şi plecară legănând-o ca pe o legătură în timpul mersului. După ce totul fu pregătit şi soarele se ridică peste crestele munţilor, Wang Tigrul apucă înaintea oamenilor săi şi începură să coboare la vale. Din culcuşul tâlharilor se mai desprindeau şi acum şuviţe de fum, dar el nu se întoarse, să se mai uite înapoi. Apucară în lungul drumului care ducea spre oraş şi se apropiară a doua oară de zidurile lui. Oamenii care-i vedeau trecând se uitau la ei cu coada ochiului, dar mai ales la femeia legată de prăjină, care se legăna cu capul atârnat fără putere şi cu obrazul cenuşiu şi prelung, ca un cap de vulpe. Toţi se minunau de cortegiul acesta ciudat, dar niciunul dintre ei nu îndrăzni să întrebe ce s-a întâmplat, de teamă să nu se expună vreunei primejdii, aşa că-şi văzură de treaba lor, plecând ochii în pământ, după ce se uitară furiş, o dată sau de două ori la grupul de străini care treceau. Era lumină plină şi soarele strălucea limpede, revărsând căldura în largul câmpurilor, după ce Wang Tigrul şi oamenii lui ajunseră din nou la porţile oraşului. Dar când pătrunseră pe sub bolta zidului de la poartă, omul cel cu buza de iepure se apropie de Wang Tigrul şi trăgându-l în umbra unui copac din apropierea porţii, îi
871
spuse în şoaptă şi cu glasul şuierând de nerăbdare: — Io-te ce-aş avea eu de spus, căpitane. E mai bine să nu ai nimic de-a face cu femeia asta. Are un chip de vulpe şi ochi de vulpe, ori ştiut este că femeile care sunt ca ea, nu sunt decât jumătate oameni, iar cealaltă jumătate este vulpe şi au o putere vrăjită de a face oamenilor rău, fără ca ei să li se poată împotrivi. Lasă-mă să bag cuţitul adânc în trupul ei şi astfel să te scap de ea. Wang auzise până acuma de multe ori poveşti despre ce sunt în stare să facă femeile acestea care sunt pe jumătate vulpi, dar era atât de îndrăzneţ şi de neînfricat, încât de astă dată începu să râdă cu hohote, după ce ascultă vorbele omului său de încredere, şi răspunse: — Eu nu mă tem nici de oameni şi nici de duhuri, iar aceasta nu este altceva decât femeie. Apoi îl dădu la o parte şi apucă din nou în fruntea oamenilor săi. Dar credinciosul cel cu buza de iepure se luă după el murmurând şi iată ce spunea: — Bine, dar să ştii de la mine că femeia aceasta este mult mai rea decât un bărbat; afară de asta este vulpe şi prin urmare mai rea decât o femeie.
Capitolul XIV
872
După ce Wang Tigrul intră din nou în curţile unde noaptea trecută săvârşise fapta aceea sângeroasă, cu oamenii care veneau după el fără să mai ţină cadenţa, căci erau din cale afară osteniţi, găsi curţile curăţate de toate urmele luptei şi în aceeaşi stare în care fuseseră înainte de venirea lui. Morţii îi ridicaseră şi sângele era şters şi spălat. Fiecare străjer şi slujitor era la locul lui şi rămaseră înspăimântaţi, când îl văzură că intră pe poartă şi trece mândru ca un rege, aşa că toţi se grăbiră să se prosterneze în faţa lui. Dar el mergea cu capul sus, privind drept înainte şi trecu în lungul curţilor cu obrazul strălucind de mândrie. Acuma ştia că toată regiunea aceasta o ţine în căuşul palmelor lui. Se întoarse spre un străjer care era în apropiere şi strigă: — Ia femeia aceasta pe care am adus-o legată şi bag-o undeva în închisoarea tribunalului. Păzeşte-o şi ai grijă să i se dea de mâncare şi să fie bine tratată, căci este prinsă de mine şi va veni ziua când voi hotărî ce pedeapsă să i se dea. Se opri şi se uită după oamenii care o duceau legată pe prăjină. Era sfârşită de puteri şi obrazul îi era alb ca varul, chiar şi buzele, până acuma atât de roşii, i se făcuseră pământii şi se lupta de fiecare dată, ca să poată răsufla. Dar cu toate acestea ochii ei negri se întorceau şi acuma la fiecare mişcare ce o făcea Wang Tigrul şi când îl văzu că
873
se uită după ea, rânji, dar nu avu putere să scoată niciun cuvânt, căci limba i se uscase în gură. Wang Tigrul rămase mirat, căci până acuma nu văzuse încă o astfel de femeie şi începu să se gândească ce va face cu ea, căci nu putea să o lase slobodă cu sufletul clocotind de atâta ură şi răzbunare. Dar încercă să nu se mai gândească acuma la ea şi se duse să vorbească cu judecătorul. Acesta îl aştepta de cum răsăriseră zorile şi poruncise să aducă mâncărurile cele mai bune, cu care să-l poate ospăta. Când îl văzu că intră, se simţi atât de zăpăcit şi de speriat, încât nu mai ştia ce să zică, deoarece deşi îi era recunoscător pentru ceea ce făcuse, ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie că, un astfel de om ar putea să slujească pe cineva, fără să fie plătit şi se gândea că ar putea să-i ceară o răsplată atât de mare, încât aceasta să fie mult mai grea decât fusese haraciul plătit Leopardului. Astfel aşteptă ceasuri întregi, chinuit de îndoieli şi când îi dădură de ştire că Wang Tigrul s-a întors şi-l văzu că intră cu paşi largi şi măsuraţi, cum e obiceiul să umble un viteaz, se simţi atât de zăpăcit, încât nu mai ştia ce să facă cu mâinile şi cu picioarele, şi fără să-şi dea seama, picioarele începură să-i tremure şi mâinile să se mişte ca şi când ar fi avut o viaţă a lor aparte, în afară de voinţa lui. Dar pofti pe Wang Tigrul să ia loc şi după ce acesta îi răspunse
874
cu obişnuitele cuvinte de politeţe, prosternându-se în faţa lui, dar nu prea adânc, şi după ce bătrânul judecător porunci, să aducă ceai şi vin şi de mâncare, se aşezară împreună la masă şi începură să vorbească despre lucruri care naveau nicio legătură cu gândurile lor de acum. Dar veni şi clipa când pricina despre care trebuiau să vorbească nu mai fu amânată şi după ce se uită în stânga şi în dreapta şi în toate părţile, afară de partea unde era Wang Tigrul, bătrânul judecător deschise gura să vorbească. În timpul acesta Wang Tigrul nu făcu nicio mişcare pentru a-i uşura sarcina, deoarece ştia că acuma puterea este în mâinile lui, deşi presimţea zbuciumul din sufletul bătrânului; prin urmare rămase cu privirea îndreptată spre el, căci presimţea că această atitudine îl înspăimântă şi tocmai de aceea se simţea mulţumit şi făcea haz pe ascuns de spaima lui. Într-un târziu bătrânul judecător începu să vorbească repede şi cu glasul stins, mai mult în şoaptă decât articulat: — Fii încredinţat că nu voi uita niciodată ce ai făcut noaptea trecută şi nici nu-ţi voi putea mulţumi niciodată de ajuns, pentru că m-ai scăpat de plaga ce m-a chinuit până acuma, aşa că bătrânețile mele vor putea fi de aci înainte tihnite. Ce aş putea să-ţi spun acum, după ce m-ai scăpat şi cum să te răsplătesc, căci pentru mine eşti mai mult decât un fecior adevărat? Cum să răsplătesc pe vitejii tăi? Poţi
875
să-mi ceri orice vrei, chiar scaunul meu de judecător şi sunt gata să ţi-l dau. Tăcu şi aşteptă tremurând şi muşcându-şi unghia arătătorului. Wang Tigrul îl ascultă liniştit, până când sfârşi ce avea de spus, apoi îi răspunse cu toată cuviinţa: — Eu nu cer nimic. Din tinereţea mea am fost întotdeauna împotriva fărădelegilor săvârşite de oameni netrebnici, iar ceea ce am făcut a fost numai pentru a scăpa poporul de plaga de care suferă. Spunând aceste cuvinte, Wang Tigrul tăcu şi aşteptă liniştit, căci era rândul judecătorului să vorbească. — Ai inimă vitează, continuă judecătorul, şi nu mi-aş fi închipuit că în vremurile acestea să se mai găsească astfel de oameni. Dar chiar în ceasul morţii mi-ar fi peste putinţă să închid ochii împăcat, dacă nu ţi-aş dovedi acuma recunoştinţa mea, într-un fel oarecare, de aceea rogu-te spunemi ce ţi-ar plăcea mai mult. Începură să vorbească în toate chipurile, alegând vorbele cu grijă şi meşteşug, dar cu fiecare vorbă se apropiau tot mai mult de ceea ce era în gândul lui Wang Tigrul şi în cele din urmă acesta îi mărturisi, că ar vrea să primească în rândurile soldaţilor lui pe toţi cei din banda Leopardului care ar fi gata să slujească sub steagul său. Auzindu-l ce
876
spune, bătrânul judecător se înspăimântă şi sprijinindu-se cu amândouă mâinile de braţele sculptate ale jeţului său, se ridică în picioare: — Care va să zică ai de gând să te faci comandant de tâlhari în această regiune? Iar în sufletul lui îşi zicea că dacă acesta este scopul pe care-l urmăreşte străinul acesta venit din toată lumea, atunci cu el s-a terminat, deoarece tânărul acesta din faţa lui părea mult mai crud decât Leopardul şi era mult mai deştept decât fusese el. La urma urmelor pe Leopard îl cunoştea toată lumea şi ştia dinainte ce le va cere, şi gândindu-se la toate acestea bătrânul judecător începu să geamă, fără să-şi dea seama de ceea ce face. Dar Wang Tigrul se grăbi să-i răspundă limpede şi fără niciun fel de înconjur: — N-avea nicio grijă. Eu nu am de gând să devin căpetenia unei bande de tâlhari. Părintele meu a fost om de omenie care îşi avea ţarina lui şi mi-a lăsat şi mie moştenire. Nu sunt nici om sărac, pentru ca să am nevoie să trăiesc din jaf. Afară de asta cei doi fraţi ai mei sunt oameni bogaţi şi fruntaşi. Dacă voi vrea să-mi croiesc drumul spre mărire, mi-l voi croi numai cu priceperea şi meşteşugul armelor mele, fără să întrebuinţez mijloacele întrebuinţate de tâlhari. Prin urmare iată răsplata ce ţi-o cer. Îngăduie ca
877
să vin cu oamenii mei aici în curţile acestea şi numeşte-mă general al armatei pe care o ai aici. Eu şi oamenii mei vom face parte din suita care te va urma în toate părţile pentru a te apăra împotriva tâlharilor şi voi apăra şi poporul. Vei putea să ne hrăneşti şi să ne laşi în seamă o parte din veniturile ce le ai, căci acestea ni se cuvin ca răsplată pentru osteneala noastră, şi mă vei ocroti în numele Statului. Bătrânul judecător îl ascultă înspăimântat şi-i răspunse cu sfială: — Dar ce să fac cu generalul pe care-l am demult în slujba mea? Voi fi pus într-o mare încurcătură, căci el nu va renunţa atât de uşor la slujba pe care o are. Wang Tigrul îi răspunse cu îndrăzneală: — Lasă-ne să ne luptăm împreună, cum se cade să facă doi bărbaţi viteji, iar dacă se va întâmpla să câştige el, îi voi lăsa oamenii mei cu toate armele pe care le am şi voi pleca. Dar dacă se va întâmpla să câştig eu, atunci va pleca el şi-mi va lăsa toate ale lui. Judecătorul începu să geamă şi să ofteze, căci el era cărturar şi ascultător al învăţăturilor date de cei înţelepţi, om căruia îi plăcea să trăiască în bună înţelegere cu toată lumea, aşa că trimise vorbă generalului său să vină cât mai degrabă. Nu trecu mult şi acesta intră în sală; era un bărbat mic de statură şi înţepat, cu un pântec enorm şi era îmbră-
878
cat într-o uniformă după moda străină; purta o barbă rară şi sprâncenele şi le pieptăna în sus, ca să-i dea o înfăţişare mai războinică şi mai bărbătească. Era încins cu o sabie lungă şi călca îndesat. Când se opri să se încline în faţa judecătorului, se înclină numai din mijloc şi încercă să pară feroce. Cu mare sfială şi asudând din greu, bătrânul judecător îi spuse despre ce este vorba, iar în timpul acesta Wang Tigrul sta nepăsător şi se uita în altă parte, ca şi când s-ar fi gândit la altceva. După ce termină, bătrânul judecător plecă fruntea şi se gândi că ar fi mai bine să fi murit demult, de vreme ce între aceştia doi şi aşa va trebui să moară, căci despre generalul său care se supăra foarte repede îşi închipuise întotdeauna că este un om fioros, dar Wang Tigrul era o fire care se supăra mult mai repede şi supărarea lui era mult mai vajnică, ceea ce se putea vedea foarte uşor numai uitându-te la chipul lui. Ascultând vorbele judecătorului, generalul cel pântecos se supără numaidecât şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să scoată sabia şi să se repeadă la Wang Tigrul. Dar acesta văzu mişcarea lui, aproape înainte de a o face, deşi în clipa aceea părea că se uită spre terasa pe care se plimbau păunii, şi după ce rânji o dată de i se văzură dinţii albi şi ascuţiţi, se încruntă şi încrucişându-şi braţele pe piept se
879
uită la micul general atât de întărâtat, încât acesta rămase încremenit, aşa că îşi schimbă gândul cât ai clipi şi încercă să-şi stăpânească nemulţumirea. De fapt, pântecosul acesta nu era om prost. Îşi dădu seama numaidecât că vremea lui a trecut, deoarece nu se simţea în stare să se măsoare cu Wang Tigrul. Prin urmare răspunse bătrânului judecător: — Mă gândeam de multă vreme că ar trebui să mă întorc la bătrânul meu părinte, căci sunt singurul lui fecior şi acuma e înaintat în vârstă. Dar n-am putut pleca până acuma, fiind mereu reţinut la datoria ce trebuia să mi-o îndeplinesc în curţile acestea. Dar afară de obligaţiunile ce le am faţă de părintele meu, trebuie să mă gândesc şi la boala care-mi taie măruntaiele şi mă chinuieşte din când în când. Dumneata, stăpâne, ştii despre această boală care ma împiedicat mereu şi ani de-a rândul să ies împotriva bandei de tâlhari cum aş fi dorit, şi a trebuit să mă îngrijesc numai de această plagă pe care cerul a trimis-o asupra mea. Prin urmare sunt mulţumit că a sosit vremea să mă retrag în vechiul orăşel al copilăriei mele, unde îmi voi putea face datoria faţă de părintele meu şi voi putea îngriji şi de boala de care sufăr. După ce spuse aceste cuvinte, se rid ică şi se înclină rigid, iar bătrânul judecător se ridică şi el şi se înclină, spunându-i:
880
— Fii încredinţat că vei fi răsplătit pentru anii cât m-ai slujit cu credinţă. Judecătorul se uită cu părere de rău după micul general care ieşi din odaie şi se gândi că la urma urmelor generalul acesta era un om cu care te puteai înţelege destul de uşor şi chiar dacă nu stârpise banda tâlharilor, puteai trăi destul de liniştit alături de el în curţile acestea, deoarece numai arareori se întâmpla să se supere, dar şi atunci pentru amănunte în legătură cu hrana şi băutura oamenilor; dar acestea erau nimicuri foarte uşor de împăcat. Pe urmă bătrânul judecător aruncă o privire furişă lui Wang Tigrul şi trupul i se cutremură de un fior, deoarece acesta era foarte tânăr, iute la mânie şi crud în toată înfăţişarea lui. Dar se mulţumi să-i spună cu glasul domolit: — Acum ţi-ai primit răsplata pe care ai dorit-o. Vei putea ocupa curţile acestea îndată ce va pleca vechiul general şi vei putea lua şi soldaţii. Dar ce voi spune mai marilor mei, când vor afla că am schimbat generalul pe care-l aveam şi ce se va întâmpla mai ales dacă acest general se va duce să se plângă împotriva mea? Dar Wang Tigrul era om deştept, aşa că-i răspunse numaidecât: — Toate acestea vor contribui la gloria dumitale. Spunele că ai luat în solda dumitale un om brav care a stârpit
881
banda tâlharilor şi că pe acesta l-ai reţinut în garda dumitale personală. Pe urmă sileşte pe generalul care pleacă – şi voi sta lângă dumneata, ca să-l poţi sili mai uşor – să trimită o jalbă în care să i se dea voie să se retragă din slujba ce a avut-o şi să mă numească pe mine urmaş al său, aşa că toată cinstea va fi numai a dumitale, că te-ai gândit să mă primeşti şi că ai reuşit să stârpeşti banda tâlharilor. Mai mult de nevoie decât de voie, bătrânul judecător trebui să admită şi el că planul acesta nu este tocmai prost, aşa că se însenină puţin la faţă, dar cu toate acestea se temea de Wang Tigrul, şi mai ales se temea ca nu cumva într-o bună zi omul acesta să se întoarcă împotriva lui. Dar Wang Tigrul vedea că bătrânul se teme de el, şi-i convenea situaţia aceasta, aşa că se mulţumi să zâmbească, uitânduse la el cu acelaşi zâmbet de gheaţă ca întotdeauna. Wang Tigrul se aşeză cu oamenii lui în curţile judecătorului, căci gerul iernii începu să coboare din părţile de la miazănoapte. Era foarte mulţumit de reuşita lui, deoarece acuma oamenii săi erau hrăniţi şi îmbrăcaţi, iar veniturile lui începură să vină de bună voie, aşa că le putu cumpăra îmbrăcăminte de iarnă şi puteau sta la căldură, mulţumiţi. După ce toate fură puse la cale şi iarna se aşternu cu temei, iar zilele începură să treacă una după alta, fără să aducă nimic nou, într-o după amiază Wang Tigrul îşi
882
aduse aminte cu totul pe neaşteptate de femeia pe care o băgase la închisoare. Începu să zâmbească fioros şi strigă străjerul care sta în faţa uşii lui: — Du-te şi adu-mi femeia pe care am băgat-o la închisoare mai acuma două luni! Am uitat cu totul de ea şi nu am poruncit ce fel de pedeapsă să i se dea, pentru că a încercat să mă omoare. Pe urma începu să râdă stăpânit şi adăugă: Aş fi în stare să jur că acuma s-a mai îmblânzit! Aşteptă mulţumit şi nerăbdător s-o vadă cât este de îmblânzită. Era singur în sala cea mare a apartamentului său şi în apropierea lui ardea un ceaun mare de cărbuni. Afară ningea din greu şi curtea era aşternută cu omăt, iar pe crengile copacilor se prinsese zăpadă groasă, căci în ziua aceea nu bătea vântul, ci era un ger cumplit, la care se mai adăuga şi umezeala zăpezii care-ţi încremenea trupul. Dar Wang Tigrul aştepta liniştit, căci lângă el era ceaunul cu cărbunii aprinşi şi el însuşi se îmbrăcase într-o ghebă de oaie, iar pe spătarul jeţului său era întinsă o piele de tigru, ca să-l ferească de răcoare. Trecu aproape un ceas până când auzi o mişcare în curte, aşa că se întoarse spre uşă. Străjerul aducea femeia, dar cu el mai erau şi alţi doi soldaţi, care veniseră să-l ajute. Cu toate acestea femeia se zbătea cu deznădejde în mâinile lor şi întindea de frânghiile cu care o legaseră. Dar cei trei
883
soldaţi o siliră să intre pe uşă şi în timpul luptei, zăpada purtată de vânt fu spulberată prin odaie. După ce se opriră cu ea în faţa lui Wang Tigrul, ţinând-o strâns, străjerul îi spuse: — Generale, iartă-mă că a trebuit să treacă vreme atât de lungă până să-ţi pot îndeplini porunca. Dar pe netrebnica asta tânără a trebuit să o târâm cu sila fiecare palmă de drum, ca s-o putem aduce aici. Era goală în aşternutul ei din închisoare, aşa că n-am putut intra la ea, deoarece noi suntem oameni cumsecade şi avem soţiile noastre, aşa că a trebuit să fie îmbrăcată cu sila de către celelalte femei din închisoare. Le-a muşcat şi le-a zgâriat ca o sălbatică, dar în cele din urmă au reuşit s-o îmbrace şi după ce am intrat şi noi, am legat-o şi am scos-o afară. N-am văzut până acuma o femeie ca aceasta. E nebună… nu se poate să nu fie nebună! În închisoare sunt şi oameni care spun că nu se poate să fie femeie, ci o vulpe care s-a prefăcut femeie, pentru a pune la cale vreo uneltire de-a diavolului. Auzind vorbele lor, femeia îşi scutură părul, ridicânduşi-l de pe frunte. Înainte de asta părul ei fusese retezat scurt, dar acuma îi crescuse până pe umeri. Apoi începu să zbiere ca ieşită din minţi: — Nu sunt nebună, decât cel mult înnebunită de ura împotriva lui! Şi începu să blesteme, apoi repezindu-şi bărbia
884
spre Wang Tigrul, scuipă şi cu siguranţă l-ar fi scuipat în obraz, dacă nu s-ar fi ferit din calea ei şi soldaţii n-ar fi tras-o repede înapoi, aşa că scuipatul se auzi sfârâind în cărbunii aprinşi din ceaunul de lângă el. Văzând-o ce face, străjerul adăugă: — Vezi bine, generale, că este nebună! Dar Wang Tigrul nu răspunse nimic. Rămase cu privirile îndreptate spre femeia aceasta ciudată şi sălbatică şi ascu ltă vorbele ei, deoarece chiar atunci când vărsa potop de înjurături asupra lui, se vedea că vorbele ei nu pot să fie ale unei femei de jos şi nici ale unei femei proaste. Se uită la ea cu băgare de seamă şi văzu că deşi acuma era zveltă şi slăbită, rămăsese tot frumoasă şi mândră, aşa că nu arăta deloc a ţărancă grosolană. Cu toate acestea avea picioarele mari şi nu păreau să fi fost niciodată legate, ori în părţile acestea ar fi fost peste putinţă ca o femeie de familie bună să aibă astfel de picioare. Prin urmare nu putea înţelege cine este, văzând atâtea contradicţii în firea ei, aşa că se mulţumi să se uite la ea şi să-i vadă tremurul sprâncenelor fine şi negre, buzele ţuguiate care descopereau dinţii mărunţi şi albi, şi uitându-se aşa la ea, se gândi că aceasta este cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o până acuma în viaţa lui. Chiar aşa cum era acuma, cu obrazul palid şi tremurând de ură, era o femeie foarte frumoasă. Într-un
885
târziu îi răspunse: — Eu nu te-am întâlnit niciodată până acuma. Prin urmare de ce mă urăşti? Femeia îi răspunse cutremurată de patimă şi cu glasul ascuţit: — Ai omorât pe stăpânul meu şi nu voi mai avea linişte până când nu-l voi răzbuna. Chiar dacă mă vei omorî, voi rămâne şi moartă cu ochii deschişi, până în ziua când voi simţi că a fost răzbunat! Soldatul rămase îngrozit când auzi cuvintele ei şi scoţând sabia, strigă revoltat: — Cu cine crezi că vorbeşti, scorpio! Era gata s-o lovească peste gură cu latul sabiei, dar Wang Tigrul îi făcu semn să nu se atingă de ea. Pe urmă Wang Tigrul o întrebă liniştit: — Leopardul a fost stăpânul tău? Femeia îi răspunse cu aceeaşi patimă şi tot atât de ascuţit: — Da! Wang Tigrul se plecă în jeţ şi cu glasul liniştit, dar plin de ură, adăugă: — Pe acesta eu l-am ucis. Prin urmare acuma ai un nou stăpân şi acesta sunt eu. La aceste cuvinte femeia dădu să se repeadă spre el, ca şi
886
când ar fi fost gata să-l omoare dacă ar fi putut, iar cei doi soldaţi se luptau cu ea, ca s-o stăpânească şi Wang Tigrul se uita la ei. După ce reuşiră să o liniştească, văzu că sudoarea curge gârlă de pe obrazul ei. Privirile li se întâlniră, dar femeia se uita la el trufaşă, ca şi când ar fi avut de gând să-l facă să plece ochii, înainte de a se uita ea însăşi în altă parte. Dar Wang Tigrul se uita la ea fără niciun fel de milă şi în aparenţă fără nicio supărare, cu răbdare neînfrântă, căci deşi supărarea lui era adâncă, avea totuşi puterea nestrămutată a îndelungii răbdări, chiar atunci când era supărat. Femeia se uită la el multă vreme, dar în cele din urmă, deşi continua să se uite la el fără să se mişte, pleoapele ochilor îi tremurară şi scoţând un ţipăt, se întoarse spre soldaţi şi le spuse: — Ooo, duceţi-mă înapoi la închisoare! Wang Tigrul zâmbi cu indiferenţă şi adăugă: — Vezi, ţi-am spus că acuma ai un nou stăpân. Femeia însă nu vru să-i răspundă nimic. Trupul ei păru că se frânge pe neaşteptate şi deschizând gura, începu să gâfâie, aşa că într-un târziu porunci soldaţilor să o ducă la închisoare, iar ea plecă de astă dată fără să se mai zbată în mâinile lor, fiind mulţumită că poate pleca din faţa lui. După plecarea ei, Wang Tigrul se simţi şi mai neastâmpă-
887
rat ca să afle cine este femeia aceasta şi cum a putut ajunge în culcuşul tâlharilor, aşa că se hotărî să ştiricească tot ce ar putea afla în legătură cu ea. Când se întoarse străjerul, ca să-i spună clătinând din cap: „În viaţa mea am avut de-a face şi cu fiare sălbatice, dar niciuna nu era ca tigroaica aceasta”, Wang Tigrul îi răspunse: — Spune chelarului închisorii că aş vrea să aflu cine este femeia aceasta şi cum a ajuns în culcuşul tâlharilor. — Femeia aceasta nu va răspunde la nicio întrebare, declară străjerul. Nu scoate nicio vorbă. Singura schimbare în purtarea ei a fost că la început nu voia să mănânce nimic. Acuma mănâncă cu lăcomie, dar nu ca atunci când ţi-e foame, ci ca omul care mănâncă pentru ca să aibă putere pentru un anumit scop ascuns. Dar de spus nu vrea să spună nimănui cine este ea. Femeile sunt din fire curioase şi au întrebuinţat toate vicleşugurile pentru a afla ceva în legătură cu ea, dar ea nu vrea să le spună nimic. Poate dacă am supune-o la cazne, dar nici aşa nu cred că am putea scoate ceva din ea, căci este o femeie cruntă şi încăpăţânată. Vrei s-o supunem la cazne, generale? Wang Tigrul se gândi îndelung, pe urmă încleştă din fălci şi răspunse: — Dacă nu există alt mijloc, atunci o veţi supune la cazne. Trebuie să asculte de mine. Dar să băgaţi de seamă, nu
888
cumva să moară în timpul caznelor la care o veţi supune. După câteva clipe de gândire, adăugă: Să nu-i rupeţi oasele şi nici să nu sfâşiaţi pielea de pe ea. În timpul zilei străjerul mai veni odată la el, ca să-i raporteze şi-i spuse îngrozit: — Generale, cel care eşti stăpân al vieţii mele, e peste putinţă să scoatem ceva din femeia aceea, câtă vreme o supunem la torturi atât de blânde şi nu ne laşi să-i rupem oasele şi nici să-i jupuim o bucăţică de piele. Îşi bate joc de noi. Wang Tigrul se uita la el întunecat şi-i porunci: — Atunci lăsaţi-o în pace. Daţi-i o friptură şi puţin vin, ca să mănânce şi să bea. Spunând aceste cuvinte, încercă să nu se mai gândească la ea, până în ziua când poate va găsi un alt mijloc pentru a o descoase şi a lua o hotărâre de ceea ce va face cu ea. În timpul cât el însuşi aşteptă să poată lua hotărârea, pe omul său de credinţă, cel cu buza de iepure, îl trimise spre miazăzi, la el acasă şi-i porunci să spună fraţilor lui tot ce s-a întâmplat, ce bine a reuşit în întreprinderea lui şi cum a câştigat lupta împotriva tâlharilor, fără să piardă decât foarte puţini oameni şi cum a reuşit să se statornicească în această regiune. Dar îi atrase atenţia să fie cu băgare de seamă şi-i spuse:
889
— Nu trebuie să te mândreşti prea din cale afară cu ceea ce am făcut aici, căci regiunea aceasta mică şi scaunul de reşedinţă nu sunt decât prima treaptă spre culmea faimei mele şi nici nu trebuie să laşi pe fraţii mei să-şi închipuie că am ajuns atât de sus, încât să nu mai fie nevoie să mă mai urc, căci astfel vor veni la mine şi-mi vor cere să iau lângă mine pe cutare sau cutare dintre feciorii lor, dar eu nu mai vreau să iau pe niciunul lângă mine, căci sunt sătul de ei, deşi nu am încă un fecior al meu, aşa cum aş fi dorit. Vorbeşte-le cu cumpăt despre ceea ce am făcut şi vorbeşte-le aşa fel, ca ei să se îndemne cu uşurinţă să-mi trimită banii de care mai am nevoie, căci astăzi am cinci mii de oameni care trebuie îmbrăcaţi şi hrăniţi, ori oamenii aceştia mănâncă de parcă sunt lupi. Mai spune-le că acuma după ce am început, nu mă voi mai opri, până când toată provincia aceasta nu va fi în stăpânirea mea şi după aceea voi cuceri şi alte provincii, căci în drumul meu nu este nicio piedică. Omul său de încredere îi făgădui să facă aşa cum i-a poruncit şi plecă spre miazăzi, travestit în haine de pelerin care se îndreaptă spre un templu depărtat, ca să se închine zeilor. După plecarea acestuia, Wang Lung începu să facă ordine între oamenii săi şi avea temeiuri să se mândrească de
890
tot ce făcuse până acuma. Se statornicise în oraşul acesta de reşedinţă ca un om de cinste şi nu ca şef de bandiţi: oameni lui erau găzduiţi în curţile judecătorului şi era recunoscut ca putere executivă a guvernului din regiunea aceea. Faima lui începu să se răspândească, mergând pe apa râurilor şi a lacurilor din toată regiunea şi populaţia află în toate părţile despre faima Tigrului, aşa că după ce deschise listele pentru înscrierea oamenilor care ar fi vrut să slujească sub steagul lui, grupurile începură să sosească din toate părţile. Dar alese numai pe cei mai buni şi respinse pe cei care erau bătrâni şi inapţi sau cu vederea slabă, pe cei slabi şi cei năuci, iar soldaţii din armata Statului care se dovediră nevrednici şi nevolnici fură lichidaţi, căci mulţi dintre ei se înrolaseră în armată numai pentru a avea de mâncare. Astfel Wang Tigrul reuşi să adune sub steagul său o armată de aproape opt mii de oameni, toţi tineri şi voinici, care ar fi putut lua parte la lupte. Pe cei o sută de oameni de la început, afară de puţinii care muriseră în timpul încăierării cu bandiţii şi cei care pieriseră în flăcări, după ce dăduseră foc culcuşului, îi numi căpetenii şi mai-mari peste oamenii cei noi, iar după ce îndeplini toate acestea, Wang Tigrul nu făcu ce ar fi făcut un altul în locul lui, anume să se aştearnă pe odihnă, pe mâncare şi pe băutură. Se scula foarte de dimineaţă,
891
chiar în timpul iernii şi-şi scotea oamenii pe câmpul de instrucţie, unde-i învăţa toate apucăturile meşteşugului ostăşesc, aşa cum le învăţase el însuşi: cum să se lupte, cum să atace, cum să atragă duşmanul în cursă şi cum să se retragă fără pierderi din faţa unui duşman mai puternic. Hotărâse ca tot ce ştia el, să-i înveţe şi pe ei, căci nu avea de gând să-şi petreacă toată viaţa în curţile neîncăpătoare ale unui judecător de provincie. Simţea că visurile lui încep să crească într-însul şi le lăsă drum slobod, ca să se urce cât de sus se vor putea urca.
Capitolul XV Cei doi fraţi mai în vârstă ai lui Wang Tigrul aşteptau cu nerăbdare să le trimită veste despre felul în care a reuşit în întreprinderea lui, dar fiecare dintre ei îşi manifesta această nerăbdare în felul său. Wang cel mai în vârstă, după ce feciorul său se spânzurase, parcă ar fi vrut să spună că nu-l mai interesează ce face fratele său şi se jeluia după feciorul pe care-l pierduse de câte ori se întâmpla să-şi aducă aminte de el. Soţia lui făcea la fel, dar mâhnirea ei îşi găsea alinare în înfruntările ce le făcea soţului ei, căci îi spunea deseori:
892
— Ţi-am spus chiar de la început că feciorul nostru nu trebuie să plece. Am spus de la început că pentru o familie ca a noastră, nu se cade să-şi trimită feciorul să se facă soldat. Ţi-am spus că viaţa pe care trebuie să o ducă, va fi grosolană şi fără demnitate, acestea sunt vorbele pe care ţi le-am spus. La început Wang cel mai în vârstă fusese destul de neprevăzător ca să-i răspundă: — Ascultă nevastă, eu n-am ştiut că tu nu te învoieşti, căci mi se părea că eşti foarte bucuroasă, mai ales că era vorba ca el să nu devină un simplu soldat, deoarece fratele meu l-ar fi ridicat în rang, cum s-a ridicat el însuşi. Dar soţia lui îşi făcuse demult planul pentru a-i putea răspunde, aşa că se sborşi la el: — După cât văd, tu nu ştii niciodată ce spun eu, căci gândurile îţi aleargă în altă parte – când la o femeie, când la alta! Ţi-am spus limpede şi destul de des, că feciorul nostru nu trebuie să plece – dar ce crezi că fratele tău este ceva mai mult decât un simplu soldat? Dacă ai fi ascultat de mine, astăzi feciorul nostru ar mai fi în viaţă şi s-ar simţi foarte bine, căci era cel mai bun copil pe care l-am avut şi era anume menit să devină cărturar. Dar în casa aceasta nimeni nu ascultă de ceea ce spun eu. Începu să ofteze şi să facă o mutră nenorocită, iar Wang
893
cel mai în vârstă se uita în toate părţile şi se simţea foarte stânjenit din pricină că provocase el însuşi furtuna aceasta, aşa că nu mai zise nimic, în nădejdea că supărarea îi va trece mai uşor. Adevărul era că feciorul acesta al ei era demult mort şi se jeluia că acesta a fost cel mai bun copil al ei, deşi cât fusese în viaţă, îl certa mereu şi-i găsea tot felul de cusururi, spunând despre cel mai mare că este mult mai bun decât el. Dar acuma cel mai mare i se părea că nu mai este bun de nimic şi cel care murise, i se părea că a fost mai bun decât toţi. Mai avea şi pe al treilea, băiatul cel cocoşat, dar nu se mai interesase niciodată de el, din ziua când aflase că trăieşte în aceeaşi casă cu Floare de Păr, unde acuma se mutase cu totul şi dacă se întâmpla ca cineva să pomenească despre el, îi spunea: — Este şubred şi aerul de la ţară îi prieşte foarte mult. În loc de mulţumiri, trimitea Floarei de Păr din când în când câte un mic dar, lucruri fără nicio valoare, cum ar fi câte o ceaşcă de teracotă zugrăvită cu flori sau o bucată de stofă care nu era pe de-a-ntregul de mătase, dar arătoasă, pe care Floare de Păr nu o întrebuinţa. Nu uita însă niciodată să-i mulţumească, indiferent de darul pe care i-l trimitea, şi avea grijă să-i trimită şi ea ouă proaspete sau alte lucruri de la ţară, ca să nu-i rămână datoare. Pe urmă stofa o da fetei celei slabe de minte, sau îi făcea o rochie şi
894
încălţăminte, ca să se bucure, iar oala o dădea cocoşatului, dacă se întâmpla să-i placă sau soţiei argatului care sta cu ei în casa de lut, dacă prefera să aibă oale înflorite de la oraş, alături de oalele ei albastre şi albe de la ţară. Cât despre Wang al doilea, aştepta şi el în felul lui să audă ce face fratele său mai mic şi asculta să prindă fel de fel de zvonuri ce soseau în oraş. Astfel află că cel care stăpânea banda de tâlhari din partea de miazănoapte ar fi fost omorât de un tânăr viteaz, dar nu ştia dacă tânărul acesta este cu adevărat fratele său, sau altcineva. Prin urmare aşteptă şi păstră banii, până când veni omul de încredere al fratelui său; pământul lui Wang Tigrul îl vându destul de bine şi banii îi dădu cu dobândă, iar dacă se întâmpla să învârtească banii aceştia de câteva ori la rând, el nu spunea nimănui şi nici nu interesa pe nimeni, căci zicea că i se cuvine şi lui un câştig pentru toate grijile ce şi le face din pricina fratelui său, pe care în orice caz nu-l păgubeşte cu nimic, mai ales că nimeni nu ar fi fost în stare să facă pentru Wang Tigrul ceea ce făcuse el însuşi. Dar în ziua când crainicul cu buza de iepure se arătă în pragul casei lui, Wang al doilea abia-şi mai putea stăpâni nerăbdarea să afle cât mai curând ştirile ce i le aducea. Se grăbi să poftească pe cel trimis de fratele său mai mic, chiar în odaia sa şi după ce turnă ceaiul, omul începu să-i
895
povestească, iar el ascultă cu toată atenţia până la sfârşit. După ce-i spuse ce avea de spus şi în toate amănuntele, sfârşi întocmai cum îi poruncise Wang Tigrul: — Fratele vostru şi generalul meu vă trimite vorbă, nu cumva să vă închipuiţi că el a ajuns în culmea gloriei ce o visează, deoarece aceasta este numai prima treaptă şi stăpâneşte deocamdată o mică regiune, dar el visează o întreagă provincie şi chiar mai multe. Wang al doilea respiră uşurat şi îndrăzni să-l întrebe: — Dar crezi că este omul pentru care aş putea să-mi risc averea fără nicio primejdie? Omul de încredere îi răspunse fără codeală: — Fratele tău este un om foarte cuminte şi mulţi alţii în locul lui ar fi preferat să ia în stăpânire culcuşul tâlharilor şi să hărăciuiască regiunea pentru a face avere. Fratele tău însă este prea înţelept pentru ca să facă aşa ceva, deoarece el ştie că un tâlhar trebuie înainte de toate să fie om cinstit, pentru ca să poată ajunge rege, aşa că acuma în dosul lui stă puterea Statului care-l ocroteşte. Da, căci deşi este vorba despre mica reşedinţă a unui judecător, aci el a venit în numele Statului şi este general al Statului, iar când se va întâmpla să iasă la război cu alţi comandanţi de oşti, sau va căuta cuiva pricină de gâlceavă, cum se va şi întâmpla îndată ce va începe primăvara, el poate pleca la război
896
învestit de toată autoritatea Statului şi nu în calitate de răsculat. Prevederea aceasta făcu multă plăcere lui Wang al doilea, aşa că adăugă cu mai multă curtenie decât de obicei, mai ales că se apropia timpul mesei: — Vino să mănânci împreună cu noi, dacă îţi vor plăcea bucatele simple pe care le avem, şi luându-l cu el, îl pofti să se aşeze la masă cu familia lui. Când soţia lui văzu pe omul de încredere al cumnatului ei, îl salută cu obişnuita ei bunăvoinţă şi întrebă: — Ce ştiri îmi aduci de la feciorul meu cel ciupit de vărsat? Trimisul se ridică în picioare şi-i spuse că feciorul lor se simte foarte bine, că îşi face datoria şi că fără îndoială generalul îl va ridica, deoarece îl ţine mereu lângă el. Dar înainte de a putea scoate un singur cuvânt, femeia îi porunci să nu stea în picioare în faţa ei, căci nu are nevoie de o astfel de politeţe. După ce se aşeză din nou pe scaun, se gândi că poate ar fi bine să le spună cum feciorul lor intrase în culcuşul tâlharilor, cât de viclean fusese şi ce făcuse, dar se opri la timp, aducându-şi aminte că femeile sunt făpturi ciudate, iar mamele şi mai ciudate, aşa că văd primejdii pentru copiii lor, chiar acolo unde nu se pomeneşte de aşa ceva. Prin urmare după ce văzu că este mul-
897
ţumită de ce i-a spus, nu mai zise nimic. Peste câteva minute femeia îşi uită de tot ce-l întrebase, căci avea o mulţime de treabă şi alerga mereu, aducând castroane şi aşezându-le pe masă, iar în timp ce alerga de colo până colo, ţinea un copil în braţe şi-l alăpta. Copilul sugea foarte liniştit, iar ea cu mâna pe care o avea slobodă, scotea mâncare la strachina oaspetelui şi a soţului ei şi a copiilor care nu se aşezară la masă, ci stăteau îngrămădiţ i lângă uşă sau în curte şi după ce goleau străchinile ce le aveau în mâini, veneau fuga să le mai dea orez, legume şi câte o bucată de carne. După ce terminară cu masa şi băură cupele de ceai, Wang al doilea conduse pe credinciosul fratelui său până la intrarea casei lui Wang cel mai în vârstă, unde-l spuse să aştepte până când va chema pe fratele său, ca apoi să plece împreună la o ceainărie unde să poată sta liniştiţi de vorbă. Dar îi spuse să nu se arate, ca nu cumva să-l vadă cumnată-sa, căci în cazul acesta vor trebui să intre şi să asculte o vreme scâncelile ei. Spunând aceste cuvinte Wang al doilea intră şi după ce trecu prin câteva curţi, ajunse la apartamentul său, unde-l găsi jumătate adormit, în apropierea ceaunului de cărbuni pe care-i aprinseseră după terminarea mesei, ca el să se poată întinde puţin. Dar Wang cel mai în vârstă se trezi numaidecât când
898
simţi atingerea uşoară a mâinii fratelui său şi după ce se uită câteva clipe buimăcit de somn, se ridică şi îmbrăcându-şi blana pe care o aşezase în apropiere, ieşiră din casă pe vârful picioarelor, ca să nu-i simtă nimeni. Nui văzu nimeni că pleacă, afară de ibovnica lui cea tânără care scoase capul din dosul draperiei de la uşă, ca să vadă cine trece. Wang cel mai în vârstă îi făcu semn ca să nu spună nimic, aşa că femeia îl lăsă să treacă nesupărat, căci deşi se temea de stăpâna ei, avea totuşi un suflet bun şi ar fi fost gata să spună o minciună de dragul lui, aşa că dacă ar fi întrebat-o cine a trecut, ea ar fi răspuns că n-a fost nimeni. Plecară împreună la ceainărie şi aici trimisul mai repetă o dată tot ce spusese, iar Wang cel mai în vârstă se jeluia pe ascuns, că el nu are un fecior pe care să-l trimită fratelui său mai tânăr şi pizmuia pe fratele său al doilea, din cauză că feciorul său reuşise atât de bine în ceea ce făcea. Dar nu zise deocamdată nimic, ci se strădui să vorbească foarte curtenitor cu trimisul lui Wang Tigrul şi aprobă tot ce spunea fratele său al doilea în privinţa sumelor de bani ce trebuia trimise şi încercă să-şi păstreze cumpătul, până se va întoarce acasă. Dar după ce ajunse în apartamentul său, îşi simţi sufletul atât de încărcat de pizmă, încât se duse numaidecât la
899
feciorul său mai mare, ca să vorbească cu el. Tânărul sta întins în patul său, cu perdelele lăsate şi în mână cu o carte lubrică despre Cele trei femei frumoase, dar când văzu pe tatăl său că intră, ascunse cartea în haină. El nici nu băgă de seamă, atât era de preocupat de ce avea să-i spună, aşa că începu numaidecât: — Ascultă fiule, te mai gândeşti şi astăzi să pleci la unchiul tău şi să ajungi om mare, împreună cu el? Dar tânărul trecuse demult peste epoca aceasta a tinereţii lui, aşa că încercă să-şi ascundă un căscat; gura lui era rumenă şi delicată ca a unei femei şi întorcându-se spre tatăl său, încercă să zâmbească şi răspunse: — Am fost eu vreodată atât de prost încât să doresc să mă fac soldat? — Asta nu înseamnă că ai vrea să te faci soldat, se grăbi tatăl său să adauge, vei fi chiar de la început, mai mult decât un soldat şi vei sta în apropierea unchiului tău. Pe urmă domoli glasul şi ca să-l ispitească şi se plecă spre el: Unchiul tău a ajuns general şi are o reşedinţă a lui datorită unei lovituri cum n-am mai pomenit, şi ce a fost mai greu a trecut demult. Dar tânărul clătină din cap cu încăpăţânare, aşa că Wang cel mai în vârstă se uită la el supărat şi fără să ştie ce să facă. În clipa aceasta se făcu lumină în mintea lui şi văzu
900
pe feciorul său aşa cum era cu adevărat, un tânăr pretenţios şi trândav, care nu avea alte ambiţii decât plăcerile lui şi singura grijă, nu cumva să fie mai prost îmbrăcat şi mai demodat decât alţi tineri pe care-i cunoştea. Se uită la feciorul său cum stă întins pe învelitorile de mătase ale patului; era îmbrăcat numai în mătase şi parfumat cu mirodenii, şi avea părul netezit ca al unei femei; era încălţat în pantofi de satin, iar trupul lui era dat cu un ulei bine mirositor care venea din ţări străine. Toată grija lui era să arate cât mai bine îngrijit şi ca trupul să-i fie catifelat, iar pentru toată osteneala aceasta era apreciat de cei cu care îşi petrecea nopţile în casele de joc şi în casele de spectacole. Era feciorul unei case de oameni bogaţi şi nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte că bunicul său a fost plugarul Wang Lung care şi-a petrecut toată viaţa lucrând în ţarină. De astă dată însă Wang cel mai în vârstă văzu ce este în realitate feciorul său, deşi era preocupat de o mulţime de nimicuri, apoi gândindu-se la soarta care-l aştepta pe acest fecior al său, strigă pe un ton cu totul deosebit de cel pe care-l întrebuinţase până acum: — Începe să-mi fie teamă de soarta ta, fiule. Cred că pe tine nu te poate aştepta decât un sfârşit prost. Pe urmă începu să strige mult mai năprasnic decât i se întâmplase până acum, de faţă cu feciorul său: Ascultă ce-ţi spun, du-
901
te şi creează-ţi un fel de existenţă şi nu-ţi petrece timpul acasă, până în ziua când vei îmbătrâni şi te vei moleşi din pricina trândăviei şi a plăcerilor fără niciun folos. În aceeaşi clipă se simţi înspăimântat de ceva neînţeles şi îşi zise că ar fi fost mult mai bine să-l fi lăsat să plece, chiar din ziua când se ceruse el însuşi. Dar acuma era prea târziu; clipa aceea trecuse pentru totdeauna. Când tânărul auzi tonul neaşteptat cu care-i vorbea părintele său, se ridică în aşternut şi-i răspunse pe jumătate înspăimântat, pe jumătate linguşitor: — Unde este mama? Mă voi duce s-o întreb dacă mă lasă să plec sau nu, căci vreau să mă încredinţez, dacă şi ea este tot atât de nerăbdătoare să scape de mine! Când Wang cel mai în vârstă îl auzi ce spune, se reculese numaidecât şi se grăbi să adauge cu glasul împăciuitor: — Bine… atunci te las... să faci cum vei crede tu de cuviinţă, de vreme ce tu eşti feciorul meu cel mai mare. Starea de zăpăceală îl luă din nou în stăpânire şi lucidit atea care nu durase mai mult de o clipă, trecu. Oftă şi îşi zise că tinerii din familiile mari nu se poate să fie la fel cu ceilalţi tineri şi-şi aduse aminte că soţia fratelui său era o femeie de jos şi fără îndoială nici feciorul ei nu este altc eva decât slujitorul unchiului său. În felul acesta Wang cel mai în vârstă încercă să se liniştească şi ieşi tiptil din odaia
902
feciorului său. Tânărul se întinse din nou pe perna de mătase şi-şi încrucişă mâinile sub cap apoi zâmbi cu indiferenţă. Pe urmă îşi aduse aminte de cartea pe care o ascunsese şi începu din nou să citească lacom, căci era o carte plină de peripeţii pe care i-o recomandase un prieten al său. Wang cel mai în vârstă însă nu fu în stare să uite atât de uşor neliniştea tulbure care-l înfiorase, şi pentru prima oară i se păru că viaţa lui nu este tocmai atât de uşoară, cum îşi închipuise el până acuma. Îi veni foarte greu când văzu că omul de încredere al fratelui său plecă din nou la drum, cu legăturica de pelerin plină de arginţi şi cu chim irul doldora, iar legăturica era atât de plină, încât abia o putuse ridica în spinare. Îi veni şi mai greu când îşi aduse aminte că Wang Tigrul nu poate deocamdată să facă nimic pentru el şi i se păru dureros că nu are niciun băiat al lui care să-i poată aduce cinstea la care râvnea, căci el nu avea altceva decât ţarina moştenită de la părintele său, ţarina pe care nu o putea suferi, dar cu toate acestea nu îndrăznea să se despartă cu totul de ea. Soţia lui băgă de seamă că el şia pierdut curajul şi ca să se mai liniştească, îi mărturisi o parte din preocupările lui, căci femeia aceasta îl obişnuise ca în intimitatea sufletului său să o creadă mai pricepută decât el, deşi dacă l-ar fi întrebat cineva de-a dreptul, n-ar
903
fi admis aşa ceva. De astă dată însă soţia lui nu-i fu de niciun folos, deoarece când începu să-i spună cât de sus a ajuns fratele său mai tânăr, ea începu să râdă ascuţit şi în bătaie de joc, apoi îi răspunse: — Un general într-o mică reşedinţă regională nu înseamnă că este un mare comandant de armate, dragul meu, ci înseamnă că tu eşti un caraghios când încerci să-l pizmuieşti. După ce va ajunge stăpân al unei provincii, cred că îţi va mai rămâne vreme destulă ca să-i trimiţi pe feciorul nostru cel mai mic şi probabil vei putea să-i trimiţi chiar pe cel care este acum la sânul celeilalte femei. Prin urmare Wang cel mai în vârstă se feri să mai spună ceva şi din ziua aceea nu mai plecă de acasă la obişnuitele lui petreceri cu aceeaşi plăcere, cum pleca de obicei şi nici plăcerea de a sta de vorbă cu prietenii lui nu-i mai aducea uşurare. Sta singur, deşi el nu era omul care să-şi poată petrece viaţa în felul acesta, căci îi plăcea întotdeauna să vadă oameni împrejurul său, să-i audă alergând forfota, chiar dacă ar fi fost vorba numai de ciorovăielile slugilor săi cu vânzătorii, sau ţipetele copiilor şi frământarea obişnuită a vieţii de toate zilele. Chiar această gălăgie i se părea mai plăcută decât să stea singur. Dar acuma sta toată ziua singur şi se simţea abătut, fără să ştie de ce anume, doar că acum i se întâmpla pentru
904
întâia dată să-şi aducă aminte că nu mai este tânăr ca altădată şi bătrâneţea începuse să pună stăpânire pe el, fără să-şi dea seama, şi i se părea că viaţa lui n-a fost atât de frumoasă cum şi-o închipuise el şi că nici n-a ajuns atât de mare cât ar fi trebuit să ajungă. Cea mai mare dintre mâhnirile lui era una singură care-l preocupa fără încetare, şi aceasta era grija ţarinei moştenite de la părintele său. Ţarina aceasta era un blestem care apăsa asupra lui, fiind singurul său mijloc de existenţă; prin urmare era obligat să se ocupe de ea, căci altfel n-ar fi avut cu ce trăi, nici el nici copiii lui, nici soţiile şi nici slujitoarele, aşa că de multe ori i se părea că ţarina aceasta ar avea putere fermecată şi nu-l lăsa să trăiască liniştit; când nu era vremea semănatului, ca el să se ducă împreună cu lucrătorii, era vremea răsăditului sau a secerişului şi trebuia să stea toată ziua şi să se prăjească la soare, măsurând recolta; altădată era vremea încasărilor arendei şi trebuia să alerge de colo până colo pe la dijmaşi şi să muncească din greu, când era făcut anume pentru a duce viaţă uşoară şi fără griji, cum se cade să ducă un stăpân. Avea şi un ispravnic, dar omul acesta i se părea viclean şi chiar împotriva voinţei sale, se gândea cu spaimă că ispravnicul s-ar putea îmbogăţi, furându-l pe el, aşa că de voie de nevoie trebuia să se ducă de fiecare dată în părţile unde trebuia supravegheate lucrările.
905
Sta singur, când în odaia lui, când sub câte un copac din curtea casei, dacă se întâmpla ca soarele să fie destul de cald, şi se gândea cu părere de rău, că în fiecare an va trebui să iasă la timp să vadă ce se întâmplă, căci altfel tâlharii de dijmaşi nu-i vor da nimic pentru pământul său. Oamenii se plângeau necontenit: „Anul acesta am avut ape mari” sau „A fost o secetă cum nu s-a mai pomenit”, altădată spuneau: „Anul acesta vom avea lăcuste” şi atât dijmaşii cât şi ispravnicul său întrebuinţau tot felul de tertipuri pentru a-l trage pe sfoară, tocmai pe el care era stăpânul, şi pentru toate nemulţumirile ce le avea cu ei, vina o purta numai ţarina. Aştepta cu nerăbdare vremea când Wang Tigrul va fi destul de puternic, pentru ca frat ele său mai mare să nu aibă nevoie să iasă la câmp, în arşiţă şi vânt; aştepta cu nerăbdare ziua când va putea spune şi el: „Eu sunt fratele lui Wang Tigrul” şi atât să fie de ajuns. Înainte de asta i se păruse că este de ajuns ca oamenii carel cunoşteau, să-i spună Wang Proprietarul şi până în clipa din urmă numele acesta i se păruse de mare cinste. Adevărul era că viaţa pe care o ducea acuma i se părea neobişnuit de grea – deoarece câtă vreme Wang Lung trăise, el primea de la părintele său bani din larg, pentru aşi acoperi toate trebuinţele – aşa că trebuia să lucreze mai mult decât lucrase toată viaţa lui, şi cu toată strădania
906
aceasta neobişnuită, nu reuşea totuşi să aibă atâţia bani câţi i-ar fi trebuit, iar feciorii şi soţiile lui păreau că nu se sinchisesc deloc de nemulţumirile acestea ale lui. Nu se sinchiseau deloc, deoarece aceşti feciori ai lui trebuia să aibă întotdeauna hainele cele mai frumoase, iarna cutare piei de blană, primăvara şi toamna blănuri uşoare cu care să-şi tivească hainele de mătase şi tot felul de mătăsuri, după anotimpuri; pentru ei ar fi fost un mare neajuns, dacă ar fi fost obligaţi să poarte o haină ceva mai îndelung sau ceva mai largă decât au fost cele de anul trecut, căci se temeau grozav să nu fie luaţi în bătaie de joc de feciorii de bani gata din oraş care erau prietenii lor. Cam aceasta era purtarea feciorului său mai mare şi după el, începuse să se ia şi feciorul său al patrulea, deşi nu avea mai mult de cincisprezece ani, cerea ca hainele lui să fie făcute aşa şi aşa, în deget să aibă un inel, părul tăiat scurt şi netezit cu uleiuri parfumate, o slujitoare care să-l slujească numai pe el şi un slujitor care să-l însoţească în oraş; dar pentru că era dragul mamei şi ea se temea ca nu cumva duhurile rele să aibă vreo putere asupra lui, în ureche purta un cerceluş de aur, ca să facă zeii să-şi închipuie despre el că ar fi fată şi prin urmare nevrednică de mânia lor. Cât despre soţia lui, Wang Proprietarul nu reuşi nicioda-
907
tă să o facă să înţeleagă adevărul, că acuma aveau mai puţini arginţi decât înainte de asta, iar dacă se întâmpla săi răspundă, când îi cerea o sumă de bani: „Nu am atâţia bani în casă şi nu pot să-ţi dau acuma mai mult de cincizeci de arginţi”, ea începea să se vaiete: „Am făgăduit templului această sumă, ca să facă o învelitoare pentru un anumit zeu, iar dacă se va întâmpla să nu pot da banii, ar însemna să mă fac de râs; ştiu că prin mâna ta banii trec ca apa, când este vorba să joci sau să cheltuieşti cu femeile acelea vulgare cu care te întâlneşti, iar în toată casa aceasta eu sunt singura care se mai gândeşte şi la suflet şi la îndeplinirea datoriilor faţă de zei. Într-o bună zi va trebui să mă rog pentru sufletul tău, ca să fie mântuit de chinurile iadului şi atunci îţi va părea rău că nu mi-ai dat banii pe care ţi i-am cerut”. Astfel Wang Proprietarul trebuia să scoată banii de undeva, deşi îi era silă să se gândească la banii aceştia ai lui, care vor intra în mâinile catifelate ale preoţilor perfizi, pe care el nu-i putea suferi şi despre care auzise o mulţime de lucruri urâte. Dar cu toate acestea n-ar fi putut spune că preoţii nu pot să aibă anumite cunoştinţe vrăjitoreşti; tot aşa, deşi susţinea că el nu crede în zei, treburile acestea fiind făcute numai pentru femei, nu putea spune că ei n-ar avea nicio putere şi toate aceste amănunte erau pricini
908
statornice de nemulţumire pentru el. Adevărul era că soţia lui devenise foarte evlavioasă şi-şi petrecea multă vreme în faţa zeilor din temple, ducându-se când la unul, când la altul, căci cea mai mare plăcere a ei era să poată intra într-un templu ca o doamnă din lumea bună, sprijinită pe braţele a două roabe, iar după ce intra, preoţii începeau să se prosterne în faţa ei, uneori chiar stareţul, şi îi spuneau vorbe pline de linguşire, numind-o călugăriţă între mireni, care a găsit har în faţa zeilor şi este foarte aproape de drumul cel drept. Când îi auzea vorbind în felul acesta, pleca ochii în pământ cu sfială şi zâmbea, dar de cele mai multe ori, fără să-şi dea seama, sfârşea prin a le făgădui o sumă de bani mult mai mare decât avea de gând la început să le dea. Dar preoţii îşi dădeau toată osteneala pentru a o îndemna la astfel de fapte şi-i scriau numele pe numeroase suluri din temple, pentru a sluji de pildă şi celorlalţi credincioşi. Unul dintre temple făcuse chiar o placardă mare roşie pe care era scris cu litere de aur, cum această femeie urmează căile zeilor şi o lăudau pentru viaţa cuvioasă ce o ducea. Placarda aceasta era atârnată într-o sală mai mică a templului unde putea fi văzută de foarte multă lume. După întâmplarea aceasta, deveni şi mai mândră şi mai smerită în înfăţişare, aşa că în templu îşi împreuna mâinile şi
909
uneori începea să ţăcănească din mătănii şi să-şi spună rugăciunile, în timp ce alte femei alături de ea stăteau de vorbă. Tocmai din pricina acestei cuvioşii, faţă de soţul ei se purta fără cruţare şi-i cerea mereu arginţii de care avea nevoie, pentru a-şi putea păstra numele ce şi-l făcuse acuma. Când a doua soţie a lui Wang Proprietarul văzu ce face stăpâna ei, îşi zise că tot aşa va trebui să-şi aibă şi ea partea ei, nu pentru zei, căci deşi începuse şi ea sa facă pe cuvioasa, ca să fie pe placul stăpânei, ci mai mult pentru a avea şi ea bani. Wang Proprietarul era incapabil să înţeleagă ce face femeia aceasta cu banii, deoarece ea nu se îmbrăca în mătăsuri fine şi înflorite, nici nu-şi cumpăra odoare şi obiecte de aur pentru a-şi împodobi îmbrăcămintea sau părul. Totuşi cheltuia şi ea banii destul de repede, dar el nu îndrăznea să-i spună nimic, deoarece s-ar fi dus plângând la soţia lui, iar aceasta i-ar fi reproşat că de vreme ce şi-a luat în casă o astfel de femeie, trebuie să o şi plătească. Femeile acestea două se simţeau legate una de alta într-un mod straniu şi neînţeles, iar când aveau nevoie de ceva, porneau împreună la atac împotriva bărbatului lor. Într-una din zile Wang Proprietarul reuşi să afle adevărul, căci văzu pe soţia lui a doua cum se furişează pe o portiţă lăturalnică şi scoţând o legăturică din sân, o da unui
910
om care aştepta; uitându-se cu băgare de seamă, văzu că omul era chiar bătrânul ei tată. Faptul acesta nemulţumi adânc pe Wang Proprietarul: „Care va să zică eu trebuie să hrănesc şi pe pungaşul acesta bătrân şi toată familia lui!” Se întoarse în odaia lui şi după ce se aşeză pe un scaun, începu să geamă şi să murmure de amărăciune. Dar toate acestea nu-i foloseau la nimic şi nici nu se putea împotrivi, căci dacă femeia era mai bucuroasă să dea părintelui ei ceea ce avea, în loc să-şi cheltuiască banii pe dulciuri, pe haine şi alte nimicuri, cum făceau celelalte femei, era în dreptul ei şi nu avea altă obligaţie, decât să ţină la casa bărbatului ei. Wang Proprietarul înţelegea că ar fi peste putinţă să o împiedece, prin urmare se prefăcea că nu ştie nimic. Wang Proprietarul se simţea cu atât mai zbuciumat sufleteşte, cu cât el nu era în stare să-şi stăpânească pornirile, deşi vorbind adevărul, acuma când împlinise cincizeci de ani, încerca din toate puterile să cheltuiască mai puţin pentru plăcerea de a fi între femei. Dar îşi avea şi el slăb iciunile lui şi i-ar fi fost peste putinţă să suporte gândul ca femeile acestea să-şi închipuie despre el că ar fi o găgăuţă când era împreună cu ele, şi se întâmpla să prefere pe câte una. În afară de cele două soţii din casă, mai avea şi pe
911
cântăreaţa pe care prin bună înţelegere o ţinea într-o casă din cealaltă parte a oraşului. Dar cântăreaţa aceasta era o lipitoare drăguţă, şi cu toate că el îşi făcuse datoria faţă de fiul ei, ea îl ţinea strâns, ameninţându-l că se va sinucide, sau îi spunea că-l iubeşte mai mult decât orice pe lume şi plângea la pieptul lui, ţinându-se strâns cu mâinile mici de gâtul lui, astfel că nu mai ştia nici el ce să facă cu ea. În aceeaşi casă cu fata trăia şi mama ei, o scoabă bătrână care scrâşnea la el: — Cum se poate să te lepezi de fiică-mea care ţi-a dat totul? Cum va putea trăi de aici înainte, după ce atâţia ani n-a mai fost la un teatru şi de când trăieşte cu dumneata şia pierdut glasul, iar locul ei a fost ocupat de alte fete? Nu, dragul meu, eu o voi apăra şi dacă te lepezi de ea, mă voi duce să mă plâng judecătorului! Ameninţările acestea înspăimântară din cale afară pe Wang Proprietarul, căci se temea să nu se facă de râs în oraş, când vor auzi prostiile ce le spunea bătrâna care-l ameninţa că se va duce să se plângă judecătorului, aşa că băga mâna în chimir şi scotea numaidecât arginţii pe care-i avea. Când cele două femei băgară de seamă că el se teme de ele, se înţeleseră să-l plictisească mereu cu plânsul şi stăruinţele lor, căci ştiau că în felul acesta vor scoate numaidecât banii de care au nevoie. Dar partea stranie era,
912
că deşi omul acesta uriaş şi gras, avea atâtea griji, nu reuşea totuşi să scape de slăbiciunile lui, aşa că se ducea mereu la câte o petrecere şi plătea câte o cântăreaţă pe care o vedea, cu toate că a doua zi după ce se întorcea acasă şişi venea din nou în fire, începea să-şi facă singur reproşuri pentru prostia lui. În timpul săptămânilor de zbucium, gândindu-se îndelung la toate aceste întâmplări, se înspăimântă de lipsa de plăcere a vieţii ce-l aştepta de aici înainte, aşa că nu mai putea mânca atât de mult ca până acum şi după ce constată că a pierdut pofta de mâncare, se simţi cuprins de spaimă că va fi osândit să moară înainte de vreme şi-şi zise că va trebui să facă totul pentru a scăpa de o parte dintre grijile acestea ale lui. Se hotărî să vândă o mare parte din pământul ce-l avea şi să trăiască din venitul banilor, şi-şi propuse să cheltuiască tot ce era partea lui, iar feciorii săi vor trebui să-şi câştige singuri existenţa, dacă se va întâmpla ca ceea ce le va rămâne, să nu le fie de ajuns pentru a trăi. I se părea că ar fi prostie din partea unui bărbat să-şi tragă de la gură, pentru ca să mai rămână ceva şi celor care vor trăi după moartea lui. Prin urmare nu mai întârzie nicio clipă, ci plecă hotărât la fratele său al doilea şi-i spuse: — Eu nu sunt omul potrivit să ducă viaţă de proprietar rural, căci eu sunt om de la oraş şi-mi place viaţa liniştită.
913
Cu greutatea mea şi vârsta la care am ajuns, nu mai pot ieşi în ţarină pe vremea semănatului şi a secerişului, căci într-o bună zi ar însemna să mor din cauza arşiţei sau a frigului. Nu sunt obişnuit nici să trăiesc între oameni de jos, ori oamenii aceştia mă înşală, fără să pot prinde de veste, jefuindu-mă în felul acesta de ceea ce-mi se cuvine pentru pământul şi munca mea. Uite ce te rog: Să porţi de grijă pentru mine, ca să vinzi cel puţin jumătate din pământul pe care-l am şi să-mi dai banii de care am nevoie, iar ceea ce va mai rămâne, dă-l cu dobândă, ca în felul acesta să pot scăpa de afurisita de ţarină. Cealaltă jumătate o voi păstra pentru feciorii mei. Dar astăzi nu se găseşte nimeni care să mă ajute la administrarea ei, iar când se întâmplă să spun feciorului meu cel mai mare să iasă el în ţarină în locul meu, îmi răspunde că are o întâlnire grabnică cu un prieten sau că l-a apucat durerea de cap. Dacă vom continua în felul acesta, vom fi osândiţi să pierim de foame, căci de pe urma pământului meu nu se îmbogăţesc decât dijmaşii. Wang al doilea se uită la fratele acesta al său şi în adâncul sufletului simţi un dispreţ nemăsurat faţă de el, dar îşi dădu silinţa să-i răspundă liniştit: — Eu sunt fratele tău şi nu-ţi voi lua niciun fel de zeciuială pentru vânzarea pământului; prin urmare voi încerca
914
să ţi-l vând celui care va fi gata să dea mai mult. Dar va trebui să-mi spui care este ultimul preţ cu care vrei să vinzi fiecare partal în parte. Wang Proprietarul era nerăbdător să termine cât mai curând cu afacerea asta şi se grăbi să-i răspundă: — Tu eşti fratele meu, prin urmare vei vinde pământul la preţul pe care-l vei găsi tu de cuviinţă. Cum s-ar putea să nu am încredere în propriul meu frate? Plecă uşurat şi mulţumit, căci scăpase de jumătate din povara ce-l apăsa, prin urmare va putea să-şi vadă de treburile lui, aşteptând să-i vină banii, ca pe urmă să înceapă viaţa aşa cum îi plăcea. Soţiei sale însă nu-i spuse ce a făcut, căci se temea nu cumva să protesteze din cauză că a însărcinat pe fratele său să facă vânzarea, căci ea i-ar fi spus că dacă vrea să vândă pământul, atunci să-l vândă el însuşi unuia dintre prietenii lui bogaţi cu care se ospăta când era plecat de acasă; dar Wang Proprietarul n-ar fi vrut să facă aşa ceva, căci cu toată mândria lui prefăcută, în adâncul sufletului era încredinţat că fratele său este mult mai priceput decât el însuşi. Acuma după ce sfârşi cu grija aceasta, simţi că poate să mănânce iarăşi şi viaţa i se păru din nou plăcută, căci îşi dădea seama că sunt şi alţii care au mai multe griji decât el, aşa că deveni din nou bine dispus.
915
Wang al doilea se simţea mult mai mulţumit decât înainte de asta, căci acuma totul trecea prin mâna lui. Îşi făcuse planul să cumpere el însuşi partalele cele mai bune din ţarina fratelui său. Adevărat este că-i plăti un preţ destul de bun, căci el nu era om necinstit, cum erau cei mai mulţi dintre semenii lui şi nu se sfii să spună fratelui său că o parte dintre holdele cele mai bune le va cumpăra el însuşi, pentru a rămâne în familie. Dar Wang Proprietarul nu ştia cât a cumpărat, căci Wang al doilea îi prezenta contractele de vânzare la semnat tocmai atunci când se întâmpla ca el să fie ameţit de băutură, aşa că nu se mai uitase la numele cumpărătorului, şi cum era bine dispus, purtarea fratelui său i se păru foarte bună şi vrednică de toată încrederea. Poate nu s-ar fi învoit să semneze, dacă ar fi văzut cât de mult pământ păstrase fratele său pentru el, aşa că Wang al doilea ţinu la preţul holdelor pe care le cumpărase dijmaşii sau ceilalţi care veniseră anume pentru asta. Este de asemenea adevărat că Wang al doilea vându mult pământ de felul acesta, căci în vremea lui Wang Lung fusese om deştept şi cumpărase pământ bun, mai mult decât holde slabe, aşa că Wang al doilea avea acuma în stăpânirea lui şi pentru feciorii săi partea cea mai bună şi mai aleasă a ţarinei părintelui său, căci din moştenirea fratelui său cumpărase tot ce fusese mai bun. Cu recolta ce ar fi putut-
916
o avea de pe holdele acestea îşi închipuia că va putea acoperi o mare parte din trebuinţele negoţului său şi-şi va putea mări agonisita de aur şi argint, aşa că în curând deveni un om cu mare vază în oraş şi în toată regiunea aceea, iar lumea când vorbea despre el, îi spunea Wang Negustorul. Dar în afară de el nimeni nu ştia că omul acesta mic de statură şi slab ar putea să fie atât de bogat, căci Wang Negustorul mânca şi astăzi foarte simplu şi cumpătat, aşa cum era obişnuit şi nu-şi luă în casă nicio ibovnică, cum fac cei mai mulţi bărbaţi după ce se îmbogăţesc, numai pentru a se mândri, şi purta şi astăzi aceeaşi haină de mătase cu flori mărunte, de culoarea gresiei, cum purtase întotdeauna. În casa lor nu aduseră nici mobilă nouă şi nici în curţile lor nu erau flori şi nimic ce ar fi putut să fie risipă, iar ceea ce fusese înainte de asta în curţile acestea, se părăduise demult, căci soţia lui avea obiceiul să crească păsări cu nemiluita şi acestea intrau prin casă, ca să ciugulească fărâmiturile de mâncare căzute pe jos, iar în curte ciuguleau orice firicel de iarbă şi frunze verzi, aşa că toate curţile lui erau acuma pustii şi nu se mai vedea într-însele nimic decât nişte pini bătrâni şi ogârjiţi, iar pământul era bătucit şi plesnit. Tot aşa Wang Negustorul nu-şi obişnui copiii nici la
917
cheltuieli lipsite de cumpăt şi nici la trândăvie. Avea planurile lui cu fiecare dintre ei şi toţi feciorii lui învăţaseră carte câţiva ani la rând, aşa că ştiau scrie şi citi şi se pric epeau la socoteli. Dar nu-i lăsa nici prea multă vreme la şcoală, ca pe urmă să aibă fumuri de cărturari, căci astfel de oameni nu prea găseau plăcere în muncă, prin urmare plănuia să-i dea ucenici şi să-i ia la el în prăvălie. La cel ciupit de vărsat se gândea acum ca la unul care aparţine fratelui său mai mic, iar pe ceilalţi care urmau după el, plănuia să-i ia la prăvălie, când va veni vremea şi fiecare dintre ei va avea câte doisprezece ani. Floare de Păr trăia în casa de lut, împreună cu cei doi copii, şi fiecare zi din viaţa ei se asemăna întru toate cu zilele care trecuseră, dar ea nici nu cerea mai mult, decât ca totul să poată continua aşa cum a fost până acuma. Nuşi mai făcea gânduri nici din pricina ţarinei, căci dacă acuma nu mai vedea pe cel mai în vârstă, avea totuşi parte să vadă pe feciorul al doilea al stăpânului ei, care venea întotdeauna înainte de seceriş, ca să vadă recolta, să cântărească sămânţa şi să facă cele trebuitoare. Mai aflase de asemenea că Wang Negustorul, deşi era om de la oraş, era un proprietar rural mult mai priceput decât fratele său, căci el cunoştea până la cea din urmă dimirlie ce poate produce recolta unui partal, chiar înainte de a secera şi ochii lui
918
mici vedeau întotdeauna când se întâmpla ca un dijmaş să pună piciorul pe cântar, ca recolta să pară mai grea, sau când turna apă în grămada de orez sau de grâu, ca să se îngreuneze. Anii petrecuţi în negoţul de cereale, îl învăţ aseră toate tertipurile întrebuinţate de oamenii de la ţară, pentru a înşela un negustor sau un om de la oraş, căci aceştia sunt potrivnici, chiar prin firea lor însăşi! Când Floare de Păr întrebă oamenii dacă l-au văzut vreodată supărat, când se întâmpla să vadă că încearcă să-l înşele, aceştia îi răspunseră admirându-l chiar împotriva voinţei lor, că el nu se supăra niciodată. Era neîndurat în liniştea lui şi mult mai deştept decât oricare dintre ei, aşa că în toată regiunea aceea oamenii îl porecliseră: „Cel care câştigă întotdeauna la orice afacere”. Era un nume de batjocură, plin de ură stăpânită, căci toată lumea din părţile acestea ura pe Wang Negustorul din toată inima. Dar el nu se sinchisea, ci dimpotrivă, rămase mulţumit când află de porecla ce i-o dăduseră, căci o auzise într-un rând de la femeia unui plugar care aruncase un pietroi în coşul cu grâul ce tocmai îl puseseră pe cântar şi tocmai atunci când îşi închipuia că el n-o vede, fiind întors cu spatele spre ea. Femeile plugarilor îl afuriseau de multe ori căci femeia rea de gură e mult mai îndrăzneaţă decât orice bărbat, iar
919
când se întâmpla să constate că un bărbat încearcă să-l înşele, omul se întuneca la faţă sau sta îmbufnat, după cum îi era firea, dar femeile începeau să ocărască şi să strige după el: — Cum se poate să uiţi atât de curând că tatăl tău şi maică-ta au robit în ţarină, cum facem şi noi acuma, că au răbdat de foame, cum va trebui să răbdăm şi noi astăzi, când încerci să ne storci sângele şi măduva din oase. Wang Proprietarul se speria uneori, când vedea că oamenii încep să murmure, căci el ştia de mult că bogatul trebuie să se teamă de cei săraci care sunt atât de răbdători şi umili, dar care pot deveni îndrăzneţi şi cruzi, când se întorc împotriva celui pe care-l urăsc. Dar Wang Negustorul nu se temea de nimic şi nu se sinchisi nici de Floare de Păr care, văzându-l că trece prin apropierea casei, îi ieşi în cale, ca să-i spună: — Aş fi foarte mulţumită, fecior al stăpânului meu, dacă te-ai învoi să fii mai îngăduitor cu oamenii. Sunt săraci şi muncesc din greu şi de multe ori sunt neştiutori de ce se întâmplă împrejurul lor, ca nişte copii. Mă doare în suflet să-i aud spunând vorbe urâte despre feciorii stăpânului meu! Wang Negustorul se mulţumi să zâmbească şi-şi văzu de drumul său. Pe el nu-l interesa ce spune şi ce face lumea,
920
câtă vreme el îşi putea scoate partea lui de câştig. Puterea era în mâna lui şi nu se temea de nimic, deoarece cu bogăţia lui de acum era ferit de orice primejdie.
Capitolul XVI Iarna se aşezase cu temei în părţile din miazănoapte, aşa că fu foarte lungă şi grea, iar în timpul crivăţului năprasnic care purta vârtejurile de zăpadă, Wang Tigrul trebui să stea nemişcat în curţile judecătorului, care erau acuma ale lui, şi să aştepte până când se va desprimăvăra. Se întărise în localitatea aceasta şi ceru judecătorului cu toată stăruinţa birul şi tot ce i se cuvenea pentru cei opt mii de oameni ai lui. Se pusese un bir asupra întregii proprietăţi rurale, căruia i se zicea birul pentru apărarea populaţiei, de către armata Statului, dar armata aceasta era de fapt armata lui Wang Tigrul pe care el o instruise şi o îngrijea pentru a fi gata să înceapă oricând lupta pentru întinderea autorităţii lui când va constata că a sosit clipa potrivită. Fiecare plugar din regiunea aceea plătea un anumit bir pentru holdele ce le avea, iar birul acesta intra în mâinile lui Wang Tigrul; dar de vreme ce tâlharii plecaseră şi culcuşul lor fusese pârjolit, aşa că nu mai aveau nicio pricină să se
921
teamă de Leopard, poporul de jos spunea vorbe foarte bune despre Wang Tigrul şi-i plăteau bucuros, deşi ei nu ştiau ce anume din birul acesta era partea lui şi cât lua Statul. Mai erau şi alte biruri pe care Wang Tigrul le ceruse judecătorului, unele asupra magazinelor şi târgurilor, altele pe care le plăteau călătorii ce treceau prin oraşul acesta care era un fel de trecătoare între provinciile de la miazănoapte şi miazăzi; tot aşa plăteau o taxă toţi negustorii care treceau sau veneau cu mărfuri de vânzare sau de schimb, astfel banii se adunau mereu şi fără să bănuiască nimeni în mâna lui Wang Tigrul. Avea de asemenea cea mai mare grijă ca birurile acestea să nu treacă prin multe mâini, înainte de a ajunge la el, deoarece ştia că nu se poate să fie în lumea aceasta prea multe mâini care să dea drumul la tot ceea ce s-au încleştat. Însărcina pe oamenii lui de încredere cu adunarea acestor biruri şi cu toate că vorbeau foarte blând oamenilor, aşa cum le poruncise el însuşi, le dăduse putere nemăsurată asupra celor despre care vor afla că încasează mai mult decât li se cuvine şi spuse fiecăruia că pe cel care nu-l va asculta, îl va pedepsi el însuşi. În felul acesta era mai ferit de a fi înşelat, căci toată lumea se temea de el, ştiindu-l că este om crud şi fără milă. În acelaşi timp însă, ştiau despre el că este om drept care nu
922
omoară pe nimeni fără vină şi numai din plăcerea de a omorî. Dar în timp ce Wang Tigrul aştepta să se sfârşească iarna, deşi era mândru de reuşita lui, începu să se plictisească, deoarece viaţa tihnită pe care o ducea în curţile acestea nu era pe placul lui. Aşa ceva ar fi fost peste putinţă, dar afară de asta nu avea nici prieteni, căci nu se apropia de nimeni, deoarece ştia că atâta vreme cât lumea se teme de el, îşi va putea păstra cu atât mai uşor locul pe care-l are; de asemenea fiind din fire împotriva petrecerilor şi a veseliei, aşa că trăia singur, sau cel mult în tovărăşia nepotului său cel ciupit, pe care-l ţinea mereu lângă el, pentru cazul când ar avea nevoie de cineva, şi în tovărăşia omului cu buza de iepure care era căpetenia gărzii lui personale. Afară de asta judecătorul era acuma foarte bătrân şi robit de patima opiului, aşa că totul în casa lui mergea la întâmplare şi curţile erau pline de tot felul de zavistii şi de nenumărate rude mai mărunte de ale lui, care toate căutau să ducă viaţă uşoară şi din belşug. Oamenii se ridicau unul împotriva altuia şi certurile, supărările şi răzbunările se ţineau lanţ. Dar când se duceau cu pricinile acestea la judecător, el îşi lua luleaua lui de opiu sau se prefăcea că nu-i aude, căci ştia bine că nu este în stare să se ocupe de tot ce se întâmplă. Astfel el trăia singur împreună cu soţia
923
lui care era femeie în vârstă în curtea cea mai interioară, de unde nu ieşea niciodată, decât atunci când trebuia. Dar cu toate acestea îşi da toată silinţa să-şi facă datoria pentru care era plătit de Stat şi în zilele de judecată se scula în zori, îşi îmbrăca hainele oficiale şi se ducea în sala de şedinţe, se urca pe estradă şi se aşeza în jeţ, ca să asculte pricinile pentru care veneau la el. Îşi dădea toată silinţa să facă dreptate, căci era om bun şi blând, despre care se spunea că se străduieşte să înţeleagă pe cei care vin la el. Dar el nu ştia că fiecare pricinaş care venea la el, trebuise să-şi deschidă drumul, începând de la străjerul din faţa porţii, aşa că cei care nu aveau arginţi deajuns, ca să-i împartă la mari şi la mici, nu puteau ajunge niciodată în sala de judecată, unde până şi sfetnicii care stătuseră în faţa judecătorului, îşi primiseră partea lor de mită. Tot aşa nu bănuia câtuşi de puţin că acuma, în anii lui de bătrâneţe, ar putea să ceară sfatul unor netrebnici pe care el îi credea oameni de omenie. Era foarte bătrân şi se zăpăcea uşor, aşa că de multe ori se întâmpla să nu înţeleagă destul de bine câte o pricină, dar îi era ruşine să mărturisească adevărul, sau se întâmpla ca pe la sfârşitul unei şedinţe să aţipească, aşa că nu auzea ce spune pricinaşul, dar se temea să-i ceară să mai spună o dată, nu cumva oamenii să-şi închipuie despre el că ar fi incapabil. Prin
924
urmare se întorcea spre sfetnicii săi, care nu uitau niciodată să-l linguşească şi când aceştia îi spuneau: „Omul acesta este un netrebnic şi dreptatea este de partea celuilalt”, aşa că bătrânul se grăbea să încuviinţeze: „Este întocmai ceea ce mi-am închipuit şi eu… întocmai ceea ce mi-am închipuit şi eu”. Iar când sfetnicii spuneau: „Cutare trebuie biciuit din pricină că este un nelegiuit”, bătrânul judecător îngâna: „Da, da… să se dea porunci, ca să fie biciuit!” În timpul acestei ierni, când nu avea ce face, Wang Tigrul intra de multe ori în sala de şedinţe, să vadă, să asculte şi să-şi treacă vremea, iar când intra în sală se aşeza mai la o parte, iar oamenii lui de încredere şi nepotul cel ciupit stăteau în apropierea lui, făcând de gardă. În felul acesta putea vedea şi auzi toate nedreptăţile ce se făceau oamenilor. La început îşi zise că nu se va ocupa de lucrurile acestea, căci el era comandant de armată şi afacerile civile nu făceau parte dintre atribuţiunile lui; prin urmare el trebuia să se îngrijească de soldaţii săi, ca să nu-şi piardă vremea trândăvind prin curţile acestea; de multe ori când vedea nedreptăţile, ieşea din sală furios şi se ducea la soldaţii săi şi pleca în marşuri sau făcea cu ei instrucţie, oricât ar fi fost vânturile de aspre în ziua aceea şi astfel reuşea să-şi potolească supărarea ce clocotea într-însul. Dar în sufletul său era om drept şi după ce văzu că ne-
925
dreptăţile continuă de fiecare dată, începu să nu le mai poată suferi şi supărarea lui începu să se ridice împotriva unor sfetnici al căror glas era ascultat de judecător şi mai ales împotriva sfetnicului principal. Totuşi îşi zicea că ar fi fără folos să se ducă şi să stea de vorbă cu judecătorul. Cu toate acestea după ce sta uneori îndelung şi asculta pricin ile celor veniţi la judecată şi vedea nedreptăţile ce se repetau de sute de ori, simţea că sângele într-însul începe să se învolbureze şi după ce se ridica, ieşea din sală murmurând: „Dacă nu se desprimăvărează mai repede, voi fi silit să ucid pe cineva chiar împotriva voinţei mele!” Cât despre sfetnici, aceştia nu-l puteau suferi, din pricină că el câştiga atât de mult, şi-şi băteau joc de el, spunând că este un bădăran care este mult mai prejos decât ei, în ceea ce priveşte educaţia şi cultura. Supărarea lui Wang Tigrul izbucni într-o zi cu totul pe neaşteptate, cum nu prevăzuse nici el însuşi şi dintr-o pricină fără însemnătate, cum se întâmplă de multe ori să se dezlănţuie furtuna, după o învălurare uşoară de vânt şi nişte nori rătăciţi. Într-una din zilele dinaintea Anului Nou, când toţi erau plecaţi după încasarea birului, iar cei care erau datori cu astfel de biruri, se ascundeau în secrete locuri, pentru a nu putea fi găsiţi până în ziua Anului Nou, când nu se puteau
926
aduna biruri, bătrânul judecător ţinea ultima şedinţă a anului pe sfârşite şi tocmai se urcase pe estradă şi se aşezase în jeţul său. În ziua aceea Wang Tigrul se simţea neobişnuit de frământat din pricina trândăviei neîntrerupte la care era osândit. De jucat nu voia să joace, deoarece nar fi vrut să-l vadă soldaţii la joc şi astfel să se considere mai slobozi ei înşişi de a juca; de citit nu putea nici să citească prea mult, deoarece cititul slăbeşte voinţa unui bărbat, cărţile fiind pline de visuri şi poveşti de dragoste, iar pentru a ceti cărţile filosofilor, el nu era destul de priceput în ale cărturăriei. Cum nu putea nici să mai doarmă, se ridică din aşternut şi intră împreună cu garda sa, în sala de şedinţe, ca să vadă cine va veni în ziua aceea. Dar se simţea neliniştit şi chinuit de dorul primăverii care nu mai venea, mai ales că ultimele zece zile fusese un frig neobişnuit şi bătea o ploaie măruntă care nu mai contenea, aşa că oamenii lui începuseră să cârtească, din pricină că erau scoşi la instrucţie pe o astfel de vreme, în loc să fie lăsaţi să stea la adăpost. După ce intră în sală şi se aşeză pe scaunul său, începu să se gândească la viaţa lui care era atât de pustie şi că nimeni nu se mai gândeşte la el, dacă mai trăieşte sau a murit, aşa că rămase cu privirile pierdute şi fără să asculte la ce se petrece în apropierea lui. Puţin după aceea văzu că
927
intră un om bogat pe care-l cunoştea, căci îl văzuse şi altădată intrând în sala de şedinţe. Omul acesta era cămătarul oraşului şi avea un obraz neted şi gras, nişte mâini mici, prelungi şi galbene pe care le agita cu o graţie prevestitoare de rele, în timp ce vorbea şi-şi sumeca mereu mânecile hainei. De nenumărate ori până acuma urmărise mâinile acestea îngrijite şi pline, cu vârfurile degetelor ascuţite şi unghiile lungi şi-i urmărise jocul mâinilor, chiar atunci când nici nu-l asculta ce spune. De astă dată cămătarul intrase împreună cu un biet plugar care părea grozav de speriat şi de sfios, şi de cum intră în sală, căzu cu faţa la pământ înaintea judecătorului şi începu să se roage să-i fie milă de el. Cămătarul povesti pricina pe care o avea, anume că împrumutase acelui plugar o sumă de bani pentru care omul îşi zălogise ţarina. Aceasta se întâmplase cu doi ani în urmă, aşa că banii împrumutaţi, cu dobânda lor, întrecuseră cu mult ceea ce preţuia pământul. — Dar cu toate acestea, ţipă cămătarul, sumecându-şi mânecile de mătase ale hainei şi gesticulând cu mâinile frumoase în timp ce încerca să vorbească limpede şi cât mai înflorit, cu toate acestea, prea cinstite judecător, omul din faţa dumitale nu vrea să părăsească ţarina, pe care mi-a zălogit-o! şi întoarse ochii mici şi plini de indignare spre
928
netrebnicul de plugar care sta cu fruntea la pământ. Acesta însă nu zise nimic, ci sta îngenunchiat şi fără să ridice ochii, sprijinit pe amândouă braţele. Într-un târziu, bătrânul judecător îl întrebă: — De ce ai împrumutat bani şi de ce nu plăteşti? Plugarul ridică puţin fruntea şi se uită la picioarele scaunului pe care sta judecătorul, dar rămase în genunchi şi îngână speriat: — Stăpâne, eu sunt un netrebnic şi foarte sărac, aşa că nu ştiu cum se cade să vorbesc în faţa unui obraz atât de ales. Sunt om de jos şi în viaţa mea nu am vorbit niciodată cu cineva care să fi fost mai mare decât pârgarul din satul nostru, aşa că nu ştiu cum aş putea vorbi aici, deşi nu am pe nimeni care să vorbească în locul meu, căci sunt atât de sărac. Bătrânul judecător se uită la el şi-i spuse cu toată blândeţea: — Nu trebuie să te temi de nimic… haide povesteşte-ţi păsul! După ce deschise gura de câteva ori, fără să reuşească să scoată niciun sunet, plugarul începu să vorbească, fără să ridice nici de astă dată privirea, dar se vedea că trupul firav îi tremură vargă în hainele pline de petece şi rupte, din care atârnau ghemotoacele de bumbac întocmai ca lâna de
929
pe oaia netunsă la vreme. Picioarele goale erau băgate în sandale de papură, dar acestea erau atât de rupte, încât degetele lui osoase şi răsucite se vedeau țepene pe lespezile umezi ale sălii. Dar pesemne el nu simţea răcoarea lespezilor şi începu să povestească cu glas sfios: — Stăpâne, am o bucată de pământ, rămasă de la părintele meu. Este pământ sărac şi n-a rodit niciodată de ajuns ca să ne poată hrăni pe toţi. Părinţii mei însă au murit devreme, aşa că am rămas numai eu şi soţia, şi dacă s-a întâmplat să flămânzim, am tăcut şi am răbdat. Dar mi-a născut un copil, un fecior, şi după ce au mai trecut câţiva ani, a născut pe al doilea, de astă dată o fată. Câtă vreme au fost mici, nu era tocmai greu. Dar au crescut şi ei, şi pe feciorul meu a trebuit să-l însurăm şi nevasta i-a făcut un copil. Gândeşte-te, stăpâne, pământul ce-l aveam nu era de ajuns să mă hrănească pe mine şi nevasta, iar acuma îi aveam şi pe aceştia. Fata era de vârstă când ar fi trebuit demult măritată şi trebuia să o hrănesc şi pe ea. Acum doi ani am avut norocul s-o pot logodi cu un om mai în vârstă dintr-un sat vecin cu al nostru, căci îi murise nevasta şi avea nevoie de cineva care să aibă grijă de gospodăria lui. Dar trebuia să-i dau o rochie de nuntă. Stăpâne, nu aveam nimic la sufletul meu şi a trebuit să mă duc să împrumut bani – numai zece arginţi, ceea ce pentru multă lume ar fi
930
un lucru de nimica, dar pentru mine însemna foarte mult, căci eu nu-i aveam. I-am împrumutat de la cămătarul acesta. În mai puţin de un an de zile cei zece arginţi au crescut la douăzeci, fără să mai întrebe de nimeni, deşi eu n-am primit în palmă mai mult de zece. În doi ani de zile au sporit la patruzeci. Spune-mi, stăpâne, cum se poate ca argintul fiind mort, să sporească totuşi în felul acesta? Nu am altceva decât petecul de pământ. Omul acesta vine şimi spune: Pleacă, dar unde să plec? Să vină să mă alunge, am răspuns eu. Altceva nu mai rămâne de făcut. După ce sfârşi ce avea de spus, omul tăcu. Wang Tigrul se uită la el şi i se păru foarte ciudat că nu-şi poate desprinde privirile de pe picioarele lui. Chipul omului era tras şi gălbejit, ca un fel de mărturie că, din ziua când se născuse, n-a avut niciodată cu ce se sătura. Dar picioarele lui îşi aveau povestea lor. Picioarele lui goale şi cu degetele noduroase şi răsucite aveau într-însele o elocvenţă nebănuită, iar tălpile lui erau întocmai ca pielea scorojită de rinocer, după ce ai întins-o la soare. Uitându-se la picioarele omului acestuia, Wang Tigrul simţi că ceva a început să se înalţe în toată fiinţa lui. Totuşi aşteptă să vadă ce va zice bătrânul magistrat. Cămătarul era un om din oraş, cunoscut de toată lumea, care se ospătase de multe ori împreună cu judecătorul şi
931
reuşise să-şi asigure bunăvoinţa sfetnicilor, datorită arginţilor ce-i plătea la mic şi la mare, de fiecare pricină cu care venea, ori pricinile lui erau destul de numeroase. Judecătorul ezită, deşi se putea vedea limpede că este impresionat de ceea ce spusese omul. În cele din urmă, se întoarse spre sfetnicul său principal, un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu el, dar care se ţinea drept şi părea destul de voinic pentru anii lui; obrazul lui era plin şi neted, deşi mustăţile şi barba rară care-i răsărise din trei părţi pe obraz, începuseră să-i încărunţească. Judecătorul îl întrebă: — Ce zici de asta, frate al meu? Sfetnicul îşi netezi barba şi răspunse domolit, ca şi când s-ar fi gândit să facă dreptate, dar amintirea arginţilor ce-i trecuseră prin mână era încă proaspătă: — Nu se poate tăgădui că omul acesta a împrumutat bani pe care nu i-a mai dat înapoi, iar banul împrumutat creşte cu dobândă şi treaba asta este legiuită. Cămătarul trăieşte din venitul banilor împrumutaţi, întocmai ca şi plugarul care trăieşte din venitul pământului său. Dacă plugarul şi-ar fi arendat pământul şi arendaşul nu i-ar fi plătit arenda, ar fi venit să se plângă în faţa legii şi plângerea lui ar fi fost dreaptă. Cămătarul a făcut exact acelaşi lucru. Prin urmare cu dreptate este să i se plătească ce i se datorează.
932
Bătrânul judecător îl ascultă cu băgare de seamă, dând din cap din când în când şi se vedea limpede că este de aceeaşi părere. Dar în clipa aceasta plugarul ridică privirea cu totul pe neaşteptate şi se uită la cei din faţa lui, de parcă i-ar fi văzut printr-un fel de ceaţă. Cu toate acestea Wang Tigrul nu-i văzu obrazul cum arată şi nici ochii. Nu vedea decât cele două picioare chinuite ale acestui om necăjit şi simţi că i-ar fi peste putinţă să mai rabde. Furia lui fără hotar îl făcu să se ridice în picioare şi după ce bătu din palme, glasul lui se auzi clocotind ca un urlet de furtună: — Eu zic ca acestui nenorocit să i se lase pământul pe care-l are! Când cei adunaţi în sala de judecată auziră strigătul lu i, întoarseră cu toţii privirea spre el, dar oamenii lui de încredere făcură un pas şi se apropiară de Wang Tigrul, apoi întinseră armele, aşa că văzându-i, se speriară şi nu mai îndrăzniră să zică nimic. Dar furia lui Wang Tigrul era acuma dezlănţuită, şi n-ar mai fi putut-o opri, chiar dacă ar fi vrut, de aceea ridicând degetul şi străpungând de nenumărate ori aerul în faţa lui, începu să strige din toată puterea, iar sprâncenele negre îi fugeau când în sus, când în jos pe frunte: — Am văzut în nenumărate rânduri insecta aceasta otrăvită intrând în sala de judecată cu câte o poveste asemănă-
933
toare cu cea de acuma, căci el îşi unge drumul cu arginţii pe care-i împarte la cei mici şi la cei mari. M-am săturat de el. Afară! apoi întorcându-se spre oamenii săi le porunci: Luaţi-vă după el cu armele în mână! Când cei de faţă auziră aceste cuvinte îşi închipuiră că Wang Tigrul şi-a pierdut mintea şi începură să alerge bezmetici, ca să poată scăpa. Dar cel care alerga mai repede, fu cămătarul care ajunse la porţile de ieşire înaintea tuturor şi când se văzu în uliţă, i se pierdu urma, întocmai ca a unui şobolan pe care l-a înghiţit pământul. Fugea atât de repede şi cunoştea atât de bine toate hudiţele, încât cei care-l urmăreau îi pierdură urma şi după ce alergară o bucată după el, fără să-l găsească, se opriră gâfâind şi se uitară unul la altul. Pe urmă se întoarseră trecând prin mijlocul mulţimii de oameni care se frământa acuma pe străzi. După ce se întoarseră din nou la curţile judecătorului, văzură că aci a început învălmăşeala, căci după ce Wang Tigrul îşi dăduse seama de ceea ce a început, nu se mai putuse stăpâni şi chemându-şi soldaţii, strigă: — Curăţiţi-mi curţile acestea de toată lumea – alungaţi toate lipitorile acestea afurisite, împreună cu femeile lor infecte şi cu copiii. Soldaţii se repeziră numaidecât să ducă porunca la înde-
934
plinire şi lumea începu să fugă din curte, repezindu-se în toate părţile, întocmai ca şobolanii dintr-o casă cuprinsă de flăcări. În mai puţin de un ceas în tot cuprinsul curţilor acestora nu se mai găsea nimeni, afară de Wang Tigrul şi de oamenii lui, iar în curtea interioară judecătorul împreună cu bătrâna lui soţie şi câţiva slujitori. În privinţa acestora Wang Tigrul dăduse porunci ca nimeni să nu se atingă de ei. După ce sfârşi treaba aceasta de care se apucase, mânat de o furie oarbă şi atât de cumplită cum nu cunoscuse încă în viaţa lui de până acuma, deşi i se întâmpla destul de des să-şi piardă cumpătul, se întoarse în odaia lui şi aşezânduse la masă, se sprijini cu coatele pe ea şi începu să răsufle din greu. Pe urmă îşi turnă o cupă de ceai şi începu să soarbă încetişor, apoi se gândi că a început un plan pe care va trebui într-un fel sau altul să-l ducă până la capăt. Dar din ce se gândea mai îndelung la ceea ce făcuse, vedea că nu-i pare rău deloc, căci îşi simţea sufletul uşurat de toată amărăciunea şi trupul clocotind de energie şi îndrăzneală, iar când veni cel cu buza de iepure, să vadă nu cumva are nevoie de ceva şi intră nepotul său cel ciupit cu un ulcior de vin, se uită la ei şi începu să râdă stăpânit, apoi le spuse: — În sfârşit, bine că am reuşit să stârpesc un cuibar de
935
năpârci! Când oamenii din oraş auziră despre răscoala întâmplată în curţile judecătorului, mulţi rămaseră foarte mulţumiţi, deoarece ştiau de corupţia cuibărită acolo, şi în timp ce unii aşteptau înspăimântaţi să vadă ce va mai face de aci înainte Wang Tigrul, alţii veniră în grupuri la porţile curţ ilor şi începură să strige că a sosit timpul să se dea un ospăţ şi că cei ţinuţi la opreală în temniţe să fie liberaţi, ca toată lumea să se poată bucura. Dar bietul plugar, cel care folosise mai mult decât toţi de pe urma acestei răscoale, nu era între manifestanţi. Deşi de astă dată scăpase de la mare ananghie, îi era peste putinţă să creadă că pe el l-ar mai putea aştepta vreun bine de aci înainte, iar când află că a scăpat cămătarul, se întoarse acasă şi se întinse în aşternut, iar dacă se întâmpla să vină cineva să întrebe de el, soţia şi copiii lui spuneau că a plecat de acasă şi că nu ştiu nici ei încotro s-a dus. Când Wang Tigrul auzi ce vrea lumea adunată în faţa porţilor, îşi aduse aminte că în închisoare se găsesc câteva zeci de oameni pe care-i văzuse în faţa judecăţii şi pe care îi închiseseră pentru felurite pricini nedrepte. Cei mai mulţi dintre ei, fiind săraci şi neavând bani pentru a-şi plăti libertatea, pierduseră orice nădejde de a mai scăpa. Prin urmare se învoi şi porunci oamenilor lui de încredere să-i
936
scoată din închisoare, pe urmă porunci să pregătească un ospăţ, care să ţină trei zile, apoi trimise vorbă bucătarilor din curtea judecătorului şi după ce veniră, le spuse cu glas poruncitor: — Pregătiţi cele mai bune mâncări obişnuite în părţile acestea, mâncări fierbinţi şi pipărate şi mâncări de peşte care se potrivesc cu vinul şi tot ce ar putea înveseli inima oamenilor. Porunci să aducă vin bun şi rachete şi pârâitori şi tot felul de lucruri care plac mulţimii, aşa că toţi rămaseră mulţumiţi. Dar în clipa când oamenii lui de încredere se pregăteau să-i îndeplinească porunca privitoare la liberarea celor din închisoare, Wang Tigrul îşi aduse aminte de ceva şi acest ceva era femeia care zăcea şi ea la închisoare. În timpul acestei ierni se gândise de nenumărate ori să-i dea drumul, dar de fiecare dată se întrebase ce va face cu ea, aşa că se mulţumise să poruncească oamenilor să-i dea bine de mâncare şi să nu o pună în lanţuri, ca pe ceilalţi deţinuţi. Acuma, când se gândi să elibereze deţinuţii, îşi aduse aminte de ea şi-şi zise: — Bine, dar putea-voi s-o eliberez? Ar fi vrut s-o elibereze, dar ar fi vrut şi s-o reţină, ca să nu poată pleca; în acelaşi timp se miră singur, când văzu
937
că pe el îl interesează dacă rămâne sau pleacă din curţile acestea. Se simţi mirat de sentimentele lui de-acum, dar se sperie, aşa că chemă omul său de încredere în odaia lui şi-i spuse: — Ce facem cu femeia aceea pe care am ridicat-o din culcuşul tâlharilor? Cel cu buza de iepure îi răspunse grav: — Aşa este, o mai avem şi pe aceasta. De ce nu mă laşi să chem pe Înjunghie Porc, ca să-i pună cuţitul în beregată, aşa cum ştie el, ca să nu piardă prea mult sânge. Dar Wang Tigrul se întoarse în altă parte şi-i răspunse cu glasul domolit: — Nu uita că e femeie. Apoi după ce mai trecu o bucată de vreme, adăugă: cred că va fi mai bine s-o mai văd o dată, şi pe urmă voi vedea ce am de făcut cu ea. Omul lui de încredere rămase foarte abătut auzind răspunsul acesta, iar după ce ieşi din odaie, Wang Tigrul strigă după el, să aducă femeia numaidecât în sala de şedinţe a judecătorului, unde el însuşi se va duce să o aştepte. Se duse deci în sala de şedinţe şi îndemnat de cine ştie ce vanitate neobişnuită, se urcă pe estradă şi se aşeză în jeţul judecătorului, gândindu-se că e mai bine ca femeia să-l vadă în jeţul acesta sculptat, care era mai sus decât
938
toate celelalte scaune din sală, mai ales că nu era nimeni care să-i stea împotrivă, căci judecătorul spusese că nu poate încă părăsi apartamentul său, deoarece nu se simte destul de bine. Wang Tigrul se aşeză deci foarte rigid şi mândru, luând o atitudine cum se cuvine unui erou. Într-un târziu aduseră femeia între doi străjeri; era îmbrăcată într-o haină simplă de pânză şi pantaloni albaştri grosolani. Dar schimbarea ce se vedea în atitudinea ei, nu se datora hainelor cu care era îmbrăcată. În închisoare fusese hrănită bine şi trupul ei se rotunjise, dar era destul de zvelt. Frumoasă nu putea să fie niciodată din pricină că obrazul ei prea avea trăsături caracteristice, dar avea înfăţişarea unei femei îndrăzneţe şi pline de farmec. Intră cu paşi siguri şi fără sfială şi se opri în faţa lui Wang Tigrul liniştită şi aşteptând să-i spună pricina pentru care a chemat-o. El se uită la ea foarte mirat, căci nu se aşteptase să vadă la ea o astfel de schimbare, şi întrebă străjerii: — Cum se poate ca astăzi să fie atât de liniştită, când rândul trecut părea că este ca o ieşită din minţi? Cei doi soldaţi clătinară din cap şi ridicară din umeri: — Noi n-avem de unde şti; ştim doar atâta că în ziua când a ieşit din odaia generalului nostru, era frântă şi fără putere, ca şi când un duh rău ar fi ieşit din trupul ei, iar din
939
ziua aceea a fost mereu aşa. — De ce nu mi-aţi spus? întrebă Wang Tigrul cu glasul stăpânit. I-aş fi dat drumul din închisoare, dacă aş fi aflat că s-a liniştit. Străjerii rămaseră miraţi de vorbele lui şi-i răspunseră ca pentru a se scuza: — Stăpâne, noi nu puteam şti că generalul nostru se interesează de ce se întâmplă cu ea. Am aşteptat să îndeplinim poruncile ce ni le vei da. Simţi că vorbele încep să i se repeadă pe buze, împotriva voinţei lui şi era cât pe aci să zbiere la ei: „Sigur că mă interesează!” Cu mare greutate reuşi să se oprească la vreme, căci cum ar fi putut să spună astfel de vorbe de faţă cu străjerii aceştia şi de faţă cu femeia. — Dezlegaţi-i cujbele! striga el oamenilor. Fără să zică nimic, oamenii o dezlegară şi aşteptară cu toţii să vadă ce va face, iar Wang Tigrul aştepta şi el. Femeia rămase nemişcată, ca şi când ar fi fost tot legată şi se uită la ei. Pe urmă Wang Tigrul se răsti la ea: — Acum eşti slobodă... poţi pleca unde te duc ochii! — Unde să plec, de vreme ce eu nu am pe nimeni şi nu am unde mă duce? Spunând aceste cuvinte, ridică fruntea şi se uită la Wang
940
Tigrul cu o neaşteptată şi neprefăcută simplitate. La această privire, cât ai clipi, izvoarele patimilor care stăteau pecetluite în sufletul lui Wang Tigrul se repeziră cu iureş sălbatic şi începură să-i clocotească în sânge, iar trupul începu să-i tremure ca o vargă în uniforma lui de ostaş. De astă dată fu el cel care plecă ochii în faţa ei. De astă dată femeia era mai tare decât el. Toată odaia părea că a început să tremure de clocotul acestei patimi stăpânite atât de îndelung şi soldaţii tresăriră şi se uitară unul la altul. Apoi dintr-odată Wang Tigrul îşi aduse aminte că sunt şi ei aci în odaie şi răcni sălbatic: — Ieşiţi din sală, plecaţi cu toţii… şi aşteptaţi în faţa intrării! Oamenii se buluciră pe uşă, căci înţeleseră numaidecât ce s-a întâmplat cu generalul lor, cum de altfel se poate întâmpla cu orice bărbat, fie mic fie mare. Ieşiră cu toţii şi se opriră în faţa uşii. După ce în sală nu mai rămase nimeni decât ei doi, Wang Tigrul se plecă în jeţul său plin de sculpturi şi vorbi cu glasul aspru şi răguşit: — Femeie, eşti slobodă! Spune-mi unde vrei să te duci, alegeţi locul şi voi trimite pe cineva să te însoţească. Femeia îi răspunse cu sfială, ca şi când toată îndrăzneala de până acuma ar fi pierit din glasul ei, doar ce putu să se
941
uite în ochii lui, când îngână: — Eu am ales demult. Sunt roaba ta!
Capitolul XVII Dacă Wang Tigrul ar fi fost un om grosolan şi de jos şi n-ar fi ştiut dinainte ce înseamnă o faptă legiuită şi cuviincioasă, poate ar fi luat pe femeia aceasta, mai ales că navea părinţi, nici fraţi şi nici alte neamuri care s-o ocrotească, şi şi-ar fi făcut pofta cu ea. Dar amintirea acelei clipe din tinereţea lui, din pricina căreia inima îi mai sângera şi astăzi, îl făcea să procedeze cu încetineală şi-i intensifica şi mai mult plăcerea, când se gândea că mai poate aştepta şi-şi va stăpâni pornirea patimilor, până în ziua când femeia va putea deveni soţia lui. Dar în afară de asta, dorea ca ea să-i devină soţie, căci dincolo de patima ce clocotea tot mai adâncă, pe măsură ce trecea vremea, mai trăia dorinţa arzătoare, de a avea un copil cu ea, un fecior al său, primul său fecior, ori numai o femeie legiuită poate naşte unui bărbat un adevărat fecior. Această dorinţă făcea şi ea parte din pornirea lui ascunsă pentru această femeie, căci se gândea la feciorul pe care îl vor putea zămisli ei doi, el cu puterea lui de voinţă şi trupul plin de
942
vigoare, ea cu frumuseţea ei felină şi îndrăzneala pe care nimic nu o putea înfrânge. Când Wang Tigrul se gândea la toate acestea, i se părea de multe ori că fiul său s-a şi născut. Chemă deci în mare grabă pe credinciosul său cel cu buza de iepure şi-i porunci: — Du-te la fraţii mei şi spune-le că vreau să-mi dea partea de arginţi ce mi-a fost păstrată până în ziua când voi hotărî să mă căsătoresc. Am nevoie de banii aceştia pentru nuntă, căci am hotărât să mă căsătoresc eu femeia aceasta. Spune-le să-mi trimită o mie de arginţi, căci va trebui să-i fac daruri şi oamenilor mei va trebui să le dau un ospăţ cum se cade într-o astfel de împrejurare şi va trebui să-mi cumpăr şi o haină nouă pentru nuntă. Dacă se va întâmpla să-ţi dea numai opt sute, ia-i şi pe aceştia şi vino cu ei, fără să mai pierzi vremea, până când să-ţi dea ce a mai rămas. Pofteşte pe fraţii mei să vină şi ei la nuntă, împreună cu toţi prietenii lor care ar vrea şi vină. Credinciosul lui Wang Tigrul ascultă înspăimântat vorbele acestea ale stăpânului său şi rămase cu gura căscată hidos, apoi începu să bâlbâie cu greutate. — Ooo, generale… comandantul meu… cu vulpea asta! Ia-o în aşternutul tău… primeşte-o pentru o zi… chiar pentru vreme mai îndelungată… dar nu te căsători cu ea…
943
— Taci, prostule! răcni Wang Tigrul şi se ridică în picioare. Ţi-a cerut cineva sfatul? Voi porunci să fii biciuit ca un criminal! Omul plecă fruntea în piept şi tăcu, dar lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe obraz şi cu mare greutate plecă să îndeplinească porunca ce i se dăduse, căci presimţea că femeia aceasta nu va aduce decât nenorocire pe capul stăpânului său, iar pe drum murmură de nenumărate ori: „Eu cunosc felul acesta de femei cu chip de vulpe! Totuşi generalul nu vrea să mă asculte când îi spun că-l paşte o nenorocire! Femeile acestea cu chip de vulpe se lipesc întotdeauna de cei mai vrednici dintre bărbaţi… şi nu-i slăbesc până când nu-i duc la pierzanie!” Mergea aşa în lungul drumului, răscolind colbul cu picioarele, căci era zi de arşiţă, iar oamenii se uitau la el, auzindu-l că vorbeşte singur; lacrimile îi curgeau şiroaie în lungul obrazului, fără să-şi mai dea seamă de ele, dar el nu se uita la cei pe care-i întâlnea, ci se gândea numai la furtuna din sufletul său, aşa că toţi îşi închipuiau că trebuie să fie nebun şi se fereau din calea lui, trecând pe cealaltă margine a drumului. Dar când omul de încredere al lui Wang Tigrul duse ştirea primită de la stăpânul său lui Wang Negustorul, acesta tresări pe neaşteptate şi se trezi din liniştea lui obişnuită. Îl
944
găsi stând la o masă într-un colţ din dosul contorului, controlând nişte socoteli, căci îl căutase şi pe acasă şi negăsindu-l, venise la prăvălia din oraş. Auzindu-l ce spune, tresări şi rămase cu penelul în mână, apoi se uită la el speriat: — Cum voi putea aduna atâta bănet dintr-odată de la cei care ţin banii cu dobândă? Fratele meu va trebui să-mi spună când se va logodi şi să-mi dea răgaz de un an sau doi, căci astfel de grabă nu se obişnuieşte în cazuri de căsătorii! Wang Tigrul însă îşi cunoştea fratele destul de bine ş i ştia cât îi vine de greu să se despartă de bani, tocmai de aceea spusese credinciosului său înainte de a pleca la drum: — Dacă se va întâmpla ca fratele meu să te amâne va trebui să stăruieşti şi să-i spui limpede că am nevoie de banii aceştia, chiar dacă ar fi să vin eu şi să-i ridic cu sila. Mă voi duce la el şi-i voi lua banii în cel mult trei zile după întoarcerea ta de la drum, dar tu nu trebuie să întârzii mai mult de cinci zile cu totul. Va trebui să te grăbeşti, căci nu se ştie cât mai am până când va porni o armată împotriva mea, trimisă de cei mai mari, căci ar fi peste putinţă să mă treacă cu vederea, după ce guvernatorul provincial va afla ce-am făcut în curţile judecătorului. Se
945
poate foarte uşor să trimită o armată împotriva mea, ori în cazul acesta nu se poate să te ospătezi şi să te căsătoreşti pe un câmp de bătaie. Wang Tigrul avea dreptate când spunea că după faptele silnice întâmplate în curţile judecătorului, nu se putea ca mai marii lui să nu afle ceva şi că prin urmare se putea aştepta la pedeapsă. Dar dincolo de acest adevăr mai era un altul, mai puternic, şi acesta era dorinţa lui de a pune stăpânire pe femeia aceasta, dorinţă pe care nu voia să o amâne mai mult decât ar fi trebuit, şi ştia că nu e bun de nimic în calitate de războinic, până în ziua când va şti că-i aparţine lui şi astfel va putea să-şi mute gândurile de la ea şi să se ocupe de altceva. Tocmai din pricina asta, stăruise din toate puterile pe lângă omul său de încredere şi se răstise la el, spunându-i: — Ştiu bine că negustorul care este fratele meu, va începe să se vaite că are banii daţi pe unde nu-i poate scoate atât de repede, dar să nu-l asculţi ce spune. Spune-i că umblu şi astăzi cu sabia încinsă şi că port aceeaşi sabie uşoară şi ascuţită pe care am luat-o de la Leopard, în ziua când l-am ucis! Dar omul lui de încredere păstră această ameninţare până la urmă, fără să pomenească de ea şi fără să zică nimic, până când Wang Negustorul încercă o nouă amânare,
946
spunând că este ruşinos pentru familia lor, ca el să se căsătorească cu o femeie care nu are nici familie nici cămin şi care poate a fost o desfrânată, cum sunt toate femeile acestea. Dar deşi credinciosul se simţea ispitit să înlăture femeia aceasta cu toate mijloacele ce le avea la îndemână, cunoştea destul de bine pe Wang Tigrul şi ştia despre el, că atunci când hotărăşte ceva, nimic nu-l împiedică să ducă ceea ce a hotărât până la sfârşit, aşa că-i pomeni despre ameninţarea fratelui său. Astfel, Wang Negustorul începu să dea din colţ în colţ, pentru a aduna banii trebuitori, deşi era chinuit de gândul că trebuie să retragă banii atât de repede de la cei la care erau împrumutaţi şi astfel să piardă dobânda, aşa că se duse nemulţumit la fratele său mai în vârstă şi-i spuse: — Fratele nostru cere banii pe care i-i datorăm pentru cununie şi are de gând să se căsătorească cu nu ştiu ce femeie dezmățată de care niciunul dintre noi n-a auzit până acuma. Văd că seamănă mai mult cu tine decât cu mine. La aceste cuvinte, Wang Proprietarul se scărpină în creştetul capului şi se gândi ce să-i răspundă, dar în cele din urmă îşi zise că e mai bine să nu se supere: — Mi se pare straniu, zise el, mai ales că eu îmi închipuiam că va veni la noi să ne ceară sfatul, când se va hotărî să se căsătorească, după ce se va statornici definitiv; în
947
cazul acesta l-am fi logodit aşa cum se cuvine, de vreme ce părintele nostru este mort şi nu are cine să se îngrijească de căsătoria lui. Chiar m-am gândit la câteva fete care s-ar potrivi pentru el. Se gândi în acelaşi timp că el s-ar fi priceput mai bine decât oricare să-i aleagă o fată, căci era priceput la femei şi cunoştea toate fetele din oraş, dacă nu altfel, cel puţin din auzite. Dar Wang Negustorul se simţea foarte strâmtorat din pricina cererii fratelui său şi adăugă nemulţumit: — Fără îndoială că nu te-ai gândit mai demult la câteva fete cu care să-l logodeşti. Dar pe mine nu mă interesează treaba asta. Vorba este cu cât ai putea tu să contribui la mia aceasta de arginţi pe care ne-o cere, căci eu nu am atâta bănet gheaţă, ca şi când aş băga mâna în chimir, să i-i dau şi pe aci ţi-e drumul! Auzind vorbele lui, Wang cel mai în vârstă se uită îndelung la fratele său, apoi se sprijini cu palmele în genunchi şi-i răspunse cu glasul stins: — Tu ştii de toţi banii pe care-i am în casă. Mai ştii că nu am niciodată bani grămadă. Vinde un partal din pământul meu! Wang Negustorul gemu adânc, deoarece înainte de Anul Nou timpul pentru vânzare nu era deloc potrivit şi se gândise la recolta pe care ar fi putut-o da holdele care erau
948
acuma semănate. Dar după ce se întoarse la prăvălia lui şi după ce făcu socoteala pierderii şi a câştigului ce l-ar putea avea, îşi zise că va fi mult mai bine să vândă o parte din ţarină, decât să scoată banii pe care-i avea daţi cu dobândă mare; astfel dădu zvon că vrea să vândă un partal de pământ şi când se află despre asta, veniră la el o mulţime de oameni ca să-l cumpere. Vându partalul cu ceva mai bine de o mie de arginţi, dar omului de încredere nu-i dădu mai mult de nouă sute, iar restul îl reţinu pentru cazul când Wang Tigrul ar fi cerut mai mult. Dar credinciosul fratelui său era om simplu şi-şi aduse aminte că stăpânul său îi poruncise să nu-şi mai piardă vremea pentru o sută sau chiar mai mult decât atâta, aşa că luă banii şi plecă. Wang Negustorul se grăbi să dea cu dobândă ceea ce nu-i ceruse fratele său şi se simţi destul de mulţumit că putuse scăpa cel puţin atâta. Dar în afacerea pe care o încheiase el acuma era şi un amănunt neplăcut, anume între partalele ce avea de gând să le vândă, erau câteva şi dintre cele din apropierea casei de lut şi tocmai atunci se întâmplă ca Floare de Păr să se găsească la aria din faţa casei. Când văzu grupul de oameni adunaţi pe holde, îşi făcu mâna streaşină deasupra ochilor şi încearcă să vadă mai limpede prin tremurul de lumină al soarelui, aşa că înţelese ce se întâmplă. Se apro-
949
pie deci cu paşi repezi de Wang Negustorul şi apoi uitându-se la el îi spuse cu glas încărcat de reproşuri: — Iară ai început să vinzi pământul? Dar Wang Negustorul nu era dispus să-şi mai bată capul şi cu ea, mai ales acum, când avea atâtea griji de ale lui, aşa că-i răspunse răstit: — Fratele meu mai mic vrea să se căsătorească, ori pentru această afacere nu avem alţi bani la îndemână care să fie pe bună dreptate ai lui, aşa că trebuie să vindem holdele acestea. Floare de Păr tresări şi se sperie într-un fel cu totul neînţeles, aşa că nu mai zise nimic. Se întoarse încet spre casa de lut şi din ziua aceea viaţa ei luă cu totul altă înfăţişare, mult mai restrânsă decât până acuma, iar timpul ce-i mai rămânea liber, după îngrijirea celor doi copii, cum îi numea ea, şi-l petrecea în întregime în tovărăşia călugăriţelor care veneau la ea şi pe care le rugase să o viziteze în fiecare zi. Chiar în timpul dimineţii, când se spune că ar fi nenorocire să întâlneşti călugăriţe, şi multă lume are obiceiul să scuipe când întâlneşte o călugăriţă în drum, deoarece se spune că a vedea o călugăriţă înainte de amiază e semn rău, ea totuşi le primea mulţumită. Făcu legământ ca toată viaţa de aci înainte să nu mai mănânce niciun fel de mâncare de carne, dar legământul acesta nu-i veni deloc greu,
950
deoarece ea se îngrozea întotdeauna, când era vorba să ucidă o vietate. Era o fire care chiar în timpul verii închidea grătarele de la ferestre ca nu cumva să intre moliile în odaie şi să-şi ardă aripile la flacăra făcliilor, iar fapta aceasta o credea menită să-i slujească la mântuirea sufletului. Cea mai fierbinte rugăciune a ei era ca fata cea slabă de minte să moară înainte de a muri ea, şi astfel să fie cruţată de ispita de a întrebuinţa pachetul de otravă ce i-l lăsase Wang Lung, cu menire să-l întrebuinţeze în caz de nevoie. Învăţă cu toată tragerea de inimă tot ce-i spuneau călugăriţele şi în timpul nopţilor stătea până foarte târziu şi se închina, iar şiragul ei de mătănii făcut din mărgele de lemn aromatic era nedespărţit de ea. Acesta era felul de viaţă pe care-l ducea acum. După plecarea credinciosului lui Wang Tigrul, Wang Negustorul şi Wang Proprietarul se sfătuise între ei, dacă vor merge sau nu vor merge şi ei la nunta fratelui lor. Fiecare dintre ei era nerăbdător să se împărtăşească de reuşita fratelui lor, dar credinciosul venit la ei le spusese că este foarte grăbit, deoarece se aştepta ca mai marii lui Wang Tigrul să pornească război împotriva lor, ori cei doi fraţi se temeau, neştiind de câtă armată putea dispune
951
fratele lor, iar în cazul când ar fi fost înfrânt, se putea ca el să fie supus unei pedepse cumplite şi tot aşa puteau să fie pedepsiţi şi ei, fiind fraţi ai lui, în cazul când ar fi fost prinşi odată cu el. Wang Proprietarul mai ales ar fi vrut să meargă la nuntă, ca să vadă cu ce fel de femeie se căsătoreşte fratele său, deoarece credinciosul îi spusese tocmai de ajuns, pentru a-l face curios. Dar când soţia lui află despre această afacere, îi spuse foarte serios: — Mi se pare foarte ciudat ca cineva să caute anume să pricinuiască o învălmăşeală ca cea despre care am aflat. E foarte firesc că, în cazul când va fi pedepsit de mai marii lui din provincia aceea, atunci noi cu toţii vom fi pedepsiţi, deoarece am auzit de multe ori spunându-se, că atunci când cineva face o fărădelege şi se ridică împotriva Statului, familia lui ar putea să fie stârpită, până la al nouălea neam. E adevărat că în trecut se întâmplaseră şi astfel de represiuni, când regii şi împăraţii se străduiau să cureţe ţara de fărădelegi, iar Wang Proprietarul auzise despre astfel de întâmplări în piesele de teatru pe care le văzuse şi în baladele ce le cântau rapsozii, căci îi plăcea ca uneori să-şi treacă vremea ascultând cântecele lor; dar astăzi deşi trecuse demult vremea când un om cu situaţia lui îşi mai putea permite să-şi piardă timpul cu astfel de nimicuri,
952
totuşi asculta cu plăcere baladele câte unui rapsod, când se întâmpla să intre în localul ceainăriei unde era şi el. Aducându-şi aminte de aceste amănunte, se îngălbeni de frică şi ducându-se la Wang Negustorul, îi spuse: — Cred că ar fi mult mai bine dacă noi am face un fel de hârtie, în care să spunem că fratele nostru a fost un fecior lipsit de respectul datorat părinţilor, aşa că a trebuit să fie alungat din casa noastră; în felul acesta dacă s-ar întâmpla să piardă o bătălie sau să fie pedepsit, noi am putea opri năpasta ce s-ar abate asupra noastră şi a copiilor noştri. În aceeaşi clipă se gândi la el însuşi şi se simţi mulţumit că feciorul său renunţase în cele din urmă să se mai ducă la unchiul său, aşa că se uită cu milă la fratele său al doilea şi adăugă: Înţeleg starea ta sufletească, mai ales acum, când propriul tău fecior se găseşte într-o primejdie ca aceasta. Deşi Wang Negustorul îl ascultase zâmbind, după ce se mai gândi o vreme, constată şi el că această măsură de prevedere este foarte bună. Prin urmare scrise un act în care povesti cât de neascultător a fost Wang al Treilea, supranumit Tigrul, şi că prin urmare nu mai face parte din familia lor, iar după ce puse pe fratele său mai mare să o semneze el întâi şi apoi o semnă şi el, luă hârtia şi o duse judecătorului din oraş, care pentru o sumă de bani i-o semnă şi o pecetlui, fără ca să ştie nimeni. După ce o ridică
953
de la judecător, o duse şi o ascunse unde să nu poată da nimeni de urma ei, până în ziua când vor avea nevoie de ea. Astfel cei doi fraţi se credeau în siguranţă şi într-o dimineaţă, când se întâlniră la ceainărie, Wang Proprietarul întrebă: — Adică de ce să nu ne ducem acum, când suntem în siguranţă, şi să ne veselim la nunta fratelui nostru? Dar înainte de a mai avea vreme să se gândească la aşa ceva, căci acum niciunul dintre ei nu mai era la vârsta când ar fi putut face cu uşurinţă un drum atât de lung, în părţile acelea sosi vestea care se răspândi ca pârjolul, că dregătorul acelei provincii ar fi aflat cu mirare despre un răsculat, pe jumătate tâlhar pe jumătate soldat fugar din armata unui general din partea de miazăzi, care ar fi luat cu sila locul dregătorului din regiunea de miazănoapte şi că a fost trimisă o armată împotriva lui. Dregătorul provinciei era şi el răspunzător faţă de mai marii lui, prin urmare dacă nu ieşea să limpezească această afacere, însemna că va fi el osândit în locul răsculatului. Când vestea aceasta începu să se împrăştie, trecând de la hanurile din marginea drumurilor şi făcându-şi loc tot mai aproape de oraş, ca să pătrundă şi prin ceainării, fără îndoială că se găsiseră şi cei cărora le făcuse plăcere să o aducă
954
şi celor doi fraţi, aşa că Wang Proprietarul şi Wang Negustorul renunţară numaidecât la planul de a se duce la nuntă şi stătură câteva zile închişi în casele lor simţindu-se mulţumiţi că nu începuseră până acuma să se laude că au un frate care a ajuns om puternic, şi în taină se gândeau la hârtia pe care o făcuseră şi care fusese întărită de judecător. Dacă se întâmpla ca cineva să vorbească despre Wang al Treilea de faţă cu ei, Wang Proprietarul declară numaidecât: — Toată viaţa lui a fost un sălbatic şi un fugar! Iar Wang Negustorul îşi ţuguia buzele şi adăuga: — Lasă-l să facă ce pofteşte, căci pe noi nu ne interesează ce face, deoarece nici nu ne mai gândim la el, cum s-ar cădea să te gândeşti la un frate. Când ştirile acestea ajunseră şi la Wang Tigrul, acesta era tocmai la ospăţul lui de nuntă, iar în curţile judecătorului petrecerile se ţineau lanţ, de trei zile încheiate. Poruncise să taie boi şi porci şi păsări şi să plătească pentru tot ce vor întrebuinţa în timpul ospăţului său. Deşi acuma era atât de puternic, încât ar fi putut lua toate cele de trebuinţă, fără să plătească nimic, deoarece nimeni nu i-ar fi putut sta împotrivă, el totuşi plăti tot ce luară oamenii lui, căci era om drept. Purtarea aceasta făcu oamenii din împrejurimi să-l vor-
955
bească de bine şi toţi spuneau despre el: „Sunt comandanţi de armate mult mai răi decât acesta care stăpâneşte acuma asupra noastră. Este destul de puternic, pentru a ne apăra de tâlhari, iar el nu ne jefuieşte de ceea ce avem, dar îşi cere birul ce i se cuvine, şi nu cred că s-ar putea să cerem cerului să ne trimită ceva mai bun decât ce avem acum”. Dar cu toate acestea nimeni nu îndrăznea deocamdată să treacă făţiş de partea lui, deoarece aflaseră şi ei despre veştile ce umblau din gură în gură şi aşteptau să vadă dacă va reuşi să izbândească sau nu, căci dacă s-ar fi întâmplat să piardă lupta, atunci pe ei îi aştepta pedeapsa, din pricină că i-au fost credincioşi. Dacă se întâmpla însă ca el să iasă biruitor, asta însemna că vor putea trece făţiş de partea lui. Totuşi se învoiră să dea lui Wang Tigrul toate câte avea nevoie pentru ospăţul lui, deşi le venea greu să întreţină dintr-odată o armată atât de mare, căci afară de asta răsculatului acestuia îi trebuiau mâncările cele mai alese pentru nuntă, dar mai ales îi trebuia tot ce poate fi mai bun, pentru el, pentru mireasa lui, pentru femeile care o îngrijeau şi pentru oamenii lui de încredere. Femeile acestea erau vreo şase la număr şi făcuseră parte şi până acum dintre slujitoarele curţilor; între ele era soţia temnicerului şi alte câteva care se întorseseră tiptil a doua zi după învălmăşea-
956
lă, gata să jure credinţă noului lor stăpân care le va hrăni. Pe femeile acestea Wang Tigrul le primi ca să îngrijească de mireasa lui aşa cum se cuvine, căci el se purta faţă de ea cu toată atenţia şi nu vru să se apropie de ea în timpul zilelor ce mai rămăseseră până la nuntă; nu se apropia de ea, cu toate că noaptea stătea de multe ori de veghe, zvârcolindu-se în aşternut, ars de dorinţe şi întrebându-se din ce parte de lume o fi venit şi cine ar putea să fie. Dar mult mai puternic decât toate aceste dorinţe ale lui, era gândul că va face dintr-însa mama feciorului său, şi considera drept datorie faţă de acest fecior al lui, să se poarte cu toată cuviinţa faţă de ea. E adevărat că se deosebea foarte mult de Floare de Păr şi din pricina imaginii pe care şi-o făcuse el despre felul cum ar trebui să fie o femeie, căci amintirea acesteia trăia mereu vie în sufletul său, se gândea întotdeauna – când i se întâmpla să se gândească la aşa ceva – că lui i-ar plăcea o femeie blândă şi cu obrazul palid ca al ei. De astă dată însă nu-i mai păsa ce fel de femeie va fi soţia lui şi nu-i păsa nici cine este, nici de unde vine, ci se mulţumea cu gândul că va fi a lui şi vor fi pentru veşnicie legaţi unul de altul datorită feciorului lor. În vremea aceasta nimeni nu se apropie de el şi nici nu-i ceru nimic, deoarece oamenii lui de încredere îşi dădură
957
seama că este cu totul în stăpânirea patimii lui. Dar cu toate acestea se sfătuiră în taină, căci aflaseră şi ei de veştile ce alergau din loc în loc, şi-şi dădură toată silinţa să grăbească ospăţul, ca astfel comandantul lor să se poată linişti şi să devină din nou el însuşi, ca la nevoie să iasă în fruntea lor şi să-i conducă. Prin urmare pregătirile nunţii se desfăşurară mult mai repede decât şi-ar fi putut închipui însuşi Wang Tigrul; ospăţul fu gata, soţia temnicerului pregăti mireasa şi deschiseră larg porţile curţilor, ca să poată intra toţi cei care ar fi dorit să se veselească. Dar din oraş nu veniră decât foarte puţini nuntaşi şi mai puţine femei, deoarece toată lumea era speriată. Nu veniră decât oamenii fără căpătâi, cei care nu aveau niciun rost, cum ar veni orice trecător la masă întinsă şi toţi aceştia mâncară şi se veseliră, uitânduse la mireasa aceasta neobişnuită. Dar când trimiseră după bătrânul judecător, care trebuia poftit la locul de cinste, în fruntea mesei, aşa cum poruncise Wang Tigrul, acesta răspunse că-i pare foarte rău, dar nu poate veni, din pricină că este răcit şi nu se poate ridica din aşternut. Cât despre Wang Tigrul, în vremea acestei zile de nuntă, părea că umblă ca prin vis şi nu-şi dă seama de nimic ce se întâmplă împrejurul său, decât cel mult că ceasurile trec atât de încet, încât nu mai ştia ce să facă de nerăbdare. I se
958
părea că fiecare răsuflare a lui durează ceasuri întregi şi că soarele nu vrea să urce pe cer, ca să ajungă în amiezi, iar după ce se urcase, i se păru că va rămâne o veşnicie, fără să se mai mişte. Nu se putea veseli, cum e obiceiul bărbaţilor în ziua nunţii, căci el nu era fire de om vesel, ci stătea serios ca întotdeauna şi nimenea nu îndrăzni să facă glume pe socoteala lui, cum se obişnuieşte faţă de un mire. Toată ziua se simţise însetat şi băuse mult vin, dar de mâncat nu mâncase nimica, deoarece era atât de sătul, de părea că abia atunci s-a ridicat de la o masă îmbelşugată. În curţile judecătorului însă bărbaţii şi femeile, sărăcimea şi câinii de pripas intrau cu grămada şi se săturau din bunătăţile ospăţului şi rămăşiţele acestuia, în timpul cât Wang Tigrul sta tăcut şi cu zâmbetul încremenit pe buze în odaia lui, până când într-un târziu se făcu noapte. După ce femeia temnicerului pregăti mireasa de culcare, el se duse în odaia ei şi o găsi în aşternut. Aceasta fu cea dintâi femeie pe care o cunoscu în viaţa lui. Oricât de ciudat şi neauzit ar părea acest amănunt, ca un bărbat trecut de treizeci de ani, care era oştean şi fugar din casa părintelui său de la vârstă de optsprezece ani, el totuşi nu se apropiase niciodată de o femeie, căci porţile sufletului său fuseseră pecetluite. Dar în clipa aceasta, izvoarele dragostei lui se revărsară
959
îmbelşugate şi nimic nu le-ar mai fi putut pune stavilă de aci înainte; văzând-o aşezată pe marginea patului, începu să răsufle şuierător, iar când femeia îl auzi, ridică ochii şi se uită la el, din plin. Se apropie de ea şi în patul acesta de nuntă o găsi supusă, pătimaşă şi sinceră, aşa că din clipa aceasta o iubi năvalnic şi din pricină că nu cunoscuse altă femeie înaintea ei, i se păru că femeia lui este fără nicio prihană. În timpul nopţii se întoarse spre ea şi-i spuse cu glasul stăpânit: — Despre tine nu ştiu nici cel puţin cine eşti. — Ce însemnătate mai poate avea aşa ceva, de vreme ce eu sunt aci, lângă tine, răspunse femeia cu glasul liniştit. Va veni şi vremea când îţi voi spune cine sunt. El nu mai zise nimic, ci rămase mulţumit, mai ales că niciunul dintre ei nu era ca ceilalţi, şi nici viaţa lor nu putea fi ca a muritorilor de toate zilele. Dar oamenii lui de încredere nu-i dădură mai mult răgaz, decât noaptea aceasta, iar în zorii zilei următoare îl aşteptară şi când îl văzură că iese din odaia lui de nuntă, liniştit şi refăcut, cel cu buza de iepure se înclină în faţa lui şi începu: — Preacinstite stăpâne, nu puteam să-ţi spunem ieri, căci ziua aceea a fost zi de veselie, dar am primit veşti că
960
dregătorul din partea de miazănoapte ar fi aflat de răsturnarea întâmplată aici şi că ar fi pornit cu oastea împotriva ta. Eretele adăugă la rândul său: — Eu am aflat de la un cerşetor care venea din partea de miazănoapte şi spunea că a întâlnit în drum o armată cam de zece mii de oameni care se îndreaptă împotriva noastră. Înjunghie Porc adăugă şi el partea lui, grăbindu-se să spună cât mai repede ce a aflat şi îngăimând: — Eu… eu… am aflat despre asta în piaţă, unde mă dusesem să văd cum se înjunghie porcii pe aici şi mi-a spus un măcelar. Dar Wang Tigrul se simţea prea mulţumit de sine şi moleşit, aşa că pentru întâia oară în viaţa lui nu fu în stare să se gândească la război, şi le răspunse liniştit: — Cred că mă pot încrede în oamenii mei, prin urmare lasă-i să vină. Ceru să-i dea o cupă de ceai, înainte de a mânca ceva şi se aşeză la o masă din apropierea ferestrei. Afară strălucea lumina zilei şi prin minte îi trecu un gând neaşteptat, anume că după fiecare sfârşit de zi, urmează noaptea, dar i se păru că gândul acesta îi trece prin minte pentru întâia dată, atât de fără însemnătate i se păruseră nopţile de până acuma, toată viaţa lui, afară de noaptea ce trecuse.
961
Dar în afară de ei, mai era cineva în odaie şi printr-o deschizătură a draperiei coborâte peste uşă se uită înăuntru şi acest cineva era femeia care văzu pe oamenii lui de încredere dezamăgiţi din pricină că vedeau pe stăpânul lor atât de moleşit de gândurile lui plăcute. După ce Wang Tigrul se ridică de la masă şi trecu în odaia unde se servea mâncarea, femeia se apropie de cel cu buza de iepure şi-i zise: — Spune-mi tot ce ai auzit! Credinciosul însă nu era omul care să stea de vorbă cu o femeie, mai ales că treburile acestea nu erau fapte care s-o intereseze pe ea, aşa că îngăimă ceva, ca şi când ar fi vrut să-i răspundă că n-a auzit nimic, până când femeia strigă la el: — Nu face pe caraghiosul cu mine, căci în cei cinci ani din urmă eu am văzut sânge, bătălii şi retrageri mai multe decât am văzut toată viaţa mea până atunci! Haide, vorbeşte! Rămase mirat şi ruşinat în faţa privirilor ei îndrăzneţe, îndreptate spre el, în loc să fie plecate cu sfială, cum se cade să fie privirile unei femei după nuntă; începu deci să vorbească cu ea, cum ar fi vorbit cu un bărbat şi-i povesti toate temerile lui, spunându-i că sunt în mare primejdie, deoarece armata pornită împotriva lor este mult mai mare
962
decât cea pe care o au ei, mai ales că o parte dintre oameni încă nu fuseseră încercaţi în credinţa faţă de comandantul lor în cazul când vor trebui să se bată cu armata potrivnică. După ce-i spuse tot ce avea de spus, femeia îi porunci să plece şi să trimită cât mai neîntârziat pe Wang Tigrul la ea. Wang Tigrul veni atât de grăbit cum nu i se întâmplase până acuma să vină la chemarea nimănui, şi zâmbea mult mai blând decât îl văzuse cineva până acuma zâmbind. Femeia se aşeză pe marginea patului şi el se aşeză alături de ea şi apucând-o cu degetele de mâneca hainei, se simţi mult mai sfios în faţa ei decât se simţea ea însăşi în faţa lui, şi rămase cu privirile plecate în pământ şi zâmbind. Femeia începu să vorbească numaidecât, repede şi cu glasul puţin cam ascuţit: — Eu nu sunt femeie dintre acelea care să stea în drumul tău, atunci când trebuie să înceapă o bătălie şi tu să ieşi în fruntea oastei tale. Oamenii tăi de încredere îmi spun că o armată este pe drum, pornită împotriva ta. — Cine ţi-a spus? întrebă el. Nu vreau să mă gândesc la aşa ceva, vreme de trei zile. Acestea trei zile sunt răgazul de care vreau să mă bucur. — Dar dacă în vreme de trei zile armata aceasta se va apropia de tine? — O armată nu poate face trei sute de kilometri în trei
963
zile. — De unde ştii tu în ce zi au plecat la drum? — Ar fi fost peste putinţă ca vestea celor întâmplate să fi ajuns atât de repede în scaunul de reşedinţă a provinciei. — Dar dacă totuşi a ajuns! răspunse ea repede. Ce amănunt straniu în viaţa unui om, să vezi pe aceştia doi, bărbat şi soţie, stând alături şi vorbind împreună cu totul despre altceva decât despre dragoste, şi cu toate acestea Wang Tigrul se simţea tot atât de stăpânit de vraja soţiei lui, ca şi noaptea ce trecuse. Rămase foarte mirat văzând că o femeie este în stare să vorbească în felul acesta, căci pentru el până acuma toate femeile nu fuseseră altceva decât copii drăguţi, cu înfăţişare de oameni mari şi unul dintre motivele pentru care se temea de ele era tocmai faptul că nu ştia ce gândesc ele şi nu ştia ce să le spună. Era bărbatul care chiar şi faţă de femeile plătite, nu ar fi îndrăznit să se poarte cum se poartă soldaţii şi neîncrederea lui faţă de ele se datora şi faptului că nu ştia cum ar trebui să înceapă vorba cu ele. Dar iată că acuma sta aci alături de această femeie şi vorbea cu ea, cum ar fi vorbit cu orice bărbat, şi o auzi spunându-i: — Ai mai puţini oameni decât armata trimisă de dregătorul provinciei, iar când se întâmplă ca un războinic să afle despre potrivnicul său că are o armată mai puternică,
964
atunci trebuie să întrebuinţeze vicleşugul. Auzind-o ce spune, începu să râdă încetişor şi-i răspunse întunecat: — Toate acestea eu le ştiu, căci dacă nu le-aş şti, astăzi n-ai fi soţia mea. Auzind vorbele lui, femeia coborî numaidecât ochii la pământ, ca şi când s-ar fi temut, nu cumva să vadă un tremur de umbră în privirile ei, şi muşcându-şi buzele adăugă: — Cel mai simplu vicleşug este să-ţi omori potrivnicul, dar ca să poţi face aşa ceva, trebuie înainte de toate să-l prinzi. Ori vicleşugul acesta nu se poate să-ţi fie de folos în împrejurarea aceasta de acum. Wang Tigrul îi răspunse cu mândrie: — Aş fi în stare să pun oamenii mei să se măsoare cu o armată de trei ori mai mare decât armata aceasta a Statului. Cât a fost iarna de lungă m-am ocupat de instrucţia oamenilor mei, i-am învăţat să se lupte, să fugă, să atace şi să se apere aşa cum se obişnuieşte în timp de război, aşa că niciunul dintre ei nu se teme de moarte. Afară de asta se ştie ce fel de soldaţi sunt în armata Statului, căci întotdeauna trec de partea celui mai tare, ori nici soldaţii din provincia aceasta nu se poate să fie plătiţi mai bine decât cei din alte părţi.
965
Femeia îşi smulse mâneca hainei dintre degetele lui şi-i răspunse cu oarecare nelinişte: — Cu toate acestea nu ai încă niciun plan de luptă! Ascultă ce-ţi spun eu acum… În timpul cât am stat aci de vorbă, eu mi-am făcut un plan al meu. Ai în curţile acestea pe bătrânul judecător. Ar fi bine ca în împrejurarea aceasta să-l ţii zălog. Femeia vorbea foarte serios şi destul de limpede, iar Wang asculta vorbele ei şi se simţea foarte mirat din pricină că el nu era omul care să se sfătuiască cu alţii, deoarece se considera pe sine destul de deştept pentru a lua o hotărâre. Dar cu toate acestea o ascultă cu răbdare, în timp ce femeia îi spunea: — Pregăteşte-ţi armata şi ia-l şi pe el şi spune-i ce va trebui să răspundă, când îi vei porunci. Trimite-l întru întâmpinarea armatei generalului pornit împotriva ta şi cu el să se ducă şi doi oameni de încredere, ca să audă ce va spune generalului, iar dacă se va întâmpla să spună altceva decât i-ai poruncit, atunci oamenii tăi care vor avea săbiile scoase, îl vor spârcui numaidecât şi acesta va fi semnalul pentru începerea bătăliei. Dar judecătorul acesta nu are inima mai mare decât a unei găini. Va spune tot ce-i vei porunci, şi să spună că tot ce s-a întâmplat a fost din porunca lui, că zvonul răscoalei se datoreşte numai faptului
966
că fostul său general s-a răsculat şi că dacă n-ai fi fost tu care să-l scapi de năpastă, pecetea Statului ar îi fost furată şi el însuşi omorât. Vicleşugul acesta i se păru foarte iscusit şi Wang Tigrul se întoarce şi se uită la ea, fără să clipească, tot timpul cât vorbi. I se păru că vede limpede în faţa ochilor săi planul de atac şi începu să râdă încetişor, gândindu-se la iscusinţa ei şi ieşi, ca să îndeplinească ceea ce-i spusese ea, dar femeia nu se despărţi de el, ci ieşiră împreună. Chemă pe unul dintre oamenii lui de încredere şi-i porunci să aducă pe bătrânul judecător în sala de şedinţe. Femeia se gândi că ar fi mai bine ca ei doi să intre în sala de şedinţe împreună şi judecătorul să fie adus în faţa lor, iar Wang Tigrul se învoi, căci îşi zicea că vor trebui să înspăimânte pe judecător. Prin urmare se aşezară amândoi pe estradă, el – într-un jeţ sculptat, iar ea – într-un jeţ mai mic, alături de el. Puţin după aceea apăru şi bătrânul judecător, clătinânduse pe picioare între doi soldaţi şi se vedea că tremură şi că hainele fuseseră aruncate pe el în pripă. Se uită cu ochii împăienjeniţi în largul sălii, dar nu văzu niciun obraz cunoscut. Până şi slugile lui care se întorseseră după răsturnarea întâmplată, găsiră un pretext ca să iasă din sală, când îl văzură că apare. În lungul pereţilor sălii nu se
967
vedeau decât soldaţii înşiraţi şi fiecare dintre aceştia era înarmat şi toţi erau credincioşi de ai lui Wang Tigrul. Pe urmă ridică privirea şi buzele subţiri şi vinete începură să-i tremure; rămase cu gura căscată când văzu pe Wang Tigrul cu sprâncenele încruntate şi cu înfăţişarea de fiară gata să sară, iar alături de el femeia aceasta stranie despre care el nu auzise niciodată, nici n-o văzuse şi nici nu ştia cine este şi de unde vine. Se opri în loc şi începu să tremure, văzând ce sfârşit i-a fost hărăzit, tocmai lui care a fost un om paşnic şi adept al învăţăturilor lui Confucius. Wang Tigrul strigă la el cu glasul fioros şi fără să ţină seamă de curtenirea ce i s-ar fi cuvenit: — Acum eşti în mâinile mele şi dacă vrei să mai trăieşti în curţile acestea, va trebui să asculţi de poruncile ce ţi le voi da. Mâine vom pleca împotriva armatei Statului şi va trebui să pleci împreună cu noi; după ce ne vom întâlni cu armata trimisă împotriva noastră, te vei duce însoţit de doi dintre oamenii mei de încredere, pentru a sta de vorbă cu generalul care comandă această armată. Îi vei spune că mai numit comandant al armatei şi că te-am scăpat de o răscoală ce s-ar fi putut întâmpla în curţile acestea şi că eu mi-am ales această reşedinţă la cererea dumitale. Oamenii mei de încredere vor fi alături de dumneata şi vor auzi fiecare vorbă ce o vei spune; dacă se va întâmpla să scapi
968
o singură vorbă greşită, să ştii că acesta va fi sfârşitul dumitale şi vorba din urmă ce o vei scoate. Dar dacă vei vorbi cum trebuie şi aşa cum îţi poruncesc eu, te vei putea întoarce în curţile acestea şi-ţi vei relua locul pe această estradă, iar eu te voi apăra şi nu va şti nimeni cine este adevăratul judecător, căci eu nu am de gând să devin un mic judecător de regiune şi nici nu voi aduce pe altul să-ţi ia locul, atâta vreme cât vei face aşa cum îţi poruncesc. Ce putea face moşneagul acesta înspăimântat şi slab, decât să-i făgăduiască ascultare? Prin urmare răspunse gemând: — M-ai prins în arealul sabiei tale. Fie, prin urmare, aşa cum spui. Sunt om înaintat în vârstă şi nu am niciun fecior, aşa că viaţa mea nu mai are preţ pentru mine. Se întoarse şi ieşi din sală, târându-şi papucii, apoi intră în curtea lui unde-l aştepta soţia care nu ieşea niciodată din casă. Era adevărat că el nu avea niciun fecior, deoarece copiii cei doi născuţi de soţia lui muriseră înainte de vreme. Nimeni nu ar fi putut spune dacă planul lui Wang Tigrul ar fi reuşit aşa cum îşi închipuise el, sau ar fi dat greş, dar destinul îl ajută şi de astă dată. Era plină primăvară şi sălciile începuseră să dea mugur, piersicii erau grei de floare şi oamenii îşi scoseseră hainele de iarnă şi lucrau în
969
ţarină pe jumătate goi, bucurându-se de vânturile aromite şi căldura binefăcătoare a soarelui care le încălzea trupul; se treziră din somnolenţă şi comandanţii armatelor şi toată regiunea fu cuprinsă de fiorii primăverii. Comandanţii aceştia de armate erau porniţi pe gâlceavă şi gata să sară unul asupra altuia; vechile zavistii se stinseseră, dar căutară pricini pentru altele noi şi fiecare se gândea să cucerească o regiune nouă, pentru a-şi lărgi puterea, înainte de sfârşitul primăverii. Tocmai în vremea aceasta cel care era dregătorul poporului în această provincie, era un om slab şi nehotărât, aşa că se găsiră o mulţime de comandanţi de armate care se gândeau cu lăcomie, cum ar putea smulge mai uşor scaunul de sub el. Unii se gândeau şi la cei care le-ar putea sta în cale şi se însoţiră cu ei şi se sfătuiră, cum să pună mâna pe putere şi să înlăture pe guvernatorul nehotărât şi ignorant pe care alţii îl puseseră acolo unde era, iar în locul lui să pună un om pe care îl vor alege ei înşişi şi care să le servească propriile lor interese. Între aceşti comandanţi de armate, Wang Tigrul era socotit ca cel din urmă, care aproape nu era cunoscut de nimeni dintre cei mari decât cel mult din vorbele pe care le schimbau ostaşii între ei, când se întâlneau la câte un ospăţ sau o serbare, şi se întâmpla ca vreunul dintre ei să spună:
970
— Ai auzit de căpitanul acela care s-a despărţit de generalul său şi s-a aşezat în cutare sau cutare provincie? Se spune despre el că ar fi un om brav şi a fost numit Tigrul, din cauză că e iute de fire, om crunt şi are nişte sprâncene negre şi groase. Aşa se întâmplă ca cel mai de seamă comandant de armată din provincia unde era şi Wang Tigrul acuma, să afle despre el şi despre felul în care reuşise să ucidă pe Leopard, dar rămase încântat de fapta lui. Comandantul acesta era unul dintre cei mai de seamă războinici ai Statului şi în acelaşi timp unul dintre cei care-şi pusese de gând să răstoarne din scaunul său pe dregătorul cel slăbănog, iar dacă nu va reuşi să-i ia el însuşi locul, atunci să aşeze în scaunul lui pe unul dintre oamenii săi, aşa că veniturile poporului să treacă prin mâinile lui. Prin urmare, odată cu fiorii acestei primăveri, când neliniştea începu să se întindă în toate părţile, începură să înflorească şi ambiţii neaşteptate în sufletele oamenilor. Pe zidurile oraşului, pe porţile cetăţii şi în toate părţile pe unde circulaţia era mai animată, începură să apară proclamaţiile trimise de comandantul armatei din această provincie. Spunea că de vreme ce dregătorul este un netrebnic şi împilează poporul, el nu mai poate să rămână nepăsător în faţa unei astfel de nedreptăţi. Deşi puterile lui sunt slabe şi
971
este neajutorat, va trebui totuşi să se mişte şi să scape poporul de sub jugul în care fusese supus. Aşa că începu să se pregătească de război. Poporul însă neştiind nici să scrie, nici să citească, ar fi fost peste putinţă să creadă că acesta ar putea deveni mântuitorul lor, prin urmare începură să cârtească din pricina noilor biruri puse asupra pământului, asupra recoltelor, a jugurilor şi a mărfurilor şi prăvăliilor din oraş. Când se întâmpla ca glasurile lor să se ridice mai întărâtate, se găseau întotdeauna cei mai mici dintre credincioşii comandantului care-i auzeau şi le răspundeau: — Ce oameni nerecunoscători sunteţi când spuneţi că nu vreţi să plătiţi biruri, chiar pentru mântuirea voastră! Dar cine credeţi că va putea plăti soldaţii care trebuie să vă apere avutul şi viaţa? Astfel poporul de voie de nevoie, trebuia să plătească, fie că se temeau de răzbunarea generalului, fie că se t emeau că în locul lui ar putea veni altul care să fie mult mai lacom şi va jecmăni fără milă, după ce va înlătura pe potrivnicul său. Fiind deci hotărât să înceapă războiul, comandantul acestei provincii era nerăbdător să atragă de partea lui pe toţi comandanţii mai mici, şi astfel, când auzi despre răscoala lui Wang Tigrul, se duse la comandantul civil al
972
provinciei şi-i spuse: — Să nu pleci cu putere prea mare împotriva micului general cu numele Wang Tigrul, deoarece am auzit despre el că ar fi bărbat vrednic şi curajos, iar eu aş fi bucuros să am astfel de oameni sub steagul meu. Naţiunea întreagă se va fărâmiţa, probabil chiar în primăvara aceasta, iar dacă nu în aceasta, atunci anul viitor sau peste doi ani, aşa că noi care comandăm armatele din miazănoapte, vom porni împotriva celor din miazăzi. Prin urmare caută de te poartă faţă de omul acesta cu toată blândeţea. Dar deşi se spunea că toţi comandanţii de armate sunt sub ordinele dregătorilor civili ai Statului, e lucru ştiut şi dovedit de toată lumea că puterea este întotdeauna de partea celui mai tare şi înarmat, prin urmare cum s-ar putea ca un om fără arme, deşi dreptatea este cu el, să se împotrivească unui războinic din aceeaşi regiune cu el şi care ar avea toată armata la îndemâna lui. Astfel se întâmplă ca în primăvara aceea Wang Tigrul să fie ajutat de chiar destinul său. Când armata Statului, porniră împotriva lui, începu să se apropie, Wang Tigrul îşi scoase oamenii în larg şi trimise pe bătrânul judecător cu litiera, ca să întâmpine pe cei care veneau, dar avu grijă ca să deghizeze câţiva oameni de încredere, care să stea gata, în cazul când s-ar întâmpla ceva. După ce ajunseră la
973
locul de întâlnire, judecătorul coborî din litieră şi făcu drumul pe jos prin colb, îmbrăcat în hainele de judecător şi sprijinit de cei doi credincioşi. Generalul armatei trimise de Stat, ieşi să-l întâmpine şi după obişnuitele cuvinte curtenitoare, judecătorul începu să-i spună cu glasul slăbit: — Ai fost greşit informat, generale. Acest comandant căruia i se zice Wang Tigrul nu este căpetenie de tâlhari, ci chiar căpitanul meu şi noul meu general care apără curţile tribunalului şi m-a scăpat de o răscoală ce era să izbucnească în reşedinţa regiunii. Deşi generalul nu credea cuvintele lui, deoarece iscoadele trimise de el îi spuseseră adevărul şi cu toate că nimeni nu ar fi crezut afirmaţiile judecătorului, el îşi avea totuşi ordinele lui precise, ca să nu jignească pe Wang Tigrul şi să nu piardă niciun om într-o încăierare atât de neînsemnată, când fiecare puşcă era necesară pentru un război mult mai mare ce trebuia să înceapă. După ce ascultă cuvintele bătrânului judecător, se mulţumi să-i facă un uşor reproş: — Despre toate acestea ar fi trebuit să trimiţi vorbă mai demult, deoarece am făcut cheltuieli mari, aducând o armată care să pedepsească pe unul despre care credeam că este răsculat. Vei fi amendat să plăteşti zece mii de arginţi care vor servi la acoperirea cheltuielilor pentru această expediţie de prisos.
974
Când Wang Tigrul află că aceasta îi va fi toată pedeapsa, rămase foarte mulţumit şi se întoarse acasă, împreună cu armata sa. La rândul său puse şi el un bir, peste ceea ce i se cuvenea, asupra sării din părţile acelea şi în mai puţin de şaizeci de zile adună mai bine de zece mii de arginţi, deoarece regiunea era bogată în sarea ce se transporta şi în alte regiuni şi se spunea că se trimite chiar în ţări străine. După ce se sfârşi cu această nemulţumire, Wang Tigrul rămase mult mai puternic în reşedinţa sa decât până acum, dar în acelaşi timp nu pierduse niciun soldat. Era încredinţat că pentru cele întâmplate i se datora cinstire soţiei lui şi-i mulţumi pentru înţelepciunea de care dăduse dovadă în această împrejurare. Cu toate acestea el nu ştia nici astăzi cine este şi de unde a venit femeia aceasta. Pornirile patimii era preocuparea lui de căpetenie când se întâmpla să fie împreună, deşi uneori se întreba ce poate să fie în viaţa ei. Dar totuşi dacă se întâmpla să o întrebe uneori, ea se mulţumea să amâne lămurirea dintre ei, spunându-i: — Este o poveste lungă şi s-ar putea să ţi-o spun într-o zi de iarnă, când vei avea mai mult răgaz şi nu va trebui să te duci la război. Dar acum e primăvară şi prin urmare vreme potrivită pentru lupte, când trebuie să-ţi lărgeşti puterea, nu să-ţi pierzi vremea trândăvind.
975
În felul acesta căuta să amâne cât mai mult lămurirea situaţiei dintre ei, privindu-l cu ochii aprinşi şi fără să clipească. Astfel Wang Tigrul îşi dădu seama că soţia lui avea dreptate, căci din toate părţile veneau ştiri, parcă le-ar fi purtat vântul, despre un război ce trebuia să izbucnească în primăvara aceea între comandanţii armatelor din miazănoapte, un război atât de crâncen, cum nu se mai pomenise în ultimii zece ani, iar lumea era foarte înspăimântată din pricina acestor veşti ce soseau din toate părţile, fără ca cineva să fi putut şti limpede, din ce parte va izbucni războiul. Deocamdată însă ei trebuiau să-şi vadă de ţarina lor, aşa că lucrau de zor, iar magazinele din oraş îşi făceau negoţul, căci trebuiau cu toţii să se gândească la traiul lor şi al copiilor pe care-i aveau. Astfel oamenii încercară săşi vadă de treburile lor şi dacă totuşi se întâmpla să ofteze din pricina groazei ce se apropia, lucrau din răsputeri şi aşteptau cu sufletul la gură, să vadă ce se va întâmplă. În regiunea aceasta ochii tuturora erau îndreptaţi spre Wang Tigrul, deoarece populaţia ştia că stăpânirea lui asupra lor era pe deplin statornicită şi că toate birurile ce le plăteau treceau prin mâna lui. Deşi bătrânul judecător era tot în curţile lui, pentru a reprezenta puterea Statului, el nu mai era astăzi decât o veche amintire, căci totul era pus la
976
cale şi hotărât de Wang Tigrul. Chiar în zilele de judecată Wang Tigrul sta în dreapta judecătorului şi când era să dea sentinţa bătrânul se uita la el, iar banii care până acuma îi încasau sfetnicii tribunalului, astăzi erau încasaţi de el şi de oamenii lui de încredere. Dar Wang Tigrul rămăsese tot cel de mai înainte, căci chiar dacă se întâmpla să ia de la bogaţi, când venea la judecată un om sărac îl lăsa întotdeauna să-şi spună păsul, fără pricină de a se teme de cineva. În mijlocul sărăcimii erau foarte mulţi care spuneau vorbe bune despre el. În primăvara aceasta însă privirile tuturora erau aţintite asupra lui, deoarece ştiau că dacă se va întâmpla să intre şi el în marele război ce se pregătea, atunci tot ei vor trebui să scoată banii trebuitori pentru solda soldaţilor lui şi pentru armele ce-i lipseau. Wang Tigrul însuşi se gândise îndelung la acest război şi se sfătuise cu soţia lui şi deosebit de asta cu oamenii săi de încredere, dar încă nu luase nicio hotărâre în privinţa celor ce va face. Comandantul marilor oşti din provincia aceasta trimisese porunci fiecărui general şi comandant mai mic din părţile acelea, spunându-le: — Vino cu toţi oamenii pe care-i ai sub steagul meu, căci acesta este ceasul când fiecare dintre noi se va putea ridica cel puţin cu o treaptă. Wang Tigrul însă nu ştia în ce parte să se îndrepte, căci
977
ar fi fost peste putinţă să prevadă care dintre ei va câştiga în lupta ce se va da. Dacă se întâmpla să treacă de partea celui care ar fi pierdut războiul asta însemna să piardă rangul ce-l avea şi probabil să piardă şi regiunea pe care o stăpânea, mai ales că el era general nou venit. Tocmai din pricina asta stătu la îndelungă gândire şi trimise în toate părţile iscoade, ca să-i dea de ştire care dintre potrivnici este mai mare şi care ar putea să câştige; în timpul acesta el aştepta, fără să se hotărască, pentru nicio parte, iar în ziua când războiul va fi aproape terminat şi izbânda se va vedea limpede în ce parte ar putea să fie, se va repezi şi el, ca împreună cu ultimul val de furtună, să poată ajunge în culme, odată cu ceilalţi şi fără să pună în primejdie nici viaţa oamenilor săi şi nici armele ce le avea. Prin urmare aşteptă liniştit întoarcerea iscoadelor trimise de el. În timpul nopţii vorbea despre toate acestea cu soţia lui, căci atât dragostea cât şi planurile lor se potriveau de minune între ele, aşa că de fiecare dată, după ce-şi domolea pornirile, stătea cu ea de vorbă, cum nu i se întâmplase până acuma să stea cu nimeni de vorbă despre grijile lui. Îi destăinuia toate planurile lui şi pe toate le sfârşea spunându-i: — Aşa voi face şi după ce-mi vei naşte un fecior, el va fi pentru noi chezăşia legăturii noastre de acuma şi a tot ce se
978
va întâmpla de aci înainte. Dar ea nu-i dădea niciodată răspuns în legătură cu aceste nădejdi ale lui, iar când îl vedea că începe să stăruiască, aducea vorba despre o întâmplare de toate zilele şi-i repeta mereu şi pe acelaşi ton: — Pregăteşte-ţi toate planurile şi fii gata ca să intri în ultima bătălie. Altădată îi spunea: Cel mai bun mijloc pentru a purta războiul este vicleşugul şi cea mai bună bătălie este cea din urmă, când izbânda poate fi repede şi sigură. Dar Wang Tigrul nu băgă de seamă că pornirile femeii lui s-ar fi răcit întru nimic, deoarece el însuşi ardea vâlvătaie, când erau împreună. Prin urmare, cât fu primăvara de lungă, aşteptă fără să facă nimic, deşi altădată aşteptarea aceasta l-ar fi plictisit, dar chiar acum i-ar fi fost peste putinţă să o suporte, dacă nu se întâmpla să aibă pe femeia aceasta care i se părea atât de nouă şi după care putea întinde braţul în orice clipă. Veni şi vara şi ajunse pe sfârşite; secera trecu şi în toată regiunea acestor văi se auzea răbufneala îndesată a îmblăcirilor. În holdele unde până acuma fuseseră semănăturile de grâu, începu să crească trestia de sorghum, dar Wang Tigrul aştepta şi împrejurul său războiul izbucnea azi ici mâine colo, întocmai ca flăcările incendiilor, iar generalii
979
din miazăzi se însoţeau ca şi cei din miazănoapte, pentru a fi gata în clipa când războiul va încinge hotarul de la un capăt la altul. Dar cu toate acestea Wang Tigrul mai aştepta şi acuma. Trăgea toată nădejdea că armata din miazăzi nu va câştiga războiul, deoarece i-ar fi venit foarte greu să se întoarcă din nou la oamenii aceia mici de statură şi negri. Era atât de nemulţumit de gândul acesta, încât sta zile întregi şi se frământa, ca apoi să hotărască defin itiv, ca în cazul când cei din miazăzi vor câştiga războiul, el să se retragă şi să stea o vreme ascuns în munţii din apropiere, până când soarta războiului se va întoarce aşa cum ar fi vrut el. Dar aşteptarea aceasta nu şi-o petrecea în trândăvie ci-şi scotea oamenii în fiecare zi la instrucţie şi înrolă o mulţ ime de tineri care veniră la el, iar peste noii veniţi puse pe cei mai vechi şi mai încercaţi, aşa că armata lui ajunse acuma la zece mii de oameni, iar pentru a-i putea plăti, mai adăugă un bir asupra vinului, a sării şi a negustorilor care trebuiau să treacă prin oraş în drumul spre miazăzi. Singura lui grijă de acuma era că nu are arme de ajuns, prin urmare nu-i rămânea altceva de făcut decât fie că-şi va procura arme datorită cine ştie cărui vicleşug, fie că va călca pe neaşteptate un comandant de oaste mai mică, de la care va lua armele şi muniţia ce o va găsi. Armele erau
980
marfa care se găsea cu mare greutate, căci erau fabricate în străinătate şi le aduceau cu mari primejdii, iar el când îşi alesese ca reşedinţă această regiune interioară, nu se gândise să aibă sub poruncile lui un port de pe coasta mării, ori porturile ce se găseau prin apropiere erau păzite, aşa că nu se putea să aducă un transport de arme prin contrabandă. Afară de asta el nu cunoştea nicio limbă străină şi nici nu avea în solda lui pe nimeni care ar fi ştiut, prin urmare n-avea niciun mijloc de a se pune în legătură cu negustorii străini. În cele din urmă îşi zise că tot va trebui să se bată cu cineva, deoarece o mare parte dintre oamenii lui nu aveau arme. Într-o noapte, vorbi cu soţia lui despre afacerea asta şi femeia îl ascultă cu mult interes şi se întoarse spre el, deşi i se întâmpla de multe ori să n-audă nimic din ce-i spune. Dar acum după ce stătu o vreme şi se gândi, femeia nu întârzie să-i răspundă: — Mi se pare că îmi spuneai că ai un frate care este negustor! — Am unul, răspunse Wang Tigrul mirat, dar acesta este negustor de cereale, nu de arme. — Da, dar văd că nu te prea ajută mintea! strigă ea nerăbdătoare şi cu glasul ascuţit, cum avea obiceiul. Dacă este negustor şi face afaceri cu oamenii din porturi, ar
981
putea cumpăra şi arme pe care să le ascundă între mărfurile ce le vinde el. Eu nu ştiu cum ar trebui să procedeze, dar fără îndoială se va găsi un mijloc şi pentru asta. Wang Tigrul stătu şi se gândi o vreme şi trebui să recunoască şi de astă dată că soţia lui este o femeie foarte deşteaptă, aşa că începu să-şi facă un plan anume în legătură cu ceea ce-i spusese ea. A doua zi chemă pe nepotul său cel ciupit care acum devenise un flăcău cât toate zilele şi-l ţinea mereu în apropierea lui, pentru micile însărcinări menite anume pentru el şi-i spuse: — Întoarce-te acasă la părintele tău şi te vei preface că ai venit numai în permisie, dar după ce vei rămâne singur cu el, îi vei spune că am nevoie de trei mii de puşti şi că sunt la mare strâmtoare, din pricină că nu le pot găsi nicăieri. Oamenii răsar din toate părţile, dar nu am cu ce-i înarma, aşa că nu-mi pot fi de niciun folos, câtă vreme nu are fiecare dintre ei puşca lui. Adu-i aminte că el este negustor care face afaceri şi cu cei din porturi, aşa că poate ar găsi un mijloc, ca să-mi cumpăr armele de trebuinţă. Te trimit pe tine, căci însărcinarea aceasta trebuie păstrată în cea mai mare taină, ori tu eşti sânge din sângele meu. Tânărul fu foarte bucuros că va putea pleca şi-i făgădui să nu sufle nimănui nimic, dar era foarte mândru de însărcinarea pe care o primise. Prin urmare pentru Wang Tigrul
982
începu acuma o nouă aşteptare şi oamenii se scurgeau mereu sub steagul său, dar astăzi îi alegea cu multă grijă şi încerca pe fiecare pentru a se convinge dacă se teme sau nu se teme de moarte.
Capitolul XVIII Ciupitul plecă acasă, îndreptându-se pe drumurile cotite dintre răzoare. Uniforma de soldat o schimbase cu hainele simple de plugar; aşa că îmbrăcat în hainele acestea grosolane, şi ciupit cum era, nimeni nu l-ar fi luat altceva, decât un flăcău de la ţară, demn nepot al plugarului Wang Lung. Încălecase acelaşi măgăruş alb pe care-l avea de multă vreme şi după ce păturise o haină veche, în loc de şa, ca să-l îndemne la drum, îi mai trăgea din când în când câte o pereche de călcâie fiind în picioarele goale. Nimeni dintre cei care l-ar fi văzut trecând în felul acesta călare pe măgăruşul lui şi uneori toropit de somn şi moleşit de căldura soarelui, nu şi-ar fi putut închipui despre el că duce o însărcinare anume, de pe urma căreia vor trebui să-i vină trei mii de arme, tocmai în această regiune paşnică. Dar când se întâmpla să nu doarmă, începea să cânte cântece soldăţeşti şi de război, aşa că de multe ori oamenii din
983
ţarină se opreau din lucru şi se uitau miraţi după el, iar într-un rând un plugar strigă: — Fire-ai afurisit să fii! cum se poate să cânţi astfel de cântece… poate ai de gând să abaţi din nou asupra noastră stolurile de corbi? Dar ciupitul părea vesel şi nepăsător şi scuipa în colbul drumului, ca să le arate că lui nu-i pasă de nimic, iar dacă îi veni poftă să cânte, pe el nimic nu-l poate împiedica. Adevărul era că el nu cunoştea alte cântece decât pe cele soldăţeşti, căci de ani de zile trăia între ostaşii unchiului său şi ar fi peste putinţă să ceri acestor oameni să cânte aceleaşi cântece patriarhale pe care le cântă plugarii în largul ţarinei lor. A treia zi pe la amiază ajunse acasă şi descălecă de pe măgăruşul său în colţul unde strada lăturalnică se desprindea din strada mare; dar vărul său tocmai atunci se întâmplă să iasă de acasă şi când îl văzu, îl întrebă, stăpânindu-şi un căscat: — Ei, ia spune, ai ajuns general? Ciupitul îi răspunse numaidecât, cu o vorbă de haz: — N-am ajuns încă, dar mi-am luat primele trese. Răspunsul acesta i-l dădu mai mult în bătaie de joc, deoarece toată lumea ştia că Wang Proprietarul şi soţia lui se lăudau faţă de toată lumea că din feciorul lor cel mai mare
984
vor face un cărturar şi că anul viitor se va duce să-şi dea examenele la cutare şi cutare şcoală, pentru a deveni un om cu vază. Dar vremea trecea şi treceau anii unul după altul, fără ca feciorul lor să mai facă ceva. Ciupitul ştia foarte bine că vărul său nu se ducea acum la nicio şcoală, ci era în drum spre cine ştie ce ceainărie căci fără îndoială abia se ridicase din aşternut şi era încă ameţit de petrecerea ce o avusese noaptea trecută. Feciorul lui Wang Propriet arul însă era mândru şi dispreţuitor, aşa că, după ce se uită la vărul său, adăugă: — Deşi spui că ţi-ai luat primele trese de general, bag de seamă că asta nu ţi-a pus încă o haină de mătase pe spinare! Plecă fără să mai aştepte răspunsul, legănându-se în mers şi hainele de mătase de culoarea frunzelor de salcie se auziră fâşâind. Ciupitul însă începu să râdă şi scoase limba la vărul său, fără ca acesta să-l vadă, apoi se întoarse şi intră în curte. După ce intră în curtea casei părinteşti, văzu că aci totul era ca şi înainte de asta. Era tocmai vremea amiezii şi uşa casei fiind deschisă, văzu pe tatăl său stând singur la masă, iar copiii alergau de colo până colo, cum aveau obiceiul şi mâncau; maică-sa sta în faţa uşii, cu castronul ridicat la gură şi în mână cu beţişoarele, iar în timpul acesta vorbea
985
cu o femeie din vecini care venise după ceva, şi-i spunea că noaptea trecută o pisică i-a furat din cămară un peşte uscat, deşi acesta fusese agăţat de o grindă destul de sus. Când îl recunoscu cine este, strigă de departe: — Ai sosit tocmai bine, la masă întinsă; nici că se putea s-o potriveşti mai bine! şi continuă să vorbească cu vecina. Feciorul începu să râdă, dar nu zise nimic, ci se mulţumi cu o exclamaţie scurtă şi intră în odaie unde era părintele său; acesta se uită la el mirat şi tânărul repetă aceeași exclamaţie faţă de el, apoi se duse şi luând un castron şi o pereche de beţişoare, îşi scoase din mâncarea de pe masă şi se aşeză pe o margine de scaun, cum se cade să facă un fecior când se aşază pe scaun, de faţă cu părinţii săi. După ce sfârşiră de mâncat, părintele său îşi turnă puţin ceai în castronul în care avusese orezul, dar foarte puţin, căci el proceda cu cruţare întotdeauna şi după ce sorbi conţinutul, în înghiţituri lungi, întrebă pe feciorul său: — Ai adus vreo ştire de la unchiul tău? — Da, am adus, răspunse feciorul, dar nu se poate să-ţi spun despre ce este vorba, şi se uită la fraţii şi surorile lui care se adunaseră împrejurul lor şi se uitau la el, fără să zică nimic, deoarece pentru ei el era om străin, aşa că ascultau cu cea mai mare atenţie la tot ce spunea. În timpul acesta intră şi maică-sa ca să-şi umple castro-
986
nul, deoarece ea mânca lacomă şi nu termina decât după ce bărbatul ei era demult plecat, aşa că se uită şi ea la el şi întrebă: — Mi se pare că ai mai crescut cel puţin cu un lat de mână? Dar cum se poate să umbli într-o haină atât de zdrenţuită ca asta? Unchiul tău nu te îmbracă în haine mai bune? Ce-ţi dă de mâncare de creşti atât de repede? Fără îndoială te hrăneşte numai cu carne şi cu vin. Tânărul începu din nou să râdă şi-i răspunse: — Am haine foarte bune, dar de astă dată nu le-am îmbrăcat; cât despre mâncare, noi mâncăm în fiecare zi carne. Wang Negustorul rămase foarte mirat de vorbele feciorului său şi-l întrebă curios: — Cum se poate… vasăzică fratele meu îşi hrăneşte soldaţii în fiecare zi cu carne? Feciorul se grăbi să răspundă: — Asta nu… dar acuma se pregăteşte de război şi vrea ca soldaţii lui să fie îndrăzneţi şi voinici. Eu însă mănânc în fiecare zi carne, din pricină că nu mă hrănesc de la cazan, ca ceilalţi soldaţi… eu şi credincioşii unchiului meu mâncăm resturile de la masa unchiului şi a soţiei sale. — Ia spune-mi ceva despre soţia aceasta a lui! Mi se pare foarte ciudat că pe noi nu ne-a poftit la nuntă, zise
987
maică-sa curioasă. — Dimpotrivă, ne-a poftit, se amestecă Wang Negustorul care se temea că dacă vor începe să vorbească despre aşa ceva, ar fi peste putinţă să sfârşească în curând. Ne-a poftit, dar i-am răspuns că nu ne putem duce. Ne-ar fi costat o grămadă de arginţi, dar afară de asta tu ai fi avut nevoie de haine noi şi de o mulţime de lucruri, dacă te-ai fi dus. — Fireşte… cu un zgârcit ca tine eu nu mai ies din casă niciodată… răspunse femeia, aprinsă şi nemulţumită. Wang Negustorul îşi drese glasul şi se întoarse spre feciorul sau: — Haide să plecăm, deoarece nu se poate ca în casa asta să stăm de vorbă în linişte, zise el şi ridicându-se de la masă. Feri copiii din calea lui şi ieşi, împreună cu feciorul său care-l urma de aproape. Wang Negustorul apucă înainte, în josul unei străzi înguste, spre o mică ceainărie unde nu se ducea prea adeseori şi se aşeză la o masă într-un colţ mai liniştit. Dar localul era aproape gol, deoarece era tocmai ceasul când consumatorii nu veniseră încă, din pricină că oamenii de la ţară, care-şi aduseseră marfa la târg, o vânduseră şi se întorseseră acasă, iar cei din oraş nu veniseră încă la obiş-
988
nuitul sfat de după amiază. Prin urmare aci fu locul unde feciorul lui Wang Negustorul spuse tatălui său însărcinarea cu care venise. Îl ascultă cu toată băgarea de seamă, fără să zică nimic până când sfârşi ce avea de spus şi, după ce sfârşi, se uită la el, fără ca pe obrazul său să se vadă vreo schimbare. Într-o împrejurare când Wang Proprietarul ar fi rămas mirat, ar fi dat ochii peste cap şi s-ar fi jurat în toate chipurile că aşa ceva nu se poate, Wang Negustorul, care fără să fi bănuit nimeni, devenise atât de bogat încât nimic nu i se părea peste putinţă, dacă se întâmpla să stea pe gânduri, stătea numai pentru a-şi face socoteala ce câştig ar putea să-i aducă o astfel de afacere, dacă s-ar hotărî s-o facă. Banii lui erau daţi cu dobândă acolo unde nici cu gândul nai fi gândit şi oamenii veneau la el cu tot felul de treburi. Avea bani daţi cu dobândă chiar la templele budiste ai căror preoţi zălogiseră pământul pe care-l aveau, căci acuma poporul nu mai era atât de cuvios cum fusese înainte de asta şi numai femeile, mai ales cele bătrâne, îşi mai aduceau aminte şi de zei, aşa că toate casele de rugăciune începuseră să sărăcească şi nu mai erau în aceeaşi stare de înflorire ca în vremurile vechi. Wang Negustorul avea bani băgaţi în întreprinderile de navigaţie pe fluvii şi pe mări, avea sume însemnate la căile ferate şi o mare sumă de bani
989
o avea investită într-un lupanar din oraş, deşi el nu se ducea niciodată în acest local, iar fratele său, chiar dacă nu se ducea şi se aşeza la mesele de joc, nici n-ar fi visat că localul acesta elegant care se deschisese abia de un an şi ceva ar putea să fie proprietatea fratelui său. În orice caz aceasta era o afacere care producea destul de bine şi Wang Negustorul cunoştea firea risipitoare şi slabă a oamenilor. Astfel banii lui se scurgeau spre el prin sute de canale ascunse şi dacă s-ar fi gândit să-i adune pe neaşteptate, sute de oameni ar fi suferit din pricina asta. Cu toate acestea nici astăzi nu mânca nici mai mult, nici mai bine decât înainte de asta; nu se aşeza nici la mesele de joc, cum fac cei care au mai mult decât le trebuie pentru a se îmbrăca şi a se sătura, şi nici feciorii lui nu umblau îmbrăcaţi în mătăsuri, aşa că dacă-l vedeai, şi ştiai cum trăieşte, ar fi fost peste putinţă să bănuieşti că este atât de bogat. Tocmai din pricina asta el se putea gândi la trei mii de puşti străine, fără să se mire deloc, cum ar fi făcut Wang Proprietarul. Dacă s-ar fi întâmplat ca pe aceşti fraţi să-i întâlneşti pe stradă, ţi-ai fi închipuit că Wang Proprietarul este cel mai bogat, din cauză că el cheltuia banul fără nicio milă şi era gras de abia se purta; umbla întotdeauna îmbrăcat în haine de mătase şi satinuri îmblănite şi tot aşa şi copiii săi, afară de cocoşatul care trăia în casa de lut, împreună cu
990
Floare de Păr, şi ajunsese o vârstă de liniştită bărbăţie, în timp ce ai lui îl uitau tot mai mult, cu fiecare zi ce trecea. Astfel Wang Negustorul se gândi o vreme, fără să zică nimic, pe urmă se întoarse spre feciorul său şi întrebă: — Fratele meu nu ţi-a pomenit de chezăşia pe care ar putea să mi-o dea, pentru banii de care voi avea nevoie ca să cumpăr puştile acestea? Va trebui să-mi dea o bună chezăşie, mai ales că negoţul cu arme este o faptă oprită de lege. Tânărul se grăbi să răspundă: — Uite ce-a zis unchiul: „Spune fratelui meu să ţină zălog tot pământul ce a mai rămas nevândut din partea mea de moştenire, dacă se va întâmpla să nu aibă încredere în mine că-i voi plăti îndată ce voi începe să adun birurile ce mi se cuvin. Toate veniturile acestei regiuni sunt astăzi în mâna mea, dar nu se poate să cheltuiesc dintr-odată o sumă atât de mare de bani, fără ca oamenii mei să sufere.” — Eu nu mai am nevoie de pământ, declară Wang Negustorul îngândurat. Afară de asta anul acesta a fost foarte greu, aş putea spune că a fost aproape un an de foamete, şi pământul e foarte ieftin. Tânărul se uită la părintele său cu ochii aprinşi şi-i răspunse foarte serios: — Tată, trebuie să ştii că unchiul meu este un om cu
991
adevărat foarte mare. Ar trebui să vezi cum se teme toată lumea de el. Dar în acelaşi timp este un om foarte cumsecade şi niciodată nu ucide numai din plăcerea de a ucide. Până şi dregătorul provinciei se teme de el. Dar el nu se teme de nimeni şi de nimic… aşa să ştii, căci cine altul afară de el ar fi îndrăznit să se căsătorească cu o femeie despre care toată lumea spune că este vulpe. Dacă vei hotărî să-i trimiţi puştile acestea, atunci fapta ta va fi pentru el putere mai mare decât a avut înainte de asta. Cuvintele spuse de un fecior nu pot mişca prea din cale afară pe un părinte, dar cu toate acestea în ceea ce spunea era şi un sâmbure de adevăr, iar amănuntul care făcu pe Wang Negustorul să încline în partea fratelui său, fu tocmai faptul că-şi făcu socoteala profitului ce ar însemna pentru el, dacă ar avea un frate, care să fie un puternic comandant de armate. Dacă s-ar întâmpla să izbucnească un mare război, cum ar fi cel despre care s-a vorbit mereu în anii din urmă şi dacă războiul s-ar apropia de regiunea aceasta – căci cine ţi-ar putea spune în ce parte apucă pârjolul unui război – averea lui şi bunurile ce le avea, puteau fi confiscate şi prădate, dacă nu de soldaţii duşmani, atunci de populaţia săracă şi nelegiuită. Toate gândurile acestea şi le făcea din pricină că averea lui Wang Negustorul nu mai era reprezentată acuma de proprietăţile
992
lui rurale, deoarece ţarina pe care o avea, nu însemna nimic alături de casele şi prăvăliile ce le avea în oraş şi în afacerea lui de împrumuturi. Ori astfel de avere poate fi prădată cât ai bate din palme, într-o vreme când lumea este pornită pe jaf, şi nimic nu-i mai poate sta împotrivă, aşa că un om bogat poate sărăci în câteva zile, dacă se întâmplă să nu aibă vreo putere ascunsă care să-l ocrotească şi să-l apere la un caz de mare ananghie ce ar putea cădea asupra lui, când nici cu gândul nu gândeşte. Astfel îşi dădu cu socoteala că puştile acestea ar putea să fie şi pentru el un fel de apărare la nevoie, şi stătu de se mai gândi o vreme cum le-ar putea cumpăra şi cum le-ar putea trece hotarul, fără să prindă nimeni de veste. Negoţul acesta se putea face destul de uşor, căci acum avea două corăbii ale lui cu care transporta orez într-o ţară vecină. Legea oprea exportul de orez pe astfel de căi, tocmai din pricina asta transportul se făcea în mare taină, dar aducea câştiguri bune, aşa că putea plăti mită, deoarece funcţionarii se lăsau uşor năimiţi şi dacă le plăteai, treceau cu vederea aceste două corăbii pe care le alesese anume să fie cât mai mici. În schimb, slujbaşii aceştia se răcoreau, aplicând legea cu toată severitatea când era vorba de corăbii străine sau de corăbii mai mari care lor nu le aduceau niciun fel de câştig.
993
Wang Negustorul se gândi la aceste două corăbii ale lui care se întorceau uneori goale din ţara aceea străină, sau numai pe jumătate încărcate cu bumbac şi tot felul de mărfuri străine şi-şi zise că-i va fi destul de uşor ca armele cu pricina să le ascundă printre mărfurile acestea, iar dacă se va întâmpla să fie prins, va plăti mită în dreapta şi în stânga, iar comandanţilor care conduceau vasele le va da şi lor ceva, ca să nu sufle nimic, aşa că în orice caz dintr-o astfel de afacere nu se putea decât să câştige. Prin urmare afacerea se putea face. Se uită împrejur şi constată că nu se găseşte nimeni prin apropierea lor şi niciun funcţionar deal Statului, apoi se adresă feciorului său, vorbindu-i cu dinţii încleştaţi, fără să mişte buzele şi în şoaptă: — Cred că aş putea aduce puştile trebuincioase, transportându-le până la ţărmul mării şi de aci chiar până la staţia de cale ferată cea mai apropiată de fratele meu, dar cum aş putea să i le dau în primire la o depărtare de o zi şi mai bine, într-o regiune unde nu se găseşte decât drum de răzoare şi niciun fel de mijloc de transport decât cu spinarea sau cel mult călare? În această privinţă Wang Tigrul nu spusese nepotului său nicio vorbă, aşa că acesta începu să se scarpine în cap şi să se uite prosteşte la părintele său, ca apoi să-i răspundă:
994
— Va trebui să plec şi să-l întreb şi despre asta. Wang Negustorul adăugă: — Spune-i că voi ascunde puştile între alte mărfuri, şi toate baloturile vor fi însemnate şi i le voi lăsa într-un loc anume, de unde va trebui să vină să şi le ridice singur. Cu vorbele acestea tânărul se întoarse la unchiul său şi se urni la drum, chiar de a doua zi. În noaptea aceea însă dormi în casa părintească şi maică-sa îi pregăti o mâncare bună care-i plăcea: o lipie de grâu, cu carne de porc pe dinăuntru şi o căciulie de usturoi. Mâncă până se sătură, iar ce mai rămase băgă în sân, ca să aibă şi pentru drum. În zorii zilei încălecă pe măgăruşul său şi făcu calea întoarsă, îndreptându-se din nou spre curţile lui Wang Tigrul.
Capitolul XIX Luna următoare însă se întâmplă ceva atât de neaşteptat, încât Wang Tigrul în cerbicia lui n-ar fi crezut că se poate, dacă s-ar fi întâmplat să vină cineva să-i spună. Când se răspândi vestea că ţara este despărţită în două şi comandanţii armatelor se pregătesc de luptă, frigurile războiului cuprinseră toată regiunea. În mijlocul acestei atmosfere de nelinişte zvâcniră în toate părţile spiritele nemulţumirii,
995
aşa că oamenii care nu aveau ce face sau cei cărora nu le plăcea să lucreze şi cei care erau dornici de aventură, feciori care nu se înţelegeau cu părinţii, cei din speluncile de joc care nu mai aveau ce juca şi toţi nemulţumiţii îşi făcură apariţia, încercând să se folosească de acest prilej, încredinţaţi că vor reuşi să facă şi ei ceva. Chiar în regiunea pe care Wang Tigrul o stăpânea acuma în numele bătrânului judecător, nemulţumiţii aceştia se adunară în bande şi-şi luară numele Turbanele Galbene, din pricină că în jurul capului purtau o fâşie de pânză galbenă, ca pe urmă să înceapă să prade. La început prădăciunile acestea fură neînsemnate, căci tâlharii se mulţumiseră să ceară de mâncare câte unui ţăran, când se întâmpla să fie în trecere prin partea locului, sau intrau în câte un han unde mâncau şi beau fără să plătească, sau plăteau numai o parte din ce consumaseră, dar erau atât de fioroşi şi de porniţi, încât hangiul nu îndrăznea să spună nimic şi încerca din toate puterile să se împace cu paguba avută. Dar banda Turbanelor Galbene devenea tot mai îndrăzneaţă, pe măsură ce creştea numărul membrilor ei care începură să râvnească arme, deoarece banda lor nu avea decât armele soldaţilor fugari care se găseau printre ei. Prin urmare îndrăzneala lor deveni şi mai mare, căci trăiau în mijlocul populaţiei de la ţară, ascunşi prin sate şi cătune,
996
fără să îndrăznească să se apropie de oraşele mai mari sau de cetăţi. În cele din urmă câţiva plugari mai îndrăzneţi veniră cu jalba la Wang Tigrul şi-i spuseră că tâlharii au început să devină din ce în ce tot mai neînfrânaţi, de vreme ce nu se găseşte nimeni ca să-i împiedece în fărădelegile lor; uneori se întâmplă să cadă în casa câte unui biet om în prag de noapte şi dacă nu găsesc ceea ce caută, omoară pe toţi cei din casă şi pleacă, fără să se teamă de urmarea nelegiuirii lor. Dar lui Wang Tigrul nu-i venea să creadă ceea ce spuneau oamenii aceştia, deoarece după ce trimise iscoade ca să vadă ce este, aceştia nimeriră la oameni slabi de înger care tăgăduiră tot ce ştiau, prin urmare nu luă nicio măsură de prevedere, judecând toată afacerea asta cu uşurinţă, mai ales că acuma se pregătea pentru marele război la care trebuia să ia parte şi el în ziua când va hotărî de ce parte va trece. Dar veniră căldurile verii care erau acum în toi şi multe armate începură să coboare spre miazăzi, iar dintre soldaţii acestor armate trecură destui fugari care se însoţiră cu bandele tâlharilor, aşa că aceştia sporiră nu numai în număr ci şi în îndrăzneală. În acest anotimp trestia de sorghum din regiune era foarte înaltă, aşa că tâlharii se puteau ascunde prin holde fără nicio teamă şi oamenii nu mai îndrăzneau să facă drumuri mai lungi, decât atunci
997
când se adunau în grupuri destul de mari. Acum fie că Wang Tigrul ar fi crezut sau n-ar fi crezut ce se întâmplă în apropierea lui, căci în oarecare măsură hotărârile ce le lua depindeau şi de oamenii lui şi trebuia să creadă ce spun iscoadele şi credincioşii săi, care la rândul lor, îl lăudau şi spuneau despre el că nu se găseşte nimeni care să-i stea împotrivă, destul că într-o bună zi, de la ţară veniră doi plugari, doi fraţi şi aduseră cu ei o desagă de pânză de cânepă. Nu vrură s-o deschidă în faţa nimănui, ca să vadă ce este într-însa, ci spuneau sus şi tare: — Aceasta este pentru general! Crezând că au adus vreun dar pentru Wang Tigrul, străjerii îi lăsară să intre în curte şi de aci se duseră în sala de judecată, unde găsiră pe Wang Tigrul, căci era tocmai ceasul când el se găsea în şedinţă. Când se arătară în faţa lui, cei doi fraţi se bătură cu frunţile de pământ, aşa cum se cuvenea, şi fără să mai zică nimic, deschiseră desaga de cânepă şi scoaseră dintr-însa două perechi de mâini; o pereche erau mâinile unei femei foarte bătrâne, uscate şi bătucite de muncă, cu pielea scorojită şi uscată; cealaltă pereche erau mâinile unui moşneag, cu palmele bătucite de coarnele plugului. Mâinile acestea fraţii le scoaseră din desagă, ţinându-le de ciompeiele pe care sângele era negru şi închegat. Pe urmă cel mai în vârstă dintre ei, un bărbat
998
foarte serios şi întunecat, cam de vârstă mijlocie, cu obrazul colţuros dar deschis, declară: — Acestea sunt mâinile bătrânilor noştri părinţi care au murit. Acum două zile, tâlharii s-au arătat în cătunul nostru şi când părintele meu a strigat că nu are nimic să le dea, i-au tăiat mâinile, iar când maica noastră care era femeie cumsecade a început să-i blesteme, i le-au tăiat şi pe ale ei. Noi, fraţii amândoi, eram la lucru în ţarină dar femeile noastre au reuşit să scape cu fuga şi au venit, strigând înspăimântate, aşa că ne-am repezit cu furcile în mână. Dar tâlharii plecaseră, căci nu era o bandă prea mare, ci vreo opt sau zece inşi, iar părinţii noştri prea bătrâni ca să se poată apăra. Cu toate acestea oamenii din sat n-au îndrăznit să sară într-ajutorul lor, de teamă să nu sufere şi ei mai târziu din pricina răzbunării tâlharilor. Stăpâne, noi ţi-am plătit dreptul dumitale şi-ţi plătim un bir destul de greu peste ceea ce se cuvine să plătim Statului; plătim biruri pentru holde, pentru sare şi pentru toate mărfurile ce le vindem şi cumpărăm, ca să ne aperi de nelegiuiţii aceştia. Ce ai de gând să faci cu noi? Şi amândoi ridicară în faţa lui mâinile însângerate şi înţepenite ale părinţilor lor schingiuiţi. Wang Tigrul nu se supără, cum s-ar fi supărat oricare altul în locul lui când auzi vorbele lor pline de îndrăzneală.
999
Nu, ci rămase mirat şi se supără adânc, nu pentru că oamenii aceştia îndrăzniseră să vină la el, ci pentru că aşa ceva se putea întâmpla tocmai într-o regiune stăpânită de el. Strigă să vină căpeteniile oastei şi oamenii veniră unul câte unul, aşa cum îi puteau găsi cei trimişi după ei, până când se adunară în sala de şedinţe, aproape vreo cincizeci de inşi. Wang Tigrul se ridică el însuşi în picioare şi luând mâinile care stăteau înţepenite pe lespezile reci, le ţinu în faţa lor şi le spuse — Acestea sunt mâinile unor plugari de omenie care au fost călcaţi şi jefuiţi de tâlhari în timpul zilei, pe când feciorii lor lucrau în ţarină. Care dintre voi va pleca cel dintâi împotriva lor? Căpeteniile se uitară la mâinile din faţa lor şi vederea acestora le răscoli sângele şi se simţiră şi mai porniţi, gândindu-se că tâlharii îndrăznesc să hărăciuiască tocmai regiunile pe care le stăpâneau ei, aşa că începură să murmure unul după altul: — Cum se poate aşa ceva să se întâmple într-o regiune unde noi suntem stăpâni? Cum se poate ca nelegiuiţii aceştia să îndrăznească tocmai în pământul stăpânit de noi să facă astfel de crime? Pe urmă strigară cu toţii într-un glas: Să pornim numaidecât împotriva lor!
1000
Wang Tigrul se întoarse spre cei doi fraţi şi le spuse: — Întoarceţi-vă în pace şi cu toată încrederea la căminele voastre. Mâine toţi oamenii aceştia ai mei vor ieşi de aici şi nu mă voi odihni până în ziua când voi afla cine este căpetenia tâlharilor, aşa că voi face lui ceea ce am făcut şi Leopardului. Cel mai tânăr dintre fraţi se uită la el şi răspunse: — Prea milostive, eu cred că tâlharii nu au niciun fel de căpetenie, căci rătăcesc în bande mici, despărţite una de alta şi între ei nu este altă legătură decât de nume, deoarece sunt în căutarea unui bărbat care să fie destul de puternic, pentru a-i aduna într-o singură bandă. — Dacă acesta este adevărul, răspunse Wang Tigrul, atunci va fi cu atât mai uşor să-i risipim. — Dar nu va fi uşor să-i puteţi stârpi, adăugă fratele cel mai vârstă, cu îndrăzneală. Cei doi fraţi rămaseră nemişcaţi în faţa lui, ca şi când ar mai fi avut ceva de spus, dar nu ştiau cum să înceapă, iar după ce se supără în sinea lui, din pricină că-i vedea că nu pleacă, Wang Tigrul înţelese că oamenii aceştia nu aveau încredere în el, aşa că se răsti la ei: — Poate vă îndoiţi de mine că aş fi destul de puternic, dar aduceţi-vă aminte că eu am ucis Leopardul, care a fost om vestit în vremea lui şi a trăit douăzeci de ani pe spina-
1001
rea voastră! Cei doi fraţi se uitară unul la altul, pe urmă cel mai bătrân înghiţi în sec şi suflă cu sfială: — Prea milostive, nu este vorba de aşa ceva. Dar am avea să-ţi spunem ceva între patru ochi. Wang Tigrul se întoarse spre căpeteniile care erau tot în sală şi le porunci să plece şi să pregătească oamenii. După ce ieşiră cu toţii, afară de unul sau doi pe care Wang Tigrul îi ţinea întotdeauna în apropierea sa, cel mai mare dintre fraţi căzu cu faţa la pământ şi se bătu cu fruntea de lespezi, apoi adăugă: — Prea milostive, te rugăm să nu te superi din cale afară. Noi suntem oameni săraci şi când se întâmplă să-ţi cerem ajutorul înseamnă că n-avem încotro, dar de plătit noi n-avem ce-ţi plăti pentru că ne-ai ajutat. Wang Tigrul îi răspunse mirat: — Ce fel de vorbă este aceasta? Eu nu cer răsplată, când se întâmplă să-mi cereţi ceva ce sunt în stare să fac. Omul răspunse cu sfială: — Astăzi, când am plecat din sat, toţi fraţii noştri de acolo au încercat să ne oprească, deoarece spuneau că dacă vom aduce soldaţi, aceştia vor fi şi mai răi decât tâlharii, căci ei cer de toate celea, ori noi suntem oameni săraci care trebuie să muncească, pentru ca să aibă ce mânca.
