PABLO NERUDA POEZII NOI
CUPRINS: • • • • •
ODE ELEMENTARE (1954) NOI ODE ELEMENTARE (1956) „A TREIA CARTE A ODELOR (1957) ESTRAVACARIO (1958) NAVIG Ă RI RI Şl ÎNTOARCERI (1959)
ODE ELEMENTARE (Odas elementales) – 1S54 Omul invizibil (El hombre invisible). 7 Odă bucuriei bucuriei (Oda a la alegria). 15 Odă cepei cepei (Oda a la cebolla). 20 Odă Cuatemalei Cuatemalei (Oda a Guatemala). 23 Odă m mă rii rii (Oda al mar). 31 Odă omului omului simplu (Oda al hombre sencillo)., 36 Odă poeziei poeziei (Oda a la poesia). 40 Odă la la Rio de Janeiro (Oda a Rlo de janeiro). 45 ă iei (Oda a la pobreza). 51 Odă s să r ră ciei c ăzduhului Odă v v ă z duhului (Oda al aire). 55 Odă vinului vinului (Oda al vino). 60 NOI ODE ELEMENTARE (Nuevas odas elementales) – 1956 Arat/canei araucane (Oda a/aaraucaria araucana). araucana). 65 Copilului cu iepurele (Oda al ni no de la liebre) 72 ficatului (Oda~al hldago) „.! ' IV Frumoasei mele. (Oda a la bella desnuda)… 78 Griului indienilor fOda al trigo de los indios). '.' 81 Lui Jean-Arthur Rimbaud (Oda a Jean-Arthur Rimbaud) 88 Mirosului de lemne (Oda al olor de la lena). 94 Mâ inilor inilor ei (Oda a sus mă nos). nos). 97 Lui Paul Robeson (Oda a Paul Robeson)… 99 Pescă ru ruşului (Oda a la gaviota). 110 Trandafirului (Oda a la roşa):. 114 A TREIA CARTE A ODELOR ODELOR (Tercer libro de las odat) odat) – 1957 Odă unui unui albatros că lă tor tor (Oda a un albatros viajero) – 1956 Odă l lă mfiei mfiei (Oda al limon) – 1956. Odă lingurii lingurii (Oda a la cuchara). ţiei iei pă să rilor Odă migra migra ţ rilor (Oda a la migraciâ n de los Pâ jaros) – 1956.
Odă la la na şterea unui cerb (Oda a la nacimiento de un Ciervo). Odă panterei panterei negre (Oda a Ia 11. MAI. 2005 I2I I27 I32 135 l 37 I40 Odă zidarului zidarului liniştit (Oda al albanii tranquilo) – 1956. I45 ESTRAVAGAR10 (Estravagaric) – 1*58 Cer linişte (Pido silencio). 149 ţă de Marea fa ţă de masă (El (El gran mantei). I 52 ât de sus (No tan alto). 154 Nu at â Partenogeneză (Partenog (Partenogâ nesis). nesis). 157 Cai (Caballos). 159 ţa lui (Al pie desde su nino).161 Piciorul şi via ţ Despre proasta mea creştere (Sobre mi mala educaciâ n). n). 163 A şa ies ei (Asi salen)., 167 Laringe (Laringe). 169 Leneşul (El parezoso). 172 Testament de toamnă (Testamento (Testamento de otono). 174 NAVIG Ă RI RI Şl ÎNTOARCERI (Navegaciones y regreses) – 1159 Îndatoririlor mele (A mis obligaciones). 189 Corabia (El barco)… 191 Odă calului calului (Oda al caballo).:. '. 194 Odă c câ inelui inelui (Oda al perro). 199 Indianul IEI indio). 202 Odă elefantului elefantului (Oda al elefante). 206 Odă p pă mâ ntului ntului (Oda a la tierra). 211 Odă pisicii pisicii fOda al gâţ o). o). •. 214 Trei fetiţ e boliviene (Tres ni nas boliviâ nas)… nas)… 218 Odă lui lui Lenin (Oda a Lenin). •. 221