1002
Tâlharii vin şi pleacă, dar soldaţii întârzie, trăiesc în casele noastre şi se leagă de fetele din casă şi ne prăpădesc toate proviziile adunate pentru iarnă, dar nimeni nu le poate sta împotrivă, deoarece sunt oameni înarmaţi. Prea milostive, dacă şi soldaţii ce vor veni, se vor purta tot aşa, atunci e mai bine să nu trimiţi pe nimeni, căci vom suferi fără cârtire ceea ce ne va fi dat să suferim. Wang Tigrul era om de omenie în sufletul lui şi când auzi vorbele acestea se înfurie şi se rid ică în picioare, apoi chemă căpeteniile să intre din nou în sală, şi după ce se adunară, intrând în grupuri de câte doi şi trei inşi, se întunecă la faţă şi se încruntă, apoi răcni la ei din toate puterile: — Regiunea aceasta pe care o stăpânesc eu, este destul de mică, aşa că oamenii ce vor pleca acuma, se pot întoarce cel mult peste trei zile, prin urmare aşa vor face! Fiecare om care va pleca, se va întoarce peste trei zile în tabără, iar dacă se va întâmpla ca vreunul dintre ei să intre în casa vreunui ţăran şi să ceară găzduire, pe acesta îl voi ucide! Dacă vor reuşi să prindă tâlharii şi să-i stârpească, pe toţi îi voi răsplăti cu arginţi, cu mâncare şi băutură, căci eu nu sunt căpetenie de tâlhari şi nici nu ocrotesc tâlhari în are alul curţilor mele! Spunând aceste cuvinte se uită la căpeteniile adunate
1003
împrejurul său atât de crunt, încât toţi se grăbiră să-i răspundă că aşa vor face. După această înţelegere Wang Tigrul spuse celor doi fraţi să se întoarcă acasă şi aceştia luară mâinile şi le băgară din nou în desaga de pânză de cânepă, ca să le ducă şi să le îngroape împreună cu trupul părinţilor lor, apoi se întoarseră în satul lor, ducând făgăduiala pe care le-o făcuse Wang Tigrul. Dar după ce plecară oamenii, Wang Tigrul stătu şi se gândi şi-i păru rău de făgăduiala făcută într-o clipă de înduioşare, căci începu să-şi dea seama că el nu are nici oameni, nici arme de pierdut într-o încăierare cu bandele de tâlhari. Bănuia de asemenea că şi în armata lui, ca în orice armată, trebuie să fie şi unii care tânjesc să-şi găsească un comandant mai bun, ori toţi aceştia ar putea să se simtă ispitiţi să treacă de partea tâlharilor şi odată trecuţi, vor lua şi armele cu ei. Prin urmare stătu şi se gândi, ca apoi să recunoască fără înconjur, că prea s-a lăsat înduioşat de vorbele celor doi fraţi. Stând aşa în odaie, veni un crainic care aducea o scrisoare de la fratele său Wang Negustorul. Wang Tigrul rupse plicul scrisorii şi începu s-o citească. Fratele său îi spunea pe departe şi cu vorbe meşteşugite că armele pe care le-a cerut au sosit şi că le va duce într-un loc anume, într-o
1004
anumită zi şi că sunt ascunse în sacii cu grâul pe care-l va aduce să-l macine în morile din partea de miazănoapte. Wang Tigrul se găsea acuma în mare încurcătură; deoarece armele trebuiau aduse numaidecât, fie într-un fel fie într-altul, iar acuma oamenii lui începuseră să se împrăştie în toată regiunea, pentru a căuta bandele de tâlhari. Stătu câtăva vreme şi începu să se frământe, dar puţin după aceea văzu că intră femeia care lui îi era dragă. Părea neobişnuit de blândă şi de moleşită în timpul mersului, căci era tocmai miezul unei zile de vară şi nu era îmbrăcată decât într-o tunică albă de mătase şi pantaloni. Gulerul tunicii şi-l descheiase, aşa că i se vedea gâtul rotund şi catifelat, mult mai palid decât obrazul. Cu toată supărarea şi necazurile lui, Wang Tigrul rămase cu privirea îndreptată spre ea, fără să facă nicio mişcare, apoi încercă să-şi stăpânească toate gândurile şi se simţi îndemnat să întindă braţul spre gâtul ei alb şi s-o mângâie, aşa că aşteptă să se apropie. Femeia se apropie şi proptindu-se de masă, se uită la scrisoarea pe care el o ţinea în mână şi întrebă: — Ai primit vreo veste rea de arăţi atât de negru şi întunecat? Pe urmă tăcu şi începu să râdă încetişor şi cu glasul ascuţit: Cred că nu eşti supărat din pricina mea, căci mi-ar fi teamă că mă vei ucide, când te văd că te uiţi atât de
1005
întunecat, ca acuma. Wang Tigrul îi întinse scrisoarea, fără să răspundă nimic şi rămase cu privirile îndreptate spre gâtul palid şi linia şerpuită a bustului ei acoperit de tunică. Ajunsese atât de departe în legăturile dintre el şi femeia aceasta, încât deşi trecuse puţină vreme de la căsătoria lor, astăzi îi spunea toate păsurile lui. Luă scrisoarea şi începu să o citească, mişcând puţin buzele, iar el se simţi foarte mândru, văzând-o cum stă plecată şi că poate s-o descifreze. Părul femeii era acuma pieptănat şi netezit, iar la spate era prins într-o plasă subţire de panglică de mătase, iar în urechi purta cercei de aur. După ce citi scrisoarea, o băgă în plic şi o puse pe marginea mesei, iar Wang Tigrul se uită la mişcările mâinilor ei mici şi îndemânatice, apoi declară: — Nu ştiu cum voi putea aduce sacii aceia de grâne? Dar va trebui să-i aduc, fie cu sila, fie cu vicleşugul. — N-ar fi o treabă prea grea, răspunse femeia cu glasul liniştit. Atât cu vicleşugul cât şi cu sila e foarte uşor. Eu mi-am şi făcut un plan, în vremea cât am citit scrisoarea. Va trebui să trimiţi un grup de soldaţi, ca şi când ar fi o bandă de tâlhari dintre cei despre care astăzi vorbeşte toată lumea; trimişii tăi vor fura sacii de grâu, ca şi când i-ar fura pentru ei, aşa că nimeni nu va bănui că tu ai vreo
1006
legătură cu afacerea asta. Wang Tigrul începu să râdă domolit, căci planul i se păru foarte înţelept, şi o trase spre el, căci erau numai singuri în odaie, deoarece străjerii ieşeau întotdeauna, când se întâmpla să vină femeia, şi simţindu-i trupul fraged în mâinile lui voinice, îi spuse mulţumit: — Nu se poate să fi existat până acuma vreo femeie atât de înţeleaptă ca tine! Binecuvântată fie ziua aceea când am ucis pe Leopard! După ce se sătură de ea, ieşi din odaie şi chemă Eretele la sine şi-i spuse: — Puştile de care am nevoie au sosit şi se găsesc într-un loc cam la patruzeci şi cinci de kilometri departe de aici, acolo unde se încrucişează drumurile spre miazănoapte. Sunt ascunse în saci de grâu, ca şi când ar trebui transportaţi la morile ce se găsesc mai sus de noi. Ia cu tine cinci sute de oameni înarmaţi, dar vă veţi îmbrăca în haine de care poartă bandele de tâlhari şi după ce vă veţi apropia, puneţi mâna pe saci şi prefaceţi-vă că vă retrageţi spre vreo ascunzătoare. Ia cu tine cotige şi catâri care să aştepte gata şi să-mi aduci sacii cu grâu cu tot şi ce se mai găseşte aci, în curte. Eretele era om deştept şi avea mare încredere în vicleşugul şi priceperea sa, dar Înjunghie Porc avea încredere în
1007
cei doi pumni ai lui, mari cât maiele şi în îndemânarea mâinilor sale, aşa că rămase încântat de ceea ce se pregătea şi se ploconi adânc în faţa comandantului. Wang Tigrul adăugă: — După ce armele vor ajunge aci la mine, fiţi încredinţaţi că fiecare dintre voi îşi va primi răsplata şi fiecare ostaş va fi răsplătit după fapta pe care a făcut-o. Oamenii lui plecară şi Wang Tigrul se întoarse în odaia să. Femeia plecase, dar el se aşeză în jeţul sculptat care în partea de jos era făcut din trestie împletită, ca să ţină răcoare şi după ce-şi desfăcu brâul şi se descheie la gât, căci era o căldură cumplită, începu să se gândească la gâtul soţiei sale şi la linia şerpuită a sânilor ei, mirându-se cum se poate ca trupul ei să fie atât de catifelat şi cu pielea atât de fină. Dar nu băgă de seamă că scrisoarea trimisă de fratele său, dispăruse de pe masă, căci soţia lui o luase numaidecât şi o băgase atât de adânc în sân, încât nici mâna lui însăşi nu ar mai fi putut ajunge la ea. În aceeaşi seară, după ce Eretele plecase de câteva ceasuri, Wang Tigrul începu să se plimbe înainte de a se duce la culcare şi trecând prin curte, se apropie de o poartă lăturalnică ce da într-o stradă, dar strada aceasta era mică şi numai rareori se întâmpla să treacă cineva pe acolo, dar
1008
şi atunci în timpul zilei. Trecând prin faţa porţii auzi ţârâ itul unui greiere. La început nu-i dădu nicio atenţie, căci se gândea la altceva. Greierele însă ţârâia mereu şi în cele din urmă îşi dădu seama că nu este anotimpul când ar putea să cânte greieri, aşa că mai mult din curiozitate se uită să-l vadă unde stă ascuns. Sunetul se auzea de la poartă şi când se uită mai de aproape, băgă de seamă o mogâldeaţă care sta ghemuită în mijlocul întunericului. Scoase sabia şi cât ai clipi răsări lângă cel care sta ascuns, dar văzu că spre el se ridică chipul palid şi ciupit de vărsat al nepotului său care suflă cu mare sfială: — Să nu faci niciun zgomot, unchiule şi nici să nu spui soţiei tale că eu sunt aici. Când vei putea ieşi din curte, vino până în uliţă, căci eu te voi aştepta la prima încrucişare a drumurilor. Vreau să-ţi spun ceva ce nu suferă niciun fel de întârziere. Tânărul dispăru ca o umbră, dar Wang Tigrul nu vru să mai aştepte şi cum era singur, se luă numaidecât după el, aşa că ajunse cel dintâi la locul de întâlnire. Văzu pe nepotul său că se furişează în lungul pereţilor şi-l întrebă cuprins de mirare: — Ce-i cu tine, de te târăşti ca un câine bătut? Ciupitul îi răspunse în şoaptă: — Sââât… am fost trimis într-un loc care este departe de
1009
aici – s-ar putea ca soţia ta să afle că sunt prin apropiere, căci e femeie deşteaptă şi nu se ştie pe cine a pus ca să mă urmărească – mi-a spus că mă va ucide, dacă voi sufla ceva despre afacerea asta şi nu e întâia oară, când se întâmplă să mă ameninţe. Auzind vorbele lui, Wang Tigrul rămase atât de mirat, încât nu fu în stare să răspundă nimic. Întinse mâna după nepotul său şi-l ridică la o palmă de la pământ, apoi intră cu el pe o hudiţă întunecoasă şi-i porunci să vorbească. Ciupitul se apropie de urechea unchiului său şi începu să-i spună: — Soţia ta m-a trimis cu scrisoarea asta la cineva, dar nu ştiu la cine, căci n-am deschis-o. M-a întrebat dacă ştiu carte şi i-am răspuns că nu ştiu, cum aş putea eu să ştiu, fiind născut la ţară, aşa că mi-a dat această scrisoare s-o duc unui om care mă va aştepta noaptea aceasta într-o ceainărie din partea de miazănoapte a oraşului şi mi-a mai dat şi un ban de argint pentru osteneală. Băgă mâna în sân şi scoase scrisoarea, iar Wang Tigrul întinse mâna după ea şi i-o luă, fără să scoată o vorbă. Nu zise nimic, ci apucă în josul hudiţei spre prăvălia unui moşneag care vindea apă fierbinte şi aci la lumina tremurată a unui opaiţ ce atârna din perete, rupse plicul şi o citi. Wang Tigrul îşi dădu numaidecât seamă că aci era vorba
1010
de o uneltire. Femeia – însăşi soţia lui – dăduse cuiva de ştire despre sosirea armelor lui. Se vedea limpede că ea se întâlnise cu cineva şi stătuse cu el de vorbă, iar scrisoarea aceasta era ultima ei poruncă. Iată ce scria: „După ce veţi fi în stăpânirea armelor şi vă veţi aduna cu toţii, voi veni şi eu”. Citind cuvintele acestea, lui Wang Tigrul i se păru ca cineva i-a smuls pământul de sub picioare şi cerul se prăvale asupra lui ca să-l strivească. Pe femeia aceasta el o iubise din tot sufletul şi nici prin minte nu i-ar fi trecut că ar fi în stare să-l vândă. Îşi uitase cu totul de vorbele credinciosului său cel cu buza de iepure şi nici nu băgase de seama că zilele din urmă umblase cu privirile plecate în pământ, căci pe soţia lui o iubea atât de mult, încât nu mai avea decât o singură preocupare şi aceasta era ca femeia sa să-i nască un fecior. O întreba mereu, în fiecare zi, cu ardoare nemolcomită, nu cumva a rămas însărcinată. Îi era atât de dragă, încât ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie că sufletul soţiei sale este înveninat de ură. Chiar în clipa aceasta el aştepta ca pe pirostrii noaptea lor de dragoste ce trebuie să urmeze. Acum însă rămase încredinţat că femeia aceasta nu l-a
1011
iubit niciodată. Era în stare să uneltească împotriva lui, tocmai acuma când el aştepta întoarcerea sorţilor războiului pentru a face un uriaş pas înainte. Femeia aceasta uneltea şi totuşi sta întinsă toată noaptea alături de el în aşternut şi răspundea mâhnită la întrebările ce i le punea în legătură cu viitorul lor fiu. Se simţi cuprins de o furie atât de năprasnică, încât i se păru că nu mai poate nici să răsufle. Furia oarbă şi neagră îi cutremura fiinţa atât de cumplit, încât nu se mai putea stăpâni. Bătăile inimii şi le auzea vâjâindu-i în urechi, ochii i se injectară de sânge şi sprâncenele îi erau atât de încruntate, încât simţi o durere în frunte. Nepotul său îl urmase şi se oprise în umbra din faţa uşii. Dar Wang Tigrul îl dădu la o parte, fără să-i spună nimic şi fără să-şi dea seama că pe nepotul său îl trântise fără nicio milă pe pietrele ascuţite ale pavajului. Intră în curte parcă ar fi alergat gonit de vânturi turbate, şi în mers scoase sabia din teacă, sabia fină de oţel a Leopardului, apoi o şterse de pulpana hainei. Se duse de-a dreptul în odaia unde femeia sta întinsă pe patul împrejurul căruia nu trăsese perdelele din pricina căldurii. Luna plină trecuse streaşina zidurilor curţii şi o lumina din plin. Era complet despuiată şi cum dormea cu mâinile întinse, o mână îi atârna pe marginea patului, cu
1012
degetele pe jumătate strânse. Wang Tigrul însă nu mai avea vreme de pierdut. Deşi o văzu cât este de frumoasă şi albă ca o statuie de alabastru în lumina lunii, şi simţea că în adâncul fiinţei lui în această clipă scurmă o durere mai cumplită decât chinurile morţii, totuşi nu mai întârzie nicio clipă. Aducându-şi aminte cum îl înşelase şi cum era gata să-l vândă, ridică sabia şi i-o înfipse în gâtul alb, întins pe pernă, fără să-i tremure mâna. O răsuci o dată în rană, pe urmă o scoase şi o şterse de păturile de mătase ale aşternutului. Femeii îi scăpă de pe buze un singur horcăit, care se stinse înecat în sânge, aşa că nu o înţelese ce vrea să-i spună; nu făcu nicio mişcare, decât în clipa când tăişul sabiei îi pătrunse în gât, braţele şi picioarele îi tresăriră şi se întinseră, apoi deschise ochii şi muri. Dar Wang Tigrul nu avea vreme să stea şi să se gândească la fapta lui. Ieşi în curte şi strigă oamenii care se adunară grămadă împrejurul său ca să-i asculte poruncile răstite ce i se repezeau din adâncul clocotind de ură al fiinţei lui. Trebuia să plece fără întârziere într-ajutorul Eretelui şi să încerce să pună mâna pe arme înainte de a ajunge tâlharii la ele. Luă cu el toţi oamenii ce mai rămăseseră în curţi, afară de două sute de inşi pe care-i lăsă în seama credinciosului său cu buza de iepure, iar pe ceilalţi îi luă cu el.
1013
Când să iasă pe poartă, văzu pe bătrânul străjer care tocmai atunci se ridicase din aşternut şi începuse să caşte, uitându-se mirat la învălmăşeala ce o vedea prin curte. Wang Tigrul strânse dârlogii calului şi strigă, întorcânduse spre el: — În odaia mea de dormit a rămas ceva! Du-te şi curăţă ce vei găsi; stârvul aruncă-l în vreun şanţ sau într-o baltă. Ai grijă să fie totul în ordine, înainte de întoarcerea mea! Pe urmă dădu drumul calului şi apucă în faţa oamenilor, ţinându-se drept şi mândru în şa, dar cu sufletul sfâşiat de durere. I se părea că simte cum îi sângeră inima, fără să vadă nimeni şi auzea sângele picurând încet şi umplându-i pieptul, dar oricât s-ar fi străduit să-şi domolească para supărării ce-l ardea, auzea totuşi sângele cum picura încet şi stăruitor, scurmând dureros în adâncul fiinţei lui. Se zbuciuma şi gemea, dar nu-l auzea nimeni, deoarece gemetele lui erau acoperite de ropotul copitelor în colbul drumului. Dar nici Wang Tigrul nu-şi dădea seama că geme de durerea ce rodea într-însul, atât era de copleşit de amărăciunea celor întâmplate. Toată noaptea şi ziua următoare Wang Tigrul bătători regiunea, împreună cu oamenii lui, căutând Eretele, şi soarele dogora fără milă deasupra lor, căci ziua era liniştită şi nu se simţea nicio adiere de vânt. Dar nu se putea să-şi
1014
oprească oamenii în popas, căci focul ce ardea într-însul nu-i da nici lui răgaz, şi pe înserate, după ce ajunse aproape de drumul care făcea legătura între provincia din miazănoapte şi cea din miazăzi, întâlni Eretele care mergea în fruntea pedestraşilor săi. La început nu fu tocmai sigur că cei pe care îi vedea sunt oamenii trimişi de el, deoarece Eretele făcuse aşa cum îi poruncise şi îmbrăcase pe toţi ai lui în haine sărăcăcioase şi în jurul capului îşi legaseră câte o fâşie de pânză, aşa că trebui să aştepte să se mai apropie, pentru a-i recunoaşte. Dar numaidecât după aceea văzu că sunt oamenii săi şi descălecând de pe cal, se opri la umbra unui curmal din marginea drumului, căci se simţea sfârşit de lupta ce se da într-însul şi aşteptă ca Eretele să se apropie. Dar din ce se apropia, din ce se temea tot mai mult ca nu cumva supărarea lui să se molcomească şi încerca să-şi aducă aminte cu toată durerea, de felul în care fusese înşelat. Dar marea taină a zbuciumului său era faptul că deşi femeia era demult moartă, el totuşi o mai iubea şi acum; deşi se simţea mulţumit că o ucisese, el totuşi o mai dorea din toată puterea fiinţei lui. Nemulţumirea pricinuită de durerea aceasta îl făcu să devină pământiu la faţă şi după ce Eretele se apropie, Wang Tigrul răcni la el, fără să ridice privirea şi cu ochii
1015
ascunşi în dosul sprâncenelor încruntate: — Haide spune, sunt gata să jur că nu ai ridicat armele! Dar Eretele era bun de gură şi chipul lui prelung nici nu tresări la vorbele comandantului său, căci era om mândru şi mândria aceasta îl făcea să fie îndrăzneţ, aşa că răspunse, fără obişnuitele vorbe de curtenire: — De unde era să ştiu eu că tâlharii au aflat înaintea mea despre armele acestea? Se vede că au primit ştirea de la vreo iscoadă, aşa că au plecat după ele înaintea noastră. Ce sunt eu vinovat că ei au aflat despre ele, înainte de a afla eu? După ce spuse aceste cuvinte, aruncă arma din mână şi încrucişându-şi braţele pe piept, se uită încruntat la generalul său, ca pentru a-i da de ştire că el nu poate fi mazilit, fără să aibă vreo vină. Wang Tigrul văzu că omul său are dreptate şi se ridică încet din iarba unde se întinsese, apoi se sprijini cu spatele de trunchiul curmalului şi după ce-şi desfăcu centironul, se încinse mai strâns, înainte de a începe să vorbească. Întrun târziu îi răspunse obosit şi cu glasul plin de amărăciune. — Care va să zică toate armele mele bune s-au pierdut. Va trebui să mă ridic împotriva tâlharilor, ca să de iau înapoi. În sfârşit, dacă trebuie să ne luptăm, ne vom lupta! Spunând aceste cuvinte, se scutură de toropeala ce părea
1016
că a pus stăpânire pe el şi continuă mai întărâtat; să plecăm după ei şi să-i strângem cu putere şi de aproape, iar dacă se va întâmpla ca jumătate din voi să moară în lupta aceasta, atunci, veţi fi morţi şi nu vă mai pot ajuta cu nimic! Trebuie să pun cu orice preţ mâna pe puştile mele şi dacă se va întâmpla ca fiecare puşcă să mă coste zece oameni, voi găsi alţi zece pentru fiecare dintre ele şi cred că o puşcă face acest sacrificiu! După ce spuse aceste cuvinte, încălecă din nou şi strânse dârlogii calului care începu să joace nemulţumit, din pricină că-l lua de la iarba grasă pe care începuse să o pască. Eretele se uita la el şi sta întunecat, fără să se mişte, iar într-un târziu adăugă: — Ştiu foarte bine unde se ascund tâlharii. S-au adunat în vechiul culcuş, şi pun jurământ că armele noastre sunt la ei. Nu ştiu cine este căpetenia lor, dar ştiu că de câteva zile se frământă fără încetare şi regiunea n-a mai fost călcată de niciunul dintre ei, căci pesemne pun la cale ceva şi după ce se vor strânge cu toţii, or avea de gând să aleagă pe cineva care să-i conducă. Wang Tigrul ştia destul de bine cine ar fi trebuit să devină conducătorul lor, dar nu mai zise nimic, ci se mulţumi să poruncească oamenilor săi să se îndrepte spre culcuşul tâlharilor, apoi le spuse:
1017
— Ne vom duce împotriva lor şi veţi începe să trageţi. După ce veţi trage primele focuri asupra lor, voi trimite un om care să stea cu ei de vorbă şi fiecare bărbat care va aduce o puşcă, va putea să intre în rândurile oastei mele. De fiecare puşcă ce veţi găsi şi mi-o veţi aduce, vă voi da câte un ban de argint. Spunând aceste cuvinte, îşi struni din nou calul. Wang Tigrul se îndreptă a doua oară, trecând potecile cotite din văi şi poalele dealurilor, spre muntele cu două creste, iar oamenii veneau răzleţi pe urma lui. Plugarii ieşiţi la lucrul ţarinei, îşi îndreptau mijlocul şi se uitau după ei, când îi auzeau strigând: — Am pornit împotriva tâlharilor! Uneori se întâmpla să le răspundă câte un plugar şi să se lumineze la faţă: — Bună ispravă! Dar cei mai mulţi nu răspundeau nimic, ci se uitau nemulţumiţi după soldaţii care călcau în picioare semănăturile, răsadurile de varză şi vrejurile de pepeni, căci ştiau că de la soldaţi nu se pot aştepta la niciun bine şi erau sătui de ei. Trecu din nou dealurile de la picioarele muntelui cu două creste şi după ce Wang Tigrul ajunse la trecătoarea dintre stânci, descălecă împreună cu toţi ceilalţi care aveau
1018
cai. Dar nu se uită la ei şi nu zise nimic, ci începu să urce, cu trupul plecat asupra muntelui, gândin du-se la femeia pe care o omorâse, pe care ajunsese s-o iubească şi o mai iubea chiar acuma, când urca muntele, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, fără să vadă muşchiul stâncilor pe care călca. Dar nu-i părea rău că o ucisese. Deşi o iubea, înţelegea că o femeie care primise zâmbind şi cu chipul luminat pornirea dragostei lui nu se poate să fie credincioasă unui bărbat, decât atunci când e moartă, şi începu să murmure: „La urma urmei, cred că tot vulpe trebuia să fie!” În felul acesta urcă muntele cu oamenii după el şi când ajunse aproape de intrarea trecătorii, trimise Eretele împreună cu cincizeci de oameni înainte, ca să vadă ce se întâmplă în ascunzătoare, iar el se opri sub o streaşină de brazi, căci soarele începuse să dogorească din calea afară de fierbinte. Nu trecu nici vreme de un ceas şi Eretele se întoarse ca să-i dea de ştire, că a înconjurat ascunzătoarea şi a văzut ce-i înăuntru: — Încă nu sunt gata, căci au început din nou să clădească culcuşul. — N-ai băgat de seamă, este cineva care să fie mai mare peste ei? întrebă Wang Tigrul. — N-am văzut pe nimeni, răspunse Eretele. M-am apropiat de ei atât de mult, încât îi puteam auzi ce vorbesc.
1019
Sunt oameni noi şi nepricepuţi în tâlhării, căci trecătoarea nici nu este păzită şi oamenii se ceartă între ei, pentru casele care sunt mai puţin dărăpănate. Ştirile acestea erau destul de bune, aşa că Wang Tigrul ieşi numaidecât în faţa oamenilor şi urcară în fugă drumul până la trecătoare, dar înainte de a ajunge, le porunci să se repeadă cu toţii în culcuşul tâlharilor şi să ucidă cel puţin câte unul de fiecare om, iar după ce-i vor ucide, se vor opri şi vor începe tratativele. Oamenii se supuseră şi după ce Wang Tigrul se dădu la o parte, trecură în goană pe lângă el şi începură să tragă. Tâlharii cădeau cu grămada, zbătându-se în chinurile morţii, iar alţii rămaseră nemişcaţi, de cum căzură. După toate semnele, ei nu erau încă pregătiţi şi se gândeau numai la casele din culcuş şi la felul în care se vor statornici în ascunzătoarea aceasta, unde se adunaseră între trei până la cinci mii de oameni şi alergau în toate părţile, întocmai ca furnicile într-un muşuroi, aducând bârne, paie pentru acoperişurile caselor şi ridicând ziduri de pământ împrejurul culcuşului. Singurul lor gând de acuma era faima ce şio vor crea, după ce toate vor fi gata. Când oamenii lui Wang Tigrul se repeziră asupra lor, scăpară din mâini lucrurile pe care le duceau şi începură să alerge buimaci, aşa că Wang Tigrul îşi dădu seama numaidecât că nu au pe
1020
nimeni, care să le spună ce ar trebui să facă şi că nu şi-au ales încă niciun conducător. Pentru prima oară Wang Tigrul simţi o slabă rază de mângâiere încălzindu-i sufletul, căci prevedea cine ar fi trebuit să fie căpetenia acestor oameni şi-şi dădu seama că mai curând sau mai târziu ar fi trebuit să lupte chiar împotriva femeii pe care o iubea, prin urmare era mai bine că o ucisese la vreme. La gândul acesta simţi cum tresare din nou în sufletul său credinţa în destinul ce-i fusese hărăzit şi întorcându-se spre oamenii săi, le porunci să se oprească apoi strigă spre grupul tâlharilor care nu fuseseră încă împuşcaţi: — Eu sunt Wang Tigrul, cel care stăpâneşte această regiune şi nu îngădui bande de tâlhari în apropierea mea! Sunt omul care nu se teme să ucidă şi nu se sperie nici de moarte! Voi ucide pe toţi aceia dintre voi care vor îndrăzni să se însoţească cu alţii împotriva mea! Cu toate acestea veţi şti că sunt şi om milostiv şi voi deschide drum fiecăruia dintre voi care este om cinstit. Mă întorc acuma în lagărul din oraşul meu de reşedinţă. Vreme de trei zile voi primi să slujească sub steagul meu pe oricare dintre voi care va veni cu o puşcă, iar cel care va aduce două puşti va primi şi o răsplată în argint pentru puşca a doua pe care o aduce. După ce sfârşi ce avea de spus, Wang Tigrul se întoarse
1021
spre oamenii săi şi începură să coboare priporul de stânci, dar înainte de a coborî, lăsă câţiva oameni în trecătoare care stătură cu armele gata pentru cazul când vreunul mai îndrăzneţ dintre tâlhari ar începe să tragă după ei. Dar oamenii aceştia erau în realitate foarte neîndemânatici. Căzuseră la înţelegere cu femeia Leopardului şi se duseseră să pună mâna pe armele Tigrului, cu toate că numai foarte puţini dintre ei ştiau cum se mânuieşte o armă, dar şi aceştia nu erau altceva decât soldaţi fugari care nu îndrăzniră să tragă asupra lui Wang Tigrul, căci ştiau că o astfel de faptă ar însemna să tragă tigrul de mustăţi şi să-l facă să se întoarcă asupra lor, ca să-i prăpădească pe toţi. Muntele fu învăluit de tăcere şi din culcuşul tâlharilor nu se auzea nicio mişcare, aşa că în drumul de întoarcere Wang Tigrul nu auzi decât bătaia vântului sub streaşina de brazi sau câte un ciripit de pasăre între ramuri. Lăsară în urma lor trecătoarea şi ajunseră iarăşi în largul ţarinei, unde oamenii erau ocupaţi cu lucrul. Soldaţii strigau veseli şi mulţumiţi tuturor pe care-i întâlneau în drumul lor: — Fiţi încredinţaţi că peste trei zile tâlharii din părţile acestea se vor risipi! Unii dintre oameni erau mulţumiţi şi recunoscători pentru ceea ce se întâmplase, dar cei mai mulţi se stăpâniră şi nu ziseră nimic, deoarece nu puteau şti ce le va cere de aci
1022
înainte Wang Tigrul, căci nu li se întâmplase niciodată să audă despre un comandant de oşti care să fi făcut ceva pentru o regiune, fără să ceară oamenilor o răsplată şi asta să preţuiască mai mult decât ceea ce le-a făcut. După ce Wang Tigrul se întoarse în curţile lui, porunci să se dea fiecărui ostaş o răsplată în bani şi să aducă vin de calitate bună şi să dea fiecăruia de ajuns, pentru a se putea răcori, fără să se îmbete. Mai porunci pentru ei şi câteva feluri de mâncări cu carne. Pe urmă aşteptă să treacă cele trei zile hotărâte. Tâlharii începură să apară din toate părţile, scurgându-se unul după altul în oraş, în grupuri de câte doi, cinci, opt şi chiar zece dintr-odată şi fiecare aducea câte o armă. Numai rareori, se întâmpla ca acelaşi om să aducă două puşti, căci dacă reuşise să pună mâna pe mai multe puşti dintr-odată, aducea întotdeauna cu el pe câte un frate mai tânăr, un prieten sau pe câte un cunoscut, deoarece oamenii aceştia duceau mare lipsă, nu aveau nici mâncare de ajuns şi erau foarte mulţumiţi să poată intra în slujba cuiva, ca să fie la adăpost. Wang Tigrul poruncise ca fiecare om sănătos, dar nu prea bătrân, să fie primit în rândurile armatei, iar pe cei care nu-i primea, îi răsplătea cu o sumă de bani, după ce le lua armele. Dar pe cei primiţi îi îmbrăca şi le dădea destul
1023
de bine de mâncare. După ce trecură cele trei zile hotărâte, mai dădu un soroc de trei zile, pe urmă alte trei zile de milostivire şi oamenii soseau în fiecare zi, până când curţile tribunalului nu-i mai puteau încăpea şi nici cantonamentele de soldaţi, aşa că Wang Tigrul trebui să-i găzduiască şi în casele din oraş. Se întâmpla ca uneori să vină capul câte unei familii care se jeluia că toată casa lui e plină de ostaşi şi familia trebuie să stea înghesuită într-o singură odaie sau cel mult două. Dar când se întâmpla ca cel care venea să fie om tânăr sau trufaş, Wang Tigrul se răstea la el, spunându-i: — Crezi că ai putea schimba starea în care te găseşti? Mai bine taci şi rabdă. Sau preferi să vină tâlharii, ca să te jefuiască? Dar dacă cel care venea cu jalba, era om în vârstă, sau dacă se întâmpla să vorbească sfios şi cu bunăcuviinţă, Wang Tigrul îl îmbuna spunându-i şi el câteva vorbe curtenitoare, dăruindu-i câţiva arginţi sau altceva, şi-i spunea: — Nemulţumirea aceasta nu va fi de lungă durată, căci foarte curând voi pleca la război, împreună cu oamenii mei. Nu se poate ca eu să stau toată viaţa într-o reşedinţă a unei regiuni atât de mici fără să mă mai mişc. Spunea pretutindeni şi tuturora, dar le spunea cu adâncă
1024
amărăciune, când se gândea că el nu mai are soţie şi îşi închipuia că între soldaţii lui sunt şi din cei care au. — Dacă se va întâmpla ca un ostaş de-al meu să se uite la o femeie oprită pentru el, să ştiţi că acela va muri! Pe noii veniţi îi găzdui în casele din vecinătate şi se purta foarte sever faţă de ei, dacă întâmpla numai să se uite la o femeie străină, chiar fără să întindă mâna după ea. Plăti de asemenea fiecărui soldat ceea ce-i făgăduise, deşi era în mare strâmtoare de bani, deoarece intraseră în armata lui aproape patru mii de oameni din banda tâlharilor, iar din cele trei mii de puşti trimise de fratele său, nu reuşise să găsească decât vreo două mii şi ceva, dar cu toate acestea plăti tuturora, ca să fie mulţumiţi. Totuşi prevedea că i-ar fi peste putinţă să continue lungă vreme în felul acesta, decât cel mult dacă va pune un nou bir, căci începuse să ridice şi din rezervele de bani ce le avea, ori asta însemna că într-o bună zi când va fi înfrânt şi va trebui să se retragă şi să stea o vreme ascuns, nu va avea cu ce să-şi hrănească oamenii. Prin urmare Wang Tigrul trebuia să se gândească la un nou bir. În timpul acesta iscoadele trimise de el, începură să se întoarcă una câte una, căci vara era pe sfârşit şi toţi spuneau acelaşi lucru, anume că generalii din miazăzi au fost respinşi din nou şi că cei din miazănoapte au câştigat şi de
1025
astă dată războiul. Wang Tigrul crezu veştile aduse, mai ales că în săptămânile ce trecuseră generalul care comanda armata provincială nu stăruise atât de mult ca înainte de aceea să-şi trimită forţele şi să treacă la lupta de partea lui. Prin urmare se grăbi să trimită pe nepotul său şi credinciosul cel cu buza de iepure în oraşul de reşedinţă al provinciei, cu o scrisoare foarte curtenitoare, în care spunea că-i pare rău din pricină că a fost reţinut atât de îndelung cu lupta pe care a trebuit să o ducă pentru stârpirea tâlharilor din regiune, dar acuma este gata să plece împreună cu toată armata sa în ajutorul oştilor de la miazănoapte care se băteau cu cei din miazăzi, şi că oamenii trimişi de el duc şi darurile cuvenite mai-marilor săi. Dar destinul îl ajută şi de astă dată într-un fel cu totul neaşteptat, căci în aceeaşi zi când trimişii lui ajunseră cu scrisoarea sa în oraşul de reşedinţă, luptele încetaseră şi răsculaţii se retraseră spre miazăzi pentru a se întări, iar oştile din miazănoapte fură îngăduite să aibă o zi de pradă, ca răsplată pentru izbânda lor. Astfel, când generalul provinciei primi scrisoarea lui Wang Tigru, îi trimise un răspuns foarte curtenitor, spunându-i că-i mulţumeşte pentru ajutorul făgăduit, dar acuma războiul s-a sfârşit şi toamna este aproape. Fără îndoială primăvara viitoare vor izbucni alte războaie, prin urmare să stea gata pentru cazul
1026
când va fi nevoie. Acesta fu răspunsul pe care trimişii lui i-l aduseră şi rămase foarte mulţumit, din pricină că ştia că numele lui va fi trecut printre cele ale generalilor victorioşi, cu toate că nu pierduse nici oameni nici arme şi uriaşa lui armată rămăsese neatinsă.
Capitolul XX Vânturile domolite ale toamnei începură să adie iarăşi în lungul şi latul regiunii, coborând din partea de apus; oamenii îşi adunară recoltele şi luna plină se ridică din nou, luminând nopţile senine, iar lumea se bucura de apropierea serbărilor secerişului şi se pregătea să dea har zeilor pentru toate bunătăţile de care-i împărtăşise, deoarece lipsurile nu fuseseră prea mari şi nici recoltele prea slabe; bandele de tâlhari fuseseră înfrânte din nou şi plaga războiului nu se apropiase prea mult de pământurile lor. Wang Tigrul îşi făcu şi el socotelile faptelor îndeplinite şi văzu că stă mult mai bine decât anul trecut. Acum avea sub poruncile lui douăzeci de mii de soldaţi pe care-i găzduise în oraş şi în cartierele mărginaşe, şi aproape douăsprezece mii de puşti. Dar afară de asta acuma numele
1027
său era cunoscut şi trecut între numele celorlalţi comandanţi de armate, deoarece dregătorul cel slăbănog care rămăsese tot în scaunul său, trimisese o proclamaţie de mulţumire tuturor generalilor care-l ajutaseră să rămână nemişcat, împotriva generalilor din miazăzi, care voiau săl răstoarne, şi numele lui Wang Tigrul era trecut printre numele celor cărora le trimitea mulţumiri şi le împărţea ranguri. Adevărat este că titlul ce-l dăduse lui Wang Tigrul nu reprezenta un rang tocmai mare şi că suna mult mai bine şi era mai lung decât se părea, dar cu toate acestea era un titlu, şi pentru cinstea aceasta nu se străduise întru nimic, nici nu se luptase şi nici arme nu pierduse. Îi mai rămânea o singură mare grijă, anume ca în ziua serbărilor secerişului, zi menită pentru limpezirea socotelilor între cei care dau şi cei care iau împrumuturi, Wang Negustorul îi trimise vorbă să-i plătească banii ce-i datora pentru armele cumpărate, deoarece negustorii încep să-l strângă pentru plată. Wang Tigrul începu să-şi piardă firea şi trimise fratelui său vorbă, spunându-i că de astă dată nui va plăti toate armele din care o parte fusese pierdută şi spuse crainicului care plecă să dea fratelui său de ştire: — Ar fi trebuit să porunceşti oamenilor tăi să nu predea armele primului venit care le va cere. La vorbele acestea Wang Negustorul răspunse, nu fără
1028
temei: — Cum era să ştiu eu că cei care au venit după ele şi miau adus dovadă chiar scrisoarea mea către tine, întrebuinţând numele tău ca chezăşie, ar putea să nu fie oamenii tăi? Nu găsea ce să mai răspundă la astfel de vorbe, dar avea la îndemâna lui puterea armatei pe care ar fi putut-o întrebuinţa la nevoie, de aceea porunci crainicului să spună fratelui său: — Voi plăti jumătate din armele pierdute, dar nimic mai mult, iar dacă nu primeşti, atunci nu-ţi voi plăti nimic, deoarece astăzi nu mai este vremea să fac ceea ce ar fi împotriva dorinţei mele de a face. Wang Negustorul era om prevăzător şi dacă se întâmpla să nu poată face ceva aşa cum ar fi vrut, făcea aşa cum se putea; prin urmare primi să piardă el jumătate preţul din ceea ce furase, căci paguba o putea trece în socoteala unor anumite venituri, urcând dobândă acolo unde ştia că cei interesaţi nu vor zice nimic, aşa că el n-avea nimic de pierdut. Dar la început Wang Tigrul nu prea ştia nici el de unde-i va putea plăti această datorie, deoarece avea cheltuieli atât de mari cu întreţinerea oamenilor săi, încât deşi banii treceau gârlă în fiecare lună prin mâinile lui şi chiar aproape în fiecare zi, aceşti bani plecau tot aşa. Chemă deci
1029
oamenii de încredere în odaia lui şi-i întrebă în mare taină: — Mai este vreun venit al acestei regiuni pe care noi nu l-am ridicat încă? Credincioşii lui începură să se scarpine în creştet, căznindu-se să-şi aducă aminte de ceva şi se uitară unul la altul, dar nu găsiră nimic. Cel cu buza de iepure declară: — Dacă vom pune biruri prea mari pe hrana şi mărfurile de care poporul are nevoie în fiecare zi, atunci să ştii că ar putea să se întoarcă împotriva noastră. Wang Tigrul ştia foarte bine că are dreptate, deoarece poporul aşa proceda întotdeauna, când se întâmpla să fie prea apăsat de biruri, căci trebuia sau să se răscoale, sau să moară de foame şi cu toate că Wang Tigrul se statornicise destul de bine în această regiune, nu era totuşi destul de tare, ca să nu trebuiască să ţină seamă de nevoile poporului. Prin urmare se gândi care ar fi principala ocupaţie a oamenilor din această regiune, ca să pună un bir pe aceasta şi hotărî să pună o taxă de unul sau doi bani de aramă pe fiecare ulcior de vin întrebuinţat de negustorii din această regiune. Ulcioarele ce se făceau în această regiune, pentru păstrarea vinului, erau cunoscute de toată lumea şi olarii le făceau dintr-un lut anume, iar după ce le ardeau, le smălţuiau cu albastru şi când turnau vinul în ele, le puneau un
1030
dop din acelaşi lut, pe care-l pecetluiau şi semnul acesta era cunoscut în toate părţile ca o chezăşie că vinul e bun şi păstrat într-un ulcior tot atât de bun. Când îşi aduse aminte de acest amănunt, Wang Tigrul se bătu cu palmele peste pulpele picioarelor şi exclamă mulţumit: — Olarii din această regiune se îmbogăţesc în fiecare an, prin urmare de ce să nu plătească şi ei un bir, cum plătesc toţi ceilalţi? Oamenii lui de încredere încuviinţară că planul acesta este foarte bun, prin urmare birul asupra olarilor fu pus chiar în ziua aceea. Procedă însă cu băgare de seamă şi trimise vorbă curtenitoare starostelui breslei olarilor, spunându-i că el îi apără, căci armata lui trebuie să apere semănăturile de sorghum pentru vinul ce se face din această trestie, căci dacă semănăturile n-ar fi apărate, n-ar avea din ce face vinul pentru ulcioarele lor, ori pentru apărarea recoltelor are nevoie de bani, ca să poată hrăni şi înarma ostaşii care îşi cer şi ei solda ce li se cuvine. Dar dincolo de vorbele acestea curtenitoare aşteptau săbiile ascuţite ale miilor de ostaşi, aşa că deşi olarii se întruniră pe ascuns şi începură să protesteze pe toate tonurile, plănuind să se răscoale împotriva lui Wang Tigrul, îşi dădeau totuşi seama că la urma urmelor tot vor trebui să plătească, deoarece el putea face tot ce pofteşte şi ştiau destul de bine
1031
că sunt alţii mult mai lacomi şi mai răi decât el. De voie de nevoie trebuia deci să primească birul şi Wang Tigrul îşi trimise oamenii de încredere ca să vadă ce sumă ar putea aduce haraciul olarilor, aşa că în fiecare lună primea o sumă destul de însemnată şi după trei luni putu plăti datoria către Wang Negustorul. Dar de vreme ce olarii se obişnuiseră acum cu plata birului, Wang Tigrul nu-l opri şi nici nu le spuse că nu mai are atâta nevoie de el câtă avusese înainte de asta. De fapt el avea nevoie mereu de toate veniturile ce şi le putea crea, deoarece îi rămăsese drum foarte lung de făcut înainte de a ajunge la ţinta pe care o visa şi tocmai din cauza asta nu mai avea nicio clipă de linişte şi făcea fel de fel planuri. După ce se gândi că i-ar fi peste putinţă să mai poată încasa ceva de la poporul din această regiune fără să-l facă să se ridice împotriva sa, îşi zise că oastea lui este prea mare pentru o reşedinţă atât de mică şi că toamna viitoare va trebui să-şi întindă puterea dincolo de hotarele acestei regiuni, căci dacă s-ar întâmpla să vină un an de foamete, ceea ce era foarte uşor, în regiunea aceasta atât de mică ar însemna ca toată oastea lui să se risipească şi el să dispară. Până acum soarta îi fusese prielnică, deoarece din ziua când se statornicise în părţile acestea, încă nu bântuise nicio foamete, decât rareori ici-colo se întâmplase ca
1032
ţarinile să nu rodească, dar fără ca oamenii să sufere prea mult. Puţin după aceea veni iarna şi cum pe o astfel de vreme nu se putea purta război, Wang Tigrul se retrase în sălaşuri. Dar câtă vreme ploile şi vânturile nu fură prea aspre şi nici zăpada prea mare, îşi scotea oamenii la instrucţie în fiecare zi. El însuşi se ocupa de ostaşii mai buni şi mai deştepţi, iar aceştia trebuiau să instruiască pe ceilalţi. Avu cea mai mare grijă de armele ostaşilor lui şi în fiecare lună le număra şi le confrunta cu situaţia ce era în păstrarea sa, atât în ce priveşte numărul cât şi forma lor şi de fiecare dată spunea oamenilor săi că dacă se va întâmpla să lipsească vreo armă şi să nu se potrivească socoteala pe care o avea, va trebui să împuşte câţiva dintre oameni lui, pentru a păstra proporţia între oameni şi arme. Nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească. Toţi se temeau de el, deoarece aflaseră că-şi ucisese chiar femeia pe care o iubise; furia lui nu cunoştea hotar şi toţi se fereau să-l supere şi se ascundeau din calea lui, îndată ce-l vedeau că începe să încrunte din sprâncene. Puţin după aceea iarna coborî grea din regiunile întunecate de la miazănoapte şi Wang Tigrul nu mai putu ieşi din casă şi nici nu mai putu sili oamenii să iasă la instrucţie, aşa că începu să se gândească la ceea ce-l aştepta de aci
1033
înainte şi pentru ce se pregătise până acuma. Sta toată ziua şi nu avea nimic de făcut decât, cel mult, să se gândească. Îşi zicea de multe ori că poate ar fi mai bine să fie şi el ca ceilalţi bărbaţi; să se poată apuca de jocuri, de băutură, pe petreceri sau să-şi ia o femeie cu care să-şi treacă vremea, când nu are ce face. Dar Wang Tigrul, nu era ca ceilalţi oameni de seama lui. Era obişnuit să mănânce mâncări simple care-i priau mai mult decât ospeţele îmbelşugate şi chiar gândul că ar putea să se apropie de vreo femeie îl făcea să-i fie silă de el însuşi. În câteva rânduri încercă şi el să joace, dar pentru aşa ceva nu avea răbdare. Era stângaci la aruncatul zarurilor şi nici nu se pricepea să profite, când se întâmpla ca norocul să fie de partea lui, iar când pierdea, se supăra şi pipăia mânerul sabiei, aşa că cei care jucau împreună cu el la aceeaşi masă, încremeneau de spaimă, când îl vedeau că începe să se încrunte, sau că mâna începe să-i tremure pe mânerul sabiei, şi-l lăsau să câştige mereu. Dar şi felul acesta de a juca începuse să-l plictisească şi Wang Tigrul nu se sfii să le spună: — Acesta este un joc pentru proşti, cum v-am spus întotdeauna! şi se ridica de la masă furios din pricină că jocul nu-i putea face nicio plăcere şi nici nu-l putea linişti. Mai grele decât zilele erau însă nopţile a căror monotonie îl chinuia mai cumplit decât trândăvia zilelor, din
1034
pricină că trebuia să doarmă singur în odaie, deoarece acuma nu mai avea pe nimeni. Singurătatea aceasta care dura zilele şi nopţile, nu putea fi prielnică unui om ca Wang Tigrul, căci era o fire neliniştită şi frământată, şi nu se putea domoli cum se domolesc alţi oameni care poate au de suferit mai mult decât avea el şi tot aşa nici somnul nu putea să-i priască singur în aşternut, deoarece trupul lui era vânjos şi clocotea de bărbăţie. Cu toate acestea în apropierea lui nu era nimeni despre care ar fi putut spune că i-ar fi prieten. Era adevărat că bătrânul judecător mai trăia şi astăzi întruna din curţile interioare, împreună cu soţia lui care era femeie în vârstă şi se mistuia de o boală neînţeleasă, iar moşneagul acesta era om cumsecade şi cu multă învăţătură. Dar nu era obişnuit cu oameni de seama lui Wang Tigrul şi se înspăimânta atât de cumplit când îl vedea, încât îşi împreuna mâinile pe piept şi la tot ce zicea, credea că va trebui să-i răspundă: — Da, prea cinstite… da, generale! Wang Tigrul însă începuse să se plictisească de felul acesta al lui de a vorbi şi zbiera la bătrânul cărturar atât de întărâtat, încât bietul de el se făcea pământiu la faţă şi încerca să plece cât mai repede din odaia în care era, strângându-şi hainele ponosite împrejurul trupului firav şi
1035
slăbit. Totuşi Wang Tigrul încerca de multe ori să-şi stăpânească furia, căci era om drept în sufletul său şi ştia că bătrânul judecător îşi da toată silinţa ca să fie bine, şi tocmai de aceea îl poftea uneori să se întoarcă acasă, înainte ca furia să pună stăpânire deplină pe el, căci se temea nu cumva să se repeadă la bietul moşneag, fără să-şi dea seama de ceea ce face, şi astfel să provoace o nenorocire pe care n-ar fi dorit-o. Mai avea şi pe cei trei credincioşi ai lui, trei războinici viteji şi vrednici, iar între ei mai ales Eretele, un războinic mult mai priceput în vicleşuguri şi tertipuri decât chiar o mie de ostaşi de rând. Cu toate acestea era om simplu care nu ştia să vorbească despre altceva, decât despre felul în care trebuie mânuită o armă, felul în care să-ţi întrebuinţezi pumnii şi picioarele, înainte ca duşmanul să-şi poată veni în fire la încăierare, şi după ce povestea toate apucăturile pe care le-a întrebuinţat el însuşi în cutare şi cutare împrejurare, cu cutare sau cutare potrivnic, nu mai avea nimic de povestit, aşa că Wang Tigrul începea din nou să se plictisească şi-l poftea să plece din odaia lui, cu toate că ţinea la el. Mai avea pe Înjunghie Porc care era om îndemânatic şi se pricepea să-şi întrebuinţeze pumnii zdraveni şi trupul de
1036
matahala atât de greu, încât dacă se repezea cu umărul într-o poartă zăvorâtă, o făcea numaidecât să sară din ţâţâni, dar şi el era un om încet la minte şi încet la gândire, aşa că tovărăşia lui nu putea fi prea plăcută în timpul unei nopţi de iarnă. Pe urmă cel cu buza de iepure, cel mai credincios dintre oamenii lui, deşi nu era şi cel mai bun războinic, dar era singurul căruia puteai să-i încredinţezi o însărcinare tainică. Totuşi felul lui de a şuiera printre dinţi, când vorbea, nu putea să fie câtuşi de puţin plăcut unui om singuratic. Tot aşa Wang Tigrul nu putea să stea de vorbă nici cu nepotul său care era mult mai tânăr decât el, nici să se ospăteze sau să ia parte la jocurile soldaţilor săi, deoarece ştia că dacă un comandant face aşa ceva şi oamenii săi îl văd beat sau slab, atunci nu-l mai pot respecta şi nici nu-i mai ascultă poruncile în timpul bătăliilor. Prin urmare Wang Tigrul avea cea mai mare grijă ca în faţa soldaţilor săi să nu se arate niciodată decât îmbrăcat în hainele lui de general şi încins cu sabia cea ascuţită, pe care o întrebuinţase mereu de când o avea şi chiar în noaptea aceea de pomină, aşa că ţinea la sabia aceasta de care nu se mai putea despărţi, dar îi era şi silă de ea. Totuşi sabia aceasta a lui avea un tăiş atât de ager, încât ar fi fost peste putinţă să-i găsească asemănare în lume şi de multe ori, când era singur, o scotea din teacă şi se uita la ea, gândindu-se că
1037
dacă ar repezi-o asupra unui fulger ce pluteşte în aer, l-ar tăia şi pe acesta în două. În noaptea aceea gâtul femeii lui fusese tot atât de alb şi de moale ca şi fulgerul, dar cu toate acestea sabia îl tăiase. Dar chiar dacă Wang Tigrul ar fi avut câţiva prieteni cu care să poată sta de vorbă în timpul zilei, fiecare zi trebuia să sfârşească în noapte, ori noaptea rămânea din nou singur şi nopţile de iarnă sunt atât de lungi şi de întunecoase. În timpul acestor nopţi lungi şi negre, Wang Tigrul trebuia să stea singur; uneori aprindea câte o făclie şi începea să citească vechile lui cărţi care în tinereţe îi fuseseră dragi şi care-l făcuseră să se gândească la viaţa de ostaş, poveştile despre cele Trei Domnii şi despre bandele de tâlhari care-şi aveau sălaşurile pe marginea unui lac. Astfel citi o mulţime de cărţi de poveşti de acestea romantice, dar ar fi fost peste putinţă să citească toată viaţa. Făclia ardea până în buza sfeşnicului de trestie şi după ce pâlpâia de câteva ori, se stingea; în odaie se făcea întuneric şi-şi simţea trupul îngheţat de frig, aşa că trebuia să se întindă singur în aşternut, învelit de noaptea îngheţată şi neagră. Tot aşa, în fiecare noapte, încerca din toate puterile să amâne cât mai mult ceasul în care îşi aducea aminte de femeia pe care o iubise, şi începea s-o jelească. Dar cu toate că o jelea, nu se gândea niciodată că ar fi bine ca
1038
soţia lui să mai fie în viaţă, deoarece era încredinţat că femeia aceasta nu putea să fie femeia în care el să aibă încredere şi că dragostea faţă de ea nu i-ar fi folosit la altceva, decât cel mult pentru a-şi deşerta sufletul în faţa ei. Nu, era mai bine aşa, deoarece fiind moartă putea să aibă încredere în ea, fiind însă în viaţă şi dacă s-ar fi întâmplat s-o ierte pentru fapta săvârşită, ar fi trebuit să se teamă de ea mereu. Teama aceasta neîncetată ar fi pus stăpânire pe el, aşa că s-ar fi gândit fără încetare la ea şi gândurile lui nu s-ar fi putut statornici cu toată puterea asupra ţelurilor pe care le urmărea şi prin urmare n-ar fi putut ajunge la nimic în cariera lui. Acestea erau gândurile care-l zbuciumau în timpul nopţilor. Totuşi nu putea să înţeleagă cum de Leopardul care era un om de jos şi reuşise să se ridice numai foarte puţin deasupra celorlalţi bandiţi ai lui, putuse totuşi să câştige dragostea acestei femei, care nu era o femeie de rând, aşa că deşi el era demult mort, ea totuşi se simţea legată de el şi dragostea ei plină de viaţă, trecea chiar dincolo de moarte ca să-l ajungă. Wang Tigrul nu era în stare să-şi închipuie că femeia aceasta nu l-ar fi iubit şi pe el. Îşi aducea aminte în toate amănuntele de patima dragostei acestei femei, chiar în aşternutul acesta pe care se zbuciuma el acuma. Ar fi fost
1039
peste putinţă ca o astfel de patimă să nu izvorască din dragoste. Rămânea abătut şi întristat, căci se gândea că poate totuşi este mai puţin bărbat decât a fost Leopardul pe care el îl ucisese, deoarece cât fusese în viaţă, puterea lui asupra dragostei acestei femei nu reuşise să înlăture dragostea ce o lega de el, care era mort. Nu era în stare să înţeleagă aşa ceva, dar îşi da totuşi seama că acesta trebuie să fie adevărul. Presimţind că el trebuie să fie mai puţin bărbat decât îşi închipuise până acum, viaţa lui de aci înainte se desfăşura fără să aibă nicio adâncime, aşa că începea să se îndoiască de el însuşi că va putea să ajungă vreodată om cu faimă, dar chiar dacă, ar fi ajuns, el nu avea niciun folos de această măreţie, de vreme ce nu avea un fecior al său, căruia să-i treacă această măreţie şi tot ce va rămâne după moartea lui, va trebui să treacă în stăpânirea altuia. Pe fraţii săi sau pe feciorii acestora el nu-i iubea atât de mult, încât să se străduiască să câştige războaie pentru ei. Prin urmare se zbuciuma în fundul întunericului odăii lui şi gemea îndurerat: „Când am ucis-o pe femeia aceasta, am ucis doi dintrodată şi al doilea era însuşi feciorul pe care mi l-ar fi născut!” Pe urmă-şi aducea din nou aminte şi o vedea în faţa sa,
1040
cum o vedea mereu de o vreme încoace, cu rana adâncă în gâtul alb, din care gâlgâia sângele. Când o vedea astfel în faţa lui, sărea în picioare şi se gândea că i-ar fi peste putinţă să mai doarmă în aşternutul acesta, deşi fusese spălat şi odaia spoită, iar perna era nouă şi nimeni nu-i pomenise niciodată ceea ce s-a întâmplat şi nici el nu întrebase ce au făcut cu trupul ei. Se ridica din pat şi după ce se înfăşura în pături, se aşeza abătut şi tremurând într-un jeţ unde sta până când lumina tulbure a zorilor îngheţate începea să tremure la ferestre. Astfel nopţile acestei ierni treceau, fără să se deosebească una de alta, cu acelaşi zbucium în fiecare noapte, până când Wang Tigrul îşi zise că nu se poate să meargă înainte în felul acesta, deoarece tristeţea şi singurătatea acestor nopţi vor stoarce toată vlaga dintr-însul şi-i vor lua orice putere de voinţă. Începu să se sperie, când îşi aduse aminte că acuma nimic nu-i mai era pe plac şi că nu mai putea suferi pe nimeni în apropierea lui, dar mai ales începuse să se simtă pornit împotriva nepotului său, căci se gândea cu amărăciune: „Acesta este tot ce mi-a rămas bun din viaţă, maimuţoiul acesta ciupit, fecior al unui negustor… acesta este cel mai apropiat de mine, în loc să am un fecior al meu!” Într-un târziu, când îşi dădu seama că dacă va continua
1041
în felul acesta, va trebui să înnebunească, în sufletul său se făcu o lumină neaşteptată şi se gândi că femeia aceasta chiar aşa moartă, va reuşi totuşi să-l distrugă tot atât de sigur, pe cât de sigur l-ar fi distrus dacă ar fi rămas în viaţă şi dacă ar fi putut să-şi ducă uneltirea până la capăt. Îşi împietri deci inima şi îşi zise, ca şi când ar fi vrut să înfrunte fantoma acestei femei care nu voia să-l părăsească: „Orice femeie este în stare să nască feciori, iar eu îmi doresc un fecior mai mult decât aş dori orice femeie din lume. Vreau să am un fecior al meu! Voi lua în casa mea o femeie, sau două sau trei, până când una dintre ele îmi va naşte un fecior. Cum se poate să fiu atât de prost, încât să mă gândesc mereu la o singură femeie – la început m-am gândit la o femeie pe care nici n-o cunoşteam, şi nici nu vorbisem cu ea mai mult de câteva cuvinte, cum ar vorbi oricine cu o roabă din casa părintelui său – şi cu toate acestea sufletul mi-a sângerat din pricina ei vreme de aproape zece ani; după aceasta a venit cea pe care am uciso. Nu s-ar putea oare să scap şi de ea, sau va trebui s-o jelesc şi pe aceasta alţi zece ani, până când voi deveni prea bătrân ca să mai pot avea un fecior? Nu, dar voi încerca să fac şi eu cum fac toţi ceilalţi bărbaţi şi poate voi reuşi să scap din puterea ei, cum scapă toţi bărbaţii, luându-mi o femeie pe care apoi o voi lăsa să-şi vadă de drumul ei,
1042
după ce mă voi sătura de ea.” În aceeaşi zi trimise vorbă credinciosului său cu buza de iepure şi-l pofti să vină în odaia lui, unde-i spuse: — Am nevoie de o femeie, orice femeie, numai să fie cumsecade; du-te şi spune fraţilor mei că mi-a murit soţia şi să-mi caute alta, căci eu sunt ocupat cu războiul ce trebuie să înceapă primăvara viitoare şi nu pot să mă gândesc la altceva, tocmai acuma, decât la războiul ce-l pregătesc. Credinciosul cu buza de iepure plecă foarte mulţumit să ducă la îndeplinire această însărcinare, deoarece el văzuse cu multă părere de rău cel puţin o parte din suferinţele prin care trecea generalul său şi bănuise care este pricina, aşa că însărcinarea de acum i se părea că va fi cel mai bun leac pentru vindecare lui. Wang Tigrul trebuia acum să aştepte ca să vadă ce-i va aduce ziua de mâine şi ce vor face fraţii săi pentru el, iar în timpul acestei aşteptări începu să-şi facă planul războiului pe care-l va începe şi felul în care-şi va putea lărgi puterea. În timpul zilei îşi da toată silinţa ca seara să-l găsească frânt de oboseală şi noaptea să se poată bucura de somnul odihnei. Capitolul XXI
1043
Credinciosul cu buza de iepure se apropie de oraş, umblând pe drumuri cotite, ca nu cumva să fie recunoscut de oamenii care s-ar fi putut întreba ce caută atât de des prin părţile acestea, şi după ce trecu poarta oraşului, se apropie de casa cea mare în care trăiau fraţii Wang. După ce se plimbă printre oamenii curţii, află că la ceasul acesta – care era aproape de amiază – Wang Negustorul se găseşte în prăvălia lui din piaţa cerealelor, aşa că se duse numaidecât acolo. Wang Negustorul era tocmai în contorul său, o odăiţă întunecoasă care da în cealaltă parte a pieţei şi începuse să facă socoteala câştigului pe care-l avusese de pe urma unei corăbii încărcate cu cereale. Ridică privirea şi ascultă cu băgare de seamă la ceea ce-i spunea credinciosul fratelui său, iar după ce sfârşi ce avea de spus, se uită la el mirat şi-i răspunse ţuguind buzele subţiri: — Cred că mi-ar fi mult mai uşor să-i găsesc chiar arginţi decât să-i găsesc o femeie. Cum ar putea să ştie un om ca mine unde se găseşte o soţie pentru el? E destul de rău că a trebuit să piardă pe cea care a avut-o. Credinciosul care se aşezase pe colţul unui scăunel scund, ca dovadă că-şi cunoaşte locul ce i se cuvine, îi răspunse cu sfială: — Tot ceea ce-ţi cer eu, frate al stăpânului meu, este să-i găseşti o femeie care să nu supere prea mult pe generalul
1044
nostru şi nici să nu-i ceară s-o iubească. El este un om cu sufletul închis şi simţiri adânci, iar când îl apuca vârtejul pornirilor, e ca şi nebun. Pe femeia aceasta, care a murit, el a iubit-o şi n-a putut s-o uite nici astăzi; au trecut luni întregi de atunci şi el nu s-a putut încă linişti, nici împăca, ori această statornicie nu se poate să facă bine unui bărbat de felul lui. — Cum a murit? întrebă Wang Negustorul pe neaşteptate. Trimisul era om credincios şi prevăzător, aşa că se opri la vreme, căci era gata să-i spună, dar îşi zise că oamenii care nu fac parte dintre ostaşi, deci nu sunt obişnuiţi cu cruzimile vieţii de război, sunt moleşiţi şi nu pot suporta omoruri, nici nu sunt obişnuiţi să primească moartea cu aceeaşi uşurinţă cu care trebuie s-o primească soldaţii, a căror datorie este să ucidă şi să fie ucişi, dacă se întâmplă să nu poată scăpa cu ajutorul vicleşugurilor. Aşa că-i răspunse numai atâta: — A murit din pricina unei scurgeri neaşteptate de sânge! aşa că Wang Negustorul nu mai stărui. După acest răspuns Wang Negustorul chemă un funcţionar de al său şi porunci să-l ducă la un han mai mic unde să-l ospăteze cu orez şi friptură de porc, iar după plecarea lor stătu şi se gândi, zicându-şi:
1045
„Iată c-a sosit şi vremea când fratele meu mai în vârstă va putea dovedi că este mai priceput decât mine, căci dacă se întâmplă să se priceapă şi el la ceva, atunci acest ceva nu se poate să fie decât în legătură cu femeile, căci eu nu cunosc nicio femeie, decât pe cea care-mi este soţie”. Pe urmă Wang Negustorul se ridică de la masă şi-şi desprinse din cui haina de mătase pe care şi-o scotea întotdeauna când lucra în prăvălie, ca să nu se tocească, apoi ieşi să caute pe fratele său, Wang Proprietarul. Se duse până la el acasă şi întrebă străjerul de la poartă, unde l-ar putea găsi. Străjerul vru să-l poftească înăuntru, dar Wang Negustorul îi răspunse că preferă să aştepte în stradă, aşa că se duse el însuşi să întrebe o roabă despre stăpânul său, iar aceasta îi răspunse că-l poate găsi la o anumită casă de joc. Wang Negustorul se îndreptă deci numaidecât spre localul acela, umblând pe vârfurile picioarelor şi alegânduşi drumul cu băgare de seamă, ca o pisică pe mijlocul străzii pietruite, deoarece noaptea trecută ninsese şi fiind frig, zăpada nu se topise, aşa că nu era decât o singură potecă, tăiată de vânzătorii care trebuia să iasă din casă după treburi sau cei care se duceau la casele de petreceri, cum făcuse şi fratele său. După ce ajunse la destinaţie, întrebă pe unul dintre sluj itori dacă fratele său este aci, şi după ce acesta îi arătă uşa
1046
unei odăi, intră înăuntru şi găsi pe Wang Proprietarul jucând împreună cu alţi prieteni ai lui, la o masă în apropierea unui ceaun de cărbuni aprinşi, ca să domolească frigul dinăuntru. Când Wang Proprietarul văzu pe fratele său intrând pe uşă, se simţi mulţumit de apariţia lui neaşteptată, din pricină că el nu prea se pricepea la jocurile acestea pe care le învăţase foarte târziu, după ce se căsătorise. Wang Lung nu s-ar fi învoit pentru nimic în lume ca atâta vreme cât el mai este în viaţă, feciorii lui să intre la casele de joc din oraş. Dar feciorul lui Wang Proprietarul era foarte îndemânatic la treaba asta, din pricină că el se obişnuise cu jocul de pe vremea când era mic, şi până şi feciorul său al doilea era destul de îndemânatic, pentru a câştiga un pumn de arginţi la orice fel de joc s-ar fi aşezat. Astfel, când văzu capul fratelui său apărând prin deschizătura uşii, Wang Proprietarul se ridică numaidecât în picioare şi spuse prietenilor săi: — Trebuie să renunţ la joc, deoarece văd că fratele meu are nevoie de mine. Apoi luându-şi haina îmblănită de pe scaunul din apropierea focului, ieşi din odaie şi se duse în colţul unde-l aştepta fratele său. Dar se feri să-i spună că-i pare bine de venirea lui, deoarece era prea mândru pentru a mărturisi că
1047
el pierde la joc – un bărbat deştept trebuie să câştige întotdeauna – ci se mulţumi să-l întrebe: — Vrei să-mi spui ceva? Wang Negustorul îi răspunse prevăzător, cum avea obiceiul: — Haide sa intrăm undeva, unde să putem vorbi în linişte, dacă se găseşte în casa asta un astfel de loc. Wang Proprietarul, apucă înainte spre un colţ unde erau întinse mese de ceai şi după ce alese o masă mai ferită, se aşezară împreună. Wang Negustorul aşteptă până când fratele său porunci să-i aducă ceaiul şi vinul, iar el aducându-şi aminte că e ceasul mesei, porunci să-i aducă mâncare şi o friptură. După ce slujitorul se depărtă de masa lor, începu fără să mai stea la gânduri: — Fratele nostru mai mic are nevoie de o soţie, căci femeia pe care a avut-o a murit şi de astă dată ne-a trimis nouă vorbă să-i găsim pe cineva. M-am gândit că la treaba aceasta tu te pricepi mult mai bine decât mine. Spunând aceste cuvinte, Wang Negustorul zâmbi pe ascuns dar fratele său nu băgă de seamă. Începu să râdă zgomotos şi fălcile lui uriaşe se cutremurau de mulţumire, când îi răspunse: — De, ai dreptate, căci dacă mă pricep şi eu la ceva, atunci să ştii că la femei mă pricep destul de bine, dar te
1048
poftesc să nu pomeneşti despre aşa ceva, de faţă cu soţia mea! Continuă să râdă, uitându-se la fratele său cu coada ochiului, cum e obiceiul când un bărbat vorbeşte despre astfel de lucruri. Dar lui Wang Negustorul nu-i ardea tocmai acuma de glume şi aşteptă în tăcere să vadă ce va zice fratele său. Wang Proprietarul se linişti numaidecât şi adăugă: — Cererea lui vine tocmai la vreme, căci de curând am început să mă interesez de toate fetele din oraş, pentru a găsi fiului meu o soţie, aşa că le ştiu pe toate. M-am gândit să logodesc pe feciorul meu cel mai mare cu o fată de nouăsprezece ani, fiica fratelui mai mic al judecătorului – o fată bună şi cumsecade, iar mama feciorilor mei a văzut câteva broderii şi lucruri de mână făcute de fata aceasta. Nu este fată frumoasă, dar e foarte cuminte. Singurul neajuns este că feciorul meu ar vrea să-şi aleagă el însuşi soţia, căci a auzit că astfel de ciudăţenii se întâmplă acuma şi în oraşele din miazăzi. Eu însă i-am răspuns că pe aici nu se obişnuieşte aşa ceva, deşi ar putea să-şi aleagă el singur pe celelalte ce vor urma primei soţii. Va trebui să mă gândesc de asemenea şi la al doilea fecior al meu cât de curând. În ce priveşte cocoşatul, maică-sa vrea ca în familie să avem un preot şi cum ar fi păcat ca pentru aşa
1049
ceva să jertfim unul dintre feciorii noştri teferi… Dar pe Wang Negustorul nu-l interesau preocupările familiei fratelui său, fiind lucru de la sine înţeles că mai curând sau mai târziu fiecare fecior trebuie căsătorit şi tot aşa vor trebui căsătoriţi şi ai lui; dar el n-avea vreme de pierdut cu astfel de nimicuri de care trebuia să se ocupe femeile, aşa că grija aceasta o lăsase în sarcina soţiei sale, spunându-i doar atâta, că femeia ce i-o va aduce în casă, va trebui să fie o fată cumsecade, voinică şi să-i placă să muncească. Prin urmare îl întrerupse nerăbdător: — Spune-mi frate, între fetele pe care le cunoşti, se găseşte vreuna care să se potrivească pentru fratele nostru şi ai cărei părinţi să se învoiască s-o trimită în casa unui bărbat, care a mai fost căsătorit o dată, cum este cazul cu el? Wang Proprietarul însă nu ar fi vrut să se zorească prea mult într-o afacere atât de delicată ca aceasta şi începu să se gândească pe rând la toate fetele pe care le cunoştea, încercând să-şi aducă aminte de tot ce auzise despre fiecare în parte, aşa că-i răspunse: — Este o fată care nu e tocmai tânără, fiică a unui cărturar care a crescut-o pentru a deveni şi ea un fel de cărturar, deoarece omul acesta n-a avut feciori şi trebuia să înveţe pe cineva ceea ce ştia el însuşi. Este ceea ce astăzi se
1050
numeşte femeie modernă, cum sunt cele care au învăţătură şi nu şi-au legat picioarele, tocmai din pricină că este o fată atât de stranie, căsătoria ei a intimat, căci părinţii n-au îndrăznit să o ia de soţie pentru feciorii lor, deoarece s-au temut că ar putea să nu iasă bine. Am aflat însă că în partea de miazăzi se găsesc foarte multe fete care au fost crescute în felul acesta, dar cred că oamenii din oraşul nostru care este atât de mic, nu îndrăznesc să se apropie de ea, tocmai din pricina asta. Fata iese pe stradă singură, am văzut-o şi eu trecând foarte mândră şi fără să se uite nici în dreapta nici în stânga. Dar cu toată învăţătura ei, trebuie să ştii că nu este tocmai tânără; nu cred totuşi că ar putea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Crezi că fratelui nostru ar putea să-i placă o femeie ca aceasta care nu este cum sunt femeile de toate zilele? La vorbele acestea Wang Negustorul îi răspunse prevăzător: — Crezi că fata aceasta ar putea să fie o femeie de casă şi o bună soţie pentru el? Fratele nostru citeşte şi scrie tot atât de bine ca foarte mulţi bărbaţi, iar dacă s-ar fi întâmplat ca el să nu ştie, atunci treaba aceasta o putea îndeplini orice cărturar în numele lui. Nu văd ce rost are atâta învăţătură la o femeie. Wang Proprietarul care începuse să-şi scoată de mâncare
1051
în strachină, după ce slujitorul veni de câteva ori cu mâncările comandate, se opri cu lingura de porţelan plină de supă, ridicată în aer şi se grăbi să-i răspundă: — Tot aşa poate şi ea să-şi ia o slujnică sau o femeie în casă, căci o bună soţie nu se judecă numai după treburile ce le ştie face în casa bărbatului. Totul este dacă ea se va dovedi în stare să lege de ea pe soţul ei, mai ales când este vorba de un bărbat cum e şi fratele nostru care nu aleargă după femei. Cred că oricărui bărbat i-ar face din când în când plăcere ca soţia lui să-i poată ceti poezii şi basme sau poveşti de dragoste, când se întinde în aşternut ca să se odihnească. Vorbele acestea nu puteau fi pe placul lui Wang Negustorul care începu să caute cu beţişoarele în friptura de porumbel ce i-o aduseseră, pentru a găsi bucăţica lui preferată; după ce şi-o alese, ridică privirea spre fratele său: — Pentru mine ar fi mult mai bună o soţie care să aibă grijă de casă, care să facă copii şi să nu fie cheltuitoare. Wang Proprietarul se supără numaidecât, cum se supăra din senin chiar pe vremea când era mic, şi se făcu roşu la obraz ca sfecla. Negustorul îşi zise că din acest punct de vedere ar fi peste putinţă ca ei să se poată înţelege vreodată, prin urmare la ce să-şi mai piardă vremea, căci femeia tot femeie rămâne, oriunde ai aşeza-o, şi fiecare dintre ele
1052
poate sluji pentru mulţumirea bărbatului, aşa că se grăbi să adauge: — La urma urmei, fie şi cum zici tu. Dar fratele acesta al nostru nu e om sărac, prin urmare i-am putea alege două soţii. Tu vei alege pe cea despre care vei crede, că va fi bună pentru el şi cu aceasta îl vom căsători mai întâi; după ce va mai trece o bucată de vreme, îi vom trimite şi pe cea pe care am ales-o eu; dacă se va întâmpla ca una dintre ele să-i fie mai dragă decât cealaltă, asta e treaba lui, dar eu cred că două femei nu vor fi prea mult pentru un bărbat cu averea lui. Astfel reuşiră să se înţeleagă şi Wang Proprietarul rămase mulţumit că femeia aleasă de el, va fi soţia legiuită, deşi, când sta să se gândească, vedea că el are dreptate, deoarece niciun bărbat nu ar putea să se culce cu două femei în noaptea nunţii şi la urma urmei trebuia să fie aşa cum spunea el, căci era cel mai în vârstă dintre fraţi şi prin urmare cap al familiei. După această înţelegere, se despărţiră şi Wang Proprietarul plecă numaidecât să-şi îndeplinească însărcinarea lui, iar Wang Negustorul se întoarse acasă, ca să vorbească şi cu soţia sa despre ceea ce puseseră la cale. Când ajunse în faţa casei, o văzu că stă în mijlocul străzii troienite, cu mâinile înfăşurate în şorţ, ca să se încăl-
1053
zească, dar le scotea mereu ca să pipăie nişte găini cu care se oprise un vânător în faţa porţii lor. Din pricina ninsorii păsările se ieftiniseră puţin, deoarece acuma nu-şi mai puteau căuta singure hrana şi femeia îşi zisese că nu strică să mai cumpere câteva găini, pe lângă cele pe care le avea în curte, astfel când Wang Negustorul se apropie, femeia nu se uită la el, ci continuă să cerceteze păsările negustorului. Când trecu pe lângă ea, bărbatul ei îi spuse: — După ce isprăveşti, femeie, vino să stăm de vorbă! Se grăbi deci să aleagă două găini şi certându-se cu vânzătorul care le atârnase de picioarele legate pe cârligul balanţei, se învoiră din preţ şi intră în casă. După ce puse găinile sub scaun, se aşeză pe marginea lui şi aşteptă ca bărbatul ei să-i spună ce are de spus. Wang Negustorul începu numaidecât, fără prea multe întortochieri, cum avea obiceiul întotdeauna: — Fratele meu mai tânăr ar vrea o soţie, căci cea pe care a avut-o a murit pe neaşteptate. Eu nu mă pricep la femei, dar tu care de doi ani încoace ştiriceşti în toate părţile ca să găseşti o fată cu care să căsătorim feciorii noştri, poate ai auzit de cineva. Crezi că ar fi vreo fată pe care i-am puteao trimite? Soţia lui îi răspunse numaidecât, căci marea ei plăcere era întotdeauna să vorbească despre afaceri în legătură cu
1054
naşterile, cu moartea şi căsătoriile şi nu se sătura niciodată de astfel de clevetiri: — Cunosc o fată foarte cumsecade, chiar în casa vecină din satul nostru; o fată atât de bună încât de multe ori mam gândit că dacă ar fi destul de tânără ar fi potrivită pentru feciorul nostru cel mai mare. E o fată liniştită şi foarte cruţătoare. Nu are decât un singur cusur, anume că dinţii s-au înnegrit chiar din copilărie, din pricina unor viermişori care i-au ros şi se spune că dinţii au început să-i cadă. Dar fata se simte ruşinată din pricina asta şi stă mereu cu gura închisă, ca să nu se vadă că e ştirbă, şi nu prea vorbeşte mult şi nici nu râde, iar când vorbeşte, glasul abia i se poate auzi. Nici părintele ei nu este sărac, deoarece are pământ şi sunt încredinţată că ar fi foarte bucuros so poată mărita, atât de bine, mai ales că fata nu mai este nici prea tânără. Wang Negustorul încuviinţă: — Dacă nu vorbeşte prea mult, atunci asta înseamnă ceva. Vezi de afacerea asta, ca după căsătorie să i-o putem trimite. Pe urmă spuse soţiei lui că pentru fratele său vor trebui să aleagă două femei, iar aceasta se grăbi să adauge: — Îmi pare rău de el, când mă gândesc că pe una dintre soţiile lui va trebui să i-o aleagă fratele tău, căci el nu se
1055
pricepe decât la femei destrăbălate, iar dacă va fi să se amestece şi soţia lui în afacerea asta, atunci ar fi peste putinţă să-şi aleagă altceva decât o femeie cuvioasă, căci după cât aud se prăpădeşte atât de mult cu firea după preoţi şi călugăriţe, încât ar vrea ca toată casa să nu facă altceva decât să bată mătănii şi să murmure rugăciuni. Sunt şi eu de părere că omul trebuie să meargă din când în când şi la templu, mai ales când se întâmplă ca cineva din casă să bolească de friguri sau o femeie să fie stearpă, dar cu toate acestea cred că zeii sunt şi ei la fel ca noi oamenii, căci nici nouă nu ne place din cale afară să vedem mereu pe cei care ne bat capul în fiecare zi, cerându-ne mai una mai alta, fără să ne lase nicio clipă să răsuflăm tihniţi. Scuipă o dată pe lespezile casei şi şterse cu piciorul, dar uitându-şi de găinile de sub scaun, le lovi cu călcâiul piciorului şi speriindu-le, acestea începură să cotcodăcească, de părea că vor să răscoale toată casa. Wang Negustorul se ridică de pe scaun nemulţumit şi strigă: — În viaţa mea n-am mai văzut aşa casă. Cum se poate ca la noi găinile să fie în toate părţile? Dar când femeia se întinse sub scaun şi scoase găinile, ca să-i spună că acuma sunt mai ieftine ca de obicei, el îi tăie numaidecât vorba: — Te rog, lasă vorba asta, căci n-am vreme de pierdut...
1056
trebuie să mă întorc la treburile mele. Ai grijă de ce ţi-am spus şi pune toate la cale, ca de astăzi cel mult în două luni, să-i putem trimite vorbă. Dar ai grijă, nu uita de tot ce vei cheltui, căci legea nu ne obligă să plătim mereu cheltuielile de nuntă ale fratelui meu. Astfel se limpezi şi afacerea asta şi cele două fete fură logodite, iar după ce semnară hârtiile, Wang Negustorul trecu toate cheltuielile în registrul său şi din ziua aceea într-o lună, hotărâră să facă nunta. Ziua hotărâtă pentru cununie era tocmai pe sfârşitul anului şi Wang Tigrul făcu toate pregătirile, aşa cum i se spusese, pentru a se duce la casa fraţilor lui unde trebuia să se căsătorească încă o dată. Nu prea-l îndemna inima să facă pasul acesta, dar era hotărât să renunţe la orice slăbiciune, şi-şi pregăti cei trei credincioşi ai lui să-i ţină locul până se va întoarce, iar nepotului său îi dădu însărcinarea să vină numaidecât să-i dea de veste, dacă se va întâmpla ceva în vreme cât el va fi plecat. După ce termină cu treaba asta, se prefăcu că cere bătrânului judecător o învoire de cinci zile pentru plecare şi alte şase pentru întoarcere, dar acesta se grăbi să-i încuviinţeze plecarea. Wang Tigrul nu uită să-i spună în acelaşi timp că armata şi oamenii săi de încredere vor rămâne în curţile
1057
tribunalului, pentru a-l apăra în cazul când s-ar întâmpla ca cineva să se răscoale împotriva lui. Pe urmă se îmbrăcă în hainele mai bune pe care le avea, iar pe cele de sărbătoare le împachetă şi le legă în oblâncul şeii, apoi se îndreptă spre miazăzi, luând cu el o mică gardă de cincizeci de oameni înarmaţi, căci el avea destul curaj şi nu pleca niciodată la drum ca alţi comandanţi de armată care luau cu ei sute de oameni care să-i apere. Wang Tigrul făcu drumul spre miazăzi, traversând regiunea oblojită în albul zăpezilor iernii, oprindu-se noaptea la hanurile din marginea satelor, ca a doua zi de dimineaţă să încalece şi să-şi continue drumul în lungul câmpurilor îngheţate de ger. Nu se simţea încă niciun semn de apropiere a primăverii şi pământul cenuşiu şi îngheţat părea pustiit, iar casele cenuşii de pământ bătut, cu acoperişurile cenuşii de papură, păreau că fac şi ele parte din pământul acesta încremenit ce se aşternea în faţa lor. Până şi oamenii cu chipurile bătute de vânturi şi furtuna de praf pornită din miazănoapte, păreau tot atât de cenuşii, aşa că în timpul celor trei zile cât făcu drumul călare până la casa lui părintească, Wang Tigrul nu simţi trezindu-se în sufletul său nicio plăcere care ar fi putut să alunge monotonia acestor peisagii. După ce ajunse la destinaţie, se duse de-a dreptul la casa
1058
fratelui său mai în vârstă, căci acolo trebuia să se ţină cununia, şi după obişnuitul ceremonial al saluturilor, îi spuse fără înconjur, că înainte de căsătorie ar vrea să se ducă să-şi facă datoria de respect filial la mormântul părintelui său. Toţi ai casei fură de acord, mai ales soţia lui Wang Proprietarul care era de părere că fapta aceasta este foarte la locul ei, deoarece Wang Tigrul lipsise vreme atât de îndelungată şi din pricina asta nu putuse lua parte la ceremonialul obişnuit al familiei, pentru pomenirea morţilor lor. Dar deşi Wang Tigrul îşi cunoştea datoria ce o avea faţă de părintele său şi nu uita niciodată să îndeplinească ritualul respectului ce i-l datora, când nu era împiedicat de alte griji, de astă dată îl îndeplinea din pricină că se simţea neliniştit şi nu înţelegea nici el care este motivul. Dar în acelaşi timp simţea nevoia să plece din casă, din pricină că nu era în stare să-şi piardă vremea, fără să facă nimic, şi iar fi fost peste putinţă să îndure fără să zică nimic, purtarea plină de superioritate a fratelui său care se simţea neobişnuit de mândru de apropiatul ceremonial al căsătoriei lui. Purtarea aceasta îl făcea să nu se simtă la îndemână, aşa că trebuia să găsească un pretext oarecare, pentru a putea pleca, deoarece i se părea că această casă nu poate avea nicio legătură cu el şi cei pe care îi vedea în apropierea lui,
1059
îl scoteau din fire. Trimise deci un ostaş să-i cumpere banii de hârtie, tămâia şi tot ce se mai obişnuieşte pentru pomenirea morţilor, apoi ieşi din oraş, călare şi cu garda după el. Se simţi înfiorat de o uşoară mulţumire, când văzu oamenii care se uită după el, dar deşi trecu mândru şi se uita drept înainte, nu se putea să nu audă pe urma lui soldaţii strigând cu glasurile răstite: — Faceţi loc, să treacă generalul, loc pentru stăpânul nostru! Şi vedea poporul ferindu-se speriat în lungul pereţilor şi retrăgându-se pe sub streaşina porţilor, aşa că se simţea mulţumit şi mândru de respectul cu care se uitau la el. Astfel ajunse la mormintele din apropierea curmalului, care acuma era bătrân şi ciotoros, deşi pe vremea când Wang Lung îşi alesese locul acesta pentru mormintele familiei lui, pomul era tânăr şi cu scoarţa netedă. Împrejurul lui răsăriseră şi alţi pomi, iar Wang Tigrul care descălecase la depărtare destul de respectabilă, se apropie pe jos de pomii aceştia, în timp ce unul dintre soldaţi rămase să ţină calul. Se apropie încet şi plin de respect, până când ajunse la mormântul părintelui său, apoi se prosternă de trei ori la rând şi soldaţii care aduseseră lucrurile de jertfă, împărţiră tămâia la mormântul lui Wang Lung, apoi la
1060
mormântul părintelui lui Wang Lung, după aceea la cel al fratelui acestuia şi la urmă de tot la mormântul lui O-lan despre care Wang Tigrul nu-şi putea aduce aminte decât foarte tulbure că i-a fost mamă. După ce toate astea se terminară, Wang Tigrul se apropie cu paşi măsuraţi de morminte şi aprinse tămâia şi toate celelalte lucruri de jertfă, apoi îngenunche şi se lovi cu fruntea de fiecare mormânt, aşa cum era prescris. După îndeplinirea acestui ceremonial, se ridică şi rămase nemişcat şi adâncit în gânduri, în timp ce tămâia ardea şi fâşiile de hârtie de argint şi aur se răsuceau cuprinse de flăcări, umplând aerul acestei zile de iarnă cu mirosul pişcăcios de fum. Se întâmplase să fie o zi mohorâtă şi fără soare, o zi rece şi umedă, ca atunci când se pregăteşte de ninsoare şi fumul de tămâie se destrăma, răsucindu-se prin aerul tulbure şi nemişcat. Soldaţii aşteptară tăcuţi, până când comandantul lor termină cu ritualul de respect datorat părintelui său, iar într-un târziu Wang Tigrul se desprinse dintre morminte şi apropiindu-se de calul pe care-l ţinea soldatul, încălecă şi se îndreptă spre oraş, pe aceeaşi potecă pe unde venise. Dar în timpul cât stătuse în faţa mormintelor, el nu se gândise deloc la părintele său Wang Lung. Se gândea la el însuşi şi-şi zicea că atunci când el va fi mort, nu se va găsi
1061
nimeni care să vină şi să îndeplinească acest ritual pe carel datoreşte fiul părintelui său, şi în timp ce se gândea la asta, i se păru că e foarte bine ca acuma să se căsătorească, aşa că putu să ducă mai uşor adânca amărăciune care-i scurma în suflet, încredinţat că în curând va avea şi el un fecior al său. Poteca pe care se întorcea acuma Wang Tigrul, şerpuia prin apropierea casei de lut şi tăia un colţ de arie ce era chiar în partea din faţă a casei, aşa că la răsunetul paşilor pe pământul îngheţat, micul cocoşat care trăia aci împreună cu Floare de Păr, ieşi din casă şi se apropie cât putu de repede, ca să vadă soldaţii. El nu văzuse niciodată pe Wang Tigrul şi nu bănuia că acesta ar fi unchiul său, aşa că se opri în marginea ariei şi se uită la ei cum trec. Deşi împlinise şaisprezece ani şi se apropia de vârstă bărbăţiei, totuşi nu era mai mult decât un copil de şase-şapte ani, iar spinarea îi sta încârligată în ceafă, ca un muşuroi, aşa că Wang Tigrul se uită la el mirat şi oprind calul, îl întrebă: — Cine eşti tu, cel care trăieşti în casa mea de lut? În clipa aceasta băiatul îl recunoscu, deoarece ştia că el are un unchi general, pe care-l visa de multe ori şi se întreba cam cum arată, aşa că-l întrebă cu ochii aprinşi: — Dumneata eşti unchiul meu? Wang Tigrul îşi dădu seama numaidecât cine poate să fie
1062
şi-i răspunse cu glasul domol, uitându-se mereu la tânărul acesta care sta cu faţa ridicată spre el: — Da, am auzit odată că fratele meu ar avea un băiat care seamănă cu tine. Ce stranie întâmplare, când stau şi mă gândesc că noi toţi suntem voinici şi drepţi şi tot aşa părintele meu care chiar la vârstă înaintată, era un bărbat cât se poate de voinic. Tânărul îi răspunse fără înconjur, ca şi când ar fi vorbit despre ceva, cu care era demult obişnuit, şi ochii lui lacomi nu se desprinseră de pe obrazul unchiului său şi nici de pe calul roib pe care era încălecat: — Pe mine m-au scăpat din braţe când eram mic! Pe urmă întinse mâna spre arma lui Wang Tigrul, şi ch ipul lui îmbătrânit se întoarse spre unchiul său, iar în fundul ochilor trişti i se aprinseră două luminiţe, când adăugă rugător: — Niciodată n-am ţinut în mână o armă de aceasta străină şi aş vrea să mi-o dai să pun mâna pe ea, numai o clip ită. Când întinse mâna după ea, o mână uscată şi zbârcită, ca mâna unui moşneag, Wang Tigrul îşi simţi sufletul cuprins de milă pentru nenorocitul acesta infirm, desprinse puşca din oblânc şi i-o întinse, s-o vadă şi s-o pipăie. În timp ce aştepta ca să se sature de vederea el, cineva ieşi în pragul
1063
uşii. Era Floare de Păr. Wang Tigrul o recunoscu îndată, căci nu se schimbase prea mult, doar că era ceva mai slabă decât înainte, iar obrazul ei palid şi frumos era vărgat de creţişoare fine care se întindeau pe tot obrazul ei de formă prelungă. Părul însă îl avea tot lucios şi negru, ca înainte de asta. Wang Tigrul se prosternă rigid în faţa ei, fără să descalece, iar Floare de Păr îi răspunse la salut şi era gata să intre în casă, când auzi pe Wang Tigrul că strigă după ea: — Fata cea slabă de minte mai trăieşte şi acuma? Floare de Păr îi răspunse cu glasul blând: — Trăieşte şi e sănătoasă. Wang Tigrul întrebă din nou: — Ţi se plăteşte în fiecare lună ceea ce ţi se cuvine? Femeia îi răspunse pe acelaşi ton plin de blândeţe: — Mulţumesc de întrebare, mi se plăteşte tot ce mi se cuvine! şi rămase cu fruntea plecată în pământ, uitându-se la cuprinsul bătătorit al ariei, apoi se întoarse repede şi plecă, lăsându-l cu privirile îndreptate spre uşă în pragul căreia nu se mai vedea nimeni. Dar privirile lui coborâră numaidecât spre băiatul care sta lângă el şi-l întrebă: — De ce umblă îmbrăcată în haine de care poartă călugăriţele? căci fără să-şi dea seamă de ce face, văzuse că
1064
haina cenuşie cu care era îmbrăcată Floare de Păr, era încrucişată la piept, cum sunt hainele călugăriţelor. Tânărul îi răspunse numaidecât, fără să-şi dea limpede seamă de vorbele sale, căci era preocupat numai de arma pe care o ţinea în mână şi se uita la ea cu jind, mângâindu-i patul lucios de lemn: — După ce va muri fata cea slabă de minte, ea se va duce la mănăstirea care este aci în apropiere şi se va face călugăriţă. Acuma nu mai mănâncă deloc mâncări cu carne şi ştie o mulţime de rugăciuni pe care le recită, aşa că este chiar de acuma un fel de călugăriţă mireană. Dar nu vrea să părăsească lumea aceasta şi nici să-şi taie părul, câtă vreme fata cea slabă de minte mai este în viaţă, deoarece bunicul i-a dat-o ei în seamă. Auzind vorbele lui, Wang Tigrul tăcu o clipă, simţinduşi sufletul cutremurat de o durere neînţeleasă, apoi se uită la nepotul său şi glasul îi tremură de milă: — Dar tu ce vei face atunci, maimuţă cocoşată? Tânărul se uită la el şi-i răspunse liniştit: — După ce ea se va face călugăriţă, eu va trebui să devin preot la templu, din pricină că eu sunt tânăr şi va trebui să trăiesc vreme mai îndelungată, aşa că ea nu va putea să mă aştepte şi pe mine, până când voi muri. Dar dacă voi deveni preot, voi avea cu ce să mă hrănesc şi dacă se va
1065
întâmpla să mă îmbolnăvesc, căci eu sunt foarte adeseori bolnav din pricina gheomotocului pe care-l port în ceafă, ea va putea veni să mă îngrijească, noi fiind amândoi din aceeaşi tagmă. Toate acestea tânărul i le spuse cu un fel de indiferenţă, apoi dintr-o dată păru că glasul i s-a schimbat şi când ridică ochii spre Wang Tigrul, vorbele lui parcă ar fi fost un hohot de suspine: — Da, eu mă voi face preot… dar, ooo, cât aş fi dorit să fiu şi eu drept şi teafăr, ca să mă pot face ostaş… dacă mai fi primit, unchiule! În ochii lui căzuţi în fundul capului, ardea o flacără atât de adâncă, încât Wang Tigrul se simţi mişcat şi-i răspunse cu glasul cutremurat de mâhnire, căci în sufletul său era bun şi milostiv: — Te-aş fi primit bucuros, săracul de tine, dar aşa cum eşti astăzi, ce altceva ai putea să te faci, decât cel mult preot! Tânărul îşi plecă fruntea sub uriaşa cocoaşă din ceafă şi-i răspunse cu glasul stins şi resemnat: — Ştiu, unchiule, altceva nu se poate! Fără să mai adauge nimic, întinse lui Wang Tigrul arma pe care o ţinuse în mână, apoi se întoarse şi apucă şchiopătând în lungul ariei, iar Wang Tigrul plecă spre oraş, unde-
1066
l aşteptau pentru ceremonialul căsătoriei sale. Lui Wang Tigrul această căsătorie i se părea foarte stranie. De astă dată nu mai simţea clocotind în adâncul fiinţei lui pojarul arzător al nerăbdării şi zilele i se păreau acum la fel cu nopţile. Ascultă ceremonialul foarte liniştit şi demn, cum făcea întotdeauna şi la orice, când se întâmpla să nu fie furios. Dar în sufletul lui mort, dragostea şi ura păreau demult uitate, iar silueta îmbrăcată în haine roşii a miresei i se părea o fiinţă foarte depărtată cu care ar fi fost peste putinţă ca el să aibă vreo legătură. Tot aşa i se păreau şi oaspeţii, fraţii lui cu soţiile şi copiii lor şi monstruos de grasa Lotus care venise sprijinită de Cucu. Totuşi trebui să se uite odată şi la ea, căci o auzi gemând din cauza grăs imii când trebuia să răsufle şi Wang Tigrul îi auzi şuierul răsuflării, în timpul cât trebui să se prosterneze în faţa fraţilor săi mai în vârstă, a femeilor care îngrijeau mireasa, a oaspeţilor şi a tuturora în faţa cărora trebuia să se prosterneze, cum prevedea ceremonialul cununiei. Dar după ce se aşezară la masa de nuntă, el aproape nici nu gustă din mâncărurile ce i le aduseră şi când Wang Proprietarul începu să facă glume, căci se cade să fie veselie chiar şi la ospăţul unui bărbat care se căsătoreşte pentru a doua oară, şi vreunul dintre nuntaşi începea să
1067
râdă, râsul acesta i se stingea numaidecât pe buze, în faţa privirilor grave ale lui Wang Tigrul. În tot timpul ospăţului său, el nu scoase nicio vorbă, iar când aduseră vinul, întinse repede mâna după cupă şi o ridică la gură, ca şi când ar fi fost însetat. Dar după ce-l gustă, lăsă cupa din mâna şi declară fără înconjur: — Dacă aş fi ştiut dinainte că vinul pe care-l aveţi nu este mai bun decât acesta, aş fi adus un ulcior de vin, din regiunea de unde am venit eu. După ce zilele anume hotărâte pentru ospăţ trecură, Wang Tigrul îşi încalecă roibul şi plecă, fără să se uite o singură dată în urmă la mireasa şi slujitoarea ei care plecară odată cu el, într-un car cu perdelele lăsate, tras de catâri. Mergea în aparenţă tot atât de sigur ca atunci când venise, cu soldaţii după el şi cu carul care se legăna în lungul drumului îngheţat. Astfel Wang Tigrul îşi aduse soţia în oraşul său de reşedinţă, şi peste două luni şi ceva veni şi a doua soţie, însoţită de părintele ei, aşa că o primi şi pe aceasta, deoarece acum pentru el era totuna, fie că avea o soţie, fie că avea două. Pe urmă veniră serbările obişnuite de Anul Nou şi trecură, iar în adâncul pământului tresăriră primele semne de redeşteptare, aduse de primăvara apropiată, cu toate că aceste semne ar fi fost peste putinţă să le vezi în ierburi şi
1068
în copaci. Totuşi semnele acestea nu puteau fi tăgăduite, deoarece, dacă în timpul unei zile mohorâte se întâmpla să ningă, zăpada se topea numaidecât sub adierea vânturilor calde pornite din miazăzi, iar semănăturile din ţarină, cu toate că nu creşteau, deveniră de un verde întunecat şi în toate părţile plugarii începură să se mişte, dezmorţiţi de trândăveala iernii şi începură să vadă de sape şi acareturile de plugărie, hrănindu-şi vitele mai cu nădejde, ca să prindă putere şi să fie gata pentru ziua când va începe lucrul. Pe marginea răzoarelor buruienile şi ierburile începură să răsară şi în toate părţile vedeai copiii cu cuţitele şi custurile în mâini, dezgropând rădăcinile care puteau sluji de hrană. Tot aşa începură să se mişte şi comandanţii armatelor în sălaşurile lor de iarnă, iar soldaţii îşi întinseră trupurile odihnite, sătui de jocuri şi de trândăvia la care fuseseră osândiţi o iarnă întreagă, şi cu toţii începură să se gândească la soarta războaielor ce trebuiau să înceapă în această primăvară. Fiecare dintre aceştia nădăjduia că cel care era mai mare decât el ar putea să moară, ca apoi să-i ocupe locul rămas fără stăpân. La rândul său Wang Tigrul visa şi el la ce se va face de aci înainte. Avea un plan al său care i se părea destul de bun, mai ales că acuma frământarea lui neadormită se
1069
potolise şi vechea dragoste nu-l mai putea supăra, aşa că se putea ocupa de aproape de tot ce plănuise. Chiar dacă dragostea aceasta n-ar fi fost moartă, era totuşi îngropată undeva foarte adânc şi când se simţea neliniştit, se ducea la una dintre cele două soţii ale lui, iar dacă dorinţele lui erau adormite, se ducea şi bea vin, ca să le trezească. Fiind om drept din fire, se feri să arate vreo preferinţă anume uneia dintre soţiile lui, deşi se deosebeau foarte mult una de alta, una fiind femeie cu carte, liniştită din fire şi plăcută în tot ce făcea, iar cealaltă era cam grosolană, dar cu toate acestea femeie virtuoasă şi cu suflet bun. Cel mai mare cusur al ei erau dinţii negri şi răsuflarea neplăcută pe care o simţeai în apropierea ei. Dar cu toate acestea Wang Tigrul avusese mare noroc, deoarece femeile acestea două nu se certau niciodată între ele. Dar fără îndoială această situaţie era mult ajutată de simţul lui de dreptate, căci se ducea la fiecare dintre ele atunci când îi venea rândul, căci de fapt el nu făcea între ele niciun fel de deosebire, fiindu-i cu totul indiferente. Acum însă nu mai trebuia să-şi petreacă nopţile în singurătate, decât cel mult atunci când prefera să rămână singur. Totuşi între el şi soţiile lui de acuma nu exista niciun fel de intimitate; se ducea întotdeauna la ele plin de demnitate, cu un anume scop, nu sta de vorbă cu ele şi nu-şi deşerta
1070
niciodată sufletul în faţa lor, cum făcuse faţa de soţia lui moartă şi niciodată nu le spunea gândurile care-l răscoleau. Se gândea de multe ori la deosebirile dintre sentimentele ce le poate avea un bărbat faţă de o femeie şi de fiecare dată îşi zicea cu amărăciune, că cea care murise, n-a fost niciodată sinceră faţă de el, nici chiar atunci când îşi dădea drumul pornirilor, tot atât de nestânjenită, ca orice desfrânată, căci toată vremea cât fusese în casa lui, ea uneltise fără încetare şi pe ascuns împotriva sa. Când îşi aducea aminte de toate acestea, Wang Tigrul încerca să-şi pecetluiască din nou amintirile şi-şi astâmpăra pornirile trupului cu cele două soţii ale lui. Gândurile lui erau luminate acuma de o nădejde nouă, că într-o bună zi una dintre aceste două femei va trebui să-i nască şi feciorul pe care şi-l dorea. Îndemnat de această nădejde, Wang Tigrul prindea nouă încredere în planurile lui de măreţie viitoare şi făcu legământ, ca chiar în primăvara aceasta să pornească un mare război cu ajutorul căruia să-şi lărgească puterea şi să câştige noi teritorii, aşa că gândindu-se mereu la aceasta, i se părea că războiul e ca şi câştigat şi izbânda este de partea lui.
1071
Capitolul XXII După ce se desprimăvără şi florile albe de cireş şi cele însângerate ale piersicilor începură să se scuture ca nişte nouraşi uşori de spumă în largul ţarinei verzi, Wang Tigrul îşi chemă credincioşii la sfat, ca să vorbească despre viitorul război ce-l vor porni, căci trebuia să se gândească la două amănunte. Primul era, să vadă cum va izbucni războiul cel nou între cei din miazăzi şi cei din miazănoapte, deoarece răspunsul la care se învoiseră toamna trecută, nu putea să ţină prea îndelung, fiind o înţelegere care se încheiase în vederea iernii apropiate, când ar fi peste putinţă să te lupţi în vânt şi zăpadă, frământând în picioare noroiul drumurilor desfundate. Afară de asta cei din miazăzi şi cei din miazănoapte se deosebeau unii de alţii chiar prin însăşi firea lor, unii dintre ei fiind înalţi şi voinici, înceţi în mişcări şi iuţi în mânie, ceilalţi mici de statură, şireţi din fire, pricepuţi la vicleşuguri şi curse, aşa că având astfel de deosebiri nu numai de porniri, ci chiar de sânge şi limbă, nu se putea ca înţelegerea dintre ei să fie de lungă durată. Wang Tigrul şi credincioşii lui mai aşteptau şi întoarcerea numeroaselor iscoade pe care le porniseră la drum, cu mult înainte de asta. Până să se întoarcă, Wang Tigrul ţinu sfat cu credincioşii lui, pentru a se înţelege ce
1072
teritorii ar putea adăuga la regiunea care acuma era în stăpânirea lor şi cum şi-ar putea lărgi puterea. Se adunaseră cu toţii în sala de şedinţe unde se ţinea judecata tribunalului, sală pe care Wang Tigrul o întrebuinţa acuma pentru el însuşi şi fiecare dintre ei se aşezase după rangul pe care-l avea în armată, iar Eretele spunea: — Spre miazănoapte nu ne putem duce, deoarece cu generalul din partea aceea am făcut un legământ. Înjunghie Porc luă şi el cuvântul, căci dacă se întâmpla ca Eretele să spună ceva, glasul lui se auzea numaidecât, întocmai ca un ecou, deoarece nu voia să rămână mai prejos şi nici să fie considerat mai prost decât Eretele, deşi îi venea foarte greu să se gândească singur la ceva nou şi neobişnuit: — Da, dar chiar dacă n-ai vrea să ţii socoteală de asta, regiunea din miazănoapte este foarte săracă şi porcii din părţile acelea sunt atât de slabi şi de sfrijiţi, încât nu face să-i mai tai. Eu am văzut porcii aceştia şi credeţi-mă, au spinările ascuţite şi încârligate ca nişte seceri şi sunt atât de slabi, încât poţi număra purceii unei scroafe înainte de a-i făta. Pentru regiunea asta nu cred că s-ar găsi cineva care să înceapă un război, ca s-o poată stăpâni. Wang Tigrul le răspunse cu glasul domolit: — Cu toate acestea ar fi peste putinţă să ne îndreptăm
1073
spre miazăzi, căci dacă am face aşa ceva, ar însemna să lovesc în oamenii mei şi ai părintelui meu, ori ştiut este că nu poţi lua biruri fără nicio sfială de la neamurile tale, fără să-ţi pară rău. Credinciosul cel cu buza de iepure avea obiceiul să vorbească foarte puţin şi întotdeauna numai după ce tovarăşii lui sfârşeau cu ceea ce aveau de spus, aşa că acuma veni şi rândul lui: — Este o regiune care odinioară mi-a fost dragă, deoarece în părţile acelea am văzut lumina zilei, dar astăzi nu mă mai leagă nimic de ea. Este în partea de miazăzi-răsărit, dacă porneşti de aci de unde suntem noi acuma, între regiunea aceasta şi mare. Este o provincie foarte bogată şi pe o parte se hotărniceşte cu marea. Pe cealaltă parte din coastă e un fluviu care se varsă în apele mării şi e pământ mănos, cu holde căţărate pe costişe de dealuri mărunte şi apele fluviului sunt pline de peşte. Singurul oraş mai mare este cel în care e scaunul de reşedinţă al provinciei, dar mai sunt o mulţime de sate şi târguri, iar poporul e muncitor şi bun gospodar. Auzind vorbele lui, Wang Tigrul îi răspunse: — Da, dar dacă provincia aceasta este atât de bogată, cred că nu se poate ca acolo să nu fie un comandant de armată. Cine este acesta?
1074
Credinciosul îi spuse numele unuia care puţin înainte de asta fusese căpetenie de tâlhari şi abia anul trecut se însoţise cu cei din miazăzi. Când auzi cum îl cheamă, Wang Tigrul hotărî numaidecât să pornească împotriva acestei căpetenii de tâlhari şi-şi aduse aminte de ziua când simţise ridicându-se într-însul toată ura şi dispreţul ce i-l pricinuiseră aceşti oameni din miazăzi, de orezul lor sălciu şi de anii nenumăraţi pe care-i trăise între ei şi se hrănise cu mâncările lor pipărate, pe care nu le putea înghiţi decât cu scârbă, şi toată tinereţea plină de amărăciuni se ridică în faţa ochilor lui, aşa că declară fără să stea la gânduri: — Iată provincia şi iată omul anume menit să lărgească puterea mea, căci lupta ce voi porni împotriva lui, va fi socotită în războiul general din primăvara aceasta. Astfel, hotărârea fu luată numaidecât şi Wang Tigrul porunci unui slujitor să aducă vin şi băură cu toţii, iar după aceea porunci ca soldaţii să fie pregătiţi de plecare, pentru a putea ocupa această regiune, îndată ce se vor întoarce primele iscoade care trebuia să aducă ştiri despre întorsătura ce o va lua marele război din primăvara aceasta. Pe urmă, credincioşii lui se ridicară ca să-i îndeplinească poruncile, dar Eretele rămase cel din urmă şi după plecarea celorlalţi, se apropie de Wang Tigrul care-i simţi respiraţia fierbinte pe obraz şi auzi glasul răguşit murmurându-i la
1075
ureche: — După terminarea luptei va trebui să dai soldaţilor obişnuitele zile de jaf, căci oamenii au început să murmure şi sunt nemulţumiţi din pricină că-i ţii prea strâns şi că sub steagul tău nu se pot bucura de drepturile ce le sunt recunoscute sub steagurile altor comandanţi de armate. Oamenii tăi nu vor lupta dacă nu-i laşi să-i jefuiască după terminarea luptei. Wang Tigrul începu să-şi frământe îngândurat sfârcul de mustaţă care începuse să-i crească în timpul din urmă, căci înţelegea că Eretele are dreptate, de aceea îi răspunse împotriva propriei sale dorinţi: — Bine, du-te şi le spune că le voi îngădui trei zile de jaf, dar nu mai mult, după ce izbânda va fi de partea noastră. Eretele plecă mulţumit, dar Wang Tigrul stătu o vreme întunecat şi se gândi la vorbele lui, căci el nu putea să se împace cu gândul acesta de a jefui oameni nevinovaţi, dar n-avea ce face, căci soldaţii nu se învoiau să-şi pună viaţa în joc, fără să primească vreo răsplată. Prin urmare cu toate că se învoise, se frământă vreme îndelungată, căci iar fi fost peste putinţă să nu-şi dea seama de suferinţele celor înfrânţi şi tocmai din pricina asta îşi blestema ursita care-i dăduse un suflet prea simţitor pentru meseria pe care
1076
şi-o alesese. Încercă să-şi întărească inima zicându-şi că la urma urmelor nu vor avea de suferit decât bogaţii, deoarece sărăcimea nu are nimic la ce s-ar putea lăcomi cineva de jaf. Dar îi era ruşine de slăbiciunea lui şi pentru nimic în lume nu s-ar fi învoit ca oamenii săi să-l vadă că-i e silă să audă de suferinţele altora, ca nu cumva să-l dispreţuiască pentru această slăbiciune a lui. Puţin după aceea iscoadele începură să se întoarcă una după alta şi fiecare dintre cei trimişi se prezentă generalului ca să-i dea de ştire că, deşi până acuma n-a izbucnit încă niciun război, comandanţii din miazănoapte şi cei din miazăzi cumpără pe capete arme, aşa că războiul va trebui să se declare, deoarece în toate părţile armatele se întăresc şi fac pregătiri. Ascultând rapoartele lor, Wang Tigrul hotărî să-şi înceapă fără întârziere războiul său şi porunci oamenilor să se adune pe câmpul din faţa oraşului, căci acuma erau atât de mulţi încât nu mai putea să-i adune pe toţi la un loc în oraş, iar el încălecă pe roibul său şi plecă cu garda după el, având în dreapta pe nepotul său cel ciupit, care acuma nu mai călărea pe măgăruşul de altădată, ci avea un cal destul de bun, deoarece unchiul său îl înaintase în grad. Wang Tigrul ieşi în faţa oamenilor, mândru şi stăpân pe sine, iar ostaşii se uitară la el miraţi, căci vedeau că este un oştean cum nu se găseşte altul atât
1077
de impunător şi de crunt la vedere, iar mustaţa pe care şi-o lăsase să-i crească, îl făcea să pară mai bătrân de patruzeci de ani cât avea cu adevărat. Se opri în faţa lor, fără să facă nicio mişcare şi-i lăsă să se uite la el tihniţi, apoi cu totul pe neaşteptate ridică glasul şi începu să vorbească: — Ostaşi şi eroi! De mâine în şase zile, vom pleca spre miazăzi-răsărit şi vom cuprinde pământul acelei regiuni. Este un pământ bogat şi rodnic, hotărnicit de apele unui fluviu şi de apele mării, iar ceea ce voi câştiga eu cuprinzând această regiune voi împărţi cu voi. Vă veţi împărţi în două, sub porunca celor doi credincioşi ai mei aşa că Eretele să pornească împreună cu voi şi să-i lovească din răsărit, iar Înjunghie Porc din apus. Eu voi aştepta împreună cu cinci mii de oameni în partea de miazănoapte şi după ce-i veţi lovi din două părţi şi veţi strânge cu putere oraşul care este centrul acestei regiuni, eu mă voi repezi şi-i voi împresura, zdrobind ultima împotrivire. În oraşul de acolo este un comandant de armată, dar acesta e numai căpetenie de tâlhari, ori aţi învăţat de la mine, camarazi ai mei, cum trebuie să vă purtaţi faţă de tâlhari. Pe urmă adăugă, deşi fără voie, dar fiind pregătit dinainte pentru ce avea să le spună: — Dacă veţi izbândi, vă dau îngăduire ca vreme de trei zile să faceţi tot ce vreţi în oraşul pe care l-aţi supus. Dar
1078
în zorii zilei a patra, îngăduirea voastră sfârşeşte. Cel care nu va răspunde chemării trompetelor ce voi porunci să sune, acela să ştie că va fi ucis de mâna mea. Eu sunt omul care nu se teme de moarte şi nu se teme nici să ucidă pe altul. Acestea sunt poruncile mele! Acum le cunoaşteţi şi pe acestea le veţi urma. Oamenii începură să aclame şi să se frământe, iar după ce Wang Tigrul se întoarse în oraş, ostaşii îşi cercetară armele şi începură să le frece şi să le ascută, apoi îşi numărară cartuşele pe care le aveau şi tremurau de nerăbdare să se vadă cât mai curând plecaţi. În astfel de împrejurări se găseau foarte mulţi ostaşi care cumpărau cartuşe de la tovarăşii lor, iar cei care erau robiţi de patima băuturii sau a femeilor, şi le vindeau tovarăşilor, dar numai atâtea de câte îndrăzneau să se lipsească, pentru ca să-şi poată astâmpăra pornirile. În zorii zilei a şasea Wang Tigrul îşi scoase uriaşa armată din oraş. Deşi armata cu care pleca era mare, totuşi lăsă în oraş ceva mai puţin de jumătate şi se duse la bătrânul judecător care din pricina slăbiciunii nu se mai putea da jos din pat, şi-i spuse că îi lasă armată, pentru a-l apăra atât pe el cât şi curţile lui. Judecătorul îi mulţumi cu glasul slăbit şi politicos, cum avea obiceiul, dar înţelese că armata pe care o lăsa în oraş avea însărcinarea mai mult să-l
1079
păzească, decât să-l apere. În fruntea acestei armate puse pe credinciosul său cu buza de iepure, dar slujba aceasta era destul de grea, deoarece ostaşii erau nemulţumiţi, că ei trebuie să rămână în oraş. Wang Tigrul, ca să-i liniştească, le spuse că la întoarcere, dacă îşi vor face datoria cu credinţă, va da fiecăruia o mână de arginţi, drept răsplată peste ceea ce li se cuvine, şi că viitorul război va fi al lor. Astfel oamenii rămaseră mulţumiţi, sau mai bine zis, mai puţin nemulţumiţi decât fuseseră la început. Wang Tigrul plecă în fruntea armatei sale, dar avu grijă ca printre oamenii din oraş să se răspândească vestea, că el pleacă la război pentru ei, împotriva unui comandant care-i ameninţă din partea de miazăzi, aşa că populaţia se înspăimântă şi-şi dădu toată silinţa ca să-i facă pe plac; breasla negustorilor adună o sumă de bani pe care i-o dărui şi o mulţime foarte mare de oameni ieşi după el până departe din oraş ca să-l vadă când îşi va desfăşura steagurile şi să fie de faţă la ceremonialul de jertfă, când înjunghiară un porc şi aprinseră vase cu tămâie, pentru buna reuşită a războiului. După terminarea acestui ceremonial Wang Tigrul îşi continuă drumul, iar la acest război ducea cu el nu numai pe oamenii săi şi armele acestora, ci şi o însemnată sumă de bani, deoarece el era un general destul de deştept, pen-
1080
tru a nu începe o luptă numaidecât, căci era mai bine să trimită oameni care să stea de vorbă cu cei din tabăra potrivnică şi să aştepte, pentru a se încredinţa ce putere avea banul asupra lor; dacă se întâmpla ca la început să nu poată face nimic, asta totuşi nu însemna că nu va putea face nici mai târziu, căci la urma urmelor ar fi putut cumpăra pe vreun fruntaş care să le deschidă porţile oraşului fără luptă. Era pe la mijlocul primăverii şi grânele ajunseseră aproape de brâu; lanurile verzi se legănau cât vedeai cu ochii, gata să dea în spic, aşa că Wang Tigrul îşi rotea privirea în toate părţile pe deasupra mării de verdeaţă din jurul său. Se simţea mândru de frumuseţea şi rodnicia acestei regiuni care era sub stăpânirea lui şi-i era dragă întocmai cum îi este drag unui rege regatul său. Dar cu toate că vedea frumuseţile din apropierea sa, era totuşi destul de deştept, ca să se gândească mereu la o regiune nouă asupra căreia ar putea pune un bir care să-i servească la întreţinerea uriaşei lui armate, dar în acelaşi timp şi la sporirea propriei sale vistierii. Astfel, ieşi din regiunea de sub stăpânirea sa, şi după ce ajunse între livezile de rodii ale căror frunze mici ca nişte flăcări se vedeau pe ramuri, căci pomii aceştia înfrunzesc mult mai târziu decât toţi ceilalţi, începu să-şi dea seama
1081
că se găseşte într-o regiune nouă. Deschise ochii bine şi se uită cu băgare de seamă la tot ce vedea în drumul său, dar constată că pământul era mănos şi bine lucrat, vitele bine hrănite şi copiii graşi, aşa că îi făcu plăcere tot ce vedea. Dar când trecu împreună cu ostaşii săi, oamenii care ieş iseră în ţarină la muncă, începură să se bocească, iar femeile care abia câteva clipe înainte de asta stătuseră de vorbă, râzând vesele, păliră la faţă şi multe mame îşi trecură podul palmei prin faţa ochilor copiilor lor, ca să nu-i vadă. Iar dacă se întâmpla ca ostaşii să înceapă să cânte, cum făceau de multe ori când erau în marş, oamenii îi blestemau, din pricină că le tulburau liniştea în felul acesta. Câinii din marginea satelor pe unde treceau, se repezeau înfuriaţi din ogrăzi, dar când vedeau o adunare de oameni atât de mare, se speriau şi-şi făceau coada cârlig sub pântece, ca apoi să dispară prin cotloane şi să nu mai iasă la drum. Ici-colo câte un bou îşi rupea funia cu care era priponit la umbră şi începea să alerge speriat de ropotul paşilor pe care-i auzea, iar dacă se întâmpla să fie înjugat, alerga cu plug cu tot şi cu omul după el. Soldaţii începeau să facă haz, dar Wang Tigrul, dacă se întâmpla să vadă pricina pentru care râd, se oprea politicos, până când ţăranul reuşea să-şi stăpânească vitele. În târguri şi sate oamenii rămaseră înspăimântaţi, când
1082
văzură că apar soldaţii gălăgioşi pe ulițe, râzând şi flămânzi, cerând ceai, pâine şi mâncare, aşa că negustorii începură să se bocească de spaimă că mărfurile lor se vor pierde, iar unii dintre ei traseră obloanele, ca în timp de noapte. Dar Wang Tigrul dăduse dinainte poruncă oamenilor săi să plătească tot ce vor lua şi le împărţise bani pentru tot ce le trebuia de mâncare şi băutură. Cu toate acestea ştia dinainte că nici cel mai bun general nu poate stăpâni atâtea mii de oameni, gata să facă orice nelegiuire, şi dăduse porunci căpeteniilor că îi va face răspunzători pentru tot ce se va întâmpla, deşi prevedea că ar fi peste putinţă să nu se întâmple nimic, aşa că se mulţumea să răcnească la ei: „Dacă voi afla ceva, să ştiţi că vă voi ucide!” Prin urmare avea toată nădejdea că oamenii săi îi vor da ascultare cel puţin în parte, şi tocmai din pricina asta se ferea şi el să afle tot ce se întâmplă. În felul acesta Wang Tigrul plănuia să-şi ţină oamenii în respect, iar când se apropia de un târg mai mare, îşi lăsa armata în marginea oraşului şi intra numai el şi câteva sute de inşi, ca să stea de vorbă cu cel mai bogat dintre negustori. După ce-l găsea, îi poruncea să adune pe toţi ceilalţi negustori în prăvălia lui şi când îi vedea că sosesc înspăimântaţi şi respectuoşi, le vorbea şi el cu tot respectul cuvenit:
1083
— Să nu vă temeţi că mă voi lacomi şi că vă voi lua mai mult decât mi se cuvine. Adevărat este că am câteva mii de oameni care aşteaptă în marginea oraşului, dar vă poftesc să-mi daţi o sumă de bani care să acopere o parte din cheltuielile marşului acestuia şi vă făgăduiesc că voi pleca de aci împreună cu oamenii mei, fără să întârzii mai mult de o noapte. Negustorii livizi la faţă şi înspăimântaţi, făceau semn celui pe care-l aleseseră să vorbească în numele lor, iar acesta oferea o sumă: dar Wang Tigrul ştia dinainte că ceea ce-i oferă ei, nu poate fi decât cea mai redusă sumă posibilă şi începea să zâmbească rece, dar în timp ce zâmbea, sprâncenele negre îi jucau pe frunte şi răspundea: — Am văzut cât sunt de frumoase prăvăliile ce le aveţi; negoţul de uleiuri, de cereale, de mătăsuri şi pânzărie este înfloritor; oamenii din partea locului sunt bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, iar străzile oraşului par îngrijite. Cum se poate să spuneţi că oraşul acesta este atât de mic şi de sărac? Vă faceţi singuri de ruşine cu suma pe care mi-o oferiţi! Astfel reuşea cu vorbe bune să-i facă să ridice oferta, fără să-i ameninţe grosolan, cum făceau alţi comandanţi de armate care spuneau că vor da drumul soldaţilor să prade oraşul, dacă nu-i vor da cutare sau cutare sumă. Wang
1084
Tigrul întrebuinţa în toate părţile mijloace pline de omenie, căci îşi zicea că şi lumea aceasta trebuie să trăiască, aşa că nu trebuie să le ceri niciodată mai mult decât ar fi în stare să-ţi dea după puterile lor. În cele din urmă, cu vorbe bune reuşea întotdeauna să obţină suma pe care o cerea el însuşi, iar negustorii erau foarte mulţumiţi că pot scăpa atât de uşor nu numai de el, ci şi de hoarda lui. Astfel Wang Tigrul îşi conduse oamenii spre miazăzirăsărit, în regiunea unde era marea, şi de câte ori se oprea în câte o margine de oraş, negustorii îi ofereau câte o sumă de bani, iar a doua zi în zori pleca, lăsându-i mulţumiţi. Dar prin sate şi târguri mai mici Wang Tigrul nu lua niciodată haraciu decât cel mult lucruri de hrană şi ceea ce erau în stare să-i dea oamenii de bunăvoie. Vreme de şapte zile şi şapte nopţi Wang Tigrul coborî în felul acesta împreună cu oamenii săi, iar în a şaptea zi, când se opri în popas, văzu că este mai bogat cu sumele de arginţi pe care le încasase, iar oamenii lui erau bine hrăniţi, veseli şi nerăbdători. În a şaptea zi ajunse la depărtare de cel mult o zi de oraşul pe care-şi pusese de gând să-l cuprindă, fiind reşedinţa regiunii, aşa că se urcă pe vârful unui deal de unde-l putea vedea destul de bine. Oraşul se aşternea în faţa lui, întocmai ca o podoabă prinsă în cercul zidurilor ce-l încingeau din toate părţile, în mijlocul regiu-
1085
nilor de verdeaţă aşternute până departe, aşa că Wang Tigrul îşi simţi inima tresărind de mulţumire, când constată că este atât de frumos şi cerul întins deasupra lui atât de senin. Văzu şi fluviul despre care-i vorbise omul său de încredere, iar poarta de intrare din partea de miazăzi era spre fluviu, aşa că oraşul părea întocmai ca o podoabă preţioasă, atârnată de un lanţ de argint. În mare grabă Wang Tigrul trimise crainici în oraşul acesta care era apărat de o mie de oameni, ca să spună comandantului că el este Wang Tigrul care a coborât din partea de miazănoapte, ca să scape populaţia de bandiţi, iar dacă această căpetenie de bandiţi nu va părăsi oraşul fără să facă nicio tulburare, primind o sumă de bani ce va fi dinainte hotărâtă, atunci el Wang Tigrul va trebui să lovească oraşul cu câteva mii de bravi care sunt înarmaţi până în dinţi. Comandantul armatei din oraşul acesta era un fost tâlhar, bătrân şi foarte viclean care era atât de negru şi de urât, încât poporul îl poreclise Liu Zeul Porţilor, după numele zeului hidos şi urât care stă în incinta templelor, ca să păzească intrarea. Când auzi îndrăzneala vorbelor trimise de Wang Tigrul cu crainicii săi, se înfurie peste măsură şi începu să răcnească, înainte de a putea să dea vreun răspuns, iar după ce se mai linişti, iată ce vorbă îi trimise: — Mergeţi şi spuneţi stăpânului vostru, că dacă pofteşte,
1086
n-are decât să înceapă lupta. Crede că se teme cineva de el? Eu n-am auzit încă de javra care îşi zice Wang Tigrul. Crainicii se întoarseră şi spuseră lui Wang Tigrul tot ce li s-a răspuns, iar la rândul său se înfurie şi el, simţindu-se jignit în inima lui, din pricină că omul acesta îi spunea că n-a auzit până acuma de numele lui Wang Tigrul şi se întrebă nu cumva el este mult mai puţin decât îşi închipuise până acuma. Dar cu toate acestea începu să scrâșnească din dinţi şi chemându-şi oamenii, porniră numaidecât împotriva cetăţii şi în aceeaşi zi o înconjurară şi tăbărâră din toate părţile împrejurul ei. Dar porţile oraşului le găsiră zăvorâte, aşa că nu putură intra şi Wang Tigrul porunci oamenilor săi să poposească până în zorii zilei următoare şi ridicară câteva rânduri de corturi în apropierea mlaştinilor din faţa oraşului, aşa că oamenii săi puteau vedea ce mişcări fac cei dinăuntru şi puteau să-i dea numaidecât de ştire. A doua zi dimineaţa Wang Tigrul se sculă foarte devreme şi după ce trezi garda, porunci să sune trompetele şi să bată tobele, ca să adune oamenii. Când se adunară cu toţii împrejurul său, le dădu porunci să fie gata de bătălie în clipa când îi va chema, căci s-ar putea să aştepte vreme de o lună sau chiar două. Pe urmă plecă împreună cu câţiva oameni şi se urcă pe vârful unui deal care era în partea de
1087
răsărit a oraşului. Pe dealul acesta era o pagodă veche, aşa că intră înăuntru, iar garda sa o lăsă afară ca să stea de pază şi să nu sperie preoţii templului. Văzu că deşi oraşul nu putea să aibă mai mult de cincizeci de mii de suflete, casele erau foarte mari şi bine clădite, iar acoperişurile erau făcute din gresie de culoare întunecată, aşezate una peste altă ca solzii pe spinarea peştilor. Coborî deci din nou între oamenii lui şi trecu dincolo de mlaştină, dar când se apropie, de pe zidurile oraşului porni o răpăială de gloanţe împotriva lui, aşa că trebui să se retragă în mare grabă. Wang Tigrul ţinu sfat cu căpeteniile oastei sale, căci vedea că aci vor trebui să întârzie, iar aceştia fură de părere să ţină oraşul împresurat, deoarece o împresurare este mai sigură decât o bătălie, de vreme ce oamenii dinăuntru trebuie să se hrănească. Sfatul acesta i se păru şi lui destul de cuminte, căci fără îndoială oamenii lui ar fi trebuit să moară ca muştele, dacă ar fi atacat zidurile ale căror porţi erau foarte puternice şi bârnele groase erau încheiate cu cercuri de fier, încât ei nu ştiau ce ar fi trebuit să facă, pentru a le putea dărâma. Dacă vor sta de pază în faţa porţilor şi nu vor putea să intre proviziile de care aveau nevoie cei dinăuntru, ar fi fost peste putinţă ca duşmanul să nu slăbească şi să se predea după o lună sau două de
1088
împotrivire; în cazul când ar fi început lupta acuma, duşmanul său era destul de puternic şi bine hrănit, aşa că n-ar fi putut spune dinainte cine va ieşi biruitor. Gândindu-se la toate acestea, Wang Tigrul îşi zise că va fi mult mai bine să nu înceapă bătălia decât în ziua când va şti că izbânda va fi de partea lui. Prin urmare porunci oamenilor săi să păzească tot zidul care împresura oraşul, dar să nu se apropie prea mult, ca să nu fie atinşi de gloanţele pornite de pe creasta zidurilor, ci să le lase să cadă în mlaştină. Prin urmare ostaşii făcură întocmai cum li se porunci, aşa că nimeni nu mai putea nici să intre nici să iasă din oraş, iar armata trăi din ceea ce producea regiunea, aşa că mâncară toate păsările, grânele, legumele şi fructele ce le aveau oamenii din împrejurimi, dar de vreme ce le plăteau întotdeauna pentru tot ce luau, fie cât de puţin, oamenii nu se ridicară împotriva lor şi armata lui Wang Tigrul era destul de mulţumită. Vara ajunse în pârgă şi recoltele ieşiră bune, căci anul acesta timpul nu fu nici prea umed nici prea uscat, deşi se spunea că mai spre apus, în partea de dincolo de munţi, nu plouase deloc, aşa că oamenii vor fi loviţi de foamete. Când ştirile ajunseră la Wang Tigrul, el îşi zise numaidecât că destinul său i-a stat şi de astă dată într-ajutor, deoarece în această regiune armata sa va avea tot ce-i lipseşte.
1089
Astfel trecu o lună încheiată şi Wang Tigrul aştepta în cortul său, în fiecare zi, dar din cetatea zăvorâtă nu se arăta nimeni. Mai aşteptă alte douăzeci de zile şi începu să se frământe, căci oamenii săi păreau că şi-au pierdut răbdarea, dar cu toate acestea duşmanul era cerbicos şi de câte ori încercau să treacă dincolo de şanţul de la poalele zidului, erau primiţi cu împuşcături. Wang Tigrul rămase foarte mirat şi murmură plin de supărare: — Cu ce se hrănesc oare de mai pot ţine şi astăzi armele în mâini? Eretele care era în apropierea lui, scuipă într-o parte, în semn de admiraţie pentru un duşman atât de năsărâmb şi după ce-şi şterse gura cu dosul palmei, îi răspunse: — Cred că până acuma trebuie să fi mâncat toţi câinii şi toate pisicile şi toate dobitoacele, până şi guzganii care sau găsit în beciurile caselor lor. Astfel zilele treceau una după alta şi din oraşul împresurat nu se vedea niciun semn şi nici nu se arătă nimeni până pe la sfârşitul lunii a doua din vara aceasta. Într-o dimineaţă, când ieşi din cortul său şi începu să se plimbe prin faţa zidurilor pentru a se încredinţa dacă nu este vreo schimbare, văzu un steag alb, că se leagănă pe deasupra porţii de la miazănoapte, în faţa căreia era şi cortul său. În mare grabă
1090
porunci unui om al său să ridice şi el un steag alb şi rămase încântat, închipuindu-şi că sfârşitul împresurării se apropie. Numaidecât după aceea poarta se deschise puţin, doar atât cât să poată trece un om, apoi se închise la loc şi putură auzi scârţâitul zăvoarelor grele de fier. Wang Tigrul aştepta cu răsuflarea întreruptă, de cealaltă parte a şanţului unde era tabăra lui şi văzu un bărbat tânăr venind încet spre el, în mână cu un steag alb, spânzurat în vârful unei prăjini de bambus. Poruncii oamenilor săi să se aşeze în front, iar el se postă în dosul lor şi aşteptară să se apropie omul care după ce veni destul de aproape, ca să fie auzit, strigă celor din faţa lui: — Am venit că să facem pace şi vă vom plăti o sumă de bani, după cât ne ajung puterile, dacă vă învoiţi să plecaţi de aici şi să ne lăsaţi pe noi în ale noastre. Când îl auzi, Wang Tigrul începu să râdă stăpânit şi se răsti la el: — Poate v-aţi închipuit că eu am făcut drum atât de lung numai pentru bani? Bani găsesc destui şi la mine acasă. Nu dragul meu! Comandantul vostru trebuie să se supună mâinilor mele, căci am nevoie de oraşul acesta şi de toată regiunea, pentru a o adăuga pământurilor care sunt în stăpânirea mea. Tânărul se sprijini pe prăjina steagului şi se uită la Wang
1091
Tigrul, de parcă ar fi vrut să-l ucidă şi îi spuse cu glasul rugător: — Fii milostiv, ia-ţi oamenii şi pleacă de aici! apoi căzu cu faţa la pământ. Dar Wang Tigrul simţi cum furia începe să pună stăpânire pe el, cum i se întâmpla întotdeauna când vedea că cineva încerca să i se pună împotrivă, aşa că strigă: — Nu voi pleca de aici decât în ziua când regiunea aceasta va intra în stăpânirea mea, cu tot ce este într-însa! La răspunsul acesta tânărul se ridică în picioare şi rid icând fruntea cu mândrie, îi spuse fără să clipească: — Atunci stai, căci aci poţi să stai toată viaţa, deoarece noi putem aştepta! şi fără să mai adauge nimic, îi întoarse spatele şi se îndreptă spre poartă. Wang Tigrul se simţi din nou copleşit de furie oarbă şi se miră cum se poate ca un potrivnic împresurat să trimită un crainic atât de lipsit de curtenire, căci acesta nu îndeplinise nici cele mai simple formule ale ritualului de politeţe, şi-şi zise că tânărul acesta a fost cel mai neruşinat om pe care l-a văzut în viaţa lui. Din ce se gândea mai îndelung, se înfuria tot mai mult, apoi dintr-odată, înainte de aşi putea da seamă de fapta sa, se întoarse spre un soldat şi-i porunci: — Ridică arma la ochi şi trage!
1092
Soldatul ridică arma şi trase, căci era bun ţintaş şi crain icul căzu cu faţa în jos pe podeţul care trecea peste şanţ. Steagul îi scăpă din mână şi fu luat de apă şi dus la vale, iar pânza albă a steagului se pătă de şuvoiul apei murdare. Wang Tigrul porunci oamenilor săi să-i aducă mortul, iar soldaţii se repeziră într-un suflet, de teamă să nu pornească împuşcăturile de pe coama zidului. Dar nu se auzi niciun pocnet de armă, aşa că Wang Tigrul se întrebă ce poate să însemneze asta. Se miră şi mai mult când văzu că tânărul pe care-l întinseră mort în faţa lui nu părea să fi suferit deloc din pricina foamei, căci, după ce porunci oamenilor săi să smulgă hainele de pe el, văzu că tânărul, deşi nu era gras, părea destul de plin, prin urmare trebuie să se fi hrănit cu ceva. Câteva clipe rămase dezamăgit şi părea că şi-a pierdut orice curaj, căci îl auziră strigând: — Dacă omul acesta este atât de bine hrănit, ce pot să aibă de mâncare ca să mi se împotrivească atâta vreme? Începu să arunce o ploaie de înjurături, pe urmă adăugă: La urma urmelor tot aşa pot să-mi petrec şi eu toată viaţa aici, dacă vor ei să şi-o petreacă pe a lor, căci mie puţin îmi pasă! Din pricină că era supărat, porunci chiar în ziua aceea ostaşilor săi să facă tot ce-i trage inima, pentru a-şi uşura
1093
aşteptarea, iar dacă se întâmpla să-i vadă că ridică alimente de la oamenii din mahalalele ce erau împrejurul oraşului sau de la ţărani, nu-i mai pedepsea, cum ar fi făcut înainte de asta, şi când cei păgubiţi îndrăzneau să vină la el să se plângă, spunând că soldaţii au intrat în cutare casă şi că au făcut ce n-ar fi trebuit, Wang Tigrul le răspundea întunecat: — Mi se pare că voi sunteţi nişte ticăloşi, căci vă bănuiesc că trimiteţi provizii pe ascuns celor care sunt împresuraţi în oraş, deoarece altfel nu s-ar putea hrăni. Dar ţăranii se jurau în fel şi chip, spunând că ei nu duc niciun fel de mâncare oamenilor din oraş, iar câte unul îi spunea umilit: — Ce ne interesează pe noi cine este cel care stăpâneşte asupra noastră, sau poate îţi închipui despre noi că ar putea să ne fie drag acest bătrân tâlhar care aproape ne-a omorât cu birurile lui? Stăpâne, dacă vei fi milostiv faţă de noi şi vei porunci oamenilor să nu facă nelegiuiri, noi vom fi foarte mulţumiţi să te vedem înscăunat în locul lui. Dar pe măsură ce înainta vara, Wang Tigrul devenea tot mai nemulţumit şi blestema căldura şi miriadele de muşte ce bâzâiau în jurul grămezilor de murdărie pe care le făceau soldaţii, căci ar fi fost peste putinţă ca atâţia oameni adunaţi laolaltă să poată păstra curăţenia; blestema roiurile
1094
de ţânţari ce se ridicau din marginea şanţului cu apă moartă şi se gândea cu jind la curţile lui unde îl aşteptau cele două soţii ale sale. Toate aceste nemulţumiri îl făceau să fie mult mai puţin blând decât fusese până acuma, iar soldaţii lui făceau o mulţime de fărădelegi pe care el le trecea cu vederea. În timpul unei nopţi fierbinţi ca de cuptor, Wang Tigrul nu putu adormi şi ieşi din cort ca să se răcorească şi începu să se plimbe, căci era noapte luminată de lună. Se plimba singur, însoţit numai de câţiva paznici care se ţineau căscând şi pe jumătate buimăciţi de somn pe urmele lui. Pe urmă se opri şi se uită la zidurile înalte ale oraşului care se ridicau negre şi uriaşe, bătute de tremurul lunii, şi i se păru că nu va fi niciodată în stare să le poată trece. Uitându-se la zidurile acestea furia lui începu să clocotească din nou într-însul şi-şi jură că va face pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii din oraşul acesta să sufere urmările nemulţumirilor acestui război pe care trebuia să-l poarte împotriva lor. În aceeaşi clipă i se păru că pe zid începe să se mişte încet o pată mai întunecată decât întunerecul pereţilor şi că pata aceasta coboară. Rămase mirat şi se opri fără să se mai mişte. La început nu-i venea să creadă, dar din ce se uita mai îndelung, vedea tot mai limpede că o pată întunecată coboară încet spre poala zidului, întocmai ca un rac care-şi
1095
face loc printre vrejurile de viţă şi ramurile chircite ale copacilor din apropierea zidului. În cele din urmă îşi dădu seama că trebuie să fie un bărbat. Când atinse pământul, omul se ridică numaidecât şi ieşi în lumina lunii, fluturând o bucată de pânză albă. Wang Tigrul porunci să-i iasă cineva în cale şi să-l întâmpine tot cu un steag alb, ca apoi să-l aducă în faţa lui. Aşteaptă cu nerăbdare şi-şi dădu toată silinţa să vadă prin întuneric, ce fel de om este cel care venea. Când îl văzu, omul se lăsă la picioarele lui Wang Tigrul, apoi se bătu cu fruntea de pământ, cerând îndurare. Dar Wang Tigrul răcni întărâtat: — Ridicaţi-l în picioare, ca să-i pot vedea! Doi soldaţi se apropiară numaidecât şi-l ridică în picioare. Iar Wang Tigrul se uită la el cu băgare de seamă, dar pe măsură ce se uita mai îndelung, furia începea să-l sugrume, căci vedea că deşi omul acesta era mic şi subţirel, totuşi nu părea să fi răbdat de foame, aşa că se răsti la el: — Ai venit ca să-mi predai oraşul? — N-am venit pentru asta, răspunse omul. Comandantul nostru nu vrea să predea oraşul, deoarece are hrană destulă, iar noi ostaşii primim în fiecare zi câte ceva de mâncat. E adevărat că poporul moare de foame, dar noi mai putem aştepta o vreme, căci aşteptăm să ne vină ajutor şi din
1096
partea de miazăzi, deoarece în mare taină am coborât un om peste zid şi acesta a plecat să ducă ştire despre ce se întâmplă. Wang Tigrul se simţi înfiorat de o adâncă nelinişte şi întrebă cu îndoială, încercând din toate puterile să-şi stăpânească mânia: — Atunci dacă n-ai venit să predai oraşul, ce te-a făcut să vii la mine? Omul îi răspunse întunecat: — Am venit numai în numele meu. Generalul sub steagul căruia slujesc şi-a bătut joc de mine în mod ruşinos. Este o fire de bădăran nesuferit, sălbatic şi lipsit de cumpăt, iar eu sunt un om cu educaţie mai aleasă. Părintele meu a fost cărturar şi sunt obişnuit să fiu tratat omeneşte. M-a făcu de râs de faţă cu proprii mei soldaţi. Omul poate trece multe cu vederea, dar o astfel de purtare înseamnă că m-a jignit nu numai pe mine ci şi pe străbunii mei pe care eu am încercat să-i cinstesc în toate zilele vieţii mele; ori străbunii omului acestuia, dacă s-ar întâmpla ca în general el să aibă ştire de ei au fost oameni pe care străbunii mei iar fi primit cel mult argaţi în curţile lor. — Cum a putut să te facă de râs în faţa soldaţilor? întrebă Wang Tigrul care la rândul său se simţi foarte mirat de vorbele ce le spunea străinul.
1097
Omul din faţa lui îi răspunse cu pornire sălbatică: — Şi-a bătut joc de felul în care ţin arma în mână, deşi am cea mai mare îndemânare în mânuirea armelor şi nu mi se întâmplă niciodată să iau ceva la ochi fără să lovesc în plin. Wang Tigrul începu să se lumineze, căci ştia că nimic nu poate trezi mai uşor ura cuiva decât batjocura nemeritată, chiar a celui mai bun dintre prieteni, şi cel jignit ar fi în stare să recurgă la orice uneltire, pentru a se răzbuna, mai ales când se întâmplă să fie un om mândru, cum părea acesta din faţa lui. Îl întrebă deci fără niciun înconjur: — Spune-mi care este preţul ce mi-l ceri? Omul se uită împrejurul său şi văzu soldaţii din gardă, ascultând cu gura căscată la ce vorbesc ei, aşa că se plecă spre Wang Tigrul şi-i răspunse în şoaptă: — Să intrăm împreună în cort, ca să-ţi pot spune limpede ce am pe suflet. Wang Tigrul se întoarse şi intră în cort, după ce porunci să aducă şi pe omul acesta străin, iar lângă el nu luă decât vreo patru-cinci ostaşi, ca să-l păzească pentru cazul când omul ar încerca să pună la cale vreun vicleşug. Dar străinul acesta nu venise la el cu gânduri viclene, căci iată ce-i spuse: — Mi-e sufletul atât de încărcat de ură şi revoltă, încât
1098
sunt gata să trec din nou zidul şi să intru în oraş, ca să-ţi deschid porţile. Pentru asta nu-ţi cer altceva decât să mă primeşti să slujesc sub steagul tău, împreună cu oamenii care mi-au rămas credincioşi şi sunt gata să mă urmeze. Va trebui de asemenea să ne iei sub ocrotirea ta, dacă se va întâmplă ca tâlharul să nu fie ucis, căci s-ar putea ca el să mă caute pentru a mă răpune, deoarece ura lui nu cunoaşte alinare, până în ziua când se va putea răzbuna. Wang Tigrul însă n-ar fi vrut să primească aceasta slujbă în schimbul unei răsplate atât de mici, aşa că răspunse uitându-se drept în ochii omului care sta între cei doi soldaţi: — Văd că eşti om cumsecade care nu poate trece jignirile cu vederea, cum nu le-ar putea trece niciun bărbat vrednic. Sunt mulţumit că voi putea avea sub steagul meu un bărbat atât de vrednic şi de brav. Întoarce-te prin urmare la oamenii tăi şi spune-le că-i voi primi sub steagul meu, împreună cu toţi cei care vor să se predea şi-şi vor aduce armele cu ei, aşa că niciunul dintre ei nu va fi ucis. Te voi numi căpitan în oastea mea. Îţi voi da o răsplată de două sute de arginţi şi fiecărui ostaş care va veni cu arma sa, îi voi da câte cinci arginţi. Chipul îndurerat al omului se lumină numaidecât, şi răspunse mulţumit:
1099
— Toată viaţa mea am căutat să intru în slujba unui astfel de general; fii încredinţat că-ţi voi deschide porţile oraşului, când soarele va ajunge în straja cerului, chiar în ziua ai cărei zori încep să răsară acum. Omul se întoarse în loc şi plecă, iar Wang Tigrul se rid ică şi ieşi din cort. Îl văzu cum se caţără pe zid, sprijininduse de ramurile răsucite şi vrejurile de viţă, parcă ar fi fost o maimuţă, apoi se opri pe coamă şi dispăru în mijlocul întunericului de dincolo. Discul soarelui începu să se ridice din fundul zării, lucind întocmai ca marginea unui uriaş ban de aramă pe deasupra holdelor; Wang Tigrul porunci ca oamenii să fie treziţi, dar cu cea mai mare băgare de seamă, ca nu cumva duşmanul să bănuiască ceva în legătură cu atacul ce-l pregăteau. O mare parte dintre ostaşi însă aflaseră că în timpul nopţii un om din oraş se arătase în tabăra lor, aşa că se sculaseră şi se îmbrăcaseră, fără să aprindă torţele. Lumina lunii fusese în noaptea aceasta atât de limpede, încât puteau fără nicio greutate să vadă cele mai mici amănunte împrejurul lor, cum ar fi de pildă trăgaciul armelor sau găurile prin care trebuia să-şi înşire curelele încălţămintei. Când soarele se urcă pe cer, fiecare era la postul său şi Wang Tigrul porunci ca fiecăruia să i se împartă o bucată de carne şi o gură de vin, ca să prindă puţină inimă,
1100
astfel că oamenii sătui aşteptau primul semnal al tobelor, ca să pornească la atac. După ce soarele se urcă sus pe cer şi dogoarea razelor lui începu să tremure pe deasupra câmpiei în mijlocul căreia era oraşul, Wang Tigrul dădu comanda, oamenii se aşezară în şase coloane, aşa cum li se spusese, iar când auziră glasul generalului lor, fiecare dădu un chiot şi freamătul de glasuri tremură pe deasupra taberei ca un glas de tunet. După cel dintâi chiot fiecare puse mâna pe armă ş-i potrivi baioneta, ca apoi să se repeadă înainte. Unii trecură şanţul pe pod, alţii de-a dreptul prin apă şi ajunseră pe malul de sub meterezele zidurilor, înghesuindu-se grămadă spre poarta din partea de la miazănoapte. Căpeteniile însă nu lăsară pe Wang Tigrul să se apropie prea mult de primele rânduri, căci chiar în clipa aceasta se gândeau că străinul care venise ar putea să-i vândă. Totuşi Wang Tigrul avea toată încrederea, deoarece ştia că setea de răzbunare este singura ură pe care poţi pune temei. Se opriră cu toţii şi aşteptară, dar din oraş nu se auzea niciun zgomot şi nici de pe coama zidurilor nu porni nicio împuşcătură. Când soarele se opri în straja cerului, Wang Tigrul simţi un fior care-i încremeni trupul şi se uită spre poartă. În aceeaşi clipă aripile ferecate şi grele părură că se deschid puţin şi cineva se uită afară. Numaidecât dădu un
1101
chiot şi oamenii se repeziră înainte, iar el în fruntea lor şi proptindu-se în poartă se opintiră odată din toate puterile şi o deschiseră larg, aşa că toată armata se scurse înăuntru, întocmai ca apa când rupe stăvilarele şi cu asta împrejurarea oraşului se sfârşi. Dar Wang Tigrul nu se opri în drum, ci porunci să fie condus numaidecât la locul unde putea găsi pe căpetenia tâlharilor şi strigă oamenilor săi că nu sunt încă slobozi şi de capul lor, până când nu vor găsi pe cel căutat. Ostaşii plecară în toată graba, căci erau nerăbdători să termine şi opriră în cale pe fiecare trecător ce-l întâlneau, târându-l fără nicio milă cu ei. Dar când Wang Tigrul, petrecut de sunetul tobelor şi al trâmbiţelor intră în curţile unde era reşedinţa tâlharului, le găsi goale, deoarece acesta plecase. Nu se ştie cum reuşise să afle despre trădarea săvârşită, dar când oamenii lui Wang Tigrul se scurseră în oraş pe poarta de la miazănoapte, el şi cu credincioşii lui ieşi în goană pe poarta din partea de miazăzi. Când auzi toate acestea de la soldaţii care nu plecaseră cu el, Wang Tigrul se repezi numaidecât spre partea de miazăzi a zidului şi oprindu-se în poarta larg deschisă, la mari depărtări mai putu vedea un nor de praf pe care îl lăsau fugarii în urma lor. Stătu câteva clipe în cumpănă, dacă n-ar fi bine să se repeadă după ei, dar pe urmă-şi zise că ceea ce a urmărit, este acum
1102
în stăpânirea lui. Ori acest ceva era însuşi oraşul, cheia de trecere şi stăpânire a acestei regiuni, prin urmare o căpetenie de tâlhari şi oamenii care au plecat împreună cu el, nu înseamnă nimic. Se întoarse deci înapoi în palatul deşert al fugarului şi aci găsi o mulţime de ostaşi duşmani care nu plecaseră, cil aşteptau să i se supună şi să-i ceară ocrotire. Rămase plăcut impresionat de vederea lor, căci îi aştepta în sala cea mare a palatului şi oamenii intrau în grupuri de câte zece şi douăzeci; i se părea însă, că sunt cei mai subţiri oameni şi cu privirile atât de rătăcite, cum nu avusese parte să vadă decât în anii de foamete. Dar toţi îşi aveau armele intacte şi îngenuncheară în faţa lui, cu mâinile întinse în semn de supunere, aşa că Wang Tigrul îi primi sub ocrotirea lui şi porunci să le dea de mâncare tot ce poftesc şi fiecăruia să i se dea câte cinci arginţi. Dar când veni străinul cel care trădase pe căpetenia bandiţilor, în fruntea companiei oamenilor lui, Wang Tigrul îi numără el însuşi cele două sute de arginţi şi porunci ca omului acestuia să i se dea uniformă de căpitan. Astfel Wang Tigrul îl răsplăti pentru ajutorul ce i-l dăduse în această împrejurare şi îl primi în rândurile propriei sale armate. După ce sfârşi cu toate acestea, îşi aduse aminte că a sosit clipa când va trebui să-şi îndeplinească şi făgăduiala
1103
dată oamenilor săi, căci îi stăpânise fără cruţare până acuma, dar vedea şi el că de aci înainte îi va fi peste putinţă să-i mai stăpânească. Dădu prin urmare porunci ca soldaţii să fie lăsaţi slobozi, şi imediat după aceea se gândi ca ar fi fost mai bine să nu le fi făgăduit această libertate. I se păru ciudat că acuma după ce reuşise în planurile lui, toată supărarea îi trecuse şi-i părea rău de populaţia aceasta care va trebui să sufere. Totuşi trebuia să se ţină de vorbă şi după ce dădu soldaţilor libertate, vreme de trei zile, se închise în palat şi zăvorî toate intrările, fără să primească pe nimeni în apropierea lui, afară de garda carel păzea. Dar până şi suta aceasta de ostaşi începu să se neliniştească şi să-şi ceară drepturile ce i se cuveneau, aşa că Wang Tigrul trebui să le dea şi lor drumul şi să cheme pe alţii în locul lor. Când îi văzu că se frământă şi ochii le sunt aprinşi de pofte animalice pe are nu şi le puteau stăpâni, Wang Tigrul se feri să se uite mai de aproape la ei, ca să nu vadă ce se petrece în oraş. Când nepotul său pe care îl ţinea întotdeauna în apropierea sa, începu să-şi manifesteze şi el curiozitatea de a vedea ce se întâmplă, Wang Tigrul se întoarse spre el şi începu să zbiere, mulţumit că are asupra cui să-şi reverse supărarea: — Cum adică, până şi cei din sângele meu să se ducă să prade, cum fac oamenii aceştia bădărani şi netrebnici?
1104
Nu-l lăsa să se mişte nicio clipă de lângă el şi-l trimitea mereu, când în colo când încoace, ca să-i aducă de mâncat sau de băut, ori haine de schimb, iar când ţipetele îngrozite răzbeau chiar prin uşile închise ale palatului, Wang Tigrul se înfuria şi zbiera la nepotul său, cum nu făcuse până acuma niciodată, aşa că pe bietul ciupit îl treceau sudori când calde când reci şi nu îndrăznea să răspundă unchiului său nicio vorbă. Adevărul era ca Wang Tigrul nu era om crud, decât atunci când se înfuria, ori pentru un comandant de oşti, faptul că nu poate să ucidă decât atunci când este supărat, e mare slăbiciune, căci asta însemna că măreţia lui este de aproape înrudită cu moartea şi îşi dădea seama că marea lui slăbiciune era tocmai faptul că nu putea ucide pe nimeni fără părere de rău sau cu indiferenţă, chiar atunci când ar fi trebuit să ucidă pentru un scop dinainte hotărât. Tot slăbiciune era pentru el şi faptul că nu putea să păstreze supărare faţă de această populaţie, deşi îşi zicea că trebuie să-i urască din pricina încăpăţânării lor şi a nepăsării cu care-l făcuseră să-şi piardă atâta vreme în faţa porţilor oraşului, în loc să fi găsit un mijloc pentru a i le deschide. Totuşi, când soldaţii veniră să-i ceară să le dea de mâncare, el se răsti la ei cuprins de furie şi de păreri de rău:
1105
— Cum adică, tot eu să vă hrănesc şi când aţi început jaful? Oamenii săi îi răspunseră numaidecât: — În tot oraşul acesta nu se găseşte o mână de făină, iar aurul, argintul şi mătăsurile nu se pot mânca. În toate părţile găsim numai de acestea, dar nimic de mâncare, deoarece plugarii din împrejurimi sunt speriaţi şi nu îndrăznesc să vină cu de ale mâncării în oraş. Wang Tigrul rămase întunecat şi nemulţumit de vorbele lor, căci vedea că au dreptate, prin urmare trebui să dea porunci ca să le împartă de mâncare, deşi zbiera la toată lumea şi părea nemulţumit. Pe unul dintre soldaţii săi îl auzi spunând cu dispreţ: — Până şi femeile din oraşul acesta sunt atât de slabe, de par nişte găini jumulite, aşa că n-ai nicio plăcere de ele. Wang Tigrul simţi că nu mai este în stare să asculte vorbele lor şi nici să rabde chinurile remuşcărilor prin care trebuia să treacă, aşa că se duse şi se închise singur într-o odaie, până să-şi mai poată veni în fire. Dar reuşi să se liniştească şi de astă dată, căci se gândi la regiunea aceasta mănoasă şi la felul în care reuşise să-şi întindă puterea, astfel că, datorită acestui război, avea o regiune de două ori atât de mare ca cea de până acuma sub stăpânirea sa şişi zise că acesta era câştigul şi mijlocul cel mai sigur
1106
pentru a ajunge la glorie, iar la urmă de tot îşi aduse aminte de cele două soţii ale lui dintre care una cu siguranţă va naşte pe feciorul său, prin urmare încercă să-şi împietrească inima, zicând: „Nu se poate oare să mă împac cel puţin o singură dată cu gândul, că oamenii aceştia vor trebui să sufere câteva nemulţumiri, timp de trei zile, nu mai mult? Astfel reuşi să-şi stăpânească neliniştea timp de trei zile şi-şi ţinu făgăduiala dată ostaşilor săi. Dar în zorii zilei a patra se ridică din aşternutul în care se zvârcolise toată noaptea şi porunci să se dea semnalele şi să sune trompetele, în semn că cele trei zile de jaf învoite ostaşilor săi s-au terminat şi că trebuie să se întoarcă numaidecât la unităţile lor. Dar din pricină că în dimineaţa aceea ieşi din odaia lui mai întunecat şi mai nemulţumit ca de obicei şi sprâncenele se repezeau pe frunte în sus şi în jos, cutremurate de furia ce clocotea într-însul, nimeni nu îndrăzni să i se împotrivească. Nimeni, afară de unul singur. După ce Wang Tigrul trecu pragul porţilor palatului care vreme de trei zile stătuseră zăvorâte, auzi un ţipăt stins care venea dintr-o ulicioară lăturalnică, iar din pricină că ţipetele acestea îl chinuiseră neîncetat până acuma, se repezi într-un suflet să vadă ce este. Văzu un ostaş al său care tocmai se întorcea la tova-
1107
răşii lui, dar în cale se întâlnise cu o femeie bătrână în degetul căreia văzuse un ineluş subţire de aur care nu putea să aibă niciun preţ, căci femeia părea o lucrătoare şi ar fi fost peste putinţă să aibă ceva care să te ispitească. Ostaşul încă fusese cuprins de dorinţa de a pune mâna pe ultima bucăţică de aur ce o putea jefui şi smucea pe biata femeie de mână, răsucindu-i degetele, ca să-i scoată inelul, iar ea se zbătea în mâinile lui, bocindu-se: — Îl port în deget de mai bine de treizeci de ani, prin urmare cum să-l mai pot scoate acuma? Dar ostaşul era atât de grăbit, căci trompetele sunau necontenit, încât scoase numaidecât baioneta şi reteză degetul bătrânei din încheietură, de faţă cu Wang Tigrul care văzu sângele ţâşnind într-o dâră subţire şi împrăştiindu-se pe jos. Wang Tigrul scoase un muget sălbatic şi sări ca o fiară, scoţând sabia pe care o înfipse în trupul soldatului. Deşi era chiar soldatul său, totuşi nu putea să stea nepăsător şi să se uite la felul în care se purtase cu această biată bătrână, chiar de faţă cu el. Soldatul căzu grămadă, fără să scoată niciun ţipăt şi se întinse în balta de sânge scursă din trupul său. Bătrâna rămase îngrozită de aceasta cruzime, cu toate că venise în ajutorul ei, şi învelindu-şi repede mâna în colţul şorţului o rupse la fugă şi se ascunse undeva, aşa că Wang Tigrul nu o mai văzu.
1108
După ce-şi şterse tăişul sabiei de tunica soldatului, plecă cu paşi grăbiţi, ca nu cumva să-i pară rău de fapta lui, căci vedea că soldatul murise, prin urmare orice părere de rău ar fi fost fără folos. Opri unul dintre oamenii lui şi-i porunci să ia arma tovarăşului său mort. Plecă din partea aceasta şi cutreieră străzile oraşului, dar rămase foarte mirat văzând puţinii oameni care-i ieşeau în cale, târându-şi paşii cu mare greutate şi aşezându-se în pragul caselor sau pe laviţele din faţa intrărilor, prea slabi pentru a-şi mai putea ridica frunţile, ca să-l vadă trecând cu oamenii săi ale căror arme luceau în lumina soarelui de toamnă şi răbufneau cu încălţămintea în colbul răscolit al drumului. Niciunul nu se mişca, ci stăteau nepăsători şi încremeniţi ca nişte morţi, aşa că Wang Tigrul îşi simţi sufletul copleşit de o neînţeleasă sfială şi nu îndrăznea să stea de vorbă cu niciunul dintre ei. Umbla cu fruntea ridicată în sus şi se prefăcea că nu vede oamenii de pe marginea drumului, ci numai prăvăliile pe lângă care trece. În toate aceste prăvălii vedea îngrămădite mărfuri cum nu văzuse în niciun oraş până acum, dar îşi aduse aminte că oraşul acesta era pe malul unui fluviu care se vărsa în mare şi astfel mărfurile acestea putea fi aduse cu uşurinţă. Văzu o mulţime de ciudăţenii străine dintre acelea cum nu văzuse niciodată, dar toate aceste mărfuri păreau aruncate
1109
grămadă şi cu nepăsare, sub stratul de praf ce se aşternuse peste ele, căci acuma nu mai venea nimeni să le cumpere. În tot oraşul acesta însă nu văzu două lucruri: nicăieri nu se vedeau alimente de vânzare; piaţa era deşartă şi adormită, iar pe străzi nu se vedeau negustorii ambulanţi şi nici vânzătorii de mărunţişuri care reprezintă furnicarul fiecărui oraş de negustori, şi nu văzu nici copii mici. La început nici nu băgă de seamă cât de pustii sunt străzile, dar se trezi numaidecât la realitate şi se miră de liniştea dimprejurul său. Pe urmă i se păru că simte lipsa veseliei gălăgioase a copiilor şi a râsului lor care de obicei se aude în toate casele, lipsa goanei lor nevinovate în lungul străzilor. Apoi simţi dintr-odată că nu mai este în stare să se uite la chipurile împietrite şi slăbite ale femeilor şi bărbaţilor pe lângă care trecea şi care se mai vedeau prin oraş. Fapta lui nu se deosebea cu nimic de fapta altor comandanţi de oşti, nici nu putea fi considerată drept o fărădelege, deoarece acesta era singurul mijloc pentru a se putea ridica. Wang Tigrul însă avea o inimă prea simţitoare pentru cariera pe care şi-o alesese, aşa că se întoarse în curţile lui abătut şi mâhnit, căci ar fi fost peste putinţă să mai suporte înfăţişarea mohorâtă a acestui oraş care era acum al său. Începu să strige la soldaţi să i se ferească din cale, căci nu era în stare să le suporte glumele şi râsetele dezmăţate, nici
1110
privirile mulţumite. Nu era în stare să se uite la inelele de aur pe care le aveau în degete şi nici la ceasornicele străine şi celelalte obiecte pe care le jefuiseră. Văzu inele de aur chiar la oamenii lui de încredere; un inel de aur în degetele ciotoroase ale Eretelui şi unul de jad pe arătătorul lui Înjunghie Porc, dar degetul lui era atât de grosolan, încât inelul nu intrase decât până la jumătate. Cu toate acestea îl purta şi aşa, căci nu putea renunţa la el. Văzând toate aceste mărturii ale faptelor lor, Wang Tigrul îşi zise că de oamenii aceştia îl desparte o adâncă prăpastie, căci erau grosolani şi cu instincte de fiare, aşa că se simţi deznădăjduit şi singur în sufletul său şi după ce intră în odaia lui, rămase îngândurat şi răcnea la oricine care încerca să se apropie de el. Dar după ce petrecu două-trei zile în felul acesta, văzându-l cât este de furios, soldaţii se mai liniştiră căci se temeau de el, iar Wang Tigrul îşi împietri sufletul a doua oară şi-şi zise că acesta este felul de viaţă pe care trebuie să-l ducă un oştean şi pe el cerul îl sortise să aibă firea pe care o avea. Prin urmare trebuia să ducă până la capăt ceea ce a început. Se ridică deci de la locul lui şi se spălă, căci stătuse trei zile la rând nespălat şi nebărbierit, atât fusese de supărat, şi după ce se îmbrăcă în alte haine, trimise vorbă judecătorului să vină şi să i se supună, cum era
1111
obiceiul. Ieşi apoi de se aşeză în sala unde se primeau oaspeţii, când veneau în palatul acesta, şi aşteptă sosirea lui. Ca la două ceasuri după aceea veni judecătorul oraşului, cu toată graba de care se simţea în stare, dar veni sprijinit de doi slujitori, căci era slab ca o surcea şi arăta mai mult a umbră decât a om. Se prosternă în faţa lui Wang Tigrul, şi aşteptă, iar el băgă de seamă că judecătorul din faţa lui trebuie să fie un cărturar şi de bună familie. Se ridică deci şi el în picioare şi se prosternă în faţa judecătorului, făcându-i semn să stea pe un scaun. După ce se aşeză şi el, rămase cu ochii îndreptaţi spre judecător, fără să scoată o vorbă, deoarece obrazul şi mâinile omului acestuia i se păreau ceva cu totul nemaivăzut. Erau de culoarea ficatului pe care l-ai aşezat vreme de două-trei zile la soare şi pielea trupului său părea lipită pe oase. În cele din urmă Wang Tigrul întrebă îngrozit: — Cum se poate… vasăzică şi dumneata ai răbdat de foame? Bătrânul îi răspunse fără înconjur: — Da, am răbdat împreună cu populaţia oraşului şi nu e pentru prima dată. — Bine, dar omul pe care mi l-au trimis la început, ca să facem pace părea destul de bine hrănit, declară Wang
1112
Tigrul. — Da, dar pe acesta l-au hrănit anume, chiar din ziua când a început împresurarea, răspunse judecătorul, aşa că în cazul când n-ai fi vrut să faci pace, să te încredinţezi că au destulă mâncare, pentru a putea întinde împotrivirea. Ar fi fost peste putinţă că Wang Tigrul să nu recunoască isteţimea unei astfel de apucături, aşa că nu se sfii să-şi dea pe faţă mirarea şi adăugă: — Chiar căpitanul care a venit la mine mi se părea că e destul de bine hrănit! Judecătorul îi explică şi această împrejurare: — Pe ostaşi îi hrăneau mai bine, în măsura în care se putea. Populaţia însă răbda de foame şi sute de oameni au murit de mult. Toţi cei slabi, cei în vârstă şi copiii au murit. Wang Tigrul îşi stăpâni un oftat şi întrebă: — Vasăzică asta este pricina că nicăieri n-am văzut copii? Apoi se uită câteva clipe la judecător şi-şi dădu toată silinţa să-i spună ce trebuie spus: Supune-te mie, deoarece acuma am câştigat lupta şi am tot dreptul să iau locul celuilalt comandant de oaste, aşa că eşti în mâinile mele împreună cu toată regiunea pe care a stăpânit-o el. Astăzi eu sunt stăpânul acestor pământuri pe care le adaug la provincia pe care o am în partea de miazănoapte. De aci
1113
înainte veniturile vor trece prin mâinile mele şi va trebui să-mi plăteşti o anumită despăgubire şi în afară de asta un bir în fiecare lună. Wang Tigrul îi spuse vorbele acestea, petrecute de câteva cuvinte curtenitoare, cum se cădea într-o astfel de împrejurare. Bătrânul judecător îi răspunse cu glasul dogit, arătându-şi dinţii care păreau prea mari şi prea albi pentru gura lui cu buzele uscate: — Suntem în puterea dumitale. Dar rogu-te să ne laşi o lună-două de răgaz, până ne vom putea reculege. După ce făcu o pauză, adăugă cu mare amărăciune: Ce ne pasă nouă cine stăpâneşte asupra noastră, dacă vom putea trăi în pace şi vom putea să ne vedem de treburile noastre ca să ne câştigăm viaţa de toate zilele şi să ne putem hrăni copiii? Îţi jur că eu şi populaţia oraşului îţi vom plăti pe bună dreptate birul pe care ni-l ceri, dacă vei reuşi să ne fereşti de atacul altor comandanţi de armate, ca să putem trăi liniştiţi împreună cu familiile noastre. Wang Tigrul nici nu dorea altceva, iar acum când auzi glasul slăbit al judecătorului, se simţi înduioşat şi porunci ostaşilor săi: — Aduceţi mâncare şi vin şi ospătaţi-l împreună cu oamenii săi. Iar după ce văzu că porunca i-a fost împlinită, chemă oamenii lui de încredere şi le porunci: Plecaţi în
1114
împrejurimi, împreună cu ostaşii de care aveţi nevoie şi spuneţi oamenilor să aducă în oraş grânele, şi tot ce au de vânzare, ca populaţia să poată cumpăra hrana de care va avea nevoie pentru a-şi veni în fire după războiul acesta prin care a trecut. Astfel Wang Tigrul dovedi populaţiei că el este om drept şi judecătorul îi mulţumi plin de recunoştinţă. În timpul acesta îşi dădu seama cât de politicos şi de bine crescut era bătrânul acesta, căci deşi îi străluceau ochii văzând mâncarea din faţa lui, totuşi nu se atinse de ea, ci-şi împreună mâinile slăbite şi aşteptă până când se termină ritualul obişnuit al cuvintelor de politeţe şi Wang Tigrul se aşeză la masă în jeţul cuvenit stăpânului casei. Numaidecât după aceea bătrânul judecător apropie strachina de el şi începu să mănânce, dar şi de astă dată căutând să se stăpânească din toate puterile, aşa că Wang Tigrul se simţi cuprins de milă şi se ridică de la masă, spunându-i să-l ierte, că trebuie să plece în altă parte. Plecă şi-l lăsă la masă singur, deoarece oamenii veniţi cu el mâncau în altă odaie, iar după plecarea lor auzi pe ostaşii săi spunând miraţi că străchinile şi castroanele nici nu mai trebuie spălate, deoarece oamenii aceştia hămesiţi de foame le linseseră de parcă ar fi fost poleite. Fu mare plăcere pentru el să vadă că pieţele oraşului
1115
sunt din nou pline şi coşurile vânzătorilor înşirate pe marginea străzilor încărcate de alimentele ce nu mai încăpeau în prăvălii, aşa că în fiecare zi i se părea că oamenii se îngraşă văzând cu ochii şi că lividitatea obrajilor lor revine la rumeneala sănătoasă şi aurie a celor care sunt bine hrăniţi. Îşi petrecu toată iarna în oraşul acesta, făcând socotelile veniturilor ce le avea şi punând la cale afacerile care stagnaseră; rămase încântat când văzu că în casele oamenilor naşterile au început din nou şi femeile îşi alăptează copiii; spectacolul acesta trezi o adâncă emoţie în sufletul său pe care nu era în stare s-o înţeleagă, decât cel mult că simţea o neaşteptată dorinţă de a se întoarce la reşedinţa lui din miazănoapte şi i se întâmplă pentru întâia dată de la plecare, să se întrebe ce vor fi făcând cele două soţii ale lui. Îşi făcu planul ca chiar la sfârşitul aceluiaşi an să se întoarcă acasă. După ce sfârşi cucerirea acestui oraş, iscoadele trimise de el în alte părţi se întoarseră cu ştirea că în primăvara aceasta se încinsese un mare război între cei din miazănoapte şi cei din miazăzi şi că războiul fusese câştigat şi de astă dată de cei din miazănoapte. Wang Tigrul se grăbi să trimită câţiva dintre oamenii săi cu o scrisoare şi daruri de argint şi mătăsuri generalului provincial. Scrisoarea aceasta o scrise el însuşi, căci era mândru de cunoştinţele lui,
1116
deoarece foarte puţini comandanţi de oşti erau ştiutori de carte şi în josul ei îşi puse pecetea pe care şi-o făcuse, din ziua când ajunsese om vestit. În scrisoarea aceasta îi povesti despre lupta pe care o avusese el însuşi cu un general din miazăzi, cum îl alungase şi pusese stăpânire pe această regiune de pe malul fluviului ce cobora din miazănoapte. Generalul îi răspunse foarte măgulitor şi-l lăudă pentru izbânda lui, acordându-i un titlu mai mare decât până acuma, fără să-i ceară altceva decât o sumă de arginţi pe care să i-o trimită în fiecare an pentru întreţinerea propriei sale armate. Wang Tigrul ştiind că nu este încă destul de puternic pentru a putea refuza, îi făgădui această sumă, aşa că reuşi să fie recunoscut de Stat după toate formele cerute de lege. Anul fiind pe sfârşite şi făcându-şi socotelile obişnuite în astfel de împrejurări, Wang Tigrul văzu că teritoriile ce le avea în stăpânire erau de două ori mai mari decât până acuma, şi afară de regiunea muntoasă care era stearpă, pământul era bun şi rodnic, căci producea grâu şi orez pe o formă, sare şi uleiuri de fistic, anis şi mei. Dar afară de asta acuma reuşise să-şi deschidă şi un drum spre mare, şi pe drumul acesta îşi putea aduce multe lucruri de trebuinţă şi dacă se va întâmpla să aibă nevoie de arme, nu trebuia să mai ceară nici ajutorul lui Wang Negustorul.
1117
Wang Tigrul ar fi dorit foarte mult să aibă arme uriaşe dintre acelea cum au străinii, iar această dorinţă puse stăpânire pe el mai ales după ce între lucrurile rămase de la bătrânul tâlhar, găsi şi două tunuri cum el nu mai văzuse încă în viaţa lui. Erau făcute din fier de cea mai bună calitate, lustruite şi poleite de vreun meşter priceput, căci nu păreau să aibă niciun cusur. Tunurile erau foarte grele, căci trebuiau să se opintească cel puţin douăzeci de oameni din toate puterile, ca să le ridice de la pământ. Era foarte curios să vadă cum trebuie să tragă cu ele, dar nimeni nu se pricepea la aşa ceva şi nici nu aveau ghiulele. Dar nu mult după aceea într-o veche magazie descoperiră două ghiulele de fier şi Wang Tigrul îşi zise că acestea trebuie să fie încărcătura pentru tunurile lui, aşa că porunci să scoată unul dintre ele în mijlocul unui teren liber, la capătul căruia era un templu vechi şi căzut în ruină. La început nu vru nimeni să se apropie şi să încerce tunurile, dar Wang Tigrul le făgădui o răsplată destul de mare în arginţi şi în cele din urmă căpitanul care le deschisese porţile oraşului se apropie, dornic să câştige răsplata făgăduită şi încrederea noului stăpân, mai ales că el văzuse într-un rând cum trăseseră cu aceste tunuri. Pregăti deci totul şi pentru a se feri de orice primejdie, legă o faclă în vârful unei prăjini şi-i dădu foc. Când văzură că tunul
1118
începe să fumege, toţi fugiră, la mare depărtare, iar aci aşteptară să vadă ce se întâmplă. Numaidecât după aceea se auzi un muget ca de tunet şi pământul se tremură sub picioare, iar din ţeava tunului se repezi un snop de flacără şi fum. Însuşi Wang Tigrul îşi simţi inima că o clipă a încetat să mai bată. După ce fumul se împrăştie şi oamenii se dezmeticiră, văzură că din templu n-a mai rămas decât un morman de dărâmături, pe deasupra cărora tremura un nor de praf. Wang Tigrul începu să râdă liniştit, aşa cum avea obiceiul şi rămase mulţumit de jucăria aceasta care părea să fie o unealtă neîntrecută, aşa că declară: — Dacă aş fi avut un astfel de tun, n-ar fi trebuit să-mi pierd vremea cu împresurarea oraşului, căci porţile ar fi fost făcute ţăndări cât ai clipi. Apoi îşi aduse aminte de căpitanul cel nou şi-l întrebă: De ce fostul dumitale comandant nu le-a întors asupra noastră? — Nu ne-am adus aminte de ele, răspunde căpitanul. Aceste două tunuri el le-a cucerit de la un alt comandant pe care l-am slujit şi eu; le-au adus aci în oraş, dar nu le-au întrebuinţat niciodată; nu ştiam nici de aceste două ghiulele şi nici nu ne-am gândit la ele. Lui Wang Tigrul însă îi plăceau foarte multe aceste tunuri şi se gândi să mai cumpere câteva ghiulele pentru ele, şi porunci soldaţilor să le aducă în curte şi să le aşeze, într-
1119
un loc unde le putea vedea mereu. După ce sfârşi cu tot ce avea de făcut, Wang Tigrul rămase foarte mulţumit de sine însuşi şi începu să-şi facă pregătirile pentru a se întoarce acasă. În oraş lăsă o armată destul de mare sub comanda oamenilor săi mai vechi; iar pe cei nou înrolaţi şi căpitanul lor îi luă cu el. După ce stătu o vreme pe gânduri, lăsă la comanda oraşului pe doi dintre oamenii săi în care avea cea mai mare încredere; pe Eretele şi nepotul său, care acuma crescuse şi era un bărbat voinic, nu prea înalt, dar bine legat şi destul de făţos, afară de urmele de vărsat, pe care trebuia să le poarte până la adânci bătrâneţe şi chiar în ziua morţii. Wang Tigrul îşi zise că va fi bine să-i lase pe amândoi, deoarece nepotul său era prea tânăr ca să ia comanda armatei numai singur, iar Eretele nu era omul în care ar fi putut să aibă toată încrederea. Astfel îi lăsă împreună, după ce chemă pe nepotul lui şi-i spuse în taină: — Dacă vei băga de seamă că pune la cale vreo ticăloşie, să-mi trimiţi un crainic care să alerge zi şi noapte fără oprire şi să-mi dea de ştire de ce se întâmplă. Tânărul îi făgădui şi se uită la el cu ochii aprinşi de mulţumire că a fost ridicat la o treaptă atât de înaltă, aşa că Wang Tigrul putu pleca liniştit şi încredinţat că va putea avea toată încrederea în sângele său. După ce puse toate la
1120
cale şi rămase încredinţat că nimic nu se poate întâmpla în lipsa lui, se întoarse acasă victorios. Populaţia oraşului se aşternu din nou pe muncă, pentru a reclădi ceea ce fusese distrus. Umplură din nou magazinele cu mărfuri şi chemară meşterii să ţeasă haine de mătase şi pânză; vânzările şi cumpărările începură, dar nu vorbeau niciodată despre altceva decât despre refacerea oraşului, căci ceea ce se întâmplase era bun trecut şi cerul hotărăşte întotdeauna de soarta oamenilor.
Capitolul XXIII Wang Tigrul se grăbi să ajungă cât mai curând acasă, căci se gândea că poate armata pe care a lăsat-o în urma lui nu va fi fost atât de liniştită, cum crezuse el. Îşi închipuia de-a binelea că aceasta este adevărata pricină a grabei lui, căci ar fi fost peste putinţă să bănuiască despre el însuşi că se grăbeşte pentru a vedea nu cumva în lipsa lui vreuna dintre cele două soţii i-a născut un fecior. Lipsise de acasă aproape zece luni încheiate, dar deşi în timpul acesta primise două scrisori de la soţia lui cea care ştia carte, scrisorile acestea erau pline de vorbe curtenitoare şi de respectul ce-l avea faţă de el, aşa că nu prea rămânea loc
1121
să-i scrie şi altceva, decât cel mult că acasă sunt toate în cea mai bună rânduială. Dar în clipa când intră în fruntea armatei sale în vechile lui curţi, simţi că cerul l-a ocrotit din nou şi că soarta i-a fost prielnică, deoarece în fundul curţii, la lumina blândă a soarelui de amiază, cele două soţii ale lui îl aşteptau, fiecare cu câte un copil în braţe, îmbrăcaţi în roşu din tălpi şi până în creştet, iar în cap aveau comanace mici şi fără gardini. Femeia cea de la ţară cususe un rând de imagini mărunte în jurul comanacului copilului ei, dar cea învăţată – din pricină că ea nu credea că astfel de semne ar putea să poarte noroc – cususe o cununiţă de flori împrejurul comanacului copilului ei. Aceasta era toată deosebirea dintre cei doi copii, iar Wang Tigrul se uită la ei mirat, căci nu se aşteptase să găsească doi dintr-odată, şi încercă să îngâne: — Cum… cum adică… Soţia lui care ştia carte se apropie, căci era femeie care putea vorbi pe ales şi cu vorbe frumoase, luate dintr-o frază sau un vers al vreunui scriitor clasic şi zâmbea întotdeauna când vorbea, arătându-şi dinţii albi: — Aceştia sunt copiii pe care i-am născut în lipsa ta de acasă; sunt amândoi voinici şi sănătoşi din creştet până în tălpi, apoi îi întinse pe al ei, ca Wang Tigrul să-l poată vedea.
1122
Dar cealaltă soţie nu se putu stăpâni să nu-i spună şi ea că a născut un fecior, deoarece al celeilalte era fetiţă; se apropie deci în mare grabă, deşi ea nu vorbea niciodată, din pricina dinţilor negri care o făceau să nu caşte gura, aşa că îngână cu buzele încleştate: — Al meu, stăpâne, e fecior, iar celălalt e fetiţă. Wang Tigrul însă nu răspunse nimic. De fapt i-ar fi fost peste putinţă să spună ceva, căci nu fusese dinainte prevenit de prezenţa acestor doi copii despre care nu ştiuse nimic şi care totuşi erau ai lui. Rămase câteva clipe nemişcat şi se uită la aceste două fiinţe minuscule care păreau că nici nu-l văd. Se uitau la el ca şi când ar fi fost întotdeauna lângă ele, cu aceleaşi priviri indiferente cu care s-ar fi uitat la ramura unui copac sau la un perete al odăii. Se strâmbau şi clipeau din ochii prea slabi pentru lumina soarelui, iar băiatul ţipa atât de tare, încât însuşi Wang Tigrul se miră că o fărâmă de om atât de mică este în stare să ţipe cu atâta putere. Fetiţa însă mişca din gură întocmai ca o pisicuţă şi căsca fără întrerupere, iar el se uita minunat la ea. Până acuma nu ţinuse în braţe niciun copil mic, aşa că nu îndrăzni să se atingă nici de aceştia doi. Tot aşa nu ştia nici ce ar fi trebuit să spună acestor două femei, într-o astfel de împrejurare, căci el nu vorbea niciodată despre altceva decât despre lucruri ostăşeşti. Prin urmare se mulţumi să
1123
stea şi să zâmbească, deşi oamenii dimprejurul său îşi exprimau mulţumirea şi admiraţia, faţă de feciorul generalului lor, dar auzind vorbele lor, îngână cu glasul tremurat de mulţumirea adâncă ce o simţea într-însul: — De, femeile cred că sunt făcute anume ca să nască copii! apoi se grăbi să intre în apartamentul său, ca să poată gusta în linişte mulţumirea ce o simţea în sufletul său. Aci se spală şi mâncă, pe urmă îşi schimbă uniforma de ostaş, îmbrăcând o haină de mătase albastru închis, iar când termină cu toate acestea, văzu că s-a făcut seară. Se aşeză în apropierea ceaunului cu cărbuni aprinşi, căci noaptea se apropia liniştită şi rece, şi în mijlocul liniştii odăii sale, Wang Tigrul începu să se gândească la tot ce sa întâmplat în timpul din urmă. I se părea că soarta i-a fost prielnică din toate punctele de vedere, aşa că ar fi fost peste putinţă să nu reuşească în tot ce şi-ar fi dorit. Acuma după ce avea un fecior, ambiţia lui începea să aibă o semnificaţie şi tot ce va face de aci înainte va fi determinat de un scop anume. Gândindu-se în felul acesta, îşi simţi sufletul uşurat şi îşi uită de toate amărăciunile şi singurătatea în mijlocul cărora trăise până acuma şi exclamă mulţumit şi cu glasul ridicat, de tremură tăcerea dimprejurul său:
1124
„Din feciorul acesta al meu voi face un războinic adevărat!” şi ridicându-se în picioare începu să dea din mâini mulţumit. Se plimbă un timp prin odaie şi începu să zâmbească, fără să-şi dea seama că zâmbeşte, gândindu-se câtă plăcere poate să-ţi pricinuiască gândul că ai un fecior al tău, căci de aci înainte nu va mai fi legat de feciorii fraţilor lui, şi după moartea sa va rămâne feciorul acesta care să-i ducă numele înainte şi să-i mărească faima de războinic prin noi fapte de arme. Pe urmă îşi aduse aminte că mai are şi o fată. Se opri în faţa grătarului de la fereastră şi începu să se gândească ce va face cu fata aceasta a lui, dar gândurile îi alergau sfioase, căci de astă dată era vorba de o fată şi în cele din urmă îşi zise: „Cred că o voi putea căsători cu vreun oştean vrednic, când îi va veni vremea, şi atât este tot ce aş putea face eu pentru ea”. Începând din ziua aceasta Wang Tigrul se gândea cu totul altfel la cele două femei care puteau să-i nască feciori, dar feciori adevăraţi şi credincioşi care nu-l vor trăda niciodată, cum l-ar fi putut trăda oameni de sânge străin. De aci înainte nu va mai întrebuinţa aceste două femei numai pentru a-şi linişti pornirile trupului. Inima lui era
1125
acum slobodă, din clipa când îşi văzuse primul său fecior şi avea toată nădejdea că din coapsele lui se vor desprinde şi alţi feciori, care-i vor fi soldaţi credincioşi şi nu-l vor părăsi, ci-i vor da tot sprijinul lor în ziua când el va fi copleşit de povara bătrâneților. Astfel se ducea în mod regulat la cele două soţii ale lui, dar niciodată mai des la una decât la cealaltă, deşi fiecare dintre ele îşi dădea silinţa, pe ascuns, să pună stăpânire pe el; dar era mulţumit de fiecare dintre ele, căci nu le cerea decât un singur lucru, fără să-l mărturisească în vorbe anume, aşa că nu-şi putea închipui despre una că ar putea să fie mai vrednică decât cealaltă. Acuma, după ce avea un fecior, nu se mai frământa din pricină că nu mai poate iubi o femeie, aşa cum o iubise pe cea dintâi. Astfel iarna trecu în deplină mulţumire. Veni Anul Nou cu serbările obişnuite, dar trecură şi ele, şi Wang Tigrul făcu mai multe petreceri decât de obicei, din pricină că anul acesta fusese atât de îmbelşugat, iar pe oamenii săi îi ospătă cu mâncăruri de carne şi băutură şi răsplăti cu o sumă de arginţi pe fiecare dintre ei. Mai dădu fiecăruia şi câte un mic dar, cum ar fi de pildă: un pachet de tutun, un prosop, o pereche de ciorapi sau alte lucruri neînsemnate pe care şi le doreau. Soţiile lui le făcu daruri şi toată casa răsuna de veselie. Un singur amănunt ieşi aşa cum n-ar fi
1126
trebuit, pentru a dovedi că fiecare mulţumire îşi are şi nemulţumirile ei. Aceasta se întâmplă în zorii zilei de după ospăţ, când pe bătrânul jucător îl găsiră mort în aşternutul său. Ar fi fost greu să spui dacă a murit din pricină că în ajun fumase prea mult opiu, sau a murit din cauză că gerul nopţii îl surprinsese buimăcit de această plăcere a lui, aşa că nu şi-a mai dat seama. Dar după ce dăduseră de ştire lui Wang Tigrul, acesta porunci un sicriu frumos şi toate cele de cuviinţă pentru bătrânul acesta cumsecade, că a doua zi după terminarea ritualului să-l poată trimite în regiunea de unde venise, căci judecătorul nu se născuse în părţile acestea; dar înainte de a începe pregătirile de plecare, veni un slujitor şi-i spuse că soţia judecătorului luase tot opiul rămas de la bărbatul ei, aşa că-l urmase de bună voie în moarte. De jelit nu se putea s-o jelească nimeni, deoarece era femeie înaintată în vârstă şi bolnăvicioasă, aşa că nu ieşea niciodată din apartamentul ei şi Wang Tigrul n-o văzuse încă niciodată în viaţa lui. Porunci deci să mai aducă un sicriu şi când totul fu gata, trimise amândouă sicriele, însoţite de trei slujitori, în scaunul de reşedinţă al provinciei vecine. Pe urmă făcu un raport către mai-marii săi, care trebuiau să afle despre întâmplarea aceasta şi scrisoarea pe care o scrise el însuşi o dădu credinciosului cu buza de iepure care trebuia s-o ducă la destinaţie, însoţit
1127
de câţiva ostaşi. Acestuia Wang Tigrul îi spuse în taină: — Sunt şi lucruri care nu pot fi scrise pe hârtie, căci acestea se spun cu viu grai, la urechea celui care vrea să te asculte, aşa că n-am pomenit în scrisoare despre ceea ce-ţi voi spune. Dar dacă se va întâmplă să vină prilejul, spunele că la alegerea judecătorului va trebui să mi se ceară şi părerea mea. Credinciosul dădu din cap în semn că a înţeles şi Wang Tigrul rămase mulţumit. În vremuri atât de tulburi ca acestea, nu se gândea câtuşi de puţin că ar putea veni în grabă un judecător, deoarece el putea stăpâni şi singur această regiune. Astfel uită foarte curând de întâmplarea asta şi curţile interioare în care stătuse judecătorul şi soţia acestuia, le dădu celor două soţii ale lui şi nu-şi mai aduse aminte că altădată în casele acestea a mai trăit şi altcineva, afară de el şi de ai lui. Zilele treceau liniştite şi se apropia din nou primăvara, iar Wang Tigrul – după ce anul trecut îi mersese atât de bine şi ştirile ce le primea din regiunea stăpânită de el erau prielnice, soldaţii îşi primeau hrana şi solda şi se simţeau mulţumiţi, iar veniturile lui soseau din toate părţile la vremea lor – hotărî ca de serbările primăverii să se întoarcă în casa părintească şi să se ospăteze împreună cu fraţii săi. Fapta aceasta era binevenită pentru cei dintr-o familie
1128
atât de mare şi se cădea ca feciorii să se îngrijească în fiecare primăvară de mormântul părintelui lor. Dar afară de asta Wang Tigrul mai avea o mică socoteală pe care ar fi vrut s-o limpezească cu fratele său al doilea şi ar fi fost bucuros să poată scăpa de ea cât mai curând. Astfel Wang Tigrul trimise câţiva soldaţi, ca să ducă ştire fraţilor săi şi să le spună cu toată politeţea cuvenită, că va veni cu soţiile, cu copiii şi slujitoarele lor, ca să petreacă sărbătorile împreună. Wang Proprietarul şi Wang Negustorul îi răspunseră tot atât de curtenitori, dându-i de ştire că este bine venit împreună cu toţi ai lui. Când pregătirile de plecare se terminară, Wang Tigrul încălecă pe roibul său şi apucă în fruntea gărzii care-l însoţea. De astă dată însă trebuia să meargă foarte încet, deoarece pe urma lor veneau cele două care trase de catâri, cu soţiile, şi alte care trase tot de catâri, care aduceau slujitoarele. Dar deşi înainta încet, Wang Tigrul se simţea destul de mulţumit, că trebuia să întârzie pentru o astfel de pricină. Marşul acesta în fruntea convoiului de căruţe în care erau soţiile şi copiii lui, avea pentru el o însemnătate simbolică de perpetuare a generaţiilor. Holdele ce se aşterneau în faţa lui nu i se păruseră niciodată atât de frumoase şi de rodnice ca în această primăvară când sălciile erau cu mugurul plesnit şi piersicii încărcaţi de floare. Văzând
1129
verdele crud şi florile ce tremurau în fundul fiecărei văi şi pe fiecare costişă de deal, brazdele pământului reavăn sub dogoarea razelor de soare, îşi aduse aminte de părintele său căruia în fiecare primăvară îi plăcea să rupă câte o rămurea de salcie încărcată de muguri şi câte una de piersic înflorit pe care le aducea acasă şi le aşeza deasupra uşii casei de lut şi cum se gândea aşa la părintele său şi la feciorul pe care-l avea acum, Wang Tigrul începu să înţeleagă că regiunea aceasta va fi leagănul neamului său şi că de aci înainte nu se va mai simţi niciodată străin şi nici singur, când va trece prin părţile acestea. Pentru întâia dată iertă pe părintele său în mod desăvârşit, pentru adânca supărare ce i-o pricinuise în anii tinereţii lui. Dar nu-şi dădu seama de această iertare ce licărea acuma în sufletul său. Simţi doar atât că o adâncă amărăciune pe care o purta în suflet din vremea copilăriei sale, se desprinde din adâncul fiinţei lui şi începe să se destrame, de parcă ar fi luat-o un vânt binefăcător şi în sfârşit se simţi împăcat cu sine însuşi. Astfel Wang Tigrul se întoarse în casa părintească, dar de astă dată în plin succes şi mândru de ceea ce făcuse şi de feciorul pe care-l avea, prin urmare nu în calitate de frate mai tânăr şi fecior mai mic în casa părintească, ci ca bărbat în plinătatea drepturilor sale. Toţi îşi dădeau seama
1130
de ceea ce este el acuma şi fraţii lui ieşiră să-l întâmpine şi-l salutară aproape cu aceeaşi politeţe ca pe un oaspete străin, iar cele două soţii ale lor se împăcară între ele, pentru a-l putea primi aşa cum se cuvine. Adevărul era că soţia lui Wang Proprietarul şi cea a lui Wang Negustorul se ciorovăiseră între ele pentru cinstea de a găzdui în casa lor pe Wang Tigrul şi familia acestuia. Soţia fratelui mai în vârstă considera ca de la sine înţeles şi un drept ce i se cuvine, ca el să vină în casa lor, mai ales că acuma, după ce faima lui Wang Tigrul ajunsese până la ei, ea ar fi considerat drept mare cinste, ca el să fie oaspetele casei lor, aşa că declară: — S-ar cădea să vină la noi, deoarece noi i-am ales soţia care este o femeie plăcută şi cu învăţătură, aşa că nu s-ar simţi bine alături de soţia fratelui tău care este femeie simplă. Dacă vrea, atunci să ia la ea pe a doua soţie, iar fratele tău şi prima soţie vor fi găzduiţi în casa noastră. Sar putea ca să le placă unul dintre feciorii noştri sau cine ştie, ar putea să ne facă vreun serviciu preţios, în orice caz în felul acesta va fi ferit de aluziile şi dorinţele cumnatei tale. Dar nici soţia lui Wang Negustorul nu voia să se lase mai prejos şi stăruia mereu, spunând bărbatului ei: — Cum va putea soţia fratelui tău să hrănească atâţia
1131
oameni, când ea este obişnuită să dea de mâncare călugăriţelor şi preoţilor care mănâncă numai legume? Discuţiile acestea dădură loc la certuri şi cele două femei schimbau între ele vorbe înveninate, oricum serbările se apropiau cu fiecare zi ce trecea şi alergăturile şi certurile din casă deveniră tot mai violente, fără să poată lua nicio hotărâre, deoarece niciuna dintre cele două femei nu voia să lase dintr-ale ei; cei doi fraţi îşi dădură întâlnire la ceainăria unde stăteau întotdeauna de vorbă, deoarece acuma erau mai apropiaţi şi mai legaţi unul de altul, tocmai din pricina certurilor dintre soţiile lor. Aci stătură la sfat şi Wang Negustorul care-şi făcuse dinainte un plan, spuse fratelui său: — Haide, să fie aşa cum spui tu, dar ce ai zice dacă am găzdui pe fratele nostru în casele şi curţile pe care le -a folosit părintele nostru cât timp a fost în viaţă? E adevărat că acestea sunt ale soţiei sale, Lotus, dar ea acuma este femeie înaintată în vârstă şi din ziua când a încetat să mai joace cu prietenele ei nu le întrebuinţează aproape deloc; prin urmare dacă-l vom găzdui în casele acestea, vom putea împărţi cheltuielile pe din două şi procedeul acesta lam putea întrebuinţa şi ca pretext faţă de soţiile noastre, aşa că vom avea din nou linişte în casă. Wang Proprietarul ar fi preferat să întrebuinţeze un pro-
1132
cedeu născocit de ei însuşi, dar acuma când îmbătrânise şi se îngreunase, umbla mai toată ziua ameţit, aşa că era foarte mulţumit că nu trebuie să-şi bată capul cu nimic. Planul fratelui său i se păru foarte bun, şi cu toate că dorea să fie în harul fratelui său mai mic, ar fi fost gata să renunţe, văzând că nici fratele său al doilea nu va putea avea parte de mai mult. Pentru el trecuse de mult vremea când îi plăcea să vadă oaspeţi în casă, cum îi plăceau altădată, prin urmare era mulţumit că nu va trebui să aibă în casă oameni de care să se ocupe toată ziua şi să se ostenească pentru ei. Prin urmare se învoi foarte bucuros, aşa că se întoarseră acasă împreună şi spuseră soţilor lor ce au hotărât. Planul era destul de bun, aşa că niciuna dintre ele nu putea spune că şi-a călcat pe inimă, şi în taină fiecare dintre ele îşi zicea că ea va purta răspunderea pentru ca oaspeţii să se simtă bine, dar în acelaşi timp erau foarte mulţumite că cheltuielile mâncărilor, ale băuturilor şi simbria slugilor şi slujitorilor ce-i vor avea vor fi împărţite pe din două, prin urmare pentru amândouă hotărârea luată de bărbaţii lor păru cât se poate de cuminte. Începură în mare grabă să scuture şi să cureţe casa în care Wang Lung îşi petrecuse anii din urmă ai vieţii. Era adevărat că Lotus nu întrebuinţa casa aceasta niciodată şi numai rareori se întâmpla ca slujitoarele să intre prin odăi.
1133
Lotus se îngrăşase peste măsură şi îmbătrânise, iar Cucu era singura femeie care trăia în apropierea ei, afară de roabele pe care le avea. În ultimii ani vederea i se tulburase, aşa că nu mai era în stare să arunce zarurile şi nici să recunoască numerele jocurilor de noroc care îi plăceau. Una după alta femeile care erau prietene cu ea muriră sau se aşternură la pat, aşa că rămăsese ea singură cu slujitoarele ei. Faţă de roabe se purta foarte sever şi pe măsură cei slăbea vederea, limba ei devenea tot mai otrăvită; aşa că cei doi fraţi trebuia să plătească slujitoarelor simbrie foarte mare, căci altfel niciuna nu stătea la ea. Roabele care fuseseră cumpărate şi nu puteau pleca atunci când vedeau că nu mai au încotro, trebuiau să sufere şi să tacă; două dintre ele se smuciseră, una înghiţindu-şi cercei de sticlă, iar a doua preferase să se spânzure de grinda bucătăriei unde lucra, decât să mai îndure cruzimile ei. Lotus nu numai că ţipa la ele şi le spunea tot felul de vorbe pe care fetele nu se cădea să le audă, dar le şi bătea fără milă. Degetele ei care cu toată frumuseţea lor stranie nu-i mai puteau folosi acum la nimic, deoarece din toată frumuseţea ei de altădată, nu-i mai rămăsese decât frumuseţea mâinilor, se pricepeau să ciupească şi să răsucească braţele fetelor, până când le apăreau băşici de sânge sub piele, iar când nici aceasta nu o mulţumea, scotea ochiul de jar din
1134
lulea şi-l apăsa pe braţele firave ale fetelor. Nu era niciuna care să fi putut scăpa de această purtare a ei, afară de Cucu de care se temea şi de care avea nevoie în tot ce făcea. Cucu era tot aşa cum fusese întotdeauna. Deşi era bătrână, căci acuma fiind femeie înaintată în vârstă, trupul i se uscase şi se scorojise, dar cu toate acestea părea că păstrează mereu vigoarea avută în tinereţe. Vederea o avea ageră, limba ascuţită şi obrazul deşi plin de creţuri, rămăsese tot rumen ca altădată. Era tot atât de lacomă cum fusese şi înainte de asta, iar dacă ferea pe stăpâna ei să fie jefuită de celelalte slugi, ea însăşi o jefuia cu toată neruşinarea. Acum, când Lotus nu mai vedea, Cucu putea să ia din casă tot ce poftea şi în felul acesta îşi aduna lucrurile trebuitoare, fără să o simtă cineva. Fiind atât de bătrână, Lotus nu mai putea ţine socoteala hainelor pe are le avea, nici a odoarelor, nu ştia niciodată unde sunt blănurile, nici câte haine de satin sau de mătase a avut, aşa că Cucu putea lua tot ce pofteşte. Dacă din întâmplare îşi aducea aminte de ceva şi începea să strige, Cucu schimba numaidecât vorba, iar dacă Lotus nu voia să se lase, atunci trebuia să se ducă şi să scoată din ascunzătoare haina pe care-o luase. Dar după ce o lua în mână şi o pipăia câteva clipe, Lotus îşi uita din nou de ea, aşa că Cucu o lua şi o ascundea iarăşi.
1135
Tot aşa roabele şi slujitoarele nu îndrăzneau să se plângă, căci în casă adevărata stăpână era Cucu faţă de care până şi cei doi fraţi se purtau foarte respectuos, deoarece ştiau că dacă ea va pleca, nu vor mai putea să găsească altă femeie care să-i ia locul. Prin urmare, când Cucu spunea că Lotus i-a dat cutare sau cutare, fetele nu îndrăzneau să spună nimic, deoarece ştiau că dacă ar fi scos vreo vorbă, Cucu era o femeie atât de rea, încât ar fi fost în stare să le pună otravă în mâncare, şi uneori ca să le înspăimânte, le spunea ea însăşi că se pricepe ca nimeni alta la otrăvuri. Lotus nu se putea lipsi de Cucu nicio clipă, mai ales de când îi slăbise vederea, şi din pricină că era atât de grasă, nu mai era în stare nici să umble, decât cel mult să se dea jos din pat şi în timpul după-amiezii să se aşeze în uriaşul jeţ sculptat din faţa mesei, ca pe urmă să se întindă din nou în aşternut. Dar chiar aşa, trebuia să se sprijine pe braţele a patru roabe, din pricina trupului ei monstruos de gras, iar picioarele ei mici care odinioară făcuseră atâta plăcere lui Wang Lung, acuma nu erau altceva decât două ciompeie, sub greutatea trupului ei uriaş, odinioară mlădios ca o trestie de bambus, şi adorat cu atâta patimă de Wang Lung. Când într-una din zile Lotus auzi forfotul de glasuri din curtea vecină şi întrebând ce este, află că Wang Tigrul va veni împreună cu soţiile şi copiii lui, ca să petreacă sărbă-
1136
torile şi împreună cu fraţii lui să se ducă la mormântul părintelui său, declară cu neruşinare: — Nu se poate să-mi aducă copiii aici. Eu nu pot suferi copiii! Spunea adevărul, căci ea fusese femeie stearpă şi de câte ori i se întâmpla să vadă copii mici, se simţea înfiorată de mânie împotriva lor, mai ales după ce trecu vremea când ar mai fi putut să nască şi ea copii. Dar Wang Proprietarul care venise împreună cu fratele său, încercă s-o îmbuneze spunându-i: — Nu avea nicio grijă, căci vom deschide poarta cealaltă, aşa că nici nu se vor apropia de casa aceasta. Pe urmă Lotus adăugă pe un ton nemulţumit: — Nu-mi mai aduc aminte ce fel de fecior al bătrânului meu soţ este acesta. Nu cumva este cel care se zgâia la roaba aceea cu obrazul palid pe care am avut-o odinioară şi care a plecat de acasă din pricină că prostul de bătrânul meu a luat-o în odaia lui? Cei doi fraţi se uitară unul la altul năuciţi, căci auzeau pentru întâia dată vorbele acestea, iar Wang Negustorul se grăbi să-i răspundă, deoarece Lotus devenise de o vreme încoace foarte slobodă la gură şi pomenea vorbind despre viaţa pe care a dus-o înainte de asta. Aşa că niciunul dintre fraţi nu da voie copiilor să se apropie de ea, căci nu mai
1137
era în stare să facă deosebire între ce se cade şi ce nu se cade, aşa că înşira tot felul de obscenităţi, fără să-şi dea seama: — Noi nu ştim şi nici n-am auzit până acuma despre afacerea asta. Fratele nostru este acuma un vestit comandant de oşti şi nu va primi bucuros astfel de vorbe îndreptate împotriva cinstei lui. Auzind vorbele lui, Lotus începu să râdă şi după ce scuipă cu dispreţ pe lespezile odăii, îi răspunse: — O, voi bărbaţii faceţi atâta caz de cinstea voastră, dar noi femeile ştim foarte bine până unde merge cinstea aceasta, şi se întoarse să audă râsul de aprobare al lui Cucu, apoi strigă: Ce zici de asta, Cucu? iar femeia care nu era niciodată prea departe, începu să râdă ascuţit, căci era mulţumită să poată pune în încurcătură pe aceşti doi fraţi care erau acum de mult trecuţi de vârstă mijlocie şi fiecare dintre ei încerca să-şi dea aere în felul lui. Cei doi fraţi însă plecară numaidecât ca să dea porunci slujitorilor pentru tot ce aveau de făcut. După ce se sfârşiră pregătirile de primire, sosi şi Wang Tigru cu toţi oamenii săi şi se mută în casa aceasta în care locuise părintele său cât timp fusese în viaţă. Casa era curată şi scuturată, aşa că nu mai rămăsese într-însa nici urmă din trecut şi putea să nu-şi mai aducă aminte că aici a
1138
mai stat cineva, afară de el şi de fiul său. Puţin după aceea începură serbările primăverii pentru toată casa aceasta mare şi toţi îşi uitară pentru câteva zile nemulţumirile din trecut: până şi cele două femei ale fraţilor lui părură că şi-au uitat de duşmănia dintre ele şi când se întruniră în sala cea mare la ospăţ, se purtară curtenitoare una faţă de alta şi-şi vorbiră foarte politicos. Totul fusese pregătit aşa cum se cuvenea şi cum era obiceiul, căci la această epocă feciorii lui Wang Lung, aveau anumite obligaţii faţă de părintele lor pe care trebuia să şi le îndeplinească. Două zile înainte de începerea serbărilor primăverii se întâmplă să fie ziua naşterii lui Wang Lung. Indiferent de locul unde se găsea el acuma, însemna că a împlinit vârsta de nouăzeci de ani şi de vreme ce toţi feciorii lu i se găseau acum împreună, hotărâră să-şi îndeplinească faţă de el datoriile filiale, iar Wang Tigrul declară că este gata să facă totul, căci acuma nemulţumirea faţă de părintele său trecuse, fără ca el să-şi dea seama de ceea ce s-a întâmplat, din ziua când avea şi el un fecior, aşa că era nerăbdător săşi facă datoria de fecior faţă de înaintaşii săi. De ziua părintelui lui pregătiră deci un mare ospăţ la care poftiră pe toţi cunoscuţii lor şi aduseră la masă toate mâncărurile obişnuite de ziua naşterii, ca şi când părintele
1139
lor ar fi fost şi el de faţă, şi lumea se veseli şi îşi făcu tot felul de urări. Tableta lui Wang Lung fu desprinsă de pe peretele din sala strămoşilor şi se prosternară în faţa ei, cinstind-o cum se cuvine să cinsteşti un înaintaş, când îşi serbează ziua naşterii. În aceeaşi zi, Wang Proprietarul chemă preoţi, fără să ţină socoteală de cheltuieli şi fiecare dintre fraţi îşi plăti partea lui, iar preoţii cântară toate ecteniile pentru odihna sufletului lui Wang Lung, ca bine şi mulţumit să se simtă în curţile unde se găseşte acuma. Sala cea mare fu acoperită de insignele şi emblemele lor rituale, iar curţile răsunară vreme de jumătate zi de cântecele lor monotone şi răbufnitul stins al tobelor lor de lemn. Toate acestea le îndepliniră feciorii lui Wang Lung pentru pomenirea părintelui lor. Dar afară de asta se duseră împreună cu soţiile şi copiii lor la cimitirul părinţilor lor şi avură grijă ca movila mormintelor să fie netezită şi acoperită cu pământ proaspăt. Fiecare mormânt avea movila ascuţită şi pe vârful ei era un bulgăre mare de pământ, în jurul căruia legaseră fâşii lungi de hârtie care fluturau bătute de vântul uşor al primăverii. Feciorii lui Wang Lung se prosternară în faţa mormântului său şi aprinseră tămâie. Pe urmă porunciră şi copiilor să se prosterneze şi ei în faţa mormântului, dar dintre toţi cel mai mândru era Wang
1140
Tigrul, când îşi luă copilul şi-l făcu să se închine în faţa mormântului, căci înţelegea că datorită acestui copil care era feciorul său, va fi de aci înainte în veci legat de înaintaşii şi fraţii aceştia ai lui. În drumul de întoarcere spre casă, văzură că în toate părţile unde erau mormintele părinţilor şi ale înaintaşilor, feciorii îndeplineau acelaşi ritual pe care-l îndepliniseră şi ei astăzi pentru Wang Lung, căci era ziua pomenirii. Wang Proprietarul se simţi mai mişcat decât alte dăţi şi declară: — Ar fi bine să îndeplinim acest ritual mai des decât am făcut până acum, căci mai avem zece ani, până când părintele nostru va împlini o sută de ani de la naşterea lui, aşa că se va renaşte, întrupându-se din nou în lumea aceasta şi astfel nu vom putea serba ziua naşterii lui, căci odată renăscut noi nu-l vom mai putea cunoaşte cine este. Pătruns de obligaţiunile ce le avea faţă de părintele său, Wang Tigrul răspunse: — Da, să facem totul pentru el, aşa ca să putem nădăjdui că şi feciorii noştri vor face pentru noi așijderea, după ce vom ajunge acolo unde este el acuma. Se întoarseră apoi acasă tăcuţi şi gravi, dar fiecare dintre ei se simţea mai strâns legat de ai lui, decât fusese până acuma. După ce-şi îndepliniră această datorie, se aşezară cu toţii
1141
să se veselească, dar în seara ospăţului serbării, vremea li se păru neobişnuit de caldă şi liniştită, iar în fundul cerului albastru apăru un colţ de lună limpede şi aurie, ca o picătură de chihlimbar. În seara aceasta se duseră cu toţii în curţile lui Lotus, deoarece cu totul pe neaşteptate în timpul zilei ea începuse să se bocească: — Eu sunt femeie bătrână şi singură, iar cei de dincolo nu se apropie de mine niciodată şi nici nu mă consideră că aş face şi eu parte din casa aceasta. Auzind-o cum se boceşte şi văzând-o că-şi şterge lacrimile care-i curgeau din ochii fără lumină, Cucu se dusese la cei doi fraţi, ca să le spună ce s-a întâmplat. Fraţii se învoiră să se ducă la ea, deoarece în ziua aceasta îşi simţeau sufletul înduioşat de amintirea părintelui lor şi toate câte fuseseră ale lui. Prin urmare în loc să întindă mesele în curtea lui Wang Proprietarul, unde soţia lui ar fi vrut să adune toată familia, se duseră în curţile lui Lotus. Curtea în care întinseseră mesele era foarte frumoasă: într-un colţ avea un boschet de pomi de rodii pe care-i aduseseră din miazăzi, iar la mijloc o dulbină de formă octogonală în apele căreia se oglindea luna. La masă aduseră prăjituri şi vin, iar copiii se bucurară adânc de lumina nopţii limpezi şi alergau în toate părţile, ascunzându-se în umbra copacilor, ca apoi să iasă din nou şi să ia câte o prăjitură sau o
1142
picătură de vin. Toţi mâncară din belşug obişnuitele mâncări la astfel de ocazii, iar unele dintre prăjituri erau umplute cu carne de porc tocată mărunt, altele cu zahăr negru, toate foarte plăcute la gust. Era atâta mâncare, încât până şi roabele putură să se sature de toate bunătăţile, iar slugile mâncau în dosul uşilor sau când se prefăceau că se duc să mai aducă câte un ulcior de vin. Dar lipsa mâncărilor întrebuinţate de ei nu se băga de seamă şi chiar dacă ochii ageri ai stăpânei ar fi văzut ceva, nu zicea nimic, deoarece nu se cădea să tulbure liniştea acestei seri cu astfel de nimicuri. În timpul mesei, feciorul cel mai mare al lui Wang Proprietarul, care era un foarte bun muzicant, începu să cânte din flaut, iar fratele său mai mic, un tânăr cu degete lungi şi delicate, îl acompanie la harpa ale cărei coarde le ciupea foarte delicat, cu două beţişoare de bambus. Cântară romanţe bătrâneşti şi câteva cântece de nostalgie despre fetele moarte sub tremurul luminii de lună. Mama lor era foarte mândră de ei, văzându-i că sunt atât de buni muzicanţi, aşa că de fiecare dată când terminau un cântec, îi lăuda şi le spunea: — Mai cântaţi ceva, feciorii mamei, căci e frumos să cântaţi în felul acesta, când pe cer e lună nouă. Dar soţia lui Wang Negustorul ai cărui copii nu avuseseră parte de astfel de învăţătură şi nici nu se pricepeau la
1143
muzică, tot timpul căsca sau vorbi în gura mare cu cei de la masă, dar mai ales cu soţia pe care o alesese ea însăşi lui Wang Tigrul. Îi da foarte multă atenţie, iar pe cealaltă soţie se prefăcea anume că nici nu o bagă în seamă; pe fetiţa acesteia o ignora cu totul, dar zâmbea şi se juca mereu cu băieţaşul de parcă ea singură ar fi avut tot meritul că acest copil s-a întâmplat să fie băiat. Dar cu toate acestea nimeni nu scoase nicio vorbă, deşi cumnata ei îi aruncă priviri pline de înţeles, iar ea vedea bine că este nemulţumită, dar totuşi se prefăcea că nu înţelege. Ceilalţi însă păreau că nu înţeleg ce se întâmplă şi Wang Proprietarul porunci slugilor să întindă mesele în cealaltă curte, pentru ospăţul ce trebuia să urmeze în timpul nopţii. Puţin după aceea toată lumea se aşeză din nou la mâncare şi slujitorii începură să aducă la masă unul după altul cele mai delicate feluri de mâncare, căci ospăţul acesta fusese rânduit de Wang Proprietarul care îşi dăduse toată silinţa să fie cât mai ales. La masă se aduseră multe feluri de mâncăruri de care Wang Negustorul şi Wang Tigrul nici nu auziseră încă: limbi de raţă gătite cu tot felul de mirodenii şi picioare de raţă – jupuite de pielea neagră – în sosuri şi tot felul de bucate care aţâţau pofta de mâncare. Dintre toţi cei care se ospătară în seara aceea, nu era ni-
1144
menea care să fi mâncat cu atâta poftă ca Lotus, dar din ce mânca mai mult, din ce se simţea tot mai pornită pe veselie. Se aşezase în uriaşul ei jeţ sculptat şi alături de ea sta o roabă care-i scotea mâncarea în strachină, din toate felurile de bucate ce se aduceau, dar uneori se întâmpla să-şi scoată ea însăşi de mâncare şi în cazul acesta roaba îi conducea mâna până la castron, de unde scotea lingura de porţelan încărcată şi sorbea cu zgomot, ţuguindu-şi gura tremurând. Mânca orice fel de mâncare cu uşurinţă, chiar şi carnea, deoarece avea dinţii buni şi sănătoşi. După ce se mai încălzi în mijlocul veseliei generale, începu să facă din când în când câte o pauză şi să povestească glume pline de haz, de care tineretul râdea, dar cu multă stăpânire, deoarece nu îndrăznea să-şi dea drumui faţă de cei mai în vârstă. Auzindu-le hohotele de râs, se simţea îndemnată să continue. Wang Proprietarul se stăpânea cu multă greutate şi reuşea să rămână grav şi serios numai datorită faptului că vedea pe soţia sa care sta înţepenită în jeţ şi se prefăcea că n-aude nimic. Soţia lui Wang Negustorul însă râdea din toată inima şi râdea cu atât mai bucuroasă, cu cât vedea că cumnata-sa se străduieşte să nu râdă. Până şi soţia a doua a lui Wang Proprietarul îşi muşca buzele şi cu toate că nu îndrăznea să râdă, văzând că stăpâna ei stă serioasă, îşi ridica din când în când mâneca
1145
hainei, ca să-şi ascundă câte un zâmbet. Dar pe măsură ce hohotele bărbaţilor se ridicau tot mai puternice împrejurul ei, Lotus devenea tot mai îndrăzneaţă, aşa că cei doi fraţi încercară s-o liniştească, dându-i să bea, ca să se ameţească, deoarece se temeau să nu facă o glumă grosolană pe socoteala lui Wang Tigrul şi acesta să se supere, căci amândoi se temeau de supărarea lui. De frica lui Lotus nu îndrăzniseră nici să stăruiască pe lângă Floare de Păr ca să vină şi ea la ospăţ, iar când răspunse oamenilor trimişi s-o poftească, că ei i-ar fi peste putinţă să-şi părăsească obligaţiile ce le are acasă, îşi ziseră că va fi mult mai bine aşa, deoarece prezenţa ei n-ar fi folosit la altceva decât să trezească amintirile lui Lotus. Astfel seara trecu liniştită şi după miezul nopţii luna se ridică sus pe cer, iar aşternutul norilor călători părea că o leagănă în depărtarea înălţimilor. Copiii cei mai mici adormiseră de mult la sânul mamei lor, căci cu toţii supseră şi se liniştiseră, iar fata cea mai mică a lui Wang Proprietarul, împlinise acum treisprezece ani şi era foarte serioasă, căci o logodiseră de curând. Soţia a doua a lui Wang Proprietarul însă era o mamă vrednică şi ţinea în braţe doi deodată, un băieţaş de vreun an de zile, iar al doilea n-avea mai mult de o lună, căci stăpânul ei o dorea şi astăzi tot atât de mult ca şi în anii tinereţii. Cele două soţii ale lui
1146
Wang Tigrul erau şi ele cu copiii în braţe, iar băieţaşul său dormea cu capul prăvălit peste braţul mamei lui şi razele lunii îi jucau pe obraz, aşa că Wang Tigrul se întorcea mereu spre el şi-i privea obrazul adormit. După miezul nopţii veselia ospăţului se mai domoli şi feciorii lui Wang Proprietarul dispărură unul câte unul, căci pe ei îi aşteptau şi alte plăceri, iar veselia aceasta între oameni mai în vârstă decât ei îi obosea. Plecară nepăsători şi mulţumiţi, iar al doilea fecior al lui Wang Negustorul se uita după ei cu jind, dar nu îndrăznea să se ridice de la masă, de teama părintelui său. Până şi slujitorii păreau osteniţi şi abia aşteptau ceasul odihnei, aşa că se strecurară prin colţuri sau rămaseră cu umerii sprijiniţi de pervazurile uşilor, unde căscau zgomotos şi-şi spuneau în şoaptă: — Copiii se trezesc cu noaptea în cap şi trebuie să avem grijă de ei, iar cei mai în vârstă se ospătează până după miezul nopţii şi tot noi trebuie să-i îngrijim şi pe ei! Se vede că au uitat că şi noi trebuie să ne odihnim! Oaspeţii începură într-un târziu să se ridice de la masă, dar numai în clipa când Wang Proprietarul rămase ameţit de băutură şi soţia lui chemă slujitorii să-l ridice şi să-l ducă la culcare. Până şi Wang Tigrul era mai ameţit decât fusese vreodată până acuma, dar cu toate acestea se ţinea destul de drept, şi se putu duce singur în curţile lui. Numai
1147
Wang Negustorul era tot atât de treaz şi de limpede, ca întotdeauna, iar chipul său galben şi plin de creţuri nu părea schimbat aproape deloc; nu era nici aprins la faţă, deoarece era un fel de om care devenea şi mai pământiu şi mai liniştit pe măsură ce bea mai mult. Dar dintre toţi mesenii, nimeni nu mâncase şi nici nu băuse atât de mult ca Lotus, care deşi avea şaptezeci şi opt de ani mâncase şi băuse la rând cu toată lumea. Când începu să se lumineze de ziuă, o văzură că e neliniştită şi începu să geamă, căci băutura începuse să i se urce la cap, iar mâncarea prea îmbelşugată îi rămăsese nemistuită în stomac, şi apăsa ca un pietroi. După ce o întinseră în pat, începu să se zbată frământându-şi capul pe pernă, căci nu se simţea bine şi cerea tot felul de leacuri liniştitoare, dar nimic nu-i putea fi de folos. Apoi dintr-odată scoase un horcăit răguşit şi Cucu se repezi spre ea când îşi auzi slujitoarea ţipând, murmură ceva neînţeles şi deschise mari ochii împăinjeniţi, apoi întinzându-şi braţele şi picioarele, rămase nemişcată. Chipul ei bucălat şi bătucit de bătrâneţe se făcu roşu întunecat, membrele îi înţepeniră şi începu să respire şuierător şi cu greutate, dar destul de tare ca să poată fi auzită din curtea vecină. Poate ar fi auzit-o şi Wang Tigrul, dacă n-ar fi fost ameţit de băutură, aşa că acuma dormea ceva mai greu decât avea obiceiul.