ELEMENTARE (Odas elementales) Ediţ ia ia 1 a volumului Ode elementare a apă rut rut în 1954, la Buenos Aires, în editura Losada. Omul invizibil Eu rid, âd Sur â Cu gâ mdul mdul la vechii poeţ i, i, ă Ador toat ă Poezia scrisă , ă rou Toat ă rouă , ă Lună , diamant, pică tur tur ă De argint scufundat ă ă, Pe care fratele meu din vechime,
Odă la la na şterea unui cerb (Oda a la nacimiento de un Ciervo). Odă panterei panterei negre (Oda a Ia 11. MAI. 2005 I2I I27 I32 135 l 37 I40 Odă zidarului zidarului liniştit (Oda al albanii tranquilo) – 1956. I45 ESTRAVAGAR10 (Estravagaric) – 1*58 Cer linişte (Pido silencio). 149 ţă de Marea fa ţă de masă (El (El gran mantei). I 52 ât de sus (No tan alto). 154 Nu at â Partenogeneză (Partenog (Partenogâ nesis). nesis). 157 Cai (Caballos). 159 ţa lui (Al pie desde su nino).161 Piciorul şi via ţ Despre proasta mea creştere (Sobre mi mala educaciâ n). n). 163 A şa ies ei (Asi salen)., 167 Laringe (Laringe). 169 Leneşul (El parezoso). 172 Testament de toamnă (Testamento (Testamento de otono). 174 NAVIG Ă RI RI Şl ÎNTOARCERI (Navegaciones y regreses) – 1159 Îndatoririlor mele (A mis obligaciones). 189 Corabia (El barco)… 191 Odă calului calului (Oda al caballo).:. '. 194 Odă c câ inelui inelui (Oda al perro). 199 Indianul IEI indio). 202 Odă elefantului elefantului (Oda al elefante). 206 Odă p pă mâ ntului ntului (Oda a la tierra). 211 Odă pisicii pisicii fOda al gâţ o). o). •. 214 Trei fetiţ e boliviene (Tres ni nas boliviâ nas)… nas)… 218 Odă lui lui Lenin (Oda a Lenin). •. 221
ELEMENTARE (Odas elementales) Ediţ ia ia 1 a volumului Ode elementare a apă rut rut în 1954, la Buenos Aires, în editura Losada. Omul invizibil Eu rid, âd Sur â Cu gâ mdul mdul la vechii poeţ i, i, ă Ador toat ă Poezia scrisă , ă rou Toat ă rouă , ă Lună , diamant, pică tur tur ă De argint scufundat ă ă, Pe care fratele meu din vechime,
A adă ugat-o ugat-o trandafirului, Dar âd; ; Sur â d Ei totdeauna spun: „eu”, La fiece pas, Orice li se mttmplă Ei spun totdeauna „eu”; ăzi Pe str ă z i Trec numai ei Sau aleasa inimii lor, Nimeni altcineva; Nu trec pescari, Nici librari, Nu trec zidari, Nimeni nu cade De pe vreo schelă , ă, Nimeni nu sufer ă Nici nu iubeşte, Numai să rmanul rmanul meu frate, Poetul; âmpl plă , Toate lui i se înt â m Lui şi celei iubite; ăie Nimeni nu tr ă i eşte, Numai el singur, Nimeni nu plâ nge nge de foame Sau de mâ nie, nie, ă-n Nimeni nu sufer ă - n versul lui Fiindcă nu nu poate Să -şi plă teasc tească chiria; chiria; Şi nimeni, în poezie, ârlit Nu-i zv â r lit în stradă , Cu paturi şi scaune, Iar în fabrici, de-asemeni, âmpl plă nimic, Nu se înt â m nimic, âmpl plă , Nimic nu se-nt â m Se fac umbrele, pahare, Arme, locomotive Se extrag minerale, Scormonind infernul, ă, Se face grev ă ţii ii vin Solda ţ Şi trag, Trag în popor, Adică În poezie; Dar fratele meu Poetul ăgostit ostit E-ndr ă g