1148
Soţia lui cea ştiutoare de carte însă dormea foarte uşor, aşa că auzi gemetele din casa de alături şi ridicându-se din aşternut, se duse să vadă ce s-a întâmplat. De la părintele ei care era medic învăţase câte ceva în legătură cu leacurile trebuincioase în felurite împrejurări, aşa că după ce intră în odaie, dădu la o parte perdelele dimprejurul patului şi în lumina tulbure a zorilor, văzu chipul îngrozitor al lui Lotus. După ce se uită la ea, strigă numaidecât: — Femeia aceasta va muri, dacă nu găsim un mijloc să poată vărsa băutura şi toate mâncărurile grele din timpul ospăţului! Porunci să i se aducă apă fierbinte, ienibahar şi toate buruienile pe care le ştia şi le încercă pe toate. Dar toate străduinţele ei fură zadarnice, deoarece Lotus nu mai auzea îndemnurile ei, iar fălcile îi erau atât de încleştate, încât chiar după ce-i deschiseră buzele înnegrite de bătrâneţe, le fu peste putinţă să-i descleşteze gura. Partea cea mai stranie era tocmai amănuntul că la vârsta ei mai avea şi acuma dinţii albi şi puternici, dar tocmai dinţii aceştia o făceau acuma să piară, deoarece dacă s-ar fi întâmplat ca vreun dinte să fi fost putred sau să-i fi căzut mai demult, prin strungăreaţa aceasta i-ar fi putut strecura medicamentul pe gât. Cucu luase chiar o gură din ulcica ce i-o pregătiseră şi încerca să treacă medicamentul picătură cu picătu-
1149
ră în gura bolnavei. Dar dinţii sănătoşi şi albi ai lui Lotus păreau încuiaţi ca nişte lacăte. Astfel se zbătu până a doua zi la amiază, gemând şi icnind înăbuşit, apoi cu totul pe neaşteptate şi fără ca cineva să bănuiască sfârşitul ei apropiat, muri. Rumeneala îi pieri din obraz şi se gălbeji şi se tulbură întocmai ca un bulgăre de ceară prăfuită de vreme. Astfel, ospăţul din ajun sfârşi a doua zi cu o moarte. Cei doi fraţi se duseră să-i cumpere sicriul pentru îngropare, dar trebuiră să aştepte cam două zile, deoarece sicriul trebuia făcut de două ori mai mare decât un sicriu obişnuit, iar cele pe care le găsiră gata de vânzare nu erau destul de mari ca s-o poată cuprinde. În timpul acestei aşteptări Cucu îşi jeli stăpâna din toată durerea sufletului, căci o îngrijise ani de-a rândul, dar deşi o jeli, nu se sfii să adune toate lucrurile de preţ ce le avea în casă. Tot ce luase de la ea, scosese în mare taină pe poarta din dos a casei, fără să prindă cineva de veste, aşa că după ce-i aduseră sicriul, slujitoarele văzură mirate că între lucrurile ce mai rămăseseră aproape nu se găsea o haină mai ca lumea în care s-o înmormânteze. Se întrebară mai ales ce o fi făcut cu banii pe care-i primea în calitate de văduvă a lui Wang Lung, deoarece în anii din urmă se lăsase cu desăvârşire de joc. Dar cu toate că furase tot ce-i
1150
căzuse în mână, Cucu o jeli şi plânse câteva lacrimi pentru ea, deşi acestea erau cele dintâi lacrimi ce le vărsa pentru cineva. După ce umplură sicriul cu var – căci trupul lui Lotus începuse numaidecât să se descompună – şi-i puseră capacul, ea îl urmă tot lungul drumului până la templu, silindu-se din toate puterile să nu rămână în urmă, căci în cortegiul de îngropare nu era nimeni, afară de ea. Sicriul fu aşezat într-o cameră goală a templului, între alte sicrie asemănătoare, unde trebuia să aştepte ziua sorocită pentru înmormântare. După ce ieşi din templu se duse la casa ei pe care o avea undeva în oraş şi nu se mai întoarse niciodată la casa familiei Wang. În singurătatea acestei case tăinuite jeli pe Lotus cu toată sinceritatea de care era în stare o femeie ca ea. Dar înainte de a se împlini cele zece zile dinainte hotărâte, Wang Tigrul se simţi plictisit de fraţii lui şi de feciorii acestora, căci legătura strânsă dintre ei, pe care o simţise în ziua pomenirii părintelui său, se destrămase cu desăvârşire. Cu toate acestea aşteptă să treacă vremea, aşa cum fusese dinainte hotărât, şi urmărea plecările dese ale feciorilor fraţilor săi, când se întâmplă să se ducă la ei, şi-şi zicea că tinerii aceştia nu sunt altceva decât nişte slăbănogi, aşa că ar fi peste putinţă să iasă ceva bun din ei. Cei doi feciori mai tineri ai lui Wang Negustorul n-aveau alte
1151
vise decât să ajungă şi ei slujbaşi în prăvălia tatălui lor şi să-şi piardă vremea râzând şi făcând glume cu ceilalţi funcţionari din dosul contorului, când se întâmpla ca părintele lor să nu fie de faţă; până şi cel mai mic care abia împlinise doisprezece ani era ucenic într-o prăvălie şi-şi trecea vremea jucând rişca împreună cu alţi copii de seama lui care-l aşteptau în faţa intrării. Dar din pricină că el era feciorul stăpânului lor, nimeni nu îndrăznea să zică nimic şi nici să-i refuze câţiva gologani, când le cerea, dar stăteau cu toţii la pândă, ca să-i dea de ştire de fiecare dată când se apropia tatăl său. Wang Tigrul băgă de seamă că fratele său este atât de lacom să adune cât mai multă avere, încât nu vedea ce fac feciorii săi şi nici nu se gândea că ei abia aşteaptă ca să poată cheltui ceea ce el aduna cu atâta râvnă, şi că nu au tragere de inimă, pentru negustoria pe care au învăţat-o, aşa că abia aştepta ca el să moară pentru ca ei să poată duce viaţă de trândăvie. Wang Tigrul văzu şi pe feciorii fratelui său mai mare şişi dădu seama cât sunt de înfumuraţi şi de răsfăţaţi, căci vara cereau să aibă haine răcoroase de mătase, iar în timp de iarnă blănuri călduroase şi fine. Nici de mâncat nu mâncau aşa cum s-ar fi cuvenit să mănânce nişte tineri de seama lor, ci la masă mai mult îmbălau mâncările, plângându-se că cutare bucate sunt prea dulci, iar cutare
1152
prea sărate şi prea acre, aşa că lăsau castroanele neatinse şi slujitorii trebuiau să alerge forfota, ca să le poată face pe plac. Toate acestea erau pricini de adâncă nemulţumire pentru Wang Tigrul. Într-o noapte i se întâmplă să iasă în curtea care odinioară fusese a părintelui său şi să se plimbe, când auzi râsul stăpânit al unei femei. Apoi cu totul pe neaşteptate, în faţa lui apăru o fetiţă care trebuie să fi fost a unei servitoare din curte, şi când dădu să treacă pe lângă el, o apucă de braţ şi o opri. Fetiţa părea speriată şi gâfâia din pricina alergăturii: — Cine este femeia pe care am auzit-o râzând? întrebă Wang Tigrul. Fetiţa tresări şi văzându-i ochii care străluceau ca două flăcări, se sperie, dar văzu că nu poate scăpa din mâna lui, aşa că plecă ochii în pământ şi îngână: — Tânărul stăpân a luat pe sora mea şi a dus-o în întuneric. — Unde? întrebă Wang Tigrul furios. Fata îi făcu semn spre fundul curţii vecine unde era o cameră pe care Lotus o întrebuinţase drept magazie, dar care acuma era goală şi cu uşile slobode. Wang Tigrul dădu drumul fetei şi se apropie de camera ale cărei uşi erau deschise destul de larg, pentru ca un om subţirel să
1153
poată intra. Se opri în mijlocul întunericului şi după ce ascultă o vreme, auzi râsul stăpânit al unei femei şi vorbele fierbinţi şi repezite ale unui bărbat. La auzul acestor şoapte pornite din fundul întunericului, simţi cum se ridică întrînsul toată revolta de altădată împotriva acestor porniri animalice şi ridică braţul, dar se opri cu el în aer şi-şi zise cutremurat de scârbă: „Ce mă interesează pe mine că în casa aceasta se mai întâmplă şi astăzi astfel de lucruri.” Se întoarse deci în curtea lui, abătut şi scârbit. Dar o pornire neînţeleasă îl făcea să se frământe, cu tot dezgustul ce pusese stăpânire pe el, şi continuă să se plimbe prin curte, până când luna se ridică sus pe cer. Puţin după aceea văzu o roabă tânără că se strecoare prin deschizătura uşii, apoi se opreşte zâmbind şi-şi netezeşte părul. După ce aruncă o privire grăbită în largul curţii pustii, se topi în fundul întunericului, cu paşi uşori ca de pisică, fără să se oprească decât după ce ajunse sub crengile încărcate de rodii, ca să-şi strângă brâul în jurul mijlocului. După ce mai trecu o vreme, fără ca Wang Tigrul să se fi mişcat din loc, frământat de dezgustul care putea fi şi silă şi pornire duioasă faţă de tinereţea lui trecută, văzu un tânăr care se apropie indiferent, ca şi cum ar fi ieşit din casă numai pentru a gusta plăcerea seninului nopţii liniştite
1154
şi nimic altceva. Wang Tigrul strigă pe neaşteptate din fundul întunericului: — Cine-i acolo? Un glas plăcut şi uşor se auzi răspunzându-i cu indiferenţă: — Eu sunt, unchiule! Wang Tigrul băgă de seamă că este feciorul cel mai mare al fratelui său şi simţi o pornire năvalnică în suflet, aşa că era gata să sară asupra lui, căci simţea o scârbă atât de adâncă faţă de dezmăţ şi neruşinare, mai ales atunci când acest dezmăţ îl vedea dezlănţuindu-se, chiar la cei care erau de un sânge cu el. Îşi încleştă mâinile cu putere în coapse, căci ştia că nu se cade să ucidă pe feciorul fratelui său şi ştia de asemenea că ar fi peste putinţă să se mai oprească la vreme, după ce odată şi-ar da drumul. Se mulţumi deci să geamă de se cutremură curtea şi se repezi orbeşte în apartamentul său unde murmură, fără să-l poată auzi nimeni: „Trebuie să plec cât mai repede din curţile acestea unde unul dintre fraţii mei este un netrebnic, iar celălalt un desfrânat! Nu mai pot respira aerul acesta, căci nu pot zăvorî pornirile în suflet, cum fac bărbaţii obişnuiţi să trăiască în curţile acestea pline de femei!” În aceeaşi clipă îşi dădu seama de o dorinţă neaşteptată
1155
şi neînţeleasă ce creştea într-însul, pentru a ucide pe cineva, spre a-şi putea descărca sufletul de o povară neînţeleasă. Ca să se liniştească, începu să se gândească la feciorul său şi intră tiptil în odaia unde băieţaşul dormea alături de mama lui. Se aplecă şi se uită la el. Soţia lui dormea greu, ca orice femeie de la ţară, dar dormea cu gura deschisă, aşa că-i simţi mirosul greu al dinţilor şi trebui să-şi astupe nările. Copilul însă dormea senin şi liniştit, şi uitându-se la chipul lui grav, Wang Tigrul îşi jură că feciorul său nu va deveni niciodată ceea ce sunt nepoţii săi. Nu, băiatul acesta va fi crescut anume, din cea mai fragedă copilărie, pentru a deveni oştean de vază; îl va învăţa toate meşteşugurile armelor şi tot ce se cade să ştie un bărbat întreg. A doua zi Wang Tigrul îşi luă cele două soţii şi copiii, împreună cu toţi cei care veniseră cu el, şi după ospăţul obişnuit între rude, îşi luară rămas bun. Dar chiar în timpul acestui ospăţ de despărţire, lui Wang Tigrul i se păru că sufleteşte este foarte departe de aceşti doi fraţi ai săi, şi uitându-se la fratele său mai mare care sta indiferent şi mulţumit, îngropat în grăsimea lui, fără ca ochii să i se aprindă atunci când auzea câte o vorbă cu două înţelesuri; sau când se uita la fratele său al doilea care se smochinea pe măsură ce înainta în vârstă şi ochii îi deveneau tot mai
1156
mici şi mai vicleni, îşi zise că fraţii aceştia ai lui trebuie să fie orbi şi surzi şi nevolnici, aşa că nu văd cum sunt cu adevărat, nici ei înşişi şi nici copiii lor. Cu toate acestea nu le spuse nicio vorbă, ci rămase nemişcat, uitându-se la ei şi simţindu-şi pieptul plin de mândrie, când se gândea la propriul său fecior şi la ceea ce va face dintr-însul. Astfel se despărţiră, iar la suprafaţă purtarea lor părea calmă şi plină de curtenire, aşa că se prosternară adânc unul în faţa altuia, iar cei doi fraţi cu soţiile şi slujitorii lor îi petrecură până în stradă şi le urară toate bunătăţile. Totuşi Wang Tigrul îşi zise că va trebui să treacă multă vreme până când el se va mai întoarce în casa părintească. Wang Tigrul se întoarse prin urmare foarte mulţumit la casa lui, iar pământul regiunii stăpânite de el i se părea cel mai bun pământ pe care l-a văzut în viaţă şi oamenii cei mai cumsecade, iar casa lui cea mai frumoasă şi mai liniştită casă; armata lui îi ură bună-venire şi-l primi cu focuri de artificii. Chipul celor din apropierea lui erau luminate de zâmbete şi când descălecă de pe cal, văzu soldaţii care se reped să ia frâul şi rămase mulţumit de primirea pe care i-o făcură. Îndată după sfârşitul primăverii începu să-şi scoată oamenii în fiecare zi la instrucţie şi exerciţii ostăşeşti. Trim i-
1157
se iscoade în toate părţile şi oameni care să-i aducă ştiri din regiunile cele noi pe care le cucerise; tot aşa trimise şi pe cei trei credincioşi ai lui în toate părţile, însoţiţi de gărzi înarmate, pentru a-i aduna birurile, căci astăzi acestea erau mult mai mari şi nu puteau fi aduse de un singur om întrun sac pe care să-l ia în spate, prin urmare argintul trebuia adus sub pază. Dar după ce se lăsa seara şi munca zilei era pe sfârşite, când ieşea singur în curte, învăluit de întunericul nopţii blânde de primăvară, când sufletul altor bărbaţi tânjeşte după dragostele moarte sau planurile ce nu s-au înfăptuit niciodată, Wang Tigrul se gândea la feciorul său. În astfel de împrejurări poruncea întotdeauna să-i aducă copilul, cu toate că el nu ştia cum trebuie să se poarte faţă de copii, nici chiar faţă de propriul său fecior. Poruncea să vină dădaca şi să se aşeze cu el într-un loc unde-l putea vedea, aşa că sta ceasuri întregi şi-i urmărea fiecare mişcare şi orice lumină trecătoare ce-i tresărea în priviri. După ce văzu că băiatul a început să se ridice în picioare, nu mai ştia ce să facă de mulţumire. Seara, când rămânea singur împreună cu dădaca şi copilul, apuca de capătul faşei pe care femeia o lega împrejurul copilului şi începea să se plimbe cu el prin curte, uitându-se cum se leagănă şi se opinteşte pe picioruşele nesigure.
1158
Dacă s-ar fi întâmplat să-l întrebe cineva la ce se gândeşte în timp ce se uită la feciorul său, Wang Tigrul s-ar fi găsit în mare încurcătură, deoarece nici el nu ştia la ce anume se gândeşte. Simţea cum se învrăjbează în sufletul său tot felul de planuri de putere şi mărire, iar uneori se gândea cum ar putea, în vremurile acestea tulburi, să ajungă la putere un bărbat care ar avea destulă voinţă şi ar şti să se facă respectat de oamenii săi, deoarece în ţară nu se mai găsea acuma nici împărat nici dinastie, aşa că oricine ar fi putut să îndrepte mersul vremilor după voinţa lui, dacă s-ar fi întâmplat să fie destul de hotărât şi de vrednic pentru o astfel de întreprindere. Când se gândea la toate acestea, se pomenea că murmură cu glasul stins: „Un astfel de bărbat sunt şi eu!” Datorită dragostei lui faţă de feciorul său, se întâmplă ceva cu totul neaşteptat. Anume soţia lui cea învăţată, aflând că în fiecare zi cere băiatul să fie adus în faţa lui, într-o bună zi îşi îmbrăcă fetiţa în haine frumoase, roşii, îi puse brăţări de argint şi îi legă părul cu o panglică de mătase şi o aduse în faţa lui. Când văzu că Wang Tigrul întoarce obrazul în altă parte şi începe să se frământe, din pricină că nu ştie ce ar trebui să spună într-o astfel de împrejurare, soţia lui i se adresă cu vorbe plăcute: — Fetiţa aceasta a noastră s-a cerut să vină la tine, dar să
1159
ştii că nu este cu nimic mai puţin inteligentă şi mai puţin frumoasă decât fiul tău. Wang Tigrul rămase speriat de curajul soţiei sale pe care el nu o cunoştea decât cel mult din timpul întâlnirilor lor de noapte, când venea rândul să intre la ea, aşa că îi răspunse mai mult din politeţe: — Pentru o fată este destul de frumoasă. Femeia însă nu se putea împăca numai cu atâta, căci băgase de seamă că el aproape nici nu se uitase la fetiţă, aşa că stărui: — Nu, bărbate, rogu-te uită-te mai de aproape la ea, căci nu este un copil de toate zilele. A început să umble în picioare cu trei luni mai devreme decât băiatul, iar astăzi vorbeşte ca un copil de patru ani, deşi nu a împlinit nici doi. Am venit să te rog s-o dai şi pe ea la învăţătură şi să împărţi şi cu ea darul dragostei tale, aşa cum faci cu fiul tău. La aceste cuvinte Wang Tigrul îi răspunse mirat: — Cum crezi că aş putea să fac un ostaş din această fată? Femeia îi răspunse liniştită şi cu glasul plin de atenţie: — Dacă nu poţi s-o faci ostaş, atunci o vei da la şcoală, ca să înveţe ceva, căci trebuie să ştii, soţul meu, că în vremurile acestea sunt foarte multe astfel de fete.
1160
Cât ai clipi, Wang Tigrul îşi dădu seama că femeia aceasta îi vorbeşte întrebuinţând un nume pe care nu l-a mai auzit întrebuinţat de nicio altă femeie, căci nu-i spunea „stăpâne”, cum i-ar fi spus altcineva şi ridicând privirea, se uită stânjenit la fetiţă, căci nu ştia ce ar trebui să răspundă. În aceeaşi clipă îşi dădu seama că fetiţa din faţa lui era foarte drăguţă; era plină şi rotundă, avea o gură mică şi roşie care zâmbea mereu, mâinile frumoase, cu degete lungi şi unghii desăvârşite. Băgă de seamă ce fel de mâini are, din pricină că maică-sa îi vopsise unghiile cu lac roşu, aşa cum se obişnuieşte cu copiii care sunt iubiţi de părinţii lor. În picioare avea papuci mici roşii, de mătase, iar maică-sa îi ţinea amândouă picioruşele în palmă, iar celălalt braţ i-l trecuse peste mijloc. Când femeia băgă de seamă că el se uită la picioarele fetei, se grăbi să-i spună: — Nu-i voi lega picioarele, cum se obişnuia altădată, ci te rog să te învoieşti s-o trimitem la şcoală şi să facem dintr-însa o femeie de acelea cum se găsesc acum întrunele dintre oraşele noastre. — Dar cine crezi că se va căsători cu o astfel de fată? întrebă Wang Tigrul mirat. — Cred că o astfel de fată se poate căsători cu bărbatul pe care şi-l alege ea singură, răspunse femeia cu glasul liniştit.
1161
Auzind vorbele acestea Wang Tigrul rămase câteva clipe adâncit în gânduri şi se uită la soţia lui. Până acuma nu se uitase niciodată la ea, închipuindu-şi că este tocmai de ajuns dacă femeia aceasta corespunde scopului pe care-l urmărise el, dar acuma când se uită la ea pentru prima dată, vedea că chipul ei pare să fie chipul unei femei bune, cu trăsături destul de energice, pentru a putea duce până la capăt ceea ce şi-a pus de gând, iar când se uita în ochii lui, nu părea să se teamă de el şi nici nu pleca ochii în jos şi nici nu zâmbea, cum ar fi făcut altă femeie. Rămase deci puţin mirat şi-şi zise: „Femeia aceasta este mai deşteaptă decât mi-am închipuit eu şi constat că până acuma eu nu am văzut-o niciodată cu adevărat”, pe urmă adăugă cu glas tare şi se ridică în picioare: — Când va veni vremea, eu nu mă voi împotrivi, dacă ţi se va părea că această hotărâre va fi înţeleaptă. I se părea curios că femeia aceasta care până acuma fusese atât de stăpânită şi după cât ştia el, trăise mulţumită, de astă dată i se păru mişcată de vorbele lui curtenitoare. Obrazul i se rumeni şi îndreptând privirile serioase spre el, i se păru că în ochii ei începe să se aprindă o dorinţă calmă şi stăpânită. Dar văzându-i privirea aceasta, Wang Tigrul simţi că vechea lui silă faţă de femei s-a trezit din nou în
1162
sufletul său. Aşa că nu se mai simţi în stare să zică nimic, ci îi întoarse spatele, murmurând că are ceva de lucru, aşa că plecă grăbit şi cutremurat până în adâncul fiinţei, din pricină că femeia se uitare la el în felul acesta. Dar după această convorbire dintre ei, dacă se întâmpla ca uneori soţia lui să-i trimită o roabă cu fetiţa, tocmai atunci când era şi băiatul la el, Wang Tigrul nu o mai trimitea înapoi, în apartamentul maică-sii. La început se temuse că mama fetei ar putea să vină din nou şi să-şi facă un obicei din a vorbi cu el, dar după ce văzu că femeia nu mai vine, reţinu fetiţa şi se uita cu multă sfială la ea, deşi era abia un copil care se ţinea cu multă greutate pe picioare. Totuşi se vedea ca este încăpăţânată şi-i venea să râdă pe ascuns, când o auzea gângurind cuvinte neînţelese. Feciorul său era voinic şi grav, aşa că nu prea râdea, dar fetiţa era neastâmpărată şi vioaie, iar privirile ei şirete căutau mereu ochii tatălui ei, şi când se întâmpla să nu fie supravegheată, se repezea la fratele ei şi-i smulgea jucăriile din mână, căci era iute ca o veveriţă. Pe nesimţite Wang Tigrul începu să-şi dea seama de existenţa ei într-un fel anume şi o recunoştea dintre ceilalţi copii, dacă se întâmpla să o vadă în faţa porţii, în braţele dădacei, când ieşeau să vadă lumea de pe stradă. Uneori se oprea şi o apuca de mână, ca s-o vadă cum întoarce ochii spre el şi începe să
1163
zâmbească. După un astfel de zâmbet, când intra în casă, se simţea mulţumit şi i se părea că nu mai este atât de singur, ci trăieşte printre ai săi, între soţiile şi copiii acestora.
Capitolul XXIV Wang Tigrul se gândise mereu că va trebui să-şi întindă puterea şi stăpânirea asupra unor teritorii mai mari, chiar în interesul feciorului său şi gândurile acestea nu-i lăsau o clipă de răgaz, aşa că făcea fel de fel de planuri, cum să se amestece într-un război când va fi aproape de sfârşit, cum să iasă biruitor şi la nevoie să treacă dincolo de hotarul fluviului provinciei sale, ca să ocupe regiunea, în timpul unui an de foamete, când oamenii vor fi strâmtoraţi din pricina secetei sau a revărsării apelor. Se întâmplă însă ca tocmai acuma să nu izbucnească niciun război, câţiva ani la rând, iar în scaunul de reşedinţă al guvernatorului provincial se perindau oameni slabi şi fără voinţă unul după altul, aşa că deşi nu s-ar fi putut spune că în ţară e linişte totuşi nu se iscară războaie mai mari şi nici nu se ivi vreme prielnică pentru ca un comandant de oşti să poată ieşi împotriva cuiva, cu prea multă îndrăzneală.
1164
Afară de asta, Wang Tigrul presimţea că astăzi nu se poate gândi numai la lărgirea stăpânirii lui, aşa cum făcuse odinioară, căci acum trebuia să aibă grijă de feciorul său şi să-i pregătească viitorul, dar afară de el mai era armata de sub comanda lui şi toate grijile provinciei rămase numai în sarcina lui, deoarece nu fusese trimis nimeni care să ocupe locul rămas liber după moartea bătrânului judecător. O dată sau de două ori guvernatorul central al provinciei îi trimisese propuneri pentru numirea unui judecător nou, dar Wang Tigrul le respinsese de fiecare dată, căci se simţea mult mai bine să rămână singur în această reşedinţă, iar acuma după ce feciorul său nu mai era copil mic, începuse să se gândească serios că va fi mult mai bine, dacă va reuşi să amâne numirea, încă vreo câţiva ani de aci înainte, aşa ca el să rămână definitiv în scaunul de judecător, după ce va îmbătrâni şi nu va mai fi bun de ostaş, iar feciorul său va fi destul de mare, ca să-i poată lua locul în fruntea armatei pe care o avea. Feciorul său abia împlinise şase ani, dar Wang Tigrul era grăbit să-l vadă ajuns la vârsta bărbăţiei, iar dacă se întâmpla ca uneori vremea să treacă mai repede decât de obicei, altădată anii păreau că nu se mişcă din loc; pe feciorul său nu-l mai vedea ceea ce era cu adevărat, ci îl vedea tânăr voinic şi oştean, aşa cum plănuia să-l facă şi fără să-şi dea seamă de realitate, îl
1165
hărţuia mai mult decât s-ar fi cuvenit pentru vârsta lui. După ce împlini şase ani, Wang Tigrul îl despărţi de mama lui şi-l scoase din curţile unde trăiau femeile, ca să-l ducă în curţile lui şi să trăiască alături de el în apartamentele hotărâte pentru bărbaţi. Hotărârea aceasta o luă ca nu cumva băiatul să devină răsfăţat şi să se obişnuiască cu traiul de trândăvie din apartamentele femeilor cu mângâierile şi vorbele lor, dar în acelaşi timp şi pentru că dorea să se ştie mereu în tovărăşia şi apropierea feciorului său. La început băiatul părea foarte sfios şi umbla de colo până colo prin casă, uitându-se înspăimântat, aşa că Wang Tigrul îşi da toată silinţa să se apropie sufleteşte de el, iar când era aproape întindea braţul după el, deşi vedea că se simte înspăimântat şi încerca să fugă de el, dar cu toate acestea, când erau împreună, el nu era în stare să scoată nicio vorbă şi nu ştia ce să-i spună, aşa că trebuia să-l lase din nou să plece. La început Wang Tigrul se gândise să-l despartă definitiv de mama lui şi de contactul cu orice femeie, deoarece în curţile lui toţi slujitorii erau soldaţi, dar o astfel de hotărâre era mai presus de puterile unui copil atât de crud. Băiatul însă nu se plânse niciodată. Sta grav şi tăcut, făcând tot ce i se poruncea să facă, dar acum nu era niciodată vesel. Sta lângă părintele său când îl poftea în odaia lui, şi se ridica în picioare când îl vedea că
1166
intră, îşi făcea lecţiile cu bătrânul profesor pe care i-l aduseseră şi care venea în fiecare zi, dar niciodată nu vorbea mai mult decât trebuia. Într-o seară Wang Tigrul îl urmări cu privirea în timpul mesei şi băiatul simţi numaidecât că este urmărit, aşa că plecă fruntea adânc spre masă, prefăcându-se că mănâncă, dar în realitate nu era în stare să înghită niciun dumicat. Wang Tigrul se înfurie văzând purtarea lui, căci făcuse pentru feciorul acesta al său tot ce fusese în stare să facă şi chiar în ziua aceea îl luase cu el, când trecuse armata în revistă; îl aşezase în faţa lui în şa şi simţise o adâncă mulţumire, auzind soldaţii că aclamă pe micul general, cum îi spuneau ei. Băiatul zâmbise şi întorsese capul în altă parte, până când Wang Tigrul îi poruncise: — Ţine capul sus – aceştia sunt oamenii tăi, fiule, soldaţii tăi! Într-o bună zi pe toţi aceştia va trebui ca tu să-i conduci la lupte! Băiatul ridică fruntea în sus, dar obrajii îi ardeau ca para, şi când Wang Tigrul se plecă în şa, văzu că feciorul nu se uită la soldaţii care defilau, ci departe spre holdele care erau dincolo de câmpul de exerciţiu, iar când întrebă la ce se uită, băiatul întinse degetul şi-i arătă un alt băiat în holda cea mai apropiată, cu trupul despuiat şi ars de soare, încălecat în spatele unui bivol şi uitându-se cu ochii
1167
aprinşi la soldaţii care treceau, aşa că-i răspunse: — Aş vrea să fiu eu în locul băiatului acela care a încălecat pe bivol. Wang Tigrul nu putea să se simtă încântat de o dorinţă atât de neînsemnată, aşa că se răsti la el: — De, eu credeam că feciorul meu ar putea râvni să devină ceva mai mult decât un păstor de vite! Pe urmă îi porunci să se uite la soldaţii care făceau instrucţie cu armele, se despărţeau în grupuri şi aşteptau cu armele gata de atac, aşa că băiatul făcu aşa cum îi porunci părintele său, fără să se mai uite la cel care-şi păzea turma, încălecat pe bivol. Toată ziua Wang Tigrul fusese nemulţumit din pricina purtării feciorului său, iar acum când îl văzu că stă cu capul plecat în piept, băgă de seama că el se căzneşte zadarnic să înghită mâncarea şi că lacrimile îi picură în strachină. În primul moment se sperie, gândindu-se că poate i s-a întâmplat ceva, şi apropiindu-se de el, îl luă de mână şi-l întrebă: — Nu cumva ai fierbinţeli sau ţi s-a întâmplat ceva? Mâna băiatului însă era rece şi umedă. De răspuns însă nu răspunse la întrebarea tatălui său, ci se mulţumi să clatine din cap, deşi Wang Tigrul stărui în toate chipurile să-i spună ce s-a întâmplat, dar văzând că nu reuşeşte s-o
1168
scoată la capăt cu el, chemă pe credinciosul cel cu buza de iepure, să-i ceară sfatul. După ce omul intră în odaie, Wang Tigrul era atât de chinuit de griji şi de temeri, dar în acelaşi timp şi revoltat din pricina încăpăţânării copilului, încât zbieră la el: — Ia pe caraghiosul acesta, şi vezi de el, ce are! Copilul începuse să plângă cu hohote şi-şi culcase capul pe masă, ca părintele său să nu-i poată vedea obrazul, iar Wang Tigrul sta şi se uita la el, clocotind de supărare şi gata să înceapă şi el să plângă. Credinciosul cel cu buza de iepure ridică băiatul în braţe şi ieşi cu el din odaie, lăsând pe Wang Tigrul să se zbuciume, uitându-se încremenit la strachina cu mâncarea pe care copilul nici n-o atinsese. Când omul apăru din nou în odaie, dar de astă dată fără copil, Wang Tigrul răcni la el: — Haide, spune limpede ce s-a întâmplat! — Băiatul nu suferă de nicio boală, dar nu poate mânca din pricină că e singur. Până acuma n-a fost niciodată singur şi nici fără să aibă în apropiere pe cineva de seama lui, aşa că acuma tânjeşte după maică-sa şi după soră-sa. — Bine, dar la vârsta asta nu se mai poate ca el să-şi piardă vremea cu jocuri de copii şi cu femeile, răspunse Wang Tigrul supărat, în timp ce se frământa pe scaun şi-şi întindea firele de barbă.
1169
— Aşa este, răspunse omul, cu glasul liniştit, căci el îşi cunoştea stăpânul şi nu se temea de el, dar din când în când cred că s-ar putea să-i îngădui să se ducă la maică-sa, sau ar putea veni soră-sa ca să se joace aci împreună, căci amândoi sunt copii şi despărţindu-i cu încetul le va veni mai puţin greu, altfel băiatul ar putea să se îmbolnăvească. Wang Tigrul stătu o vreme fără să zică nimic, dar îşi simţea sufletul chinuit de atâta venin, cum nu i se mai întâmplase din zilele când îşi aducea aminte de soţia lui pe care o ucisese şi care iubise pe ibovnicul ei, Leopardul, mai mult decât pe el. Acum suferea din pricină că feciorul său nu se mulţumea să-l iubească numai pe el care-i era părinte, ci tânjea şi după altă dragoste, dar în acelaşi timp suferea şi din pricină că el era mulţumit şi mândru de prezenţa feciorului său, iar acesta nu numai că nu era mulţumit de dragostea lui, dar nici nu o preţuia aşa cum sar fi cuvenit şi cu toate că aci era înconjurat de toate atenţiile, ar fi vrut totuşi să vadă o femeie în apropierea lui. În clipa aceasta îşi zise că urăşte din adâncul sufletului său pe toate femeile şi ridicându-se năvalnic din jeţ, strigă din toată puterea: — Dacă-i atât de slăbănog, atunci lasă-l să plece! La urma urmelor puţin mă interesează ce va deveni, de vreme ce este un fecior tot atât de netrebnic ca şi cei ai fraţilor
1170
mei. Credinciosul său însă îi răspunse cu blândeţe: — Generale, mi se pare că uiţi că el nu este altceva decât un copil fraged. Wang Tigrul se aşeză din nou în jeţ şi începu să geamă, apoi după o vreme adăugă: — La urma urmei, cred că ţi-am spus să-l laşi să se ducă unde-i place? După întâmplarea aceasta băiatul trecea tot la cinci zile dincolo, în curţile mamei lui, dar de fiecare dată Wang Tigrul se frământa ca pe jar şi-şi întindea firele de mustaţă, aşteptându-l să se întoarcă, ca după aceea să-l ispitească în toate chipurile, ce-a făcut, ce-a văzut şi ce-a auzit: — Ce făceau acolo în curţile maică-tii? Băiatul îi răspundea întotdeauna speriat de lucirile ce le vedea aprinzându-se în ochii părintelui său: — Nu făceau nimica, tată! Dar el stăruia cu întrebările: — Spune, ce făceau femeile, jucau sau începuseră să coasă ceva? Femeile nu stau niciodată fără să facă ceva, decât atunci când clevetesc, ori şi asta este un fel de îndeletnicire! Băiatul începea să se gândească mai adânc şi după ce încrunta din sprâncene ca să-şi aducă aminte, răspundea cu
1171
glasul domolit: — Mama începuse să croiască o tunică pentru sora mea, dintr-o bucată de stofă înflorită, iar sora mea mai mare a cărei mamă nu este şi mama mea, tocmai citea o carte, ca să ne arate cât este de pricepută. Asta îmi place mai mult decât celelalte surori ale mele, deoarece mă înţeleg foarte uşor cu ea şi nu râde la tot ce-i spun, cum fac celelalte. Are ochii foarte mari şi când îi despletesc părul ca să i-l piepten, îi ajunge până la brâu. Dar de citit nu citeşte niciodată prea mult, căci este fire neliniştită şi-i place să stea de vorbă. Vorbele acestea plăcură lui Wang Tigrul şi răspunse fiului său mulţumit: — Aşa sunt făcute toate femeile, căci ele sunt în stare să-şi piardă ziua întreagă vorbind, fără să aibă ceva anume de vorbit! Pornirea aceasta stranie care începuse să roadă sufletul lui Wang Tigrul, îl despărţea tot mai mult de cei cu care trăia sub acoperişul aceleaşi case, aşa că şi la soţiile lui începu să se ducă din ce în ce tot mai rar. Pe măsură ce trecea timpul, se încredinţa tot mai mult că băiatul acesta va fi singurul său fecior, deoarece soţia lui cea învăţată nui mai născu niciun copil, după prima fetiţă, iar cea de la ţară îi născu pe rând două fete între care deosebirea de
1172
vârstă era foarte mică; prin urmare fie că pornirile lui de aşi vedea soţiile se domoliseră, fie că feciorul acesta pe care-l avea devenise acum grija lui de căpetenie, destul că încetă cu desăvârşire să mai treacă dincolo, în curţile soţiilor lui. În parte, după ce fiul său începu să doarmă în aceeaşi odaie cu el, s-ar fi simţit ruşinat să se ridice din aşternut şi să treacă în cealaltă curte, la o femeie. Prin urmare se întâmplă tocmai dimpotrivă şi Wang Tigrul nu procedă ca ceilalţi comandanţi de oşti, ale căror curţi după ce se îmbogăţesc sunt pline de tot felul de femei. Averea lui şi-o învestea în arme, din ce în ce mai multe, şi în ostaşi, dar nu uita niciodată să-şi mărească şi rezervele de bani pe care le aduna pentru cazul când ar fi fost lovit de soarta potrivnică, aşa că trăia foarte sever şi întotdeauna singur, sau cel mult în tovărăşia feciorului său. Uneori Wang Tigrul chema pe fata lui cea mai mare să se joace cu feciorul său, fratele ei, aşa că aceasta era singura femeie care mai putea intra în curţile lui. La început o aduse chiar mama ei, care întârzie câteva clipe, stând cu el de vorbă. Dar Wang Tigrul nu se simţea deloc la îndemână în apropierea acestei femei, mai ales că presimţea o înfruntare ascunsă ce ar vrea să i-o facă şi o dorinţă nemărturisită faţă de el, ca un fel de pierdere pe care a suferit-o din pricina lui; tocmai de aceea se ridica îndată după sosirea ei
1173
şi spunându-i câteva cuvinte pline de curtenie, ieşea din odaie. La urmă de tot i se păru că femeia aceasta nu mai are nimic de aşteptat de la el, aşa că nu se mai arătă deloc. Iar când se întâmpla să vină fata, era adusă întotdeauna de o roabă. Dar după ce mai trecu un an sau doi, nu mai veni nici fata, iar mama ei îi trimise vorbă că a dus-o undeva la învăţătură. Wang Tigrul rămase foarte mulţumit de ştirea aceasta, deoarece de câte ori se întâmpla ca fata să vină în curţile acestea sumbre în care trăia el, ar fi fost peste putinţă să se simtă la îndemână când o vedea îmbrăcată în rochiile ei luminoase şi înflorite. Mai avea obiceiul ca în păr să poarte o floare de rodie sau de iasomie, care mirosea foarte puternic; de cele mai multe ori însă venea cu o ciorchină de floare de salcâm împletită în coade, şi mirosul acesta dulceag i se părea nesuferit, căci îi aducea aminte de serile tinereţii lui, când simţise pentru întâia oară mirosul acesta în nări. Afară de asta era prea veselă şi încăpăţânată şi avea toate calităţile pe care el nu le putea suferi la o femeie; dar mai presus de orice nu putea suferi lumina ce vedea că se aprinde în privirile feciorului său şi zâmbetul cu care-i ieşea în cale, când o vedea că apare. Numai ea era în stare să-l facă să fie vesel şi să alerge prin curte, jucându-se în toate chipurile.
1174
Wang Tigrul se simţea tot mai strâns legat de feciorul său şi tot mai înstrăinat de fata aceasta, căci fiorul de dragoste pe care-l simţise în ziua cea dintâi când o văzuse că se uită la el zâmbind, îl uitase demult. Astăzi, când devenise o fată zveltă şi făgăduia să devină femeie frumoasă, se simţi foarte mulţumit când primi ştirea că maică-sa face pregătiri s-o trimită de acasă la şcoală, aşa că-i dădu arginţi din belşug şi fără nicio părere de rău, căci îşi zicea că de aci înainte feciorul său îi va aparţine în întregime, numai lui. Se grăbi deci ca înainte de a se simţi singur să umple viaţa feciorului său cu tot felul de preocupări care să nu-i dea răgaz să se gândească la singurătate şi-i spuse: — Fiule, noi doi suntem bărbaţi, prin urmare încetează de a-ţi mai pierde vremea în zadar şi nu mai trece nici în curţile mamei tale, decât cel mult atunci când se cade să te duci şi să-ţi manifeşti respectul faţă de ea, căci e foarte uşor să-ţi pierzi cea mai frumoasă parte din viaţă alături de femei, chiar dacă acestea sunt mama sau sora ta, ştiut fiind că femeile sunt fiinţe nepricepute şi proaste. Te voi învăţa toate meşteşugurile armelor, atât cele din vremea veche cât şi cele din vremea de azi. Oamenii mei de încredere te pot învăţa tot ce trebuie să ştii din meşteşugul vechi al armelor; Înjunghie Porc te va învăţa cum să-ţi întrebuinţezi
1175
pumnii şi picioarele, iar cel cu buza de iepure te va învăţa meşteşugul sabiei şi apărarea cu măciuca. Cât despre meşteşugul cel nou al armelor, am auzit despre el, dar de văzut nu l-am văzut încă; am trimis însă vorbă pe litoralul mării şi-ţi voi aduce un profesor nou care a învăţat meşteşugul acesta în ţări străine, aşa că el cunoaşte tot felul de arme şi felul de a purta războaie. Tu vei fi dat în grija lui şi el te va învăţa tot ce ştie, iar timpul ce-i va mai rămâne, îl va întrebuinţa la instruirea armatei mele. Băiatul nu-i răspunse nimic, ci ascultă în tăcere, cum făcea întotdeauna când îi vorbea părintele său. Wang Tigrul se uită înduioşat la chipul feciorului său, fără să poată înţelege ce se petrece în sufletul lui, iar când îl auzi întrebându-l: — Dacă n-ai nimic împotrivă, îmi dai voie să părăsesc odaia aceasta? Wang Tigrul dădu din cap, în semn de încuviinţare şi oftă, fără să ştie nici el de ce se învoieşte ca feciorul său să plece şi fără să ştie că a oftat. Astfel Wang Tigrul îşi da toată silinţa ca feciorul său să fie supravegheat de aproape şi ca fiecare ceas din zi, afară de timpul întrebuinţat pentru mâncare şi somn, să-i fie ocupat cu ceva. Îl scula de dimineaţă şi-l scotea ca să deprindă lupta cu armele, împreună cu oamenii lui de
1176
încredere, iar după ce termina şi prânzea, începea să citească. După amiază era luat în primire de instructorul său, care-l învăţa tot felul de meşteşuguri. Instructorul acesta era un fel de tânăr de care Wang Tigrul nu mai văzuse niciodată până acuma. Umbla îmbrăcat în uniformă străină şi purta ochelari, dar afară de asta era foarte zvelt şi iute în toate mişcările ce le făcea. Era în stare să alerge, să sară obstacole, să se bată cu sabia şi să tragă cu tot felul de arme de foc. Pe unele le ţinea în mână şi după ce le arunca, începeau să verse limbi de flacără şi să bubuie; altele le descărca întocmai ca o armă, trăgând de nişte cocoaşe, dar afară de asta mai erau şi alte neamuri de arme de foc. Wang Tigrul era întotdeauna de faţă, când începea instrucţia feciorului său şi cu toate că pentru nimic în lume n-ar fi admis aşa ceva, trebuia totuşi să recunoască faţă de el însuşi, că de la omul acesta poate învăţa o mulţime de amănunte, pe care nici nu le-a văzut şi nici n-a auzit de ele până acuma, aşa că de astă dată i se păru deşartă mândria lui din ziua când intrase în stăpânirea celor două tunuri vechi care erau singurele ce le avea. Văzu că chiar din meşteşugul războiului el nu ştie decât foarte puţin, de vreme ce mai avea atâtea de învăţat din cele despre care până acuma nici nu visase, aşa că de multe ori sta de vorbă până târziu noaptea cu instructorul fiului său,
1177
de la care afla tot felul de metode pentru distrugerea duşmanului – despre moartea care cade din aer asupra oamenilor, despre moartea care stă ascunsă în adâncul mărilor şi iese la suprafaţă ca să ucidă şi despre moartea care trece prin aer la depărtare mult mai mare decât poate vedea omul şi cade făcând explozie în mijlocul rândurilor duşmanului. Wang Tigrul asculta la toate aceste minunăţii şi spunea: — După cât văd, oamenii aceia din ţări străine sunt foarte pricepuţi în meşteşugul de a se ucide unul pe altul, dar eu n-am bănuit până acuma că s-ar putea aşa ceva. Gândindu-se la toate aceste amănunte, într-una din zile se adresă instructorului, cu următoarele cuvinte: — Am în stăpânirea mea un teritoriu mare şi bogat care nu este lovit de foamete decât o singură dată în timp de zece sau cincisprezece ani, aşa că am adunat ceva arginţi. Până acuma eu am fost foarte mulţumit de oamenii mei, aşa cum sunt, dar îmi dau seama că dacă feciorul meu va învăţa toate aceste metode noi de a purta războiul, va trebui să aibă şi o armată anume pregătită în scopul acesta. Voi cumpăra deci câteva maşini de război dintre acelea întrebuinţate în străinătate, aşa că va trebui să-mi instruieşti oamenii în felul cum trebuie să le întrebuinţeze şi să formezi o armată care să fie gata în ziua când feciorul meu
1178
va putea să o conducă. Obrazul tânărului se lumină de un zâmbet fugar; părea că e gata să-i asculte cererea şi de aceea îi răspunse: — Am încercat să instruiesc pe oamenii dumitale, dar durerosul adevăr este că oamenii aceştia sunt o adunătură de zdrenţăroşi neascultători, care se mulţumesc să aibă de mâncare şi de băut. Dacă vrei să cumperi câteva maşini noi de război şi să hotărăşti anumite ceasuri pe zi, când vor fi obligaţi să facă marşuri şi instrucţie, eu îmi voi da silinţa să-i învăţ şi voi vedea ce voi putea scoate dintr-înşii. Wang Tigrul rămase adânc nemulţumit de această declaraţie fără înconjur, dar încercă să-şi ascundă nemulţumirea, căci îşi petrecuse multe zile din viaţa lui, căutând să-i înveţe meşteşugul războiului, de aceea îi răspunse înţepat: — Înainte de toate va trebui să instruieşti pe fiul meu! — Eu îl voi învăţa tot ce trebuie să ştie, până în ziua când va împlini cincisprezece ani, răspunse tânărul instructor, şi dacă nu te superi să primeşti un sfat de la mine, tocmai dumneata care eşti un bărbat atât de vestit, atunci eu aş fi de părere să-l trimiţi la o şcoală de război din miazăzi. — Cum se poate ca un bărbat să înveţe meşteşugul războiului la o şcoală? întrebă Wang Tigrul mirat. — Este şi o astfel de şcoală, răspunse tânărul instructor,
1179
şi cei care învaţă la această şcoală ies cu gradul de căpitan şi sunt angajaţi în armata Statului. Wang Tigrul se uită la el cu dispreţ şi adăugă: — Feciorul meu nu va avea nevoie să-şi caute o slujbă de căpitan într-o armată a Statului, ca unul care nu ar avea o armată a lui proprie, – pe urmă făcu o pauză şi continuă: Afară de asta eu mă îndoiesc că la oamenii din miazăzi sar putea găsi ceva de seamă. În tinereţea mea am slujit sub steagul unui general din miazăzi, dar era un trândav şi un desfrânat, iar soldaţii lui erau ca nişte maimuţe mărunte. Văzând că vorbele sale nu sunt pe placul lui Wang Tigrul, instructorul zâmbi şi înclinându-se în faţa lui, ieşi din odaie. După ce rămase singur, Wang Tigrul începu să se gândească la feciorul său şi-şi zise, că până acuma s-a străduit din toate puterile să facă tot ce i-a fost cu putinţă pentru educaţia lui. Pe urmă încercă să-şi aducă aminte de propriile lui dorinţe din vremea copilăriei şi se gândi că pe vremea aceea mai mult decât orice, îşi dorise un cal. Prin urmare chiar a doua zi cumpără fiului său un cal mic şi negru, pe care-l adusese un geambaş cunoscut tocmai din fundul Mongoliei. Dar când chemă pe fiul său în curtea unde aştepta calul, cu şaua nouă de piele roşie şi frâul bătut în alămuri, iar alături de el grăjdarul care ţinea în mână o biciuşcă de
1180
piele roşie, împletită, şi a cărui însărcinare era să îngrijească de calul acesta, Wang Tigrul îşi zise cu mândrie că un astfel de cal a visat şi el toată tinereţea sa, dar că visul acesta al lui a fost prea îndrăzneţ pentru ca să poată deveni realitate; se întoarse deci repede spre feciorul său, încredinţat că ar fi peste putinţă să nu-l vadă că i se aprind luminile ochilor de mulţumire şi să nu zâmbească. Feciorul său însă rămase foarte serios, cum era în totdeauna. Se uită la cal şi întorcându-se spre părintele său, îi spuse liniştit: — Îţi mulţumesc, tată! Wang Tigrul se uită atent la feciorul său, dar nu văzu nicio strălucire de mulţumire în ochii lui şi nici nu se repezi să apuce calul de frâu, sau să încerce şaua, ci părea că aşteptă nerăbdător să poată pleca. Părintele său se întoarse în loc şi plecă furios şi dezamăgit. După ce intră în odaia lui, se aşeză la masă şi plecându-şi capul în palme, se gândi la feciorul său, furios şi cutremurat de amărăciunea ce i-o pricinuia dragostea aceasta nerăsplătită. Dar după ce se zbuciumă o vreme, îşi întări inima, cum făcea de obicei şi se întrebă întunecat: — Ce ar putea să mai dorească! Are tot ce am visat eu pe vremea când eram de vârsta lui şi poate chiar mai mult decât atâta! Ce n-aş fi dat eu să pot avea un instructor atât
1181
de priceput, ca cel pe care-l are el, o armă străină ca cea pe care i-am dat-o şi un căluţ cu părul lucios şi negru, cu şaua şi frâul de piele roşie şi o biciuşca cu mânerul de argint! În felul acesta încercă să se liniştească şi porunci instructorului să se ocupe de feciorul său cu toată atenţia, fără să ţină seamă de toanele obişnuite la tinerii de seama lui, căci aşa ceva se întâmplă tuturor tinerilor înainte de vârsta bărbăţiei, dar nu înseamnă că trebuie să ţii socoteală de ele. În aceeaşi noapte, când Wang Tigrul se trezi din somnul zbuciumat şi auzi respiraţia uşoară a feciorului său în odaia de alături, îşi simţi sufletul înecat de duioşie faţă de el, aşa că-şi zise de mai multe ori la rând: — Va trebui să fac pentru el mai mult decât am făcut până acuma… Va trebui să mă gândesc cu dinadinsul la ce aş mai putea face de aci înainte în interesul lui! În felul acesta Wang Tigrul îşi petrecea anii vieţii, preocupat numai de gândul grijii ce o purta feciorului său şi poate ar fi îmbătrânit fără să bage de seamă, dacă n-ar fi intervenit ceva care să-l trezească din adâncul acestei nepăsări şi să-l îndemne să pornească din nou la război, ca să pună la încercare soarta ce-i fusese hărăzită. Afacerea asta se întâmplă într-o zi de primăvară, când feciorul său împlinise aproape zece ani, căci acum Wang
1182
Tigrul făcea socoteala anilor după vârsta feciorului său, şi tocmai se aşezaseră împreună sub ramurile încărcate de boboci ale unui pom de rodie. Băiatul se uita încântat la frunzele crude şi roşii ca para ale pomului şi întorcându-se spre părintele său, îi spuse dintr-o răsuflare: — Aş fi gata să jur că pentru mine frunzele acestea ca para sunt mai frumoase decât florile ce se vor deschide în curând pe ramuri. Wang Tigrul întoarse privirea spre pomul de rodie şi încercă să înţeleagă ce vedea feciorul său atât de frumos la frunzele acestea, dar în clipa aceea se auzi învălmăşeală mare de la poartă şi un slujitor sosi în goană să-i dea de ştire că a sosit cineva. Dar înainte ca slujitorul să poată sfârşi ce avea de spus, Wang Tigrul văzu că se apropie de el nepotul său cel ciupit; venea legănându-se pe picioare şi şchiopătând, din pricina drumului lung ce-l făcuse călare. Ochii tânărului erau tulburi şi părea istovit de drumul făcut fără întrerupere, ziua şi noaptea, iar praful se prinsese în adânciturile urmelor de vărsat ce le avea pe obraz, aşa că avea o înfăţişare foarte stranie. Wang Tigrul era bărbat încet la vorbire când se întâmpla să nu fie supărat, aşa că şi de astă dată se uită la nepotul său, fără să fie în stare să zică nimic, ci-l ascultă cum gâfâie, în timp ce-i spune pricina pentru care a venit:
1183
— Am venit ca vântul, călărind zi şi noapte, ca să-ţi spun că Eretele unelteşte împotriva ta; vrea să se despartă de tine şi armata pe care i-ai lăsat-o este acuma în puterea lui şi şi-a ales scaun de reşedinţă, chiar oraşul pe care l-ai împresurat tu şi a căzut la învoială cu tâlharul cel bătrân care a fugit şi a aşteptat ascuns ceasul ca să se răzbune împotriva ta. În timpul lunilor din urmă eu am băgat de seamă că el reţine o parte din birurile ridicate de la oameni şi am bănuit numaidecât ce va urma, dar am aşteptat să mă încredinţez, ca nu cumva să ridic bănuială fără temei împotriva Eretelui şi să mă omoare pe ascuns. Vorbele i se buluceau grăbite, gâlgâind pe gât, în timp ce-i povestea, iar Wang Tigrul se uita la el cu ochii scăpărând şi căzuţi în fundul orbitelor peste care coborâseră sprâncenele negre şi groase; din adâncul fiinţei sale simţea cum se ridică furia lui nestăpânită care-l ajutase în atâtea rânduri, pentru a lua o hotărâre, aşa ca răcni: — Câine ticălos şi tâlhar fără ruşine… pe care l-am ridicat din rândurile soldaţilor de jos. Tot ce este el astăzi, mie are să-mi mulţumească, dar în loc de asta se ridică împotriva mea, ca orice javră ticăloasă! Simţi cum se urcă într-însul setea de sânge şi omor, aşa că ieşi în curţile exterioare, unde erau căpeteniile oastei, oamenii lui de încredere şi câţiva soldaţi, şi le porunci ca
1184
cinci mii de oameni să stea gata de plecare, chiar înainte de masă, împreună cu el şi porunci să-i aducă sabia şi calul, fără să se mai gândească la feciorul său, pe care acuma îl uitase cu totul. Numaidecât curţile acestea care până acuma păreau adormite în mijlocul liniştii blânde a primăverii, începură să se învolbureze ca apele când rotesc în vârtejuri. Din curţile de alături femeile speriate şi copiii se arătară la uluci, ca să vadă ce înseamnă larma aceasta neaşteptată, zăngănitul de arme şi nechezatul cailor care băteau nerăbdători din copite pe lespezile curţii. După ce Wang Tigrul văzu că toată lumea s-a pus în mişcare, aşa cum poruncise, se întoarse spre nepotul său şi strigă: — Du-te de mănâncă şi bea şi te odihneşte. Bună faptă ai făcut şi pentru asta vei fi răsplătit. Ştiu foarte bine că mulţi tineri ar fi fost gata să se întovărăşească cu răsculaţii, căci duhul revoltei este în firea tineretului, dar tu ţi-ai adus totuşi aminte de legătura de sânge dintre noi şi nu m-ai părăsit. Fii încredinţat că pentru fapta ta voi avea grijă să fii ridicat în rang. Nepotul său se uită cu băgare de seamă împrejur şi întrebă cu sfială: — Da, unchiule, dar uite ce, ai de gând să ucizi Eretele? Va bănui numaidecât ceva, când te va vedea că te apropii,
1185
deoarece eu i-am spus că sunt bolnav şi trebuie să mă întorc pentru câteva zile în casa părintească. Wang Tigrul se grăbi să-i răspundă, cutremurat de furie: — Nu e nevoie să-mi spui aşa ceva, căci va trebui să-mi moi sabia în sângele lui. Tânărul se întoarse şi plecă mulţumit. Wang Tigrul îşi conduse oamenii, făcând marş forţat vreme de trei zile, până în noua provincie. Luă cu el vech ile lui căpetenii şi pe cei doi credincioşi, lăsând în oraş pe toţi soldaţii care intraseră în armata lui, dintre cei pe care-i adusese în oraşul împresurat, împreună cu căpitanul când vânduse pe căpetenia tâlharilor, căci se temea ca nu cumva să-l vândă de astă dată şi pe el. Făgădui oamenilor că le va îngădui să prade oraşul şi le va da şi simbria pe o lună, dacă se vor purta vitejeşte, aşa că toţi îl urmară bucuroşi. Înaintară atât de repede, încât Eretele nici nu bănui că Wang Tigrul a căzut asupra lui. Adevărul era că el nu bănuise nici pe departe cât de iscusit şi de viclean era nepotul pe care Wang Tigrul îl lăsase la oraş, deoarece era priceput la giumbuşlucuri de tot felul şi nu făcea altceva decât se veselea cu soldaţii şi ar fi jurat că încolo e un prost, care habar n-are de ce se întâmplă împrejurul lui, aşa că nu se gândise că toată purtarea aceasta a lui ar putea să fie prefăcătorie. Tocmai din pricina asta fu foarte mulţumit
1186
când tânărul i se plânse că are nişte dureri de ficat şi trebuie să se ducă pentru câteva zile acasă, ca să-l îngrijească mama lui. Îşi zicea că acesta va fi cel mai bun prilej, pentru a da proclamaţia de revoltă şi va putea alege pe cei care vor merge cu el, iar pe ceilalţi îi va condamna la moarte. Credincioşilor lui le făgădui să le dea oraşul în seamă pentru a fi prădat. Numaidecât după aceea porunci să fie aduse provizii în oraş, căci ştia dinainte că Wang Tigrul nu se va împăca atât de uşor, ci va veni împotriva lui, aşa că populaţia cuprinsă de spaimă începu pregătirile pentru o nouă împresurare. Chiar în ziua când armata lui Wang Tigrul se arătă la porţile oraşului, întâlni oameni care aduceau lemne de foc, coşuri cu găini, legate de cobiliţe şi caravane de catâri cu saci de cereale; alţii aduceau cirezi de vite şi alţii porci legaţi de picioare, care guiţau de-ţi luau auzul. Wang Tigrul scrâşni din dinţi şi se gândi că dacă nu i s-ar fi dat la vreme de ştire despre ce se întâmplă, ar fi trebuit să ţină oraşul vreme îndelungată împresurat, căci având la îndemână proviziile acestea şi cum Eretele era mult mai priceput în meşteşugul războiului decât bătrânul tâlhar care fugise, ar fi putut să i se împotrivească. Afară de asta mai avea şi cele două tunuri pe care ar fi putut să le urce pe zidul cetăţii şi să le întoarcă împotriva lor. Gândindu-se la
1187
toate acestea, furia lui năprasnică începu să-i tulbure ochii şi-şi frământa fără încetare mustaţa între dinţi. Dar nu încercă să se stăpânească, ci dădu pinteni calului şi porunci oamenilor, să se repeadă întins spre curţile unde îşi avea Eretele reşedinţa. În timpul acesta însă Eretele fusese vestit că i-a sosit ceasul, deoarece Wang Tigrul a intrat cu oastea în oraş, şi înţelesese că cerul este împotriva lui. Stătu câteva clipe şi se gândi, nu cumva ar putea amâna ceasul ispăşirii cu vreo viclenie, sau să încerce să scape cu fuga, căci i-ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie că oamenii săi îl vor apăra, mai ales acuma după ce Wang Tigrul sosise cu o armată atât de numeroasă. Înţelese ca a rămas numai el singur în faţa primejdiei. Dar clipa aceasta de întârziere fu pierzania lui, căci Wang Tigrul intră în galop pe poarta curţii şi dădu porunci ca Eretele să fie prins cu orice preţ şi să fie adus în faţa lui pentru a-l ucide. Numaidecât după aceea descălecă şi oamenii lui se împrăştiară în largul curţilor, ca o revărsare de ape. Văzând că i se apropie sfârşitul, Eretele o rupse la fugă şi se ascunse. Deşi era un oştean brav, totuşi se ascunse într-un morman de paie îngrămădit în fundul unei bucătării. Dar ce nădejde de scăpare mai putea avea el în faţa hoardelor de soldaţi care alergau în toate părţile după el,
1188
mânaţi de dorinţa de a câştiga răsplata ce li se făgăduise, dacă-l vor găsi? Tot aşa nu putea aştepta nimic de la credincioşii săi, doar cel mult că dacă-l vor descoperi unde este, nu vor spune nimic. Aşteptă deci chitic sub mormanul de paie, dar chiar aci în ascunzătoare nu tremura de frică, deoarece era bărbat curajos. Dar ar fi fost peste putinţă să nu dea de urma lui, deoarece soldaţii adulmecau prin toate colţurile, ca să pună mâna pe el, căci ştiau răsplata ce-i aşteaptă, iar porţile cetăţii erau păzite şi tot aşa poarta cea mică a împăcării pe unde s-ar fi putut strecura în caz de primejdie, iar zidurile dimprejurul oraşului erau foarte înalte, aşa că nu le-ar fi putut trece. Astfel Eretele fu descoperit de câţiva soldaţi care, intrând în bucătărie, îi văzură un colţ din clinul hainei albastre între paiele îngrămădite pentru foc, şi după ce închiseră uşa, chemară pe ceilalţi tovarăşi într-ajutor. Veniră numaidecât vreo cinzeci de inşi, căci nu ştiau ce arme are Eretele asupra lui, deşi nenorocitul era dezarmat, căci alarma îl găsise tocmai în timpul prânzului şi fugise fără să-şi dea seama că nu are la el decât un pumnal care ar fi fost armă fără folos împotriva atâtor oameni repeziţi asupra lui. După ce intrară în bucătărie, soldaţii săriră asupra lui şi-l legară fedeleş, apoi îl duseră în faţa generalului lor. Eretele era încruntat şi ochii îi ardeau ca două
1189
flăcări, dar în păr şi pe haine îi rămăseseră aninate câteva fire de paie. Astfel îl conduseră în sala cea mare unde Wang Tigrul aştepta, cu sabia subţire întinsă pe genunchi, întocmai ca un şarpe de argint. Când îl văzu, se uită la el pe sub sprâncene şi răcni: — Care va să zică te-ai răsculat împotriva mea şi aveai de gând să mă vinzi tocmai pe mine, care te-am ridicat din rândurile soldaţilor şi te-am făcut ceea ce eşti acuma! Eretele îi răspunse întunecat şi fără să-şi desprindă privirea de pe sabia lucioasă, întinsă pe genunchii lui Wang Tigrul: — Tu eşti cel care m-a învăţat cum trebuie să mă răscol împotriva unui general, căci nici tu n-ai fost altceva decât un fecior fugar pe care l-a ridicat bătrânul general, împotriva căruia te-ai răsculat! Auzind răspunsul acesta neruşinat, Wang Tigrul începu să clocotească şi strigă soldaţilor care se adunaseră, să vadă ce se va întâmpla: — M-am gândit să bag sabia în el, dar moartea aceasta este prea uşoară. Luaţi-l de aici şi sfâşiaţi-i trupul în bucăţi, cum se face cu criminalii şi cu cei care sunt prea netrebnici pentru a-i lăsa să mai trăiască, cu feciorii care nu îngrijesc de părinţii lor şi cu trădătorii ţării… Dar Eretele, înţelegând că acesta va fi sfârşitul său, băgă
1190
mâna în sân şi înainte de a-l putea împiedeca cineva, coase pumnalul şi şi-l înfipse în pântece, apoi trase o dată cu nădejde, ca să-şi facă rana cât mai largă, şi-l lăsă aşa înfipt în trupul său. O clipă se legănă pe picioare şi rid ică spre Wang Tigrul privirile tulburate de suflul morţii, apoi strigă fioros şi fără să se teamă: — Eu nu mă tem de moarte! Peste douăzeci de ani de aci înainte, mă voi naşte din nou, luând altă înfăţişare, în alt trup… dar voi fi tot erou! Apoi căzu cu faţa în jos, pe mânerul pumnalului înfipt în pântece. Wang Tigrul se uita cu ochii mari la ceea ce se întâmplase de faţă cu el, mai repede decât ar fi fost scăpărarea trecătoare a unui fulger, şi în timp ce se uita la cadavrul de la picioarele lui, simţi cum toată furia lui de până acuma începe să i se topească din fiinţă. Omul acesta îl înşelase până în clipa din urmă, căci nu se putuse răzbuna împotriva lui aşa că, deşi era furios, simţea totuşi un fel de remuşcare pentru pierderea unui bărbat atât de brav cum fusese acesta, deşi era un răsculat. Tăcu o vreme, apoi spuse oamenilor cu glasul domolit: — Voi cei care sunteţi în dreapta şi stânga mea, luaţi trupul omului acestuia şi îngropaţi-l undeva, căci nu are pe nimeni. Nu ştiu dacă are părinţi sau dacă are vreun fecior şi nu ştiu nici din ce parte este. Pe urmă tăcu şi după un
1191
timp adăugă: — Ştiam despre el că este un om brav, dar nu puteam bănui că este atât de brav. Aşezaţi-l într-un sicriu bun. Wang Tigrul rămase o vreme cuprins de mâhnire şi gândindu-se la omul acesta, se înduioşă, aşa că opri soldaţii de la prada oraşului, pe care li-o făgăduise înainte de plecare. În timpul acesta sosiră negustorii din oraş şi cerură să vorbească cu el, iar după ce intrară în sală, îi dădură de ştire că populaţia este cuprinsă de groază şi-l rugară să nu dea drumul oamenilor săi asupra oraşului, iar în schimbul prăzilor ce le-ar fi putut lua, îi oferiră o sumă mare de bani. Simţindu-se mişcat de spaima lor, Wang Tigrul primi banii şi le spuse că-i va împărţi soldaţilor în schimbul prăzilor făgăduite, aşa că negustorii plecară mulţumiţi şi lăudându-l pentru inima lui bună. Dar cu toate acestea întâmpină mari greutăţi cu împăcarea soldaţilor săi şi trebui să dea fiecăruia o sumă destul de mare de arginţi şi să poruncească mâncare şi băutură pentru toţi, înainte de a putea să-i vadă mai înseninaţi la faţă. Trebui să le aducă aminte de credinţa pe care i-o juraseră şi să le făgăduiască prăzi cu prilejul primului război ce-l vor avea după întoarcerea acasă. Totuşi trebui să trimită în două rânduri la breasla negustorilor, după alte pungi de arginţi pentru a-i putea mulţumi pe toţi.
1192
Pe urmă Wang Tigrul se pregăti din nou de plecare, căci era nerăbdător să-şi revadă feciorul, deoarece la plecare fusese atât de grăbit încât îşi uitase cu totul să se îngrijească de ceea ce va trebui să facă, în vremea cât el va lipsi de acasă. De astă dată lăsă oraşul în stăpânirea credinciosului său cu buza de iepure, până când nepotul său se va putea întoarce, iar pe oamenii Eretelui îi luă cu el şi în locul lor lăsă soldaţi vechi şi încercaţi, pe care-i adusese cu el. Ca măsură de prevedere luă şi cele două tunuri cu el, deoarece Eretele găsise în oraş un fierar care-i făcuse ghiulele şi avea iarbă de puşcă de ajuns pentru a le întrebuinţa, aşa că de aci înainte nu mai avea pricină să se teamă că cineva ar putea întoarce tunurile împotriva lui. Când trecu în fruntea armatei pe străzile oraşului oamenii se uitară după el întunecaţi, deoarece erau nemulţumiţi din pricina birurilor ce fuseseră puse asupra fiecărei case, pentru răsplătirea soldaţilor şi plata cheltuielilor de expediţie pe care le avusese cu armata pe care o adusese. Dar Wang Tigrul nu ţinu seama de privirile lor întunecate ci-şi împietri sufletul şi-şi zise, că ar trebui să-i fie recunoscători şi să plătească de bună voie birurile care le asigurau liniştea, căci dacă n-ar fi sosit el la vreme, ar fi avut mult mai mult de suferit de pe urma Eretelui şi a oamenilor lui. Eretele era om crunt, pentru care bărbat sau femeie era tot
1193
una, când era vorba să ucidă, căci el fusese obişnuit din copilărie cu grozăviile războaielor. De fapt Wang Tigrul vedea că oamenii aceştia sunt nedrepţi faţă de el, care venise într-un suflet ca să-i apere şi nu erau în stare să înţeleagă din ce năpastă îi scăpase, aşa că-şi zise nemulţumit: — Oamenii aceştia nu cunosc niciun fel de recunoştinţă, iar eu sunt un bărbat care se înduioşează prea uşor. Astfel încerca să-şi împietrească sufletul şi din ziua aceea nu se mai lăsă niciodată înduioşat de grijile oamenilor. Tot din pricina asta încercă să se ferească de oameni şi nuşi mai luă alt credincios în locul celui cu buza de iepure, căci îşi zicea că ar fi peste putinţă să ai încredere în cineva care să nu fie de un sânge cu tine, aşa că se apropie şi mai mult de feciorul său pe care nu-l lăsa niciodată lângă el, căci îşi zicea: „Am lângă mine pe feciorul acesta al meu, care niciodată nu se va întoarce împotriva mea.” Îndemnă calul la drum şi porunci oamenilor să grăbească pasul, pentru a putea ajunge cât mai repede acasă, unde-l aştepta feciorul. Nepotul lui Wang Tigrul aşteptă până când află despre moartea Eretelui, iar când ştirea aceasta ajunse până la el,
1194
rămase foarte mulţumit şi înviorat, aşa că se duse pentru câteva zile acasă, unde povesti tuturor cât de îndrăzneţ şi de îndemânatic a fost în afacerea de răzvrătire a Eretelui, care deşi era un războinic priceput şi vrednic şi mult mai în vârstă decât el însuşi, totuşi nu bănuise vicleşugul pus la cale pentru a vesti pe unchiul său. Astfel se lăuda de faţă cu toţi, iar fraţii şi surorile lui mai mici se adunaseră roată împrejurul lui ca să-l poată auzi, iar maică-sa spunea încântată: — Am bănuit chiar de pe vremea când îl purtam la sân că nu se poate să fie un copil ca ceilalţi, căci prea mă întindea cu putere când sugea. Dar deşi Wang Negustorul asculta ce povesteşte feciorul său şi se uita la el cu chipul slăbit şi luminat de un zâmbet, nu zicea nimic şi chiar dacă se simţea mândru de isprăvile lui, nu-i spunea niciun cuvânt de laudă: — Totuşi eu cred că e bine să-ţi aduci aminte că din cele treizeci şi şase de căi ce te pot scoate dintr-o primejdie, cea mai bună este fuga. Pe urmă adăugă: Vicleşugul născocit la vreme este mai bun decât cea mai bună armă. Din ceea ce-i povestise feciorul său, mai mult decât orice altceva, îi plăcuse vicleşugul născocit de el. Dar când tânărul cel ciupit trecu în curtea de alături ca să dovedească respectul ce-l purta unchiului său, Wang Pro-
1195
prietarul şi soţiei acestuia, şi începu să-şi povestească isprăvile, Wang Proprietarul se simţi stăpânit de o uşoară pizmă. Îl pizmuia din pricina feciorului său care murise şi a celorlalţi doi feciori, pe care-i avea, căci deşi îi admira pentru înfăţişarea lor boierească şi pentru purtările lor, totuşi presimţea că sunt pândiţi de o nenorocire. Astfel, deşi asculta foarte curtenitor la ce povestea feciorul cel ciupit al fratelui său, totuşi gândurile lui erau în altă parte, şi prefăcându-se că-l ascultă, porunci să-i aducă ceai şi haina de blană uşoară pe care o purta primăvara, căci începuse să se răcorească. În timpul acesta soţia lui înclina din cap exact atât cât cerea bună-cuviinţa, şi luând broderia ce o avea la îndemână, începu să potrivească firele de mătase în cusături şi să caşte din când în când destul de zgomotos, sau să întrebe pe soţul ei despre diferite treburi ale casei sau despre dijmaşii ce-i aveau în pământul pe care nu-l vânduseră încă. În cele din urma tânărul băgă de seamă că nu este bine văzut şi încetă să le mai povestească, apoi se întoarse acasă dezamăgit. Dar înainte de a ieşi pe poartă, auzi pe soţia unchiului său, declarând destul de tare, ca să fie auzită: — Sunt foarte mulţumită că niciunul dintre feciorii noştri nu s-a făcut ostaş. Ce viaţă josnică trebuie să ducă, pentru ca un tânăr să poată deveni atât de grosolan şi de
1196
vulgar, datorită oamenilor cu care se întovărăşeşte. Wang Proprietarul căscă zgomotos şi răspunse: — Îhî… cred că va fi mai bine să mă duc puţin până la ceainărie. Ciupitul nu putea bănui că aceştia doi se gândeau la feciorul lor mort şi se simţi adânc jignit de vorbele lor, înainte de a ajunge la poarta care da în uliţă. Aci însă îl aştepta a doua soţie a lui Wang Proprietarul, cu copilul cel mai mie în braţe. Femeia auzise tot ce vorbiseră şi văzându-l că se pregăteşte de plecare, se repezise la poartă ca să-i iasă în cale şi să-i spună: — Povestea pe care le-ai spus-o, mi s-a părut faptă îndrăzneaţă şi plină de eroism. Aşa că tânărul se putu întoarce acasă liniştit. Nepotul cel ciupit al lui Wang Tigrul petrecu în casa părintească de trei ori câte zece zile, căci mama lui se folosi de acest prilej pentru a-l căsători cu fata pe care i-o alesese ea însăşi, cu câţiva ani în urmă. Fata aceasta era a unui vecin, un ţesător de mătase, dar nu unul dintre cei mai săraci şi nici de teapa celor care lucrează cu ziua la alţii. Omul acesta avea războaiele lui şi douăzeci de lucrători cu care făcea valuri întregi de satinuri şi mătăsuri înflorite, iar în oraş nefiind mulţi negustori de felul acesta, afacerile lui erau înfloritoare. Fata însăşi era pricepută şi când primăva-
1197
ra era rece, purta ouăle viermilor de mătase în sân, până când viermii ieşeau din ele; apoi îi hrănea cu frunza de dud pe care o adunau ucenicii şi depăna firul de mătase de pe gogoşi. Îndemânarea aceasta a fetei era lucru rar în oraşul acesta unde familia ei trăia de câteva generaţii şi adusese meşteşugul acesta din alte părţi. Adevărat este că logodnicul ei de acuma nu avea nevoie de o astfel de îndemânare din partea ei, dar cu toate acestea soţia lui Wang Negustorul era de părere că nu strică unei femei să aibă cu ce se ocupa în timpul zilelor. Ciupitului însă puţin îi păsa de ce ştie face viitoarea lui soţie, mai ales că era bucuros să se poată căsători, deoarece împlinise douăzeci şi patru de ani şi de multe ori nu-şi mai putea găsi astâmpăr din pricina pornirilor trupului; afară de asta, fata era curăţică şi destul de drăguţă, dar fără să fie iute de fire, prin urmare cum era mai bine. După ce serbară nunta, care fu destul de mare, dar fără pompă, Ciupitul se întoarse în oraşul unde trebuia să ţină locul unchiului său, şi-şi luă şi soţia cu el.
Capitolul XXV În fiecare primăvară ce urma după iernile grele, Wang
1198
Tigrul simţea că se trezeşte într-însul vechea dorinţă de a purta războaie şi de a-şi întinde puterea. Îşi trimitea iscoadele în toate părţile, ca să-i dea de ştire ce întorsătură luau războaiele generalilor din miazănoapte, căutând să vadă cum ar putea să se alăture unui război de mai puţină însemnătate pentru cauza comună, şi-şi zicea că va trebui să aştepte până când se vor întoarce iscoadele şi vremea se va încălzi de ajuns şi ceasul destinului său va suna. Dar adevărul era că Wang Tigrul trecuse de prima tinereţe şi astăzi mai avea şi pe feciorul său la care trebuia să se gândească, şi nici nu mai simţea într-însul aceeaşi nelinişte ca până acuma. În fiecare primăvară îşi zicea că va trebui, chiar în interesul propriului său fecior, să iasă din curţile sale şi să ducă la îndeplinire ceea ce-şi pusese de gând în tinereţe, dar de fiecare dată găsea pricină temeinică de a amâna plecarea până anul viitor. Afară de asta în timpul educaţiei feciorului său nu izbucni niciun război mai de seamă. În teritoriile acestea se găseau o mulţime de comandanţi de armate mai mici şi fiecare stăpânea teritoriul său, dar niciunul dintre ei nu se gândea să pornească împotriva celuilalt, ca să se ridice deasupra tuturora. Tocmai din pricina asta Wang Tigrul îşi zicea că va fi mult mai bine să mai aştepte un an, iar după ce se făcea primăvară şi ajungea pe sfârşite, amâna din nou, încredinţat că atunci când îi
1199
va fi hărăzit de soartă să pornească la drum, va fi peste putinţă să se găsească ceva ce l-ar putea opri în drumul său spre izbândă. Într-una dintre primăverile acestea, tocmai când feciorul său era să împlinească treisprezece ani, veni un crainic trimis de cei doi fraţi ai săi, ca să-i aducă o ştire neplăcută care nu era nici mai mult nici mai puţin decât că feciorul cel mai mare al lui Wang Proprietarul fusese pus la opreală în închisoarea oraşului. Cei doi fraţi îl rugau ca el să intervină pe lângă autoritatea provincială pentru a i se da drumul din închisoare. Wang Tigrul ascultă ce-i spunea crainicul şi se gândi că acesta va fi un prilej neaşteptat pentru a-şi pune la încercare trecerea ce o avea pe lângă generalul din oraşul de reşedinţă al provinciei. Prin urmare amână din nou până anul viitor războiul pe care-l plănuise şi hotărî să înceapă intervenţia cerută de fraţii săi, simţinduse mândru că ei care erau mai în vârstă decât el veniseră să ceară hatârul unui frate mai tânăr; în acelaşi timp se simţea şi nemulţumit împotriva lor, din pricină că un fecior al lor putuse fi băgat la închisoare, ceea ce fără îndoială, nu s-ar fi putut întâmpla feciorului său. Iată anume ce se întâmplase şi cum ajunsese feciorul cel mai mare al lui Wang Proprietarul la închisoare. Feciorul
1200
acesta împlinise douăzeci şi opt de ani, dar nu era încă nici căsătorit şi nici logodit. Motivul acestei întâmplări neobişnuite se datora faptului că în tinereţea lui fusese dat pe vreme de un an sau doi, la o şcoală ciudată din oraş unde învăţase multe lucruri şi între altele şi revolta faţă de vechiul obicei de a te lăsa căsătorit împotriva voinţei tale, de către părinţi, cu fata pe care ţi-o aleg ei, când ai tot dreptul să te căsătoreşti cu fata pe care ai cunoscut-o, cu care ai stat de vorbă şi pe care simţi că o vei putea iubi. Prin urmare după ce Wang Proprietarul îşi făcu socoteala tuturor fetelor de măritat care erau în oraş, pentru a alege soţie feciorului său mai mare, acesta protestă şi nu vru să audă de nimic, spunând că-şi va alege singur soţia pe care o doreşte. Wang Proprietarul şi soţia lui se simţiră jigniţi de purtarea feciorului lor, mai ales după ce ei luaseră hotărârea de a-l căsători, iar mama lui declară revoltată: — Cum îţi închipui că vei putea să vezi de aproape o fată cumsecade şi să vorbeşti cu ea, pentru a te convinge dacă-ţi place sau nu? Cine altul crezi că-ţi va putea alege o soţie mai potrivită, afară de părinţii tăi care te-au crescut şi care-ţi cunosc cele mai ascunse colţuri ale sufletului şi toate pornirile? Tânărul însă nu voia să audă de nimic şi sumecându-şi
1201
mânecile hainei de mătase, îşi feri părul de pe fruntea palidă şi le răspunse tot atât de întărâtat: — Nici dumneata, nici tatăl meu nu ştiţi nimic altceva, în afară de vechile obiceiuri; tot aşa nu ştiţi că în miazăzi părinţii bogaţi şi familiile de seamă îşi lasă feciorii să-şi aleagă singuri fetele cu care vor să se căsătorească. Dar după ce văzu că tatăl său îşi şterge sudoarea de pe frunte, iar maică-sa se uită la el, ţuguindu-şi buzele, adăugă: La urma urmelor, dacă vă face plăcere, n-aveţi decât să mă logodiţi, iar eu voi pleca de acasă şi nu ne vom mai vedea niciodată. Vorbele acestea înspăimântară pe părinţii lui şi Wang Proprietarul se grăbi să-i spună, pentru a-l linişti: — În cazul acesta spune-ne ce fată ţi-ar plăcea şi vom încerca să ne înţelegem cu părinţii ei, pentru a face nunta. Dar adevărul era că tânărul acesta nu văzuse şi nu cunoscuse încă nicio fată pe care ar fi dorit s-o ia de soţie, căci femeile pe care le cunoştea el erau dintre acelea pe care le puteai cumpăra fără nicio greutate, dar cu toate acestea n-ar fi vrut să le spună că nu cunoaşte pe nicio fată pe care ar dori-o, aşa că nu mai zise nimic, ci plecă privirea şi începu să-şi examineze unghiile. Dar părea atât de încăpăţânat şi de pornit, de fiecare dată, când părinţii lui pomeneau despre căsătoria lui, încât sfârşeau întotdeauna
1202
spunându-i: — Bine, atunci să mai lăsăm nunta aceasta pentru altădată. În două rânduri Wang Proprietarul trebui să întrerupă tratativele începute cu părinţii a două fete pe care le cunoştea din pricină că feciorul său începuse să zbiere, ameninţând că se va spânzura de o grindă, cum a făcut şi fratele său, aşa că părinţii lui se speriaseră şi îl lăsaseră de capul lui. Dar pe măsură ce trecea timpul, atât Wang Proprietarul cât şi soţia sa deveneau tot mai nerăbdători să-şi vadă feciorul căsătorit, deoarece fiind feciorul cel mai mare din casă, era principalul moştenitor al familiei şi feciorii lui trebuiau să fie cei mai cu vază între nepoţii ce-i vor avea. Wang Proprietarul ştia de asemenea că feciorul său cercetează tot felul de localuri şi ceainării, unde îşi pierd vremea şi ceilalţi tineri care nu trebuie să muncească, pentru a se putea hrăni şi îmbrăca, totuşi după ce el însuşi îmbătrâni şi se mai linişti, începu să se îngrijească şi să se teamă de ceea ce va aştepta de aci înainte pe acest fecior al său, căci atât el cât şi soţia lui ştiau că dacă nu se va căsători în curând, ar putea ca într-o bună zi să le aducă în casă cine ştie ce fată din vreo ceainărie, care ar fi bună de ibovnică, dar ar fi mai mare ruşinea s-o aducă în casă în calitate de
1203
soţie. Dar de câte ori încercau să vorbească despre aşa ceva cu el, tânărul se repezea cu gura şi le spunea că acum tineretul nu mai este sub jugul părinţilor şi că toţi sunt egali, atât femeile cât şi bărbaţii, şi le înşiră tot felul de nebunii de soiul acesta, aşa că nu mai ştiau ce să-i răspundă şi ar fi fost peste putinţă ca ei, doi oameni în vârstă să ţină piept atacurilor lui, căci în orice clipă era gata de harţă şi-şi netezea părul lung, cu mâinile palide şi îngrijite, plimbându-şi ochii când la unul când la altul, gata să se repeadă cu gura la ei, căci la aşa ceva nimeni nu-l putea întrece. Dar după fiecare discuţie de soiul acesta, când el pleca de acasă, căci era fire neastâmpărată şi niciodată nu întârzia prea mult, soţia lui Wang Proprietarul se uita la bărbatul ei şi-i spunea cu glasul încărcat de reproşuri: — Tu l-ai obişnuit să se poarte în felul acesta, cu atitudinea ta destrăbălată şi a luat pildă de la tine să se mulţumească cu fetele acestea din localuri în loc să-şi fi ales o femeie cumsecade! În timp ce vorbea cu el îşi ridica mânecile hainei la ochi şi-şi ştergea lacrimile, încredinţată că ea este o victimă a familiei. Wang Proprietarul se simţea înspăimântat, ştiind dinainte că reproşurile acestea blânde prevestesc o furtună apropiată, căci soţia lui devenea tot mai încăpăţânată şi mai cicălitoare pe măsură ce îmbătrânea, aşa că se ridica
1204
repede şi îngâna cu sfială: — Ştii foarte bine că din ziua când am început să îmbătrânesc, nu mă mai port ca înainte de asta, ci caut să nu-ţi ies din voie, iar dacă se va întâmpla să găseşti un drum de ieşire şi din această încurcătură, poţi fi încredinţată că eu te voi urma întru toate. Dar soţia lui nu era în stare să găsească ea singură mijlocul de a-şi stăpâni feciorul, prin urmare trebuia să-şi dea drumul pentru a se răcori, iar Wang Proprietarul vedea numaidecât că a început să clocotească şi părăsea casa în toată graba. Dar după ce ieşea în curte, vedea pe cealaltă soţie a lui, stând la soare şi alăptându-şi copilul, aşa că-i spunea: — Du-te şi stai cu stăpâna ta, căci am băgat de seamă că e supărată. Du-i ceaiul sau o carte de rugăciuni, sau ce vrei, dar nu uita să începi s-o lauzi şi să-i spui că cutare sau cutare preot a spus cutare şi cutare vorbă bună despre ea, sau spune-i ce pofteşti, numai s-o poţi împăca. Femeia se ridica numaidecât, supusă şi cu copilul în braţe, ca să-i asculte porunca, iar Wang Proprietarul se oprea în faţa porţii şi se gândea încotro s-o apuce, apoi binecuvânta ceasul în care-şi adusese în casă pe femeia aceasta, căci dacă ar fi fost condamnat să trăiască în casă numai singur cu soţia lui, şi-ar fi pierdut mintea. Dar femeia
1205
aceasta devenise tot mai liniştită, pe măsură ce treceau anii şi tocmai aci era marele noroc al lui Wang Proprietarul, căci două femei în casa unui singur bărbat se ciorovăiesc foarte adeseori şi îţi fac viaţa iad, mai ales când una dintre ele, sau chiar amândouă, îşi iubesc bărbatul cu adevărat. Femeia aceasta însă era o mare mângâiere pentru Wang Proprietarul şi făcea de multe ori lucruri pe care slugile ar fi refuzat să le facă. Slujitorii ştiau destul de bine cine porunceşte în casa lui Wang Proprietarul şi când se întâmpla să cheme pe câte cineva, îi auzea răspunzând: „Ooo, numaidecât, numaidecât!” dar de venit nu venea nimeni să-l servească şi când se supăra şi începea să zbiere la ei, îi răspundeau: „Stăpâna mi-a poruncit să fac cutare sau cutare” aşa că el nu mai putea zice nimic. A doua soţie însă îl slujea, fără să ştie nimeni ce face şi era o mare mângâiere pentru el. Când se întâmpla să se întoarcă ostenit din ţarină, unde avea de lucru cu dijmaşii, ea avea grijă să-i aducă ceai fierbinte, sau dacă era cald, să se găsească întotdeauna un pepene rece în găleata de la fântână; apoi se aşeza lângă el şi-i făcea vânt cu evantaiul, până când mânca. Îi aducea apă rece să se spele pe picioare şi pantaloni curaţi şi papuci. Tot ei îi spunea toate necazurile pe care le avea şi nemulţumirile ce i le pricinuiau dijmaşii, când ieşea în ţarină:
1206
— Scorpia aceea de bătrână, care este mama dijmaşului holdei din partea de apus, a turnat o găleată de apă în coşul cu grâu când ispravnicul l-a pus pe cântar – căci omul acesta fie că este prost, fie că este un pungaş – dar sunt încredinţat că mă fură în înţelegere cu ei, căci am văzut cântarul cum s-a înclinat. La astfel de vorbe femeia îi răspundea împăciuitoare: — Nu cred că sunt în stare să te înşele cu prea mult, căci tu eşti destul de deştept, poate cel mai deştept bărbat pe care l-am cunoscut până acuma. Tot aşa se ducea la ea şi-i spunea şi nemulţumirile pricinuite de feciorul său, dar ea găsea întotdeauna vorbele potrivite pentru a-l linişti. Chiar astăzi, în timp ce se ducea spre oraş, se gândea să se ducă la ea şi să-i spună cum îl ocărâse soţia lui, şi se gândea cu plăcere la răspunsul ei obişnuit: — Pentru mine eşti cel mai desăvârşit bărbat şi ar fi peste putinţă să-mi doresc altul mai bun; sunt gata să jur că stăpâna mea nu ştie cum sunt ceilalţi bărbaţi şi că tu eşti cel mai bun dintre ei. Cu toate nemulţumirile ce i le pricinuia feciorul şi soţia sa, precum şi cu toate grijile ce le avea cu ţarina pe care nu îndrăznea s-o vândă, se ducea la femeia aceasta, şi-şi zicea că dintre toate femeile pe care le-a cunoscut în viaţa lui,
1207
aceasta a fost singura femeie care l-a ajutat şi se gândea de multe ori: „Dintre toţi cei pe care i-am hrănit în casa mea, femeia aceasta este singura care mă cunoaşte cu adevărat şi ştie ce se ascunde în sufletul meu.” Dar de astă dată se simţea cuprins de mare amărăciune, din pricina noii nemulţumiri ce i-o aducea feciorul său în casă. În timp ce Wang Proprietarul cobora îngândurat drumul ce ducea spre centrul oraşului, feciorul său era în drum spre casa unui prieten al său şi tocmai acuma se întâmplă să întâlnească în cale fata despre care-şi închipuia că ar putea să-i placă. Tânărul la care se ducea era feciorul prefectului de poliţie din oraş şi cu acesta feciorul lui Wang Proprietarul prefera întotdeauna să se aşeze la joc, deoarece jocurile de noroc erau oprite de o nouă ordonanţă a poliţiei, iar dacă se întâmpla să fie surprinşi asupra faptului, feciorul prefectului îi scăpa întotdeauna din încurcătură, deoarece părintele său se bucura de mare trecere în oraş. Pentru a-şi alunga nemulţumirea pe care părinţii săi io pricinuiseră în timpul discuţiei ce o avusese cu ei, feciorul lui Wang Proprietarul se gândi că va fi mult mai bine să se ducă la prietenul său şi să se aşeze la joc. După ce veni un slujitor şi-i deschise uşa de la intrare, îi
1208
spuse cine este şi se aşeză în sala musafirilor ca să aştepte, gândindu-se enervat la toate nemulţumirile lui de până acuma. Numaidecât după aceea văzu că se deschide o altă uşa şi intră o femeie foarte drăguţă şi tânără. Dacă femeia aceasta ar fi fost o fată de toate zilele, ar fi trebuit să-şi acopere obrazul cu mâneca hainei, şi să se întoarcă în mare grabă, ca să nu fie văzută. Totuşi fata nu se feri din calea lui. Se uită foarte liniştită la feciorul lui Wang Proprietarul şi-l examină îndelung, dar fără niciun fel de cochetărie şi fără sfială, aşa că întâlnindu-i privirile limpezi, tânărul fu cel dintâi care plecă ochii în pământ. Băgă de seamă că fata aceasta, cu toată îndrăzneala ei, era o fată cumsecade şi că făcea parte din generaţia felelor moderne. Purta părul retezat scurt şi picioarele nu-i erau legate; era îmbrăcată într-o rochie uşoară de mătase, dreaptă şi simplă cum poartă fetele studente, şi fiind primăvară, rochia aceasta a ei era de culoare albăstrie ca fulgul bobocilor de gâscă. Dar cu toate pretenţiile lui, adevărul era că feciorul lui Wang Proprietarul nu prea avusese ocazie să cunoască fete dintre acelea cu care ar fi fost dispus să se căsătorească. Când se întâmpla să nu fie la masa de joc, la petreceri sau distracţii împreună cu prietenii săi, el îşi petrecea vremea citind povestiri de dragoste. Dar nu citea vechile balade, ci scrierile romantice moderne, în care se vorbea despre
1209
dragostea liberă dintre fete şi bărbaţi şi visa fete de familie bună care să nu fie sfioase şi stângace în faţa bărbaţilor; fete ale căror purtări să fie tot atât de libere, ca şi când ar fi vorba de bărbaţi între ei, doar că ele să fie fete, şi cu o astfel de fată ar fi vrut el să se căsătorească. Totuşi nu cunoştea încă niciuna, deoarece o astfel de libertate între sexe exista mai curând în cărţi decât în realitate. De astă dată însă i se păru că a găsit fata pe care o căută şi inima lui începu să ardă vâlvătaie, căci era întocmai ca surcelele aşezate în vatră şi nu aştepta decât scăpărătoarea pentru a lua flacără. Din prima clipă se îndrăgosti de fata aceasta, dar cu toate că nu scoase nicio vorba şi fata îşi văzu liniştită de drumul ei, el rămase nemişcat şi năucit de această apariţie, iar când apăru prietenul său, îşi simţi gura uscată ca o iască şi încercă să îngâne, simţindu-şi inima bătând furioasă: — Cine este femeia aceasta care a ieşit? Prietenul său îi răspunse indiferent: — Este sora mea care urmează cursurile unei şcoli dintrun oraş de pe litoral. A venit acasă ca să-şi petreacă vacanţele de primăvară. Feciorul lui Wang Proprietarul nu se putu stăpâni să nu întrebe din nou: — În cazul acesta nu este măritată?
1210
— Nu este, răspunse prietenul său şi începu să râdă. E cea mai încăpăţânată fată şi tocmai din pricina asta are discuţii cu părinţii mei, deoarece nu vrea să se mărite cu niciunul dintre bărbaţii pe care i-au ales. Cuvintele acestea fură pentru feciorul lui Wang Proprietarul întocmai ca o cupă de vin binefăcător pentru un om însetat; nu mai zise deci nimic, ci se aşeză la masa de joc. Dar tot timpul stătu cu gândurile pribege şi i se părea ca simte flăcările cum încep să pâlpâie împrejurul inimii sale, ridicându-se tot mai puternice din pojarul ce ardea întrînsul. Îşi ceru iertare şi se întoarse acasă, fără să mai întârzie, iar aci se închise în camera lui şi după ce rămase singur, îşi dădu seama că fiinţa lui este definitiv legată de fata aceasta. Se gândi că este ruşinos ca ea să sufere din pricina cicălelilor părinţilor ei, întocmai cum suferea şi el, aşa că hotărî să nu se apropie de ea decât cu ajutorul mijloacelor obişnuite între bărbaţi şi femei libere, în timpurile acestea de libertate. Nu va întrebuinţa nici mijlocitor, nici rude şi nici chiar pe prietenul său. În mare grabă îşi scoase cărţile şi începu să le răsfoiască, pentru a vedea ce fel de scrisori trimiteau eroii acestor povestiri, fetelor pe care le iubeau şi făcu şi el o astfel de scrisoare. Nu se sfii să adreseze fetei această scrisoare pe care o iscăli, după ce întrebuinţă cuvintele şi formulele cele mai
1211
curtenitoare, obişnuite într-o astfel de împrejurare. Nu uită însă să-i spună că el este un tânăr animat de principii liberale, aşa cum crede că este şi ea, şi că pentru el reprezintă adevărata lumină de soare, roua florilor şi melodiile flautelor, aşa că în câteva rânduri îşi aşternu tot sufletul în faţa ei. După ce închise scrisoarea, o trimise la adresă cu slujitorul său, pe urmă stătu nemişcat în casă şi aşteptă înfrigurat de nerăbdare, aşa că părinţii lui nu ştiau ce s-a întâmplat cu el. După ce se întoarse slujitorul şi-i spuse că răspunsul la scrisoarea lui îi va fi trimis mai târziu, nu-i mai rămase altceva de făcut decât să aştepte liniştit, deşi aşteptarea aceasta îl scotea din minţi şi nu putea suferi în apropierea lui pe nimeni dintre oamenii casei. Dacă se întâmpla ca fraţii sau surorile lui mai mici să se apropie de el şi să se plângă împotriva slugilor, îi pălmuia fără milă, aşa că până şi ibovnica tatălui său începu să ţipe revoltată: — Te porţi ca un câine turbat! şi-şi aduna copiii lângă ea, ca nu cumva să-i bată şi pe ei. Dar după trei zile sosi un slujitor care-i aduse răspunsul. În timpul acesta el aştepta, plimbându-se prin faţa porţii şi când îl văzu, îi smulse scrisoarea din mână şi se repezi în casă, unde din pricina nerăbdării, rupse scrisoarea în două, înainte de a o deschide. Cu mare greutate potrivi cele două bucăţi de hârtie una lângă alta şi începu să le citească.
1212
Scrisul fetei era plin de îndrăzneală şi frumos, iar după introducerea plină de politeţe cu care încerca să-şi justifice îndrăzneala purtării ei, adăugă: „Şi eu sunt animată de principiile liberale şi nu admit ca părinţii să mă silească să fac ceea ce nu vreau.” Cu întorsături delicate încerca apoi să-l facă să înţeleagă că-l preferă pe el, aşa că tânărul nu-şi mai găsea locul de fericire. Astfel începură legăturile dintre ei, dar niciunul nu se putea simţi mulţumit, oricâte scrisori şi-ar fi trimis, aşa că trebuia să găsească un mijloc, pentru a se întâlni şi de două ori se întâlniră în faţa porţii dosnice a casei în care locuia fata. Amândoi erau speriaţi de ceea ce făceau, cu toate căşi dădeau toată silinţa să nu se arate, şi după multe întâlniri grăbite şi scrisori schimbate cu ajutorul slugilor, dragostea dintre ei începu să devină tot mai adâncă şi de vreme ce niciunul dintre ei nu făcuse până acuma decât ceea ce îl tăia capul, tot aşa nici de astă dată nu se putea să procedeze altfel. La a treia întâlnire dintre ei, tânărul îi spuse în extaz: — Mi-e peste putinţă să mai aştept, aşa că mă voi căsători cu tine şi va trebui să vorbesc despre asta cu părintele meu. Fata îi răspunse categoric:
1213
— Tot aşa voi spune şi eu tatălui meu despre dragostea noastră şi dacă nu mă va lăsa să mă căsătoresc cu tine, prefer să mă otrăvesc. Astfel fiecare dintre ei se duse şi povesti părinţilor ce s-a întâmplat, dar deşi Wang Proprietarul rămase încântat, când văzu că feciorul său s-a hotărât în sfârşit să se căsătorească cu o fată care aparţinea unei familii atât de alese, tatăl fetei se supără şi nu vru să audă de tânărul pe care şi-l alesese fiica lui. În calitate de prefect de poliţie el îşi avea iscoadele lui în toate părţile, aşa că ştia mai mult decât puteau să ştie alţii despre tânărul acesta, prin urmare se răsti la fiica lui: — Cum, netrebnicul acesta care îşi pierde vremea prin casele de desfrâu şi de plăceri, cheltuindu-şi averea fără niciun rost? Porunci apoi slujitorilor s-o închidă în curţile ei, de unde să nu-i mai dea drumul pe stradă, decât ziua când va trebui să plece din nou la şcoală, iar când fata veni într-un suflet să vorbească cu el, bătrânul nici nu vru să stea de vorbă cu ea şi nici s-o asculte. Din fire era om foarte liniştit şi în timp ce fata încerca să-l facă să înţeleagă, el murmura un cântec vechi şi răsfoia o carte, iar după ce fata îşi pierdu firea şi începu să-i spună vorbe ce nu s-ar fi căzut să le spună o fată de seama ei, se întoarse spre ea şi-i răspunse
1214
liniştit: — Am fost mereu de părere că ar fi mult mai bine să te ţin închisă între zidurile casei, fără să te trimit la vreo şcoală. Învăţătura din şcolile de astăzi face ca fetele să-şi piardă mintea, aşa că dacă ar fi să mai iau o dată aceeaşi hotărâre pe care am luat-o înainte de asta, atunci aş prefera ca tu să rămâi fată modestă şi ignorantă, aşa cum a fost mama ta, ca să te pot căsători la vreme, cu un om cumsecade. Prin urmare tot aşa voi face şi acuma! sfârşi el răstindu-se la ea cu atâta putere, încât fata tresări înspăimântată. Cei doi tineri continuară să-şi scrie scrisori deznădăjduite, aşa că slugile care le aduceau, adunară sume frumoase de bani, de pe urma acestor alergături. Tânărul nu se mai ducea la jocuri şi petreceri, ci sta toată ziua în casă şi tânjea de dragul fetei, iar părinţii lui se uitau la el şi nu ştiau ce să facă. În mare taină Wang Proprietarul trimise prefectului de poliţie o sumă de bani, ca să-l năimească, dar deşi dregătorul acesta ar fi primit bucuros mita în alte împrejurări, de astă dată nici nu vru să audă, aşa că Wang Proprietarul pierdu orice nădejde. Într-o seară, când tânărul tocmai trecea prin apropierea porţii dosnice de la casa în care trăia aleasa inimii sale, văzu că poarta este deschisă şi slujitoarea care-i aducea
1215
scrisorile, îi făcu semn să se apropie. Se întoarse sfios şi se apropie cu teamă de poartă, căci nu era în stare să-şi stăpânească dorinţa ce ardea într-însul. Când se opri în faţa porţii, văzu că în întunericul curţii îl aşteaptă fata care luase o hotărâre anume şi-şi avea planurile ei. Dar când se pomeniră faţă în faţă, băgară de seamă că vorbele lor nu se înşirau în scrisori, mai ales din pricină că tânărul se temea să nu fie descoperiţi de cineva, tocmai în locul acesta unde el nu avea nimic de căutat. Fata însă era încăpăţânată şi din pricină că învăţase carte, ţinea ca toate să se întâmple aşa cum hotărâse ea: — Nu vreau să ştiu ce spun bătrânii, zicea ea. Să fugim undeva împreună, căci după ce vor vedea că am plecat, de ruşinea lumii se vor învoi la căsătoria noastră. Ştiu că tatăl meu mă iubeşte, deoarece sunt singura lui fiică, iar mama a murit, şi tu eşti feciorul cel mai mare al părintelui tău. Dar înainte ca tânărul să fi avut vreme să răspundă propunerii ei, prefectul poliţiei apăru în pragul casei ce da în curtea aceasta – se vede că vreun slujitor care pizmuia slujnica fetei pentru cine ştie ce pricină îi dăduse de ştire, ca să se răzbune împotrivă ei – şi-l auziră strigând oamenilor săi: — Legaţi-l şi băgaţi-l la închisoare, căci omul acesta a necinstit pe fiica mea!
1216
Era o nenorocire că părintele fetei pe care o iubea feciorul lui Wang Proprietarul se întâmplase să fie tocmai prefectul poliţiei, deoarece acesta putea băga la închisoare pe oricine poftea câtă vreme un altul n-ar fi putut obţine arestarea cuiva, decât în schimbul unei însemnate sume de bani. Astfel slugile îl înconjurară din toate părţile şi-l târâră cu ei, deşi fata se atârnase de braţul lui şi striga în gura mare că nu se va căsători cu nimeni decât cu el şi că dacă nu o vor lăsa, îşi va înghiţi cerceii. Bătrânul ei părinte însă se întoarse foarte liniştit spre slujitoarele care erau de faţă şi le porunci: — Luaţi-o şi aveţi grijă de ea, căci dacă se va întâmpla să facă ceea ce a spus că va face, veţi răspunde de moartea ei. Pe urmă îşi văzu de drum, ca şi când nici n-ar fi auzit ţipetele şi gemetele ei, iar slujitoarele nu se mai mişcară de lângă ea, temându-se de pedeapsa ce le-ar fi putut aştepta, aşa că fetei nu-i mai rămase altceva de ales decât să trăiască şi de aci înainte. Prefectul poliţiei trimise ştire lui Wang Proprietarul, că feciorul său este la închisoare din cauză că a atentat la cinstea fetei lui, şi după ce plecă omul care trebuia să-l vestească, intră în sala cea mare a casei şi aşteptă. Ştirea aceasta umplu de spaimă pe toţi cei din casa lui Wang
1217
Proprietarul şi el însuşi nu ştia ce ar putea face într-o astfel de împrejurare. Trimise numaidecât o sumă de bani ca mită pentru prefectul poliţiei, adunând toţi banii pe care-i avea la îndemână, pe urmă se îmbrăcă în hainele cele mai bune pe care le avea şi se duse să-i ceară iertare. Prefectul însă nu era deloc dispus să se împace atât de uşor, aşa că trimise vorbă la poartă că nu se simte bine din cauza neajunsurilor pe care le-a avut, şi că nu poate primi pe nimeni, iar după ce sosi mita trimisă de Wang Proprietarul, o trimise şi pe aceasta înapoi, spunându-i că probabil s-a înşelat în privinţa caracterului lui, căci el nu este omul care ar putea fi ispitit de aşa ceva. Wang Proprietarul se întoarse acasă deznădăjduit, deoarece înţelegea că mita pe care a trimis-o este prea mică, dar fiind tocmai înaintea secerişului, nu avea alţi bani în casă şi prevedea că va trebui să ceară ajutorul fratelui său. În acelaşi timp feciorul său era la închisoare şi trebuia să-i trimită un aşternut şi de mâncare, căci altfel pedeapsa la care era supus i se va părea şi mai îngrozitoare. După ce-i trimise lucrurile trebuitoare, veni Wang Negustorul şi găsi pe fratele său aşteptându-l. De astă dată soţia lui îşi uită de fumurile ei obişnuite şi intrând în camera soţului ei, începu să se tânguie pe toate glasurile şi să cheme mărturia zeilor pentru toate suferinţele, la care a fost condamnată în casa
1218
aceasta. Bărbatul ei sta cu capul plecat în palme, dar de astă dată nu părea deloc mai impresionat decât era cu adevărat şi nici bocetele ei nu puteau să-l mişte, deoarece se simţea înspăimântat până în adâncul sufletului, ştiind pe feciorul său cel mai mare în mâna prefectului poliţiei. Totuşi Wang Negustorul intră în odaie foarte liniştit, ca şi când habar n-ar fi avut de cele întâmplate, deşi această ştire se răspândise ca pârjolul, mai ales printre slugile din casă care ştiau ce s-a întâmplat, iar soţia lui îi povestise chiar mai mult decât ar fi trebuit, repetându-i mulţumită de câteva ori la rând: — Am ştiut dinainte că ar fi peste putinţă ca feciorii acestei femei să iasă oameni cumsecade, mai ales când şi tatăl lor este un desfrânat! De astă dată Wang Negustorul află întâmplarea chiar din gura fratelui său şi a soţiei acestuia care îşi dădeau toată silinţa să facă vina feciorului lor cât mai neînsemnată, aşa că-i ascultă în linişte, prefăcându-se că este încredinţat de nevinovăţia nepotului său şi de faptul că arestarea lui este volnică, prin urmare nu va fi greu să fie liberat. Ştia însă dinainte că fratele său urmărea să-i ceară împrumut, o mare sumă de bani şi se gândea cum ar putea să refuze împrumutul. După ce-i spuseră tot ce aveau de spus şi cumnata lui începu să plângă nestânjenită, el declară:
1219
— Adevărat este că arginţii sunt mijlocul cel mai sigur pentru a-ţi deschide drumul, când se întâmplă să ai de-a face cu dregătorii Statului, dar cu toate acestea se găseşte un mijloc şi mai bun şi acesta este puterea armelor. Înainte de a cheltui ceea ce avem, cred că ar fi mai bine să ne plângem fratelui nostru care este un mare general şi ar putea să intervină pe lângă judecătorul din scaunul de reşedinţă al provinciei care să trimită poruncă prefectului de poliţie de aci ca să dea drumul feciorului tău. În orice caz nu va strica să mai ungi pe ici pe colo şi cu puţin argint, ca lucrurile să meargă mai repede. Planul acesta i se păru foarte bun şi Wang Proprietarul se miră cum de lui nu i-a putut trece aşa ceva prin minte, aşa că fără să mai întârzie nicio clipă, trimise chiar în ziua aceea un crainic la Wang Tigrul, ca să-i dea de ştire despre tot ce s-a întâmplat. În afară de datoria pe care o avea faţă de fraţii săi, pe care trebuia să-i ajute, Wang Tigrul îşi zise că acesta va fi cel mai bun prilej pentru a pune la încercare puterea şi trecerea pe care o avea. Făcu deci o scrisoare reverenţioasă generalului din scaunul de reşedinţă al provinciei şi-i trimise daruri, însoţite de o gardă condusă de oamenii săi de încredere, pentru a le feri de atacurile tâlharilor. După ce primi scrisoarea şi o citi, generalul îşi zise că acesta este
1220
un mijloc binevenit pentru a face un hatâr lui Wang Tigrul, căci în felul acesta el îi va rămâne obligat şi în cazul unui război, va putea pune temei pe ajutorul lui; i se părea că e un lucru de nimic, să libereze un tânăr din închisoare, mai ales când era vorba de un mic prefect de poliţie, dintr-un oraş atât de neînsemnat. Prin urmare răspunse lui Wang Tigrul aşa cum se aşteptase şi vorbi judecătorului provinciei, care la rândul său dădu mandat subalternului regiunii şi acesta trimise porunca judecătorului care trăia în oraşul unde familia Wang îşi avea reşedinţa. De astă dată Wang Negustorul, care era om şiret, procedă cu mai multă băgare de seamă decât până acuma şi netezi drumul ordinului primit de sus, cu arginţi de ajuns, aşa că fiecare slujbaş prin mâna căruia trecuse afacerea asta se credea destul de îmbelşugat răsplătit pentru osteneala lui, dar totuşi nu atât cât ar fi trebuit, dacă ar fi ce rcetat mai de aproape locul de unde veneau banii. La rândul său, prefectul poliţiei primi şi el mandatul cu pricina, dar Wang Proprietarul şi Wang Negustorul pândiseră dinainte momentul acesta, căci ştiau limpede că un dregător ar fi peste putinţă să se facă de ruşine în faţa lumii; prin urmare în ziua când aflară că ordinul este în mâna lui, se duseră la el cu daruri şi o mită destul de mare, ca să-i ceară iertare şi vorbiră cu el ca şi când n-ar fi ştiut nimic despre ce s-a
1221
petrecut până acum. Se prosternară în faţa lui ca în faţa unui om plin de milă. Aşa că în cele din urmă prefectul poliţiei primi banii oferiţi, ca pe ceva ce i se cuvine pentru hatârul făcut celor doi fraţi. Porunci ca tânărul să fie scos din închisoare şi după ce-l aduseră în faţa lui, îl ocărî şi-l trimise acasă. Cei doi fraţi dădură un mare ospăţ în cinstea prefectului de poliţie, aşa că totul se termină cu bine, acum, după ce tânărul era în libertate şi pojarul dragostei lui se mai domolise după zilele petrecute la răcoare. Fata însă nu se lăsă deloc şi începu să cicălească pe tatăl ei mai mult decât până acuma. De astă dată bătrânul părea mai uşor de convins, mai ales după ce văzuse câtă trecere are această familie Wang, şi aflase că unul dintre fraţi este un general atât de puternic şi că Wang Negustorul are atâta bănet, aşa că trimise un mijlocitor la Wang Proprietarul ca să-i spună: — Ar fi bine să căsătorim aceşti doi tineri şi astfel să pecetluim noua noastră prietenie. În felul acesta nemulţumirea lor fu înlăturată şi după ce făcură logodna, hotărâră ziua nunţii, aşa că Wang Proprietarul şi soţia lui răsuflară uşuraţi şi mulţumiţi. Cât despre mire, deşi se simţea puţin zăpăcit de întorsătura aceasta neaşteptată a situaţiei, totuşi fu cuprins din nou de vechea
1222
lui ardoare, cel puţin în parte, aşa că rămase mulţumit, iar fata era încântată. Pentru Wang Tigrul însă toată afacerea asta nu avea decât o singură însemnătate, anume că se ştia pe sine om puternic în provincia lui şi era încredinţat că generalul ţine la el ca la unul a cărui prietenie îi poate fi de folos, aşa că se simţea foarte mândru de sine. Când se termină încurcătura aceasta, vara era pe sfârşite, aşa că-şi zise şi de astă dată, că războiul pe care-l plănuise va fi mai bine să-l amâne până anul viitor. Amânarea aceasta i se părea cu atât mai potrivită, cu cât pe la sfârşitul verii iscoadele lui începură să se întoarcă şi-i aduseră de ştire că se aude ceva despre un război pornit între cei din miazăzi, dar nimeni nu ştia ce fel de război este şi nici cine l-a pornit. Când află despre toate acestea, Wang Tigrul înţelese numaidecât ce preţ punea generalul din scaunul de reşedinţă al provinciei pe armata lui şi pentru ce căutase să-i îndeplinească cererea cu atâta grabă. Fiind deci cu atât mai sigur de situaţia sa de acum, hotărî să amâne războiul plănuit până primăvara viitoare, ca să vadă ce-i va aduce. Timpul şi-l petrecea ca întotdeauna, alături de fiul său. Tânărul îşi îndeplinea obligaţiunile cu toată seriozitatea şi pentru Wang Tigrul era adevărată plăcere să-l vadă că-şi face datoria fără să protesteze niciodată. Uneori privirile
1223
lui întârziau pe chipul feciorului său, cu trăsăturile pe jumătate copilăreşti, pe jumătate de tânăr adult. Altădată, când se uita cu atenţie la feciorul său şi-l vedea plecat asupra câte unei cărţi sau îndeplinind cine ştie ce lucru, Wang Tigrul descoperea câte o trăsătură cunoscută în obrazul lui cu oasele repezite în afară, sau în linia energică a gurii lui. Feciorul său nu avea gura frumoasă, iar linia buzelor i se părea severă pentru vârstă lui. Gândindu-se într-o noapte la feciorul său, îşi dădu seama că el seamănă cu bunică-sa, cu mama lui Wang Tigrul. Vedea bine că expresia de pe obrazul feciorului său, era aceeaşi expresie pe care o văzuse întipărită pe obrazul mamei sale, deşi nu-şi aducea aminte de ea decât din vremea când ea trăgea să moară, iar obrazul ars de soare al fiului său se deosebea foarte mult de obrazul umbrit de aripa morţii mamei sale. Dar adânc, în sufletul lui Wang Tigrul, stăruia încredinţarea că feciorul său are aceleaşi mişcări liniştite şi domoale ca şi bunica lui şi că trăsăturile obrazului şi privirile ochilor lui aveau aceeaşi caracterist ică de adâncă seriozitate. Când se gândea la toate aceste însuşiri ce le descoperea la feciorul său, simţea că o pornire caldă îi furnică în jurul inimii şi dragostea pentru el i se părea mai adâncă decât până acuma, şi fără să ştie de ce anume, se simţea şi mai strâns legat de el.
1224
Capitolul XXVI Feciorul lui Wang Tigrul era din fire menit să îndeplinească cu cea mai mare stricteţe tot ce i se poruncea, învăţa toate apucăturile artei războiului pe care i le arătau instructorii lui, şi călărea destul de bine, deşi nu cu aceeaşi uşurinţă ca Wang Tigrul. Dar tot ce făcea, era făcut fără niciun fel de entuziasm, ca şi când şi-ar fi dat silinţa să facă chiar împotriva voinţei lui tot ce i se spunea că trebuie făcut. Când se întâmpla ca Wang Tigrul să întrebe instructorul cum este mulţumit de elevul său, acesta îi răspundea: — N-aş putea afirma că nu-şi îndeplineşte datoria până la un anumit punct, căci face totul exact şi rezolvă orice temă, dar nu trece niciodată din proprie iniţiativă dincolo de ce i-ai spus să facă. Pare că în ceea ce face nu caută niciodată să pună şi puţină inimă. Răspunsul instructorului tulbură adânc pe Wang Tigrul, deoarece până acuma îşi închipuise că feciorul său nu este în stare de niciun fel de pornire şi că în sufletul său nu se găseşte nici ură nici dorinţe pentru ceva anume, ci-şi îndeplineşte datoria cu gravitate şi răbdare, de câte ori se întâmplă să i se poruncească ceva. Wang Tigrul ştia că un
1225
oştean nu se poate să fie în felul acesta; un oştean adevărat, trebuie să aibă iniţiativă, porniri nestăpânite de furie şi încăpăţânare, patimi vajnice care să-l pună în mişcare, aşa că începu să se gândească la felul în care ar putea schimba firea feciorului său. Într-una din zile tocmai ieşise în curte şi se uita la feciorul său care ieşise împreună cu instructorul şi trăgea cu arma la ţintă, dar deşi vedea că stă foarte liniştit şi ridică repede arma la ochi, apoi apasă trăgaciul, când aude comanda, lui Wang Tigrul i se păru că se mişcă împotriva voinţei şi că îşi dă toată silinţa să facă ceea ce i se porunceşte, deşi îndeletnicirea aceasta nu-i este pe plac. Îl chemă deci la sine şi-i spuse: — Fiule, pune mai multă inimă în ceea ce faci, ca să-mi faci mie plăcere! Tânărul ridică repede ochii spre tatăl său, cu revolverul fumegând în mână, iar în priviri i se aprinse o lucire stranie în timp ce deschise gura, parcă ar fi vrut să răspundă ceva. În faţa lui însă era Wang Tigrul, ori el nu era în stare să se uite la el cu blândeţe, chiar dacă ar fi încercat anume, căci sprâncenele lui groase şi negre erau coborâte adânc peste luminile ochilor, iar gura încleştată părea că zăgăzuieşte vorbe de ocară, pe care n-ar fi vrut să le lase slobode, aşa că întoarse privirea şi după ce oftă uşor, îi răspunse:
1226
— Da, tată! Wang Tigrul se uită îndurerat la feciorul său şi cu toate că privirile îi erau întunecate, în suflet îi fremăta o adâncă duioşie pe care nu era în stare şi nu ştia cum să şi-o exprime. Stătu nemişcat şi oftă şi el, apoi aşteptă în linişte până ce termină lecţia. Tânărul se întoarse cu sfială spre tatăl său şi întrebă: — Tată, îmi dai voie să plec? În clipa aceasta Wang Tigrul se gândi că feciorul său pleacă adeseori singur şi uneori dispare din curte, fără ca el să ştie de urma lui decât cel mult că este urmărit de aproape de gardianul care trebuia să-l păzească şi că acesta fără îndoială nu-l slăbeşte din ochi nicio clipită. Astăzi însă Wang Tigrul se uită la fiul său şi în minte îi tresări o întrebare neformulată, nu cumva se duce unde n-ar trebui să se ducă; dar uitându-se la el, văzu că nu mai este copilul de odinioară şi în suflet îi tresări o gelozie neaşteptată, totuşi încercă să pună în glas toată duioşia de care este în stare, când îl întrebă: — Unde vrei să te duci, fiul meu? Tânărul ezită, apoi plecându-şi fruntea în pământ, îi răspunse cu sfială: — Tată, nu mă duc nicăieri anume. Dar îmi place să ies dintre zidurile oraşului şi să mă plimb în largul ţarinei.
1227
Dacă feciorul său i-ar fi răspuns că se duce într-un local de desfrâu, poate nici atunci n-ar fi rămas atât de mirat de vorbele lui, aşa că adăugă: — Ce ar putea să fie în ţarină vrednic de a fi văzut de un ostaş? Băiatul rămase cu privirile îndreptate în jos şi frământându-şi centironul între degete, îi răspunse cu glasul scăzut, cum avea obiceiul: — Nu este nimic… dar e linişte şi atât de frumos, mai ales acuma când pomii sunt plini de floare, şi uneori îmi place să stau de vorbă cu plugarii şi să-i ascult când încep să-mi povestească despre felul în care-şi lucrează holdele. Wang Tigrul rămase zăpăcit de răspunsul lui şi nu mai ştia ce să-i spună; în orice caz feciorul său i se părea foarte straniu, pentru a fi urmaşul unui comandant de oşti cum era el însuşi care din cea mai fragedă copilărie nu putuse suferi viaţa de plugar, apoi dintr-odată se pomeni strigând mult mai supărat decât ar fi avut intenţia să fie, căci se simţea dezamăgit, fără să înţeleagă pricina: — Fă ce-ţi place, căci pe mine nu mă mai interesează! Pe urmă stătu o vreme întunecat şi fără să se mişte, căci feciorul său se strecurase nesimţit, întocmai ca o pasăre speriată. Wang Tigrul se gândea îndurerat şi se mira care poate fi pricina că simte o rană atât de cumplită în adâncul
1228
sufletului. Dar după ce se gândi mai îndelung, încercă să-şi întărească inima zicându-şi că ar trebui să fie mulţumit că are un astfel de fecior, care nu e un destrăbălat, ci-şi face întotdeauna datoria, aşa cum i se porunceşte; prin urmare Wang Tigrul reuşi din nou să-şi alunge gândurile negre ce clocoteau în sufletul său. În timpul anilor ce urmară după aceea, veniră ştiri despre mari nemulţumiri ce încercau să-şi găsească drum de ieşire într-un război, dezlănţuit undeva în alte părţi; iscoadele lui îi aduseră vestea că tineretul, băieţi şi fete de la şcolile din miazăzi, au început să se mişte şi că se pregătesc de război. Afară de asta îi mai spuseră că oamenii de rând, care lucrau ţarinile, se pregătesc şi ei de război, ceea ce era nemaiauzit, deoarece războiul fusese până acuma treabă de care se ocupau numai comandanţii de oşti. Wang Tigrul îi ascultă mirat de ceea ce-i spuneau, dar când îi întrebă de ce se bat între ei, iscoadele nu fură în stare să-i dea nicio lămurire, aşa că-şi închipui că acest război trebuie să se fi iscat între şcolile la care profesorii făcuseră vreo fărădelege, sau dacă războiul s-a iscat între oamenii din prostime, atunci fără îndoială e vorba despre vreun judecător netrebnic ale cărui împilări poporul nu le-a mai putut îndura, aşa că răsculându-se împotriva lui, îl vor fi omorât şi astfel au
1229
stârpit răul din rădăcină. În orice caz înainte de a afla cu dinadinsul ce fel de războaie sunt acelea ce se purtau acum şi în ce parte va înclina izbânda, Wang Tigrul hotărî să nu se mişte din reşedinţa sa. Începu să-şi adune birurile în vistierie şi-şi cumpără toate armele de război pe care le dorea. Nu mai avea nevoie nici de ajutorul fratelui său, Wang Negustorul, deoarece acum îşi avea portul său la gurile fluviului din noua provincie pe care o stăpânea, aşa că putea să-şi aducă din străinătate, prin contrabandă, tot felul de arme, cu ajutorul corăbiilor. Dar deşi mai-marii lui ştiau ce face, totuşi nu ziceau nimic, deoarece ştiau că el este un general care va fi de partea lor şi fiecare armă pe care o vor avea la îndemână, într-o bună zi când lupta va trebui să înceapă, deoarece ar fi peste putinţă ca pacea să dureze o veşn icie. Vreme de cincisprezece ani Wang Tigrul fu un mare general de oşti şi avusese noroc în multe privinţe, dar mai ales din pricină că regiunile lui nu fuseseră lovite încă de nicio foamete mai mare. Ici-colo se semnalase cazuri de foamete mai puţin grave, căci aşa se întâmplă întotdeauna când cerul dogorăşte pământul fără milă, dar nu se întâmplase până acuma ca regiunea să fie bântuită de foamete toată dintr-odată, aşa că dacă se întâmpla ca o regiune să
1230
rabde de foame, birurile primejduite le putea încasa din altă parte unde era belşug sau lipsa nu se simţea atât de cumplit. În astfel de împrejurări el era destul de mulţumit că nu trebuie să ia săracilor puţinul ce le-a rămas, cum făceau alţi comandanţi de oşti, iar poporul la rândul său îi era recunoscător şi în toate părţile auzeai spunându-se despre el: — De, noi am văzut comandanţi de oşti mult mai răi decât Tigrul, iar dacă ne-a fost scris să fim stăpâniţi şi noi de unul, atunci să fim mulţumiţi cu cel pe care-l avem, deoarece acesta ne încasează birurile pentru întreţinerea armatei, dar nu ne jupoaie, ca să poată cheltui ospătându-se cu femeile şi desfrânându-se, cum fac cei mai mulţi bărbaţi. Adevărat era că Wang Tigrul se silea din toate puterile să fie drept faţă de oamenii de jos. În curţile lui nu venise până acum niciun judecător care să ia locul celui care murise. Guvernatorul numise pe unul, dar acesta, auzind ce om iute de mânie este Tigrul, amânase sosirea, sub pretext că părintele său este om înaintat în vârstă şi că trebuia să stea lângă el până în ziua când va muri, aşa că nu va putea să-şi ia slujba în primire decât după ce-l va înmormânta. Astfel, până la sosirea noului judecător, Wang Tigrul făcea singur dreptate în sala tribunalului şi asculta pricinaşii care veneau la el cu ponoasele lor, aşa că
1231
apărase mulţi oameni săraci împotriva lăcomiei bogaţilor şi a cămătarilor. În realitate, Wang Tigrul nu avea motiv să se teamă de răzbunarea celor bogaţi, prin urmare îi băga şi pe aceştia fără teamă la închisoare, dacă se întâmpla să nu plătească amenzile. Era deci firesc ca toţi proprietarii, cămătarii şi cei osândiţi de el în oraş, să-l urască din toată inima şi numai rareori se întâmpla să vină în faţa lui cu pricinile ce le aveau. Dar lui puţin îi păsa de ura lor, de vreme ce era destul de puternic pentru a nu se teme de ei. Soldaţii îşi primeau simbria lor în mod regulat şi dacă se întâmpla ca uneori să fie prea sever cu câte unul care îşi făcea de cap, nu uita totuşi să-i plătească ceea ce avea de primit, ori acest procedeu era mai mult decât ceea ce şi-ar fi putut permite alt comandant de oşti, a cărui soartă depinde de jafurile ce le poate face, acesta fiind singurul mijloc pentru a-şi putea păstra armata adunată în jurul lor. Wang Tigrul însă nu avea nevoie să înceapă un război pentru a-şi plăti oamenii, ci puteau să aştepte cât îl trăgea inima; iar situaţia lui în această provincie, în mijlocul populaţiei şi al ostaşilor, era acuma trainică şi destul de bună. Dar oricât ar fi oamenii de prevăzători, se întâmplă mereu ca pronia cerească să se întoarcă uneori împotriva lor şi tot aşa se întâmplă şi cu Wang Tigrul. Când feciorul său
1232
împlini vârstă de paisprezece ani şi el începu să se pregătească pentru ca anul următor să-l trimită la şcoala de război, regiunea stăpânită de el fu lovită de o foamete groaznică şi seceta începu să se întindă ca un pârjol, în toate părţile provinciei. Ploile de vară veniră la vremea lor, dar după ce plouă de ajuns şi ar fi trebuit să înceapă lucrul ţarinei, ploile continuară zile şi săptămâni de-a rândul, de părea că se dărâmă cerul şi merseră aşa până târziu în vară, astfel că sămânţa îngropată în brazde începu să putrezească şi holdele deveniră un fel de mlaştini. Râuleţul care de obicei era o şuviţă subţire de apă, acum trecea vâjâind prin albie, măcinând argila malurilor şi revărsându-se furios în largul câmpului, ca să se repeadă împotriva digurilor şi să le dărâme, şi săşi facă drum spre mare, murdărind apele verzi cu mâlul pe care-l aducea, până la câţiva kilometri depărtare. Oamenii nu-şi părăsiseră încă locuinţele ce le aveau, ci ridicaseră mesele şi paturile pe scânduri, ca să nu le poată ajunge apa revărsată. Dar după ce apele începură să crească şi ajunseră până la streaşina caselor, aşa că pereţii se prăbuşiră, cea mai mare parte dintre locuitori se mutară cu lucrurile în bărci şi pe plute; unii îşi încărcaseră avutul în albii, alţii se refugiaseră pe coama digurilor încă neacoperite de ape sau trăiau prin copaci. Dar în copaci nu se urcaseră nu mai
1233
oamenii ci şi fiarele mărunte ale câmpului şi şerpii care se încolăceau în jurul tulpinilor şi se căţărau pe crengi, fără să se mai teamă de apropierea oamenilor care nici ei nu ştiau de ce ar trebui să se ferească mai întâi, de furia apelor sau de aceste reptile. După ce văzură că zilele trec una după alta şi apele nu vor să scadă, la spaima lor se adăugă încă una, a foametei. Aceasta era o grea lovitură pentru Wang Tigrul şi una dintre acelea pe care nu le cunoscuse până acum. Situaţia lui era mult mai grea decât a altora, deoarece oamenii năpăstuiţi nu aveau de hrănit decât familiile lor şi pe ei înşişi, dar el avea o întreagă armată care depindea de el şi toţi aceştia erau oameni simpli şi gata să se revolte în orice clipă, căci nu erau mulţumiţi decât atunci când erau bine hrăniţi şi bine plătiţi, iar ascultare şi supunere nu dădeau decât celui care le da ceea ce ei îşi închipuiau că este un drept al lor. Birurile încetară unul după altul să mai sosească din regiunile de sub stăpânirea lui. Spre sfârşitul verii apele nu se retrăseseră încă, aşa că în toamna aceea nu fu niciun fel de recoltă şi iarna ce urmă după aceea nu mai putu încasa niciun fel de bir, decât birul pus asupra opiului pe care-l aduceau prin contrabandă, dar şi birul acesta era foarte redus, deoarece oamenii nu aveau bani şi nu puteau cumpăra, aşa că şi contrabandiştii plecară cu
1234
marfa lor în alte părţi. Până şi veniturile sării scăzuseră, deoarece apa înecase ocnele de sare, iar olarii nu mai fabricară ulcioare, deoarece în toamna aceea teascurile nu mai aveau din ce să stoarcă vin nou. Wang Tigrul se găsea în mare încurcătură şi pentru întâia oară în anii cât fusese comandant de oşti şi stăpânitor al acestei regiuni, nu fu în stare să plătească solda oamenilor săi pe ultima lună a anului. Când îşi dădu seama care este adevărata situaţie, îşi zise că din această ananghie nu va putea scăpa decât cu ajutorul severităţii, căci altfel purtarea lui va fi considerată drept slăbiciune. Îşi chemă deci căpeteniile oastei şi începu să răcnească la ei, ca şi când ar fi fost vinovaţi de ceva şi l-ar fi supărat cu purtările lor: — În timpul lunilor care au trecut voi, care aţi fost oamenii mei, aţi fost hrăniţi din belşug, cu toate că ceilalţi oameni mureau de foame, şi aţi primit şi soldele ce vi se cuveneau. De astăzi înainte, în loc de soldă veţi primi numai hrană, deoarece am terminat rezervele de bani pe care le-am avut şi niciun fel de bir nu va putea fi încasat înainte de a trece vremea aceasta de cumpănă. Peste o lună sau cel mult două nu voi mai avea bani nici pentru a vă putea hrăni, aşa că va trebui să mă împrumut de undeva ca să nu muriţi de foame şi feciorul meu şi eu să nu trebuiască să murim împreună cu voi.
1235
În timp ce le vorbea în felul acesta Wang Tigrul sta întunecat şi-i fulgera cu ochii pe sub sprâncenele încruntate, frământându-şi mustaţa, dar în acelaşi timp pândind să vadă ce vor răspunde oamenii săi. Între căpeteniile oastei erau mulţi şi de cei nemulţumiţi, aşa că după ce ieş iră din odaia lui fără să zică nimic, cei pe care-i ţinea în apropierea sa ca iscoade, se întoarseră să-i spună: — Căpeteniile tale au declarat că de aci înainte nu vor mai ieşi la luptă, până când nu le vei plăti ceea ce li se cuvine. Când auzi vorbele spuse în şoaptă de omul său, Wang Tigrul rămase întunecat şi se gândi mâhnit la netrebnicia din sufletul oamenilor acestora nerecunoscători, pe care-i hrănise bine şi din belşug, cum făcea întotdeauna, în timp ce populaţia dimprejurul lor flămânzea şi murea. Dar cu toate acestea niciunul dintre oamenii lui nu ţinea la el. De câteva ori se gândise să întrebuinţeze rezervele de argint pe care le adunase pentru cazul când va fi înfrânt în vreun război şi va trebui să stea ascuns până îşi va putea reface armata; de astă dată însă jură că mai curând îi va lăsa pe toţi să moară decât să se despoaie pe sine însuşi şi pe feciorul său de ceea ce adunase. Foametea însă bântuia fără milă. În toate părţile acestei regiuni pământul era acoperit de ape şi oamenii mureau de
1236
foame; dar nefiind pământ slobod în care să-i poată îngropa, stârvurile erau aruncate în apă şi pluteau în voia valurilor. Erau foarte mulţi copii care coborau pe oglinda apelor îndreptate spre miazăzi, deoarece părinţii lor nu mai putea îndura plânsul lor neîncetat, căci copiii aceştia nu puteau înţelege de ce nu este de mâncare, aşa că în timpul nopţii, fie de milă pentru suferinţa lor, fie pentru că nu mai erau în stare să le asculte plânsul, îi aruncau în apă. Mulţi făceau fapta asta încredinţaţi că îi condamnă la o moarte mai uşoară, dar alţii îi aruncau în apă şi din pricină că se gândeau că vor scăpa de o gură care mistuia puţinul ce le mai rămăsese. Când se întâmpla ca dintr-o familie să nu mai rămână decât două persoane, până şi aceştia se pândeau unul pe altul, pentru a se convinge care este mai slab şi prin urmare va putea fi răpus mai uşor. De Anul Nou, când nimeni nu-şi mai aducea aminte că altădată erau şi serbări, Wang nu putu împărţi oamenilor săi decât jumătate din raţia obişnuită; el însuşi nu mâncă în ziua aceea bucate cu carne, ci numai cir de făină şi alte bucate simple ce se putea găsi. Într-una din zilele următoare, când tocmai se gândea la marea strâmtoare în care se găseşte şi întreba nu cumva zodia lui cea fericită l-a părăsit, intră un soldat din garda lui care sta zi şi noapte în faţa uşii ca să-l păzească, şi-i spuse:
1237
— Afară aşteaptă şase oameni care vor să-ţi vorbească şi au venit în numele celorlalţi oameni din armata ta. Cer să-i primeşti în faţa ta. Wang Tigrul se trezi din fundul gândurilor sale negre şi se uită bănuitor la omul din faţa sa, apoi întrebă: — Sunt înarmaţi? — Eu n-am văzut niciun fel de armă la ei, dar cine ar putea să-ţi spună ce se ascunde în inima omului? răspunse soldatul. Wang Tigrul se uită la feciorul său care era în aceeaşi odaie, la un pupitru, şi citea cu capul plecat asupra cărţii deschise. Se gândi să-l poftească să iasă din odaie. În aceeaşi clipă tânărul se ridică de la pupitru şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să plece. Văzându-l că este atât de supus, Wang Tigrul îşi întări inima şi se gândi că feciorul său va trebui să înveţe cum să se poarte faţă de soldaţii care se revoltă sau care sunt nesupuşi, aşa că-i porunci: — Stai aci şi nu te mişca din odaie! Tânărul se aşeză încet la pupitru, ca şi când n-ar fi înţeles ce mai are de făcut în odaia aceasta. Wang Tigrul se întoarse spre gardian şi-i porunci: — Cheamă toată garda şi spune-i să se aşeze împrejurul meu, cu armele gata de atac, pe urmă cheamă şi pe cei şase oameni înăuntru.
1238
După aceea se aşeză într-un jeţ uriaş care odinioară fusese al bătrânului magistrat şi pe spătarul căruia era întinsă o piele de tigru, ca să-i ţină căldură la spate. Garda lui sosi numaidecât şi după ce se înşiră pe partea dreaptă şi stângă a jeţului în care se aşezase Wang Tigrul, începu să-şi netezească barba. Cei şase oameni intrară în odaie şi văzându-i, constată că toţi sunt oameni tineri, uşor impresionabili şi îndrăzneţi, ca toţi tinerii. Intrară foarte politicoşi când văzură că generalul lor este înconjurat de garda care sta cu armele întinse pe deasupra lui, iar cel care fusese ales să vorbească în numele lor, se prosternă în faţa lui şi începu: — Prea milostive, am fost aleşi de tovarăşii noştri să venim să te rugăm să ne dai ceva mai multă hrană, căci am început să răbdăm de foame. Nu cerem simbria ce ni se cuvine, căci vedem că timpurile sunt grele pentru toţi, şi nici nu ne gândim să cerem ceea ce nu ne-a fost încă plătit, dar flămânzim şi pe măsură ce trec zilele, noi slăbim tot mai mult, ori ştiut este că noi suntem soldaţi şi toată puterea noastră este grija trupului pe care-l avem. Nu ni se dă decât o felie subţire de pâine pe zi. Tocmai de aceea am venit să-ţi supunem plânsoarea noastră şi să hotărăşti, ca să ni se facă dreptate. Wang Tigrul ştia ce sunt în stare să facă oamenii proşti
1239
şi ştia că trebuie ţinuţi din scurt, căci altfel se vor ridica împotriva conducătorilor lor. Începu să-şi răsucească mustaţa, în vreme ce furia clocotea adânc în sufletul său. Îşi aduse aminte de toată bunătatea pe care a arătat-o acestor oameni, de felul în care i-a lăsat, împotriva voinţei sale, să jefuiască oraşul împresurat, îşi aduse aminte că i-a plătit întotdeauna la vreme şi a avut grijă să fie bine îmbrăcaţi; se gândi că faţă de ei a fost milostiv şi că el nu a fost un desfrânat, cum sunt alţi bărbaţi de seama lui, dar totuşi oamenii aceştia nu sunt în stare să îndure împreună cu el loviturile sorţii potrivnice, pentru care el nu purta nicio vină. Dar din ce se gândea mai îndelung, simţea cum furia lui creştea tot mai puternică într-însul, aşa că se gândi să-şi dea drumul, căci ştia cum trebuie să procedeze faţă de astfel de oameni: — Aţi venit aci la mine ca să trageţi tigrul de mustăţi? Cum adică, eu vă las să flămânziţi? V-am lăsat eu vreodată fără hrană? Eu am pus la cale demult ce am de făcut şi aştept din zi în zi să-mi sosească provizii de hrană din alte părţi. Dar voi sunteţi nişte răsculaţi care nu aveţi încredere în mine. Apoi se întoarse spre oamenii din gardă şi strigă din toate puterile: ”Omorâţi-i pe toţi şase!” Cei şase soldaţi căzură cu frunţile la pământ şi-l rugară să le cruţe viaţa, dar Wang Tigrul nu îndrăzni să-i scape de
1240
soarta ce şi-o aleseseră singuri. Nu se putea să-i ierte, căci dacă i-ar fi iertat, se puteau întoarce împotriva lui şi a feciorului său, şi împotriva întregii regiuni pe care vor începe s-o hărăciuiască, dacă el îşi pierde autoritatea în faţa lor. De aceea nu putea să-i ierte şi nici nu se putea gândi la milă şi strigă celor din gardă: — Voi cei din stânga şi dreapta mea, luaţi-i la ochi şi trageţi asupra lor! Soldaţii descărcară armele şi cât ai clipi odaia se cutremură de vuiet şi se umplu de fum, iar după ce fumul se destrămă, văzură că cei şase soldaţi erau morţi. Wang Tigrul se ridică în picioare şi porunci oamenilor săi: — Ridicaţi-i de aci şi duceţi-i la cei care i-au trimis, ca să ştie că acesta este răspunsul meu! Dar înainte de a se pleca să ridice cadavrele întinse pe lespezi, se întâmplă ceva cu totul neaşteptat: Feciorul lui Wang Tigrul care părea întotdeauna atât de liniştit şi indiferent faţă de ceea ce se întâmplă împrejurul său, sări de pe scaun atât de grăbit, cum părintele său nu-l văzuse încă niciodată, şi plecându-se peste cadavrul primului soldat, se uită la el. Pe urmă trecu la celălalt şi-i examina pe rând, pipăindu-i cu de-amănuntul şi uitându-se la ei cu ochii speriaţi, apoi se întoarse spre tatăl său şi strigă, fără să-şi
1241
dea seama de ceea ce face: — I-ai omorât pe toţi… sunt morţi! Cel de colo este un prieten al meu!… Ochii lui plini de deznădejde erau îndreptaţi spre ochii tatălui său şi Wang Tigrul se simţi cuprins de o spaimă neînţeleasă, aşa că plecă privirile în pământ şi încercă să-i explice: — Trebuia să-i ucid, căci altfel s-ar fi întors la cei care iau trimis şi după ce s-ar fi ridicat împotriva mea, ne-ar fi ucis pe toţi. Tânărul începu să plângă înecat de suspine şi-i răspunse: — Au venit numai să-ţi ceară pâine... Dar cât ai clipi lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe obraz şi ieşi din odaie mai mult în fugă, iar Wang Tigrul se uită după el îngrozit. Garda ridică morţii din odaie şi după ce plecă, Wang Tigrul porunci şi celor doi oameni care erau zi ş i noapte nedespărţiţi de ei, să plece din odaie şi să-l lase singur. După plecarea lor îşi propti capul în palme şi se zbuciumă vreme de câteva ceasuri, gemând îndurerat şi zicându-şi că poate ar fi fost mai bine să nu omoare pe cei şase tineri. După ce nu mai avu putere să se zbuciume, se ridică şi porunci să-i aducă pe fiul său care intră în odaie cu capul plecat şi ferindu-se să se uite în ochii tatălui său. Wang
1242
Tigrul îi porunci să se apropie, pe urmă îl apucă de mână şi după ce i-o scutură, cum nu făcuse niciodată până acuma, începu să-i spună cu glasul domolit: — Fapta asta am făcut-o pentru tine! Tânărul însă nu răspunse nimic, ci suportă în tăcere mărturisirea tatălui său, iar Wang Tigrul oftă şi-l lăsă să plece, deoarece nu ştia ce ar putea spune feciorului său şi cum lar putea face să înţeleagă dragostea sa faţă de el. Din pricina asta îşi simţea sufletul adânc rănit şi se zbuciumă câteva zile la rând, zicându-şi că dintre toţi bărbaţii din lume, el este cel mai singur şi mai părăsit. Pe urmă îşi întări şi de astă dată inima, lăsând ca mâhnirea ce-l chinuia să treacă singură, de vreme ce nu putea face altceva şi se gândi îndelung la ce ar putea întreprinde pentru a ajuta şi feciorul său să uite întâmplarea care trecuse. Îi va cumpăra un ceasornic străin frumos, sau o puşcă sau ce-i va plăcea lui, ca astfel să se poată apropia din nou sufleteşte unul de altul. Gândindu-se în felul acesta, Wang Tigrul încerca să-şi molcomească mâhnirea şi să-şi întărească sufletul. Cu toate acestea faptul că cei şase oameni fuseseră trimişi de armată în faţa lui era o dovadă despre greaua situaţie în care ajunsese, din pricina vremurilor vitrege şi Wang Tigrul îşi dădu seama că va trebui să-şi procure cu
1243
orice preţ proviziile de care va avea nevoie, dacă voia să-şi păstreze şi de aci înainte oamenii strânşi împrejurul său. Afirmase un neadevăr când spusese că a poruncit să-i vină hrană din alte regiuni dar în clipa aceasta înţelese că a sosit momentul să se gândească şi la acest amănunt, îşi aduse din nou aminte de fratele său, Wang Negustorul, şi-şi zise că pe o astfel de vreme de cumpănă fraţii trebuie să se ajute unul pe altul, aşa că hotărî să se ducă să vadă ce mai este în casa lui părintească şi ce ajutor ar putea să-i vină din partea aceea. Trimise deci vorbă căpeteniilor armatei că va pleca de acasă, pentru a găsi hrană şi bani pentru oameni, aşa ca fiecare să-şi poată primi din belşug partea ce i se cuvine, iar după ce văzu că oamenii s-au mai înviorat şi se uită cu toată încrederea la el, alese o gardă specială căreia îi dădu în primire paza curţilor lui şi porunci gărzii sale personale să se pregătească de drum. În ziua hotărâtă pentru plecare, porunci să i se aducă bărcile pregătite dinainte şi se îmbarcă împreună cu feciorul său, cu toată garda şi caii şi se îndreptară spre partea aceea de drum care rămăsese apărată de diguri şi nu era acoperită de vâltoarea apelor. Aci coborâră din bărci şi după ce încălecară pe cai, se îndreptară cu toţii spre oraşul în care trăiau fraţii lui Wang Tigrul. Pe coama acestor diguri caii nu puteau să înainteze decât
1244
la pas, deoarece pe ambele părţi ale digurilor vâjâia vâltoarea de ape, ca potopul mărilor, şi digurile erau înţesate de furnicarul oamenilor refugiaţi din calea apelor revărsate. Dar pe diguri se refugiaseră nu numai oamenii înspăimântaţi, ci şi guzganii, şerpii şi tot felul de jivine care încercau să împartă locul acesta strâmt; toate aceste jivine îşi uitaseră de frica ce li-o pricinuia prezenţa şi apropierea oamenilor şi se luptau din toate puterile lor puţine ca să-şi găsească un loc cât de strâmt, pentru a scăpa cu viaţă. Dar singurul semn de viaţă pe care-l dădeau oamenii aceştia deznădăjduiţi erau accesele de furie împotriva jivinelor, când vedeau că prea sunt multe, şi începeau să le lovească pentru a-şi face loc. Cu toate acestea pe distanţe destul de lungi nu se vedea nici cel puţin această mişcare, căci oamenii stăteau încremeniţi şi se uitau fără să se mişte la muşuroaiele de şerpi ce se încolăceau împrejurul lor. Wang Tigrul îşi croi drumul pe mijlocul acestei adunări ca de umbre din altă lume, dar dacă n-ar fi fost înarmat şi garda nu ar fi fost cu el, fără îndoială s-ar fi expus să fie atacat. Chiar aşa înarmat, se întâmpla ca din loc în loc să se ridice câte un bărbat sau femeie care se împleticea printre picioarele cailor, icnind stins şi mânaţi de cea din urmă nădejde că vor putea scăpa cu viaţă. Wang Tigrul însă era om cu inima bună şi strângea frâul calului ca să
1245
nu-i calce în picioare, până când venea câte un om din gardă şi dădea la o parte pe cel care-i sta în drum, aşa că putea să treacă înainte. Uneori cel care se ridicase în picioare, rămânea nemişcat în locul unde-l aruncase gardianul, dar se întâmpla altădată să se ridice din nou în picioare şi după ce scotea un urlet sălbatic, se lăsa să lunece pe marginea digului în apă, unde sfârşea nu numai cu viaţa, dar şi cu deznădejdea ce-l chinuia. Cât dură drumul, tânărul călări alături de tatăl său, dar nu scoase nicio vorbă şi nici Wang Tigrul nu încercă să vorbească cu el, căci între ei mai stăruia şi acum amintirea celor şase soldaţi morţi, aşa că se temea să-i pună întrebări. Călărea cu capul plecat în piept şi numai rareori arunca priviri furişe spre oamenii chinuiţi de foame printre care treceau, dar numaidecât după aceea pe obrazul lui tresărea o expresie de groază atât de cumplită, încât Wang Tigrul nu mai era în stare să se stăpânească şi în cele din urmă îi spuse: — Aceştia sunt oameni de jos şi sunt obişnuiţi cu foametea, căci prin părţile acestea se întâmplă să vină tot la câţiva ani; sunt sute de mii care suferă de plaga aceasta, iar peste câţiva ani lipsa celor care mor nici nu se mai cunoaşte, căci în părţile acestea oameni răsar cum răsare orezul tânăr din pământ.
1246
Feciorul se întoarse spre părintele său, dar când îi răspunse, glasul îi era schimbat, întocmai ca ciripitul unei păsări speriate şi părea sugrumat de mâhnirea adâncă ce se ridica într-însul şi de teama că nu va putea să-şi stăpânească lacrimile de faţă cu tatăl său: — Totuşi cred că şi pentru ei moartea este tot atât de grea ca şi pentru guvernatori şi pentru oameni de seama noastră. În timpul cât vorbi, încercă să-şi stăpânească tremurul buzelor, dar spectacolul din faţa lui era atât de dureros încât ar fi fost peste putinţă să nu tremure când se uita la cei care se târau la picioarele lor. Wang Tigrul ar fi vrut să-i spună o vorbă de mângâiere, dar se simţea zăpăcit de purtarea feciorului său şi de emoţia prin care trecea şi abia acuma începu să se dumirească şi să înţeleagă că oamenii aceştia de jos sufereau tot atât de dureros, pe cât ar fi suferit el însuşi, dacă ar fi fost în locul lor, căci oamenii se nasc aşa cum sunt, cu toate slăbiciunile şi durerile lor, iar dacă se întâmplă ca unul dintre ei să moară, nimeni nu poate să-i ia locul. Nu putea spune nici că i-au plăcut în întregime vorbele feciorului său, deoarece nu se cădea ca un comandant de oşti să se înduioşeze în felul acesta, căci nu se putea ca un om ca el să se oprească în drumul său, pentru a mângâia pe cei care sunt în sufe-
1247
rinţă. Prin urmare nu era în stare nici să se gândească tocmai acuma la ei, când nimeni nu găsea niciun fel de hrană, decât cel mult corbii care se roteau în stoluri negre, croncănind pe deasupra apelor, aşa că se mulţumi să răspundă: — În faţa urgiei cerului, toţi muritorii sunt pe o formă. După aceste cuvinte Wang Tigrul nu se mai ocupă de feciorul său şi văzând ce gânduri îl preocupă, nici nu-l mai întrebă nimic.
Capitolul XXVII În timpul drumului acestuia Wang Tigrul se gândi de nenumărate ori că ar fi fost mult mai bine ca pe feciorul său să nu-l ia cu el. Adevărul era însă, că el nu îndrăznise să-l lase acasă, deoarece între soldaţii pe care nu-i luase cu el, puteau fi şi de aceia care erau nemulţumiţi de executarea celor şase tovarăşi ai lor. Dar se temea să ia pe feciorul său şi să-l ducă în curţile fraţilor săi tot atât de mult pe cât de mult se temea să nu-l expună unei morţi năprasnice. Se temea de trândăvia în care trăiau nepoţii lui de acolo şi se temea de lăcomia grosolană a fratelui său negustorul, care nu se gândea decât la bani. Prin urmare, porunci instructo-
1248
rului care era cu ei, şi tot aşa credinciosului cu buza de iepure, să nu slăbească nicio clipă din ochi pe tânărul lor stăpân. Afară de asta porunci ca zece ostaşi vechi şi încercaţi să-l păzească zi şi noapte fără încetare, şi mai spuse feciorului său că în timpul acesta el va trebui să se ocupe de cărţile lui, ca şi când n-ar fi plecat de acasă. Dar cu toate acestea nu îndrăzni să-i spună: „Fiule, nu trebuie să intri în curţile unde sunt femei”, căci nu ştia anume dacă feciorul său s-a gândit sau nu s-a gândit până acuma la astfel de treburi. În anii cât Wang Tigrul ţinuse pe feciorul acesta al său în curţile lui şi-l supraveghease din scurt, în apropierea lui nu fusese nicio femeie, nici slujitoare, nici roabă, nici desfrânată şi nici nu cunoscuse alte femei decât pe mama şi surorile lui. Chiar mai târziu nu-l lăsase niciodată să iasă singur din curţile lui, nici chiar în timpul scurtelor vizite de politeţe ce le făcea mamei sale, ci era întotdeauna însoţit de un gardian. În felul acesta Wang Tigrul reuşise să-şi obişnuiască feciorul cu felul său de viaţă austeră şi era mai gelos pe feciorul acesta al său, decât ar fi putut să fie un bărbat pe o femeie pe care o iubeşte. Dar cu toate temerile lui ascunse, fu adevărată plăcere pentru Wang Tigrul să se oprească cu calul în faţa porţii fraţilor săi, cu feciorul său alături. Înainte de plecare,
1249
poruncise croitorilor săi să-i facă o uniformă întru toate asemănătoare cu cea pe care o purta el însuşi, aşa că tânărul era îmbrăcat într-o tunică de postav adus din străinătate, cu nasturi auriţi, cu epoleţii de fir şi o capelă cu insignă ca cea a lui Wang Tigrul. După ce feciorul împlinise paisprezece ani, Wang Tigrul trimisese un om al său tocmai în Mongolia, ca să cumpere doi cai şi caii aceştia erau întru toate asemănători, doar că unul era ceva mai mic, dar deopotrivă de puternici, aşa că şi caii cu care veniseră, se asemănau nu numai la păr ci şi la ochii care vărsau flăcări de neastâmpăr. Fu cea mai mare plăcere pentru el să vadă oamenii oprindu-se în loc, când trecea însoţit de garda lui pe străzile oraşului, şi să audă lumea spunând: — Ia uită-te la bătrânul comandant de oşti şi la tânărul de lângă el; seamănă unul cu altul ca cei doi dinţi pe care fiecare om îi are la îmbucătura gurii. Astfel se opriră în faţa porţilor lui Wang Proprietarul şi tânărul descălecă, aşa cum văzu că face şi părintele său, apoi îşi duse mâna la mânerul sabiei, cum făcea şi el şi înaintă grav alături de părintele său, fără să-şi dea seama că mişcările pe care le făcea erau întru toate asemănătoare mişcărilor făcute de tatăl său. După ce intră în casa fratelui său şi veniră amândoi fraţii unul lupă altul, împreună cu feciorii lor, ca să-i ureze bună-venire, Wang Tigrul se uită
1250
la ei şi sorbi privirile pline de admiraţie cu care se uitau la feciorul său, întocmai cum ar sorbi un însetat gura de apă ce i-o întinzi. Zilele ce le petrecu după aceea în casa fratelui său, nu încetă să urmărească pe nepoţii săi cu toată atenţia, dar totuşi fără să-şi dea seama că-i urmăreşte, pentru a se încredinţa pe sine că feciorul său este mult mai bun decât ei, şi gusta lacom mulţumirea ce i-o pricinuia această constatare. Wang Tigrul avea nenumărate prilejuri pentru a se simţi mulţumit. Feciorul cel mai mare al lui Wang Proprietarul era acuma căsătorit destul de bine, deşi n-avea încă niciun copil şi trăia în aceeaşi casă cu părinţii săi. Nepotul acesta al său începuse să semene cu tatăl său, căci se rotunjise în pântec şi trupul începuse să i se căptuşească cu grăsime. Dar privirile ochilor săi păreau tulburate, deoarece îşi avea şi el supărările lui din cauză că soţia lui nu se prea înţelegea cu soacră-sa. Femeia aceasta era foarte mândră de învăţătura ei şi spunea bărbatului ei, când se întâmpla să fie singuri şi el încerca s-o convingă: — Cum adică… vrei ca eu să fiu slujnică la femeia aceasta bătrână şi înfumurată? Cum se poate ca ea să nu ştie că noi femeile tinere de astăzi suntem libere şi nu mai suntem obligate să slujim pe soacrele noastre? Soţia lui nu se speria câtuşi de puţin de soacra ei şi când
1251
aceasta încerca să-i spună cu obişnuita ei mândrie, „Pe vremea când eram şi eu tânără, îmi slugăream soacra şi-i duceam ceaiul la pat, căci aceasta era datoria mea, şi mă prosternam în faţa ei cu toată cuviinţa, căci eu aşa am fost crescută”, nora ei scutura din părul tăiat scurt şi bătea din picior, răspunzându-i cu toată îndrăzneala: „Femeile din ziua de astăzi nu se mai prosternează în faţa nimănui!” Din pricina acestor certuri continue, bărbatul ei se simţea de multe ori plictisit şi nici nu putea să-şi caută alinare în altă parte, cu vechile lui distracţii, căci soţia lui îl supraveghea de aproape şi cunoştea toate localurile de joc şi de distracţii, aşa că ar fi fost peste putinţă să nu-i dea de urmă. Era destul de îndrăzneaţă şi nu se sfia deloc să iasă după el în stradă şi să-l ameninţe că se va duce şi ea cu el, deoarece astăzi, nu mai este obiceiul ca femeile să stea închise în casă; astăzi femeile şi bărbaţii se bucură de aceeaşi libertate, fiind egali unul cu altul; lumea de pe stradă asculta mirată la schimbul de vorbe dintre ei, aşa că bărbatul ei – mai mult de ruşinea lumii – nu îndrăznea să mai iasă din casă şi renunţă cu totul la plăcerile lui obişnuite, căci vedea că soţia aceasta a lui este femeie destul de îndrăzneaţă pentru a-l urma pretutindeni. Gelozia soţiei lui era atât de nemăsurată, încât era în stare să se pună împotriva celor mai fireşti obiceiuri şi dorinţe ale lui, aşa că nu
1252
îndrăznea să se uite nici la o roabă mai drăguţă. Nu era chip nici să se apropie de vreun lupanar, împreună cu prietenii lui, deoarece la întoarcerea acasă îi făcea scene atât de cumplite, încât scula pe toţi cu ţipetele şi plânsul ei. Într-un rând, când se plânse unui prieten de viaţa pe care o duce împreună cu soţia lui, acesta îl sfătui: — Ameninţ-o că-ţi vei lua o ibovnică… o astfel de purtare este cea mai mare umilinţă pentru orice femeie! Dar când puse pe soţia lui la încercare cu ameninţarea aceasta, femeia se uită la el şi-l fulgeră cu privirile înfuriate, zbierând ca scoasă din minţi: — Femeile din ziua de azi nu mai tolerează aşa ceva în casa lor! Apoi, în aceeaşi clipă, înainte de a-şi putea da seama de intenţia ei, femeia se repezi la el cu degetele răşchirate, ca o pisică furioasă, şi-l zgârie cu unghiile pe amândoi obrajii, lăsându-i câte patru dâre roşii şi însângerate, aşa că vreme de cinci zile nu se putu mişca de ruşine, căci se putea vedea destul de limpede de unde le are. Dar cu toate acestea nu îndrăznea nici s-o expună în faţa lumii şi s-o facă de ruşine, deoarece fratele ei îi era prieten, iar părintele ei prefect de poliţie şi bărbat cu mare trecere în oraş. În timpul nopţilor însă îi era mult mai dragă, deoarece femeia se cuibărea lângă el şi începea să gângurească
1253
înduioşată şi pocăită, aşa că se împăca şi o asculta bucuros şi mulţumit că este lângă el. În astfel de împrejurări, principalul subiect al conversaţiei lor se mărginea la stăruinţele ei de a cere tatălui său o sumă mai mare de bani, cu ajutorul căreia să poată pleca din casa aceasta, pentru a trăi într-un oraş de pe litoralul mării, conform noilor obiceiuri şi între oameni de seama lor. Îi trecea braţele în jurul gâtului şi-l ţinea strâns şi-l legăna la piept, sau se supăra şi începea să plângă, sau refuza să se dea jos din pat şi să mănânce, până când îi va făgădui că-i va face pe voie; astfel îşi cicălea bărbatul în toate chipurile şi în toate felurile, până când în cele din urmă el îi făgădui că o va asculta. Dar după ce-i făgădui şi se duse la tatăl său ca să-i spună despre ce este vorba, Wang Proprietarul ridică pleoapele grele de bătrâneţe şi se uită la el: — Unde crezi că aş putea găsi suma de bani pe care mio ceri? Aşa ceva nu se poate. Dar după ce mai trecură câteva clipe, fără să zică nimic şi cufundat în indolenţa somnoroasă cu care se obişnuise în timpul din urmă, adăugă: — Unei femei bărbatul trebuie să-i treacă multe cu vederea, căci femeia are toanele ei şi este mereu nemulţumită. Femeile, fie că sunt ştiutoare de carte, fie că nu sunt, ră-
1254
mân mai rele, căci acestea nu se tem de nimic. Femeia trebuie să-şi vadă de casa ei, aceasta a fost vorba mea întotdeauna, iar dacă am nevoie de linişte, o caut în altă parte. Tot aşa va trebui să faci şi tu. Tânăra lui soţie însă nu se lăsă convinsă atât de uşor, ci stărui pe lângă bărbatul ei să se ducă din nou şi în repetate rânduri la tatăl său, până când Wang Proprietarul ajunse să-i fie lehamite, aşa că-i făgădui să găsească un mijloc pentru a-i îndeplini cererea, cu toate că ştia dinainte că singurul mijloc pentru a putea ieşi din această încurcătură este vânzarea aproape a întregului pământ ce i-a mai rămas. Dar femeia începu să facă planuri de plecare, fără să stea să se mai gândească şi toată ziua nu vorbea despre altceva decât despre viaţa şi luxul din oraşele de pe litoral, despre feluritele petreceri ce le vor avea acolo, despre rochiile frumoase ale femeilor şi-i mai spuse că va trebui să-şi facă şi ea câteva rochii şi o haină de blană, deoarece acestea pe care le avea aci erau nişte zdrenţe pe care le putea purta cel mult într-un oraş mic ca acesta. Rezultatul acestei vorbării fu că reuşi să facă şi pe bărbatul ei să devină nerăbdător, aşa că abia aştepta să plece să se împărtăşească şi el din plăcerile vieţii oraşelor despre care pomenea soţia lui. Al doilea fecior al lui Wang Proprietarul ajunsese şi el la
1255
vârsta bărbăţiei şi încerca să fie în toate celea ca şi fratele său mai mare şi avea pretenţia ca şi lui să i se dea tot ce dădeau fratelui său. Pe cumnată-sa o admira din toate punctele de vedere şi era hotărât ca îndată ce va pleca fratele său, să plece şi el după el, în oraşele acelea de pe litoral, unde fără îndoială se vor găsi o mulţime de femei tot atât de frumoase şi de învăţate ca şi cumnata lui. Dar era destul de deştept ca să nu pomenească nimic despre ceşi pusese de gând, decât după ce el va fi plecat. Îşi petrecea vremea trândăvind şi uitându-se cu dispreţ la tot ce vedea în casă şi prin oraş, căci acum nu era în stare să se mai gândească la altceva decât la oraşul de pe litoral care era plin de lume aleasă şi de lucruri frumoase, aduse din străinătăţi. Tot atât de dispreţuitor se uita şi la feciorul lui Wang Tigrul, ca şi când pentru el n-ar fi însemnat nimic, iar Wang Tigrul, văzându-l în ce fel tratează pe feciorul său, începu să-l urască. Feciorii lui Wang Negustorul însă erau mult mai sfioşi şi seara, după ce se întorceau de la prăvălie, se aşezau pe marginea scaunelor şi se uitau la unchiul şi vărul lor, aşa că Wang Tigrul se simţea mulţumit văzându-le privirile îndreptate spre feciorul său şi spre sabia cu mânerul aurit pe care uneori o desprindea din cingătoare şi o ţinea pe genunchi, ca verişorii lui cei mai mici să se poată apropia
1256
şi să o pipăie cu degetele lor delicate. În astfel de împrejurări, Wang Tigrul se simţea foarte mândru de feciorul său şi-şi uita cu totul de purtarea lui rece faţă de el. Se bucura văzându-l că se ridică în picioare, aşa cum îl învăţase instructorul său, pentru a saluta pe unchii săi sau pe tatăl său, când îi vedea că intră, ca apoi să se aşeze din nou pe scaun, după ce se aşezau cei mai în vârstă decât el. Wang Tigrul îşi netezea barba mulţumit şi se uita cu dragoste la feciorul său, simţindu-se atât de încântat, cum nu fusese până acum niciodată în viaţa lui, mai ales când vedea cât de voinic este acest fecior al său pentru anii lui şi cu cât era mai înalt decât ucenicii aceştia de negustor care erau feciorii fratelui său; cât era de pric eput şi de voinic, faţă de verişorii lui care erau piperniciţi şi palizi la obraz, cu umerii bleojdiţi. Tot timpul pe care-l petrecu în casa fraţilor săi, Wang Tigrul îşi supraveghe feciorul de aproape. Când se aşezau la masă, ca să se ospăteze, Wang Tigrul avea grijă de vinul din paharul feciorului său şi după ce vedea că slujitorii i-au turnat de trei ori la rând în pahar, le spunea să nu-i mai aducă alt vin. Când se întâmpla ca tinerii lui verişori să-l poftească să se joace cu ei, în cutare sau cutare loc, Wang Tigrul trimitea instructorul împreună cu credinciosul său cu buza de iepure şi o gardă de zece oameni, care să-l
1257
păzească oriunde s-ar fi dus. În fiecare seară Wang Tigrul căuta un pretext oarecare pentru a ieşi din casă şi a se duce în odaia feciorului său, unde-l găsea întins singur în aşternut şi cu omul care sta de pază în faţa uşii. Numai după ce făcea această inspecţie, se ducea şi el la culcare. În casa aceasta a tatălui său, unde cei doi fraţi ai lui duceau viaţă liniştită şi îmbelşugată, părea că niciodată nu s-a ştiut ce este foametea şi că apele revărsate nu s-ar fi văzut până acuma înecând holdele de semănături, şi nici n-ar fi văzut lumea murind de foame. Cu toate acestea, Wang Proprietarul şi Wang Negustorul ştiau destul de bine ce se petrece dincolo de zidurile casei lor tihnite, aşa că după ce Wang Tigrul le spuse păsul său şi pricina pentru care a venit la ei, zicând: „Este şi în interesul vostru să mă scăpaţi din primejdia în care mă găsesc acuma, deoarece puterea mea vă face să trăiţi şi voi tihniţi şi să vă vedeţi de treburile voastre”, cei doi fraţi înţeleseră numaidecât că el are dreptate. Împrejurul oraşului era lume care murea de foame şi mulţi nevoiaşi urau pe cei doi fraţi Wang. Pe Wang Proprietarul îl urau din pricină că el avea pământul, iar cei care-l lucrau, trebuiau să împartă recolta cu el, deşi el nu lucra nimic. Toţi aceştia care munceau curmaţi asupra
1258
pământului, în timp de vânt şi ploi, în arşiţă şi ape mari, îşi ziceau că rodul acesta pe care îl scot din ţarină cu atâta trudă este numai al lor. Era nedreptate ca în timpul secerişului să vină unul care tot timpul a trăit într-o casă de la oraş şi să le ia mai bine de jumătate din recolta holdelor, dar şi mai mare nedreptate era ca omul acesta să-şi ceară partea lui şi în vreme de foamete. Era de asemenea adevărat că în timpul anilor când Wang cel mai în vârstă stăpânise pământul moştenit de la părintele său, şi chiar după ce începuse să vândă o parte din ţarină, el nu fusese niciodată un proprietar milostiv faţă de dijmaşii săi. Ar fi fost peste putinţă să fie milostiv, căci un om molâu şi slăbănog ca el nu putea decât să-şi reverse nemulţumirile în ocări şi certuri cu dijmaşii pentru a-şi domoli ura şi dispreţul faţă de pământul acesta pe care-l lucrau alţii în locul său; dar îi ocăra nu numai din pricina pământului şi-i strângea când erau şi ei la strâmtoare, ci îi ura şi din pricină că foarte adeseori se întâmpla să aibă şi el nevoie de bani, pentru trebuinţele casei şi pentru trebuinţele lui personale, aşa că era îndoit de nemulţumit, căci i se părea că dijmaşii lui caută anume să nu-i plătească ceea ce i se cuvine, ca parte moştenită de la părintele său. Se întâmpla de asemenea ca atunci când îl vedeau că vine, dijmaşii să ridice privirea spre cer şi să murmure:
1259
— Trebuie să avem în curând ploaie, căci diavolul a ieşit din cotlonul său. De multe ori îndrăzneau să-i spună fără niciun înconjur, când era în apropierea lor: — Nu eşti fecior vrednic de părintele tău, căci el era m ilostiv chiar în anii lui de bătrâneţe, după ce se îmbogăţise; el n-a uitat niciodată că a început muncind din greu, cum muncim şi noi astăzi, aşa că nu ne strângea niciodată pentru dijmă şi nici nu ne cerea bucate în vreme de foamete. Tu însă n-ai ştiut niciodată ce înseamnă lipsa şi inima ta nu ştie ce vasăzică mila faţă de cel care suferă! Prin urmare ura lor era explicabilă şi în anul acesta de cumpănă i-o arătau pe faţă, căci în timp de noapte când se închideau porţile cele mari de la intrare, veneau oamenii şi băteau să li se deschidă, apoi se aşezau pe scările de piatră şi începeau să geamă: — Noi murim de foame, dar tu ai orez din belşug ca să te hrăneşti şi-ţi mai rămâne şi pentru a face vin dintr-însul. Alţii strigau pe stradă, chiar în timpul zilei, când treceau prin faţa porţilor: — Ooo, de-ar veni odată vremea să putem ucide pe bogaţii aceştia, ca să le luăm înapoi tot ce au adunat din sudoarea noastră! La început cei doi fraţi nu dădură atenţie vorbelor aces-
1260
tora, dar în cele din urmă aduseră câţiva soldaţi din oraş care să stea de pază în faţa porţilor şi să nu lase pe nimeni să se apropie de intrare, dacă nu avea o treabă anume. În vremea aceasta numeroşi oameni bogaţi din oraş şi din împrejurimi fuseseră jefuiţi de tâlharii care se arătaseră din nou în bande dese şi îndrăzneţe, cum se întâmplă întotdeauna în vremuri de cumpănă. Totuşi cei doi feciori ai lui Wang Lung se simţeau în destulă siguranţă, din pricină că prefectul poliţiei şi comandantul armatei din oraş îşi măritase pe fiică-sa cu unul din casa aceasta, dar mai ales din pricină că Wang Tigrul era un puternic comandant de oşti care erau la mică depărtare. Astfel până acuma nimeni nu îndrăznise încă să supere casa Wang, decât cel mult să murmure şi să cârtească împotriva ei. Nu se duseră să jefuiască nici casa de lut care aparţinea acestei familii pe care o urau. Nimeni nu se atinse de casa aceasta care era ridicată pe vârful unei coline la picioarele căreia apele clipoceau molcom, retrăgându-se în drumul lor, iar în casa aceasta Floare de Păr putu să-şi petreacă liniştită iarna grea ce trecuse, împreună cu cei doi nevolnici pe care îi avea în seamă. Nu se apropiaseră de casa ei şi pentru că ştiau că ea însuşi trebuie să-şi aştepte hrana de la casa Wang şi de nenumărate ori se întâmplase ca oamenii lipsiţi să vină cu bărcile şi cu albiile în faţa porţii ei ca
1261
să-i ajute în nevoile lor, iar ea nu-i lăsa niciodată să plece cu mâna goală. Într-un rând Wang Negustorul venise la ea şi-i spusese: — Vremurile acestea sunt pline de primejdii şi ar fi mai bine să te muţi şi să trăieşti sub acoperişul casei din oraş. Dar Floare de Păr îi răspunse liniştită, cum avea obiceiul să vorbească întotdeauna: — Nu se poate; eu nu pot să părăsesc casa aceasta; nu trebuie să uiţi că eu am şi pe aceştia doi în sarcina mea. Dar pe măsură ce iarna se aşternu mai cu temei şi gerul încremeni apele din jurul casei de lut, începu să se sperie şi ea, deoarece vedea în apropierea ei oameni chinuiţi de foame care trăiau şi acuma în bărcile lor, bătuţi de ninsoare şi vânt, sau prin copaci, cum apucaseră să scape de furia apelor, şi toţi aceştia erau întărâtaţi, văzând-o că mai hrăneşte pe fata cea slabă de minte şi pe cocoşatul din casă, aşa că începuseră să murmure, chiar după ce le împărţise prisosul ce-l avea în casă: — Cum se poate să risipeşti şi acum hrana pentru nevolnicii aceştia, când se găsesc oameni zdraveni care au câte doi copii şi care mor de foame? Astfel de murmure începură să se repete din ce în ce mai des şi mai întărâtate, aşa că Floare de Păr acum se gândea şi ea că poate ar fi mai bine ca pe aceştia doi să-i ducă în
1262
oraş, ca nu cumva să vină cineva să-i omoare pentru ceea ce mâncau, căci însăşi ea era prea slabă pentru ca să-i poată apăra, dar tocmai atunci fata cea slabă de minte, care deşi împlinise cinzeci şi doi de ani, rămăsese tot copilul de altădată care se juca cu bucăţica ei de cârpă colorată, muri cu totul pe neaşteptate. Într-o zi, după ce mâncă şi începu să se joace cu cârpa ei, fata ieşi pe poartă şi intră în apă, fără să-şi dea seama că aici este apă nu pământ. Floare de Păr alergă după ea, dar până s-o poată ajunge şi s-o scoată din apă, fata intrase adânc şi începuse să dârdâie în apa îngheţată, aşa că deşi o îngriji cât se poate de bine, muri peste câteva ceasuri fără durere şi fără greutate, tot aşa cum trăise viaţă fără de voinţă. Floare de Păr trimise vorbă în oraş lui Wang Proprietarul, ca să se îngrijească de sicriu şi cum se întâmplă ca tocmai atunci să se găsească şi Wang Tigrul în casa lor, veniră toţi trei fraţii, iar Wang Tigrul îşi aduse şi feciorul cu el. Întârziară până când întinseră moarta în şi sicriu, şi o văzură pentru întâia dată în viaţa ei stând liniştită şi pe obraz cu umbra de demnitate ce nu putuse să i-o dea decât moartea. Floare de Păr o plânse din adâncul sufletului şi se simţi mulţumită de înfăţişarea pe care o avea fata, aşa că declară cu glasul tremurând şi blând: — Moartea a vindecat-o de tot ce-a suferit în viaţă, căci
1263
acum arată ca oricare dintre noi. Dar ţinând seamă de ceea ce fusese fata aceasta în timpul cât trăise, cei trei fraţi nu-i pregătiră niciun fel de cortegiu de înmormântare. Wang Tigrul îşi lăsă feciorul în casa de lut, până când el trecu în barcă, împreună cu fraţii săi, cu Floare de Păr şi soţia unui dijmaş, însoţită de un lucrător, ca să ajungă în poalele celeilalte coline unde erau mormintele familiei. Aci aleseră un loc bun, în interiorul îngrăditurii de pământ, şi după ce aşezară trupul surorii lor în pământ, îi ridicară movila mormântului. După ce totul se termină şi se adunară din nou în casa de lut unde începură să facă pregătirile pentru a se întoarce în oraş, Wang Tigrul se apropie de Floare de Păr şi pentru întâia dată în viaţa lui începu să-i vorbească, întrebând-o cu glasul liniştit: — Spune, doamnă, ce vrei să faci de aci înainte? Floare de Păr ridică ochii spre el şi-l privi pentru întâia dată cu sfială, deşi ştia că părul i-a încărunţit şi obrazul ei nu mai este tânăr şi îmbujorat, şi-i răspunse: — M-am hotărât mai demult, ca după ce copilul acesta al meu se va muta dintre vii, să mă retrag la mănăstirea de călugăriţe ce se găseşte aci în apropiere şi unde toate călugăriţele mă aşteaptă. Ani de-a rândul am trăit în strânse legături cu ele şi am făcut demult legământul, aşa că
1264
aceste călugăriţe mă cunosc şi ştiu că voi putea trăi fericită între ele. Pe urmă se întoarse spre Wang Proprietarul şi adăugă: Dumneata şi soţia dumitale v-aţi făcut de mult planul în legătură cu feciorul acesta al vostru; templul în care va intra el este foarte aproape de mănăstirea în care voi trăi eu, aşa că voi avea grijă de el, căci eu sunt acuma femeie bătrână şi destul de înaintată în vârstă ca să pot fi mama lui, astfel dacă se va întâmpla să cadă bolnav sau să sufere de friguri, cum i se întâmpla şi acuma destul de des, mă voi putea duce să văd de el. Preoţii şi călugăriţele se închină de două ori pe zi împreună, aşa că îl voi putea vedea în fiecare zi de două ori, chiar dacă nu ni se dă voie să vorbim unul cu altul. Cei trei fraţi se uitară la micul cocoşat care se ţinea de poalele Floarei de Păr şi se simţea cu totul pierdut în mijlocul acestei adunături de oameni, mai ales acum, după ce murise şi fata cea slabă de minte, de care el îngrijise de atâtea ori, împreună cu Floare de Păr. Era acum bărbat în vârstă şi văzându-i că se uită la el, zâmbi îndurerat. Wang Tigrul se simţi oarecum mişcat, văzând pe feciorul său cât este de drept şi de voinic, iar acuma se uita mirat la ceea ce vedea în apropierea sa şi despre care el nu ştiuse până acuma nimic. Văzând pe fiul său că zâmbeşte, uitându-se la micul cocoşat, Wang Tigrul îi spuse cu toată blândeţea
1265
de care era în stare: — Tinere, îţi doresc tot binele, şi dacă s-ar fi întâmplat ca tu să fii un tânăr voinic, mi-ar fi plăcut să te pot lua lângă mine, cum am luat pe vărul tău şi să-ţi fac şi ţie ceea ce i-am făcut lui. Dar aşa cum stau lucrurile, voi încerca să contribui cu ceva la întreţinerea voastră acolo unde vă duceţi, căci banul îţi poate deschide drum în orice parte şi cred că şi în templu trebuie să fie aceleaşi obiceiuri ca şi în lumea din afară. Dar Floare de Păr îi răspunse categoric, deşi cu toată blândeţea: — Eu nu voi primi pentru mine nimic şi nici nu am nevoie de nimic, deoarece călugăriţele mă cunosc şi eu le cunosc pe ele, şi tot ce am acuma voi împărţi cu ele după ce mă voi duce să trăim împreună. Dar dacă vei vrea să-mi dai ceva, voi primi pentru tânărul acesta, căruia ar putea să-i fie de folos de aci înainte. Vorbele acestea le spuse ca un fel de reproş pentru Wang Proprietarul şi soţia acestuia care în ziua când hotărâseră să-şi trimită feciorul la templu, dăruiseră o sumă neînsemnată de bani; dar chiar dacă el înţelese ce vrea să spună ea, se feri să-i arate şi se aşeză pe un scaun, ca să-şi aştepte fraţii, deoarece era bărbat greoi şi nu putea sta prea mult în picioare. Wang Tigrul însă continuă să se uite la
1266
tânărul cel cocoşat şi-l întrebă: — Preferi să te duci la templu în loc să te duci undeva în altă parte? Îl văzu că-şi desprinde ochii care pipăiau cu lăcomie trupul voinic al vărului său şi plecându-şi capul, se uită la propriul său trup ogârjit de infirmitate, apoi răspunse cu glasul stins: — Da, căci fiind aşa cum mă vedeţi, va fi mult mai bine. Poate haina de preot îmi va ascunde mogâldeaţa ce o port între umeri. Apoi ridică ochii din nou spre vărul său, dar numaidecât după aceea – ca şi când nu ar mai fi fost în stare să se uite la trupul lui teafăr şi nici la sabia cu mânerul aurit – se îndreptă şchiopătând spre uşă şi ieşi repede din odaie. În aceeaşi seară, după ce Wang Tigrul se întoarse în casa fraţilor săi şi se duse la feciorul său, văzu că este treaz şi că-l aşteaptă nerăbdător: — Tată, spune-mi, casa aceea unde am fost noi astăzi, a fost tot casa bunicului meu? Wang Tigrul îi răspunse mirat: — Da, în casa aceea am trăit eu în tinereţea mea, până în ziua când a cumpărat casa aceasta în care a adus pe toţi ai săi. Băiatul sta întins în aşternut, cu mâinile încrucişate sub
1267
cap şi uitându-se lacom la părintele său, îi spuse entuziasmat: — Mie-mi place casa aceasta. Aş vrea să-mi pot petrece viaţa într-o casă de lut, cum este aceasta, în mijlocul holdelor, cu curtea plină de pomi şi cu boii aproape. Dar Wang Tigrul îi răspunse cu o nerăbdare pe care nici el nu o putea înţelege, mai ales că feciorul său nu spusese nimic ce nu s-ar fi cuvenit: — Se vede că tu nu ştii ce vorbeşti. Dar eu ştiu, căci miam petrecut tinereţea în casa aceea; viaţa pe care am dus-o însă mi se părea odioasă şi nesuferită, aşa că tânjeam să pot pleca de acolo cât mai repede. Tânărul adăugă cu o încăpăţânare neînţeleasă: — Mie mi-ar plăcea să trăiesc acolo… presimt că mi-ar plăcea foarte mult. Vorbele acestea i le spuse cu un entuziasm neaşteptat, aşa că treziră o uşoară nemulţumire în sufletul lui Wang Tigrul care se ridică şi ieşi din odaie. Feciorul său însă rămase întins în aşternut, şi în noaptea aceea visă că este în casa de lut şi că trăieşte acolo în mijlocul holdelor de semănături. Floare de Păr plecă la mănăstirea de călugăriţe şi cocoşatul la templul său, iar casa de lut în care aceştia trei trăiseră
1268
împreună ani îndelungaţi rămase pustie. Din familia lui Wang Lung nu mai era nimeni care să trăiască în casa aceasta, afară de bătrânul dijmaş şi soţia lui care rămaseră singuri. Uneori bătrâna se întâmpla să ia câte o căpăţână sfrijită de varză pe care o ascunsese în pământ şi o mână de făină pe care o păstrase cine ştie unde, şi după ce le lega într-un colţ de basma, se ducea cu ele la mănăstire, ca să le dea Floarei de Păr, deoarece în timpul mulţilor ani cât o slujise, se obişnuise să iubească pe femeia aceasta blândă şi tăcută. Da, până şi în anul acesta de grea cumpănă, bătrâna aceasta nu se putea îndura să nu-şi împartă puţinul ce-i rămăsese cu ea, şi aştepta în poarta mănăstirii, s-o vadă ieşind îmbrăcată în rasa ei cenuşie de călugăriţă şi săi spună în şoaptă: — Am un ou proaspăt pe care l-a ouat găina ce mi-a mai rămas ascunsă în coşar; pe acesta ţi l-am adus dumitale. Pe urmă băga mâna în sân şi scotea oul cât o nucă, ascunzându-l în palmă şi căznindu-se să-l treacă în mâna Floarei de Păr, în timp ce îi spunea zâmbind ca s-o facă săl primească: — Ia-l stăpână şi mănâncă-l! Îţi jur că multe călugăriţe ar fi bucuroase să-l poată mânca, cu tot legământul pe care l-au făcut, căci în viaţa mea eu am văzut mulţi preoţi care mâncau carne şi beau vin. Stai aci şi soarbe-l, căci nu te
1269
vede nimeni; soarbe-l până e proaspăt, nu vezi cât eşti de palidă. Dar Floare de Păr nu se lăsa ispitită. I-ar fi fost peste putinţă, deoarece ea îşi făcuse legământul din convingere adâncă, aşa că începea să clatine din capul ras şi ascuns în căiţa ei de călugăriţă, pe urmă respingea cu blândeţe mâinile întinse spre ea ale ţărancei şi-i răspundea: — Nu se poate, mănâncă-l dumneata, căci ai mai multă nevoie de el decât mine. Căci chiar dacă aş fi slobodă, tot nu l-aş primi, deoarece eu sunt destul de bine hrănită pentru nevoile mele trupeşti. Dar chiar dacă n-aş fi hrănită, tot n-aş putea să-l primesc şi să-l mănânc, din pricina legământului pe care l-am făcut. Totuşi bătrâna nu se lăsa convinsă atât de uşor, ci-i strecura oul în sân, acolo unde rasa ei de călugăriţă era încrucişată la piept, pe urmă se îndrepta repede spre albia din marginea apei şi o împingea de la mal, aşa că Floare de Păr nu o mai putea ajunge, iar bătrâna se depărta, zâmbind mulţumită. Peste jumătate ceas Floare de Păr dădu oul acesta unei nenorocite care ieşea din apă şi venea să ceară ceva de mâncare la poarta mănăstirii. Femeia ţinea în braţe un copil, uscat ca un schelet care întindea de sânul ei scorojit ca o pungă, odinioară rotund şi plin, apoi făcândui semn începu să o roage, când o văzu că apare:
1270
— Uită-te la sânii mei; odinioară erau îmbelşugaţi şi copilul acesta era dolofan ca un zeu! Floare de Păr se uita la copilul în agonie ale cărui buze uscate mai întindeau şi acuma de sfârcul secătuit, pe urmă scoase oul din sân şi-l dădu femeii, simţindu-se încântată că-i poate da ceva atât de preţios. În mijlocul unei astfel de împăcări îşi petrecu ea de aci înainte zilele ce-i mai rămăseseră de trăit, dar Wang Tigrul nu avu parte s-o mai vadă niciodată. Wang Negustorul ar fi putut să ajute pe fratele său Wang Tigrul, pentru a scăpa din marea strâmtoare în care se găsea, dar ar fi vrut, căci el avea jigniţele pline de cereale, şi foametea care pentru alţii era o plagă cumplită, pentru el şi cei de seama lui nu era altceva decât izvor de nouă bogăţie. Îndată ce văzu ce fel de timpuri se apropie, el începu să cumpere mari cantităţi de cereale pe care le închise în magazii, dar cu toate că mai vindea din când în când câte ceva bogaţilor care erau în stare să plătească preţurile cerute de el, totuşi cumpăra mereu făină şi orez din regiunile depărtate, iar oamenii lui cutreierau până şi ţările învecinate, pentru a aduna astfel de marfă, aşa că grânarele lui erau încărcate. Avea şi bani mai mulţi decât avusese până acuma, deoa-
1271
rece pe măsură ce plecau grânele din jigniţele lui spre cutare casă de oameni bogaţi sau spre târguri, în locul lor începeau să curgă arginţii, aşa că anul acesta Wang Negustorul era plin de bani ca stupul şi începuse să se gândească ce ar putea face cu atâta bănet şi cum l-ar putea păstra undeva la loc sigur. Fiind negustor, nu avea nevoie de pământ, dar în astfel de vremuri grele nu se găsea nicio garanţie mai bună pe care să i-o ofere oamenii pentru împrumuturile de care aveau nevoie, decât cel mult pământul care acuma zăcea în fundul apelor. Prin urmare trebui să încerce în felul acesta şi puse ipoteci grele asupra pământurilor celor nevoiaşi şi asupra recoltelor viitoare, aşa că după ce se vor retrage apele din largul holdelor înecate ar fi însemnat ca toate cerealele din această regiune să ia drumul spre jigniţele lui Wang Negustorul. Dar n imeni nu ştia limpede cât este de bogat, căci până şi pe feciorii săi îi ţinea foarte strâns, când era vorba să cheltuiască banii care aveau nevoie, şi se prefăcea în faţa lor că este sărac, şi-i ţinea în prăvălii şi pieţe, ca să-şi vadă de treburile lor, muncind din greu, aşa că nu era niciunul între feciorii săi – afară de cel pe care-l dăduse lui Wang Tigrul – care să nu-i fi dorit moartea, ca să poată părăsi pentru totdeauna prăvăliile şi să-şi mai petreacă zilele în casele de distracţie şi de joc, îmbrăcaţi în hainele luxoase pe care
1272
acuma părintele lor nu voia să le mai cumpere. Dar nu-l urau numai feciorii lui pentru robia în care-i ţinea înlănţuiţi, ci-l urau şi plugarii din împrejurimi, iar între aceştia era şi unul cu dinţii repeziţi în afară, care cumpărase câteva partale din pământul lui Wang Lung, după ce el murise. Partea cea mai mare a pământului acestuia era acuma sub apă, dar omul prefera să rabde de foame şi să-şi vadă copiii mai curând morţi, decât să se ducă la Wang Negustorul, aşa că aştepta nerăbdător să se retragă apele şi să se poată apuca din nou de lucru. Până atunci îşi luă bocceaua şi plecă spre miazăzi, ca să-şi găsească de lucru, deoarece prefera să cerşească pe drumuri, decât să dea prilej lui Wang Negustorul să pună mâna pe pământul lui. În sufletul său însă Wang Negustorul se credea om drept şi milos, căci îşi zicea şi nu uita să spună şi altora care veneau la el ca să împrumute ceva, că oamenii nu trebuie să-şi închipuie că în vreme de năpastă pot cumpăra sau pot împrumuta bani tot atât de ieftini ca în alte împrejurări, deoarece în cazul acesta care ar putea să fie câştigul negustorului? Prin urmare el nu făcea nimic altceva decât ceea ce i se părea lui că este faptă dreaptă şi nu lua nimănui decât ceea ce i se cuvenea. Totuşi, era destul de deştept ca să-şi dea seama că în ast-
1273
fel de împrejurări oamenii nu se mai gândesc la dreptate şi că toată lumea îl urăşte, şi mai ştia că Wang Tigrul îi era de mare folos, chiar numai pentru faptul că el era comandat de oşti. Prin urmare se învoi să-i dea cantităţi foarte mari de provizii şi-i făgădui să-i împrumute şi o sumă mare de bani, fără să-i scoată dobândă prea mare, în orice caz dobânda să nu treacă de douăzeci la sută de fiecare argint împrumutat. În ziua când încheiară târgul într-o ceainărie din oraş, Wang Proprietarul care era de faţă la târgul acesta, oftă: — Frate al meu mai mic, aş vrea să fiu şi eu atât de bogat, ca acest frate al nostru, dar adevărul este că eu sărăcesc tot mai mult cu fiecare an ce trece. Eu nu am o afacere atât de bună ca cea pe care o are el şi nu mi-au mai rămas decât foarte puţini bani pe care i-am dat cu împrumut şi câteva holde ce mi-au mai rămas din ţarina moştenită de la părintele nostru. Cred că pentru noi toţi a fost un mare noroc să avem un frate atât de bogat ca fratele acesta al nostru. La vorbele fratelui său, Wang Negustorul zâmbi acru şi-i răspunse fără niciun fel de înconjur, căci el nu-şi punea niciodată strajă gurii şi nici nu înţelegea să fie politicos: — Dacă se întâmplă ca eu să am ceva, atunci asta se datoreşte faptului că eu am muncit toată viaţa din greu, iar pe
1274
feciorii mei i-am ţinut la prăvălie şi nu i-am lăsat să umble îmbrăcaţi în haine de mătase şi nici acasă nu am decât o singură soţie. Dar nici Wang Proprietarul nu putea să asculte astfel de vorbe cu nepăsare, deşi în timpul anilor din urmă pornirile lui se mai potoliseră; vorbele fratelui său îl supărau mai ales din pricină că ştia că el nu a fost de acord să vândă partea de pământ ce-i mai rămăsese, pentru a-şi trimite cei doi feciori în oraşul de pe litoral, aşa cum îi ceruseră ei, prin urmare după ce stătu câteva clipe fără să zică nimic, se ridică în picioare şi-i răspunse supărat: — La urma urmelor, cred eu că un părinte trebuie să-şi hrănească pe ai săi, iar feciorii mei îmi sunt prea dragi ca să-i las să-şi petreacă toată tinereţea în dosul unei tejghele de prăvălie. Crezi că înseamnă să cinstesc pe nepoţii părintelui meu, când îi las să rabde de foame? Cred că este datoria mea să-mi hrănesc copiii, dar probabil nu-mi fac în întregime această datorie crescându-i cum se cuvine să fie crescuţi feciorii dintr-o familie aleasă! Nu fu în stare să mai spună nimic deoarece în timpul din urmă era chinuit de o tuse înrăită care chiar acuma începu să-l înece. Se aşeză deci pe scaun şi începu să tuşească, cu ochii ieşiţi din orbite şi rumeneala începu să-i aprindă obrajii bucălaţi. Dar Wang Negustorul se uită la fratele său
1275
şi pe obrazul lui palid apăru o uşoară rumeneală, din cauză că vedea că fratele său înţelesese şi simţise înţepătura, aşa că nu era nevoie să mai adauge ceva. După ce făcură târgul şi se înţeleseră în toate amănuntele, Wang Negustorul îşi exprimă dorinţa de a trece înţelegerea aceasta pe hârtie, dar Wang Tigrul protestă: — Cum adică… noi doi suntem fraţi? Wang Negustorul îi răspunse ca un fel de explicaţie: — E numai de formă, ca să nu uit… căci în timpul din urmă memoria a început să-mi slăbească! şi întinse penelul de tuş spre fratele său, ca şi când l-ar fi invitat să-şi semneze numele în josul actului. Pe urmă Wang al doilea se uită la el zâmbind şi adăugă: Pecetea o ai la tine? Wang Tigrul trebui să-şi scoată pecetea pe care o avea la brâu şi în care era gravat numele său, căci Wang Negustorul nu ridică hârtia de pe masă decât după ce o puse şi pe aceasta în josul hârtiei. Numaidecât după aceea o pături şi o băgă în punga pe care o purta la brâu. Uitându-se la fratele său, Wang Tigrul se gândi nemulţumit şi-şi zise că va trebui să-şi lărgească stăpânirea asupra unor noi teritorii, fie într-un fel, fie într-altul, şi în această clipă îi păru rău că a lăsat atâţia ani să treacă fără niciun folos, aşa că ajunsese din nou să ceară ajutorul fratelui său. În orice caz însă oamenii lui scăpaseră acuma de grija
1276
foamei, aşa că porunci feciorului său şi oamenilor din gardă să se pregătească de plecare, căci se vor întoarce acasă. Începuse să se desprimăvăreze bine şi pământul în toate părţile se uscă repede, iar oamenii ieşiseră nerăbdători în largul câmpurilor la semănat, fără să-şi mai aducă aminte de iarna ce trecuse şi de morţii lor, căci, o dată cu primăvara, în sufletele lor se trezise nădejdea cea nouă. Tot aşa Wang Tigrul se simţea nerăbdător să întreprindă şi el ceva şi-şi luă rămas bun de la fraţii săi. Cei doi fraţi îi dădură un ospăţ de despărţire şi după terminarea ospăţului acestuia, Wang Tigrul intră în sala unde erau tabletele strămoşilor lui şi aprinse tămâie. Când o aprinse, feciorul său era alături de el şi în timp ce fumul dulceag se destrăma prin casă, Wang Tigrul se prosternă în faţa tabletei părintelui, a bunicului şi străbunicului său, cerând şi feciorului său să facă aşişderea. Uitându-se la el cât se prosternă de graţios, Wang Tigrul îşi simţi sufletul plin de mândrie şi i se păru că umbrele acestor morţi ai lui s-au adunat împrejurul lor, ca să poată vedea de aproape pe tânărul acesta care era descendentul familiei lor, aşa că rămase cu gândul împăcat, că el şi-a făcut datoria faţă de familia sa. După ce se sfârşi această ceremonie şi tămâia se prefăcu cenuşă în urna ei, Wang Tigrul încălecă, iar feciorul său încălecă şi el pe calul său şi cu garda după ei se întoarseră,
1277
de astă dată pe pământ uscat, spre propriile lor regiuni.
Capitolul XXVIII În primăvara acestui an, când feciorul lui Wang Tigrul împlini cincisprezece ani, instructorul pe care-l adusese pentru feciorul său, se apropie într-o zi de el, în timp ce se plimba numai singur prin curte, şi-i spuse: — Generale, am învăţat pe fiul tău, generalul cel tânăr, tot ceea ce puteam să-l învăţ, fiind singur cu el; de aci înainte va trebui să se ducă la o şcoală de război, unde va avea camarazi cu care să facă marşuri şi tot felul de exerciţii de luptă. Deşi se aştepta ca ziua aceasta să vină, totuşi lui Wang Tigrul i se păru acuma că ultimii doisprezece ani au trecut ca o clipire. Trimise feciorului vorbă să iasă în curte şi să vină la el, apoi dintr-odată se simţi obosit şi îmbătrânit şi se aşeză pe o bancă de piatră, ca să-l aştepte. Când îl văzu că trece pragul porţii în formă de lună, care despărţea curţile, apropiindu-se cu paşi înceţi dar siguri, Wang Tigrul se uită la el de parcă atunci l-ar fi văzut întâia dată. Feciorul său era înalt de statură, aproape ca un bărbat împlinit, iar trăsăturile obrazului nu mai păstrau nimic din
1278
frăgezimea copilăriei trecute şi buzele lui arcuite păreau strânse cu toată energia. Chipul acesta era chipul unui bărbat, nu al unui copil. Uitându-se la el care era singurul său fecior, Wang Tigrul îşi aduse aminte că odinioară abia aşteptase să-l vadă bărbat şi i se păruse că anii cât umbla păzit de dădacă durează cât o veşnicie. În clipa aceasta însă i se părea că feciorul său a trecut cu un singur pas din scutece de-a dreptul în anii bărbăţiei. Oftă înduioşat şi-şi zise: „Aş fi preferat ca şcoala aceasta să nu fie în miazăzi, ca el să nu trebuiască să se ducă să înveţe carte între oamenii de acolo”, apoi adăugă cu glas tare, adresându-se instructorului care sta în faţa lui, şi întinzându-şi cele câteva fire de mustaţă: — Eşti încredinţat că va fi mult mai bine pentru el dacă se va duce la această şcoală? Instructorul dădu din cap în semn de încuviinţare, iar Wang Tigrul se uită îndurerat la feciorul său, ca apoi să-l întrebe: — Dar tu, fiul meu, vrei să te duci? Numai rareori se întâmpla ca Wang Tigrul să întrebe pe feciorul său ce ar vrea să facă, căci el ştia destul de limpede ce ar prefera el însuşi să facă feciorul său, dar în clipa aceasta se gândea că, dacă se va întâmpla ca feciorul său
1279
să se împotrivească, ar putea întrebuinţa răspunsul lui drept un pretext pentru a-l păstra lângă sine. Tânărul însă ridică privirea spre el, căci până acuma se uitase la un strat de crini înfloriţi care erau sub ramurile jneapănului de lângă banca de piatră pe care se aşezase părintele său, şi-i răspunse: — Dacă e vorba ca eu să merg la învăţătură la altă şcoală, mi-ar face plăcere să pot pleca. Răspunsul acesta nu putea să fie pe placul lui Wang Tigrul, aşa că încruntă din sprâncene şi mângâindu-şi barba, adăugă cu înţeles: — Ce şcoală crezi că ar putea fi pe acolo, la care să te poţi duce şi tu decât cel mult o şcoală de război, şi la ce ţiar putea folosi ţie învăţătura luată din cărţi, când tu trebuie să devii un comandant de oşti? Tânărul îi răspunse cu îndrăzneală şi cu glasul domolit: — Am auzit că pe acolo sunt acum şi şcoli la care se învaţă cum trebuie lucrat pământul şi tot ce este în legătură cu agricultura. Wang Tigrul rămase mirat de vorbele lui prosteşti, căci până acuma nu auzise de existenţa unor astfel de şcoli, aşa că se răsti la el: — Dacă e adevărat că sunt şi astfel de şcoli, atunci acestea nu sunt altceva decât prostii. Ştiut este doar că orice
1280
plugar trebuie să ştie cum trebuie să are, să-şi semene şi să-şi secere holda. Tot aşa îmi aduc aminte, de vorbele tatălui meu care spunea că un plugar nu trebuie să înveţe meşteşugul de la nimeni, căci este de ajuns să se uite la ceea ce face vecinul său. Pe urmă adăugă nemulţumit: Dar ce legătură poate avea afacerea asta cu tine sau cu mine? Noi suntem comandanţi de oşti, iar tu va trebui să te duci la o şcoală de război, sau nu te vei duce la nicio şcoală, ci vei sta acasă ca să-mi iei locul în fruntea armatei, când eu nu voi mai fi! Feciorul său tresări şi se frământă puţin pe picioare, cum făcea întotdeauna când auzea pe tatăl său că începe să răcnească, pe urmă îi răspunse liniştit şi cu neînţeleasă îngăduinţă: — În cazul acesta mă voi duce la o şcoală de război. Totuşi în glasul lui plin de supunere era ceva care aţâţa supărarea lui Wang Tigrul şi uitându-se la feciorul său, în timp ce-şi răsucea mustaţa, se gândi că ar fi mai bine ca el să-i spună ce are pe suflet, cu toate că ştia că dacă-i va spune, vorbele lui îl vor supăra şi mai mult, de aceea strigă: — Pregăteşte-te, căci mâine dimineaţă vei pleca la drum! Tânărul îl salută, aşa cum fusese învăţat să facă, apoi se
1281
întoarse pe călcâie şi plecă fără să mai zică nimic. Dar în aceeaşi noapte când rămase singur în odaia lui, Wang Tigrul începu să se gândească la feciorul său care trebuia să plece atât de departe de el şi se înspăimântă de primejdiile ce l-ar putea pândi în părţile acelea unde oamenii erau atât de vicleni şi de înşelători, aşa că porunci gărzii să-i trimită pe credinciosul său cel cu buza de iepure. După ce omul intră, Wang Tigrul se întoarse şi se uită la chipul hidos al credinciosului său, apoi începu să-i spună cu glasul rugător, nu pe tonul cu care s-ar adresa un stăpân slujitorului său: — Feciorul acesta al meu, singurul meu fecior, va pleca mâine la o şcoală de război, dar deşi împreună cu el plecă şi instructorul său, de unde aş putea eu să ştiu ce se ascunde în sufletul unui om care a trăit atâta vreme între oameni străini? Ochii lui sunt ascunşi în dosul ochelarilor şi buzele în dosul mustăţilor, aşa că mi se pare straniu când mă gândesc să-mi las feciorul cu totul în seama lui. Prin urmare vei pleca împreună cu feciorul meu, căci pe tine te cunosc şi nu există nimeni în apropierea mea pe care să-l cunosc aşa cum te cunosc pe tine, care m-ai urmat de pe vremea când eram om sărac şi singur, dar şi pe vremea aceea tu erai tot aşa cum eşti astăzi, când sunt bogat şi puternic. Feciorul meu este tot ce am eu mai de preţ şi va
1282
trebui să veghezi asupra lui în locul meu. Se întâmplă ceva foarte ciudat, căci după ce Wang Tigrul îi spuse vorbele acestea, credinciosul său cu buza de iepure îi răspunse cu atâta pornire, încât vorbele îi şuierau printre dinţi, îndrăzneţe şi limpezi: — Generale, asta este singura dată când eu nu te voi asculta, deoarece vreau să rămân lângă tine. Dacă tânărul general trebuie să plece numaidecât, atunci voi alege cinzeci de oameni dintre cei mai credincioşi, dar nu dintre cei mai tineri şi pe aceştia îi voi dăscăli, ca să ştie ce însărcinare au pe lângă feciorul tău, dar eu voi sta acolo unde vei fi şi tu. Nici nu-ţi dai seama câtă nevoie ai de un om credincios care să stea neclintit lângă tine, deoarece în mijlocul unei armate atât de mari ca armata ta se găsesc întotdeauna pricini de nemulţumire şi răzvrătire; unul este supărat, altul începe să vorbească despre un general mult mai bun, dar afară de asta umblă veşti rele despre un nou război ciudat, care a pornit din miazăzi. La vorbele acestea Wang Tigrul îi răspunse cu cerbicie: — Văd că te preţuieşti prea mult. Crezi că nu-mi ajunge Înjunghie Porc? Credinciosul cu buza de iepure se întunecă la faţă şi obrazul începu să-i tremure de supărare, când adăugă: — Cine… dobitocul acela! Un astfel de om e foarte bun
1283
ca să prindă muşte, iar dacă se întâmplă să-i spun să lovească pe cineva, pumnul lui cât maiul cade numaidecât, dar minte nu are nici cât un grăunte şi nu este în stare să vadă nimic, până când îi spui în ce parte să se uite. Nu se lăsă convins pentru nimic în lume şi Wang Tigrul trebui să-i treacă cu vederea această trufie pe care n-ar fi trecut-o nimănuia într-un caz asemănător, şi în cele din urmă credinciosul său îi repetă de mai multe ori la rând: — Ce să-ţi mai spun, îmi rămâne sabia pe care o port şi o voi ridica împotriva mea… sabia şi gâtul îmi stau amândouă la îndemână… Văzând că n-are încotro, Wang Tigrul se învoi să facă aşa cum a hotărât el, iar credinciosul său se lumină la faţă numaidecât, cu toate că abia adineaori vorbise despre moarte. Ieşi din odaie şi chiar în noaptea aceea îşi alese cei cinzeci de oameni, îi trezi din somn şi începu să-i ocărască fără milă, văzându-i că se uită la el năuciţi de somn şi dârdâind în răcoarea zorilor acestei zile de primăvară, pe urmă îi scoase în curte şi le porunci: — Dacă se va întâmpla ca un singur dinte din gura micului general să înceapă să-l doară, să ştiţi că voi veţi fi răspunzători şi veţi muri pentru el; datoria voastră este să-l urmaţi în toate părţile, să staţi nemişcaţi pe lângă el şi să-l păziţi. În vreme de noapte vă veţi întinde împrejurul patu-
1284
lui său, iar în timpul zilei nu vă veţi încrede şi nici nu veţi asculta de nimeni, nici chiar de el însuşi. Dacă se va supăra şi vă va spune că n-are nevoie de voi şi că mai mult îl încurcaţi, îi veţi răspunde: „Noi îndeplinim poruncile bătrânului general, părintele tău, care ne plăteşte şi nu putem asculta decât de el”. Îl veţi păzi deci, chiar împotriva voinţei lui. Pe urmă începu să-i înjure zdravăn, ca să-i înspăimânte şi să-i facă să înţeleagă cât de importantă este însărcinarea pe care le-o dă acuma, iar la urmă de tot le spuse: — Dacă vă veţi face datoria cu credinţă, veţi primi o bună răsplată, căci nu se găseşte om mai milostiv decât bătrânul nostru general şi voi vorbi chiar eu cu el, în numele vostru. Cei cinzeci de soldaţi îi răspunseră cu un chiot de aprobare, căci ştiau că acest credincios stă mult mai aproape de sufletul generalului decât oricare dintre oamenii ceilalţi, afară doar de feciorul său; dar afară de asta erau mulţumiţi că pot pleca în regiuni pe unde nu mai fuseseră încă şi unde vor putea vedea tot ce este de văzut. După ce se făcu ziuă, Wang Tigrul se ridică din aşternutul în care se zbătuse fără somn şi spuse feciorului său că poate pleca, apoi îl însoţi şi el o bucată de drum, căci nu se putea despărţi de el aşa dintr-odată. Totuşi asta nu era
1285
altceva decât un scurt răstimp al despărţirii, o amânare a clipei cele din urmă, şi după ce călări o vreme alături de feciorul său, strânse dârlogii calului şi-i spuse fără să se mai gândească: — Fiule, e vorbă veche, rămasă din bătrâni, care spune că chiar de te-ai duce cu prietenul tău până la capătul pământului, clipa despărţirii trebuie să sosească şi aşa se întâmplă acuma cu mine şi cu tine. Umblă sănătos! Rămase înţepenit în şa şi primi mărturia de respect a feciorului său, pe urmă se uită la el cum încalecă şi pleacă, împreună cu cei cinzeci de oameni din gardă şi cu instructorul său. Apoi îşi întoarse calul în loc şi se duse acasă, unde îl aşteptau odăile pustii în cuprinsul cărora nu încercă să mai găsească pe feciorul său. Vreme de trei zile Wang Tigrul se zbuciumă de mâhnire şi nu fu în stare să pună mâna pe nimic şi nici să ia vreo hotărâre, până când cel din urmă crainic trimis pe urmele feciorului său se întoarse ca să-i dea de ştire despre drumul ce-l făcea. Crainicii soseau din ceas în ceas, din anumite locuri unde fuseseră trimişi, pentru a veghea asupra trecerii lui, şi fiecare dintre ei îi aducea ştiri. Unul dintre aceştia îi spuse: — Am băgat de seamă că se simte foarte bine şi părea mai vesel decât îl ştiam de obicei. De două ori a descălecat
1286
şi a intrat în câte o holdă unde a stat de vorbă cu plugarul ieşit la muncă. — Dar ce putea el vorbi cu un astfel de om? întrebă Wang Tigrul, mirat. Omul îi răspunse cu de-amănuntul, căci îi auzise limpede ce vorbiseră: — L-a întrebat ce seamănă şi s-a uitat cu băgare de seamă la sămânţă şi la felul în care boul era înjugat la plug; oamenii care-l însoţeau au început să râdă, dar el nu i-a luat în seamă, ci s-a uitat cu de-amănuntul la felul în care era înjugat boul. Wang Tigrul se miră de ceea ce auzea şi adăugă: — Nu înţeleg cum se poate ca un comandant de oşti să se intereseze de felul în care este înjugat un bou şi nici de sămânţa pe care o seamănă plugarii. Pe urmă tăcu şi după o pauză, adăugă supărat: Altceva nu ai să-mi mai spui? Omul stătu câteva clipe şi se gândi, apoi îi răspunse: — Pe înserate s-a oprit la un han şi a mâncat cu lăcomie o bucată de pâine şi una de carne, apoi orez fiert şi o bucată de peşte, dar n-a băut decât o cupă mică de vin. De la hanul acesta eu m-am întors, ca să-ţi dau de ştire. Pe urmă veniră şi alţii care-i aduseră ştiri despre feciorul său, spunându-i fiecare ce mănâncă, ce bea şi ce vorbeşte şi aşa unul după altul, până în ziua când s-a îmbarcat pe
1287
corabia ce cobora spre largul mării. Din ziua aceea Wang Tigrul trebui să aştepte ca să primească vreo scrisoare, căci dincolo de fluviu oamenii nu-l mai putuseră urma, în drumul în care plecase. Wang Tigrul nu ştia nici el dacă ar fi fost sau n-ar fi fost în stare să suporte zbuciumul pe care i-l pricinuia plecarea feciorului său, dar în timpul acesta veniră două întâmplări care-l făcură să-şi întoarcă gândurile de la el. Cea dintâi fu întoarcerea iscoadelor sale care îi aduseră ştiri stranii din partea de miazăzi şi care-i spuneau: — Am aflat că din partea de miazăzi s-a pornit un război foarte ciudat; se zice că ar fi un fel de război de răsturnare şi de revoluţie, nu unul dintre războaiele acelea bune şi obişnuite între comandanţii de oştiri. Wang Tigrul le răspunse puţin nemulţumit, căci în timpul din urmă era mereu supărat. — Nu este nimic nou. Pe vremea când eram eu tânăr, am auzit de un astfel de război revoluţionar, la care am luat şi eu parte, încredinţat că fac o faptă nobilă. Cu toate acestea n-a fost altceva decât un război ca toate războaiele, în care comandanţii de oştiri s-au unit împotriva dinastiei, dar după ce au câştigat lupta şi au răsturnat tronul s-au despărţit din nou şi au început să se bată între ei.
1288
Totuşi iscoadele trimise de el se întoarseră pe rând şi fiecare îi spunea cam aceeaşi poveste: — Uite ce, acesta e un război nou, căruia i se zice războiul poporului, şi este făcut pentru oamenii de rând. — Cum se poate ca oamenii de rând să facă război? strigă Wang Tigrul ridicând din sprâncene şi uitându-se la iscoadele lui care vorbeau prostii. De unde au arme, sau poate vor să poarte războiul cu ciomegele, cu îmblăciile şi cu coasa? strigă el uitându-se la oamenii lui atât de încruntat, încât iscoadele începură să se uite unul la altul încurcaţi, dar unul dintre trimişii lui tuşi cu sfială şi încercă să-i spună: — Noi nu facem altceva decât să îţi spunem ceea ce-am auzit. Wang Tigrul se prefăcu că le trece cu vederea greşeala pe care au făcut-o şi adăugă: — Adevărat este că voi v-aţi făcut datoria, dar ceea ce aţi auzit este prostie. Pe urmă îi lăsă să plece din odaia lui. Cu toate acestea îi fu peste putinţă să uite cu totul ceea ce-i spuseseră oamenii săi, aşa că se hotărî să urmărească desfăşurarea acestui război, pentru a se convinge ce ar putea anume să fie învălmăşeala despre care vorbeau oamenii lui. Dar înainte de a se putea să se gândească de ajuns la
1289
aceste întâmplări, în regiunile stăpânite de el interveni ceva neaşteptat şi-l făcu să-şi uite de toate celelalte griji ale sale. Vara era în toi şi cum nimic nu este atât de schimbător ca vremea şi cerul boltit deasupra oamenilor, anotimpul acesta fu foarte schimbăcios, amestecându-se când cu ploi când cu lumină de soare, aşa că apele se zvântau, lăsând în urma lor pământul afânat şi rodnic, prin urmare oamenii naveau decât să arunce sămânţa în pământ, căci răsărea numaidecât din brazdele ce fumegau sub razele de soare, făgăduind recoltă îmbelşugată. Dar până să vină vremea secerişului, erau şi oameni care răbdau de foame şi în regiunile stăpânite de Wang Tigrul începură să se arate bandele de tâlhari care jefuiau în toate părţile, mult mai îndrăzneţe decât fuseseră înainte de asta. Până şi în regiunile de unde îşi ridica el hrana şi birurile pentru plata soldei soldaţilor lui, se găseau oameni atât de deznădăjduiţi, încât se adunară în bande şi începură să jefuiască, înfruntându-l cu toată armata lui cea mare, iar când trimitea soldaţii după ei ca să-i prindă, aceştia nu puteau să-i găsească nicăieri. Bandiţii aceştia erau tocmai ca nişte fantome şi iscoadele lui se întorceau şi-i spuneau: — Tâlharii au fost văzuţi ieri în partea de miazănoapte şi au pârjolit satul familiei Ching. Alţii veneau şi-i spuneau:
1290
Acum trei zile o bandă de tâlhari a atacat o caravană de negustori şi după ce i-a omorât pe toţi, le-au luat încărcătura de opiu şi de mătăsuri pe care voiau s-o aducă în oraş. Wang Tigrul se supără foarte, auzind de astfel de fărădelegi, dar se supără mai ales din pricină că în felul acesta tâlharii îl jefuiau pe el însuşi de veniturile ce le-ar fi putut încasa de la negustori şi de care avea acuma cea mai mare nevoie pentru a putea plăti datoria ce o avea la Wang Negustorul. Supărarea lui era atât de mare, încât simţea că trebuie numaidecât să ucidă pe cineva. Ieşi în largul curţ ilor şi porunci căpeteniilor de oaste să-şi adune oamenii şi să cerceteze toată regiunea, iar pentru fiecare cap de bandit ce i-l vor aduce, le spuse că le va da câte un ban de argint. Dar când soldaţii lui, ademeniţi de răsplata făgăduită, se repeziră pe urmele tâlharilor, le fu peste putinţă să găsească pe cineva. Adevărul era că cei mai mulţi dintre aceşti bandiţi erau simpli plugari care nu plecau la atac, decât atunci când ştiau că nu sunt urmăriţi. Când veneau soldaţii, ei ieşeau la lucrul câmpului şi le povesteau tot felul de întâmplări îngrozitoare despre fel de fel de bande de tâlhari, dar fără să pomenească nimic despre banda din care făceau şi ei parte. Despre isprăvile acestei bande nu suflau nimic, iar dacă se întâmpla să pomenească cineva, ceva, se prefăceau că nu ştiu nimic şi răspundeau că ei n-au auzit
1291
până acuma pomenindu-se de o astfel de bandă. Dar din pricina răsplăţii făgăduite de Wang Tigrul şi pentru că oamenii lui erau lacomi, începură să ucidă pe toţi care le ieşeau în cale şi când îi aduceau capul tăiat, spuneau că este capul unui bandit şi nimeni nu putea să spună că nu este, aşa că-şi primeau răsplata făgăduită. Între cei ucişi erau şi mulţi de cei care nu aveau nicio vină, dar nimeni nu îndrăznea să se plângă, deoarece ştiau că Wang Tigrul şi-a trimis oamenii pentru o cauză dreaptă şi folositoare, iar dacă s-ar fi plâns, asta ar fi însemnat să atragă atenţia soldaţilor asupra lor şi să le aducă aminte că şi ei au un cap pentru care s-ar putea lua o răsplată. Dar pe la mijlocul verii, când trestia de sorghum era foarte înaltă şi întrecea cu mult un stat de om, bandele tâlharilor se răspândiră în toate părţile, ca pârjolul şi începură să jefuiască, aşa că Wang Tigrul se supără din cale afară şi hotărî să plece el însuşi împotriva lor, deşi trecuseră mulţi ani de când el nu mai părăsise curţile sale. Aflase însă de o bandă de tâlhari dintr-un sat din apropiere şi iscoadele lui îi aduseseră ştiri că în timpul zilei oamenii aceştia îşi văd de plugărie, iar nopţile pleacă la jaf. Adevărul era că pământul pe care-l stăpâneau oamenii aceştia era foarte jos, aşa că semănăturile nu putuseră să le facă destul de devreme, din pricină că la ei apele se retrăseseră foarte
1292
târziu şi din cauza aceasta cei care scăpaseră cu viaţă de vâltoarea apelor revărsate anul trecut, mai flămânzeau şi astăzi. După ce Wang Tigrul puse iscoadele să-i supravegheze şi află despre fărădelegile lor, când se duceau în timp de noapte şi jefuiau satele vecine de tot ce aveau, iar pe cei care li se puneau împotrivă îi omorau, se supără peste măsură, şi ieşi cu oamenii lui împotriva satului acestuia, unde porunci să-l înconjure din toate părţile şi să nu lase nicio ieşire pe unde ar putea scăpa cineva. El însuşi în fruntea unui grup de soldaţi intră în galop şi prinse toţi oamenii din sat, o sută şaptezeci şi trei la număr, tineri şi bătrâni. După ce-i adunară pe toţi şi-i legară în cujbe, Wang Tigrul porunci să fie scoşi pe o arie largă din sat, unde era şi primarul şi stând călare pe calul său se uită la oamenii aceştia ticăloşi. Unii dintre ei plângeau şi tremurau, alţii se făcuseră pământii la faţă, dar erau şi de cei care stăteau întunecaţi şi nepăsători, căci în viaţa lor cunoscuseră de multe ori deznădejdea. Numai bătrânii stăteau liniştiţi şi aşteptau cu resemnare ceea ce se va întâmpla cu ei, căci fiind înaintaţi în vârstă fiecare dintre ei se împăcase demult cu moartea ce trebuia să vină şi să-i uşureze. Dar când văzu că i-a prins pe toţi, Wang Tigrul simţi că setea de sânge s-a stins în sufletul său. El nu era în stare să
1293
ucidă cu sânge rece, cum făcea altădată; din ziua când omorâse pe cei şase soldaţi ai săi şi văzuse felul în care se uitase feciorul său la el, voinţa de a ucide părea că i-a slăbit. Ca să-şi ascundă acum această slăbiciune în faţa lor, încruntă din sprâncene şi strâmbându-şi buzele răcni la ei: — Sunteţi vrednici ca fiecare dintre voi să fie dat morţii. De atâţia ani de când pământurile acestea sunt în stăpânirea mea, nu v-aţi dat seama că eu nu îngădui bandele de tâlhari în regiunile acestea? Totuşi sunt om milostiv şi-mi aduc aminte de bătrânii voştri părinţi şi de copiii voştri, aşa că de astă dată nu vă voi ucide. Dar moartea aceasta vă va lovi mai târziu, când voi vedea că aţi îndrăznit să nu vă supuneţi vorbelor mele şi aţi început din nou să jefuiţi. Pe urmă se întoarse spre oamenii săi care înconjuraseră pe cei prinşi, şi le porunci: Scoateţi cuţitele din cingătoare şi tăiaţi fiecăruia urechile, ca să-şi aducă aminte de ceea ce le-am spus în ziua de astăzi. Soldaţii făcură un pas înainte şi după ce scoaseră cuţitele, le trecură de câteva ori pe talpa încălţămintei şi tăiară urechile tuturor bandiţilor, apoi le adunară grămadă în faţa lui Wang Tigrul. Acesta se uită la bandiţi şi văzu că fiecare dintre ei are câte o dâră roşie de sânge pe obraz, apoi le spuse: — Urechile acestea ale voastre vor fi semnul de care vă
1294
veţi aduce întotdeauna aminte. Pe urmă întoarse calul şi plecă în galop. Dar în drum spre casă se gândi că poate ar fi fost mai bine să-i ucidă pe toţi, până la unul, căci în felul acesta ar fi curăţit regiunea de bandele tâlharilor, deoarece pilda acestora ar fi înspăimântat pe ceilalţi, apoi se gândi nemulţumit, că din pricina bătrâneţii a început să se înduioşeze şi să fie prea milostiv faţă de cei netrebnici. Dar cu toate acestea încercă să se liniştească şi îşi zise: „Am cruţat viaţa acestor oameni de dragul feciorului meu şi mai târziu, când îi voi spune că am prins o sută şaptezeci şi trei de tâlhari, dar nu i-am ucis, lui îi va face plăcere”,
Capitolul XXIX Astfel Wang Tigrul încerca să-şi umple golul lunilor ce i se păreau deşarte după plecarea feciorului său care-l lăsase singur în casă. După ce stârpi bandele de tâlhari din regiunile stăpânite de el şi trecu secerişul care-i fu de mare ajutor, deoarece oamenii aveau acum din nou mâncare, pe la începutul toamnei când vânturile nu erau încă prea reci şi nici căldura soarelui prea mare, îşi luă o parte din armată
1295
şi cutreieră tot pământul pe care îl avea în puterea lui, căci îşi zicea că va trebui să se încredinţeze că totul este în rânduială, pentru ziua când feciorul său se va întoarce de la şcoală. Se gândise că după ce fiul său se va întoarce acasă, îi va da lui comanda armatei din această provincie, iar el se va retrage şi nu va păstra decât o mică gardă personală. În ziua aceea, el va avea cincizeci şi cinci de ani împliniţi, iar feciorul său douăzeci, prin urmare bărbat întreg. Călărind în largul câmpurilor, legănat de planurile acestea ale lui, cu ochii sufletului i se părea că-şi vede nepoţii înscăunaţi în această provincie, iar cu ochii adevăraţi examina oamenii şi locurile, făcându-şi socoteala birurilor ce le va încasa şi a recoltelor ce le va da pământul. Acuma după ce foametea trecuse, ţarina rodise din belşug, cu toate că oamenii mai purtau şi astăzi urmele celor doi ani de foamete ce-i lovise. Pământul însuşi mai purta aceste urme ale năpastei, din pricină că nu toate holdele erau semănate, iar oamenii erau cu obrajii scofâlciţi de chinurile foamei şi între cei pe care-i vedea, numai rareori se întâmpla să fie moşnegi sau bărbaţi tineri de tot. În orice caz însă viaţa începuse să se desfăşoare din nou ca şi înainte de asta şi pentru Wang Tigrul era adevărată plăcere să întâlnească atâtea femei însărcinate, aşa că-şi zise îngândurat:
1296
„Se poate ca foametea aceasta să fi fost trimisă de pronia cerească, pentru a-mi arăta drumul hărăzit de soartă, deoarece în anii care au trecut, m-am odihnit prea mult şi m-am bucurat de toate ale mele. Poate foametea aceasta a fost trimisă anume ca să mă trezească, îndemnându-mă spre şi mai mare mărire, pentru feciorul meu care va moşteni tot ceea ce voi face eu de aci înainte.” Deşi Wang Tigrul era mai înţelept decât părintele său şi nu credea în zeităţile pământului, totuşi credea în destin şi pronie cerească, aşa că orice i s-ar fi întâmplat în viaţa lui, ar fi spus întotdeauna, fie că era vorba de viaţă, fie că era vorba de moarte, că acestea nu sunt o simplă întâmplare ci viaţa, şi moartea fiecăruia este dinainte hotărâtă şi aşa trebuie să se întâmple, fiind dinainte hotărât aşa, de către pronia cerească. Astfel împreună cu soldaţii care veneau veseli după el, Wang Tigrul călărea în largul câmpurilor, şi era în a noua lună a anului. În toate părţile oamenii pe care-i întâlnea în cale îl salutau şi încercau să zâmbească, deoarece ştiau despre el că este un puternic comandant de oaste care stăpâneşte de ani îndelungaţi asupra lor, dar mai ales stăpâneşte cu dreptate, fără să asuprească pe nimeni şi dacă se întâmpla să se oprească în vreun sat, fruntaşii dădeau întotdeauna un ospăţ în cinstea lui. Numai plugarii
1297
cei mai săraci se purtau nepoliticoşi faţă de el, şi când vedea că se apropie soldaţii se întorceau cu spatele spre drum şi se prefăceau că sapă de zor, iar după ce treceau, începeau să scuipe de mai multe ori la rând, ca să-şi uşureze sufletul de scârbă. Totuşi, dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre soldaţi să-l întrebe de ce scuipă, şi-ar fi acoperit obrazul cu palmele şi i-ar fi răspuns cu nevinovăţie: — Din pricina prafului ce mi s-a îngrămădit în gură, ridicat de picioarele cailor. Dar pe Wang Tigrul nu-l interesau oamenii din oraş şi nici cei din împrejurimi. În timpul acestei călătorii ajunse şi în apropierea oraşului pe care-l împresurase el odinioară şi unde nepotul său cel ciupit stăpânea de atâţia ani în numele său, aşa că Wang Tigrul trimise crainici, pentru a-i da de ştire despre sosirea lui, iar în timpul acesta se uita cu atenţie în toate părţile pentru a se încredinţa de felul cum a prosperat oraşul acesta sub stăpânirea nepotului său. Ciupitul nu mai era tânăr, ci bărbat în floarea vârstei şi avea doi feciori cu nevasta lui care era fiica ţesătorului de mătase, iar când află de sosirea unchiului său şi că este în apropierea porţilor oraşului, se sperie din cale afară. Adevărul era că el trăise ani de-a rândul în bună pace şi mul-
1298
ţumit, aşa că-şi uitase aproape cu totul că este ostaş. Era mereu vesel şi plăcut la vorbă, lacom de plăceri şi de noutăţi, iar felul de viaţă pe care-l ducea în oraşul acesta îi plăcea, deoarece el era om cu trecere şi toată lumea se purta curtenitoare faţă de el. N-avea nici prea mult de lucru, decât cel mult să adune birurile şi să se îngraşe. În timpul anilor din urmă îşi dezbrăcase şi uniforma de ostaş, şi îmbrăcase haine mai uşoare, aşa că acuma semăna mai mult a negustor înstărit. De fapt era foarte bun prieten cu negustorii din oraş, iar când aceştia veneau să-i plătească birurile ce i se cuveneau, nepotul lui Wang Tigrul nu uita să-şi facă şi lui o mică parte din ele, cum ar face orice negustor, iar uneori întrebuinţa autoritatea unchiului său, pentru a pune un bir pe câte o marfă nouă. Dar chiar dacă se întâmpla ca negustorii să ştie de asta, căci îşi ziceau că tot aşa ar fi făcut şi ei dacă ar fi fost în locul lui, ciupitul acesta le era drag şi de multe ori îi aduceau daruri, căci ştiau că el ar putea să spună unchiului său tot ce pofteşte şi le-ar putea aduce vreo năpastă pe cap. Astfel nepotul lui Wang Tigrul trăia viaţă liniştită, iar soţia lui căuta să nu-i iasă din voie, căci nu era bărbat excesiv de desfrânat şi nici nu era ispitit să-şi petreacă nopţile în afară de patul lor conjugal, decât cel mult atunci când prietenii lui dădeau câte un ospăţ mare şi la petrecere
1299
aduceau şi fete frumoase, care să le cânte după ce începeau să se veselească. La astfel de petreceri îl chemau întotdeauna şi pe el, atât pentru situaţia pe care o avea el însuşi, cât şi pentru faptul că era om vesel şi spunea o mulţime de caraghioslâcuri, iar la vorbă avea mult meşteşug, aşa că făcea oamenii să râdă cu hohote, mai ales atunci când era puţin ameţit de băutură. Acum, când află despre sosirea unchiului său, începu să alerge de colo până colo şi porunci soţiei lui să-i caute uniforma, care trebuia să fie undeva în vreo ladă, apoi ieşi să-şi muştruluiască soldaţii care trândăviseră prea mult în timpul din urmă şi fuseseră mai curând slujitorii lui personali decât soldaţi, dar în timp ce-şi îmbrăca uniforma, nu se putea mira de ajuns cum de fusese în stare să poarte odinioară haine atât de grosolane. Pântecele îi crescuse mult mai mare decât îl avusese în anii tinereţii, aşa că trebui să se încingă cu un centiron mult mai larg, pentru aşi putea aduna tunica împrejurul trupului. După ce se îmbrăcă şi îşi muştrului şi soldaţii, aşteptă să intre Wang Tigrul în oraş. Lui Wang Tigrul îi fură de ajuns câteva zile ca să-şi poată da seama de ceea ce s-a întâmplat din ziua când el n-a mai fost pe aici şi înţelese şi rostul ospăţului pe care-l dădură negustorii în cinstea lui şi chiar judecătorul.
1300
Vedea destul de limpede că pe nepotul său îl trec şapte rânduri de sudori în uniforma cu care este îmbrăcat, iar într-o zi, când vântul încetă să mai adie şi soarele dogora ca o vâlvătaie de flăcări, nepotul îşi scoase tunica din pricina căldurii, aşa că-l văzu că pantalonii îi stau căscaţi în faţă, fiind prea strâmţi ca să-i poată cuprinde pântecele. Wang Tigrul se uită la el şi-şi zise: „Sunt foarte mulţumit că feciorul meu este un tânăr cu înfăţişare aleasă şi nu seamănă cu acesta de aci care este feciorul fratelui meu şi care la urma urmelor nu este altceva decât un negustor!” Faţă de nepotul său se purtă cu nepăsare şi nici nu-l lăudă atât cât s-ar fi aşteptat el însuşi, ci-i spuse: — Soldaţii pe care-i comanzi în numele meu au uitat cum trebuie să umble cu armele. Fără îndoială simt nevoia unui nou război. De ce nu te gândeşti ca primăvara următoare să-i scoţi la instrucţie, ca să se obişnuiască cu meşteşugul războiului? Nepotul său începu să se bâlbâie şi să asude, căci deşi el nu era laş din fire şi ar fi putut să devină un bun soldat, dacă viaţa lui ar fi fost îndreptată pe drumurile războiului, nu era totuşi înzestrat de fire să poată conduce o armată şi s-o facă să se teamă de mânia lui, dar afară de asta viaţa pe care o ducea acuma, îi era mult mai plăcută. Când Wang
1301
Tigrul băgă de seamă cum se frământă nepotul său, începu să râdă stăpânit, cum avea obiceiul, apoi ducându-şi mâna la mânerul sabiei, strigă: — De, nepoate, văd că trăieşti foarte bine, iar oraşul acesta este destul de bogat, aşa că fără îndoială voi putea să măresc birurile ce mi se cuvin. Am cheltuieli foarte mari cu feciorul meu pe care l-am trimis la o şcoală din miazăzi şi m-am gândit că în timpul cât el va fi plecat să încerc să-mi lărgesc pământurile pe care le stăpânesc, aşa că de aici înainte te vei strădui să ridici biruri îndoite pentru mine. Dar nepotul său se înţelesese pe ascuns cu negustorii din oraş că, dacă unchiul său va vrea să mărească birurile, atunci el să-i răspundă că oamenii sunt sărăciţi şi trec prin vremuri foarte grele, iar dacă va reuşi să convingă pe unchiul său, atunci îi vor da lui o sumă mai mare de bani. Astfel începu să se vaiete în toate chipurile, dar Wang Tigrul nu se lăsă înduplecat de gemetele lui şi la urmă răcni supărat: — Încep să mă dumiresc despre tot ce s-a întâmplat aici şi-mi dau seama că mai sunt şi alte mijloace de a lucra împotriva mea, nu numai cele întrebuinţate de Erete, dar răspunsul meu va fi tot cel pe care i l-am dat lui. Cu chipul întunecat de adânca mâhnire pricinuită de
1302
pierderea banilor ce i-ar fi putut câştiga în această împrejurare, nepotul dădu de ştire negustorilor şi aceştia veniră ei înşişi să se jălbuiască în faţa lui, spunându-i: — Noi avem de plătit nu numai birui acesta. Plătim birul către oraş şi birurile către Stat, dar dintre toate cel mai mare este birul ce ţi-l plătim dumitale, aşa că aproape nu mai face să ne ostenim făcând negoţ. Wang Tigrul înţelese că a sosit vremea să le arate sabia, după ce vorbele curtenitoare schimbate cu ei nu-şi putură face efectul, şi le răspunse întunecat: — Aşa o fi, dar puterea este în mâna mea, prin urmare voi căuta să iau cu sila ceea ce nu mi se dă de vorbă bună. Astfel îşi pedepsi Wang Tigrul nepotul, punându-l la locul lui şi asigurându-şi stăpânirea asupra oraşului şi a tuturor regiunilor ce erau acuma în stăpânirea lui. După ce totul fu pus la cale şi cu temei, se întoarse la casa lui şi aşteptă să se sfârşească iarna, dar în timpul acesta îşi făcu de lucru, trimiţând iscoade în toate părţile şi plănuind mari cuceriri pe care le va începe odată cu primăvara, căci se gândea că poate chiar acuma, când era bărbat înaintat în vârstă, va putea totuşi să cuprindă toată provincia învecinată, pentru a o lăsa moştenire feciorului său.
1303
Cât fu iarna de lungă Wang Tigrul îşi petrecu vremea cu planurile acestea. Iarna aceasta i se păru mai pustie decât toate iernile pe care le trăise până acuma şi se simţea atât de singur, încât ar fi fost gata să treacă în curţile de alături, unde trăiau soţiile lui, căci nu mai era în stare să-şi alunge singur urâtul. Dar nici acolo nu se găsea nimic ce l-ar fi putut face să se liniştească, deoarece soţia lui, ţăranca, trăia singură împreună cu fetele ei, cărora el nu avea ce le spune, aşa că nu se mişcă din apartamentul său şi aproape nici nu-şi mai aducea aminte că ele sunt fetele lui. Uneori se gândea la soţia lui cea învăţată, dar ea nu se mai întorsese acasă de ani de zile, ci trăia împreună cu fiica ei care era undeva, la şcoală. Într-un rând îi trimisese o fotografie a ei şi a fetei, şi Wang Tigrul examinase îndelung această fotografie. Fata era frumoasă. Avea un obrăjor mic şi insolent, cu nişte ochi care te priveau plini de îndrăzneală, de sub cununa de păr negru ce-i atârna pe frunte, aşa că lui Wang Tigrul i-ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie că fata aceasta ar putea să fie a lui. Prevedea că va deveni una dintre fetele acelea vesele şi vorbăreţe, cum se găseau multe în ziua de azi, aşa că rămase mut în faţa fotografiei pe care o ţinea în mână. Pe urmă se uită la soţia lui cea învăţată pe care el nu o cunoscuse niciodată cu adevărat. Nu o cunoscuse nici pe
1304
vremea când noaptea se ducea să şi-o petreacă în apartamentul ei. Se uită la ea mai îndelung decât se uitase la fiică-sa şi o văzu că din fotografie se uită şi ea la el şi se simţi din nou înfiorat de neliniştea pe care o simţise întotdeauna în faţa ei, ca şi când femeia aceasta a lui ar fi vrut să-i spună ceva ce el nu voia să audă, sau să-i ceară ceva ce el n-ar fi vrut să-i dea. Apoi lăsă fotografia din mână şi murmură cu glasul stins: „În viaţa unui bărbat nu se găseşte vreme de ajuns pentru astfel de lucruri – eu am fost totdeauna prea ocupat cu grijile mele – nu am avut vreme să mă gândesc şi la femei.” Încercă să-şi întărească firea şi se gândi că e o rară virtute din partea lui că de ani de zile n-a mai intrat nici chiar în casa soţiilor lui. Ceasurile cele mai grele pentru el erau acelea când în timp de noapte trebuia să stea singur în apropierea grătarului de cărbuni, aprins în odaia lui. În timpul zilei tot îşi mai putea găsi câte ceva de lucru, dar veneau nopţile grele care-l înveleau în vălurile lor cernite de întuneric şi de tristeţe, cum se întâmplase şi altădată, foarte demult. În astfel de împrejurări începea să se îndoiască de sine şi se gândea că a îmbătrânit, aşa că era foarte probabil, ca nici primăvara viitoare să nu poată duce până la capăt un
1305
război cu folos. De fiecare dată când se gândea la aşa ceva, începea să zâmbească, uitându-se la cărbunii din faţa lui, îşi mângâia barba şi îşi zicea melancolic: „Se poate prea bine ca niciun bărbat să nu reuşească în tot ce-şi pune de gând.” Pe urmă iarăşi revenea: „Mi se pare că un bărbat, după ce i s-a născut primul fecior, începe să facă planuri care au nevoie de trei generaţii, pentru a fi duse la bun sfârşit.” Dar în apropierea lui se găsea întotdeauna vechiul său credincios cu buza de iepure, şi văzându-l că stă adâncit în gânduri şi se uită noaptea la grătarul de cărbuni, sau nu are nicio poftă în timpul zilei, ci-şi lasă ostaşii să trândăvească, fără să se sinchisească de ei, intra nechemat în odaia lui şi-i aducea un ulcior de vin bun şi ceva sărătură, ca să-i trezească setea şi căuta în toate chipurile să uşureze mâhnirea stăpânului său. După ce mai trecea o bucată de vreme, Wang Tigrul reuşea să-şi alunge gândurile negre şi întindea mâna după vin şi-l gusta, pe urmă mai bea odată adânc, până când se înveselea şi putea să se culce şi să doarmă. Când se întâmpla să bea în felul acesta, îşi zicea întotdeauna, înainte de a se duce la culcare: „La urma urmelor am pe feciorul meu şi ceea ce eu nu
1306
voi putea duce la bun sfârşit în viaţa aceasta va putea să săvârşească el.” În timpul acestei ierni grele Wang Tigrul începu, fără săşi fi dat seama anume, să bea mai adeseori şi mai mult vin decât băuse înainte de asta în toată viaţa lui, ceea ce pentru bătrânul său credincios fu o mare mângâiere. Când se întâmpla ca Wang Tigrul să dea la o parte ulciorul de vin de pe masă, bătrânul încerca să-l ispitească, spunându-i: — Bea generale, căci tot timpul omul trebuie să aibă parte de puţină mângâiere după ce îmbătrâneşte şi trebuie să se gândească şi la puţină mulţumire, căci văd că prea te canoneşti. Ca să-i facă plăcere şi să-i dovedească preţuirea, Wang Tigrul ducea ulcica la gură şi sorbea din vin. Astfel reuşi – chiar în mijlocul singurătăţii acestei ierni – să-şi găsească uşurare şi să se poată odihni şi de fiecare dată când simţea căldura vinului zvâcnindu-i în trup, alunga toate gândurile negre şi îşi uita cu totul că între el şi feciorul său ar putea să fie anumite neînţelegeri. Nu se gândi niciodată în iarna aceasta că visurile feciorului său ar putea să fie cu totul altele decât visurile lui însuşi, şi tocmai de aceea aştepta nerăbdător să se facă primăvară. Dar într-o seară, puţin înainte de începutul primăverii,
1307
Wang Tigrul sta singur în odaia lui, la căldură şi cu ulciorul de vin rece pe măsuţa din apropierea lui. Se simţea buimăcit de somn şi-şi descinsese sabia pe care o aşezase pe masă, alături de ulcior. Dintr-odată, din fundul tăcerilor iernii îngheţate, i se păru că aude zgomotul pricinuit de copitele cailor şi învălmăşeala soldaţilor care se îngrămădiseră în faţa intrării. Se ridică pe jumătate în picioare sprijinindu-se cu mâna de spătarul scaunului şi întrebându-se ce fel de soldaţi sunt aceştia, fără să-şi dea seama dacă visează sau e treaz. Dar înainte de a mai putea face vreo mişcare, un ostaş se repezi la el în odaie şi strigă mulţumit: — S-a întors micul general, feciorul tău! Dar în seara aceea, din pricina frigului care-i încremenise trupul, Wang Tigrul băuse mult vin, aşa că nu putu să-şi vină în fire dintr-odată şi trecându-şi palma peste gură, încercă să îngâne: — Mi s-a părut că visez apropierea unui duşman! Numaidecât după aceea se dezmetici şi îndreptându-se pe picioare, ieşi în curte şi se apropie de poarta cea mare de la intrare. În mijlocul luminii torţelor aprinse de soldaţi, văzu pe feciorul său. Tânărul descălecase şi aştepta, iar când văzu pe părintele său, se prosternă în faţa lui, dar în timp ce se prosternă, i se păru că-i aruncă o privire stranie
1308
şi duşmănoasă. Wang Tigrul se cutremură din pricina gerului de afară şi adunându-şi mantaua în jurul trupului, se uită uimit la feciorul său şi-l întrebă cu mare greutate: — Unde este instructorul tău… şi tu de ce te-ai întors acasă, fiul meu? La întrebarea aceasta tânărul îi răspunse mai mult cu jumătate gură: — Ne-am înstrăinat unul de altul, aşa că l-am părăsit. Wang Tigrul se trezi din buimăceala ce pusese stăpânire pe simţurile lui şi-şi dădu seama că aci trebuie să fie ceva, ce nu poate fi povestit de faţă cu soldaţii care se îngrămădiseră împrejurul lor, lacomi să fie faţă şi ei la vreo ceartă, aşa că se întoarse şi porunci feciorului său să-l urmeze. După ce intrară în odaia sa, Wang Tigrul porunci tuturora să iasă, aşa că rămase numai el şi feciorul său. Dar nu se aşeză pe scaun. Rămase în picioare şi tot aşa feciorul său şi Wang Tigrul se uită la el, măsurându-l din creştet până în tălpi, ca şi când n-ar fi mai fi văzut până acuma pe tânărul acesta care era feciorul său. Într-un târziu îl întrebă cu glasul stins: — Ce sunt hainele acestea stranii cu care te văd îmbrăcat? La întrebarea aceasta feciorul său ridică privirea şi-i răspunse cu glasul liniştit şi limpede, ca întotdeauna:
1309
— Este uniforma noii armate revoluţionare, apoi îşi umezi buzele şi aşteptă să vadă ce va zice tatăl său. Cât ai clipi Wang Tigrul înţelese ce-a făcut feciorul său până acuma şi ce a devenit în timpul cât a lipsit de acasă, şi-şi dădu seama că aceasta trebuie să fie uniforma armatei din miazăzi, care pornise războiul despre care auzise de atâtea ori vorbindu-se, aşa că strigă la el: — Este uniforma armatei duşmanilor mei! Apoi se aşeză repede pe scaun, căci simţi că se îneacă şi nu mai poate respira. Cum sta pe scaun, i se păru că în toată fiinţa lui începe să se ridice furia ucigaşă pe care nu o mai simţise din ziua când dăduse poruncă să fie ucişi cei şase soldaţi. Întinse mâna după sabia cu lama subţire ca un şarpe şi răcni cutremurat de furie: — Tu eşti duşmanul meu – şi ar trebui să te ucid, fiule! Începu să gâfâie din greu, deoarece furia aceasta neaşteptată îl îneca, tăindu-i respiraţia şi înghiţi de câteva ori în sec, fără să-şi dea seama de ceea ce face. Dar de astă dată feciorul său nu mai tresări în faţa lui, cum făcea pe vremea când era mic. Nu, ci stătu nemişcat şi ridicând braţele îşi despuie pieptul în faţa tatălui său, iar când începu să vorbească, în glasul lui tremura o adâncă amărăciune: — Ştiam că vei vrea să mă ucizi – acesta este vechiul şi
1310
singurul tău mijloc de a te linişti. Pe urmă îşi îndreptă privirile spre obrazul părintelui său şi adăugă fără niciun fel de patimă: Haide, ucide-mă! Apoi aşteptă liniştit, cu obrazul limpede în tremurul luminii de la flacăra făcliei ce ardea în apropierea lor. Dar Wang Tigrul nu era în stare să-şi ucidă propriul său fecior. Nu-l putea ucide, deşi ştia că este în dreptul său şi cu toate că orice bărbat îşi poate ucide feciorul când vede că l-a trădat, şi fapta lui este primită ca dreaptă judecată, dar cu toate acestea el nu putea face aşa ceva. Simţi că furia lui începe să se domolească şi vâltoarea ce se învă lmăşise într-însul, se linişti. Aruncă sabia pe lespezile odăii şi acoperindu-şi gura cu palma, ca să nu i se vadă tremurul buzelor, îngână: — Sunt prea slab – sunt întotdeauna prea slab – în sfârşit, trebuie să recunosc acuma că eu sunt un bărbat prea slab pentru a putea fi comandant de oşti… Când tânărul văzu pe părintele său că-şi aruncă sabia şi se aşază pe scaun, apoi îşi acoperă gura cu latul palmei, îşi încheie haina la piept şi începu să vorbească liniştit şi cumpătat, ca şi când ar fi vorbit ca un om bătrân peste măsură: — Tată, mi se pare că dumneata nu m-ai înţeles. Ar fi peste putinţă ca vreunul dintre dumneavoastră care sunteţi
1311
bătrâni să puteţi înţelege. Voi nu ţineţi seama de naţiunea noastră în întregime şi nu vă gândiţi cât de slabă şi dispreţuită… Dar Wang Tigrul începu să râdă. Îşi dădu toată silinţa să râdă la început domol, pe urmă din ce în ce mai zgomotos, până când răsună toată odaia de hohotul râsului său, şi-i răspunse cu glasul ridicat, dar fără să-şi ridice palma cu care-şi acoperise gura: — Poate îţi închipui că înainte de asta nu s-a mai vorbit niciodată despre aşa ceva? Pe vremea când eu eram tânăr… voi tinerii vă închipuiţi că sunteţi singurii… Şi Wang Tigrul îşi dădu toată silinţa să râdă cu hohotul acela sinistru pe care feciorul său nu-l mai auzise niciodată până acuma. Râsul acesta îl biciuia ca sfârcul unui bici şi-l făcu să se înfurie cum tatăl său nu-l văzuse încă, aşa că se întoarse spre el când îl auzi strigând indignat: — Noi nu suntem ca voi! Ştii cum vi se zice vouă, acolo în miazăzi? Tu eşti un răsculat… un căpitan de bandiţi! Dacă te-ar cunoaşte camarazii mei, te-ar numi trădător – dar ei nici n-au auzit cel puţin de numele tău – căci tu eşti un mic comandant de oşti într-un mic oraş de provincie! Astfel vorbea acuma feciorul lui Wang Tigrul care toată viaţa lui fusese un tânăr liniştit şi îndelung răbdător. Pe
1312
urmă se uită la tatăl său şi în aceeaşi clipă se simţi ruşinat de vorbele sale. Tăcu şi obrazul i se aprinse ca o flacără, plecă apoi ochii în pământ şi începu să-şi desfacă centironul, lăsându-l să cadă pe lespezile odăii, aşa că se auziră pocnind gloanţele înşirate în alveolele lor. Dar nu mai zise nimic. Nici Wang Tigrul nu zise nimic. Sta nemişcat în jeţ, cu gura acoperită de latul palmei. Vorbele spuse de feciorul său începuseră să aprindă lumină în gândurile lui şi simţi că o putere neînţeleasă îl părăseşte în această clipă pentru totdeauna. I se părea că aude clocotind ecoul cuvintelor spuse de feciorul său cum hăuleşte în toată fiinţa lui. Da, el nu era altceva decât un neînsemnat comandant de oşti… un mic comandant de oşti… într-un mic oraş de provincie. Pe urmă îngână din dosul palmei, ca şi când acesta ar fi fost un vechi obicei al său: — Bine, dar eu n-am fost niciodată căpitan de bandiţi. Feciorul său se simţi cutremurat de adâncă ruşine şi se grăbi să răspundă: — Nu… nu… nu… n-ai fost niciodată, apoi ca şi când ar fi încercat să-şi ascundă ruşinea ce-l chinuia, adăugă: Tată, ar fi trebuit să-ţi spun adevărul. Va trebui să mă ascund undeva, când armata din care fac eu parte se va apropia de regiunile acestea pentru ca să te lovească.
1313
Instructorul meu m-a învăţat multe în anii pe care i-a petrecut la curtea noastră şi punea temei pe mine. Mi-a fost căpitan şi nu-i va fi uşor să uite că te-am preferat pe tine, tată, în loc să rămân la el… Glasul tânărului conteni şi aruncă o privire grăbită spre tatăl său. Dar în privirea aceasta era o umbră de adâncă duioşie. Wang Tigrul însă nu răspunse nimic. Sta în faţa lui, ca şi când nici nu l-ar fi auzit ce spune. Tânărul continuă să vorbească şi din când în când se uita la tatăl său, parcă ar fi vrut să-l implore. — Mă gândesc la casa aceea veche de lut, unde aş putea să mă duc şi să mă ascund. Dacă se va întâmpla să mă caute şi să mă găsească, ar fi peste putinţă să-şi închipuie că tânărul îmbrăcat în haine de plugar ar putea să fie feciorul unui comandant de oşti. Tânărul zâmbi ca şi când ar fi încercat să înveselească pe tatăl său cu gluma pe care a făcut-o. Dar Wang Tigrul nu-i răspunse nici de astă dată. Îi era peste putinţă să înţeleagă vorbele feciorului său care-i spunea: „Te-am preferat pe tine, tată…” Sta nemişcat şi pe deasupra lui i se părea că aude uruitul uriaş al amărăciunii întregii lui vieţi. Se trezi din adâncul visurilor lui în această clipă, întocmai ca omul care a rătăcit vreme îndelungată prin ceaţă, şi uitându-se la
1314
feciorul său, văzu în faţa lui un bărbat pe care el nu-l cunoştea. Wang Tigrul îşi făurise atâtea visuri în legătură cu feciorul acesta al său şi încercase să-l formeze în armonie cu ele, dar acuma îl vedea în faţa sa şi Wang Tigrul nu era în stare să-l mai recunoască. Un plugar de rând! Wang Tigrul se uită la feciorul său şi uitându-se la el, simţi cum deznădejdea neagră şi neînţeleasă începe să pună stăpânire pe sufletul său. Era aceeaşi deznădejde grea pe care o simţise şi care-l chinuise când începuse să-şi dea seama că pentru el casa aceea de lut nu poate fi altceva decât un fel de închisoare. Părintele său, bătrânul acela care dormea în mijlocul ţarinei lui întindea încă o dată mâna lui grea de humă spre feciorul său. În clipa aceasta întoarse privirea şi se uită dintr-o parte la propriul său fecior şi murmură, mai mult pentru sine, cu gura acoperită de latul palmei: „Nu eşti feciorul unui comandant de oşti!” Apoi dintr-odată Wang Tigrul începu să-şi dea seama ca nici mâna lui nu mai este în stare să-i suporte tremurul buzelor. Trebuia să plângă. Poate ar fi început să plângă cu adevărat, dacă nu se întâmpla ca tocmai în clipa aceea să se deschidă uşa şi să apară bătrânul său credincios cu buza de iepure ca să-i aducă un ulcior de vin proaspăt încălzit, care aburea de mirodenii în răcoarea odăii. Bătrânul credincios se uită la stăpânul său, cum se uita
1315
întotdeauna când intra odaie, dar de astă dată îşi dădu seama ce l-a făcut să vină cu toată graba de care fusese în stare, aşa că începu să-i toarne vinul cald în ulcica de pe masă. Într-un târziu, Wang Tigrul îşi ridică palma de pe gură şi întinse repede mâna după ulcica din faţa lui, apoi o ridică la gură şi sorbi cu lăcomie. Vinul era bun, cald şi foarte aromat. Întinse din nou ulcica spre credinciosul său şi-i spuse în şoaptă: — Mai toarnă-mi! La urma urmelor tot nu va plânge.
1316
1317
Pearl S. Buck
Volumul III CASĂ ÎNVRĂJBITĂ Traducere de JUL. GIURGEA EDITURA TRIBUNA CRAIOVA – 1993
1318
————————————————— Îngrijirea ediţiei: VALERIU CÎMPEANU Coperta de ŞTEFAN BRĂDICEANU ————————————————— Versiunea românească a acestei cărţi a fost făcută din originalul în limba engleză al trilogiei NOUSE OF EARTH de Pearl S. Buck, apărut în editura Grosset & Dunlap, Inc., New York, 1931. —————————————————
1319
———————————————— Corectură [V1.0]: septembrie 2015 Corectură [V2.0]: noiembrie 2015 Corectură [V3.0]: dec. 2015 – ian. 2016 ————————————————
1320
Capitolul I Astfel, pentru prima dată în viaţa sa, Wang Yuan, feciorul lui Wang Tigrul, intră în casa de lut a lui Wang Lung, bunicul său. În ziua când se întorsese din miazăzi şi se certase cu părintele său, Wang Yuan împlinise nouăsprezece ani. Într-o seară de iarnă, când vântul de miazănoapte aducea uşoare răbufniri de zăpadă, lovind grătarele de la ferestre, Tigrul stătea singur în sala cea mare a apartamentului său şi se uita la pâlpâirea domoală a cărbunilor din ceaun, cum făcea întotdeauna, depănându-şi visurile treze, şi gândindu-se că într-o bună zi feciorul său se va întoarce acasă bărbat în toată puterea şi va conduce armatele tatălui său spre biruinţele pe care el Tigrul le plănuise mereu, dar n-avusese vreme să le ducă la îndeplinire, deoarece moliciunea vârstei îl cuprinsese înainte de vreme în puterea ei. În noaptea aceasta, Wang Yuan, feciorul Tigrului, se întoarse acasă, tocmai atunci când nimeni nu se aştepta. Se opri în faţa părintelui său şi Tigrul îl văzu îmbrăcat într-o uniformă cu totul necunoscută pentru el. Aceasta era uniforma revoluţionarilor, duşmanii tuturor comandanţilor
1321
de oşti, cum era şi Tigrul. Când îşi dădu seama de semnificaţia adevărată a hainelor lui, bătrânul încercă să se ridice în picioare, trezindu-se din adâncurile visurilor sale, şi se uită la feciorul său, apoi întinse mâna după sabia subţire care era mereu în apropierea lui şi era gata să ucidă pe fiul său, cum ar fi ucis pe orice duşman. Dar se întâmplă că pentru întâia dată în viaţa lui, feciorul Tigrului să dea drumul furiei ce clocotea într-însul şi pe care niciodată până acum nu îndrăznise să şi-o manifeste de faţă cu părintele său. Îşi descopcie tunica albastră şi-şi dezgoli pieptul tânăr şi ars de soare, apoi strigă întărâtat: — Ştiam că vei vrea să mă ucizi – acesta este vechiul şi singurul tău mijloc de a te linişti! Haide, ucide-mă! Dar chiar în clipa când îi arunca aceste cuvinte în obraz, tânărul ştia că părintele său nu-l va ucide. Văzu braţul ridicat al Tigrului cum coboară încet şi sabia îi scăpă din mână, lunecând uşoară prin aer şi uitându-se întins la el, feciorul văzu că buzele tatălui său încep să tremure, ca şi când ar fi fost gata să plângă, apoi îl văzu că ridică braţul şi-şi acoperă gura cu latul palmei, ca să-şi oprească hohotul de durere repezit în afară. În clipa aceasta, când părintele şi feciorul său se priveau trufaşi, înfruntându-se unul pe altul, apăru bătrânul credincios cu buza de iepure, care slujise pe stăpânul său Tigrul
1322
de pe vremea când erau amândoi tineri, pentru a-i aduce obişnuitul ulcior de vin cu ajutorul căruia stăpânul său îşi domolea în fiecare seară neliniştea ca să se poată odihni. Nu se uită deloc la stăpânul cel tânăr, ci numai la bătrânul general, dar când văzu umbra de supărare că începe să se şteargă de pe obrazul lui, scoase un ţipăt răguşit şi repezindu-se spre el îi turnă vinul în ulcică. Wang Tigrul îşi uită de feciorul său şi întinzând amândouă mâinile după ulcica din faţa lui, o ridică la gură şi o goli de mai multe ori la rând, iar credinciosul său i-o umplea mereu din ulciorul de pământ pe care-l ţinea în mână. Wang Tigrul repeta nedomolit: — Mai toarnă-mi… mai toarnă-mi vin!… şi astfel uită să mai plângă. Tânărul rămăsese în picioare şi se uita la el. Urmărea cu atenţie pe cei doi bătrâni dintre care unul era lacom ca un copil după vinul care-i alina durerea loviturii ce o primise, iar celălalt stătea cu mijlocul frânt în faţa lui şi-i turna vinul, în timp ce obrazul lui hidos şi cu buza spintecată se lumina de duioşie. Amândoi erau oameni bătrâni ale căror gânduri, chiar într-o împrejurare ca aceasta, nu se puteau opri decât la vinul care le aducea alinare zbuciumului. Înţelese că pe el l-au uitat cu totul. Inima pe care şi-o simţise zbătându-se în piept de parcă ar fi fost încinsă de
1323
flăcări, i se păru că acum este ca un bulgăre de gheaţă, iar nodul care începuse să-l înece se topi dintr-odată într-un potop de lacrimi. Dar nu vru să le dea drum slobod să-i curgă pe obraz. Stăpânirea de sine pe care o învăţase în şcoala aceea de război, îi fu acum de folos. Se aplecă şi-şi ridică centironul încărcat de cartuşe pe care-l lăsase să-i cadă pe lespezi şi fără să mai zică nimic, ieşi ţinându-se foarte drept şi trecu în odaia de alături unde de atâtea ori stătuse învăţând din cărţile lui, împreună cu instructorul său care mai târziu, la şcoala de război, îi fusese căpitan. Pipăi prin întunericul camerei ca să găsească scaunul din faţa pupitrului şi se aşeză, simţindu-şi trupul cum se destinde, din pricina mâhnirii care pusese stăpânire pe sufletul său. Se gândi apoi că n-ar fi trebuit să se lase atât de uşor târât de spaima pe care i-o pricinuia prezenţa tatălui său… dar în acelaşi timp nici de dragostea pătimaşă faţă de el, pentru ca să ajungă, de dragul acestui om în vârstă, să-şi trădeze camarazii şi cauza pentru care luptaseră împreună. Wang Yuan se gândi îndelung la tatăl său, aşa cum îl văzuse adineaori şi cum era şi acum, când stătea în sala de alături şi-şi golea ulciorul de vin. Îl vedea cu totul alţi ochi decât până acum şi aproape nu-i venea să creadă că acesta ar putea să fie Tigrul, părintele său. Căci Yuan se temuse
1324
întotdeauna de tatăl său, deşi îl iubea împotriva voinţei sale şi cu un fel de revoltă ascunsă. Se temea de izbucnirile neaşteptate ale Tigrului, de răcnetele lui şi gestul grăbit cu care-şi ridica sabia subţire şi lucioasă pe care o avea mereu la îndemână. Pe vremea când era băieţaş şi trăia singur în curţile acestea, Yuan se trezea de multe ori noaptea, scăldat în sudorile reci, din cauză că visase că a supărat pe tatăl său cu purtările lui, deşi n-avea nicio pricină să se înspăimânte atât de grozav, deoarece Tigrul niciodată nu era în stare să fie supărat pe feciorul său vreme mai îndelungată. Dar el îl vedea foarte des supărat sau prefăcânduse supărat împotriva altora, căci el întrebuinţa supărarea aceasta drept o armă cu care-şi stăpânea oamenii, şi prin întunericul odăii lui pustii, băieţaşul începea să tremure sub păturile aşternutului, când îşi aducea aminte de ochii rotunzi şi ca de flăcări ai tatălui său şi de felul în care-şi frământa mustaţa, când se întâmpla să fie supărat. Între oamenii lui auzea de multe ori un fel de glumă, amestecată cu spaimă, când spuneau: „E mult mai bine să nu tragi Tigrul de mustăţi!” Dar cu toate pornirile lui sălbatice Tigrul îşi iubea feciorul şi numai pe el singur, fapt pe care Yuan îl ştia de mult. Îl ştia şi se temea chiar de această dragoste a lui, deoarece dragostea părintelui său era tot atât de năprasnică şi cotro-
1325
pitoare ca şi furia, o dragoste fierbinte şi tiranică pe care în vremea copilăriei, o simţise apăsând greu asupra lui. Aceasta, din pricină că în curţile Tigrului nu se găseau femei care să-i potolească pojarul inimii. Alţi comandanţi de oşti, după ce îmbătrâneau şi îşi odihneau trupul istovit în timpul bătăliilor purtate, îşi aduceau în curţile lor femei care să-i înveselească, dar Wang Tigrul nu şi-a adus niciodată. Nu se ducea nici chiar la soţiile lui, dintre care una, fiind singura fată a unui doctor, moştenise toată averea acestuia, şi de ani de zile era plecată să trăiască într-un oraş de pe litoral, împreună cu fiica ei, singurul copil pe care-l avusese cu Tigrul, şi în oraşul acesta fata învăţa la o şcoală străină. Prin urmare pentru Yuan părintele său reprezenta tot ce ar putea fi dragoste şi teamă, iar aceste două sentimente împletindu-se între ele erau întocmai ca două mâini nevăzute care se întindeau după el şi-i frânau orice pornire. Stătea închis ca într-o temniţă, cu gândurile şi visurile mereu stăpânite de spaima ce i-o inspira tatăl său şi conştiinţa că el e singura fiinţă spre care se îndreaptă toată dragostea lui tiranică. Astfel părintele său reuşise să-l ţină în stăpânirea lui, deşi Tigrul nu bănuia aşa ceva, chiar în clipele cele mai grele din viaţa lui, când în şcoala aceea de război din miazăzi Yuan şi camarazii săi ieşiseră în faţa căpitanului
1326
lor şi juraseră credinţă marii cauze care urmărea să pună mâna pe guvernul ţării lor şi răsturnarea slăbănogului care deţinea puterea, ca apoi să pornească un război pentru pătura populaţiei de jos, împilată de comandanţii de oşti şi de duşmanii din afară, şi după aceea să poată reda naţiunii măreţia ei de altădată. În ziua aceea când fiecare tânăr juruia credinţă acestei cauze, punându-şi viaţă în cumpănă, Wang Yuan se dase la o parte, din pricina spaimei şi dragostei faţă de părintele său care era tot un comandant de oşti ca şi cei împotriva cărora se pregăteau să pornească tovarăşii săi de acum. Sufletul său era alături de colegii lui de şcoală. Prin mintea lui se perindau multe amintiri ale suferinţelor îndurate de populaţia de jos. Îşi aducea aminte de privirile lor îndurerate când îşi vedeau semănăturile călcate în picioare de caii părintelui său. Îşi aducea aminte de ura neputincioasă ce se aprindea în privirile fruntaşilor câte unui sat, când se întâmpla ca Tigrul să le ceară, întotdeauna curtenilor, un bir în hrană sau în arginţi, pentru soldaţii lui. Îşi aducea aminte de cadavrele aruncate în margine de drum şi care pentru părintele său şi oamenii lui n-aveau niciun fel de însemnătate. Îşi aducea aminte de revărsări de ape şi de foamete şi de data aceea când trecuse împreună cu tatăl său, călărind pe coama unui dig înconjurat din toate părţile de furia apelor, iar d igul acesta mişuna
1327
ca un furnicar de trupurile negre şi chinuite de foame ale bărbaţilor şi femeilor, dar faţă de care soldaţii trebuiau să se poarte fără nicio milă căci altfel convoiul flămânzilor sar fi repezit la Tigru şi la preţiosul său fecior. Da, Yuan îşi aducea aminte de toate acestea şi de multe altele, şi-i era silă de sine însuşi din pricină că era feciorul unui comandant de oşti. Îi era silă de sine însuşi chiar în timpul pe care-l petrecuse împreună cu camarazii săi de la şcoală, dar mai ales în ziua aceea, când de dragul părintelui său se lepădase de cauza pe care ar fi vrut s-o slujească din toată inima. Stând singur în mijlocul întunericului acestei odăi în care-şi petrecuse copilăria, Yuan îşi aduse aminte de sacrificiul acesta pe care-l făcuse de dragul tatălui său, şi în această clipă sacrificiul pe care-l făcuse de bună voie, i se păru că este fără folos. Ar fi preferat să nu-l fi făcut, de vreme ce părintele lui nici nu era în stare să-l înţeleagă şi nici să-l preţuiască. De dragul acestui om bătrân, Yuan îşi părăsise generaţia din care făcea parte şi renunţase la prietenia camarazilor lui, dar Tigrului ce-i păsa de aşa ceva? În clipa aceasta Yuan începu să-şi dea seama că toată viaţa lui a fost înşelat şi neînţeles de cei din apropierea sa şi prin minte începură să i se perinde toate jignirile suferite din partea tatălui său, când îl silea să vină să vadă
1328
exerciţiile de război ale soldaţilor săi, deşi el ar fi preferat să citească o carte care-i era dragă şi nu-i venea să se despartă de ea, şi cum Tigrul omorâse soldaţii care veniseră la el să-i ceară pâine. Aducându-şi aminte de toate aceste întâmplări odioase, Yuan murmură printre dinţii încleştaţi: „În viaţa lui nu m-a iubit niciodată cu adevărat, îşi închipuie că mă iubeşte şi cred că sunt singurul lucru de preţ ce i-a mai rămas, dar cu toate acestea niciodată nu m-a întrebat ce-aş prefera să fac eu cu adevărat, iar dacă s-a întâmplat să mă întrebe, a refuzat să-mi îndeplinească dorinţa, dacă aceasta nu era conformă planurilor lui, aşa că am fost întotdeauna obligat să-i spun numai ceea ce se potrivea cu dorinţele lui, şi niciodată nu m-am putut bucura de libertate adevărată!” Pe urmă, Yuan îşi aduse aminte de camarazii lui şi de dispreţul cu care se vor gândi acum la el, la faptul că el nu va avea parte de mulţumirea lor de a clădi o ţară nouă şi puternică şi-şi zise plin de amărăciune: „Eu n-am dorit niciodată să mă duc la şcoala aceea de război, dar el m-a silit, căci altfel nu m-ar fi lăsat să plec nicăieri!” Amintirile acestea dureroase şi singurătatea începeau să pună din ce în ce mai multă stăpânire pe el, aşa că prin
1329
întunericul odăii, Yuan începu să înghită cu greutate şi să clipească din ce în ce mai repede din pleoape, murmurând furios, întocmai ca un copil nemulţumit, când îl laşi singur: „Dacă ar fi fost să ţin seama de ceea ce ştie, ce-l interesează sau ce pricepe tatăl meu, puteam deveni fără nicio grijă revoluţionar! Poate ar fi fost mai bine să fi urmat pe căpitanul meu, căci acum nu am pe nimeni… nu mai am pe nimeni…” Astfel îşi petrecu vremea singur în odaie, simţindu-se părăsit de toată lumea şi îndurerat, căci nimeni nu se apropie să-l vadă ce face. Cât fu noaptea de lungă nu se arătă nici cel puţin un slujitor care să-l întrebe dacă are nevoie de ceva. În curţile acestea nu era nimeni care să nu fi ştiut că Wang Tigrul e supărat din pricina feciorului său, căci în timp ce ei doi se certaseră, dincolo de grătarele ferestrelor şi în dosul uşilor, erau ochi şi urechi care pândeau, aşa că nu îndrăzneau să atragă această supărare asupra lor, ducându-se să îmbuneze pe feciorul lui. Se întâmpla pentru întâia dată în viaţa sa ca nimeni să nu-i dea atenţie şi din pricina asta singurătatea i se părea îndoit de grea. Stătu nemişcat pe scaunul din mijlocul odăii şi nu încercă să găsească o făclie, ca să facă lumină, dar nici nu vru să cheme niciun slujitor. Îşi împreună braţele pe pupitru şi
1330
după ce-şi plecă fruntea peste ele, lăsă valurile de mâhnire să treacă în voie pe deasupra lui. Dar într-un târziu adormi, căci era tânăr şi ostenit de drumul lung pe care-l făcuse. Când se trezi, afară se luminase de ziuă. Ridică repede capul şi se uită împrejurul său; pe urmă îşi aduse aminte de cearta pe care o avusese cu părintele său şi toată mâhnirea din ajun se trezi din nou într-însul. Se ridică în picioare şi apropiindu-se de uşa exterioară, se uită în curte. Era adormită şi pustie în lumina cenuşie a zorilor. Vântul se linişt ise şi zăpada căzută în timpul nopţii se topise. În apropierea porţii moţăia un paznic care se băgase într-un colţ, ca să se apere de vânt; prăjina de bambus şi capătul de surcea cu care bătea într-însa ca să sperie hoţii erau jos pe lespezi. Uitându-se la el îngândurat, Yuan îşi dădu seama cât este de urât la vedere trupul acesta destins şi adormit al străj erului care rămăsese cu gura căscată din care i se vedeau dinţii putrezi; cu toate acestea străjerul era un om bun la inimă şi de multe ori Yuan, chiar cu foarte puţini ani în urmă, se dusese la el ca să-i cumpere jucării şi dulciuri de la negustorii care treceau pe stradă. De astă dată însă omul acesta nu era altceva pentru el decât un bătrân hidos la înfăţişare şi un străin care nu se gândea la mâhnirea tânărului său stăpân. În clipa aceasta Yuan începu să-şi dea
1331
seama cât de deşartă a fost viaţa lui în curţile acestea şi începu să simtă cum se ridică într-însul revolta împotriva acestui fel de viaţă. Acesta era un nou sentiment de revoltă: începutul războiului ascuns pe care-l simţise mereu că se desfăşoară între el şi părintele său, un război surd despre care nu ştia cum de putuse să prindă formă. În anii copilăriei lui, instructorul lui Yuan îl dăscălise în toate chipurile, îl pregătise şi-l îndopase cu vorbele privitoare la noua revoluţie, la renaşterea naţiunii şi aspiraţiile ei, până când sufletul său tânăr începu să ardă vâlvătaie în dogoarea acestor cuvinte înflăcărate. Dar de fiecare dată simţea cum dogoarea aceasta începea să se potolească, imediat ce auzea pe instructorul său că începe să-i spună cu glasul în şoaptă: „Va trebui să întrebuinţezi în scopul acesta armata de aici, care într-o bună zi va fi armata ta; va trebui să o pui în slujba cauzei noastre comune, deoarece de aici înainte nu dorim să mai avem între hotarele noastre comandanţi de oşti”. Astfel, fără ca Wang Tigrul să bănuiască ceva, omul plătit de el încerca să facă pe fiul său să se ridice împotriva lui. Iar în timpul acesta copilul se uita îndurerat la ochii lucitori ai tânărului său instructor şi asculta impresionat până în adâncul sufletului vorbele lui înflăcărate, dar nu
1332
îndrăznea să-i răspundă nimic, deşi în sufletul său se formulase de mult răspunsul: „Totuşi părintele meu este comandant de oşti!” În felul acesta tânărul îşi petrecuse copilăria, ascultând învăţăturile subversive despre care nimeni nu bănuia nimic. Din cauza aceasta devenise tăcut şi mai grav decât ar fi trebuit să fie în mod normal pentru vârsta lui, din pricină că deşi iubea pe părintele său, totuşi nu era în stare să se mândrească cu faptele lui. Prin urmare în lumina palidă a acestor zori tulburi, Yuan se simţi sătul de războiul acesta care de ani de zile se desfăşura pe ascuns în sufletul său. Era hotărât să scape de el şi de orice război şi de toate cauzele pentru care ar fi trebuit să lupte. Dar unde s-ar fi putut duce acum? Era atât de păzit şi de întemniţat între pereţii acestei case de dragostea tatălui său, încât ar fi fost peste putinţă să aibă prieteni sau vreun loc unde s-ar fi putut refugia. Pe urmă îşi aduse aminte de locul acela care i se păruse cel mai liniştit şi mai plin de împăcare pe care-l văzuse în timpul războaielor şi al planurilor de război între care-şi petrecuse copilăria. Acesta era mica lor casă de lut unde odinioară trăise bunicul său Wang Lung, căruia lumea îi zisese Plugarul, până în ziua când făcuse avere şi întemeiase familia lor pe care o mutase din mijlocul ţarinei în casa de la oraş, aşa că din ziua aceea îi ziceau Wang Boga-
1333
tul. Dar căsuţa aceasta mai dăinuia şi acum în marginea unui cătun şi din trei părţi era înconjurată de holdele semănate. În apropierea casei de lut, după cât îşi aducea aminte Yuan, erau mormintele înaintaşilor săi, pe muchia unui deal, mormântul lui Wang Lung şi mormintele celorlalţi membrii ai familiei. Yuan ştia de toate acestea, deoarece de două, trei sau poate chiar mai de multe ori trecuse pe acolo împreună cu tatăl său, pe vremea când era copil şi când Tigrul se ducea să vadă pe fraţii săi mai în vârstă care trăiau în oraşul din apropierea acestei case de lut. De astă dată Yuan îşi zise că va putea trăi liniştit în casa aceea mică şi veche, unde va fi numai el singur, deoarece în casa bunicului său nu locuia decât bătrânul dijmaş pe care părintele său îl îngăduise să stea acolo, din ziua aceea când o femeie cu chipul liniştit şi blând, de care el îşi mai aducea şi-acum aminte, intrase într-o mănăstire de călugăriţe. O văzuse într-un rând împreună cu doi copii foarte stranii, unul dintre ei o fată slabă de minte şi cu părul cărunt care murise, iar al doilea un cocoşat care era al treilea fecior al unchiului său şi care îmbrăcase rasa de preot. Îşi aducea aminte că femeia aceea liniştită i se păruse chiar de la început că trebuie să fie călugăriţă, deoarece întorcea obrazul şi nu se uita la bărbaţi, când vorbea cu ei, iar rochiile ei cenuşii erau încrucişate la piept, doar că pe
1334
vremea aceea nu-şi răsese încă părul din cap. Obrazul ei însă semăna foarte de aproape cu obrazul unei călugăriţe şi era palidă ca lumina de lună în ultimul pătrar, cu piele delicată şi întinsă pe oasele subţiri, deşi părea destul de tânără, până când te apropiai de ea şi-i vedeai creţurile fine, ca firul de păr, întinse în lungul obrazului. Dar acum plecase şi ea, aşa că această casă nu era locuită decât de cei doi bătrâni şi astfel va putea să se ducă şi el acolo. Se depărtă de uşă şi făcu prin odaie câţiva paşi, nerăbdător să se vadă cât mai repede plecat, acum când ştia unde se va duce. Înainte de toate însă va trebui să dezbrace uniforma aceasta de ostaş pe care nu o putea suferi, apoi deschise un geamantan de piele de porc şi începu să caute hainele cu care se îmbrăca uneori înainte de asta. Găsi o ghebă de piele de oaie şi câteva schimburi de pânză albă, pe care le îmbrăcă mulţumit şi în mare grabă. Pe urmă ieşi să-şi aducă el însuşi calul de la grajd şi trecu tiptil prin curtea care începea să se lumineze, lăsând în urma lui pe unul dintre soldaţii de strajă care dormea cu bărbia proptită în pumnii încleştaţi pe armă. Ieşi apoi din curte, lăsând porţile larg deschise pe urma lui, şi după ce ajunse în uliţă, încălecă.
1335
După ce făcu o bucată de drum, Yuan ajunse printre livezi şi grădinile umbrite din marginea oraşului, iar de aici în largul câmpurilor şi văzu soarele ridicându-se încet din adâncul unui snop de lumină ce tremura dincolo de crestele dealurilor din fundul zării, apoi dintr-odată apăru aprins şi limpede în aerul rece al acestei dimineţi de iarnă pe sfârşite. I se păru atât de frumos, încât fără să-şi dea seama, mâhnirea din sufletul său începu să se destrame şi simţi că-i e foame. Se opri la un han din marginea drumului, pe uşa joasă a căruia văzu că se destramă fumul focului din vatră, cald şi ispititor, aşa că intră să-şi cumpere un castron de orez fiert, o bucată de peşte sărat, o lipie de grâu presărată cu anis şi o ulcică de ceai negru. După ce goli toate străchinile şi castroanele aduse de hangiu în faţa lui, bău ceaiul şi-şi şterse gura cu dosul mâinii, plăti hangiului care în timpul acesta apucase să se pieptene şi să se spele pe obraz, apoi încălecă din nou. Soarele începuse să dogorească pe deasupra miriştilor brumate şi a acoperişurilor de stuf ale caselor. Dar cum era tânăr, ar fi fost peste putinţă ca pe o astfel de dimineaţă Yuan să nu se gândească şi el că viaţa oricât de tristă, chiar aşa cum era a lui acum, nu s-ar putea să fie în întregime vitregă. Simţi că sufletul începe să i se învioreze şi continuându-şi drumul, scrutând zările pe stânga şi
1336
dreapta lui, îşi aduse aminte că toată viaţa a dorit să poată trăi în mijlocul ţarinei, între copaci şi holde, ca să poată auzi gâlgâitul apei, undeva prin apropiere, aşa că se gândi: „S-ar putea ca viaţa pe care o încep eu acum, să fie viaţa cea adevărată pe care o voi trăi, mai ales că nimeni nu se interesează de ceea ce voi face de aici înainte”. Dar în timp ce această nouă nădejde se trezea în sufletul său, vorbele începură să prindă formă şi cadenţă de vers, cântându-i în toată fiinţa, aşa că-şi uită de amărăciunile lui. În anii aceştia de tinereţe Yuan începuse să-şi dea seama de uşurinţa cu care era înzestrat să facă versuri pe care le scria cu penelul pe dosul evantaielor sau pe pereţii văruiţi ai odăilor, în toate părţile pe unde trecea. Instructorul său făcuse întotdeauna haz de versurile acestea, deoarece Wang Yuan scria despre frunzele ce se scutură uşor, înfiorând oglinda apelor, despre sălciile înfrunzite care se pleacă asupra dulbinelor, despre florile trandafirii de pie rsic ce tremură sub destrămarea albă a negurilor primăverii, despre şerpuirea brazdelor negre şi bogate ale holdelor proaspăt răscolite de pluguri şi alte subiecte delicate ca acestea. Nu scria niciodată despre război şi despre măriri deşarte, cum ar fi trebuit să scrie feciorul unui comandant de oşti, iar când camarazii săi stăruiră să facă un imn al revoluţiei şi el le îndeplini dorinţa, cântecul scris de el li se
1337
păru prea duios, deoarece vorbea mai mult despre moarte decât despre izbânzi în războaie, aşa că Yuan rămăsese adânc dezamăgit de cuvintele lor. Le spuse cu sfială: „Acestea sunt versurile care mi-au trecut prin minte”, dar de încercat, nu încercă să facă alt cântec, deoarece era o fire cu multă voinţă şi avea o încăpăţânare ascunsă, cu toată liniştea şi supunerea lui aparentă, aşa că din ziua aceea nu mai arătă nimănui versurile pe care le scria. Lui Yuan i se întâmpla pentru întâia dată în viaţă să fie singur şi să nu trebuiască să asculte de poruncile nimănui; situaţia aceasta i se părea extraordinară, mai ales din pric ină că trecea printr-o regiune pe care-i plăcea s-o vadă de aproape. Ghimpele melancoliei pe care-l simţea în adâncul sufletului, se linişti cu totul. Tinereţea începu să tremure adânc într-însul şi-şi simţi trupul înviorat şi puternic; aerul pe care-l simţea în nări era rece şi înviorător, aşa că în curând îşi uită de toate, afară de cadenţa unui vers care începea să prindă formă în gândurile lui. Nu încercă să grăbească formularea lui. Se uita la dealurile pustii ce se înşirau în faţa lui, limpezi şi profilate pe cerul fără pată, şi aştepta ca formele versului său să se limpezească, tot aşa ca şi peisajul din faţa lui şi tot atât de desăvârşit ca şi liniile delicate ale dealurilor profilate pe cerul fără nori. Astfel în cuprinsul acestei zile liniştite care începea să
1338
domolească melancolia din sufletul său, pe măsură ce se apropia de sfârşit, putu uita dragostea lui, spaimele care îl chinuiseră, camarazii şi toate războaiele ce-l ameninţau. După ce se lăsă noaptea, ceru găzduire la un han de ţară pe care-l ţinea un om bătrân şi singur, a cărui a doua soţie nu era tocmai tânără, aşa că viaţa nu i se părea prea grea alături de soţul ei încărunţit în vârstă. În noaptea aceea Yuan fu singurul drumeţ oprit la han şi cei doi bătrâni îl ospătară destul de bine; femeia îi aduse la masă lipie de pâine proaspătă, cu carne de porc tocată mărunt şi plină de mirodenii. După ce mâncă şi-şi bău cupa de ceai, Yuan se duse şi se întinse în patul aşternut anume pentru el, dar era atât de ostenit încât deşi înainte de a adormi, amintirea tatălui său şi cearta pe care o avuseseră împreună i se trezi din nou în minte, o putu uita fără greutate. Înainte de apusul soarelui versurile care-l preocupaseră toată ziua luaseră forma pe care o dorise şi acum stăteau aşezate în rânduri limpezi, ca picăturile de cristal, fiecare vorbă în forma ei desăvârşită, aşa că adormi mulţumit. După trei zile de drum în felul acesta, fiecare zi mai plăcută decât cea din ajun, toate strălucind de lumina sfioasă a soarelui de iarnă care clipea ca nişte cristale de sticlă pisată pe coamele dealurilor şi în văi, Yuan ajunse în parte
1339
vindecat şi înviorat de noua nădejde, în cătunul străbunilor săi. Într-o dimineaţă luminoasă ajunse călare şi trecu în lungul uliţei cu căsuţele acoperite de stuf, cam vreo zece la număr şi începu să se uite lacom împrejurul său. Pe marginea uliţei erau plugarii cu soţiile şi copiii lor, stând în pragul caselor sau pe vine şi mâncându-şi bucata de pâine şi cirul de prânz. Lui Yuan i se părură oameni cumsecade şi prietenoşi, aşa că se uită la ei cu sufletul încălzit de dragoste. De nenumărate ori auzise pe căpitanul său vorbind despre nevoile oamenilor de jos şi iată-i acum pe aceştia aici de faţă cu el. Dar oamenii aceştia se uitară nedumeriţi şi cu neîncredere, căci adevărul era că, deşi Yuan nu putea suferi războaiele şi nici ceea ce putea fi în legătură cu ele, el chiar împotriva dorinţei lui, avea totuşi înfăţişare de ostaş. Indiferent de ceea ce se ascundea în sufletul său, tatăl lui îl făcuse înalt şi voinic, iar în şa se ţinea ca un adevărat general şi nu nepăsător cum ar fi fost oricare ţăran, după ce încalecă pe cal. Astfel sătenii se uitară la el cu îndoială, temându-se de ceea ce ar putea să fie şi de pricinile pentru care venise în părţile acestea. Copiii din sat se repeziră după el, cu bucata de pâine în mână, ca să-l vadă încotro apucă, iar după ce se opri în faţa casei de lut pe care o cunoştea, se adunară
1340
roată împrejurul său, urmărindu-i fiecare mişcare, în timp ce se îmbulzeau unul într-altul şi-şi ştergeau nasurile, muşcând din bucata de pâine. După ce se săturară să se mai uite la el în felul acesta, plecară unul câte unul şi spuseră părinţilor lor că tânărul cel voinic şi cu chipul întunecat, descălecase de pe roibul lui în faţa casei Wang, că şi-a legat calul de o salcie şi a intrat în casă, dar în prag a trebuit să se oprească şi să-şi plece capul, deoarece uşa de la intrare era prea mică pentru el. Yuan le auzi glasurile ascuţite în uliţă, spunând părinţilor lor ce s-a întâmplat, dar nu se mai gândi la vorbele lor. Oamenii însă rămaseră şi mai nedumeriţi, după vorbele acestea ale copiilor şi niciunul dintre ei nu îndrăzni să se apropie de casa Wang, de teamă ca nu cumva să se pomenească cu vreo nenorocire nouă pe care o putea abate asupra lor prezenţa acestui tânăr care pentru ei era un străin. Astfel Yuan intră în calitate de străin în casa înaintaşilor lui care-şi petrecuseră viaţa în mijlocul ţarinei, înaintă până în tindă, apoi se opri şi se uită împrejurul său. Cei doi bătrâni auziră zgomotul făcut de intrarea lui şi ieşiră din bucătărie, dar când îl văzură, nu-şi dădură nici ei seama cine poate să fie, aşa că amândoi se uitară la el înspăimântaţi. Văzându-i că se tem de el, Yuan încercă să zâmbească şi le spuse:
1341
— Nu trebuie să vă temeţi de mine. Eu sunt feciorul lui Wang, generalul, căruia i se zice Wang Tigrul şi care este al treilea fecior al bunicului meu Wang Lung care a trăit odinioară în această casă. Vorbele acestea le spuse celor doi bătrâni pentru a-i face să se liniştească şi a le dovedi că el are tot dreptul să intre în această casă, dar cu toate acestea cei doi bătrâni nu păreau deloc liniştiţi. Se uitară unul la altul înspăimântaţi şi dumicatul de pâine pe care-l aveau în gură le scăpă pe gât şi-i zgârie pe beregată de parcă ar fi fost o bucată de piatră ascuţită. Bătrâna puse pe masă bucata de pâine pe care o avea în mână şi-şi şterse gura cu dosul mâinii, iar moşneagul rămase cu fălcile încleştate şi făcând un pas înainte îşi plecă creştetul încărunţit de ani şi-i spuse tremurând şi încercând să-şi înghită coaja uscată pe care o morfolise în gură: — Prea cinstite stăpâne, spune-ne ce-am putea face, ca să-ţi fim de folos şi ce-ai vrea să ne ceri? Yuan se aşeză pe o laviţă şi încercă să zâmbească din nou, apoi le răspunse fără niciun înconjur, căci îşi aducea aminte de vorbele bune pe care le auzise despre aceşti doi bătrâni, aşa că nu aveau nicio pricină să se teamă de el: — Nu vreau să-mi daţi nimic decât cel mult să mă adăpostesc câtăva vreme în casa aceasta a strămoşilor mei – s-
1342
ar putea chiar să-mi petrec toată viaţa aici – nu ştiu nici eu ce să zic, decât cel mult atât, că am simţit mereu trăind în mine dorinţa neînţeleasă după holde, după copaci şi apele pe care aş putea să le întâlnesc undeva, deşi eu nu cunosc nimic din felul de viaţă al oamenilor de la ţară. Se întâmplă însă ca tocmai acum să am nevoie să stau ascuns, şi aş vrea să mă ascund în casa aceasta. Răspunsul acesta îl dădu celor doi bătrâni, pentru a-i face să se liniştească, dar cu toate acestea ei nu se liniştiră. Se uitau unul la altul, fără să înţeleagă, iar într-un târziu moşneagul lăsă şi el pâinea din mână şi uitându-se la el, îi răspunse cu glasul grav în timp ce firele de barbă căruntă şi rară îi tremurau de spaimă: — Stăpâne, locul acesta nu este loc potrivit pentru a te ascunde. Casa şi numele familiei tale prea sunt cunoscute în părţile acestea – afară de asta, să-mi fie cu iertare, căci eu sunt om simplu şi nu prea ştiu cum ar trebui să vorbesc cu un om ca dumneata – preacinstitul dumitale părinte nu este iubit din cale afară în părţile acestea, din pricină că el este comandant de oşti, şi tot aşa nu sunt iubiţi nici unchii dumitale. Bătrânul tăcu şi după ce se uită împrejurul său, se apropie de urechea lui Yuan şi-i spuse în şoaptă: Stăpâne, oamenii care lucrează pământurile acestea urăsc pe unchiul dumitale şi pe soţia lui cu atâta înverşunare, încât
1343
el cu soţia lui şi cu copiii s-au înspăimântat şi au plecat să trăiască într-un oraş de pe malul mării, unde liniştea este păzită de armată. Când se întâmplă să vină unchiul dumitale al doilea ca să adune dijma, vine întotdeauna însoţit de un grup de soldaţi din oraş pe care îi plăteşte el însuşi. Vremurile sunt vitrege şi oamenii au avut mult de suferit din pricina războaielor şi a birurilor grele, aşa că sunt deznădăjduiţi. Prin urmare, micul meu general, locul acesta nu poate fi o ascunzătoare bună pentru dumneata. Bătrâna îşi înfăşură mâinile în şorţul albastru de pânză înflorată şi-i spuse şi ea cu glasul slăbit: — Da, stăpâne, casa aceasta nu este ascunzătoare care să-ţi poată fi de folos! Amândoi se uitau la el cu îndoială şi nerăbdare, nădăjduind că nu va întârzia să plece din casa aceasta. Yuan însă nu putea crede vorbele lor. Se simţea atât de mulţumit că în sfârşit era şi el liber, şi era atât de încântat de tot ce vedea şi înveselit de lumina acestei zile senine, încât ar fi rămas aici, indiferent de ce-ar fi putut să se întâmple, aşa că se uită la ei zâmbind şi le răspunse trufaş: — Totuşi voi rămâne aici! Nu vă faceţi griji din pricina mea. Voi mânca ceea ce mâncaţi şi voi şi mă voi adăposti în casa aceasta, cel puţin pentru o vreme. Rămase în odaia simplă şi se uită împrejurul său, la plu-
1344
gul şi grapa care era proptită de perete, la fâşiile de hârtie roşie, lipite deasupra uşii, la cele câteva păsări puse la uscat nejumulite, la cununile de ceapă şi era încântat de tot ce vedea, căci pentru el spectacolul acesta era nou şi nemaivăzut. Apoi cu totul pe neaşteptate simţi că foamea a început să-i dea ghes şi cum pâinea înfăşurată împrejurul usturoiului ce-l mâncau cei doi moşnegi i se păru destul de bună, ridică privirea spre ei şi le spuse: — Mi-e foame. Dă-mi ceva de mâncare, maică dragă! Bătrâna răspunse speriată: — Bine stăpâne, ce-aş putea eu să dau de mâncare unui om ca dumneata? Va trebui să tai una dintre cele patru găini pe care le mai am – pâine nu am decât pe aceasta de aici şi care nici nu este de de grâu curat! — E bună şi asta… mie-mi place! răspunse Yuan vesel. Îmi place tot ce văd în casa asta. In cele din urmă, deşi cam fără voie, femeia îi aduse o felie de pâine înfăşurată împrejurul unui fir de usturoi, dar nu se simţi mulţumită, până când nu-i aduse şi o bucată de peşte sărat, pe care-l păstrase încă din toamnă, aşa ca să-i poată da şi ceva mai ales. Tânărul mâncă tot ce-i aduse pe masă şi bucatele i se părură mai gustoase decât oricând înainte de asta, deoarece acum putea să mănânce după
1345
pofta inimii. După se sfârşi de mâncat, se simţi pe neaşteptate copleşit de osteneala drumului, cu toate că până acum nici nu băgase de seamă, aşa că se ridică în picioare şi întrebă: — Unde este patul? Aş vrea să dorm puţin. — Avem o odaie pe care nu o prea întrebuinţăm, răspunse moşneagul. Odaia în care odinioară a trăit bunicul dumitale, iar după el femeia care a fost a treia soţie, o femeie pe care am iubit-o cu toţii şi care a fost foarte milostivă, iar la urmă de tot s-a făcut călugăriţă. În odaia aceea este şi un pat în care vei putea să te odihneşti. Deschise o uşă de lemn care da în încăperea de alături şi Yuan văzu o odăiţă mică şi întunecoasă, care în loc de fereastră avea o strungăreaţă cât palma, peste care era lipită o foaie de hârtie albă, o odăiţă tăcută şi pustie. Intră în odaie şi închise uşa şi pentru întâia dată în viaţa lui care fusese mereu păzită, putu să doarmă şi el singur cu adevărat, iar singurătatea aceasta fu pentru el un fel de binecuvântare. Dar cum stătea întins în mijlocul acestei lumini tulburi din odaia cu pereţii de lut, simţi în sufletul său o tresărire stranie şi i se păru că în odaia aceasta se mai deapănă şi astăzi viaţa plină de energie de altădată. Se uită mirat împrejurul său. Era cea mai simplă odaie pe care o putuse
1346
vedea până acum, cu un pat împrejurul căruia erau trase perdelele de pânză de cânepă, cu o masă şi o lăvicioară nevopsite, cu podmolul de pământ bătut pe care în faţa patului şi a uşii se mai vedeau şi acum urmele picioarelor care-l bătătoriseră. În odaie nu era nimeni afară de el, dar cu toate acestea i se părea că simte apropierea unei fiinţe străine, un fel de duh al pământului pe care el nu-l putea înţelege… Pe urmă senzaţia aceasta stranie se destrămă şi nu mai simţi prezenţa vieţii străine alături de el, aşa că rămase din nou singur. Începu să zâmbească şi îşi simţi pleoapele atât de îngreunate, încât i se închideau fără să vrea. Se apropie de patul larg ţărănesc şi după ce dădu perdelele la o parte, se întinse în aşternut şi se înveli cu o pătură albastră înflorată pe care o găsi făcută rotocol, pe marginea de către perete a patului. Cât ai clipi, adormi somn adânc şi odihnitor, în liniştea acestei case a strămoşilor lui. Târziu când se trezi din somn, văzu că s-a făcut noapte. Se ridică în aşternut şi după ce dădu la o parte perdelele patului, se uită în cuprinsul odăii. Până şi pătratul de lumină ce se strecura prin strungăreaţa peretelui se stinsese şi împrejurul său se legăna întunericul catifelat şi mut. Se întinse din nou şi se simţi odihnit, cum nu se simţise niciodată până acum, căci de astă dată se trezi din somn fără să
1347
vadă pe nimeni stând de pază la căpătâiul său. Simţi adevărată uşurare când deschise ochii şi nu văzu nici cel puţin un slujitor care să-i aştepte poruncile. În clipa aceasta nu voia să se mai gândească la nimic, decât la liniştea binefăcătoare ce se legăna împrejurul său. Nu se auzea niciun zgomot, nici geamătul stins al câte unui paznic grosolan care se întorcea în aşternut, buimăcit de somn, nici ţăcănitul de copite al cailor pe lespezile de piatră ale curţii, nici fâşâitul săbiilor smulse din teacă. Aici nu era nimic decât liniştea cea mai deplină. Cu toate acestea i se păru că aude un zgomot neaşteptat. Din fundul tăcerilor Yuan simţi un zvon care se apropia de el, zvonul pricinuit de nişte oameni care erau în tindă, de vorbe stăpânite, spuse în şoaptă. Se întoarse în aşternut şi se uită printre perdelele patului, spre uşa ale cărei tăblii nu se încheiau bine între ele. Uşa se deschise încetişor, pe urmă se mai mişcă o dată în ţâţâni şi o mâna păru că încearcă să o ferească. Văzu dâra de lumină a unei făclii şi în lumina aceasta apăru un cap. Pe urmă capul se retrase şi se arătă altul în locul lui, iar dincolo de acesta, alte capete. Yuan se mişcă în aşternut şi patul se auzi scârţâind din încheieturi, iar uşa se închise numaidecât, uşor şi repede ca o părere; o mână trase zăvorul pe din afară şi odaia se cufundă din nou în întuneric.
1348
Dar acum nu putea dormi. Stătu treaz şi începu să se gândească întrebându-se oare părintele lui o fi ştiind unde se găseşte el acum? Poate a trimis pe cineva să-l caute. Gândindu-se la această eventualitate, îşi zise că nu trebuie să se ridice din aşternut. Dar cu toate acestea i-ar fi fost peste putinţă să aştepte liniştit şi chinuit aşa de nedumeriri. Pe urmă îşi aduse aminte de calul său pe care-l lăsase legat de o salcie în apropierea ariei, fără să spună moşneagului să aibă grijă de el şi să-i dea nutreţ, aşa că poate calul era tot acolo. Sări numaidecât în picioare, căci faţă de animale el era întotdeauna milos, cum rareori se întâmplă să fie alţi bărbaţi. În odaie începuse să se răcorească, aşa că-şi strânse gheba de oaie împrejurul trupului, pipăi cu piciorul după papuci şi se încălţă, pe urmă îşi făcu loc spre uşă şi ieşi din tindă. La lumina făcliei ce ardea aici, văzu o grămadă de ţărani care aşteptau, tineri şi bătrâni, care începură să se ridice unul după altul în picioare, când îl văzură că apare între ei. Yuan îi examină mirat, dar între oamenii aceştia nu era niciunul pe care să-l cunoască, afară de bătrânul dijmaş al bunicului său. Unul dintre cei adunaţi în tindă făcu un pas spre el. Era un ţăran îmbrăcat în haine albastre, cel mai bătrân dintre ei, cu părul alb împletit într-o coadă care-i atârna pe spate, cum e obiceiul la ţară, şi după ce se pro-
1349
sternă în faţa lui Yuan, îi spuse: — Noi suntem bătrânii din cătunul acesta şi am venit săţi urăm bună venire la noi. Yuan se înclină uşor şi-i pofti pe toţi să stea pe laviţă, pe urmă se aşeză şi el pe scaunul cel mai înalt din faţa mesei. După ce mai trecu o bucată de vreme, bătrânul întrebă cu sfială: — Când va veni preacinstitul dumitale părinte? Yuan răspunse fără înconjur: — El nu va veni aici. Eu m-am îndreptat în partea aceasta pentru că vreau să trăiesc o vreme singur în casa asta. La răspunsul acesta bătrânii se uitară unul la altul cu îndoială, pe urmă cel de adineauri care pesemne vorbea în numele tuturor, tuşi încet şi începu din nou: — Stăpâne, noi, oamenii din cătunul acesta suntem săraci şi ne-au despuiat aproape de tot ce-am avut. Din ziua când unchiul dumitale cel mai în vârstă s-a mutat în oraşul acela străin de pe litoral, a început să cheltuiască mai mult decât cheltuia până acum, aşa că ne-a încasat arenzi mult mai mari decât suntem în stare să plătim. Mai plătim şi birul către comandantul de oşti şi haraciul pe care ni-l iau bandiţii, ca să nu calce pământurile noastre, aşa că aproape nu ne-a mai rămas cu ce să ne ducem zilele. Cu toate acestea noi am venit să te întrebăm care este birul pe care
1350
vrei să-l pui asupra noastră, şi dacă vom putea, ţi-l vom plăti, ca să te duci în drumul dumitale şi să ne laşi nesupăraţi. Yuan se uită mirat la oamenii adunaţi în tindă, apoi le răspunse cu oarecare nemulţumire: — Mi se pare foarte ciudat când văd că nu pot intra în casa bunicului meu, fără să aud astfel de vorbe. Eu nu am nevoie de banii voştri. Apoi după ce se uită la chipurile lor de oameni cumsecade şi văzu că nu le vine să creadă, adăugă: Poate va fi mult mai bine să vă spun adevărul şi să mă încred în omenia voastră. În partea de miazăzi s-a pornit o revoluţie şi aceasta se îndreaptă împotriva comandanţilor de oşti din miazănoapte, iar eu fiind feciorul părintelui meu, nu puteam ridica armele împotriva lui; aşa ceva nu se putea nici alături de camarazii mei. Prin urmare am fugit şi am făcut drum fără întrerupere, zi şi noapte, însoţit de garda pe care o aveam şi m-am întors acasă. Dar aici părintele meu s-a supărat, când a văzut uniforma cu care eram îmbrăcat, aşa că ne-am certat unul cu altul. Mam gândit deci să vin în casa aceasta, unde să găsesc ocrotire, dacă se va întâmpla să mă caute căpitanul meu, pentru a mă ucide, căci trebuie să fie foarte supărat, şi aşa s-a întâmplat că am ajuns între voi. Yuan se opri şi se uită la chipurile împietrite ale oameni-
1351
lor din faţa lui, apoi continuă pe un ton mult mai serios, căci era nerăbdător să-i încredinţeze de adevărul spuselor lui, dar în acelaşi timp şi puţin supărat, pentru că se îndoiau de el: — Cu toate acestea nu am venit numai pentru a căuta un adăpost. Am venit şi pentru că mie mi-e dragă viaţa liniştită de la ţară mai mult decât orice. Părintele meu m-a crescut pentru a face din mine un comandant de oşti, dar eu nu pot suferi vederea sângelui şi oamenii ucişi, nici fumul prafului de puşcă şi nici larma bătăliilor. Pe vremea când eram copil, am venit odată aici şi în casa aceasta am văzut o femeie care avea doi copii stranii, dar şi atunci mă uitam la ei cu jind. Aşa că tot timpul cât am fost împreună cu camarazii mei la o şcoală de război din miazăzi, m-am gândit mereu la casa asta şi plănuiam ca într-o bună zi să vin în părţile acestea. Vă pizmuiesc şi pe voi, pe toţi cei care aveţi casele în cătunul acesta. Auzind vorbele lui, oamenii se uitară din nou unul la altul fără să înţeleagă şi fără să creadă că s-ar putea găsi cineva care să-i pizmuiască pentru viaţa pe care o duc ei şi care lor li se pare atât de grea. Li se părea cu atât mai mult de necrezut ceea ce spunea tânărul acesta, care cu vorbele lui fără înconjur şi pline de însufleţire se căznea să le spună că lui i-ar fi dragă această casă de lut. Ştiau destul
1352
de limpede ce fel de viaţă trebuie să fi dus el până acum, ori viaţa aceasta nu se putea să fie decât o viaţă de belşug, judecând după felul de viaţă al verişorilor lui şi al unchilor lui dintre care unul trăia ca un prinţ în oraşul acela de pe malul mării, iar Wang Negustorul care acum devenise proprietarul lor, se îmbogăţise peste măsură de pe urma cămătăriei monstruoase pe care o făcea. Pe aceştia doi îi urau din adâncul sufletului, dar în acelaşi timp îi şi pizmuiau pentru bogăţiile lor, aşa că se uitau şi la tânărul din faţa lor cu o umbră de ură şi spaimă, zicându-şi că ar fi peste putinţă să nu mintă, căci nu puteau să creadă că în toată lumea aceasta s-ar găsi un singur om care să prefere să trăiască într-o casă de lut când ar putea să-şi petreacă viaţa într-un palat. Se ridicară deci în picioare, dar se ridică şi Yuan, fără să ştie anume dacă trebuie să se ridice sau nu, căci el nu era obişnuit să se ridice decât în faţa superiorilor săi, aşa că nu prea ştia cum să se poarte faţă de ţăranii aceştia simpli care veniseră la el îmbrăcaţi în hainele de pânză albastră petecite. Cu toate acestea ar fi vrut să le intre în voie, aşa că se ridică în picioare; oamenii se ploconiră şi plecară, după ce le spuse câteva cuvinte de curtenire la care ei răspunseră tot aşa, fără să-şi ascundă convingerea că ei nu cred nimic din vorbele lui.
1353
În odaie nu rămase decât bătrânul dijmaş cu soţia lui care se uitau speriaţi la Yuan şi într-un târziu bătrânul începu cu glas rugător: — Stăpâne, spune-ne adevărul, pentru ce-ai venit la noi, ca să putem şti dinainte ce năpastă ne aşteaptă. Spune-ne ce planuri are părintele dumitale, de te-a trimis iscoadă în părţile acestea. Fii milostiv faţă de noi care suntem oameni amărâţi şi viaţa noastră e în mâna zeilor şi a comandanţilor de oşti, a bogaţilor şi dregătorilor şi a tuturor celor netrebnici care au puterea în mână. Yuan înţelese numaidecât spaima lor şi-i răspunse: — Crede-mă, eu nu sunt iscoadă! Nu m-a trimis tatăl meu aici… v-am spus tot ce aveam de spus şi numai adevărul! Cu toate acestea nici cei doi bătrâni nu erau în stare să-l creadă. Bătrânul oftă şi dădu să iasă din tindă, iar femeia rămase abătută fără să zică nimic. Yuan era gata să se supere, dar în clipa aceasta îşi aduse aminte de calul său şi întrebă: — Unde e calul meu? Am uitat… — L-am băgat în şopron, stăpâne, răspunse moşneagul. I-am dat să mănânce o sarcină de paie şi o mână de păstăi de fasole, pe urmă i-am scos o găleată de apă din dulbină. Dar când Yuan încercă să-i mulţumească, bătrânul îl opri:
1354
Nu face nimic… nu eşti dumneata nepotul fostului meu stăpân? apoi dintr-odată căzu în genunchi la picioarele lui şi începu să se bocească: Stăpâne, odinioară bunicul dumitale a fost ca şi noi, un om care plugărea ţarina pe care o avea – un om de jos. A trăit în cătunul acesta, aşa cum trăim şi noi acum. Dar lui i-a fost hărăzită o soartă mai bună decât a noastră care am rămas săraci şi am trăit cu multă greutate – pentru bunicul acesta al dumitale care s-a ridicat dintre noi, spune-ne adevărul: ce te-a adus în părţile acestea? Yuan îl ridică în picioare, dar destul de violent, căci începuse să-i fie silă de neîncrederea oamenilor acestora, mai ales că fusese obişnuit până acum ca nimeni să nu se îndoiască de vorbele lui, fiind feciorul unui om cu mare trecere, aşa că strigă: — Ceea ce ţi-am spus, să ştii că adevăr este şi nu mai am nimic de adăugat. Aşteptaţi şi veţi vedea că nu va veni nicio năpastă asupra voastră din pricina mea. Pe urmă se întoarse spre bătrână şi-i spuse: Adu-mi ceva de mâncare, femeie cumsecade, căci mi-e foame! Cei doi bătrâni îl slujiră în tăcere şi Yuan mâncă din bucatele ce i le aduseră la masă. De astă dată însă mâncarea nu i se mai păru atât de bună, ca la sosire, aşa că după câteva îmbucături se ridică de la masă şi intrând în odaia
1355
lui, se întinse în aşternut. Dar nu putu adormi numaidecât deoarece nemulţumirea începuse să scormonească întrînsul: „Oameni proşti! îşi zise el. Cu toate că sunt cinstiţi, nu sunt altceva decât nişte proşti – care într-un cătun atât de mic, habar n-au de ceea ce vorbesc – nişte mărginiţi…” Începu să se îndoiască de faptul că astfel de oameni ar fi vrednici să-ţi pui viaţa în joc pentru ei. Se simţea mult mai înţelept decât pătura aceasta de oameni simpli şi, încântat de această convingere, adormi învăluit de întunericul şi liniştea dimprejurul său. Până să-i dea părintele său de urmă, Yuan trăi şase zile încheiate în casa de lut şi zilele acestea i se părură cele mai plăcute din toată viaţa lui. Nu mai veni nimeni să-l întrebe şi să-l ispitească ce caută, iar cei doi bătrâni îl serveau în tăcere şi păreau că şi-au uitat cu totul de îndoielile lor de la început, aşa că nu se mai gândea nici la trecut, nici la viitor, ci numai la ziua pe care o trăia. În vremea aceasta nu se apropie de niciun oraş şi nici nu se duse niciodată să vadă pe unchiul său care trăia în casa cea mare din apropiere. În fiecare zi după ce se întuneca, intra în odaia lui şi se culca, iar a doua zi se ridica foarte devreme din aşternut şi după ce ieşea în faţa casei, se uita în largul ţarinei unde
1356
semănăturile de toamnă răsăriseră în holde. Pământul se aşternea în faţa lui până departe, întocmai ca un covor în cuprinsul căruia se vedeau pete albastre şi acestea erau oamenii ieşiţi la lucru pentru a întoarce brazdele, în aşteptarea primăverii apropiate, sau erau cei care treceau în lungul drumurilor de răzoare, spre satele din apropiere sau se duceau după treburi la oraş. În fiecare dimineaţă gândurile lui încercau noi cadenţe de vers şi-şi aducea aminte de munţii ce se vedeau în zare, cu colţurile lor de piatră de calcar repezite spre cerul albastru, aşa că în fiecare zi se apropia tot mai mult de frumuseţile regiunii acesteia din care se ridicase neamul său. Toată copilăria sa Yuan auzise pe căp itanul său spunând „regiunea mea” sau „regiunile noastre”, iar uneori îl auzea spunând cu glasul grav „regiunea dumitale”, dar nu simţise nimic deosebit când auzea vorbele acestea. Adevărul era că până acum Yuan trăise o viaţă îngustă şi îngrădită în curţile părintelui său. Nu se dusese prea des nici chiar în cantonamentul unde trăiau soldaţii şi chiar atunci când Tigrul pleca din curţile sale la război, el trebuia să stea acasă, înconjurat de o gardă compusă din oameni de vârstă mijlocie care aveau consemnul să nu vorbească prea mult de faţă cu tânărul lor stăpân şi să nu înşire poveşti necuviincioase când el ar putea să-i audă. Prin urmare între Yuan
1357
şi ceea ce el ar fi putut vedea în lumea aceasta, se găsea mereu câte un grup de soldaţi. Acum însă, în fiecare zi se uita încotro îi plăcea şi între el şi ceea ce era împrejurul său nu mai era nimic ce i-ar fi putut împiedica vederea. Se putea uita drept înainte, până unde cerul se împreuna cu pământul, putea vedea micile cătune din marginea pădurilor şi din mijlocul holdelor, departe spre apus, zidurile întunecate ale oraşului care se ridicau cu meterezele lor spre cerul ca de porţelan. Uitându-se în felul acesta în fiecare zi şi în partea unde-i plăcea, făcând plimbări pe jos în largul câmpului sau ducându-se călare, începu să-şi dea seama de ce vasăzică „regiunea mea”. Holdele, pământul acesta, cerul boltit deasupra capului, culmile sterpe ale munţilor stâncoşi din zare, toate acestea reprezentau regiunea unde se născuse el şi care era a lui. Dar se întâmplă ceva neaşteptat, care făcu pe Yuan să nu mai iasă călare şi i se păru că ar vrea să-l alunge din această regiune. La început ieşea călare, deoarece călărise toată viaţa lui şi pentru el călăria era o îndeletnicire tot atât de obişnuită, ca şi când şi-ar fi întrebuinţat picioarele. Dar în toate părţile pe unde trecea, ţăranii se uitau la el şi dacă se întâmpla să nu ştie cine este, se uitau unul la altul şi spuneau: „Ia te uită, fără îndoială calul acesta trebuie să fie al
1358
unui ostaş şi nu se poate să fi purtat până acum niciodată o povară cinstită în spinare”. La câteva zile după aceea, constată că vestea prezenţei lui se răspândise în toate părţile şi oamenii ziceau: „Iată feciorul lui Wang Tigrul; se plimbă călare în toate părţile cu calul lui uriaş, mândrinduse cum e obiceiul familiei lui. De ce a venit oare în părţile noastre? Cercetează toate holdele din ţarină şi-şi face socoteala recoltelor, fără îndoială numai din pricină că părintele lui vrea să ne mai pună vreun bir”. Astfel de fiecare dată când se întâmpla să treacă prin apropierea lor, oamenii se uitau la el nemulţumiţi, pe urmă se întorceau şi scuipau în colbul drumului. La început când îi văzu că scuipă, Yuan se supără şi se miră, căci pentru el era ceva cu totul neobişnuit să se vadă tratat în felul acesta, tocmai el care nu se temuse de nimeni decât de tatăl său şi fusese obişnuit numai cu slujitori, care se întreceau ca să-i îndeplinească poruncile. Dar după ce mai trecu o vreme, începu să-şi dea seama care este pricina purtării lor şi înţelese că oamenii aceştia au fost împilaţi vreme îndelungată, cel puţin aşa învăţase el la şcoala aceea la război, aşa că se uita la ei înveselit şi-i lăsa să scuipe în voie, ca să-şi uşureze amărăciunea. La urmă de tot îşi lăsă calul priponit de salcie şi plecă pe jos în lungul câmpului. Deşi la început îi veni foarte greu
1359
să umble pe jos, la o zi sau două după aceea se obişnui fără nicio greutate. Îşi scoase încălţămintea de piele cu care umbla de obicei şi încălţă sandale de papură dintre acelea cu care umblau ţăranii şi gusta o plăcere neaşteptată să simtă sub tălpile picioarelor pământul tare al răzoarelor şi drumul zvântat de soarele sfârşitului iernii. Îi plăcea să întâlnească oameni în cale şi să se uite în ochii lui, ca şi când ar fi fost cu totul străin şi nu feciorul unui comandant de oşti, pe care toată lumea îl afuriseşte şi se teme de el. În timpul acestor câteva zile Yuan se obişnui să îndrăgească pământul acesta şi să se simtă atât de aproape sufleteşte de el, cum nu i se întâmplase niciodată până acum. Afară de asta, simţindu-se atât de slobod şi de singur, versurile lui îi tresăreau în minte în forme desăvârşite şi gata de a fi scrise pe hârtie. Aproape nu mai avea nevoie să caute cuvintele, ci era de ajuns să înceapă să scrie ceea ce izvora din sufletul său. În casa de lut nu se găsea nici hârtie, doar cel mult un penel învechit pe care bunicul său se vede că-l cumpărase de mult, pentru a-şi putea pune semnătura în josul unui contract, totuşi penelul se putea întrebuinţa şi cu ajutorul unui colţ de turtă de tuş pe care-o găsi în casă, Yuan începu a-şi scrie versurile pe pereţii spoiţi ai tindei, în timp ce bătrânul dijmaş sta alături de el şi se uita cu admiraţie şi spaimă la cuvintele acestea scrise,
1360
dar necunoscute încă pentru el. Yuan începu acum să scrie versuri nu numai despre sălciile care-şi leagănă ramurile pe deasupra apelor adormite, despre norii călători din zări, despre ploile ca nişte dâre de argint coborâte din înălţimi şi despre susurul petalelor de floare scuturată. Versurile acestea noi ieşeau la lumină din alte adâncuri ale fiinţei lui şi nu mai aveau nici cadenţa uşoară de mai înainte, deoarece acum scria despre regiunea aceasta şi despre dragostea lui cea nouă pentru ea. De unde până acum versurile lui fuseseră frumoase ca formă, dar goale, întocmai ca băşicuţele multicolore, ce se trezeau la suprafaţa închipuirii lui, de astă dată nu mai erau atât de frumoase ca formă, dar erau pline de semnificaţia cu care trebuia să lupte, căci fără să ştie de ce anume, simţea că ea izbucneşte în cadenţe mai aspre şi muzicalitatea ei i se părea mai greoaie. Astfel treceau zilele şi Yuan îşi petrecea vremea cu gândurile lui, fără să-i pese de ceea ce va fi obligat să facă de aici înainte. În mintea lui nu prinsese până acum formă niciun fel de plan de viitor. Era mulţumit că poate respira în mijlocul acestei frumuseţi aspre şi primitive din miazănoapte, unde pământul strălucea sub razele soarelui rece de iarnă, unde până şi ele păreau că sunt albastre sub bolta cerului albastru şi nesfârşit. Asculta vorbele şi râsul oamenilor care treceau pe uliţă; se amesteca între oamenii opriţi
1361
la câte un han din marginea drumurilor, ascultând vorbele lor – şi numai rareori vorbind el însuşi – cum ar fi ascultat o limbă pe care îi venea greu s-o înţeleagă, dar care totuşi trezea ecouri plăcute auzului sufletului; se desfăta în mijlocul unei vieţi liniştite, unde nimeni nu vorbea despre războaie, ci numai despre lucrurile obişnuite în viaţa oamenilor de la ţară, despre un fecior nou născut, despre cutare holdă vândută sau cumpărată, despre preţurile recoltei, despre bărbaţii şi femeile care se căsătoreau, despre însămânţări şi despre alte lucruri folositoare în viaţa de toate zilele. Plăcerea lui pentru o astfel de viaţă creştea pe măsură ce treceau zilele, iar când se întâmpla să n-o mai poată cuprinde în suflet, o turna în versuri, pe care le scria numaidecât, astfel că pentru o vreme se simţea mai liniştit, deşi i se părea straniu şi se mira el însuşi văzând că, cu toată mulţumirea şi plăcerea ce i-o pricinuiau zilele acestea, versurile lui care fuseseră întotdeauna uşoare şi vesele, acum aveau o nuanţă de adâncă melancolie, ca şi când sufletul său s-ar fi hrănit dintr-un tainic izvor de mâhnire pe care nu era în stare să-l înţeleagă. Totuşi cum ar fi putut să trăiască în felul acesta singurul fecior al Tigrului? Oamenii din această regiune spuneau în
1362
toate părţile: „Am văzut un tânăr înalt de statură şi ars de soare care aleargă de colo până colo, ca un bezmetic. Se spune despre el că ar fi feciorul lui Wang Tigrul şi nepotul lui Wang Negustorul. Dar cum se poate ca un tânăr dintr-o familie atât de mare ca familia acestora, să umble singur, fără niciun rost? Trăieşte în casa aceea de lut care a fost a lui Wang Lung şi fără îndoială trebuie să fie ieşit din minţi”. Vorbele acestea ajunseră până şi la Wang Negustorul în oraş, iar el le auzi de la unul din slujbaşii lui, dar se grăbi să răspundă: — Nu se poate să fie feciorul fratelui meu, deoarece eu nu l-am văzut şi nici n-am auzit de el. De altfel nu-mi vine să cred că fratele meu ar fi în stare să-şi lase singurul fecior să alerge buimac în felul acesta. Voi trimite mâine un slujitor, să vadă cine este cel care trăieşte în casa dijmaşului părintelui meu. Eu n-am dat nimănui îngăduinţă în numele fratelui meu, pentru a putea trăi în casa aceea. Totuşi se temea ca tânărul despre care auzise să nu fie iscoada vreunei bande de tâlhari, dar despre asta nu pomeni nimic. Această zi de mâine însă nu mai sosi niciodată, deoarece oamenii din curţile Tigrului auziseră şi ei despre zvonurile ce umblau din gură în gură. În ziua cu pricina Wang Yuan
1363
se sculase de dimineaţă, cum avea acum obiceiul şi aşezându-se în pragul uşii, în mână cu o bucată de pâine şi cu ulcica de ceai, se uită în largul câmpului. Cum stătea aşa, cu ochii pierduţi în depărtare, văzu în zare o litieră purtată pe umeri de oameni, apoi încă una, şi după ele venea un grup de soldaţi pe care după uniforme îi recunoscu că sunt soldaţii tatălui său. Intră numaidecât în casă şi puse pe masă ceaiul şi bucata de pâine, căci nu se simţea în stare să mai mănânce, apoi aşteptă, gândindu-se cu amărăciune: — Cred că e părintele meu… dar ce mai avem noi să ne spunem de aici înainte? Ar fi avut poftă s-o rupă la fugă în largul holdelor, întocmai ca un copil, dar ştia de mult că întâlnirea aceasta va trebui să vină într-o bună zi, deoarece ar fi fost peste putinţă să stea toată viaţa fugar. Prin urmare aşteptă, stăpânit de o tulburare adâncă şi încercând să-şi stăpânească spaima copilărească, dar în vremea cât aşteptă, nu fu în stare să mai mănânce. După ce litierele se apropiară şi oamenii le coborâră de pe umeri, dintr-însele văzu că nu coboară părintele său şi niciun alt bărbat, ci două femei; una era mama lui, iar cealaltă femeia care o slujea. De astă dată Yuan avea pricină temeinică să se uite la ea
1364
mirat, căci numai rareori i se întâmpla să vadă pe mama lui şi nu ştia despre ea că şi-ar fi părăsit până acum vreodată apartamentele, aşa că se apropie încet de ea, ca să-i ureze bună venire, întrebându-se ce poate să însemne sosirea ei neaşteptată. Femeia se îndreptă spre el, sprijinită pe braţele slujitoarei: o femeie cu părul alb, îmbrăcată într-o rochie cuviincioasă, de culoare neagră, cu obrazul supt din pric ina dinţilor care acum îi căzuseră toţi. Dar cu toate acestea pe obrazul ei se vedeau şi astăzi urmele ţărăncii sănătoase de altădată şi cu toate că înfăţişarea ei era cea a unei femei simple şi puţin caraghioase, totuşi obrazul îi strălucea de bunătate. Când văzu pe feciorul ei, scoase un ţipăt nestăpânit, ca orice femeie de la ţară, căci în tinereţea ei fusese şi ea ţărancă: — Fiule, m-a trimis părintele tău să-ţi spun că e bolnav şi-şi simte moartea aproape. Îţi trimite vorbă că vei putea să faci aşa cum pofteşti, numai să te întorci acasă înainte de moartea lui. Mi-a mai spus să-ţi dau de ştire că el nu e supărat şi că prin urmare te poţi întoarce acasă. Vorbele acestea le spuse cu glasul ridicat ca să le audă toată lumea, căci împrejurul lor începuseră să se îngrămădească oamenii, curioşi să audă şi să vadă ce se întâmplă. Dar Yuan nu vedea pe niciunul dintre ei, atât era de zăpăcit de ceea ce auzise. În timpul zilelor care trecuseră, luase
1365
hotărârea să nu părăsească această casă împotriva voinţei lui, dar cum era să se împotrivească acum dorinţei tatălui său, dacă era adevărat că el este pe patul de moarte? Poate fi oare adevărat aşa ceva? Dar îşi aduse aminte cum îi tremurau mâinile când le întinsese lacom după oala de vin, prin urmare se gândi că trebuie să fie adevărat şi un fecior nu se poate împotrivi dorinţei tatălui său. Slujitoarea, văzându-l că stă în cumpănă, se grăbi să vină în ajutorul stăpânei şi începu să strige şi ea cu glasul rid icat, uitându-se la oamenii dimprejurul ei, ca pentru a-şi da aere de importanţă în faţa lor: — O, micul meu general, adevărat este ceea ce ţi-a spus stăpâna mea! Toţi suntem ca ieşiţi din minţi şi tot aşa şi doctorii. Bătrânul general se zbate pe patul de moarte şi dacă vrei să-l găseşti în viaţă, va trebui să te grăbeşti. Jur că nu mai are multe zile de trăit… aşa să trăiesc eu, că nu mai are mult de trăit! Sătenii ascultau lacomi la vorbele acestea şi se uitau unul la altul, miraţi de ştirea că Tigrul îşi aşteaptă atât de curând sfârşitul. Cu toate acestea Yuan se îndoia de temeinicia vorbelor acestor două femei, mai ales că vedea în vorbele lor o nerăbdare ascunsă de a-l vedea întors acasă, dar slujitoarea, văzându-l că mai stă la îndoială, se trânti la picioarele
1366
lui şi se bătu cu fruntea de pământul învârtoşat al ariei şi începu să se bocească: — Gândeşte-te la mama ta, micul meu general, şi uită-te la mine care nu sunt decât o roabă… vezi cum te rugăm… gândeşte-te… După ce se bătu cu fruntea de pământ şi strigă de câteva ori, se ridică şi scuturându-şi hainele de praf, se uită mândră la oamenii care stăteau cu gurile căscate în apropierea lor. Îşi făcuse datoria şi acum se dăduse la o parte, slujitoare mândră a unei familii şi mai mândre, prin urmare mult mai presus decât oamenii aceştia simpli. Yuan însă nu-i dădu atenţie. Se întoarse spre mama lui şi-şi dădu seama că va trebui să-şi facă datoria, oricât de silă i-ar fi fost de ea, prin urmare o pofti să intre în casă şi ea se învoi. Oamenii adunaţi în jurul lor se luară după ei şi se îngrămădiră în faţa intrării, ca să audă şi să vadă ce se întâmplă. Dar femeia nu se uită la ei, căci era obişnuită cu oamenii de jos care sunt întotdeauna lacomi să vadă şi să afle ce fac cei care sunt mai sus decât ei înşişi. Se întoarse şi se uită mirată împrejurul tindei, apoi declară: — Mi se întâmplă pentru întâia dată să intru în casa aceasta. Pe vremea când eram acasă la părinţii mei am auzit multe vorbe despre casa aceasta şi despre felul în
1367
care Wang Lung a făcut avere, cum a cumpărat o cântăreaţă de ceainărie şi cum aceasta l-a purtat o vreme în podul palmelor ei. Da, pe vremea aceea vorbele umblau din gură în gură despre felul în care arăta, ce mâncăruri mânca şi cum se îmbrăca. În părţile acestea s-a vorbit multă vreme despre ea, deşi asta este o întâmplare veche, căci ea era femeie bătrână pe vremea când eu nu eram decât un copil. Mi-aduc aminte că se spunea că Wang Lung ar fi vândut chiar o bucată de pământ pentru a-i cumpăra un inel cu rubine. Dar după aceea a răscumpărat pământul din nou. Eu n-am văzut-o decât o singură dată, în ziua nunţii mele, dar – maică a mea – cât de grasă şi de respingătoare ajunsese înainte de a muri. Ei… Începu să râdă, arătându-şi gingiile ştirbe şi se uită împrejurul ei, aşa că Yuan văzând-o cu câtă nepăsare vorbeşte, îşi luă inima în dinţi şi ca să poată afla adevărul, o întrebă fără înconjur: — Mamă, spune-mi adevărul, tata este sau nu este bolnav, aşa cum mi-aţi spus? Întrebarea lui îi aduse aminte de pricina pentru care venise şi-i răspunse ţuguindu-şi buzele peste gingii, cum făcea întotdeauna, ca să poată vorbi: — E bolnav, fiule. Nu ştiu ce boală are, dar stă nemişcat în jeţ şi nu vrea să se întindă în aşternut; nu vrea să mă-
1368
nânce nimic, ci bea mereu, de s-a făcut galben la obraz ca miezul de pepene. Crede-mă, în viaţa mea n-am văzut un om care să fie atât de galben la obraz. Dar nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el şi să-i spună ceva, căci răcneşte şi înjură mult mai cumplit decât avea obiceiul până acum. Fără îndoială ar fi peste putinţă să mai trăiască multă vreme, dacă nu mănâncă nimic. — Aşa, aşa, adevărat este… ar fi peste putinţă să mai trăiască, dacă nu va mânca nimic, se auzi glasul slujitoarei. Se oprise alături de scaunul stăpânei sale şi clătina din cap cu melancolie la fiecare cuvânt pe care-l spunea, pe urmă cele două femei oftară împreună şi luară înfăţişare gravă, uitându-se pe furiş la Yuan, ca să-l vadă ce face. După ce stătu o vreme îngândurat, Yuan le răspunse cu nemulţumire adâncă, deoarece prevedea că va trebui să se întoarcă acasă, dacă părintele său este atât de bolnav, deşi se îndoia de vorbele lor şi-şi aducea aminte de vorbele lui, când spunea că toate femeile sunt nişte proaste: — Bine, mă voi întoarce acasă. Staţi şi vă odihniţi în casa aceasta o zi sau două, căci înainte de a pleca din nou la drum, trebuie să fii odihnit. După ce o văzu aşezată în odaia aceea liniştită care i se păruse până acum că este odaia lui şi pe care trebuia s-o părăsească cu toată părerea de rău, mai întârzie până când
1369
o văzu că a terminat cu masa, pe urmă alungă amintirea zilelor plăcute care trecuseră şi încălecând din nou, se îndreptă spre miazănoapte, ca să se ducă la părintele său. Pe urmă se gândi iarăşi la cele două femei care în clipa despărţirii i se păruseră prea vesele, chiar mult mai vesele decât s-ar fi căzut să fie, dacă stăpânul casei lor ar fi fost bolnav. Pe urma lui venea o duzină de soldaţi de-ai tatălui său. Auzindu-i, într-un rând, că chicotesc la cine ştie ce glumă grosolană pe care o făceau, se întoarse spre ei supărat, căci nu mai putea suporta răsunetul paşilor lor pe care-i auzea în urma lui. Dar când îi întrebă de ce s-au luat după el, soldaţii îi răspunseră cu îndrăzneală: — Stăpâne, credinciosul tatălui dumitale ne-a poruncit să te urmăm de aproape, ca nu cumva să fii atacat de cineva pe drum, pentru a fi ţinut zălog sau chiar omorât. Prin părţile acestea umblă multe bande de tâlhari şi dumneata eşti singurul fecior al stăpânului nostru, prin urmare cu atât mai preţios. Yuan nu zise nimic, dar gemu şi-şi îndreptă din nou calul spre miazănoapte. Ce nebunie îl putuse îndemna să se gândească la libertate? El era singurul fecior al tatălui său şi astfel stând lucrurile, pentru el nu mai era nicio nădejde de scăpare.
1370
Sătenii din împrejurimi şi ţăranii care-l vedeau trecând se bucurau din toată inima că pleacă, deoarece ei nu fuseseră în stare să-l înţeleagă şi nici să creadă vorbele lui. Yuan vedea plăcerea ce le-o pricinuieşte plecarea aceasta a lui, şi atitudinea lor rămase pentru el o pată întunecată care-i umbri mulţumirea puţinelor zile de libertate petrecute în această regiune. Astfel, împotriva voinţei sale, Yuan făcu drumul de-a călare spre curţile părintelui său, cu garda după el. Soldaţii nu se depărtară de el tot drumul şi tânărul începu să-şi dea seama că-l păzeau nu atât împotriva tâlharilor, cât mai mult împotriva îndemnurilor lui însuşi, ca nu cumva să fugă. De câteva ori era gata să se întoarcă spre ei şi să strige: „Nu trebuie să vă temeţi de mine – nu am de gând să fug tocmai de părintele meu – mă întorc la el de bună voie!” Dar nu zise nimic. Se uita la ei tăcut şi întunecat, fără să le spună nicio vorbă şi-şi îndemna calul cu nădejde la drum, simţind o stranie plăcere când îl vedea gonind cu uşurinţă, în timp ce soldaţii trebuiau să-şi silească din toate puterile caii lor ca să se poată ţine după el. Dar oricât de repede ar fi alergat, presimţea totuşi că el nu este altceva decât un prizonier. De astă dată nu mai simţi în suflet nici
1371
cadenţa versurilor sale şi aproape nici nu mai vedea frumuseţea regiunii prin care trecea. În seara zilei a doua după un drum întins, pe care-l făcuse fără popas, ajunse în curţile părintelui său. După ce descălecă, simţi dintr-odată o sfârşeală până în măduva oaselor, pricinuită de osteneala drumului şi se îndreptă încet spre odaia în care ştia că doarme de obicei părintele său fără să mai ţină seama de privirile furişe ale soldaţilor şi slujitorilor şi fără să răspundă la urările lor de bună venire. Părintele lui însă nu era în aşternut, cu toate că acum se făcuse de mult noapte, iar după ce întrebă soldatul care stătea de gardă, acesta îi răspunse: — Generalul este în sala cea mare. Yuan se simţi cuprins de o uşoară nemulţumire, căci se gândea că ar fi peste putinţă ca părintele său să fie greu bolnav şi deci întrebuinţase faţă de el un vicleşug pentru al face să se întoarcă acasă. Încercă să-şi stăpânească nemulţumirea pricinuită de această viclenie, căci astfel nu mai avea nevoie să se teamă de starea în care se găsea părintele său, dar aducându-şi aminte de zilele plăcute pe care le petrecuse în singurătatea de la ţară, supărarea lui cea veche împotriva tatălui său începu să clocotească din nou. Cu toate acestea, când intră în sală, Yuan îşi uită în
1372
parte de nemulţumirea lui, căci acum vedea limpede că aici nu poate să fie niciun fel de vicleşug. Tatăl său era aşezat în vechiul său jeţ peste spătarul căruia era întinsă pielea de tigru şi în apropierea lui erau ceaunul cu cărbuni aprinşi. Era înfăşurat în gheba lui de piele de oaie şi în cap avea căciula uriaşă, dar cu toate acestea se vedea limpede că trupul său este încremenit de răceala morţii. Pielea de pe el era galbenă ca o curea scorojită, iar ochii lui ca de flăcări erau înconjuraţi de cearcăne negre şi căzuţi în fundul capului. Pe obraz i se vedeau ţepile cărunte ale bărbii nerase. Ridică ochii spre feciorul său, când îl simţi că a intrat în sală, pe urmă îi coborî din nou spre ceaunul cu cărbuni, fără să-l salute. Yuan se apropie de părintele său şi prosternându-se în faţa lui, îi spuse: — Tată, mi-au spus că eşti bolnav, aşa că m-am întors acasă. — Eu nu sunt bolnav! Acestea sunt vorbe de muieri, îngână Wang Tigrul, dar nu vru să ridice privirea spre fiul său. — Vasăzică n-ai trimis după mine să mă întorc acasă din pricină că eşti bolnav? întrebă Yuan. Wang Tigrul îngână din nou: — Eu n-am trimis. M-au întrebat unde eşti şi le-am răs-
1373
puns: „Lăsaţi-l să stea acolo unde este”, dar nu ridică nici de astă dată privirea, ci rămase cu ochii aţintiţi asupra ceaunului de cărbuni şi întinse mâinile spre dogoarea de căldură ce tremura pe deasupra lor. Vorbele acestea ar fi supărat pe oricine, dar cu atât mai mult un tânăr din vremea aceea, când părinţii nu se mai bucurau de respectul obişnuit în faţa copiilor lor, şi Yuan ar fi putut să-şi întărească din nou sufletul şi să plece a doua oară din casă, pentru a se duce acolo unde-l trăgea inima; dar uitându-se la mâinile întinse ale tatălui său, le văzu că sunt palide şi uscate ca mâinile unui om bătrân, când tremură şi caută o pală de căldură, aşa că nu fu în stare să spună nicio vorbă de supărare. În clipa aceasta se gândi, cum s-ar fi gândit orice alt tânăr cu sufletul înduioşat, dacă ar fi fost în locul său, că chinuit de singurătatea în care trăia, tatăl său a devenit din nou un fel de copil, prin urmare va trebui să se poarte faţă de el cu toată băgarea de seamă, să-l trateze cu bunătate şi blândeţe, indiferent de răutăţile lui naive. Această slăbiciune pe care o vedea la părintele său, îi alungă numaidecât orice supărare, aşa că se întâmplă ce nu i se întâmplase niciodată până acum: ochii i se umplură de lacrimi şi dacă ar fi îndrăznit şi nu sar fi simţit cuprins de o sfială neaşteptată, poate ar fi întins mâna, să mângâie mâinile tatălui său. Prin urmare se aşeză
1374
cu sfială pe marginea unui scaun din apropierea lui şi aşteptă cu răbdare să vadă ce-i va mai spune. Dar totuşi în clipa aceasta simţea că în sufletul său au fost sfărâmate pentru totdeauna lanţurile robiei. Spaima lui faţă de tatăl său trecuse. De aici înainte nu se va mai speria niciodată de răcnetele omului acesta bătrân, de privirile lui întunecate, de sprâncenele lui groase şi negre coborâte asupra ochilor şi de toate apucăturile pe care le întrebuinţa Tigrul, ca să se facă temut de cei dimprejurul lui. În clipa aceasta Yuan îşi dădu seama că toate acestea nu erau decât arme întrebuinţate de tatăl său pentru un anumit scop; fără să-şi fi dat seama cu dinadinsul, el totuşi le întrebuinţa ca un mijloc de apărare, întocmai ca cineva care scoate sabia din teacă şi o ridică deasupra capului, fără să se gândească să o repeadă în capul potrivnicului său. Cu ajutorul acestor apucături Tigrul reuşea să-şi ascundă adevăratele porniri ale inimii, care nu fuseseră niciodată de ajuns de crude şi de sângeroase, nici de ajuns de vesele şi îndrăzneţe pentru a face dintr-însul un adevărat comandant de oşti care să strălucească în toată măreţia. În clipa aceasta şi în limpezimea adevărului ce i se dezvăluia în faţa ochilor, Yuan se uită la părintele său şi simţi că a început să-i fie drag şi că nu se mai teme de el. Dar Wang Tigrul care nu-şi putea da seama de schimba-
1375
rea ce se petrecuse în sufletul feciorului său, stătea îngândurat în jeţ, fără să zică nimic, şi părea că şi-a uitat cu totul, că este aici în faţa lui. Stătu aşa îndelung şi fără să se mişte, şi într-un târziu Yuan începu să bage de seamă că părintele său e tras la faţă şi că în puţinele zile cât el lipsise de acasă pierise carnea de pe trupul lui de i se vedeau umerii obrazului repeziţi în afară, întocmai ca nişte colţuri ascuţite de piatră. Se uită la el şi-i spuse cu blândeţe: — Tată, n-ar fi mai bine să te întinzi în aşternut? Când auzi din nou glasul feciorului său, Wang Tigrul ridică încet privirea, întocmai ca un om greu bolnav şi îndreptându-şi ochii tulburi spre el, îl privi îndelung, apoi după o bucată de vreme, îi spuse cu glasul stins şi foarte încet, silabisind fiecare cuvânt: — De dragul tău mi s-a întâmplat odată să nu ucid o sută şaptezeci şi trei de oameni, cu toate că meritau sa moară! Apoi îşi ridică mâna dreaptă, ca şi când ar fi vrut să o ducă la gură, cum avea obiceiul, dar braţul îi scăpă greu în lungul trupului; îl lăsă încet să cadă şi uitându-se la feciorul său, mai repetă odată: — Acesta este adevărul. Nu i-am ucis de dragul tău! — Îmi pare bine, tată! răspunse Yuan impresionat nu atât de faptul că oamenii aceştia mai erau în viaţă, deşi îi părea bine că mai trăiesc, cât mai mult de dorinţa copilă-
1376
roasă pe care o vedea la tatăl său care se străduise să-i facă plăcere: Mie, tată, nu-mi place să văd oameni morţi, adăugă el. — Îhâm… ştiu foarte bine; tu ai fost întotdeauna o fire ciudată, răspunse Wang Tigrul cu indiferenţă şi începu să se uite din nou la cărbunii care clipeau între grătarele ceaunului de lângă el. Yuan se întrebă iarăşi cum ar putea face pe tatăl său să se ducă să se culce, căci nu putea suporta înfăţişarea lui de om bolnav şi gura cu buzele uscate şi strâmbe. Se ridică de pe scaun şi se duse la credinciosul cel cu buza de iepure care stătea chircit în faţa intrării şi moţăia; îi făcu semn şi-l întrebă în şoaptă: — N-ai putea să faci pe părintele meu să se întindă în aşternut? Omul tresări şi ridicându-se în picioare, îi răspunse cu glasul răguşit: — Crezi că până acum n-am încercat? Nu pot nici noaptea să-l fac să se culce. Dacă se întâmplă să se culce, peste un ceas e din nou în picioare şi vine de se aşează în jeţul său, iar eu trebuie să stau aici în faţa intrării, aşa că astăzi sunt rupt de neodihnă, încât ai putea să tai lemne pe mine. Dar el stă în jeţ şi e mereu treaz! Yuan se întoarse în sală la părintele său şi încercă să-l
1377
îmbuneze, spunându-i: — Tată, sunt şi eu ostenit. Haide să mergem şi să ne întindem în aşternut, căci nu mă mai ţin picioarele. Voi dormi aproape de dumneata, aşa că vei putea să mă strigi, ca să te încredinţezi că sunt în odaie. Auzind vorbele lui, Wang Tigrul făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să se ridice în picioare, dar se lăsă din nou în jeţ şi clătinând din cap, nu se mai ridică, ci răspunse: — Nu, căci n-am terminat încă ceea ce voiam să-ţi spun. Mai este ceva. Nu sunt în stare să mă gândesc la toate dintr-odată – am numărat pe degetele mâinii drepte două lucruri pe care trebuie să ţi le spun. Du-te şi stai undeva până voi putea să-mi aduc aminte. Tigrul vorbea cu aceeaşi violenţă ca şi înainte de asta, aşa că Yuan simţi trezindu-se într-însul supunerea din anii copilăriei sale şi se aşeză pe un scaun. Dar cu toate acestea în sufletul său simţea neîncetat îndrăzneala care-l făcea să nu se mai teamă de părintele său, aşa că se revoltă împotriva acestei supuneri şi murmură: „Ce altceva ar putea fi pentru mine omul acesta, decât un bătrân plicticos şi încăpăţânat, iar eu trebuie să stau aici şi să aştept, ca să-i treacă supărarea!” Revolta aceasta a lui se vede că i se oglindi în priviri şi era gata să răspundă ceva, dar bătrânul credincios care era
1378
în apropiere, se repezi spre el şi-i spuse: — Lasă după el, micul meu general, căci îl vezi cât este de bolnav, şi trece-i cu vederea, cum îi trecem acum cu toţii. Astfel Yuan, împotriva voinţei lui, dar totuşi temându-se nu cumva să agraveze boala părintelui său tocmai acum, căci el nu era obişnuit să i se împotrivească nimeni, se duse şi se aşeză pe o margine de scaun, unde se frământă nemulţumit, până când auzi că tatăl său începe să vorbească: — Mi-am adus aminte ce vreau să-ţi spun. Înainte de toate va trebui să te ascund undeva, căci îmi aduc aminte de vorbele pe care mi le-ai spus ieri, când te-ai întors acasă. Va trebui să te ascund, ca să nu te poată găsi duşmanii mei. La vorbele acestea Yuan nu se putu stăpâni să nu-i răspundă: — Bine, tată, dar asta nu s-a întâmplat ieri… Tigrul se întoarse spre el şi-l privi întunecat, apoi îşi frecă palmele uscate ale mâinilor şi strigă: — Eu ştiu ce spun! Cum se poate să nu fie ieri ziua când tu te-ai întors acasă? Tu ai venit acasă abia ieri! Bătrânul credincios se repezi din nou între Tigru şi feciorul său, încercând să-i potolească:
1379
— Las’ să fie aşa… ieri te-ai întors! Las’ să fie cum zice el! Yuan se întoarse întunecat şi plecă fruntea, nemulţumit că nu poate spune nimic. Situaţia aceasta era foarte stranie, căci după primul val de milă pe care-l simţise faţă de părintele său şi care trecuse repede, întocmai ca o boare plăcută de vânt peste sufletul său, privirile întunecate pe care i le arunca Tigrul acum, treziră într-însul un sentiment mult mai adânc decât mila. Nemulţumirile se treziră din nou în sufletul său şi-şi zise că nu trebuie să se lase înspăimântat, şi tocmai de aceea va trebui să fie cerbicos 6, căci altfel va începe din nou să se teamă de tatăl său. Tigrul se cufundă iarăşi în trufia lui de altădată, căci nu-i plăcea ca feciorul să se amestece în ceea ce avea de spus, aşa că întârzie să vorbească mai mult decât ar fi făcut de obicei. Dar adevărul era că el ar fi vrut să-i spună ceva ce nu-i era tocmai pe plac, şi de aceea întârzia. În timpul acestei aşteptări nemulţumirea lui Yuan faţă de părintele său începu să clocotească mai cu putere decât până acum. Îşi aducea aminte de vremea când era obligat să nu scoată nicio vorbă când era şi el de faţă; se gândea la zilele ce şi 6
Cerbicos – încăpăţânat, tenace. [n.e.e.].
1380
le pierduse, făcând tot felul de exerciţii cu armele pe care nu le putea suferi, la zilele lui de libertate care se terminaseră acum pentru totdeauna, şi i se păru că nu mai este în stare să suporte prezenţa Tigrului. Simţea că i se cutremură trupul de scârbă la vederea acestui om bătrân şi-i era silă de el, din pricină că nu se spălase şi nu se bărbierise de zile întregi şi hainele de pe el erau pline de petele lăsate de mâncare şi băutură. În clipa aceasta ar fi fost peste putinţă să găsească vreun motiv care să-l facă să iubească pe tatăl său. Fără să bănuiască sila răscolită în sufletul fiului său, Tigrul începu să-i spună ce mai avea de spus: — Tu însă eşti singurul meu fecior de preţ. Ce nădejde mi-a mai rămas, în afară de cea legată de trupul tău? S-a întâmplat ca mama ta să-mi spună şi ea odată vorbă înţeleaptă. A venit la mine şi mi-a spus: „Dacă el nu este căsătorit, de unde crezi că ne-ar putea veni nepoţii pe carei aşteptăm?” Aşa că i-am răspuns: „Du-te şi caută, poate vei găsi undeva o fată bună, căci nu interesează cine este şi cum arată, decât să fie fată voinică şi făcută anume pentru a naşte copii, deoarece toate femeile sunt la fel şi niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Adu-o la curte să se căsătorească cu ea, pe urmă el va putea pleca să se ascundă undeva, în ţări străine, până când va trece războiul acesta.
1381
Astfel nouă ne va rămâne sămânţa lui”. Toate vorbele acestea i le spuse cu multă băgare de seamă, înşirându-i fiecare vorbă la care se gândise de mai înainte şi-şi dădu toată silinţa să-şi facă datoria faţă de feciorul său, înainte de a-l lăsa să plece de acasă. Purtarea lui nu era cu nimic mai mult decât ceea ce ar fi făcut oricare părinte faţă de feciorul său şi ceea ce orice fecior avea toate motivele să aştepte, căci fiecare fecior trebuia să primească, în interesul părinţilor, soţia pe care ei i-au aleso să se căsătorească cu ea şi după ce-i va naşte un copil, e slobod să-şi potolească plăcerile dragostei chiar în altă parte. Dar Yuan nu era un tânăr de felul acesta. Sufletul său era înveninat de otrava învăţăturilor din vremea aceasta nouă şi de dorinţa de libertate pe care el nu o prea înţelegea, dar în acelaşi timp era încărcat şi de ura împotriva tatălui său, aşa că în această clipă simţi că revolta lui este atât de copleşitoare încât i-ar fi peste putinţă să şi-o mai poată stăpâni. Mânia aceasta a lui se zbătea într-însul întocmai ca apele unui fluviu repezite în stăvilare şi viaţa lui i se părea că în această clipă a ajuns la o întorsătură hotărâtoare. La început, îşi zise că ar fi peste putinţă ca părintele său să se gândească serios la ceea ce-i spune, deoarece toată viaţa lui fusese obişnuit să-l audă vorbind despre femei ca
1382
despre nişte fiinţe proaste, iar dacă se întâmplă să nu fie proaste, atunci sunt înşelătoare şi nevrednice de încrederea unui bărbat. Dar iată că Tigrul spunea de astă dată vorbele acestea şi acum tăcuse şi se uita la cărbunii care pâlpâiau în ceaunul de lângă el. În clipa aceasta Yuan înţelese care a fost prima pricină că mama lui şi slujitoarea ei erau atât de nerăbdătoare ca el să se întoarcă acasă şi rămăseseră atât de mulţumite când îl văzuseră că-şi face pregătirile de plecare: femeile nu sunt în stare să se gândească decât la nunţi şi cumetrii. Da, dar el nu este dintre cei care sunt gata să se supună voinţei lor. Sări în picioare, şi uitând că odinioară a iubit pe părintele său sau că s-a temut de el, strigă: — Mă aşteptam la aşa ceva… camarazii mei mi-au spus cum îi silesc părinţii lor să primească astfel de căsătorii… şi mulţi dintre ei şi-au părăsit casele părinteşti tocmai din pricina asta… mă îndoiam de multe ori de marele meu noroc care m-a ferit până acum de aşa ceva… dar tu eşti ca toţi ceilalţi, ca toţi oamenii aceştia bătrâni care vor să ne ţină pe veci legaţi… legaţi prin legătura dintre trupurile noastre… oameni care ne siliţi să primim femeile pe care ni le-aţi ales voi… care ne silesc să zămislim copii… ei bine, eu nu sunt dintre acei care se lasă legaţi… nu vreau ca trupul meu să fie întrebuinţat în felul acesta, pentru a-
1383
mi lega viaţa de a dumitale – eu te urăsc – te-am urât întotdeauna... şi abia acum îmi dau seama cât te urăsc… Aceste vorbe grăbite şi clocotind de ură îl făcură să înceapă să plângă cu hohote, aşa că bătrânul credincios se repezi spre el şi apucându-l de mijloc, încercă să-l potolească cu vorbe blânde, dar nu era în stare să spună nimic, deoarece buza lui despicată începuse să tremure şi nu mai putea articula vorbele ce năvăleau spre lumină. Yuan plecă ochii şi uitându-se la el, simţi că îşi pierde cumpătul. Ridică braţul şi-l lovi cu pumnul încleştat peste obrazul hidos, aşa că omul căzu grămadă pe lespezile odăii. Tigrul se ridică din jeţ, legănându-se pe picioare, dar nu se apropie de feciorul său la care se uita, fără să înţeleagă vorbele lui şi cu ochii tulburi. Când văzu pe bătrânul său slujitor că a căzut, se apropie de el şi-l ridică în picioare. Dar în aceeaşi clipă Yuan se întoarse şi ieşi repede din odaie. Fără să mai aştepte să vadă ce se va întâmpla de aici înainte, trecu în fugă prin curte şi găsindu-şi calul legat de tulpina unui copac, ieşi cu el de căpăstru pe poarta cea mare, trecând prin faţa soldaţilor care se uitau miraţi la el. După ce ajunse în uliţă, încălecă şi plecă la drum, dar de astă dată era încredinţat că pleacă pentru totdeauna. Yuan plecase din casa părintelui său, biciuit de revoltă şi
1384
furie, deoarece simţea că furia aceasta cotropitoare va trebui să-şi găsească un drum de ieşire, căci altfel îl va sugruma. După ce făcu o bucată de drum, furia i se domoli şi începu să se gândească ce are de făcut acum, după ce rămăsese singur şi pribeag, şi după ce se despărţise de camarazi şi de părintele său. Dar îl ajută chiar ziua aceasta însăşi ca să-şi domolească pornirile, căci lumina soarelui de iarnă, care în timpul cât stătuse în casa de lut, i se păruse nesfârşită, acum dură foarte puţin. Lumina deveni cenuşie şi vântul prinse să bată din partea de răsărit, aspru şi îngheţat, iar regiunea prin care trecea, umblând încet, deoarece calul său era ostenit din pricina drumului lung pe care-l făcuse zile la rând, devenise şi ea cenuşie, aşa că Yuan se simţi pierdut în ceaţa ei şi se linişti. Până şi oamenii care-i ieşeau în cale, deveniseră cenuşii, deoarece semănau foarte de aproape cu pământul în care trăiau şi pe care-l lucrau, aşa că şi înfăţişarea lor se schimbă odată cu a pământului şi vorba li se domolea odată cu mişcările trupurilor istovite. Obrajii lor care în lumina soarelui păreau de multe ori rumeni şi veseli, sub cerul acesta cenuşiu, ochii lor erau tulburi şi buzele fără viaţă, hainele de pe ei ponosite şi mişcările rigide. Culorile blânde şi vii ale peisajului şi crestelor de dealuri, albastrul hainelor lor, roşul scutecelor în care dormeau copiii şi purpuriul panta-
1385
lonilor purtaţi de fete, toate nuanţele acestea care de obicei reflectau lumina soarelui, erau acum stinse. Trecând călare prin această regiune, Yuan începu să se întrebe cum de i-a plăcut atât de mult până acum. Ar fi putut să se întoarcă la căpitanul său şi la cauza în slujba căreia era, dar îşi aduse aminte de ţăranii care se uitau la el cu duşmănie şi oamenii aceştia pe lângă care trecea i se păreau că se uită la el cu privirile întunecate, aşa că-şi zise cu amărăciune: „Cum adică, pentru aceştia să-mi pun eu viaţa în cumpănă!” În ziua aceasta până şi ţarina părea că-l primeşte fără voie. Dar ca şi când toate aceste nemulţumiri nu ar fi fost de ajuns, băgă de seamă că roibul său începuse să şchiopăteze şi după ce descălecă în marginea unui orăşel prin care trebuia să treacă, văzu că roibul său tremura şi era cu picioarele bătute şi sângerate de pietre, aşa că nu putea să-i mai fie de niciun folos. Când se plecă să se uite la copitele calului, auzi un muget uriaş care se apropia de el, şi ridicând fruntea, văzu un tren care trecu repede, lăsând în urmă un nor gros de fum. Cu toate acestea trenul nu trecu atât de repede încât Yuan care îngenunchease lângă cal, să nu vadă oamenii care stăteau în faţa ferestrelor. Stăteau liniştiţi şi la căldură, dar cu toate acestea făceau drumul atât de repede încât începu să se gândească la ei cu pizmă, în timp ce se uita la calul
1386
său care mergea atât de încet şi care acum nu-i mai putea fi de niciun folos, aşa că-şi zise numaidecât şi i se păru că acest gând e tot ce ar putea să fie mai cuminte: — Voi vinde calul acesta după ce voi intra în oraş, iar cu banii care-i voi lua pe el, îmi voi lua un bilet de tren şi mă voi duce departe – cât mai departe… Noaptea următoare şi-o petrecu la un han, foarte murdar, pe care-l găsi în marginea acestui mic oraş, dar nu fu în stare să doarmă din pricina paraziţilor care colcăiau în toate părţile, aşa că stătu treaz şi se gândi ce are de făcut de aici înainte. Avea şi ceva bani asupra lui, deoarece tatăl său îl obliga să poarte întotdeauna un chimir plin de bani pe care-l avea încins pe pielea goală, ca să nu ducă lipsă când va avea nevoie, şi afară de asta mai putea vinde şi calul. Dar multă vreme nu fu în stare să se gândească unde s-ar putea duce şi ce-ar putea face acum. Yuan însă nu era un tânăr de toate zilele şi un neajutorat. Citise vechile cărţi ale literaturii lui naţionale şi citise şi cărţile cele noi pe care le aduceau cei din apus, căci instructorul său se ţinea mereu de el şi-l îndemna. De la instructorul acesta mai învăţase şi o limbă străină, aşa că nu era nici atât de naiv şi nici atât de neştiutor pe cât ar fi putut să fie. Aşa că în timpul ce se zvârcolea pe scândurile patului tare din hanul acela, începu să se întrebe ce ar
1387
putea face cu arginţii şi cu cunoştinţele ce le avea. Se gândi în fel şi chip, întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă la căpitanul său. Se putea duce la el şi să-i spună: „M-am pocăit! Primeşte-mă iarăşi între ai tăi”. Ar fi fost de ajuns să-i spună că a părăsit pe tatăl său şi că a lovit pe omul său de încredere, căci între revoluţionarii aceştia era un certificat de bună purtare, când cineva îşi înfrunta părinţii şi era o dovadă de devotament, aşa că mulţi dintre tinerii şi fetele revoluţionare îşi ucideau părinţii, pentru a dovedi devotamentul lor faţă de cauza pe care o slujeau. Dar deşi Yuan ştia că va fi bine primit, totuşi nu dorea să se întoarcă la camarazii săi de odinioară. Amintirea zilei cenuşii care trecuse îi umplea sufletul de melancolie şi aducându-şi aminte de oamenii aceia plini de praf, îşi dădu seama că el nu-i iubeşte. Apoi începu să murmure: „În viaţa mea eu nu am avut niciodată parte de plăceri. Toate bucuriile pe care le-au avut alţi tineri de seama mea pentru mine au fost oprite. Viaţa mea a fost plină de îndeplinirea obligaţiunilor ce le aveam faţă de părintele meu, iar mai târziu de obligaţiunile faţă de cauza pe care eu nu pot s-o slujesc”. Apoi dintr-odată îşi aduse aminte că poate i-ar plăcea un fel de viaţă cum n-a văzut încă până acum, o viaţă mai veselă în care să întâlnească şi oameni care râd. I se părea că viaţa lui de până acum a fost
1388
prea austeră şi a trăit-o departe de tovarăşii de joacă, cu toate că ar fi peste putinţă ca în viaţă să nu se găsească şi plăceri, ci numai datorii de împlinit. Gândindu-se la joacă, îşi aduse aminte de copilăria lui şi de sora cea mai mică pe care o cunoscuse odinioară, fata aceea care râdea mereu şi alerga de colo până colo, pe picioruşele mici şi de mulţumirea şi râsetele lor vesele, de câte ori se întâmpla să fie împreună. Adică de ce să nu se ducă de astă dată şi s-o caute acolo unde o va putea găsi? Era doar sora lui şi erau din acelaşi sânge. În anii aceia îndelungaţi care trecuseră, fusese atât de strâns legat de viaţa pe care o ducea părintele său, încât îşi uitase cu totul de ceilalţi cărora le aparţinea de asemenea. Pe neaşteptate, începură să defileze cu toţii prin faţa ochilor lui… avea o mulţime de rude. Se putea duce la unchiul său, la Wang Negustorul. Câteva clipe se gândi că ar fi foarte plăcut să poată vedea din nou casa aceea, şi-şi aduse aminte de chipul bun şi vesel al mătuşii lui. Apoi începu să se gândească la ea şi la verişorii lui. Dar se răzgândi numaidecât, deoarece ar fi fost peste putinţă să se ducă într-o localitate atât de apropiată de reşedinţa tatălui său, căci fără îndoială unchiul său i-ar fi dat de ştire şi i-ar fi fost uşor să-l ajungă… Va lua trenul şi va pleca mai departe. Sora lui era departe de aici, într-un oraş foarte
1389
depărtat de pe litoralul mării. I-ar fi plăcut să trăiască o vreme în oraşul acela, ca să-şi poată vedea sora, să se bucure de plăcerea acelui oraş vesel şi să vadă toate lucrurile străine despre care auzise vorbindu-se, dar pe care nu le văzuse niciodată. Clocotea de neastâmpăr. Înainte de revărsatul zorilor se ridică din aşternut şi strigă să vină slujitorul hanului, să-i aducă apă caldă pentru spălat, şi după ce se dezbrăcă, îşi scutură bine hainele, ca să scape de paraziţii din timpul nopţii, iar după ce veni hangiul, îl ocărî pentru murdăria din casa lui şi se grăbi să plece cât mai repede. Când îl văzu cât este de supărat, slujitorul înţelese că trebuie să fie feciorul unui om bogat, deoarece omul sărac nu îndrăzneşte să ocărască cu atâta înverşunare, aşa că se grăbi să-i facă pe voie şi înainte de a se lumina pe deplin, Yuan ieşi din curtea hanului cu calul de căpăstru. Îl vându foarte ieftin unui măcelar. E adevărat că stătu câteva clipe înduioşat, gândindu-se că bietul cal va fi tăiat pentru a servi oamenilor de hrană, dar încercă din toate puterile săşi stăpânească această înduioşare. Acum nu mai avea nevoie de cal. Nu mai era nici feciorul unui general. Era el însuşi, Wang Yuan, tânărul care se putea duce unde-l trăgea inima şi putea face tot ce pofteşte. Luă trenul chiar în aceeaşi zi şi se îndreptă spre marele oraş de pe ţărmul
1390
mării. Fusese adevărat noroc pentru Yuan că uneori trebuia să citească tatălui său scrisorile pe care Tigrul le primea de la soţia lui cea învăţată, sosite din oraşul acela unde trăia acum. Pe măsură ce îmbătrânea, Tigrul devenea tot mai indiferent faţă de orice gen de lectură, aşa că deşi în tinereţea lui citise cu multă uşurinţă cărţile ce-i cădeau în mână, după ce începu să îmbătrânească, uită o mulţime de litere, aşa că-i venea greu să descifreze scrisul altora. În fiecare an îi soseau de două ori scrisori de la soţia lui, dar aceasta avea un scris erudit pe care nu-l puteai înţelege uşor, aşa că Yuan le citea tatălui său şi i le explica. Gândindu-se acum la aceste amănunte, îşi aduse aminte de locul unde spunea că se găseşte, de strada şi cartierul în care era casa ei. Aşa că după drum de o zi şi o noapte, când coborî din trenul care-l ducea, după ce trecuse râuri, ocolise câteva lacuri şi munţi nenumăraţi, traversând câmpurile pline de semănături în cuprinsul cărora se legănau recoltele de primăvară, îşi dădu seama unde va trebui să se oprească. Casa nu era tocmai aproape de gară, aşa că luă o ricşă care să-l ducă la adresă. Astfel traversă singur străzile luminate ale oraşului spre noua lui ţintă, dar în drum se putu uita fără sfială în toate părţile, cum ar fi făcut orice ţăran, căci
1391
aici nu-l cunoştea nimeni. Până acum nu trecuse niciodată printr-un astfel de oraş. Casele ce le vedea pe marginea străzilor, erau atât de înalte, încât cu toată lumina orbitoare, nu le putea vedea acoperişurile care se pierdeau undeva departe, în întunericul văzduhului. Dar jos, la poalele acestor case era lumină multă, aşa că Yuan vedea oamenii destul de limpede că se plimbă ca şi când ar fi fost în lumina zilei. Vedea oameni din toată lumea, căci aici erau oameni de toate neamurile, de toate rasele şi de toate culorile; vedea negri veniţi din India şi femeile lor înfăşurate în ţesături de fir şi văluri albe ca o spumă, sau îmbrăcate în rochii roşii care le accentuau şi mai mult frumuseţea. Vedea trecând siluete uşoare de femei albe, însoţite de bărbaţii lor care erau îmbrăcaţi cu toţii la fel şi toţi aveau nasuri lungi, astfel că uitându-se la ei, Yuan se întrebă cum pot femeile acestea să-şi deosebească bărbaţii de alţi bărbaţi de seama lor, căci se asemănau atât de mult unul cu altul, doar că unul era ceva mai mare în pântece decât celălalt, sau era chel în cap sau avea cine ştie ce alt cusur care-i strica frumuseţea înfăţişării. Totuşi, cea mai mare parte dintre oamenii pe care-i vedea, erau ca şi el, şi pe străzile acestea Yuan putu vedea tot felul de compatrioţi de ai lui. Vedea bogaţii care se opreau
1392
cu maşinile lor uriaşe în faţa câte unui local de petrecere; soseau sunând zgomotos din trompete, aşa că omul de la ricşa lui trebuia să le facă loc să treacă, cum ar fi trecut nişte regi din vremurile străvechi. Acolo unde erau bogaţii, se găseau şi săraci în imediată lor apropiere, cerşetorii, ologii şi infirmii care se boceau zgomotos pentru a putea câştiga un ban de argint, cât de mic. Dar era greu să câşt ige ceva, deoarece argintul scapă cu multă greutate pe gura pungii celui bogat, căci bogaţii trec înainte cu nasurile în vânt şi prefăcându-se că nu văd şi n-aud ce se întâmplă împrejurul lor. Cu toată nerăbdarea lui de a cunoaşte plăcerile acestui oraş, ar fi fost peste putinţă ca Yuan să nu simtă tresărind în sufletul său o uşoară revoltă împotriva acestor bogaţi, căci îşi zicea că ar trebui să dea ceva şi cerşetorilor care ieşeau în calea lor. Tăindu-şi drumul pe mijlocul acestei mulţimi în mişcare, Yuan trecu destul de obscur în modestul său cărucior, până când omul dintre hulube se opri gâfâind în faţa unei porţi tăiate într-un zid foarte lung şi care semăna cu numeroasele porţi ce se vedeau pe fiecare parte a străzii. Aici era locul pe care Yuan îl căuta şi după ce coborî din ricşă, scoase banii pe care-i făgăduise omului şi îi dădu acestuia. Văzuse cu indignare dispreţul cu care bogaţii şi soţiile lor se fereau din calea mâinilor întinse spre ei şi cum se prefă-
1393
ceau că nu aud bocetele cerşetorilor. Cu toate acestea, când omul care tremura şi era scăldat în sudoare din pric ina alergăturii, întinse mâna spre el şi-i spuse: — Stăpâne, fii milostiv şi mai dă un ban, cât te va lăsa inima! căci văzuse haina de mătase a clientului său care arăta bine hrănit, lui Yuan nu i se păru câtuşi de puţin că ar fi acelaşi lucru. El nu se credea om bogat şi ştia că cei care trag ricşele nu sunt niciodată mulţumiţi cu ceea ce le dai. Prin urmare se răsti la el: — Nu ţi-am dat preţul la care ne-am învoit? Omul se uită la el şi oftă: — Aşa este, mi-ai dat preţul la care ne-am învoit… dar credeam că te vei milostivi şi-mi vei mai da ceva pe deasupra… Dar Yuan îşi uitase cu totul de el, căci întorcându-se spre poartă, apăsă un buton din apropierea intrării. Omul văzând că a uitat de el, oftă din nou şi-şi şterse obrazul asudat cu o bucată de cârpă murdară pe care o avea împrejurul gâtului, apoi începu să coboare în josul străzii, tremurând sub adierea rece a vântului serii care făcea sudoarea de pe trupul său să i se pară ca o pojghiţă de gheaţă. Când veni un slujitor să deschidă poarta, se uită la el cum s-ar fi uitat la un străin, şi la început nu vru să-i dea
1394
drumul să intre, deoarece în oraşul acesta se întâmpla de multe ori ca străini bine îmbrăcaţi să sune la porţile caselor spunând că sunt prieteni şi rude de-ale celor care trăiau în casele acestea, dar după ce erau poftiţi înăuntru, scoteau de sub haine arme străine, ca să jefuiască şi să ucidă, iar uneori se întâmpla ca după ei să mai intre şi alţi tovarăşi care îi ajutau la jaf şi luau cu ei pe câte un copil sau om în toată firea, pe care-l ţineau zălog, până când li se plătea un preţ de răscumpărare. Prin urmare slujitorul închise repede poarta şi trase zăvorul, aşa că deşi Yuan începu să strige şi-şi spuse numele, trebui totuşi să aştepte o vreme în faţa porţii. Pe urmă uşa de la intrare se deschise din nou şi de astă dată apăru în faţa lui o doamnă cu înfăţişare calmă, înaltă de statură şi cu părul alb, iar rochia cu care era îmbrăcată, era făcută dintr-un satin de culoare închisă ca albastrul întunecat al prunelor. Se uitară unul la altul şi băgă de seamă că avea obrazul palid şi rotund plin de blândeţe; nu avea nici prea multe creţuri, dar obrazul acestei femei nu putea să fi fost niciodată obrazul unei femei frumoase, deoarece avea gura prea largă şi nasul prea mare şi lat între ochii care-l priveau. Totuşi ochii aceştia păreau blânzi şi înţelegători, aşa că Yuan mai prinse puţină inimă şi după ce zâmbi cu sfială, îi spuse: — Doamnă, trebuie să vă cer iertare că vin la dumnea-
1395
voastră în felul acesta, dar eu sunt Wang Yuan, feciorul Tigrului şi am plecat din casa părintelui meu. Nu vă cer nimic, decât că acum, fiind singur de capul meu, să-mi daţi voie să intru puţin să vă văd pe dumneavoastră şi pe sora mea… În timpul cât vorbi, femeia se uită la el cu toată atenţia, apoi răspunse cu bunătate: — Mi-a fost peste putinţă să cred vorbele portarului care-mi spunea că ai venit. A trecut atâta vreme de când nu te-am mai văzut, încât mi-ar fi peste putinţă să te recunosc, dacă n-ai semăna atât de bine cu tatăl tău. Da, ar fi peste putinţă ca cineva să nu te recunoască numaidecât că eşti feciorul Tigrului. Poftim înăuntru şi simte-te ca şi acasă. Dar deşi slujitorul se uita la el cu îndoială, femeia stărui să intre şi părea atât de blândă şi de liniştită, încât nu arăta deloc mirată, sau cine ştie, tocmai acum în urma întâmplărilor ce se desfăşurau ar fi fost peste putinţă să se mai mire de ceva. Îl conduse într-o sală îngustă şi porunci slujitorului să pregătească o cameră cu pat, apoi îl întrebă dacă a mâncat ceva şi deschizând o uşă de la odaia musafirilor, îl pofti pe un scaun şi se duse să-i ducă ceva în odaia pe care i-o pregătea slujitorul. Mişcările ei erau atât de uşoare şi pline de bunăvoinţă, încât Yuan rămase încântat şi mulţumit, văzând că este un musafir bine primit în casa aceasta
1396
şi fiind încă mâhnit de întâmplarea dintre el şi părintele său, se simţi mai uşurat. În odaia aceasta menită să primească musafirii, se aşeză într-un fotoliu şi aşteptă, apoi se uită mirat împrejurul său şi constată că nu era o odaie dintre acelea cum văzuse el până acum. Dar cu toate acestea se stăpâni cum făcea întotdeauna, şi pe chipul său nu se putea vedea nic iun reflex al gândurilor ce-l preocupau. Stătu nemişcat, înfăşurat în haina lui de mătase de culoare închisă, rotindu-şi cu băgare de seamă privirea în cuprinsul acestei odăi şi gândindu-se să se ferească să fie surprins de cineva în această atitudine, căci din fire nu-i plăcea să-l vadă nimeni că se miră de ceea ce vede, când intră într-o casă necunoscută. Era o odaie mică, de formă pătrată, foarte bine întreţinută, şi era atât de curată, încât chiar covorul întins pe jos nu avea nicio pată. În mijlocul acestui covor era o masă, iar pe aceasta o faţă de catifea roşie şi pe masă un vas cu flori artificiale, atât de bine făcute încât păreau naturale, doar că frunzele erau argintii, în loc să fie verzi. Împrejurul mesei erau şase scaune ca cel pe care se aşezase el, toate tapiţate cu un satin de culoare roşie. La ferestre atârnau şuviţe uşoare de pânză subţire albă, iar pe perete era un tablou străin într-o ramă acoperită cu sticlă. Tabloul acesta reprezenta nişte munţi înalţi şi foarte albaştri, la
1397
poalele lor era un lac tot atât de albastru şi pe coastele munţilor, case de formă străină, cum el nu văzuse până acum. Pe neaşteptate se auzi un clopot şi Yuan se întoarse spre uşă. Numaidecât după aceea auzi paşi grăbiţi şi glasul subţire al unei fete care părea că tremură de veselia râsului. Stătu nemişcat şi ascultă. Părea că vorbeşte cu cineva, deşi nu auzi pe nimeni să-i răspundă, dar întrebuinţa o mulţime de cuvinte pe care el nu le putea înţelege decât cu greutate, intercalând între ele şi expresii străine. — Aaa, dumneata eşti? Nu, nu sunt ocupată. O, sunt atât de obosită astăzi. Noaptea trecută am dansat până târziu. Văd că vrei să mă necăjeşti. Este mult mai frumoasă decât mine. Îţi baţi joc; dansează mult mai bine decât mine – până şi albii preferă să danseze cu ea. Da, este adevărat, am dansat cu un tânăr american. O, de-ai ştii cum dansează! Nu-ţi spun ce mi-a spus! Nu, nu, nu! Bine, vom ieşi astă-seară împreună… la orele zece! Vreau ca înainte de plecare să iau masa… Auzi o cascadă de râs melodic, pe urmă uşa se deschise pe neaşteptate şi în faţa lui apăru o fată, aşa că se ridică în picioare şi se înclină în faţa ei curtenitor, fără să ridice ochii, ca să se uite de-a dreptul la ea. Dar fata se repezi spre el, plină de graţie şi uşoară ca o rândunică, îi întinse
1398
mâna: — Tu eşti fratele meu, Yuan! exclamă ea veselă şi cu glasul catifelat care i se păru că tremură prin aer. Mi-a spus mama că ai sosit pe neaşteptate… Îl apucă de amândouă mâinile şi începu să râdă: O, cât eşti de învechit, să umbli în haina aceasta lungă! Strânge-mi mâna… uite aşa… astăzi toată lumea îşi dă mâna! Îi simţi mâna catifelată în mâna lui, dar încercă să şi-o desprindă pe a lui, căci se simţea cuprins de sfială în faţa ei. Fata începu să râdă şi aşezându-se pe braţul unui fotoliu, întoarse spre el un obrăjor mic şi frumos, de formă triunghiulară, întocmai ca al unei pisicuţe, cu părul negru căzut în inele împrejurul obrajilor. Dar ochii fetei îi atraseră numaidecât atenţia, căci erau nişte ochi adânci şi negri, în care scăpărau lumini şi zâmbete, iar ceva mai jos era gura mică şi roşie, cu buzele pline, dar totuşi delicate. — Stai jos, porunci fata cu autoritatea unei regine. Se aşeză sfios pe marginea unui scaun care nu era prea aproape de ea şi fata începu să râdă din nou: — Eu sunt Ai-lan, continuă fata cu acelaşi glas tremurat. Îţi mai aduci aminte de mine? Eu îmi aduc foarte bine aminte de tine. Dar văd că te-ai schimbat, nu mai eşti ca odinioară – pe vremea aceea erai un băieţaş urât – cu faţa prelungă. Dar va trebui să-ţi cumperi haine noi, căci toţi
1399
verişorii mei poartă acum haine străine… vei arăta foarte bine în astfel de haine, căci eşti atât de înalt. Ştii să dansezi? Mie-mi place să dansez. Cunoşti pe verişorii noştri? Soţia verişorului meu mai mare, dansează ca o zână. Trebuie să te duci să vezi pe bătrânul nostru unchi. Ar vrea şi el să danseze, dar este atât de bătrân şi de gras, iar soţia lui nu vrea să-i dea voie. S-o vezi cum îl ocărăşte când îl vede că se uită la fete frumoase, sfârşi fata şi începu din nou să râdă. Yuan îi aruncă o privire furişă. Era mai zveltă decât toate fiinţele de pe pământ pe care le văzuse el până acum, cu mijlocul tot atât de subţire ca al unui copil, cu rochia de mătase verde tot atât de strânsă împrejurul trupului ca şi frunzuliţele împrejurul unui boboc de floare, cu gulerul înalt şi închis în jurul gâtului frumos şi fragil, iar în urechi purta cercei de perle, prinse în aur. Întoarse privirea şi tuşi uşor, acoperindu-şi gura cu palma. — Am venit să exprim mamei şi ţie sentimentele mele de respect, zise el. Auzind aceste cuvinte solemne, fata zâmbi uşor şi zâmbetul îi lumină obrazul, apoi se ridică şi se îndreptă atât de repede spre uşă, încât părea că aleargă. — Mă duc să-i spun, dragă frate, zise ea încercând să-i imite tonul solemn. Pe urmă începu din nou să râdă şi-i
1400
aruncă o privire şăgalnică a ochilor ei negri ca de pisică. După plecarea ei odaia se cufundă din nou în tăcere şi se linişti, întocmai cum se linişteşte un vânt uşor. Yuan rămase mirat şi incapabil să înţeleagă pe aceea care nu semăna cu niciuna dintre fetele pe care le cunoscuse el în viaţa lui de ostaş. Încercă să-şi aducă aminte cum era pe vremea când erau mici, înainte ca tatăl său să-l fi oprit să mai trăiască în apartamentul mamei sale. Îşi amintea că şi pe vremea aceea avea aceleaşi mişcări repezi, acelaşi fel de a vorbi şi aceleaşi priviri furişe ale ochilor negri, îşi aduse aminte de asemenea cât de pustii i se păruseră la început zilele fără ea şi cât de pustii erau curţile tatălui său. Aducându-şi aminte de toate acestea, i se păru că până şi camera aceasta în care era acum, este prea liniştită şi prea pustie, aşa că ar fi preferat ca ea să se întoarcă repede şi era nerăbdător s-o vadă din nou, căci îi plăcea să audă gâlgâitul râsului ei. Apoi iarăşi îşi aduse aminte că viaţa lui de până acum a trecut fără râs şi fără veselie, plină numai de preocuparea obligaţiilor de tot felul care trebuiau îndeplinite, că el nu avusese niciodată vreme să se joace şi să fie vesel, cum făceau până şi copiii oamenilor săraci care se jucau în mijlocul uliţei, sau ca orice lucrător din ţarină, când se opreşte în popasul de amiază, ca să se odihnească în lumina soarelui şi să-şi mănânce mâncarea
1401
pe care i-au adus-o de acasă. Inima începu să-i bată mai repede. Ce putea să-l aştepte pe el în oraşul acesta, ce râsete şi ce veselie plăcută tineretului ar putea să ascundă viaţa strălucită ce se desfăşura între zidurile lui? Când uşa se deschise din nou, se întoarse repede, dar de astă dată văzu că nu este Ai-lan. Era mama ei care intră încet, întocmai ca cineva care a cercetat toată casa, pentru a se încredinţa că totul este în regulă şi spre mulţumirea tuturor celor pe care o ocroteşte. Pe urma ei intră un slujitor care aducea o tavă cu tot felul de castroane şi străchini în care erau mâncări calde. — Pune tava aici, zise ea. Haide Yuan, dacă vrei să-mi faci plăcere, va trebui să mănânci ceva mai mult decât de obicei, deoarece ştiu că mâncarea din trenuri nu este ca aceasta. Mănâncă, fiul meu – trebuie să ştii, Yuan, că eşti fiul meu, deoarece eu nu am altul, şi-mi pare bine că m-ai găsit, dar aş vrea să-mi povesteşti despre felul cum ai ajuns aici. Când o auzi vorbind cu atâta blândeţe şi-i văzu obrazul şi privirile pline de sinceritate, iar glasul ei plin de îndemnuri părea că-l pofteşte să se aşeze pe scaunul din apropierea mesei, îşi simţi ochii plini de lacrimi. Până acum nu fusese primit nicăieri cu atâta bunăvoinţă… nimeni nu se
1402
purtase cu el cum se purta femeia aceasta. Apoi dintr-odată se simţi învăluit de toată căldura acestei case, de veselia culorilor din această odaie, de amintirea râsului lui Ai-lan şi de bunătatea pe care i-o arăta stăpâna casei. Mâncă cu poftă, căci era flămând, bucatele erau bune şi nu prea pipărate de sosuri, nici nu înotau în grăsimi, ca atunci când le cumpărai, aşa că Yuan îşi uită de mulţumirea cu care mâncase bucatele de la ţară şi se gândi că acestea sunt cele mai bune şi mai gustoase bucate pe care le-a gustat, aşa că mâncă până se sătură. Totuşi se sătură destul de repede, deoarece bucatele erau foarte gustoase şi cu toate stăruinţele doamnei, nu fu în stare să mai mănânce nimic. După ce termină de mâncat, în timp ce mama lui şedea lângă el, îl pofti să se aşeze din nou într-un fotoliu, unde simţindu-se la căldură, liniştit şi mulţumit, Yuan începu să-i spună tot ce ştia şi chiar unele amănunte care până acum păreau că nu s-au limpezit încă în sufletul său. Întâlnind privirile ei stăruitoare şi pline de aşteptare simţi dintrodată că i-a pierit orice sfială, aşa că putu spune tot ce-i trecea prin minte – cum el n-a putut suferi niciodată viaţa de ostaş, cum ar fi preferat să trăiască la ţară, dar nu în întuneric, cum trăiau ţăranii, ci ca un bărbat înţelept care ar fi putut da pildă semenilor lui să ducă o viaţă mai demnă.
1403
Pe urmă îi povesti cum, de dragul părintelui său, a părăsit pe camarazii şi pe căpitanul său şi în clipa aceasta privirile ei limpezi i se părură că-i dezvăluie o nouă înţelegere ale propriilor sale porniri. Aşa că se simţi tulburat şi adăugă: — Credeam că-i părăsesc pentru a nu merge împotriva tatălui meu, dar acum, când îţi povestesc toate acestea, încep să-mi dau seama că eu i-am părăsit din pricină că nu puteam suferi omorurile pe care într-o bună zi trebuiau să le săvârşească şi camarazii mei, în slujba cauzei lor. Eu nu sunt în stare să ucid şi îmi dau seama că nu sunt un brav. Adevărul este că eu nu sunt în stare să urăsc pe cineva atât de mult încât să-l pot ucide, deoarece mă gândesc întotdeauna şi la ceea ce simte el. Se uită la ea cu ochii umezi şi-i era ruşine că-şi dezgolise slăbiciunea în faţa ei, dar femeia îi răspunse cu glasul domolit: — Fiule, nu toată lumea este în stare să ucidă, căci dacă ar fi aşa, am fi cu toţii de mult morţi. Apoi după ce tăcu o vreme, adaugă cu glasul şi mai blând: Ascultă Yuan, sunt foarte mulţumită că tu nu eşti în stare să ucizi. E mult mai bine să cruţi viaţa unui om, decât să i-o ridici: aceasta este convingerea mea, deşi eu nu mă închin nici unei zeităţi budhiste. Dar femeia nu se emoţionă decât în clipa când el începu
1404
să-i spună ruşinat şi cu toată sfiala că Tigrul avea de gând să-l căsătorească numaidecât şi cu orice fată. Până acum îl ascultase cu blândeţe şi înţelegere, murmurând din când în când câte un cuvânt de aprobare, când se întâmpla ca el să se oprească. — Ştia că el avea dreptul să procedeze în felul acesta… cunosc legile şi obiceiurile… dar mi-a fost peste putinţă să mă supun lor. Nu pot… nu pot... Trebuie să fiu eu singur stăpân pe trupul meu şi slobod... Apoi simţindu-se din nou copleşit de revolta pe care i-o trezise apropierea de tatăl său şi simţind nevoia de a-şi descărca sufletul în faţa cuiva, dar mai ales îndemnat de dorinţa de a mărturisi tot ce-l preocupa în această clipă, adaugă: Aproape am început să înţeleg cum de în vremurile acestea se găsesc şi feciori care-şi ucid părinţii… nu-ţi spun acestea, pentru că eu însumi aş fi în stare să fac o astfel de faptă, dar înţeleg pornirile celor care sunt mai iuţi la mânie decât sunt eu. Se uită la ea, pentru a se încredinţa că nu cumva vorbele lui erau prea grele pentru a putea fi ascultate de o femeie, dar văzu că ea nu face nicio mişcare. Îi răspunse cu mai multă patimă şi cu mai multă siguranţă decât vorbise cu el până acum: — Ai dreptate, Yuan. Eu am spus întotdeauna părinţilor tineretului din ziua de azi, atât bărbaţilor cât şi femeilor
1405
care sunt părinţii prietenilor lui Ai-lan, chiar unchiului tău şi soţiei sale care se plâng mereu împotriva generaţiei de azi, că cel puţin din acest punct de vedere dreptatea este de partea tineretului. O, ştiu foarte bine câtă dreptate ai! Eu nu voi sili niciodată pe Ai-lan să se căsătorească cu nimeni – şi te voi ajuta şi pe tine, dacă va fi nevoie, împotriva tatălui tău, căci în această privinţă sunt pe deplin încredinţată că dreptatea este cu tine. Vorbele acestea i le spuse cu adâncă mâhnire, dar subliniate de o pasiune pe care o luase din însăşi viaţa ei, aşa că Yuan se miră când o văzu că ochii ei liniştiţi încep să scapere şi obrazul palid să i se îmbujoreze. Dar era prea tânăr pentru a se putea gândi la alţii în afară de el, iar liniştea vorbelor ei se împleti în liniştea acestei case pline de pace, aşa că oftă melancolic: — Dacă aş putea sta o vreme în casa aceasta, până în ziua când voi vedea limpede, în ce parte trebuie să apuc… — Chiar aşa vei face, răspunse femeia mulţumită. Vei sta la noi cât vei avea nevoie. Mi-am dorit întotdeauna un fecior şi sunt mulţumită că te văd în casa mea. Adevărul era că ea simţea o dragoste neaşteptată faţă de tânărul acesta înalt şi cu obrazul cafeniu, îi plăcea şi înfăţ işarea lui sinceră, mişcările lui domolite, dar deşi nu era frumos în înţelesul strict al cuvântului, deoarece umerii
1406
obrazului îi avea prea repeziţi în afară şi gura prea mare, totuşi era mai înalt decât sunt de obicei tinerii, şi-i plăcea sfiala şi grija cu care-şi alegea cuvintele, când vorbea, ca şi când ar fi vrut să dovedească nesiguranţa pe care i-o inspirau însuşirile lui, cu toată încăpăţânarea evidentă de care da dovadă. Delicateţea aceasta însă nu se manifesta decât în felul lui de a vorbi, deoarece glasul său era sonor şi vibra adânc, ca glasul unui bărbat în toată puterea cuvântului. Yuan băgă de seamă simpatia cu care se uită femeia la el, aşa că se simţi încălzit şi mult mai la îndemână în casa aceasta. După ce mai stătură puţin de vorbă, îl conduse într-o odaie mică pe care o pregătise pentru el. Ca să ajungi până la ea, trebuia să urci o scară, pe urmă o altă scară în serpentină, căci era la mansardă, dar odaia era curată şi avea toate cele de trebuinţă. După ce ea plecă şi Yuan rămase singur, se apropie de fereastră şi se uită în stradă; oraşul ardea la picioarele lui, strălucind din fundul întunericului şi i se păru că fereastra aceasta se deschide spre o lume nouă, cu un paradis necunoscut. Pentru Yuan abia acum începu viaţa lui nouă, un fel de viaţă pe care el nici nu îndrăznise să o viseze până acum, că ar putea să vină şi pentru el. Dimineaţa următoare, după
1407
ce se trezi, se dădu jos din pat, se spălă şi se îmbrăcă, apoi coborî scara şi găsi pe maică-sa care-l aştepta. Îl întâmpină cu aceleaşi priviri mulţumite ca şi în ajun, aşa că se simţi şi mai la îndemână. Îl conduse în odaia unde masa aştepta întinsă şi începu să-i spună numaidecât ce fel de planuri îşi făcuse în legătură cu el, dar procedă cu toată băgarea de seamă, ca nu cumva să-i spună ceva ce ar putea fi împotriva voinţei lui. Înainte de toate îi spuse că va trebui să-i cumpere îmbrăcăminte, căci de acasă plecase numai cu ce era pe el, pe urmă îi spuse că va trebui să-l trimită la o şcoală destinată anume pentru tinerii din oraş, apoi adăugă: — Nu e nicio grabă, fiul meu, să începi numaidecât să lucrezi ceva. În vremea de azi este mult mai bine să înveţi tot ce se poate învăţa, căci altfel ceea ce vei putea câştiga, va fi foarte puţin. Dă-mi voie să te tratez ca pe propriul meu fiu. Lasă-mă să-ţi dau învăţătura pe care aş fi vrut s-o dau lui Ai-lan, dacă ar fi primit-o. Te vei duce la şcoala aceasta şi vei învăţa până în ziua când vei începe să-ţi dai limpede seama de ceea ce vei vrea să devii, pe urmă te vei apuca de lucru, sau vei putea să pleci pentru câtăva vreme chiar în străinătate. În zilele de astăzi toţi tinerii şi fetele sunt nerăbdătoare să plece în străinătate, şi eu sunt încredinţată că fac foarte bine. Da, cu toate că unchiul tău spune
1408
că asta nu este altceva decât pierdere de vreme şi că toţi tinerii se întorc acasă plini de încredere în propria lor pricepere şi îngâmfaţi aşa că e peste putinţă să mai trăieşti alături de ei; totuşi eu sunt de părere că fac foarte bine că pleacă şi învăţă tot ce poate fi învăţat şi că se întorc acasă pentru a se dedica propriei lor patrii. Aş prefera ca şi Ailan… Aici femeia se opri ca şi când îndemnată de amărăciunea ei ascunsă, ar fi spus mai mult decât ar fi trebuit. Pe urmă se însenină din nou la faţă şi adăugă: Ei, la urma urmelor cred că e mai bine să nu mă amestec în viaţa pe care şi-a ales-o Ai-lan. Dacă nu vrea, asta înseamnă că eu nu pot face nimic… Tot aşa, fiule, nu trebuie să te aştepţi din partea mea ca eu să-ţi formez sufletul! Eu îţi spun doar atât, că dacă vei vrea – şi te învoieşti – atunci eu voi căuta un mijloc ca să te pot ajuta şi să-ţi fiu de folos. Yuan rămase atât de năucit de vorbele ei neaşteptate, încât i-ar fi fost peste putinţă să le poată înţelege dintrodată, aşa că începu să îngâne mulţumit: — Doamnă, fii sigură că eu îţi voi rămâne foarte recunoscător şi că voi face cu plăcere tot ce-mi vei spune… Apoi se aşeză la masă şi îndemnat de lăcomia plăcerii pe care i-o pricinuia mulţumirea că se găseşte la adăpost, în casa aceea liniştită, începu să mănânce cu poftă, aşa că femeia adăugă râzând:
1409
— Crede-mă, sunt foarte mulţumită că ai venit la mine, Yuan, dacă nu de altceva, atunci cel puţin pentru faptul că te văd mâncând, deoarece Ai-lan mănâncă atât de puţin de teamă să nu se îngraşe, încât aproape nu mănâncă nimic; în orice caz nu mănâncă mai mult decât o pisică, iar dimineaţa nu vrea să se dea jos din pat decât dacă vede o mâncare pe care o doreşte. Fata aceasta a mea ţine la frumuseţea ei mai mult decât la orice. Dar mie-mi place să văd tineretul mâncând cu poftă. Spunându-i vorbele acestea luă şi ea beţişoarele în mână şi începu să caute bucăţelele cele mai bune de peşte şi de pasăre şi tot felul de legume, pentru a le pune pe farfuria lui Yuan, şi se vedea că-i face mult mai multă plăcere să-l vadă pe el mâncând decât să mănânce ea însăşi. Astfel începu viaţa cea nouă a lui Yuan. Mama lui ieşi în oraş şi se duse la magazinele de mătăsuri şi cele unde se vindeau stofele aduse din străinătate, pe urmă chemă în casă croitorii care începură să măsoare şi să taie toate hainele de care avea nevoie Yuan, pentru a se putea îmbrăca după moda de la oraş. Femeia le spuse să se grăbească, deoarece Yuan era îmbrăcat tot în hainele pe care le adusese de acasă, care erau făcute prea largi şi după moda de la ţară, aşa că n-ar fi vrut să-l lase să se ducă la
1410
unchiul şi verişorii lui îmbrăcat în felul acesta, căci după ce aflară despre sosirea lui, fiind peste putinţă ca Ai-lan să nu le spună şi lor, îl poftiră să vină la ospăţul pe care aveau de gând să-l dea în cinstea lui. Dar ea îi amână câteva zile, până când îi terminară hainele cele mai bune: un halat de culoarea albastrului penelor de păun, cu flori de aceeaşi culoare şi o jachetă scurtă cu mâneci din satin negru. Yuan fu foarte mulţumit că i-a comandat hainele acestea, deoarece după ce le îmbrăcă şi veni bărbierul din oraş ca să-l tundă şi să-l bărbierească, şi după ce încălţă ghetele din piele pe care i le cumpărase şi-şi îmbrăcă jacheta neagră, iar pe cap îşi puse pălăria de fetru, aşa cum purtau toţi tinerii din oraş, se uită în oglinda care era pe peretele odăii lui şi văzu că este un tânăr destul de bine îmbrăcat, care semăna de aproape cu tinerii din oraşul acesta, prin urmare nu se putea decât să rămână mulţumit de înfăţişarea sa de acum. Dar tocmai din pricina asta se simţi foarte ruşinat şi coborî cu multă sfială în odaia unde-l aştepta mama lui, împreună cu Ai-lan care bătu din palme şi exclamă: — Yuan, ştii că acum eşti un tânăr foarte frumos! şi începu să râdă atât de înveselită, încât Yuan îşi simţi tot sângele năvălindu-i în obraz şi se pomeni că râde şi el împreună cu ea. Mama ei însă îi făcu un uşor reproş şi
1411
începu să-l întoarcă în loc, ca să se încredinţeze că totul este în ordine, cum de fapt şi era, şi rămase foarte mulţumită văzând cât este de drept şi de bine legat, aşa că se simţi răsplătită pentru toate ostenelile ei cu înfăţişarea lui de acum. Ziua următoare era hotărâtă pentru ospăţul la care Yuan se duse împreună cu sora lui şi cu doamna căreia începuse să-i zică mamă – dar i se părea că acest cuvânt îi vine mult mai uşor să-l întrebuinţeze faţă de ea, decât faţă de mama lui adevărată. Se duseră la casa unchiului său cu un veh icul care nu era tras de cai, ci de o maşină ascunsă în interiorul lui şi condusă de un slujitor. Yuan nu se urcase până acum niciodată într-un astfel de vehicul, dar îi plăcu foarte mult, căci mergea atât de uşor, că părea că alunecă pe gheaţă. În timpul drumului, înainte de a ajunge la casa unchiului său, Yuan află o mulţime de amănunte în legătură cu el şi cu verişorii lui, deoarece Ai-lan vorbea fără încetare, spunându-i când una când alta, râzând mereu şi făcând diferite mişcări cu gura ei mică, aşa că fiecare vorbă pe care o pronunţa îşi avea hazul ei special. În timp ce ea vorbea neostenită, i se părea că-şi vede neamurile aievea, dar deşi râdea, ar fi fost peste putinţă să nu-şi dea seama de inteligenţa şi spiritul ei de observaţie. I se părea că vede
1412
pe unchiul său, când îi spuse: — Este un adevărat munte de grăsime, dar cu pântecele acela mare, cred că ar mai avea nevoie de un picior, pentru a-l putea duce; umerii îi sunt pleoştiţi şi e chel în cap, ca preoţii. Dar crede-mă, Yuan, nu se aseamănă deloc cu preoţii, el nu poate să danseze ca feciorii lui – cu toate acestea ar fi foarte mulţumit să poată întinde mâna după câte o fată frumoasă pe care s-o ţină lângă el… La astfel de cuvinte începea să râdă cu hohote, iar mama ei se uita la ea cu blândeţe, dar clipea din ochi şi-i spunea: — Ai-lan, fii prudentă şi ai grijă ce vorbeşti. Nu uita că e unchiul tău. — Da, tocmai din pricina asta cred că pot să spun tot ce poftesc, îi răspundea fata cu îndrăzneală. Soţia lui, Yuan, prima stăpână a casei nu poate suferi oraşul acesta şi ar vrea să se întoarcă acasă la ţară. Cu toate acestea nu îndrăzneşte să plece singură, de teamă să nu i-l înhaţe vreo fată de dragul banilor lui, ori fata aceasta având vederi moderne, nu ar putea deveni ibovnica lui, ci de-a dreptul soţie, aşa că pe ea ar da-o la o parte. Din acest punct de vedere amândouă soţiile lui se înţeleg foarte bine între ele şi nu vor, pentru nimic în lume, să-l lase să-şi aducă în casă a treia femeie – un fel de ligă femeiască şi asta – iar verişorul meu cel mai mare este căsătorit şi el, după cum
1413
ştii de altfel, dar în casa lui femeia poartă pantalonii şi-l muştruluieşte în toate chipurile, aşa că trebuie să se strecoare pe furiş de acasă la petrecerile lui; dar ea este destul de şireată ca să simtă numaidecât o adiere străină de parfum, când se apropie de ea, sau o urmă de pudră, sau când se întoarce acasă, începe să-l caute în buzunare, poate va găsi vreo scrisoare, aşa că trăieşte acelaşi fel de viaţă pe care-l trăieşte şi tatăl său. Al doilea verişor al nostru – Sheng – este poet şi un poet destul de bun. Scrie versuri pentru reviste şi povestiri despre dragoste şi moarte. Dintrun anumit punct de vedere este un fel de rebel, un rebel blând, drăguţ şi zâmbitor, mereu încurcat de câte o nouă intrigă amoroasă. Dar să ştii, Yuan, că al treilea verişor al nostru este un rebel adevărat. Un revoluţionar… sunt convinsă că este un revoluţionar. De astă dată mama ei protestă în mod serios, spunându-i: — Ai-lan, bagă de seamă ce vorbeşti! Adu-ţi aminte că este rudă cu noi, ori astfel de cuvinte sunt astăzi foarte primejdioase în oraşul acesta. — Mi-a spus chiar el, răspunse ea cu glasul în şoaptă şi se uită la spatele omului care conducea maşina. Toate acestea i le spuse în timpul drumului, dar îi mai spusese şi altele… aşa că în clipa când Yuan intră în casa unchiului său, îi cunoştea pe toţi din amănuntele povestite
1414
de sora lui. Casa în care locuiau acum se deosebea foarte mult de casa cea mare pe care o cumpărase Wang Lung în oraşul acela din partea de miazănoapte şi pe care o lăsase feciorilor săi. Casa aceea era veche şi bătrână, cu odăile spaţioase şi pline de umbră, sau erau mici şi întunecoase, în partea care da spre interiorul curţilor. Nu avea nici caturi suprapuse, ci camerele se înşirau una după alta, spaţiul părea nesfârşit, tavanele erau înalte, sprijinite pe grinzi învechite, iar la ferestre erau grătare de lemn, bătute cu un fel de scoici pe care le aduseseră din partea de miazăzi. Dar casa aceasta nouă din oraşul străin de pe litoral, era pe o stradă în care erau o mulţime de case în acelaşi stil, care o înghesuiau din toate părţile. Erau case străine, solide şi înalte, cu camerele mici, fără niciun fel de curte sau grădină, iar odăile erau una lângă alta, foarte luminoase, fără grătare la ferestre şi acoperite cu tăblii de sticlă. Lumina soarelui de afară intra în voie şi orbitoare, strălucind în toate colţurile şi scoţând în evidenţă toate culorile şi nuanţele pereţilor, rochiile de mătase ale femeilor şi roşul închis cu care-şi ungeau buzele, aşa că în clipa când intră în odaia unde erau adunate toate rudele sale, Yuan simţi un fel de scăpărări care i se părură prea violente pentru a putea fi frumoase. Unchiul său se ridică numaide-
1415
cât în picioare, ridicându-şi cu mâinile pântecele uriaş împrejurul căruia hainele de mătase atârnau ca nişte perdele şi ieşi în calea invitaţilor: — Bine ai venit, cumnată, şi tu, fecior al fratelui meu, împreună cu Ai-lan! De, văd că Yuan acesta este un tânăr voinic şi negru la faţă, ca şi părintele său – sau nu, aş fi gata să jur – este cu ceva mai blând decât un tigru, probabil… Începu să râdă răguşit şi se aşeză din nou pe scaun, iar soţia lui se ridică în picioare. Yuan o privi dintr-o parte şi văzu că este o femeie simplă, cu obrazul cenuşiu şi foarte îngrijită în hainele ei de satin negru. Îşi împreunase mâinile în mânecile hainei şi stătea puţin cam nesigură pe picioarele legate. Îi salută pe toţi, spunându-le: — Cred că vă pot vedea destul de limpede, cumnată şi fecior al fratelui nostru. Ai-lan, mi se pare că eşti prea slabă. Fetele din ziua de astăzi se chinuiesc cu foamea şi umblă îmbrăcate în rochii scurte, care sunt tot atât de îndrăzneţe ca şi îmbrăcămintea bărbaţilor. Vă rog, soră, luaţi loc... Lângă ea era o femeie pe care Yuan nu o cunoştea, cu chipul rumen şi proaspăt frecat cu săpun şi apă, aşa că strălucea; părul îl purta adunat strâns de pe frunte, cum e obiceiul la ţară, iar ochii îi străluceau aprinşi, dar nu pă-
1416
reau să fie prea cuminţi. Nu-i spuse nimeni numele acestei femei, aşa că nu ştia dacă este slujitoare sau altceva, până când mama lui o salută cu blândeţe şi atunci înţelese că este ibovnica unchiului său. Dădu şi el uşor din cap, iar femeia se prosternă cum e obiceiul între femeile de la ţară, cu mâinile împreunate în mânecile hainei, dar nu zise nimic. După obişnuitele cuvinte de politeţe, verişorii lui chemară pe Yuan să-şi bea ceaiul împreună cu ei în camera de alături, aşa că ieşi din odaie împreună cu Ai-lan, foarte mulţumiţi că pot scăpa de tovărăşia celor mai în vârstă. Yuan rămase tăcut şi asculta la vorba celor dimprejurul său care se cunoşteau destul de bine şi între care el singur era străin, deşi era văr cu ei. Se uită la ei cu băgare de seamă, cercetându-i pe rând; vărul lui cel mai mare nu mai era tânăr şi nici zvelt, ci începuse să facă pântece, ca şi părintele lui. Arăta mai mult a străin, în hainele lui de lână de culoare întunecată, dar obrazul său palid era frumos şi acum, ca şi mâinile catifelate şi prelungi; privirile lui languroase stăruiau prea îndelung asupra fetelor, chiar şi asupra verişoarei sale, aşa că soţia lui care era femeie drăguţă şi cu glasul ascuţit, îl făcea de multe ori să tresară, când arunca în timpul unei conversaţii, câte o vorbă cu înţeles. Văzu şi pe Sheng,
1417
poetul, al doilea văr al său, un tânăr cu părul lung care-i cădea mereu în obraz, cu mâinile palide şi prelungi, pe buze cu tremurul unui zâmbet melancolic, dinainte studiat. Numai vărul lui al treilea nu părea deloc delicat, nici în maniere şi nici în felul în care arăta. Era un băiat de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat într-o uniformă cenuşie de şcolar, încheiată până în gât; nu era frumos şi nici simpatic, avea mâini ciolănoase şi neîngrijite care păreau că atârnă prea lungi din mânecile hainei. Nu spunea nimic în timpul cât ceilalţi stăteau de vorbă, ci ronţăia alunele dintr-o farfurie de pe masă; mânca lacom, dar cu toate acestea pe obrazul lui se vedea o expresie de nemulţumire, ca şi când l-ar fi silit cineva să le mănânce numaidecât. Prin cameră şi împrejurul tuturor celor din casă alergau alţi copii mici, un băiat de zece, unul de opt ani, două fetiţe şi mai era unul de doi ani care ţipa ca din gură de şarpe şi întindea de fâşia cu care-l legase o slujitoare; un alt copil şi mai mic sugea nepăsător la sânul unei dădace. Aceştia erau copiii ibovnicei unchiului lui Yuan şi ai verişorului său mai în vârstă, dar în faţa copiilor el se simţea sfios, aşa că nu se apropie de ei. La început conversaţia fu generală, deoarece în timpul cât îl pofteau să guste feluritele dulciuri din vasele de pe măsuţele din apropierea lor şi soţia vărului său mai în
1418
vârstă porunci unei slujitoare să toarne ceaiul, toată lumea se ocupă numai de el. Dar numaidecât îşi uitară cu totul de prezenţa lui şi nu se mai gândiră la formulele curtenitoare cu care era el obişnuit. Astfel începu să spargă fără zgomot câteva alune şi să-şi soarbă ceaiul, ascultând la ce vorbesc ceilalţi, iar din când în când întindea cu sfială câte o nucă copiilor din apropierea lui, care repezeau mâna după ea, fără niciun fel de graţie în mişcări şi fără să-i mulţumească. Dar foarte curând se domoli şi conversaţia dintre verişorii lui. E adevărat că cel mai în vârstă dintre ei puse lui Yuan câteva întrebări în legătură cu şcoala la care se va duce, iar când află că va pleca în străinătate, răspunse cu înţeles: — Odinioară aş fi vrut să plec şi eu, dar tatăl meu n-a vrut să cheltuiască bani cu mine în străinătate. Pe urmă începu să caşte şi-şi băgă degetul în nas, ca apoi să stea îngândurat; la urmă de tot ridică pe fiul său cel mai mic pe genunchi şi începu să-i dea bucăţele de prăjituri, apoi îl necăji şi începu să râdă, văzându-l că se supără şi se cutremura de spasme, când copilul se repezi să-l bată cu pumnii lui mici ca nişte jucării. Ai-lan vorbea în şoaptă cu soţia vărului ei; aceasta părea supărată şi căuta în toate chipurile să-şi stăpânească glasul, dar cu toate acestea
1419
Yuan o auzi că se plânge împotriva soacrei ei, care avea pretenţii pe care nicio femeie modernă nu ar fi dispusă să i le îndeplinească. — Închipuie-ţi că în casa noastră plină de slugi, e în stare să mă cheme pe mine să-i torn ceaiul; ascultă Ai-lan… se supără pe mine din pricină că luna aceasta am distribuit raţii mai mari de orez decât luna trecută! Crede-mă, nu mai sunt în stare să suport. Nu cred că astăzi să se mai găsească o femeie care să fie dispusă să trăiască în aceeaşi casă cu părinţii soţului ei şi tot aşa nu sunt dispusă nici eu să mai trăiesc! şi tot felul de vorbe femeieşti de felul acesta. Dintre toţi cei pe care-i vedea în casa aceasta, Yuan se uita cu mai multă atenţie la vărul său, Sheng, căruia Ai-lan îi zicea poetul; curiozitatea lui se datora în parte faptului că el însuşi prefera versurile, dar în acelaşi timp îi plăcea înfăţişarea plină de graţie a acestui tânăr, o graţie uşoară care i se părea destul de accentuată, din cauză că umbla îmbrăcat în haine simple şi de culoare închisă, cum poartă străinii. Era un tânăr frumos şi lui Yuan îi plăcea frumuseţea, aşa că nu-şi putea desprinde privirile de pe obrazul auriu al lui Sheng şi de pe ochii lui de forma migdalelor, ca ochii unei fete. Ochii lui negri şi visători străluceau aprinşi de un foc lăuntric, care dovedea o sensibilitate
1420
ascunsă, şi făcură pe Yuan să vorbească îndelung cu el. Dar nici Sheng, nici Meng liceanul, nu spuneau nimic, aşa că nu trecu mult şi Sheng începu să citească, iar după ce termină alunele Meng ieşi din odaie. Conversaţia în încăperea aceasta plină de lume era foarte anevoioasă. Copiii ţipau şi plângeau pentru toate nimicurile, uşile se trânteau şi scârţâiau fără întrerupere, din cauza slujitorilor care aduceau serviciile de ceai şi dulciurile, iar pe deasupra zgomotului acestuia se auzeau şoaptele soţiei vărului său şi râsetul vesel şi plin de înţeles al lui Ai-lan care făcea haz de ceea ce auzea. Astfel trecu seara aceasta care i se păru că nu se mai sfârşeşte. La masa servită după aceea, unchiul şi vărul său mâncară mai mult decât ar fi fost el în stare să-şi închipuie, cârtind mereu împotriva bucatelor care li se păreau că nu sunt tocmai cum ar trebui să fie, sau comparând cutare fel de bucate cu felul precedent şi lăudând pe cele care le plăceau, în faţa bucătarului pe care-l chemau să le asculte părerea. Bucătarul venea numaidecât, încins cu şorţul murdar de care-şi ştergea mâinile în timpul lucrului, şi asculta cu spaimă, iar chipul uleios i se încreţea de zâmbete, când îl lăudau şi pleca fruntea abătut, când se întâmpla să nu fie mulţumiţi. Cât despre stăpâna casei, soţia unchiului său, ea era pre-
1421
ocupată de propriile ei griji, ca să descopere dacă vreun fel de mâncare este cu carne, sau a fost pregătit cu untură sau ouă, deoarece acum după ce îmbătrânise, se devotase principiilor ritualului budhist şi nu mai mânca niciun fel de carne, îşi avea bucătarul ei care servea legume la masă, dar aşa fel pregătite, încât nu le puteai deosebi de cele cu carne; astfel o supă la care dacă te uitai, ai fi jurat că este făcută cu ouă de porumbel, era totuşi numai de legume şi nu avea într-însa ouă; tot aşa ciorba de peşte, ai fi jurat că ceea ce vezi în castron este peşte, căci avea ochi şi solzi de forma peştelui, dar când îl tăiai bucăţi, vedeai că nu are nici oase nici carne. Stăpâna atrăgea mereu atenţia ibovnicei soţului asupra acestor amănunte şi-i spunea în mod ostentativ: — Draga mea, în realitate, aceasta ar fi o sarcină de care trebuie să se ocupe soţia feciorului meu, dar în ziua de azi nurorile nu mai sunt cum erau odinioară. Eu nu am noră în casă, căci cea pe care o am este ca şi când nici n-aş avea-o. Soţia feciorului ei stătea la masă dreaptă şi ţeapănă, foarte drăguţă, dar rece şi se prefăcea că nu aude vorbele ei. Dar ibovnica, fiind o femeie cu care te puteai uşor înţelege şi întotdeauna gata să împace neînţelegerile, răspundea cu bunăvoinţă: — Nu face nimic, stăpână, mie-mi place să fiu mereu
1422
ocupată. Astfel îşi găsea întotdeauna o mulţime de ocupaţii mărunte, încercând să-i împace pe toţi; era o femeie voinică, simplă şi sănătoasă care zâmbea mereu şi singura ei mulţumire era să aibă o clipă de răgaz ca să se ocupe de brodarea papucilor ei şi ai copiilor. Avea întotdeauna la îndemână bucăţele de satin şi modele tăiate din hârtie ale florilor, păsărilor şi frunzelor pe care le broda, iar firele de mătase colorată le purta trecute împrejurul gâtului, şi în degetul mijlociu statornic degetarul de alamă, aşa că de multe ori noaptea uita să şi-l scoată, iar a doua zi îl căuta în toată casa şi abia după aceea îşi aducea aminte că-l are în deget, şi începea să râdă întocmai ca un copil, iar cei care o auzeau, trebuiau să râdă şi ei cu ea. În mijlocul acestei conversaţii familiale, cutremurate de ţipetele şi plânsul copiilor, de aducerea bucatelor la masă şi zgomotul farfuriilor, singură doamna cea cu învăţătură stătea liniştită şi demnă, răspunzând la întrebările ce i se puneau şi mâncând cu gesturi delicate, dar fără lăcomie din bucatele servite şi răspundea foarte curtenitoare, chiar copiilor, când se apropiau de ea şi o întrebau câte ceva. Privirile ei blânde şi serioase erau în stare să frâneze până şi vorbăria nestăvilită şi râsul lui Ai-lan, făcând-o să-şi dea seama că nimic nu poate justifica veselia ei zgomotoasă,
1423
aşa că în toată adunarea aceasta era de ajuns prezenţa ei binevoitoare şi blândă, pentru a-i determina pe toţi ceilalţi să fie şi ei mai buni şi mai politicoşi. Yuan îşi dădu seama de această realitate şi o respecta cu atât mai mult, simţindu-se mândru să-i poată zice mamă. O vreme trăi fără nicio grijă şi cum nu-şi închipuise niciodată că ar putea să fie viaţa cuiva. Îşi mărturisea toate gândurile şi se încredea în mama lui, ascultând-o fără cârtire, ca şi când ar fi fost un copil mic. Dar o asculta cu plăcere şi gata să-i îndeplinească dorinţele, deoarece ea niciodată nu-i da porunci, ci-l întreba întotdeauna – când se întâmplă să aibă vreun plan al ei – dacă preferă să facă cutare sau cutare, dar îl întreba cu atâta blândeţe, încât Yuan era convins că el însuşi ar fi ales acest procedeu, dacă s-ar fi gândit la el mai dinainte. Într-o dimineaţă, stând împreună la masă, mama lui îi spuse: — Fiule, cred că nu e bine să nu dai de ştire părintelui tău unde eşti acum. Dacă vrei, îi voi trimite o scrisoare în care-i voi spune că eşti în casa mea şi că te simţi în deplină siguranţă, şi că duşmanii lui nu pot ajunge până la tine, deoarece în oraşul acesta de pe coastă, noi suntem sub guvernarea străinilor care nu admit ca aici să se poarte războaie. Îl voi ruga să te scutească de căsătoria pe care a plănuit-o şi să se învoiască să-ţi alegi tu singur o soţie,
1424
când vei vrea, cum fac tinerii din ziua de azi; îi voi mai spune că te duci la o şcoală din oraşul acesta, că te simţi bine şi că eu îţi voi purta de grijă, căci te consider drept propriul meu copil. Yuan nu se simţea deloc la îndemână, când se gândea la tatăl său. În timpul zilei, când ieşea în oraş, ca să vadă curiozităţile şi diversele aspecte ale vieţii când se pomenea dus de valul pestriţ al mulţimii de pe străzi sau când stătea în casa aceasta curată şi liniştită, în faţa cărţilor pe care şi le cumpărase pentru şcoală, îşi aducea aminte că are şi el o voinţă a lui şi-i venea să strige tuturora că el are dreptul săşi trăiască viaţa aşa cum o înţelege şi că părintele său nu-l poate sili să se întoarcă acasă. Dar noaptea sau în zorile dimineţilor, când se trezea în odaia lui, căci nu era obişnuit cu zgomotul străzilor care răsunau până în ziuă de larmă, libertatea i se părea ceva peste putinţă şi se simţea din nou înfiorat de spaimele copilăriei lui, aşa că-şi zicea: „Nu cred să pot sta multă vreme în casa aceasta. Ce se va întâmpla dacă va trimite garda după mine şi mă va duce acasă cu sila?” În astfel de împrejurări îşi uita de duioşia şi dragostea pe care i-o arătase tatăl său în atâtea rânduri, îşi uita de vârsta şi boala părintelui său şi nu-şi mai aducea aminte decât de faptul că Tigrul era mereu supărat şi ţinea ca toate să fie
1425
aşa cum poruncea el, astfel că simţea cum i se furişează în suflet una câte una, toate spaimele ce-l chinuiseră în anii copilăriei. De multe ori se gândise cum ar putea să scrie tatălui său şi să-l convingă, sau se întreba unde s-ar putea ascunde din nou, dacă se va întâmpla să vină după el. Astfel, când auzi vorbele mamei lui, îşi dădu seama că acesta este mijlocul cel mai uşor şi mai sigur pentru a se apropia de el şi-i răspunse cu toată recunoştinţa: — Mamă, acesta este cel mai bun mijloc pentru a mă ajuta. Dar după ce se mai gândi o vreme, în timpul mesei, se simţi ceva mai uşurat şi îndrăzni să-i spună cu oarecare îndrăzneală: Dar când îi vei scrie, încearcă să-i scrii cât se poate de simplu, deoarece ochii lui nu mai sunt atât de buni ca altădată; spune-i limpede, aşa ca să înţeleagă că eu nu mă voi întoarce la el ca să mă căsătorească. Nu mă voi mai întoarce niciodată acasă nici chiar pentru a-l vedea, dacă va trebui să trăiesc mereu ameninţat de o astfel de robie. Femeia zâmbi împăciuitoare şi la izbucnirea lui pătimaşă îi răspunse cu toată bunătatea: — Fii liniştit că-i voi scrie tot ce doreşti, dar într-o formă mult mai curtenitoare, şi vorbele ei erau atât de liniştite şi de sigure, încât Yuan îşi uită de temerile noi ce se treziseră într-însul şi se uită la ea cu aceeaşi încredere, ca şi
1426
când ar fi fost mama lui adevărată. Din ziua aceea nu se mai temu de nimic, iar viaţa lui în casa aceasta se desfăşura liniştită şi în siguranţă, aşa că încerca din toate puterile să o cunoască în toate aspectele ei. Până acum viaţa pe care o dusese Yuan, fusese foarte simplă. În curţile tatălui său nu avea altceva decât puţinele obligaţii pe care şi le îndeplinise întotdeauna, iar la şcoala de război – singurul loc străin pe care-l cunoştea – avea cam aceleaşi cărţi simple de învăţat şi aceleaşi exerciţii militare de făcut; cât despre slăbiciunile şi preferinţele camarazilor săi de şcoală, pe acestea le învăţă în vreme de câteva ceasuri, deoarece nu aveau voie să umble de colo până colo de capul lor printre oameni, ci trebuia să stea toată ziua şi să asculte conferinţele despre cauza în slujba căreia erau şi pentru care se va purta viitorul război. Dar în mijlocul acestui oraş mare şi zgomotos, Yuan constată că viaţa lui este întocmai ca o carte pe care va trebui s-o citească dintr-o răsuflare, aşa că trăia dintr-odată aspectele felurite ale vieţii lui, dar se simţea atât de lacom, de nerăbdător şi de neliniştit, încât i-ar fi fost peste putinţă să lase vreunul dintre aceste aspecte să treacă pe lângă el, fără să-l bage în seamă. Alături de el în casa aceasta se desfăşura viaţa veselă după care tânjise întotdeauna. Yuan care până acum nu
1427
râsese niciodată împreună cu alţi copii, nu se jucase şi nici nu-şi uitase niciodată de încredinţarea datoriei, descoperi o nouă copilărie postumă, alături de Ai-lan. Amândoi se puteau necăji unul pe altul şi se puteau hârjoni fără să se supere, se puteau juca şi veseli şi puteau râde, până când Yuan îşi uita de toate grijile lui şi nu-şi mai aducea aminte de altceva decât de veselia lor. La început se simţea foarte sfios faţă de sora lui şi se mulţumea să zâmbească în loc să râdă, deoarece râsul lui stătea ascuns în adâncul sufletului şi se repezea numai cu multă greutate în afară. Ani de-a rândul îi spuseseră mereu să fie serios, să umble cu demnitate şi cu mişcări domolite, să răspundă limpede la întrebările ce i se pun, aşa că acum nu ştia cum să se poarte faţă de sora aceasta a lui care îl hărţuia fără încetare, se prefăcea că devine tot atât de gravă ca şi el, şi-i imita fiecare mişcare şi vorbă pe care o spunea, aşa că mama lor trebuia să zâmbească, şi el însuşi începea să râdă, deşi la început nu prea ştia dacă trebuie să râdă sau să se supere din pricină că-şi permitea ce nu-şi permisese nimeni până acum faţă de el, anume să-l ia în bătaie de joc. Ai-lan însă nu era deloc dispusă să-l vadă stând înţepenit şi nu-l slăbea până nu-i răspundea şi el cu o glumă, pe care o aproba din toată inima. Într-o zi se întoarse spre mama ei şi strigă mulţumită:
1428
— Mamă, să ştii de la mine că înţeleptul acesta pe care-l avem în casă a început să întinerească din nou. Să ştii că vom reuşi să-l facem din nou băiat. Prevăd ce trebuie să facem – îi voi cumpăra haine străine şi-l voi învăţa să danseze, aşa că din când în când ne vom duce împreună la câte o serată. Dar aşa ceva era prea mult pentru noua veselie renăscută a lui Yuan. Ştia că sora lui se duce adeseori la petrecerile acestea străine care se numesc baluri şi uneori i se întâmplase să le vadă şi el, când trecea seara prin faţa câte unei ferestre luminate, dar de fiecare dată întorsese ochii cu sfială, căci i se părea ceva nemaiauzit, ca un bărbat să strângă atât de aproape de el o femeie, ca şi când ar fi soţia lui, dar chiar dacă s-ar întâmpla să fie soţia lui, i se părea că aşa ceva nu se cade să faci când sunt şi alţii de faţă. Dar când Ai-lan îl văzu că a devenit atât de grav, stărui în planurile ei, iar când el îi răspunse cu sfială: — Mi-ar fi peste putinţă ca eu să fac aşa ceva, căci sunt prea lung în picioare, fata ripostă numaidecât: — Picioarele bărbaţilor străini sunt uneori mult mai lungi decât ale tale, şi cu toate acestea ei dansează. Seara trecută am dansat în localul Louisei Ling cu un alb care era atât de înalt, încât părul mi s-a încurcat în nasturii de pe jiletca lui, dar cu toate acestea dansa tot atât de graţios,
1429
ca ramurile unui copac când se leagănă în bătaia vântului. Nu, Yuan, cred că va fi mult mai bine să invoci un alt pretext. Dar văzându-l că e prea sfios pentru a-i putea mărturisi adevăratul motiv, fata începu să râdă şi ameninţându-l cu degetul, adăugă: — Ştiu care este motivul… ţi-e teamă că toate fetele se vor îndrăgosti de tine şi ţi-e frică de dragoste! Mama ei interveni numaidecât: — Ai-lan, Ai-lan… nu fi prea îndrăzneaţă, fetiţa mea! iar Yuan începu să râdă stânjenit şi nu mai zise nimic. Dar Ai-lan nu era fata care să se lase convinsă atât de uşor şi în fiecare zi îi spunea: — Yuan, să ştii că nu vei scăpa de mine… va trebui să te învăţ să dansezi, chiar împotriva dorinţei tale! Partea cea mai mare a zilelor fata şi le petrecea râzând şi făcând haz, iar când se întorcea de la şcoală, arunca numaidecât cărţile şi-şi schimba hainele cu altele de culoare mai veselă şi pleca din nou la teatru sau la câte un cinematograf unde vedea fotografii care se mişcau şi vorbeau ca oamenii, dar chiar atunci când se întâmpla să nu vadă pe Yuan decât vreme de câteva clipe, nu scăpa niciodată ocazia să-l ameninţe că mâine sau poimâine va trebui să înceapă lecţiile de dans, aşa că va trebui să-şi facă pregăti-
1430
rile pentru a se putea apăra împotriva dragostei. Ce ar fi putut să se întâmple pe urma raporturilor dintre el şi Ai-lan ar fi fost greu să prevadă, deoarece Yuan se temea mereu de fetele drăguţe şi guralive care veneau şi plecau împreună cu sora lui şi pe care – cu toate că ea nu uita niciodată să le spună „Acesta este fratele meu, Yuan” – el totuşi nu le putea deosebi una de alta, căci toate semănau între ele şi toate erau frumoase. Dar mai mult decât de fetele acestea se temea de ceva care stătea ascuns adânc în fiinţa lui, o forţă ascunsă pe care mâinile imprudente ale acestor fete drăguţe ar fi putut să o trezească. Într-una din zile interveni ceva care ajută pe Ai-lan în planurile ei. Era seară şi Yuan coborî din camera lui, ca să se aşeze la masă, dar în sufragerie găsi pe doamna căreia îi zicea mamă şi care-l aştepta singură, deoarece Ai-lan lipsea de acasă. Faptul acesta nu mai mira pe Yuan, căci de multe ori se aşezau la masă numai ei doi, Ai-lan fiind plecată împreună cu prietenele ei la câte o petrecere. Dar de astă dată, după ce-l văzu că s-a aşezat la masă, mama lui îi spuse cu glasul domolit: — Yuan, am vrut de multă vreme să te rog ceva, dar am văzut că eşti ocupat şi nerăbdător să-ţi faci lecţiile, căci te sculai foarte de dimineaţă şi seara aveai nevoie de somn, aşa că nu ţi-am spus nimic până acum. Dar adevărul este
1431
că din anumite puncte de vedere nu mai ştiu nici eu ce să fac. Am nevoie de ajutorul cuiva şi de vreme ce pe tine te consider drept fiul meu adevărat, îţi pot cere ceea ce mi-ar fi peste putinţă să cer altuia. Yuan rămase foarte mirat, deoarece femeia aceasta era atât de sigură de ea însăşi şi întotdeauna atât de liniştită, atât de adânc convinsă de mulţumirea şi priceperea ei, încât ar fi fost peste putinţă să-ţi închipui că ar putea să aibă nevoie de ajutorul cuiva. Se uită la ea peste marginea castronului pe care-l ţinea în mână şi-i răspunse mirat: — Mamă, fii sigură că sunt gata să fac orice, deoarece de când sunt în casa aceasta, ai făcut pentru mine mai mult decât o mamă adevărată. Tot ce am se datorează numai bunătăţii tale. Simţind sinceritatea ce tremura în cuvintele lui şi văzându-i privirile, o mare greutate păru că se ridică de pe sufletul mamei lui. Buzele începură să-i tremure când răspunse: — Este vorba despre sora ta. Mi-am dedicat toată viaţa acestei fete ale mele. La început am suferit din cauză că nu s-a născut băiat. Mama ta şi eu am rămas însărcinate, aproape în aceeaşi vreme, pe urmă tatăl tău a plecat la război, dar la întoarcerea lui, noi amândouă născusem. Nu sunt în stare să te fac să înţelegi, Yuan, cât de mult aş fi
1432
dorit ca tu să fii al meu. Tatăl tău… da, tatăl tău nu s-a uitat niciodată la mine. Am simţit întotdeauna prezenţa unui sentiment ascuns în fiinţa lui – căci are o inimă stranie care se zbuciumă adânc, dar după cât ştiu eu, nimeni na reuşit până acum să pună stăpânire pe inima lui, afara de tine. Nu ştiu care este pricina că urăşte femeile cu atâta înverşunare. Dar îmi dădeam seama cât de mult doreşte să aibă un fecior, şi tot timpul cât a fost plecat la război, miam zis că dacă eu îi voi naşte feciorul pe care şi-l doreşte – crede-mă Yuan, eu nu sunt o proastă cum sunt cele mai multe dintre femei, deoarece tatăl meu m-a învăţat medicina pe care a învăţat-o şi el – mi-am zis întotdeauna, că dacă s-ar fi întâmplat ca tatăl tău să se uite mai de aproape la mine şi să mă vadă cum sunt eu cu adevărat, poate s-ar fi simţit mulţumit în apropierea mea, datorită puţinelor cunoştinţe pe care le aveam. Dar pentru el n-am fost niciodată altceva decât o femeie care eventual ar fi putut să-i nască un fecior – eu însă nu i-am născut fecior, ci numai pe Ai-lan. Când s-a întors de la război încununat de izbândă, el s-a uitat la tine, Yuan, care erai în braţele mamei tale, femeia aceea de la ţară. Îmbrăcasem pe Ai-lan ca şi pe un băiat, în roşu şi argint şi era cel mai frumos copil pe care l-am văzut. Dar nici nu s-a uitat la ea. Din când în când, sub un pretext sau altul, o trimiteam la el sau mă
1433
duceam eu cu ca, căci era atât de deşteaptă şi atât de înaintată pentru vârsta ei, încât îmi ziceam că va fi peste putinţă să nu bage de seamă ce fel de fată este. Dar omul acesta este atât de înstrăinat de orice fel de femeie, cum n-am văzut încă să fie alt bărbat. Nu era în stare să vadă la ea altceva decât că este fată. În cele din urmă, Yuan, fiind osândită să trăiască în singurătate, mi-am zis că va trebui să părăsesc curţile lui – nu supărată, ci sub pretextul că plec împreună cu fetiţa mea, ca s-o dau la şcoală. Eram convinsă că aş fi făcut pentru Ai-lan tot ce aş fi făcut pentru un băiat şi că o voi ajuta din toate punctele de vedere pentru a o scăpa de inferioritatea la care era condamnată, din pricină că s-a născut femeie. S-a purtat foarte generos cu mine, Yuan, mi-a trimis bani şi nu mi-a lipsit nimic, decât doar că pentru el era indiferent dacă eu sunt moartă sau mai trăiesc şi tot aşa şi fetiţa mea… Dar să ştii că eu nu ţi-am oferit ajutorul meu din pricina aceasta, ci ţi l-am oferit numai de dragul tău, fiule. Spunându-i aceste cuvinte, se uită îndurerată la el, iar Yuan îi văzu privirea şi se simţi zăpăcit, din pricină că în felul acesta înţelegea adevărul ascuns în viaţa ei, aşa că rămase sfios şi mut în faţa acestei descoperiri neaşteptate, ea fiind mai în vârstă decât el. Dar femeia adăuga numaidecât:
1434
— Astfel, mi-am închinat lui Ai-lan toată viaţa. A fost întotdeauna o fată drăguţă şi veselă. M-am gândit mereu că într-o bună zi ar putea deveni celebră, probabil un mare pictor sau un mare poet, sau mai bine un medic, cum a fost şi tatăl meu, căci astăzi se găsesc şi femei care să fie doctori, sau în cazul cel mai rău, o conducătoare a mişcării feministe din ţara noastră. Mi-am închipuit că acest singur copil pe care l-am născut, va trebui să devină celebru şi tot ce aş fi dorit să devin eu însămi – o femeie erudită, înţeleaptă şi toate celelalte. Eu n-am avut parte să învăţ la o şcoală din străinătate, aşa cum aş fi dorit. Uneori iau cărţ ile ei de şcoală pe care le lasă din mână şi după ce încep să le citesc, îmi dau seama cât de multe lucruri sunt în cărţile acestea pe care eu nu le voi mai putea învăţa niciodată. Astăzi însă am început să-mi dau seama că ea nu va putea deveni niciodată o femeie celebră. Singura ei calitate este râsul şi veselia, frumuseţea ei şi priceperea de a câştiga dragostea altora. Nu va stărui niciodată din răsputeri ca să realizeze ceva. Nimic nu-i plac din cale afară decât direcţiile ei – este o fată bună, dar bunătatea ei nu are adâncime. E fată bună, deoarece ştie că viaţa este mult mai plăcută când eşti bun decât atunci când nu eşti. O, Yuan, eu cunosc capacităţile copilului meu şi ştiu limpede ce lut am format în timpul sarcinii. Nu sunt o femeie dezamăgită.