Ori sufer ă; Pentru că sentimentele lui Sunt marine, Iubeşte porturile îndepă rtate, Pentru numele lor, Şi scrie despre oceane Pe care nu le cunoa şte; El trece pe Ungă via ţa Plină ca un ştiulete, de boabe, F ăr ă să ştie, Să o dezghioace; Coboar ă şi suie F ăr ă s-atingă pă mâ ntul, Iar uneori Se simte foarte profund Şi tenebros; E at ât de imens Înch nu încape în sine însuşi; Se încurcă şi se descurcă , Se proclamă damnat, De-abia îşi mai poart ă crucea Tenebrelor; Socoate că -i deosebit De întreaga lume; Mă nâ ncă în fiece zi, Dar n-a v ăz ut nicicâ nd Un brutar, Nici n-a intrat în vreun sindicat Al brutarilor, Şi astfel să rmanul meu frate Devine obscur, uceşte Se suceşte, se r ăs Şi se socoate Interesant; Interesant, tul. Acesta-i cuv ân Eu nu-s mai presus Decâ t fratele meu, , Dar sur âd Pentru că merg pe str ăz i Şi singur eu nu exist; Via ţ a curge, Ca toate fluviile, Eu sunt singurul Invizibil; Nu sunt umbre misterioase, Nu-i Întuneric, Toat ă lumea-mi vorbeşte,
Toţ i vor să -mi povestească , Îmi spun despre rudele lor, Despre mizeriile lor Şi bucuriile lor; Toţ i trec şi Toţ i îmi spun câ te ceva, Şi câ te lucruri nu f ăp tuiesc! Despică lemne, Înalţă fire electrice, Fr ăm â nt ă, pâ nă -n toiul nopţ ii, Pâ inea de fiece zi; Cu un drug de fier Perforează pă mâ ntul, Pâ nă -n adâ ncuri, Şi transformă fierul, În chei şi ză voare; Se urcă la cer şi poart ă Scrisori, suspine, să ruturi; În orice poart ă E cineva, Cineva se na şte Sau mă a şteapt ă cea pe care-o iubesc; Şi eu trec şi lucrurile toate Îmi poruncesc să le câ nt; Eu nu am vreme, Trebuie la toate să mă gâ ndesc: Să mă -ntorc acasă , S-alerg la partid. Ce pot să fac? Totul îmi porunceşte Să spun, Să câ nt şi să câ nt mereu. Totul e plin De visuri şi freamă t. Via ţ a-i o lacr ă Plină de câ ntec; Se deschide Şi-n zbor se iscă Un câ rd, De pă să ri Ce vor să -mi spună ceva Şi se lasă pe umerii mei. Via ţ a este o lupt ă, Ca un fluviu ce-naintează Şi oamenii Vor să îmi spună , Vor să îţ i spună Pentru ce lupt ă
Şi dacă mor, Pentru ce mor. Iar eu trec şi nu aflu timp Pentr-at ât a via ţă . Eu vreau Ca toţ i să tr ăi ască În via ţ a mea, Să câ nte în câ ntecul meu. Eu n-am importanţă , Eu n-am timp Pentru chestiunile mele. Noaptea şi ziua Trebuie să însemn ce se petrece Şi să nu uit pe nimeni. E-adev ăr at că , deodat ă, Obosesc Şi privesc înspre stele, Mă -ntind în poiană . Trece O gâ nganie ca o vioar ă; Pun palma Pe un sâ n ginga ş Sau pe şoldul Celei pe care-o iubesc; Privesc catifeaua Întinsă A nopţ ii tremur ăt oare Cu îngheţ atele ei constela ţ ii. Atunci Simt că -n sufletul meu se înalţă Valul misterelor. Copilă ria, Plâ nsul prin colţ uri, Trista adolescenţă . Şi vine somnul Şi dorm Ca un butuc. Adorm, De îndat ă, Cu stele sau f ăr ă stele, Cu dragostea sau f ăr ă dragostea mea. Şi câ nd mă scol, Noaptea s-a dus. Strada s-a deşteptat Mai devreme ca mine: Merg la lucru Fete să race; Pescarii se-ntorc De la ocean;