1435
Visurile mele s-au spulberat. Tot ce doresc astăzi, este să se căsătorească cu cineva şi să fie mulţumită. Căci trebuie să ştii, Yuan, că fata aceasta trebuie să se mărite. Este o femeie care trebuie să aibă un bărbat şi acesta s-o îngrijească. Dar a fost crescută atât de liberă încât nu va admite să se căsătorească cu cine îi voi spune eu, căci este încăpăţânată şi trăiesc mereu chinuită de spaimă, că într-o bună zi se va încurca cu vreun tânăr sau cu un nebun care să fie prea bătrân pentru ea. În fata aceasta este şi oarecare perversitate, căci într-un rând s-a uitat la un alb şi şi-a închipuit că ar putea să fie o cinste deosebită dacă lumea o va vedea împreună cu el. Dar acum nu mă mai tem de aşa ceva. Viaţa ei a luat o nouă întorsătură. Mă tem de prezenţa unui bărbat cu care este mereu împreună. Mi-e peste putinţă să stau lângă ea mereu şi n-am încredere nici în verişorii ei şi nici în soţia vărului tău mai în vârstă. Yuan, ca să-mi faci mie plăcere, ieşi seara, din când în când împreună cu ea, ca să pot fi convinsă că este în siguranţă. Chiar în clipa când mama ei termină ce avea de spus, Ailan apăru în odaie, gata îmbrăcată, pentru a se duce la o petrecere din oraş. Era îmbrăcată într-o rochie lungă cu trenă, de culoare roşie întunecată, încinsă cu un brâu de argint şi în picioare avea pantofi de brocard, cu tocuri înalte la spate, cum poartă femeile străine, iar gulerul
1436
rochiei era tăiat şi scos, după moda nouă, aşa că i se vedeau braţele frumoase şi goale, subţiri dar rotunjite de muşchii delicaţi, întinşi peste oasele care nu se vedeau. La încheietura mâinilor mici ca ale unui copil, dar totuşi formate ca ale unei femei, purta brăţări sculptate de argint şi pe fiecare deget mijlociu avea câte un inel de argint şi de jad, iar părul negru în inele îi era strâns împrejurul obrazului frumos şi vopsit ca ale unei păpuşi. Pe umeri purta, fără să fie încheiată în copci, o pelerină de blană foarte fină şi albă. După ce intră, îşi desfăcu pelerina şi se uită la ei zâmbind, întâi la Yuan, pe urmă la mama lui, conştientă şi mândră de frumuseţea şi înfăţişarea ei inocentă. Amândoi se uitară la ea, fără să-şi poată desprinde privirile de pe chipul ei, aşa că Ai-lan băgă de seamă şi începu să râdă mulţumită. Maică-sa clipi din ochi şi o întrebă cu glasul domolit: — Cu cine ieşi astă-seară, fetiţa mea? — Cu un prieten al lui Sheng, răspunse ea veselă. Un scriitor, mamă, care a ajuns celebru, cu povestirile pe care le-a scris… Wu Li-yang! Yuan auzise uneori pomenindu-se de numele acestea… era un scriitor celebru pentru operele lui care erau scrise în maniera celor din apus, povestiri îndrăzneţe şi libere, despre dragostea dintre băieţi şi fete, care de multe ori se
1437
terminau în mod tragic. Dar nu era câtuşi de puţin curios să-l cunoască, deşi el însuşi îi citea povestirile pe ascuns, dar chiar citindu-le în felul acesta, îi era ruşine să spună cuiva că le-a citit. — Ai putea să iei uneori şi pe Yuan cu tine, zise maicăsa cu glasul blând. Tocmai îi spuneam că prea munceşte din greu. Va trebui ca din când în când să se mai distreze şi el în societatea surorii şi verişorilor lui. — Va trebui s-o asculţi pe mama, Yuan, căci eu aş fi vrut de mult să te iau cu mine, răspunse Ai-lan mulţumită şi privindu-l ispititor din dosul genelor ei lungi. Dar va trebui să-ţi cumperi hainele de care ai nevoie. Mamă, spune-i să-şi cumpere haine şi încălţăminte cum poartă străinii – va putea dansa mult mai uşor, când va avea picioarele libere şi nu-l vor mai împiedica hainele acestea pe care le poartă acum. O, n-aveţi idee cât de mult îmi plac oamenii îmbrăcaţi în haine străine – haide să mergem mâine şi să-i cumpărăm tot ce-i va trebui. Ascultă Yuan, tu ştii că nu eşti urât deloc. În haine străine vei arăta tot atât de bine ca oricare alt bărbat. Eu te voi învăţa să dansezi, aşa că vom începe cu lecţiile chiar de mâine. La aceste cuvinte Yuan se aprinse la faţă şi clătină din cap, dar nu cu aceeaşi energie ca la început, căci îşi aducea aminte de ceea ce-i spusese mama lui şi se gândi la bună-
1438
tatea dovedită faţă de el până acum şi la faptul că acesta ar fi un mijloc pentru a o putea răsplăti. Ai-lan adăugă: — Ce vrei să faci dacă nu ştii să dansezi? Nu se poate să stai toată seara singur la masă – noi, cei tineri, dansăm fără întrerupere. — E adevărat, confirmă mama fetei, acesta este obiceiul; mi se pare şi mie un obicei straniu şi îndoielnic, pe care lau adus din apus; mie nu-mi place, totuşi nu pot spune nici că este un obicei bun şi nici că ar fi rău. Acesta este adevărul. — Mamă, dumneata eşti cea mai ciudată femeie şi ai cele mai învechite păreri, dar cu toate acestea mie-mi eşti dragă, răspunse Ai-lan râzând. Dar înainte ca Yuan să mai poată adăuga ceva, uşa se deschise şi apăru Sheng, îmbrăcat în haine străine, cu negru şi alb, iar cu el mai era un tânăr despre care Yuan ştia că trebuie să fie nuvelistul; mai era şi o fată drăguţă, îmbrăcată exact ca şi Ai-lan, decât că rochia ei era de culoare verde, cu brâul de fir de aur. Pentru el însă toate fetele din ziua de azi arătau la fel, toate erau frumoase, toate erau zvelte ca nişte copii, toate erau vopsite şi cu glasuri melodice şi exclamaţii continue de plăcere sau nemulţumire. Prin urmare nu se uită la fată, ci la tânărul
1439
acesta celebru; văzu că este un bărbat înalt, cu părul pieptănat neted, cu obrazul mare şi palid, cu buzele subţiri şi roşii, cu ochii negri prelungi şi sprâncene subţiri şi negre. Dar atenţia îi fu atrasă mai ales de mâinile lui care se mişcau fără încetare, chiar atunci când nu vorbea; avea nişte mâini mari, dar de formă feminină, cu degetele ascuţite la vârfuri şi groase la încheietura palmei, cu piele netedă, şi catifelată, de culoare măslinie – nişte mâini voluptoase, căci după ce Yuan i-o strânse în mâna lui, i se păru că a început să se topească şi să i se scurgă caldă printre degete, aşa că se simţi cutremurat de scârbă la atingerea ei. Dar Ai-lan şi tânărul acesta se uitară unul la altul încântaţi şi ochii lui îi spuneau destul de limpede ce crede despre frumuseţea ei, aşa că mama lui, văzându-i expresia întipărită pe obraz, se simţi tulburată. Pe urmă plecară toţi dintr-odată, întocmai ca un vânt încărcat de miresmele florilor, toţi patru, aşa că Yuan rămase numai singur cu mama lui în odaie şi femeia se uită cu stăruinţă la el. — Te-ai convins acum, Yuan, care este motivul cererii mele? întrebă ea încet. Bărbatul acesta este căsătorit. Am aflat de asta. Am rugat pe Sheng să-mi spună; la început na vrut, dar după multe stăruinţe din partea mea, totuşi mi-a
1440
spus adăugând că nu este nicio ruşine să iasă în lume cu alte fete, deoarece el a fost căsătorit mai demult cu o fată de modă veche pe care i-au ales-o părinţii lui. Cu toate acestea, Yuan, eu aş prefera ca fata mea să nu iasă cu el. — De aici înainte voi merge şi eu cu ea, declară Yuan şi în clipa aceasta i se păru că nu va trebui să se mai gândească la răul pe care-l constatase în acest obicei, deoarece ceea ce va face va fi numai în interesul acestei femei. Astfel se întâmplă că lui Yuan îi cumpărară haine străine şi Ai-lan împreună cu mama ei îl însoţiră la un croitor străin din oraş, unde acesta îi luă măsură şi începu să se învârteasca împrejurul lui, şi-i aleseră o stofă fină neagră pentru frac şi una cafenie şi aspră pentru hainele ce trebuia să le poarte în timpul zilei. Cumpărară pantofi, pălărie şi mănuşi şi toate mărunţişurile pe care le poartă bărbaţii străini. În tot timpul acesta lui Ai-lan nu-i mai tăcea gura şi întindea mereu mâinile după cutare obiect sau respingea pe cel oferit de negustori, lăsa capul pe o parte şi se uita la Yuan, cum îi vine mai bine şi cum ar putea face ca să arate şi mai frumos, până când Yuan nu se mai putu stăpâni şi fie din sfială, fie de ruşine, începu să râdă şi el şi să se bucure mai mult decât se bucurase de ceva până acum în toată viaţa lui. Până şi vânzătoarea râdea de vorbele lui Ai-
1441
lan şi se uita la ea pe ascuns, căci o vedea că vorbeşte fără nicio sfială şi că este fată frumoasă. Mama ei însă oftă, căci fata aceasta nu se gândea niciodată nici la ce spune, nici la ce face, decât să facă oamenii dimprejurul ei să râdă şi se uita lacomă la toţi, să vadă dacă sunt convinşi că ea este fată frumoasă, iar dacă se întâmpla ca privirile acestora să-i confirme părerile ce le avea despre ea însăşi, devenea şi mai veselă. În sfârşit, Yuan se pomeni îmbrăcat în felul acesta, dar adevărul era că după ce se mai obişnui cu senzaţia de a se simţi gol împrejurul picioarelor obişnuite să se lovească la fiecare pas de hainele lui chinezeşti, începu să-i placă şi lui îmbrăcămintea aceasta străină. Se putea mişca liber întrînsa şi se bucura mai ales de numeroasele buzunare pe care le avea şi în care putea să-şi pună măruntele obiecte de care avea nevoie în timpul zilei. Era adevărat de asemenea că se simţi foarte mulţumit, după ce se îmbrăcă prima dată în hainele acestea şi văzându-l Ai-lan, bătu din palme şi exclamă încântată: — Yuan, eşti foarte frumos! Mamă, uită-te la el! Nu-i aşa că-i vin bine? Cravata aceasta roşie, – ştiam dinainte că se va potrivi cu obrazul lui cafeniu şi nu m-am înşelat deloc. — Yuan, sunt mândră de tine! Uite că am ajuns la desti-
1442
naţie – domnişoară Ching, acesta este fratele meu! În felul acesta fata se prefăcea că-l prezintă unui şir întreg de fete frumoase, iar Yuan nu ştia cum să-şi stăpânească sfiala şi începea să zâmbească stângaci, iar sângele îi năvălea în obraji, făcându-l să devină tot atât de roşu ca şi cravata lui cea nouă. Dar cu toate acestea era mulţumit şi după ce Ai-lan deschise o cutie de muzică pe care o avea şi îi dădu drumul să cânte de răsuna camera, după ce-l apucă de braţ şi i-l petrecu împrejurul mijlocului, luându-i cealaltă mână şi silindu-l să se mişte, o lăsă în voie, deşi se simţea ruşinat, dar constată că mişcările acestea sunt foarte plăcute. Un ritm nou simţi că începe să se trezească întrînsul, aşa că nu trecu prea multă vreme şi constată că picioarele lui au început să se mişte în mod automat, în tactul muzicii. Aşa începu noua lui plăcere, căci constată că dansul îi face plăcere. Uneori se simţea ruşinat de dorinţa ascunsă ce se trezea într-însul şi pe care trebuia să şi-o înfrâneze, căci dorinţa aceasta era să strângă mai tare la piept fata cu care dansa, indiferent care fată ar fi fost şi să nu mai ţină socoteală de nimic. Noua lui mulţumire nu era tocmai uşoară, pentru un om ca el, care până acum nu se apropiase de o fată, nici atâta cât s-o apuce de mână, nici nu vor-
1443
bise cu nimeni decât cu sora sau verişoara lui; prin urmare îi venea cu atât mai greu să se mişte în mijlocul unei încăperi încălzite şi luminate, în tactul muzicii şi cu o fată în braţe. La început, în prima seară, era atât de speriat ca nu cumva picioarele lui să facă mişcări greşite, încât nu se putu gândi la nimic altceva decât la felul în care trebuie să facă mişcările. Dar foarte curând picioarele lui începură să se mişte singure şi cu uşurinţă, ca oricare alte picioare, conduse numai de melodia muzicii, aşa că nu trebui să se mai gândească la ele. În mijlocul oamenilor de toate rasele şi de toate neamurile care se adunau în localurile de petrecere din acest oraş, Yuan nu era decât un simplu individ pierdut între aceşti străini care nu-l cunoşteau. Era complet singur şi uitat între ei, în braţe cu o fată şi în mână cu mâna ei. În primele zile nu fu în stare să distingă pe niciuna în mod deosebit, căci pentru el toate erau fete frumoase şi prietene bune cu Ai-lan; toate dansau bucuroase şi pentru el era indiferent cu care dintre ele dansează. El nu dorea decât o fată pe care s-o poată ţine în braţe şi să-şi simtă inima părpălindu-se uşor la dogoarea unui foc pe care căuta să şil ascundă şi să nu se supună lui în întregime. Că mai târziu se simţea ruşinat, când zorile zilei şi lecţiile din clasele de cursuri îl făceau să revină la realitate, era
1444
cu totul altă chestiune, dar nu se gândise niciodată că plăcerea aceasta ar putea deveni pentru el o primejdie şi că ar trebui să se ferească de ea, deoarece îşi aducea aminte că aceasta este datoria lui faţă de doamna care-l găzduia şi că în felul acesta îi face ei un serviciu. E adevărat că-şi supraveghea sora foarte de aproape şi la sfârşitul fiecărui bal aştepta până când Ai-lan era gata să se întoarcă acasă, aşa că niciodată nu se gândise să însoţească altă fată pe care ar fi trebuit s-o ducă acasă, deoarece asta ar fi însemnat să părăsească pe sora lui. Încerca să fie cât se poate de prevăzător pentru a se justifica faţă de sine însuşi, din cauza timpului pierdut în felul acesta, dar în acelaşi timp era foarte zelos la îndeplinirea acestei însărcinări, mai ales pentru că Wu se întâlnea foarte des cu Ailan. Preocuparea aceasta făcea uneori pe Yuan să-şi uite de nostalgia ce o trezea muzica în sufletul său, faptul că simţea strâns lipită de el fata cu care dansa, sau trecerea lui Ai-lan şi a lui Wu într-o cameră de alături, sau ieşirea în câte un balcon, ca să se răcorească. În astfel de împrejurări, abia aştepta să se isprăvească dansul început, pentru ca să poată ieşi şi el şi să se aşeze în apropierea ei. Dar purtarea aceasta a lui ar fi fost peste putinţă să fie şi pe placul lui Ai-lan. De multe ori se uita la el îmbufnată şi protesta:
1445
— Yuan, aş prefera să nu te ţii mereu după mine! A sosit timpul să rămâi singur şi să-ţi cauţi fetele cu care-ţi place să stai de vorbă. Acum nu mai ai nevoie de mine. Dansezi tot atât de bine ca oricare altul. Aş prefera să nu te mai ţii după mine! La astfel de vorbe Yuan nu răspundea nimic. Ar fi fost peste putinţă să-i spună ce vorbise cu mama ei şi nici Ailan nu stăruia prea mult, nici chiar atunci când era supărată pe el. În astfel de împrejurări se temea ca nu cumva să-i scape vreo vorbă pe care n-ar fi dorit să i-o spună, dar când nu era supărată, atunci devenea din nou veselă şi cel mai încântător tovarăş, cum fusese întotdeauna. În cele din urmă fata deveni indiferentă şi nu se mai supăra pe el. Râdea şi îl lăsa s-o urmărească cât pofteşte, ca şi când ar fi ţinut în mod special să păstreze raporturi de bună prietenie cu el. În toate părţile unde apărea Ai-lan, trebuia să fie şi nuvelistul de faţă. Părea că presimte că nu este simpatizat de mama fetei, căci nu mai veni la ei acasă niciodată. Dar ar fi fost peste putinţă să lipsească din alte case, fie că erau casele prietenilor lor comuni, fie că erau localuri de petrecere, aşa că era mereu în apropierea ei, ca şi când ar fi ştiut dinainte unde va fi Ai-lan în ziua aceea. Yuan începu s-o urmărească în timpul cât dansa cu bărbatul acesta şi băgă de seamă că obrăjorul ei devenea de
1446
fiecare dată foarte grav. Gravitatea aceasta a ei i se părea stranie, aşa că se simţi tulburat şi în câteva rânduri era să spună şi mamei sale ce se întâmplă. Cu toate acestea nu avea să-i spună nimic deosebit, deoarece Ai-lan dansa cu foarte mulţi bărbaţi. Într-o noapte, când se întorceau acasă împreună, Yuan o întrebă care este motivul că pare atât de gravă când dansează cu Wu, iar fata îi răspunse râzând: — Probabil din pricină că nu-mi face plăcere să dansez cu el! şi întorcându-se spre Yuan, făcu o strâmbătură, ca să-şi bată joc de el. — În cazul acesta, ce te determină să dansezi? întrebă Yuan cu îndrăzneală, dar fata începu să râdă din toată inima şi în priviri i se aprinse o lumină şăgalnică, apoi îi răspunse: — Ascultă Yuan, nu se poate să fiu nepoliticoasă. Încercă să alunge din gândurile lui această preocupare, cu toate că se îndoia de sinceritatea vorbelor ei şi din ziua aceasta i se păru că pe deasupra plăcerii acestor seri, începe să se aştearnă o pală de umbră. Mai avea şi o altă nemulţumire care-l preocupa, un fapt mărunt şi de toate zilele, dar care totuşi îi da de gândit. De fiecare dată când Yuan ieşea din casele acestea de petrecere, care erau pline de lumini, de flori, de tot felul de bucate şi băuturi, i se părea că revine în mijlocul unei lumi pe
1447
care ar prefera s-o uite. Căci noaptea sau în zorile tulburi ale zilei, cerşetorii şi milogii stăteau îngrămădiţi pe sub porţi; unii toropiţi de somnul binefăcător şi chinuit, alţii cu gând să fure ceva, întocmai ca nişte câini rătăciţi care aşteptau plecarea oamenilor din casele de petreceri, pentru a se strecura înăuntru şi a cotrobăi pe sub mesele de unde adunau resturile de mâncare aruncate. Dar scena aceasta nu se putea desfăşura decât o clipă, deoarece oamenii de serviciu se repezeau numaidecât după ei şi-i scoteau de sub mese, trăgându-i de picioare şi după ce-i alungau, zăvorau toate uşile intrărilor. Ai-lan şi prietenii ei nu vedeau niciodată pe nenorociţii aceştia, iar dacă-i vedeau, nu le dădeau nicio atenţie, că erau obişnuiţi cu ei, întocmai cum erau obişnuiţi cu câinii rătăciţi pe străzi şi se depărtau râzând şi strigând veseli, cu vehiculele care-i duceau spre casele unde-i aştepta aşternutul cald. Yuan însă îi vedea. Îi vedea chiar fără să vrea şi se întâmpla de multe ori că chiar în timpul nopţilor acestora de veselie sau în timpul dansului, să-şi aducă aminte înspăimântat de clipa când va trebui să iasă în lumina cenuşie a străzii, din fundul căreia se vor repezi în calea lui chipurile ca de lupi înfometaţi ale săracilor. Se întâmpla uneori ca un cerşetor de acesta să întindă mâna uscată şi chircită ca o gheară spre oamenii veseli şi surzi care nu-i vedeau şi nu-i
1448
auzeau, iar mâna rămânea încleştată pe hainele de mătase a câte unei femei care se oprea speriată. Numaidecât se auzea glasul poruncitor al unui bărbat care striga: — Ia mâna de acolo! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe rochia de mătase a doamnei şi să i-o murdăreşti? Iar agentul de stradă care sta în apropiere, venea în fugă şi-l lovea peste mâna uscată. Yuan tresărea şi pleca fruntea în piept, căutând să treacă repede înainte, căci i se părea că simte loviturile bastonului peste propria lui mână, uscată de chinurile foamei. La această epocă din viaţa sa Yuan începuse să îndrăgească petrecerile şi nu-i plăcea să vadă cerşetori şi oameni infirmi, dar din fire era atât de simţitor, încât îi vedea chiar atunci când se ferea anume de ei. În viaţa lui Yuan însă nu erau numai astfel de nopţi. Mai rămâneau zilele grele de studiu în mijlocul camarazilor săi şi aici reuşi să cunoască mai de aproape pe verişorii săi Sheng şi Meng, pe care Ai-lan îi numea Poetul şi Rebelul. La şcoală, aceştia doi se purtau aşa cum le dicta firea lor adevărată, astfel că în clasele de studiu sau pe terenul de joc, cei trei verişori îşi puteau uita cu totul de ei înşişi. Se aşezau liniştiţi la pupitre şi ascultau lecţiile ori săreau şi strigau la camarazii lor, râzând cu hohote de greşelile pe
1449
care le făceau în timpul jocului, aşa că Yuan avu ocazia să cunoască pe verişorii săi mult mai bine decât îi putuse cunoaşte în casa părinţilor lor. Acasă, de faţă cu oameni mai în vârstă decât ei, tinerii niciodată nu pot să fie ceea ce sunt cu adevărat şi tot aşa nu puteau să fie nici aceştia doi; Sheng stătea mereu tăcut şi binevoitor faţă de toată lumea, gândindu-se neîncetat la poemele lui, iar Meng sta întunecat şi se lovea mereu de măsuţele din casă, întotdeauna prea încărcate de jucăriile copiilor sau de ceştile de ceai, aşa că maică-sa ţipa speriată: — În viaţa mea n-am avut în casă un băiat care să se repeadă cum se repede un juncan. De ce nu umbli şi tu încet şi liniştit, cum umblă fratele tău Sheng, când este acasă? Cu toate acestea, când se întâmpla ca Sheng să se întoarcă seara prea târziu de la petreceri şi nu se trezea destul de devreme pentru a pleca la şcoală, începea să ţipe şi la el, ca şi la celălalt: — Am spus mereu că eu sunt cea mai nenorocită femeie din lume şi că feciorii mei sunt nişte netrebnici! De ce nu stai frumos acasă, aşa cum se cuvine şi cum face şi Meng? Nu l-am văzut niciodată strecurându-se seara din casă, îmbrăcat cum se îmbracă diavolii aceia străini ca să se ducă la cine ştie ce local de desfrâu. Te iei după fratele tău
1450
mai mare care îţi dă pildă proastă, întocmai cum s-a luat şi el odinioară după părintele său. Vina o poartă tatăl tău, cum am spus întotdeauna. Dar adevărul era că Sheng nu se ducea niciodată la casele de plăcere pe care le vizita fratele său mai mare, căci lui Sheng îi plăceau petreceri mult mai delicate şi Yuan îl vedea de multe ori în aceleaşi localuri unde se ducea şi el împreună cu Ai-lan. Uneori se duceau toţi trei împreună, dar de cele mai multe ori se ducea singur, cu câte o fată care se întâmpla să-i placă, şi dansau toată seara împreună, foarte liniştiţi şi pe deplin mulţumiţi. Astfel cei doi fraţi îşi vedeau fiecare de preocupările lor, stăpâniţi de pornirile ascunse ale vieţii din oraşul acesta mare. Dar cu toate că Sheng şi Meng se deosebeau atât de mult unul de altul, încât s-ar fi putut foarte uşor certa împreună, poate chiar mult mai uşor, decât s-ar fi putut certa cu fratele lor mai în vârstă, care era prea bătrân faţă de ei, deoarece între el şi aceştia doi mai fuseseră doi fraţi, cel care murise spânzurat şi cel care trăise în casa Tigrului, totuşi aceştia doi nu se certau niciodată, fie din pricină că Sheng era un tânăr blând care râdea mereu şi pentru care nimic nu era atât de important încât să merite să te cerţi – aşa că lăsa pe Meng de capul lui – fie din pricină că el cunoştea preocupările tainice ale fratelui său mai mic.
1451
Astfel, dacă se întâmpla ca Meng să ştie că fratele său frecventează anumite localuri, Sheng ştia şi el despre fratele său că este un revoluţionar care îşi avea şi el locurile lui secrete unde se întâlnea cu tovarăşii săi, deşi în slujba unei alte cauze care era totuşi mult mai primejdioasă. Astfel niciunul dintre ei nu zicea nimic şi niciodată nu încerca să se apere în faţa mamei sale, acuzând pe fratele său. Dar pe măsură ce trecea timpul, amândoi cunoscură pe Yuan mai de aproape şi începură să-l îndrăgească, deoarece el niciodată nu le spunea nici unuia dintre ei ceea ce din întâmplare ar fi putut afla de la celălalt care stătuse cu el de vorbă. Şcoala deveni pentru Yuan un mijloc de a-şi trece vremea în mod folositor, deoarece lui îi plăcea învăţătura. Îşi cumpără cărţile cele noi pe care le purta la subţioară, îşi cumpără creioane şi la urmă de tot îşi cumpără şi un toc dintre acelea străine, cum aveau şi ceilalţi studenţi, pe care şi-l agăţă cu mândrie de buzunarul exterior al surtucului, aşa că renunţă pentru totdeauna la vechiul său penel de tuş, pe care acum nu-l mai întrebuinţa decât odată pe lună, când scria părintelui său. Toate cărţile acestea erau pentru Yuan un fel de minune. Întorcea cu nerăbdare paginile lor curate şi necunoscute şi
1452
încerca să-şi întipărească în minte fiecare cuvânt şi să înveţe, să înveţe neîncetat, numai de dragul de a învăţa. Se scula în zori, dacă se trezea din somn şi începea să citească; pasajele pe care nu le înţelegea le învăţa pe dinafară şi astfel învăţă pagini întregi. După ce termina prânzul pe care i-l aduceau în odaia unde nu era nimeni, căci Ai-lan şi mama lui nu se sculau atât de dimineaţă, cum făcea el în zilele când trebuia să se ducă la şcoală, se grăbea să plece şi trecea în fugă pe străzile liniştite şi pe jumătate pustii, aşa că ajungea întotdeauna cel dintâi în clasă. Dacă se întâmpla să sosească vreun profesor tot atât de dimineaţă, Yuan profita de ocazie şi stăpânindu-şi emoţia, îi punea diferite întrebări în legătură cu ceea ce nu înţelegea din cărţile lui. Dar dacă se întâmpla ca un profesor să nu vină la lecţii, Yuan nu făcea ca ceilalţi colegi ai lui care se bucurau de o astfel de vacanţă, ci considera absenţa aceasta drept o pierdere pe care nu o mai putea repara, iar ceasul liber şi-l petrecea făcând lecţia pe care ar fi trebuit s-o facă cu profesorul său. Învăţătura aceasta era prin urmare cea mai plăcută trecere de vreme pentru Yuan. Se simţea nesăţios să înveţe cât mai multă istorie a popoarelor din lume, întâmplări străine şi poezie străină, studii de zoologie, dar mai presus de toate îi plăcea să studieze descrierile botanice, despre
1453
frunze, sămânţă şi rădăcinile plantelor; să constate că ploaia şi razele soarelui pot face pământul să fermenteze, să afle cum trebuie semănate anumite cereale şi cum este selecţionată sămânţa acestora şi cum să sporească recolta pe care i-o dă pământul. Toate aceste cunoştinţe şi multe altele erau ţelul pe care-l urmărea Yuan acum. Îi părea rău de timpul pierdut cu mâncarea şi somnul, deşi trupul lui voinic şi tânăr avea nevoie de hrană şi de odihnă. Mama lui însă îl supraveghea de aproape, fără să zică nimic şi fără ca el să bage de seamă că-i urmăreşte fiecare mişcare, aşa că ea avea grijă ca întotdeauna să i se servească la masă bucatele preferate şi cât mai des. Cu verişorii lui se întâlnea destul de des, aşa că ei făceau parte din viaţa lui de fiecare zi, deoarece Sheng era în aceeaşi clasă cu el şi de multe ori îi citise versurile şi scrierile lui cu glas tare şi el le apreciase. În astfel de împrejurări Yuan se uita la el cu un sentiment de părere de rău, căci ar fi vrut ca şi versurile lui să aibă aceeaşi cadenţă uşoară şi să fie tot atât de frumoase, deşi Sheng pleca ochii în pământ cu modestie şi se prefăcea că nu-l interesează câtuşi de puţin laudele pe care le auzea. Poate colegii lui ar fi crezut în sinceritatea acestei modestii, dacă nu se întâmpla ca de multe ori împrejurul gurii lui frumoase să joace un zâmbet de mândrie care-l trăda. În timpul
1454
acesta Yuan scria rareori versuri, deoarece era prea ocupat pentru ca să-i mai rămână timp şi pentru visare, iar dacă încerca să scrie, cuvintele i se depănau cu violenţă şi nu le putea grupa aşa cum ar fi trebuit. I se părea că gândurile lui de acum sunt prea copleşitoare pentru a putea fi formulate în cuvinte şi pentru a le reţine şi a le da formă de vers. Chiar atunci când alegea cuvintele şi le şlefuia cu îngrijire, transcriindu-şi gândurile de mai multe ori la rând, profesorul său care era un bătrân savant, îi spunea de multe ori: — Mă interesează ceea ce scrii dumneata şi scrii destul de bine, dar mi se pare că nu pot înţelege tocmai exact ce vrei să spui. Astfel într-una din zile, când Yuan scrisese un poem, profesorul se oprise în faţa lui, dar nici el nu-i putu spune exact ce a vrut să spună şi cu mare sfială reuşi să îngâne: — Voiam să spun… cred să aş fi vrut să spun, că în sămânţă… în atomul acela necunoscut, în clipa când este îngropat în pământ, ar exista probabil răstimpul când această sămânţă încetează să mai fie materie şi devine un fel de duh, o energie, un fel de viaţă, o clipă trecătoare de relaţiune între duh şi materie şi dacă am fi în stare să prindem clipa aceasta de transmutaţie, când sămânţa începe să încolţească, am înţelege prefacerea… — Ah, da… murmură profesorul cu îndoială. Profesorul
1455
era un bărbat bătrân şi bun care se uita la Yuan prin sticlele ochelarilor încălecaţi pe vârful nasului. Deţinea de ani îndelungaţi această catedră, aşa că ştia limpede ce urmăreşte şi ce este just; lăsă din mână versurile lui Yuan şi ridicându-şi ochelarii pe nas, murmură îngândurat, întinzându-se după foaia următoare: Mi se pare că intenţia aceasta nu este încă destul de limpezită în mintea dumitale… Iată un poem mai bun, intitulat „O plimbare într-o zi de vară” – foarte drăguţ – să vi-l citesc. Acestea erau versurile pe care le scrisese Sheng în ziua aceea. Yuan nu zise nimic şi încercă să asculte, fără să se mai gândească. Pizmuia pe Sheng din pricina gândurilor lui care se depănau uşoare, legănându-se în rime, dar în pizma aceasta nu era nicio amărăciune, ci era o pizmă umilă şi plină de admiraţie, ca şi privirile tainice cu care Yuan se uita la frumuseţea vărului său care i se părea mult mai frumos decât era el însuşi. Totuşi Yuan nu reuşi să cunoască pe Sheng în intimit atea sufletului său, aşa cum era cu adevărat, deoarece pe Sheng nu-l cunoştea nimeni din acest punct de vedere. Tânărul acesta spunea fiecăruia vorbele cele mai calde de apreciere, dar deşi vorbea destul de mult şi cu uşurinţă, el totuşi nu-şi mărturisea niciodată gândurile intime care-l
1456
preocupau. Uneori venea la Yuan şi-i spunea: — Haide să mergem astăzi, după terminarea cursurilor, la un cinematograf. La Teatrul Universal este un film străin foarte bun. Totuşi după ce stăteau trei ceasuri alături în teatru, ca pe urmă să se întoarcă acasă şi cu toate că lui Yuan îi făcuse plăcere să-şi treacă timpul împreună cu vărul său, îşi aducea aminte că Sheng n-a scos nicio vorbă de la plecare până la întoarcere. În gândurile lui nu stăruia decât chipul zâmbitor al lui Sheng şi ochii lui prelungi care luceau prin întunericul sălii de spectacol. O singură dată Sheng îi pomeni despre Meng şi cauza la care se înregimentase, spunându-i: — Eu nu fac parte din gruparea lor – eu nu voi deveni niciodată revoluţionar. Mi-e dragă prea mult viaţa pe care o duc şi mie nu-mi place nimic altceva decât frumosul. Pe mine mă emoţionează numai frumosul şi nu sunt dispus să mor în slujba niciunei cauze. Într-o bună zi cred că voi pleca dincolo de apa acestei mări, şi dacă voi vedea că acolo este mult mai frumos decât aici, poate nu mă voi mai întoarce niciodată… dar cine ar putea şti ce se întâmplă? Eu nu sunt dispus să sufăr de dragul poporului de jos. Oamenii aceştia sunt murdari şi miros a usturoi. E mai bine să moară, căci nimeni nu va simţi lipsa lor.
1457
Vorbele acestea i le spuse cu glasul plăcut şi liniştit, în timp ce aşteptau alături în fotoliile aurite ale teatrului şi se uitau împrejurul lor la bărbaţii şi femeile elegante care ronţăiau prăjituri şi alune sau fumau ţigări străine, aşa că vorbele lui puteau fi considerate ca un glas ridicat din mijlocul acestor spectatori. Dar deşi Yuan ţinea la vărul său, îi fu peste putinţă să nu simtă un sloi de gheaţă la inimă, când îl auzi că spune „E mai bine să moară”, căci lui Yuan nu-i plăcea aspectul morţii şi cu toate că acum nu vedea niciun sărac în apropierea lui, el totuşi nu era în stare să le dorească moartea. Cuvintele acestea ale lui Sheng determinară pe Yuan ca de data viitoare să-i ceară şi alte amănunte în legătură cu Meng. Yuan nu avusese ocazia să vorbească destul de des cu Meng, dar pe terenul de joc ei erau întotdeauna alături şi-i plăceau loviturile şi energia cu care juca vărul său. Meng era cel mai voinic şi mai bine legat dintre ei. Cei mai mulţi dintre colegii lui erau palizi şi cu umerii pleoştiţi, iar când trebuiau să alerge, fiind prea gros îmbrăcaţi, mişcările lor erau împiedicate şi alergau întocmai ca copiii, iar după minge se plecau prea încet, o aruncau afară din teren, cum fac fetele, sau o loveau prea uşor, aşa că se ducea puţin de-a dura şi se oprea numaidecât. Dar Meng sărea asupra mingiei ca şi când ar fi fost un duşman al său,
1458
iar când o lovea o dată cu sete, mingea se ridica sfârâind în aer şi cădea cu putere ca să se ridice din nou, aşa că vedeai cum tot trupul i se încorda în timpul jocului, iar lui Yuan îi plăcea felul acesta de a juca tot atât de mult pe cât îi plăcea şi frumuseţea lui Sheng. Astfel, într-o bună zi, întrebă pe Sheng: — Cum de ai aflat că Meng este revoluţionar? — Mi-a spus chiar el, răspunse Sheng. Îmi spune întotdeauna câte ceva din tot ce face; cred că sunt singurul său confident şi tocmai din pricina asta trăiesc într-o spaimă continuă, ca nu cumva să i se întâmple ceva. Nu îndrăznesc să vorbesc cu tata sau cu mama şi nici chiar cu fratele meu mai mare, despre ceea ce face el acum, deoarece ştiu dinainte că-l vor certa pentru purtările lui, ori el este o fire atât de încăpăţânată şi de pătimaşă, încât ar fi în stare să plece de acasă şi nu s-ar mai întoarce niciodată. În mine are toată încrederea şi-mi spune o mulţime de lucruri dar, cu toate acestea, ştiu limpede că trebuie să mai fie şi unele amănunte secrete pe care nu mi le spune, deoarece a făcut nu ştiu ce jurământ patriotic şi după cât am aflat, şi-a crestat braţul şi a scris acest jurământ cu sângele său propriu. — Între colegii noştri de şcoală sunt mulţi revoluţionari de felul acesta? întrebă Yuan, simţindu-se puţin tulburat,
1459
din pricină că-şi închipuise că la şcoala aceasta se găseşte în toată siguranţa, dar acum vedea că nu este câtuşi de puţin ferit de primejdii, căci ceea ce se întâmpla aici era exact ceea ce făcuseră colegii lui la şcoala de război şi el n-ar fi vrut să se amestece între ei. — Sunt destui, răspunse Sheng. Şi între ei se găsesc şi fete. Yuan se uită la el speriat. În şcoala la care învăţa el acum erau şi fete, căci în oraşul acesta de pe litoral, care era un oraş nou şi depărtat, aşa era obiceiul. Autorităţile admiteau ca şcolile de băieţi să poată fi cercetate şi de fete, dar deşi nu erau multe, totuşi cele care aveau curajul să înveţe carte sau ale căror părinţi admiteau aşa ceva, intraseră şi în şcoala lor, aşa că între colegii lui erau cam vreo douăzeci de fete. El însă nu le dăduse atenţie şi nici nu le considerase ca făcând parte din viaţa lui, căci niciuna dintre ele nu era frumoasă şi-şi petreceau tot timpul stând cu nasul în cărţi. Dar simţindu-se tulburat de ceea ce-i spusese Sheng, din ziua aceea începu să se uite la ele cu mai multă curiozitate şi de fiecare dată când se întâmpla să întâlnească o fată care trecea cu cărţile la subţioară şi cu ochii plecaţi în pământ, se gândea dacă este posibil ca o astfel de fiinţă să facă parte din asociaţia aceea secretă. Atenţia îi fu atrasă
1460
mai ales de una care era singura elevă în clasa lui şi a lui Sheng. Era o fată zveltă şi ciolănoasă, întocmai ca o pasăre prost hrănită, avea obrazul delicat şi ascuţit, oasele fălcilor repezite în afară şi buzele palide şi fine, sub nasul drept. În timpul lecţiilor nu vorbea niciodată şi nimeni nu ştia la ce se gândeşte, căci de scris nu scria nici bine nici prost, aşa că profesorul nu se oprea niciodată în faţa pupitrului ei, ca să stea cu ea de vorbă. Dar nu lipsea niciodată de la lecţii şi asculta cu toată atenţia la ce spunea profesorul şi numai rareori se întâmpla ca în ochii ei prelungi să se aprindă câte o scânteiere de interes. Yuan se uită la ea curios, până când într-o zi fata îi simţi privirile oprite asupra ei şi din ziua aceea, de câte ori se întâmpla să se uite la ea, vedea că fata îi urmăreşte orice mişcare cu privirile furişe ale ochilor întunecaţi, aşa că nu se mai uită la ea. Dar văzând-o că este atât de retrasă şi nu vorbeşte cu nimeni, îl întrebă pe Sheng cine este. — Fata asta? răspunse el râzând. Este o prietenă a lui Meng – ea şi Meng au mereu câte ceva de vorbit pe ascuns şi de născocit câte ceva – uită-te la ea ce obraz indiferent are. Cei care au înfăţişarea aceasta rece şi împietrită sunt cei mai înfocaţi revoluţionari. Fratele meu, Meng, este prea entuziast. Azi e numai foc şi pară, iar mâine se zbuciumă chinuit de deznădejde. Dar fata aceasta este întot-
1461
deauna rece ca gheaţa, tot atât de indiferentă şi tot atât de tare ca şi un sloi de gheaţă. Eu nu pot suferi fetele acestea indiferente şi reci. Dar fata aceasta linişteşte pornirile lui Meng, când este prea înflăcărat şi îşi dă pe faţă planurile. Este originară dintr-o provincie interioară, unde revoluţia a izbucnit de mult. Când începe să-şi piardă răbdarea, indiferenţa ei îl trezeşte la realitate. — Ce pun la cale oamenii aceştia? întrebă Yuan în şoaptă. — De, mi se pare că au de gând ca în ziua când va sosi armata revoluţionară, să iasă întru întâmpinarea ei, răspunse Sheng şi se depărtă, ca să nu poată fi auziţi de cei din apropierea lor. Cei mai mulţi dintre aceştia fac propagandă în mijlocul lucrătorilor din fabrici care primesc câţiva gologani pe zi pentru munca lor; instigă hamalii care trag ricşele pe străzi, spunându-le cât sunt de împilaţi de poliţia străină a oraşului acestuia şi tot felul de vorbe ca acestea, aşa că în ziua când va sosi armata, muncitorimea va fi gata pentru a se răscula şi a pune mâna pe tot ce pofteşte. Ascultă Yuan… bagă de seamă că oamenii aceştia vor încerca să se apropie de tine pentru a se convinge dacă te pot câştiga pentru cauza lor. Fii prevăzător. Va veni ziua când Meng se va duce la tine acasă, ca să staţi de vorbă. Nu mai departe decât ieri, m-a întrebat ce fel de om eşti şi dacă ai
1462
convingeri revoluţionare. Într-una din zilele următoare Yuan băgă de seamă că Meng încearcă să se apropie de el şi, după ce-l apucă de braţ, îl ţinu strâns şi-i spuse întunecat, cum avea obiceiul: — Noi doi suntem rude, dar cu toate acestea am rămas străini unul faţă de altul, căci nu ne întâlnim niciodată, ca să putem sta singuri de vorbă. Haide să mergem la ceainăria din faţa şcolii şi să mâncăm împreună. Lui Yuan i-ar fi fost peste putinţă să refuze, mai ales că trecuse şi ultima oră de lecţii şi nu mai rămăseseră decât foarte puţini în clasă, aşa că plecă împreună cu Meng. Se aşezară la o masă şi stătură o vreme fără să-şi spună nimic. Pesemne Meng n-avea nimic de spus, deoarece se uita pe fereastră la lumea care trecea pe stradă şi din când în când făcea câte o glumă răutăcioasă pe socoteala trecătorilor. Astfel îi spuse: — Ia uită-te la domnul acela gras care este în maşină! Vezi cât e de bine hrănit şi de nepăsător faţă de tot ce se petrece împrejurul lui. Trebuie să fie un exploatator – un cămătar sau un bancher sau poate proprietarul unei fabrici. Îl recunosc după felul în care arată. Pesemne nu-şi dă seama că stă pe craterul unui vulcan aprins. Yuan înţelese ce vrea să spună vărul său, dar totuşi nu zise nimic, deşi fără să fi căutat anume îşi aduse aminte că
1463
tatăl lui Meng însuşi era ceva mai gras decât omul din stradă care trecea cu maşina. Altădată Meng îi spunea: — Priveşte pe cel care trage la ricşă – pare mort de foame – acum a încălcat un mic regulament. Se vede că este proaspăt venit de la ţară şi nu ştie că n-are voie să treacă strada când agentul este cu mâna ridicată. Ei, vezi ce ţi-am spus! Uite că poliţistul a început să-l bată – acum l-a obligat să lase hulubele din mână şi i-a luat pernele! Asta înseamnă că nenorocitul şi-a pierdut vehiculul şi câştigul pe ziua de astăzi. Dar cu toate acestea diseară va trebui să plătească suma obişnuită, când se va întoarce la cel care ia închiriat ricşa cu care a ieşit în oraş! Văzând ce s-a întâmplat, şi pe omul care se oprise copleşit de deznădejde, glasul lui Meng începu să tremure, aşa că Yuan se uită la el mirat şi văzu că vărul său e cu ochii plini de lacrimi şi că se luptă din toate puterile ca să şi le stăpânească. Când Meng băgă de seamă că Yuan se uită la el emoţionat, se ridică de la masă şi-i spuse cu glasul înecat de suspine: — Haide să ne ducem de aici undeva, unde să putem sta de vorbă. Mi-e peste putinţă să mai stau fără să vorbesc cu cineva. Îţi jur că aş fi în stare să ucid pe oamenii aceştia care rabdă nepăsători împilarea. Ca să-l liniştească, Yuan îl conduse în camera sa şi după
1464
ce închise uşa, îl lăsă să vorbească nesupărat. Conversaţia pe care o avu cu Meng, răscoli adânc sufletul lui Yuan, trezind într-însul amintiri pe care ar fi dorit să le uite. Ţinea foarte mult la liniştea vieţii lui de acum, la distracţiile şi emoţiile trecătoare, la liniştea care-l aştepta după întoarcerea de la şcoală şi la faptul că nu făcea niciodată decât ceea ce-l trăgea inima. Cele două femei din casă, mama şi sora lui îl înconjurau cu toată dragostea şi duioşia lor, aşa să viaţa lui se desfăşura încălzită de priet enia ce i-o arătau. În mijlocul acestei case ar fi uitat pe cei care nu aveau unde dormi şi n-aveau ce mânca. Se simţea atât de mulţumit, încât nu era în stare să se mai gândească la lucruri triste şi dacă totuşi i se întâmpla uneori, ca în zorile cenuşii ale câte unei dimineţi să-şi aducă aminte de tatăl său care poate mai avea şi acum putere asupra lui, încerca să alunge aceste gânduri negre, deoarece îşi aducea aminte de blândeţea cu care-l îngrijea mama lui. Vorbele de acum ale lui Meng, care pleda pentru sărăcime, îl învăluiră din nou în vechile umbre ale îndoielilor lui, ori el încerca să fugă de umbre. Dar datorită acestei conversaţii dintre ei, Yuan reuşi săşi vadă ţara lui, aşa cum nu o văzuse niciodată până acum. În timpul zilelor petrecute în casa aceea de lut, văzuse
1465
numai pământul aşternut în faţa lui. Peisajele frumoase ale patriei lui. Dar nici chiar acolo nu se gândise mai adânc la prezenţa populaţiei. În mijlocul furnicarului de pe străzile acestui oraş însă, Meng îl obişnui să vadă sufletul patriei sale. Datorită observaţiilor pline de revoltă pe care le făcea tânărul acesta în legătură cu fiecare om şi lucrător pe care-l vedea, Yuan începu să vadă şi el amănuntele pe care nu le văzuse până acum. De vreme ce acolo unde sunt oameni bogaţi, trebuie să se găsească şi săraci în apropierea lor, umblând pe străzi Yuan îşi dădu seama de prezenţa lor şi constată că săracii sunt mult mai numeroşi – copii săraci care mureau de foame, orbi şi măcinaţi de boli, copii pe care nimeni nu-i spăla niciodată; până şi pe străzile principale care erau pline de magazine cu tot felul de mărfuri şi unde drapelele de mătase fluturau în vânt şi în balcoane erau tarafuri de lăutari care cântau, ca să atragă cumpărătorii, chiar şi acestea mişunau de cerşetorii cei mai murdari care scânceau prin colţuri, palizi şi sfrijiţi ca nişte umbre; printre aceştia se vedeau nenumărate femei de stradă care ieşeau înainte de a se face noapte, după treburile lor desfrânate. Văzu toate aceste amănunte ale mizeriei şi impresia pe care o făcură asupra lui fu mult mai adâncă decât ar fi putut s-o facă asupra lui Meng, deoarece el era unul dintre
1466
cei înregimentaţi în slujba unei cauze şi care căuta ca totul să fie pentru folosul ei exclusiv. De câte ori i se întâmpla să întâlnească un om flămând, sau sărăcimea adunată în faţa porţilor unde se aruncau ouăle stricate de către casele de export şi nenorociţii aceştia cumpărând un morman pentru un singur ban de aramă ca pe urmă să soarbă cu lăcomie lichidul putred din găoace; sau când vedea un hamal opintindu-se sub greutatea unei poveri care era prea mare chiar pentru un animal, sau când vedea bărbaţi bogaţi şi femei îmbrăcate în mătăsuri şi cu obrajii sulemeniţi, râzând şi discutând indiferent, în timp ce cerşetorii întindeau mâinile spre ele, simţea cum începe să clocotească furia într-însul şi pentru tot ce vedea avea un singur protest ce putea să-l liniştească: — Lucrurile acestea nu se vor putea îndrepta, până în ziua când cauza noastră va ieşi biruitoare. Va trebui să proclamăm revoluţia! Va trebui să exterminăm pe toţi bogaţii, iar pe străinii aceştia care ne împilează să-i dăm afară, pentru a repune sărăcimea în drepturile ei. Dar aşa ceva nu se poate decât cu ajutorul revoluţiei. Yuan, când îţi vei da seama de toate acestea ca să intri în rândurile noastre? Avem nevoie de tine… patria noastră are nevoie de noi toţi! Şi Meng întorcea ochii ca de flăcări spre Yuan, ca şi
1467
când ar fi vrut să-l străpungă cu ei şi să-l facă să-i făgăduiască. Dar Yuan nu putea să-i făgăduiască, deoarece cauza aceasta îl înspăimânta. Era aceeaşi cauză de care reuşise să fugă. Afară de asta nu avea nicio încredere că relele acestea ar putea fi înlăturate datorită triumfului unei cauze oarecare şi nici nu era în stare să urască oamenii bogaţi, cu aceeaşi înverşunare cu care-i ura Meng. Pântecele revărsat al unui om bogat sau un inel pe care-l vedea în degetul lui, gulerul de blană al hainei lui, cerceii în urechile unei femei, sulimanul sau pudra de pe obraz, erau de ajuns pentru Meng ca să-l facă şi mai devotat cauzei sale decât a fost înainte de asta. Dar chiar împotriva voinţei sale, Yuan nu se putea împiedica să nu vadă trăsăturile de bunăvoinţă în înfăţişarea bogaţilor, sau cele de milă de pe obrazul sulemenit al unei femei care arunca un ban de argint cerşetorului de lângă ea, deşi era îmbrăcată în haine de satin, dar afară de asta îi plăcea râsul vesel, fie că era râsul bogaţilor, fie că era al săracilor; îi plăceau oamenii care râdeau, chiar atunci când ştia despre ei că sunt răi. Adevărul era că Meng trebuia să iubească sau să urască oamenii, pentru că erau albi sau negri, dar pentru nimic în lume Yuan n-ar fi fost în stare să spună: „Omul acesta este bogat şi rău, iar omul acesta este bogat şi bun”, prin urmare el nu era omul
1468
care ar fi putut să fie de folos vreunei cauze oricât de frumoasă ar fi fost ea. Nu era în stare nici să urască străinii care se vedeau pe străzile oraşului, aşa cum îi ura Meng. Oraşul acesta avea relaţii comerciale foarte întinse în toate părţile lumii şi era plin de străini de toate rasele şi de toate limbile. Yuan îi vedea în toate părţile pe străzi, unii erau blânzi, alţii gălăgioşi şi răi, sau ameţiţi de băutură, dar între ei erau şi săraci şi bogaţi. Mai mult decât pe orice bogat Meng ura străinii care erau bogaţi şi ar fi fost în stare să suporte orice tortură cu mai multă uşurinţă, decât să vadă un marinar străin că loveşte un om care trage la ricşă, o femeie albă care cumpără ceva de la un vânzător ambulant şi încercă să-i plătească mai puţin decât preţul la care s-au învoit, sau orice alt aspect al vieţii obişnuite în oraşele de pe litoralul mării unde oameni de toate neamurile se amestecă de-a valma între ei. Lui Meng îi părea rău şi de aerul pe care-l respirau aceşti străini. Dacă se întâmpla să se întâlnească pe stradă cu vreunul, nu-i făcea loc nici atât cât să pui palma. Chipul lui închis devenea şi mai întunecat şi trecea cu umerii repeziţi înainte, iar dacă se întâmpla să lovească un străin – dacă era femeie, cu atât mai bine – murmura cutremurat de ură:
1469
— N-au ce căuta în ţara noastră. Au venit să fure şi să jefuiască. Cu religia lor ne fură sufletul şi credinţa, cu negoţul lor ne fură mărfurile noastre şi banii pe care-i avem. Într-una din zile Yuan şi Meng se întoarseră de la şcoală împreună şi pe stradă trecură pe lângă un bărbat înalt şi slab, cu pielea albă, nasul ascuţit cum îl au toţi străinii, dar ochii şi părul negru, deci nu semăna cu albii. Meng îi aruncă o privire furioasă şi se întoarse spre Yuan: — Dacă poate să existe ceva în oraşul acesta care să mi se pară mai odios decât orice, atunci să ştii că acest ceva nu poate fi decât oamenii de teapa acestuia care nu reprezintă decât un amestec de sânge şi nu poţi avea niciun fel de încredere în ei, căci inima lor înclină când într-o parte, când într-alta. Mi-a fost peste putinţă să înţeleg cum de un bărbat sau o femeie de rasa noastră îşi poate uita într-atâta de sine, încât să-şi amestece sângele cu al străinilor. Aş fi în stare să-i ucid pe toţi ca pe nişte trădători şi aş ucide pe toţi cei care seamănă cu cel care a trecut pe lângă noi. Dar Yuan îşi aduse aminte de privirile blânde ale trecătorului şi de trăsăturile întipărite pe obrazul lui palid, aşa că-i răspunse: — Mi s-a părut un om destul de cumsecade. Ar fi peste putinţă să admit că este un om rău numai din pricină că are
1470
obrazul palid şi sângele amestecat. El nu poartă nicio vină pentru faptele părinţilor lui. — Ar trebui să-l urăşti şi tu, protestă Meng. N-ai auzit câte nenorociri au adus albii asupra ţării noastre şi nu ştii cum ne-au robit cu tratatele lor de comerţ? Nu putem avea nici cel puţin o legislaţie a noastră – dacă se întâmplă ca un om alb să ucidă un concetăţean de-al nostru, acesta scapă aproape nepedepsit – căci nu este dus în faţa tribunalului nostru… În timp ce Meng vocifera în felul acesta, Yuan îl asculta zâmbind, ca şi când ar fi vrut să-şi ceară iertare din cauză că el se simte atât de puţin pornit, în comparaţie cu violenţa vărului său, dar probabil şi din cauză că-şi zicea că în interesul patriei sale, ar fi trebuit să urască şi el străinii, dar cu toate acestea nu era în stare. Prin urmare Yuan nu putea să se asocieze deocamdată la gruparea lui Meng. Totuşi nu zise nimic, văzând că Meng încearcă să-l convingă şi zâmbi cu sfială, dar nu-l refuză ci-i răspunse că este prea ocupat – că nu are timp nici cel puţin pentru o astfel de cauză, aşa că vărul său îl lăsă în pace şi din ziua aceea nici nu mai vorbi cu el, iar dacă-l întâlnea, trecea pe lângă el întunecat şi se mulţumea să dea uşor din cap. În timpul sărbătorilor sau a comemorărilor patriotice, când toţi ieşeau cu steaguri şi defilau pe stradă,
1471
Yuan se ducea şi el cu ceilalţi studenţi, ca să nu spună despre el că este un trădător, dar la întrunirile lor secrete nu participa niciodată şi nici nu uneltea. Uneori se întâmpla să afle câte o ştire despre cei care unelteau, cum pe cutare l-au descoperit într-o odaie cu o bombă pe care voia să o arunce împotriva unui om de vază, iar într-un rând află despre un grup de studenţi care s-au dus şi au bătut pe unul dintre profesori, din cauză că acesta era prieten cu străinii. Când Yuan află despre asta, se feri şi mai mult de ei şi se ocupă numai de cărţile lui, fără să se mai gândească la nimic altceva. Adevărul era că viaţa de acum a lui Yuan era prea plină de propriile lui preocupări, pentru a se mai putea gândi şi la motivele care determinau atitudinea altora, înainte de a i se putea limpezi în minte ce fel de sfârşit va avea lupta dintre bogaţi şi săraci şi înainte de a putea înţelege pe deplin cauza pe care o slujea Meng, sau chiar înainte de a se putea bucura în întregime de toată veselia tinereţii, în mintea lui se trezi un gând nou. Era preocupat de lecţiile lui de la şcoală, de multele lucruri pe care le învăţase, de cunoştinţele stranii pe care le adunase, de minunile ştiinţei noi care se deschideau în faţa lui, în timpul lucrărilor de laborator. Chiar în timpul studiului chimiei, pe care nu o
1472
putea suferi din pricina mirosurilor iuţi care-l supărau, rămânea încântat de analizele pe care le făcea şi se minuna văzând că anumitele lichide amestecate între ele, încep să spumege de viaţă nouă, iau culoare nouă, alt miros şi devin un element cu totul nou, deosebit de cele două din care a fost compus. Zilele acestea de studiu, trezeau în mintea lui tot felul de gânduri şi percepţii în legătură cu oraşul acesta în care se întâlneau toate neamurile pământului, aşa că nu-i mai rămânea timp liber, nici ziua nici noaptea, pentru a se întreba ce gândesc ceilalţi. Nu se putea dedica în întregime niciunei preocupări anume, căci în mintea lui se găseau atât de multe şi uneori îşi pizmuia verişorii şi pe sora lui, deoarece Sheng trăia numai în lumea visurilor, Meng era devotat cauzei lui, iar Ai-lan nu trăia decât pentru frumuseţea ei fizică şi plăcerile ei, ceea ce însemna un gen de viaţă uşoară, în raport cu viaţa pe care o ducea Yuan şi care avea atâtea aspecte. Până şi săracii din oraşul acesta erau atât de puţin simpatici în sărăcia lor, încât lui Yuan îi era peste putinţă să-şi închipuie despre ei că ar fi cu adevărat de plâns. Îi era milă de ei şi ar fi dorit ca toţi să fie hrăniţi şi îmbrăcaţi, aşa că de fiecare dată când se întâmpla să aibă un ban la el şi trecea un cerşetor care întindea mâna, i-l da numaidecât. Dar se gândea că poate nu i l-a dat numai de milă, ci şi
1473
pentru a scăpa de mâna lui murdară care îl apuca de mâneca hainei şi pentru a nu-l auzi murmurându-i la ureche: „Fii milostiv, tânărul meu stăpân… fii milostiv şi dă-mi ceva ca să nu mor de foame împreună cu copiii!” În tot oraşul nu se găsea decât un singur spectacol care să fie mai insuportabil decât stăruinţele cerşetorilor, şi acesta era spectacolul pe care-l dădeau copiii cerşetori. Yuan nu era în stare să se uite la copiii săracilor care se ţineau după el pe străzi, căci obrajii lor erau contractaţi de mizerie şi prelungi din cauza bocetelor continue în timpul cerşitului, dar cu atât mai puţin putea suporta vederea celor mici ca nişte schelete care dormeau în sânul secătuit de sărăcie al mamelor lor. Yuan se cutremura de friguri când îi vedea. Le arunca gologanii pe care-i avea la el, şi întorcând privirea, se grăbea să treacă repede înainte, murmurând: „Poate m-aş înscrie şi eu în gruparea lui Meng, dacă cerşetorii aceştia nu ar fi atât de îngrozitori la vedere!” Dar trebui să intervină ceva pentru a-l determina să nu se înstrăineze cu totul de poporul său şi acest ceva era tocmai vechea dragoste pentru holde şi copaci. În timpul iernii acesteia pe care o petrecu în oraş, dragostea lui se domoli şi o uită aproape cu totul. Dar de cum începu să se desprimăvăreze, simţi că începe să se neliniştească. Zilele se încălzeau şi în grădinile oraşului copacii începură să dea
1474
muguri şi frunze; pe străzi treceau vânzătorii cu coşurile cobiliţelor încărcate de ramuri de prun înflorite pe care le împleteau cununi, sau cu buchete de micşunele şi stânjenei. Vânturile domoale ale primăverii începură să-l neliniştească şi-i aduceau aminte de cătunul în marginea căruia era casa de lut, iar în tălpile picioarelor simţea o furnicare neînţeleasă, de a călca pe pământul bun şi sănătos, în loc să calce pe pavajul străzilor acestora. Astfel în aceeaşi primăvară se înscrise între elevii care urmau un curs de agricultură şi între alţi elevi, îi dădură şi lui o bucată de pământ la marginea oraşului, pentru ca s-o cultive şi să pună în practică lecţiile teoretice pe care le învăţa din cărţi. Datoria lui era să semene bucata aceasta de pământ, să o plivească şi să o lucreze în felul în care i se spunea că trebuie lucrată. Astfel se întâmplă că bucata de pământ pe care o primi Yuan, era cea din urmă dintre partalele împărţite între ceilalţi studenţi, şi vecină cu ţarina unui plugar. Când se duse pentru întâia dată să-şi vadă pământul, era singur şi plugarul de lângă el îl privi râzând şi strigă: — Ce caută studenţii pe aici? Eu credeam că studenţii învaţă numai din cărţile pe care le au! Yuan îi răspunse: — În vremurile de astăzi studenţii învaţă şi cum trebuie
1475
să semene şi să secere şi cum trebuie pregătit pământul înainte de a-l semăna, aşa că pentru asta am venit şi eu astăzi pe aici. La răspunsul acesta plugarul începu să râdă şi adăugă cu profund dispreţ: — Eu n-am auzit încă despre o astfel de învăţătură! Până acum plugarul spunea feciorului său ce să lucreze, iar acesta spunea mai departe feciorului său propriu… căci la plugărie n-ai decât să te uiţi ce face vecinul tău şi faci şi tu ca el! — Dar dacă se întâmplă ca vecinul să greşească? — Te uiţi la celălalt vecin sau la unul care ţi se pare mai bun decât toţi, răspunse plugarul şi continuă să râdă, apoi puse mâna pe sapă şi-şi văzu de lucru. Dar din când în când se oprea şi după ce se scărpina în creştet, se întorcea spre el şi adăuga râzând: Crede-mă, eu n-am mai auzit de aşa ceva până astăzi. În sfârşit, îmi pare bine că nu m-am gândit să trimit la şcoală pe niciunul dintre feciorii mei, aşa că nu mi-am risipit arginţii învăţându-i cum să facă plugăria! Îi voi învăţa eu singur mai mult decât ar putea învăţa la şcoală, poţi să mă crezi. Yuan nu mai pusese mâna pe sapă în viaţa lui, dar când o ridică, i se păru atât de grea, încât nu era în stare să lucreze cu ea. Oricât de sus ar fi ridicat-o deasupra capului, îi era peste putinţă să o coboare în pământ în aşa fel
1476
încât să poată tăia glia bătucită, căci de fiecare dată se lovea cu câte un colţ; asuda din greu, dar cu toate acestea vedea că nu reuşeşte, aşa că deşi ziua era rece şi bătea un vânt aspru de primăvară, curgea sudoarea de pe el de parcă ar fi fost în toiul verii. Neştiind ce să mai facă, începu să se uite furiş la ţăranul de alături, pentru a vedea cum procedează, căci îl auzea lovind ritmic cu sapa şi de fiecare dată gura sapei scotea câte o bucată de pământ. Se simţea însă prea mândru ca să se uite la el făţiş, dar cu toate acestea ţăranul îl văzuse de mult şi făcea haz de felul în care umbla cu sapa. Văzându-l că s-a oprit din lucru şi se uită la el, se apropie şi începu să râdă: — Cred că nu ai nevoie să te uiţi ce face plugarul din holda de alături, când dumneata ai învăţat din cărţi tot ce ai de făcut, apoi adăugă: În carte nu spune cum trebuie să ţii în mână coada sapei? Yuan încerca să-şi stăpânească supărarea, căci îi venea greu să-l vadă că-l ia în bătaie de joc tocmai un om ca acesta, dar în acelaşi timp îşi dădea seama că el nu este în stare nici cel puţin să sape bucata aceasta de pământ, prin urmare cum ar fi putut să se gândească să o şi semene. Dar reuşi să-şi stăpânească ruşinea neputincioasă şi lăsând sapa din mână, începu să râdă şi el şi ştergându-şi sudoarea de
1477
pe frunte, îi răspunse cu şiretenie: — Ai dreptate, vecine. Cartea nu vorbeşte despre asta. Te voi lua învăţător, dacă vei vrea să mă înveţi. Răspunsul acesta simplu i se păru foarte la locul lui, aşa că ţăranul încetă să mai râdă şi se uită cu bunăvoinţă la tânărul din faţa lui. În realitate se simţea mândru că el care nu era decât plugar, putea să înveţe ceva pe tânărul acesta, care se vedea cât de colo că este student şi după vorbă şi privire arăta să fie cărturar. Îl măsură cu privirea şi îi spuse cu oarecare solemnitate în glas: — Înainte de toate uită-te mai întâi la mine, apoi la dumneata şi pe urmă să-mi spui care dintre noi doi este în stare să sape fără să asude prea mult. Yuan ridică privirea şi văzu în faţa sa un plugar voinic şi ars de soare, despuiat până la mijloc, cu picioarele goale până la genunchi, încălţat cu sandale de papură, cu obrazul ars de soare şi biciuit de vânturi, cu privirea senină şi limpede. Nu zise nimic, ci se mulţumi să zâmbească, apoi scoţându-şi haina de pe el şi jiletca, îşi sumese mânecile de la cămaşă. Plugarul se uită la el şi exclamă pe neaşteptate: — Ce fel de femeie este aceea de la care ai moştenit pielea aceasta! Uită-te la braţul meu! şi-şi întinse braţul alături de al lui Yuan: întinde palma!… Nu vezi că ţi-e plină de băşici! Ţii coada sapei atât de slobodă, încât ar fi spart
1478
chiar nişte băşici din palma mea! Pe urmă luă sapa în mână şi arătă lui Yuan cum trebuie să o ţină, cu mână sigură şi strânsă pe coadă, iar cu cealaltă ceva mai jos, ca să conducă fiecare lovitură. Yuan nu se mai codi să primească sfaturile ţăranului şi după mai multe încercări, reuşi să ţină coada sapei aşa cum trebuia şi la fiecare lovitură scotea câte o bucată de pământ bătucit. Omul începu să-l laude pentru îndemânarea lui. Aşa că se simţi tot atât de mulţumit de laudele lui, ca şi când ar fi auzit laudele profesorului, după ce-i citea versurile, dar cu toate acestea se mira de plăcerea pe care o simţea, deşi omul acesta nu era altceva decât un ţăran. Yuan venea în fiecare zi să-şi lucreze bucata de pământ, dar prefera să vină numai când colegii lui nu erau de faţă, căci atunci când veneau ei, ţăranul nu se apropia, ci lucra în mijlocul unei holde ceva mai departe. Când se întâmpla să fie singur, ţăranul se apropia de el şi-i arăta cum să semene şi cum să rărească răsadurile, cum să le apere de gărgăriţe şi tot felul de gâze care aşteptau nerăbdătoare să roadă răsadurile, de cum ies din pământ. Acum era rândul lui Yuan să dea învăţătură, căci îndată ce văzu că răsadurile lui sunt ameninţate de primejdie, îşi aduse aminte că în cărţile lui scria despre otrăvuri străine, care ucid această plagă a semănăturilor. Prima dată când
1479
întrebuinţă această otravă, ţăranul se uită la el cu neîncredere şi-i spuse: — Adu-ţi aminte că la început a trebuit să te uiţi la mine şi să vezi ce fac, deoarece în cărţile dumitale nu scria cum trebuie să lucrezi şi nici nu-ţi arătau cât de adânc trebuie să semeni cuiburile de mazăre şi nici când să le sapi, ca să tai buruienile dimprejurul lor. Dar când văzu că gărgăriţele şi viermii ies din pământ şi se târâie pe frunze, apoi rămân morţi din pricina otrăvii, se miră îndelung şi-i spuse ceva mai domolit: — Jur că n-aş fi crezut aşa ceva. Prin urmare viermii şi gâzele acestea nu sunt o plagă trimisă de zei, ci ceva de care omul poate scăpa cu uşurinţă. Fără îndoială trebuie să fie oarecare adevăr şi în ceea ce spun cărţile, oricât de puţin ar fi, deoarece săpatul şi semănatul nu poate să-ţi folosească la nimic, dacă vin viermii şi mănâncă răsadurile. Îi ceru să-i dea şi lui puţină otravă pentru ţarina lui, iar Yuan îi dădu bucuros şi astfel se împrieteniră unul cu altul în oarecare măsură, iar pământul lui Yuan ieşi mai bine decât al colegilor săi, datorită sfaturilor plugarului, iar plugarul datorită lui Yuan reuşi să scape răsadurile de gărgăriţe şi de omizile care roaseră holdele vecinilor săi. Pentru Yuan era adevărată fericire prietenia cu omul
1480
acesta şi pământul pe care-l avea şi-l putea lucra. De multe ori în primăvara aceasta, stând aplecat asupra brazdelor şi lucrând, simţea în sufletul său o mulţumire cum nu cunoscuse niciodată până acum. Se obişnui să-şi dezbrace hainele cu care umbla şi să se îmbrace într-un costum uşor, cum purtau ţăranii, îşi scotea şi ghetele şi încălţa sandale de papură. Vecinul său n-avea nicio fată de măritat, iar soţia lui era acum femeie bătrână şi urâtă, aşa că putea intra slobod în casa lui şi aici îşi lăsa hainele pe care le întrebuinţa în timpul lucrului. Astfel în fiecare zi, când ieşea la lucru, se îmbrăca în haine de plugar şi începu să îndrăgească pământul, mai mult decât îşi închipuise că va fi în stare. Simţea adevărată plăcere să urmărească sămânţa cum răsare şi vedea că chiar în acest proces de înviere, era un fel de poezie, pe care nu era în stare să o exprime, deşi încercase să o pună în versuri. Îi plăcea lucrul în ţarină şi uneori după ce sfârşea lucrul în pământul său, trecea dincolo şi ajuta vecinului, iar câteodată la cererea ţăranului, primea să mănânce împreună cu el, pe marginea ariei, unde soţia acestuia întindea masa, după ce zilele deveniră mai călduroase. Din pricina lucrului în aer liber, deveni vânjos şi ars de soare, aşa că Ai-lan îl întrebă într-o zi: — Yuan, spune-mi cum se face că devii mai negru cu fiecare zi ce trece? Eşti tot atât de negru ca orice plugar.
1481
— Pentru că eu sunt plugar, răspunse Yuan râzând dar tu, Ai-lan, nu vrei să mă crezi, când îţi spun că eu sunt plugar adevărat. De multe ori, când se aşeza să citească, sau chiar în timpul petrecerilor lor de seară, când era departe de petecul de pământ, îşi aducea pe neaşteptate aminte de el şi în timpul lecturii sau al petrecerii începea să se gândească la o sămânţă nouă pe care ar putea-o semăna sau la legumele ce ar putea fi răsădite înainte de sfârşitul verii, sau se simţea tulburat când îşi aducea aminte că frunzele unor răsaduri au început să îngălbenească înainte de vreme fără să ştie pricina. Yuan îşi zicea uneori: „Dacă toţi săracii ar fi ca vecinul acesta al meu, cred că aş fi bucuros să intru şi eu în gruparea lui Meng şi să o slujesc”. Mulţumirea trainică şi ascunsă pe care i-o pricinuia bucata aceasta de pământ era pentru Yuan o adevărată binefacere. Un fel de mulţumire ascunsă, căci chiar dacă ar fi vrut anume, totuşi i-ar fi fost peste putinţă să explice cuiva motivele pentru care îi place munca în ţarină, iar la vârsta lui se simţea şi puţin ruşinat de această slăbiciune a lui, căci tineretul de la oraş avea obiceiul să spună despre oamenii de la ţară că sunt bădărani şi să-i ia în bătaie de
1482
joc. Yuan era tocmai omul care ţinea la ceea ce spuneau colegii lui şi din pricina asta nu pomeni nimic nici lui Sheng, deşi vărul său se entuziasma de orice formă a frumosului şi discutau de multe ori împreună despre culorile şi feluritele forme ce le descopereau; cu atât mai puţin ar fi putut mărturisi lui Ai-lan adânca plăcere pe care i-o pricinuia pământul său. Poate la nevoie, ar fi îndrăznit să vorbească, dar numai cu femeia pe care o numea mama lui, căci deşi nu discutau împreună despre probleme mai adânci, totuşi în timpul prânzului, când nu erau decât ei singuri acasă, mama lui îi vorbea adeseori despre problemele care o preocupau. Mama lui îşi petrecea timpul cu opere de binefacere pe care nu le ştia nimeni, şi nu se dedica în întregime jocurilor de noroc sau alergărilor de cai şi de câini, cum făceau cele mai multe femei din oraşul acesta. Astfel de distracţii ei nu-i făceau nicio plăcere, deşi însoţea uneori pe Ai-lan, când cerea s-o conducă la curse, dar se aşeza şi urmărea tot ce se petrecea în apropierea ei, liniştită şi demnă, ca şi când şi-ar fi îndeplinit o datorie faţă de fiica ei şi nicidecum pentru propria plăcere. Adevărata ei plăcere erau operele de binefacere faţă de copii, anume faţă de fetele nou născute pe care părinţii lor le lepădau, din pricină că oamenii săraci nu aveau nevoie de fete. Pe fetiţele acestea
1483
le aducea la un cămin pe care-l întreţinea ea singură şi unde avea două îngrijitoare. Ea însăşi se ducea la căminul acesta în fiecare zi, pentru a le da instrucţiuni, a îngriji pe cele bolnave şi slabe, căci avea în total vreo douăzeci. Despre căminul acesta vorbea adeseori cu Yuan şi făcea planuri cum să le înveţe să-şi câştige singure existenţa sau să le mărite cu vreun om cumsecade care se va găsi, plugar sau ţesător sau negustor, dacă se va întâmpla să caute soţii bune şi muncitoare. Într-un rând Yuan o însoţi la căminul acesta şi rămase mirat de schimbarea ce o văzu pe obrazul mamei sale, de cum trecură pragul. Era o casă simplă şi săracă, deoarece ea nu avea prea mulţi bani de cheltuit, căci chiar pentru o astfel de operă ea n-ar fi vrut să lipsească pe Ai-lan de plăcerile ei, dar îndată ce intrară în curte, fetiţele se repeziră la ea şi începură să o tragă de haine şi de mâini, ţipând şi sărutând-o, până când începu şi ea să râdă şi se uită sfioasă la Yuan care rămase uimit, căci până acum nu o văzuse încă niciodată râzând. — Ai-lan ştie de fetiţele acestea? întrebă el. — Astăzi ea nu se gândeşte decât la viaţa ei proprie, răspunse femeia şi înfăţişarea îi deveni din nou serioasă. Conduse apoi pe Yuan în toate părţile, din curte prin toate odăile, până la bucătărie, care deşi erau simple, păreau
1484
totuşi foarte curate. — Nu am nevoie de prea mulţi bani pentru întreţinerea acestui cămin, zise femeia, căci vreau să formez din ele soţii de oameni muncitori. Pe urmă adăugă repede: Dacă se va întâmpla să descopăr printre ele, una singură care să fie dispusă să primească ceea ce am vrut să fac pentru Ailan… o voi scoate de-aici şi o voi duce la mine acasă, unde mă voi ocupa eu de ea. Cred că cea pe care o caut ar putea să fie fetiţa asta, dar deocamdată nu am nicio certitudine… Strigă o fetiţă care ieşi din odaia de-alături, o fetiţă cu înfăţişarea gravă, deşi nu avea mai mult de doisprezecetreisprezece ani. Veni cu încredere şi luă pe mama lui de mână, apoi, ridicând privirea spre ea, întrebă cu glasul limpede: — Da, mamă, am venit. — Fetiţa asta, zise mama lui şi coborî privirea spre obrazul fetei care era ridicat spre ea, are ceva într-însa, dar încă nu pot să-mi dau seama ce anume. Am găsit-o chiar eu, în pragul acestei case şi am adus-o înăuntru. Este cea mai mare şi prima pe care am găsit-o. Se pricepe foarte bine la scris, reţine tot ce învaţă, este credincioasă şi dacă va continua în felul acesta, o voi lua la mine acasă... peste un an sau cel mult doi… Bine, Mei-ling, acum poţi să pleci. Fetiţa se uită la ea şi un zâmbet fugar îi lumină faţa, apoi
1485
se uită la Yuan cu atenţie, aruncându-i o privire atât de limpede şi de întrebătoare, dar fără nicio intenţie şi cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi aruncat-o oricăruia, încât Yuan nu o mai putu uita curând, deşi fata aceasta nu era decât un copil. Pe urmă ieşi din odaie. Cu o astfel de femeie Yuan ar fi putut sta de vorbă, dar presimţea că între ei nu este nevoie de niciun fel de lămurire. Singurul amănunt de care era pe deplin conştient era mulţumirea pricinuită de ceasurile petrecute în timpul lucrului, pe pământul său. Acestea îl apropiau de rădăcin ile ascunse pe care le avea într-însul, aşa că el nu era ca cei mai mulţi tineri de seama lui care nu aveau niciun fel de rădăcini, ci pluteau numai la suprafaţa vieţii acestui oraş. De fiecare dată când Yuan simţea că începe să se zbuciume sau se simţea chinuit de îndoieli, se ducea la holda lui, unde asudând în arşiţă sau bătut de ploile repezi, lucra în tăcere sau sta de vorbă cu vecinul său. Cu toate că nici felul acesta de ocupaţie şi nici ceea ce vorbea, atunci când erau alături, nu i se părea că ar putea fi ceva de însemnătate, totuşi seara, după ce se întorcea acasă, se simţea uşurat şi liber de toate gândurile lui negre. Putea să citească liniştit şi să mediteze îndelung asupra lecturilor lui, sau se putea duce împreună cu Ai-lan şi prietenii ei, ca să-şi petreacă seara, în mijlocul veseliei şi al luminii dansului,
1486
fără ca această veselie să-i poată alunga liniştea coborâtă în suflet şi adusă din cuprinsul holdei lui. Simţea mare nevoie de liniştea aceasta pe care i-o da câmpul, de forţa şi rădăcinile ce le simţea crescând întrînsul, deoarece în primăvara aceasta viaţa lui luă o întorsătură despre care el nu şi-ar fi închipuit că ar fi posibilă. Dintr-un anumit punct de vedere, Yuan era foarte departe în urma lui Sheng, foarte departe în urma lui Ai-lan şi chiar a lui Meng. Aceştia trei trăiau în mijlocul unei atmosfere mult mai încărcate decât cea în care trăise Yuan până acum. Tinereţea şi-o petrecuseră în mijlocul acestui oraş şi trepidaţia lui li se strecurase în sânge. Aici viaţa avea multiple aspecte; tablourile de dragoste şi frumuseţe de pe pereţi; casele de plăceri unde puteau vedea imaginile dragostei stranii dintre bărbaţi şi femei din ţări străine; localurile de dans unde pentru un pumn de arginţi puteai închiria o femeie pentru o noapte de dragoste, şi toate acestea reprezentau o atmosferă supraîncărcată. Ceva mai presus decât acestea erau poveştile, nuvelele şi poemele romantice tipărite care se găseau de vânzare în orice prăvălie cât de mică. În vremurile vechi toate acestea erau considerate drept lucruri rele, torţe cu care se aprindeau pornirile patimilor în sufletele bărbaţilor şi ale femeilor, aşa că nu le citea nimeni făţiş. Dar acum datorită
1487
subtilităţii naţiunilor străine, sub masca artei şi a geniului, obiceiul acesta îşi făcuse loc în public şi tineretul citea şi studia aceste cărţi în toate părţile; dar oricât de bine ar fi fost deghizate intenţiile pe care le conţineau, ele totuşi reprezentau o torţă care aprindea focuri oprite. Tinerii deveniră mai îndrăzneţi şi tot aşa fetele, iar vechea modestie considerată virtute dispăru pentru totdeauna. Mâinile începeau să se caute una pe alta şi gestul acesta nu mai era considerat faptă urâtă, cum fusese odinioară, iar un tânăr putea să se adreseze el însuşi unei fete şi să-i ceară să se logodească cu el, fără ca părintele fetei să poată da în judecată pe tatăl tânărului şi totuşi astfel de fapte se petreceau într-un oraş din interiorul ţării, unde obiceiurile urâte ale străinilor nu erau cunoscute. După ce aceşti doi tineri se logodeau în mod public, puteau veni şi pleca de acasă fără să-i oprească nimeni, ca şi când ar fi fost nişte sălbatici, iar dacă se întâmpla, cum se întâmplă de multe ori, ca sângele să clocotească prea repede şi trupurile să se caute unul pe altul, înainte de vreme, ei nu erau ucişi pentru a spăla onoarea familiei, cum se întâmpla în tinereţea părinţilor lor. Aşa ceva nu se mai întâmpla, ci se grăbea ziua căsătoriei, ca astfel copilul să se poată naşte legitim şi părinţii lui nu se simţeau dezonoraţi, iar dacă se întâmpla ca părinţii tinerei perechi să sufere din pricina
1488
aceasta, încercau totuşi să se ascundă de ochii lumii şi săşi stăpânească durerea, deoarece acum erau alte obiceiuri. Dar numeroşi părinţi blestemau aceste obiceiuri din pricina feciorilor lor şi multe mame îşi plângeau fetele, dar naveau ce face, acestea erau obiceiuri noi şi pe cele vechi nimeni nu le mai putea aduce înapoi. Acestea erau obiceiurile pe care le cunoscuse Sheng şi fratele său Meng şi chiar Ai-lan, ori ei făceau parte din lumea aceasta nouă şi nici nu cunoşteau alta. Yuan însă era cu totul altfel de fire. Tigrul îl crescuse în mijlocul vech ilor tradiţii şi la acestea se adăugase ura lui nestăpânită faţă de femei, aşa că Yuan nici nu visase până acum că ar putea să se gândească la o femeie. Dar chiar dacă împotriva voinţei lui i se întâmpla să vadă o femeie prin somn, se trezea numaidecât cuprins de ruşine şi începea să citească, sau ieşea să se plimbe, ca să-şi limpezească mintea de gândurile acestea urâte. Ştia că va veni şi ziua când va trebui să se căsătorească şi el, ca orice bărbat care vrea ca feciorii lui să se nască în cinste, dar acestea nu erau amănunte la care ar fi putut să se gândească tocmai atunci când avea atâtea de învăţat, căci acum el nu putea să se gândească la altceva decât la învăţătură. Toate acestea le spusese părintelui său fără niciun fel de înconjur, şi chiar astăzi se simţea tot aşa.
1489
În primăvara aceasta însă începu să se simtă chinuit de visurile care nu-i mai lăsau odihnă. Faptul i se părea cu atât mai straniu, cu cât în timpul zilei gândurile lui nu stăruiau niciodată asupra dragostei şi nici a femeilor. Totuşi, în timpul nopţii, visurile lui erau pline de imagini impudice care-l făceau să se trezească şi să se ruşineze, dar nu se simţea purificat decât după ce ieşea la câmp şi începea să lucreze cu deznădejde pe pământul său, iar când putea lucra mai îndelung, noaptea următoare visa mai puţin şi dormea mai adânc. Din pricina asta începea să iasă tot mai des la lucru. Dar cu toate acestea, fără ca el însuşi să-şi fi putut da seama, Yuan era tot atât de zbuciumat de pornirile lui, ca şi oricare alt tânăr, mult mai zbuciumat decât Sheng careşi molcomea pornirile cu felurite plăceri mărunte, şi îndoit de zbuciumat decât Meng care avea gândurile lui, cărora se devotase în întregime. Din curţile îngheţate ale părintelui său, Yuan venise de-a dreptul în oraşul acesta care ardea ca o flacără. El, care până acum nu îndrăznise nici cel puţin să ţină o fată de mână, simţea că nu este în stare să încingă cu braţul mijlocul unei fete şi s-o ţină de mână în timpul dansului, fără să simtă vreo remuşcare; nu putea să-i simtă respiraţia caldă pe obraz şi s-o ducă în ritmul muzicii, fără să se trezească într-însul un fel de tulburare
1490
plăcută de care se temea. Dar deşi atitudinea lui era foarte ceremonioasă, până când Ai-lan începu să-l ia fără milă în bătaie de joc, şi abia atingea mâna fetei în timpul dansului, şi niciodată nu strângea alături de el mijlocul unei fete, cum vedea că fac alţi bărbaţi, fără ca cineva să-i dezaprobe, cuvintele lui Ai-lan îi puseră gândurile în mişcare, îndreptându-le tocmai într-acolo, unde el n-ar fi dorit să se îndrepte. Fata exclama câteodată, ţuguindu-şi buzele frumoase: — Yuan, eşti atât de demodat! Cum crezi că vei putea dansa frumos, dacă ţii la distanţă, în felul acesta, fata cu care dansezi? Uite aşa trebuie ţinută o dansatoare! Şi în mijlocul odăii aceleia unde numai rareori se întâmpla ca ea să-şi petreacă serile împreună cu mama ei, punea în mişcare cutia de muzică şi se strângea în braţele lui, modulându-şi trupul după al său şi făcând aceleaşi mişcări de picioare ca şi el. Dar nu pregeta să-l necăjească, chiar de faţă cu celelalte fete şi începea să râdă, spunând: — Dacă dansezi cu fratele meu, Yuan, va trebui să-l sileşti să te ţină strâns. El ar prefera să te lase undeva într-un colţ de odaie şi să-şi danseze singur dansul până la capăt. Altădată spunea: Yuan este atât de frumos, amănunt pe care-l ştim cu toţii, dar nu atât de înspăimântător de frumos încât să sperie toate fetele! Fără îndoială între noi sunt
1491
şi fete care şi-au ales mai demult pe cei care-i preferă! La astfel de glume făcute de faţă cu prietenele ei, toată lumea începea să râdă şi fetele cu care dansa deveneau mai îndrăzneţe şi se lipeau fără ruşine de el; dar cu toate că el ar fi preferat să le oprească elanul, se temea de hazul pe care-l va face Ai-lan şi se resemna. Până şi fetele sfioase începeau să zâmbească şi să devină mai îndrăzneţe când dansau cu el decât erau atunci când dansau cu alţi tineri şi până şi acestea dădeau ochii peste cap, zâmbeau şi-i strângeau mâna, sau căutau să-şi apropie pulpele picioarelor de ale lui, întrebuinţând toate ispitele pe care femeile le cunosc din instinct. În cele din urmă se simţi atât de tulburat de visurile lui, de îndrăzneala şi libertatea gesturilor pe care le făceau fetele pe care le cunoscuse de dragul lui Ai-lan, încât poate n-ar mai fi ieşit seara niciodată cu ele, dacă mama lui nu iar fi spus şi acum destul de des: — Yuan, pentru mine este adevărată mângâiere, când ştiu că eşti plecat împreună cu Ai-lan; deşi are un alt tânăr cu care poate ieşi în oraş, totuşi mă simt mult mai mulţumită, când ştiu că eşti cu ea. Ai-lan era foarte bucuroasă că Yuan o însoţeşte la seratele din oraş, fiind mândră să-l poată prezenta cunoştinţelor ei, deoarece era un tânăr înalt şi plăcut la vedere, dar afară
1492
de asta ştia că unele dintre prietenele ei sunt foarte mulţumite că-l aduce şi pe el. Astfel, totul era pregătit pentru focul ce trebuia să ardă vâlvătaie, dar Yuan nu era deocamdată dispus să-i întindă torţa ca să ia foc. Cu toate acestea focul se aprinse împotriva voinţei lui, fără ca el să fi prevăzut şi fără ca cineva să se fi putut gândi la această eventualitate. Faptul se petrecu în următoarele împrejurări. Într-una din zile Yuan întârzie în sala de studii pentru a transcrie un poem străin, pe care profesorul îl scrisese pe tablă, ca lecţie pentru ziua aceea, şi întârzie până când plecară toţi colegii lui sau crezu că au plecat. Sala aceasta de studii era clasa în care era şi vărul său, Sheng, împreună cu fata aceea palidă care era revoluţionară. După ce termină de transcris, închise caietul şi băgându-şi tocul în buzunar, dădu să se ridice de la pupitru, când auzi pe cineva că-l strigă pe nume: — Domnule Wang, fiindcă tot eşti aici, n-ai vrea să-mi explici semnificaţia acestor versuri? Eşti mult mai inteligent decât mine şi ţi-aş rămâne foarte obligată. Glasul pe care-l auzi Yuan era glasul unei fete şi i se păru foarte plăcut, dar nu semăna cu mlădierile căutate ale lui Ai-lan şi ale prietenelor lui. I se părea dimpotrivă, că
1493
pentru o fată glasul prea vibrează şi era prea plin de rezonanţe, aşa că fiecare cuvânt pe care-l pronunţa avea o semnificaţie mai adâncă decât dacă l-ar fi pronunţat altcineva. Yuan ridică repede privirea şi rămase foarte mirat, văzând că alături de el se oprise fata revoluţionară, cu obrazul mult mai palid decât i se păruse la început; dar acum, când sta lângă el, îi văzu ochii negri, prelungi, dar nu i se părură reci, ci dimpotrivă luceau luminaţi de o flacără lăuntrică, şi luminile acestea îi tremurau pe obrazul palid şi împietrit. Se uită drept la el, pe urmă se aşeză alături, aşteptând răspunsul pe care trebuia să i-l dea, tot atât de calmă că şi când ar fi vorbit în orice altă împrejurare, indiferent cărui tânăr coleg al ei. Cu mare greutate reuşi să articuleze un răspuns: — A, da… fireşte… dar nici eu nu sunt tocmai sigur. Mi se pare că ar vrea să spună – versurile străine sunt întotdeauna foarte grele – este o odă… un fel de… Continuă să vorbească în felul acesta, reuşind cu multă greutate să spună ceva, dar conştient tot timpul că privirile ei stăruitoare sunt acum îndreptate spre el şi-i examinează pe rând expresia obrazului şi-i cântăreşte vorbele. Pe urmă fata se ridică în picioare şi-i mulţumi cu vorbe cât se poate de simple, dar totuşi i se păru că acestea sunt pline de recunoştinţă, după cât îşi putea da el seama, o recunoştinţă
1494
mult mai mare decât ar fi meritat orice serviciu pe care i lar fi făcut. Astfel i se păru firesc să iasă împreună din sala de studii şi tot împreună trecură prin gangurile pustii, căci era târziu după amiază şi studenţii plecaseră de mult. Ieşiră amândoi pe poartă şi fata părea să se alinte mulţumită să nu vorbească nimic, până când Yuan, mai mult din politeţe, îi puse câteva întrebări: — Care este onoratul dumitale nume? întrebă Yuan, întrebuinţând vechea formulă de politeţe pe care o cunoştea. Fata îi răspunse rece, în cuvinte scurte şi fără înflorituri, dar în acelaşi timp fără să întrebuinţeze niciun fel de formule de politeţe, doar cel mult că glasul ei da o semnificaţie fiecărui cuvânt pe care-l întrebuinţa. După ce ieşiră pe poartă, Yuan se înclină adânc în faţa ei. Fata se mulţumi să dea repede din cap şi plecă. Yuan se uită după ea şi constată că este ceva mai înaltă decât sunt femeile de obicei şi-i urmări mersul sigur şi repede, până când o pierdu din vedere. Pe urmă se urcă îngândurat întro ricşă şi se întoarse acasă, întrebându-se cine poate să fie fata aceasta şi cum se face că glasul şi ochii ei spun de multe ori cu totul altceva decât ceea ce exprimă obrazul şi vorbele ei. Pe acest amănunt trecător se întemeie prietenia lor. Până acum Yuan nu avusese niciun prieten care să fie fată, dar
1495
nici nu s-ar fi putut spune despre el că are prea mulţi prieteni, deoarece nu avea un grup anume de tineri, cum aveau alţi studenţi, între care să-şi aibă locul lui dinainte reţinut. Verişorii lui îşi aveau prietenii lor, Sheng între tinerii de seama lui care-şi închipuiau că sunt poeţi şi scriitori şi pictori moderni, şi urmau de aproape şi în toate pe unul numit Wu, la care Yuan se uita pe furiş, când îl vedea că dansează cu Ai-lan. Meng avea grupul lui de revoluţionari, dar Yuan nu aparţinea niciunei grupări şi cu toate că vorbea în treacăt cu o mulţime de tineri şi fete care erau prietene de-ale lui Ai-lan, nu avea totuşi niciun prieten mai apropiat. Dar înainte de aş putea da seama cum şi ce fel, văzu că s-a împrietenit cu fata aceasta. Iată cum se desfăşurară lucrurile. La început fata încercă prin toate mijloacele să menţină relaţiile dintre ei, apropiindu-se de el cum s-ar fi apropiat orice fată mai şireată ca să-i ceară o explicaţie sau părerea asupra unui amănunt oarecare. Dar el se simţea dezamăgit, cum se întâmplă de multe ori bărbaţilor care constată astfel de apucături inocente, deoarece era şi el bărbat şi încă unul foarte tânăr, aşa că-i făcea plăcere să dea unei fete ajutor, să stea lângă ea şi să-i ajute să-şi transcrie lecţiile, astfel că până la urmă sub diferite pretexte, ajunseră să se întâlnească în fiecare zi, deşi nu făţiş. Dacă s-ar fi întâmplat să-l întrebe cineva
1496
ce-l leagă de fata asta, i-ar fi răspuns că o simplă prietenie şi nimic altceva. În realitate fata aceasta se deosebea foarte mult de toate fetele pe care el le considera fete cumsecade – căci de fapt oricât de puţin cumsecade ar fi fost o fată, nu exista încă niciuna la care el s-ar fi gândit vreodată mai îndelung; când i se întâmpla ca gândurile lui să se oprească la vreuna, atunci aceasta nu putea să fie decât o fată frumoasă ca Ai-lan, cu mâinile mici ca de păpuşă, cu obrazul drăguţ şi maniere alese, cum era ea şi prietenele ei. Cu toate acestea niciuna dintre fetele acestea nu-i era dragă – dar îşi zisese că dacă se va întâmpla să iubească pe cineva, atunci fata aceea trebuie să fie frumoasă ca un trandafir, ca un boboc de floare de prun sau alte lucruri abstracte şi fără folos. De multe ori în taină începuse să scrie poeme pentru o astfel de fată, câteva versuri pe care nu reuşea niciodată să le termine, deoarece sentimentul acesta era uşor şi tulbure şi nu exista nicio fată care să reprezinte pentru el mai mult decât toate celelalte, şi astfel să merite să scrie o poemă numai pentru ea. Dragostea lui părea mai mult un fel de lumină tulbure, înainte de răsăritul soarelui. În orice caz nu se gândise niciodată că ar putea iubi o fată ca aceasta, severă şi foarte serioasă, care purta întotdeauna rochii simple, de culoare albastră sau cenuşie, încălţată în pantofi de piele şi mereu preocupată de cărţile
1497
şi cauza pe care o slujea. De iubit nu o iubea nici acum. Dar fata îl iubea. Nu ştia nici el precis când reuşise să se convingă despre asta, dar cu toate acestea cunoştea adevărul. Într-una din zile se întâlniră într-un loc mai depărtat, ca să se plimbe împreună, în lungul unei străzi de pe marginea unui canal; se făcuse seară şi începuse să se întunece, când se îndreptară spre casă. Dar băgă de seamă că fata se uită la el cu o privire schimbată, o privire aprinsă şi stăruitoare, plină de dorinţe, iar glasul ei atât de plăcut care părea că nici nu face parte din fiinţa ei, se auzi ridicânduse cu sfială: — Yuan, am o dorinţă pe care aş vrea s-o văd îndeplinită şi la care ţin mai mult decât la orice. Dar când se plecă spre ea ca s-o audă ce-i va spune, şi simţi că inima a început să-i bată grăbită, deşi ştia că el nu o iubeşte, fata adăugă: — Aş vrea să intri în gruparea noastră, Yuan, căci pentru mine eşti ca un frate – aş vrea să te pot numi camarad. Avem nevoie de tine – avem nevoie de inteligenţa şi de puterea ta. Tu reprezinţi de două ori ceea ce ar putea deveni Meng. În clipa aceasta Yuan înţelese care este motivul că fata aceasta a încercat să se împrietenească cu el şi bănui că toate acestea au fost puse la cale în înţelegere cu Meng şi
1498
numaidecât vâltoarea pe care o simţise în sufletul său se domoli. Dar glasul ei se auzi din nou, stins şi vibrând adânc în lumina înserării: — Ascultă Yuan, mai este şi un alt motiv, afară de acesta... Dar nu îndrăzni s-o mai întrebe care este motivul. Simţi o slăbiciune urcându-se în toată fiinţa lui, ca şi când ar fi vrut să-l înece, şi întorcându-se spre ea îi răspunse cu glasul în şoaptă: — Trebuie să mă întorc acasă… am făgăduit lui Ailan… Aşa că se despărţiră şi se întoarseră amândoi acasă. Dar la despărţire făcură un gest pe care nu-l mai făcuseră niciodată până acum, căci nu se gândiseră la el şi nici nu-l prevăzuseră. Îşi dădură mâna şi în clipa aceasta Yuan simţi că ceva s-a schimbat într-însul şi înţelese că de aici înainte nu vor mai fi prieteni, că nici chiar în clipa aceasta nu erau prieteni, deşi nu înţelegea ce ar putea să fie. Dar tot timpul acestei seri pe care şi-o petrecu împreună cu Ai-lan, vorbind cu o fată sau dansând cu alta, se uită la ele cum nu se uitase niciodată până acum şi gândindu-se cum se poate ca fetele să se deosebească atât de mult una de alta, iar după ce se întoarse în camera lui şi se întinse în
1499
aşternut, se gândi îndelung la acest amănunt, deşi i se întâmplă pentru întâia dată să se gândească la aşa ceva. De astă dată se gândi la fata aceasta şi la ochii ei care odinioară i se păruseră reci şi indiferenţi, ca pietrele negre de onyx în mijlocul obrazului palid. Îi văzuse că în seara aceea când vorbise cu ea, se aprind ca nişte flăcări, datorită frumuseţii lor interioare. Pe urmă îşi aduse aminte că glasul ei era întotdeauna plăcut şi că vibraţiile adânci ale acestui glas păreau că nu se armonizează cu liniştea şi indiferenţa ei aparentă. Gândindu-se la ea în felul acesta, îşi zise că ar fi fost bine, dacă ar fi avut curajul s-o întrebe care este celălalt motiv. I-ar fi fost drag s-o audă mărturisindu-i motivul pe care-l bănuia el. Dar cu toate acestea nu o iubea nici acum. Ştia că n-o iubeşte. La urmă de tot îşi aduse aminte de strân gerea mâinilor lor; de bătaia inimii pe care o simţise zvâcnind în palma acestei fete, înfrăţindu-se cu bătăile inimii lui, de felul în care se opriseră în mijlocul străzii neluminate, atât de nemişcaţi încât o ricşă ce trecea în goană, era gata să dea peste ei, dar nu auziră nici omul dintre hulube care le aruncă o înjurătură, căci nu le păsa de nimeni. Era prea întuneric pentru ca să-i mai poată vedea luminile ochilor şi fata nu spusese nimic şi tot aşa nici el. Prin urmare nu se
1500
gândea decât la această strângere de mână. Gândindu-se la ea, înţelese că facla s-a aprins. Ceva începuse să ardă întrînsul, ceva care-l făcea să stea nedumerit, deoarece ştia că el nu o iubeşte. Dacă s-ar fi întâmplat ca Sheng să strângă mâna acestei fete în locul lui, ar fi zâmbit şi ar fi uitat-o, căci el strânsese mâinile multor fete, îndemnat de un entuziasm trecător; dacă i-ar fi făcut plăcere, poate i-ar fi strâns mâna de mai multe ori la rând, sau dacă şi-ar fi dat seama că fata îl iubeşte, iar fi strâns-o mereu, sau i-ar fi strâns-o până când s-ar fi plictisit, pe urmă ar fi scris o povestire două, sau o poemă şi ar fi uitat-o cu atât mai uşor. Nici Meng nu s-ar fi gândit prea îndelung la ea, căci în gruparea din care făcea el parte erau multe fete şi erau obişnuite atât fetele cât şi băieţii să se poarte unul faţă de altul cu toată îndrăzneala şi libertatea, spunându-şi unul altuia camarad; Meng ascultase şi debitase el însuşi nenumărate peroraţii despre egalit atea dintre bărbaţi şi femei care sunt liberi să se iubească unul pe altul când îi trage inima. Dar cu toată libertatea aceasta, în fond ei nu se bucurau de prea multă libertate, deoarece fetele şi tinerii aceştia, întocmai ca şi Meng, erau preocupaţi nu de pornirile trupului, ci de obligaţiile ce le aveau faţă de mişcarea lor şi aceste obligaţii îi purificau. Dintre toţi tinerii aceştia, cel
1501
mai devotat era Meng, care crescuse în mijlocul unui dispreţ nemăsurat faţă de orice pornire trupească, deoarece avusese ocazia să vadă faptele părintelui său şi privirile lacome ale fratelui său mai în vârstă, aşa că orice petrecere deşartă împreună cu femeile i se părea nesuferită, şi că acestea i-ar stoarce sufletul şi trupul pe care trebuie să le păstreze intacte pentru interesele mişcării lor. Astfel Meng nu se apropiase încă de nicio fată. Putea vorbi şi el tot atât de uşor ca şi oricare altul despre dragostea liberă şi dreptul de a iubi, în afară de prevederile legii matrimoniale, dar cu toate acestea el nu practica principiile pe care le profesa. Yuan însă nu făcea parte din nicio grupare ale cărei interese ar fi putut să-l purifice. Nu avea nici manierele indiferente şi plăcute ale lui Sheng, când sta de vorbă cu fetele şi care-l puneau la adăpostul oricărei urmări, aşa că, dacă Yuan simţea că o fată i-a strâns mâna, cum nu i-a strâns-o nimeni încă, n-o putea uita. Pe urmă mai era un amănunt la care trebuia să se gândească, anume că mâna ei i se păruse fierbinte şi cu palma umedă. Nu-şi închipuise că mâinile ei ar putea fi atât de fierbinţi. Aducându-şi aminte de obrazul ei palid, de buzele reci şi livide care se mişcau aproape imperceptibil când vorbea, îşi zise că dacă s-ar fi gândit dinainte la toate acestea, cu siguranţă şi-ar fi închipuit că mâinile ei trebuie să fie reci şi uscate, cu degetele fără
1502
voinţă. Dar adevărul era cu totul altul. Mâna ei îl strânsese puternic şi o simţise fierbinte şi stăruitoare în mâna lui. Mâinile, glasul şi ochii acestei fete era mărturia pojarului ce ardea într-însa. Dar când începu să se gândească ce fel de inimă poate avea fata aceasta stranie – care era atât de îndrăzneaţă şi de calmă, dar cu toate acestea sfioasă, după cât îşi putea da el însuşi seama care era sfios – se zvârcoli îndelung în aşternut şi se simţi înfiorat de dorinţa de a-i strânge din nou mâna. Cu toate acestea după ce adormi şi dimineaţa următoare – care era o dimineaţă rece de primăvară – se trezi, îşi dădu seama că el nu o iubeşte. În dimineaţa aceasta se putea gândi în linişte la ea şi-şi putea aduce aminte cât de fierbinte fusese mâna ei, dar cu toate acesta putea afirma cu convingere că el n-o iubeşte. În timpul lecţiilor din ziua aceea, cu multă sfială se feri să se mai uite la ea şi nici nu se opri nicăieri, ci se duse de-a dreptul la câmp, unde începu să lucreze înfrigurat spunându-şi: „Când simt pământul acesta în mână, contactul cu el este mult mai plăcut decât mâna oricărei fete.” Pe urmă, aducându-şi aminte cum se zbuciumase noaptea trecută în aşternut, chinuit de gânduri, fu foarte mulţumit că tatăl său nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat cu el. Nu mult după aceea sosi şi ţăranul de alături care îl lăudă
1503
pentru priceperea cu care plivea buruienile din straturi şi îl întrebă râzând: — Îţi mai aduci aminte de ziua cea dintâi când ai pus mâna pe sapă? Dacă s-ar fi întâmplat ca astăzi să începi săpatul pentru prima dată, sunt sigur că împreună cu buruienile ai fi tăiat toată fasolea! Apoi adăugă, ca să-l îmbuneze: Cu toate acestea vei deveni un bun plugar. Se vede după muşchii braţelor şi după lăţimea spatelui. Ceilalţi studenţi – n-am văzut în viaţa mea oameni atât de sfrijiţi – cu ochelarii lor, cu braţele subţiri şi dinţii de aur, cu picioarele ca nişte fuse în pantalonii lor străini, nu sunt buni de nimic; dacă şi trupul meu ar fi tot atât de netrebnic ca al lor, crede-mă aş încerca din toate puterile să-mi ascund nevolnicia în hainele cu care m-aş îmbrăca. Pe urmă începu să râdă din nou şi-l îndemnă: Haide, fumează o ţigară, în timp ce te vei odihni puţin în pragul casei mele! Yuan se duse cu el şi ascultă zâmbind tot ce-i spunea plugarul care profită de ocazie să-şi exprime nemulţumirea faţă de oamenii de la oraş. Era pornit mai ales împotriva tineretului şi a revoluţionarilor, aşa că de fiecare dată când Yuan încerca să le ia apărarea, el îl contrazicea: — Ce ajutor pot să-mi dea ei mie? Eu am o bucată de pământ, o casă şi văcuţa mea. Mie nu-mi trebuie alt pământ, afară de cel pe care-l am şi din rodul căruia pot să
1504
mă hrănesc. Dacă birurile n-ar fi atât de grele, aş trăi foarte mulţumit, dar oamenii care sunt de-o seamă cu mine plătesc întotdeauna biruri foarte grele. De ce să vină la mine, şi să-mi spună că îmi vor binele, atât mie cât şi celor din casa mea? Cine a mai pomenit de vreun bine pe care să ţi-l facă străinii? Sau cine ar fi în stare să facă cuiva vreun bine, afară de cei care sunt dintr-un sânge cu el? Prevăd că urmăresc ceva pentru ei înşişi – poate văcuţa mea, sau poate cine ştie, or fi vrând să-mi ia pământul. Pe urmă începu să înjure, şi afurisi mamele care sunt în stare să nască astfel de feciori şi din nou făcu haz pe socoteala celor care nu sunt la fel cu el şi lăudă pe Yuan care se pricepea atât de bine la lucrările câmpului şi sfârşi râzând cu hohote, apoi se despărţiră mulţumiţi. După conversaţia pe care o avură împreună şi după mulţumirea pricinuită de lucrul în ţarină, Yuan se întoarse acasă şi se culcă. În seara aceea nu era dispus să iasă în oraş la niciun fel de petrecere, nu dorea să vadă nicio fată şi nici să o ţină de mână, ci numai să lucreze în holda lui, să-şi facă lecţiile şi să se odihnească în timpul nopţilor. În felul acesta pământul său îi alungă şi de astă dată gândurile negre. Cu toate acestea într-însul focul ardea vâlvătaie. Peste câteva zile dispoziţia lui se schimbă din nou şi începu să se
1505
simtă neliniştit, pe urmă într-una din zile se uită pe furiş ca să se convingă dacă fata era în sala de studii. Era acolo şi privirile lor se întâlniră pe deasupra capetelor celorlalţi elevi, iar ochii ei se îndreptară spre el, deşi întoarse capul numaidecât. Dar nu era în stare s-o uite. Peste alte câteva zile, fără să se fi gândit anume, când ieşi din sala de studii, se opri şi-i spuse: — Vrei să ieşim astăzi din nou împreună? Fata dădu din cap şi plecă ochii în pământ. În ziua aceea nu o apucă de mână şi i se păru că merge mai depărtată de el decât făcea de obicei şi că e mult mai tăcută, iar vorbele pe care i le spunea porneau mai greu decât de obicei. În acelaşi timp simţi într-însul o pornire nouă care-l miră. Ar fi fost în stare să jure că e foarte mulţumit din pricină că fata nu întinde mâna după el şi că nu merge nici prea aproape. Cu toate acestea după ce făcură o bucată de drum, se gândi că ar fi fost mult mai bine dacă l-ar fi luat de mână. Nu-i întinse mâna nici la despărţire, cu toate că ar fi dorit să-i vadă mâna întinsă spre el, ca astfel s-o poată întinde şi el pe a lui. Dar ea nu făcu nicio mişcare şi Yuan se întoarse acasă cu senzaţia că a fost deposedat de ceva, dar în acelaşi timp se simţea revoltat din pricina acestui regret şi-i era ruşine de el, aşa că hotărî să nu se mai plimbe cu nicio fată, deoarece el
1506
este un om destul de ocupat cu lucrările lui. În aceeaşi zi un bătrân profesor al său rămase mirat de ceea ce scrisese în caiet, unde Yuan pleda cu toată amărăciunea împotriva sorţii bărbaţilor care sunt condamnaţi să trăiască în singurătate, dedicându-se studiilor şi ferindu-se de societatea femeilor; noaptea următoare, după ce se culcă, îşi zise de sute de ori la rând, că e foarte mulţumit că nu iubeşte pe fata aceasta. Câteva zile la rând ieşi în ţarină şi lucră cu nădejde, încercând să se convingă pe sine însuşi că nu are nevoie de nimeni. La trei zile după aceea, primi o scrisoare cu scrisul mărunt şi necunoscut. El nu primea scrisori decât foarte rar şi numai de la un fost camarad din şcoala de război care mai ţinea şi acum la el. Dar scrisoarea aceasta nu era scrisă de prietenul său. Deschise plicul şi înăuntru găsi o pagină scrisă de fata pe care el nu o iubea… o singură pagină cu câteva fraze scurte în care-i spunea limpede: „Am făcut eu vreun gest care te-a supărat? Eu sunt revoluţionară şi femeie modernă. Nu am niciun motiv să mă ascund, cum fac celelalte femei. Eu te iubesc. Poţi să mă iubeşti şi tu? Nu-ţi cer să te căsătoreşti cu mine şi nici nu mă interesează aşa ceva. Căsătoria este un fel de robie, rămasă din vremurile vechi. Dar dacă se va întâmpla să doreşti dragostea mea, o poţi lua când vrei”.
1507
În josul scrisorii, cu litere foarte mici şi enigmatice, era semnătura ei. În felul acesta i se oferi lui Yuan pentru întâia dată dragostea. Începu să se gândească la dragoste, stând singur în camera lui, cu scrisoarea în mână şi trebui să se întrebe ce semnificaţie o fi având: o fată care-l aştepta, dacă s-ar fi întâmplat să o dorească… Simţi de nenumărate ori îndemnul ce se zbătea într-însul pentru a o lua. În clipele acestea de meditaţie, tinereţea lui naivă se despărţise de el, ca o haină pe care o dezbraci, şi locul ei fu luat de bărbat, care făcea să-i bată inima mai repede şi să-şi simtă sângele zvâcnind în vine. Din clipa aceasta trupul lui nu mai era trupul unui tânăr la începutul primei tinereţi… În timp de câteva zile dorinţele noi ce se învolburau întrînsul îl făcuseră să ajungă la maturitate şi să devină bărbat în toată puterea cuvântului. Cu toate acestea nu dădu fetei niciun răspuns, iar la şcoală se ferea să o vadă. În două seri de-a rândul se aşezase la masă pentru a-i scrie, dar de fiecare dată se simţise îndemnat să-i scrie: „Eu nu te iubesc”, şi cu toate acestea nu îndrăzni să-i scrie aşa ceva, deoarece neastâmpărul trupului său îl îndemna să lase slobod drumul dorinţelor lui. Prin urmare chinuit de îndemnurile acestea tulburi ale trupului şi inimii sale, nu-i
1508
răspunse, ci aşteptă în linişte. Dar nu mai putea dormi şi era supărăcios şi gata de harţă, cum nu fusese până acum niciodată, aşa că mama lui începu să se uite la el înspăimântată şi Yuan îi simţi privirile întrebătoare îndreptate spre el. Dar i-ar fi fost peste putinţă să-i spună ceva, deoarece nu putea să-i spună că este supărat din cauză că nu putea primi o fată care i se oferise şi că e nemulţumit din pricină că nu o poate iubi, deşi o dorea. Prin urmare lăsă ca zbuciumul dintr-însul să se desfăşoare nesupărat şi se frământa tot atât de adânc ca şi Tigrul, când se gândea la câte un război ce trebuia să înceapă. În mijlocul acestei vieţi pline de preocupări multiple pe care o ducea Yuan, şi care-l îndrepta în toate părţile, dar nicăieri definitiv, bătrânul Tigru făcu să apară o lumină neaşteptată, deşi el nu ştia de nimic. Trecuseră luni de zile de când îi scrisese soţia lui, dar până acum nu-i dăduse niciun răspuns. El trăia departe, în apartamentele lui, tăcut şi mâhnit din pricina feciorului şi fără să vorbească cu nimeni. Femeia îi scrise a doua oară, pe urmă încă o dată, fără să pomenească lui Yuan nimic, iar când se întâmplă ca el s-o întrebe uneori care o fi pricina că tatăl său nu răspunde la scrisoarea ei, ea încerca să-l liniştească:
1509
— Nu face nimic. De vreme ce nu răspunde înseamnă că nu poate să fie nimic rău. De fapt lui Yuan îi venea foarte bine la socoteală să nu stăruie asupra acestui amănunt şi pe măsură ce treceau zilele, se simţea tot mai mult absorbit de viaţa lui de acum, aşa că la urmă de tot îşi uită că are motive să se teamă de părintele său şi se obişnui atât de mult să trăiască în casa mamei lui, încât îşi uită cu totul că a fugit din curţile lui Wang Tigrul ca să poată scăpa de sub puterea voinţei sale care-l încătuşase. Pe urmă într-una din zilele de la sfârşitul primăverii, Tigrul îşi întinse din nou puterea asupra feciorului său. Se trezi din adâncul tăcerii lui şi scrise o scrisoare, nu soţiei sale, ci fiului său. Ca să facă această scrisoare, nu chemă un pisar7 anume, ci luă penelul pe care nu-l mai întrebuinţase de multă vreme şi îi scrise câteva cuvinte care deşi erau stângace şi grosolane, înţelesul lor era totuşi destul de limpede. Scrisoarea spunea: „Nu mi-am schimbat hotărârea. Întoarce-te acasă, pentru a te căsători. Ziua hotărâtă este a treisprezecea din 7
Pisar – secretar domnesc; grămătic.
1510
luna aceasta”. Scrisoarea aceasta Yuan o găsi aşteptându-l în camera lui, într-o seară după ce se întoarse de la o petrecere. Se simţea înduioşat şi mulţumit, deoarece în timpul muzicii se hotărâse să primească dragostea oferită de fata aceea. Când intră în odaia lui, era încălzit de gândul că probabil ziua următoare, sau cel mult a doua se va duce cu ea unde va vrea şi va face tot ce-i va cere – sau poate se amăgea numai cu gândul că aşa va face. Pe urmă privirile lui se opriră asupra mesei şi văzu scrisoarea pe care după adresă o recunoscu numaidecât de la cine vine. O luă în mână şi rupse plicul, apoi scoase dinăuntru foaia de hârtie învechită şi citi cuvintele care i se părură tot atât de limpezi ca şi când ar fi auzit răcnetul Tigrului în apropierea sa. Da, cuvintele acestea i se părură întocmai ca un răcnet, iar după ce le citi, camera i se păru că începe să ăulească împrejurul său, ca de ecourile unei larme uriaşe ce s-a stins. Împături scrisoarea şi după ce o băgă în plic, se aşeză pe scaun şi începu să respire cu greutate, fără să zică nimic. Ce avea acum de făcut? Cum va răspunde poruncii pe care i-o trimisese tatăl său? În ziua a treisprezecea? Până atunci nu avea mai mult de douăzeci de zile. Pe urmă
1511
dintr-odată simţi că deznădejdea din anii copilăriei lui începe să pună din nou stăpânire pe el. Spaima i se furişa încet în suflet. Cum va putea să se împotrivească voinţei tatălui său? Îndrăznise el până acum să iasă din voia lui? Tatăl său reuşise întotdeauna să-şi ducă voinţa lui până la capăt, fie datorită spaimei, fie dragostei lui faţă de el, sau poate reuşea să-l supună voinţei lui, datorită altor forţe, necunoscute pentru el. Tineretul nu poate scăpa niciodată de sub puterea voinţei celor mai în vârstă decât el. Un gând tulbure începu să-şi facă drum în mintea lui Yuan şi parcă-i spunea că poate tot va fi mai bine să asculte de părintele său. Se putea întoarce la curţile părintelui său, unde se va căsători cu fata aceea, va întârzia o noapte sau două şi după ce-şi va face datoria, va pleca şi nu se va mai întoarce acasă niciodată. După plecare, din punct de vedere legal, el va fi liber să trăiască aşa cum îl taie capul, fără ca purtarea lui să poată fi considerată drept un păcat. După ce se va supune voinţei tatălui său, va putea să se căsătorească cu cine-i va plăcea. Gândindu-se în toate chipurile, se întinse în aşternut ca să doarmă, dar nu putu dormi. Toată plăcerea pricinuită de petrecerea din seara aceasta se destrămase din sufletul său. Când se gândea că va trebui să-şi supună trupul poruncilor tatălui său, pentru femeia aceea pe care i-o alesese şi care aştepta, se simţi îngheţat
1512
de spaimă, ca şi în faţa unei fiare gata să sară asupra lui. Chinuit de gândurile acestea, se sculă foarte de dimineaţă, fără să fi dormit deloc, şi se duse să vorbească cu mama lui; o trezi şi pe ea din somn şi după ce veni să deschidă uşa, îi întinse scrisoarea fără să zică nimic, şi aşteptă s-o citească. Chipul femeii se schimbă numaidecât, apoi se uită la el şi-i spuse resemnată: — Du-te fiule şi mănâncă. Eşti epuizat de zbucium, dar încearcă să înghiţi mâncarea chiar în silă, căci te vei simţi mai bine, deşi poate acum îţi închipui că nu vei fi în stare să înghiţi nimic. Cu toate acestea încearcă de mănâncă. Vin şi eu numaidecât. Yuan se supuse dorinţei ei. Se aşeză la masă şi când slujitoarea aduse cirul fierbinte de orez, condimentele şi franzeluţele străine pe care le prefera mama lui, îşi dădu toată silinţa să mănânce. Mâncarea fierbinte îi împrăştie numaidecât o căldură plăcută în trup, aşa că se simţi mai uşurat şi mai puţin deznădăjduit decât fusese în timpul nopţii, şi după ce intră mama lui în odaie, se uită la ea şi-i spuse: — Sunt aproape hotărât să nu mă întorc acasă. Femeia se aşeză şi ea la masă şi după ce luă o felie de franzelă, începu să o mănânce îngândurată, apoi îi răspunse:
1513
— Dacă aşa ai hotărât, atunci aşa vei face, Yuan, căci eu voi rămâne alături de tine. Nu vreau să stărui pentru a te sili să iei o hotărâre, căci e vorba de propria ta viaţă şi el este părintele tău. Dacă presimţi că datoria ta faţă de el este mult mai puternică decât datoria faţă de tine însuţi, atunci întoarce-te la el. Eu nu te voi condamna. Dar dacă nu vei vrea să te întorci, atunci stai în casa aceasta şi eu te voi ajuta într-un fel sau altul, în tot ceea ce vei face. Mie nu mi-e teamă de nimic. La cuvintele acestea Yuan simţi că începe din nou să prindă curaj, un curaj calm şi destul de adânc, pentru a îndrăzni să se împotrivească voinţei tatălui său. Cu toate acestea înţelegea că va avea nevoie de îndrăzneala lui Ailan, pentru a putea duce până la sfârşit ceea ce avea de gând. La amiază, când se întoarse acasă, găsi pe Ai-lan în salon, jucându-se cu un căţeluş negru pe care i-l dăduse Wu, o jucărie mică şi cu nasul negru care-i era foarte dragă. Când văzu pe Yuan intrând, ridică privirea şi exclamă: — Yuan, mi-a spus mama ceva şi m-a rugat să vorbesc cu tine, din pricină că sunt şi eu tânără şi ea este de părere că e mai bine ca tu să cunoşti felul de a gândi al unei fete din ziua de azi. Uite ce, Yuan, cred că ai fi un prost dacă ai asculta de vorbele omului acela bătrân! Şi ce dacă este
1514
tatăl nostru? Putem noi schimba cu ceva această situaţie? Ascultă-mă ce-ţi spun, nici eu şi niciuna dintre prietenele mele nu ne-am putea gândi să facem o astfel de prostie: să ne ducem şi să ne căsătorim cu cineva pe care nu l-am văzut niciodată. Spune-i că nu vrei – ce poate să-ţi facă? Ar fi peste putinţă să vină aici cu armata lui şi să te ridice. În oraşul acesta eşti la adăpost – tu nu mai eşti copil – viaţa ta îţi aparţine numai ţie – într-o bună zi te vei căsători cu cine te trage inima. Tu eşti un tânăr prea superior pentru a te putea căsători cu o femeie proastă care nu ştie nici săşi scrie numele – chiar dacă ar fi cu picioarele legate! De asemenea, nu trebuie să uiţi că noi, fetele din ziua de astăzi, nu admitem să devenim ibovnice. Nu, la aşa ceva nici nu ne gândim. Dacă admiţi să te căsătoreşti cu o fată pe care ţi-a ales-o tata, atunci eşti bun căsătorit. Atunci ea este soţia ta. Eu nu aş admite să fiu nimănui a doua soţie. Dacă îmi voi alege un bărbat care să fie căsătorit, atunci va trebui ca înainte de orice, să se despartă de prima lui soţie şi să nu mai trăiască cu ea pentru ca eu să pot deveni singura lui soţie Am jurat că aşa voi face. Ascultă Yuan, noi, femeile moderne, avem o asociaţie a noastră şi am jurat că vom rămâne mai curând nemăritate decât să ne mărităm pentru a deveni ibovnice. Va fi mult mai bine să nu te supui voinţei tatălui tău, căci dacă te vei supune, ceea
1515
ce va urma va fi mult mai greu. Cuvintele acestea ale lui Ai-lan ajutară lui Yuan să facă ceea ce nu putuse face singur. Ascultând glasul ei care acum, cu toată încăpăţânarea insinuantă de care o ştia capabilă, i se părea foarte grav, şi gândindu-se la numeroasele fete din oraşul acesta care erau la fel cu ea, îşi zise – fermecat de strălucirea frumuseţii ei pline de energie: „Este adevărat că eu nu aparţin epocii în care a trăit părintele meu. Dar tot atât de adevărat este că astăzi el nu mai are asupra mea aceleaşi drepturi pe care i le-ar fi putut acorda trecutul. E adevărat… e adevărat…” Stăpânit de această convingere, se duse de-a dreptul în odaia lui şi începu să scrie repede şi cu îndrăzneală: „Tată, eu nu mă voi întoarce acasă pentru o astfel de pricină. Astăzi am şi eu dreptul să-mi trăiesc viaţa. Acum sunt alte vremuri.” Pe urmă stătu şi se gândi că poate cuvintele acestea sunt prea îndrăzneţe şi că poate ar fi mai bine să adauge câteva cuvinte mai blânde, aşa că scrise: „Afară de asta semestrul şcolar se apropie de sfârşit, prin urmare ar fi cât se poate de nepotrivit să părăsesc şcoala tocmai acum, căci dacă aş pleca ar însemna să pierd examenele şi cu ele străduinţa de luni întregi. Prin
1516
urmare tată, te rog să-mi îngădui să stau aici, deşi ca să-ţi spun adevărul, eu nu doresc să mă căsătoresc.” Astfel, deşi la începutul şi la sfârşitul scrisorii întrebuinţa termenii obişnuiţi de politeţe, adăugând şi frazele acestea blânde, totuşi reuşi să-şi exprime destul de limpede intenţiile. Nu vru să dea scrisoarea în mâna unui slujitor, ci coborî în strada luminată de soare şi după ce-i lipi o marcă, o băgă în cutia poştală. După ce o puse la cutie, se simţi mai îndrăzneţ şi mai liniştit. Nu voia să se mai gândească la conţinutul scrisorii şi în drumul spre casă se simţi mulţumit şi trecând printre bărbaţii şi femeile moderne care se plimbau în toate părţile pe străzi, părea cu atât mai îndrăzneţ şi mai sigur de sine. Era adevărat că în timpurile acestea cererea tatălui său era absurdă. Dacă ar fi mărturisit oamenilor acestora de pe stradă ce s-a întâmplat, ar fi început să râdă şi i-ar fi spus că ar trebui să fie un prost ca să se teamă de ceva. În mijlocul acestor trecători se simţea în deplină siguranţă. Aceasta era lumea din care făcea el parte – lumea cea nouă – lumea bărbaţilor şi femeilor libere care îşi puteau trăi viaţa aşa cum înţelegeau ei. Simţi cum se ridică împrejurul său o perdea de întuneric, apoi îşi zise că e mai bine ca acum să nu se întoarcă numaidecât acasă, la studiile lui. Se
1517
va duce undeva ca să se distreze. În aceeaşi stradă, la depărtare de câţiva paşi, se vedeau luminile strălucitoare ale unui cinematograf şi o reclamă în mai multe limbi spunea: „Astăzi rulează cel mai mare film de război, Drumul Dragostei” aşa că se îndreptă în partea aceea şi intră împreună cu valul de lume care se ducea la spectacol. Dar Tigrul nu era omul care să se împace atât de uşor. În mai puţin de şapte zile veni răspunsul, dar de astă dată scrise trei scrisori, una soţiei lui, una fratelui său mai mare şi una lui Yuan. Toate spuneau acelaşi lucru, dar în diferite forme, deşi scrisorile nu erau scrise de el şi prin urmare termenii erau mai liniştiţi. Dar cu toată liniştea lor aparentă, se simţea totuşi răceala şi supărarea stăpânită pe care o ascundea fiecare cuvânt. Scrisorile spuneau că feciorul său Yuan va fi căsătorit în ziua a treisprezecea din aceeaşi lună, deoarece aşa spusese geomantul că aceasta este ziua care-i va purta noroc în căsătorie. Dar de vreme ce tânărul nu va putea să se întoarcă acasă la această dată, din cauza examenelor de la şcoală, părinţii au hotărât ca această căsătorie să fie celebrată prin procură, aşa că în locul său va fi de faţă vărul său, feciorul cel mai mare al lui Wang Negustorul, care va răspunde la întrebările din timpul ceremonialului. Cu toate acestea, în ziua hotărâtă Yuan va
1518
fi căsătorit tot atât de adevărat, ca şi când ar fi el însuşi de faţă. Acesta era conţinutul scrisorii pe care o primi Yuan. Prin urmare Tigrul făcea aşa cum hotărâse şi Yuan îşi dădu seama că Tigrul n-ar fi fost niciodată capabil de o altfel de cruzime decât mânat de furia lui nestăpânită şi gândinduse la această furie, se simţi din nou înspăimântat. Fapta aceasta i se păru o lovitură foarte grea, deoarece Tigrul nu procedase decât în conformitate cu drepturile ce i le acordau vechile legiuiri şi aşa cum procedaseră mulţi alţi părinţi înainte de el. Toate acestea Yuan le ştia destul de limpede şi în ziua aceea când se întoarse acasă şi fu întâmpinat de servitorul care-i dădu scrisoarea, rămase cu ea în mână, în mijlocul odăii şi după ce o citi, simţi că i-a pierit tot curajul. Ce putea face el, care era un tânăr singur, pentru a se ridica împotriva forţei de veacuri a vechilor obiceiuri din această ţară? Intră încet în salon. Căţeluşul lui Ai-lan era în odaie şi se apropie de el, bucurându-se, dar când văzu ca nu-i dă nicio atenţie, latră de câteva ori ascuţit. Dar nici de astă dată nu se uită la el, deşi în alte împrejurări poate ar fi început să râdă de supărarea acestui leu în miniatură. Se aşeză pe un scaun şi sprijinin du-şi capul în palme, lăsă căţeluşul să latre în voie. Lătratul lui făcu pe stăpâna casei să vină şi să vadă ce s-
1519
a întâmplat, pentru a se convinge ca nu cumva să fi intrat un om străin în casă. Când văzu pe Yuan, îşi dădu numaidecât seama de realitate. Încercă să-l îmbuneze, deoarece ea primise scrisoarea ceva mai devreme decât el: — Nu fi abătut, fiul meu, şi nu renunţa la împotrivirea de până acum. Mă voi duce la unchiul tău şi voi sta cu el de vorbă. Împreună cu mătuşa şi vărul tău mai în vârstă şi toţi împreună vom discuta despre ceea ce avem de făcut. Tatăl tău nu este singurul care reprezintă această familie şi nu este nici cel mai în vârstă. Dacă unchiul tău va fi destul de categoric, atunci e foarte probabil că vom reuşi să convingem pe tatăl tău să-şi schimbe hotărârea luată. Dar aducându-şi aminte de unchiul său cel gras care toată viaţa nu se gândise decât la propriile lui plăceri, răspunse întunecat: — S-a mai întâmplat vreodată ca unchiul meu să fie categoric în hotărârile pe care le-a luat? Nu, mamă, am ajuns la convingerea că singurii oameni categorici în ţara aceasta, capabili să-şi impună voinţa, sunt cei care au oşti şi arme – aceştia îi fac pe toţi să se supună voinţei lor, ori acest amănunt eu îl ştiu mai bine decât oricare altul. De sute de ori am văzut pe tatăl meu impunându-şi voinţa, ameninţând cu moartea pe cei din apropierea lui – ori aşa ceva s-a întâmplat destul de des, câtă vreme am trăit în
1520
curţile lui. Toată lumea se teme de el, din pricină că are săbii şi puşti – iar acum îmi dau seama că el are dreptate – în zilele de astăzi nu se poate să stăpâneşti decât cu forţa… sfârşi Yuan şi începu să plângă, chinuit de deznădejde. Fuga lui de acasă şi încăpăţânarea de până acum nu-i mai puteau fi astăzi de niciun folos. Dar după ce mai trecu o vreme, se lăsă îmbunat de vorbele mamei lui şi se linişti, aşa că chiar în aceeaşi seară invită toată familia la ea la masă şi după ce terminară de mâncat, stăpâna casei le spuse despre ce este vorba şi toţi o ascultară în linişte, gândindu-se la hotărârea ce va trebui luată. Sheng şi Meng, împreună cu Ai-lan, erau şi ei de faţă la această consfătuire, deşi li se dăduseră scaune mai mici, deoarece ei erau tineri, căci de astă dată stăpâna casei purtase de grijă ca fiecare dintre ei să fie aşezat la masă, aşa cum prevedeau vechile obiceiuri, deoarece familia se adunase pentru a lua anumite hotărâri. Cei tineri nu ziceau nimic, ci aşteptau în linişte, aşa cum se cuvenea. Până şi Ai-lan tăcea, deşi ochii îi luceau batjocoritori, văzând gravitatea celor dimprejurul ei şi cu siguranţă după ce se vor ridica de la masă, va face haz pe socoteala lor; Sheng sta la masă într-o atitudine ca şi când s-ar fi gândit la alte lucruri mult mai plăcute. Meng însă era mai tăcut şi mai liniştit decât toţi ceilalţi. Chipul lui rigid şi îmbujorat părea
1521
stăpânit de furie şi nu era în stare să se gândească la altceva decât la motivele întrunirii de astă-seară şi clocotea de furie, din pricină că el nu avea dreptul să-şi spună părerea… Era dreptul lui Wang cel mai în vârstă să vorbească cel dintâi în familie, dar se vedea cât de colo că el ar fi preferat să nu vorbească, aşa că uitându-se la el, Yuan îşi pierdu şi puţina nădejde ce-i mai rămăsese că omul acesta ar putea spune ceva în favoarea lui. Wang cel mai în vârstă era şi el speriat. Se temea de fratele său Tigrul, care era cel mai mic în familia lor. Îşi aducea aminte cât era de iute de fire, pe vremea când era tânăr şi-şi mai aducea aminte că însuşi nepotul său al doilea trăia viaţă foarte plăcută întrun oraş din interior, pe care îl stăpânea în numele Tigrului aproape în calitate de guvernator şi că nepotul acesta îi trimitea de multe ori bani, când se întâmpla să aibă nevoie, ori când s-ar fi putut ca omul să nu aibă nevoie într-un oraş ca acesta unde banii se cheltuiau atât de uşor? Prin urmare Wang cel mai în vârstă nu avea niciun temei să nemulţumească pe fratele său, Tigrul. Dar afară de asta se temea şi de soţia lui, mama feciorilor săi, căci ea îi spusese limpede ce va trebui să declare cu acest prilej. Înainte de a pleca de acasă, îl chemase în odaia ei, ca să-l dăscălească: — Să nu iei partea feciorului. Noi, cei mai în vârstă, tre-
1522
buie să stăm strâns legaţi unul de altul; dar afară de asta sar putea ca într-o bună zi să avem nevoie de ajutorul fratelui tău, dacă se va întâmpla ca ceea ce se spune despre revoluţia apropiată să reuşească. Nu uita că noi mai avem şi acum proprietăţi în partea de miazănoapte, de care trebuie să ne îngrijim şi ar fi peste putinţă să uităm de datoriile pe care le avem faţă de noi înşine. Pe urmă adu-ţi aminte că legea este de partea părinţilor şi tânărul trebuie să se supună. Vorbele acestea îi răsunau şi acum în auz, aşa că bietul om începu să asude când o văzu că se uită drept la el; ridică deci mâna şi-şi şterse capul ras şi sorbi odată din ceaşca de ceai, înainte de a vorbi, pe urmă tuşi, mai scuipă de câteva ori, ca pentru a amâna ceea ce trebuia să se întâmple. Dar cei dimprejurul său aşteptau cu nerăbdare, aşa că după un timp de codeală, începu totuşi să vorbească, puţin cam răguşit, căci din cauza grăsimii care-i tăia respiraţia, acum vorbea întotdeauna răguşit: — Fratele meu mi-a trimis o scrisoare în care-mi spune că Yuan va trebui să se căsătorească. Am aflat că Yuan nu vrea să-i facă pe voie. Am mai aflat… am mai… Aici se opri şi întâlnind privirile soţiei sale, începu din nou să asude şi se şterse pe creştet, iar Yuan simţi că în clipa aceasta îl dispreţuieşte din adâncul sufletului. În
1523
mâna unui astfel de om, îşi zise el, a fost dată soarta sa. Pe urmă simţi că cineva se uită la el şi întorcându-se, văzu ochii lui Meng îndreptaţi spre el, adresându-i furioşi o întrebare, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Te-ai convins că noi, tineretul, n-avem nimic de aşteptat de la cei mai în vârstă decât noi?” Unchiul său însă începu din nou, la îndemnul pe care-l văzu în privirile soţiei sale, şi adăugă foarte grăbit: — Dar cred eu – cred… că e mult mai bine ca feciorii să asculte de părinţii lor – la urma urmelor Poruncile Sfinte spun că… Ajungând aici, bătrânul începu să zâmbească, ca şi când ar fi avut de adăugat ceva şi de la sine: Da, Yuan, la urma urmelor femeile sunt toate la fel, iar după ce va trece şi asta, nu cred că te va supăra prea mult, căci nu va dura mai mult de o zi sau două şi voi scrie profesorului tău să te scutească de examene, căci va fi mult mai bine să faci tatălui tău pe voie, el fiind un bărbat iute de fire şi s-ar putea să vină şi vremea când vom avea nevoie de el… Privirile i se întoarseră din nou spre soţia lui, dar ea se uită la el cu atâta stăruinţă mută, îndemnându-l să nu mai continue, încât termină dintr-odată, cuprins de o mare slăbiciune: — Aceasta este părerea mea, şi întorcându-se spre feciorul său cel mai mare, adăugă: Vorbeşte, fiule, căci acum
1524
este rândul tău. Începu să vorbească feciorul cel mai în vârstă, care vorbi cu mai mult cumpăt decât tatăl său, dar încercând să împace ambele părţi, deoarece nu voia să supere pe nimeni. Totuşi adăugă cu bunăvoinţă: — Înţeleg dorinţa lui Yuan de a fi liber. Tot aşa am fost şi eu în tinereţea mea şi-mi aduc aminte că am făcut mare caz de căsătorie şi că nu am vrut să mă căsătoresc decât cu cea pe care mi-am ales-o. Zâmbi apoi cu indiferenţă şi continuă cu mai multă îndrăzneală decât ar fi întrebuinţat, dacă ar fi fost şi soţia lui de faţă, dar guraliva şi frumoasa lui soţie lipsea, deoarece tocmai acum era însărcinată şi era foarte nemulţumită din pricină că va mai naşte un copil, după cei patru pe care-i avea şi se jura în toate chipurile că va învăţa procedeele străinilor şi se va feri să mai rămână însărcinată. Prin urmare ea nefiind de faţă, se uită la părintele său şi adăugă zâmbind: Ca să fiu sincer, trebuie să vă spun, că mă întreb şi eu de multe ori care a fost pricina că m-am frământat pe vremea aceea atât de mult pentru un astfel de nimic, deoarece în cele din urmă m-am convins şi eu că părintele meu are dreptate şi femeile sunt toate la fel; căsătoria este aceeaşi întotdeauna şi pentru unii dintre noi nu mai încape nicio îndoială că până şi sfârşitul este acelaşi. E mult mai bine să te căsătoreşti la început fără dra-
1525
goste, deoarece la sfârşit căsătoria este aceeaşi căci dragostea dintre oameni niciodată nu durează atât de mult cât durează judecata rece. Atâta fu tot. Nimeni nu mai scoase o vorbă. Doamna cea învăţată nu zise nimic, deoarece vedea că faţă de aceştia doi, orice ar fi spus, nu putea folosi la nimic. Prin urmare vorbele ei erau destinate numai pentru Yuan. Nici dintre cei tineri nu vorbi nimeni, căci vorbele lor ar fi fost fără niciun folos. Tineretul se strecură la prima ocazie în odaia de alături, unde începură să vorbească cu Yuan, fiecare în felul său. Sheng era de părere că toate acestea erau nimicuri de care nu se putea decât cel mult să râdă. Se uită la Yuan şi după ce-şi netezi părul cu mâinile lui frumoase, adăugă râzând: — Ascultă, Yuan, dacă aş fi în locul tău, eu nici n-aş răspunde la poruncile lor. Îmi pare sincer rău de tine şi sunt foarte mulţumit că părinţii mei nu m-ar trata în felul acesta, căci oricât ar vrea ei să-şi bată joc de noile obiceiuri, acum s-au obişnuit să trăiască în oraşul acesta şi nu cred că ar încerca să ne silească să facem ceva împotriva voinţei noastre, căci puterea lor se fărâmiţează în vorbe fără rost. Nu te mai gândi la asta şi continuă să-ţi trăieşti viaţa ta. Nu spune nicio vorbă din care s-ar putea vedea că eşti supărat, ci fă aşa cum îţi place. Nu ai nevoie nici să te
1526
mai întorci acasă. — Sheng are dreptate, strigă Ai-lan cu violenţă. Să nu mai vorbim despre asta. Tu vei trăi întotdeauna aici cu noi, care facem parte din lumea nouă, aşa că vei uita de toate supărările. Avem aici de ajuns ca să ne simţim mulţumiţi şi să ne putem bucura toată viaţa. Vă jur că eu nici nu mă gândesc să mai plec în altă parte. Meng tăcu, până când sfârşiră toţi cu ceea ce aveau de spus. Pe urmă începu să vorbească şi el, cu o gravitate care te înfiora: — Vorbiţi ca nişte copii. În conformitate cu legea, Yuan va fi căsătorit în ziua hotărâtă de tatăl său. În conformitate cu legea naţiunii noastre, el nu va mai fi niciodată liber. El nu este liber – indiferent de ceea ce spune el că este sau îşi închipuie că ar fi şi indiferent de felul în care trăieşte, fie mulţumit fie nemulţumit – el nu este liber… Ascultă Yuan, acum eşti dispus să intri în mişcarea noastră revoluţionară? Înţelegi acum care este motivul pentru care noi trebuie să continuăm lupta? Yuan se întoarse spre Meng şi văzându-i ochii aprinşi de o flacără sălbatică, înţelese deznădejdea ce se zbuciuma în sufletul său. Aşteptă câteva clipe, apoi răspunse din adâncul deznădejdii lui: — Voi intra!
1527
Astfel reuşi Tigrul să facă pe feciorul său să treacă în tabăra duşmanilor lui. Din ziua aceea Yuan se gândi că va putea să se devoteze cu tot sufletul mişcării care urmărea mântuirea patriei sale. Înainte de asta, când se întâmpla să-i spună cineva: „Trebuie să ne salvăm ţara”, deşi îşi simţea inima tresărind, căci îşi dădea seama că fapta aceasta este necesară, totuşi entuziasmul lui se oprea, deoarece nu înţelegea tocmai limpede cum ar putea fi salvată, sau dacă va fi salvată, atunci din ce primejdie şi ce înseamnă anume cuvântul patrie. Chiar în timpul copilăriei lui, când îşi făcea lecţiile împreună cu instructorul pe care-l avea în casa tatălui său, simţea cum se trezeşte în sufletul său dorinţa de a lupta, dar în acelaşi timp şi spaima, aşa că deşi ar fi dorit să facă ceva, nu înţelegea ce anume trebuia să facă. La şcoala de război auzise vorbindu-se despre multe fărădelegi ale duşmanilor din străinătate, împotriva ţării lui, dar acolo până şi tatăl său era considerat duşman, aşa că el nu era în stare să vadă situaţia limpede. Tot aşa se întâmplase şi la şcoala unde era acum. Asculta de multe ori la ce spune Meng despre aceleaşi lucruri, despre ţara care trebuie salvată, căci dacă nu vorbea despre mişcarea lor, Meng nu avea altceva despre ce ar fi putut vorbi, iar în timpul din urmă aproape nici nu mai deschise-
1528
se cărţile de şcoală, atât era de ocupat cu întrunirile lui secrete, iar el şi camarazii lui redactau mereu proteste împotriva autorităţilor şcolare sau a autorităţilor din oraş şi defilau pe străzi cu drapele, protestând împotriva duşmanilor străini şi a tratatelor slugarnice, a regulamentelor oraşului şi şcolii şi împotriva a tot ce nu era de acord cu vederile lor. Sileau pe mulţi să defileze în cortegiul lor, uneori chiar împotriva dorinţei acestora, căci Meng se pricepea să intimideze pe colegii săi, uitându-se la ei tot atât de crunt ca orice comandant de oşti şi era în stare să zbiere fără cruţare în faţa unui coleg nesupus: „Tu nu eşti patriot! Eşti câinele pripăşit al străinilor, – îţi petreci vremea dansând şi veselindu-te, iar ţara noastră piere sugrumată de duşmani!” Tot aşa zbierase într-o zi şi la Yuan, când acesta îi spusese că este ocupat şi nu se poate duce la manifestaţii de felul acesta. Sheng începea să râdă binevoitor, când vedea că Meng încearcă să se apropie de el cu astfel de vorbe furioase, căci înainte de orice, Meng era fratele său mai tânăr şi abia după aceea conducător al tineretului revoluţ ionar. Yuan însă era numai văr cu el şi prin urmare trebuia să încerce să se ferească de ieşirile lui furioase. În timpul acesta cea mai bună ascunzătoare pentru a putea scăpa de el, era bucata de pământ pe care o avea în ţarină, deoarece
1529
Meng şi camarazii lui nu aveau timp de pierdut cu tâmpenii, cum ar fi de pildă lucrul din ţarină, aşa că aici Yuan era la adăpost sigur. De astă dată însă Yuan înţelegea ce voia să zică salvarea patriei sale. Acum înţelegea motivul pentru care Tigrul era duşmanul ţării. Căci a salva patria însemna să se salveze pe sine însuşi, aşa că vedea limpede că tatăl său îi este duşman şi că dacă nu se va salva singur, nimeni nu-l va putea salva. Prin urmare intră şi el în mişcarea revoluţionară. Nu era nevoie să-şi mai dovedească sinceritatea convingerilor, de vreme ce vărul său Meng depusese jurământul pentru el. Meng putea să-l introducă în toată liniştea între camarazii săi, deoarece cunoştea motivul nemulţumirilor lui Yuan şi ştia că singura garanţie pentru a servi cu toată convingerea o astfel de mişcare, era tocmai nemulţumirea ce chinuia acum pe vărul său. Yuan ura acum pe cei bătrâni, din pricină că aceştia deveniseră duşmanii lui. Era gata să lupte pentru libertatea ţării lui, deoarece îşi dădea seama că o ţară nu poate fi eliberată decât luptând. Prin urmare în aceeaşi seară se duse împreună cu Meng la o întrunire secretă care se ţinea într-o casă veche de la capătul cel mai depărtat al unei străzi întortocheate. Strada aceasta era cunoscută ca o stradă în care trăiau
1530
prostituatele pentru oamenii săraci, aşa că pe acolo trecea foarte multă lume îmbrăcată cum se întâmpla şi foarte mulţi lucrători tineri veneau şi plecau, fără ca cineva să se intereseze de ei deoarece se ştia ce fel de lume stă în strada aceasta. Meng conduse pe Yuan până la capătul acestei străzi. Nu dădu însă nicio atenţie nici larmei de pe stradă şi nici îndemnurilor pe care le auzea plecând de sub porţile caselor. Le cunoştea destul de bine, aşa că nici nu vedea femeile când ieşeau în calea lui, alergând după câştigul lor obişnuit. Dacă se întâmpla să-l tragă câte una de mânecă prea îndelung, se scutura cum s-ar fi scuturat de o insectă care a început să-l plictisească. Numai când se întâmpla ca o femeie să se ţină prea multă vreme după Yuan, se oprea şi se răstea la ea: „Lasă-l în pace, nu te mai ţine după noi. Ne ducem la o femeie care ne aşteaptă…”, apoi îşi continua drumul, alături de Yuan care se simţea mulţumit că a scăpat, deoarece femeia care-l oprise era grosolană şi cu priviri animalice, dar nu mai era nici tânără, aşa că se cutremurase de scârbă, văzând-o că se apropie de el. Pe urmă intrară într-o casă a cărei poartă le-o deschise o femeie, şi Meng începu să urce o scară întortocheată, la capătul căreia era o cameră şi aici îi aşteptau cam cincizeci de tineri şi fete. Când văzură şi pe Yuan că intră împreună cu conducătorul lor, şoaptele lor amuţiră şi urmă o clipă de
1531
chinuitoare îndoială. Dar Meng le spuse numaidecât: — Nu vă temeţi de nimic, acesta este vărul meu. V-am spus de mult că am mare nădejde că va intra în gruparea noastră, deoarece ne poate fi de ajutor. Tatăl său comandă chiar o armată, care într-o bună zi ar putea să ne fie şi ea de folos. Până acum însă n-a vrut să asculte. Dar astăzi a putut să-şi dea seama destul de limpede de scopurile urmărite de mişcarea noastră, şi acum înţelege că ceea ce i-am spus eu este adevărat, că duşmanul său este chiar părintele său – cum părinţii noştri ne sunt şi nouă duşmani. Acum e gata pregătit – în sufletul său s-a îngrămădit destulă revoltă pentru a face parte dintre noi. Ascultând în linişte la ceea ce spunea vărul său, Yuan se întoarse şi se uită la chipurile întunecate ale celor din cameră. Nu era niciunul între tinerii aceştia care să nu pară înflăcărat, oricât de palide şi lipsite de farmec ar fi fost chipurile lor, cu ochii care păreau că nu se deosebesc cu nimic unul de altul. După ce ascultă cuvintele lui Meng şi văzu privirile îndreptate spre el, simţi că inima i se opreşte câteva clipe… Oare ura cu adevărat pe tatăl său? I se părea că-i vine neînţeles de greu să-l urască. Simţi că în mintea lui începe să se îndoiască de cuvântul acesta: ură – el ura ceea ce făcea tatăl său – multe dintre faptele tatălui său i se păreau respingătoare. Dar exact în clipa
1532
când lupta aceasta surdă se desfăşura în sufletul său, cineva din colţul întunecat al camerei se ridică în picioare şi se apropie cu mâna întinsă de el. Cunoştea mâna aceasta şi întorcându-se, recunoscu chipul celui care se oprise în faţa lui. Era fata care după ce se apropie de el, îi spuse cu glasul tremurat de emoţie: — Ştiam că într-o bună zi va trebui să intri în gruparea noastră. Prevedeam că se va întâmpla ceva care te va determina să fii alături de noi. Văzând-o în faţa lui şi simţindu-i mâna şi auzindu-i glasul, Yuan rămase atât de entuziasmat, încât îşi aduse din nou aminte de ceea ce făcuse tatăl său. Da, dacă părintele său era în stare de o faptă atât de odioasă, încât să-l căsătorească cu o fată pe care el n-a văzut-o până acum niciodată, atunci trebuia să-l urască şi el. Strânse mâna fetei în mâna lui. I se părea nebunie, dar în acelaşi timp şi încântător să ştie că fata aceasta îl iubeşte. Dar tocmai din pricină că ea era aici în camera aceasta şi-l ţinea de mână, simţi cu toată convingerea că face şi el parte dintre tinerii aceştia. Roti privirea în largul camerei. Toţi i se păreau oameni liberi şi oameni tineri care se adunaseră pentru un scop anume. Meng nu terminase încă ce avea de spus. Dar nimănui nu i se părea straniu că ei doi stau nemişcaţi, mână în mână, un bărbat şi o fată, deoarece toţi cei din
1533
odaia aceasta se considerau oameni liberi. Într-un târziu Meng termină ce avea de spus, adăugând: — Eu dau chezăşie, pentru el. Dacă se va întâmpla să fie un trădător, atunci voi muri şi eu. Fac jurământ pentru el. După ce Merg termină ce avea de spus, fata conduse pe Yuan câţiva paşi, ţinându-l mereu de mână, apoi declară: — Jur şi eu… pentru el! Astfel fata îl legă de ea şi de tovarăşii ei. Fără să scoată nicio vorbă de protest, Yuan făcu legământul. De faţă cu toţi şi fără ca unul să scoată vreo vorbă, Meng scoase cuţitul şi-l crestă puţin la un deget; iar în sângele care începu să curgă, înmuie un penel şi cu acesta îşi semnă numele în josul hârtiei pe care era trecută formula jurământului. Pe urmă se ridicară toţi în picioare şi după ce-l îmbrăţişară, repetară jurământul în cor, apoi dădură lui Yuan un semn pe care trebuia să-l păstreze ca dovadă a grupării lor în care intrase acum. Yuan descoperi o mulţime de lucruri pe care nu le cunoscuse înainte de asta. Află anume că gruparea lor era în legătură cu o mulţime de alte grupări asemănătoare care aveau ramificaţii într-o mulţime de provincii şi o mulţime de oraşe, dar că toate acestea se îndreptau spre miazăzi şi că-şi aveau centrul în oraşul acesta în care era şcoala de război la care fusese el. Din oraşul acesta veneau ordinele
1534
aduse de curieri secreţi. Ordinele acestea Meng ştia unde să le primească şi cum să le descifreze şi avea oamenii lui care convocau pe toţi membrii grupării, pe urmă le spunea ce au de făcut, cum trebuie proclamată greva, cum trebuiesc făcute manifestele, dar în timpul cât el dădea aceste instrucţiuni, ele erau repetate în numeroase oraşe, căci grupările tineretului erau răspândite pe toate întinderea ţării. Fiecare întrunire secretă a acestei grupări însemna un pas înainte în realizarea planului de viitor şi acest plan nu părea în realitate prea nou, deoarece Yuan auzise toată viaţa vorbindu-se despre el, în diferite forme. Chiar din copilărie auzise pe tatăl său spunând: „Voi pune mâna pe scaunul domniei şi voi întemeia o mare naţiune căreia îi voi da o dinastie nouă”, căci în tinereţea lui, Tigrul avusese şi el aceleaşi visuri. Pe urmă venise instructorul său care-i spunea în taină: „Într-o bună zi va trebui să punem mâna pe scaunul domniei şi să întemeiem o nouă naţiune…” Auzise acelaşi lucru la şcoala de război, iar aici îl auzea din nou. Totuşi pentru mulţi dintre ei strigătul acesta era cu totul nou. Pentru cei care erau din neam de negustori sau erau feciori de profesori, feciori din familii liniştite şi tineri obişnuiţi să trăiască viaţa banală şi mulţumită, aşa că pentru ei strigătul acesta era cea mai mare îndrăzneală
1535
posibilă. Ca să vorbeşti despre întemeierea unei naţiuni şi o nouă măreţie pentru ţară, despre războaie purtate împotriva naţiunilor străine, toate acestea făceau pe aceşti tineri să făurească visuri îndrăzneţe şi să se vadă pe ei înşişi guvernatori, demnitari ai Statului sau generali. Pentru Yuan însă strigătul acesta nu era atât de nou, aşa că de multe ori nu-l putea repeta cu aceeaşi energie ca ceilalţi tovarăşi ai săi, iar altădată îi plictisea, întrebându-i mereu: „Cum vom face cutare?” sau „Cum credeţi că vom putea salva ţara, dacă nu ne ducem la cursuri, ci ne pierdem timpul cu manifestaţii?” Dar nu trecu mult şi se obişnui să renunţe la întrebări, căci ceilalţi se enervau, iar lui Meng şi fetei care era împreună cu ei, le venea foarte greu să-l audă întrebând, mai ales că Meng nu ezita să-i spună limpede: — Nu ai niciun drept să întrebi pe ceilalţi camarazi de motivele ordinelor primite de la cei mai mari decât noi. Noi trebuie să ne supunem fără cârtire, deoarece numai în felul acesta vom putea aştepta gata pentru marea zi ce trebuie să vină. Nu pot admite să pui întrebări în felul acesta deoarece nici ceilalţi nu pun întrebări altora, şi dacă te voi tolera pe tine, vom spune că vărului meu îi fac hatâruri. Astfel Yuan trebui să-şi stăpânească nedumeririle şi să
1536
nu întrebe ce fel de libertate este aceasta, când trebuie să asculţi de ceea ce nu eşti în stare să înţelegi. Îşi zise că fără îndoială libertatea lor va veni mai târziu; alt drum şi aşa nu se găsea de aici înainte pentru el, căci ar fi fost peste putinţă să poată scăpa de tatăl său, iar acum el se asociase cu grupul tinerilor aceştia. Prin urmare îşi îndeplini însărcinarea pe care i-o dădură la început. Pregătea steaguri pentru ziua de manifestaţie, scria cererile adresate profesorilor în cutare sau cutare chestiune, deoarece el scria mai desluşit şi mai bine decât mulţi dintre colegii săi, şi lipsea şi el de la şcoală în zilele de grevă, când profesorii refuzau să facă ceea ce le cereau, deşi învăţa pe ascuns, ca să nu rămână în urmă, şi vizita casele anumitor plugari şi le împărţea manifeste în care li se spunea cât sunt de împilaţi, cât de mici erau salariile pe care le primeau pentru munca lor, cum se îmbogăţeau stăpânii lor, şi o mulţime de amănunte pe care oamenii aceştia le ştiau mai de mult. Bărbaţii şi femeile acestea nu ştiau carte, aşa că Yuan le citea el însuşi manifestele, dar ei îl ascultau bucuroşi şi se uitau unul la altul, minunânduse când vedeau că sunt oprimaţi chiar mai mult decât îşi închipuiseră ei înşişi, aşa că se întâmpla ca uneori să exclame: — De, adevărat este, căci pântecele nostru niciodată nu
1537
este atât de plin cât ar trebui să fie… Noi lucrăm zi şi noapte, dar copiii noştri se culcă nemâncaţi… Pentru noi n-a mai rămas nicio nădejde. Ceea ce se întâmplă astăzi se va întâmpla şi mâine şi întotdeauna, căci ceea ce câştigăm astăzi, abia ne ajunge ca să mâncăm… Pe urmă se uitau unul la altul întunecaţi, după ce vedeau cât de neomenos erau exploataţi de toată lumea. Uitându-se la ei şi auzindu-i ce vorbesc, Yuan se întrista şi mai mult, căci recunoştea că de multe ori sunt exploataţi fără milă, iar copiii lor nu primeau hrană suficientă şi erau palizi, din pricina foamei şi lucrau în ateliere şi fabrici străine, în faţa maşinilor, ceasuri de-a rândul în fiecare zi, şi de multe ori mureau fără ca cineva să se intereseze de soarta lor. Nici chiar părinţii lor nu se sinchiseau, deoarece copiii se înmulţesc atât de uşor şi în casa săracului se nasc întotdeauna mai mulţi decât ar trebui să se nască. Dar cu toată mila pe care i-o trezeau oamenii aceştia, adevărul era că Yuan se simţea mai uşurat după ce pleca dintre ei, căci mirosul din bordeiele acestor oameni săraci îl îneca. Chiar după ce se întorcea acasă şi se spăla, i se părea că mai simte mirosul acela stăruind împrejurul său. Când se pomenea din nou în odaia lui, în faţa cărţii deschise, ridica fruntea şi simţea mirosul acesta în nări. Mirosul stăruia cu toate că-şi schimba hainele cu care era îmbrăcat,
1538
şi-l simţea chiar atunci când pleca undeva la câte un local de petrecere. Pe deasupra miresmei ce se desprindea din părul fetei cu care dansa, sau din bucatele alese ce i le aduceau la masă, simţea mirosul stătut al sărăcimii care era nelipsit, oriunde s-ar fi dus şi din cauza aceasta nu-l putea suferi. Afară de asta, în adâncul fiinţei lui mai stăruia şi acum vechea lui sfială, care-l împiedica să se devoteze în întregime unei preocupări exclusive, deoarece în toate părţile descoperea ceva care jignea susceptibilitatea lui; dar deşi îi era lui însuşi ruşine de această atitudine a lui, totuşi era ceva care-l împiedica să se dedice în întregime mişcării în care intrase acum. În gruparea din care făcea parte, mai era însă ceva care uneori întuneca legăturile de intimitate dintre el şi tovarăşii săi. Acest ceva era fata. Căci din ziua când intrase şi el în această mişcare, fata era convinsă că de aici înainte îi aparţine numai ei şi nu-l mai lăsa în pace. În gruparea lor erau şi alţi tineri care trăiau făţiş împreună, dar despre asta nu se vorbea niciodată şi toată lumea îi lăsa în pace. Îşi ziceau camarazi şi legăturile dintre ei nu durau decât atât cât doreau ei înşişi. Tot aşa fata asta nădăjduia că Yuan va trăi împreună cu ea. La toate acestea se mai adăuga un amănunt destul de straniu. Dacă Yuan nu ar fi intrat în mişcarea lor, ei ar fi
1539
continuat să trăiască viaţa de până acum, în mijlocul visurilor lui, fără să vadă prea adeseori pe fata aceasta, ci cel mult când erau împreună în clasele de studiu, sau când ar fi ieşit uneori împreună la plimbare, îndrăzneala atitudinii ei, glasul plăcut şi privirile ochilor sinceri sau strângerea mâinilor fierbinţi care căutau pe ale lui, poate l-ar fi fermecat, datorită noutăţii şi deosebirii dintre ea şi celelalte fete pe care le cunoştea şi le vedea mai adeseori, fiind prietene de ale lui Ai-lan. Toate acestea din pricină că Yuan era foarte sfios faţă de fete, atât de sfios încât îndrăzneala lor poate l-ar fi putut prinde în mrejele ei. Acum însă pe fata aceasta o vedea în fiecare zi şi în toate părţile. Îl considera ca pe un bun al ei şi-l aştepta de fiecare dată, după terminarea cursurilor, ca să plece împreună, aşa că ceilalţi colegi ai lui îi vedeau şi mulţi dintre ei începeau să-l necăjească: — Te aşteaptă – te aşteaptă – nu e chip să scapi… şi ironiile acestea ale lor îi răsunau mereu în urechi. La început Yuan se prefăcea că nu aude. Dar când totuşi trebuia să-i audă, zâmbea în silă şi se ruşina, apoi încerca să întârzie în sălile de studii sau să iasă prin câte o ieşire laterală a şcolii. Totuşi nu era în stare să se ducă la ea şi să-i spună de-a dreptul: — Mă plictiseşti cu aşteptările acestea zilnice.
1540
Trebuia să se prefacă mulţumit şi o saluta, iar când se întâmpla să se ducă la manifestaţiile de stradă, ea era întotdeauna de faţă şi de fiecare dată avea un loc rezervat lângă el. Aşa că toţi ceilalţi colegi ai lor erau convinşi că ei sunt legaţi unul de altul din toate punctele de vedere. Cu toate acestea nu erau deloc, deoarece Yuan nu putea să iubească pe această fată. Din ce o vedea mai adeseori şi din ce-l strângea mai mult de mână, căci acum îl lua foarte des de mână şi i-o ţinea îndelung în mâinile ei, fără să-i ascundă câtuşi de puţin că-l doreşte, Yuan presimţea că-i devine tot mai puţin simpatică. Totuşi trebuia să aprecieze sentimentele ei, deoarece ştia că ea îl iubeşte sincer, dar deşi uneori se simţea ruşinat că abuzează de credinţa şi devotamentul ei – căci atunci când i se poruncea să facă ceva ce nu-i convenea şi fata vedea că se codeşte, se ridica numaidecât şi declara că această misiune ar dori s-o îndeplinească ea însăşi – aşa că de cele mai multe ori Yuan primea însărcinări pe care le prefera, cum ar fi de pildă lucrurile scrise sau obligaţia de a se duce şi a sta de vorbă cu ţăranii din satele vecine, în loc să cutreiere cartierele săracilor din oraş care miroseau atât de cumplit. Tocmai din pricina aceasta Yuan n-ar fi vrut s-o supere, căci aprecia serviciile ce i le făcea, dar cu toate acestea avea destulă demnitate să se simtă umilit din pricină că primea aceste
1541
servicii ale ei, şi totuşi nu era în stare s-o iubească. Din ce se ferea mai mult de ea – cu toate că până acum nu ajunseră încă la o explicaţie – din ce fata îl iubea cu mai multă patimă, până când într-una din zile trebui să ajungă şi la explicaţia care este inevitabilă în astfel de împrejurări. Yuan fusese trimis într-un sat din împrejurimi şi se gândise să plece singur şi la întoarcere să treacă şi pe la holda lui, pentru a se convinge cum merg răsadurile, căci acum fiind prea ocupat cu însărcinările pe care le avea, nu se mai putea duce să vadă pământul său atât de des cât ar fi dorit. Era o zi foarte frumoasă de la sfârşitul primăverii acelui an şi se gândise că va face drumul pe jos până în satul cu pricina şi după ce va sta de vorbă cu ţăranii, le va împărţi broşurile de propagandă secretă ce le va duce cu el, pe urmă va apuca spre apus ca să se întoarcă la holda sa. Îi plăcea să stea de vorbă cu plugarii şi de multe ori vorbea cu ei, fără intenţia de a-i convinge cu orice preţ despre dreptatea cauzei lor, ci vorbea cum ar fi vorbit cu orice alţi oameni şi-i asculta când oamenii aceştia îi spuneau: — Cine a mai auzit de astfel de lucruri, cum ar fi de pildă că pământul bogaţilor trebuie luat cu sila şi împărţit celor de seama noastră? Noi, tinere domn, nu credem că sar putea aşa ceva şi credem că ar fi mai bine ca toate să
1542
rămână aşa cum sunt, ca nu cumva mai târziu să fim tot noi pedepsiţi pentru ceea ce s-a întâmplat. Noi ne simţim mai bine în starea în care suntem acum. Am trecut prin multe necazuri pe care nici astăzi nu le-am uitat. Numai cei care nu aveau pământ deloc, erau mulţumiţi de revoluţia ce se pregătea. Dar în ziua aceasta, despre care-şi închipuise că o va putea petrece singur cu visurile lui plăcute, fata se apropie de el şi-i spuse categoric, cum avea obiceiul: — Voi veni şi eu cu tine şi voi sta de vorbă cu femeile. Yuan avea o mulţime de motive pentru care ar fi preferat ca fata să nu vină cu el. Când era şi ea de faţă, parcă se simţea obligat să vorbească despre mişcarea lor în termeni mult mai violenţi, ori lui nu-i plăcea violenţa de limbaj. Afară de asta se temea de apropierea ei, după ce vor rămâne singuri. Pe urmă nu se putea întoarce nici prin partea unde era pământul său, căci până acum nu spusese plugarului că a intrat şi el în mişcarea tineretului şi nici n-ar fi vrut ca vecinul său să bănuiască ceva, prin urmare ar fi fost peste putinţă să se oprească la holda lui în tovărăşia fetei. Dar afară de asta nu voia nici ca fata asta să-l vadă că se interesează de legumele pe care le semănase el însuşi. Nu voia să-l vadă cât de mult ţine el la astfel de lucruri, ca nu cumva să-l ia în bătaie de joc. Nu se temea de ironia ei,
1543
căci ea era o fire care niciodată nu râdea de ceea ce vedea, dar se temea că va rămâne mirată de slăbiciunea lui, se temea de lipsa ei de înţelegere şi dispreţul caracteristic pe care-l manifesta faţă de tot ce ea nu era în stare să înţeleagă. Cu toate acestea ar fi fost peste putinţă să scape de ea, deoarece se înţelesese dinainte cu Meng, ca ea să se ducă în calitate de delegată specială, împreună cu el, prin urmare prezenţa ei devenea inevitabilă. Plecară deci împreună, Yuan fără să zică nimic şi înaintând pe marginea drumului, ca de fiecare dată când se apropia de el, să treacă pe ce alaltă margine, sub pretext că înaintează mai uşor. Din pricina asta se simţi foarte mulţumit când ieşiră din oraş şi apucară pe un drum de ţarină, iar de aici pe o potecă îngustă, aşa că trebuiau să înainteze unul după altul. El mergea în faţă şi se simţea foarte mulţumit că poate să se uite nesupărat în toate părţile, căci fata nu mai era înaintea lui, ca să-i împiedice privirea. Ea înţelese numaidecât starea lui sufletească. La început vorbi foarte liniştită, ca şi când n-ar fi ţinut seamă de răspunsurile lui monosilabice, dar la urmă nu mai zise nimic şi făcură drumul în tăcere. În timpul acesta Yuan presimţea furtuna gândurilor ei şi începu să se teamă, dar cu toate acestea nu zise nimic. Ajunseră la o cotitură de
1544
drum unde erau nişte sălcii bătrâne ale căror ramuri fuseseră retezate de atâtea ori, încât acum smida8 tânără ce răsărea în fiecare an era atât de deasă, încât se împreuna deasupra potecii ca o boltă de verdeaţă şi plină de răcoare. Când ajunseră în locul acesta singuratic, Yuan simţi că cineva i-a pus mâinile pe umeri; erau mâinile fetei care-l întoarseră în loc şi strângându-se la pieptul lui, începu să plângă cu sughiţuri: — Acum ştiu care este pricina că pe mine nu mă poţi iubi – ştiu unde te duci în fiecare seară – noaptea trecută te-am urmărit şi te-am văzut împreună cu sora ta, când aţi intrat în hotelul acela mare şi am văzut femeile care vă aşteptau acolo. Pe acestea le iubeşti mai mult decât pe mine – am văzut-o pe cea cu care ai dansat – cea îmbrăcată într-o rochie de culoarea piersicilor – am văzut-o cu câtă neruşinare se agăţase de gâtul tău… Era adevărat că Yuan se ducea şi acum din când în când împreună cu Ai-lan, deoarece nu-i spusese nici ei nici mamei sale că a intrat în mişcarea tineretului revoluţionar, cu toate că de multe ori le spunea că este ocupat şi că nu se 8
Smidă – desiş format din arbori tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc. [n.e.e.].
1545
mai poate duce atât de des la petreceri, cum făcea până acum; totuşi din când în când trebuia să iasă în oraş, căci altfel Ai-lan s-ar fi mirat de atitudinea lui, şi mama ei mai nădăjduia şi astăzi că avându-l pe el la îndemână, poate trăi mai liniştită. Când auzi vorbele fetei, îşi aduse aminte că abia cu câteva zile în urmă se dusese împreună cu Ailan la serbarea dată cu ocazia aniversării celei mai bune prietene ale ei în sala celui mai mare hotel străin din oraş şi că dansase cu fata aceasta. Holul hotelului avea ferestre uriaşe care dădeau în stradă, şi fără îndoială că fata î l descoperise între ceilalţi care erau de faţă. Simţi că începe să se supere şi înţepenindu-şi trupul îi răspunse nemulţumit: — M-am dus cu sora mea căci eram invitat şi… Dar fata simţi numaidecât răceala mâinilor lui fierbinţi, şi îndepărtându-se de el, ţipă înfuriată: — Da, te-am văzut – o ţineai în braţe şi nu te sfiai să pui mâna pe ea. Dar cu toate acestea de mine te fereşti cum teai feri de un şarpe! Dar ce crezi că ţi s-ar întâmpla, dacă aş spune camarazilor noştri că tu-ţi petreci timpul în societatea oamenilor pe care noi îi urâm şi împotriva cărora este îndreptată toată activitatea noastră? Viaţa ta este în mâin ile mele. Vorbele acestea erau întemeiate şi Yuan ştia tot a atât de
1546
bine că sunt întemeiate. Dar cu toate acestea îi răspunse liniştit şi cu indiferenţă: — Crezi că vorbindu-mi în felul acesta vei putea să mă faci să te iubesc? Fata se repezi din nou la pieptul lui, de astă dată impresionată şi începu să plângă domol, apoi îi luă ea singură braţele şi i le încleştă împrejurul mijlocului, ca apoi să rămână nemişcaţi alături unul de altul, aşa că după câteva clipe Yuan se simţi înduioşat de lacrimile ei şi într-un târziu o auzi spunând: — În felul acesta ai reuşit să mă faci să te iubesc, iar dacă dragostea mea este împotriva dorinţei tale, să ştii că tot aşa este şi împotriva dorinţei mele, deoarece eu nu vreau să iubesc niciun bărbat – totuşi sunt încredinţată că mai curând aş părăsi mişcarea noastră decât să te părăsesc pe tine – sunt atât de răutăcioasă şi de slabă… Simţi un val de milă inundându-i toată fiinţa şi fără să vrea, rămase cu braţele încleştate împrejurul trupului ei, aşa cum i le pusese. După ce trecu o vreme, fata se linişti şi despărţindu-se de el, îşi şterse ochii şi-şi continuară drumul, dar văzu că e foarte mâhnită şi tăcută, aşa că-şi îndepliniră însărcinarea ce o aveau pentru ziua aceea fără ca ea să mai scoată vreo vorbă…
1547
Atât Yuan cât şi ea cunoşteau acum situaţia relaţiilor dintre ei. Yuan avusese până acum obiceiul răutăcios că nu se uitase niciodată mai cu atenţie la niciuna dintre prietenele lui Ai-lan, căci pentru el toate erau la fel; fetele acestea ale familiilor bogate aveau acelaşi glas vesel, acelaşi râs ca un clinchet de clopoţei, erau îmbrăcate mereu în rochii elegante de mătase, purtau aceleaşi podoabe în urechi şi aveau unghiile vopsite întotdeauna cu lac roşu, aşa că se asemănau una cu alta. Îi plăcea ritmul muzicii la care se adăugau mişcările trupului tânăr al unei fete şi nu se mai simţea atât de tulburat de apropierea lor, cum se simţise la început. Dar gelozia constantă şi violentă a colegei lui împotriva acestor fete, îl făcură să se uite mai îndelung tocmai la fetele acestea de care se plângea mereu şi veselia lor începu să-i placă, deoarece el nu era niciodată vesel, aşa că găsi un fel de uşurare în felul lor de a fi şi în dorinţa de a alerga fără încetare după distracţii şi indiferenţa totală faţă de tot ce nu putea să contribuie la mulţumirea lor. Începu să aleagă două sau trei fete care-i plăceau mai mult decât toate celelalte, una, fiica unui prinţ bătrân care de la prăbuşirea imperiului se refugiase în oraşul acesta; era cea mai mică de statură şi cea mai frumoasă fată pe care o văzuse până acum, cu trăsături desăvârşite, aşa că Yuan se uita
1548
îndelung la ea, mai ales acum după ce-şi schimbase cu intenţie atitudinea. A doua era o fată ceva mai în vârstă care era impresionată de tinereţea şi înfăţişarea lui, şi cu toate că jura că nu se va mărita niciodată, ci îşi va vedea de ocupaţiile ei, căci avea în oraş un magazin de confecţii de damă, totuşi îi plăcea să se distreze şi-i plăcea de Yuan, amănunt de care el era pe deplin conştient şi simţea adevărată plăcere s-o vadă, frumoasă şi zveltă cum era, cu părul negru şi netezit în jurul tâmplelor, de parcă ar fi fost tras cu un penel muiat în tuş. În jurul acestor două fete stăruiau gândurile lui uşoare, dar mai erau câteva care îl făceau să se simtă vinovat, când se întâmpla ca fata cealaltă să-l dezaprobe, cum făcea, destul de des; uneori avea ieşiri violente împotriva lui, altădată era rece şi insuportabilă, dar cu toate acestea Yuan se simţea legat de ea, datorită unei camaraderii stranii şi cu toate acestea îi era peste putinţă s-o poată iubi. Într-una din zile, puţin înainte de termenul când tatăl său trebuia să-l căsătorească în oraşul acela îndepărtat din partea de miazănoapte, tocmai se gândea la acest amănunt şi se oprise îngândurat în apropierea ferestrei de la camera lui, uitându-se în stradă şi gândindu-se nemulţumit că astăzi va trebui să se întâlnească cu ea. Pe urmă îşi zise: „Protestez împotriva părintelui meu din pricină că în-
1549
cearcă să mă lege de el şi cu toate acestea sunt destul de prost ca să mă las legat de fata aceasta!” I se păru straniu că nu s-a gândit până acum la acest amănunt. Cum de nu-şi dăduse seama până acum că libertatea lui este din nou stânjenită! Se aşeză pe un scaun şi începu să se gândească repede la un mijloc de scăpare din robia aceasta care i se părea tot atât de grea ca şi cealaltă, deoarece era ascunsă şi-l ţinea legat din toate puterile. Libertatea lui veni cu totul pe neaşteptate. În timpul din urmă mişcarea revoluţionară începuse să se întindă în miazăzi, şi acum sunase ceasul când armatele începură să se răspândească cu repeziciune, îndreptându-se spre inima acestei provincii. Întocmai ca şi taifunul când prinde să răscolească apele mărilor de sud, armatele acestea prinseră trup şi formă şi păreau că dispun de o forţă aproape supraomenească, care alerga în toate părţile, întocmai ca un vârtej, răspândindu-se în toată regiunea şi în fiecare oraş trecând înaintea lor, venind din urmă sau însoţindu-i din toate părţile şi îmbrăcându-i în vraja faimei că puterea acestor armate este nemăsurată şi că merge din izbândă în izbândă. Armatele acestea erau formate din tineretul în mijlocul căruia se găseau şi fete şi această armată avea puterea mistică pe care i-o da faptul că ea lupta nu numai pentru solda ce o primea, cum luptă de obicei alte armate.
1550
Armatele acestea luptau pentru o idee care era însăşi esenţa vieţii lor, aşa că nu puteau fi înfrânte, iar soldaţii dregătorilor care erau mercenari, fugeau din calea lor, cum fug frunzele în faţa vânturilor năprasnice. În fruntea acestor armate alerga întocmai ca o prevestire, faima îngrozitoarei lor puteri, a îndrăznelii fără pereche şi credinţa că nu pot fi lovite de moartea care le ocoleşte, căci ele nu se tem de moarte. Dregătorii oraşului erau atât de speriaţi de revoluţie, încât prinseră pe toţi cei care făceau parte din grupările revoluţionare din oraş, ca nu cumva aceştia să se alieze cu armatele care se apropiau, ori astfel de grupări erau şi în alte şcoli, nu numai în cea unde învăţa Meng şi Yuan, împreună cu fata aceasta. Toate acestea se întâmplară în mai puţin de trei zile; dregătorii trimiseră soldaţi fioroşi care cercetară toate casele în care se găseau studenţi şi dacă se întâmpla să dea peste ceva, o carte, o bucată de hârtie, un drapel sau orice simbol al revoluţiei, studentul era împuşcat, şi dacă se întâmpla să fie fată, o împuşcau şi pe ea. În aceste trei zile numai în oraşul acesta fură împuşcaţi sute de studenţi, tineri şi fete, dar nimeni nu îndrăznea să protesteze, căci ar fi însemnat să fie luat drept prieten al victimelor şi să-şi pună viaţa în primejdie. Între cei vinovaţi, fură ucişi o mulţime de nevinovaţi, căci se găseau şi
1551
oameni care aveau duşmani, ori duşmanii aceştia nu voiau să moară ca să nu le mai stea în cale, aşa că se duceau pe ascuns la autorităţi şi dădeau lista duşmanilor lor, făcând jurământ că şi aceştia sunt din mişcarea revoluţionară, aşa că numai pe temeiul unei astfel de mărturii, fură ucişi o mulţime de oameni, căci autorităţile oraşului erau îngrozite ca nu cumva revoluţionarii din oraş să se alieze cu armatele din afară care se pregăteau să atace oraşul. Într-o zi se făcu o percheziţie fără ca cineva să fie dinainte prevenit. Yuan era tocmai în sala de cursuri şi exact în clipa aceasta îşi zisese că pentru nimic în lume nu se va întoarce, ca să se uite la fata ai cărei ochi îi simţea îndreptaţi spre el, dar când văzu că totuşi va trebui să se întoarcă, uşa sălii de cursuri fu dată de perete şi înăuntru intră un grup de soldaţi al căror comandant strigă: — Nimeni nu mişcă; se face percheziţie! Studenţii rămaseră nemişcaţi şi năuciţi de spaimă, când văzură că soldaţii încep să-i pipăie şi să-i scotocească prin buzunare, apoi le cercetară cărţile şi unul dintre ei le trecu numele într-o condică. Percheziţia se desfăşură în mijlocul unei profunde tăceri şi însuşi profesorul rămase mut fără să îndrăznească să spună ceva. Nu se auzea decât sunetul sec al săbiilor soldaţilor şi răbufnitul bocancilor grei pe duşumelele odăii.
1552
Trei dintre cei găsiţi în sala de cursuri fură scoşi la o parte, deoarece asupra lor se găsise ceva. Doi dintre ei erau băieţi, iar al treilea era chiar fata, în buzunarele căreia găsiseră ceva. Soldaţii îi înconjură şi când ieşiră din sală, îi împinseră înaintea lor cu armele întinse. Yuan îi urmări cu privirea, uitându-se înspăimântat şi fără să poată face nimic pentru fata pe care o duceau cu ei. În faţa uşii fata întoarse capul, şi-i aruncă o privire rugătoare şi mută. În clipa următoare unul dintre soldaţi o atinse brutal cu vârful baionetei şi numaidecât dispărură pe uşă, iar Yuan înţelese că de astăzi înainte nu o va mai vedea niciodată. Primul gând care-i trecu prin minte în această clipă, fu: „Sunt liber!”, dar pe urmă se ruşină de gândul acesta, deşi ar fi fost peste putinţă să nu se simtă mulţumit; cu toate acestea nu putea să uite privirea îndurerată ce i-o aruncase fata, în clipa când trecuse pragul; se simţea vinovat faţă de ea, că deşi îl iubise din toată puterea sufletului, el totuşi nu putuse s-o iubească. Chiar acum când încerca să se justifice faţă de conştiinţa lui însuşi ar fi fost peste putinţă să nu se gândească: „Nu puteam s-o ajut… ce puteam face dacă eu nu o doream?”, dar un glas mult mai sfios se ridica întrînsul şi parcă-l auzea protestând: „Da, dar dacă aş fi ştiut că va muri atât de curând – n-aş fi putut oare s-o facă să se simtă mai fericită?”