Minerii trec În bocancii lor noi, d în mină . Intr ân Totul tr ăi eşte, Toţ i trec, ţ i. Toţ i umblă gr ă bi Iar eu de-abia am vreme Să mă îmbrac, Trebuie să alerg: Nimeni nu poate Să treacă f ăr ă ca eu să ştiu Încotro merge şi ce plat. I s-a înt âm Nu pot să tr ăi esc F ăr ă via ţă , Să fiu om, f ăr ă om; Şi alerg, şi v ăd , şi aud, Şi câ nt. Stelele n-au Ce-mpă r ţ i cu mine; Singur ăt atea nu are Nici floare, nici fruct. Da ţ i-mi, pentru via ţă , Vieţ ile toate; Da ţ i-mi toat ă durerea Lumii întregi, O voi preface-n speranţă . Da ţ i-mi Bucuriile toate Chiar pe cele mai tainice, Că ci, de n-ar fi a şa, Cum le-am afla? Trebuie să le dezv ăl ui. Da ţ i-mi Lupta De fiece zi, Că ci ea este câ ntecul meu. Şi astfel vom merge uniţ i, Ală turi, Oamenii toţ i: Câ ntecul meu îi uneşte, Câ ntecul omului invizibil Ce câ nt ă cu oamenii toţ i. ODA BUCURIEI Bucurie, Verde frunză Lipit ă de geam, Micuţă
Lumină De-abia nă scut ă, Elefant sonor, Scă pă ră t oare Monedă , Şi, câ teodat ă, Vijelie trecă toare, Sau, mai degrabă , Pâ ine statornică , Nă dejde-mplinit ă, Datorie desf ăşurat ă. Dispreţ uitu-te-am, bucurie. Rele poveţ e primit-am. Luna Pe că ile ei m-a purtat. Str ă vechii poeţ i Mă -nzestrar ă cu ochelari Şi, lâ ngă fiece lucru, Un nimb de-ntunerlc ai, L ăs 1 In toate cele trei că r ţi de ode, câ t şi în Navigă ri şi întoarceri, odele sunt duite alfabetic, după titluri. (Notele explicative apar ţ in redacţ iei). or ân Deasupra florii, o neagr ă cunună , Deasupra gurii iubite, Să rut de tristeţ e. E încă devreme. Primeşte-mi că inţ a. Gâ ndeam că numai şi numai Dacă inima mea S-ar aprinde De spinii durerii, Dacă ploaia mi-ar muia Veşmâ ntul, În v ân ă ta ţ ar ă a mor ţ ii, Dacă a ş închide Trandafirului ochii Şi-a ş atinge rana, Şi a ş lua parte La toate durerile, A ş putea să -i ajut pe oameni. N-aveam dreptate. M-am r ăt ă cit, Şi ast ăz i te chem, bucurie. La fel ca pă mâ ntul Eşti Necesar ă. La fel ca pâ inea eşti de curat ă. l eşti de sonor ă. La fel ca r âu
d, împă rţ i mierea. La fel ca albina, zbur ân ă r t ăc ut Un t ân Am fost. — Bucurie ate mi se pă reau Desfr ân Cosiţ ele tale. N-a fost adev ăr at, Am aflat-o Câ nd cascada şi-au despletit În inima mea. Azi, bucurie, înt âl nit ă pe stradă , du-mă cu tine, departe de că rţ i: La fel ca focul dai via ţă că minelor. Cu tine vreau să merg din casă în casă , din sat în sat, din flamur ă- n flamur ă. Nu eşti numai a mea. Vom merge pe insule, Vom merge pe mă ri. În galerii de mină Şi în pă duri. Nu numai sihastri t ăi etori de lemne Şi biete spă lă torese, Sau falnici şi auguşti Cioplitori de piatr ă Îmi vor întinde ciorchinele tale, Ci şi t ăi etorii de lemn Şi marinarii Organiza ţ i, Uniţ i între ei, în sindicate, Bă ieţ ii neînfrica ţ i, În luptele lor. Cu tine, în largul lumii! Cu câ ntecul meu! Cu zborul stelei întredeschis, cu desf ăt ăr ile spumei! Îmi voi plă ti datoria fa ţă de toţ i, că ci tuturor le sunt dator bucuria. Nimeni să nu se mire Că mă -ndrept spre oameni Cu daruri terestre, d am aflat Că ci lupt ân Că datoria mea pe pă mâ nt E să -mpart bucuria. Cu câ ntecul meu împlinesc destinul. OD Ă CEPEI Ceapă , Limpede şip, Petală cu petală Frumuseţ ea ta s-a-nchegat, Solzi de cleştar te-mplinir ă, Şi în taina ţă râ ei obscure n Pâ ntecul t ău de rouă se rotunji. Dedesubtul pă mâ ntului
tui Minunea, se-nf ăp Şi câ nd tulpina ta verde, Firav ă, se iscă Şi se nă scur ă ină , Frunzele tale, ca lă ncii-n gr ăd Pă mâ ntul îşi ar ăt ă întreaga putere În goliciunea ta str ă vezie. Şi după cum mă reai cea depă rtat ă Îşi ză misli încă o dat ă magnoliile, Înă lţâ nd sâ nii Afroditei, Tot a şa pă mâ ntul Te-a ză mislii Pe tine, ceapă , Limpede ca o planet ă, Menit ă Să str ăl uceşti, Constela ţ ie statornică , Roză învoalt ă de apă , Pe masa să racilor. Darnică , Tu îţ i desfaci proaspă t Globul t ău În clocotul Ceaunului ce fierbe Şi f âşia ta de cleştar În că ldura aprinsă a untdelemnului Se preface într-un câ rlionţ auriu de pene. Dar n-am să uit nici câ t de puternic Înr âu reşti tu savoarea salatei, Şi parcă şi cerul contribuie, Dâ ndu-ţ i forma delicat ă a grindinei, Întru slă virea luminii tale Risipit ă pe emisferele unei tomate. Dar câ nd ajungi În mâ na poporului Stropit ă cu untdelemn, Presă rat ă c-un strop de sare, peri foamea Tu ast âm Zilierului, truditor pe drumul cel greu. Stea a să racilor, ă bună Z ân Înf ăşurat ă În foiţă ginga şă , ă Tu ieşi din ţă râ n Veşnică , neatinsă , neprihă nit ă, Ca o să mâ nţă de stea Şi atunci câ nd cuţ itul
Te taie-n bucă t ăr ie, Se na şte singura lacrimă F ăr ă durere. Tu ne faci să piâ ngem f ăr ă mâ hnire. Eu am slă vit tot ce-i pe lume, ceapă , Dar tu îmi pari mai frumoasă Decâ t o pasă re Cu penele scă pă ră t oare, Pentru ochii mei tu eşti O sfer ă cerească , o cupă de platină , Un dans nemişcat De anemonă albă ca neaua. Mireasma pă mâ ntului e vie în fiinţ a ta de cleştar. OdA GUATEMALE! Guatemala, ast ăz i pe tine te câ nt. F ăr ă temei, F ăr ă de ţ int ă, Azi diminea ţă M-am deşteptat Cu numele t ău Prins pe buzele mele, Rouă verzuie, oare a zorilor. R ăc Mi-am amintit De lianele care-nf ăşoar ă Cu sforile lor silvestre Sacrul tezaur Al pă durii tale. Mi-am amintit de-nă lţ imile tale, De albiile nev ăz ute Ale apelor tale, Cu tainicul zvon De bulboane, De corolele-ncâ lcite-n frunziş, De-o pasă re d, Ca un safir să get ân De cerul ce rev ăr sa Ca o cupă prea plină Str ă vezia pace. Iar sus Un lac Cu nume de piatr ă. Amatitlâ n, i se spune. Ape, ape din cer Îl umplur ă, Ape, ape de stele Se cununar ă În adâ ncimea spă imâ nt ăt oare