1553
Gândurile acestea însă i se spulberară în curând, deoarece lecţiile din ziua aceea nu mai puteau continua, şi profesorul le dădu drumul, aşa că se grăbiră să iasă cât mai repede din sala aceea de cursuri. Dar în timp ce ieşea din sală, Yuan simţi că cineva l-a apucat de braţ şi-l opreşte. Se întoarse şi văzu pe Sheng care-l trase mai la o parte, unde nu-i putea auzi nimeni şi întorcând obrazul încremenit de spaimă spre el, îl întrebă în şoaptă: — Unde este Meng… el nu ştie nimic despre perchiziţiile de astăzi. Şi dacă se va întâmpla să-l găsească şi să-l împuşte, tatăl meu va muri de durere. — Nu ştiu, răspunse Yuan uitându-se la el. De două zile nu l-am mai văzut… În clipa următoare Sheng dispăru, strecurându-se ca o igliţă printre grupurile de studenţi înspăimântaţi care ieşeau din toate sălile de învăţământ. Yuan apucă în lungul străduţelor mărunte şi întortocheate ca să ajungă acasă unde spuse mamei lui ce s-a întâmplat, apoi ca s-o liniştească, adăugă: — Evident, eu nu am niciun motiv să mă tem de ceva. Dar mintea acestei femei era mult mai ageră decât a lui Yuan şi putea vedea situaţia mai limpede decât el, aşa că se grăbi să-l întrebe: — Gândeşte-te bine, că poate te-au văzut împreună cu
1554
Meng – tu eşti vărul lui – a fost şi în casa aceasta. Nu cumva a lăsat vreo carte, un caiet sau ceva hârtii în camera ta? Vor veni aici să facă cercetări. Te rog, Yuan, du-te şi răscoleşte toată camera, poate descoperi ceva, iar în timpul acesta eu mă voi gândi ce am de făcut cu tine. Gândeşte-te că părintele tău te iubeşte şi dacă ţi se va întâmpla ceva, atunci toată vina va fi a mea din pricină că nu te-am trimis acasă, atunci când mi-a poruncit! şi Yuan o văzu că e mult mai înspăimântată decât o văzuse până acum în vreo împrejurare. Se duseră apoi împreună în camera lui şi cercetară toate lucrurile ce le avea acolo. În timp ce ea răsfoia cărţile şi trăgea sertarele pe care le răscolea şi se uita în rafturi, îşi aduse aminte de scrisoarea de dragoste pe care i-o trimisese fata aceea şi pe care nu se gândise până acum să o distrugă. O păstrase între paginile unui volum de versuri, nu pentru că ar fi ţinut la ea, ci pentru că la început i se păruse preţioasă, din cauză că vorbea despre dragoste – primul cuvânt de dragoste în viaţa lui, prin urmare un fel de vrajă pe care curând după aceea o uitase. De astă dată o scoase din carte, în timp ce mama lui sta cu spatele spre el şi făcând-o ghem în palmă, invocă un pretext şi trecând în camera de alături, luă un chibrit şi o aprinse. Ţinând-o în mână, în timpul cât ardea, îşi aduse aminte de fata care
1555
înainte de a ieşi din sală se uitase atât de îndurerată la el, aruncându-i o privire care putea fi aceeaşi ca a unui iepure când aşteaptă ogarii să se arunce asupra lui şi să-l sfâşie. Se simţi cuprins de o adâncă tristeţe când se gândi la ea, o tristeţe straniu de dureroasă, deoarece acum, poate chiar mai mult decât altădată, presimţea că nu o iubeşte şi că niciodată n-ar fi putut-o iubi, şi presimţea că nu-i pare nici rău de moartea ei, deşi îşi făcea reproşuri că nu simte păreri de rău. Scrisoarea cuprinsă de flacără se prefăcu în cenuşă şi căzu la picioarele lui. Chiar dacă ar fi vrut să se gândească mai îndelung la întâmplarea aceasta tristă, n-ar fi avut timpul necesar, deoarece scrisoarea arsă abia îi căzu din mână când în holul de la intrare auzi mai multe glasuri şi uşa se deschise, iar unchiul său, mătuşa, vărul său mai în vârstă şi Sheng intrară în odaie şi toţi se interesară dacă Meng a fost pe aici. Mama lui veni din camera unde făcea percheziţia şi începură să discute şi să-şi pună fel de fel de întrebări; toţi erau speriaţi şi unchiul său declară cu obrazul tremurând şi ud de lacrimi: — Am venit în oraşul acesta ca să fiu la adăpost din calea dijmaşilor mei care sunt nişte sălbatici sângeroşi: credeam că aici vom fi în siguranţă, alături de soldaţii aceştia străini care veghează asupra noastră; nu înţeleg
1556
cum de străinii permit să se întâmple aşa ceva; acum a dispărut şi Meng, iar fiul meu, Sheng, afirmă că el a fost revoluţionar, deşi eu sunt gata să jur că n-am ştiut nimic despre aşa ceva. De ce nu mi-au spus nimic? M-aş fi interesat de chestiunea aceasta mai de mult! — Bine, tată, interveni Sheng cu glasul stins şi tulburat, ce-ai fi putut dumneata să faci decât cel mult să vociferezi şi să vorbeşti despre ceea ce nu trebuia vorbit? — Fireşte, nimic altceva, răspunse mama lui Sheng nemulţumită. Dacă se întâmplă ca ceva să trebuiască păstrat în taină, în toată casa noastră nu este nimeni capabil de aşa ceva, afară de mine. Îmi pare rău că nu mi-au spus nici mie nimic, şi tocmai Meng, feciorul meu la care ţineam mai mult decât la toţi ceilalţi. Feciorul lor cel mare era galben la faţă ca frunzele scuturate de sălcii şi declară îngândurat: — Din cauza prostului acestuia de băiat suntem toţi în primejdie, căci soldaţii vor veni să ne ia şi nouă interogatoriul şi ne vor bănui de complicitate. Doamna care era mama lui Yuan răspunse foarte liniştită: — Să ne gândim acum cu toţii ce avem de făcut în faţa unei astfel de primejdii. Va trebui să mă gândesc la Yuan care este în grija mea. M-am gândit la el şi înainte de asta.
1557
Ar fi trebuit în orice caz să plece în străinătate pentru a urma şcolile de acolo, aşa că îl voi trimite acum. Va pleca imediat ce se va putea, după ce va obţine paşaportul, aşa că în străinătate va fi în afară de orice primejdie. — Atunci vom pleca cu toţii, se grăbi unchiul său să adauge. În ţară străină vom fi cu toţii în siguranţă. — Tată, nu se poate să pleci, interveni Sheng. Străinii nu admit ca oameni de rasa noastră să debarce în porturile lor, decât cel mult pentru studii şi alte motive speciale. Auzind vorbele fiului său, bătrânul se îndreptă cu demnitate şi făcând ochii mari, întrebă: — Dar ei nu sunt aici în porturile noastre? — Cred că nu ne poate fi de niciun folos, să vorbim despre noi înşine, interveni mama lui Yuan, ca să-i liniştească. Noi, cei mai bătrâni, suntem destul de feriţi. Nu vor ucide oameni în vârstă şi liniştiţi cum suntem noi, pe motiv că am fi revoluţionari şi cu atât mai puţin te vor ucide pe dumneata, nepoate, care ai soţie şi copii şi care nu mai eşti de mult tânăr. Meng însă este cunoscut şi datorită lui, Sheng este în primejdie şi tot aşa Yuan. Aşa că va trebui să găsim un mijloc să-i scoatem din ţară şi să-i expediem undeva în străinătate. Începură deci să se gândească la felul în care ar putea reuşi, iar mama lui Yuan îşi aduse aminte de un străin care
1558
era prieten cu Ai-lan şi-şi zise că poate cu ajutorul lui ar putea obţine cât mai în grabă semnarea hârtiilor de plecare, aşa că se ridică numaidecât în picioare şi se apropie de uşă ca să cheme un slujitor şi să-l trimită după Ai-lan care era la o prietenă, căci în timpul zilelor acestora atât de tulburi nu vruse să se ducă la şcoală, deoarece ceea ce se întâmpla acum o mâhnea adânc şi ea nu era în stare să suporte mâhnirea. Dar în clipa când era să pună mâna pe clanţa uşii, auzi de la parter o larmă uriaşă şi un glas supărat care striga: — Aici stă un tânăr care se numeşte Wang Yuan? Se uitară îngroziţi unul la altul şi unchiul se făcu galben la faţă ca seul de pe carnea din prăvălia unui măcelar şi se uită speriat împrejurul său, poate va găsi un loc unde s-ar putea ascunde. Dar primul gând al femeii se îndreptă spre Yuan şi spre Sheng. — Voi doi, suflă ea, fugiţi repede în camera de la mansardă… Până la camera aceasta trebuiau să urce o scară şi intrarea acestei scări avea o mică deschizătură pătrată care se deschidea chiar din tavanul acestei odăi în care erau adunaţi. Dar în timp ce vorbea, femeia trase o masă sub această deschizătură şi apropie un scaun, iar Sheng sări pe masă, căci era mult mai repede în mişcări decât Yuan care se luă
1559
numaidecât după el. Dar niciunul dintre ei nu putu dispărea destul de repede. Abia se urcaseră pe masă şi uşa se deschise larg parcă ar fi fost împinsă de vânt, şi în odaie dădură buzna vreo opt sau zece soldaţi, iar comandantul lor strigă uitându-se mai întâi la Sheng: — Tu eşti Wang Yuan? Sheng era şi el palid la faţă şi speriat, aşa că înainte de a răspunde, ezită câteva clipe, ca şi când s-ar fi gândit ce să zică, apoi îi răspunse cu glasul abia simţit: — Nu, eu nu sunt cel pe care-l cauţi. — Atunci e celălalt! răcni ofiţerul. Sigur, îmi aduc aminte că fata spunea despre el că este un tânăr înalt şi foarte negru, că are sprâncenele negre şi groase, dar gura lui e blândă şi roşie – acesta este… Fără să scoată nicio vorbă de protest, Yuan lăsă soldaţii să-l lege cu mâinile la spate şi nimeni din cei de faţă nu putu să protesteze. Unchiul său începuse să tremure şi să plângă, iar mama lui se apropie de ofiţer şi-i spuse cu glasul rugător şi sigur: — Cred că faceţi o confuzie... tânărul acesta nu este revoluţionar. Pot să jur că acesta este adevărul – este un tânăr foarte silitor şi cuviincios – este chiar fiul meu – şi nu are niciun amestec în mişcarea aceasta…
1560
Dar în loc de răspuns ofiţerul începu să râdă cu indiferenţă şi unul dintre soldaţii din cameră strigă: — De, doamnă, mamele nu ştiu niciodată ce fac feciorii lor. Ca să cunoşti un bărbat, trebuie să te informezi de la fata cu care este în legătură – ori fata ne-a spus numele lui, numărul casei în care trăieşte şi felul exact în care arată – ea îl cunoştea foarte bine, nu-i aşa? Sunt gata să fac jurământ că-l cunoaşte în toate amănuntele – spunea că este cel mai primejdios dintre toţi – da, la început era trufaşă şi furioasă, pe urmă s-a liniştit o vreme, şi imediat după aceea ne-a spus ea singură numele lui, fără să fie supusă câtuşi de puţin la cazne! Yuan băgă de seamă că mama lui ascultă năucită vorbele acestea pe care ea nu era în stare să le înţeleagă. El nu-i putea spune nimic. Nu scoase nicio vorbă, dar se gândi îndurerat: „Va să zică dragostea ei s-a prefăcut în ură! Cu dragostea ei n-a putut să mă lege – dar cu ura ei mă leagă destul de strâns!” Numaidecât după aceea soldaţii îl scoaseră din cameră şi-l luară cu ei. Din prima clipă Yuan era pe deplin încredinţat că acum va trebui să moară. În timpul celor câteva zile care trecuseră, deşi nu se publicase nimic în legătură cu condamnările, reuşise totuşi să afle că toţi cei care au avut vreo legătură
1561
cu mişcarea revoluţionară au fost condamnaţi la moarte, şi ce dovadă mai bună despre vinovăţia lui ar fi putut să găsească, în afară de mărturia fetei? Cu toate acestea i se părea că în conştiinţa lui moartea nu poate să devină o realitate. Nici chiar când îl băgară într-o celulă de închisoare, plină de tineri de vârsta lui, şi din pricina întunericului se împiedică de prag, iar gardianul care-l conducea răcni la el: „Deschide ochii, căci mâine vor veni alţii care-i vor deschide în locul tău…”, nu fu în stare să înţeleagă ce vrea să spună. Cuvintele acestea ale gardianului rămaseră în inima lui, întocmai ca nişte cartuşe în magazia unei arme, aşteptând să fie întrebuinţate; totuşi avu destulă putere ca să se uite prin întunericul din celulă şi numaidecât se mai linişti, când constată că deţinuţii erau numai bărbaţi şi între ei nicio fată. — Voi putea muri mult mai uşor decât dacă ar fi fost şi ea aici şi ar fi văzut că trebuie să mor şi astfel să-i las mulţumirea, că în cele din urmă tot a reuşit să pună mâna pe mine. Gândul acesta îl făcu să se simtă mai uşurat. Totul se petrecuse atât de repede, încât lui Yuan îi era peste putinţă să nu creadă că vor găsi un mijloc pentru a-l scăpa. La început se aştepta din clipă în clipă să fie scos din celulă. Avea mare încredere în mama lui, şi din ce se gândea mai îndelung la ea, se încredinţa tot mai mult că ea
1562
face acum planul pentru salvarea lui. În primele ceasuri de captivitate era convins că aşa trebuie să se întâmple, mai ales că uitându-se la cei dimprejurul său, constată că toţi erau mult mai prejos decât el, căci erau îmbrăcaţi în haine sărace şi păreau mult mai puţin învăţaţi, de familii mai puţin fruntaşe şi cu mai puţină trecere decât familia lui. Dar după ce mai trecu o vreme, în celula lor se făcu întuneric beznă şi deţinuţii se întinseră pe podmolul de pământ bătut. Niciunul dintre ei nu vorbea de teamă ca nu cumva să scoată vreo vorbă, care să trădeze vinovăţia lor; fiecare se temea de vecinul de lângă el şi câtă vreme prin tulburarea de lumină mai putură vedea formele oamenilor din apropierea lor, nu se auzi nicio vorbă, doar cel mult mişcarea surdă a câte unui trup care se întorcea sau câte o fâşâială surdă şi scurtă. Pe urmă se făcu noapte şi nu se mai putură vedea, iar întunericul părea că i-a despărţit unul de altul în celule deosebite şi dintr-odată se auzi primul glas înfiorând liniştea: „O, mamă-mamă… o, mamă-mamă…” şi glasul se înecă numaidecât într-un hohot de suspine. Plânsul acesta era chinuitor, căci fiecare dintre ei părea că se aude pe sine însuşi plângând şi un glas întărâtat se ridică din fundul întunericului: „Isprăveşte odată! Ce, eşti copil, de începi să plângi după maică-ta? Eu sunt devotat
1563
al mişcării – mi-am omorât mama, şi fratele meu a omorât pe tata, aşa că acum nu mai avem părinţi ci numai cauza pe care o slujim – nu-i aşa, frate?” Un alt glas îi răspunse din întuneric, asemănător cu cel dintâi: „Da, aşa am făcut!” Pe urmă glasul de adineaori întrebă: „Dar ne pare rău?”, iar al doilea îi răspunse: „Dacă aş fi avut nu unul, ci zece, i-aş fi ucis pe toţi…” Un altul adăugă pe acelaşi ton: „De, bătrânii noştri nu s-au gândit decât să facă copii ca să fie siguri că la bătrâneţe vor avea cine să-i slujească, să le dea de mâncare şi să poată sta la căldură…” Dar glasul de la început, gemea fără încetare: „O, mamă-mamă – o, mamă-mamă”… ca şi când cel care se zbuciuma chinuit de deznădejde, nu ar fi auzit ce vorbesc cei dimprejurul său. Pe măsură ce întunericul nopţii se închega tot mai adânc împrejurul deţinuţilor, chiar glasurile acestea deznădăjduite, trebuiră să amuţească. Yuan nu zise nimic, în timpul cât ceilalţi tovarăşi ai lui vorbiră, dar după ce tăcură şi liniştea nopţii se întinse pe deasupra durerii lor, i se păru că nu mai are putere să o suporte. Nădejdile lui de până acum începură să se destrame una câte una. Se gândea că uşa celulei s-ar putea deschide dintr-o clipă într-alta şi va auzi un glas strigând: „Daţi drumul lui Wang Yuan – e liber!” Dar în faţa celulei nu se auzi niciun glas.
1564
În cele din urmă se gândi că va trebui să facă vreun zgomot, deoarece nu mai era în stare să suporte liniştea aceasta chinuitoare. Începu să se gândească şi fără să caute anume, prin faţa ochilor i se perindă toată viaţa lui de până acum care i se părea atât de scurtă, şi-şi zise: „Dacă aş fi ascultat de tatăl meu, acum n-aş fi aici”, dar cu toate acestea, nu era în stare să adauge: „Ar fi fost mai bine să ascult de el”. Când ajungea la această concluzie, încăpăţânarea lui caracteristică îl făcea să se gândească: „Totuşi cred că mi-a cerut ceva ce nu era bine să-mi ceară…”, pe urmă iarăşi se gândea: „Dacă m-aş fi putut hotărî să îndeplinesc dorinţa acestei fete…” dar ceva părea că-l sugrumă şi adăuga: „Totuşi mi-ar fost peste putinţă să fac aşa ceva…” Pe urmă nu-i mai rămase altceva decât să se gândească la ceea ce se va întâmpla de aici înainte, deoarece trecutul lui era pe deplin terminat şi acum nu-l putea aştepta altceva decât moartea. Începu să tânjească după un sunet cât de mic ce ar fi putut să se trezească în adâncul întunericului şi chiar după scâncetul celui care chema pe mama lui. Dar celula era liniştită deşi nu era goală şi întunericul dimprejurul său nu dormea. Era un întuneric viu care sta la pândă, treaz, încărcat de spaime şi de tăceri. La început nu se temuse de nimic, dar pe măsură ce noaptea devenea mai adâncă,
1565
simţea cum spaima pune tot mai mult stăpânire pe el. Moartea care până acum nu fusese încă o realitate, începea să prindă forme mai limpezi. Cu respiraţia întretăiată, începu să se întrebe, dacă îl vor decapita sau îl vor împuşca. Citise că în timpul din urmă porţile cetăţilor din interior erau împodobite cu capetele tinerilor şi ale fetelor care făcuseră parte din mişcarea revoluţionară, pe care armatele revoluţionare nu putuseră să-i mai ajute, deoarece înainte de începerea bătăliei, dregătorii acestui oraş îi executaseră. I se părea că vede propriul său cap deasupra unei porţi – pe urmă, ca să se liniştească, se gândi: „Acesta este un oraş străin şi fără îndoială pe noi ne vor împuşca”, pe urmă începu să zâmbească îndurerat, când îşi dădu seama că în astfel de împrejurări e în stare să se mai gândească dacă va muri cu capul pe umeri sau nu. Dar după ce stătu ceasuri întregi, cu spatele sprijinit într-un colţ al celulei şi cu picioarele chircite sub el, uşa celulei se deschise şi înăuntru îşi făcu loc o lumină tulbure, aşa că se văzură deţinuţii îngrămădiţi unul într-altul, întocmai ca un muşuroi de viermi. Lumina de afară îi trezi, dar înainte de a se putea mişca, un glas se auzi strigând: — Ieşiţi afară, toţi! Soldaţii intrară în celulă, şi-i înghesuiră cu armele, făcându-i să se ridice în picioare, şi imediat după aceea se
1566
auzi glasul plângător al tânărului: „O, mamă-mamă…”, dar nu se opri din gemete, nici când un soldat îl lovi fără milă peste creştetul capului, căci părea că va trebui să-şi dea ultima suflare în cuvintele acestea. Toţi ieşiră tăcuţi, afară de acesta singur, şi fiecare dintre ei ştia ce va urma de aici înainte, deşi se uitau zăpăciţi unul la altul. Un soldat ridică un felinar şi începu să-i examineze de aproape. Yuan ieşi cel din urmă şi când ajunse în faţa soldatului, acesta ridică felinarul. După noaptea petrecută în mijlocul întunericului din celulă, se simţi orbit de această lumină, dar în aceeaşi clipă o mână îl îmbrânci cu violenţă înapoi în celulă şi căzu cât era de lung pe podmol. Pe urmă auzi pe cineva că trage zăvoarele uşii care se închise, şi se pomeni singur în celulă, dar încă în viaţă. Scena aceasta se repetă de trei ori la rând, căci în timpul zilei celula se umplu din nou de tineri, iar noaptea următoare o goliră şi aşa îşi petrecu două nopţi la rând, împreună cu tinerii aceştia care uneori tăceau, altădată blestemau, scânceau pe ascuns sau vociferau furioşi. Trei zori luminară întunericul celulei şi de trei ori se simţi îmbrâncit înapoi în celula a cărei uşă se închise în faţa lui. De mâncare nu-i dădeau şi nici n-avea răgaz să vorbească sau să întrebe ceva.
1567
În prima zi nădejdile lui mai stăruiră. În ziua ce urmă după aceea, nădejdile începură să slăbească. Dar a treia zi era atât de sfârşit şi de înfometat, căci nu mâncase nimic şi nu-i dăduseră nici cel puţin apă de băut, aşa că puţin îi mai păsa dacă va trăi sau va muri. În zorii zilei a treia nu se mai putu ridica în picioare şi simţea că limba i s-a uscat în gură şi i s-a umflat. Totuşi soldatul îl sili să se ridice în picioare şi când dădu să treacă pragul, ţinându-se cu amândouă mâinile de pervazul uşii, lumina felinarului jucă din nou pe obrazul lui. Dar de astă dată nu-l mai îmbrânciră în celulă. Gardianul îl ţinu strâns de braţ şi după ce convoiul deţinuţilor se pierdu din vedere, îndreptându-se spre locul unde erau aşteptaţi şi nu se mai auzi nici răbufnitul paşilor lor, îl conduse printr-un gang îngust spre o uşă cu gratii pe care o deschise, şi-l împinse în stradă. Văzu că este într-o stradă îngustă şi întortocheată, cum se găsesc multe din acestea în cartierele mărginaşe ale oraşelor; strada era tăcută şi abia luminată de tulbureala zorilor; în apropiere nu se vedea nimeni şi cu toată greutatea pe care o simţea în creier, Yuan îşi dădu seama că e liber – că cine ştie din ce pricină, îl scoseseră din închisoare. În timp ce se uita în toate părţile, întrebându-se cum ar putea să-şi piardă urma, din fundul întunericului răsăriră
1568
două umbre şi Yuan se retrase sub poartă. Dar una dintre umbre era o fată, o fată înaltă care venea spre el în fugă şi când îl examină de aproape, văzu că are ochii mari şi negri, şi o auzi strigând cu glasul tremurat: — El este... e aici… el este… Pe urmă se apropie şi cealaltă umbră de el şi când o văzu, Yuan înţelese că aceasta este mama lui. Dar înainte de a putea scoate vreo vorbă, deşi era nerăbdător să spună ceva, simţi că picioarele încep să-i tremure şi totul se topi împrejurul său, aşa că nu mai văzu decât ochii mari şi negri ai fetei care deveniseră mai negri şi mai mari, pe urmă se topiră şi ei. De undeva din mari depărtări i se păru că aude un glas care spunea în şoaptă: — O, bietul meu băiat… pe urmă căzu grămadă la picioarele zidului şi n-auzi nici nu mai văzu nimic. Când se trezi din nou, Yuan simţi că este întins pe ceva care se leagănă. Era în pat, dar patul acesta se ridica şi cobora cu el şi după ce deschise ochii, văzu că este într-o cameră unde nu mai fusese până acum niciodată. Cineva sta alături de pat şi se uita la el de sub lumina ce ardea pe un perete, iar după ce încercă din toate puterile să deschidă ochii, văzu că este vărul său Sheng. Tânărul se uită şi el la Yuan şi când îl văzu că deschide ochii zâmbi, cum făcea
1569
întotdeauna, dar lui Yuan i se păru că nu l-a văzut încă niciodată zâmbind cu atâta bunătate, şi după ce se apropie de o măsuţă, luă un castron cu o fiertură caldă, se întoarse din nou lângă pat şi-i spuse îngăduitor: — Mi-a spus mama ta că, după ce te vei trezi, să-ţi dau fiertura asta, aşa că am păstrat-o caldă timp de două ceasuri, cu ajutorul lămpii pe care mi-a adus-o… Începu numaidecât să-i dea să mănânce, cum ar fi dat unui copil şi exact ca un copil Yuan nu se împotrivi, căci se simţea sfârşit şi capul îi vâjâia. Bău supa fierbinte şi nu se mai întrebă cum a ajuns aici, unde era şi nici ce este aici. Simţea căldura cum i se răspândeşte în tot trupul şi plăcerea ce-i pricinuia pe limba umflată, aşa că se silea din toate puterile ca s-o înghită. În timp ce-i întindea lingura plină, Sheng începu să vorbească cu glasul domolit: — Bănuiesc că te miri cum de ai ajuns aici şi unde te găseşti acum. Suntem pe o mică corabie – o corabie pe care unchiul nostru negustorul o întrebuinţează pentru transportul mărfurilor până în insula din apropiere şi datorită lui am fost luaţi pe bord. Vom trece marea cea mai apropiată şi ne vom opri în primul port, unde vom aştepta paşapoartele de care avem nevoie, pentru a ne duce în străinătate. Ai fost eliberat, Yuan, dar s-a plătit un preţ foarte mare pentru libertatea ta. Mama ta împreună cu
1570
părintele meu şi fratele mai mare au adunat toţi banii pe care i-au avut la îndemână şi au mai împrumutat o sumă destul de mare şi de la unchiul meu al doilea; tatăl tău şi-a pierdut firea şi mi-au spus că l-au auzit răcnind, că a mai fost înşelat odată de o femeie şi că de astă dată atât el, cât şi feciorul său au terminat pentru totdeauna orice legătură cu femeile. A renunţat la căsătoria ta şi a plătit despăgubirile cuvenite, ca apoi să adune ce a putut aduna şi să trim ită banii pentru răscumpărarea ta, aşa că banii aceştia împreună cu ceilalţi au fost întrebuinţaţi pentru eliberarea ta şi au înlesnit fuga noastră cu această corabie. Au plătit bani în toate părţile, la mic şi la mare… Yuan asculta cu toată atenţia la ce-i spunea Sheng, dar cu toate acestea era atât de slăbit, încât îi era aproape peste putinţă să-l înţeleagă. Nu simţea decât corabia care cobora şi se urca cu el, şi senzaţia plăcută a mâncării din pântecele lihnit de foame. Pe urmă Sheng se uită la el şi zâmbi, apoi începu din nou: — Dar chiar aşa, nu ştiu dacă aş fi fost în stare să părăsesc oraşul fără părere de rău, dacă n-aş fi aflat înainte de plecare, că Meng este în siguranţă. Tânărul acesta este destul de deştept. Ascultă ce s-a întâmplat: eu mă boceam după el şi părinţii mei nu ştiau ce să mai facă de grijă, ştiindu-te unde eşti şi că vei fi ucis, dar în acelaşi timp se
1571
zbuciuma şi din pricina lui, închipuindu-şi că el ar putea să fie mort sau că o fi scăpat înainte de a începe primejdia. Dar tocmai ieri, când făceam drumul de la noi de acasă până la casa mamei tale, am simţit că cineva mă îmbrânceşte şi-mi pune în mână o bucăţică de hârtie, pe care scria chiar Meng: „Nu trebuie să mă căutaţi şi nici să vă faceţi gânduri din pricina mea; tot aşa spune şi părinţilor, să nu se mai gândească la mine, deoarece eu sunt la adăpost şi ferit de primejdie, acolo unde am dorit întotdeauna să fiu”. Sheng începu să râdă şi după ce puse pe masă castronul gol, îşi aprinse o ţigară şi adăugă mulţumit: — În timpul acestor trei zile nu m-am gândit nici cel puţin să fumez o ţigară. În sfârşit, secătura aceea de frate al meu este la adăpost şi cu toate că bătrânul jură că de aici înainte nu vrea să se mai gândească la el ca la un fiu al său, sunt convins că supărarea lui a început să se domolească şi acum trebuie să fie undeva la vreo petrecere în oraş ca să-şi mai alunge gândurile negre, iar fratele meu mai mare s-a dus să vadă o piesă de teatru în care rolul de femeie este jucat de o femeie adevărată, aşa cum este obiceiul în teatrele străine, nu de un bărbat travestit în femeie. Mama se supărase pe tatăl meu şi nu voia să mai vorbească cu el, dar acum după ce au aflat că Meng este la adăpost şi noi doi am plecat din oraş, toate se vor linişti.
1572
După ce trase de câteva ori din ţigară, adăugă ceva mai grav decât avea obiceiul: Ascultă, Yuan, sunt foarte mulţumit că plecăm în străinătate, deşi plecăm în felul acesta. Nu vreau să stărui asupra motivelor, dar eu nu mă voi asocia la nicio mişcare, ci voi căuta să profit de plăcerea pe care mi-o va face această plecare, aşa cum voi putea mai bine. Dar să ştii că eu m-am săturat de ţara aceasta şi de războaiele de la noi, şi cu toate că voi nu v-aţi gândit la mine decât ca la un tânăr care nu are alte griji decât să trăiască mulţumit şi preocupat numai de versurile lui, totuşi trebuie să ştii că de multe ori mă simt chinuit de tristeţe şi deznădejde. Sunt foarte mulţumit că mă pot duce să văd o altă ţară şi felul în care trăiesc alte popoare. Mă simt încântat chiar numai de faptul că sunt pe drum şi că părăsesc pământul ţării mele! Dar Yuan nu se simţea în stare să-l asculte ce-i spune. Mâncarea caldă şi moliciunea patului care-l legăna uşor, convingerea că este liber şi în afară de orice primejdii îi umplea sufletul de mulţumire. Încercă să zâmbească şi simţi că i se închid ochii. Sheng îl văzu că aţipeşte şi-i spuse cu blândeţe: — Dormi… căci mama ta mi-a spus să te las să dormi cât pofteşti… acum cred că vei putea dormi mai bine decât oricând, căci eşti liber.
1573
La cuvântul acesta Yuan mai deschise o dată ochii. Liber? Da, în sfârşit reuşise să scape de toate grijile… era liber. Sheng continuă, pentru a termina cu ce avea de spus: — Dacă se va întâmpla ca şi tu să te simţi tot ca mine, atunci nu cred că ai prea multe motive care să te facă să regreţi această plecare. „Nu”, îşi zise Yuan pe jumătate adormit, el nu avea nimic ce ar fi putut să-l facă să-i pară rău că pleacă. În clipa aceasta i se păru că e din nou în celula aceea plină de tineri care se zbuciumau, prin întuneric – ce nopţi chinuitoare – şi i se păru că vede din nou fata aceea care se întorsese spre el, înainte de a se duce la moarte. Încercă să nu se mai gândească la nimic şi căzu adânc în somnul binefăcător… Puţin după aceea începu să viseze că e în mijlocul holdei lui pe care o semănase şi o îngrijise săptămâni de-a rândul. O vedea tot atât de limpede ca şi când ar fi fost aievea; fasolea începuse să facă păstaie şi orzul abia crescuse până la genunchi, iar în apropiere era vecinul său, ţăranul, care lucra în ţarina lui. Dar tot acolo era şi fata şi mâinile ei erau acum reci… reci ca nişte sloiuri de gheaţă. Se apropie de ea şi se trezi puţin din somn – ca să-şi aducă aminte că e liber. Ce spusese Sheng, că nu-i pare rău… Nu-i părea rău de nimic decât de holda aceasta a lui pe care trebuia s-o părăsească.
1574
Apoi înainte de a adormi din nou, Yuan simţi că în fiinţă începe să i se limpezească un gând binefăcător: „Holda aceasta – este ceva ce mă va aştepta până când mă voi întoarce din nou la ea – pământul aşteaptă întotdeauna… el nu pleacă niciodată…”
1575
Capitolul II În ziua când Wang Yuan părăsi pământul ţării sale împlinise douăzeci de ani, dar din multe puncte de vedere era tot un fel de copil, cu sufletul plin de visuri şi nedumeriri, de planuri începute pe care nu ştia cum să le ducă până la capăt şi nu ştia nici dacă dorea cu adevărat să le ducă. Toată viaţa lui de până acum şi-o petrecuse păzit, supravegheat şi îngrijit de cineva, aşa că nu cunoştea nimic din viaţă, decât grija aceasta pe care-o purtau alţii şi chiar în timpul celor trei zile pe care le petrecuse în închisoare, nu cunoscu ce va să zică tristeţea adevărată. Din ţară lipsi vreme de şase ani. În vara anului aceluia când se pregătea să se întoarcă acasă, se apropia de douăzeci şi şase de ani şi din multe puncte de vedere era bărbat adevărat, deşi până acum nu avusese nicio nemulţumire mai adâncă, datorită căreia înfăţişarea lui să fi primit expresia de adevărată bărbăţie, dar el nu bănuia că ar putea avea nevoie şi de asta. Dacă sar fi întâmplat să-l întrebe cineva, i-ar fi răspuns categoric: — Sunt bărbat şi-mi cunosc toate pornirile. Ştiu ce aş
1576
vrea să fac. Visurile mele au început să se limpezească în planuri. Mi-am terminat şcoala şi sunt gata să-mi încep viaţa în ţara mea. De fapt cei şase ani pe care-i petrecuse în străinătate erau pentru Yuan exact ca şi cealaltă jumătate din viaţa lui. Cei nouăsprezece ani de la început erau prima jumătate de mai puţină însemnătate, iar partea până la douăzeci şi şase era cea mai importantă, deoarece era mai de preţ şi anii aceştia îl învăţaseră să fie stăruitor şi să-şi continue drumul ce şi-l alesese în viaţă. Dar adevărul era, deşi nici el nu-şi da seama tocmai limpede de acest amănunt, că anii aceştia petrecuţi în străinătate, îi limpeziseră în minte o mulţime de preocupări. Dacă l-ar fi întrebat cineva, „Cum înţelegi să-ţi petreci viaţa de aici înainte?”, i-ar fi răspuns foarte sincer: „Am diploma de absolvent al unei celebre facultăţi străine şi am reuşit s-o obţin, deşi erau înaintea mea foarte mulţi tineri originari din ţara aceea”. Răspunsul acesta i lar fi dat cu toată mândria, dar s-ar fi ferit să pomenească de un anumit amănunt, că între colegii lui la această facu ltate străină erau şi de aceia care murmurau împotriva lui spunând: — Fireşte, când cineva nu se gândeşte decât să tocească pentru a obţine toate premiile facultăţii, face cum face acesta, dar noi mai datorăm şcolii şi altceva. El nu face
1577
nimic, decât toceşte cărţile – fără să participe la viaţa socială. Unde ar fi şcoala noastră, în domeniul jocului de fotbal şi al concursurilor de regate, dacă noi toţi am proceda cum procedează el? Yuan cunoştea destul de bine pe tinerii aceştia guralivi şi veseli care vorbeau în felul acesta despre el, chiar în sălile de cursuri, fără nicio sfială, dar el umbla cu fruntea sus. Ştia că profesorii lui îl apreciază, după menţiunile ce le făceau din când în când, cu ocazia împărţirii premiilor, când el ieşea întotdeauna întâiul între colegii lui. Ş i auzea pe cel care sta la catedră, spunând: „Deşi este obligat să înveţe într-o limbă străină, totuşi a reuşit mai bine decât ceilalţi colegi ai lui”. Astfel deşi bănuia că nu se bucură de simpatia colegilor lui, tocmai din pricina aceasta, el totuşi continua cu încăpăţânare şi se simţea mândru că le poate dovedi de ce este capabil neamul său şi că le poate arăta că el nu preţuieşte jocurile sportive în măsura în care le apreciază copiii. Iar dacă se întâmplă ca vreunul să-l întrebe: „Cum crezi că vei fi în stare să-ţi începi viaţa în calitate de bărbat?”, i-ar fi răspuns: „Am citit sute de cărţi şi am încercat să înţeleg ce-mi poate fi folositor din ceea ce are naţiunea aceasta”. Şi avea dreptate, căci aceşti şase ani şi-i petrecuse în singurătate, întocmai ca sturzul închis în colivie. În fiecare
1578
zi se scula de dimineaţă şi-şi făcea lecţiile, iar când auzea sunetul clopoţelului în casa în care trăia, cobora şi lua prânzul pe care-l consuma de obicei, fără să vorbească cu nimeni, căci nu prea stătea cu nimeni de vorbă dintre oamenii din casa şi nici cu femeia care era proprietara. La ce să-şi piardă vremea stând cu ei de vorbă? La amiază mânca împreună cu ceilalţi studenţi, în localul facultăţii destinat anume pentru acest scop. După amiezile când se întâmpla să nu lucreze în ţarină sau în sălile de cursuri ale profesorilor săi, se ocupa de preferinţele lui. Se ducea în sala cea mare a bibliotecii şi se aşeza la o masă, ca să citească sau să-şi noteze pasajele care-l interesau, gândindu-se la o mulţime de lucruri mărunte. În ceasurile acestea de studiu constată că străinii aceştia nu erau câtuşi de puţin sălbatici cum spunea Meng cu dispreţ, cu toată bădărănia oamenilor de jos şi că erau foarte pricepuţi în domeniul ştiinţelor. De multe ori auzise pe concetăţenii săi, care trăiau şi ei în ţara aceasta, că străinii sunt foarte pricepuţi în alegerea şi întrebuinţarea materialelor, dar că în artă şi alte domenii spirituale sunt inferiori. Dar acum uitându-se la încăperile acestea în care era biblioteca, cu rafturile pline de cărţi de filosofie, de studiu despre poezie sau artă, Yuan se întreba de multe ori oare poporul său este cu adevărat mai înaintat în acest domeniu, deşi ar fi prefe-
1579
rat să moară, decât să-şi exprime o astfel de îndoială de faţă cu oamenii străini. Găsi traduse în limba aceasta străină până şi proverbele şi maximele străvechi ale poporului său, cărţi care vorbeau despre arta Orientului, şi rămase mirat de atâta ştiinţă adunată la un singur popor, şii pizmuia când îşi aducea aminte că la el acasă de multe ori se întâmpla ca un om cu oarecare stare să nu ştie nici să scrie nici să citească, prin urmare cu atât mai puţin ar fi putut să ştie soţia lui. Din ziua când venise în ţara aceasta străină, Yuan se simţea atras în două direcţii: pe bordul corabiei, după ce se întremă şi puterile care-l părăsiseră în timpul nopţilor petrecute la închisoare, îi reveniră, se simţi mulţumit că va putea trăi din nou. După ce prinse iarăşi poftă de viaţă, alături de Sheng, gustă din adânc plăcerea acestei călătorii, unde va putea vedea peisaje noi şi toată măreţia acestor ţări străine. Coborî în port cu aceeaşi nerăbdare cu care un copil aştepta să vadă un spectacol al teatrului de păpuşi gata să aprobe şi să se entuziasmeze de tot ce vede. Tot ce vedea împrejurul său, îi plăcea. Când descinse pentru prima dată în portul acestui mare oraş de pe litoral, i se păru că tot ceea ce a auzit el până acum, este cu mult depăşit de realitate. Casele erau mai înalte decât îşi închipuise el şi străzile păreau destul de curate pentru a te aşeza
1580
pe ele sau a te întinde să dormi, fără frică de a te murdări. Afară de asta, oamenii păreau neobişnuit de curaţi. Albeaţa obrazului lor şi hainele curate cu care erau îmbrăcaţi erau plăcute la vedere; oamenii păreau bogaţi şi bine hrăniţi, aşa că rămase foarte mulţumit, văzând că cel puţin aici săracii nu se vedeau amestecându-se printre cei bogaţi. Bogaţii puteau trece în toate părţile pe străzi, fără teamă că vor fi împiedicaţi de cerşetorii care-i vor întinde de haine, făcând apel la milostenia şi banii lor. Era o ţară de vederea căreia te puteai bucura şi toţi aveau de ajuns, aşa că nimeni nu mânca cu lăcomie, căci aveau statornic demâncare, pentru a se putea sătura. Astfel în primele zile, atât el cât şi Sheng nu puteau decât să se bucure de ceea ce vedeau în drumul lor. Oamenii de aici trăiau în palate, sau cel puţin lor aşa li se părea, nefiind obişnuiţi cu astfel de case. În străzile mai îndepărtate ale acestui oraş, acolo unde nu erau magazine, drumurile erau largi şi umbrite de copaci, iar familiile nu aveau nevoie să-şi împrejmuiască locuinţele cu ziduri înalte, ci erau înconjurate de grădinile care se înfrăţeau cu grădinile vecinilor, fapt de care Sheng şi Yuan se minunară îndelung, deoarece vedeau că aici nimeni nu avea nevoie să se apere împotriva curiozităţii vecinului sau a tâlharilor. Prin urmare la început tot ce vedeau în oraşul acesta, li
1581
se păru desăvârşit. Clădirile de formă pătrată ce se ridicau pline de demnitate spre albastrul cerului întins deasupra lor păreau temple impunătoare, doar că în interiorul lor nu erau niciun fel de zeităţi. Printre casele acestea treceau mii şi mii de vehicule, toate încărcate cu oameni bogaţi şi soţiile acestora, dar până şi cei care mergeau pe jos, păreau că umblă mai mult de plăcere decât de nevoie. La început Yuan se întoarse spre Sheng şi-i spuse: „Trebuie să fie în oraşul acesta ceva care nu este aşa cum ar trebui să fie, altfel nu s-ar putea ca oamenii să alerge atât de grăbiţi întro anumită direcţie”. Dar după ce amândoi se uitară mai cu atenţie la oamenii pe lângă care treceau, văzură că toţi par foarte veseli şi de multe ori râdeau, iar glasurile lor ascuţ ite păreau mai curând vesele decât triste şi umblau repede, din pricină că preferau să nu-şi piardă vremea. Aşa era firea lor. De fapt păreau că în aer şi în razele soarelui tremură o forţă necunoscută. În ţara de unde venise Yuan, aerul sta de multe ori încremenit şi fără nicio adiere, aşa că vara te trăgea la somn, iar iarna nu te gândeai decât la un colţişor unde să poţi sta la căldură; în ţara aceasta aerul şi vânturile erau încărcate de o energie neînţeleasă, aşa că Yuan şi vărul său Sheng începură să umble mai repede decât fuseseră obişnuiţi înainte de asta, iar în lumina aceasta limpede
1582
oamenii dimprejurul lor li se păreau un fel de molii lucitoare care se alungă una pe alta în bătaia razelor de soare. Dar chiar în primele două zile de la început, când li se părea că totul este atât de straniu şi făcut anume pentru a le trezi mulţumirea, Yuan constată ceva care părea că încearcă să le tulbure această mulţumire. Trecuseră de atunci şase ani încheiaţi, dar nici acum nu putuse uita cu totul întâmplarea din ziua aceea, deşi fusese un fapt mărunt şi fără nicio însemnătate. În timpul zilei a doua intră împreună cu Sheng într-un restaurant din port şi văzură că oamenii de la mese, deşi nu păreau bogaţi din cale afară, totuşi aveau de ajuns ca să poată mânca tot ce poftesc. Când intrară din stradă pe uşa deschisă a restaurantului, Yuan băgă de seamă, sau poate i se păru, că se feresc de ei, cu toate că în realitate se simţea mulţumit, deoarece i se părea că răspândesc împrejurul lor un miros neobişnuit, ceva ca un fel de lapte acru, dar cu un miros mai puţin accentuat. După ce intrară în restaurant, o fată care sta în apropierea unui contor, le luă pălăriile din mână, căci aşa era obiceiul, ca să le aşeze pe un raft între alte pălării ale clienţilor, iar când terminară şi vrură să plece, fata înşiră pe contor mai multe pălării de ale clienţilor care ieşeau, odată cu ei. Unul dintre aceştia întinse mâna – înainte ca Yuan să-l poată opri – şi luă pălăria lui care era de culoare cafenie, ca şi a
1583
străinului şi după ce şi-o puse în cap, se repezi pe uşă. Yuan băgă numaidecât de seamă că trebuie să fie o greşeală şi luându-se după el, îi spuse cu toată politeţea: „Domnule, vă rog, pălăria dumneavoastră este aceasta. Din greşeală aţi luat-o pe a mea, dar pălăria aceea este mult mai proastă. Vina este a mea, căci ar fi trebuit să mă mişc mai repede la garderobă”, pe urmă se înclină în faţa lui şi-i întinse pălăria. Străinul care nu mai era tânăr şi care se uita întunecat la el, auzindu-l ce spune, îşi smulse pălăria din cap şi întinzând mâna după cea pe care i-o adusese, se încruntă la el. Nu se oprise nici din mers, ci-i spuse două cuvinte, apoi scuipă. Yuan rămase cu pălăria în mână şi se uită după el, dar se gândea că ar fi mai bine să nu şi-o mai pună în cap, deoarece nu-i plăcuse chelia lucioasă a străinului – mai ales nui plăcuse glasul lui piţigăiat. Sheng, ajungându-l din urmă, îl întrebă: — Ce te-ai oprit aşa, de parcă te-ar fi lovit cineva? — Omul acela de colo, răspunse Yuan, m-a lovit cu două cuvinte pe care nu le-am înţeles, dar bănuiesc că trebuie să fie cuvinte foarte urâte. Sheng începu să râdă, dar în râsul său se simţea o notă dureroasă:
1584
— Probabil ţi-a spus că eşti diavol străin. — Ştiu atât că au fost două cuvinte urâte, răspunse Yuan tulburat şi începu să se simtă mai puţin mulţumit decât până acum. — Aici suntem străini, declară Sheng, apoi după o bucată de vreme ridică din umeri şi adăugă: Dragă vere, toate ţările din lume sunt la fel. Yuan nu răspunse nimic, dar din ziua aceea nu se mai simţi atât de mulţumit şi nici atât de încântat de ceea ce vedea. În sufletul său începea să se formeze pe nesimţite personalitatea lui ascunsă, care trăgea un zid de despărţire şi împotrivire între el şi lumea aceasta nouă în care intrase. El, Yuan, fiul lui Wang Tigrul şi nepot al lui Wang Lung, era predestinat să rămână el însuşi, fără să se piardă niciodată în mijlocul acestor milioane de oameni străini de neamul lui. În ziua aceea nu fu în stare să uite jignirea străinului, până când Sheng băgă de seamă nemulţumirea lui şi-i spuse: — Nu uita că la noi acasă Meng ar fi strigat străinului aceluia mic de statură, că este un diavol străin şi că prin urmare jignirea s-ar fi putut produce din cealaltă parte. Pe urmă începu să-i atragă atenţia asupra peisajelor stranii ce le vedeau în cale, şi într-un târziu Yuan îşi uită de
1585
amărăciunea lui. Zilele următoare şi în timpul anilor ce urmară după aceea, când constată că are atâtea de văzut şi atâtea pricini să se minuneze, poate ar fi răspuns că şi-a uitat cu totul de întâmplarea aceea fără însemnătate, dar adevărul era că el nu putuse s-o uite niciodată. Vedea şi astăzi tot atât de limpede în faţa lui, ca acum şase ani, chipul înfuriat al străinului care-l rănise cu vorbele lui, fără niciun motiv justificat. Dar cu toate că nu uitase, amintirea aceasta dispărea de multe ori din gândurile lui, căci în primele zile pe care le petrecură în ţara aceasta nouă, Yuan şi Sheng văzură o mulţime de lucruri frumoase. Se duseră cu un tren printre munţii pe coamele cărora mai stăruia încă zăpada, deşi în văi primăvara făcuse livezile să înflorească. Coamele acestor munţi se ridicau până la cer şi în adâncul prăpăstiilor lor se vedeau spumegând ape adânci. Lui Yuan care se uita jos la minunăţiile din faţa lui, i se părea că toate acestea nu se poate să existe aievea ci sunt peisajele făcute de un pictor pentru decorul acestui drum, căci ar fi fost peste putinţă să fie atât de vii şi din stâncă şi pământ şi ape adevărate, cum văzuse şi în ţara lui, înainte de a pleca de acasă. După ce apucară de cealaltă parte a munţilor, coborâră în
1586
văile care erau destul de largi ca să încapă într-însele o provincie întreagă şi în largul câmpurilor văzură maşini uriaşe ca nişte monştri, care lucrau pământul pentru a-l semăna, iar spectacolul acesta i se păru şi mai măreţ chiar decât munţii. Se uită la maşinile acestea şi-şi aduse aminte de vecinul său plugarul care-l învăţase cum trebuie să ţină sapa şi să lucreze cu ea. Acesta era felul în care vecinul său îşi lucra şi astăzi pământul şi tot aşa îl lucrau pe al lor şi ceilalţi de-o seamă cu el. Îşi aduse aminte ce frumos se înşirau una lângă alta holdele ţăranului, cu semănăturile şi legumele verzi şi pământul îngrăşat cu gunoaiele din curte, aşa că fiecare plantă şi fiecare palmă de pământ era îngrijită cum nu se putea mai bine. Dar aici nimeni nu se gândea la fiecare răsad în parte şi nici la câteva palme de pământ. Aici holdele se întindeau până la depărtări de kilometri întregi şi răsadurile în cuprinsul lor nu se puteau număra. Astfel în primele zile, afară de cuvintele aruncate de străinul acela, totul i se părea mai bun şi mai desăvârşit decât ceea ce văzuse la el acasă. Satele erau curate şi prospere, şi cu toate că putea deosebi aspectul unui om de la ţară, de aspectul unui om de la oraş, totuşi plugarii nu umblau îmbrăcaţi în zdrenţe, iar casele lor nu erau clădite din pământ bătut şi nici acoperite cu paie şi nici păsările sau porcii nu alergau în toate părţi-
1587
le, fără să-i îngrijească nimeni. Toate acestea erau amănunte, care după părerea lui Yuan, meritau să fie admirate. Dar chiar din primele zile Yuan înţelese că pământul de aici este straniu şi sălbatic, nu ca pământul din ţara lui. După ce mai trecu o vreme şi începu să cunoască pământul mai bine, datorită plimbărilor ce le făcea pe câmp şi mai ales după ce începu să cultive el însuşi un partal ce i se dădu aici la şcoala aceasta străină, exact cum se întâmplase şi la el acasă, văzu că între pământul acesta şi cel pe care-l cunoştea este o deosebire, de care ar fi fost peste putinţă să nu ţină seamă. Deşi pământul acesta care hrănea oamenii de rasă albă era acelaşi pământ care hrănea şi rasa lui Yuan, el totuşi presimţea că nu este pământul în care erau îngropaţi strămoşii lui. Pământul acesta era afânat şi întrînsul nu se găseau oseminte omeneşti, iar rasa aceasta nouă era de dată prea recentă, aşa că pământul nu era încă săturat de vlaga morţilor, aşa cum era pământul de la el de acasă, săturat de morţii care-l hrăniseră veacuri de-a rândul. Pământul acesta era şi astăzi mai tare decât oamenii care încercau să pună stăpânire pe el şi în mijlocul sălbăt iciei lui primitive, chiar oamenii aveau înfăţişare de sălbatici, aşa că cu toată bogăţia lor rămăseseră sălbatici în purtări şi în înfăţişare. Pământul nu ajunsese încă în stăpânirea omului. Erau
1588
mii de kilometri acoperiţi cu pădure; printre copacii verzi, putrezeau trunchiurile căzute şi frunza pe care nu o întrebuinţa nimeni; mii de kilometri de pământ în paragină pe care nimeni nu-l lucra, ci sta înţelenit şi slujea de păşune pentru vite; drumurile se îndreptau în neştire, ducând în toate părţile şi toate acestea dovedeau că pământul nu este încă în stăpânirea oamenilor. Oamenii luau numai ce le trebuia; semănau mai mult decât erau în stare să secere şi să vândă, tăiau pădurile şi întrebuinţau numai terenurile cele mai bune, iar pe celelalte le lăsau în paragină. Dar cu toate acestea era mai mult pământ decât le trebuia şi pământul acesta era mai puternic decât ei. În ţara lui Yuan pământul era demult supus voinţei omului care-l stăpânea. Acolo munţii fuseseră curăţaţi de păduri, de secole întregi şi până şi buruienile erau plivite şi întrebuinţate de oameni pentru foc. Oamenii scoteau recolte bogate chiar din partalele cele mai mici de pământ, silindu-l să le dea tot ce putea să le dea, căci şi ei dădeau pământului sudoarea trupurilor lor, tot ce eliminau în viaţă şi după moarte însuşi trupul lor slujea la îngrăşarea lui, aşa că ar fi fost peste putinţă să găseşti o palmă de pământ care să nu fie frământată în sudoare şi sânge omenesc. Acolo oamenii pregăteau pământul din ei înşişi, căci fără ei, acesta ar fi devenit de mult ceea ce este pântecele unei
1589
femei sterpe. Acestea erau gândurile lui Yuan când se întâmpla să rătăcească singur în largul câmpurilor şi să caute să desprindă înţelesul ce se ascundea în adâncurile lui. Lucrând în holda lui, se gândi ce ar putea să semene înainte de toate, până să se poată gândi la seceriş. Pământul acesta străin era însă destul de mănos, datorită faptului că nu fusese lucrat vreme foarte îndelungată. Din sămânţă puţină puteai avea recoltă îmbelşugată care uneori întrecea nevoile oamenilor. Dar când începuse să-şi dea seama că în admiraţia lui pentru această ţară se împleteşte şi ura? La sfârşitul celor şase ani ar fi fost în stare să-şi întoarcă gândurile înapoi şi să constate al doilea pas pe care-l făcuse pe drumul urii. Yuan se despărţi de Sheng foarte curând, după ce descinseră din trenul cu care-şi făcuseră prima călătorie, deoarece Sheng îndrăgi unul dintre marile oraşe unde găsi o mulţime de tineri de seama lui şi-şi zise că şcolile din oraşul acesta sunt foarte bune pentru un tânăr cu obiceiurile lui, căci pe el îl interesa poezia, muzica şi filozofia, fără să se gândească la pământ, cum se gândea Yuan, care-şi pusese de gând să facă în ţara aceasta exact ceea ce făcuse şi la el acasă: să înveţe cum să cultive plantele, cum să lucreze pământul şi tot felul de lucruri de soiul acesta, dar
1590
cu râvnă îndoită, deoarece foarte curând îşi dădu seama că oamenii aceştia îşi datorau bogăţia lor numai rodniciei pământului pe care-l aveau. Astfel se despărţi de Sheng în oraşul acela, iar el însuşi se îndreptă spre alt oraş şi spre altă şcoală unde îşi închipuia că va găsi ceea ce căuta. Înainte de orice, Yuan trebuia să-şi găsească un loc unde să doarmă şi să mănânce, apoi o casă unde să se poată simţi ca la el, în această ţară străină. După ce se duse la şcoală, aici fu întâmpinat destul de amabil de un alb cu părul cărunt care-i dădu o listă cu toate adresele unde ar fi putut găsi locuinţă şi hrană, aşa că plecă numaidecât, pentru a alege pe cea mai bună. Uşa celei dintâi case la care sună, îi fu deschisă de o femeie înaltă care nu mai era tânără. Se uită la el şi începu să-şi şteargă braţele roşii de şorţul cu care era încinsă. Yuan nu văzuse până acum o astfel de femeie, aşa că la început nici nu îndrăzni să se uite la ea, ci o întrebă foarte politicos: — Stăpânul casei e plecat? Femeia îşi puse mâinile în şolduri şi-i răspunse cu îndrăzneală: — Casa este a mea şi aici nu este niciun bărbat care să fie stăpân. La răspunsul acesta Yuan se întoarse, gata să plece, gândindu-se că chiar într-o ţară ca aceasta ar fi peste putin-
1591
ţă să se găsească multe femei atât de hidoase ca înfăţişare, prin urmare va fi mult mai bine să caute o altă casă unde stăpânul să fie bărbat. Cu mijlocul şi pieptul ei uriaş, femeia aceasta avea o înfăţişare de necrezut. Părul ei scurt avea o culoare atât de neaşteptată, încât lui Yuan i se păru că ar fi peste putinţă să fie păr omenesc, deşi vedea că-i crescuse pe cap. Era un păr galben roşcat, puţin ponosit de aburul de la bucătărie şi de fum. Avea un obraz bucălat şi roşu, dar de un roşu aprins şi în mijlocul obrazului doi ochi ageri, de un albastru deschis, cum se întâmplă uneori să fie porţelanul încă neîntrebuinţat. Îi era peste putinţă să se uite la ea, dar când plecă ochii în jos, îi văzu picioarele, dar şi acestea i se părură groaznice la vedere, aşa că-i spuse câteva cuvinte politicoase şi se grăbi să plece. Cu toate acestea după ce mai întrebă la câteva case unde scria la intrare că au camere de închiriat, constată că nimeni nu vrea să-l primească. La început nu înţelegea motivul. Una dintre femei îi spuse: „Camerele mele sunt închiriate”, deşi Yuan presimţea că nu spune adevărul, deoarece biletul de la intrare era tot acolo. Cazul acesta se repetă de mai multe ori la rând. Într-un târziu îşi dădu seama de adevăr. Un bărbat îi spuse limpede. „Noi nu primim în casa noastră oameni coloraţi”. La început, Yuan nu înţelegea ce vrea să zică, căci i-ar fi fost peste putinţă
1592
să-şi închipuie că pielea gălbuie şi palidă a obrazului său ar putea să fie altfel decât pielea altor oameni; tot aşa părul şi ochii lui negri erau acelaşi păr şi aceiaşi ochi ca şi ai altor oameni. Dar numaidecât după aceea îşi aduse aminte că în ţara aceasta a văzut în mai multe rânduri că oamenii negri pe care-i întâlneşte, nu sunt respectaţi de semenii lor albi. Tot sângele de la inimă îi năvăli în obraz, iar străinul băgă numaidecât de seamă, şi se grăbi să-i explice: — Timpurile sunt foarte grele, aşa că soţia mea trebuie să lucreze şi ea, pentru a putea ieşi la lumină; avem mai mulţi pensionari în casă, dar aceştia cu siguranţă ar pleca, dacă am primi oameni străini printre ei. Cu toate acestea sunt şi case unde sunt primiţi, şi omul îi dădu adresa femeii celei hidoase pe care o văzuse. Acesta fu al doilea pas pe drumul urii. Mulţumi deci străinului cu o politeţe mândră în glas, şi se întoarse la casa unde bătuse mai întâi, apoi fără să se uite la femeia care-i ieşi în cale, îi spuse că ar vrea să vadă camera pe care o închiriază. Camera îi plăcu, deoarece era destul de bună şi curată, dar era o cameră mică la mansardă şi până în faţa uşii ducea o scară, aşa că dacă ar fi putut uita de înfăţişarea femeii n-ar fi fost tocmai rău. Se vedea pe sine singur în camera aceasta, în faţa cărţilor lui şi-i
1593
plăcea acoperişul care cobora în pantă, împrejurul patului, a mesei şi dulapului pe care-l avea. Astfel se hotărî să rămână aici şi camera aceasta fu pentru el căminul în care petrecu şase ani încheiaţi. În realitate stăpâna casei nu era atât de rea, pe cât o judecase el după înfăţişare, aşa că rămase în casa ei tot timpul cât trebui să se ducă la şcoală; femeia se dovedi o fire foarte cumsecade şi el începu să înţeleagă bunătatea ei, ascunsă dincolo de înfăţişarea respingătoare şi manierele grosolane. În camera aceasta trăia tot atât de retras şi de cumpătat ca un preot, iar lucrurile puţine ce le avea, erau întotdeauna aşezate la locul lor, aşa că femeia începu să-l îndrăgească şi-i spunea de multe ori: — Ascultă Wang, dacă toţi băieţii mei ar fi fost ca dumneata şi mi-ar fi pricinuit atât de puţină grijă, astăzi aş fi cu totul altfel de femeie. După câteva zile constată că femeia aceasta urâtă, era de fapt o femeie foarte cumsecade, deşi părea zgomotoasă. Yuan tresărea, când îi auzea glasul răsunător şi se înfiora când îi vedea braţele uriaşe şi roşii, goale până la umăr, totuşi îi era recunoscător, când se întâmpla să găsească în cameră câte un vas plin de mere, sau când o auzea spunându-i în timpul mesei: — Ţi-am preparat puţin orez, domnule Wang. Bănuiesc
1594
că trebuie să-ţi vină greu, când vezi că de la masă lipseşte mâncarea cu care eşti obişnuit… Pe urmă începea să râdă zgomotos şi adăuga: Orezul este singura mâncare ce ţi-o pot prepara… melci şi şobolani şi carnea de câine cu care sunteţi obişnuiţi dumneavoastră nu am de unde-ţi aduce. Se prefăcea că nu aude protestele lui Yuan, când încerca s-o convingă că el n-a mâncat niciodată aşa ceva. Pe urmă se obişnui să zâmbească de fiecare dată când femeia încerca să facă vreo glumă şi căuta să-şi aducă aminte că femeia aceasta îl îndemna întotdeauna să mănânce mai mult decât îi trebuia şi camera lui era întotdeauna curată şi încălzită, iar dacă se întâmpla să prefere un fel anume de mâncare, ea îşi da toată silinţa să i-o procure. La urmă de tot se obişnui să nu se mai uite la obrazul ei care i se părea şi acum hidos, ci se gândea numai la bunătatea ei; toate acestea i se păreau cu arăt mai neobişnuite, mai ales după ce mai trecu o vreme şi cunoscu şi alţi compatrioţi de-ai săi în oraşul acesta, de la care află că trăiesc mai greu decât el, deoarece proprietarele la care locuiau le dădeau mâncare puţină, odăile le ţineau nescuturate şi spuneau cuvinte jignitoare la adresa pensionarilor care erau de rasă străină. În realitate stăpâna casei nu era atât de rea, pe cât păru când află că proprietara lui a fost măritată. La el acasă aşa
1595
ceva n-ar fi fost deloc de mirare, deoarece tinerii şi fetele se căsătoreau împreună aşa cum li se poruncea, înainte de începerea timpurilor moderne, prin urmare un tânăr trebuia să se căsătorească cu fata pe care i-o alegeau părinţii lui, chiar dacă se întâmpla să fie urâtă. În ţara aceasta însă de multă vreme era obiceiul ca tinerii să-şi aleagă singuri soţiile. Totuşi femeia aceasta fusese cândva căsătorită cu un bărbat care o alesese de bună voie. Cu bărbatul acesta, înainte de moartea lui, avusese un copil, o fată care acum împlinise şaptesprezece ani şi care trăia tot în casa aceasta. Dar mai era ceva ce i se păru foarte straniu – fata aceasta era frumoasă. Yuan, care până acum nu se gândise niciodată că o femeie albă ar putea să fie frumoasă, cunoştea pe fata aceasta şi cu toate că era blondă, trebuia să admită că e foarte frumoasă. Moştenise de la mama ei părul acela aspru ca o flacără, dar datorită cine ştie cărei magii, părul acesta devenise mătăsos şi arămiu, şi tăiat scurt, îi cădea în inele pe tâmple şi pe gâtul alb şi frumos. Avea aceeaşi ochi ca şi mama ei, dar mult mai blânzi şi mai mari, iar sprâncenele şi pleoapele şi le vopsea în cafeniu, aşa că nu erau spălăcite ca ale mamei ei. Buzele, ei erau catifelate, pline şi foarte roşii, iar trupul zvelt ca o mlădiţă, mâinile prelungi, fără să fie cu degetele pufoase şi unghiile vopsite în roşu. Umbla îmbrăcată în rochii foarte subţiri, aşa că i se
1596
vedea linia şoldurilor şi a sânilor şi toate mişcările mlăd ioase ale trupului, dar ştia că toţi tinerii se uită la mlădierile trupului ei şi că tot aşa se uită şi Yuan. Când îşi dădu seama că fata este conştientă de privirile şi gândurile lui, se simţi înfiorat de o spaimă neaşteptată şi chiar de un fel de repulsie, aşa că se ferea de ea şi la salutul ei nu răspundea decât cel mult cu o înclinare a capului. Era foarte mulţumit că fata nu avea glas plăcut. Lui îi plăceau fetele cu glasul stins şi dulce, dar glasul ei nu era niciuna nici alta. Orice ar fi spus, glasul ei părea prea răstit şi prea nazal, dar când îi vedea privirile catifelate, sau când din întâmplare trebuia să se aşeze la masă alături de ea şi-i vedea gâtul alb şi fraged, se simţea foarte mulţumit că nu poate suferi glasul ei… După ce mai trecu o vreme, constată că fata asta mai are şi alte calităţi care lui îi displac. Nu voia să ajute pe mama ei la treburile casei, iar dacă se întâmpla ca în timpul mesei să-i spună să aducă ceva ce-a uitat, se ridica îmbufnată şi răspundea: — Mamă, dumneata nu eşti în stare niciodată să pui masa fără să uiţi ceva. Tot aşa pentru nimic în lume nu ar fi băgat mâinile în apă, dacă se întâmpla ca apa să fie soioasă sau murdară, căci ţinea foarte mult la frumuseţea mâinilor ei. În timpul celor şase ani pe care-i petrecu în casa aceasta,
1597
se simţi mulţumit de amănuntele antipatice pe care le descoperise în caracterul acestei fete şi încerca să se gândească mereu la ele. Se uita la mâinile ei frumoase pe care le vedea aşezate pe masă, alături de el şi îşi aducea aminte că mâinile acestea sunt trândave şi nu lucrează pentru nimeni, decât pentru ea însăşi, deci aşa cum nu trebuie să fie mâinile unei fete; dar deşi acum nu se mai putea indigna ca odinioară, totuşi îşi aducea numaidecât aminte de cele dintâi două cuvinte care îl biciuiseră în această ţară străină. El era străin şi pentru fata aceasta, şi gândindu-se la ea, vedea că între el şi fata aceasta este o prăpastie, prăpastia deosebirii dintre trupurile lor care nu se asemănau unul de altul, aşa că era foarte mulţumit să stea deoparte şi să-şi urmeze singur drumul. Îşi zicea că acum, s-a săturat de fete, căci el fusese trădat şi dacă s-ar întâmpla să fie trădat din nou, în ţara aceasta străină n-ar mai avea pe nimeni care să-l ajute. Prin urmare va fi mult mai bine să se ferească de ele. Nu se uita deci în partea unde era ea şi se ferea să-i vadă formele sânului, iar când se întâmpla să-l cheme cu ea la câte un bal, căuta un pretext oarecare pentru a refuza, căci fata era destul de îndrăzneaţă să-l invite la petrecerile la care se ducea uneori şi ea. Totuşi erau şi nopţi când nu era în stare să doarmă. Sta
1598
întins în aşternut şi se gândea la fata aceea care murise, şi se întreba îngândurat, dar uneori curios, care este pricina că tinerii în toate ţările se apropie cu atâta stăruinţă de fete. Întrebarea aceasta era fără niciun fel de adâncime, deoarece el nu cunoscuse până acum această legătură şi constatase că fetele devin atât de răzbunătoare. Se simţea neliniştit mai ales în nopţile cu lună. După ce adormea, se trezea din nou şi începea să urmărească jocul de umbre pe peretele alb al odăii lui, pe care tremurau ramurile câte unui copac din apropiere, în lumina de argint a lunii. Începea să se zvârcolească în aşternut, iar la urmă închidea ochii cu sila şi-şi îngropa capul în pernă, zicându-şi: „Aş prefera ca lumina lunii să nu fie atât de limpede – mă face să mă gândesc la ceva – ca şi când aş simţi nevoia unui cămin pe care nu l-am avut până acum niciodată”. Dar pentru Yuan aceşti şase ani fură ani grei de singurătate. Cu fiecare zi ce trecea se cobora tot mai adânc în singurătate. În aparenţă încerca să fie cât se poate de politicos şi răspundea tuturor când se întâmpla să-l întrebe ceva, dar niciodată nu saluta el cel dintâi. Cu fiecare zi ce trecea, se înstrăina tot mai mult de ceea ce nu-i plăcea în această ţară. Mândria lui înnăscută, mândria plină de demnitate a celor care s-au obişnuit cu ea înainte ca lumea din apus să fi început să adopte formele civilizaţiei, înce-
1599
puse să se manifesteze tot mai limpede în atitudinea lui. Se obişnui să suporte în tăcere privirile curioase şi nejustificate ale trecătorilor de pe stradă şi învăţă în ce magazine ale acestui oraş ar putea intra pentru ca să-şi cumpere lucrurile de care avea nevoie şi la ce bărbier se poate duce, ca să se tundă şi să se radă. Erau şi magazine care nu voiau să-i vândă nimic, iar unii dintre negustori refuzau să stea cu el de vorbă, alţii cereau preţuri îndoite, dar erau şi de aceia care zâmbeau şi-i răspundeau cu un simulacru de politeţe: — Noi trebuie să ne câştigăm existenţa în oraşul acesta, prin urmare nu încurajăm comerţul cu străinii. În acelaşi timp se obişnui să nu răspundă nimic la astfel de atitudini, fie că răspunsurile ce le primea erau politicoase, fie că erau grosolane. Era în stare să trăiască zile întregi fără să vorbească cu nimeni, ca şi când ar fi fost un străin rătăcit în mijlocul acestui oraş care fremăta de viaţă străină. Se întâmpla foarte rar ca cineva să-l întrebe ceva în legătura cu ţara lui. Bărbaţii şi femeile acestea albe trăiau o viaţă atât de exclusivistă, încât niciodată nu se interesau de ceea ce făceau alţii, iar dacă se întâmpla să audă ceva deosebit de obiceiurile lor, zâmbeau cu îngăduinţă, ca atunci când s-ar fi gândit că aceste deosebiri s-ar datora ignoranţei. Unii dintre ei, între care câţiva colegi de ai lui, sau bărbierul
1600
care-l tundea şi chiar femeia aceasta la care sta în pensiune îşi închipuiau că el şi toţi compatrioţii lui mănâncă şobolani şi şerpi, că fumează opiu şi că toate femeile chineze sunt cu picioarele legate, sau că toată populaţia poartă părul împletit în coadă pe spate. La început Yuan îşi dădu toată silinţa ca să-i informeze despre situaţia reală. Jură că el n-a mâncat în viaţa lui nici şerpi, nici şobolani şi le spuse despre Ai-lan şi prietenele ei care dansau tot atât de libere ca oricare alte fete. Dar străduinţele acestea se dovediră zadarnice, deoarece vorbele lui erau repede uitate şi oamenii nu-şi mai aduceau aminte decât de ceea ce ştiau ei. Rezultatul real al acestor contradicţii care provocau revolta şi protestele lui Yuan, fu că el începu să se îndoiască de temeinicia tuturor informaţiilor lor şi astfel ajunse la convingerea că patria lui întreagă trebuie să fie exact cum era oraşul acela de pe litoralul din care plecase şi toate fetele chineze trebuiau să fie ca Ai-lan. În primii doi ani de cursuri la şcoala de agricultură pe care o făcea el, cunoscuse pe un coleg al său care era băiat de ţăran şi tânărul acesta avea un suflet foarte bun şi se purta foarte amabil faţă de toată lumea. Yuan nu zise nimic în ziua când văzu că se aşează alături de el în sala de
1601
cursuri, dar tânărul deschise numaidecât vorba şi după terminarea lecţiilor ieşiră din sală împreună. Din ziua aceea se opreau uneori alături, în lumina soarelui şi stăteau de vorbă, iar într-o zi pofti pe Yuan să vină cu el la plimbare. Yuan nu avusese până acum ocazia să fie tratat cu atâta atenţie, aşa că se învoi să se plimbe împreună cu el şi plimbarea aceasta îi făcu multă plăcere, din pricină că până acum îşi petrecuse timpul în singurătate. Nu mult după aceea Yuan se pomeni că începe să-i povestească toate peripeţiile prin care trecuse până acum în viaţă. Se aşezară alături pe marginea drumului, la umbra unui copac şi continuară vorba începută; curând după aceea tânărul se întoarse spre el şi declară cu entuziasm: — Ascultă, de aici înainte să-mi zici Jim. Cum te cheamă? Wang! Yuan Wang. Pe mine mă cheamă Barnes, Jim Barnes. Pe urmă Yuan îi spuse că în ţara lui e obiceiul să întrebuinţeze numele de familie înaintea celui de botez, deoarece i se părea că ar fi pe dos, dacă cineva i-ar pronunţa numele aşa cum îl pronunţase colegul său acum. Tânărul începu să râdă înveselit şi încercă să-şi pronunţe şi propriul său nume în felul acesta, făcând mare haz de această ciudăţenie. Discutând în felul acesta şi râzând de toate nimicurile,
1602
prietenia dintre ei prinse adâncime, aşa că începură să vorbească şi despre altceva şi Jim îi spuse cum el şi-a petrecut până acum toată viaţa la o fermă, iar când îi spuse: „Ferma tatălui meu are o întindere de două sute de hectare”. Yuan se uită la el şi răspunse: „Atunci trebuie să fie foarte bogat”, aşa că Jim rămase mirat de vorbele lui şil întrebă: „Aici o astfel de fermă este considerată foarte mică. În ţară la voi ar putea ca o astfel de proprietate să fie mare?” Yuan nu-i răspunse de-a dreptul la această întrebare. I-ar fi fost peste putinţă să-i spună cât de mici sunt proprietăţile la ei acasă, deoarece se temea de dispreţul lui, aşa că se mulţumi să-i răspundă: — Bunicul meu a avut întinderi mari de pământ şi se spunea despre el că este om bogat. Dar la noi pământul este foarte rodnic, şi nu e nevoie să ai întinderi prea mari, ca să poţi trăi din ceea ce-ţi produce. Astfel veni vorba că-i povesti despre casa lor cea mare de la oraş, despre părintele său Wang Tigrul pe care acum îl numea general şi nu-i mai zicea comandant de oşti, despre oraşul acela de pe ţărmul mării, despre mama şi sora sa, Ai-lan, şi toate distracţiile ei moderne, aşa că în fiecare zi Jim asculta ce-i spune şi stăruia să-i spună din ce în ce mai mult, iar Yuan îi povestea neostenit, fără să-şi
1603
dea seama că poate îi spune mai mult decât ar fi trebuit. Yuan însă descoperea o mulţumire neînţeleasă în posibilitatea neaşteptată de a-şi descărca sufletul în faţa cuiva, deoarece trăise atât de singur în această ţară străină, poate mult mai singur decât îşi închipuise el însuşi, iar uşoarele nemulţumiri ce le avusese, îl dureau mult mai greu decât ar fi fost el în stare să recunoască în mândria lui, deşi în realitate se gândea destul de des la ele. Mândria lui fusese de multe ori jignită, deşi nu era obişnuit cu astfel de jigniri. Simţea acum o uşurare neaşteptată, să poată sta de vorbă cu tânărul acesta de rasă albă şi să-i povestească despre măreţia neamului său, despre familia şi rasa lui, aşa că era o adevărată alinare pentru el, să vadă pe Jim că se uită cu ochii mari şi să-l audă spunând cu sfială: — Noi trebuie să-ţi părem oameni cu totul lipsiţi de importanţă – tu care eşti fiul unui general şi toate celelalte – care ai avut atâţia slujitori şi – uite ce… mi-ar fi plăcut ca vara aceasta să te poftesc să vii la mine acasă, dar nu ştiu dacă-mi pot permite aşa ceva, după toate câte mi le-ai spus! Yuan îi mulţumi foarte politicos şi adăugă: — Sunt convins că îmi va face multă plăcere să mă duc să văd casa dumitale părintească şi cred că pentru un om ca mine va fi destul de mare, dar se simţi foarte mulţumit
1604
de admiraţia cu care prietenul său se uita la el. Conversaţiile acestea avură şi un rezultat neaşteptat şi nebănuit. Începu să vadă ţara lui aşa cum era cu adevărat, fără să-şi dea dinainte seama cum a putut ajunge să se gândească la ea, din acest punct de vedere. Îşi uită de dispreţul lui de odinioară faţă de războaiele pe care le purta Wang Tigrul şi de entuziasmul lui pentru tot ce era în legătură cu armata şi începu să se gândească la el, ca la un general mare şi nobil care trăia retras în curţile lui. Îşi uită de micul cătun în care se născuse Wang Lung, unde trăise răbdând de foame şi muncind din greu, ca să se ridice prin muncă şi pricepere şi nu-şi mai aducea aminte decât de copilăria lui şi de curţile nenumărate ale casei celei mari de la oraş pe care o cumpărase bunicul său, Wang Lung. Îşi uită şi de casa cea mică de lut şi de milioanele de case care erau la fel cu ea, case cu pereţii de pământ bătut şi acoperite cu stuf, în cuprinsul cărora trăiesc oamenii săraci şi uneori chiar animalele, aşa că nu-şi mai aducea aminte decât de oraşul de pe litoral, de bogăţiile acestuia şi de casele lui de plăceri. Astfel în ziua când Jim îl întreba: „Aveţi şi automobile de care avem noi?” sau: „Aveţi case cum avem noi aici?”, Yuan îi răspundea cât se poate de firesc; „Da, toate acestea le avem şi noi.” Dar asta nu însemna că spune minciuni. Într-o anumită
1605
măsură spunea adevărul şi din punctul său de vedere spunea întregul adevăr, deoarece cu vremea ţara lui îndepărtată începu să i se pară din ce în ce mai desăvârşită. Îşi uită de toate aspectele ei urâte, de sărăcia care poate fi întâlnită în toate părţile şi i se părea că numai în ţara lui oamenii care muncesc pământul ar putea să fie cinstiţi şi mulţumiţi; numai acolo sunt slujitori credincioşi, stăpâni cumsecade şi copii iubitori de părinţi, iar fetele virtuoase şi modeste. Începuse să creadă atât de mult în desăvârşirea ţării sale depărtate, încât într-una din zile, datorită acestei convingeri a lui, îndrăzni să spună un cuvânt de apărare în favoarea ţării sale. Se întâmplă anume că în oraşul acesta şi la un anumit templu căruia i se zicea biserică, să vină un bărbat de rasă albă care trăise ani îndelungaţi în ţara lui Yuan şi să anunţe că va arăta fotografii din ţara aceea îndepărtată şi că va vorbi despre poporul de acolo şi despre obiceiurile lui. Yuan care nu credea în niciun fel de religie, nu se dusese până acum niciodată la templul acesta străin, să asculte şi el ce spune bărbatul acesta şi să vadă ce anume are de arătat. Se aşeză între oamenii care veniseră. Dar de la prima vedere străinul nu-i plăcu, deoarece băgă de seamă că trebuie să fie preot dintre aceia despre care auzise şi el, dar de văzut nu-i văzuse niciodată şi tocmai unul dintre cei
1606
despre care auzise vorbindu-se şi la şcoala de război, care se duceau în ţări străine cu religia lor, cum s-ar fi dus cu o marfă şi ademeneau poporul să se înscrie în sectele lor, pentru anumite scopuri ascunse pe care toată lumea le bănuia, fără să ştie ce sunt anume, doar cel mult că erau convinşi că nimeni nu poate să-şi părăsească propria lui ţară, fără un scop anume, fără nădejdea de a realiza ceva şi fără gând de câştig. Bărbatul acesta sta în picioare, cu un zâmbet de dispreţ în jurul buzelor şi începu să vorbească. Vorbea despre sărăcimea din ţara lui Yuan, despre foamete şi despre locurile unde fetele erau asasinate, imediat după ce se năşteau, despre oamenii care trăiau în bordeie şi tot felul de vorbe ruşinoase şi înfiorătoare. Yuan îl ascultă până la capăt. Pe urmă străinul începu să proiecteze fotografiile incidentelor despre care spunea că le-a văzut el însuşi. Yuan văzu pe ecran cerşetorii cu mâinile întinse, leproşii cu trupul măcinat de această boală cumplită, copii morţi de foame şi totuşi cu pântecele umflat, ulicioare înguste în lungul cărora oamenii se frământau ca furnicile şi oameni care cărau în spinare poveri mult mai mari decât ar fi putut duce animalele. Erau atâtea grozăvii cum el nu văzuse încă în toată viaţa lui. La sfârşitul spectacolului străinul declară solemn: — Vedeţi prin urmare câtă nevoie se simte în ţara aceas-
1607
ta de cuvântul evanghelic. Avem nevoie de rugăciunile voastre; avem nevoie de obolul vostru. Pe urmă se aşeză pe un scaun. Yuan nu era în stare să mai suporte. Vreme de un ceas stătuse nemişcat şi simţise cum clocoteşte furia şi ruşinea în sufletul său, văzând expuse nenorocirile ţării sale în faţa acestei adunări de oameni neştiutori. Dar făcând abstracţie de nenorocirile expuse, el nu avusese până acum niciodată ocazie să vadă aşa ceva şi i se părea că preotul acesta cu vorba dulceagă, căutase anume toate relele ce puteau fi descoperite, pentru a le arăta oamenilor acestora străini. Partea cea mai ruşinoasă i se păru faptul că la sfârşitul spectacolului ceru oamenilor ofrande de bani pentru cei de care-şi bătuse joc cu atâta cruzime. Nu se mai putu stăpâni. Sări în picioare şi încleştându-şi mâinile pe spătarul scaunului din faţa lui, strigă cu glas tunător, cu ochi aprinşi ca de flacără şi tremurând din tot trupul: — Tot ce a spus şi v-a arătat bărbatul acesta sunt numai minciuni. În ţara mea nu există astfel de lucruri. Eu n-am văzut niciodată astfel de spectacole – n-am văzut leproşii pe care vi i-a arătat – nici case ca cele pe care le-aţi văzut! În casa mea părintească sunt sute de camere şi case ca a noastră sunt foarte multe. Omul acesta v-a îndrugat min-
1608
ciuni ca să vă facă să-i daţi bani. Eu – eu vorbesc în numele ţării mele. Noi n-avem nevoie de bărbaţi ca acesta şi nici de banii dumneavoastră. Nu avem nevoie de nimic! După ce pronunţă aceste cuvinte, strânse din fălci, ca să nu izbucnească în plâns şi se aşeză pe scaun, iar lumea dimprejurul lui rămase tăcută şi impresionată de ce auzise. Străinul îl ascultase în tăcere, cu un zâmbet fugar pe buze, apoi se ridică în picioare şi-i răspunse cu glasul destul de blând: — Văd că tânărul acesta este un student din generaţia modernă. Bine, tinere, uite ce zic eu: am avut prilejul să trăiesc în mijlocul oamenilor săraci, de felul acelora pe care vi i-am arătat aici şi am trăit între ei mai bine de jumătate din viaţă. Când te vei întoarce în patria dumitale, vino la mine în orăşelul acela din interior şi-ţi voi da ocazie să vezi aievea tot ce ţi-am arătat aici… Să terminăm cu o rugăciune! Yuan însă nu mai putea întârzia pentru astfel de maimuţării, se ridică şi ieşi din biserică pentru a se întoarce acasă. Curând după aceea auzi în urma lui răsunetul paşilor celor care ieşeau din biserică şi în seara aceea, înainte de a ajunge acasă, mai primi o lovitură: Doi oameni trecură înaintea lui şi-i auzi vorbind între ei: — Nu ţi se pare straniu felul în care chinezul acela a în-
1609
ceput să protesteze? Mă întreb care dintre ei o fi având dreptate? — Cred că amândoi, răspunse al doilea bărbat. E mai bine să nu crezi tot ce spun oamenii. Dar la urma urmelor ce ne interesează pe noi ce viaţă duc străinii aceia? Ei n-au nicio legătură cu noi. Cel care vorbea începu să caşte, iar tovarăşul său adăugă: — Ai dreptate… mi se pare că mâine va ploua; ce zici de umezeala asta care se simte în aer? Pe urmă nu-i mai auzi ce vorbesc. Yuan se simţi mult mai jignit de vorbele lor decât dacă ar fi fost impresionaţi de ceea ce văzuseră şi auziseră. I se părea că ar fi trebuit să rămână impresionaţi, chiar dacă preotul acela le-ar fi spus minciuni şi cu atât mai mult, ar fi trebuit să se intereseze pentru a descoperi adevărul. Se întoarse acasă supărat şi după ce se întinse în aşternut, începu să se zvârcolească şi să plângă de ciudă, pe urmă se hotărî să facă ceva pentru a dovedi în faţa acestor străini măreţia ţării lui. După astfel de incidente, prietenul lui Yuan încerca să-l liniştească. Vorbele acestui tânăr rural i se păreau adevărată binefacere, când începea să-i vorbească despre credinţa propriului său popor, despre înţelepţii în şcoala cărora se
1610
formase sufletul străbunilor săi şi puseseră bază sistemelor sociale care conduseseră viaţa poporului său până în ziua de astăzi, aşa că în ţara lui îndepărtată nu exista nici deşertăciunea şi nici tirania ce se găsea aici. În ţara aceea bărbaţii şi femeile erau cuviincioşi şi ţineau la bunătatea sufletească, pe care o considerau veşnic izvor de frumos. Oamenii din ţara lui nu aveau nevoie de legi scrise, ca oamenii din ţările străine, unde până şi copiii trebuie ocrotiţi de o lege specială şi femeile apărate de legi. În ţara lui, spunea Yuan şi era convins de adevărul afirmaţiilor sale, copiii nu au nevoie să fie ocrotiţi de legi, căci nimeni nu le face niciun rău, spunea el, uitându-şi până şi de fetele pe care mama lui de adunase de pe stradă; iar femeile se simt în siguranţă şi respectate în casele lor. Iar când tânărul îl întrebă: — Vasăzică nu este adevărat că femeilor li se leagă p icioarele? — Acesta a fost un obicei foarte vechi, răspunse Yuan cu mândrie, ca şi aici unde femeile se strâng peste mijloc; dar acesta este un obicei care a fost uitat şi acum nu se mai vede nicăieri. În felul acesta Yuan încerca să-şi apere ţara, căci acum aceasta era cauza pe care trebuia să o slujească. Vorbind cu prietenul său, îşi aducea uneori aminte de Meng pe care
1611
astăzi îl judeca după adevărata lui valoare şi-şi zicea: „Meng a avut dreptate. Ţara noastră, a fost atât de defăimată şi înjosită, încât acum trebuie să alergăm cu toţii în ajutorul ei şi să o aşezăm la locul ce i se cuvine. Voi spune lui Meng, că el a văzut situaţia mult mai limpede decât am văzut-o eu”. Ar fi fost bucuros să ştie în ce parte este Meng, pentru ca să-i scrie şi să-i facă această mărturisire. Dar se gândi că va putea scrie tatălui său şi după ce se aşeză la masă, constată că acum poate scrie cu mai multă răbdare şi mult mai limpede decât înainte de asta. Noul elan de dragoste pentru ţara lui îl făcu să ţină şi la fam ilia lui mai mult decât ţinuse până acum. Aşa că scria: „De multe ori mi-e dor să mă întorc acasă, deoarece nicio ţară nu mi se pare atât de frumoasă ca ţara mea. Obiceiurile noastre sunt cele mai frumoase şi mâncarea noastră cea mai bună hrană. Îndată ce voi termina, mă voi întoarce foarte bucuros acasă. Nu voi întârzia aici decât pentru a învăţa ceea ce trebuie învăţat şi ceea ce poate fi de folos ţării mele”. Pe urmă adăugând obişnuitele cuvinte de curtenire între părinte şi feciori, închidea scrisoarea şi o sigila, apoi cobo-
1612
ra în stradă şi o băga în cutia care era aşezată acolo anume pentru scopul acesta. În seara când expedie scrisoarea adresată tatălui său, se întâmplă să cadă într-un ajun de sărbătoare; toate magazinele erau cu ferestrele luminate, tinerii păreau veseli şi treceau în lungul străzilor cântând, iar fetele ţipau şi cântau cu ei. Văzând spectacolul acesta de veselie dezlănţuită, Yuan zâmbi cu indiferenţă şi gândurile lui se repeziră pe urma scrisorii care se ducea spre demnitatea şi tăcerile în mijlocul cărora Wang Tigrul trăia în adâncul curţilor lui. Părintele său era înconjurat de sute de oameni care erau de acelaşi neam cu el, şi în calitate de comandant de oşti, putea trăi în toată demnitatea şi conform vederilor lui. I se păru că vede pe tatăl său aşa cum îl văzuse de atâtea ori, stând mândru în jeţul său încărcat de sculpturi grele, cu pielea de tigru întinsă pe spătar şi în faţa lui cu ceaunul de cărbuni aprinşi, iar garda adunată împrejurul său, ca împrejurul unui rege adevărat. În haosul acestor chiote de glasuri stridente, de note discordante ce se auzeau din localurile de dans, Yuan se simţi mândru de neamul şi de ţara lui, cum nu se simţise până acum niciodată. Se întoarse acasă în odaia lui, unde se aşeză în faţa cărţilor deschise şi începu să citească lacom, simţindu-se mult superior oamenilor între care trăia acum, deoarece el era coborâtorul unor oameni de străveche origine regească.
1613
Acesta fu al treilea pas pe care-l făcu pe drumul urii. Al patrulea pas urmă curând după aceea, izvorât din alte pricini mult mai apropiate de el, datorită unei fapte a prietenului său. Prietenia dintre ei începuse să se răcească şi când stăteau împreună de vorbă, Yuan nu discuta cu el decât foarte rezervat şi întotdeauna despre lucrările lor şi despre ceea ce spuneau profesorii. Motivul era că Yuan începuse să-şi dea seama că prietenul său, de câte ori se întâmpla să vină la el, nu venea de dragul lui, ci venea ca să vadă pe fata proprietăresei sale. Începutul acestei situaţii venise cu totul neprevăzut. Întro seară Yuan se întoarse acasă şi aduse şi pe prietenul său, deoarece era vreme umedă şi nu se puteau duce să se plimbe, cum făceau de obicei. Când intrară în casă, auziră acorduri de muzică şi văzură că uşa camerei din faţă era larg deschisă. Cânta tocmai fata proprietăresei care ştia foarte bine că uşa odăii este deschisă. Când trecură, Jim se uită în odaie şi văzu fata, iar aceasta îl văzu pe el şi-i aruncă o privire care ar fi fost peste putinţă să scape neobservată, aşa că Jim se plecă spre Yuan şi-l întrebă în şoaptă: — De ce nu mi-ai spus că ai în casă o fată atât de drăguţă?
1614
Yuan se întoarse spre el şi văzându-i privirile iscoditoare, îi răspunse: — Nu înţeleg ce vrei să spui. Dar deşi nu înţelegea cuvântul întrebuinţat de prietenul său, înţelegea destul de limpede intenţiile lui şi simţi în piept ceva ca un sloi de gheaţă. După ce mai trecu o bucată de vreme, începu să se gândească ceva mai liniştit la întâmplarea aceasta şi-şi zise că din pricina unui amănunt atât de neînsemnat, cum era fata proprietăresei, nu face săşi strice o prietenie, deoarece în ţara aceasta astfel de lucruri erau luate cu multă uşurinţă. Dar a doua oară când interveni aceeaşi scenă sau bănui că a intervenit, Yuan se simţi atât de rănit, încât îi venea să plângă. Într-o seară se întoarse acasă târziu, căci mâncase în oraş pentru a nu-şi întrerupe cursurile din timpul zilei, şi după ce intră, auzi glasul lui Jim dintr-o cameră pe care o întrebuinţau în comun. Simţindu-se obosit şi cu ochii îndureraţi de lectura îndelungată din ziua aceea, deoarece trebui să parcurgă nişte cărţi cu o mulţime de adnotaţii scrise în josul paginilor cu litere mărunte, fu foarte mulţumit să audă glasul colegului său, crezând că în felul acesta va putea sta un ceas de vorbă cu el. Intră deci în odaia unde-l auzi vorbind şi strigă cu un entuziasm neobişnuit la el:
1615
— M-am întors, Jim… vrei să ne ducem sus la mine? În odaie nu era nimeni afară de ei doi, Jim sta în picioare, în mână cu o cutie de bomboane pe care o desfăcea, pe obraz cu un zâmbet caraghios, iar fata era aşezată într-un fotoliu, într-o atitudine neglijentă. Când văzu pe Yuan că intră, îşi feri de pe frunte buclele părului arămiu şi-i răspunse răutăcioasă: — De astă dată a venit să mă vadă pe mine, domnule Wang... Pe urmă văzând privirile celor doi tineri, pe Yuan care devenise negru întunecat, deşi adineaori obrazul îi strălucea de mulţumire, iar pe Jim care se aprinsese la obraji şi devenise rigid, ca şi când ar fi vrut să-i spună că e liber să facă tot ce pofteşte, adăugă cu şiretenie şi dând indiferentă din mâna cu unghiile îngrijite: — Fireşte… dacă vrea să se ducă la dumneata… Cei doi tineri nu ziseră nimic, dar fata începu să râdă şi Yuan răspunse cu glasul domolit şi blând: — Cred că are tot dreptul să facă ceea ce-i va plăcea... Nu se mai uită la Jim, ci ieşi din cameră şi se duse în odaia lui, unde stătu o vreme pe marginea patului, gândindu-se la durerea şi gelozia ce o simţea scurmându-i în suflet – dar mai mult decât orice îl durea expresia pe care o văzuse întipărită pe obrazul bun al lui Jim, pe care
1616
nu o mai putea uita şi-l făcea să se simtă revoltat. Din ziua aceea deveni şi mai mândru. Îşi zise că tinerii şi fetele acestea de rasă albă sunt oamenii cei mai neserioşi şi mai destrăbălaţi din lume, căci gândurile lor sunt mereu preocupate unul de altul. Gândindu-se la acest amănunt, îşi aducea aminte de peisajele nenumărate pe care le văzuse la cinematografele la care se ducea, la nenumăratele imagini de pe diversele cutii de articole ce se vindeau în magazine şi care de cele mai multe ori reprezentau femei pe jumătate dezbrăcate. Îi era peste putinţă ca seara să se întoarcă acasă fără ca în vreun colţ de stradă să vadă câte o scenă dezgustătoare – un bărbat care ţinea o femeie în braţe, tineri care treceau strânşi unul lângă altul, sau ţinându-se de mână şi cu ochii aprinşi de frigurile dorinţei. Oraşul era plin de astfel de scene. Yuan nu era în stare să se uite la ele şi-i era silă să vadă astfel de dezmăţ, în toate părţile pe unde trecea. Din ziua aceea nu încercă să se mai apropie de Jim. Când îi auzea glasul prin casă, trecea tiptil şi se urca în camera lui, unde începea să citească, iar dacă se întâmpla ca mai târziu Jim să intre la el, îi vorbea rece sau indiferent; atitudinea aceasta a lui era dictată mai ales de faptul că Jim era incapabil să înţeleagă că sentimentele lui faţă de fata din casă ar putea avea vreo legătură cu prietenia dintre
1617
ei şi nu vedea niciodată răceala prietenului său faţă de care se purta tot atât de atent ca şi până acum. Uneori se întâmpla ca însuşi Yuan să-şi uite cu totul de fata aceasta şi conversaţia dintre ei devenea mai animată sau chiar degenera în glume vesele. Dar acum aştepta întotdeauna ca Jim să fie cel dintâi care vine să-l caute. Vechea lui dorinţă de a se duce nerăbdător şi a-i ieşi în cale, nu mai era acum posibilă. Yuan îşi zicea de fiecare dată: „Dacă va avea nevoie de mine, sunt aici şi mă poate găsi. Eu nu m-am schimbat faţă de el. N-are decât să vină şi să mă caute”. Dar cu toate acestea Yuan se schimbase. Acum era din nou singur. Pentru a se linişti şi a se vindeca de starea aceasta bolnăvicioasă, Yuan începu să ţină seama de toate amănuntele care-l revoltau în oraşul acesta, iar la şcoală până şi cele mai mici lucruri care nu-i plăceau, le simţea ca lovituri de sabie în inima lui rănită. Asculta accentele răstite ale limbii străine pe stradă şi se gândea cât de aspre sunt glasurile acestor oameni când vorbesc limba aceasta care nu este o limbă mlădioasă ale cărei accente să gâlgâie ca apa de izvor, cum este limba lui de acasă. Observa bâlbâielile studenţilor în faţa profesorilor lor, aşa că încerca să-şi îngrijească şi mai mult felul în care vorbea şi căuta să fie
1618
cât mai desăvârşit în lucrările lui, deşi trebuia să înveţe într-o limbă străină, dar se străduia totuşi din toate puterile, în interesul ţării lui. Fără să-şi dea seama de ceea ce face, începu să dispreţuiască rasa aceasta, pentru că încerca anume s-o dispreţuiască, dar cu toate acestea ar fi fost peste putinţă să nu-i pizmuiască pentru calmul vieţii lor, pentru averea şi locul ce-l aveau în lume, pentru clădirile impunătoare şi numeroasele lor invenţii şi tot ceea ce ştiau, pentru magia vânturilor, a apei şi a luminii. Dar însăşi înţelepciunea lor şi admiraţia pe care i-o inspirau aceşti oameni, îl determinau să-i iubească mai puţin. Cum se putea ca oamenii aceştia să deţină un loc atât de inexpugnabil, şi cum se putea să aibă atâta încredere în puterea lor, dar totuşi să nu poată vedea ura lui faţă de ei? Într-o zi era în bibliotecă şi citea o carte interesantă în care se vorbea despre felul în care generaţii întregi de plante puteau fi descrise, mult înainte de a semăna sămânţa lor în straturi, deoarece legile lor de germinaţie erau de mult cunoscute. Afirmaţiile acestea erau pentru Yuan atât de neaşteptate, încât ar fi fost peste putinţă să nu se mire, dar cu toate acestea îşi zise cu amărăciune: „La noi acasă am stat întinşi în aşternut, cu perdele coborâte în jurul patului şi ne-am închipuit că e tot noapte şi toată lumea doarme împreună cu noi. Dar s-a
1619
făcut ziuă de mult şi străinii aceştia s-au trezit şi au început să lucreze… Vom putea oare recâştiga ceea ce am pierdut în anii aceştia de somnolenţă?” Astfel cei şase ani petrecuţi în străinătate treziră în sufletul lui Yuan o deznădejde ascunsă, iar această deznădejde desăvârşi într-însul sentimentul sădit de Wang Tigrul, aşa că Yuan se hotărî să se dedice cauzei patriei sale, cum nu făcuse niciodată până acum şi astfel reuşi să-şi uite de sine însuşi. Se plimba printre străinii aceştia şi sta cu ei de vorbă, fără să se mai considere că el este Wang Yuan, ci se considera pe sine drept reprezentant al poporului său şi ca unul care se expune pentru rasa lui întreagă în această ţară străină şi potrivnică. Numai Sheng era în stare să facă pe Yuan să se simtă din nou tânăr şi să-şi uite cu totul de misiunea ce şi-o asumase. În timpul acestor şase ani el nu părăsi niciodată marele oraş pe care şi-l alesese pentru a trăi într-însul. — De ce să părăsesc localitatea aceasta? zicea el. Aici este mai multă înţelepciune decât aş fi eu în stare să învăţ, chiar dacă aş sta aici toată viaţa. Prefer să cunosc oraşul acesta în toate înfăţişările lui decât să cunosc o mulţime de oraşe, dar numai superficial. Dacă voi reuşi să cunosc oraşul acesta, înseamnă că voi cunoaşte întregul popor,
1620
deoarece acest oraş reprezintă plămânii rasei întregi. Prin urmare Sheng nu putea să vină la Yuan, dar cu toate acestea ar fi dorit să-l vadă, şi Yuan la rândul lui nu se putea împotrivi stăruinţelor pline de entuziasm ale vărului său; astfel hotărâră ca vacanţele de vară să şi le petreacă împreună în oraşul acesta. Yuan dormea în salonaşul lui Sheng şi asculta la conversaţiile felurite ce se desfăşurau în casa lui, iar uneori lua şi el parte la ele. De cele mai multe ori însă asculta la ce vorbeau ceilalţi, deoarece Sheng băgă foarte curând de seamă că viaţa pe care o dusese Yuan era foarte limitată, căci trăise prea multă vreme în singurătate. Totuşi nu se feri câtuşi de puţin să spună vărului său ce gândeşte. Cu un entuziasm de care Yuan nu-l crezuse până acum capabil, Sheng începu să-i înşire tot ce trebuie să înveţe şi să vadă, spunându-i: — La noi acasă am trăit în mijlocul cultului cărţilor şi iată unde am ajuns. Oamenii aceştia însă se interesează de cărţi mai puţin decât orice rasă de pe pământ. Ei se interesează de bunurile ce ţi le poate oferi viaţa. Ei nu au cultul savanţilor – îşi bat joc de ei. Partea cea mai mare a glumelor lor sunt făcute pe socoteala profesorilor pe care-i plătesc mai prost decât îşi plătesc slugile. Prin urmare cum se poate să-ţi închipui că vei reuşi să înveţi numai de la oa-
1621
menii aceştia bătrâni toate secretele acestui popor? Crezi că e de ajuns ceea ce poţi învăţa de la feciorul unui ferm ier? Tu, Yuan, ai vederile prea înguste, căci te legi de o singură persoană, de un singur subiect, de un singur loc şi de dragul acestuia renunţi la toate celelalte. În cărţile lor oamenii aceştia pot fi regăsiţi mai puţin decât orice în lume. În bibliotecile lor adună tot felul de cărţi ce pot fi găsite şi pe acestea le întrebuinţează cum ar întrebuinţa depozitele de cereale sau de aur – pentru ei cărţile nu sunt altceva decât materialul brut pentru anumite planuri a căror realizare o urmăresc. Poţi să citeşti mii de volume, Yuan, şi tot nu vei reuşi să descoperi secretul prosperităţii acestor oameni. Astfel de cuvinte îi repeta mereu şi neostenit, aşa că Yuan se simţea foarte sfios în faţa uşurinţei cu care vorbea şi a priceperii lui, şi îndrăzni să-l întrebe: — În cazul acesta, Sheng, spune-mi ce trebuie să fac pentru a putea învăţa mai mult decât am învăţat până acum? — Cercetează totul de aproape – du-te în toate părţile, răspunse Sheng, caută să cunoşti cât mai mulţi oameni. Uită de pământul acela pe care-l ai în ţarină şi lasă cărţile să se odihnească o vreme. Am stat şi te-am ascultat, când mi-ai spus ce ai învăţat. Acum e rândul meu să-ţi spun şi
1622
eu ce-am învăţat. Sheng arăta atât de monden, atât de sigur de sine şi de felul în care vorbea, în care-şi scutura cenuşa din ţigară sau în felul în care-şi netezea părul cu mâinile frumoase şi lungi, palide ca fildeşul, încât Yuan se simţi alături de el tot atât de bădăran ca şi un om proaspăt venit de la ţară. Cât de mult se deosebea Sheng acum de tânărul drăguţ şi zvelt care fusese altădată! În timp de câţiva ani devenise un tânăr foarte ager şi foarte vioi; reuşise să devină sigur de sine şi să-şi formeze o părere despre capacităţile sale. Părea înviorat şi în atmosfera încărcată de electricitate a acestei ţări tinere, indolenţa lui de altădată dispăruse cu totul. Se mişca, vorbea, râdea exact ca şi străinii aceştia, dar cu toată vioiciunea lui de acum mai păstra încă graţia şi uşurinţa interioară a rasei lui şi a oamenilor din care făcea parte. Uitându-se la el şi la ceea ce devenise, Yuan se gândi că ar fi peste putinţă să se găsească cineva care să se poată asemăna cu el în privinţa frumuseţii şi a strălucirii. Îl întrebă cu multă sfială: — Mai scrii şi acum versuri şi povestiri, cum scriai altădată? — Mai scriu, poate chiar mai mult decât scriam altădată, răspunse Sheng înveselit. Am adunat o serie de poeme pe care le voi publica într-un volum şi sper că voi câştiga şi
1623
câteva premii cu povestirile pe care le-am scris. Sheng îi dădu acest răspuns fără niciun fel de mândrie, ci mai mult ca un fel de destăinuiri ale unui om care se cunoaşte pe sine însuşi destul de bine. Yuan nu mai zise nimic. I se părea că de fapt el a realizat foarte puţin din ceea ce a plănuit odinioară. Era tot atât de stângaci ca şi în ziua când sosise de acasă; nu avea niciun prieten; tot ceea ce îi rămăsese din munca de luni întregi, era un morman de caiete pline de note şi câteva plante răsădite în bucata lui de pământ. — Ce ai de gând să faci, după ce ne vom întoarce acasă? întrebă el într-un rând pe Sheng. Vei continua să trăieşti în oraşul acela de acolo? Întrebarea aceasta i-o puse pentru a se convinge dacă Sheng se va simţi tot atât de tulburat, ca atunci când vorbea despre lipsurile poporului său. Dar Sheng îi răspunse vesel şi sigur de sine: — Da, voi trăi întotdeauna în oraş. Mi-ar fi peste putinţă să trăiesc în altă parte. Adevărul este, Yuan, şi pe acesta trebuie să-l mărturisim şi să-l recunoaştem când nu sunt oameni străini de faţă, că în ţara noastră, afară de aceste oraşe, ar fi peste putinţă să găseşti un loc unde să poată trăi nişte oameni ca noi. Unde crezi că ai putea găsi distracţiile necesare pentru intelectuali şi unde am putea găsi igiena
1624
cu care ne-am obişnuit? Puţinul de care-mi aduc aminte din oraşul nostru de la ţară este tocmai de ajuns ca să-mi fie silă de el – oamenii murdari şi copiii care în timpul verii umblă goi, câinii pribegi şi roiurile de muşte – toate acestea le cunoşti – aşa că mie mi-ar fi peste putinţă şi nici nu vreau să trăiesc în altă parte decât într-un oraş. La urma urmelor cred că oamenii aceştia albi au reuşit să ne înveţe ceva în privinţa confortului şi a plăcerii de a trăi. Meng nui poate suferi, dar mie mi-e peste putinţă să uit că vreme de secole noi nu ne-am gândit la apă curgătoare potabilă, sau la electricitate, cinematograf şi celelalte înlesniri pe care le au ei aici. Ca să-ţi spun adevărul, eu am intenţia să profit de toate avantajele ce mi le oferă şi-mi voi petrece viaţa în felul cel mai plăcut posibil, scriindu-mi poemele. — Acesta este un fel de a trăi în mod egoist, se grăbi Yuan să răspundă. — Fie şi aşa, răspunse Sheng cu indiferenţă. Dar ai putea să-mi spui cine nu este egoist? Toţi suntem egoişti. Până şi Meng este un egoist în felul în care-şi serveşte cauza. Cauza lui! Gândeşte-te la cei care o conduc şi să-mi spui dacă nu sunt egoişti – unul dintre aceştia a fost odinioară şef de bandă – unul a trecut mereu când într-o tabără când în alta, după cum se întâmpla să se întoarcă norocul luptei – prin urmare al treilea ce altă posibilitate de exis-
1625
tenţă ar putea avea, afară de banii ce-i adună pentru cauza lui? Nu, cred că e mult mai cinstit din partea mea, să spun chiar de la început că sunt egoist. Fac această declaraţie pentru liniştea mea şi sunt egoist pentru că-mi place să trăiesc mulţumit. Dar în acelaşi timp nu sunt nici lacom. Îmi place frumosul. Îmi place ca împrejurul meu şi în casa mea să mă văd înconjurat de lucruri frumoase. Nu vreau să trăiesc în sărăcie. Dar nu cer mai mult decât e necesar ca să pot trăi în linişte, înconjurat de puţină frumuseţe şi puţină plăcere. — Dar compatrioţii tăi care nu trăiesc înconjuraţi de linişte şi nici de frumuseţe, lor ce le rămâne de făcut? întrebă Yuan şi simţi că i se strânge inima în piept. — Ce pot să le fac eu? răspunse Sheng. De secole întregi săracii se nasc mereu, foametea vine şi trece, între oameni se poartă războaie, şi crezi că tocmai eu sunt atât de prost, încât să-mi închipui că aş putea schimba această situaţie? Mi-aş risipi puterile fără niciun folos şi m-aş pierde pe mine însumi, partea cea mai nobilă a personalităţii mele… de ce să luptăm noi împotriva sorţii hărăzite oamenilor? Tot aşa aş putea să sar şi în apele mării, în nădejde că le voi putea zvânta şi voi putea cultiva fundul ei. Yuan nu era în stare să-i răspundă la astfel de vorbe. În aceeaşi seară, după ce Sheng se duse la culcare, el stătu
1626
treaz în aşternut şi asculta la vuietul ca de tunet al acestui oraş gigantic care făcea să se cutremure pereţii casei în care se găsea. Stând singur, se simţi dintr-odată înspăimântat. Ochii lui parcă ar fi pătruns prin peretele subţire de zid care-l despărţea de întunericul lumii ce se frământa afară, aşa că nu mai putea să suporte nimicnicia sa, şi începu să se gândească la vorbele lui Sheng şi la adăpostul acestei odăiţe luminate de felinarul din stradă, la măsuţa şi scaunele din apropierea lui şi la toate lucrurile mărunte şi fără însemnătate din viaţă. În nemărginirea frământării acestei vieţi alternate de accidente şi moarte, avea aici locşorul acesta sigur şi i se părea straniu cum de vorbele lui Sheng reuşiseră să-l facă să vadă că visurile lui măreţe nu sunt altceva decât deşertăciune. Cât timp rămase în apropierea lui Sheng, nu se simţi în stare să rămână el însuşi, nici tânărul îndrăzneţ, nici clocotind de ură, ci un fel de copil care ar vrea să se simtă la adăpost. Dar ar fi fost peste putinţă ca Sheng să stea la nesfârşit împreună cu vărul său. Cunoştea multă lume în oraşul acesta şi ieşea adeseori la baluri cu fetele pe care le cunoştea, iar Yuan se simţea singur, chiar atunci când pleca şi el cu Sheng. La început nu lua parte la veselia celor din apropierea lui, ci sta retras şi se uita cu o uşoară invidie la
1627
frumuseţea lui Sheng, la manierele lui prietenoase şi la îndrăzneala cu care se purta faţă de femei. Uneori se întreba dacă ar fi în stare să procedeze la fel ca el, dar numaidecât intervenea ceva care-l făcea să jure că nu va vorbi niciodată cu femeile. Motivul era următorul. Fetele şi femeile cu care Sheng se împrietenea în astfel de împrejurări se întâmplă ca uneori să nu fie de rasa lui. Erau femei albe sau cu sânge amestecat, parte oacheşe, parte blonde. Yuan nu se apropiase până acum de nicio femeie de aceasta, din cauza unei anumite repulsii fizice. Le văzuse de multe ori în serile când se ducea împreună cu Ai-lan la petrecerile din oraşul acela de pe litoral, unde oameni de toate nuanţele şi toate culorile erau amestecaţi între ei. Dar nu dansase încă cu niciuna. În primul rând pentru că se îmbrăcau într-un fel care lui i se părea neruşinat şi erau atât de goale, încât dacă dansai cu ele, ar fi fost peste putinţă să nu pui mâna pe spatele lor despuiat, ceea ce lui îi era peste putinţă, fără să simtă un fel de ameţeală. Dar afară de acesta mai avea şi un alt motiv că nu se apropia de ele. Uitându-se la Sheng şi la toate femeile acestea care zâmbeau şi dau uşor din cap când se apropia de ele, lui Yuan i se păru că numai unele dintre ele zâmbesc, iar cele care păreau că sunt de familie mai bună şi
1628
mai puţin îndrăzneţe, se uitau în altă parte sau întorceau capul când vedeau pe Sheng că se apropie, acordând atenţie numai bărbaţilor care erau din lumea lor. Din ce urmărea mai îndelung aceste scene, i se părea tot mai mult că închipuirile lui sunt temeinice, dar în acelaşi timp i se părea că Sheng e conştient de această atitudine a lor. Aşa că nu invita la dans decât pe cele al căror zâmbet i se părea mai sincer şi mai uşor accesibil. Se simţi jignit pentru felul în care era tratat vărul său şi se revolta atât pentru el însuşi cât şi pentru ţara sa, deşi era incapabil să înţeleagă pe de-antregul atitudinea acestor femei, dar în acelaşi timp era prea sfios pentru a jigni pe Sheng cu vreo întrebare, aşa căşi zise: „Aş prefera ca Sheng să fie o fire mândră şi să nu danseze niciodată cu ele. Dacă nu este considerat tot atât de bun ca oricare dintre ei, atunci ar fi mai bine să-i dispreţuiască pe toţi.” Se simţea adânc jignit de această lipsă de mândrie a lui Sheng care nu ţinea seamă de astfel de amănunte în timpul cât se distra. În ceea ce vedea acum era ceva împotriva căruia peroraţiile furioase ale lui Meng nu reuşiseră să trezească ura lui. Dar văzând aceste femei mândre care întorceau capul când Sheng se apropia de ele, Yuan simţi că astăzi ar fi în stare să le urască, şi din pricina acestor câteva femei, era în stare să urască pe toţi cei care făceau
1629
parte din neamul lor. De la aceste petreceri pleca de multe ori singur, căci nu era în stare să suporte ca Sheng să fie dispreţuit, şi-şi petrecea restul serii în tovărăşia cărţilor lui, sau uitându-se la stelele de pe cer sau la străzile luminate şi gândindu-se la întrebările nelămurite ce se învălmăşeau în mintea lui. În timpul vacanţelor petrecute împreună cu el, Yuan urmări cu răbdare tribulaţiile multiple ale lui Sheng în viaţa socială a acestui oraş. Vărul său avea mulţi prieteni. Ar fi fost peste putinţă să intre în vreun restaurant, unde mânca de obicei, fără să audă un bărbat sau fată strigând: „Ce faci Johnnie!”, căci acesta era felul în care vorbeau cu el. Prima dată Yuan se simţi jignit de această libertate şi plecându-se spre Sheng, murmură: „Cum se poate să admiţi aşa ceva?” Sheng însă îi răspunse râzând: „Să-i auzi cum se adresează unul altuia! Sunt foarte mulţumit că faţă de mine întrebuinţează acest nume care este destul de plăcut. Afară de asta faţă de mine îl întrebuinţează mai mult din prietenie. Cu cei care le sunt simpatici, vorbesc fără niciun fel de rezervă”. De fapt avu ocazia să constate că Sheng are foarte mulţi prieteni. Seara prietenii lui veneau la el acasă, câte doi-trei dintr-odată şi uneori chiar de două ori atâţia. Îngrămădiţi
1630
pe marginea patului sau pe parchet, tinerii aceştia stăteau de vorbă şi fumau întrecându-se care mai de care să spună lucrurile cele mai deşuchiate. Yuan nu auzise până acum niciodată conversaţii de soiul acesta. Uneori îşi închipuia că sunt rebeli care uneltesc împotriva guvernului şi se temea nu cumva să i se întâmple ceva lui Sheng, dar la urmă de tot animaţia aceasta a lor se destrăma şi acceptau cu toţii teoriile cele mai noi pe care le aducea vreunul dintre ei în discuţie, şi pe urmă toţi tinerii aceştia se despărţeau, mirosind din greu a fum de ţigară şi a băutură. Îi vedea că pleacă râzând, mulţumiţi de ei înşişi şi de toată lumea. Uneori începeau să discute cu îndrăzneală despre femei şi Yuan asculta vorbele lor fără să zică nimic – el nu ştia nimic în legătură cu femeile, în afară de strângerea de mână a unei fete – şi de multe ori i făcea rău de ceea ce auzea. După ce plecau, se uita la Sheng şi-l întreba foarte serios: — Se poate ca tot ce am auzit să fie adevărat? Există femei atât de rele şi de netrebnice ca cele despre care vorbesc ei? Se poate ca toate femeile din acest neam să fie aşa cum spun ei – fete care nu mai sunt fecioare, femei care nu sunt virtuoase, soţii care nu sunt inaccesibile? Sheng îi răspundea râzând: — Oamenii aceştia sunt foarte tineri – sunt studenţi, ca
1631
tine şi ca mine. Dar ia spune Yuan, ce ştii tu despre femei? — E adevărat, eu nu ştiu nimic despre femei… răspundea Yuan cu sfială. Dar după conversaţiile acestea Yuan se uita mai îndelung după femeile acestea pe care le vedea circulând în toată libertatea pe străzile oraşului. Acestea făceau şi ele parte din poporul în mijlocul căruia trăia el. Dar îi era peste putinţă să le înţeleagă. Vedea că umblă repede, îmbrăcate în rochii de culori vesele şi erau sulemenite cu îndrăzneală. Totuşi când privirile lor îndrăzneţe se opreau pe obrazul lui, vedea că în ochii lor nu tremură niciun reflex. Se uitau la el o clipă şi treceau înainte. Pentru femeile acestea el nu era un bărbat ci numai un străin care trecea, unul care nu merita aceeaşi preţuire ca un bărbat – cel puţin aşa păreau că vor să-i spună privirile lor. Dar Yuan nu era în stare să înţeleagă această atitudine, deşi simţea răceala şi indiferenţa privirilor lor, aşa că se simţea intimidat. Îşi închipuia că trec pe lângă el cu atâta îndrăzneală sfidătoare şi atât de conştiente de valoarea lor încât se temea de ele. Chiar când trecea pe lângă ele, se ferea cu cea mai mare grijă, nu cumva să le atingă, de teamă să nu se supere din cauza acestui contact trecător. Forma buzelor lor roşii, felul în care-şi purtau capul şi mlădierea trupului lor, aveau ceva care-l înspăimânta. Părea că în sufletul lor
1632
nu a mai rămas nimic din farmecul firesc al unei femei, dar cu toate acestea prezenţa lor adăuga o nuanţă de vrajă vieţii acestui oraş. După zile şi nopţi întregi de meditaţie, Yuan îşi dădu seama de motivul pentru care Sheng îi spusese că oamenii aceştia nu pot fi descoperiţi în cărţile lor. Ar fi peste putinţă, îşi zise Yuan într-un rând când sta cu fruntea ridicată spre vârful scăldat în lumina aurie al unei uriaşe clădiri, ca astfel de lucruri să le găseşti în cărţile lor. La început Yuan nu fu în stare să vadă niciun fel de frumuseţe în liniile clădirilor, căci ochii lui erau obişnuiţi cu formele delicate ale caselor scunde şi acoperite cu olane, cu sinuozităţile blânde ale colţurilor repezite în sus. Dar acum trebui să ia cunoştinţă şi de frumuseţea de aici… deşi era o frumuseţe străină. Astfel, pentru prima dată de când venise în ţara aceasta, simţi nevoia să scrie din nou versuri. Într-o noapte, în timp ce Sheng dormea, el încercă să dea gândurilor sale o formă. Cadenţele rimelor de alt ădată, rimele de odinioară care descriau câmpurile şi norii călători, i se păreau nepotrivite. Avea nevoie de cuvinte răsunătoare, puternice şi cu întorsături neaşteptate. Nu putea întrebuinţa cuvintele propriei sale limbi, deoarece acestea era prea mlădioase şi prea temperate de întrebuinţarea continuă. Trebuia să caute alte expresii şi cuvinte,
1633
obişnuite în limba aceasta străină. Dar cuvintele acestea noi i se păreau instrumente greoaie cu care nu era obişnuit şi nu se simţea în stare să stăpânească sonoritatea şi forma lor. Aşa că până la urmă renunţă. Versurile ce le simţea în adâncul fiinţei lui nu puteau prinde formă, şi vreme de câteva zile le simţi cum tremură într-însul şi se gândi că dacă ar fi în stare să le toarne în forme şi cadenţe, ar putea înţelege şi semnificaţia vieţii acestui popor. Dar nu reuşi, aşa că sufletul lor îi rămâne străin, căci el nu cunoştea decât înfăţişarea materială a oamenilor care treceau grăbiţi pe străzi. Sheng şi Yuan erau două temperamente deosebite unul de altul. Sufletul lui Sheng era întocmai ca rimele versurilor pe care le făurea cu atâta uşurinţă. Într-una din zile arătă lui Yuan versurile lui, scrise frumos pe hârtie groasă, cu marginea aurită, şi-i spuse cu prefăcută nepăsare: — Acestea însă nu înseamnă nimic, fireşte… nu sunt partea cea mai bună din opera mea. Pe aceea o voi scrie cândva, mai târziu. Versurile acestea nu sunt decât fragmente din ţara aceasta pe care le-am aşternut pe hârtie, aşa cum mi-au trecut prin minte. Profesorii mei însă le-au apreciat foarte mult. Yuan le citi pe toate, una câte una, cuprins de tăcere şi
1634
respect. I se păreau foarte frumoase, fiecare cuvânt ales cu grijă şi aşezat la locul lui, întocmai ca o piatră de preţ, încrustată într-un inel de aur şlefuit cu meşteşug. Între poeziile acestea, după cât spunea Sheng, erau şi unele care fuseseră puse în muzică de o femeie pe care o cunoştea. După ce-i vorbi despre femeia aceasta de câteva ori, Sheng conduse pe Yuan la ea acasă ca să poată auzi muzica versurilor sale puse pe note, şi aici Yuan avu ocazia să vadă un alt soi de femeie şi o viaţă cu totul alta decât cea pe care o ducea Sheng. Femeia era o cântăreaţă de la o sală de concert, dar una dintre cele obişnuite, şi nici pe departe atât de mare cât îşi închipuia femeia însăşi că ar fi. Locuia într-o casă în care mai locuiau şi alte familii, fiecare în apartamentul separat al unei clădiri uriaşe. Odaia în care îi primi era calmă şi plină de umbră. Deşi afară soarele strălucea pe cer, în odaia aceasta nu străbătea nicio rază de lumină, în sfeşn icele înalte de bronz ardeau făclii şi în aer se simţea un miros destul de puternic de tămâie. Nu avea niciun scaun care să nu fi fost tapiţat sau fără perne, iar într-un colţ al odăii se vedea o canapea largă. Pe canapeaua aceasta era întinsă o femeie înaltă şi blondă a cărei vârstă Yuan nu fu în stare s-o definească de la prima vedere. — Sheng, dragul meu. A trecut o veşnicie de când nu te-
1635
am mai văzut, exclamă femeia mulţumită, când îl văzu că intră şi se ridică de pe canapea, ţinând în mână un lung ţigaret din care fuma. După ce Sheng se aşeză alături de ea, ca şi când ar fi fost obişnuit de multă vreme cu aşa ceva, femeia exclamă din nou, şi glasul ei vibră adânc şi straniu, parcă n-ar fi fost glasul unei femei: — Ce poezie adorabilă – Clopotele Templului – ştii că am terminat-o! Tocmai aveam de gând să te chem la telefon… Dar când Sheng o întrerupse ca să-i spună „Acesta este vărul meu, Yuan”, femeia aproape nici nu se uită la el. În timpul cât vorbiseră împreună, se ridicase în picioare, întocmai ca un copil şi cu ţigaretul în gură, adăugă: „O, bună ziua, Yuan”, şi prefăcându-se că nici nu se uită la el, se apropie de pian şi scoţându-şi ţigaretul din gură, îşi plimbă mâinile în lungul claviaturii, înfiorând notele adânci – şi scoţând sunetele unei muzici care lui Yuan i se păru necunoscută. Numaidecât după aceea începu să cânte cu glasul tot atât de adânc ca şi notele pe care le scoteau mâinile ei, un glas tremurat şi plin de pasiune. Cântecul pe care-l cânta era foarte scurt, un poem al lui Sheng pe care-l scrisese înainte de a pleca de acasă, dar pe care această muzică părea că l-a schimbat puţin. Versurile
1636
lui Sheng fuseseră uşoare şi transparente, întocmai ca tremurul umbrei trestiilor de bambus pe zidurile unui templu. Dar glasul acestei femei străine care cânta punea pasiune în cuvintele eterice ale versurilor, umbrele păreau negre şi grele, iar lumina lunii fierbinte. Yuan rămase tulburat când constată că acest cadru muzical era prea greoi pentru esenţa versurilor. Dar muzica era caracteristică acestei femei. Fiecare mişcare pe care o făcea era plină de o semnificaţie tulburătoare – fiecare cuvânt şi fiecare privire păreau complicate de ceva neînţeles. Yuan simţi că femeia aceasta nu-i este simpatică. Nu-i plăcea nici odaia în care trăia şi nici ochii ei prea întunecaţi pentru părul ei blond. Nu-i plăcea felul în care se uita la Sheng şi expresia „dragul meu” pe care o întrebuinţa faţă de el, nici felul în care – după ce se ridică de la pian şi începu să se plimbe prin odaie şi să pună în treacăt mâna pe Sheng, nici când îi aduse notele scrise pe o foaie de hârtie, şi lipindu-şi obrazul de creştetul lui – o auzi murmurând cu indiferenţă: — Părul tău nu e vopsit, nu-i aşa, dragul meu? Este întotdeauna atât de lucitor şi de netezit… Uitându-se la ei, fără să se mişte, Yuan simţi ceva în fiinţa sa cum începe să se revolte împotriva acestei femei, o pornire sănătoasă moştenită de la bunicul şi chiar de la
1637
părintele său. O pornire simplă care-l făcea să înţeleagă că ceea ce spunea femeia aceasta, ceea ce făcea şi felul în care te privea nu putea să fie sincer. Atitudinea ei şi felul în care se uita la Sheng, ar fi trebuit să-l determine s-o respingă, fie chiar cu un gest cât de uşor. Dar cu toate acestea Sheng nu o respingea. E adevărat că nu punea mâna pe ea şi la cuvintele ei nu răspundea cu alte cuvinte asemănătoare şi nici nu întindea mâna ca s-o strângă pe a ei. Dar cu toate acestea accepta gesturile şi vorbele ei. Când văzu că pune mâna pe mâna lui, Sheng o suportă, fără să-şi retragă mâna, cum ar fi preferat Yuan să-l vadă că face. Când îl privi în luminile ochilor, se uită şi el la ea aproape râzând, dar acceptă îndrăzneala şi linguşirile ei, până când Yuan nu se mai simţi în stare să se uite la ei. Rămase nemişcat şi încremenit de aceeaşi indiferenţă masivă ca a unei statui, prefăcându-se că nu aude şi nu vede nimic, până când Sheng se ridică în picioare. Dar chiar după ce se ridică de pe canapea, femeia continuă să-l ţină cu amândouă mâinile de braţ, încercând să-l convingă să vină la o serată pe care o va da şi spunându-i: — Dragul meu, vreau să te prezint prietenilor mei, înţelegi – versurile tale sunt ceva cu totul nou – până şi personalitatea ta este cu totul nouă – mie-mi place Orientul – muzica este şi ea frumoasă, nu-i aşa? Aş vrea s-o cunoască
1638
şi altă lume – nu prea mulţi, nu e aşa – câţiva poeţi şi dansatoarea aceea rusă – dragul meu, uite o idee – ar putea să adapteze un dans la această muzică – ceva Oriental – versurile tale ar fi divine pentru o scenă coregrafică – hai să încercăm… Continuă să-i vorbească, în felul acesta, până când Sheng îi luă amândouă mâinile într-ale lui şi-i răspunse că i-ar face plăcere, dar răspunsul acesta i-l dădu cu oarecare sfiala, deşi Yuan băgă de seamă că e numai prefăcătorie. După ce plecară din casa ei, Yuan respiră de câteva ori adânc, ca să-şi purifice plămânii de atmosfera aceea care i se păruse ostilă, şi uitându-se împrejurul său, se simţi încântat că se vede din nou în lumina de soare. O vreme tăcură amândoi, deoarece Yuan se temea nu cumva să jignească pe Sheng spunându-i ceva, iar Sheng părea preocupat de propriile lui gânduri şi pe buze îi juca o umbră de zâmbet. Într-un târziu Yuan se întoarse spre el şi-i spuse mai mult ca să-l pună la încercare: — N-am auzit niciodată până acum o femeie care să vorbească în felul acesta. Aproape nici nu cunosc cuvintele întrebuinţate de ea. Te iubeşte ea cu adevărat atât de mult? Sheng se uită la el şi-i răspunse râzând: — Vorbele acestea nu au nicio importanţă. Le întrebuin-
1639
ţează faţă de orice bărbat – este felul obişnuit de a vorbi al acestor femei. Totuşi, muzica nu e proastă. Se vede că mia înţeles intenţia. Uitându-se la el, Yuan constată o expresie nouă în trăsăturile lui, despre care Sheng nu-şi da încă seama. Expresia aceasta îi da să înţeleagă că Sheng se simte mulţumit de vorbele insinuante pe care i le spusese femeia, că-i plăceau cuvintele ei de apreciere şi laudele ce le auzise despre versurile puse pe muzică. Prin urmare nu îndrăzni să-i mai spună nimic. Se gândi însă că felul de a fi al lui Sheng nu poate să fie şi al său, nici viaţa pe care o ducea Sheng nu poate să fie a sa, prin urmare era preferabil felul în care trăia el, deşi nici el însuşi nu era în stare să-şi dea limpede seama de felul în care trăia vărul său. Prin urmare, cu toate că mai întârzie o vreme în oraşul acesta, pentru a face plăcere vărului său şi se duse să vadă trenul subteran şi toate teatrele, totuşi presimţea că orice ar fi spus Sheng ar fi peste putinţă ca viaţa să se rezume la ceea ce era în oraşul acesta. Viaţa lui proprie nu era aici. Se simţea singur. În oraşul acesta nu era nimic ce el ar fi ştiut dinainte sau ar fi putut înţelege, sau cel puţin aşa i se părea. Într-una din zile, fiind foarte cald şi Sheng simţindu-se moleşit şi toropit de somn, plecă singur de acasă şi, după
1640
ce se urca în câteva tramvaie, ajunse într-o regiune cum nu şi-ar fi putut închipui să existe într-un oraş ca acesta. Fusese impresionat de bogăţia lui; toate clădirile i se păreau palate, iar oamenii i se păruseră că au – ca ceva de la sine înţeles – mâncare şi băutură câtă poftesc şi haine, aşa că nu mai doreau nimic, deoarece toate cele de trebuinţă veneau de la sine, ca ceva ce li se cuvine. Dincolo de acestea, dorinţa de plăceri, de îmbrăcăminte şi hrană mai bună, nu reprezentau, condiţiile inexorabile de viaţă, ci un farmec în plus la ceea ce le putea oferi. Toţi cetăţenii acestui oraş considerau lucrurile din acest punct de vedere, sau cel puţin lui Yuan aşa i se păruse. Dar în ziua aceasta ajunse în mijlocul unui alt oraş, oraşul oamenilor săraci. Se pomeni pe străzile lui, fără să ştie dinainte, şi dintr-odată se văzu înconjurat din toate părţile de el. Aici era sărăcimea pe care el o cunoştea. Deşi chipurile lor erau palide şi albe, deşi unii dintre ei erau negri ca sălbaticii, el îi cunoştea. Îi cunoştea după privirile ochilor, după murdăria trupurilor lor, după mâinile murdare şi bătucite, după ţipetele femeilor şi ale copiilor care alergau în toate părţile. În amintirea lui mai trăiau şi acum săracii aceia pe care îi lăsase departe în oraşul din care plecase, dar aceştia de aici semănau atât de mult cu cei de acolo. După ce se uită la ei şi-i recunoscu, îşi zise:
1641
„Vasăzică şi oraşul acesta este clădit pe temeliile unui oraş al săracilor.” După miezul nopţii, când Ai-lan şi prietenii ei se întorceau acasă de la petreceri, pe străzi erau întâmpinaţi de altfel de oameni. Yuan se gândi cu un fel de mulţumire ascunsă: „Vasăzică şi oamenii de aici îşi ascund săracii lor! Îngrămădiţi în taina acestor câteva străzi ale oraşului, trăiesc săracii aceştia care sunt tot atât de murdari şi de flămânzi ca şi săracii din oricare altă ţară”. Aici avu ocazia să găsească cu adevărat ceea ce nu se putea găsi în cărţi. Trecu printre ei ca într-un fel de vis, uitându-se la locuinţele mici şi întunecoase, făcându-şi drum printre mormanele de gunoaie de pe străzile în lungul cărora copiii pe jumătate goi se zbenguiau la căldura soarelui. Ridicând capul ca să se uite la sărăcia dimprejurul său, îşi zise: „Ce importanţă are că ei trăiesc în case impunătoare – când totuşi trăiesc şi în bordeie – în aceleaşi bordeie…” După ce se făcu seară, se întoarse şi intră în adâncul întunericului luminat al celorlalte străzi. Când ajunse acasă, găsi pe Sheng treaz şi bine dispus, gata să plece din nou împreună cu prietenii săi în cartierul teatrelor, pentru a se veseli. Văzând pe Yuan, se uită la el şi exclamă:
1642
— Unde ai fost, vere? Începusem să mă tem că te-ai rătăcit undeva prin oraş. — Am văzut ceva din viaţa despre care mi-ai spus că nu poate fi găsită în cărţi, răspunse Yuan cu glasul domol. – Am constatat că oamenii din oraşul acesta nu sunt în stare să suprime sărăcia, cu toată forţa şi bogăţia de care dispun. Pe urmă începu să le spună pe unde a umblat şi o parte din ceea ce a văzut. Iar prietenii lui Sheng îi răspunseră solemni, întocmai ca nişte judecători când pronunţă o sentinţă: — Într-o bună zi ne vom gândi şi la felul în care se va putea rezolva problema sărăcimii. Un altul adăugă: Evident, dacă oamenii aceştia ar fi capabili să facă ceva mai mult decât fac, ar avea o altă soartă. Îmi face impresia că suferă de defecţiuni congenitale. În primele rânduri se găseşte întotdeauna loc pentru cei care vor să se ajungă. Yuan se grăbi să-i răspundă: — Adevărul este că aici încercaţi să ascundeţi săracii – vă e ruşine de ei, întocmai cum îi este ruşine unui bărbat care suferă de o boală ascunsă… — Vom ajunge prea târziu dacă vom începe să discutăm despre această chestiune. Spectacolul începe peste jumătate ceas! declară Sheng înveselit.
1643
În timpul celor şase ani Yuan se împrieteni cu alţi trei dintre străinii între care trăia acum. Între aceştia era un bătrân profesor cu părul alb a cărui înfăţişare plăcuse lui Yuan chiar de la început, deoarece pe obrazul lui se vedeau limpede gândurile sincere care-l preocupau şi felul desăvârşit de viaţă pe care o ducea. Cu timpul bătrânul acesta deveni pentru Yuan mai mult decât un profesor obişnuit. Îşi petrecea foarte bucuros timpul în conversaţii cu Yuan şi citea notele pe care le făcea, în vederea unei cărţi pe care Yuan avea de gând să o scrie mai târziu, şi cu multă blândeţe îi arăta amănuntele despre care credea că şi-a făcut o părere greşită. Când Yuan începea să vorbească, îl asculta cu bunăvoinţă şi ochii lui albaştri se aprindeau de bunătate şi înţelegere, aşa că Yuan începu să se încreadă într-însul şi mai târziu să-i mărturisească preocupările şi nedumeririle lui. Între altele îi povesti şi despre săracii pe care-i văzuse şi despre mirarea lui, cum de în mijlocul unei prosperităţi atât de nemăsurate, sărăcimea este lăsată să se lupte atât de greu cu viaţa. Astfel ajunse să-i vorbească şi despre preotul acela străin şi despre felul în care defăimase pe ai lui cu fotografiile ce le arătase. Bătrânul îl ascultă cu răbdare şi pe urmă îi răspunse: — Cred că nimeni nu este în stare să vadă întregul ade-
1644
văr. S-a spus întotdeauna că fiecare dintre noi vede ceea ce caută anume să vadă. Dumneata şi eu, noi ne uităm la ţarină şi ne gândim la seminţe şi recolte. Constructorii se uită şi ei la terenurile dimprejurul lor şi se gândesc la clădiri, iar pictorii la culori. Preotul nu poate vedea decât oamenii care au nevoie să fie ajutaţi şi e firesc să vadă mai de aproape pe cei care au nevoie de ajutorul lui. După ce Yuan se gândi mai îndelung la vorbele profesorului său, trebui să recunoască, chiar împotriva voinţei sale, că are dreptate şi stăpânit de această convingere îşi dădu seama că nu mai este în stare să condamne pe preotul acela străin cu aceeaşi ardoare cum ar fi dorit căci, deşi era convins că nu are dreptate, totuşi îşi zicea: „De fapt el n-a văzut decât o mică părticică din ţara mea”, dar bătrânul îi răspundea întotdeauna cu blândeţe: „Asta se poate şi ar fi peste putinţă să se fi întâmplat altfel, dacă a fost un om cu vederi înguste”. Stând împreună de vorbă, în felul acesta, la câmp şi în clasele de studiu, după ce colegii lui se întorceau acasă, Yuan începu să îndrăgească pe omul acesta bătrân şi cu părul alb. La rândul său bătrânul îndrăgise şi el pe Yuan şi se uita la el cu duioşie crescândă. Într-una din zile îi spuse cu oarecare sfială: — Aş vrea tinere ca astă-seară să vii cu mine. Noi sun-
1645
tem oameni foarte simpli şi nepretenţioşi – toţi trei, soţia, fiica mea, Mary, şi cu mine – dar aş fi foarte mulţumit, dacă ai veni astă-seară să mănânci împreună cu noi. De ani de zile i se întâmpla pentru prima dată să audă pe cineva vorbind cu el în felul acesta, aşa că se simţi impresionat. I se părea un gest neobişnuit de amabil din partea unui profesor să poftească pe un elev al său la el acasă. Îi răspunse prin urmare cu sfială, întrebuinţând termenii de politeţe cu care era obişnuit de acasă: — Nu sunt vrednic de atâta cinste. Bătrânul făcu ochii mari şi uitându-se la el, declară zâmbind: — Stai, să te convingi mai întâi ce oameni simpli suntem noi. Când i-am spus la început soţiei mele că mi-ar face o mare plăcere, dacă ai veni, ea a declarat: „Cred că este obişnuit cu lucruri mult mai bune decât ceea ce i-am putea oferi noi”. Din politeţe Yuan începu să protesteze din nou şi în cele din urmă se învoi. Astfel se pomeni coborând o stradă umbrită de copaci şi de aici într-o curte de formă pătrată, la capătul unei alei cu o casă veche de bârne, umbrită de copaci şi înconjurată de terase. În faţa uşii îi ieşi în cale o femeie care-l făcu să-şi aducă aminte de cea căreia îi spunea mamă. Aceste două femei, deşi le despărţea o
1646
depărtare de mii de kilometri una de alta, deşi vorbeau o limbă deosebită, iar trupul şi oasele lor nu se asemănau între ele, aveau totuşi aceeaşi înfăţişare. Părul pieptănat neted, înfăţişarea blajină de mamă, gesturile liniştite, privirile sincere, glasul domolit, îndelunga răbdare ce se vedea întipărită pe buzele şi fruntea lor, toate aceste amănunte le făceau să semene una cu alta. Totuşi era între ele şi oarecare deosebire, de care Yuan îşi dădu seama după ce se aşezară în odaia principală, anume adânca mulţumire sufletească şi împăcarea pe care nu o avea mama lui. Părea că femeia aceasta toată viaţă, şi-a văzut realizate dorinţele pe care le-a avut, ceea ce nu se putea vedea la mama lui. Pe două drumuri deosebite, femeile acestea două se apropiaseră de vârsta bătrâneţii, dar una dintre ele făcuse un drum fără hopuri şi în tovărăşia unui bărbat, pe când cealaltă avusese un drum întunecos pe care-l făcuse singură. Când fata acestei femei intră în odaie, constată numaidecât că nu seamănă cu Ai-lan. Nu, această Mary era cu totul altfel de fată. Probabil era ceva mai în vârsta decât Ai-lan, mult mai înaltă de statură şi nu atât de frumoasă, părea liniştită şi cu glasul şi privirile stăpânite. Dar când ascultai la ce spunea, îţi dădeai seama că vorbele ei au un înţeles şi ochii ei, cu nuanţe de cenuşiu întunecat deveneau adânci când vorbea serios şi aveau scăpărări de veselie, când
1647
încerca să dea vorbelor ei un înţeles de glumă. De faţă cu părinţii ei era foarte respectuoasă, fără să fie speriată şi amândoi – după cât putu vedea Yuan – vorbeau cu ea cum ar fi vorbit cu un egal al lor. Nu trecu mult şi Yuan îşi dădu seama că fata aceasta nu este o fată ca toate celelalte. Când bătrânul profesor începu să vorbească despre scrierile lui Yuan, această Mary păru că este şi ea la curent şi îi puse o întrebare atât de neaşteptată, încât Yuan rămase mirat şi îi răspunse: — Cum se poate ca dumneata să cunoşti atât de bine istoria poporului meu, încât îmi poţi pune o întrebare în legătură cu Chiao Tso, care este un personaj atât de vechi? La cuvintele lui, fata răspunse cu modestie, dar în priviri i se aprinse o lumină de zâmbet: — Pe mine m-a pasionat întotdeauna ţara dumitale. Am citit multe cărţi despre ea. Vrei să-ţi dovedesc şi dumitale puţinul pe care-l ştiu despre această ţară? Abia atunci îţi vei da seamă că este adevărată ruşine că sunt atât de puţin informată. De fapt nu ştiu nimic. Dar acest Chiao Tso a scris despre agricultură, nu-i aşa? Îmi aduc aminte de un pasaj al cărţii lui pe care l-am învăţat pe dinafară din textul traducerii. Spune cam următoarele: „Crima începe din pricina sărăciei; sărăcia este lipsa de hrană; insuficienţa grijii de a împărţi pământul. Fără o astfel de împărţire, nu
1648
se poate ca omul să se simtă legat de pământul pe care trăieşte. Fără o astfel de legătură e gata întotdeauna să-şi părăsească locul naşterii şi casa părintească. Devine apoi asemenea cu păsările cerului şi cu fiarele câmpului. Nici zidurile oraşelor întărite, nici adâncimea şanţurilor, nici severitatea legilor, nici cruzimea pedepselor, nu pot înăbuşi spiritul de revoltă ce trăieşte într-însul şi care e mai puternic decât voinţa lui”. Cuvintele acestea pe care Yuan le cunoştea foarte bine le auzi acum pronunţate limpede de această fată care avea un glas plin de rezonanţe şi subînţelesuri. Se vedea că-i plac frazele pe care le citase, deoarece pe obrazul ei apăru o expresie de gravitate şi în priviri i se aprinse o lumină de mister, ca atunci când îţi dai seama din nou de prezenţa unei frumuseţi pe care o cunoşti mai de mult. Părinţii ei ascultară în tăcere şi cu mândrie, până când termină ce avea de spus, iar tatăl ei se întoarse spre Yuan, ca un om gata să chiuie de mulţumire, dar care-şi stăpâneşte pornirile, încadrându-le în cuvinte de politeţe, pentru a-şi exprima sentimentele: — Vezi cât de deşteaptă şi de cuminte este fata mea; spune drept, ai mai văzut o fată care să se poată asemăna cu ea? Yuan nu putea decât cel mult să-şi exprime mulţumirea,
1649
iar din clipa aceea asculta şi el la ceea ce vorbea fata şi simţi un fel de înţelegere ascunsă între ei, căci de fiecare dată când spunea ceva, chiar un lucru fără însemnătate, îl spunea aşa cum trebuia spus şi cum ar fi dorit să-l poată exprima el însuşi. Dar deşi părea atât de obişnuit cu interiorul acestei case în care intrase abia în seara aceasta pentru întâia dată, şi cu oamenii aceştia, încât îşi uită cu totul că nu sunt de un neam cu el, totuşi din când în când i se părea că în conversaţia lor intervine câte ceva, un amănunt străin pe care el nu era în stare să-l înţeleagă. După ce intrară într-o cameră mai mică şi se aşezară împrejurul unei mese ovale unde-i aştepta mâncarea, Yuan luă lingura şi începu să mănânce. Dar văzu pe ceilalţi că ezită, pe urmă bătrânul plecă fruntea şi tot aşa făcu şi soţia şi fiica lui, afară de el care nu înţelegea ce se întâmplă şi în timp ce se uita la ei, pentru a vedea ce va urma de aici înainte, bătrânul începu să vorbească cu glasul ridicat, ca şi când ar fi vorbit cu o zeitate nevăzută. Nu pronunţă decât puţine cuvinte, dar cu glasul tremurând de convingere, ca şi când ar fi mulţumit cuiva pentru darurile primite. Imediat după aceea începură să mănânce cu toţii, aşa că Yuan nu întrebă nimic şi participă şi el la conversaţia ce urmă după aceea. Dar când se ridicară de la masă, se simţi îndemnat de
1650
curiozitate să cunoască şi el ritualul acesta pe care nu-l mai văzuse niciodată, aşa că după ce se aşeză împreună cu profesorul său pe terasa năpădită de umbră, îl întrebă ce ar trebui să facă pentru a-şi dovedi respectul în astfel de cazuri. Bătrânul tăcu o vreme, uitându-se în lungul străzii întunecoase şi fumându-şi liniştit luleaua. Pe urmă o ţinu în mână şi începu: — Ascultă Yuan, m-am gândit de multe ori cum aş putea să-ţi vorbesc despre religia noastră. Scena pe care ai văzuto în timpul mesei este un ritual al religiei noastre, o simplă rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru pâinea de toate zilele pe care ne-a dat-o. Ea însăşi nu are nicio însemnătate, dar totuşi reprezintă simbolul de care este legată viaţa noastră – credinţa în Dumnezeu. Îţi aduci aminte că mi-ai vorbit despre prosperitatea şi forţa noastră? Cred că acestea sunt rezultatul religiei noastre, dar sunt convins că n-aş fi sincer faţă de mine însumi sau faţă de dumneata, dacă aş admite să-ţi petreci viaţa aici şi să asişti la cursurile mele şi să vii mai des în casa mea, cum cred că se va întâmpla de aici înainte, fără să-ţi spun nimic în legătură cu credinţa mea. În timp ce profesorul vorbea, cele două femei ieşiră şi ele pe terasă şi se aşezară în apropierea lor; soţia lui întrun scaun care se legăna uşor în jos şi în sus, ca şi când ar fi
1651
fost legănată de vânt. Asculta la ce vorbea soţul ei, pe obraz cu un zâmbet de aprobare, iar când îl văzu că face o pauză, în timp ce-i vorbea despre zei şi misterele zeilor întrupaţi în oameni, interveni şi ea, vorbind cu glasul tremurat de o uşoară pasiune: — O, domnule Wang, chiar din ziua când Dr. Wilson mi-a vorbit despre dumneata, spunându-mi ce student strălucit eşti şi cât de bine scrii, m-am gândit la dumneata ca la un creştin. Închipuie-ţi ce binefacere ar fi pentru ţara dumitale, dacă ai putea fi câştigat pentru creştinism, şi după ce te-ai întoarce acasă, ai încerca să propovăduieşti evanghelia lui. Yuan rămase foarte mirat de vorbele ei a căror semnificaţie era incapabil s-o înţeleagă. Dar se mulţumi să zâmbească politicos şi se înclină puţin în faţa ei, iar când vru să răspundă, auzi glasul limpede şi metalic al lui Mary care vorbea pe un ton cum nu o auzise niciodată până acum. Ea nu se aşezase pe scaun, ci sta pe treapta cea mai de sus a terasei şi nu zise nimic în timpul cât vorbi tatăl ei. Se aşezase cu obrazul proptit în palme şi părea că ascultă. Din adâncul de umbră glasul ei se auzi repezit, straniu, nerăbdător şi tăios, ca ascuţişul unui cuţit: — Tată, nu preferi să intrăm în casă? Scaunele sunt mult mai confortabile şi prefer lumina…
1652
Bătrânul se întoarse spre ea şi o privi oarecum mirat: — Da, Mary, dacă vrei, să intrăm. Dar credeam că ţie-ţi place să stai seara pe terasă. În fiecare seară ieşim pentru câteva minute… Fata îi răspunse pe un ton şi mai stăruitor şi cu un fel de încăpăţânare: — Tată, astă-seară aş prefera să stau la lumină. — Bine, draga mea, răspunse bătrânul şi se ridică încet în picioare, apoi intrară cu toţii în casă. După ce intrară în cameră, nu mai aduse vorba despre mistere. În loc de asta, conversaţia fu reluată de fiica sa care puse lui Yuan nenumărate întrebări în legătură cu ţara lui, unele dintre acestea atât de neaşteptate şi de adânci, încât trebuia să mărturisească fără niciun înconjur că nu ştie ce să-i răspundă. În timp ce sta de vorbă cu ea, îi era peste putinţă să nu recunoască sincer plăcerea ce i-o pricinuia această conversaţie. Cu toate că ştia că nu e fată frumoasă, totuşi obrazul ei era luminos, cu trăsături delicate şi foarte alb, buzele fine şi uşor rumenite, părul netezit şi aproape ca al lui de negru, dar mult mai fin. Ochii ei erau frumoşi şi din pricina seriozităţii cu care vorbea păreau aproape negri, ca apoi să se aprindă de o lucire cenuşie când zâmbea, căci zâmbea foarte des, deşi nu râdea niciodată. Mâinile ei parcă ar fi vorbit şi ele, căci
1653
erau nişte mâini neliniştite, suple şi fine, fără să fie mici şi poate erau prea slabe şi nu destul de catifelate pentru a fi frumoase, dar cu toate acestea în forma şi mişcările lor, aveau o forţă neobişnuită. Dar Yuan nu se bucură în mod superficial de aceste amănunte din aspectul mâinilor ei, deoarece îşi dăduse seama că trupul acestei fete nu era ceva separat, ci un fel de cutie care ascundea gândurile şi sufletul ei. Amănuntul acesta era ceva cu totul nou pentru Yuan care până acum nu întâlnise o astfel de femeie. Când i se părea că a descoperit o frumuseţe neaşteptată la ea, această frumuseţe dispărea numaidecât şi o uita, datorită unei scăpărări de inteligenţă sau a unui cuvânt de spirit pe care-l pronunţa. Trupul acesta al fetei era modelat după forma inteligenţei şi inteligenţa aceasta nu întârzia niciodată asupra preocupărilor referitoare la partea fizică din fiinţa ei. Astfel Yuan avea numai rareori ocazia să o vadă în calitate de femeie, ci o vedea ca simplă fiinţă, schimbătoare, strălucitoare, neastâmpărată, uneori chiar puţin cam rece şi de multe ori copleşită de tăceri neaşteptate. Totuşi aceste tăceri nu se datorau unei eclipsări, ci tăcea în timp ce gândurile ei stăruiau asupra unei observaţii făcute de el pe care o cântărea cu atenţie şi-şi propunea să-l întrebe ce semnificaţie are. În timpul acestor tăceri îşi uita de multe ori de ea
1654
însăşi şi-şi uita că privirile i-au rămas îndreptate spre ochii lui Yuan, deşi el a încetat de mult să mai vorbească, aşa că uneori se pomenea că se uită îndelung în ochii cu lumini adânci şi schimbătoare, îndreptaţi spre el. Despre credinţă şi misterele ei nu mai pomeni niciunul dintre ei, până într-un rând când, ridicându-se să plece, bătrânul îl ţinu ceva mai îndelung de mână şi-i spuse: — Dacă vrei, vino dumineca viitoare la biserică, împreună cu noi, că să-ţi faci o idee despre ritualul nostru. Yuan primi această invitaţie ca o dovadă de amabilitate din partea lui şi o primi cu atât mai bucuros, cu cât se gândea că-i va face plăcere să-i poată vedea din nou pe toţi trei împreună, deoarece în casa lor îl considerau drept un fiu adevărat, deşi în realitate el nu era nici cel puţin de acelaşi neam cu ei. După ce se întoarse în camera lui şi se întinse în aşternut ca să doarmă, Yuan începu să se gândească la oamenii aceştia trei, dar mai mult se gândea la fata celor doi bătrâni. Aceasta era un fel de femeie cum el nu mai văzuse niciodată. Structura acestei fete era cu totul deosebită de a fetelor pe care le cunoştea; era mai strălucitoare decât Ailan, cu toată veselia şi ochii frumoşi ca de pisicuţă alintată pe care-i avea sora lui. Fata aceasta albă, deşi părea de multe ori îngândurată, avea totuşi o puternică lumină
1655
lăuntrică, uneori exagerată, dacă ai fi comparat-o cu blândeţea şi liniştea mamei sale, dar întotdeauna cât se poate de limpede. Nu avea mişcări greşite, nici chiar mişcări inconştiente ale trupului şi nu avea nici neastâmpărul inutil care caracteriza pe fata proprietăresei lui, care se frământa fără întrerupere pentru a-şi scoate în evidenţă bustul, linia pulpelor, mijlocul sau picioarele şi care erau mişcările inconştiente ale cărnii. Vorbele şi nuanţele glasului ei nu semănau nici cu ale fetei acelea care pusese pe muzică versurile lui Sheng. Cuvintele întrebuinţate de Mary nu aveau înţelesuri ascunse. Vorbea repede şi foarte limpede, dând fiecărui cuvânt greutatea şi semnificaţia cuvenită, dar atât şi nimic mai mult. Pentru ea vorbele erau mijloace de exprimare a gândurilor şi nicidecum crainici ai unor sugestii tulburi. Gândindu-se la ea, Yuan se gândea mai mult la spiritul ei, învelit de culoarea şi substanţa trupului. Se surprinse gândindu-se la ce i-a spus şi felul în care i-a vorbit despre lucruri la care el nu s-a gândit niciodată până acum. Îşi aducea aminte că vorbind într-un rând despre dragostea faţă de ţarină, ea îi spusese: — Idealismul şi entuziasmul nu sunt acelaşi lucru. Entuziasmul poate fi numai de ordin fizic – tinereţea şi forţa fizică produc înveselirea trupului. Idealismul însă poate să
1656
trăiască chiar atunci când trupul îmbătrâneşte şi se frânge, deoarece aceasta este calitatea esenţială a sufletului care-l posedă. Pe urmă chipul ei îşi schimbă repede înfăţişarea şi întorcându-se spre tatăl ei, adăugă: Cred că tatăl meu este posesorul unui idealism real. — Dragă fată, acestui idealism eu îi zic credinţă, răspunse bătrânul cu glas liniştit. Yuan îşi aducea aminte că el însuşi nu răspunsese nimic şi gândindu-se la aceşti trei prieteni ai lui, adormi legănat de o mulţumire sufletească pe care nu o cunoscuse încă în ţara aceasta străină, deoarece pentru el oamenii aceştia erau reali şi îi putea înţelege. Când sosi ziua în care trebuia să se ducă la biserică, Yuan se îmbrăcă în hainele cele mai bune pe care le avea şi se duse la ei. La început se simţi intimidat, deoarece uşa de la intrare i-o deschise chiar Mary. Văzu numaidecât că rămâne mirată de prezenţa lui, deoarece privirile ochilor i se întunecară şi nu zâmbi. Afară de asta era îmbrăcată întrun pardesiu lung albastru şi în cap avea o pălărie de aceeaşi culoare, iar lui Yuan i se păru că este mult mai înaltă decât i se păruse până acum şi în înfăţişarea ei era ceva auster. De aceea reuşi numai cu greutate să îngâne: — Tatăl dumitale m-a invitat să merg astăzi la biserică împreună cu el.
1657
Fata îi răspunse cu glasul grav, privindu-l în luminile ochilor, dar cu oarecare îndoială în priviri: — Ştiu că te-a invitat. Nu vrei să pofteşti înăuntru? Suntem aproape gata de plecare. Yuan intră din nou în odaia unde legase prietenie cu aceşti oameni, dar în dimineaţa aceasta nu i se păru atât de prietenoasă ca la început. În vatră nu mai ardea focul, cum arsese în seara aceea şi razele reci ale soarelui de toamnă băteau în ferestre şi luminau covorul tocit din mijlocul odăii şi stofa roasă a mobilelor, aşa că ceea ce noaptea, la lumina flăcărilor din cămin şi a lămpii, i se păruse plăcut şi intim, în lumina aceasta rece părea ponosit şi vechi, un interior ros de vreme în care se simţea nevoie de ceva nou. Totuşi bătrânul profesor şi soţia lui i se părură tot atât de binevoitori, când intrară în cameră, îmbrăcaţi cu îngrijire pentru a se duce la biserică. Bătrânul se grăbi să-i spună: — Îmi pare foarte bine c-ai venit. Nu ţi-am mai pomenit despre asta din cauză că nu voiam să te influenţez în mod inutil. — Eu însă m-am rugat ca să vii cu noi, adăugă femeia cu glasul blând şi pătruns de convingere. M-am rugat ca să te poţi decide să vii cu noi. M-am rugat, domnule Wang, în fiecare seară pentru dumneata. Dacă Dumnezeu îmi va asculta rugăciunile, voi fi atât de mândră că datorită no-
1658
uă… Glasul tăios şi tot atât de ager ca şi raza de lumină ce tremura pe duşumelele odăii, un glas plăcut, fără să pară câtuşi de puţin răstit, dar limpede şi categoric, totuşi ceva mai rece decât până acum, se auzi spunând: — Nu vreţi să plecăm? Ne-a mai rămas exact timpul ca să putem ajunge. Îi însoţi până în curte şi se aşeză la volanul maşinii care trebuia să-i ducă până la biserică. Cei doi bătrâni se aşezară pe scaunul din urmă, dar pe Yuan îl pofti lângă ea. Totuşi nu scoase nicio vorbă în timpul drumului. Din politeţe faţă de ea nici Yuan nu vorbi şi nici nu se întoarse în partea unde era ea, decât atunci când se întâmpla să treacă pe lângă câte un peisaj care i se părea neobişnuit. Totuşi fără să se uite anume la ea, îi vedea profilul limpede în partea în care se uita, dar constată că pe obrazul ei nu tresărea acum nici urmă de zâmbet şi nici de lumină. Părea grav şi aproape trist, cu nasul drept şi nu prea mic, cu buzele gurii energic tăiate, cu bărbia rotundă şi caracteristică ridicată în sus, din gulerul de blană al hainei, cu privirile ochilor cenuşii îndreptate spre drumul din faţa ei. Aşa cum o vedea acum, manevrând repede şi cu pricepere la volan, stând dreaptă şi tăcută, Yuan se simţi puţin înspăimântat de prezenţa ei. Părea că nu mai este aceeaşi fată cu
1659
care odinioară vorbise cu atâta uşurinţă şi fără nicio sfială. Ajunseră astfel în faţa unei clădiri uriaşe în care intrau o mulţime de bărbaţi şi femei şi chiar copii. Intrară şi ei împreună cu oamenii aceştia şi se aşezară pe bănci, Yuan între bătrânul său profesor şi fiica acestuia. I se întâmpla abia pentru a doua oară să intre într-un astfel de templu, aşa că Yuan nu se putu stăpâni să nu se uite împrejurul său. În ţara lui văzuse destul de des templele, dar acestea erau făcute pentru oameni de jos, pentru neştiutorii de carte şi pentru femei, ori în viaţa lui el nu se închinase încă niciodată vreunei zeităţi. În câteva rânduri i se întâmplase să intre în temple mai mult din curiozitate şi se uitase la imaginile uriaşe, ascultând tremurul adânc al gongului care răscolea gangurile întunecate şi se uita cu dispreţ la preoţii îmbrăcaţi în haine cenuşii, deoarece instructorul său îi spusese de la început că aceşti preoţi sunt oameni răi şi ignoranţi care trăiesc din exploatarea poporului. Astfel Yuan nu se închinase niciodată zeilor. În templul acesta străin stătea liniştit şi se uita cu atenţie împrejurul său. Era un lăcaş foarte plăcut şi prin ferestrele înalte şi înguste soarele acestui început de toamnă îşi trimitea dârele de lumină care tremurau pe florile de la altar, pe hainele de culori vesele ale femeilor, pe obrajii credincioşilor care aveau felurite expresii, deşi între aceş-
1660
tia erau foarte puţini tineri. Curând după aceea se auziră acordurile unei melodii, la început sfioase, pe urmă din ce în ce mai puternice şi mai copleşitoare în volum, până când tot templul începu să tremure de intensitatea lor. Yuan întoarse capul ca să vadă de unde vine această muzică şi văzu pe bătrânul său profesor cu capul plecat în piept, cu ochii închişi şi pe obraz cu un zâmbet de extaz. Privi în jurul lui şi-i văzu pe toţi în aceeaşi atitudine, aşa că se întrebă care ar fi atitudinea cea mai politicoasă din partea lui, într-o astfel de împrejurare. Dar când se uită la Mary, o văzu că stă pe bancă, dreaptă şi mândră, cu bărbia repezită în sus, cu privirile pierdute în depărtări, exact aşa cum stătuse şi în faţa volanului maşinii. Văzând-o în această atitudine, nu-şi mai plecă nici el capul, în timpul ritualului credinţei pe care nu o cunoştea. Îşi aduse aminte de vorbele profesorului care-i spusese că poporul acesta şi-a întemeiat puterea pe forţa credinţei sale; ascultă deci cu atenţie, pentru a se convinge care este această forţă. Dar nu-i fu deloc uşor ca s-o găsească. Când muzica deveni din nou mai liniştită şi amuţi în colţul acela ascuns de unde plecase, apăru un preot îmbrăcat în odăjdii şi începu să citească anumite cuvinte pe care lumea le asculta cu evlavie, deşi uitându-se la ei, Yuan văzu că unii se uită la hainele cu care sunt îmbrăcaţi, la vecinii lor sau
1661
la alte lucruri din templu. Dar bătrânul profesor şi soţia lui ascultau cu atenţie, deşi Mary care şi acum se uita undeva departe, nu-şi schimbase expresia, aşa că-i fu peste putinţă să-şi dea seama dacă ea ascultă sau nu la ceea ce se petrece împrejurul ei. Muzica se auzi apoi de mai multe ori la rând, pe urmă dintre oamenii adunaţi la slujbă se ridică un cor de glasuri care cântară texte neînţelese pentru el, iar preotul se adresă credincioşilor săi, citindu-le din cartea pe care o ţinea în mână. Când începu predica, Yuan ascultă cu atenţie cuvintele preotului care cu vorbe blânde şi plăcute, întrebuinţând aceiaşi termeni pe care îi întrebuinţează preoţii din toate părţile lumii, încerca să convingă pe credincioşii săi, să fie milostivi faţă de săraci, să se stăpânească în toate pornirile lor, şi să asculte de poruncile lui Dumnezeu. După ce termină, îi rugă să-şi plece capetele în timpul cât el murmură o rugăciune. Yuan se uită din nou împrejurul său, ca să se convingă ce atitudine ar trebui să ia, şi din nou văzu pe cei doi bătrâni stând cu capetele plecate alături de el. Dar fata era tot cu fruntea ridicată, ca şi adineaori, aşa că nici el nu se plecă. Rămase cu ochii deschişi ca să vadă dacă preotul va aduce vreo icoană în faţa căreia să se închine oamenii care stăteau cu frunţile plecate. Preotul însă nu aduse nicio icoană şi nicăieri nu se arătă nicio
1662
zeitate, iar după ce termină rugăciunea, oamenii nu mai aşteptară să se arate zeitatea, ci se ridicară în picioare şi se îndreptară spre ieşire, ca să se întoarcă acasă. Yuan se întoarse şi el acasă dar fără să înţeleagă nimic din ceea ce văzuse şi auzise şi din toată ceremonia aceasta nu-i rămase decât amintirea limpede a profilului fetei aceleia care sta mândră şi cu privirile îndreptate în faţa ei, fără să-şi plece fruntea. Totuşi datorită acestei vizite, în viaţa lui Yuan se produse un amănunt nou. Într-una din zile tocmai se întorcea acasă, venind din ţarină unde făcuse semănăturile de toamnă şi le împărţise în straturi pentru a se convinge cum ar putea prospera mai bine, dar când intră în odaia lui, găsi pe masă o scrisoare. Scrisorile erau evenimente rare în viaţa retrasă pe care o ducea Yuan în această ţară străină. Ştia că tot la trei luni pe masa din odăiţa lui îl aşteaptă scrisoarea tatălui său, scrisă cu penelul de tuş şi spunând aproape întotdeauna aceleaşi lucruri, anume că părintele său e bine, că aşteaptă până primăvara următoare, pentru a porni din nou la război, că Yuan trebuie să înveţe cu toată râvna ceea ce vrea să înveţe şi că va trebui să se întoarcă acasă îndată ce-şi va termina studiile, deoarece el este singurul său fecior. Putea să vină din când în când şi câte o
1663
scrisoare de la doamna care era mama lui Ai-lan, o scrisoare calmă şi binevoitoare în care-i spunea ce fac ei acasă, că Ai-lan era să se mărite în trei rânduri, dar de fiecare dată a refuzat să se mărite cu bărbatul pe care şi l-a ales ea însăşi, aşa că Yuan începea să zâmbească, văzând nestatornicia ei. De fiecare dată când mama lui îi scria despre aceste amănunte, adăuga mai mult pentru mângâierea ei însăşi: „Dar Mei-ling este nădejdea mea. Am luat-o în casă la noi, unde învaţă foarte bine şi toate le îndeplineşte cu tragere de inimă şi cu cea mai mare grijă, ca totul să fie cum se cuvine, aşa că mă gândesc de multe ori că ea ar fi trebuit să fie copilul meu, şi uneori mi se pare că este fiică-mea, chiar mai mult decât Ai-lan”. Astfel de scrisori Yuan le citea cu plăcere şi în câteva rânduri îi trimisese şi Ai-lan scrisori în care amesteca două limbi şi erau pline de toanele ei, de aluzii şi ameninţări pentru Yuan, dacă nu-i va aduce câteva nimicuri din apus şi-şi exprima nădejdea că poate el îi va aduce o cumnată albă. Îi scria şi Sheng, dar foarte rar şi niciodată în mod regulat, aşa că Yuan se gândea cu tristeţe la viaţa vărului său, plină de peripeţiile obişnuite în viaţa tinerilor care se bucură de avantajele fizice şi îndemânarea de a întrebuinţa vorbe alese cu meşteşug, tineri al căror exotism plin de graţie atrage locuitorii acestor oraşe străine care sunt
1664
dornici şi nerăbdători să descopere mereu câte ceva nou. Scrisoarea pe care o găsi în camera lui, nu era însă dintre acestea. Plicul alb, de formă pătrată aştepta pe masă, cu adresa scrisă foarte îngrijit, cu cerneală neagră. Yuan o luă în mână şi după ce o deschise, văzu că este de la Mary Wilson. Numele ei era semnat cu caractere energice în josul scrisorii şi se deosebea foarte mult de caracterele scrisului pe care-l vedea în notele lunare ale proprietăresei lui. Scrisoarea aceasta îl poftea să vină în orice zi când va fi liber, căci, după cum spunea fata, ea se simte tulburată fără încetare din ziua când au fost împreună la biserică, deoarece ar fi trebuit să-i spună ceva şi ar vrea să scape de această mărturisire, ca să se simtă din nou la îndemână faţă de el. Rămase foarte mirat de ceea ce-i spunea şi după ce mâncă şi se spală de urmele pământului adus în ziua aceea din ţarină, se îmbrăcă în hainele cele mai bune pe care le avea şi ieşi în oraş. Când dădu să iasă din casă, proprietara strigă după el că i-a dus o scrisoare în odaie şi că scrisoarea trebuie să fie de la o doamnă, de vreme ce se duce de acasă. Toţi cei din casă începură să râdă zgomotos, dar mai zgomotos decât toţi râdea fata proprietăresei. Yuan nu răspunse nimic. Era nemulţumit de râsul acesta al lor, pe socoteala lui Mary Wilson care era mult mai presus decât
1665
astfel de oameni să se poată apropia de ea şi s-o jignească chiar de la distanţă în felul acesta. Simţi că începe să se revolte şi-şi jură că niciodată nu va avea ocazie niciunul dintre ei să afle de la el numele acestei fete, dar ar fi preferat ca acum când se ducea la ea, să nu fi auzit ecoul râsului lor şi nici să nu ducă cu el amintirea privirilor lor bănuitoare. Amintirea aceasta nu-l părăsi, ci-l făcu să se simtă stânjenit când se opri din nou în faţa intrării, iar când se deschise uşa şi văzu pe Mary în faţa lui, rămase rece şi sfios, aşa că nu strânse mâna întinsă spre el, ci se prefăcu că nu o vede, din cauză că se simţea revoltat de grosolănia celor pe care-i lăsase acasă. Fata îşi dădu numaidecât seama de atitudinea lui. O lumină păru că se stinge de pe obrazul ei şi zâmbetul cu care-i ieşise în cale se şterse apoi îl pofti să intre, iar glasul ei părea liniştit şi indiferent. Dar după ce intră, văzu că odaia este ca şi în prima seară, caldă şi primitoare, luminată de flăcările focului din cămin. Fotoliile adânci parcă-l pofteau la odihnă şi se simţi învăluit de liniştea şi împăcarea acestui interior. Totuşi Yuan aşteptă în picioare, să vadă unde se va aşeza fata, ca să nu fie mai aproape de ea decât s-ar fi cuvenit, dar ea, fără să se uite la el, se aşeză pe un scăunel din faţa căminului şi-i făcu semn spre un fotoliu din apropiere.
1666
După ce se aşeză, Yuan încercă să se mişte ceva mai departe, aşa că deşi era destul de aproape ca să-i poată vedea limpede chipul, totuşi dacă ar fi întins braţul, sau ea s-ar fi întins după el, ar fi fost peste putinţă să se ajungă unul pe altul. Mişcarea aceasta o făcuse cu intenţie şi acum era pe deplin convins că râsul celor de acasă nu a fost altceva decât o bădărănie. Astfel se aşezară singuri în odaie. Pe cei doi bătrâni nici nu-i auzi, nici nu-i văzu. Dar fără să aducă vorba despre ei, fata începu să vorbească de-a dreptul şi fără să-l prevină, ca şi când i-ar fi venit greu să-i spună ceea ce presimţea că trebuie spus: — Domnule Wang, probabil ţi se va părea straniu din partea mea că te-am poftit să vii astă-seară la noi. Noi suntem unul pentru altul aproape cu totul străini. Totuşi am citit atât de mult despre ţara dumitale – după cum ştii, eu lucrez la bibliotecă – aşa că aş putea spune că eu cunosc puţin poporul dumitale şi că-l admir foarte mult. Te-am poftit la noi nu numai pentru dumneata însuţi, ci şi pentru poporul din care faci parte. Vorbesc acum cu dumneata, cum vorbeşte o americană modernă cu un chinez modern. După ce ajunse aici, făcu o pauză şi uitându-se la flăcările focului, se întinse şi ridică o surcea din grămada de lemne din faţa căminului, apoi răscoli cărbunii de sub
1667
buştenii aprinşi. Yuan aştepta să vadă ce-i va spune, dar nu se simţi deloc la îndemână, căci nu era obişnuit să stea singur într-o odaie cu o fată, până când o auzi că începe din nou: — Adevărul este că eu m-am simţit foarte stânjenită de străduinţele depuse de părinţii mei pentru a-ţi trezi interesul faţă de credinţa lor. Nu am nimic de spus în legătură cu ei, decât cel mult că sunt cei mai cumsecade oameni pe care i-am întâlnit în viaţă. Pe tatăl meu îl cunoşti – prin urmare îţi dai seama, şi oricine poate vedea ce fel de om este. Oamenii vorbesc despre sfinţi. El este unul dintre aceştia. Nu l-am văzut în viaţa mea supărat sau făcând cuiva vreun rău. Nu cred să fi existat vreo fată sau vreo femeie care să fi avut părinţi mai buni decât ai mei. Singura nenorocire este că dacă n-am moştenit de la tatăl meu bunătatea lui, am moştenit mintea pe care o are. La timpul său am întrebuinţat această minte şi ea s-a ridicat împotriva religiei, împotriva energiei care pune în mişcare însăşi viaţa tatălui meu, aşa că eu nu mai cred în nimic. Mi-e peste putinţă să înţeleg cum se poate ca oameni ca tatăl meu, care dispun de o inteligenţă atât de puternică şi de vie, nu o întrebuinţează în credinţa lor. Religia satisface nevoile lui sufleteşti. Viaţa lui intelectuală se desfăşoară în afară de religie, dar între acestea două nu este nicio punte
1668
de trecere… Mama mea, evident, nu este o intelectuală. Este o femeie simplă şi mult mai uşor de înţeles. Dacă şi tatăl meu ar fi fost tot ca ea, aş râde pur şi simplu de străduinţele lor de a face din dumneata un creştin – deoarece aş fi convinsă că nu vor reuşi niciodată. Fata întoarse ochii plini de sinceritate spre el şi mâinile i se liniştiră, ţinând surceaua între degete, apoi uitându-se la el, păru că înfăţişarea ei devine şi mai gravă decât până acum: — Dar – mi-e teamă că tata ar putea să te influenţeze. Ştiu că dumneata îl admiri. Eşti elevul lui. Înveţi cărţile pe care le-a scris el, şi el însuşi se simte atras spre dumneata mai mult decât spre oricare elev al său. Cred că şi-a formulat de mult o viziune a lui despre dumneata şi-şi închipuie că te vei întoarce în ţara dumitale în calitate de mare conducător al bisericii creştine. Nu ţi-a povestit că odinioară a vrut să se facă misionar? El face parte din generaţia din vremea când orice tânăr şi fată serioasă şi cumsecade, erau puşi în faţa problemei de a se dedica vocaţiei misionare, cum îi ziceau pe vremea aceea. Se logodise însă cu mama şi nu a avut destulă voinţă ca să se poată despărţi de ea. Cred că din cauza aceasta fiecare dintre ei simte un fel de remuşcare… Mi se pare straniu cât de mult se deosebesc generaţiile una de alta! Aceeaşi situaţie o constatăm şi în
1669
legătură cu dumneata, ei şi eu – ochii ei adânci şi frumoşi se îndreptară spre el, fără sfială şi fără umbră de cochetărie – dar totuşi cât de mult ne deosebim unul de altul! Ei doi, din pricină că dumneata eşti ceea ce eşti, îşi închipuie că ar fi măreţ să te poată câştiga pentru cauza lor. Dar pentru mine cred că ar fi să mă amăgesc singură, închipuindu-mi că datorită religiei ai putea să devii altceva decât ceea ce eşti. Dumneata aparţii rasei şi epocii dumitale. Cum crezi că s-ar putea ca cineva să te determine să accepţi ceva ce-ţi este cu totul străin? Cuvintele acestea le spuse cu un fel de ardoare care părea că-i cutremură toată fiinţa şi Yuan se simţi uşor atras spre ea. I se părea că fata aceasta îl consideră nu ca pe un bărbat, ci ca pe ceva care face parte şi reprezintă toată rasa lui. Ca şi când vorbindu-i lui însuşi ar vorbi în faţa a milioane de oameni. Dar între ei se ridica diferenţa de concepţii, sfiala lor înnăscută. Aşa că-i răspunse recunoscător: — Înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Dar îţi făgăduiesc că acest amănunt nu va putea schimba întru nimic admiraţia pe care o simt faţă de tatăl dumitale, numai din cauză că el crede în ceva ce inteligenţa mea nu poate accepta. Privirile ei se întoarseră din nou spre flăcările din cămin. Focul se domolise şi lumina cărbunilor aţipiţi tremura acum cu mai multă stăruinţă pe obrazul şi în părul ei, pe
1670
mâinile aşezate pe genunchi şi pe roşul întunecat al rochiei cu care era îmbrăcată. — Cine ar putea să nu-l admire! adăugă ea îngândurată. Crede-mă, mi-a venit foarte greu să renunţ la credinţa pe care mi-a sugerat-o. Dar am fost sinceră faţă de el – puteam să fiu cât se poate de sinceră – şi am discutat împreună de nenumărate ori despre asta. Cu mama ar fi fost peste putinţă să vorbesc – căci începea întotdeauna să plângă şi mă enerva. Cu tatăl meu însă puteam vorbi despre orice – el îmi respecta întotdeauna motivele lipsei mele de credinţă, iar eu îi respectam – din ce în ce mai mult – motivele care-l făceau să creadă. Am discutat foarte mult împreună în felul acesta, până la un anumit punct – când inteligenţa trebuie să se oprească şi trebuie să începi a crede fără să mai cercetezi. Aici încetam să mai mergem mână în mână. El era în stare să treacă dintr-un salt peste un astfel de obstacol şi să creadă sincer în religie şi speranţă – dar eu nu puteam face aşa ceva. Generaţia din care fac eu parte nu este în stare de o astfel de renunţare. Fata se aplecă pe neaşteptate şi ridicându-se de pe scaun, luă o despicătură de lemn şi o aruncă în aşternutul de cărbuni aprinşi. Un snop de scântei se repezi pe coşul întunecat al căminului şi flăcările se ridicară din nou, aşa că Yuan o văzu iarăşi strălucind în lumină. Rămase în
1671
picioare şi sprijinindu-se de consola căminului, se întoarse spre el şi începu să vorbească foarte serioasă, deşi colţurile gurii parcă-i tremurau de un zâmbet. — Cred că atât ar fi tot ce am vrut să-ţi spun şi la asta se rezumă totul. Nu uita că eu nu am niciun fel de credinţă. Când părinţii mei vor încerca să te influenţeze, adu-ţi aminte de generaţia din care fac ei parte – nu este a mea – nu este generaţia dumitale şi a mea. Yuan se ridică şi el în picioare, şi se opri alături de ea, gândindu-se la ce ar putea să-i răspundă, când dintr-odată simţi că vorbele încep să-i scape de pe buze fără nicio greutate, dar ele i se păreau cu totul altceva decât ce plănuise să-i spună: — Aş prefera, zise el cu glasul domol, şi uitându-se la ea, să pot vorbi cu dumneata în limba poporului meu, deoarece limba pe care o vorbeşti dumneata mi-e peste putinţă să o consider ca ceva firesc atunci când vreau sămi exprim gândurile. Dumneata m-ai făcut să uit că nu suntem de aceeaşi rasă. Pentru prima dată de când am pus piciorul pe pământul ţării dumitale, mi se pare nu ştiu cum că am întâlnit pe cineva cu care pot să vorbesc fără să simt barierele ce ne despart unul de altul. Cuvintele acestea le pronunţă cu toată sinceritatea şi cât se poate de simplu, iar fata se uită la el întocmai ca un
1672
copil, ochii lor erau îndreptaţi unul spre altul de la aceeaşi înălţime, şi-i răspunse cu glas liniştit şi cald: — Cred, Yuan, că noi doi vom deveni prieteni! Yuan îi răspunse, puţin intimidat, ca şi când ar fi pus piciorul pe prima treaptă care-l duce spre un tărâm necunoscut, fără să ştie unde se duce şi ce-l aşteaptă, dar presimţind că trebuie să facă acest pas: — Dacă aceasta este dorinţa dumitale – apoi uitându-se mereu la ea, adăugă cu glasul stins şi tremurând de sfială – Mary. Pe chipul fetei trecu un zâmbet luminos şi grăbit, în semn că acceptă afirmaţiile lui, apoi îl întrerupse spunându-i: — Despre subiectul acesta am vorbit astăzi de ajuns. Începură apoi să vorbească despre lucruri neînsemnate, pe care le găsiseră în cărţi sau le văzuseră în altă parte, până când auziră paşi care traversau terasa şi fata exclamă numaidecât: — Iată că s-au întors şi părinţii mei. S-au dus la o adunare a credincioşilor – au şedinţe de rugăciune în fiecare miercuri seara. Se repezi la uşă şi le-o deschise, urându-le bună venire. Cei doi bătrâni intrară în odaie cu obrajii rumeniţi de vântul rece al toamnei şi numaidecât se aşezară cu toţii
1673
împrejurul căminului, considerând pe Yuan ca pe unul dintre ai lor, aşa că-l poftiră să se aşeze din nou şi Mary aduse fructe şi cănile cu lapte cald, pe care cei doi bătrâni îl beau în fiecare seară înainte de a se duce la culcare. Deşi lui Yuan îi era silă de lapte, încercă totuşi să soarbă câteva înghiţituri din ceaşca lui, pentru a se simţi şi mai strâns legat de ei, până când Mary băgă de seamă şi exclamă râzând: — Cum de nu mi-am dat seama! şi ridicându-se de pe scaun, îi prepară o ceaşcă de ceai pe care i-o aduse şi începură să râdă cu toţii de acest mic incident. Dar mai limpede decât orice amănunt din seara aceasta petrecută în casa lor, Yuan îşi aducea aminte de clipa când auzi pe doamna Wilson că oftează şi o văzu că se întoarce spre fiica ei, tocmai în momentul când conversaţia lor se oprise pentru câteva minute: — Dragă Mary, aş fi preferat ca astă-seară să fi venit şi tu cu noi. A fost o adunare foarte frumoasa. Cred că Dr. Jones a vorbit foarte bine – nu-i aşa Henry – despre puterea credinţei care ne ajută să trecem peste cele mai grele încercări. Pe urmă se întoarse spre Yuan şi adăugă: Dumneata, domnule Wang, trebuie să te simţi de multe ori foarte singur. Îmi dau seama cât de greu trebuie să fie pentru dumneata să trăieşti atât de departe de părinţi şi cât
1674
de greu trebuie să fie pentru ei să te ştie atât de departe. Dacă ai vrea să vii la noi miercuri seara la masă, ne-ar face plăcere şi pe urmă ne-am duce cu toţii la biserică. Înţelegând bunătatea ei, Yuan se mulţumi să-i răspundă: „Vă mulţumesc, doamnă”, iar când pronunţă cuvintele acestea, ochii i se îndreptară spre Mary care se aşezase din nou pe scaun, aşa că privirile ochilor ei erau acum ceva mai jos decât ale lui şi foarte aproape. În ochii ei şi pe obraz văzu o expresie de duioşie veselă faţă de mama ei, dar în acelaşi timp plină de înţelegere pentru Yuan. Aşa că privirea aceasta îi legă unul de altul într-un fel de înţelegere reciprocă, deşi erau atât de departe unul de altul. Din ziua aceea, Yuan trăia legănat de convingerea că este stăpânul unei comori ascunse. Poporul în mijlocul căruia trăia nu i se mai părea cu totul străin şi nici felul lui de viaţă ceva cu totul neobişnuit, aşa că de multe ori uita că îl urăşte şi i se părea că acum nu se simte jignit atât de des, cum se întâmpla înainte de asta. Acum avea două drumuri pe unde se putea apropia de el. Unul era poarta exterioară care-l ducea în casa aceasta unde era bine primit şi putea veni de câte ori îl trăgea inima. În oraşul acesta străin, odaia cu mobilele cafenii şi ponosite, deveni pentru el un fel de cămin. Până acum îşi închipuise că singurăta-
1675
tea este pentru el sentimentul cel mai plăcut, dar îşi dădea seama că această singurătate este plăcută numai atunci când cauţi să te fereşti de prezenţa plicticoasă a unor oameni pe care nu doreşti să-i vezi, dar încetează să mai fie plăcută îndată ce constaţi prezenţa în apropierea ta a unor oameni care-ţi sunt dragi. În odaia aceasta stăruia prezenţa vechilor cărţi, atât de mici şi de tăcute, şi totuşi când se întâmpla uneori să intre în această odaie, fără să găsească pe cineva în casă, se aşeza singur şi luând o carte în mână, simţea că aceasta începe să-i vorbească cu toată convingerea. Cărţile acestea vorbeau cu el mai de aproape decât i-ar fi vorbit dacă ar fi fost în altă parte, deoarece odaia aceasta îl învăluia în tăcerile pline de învăţături şi de prietenie încercată. În odaia aceasta găsea de multe ori şi pe profesorul său preferat. În odaia aceasta avu ocazie să cunoască toată frumuseţea sufletească a acestui bărbat, mult mai deplină decât în sălile de studiu sau în timpul lecţiilor practice în aer liber. Bătrânul acesta trăise o viaţă simplă şi aproape tot atât de inocentă ca un copil: fusese fiul unui fermier, pe urmă student, apoi ani îndelungaţi profesor, şi cunoştea atât de puţine amănunte în legătură cu lumea dinafară, încât îţi venea să crezi că el nici nu trăieşte într-însa. Totuşi omul acesta trăia simultan în două lumi deosebite,
1676
lumea spiritului şi a inteligenţei, aşa că Yuan, explorând aceste lumi, cu numeroasele întrebări şi lungile tăceri, când sta şi asculta pe bătrânul său profesor cum îşi dezvăluie cunoştinţele şi credinţele, trebuia să admită că în omul acesta nu exista nicio îngustime de vederi, ci numai întinderea fără hotar a unei inteligenţe pe care nu o putea limita nici timpul, nici spaţiul, pentru care totul era posibil şi în puterea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Aceasta era înţelepciunea unei inteligenţe inocente care nu cunoştea hotarul între adevăr şi supranatural. Totuşi simplitatea acestei inteligenţe era atât de saturată de informaţii, încât lui Yuan i-ar fi fost peste putinţă să nu se simtă tulburat din pricina posibilităţilor lui reduse de a o înţelege. Într-una din zile când Mary intră în odaie şi-l găsi gândindu-se la aceste amănunte, se întoarse spre ea şi declară: — Tatăl dumitale aproape a reuşit să mă convertească la creştinism. — Nu vezi că aproape a reuşit să ne convertească pe toţi? răspunse fata cu glasul liniştit. Dar vei constata, ca şi mine că acest aproape este bariera la care va trebui să te opreşti. Concepţiile noastre, Yuan, sunt cu totul altele… poate mai puţin simple, mai puţin sigure, dar mai analitice. În faţa acestor declaraţii categorice şi calme Yuan se simţi tras înapoi de pe marginea unei prăpăstii de care se
1677
apropiase împotriva dorinţei sale, dar totuşi de bună voie, datorită simpatiei ce i-o inspira profesorul său. Fata însă avea grijă ca de fiecare dată să-l tragă înapoi. Dacă pentru el această casă reprezenta poarta exterioară, fata era poarta ce ducea în interiorul ei, căci datorită acestei fete învăţă o mulţime de lucruri. Fata îi povesti istoria poporului ei şi felul în care a venit în această parte de lume unde trăia acum, cum se formase din toate neamurile şi triburile răspândite pe faţa pământului şi cum datorită forţei, vicleşugurilor şi mijloacelor de tot felul, smulseseră pământul din mâna celor care-l stăpâniseră, pentru a-l folosi ei. Yuan asculta cum ascultase odinioară şi întâmplările despre cele Trei Domnii. Pe urmă fata îi povesti felul în care străbunii ei se străduiseră să ajungă tot mai departe, luptând cu îndrăzneală şi deznădejde, şi în timp ce-i povestea întâmplările acestea, fie în faţa căminului din odaie, fie în timpul plimbărilor ce le făceau prin pădurea ale cărei frunze începuseră să se scuture din pricina iernii apropiate, lui Yuan i se părea că simte clocotind într-însa, cu toată blândeţea ei aparentă, îndrăzneala moştenită de la înaintaşii ei. Cu bărbia repezită în sus şi buzele tremurând de emoţia ce i-o pricinuia mândria trecutului rasei sale, ochii ei scăpărau reci şi îndrăzneţi, aşa că Yuan se simţea uneori înspăimântat.
1678
Dar partea cea mai stranie i se părea faptul că în astfel de împrejurări constata într-însa prezenţa unei forţe aproape ca a unui bărbat, iar într-însul o forţă mult mai redusă şi înclinată să primească ajutorul cuiva, ca şi când ei doi ar fi fost meniţi ca împreună să reprezinte un bărbat şi o femeie, dar amestecaţi unul cu altul, fără să poată spune anume că el ar reprezenta bărbatul şi ea femeia. Uneori în privirile ei se aprindea câte o lucire, ca şi când ar fi fost conştientă că ea este mai tare decât el. Aşa că tresărea şi se ferea de ea, până când vedea că această lucire s-a stins. Astfel, deşi de multe ori îşi dădea seama că este frumoasă şi trupul ei, drept ca o săgeată clocotea de energie, deşi se minuna de îndrăzneala gândurilor ei, totuşi îi era peste putinţă să-şi închipuie că ar putea fi o femeie de care să te apropii şi pe care s-o poţi iubi, deoarece în temperamentul ei era ceva ce-l înspăimânta şi oprea în loc orice pornire de dragoste. Era foarte mulţumit de acest amănunt, deoarece el nu se simţea dispus nici acum să se gândească la dragoste şi la femei, şi cu toate că nu se putea feri cu totul din calea acestei fete, căci avea ceva care-l atrăgea, se simţea totuşi mulţumit că nu doreşte să se apropie de ea. Dacă ar fi venit cineva să-l întrebe, i-ar fi răspuns: — Nu e nici cuminte şi nici bine ca doi tineri de rasă deosebită să se căsătorească unul cu altul. Între ei doi
1679
persistă dificultăţile exterioare dintre două rase deosebite şi niciuna dintre acestea nu poate să fie de acord cu o astfel de unire. Afară de asta mai există şi o lupta ascunsă ce se dă în sufletul lor şi această luptă îi îndepărtează tot atât de mult unul de altul ca şi deosebirea de sânge – lupta dintre sângele a doi oameni de rasă deosebită nu se sfârşeşte niciodată. Totuşi i se întâmpla uneori să se îndoiască de credinţa că alături de fata aceasta ar fi expus vreunei primejdii, deoarece i se părea din când în când că fata aceasta nu e cu totul străină de el, nici chiar în privinţa sângelui, căci ea nu numai că-l făcea să cunoască istoria poporului ei, dar îl apropia mai mult, chiar de propriul său popor şi-l determina să-l vadă cum nu-l putuse vedea niciodată înainte de asta. Erau foarte multe amănunte privitoare la neamul său, pe care nici Yuan nu le cunoştea. Trăise în mijlocul poporului său, departe de viaţa pe care o ducea Wang Tigrul, departe de şcoala de război şi de colegii lui care erau entuziasmaţi de mişcarea lor, departe până şi de casa aceea de lut şi departe chiar de noul oraş de pe litoral şi între toate aceste mozaicuri de viaţă, nu era niciun fel de legătură care ar fi putut face din ele o lume nouă. Dacă îl întreba cineva despre ţara şi poporul său, informaţiile pe care i le dădea erau fragmentare şi fără nicio legătură între ele, căci
1680
chiar în timp ce vorbea, îşi aducea aminte de ceva care era în contrazicere cu ce afirmase înainte de aceea, aşa că renunţa să mai aducă în discuţie şi aceste amănunte, decât cel mult din mândrie, pentru a contrazice afirmaţii ca cele făcute în biserică de preotul pe care-l văzuse pentru prima dată vorbind despre ţara lui. Cu ochii acestei fete din apus, care nu văzuse niciodată pământul ţarii în care trăia poporul său, reuşea să vadă ţara sa aşa cum ar fi dorit să o cunoască. Înţelegea că de dragul lui fata aceasta citea acum tot ce putea găsi în legătura cu poporul său, toate cărţile şi descrierile de călătorie, povestirile şi basmele traduse în limba ei, poemele şi colecţiile de gravuri. Din toate acestea îşi făcea o imagine a ei deosebită, despre ceea ce putea să fie ţara lui, aşa că i se părea cea mai desăvârşită parte de lume, unde bărbaţii şi femeile puteau trăi alături, ocrotiţi de legi şi în deplină linişte, în mijlocul unei societăţi întemeiate pe judecata sănătoasă a înţelepţilor. Ascultând vorbele ei, i se părea şi lui Yuan că ea are dreptate când îi spunea: — Yuan, mi se pare că în ţara dumneavoastră aţi rezolvat toate problemele umanitare ce ne preocupă pe noi. Admirabilele relaţii dintre părinte şi feciorul său, dintre prieteni şi prieteni, dintre bărbaţi şi bărbaţi – totul a fost
1681
prevăzut şi definitiv hotărât până în cele mai mici amănunte. Admir atât de mult resentimentul poporului dumitale faţă de actele de violenţă şi faţă de războaie! Ascultând vorbele ei, Yuan îşi uita de copilăria lui şi nuşi aducea aminte decât de faptul că el nu putea suferi violenţele şi războaiele, dar de vreme ce el nu le putea suferi, asta însemna că tot aşa trebuie să judece şi poporul său, şi-şi aducea aminte de sătenii care erau împotriva oricărui război, aşa că vorbele ei nu puteau decât să fie întemeiate şi singurele care conţineau adevărul. Uneori, când se uita la câte o gravură pe care o găsise fata şi o păstrase ca să i-o arate şi lui şi s-o examineze împreună, o gravură care reprezenta o pagodă înaltă, profilată pe cer, în vârful unui munte stâncos, sau câte o dulbină împrejmuită de sălcii plângătoare, cu câte un stol de gâşte care se plimbă pe luciul de umbră al apei, fata îşi oprea respiraţia în loc şi exclama cu glasul tremurat de emoţie: — O, Yuan, cât e de frumoasă – adorabilă! De ce oare, când mă uit la aceste gravuri, mi se pare că vin dintr-un loc unde eu am trăit şi pe care-l cunosc? Simt în sufletul meu o dorinţă neînţeleasă de a le privi mereu. Cred că ţara ta este cea mai frumoasă ţară de pe pământ. Uitându-se la aceste gravuri şi văzându-le cu ochii ei, îşi
1682
aducea aminte de frumuseţea pe care o văzuse el însuşi în timpul celor câteva zile petrecute la ţară, unde văzuse astfel de dulbine, aşa că accepta afirmaţiile ei ca pe ceva de la sine înţeles şi-i răspundea cât se poate de sincer: — E adevărat; este o ţară foarte frumoasă. Fata se uita tulburată la el şi adăuga: — Cât de vulgari trebuie să-ţi părem noi dumitale şi cât de grosolană viaţa pe care o ducem – poporul nostru este un popor tânăr şi atât de primitiv! Yuan începea să-şi dea seama că şi afirmaţiile acestea erau adevărate. Îşi aducea aminte de casa în care locuia, de ţipetele proprietăresei lui care de multe ori se supăra pe fiică-sa, aşa că uneori toată casa răsuna de gura lor, pe urmă îşi aducea aminte de săracii pe care-i văzuse în acest oraş, dar se mulţumea să-i răspundă cu blândeţe: — Cel puţin în casa aceasta găsesc toată liniştea şi manierele politicoase cu care am fost obişnuit înainte de asta! Când se găsea în situaţii ca aceasta, Yuan se simţea aproape îndrăgostit de ea şi îşi zicea cu mândrie: „Ţara mea o fascinează şi când se gândeşte la ea şi începe să viseze despre ce este acolo, devine nostalgică şi bună, aşa că toate asperităţile caracterului ei dispar şi rămâne ca orice femeie” ca apoi să se întrebe nu cumva va veni şi ziua când împotriva dorinţei lui va începe să o iubească.