A-ntunecatului să u smarald. Pe malurile lui Mai dă inuie Triburile lui Mayab. Ginga şi, ginga şi Închină tori La miere, dregă tori Ai stelelor, Învinşi Învingă tori Ai str ă vechilor taine. Frumos la vedere E portul cel mâ ndru Al ţă ranilor ei. Ei şi azi cutează să poarte Splendide ilice Tivite cu galben, Iţ ari de culoarea Focului şi-a aurorei. Pe vremuri Solda ţ ii Mohor ât ei Castilii1 Îngropar ă America, Şi pâ nă azi Americanul Poart ă jacheta Notarului din Extremadura 2, Sutana, De Loyola3 purtat ă. Inchizitoriala Şpanie a purgatoriului A-ncorsetat sunetele, Culorile, Seminţ iile-Americii, Polenul şi bucuria Şi ne-a lă sat straiele Ei cernite, din Salamanca, Armura ei Din zdrenţ e necruţă toare. Înă buşit ă culoare Numai în tine mai dă inuie, Str ăl ucitoare penele Dă inuiesc. oarea ta de ulcior, — Dă inuie r ăc Guatemala adâ ncă ; 1 Nume generic pentru Spania. 2 Veche provincie din vestul Spaniei. 3 Ignacio sau Inigo de Loyola (1491-1556), întemeietorul ordinului iezuiţ ilor.
Repetatele mor ţ ii talazuri nu te-ngropar ă; str ăi nele aripi cotropitoare, cernitele lor postavuri nu izbutir ă să -ţ i sugrume corola str ăl ucitoare. La Quetzaltenango T Eu am v ăz ut Mişunâ nd în pia ţă S mulţ imea, Panerele împletite Cu dragoste, Cu str ă vechi suferinţ e, Pâ nzeturi violent colorate, Roşia seminţ ie, Capete de amfore, Profiluri De crin metalic, Grave priviri, albe uri, ca zborul -*. Pe fluviu-al bâ tlanilbr, Sur âs ii, Picioare-ar ăm Oameni Ai gliei, Indieni Majestuoşi ca regii Picta ţ i pe un joc de că rţ i. 1 Capitala departamentului guatemaltec Quetzaltenango. At ât a fum S-a lă sat pe feţ ele lor, ere, At ât a t ăc Încâ t ei nu mai vorbir ă Decâ t cu porumbul, cu tutunul, Cu apa, Fur ă ameninţ aţ i de tirani Pâ nă -n înaltele lor să la şuri, Şi dinspre coast ă, De nă v ăl itorii iankei, Ce pustiir ă pă mâ ntul, Luâ ndu-le roadele. Şi iat ă Arevalo 1 ridica Un pumn de pă mâ nt Pentru ei, doar un pumn, De pulbere rodnică şi-aceasta, numai aceasta ă de lut, E – Guatemala – o mă runt ă şi-nmiresmat ă f ăr â m Câ teva boabe pentru lumea să racă , Un plug, pentru ţă rani. 1 Este vorba de Juan Jose Ar ă valo, preşedintele Cuatemaiei în 1945. De aceea Câ nd Arbenz' Porni să facă dreptate Şi cu pă mâ ntul odat ă Le împă rţ i şi flinte,