1683
Uneori i se părea că ar putea să se întâmple şi aşa ceva şi încerca să se justifice zicându-şi: „Dacă ar trăi în ţara mea pe care o consideră atât de mult drept ţară a ei, ar rămâne mereu aşa, blândă şi feminină, plină de admiraţie şi întotdeauna alături de mine, pentru a o ajuta şi a-i oferi tot ce doreşte”. În astfel de împrejurări Yuan îşi zicea că ar fi bine să fie aşa; ar începe s-o înveţe limba lui, şi ar fi foarte plăcut să trăiască împreună într-o casă pe care ar pregăti-o ea însăşi aşa cum pregătise interiorul acesta pe care-l îndrăgise atât de mult pentru confortul şi liniştea ce i-o oferea. Dar deşi se lăsa purtat pe aripile acestor visuri, ar fi fost peste putinţă să nu vină şi ziua când vedea că Mary s-a schimbat din nou, când violenţele ei îşi făceau iarăşi loc spre lumină şi personalitatea ei autoritară atotstăpânitoare era în stare să discute, să condamne şi să contrazică chiar pe tatăl ei, căci faţă de Yuan se purta mult mai îngăduitoare decât faţă de ceilalţi, aşa că el începea din nou să se sperie de ea şi presimţea că în firea acestei fete se ascund instincte primitive pe care nu e în stare să şi le stăpânească. În felul acesta îl atrăgea spre ea şi-l alunga, depărtându-l de nenumărate ori. În anul al cincilea şi al şaselea de studii Yuan continuă să trăiască robit de legăturile dintre el şi această fată care
1684
era întotdeauna fie mai mult decât ar fi trebuit să fie o femeie – şi atunci se speria de ea – fie mai puţin decât o femeie şi în astfel de împrejurări i-ar fi fost peste putinţă să o dorească, dar cu toate acestea nu putea să uite cu totul că ea e totuşi femeie. Datorită firii lui prea pasionate şi prea statornice, ajunseră în cele din urmă, ca ea să fie singurul lui prieten adevărat în ţara aceasta străină. Mergând înainte în felul acesta ar fi fost peste putinţă ca mai curând sau mai târziu să nu se apropie şi mai mult de ea, sau să se depărteze, aşa că se despărţiră, datorită unui amănunt de foarte puţină însemnătate. Yuan era o fire care nu putea lua parte la toate nebuniile colegilor săi. În anul cel din urmă de studii la şcoală, se înscriseră doi fraţi care erau compatrioţi de-ai lui, dar originari din partea de miazăzi, unde oamenii nu iau viaţa prea în serios, au minţile zvăpăiate şi râd cu prea multă uşurinţă. Fraţii aceştia erau doi tineri zvăpăiaţi care se lăsau foarte uşor ispitiţi de viaţa uşoară ce se scurgea pe lângă ei şi erau mult simpatizaţi şi căutaţi la ocaziile când era nevoie de veselie, căci ştiau să cânte frumos şi să facă tot felul de ghiduşii care plac tineretului, aşa că de câte ori se întâmpla să aibă public care să-i aplaude, începeau să se strâmbe şi să joace ca nişte adevărate paiaţe. Între aceştia
1685
doi şi Yuan era o prăpastie mult mai adâncă, decât între el şi oamenii de rasă albă, dar aceasta se datora nu numai faptului că ei nu vorbeau limba lui, fiind ştiut că cei din miazăzi şi cei din miazănoapte nu vorbesc aceeaşi limbă, ci din pricină că Yuan se simţea ruşinat de purtarea lor. Oamenii aceştia albi n-aveau decât să se tăvălească de râs, auzind şi văzând propriile lor nebunii, dar acesta nu era un motiv ca şi compatrioţii lui să se facă de râs. Când se întâmpla să audă hohotele lor de râs şi aplauzele, chipul lui rămânea rigid ca un sloi de gheaţă, deoarece presimţea şi era convins, că dincolo de veselia ascultătorilor, se ascundea un profund dispreţ. Mai ales într-una din zile îi fu peste putinţă să suporte aceste scene. Se dădea o serată într-un anumit local la care se duse şi Yuan, împreună cu Mary Wilson, căci acum se duceau destul de des împreună la distracţiile din oraş, aşa că intrară în sală împreună cu ceilalţi colegi ai lor. La serata aceasta trebuiau să apară şi cei doi fraţi cantonezi, travestiţi în haine de ţărani. Îi văzu pe scenă, unul îmbrăcat în costum de fermier, cu o coadă lungă de păr fals, atârnându-i pe spate, iar celălalt în haine de femeie, grosolană şi guralivă. Yuan fu obligat să stea nemişcat şi să vadă pe cei doi fraţi făcând pe caraghioşii, prefăcându-se că se ceartă şi se înjură pentru o pasăre făcută din pânză şi
1686
pene, de care întindea fiecare dintre ei, până când o rupseră în bucăţi; vorbeau aşa fel ca toată lumea să-i poată înţelege, deşi păreau că vorbesc propria lor limbă. Spectacolul era foarte caraghios şi cei doi fraţi atât de spirituali, încât spectatorii nu se puteau stăpâni să nu râdă şi chiar Yuan trebui să zâmbească de câteva ori, deşi simţea un sloi de gheaţă în inimă. Mary râdea cu hohote, iar după ce fraţii ieşiră din scenă, ea se întoarse spre Yuan, cu obrazul crispat de râs şi-i spuse: — Yuan, cred că aceasta este o scenă copiată fidel după ceea ce se întâmplă în ţara dumitale. Sunt foarte mulţumită că am putut-o vedea. Cuvintele ei îi încremeniră numaidecât zâmbetul pe buze şi-i răspunse contrariat: — Scena nu este câtuşi de puţin din ţara mea. Acolo nu mai sunt ţărani care să poarte coadă. Ceea ce ai văzut este o simplă farsă pe care poate s-o însceneze orice comedian de pe scena unui teatru din New York. Văzându-l că pare jignit, fata se grăbi să adauge: — O, fireşte, mi-am dat seama numaidecât. A fost o prostie şi nimic altceva, dar totuşi a avut o anumită savoare, nu-i aşa, Yuan? Yuan nu mai zise nimic, ci stătu toată seara îngândurat, până când spectacolul se termină, pe urmă o însoţi acasă şi
1687
în faţa uşii se înclină şi plecă, deşi fata îl pofti să intre, iar el se gândise cu nerăbdare la ocazia aceasta ce i se va oferi, pentru a putea sta împreună de vorbă. Văzându-l că refuză invitaţia, fata se uita la el întrebătoare, fără să ştie care este motivul, deşi bănuia că ceva nu este aşa cum trebuie să fie; apoi dintr-odată se simţi cuprinsă de nerăbdare şi i se păru că s-a schimbat, că a devenit dificil şi că sau înstrăinat unul de altul, aşa că se mulţumi să-i spună: „Atunci poate vei veni cu altă ocazie” şi-l lăsă să plece. Întorcându-se spre casă, se simţi adânc jignit din cauză că ea nu stăruise mai mult şi-şi zise nemulţumit: „Caraghioslâcurile acelea au făcut-o să-şi închipuie despre mine că sunt mai puţin vrednic de atenţia ei, deoarece a văzut că cei de un neam cu mine sunt atât de proşti”. Se întoarse acasă, revoltat împotriva lui însuşi, dar mai ales împotriva răcelii cu care se purtase fata faţă de el, aşa că se duse numaidecât la casa în care locuiau cei doi fraţi şi după ce bătu la uşă, intră în odaie şi-i găsi pe jumătate dezbrăcaţi, pregătindu-se de culcare. Pe masă era coada falsă, mustăţile şi tot ce întrebuinţaseră pentru a se deghiza, aşa că văzându-le, ar fi fost peste putinţă ca acestea să nu adauge şi ele ceva la amărăciunea lui, când le spuse cu răceală: — Am venit numai ca să vă spun că aţi făcut o greşeală,
1688
procedând cum aţi procedat astă-seară. Cred că nu este o dovadă a dragostei de ţară ca să-ţi baţi joc de oamenii din neamul tău numai pentru plăcerea de a face pe alţii să râdă, mai ales că aceştia sunt întotdeauna gata să ne ia în bătaie de joc. La început cei doi fraţi rămaseră consternaţi de vorbele lui şi începură să se uite unul la altul, apoi la Yuan; dar la urmă unul dintre ei izbucni în hohote şi al doilea îi ţinu numaidecât isonul, iar cel mai mare îi spuse în limba străină pe care o vorbeau cu toţii, căci în limba lor nu s-ar fi putut înţelege: — Frate mai mare, noi îţi lăsăm ţie cinstea să aperi prestigiul ţării noastre. Ai demnitate destulă ca să mai poţi da unui milion de semeni ai noştri! Pe urmă amândoi fraţii începură să râdă, aşa că Yuan nu fu în stare să mai suporte gurile lor strâmbate, ochii mici şi plini de veselie şi trupurile lor care li se cutremurau. Se uită la ei cum râd, pe urmă fără să mai zică nimic, se întoarse şi ieşi din odaie, închizând uşa pe urma lui: „Oamenii aceştia din miazăzi, murmură el, nu au nicio înrudire cu noi, adevăraţi chinezi – sunt o adunătură ticăloasă…” În aceeaşi noapte, stând întins în patul său şi urmărind tremurul umbrelor lăsate pe peretele alb al odăii de lumina
1689
lunii de afară, se simţi mulţumit că nu avea nicio legătură cu oamenii aceştia, că odinioară plecase de la şcoala de război, şi în ţara aceasta străină se simţea foarte departe de oamenii aceştia care erau consideraţi de aceeaşi rasă şi de acelaşi neam cu al lui. Îşi zicea cu mândrie că a rămas el singur, ca să dovedească oamenilor din ţara aceasta ceea ce este neamul său în realitate. Avu nevoie de toată mândria pentru a se putea linişti, deoarece în noaptea aceasta era foarte susceptibil şi i-ar fi fost peste putinţă să accepte ca tocmai Mary, la aprecierea căreia ţinea atât de mult, să vadă neamul său într-o lumină atât de defavorabilă. I se părea că el însuşi i s-a expus în felul acesta, şi se simţea chinuit de umilinţe. Stătu singur şi abătut, înstrăinat până şi de aceşti doi compatrioţi ai săi cu care nu avea nicio legătură, dar mult mai abătut din pricină că Mary nu stăruise să intre în casă, şi-şi zise cu amărăciune: „S-a uitat la mine altfel decât până acum. Mă privea ca şi când eu aş fi fost unul dintre cei doi caraghioşi”. Pe urmă se hotărî să nu-şi mai facă sânge rău din cauza ei şi încercă să-şi aducă aminte de toate amănuntele care nu-i fuseseră plăcute în timpul relaţiilor dintre ei, de violenţele şi cuvintele ei, uneori tăioase ca o lamă de cuţit, de atitudinea ei care uneori nu era atitudinea indicată pentru o femeie în relaţiile cu un bărbat şi-şi aducea aminte de felul
1690
în care stătuse în faţa volanului maşinii, cu obrazul împietrit, ca şi când ar fi stăpânit o fiară monstruoasă pe care o sileşte să alerge din ce în ce mai repede. Toate aceste amintiri nu-i fuseseră plăcute şi sfârşi zicându-şi cu obişnuita lui mândrie: „Eu am obligaţiile mele pe care trebuie să le îndeplinesc cât se poate de conştiincios. În ziua când îmi voi termina studiile, jur că în catalogul acestei şcoli nu se va găsi niciun nume care să fie trecut înaintea mea. În felul acesta voi face cinste poporului meu.” Astfel, într-un târziu, reuşi să adoarmă. Dar cu toată singurătatea lui, îi fu peste putinţă să trăiască în uitare, căci Mary nu era de acord cu aşa ceva. Peste trei zile îi scrise din nou şi i-ar fi fost peste putinţă să nu-şi simtă inima tresărind, când văzu scrisoarea că-l aşteaptă pe masă. Singurătatea lui începuse să-l chinuiască mai mult decât până acum, aşa că întinse mâna după scrisoare şi o deschise repede, ca să vadă ce-i va spune. După ce o citi, se simţi puţin decepţionat, deoarece cuvintele pe care le întrebuinţa erau cele obişnuite şi nu cum ar fi trebuit să scrii unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de trei zile, deşi erai obişnuit să-l vezi în fiecare zi. Nu erau decât patru rânduri în care-i spunea că mama ei are o floare care a înflorit pentru prima dată şi că ar vrea să i-o arate, dacă ar
1691
fi dispus să vină ziua următoare înainte de amiază. Până mâine va înflori deplin… Atât era tot ce-i scria. În clipa aceasta Yuan se simţea mult mai aproape de a iubi pe fata aceasta, decât se simţise până acum. Dar răceala cu care-i scria, îl făcea să se simtă nemulţumit şi din nou se gândi, cu aceeaşi încăpăţânare care-l caracteriza întotdeauna: „În sfârşit, dacă-mi scrie să mă duc să văd pe mama ei, mă voi duce la mama ei!” şi ca să se răzbune, îşi zise că dacă se va duce ziua următoare, nu se va ocupa decât de mama ei. Zis şi făcut, când se opri în faţa florii, împreună cu soţia profesorului său şi se uită la petalele albe, Mary apăru alături de ei, punându-şi mănuşile, dar el se mulţumi să dea din cap fără să zică nimic. Ea însă nu era fata care să se mulţumească cu o astfel de atitudine. Deşi nu se oprise decât pentru a spune mamei sale ceva de toate zilele, în legătură cu gospodăria, se uită la Yuan îndelung şi cu o privire atât de calmă şi lipsită de orice altă preocupare, afară de adânca prietenie, încât deşi plecă numaidecât, Yuan îşi exprimă entuziasmul faţă de floarea pentru care-l chemase şi se interesă de aproape de tot ce spunea bătrâna ei mamă, deşi până acum el o considerase o femeie prea vorbăreaţă, prea grăbită cu laudele şi cu simpatia pe care lui Yuan i se părea că o risipeşte pentru toată lumea, fără
1692
nicio alegere. Dar acum, stând împreună în grădină, o găsi că este o femeie sinceră şi simplă, care nu ştie să se prefacă, foarte impresionabilă şi gata să se înduioşeze, aşa că se uita la o sămânţă încolţită din pământ, cum s-ar fi uitat la un copil şi era gata să plângă dacă se întâmpla ca cineva să taie din nebăgare de seamă o ramură de boboci de trandafir sau să calce câte un vrej de floare de straturi. Îi plăcea săşi umple mâinile cu pământul afânat pe care-l potrivea împrejurul răsadurilor. De astă dată Yuan se simţi în stare să împărtăşească sentimentele ei şi-i ajută să smulgă buruienile şi-i arătă cum trebuie să mute răsadurile să le întindă rădăcinile ca să nu stea îngrămădite când le schimba locul. Îi făgădui să-i aducă ceva seminţe din ţara lui şi un soi de varză, de culoare verde-albă, foarte aromată, despre care era sigur că-i va plăcea. Amănuntul acesta îl făcu să-şi închipuie că face şi el parte din această familie şi se miră cum de femeia aceasta i s-a putut părea vorbăreaţă şi orice altceva, afară de entuziastă şi binevoitoare. Dar nici astăzi nu avu prea multe de vorbit cu ea, în afară de ceea ce-i spusese despre flori şi legumele ce le cultiva în grădină. Foarte curând îşi dădu seama că felul ei de a judeca era tot atât de inocent ca şi al mamei lui de acasă; avea o mentalitate plină de bunăvoinţă care nu putea stărui
1693
decât asupra felurilor de bucate ce trebuia să le prepare, asupra conversaţiei cu o prietenă, asupra straturilor din grădină sau a unui vas de flori pe care trebuia să-l aşeze pe masă. Dragostea ei era rezervată pentru Dumnezeu şi pentru cei doi ai ei, iar acestei iubiri i se devota cu atâta dezinteres şi cu atâta simplitate încât de multe ori Yuan se simţea incapabil să înţeleagă un astfel de sentiment. Părerea lui era că femeia aceasta, care citea cu atâta uşurinţă încât ar fi putut citi orice carte şi ar fi înţeles-o, e plină de credinţe deşarte, ca orice ţăran din ţara lui. Îşi dăduse seama de toate aceste credinţe, chiar din ceea ce-i spusese ea însăşi, deoarece vorbindu-i despre o anumită sărbătoare a primăverii, îi spusese: „Acestei sărbători noi îi zicem sărbătoarea Paştilor şi în ziua aceasta Domnul nostru a înviat din morţi şi s-a înălţat la ceruri”. Yuan însă nu îndrăznise să zâmbească, căci ştia limpede că astfel de legende există şi dăinuiesc în mijlocul popoarelor de toate neamurile; le citise şi el pe vremea când era copil, dar i se părea peste putinţă ca femeia aceasta să mai creadă în aşa ceva; totuşi simţi respectul ce tremura în cuvintele ei şi văzu bunătatea ochilor ei albaştri şi inocenţi ca ai unui copil sub coroana părului alb, aşa că-şi dădu seama că ea este convinsă de ceea ce spune. Ceasurile petrecute aci în grădină desăvârşiră impresia
1694
făcută de privirea senină cu care se uitase Mary la el, aşa că după întoarcerea ei, Yuan îşi uită cu totul de nemulţumirea lui şi nu pomeni nimic despre ea, ci îi ieşi în cale, ca şi când n-ar fi fost despărţiţi unul de altul timp de trei zile. După ce rămaseră singuri, fata se uită la el şi-i spuse zâmbind: — Vasăzică aceste două ceasuri ţi le-ai petrecut în grădină, împreună cu mama? Ea nu se mai gândeşte să-ţi dea drumul, după ce a reuşit odată să te prindă. Zâmbetul fetei îl făcu şi pe el să se însenineze, şi o întrebă: — Ea crede în poveştile acestea despre învierea din morţi? Avem şi la noi astfel de poveşti, dar numai rareori se întâmplă să le creadă cineva, căci nu le mai cred nici femeile, dacă se întâmplă să fie dintre cele cu carte. — Da, Yuan, mama le crede, răspunse fata. Prin urmare acum vei putea înţelege care este motivul că mă străduiesc să te ţin departe de astfel de credinţe care pentru dumneata ar putea să pară false, dar în acelaşi timp vei înţelege şi motivul pentru care mă străduiesc să fac pe mama să le creadă, deoarece pentru ea aceste credinţe sunt adevărate şi necesare. Fără ele s-ar simţi ca şi rătăcită şi datorită lor a putut duce lupta cu viaţa, prin urmare va trebui să creadă până la moarte. Dumneata şi eu însă… noi vom trebui să
1695
avem credinţele cu care să putem trăi şi pentru care să putem muri. Din dimineaţa aceea mama ei începu să îndrăgească pe Yuan atât de mult, încât uneori când se întâmpla să vorbească cu el despre ţara lui, îi spunea: — Yuan, mi se întâmplă de foarte multe ori acum, să uit cu totul că dumneata nu eşti un tânăr american. Te adaptezi atât de bine la această viaţă. — Mamă, Yuan nu va putea deveni niciodată american adevărat, se grăbea Mary să răspundă. Într-un rând se uită la el şi adăugă cu glasul scăzut: „Şi sunt foarte mulţumită că nu va deveni. Eu îl prefer aşa cum este”. Yuan îşi aduse aminte şi după aceea de vorbele acestea ale lui Mary, căci de câte ori se întâmpla ca ea să intervină cu glasul tremurând de energie stăpânită, mama ei tăcea şi se uita la ea cu ochii tulburi, iar în astfel de împrejurări Yuan îşi zicea că nu mai este atât de duioasă faţă de el, cum fusese înainte de aceea. Dar după ce mai ieşi în câteva rânduri în grădină împreună cu ea, ca să-i ajute la curăţirea trandafirilor care în primăvara aceea fuseseră atacaţi de omizi, îşi uită cu totul de noua ei atitudine faţă de el. Şi chiar în timpul cât fu preocupat de stârpirea omizilor, se simţea tulburat şi se repezea furios după micile insecte care rodeau frunzele şi bobocii şi ar fi vrut să le distrugă
1696
pe toate dintr-odată. Dar se înfiora de scârbă, când întindea mâinile după ele şi nu prididea să se spele de ajuns de fiecare dată, după ce termina cu această vânătoare. Bătrâna însă nu părea câtuşi de puţin supărată din pricina asta, dimpotrivă, se simţea foarte mulţumită de fiecare dată când putea prinde câte o omidă, pe care o omora cu sete, ca să se răzbune pentru pagubele pricinuite în grădină. Astfel Yuan începu să se apropie sufleteşte de femeia aceasta în vârstă, dar în acelaşi timp se simţea mai legat şi de profesorul său. Adevărul era că de omul acesta nimeni nu se putea apropia prea mult, căci sufletul său era un amestec bizar de adâncimi şi simplitate, de credinţe şi intelectualitate. Yuan vorbea adeseori cu el despre cărţile lui şi despre ideile pe care le conţineau, dar de multe ori chiar în mijlocul câte unei conversaţii savante, gândurile bătrânului profesor se furişau spre o lume mai nebuloasă, unde Yuan nu-l putea urma, aşa că profesorul murmura cu glasul ridicat: — Probabil legile acestea, Yuan, nu sunt altceva decât cheile destinate să deschidă uşa unei grădini închise, dar după ce am intrat, trebuie să aruncăm aceste chei şi să înaintăm cu toată îndrăzneala pe cărările ei, duşi numai de imaginaţie, sau dacă vrei, poţi să-i zici credinţă – grădina aceasta este grădina lui Dumnezeu – cel fără de sfârşit şi
1697
neschimbat, în a cărui fiinţă rezidă esenţa înţelepciunii, dreptatea şi bunătatea, cu alte cuvinte toate idealurile spre care legile făcute de noi, bieţii muritori, încearcă să ne conducă. Acesta era felul în care medita bătrânul profesor, iar întrun rând Yuan, ascultându-l fără să înţeleagă ce spune, îi răspunse: — Domnule profesor, pe mine lasă-mă în faţa porţii, căci mi-e peste putinţă să renunţ la cheie. Bătrânul zâmbi cu tristeţe şi declară: — Dumneata eşti exact ca Mary. Dumneavoastră, tinerii, întocmai ca puişorii din cuib, vă e frică să vă puneţi aripile la încercare şi să ieşiţi din lumea îngustă pe care o cunoaşteţi. Da, până în ziua când veţi înceta să priviţi lucrurile numai cu raţiunea şi veţi începe să aveţi încredere în vise şi închipuiri, ar fi peste putinţă ca din rândurile dumneavoastră să se ridice oameni al căror nume să conteze ceva în ştiinţă. Nici poeţi de valoare, nici oameni de ştiinţă mari – căci pe amândoi îi produc aceleaşi condiţii de viaţă. Cuvintele „dumneata eşti exact ca Mary” îi rămaseră în minte mai adânc decât tot ce-i spusese cu această ocazie. Era adevărat că el era exact ca Mary. Aceşti doi tineri, născuţi la mii de kilometri depărtare unul de altul, descendenţi a două neamuri care nu s-au amestecat niciodată
1698
între ele se asemănau totuşi între ei şi această asemănare era în primul rând cea caracteristică tinereţii de orice vârstă în pornirile şi revoltele ei, pe urmă asemănarea dintre orice tânăr şi orice fată, indiferent de timp şi de caracterul de sânge. Acum, când primăvara era aproape şi copacii grădinii înfrunziră din nou, iar în pădurea din apropierea casei începură să răsară florile de sub stratul de frunze uscate, Yuan simţi cum se trezeşte într-însul o nouă dorinţă de viaţă. În casa profesorului său ar fi fost peste putinţă să se găsească ceva pentru a-i înfrâna elanul. Între aceşti oameni îşi uită cu totul că este străin, uită deosebirile dintre ei, uită şi ochii albaştri ai celor doi bătrâni, ca şi ochii atât de frumoşi, cu sclipiri de lumini şi umbre ai lui Mary, aşa că nu i se mai păreau neobişnuiţi. Mary începuse să fie mai drăguţă faţă de el şi de fiecare dată părea tot mai blândă, când stăteau împreună de vorbă. Nu era bruscă şi nici glasul ei nu mai părea atât de tăios. Obrazul i se mai rotunjise şi era mai puţin palidă, buzele îi deveniseră mai catifelate şi nu mai erau atât de încleştate, chiar în mişcările trupului ei era o mlădiere pe care nu o avusese înainte de asta. Uneori, când sosea Yuan, ea părea foarte ocupată, aşa că venea şi pleca, fără să poată sta mai îndelung de vorbă.
1699
Dar după ce se desprimăvăra, Mary îşi schimba atitudinea şi fără ca vreunul dintre ei să se fi gândit anume, plănuiau ca în fiecare dimineaţă să se întâlnească în grădină. Astfel ieşea în fiecare dimineaţă, rumenă şi îmbujorată, cu părul negru pieptănat strâns în jurul capului şi stăteau de vorbă. Lui Yuan i se părea că rochia albastră îi şade mai bine decât altele, astfel că într-una din zile îi spuse zâmbind: — În ţara mea oamenii se îmbracă în haine albastre. Culoarea aceasta ţi se potriveşte şi dumitale. — Îmi pare foarte bine, răspunse fata şi zâmbi şi ea. Într-una din zile – îşi aducea aminte de ea din pricină că venise de dimineaţă şi luase prânzul împreună cu ei – ieşi în grădină şi până să vină Mary, începu să plivească buruienile din straturile de pansele. Fata veni şi se opri în apropierea lui cu obrazul luminat, pe urmă o văzu că întinde mâna şi ia o frunză ce i se oprise în păr, iar când coborî mâna o simţi că-l atinge pe obraz, ca o alintare. Bănuia că gestul acesta al ei nu este premeditat, deoarece atunci când întindea braţul spre ea ca să-i ajute să treacă se ferea întotdeauna de orice contact fizic între ei, chiar peste câte o groapă ce-o întâlneau în cale. N-avea obiceiul caracteristic altor fete, de a întinde mâna fără niciun motiv spre tânărul cu care stă de vorbă şi la începutul cunoştinţei lor, el nu-i simţise niciodată mâna, decât în contactul fugar şi
1700
rece al unei strângeri care ţinea loc de salut. De astă dată însă fata nu încercă să explice acest contact dintre ei; după sclipirea privirilor şi rumeneala din obraji, îşi dădu seama că ea este conştientă de acest contact fugar, dar în acelaşi timp şi de faptul că el l-a simţit. Se uitară unul la altul, pe urmă întoarseră privirea şi fata întrebă: — Vrei să intrăm şi să ne aşezăm la masă? — Să mă spăl pe mâini şi vin numaidecât, răspunse el cu glasul liniştit. Astfel emoţia aceasta trecătoare se destramă. Câtva timp după aceea se gândi, fără să stăruie prea îndelung, la acest contact dintre ei care-i aducea aminte de ceva similar, întâmplat de mult, între el şi fata care acum era moartă. I se părea straniu că alături de strângerea de mână făţişă şi energică de atunci, aceasta de acum, care fusese fugară şi neintenţionată, era totuşi mai reală şi mai neliniştitoare, deşi în fond nu însemna nimic, aşa că-şi zise: „Fără îndoială ea nici nu şi-a dat seama de gestul ei. Sunt un prost că mă gândesc la aşa ceva”. Prin urmare încercă să uite ce s-a întâmplat între ei şi săşi stăpânească gândurile acestea care nu puteau să fie în niciun caz la locul lor.
1701
În timpul ultimelor luni ale acestei primăveri Yuan trăi o viaţă stranie şi cu îndoită înfăţişare. În intimitatea sufletului său păstra un locşor ascuns pe care această fată nu putea să-l încalce. Nici calmul acestor zile de primăvară, nici nopţile blânde luminate de lună, când se plimbau împreună în lungul străzilor pe sub bolta copacilor încărcaţi de frunza proaspătă, spre marginea oraşului pustiu, nici liniştea unei odăi sub ferestrele căreia se auzea murmurul stins al ploilor de primăvară nu erau în stare să-şi facă loc în sufletul său spre a pătrunde în această intimit ate. Yuan se gândea adânc care să fie motivul care-l determină să se simtă atât de emoţionat, cum ştia că se simte uneori în apropierea ei, deşi nu era câtuşi de puţin de spus să se lase stăpânit de această emoţie. Se întâmpla uneori ca fata aceasta albă să-l facă să se neliniştească, dar în acelaşi timp îi stăvilea pornirile, datorită aceloraşi amănunte despre care era convins că îi fac plăcere, dar totuşi se ferea de ele. Îi era dragă manifestarea frumosului în orice formă şi constata de multe ori că e fată frumoasă, aşa că ar fi fost peste putinţă să nu-i vadă fruntea senină şi gâtul alb încadrat de părul negru, dar totuşi el nu era omul căruia să-i placă această albeaţă. De multe ori îi vedea ochii luminoşi, limpezi şi cenuşii sub arcul sprâncenelor negre, şi admira inteligenţa care-i făcea să se
1702
aprindă şi să lucească, dar cu toate acestea nu-i plăceau ochii ei cenuşii. Tot aşa şi mâinile ei mobile, repezi, pline de vioiciune şi expresive, i se păreau adorabile, dar prea greoaie în energia lor. Îi era peste putinţă ca astfel de mâini să-i fie dragi. Totuşi se simţea mereu atras spre ea de o forţă stranie ce emana din toată fiinţa acestei fete, aşa că de multe ori în timpul lucrului din primăvara aceea, fie la câmp, fie în odaia lui, fie în timpul cercetărilor la bibliotecă, tresărea constatând că a început să se gândească la ea. În astfel de împrejurări se întreba: „Îmi va lipsi oare prezenţa ei, după ce mă voi întoarce acasă? Datorită acestei fete, între mine şi ţara aceasta există astăzi un fel de legătură?” Stăruia asupra acestei preocupări şi se gândea că poate ar mai putea întârzia o vreme ca să înceapă şi alte studii, ca pe urmă să se întrebe: „Care este pricina pentru care întârzii aici? Dacă întârzii din pricina ei, atunci pentru care motiv, căci eu nu doresc să mă căsătoresc cu o fată de rasa ei?” Dar simţea o strângere de inimă, când adăuga „Nu, prefer să mă întorc acasă”. Pe urmă se gândea că după ce va pleca, probabil nu va mai avea ocazie să o revadă niciodată, deoarece i-ar fi fost peste putinţă să se mai întoarcă după ce va fi odată plecat. Dar când îşi da seama că-i va fi peste putinţă s-o mai vadă, începea să înţeleagă în acelaşi
1703
timp, că nu se poate nici să-şi mai amâne plecarea. Poate frământarea aceasta ar fi continuat şi el ar mai fi aşteptat, până în ziua când ar fi găsit un mijloc pentru a-şi limpezi nedumeririle, dacă nu se întâmpla să primească ştiri de peste mare şi aceste ştiri să i se pară că sunt un fel de strigăt pe care i-l adresează patria lui. În timpul anilor cât lipsise de acasă, Yuan primi foarte puţine ştiri despre ceea ce se întâmpla în patria sa. Ştia că acolo departe se poartă lupte mai mărunte, dar acestora el nu le dădea atenţie, deoarece ştia că în ţara lui războaiele mai mici se ţin lanţ. În aceşti şase ani Wang Tigrul îi scrisese despre unul sau două războaie mai mici pe care le purtase el însuşi, unul împotriva unui căpitan de tâlhari, iar al doilea împotriva unui comandant de oaste care venise nepoftit şi călcase hotarele lui. Dar Yuan trecea repede peste astfel de ştiri, parte din pricină că lui nu-i plăceau războaiele, parte din pricină că veştile acestea i se păreau aproape ireale, în această ţară atât de depărtată şi paşnică, aşa că dacă se întâmpla ca vreunul dintre colegii lui să-l întrebe din întâmplare: „Ascultă Wang, ce este războiul acesta nou care s-a dezlănţuit în China? Am citit despre el în ziare. E vorba despre unul Chang sau Tang sau Wang…”, Yuan se simţea ruşinat şi se grăbea să-i răspundă: „Nu e nimic…
1704
un război, ca orice caz de tâlhărie ce se întâmplă în orice parte”. În scrisorile pe care mama lui i le trimitea regulat, tot din trei în trei luni, îi spunea uneori: „Revoluţia câştigă teren, dar nu înţeleg cum reuşeşte. Acum, după ce Meng a plecat, nu mai avem în familia noastră niciun revoluţionar. Am aflat doar atât: că revoluţia a izbucnit în miazăzi. Totuşi Meng nu se poate întoarce acasă. Ştiu că el este printre aceşti revoluţionari, deoarece aşa ne-a scris, dar nu îndrăzneşte să vină acasă, chiar dacă ar vrea, deoarece dregătorii de aici sunt înspăimântaţi şi foarte porniţi împotriva celor din mişcarea revoluţionară”. Yuan nu se simţea în stare să renunţe cu desăvârşire de a se mai gândi la ţara lui. Aşa că urmărea cu lăcomie toate ştirile ce le putea găsi, în legătură cu această revoluţie şi orice veste apărută în ziare, cum ar fi de pildă: „Vechiul calendar întemeiat pe lunile de lumină plină a fost înlocuit cu calendarul apusean”, sau „S-a interzis pentru totdeauna ca femeilor să li se mai lege picioarele”, sau chiar „Noile legi nu admit ca un bărbat să aibă mai mult de o singură femeie ca soţie”, şi tot felul de ştiri care circulau pe vremea aceea. Fiecare schimbare ce o aducea revoluţia el o
1705
primea cu mulţumire şi-şi închipuia că ţara lui va lua cu totul altă înfăţişare datorită acestor schimbări şi despre asta îi scrise şi lui Sheng, spunându-i: „Vara viitoare, când ne vom întoarce acasă, nu ne vom mai recunoaşte ţara. Pare aproape peste putinţă, ca întrun timp atât de scurt, cum au fost aceşti şase ani, să se poată introduce atâtea schimbări”. După multă întârziere Sheng îi răspunse la aceasta scrisoare: „Vara aceasta te vei întoarce acasă? Eu n-am terminat încă. Aş vrea să mai stau aici un an sau doi, dacă tatăl meu va fi dispus să-mi trimită banii cu care să pot trăi”. Cuvintele acestea ale lui Sheng ar fi fost peste putinţă să nu-i aducă aminte de femeia aceea care pusese pe muzică languroasă şi greoaie versurile vărului său, deşi încerca să alunge gândurile acestea. Ar fi preferat însă ca Sheng să se întoarcă acasă cât mai curând. Era adevărat că el nu-şi luase încă licenţa, deşi îşi pierduse în scopul acesta vreme mai multă decât ar fi trebuit, şi se mira cum de vărul său Sheng nu pomeneşte niciodată nimic despre schimbările întâmplate în ţara sa. Dar îi trecea cu vederea această indiferenţă, deoarece nu era deloc comod, ca în ţara aceas-
1706
ta bogată şi paşnică să te gândeşti la revoluţii şi războaiele ce se desfăşoară în interesul unei cauze, aşa că el însuşi le uita uneori în timpul multiplelor sale preocupări. Cu toate acestea, din ştirile pe care le afla, înţelegea că revoluţia a reuşit să cucerească teren, făcându-şi drum, ca şi înainte de asta, din partea de miazăzi a ţării, şi în timpul cât el îşi petrecea zilele cu cărţile lui şi întrebându-se care sunt sentimentele lui faţă de fata aceasta albă pe care o iubea şi totuşi n-o iubea, armata cenuşie a revoluţionarilor, în care era acum şi Meng, trecuse înainte, spre inima ţării lui şi ajunsese la marele fluviu. Bătălia se desfăşura acum acolo, dar Yuan era la zece mii de kilometri depărtare şi putea să trăiască liniştit. În condiţiile acestea ar fi putut să-şi petreacă chiar toată viaţa. Dar cu totul pe neaşteptate într-una din zile înţelese că legăturile dintre el şi fata aceasta au început să se adâncească. Până acum trăiseră aşa cum se întâmplase să trăiască, fiind unul pentru altul ceva mai mult decât prieteni şi ceva mai puţin decât îndrăgostiţii, aşa că Yuan se obişnui ca în fiecare seară ei doi să stea puţin de vorbă împreună, după ce bătrânii se duceau să se culce. Faţă de ei niciunul nu trădase nimic. Dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre ei s-o întrebe ceva, Mary ar fi răspuns cât se poate de sincer: „Nu am nimic de spus. Între noi doi ce ar
1707
putea să fie decât o prietenie?” În realitate ei doi nu avuseseră până acum nicio convorbire ce nu s-ar fi putut desfăşura şi în faţa părinţilor, fără ca aceasta să le dea ceva de gândit. Totuşi în fiecare seară lor li se părea că ziua nu s-a sfârşit încă, decât după ce puteau sta câteva clipe de vorbă, numai ei singuri, deşi nu vorbeau niciodată decât despre întâmplările obişnuite ale zilei. Într-o seara din primăvara aceasta, se plimbau printre trandafirii plantaţi în lungul unei cărări cotite din grădină. La capătul cărării era un grup de copaci, şase ulmi care odinioară fuseseră plantaţi în formă de cerc şi care acum erau copaci bătrâni, cu trunchiuri groase şi ramurile pline de umbră. Între ulmii aceştia profesorul făcuse o laviţă, deoarece îi plăcea să vină şi să mediteze aici la umbră lor. În seara aceasta umbra ulmilor era adâncă, fiind noapte cu lună şi toată grădina, afară de locul acesta, era înecată de o lumină limpede ca ziua. Când ajunseră sub copaci, fata se opri şi-i spuse: — Cât de deasă este umbra acestor ulmi – după ce intri între ei, ţi se pare că te-ai rătăcit în întuneric. Rămaseră amândoi nemişcaţi şi Yuan se simţi cuprins de o stranie emoţie, când constată cât e de limpede lumina lunii în cuprinsul grădinii:
1708
— Luna este atât de strălucitoare, încât aproape poţi distinge culoarea frunzelor. — Sau poţi simţi răcoarea umbrei şi căldura luminii, răspunse Mary şi făcu un pas spre lumină. Dar când se întoarseră din nou până la capătul cărării, se opri Yuan cel dintâi şi o întrebă: — Mary, nu ţi-e răcoare? căci acum îi putea spune fără nicio greutate pe nume. — Nu… răspunse fata cu glasul stins şi, fără să-şi dea seama, se opriră amândoi în adâncul de umbră, pe urmă fata se apropie repede de el şi-l apucă de mâini. În clipa următoare Yuan o simţi lipită de el şi braţele lui încinse împrejurul mijlocului fetei şi obrazul lipit de creştetul ei. O simţi cum tremură şi ştia că tremură şi el, apoi se lăsară alături pe laviţă şi fata ridică obrazul spre el şi întinzând braţele, îi apucă obrazul între palmele mâinilor şi o auzi spunând: — Sărută-mă! Yuan văzuse astfel de scene în filmele de la cinematograf, dar lui însuşi nu i se întâmplase până acum să facă aşa ceva; în clipa aceasta simţi că începe să plece capul şi buzele ei fierbinţi se lipiră de buzele lui cu toată ardoarea tinerească. În aceeaşi clipă se dădu înapoi, dar i-ar fi fost greu să
1709
înţeleagă motivul gestului său, căci simţea într-însul îndemnul de a o ţine cât mai strâns şi mai îndelung lângă el. Dar mult mai puternic decât dorinţa era dezgustul neînţeles ce se ridica într-însul şi care nu putea să fie pricinuit de altceva decât de dorinţa trupului căreia el i se împotrivise întotdeauna. Se ridică numaidecât în picioare cutremurat de fiorul acesta fierbinte care-l înspăimânta, şi se simţi ruşinat şi zăpăcit în acelaşi timp de ceea ce se întâmplase. Din adâncul de umbră vedea chipul alb al fetei, ridicat spre el, parcă ar fi vrut să-l întrebe de ce se fereşte de ea. Dar pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să-i răspundă ceva, căci în această clipă era conştient numai de faptul că nu trebuie să se mai apropie de ea. Într-un târziu reuşi cu mare greutate să îngâne: — S-a făcut răcoare – trebuie să intri – eu trebuie să mă întorc acasă. Cu toate acestea fata nu se mişcă de pe laviţă, iar după ce mai trecu o bucată de vreme, o auzi spunând: — Du-te… dacă trebuie. Eu vreau să mai stau puţin în grădină… La rândul său Yuan înţelese că atitudinea lui în această împrejurare n-a fost ceea ce ar fi trebuit să fie, dar totuşi, convins că s-a purtat cum s-a cuvenit, adăugă cu toată politeţea:
1710
— Trebuie să intri în casă. S-a făcut răcoare şi ai putea să răceşti. Fata îi răspunse cu indiferenţă şi fără să se mişte: — Am şi răcit. Dar ce importanţă are aşa ceva? Simţind răceala şi indiferenţa răspunsului ei, Yuan se întoarse în loc şi plecă fără să mai zică nimic. Ajunse acasă şi se culcă, dar ceasurile treceau unul după altul fără să poată adormi. Se gândea numai la ea şi se întreba dacă o mai fi stând şi acum în umbra ulmilor din grădină. Se simţea adânc tulburat, dar cu toate acestea îşi dădea seama că a procedat aşa cum trebuia. Începu să murmure întocmai ca un copil pe care l-ai fi certat: „Nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat. De fapt nu mi-a plăcut deloc.” Ce s-ar fi întâmplat după aceea între ei ar fi fost peste putinţă ca Yuan să poată prevedea; căci ţara lui, ca şi când ar fi prevăzut cumpăna grea în care se zbate, îl chemă acasă. Dimineaţa următoare se trezi cu gândul că va trebui să se ducă să vadă pe Mary, dar cu toate acestea întârzie să plece, cuprins de o teamă neînţeleasă, căci acum la lumina zilei îşi dădea seama că nu s-a purtat faţă de ea aşa cum ar fi trebuit, deşi era convins că ar fi fost peste putinţă să se
1711
poarte altfel decât aşa cum s-a purtat. Dar după ce ajunse în casa profesorului său, îi găsi pe toţi trei consternaţi de ştirile publicate de ziare. Profesorul îl întrebă înspăimântat, imediat ce intră în casă: — Spune, Yuan, se poate ca aşa ceva să fie adevărat? Yuan se uită la ziarul pe care-l ţinea în mână şi văzu scris cu litere mari ştirea că într-un anumit oraş din ţara lui, revoluţionarii au atacat bărbaţii şi femeile albe şi i-au izgonit din casele lor, omorând pe unii dintre ei, între care câţiva preoţi, un profesor, un medic şi alţi câţiva. Yuan îşi simţi inima că a încetat să mai bată şi protestă: — Aici trebuie să fie o greşeală, nu se poate… Mary nu zicea nimic. Deşi nu se uitase la ea când intrase în odaie şi nu se uita nici acum, Yuan totuşi o vedea destul de limpede cum stă cu bărbia proptită în palme, fără să spună ceva şi uitându-se la el. Dar totuşi nu se întoarse spre ea. Continuă să citească pagina ziarului până la capăt şi repeta mereu: — Nu-i adevărat – nu se poate să fie adevărat – aşa ceva nu se poate întâmpla niciodată în ţara mea! Iar dacă totuşi s-a întâmplat, atunci trebuie să fie un motiv groaznic pentru ca aşa ceva! Stătu şi se uită cu ochii rătăciţi împrejurul său, ca şi când ar fi încercat să-şi explice motivul acestei nenorociri. Pe
1712
urmă auzi pe Mary vorbind. Vorbele ei, deşi o cunoştea destul de bine pentru ca să-şi poată da seama de starea sufletească în care se zbătea în aceste clipe, se înşirau limpezi, în aparenţă indiferente, dar totuşi tăioase şi calme: — Ascultă, Yuan, am încercat şi eu să-mi explic motivul. Dar nu există niciunul – se pare că toţi aceştia au fost oameni paşnici şi inocenţi care au fost surprinşi, împreună cu copiii în casele lor şi atacaţi… La vorbele acestea Yuan se uită la ea şi fata se uită la el cu ochii limpezi şi cenuşii, dar tot atât de reci ca un sloi de gheaţă. Ochii aceştia păreau că-l acuză, deşi în luminile lor tremura o sclipire mută care ar fi vrut să-i spună: „Mi-ar fi peste putinţă să nu-ţi spun ceea ce gândesc”. Dar cu toate acestea ochii ei îl acuzau. Yuan îşi dădu toată silinţa să se poarte faţă de ei ca şi până acum, aşa că se aşeză pe un scaun şi începu să vorbească mai mult decât îi era obiceiul, încercând să-i liniştească: — Voi chema la telefon pe vărul meu, Sheng, care fiind în oraşul acela atât de mare, ar fi peste putinţă să nu cunoască adevărul. Eu cunosc poporul din ţara mea – oamenii de acolo nu sunt în stare să săvârşească astfel de fapte – noi suntem o rasă civilizată – nu suntem sălbatici – suntem iubitori de linişte – nu ne plac vărsările de sânge. Nu se
1713
poate să nu fie o greşeală, sunt sigur că aşa trebuie să fie. — Ştiu că trebuie să fie o greşeală, Yuan, repeta bătrâna mereu. Ar fi peste putinţă ca Dumnezeu să îngăduie ca misionarilor noştri să li se întâmple o astfel de grozăvie. Auzind cuvintele ei, Yuan simţi că ceva îl sugrumă, şi era gata să strige: „Dacă aceşti misionari sunt tot ca preotul pe care l-am văzut eu…”, dar privirile i se îndreptară spre Mary şi nu mai zise nimic. Fata se uită din nou la el şi în privirile ei tremura o dureroasă mâhnire mută, aşa că nu era în stare să scoată nicio vorbă. Simţi dorinţa să-i ceară iertare. Dar îşi stăpâni această dorinţă nesăbuită, căci dacă i-ar fi cerut iertare ar fi însemnat că el recunoaşte aceste grozăvii pe care nu putea să le admită ca posibile. Nu zise nimic şi niciunul dintre ei nu vorbi, afară de bătrânul profesor care după ce termină ce avea de spus, se adresă lui Yuan: — Te rog să-mi spui tot ce vei afla în legătură cu aceste evenimente. Yuan se ridică numaidecât în picioare, căci în clipa aceasta n-ar fi dorit să rămână singur cu Mary şi plecă din casa lor îndurerat şi înspăimântat, ca nu cumva ştirile pe care le aflase să fie adevărate. I-ar fi fost peste putinţă să suporte o astfel de ruşine, mai ales din pricina presimţ irii pe care o avea, că fata aceasta îl condamnă pentru atitudi-
1714
nea din seara trecută pe care o considera drept lipsă de statornicie a caracterului său. Prin urmare trebuia să-şi dea toată silinţa ca demnitatea poporului său să rămână nepătată de o astfel de faptă ruşinoasă. Din ziua aceea nu se mai simţiră niciodată atât de aproape sufleteşte unul de altul, căci pe măsură ce treceau zilele, părea tot mai mult stăpânit de dorinţa de a-şi vedea ţara lui scutită de orice vină şi presimţea că dacă va reuşi, asta ar fi un fel de justificare pentru el însuşi. Ultimele săptămâni din anul acesta şcolar şi le petrecu preocupat de aceste gânduri. Va trebui să dovedească pas de pas, că ţara lui nu are nicio vină. Era adevărat, şi glasul lui Sheng părea că mai tremură şi acum în lungul firelor telefonice, ca atunci când îi spusese că ştirile publicate de ziare sunt adevărate. Yuan strigase enervat: — Bine, dar de ce – cum se poate aşa ceva? Glasul lui Sheng se auzi din nou atât de rece încât lui Yuan i se părea că-l vede cum ridică din umeri: — Cine ar putea să-ţi spună? Plebea – comuniştii – cei fanatici din această mişcare – ar fi peste putinţă să afli adevărul în astfel de împrejurări… — Nu pot să admit aşa ceva, ripostă Yuan îndurerat. Trebuie să fie un motiv – vreun caz de agresiune – trebuie să fie ceva!
1715
— Adevărul nu-l vom putea afla niciodată, se auzi glasul liniştit al lui Sheng. Pe urmă glasul i se schimbă şi îl auzi întrebând: Când ne vom întâlni din nou, Yuan? A trecut multă vreme de când nu te-am mai văzut – când pleci acasă? Yuan însă nu se simţea în stare să-i răspundă „foarte curând”. Prevedea că va trebui să se întoarcă acasă; dacă nu va reuşi să-şi dezvinovăţească ţara, va trebui să se întoarcă acasă, cât mai repede, îndată ce va termina cu ce mai avea de făcut aici. Din ziua aceea nu mai intră în grădină şi nici nu mai stătu singur cu Mary. În aparenţă erau tot prieteni, dar nu mai aveau să-şi spună nimic şi Yuan îşi zise că nu mai are nevoie să se întâlnească singur cu ea. Căci pe măsură ce se convingea că-i va fi peste putinţă să dovedească inocenţa ţării sale, presimţea că se înstrăinează tot mai mult de aceşti prieteni ai săi. Cei doi bătrâni bănuiră noua lui atitudine, dar cu toate că se purtau faţă de el cu aceeaşi bunătate ca şi până acum, totuşi începură să se ferească şi ei de el, fără să-l condamne câtuşi de puţin, ci compătimindu-l pentru sensibilitatea aceasta a lui pe care totuşi nu erau în stare s-o înţeleagă în întregime. Lui Yuan însă i se părea că ei îl condamnă şi că el poartă
1716
pe umeri toată răspunderea pentru faptele ţării sale. Acum, când citea zilnic ziarele şi afla despre faptele pe care le-ar fi săvârşit orice armată victorioasă, când trece printr-o ţară în dezordine, îşi simţea sufletul chinuit de deznădejde. Uneori se întreba ce o fi făcând tatăl său, deoarece armata înainta mereu spre regiunile din miazănoapte, în toate părţile victorioasă. Tatăl său însă părea că e foarte departe. Aproape, poate chiar prea aproape de el erau străinii aceştia cumsecade, la care trebuia totuşi să se mai ducă din când în când, căci aşa voiau ei şi niciunul dintre aceştia nu pomenea despre ştirile publicate de ziare, căci bănuiau că ceea ce ştiu ei nu poate să fie pentru el decât o chinuitoare ruşine. Dar cu toate că niciunul dintre ei nu zicea nimic, tăcerea lor părea că-l acuză. Gravitatea cu care vorbea bătrâna şi răceala faţă de el, toate acestea îl acuzau, pe urmă rugăciunile lor, înainte de mâncare, când îl opreau şi pe el şi când bătrânul murmura în şoaptă cuvinte tulburătoare, ca acestea: „Izbăveşte-i Doamne, pre ei care sunt slujitorii casei Tale în ţara aceea depărtată, unde-şi pun viaţa în primejdie ca să te preamărească pe Tine”, la care bătrâna adăuga cu adâncă convingere şi blândeţe: „Amin!” Yuan nu era în stare să suporte rugăciunile acestea şi cu atât mai puţin aminul bătrânei, mai ales că Mary îi atrăsese
1717
atenţia asupra credinţei părinţilor ei, dar cu toate acestea acum îşi pleca şi ea fruntea, cuprinsă de un nou respect faţă de ei, şi înţelegea că astăzi ea crede mai adânc decât a crezut înainte de asta, deoarece ea era convinsă de realit atea nenorocirilor pentru înlăturarea cărora se ruga. Prin urmare până şi ea se aliase cu ei, împotriva lui, sau în orice caz aşa i se părea. Astfel rămase din nou singur şi se pregăti, fără îndemnul nimănui, pentru examenele de sfârşit de an, după care împreună cu ceilalţi colegi ai lui trebuiau să se prezinte la examenul de licenţă. Fu singurul între toţi elevii şi singurul reprezentant al poporului său care primi simbolul erudiţiei. Singur numele lui fu pronunţat pentru acordarea înaltelor distincţii atribuite de facultate. Câţiva dintre colegii lui veniră şi-l felicitară, dar Yuan îşi zise că nu-l mai interesează dacă colegii lui îl vor felicita sau nu. Îşi împachetă cărţile şi hainele fără ajutorul nimănui. La urmă de tot se gândi că poate cei doi bătrâni se vor simţi chiar mulţumiţi, văzându-l că pleacă, deşi bunătatea lor faţă de el nu se schimbase întru nimic. În orgoliul său Yuan nu se putu opri să nu se gândească: — Oare nu cumva se temeau că mă voi căsători cu fiica lor şi din cauza asta erau neliniştiţi, aşa că acum se vor bucura, văzându-mă că plec?
1718
Zâmbi cu amărăciune şi rămase convins că aşa trebuie să fie. Pe urmă, aducându-şi aminte de Mary, îşi zise: „În orice caz trebuie să-i fiu recunoscător – m-a ferit să devin creştin. Fără îndoială, o dată m-a salvat ea însăşi – dar o dată m-am salvat şi eu!”
1719
Capitolul III Exact cum în copilăria lui Yuan iubise şi urâse pe părintele său în acelaşi timp, tot aşa şi de astă dată părăsi ţara aceasta străină, cu sufletul încărcat de dragostea şi ura ce io inspirase. Totuşi nu putea să n-o iubească, chiar împotriva dorinţei lui, cum ar iubi oricine altul ceva frumos, tânăr şi plin de vigoare. Îi plăcea frumuseţea şi prin urmare trebuia să-i placă pădurile care acopereau munţii, îi erau dragi livezile în cuprinsul cărora nu se vedeau movilele sub care erau îngropaţi morţii, vitele din imaşuri, grase şi bine îngrijite, oraşele curate pe străzile cărora nu se vedea urmă de murdărie omenească. În acelaşi timp detesta toate aceste amănunte, căci i-ar fi fost peste putinţă să creadă că ar putea fi frumoase, proiectate pe peisajul colinelor sterpe din patria sa, dar în acelaşi timp îşi dădea seama şi de greşeala de a ridica movilele morţilor care-şi dorm somnul în mijlocul ţarinelor şi în apropierea celor vii, cum era la ei acasă. Când se uita din goana trenului la câmpurile mănoase ce se aşterneau în faţa lui, îşi zicea: „Dacă ar fi în ţara mea, mi-ar fi dragi, dar aici nu sunt ale mele”. Era incapabil să simtă dragoste deplină faţă de ceva frumos sau
1720
pentru un bun care nu-i aparţinea lui însuşi. Tot aşa, nu se putea apropia sufleteşte nici de poporul care stăpânea aceste bunuri şi frumuseţi ce nu-i aparţineau lui. După ce se îmbarcă din nou pe bordul vaporului cu care se întorcea acum acasă, îşi petrecu multă vreme întrebându-se ce a câştigat în cei şase ani pe care i-a petrecut în ţară străină. Fără îndoială se întorcea acasă mult mai învăţat decât plecase. Creierul lui era plin de învăţături folositoare, iar într-un cufăraş avea o mulţime de caiete pline de însemnări şi cărţi de tot felul. Mai avea şi o lungă conferinţă pe care o ţinuse despre bolile moştenite ale grâului. Afară de asta, o traistă plină de grâu de sămânţă pe care-l alesese el însuşi din sămânţa întrebuinţată în timpul experienţelor sale şi avea de gând ca această sămânţă s-o semene la el acasă şi s-o cultive din ce în ce mai intens, până când va putea produce sămânţă destulă ca să poată da şi altora şi în felul acesta să îmbunătăţească recolta. Acestea erau lucrurile pe care le ducea cu el acasă. Dar mai avea şi altceva. Anumite certitudini. Prevedea că în ziua când se va căsători, soţia lui va trebui să fie de aceeaşi rasă şi din acelaşi sânge cu al lui. El nu era ca Sheng. Pentru el pielea albă, ochii spălăciţi şi părul bălai nu reprezentau niciun fel de vrajă. Oricare ar fi fata pe care o va alege, ea va trebui să aibă ochii negri, părul negru şi
1721
netezit, pielea de aceeaşi nuanţă întunecată, cum era şi a lui. Va trebui să fie mlădiţă ruptă de pe tulpina neamului său. Din seara aceea petrecută în umbra ulmilor din grădină, fata aceea pe care din anumite puncte de vedere o cunoştea foarte bine devenise pentru el o femeie cu totul străină. Nu se schimbase deloc, ci zi de zi vedea că este tot aşa cum a fost şi înainte, fermă, întotdeauna politicoasă, înţelegătoare pentru tot ce ar fi spus sau ar fi simţit el, dar cu toate acestea străină. Gândurile lor puteau să fie înrudite, dar totuşi emanau dintr-un suflet deosebit. De atunci nu încercase decât o singură dată şi pentru o singură clipă să-l atragă mai aproape de ea. Îl condusese la gară, împreună cu părinţii ei, şi când îi întinsese mâna, ca să-şi ia rămas bun, fata i-o ţinu strâns şi uitându-se la el, ochii cenuşii i se întunecară când îl întrebă: — Vasăzică de aici înainte nici cel puţin nu ne vom scrie unul altuia? Yuan care nu era în stare să jignească pe nimeni, pentru nimic în lume, văzându-i ochii îndureraţi, reuşi să îngâne: — Ba da – fireşte – de ce adică să nu ne scriem? Dar după ce se uită cu atenţie la obrazul lui, îl lăsă de mână, şi nu mai zise nimic, nici când mama ei încercă să intervină în conversaţia lor:
1722
— Mai încape vorbă, sigur că Yuan ne va scrie. Yuan le făgădui şi de astă dată că le va scrie şi le va spune tot ce va afla. Dar presimţea şi chiar în clipa când trenul începu să părăsească peronul şi se uită la obrazul lui Mary, îşi dădu seama că ea este conştientă de faptul că el nu le va scrie niciodată şi nici nu le va spune nimic. El se întorcea acum acasă, iar ei rămâneau pentru el nişte străini cărora nu le putea spune nimic. Ca şi când ar fi dezbrăcat o haină de care acum nu mai avea nevoie, tot aşa se despărţi şi de cei şase ani din viaţa lui, afară de cunoştinţele ce le lua cu el şi de cufărul cu cărţi… Dar gândindu-se aici, pe vapor, la aceşti şase ani, simţea că în sufletul său mai trăieşte şi acum regretul după tot ce văzuse în ţara aceasta străină şi i-ar fi plăcut să vadă şi la el acasă, şi pentru că nu putea urî pe cei trei din pricină că erau prea cumsecade; dar dragostea lui faţă de ceea ce rămânea în urmă nu putea să fie destul de adâncă, din pricină că în drumul acesta spre casă, îşi aducea aminte de prea multe amănunte pe care le uitase. Îşi aducea aminte de tatăl său şi de străzile înguste, nici prea curate şi nici prea frumoase, şi-şi aducea aminte şi de cele trei zile petrecute la închisoare. Dar încerca să se liniştească, zicându-şi că în timpul celor şase ani care trecuseră, revoluţia fără îndoială reuşise să schimbe totul. Nu se schimbase oare de atunci încoace
1723
totul în ţara lui? La plecarea lui de acasă, Meng era fugar, iar acum după cât îi spunea Sheng, el ajunsese căpitan în armata revoluţionară, şi putea merge unde poftea, căci nimeni nu-i mai sta în cale. Dar mai erau şi alte schimbări, căci după cât vedea pe bordul acestui vapor nu era numai el singur din neamul său. Mai erau câteva zeci de tineri şi de fete care se întorceau acasă, aşa cum se întorcea el acum. Toţi aceştia stăteau foarte mult de vorbă împreună şi mâncau la aceeaşi masă. Vorbeau despre tot ce se întâmplase şi de la ei Yuan află că micile străzi înguste şi întortocheate au fost dărâmate şi în locul lor s-au tăiat alte străzi noi şi largi ca în orice oraş din lume; află despre automobile care circulau departe pe drumurile ce duceau spre interiorul ţării şi că aceste automobile erau întrebuinţate de ţăranii care până acum erau obişnuiţi să umble pe jos sau cel mult călare pe măgăruşi; mai află câtă artilerie, câte aeroplane şi câtă armată echipată are mişcarea revoluţionară; de la ei mai află că acum bărbaţii şi femeile din ţara lui se bucură de drepturi egale, că este contrar legii ca cineva să fumeze sau să vândă opiu şi că toate relele din trecut au fost înlăturate. Vorbeau despre atâtea lucruri pe care Yuan nu le cunoştea şi nici n-auzise până acum despre ele, încât se miră cum de se mai poate gândi la ce a fost odinioară şi se
1724
simţea din zi în zi tot mai nerăbdător să poată ajunge cât mai curând acasă în ţara lui cea nouă. Era mândru de tinereţea lui şi de faptul că tocmai acum poate să trăiască printre ai săi, aşa că într-una din zile, când stăteau împreună la masă, nu se putu stăpâni să nu declare: — E mare lucru să te gândeşti că noi ne-am născut tocmai într-o vreme ca aceasta, când ne putem bucura de libertate şi ne putem trăi viaţa aşa cum înţelegem. Tinerii şi fetele, se uitară mulţumiţi unul la altul şi zâmbiră, iar una dintre fete scoase piciorul frumos de sub masa şi li-l arătă, spunând: — Uitaţi-vă la mine! Dacă m-aş fi născut pe vremea mamei mele, credeţi că aş fi avut ocazie să umblu pe două picioare sănătoase ca acestea? şi începură să râdă cu toţii ca nişte copii când aud o glumă reuşită. Dar râsul fetelor avea o semnificaţie mult mai adâncă decât simplă veselie, căci una dintre ele adăugă: — În istoria poporului nostru se întâmplă pentru prima dată ca toţi să fim liberi. Pentru prima dată de la Confucius încoace! Unul dintre tinerii veseli de la masă strigă: — Jos cu Confucius! şi toate glasurile strigară în cor: Da, jos cu Confucius! pe urmă adăugară: Să-l dăm jos şi să-l lăsam jos împreună cu toate învăţăturile lui învechite,
1725
despre dragostea filială… pe care nu le putem suferi, cum nu-l putem suferi nici pe el! Altădată vorbeau mult mai serios şi se sfătuiau ce ar putea face pentru ţara lor, căci între tovarăşii aceştia de drum ai lui Yuan nu era niciunul care să nu se gândească şi să nu dorească să-şi servească ţara. De fiecare dată auzeau împletindu-se în conversaţia lor cuvântul „patrie” şi „dragoste de ţară” şi începeau să-şi cântărească în mod serios defectele şi calităţile, în comparaţie cu alţi oameni de seama lor, spunând: — Bărbaţii din apus sunt mai inventivi decât noi, au mai multă energie fizică şi curajul necesar de a duce până la capăt ceea ce încep. — Dar noi în ce domeniu excelăm? întreba cineva, şi după ce se uitau unul la altul şi se gândeau îndelung, unul dintre ei răspundea: Noi excelăm în răbdare, în înţelegere şi în puterea de a lupta cu greutăţile. Fata care adineaori îşi arătase piciorul de sub masă protestă: — Puterea noastră de a lupta cu greutăţile vieţii este o dovadă a slăbiciunii noastre. Întrucât mă priveşte pe mine, eu sunt hotărâtă să nu mai îndur nimic – nimic ce nu-mi va plăcea, şi voi încerca să învăţ şi pe celelalte femei din ţara mea să nu îndure nici ele nimic. În ţara aceasta străină eu
1726
n-am văzut nicio femeie care să îndure ceva împotriva voinţei ei, şi cred că aceasta este explicaţia progresului lor realizat atât de repede. Dar unul dintre tinerii de faţă care era mai glumeţ se grăbi să adauge: — Da, în ţara aceasta străină, cei care îndură ceva sunt bărbaţii, prin urmare vă previn că de aici înainte va trebui să ne obişnuim şi noi, fraţilor, cu ceea ce ne aşteaptă! şi toţi începură să râdă, cum râd tinerii care nu iau lucrurile prea în serios; dar tânărul cel glumeţ se uită cu admiraţie la fata cea frumoasă care declarase că toate trebuie să se întâmple aşa cum doreşte ea. Astfel băieţii şi fetele acestea, împreună cu Yuan, îşi petrecură zilele pe bordul vaporului în mijlocul unei veselii şi nerăbdări statornice de a ajunge cât mai curând în ţara lor. Nu-i interesa nimic, afară de persoana lor, căci toţi se simţeau plini de vigoarea tinereţii lor, mulţumiţi de cunoştinţele pe care le aveau şi de plăcerea de a se întoarce acasă, fiecare fiind încrezător şi convins că a fost predestinat, datorită unor calităţi speciale, să fie de folos epocii sale. Dar cu toată mulţumirea lor, Yuan nu se putea împiedica să nu constate că până şi termenii pe care-i întrebuinţau în timpul conversaţiei erau străini, şi că chiar atunci când vorbeau în limba lor, trebuia să adauge câte o expre-
1727
sie străină, pentru a exprima o noţiune pentru care în limba lor nu se găsea un cuvânt potrivit, fetele erau pe jumătate străine în felul în care se îmbrăcau, iar bărbaţii erau complet străini, aşa că dacă i-ai fi văzut de la spate, ar fi fost peste putinţă să bănuieşti din ce rasă fac parte. În fiecare seară tinerii dansau cu fetele, întocmai cum dansau şi străinii, uneori tot atât de lipsiţi de sfială, cu obrajii lipiţi şi ţinându-se de mână. Yuan însă nu dansa. În astfel de împrejurări el se ferea până şi de cei de un neam cu el, când îi vedea că fac ceea ce lui i se părea că este cu totul străin de preocupările lui. Deşi el însuşi dansase înainte de asta, totuşi îşi zicea: „Dansul acesta este un obicei străin”. Dar stătea la o parte şi pentru motivul că nu dorea să strângă în braţe una dintre fetele acestea. Se temea de ele, din cauză că vedea cu câtă uşurinţă întind mâinile după câte un bărbat şi el se ferise toată viaţa de astfel de gesturi. Astfel treceau zilele de drum şi Yuan se întreba din ce în ce tot mai nerăbdător, cum i se va părea acum ţara lui, după ce petrecuse atâţia ani departe de ea. În ziua când trebuia să intre în port, trecu la prora corabiei să vadă cum se apropie litoralul de ei. Uscatul îşi arunca umbrele pe deasupra apelor Oceanului, cu mult înainte de a putea fi văzut. În verdele limpede şi rece al apelor Oceanului, Yuan putea vedea linia galbenă de argilă adusă de apele
1728
fluviului care treceau grăbite, venind de la depărtări de mii de kilometri, ca s-o amestece în apele mării. Linia aceasta era atât de limpede, încât părea că a fost trasă de o mână omenească, aşa că fiecare val era împins înapoi şi oprit în drum. La un moment dat Yuan simţi că a trecut linia Oceanului şi uitându-se în jos la vârtejurile de apă, îşi dădu seama că a ajuns acasă. Ceva mai târziu, când se duse să facă o baie, căci era zi de vară şi cald, văzu că apa este galbenă şi se întrebă: „Oare să mă scald în apa aceasta?” căci i se părea că nu poate să fie curată. Dar pe urmă se răzgândi: „De ce adică să nu mă scald în apa aceasta? E tulburată de pământul gras, în care zac osemintele strămoşilor mei!” şi după ce intră în apă, se simţi răcorit şi spălat de orice necurăţenie. Vaporul intră încet în apa de la gura fluviului şi numaidecât apărură malurile galbene şi joase, lipsite de orice frumuseţe, cu casele mărunte şi joase, toate de aceeaşi culoare, fără nicio podoabă care le-ar fi făcut plăcute vederii, ca şi când ţara aceasta nu s-ar fi interesat de felul cum o văd oamenii. În drumul lor se aşterneau ca întotdeauna bancurile de argilă aduse de fluviu în calea apelor mării, pe care le zăgăzuia mereu mai departe, cucerind teren. Până şi Yuan trebui să admită că peisajul nu este frumos.
1729
Se oprise pe covertă, alături de ceilalţi călători, de toate rasele şi neamurile şi se uitau la ţara aceasta nouă, iar pe unii îi auzi exclamând: „Nu pare deloc frumoasă, nu-i aşa? Nu e o vedere plăcută, cum ar fi de pildă, munţii din alte părţi”. Dar el nu răspundea nimic. Era mândru şi se gândea: „Ţara mea îşi ascunde frumuseţea. Este întocmai ca o femeie virtuoasă care se îmbracă în haine modeste când trebuie să iasă în pragul porţii ca să întâmpine străinii; numai între pereţii casei sale se îmbrăcă în haine de mătase înflorită şi-şi pune podoabele de aur şi cerceii de pietre scumpe”. De ani de zile acum i se întâmpla pentru întâia dată să simtă nevoia să-şi formuleze gândul acesta într-un poem de patru versuri şi după ce-şi scoase carnetul pe care-l avea întotdeauna la el, îl aşternu numaidecât pe hârtie, iar la mulţumirea acestei zile se adaugă şi farmecul trecătoarei clipe de inspiraţie. Apoi cu totul pe neaşteptate, din mijlocul câmpiei sumbre apărură turnurile unor clădiri pe care nu le văzuse la plecare, în ziua aceea când se trezise pe bordul unei corăbii împreună cu Sheng. Se uită la ele tot atât de mirat ca şi ceilalţi călători, iar turnurile se ridicau sus, scăpărând în lumina soarelui, pe deasupra câmpiei şi auzi un bărbat străin în apropierea lui: „Nu mi-aş fi închipuit că este un
1730
oraş atât de mare şi de modern” şi se simţi înfiorat de o mândrie ascunsă, văzând respectul cu care vorbea străinul, dar cu toate acestea nu zise nimic şi nici pe obrazul lui nu se oglindi mulţumirea lăuntrică, ci rămase nemişcat, sprijinit de bastingajul vaporului şi cu privirile îndreptate spre ţara sa. În timpul cât se gândi la vorbele celui de lângă el, corabia trase la dană şi cât ai clipi, puntea fu inundată de o mulţime de oameni, lucrători de pe cheiuri şi din docuri, veniţi să găsească ceva de lucru, o ladă sau cufăr pe care să-l ridice în spinare sau alte treburi mai uşoare. Din fundul portului începură să se apropie ca un furnicar, bărcile mărunte pline de cerşetori care se boceau, întinzând coşurile spânzurate în vârful prăjinilor şi mulţi dintre aceştia erau măcinaţi de boli. Din cauza căldurii, lucrătorii care se urcaseră pe punte erau pe jumătate goi şi în graba de a găsi ceva, se strecurau printre călători, frecându-şi trupurile murdare şi asudate de hainele femeilor albe. Yuan le văzu că se feresc din calea lor, unele dintre ele înspăimântate din pricina acestei năvale şi toate se cutremurau de scârbă, la vederea trupurilor murdare, picurând de sudoare şi mirosind respingător. Yuan se simţi ruşinat de gândul că cerşetorii şi oamenii aceştia vulgari fac şi ei parte din poporul său. Partea cea mai stranie era însă faptul
1731
că în această clipă detesta nu numai atitudinea acestor femei albe, ci şi pe cerşetorii şi oamenii aceştia grosolani şi pe jumătate goi, care năvăliseră pe punte, şi se gândi cu amărăciune: „Dregătorii oraşului n-ar trebui să îngăduie acestor oameni să iasă din cotloanele lor şi să se arate lumii în felul acesta. Nu e bine ca cel dintâi spectacol pe care-l văd străinii să fie tocmai acesta şi nici nu doresc decât atâta, pentru ca să ne poată defăima…” Se hotărî să înceapă numaidecât ceva pentru îndreptarea acestui rău, căci i se părea că aşa ceva nu poate fi îngăduit; oricât de lipsit de însemnătate ar fi fost spectacolul acesta pentru altul, lui nu i se părea deloc lipsit de însemnătate. Dar numaidecât se linişti. După ce coborî pe chei, văzu pe mama lui care venise să-l întâmpine şi alături de ea era şi Ai-lan. Împrejurul lor era o mulţime de lume, dar dintr-o singură aruncătură de ochi, Yuan constată cu mulţumire şi se aprinse la obraz, văzând că între toţi cei de pe chei, nu era nicio fată care s-ar fi putut compara cu Ai-lan. Chiar în timpul când salută pe mama lui şi-i simţi strângerea de mână şi căldura ochilor care se uitau la el zâmbind, îi fu peste putinţă să nu vadă privirile tuturor celor care veniseră cu vaporul îndreptate spre sora lui şi era foarte mulţumit că o puteau vedea, căci era de aceeaşi rasă şi de acelaşi sânge cu el. Scena şterse numaidecât amintirea spectacolu-
1732
lui cu cerşetorii şi oamenii de jos care se repeziseră pe puntea vaporului. Ai-lan era foarte frumoasă. Când o văzuse pentru ultimă dată, Yuan era băiat tânăr şi nu fusese în stare să-şi dea seama de frumuseţea ei adevărată. Dar acum, în timpul cât întârziară prin docuri, constată că Ai-lan ar fi putut sta alături de toate frumuseţile lumii fără să aibă nimic de pierdut din comparaţia cu ele. Pierduse calitatea de pisicuţă pe care o avusese înainte de asta cu câţiva ani şi-i sta mult mai bine. Deşi privirile ochilor ei erau lucitoare şi repezi, iar glasul tot atât de mlădios ca şi până acum, reuşise totuşi să-şi însuşească o demnitate suplă şi desăvârşită în atitudini, aşa că numai rareori i se auzeau cascadele limpezi ale râsului. Părul negru şi pieptănat simplu îi încadra foarte frumos obrazul plin de drăgălăşenie. Nu se freza cum făceau alte fete şi nici nu şi-l ondula, ci-l purta netezit şi pe frunte cu bretonul scurt şi negru ca abanosul. Era îmbrăcată într-o rochie lungă şi simplă de culoarea argintului, cu gulerul înalt şi mâneci până la coate; rochia era strânsă pe trup, aşa că fără nicio exagerare îi modela forma umerilor, a mijlocului, a şoldurilor şi a pulpelor. Yuan se uita la ea cu mândrie şi încântat de perfecţiunea formelor ei. Vasăzică în ţara lui erau şi astfel de femei!
1733
La o mică depărtare de mama lui se oprise o fată înaltă, care nu părea să mai fie copil, dar cu toate acestea nu era pe deplin dezvoltată. Nu era atât de frumoasă ca Ai-lan, dar avea privirile limpezi şi pline de nobleţe, iar dacă Ailan n-ar fi fost de faţă, fata asta ar fi părut destul de frumoasă, căci deşi era înaltă, avea mişcări pline de graţie şi supleţe, avea un obraz palid, de formă ovală şi ochii negri şi mari sub sprâncenele fine şi drepte. În timpul veseliei şi al conversaţiei nimeni nu se gândise să-i spună cine este, dar tocmai când era să întrebe, îşi dădu seama că ar putea să fie Mei-ling, fetiţa care odinioară strigase în faţa porţii de la închisoare, când îl recunoscuse cea dintâi. Se înclină în faţa ei fără să zică nimic, şi tot aşa făcu şi fata, dar Yuan avu vreme tocmai de ajuns ca să constate că fata asta nu avea un obraz pe care l-ai fi putut uita cu uşurinţă. Pe chei mai era şi nuvelistul Wu, de care Yuan îşi aducea destul de bine aminte şi din pricina căruia mama lui îl rugase să însoţească pe soră-sa în oraş. Îl văzu că aşteaptă plin de încredere în mijlocul celor de faţă, îmbrăcat în costum de modă apuseană, pe buze cu o mică mustaţă, cu părul netezit şi pomădat, de parcă ar fi fost lustruit şi în toată atitudinea şi gesturile lui se vedea un fel de siguranţă din care puteai deduce că se găseşte acolo unde are dreptul să fie. Yuan avu prilejul să se convingă numaidecât de
1734
adevăr, căci după ce primele exclamaţii şi râsete de bucurie se stinseră, mama lui luă pe tânărul acesta de mână şi întinse mâna cealaltă după Yuan, ca să-i spună: — Yuan, acesta este bărbatul cu care se va căsători Ailan. Am amânat căsătoria până după întoarcerea ta, căci aceasta a fost dorinţa lui Ai-lan. Aducându-şi aminte de antipatia pe care omul acesta o inspirase odinioară mamei lui, se miră cum de nu i-a scris până acum despre ce au pus la cale, dar cu toate acestea ar fi fost peste putinţă ca de faţă cu el să poată întrebuinţa decât cel mult cuvinte de politeţe, aşa că-i strânse mâna după obiceiul din apus, şi-i spuse zâmbind: — Îmi pare bine că voi putea participa şi eu la căsătoria surorii mele – asta înseamnă că am avut noroc. Tânărul râse uşor şi puţin cam indolent, apoi coborî pleoapele, cum avea obiceiul şi uitându-se la Yuan, îi răspunse în englezeşte, cum se obişnuia acum: — Sunt convins că norocul e de partea mea, şi-şi trecu mâna liberă prin păr, iar acum când i-o văzu din nou, Yuan îşi aduse aminte cât de frumoase i se păruseră odinioară mâinile acestui om. Nefiind obişnuit cu acest fel de a vorbi, Yuan îi dădu drumul de mână şi se întoarse cuprins de oarecare sfială, apoi îşi aduse aminte că bărbatul acesta mai fusese căsăto-
1735
rit cu o femeie şi faptul i se păru cu atât mai ciudat, aşa că se hotărî să întrebe pe mama lui cum de lucrurile au putut ajunge în stadiul acesta. Deocamdată însă nu putea spune nimic şi după ce ieşiră în stradă şi se urcară în maşinile care-i aşteptau, trebui totuşi să recunoască fără înconjur cât de mult se potriveau aceştia doi, fiind amândoi de aceeaşi rasă, dar cu toate acestea cu mici deosebiri unul de altul. Îţi făcea aceeaşi impresie ca atunci când vezi un copac noduros, că a dat mlădiţe tinere şi pe vrejurile acestea desprinse din trunchiul scorojit încep să apară petalele delicate ale florilor. Mama lui îl apucă din nou de mână şi-i spuse: — Trebuie să ne întoarcem acasă, căci aici, în port, căldura e prea mare, din cauza razelor de soare reflectate în apă. După ce ieşiră în stradă, mama lui se îndreptă, ţinându-l mereu de mână, spre maşina ei proprie, iar cu ei, de cealaltă parte, era Mei-ling. Ai-lan se urcă într-o maşină mică, roşie, cu două locuri, împreună cu logodnicul ei. În maşina aceasta elegantă ei doi puteau trece drept un zeu şi o zeiţă a frumuseţii, căci capota maşinii era coborâtă, iar razele soarelui băteau asupra părului lor negru şi lucios, pe obrajii lor fragezi şi aurii, iar caroseria roşie nu numai că nu le umbrea frumu-
1736
seţea fizică, ci scotea şi mai mult în evidenţă desăvârşirea formelor şi graţia trupurilor lor. Ar fi fost peste putinţă ca Yuan să nu admire din nou această frumuseţe şi să nu se simtă mândru de rasa lui. În ţara aceea străină nu avusese niciodată ocazia să vadă o frumuseţe atât de încântătoare ca aceasta! Nu avea deci niciun motiv să-i pară rău că s-a întors acasă. Dar în timp ce se uita la ei, din mijlocul mulţimii adunate să vadă plecarea acestor oameni bogaţi, se strecură un cerşetor şi apropiindu-se de maşina cea roşie, îşi încleştă mâinile pe uşă şi începu să se bocească: „Un ban de argint, stăpâne, un ban cât de mic!” Tânărul din maşină se întoarse şi strigă supărat: — Ia-ţi mâinile murdare de pe maşină! Cerşetorul însă nu-şi desprinse mâinile de pe uşa maşinii şi continuă să se bocească, până când tânărul se aplecă şi scoţându-şi pantoful din picior, un pantof de modă apuseană de piele, întoarse tocul şi lovi cerşetorul peste mână din toate puterile. Nenorocitul îşi duse degetele însângerate la gură şi gemu: „O, mamă!” şi dispăru în mijlocul mulţimii. Numaidecât după aceea tânărul ridică mâna frumoasă şi făcu un semn lui Yuan, apoi dădu drumul motorului şi în lumina limpede a soarelui zvâcni o umbră roşie care se
1737
pierdu în faţa lor. În primele zile după întoarcerea acasă, Yuan îşi stăpâni entuziasmul, până când va putea vedea cât mai mult din ceea ce se găsea împrejurul său. La început îşi zise cu un fel de uşurare: „Nu văd o deosebire prea mare aici – la urma urmei ţara mea este şi ea ca alte ţări din ziua de azi, prin urmare nu am de ce să mă sperii!” De fapt aceasta părea să fie realitatea şi Yuan care se temuse pe ascuns că va găsi case şi străzi populate de oameni săraci şi murdari, rămase încântat când se convinse că aici este cu totul altfel decât îşi închipuise el. Impresia aceasta era cu atât mai puternică cu cât în timpul cât el lipsise, mama lui se mutase din căsuţa aceea mică în care locuise odinioară, într-o casă frumoasă şi mare, clădită în stil străin. În prima zi când conduse pe Yuan în casa aceasta, îi spuse: — Am închiriat-o pentru Ai-lan. Casa cealaltă i se părea prea mică şi prea modestă pentru a putea primi pe prietenii ei într-însa. Afară de asta, am procedat aşa cum ţi-am spus. Am luat pe Mei-ling în casa mea… Ascultă Yuan, îmi face impresia că este copilul meu. Ţi-am spus că vrea să se facă medic, ca şi tatăl meu? Am învăţat-o tot ce m-a învăţat el pe mine şi acum urmează cursurile unei facultăţi străine.
1738
Mai are doi ani până la terminarea studiilor, pe urmă va trebui să mai facă şi câţiva ani de practică la spital. I-am spus de multe ori să nu uite că în ceea ce priveşte afecţiunile interne, noi ştim mai bine ce ne lipseşte decât ar putea să ştie alţii. Cu toate acestea nu se poate tăgădui că în domeniul tăieturilor şi al cusutului, medicii străini sunt cei mai pricepuţi. Mei-ling, va învăţa şi una şi alta. Afară de asta mă ajută şi la îngrijirea copiilor pe care şi astăzi îi mai găsesc părăsiţi pe străzi – sunt multe cazuri de acestea, chiar acum în timpul revoluţiei acesteia care a învăţat tinerii şi fetele să se considere liberi. — Eu mi-am închipuit că Mei-ling e tot copil – îmi aduc aminte de ea că pe vremea când am văzut-o, era fetiţa mică… — A împlinit douăzeci de ani, răspunse doamna cu glasul liniştit, şi a depăşit de mult mintea copilăriei. În felul ei de judecată este mult mai matură decât ar trebui să fie la vârsta asta şi mult mai matură decât Ai-lan care este cu trei ani mai mare decât ea – e o fată foarte cumsecade şi liniştită. M-am dus într-o zi la spital, ca s-o văd cum ajuta unui medic care a tăiat unei femei o umflătură pe care o avea la gât şi am constatat că are mâinile tot atât de sigure în timpul operaţiei ca şi un bărbat. Doctorul a lăudat-o din cauză că a văzut-o că nu tremură şi nu se sperie la vederea
1739
sângelui. Nu se sperie de nimic – este o fată foarte curajoasă şi liniştită. Cu toate acestea, ea şi Ai-lan ţin foarte mult una la alta, deşi ea nu se duce niciodată la petrecerile favorite ale lui Ai-lan şi nici Ai-lan nu vrea să vadă operaţiile pe care le face Mei-ling. În timpul acestei conversaţii, rămăseseră singuri în camera mamei lui, căci Mei-ling plecase de acasă şi nu-i deranja nimeni, afară de servitorii care veniră să aducă ceaiul şi prăjiturile, ca pe urmă să se retragă şi ei. Yuan se grăbi s-o întrebe: — Mamă, eu credeam că Wu este căsătorit cu o altă femeie… — Prevedeam că-mi vei pune această întrebare, răspunse femeia şi oftă. Am avut atâtea supărări din pricina lui Ailan! A vrut să se mărite cu el şi el a vrut să se căsătorească cu ea, aşa că nu puteam face nimic – toate stăruinţele şi sfaturile s-au dovedit fără folos. Acesta este şi motivul pentru care am închiriat casa aceasta mai mare, căci mi-am zis că dacă trebuie să se întâlnească, atunci e mult mai bine să se întâlnească aici, în casă, decât în altă parte – căci de întâlnit s-ar fi întâlnit în orice caz – şi tot ce puteam face era s-o supraveghez de aproape, până când el va reuşi să divorţeze de fosta lui soţie şi să devină liber… E adevărat că soţia lui a fost o femeie de modă veche, pe care i-au
1740
ales-o părinţii şi l-au căsătorit cu ea, pe vremea când avea şaisprezece ani. Dar nu ştiu de cine ar trebui să-mi fie milă, de biata femeie aceea sau de el. Îmi pare uneori că sufletul din mine se zbuciumă pentru amândoi. Am fost şi eu căsătorită în felul acesta şi bărbatul meu nu m-a iubit, aşa că puteam înţelege durerea ei. Cu toate acestea am hotărât să las pe fiica mea să se căsătorească cu cine-i place, deoarece eu ştiu ce înseamnă să nu fii iubită, şi tocmai din pricina asta mă doare pentru amândoi. Dar acum situaţia este limpezită… în felul în care se limpezesc astăzi astfel de lucruri – cu prea multă uşurinţă, conform noilor legi aduse de revoluţie. El e liber, iar ea, săraca se va întoarce în oraşul acela din interiorul ţării, unde trăieşte familia ei. M-am dus într-un rând la ea, căci trăia în aceeaşi casă cu el, dar cu toate acestea – după cât îmi spunea – nu trăiau împreună. Am găsit-o împreună cu cele două servitoare care-i împachetau hainele în două geamantane de piele pe care le cumpărase din ceea ce i se cuvenea pentru timpul cât i-a fost soţie. Nu mi-a spus decât atât: „Ştiam că aşa trebuie să se întâmple… ştiam că acesta va fi sfârşitul…” Nu este femeie frumoasă şi e cu cinci ani mai mare decât el; nu vorbeşte nici limbi străine, cum trebuie să vorbească femeile din ziua de azi şi a avut şi picioarele legate, deşi încerca să şi le ascundă în pantofi
1741
străini. Pentru ea, de fapt, acesta este sfârşitul – căci ce mai poate aştepta de aici înainte? N-am întrebat-o nimic, deoarece eu trebuie să mă gândesc la Ai-lan. Noi cei din vechea generaţie, nu mai putem face astăzi nimic, doar cel mult să lăsăm tineretul să-şi urmeze drumul pe care şi l-a ales… Cine ar putea să li se împotrivească? Ţara este toată cu susul în jos şi în orice caz nu avem pe nimeni care să ne conducă – nici constituţie, nici legi şi niciun fel de răspundere pentru faptele pe care le săvârşim. Auzind-o cum sfârşeşte, lui Yuan îi venea să zâmbească. O vedea în faţa lui, femeie bătrână şi liniştită, întotdeauna melancolică, cu părul alb şi spunând aceleaşi lucruri pe care le spun întotdeauna oamenii în vârstă. În sufletul său nu simţea decât curaj şi nădejde nouă. Din prima zi, chiar din primele ceasuri, după întoarcerea lui, i se păruse că oraşul acesta îi dă curaj. Părea că freamătă de muncă şi de bogăţie. În toate părţile pe unde trecuse, vedea magazine noi şi frumoase, magazine care vindeau maşini şi magazine care vindeau mărfuri aduse din toate părţile lumii. Nu mai erau atât de dese străzile acelea înguste şi cu prăvălii mici şi scunde în care se vindeau numai mărfurile indigene. Oraşul devenise un fel de centru al lumii şi palatele apăreau unul după altul, în nemijlocită apropiere şi din ce în ce mai înalte. În timpul celor şase ani cât lipsi-
1742
se din ţară, din pământ răsăriseră zeci de palate uriaşe care-şi îndreptau acum crestele spre cer. În aceeaşi seară, înainte de a se duce la culcare, se apropie de fereastra odăii sale şi se uită pe deasupra oraşului, gândindu-se: „Arată aproape ca oraşul acela din străinătate, unde este Sheng acum”. În faţa ochilor săi săgetau lumini orbitoare şi jos în stradă, se auzeau maşinile în goană şi zvonul domolit a milioane de glasuri care tremurau adânc, întocmai ca pulsaţia vieţii în adâncul unui trup uriaş. Aceasta era ţara lui. Firmele luminoase proiectate în fundul întunericului erau scrise cu caracterele neamului său şi vorbeau despre mărfurile produse în patria sa. Oraşul acesta era al său şi părea tot atât de mare, ca orice oraş din altă parte de lume. Se gândi o clipă la femeia aceea pe care o dăduseră la o parte, ca să facă loc lui Ai-lan, dar încercă să-şi împietrească sufletul şi-şi zise: „Tot aşa trebuie înlăturaţi toţi cei care nu sunt în stare să-şi facă loc în lumea aceasta nouă. Aşa trebuie să se întâmple. Ai-lan şi Wu au dreptate. Mersul lumii nu poate fi oprit în loc”. Pe urmă se întinse în aşternut şi adormi legănat de o adâncă mulţumire. Timp de câteva zile, dus de valul entuziasmului său, Yuan cutreieră tot oraşul acesta uriaş. I se părea că norocul
1743
lui e mult mai mare decât ar fi îndrăznit să-l viseze, deoarece plecase din ţară, trecând porţile unei închisori, iar acum la întoarcere i se părea nu numai că s-au deschis porţile tuturor închisorilor, nu numai ale propriei lui închisori, ci că au căzut toate lanţurile robiei. Dorinţa tatălui său care spunea că trebuie să se căsătorească, chiar împotriva voinţei lui, i se părea că a trecut întocmai ca un vis urât; tot vis urât i se părea şi amintirea că odinioară tinerii şi fetele fuseseră împuşcaţi, pentru că se străduiau să-şi cucerească libertatea. Libertatea pentru care muriseră ei era acum acordată tuturora. Pe străzile oraşului vedea în toate părţile trecând tineretul, cu privirile limpezi şi îndrăzneţe, bărbaţi şi femei, gata să facă tot ce-i taie capul, căci lanţurile robiei nu mai existau. Peste câteva zile sosi o scrisoare de la Meng în care spunea: „Aş vrea să vin să te văd, dar sunt obligat să stau aici în noua capitală. Vechile oraşe, vere, încercăm să le reclădim şi dărâmăm clădirile bătrâne, pentru a deschide noi artere de circulaţie care traversează oraşul întocmai ca un vânt prevestitor de furtună. Vom deschide străzi în toate părţile şi plănuim să dărâmăm toate templele vechi şi fără de folos pentru a înfiinţa şcoli în locul lor, căci în timpurile acestea noi, poporul nu are nevoie de temple. Am înce-
1744
put să-i învăţăm ştiinţa… Cât despre mine, eu sunt căpitan în armata revoluţionară şi aghiotant al generalului care te cunoaşte de pe vremea când ai fost la şcoala de război. Generalul mi-a spus: «Scrie lui Yuan că am un loc pentru el unde îşi poate îndeplini misiunea». Aşa şi este, dragă vere, căci generalul a vorbit cu un om care e mult mai sus decât el şi acesta la rândul său s-a interesat în altă parte şi la facultatea de aici este un loc liber, unde tu ai putea să ţii cursuri din specialitatea ta şi ai putea să ne ajuţi la reclădirea acestui oraş nou”. Citind scrisoarea aceasta plină de entuziasm, Yuan îşi zise: „Scrisoarea aceasta este de la Meng care a fost fugar – şi iată ce a ajuns!” Se simţi mulţumit să constate că patria lui are nevoie de el şi că-i oferă o slujbă. Stătu şi se gândi o vreme… Ţinea el cu adevărat să înveţe tineretul? S-ar putea ca acesta să fie cel mai bun mijloc pentru a-şi servi neamul. Îşi zise că va mai amâna câteva zile hotărârea ce o va lua, sau chiar pentru o vreme mai îndelungată, până când îşi va îndeplini obligaţiile faţă de familie. Înainte de toate trebuia să se ducă la unchiul său ca să-i vadă familia; pe urmă mai rămânea şi nunta lui Ai-lan, care se ţinea peste trei zile, şi după asta trebuia să se ducă să vadă şi pe tatăl său. În oraşul acesta îl aşteptaseră două
1745
scrisori trimise de tatăl său şi când văzu caracterele energice şi tremurate, caracteristice oamenilor în vârstă, şi după ce le citi, îşi simţi sufletul înfiorat de vechea duioşie faţă de părintele său, şi-şi uită cu totul că odinioară s-a temut de el şi că l-a urât, deoarece în lumea aceasta nouă Tigrul i se părea tot atât de perimat ca şi un bătrân actor, într-o piesă uitată. Da, va trebui să se ducă să vadă pe tatăl său. Dacă cei şase ani reuşiseră să facă pe Ai-lan mult mai frumoasă decât înainte de asta şi pe Mei-ling din copil ce fusese o fată fermecătoare, îngreunaseră de povara vârstei şi umerii unchiului său, Wang Proprietarul şi ai soţiei acestuia. Deşi mama lui părea că este tot aşa cum o lăsase la plecare, doar că părul îi mai albise, obrazul părea ceva mai palid şi mai tras, dar trăsăturile erau mai caracteristice şi mai accentuate şi chipul mai puţin rotund, unchiul şi mătuşa lui însă i se părură slăbiţi de bătrâneţe. Acum nu mai locuiau în casa lor de odinioară, ci într-o casă împreună cu feciorul cel mai în vârstă, aşa că Yuan se duse la ei şi-i găsi într-o casă de modă apuseană pe care o clădise feciorul lor, în mijlocul unei grădini frumoase. La umbra unui banan din această grădină se aşezase bătrânul Wang şi Yuan îl găsi aici, tot atât de nepăsător şi de mulţumit, ca şi imaginea unei zeităţi uitate de vreme.
1746
Acum renunţase la toate slăbiciunile lui din tinereţe şi nu mai avea decât o singură patimă; de a cumpăra din când în când miniaturi care reprezentau femei frumoase, aşa că adunase câteva sute, şi din când în când chema câte un slujitor să i le aducă şi se uita la ele pe rând. Aşa îl găsi Yuan şi de astă dată, cu o slujitoare alături, agitând un punkha9, pentru a alunga muştele, şi întorcând foile albumului, cum le-ar fi întors pentru un copil. Yuan era aproape să nu-l mai recunoască. Bătrânul său unchi, poate datorită tocmai pornirilor vii nestăpânite, reuşise să oprească bătrâneţea în loc, până în clipa cea din urmă, sau poate din cauză că din când în când fuma câte o lulea de opiu, cum se întâmplă de multe ori oamenilor în vârstă, sau cine ştie poate din alte pricini, destul că în ziua când se simţi copleşit de greutatea bătrâneților, slăbiciunea vârstei fu tot atât de neaşteptată ca şi furtuna venită din senin, aşa că trupul i se ogârji şi grăsimea pieri de pe el, iar astăzi pielea de pe el atârna atât de largă, încât părea o haină prea bogată pentru trupul lui sfrijit. Acolo unde odinioară trupul lui era sugrumat de grăsime, acum se vedea atârnând câte o bucată galbenă de piele. Felul de a 9
Punkha – evantai. [n.e.e.].
1747
se îmbrăca nu şi-l schimbase, dar şi hainele păreau că atârnă de pe el; purta aceleaşi satinuri bogate ca şi odinioară, dar hainele păreau făcute pe măsura lui veche, aşa că se înfăşura în ele ca în cearşafuri şi mânecile erau prea lungi pentru braţele lui, iar gulerul venea prea jos şi i se vedea gâtul uscat şi pielea plină de creţuri, ca a unei găini. Când se opri în faţa unchiului său, acesta îl salută şi se grăbi să adauge: — M-am aşezat aici singur ca să mă uit la m iniaturile acestea, căci soţia mea spune despre ele că sunt desfrânate. Pe urmă începu să râdă cu glasul piţigăiat, cum făcea altădată, uitându-se spre slujitoare, iar aceasta începea să râdă şi ea, ca să-i facă plăcere, dar de uitat se uita la Yuan. I se părea că nu numai râsul, ci şi glasul unchiului său este mult mai subţire decât înainte de asta. Într-un târziu, bătrânul întrebă din nou, fără să ridice ochii de pe miniaturile lui: — Câtă vreme a trecut de când ai plecat? şi după ce Yuan îi răspunse, bătrânul întrebă din nou: Ce face feciorul meu al doilea? şi după ce-i răspunse şi la această întrebare, începu să murmure, parcă ar fi repetat o frază pe care o spunea de fiecare dată, când se gândea la feciorul său: Cheltuieşte prea mulţi bani în ţara aceea străină – feciorul meu cel mai în vârstă spune că Sheng cheltuieşte prea
1748
multe parale… pe urmă rămase îngândurat, până când Yuan încercă să-l mai înveselească, spunându-i: — Mi-a spus că vara viitoare se va întoarce şi el acasă. Bătrânul începuse să se uite la o fată care sta la umbra unor tinere trestii de bambus şi când îl auzi, murmură cu glasul stins: — Aye, aye… spune că se va întoarce. Pe urmă păru că se gândeşte la ceva şi adăugă cu mândrie: Ştii că feciorul meu, Meng, a ajuns căpitan? iar când Yuan răspunse afirmativ, continuă: Este un căpitan cu trecere şi are o leafă frumoasă, dar afară de asta în vremuri tulburi, nu strică să ai un ostaş în familie – feciorul meu, Meng, are trecere mare între oamenii din ziua de azi. A venit să mă vadă şi era îmbrăcat într-o uniformă de acelea cum se poartă în străinătate, – aşa mi s-a spus – şi avea revolver la cingătoare şi pinteni – i-am văzut, cu ochii mei… Yuan nu zise nimic, dar îi fu peste putinţă să nu zâmbească, gândindu-se că în puţinii ani care trecuseră, Meng care înainte de asta era un fugar împotriva căruia tatăl său vocifera la fiecare ocazie, acum ajunsese un căpitan cu care tatăl său se mândrea. Tot timpul cât stătură de vorbă împreună, bătrânul părea că nu se simte tocmai la îndemână alături de Yuan şi începu să întrebuinţeze formule de politeţe, cum se obişnu-
1749
ieşte faţă de un musafir, nu faţă de un nepot, şi întinse mâna după ceainicul care era pe o măsuţă din apropierea lor, ca şi când ar fi vrut să-i toarne şi lui, dar Yuan îl opri la timp. Pe urmă începu să se caute în buzunarele hainei ca să scoată luleaua şi să i-o ofere, până când Yuan băgă de seamă că unchiul său se uita la el ca la un musafir adevărat, iar în cele din urmă ridică ochii slăbiţi spre el şi-i spune: — Ai ceva care mă face să mă uit la tine ca la un străin – hainele cu care eşti îmbrăcat sunt haine străine, şi umbli şi te mişti încât mă faci să cred că sunt în faţa unui om străin. Yuan începu să râdă, dar cu toate acestea nu se simţi încântat de vorbele unchiului său şi nu ştiu ce să-i răspundă. Dar numaidecât după aceea îşi dădu seama că el, deşi abia lipsise şase ani din ţară, totuşi nu avea nimic de spus acestui om bătrân, şi nici bătrânul n-avea ce-i spune lui, aşa că se ridică şi plecă… Înainte de a ieşi din grădină, se întoarse şi se uită înapoi, dar unchiul său îl uitase de mult. Aţipise şi după ce mestecă de câteva ori din buze, rămase cu gura deschisă şi cu ochii închişi. Uitându-se la el, Yuan băgă de seamă că a adormit, deoarece o muscă i se aşeză pe obraz şi începu să coboare spre buzele lăbărţate fără ca el să se mai trezească, iar fata de lângă el îşi uitase să mişte evantaiul, căci se uita după el.
1750
Ieşind din grădină, Yuan se duse să caute pe mătuşă-sa, căci trebuia să vorbească şi cu ea, iar până să sosească ea, el aşteptă în sala musafirilor şi începu să se uite împrejurul său. Din ziua când se întorsese acasă, începuse să cântărească şi să judece tot ce vedea, din punctul de vedere al concepţiilor lui noi şi de fiecare dată, fără să-şi dea seama, în raport cu standardul de viaţă cu care se obişnuise în ţara aceea străină. Aspectul acestei odăi îi plăcu foarte mult, deoarece i se părea că e mai frumoasă decât odăile pe care le văzuse până acum. Pe jos era un covor uriaş, plin de animale şi de flori amestecate între ele; pe pereţi erau tablouri cu peisaje însorite şi ape albastre, toate în rame aurite, iar la ferestre atârnau draperii grele de catifea roşie; scaunele erau toate tapiţate în roşu, largi şi comode; prin odaie se vedeau mai multe măsuţe de lemn negru sculptat, până şi scuipătorile nu erau dintre cele obişnuite, ci erau acoperite de păsări cu pene albastre şi flori aurite. În colţul cel mai depărtat al odăii, între ferestre, atârnau patru suluri de mătase care reprezentau cele patru anotimpuri: flori roşii de prun pentru primăvară, crini albi pentru vară, crizanteme cu petale aurii pentru toamnă, şi boabele roşii ale trestiilor delicate de bambus, acoperite de zăpadă, pentru iarnă. Lui Yuan i se păru că este cea mai veselă şi mai bogată
1751
odaie pe care a văzut-o până acum, plină de atâtea lucruri, încât ar fi putut distra ceasuri întregi pe orice vizitator, deoarece pe fiecare măsuţă din odaie erau mici imagini sculptate în fildeş şi miniaturi de fildeş şi argint. Aici erau mult mai multe de văzut decât în odaia aceea cafenie şi ponosită, care i se păruse atât de prietenoasă şi de caldă în ţara străină. Începu să se plimbe prin odaie, aşteptând să se întoarcă slujitoarea şi să-l conducă în faţa mătuşii lui, când în faţa intrării se auzi zgomotul unei maşini şi numaidecât îşi făcu apariţia vărul său şi soţia acestuia. Amândoi păreau că duc viaţă mai îmbelşugată decât şiar fi putut închipui Yuan. Vărul său părea bărbat în floarea vârstei şi era tot atât de gras cât fusese şi tatăl său în tinereţe; semăna mai mult cu tatăl său decât cu el însuşi, cel de odinioară, căci era îmbrăcat în haine străine şi cu toată severitatea acestora, ar fi fost peste putinţă să-şi ascundă pântecele enorm, iar obrazul lui neted semăna cu un pepene în pârg, deoarece din cauză căldurii se răsese şi în cap. Intră în casă picurând de sudoare şi după ce întinse pălăria de paie unui servitor care le ieşi în cale, Yuan văzu că are la ceafă trei valuri de grăsime care se distingeau foarte limpede din cauză că era ras. Soţia lui însă era delicioasă. Nu mai era tânără şi avusese cinci copii, dar ar fi fost peste putinţă să crezi aşa ceva,
1752
căci după fiecare naştere îşi dădea copilul – cum era obiceiul în oraş – câte unei femei sărace care să-l alăpteze, iar pieptul şi mijlocul şi-l încingea strâns aşa că era tot atât de zveltă ca şi o fată. Yuan se uită la ea şi o văzu cât este de mlădioasă şi cu toate că împlinise patruzeci de ani, obrazul ei era rumen şi neted ca fildeşul, părul negru şi lucitor, ca şi când vârsta n-ar fi putut să lase nicio urmă pe trupul ei. Nu o supăra nici căldura. Se apropie cu paşi înceţi şi salută pe Yuan foarte amabilă şi gravă, dar numai după privirea plină de dezgust pe care o aruncă soţului ei, se putea vedea răutatea de care era capabilă. Faţă de Yuan însă fu cât se poate de politicoasă, deoarece acum nu-l mai considera drept un tânăr bădăran, venit dintr-un orăşel de provincie şi care nu era altceva decât băiatul cel mai mic al familiei. Acum era un bărbat care s-a întors din străinătate, un om care avea o diplomă de la o universitate străină şi prin urmare unul ale cărui păreri despre ea puteau să aibă valoare. Pe urmă, după obişnuitele cuvinte de politeţe cu care se salutară şi vărul său porunci să aducă ceaiul şi se aşezară pe scaune, Yuan întrebă: — Cu ce te ocupi acum, vere al meu mai în vârstă, căci, după cât văd, ai o situaţie materială prosperă? Vărul său zâmbi mulţumit şi începu să se joace cu un
1753
lanţ gros de aur care-i atârna pe pântece, apoi îi răspunse: — Sunt unul dintre vice-preşedinţii băncii cele noi care s-a deschis în oraş. Băncile din oraşele acestea străine fac afaceri strălucitoare în vremuri ca acestea, mai ales că războaiele nu pot ajunge niciodată până la noi, aşa că s-au deschis în toate părţile. Poporul îşi bagă banii în pământ. Îmi aduc aminte de bunicul nostru care nu s-a simţit liniştit până când nu a băgat în pământ tot ce a avut, dar chiar după aceea ar fi cumpărat mereu. Pământul însă nu mai prezintă aceeaşi siguranţă ca înainte de asta. Sunt şi regiuni unde ţăranii s-au răsculat şi au luat pământul din mâna proprietarilor. — Şi nu se găseşte nimeni să-i oprească? întrebă Yuan mirat. — Ar trebui ucişi! ţipă femeia supărată. Vărul său însă ridică din umerii hainei lui străine şi dând din mâinile pufoase, îi răspunse: — Cine să-i oprească? Cine este în stare să oprească astăzi o mişcare odată pornită la drum? Guvernul! adăugă el cu dispreţ, uitându-se la Yuan. Aiureala aceasta nouă, formată din comandanţii de oşti şi studenţime, căreia noi îi zicem guvern! Nu, astăzi toată lumea se gândeşte numai la sine. Aşa că banii încep să se scurgă spre băncile noastre, unde ne simţim la adăpost, sub paza armatei străine şi
1754
ocrotiţi de legile străine… Da, slujba pe care o am este foarte bună şi am obţinut-o cu ajutorul prietenilor mei. — Prietenilor tăi! exclamă femeia cu dispreţ. Dacă n-aş fi fost eu care să mă împrietenesc cu soţia unui mare bancher şi cu ajutorul ei să cunosc pe soţul ei care a fost destul de amabil şi m-a ascultat… — Da… da… Toate acestea le-am mai auzit, se grăbi soţul ei să răspundă şi nu mai zise n imic, parcă s-ar fi temut să continue discuţia şi ar fi existat anumite condiţii tainice, datorită cărora a reuşit să obţină situaţia de astăzi. Pe urmă femeia întrebă pe Yuan cu glasul şi gesturile studiate parcă în faţa oglinzii, căci în timpul din urmă tot ce făcea şi spunea, părea dinainte premeditat: — Care va să zică, Yuan, te-ai întors acasă bărbat întreg şi cunoscător în toate. Yuan zâmbi cu modestie, ca şi când ar fi vrut să dezmintă pretenţia că el ar fi atât de priceput, dar femeia râse artificial şi ducându-şi batista de mătase la gură, adăugă: — O, sunt încredinţată că ştii mult mai multe decât ai vrea să ne spui şi nouă, deoarece ar fi peste putinţă ca după atâţia ani de lipsă de acasă, să te întorci în ţară fără să fi învăţat mai mult decât ştiai la plecare. Yuan nu ştia ce să răspundă la vorbele soţiei vărului său, dar se simţea stânjenit, ca şi când s-ar fi găsit în faţa unei
1755
femei făţarnice ale cărei gesturi şi vorbe erau dictate de anumite scopuri ascunse; din fericire însă în clipa aceasta apăru o slujitoare care însoţea pe bătrâna stăpână a casei şi Yuan se ridică în picioare ca să salute pe mătuşă-sa. Bătrâna îşi făcu apariţia în mijlocul acestei bogate odăi străine, sprijinită pe braţele slujitoarei. Era o femeie înaltă şi slabă, cu părul încă negru, dar cu obrazul plin de creţuri, deşi ochii ei erau tot atât de limpezi ca şi înainte de asta şi gata să se încrunte la tot ce văd în apropierea lor. La feciorul ei şi la noră-sa nici nu se uită, ci se uită la Yuan când se prosternă în faţa ei, apoi se aşeză pe un scaun şi porunci slujitoarei: — Adu-mi scuipătoarea! După ce i-o aduse, bătrâna tuşi şi scuipă cu toată decenţa, pe urmă se adresă lui Yuan: — Slavă cerului, sunt tot atât de sănătoasă ca şi înainte de asta. Doar că mă chinuieşte tusea aceasta şi flegma mă îneacă, mai ales dimineaţa. Noră-sa se uită la ea cu scârbă, dar feciorul încercă s-o răzbune, spunându-i: — Aşa se întâmplă, mamă, întotdeauna cu oamenii, după ce încep să îmbătrânească. Bătrâna nu-l ascultă ce spune. Începu să se uite cu atenţie la Yuan şi după ce-l măsură cu privirea de câteva ori,
1756
de sus până jos, întrebă: — Ce face feciorul meu al doilea în ţara aceea străină? Iar când Yuan îi spuse că se simte bine, bătrâna adăugă hotărâtă: După ce se va întoarce acasă, îl voi căsători. Nora ei începu să râdă şi se amestecă în vorbă, fără să ţină socoteală de ce spune: — Mamă, nu cred că Sheng ar fi dispus să se căsătorească împotriva voinţei lui – tineretul de astăzi nu se mai împacă cu aşa ceva. Bătrâna se întoarse şi aruncă nurorii sale o privire din care se putea deduce că şi-a exprimat până acum de nenumărate ori părerea ce o are despre ea, aşa că ar fi fost de prisos să înceapă din nou, prin urmare se adresă lui Yuan: — Al treilea fecior al meu este dregător. Fără îndoială ai auzit despre el. Da, Meng a ajuns căpitan şi este mai mare peste mai mulţi oameni din armată. Din nou i se repetau aceleaşi cuvinte şi Yuan zâmbi şi de astă dată, aducându-şi aminte de protestele de odinioară ale acestei femei împotriva lui Meng. Vărul său îl văzu că zâmbeşte şi lăsând din mână ceaşca de ceai din care sorbea, se amestecă în vorba lor: — Aşa este. Fratele a venit împreună cu armatele învingătoare din miazăzi, iar astăzi are o slujbă de mare vază în noua capitală şi are sub porunca lui un număr de soldaţi,
1757
aşa că am aflat despre el ştiri pline de curaj şi de laudă. Acum poate veni aici la noi când îl trage inima, căci nu-l mai ameninţă nicio primejdie, din ziua când foştii dregători au fost alungaţi şi unii dintre ei au scăpat cu fuga peste hotare. Dar el e prea ocupat şi nu poate să se mişte de acolo de unde este. Bătrâna însă nu suferea pe nimeni să vorbească de faţă cu ea, aşa că tuşi zgomotos şi scuipă, ca apoi să întrebe: — Spune Yuan, ce slujbă îţi vei alege acum, după ce teai întors din străinătate? Cred că va trebui să câştigi o leafă foarte bună! — Înainte de toate, răspunse Yuan cu blândeţe, după cum ştiţi, Ai-lan trebuie să se căsătorească de astăzi în trei zile; după aceea va trebui să mă duc să văd pe tatăl meu şi abia mai târziu să mă gândesc ce drum se va deschide în faţa mea. — Pe Ai-lan aceasta, declară bătrâna accentuându-i numele, eu n-aş lăsa-o să se căsătorească cu un astfel de bărbat! Mai bine aş duce-o la mănăstire! — Ai-lan la mănăstire! se auzi glasul nurorii care începu să râdă ascuţit şi plină de amărăciune. — Dacă ar fi fata mea, aşa aş face! declară bătrâna categoric, întorcându-se spre nora ei. Poate ar mai fi adăugat ceva, dar fu cuprinsă de o tuse
1758
violentă şi neaşteptată, aşa că slujitoarea trebui să o bată pe umeri şi să o frece pe spate, ca să poată respira. Într-un târziu, Yuan îşi luă rămas bun şi plecă acasă, dar traversând străzile pline de lumina soarelui, căci se gândise că va fi mai bine să se întoarcă acasă pe jos, îşi zise că bătrânii aceştia doi sunt ca doi morţi în mijlocul lumii de astăzi. Toţi oamenii în vârstă păreau acum morţi şi de mult îngropaţi. El însă era tânăr şi epoca lui abia începuse, iar în dimineaţa acestei zile pe toate străzile oraşului nu treceau decât oameni tineri… fete care râdeau vesele, îmbrăcate în rochiile lor înflorite, cu braţele goale, cum se poartă fetele în străinătate şi lângă fiecare fată era câte un tânăr cu ochi lucitori şi zâmbetul îndrăzneţ. În această dimineaţă tot ce vedea în oraşul acesta, i se părea mulţumit şi tânăr, el însuşi se simţea mulţumit şi tânăr, iar viaţa îi făcea plăcere s-o trăiască. Dar veniră şi zilele când nimeni nu mai prididea să se gândească la altceva, decât la nunta lui Ai-lan. Ai-lan şi logodnicul ei erau foarte cunoscuţi în mijlocul tineretului bogat din oraşul acesta, nu numai între cei de rasa lor, ci şi de străini, aşa că aveau la nuntă mai bine de o mie de invitaţi, iar la ospăţul ce se da după ceremonie, cam tot atâţia. Yuan nu avu ocazie să poată vorbi cu Ai-lan între
1759
patru ochi, afară de cele câteva clipe cât stătură de vorbă, imediat după sosirea lui. Dar nici de data aceea nu i se păruse că ar fi vorbit cu ea cu adevărat. Râsul ei vesel de altădată dispăruse şi el nu era în stare să vadă ce se ascunde dincolo de calmul şi fineţea ei desăvârşită. Se uită la el cu aceeaşi privire sinceră de altădată şi-l întrebă: — Eşti mulţumit că te-ai întors acasă, Yuan? Dar când îi răspunse la această întrebare, băgă de seamă că deşi sora lui se uită la el, totuşi nu-l vede, deoarece privirile ei erau întoarse înăuntru, spre o preocupare ascunsă, aşa că ochii ei nu erau în realitate altceva decât două globule care străluceau de o lumină lich idă. Astfel tot timpul cât stătură de vorbă, Yuan se simţi înspăimântat de înstrăinarea pe care o vedea la sora lui, aşa că la urmă îi spuse cu toată sfiala: — Mi se pare că te-ai schimbat – nu pari să fii fericită – căsătoria aceasta nu-ţi face plăcere! Depărtarea dintre ei nu se micşoră, cu toate că fata deschise ochii mari şi se uită la el, iar glasul îi tremură de cascada ca nişte clopoţei de argint a râsului, când întrebă: — Nu mai sunt atât de frumoasă ca înainte de asta, Yuan! Am început să îmbătrânesc, sunt palidă şi urâtă! — Nu, nu e vorba despre aşa ceva… se grăbi Yuan să răspundă.
1760
— Cum adică, şi se uită la el cu privirile pline de haz, cum făcea odinioară. Ai vrea să mă vezi că-ţi spun că vreau să mă mărit şi că vreau să mă mărit numai cu tânărul acesta? Crezi, frate, că eu am făcut în viaţa mea ceva ce naş fi vrut să fac? Ştii foarte bine că eu am fost întotdeauna răutăcioasă şi încăpăţânată. Aşa spune mătuşa mea despre mine, iar mama deşi este prea bună ca să-mi spună aşa ceva, totuşi sunt convinsă că este de aceeaşi părere… Dar deşi o văzu că se uită la el zâmbind şi că ridică din sprâncene, privirile ei erau tot atât de absente ca şi înainte de asta, aşa că nu mai stărui. Din ziua aceea nu mai avu ocazia să vorbească singur cu ea, căci în fiecare seară a celor trei zile cât mai erau până la căsătorie, pleca de acasă îmbrăcată de fiecare dată în altă rochie de mătase, de diferite nuanţe, şi chiar dacă se întâmpla să invite şi pe Yuan, el nu o vedea decât din depărtare, o siluetă adorabilă şi strălucitoare, care acum i se părea străină şi care nu se gândea decât la ea însăşi, iar pe cei dimprejurul ei îi vedea ca şi când i-ar fi văzut prin vis. Era atât de tăcută, cum nu fusese niciodată înainte de asta – din râsul ei de altădată nu mai rămaseră decât zâmbetele; ochii ei strălucitori odinioară erau numai catifelaţi, iar mlădierile trupului erau domolite şi pline de o graţie rece, în loc de zvâcnirile spontane şi tinereşti care o caracterizau. Renunţase la
1761
farmecul de tinereţe veselă şi adoptase acest farmec nou de tăcere şi graţie calmă. În timpul zilei dormea somn ca de piatră. Yuan lua masa împreună cu mama lui şi cu Mei-ling, iar prin casă se mişcau încet şi orice zgomot era amuţit, până când se făcea din nou seară şi Ai-lan se trezea şi pleca să se întâlnească cu logodnicul ei în vreo casă din oraş, unde erau invitaţi. Dacă se întâmpla să se trezească mai devreme, timpul acesta îl întrebuinţa numai pentru a încerca rochiile pe care i le aduceau croitorii, iar între acestea era şi rochia de mireasă, dintr-o mătase de culoarea florilor de piersic şi cu vălul lung de fir de argint pe care-l aduseseră din ţări străine. Yuan băgă de seamă că mama lui a devenit foarte tăcută şi gravă în timpul zilelor ce mai rămăseseră până la cununie. Nu vorbea aproape cu nimeni decât cu Mei-ling şi părea că fata aceasta îi este de mare ajutor la felurite treburi din casă. O auzea întrebând-o: „Ai dus bulionul în odaia lui Ai-lan?” sau: „Am văzut că Ai-lan e palidă; va trebui să-i duci în cameră laptele condensat sau o ceaşcă de supă ca s-o bea când se va întoarce acasă”. Într-un rând îi spuse: „Ai-lan va avea nevoie de două perle cu care să-i prindem vălul; treci pe la un bijutier şi spune-i să ne trimită ceva acasă ca să alegem.”
1762
Era plină de astfel de atenţii mărunte faţă de Ai-lan şi Yuan înţelegea că e cât se poate de firesc ca o mamă să se poarte în felul acesta, aşa că era foarte mulţumit când vedea că avea un ajutor atât de preţios în fata aceasta, pe care o luase în casa ei. Într-un rând, când erau numai ei singuri în odaie şi aşteptau să li se servească masa, neştiind ce să-i spună, Yuan se adresă lui Mei-ling: — Am constatat că eşti de mare folos mamei mele. Fata se uită la el cu ochii umezi şi-i răspunse: — Ea m-a salvat când eram în scutece şi m-au lăsat pe stradă. — Da, ştiu, zise Yuan şi rămase foarte mirat văzând că fata nu se sfieşte câtuşi de puţin să-i vorbească despre întâmplarea asta, cum ar fi făcut alte fete, când ar fi trebuit să răspundă că sunt copii găsiţi care nu-şi cunosc părinţii. Considerând-o ca făcând parte din această familie, deoarece ea însăşi arăta un devotament filial mamei lui, adăugă: Mi-ar face plăcere să o văd mai mulţumită acum, când sora mea se mărită. Eu credeam că aproape toate mamele sunt mulţumite când văd că fiicele lor se căsătoresc. Mei-ling însă nu răspunse nimic la vorbele acestea ale lui. Întoarse capul şi în aceeaşi clipă apăru un slujitor care aducea friptura, aşa că se ridică de pe scaun şi îi luă serviciul din mână ca să-l aşeze ea pe masă. Yuan o urmări cu
1763
privirea şi băgă de seamă că mişcările ei erau cât se poate de simple şi de fireşti, fără să aibă nimic din umilinţa obişnuită a slugilor. Uitându-se la ea, îi văzu trupul zvelt şi vânjos, mâinile energice şi repezi, fără mişcări de prisos, şi-şi aduse aminte că de câte ori mama lui o întreba dacă a făcut cutare sau cutare lucru, nu se întâmpla niciodată să găsească ceva nefăcut. Astfel zilele ce-i mai despărţeau de căsătoria lui Ai-lan trecură destul de repede. Nunta era fastuoasă şi se dădea în cel mai mare hotel din oraş, iar invitaţii fură poftiţi să vină la o oră anumită dinainte de amiază. Dar deoarece părintele ei nu putea fi de faţă şi nici unchiul ei n-ar fi fost în stare să stea atât de îndelung în picioare, locul acestora alături de mama ei care nu o părăsea niciodată, îl ţinu vărul cel mai în vârstă. Căsătoria se oficie în conformitate cu noile obiceiuri şi se deosebea foarte mult de felul simplu în care bunicul lor, Wang Lung, se căsătorise cu soţiile lui, dar tot atât de mult se deosebea şi de felul în care se căsătoriseră feciorii, după obiceiurile moştenite de la strămoşii lor. În timpul acesta oamenii din oraş îşi căsătoreau feciorii şi fetele în diferite feluri, unii în conformitate cu un ceremonial care mai păstra ceva din vechile obiceiuri, alţii adoptaseră obiceiuri-
1764
le noi; fără îndoială, Ai-lan şi logodnicul ei ar fi fost peste putinţă să admită alt ceremonial decât cel de ultimă oră. Din cauza aceasta aduseseră orchestre străine şi în toate părţile aşezaseră flori care costau ele singure câteva sute de arginţi. Invitaţii sosiră îmbrăcaţi fiecare după obiceiul rasei lor, căci între prietenii lui Ai-lan şi ai viitorului ei soţ erau mulţi străini. Toţi aceştia se adunaseră în holul uriaş al hotelului. Străzile din apropiere erau pline de vehicule şi de sărăcimea care venise să vadă şi ea tot ce se poate vedea şi eventual să câştige ceva din cerşit sau strecurându-şi pe nesimţite mâinile în buzunarele celor din apropierea lor ca să ia ce putea fi luat, deşi fuseseră tocmiţi paznici anume care-i opreau să se apropie. Prin mijlocul acestei mulţimi care înţesase strada din faţa hotelului, Yuan trecu în maşină, împreună cu mama lui şi cu Ai-lan, dar şoferul trebuia să sune mereu, pentru a-şi putea tăia drumul printre oameni. Când paznicii văzură maşina care aducea mireasa, se repeziră numaidecât în calea lor şi începură să strige: „Faceţi loc – faceţi loc!” şi mulţimea se feri pentru a-i lăsa să treacă. Ai-lan trecu mândră printre oamenii adunaţi în faţa intrării, dar nu zicea nimic, ci sta cu capul puţin plecat sub vălul de mireasă, pe care i-l prinseseră pe creştet cu două perle, şi în jurul capului cu o cunună de flori de lămâiţă. În
1765
braţe ducea un buchet mare de crini şi trandafiri albi din care se desprindea un miros puternic. Lumea nu văzuse până acum o fiinţă atât de desăvârşită. Yuan însuşi părea emoţionat de frumuseţea surorii lui. În jurul buzelor îi juca un zâmbet rece pe care încerca să şi-l stăpânească, iar de sub vălul de argint ochii ei săgetau cu sclipiri albe şi negre, căci era conştientă de frumuseţea ei şi ar fi fost peste putinţă ca aceasta să aibă vreo nuanţă pe care ea să nu o fi exaltat la maxim. Mulţimea se feri tăcută din calea ei şi când coborî din maşină, mii de ochi se îndreptară spre ea, sorbind întreagă această frumuseţe, la început în tăcere, pe urmă murmurele începură să se înteţească tot mai mult: „A, iat-o! O, cât e de frumoasă, cât e de frumoasă! Cine a mai văzut o mireasă ca aceasta!” Toate şoaptele acestea de admiraţie Ai-lan le auzea, dar se prefăcea că nu aude nimic. Tot aşa, când intră în holul hotelului şi muzica începu să cânte, invitaţii întoarseră capul spre ea şi rămaseră muţi de admiraţie. Yuan, care intrase înaintea lor şi se oprise alături de bărbatul cu care trebuia să se căsătorească, se întoarse şi o văzu înaintând încet printre invitaţi, iar în faţa ei veneau două fetiţe îmbrăcate în alb care aruncau trandafiri pe jos, pentru a-i aşterne drumul, şi văzu fetele care o însoţeau, îmbrăcate în rochii de mătase de toate culorile,
1766
aşa că i-ar fi fost peste putinţă să nu rămână uimit în faţa unei astfel de frumuseţi. Dar cu toate acestea, chiar în aceste clipe – deşi despre amănuntul acesta îşi putu da seama abia mai târziu – pe Mei-ling o vedea mai limpede decât pe toate celelalte fete, căci ea era între însoţitoarele lui Ai-lan. După ce se termină ceremonia nunţii şi contractul matrimonial fu citit, după ce se înclinară în faţa celor care reprezentau familia şi în faţa invitaţilor şi a tuturor celor cărora li se cuveneau dovezi de politeţe, după ce se termină ospăţul şi veselia, iar perechea noilor căsătoriţi plecă în călătorie, Yuan se întoarse acasă şi gândindu-se la ceremonia care trecuse, îşi aduse aminte de Mei-ling şi rămase foarte mirat că se gândeşte la ea. În cortegiul nupţial ea mergea singură în faţa lui Ai-lan, dar nici frumuseţea miresei nu fusese în stare s-o facă să treacă nebăgată în seamă. Yuan îşi aducea aminte că purta o rochie vaporoasă de nuanţa merelor verzi, cu mânecile foarte scurte şi gulerul înalt aşa că obrazul ei palid părea mai limpede şi cu trăsături pline de energie. Deosebirea d intre ea şi Ai-lan îi ajuta să ocupe un loc demn alături de o astfel de frumuseţe. Obrazul lui Mei-ling nu-şi datora farmecul inerent culorii, variaţiunilor de lumină şi sclipirilor din ochii ei, cum era cazul cu Ai-lan. Atitudinea ei, datorată linilor
1767
armonioase şi desăvârşite, îşi va păstra supleţea – gândea Yuan – şi mândria, mult după ce va trece de prima tinereţe. Chiar acum părea mult mai în vârstă decât era cu adevărat. Dar într-o bună zi, când va începe să îmbătrânească, nasul ei fin şi scurt, obrajii ovali şi bărbia frumos adusă, buzele arcuite şi părul negru, pieptănat întins, va împrumuta înfăţişării ei un farmec de nouă tinereţe. Viaţa nu o putea schimba prea mult, deoarece chiar acum se putea vedea în atitudinea ei o anumită gravitate, aşa că după ce anii de vârstă se vor îngrămădi împrejurul ei, va putea totuşi să rămână multă vreme tânără. Yuan îşi aducea acum aminte de această gravitate a ei. Dintre toţi cei care luaseră parte la nuntă, numai doi inşi aveau înfăţişarea gravă şi aceştia erau mama lui şi Meiling. Chiar în timpul ospăţului şi al veseliei, când împrejurul meselor înţesate de lume vinul de toate neamurile începuse să curgă din belşug, când paharele se ciocneau şi la veselia şi râsul general participa şi mirele şi mireasa, făcându-şi loc printre invitaţi, de la masa unde sta el, băgă de seamă că chipul mamei lui şi al lui Mei-ling, rămăsese grav. Vorbeau împreună cu glasul în şoaptă, dând îndrumări slujitorilor, sau se sfătuiau cu directorul hotelului, şi Yuan îşi închipui că înfăţişarea lor gravă se datorează grijilor ce le aveau într-o astfel de împrejurare, prin urmare
1768
nu se mai gândi la acest amănunt, ci începu să se uite în largul salonului strălucitor de lumină. Dar în aceeaşi seară, după ce se întoarseră acasă şi apartamentul lor se cufundă în tăcere, căci nu se auzeau decât slugile care treceau făcând ordine prin camere, mama lui se aşeză într-un fotoliu şi părea atât de abătută, încât Yuan îşi zise că va trebui să facă ceva, pentru ca s-o înveselească, aşa că-i spuse: — Ai-lan a fost foarte frumoasă – cea mai adorabilă fiinţă pe care am văzut-o vreodată – cea mai fermecătoare femeie. — Da, răspunse femeia cu gândurile duse, a fost frumoasă. În ultimii trei ani a fost considerată cea mai frumoasă fată din familiile bogate ale acestui oraş – o fată celebră pentru frumuseţea ei. După câteva clipe adăugă cu o amărăciune neînţeleasă: Da, dar aş fi preferat să se fi întâmplat cu totul altfel. Frumuseţea aceasta a ei a fost ca un blestem în viaţa mea şi un chin pentru ea, sărăcuţa. Nu avea nevoie să facă nimic. Nu avea nevoie să-şi întrebuinţeze nici mâinile, nici mintea – era de ajuns să lase lumea să se uite la ea, ca admiraţia şi dorinţele tuturora să se îndrepte spre ea, cu toate artificiile destinate să o cucerească. O astfel de frumuseţe nu poate fi stăpânită decât de o inteligenţă excepţională, ori Ai-lan nu este atât de excepţi-
1769
onală încât să o poată stăpâni. La cuvintele acestea Mei-ling care se aşezase în apropierea lor, cu o broderie în mână, ridică privirea rugătoare spre ea şi exclamă cu glasul stins: — Mamă! Dar femeia continuă să vorbească, de părea că amărăciunea din sufletul ei ar fi fost mai mult decât ce era ea în stare să suporte: — Draga mea, nu spun decât adevărul. Toată viaţa mea m-am luptat împotriva acestei frumuseţi, dar am fost înfrântă… Ascultă, Yuan, tu eşti fiul meu şi ţie pot să-ţi spun totul. Te-ai mirat că am admis să se căsătorească cu omul acesta. Mirarea aceasta este cu atât mai întemeiată, cu cât mie nu-mi este simpatic, şi nu am nici încredere în el. Dar trebuia să mă învoiesc, deoarece Ai-lan a rămas însărcinată cu el. Mama lui pronunţă cuvintele acestea îngrozitoare cât se poate de simplu. Yuan îşi simţi inima că a încetat să mai bată. Era încă destul de tânăr ca să-şi poată da seama de grozăvia ce se întâmplase propriei lui surori… Se uită ruşinat la Mei-ling care sta cu fruntea plecată asupra broderiei, fără să zică nimic. Chipul i se schimbase, dar părea mai grav şi cu trăsăturile încremenite. Mama lui însă îi întâlni privirile şi înţelese:
1770
— Nu trebuie să te sfieşti de nimic, zise ea, căci Meiling este informată. Mi-ar fi fost peste putinţă să mai trăiesc, dacă n-aş fi avut-o pe ea lângă mine. Ea m-a ajutat ca să mă gândesc şi să-mi dau seama de ceea ce aveam de făcut. Nu aveam pe nimeni, dragă Yuan. A fost ca o soră pentru biata de fiică-mea care era frumoasă, dar era o proastă, căci şi ea avea nevoie de sprijinul ei. Ea m-a oprit ca să-ţi dau de ştire. M-am gândit într-un rând că voi avea nevoie de ajutorul unui fiu, că eu nu sunt obişnuită cu procedeele acestea noi ale divorţului, iar vărului tău mai în vârstă sau altuia, nu mă puteam destăinui, că îmi era ruş ine. Mei-ling însă nu m-a lăsat să-ţi scriu, căci ar fi însemnat să-ţi întrerupi studiile în străinătate. Yuan nu se simţea în stare să vorbească nici acum. Sângele îi năvălise în obraz şi asculta năucit şi ruşinat, dar în acelaşi timp cutremurat de furie. Mama lui înţelegea starea lui sufletească şi zâmbind cu tristeţe, continuă: — N-am îndrăznit să spun nici părintelui tău, căci după cum ştii, singura lui cale de a limpezi situaţia, ar fi fost să-i ucidă. Dar chiar dacă s-ar fi întâmplat altfel, tot n-aş fi putut să-i spun ceva. Acesta este un trist sfârşit al strădaniei mele pentru Ai-lan, pe care am instruit-o şi am crescut-o în libertatea din zilele noastre. Care va să zică la asta se reduce libertatea din epoca modernă? Pentru un astfel de
1771
păcat, în vremurile vechi ar fi plătit amândoi cu viaţa. Dar acum nu au de suferit nicio consecinţă. Se vor întoarce şi vor trăi mulţumiţi, iar copilul lui Ai-lan se va naşte înainte de vreme, dar nimeni nu va îndrăzni să ridice glasul, deoarece acum foarte mulţi copii se nasc înainte de vreme. Acestea sunt obiceiurile noi!… Văzu că mama lui zâmbeşte abătută, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Mei-ling îşi pături bucata de mătase la care broda şi după ce înfipse acul într-însa, se ridică de pe scaun şi apropiindu-se de ea îi spuse împăciuitoare: — Eşti atât de obosită încât nu-ţi mai dai seama de ceea ce vorbeşti. Ai făcut pentru Ai-lan tot ce ţi-a stat în putinţă, ea este conştientă de asta şi noi ştim cu toţii ce-ai făcut. Haide să te culci şi-ţi voi aduce o ceaşcă de supă fierbinte, înainte de a adormi. Femeia se ridică supusă, ca şi când ar fi fost de mult obişnuită s-o asculte, şi ieşi sprijinindu-se de umărul tinerei fete, iar Yuan se uită după ele, dar se simţea atât de copleşit de ceea ce auzise, încât nici acum nu era în stare să spună ceva. Vasăzică Ai-lan, sora lui, făcuse o astfel de faptă! În felul acesta îşi întrebuinţase libertatea. Datorită surorii lui, în propria sa viaţă se furişa din nou senzaţia dezmăţului de care reuşise să scape în două rânduri. Se îndreptă încet
1772
spre odaia lui, tulburat adânc, dar incapabil să-şi dea seama de situaţie, ca şi când pentru el dragostea şi durerea nici n-ar fi existat în realitate. Se simţea în parte ruşinat de necuviinţa săvârşită de Ai-lan, căci aşa ceva n-ar fi trebuit să i se întâmple tocmai surorii lui, de care ar fi vrut întotdeauna să se mândrească; dar în acelaşi timp se simţea tulburat şi din pricină că în îndrăzneala aceasta era un farmec ascuns care lui îi lipsea. I se întâmpla pentru întâia dată ca după întoarcerea lui să se simtă copleşit de îndoieli. După celebrarea căsătoriei acesteia, Yuan îşi dădu seama că nu s-ar cuveni să mai întârzie plecarea la tatăl său, tocmai din cauza aceasta era nerăbdător să plece şi ar fi vrut să plece cât mai curând, deoarece acasă se simţea copleşit de tristeţe. Mama lui era mai calmă şi mai abătută decât fusese înainte de asta, iar Mei-ling îşi petrecea vremea la facultate. În timpul celor două zile, cât îşi făcu pregătirile de plecare, Yuan aproape nici nu mai avu ocazie să o vadă. Se gândi că poate fata se fereşte de el, pe urmă îşi zise: „Probabil numai din pricina celor ce mi le-a spus mama despre Ai-lan. E firesc ca o fată să se simtă ruşinată de o astfel de întâmplare”, aşa că rămase impres ionat de modestia ei. Totuşi, în ziua când ar fi trebuit să ia trenul şi să se îndrepte spre miazănoapte, îşi dădu seama
1773
că ar fi peste putinţă să plece şi să lipsească o lună sau două, fără să-şi ia rămas bun de la ea. Prin urmare se hotărî să plece cu un tren care pleca mai târziu în timpul nopţii, ca astfel s-o aştepte până când se va întoarce de la şcoală, să ia masa împreună cu ea şi cu mama lui, iar în timpul acesta să poată sta câteva minute liniştiţi de vorbă. În aceeaşi seară, după ce se ridicaseră de la masă, constată că a început să asculte cu plăcere la ceea ce povesteşte fata, căci avea un glas limpede, mlădios şi plăcut, dar lipsit de sfială şi nu râdea la fiecare vorbă, cum fac de obicei fetele. Părea mereu ocupată cu câte ceva, iar când se întâmpla să intre un slujitor, ca să întrebe ceva în legătură cu masa de a doua zi, se adresa întotdeauna lui Mei-ling, în loc să se adreseze mamei lui, iar Mei-ling da dispoziţii ca şi când ar fi fost de multă vreme obişnuită cu aşa ceva. Nu se simţea nici stângace în timpul conversaţiei. În seara aceea mama lui şi chiar Yuan păreau foarte tăcuţi, aşa că ea începu să le povestească despre ce se întâmplă la facu ltate şi despre planurile şi nădejdile ei de a deveni medic. — Mamă mea adoptivă a fost cea dintâi care mi-a sugerat acest gând, zise fata şi ridicând privirea se uită la stăpâna casei. Acum însă îmi place foarte mult această carieră. Dar cere ani îndelungaţi de studiu şi cheltuieli mari, care toate au fost suportate de mama mea adoptivă, tocmai
1774
de aceea voi avea şi eu întotdeauna grijă de ea şi vom rămâne mereu împreună. Unde voi fi eu, acolo va fi şi ea. Aş vrea ca într-o bună zi să am un spital al meu în vreun oraş, un loc unde să îngrijesc copii şi femei; aş vrea ca la mijloc să fie o grădină mare şi jur împrejurul ei clădiri, cu încăperi pline de paturi pentru suferinzi – n-aş vrea să fie nici prea mare, ci exact atât cât aş fi în stare să conduc eu singură; dar totul trebuie să fie foarte curat şi frumos. În felul acesta fata îşi exprima dorinţele şi seriozitatea cu care vorbea o făcea să-şi uite de broderie şi ochii începeau să-i sclipească şi zâmbea, iar Yuan sta cu ţigara între degete şi uitându-se la ea îşi zise: „Fata aceasta este destul de frumoasă”, aşa că uitându-se la ea, nu o mai auzi ce spune. Apoi dintr-odată îşi dădu seama că nu era mulţumit de felul în care vorbea şi după ce se gândi mai adânc, pentru a-şi explica motivul, constată că nu-i plăcea s-o audă făcând planuri de viaţă exclusivistă, convinsă că va putea să trăiască singură şi fără să aibă nevoie de nimeni în apropierea ei. I se părea acum că nu e bine ca femeia să excludă cu totul din preocupările ei gândul de a se căsători. Dar în timp ce se gândea la aceste amănunte, privirile lui întâlniră ochii mamei sale. Pentru prima dată din ziua căsătoriei lui Ai-lan, o vedea că ascultă cu ochii aprinşi la ceea ce spunea fata, şi auzi că-i răspunde cu entuziasm:
1775
— Dacă n-aş fi prea bătrână, mi-ar face plăcere să-ţi pot fi şi eu de ajutor la conducerea acestui spital. Acestea sunt timpuri mult mai favorabile decât cele în care am trăit eu. E mult mai bine să trăieşti într-o vreme ca aceasta, când femeile nu sunt obligate să se căsătorească pentru a putea trăi! Auzind vorbele ei, Yuan îi dădu dreptate şi părea convins de sinceritatea ei, dar cu toate acestea simţea o nelinişte stranie. Pentru el problema că o femeie trebuie să se căsătorească reprezenta ceva ce nu putea fi pus la îndoială şi nici discutat, deşi ar fi fost peste putinţă ca un bărbat să vorbească despre aşa ceva cu două femei cu care stă de vorbă. Dorinţa lor de libertate însă îl decepţiona puţin, aşa că în clipa când îşi luă rămas bun, se despărţi de ele mult mai puţin emoţionat decât îşi închipuise, dar în acelaşi timp se simţi şi puţin mâhnit, căci vorbele lor îl duruseră, dar nu ştia de ce şi cum anume. După ce intră în compartimentul trenului cu care plecă, se gândi vreme îndelungată la femeile moderne din ţară lui şi la structura sufletească a acestora. Se gândi la Ai-lan a cărei independenţă mâhnise atât de adânc pe mama ei, dar cu toate acestea mama ei părea încântată de planurile de independenţă pe care le făurea Mei-ling. Pe urmă îşi zise cu amărăciune: „Nu cred că ar putea deveni atât de inde-
1776
pendentă. Îi va veni foarte greu să ducă la îndeplinire toate planurile ei. Va veni şi ziua când va dori să aibă un soţ şi copii, cum doresc toate femeile când le vine vremea”. Pe urmă se gândi la fetele pe care le-a cunoscut înainte de asta, şi cum în toate ţările din lume fetele încep să se gândească în mod inconştient la câte un bărbat. Cu toate acestea, când încerca să-şi aducă aminte de Mei-ling, i se părea că ar fi peste putinţă ca în felul ei de a vorbi sau a se uita la cineva, s-ar putea descoperi această preocupare inconştientă. Se întrebă, oare nu există niciun tânăr la care să se gândească şi-şi aduse aminte că la facultatea unde studia ea, erau şi tineri. Apoi cu totul pe neaşteptate, ca un vânt repede de vară, simţi gelozia cum se trezeşte în sufletul său împotriva acestor tineri pe care el nici nu-i cunoştea şi gelozia aceasta era atât de adâncă, încât nu fu în stare nici să zâmbească şi nici să se întrebe care este pricina că el se interesează de ceea ce gândeşte şi visează Mei-ling. Se întrebă cum ar trebui să procedeze pentru a atrage atenţia mamei lui cu toată prudenţa asupra primejdiilor care o pândesc şi cum ar trebui s-o păzească mai bine decât pe Ai-lan şi începu să se gândească la fata aceasta cu atâta stăruinţă cum nu se gândise încă în viaţa lui la nimeni, dar nu mai încercă să se întrebe care este pricina acestui interes neaşteptat,
1777
Într-un târziu, copleşit de aceste gânduri şi legănat de trenul care vâjâia repezindu-se în noapte şi pocnind din bucelele osiilor, adormi somn greu şi neliniştit. Interveniră o mulţime de amănunte care alungară pentru o vreme toate gândurile de acum ale lui Yuan. De la întoarcerea lui din străinătate, îşi petrecuse tot timpul în oraşul acela de pe litoral. Nu văzuse altceva decât străzile largi, pline ziua şi noaptea, de tot felul de vehicule, de automobile şi tramvaie, de oameni îmbrăcaţi cu îngrijire şi preocupaţi de grijile şi gândurile lor. Dacă se întâmpla ca în oraşul acela să fie şi oameni săraci, cum erau cei care trăgeau la ricşe sau vânzătorii ambulanţi, în timpul verii aspectul acestora nu era atât de respingător şi nu mai întâlneai cerşetorii veniţi la oraş, ca să-şi câştige existenţa, după ce scăpaseră de foamete sau de apele revărsate. Dimpotrivă, oraşul i se păruse destul de vesel şi se putea compara cu oricare alt oraş pe care-l văzuse până acum. Constatase că în oraş se poate găsi tot confortul şi belşugul din casa vărului său, cortegiile somptuoase de nunţi şi darurile preţioase ce se făceau cu ocazia căsătoriilor. La plecare, mama lui îi lăsase în palmă un sul gros de hârtie despre care ştia ca sunt bani. Luase banii aceştia fără să ezite, căci îşi închipuia că i-i trimisese tatăl său. În casa
1778
aceasta bogată unde totul se găsea din belşug, îşi uitase aproape cu totul că în lume mai sunt şi oameni săraci. Dar a doua zi dimineaţă, când se trezi în compartimentul trenului şi se uită pe fereastră, constată că ceea ce vede nu este ce şi-a închipuit că ar putea să fie acum ţara lui. Trenul se oprise pe malurile unui fluviu uriaş şi călătorii trebuiră să treacă pe celălalt mal cu ajutorul bărcilor, ca apoi să-şi continue drumul cu un alt tren care-i aştepta. Coborî şi el împreună cu ceilalţi şi luă loc într-un bac foarte adânc, dar cu toate acestea nu destul de încăpător pentru ca toată lumea care trecea să poată avea loc de ajuns, aşa că el fiind între cei din urmă care coborâseră, trebui să se aşeze pe marginea bacului, foarte aproape de apele fluviului. Îşi aducea destul de limpede aminte că mai trecuse odată apele acestui fluviu, când coborâse pentru primă dată spre miazăzi, dar atunci nu văzuse ce vedea acum. De astă dată ochii lui obişnuiţi vreme îndelungată cu alte peisaje, vedeau ceva ce i se părea cu totul nou. Pe apele fluviului se vedea un întreg oraş de bărci, strânse una lângă alta, dintre care se ridica o miasmă chinuitoare. Era a opta lună a anului şi cu toate că abia se luminase de ziuă, căldura începuse să dogorască pe deasupra fluviului. Soarele nu răsărise încă, cerul era întunecat şi norii se târau foarte jos pe deasupra apelor şi a pământului, fără să se simtă din
1779
nicio parte vreo adiere de vânt. În lumina aceasta tulbure văzu oamenii ferindu-şi bărcile pentru a face loc bacului să treacă; bărbaţi care se ridicau aproape goi din aşternuturile de rogojini, cu chipurile puhave şi chinuite de pâcla umedă a nopţii petrecute fără somn, femei care zbierau la copiii din apropierea lor şi încercau să-şi descurce părul încâlcit, copii mici şi dezbrăcaţi care ţipau de foame. Bărcile acestea mici erau pline de bărbaţi, de femei şi copii, şi din apa aceasta pe care trăiau şi din care-şi astâmpărau setea, se ridica mirosul pestilenţial al murdăriilor cu care o spurcau ei înşişi. Acesta fu peisajul care apăru în dimineaţa aceea în faţa ochilor lui Yuan. Spectacolul nu dură mai mult de o clipită, deoarece bacul trecu şuierând prin îngrămădeala aceasta de bărci şi ajunse la mijlocul fluviului, aşa că în faţa lui nu mai văzu chipurile puhave şi scofâlcite ale oamenilor, ci numai şuvoiul grăbit şi galben al apelor. Dar aproape înainte de a-şi putea da seama complet de schimbarea peisajului, bacul începu să urce împotriva curentului şi trecu pe lângă un uriaş vapor vopsit în alb care se ridica spre cerul cenuşiu, întocmai ca o culme înzăpezită; Yuan şi cei care erau cu el ridicară privirea şi văzură prora unui vapor străin pe deasupra căruia fâlfâia un drapel de culoare albastră, vărgată cu roşu. Dar după ce bacul trecu de cea-
1780
laltă parte a vaporului, se văzură şi gurile negre ale tunurilor care şi ele erau tunuri străine. Yuan îşi uită numaidecât de mirosul pestilenţial al apei şi de bărcile încărcate de sărăcime. Se uită în susul fluviului şi în jos, cum se ducea cu bacul pe apele galbene şi putu număra şapte vapoare uriaşe de război, aduse de străini aici în inima ţării sale. În timp ce le număra, îşi uită de toate celelalte preocupări şi simţi că începe să se cutremure de furie împotriva lor. Chiar după ce coborî pe malul fluviului, nu se putu stăpâni să nu se întoarcă şi să se mai uite o dată la ele, plin de revoltă şi întrebându-se ce caută vapoarele acestea tocmai aici. Totuşi vapoarele stăteau albe şi imaculate, invincibile şi mute în faţa lui. Pe gura întunecată a acestor tunuri îndreptate spre ambele maluri ale fluviului, ieşise de multe ori foc şi moarte pentru cei din ţara aceasta. Yuan îşi aducea destul de limpede aminte de ceea ce s-a întâmplat. Uitându-se la ele îşi uită de toate şi nu se gândea decât că ele ar putea deschide focul împotriva concetăţenilor săi şi murmură cu amărăciune: „Nu au niciun drept să staţioneze aici – va trebui să-i alungăm din toate apele noastre”. Cu gândul acesta care-i învenina sufletul se urcă în trenul care aştepta şi-şi continuă drumul spre curţile tatălui său. Yuan constată un amănunt straniu şi cu totul neaşteptat
1781
în sufletul său: câtă vreme gândurile lui stăruiră asupra acestor vapoare de război şi mai putea simţi cum clocoteşte într-însul revolta pentru că deschiseseră focul asupra poporului său, cât îşi mai putea aduce aminte de toate mijloacele ticăloase întrebuinţate pentru împilarea poporului său de către alte popoare din afară – ori acestea erau numeroase, căci îşi aducea aminte de tratatele lipsite de omenie pe care cu mult înainte de asta împăraţii ţării fuseseră siliţi să le primească din pricina armatelor trimise anume să prade şi să jefuiască, căci astfel de lucruri se întâmplaseră chiar în timpul vieţii lui, şi chiar în oraşul acela de pe litoral tineretul fusese împuşcat de armata albilor, pentru că îndrăznise să proclame drepturile patriei sale – cât timp îşi putu aduce aminte de toate relele ce măcinau ţara lui, se simţi foarte mulţumit şi-şi zise, în timp ce sta la masă sau se uita la satele şi câmpurile ce defilau prin faţa trenului: „Va trebui să fac ceva pentru ţara mea. Meng are dreptate şi este un bărbat mult mai vrednic decât mine. E mult mai devotat ţării noastre decât mine, din pricină că el trăieşte departe de ai lui şi departe de străini. Eu sunt prea slab. Mi-am închipuit despre ei că sunt oameni buni, din cauza bătrânului meu profesor sau… din cauza unei femei care a fost meşteră la vorbă. Ar trebui să fiu şi eu ca Meng şi să-i urăsc pe toţi din fundul sufletului,
1782
ca astfel cu ura aceasta să ajut poporului meu să se ridice, căci acum numai ura poate fi destul de puternică pentru a ne putea ajuta…” Acestea erau gândurile lui în ziua când văzu vapoarele de război străine ancorate în mijlocul fluviului. Dar oricât de mult ar fi dorit să rămână sub vraja acestei porniri, ar fi fost peste putinţă să nu se liniştească şi liniştea aceasta se insinua în sufletul său cu multiple mijloace subtile. Un bărbat voinic şi gras se aşezase pe scaunul din faţa lui, atât de aproape încât i-ar fi fost peste putinţă să nu se uite la el. După ce făcură o bucată de drum în timpul zilei, căldura deveni mai puternică; soarele dogora deasupra acoperişului de metal al vagonului şi aerul din compartiment era ca un cuptor încins, aşa că omul acesta începu să-şi scoată hainele de pe el, până când rămase numai în izmene şi cu pieptul gol, cu pântecele revărsat în valuri galbene şi uleioase de grăsime, cu fălcile bucălate, coborâte până pe umeri. Dar, ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, începu să tuşească – deşi era vară – şi să scuipe în toate părţile, aşa că oricât s-ar fi ferit de el, Yuan era mereu expus să fie murdărit. Astfel în revolta lui împotriva împilărilor de care suferea ţara, începu să se furişeze nemulţumirea faţă de acest compatriot al său. La urmă de tot gândurile i se tulburară. Atmosfera din trenul acesta care
1783
se cutremura din toate încheieturile părea că devine imposibilă pentru a trăi şi începu să vadă ceea ce n-ar fi dorit câtuşi de puţin. Din pricina căldurii şi a ostenelii, oamenii nu se gândeau acum la altceva decât la felul cum ar putea ajunge cu viaţă până la capătul drumului. Copiii scânceau şi întindeau de sânii mamelor lor şi în fiecare gară roiurile de muşte intrau pe ferestrele vagoanelor şi se aşezau pe trupurile asudate, pe scuipatul de pe jos, pe resturile de mâncare şi pe obrazul copiilor. Yuan, care în timpul copilăriei lui nu luase niciodată în seamă muştele, deoarece acestea se găseau în toate părţile, prin urmare nu puteau să te supere, acum de când fusese în străinătate, ştia că sunt purtătoare de moarte, aşa că nu le putea suferi în apropierea lui şi nici să le vadă că se aşază pe paharul lui de ceai, pe bucata de pâine pe care o cumpără de la un vânzător, sau pe castronul de orez cu ouă pe care i-l aducea chelnerul din vagonul trenului. Totuşi i-ar fi fost peste putinţă să nu se întrebe la ce-i mai poate folosi pornirea aceasta împotriva muştelor, când vedea mâinile murdare ale celui care-l servea, sau cârpa jegoasă cu care-i ştergea strachina, înainte de a-i turna într-însa orezul. Cuprins de revoltă, Yuan se pomenea strigând: — Mai bine lasă strachina neştearsă, decât s-o atingi cu otreapa aceea murdară!
1784
Omul se uita la el şi zâmbea plin de bunătate, apoi simţind că-i curge năduşeala de pe frunte, se ştergea cu otreapa pe obraz şi pe urmă şi-o trecea pe după ceafă. Lui Yuan aproape nu-i venea să se mai atingă de mâncare. Lăsa lingura din mână şi începea să vocifereze împotriva chelnerului, a roiurilor de muşte şi a urmelor de scuipat de pe duşumele. Dar omul se simţea jignit şi începea să protesteze, chemând cerul ca mărturie pentru nenorocirile lui şi văitându-se: — Om sunt şi eu şi n-am decât două mâini cu care pot să lucrez; curăţirea duşumelelor nu este treaba mea şi nici nu mi se poate cere să alung roiurile de muşte, căci nimeni nu mă plăteşte pentru asta! Cine a mai auzit de aşa ceva, ca în timp de vară omul să-şi petreacă vremea omorând muştele! Chiar dacă tot poporul acestui neam ar porni împotriva muştelor, ar fi peste putinţă să le stârpească, deoarece acestea sunt o plagă a firii. După ce se liniştea, ţipând în felul acesta, omul începea să râdă cu bunăvoinţă şi-şi vedea de treabă mulţumit. Dar ceilalţi călători, toropiţi de oboseală şi căldură, îşi plimbau ochii în toate părţile şi ascultau la tot ce se vorbea, aşa că luară partea slujitorului şi unii dintre ei începură chiar, să protesteze: „Adevărat este că roiurile de muşte nu pot fi alungate. Vin de unde nici cu gândul nu gândeşti,
1785
dar au şi ele dreptul să trăiască!” O doamnă mai în vârstă se amestecă şi ea în vorbă: „Mai încape vorbă, sigur că au dreptul! Întrucât mă priveşte pe mine, eu n-aş fi în stare să omor nici chiar o muscă”. Altă femeie protestă înţepată: „Acesta trebuie să fie unul dintre studenţii aceia care se întorc din străinătate şi ar vrea să ne arate şi nouă ce a învăţat!” Bărbatul cel gras din faţa lui Yuan, care până acum mâncase cu poftă din strachina de orez cu carne şi tocmai începuse să-şi bea ceaiul, ghiorţăind cu zgomot, se repezi şi el: „Vasăzică asta este buba! Am stat toată ziua şi m-am uitat la el, dar n-am fost în stare până acum să-mi dau seama ce fel de om este!” Începu să se uite la Yuan, mulţumit că acum ştie cine este, şi ghiorţăind cu zgomot din cupa de ceai, până când Yuan nu se mai simţi în stare să-l suporte şi întoarse capul, ca să se uite la câmpurile pe unde treceau. Era prea mândru pentru a răspunde ceva. Nu putea nici să mănânce. Ceasuri întregi stătea nemişcat şi se uita pe fereastră. Sub bolta întunecată a cerului, pământul se aşternea în faţa lui din ce în ce mai sterp, din ce în ce mai sălbatic şi acoperit de mari ochiuri de apă, pe măsură ce se îndreptau spre miazănoapte. În fiecare gară unde se opreau, lui i se părea că oamenii sunt tot măi piperniciţi,
1786
plini de bube şi cu ochii inflamaţi, dar cu toate că în fiecare gară era apă, niciunul dintre ei nu era spălat, şi foarte multe dintre femei erau cu picioarele legate, după obiceiul de demult, despre care el îşi închipuise că nu mai există. Se uita la ei, dar îi era peste putinţă să-i suporte. „Acesta este poporul meu!” îşi zise el cu amărăciune şi-şi uită cu totul de vapoarele de război pe care le văzuse. Dar trebuia să treacă şi prin alte încercări mai grele. La capătul celălalt al vagonului era un om alb pe care Yuan nu-l văzuse încă. Omul acesta se apropie şi trecu prin faţa lui pentru a coborî din vagon într-un mic orăşel împrejmuit de ziduri de pământ bătut, unde locuia. Când trecu prin faţa lui Yuan, îl văzu şi-şi dădu seama de tristeţea oglindită pe obrazul lui, apoi aducându-şi aminte de felul în care protestase împotriva muştelor şi văzând cine este, îi spuse pe limba lui, ca să-l îmbărbăteze: „Nu-ţi pierde curajul prietene! Şi eu lupt împotriva muştelor şi voi continua să lupt toată viaţa!” La auzul glasului acestuia străin, Yuan tresări şi se întoarse. Văzu un bărbat alb, mic de statură, cu un obraz fără nicio trăsătură caracteristică, îmbrăcat într-un costum de pânză cenuşie şi în cap cu o cască de soare. Nu părea să se fi ras de curând, dar ochii lui albaştri erau foarte blânzi şi Yuan îşi dădu seama că trebuie să fie un preot străin. I se
1787
părea îngrozitor ca un alb să vadă tocmai acum ceea ce a văzut el şi să-şi dea seama de chinurile şi umilinţele prin care a trecut în timpul acestei zile. Întoarse capul şi nu răspunse nimic. Dar de la fereastra unde era, văzu că străinul a coborât din tren şi-şi face loc printre oamenii de pe peron, apoi se îndreaptă spre oraşul cu zidurile de pământ. În clipa aceasta îşi aduse aminte de celălalt misionar alb care-i spusese odinioară: „Dacă dumneata ai trăi acolo unde am trăit eu până acum…” Yuan se întrebă revoltat: „Cum de până acum n-am fost în stare să văd toate acestea? până astăzi eu n-am văzut nimic!” Totuşi ceea ce văzuse până acum era numai începutul, deoarece în ziua când ajunse în faţa tatălui său, constată că este cu totul altfel decât îl ştia. Wang Tigrul se ridicase în picioare şi sta sprijinit de stâlpul intrării de la sala cea mare a apartamentului său ca să-şi aştepte feciorul; dar toată vigoarea lui de altădată părea că pierise şi nu mai rămăsese dintr-însul decât un bărbat îmbătrânit, cu mustăţile rare şi cărunte, pleoştite pe bărbie, cu ochii împăienjeniţi de vârstă şi abuzul de vin, aşa că până când Yuan nu veni destul de aproape, nici nu-l putu vedea, ci doar că-i auzi glasul. Yuan băgase de seamă că toate curţile tatălui său erau
1788
înecate de bălării; mai văzuse că în curţile acestea erau foarte puţini soldaţi, dar şi aceştia îmbrăcaţi în zdrenţe, iar paznicul de la poartă nu avea armă şi-l lăsase să intre, fără să-l oprească şi fără să-l salute, cum s-ar fi căzut să salute pe feciorul generalului său. Nu se aşteptase însă ca pe tatăl său să-l vadă atât de livid şi de slăbit. Bătrânul Tigru era îmbrăcat într-o haină veche, cenuşie, peticită la coate, acolo unde braţele fotoliului său tocise stofa; era încălţat în papuci de postav hăbuciţi10 şi în mână nu mai avea sabia lui de altădată. — Tată! exclamă Yuan când îl văzu, iar bătrânul îi răspunse cu glasul tremurat: — Eşti tu, cu adevărat, fiul meu! Întinseră mâinile unul spre altul şi Yuan îşi simţi ochii plini de lacrimi, văzând chipul îmbătrânit al tatălui său, chipul de altădată, cu nasul şi gura şi ochii aceia tulburi care acum păreau prea mari pentru obrazul lui plin de creţuri. Uitându-se la el, lui Yuan nu-i venea să creadă că acesta este Tigrul de care el se temuse întotdeauna, ale cărui sprâncene încruntate i se păruseră atât de fioroase şi a cărui sabie nu era niciodată prea departe, nici chiar 10
A hăbuci – a strica; a rupe, a distruge.
1789
atunci când dormea. Cu toate acestea era Tigrul, căci îndată ce-şi dădu seama de prezenţa lui Yuan, strigă: — Aduceţi vinul! Se auzi un zgomot uşor şi credinciosul cu buza de iepure care era acum şi el bătrân, dar rămăsese tot mâna dreaptă a generalului, apăru în odaie şi după ce salută pe feciorul generalului său, turnă vinul în cupe şi tatăl său îl luă de mână şi-l conduse înăuntru. Se arătă încă un bărbat, pe urmă încă unul, pe care Yuan nu-i mai văzuse până acum, sau îşi închipuia că nu i-a mai văzut, doi bărbaţi mici de statură şi cu înfăţişare prosperă, unul bătrân şi unul ceva mai tânăr. Cel mai bătrân era mic de statură şi cu obrazul bătucit, îmbrăcat cu multă îngrijire într-un fel de halat lung şi de modă veche, făcut din mătase de culoare cenuşie, iar pe deasupra cu o tunică scurtă cu mâneci de satin negru. În cap avea un comănac de mătase pe care era cusut un nasture de pânză albă, ca semn de doliu după o rudă apropiată. Tot aşa la glezne pantalonii lui erau strânşi cu o şuviţă albă de pânză. Pe deasupra acestei îmbrăcăminţi severe trona obrazul sau spânatic şi plin de creţuri, cu nişte ochi lucitori şi ageri, ca ochii de guşter. Cel mai tânăr semăna cu el, dar era îmbrăcat într-un halat de culoare albastră şi purta doliul pe care trebuie să-l
1790
poarte fiul după mama lui; ochii acestuia nu erau atât de ageri, ci erau ca nişte ochi de maimuţă, scufundaţi în adâncul capului şi te priveau curioşi, întocmai ca maimuţa când vede un om în faţa ei, un om despre care i se pare căl cunoaşte, dar nu destul de bine pentru a se putea înţelege cu el. Acesta era feciorul celui mai în vârstă cu care intrase în odaie. În timp ce se uita la ei nedumerit, Yuan auzi pe cel mai în vârstă spunându-i cu glasul dogit: — Eu sunt unchiul tău al doilea, nepoate. Nu te-am mai văzut de pe vremea când erai copil, aşa mi se pare. Acesta este fiul meu cel mai mare, vărul tău. La aceste cuvinte Yuan se grăbi să-i salute, fără să se simtă prea încântat de vederea lor, căci i se păreau străini în felul în care se purtau şi umblau îmbrăcaţi, în orice caz se purtă faţă de ei destul de curtenitor şi mult mai curten itor decât Tigrul care nu le da nicio atenţie, ci sta şi se uita mulţumit la feciorul său. Yuan rămase adânc mişcat de bucuria copilărească a tatălui său, la întoarcerea lui. Bătrânul Tigru nu-şi mai putea lua ochii de la el şi după ce-l privi îndelung, se ridică de pe scaun şi apropiindu-se, îi pipăi braţele şi umerii apoi începu să râdă încetişor şi să murmure: — E voinic, cum eram şi eu pe vremea lui – îmi aduc
1791
aminte că aveam nişte braţe atât de puternice încât puteam arunca o lance de fier lungă de opt coţi şi ridicam bucăţi mari de piatră. Pe vremea când slujeam sub comanda generalului aceluia din miazăzi, seara făceam şi treburi de acestea, pentru a râde împreună cu tovarăşii mei. Ia ridicăte în picioare, să-ţi văd pulpele. Yuan se ridică supus şi îngăduitor, iar Tigrul se întoarse spre fratele său râzând şi glasul păru că-i tremură de aceeaşi vigoare ca altădată, când strigă: — Vezi pe feciorul acesta al meu? Sunt gata să jur că între cei patru feciori ai tăi nu este nici unui care să se poată măsura cu el! Wang Negustorul nu zise nimic, ci se mulţumi să zâmbească în treacăt şi cu îngăduinţă, cum avea obiceiul. Cel mai tânăr însă îi răspunse cu băgare de seamă: — Cred că cei doi fraţi ai mei mai tineri sunt tot atât de voinici, iar fratele meu care vine numaidecât după mine este mult mai voinic decât mine, deşi eu sunt cel mai în vârstă dintre ei, şi clipi din ochii trişti, uitându-se la ei. — Cum se simt ceilalţi veri ai mei şi ce fac ei acum? întrebă Yuan nerăbdător, când îl auzi pomenind despre fraţii lui. Feciorul lui Wang Negustorul se uită la părintele său, dar văzându-l că tace şi continuă să zâmbească, îşi luă
1792
inima în dinţi şi-i răspunse: — Acum eu sunt cel care ajută pe tatăl meu la încasarea dijmelor şi la afacerile cu negoţul de cereale. Odinioară eram ocupaţi toţi cu afacerile acestea, dar prin părţile noastre umblă vremuri grele. Dijmaşii au devenit atât de năsărâmbi, încât nu vor să mai plătească arenzile ce le datorează. Recoltele sunt şi ele mult mai mici. Fratele meu mai mare este în slujba părintelui tău, căci tatăl meu i l-a încredinţat lui. Al doilea frate al meu a vrut să vadă lume nouă şi astăzi este contabil la o întreprindere dintr-un oraş din partea de miazăzi, căci este foarte priceput în socoteala cu abacul şi astăzi a ajuns om cu stare căci prin mâna lui trece mult bănet. Fratele al treilea este acasă, împreună cu toată familia, şi a fost dat la şcoală, căci acum avem şi în oraşul nostru o şcoală dintre cele de modă nouă, dar îl vom căsători în curând, îndată ce ne va îngădui cuviinţa, căci mama noastră a murit acum câteva luni. Yuan îşi aduse aminte de o femeie bine legată, de la ţară, pe care o văzuse într-un rând, când Tigrul îl luase cu el şi parcă o vedea şi acum mereu veselă şi bine dispusă şi se mira cum se poate ca astăzi să stea liniştită şi moartă, iar soţul ei se strecura şi acum prin viaţă, ca o umbră, fără să se fi schimbat prea mult, aşa că întrebă: — Ce s-a întâmplat de a murit?
1793
Feciorul se uită la tatăl său, dar tăcură amândoi, până când Tigrul, auzind despre ce este vorba, răspunse ca şi când amănuntul acesta l-ar fi interesat de-a dreptul pe el: — Cum s-a întâmplat? De, avem un duşman, un duşman al familiei noastre care acum este căpitan pribeag al unei bande de tâlhari şi se ascunde prin munţii din apropierea cătunului în care a trăit părintele nostru. Odinioară am cucerit un oraş din mâinile lui, cu priceperea mea şi împresurându-l, dar el tot nu m-a iertat. Aş fi în stare să jur că s-a aşezat în areatul pământurilor noastre cu dinadinsul şi a pândit anume să se repeadă asupra neamurilor mele. Dar fratele acesta al meu a fost prevăzător şi aflând că banditul acesta ne urăşte, nu s-a mai dus să ridice dijma de la ţărani, ci a trimis pe soţia lui care era femeie. În drumul de întoarcere bandiţii au atacat-o şi după ce au jefuit-o, iau tăiat capul şi l-au aruncat în marginea drumului. I-am spus fratelui meu: „Mai aşteaptă câteva luni până când voi aduna oamenii. Jur că voi scormoni pe banditul acesta din cotlonul lui… jur că-l voi… jur că-l…” Dar glasul i se înecă şi întinse mâna pe pipăite, iar bătrânul credincios care era în apropierea lui, îi puse ulcica de vin în mână şi murmură cu glasul monoton, ca şi când ar fi repetat de multă vreme aceleaşi cuvinte: — Linişteşte-te generale. Nu te supăra, căci altfel ai pu-
1794
tea să te îmbolnăveşti, apoi se depărtă târându-şi picioarele ostenite, după ce căscă o dată şi se uită la Yuan cu admiraţie. Dar deşi Wang Negustorul nu scosese în timpul acesta nicio vorbă, când Yuan se întoarse spre el, cu gândul de a-l mângâia, văzu că ochii lui lucitori erau plini de lacrimi. Cu toate acestea bătrânul nu zise nimic, ci ridică o mânecă a hainei şi se şterse la un ochi, pe urmă cu cealaltă se şterse şi la celălalt, apoi ridică mâna uscăţivă şi şi-o trecu peste obraz, aşa că Yuan nu se simţi în stare să mai vorbească, văzându-l că este în stare să plângă, deşi părea atât de nepăsător. Feciorul se uită şi el la tatăl său apoi se întoarse spre Yuan şi adăugă mâhnit: — Slujitorul care a fost cu ea, ne-a spus că dacă ar fi tăcut şi ar fi fost mai îngăduitoare, tâlharii nu s-ar fi grăbit s-o ucidă. Dar mama avea limba ascuţită şi toată viaţa a întrebuinţat-o aşa cum a crezut de cuviinţă. Era iute din fire şi îşi pierdea cumpătul numaidecât, aşa că s-a repezit la cel dintâi care s-a apropiat de ea: „Să vă dau arginţii mei buni, mă, feciori de mame desfrânate!” Când a auzit-o strigând, argatul a rupt-o la fugă cât l-au dus picioarele de repede, dar când s-a uitat înapoi, tâlharii îi retezaseră capul; aşa am pierdut toţi banii din dijmele pe care le-a
1795
încasat, căci tâlharii au jefuit-o de tot ce au găsit la ea. Astfel vorbi feciorul, cu glas monoton şi fără nicio mlădiere, de părea că a moştenit glasul neostenit al mamei lui, pe care-l purta în trupul dat de părintele său. Dar cu toate acestea era un tânăr cumsecade care iubise şi el pe mama lui. Aşa că după ce sfârşi ce avea de spus, glasul i se înecă şi ieşi în curte, ca să tuşească şi să se uşureze puţin, după ce va plânge. Neştiind ce să mai facă, Yuan se ridică de pe scaun şi turnă ceai în ceaşca unchiului său, simţindu-se ca prin vis în această cameră şi străin între oamenii aceştia care erau de acelaşi sânge cu el. Era un străin şi trebuia să trăiască o viaţă aparte, pe care ei nu o puteau înţelege, iar pentru el viaţa sau moartea lor nu avea nicio însemnătate. Apoi dintr-odată, fără să ştie cum şi de ce, îşi aduse aminte de Mary la care nu se mai gândise de multă vreme… Cum se poate ca tocmai în clipa aceasta să-i tresară în minte, tot atât de limpede, ca şi când s-ar fi deschis o uşă şi ea ar fi apărut în prag, aşa cum o văzuse într-un rând pe mare, în timpul unei zile de primăvară, cu părul răscolit de vânt, cu obrazul alb îmbujorat şi cu ochii cenuşii şi adânci? Ea navea ce căuta aici! Ea nu cunoştea locurile acestea! Peisajele acestea ale ţării lui, despre care ea vorbea adeseori şi care nu erau altceva decât închipuiri ale ei, nu puteau fi
1796
altceva pentru ea decât peisaje. Ce noroc, îşi zise Yuan uitându-se la părintele său şi la ceilalţi doi, după ce terminaseră cu ceremonia primei revederi, ce noroc că pe fata aceasta nu a iubit-o! Îşi roti privirea în largul sălii bătrâneşti. În toate părţile se vedea aşternutul de praf pe care slugile netrebnice nu-l mai scuturaseră de multă vreme. Între lespezile de pe jos se vedea cum crescuse floarea verde de mucegai şi în toate părţile erau urme de vin vărsat, de cenuşă şi de grăsimea mâncărurilor împrăştiate pe jos. Grătarele de scoici de la ferestre erau sparte şi lipite cu hârtie, dar şi asta era sfâşiată şi chiar în timpul zilei se vedeau şobolani furişându-se printre grinzile tavanului. Bătrânul Tigru sta pe scaun şi da din cap, în mână cu ulcica goală, cu gura căscată şi cu trupul uriaş, frânt şi fără putere. Deasupra lui, agăţată într-un cui, era sabia băgată în teaca ei. Yuan o vedea acum pentru prima dată de când se întorsese, deşi lucirile ei îi lipsiseră din prima clipă când văzuse pe tatăl său. Era frumoasă şi acum, deşi era în teacă. Teaca era şi ea frumoasă, deşi gravurile de pe ea erau pline de praf şi ciucurii de mătase fuseseră roşi de şobolani… Da, era adevărat noroc că nu iubise pe fata aceea străină. Astfel ea îşi va putea păstra visurile pe care şi le făurise despre ţara lui! E mai bine să nu afle niciodată adevărul!
1797
Un hohot de plâns păru că ar vrea să-l înece… Trecutul se destrămase oare pentru totdeauna, fără să-i lase nimic? Se gândi la Tigrul de altădată şi la bătrânul cu obrazul ca o pungă şi la feciorul acestuia. Aceştia făceau parte şi astăzi dintre ai lui şi se simţea legat de ei prin sângele ce-i zvâcnea în vine, pe care chiar dacă-ar fi vrut, nu l-ar fi putut vărsa. Oricât ar fi încercat el să se depărteze de ai lui, sângele strămoşilor lui şi al acestora de aici, va zvâcni în vinele lui până în clipa cea din urmă a vieţii. Era un fapt binevenit ca Yuan să înceapă să-şi dea seama că prima lui tinereţe a trecut şi de aici înainte va trebui să devină bărbat care să se gândească numai la el însuşi, căci în aceeaşi seară, după ce va intra în odaia unde dormise pe vremea când era copil, şi mai târziu când devenise flăcăuaş, înconjurat de garda părintelui său, unde se zbuciumase şi plânsese deznădăjduit, după ce fugise de la şcoala de război, văzu că intră încet, bătrânul credincios al generalului. Abia apucase să se întindă în aşternut, căci în seara aceea tatăl său dăduse în cinstea lui un mic ospăţ, la care poftise şi pe cei doi căpitani ai săi, ca să se veselească. După ce se ridicaseră de la masă, Yuan ajutase pe părintele său să treacă în odaia lui şi să se culce. Stând întins în pat, ascultă o vreme la zgomotele stinse
1798
pe care nu le mai auzise niciodată până acum, pornite din adâncul nopţii acestui oraş în care părintele său îşi avea cantonamentul de atâta vreme. „Dacă m-ar fi întrebat cineva, i-aş fi răspuns că în timpul nopţii, în oraşul acesta mic, nu se aude niciun zgomot” îşi zise el. Totuşi în fundul unei străzi se auzea lătratul câinilor, un copil care plângea, zvon de glasuri încă neadormite, câte un dangăt de clopot din tinda unui templu, surd şi depărtat, iar pe deasupra acestor zvonuri domolite, plânsul unei mame care-şi bocea copilul mort, un bocet stins care venea din mari depărtări. Zgomotele păreau toate amuţite, căci între el şi poarta de la intrare erau câteva curţi în cuprinsul cărora totul părea adormit, dar cu toate acestea Yuan auzea destul de limpede tot ce se întâmpla împrejurul său, din pricină că acum se simţea străin în curţile acestea unde odinioară nu fusese străin. Apoi dintr-odată se auzi uşa scârţâind în ţâţânile ei de lemn şi se văzu clipirea tremurată a unei lumânări; după ce uşa se deschise, bătrânul credincios intră înăuntru şi aşeză sfeşnicul pe duşumele, gemând uşor din cauza ciolanelor lui înţepenite, apoi îşi îndreptă mijlocul şi trase zăvorul de la uşă. Yuan aşteptă mirat şi întrebându-se ce o fi vrând săi spună, îl văzu că se apropie încet, târându-şi picioarele îmbătrânite şi oprindu-se în faţa patului, împrejurul căruia
1799
nu erau trase perdelele. — Încă n-ai adormit, tânărul meu stăpân? Mă munceşte ceva ce trebuie numaidecât să-ţi spun. Uitându-se la el şi văzându-i trupul gârbovit de bătrâneţe şi genunchii îndoiţi ca nişte leuci sub povara anilor, îi răspunse cu blândeţe: — Ia un scaun, dacă ai ceva de spus! Dar bătrânul îşi cunoştea locul ce i se cuvine şi nu vru să se aşeze decât după multe stăruinţe pe scăunelul din apropierea patului, ca numaidecât după aceea să înceapă să şuiere printre dinţi şi să înşire şoapte, dar era atât de hidos la vedere, încât Yuan nu era în stare să se uite la el, oricât de credincios şi de cumsecade ar fi fost. Dezamăgirea ce io pricinuiau însă şoaptele lui, îl făcu foarte curând să uite de felul în care arăta. Din povestea lui încurcată şi plină de întortocheri, Yuan începu să prindă adevărul limpede şi să vadă ce s-a întâmplat acasă în timpul cât el a lipsit. Într-un târziu, bătrânul îşi sprijini mâinile uscate pe genunchi şi adăugă cu glasul destul de ridicat: — În felul acesta, micul meu general, tatăl dumitale s-a încurcat tot mai adânc în banii pe care-i împrumuta de la unchiul dumitale. La început, micul meu general, a împrumutat o sumă mare ca să te poată scoate de la închisoare şi după aceea a continuat să împrumute bani în fiecare
1800
an ca să poţi sta ferit de primejdie în ţara aceea străină. Pe urmă a lăsat armata să se împrăştie şi oamenii au plecat unul câte unul, aşa că acum nu are mai mult de o sută de oameni cel mult, care să-l apere. Toţi aceştia erau mercenari, prin urmare cum era să mai rămână la el, dacă nu li se plătea solda? Nu se simţeau în stare să plece la război şi soldaţii lui au trecut în slujba altor comandanţi de oşti. Puţinii care i-au mai rămas nu sunt ostaşi. Sunt o bandă de tâlhari şi de trântori care umblă îmbrăcaţi în zdrenţe, dar care au rămas în curţile acestea pentru că el le dă de mâncare, iar populaţia din oraş îi urăşte de moarte, din pricină că umblă din uşă în uşă şi cer bani, iar oamenii se tem de ei şi le dau, căci îi văd înarmaţi. Cu toate acestea nu sunt altceva decât cerşetori cu puşti. Într-un rând, m-am dus la bătrânul general, pe care-l ştiam că s-a purtat întotdeauna cumsecade faţă de oameni, n-a asuprit pe nimeni şi nu a lăsat ca lumea să fie jefuită în vreme de pace. După ce iam spus, a ieşit în curte şi a început să răcnească la ei şi să se încrunte, dar ce crezi că a folosit, tânărul meu stăpân? Îl vedeau că tremură de bătrâneţe, chiar în timpul cât răcnea la ei şi cu toate că se prefăceau că s-au speriat de ameninţările lui, după ce a intrat în casă, oamenii au început să râdă şi au plecat numaidecât după cerşit prin oraş, aşa că şi astăzi fac tot ce poftesc. Dar ce mi-ar folosi, dacă m-aş
1801
duce din nou să-i spun generalului? Pentru el e mult mai bine să trăiască în linişte. Acum a ajuns să împrumute bani de la unchiul dumitale în fiecare lună; bănuiesc că aşa trebuie să fie, deoarece îl văd că vine pe aici destul de des, dar sunt încredinţat că n-ar veni, dacă n-ar fi vorba de bani. Părintele dumitale are nevoie de bani şi-i ia de unde poate; mai ştiu că poporul de astăzi nu prea plăteşte biruri, iar soldaţii care se duc să le încaseze, păstrează cea mai mare parte din bani pentru ei, aşa că veniturile nu i-ar fi de ajuns, dacă nu i-ar da unchiul dumitale banii care-i lipsesc. Lui Yuan nu-i venea să creadă aşa pe nepregătite ceea ce auzea, prin urmare îi răspunse plin de dezamăgire: — Bine, dar dacă tatăl meu a lăsat ostaşii să plece şi nu i-au mai rămas decât cei de care-mi spui, şi nici acestora nu le dă decât tainul zilnic, ar fi peste putinţă ca el să fi cheltuit atâţia bani. Afară de asta părintele lui i-a lăsat mari întinderi de pământ, ca parte din moştenirea ce i se cuvine. Bătrânul se plecă spre el şi-i suflă cu amărăciune: — Pământul acela este acum în stăpânirea unchiului dumitale, sau cam pe aproape de a deveni al lui, căci cum îţi închipui că părintele dumitale îi va putea plăti datoria? Afară de asta, micul meu general, să nu-ţi închipui că plecarea dumitale în străinătate n-a costat nimic. Da, dra-
1802
gul meu, pe mama dumitale a lăsat-o să trăiască din ce poate, iar cele două surori ale dumitale au fost căsătorite cu negustori de aici din oraşul acesta, totuşi părintele dumitale trimitea în fiecare lună doamnei din miazăzi banii trebuitori pentru învăţătura dumitale. În clipa aceasta Yuan îşi dădu seama cât de naiv fusese în timpul anilor care trecuseră. Ani de-a rândul considerase ca ceva de la sine înţeles că părintele lui să-i dea tot ce doreşte. Nu fusese un risipitor, nici nu se ducea la jocuri de noroc şi nici nu râvnea haine pe ales şi toate nebuniile cu care tineretul risipeşte averea părinţilor. Dar în fiecare an învăţătura lui costase pe tatăl său sute de arginţi. Îşi aducea aminte de rochiile de mătase ale lui Ai-lan, de nunta ei, de casa frumoasă în care trăia mama ei şi de azilul de copii pe care-l întreţinea. Dar deşi Yuan ştia că ei îi rămăsese o sumă de bani de la tatăl ei, fiind singurul copil, totuşi se îndoia că toate cheltuielile casei le-ar fi putut purta numai din ceea ce avea ea însăşi. Se simţi înduioşat, gândindu-se la bătrânul său părinte care nu se plânsese niciodată în timpul anilor care trecuseră, ci căutase să adune tot ce putuse, lipsindu-se pe sine însuşi de tot ce-i trebuia şi se împrumutase şi de la alţii, pentru ca feciorul său să nu ducă niciodată lipsă. Răspunse deci credinciosului ca un bărbat care-şi dă seama de toate:
1803
— Îţi mulţumesc că ai venit şi mi-ai spus. Mâine voi vorbi cu unchiul şi cu vărul meu, pentru a mă încredinţa cu cât au zălogit pe părintele meu – apoi ca şi când şi-ar fi adus aminte cu totul pe neaşteptate de ceva, adăugă: şi pe mine! Toată noaptea se zvârcoli chinuit de gânduri. Se trezea, din când în când şi-şi zicea că la urma urmelor sunt de acelaşi sânge, prin urmare datoria nu este datorie adevărată, dar cu toate acestea parcă simţea o greutate pe piept, când îşi aducea aminte de cei doi pe care-i văzuse în ajun. Deşi erau din acelaşi sânge, el totuşi se simţea atât de departe şi de străin de ei, încât i se părea că sunt de altă rasă. Învăluit de întunericul nopţii acesteia, chiar aici în patul unde dormise pe vremea copilăriei sale, i se păru că se simte tot atât de străin, ca şi pe bordul vaporului cu care trecuse apele mării, în drumul de întoarcere spre casă. O întrebare izvorî din adâncul gândurilor lui, şi întrebarea aceasta îl făcu să tresară: „Cum se face că eu nu mă pot simţi nicăieri ca la mine acasă?” Apoi cu totul pe neaşteptate amănuntele pe care le văzuse în timpul drumului cu trenul şi toate scenele scabroase începură să defileze prin faţa ochilor lui şi se pomeni murmurând: „Eu nu am niciun căpătâi în lumea aceasta!” Dar încercă să-şi alunge gândurile negre şi să se liniştească, deoarece i se păreau îngrozi-
1804
toare şi peste putinţă de înţeles. Astfel în ziua următoare încercă de nenumărate ori să-şi aducă aminte că unchiul şi vărul său sunt de acelaşi sânge cu el, că în realitate el nu este străin şi că neamurile lui ar fi peste putinţă să-i facă vreun rău. Nu voia nici să condamne pe tatăl său. Îşi zicea că e uşor de înţeles ca tatăl său să se încurce în datorii, din cauza vârstei şi a dragostei faţă de feciorul său, prin urmare de la cine ar fi putut să împrumute banii cu mai multă uşurinţă, dacă nu de la propriul său frate? Cu aceste gânduri încercă, dimineaţa următoare, să se liniştească. Fu foarte mulţumit că ziua se anunţa senină şi răcoroasă, cu adieri domoale de vânt care prevesteau apropierea toamnei, căci se simţea mult mai liniştit, când vedea că soarele luminează cuprinsul curţilor şi aerul clocit de căldură din odăi, era primenit de răbufnelile încete ale vântului. După ce mâncară, Tigrul plecă să-şi inspecteze oamenii, căci voia să arate lui Yuan că el e foarte ocupat cu ostaşii pe care-i avea, şi după ce-şi desprinse sabia din cui, porunci credinciosului să i-o cureţe de praf şi începu să se certe cu el, din pricină că sabia lui era atât de neîngrijită, aşa că Yuan începu să zâmbească şi cu părere de rău trebui să înţeleagă care este adevărul. Dar după plecarea tatălui său, Yuan îşi zise că acesta
1805
este prilejul cel mai bine venit pentru a putea vorbi cu unchiul şi vărul său, fără să-i supere nimeni, aşa că după obişnuitele cuvinte de politeţe, îi întrebă fără niciun înconjur: — Unchiule, ştiu că părintele meu ţi-e dator anumite sume de bani. Având în vedere că astăzi el e om înaintat în vârstă şi nu mai este ce a fost altădată, aş vrea să ştiu ce sarcini are şi să fac şi eu ceea ce mi se cade să fac. Yuan s-ar fi aşteptat la orice, dar pentru nimic în lume nu s-ar fi putut gândi la ce obligaţii îl vor supune neamurile lui. Cei doi oameni de afaceri se uitară unul la altul, iar cel mai tânăr se duse şi aduse o condică, dintre cele întrebuinţate pentru însemnarea socotelilor la prăvălii, o condică mare şi cu scoarţe de mucava, pe care o întinse tatălui său cu amândouă mâinile, iar acesta o luă şi după ce o deschise, începu să citească cu glasul dogit, anul, luna şi ziua când Wang Tigrul începuse să ia de la el bani cu împrumut. Ascultând la el, Yuan băgă de seamă că anul este acelaşi cu cel în care el s-a dus pentru prima dată la şcoala din miazăzi, pe urmă anii se înşirau unul după altul până la cel de acum, iar sumele împrumutate şi cu dobânzile se urcaseră, aşa că la sfârşit Wang Negustorul citi cu glasul ridicat: „Unsprezece mii cinci sute şaptesprezece arginţi cu totul”.
1806
Când auzi suma aceasta, Yuan rămase năucit, ca şi când l-ar fi lovit cu un bolovan în cap. Negustorul închise condica şi o întinse feciorului său, iar acesta o puse pe masă şi tăcură amândoi. Yuan întrebă cu glasul mai sfios decât de obicei, deşi încerca să pară liniştit şi indiferent: — Ce chezăşie ţi-a pus tatăl meu pentru banii aceştia? Wang Negustorul îi răspunse cu băgare de seamă, cântărind fiecare vorbă şi abia mişcând buzele, cum făcea întotdeauna când vorbea despre afaceri: — Mi-am adus fireşte aminte că este fratele meu şi nu iam cerut chezăşia pe care aş fi cerut-o unui străin. Afară de asta, o vreme rangul părintelui tău şi armata pe care o avea, au fost pentru mine un fel de ocrotire, ceea ce nu mai poate fi cazul acum din ziua când a murit mama feciorilor mei, căci dacă mi se întâmplă să ies din oraş la ţarină, mă gândesc cu spaimă la primejdiile ce mă aşteaptă. Presimt că dijmaşii nu mă mai respectă ca înainte de asta şi nici puterea tatălui tău nu mai este ce a fost altă dată. Dar adevărul este că astăzi puterea niciunui comandant de oşti nu mai este ce a fost odinioară şi toate acestea numai din pricina revoluţiei din miazăzi, care ameninţă să-şi facă drum, chiar aici la noi în miazănoapte. Vremurile acestea sunt foarte grele. În toate părţile se vorbeşte despre răscoale şi dijmaşii sunt mult mai îndrăzneţi şi mai neruşinaţi
1807
decât erau înainte de asta. Cu toate acestea îmi dau seama că părintele tău mi-e frate, aşa că nu i-am zălogit nici pământul, deşi acesta n-ar fi de ajuns pentru a plăti arginţii pe care părintele tău i-a cheltuit cu tine. Când îl auzi spunând cu tine, Yuan se întoarse spre unchiul său, dar nu zise nimic, ci aşteptă să continue. Bătrânul adăugă: — Am preferat să dau banii pe care i-am dat, pentru tine, şi să te consider drept zălog, în măsura în care vei putea să fii. Sunt o mulţime de lucruri pe care le-ai putea face pentru mine, dragă Yuan, şi pentru feciorii mei, care-ţi sunt neamuri. Aşa vorbi unchiul său, dar nu fără blândeţe şi cumpăt, cum se cade să vorbească într-o familie cel mai în vârstă faţă de unul mai tânăr. Dar cu toate acestea, când Yuan auzi vorbele pronunţate de unchiul său şi-i văzu obrazul încreţit ca o pungă, rămase dezamăgit şi întrebă cu oarecare sfială: — Ce aş putea să fac, unchiule, tocmai eu care nu am până acum niciun fel de ocupaţie şi nu mi-am ales nimic? — Va trebui să-ţi găseşti, ripostă unchiul. Se ştie că în ziua de azi un tânăr care a fost în străinătate poate cere o leafă foarte mare, cam aceeaşi leafă pe care altădată o primea guvernatorul unei provincii. Înainte de a împrumu-
1808
ta banii aceştia părintelui tău, m-am străduit să ştiricesc în toate părţile şi feciorul meu care este contabil într-un oraş din miazăzi, mi-a spus că învăţătura din ţări străine este astăzi cea mai bună afacere ce se poate face. Va fi bine pentru toţi dacă ţi-ai putea găsi o slujbă, undeva unde se adună banii, căci îmi spune feciorul meu că astăzi se plătesc taxe mult mai ridicate pentru toate mărfurile decât înainte de asta; dregătorii cei noi au planuri mari – pentru deschiderea noilor artere de circulaţie şi clădirea monumentelor pentru eroii lor – a caselor de modă străină şi tot felul de lucruri. Dacă ai putea să-ţi găseşti o slujbă mai de seamă, unde argintul să intre şi să iasă fără încetare, ţi-ar fi mult mai uşor şi ne-ai putea ajuta şi pe noi. Acesta fu răspunsul bătrânului şi Yuan nu se simţi în stare să zică nimic. În clipa aceasta vedea în faţa ochilor săi limpezindu-se felul de viaţă pe care i-l pregătea unchiul său. Cu toate acestea nu zise nimic, ci se uită la el dar nu reuşi să vadă altceva decât planurile născocite de mintea lui îngustă. Ştia că pe temeiul vechilor legiuiri unchiul său avea dreptul să facă astfel de planuri şi să-l înlănţuie de el pentru ani îndelungaţi, dar gândindu-se la toate acestea, simţi cum clocoteşte într-însul toată amărăciunea revoltei împotriva vechilor legiuiri care erau ca nişte ghiulele legate de picioarele tineretului, pentru a-l împiedica sa
1809
fugă cu prea multă uşurinţă. Dar cu toate acestea nu zise nimic şi nici nu încercă să protesteze. Gândindu-se la toate acestea, trebuia să se gândească şi la bătrânul său părinte, căci Tigrul, oricât de încăpăţânat ar fi fost, nu putea să înlănţuie pe feciorul său în felul acesta, decât pentru a găsi banii trebuitori cu care să-i poată face lui însuşi pe voie. Prin urmare nu-i rămânea altceva de făcut, decât să tacă şi să dispreţuiască pe unchiul său din toată amărăciunea ascunsă a sufletului său. Bătrânul însă nu îşi dădu seama de dispreţul cu care se uita Yuan la el, aşa că adăugă tot atât de monoton şi de liniştit: — Afară de asta mai sunt şi altele pe care le-ai putea face. Am doi feciori mai tineri care nu sunt în stare să-şi câştige traiul de toate zilele. Vremurile de acum sunt foarte grele şi afacerile nu mai sunt nici ele ce au fost altădată, aşa că din ziua când am aflat cât de bine trăieşte feciorul fratelui meu mai mare la banca unde este, mi-am zis mereu că de ce feciorii mei să nu trăiască şi ei ca el. Prin urmare după ce-ţi vei găsi o slujbă bună, şi vei găsi o slujbă corespunzătoare şi pentru cei doi feciori ai mei, sub poruncile tale, voi considera fapta aceasta a ta drept acoperirea unei părţi din datorie, în raport cu suma ce o va putea câştiga lunar fiecare dintre ei.
1810
Yuan nu-şi mai putu stăpâni amărăciunea care-l îneca şi protestă indignat: — Vasăzică eu sunt zălog în mâinile dumitale – viaţa mea e în puterea dumitale şi poţi face cu ea tot ce pofteşti! Bătrânul deschise ochii mari şi se uită la el, dar îi răspunse cu glasul liniştit: — Nu ştiu ce vrei să înţelegi cu vorbele acestea. Eu cred că este o datorie să-ţi ajuţi familia din toate puterile. Cred că ştii cât m-am străduit eu pentru cei doi fraţi ai mei, dintre care unul este chiar părintele tău. Ani de-a rândul eu le-am administrat pământul şi am îngrijit de casa cea mare pe care ne-a lăsat-o părintele nostru, am plătit birurile şi am îngrijit de pământul moştenit de la părintele nostru. Dar aceasta era datoria mea şi niciodată nu m-am codit să mi-o îndeplinesc, iar după ce eu nu voi mai fi, o va îndeplini feciorul acesta mai mare, în locul meu. Cu toate acestea pământul nu mai este ce a fost odinioară. Părintele nostru ne-a lăsat o avere destul de mare în holde şi câştiguri, aşa că trecem drept oameni bogaţi. Totuşi, copiii noştri nu mai sunt bogaţi. Vremurile sunt grele. Birurile sunt mari. Dijmaşii plătesc puţin şi nu mai au respect de nimic. Prin urmare cei doi feciori ai mei mai tineri trebuie să-şi găsească şi ei câte o slujbă, cum şi-a găsit feciorul meu al doilea şi acum e rândul tău să ajuţi pe verişorii tăi
1811
de frate. Din cele mai străvechi timpuri, cel mai cu stare din familie a ajutat întotdeauna pe ceilalţi. Acestea erau lanţurile robiei strămoşeşti pe care trebuia să le poarte Yuan, cu toate că ştia că alţi tineri în locul lui ar fi refuzat să le poarte şi ar fi plecat de acasă, pentru a trăi departe de ai lor şi aşa cum îi trage inima, fără să se mai gândească la familie şi la obligaţiile pe care epoca nouă nu voia să le recunoască. Ar fi dorit şi el din tot sufletul să poată proceda în felul acesta; ar fi vrut să se poată ridica în picioare, în mijlocul acestei odăi prăfuite şi să trântească acestor două neamuri ale sale în obraz, fără niciun fel de cruţare: „Datoria aceasta n-am făcut-o eu! Eu nu am datorii decât faţă de mine însumi”. Dar presimţea că el nu este în stare să-i sfideze în felul acesta. Meng putea face un astfel de gest, datorită cauzei pe care o slujea, iar Sheng ar fi râs şi s-ar fi prefăcut că primeşte sclavia impusă de vechile obiceiuri, dar pe urmă şi-ar fi uitat de ea şi ar fi putut trăi liniştit. Yuan însă era cu totul altfel de fire. Lui i-ar fi fost peste putinţă să se împotrivească lanţurilor cu care în dragostea lui inconştientă, îl ferecase tatăl său. Nu era în stare nici să condamne pe tatăl său pentru ceea ce a făcut şi oricât de adânc s-ar fi gândit, îi era peste putinţă să-şi închipuie că el ar fi putut proceda altfel. Se uita la tremurul de lumină de pe lespezile odăii cu uşa
1812
deschisă şi asculta ciripitul păsărilor în tufele de bambus din curte. Într-un târziu oftă îndurerat: — Care va să zică, unchiule, eu sunt adevăratul dumitale zălog. Pe mine m-ai întrebuinţat ca un mijloc cu care să netezeşti feciorilor dumitale drumul în viaţă şi să fii la adăpost în anii dumitale de bătrâneţe. Bătrânul ascultă, uitându-se la el, pe urmă îşi turnă puţin ceai în cupă şi după ce-l sorbi încet, îşi şterse gura cu dosul mâinii uscate şi răspunse: — Aceasta este datoria fiecărui tânăr faţă de cei mai bătrâni şi fiecare trebuie să şi-o îndeplinească. Tot aşa vei proceda şi tu faţă de ficiorii tăi. — Nu, eu nu voi proceda în felul acesta, protestă Yuan. Până acum nu se gândise niciodată că ar putea să aibă şi el feciori. Dar de astă dată vorbele bătrânului său unchi păreau că cheamă viitorul la viaţă. Da, va veni şi ziua când va avea şi el feciorii lui. Va avea o soţie cu care va avea feciori. Dar feciorii aceia – ei vor fi liberi – liberi de autoritatea lui în calitate de părinte al lor. Nu va face din ei ostaşi şi nici nu-i va pregăti pentru un scop anume şi nici nu-i va înlănţui cu vechile obligaţii faţă de familie. Un val de ură neînţeleasă simţi cum se ridică în sufletul său, împotriva neamurilor sale, a unchilor şi verişorilor săi – da, chiar împotriva tatălui său, căci în clipa aceasta
1813
Tigrul apăru în odaie, ostenit de inspecţia pe care o făcuse soldaţilor săi şi dornic de a se aşeza la masă, în faţa cupei sale şi a asculta la vorbele feciorului său, indiferent despre ce ar fi vorbit. Dar Yuan nu era în stare să mai suporte apropierea lor… Se ridică repede de la masă şi ieşi din odaie, ca să poată rămâne singur. Se întinse pe patul din odaia lui şi începu să plângă, cum plânsese pe vremea când era copil, dar n-avu timp să se liniştească, deoarece tatăl său, după ce află de la cei doi ce-au vorbit împreună, se luă după el şi deschizând uşa odăii, se apropie de patul lui, în toată graba cu care puteau să-l ducă picioarele sale. Sta cu obrazul culcat pe braţele încrucişate şi Tigrul care se oprise alături de el, începu să-l bată pe umăr şi să-l mângâie, spunându-i tot felul de vorbe, ca să-l liniştească şi să-l îmbuneze: — Ascultă, fiul meu, nu trebuie să faci nimic dacă nu-ţi va fi pe voie. Eu nu sunt încă prea bătrân. Am trândăvit vreme prea îndelungată. Îmi voi aduna oamenii şi voi pleca la război, pentru a lua din nou în stăpânire regiunea şi a încasa birurile pe care mi le-a furat căpetenia aceea de tâlhari. Odată l-am înfrânt şi-l voi mai înfrânge o dată, aşa că vei putea să ai tot ce doreşti. Vei rămâne aici cu mine şi vei trăi aşa cum îţi place. Da, şi te vei căsători cu cine vrei.
1814
Rândul trecut am făcut o greşeală. Dar acum nu mai am aceleaşi păreri ca odinioară – ştiu cum procedează tinerii din ziua de astăzi… Fără să-şi dea seama, bătrânul Tigru pronunţă exact cuvintele menite să liniştească pe Yuan şi să-i alunge gândurile negre care-l chinuiau. Se întoarse spre tatăl său şi strigă: — Tată, de astăzi înainte nu te voi mai lăsa să faci războaie, iar eu… Era gata să strige „Eu nu mă voi căsători niciodată”. Repetase aceste cuvinte în faţa tatălui său de atâtea ori, încât acum erau gata să-i scape de pe buze, chiar împotriva dorinţei sale. Dar se opri la timp. O întrebare tulbure se trezi în mintea lui. Dorea cu adevărat să nu se căsătorească niciodată? Dar nu trecuse niciun ceas, de când declarase că feciorii lui vor fi liberi. Fără îndoială va veni şi ziua când va trebui să se căsătorească. Îşi zăgăzui cuvintele pe buze, apoi cu glasul mult mai domolit, răspunse tatălui său: — Da, într-o bună zi mă voi căsători cu cea pe care vreau să mi-o iau de soţie. Tigrul însă era atât de mulţumit când îl văzu că se întoarce spre el şi nu mai plânge, încât declară înveselit: — Da-da… aşa vei face… spune-mi fiule, cine este şi voi trimite agentul matrimonial care să pună totul la cale şi
1815
mă voi duce să-i spun şi maică-ti, căci la urma urmei nu cred că orice fată de la ţară să fie vrednică de un fecior ca al meu? Uitându-se la părintele său în timp ce vorbea, în mintea lui Yuan începu să se limpezească un gând neaşteptat: — Eu nu am nevoie de agent matrimonial, răspunse el încet şi fără să se gândească la ce spune. În mintea lui începu să se limpezească şi să se închege chipul unei femei… Voi vorbi eu pentru mine. În vremea de astăzi tineretul vorbeşte singur când vrea să se căsătorească, fără să aibă nevoie de intermediari… Era rândul Tigrului să se uite mirat la feciorul său şi să-l întrebe cu severitate: — Bine, fiule, dar poate fi o femeie cuviincioasă, aceea cu care poţi vorbi despre aşa ceva de-a dreptul? Cred că nai uitat de vechile învăţături ce ţi le-am dat, ca să te fereşti de astfel de femei? Spune, fiule, ţi-ai ales o femeie cumsecade? Yuan începu să zâmbească. Îşi uită de datorii, de războaie şi de toate amărăciunile prin care trebuia să treacă. Apoi cu totul pe neaşteptate gândurile lui începură să se îndrepte spre un drum luminos pe care nu-l văzuse până acum. Era cineva căruia îi putea mărturisi toate gândurile lui şi prevedea ce va trebui să facă de aici înainte. Bătrânii aceştia
1816
nu vor fi niciodată în stare să-l înţeleagă, nici pe el nici aspiraţiile lui; ei nu vedeau că el nu mai face parte dintre ei. Nu erau în stare să vadă nimic mai mult decât ar fi văzut orice străin. Dar cunoştea o fată care făcea parte din generaţia lui, care nu avea, ca el, rădăcini înfipte în vechile tradiţii de unde nu le putea smulge, pentru a le îngropa la vreme în pământul nou unde va trebui să-şi petreacă toată viaţa – chipul acestei fete îl vedea acum limpede în faţa lui, mai limpede decât văzuse chipul oricărei fete până acum, deoarece strălucirea lui făcea să pălească toate celelalte, până şi chipul tatălui său care era alături de el. Numai fata aceasta ar fi fost în stare să-l smulgă din lanţurile robiei lui – numai Mei-ling era în stare să-l scape şi săi spună ce are de făcut. Ea, în mâinile căreia totul devenea ordine şi disciplină, ar fi fost în stare să-i spună care este datoria lui de acum. Simţi că începe să se însenineze şi sufletul îi zburdă de mulţumire. Va trebui să se întoarcă la ea. Se ridică din aşternut şi întinse picioarele pe marginea patului. Dar îşi aduse aminte de întrebarea pe care i-o pusese tatăl său şi-i răspunse cu glasul tremurând de o mulţumire necunoscută încă: — O femeie cumsecade? Da, tată, am ales o femeie cumsecade! Se simţi atât de nerăbdător cum nu se simţise niciodată
1817
în viaţa lui. Aici nu mai încăpea nicio îndoială, şi niciun fel de codire. Se va duce de-a dreptul la ea. Dar cu toată nerăbdarea de a se întoarce spre miazăzi, Yuan îşi dădu seama că va trebui să stea lângă tatăl său cel puţin vreme de o lună. Când încercă să-i explice motivul pretextat pentru plecarea lui neaşteptată, Tigrul păru atât de jignit şi de abătut, încât Yuan rămase impresionat şi renunţă numaidecât la aluziile pe care le făcuse în legătură cu anumite afaceri grabnice care-l aşteaptă în oraşul acela de pe litoral. Ştia, de asemenea, că nu se cade să plece, fără să se ducă şi la mama lui, care tocmai la sosirea lui acasă, era plecată la ţară, unde se dusese să-şi vadă familia. Din ziua când se dusese după el şi se oprise la casa de lut, ca să-l îndemne să se întoarcă acasă, fusese cuprinsă de dragoste faţă de viaţa rurală din tinereţea ei. După ce fetele ei se căsătoriră, începu să se ducă adeseori în satul unde-şi petrecuse copilăria şi unde era găzduită de fratele ei mai în vârstă, care o primea bucuros, deoarece plătea cu argint tot ce-i dădea, şi afară de asta îi făcea mare cinste în faţa sătenilor, ea fiind soţia unui comandant de oşti, deci mai presus decât celelalte femei din satul lor. Deşi credinciosul cel cu buza de iepure îi trim isese vorbă că Yuan s-a întors acasă, ea totuşi întârziase plecarea cu câteva zile.
1818
Yuan era cu atât mai dispus şi chiar nerăbdător să vadă pe mama sa, cu cât era hotărât să-i spună că vrea să-şi aleagă singur soţia şi că şi-a şi ales-o, prin urmare nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să-i spună. Astfel putu petrece mai cu uşurinţă luna cât trebui să stea în curţile tatălui său, mai ales că unchiul şi vărul său se întoarseră la ei acasă şi el rămăsese numai cu tatăl său. Dar mulţumirea pe care i-o pricinuia amintirea lui Meiling contribui să-l facă mai curtenitor chiar faţă de unchiul său şi-şi zise uşurat: „Unchiul meu mă va ajuta ca să-mi găsesc o slujbă, pentru a-i putea plăti datoria. Nu-i voi spune deocamdată nicio vorbă grea – cel puţin până în ziua când voi putea vorbi cu Mei-ling”. Preocupat de gândul acesta, se putu despărţi de unchiul său spunându-i: „Fii încredinţat că nu voi uita de banii pe care ţi-i datorez. Dar te rog, unchiule, să nu mai împrumuţi bani deoarece peste o lună eu voi pleca de aici ca să-mi găsesc o slujbă. Cât despre feciorii dumitale, îţi făgăduiesc să fac pentru ei tot ce-mi va sta în putinţă”. Auzindu-i despre ce vorbesc, Tigrul adăugă cu mândrie: — Fii încredinţat, frate, că ţi se va da înapoi tot ce ne-ai dat, deoarece ceea ce eu nu voi reuşi să fac datorită armelor, feciorul meu va face cu ajutorul guvernului, căci fără îndoială cu învăţătura pe care o are acum va putea să-şi
1819
găsească o slujbă de dregător, unde să câştige destul de bine. — Da, fără îndoială, dacă va încerca, răspunse negustorul. Dar când dădu să iasă din casă, se întoarse spre feciorul său şi-i spuse: Dă lui Yuan hârtia pe care ai pregătit-o. Din mâneca halatului feciorul scoase o foaie păturită de hârtie pe care o întinse lui Yuan: — Este socoteala amănunţită a sumelor primite. Ne-am gândit, eu şi tatăl meu, că poate vei dori să ai o socoteală limpede privitoare la această datorie. Dar nici în urma acestui gest meschin Yuan nu fu în stare să se supere. Întinse mâna şi luă hârtia, deşi pe ascuns făcea haz de grija lor, iar după ce le spuse câteva cuvinte curtenitoare, îi lăsă să plece în drumul lor. Lui Yuan totul i se părea mai limpede decât fusese până acum. Reuşi să se poarte amabil faţă de rudele lui, iar seara sta şi asculta cu îndelungată răbdare poveştile tatălui său despre războaie şi izbânzi. De dragul feciorului său, Tigrul retrăia viaţa lui trecută şi în timp ce-i povestea despre bătăliile prin care trecuse, încruntând din sprâncene şi răsucindu-şi firele rare ale mustăţii, i se părea şi lui că a trăit o viaţă plină de glorie. Dar Yuan care sta liniştit şi se uita zâmbind la tatăl său cum se încruntă şi-i spune cum a tăiat pe Leopard, se miră cum de putuse să se teamă odini-
1820
oară atât de mult de el. Totuşi zilele i se păreau că nu trec cu prea multă încetineală. Gândul la Mei-ling venise atât de neaşteptat, încât simţea nevoia să nu se lase deocamdată preocupat de altceva decât de amintirea acestei fete, aşa că uneori era chiar foarte mulţumit că trebuie să mai întârzie în curţile tatălui său şi se bucura mai ales de ceasurile de seară când sta împreună cu părintele său şi se prefăcea că ascultă la ce-i povesteşte. Se miră destul de des că fusese atât de nepăsător faţă de pornirile inimii sale încât nu-şi dăduse seama de realitate, cu toate că chiar în ziua nuntii lui Ailan, deşi constatase cât este de frumoasă, totuşi văzuse şi pe Mei-ling şi i se păruse mult mai frumoasă decât Ai-lan. În ziua aceea ar fi trebuit să-şi dea seama de sentimentele lui adevărate. Tot aşa ar fi trebuit să-şi dea seama în nenumărate rânduri după aceea, când o văzuse umblând de colo până colo prin casă, punând fiecare lucru la locul lui şi împărţind porunci slujitorilor. Dar nu-şi dăduse seama de nimic, până în seara aceea când începuse să plângă, stând singur în odaia lui. Visurile acestea ale lui erau tulburate din când în când de glasul mulţumit al Tigrului şi Yuan se simţea în stare să-l asculte cum nu l-ar fi putut asculta niciodată, dacă în sufletul său nu s-ar fi trezit tocmai acum dragostea faţă de
1821
fata aceea din miazăzi. Asculta ca prin vis la ceea ce-i povestea tatăl său, dar nu era în stare să înţeleagă dacă vorbeşte despre războaiele din trecut, sau despre cele pe care le plănuia de aici înainte, iar Tigrul continua cu glasul domolit: — Mai am şi acum un venit cât de mic, de la feciorul pe care mi l-a dat fratele meu mai în vârstă. Dar el nu este comandant de oşti, nu este un adevărat comandant de oşti. Nu pot avea prea multă încredere în el, căci este trândav şi prea îi place să râdă – este născut paiaţă şi paiaţă va muri. Spune că este locţiitorul meu, dar îmi trimite foarte puţin şi n-am fost prin partea aceea în ultimii şase ani. La primăvară va trebui să mă duc… da, la primăvară va trebui să încep din nou câteva bătălii. Cât despre nepotul acesta al meu, sunt încredinţat că va trece în tabăra celui dintâi duşman ce se va arăta la poarta oraşului, căci este în stare să se ridice chiar împotriva mea… Yuan care nu asculta decât cu jumătate de ureche la vorbele tatălui său, nu părea câtuşi de puţin interesat de ştirile referitoare la acest văr al său de care nu-şi mai aducea aminte decât din vorbele mătuşii lui care spunea adeseori cu mândrie: „Feciorul meu care este general în partea de miazănoapte”. Era plăcut să stea şi să asculte la ce-i povesteşte tatăl
1822
său, şi din când în când să-i răspundă cu câte o vorbă, ca apoi să se gândească din nou la fata aceea. Îşi zicea că nu se va mai simţi câtuşi de puţin ruşinat dacă ea va vedea starea în care sunt astăzi curţile tatălui său, căci ea va înţelege situaţia. Erau din acelaşi sânge şi ţara aceasta era patria lor, indiferent de aspectele ruşinoase în care se înfăţişa. Ar fi fost în stare chiar să-i spună: „Tatăl meu este un bătrân comandant de oşti, puţin maniac şi puţin caraghios, care vorbeşte fără încetare, şi fără să ştie nici el însuşi ce-i adevărat şi ce este închipuire din ceea ce povesteşte. Se consideră un bărbat foarte puternic, deşi n-a fost niciodată aşa”. Da, ei ar fi fost în stare să-i spună chiar astfel de cuvinte despre tatăl său, căci era încredinţat că ea îl va înţelege. Gândindu-se la simplitatea acestei fete, simţi cum se destramă din sufletul său orice artificiu. De s-ar putea întoarce cât mai curând la ea, pentru a deveni din nou el însuşi; nu chinuit de toate îndoielile, ci aşa cum fusese odinioară în timpul zilelor pe care le petrecuse în casa de lut a bunicului său, când se simţise liber şi singur. Alături de ea ar fi putut deveni din nou liber şi singur şi ar fi putut duce din nou viaţa fără zbucium adânc. La urmă de tot nu se simţea în stare să se mai gândească la altceva decât la dorinţa de a fi în apropierea ei. Era atât de convins că ea îl va ajuta, încât după întoarcerea mamei
1823
lui se simţi în stare să o salute cu toată politeţea, fără să se zbuciume din pricină că deşi era mama lui, totuşi nu avea niciun fel de legătură sufletească cu ea. Cu toate că era rumenă la faţă, mama lui arăta acum ca orice ţărancă simplă şi îmbătrânită. Femeia ridicase ochii slăbiţi spre el, sprijinindu-se în toiagul pe care-l întrebuinţa în timpul mersului şi se întrebă mirată: — Va sa zică aşa arată feciorul meu? Yuan, îmbrăcat în hainele lui de modă străină şi voinic de statură, plecă ochii spre femeia din faţa lui, îmbrăcată în haine simple de pânză neagră şi se întrebă: „Oare să mă fi purtat pe mine cu adevărat în pântecele ei această femeie bătrână? Mie mi se pare că nu am niciun fel de legătură cu ea”. Dar nu simţi remuşcări şi nici ruşine din pricina ei. Fetei acelea albe, dacă s-ar fi întâmplat s-o iubească, i-ar fi spus cu multă sfială: „Aceasta e mama mea”. Lui Mei-ling însă îi putea spune: „Aceasta este mama mea!” iar ea ştiind că mii de tineri de seama lui au fost născuţi de astfel de mame, nu i s-ar fi părut deloc straniu, căci pentru ea nu era nimic straniu. Pentru ea ar fi fost de ajuns să-i spună atât şi nimic altceva. Chiar faţă de Ai-lan s-ar fi simţit ruşinat, dar în niciun caz faţă de Mei-ling. În faţa ei îşi putea deşerta tot sufletul, fără să se simtă ruşinat. Gândul acesta îl
1824
făcea să se liniştească, chiar atunci când era enervat, şi într-una din zilele ce urmară după aceea, spuse mamei lui fără înconjur: — Mamă, sunt logodit, sau ca şi logodit. Mi-am ales fata cu care vreau să mă însor. — Despre asta mi-a vorbit şi tatăl tău, răspunse bătrâna cu blândeţe. I-am vorbit şi eu despre câteva fete pe care leam cunoscut, dar tatăl tău te-a lăsat întotdeauna să faci cum pofteşti. Ai fost întotdeauna feciorul lui şi al meu aproape niciodată, ori el este bărbat iute de fire şi mi-ar fi fost peste putinţă să mă împotrivesc voinţei lui. Soţia lui cea învăţată a putut să scape, după ce a plecat din curţile lui, dar eu am rămas, ca toate pornirile lui să se descarce asupra mea. Sper totuşi că fata pe care ţi-ai ales-o este destul de vrednică pentru a şti cum se croieşte haina unui bărbat şi cum trebuie prăjit un peşte. Mai cred că din când în când o voi putea vedea şi eu, cu toate că în timpurile acestea noi, tineretul nu mai ţine seamă de nimic şi nurorile nu vin să vadă pe mama soţului lor, aşa cum s-ar cuveni şi cum ar fi datoria lor. Yuan fu foarte mulţumit că n-avea şi alt ponos, afară de acesta. Bătrâna rămase cu privirile pierdute în gol cum avea obiceiul, pe urmă, clipind din pleoape şi mestecând de câteva ori din fălci, îşi uită de el şi adormi uşor, sau
1825
părea că a adormit. Ei doi nu erau din aceeaşi lume şi amănuntul că era fiul ei nu avea pentru el niciun fel de semnificaţie. În realitate pentru el nimic nu mai putea avea semnificaţie, decât preocuparea de a se întoarce cât mai curând la fata aceea. Îşi luă rămas bun de la părinţii săi, dându-şi silinţa să se poarte cât mai politicos faţă de ei, ca şi când i-ar fi părut rău că trebuie să plece, şi luă din nou trenul care se îndrepta spre miazăzi, dar i se păru straniu că acum aproape nici nu vedea pe cei care plecau cu trenul. Îi era cu totul indiferent dacă purtarea lor era sau nu cuviincioasă, căci acum nu era în stare să se mai gândească la altceva decât la Meiling. Se gândea la toate amănuntele în legătură cu ea. Îşi aducea aminte că avea o mână mică, dar foarte puternică, cu palma îngustă şi degetele delicate şi se întreba cum de o astfel de mână poate avea îndemânarea ca să taie o umflătură din trupul omenesc. Întreg trupul ei avea această tărie mlădioasă, care se datora forţei cu care oasele ei sănătoase erau legate unul de altul sub pielea palidă. Îşi aducea aminte de îndemânarea ei în toate cele, de felul în care veneau slujitorii la ea s-o întrebe, de Ai-lan care chema întotdeauna pe Mei-ling ca să-i spună dacă rochia cutare este bine făcută la poale, şi
1826
de faptul că numai Mei-ling era în stare să facă ceva aşa cum ar fi vrut mama ei să fie făcut. Yuan se gândi mulţumit: „La vârsta de douăzeci de ani este tot atât de vrednică, pe cât ar fi o femeie cu zece ani mai mare decât ea”. Farmecul acestei fete i se părea îndoit, când începea să se gândească la ea. Avea acelaşi calm şi aceeaşi seriozitate ca şi femeile mai în vârstă pe care le văzuse el, cum era de pildă mama lui adoptivă, mătuşa lui şi toate celelalte femei care fuseseră crescute în vechile tradiţii. Totuşi avea ceva şi din epoca modernă, aşa că nu era nici sfioasă, nici tăcută de faţă cu bărbaţii. Era în stare să vorbească pe faţă şi cu toată sinceritatea în orice împrejurare şi să se simtă la largul ei, dar cu totul altfel de cum se simţea Ai-lan. Astfel în goana trenului şi a câmpurilor ce defilau trecând vert iginos pe lângă el, Yuan nu văzu de astă dată nimic. Îşi depăna visurile în legătură cu Mei-ling şi din fărâmele de amintiri şi vorbe pe care nu le uitase, încerca să-şi completeze imaginea ei. După ce reuşea s-o vadă întreagă, încerca să şi-o imagineze cum va fi în clipa când se vor întâlni, cum va vorbi şi ce-i va spune despre dragostea lui. O vedea limpede, ca şi când ar fi fost aievea, cum se uită la el în timp ce-i vorbeşte. Iar după aceea… va trebui să-şi aducă aminte mereu cât este de tânără şi că nu este o fată îndrăzneaţă şi guralivă, ci sfioasă şi foarte blândă. Dar cu
1827
toate acestea va putea să o ia de mâna subţire şi delicată, mâna aceea mică şi rece… Dar cine ar fi în stare să se amăgească cu gândul că viitorul va fi aşa cum îl visează el şi care este îndrăgostitul capabil să-şi imagineze cum se va desfăşura întâlnirea cu iubita lui? Yuan, care în timpul călătoriei părea că este în stare să formuleze cuvintele cu atâta uşurinţă, nu fu în stare să mai spună nimic în clipa când se pomeni în faţa ei. După ce intră în holul cel mare, văzu că toată casa e ca şi adormită, căci în calea lui nu ieşi decât o slujitoare. Tăcerea din casă parcă-l îngheţa. — Unde este? se răsti el la servitoare, dar numaidecât îşi dădu seama de situaţie şi întrebă mai liniştit: Unde este doamna, stăpâna casei? — S-au dus la Azilul Copiilor Găsiţi, răspunse servitoarea, să vadă un copil pe care l-au adus astăzi şi care este bolnav. Cred că se vor întoarce târziu. Yuan trebui să-şi liniştească bătăile inimii şi să aştepte. Aşteptă şi se căzni să se gândească la fel şi fel de lucruri, dar gândurile lui parcă ar fi avut o voinţă aparte, căci se întorceau mereu la acelaşi subiect. Se făcu seară şi mama lui tot nu se întoarse, iar când veni slujitoarea şi-l anunţă că a pus masa, trecu în sufragerie şi începu să mănânce
1828
singur, dar bucatele i se părură sălcii şi fără niciun gust. Se simţea aproape revoltat împotriva copilului care în felul acesta întârzia întâlnirea la care se gândise săptămâni de-a rândul. Dar în clipa când tocmai se pregătea să se ridice de la masă, din cauză că nu putea mânca, uşa odăii se deschise şi apăru mama lui, foarte obosită şi abătută, iar după ea intră Mei-ling, tăcută şi mâhnită, cum n-o văzuse încă niciodată. Se uită la Yuan, ca şi când nu l-ar fi văzut şi exclamă cu glasul stins, ca şi cum el n-ar fi lipsit de acasă niciodată: — Fetiţa a murit. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, dar a murit! Mama lui oftă şi se lăsă mâhnită pe un scaun, apoi întrebă: — Te-ai întors, fiul meu?… N-am văzut până acum o fetiţă mai drăguţă decât aceasta, Yuan – au lăsat-o acum trei zile în faţa căminului – nu părea să fie de familie săracă, deoarece era îmbrăcată în hăinuţe de mătase. La început mi-am închipuit că e sănătoasă, dar azi dimineaţă a fost apucată de convulsii, un fel de plagă veche care ucide copiii înainte de a împlini zece zile de viaţă. Am văzut copii foarte sănătoşi şi zdraveni, apucaţi de această boală care-i seceră întocmai ca un vânt năprasnic, fără să poţi
1829
face nimic împotriva ei. Fata asculta, fără să poată mânca nimic din bucatele de pe masă. Sta cu pumnii încleştaţi şi când auzi cuvintele maică-si, declară: — Cunosc boala aceasta. Dar poate fi evitată. Uitându-se la obrazul ei contractat, care de astă dată i se părea mai emoţionat decât fusese înainte de asta, văzu că fata e cu ochii plini de lacrimi. Supărarea ei şi lacrimile acestea fură întocmai ca nişte picături de apă îngheţată pe inima lui în flăcări, căci prevedea că ele îi vor tăia drumul spre inima fetei. El nu se gândea acum decât la ea, iar Meiling era sufleteşte foarte departe de el; deşi lipsise de acasă săptămâni întregi, totuşi nu se gândea la el. Rămase deci nemişcat şi răspunse la întrebările pe care i le punea mama lui în legătură cu ceea ce se întâmplase în casa părintelui său. Dar vedea limpede că Mei-ling nu auzea întrebările şi nici răspunsurile pe care le dădea. Stătea încremenită întro nemişcare stranie, cu mâinile încrucişate în poală, şi cu toate că se uita când la unul când la altul, nu zicea nimic. Dar ochii i se umplură în mai multe rânduri de lacrimi. Dându-şi seama că gândurile ei aleargă foarte departe, ar fi fost peste putinţă ca Yuan să vorbească ceva despre planurile lui.
1830
Dar cum ar fi putut să se liniştească înainte de a vorbi? Toată noaptea visa intermitent visuri stranii de dragoste, dar dragostea aceasta nu apăru în visurile lui niciodată destul de limpede. Dimineaţa următoare se trezi epuizat de aceste visuri. Era şi o zi tristă, o zi care părea că este hotarul dintre vara ce făcea loc tristeţii toamnei. După ce se dădu jos din pat şi se uită pe fereastră, Yuan nu putu vedea altceva decât o pâclă cenuşie, cu cerul liniştit şi palid, boltit deasupra caselor cenuşii cu străzi cenuşii, în fundul cărora oamenii înaintau încet ca nişte melci cenuşii pe pământul ca cenuşa. Elanul lui se topi ca prin farmec în faţa acestui spectacol lipsit de viaţă şi se miră el însuşi cum de a fost în stare vreodată să se gândească la Mei-ling. Se aşeză singur la masă şi începu să mănânce, dar în timp ce mânca fără nicio plăcere, deoarece bucatele i se păreau sărate şi fără gust, intră şi mama lui în odaie. Nu apucă bine să guste din mâncare şi să schimbe câteva cuvinte cu el, când băgă de seamă că ceva nu e în regulă. Începu deci să-i pună diferite întrebări, iar Yuan, înţelegând că ar fi peste putinţă să-i vorbească despre dragostea lui, îi povesti despre suma importantă de bani pe care tatăl său o împrumutase de la unchiul său, iar ea rămase îngrozită de vorbele acestea şi exclamă:
1831
— Dar de ce nu mi-a spus până acum că este atât de strâmtorat? Aş fi cheltuit mai puţin. Sunt foarte mulţumită că pentru educaţia lui Mei-ling am întrebuinţat numai banii mei. Da, a fost un gest de mândrie din partea mea, şi tatăl meu care n-a avut alţi copii mi-a lăsat o sumă destul de mare de bani, la o bancă străină unde banii aceştia au stat ani de zile în siguranţă. A ţinut foarte mult la mine şi a vândut o mare parte din pământul pe care l-a moştenit ca banii să-i depună pentru mine la bancă. Dacă aş fi ştiut, poate aş fi… — Dar de ce să faci un astfel de gest, o întrerupse Yuan. Nu, căci eu îmi voi căuta o slujbă unde voi putea întrebuinţa ceea ce am învăţat şi cu leafa ce o voi câştiga, voi plăti unchiului meu datoria. În aceeaşi clipă se gândi că dacă va face o astfel de faptă, nu va putea avea de ajuns ca să se căsătorească, să întemeieze o familie şi să-şi realizeze planurile pe care şi le face orice tânăr. În vremurile vechi feciorul cel mai mare trăia în aceeaşi casă cu părintele său, iar soţia şi copiii lui mâncau din aceeaşi strachină cu ei. Dar astăzi Yuan nu ar mai fi fost în stare să facă aşa ceva. Când se gândi la curţile în care trăia Wang Tigrul şi la femeia aceea bătrână care ar fi devenit soacra lui Mei-ling, îşi jură că el nu se va duce să trăiască împreună cu ea în curţile
1832
tatălui său. Va trebui să aibă undeva casa lui proprie, o casă aşa cum îi plăcea lui, cu tablouri pe pereţi, fotolii comode şi peste tot să strălucească de curăţenie – iar în casa aceasta să fie numai ei singuri şi să facă dintr-însa un cămin pe placul lor. Gândindu-se la toate aceste amănunte, în privirile lui străluci o duioşie atât de puternică, încât mama lui îl întrebă numaidecât: — Văd că nu mi-ai spus tot ce ai avut de spus. Yuan se aprinse la faţă şi de emoţie simţi că încep să-l usture pleoapele, după ce se întoarse spre ea şi începu să-i spună: — Mai am ceva… mai am ceva de spus. Am început s-o iubesc şi dacă nu mă voi căsători cu ea, să ştii că voi muri. — S-o iubeşti? întrebă femeia mirată. Pe cine să iubeşti? şi începu să se gândească despre cine ar putea să fie vorba. — Pe cine altcineva aş putea iubi, afară de Mei-ling, se grăbi Yuan să adauge. Se uită la el emoţionată profund, deoarece pentru ea Mei-ling era tot copil, un copil pe care-l găsise în stradă, pe o zi de iarnă friguroasă, şi-l dusese în casa ei. Se uită la Yuan, fără să zică nimic apoi, după ce mai trecu o vreme, răspunse îngândurată: — E încă foarte tânără şi în mintea ei se alungă o mulţ ime de planuri. Pe urmă adăugă: Părinţii ei sunt oameni
1833
necunoscuţi. Nu ştiu ce va zice tatăl tău când va afla că ea este copil găsit. — Tatăl meu nu are niciun amestec în această afacere, protestă Yuan. Astăzi nu mai admit să mă supun vechilor obiceiuri. Vreau să-mi aleg singur fata cu care să mă căsătoresc. Mama lui îl ascultă cu îngăduinţă, fiind de mult obişnuită să audă astfel de vorbe, căci le auzise de nenumărate ori şi de la Ai-lan şi din conversaţiile pe care le avusese până acum, aflase şi de la părinţi că tinerii şi fetele de azi întrebuinţează întotdeauna astfel de argumente, faţă de cei mai în vârstă, iar aceştia trebuie să se împace cu situaţia. Se mulţumi deci să-l întrebe: — Cu ea ai vorbit? — Tatăl meu nu are niciun amestec în această afacere. Şi-i răspunse tot atât de sfios, ca orice îndrăgostit din vremea veche: N-am vorbit, căci nu ştiu cum ar trebui să încep. Pe urmă după ce se mai gândi puţin, adăugă: Mi se pare că toate gândurile ei sunt îndreptate mereu spre ceva care o preocupă. Alte fete îţi mai aruncă din când în când câte o privire sau te iau de mână, cel puţin mie aşa mi s-a spus, dar ea nu face niciodată aşa ceva. — Nu face, răspunse femeia cu mândrie. Mei-ling nu face niciodată aşa ceva.
1834
Neştiind ce să facă, îşi zise că va fi mult mai bine, dacă mama lui se va ocupa ea însăşi de această chestiune. Meiling va asculta de mama lui pe care o iubeşte şi o onorează, prin urmare intervenţia ei în această afacere, nu ar putea să-i fie decât de folos. Astfel ajunse la concluzia că deşi vremurile s-au schimbat, totuşi va fi mai bine să nu vorbească de-a dreptul cu fata. Procedeul acesta era un fel de amestec între obiceiurile noi şi vechi, iar Mei-ling fiind încă tânără, se va simţi mult mai mulţumită. Gândindu-se la toate acestea, Yuan se întoarse spre mama lui şi o întrebă: — Mamă, n-ai vrea să vorbeşti cu ea în numele meu? E adevărat că Mei-ling e foarte tânără şi dacă aş încerca să vorbesc eu cu ea, poate s-ar speria… Femeia zâmbi şi uitându-se la el înduioşată, îi răspunse: — Dacă va vrea să se mărite cu tine, fiule, eu n-am nimic împotrivă, mai ales dacă se va învoi şi tatăl tău. De silit însă nu o voi sili. Nu voi admite niciodată – să oblig o fată să se mărite cu cineva împotriva voinţei ei. Este singurul avantaj pe care vremurile acestea noi l-au acordat femeilor – avantajul de a nu se căsători împotriva dorinţei lor. — Nu, asta în niciun caz… protestă Yuan. Dar pentru nimic în lume nu şi-ar fi închipuit că fata ar
1835
putea să fie silită să se căsătorească, deoarece era convins că toate fetele se gândesc la căsătorie. În timp ce ei doi stăteau de vorbă şi-şi terminară masa, Mei-ling apăru în odaie, cu obrazul rumen şi foarte drăguţ îmbrăcată în rochia ei de mătase albastră închisă, pe care o purta la facultate, cu părul negru netezit pe după urechi, dar fără cercei şi fără inele în degete, tocmai contrar obiceiului lui Ai-lan care se simţea dezbrăcată, dacă n-avea nicio podoabă. Privirile ochilor ei reci şi limpezi erau liniştite, buzele uşor arcuite, dar nu atât de roşii ca ale lui Ai-lan, şi obrazul senin şi palid, căci deşi Mei-ling nu era niciodată îmbujorată, obrazul ei era plin de sănătate şi foarte frumos. Îi salută veselă şi Yuan băgă de seamă că somnul îi alungase toate gândurile negre din ajun, aşa că acum se simţea liniştită şi în stare să înceapă o nouă zi de muncă. Imediat ce se aşeză la masă şi începu să mănânce, femeia ridică privirea zâmbitoare spre ea şi începu să vorbească. Yuan simţi o dorinţă neaşteptată de a o face să se oprească sau să aleagă altă ocazie pentru a-i spune ce vorbiseră ei până acum. Ar fi dorit să amâne clipa mărturisirii şi de ruşine îşi simţi tot trupul scăldat de o sudoare rece. Dar mama lui începuse să vorbească şi în priviri îi lucea un zâmbet ascuns, văzând pe Yuan cum se frământă
1836
pe scaun: — Fetiţa mea, aş vrea să-ţi spun ceva. Tânărul acesta, Yuan al nostru, deşi se simte grozav de avansat şi ar vrea să-şi aleagă singur soţia, s-a simţit cuprins de spaimă în ultimul moment şi a făcut apel la vechile obiceiuri, adresându-se unui intermediar. Mi-am luat chiar eu sarcina să vorbesc pentru el, iar tu eşti fata pe care o doreşte: vrei să te măriţi cu el? Întrebarea fu pusă cu toată îndrăzneala şi cu glasul atât de calm, încât Yuan se gândi că mai prost decât aşa nici nu s-ar fi putut să vorbească cineva, căci era tocmai de ajuns pentru a face fata să se sperie. Mei-ling se sperie cu adevărat. Lăsă castronul din mână şi după ce aşeză cu grijă beţişoarele alături de el, se uită îngrozită la mama ei. Pe urmă o întrebă cu glasul sfios: — Trebuie să mă mărit numaidecât? — Nu, fetiţa mea, răspunse femeia, de astă dată cu glasul grav. Dacă nu vrei, nu trebuie să te măriţi. — Atunci nu mă voi mărita, adăugă fata mulţumită şi tot chipul i se lumină dintr-odată. Mamă, mi s-a întâmplat de multe ori să văd colege ale mele care au fost obligate să se mărite şi le-am văzut plângând, chinuite de deznădejde, că trebuie să-şi întrerupă studiile, pentru a se căsători. Tocmai de aceea m-am speriat. O, îţi mulţumesc mamă! Şi Mei-
1837
ling care fusese întotdeauna o fată calmă şi stăpânită se ridică de pe scaun şi se repezi spre mama ei, unde îngenunche şi-şi plecă fruntea până în pământ, după vechiul obicei de supunere. Dar mama ei o ridică în picioare şi-i petrecu un braţ împrejurul mijlocului. Pe urmă se uită la Yuan care sta nemişcat şi palid ca un mort, cu buzele livide şi strângând din fălci, pentru a-şi stăpâni lacrimile ce tremurau într-însul. Se simţi înduioşată de durerea lui, apoi întorcându-se spre Mei-ling, o întrebă cu blândeţe: — Dar cu toate acestea, Mei-ling, ţi-e drag Yuan al nostru? — Sigur că da, se grăbi fata să răspundă, e doar fratele meu. Mi-e drag, dar nu ca să mă căsătoresc cu el. Eu, mamă, nu vreau să mă căsătoresc. Vreau să-mi termin studiile şi să devin medic. Vreau să învăţ, să învăţ cât mai mult. Toate femeile se căsătoresc. Eu nu am intenţia să mă căsătoresc pur şi simplu şi să mă ocup de casă şi de creşterea copiilor. Singura mea dorinţă este să devin medic. În timp ce spunea aceste cuvinte, femeia se întoarse din nou spre Yuan, cu un fel de mulţumire neaşteptată. Uitându-se la ele, i se păru că aceste două femei s-au întovărăşit împotriva lui, două femei împotriva unui singur bărbat, şi-şi zise că nu poate să mai suporte gândul acesta.
1838
La urma urmelor vechile obiceiuri tot aveau ceva bun în ele, deoarece orice femeie trebuia să se mărite şi să nască copii, prin urmare tot aşa trebuie să se mărite şi Mei-ling, iar împotrivirea aceasta a ei, era un fel de perversitate. Simţindu-se jignit în demnitatea lui de bărbat, îşi zise: „E foarte ciudat că în ziua de astăzi femeile pot deveni ca acestea două. Cine a mai auzit ca o fată să nu se căsătorească atunci când i-a sosit vremea? Mi se pare foarte ciudat ca o fată să refuze să se căsătorească – asta este o lovitură grea pentru noua generaţie şi pentru naţiune!” Pe urmă se gândi că şi femeile cele mai deştepte, trebuie să fie caraghioase şi uitându-se la ochii lui Mei-ling, i se părură că sunt reci şi cruzi, şi că-l privesc cu îndrăzneală şi calm. În aceeaşi clipă auzi pe mama lui spunând: — Mei-ling nu se va căsători decât atunci când va fi dispusă. Îşi va trăi viaţa aşa cum va găsi de cuviinţă, şi va trebui să te împaci cu gândul acesta, Yuan. Cele două femei se uitară la el cu un fel de ostilitate pornită din libertatea de care se bucurau acum, cea mai tânără încercuită de braţul celei mai în vârstă… Da, va trebui să se împace cu gândul acesta! Târziu, în timpul acestei zile triste, Yuan ieşi din odaia lui, unde se trântise pe pat şi după ce coborî, începu să rătăcească în lungul străzilor oraşului, ch inuit de gânduri
1839
negre. Plânsese de deznădejde şi-şi simţea inima îndurerată, ca şi când după chinurile de flacără prin care trecuse, ar fi fost cuprinsă acum într-un cleşte de gheaţă, care nu o lăsa să palpite slobodă. Ce are de făcut de aici înainte? se întreba el alergând fără nicio ţintă, îmbrâncind pe cei care-i stăteau în cale şi simţindu-se el însuşi îmbrâncit de alţii, căci nu vedea nimic pe unde trecea. Dar deşi mulţumirea lui de viaţă se stinsese, avea totuşi obligaţii de îndeplinit. Datoria trebuia plătită. Cel puţin aşa singur, va reuşi să o plătească. Trebuia să se îngrijească de bătrânul său părinte şi se gândea în toate chipurile, ce ar putea face şi unde şi-ar putea găsi o slujbă, ca din ceea ce va câştiga, să plătească banii împrumutaţi de la unchiul său. Îşi va face întreaga datorie, îşi zicea el, şi începu să-şi dea tot mai limpede seama că neamurile sale abuzaseră de naivitatea lui. Începuse să se însereze şi el rătăcise în toate părţile pe străzile oraşului acestuia care i se părea nesuferit. Aspectul lui străin îi era odios, tot aşa străinii pe care-i întâlnea pe stradă, hainele străine pe care le purtau cei de un neam cu el şi până şi hainele cu care era îmbrăcat el însuşi. În clipa aceasta i se părea că vechile obiceiuri ale ţării lui erau mult mai bune. Se revoltă împotriva pornirilor din inima lu i şişi zise: „Obiceiurile acestea străine au făcut femeile noas-
1840
tre să devină încăpăţânate şi să vorbească despre libertate, dând la o parte pornirile firii, ca să poată trăi cum trăiesc călugăriţele sau desfrânatele!” Îşi aducea aminte cu scârbă de fata proprietăresei lui, de neruşinarea ei şi de Mary ale cărei buze fuseseră prea roşii, aşa că acum le condamna şi pe ele. Pe urmă începu să se uite la toate femeile străine care treceau pe lângă el cu atâta ură încât nu mai era în stare să se gândească şi murmură: „Va trebui să mă duc undeva unde nu voi întâlni nimic străin şi nimic din obiceiurile noi, pentru a putea trăi adevărata viaţă a ţării mele. Ar fi fost mai bine să nu mă fi dus în străinătate! Ce bine ar fi fost să nu fi părăsit niciodată casa de lut a bunicului!” Pe urmă îşi aduse aminte pe neaşteptate de bătrânul plugar pe care-l cunoscuse şi care odinioară îl învăţase cum trebuie să ţină coada sapei. Se va duce să stea de vorbă cu el şi să se apropie din nou sufleteşte de cei din neamul său, care nu au nicio legătură cu străinii aceştia şi nici cu obiceiurile lor. Coborî de pe trotuar şi luă o ricşă cu care se duse o bucată bună de drum, apoi coborî şi-şi continuă drumul pe jos. Trebui să meargă foarte departe ca să găsească petecul de pământ pe care-l lucrase odinioară şi pe vecinul său şi casa. Dar până să-l găsească, se făcuse aproape întuneric, deoarece acum se tăiaseră străzi noi şi se clădise un întreg
1841
cartier în care oamenii se îngrămădiseră ca într-un furnicar. Când ajunse la destinaţie şi recunoscu terenul, văzu că aici nu mai era pământ cultivabil. Pe terenul unde cu câţiva ani în urmă erau holde mănoase şi vecinul său îi spusese cu mândrie că familia lui trăieşte de sute de ani, era acum o ţesătorie de mătase. Era o clădire uriaşă, mare cât un sat întreg, cu pereţii de cărămidă roşie şi acoperişul de sticlă, iar de pe coşurile înalte se destrămau vălătuci de fum negru. În timp ce se uita la această clădire, sirena fabricii se auzi şuierând ascuţit şi porţile de fier se deschiseră, iar din curtea fabricii începu să se scurgă o mulţime de oameni, bărbaţi, femei şi copii, care se târau palizi şi obosiţi de munca zilei, copleşiţi de gândul că mâine va urma o altă zi şi după ea alte zile nenumărate, care toate vor fi ca şi cea de astăzi. Hainele de pe ei erau leoarcă de sudoare, iar din trupurile lor se desprindea mirosul greu al viermilor morţi în coconii de pe care se depănau firele de mătase. Yuan se opri şi se uită la chipurile acestea chinuite, gândindu-se înspăimântat că aici trebuie să fie şi plugarul de altădată, care fără îndoială a fost înghiţit, ca şi pământul său, de monstrul acesta nou. Dar ţăranul nu era între muncitorii care ieşeau din fabrică. Lucrătorii aceştia erau oameni sfârşiţi de puteri care trăiau în marginea oraşului şi
1842
ieşeau în fiecare zori din bordeiele lor, ca să se întoarcă la ele pe înserat. Plugarul plecase în altă parte. El şi soţia lui, cu bătrânul bivol pe care-l avea, lucrau acum în alte holde. Nu se poate să nu fi cumpărat alt pământ, îşi zicea Yuan, şi acolo îşi trăiesc viaţa lor aparte, mândri cum fuseseră întotdeauna. Gândindu-se la ei, încercă să zâmbească, şi uitându-şi de mâhnirea lui, se întoarse încet spre casă. Tot aşa va trebui să-şi găsească şi el undeva un rost, pentru a putea trăi.
1843
Capitolul IV Două amănunte care interveniră a doua zi păreau menite să schimbe felul de viaţă de până acum al lui Yuan. Mama lui îi spuse în dimineaţa următoare, de cum se întâlniră la masă: — Fiul meu, cred că nu se cade ca de aici înainte să continui a trăi în casa aceasta. Gândeşte-te, cât de greu va fi pentru Mei-ling să te vadă în fiecare zi şi să-şi aducă aminte de sentimentele tale pentru ea. — Înţeleg foarte bine, căci starea mea sufletească este ca şi a ei, răspunse Yuan cutremurat de umbra de nemulţumire ce-i mai rămăsese din ajun. Aş vrea să plec undeva, unde să nu fiu obligat să o văd în fiecare zi şi să nu-mi mai aduc aminte de fiecare dată când o văd sau o aud vorbind, că nu vrea să se căsătorească cu mine. Răspunsul acesta fu destul de grăbit şi de violent, dar înainte de a termina ce avea de spus, violenţa lui se topi toată dintr-odată şi oricât s-ar fi căznit să-i spună că preferă să nu mai vadă pe Mei-ling şi să nu-i audă glasul, trebuia totuşi să admită că în realitate el ar fi preferat să fie acolo unde era ea şi să-i poată auzi glasul în fiecare clipă.
1844
Dar în dimineaţa aceasta mama lui părea tot atât de îngăduitoare ca şi înainte de asta, căci acum nu mai avea nevoie să apere pe Mei-ling şi libertatea femeilor împotriva bărbaţilor, aşa că-i simţi numaidecât tremurul glasului şi uitându-se la el, îl văzu că pleacă fruntea şi nu mai zice nimic. Prin urmare îi spuse ca să-l îmbuneze: — Fiule, aceasta este prima ta dragoste, şi tocmai din pricina asta îţi vine atât de greu. Eu îţi cunosc firea şi ştiu că semeni foarte mult cu tatăl tău despre care mi s-a spus că seamănă cu mama lui, care a fost o femeie liniştită şi serioasă, şi a ţinut foarte mult la cei pe care i-a iubit. Da, şi Ai-lan semăna cu bunicul tău, căci unchiul tău mi-a spus că are aceeaşi ochi pe care i-a avut el… Ce să-ţi spun, fiule, eu cred că tu eşti prea tânăr ca să te gândeşti la aşa ceva cu atâta seriozitate. Pleacă undeva de acasă, unde vei crede de cuviinţă şi găseşte-ţi o slujbă care să-ţi facă plăcere; vei începe să plăteşti datoria ce o ai la unchiul tău, vei cunoaşte tineri şi fete, iar peste un an sau doi… Făcu o pauză şi se uită la Yuan care stătea cu ochii aţintiţi asupra ei şi aştepta: Peste un an sau doi, probabil gândurile lui Mei-ling se vor schimba. Cine ar putea să-ţi spună astăzi ce va fi atunci? Yuan însă nu era în stare să nădăjduiască nimic şi-i răspunse abătut:
1845
— Nu se poate mamă. Ea nu este o fire care ar putea să se schimbe, şi văd că pe mine nu mă poate suferi. Mi-am dat seama cu totul pe neaşteptate că ea este fata pe care mi-aş dori-o de soţie. Eu nu vreau o fată care să aibă obiceiuri luate de la străini – căci mie nu-mi plac astfel de fete. Dar ea îmi place. Este felul de femeie pe care mi-l doresc… Ea este un fel de amestec între obiceiurile noi şi tradiţiile neamului nostru… Yuan se opri şi duse un dumicat la gură, dar nu fu în stare să-l înghită, din pricina lacrimilor care-l înecau; totuşi îi era ruşine să plângă, deoarece i se părea copilăros ca să plângă din pricina unei iubiri şi ar fi preferat să-şi închipuie că nu-l interesează nimic. Mama lui înţelegea situaţia, aşa că nu zise nimic, ci se uită o vreme la el, apoi adăugă împăciuitoare: — În sfârşit, să nu mai vorbim de asta acum, ci să aşteptăm. Eşti destul de tânăr ca să mai poţi aştepta şi afară de asta mai ai de plătit şi datoria către unchiul tău. Nu trebuie să uiţi niciodată că în calitate de fiu, ai şi o datorie de îndeplinit faţă de tatăl tău, iar datoria trebuie îndeplinită, indiferent de toate celelalte sentimente ce te stăpânesc. Cuvintele acestea i le spuse anume ca să-l facă să se reculeagă, iar Yuan înghiţi de câteva ori cu greutate, apoi îşi dădu drumul, căci simţea că i-ar fi peste putinţă să se mai
1846
stăpânească, deşi ceea ce spunea acum nu era altceva decât ceea ce-l făcuse să se zbuciume în ajun: — Da, aşa se spune întotdeauna, dar crede-mă, eu m-am săturat să aud mereu vorbele acestea. Eu mi-am făcut întotdeauna datoria faţă de tatăl meu, dar cum crezi că m-a răsplătit? Ar fi fost în stare să mă lege de o femeie proastă de la ţară şi m-ar fi legat pentru vecie, fără să fie în stare să-şi dea seama de răul pe care mi l-a făcut. Acum m-a legat de unchiul meu. Dar voi face şi de astă dată ceea ce am făcut odinioară: mă voi duce la Meng şi mă voi devota cu trup şi suflet luptei împotriva a ceea ce bătrânii noştri numesc datorie – aşa voi face şi de astă dată, căci nu i se poate trece cu vederea fapta aceasta, chiar dacă a fost de bună-credinţă. Însăşi bună-credinţa este condamnabilă, când pricinuieşte un rău ca cel pe care mi l-a făcut el mie… În aceeaşi clipă Yuan îşi dădu seama că vorbele lui sunt lipsite de cumpăt, căci deşi Tigrul încercase să-şi impună voinţa faţă de el, totuşi îl scăpase de la închisoare, cu banii pe care reuşise să-i adune, numai el ştia cum. Cu toate acestea încercă să-şi aţâţe revolta pentru a putea răspunde mamei lui, în cazul când îi va aduce aminte de acest amănunt. Dar în loc să-i spună ceea ce credea el, mama lui declară cu glasul liniştit:
1847
— Cred că ţi-ar folosi foarte mult să te duci şi să stai împreună cu Meng, în noua capitală. Yuan rămase atât de mirat de vorbele ei la care nu se aşteptase, încât nu ştiu ce să-i răspundă, aşa că tăcură amândoi. În aceeaşi zi se întâmplă ca lui Yuan să-i sosească o scrisoare de la Meng şi când o deschise, văzu că-i face reproşuri din cauză că nu a răspuns până acum la scrisorile lui, şi spunea: „Cu mare greutate am reuşit să păstrez liber locul care te aşteaptă, deoarece astăzi pentru un astfel de loc se găsesc cel puţin o sută de concurenţi. Pregăteşte-te de drum şi vino imediat, căci de astăzi în trei zile se va deschide şcoala şi nu mai e vreme de trimis scrisori şi răspunsuri.” Pe urmă Meng adăuga: „Nu-i este dat fiecăruia prilejul de a putea lucra în noua capitală. Sunt mii de oameni care aşteaptă şi nădăjduiesc că vor găsi ocupaţie. Tot oraşul a fost reclădit – şi totul a fost făcut după modelul marilor oraşe. Străzile vechi şi întortocheate au fost şterse de pe faţa pământului şi în locul lor s-au deschis străzi noi. Vino şi contribuie şi tu cu partea ta de muncă.”
1848
Citind scrisoarea lui, Yuan îşi simţi inima tresărind şi lăsând-o din mână declară: „Voi pleca!” Începu numaidecât să-şi adune cărţile şi hainele, caietele de însemnări şi notele, pregătindu-se astfel pentru noua fază a vieţii sale. În timpul mesei de amiază, povesti mamei lui despre scrisoarea primită de la Meng şi declară: — Cred că e mai bine pentru mine să plec, deoarece toate se întâmplă aşa cum a fost dinainte hotărât. Mama lui dădu din cap în semn de aprobare, dar nu mai aduseră vorba despre ceea ce s-a întâmplat între ei, ci părea că a devenit din nou aşa cum era înainte de asta, bună şi îngăduitoare, dar puţin străină şi indiferentă, faţă de ceea ce se va întâmpla de aici înainte. În aceeaşi seară, când Yuan coborî la masă ca să mănânce cu ea, cum făcuse de obicei, mama lui începu să-i vorbească despre lucruri de toate zilele şi-i spuse că Ai-lan se va întoarce acasă peste două săptămâni, căci ea împreună cu soţul ei plecaseră spre miazănoapte, pentru a petrece o lună de zile în vechea capitală, şi de atunci trecuseră două săptămâni; pe urmă aduse vorba despre o tuse care începuse să se răspândească printre copiii de la azilul ei, aşa că opt dintre aceştia erau bolnavi. Pe urmă adăugă: — Mei-ling şi-a petrecut toată ziua la azil, unde încearcă un nou medicament pe care l-au adus străinii şi pe care cu
1849
ajutorul unui ac îl injectează în sânge. Dar i-am spus că vei pleca devreme şi am rugat-o ca astă-seară să se întoarcă acasă ca să ne petrecem ultima seară împreună. Paralel cu gândurile şi planurile din ziua aceea, Yuan se întrebase de mai multe ori, oare va avea ocazie să revadă pe Mei-ling; îşi zicea că poate ar fi mai bine să nu se mai întâlnească, dar în acelaşi timp se gândea că i-ar face plăcere s-o mai vadă o dată, chiar dacă nu-i va auzi glasul. Dar i-ar fi fost peste putinţă să-i ceară să vină acasă. Dacă se va întâmplă să vină, atunci o va vedea, dar dacă va întârzia la azil, atunci va trebui să se resemneze. Iubirea aceasta neîmpărtăşită îl chinuia ca o otravă şi stând singur în camera lui, se oprise în câteva rânduri şi se gândise la ea; se întinsese pe pat şi se gândea la Mei-ling care nu voia să se mărite cu el, aşa că începuse să plângă de ciudă, căci acum nu-l putea vedea nimeni; pe urmă se apropia de fereastră şi-şi lipea fruntea de tăblia rece, uitându-se pe deasupra oraşului care părea tot atât de indiferent ca şi o femeie şi strălucea sub dogoarea razelor de soare; apoi furia începea din nou să clocotească într-însul, din pricină că iubea şi nu era iubit. Se simţea neîndreptăţit, până când îşi aduse aminte de un amănunt la care nici nu se gândise până acum, anume că el fusese în două rânduri iubit, dar el nu împărtăşise această iubire. Se simţi înspăi-
1850
mântat de gândul acesta neaşteptat şi se întrebă: „Nu cumva nici ea nu mă va putea iubi, cum n-am putut eu iubi pe fetele acelea două? Nu cumva ea simte aceeaşi silă faţă de trupul meu, pe care am simţit-o eu faţă de trupul acelor fete şi în cazul acesta nimic nu se va putea schimba?” Dar spaima aceasta era prea îngrozitoare pentru a o putea suporta în linişte, aşa că-şi zise din nou: „Nu este aceeaşi situaţie – fetele acestea nu m-au iubit cu adevărat – nu mau iubit cum o iubesc eu pe ea”. Pe urmă adăugă: „Iubirea mea este curată şi dezinteresată – nu m-am gândit nici cel puţin s-o iau de mână – iar dacă s-a întâmplat să mă gândesc, aceasta s-ar fi întâmplat numai în cazul când m-ar fi iubit şi ea…” I se părea că ar fi peste putinţă ca Mei-ling să nu simtă – trebuie să simtă – cât de mare şi de curată e dragostea lui pentru ea, prin urmare va trebui s-o mai vadă o dată ca să se convingă cât de statornică era această dragoste, deşi ea nu voia să audă de el. Când auzi pe mama lui spunându-i că astă-seară se va întoarce acasă, simţi că tot sângele îi năvăleşte în obraz şi în primul moment se gândi că poate ar fi mai bine să nu se întoarcă, deoarece presimţea că acum nu mai doreşte s-o vadă înainte de plecare. Dar înainte de a se gândi cum ar putea pleca, Mei-ling intră în odaie, tot atât de liniştită ca întotdeauna. La înce-
1851
put nu îndrăzni să se uite de-a dreptul la ea. Se ridică în picioare, până când ea se aşeză la masă, pe urmă îi văzu rochia verde de mătase cu care era îmbrăcată, apoi mâinile mici când se întinseră după beţişoarele de fildeş care erau de aceeaşi nuanţă ca şi trupul ei. Nu era în stare să scoată nicio vorbă, dar mama lui îşi dădu numaidecât seama de situaţie şi întrebă pe Mei-ling cum făcea întotdeauna: — Ai terminat cu lucrul? — Da, răspunse fata pe acelaşi ton. Am făcut injecţia şi ultimului copil. Dar mi se pare că pentru unii dintre ei injecţiile au venit prea târziu, căci au început să tuşească; în orice caz progresul bolii va fi oprit. Pe urmă râse puţin şi adăugă: Îţi aduci aminte de cea care abia a împlinit şase ani şi căreia îi zic Gâsculiţa? Când m-a văzut că mă apropii de ea cu seringa în mână, a început să ţipe şi să plângă, spunându-mi: „O, mămică, lasă-mă să tuşesc – prefer să tuşesc – ascultă că am şi început să tuşesc!” şi numaidecât s-a prefăcut că e apucată de tuse violentă, dar se vedea cât de colo că se preface. Începură să râdă amândouă de viclenia fetiţei şi Yuan râse cu ele, apoi se pomeni uitându-se la Mei-ling, fără săşi fi dat seama ce face. Dar constată ruşinat că acum, după ce se uitase o dată la ea, nu mai este în stare să-şi desprindă privirile de pe obrazul ei. Ochii lor erau acum îndreptaţi
1852
unul spre altul şi începu să respire cu greutate, ridicând spre ea o implorare mută. Văzu că obrazul ei palid începe să se rumenească şi cu toate că se uita la el fără să clipească, o auzi că începe să vorbească repede, cum nu vorbise niciodată până acum, ca şi când i-ar fi răspuns la o întrebare, de care el nu-şi dăduse seama: — Dar cred că-ţi voi scrie, Yuan, şi tot aşa îmi vei scrie şi tu. Apoi, ca şi când n-ar fi fost în stare să-i mai suporte privirea, se întoarse spre mama ei, cu obrazul îmbujorat şi o întrebă sfioasă, dar cu fruntea sus şi plină de îndrăzneală: Eşti de acord, mamă? — Sigur că da, fetiţa mea, răspunse femeia cu glasul liniştit, ca şi când ar fi vorbit despre ceva obişnuit. Cred că vă veţi scrie cum e obiceiul între frate şi soră; dar chiar dacă scrisorile voastre vor fi altfel, cine se mai interesează astăzi de aşa ceva? — Tocmai, declară fata şi întoarse ochii lucitori spre Yuan, iar el îi zâmbi şi sufletul lui care toată ziua fusese chinuit de mâhnire, păru că găseşte o poartă de scăpare, deschisă cu totul pe neaşteptate în faţa lui. „Îi voi putea spune totul!” îşi zise el şi simţi un fel de extaz, căci în toată viaţa lui nu avusese încă pe nimeni în faţa căruia săşi poată descărca sufletul. În aceeaşi noapte, în timp ce se ducea cu trenul, îşi zise:
1853
„Cred ca aş fi în stare să-mi petrec toată viaţa fără dragoste, dacă o voi avea pe ea, căreia să-i pot spune tot ce am pe suflet”. Stătea întins în aşternutul îngust al compartimentului şi-şi simţea sufletul legănat de gândul acestei iubiri care din adâncul de deznădejde unde se zbătuse îl repezea acum spre ameţitoare înălţimi şi-i dădea curajul de care avea nevoie. Dimineaţa următoare trenul trecu printre o înşiruire de dealuri verzi şi însorite, pe urmă pe o distanţă de câţiva kilometri alergă trezind ecourile unui vechi zid ce împrejmuise odinioară un oraş, apoi se opri în faţa unei clădiri noi de beton şi de formă străină. De la fereastra vagonului Yuan văzu numaidecât un bărbat care stătea în faţa clădirii şi recunoscu pe Meng. Stătea în lumina de soare şi razele se frângeau pe teaca sabiei lui, pe revolverul de la brâu, pe nasturii de alamă ai uniformei, pe mănuşile lui albe şi pe obrazul lui ras, cu maxilarele puternice. În apropierea lui erau câţiva soldaţi din gardă care stăteau nemişcaţi şi fiecare soldat avea mâna pe tocul revolverului. Până în clipa aceasta Yuan nu fusese altceva decât un călător ca şi ceilalţi, dar după ce coborî din tren şi-l văzură salutat de un ofiţer atât de marţial, grupul de oameni se despărţi numaidecât, pentru a-i face loc să treacă, iar
1854
hamalii care se repeziseră la ceilalţi, rugându-i să le dea bagajele pe care le aveau, se întoarseră şi se apropiară de el. Dar Meng se răsti la ei: „Plecaţi, câinilor!” şi întorcându-se spre soldaţii săi, le porunci: „Luaţi bagajele vărului meu!” Apoi fără să mai adauge nimic, luă pe Yuan la braţ şi-l conduse pe mijlocul mulţimii care se despărţise, ca să-l lase să treacă. — Credeam că nu vei mai veni, zise el nerăbdător, ca întotdeauna. De ce nu mi-ai răspuns la scrisoare? Nu face nimic, bine că eşti aici! Am fost foarte ocupat, altfel aş fi venit în calea ta la debarcader. Yuan, te-ai întors tocmai la timp potrivit, căci avem cea mai mare nevoie de oameni ca tine. Ţara are în toate părţile nevoie de noi. Poporul e tot atât de prost ca şi turma de oi… Pe urmă se opri în faţa unui mic funcţionar vamal şi strigă: — Când vor veni soldaţii cu bagajele vărului meu, să-i laşi să treacă! Funcţionarul care era un om simplu şi de curând numit în slujba aceasta nouă, se uită la el speriat şi-i răspunse: — Stăpâne, avem ordine să deschidem toate bagajele pentru a constata, nu cumva se face contrabandă de opiu, de arme şi de broşuri antirevoluţionare. Meng se supără şi începu să ţipe la el, privindu-l încrun-
1855
tat: — Nu vezi cu cine vorbeşti? Generalul meu este omul cel mai de seamă al partidului şi eu sunt primul său căp itan, iar tânărul acesta este vărul meu. Nu cumva vrei să mă supui şi pe mine dispoziţiilor acestora care sunt făcute pentru toţi călătorii? şi duse mâna înmănuşată spre tocul revolverului, aşa că funcţionarul se grăbi să răspundă: — Iertaţi-mă, domnule, căci nu ştiam cine sunteţi. Când veniră soldaţii cu bagajele lui Yuan, făcu semnul vizei pe cufărul şi geamantanul ce-l adusese cu el şi-i lăsă să treacă, iar lumea dimprejurul lor se despărţi din nou şi le făcu loc, uitându-se după ei cu gura căscată. Până şi cerşetorii se feriră din calea lui Meng, ca să înceapă cerş itul după ce el se va depărta. Astfel ieşiră din gară şi se opriră în faţa unui automobil a cărui uşă le fu deschisă de un soldat; Meng îl pofti să se urce şi se aşeză alături de el, apoi uşa se închise, soldaţii se urcară pe scara maşinii şi automobilul plecă. Fiind de dimineaţă, străzile erau pline de lume. În oraş veniseră oameni din împrejurimi, cu coşurile pline de legume, care atârnau pe cobiliţe, caravane de măgăruşi care aduceau saci de orez, sacagii cu roabele în care aduceau butoaie pline de apa fluviului din apropiere pe care o duceau în oraş pentru a o vinde oamenilor, bărbaţi şi femei
1856
care plecau la lucru şi tot felul de oameni care se grăbeau spre ceainării, ca să mănânce şi pe urmă să se ducă să-şi vadă de treburile de tot felul. Dar soldatul care conducea maşina, era foarte îndemânatic şi trecea prin mijlocul mulţimii de oameni, sunând din trompetă şi fără să se teamă de nimic, iar oamenii se despărţeau pe marginea drumului, de parcă i-ar fi spulberat vântul, ferindu-şi animalele să nu fie călcate şi femeile strângându-şi copiii lângă ele. Yuan se uită speriat la Meng, convins că va da poruncă să meargă mai încet ca nu cumva să calce pe cineva, dar el era obişnuit cu astfel de viteză. Stătea drept în maşină, cu ochii pironiţi în faţa lui, şi atrăgea atenţia lui Yuan, entuziasmat, asupra amănuntelor care meritau să fie văzute. — Vezi strada asta, Yuan. Nu mai departe decât anul trecut, avea cel mult patru coţi lăţime, aşa că maşinile nu puteau trece pe aici. Oamenii o întrebuinţau pentru a trece cu ricşe şi litiere, dar nimic altceva. Chiar în străzile mai importante ale oraşului nu se putea întrebuinţa decât cel mult o trăsura cu un cal între hulube. Acum uită-te la ea! — O văd, răspunse Yuan şi se uită printre soldaţii postaţi pe scară, ca să vadă strada largă şi pavată, pe fiecare margine cu dărâmăturile caselor şi prăvăliilor care fuseseră dărâmate pentru a-i face loc. Dar pe marginea acestor
1857
dărâmături se vedeau ridicate case noi, clădite în pripă, din ruinele celor vechi clădiri terminate prea repede, dar pline de îndrăzneală în structura lor străină, spoite luminos şi cu vitrine largi. Pe cealaltă margine a străzii însă se vedea o umbră şi Yuan constată că este vechiul zid al oraşului; aproape de poartă şi la o îmbucătură a zidului erau o mulţime de bordeie, făcute din rogojini. În bordeiele acestea trăiau săracii oraşului, iar acum începuseră să se trezească; femeile aţâţau focul sub căldările aşezate pe câteva cărămizi, şi în apa fierbinte tăiau frunzele de varză pe care le adunaseră din grămezile de gunoaie de pe maidane. Copii pe jumătate goi alergau în toate părţile şi bărbaţi, frânţi de oboseală ridicau ochii împăienjeniţi spre soare, înainte de a pleca la munca zilei, cu ricşele, sau la căratul poverilor. Când îl văzu unde se uită, Meng îi spuse nemulţumit: — Anul viitor bordeiele acestea nu vor mai fi aici. E mai mare ruşinea pentru noi să avem astfel de oameni în împrejurimile oraşului. Avem nevoie ca oamenii cu vază din alte ţări să vină şi să vadă noua noastră capitală – vor veni şi prinţi – dar astfel de spectacole sunt ruşinoase. Yuan îşi dădea seama de realitate şi era de acord cu Meng, că bordeiele acestea nu au ce căuta aici, că bărbaţii şi femeile acestea erau urâţi la vedere, aşa că ar fi trebuit
1858
să se ia măsuri ca să nu fie văzuţi. Stătu şi se gândi câteva clipe, apoi declară: — Cred că ar putea fi trimişi la lucru! iar Meng se grăbi să-i răspundă: — Fireşte că pot fi trimişi la lucru. Toţi aceştia vor trebui expediaţi la lucrul pământului, de unde au venit, aşa că nu va mai trece mult… Pe urmă înfăţişarea lui Meng se schimbă, parcă şi-ar fi adus aminte de o veche nemulţumire şi strigă, tremurând de patimă: — Aceştia sunt cei care împiedică progresul ţării noastre! Aş prefera să-i stârpim pe toţi şi să începem reconstrucţia numai cu tineretul! Aş vrea să dărâm tot oraşul – zidul acesta vechi şi tâmpit care de când facem războiul cu tunurile, nu ca altădată, cu săgeţi, astăzi nu mai are niciun rost. Ce ziduri ar trebui să ai pentru a te putea apăra împotriva unui aeroplan care aruncă bombe? La o parte cu toate acestea, iar din cărămizile vechilor clădiri dărâmate, vom face fabrici, şcoli şi localuri unde tineretul va putea învăţa şi lucra! Dar oamenii aceştia nu sunt capabili să înţeleagă nimic – nu vor să se învoiască la dărâmarea zidului – ameninţă cu… Auzind felul în care vorbeşte Meng, se întoarse spre el şi-l întrebă:
1859
— Bine Meng, eu credeam că ţie-ţi sunt dragi săracii! Îmi aduc aminte cât de grozav te înfuriai când vedeai un om sărac nedreptăţit şi te revoltai întotdeauna când vedeai că un străin sau un agent de poliţie loveşte pe câte unul. — Tot aşa aş face şi astăzi, răspunse Meng şi se întoarse spre el, aşa că Yuan îi putu vedea privirile încruntate. Dacă aş vedea un străin că ridică mâna, chiar împotriva celui mai sărac de aici, m-aş înfuria ca şi înainte de asta, căci eu nu mă tem de străini şi aş fi în stare să trag în ei. Astăzi însă ştiu mult mai multe decât ştiam pe vremea aceea. Ştiu că principala piedică în drumul mişcării noastre sunt tocmai săracii aceştia, pentru care ea a fost pornită. Sunt prea numeroşi. Prin urmare e mai bine să-i laşi să fie seceraţi de foamete, de apele revărsate şi de războaie. Vom păstra numai copiii lor pe care-i vom creşte în conformitate cu principiile revoluţionare. Astfel vorbea Meng, încercând să pară cât mai energic şi cât mai indiferent, iar Yuan asculta vorbele lu i şi se părea că are dreptate. În clipa aceasta prin minte îi trecu preotul acela străin, care proiectase în faţa oamenilor adunaţi în biserică vederile acelea fioroase. Chiar aici în oraşul acesta mare şi nou, în cuprinsul acestei străzi largi şi între magazinele şi casele noi care se ridicaseră cu atâta curaj din mijlocul ruinelor, se vedeau plăgile expuse de preotul
1860
acela – un cerşetor fără vedere, cu orbitele roase de boală, bordeiele acestea cu dârele de urină din faţa lor, care otrăveau aerul proaspăt al dimineţii. Simţi cum revolta împotriva preotului aceluia se trezeşte din nou într-însul, dar dincolo de această revoltă era o zvâcnire dureroasă şi în sufletul său îşi zise, exact ca şi Meng care protestase în gura mare: „E adevărat că va trebui să facem ceva pentru a scăpa de toată murdăria aceasta”. Meng avea dreptate, în epoca aceasta nouă, ce rost mai putea să aibă sărăcimea aceasta, ignorantă şi deznădăjduită! El fusese întotdeauna o fire prea îngăduitoare. Va trebui să devină tot atât de indiferent ca şi Meng şi să nu se mai lase înduioşat de suferinţele săracilor acestora. Ajunseră la cazarma unde trăia Meng, dar din pricină că Yuan nu făcea parte din armată, nu avea voie să locuiască în cazarmă, şi astfel Meng îi închiriase o odaie la un han din apropiere, şi-i ceru iertare din pricină că odaia aceasta părea întunecoasă, nu prea încăpătoare şi nici prea curată. — Oraşul este atât de populat, zise Meng, încât mi-a fost peste putinţă să găsesc o cameră mai cumsecade, oricât aş fi plătit. Casele nu pot fi clădite destul de repede – oraşul creşte dincolo de capacitatea noastră de a-l cuprinde. Pe urmă adăugă cu mândrie: Pentru cauza pe care o slujim,
1861
cred că vom putea îndura orice neajuns al greutăţilor începutului. Yuan mai prinse puţină inimă şi declară că e gata să înfrunte greutăţile şi că odaia aceasta este destul de bună. În aceeaşi seară se aşeză la masa din apropierea ferestrei acestei camere în care trebuia să locuiască de aici înainte şi începu cea dintâi scrisoare pe care o va trimite lui Meiling. Se gândi îndelung înainte de a începe şi se întrebă dacă n-ar fi mai bine să înceapă cu vechile formule de politeţe. Dar după ceea ce văzuse în timpul acestei zile, parcă devenise mai îndrăzneţ. Văzuse vechile case dărâmate, noile prăvălii pline de îndrăzneală, strada largă şi neterminată încă, făcându-şi neodihnită drum pe mijlocul vechiului oraş, entuziasmul, îndrăzneala şi furia lui Meng, toate acestea îl făceau să devină şi el mai îndrăzneţ. Se mai gândi câteva clipe, apoi începu cu formula străină: „Dragă Mei-ling…” După ce văzu cuvintele acestea aşternute pe hârtie, se mai gândi o vreme înainte de a continua şi uitându-se la ele i se păru că sunt pline de duioşie. „Dragă” – ce o fi însemnând cuvântul dragă? – Mei-ling – acesta era numele ei… era aici lângă el. Pe urmă puse din nou mâna pe toc şi-i descrise în câteva fraze repezi ceea ce văzuse în ziua aceea – un oraş nou care se ridica din ruine, oraşul tineretului.
1862
Yuan fu prins în mijlocul vârtejului vieţii acestui oraş nou. Nu fusese până acum niciodată atât de ocupat şi atât de mulţumit, sau îşi închipuia că n-a fost încă. Aici era de lucru în toate părţile şi lucrul era adevărată plăcere, căci fiecare ceas era plin de semnificaţia viitorului destinat oamenilor din neamul său. La toţi cei pe care-i cunoscuse în oraşul acesta cu ajutorul lui Meng constată aceeaşi dorinţă de muncă şi de viaţă. În toate părţile în acest oraş, care reprezenta pulsaţiile inimii noi a ţării sale, erau oameni cu puţin mai în vârstă decât el însuşi, care făureau planuri în legătură cu felul de viaţă pe care trebuiau să-l ducă de aici înainte, nu ei înşişi, ci poporul acestei ţări. Cunoscu pe cei care făcuseră planurile noului oraş şi conducătorul lor era un bărbat mic de statură şi entuziast, din partea de miazăzi, un om care vorbea repede şi era plin de îndrăzneală în tot ce făcea, cu mâinile lui mici şi neastâmpărate ca de copil. Era şi el unul dintre prietenii lui Meng, iar când îl auzi spunându-i: „Acesta este vărul meu!”, atât îi fu de ajuns ca să-şi expună în faţa lui Yuan toate planurile privitoare la crearea acestui oraş nou şi declară că va dărâma zidul care împrejmuia oraşul şi va întrebuinţa cărămizile vechi care durau de sute de ani, dar erau totuşi mult mai bune decât cele ce se puteau fabrica
1863
astăzi. „Cărămizile acestea care sunt rezistente ca stânca”, declară el cu ochii aprinşi ca două luminiţe, „vor fi aşezate în pereţii noului palat al guvernului care va fi clădit după planurile cele mai noi”. Într-una din zile luă pe Yuan cu el la birourile lui, instalate într-o casă veche, plină de praf şi de pânză de păianjen. „În încăperile acestea vechi nu se poate să creezi nimic de valoare, declară el, dar le-am lăsat neatinse, până în ziua când va fi gata noul local. Pe urmă le vom dărâma, iar terenul va fi ocupat de clădirile noi ce le vom ridica în locul acestora”. Odăile acestea prăfuite erau pline de mese la care oameni tineri desenau planuri şi măsurau distanţe cu rigla, alţii colorau acoperişurile şi cornişele caselor de pe planurile de hârtie, şi cu toate că încăperile acestea păreau atât de vechi şi aproape căzute în ruină, erau totuşi pline de viaţă şi de activitatea acestor tineri. Îl auzi apoi că strigă cu glas poruncitor şi unul dintre funcţionari se apropie în grabă de el: — Dă-mi planurile noului palat al guvernului! porunci el şi după ce le aduse, le desfăşură în faţa lui Yuan. Clădirile erau foarte înalte, cu pereţii zidiţi din cărămizile vechi ale zidului de apărare, dar potrivite în linii energice, şi pe acoperişul fiecărei clădiri se vedea fâlfâind steagul revoluţiei. Se vedeau şi desenele străzilor, pe ambele părţi cu
1864
copaci înfrunziţi, oameni îmbrăcaţi în haine fru moase, bărbaţi şi femei alături, plimbându-se pe trotuare, dar pe mijlocul străzilor nu se vedeau caravane de măgăruşi, nici roabe şi nici ricşe sau cotigi dintre acelea cum se vedeau acum, ci numai automobile roşii, albastre şi verzi, pline de oameni mulţumiţi. Nu se vedeau pe străzile acestea nici chiar cerşetori. Uitându-se la planurile acestea, ar fi fost peste putinţă să nu i se pară frumoase: — Când se vor termina toate lucrările acestea? întrebă el. — În termen de cinci ani, răspunse inginerul cu convingere. Astăzi totul merge cât se poate de repede. Cinci ani! Asta era un nimic. Stând la fereastra odăiţei lui sărace, Yuan se uita pe stradă, dar nu vedea nicăieri case dintre acelea cum văzuse pe plan. Pe străzile acestea nu erau nici copaci înfrunziţi şi nici oameni bogaţi, ci numai sărăcimea care mişuna în toate părţile şi asuda din greu pentru ca să poată trăi. Dar se gândi că cinci ani nu înseamnă nimic. Oraşul era ca şi terminat. În aceeaşi seară scrise lui Mei-ling ce planuri văzuse şi în timp ce-i descria în toate amănuntele cum va fi noul oraş, i se păru din nou că acesta este ca şi terminat, deoarece toate planurile erau gata, până şi culoarea olanelor de pe acoperişuri, copacii încărcaţi de frunze şi îşi aducea aminte că văzuse chiar un
1865
havuz în faţa monumentului unui erou al revoluţiei. Fără să-şi dea seama, scrise lui Mei-ling, ca şi când totul ar fi terminat: „Este un palat impunător – o poartă uriaşă de intrare – copacii pe marginea unei străzi foarte largi…” Aceeaşi situaţie era şi în alte domenii de activitate. Medici tineri care-şi făcuseră studiile în străinătate şi se pricepeau să elimine din trupul oamenilor părţile atinse de boală, tineri care vorbeau cu dispreţ despre medicina de altădată din această ţară, plănuiau clăd irea unor spitale uriaşe; alţii plănuiau şcoala la care să poată învăţa toţi copiii din ţară, până şi cei mai săraci, aşa ca să nu se mai găsească nimeni care să nu ştie carte; alţii făceau planurile noilor legiuiri după care va fi condus poporul, iar legile acestea erau descrise în toate amănuntele, şi se ridicau închisori pentru cei care nu vor respecta aceste legi. Mai erau şi de aceia care plănuiau scrierea unor cărţi noi care erau făcute după noile metode ale tiparului şi în acestea se descriau obiceiurile noi şi dragostea dintre bărbaţi şi femei. Între cei care făceau fel de fel de planuri, era şi un comandant nou de oşti care plănuia organizarea unor armate noi, construirea vapoarelor de război, noi metode de a purta războiul şi care mai plănuia ca într-o bună zi să declare un nou şi mare război pentru a dovedi lumii întregi
1866
măreţia neamului său care era tot atât de puternic ca oricare altul, şi acesta era fostul instructor al lui Yuan, care mai târziu ajunsese căpitan, iar acum era generalul lui Meng în armata căruia se refugiase, pe vremea când Yuan fusese trădat şi băgat la închisoare. Yuan nu se simţi tocmai la îndemână când află că generalul lui Meng este fostul său instructor, căci ar fi preferat să fie altul, deoarece nu ştia în ce măsură îşi mai aducea aminte generalul acesta de nemulţumirile ce i le pricinuise. Cu toate acestea nu îndrăzni să refuze de a se duce la el, când acesta porunci lui Meng să ducă pe vărul său la cartier. Astfel, într-una din zile plecă de acasă însoţit de Meng, dar deşi se străduia să pară cât se poate de liniştit, inima i se făcuse cât un purice. Totuşi, după ce intră pe poarta în faţa căreia erau postate santinele îmbrăcate cu îngrijire şi cu armele lucitoare la mână, după ce trecu prin curţile curate şi îngrijite şi intră într-o odaie unde se pomeni în faţa unui general care sta la masă, îşi dădu seama că nu are nicio pricină să se teamă de ceva. Înţelese că fostul său instructor nu va aduce vorba despre vechile lui nemulţumiri împotriva sa. Era mai bătrân decât îl văzuse ultima dată, şi ajunsese un comandant celebru al armatelor revoluţionare, dar deşi chipul lui
1867
nu zâmbea şi nici nu părea binevoitor, totuşi nu se putea spune despre el că e supărat. Când intră, generalul nu se ridică de la masă, ci-i făcu semn cu capul spre un scaun, şi după ce Yuan se aşeză cu sfială, deoarece odinioară fusese elevul acestui om, îi văzu ochii ageri lucind în dosul ochelarilor străini şi-i auzi glasul aspru de care-şi mai aducea şi acum aminte, care totuşi nu părea supărat când îl întrebă: — Vasăzică, tot ai trecut de partea noastră? Yuan dădu din cap şi răspunse cu aceeaşi simplitate ca pe vremea când era copil: — Purtarea tatălui meu m-a îndemnat să fac pasul acesta, şi începu să-i spună tot ce s-a întâmplat. Pe urmă generalul îl întrebă din nou, privindu-l cu atenţie: — Dar văd că nici astăzi nu-ţi place armata? Cu toate străduinţele mele n-am reuşit să fac din dumneata un soldat? Cuprins de vechea lui sfială, Yuan ezită câteva clipe, apoi dintr-odată îşi luă inima în dinţi şi-şi zise că nu are niciun motiv să se teamă de omul acesta: — Nu pot nici astăzi să sufăr războiul şi vărsările de sânge, dar îmi pot îndeplini datoria în alte domenii. — Cum anume? întrebă generalul. — Voi face deocamdată cursuri la facultatea din oraşul
1868
acesta, răspunse Yuan, căci va trebui să-mi câştig existenţa, şi pe urmă voi vedea ce-mi mai rămâne de făcut. Dar în clipa aceasta generalul păru că a început să se neliniştească şi se uită la ceasornicul străin ce-l avea pe birou, ca şi când de aici înainte prezenţa lui Yuan care nu era soldat, nu l-ar mai fi interesat. Se ridică deci în picioare şi-l auzi adresându-se lui Meng care era în apropiere: — Ai pregătit planurile noului cantonament? Noua lege militară cheamă sub arme un nou contingent de soldaţi, recrutaţi din fiecare provincie şi oamenii aceştia vor sosi de astăzi într-o lună. Meng care stătuse tot timpul în picioare în faţa generalului său, îşi împreună călcâiele şi salută, răspunzând fără să clipească: — Da, domnule general, planurile sunt gata şi aşteaptă aprobarea dumneavoastră pentru a fi executate. Astfel trecu scurta întrevedere pe care o avu cu generalul şi Yuan – cu toate că se simţea cuprins de acelaşi sentiment de silă, când văzu grupurile de soldaţi care întorcându-se de la instrucţie, umpluseră toate curţile – trebui să recunoască fără înconjur că soldaţii aceştia se deosebeau foarte mult de cei ai tatălui său. Toţi erau tineri, atât de tineri încât mai bine de jumătate păreau că n-au împlinit încă douăzeci de ani. Nu râdeau nici ca soldaţii
1869
tatălui său. Soldaţii Tigrului se zbenguiau şi trândăveau cât era ziua de lungă, iar când se întorceau de la instrucţie, se îmbrânceau unii pe alţii, glumeau şi râdeau; aşa că toate curţile răsunau de glasurile lor nestăpânite. În fiecare zi din copilăria lui, Yuan ştiuse dinainte când începe să se împartă mâncarea de amiază, căci auzea hohotele, înjurăturile şi înghesuiala oamenilor din curtea exterioară, dimprejurul reşedinţei tatălui său. Tineretul acesta însă se întorcea tăcut şi pasul lor cadenţat în largul curţilor părea pasul unui singur om, fără ca vreunul dintre ei să râdă sau să întoarcă privirea. Yuan trecu pe lângă ei şi văzu obrajii acestor soldaţi tineri, cu înfăţişare simplă şi gravă. Aceştia erau soldaţii din armatele cele noi. În aceeaşi seară scrise lui Mei-ling: „Arată prea tineri pentru a fi soldaţi şi chipurile lor sunt exact ca ale flăcăilor de la ţară.” Pe urmă după ce stătu şi se gândi câteva clipe, adăugă: „Cu toate acestea au înfăţişarea ostăşească. Tu nu-ţi poţi da seama de asta, căci n-ai trăit între ei cum am trăit eu. Vreau să-ţi spun că înfăţişarea lor era simplă, atât de simplă încât uitându-mă la ei, mi-am dat numaidecât seama că tinerii aceştia ar fi în stare să ucidă tot atât de simplu, ca şi când s-ar aşeza la masă – o simplitate tot atât de fioroasă ca şi moartea.”
1870
În oraşul acesta nou, Yuan îşi descoperi rostul de viaţă şi posibilitatea de a-şi face datoria. Deschise cufărul în careşi avea cărţile şi caietele de note şi le aşeză în rafturile pe care şi le cumpărase. Avea cu el şi seminţele pe care le cultivase în timpul studiilor şi pe care le adusese cu el din străinătate. Se uită la ele cu îndoială, fiecare soi era împachetat şi sigilat în săculeţul său, apoi se întrebă dacă le va prii solul acesta de humă neagră şi grea de la el de acasă. Le văzu cum tremură în palma lui, boabe aurii de grâu care aşteaptă. Va trebui să găsească un colţişor de pământ unde să le încerce. Fu curând prins în vârtejul zilelor, al săptămânilor şi lunilor care treceau vertiginoase, pline de preocupări multiple. Zilele şi le petrecea la facultate. Dimineaţa pleca de acasă şi se îndrepta spre clădirile, unele noi altele vechi, în care erau sălile de învăţământ. Cele noi erau clădiri cu săli uriaşe, ridicate prea repede din ciment şi fier, aşa că pereţii începuseră să se cojească. Sala de cursuri a lui Yuan era însă într-o clădire veche şi tocmai din pricina asta conducătorii nu făceau niciun fel de reparaţie, dacă se strica ceva, nici cel puţin să înlocuiască tăblia spartă a unei ferestre. Toamna fu lungă şi blândă, cu lumini de aur, aşa că Yuan nu zise la început nimic, văzând că uşa putredă a
1871
sălii nu se poate închide. Dar în curând veniră vânturile aspre care prevesteau iarnă grea, pornită din deşerturile de la miazănoapte-apus, aşa că nisipul mărunt şi galben pe care-l aduceau pătrundea prin toate crăpăturile; Yuan se înfăşura în paltonul gros de iarnă şi corecta caietele elevilor săi care dârdâiau de frig, sau cu părul plin de nisip, se apropia de tablă şi scria regulile prozodiei. Dar toată strădania lui era zadarnică, deoarece elevii, încremeniţi de frig în hainele prea subţiri cu care erau îmbrăcaţi nu se mai gândeau la lecţii. La început Yuan făcu un raport scris rectorului şcolii, un funcţionar care din şapte săptămâni, cinci le petrecea în oraşul de pe litoral; dar un astfel de funcţionar nu-şi putea pierde vremea cu rapoartele lui, căci avea o mulţime de slujbe, şi principala lui grijă era să-şi încaseze lefurile. Yuan se supără şi se duse la cel care era mai mare peste rector, ca să-i spună la ce sunt expuşi studenţii, îi mai spuse că ferestrele sălilor de cursuri sunt sparte, că duşumelele sunt putrede şi bate vântul pe sub ele şi că uşile nu se închid. Dar şi acesta îi răspunse cu acelaşi cântec: — Mai treci cu vederea… mai treci cu vederea! Banii disponibili pe care-i avem ne trebuie pentru clădirile noi şi nu-i putem întrebuinţa pentru cârpirea celor vechi şi fără niciun folos!
1872
Erau exact aceleaşi cuvinte pe care le auzea în toate părţile în oraşul acesta. Yuan îşi zise că răspunsul e foarte la locul lui, şi se gândea la săli de învăţământ luminoase şi calde, cu uşi ermetic închise, dar până atunci avea de aşteptat şi fiecare zi era mereu mai friguroasă, căci iarna se înteţea. Dacă ar fi îndrăznit, Yuan ar fi adus un tâmplar şi ar fi plătit din leafa lui ca să-i repare cel puţin uşile şi ferestrele unei încăperi, pentru a fi feriţi de frig, căci de la o vreme începu să se pasioneze de meseria lui şi să îndrăgească elevii pe care-i avea. Cei mai mulţi dintre elevii lui nu erau feciori de oameni bogaţi, deoarece bogaţii îşi trimiteau copiii la şcolile străine, unde cursurile erau ţinute de profesori străini şi sălile de învăţământ erau curate şi călduroase şi în fiecare zi primeau hrană bună. Dar aceasta unde era el, era o facultate publică, susţinută de noul guvern la care nu se plăteau taxe şcolare, care nu era frecventată decât de copiii micilor negustori şi ai profesorilor prost plătiţi de la vechile catedre de studii clasice, şi foarte puţini tineri veniţi de la ţară, care aspirau să ajungă ceva mai mult decât au fost părinţii lor. Toţi erau tineri prost îmbrăcaţi şi nu prea bine hrăniţi, dar lui Yuan îi erau dragi, din pricină că erau sârguitori şi-şi dădeau toată silinţa să înţeleagă ceea ce au învăţat, deşi de cele mai multe ori nu reuşeau, unii dintre ei reţineau mai mult, alţii mai puţin,
1873
totuşi ceea ce ştiau era foarte puţin. Văzându-le chipurile palide cu ochii luminoşi şi atenţi îndreptaţi spre el Yuan ar fi dorit din toată inima să repare sala de învăţământ, dacă ar fi avut banii trebuitori. Dar nu avea bani. Nici chiar salariul nu i se plătea în mod regulat, căci superiorii lui îşi reţineau mai întâi lefurile lor, iar dacă se întâmpla ca în luna aceea să nu fie bani de ajuns, sau dacă se întâmpla ca o sumă de bani să fie rezervată pentru alte scopuri, pentru armată sau pentru casa nouă a unui funcţionar, sau dacă se mai întâmpla să se rătăcească în buzunare străine, Yuan şi ceilalţi profesori noi trebuiau să aştepte cu răbdare şi să se ajute cum îi va tăia capul. Dar Yuan nu prea avea multă răbdare, căci el ţinea să scape cât mai curând de unchiul său. Cel puţin de ar fi putut scăpa de una dintre datoriile pe care le avea! Trimise lui Wang Negustorul o scrisoare, în care-i spunea: „Pentru feciorii dumitale mi-e peste putinţă să fac ceva. Aici nu am nicio trecere. Singura posibilitate pe care o am este să-mi păstrez slujba. Dar îţi voi trimite regulat jumătate din ceea ce câştig, până când voi plăti datoria tatălui meu. Pentru feciorii dumitale nu vreau să-mi iau niciun fel de răspundere”. Astfel în epoca aceasta nouă, încercă să se elibereze de cel puţin o parte din robia care-l lega de neamurile lui.
1874
Prin urmare nu îndrăznea să-şi întrebuinţeze banii în folosul elevilor săi. Dar scrise şi lui Mei-ling şi-i spuse că ar dori să repare localul şcolii, căci se apropie iarna şi nu ştie ce să facă. De astă dată fata se grăbi să-i răspundă fără întârziere: „De ce nu pleci cu ei din casa aceea veche şi să faci lecţiile în curte, unde e mai cald? Dacă nu plouă şi nu ninge, e mai bine să stai cu ei la soare.” Yuan se opri cu scrisoarea în mână şi se miră cum de el nu s-a gândit până acum la aşa ceva, căci iarna era seacă şi erau multe zile însorite. Din ziua aceea îşi scoase elevii de mai multe ori la rând în curte şi se retrase într-un colţ de ziduri, iar dacă se întâmpla să treacă cineva şi să râdă, nu se sinchisea câtuşi de puţin, căci soarele era destul de cald. Se gândea cu şi mai multă duioşie la Mei-ling care găsise un mijloc atât de simplu şi de repede pentru a se putea ajuta până la terminarea clădirii celei noi. Graba ei îl mai învăţă ceva: fata îi răspundea întotdeauna fără întârziere, când se întâmpla s-o întrebe ceva ce el nu putea rezolva, aşa că începu s-o întrebe şi să-i mărturisească toate perplexităţile lui. Nu-i răspundea niciodată dacă se întâmpla să-i vorbească de dragoste, dar se grăbea să-i răspundă întotdeauna când se găsea în câte o încurcătură, aşa că foarte
1875
curând scrisorile sale se înteţiră şi zburau spre destinaţie întocmai ca frunzele purtate de vântul toamnei. Pentru a se putea încălzi în timpul acestei ierni, Yuan mai găsi un mijloc şi acesta era lucrul în ţarină, pentru semănarea seminţelor aduse de el din străinătate. La şcoala acesta era obligat să înveţe pe elevii săi tot felul de lucruri, deoarece nu se găseau profesori de ajuns pentru toţi cei care veniseră. În toate părţile se deschiseră şcoli noi în care se făceau lecţii din obiecte care înainte de asta nu se învăţau şi tineretul se îngrămădea la şcolile acestea pentru a învăţa, dar ar fi fost peste putinţă să se găsească profesori de ajuns care să facă lecţii din tot ce ar fi vrut ei să înveţe. Yuan, care fusese în străinătate, se simţi onorat când i se ceru să înveţe elevii tot ce îi poate învăţa, aşa că între alte lecţii pe care le avea, începu să-i înveţe şi agricultura raţională şi felul în care trebuie întrebuinţată sămânţa. I se atribui o bucată de teren dincolo de zidul oraşului, în apropierea unui cătun; la terenul acesta îşi ducea elevii, conducându-i ca pe o mică armată, în rânduri de câte patru, şi trecea pe străzile oraşului mergând în fruntea lor, dar în loc de puşti, le cumpărase sapele pe care le duceau pe umeri. Oamenii care-i vedeau, se uitau la ei şi mulţi se opreau şi se mirau întrebându-se: „Ce o mai fi şi asta?”
1876
Într-un rând Yuan auzi un bărbat voinic şi cu înfăţişare de om cumsecade, care ducea o ricşă, spunând aceleaşi cuvinte când trecu pe lângă ei iar Yuan zâmbi şi întorcându-se spre el îi răspunse: — Aceasta este noua armată a revoluţiei! Ideea aceasta îi plăcu şi lui şi trecea mândru în fruntea elevilor săi pe străzile bătute de razele soarelui de iarna. Aceasta era un fel de armată a tinerilor care ieşeau în ţarină să semene sămânţă nouă. Mergând pe drum, începu să umble în pas de defilare, cum învăţase de la armata tatălui său, dar fără să se gândească anume ce face, iar paşii lui răsunau ritmic trezind ecoul străzii, aşa că elevii care veneau după el, umblând agale, începură să bată şi ei talpa în ritm cu el. Ritmul paşilor lor îi puse sângele în mişcare şi când ieşiră pe poarta oraşului, unde trecerea lor trezi ecourile vechilor ziduri, cadenţa începu să prindă fiinţă în sufletul lui Yuan. Nu i se mai întâmplase de multă vreme aşa ceva. I se părea că sufletul lui a rătăcit până acum în mijlocul întunericului, iar ocupaţia de acum îl face să iasă din nou în lumină şi să se distileze în cadenţe de vers. Aştepta cuvintele cu respiraţia întretăiată şi când le prindea, simţea aceeaşi încântare ca în timpul zilelor petrecute în casa de lut. Versurile se înşirară limpezi, trei rânduri unul după altul, dar îi lipsea al patrulea. Se grăbi să
1877
facă şi pe acesta, căci drumul era pe terminate şi în faţa lor apărea locul unde trebuiau să se oprească; dar nu reuşi. Gândurile i se risipiră numaidecât după aceea, deoarece auzi murmur şi ponoase pornite dintre cei care veneau pe urma lui, căci li se părea că-i conduce prea repede, dar ei nu erau obişnuiţi să umble atât de grăbiţi şi sapele erau prea grele, căci până acum nu fuseseră încă scoşi la lucrul câmpului. Astfel îşi uită de versurile sale şi se-întoarse spre ei ca să le spună: — Am ajuns; pământul nostru este aici! Odihniţi-vă puţin înainte de a începe săpatul. Tinerii se aşezară pe un răzor din marginea holdei; sudoarea curgea de pe ei şiroaie şi pieptul li se ridica la fiecare respiraţie, dar între ei erau câţiva băieţi de la ţară care se simţeau destul de bine. În timp ce ei se odihniră, Yuan desfăcu săculeţul cu sămânţa şi fiecare dintre elevi făcu palmele căuş, ca să primească grăunţele aurii. Clipa aceasta i se păru simbolică, îşi aduse aminte cum a cultivat această sămânţă la depărtare de mii de kilometri într-un pământ străin şi-şi aduse aminte de bătrânul său profesor. Ar fi fost peste putinţă să nu se gândească şi la fata aceea care-l sărutase. În timp ce turna sămânţa în palmele elevilor săi, îşi aduse aminte şi de scena aceasta şi se gândi că ar fi fost mai bine să nu se
1878
fi întâmplat. Totuşi, datorită acestei scene, reuşise să scape de obsesia lui şi să rămână singur, până în ziua când a găsit pe Mei-ling. Ridică sapa şi începu să lovească repede cu ea în pământ. — Uitaţi-vă bine, zise el elevilor care erau în apropierea lui, aşa trebuie să loviţi cu sapa. La început, când nu ştii cum trebuie să loveşti cu ea în pământ, risipeşti multă putere fără niciun folos… Sapa se ridica şi cădea cu lovituri ritmice, aşa cum îl învăţase bătrânul plugar odinioară şi fierul lucios strălucea în lumina de soare. Tinerii se ridicară unul câte unul şi încercară să facă mişcarea după el. Dar cei din urmă care se ridicară şi cei care se mişcau dintre toţi cei mai încet, erau tocmai tinerii veniţi de la ţară, care deşi ştiau cum trebuie să umble cu sapa, se mişcau încet şi fără nicio plăcere. Yuan îi văzu şi strigă la ei: — Care este pricina că nu vreţi să lucraţi? La început tinerii nu vrură să răspundă nimic, dar la urmă unul dintre ei murmură nemulţumit şi întunecat: — Eu n-am venit la şcoală pentru ca să învăţ ceea ce toată viaţa am făcut şi la mine acasă. Am venit ca să învăţ ceva pentru a-mi câştiga existenţa cu mai puţină trudă. Auzind vorbele lui, Yuan se supără şi se grăbi să-i răspundă:
1879
— Aşa este, dar dacă ai reuşi să înveţi să faci mai bine ceea ce ai făcut şi până acum, asta ar însemna că nu va mai fi nevoie să pleci de acasă în căutarea unui câştig mai bun. Sămânţa selecţionată, plugăritul sistematic şi lucrul la vreme îţi dau o recoltă mai îmbelşugată şi în acelaşi timp îţi asigură un trai mai uşor. Împrejurul lor începură să se adune şi câţiva băieţi ai plugarilor din cătunul acesta şi se uitau miraţi la Yuan şi la elevii săi care veniseră cu sapele şi cu sămânţa în ţarină. La început părură sfioşi şi înspăimântaţi, dar curând după aceea începură să râdă, văzând că nu ştiu cum să lovească cu sapa în pământ. Când auziră ce spune Yuan, mai prinseră puţină inimă şi unul dintre ei strigă: — Noi credem că greşeşti, învăţătorule! Oricât ai lucra şi te-ai trudi, şi orice sămânţă ai semăna, recolta rămâne în voia cerului! Lui Yuan nu-i plăcea să fie contrazis de faţă cu elevii săi, aşa că nu vru să răspundă tânărului nepriceput. Se prefăcu deci că n-a auzit vorbele lui prosteşti şi arătă elevilor săi cum să arunce sămânţa în rânduri, cum trebuie să întoarcă pământul peste ea şi să pună câte un semn la capătul fiecărui rând, pentru a şti ce fel de sămânţă este în brazdă, când a fost semănată şi de către care elev. Tinerii se uitau cu gura căscată la strădania lor şi făceau
1880
haz de grija cu care lucrau, apoi începură să râdă şi întrebară: — Ascultă frate, ai numărat fiecare bob de sămânţă? De ce nu dai fiecărui bob câte un nume şi să pui semn, ce fel de culoare va avea? Unul dintre tineri începu să se minuneze: — Măiculiţa mea, dacă am învârti şi noi fiecare bob de sămânţă în felul acesta, tot la zece ani am putea avea câte un seceriş! Dar elevii lui Yuan ascultau cu dispreţ glumele lor grosolane, iar cei de la ţară se supărară numaidecât şi protestară: — Aceasta este sămânţa adusă din ţări străine, nu sămânţă de care întrebuinţaţi voi pentru holdele voastre! Dar glumele ţăranilor îi determinară şi pe ei să lucreze cu mai multă râvnă decât îşi închipuise profesorul lor. Puţin după aceea veselia celor care se uitau la ei încetă şi tinerii începură să se întunece la faţă. Unul câte unul începură să scuipe printre dinţi, ca din întâmplare şi se întoarseră la treburile lor în sat. Yuan însă se simţea foarte mulţumit. Era o plăcere neaşteptată pentru el să vadă sămânţa aruncată în brazdă nouă şi să frământe între degete pământul afânat. Era pământ gras şi rodnic, aproape negru, alături de sămânţa aurie
1881
adusă din străini… După ce terminară cu lucrul din ziua aceea, Yuan îşi simţi trupul frânt de osteneala binefăcătoare şi când se întoarse spre elevii săi, constată că până şi cel mai palid dintre ei, avea o înfăţişare plină de sănătate şi toţi erau încălziţi, deşi bătea un vânt aspru de miazănoapte. — E un mijloc foarte bun de a te încălzi, declară Yuan zâmbind şi uitându-se la ei. — Mai bun decât focul din odaie, răspunseră tinerii mulţumiţi. Dar cei de la ţară rămaseră tot îmbufnaţi, deşi erau cu obrajii aprinşi. În aceeaşi seară, după ce ajunse în odaia lui, Yuan se aşeză la masă şi începu să scrie lui Mei-ling, căci acum obiceiul de a-i scrie despre tot ce se întâmpla zilnic, devenise pentru el o necesitate tot atât de mare ca şi pâinea şi apa. După ce termină scrisoarea, se apropie de fereastră şi se uită pe deasupra oraşului. Acoperişurile negre ale caselor vechi se vedeau îngrămădite unul într-altul, triste şi întunecate, sub bătaia lunii. Dar printre ele în toate părţile se vedeau repezite în sus casele înalte, cu acoperişuri roşii, în linii energice şi de formă străină, cu sutele de ferestre luminate. De-a lungul oraşului se vedeau străzile noi şi largi, strălucind de lumina felinarelor electrice care întunecau lumina de lună.
1882
Uitându-se la oraşul acesta în prefacere şi văzându-l în faţa lui, fără ca totuşi să-l poată vedea complet, căci în faţa lui era chipul lui Mei-ling, tânăr şi limpede profilat pe fundalul acestui oraş, în minte i se trezi pe neaşteptate al patrulea vers pe care-l căutase în timpul zilei şi care în această clipă era în faţa lui, tot atât de limpede, ca şi când l-ar fi văzut tipărit într-o carte. Se întoarse la masă şi rupse plicul scrisorii pe care o s igilase, ca să adauge următoarele cuvinte: „Versurile acestea le-am scris astăzi; primele trei în timpul cât am fost în ţarină, dar mi-a fost peste putinţă să fac ultimul vers, care termină strofa, înainte de a mă întoarce în oraş, când mam gândit la tine. L-am scris cu atâta uşurinţă şi atât de neaşteptat, de parcă ai fi fost lângă mine şi mi l-ai fi dictat.” Astfel îşi petrecea Yuan timpul în capitala nouă, zilele fiindu-i ocupate cu slujba, iar nopţile cu scrisorile ce le adresa lui Mei-ling. Ea nu-i scria atât de des. Scrisorile ei erau calme şi fiecare cuvânt ales şi la locul său. Dar cu toate că îi scria puţine cuvinte, aceste scrisori nu erau banale, ci întotdeauna pline de personalitatea ei. Îi spunea că Ai-lan s-a întors acasă, după câteva luni de absenţă, căci ea şi soţul ei stătuseră în vacanţă nu o lună, ci mai multe, aşa că abia acum s-au întors acasă, şi Mei-ling adăuga:
1883
„Ai-lan este mult mai frumoasă decât înainte de asta, dar mi se pare că a mai pierdut din entuziasmul de până acum. Probabil îşi va reveni după naşterea copilului care trebuie să vină cel mult peste o lună. Vine foarte des acasă, căci spune că poate dormi mult mai liniştită în patul ei de odinioară.” În altă scrisoare îi spunea: „Astăzi am făcut prima mea operaţie. A trebuit să amputez piciorul unei femei pe care în copilărie i-l legaseră atât de strâns, încât acum a început să cangreneze. Nu m-am simţit deloc emoţionată.” Pe urmă îi spunea: „Îmi place şi acum să mă duc şi să mă joc cu copiii găsiţi de la Azil, căci şi eu sunt o fată dintre acestea. Cele care sunt acolo îmi sunt surori” şi de multe ori îi povestea despre câte ceva vesel în legătură cu aceşti copii. Într-un rând îi spunea: „Unchiul tău şi feciorul său cel mai mare au scris lui Sheng să se întoarcă acasă. Spun că cheltuieşte prea mult şi arenzile se încasează astăzi cu foarte mare greutate, iar soţia vărului său nu vrea ca bărbatul ei să trimită lui Sheng din banii pe care-i câştigă el; ar fi deci peste putinţă să găsească bani în altă parte. Prin urmare Sheng va trebui să se întoarcă acasă, deoarece nu-i vor mai trimite bani de aici înainte.”
1884
Citind scrisoarea cu atenţie, Yuan îşi aduse aminte de Sheng, aşa cum îl văzuse ultima dată în oraşul acela străin, admirabil îmbrăcat în haine noi şi în mână cu un baston lucios cu care se plimba pe stradă. Era adevărat că el cheltuia foarte mulţi bani, deoarece ţinea la înfăţişarea lui. Acum va trebui să se întoarcă acasă… şi fără îndoială acesta era mijlocul cel mai indicat pentru a-l determina să se întoarcă. Pe urmă îşi aduse aminte de femeia aceea la care-l văzuse, şi se gândi: „Va fi mult mai bine să se întoarcă în ţară. Îmi pare bine, că în sfârşit se va despărţi de ea”. Mei-ling îi răspundea cu multă atenţie la toate întrebările pe care i le punea. După ce iarna se aşeză cu temei, îi scrise să se îmbrace în haine mai groase, să mănânce mai consistent, să doarmă mai mult şi să lucreze mai puţin decât până acum. De nenumărate ori îi spusese să se ferească de curentul din vechea clădire a şcolii. Dar era un amănunt la care nu-i răspundea niciodată. El îi scria: „Nu m-am schimbat deloc. Te iubesc… şi voi aştepta”. La aşa ceva nu-i răspundea niciodată. Totuşi, lui Yuan scrisorile ei i se păreau desăvârşite. De patru ori pe lună era sigur cum era sigur de lumina zilei că la întoarcere va găsi pe masa din odaia lui un plic de formă prelungă, pe care se vedea scrisul ei cu litere citeţe şi
1885
mărunte. Aceste patru zile din fiecare lună erau pentru el un fel de sărbătoare şi datorită plăcerii pe care i-o pricinuiau, cumpără un calendar în care însemna dinainte zilele când trebuiau să-i sosească scrisorile de la ea. Le însemnase cu roşu şi avea cu totul douăsprezece până la Anul Nou, când va lua vacanţă şi eventual se va putea duce acasă, ca s-o vadă. Dincolo de această dată nu vruse să mai însemneze zilele, deoarece avea o nădejde tainică. În felul acesta Yuan trăia aşteptând sfârşitul fiecărei săptămâni, fără să se mai ducă decât rareori în altă parte, decât la şcoală şi fără să simtă lipsa prietenilor, căci sufletul său era întotdeauna plin de amintiri. Mai venea şi Meng din când în când pe la el şi-l silea să iasă în oraş la câte un local de petrecere unde trebuia să asculte peroraţiile nerăbdătoare ale lui Meng şi ale priet enilor acestuia. Căci astăzi Meng nu mai jubila ca la început. Yuan vedea că e mereu supărat şi că protestează chiar împotriva schimbărilor de acum. Într-o seară se duse cu el la un restaurant de curând deschis în strada cea nouă şi se aşeză la masă împreună cu alţi patru căpitani, colegi mai tineri de ai lui, care păreau că nu sunt mulţumiţi de nimic ce vedeau. La început lumina de la masa lor li se păru prea întunecată, pe urmă prea puternică, sau nu destul de puternică, mâncarea nu se servea destul de repede şi vinul alb
1886
de provenienţă străină pe care-l comandaseră nu se mai găsea. Chelnerul alerga când la Meng, când la cei patru tovarăşi ai săi, leoarcă de sudoare şi gâfâind de teamă că nu va putea mulţumi pe aceşti tineri ofiţeri care purtau arme lucitoare la brâu. Tinerii nu părură mulţumiţi nici după ce apărură dansatoarele şi începură să-şi arate picioarele, după obiceiul străin, ci vorbeau în gura mare, spunând că una are ochii mici ca ochii de purcel, că cealaltă are nasul borcănat, că una este prea grasă, cealaltă prea bătrână, până când bietele fete începură să plângă de supărare. Dar deşi fetele nu i se păreau frumoase, lui Yuan i-ar fi fost peste putinţă să nu le compătimească, aşa că în cele din urmă le spuse: — Lăsaţi-le în pace. Într-un fel sau altul trebuie să-şi câştige şi ele existenţa. Dar unul dintre tinerii căpitani protestă cu dispreţ: — Ar fi mult mai bine dacă ar muri de foame, crede-mă! şi începură să râdă cu toţii dispreţuitori, apoi se ridicară de la masă şi plecară zăngănind din săbii, iar la ieşire se despărţiră. În seara aceea Meng se întoarse acasă pe jos împreună cu Yuan şi mergând pe stradă, începu să-şi descarce toată nemulţumirea, spunând: — Adevărul este că toţi suntem nemulţumiţi, din pricină
1887
că mai marii noştri nu se poartă în mod echitabil faţă de noi. Revoluţia are un principiu; că toţi suntem egali şi fiecare dintre noi va avea aceleaşi posibilităţi. Dar comandanţii noştri ne oprimă şi astăzi. Generalul meu – pe care-l cunoşti! Ai fost la el. Ei bine, stă toată ziua în biroul său, ca un comandant de oşti şi încasează în fiecare lună o sumă importantă, în calitate de comandant al armatelor din această regiune, iar noi cei mai tineri suntem ţinuţi pe loc. Am avansat destul de repede până la gradul de căpitan şi eram plin de nădejde şi dornic să fac orice pentru cauza revoluţionară, crezând că voi putea înainta şi de aici înainte. Dar deşi muncesc din toate puterile, sunt aici şi tot cu rangul de căpitan. Niciunul dintre noi nu poate înainta mai mult de gradul de căpitan. Dar ştii de ce? Din pricină că generalul se teme de noi. Se teme ca într-o bună zi să nu ajungem mai mari decât el. Noi suntem mai tineri şi mai pricepuţi, şi din pricina asta ne ţine pe loc. Crezi că acesta este spiritul revoluţionar? Se oprise sub un felinar şi când îi puse această întrebare, Yuan îl văzu că este tot atât de întunecat la faţă şi de supărat, ca pe vremea când era copil. Trecătorii se uitau la ei curioşi, şi când îşi dădu seama, Meng începu să vorbească mai domolit, apoi se urniră din loc şi Meng continuă supărat:
1888
— Ascultă Yuan, aceasta nu este revoluţia adevărată. Trebuie să mai vină una. Aceştia nu sunt adevăraţii noştri conducători – sunt tot atât de egoişti ca şi vechii comandanţi de oşti. Noi, cei tineri, va trebui să pornim din nou – poporul este tot atât de împilat ca şi înainte de asta – va trebui să pornim din nou luptă pentru ei – conducătorii noştri de acum şi-au uitat cu totul de poporul de jos… În timp ce-i spunea toate acestea, Meng se opri pe neaşteptate şi se uită atent spre intrarea unui mare local de petrecere care era tocmai în drumul lor şi unde se vedea un fel de învălmăşeală. Sub lumina roşie ca sângele de la intrarea localului Yuan văzu o scenă îngrozitoare. Un marinar străin, probabil chiar de pe bordul unui vapor dintre acelea pe care Yuan le văzuse pe apele fluviului din apropiere, bătea cu pumnii încleştaţi pe un biet om care-l adusese cu ricşa până la acest local. Marinarul era beat şi vocifera prosteşte legănându-se pe picioare. Meng îl văzu că se repede cu pumnii la bietul hamal şi o rupse la fugă spre ei, iar Yuan se luă după el. După ce ajunseră în apropierea lor, auziră marinarul înjurând, din pricină că hamalul îi ceruse un ban mai mult decât ar fi fost el dispus să-i dea şi bietul om se ferea de loviturile beţivului care era mai voinic decât el şi mai înalt, încercând să ridice braţele deasupra capului. Ajungând alături de ei, Meng începu să
1889
strige: — Cum îndrăzneşti… cum îndrăzneşti să faci aşa ceva! şi repezindu-se la el, îi răsuci mâinile la spate. Dar beţivul nu părea dispus să se lase atât de uşor şi nici nu-i păsa că Meng e căpitan sau altceva. Pentru el toţi cei care nu erau de neamul său erau totuna şi vrednici de dispreţ, aşa că se întoarse şi începu să-l înjure şi pe el şi poate s-ar fi repezit unul la altul, dacă nu sărea Yuan şi hamalul între ei ca să-i despartă. Yuan încercă să liniştească pe Meng: — Ce faci… nu vezi că e beat – un om de rând… ai uitat de demnitatea ta! şi în timp ce se lupta cu ei, făcu vânt marinarului pe uşa localului de petrecere, unde-şi uită de încăierare şi-şi văzu de treaba lui. Pe urmă Yuan băgă mâna în buzunar şi scoţând câţiva bani de aramă, îi întinse hamalului care era un bărbat sfrijit şi părea că n-a mâncat încă niciodată ca să se sature. Omul rămase mulţumit de felul în care s-a sfârşit cearta cu clientul său şi îngână chicotind: — Văd, stăpâne, că ai înţeles înţelepciunea învăţăturii bătrâneşti, care spune să nu te superi niciodată pe un copil, pe o femeie sau pe omul ameţit de băutură. Meng stătea încruntat lângă ei, clocotind de furie şi gâfâind din greu, din pricină că nu-şi putuse descărca furia împotriva marinarului, aşa că mai clocotea şi acum. Când
1890
văzu că omul acesta care fusese bătut se putea împăca atât de uşor cu câţiva bani de aramă, şi când îl auzi râzând şi repetând maxima aceea veche, Meng nu se mai putu stăpâni. Furia pe care nu şi-o putuse descărca împotriva marinarului se repezi vertiginoasă împotriva hamalului. Aşa că întinse braţul şi-l lovi cu sete peste obraz. Când îl văzu ce face, Yuan ţipă la el: — Meng, ce te-a apucat? şi se grăbi să scoată un nou ban de aramă, ca să-l dea omului pentru lovitura primită. Hamalul însă nu întinse mâna după ban. Se uita la ei năucit. Lovitura venise atât de repede şi de neaşteptată, încât rămase cu gura căscată şi se uită la Meng, în timp ce din colţul gurii începu să i se scurgă o dâră de sânge. Apoi se plecă şi ridicând hulubele ricşei, se adresă lui Yuan: — A fost o lovitură mult mai dureroasă decât toate cele pe care mi le-a dat străinul! apoi îşi văzu de drum. Dar Meng nu mai întârzie după ce-l lovise, aşa că Yuan trebui să fugă după el. Când îl ajunse, vru să-l întrebe de ce a lovit hamalul, dar tocmai treceau pe sub lumina unui felinar şi uitându-se la el, văzu că lui Meng au început să-i curgă lacrimile în lungul obrazului. Meng se uita drept înaintea lui şi într-un târziu murmură furios: — Ce folos să te lupţi pentru binele unor oameni ca aceştia care nu sunt în stare nici cel puţin să urască pe cei
1891
care-i oprimă – pentru ei cu câţiva gologani poţi împăca orice… Pe urmă trecu pe după colţul unei străzi întunecate şi lăsă pe Yuan în mijlocul drumului. Yuan rămase câteva clipe nehotărât, întrebându-se dacă n-ar fi poate mai bine să se ia după el ca nu cumva să mai facă vreo nebunie. Dar era nerăbdător să se întoarcă acasă, deoarece era seara zilei a şaptea, aşa că aproape vedea aievea în faţa lui forma prelungă a plicului ce-l aştepta în odaie. Lăsă deci pe Meng să plece singur cu supărarea lui. Zilele treceau una după alta şi se apropia sfârşitul anului, când avea câteva zile de vacanţă şi se putea întâlni cu Meiling. Puţinul ce-l mai despărţea de această vacanţă i se păru greu de aşteptare, până când trebuia să vină şi ziua plecării. Îşi făcea datoria ca şi până acum, dar înşişi elevii lui încetaseră să mai fie pentru el fiinţe care au o semnificaţie şi nu-l mai interesa atât de mult, dacă îşi fac datoria sau nu şi-o fac aşa cum ar fi trebuit. Se culca devreme pentru a grăbi apropierea nopţii şi se scula în zori, pentru a începe o nouă zi de lucru şi a o duce până la sfârşit, dar oricât de nerăbdător ar fi fost, timpul trecea tot atât de încet ca atunci când nu-ţi dai seama că ceasornicul s-a oprit.
1892
Într-una din zile se duse la Meng şi hotărâră să plece cu acelaşi tren, deoarece de astă dată Meng avea şi el o permisie şi cu toate că afirma sus şi tare că el este revoluţionar, prin urmare nu-l interesează dacă va mai vedea sau nu casa părintească şi pe ai lui, în timpul din urmă fusese atât de neliniştit şi dornic de o schimbare, încât părea foarte bucuros să se poată întoarce acasă, neavând ceva mai bun de făcut. Nu mai aduse niciodată vorba în faţa lui Yuan despre incidentul din noaptea aceea, când lovise hamalul. Părea că a uitat de asta, deoarece acum era preocupat de o nouă nemulţumire din pricină că poporul nu voia să prăznuiască serbările de Anul Nou la data când poruncise guvernul. Adevărul era că populaţia era obişnuită cu măsurarea timpului după lumina lunii, iar tineretul revoluţionar voia să introducă măsurarea timpului după cursul soarelui cum era în ţările străine. Poporul însă era încăpăţânat şi se aduna pe străzile unde erau lipite afişele guvernului care poruncea ca serbările de Anul Nou să se ţină după calendarul străin, şi se îngrămădea să asculte poruncile pe care le citea câte un cărturar dintre ei dacă se întâmpla ca ei înşişi să nu ştie carte. Astfel se auzeau în toate părţile proteste: „Cum se poate ca Anul Nou să fie sărbătorit în felul acesta? Dacă vom arde zeul bucătăriilor noastre cu o lună prea devreme, ce vor zice cei din cer? Acolo nu se ţine socotea-
1893
lă de soarele străinilor: de asta nici vorbă!…” Aşa că femeile se încăpăţânau şi nu voiau să pregătească plăcintele obişnuite la acest praznic, nici mâncăruri cu carne şi nici bărbaţii nu cumpărau urările scrise pe fâşii de hârtie roşie, pe care trebuiau să le lipească deasupra pragurilor şi la ferestre pentru a le purta noroc în anul cel nou. Dregătorii oraşului se supăraseră foc din pricina acestei încăpăţânări a populaţiei şi făcură alte urări, în locul urărilor prosteşti despre zeităţi, urări în legătură cu revoluţia. Apoi îşi trimiseră oamenii lor care le lipiră pe pragul intrărilor, împotriva voinţei oamenilor. În ziua când se duse Yuan la el, Meng era preocupat de această nouă nemulţumire şi-i spuse triumfător: — Fie de voie, fie de nevoie, populaţia va trebui silită să renunţe la obiceiurile vechi şi superstiţioase de până acum. Yuan nu răspunse nimic, deoarece nu ştia ce ar fi putut spune, mai ales că el judeca situaţia şi din punctul de vedere al oamenilor care ţineau la obiceiurile lor. În timpul celor două zile ce-i mai despărţeau de plecare, văzu că în toate părţile deasupra intrărilor erau lipite noile zicători. Nu se auzea nimeni protestând. Bărbaţii şi femeile se uitau la fâşiile roşii lipite deasupra pragurilor de la intrarea caselor dar nu ziceau nimic. Din când în când se
1894
mai vedea câte un bărbat râzând, sau se întorcea şi scuipa în colbul drumului, ca şi când ar fi avut ceva de spus, dar nu spunea; încolo, bărbaţii şi femeile îşi vedeau în toate părţile de treburile lor, ca întotdeauna, şi ca şi când nimeni nu s-ar fi gândit la serbările de Anul Nou. Deşi toate uşile erau vesele ca înfăţişare şi cu proaspete fâşii roşii, poporul de jos parcă totuşi nu înţelegea nimic şi-şi vedea în mod ostentativ de treburile obişnuite. Yuan zâmbea pe ascuns, deşi vedea că supărarea lui Meng este întemeiată şi dacă lar fi întrebat cineva, ar fi declarat că poporul este obligat să asculte de poruncile date de autorităţi. Dar în timpul acestei aşteptări Yuan ar fi fost gata să zâmbească chiar în faţa unor amănunte de mai puţină însemnătate, căci fără niciun temei sigur, i se părea totuşi că Mei-ling trebuie să se fi schimbat. Deşi nu-i răspunsese niciun cuvânt la scrisorile lui de dragoste, în orice caz ea le citise şi ar fi fost peste putinţă să le uite cu totul. Pentru el, anul care începea era cel mai vesel şi mai fericit, deoarece lega de el o mulţime de nădejdi. Astfel îşi începu de rândul acesta vacanţa pe care nu puteau să o întunece norii tulburi ai nemulţumirilor lui Meng, deşi în timpul călătoriei acesteia Meng era cât pe aici să se certe cu el, dacă i-ar fi dat ocazie. Adevărul era că Meng tocmai în timpul acesta se simţea frământat de o nemulţu-
1895
mire ascunsă, aşa că nimic nu-i mai putea intra în voie şi îndată după plecarea trenului începu să vocifereze împotriva unui bogătaş îmbrăcat în haină de blană care ocupa două locuri, lăsând un alt călător să stea în picioare, din cauză că acesta era îmbrăcat mai modest, pe urmă începu să vocifereze împotriva celui care sta în picioare, din pricină că admitea ca bogătaşul să ocupe şi locul lui. În cele din urmă Yuan nu-şi mai putu ascunde zâmbetul şi întorcându-se spre Meng, îi spuse cu un tremur de veselie în glas: — Nimic nu-ţi este şi nu-ţi poate fi pe voie, Meng. Nici bogaţii, pentru că sunt bogaţi, şi nici săracii, pentru că sunt săraci! Dar Meng era prea revoltat de nemulţumirea lui ascunsă pentru a mai putea suporta ca cineva să facă glume pe socoteala lui. Se întoarse deci furios spre Yuan şi se răsti la el cu glasul stăpânit: — Ai dreptate, dar tot aşa se întâmpla şi cu tine – tu eşti în stare să suporţi orice – eşti cel mai slăbănog bărbat pe care l-am văzut până acum în viaţa mea – nu vei reuşi niciodată să fii un revoluţionar adevărat! Vorbele acestea ale lui Meng îl făcură să devină serios. Nu răspunse nimic, deoarece călătorii din vagon se uitau la Meng, ca şi când ar fi vrut să-i spună că vorbeşte prea
1896
încet pentru a putea fi auzit de ei. Totuşi văzându-l cât este de supărat şi cum încruntă din sprâncene, începură să se teamă de el, mai ales că avea şi un revolver încărcat la brâu… Prin urmare Yuan nu zise nimic, dar tăcerea lui era un fel de confirmare a celor ce spunea Meng; se simţi şi puţin jignit, cu toate că ştia bine că Meng nu este supărat din cauza lui, ci din cauza unei nemulţumiri nemărturisite ce o avea. Rămase tăcut în timp ce trenul lor îşi tăia drumul prin văi şi printre munţi şi semănături încercând să-şi limpezească în gând ce este el în realitate şi ce ar dori mai presus de orice. Era adevărat că el nu era un mare revoluţionar şi nici nu putea să devină niciodată aşa ceva, deoarece nemulţumirile şi aversiunile lui nu durau atât de mult ca ale lui Meng. El putea fi supărat o vreme şi putea urî o clipă, dar nu mai mult. Ceea ce ar fi preferat mai presus de orice altceva, era pacea în mijlocul căreia să-şi poată vedea de treburi. Lucrările lui cele mai preferate, erau cele de acum. Cele mai plăcute ceasuri ale lui erau acelea pe care şi le petrecea împreună cu elevii săi – în afară de cele pe care şi le petrecea scriind scrisori de dragoste lui Meiling… În timpul acestei visări auzi glasul răstit al lui Meng, ridicându-se alături de el: — La ce te gândeşti, Yuan? Faci o mutră tot atât de ca-
1897
raghioasă ca şi un copil care simte că i-ai băgat pe neaşteptate o bucăţică de zahăr în gură! Yuan începu să râdă ruşinat şi-şi simţi obrajii aprinşi de năvala sângelui de la inimă; Meng nu era omul căruia i-ar fi putut mărturisi gândurile lui de acum. Dar ce întâlnire ar putea să iasă în viaţa unui om aşa cum o visează? În aceeaşi seară, când ajunse acasă, urcă scările în goană şi intră în casă. Văzu că totul este cufundat în tăcere; după câteva clipe apăru o slujitoare şi prosternându-se în faţa lui îi spuse: — Stăpâna a lăsat vorbă să te duci numaidecât la casa vărului dumitale mai în vârstă, unde se dă un ospăţ în cinstea tânărului stăpân care s-a întors din străinătate. Vă aşteaptă să vă duceţi şi dumneavoastră. Mai mult decât ştirea întoarcerii lui Sheng din străinătate, pe el l-ar fi interesat să ştie dacă şi Mei-ling este plecată cu mama lui. Dar oricât de mare ar fi fost această dorinţă, îi era peste putinţă să se informeze despre ea de la o slujitoare, căci nimeni nu este în stare să facă legătura între un tânăr şi o fată cu atâta uşurinţă ca o servitoare, datorită unei simple întrebări. Prin urmare trebui să-şi molcomească bătăile inimii, până va ajunge la casa unchiului său, unde se va putea convinge dacă şi Mei-ling este cu mama
1898
ei. Zilele din urmă Yuan se gândise mereu ce va spune lui Mei-ling şi că va fi singură când va intra el în casă. O va vedea în faţa uşii de cum va trece pragul. Ar fi peste putinţă să nu fie. Dar acum ea lipsea şi chiar dacă ar fi găsit-o la vărul său, ar fi fost peste putinţă să o vadă singură, prin urmare, de faţă cu ceilalţi membri ai familiei, nu ar fi putut să se poarte faţă de ea decât rece şi cât se poate de polit icos. Se întâmplă exact aşa cum prevăzuse. După ce intră în casa unchiului său, îi găsi pe toţi în salonul cel mare, încărcat de mobilă şi obiecte străine. Meng sosise cu câteva clipe înaintea lui, aşa că abia terminaseră cu saluturile şi trebuiră să înceapă din nou ritualul primirii lui Yuan. Se duse şi se prosternă în faţa unchiului său care părea foarte vioi şi mulţumit văzându-şi toţi feciorii adunaţi împrejurul său, afară de cel pe care-l dăduse fratelui său Tigrul şi de cocoşatul care se făcuse preot. Dar pe aceştia doi, nici el nici soţia lui nu-i mai considerau drept feciori ai lor. Cei doi bătrâni erau îmbrăcaţi în hainele cele mai frumoase de sărbătoare; mătuşa lui sta foarte demnă într-un fotoliu şi fuma dintr-o narghilea, iar lângă ea era o slujitoare care avea grijă să i-o umple după fiecare două-trei pufăieli. În mână ţinea un şirag de mătănii negre pe care şi le trecea
1899
neîncetat printre degete şi de fiecare dată când soţul ei făcea câte o glumă, nu uita să spună câte ceva pentru a-i atenua efectul. După ce răspunse lui Yuan, unchiul său ridică obrazul îmbătrânit şi plin de creţuri spre el ca să-i spună înveselit: — Ei, Yuan, a sosit şi feciorul acesta al meu din ţări străine, tot atât de frumos ca şi o fată, dar toate temerile noastre că ne va aduce în casă o soţie străină s-au dovedit de prisos – căci s-a întors tot necăsătorit. La cuvintele acestea bătrâna se grăbi să adauge foarte sentenţios: — Bărbate, nu uita că Sheng a fost întotdeauna destul de înţelept, pentru a nu face o faptă atât de urâtă. Te rog să nu vorbeşti astfel de prostii, căci la vârstă ta nu-ţi şade bine. Dar de astă dată bătrânul nu păru deloc intimidat de limba ascuţită a soţiei sale. Ştia că el este capul familiei şi stăpânul acestor tineri dimprejurul său şi al femeilor aşa că, îndemnat de prezenţa celor din casă, îndrăzni să facă glume: — Cred că nu este nimic necuviincios să vorbeşti despre căsătoria unui fecior! Şi cred că Sheng al nostru se va căsători şi el. — Ştiu ce se cuvine şi ce nu se cuvine în zilele de astăzi, răspunse bătrâna cu demnitate. Feciorul meu nu va avea
1900
pricină să se plângă de mama lui care l-ar fi obligat să se căsătorească împotriva voinţei sale. Yuan care ascultase zâmbind la controversa dintre aceşti doi bătrâni, băgă de seamă ceva cu totul neaşteptat. Văzu că Sheng începe să zâmbească trist şi cu indiferenţă, apoi îl auzi că răspunde: — Nu, mamă, în fond eu nu am deloc convingeri atât de avansate. Poţi să mă căsătoreşti cum îţi va face plăcere – mie puţin îmi pasă – cred că femeile sunt în toate părţile la fel, cel puţin pentru mine. — Părerea aceasta, Sheng, interveni Ai-lan râzând, se datorează numai faptului că eşti atât de tânăr. Toţi cei de faţă începură să râdă împreună cu ea, aşa că trecu şi acest mic incident. Lui Yuan însă îi fu peste putinţă să uite expresia privirilor lui Sheng care încerca să zâmbească, văzând pe ceilalţi că râd. Era expresia caracteristică a unui om pe care nu-l mai interesează nimic, nici chiar femeia cu care va trebui să se căsătorească. Dar cum i-ar fi fost lui cu putinţă să se gândească mai îndelung la Sheng tocmai în seara aceasta? Înainte de a se prosterna în faţa unchiului său şi a soţiei sale, ochii se întorseseră lacomi spre Mei-ling. Pe ea o văzu înaintea tuturor celorlalţi, stând nemişcată şi liniştită, alături de doamna care-i era mamă adoptivă, şi o clipă ochii lor se
1901
întâlniră, dar fără să-şi zâmbească. În orice caz ea era aici şi ar fi fost peste putinţă ca Yuan să se simtă dezamăgit, deşi întâlnirea aceasta nu era aşa cum o visase el. Se simţea mulţumit că este în apropierea lui, deşi nu putea schimba nicio vorbă cu ea. Pe urmă se gândi că va fi mai bine să nu se apropie de ea… cel puţin acum şi de faţă cu atâta lume. Adevărata lor întâlnire va fi mai târziu şi în altă parte. Acum, deşi se uita la ea destul de des, totuşi îi fu peste putinţă să-i mai întâlnească privirile, cum se întâmplase la început. Mama lui însă îl privi foarte călduros şi când se apropie de ea ca să-i strângă mâna, i-o ţinu îndelung şi-l mângâie, aşa că Yuan întârzie câteva clipe alături de ea, cu toate că Mei-ling plecă numaidecât, sub pretext că are nevoie de ceva. Deşi încerca din toate puterile să se ocupe de toţi cei din odaie, ochii i se întorceau mereu în partea unde era fata şi-i urmăreau toate mişcările, când o vedea că toarnă ceai în cupele de pe masă sau că întinde câte o bucată de prăjitură copiilor. În seara aceasta atenţiile tuturora erau concentrate asupra lui Sheng, aşa că Meng şi Yuan fură aproape uitaţi. Sheng arăta mult mai frumos decât înainte de asta şi părea priceput şi îndemânatic în tot ce vorbea şi făcea, aşa că Yuan se simţi intimidat de prezenţa lui, cum se întâmplase şi înainte de asta, şi părea că faţă de bărbatul acesta desăvârşit, el
1902
a devenit din nou un tânăr nepriceput. Dar Sheng nu putea să-l vadă în starea aceasta, îl luă de mână cu acelaşi gest de prietenie, cum făcea întotdeauna şi Yuan simţi atingerea degetelor lui fine şi netede, ca mâna unei femei, dar deşi atingerea mâinii lui îi da o senzaţie plăcută, i se păru totuşi că este respingătoare şi tot aşa i se păru că este şi privirea pe care o văzu în ochii lui. Cu toată sinceritatea pornirilor lui Sheng, lui i se părea că descoperă acum în caracterul acestuia o trăsătură caracteristică răului, pe care o trădau privirile şi gesturile lui, întocmai ca la o floare prea înflorită al cărei miros ţi se pare prea greu şi care este ceva mai mult decât o mireasmă trecătoare. Cu toate acestea Yuan nu-şi putea explica motivul. Uneori i se părea că simte această calitate care-i repugnă, dar numaidecât după aceea îşi dădea seama că s-a înşelat. Deşi Sheng vorbea şi râdea împreună cu ceilalţi şi râsul lui era cumpătat şi plăcut ca sunetul unor clopoţei, nici prea ascuţit nici prea provocator, ci domolit şi catifelat, şi cu toate că participa cu plăcere la conversaţia familială a celor de faţă, Yuan avea totuşi senzaţia că Sheng nu este între ei, ci undeva foarte departe. Ar fi fost peste putinţă să nu se întrebe nu cumva îi pare rău că s-a întors acasă, aşa că ajungând în apropierea lui, profită de ocazie ca să-l întrebe: — Spune-mi Sheng, îţi pare rău că ai părăsit oraşul acela
1903
străin? Se uită cu atenţie la el ca să-i vadă trăsăturile feţei când îi va răspunde, dar obrazul lui auriu rămase nemişcat şi ochii îl priviră limpezi ca nişte picături întunecate de jad. Când îi răspunse, pe obrazul vărului său apăru un zâmbet spontan şi plăcut: — O, nu… tocmai mă gândeam şi eu să mă întorc acasă. Pentru mine nu mai are nicio importanţă unde sunt. — Ai mai scris versuri? întrebă Yuan din nou. — Da, răspunse Sheng cu indiferenţă. Am tipărit un volumaş cu versurile mele dintre care cunoşti câteva, dar cele mai multe le-am scris după plecarea ta. Dacă vrei, astăseară, înainte de a te întoarce acasă, îţi voi da şi ţie un exemplar. Apoi începu să zâmbească auzind pe Yuan că-i va face plăcere să citească şi el versurile lui. — Vei rămâne în oraşul acesta, sau preferi să vii în capitala cea nouă? îndrăzni Yuan să-l întrebe. Sheng se grăbi să-i răspundă repede, ca şi când aceasta ar fi fost singura chestiune care-l interesa: — O… nu, prefer să stau în oraşul acesta. Am lipsit atât de mult din ţară, încât sunt obişnuit cu felul de viaţă modernă. Mi-ar fi peste putinţă să trăiesc într-un oraş atât de vulgar ca acela. Meng mi-a povestit ceva despre noua capitală, dar deşi el este foarte mândru de străzile şi casele
1904
cele noi, totuşi când l-am întrebat, a recunoscut fără înconjur că în oraşul acela nu sunt instalaţii de băi, nici case de petreceri mai de seamă, nici teatre bune… cu un cuvânt nu se găseşte nimic ce ar putea face plăcere unui om cult. Iam spus: „Dragă Meng, spune-mi rogu-te ce are oraşul acesta, pentru a te face să fii atât de mândru de el?” A rămas îngândurat şi n-a mai zis nimic. Cât de mult s-a schimbat Meng al nostru! Răspunsul acesta îl dădu în limba străină pe care acum o vorbea cu multă uşurinţă şi atât de bine, încât îi venea mai la îndemână să vorbească în limba aceasta decât în limba pe care o învăţase la el acasă. Soţia unchiului său însă era de părere că Sheng este un tânăr desăvârşit şi aceeaşi părere o aveau despre el şi Ailan, împreună cu soţul ei. Ei trei nu se mai săturau să se uite la el, şi Ai-lan, deşi era însărcinată, râdea foarte mult şi foarte zgomotos, cum avea obiceiul, dar mai mult decât râsese în timpul din urmă, aşa că se vedea limpede că prezenţa lui îi face mare plăcere. Sheng îi răspundea cu toată atenţia la spiritele pe care le făcea şi nu uita să-şi exprime admiraţia faţă de ea, căci Ai-lan era şi astăzi foarte frumoasă, cu toată starea în care se găsea, deşi în astfel de împrejurări celelalte femei se îngreunau în mişcări, făceau pete pe obraz şi erau indispuse, Ai-lan era şi
1905
astăzi tot atât de frumoasă ca şi o floare crescută în plină lumină. Pe Yuan îl salutase la sosire foarte mulţumită, dar de vărul ei Sheng se ocupa încontinuu şi cu toată atenţia, iar soţul ei o urmărea cu indiferenţă şi fără umbră de gelozie, căci oricât de frumos ar fi fost Sheng, el totuşi se credea mult mai frumos şi mai de preferat pentru orice femeie, dar mai ales pentru femeia pe care şi-o alesese de soţie. Era prea mândru de sine însuşi pentru a putea fi gelos. Ospăţul începu în mijlocul conversaţiei şi al veseliei generale, fiind toţi împreună, nu ca în timpurile vechi, tinerii de o parte şi cei mai în vârstă de alta. În timpurile de acum nu se mai făceau astfel de deosebiri. E adevărat că bătrânul stăpân al casei şi soţia lui ocupaseră jeţurile cele mai înalte, dar glasurile lor nu se auzeau în timpul hohotelor de râs ale lui Ai-lan şi Sheng, sau a celorlalţi care luau parte la veselia lor. Masa fu foarte veselă şi Yuan se simţea mândru de rudele acestea ale lui care erau oameni bogaţi şi bine îmbrăcaţi, fiecare femeie era în rochie de mătase după ultimul model, iar bărbaţii îmbrăcaţi în haine de modă străină, afară de bătrânul său unchi şi de Meng care părea foarte mândru în uniforma lui de căpitan. Până şi copiii erau îmbrăcaţi în haine de mătase de culori vesele, şi cu panglici, iar pe masă erau tacâmuri cum se obişnuiesc la
1906
străini şi tot felul de prăjituri şi vinuri străine. Yuan începu să se gândească la ceva, anume că aceştia de aici nu reprezentau întreaga familie a lui. La o depărtare de sute de kilometri de aici trăia Tigrul, tatăl său, în conformitate cu obiceiurile pe care le respectase întotdeauna; tot aşa Wang Negustorul cu feciorii şi fetele lui. Niciunul dintre aceştia nu vorbeau limbi străine. Nu mâncau nici mâncăruri străine, ci trăiau aşa cum au trăit întotdeauna străbunii lor. Dacă s-ar pomeni pe neaşteptate în mijlocul acestei odăi, îşi zise Yuan tulburat, nu s-ar simţi deloc la îndemână între oamenii aceştia. Tigrul n-ar fi întârziat săşi exprime nemulţumirea, din cauză că aici n-ar fi putut scuipa în voie, cum era el obişnuit, căci pe jos era întins un covor de mătase înflorit, dar deşi el nu era om sărac, prefera ca pe jos să fie cărămizi sau lespezi de piatră. Wang Negustorul ar fi rămas îngrozit, gândindu-se la risipa de bani ce s-au cheltuit cu tablourile străine de pe pereţi, cu fotoliile îmbrăcate în mătase, cu bibelourile străine de pe mese, cu inele şi tot felul de podoabe scumpe, purtate de femeile acestea. Dar nici această jumătate din familia lui Wang Lung care era aici de faţă nu ar fi fost în stare să suporte viaţa pe care o ducea Tigrul şi nici chiar felul de viaţă pe care-l ducea Wang Negustorul, în casa aceea mare de la oraş, pe care Wang Lung o lăsase moştenire feciori-
1907
lor săi. Nepoţii şi strănepoţii aceştia ai lui ar fi considerat sub demnitatea lor să trăiască într-o casă ca aceea, friguroasă în timp de iarnă, afară de odăile în care bătea soarele de miazăzi, şi cu tavanele netencuite, fără niciun fel de confort şi necorespunzătoare vederilor lor. Cât despre casa de lut, aceasta nu era altceva decât un bordei pe care ei îl uitaseră demult. Yuan însă nu uitase nimic. Stând între rudele lui la masa aceasta acoperită de pânza albă şi argintăria străină, prin minte îi trecu întocmai ca o scăpărare de fulger imaginea casei de lut a bunicului său şi se simţi înduioşat, căci lui îi era dragă această casă şi acum… Îşi zise că el nu face parte în întregime dintre oamenii aceştia; nu este ca Ai-lan şi nici ca Sheng… Atitudinea şi gesturile lor străine îl făceau să dorească astăzi ca el să pară şi mai puţin străin decât în realitate. Dar cu toate acestea nici el nu putea locui în casa aceea de lut – ar fi fost peste putinţă, deşi simţea o legătură adâncă între el şi casa aceea, totuşi presimţea că i-ar fi fost peste putinţă să trăiască acolo, aşa cum trăise bunicul său în deplină mulţumire şi să se simtă la el acasă. El presimţea că a rămas singur şi că se găseşte undeva, într-un loc care trebuia să fie între casa aceea de lut şi casa aceasta străină. El nu avea un cămin al lui şi sufletul său se simţea stingher şi singur, căci nicăieri nu
1908
era pe deplin mulţumit. Privirile i se opriră o clipă asupra lui Sheng. Dacă n-ar fi avut obrazul acela auriu şi ochii negri, lucitori, putea trece drept un străin. Până şi mişcările trupului său aveau ceva de străin, iar de vorbit vorbea cum vorbesc oamenii din apus. Dar lui Ai-lan îi plăcea înfăţişarea lui, tot aşa soţiei vărului său şi până şi vărul său cel mai în vârstă era de părere că Sheng are ceva cu totul nou şi modern în atitudinea lui. Din cauza aceasta rămase tăcut şi puţin umilit, se simţi chiar înfiorat de o uşoară pizmă faţă de el, aşa că începu să mănânce tăcut şi fără să mai ia parte la conversaţia lor. Apoi dintr-odată ridică privirea înspăimântat spre Meiling, căci ceva îi trecuse prin minte când auzi laudele pe care Ai-lan le adresa vărului ei. Nu cumva şi Mei-ling se uita la Sheng cu aceeaşi ochi cu care se uitau celelalte femei şi râdea la cuvintele lui de spirit pe care de spunea pentru a le face să râdă? O văzu că-şi îndreaptă privirea calmă spre Sheng pe urmă întoarse capul cu indiferenţă şi se uită în altă parte. Se linişti: fata aceasta era ca şi el. Era şi ea un temperament intermediar, nu pe deplin nou, dar totuşi deosebit de ceea ce a fost odată. Se întoarse din nou spre ea şi o privi dornic, încercând să-şi sature ochii de înfăţişarea ei, fără să audă valurile de
1909
conversaţie şi râsete ce tremurau împrejurul său. O văzu că stă în apropierea mamei lui, apoi ia beţişoarele în mână şi scoate o bucăţică de carne albă şi o trece în farfuria mamei sale, după ce se uită la ea zâmbind. Fata aceasta, îşi zise Yuan, se deosebeşte atât de mult de Ai-lan şi ceilalţi din neamul meu, ca şi crinul crescut între trestiile de bambus, fără să ţină seamă de camelia cultivată de grădinar. Da, era şi ea un temperament intermediar… în cazul acesta el nu mai este singur. Pe neaşteptate îşi simţi sufletul inundat de atâta căldură, încât i-ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie că Mei-ling sar putea gândi la el cu totul altfel. În dragostea lui de acum tremura toată emoţia de care era capabil şi se simţea copleşit de vâltoarea sentimentelor sale. În aceeaşi seară după ce se culcă, stătu multă vreme treaz şi se gândi la felul cum va vorbi ziua următoare cu Mei-ling şi va constata că sentimentele ei s-au schimbat, căci îşi zicea că ar fi peste putinţă ca nenumăratele scrisori pe care i le trimisese să nu fi contribuit la accentuarea sentimentelor ei faţă de el. Îşi făcea planul despre felul în care vor sta amândoi de vorbă sau eventual va reuşi să o scoată la plimbare, căci acum foarte multe fete ieşeau şi se plimbau cu tinerii pe care-i cunoşteau şi aveau încredere în ei. Îşi zicea că dacă se va întâmpla să ezite, îi va spune că
1910
pentru el este ca şi un frate, dar numaidecât respinse pretextul acesta: „Nu, eu nu sunt pentru ea ca un frate, indiferent de ceea ce aş vrea, dar nu pot să-i fiu”. Într-un târziu reuşi să adoarmă, dar somnul lui fu zbuciumat de visele care nu se închegau în nicio imagine limpede. Dar cine ar fi putut să prevadă că în noaptea aceasta se va naşte copilul lui Ai-lan? Totuşi aceasta era realitatea, căci a doua zi dimineaţa, când se trezi din somn, în casă părea că toate sunt val-vârtej şi auzi slugile alergând de colo până colo. Iar după ce se spălă şi se îmbrăcă pentru a coborî în sufragerie, văzu că masa este aşternută numai pe jumătate şi o slujitoare somnoroasă aducea serviciul de ceai, iar în odaie nu mai era altcineva decât soţul lui Ai-lan care rămăsese îmbrăcat în hainele pe care le purtase în ajun. Când văzu pe Yuan că intră în odaie, se repezi în calea lui şi-i spuse cu glasul înveselit: — Îţi doresc să nu devii niciodată tată, Yuan, dacă se va întâmpla să te căsătoreşti cu o femeie modernă! Am avut o zi atât de grea de parcă aş fi născut şi eu un copil – n-am dormit toată noaptea şi Ai-lan s-a zbuciumat atât de îngrozitor încât credeam că i-a sosit ceasul din urmă, deşi medicul şi Mei-ling mi-au spus că rezistă foarte bine. Femeile din ziua de astăzi nasc foarte greu. Din fericire este băiat, căci Ai-lan m-a chemat azi dimineaţă la patul ei ca să mă
1911
facă să jur că nu-i voi mai cere niciodată să-mi nască vreun copil! sfârşi el şi-şi trecu mâna frumoasă peste obrazul ostenit. Pe urmă se aşeză la masă şi mâncă cu poftă din bucatele pe care le aduse slujitoarea, căci el fusese tată în mai multe rânduri, prin urmare ceea ce se întâmplase noaptea trecută pentru el era un eveniment destul de obişnuit. Astfel copilul lui Ai-lan se născu în casa aceasta şi toţi păreau preocupaţi numai de noul născut, iar Yuan nu avu ocazie să vadă pe Mei-ling decât cel mult pentru câteva clipe fugare, când trecea dintr-o odaie într-alta. Medicul venea de trei ori pe zi, dar Ai-lan nu vru pe altcineva decât un medic străin, aşa că veni un bărbat înalt şi cu părul roşu care era englez şi după ce o văzu, stătu de vorbă cu Meiling şi cu mama ei ca să le spună ce trebuie să-i dea să mănânce şi câte zile va trebui să stea în pat. Mai era şi copilul de care trebuia să îngrijească, iar Ai-lan ceru lui Mei-ling să se ocupe ea de el; copilul ţipa în gura mare, deoarece dădaca pe care o aduseseră nu avea laptele potrivit, aşa că trebuiră să caute alta şi să încerce din nou. Ai-lan, ca de altfel şi celelalte fete modeme, nu voia săşi alăpteze singură copilul, ca nu cumva să-şi strice silueta. Acest amănunt dădu prilej de lungă discuţie între ea şi Mei-ling care se răsti supărată:
1912
— Nu eşti vrednică să ai un copil atât de drăguţ. S-a născut sănătos şi voinic, iar acum ţipă de foame şi sânii tăi stau îmbelşugaţi, fără să-ţi pese de el. Să-ţi fie ruşine, Ailan! Ai-lan începu să plângă de supărare şi ţipă şi ea la Meiling: — Tu n-ai habar de ceea ce înseamnă să naşti un copil – cum ai putea să înţelegi aşa ceva, tocmai tu, care eşti fată? Nu-ţi dai seama cât de greu mi-a fost să port sarcina acestui copil luni de-a rândul în trupul meu, şi hainele de pe mine să atârne ca de pe o sperietoare; iar acum după toate prin care am trecut, să fiu condamnată să trăiesc încă un an sau doi atât de hidoasă? Prefer ca alăptarea lui să fie dată în grija unei slujitoare. Nu vreau… nu vreau să aud aşa ceva! Deşi Ai-lan plângea şi obrazul ei era roşu de supărare, totuşi Mei-ling nu vru să se lase convinsă atât de uşor, ci se duse la soţul ei şi-i spuse, tocmai când era şi Yuan în odaie şi aşa se întâmplă să afle şi el despre scena desfăşurată între ele. În timpul cât încercă să convingă pe Wu, Yuan asculta încântat şi i se păru că până acum n-a fost în stare să-şi dea seama ce fată devotată şi drăguţă este ea. Intrase grăbită şi fără să vadă pe Yuan, începu să vorbească repede cu tatăl copilului:
1913
— Admiţi aşa ceva? Eşti de acord ca Ai-lan să nu-şi alăpteze copilul? Copilul e flămând şi ea nu vrea să-i dea să sugă! El însă începu să râdă şi ridică din umeri: — Cine a fost vreodată în stare să determine pe Ai-lan să facă ceea ce nu vrea? În orice caz eu nu am încercat niciodată şi sunt sigur că nu aş îndrăzni să fac aşa ceva nici acum. După cum vezi, Ai-lan este o femeie modernă! Râse din nou şi se întoarse spre Yuan. Dar el se uita la Mei-ling. O văzu că se uită cu ochii mari la obrazul zâmbitor al bărbatului din faţa ei, apoi devine şi mai palidă decât înainte şi o auzi răspunzându-i cu dinţii încleştaţi: — Ooo, netrebnicilor… sunteţi nişte netrebnici! apoi îi întoarse spatele şi ieşi din odaie. După plecarea ei, bărbatul se întoarse spre Yuan şi-i declară cu amabilitate, cum e obiceiul între bărbaţi, când femeile nu sunt de faţă: — La urma urmelor nu am niciun motiv să condamn pe Ai-lan pentru atitudinea ei… e foarte greu să alăptezi un copil şi să stai în mod permanent lângă el pentru a-l îngriji din ceas în ceas; n-aş fi în stare să-i cer să renunţe la plăcerile ei şi adevărul este că eu prefer să rămână mereu femeie frumoasă. Afară de asta copilul va creşte destul de bine, chiar dacă-l va alăpta o dădacă, prin urmare nu e nevoie să
1914
se sacrifice ea însăşi. Ascultând vorbele acestea ale lui, Yuan trecu de partea lui Mei-ling cu toată convingerea. Fata aceasta avea dreptate în tot ce spunea şi tot ce făcea. Se ridică de la masă, căci i se părea în clipa aceasta că soţul surorii sale i-a devenit nesuferit: — Întrucât mă priveşte pe mine, declară el rece, eu sunt de părere că femeile exagerează modernismul acesta. Cred că de astă dată Ai-lan a comis o greşeală. Pe urmă ieşi şi se îndreptă încet spre odaia lui, crezând că în drum va putea întâlni pe Mei-ling, dar fata nu se arătă. Astfel zilele lui de concediu trecură una după alta şi navu niciodată ocazia să vadă pe Mei-ling mai mult de zece minute la rând, căci atât ea cât şi mama lui erau toată ziua ocupate cu copilul, iar mama lui părea extaziată că în sfârşit acum i se născuse feciorul pe care-l dorise mereu. Ea se împăcase cu obiceiurile noi, totuşi se simţi mulţumită, deşi îi venea greu să facă apel la vechile tradiţii, aşa că roşi câteva ouă şi cumpără daruri de argint ca să le aibă gata pentru serbarea de o lună de la naşterea nepotului ei, dar până atunci mai trebuiau să treacă destule zile. Despre tot ce făcea, vorbea mai întâi cu Mei-ling şi părea că şi-a uitat cu totul că mama copilului este Ai-lan, atât de mult
1915
părea legată de fiica ei adoptivă. Dar Yuan trebui să se întoarcă la slujba lui din noua capitală, cu mult înainte de această serbare. Pe măsură ce treceau zilele concediului său, i se păreau tot mai deşarte, iar la urmă începu să se simtă nemulţumit şi-şi zicea că Mei-ling n-ar fi trebuit să fie atât de ocupată şi că dacă ar fi vrut, putea foarte bine să găsească prilejul ca să stea o zi sau două şi cu el; pe urmă, când nu-i mai rămase decât o singură zi înainte de plecare, îşi dădu seama că Mei-ling căutase anume să se ferească de a vorbi singură cu el. Preocupată de grijile pentru nepot, până şi mama lui părea că şi-a uitat de el şi de dragostea lui pentru Mei-ling. Situaţia continuă în felul acesta până în ziua plecării lui, când Sheng apăru radios şi adresându-se lui Yuan şi soţului lui Ai-lan, le spuse: — Astă-seară sunt invitat la o mare petrecere, în casa unor prieteni ai mei. Între invitaţi ar mai avea nevoie de un tânăr sau doi, prin urmare vă poftesc să nu vă mai aduceţi aminte de vârstă voastră şi să deveniţi din nou tineri, pentru a fi cavalerii unor doamne frumoase şi distinse. Soţul lui Ai-lan începu să râdă mulţumit, şi-i răspunse că e gata să primească invitaţia, deoarece în ultimele două săptămâni fusese atât de preocupat de gândul soţiei lui, încât şi-a uitat cu totul ce înseamnă o petrecere. Yuan însă
1916
ezită, deoarece el nu mai fusese de ani de zile la astfel de petreceri, în orice caz nu mai fusese din ziua când trebuia să însoţească pe Ai-lan, şi se simţi cuprins din nou de vechea lui timiditate, când se gândea la femei străine. Dar Sheng ţinea numaidecât să vină şi el, aşa că stăruiră amândoi, pentru a-l convinge, prin urmare deşi la început fusese hotărât să nu se ducă împreună cu ei, la urmă îşi zise: „Adică de ce să nu merg? E cea mai mare prostie să stau aici acasă şi să aştept ocazia care nu va veni niciodată. Cei pasă lui Mei-ling de felul în care-mi petrec eu timpul?” Prin urmare le răspunse: — Foarte bine, voi merge şi eu cu voi. În timpul zilelor ce trecuseră, Mei-ling părea că nici nu vede pe Yuan, atât era de ocupată, dar exact în seara aceasta, când ieşi din odaia lui, îmbrăcat în hainele străine cu care se îmbrăca seara, când ieşea în oraş, se întâlni cu ea pe coridor şi o văzu că ţine în braţe copilul care era adormit. Fata îi întrebă mirată: — Unde te duci, Yuan? — La o petrecere în oraş, împreună cu Sheng şi soţul lui Ai-lan, răspunse el. I se păru că vede o schimbare neaşteptată în trăsăturile fetei. Dar nu era pe deplin sigur şi-şi închipui că s-a înşelat, căci o văzu că strânge copilul mai aproape de ea şi-i
1917
spune cu glasul liniştit: — În cazul acesta îţi doresc să te distrezi bine, şi îşi continuă drumul fără să mai adauge nimic. Yuan trecu înainte şi încercând să-şi împietrească inima, îşi zise: — Foarte bine, mă voi distra. E ultima seară pe care o petrec acasă, aşa că voi încerca să mă distrez cât se poate de bine. Aşa se şi întâmplă. În seara aceea Yuan făcu ce nu mai făcuse niciodată înainte de asta. Bău vin din belşug şi de câte ori se întâmpla ca cineva să ridice paharul, el îl golea pe al său până la fund, aşa că în cele din urmă nu mai era în stare să distingă limpede obrazul fetei cu care dansa. Salonul mare şi cu tavanul înflorit începu să se tulbure în faţa lui ca o ceaţă, din cauza vinurilor străine pe care le băuse şi cu care nu era obişnuit. Cu toate acestea îşi stăpânea beţia destul de bine, fără ca cineva dintre cei de faţă să-şi poată da seama cât de beat este. Până şi Sheng se miră de el, spunându-i: — Ascultă Yuan, tu eşti om cu noroc, deoarece când eşti beat devii mai palid ca de obicei, în loc să te aprinzi la faţă, cum ni se întâmplă nouă care nu suntem ca tine. Numai ochii te trădează: îţi ard ca doi cărbuni aprinşi! În timpul acestei petreceri întâlni pe cineva de care îşi
1918
aducea aminte. Era o fată pe care o mai văzuse şi altădată şi pe care i-o prezentă Sheng, spunându-i. — Îţi prezint pe una dintre prietenele mele, Yuan. Dansează o dată cu ea şi pe urmă să-mi spui dacă ai mai întâlnit vreodată o fată care să danseze atât de bine. Astfel se pomeni în braţe cu o fată zveltă şi stranie, îmbrăcată într-o rochie lungă şi albă de mătase iar când coborî privirea şi se uită la ea, i se păru că a mai văzut-o, deoarece fata avea un obraz care nu putea fi uitat cu uşurinţă; un obraz rotund şi cafeniu, cu buzele groase şi senzuale, un obraz care nu era excesiv de frumos, dar foarte straniu şi parcă te ispitea să te uiţi mai îndelung la el. Când îl văzu şi ea, o auzi că exclamă mirată: — Ia te uită… eu te cunosc… ne-am întors cu acelaşi vapor din străinătate! Îţi mai aduci aminte? — Da, mi se pare că dumneata eşti fata care spunea că va fi întotdeauna liberă! răspunse Yuan după ce se gândi câteva clipe. Auzind răspunsul lui, ochii negri ai fetei se tulburară şi buzele groase şi roşii tresăriră, contractându-se de mâhnire: — Aici nu este tocmai uşor să poţi fi liber. Presupun că sunt şi eu destul de liberă, dar mă simt grozav de singură... Apoi se opri din dans cu totul pe neaşteptate şi scuturându-
1919
l de mâneca fracului, îi spuse: Haide să ne aşezăm undeva şi să stăm de vorbă. Te-ai simţit vreodată în viaţă atât de nenorocit cum mă simt eu acum?… Ascultă, eu sunt fata cea mai mică a mamei care acum a murit, iar tatăl meu este secretarul guvernatorului din acest oraş… Are patru ibovnice, dar niciuna dintre ele n-a fost altceva decât cântăreaţă – prin urmare îţi dai seama de felul de viaţă la care sunt condamnată. Cunosc pe sora dumitale. E frumoasă, dar şi ea este ca toate celelalte fete. Ştii felul de viaţă pe care-l duc? Bat cărţile, cât e ziua de lungă, clevetesc şi dansează toată noaptea! Eu nu pot să-mi petrec viaţa în felul acesta – aş vrea să fac ceva… Dumneata ce faci acum? Cuvintele acestea din partea unei fete cu buzele înroşite i se păreau atât de stranii încât ar fi fost peste putinţă să nu le dea atenţie. Pe urmă fata ascultă nerăbdătoare, când el începu să-i povestească despre noua capitală, despre slujba pe care o avea acolo şi despre felul lui de ocupaţie. Când veni şi Sheng şi o luă de mână ca s-o ducă din nou la dans, fata se strâmbă la el şi ţipă supărată: — Lasă-mă-n pace. Vreau să vorbesc cu el despre ceva serios… — Ascultă Yuan, aş fi în stare să devin gelos, dacă mi-aş închipui despre ea că poate să vorbească despre ceva şi în
1920
mod serios, declară Sheng râzând. Dar fata se întoarse din nou spre el şi începu să se destăinuiască, cutremurându-se din tot trupul, legănând din umeri şi gesticulând cu mâinile frumoase, în timp ce vorbea: — O, de-ai şti cât de nesuferită mi se pare viaţa aceasta! Dumneata ce zici? Nu mă mai pot întoarce în străinătate… tata nu vrea să-mi mai dea bani – spune că nu mai poate cheltui cu mine – iar femeile acelea din curtea lui joacă de dimineaţă până seara. Nu mai pot trăi în oraşul acesta. Ibovnicele vorbesc toate lucrurile urâte despre mine, din cauză că ies în oraş împreuna cu tineri. Lui Yuan nu-i plăcea deloc fata aceasta, căci îi era silă de torsul ei despuiat, de rochia ei străină, de buzele prea roşii, dar cu toate acestea înţelegea situaţia grea în care se găseşte şi-i părea rău de ea. — De ce nu-ţi cauţi o ocupaţie? — Ce ocupaţie aş putea eu să-mi găsesc? întrebă fata. Ştii în ce m-am specializat cât am fost în străinătate? În decoraţia interioară a caselor de modă apuseană. Mi-am decorat camera mea şi apartamentul unei prietene, fără să-i iau bani. Dar cine are nevoie de aşa ceva, aici? Aş vrea să trăiesc în ţara mea dar am trăit prea multă vreme în străinătate. Nu am nicăieri un locşor care să fie al meu şi unde
1921
să mă pot simţi bine – nu mai am ţară… Yuan se simţi atât de mişcat de amărăciunile bietei fete, încât îşi uită aproape cu totul că în seara aceasta avusese de gând să se distreze. Se uita la ea mâhnit şi o vedea stând în faţa lui, îmbrăcată în rochiţa veselă şi strălucitoare, cu pleoapele fardate şi ochii plini de lacrimi. Dar înainte de a-i putea spune o vorbă cu care s-o îmbărbăteze, Sheng apăru din nou lângă ei. De astă dată nu vru să se lase refuzat. Nici nu-i văzu lacrimile, ci trecândui un braţ împrejurul mijlocului, plecă împreună cu ea în vârtejul dansului şi Yuan rămase singur. El însuşi nu mai era în stare să danseze şi i se părea că toată veselia acestei săli de petrecere s-a destrămat. Fata trecu o dată pe lângă el, în braţele lui Sheng, dusă de valurile muzicii, dar obrazul ei ridicat spre al dansatorului era strălucitor şi din nou lipsit de orice expresie, ca şi când niciodată n-ar fi pomenit nimănui despre ceea ce vorbise abia adineaori cu Yuan… Stătu singur la masă, adâncit în gânduri şi lăsă chelnerul să-i umple paharul de câteva ori la rând, fără să-l oprească. Târziu, când se întoarseră acasă, Yuan se ţinea destul de bine pe picioare, dar vinul pe care-l băuse ardea într-însul ca o flacără. Totuşi fu în stare să ducă acasă şi pe soţul lui Ai-lan care se împleticea pe picioare, căci acesta nu mai
1922
era în stare să umble singur; era atât de beat încât obrazul i se aprinsese şi începuse să îndruge tot felul de vorbe fără niciun rost, întocmai ca un copil. Când ajunseră acasă şi bătu la intrare, uşa se deschise numaidecât şi alături de slujitorul care le deschisese, apăru Mei-ling. Când o văzu, beţivului păru că-i trece ceva prin minte în legătură cu Mei-ling şi Yuan, căci începu să bâlbâie: — Tu-tu-tu… ar fi trebuit să vii cu noi – am găsit o fată primejdioasă… ei, ce zici? şi începu să râdă prosteşte. Mei-ling nu zise nimic. Văzându-i în ce stare sunt, se întoarse spre slujitor: — Condu pe soţul surorii mele şi ajută-l să se dezbrace şi să se culce, căci e beat. După ce îi văzu că pleacă, îşi îndreptă privirile spre Yuan, oprindu-l în loc. Acum în sfârşit rămaseră singuri şi Yuan simţi ochii întunecaţi ai fetei îndreptaţi spre el, dar privirile acestor ochi parcă-l îngheţau ca un vânt rece din miazănoapte. Simţi cum se destramă tot aburul beţiei din trupul lui; în primul moment se sperie, văzând-o în faţa lui, înaltă, dreaptă şi nemişcată, aşa că nu îndrăzni să scoată nicio vorbă. Dar ea nu părea deloc dispusă să tacă. În timpul zilelor ce trecuseră, aproape nu schimbase nicio vorbă cu el, acum însă nu-şi mai putea stăpâni noianul vorbelor de
1923
amărăciune răscolit într-însa: — Văd că şi tu, Yuan, eşti ca şi ceilalţi! Priveşte-te singur! Uită-te la hainele caraghioase şi străine cu care eşti îmbrăcat – duhneşti a băutură – te-ai îmbătat şi tu! Yuan se supără când o auzi cum vorbeşte cu el şi îngână întocmai ca un copil supărat: — Tu n-ai vrut să ştii de mine – ştii foarte bine cât te-am aşteptat – ai căutat mereu fel de fel de pretexte… — Nu-i adevărat! ţipă fata şi bătu din picior, apoi se plecă spre el şi ridicând mâna, îi trase repede o palmă, ca unui copil prost nărăvit. Ştii foarte bine cât am fost de ocupată – cine a fost femeia despre care vorbea adineaori? Aceasta era ultima seară pe care o mai aveai de petrecut împreună cu noi – şi făcusem planul… Ooo, nu pot să te sufăr! Începu să plângă şi plecă numaidecât, iar Yuan rămase singur în mijlocul odăii, fără să înţeleagă altceva din atitudinea fetei decât că ea nu poate să-l sufere. În felul acesta trecu şi ultima zi a vacanţei lui triste. A doua zi Yuan se întoarse la slujba lui şi făcu drumul singur, căci Meng avusese un concediu mai scurt şi plecase cu câteva zile înaintea lui. Începuseră ploile de la sfârş itul iernii şi trenul alerga prin lumina tulbure a zilei, iar picăturile de ploaie băteau necontenit în tăblia de la fereas-
1924
tră, aşa că-i era peste putinţă să vadă ceva din câmpurile triste pe unde trecea. În fiecare margine de oraş vedea străzile pline de şuvoaiele apei amestecate cu noroi şi gările erau pustii, căci nu se vedea nimeni afară de cei câţiva funcţionari care trebuiau să stea la datorie şi aducându-şi aminte că pe Mei-ling nu o mai revăzuse, deoarece trebuise să plece de dimineaţă şi ea nu ieşise ca să-şi ia rămas bun, se gândi că ziua aceasta este cea mai tristă zi din viaţa lui… În cele din urmă, sătul de ciocănitul ploii în tăblia ferestrei şi de tristeţea peisajelor pe unde trecea, scoase volumaşul de versuri al lui Sheng pe care i-l dăduse în prima seară a întâlnirii lor, dar pe care nu-l citise încă, şi începu să răsfoiască paginile gălbui ca fildeşul fără niciun fel de interes. Pe fiecare pagină erau tipărite cu multă grijă câteva rânduri sau câteva cuvinte, un grup de fraze frumos aduse care i se păreau încântătoare, până când lectura păru că-l pasionează şi începu să citească din nou de la început dar de astă dată cu toată atenţia. Astfel constată că aceste mici poeme ale lui Sheng erau pline de rezonanţă, dar că nu spuneau nimic. Nu erau decât versuri scurte, frumoase, adorabile, dar totuşi goale, deşi erau desăvârşite ca formă şi cadenţă, aşa că aproape îşi uită de conţinut şi se lăsă vrăjit numai de formă, până când constată că din lectura
1925
aceasta nu s-a ales cu nimic. Închise cartea cu scoarţele de culoarea argintului, o înveli şi o lăsă din mână… Prin faţa trenului defilau satele întunecate şi pitite sub ploaie. În pragul caselor vedea bărbaţi cu chipurile întunecate, uitându-se la ploaia care trecea prin învelitoarea de stuf a caselor. Pe vreme bună oamenii aceştia erau obişnuiţi să trăiască în aer liber ca dobitoacele şi se simţeau destul de bine, dar ploile îi făceau să se retragă în adăpostul bordeielor şi când se întâmpla ca ploile să ţină zile de-a rândul, erau scoşi din fire, din pricina certurilor ce se iscau şi a frigului şi umezelii care-i chinuia, aşa că acum ieşiseră în pragul bordeielor şi se uitau revoltaţi la cerul care-şi revărsa ploile prea îndelung… Versurile pe care le citise vorbeau despre jocul razelor de lună în părul blond al unei femei moarte, despre aspectul feeric al unui havuz acoperit de gheaţă în mijlocul unei grădini, despre o insulă feerică în mijlocul unei mări adormite, cu limanurile aşternute de nisipuri ca argintul… Se uită la chipurile întunecate ale oamenilor pe care-i vedea şi-şi zise mâhnit: „Eu nu sunt în stare să scriu nimic. Dacă aş scrie şi eu ce scrie Sheng, versuri de felul acesta care mi se par adorabile, ar fi peste putinţă să nu-mi aduc aminte de oamenii aceştia cu priviri întunecate, de borde-
1926
iele în care trăiesc, de viaţa această care se desfăşoară în umbră, pe care el nu o bănuieşte şi nici nu o va cunoaşte niciodată. Totuşi mi-ar fi peste putinţă să scriu chiar despre viaţa aceasta. Care o fi pricina că mă simt atât de tulburat şi de abătut?” Începu să se gândească adânc şi ajunse la concluzia, că nimeni nu este în stare să creeze ceva fără să fi trăit din tot sufletul şi toată fiinţa într-un anumit mediu. Îşi aduse aminte că în timpul ospăţului dat în cinstea lui, Sheng se considerase pe sine drept ceva intermediar între timpurile vechi şi obiceiurile noi. Pe urmă zâmbi înduioşat, aducându-şi aminte cât fusese atunci de naiv, închipuinduşi că nu mai e singur. Era tot singur… Vremea rea ţinu tot drumul, până ajunse acasă şi coborî din tren în mijlocul pânzelor de ploaie şi al ceţii în adâncul cărora zidul înalt şi trist al vechiului oraş, se vedea stăruind întunecat. Chemă o ricşă şi rămase abătut şi înfiorat de umezeală, în timp ce omul alerga cu greutate, între hulubele căruciorului său, în lungul străzilor umede şi lunecoase. Într-un rând se împiedică şi căzu, iar după ce se ridică şi se opri ca să răsufle o clipă şi să-şi şteargă picăturile de ploaie de pe obraz, Yuan se plecă în afară şi văzu că bordeiele de rogojini erau tot acolo la picioarele zidului vechi. Apa pătrunsese înăuntru, iar oamenii stăteau cu picioarele
1927
în umezeală şi aşteptau să se schimbe vremea. Astfel începu pentru Yuan Anul Nou despre care îşi închipuise că va fi cel mai bun şi mai fericit dintre toţi anii lui. Totuşi anul acesta începuse destul de prost şi cu prevestiri rele. Ploile de primăvară ţinură peste măsură de mult. Deşi preoţii templelor făcură nenumărate slujbe şi aduseră jertfe, acestea nu avură alte urmări decât provocarea unor noi nemulţumiri, căci dregătorii cei tineri ai oraşului nu credeau în niciun fel de zeităţi afară de eroii lor, astfel că porunciră să se închidă toate templele din regiunea aceasta şi avură îndrăzneala să cartiruiască soldaţi în templele pustii şi să alunge preoţii, strâmtorându-i în odăile întunecoase din curţile cele mai depărtate. La rândul lor, ţăranii rămaseră şi ei nemulţumiţi de aceste măsuri, căci oricât ar fi fost ei de porniţi împotriva preoţilor care veneau la cerşit, totuşi se temeau să supere zeii şi ziceau că năpasta aceasta a ploilor a căzut asupra lor, din pricina noilor dregători, aşa că de astă dată se asociară şi ei cu preoţii împotriva acestora. Ploua de o lună încheiată şi ploile ţineau mereu, astfel că apele fluviului începură să crească şi împiedicau scurgerea râurilor laterale din împrejurimi şi înecau canalele, iar oameni din toate părţile începură să se gândească la apele
1928
revărsate de odinioară şi să se teamă că dacă vor fi ape mari, va veni şi foametea. Populaţia îşi închipuise că poate vremurile acestea noi vor fi în stare să schimbe şi mânia cerului şi să îmbunătăţească mana pământurilor, dar acum îşi dădeau seama că nimic nu se va schimba şi cerul va rămâne tot atât de nemilos; pământul nu rodea nici acum pe vreme de secetă şi de înec cum nu rodise nici înainte de asta, astfel că începură să murmure împotriva noilor dregători, spunând că sunt tot atât de netrebnici ca şi cei dinaintea lor, şi toate nemulţumirile stăpânite o vreme de făgăduiala că vremurile noi vor aduce o îmbunătăţire, începură să iasă din nou la lumină. Yuan se frământa şi el, deoarece Meng era obligat să stea în cazarmă toată ziua şi nu putea să-şi cheltuiască energia tinerească la instrucţia cu soldaţii, aşa că venea adeseori la el şi se certau din lucruri de nimic, deoarece era nemulţumit de ploile acestea care nu mai conteneau, era nemulţumit de generalul său, de noii conducători pe care-i ocăra în fiecare zi, din pricină că deveneau mereu mai egoişti şi mai nepăsători faţă de interesele poporului. Era atât de pătimaş, încât Yuan nu se putu stăpâni într-un rând să nu-i răspundă cu blândeţe: — Cu toate acestea ar fi peste putinţă să-i facem răspunzători din pricină că ploile nu vor să înceteze, iar dacă se
1929
va întâmpla să se reverse apele, nu-i vom putea învinovăţi nici de asta. — Eu totuşi îi fac răspunzători, pentru că nu sunt revoluţionari adevăraţi, ţipă Meng cu glas sălbatic, pe urmă adăugă ceva mai domolit: Ascultă Yuan, îţi voi spune ceva ce nu ştie deocamdată nimeni. Îţi spun toate acestea, deşi tu nu prea ai spinare şi nu poţi lua parte făţiş la nicio mişcare, dar totuşi am constatat că în felul tău eşti un om destul de cumsecade şi un temperament sincer pe care nimic nu-l poate schimba. Ascultă – dacă se va întâmpla ca într-o bună zi să dispar, să nu te miri deloc. Vei spune părinţilor mei să nu se alarmeze. Adevărul este că din mijlocul acestei revoluţii a început să ia formă una nouă – o revoluţie mai demnă, mai sinceră – o revoluţie care va fi cu totul altfel. Eu, împreună cu patru camarazi de ai mei, am hotărât să ne asociem la noua revoluţie – ne vom lua oamenii credincioşi şi vom pleca spre apus, de unde a pornit această mişcare. În partea aceea au şi plecat câteva mii de oameni tineri şi vrednici de toată încrederea. Voi avea ocazia să lupt împotriva acestui bătrân general al meu care mă ţine în loc! Meng rămase câteva clipe întunecat, pe urmă se lumină la faţă, în măsura în care se putea lumina, căci el era mereu întunecat, şi adăugă cu glasul şi mai scăzut:
1930
— Revoluţia aceasta, Yuan, va fi o revoluţie a poporului. Vom ocupa ţara şi o vom da în folosinţa ţărănimii, aşa că nu vor mai fi nici oameni bogaţi, nici săraci… Meng continuă să vorbească în felul acesta şi Yuan îl asculta abătut. Vorbele acestea le auzise până acum repetate de nenumărate ori, toată viaţa lui, dar cu toate acestea sărăcimea era tot aici şi vorbele se repetau mereu. Îşi aducea aminte de săracii pe care-i văzuse chiar în oraşul acela bogat din ţara străină. Săracii nu vor lipsi niciodată. Lăsă pe Meng să vorbească nesupărat, iar după ce plecă, se apropie de fereastră şi urmări o vreme cu privirea puţinii trecători care se vedeau cutreierând străzile bătute de ploaie. Văzu pe Meng că a ieşit în stradă şi că înaintează cu fruntea sus, biciuit de palele ploii care-l învăluiau din toate părţile. Dar era singurul între trecătorii aceştia care părea mândru, căci cei mai mulţi dintre oamenii de pe stradă erau hamali, uzi până la piele, care îşi târau ricşele, înaintând cu greutate şi lunecând pe pavajul ud… Îşi aduse aminte, deşi i-ar fi fost peste putinţă să uite, că Mei-ling nu i-a scris până acum niciodată. Nu-i scrisese nici el, căci îşi zicea: „N-are niciun rost să-i scriu, dacă ea mă urăşte”. Gândul acesta pecetlui definitiv tristeţea zilei care se sfârşise.
1931
Îi mai rămânea deci slujba lui, căreia era hotărât să se devoteze cu tot sufletul, dar în anul acesta până şi aici trebuiau să-i iasă toate pe dos. Nemulţumirea generală începuse să-şi facă loc şi în mijlocul studenţimii care era nemulţumită de legiuirile privitoare la instrucţia publică; erau prea conştienţi de drepturile pe care le-o dădea tinereţea lor şi erau nemulţumiţi de conducătorii lor, de profesori şi refuzau să înveţe, aşa că nu veneau la cursuri, şi de multe ori se întâmpla ca după ce intra în sala casei vechi unde-şi avea catedra, să nu găsească pe nimeni şi neavând cu cine face lecţiile, se întorcea acasă în odaia lui, unde începea să citească vechile cărţi pe care le cunoştea, căci nu putea să-şi cumpere altele noi, deoarece pentru a-şi plăti datoria, trimitea în mod regulat unchiului său jumătate din ceea ce câştiga. În serile acestea lungi şi grele, plata datoriei lui i se părea tot atât de peste putinţă de realizat, ca şi visurile pe care şi le făcuse odinioară, în legătură cu Mei-ling. Chinuit de deznădejde, într-una din zile, după ce de şapte ori la rând găsi sala de învăţământ goală, apucă prin noroi şi prin ploaie şi se duse până la holda în care semănase grâul adus din străinătate. Dar constată că nici aici nu putea să fie recoltă, căci fie că sămânţa nu era obişnuită cu ploi atât de îndelungate, fie că pământul acesta negru şi
1932
gras oprea umezeala şi nu putea ajunge la sămânţă, ca s-o facă să încolţească, sau poate din alte pricini, destul că sămânţa stătea în pământul mâzgos şi putrezea. La început răsărise repede şi crudă, nerăbdătoare să se dezvolte, dar aici pământul nu era la fel cu cel unde era obişnuită, aşa că începuse să se ofilească şi să putrezească. În timp ce stătea şi se uita deznădăjduit la semănătura lui, îl văzu un ţăran din apropiere şi veni cu toată ploaia până aproape de el, ca să-i spună în bătaie de joc: — Vasăzică vezi că sămânţa străină nu e bună de nimic! A răsărit înaltă şi frumoasă, dar n-a avut putere. M-am gândit chiar de la început că e contra firii să ai sămânţă atât de mare în bob şi atât de frumoasă – ia uită-te la grâul meu – fireşte, umezeala e prea multă, dar în niciun caz nu va pieri! Yuan se uită în partea unde spunea ţăranul. Avea dreptate; în holda de alături grâul răsărise destul de mare şi stătea drept, cu toate că era în noroi, părea rar, dar totuşi nu îngălbenise… Nu ştia ce să răspundă, îi era peste putinţă să suporte înfăţişarea grosolană a ţăranului şi batjocurile lui. În clipa aceasta i se păru că înţelege motivul pentru care Meng pălmuise pe hamalul acela din stradă. Yuan însă nu era în stare să facă aşa ceva. Se întoarse, fără să răspundă nimic, şi-şi văzu de drumul său.
1933
Nici el nu prevedea ce sfârşit va avea deznădejdea lui în această primăvară chinuitoare. În noaptea aceea se culcă atât de abătut, încât începu să plângă înainte de a putea adormi, dar nu plângea pentru o singură pricină. I se părea că deznădejdea lui era pricinuită de vremurile grele prin care trecea, de sărăcimea care ducea aceeaşi viaţă chinuită ca şi până acum, de oraşul acesta nou şi neterminat care părea pustiu sub ploaia continuă, de semănăturile care putrezeau, de revoluţia care suferea de inaniţie, de războaiele noi ce păreau că se apropie şi de întârzierile pricinuite în activitatea lui din pricina grevei studenţilor. În noaptea aceasta i se părea că totul este cu susul în jos, dar gândul cel mai negru se datora faptului că trecuseră patruzeci de zile şi nu primise încă nicio ştire de la Mei-ling, iar în auzul său răsunau şi acum ultimele cuvinte pe care i le spusese, tot atât de limpezi ca în seara aceea, când a doua zi n-o mai văzuse: „Ooo, nu pot să te sufăr!” E adevărat că mama lui îi scrisese într-un rând şi se repezise lacom la plic, să vadă nu cumva îi aduce vreo ştire despre Mei-ling, dar nu era nimic. În scrisoare nu-i vorbea decât despre băieţaşul lui Ai-lan şi despre mulţumirea că după ce Ai-lan se întorsese în casa soţului ei, îi lăsase copilul în grijă, căci i se părea că-i pricinuieşte prea multă
1934
bătaie de cap, şi mama lui îi scria: „Sunt destul de slabă ca să mă bucur de faptul că Ai-lan ţine atât de mult la libertatea şi plăcerile ei, încât îmi lasă mie copilul ca să-l îngrijesc. Ştiu că este o greşeală din partea ei… Dar îmi petrec toată ziua cu el şi sunt mulţumită”. Gândindu-se la scrisoarea aceasta, în timp ce stătea singur în camera lui uitată, i se păru că acesta este un motiv pentru a adânci mâhnirea care-l chinuia. Băieţaşul acesta părea că a determinat pe mama lui să nu se mai gândească la altceva decât la el, aşa că nu mai avea nevoie de prezenţa lui Yuan. „Mi se pare că de mine nu mai are acum nimeni nevoie”, îşi zise el mâhnit, apoi plânse în tăcere, până când se uşură şi adormi. Nemulţumirile începură să se răspândească foarte departe şi în straturi mai adânci decât şi-ar fi putut închipui Yuan care trăia singur şi departe de lume în oraşul acesta nou. E adevărat că scria tatălui său în fiecare lună câte o scrisoare şi luna următoare primea răspunsul Tigrului. Cu toate acestea nu se mai dusese pe la el să-l vadă, parte din pricină că voia să se ocupe în mod statornic de slujba lui, mai ales că în timpul acesta erau atât de puţini oameni statornici, şi parte că în timpul scurtei vacanţe pe care o avusese, ţinuse în primul rând să vadă pe Mei-ling.
1935
Tot aşa din scrisorile Tigrului i-ar fi fost peste putinţă să vadă situaţia reală, deoarece bătrânul îi scria de fiecare dată cam aceleaşi lucruri – fără să-şi dea seama că i le-a mai scris – şi-i povestea despre planurile lui îndrăzneţe, spunându-i că primăvara viitoare va porni un mare atac împotriva căpeteniei de tâlhari din părţile acelea, deoarece devenise îndrăzneţ din cale afară şi că el, Tigrul, îl va răpune înc-odată, cu ajutorul oamenilor săi credincioşi şi pentru binele poporului. Scrisorile acestea Yuan le citea fără să le dea prea multă atenţie. Nu se mai supăra nici din pricina îndrăznelii cuvintelor tatălui său şi se mulţumea să zâmbească melancolic, aducându-şi aminte că înainte de asta, vorbele lui goale putuseră să-l sperie. Uneori îşi zicea: „Tatăl meu a început să îmbătrânească de-a binelea. Vara viitoare va trebui să mă duc pe la el, să-l văd ce face”. Într-un rând se gândi cu părere de rău: „Poate ar fi fost mai bine să mă duc la el chiar în timpul vacanţei trecute, căci şi-aşa n-am profitat nimic de pe urma ei”. Apoi oftă gândindu-se cât de puţin va putea plăti din datoria lui în timpul verii următoare, în condiţiile în care plătea acum, şi trăgea nădejde că leafa lui nu va întârzia să i se plătească şi nici nu-i va fi reţinută, cum se întâmpla adeseori în vremurile acestea tulburi, care nu făceau parte pe de-a-ntregul din vremurile vechi, dar
1936
nici prea noi nu erau, căci fiecare zi aducea o mulţime de incertitudini. Prin urmare, în scrisorile Tigrului nu se găsea nimic pentru a pregăti pe Yuan despre ceea ce i se putea întâmpla. Într-o dimineaţă, când Yuan tocmai coborâse din pat şi se oprise în faţa sobei, după ce se spălase pe jumătate, căci în fiecare dimineaţă trebuia să-şi aţâţe singur focul, pentru a se încălzi, aerul fiind umed şi rece, auzi pe cineva că bate la uşă, la început cu sfială, pe urmă tot mai stăruitor. „Intră”, strigă el şi se pomeni faţă în faţă cu omul la care pentru nimic în lume nu s-ar fi aşteptat să vină la el, căci cel care intrase în odaie era chiar vărul său de la ţară, feciorul cel mai mare al unchiului său Wang Negustorul. Yuan băgă de seamă numaidecât că i s-a întâmplat ceva, deoarece pe gâtul lui cu pielea galbenă se vedeau urme de vânătăi şi pe obraz zgârieturi însângerate, iar de la mâna dreaptă îi lipsea un deget şi împrejurul ciompeiului ce-i mai rămăsese, era înfăşurată o bucată de pânză murdară şi plină de sânge. Văzând urmele acestea pe trupul lui, Yuan rămase atât de mirat, încât nu ştia ce să creadă şi ce să-l întrebe. Când se pomeni în faţa lui, vărul său începu să plângă cu hohote, dar plângea fără zgomot şi Yuan înţelese numaidecât că sa întâmplat ceva îngrozitor. Îşi adună hainele împrejurul
1937
trupului şi aducând câteva frunzuliţe de ceai într-o ceaşcă, turnă apă caldă din oala de pe sobă şi-l îndemnă: — Linişteşte-te şi începe să spui ce ai de spus, căci văd că trebuie să se fi întâmplat ceva îngrozitor, zise el şi aşteptă. Vărul său răsuflă adânc şi începu să vorbească pe şoptite, uitându-se destul de des spre uşă, ca să se încredinţeze nu cumva se mişcă în ţâţâni, şi începu: — Acum nouă zile bandele de tâlhari s-au apropiat de oraşul nostru. Asta s-a întâmplat din vina tatălui tău. A venit să petreacă vreme de câteva zile în casa părintelui meu, până după serbările de Anul Nou, dar nu a tăcut chitic, cum s-ar cădea să facă un om la vârstă lui. De nenumărate ori i-am spus să stea liniştit, dar el se lăuda în toate părţile, spunând că în primăvară va porni împotriva căpeteniei de bandiţi şi-l va alunga din nou, cum i-a mai alungat o dată. La ţară noi avem mulţi duşmani, deoarece dijmaşii au duşmănit întotdeauna pe cei care stăpânesc pământul, aşa că fără îndoială au suflat ceva tâlharului şi lau aţâţat împotriva noastră. La urmă s-a supărat şi a trimis oameni care să dea de ştire în toate părţile că el nu se teme de un Tigru fără dinţi şi că nu va aştepta până la primăvară, ci va porni numaidecât războiul împotriva Tigrului şi a casei sale… Dar chiar în felul acesta vere, poate am fi
1938
reuşit să-l oprim în drum, deoarece eu şi tatăl meu, după ce am auzit toate acestea, ne-am grăbit să-i trimitem o mare sumă de bani, iar pentru oamenii lui am trimis douăzeci de boi şi cincizeci de oi, ca să aibă ce mânca, şi i-am cerut iertare pentru jignirile ce i le făcuse părintele tău, rugândul să nu dea atenţie vorbelor spuse de un om atât de bătrân. Poate toate acestea ar fi trecut, dacă nu s-ar fi iscat tulburări chiar în oraşul nostru. Aici tânărul se opri şi începu să tremure, aşa că Yuan încercă să-l liniştească spunându-i: — Nu te grăbi; bea-ţi ceaiul. Nu trebuie să te temi de nimic. Voi face tot ce voi putea. Vei continua să-mi povesteşti ce s-a mai întâmplat, după ce te vei fi mai liniştit. Într-un târziu, vărul său mai prinse puţină inimă şi stăpânindu-şi tremurul trupului, începu să povestească din nou, dar cu glasul sugrumat şi mai mult în şoaptă: — Eu nu prea înţeleg tulburările din vremea de azi. În oraşul nostru s-a înfiinţat o nouă şcoală revoluţionară unde se duce tot tineretul şi cântă fel de fel de cântece şi se prosternează în faţa imaginii unui zeu nou pe care l-au atârnat pe pereţi şi dispreţuiesc zeităţile vechi. Dar la urma urmelor nici asta n-ar fi avut mare importanţă, dar au ademenit de partea lor pe unul care odinioară, înainte de a îmbrăca haina preoţească, a fost văr de al nostru – un
1939
cocoşat – pe care fără îndoială nu l-ai văzut niciodată? Când îi puse această întrebare, tânărul făcu o pauză şi Yuan îi răspunse cu glasul grav şi îngândurat: — L-am văzut o singură dată, demult! şi-şi aduse limpede aminte de cocoşatul acesta despre care părintele său spusese că are inimă de ostaş, deoarece trecând într-un rând prin faţa casei de lut, îi ceruse arma străină pe care o avea şi se uitase la ea cu toată atenţia, cercetând-o cu deamănuntul, ca şi când ar fi fost a lui însuşi, aşa că Tigrul spusese de multe ori: „Dacă n-ar avea cocoaşa aceea în spate, l-aş cere fratelui meu să mi-l dea mie”. Da, îşi aducea destul de bine aminte de el, aşa că dădu din cap şi-l îndemnă: — Haide, spune înainte!... — Acest preot, vărul nostru, continuă tânărul, a fost apucat de nebunie şi am auzit spunându-se despre el că în cei doi ani din urmă nu mai era cum a fost înainte de asta, până a trăit mama lui adoptivă care era şi ea călugăriţă la o mănăstire din apropiere. Până a fost în viaţă, femeia aceasta îi cosea hainele şi din când în când îi ducea câteva plăcinte pe care nu le cocea cu grăsime de porc, aşa că a trăit în pace. Dar după moartea ei a început să devină neliniştit între ceilalţi cu care era la templu şi în cele din urmă a fugit şi a intrat într-un fel de bandă despre care nu
1940
sunt tocmai pe deplin lămurit, dar am aflat că oamenii aceştia îndeamnă ţăranii să ia pământurile în stăpânire, ca şi când ar fi ale lor. Banda aceasta s-a întovărăşit cu tâlharii din acea regiune şi s-au răspândit ca o apă în oraşul nostru şi în toate părţile, aşa că totul este în fierbere. Vorbele lor sunt atât de ticăloase, încât nu pot să-ţi pomenesc nimic despre ei, doar atât că-şi urăsc părinţii şi fraţii, iar când încep să ucidă, ucid înainte de toate pe cei din familia lor. Pe urmă în anul acesta au venit ploi cum nu s-au mai pomenit în părţile noastre şi poporul, ştiind că se vor revărsa apele, iar după aceea va veni foametea, a devenit mai îndrăzneţ, căci în vremile acestea noi nu mai e n imeni de care să se teamă, aşa că au pierdut orice simţ de ruşine şi de cuviinţă… Povestea lui părea că se prelungeşte şi începu din nou să tremure, aşa că Yuan nu se putea uita la el şi deveni nerăbdător: — Da, toate acestea le ştiu şi le înţeleg – au fost şi pe aici aceleaşi ploi mari – dar spune ce s-a întâmplat? — S-au întovărăşit cu toţii, bandele vechi de tâlhari cu cele noi şi cu poporul şi au intrat în oraş şi au jefuit tot ce le-a ieşit în cale. Tatăl meu şi fraţii mei cu soţiile lor, şi copiii, au scăpat cu fuga, fără să poată lua decât ceea ce aveau pe ei – noi ne-am refugiat în casa fratelui meu mai
1941
mare care este un fel de guvernator al părintelui tău în oraşul acela de pe marginea fluviului – dar tatăl tău n-a vrut să fugă împreună cu noi, ci se lăuda şi acum ca un bătrân caraghios ce este. Cel mult l-am putut face să se ducă până la casa de lut care a fost a bunicului nostru… Se opri şi începu să tremure şi mai puternic decât adineaori, apoi adăugă dintr-o răsuflare: — Dar căpetenia tâlharilor şi oamenii lui au sosit şi ei fără să întârzie prea mult… au prins pe tatăl tău şi l-au legat de degetele mari ale mâinilor, apoi l-au spânzurat de o grindă, în odaia de la mijloc, unde-l găsiseră. I-au luat şi sabia la care el ţinea atât de mult şi au omorât pe toţi oamenii lui, afară de cel cu buză de iepure care a scăpat, ascunzându-se într-o fântână părăsită. Când am aflat, mam grăbit să alerg cât mai repede în ajutorul lui, dar tâlharii s-au întors pe neaşteptate şi după ce m-au prins, mi-au retezat un deget de la mână. Nu le-am spus cine sunt şi crezându-mă un slujitor, mi-au poruncit: „Du-te şi spune feciorului său că el este spânzurat în casa asta!” Aşa că am venit să-ţi dau de ştire. După ce sfârşi ce avea de povestit, începu să plângă şi desfăcându-şi legătura de la mână, arătă lui Yuan degetul retezat, cu osul zdrobit şi muşchii care începură să sângereze din nou.
1942
Yuan rămase îngrozit şi se aşeză pe un scaun, apoi sprijinindu-şi capul în palme, începu să se gândească repede ce are de făcut. În primul rând trebuia să se ducă la tatăl său. Dar dacă se va întâmpla ca el să fie de mult mort… în sfârşit, poate mai era o nădejde de vreme ce bătrânul credincios era lângă el. — Tâlharii au plecat? întrebă el pe neaşteptate şi se uită la vărul său. — Da, după ce au luat cu ei tot ce putea fi jefuit. Dar casa cea mare… casa noastră din oraş… după ce au jefuito, i-au dat foc! Dijmaşii au aprins-o… şi tot ei au dat ajutor tâlharilor să jefuiască... dijmaşii care ar fi trebuit să ne apere – ne-au luat tot ce am avut – casa cea bună pe care ne-a lăsat-o bunicul – spuneau că vor lua şi pământul şi-l vor împărţi între ei – i-am auzit vorbind, dar cine ar îndrăzni acum să se ducă între ei şi să vadă ce se întâmplă? Auzind vorbele acestea Yuan se indignă mai mult decât se indignase de suferinţele prin care trecuse părintele său. Abia acum îşi dădea seama că ei şi toată familia lor vor ajunge săraci dacă le vor lua şi pământul. Se ridică de pe scaun cu greutate, simţindu-se năucit de ceea ce auzise. — Voi pleca numaidecât la tatăl meu, declară el – apoi după ce se mai gândi câteva clipe, adăugă: Tu vei pleca în oraşul acela de pe litoral şi te vei duce la casa a cărei
1943
adresă ţi-o scriu aici; vei găsi pe soţia tatălui meu şi-i vei spune că eu am plecat înainte şi dacă va vrea, să vină şi ea la el. Cele două zile şi două nopţi pe care le petrecu în tren, i se părură că nu pot fi altceva decât o poveste înspăimântătoare din vechile cărţi pe care le citise. Ar fi peste putinţă, îşi zicea Yuan, ca în ziua de astăzi să se mai poată întâmpla astfel de cruzimi. Se gândea la oraşul liniştit ş i paşnic de pe litoral, în care trăia Sheng nesupărat de nimeni, unde Ai-lan îşi petrecea vremea la adăpost şi fără nicio grijă, râzând mulţumită şi fără să ştie de astfel de întâmplări de care era tot atât de departe şi de străină ca şi fata aceea albă care trăia la depărtare de mii de kilometri… Oftă îndurerat şi se uită pe fereastra vagonului. Înainte de a pleca din oraşul cel nou, se duse să vorbească cu Meng pe care-l găsi într-o ceainărie, şi după ce-l luă într-un colţ mai retras, îi spuse ce s-a întâmplat, îndemnat de o vagă nădejde că Meng se va supăra din pricina nenorocirii care a lovit familia lui şi va pleca împreună cu el ca să-l ajute. Dar Meng nu păruse deloc impresionat şi după ce-l ascultă până la sfârşit, încruntă din sprâncene şi-i răspunse: — Adevărul este, după cât bănuiesc eu, că unchii mei au asuprit poporul. În cazul acesta n-au decât să sufere. Eu
1944
care nu am nicio vină pentru nemerniciile lor, nu văd motivul pentru care m-aş supăra din pricina suferinţelor lor. Pe urmă adăugă: Mi se pare că tu eşti un caraghios. De ce adică să pleci şi să-ţi primejduieşti viaţa pentru un om bătrân care de altfel ar putea să fie de mult mort? Ce a făcut până acum tatăl tău pentru tine? Pe mine nu mă interesează niciunul dintre ei. Se uită o vreme la Yuan care stătea abătut şi deznădăjduit din pricina acestei nenorociri care dăduse peste el, şi cum Meng nu era un om rău la inimă, întinse mâna şi o aşeză pe mâna lui Yuan care stătea cu mâinile pe masă, apoi adăugă cu glasul îmblânzit: — Haide cu mine, Yuan! Ai mai venit o dată înainte de asta. Dar n-ai venit cu toată inima – intră de astă dată în mişcarea noastră cea nouă şi adevărată, dar acum din toată inima şi toată convingerea. De astă dată va începe adevărata revoluţie. Dar Yuan deşi nu-şi retrase mâna, clătină din cap. Imediat după aceea Meng se ridică în picioare şi declară: — Atunci rămâi cu bine, căci acum ne despărţim. În ziua când tu te vei întoarce, eu nu voi mai fi aici. S-ar putea ca de astăzi înainte să nu ne mai vedem niciodată… Trenul îşi continuă drumul vertiginos toată după amiaza. Yuan se uită împrejurul său prin compartiment şi oftă.
1945
Alături de el erau călători care se asemănau cu călătorii din toate trenurile din lume, negustori graşi, îmbrăcaţi în haine de mătase şi blănuri, soldaţi, studenţi şi femei, în braţe cu copiii care scânceau. Dar pe banca din faţa lui erau doi tineri, pesemne doi fraţi, de curând întorşi din străinătate. Îmbrăcămintea lor era nouă şi după ultima modă străină; purtau pantaloni scurţi şi largi, cu ciorapi lungi şi de culori luminoase, pantofi de piele cafenie, iar sub haină aveau câte un jerseu de lână tricotată, pe piept cu litere străine, iar geamantanele lor de piele erau noi şi lucitoare. Râdeau fără încetare şi fără grijă, vorbind între ei o limbă străină, iar unul avea o ghitară şi din când în când cântau împreună cântece străine, iar lumea din compartiment asculta mirată la larma pe care o făceau. Într-un rând, când trenul se opri într-o gară, auzi pe unul dintre ei spunând: — Din ce vom putea începe mai curând activitatea fabricilor, va fi cu atât mai bine, căci în felul acesta vom putea da de lucru nenorociţilor acestora. Altădată îi auzi că-şi bat joc de chelnerul care se apucase să şteargă ceştile de ceai cu o cârpă murdară pe care o purta pe umăr, apoi îi văzu că se uită revoltaţi la negustorul de lângă ei, din pricină că scuipase pe duşumea. Această atitudine o ştia şi o cunoştea, căci tot aşa făcuse şi el la început. Dar acum, când auzea pe negustorul din
1946
compartiment că tuşeşte din greu şi la urmă scuipă pe duşumele, nu se mai sinchisea. Nu se mai simţea nici jignit, nici ruşinat de astfel de fapte, ci se prefăcea că nu le vede. Deşi el nu era în stare să facă aşa ceva, nu se supăra nici pe ceilalţi, când îi vedea ce fac. Se uita la otreapa de care se servea chelnerul, dar nu protesta şi se uita fără să se revolte la hainele şi mâinile murdare ale vânzătorilor ambulanţi din gări. I se părea că este într-o stare de prostrație, dar înţelegea că i-ar fi peste putinţă să schimbe obiceiurile unui popor atât de numeros. În acelaşi timp nu se putea să trăiască numai pentru plăceri, ca Sheng, şi nici să-şi uite de obligaţiile ce le avea faţă de părintele său, cum ar fi făcut Meng. Fără îndoială pentru el va fi mult mai bine, dacă va reuşi să adopte cu indiferenţă obiceiurile noi şi să primească pe fiecare aşa cum era, fără să vadă ceea ce nu-i place şi fără să adopte ceea ce-l supără. Dar el era aşa cum era în realitate şi părintele său rămăsese pentru el tot părinte adevărat. Ar fi fost peste putinţă să se lepede de datoriile pe care le avea faţă de bătrânul acesta, care făcea parte din trecutul său şi în oarecare măsură era el însuşi. Astfel, se înarma cu toată răbdarea pentru a putea ajunge până la capătul drumului în care plecase. În sfârşit, trenul se opri în faţa oraşului din vecinătatea casei de lut, şi după ce coborî, Yuan trecu repede prin oraş,
1947
fără să se oprească, dar deşi nu se opri în drum ca să vadă oraşul, i-ar fi fost peste putinţă să nu-şi dea seama că trece printr-o localitate care de curând a fost călcată şi jefuită de tâlhari. Oamenii păreau tăcuţi şi înspăimântaţi, ici-colo se vedeau casele arse şi stăpânii acestora abia acum îndrăzniseră să se întoarcă şi să vadă ce a mai rămas dintr-însele. Trecu repede în lungul străzilor principale fără să se oprească pe la casa lor cea mare şi după ce ieşi pe poarta oraşului, apucă în lungul răzoarelor, spre cătunul de care-şi aducea aminte, şi astfel se pomeni că a ajuns din nou la casa de lut. Intră înc-odată în tinda pe ai cărei pereţi se mai vedeau versurile scrise de el cu penelul de tuş, dar nu se opri să vadă cum i se par acum; bătu din palme şi numaidecât apărură doi oameni, dintre care unul era vechiul dijmaş, astăzi îmbătrânit şi fără niciun dinte în gură, care trăia numai el singur în casă, deoarece soţia lui murise de multă vreme, iar al doilea era bătrânul credincios cu buza de iepure. Amândoi se minunară de sosirea lui şi bătrânul credincios îl apucă de mână, fără să zică nimic, nici cel puţin să-l salute, cum s-ar fi căzut să facă faţă de stăpânul său mai tânăr, căci era nerăbdător să-l conducă în odaia de alături. Pe patul din această odaie, în care dormise el odinioară, stătea întins Tigrul.
1948
Părea ţeapăn şi nemişcat, dar nu era mort, căci stătea cu ochii deschişi şi murmura ceva fără încetare. Când văzu pe Yuan, nu păru deloc mirat, dar întocmai ca un copil mâhnit, ridică mâinile în faţa lui şi-i spuse: — Uită-te la mâinile mele! Yuan se uită la mâinile lui îmbătrânite şi exclamă îngrozit: — Ooo, bietul meu tată! În clipa aceasta bătrânul păru că simte pentru prima dată chinurile prin care a trecut, deoarece ochii i se umplură de lacrimi şi scânci: — Mă dor… Yuan încercă să-l liniştească, mângâindu-i degetele umflate şi repetă de câteva ori la rând: — Da, ştiu că te dor… cum să nu te doară. Pe urmă începu să plângă tăcut, ca şi bătrânul, aşa că plângeau împreună, părintele şi feciorul său. Dar ce altceva ar fi putut face Yuan decât cel mult să plângă? Vedea că ceasul morţii Tigrului e foarte aproape. Era galben la faţă ca un mort şi chiar în timpul cât plângea, respiraţia lui era atât de şuierătoare, încât Yuan se sperie şi-l rugă să stea liniştit şi să nu mai plângă. Dar Tigrul mai avea şi o altă supărare, aşa că începu să-i spună:
1949
— Mi-au luat sabia cea frumoasă. Buzele începură să-i tremure şi vru să-şi ducă mâna la gură, cum făcea altădată, dar mâinile îl dureau când încerca să le mişte, aşa că se resemnă şi se uită la Yuan, fără să încerce să se mai ascundă. Yuan nu se simţise până acum niciodată atât de emoţionat în faţa tatălui său. Îşi uită de toate nemulţumirile anilor care trecuseră şi i se părea că vede pe tatăl său întotdeauna, aşa cum era astăzi, neajutorat şi mâhnit ca un copil. Încercă să-l liniştească spunându-i de câteva ori la rând: — Voi încerca să ţi-o aduc înapoi, tată… Voi trimite o sumă de bani ca să ţi-o răscumpăr. Dar încolo ce ar fi putut să mai facă decât să-l liniştească? Într-un târziu, bătrânul adormi şi Yuan se aşeză aproape de pat, iar bătrânul credincios îi aduse ceva de mâncare, umblând cu grijă, ca nu cumva să tulbure somnul zbuciumat al stăpânului său. Yuan stătea nemişcat, în timp ce bătrânul său părinte dormea şi în cele din urmă îşi plecă şi el capul pe braţele încrucişate pe masă şi aţipi. Când începu să se însereze, se trezi şi simţindu-se înţepenit, se ridică în picioare şi ieşi în tindă, unde găsi pe bătrânul credincios care îi repetă plângând ceea ce mai auzise odată şi de la vărul său. Pe urmă adăugă: — Trebuie să încercăm să plecăm din casa aceasta de
1950
lut, deoarece plugarii din împrejurimi sunt foarte porniţi şi ştiu în ce stare se găseşte bătrânul meu stăpân, aşa că fără îndoială ar fi tăbărât asupra noastră, micul meu general, dacă s-ar fi întâmplat să nu vii la noi. Dar văzându-te că eşti tânăr şi voinic, poate vor mai întârzia… Bătrânul dijmaş se uită la Yuan cu îndoială, şi la cele spuse de credinciosul tatălui său, mai adăugă ceva şi de la el: — Ar fi mai bine să nu umbli îmbrăcat în hainele acestea străine, tânărul meu stăpân, căci lumea de la ţară urăşte de moarte pe oamenii aceştia noi, deoarece cu toate făgăduielile lor de îndreptare, ploile nu mai contenesc, aşa că se aşteaptă la revărsări de ape, iar dacă te vor vedea îmbrăcat în haine străine cum poartă ceilalţi… Se opri şi ieşi din tindă, iar când se întoarse, îi aduse hainele cele mai bune de pânză albastră pe care le avea şi care nu aveau mai mult de un petec două şi se uită la el cu bunăvoinţă: — Îmbracă-le pe acestea, stăpâne, ca să fim feriţi de primejdie… am şi nişte papuci, aşa că dacă se va întâmpla să te vadă cineva… Yuan primi bucuros să îmbrace hainele acestea, mai ales din pricină că se putea simţi în mai multă siguranţă şi ştiind că ar fi peste putinţă să scoată din casă pe părintele
1951
său, în starea în care se găsea acum, deoarece Tigrul trebuia să moară acolo unde căzuse, dar nu scoase nicio vorbă despre asta, deoarece ştia că bătrânul lui credincios nu era în stare să suporte gândul că stăpânul său va muri. Aşteptă două zile încheiate alături de patul de suferinţă al tatălui său, dar bătrânul Tigru tot nu muri şi în timpul acestei aşteptări se întrebă, dacă mama lui va veni sau nu va veni. Probabil nu va veni, deoarece acum avea copilul de care trebuia să îngrijească. Dar cu toate acestea veni. Pe la sfârşitul după amiezii zilei a doua Yuan stătea lângă patul tatălui său care ar fi dormit necontenit, dacă n-ar fi trebuit să-l trezească, pentru a-i da de mâncare şi pentru a-l întoarce în aşternut. Paloarea chipului său începuse să devină mai întunecată şi prin odaie se simţea un miros uşor de descompunere care se desprindea din carnea putredă a mâinilor lui. Afară primăvara începuse să-şi arate cele dintâi semne de înviorare, dar de la sosirea lui în casa aceasta Yuan nu ieşise niciodată să vadă pământul sau să ridice fruntea spre cer. Ţinea seama de vorbele bătrânului dijmaş care-i spusese că oamenii din împrejurimi îl urăsc şi n-ar fi vrut să întărâte ura aceasta a lor, pentru ca bătrânul Tigru să poată cel puţin muri liniştit în casa aceasta veche.
1952
Stând în apropierea patului începuse să se gândească la o mulţime de amănunte, dar mai ales la viaţa lui atât de stranie şi de zbuciumată, în care nu mai vedea nicio nădejde care l-ar fi putut îndemna să meargă înainte. Bătrânii, pe vremea lor erau oameni simpli şi împăcaţi, pentru care nu exista altceva decât banul, războaiele şi plăcerile, preocupări sănătoase pentru care făcea să-ţi pui viaţa în primejdie. Puţini dintre ei se dedicau cultului zeilor, cum făcea mătuşa lui sau cei doi oameni bătrâni pe care-i cunoscuse dincolo de mare, în ţara aceea străină. În toate părţile bătrânii erau la fel, simpli şi naivi ca nişte copii, incapabili să înţeleagă ceva. Dar tineretul, cei de o seamă cu el – până şi acesta se simţea dezorientat şi nemulţumit de vechile zeităţi şi nici banii nu-l interesa. Câteva clipe se gândi la Mary şi se întrebă ce fel de viaţă o fi ducând, probabil, o viaţă ca şi viaţa lui, fără nimic hotărât, fără să se dedice vreunui scop măreţ… Dintre toţi aceştia nu era decât Mei-ling care urmărea ceva definit şi limpede pe care voia să-l ducă până la capăt. Dacă ar fi putut să se căsătorească cu Mei-ling… Din adâncul acestor gânduri fu trezit de un glas care era al mamei lui. Venise! Se ridică repede şi ieşi în tindă, încântat de sosirea aceasta neaşteptată, deşi nădăjduise că va veni. Acum era aici în faţa lui – şi alături de ea, împre-
1953
ună cu ea… venise şi Mei-ling. Pentru nimic în lume nu s-ar fi gândit că ar putea veni şi ea, aşa că rămase încremenit şi cu mare greutate reuşi să îngâne, uitându-se la tânără fată: — Mi-am închipuit… Cine a rămas să aibă grijă de copil? Mei-ling îi răspunse cu glasul liniştit, cum avea obiceiul: — I-am spus lui Ai-lan că de astă dată va trebui să vină şi să aibă ea însăşi grijă de el; dar am avut şi puţin noroc, deoarece a avut o discuţie destul de violentă cu soţul ei, din cauza unei femei la care spunea că se uită prea îndelung, aşa că s-a mutat la noi pentru câteva zile. Unde este tatăl tău? — Haide să mergem numaidecât la el, zise mama lui. Am adus cu mine şi pe Mei-ling, deoarece mi-am închipuit că ea îşi va putea da seama de starea în care se găseşte. Yuan nu mai ezită şi intrară toţi trei în odaie şi se opriră alături de patul în care zăcea Tigrul. Fie din pricină că-i auzise vorbind, fie din pricina glasului femeilor cu care el nu era obişnuit, sau poate din alte pricini, destul că Tigrul se trezise şi când soţia lui îl văzu că îndreaptă ochii spre ea, îl întrebă cu blândeţe: — Stăpâne, îţi mai aduci aminte de mine? — Îhâm… fireşte că-mi aduc… răspunse Tigrul şi aţipi
1954
din nou. Aşa că niciunul dintre ei nu era sigur dacă spusese adevărul sau nu. Dar curând după aceea deschise ochii din nou şi uitându-se la Mei-ling, adăugă, toropit de somn: Fata mea… Yuan dădu să-i spună cine este, dar Mei-ling îl opri, spunându-i în şoaptă: — Lasă-l să creadă că sunt fata lui. E foarte aproape de sfârşit… aşa că nu-l mai contrazice… Prin urmare după ce văzu că părintele său îndreaptă privirea spre el, nu zise nimic, ştiind că Tigrul nu mai este în stare să-şi dea seama limpede de ceea ce spune, dar în acelaşi timp îi făcea plăcere să audă pe tatăl său că se adresează lui Mei-ling în felul acesta. Rămaseră toţi trei în faţa patului, nemişcaţi, uniţi de o legătură neînţeleasă şi aşteptând, dar bătrânul Tigru căzu din nou în somn adânc. În aceeaşi seară Yuan stătea de vorbă cu mama lui şi cu Mei-ling, pentru a hotărî ce aveau de făcut. Mei-ling le spuse cu glasul grav: — Nu cred să mai trăiască până mâine dimineaţă, de cumva nu mă înşel. Este adevărată minune că a trăit aceste trei zile – are o inimă puternică, deşi e bătrân, dar totuşi nu destul de puternică pentru a putea suporta gândul că a fost înfrânt. Afară de asta infecţia de la rănile mâinilor a pă-
1955
truns în sânge şi acum are temperatură. Am făcut această constatare când i-am spălat rănile şi l-am bandajat. În timpul somnului ca de piatră al Tigrului, Mei-ling îi spălase cu multă îndemânare rănile de la mâini. Yuan se uita la ea în tăcere şi cuprins de sfială, întrebându-se dacă fata aceasta cu gesturi atât de delicate şi de duioase o fi aceeaşi fată care spusese în seara aceea că nu-l poate suferi. O vedea că se mişcă prin casa aceasta bătrână şi primitivă, de parcă toată viaţa ar fi trăit aici şi din sărăcia pe care o vedea împrejurul ei reuşise să facă ceea ce lui Yuan nici prin gând nu i-ar fi trecut într-o astfel de împrejurare: adunase un braţ de paie pe care-l aşternuse sub trupul tatălui său, ca să poată sta mai uşor decât pe scândurile goale, în timpul zbuciumului său din urmă; după aceea aduse o cărămidă din mărginea dulbinei şi o încălzi în spuza vetrei de lut, apoi o aşeză sub picioarele îngheţate ale muribundului. Îi făcu şi un cir subţire de sorghum şi-i dădu să mănânce, aşa că bătrânul, cu toate că nu mai vorbea, totuşi încetase să mai geamă, cum gemuse până acum. Făcându-şi reproşuri că nu s-a gândit el însuşi la toate acestea înainte de venirea ei, începu să-şi dea seama că n-ar fi fost capabil de astfel de atenţii. Mâinile ei delicate şi voinice păreau că sunt fără putere şi nu pot mişca statura uriaşă şi ciolănoasă a bolnavului, dar cu toate
1956
acestea se vedea că el se simte mult mai liniştit după îngrijirile ei. De astă dată, când o auzi vorbind, o ascultă cu toată atenţia şi mama lui se întoarse spre bătrânul credincios care spunea că vor trebui să plece numaidecât din casa aceasta, după moartea generalului, deoarece ura vecinilor se îngrămădeşte tot mai ameninţătoare împrejurul lor. În timp ce făceau planuri, bătrânul dijmaş se amestecă în vorba lor: — Adevărat este, căci astăzi am ieşit în sat şi am auzit lumea în toate părţile spunând că s-a întors tânărul stăpân care le va lua pământul înapoi. Va fi mult mai bine să plecaţi acasă şi să aşteptaţi până când vor trece timpurile acestea grele. Eu şi bătrânul credincios cu buza de iepure vom rămâne aici în casa asta şi ne vom preface că ne-am dat de partea lor, dar pe ascuns, stăpâne, noi vom fi cu dumneata. Noi zicem că nu se cade să încalci legea pământului, căci altfel zeii ne vor pedepsi, dacă vom încerca să întrebuinţăm mijloacele lipsite de omenie faţă de stăpânii noştri – zeii pământului, pe care nimeni nu-i vede. Ştiu limpede cine este stăpânul pământului pe care-l ocrotesc… Astfel se sfătuiră şi hotărâră, iar bătrânul dijmaş plecă la oraş şi cumpără un sicriu modest, pe care-l aduse în timpul nopţii, când ţăranii dormeau şi nu-l puteau vedea. Credin-
1957
ciosul cu buza de iepure începu să plângă văzând sicriul acesta în care putea să se odihnească un om sărac, dar nu unul ca stăpânul său, aşa că se duce la Yuan şi apucându-l de braţ îi spuse: — Făgăduieşte-mi că mai târziu te vei întoarce şi-i vei dezgropa osemintele, ca să-l îngropi aşa cum se cuvine, într-un sicriu cu două rânduri de pereţi – căci a fost un bărbat vrednic şi cel mai cumsecade om pe care l-am cunoscut. Yuan îi făgădui, deşi se îndoia că se va putea ţine de vorbă, căci cine ar fi putut prevedea ce vremuri vor mai veni de aici înainte? Nicăieri nu puteai să te simţi în siguranţă – nici chiar în pământul acesta unde Tigrul va fi aşezat foarte curând, alături de tatăl său care dormea în ţarină. În clipa aceasta auziră un glas ţipând cu putere; era glasul Tigrului şi Yuan se repezi numaidecât în odaie, cu Mei-ling după el. Bătrânul Tigru se uită la ei eu ochi sălbătici şi răcni din toate puterile: — Unde-mi este sabia? Dar nu mai aşteptă răspunsul. Înainte ca Yuan să-i poată făgădui ca i-o va aduce, Tigrul închise pleoapele şi adormi din nou, fără să mai zică nimic.
1958
În timpul nopţii Yuan se ridică de pe scaunul unde stătea de veghe, căci se simţea cuprins de nelinişte. Înainte de toate se apropie de tatăl său şi-i puse mâna pe gât, cum făcea mereu. Dar respiraţia uşoară continua. Inima lui bătrână bătea mereu. Sufletul dintr-însul se stinsese de mult, cu toate acestea inima bătea înainte şi putea să mai bată ceasuri întregi în felul acesta. Yuan se simţea atât de neliniştit încât trebui să iasă în curte, căci de trei zile stătuse închis în casă. Se gândi să iasă încetişor şi să se oprească în marginea ariei, ca să respire timp de câteva minute aerul rece şi curat. Cu toate grijile lui de acum, simţi că aerul rece îi face bine. Roti privirea pe deasupra holdelor din apropiere. Pământul acesta şi casa de lut, pe temeiul legii, după moartea tatălui său, erau ale lui, căci aşa se hotărâse la împărţeala făcută după moartea bunicului său. Pe urmă îşi aduse aminte de vorbele bătrânului dijmaş care-i spusese că oamenii au început să-l duşmănească şi se gândi că chiar înainte de asta se purtaseră duşmănoşi faţă de el, cu toate că pe vremea aceea nu se gândise mai îndelung la această purtare a lor. În zilele de acum nimic nu mai era sigur. Începu să se simtă înspăimântat. În vremea de astăzi cine mai putea spune despre ceva, că este al lui cu adevărat? Nu avea nimic despre ce ar fi putut spune că-i aparţine, afară
1959
de cele două mâini, mintea şi inima iubitoare – dar despre cea pe care o iubea nu putea spune că-i aparţine. În timp ce se gândea, auzi pe cineva că-l strigă uşor pe nume şi întorcându-se, văzu pe Mei-ling în cadrul uşii. Se apropie de ea repede şi o auzi că-i spune: — Mi se pare că se simte mai rău! — Bătăile arterelor gâtului mi s-au părut tot mai slabe, de fiecare dată când i le-am pipăit. Mă tem de apropierea zorilor, răspunse Yuan în şoaptă. — Nu mă mai culc acum, declară fata. Vom veghea împreună. Yuan îşi simţi inima zvâcnind de câteva ori cu putere, căci i se părea că până acum n-a auzit cuvântul „împreună” pronunţat cu atâta drăgălăşenie. Dar nu găsi nimic ce i-ar fi putut răspunde. Se propti cu spatele de peretele de lut al casei, iar Mei-ling rămase în cadrul uşii şi se uitau amândoi la ţarina luminată de lună. Era al doilea pătrar de lună şi discul ei rotund şi plin se legăna în fundul zării reci. Stând aşa alături, li se păru că tăcerile se îngrămădesc împrejurul lor şi într-un târziu Yuan îşi zise că va trebui să spună ceva, oricât de banal, numai să-i audă glasul, căci altfel ar fi trebuit să întindă mâna după ea şi s-ar fi făcut de râs, căci fata aceasta îl ura. Prin urmare îngână cu sfială: — Îmi pare bine c-ai venit – prezenţa ta a uşurat chinuri-
1960
le bătrânului meu părinte. — Sunt foarte mulţumită că l-am putut ajuta, răspunse fata cu glasul liniştit. Am dorit să vin să-l văd. Pe urmă tăcu şi Yuan trebui s-o întrebe din nou, dar cu glasul foarte scăzut ca nu cumva să sperie tăcerile nopţii dimprejurul lor: — Ai putea… nu ţi-ar fi teamă să trăieşti într-un loc singuratic cum este acesta de aici? M-am gândit odinioară că mi-ar face plăcere să trăiesc în casa aceasta – pe vremea când eram copil… demult. Dar acum nu ştiu nici eu ce să zic… Privirile fetei rătăceau departe pe deasupra câmpului luminat, a caselor şi a cătunului ca o pată de argint, pe urmă o auzi că-i răspunde îngândurată: — Cred că eu aş fi în stare să trăiesc în orice parte, dar pentru oameni ca noi e mai bine să trăim în oraşul acela nou. Am început să mă gândesc la oraşul acela. Aş vrea să îl văd. Aş vrea să lucrez şi eu acolo – probabil într-o bună zi voi înfiinţa un spital în oraşul acela pentru a-mi lega viaţa de viaţa lui nouă. Noi facem parte din această viaţă – noi, tineretul de azi – noi… Se opri la mijlocul vorbei şi începu să râdă uşor, iar când o auzi, Yuan se întoarse spre ea. Uitându-se unul la altul îşi uitară unde se găsesc acum, îşi uitară de bătrânul care
1961
trăgea să moară, de pământul care nu le mai oferea siguranţă, şi uitară de toate, afară de privirea pe care nu şi-o puteau desprinde unul de pe obrazul celuilalt. Pe urmă Yuan murmură, fără să clipească: — Mi-ai spus că nu mă poţi suferi! — În clipa aceea, Yuan… nu te puteam suferi, răspunse fata cu respiraţia întretăiată. Buzele i se despărţiră în timp ce se uita la el, dar privirile ochilor lor se căutau tot mai adânc. Yuan nu putu să se uite în altă parte, până în clipa când o văzu că-şi umezeşte buzele. Odinioară o femeie îşi lipise gura de buzele lui şi i se păruse că îi vine un fel de ameţeală… Dar în clipa aceasta simţea nevoia să se apropie de buzele acestei fete. Apoi cu totul pe neaşteptate simţi cum dorinţa aceasta creşte în sufletul său şi nu se mai putu gândi la altceva. Se aplecă repede şi-şi lipi buzele de gura ei. Fata rămase dreaptă şi nemişcată, lăsându-l să o sărute. Omul acesta era din neamul ei… Într-un târziu se desprinse de lângă ea şi o privi de aproape. Fata ridicase privirea spre el şi zâmbea, dar chiar în tulbureala luminii de lună, putea s-o vadă că s-a aprins la faţă şi că-i strălucesc ochii. Pe urmă fata îi spuse, încercând să vorbească liniştit: — Îmi pari cu totul altfel în hainele acestea lungi de pânză. Nu sunt obişnuită să te văd îmbrăcat în felul acesta.
1962
Câteva clipe nu fu în stare să-i răspundă. Se întreba cum de poate vorbi atât de liniştită, după ceea ce se întâmplase între ei; cum de poate sta atât de nepăsătore şi cu mâinile împreunate la spate, aşa că-i răspunse cu sfială: — Nu-ţi place să mă vezi în felul acesta? Arăt ca un plugar… — Dimpotrivă, îmi place, declară fata apoi se uită la el gânditoare şi adăugă: îţi vine bine – şi arăţi mult mai firesc decât în hainele acelea străine. — Dacă-ţi place, se grăbi el să răspundă, atunci voi umbla îmbrăcat întotdeauna în felul acesta. — Nu întotdeauna, declară fata clătinând din cap şi zâmbind, ci numai câteodată – altădată vei îmbrăca celelalte haine, după cum se întâmplă – omul nu poate fi întotdeauna la fel… Fără să-şi dea seama, începură să se uite din nou unul la altul, şi nu mai ziseră nimic. Uitaseră cu totul de moartea din apropierea lor... pentru ei nu mai exista moarte. Dar Yuan presimţea că va trebui să spună ceva, căci altfel n-ar fi putut suporta privirile ei. — Ceea ce am făcut… ceea ce am făcut eu adineaori… este un obicei străin... dacă nu ţi-a plăcut… îngână el şi era gata să-i ceară iertare, în cazul când ea n-ar fi fost de acord cu gestul său şi se întrebă dacă ea şi-a dat seama că a
1963
sărutat-o anume. Dar nu fu în stare să mai continue şi se opri uitându-se la ea. — Nu toate obiceiurile străine sunt proaste, răspunse ea cu glasul liniştit, apoi întoarse privirea şi nu se mai uită la el. Plecă fruntea în jos şi se uită în pământ, aşa că părea tot atât de sfioasă ca orice fată crescută în vechile tradiţii ale poporului lor. Îi văzu umbra sprâncenelor tremurând de câteva ori pe obraji şi i se păru că e gata să se întoarcă şi să plece, ca să-l lase din nou singur. Dar pesemne se răzgândise, căci rămase nemişcată şi îndreptându-şi umerii, ridică ochii spre el cu îndrăzneală şi plină de aşteptare, aşa că o văzu zâmbind. Simţi că ceva se mişcă într-însul şi îşi auzea bătăile furioase ale inimii care zvâcnea speriată. Începu să râdă prin întuneric. Care fusese motivul că adineaori se temuse şi se speriase? — Noi doi – zise el – noi doi nu trebuie să ne temem de nimic! Sfârşit
1964
1965