Câ nd plantatorii De cafea, feudalii Şi-aventurierii din Chicago, Înt âl nir ă- n palatul câ rmuitorilor, Nu o momâ ie despotică Ci un om, Atunci, Ţ ine-te furie! Ziarele se umplur ă De comunicate: Ardea Guatemala. Nu, nu ardea Guatemala. În înalturi, lacul Amatitlâ n, calm ca o privire A veacurilor, Str ăl ucea spre soare şi lună , l Dulce R âu Îşi purta apele sale de la-nceputuri, Peştii să i şi pă să rile sale, Pă durea, pulsa ţ ia din vremea parfumului str ă vechi Al Americii, Pinii pe culmi Susurau Şi norodul simplu, Ca nisipul ori ca f ăi na, 1 J. Arbenz Cuzmă n, preşedintele Cuatemalei în 1950. A putut, pentru-nt âi a dat ă Fa ţă -n fa ţă , Să cunoască speranţ a. Ast ăz i, te câ nt Guatemala. Trecutele tale chinuri Şi speranţ ele tale Le câ nt. Îţ i câ nt frumuseţ ea. Dar vreau Ca dragostea mea să te apere. Îi cunosc pe acei Ce-ţ i sapă mormâ ntul, Ca cel să pat lui Sandino '. Îi cunosc. Nu a ştepta Milă de la că lă i. Acum ei încep Ucigâ nd pescari, Asasinâ nd peştii din insule. ă Sunt necruţă tori. Dar tu, Guatemala, eşti un pumn, un pumn de ţă râ n americană plin de seminţ e, un mic pumn plin de speranţ e. Apă ră - I, apă ră - ne.
1 Este vorba de Augusto Cesar Sandino, general din Nicaragua, care a dezlă nţ uit lupta împotriva imperialiştilor iankei, invadatori ai ţă rii (1932). A at şi ucis în 1936 de Anastasio Somoza, ajuns preşedinte al republicii fost tr ăd (1936-1946). Azi, noi, Numai cu câ ntecul meu, Mâ ine cu ţ ara şi câ ntecul meu, Vom alerga Şi-ţ i vom spune: „iat ă- ne”, Surioar ă, Suflet fierbinte. Iat ă- ne, gata Sâ ngele să ni-l v ăr să m În apă rarea-ţ i, Că ci în ceasul cel negru Tu ai fost cinstea, mâ ndria, Demnitatea Americii. Oda MARII Aici, lâ ngă insulă , Marea, Şi ce noian de mare, Se revarsă Din sine În fiece clipă , Zice ba da, ba nu, Ba nu, ba nu, ba nu, Zice ba da, în azur, În spumă , în galop, Zice ba nu, ba nu. Nu poate să stea liniştit ă, „mă cheamă marea” repet ă, Se lipeşte de-o st ân că , Nu izbuteşte s-o-nduplece, Atunci, Cu şapte limbi verzi, De şapte câ ini verzi, De şapte tigri verzi, De şapte mă ri verzi, O mâ ngâ ie, o să rut ă, O umezeşte, Şi se bate în piept, du-şi numele. Repet ân O, mare, a şa te cheamă , Tovar ăşe ocean, Nu pierde vreme şi apă , Nu te zbuciuma at ât a, Ajut ă- ne;
Suntem mă runţ ii pescari Oamenii ţă rmului, Ne e foame şi frig Şi ni-eşti duşman. Nu lovi a şa tare, Nu striga-n acest fel; Deschide sipetul verde Şi pune-n mâ inile Fiecă ruia, Daru-ţ i de argint: Peştele nostru Cel de toate zilele. Aici, în fiece casă Îl dorim, De-ar fi de argint, De cleştar sau de lună ; El s-a nă scut Pentru să rmanele Vetre de pe pă mâ nt. Nu-I pă stra, Hapsâ no, Ca pe-un rece fulger lichid, Ce să getează Sub undele tale. Vino, deschide-te, Lasă -l Să fie captivul Mâ inilor noastre, Ajut ă- ne, oceane, Verde şi adâ nc pă rinte, Să punem capă t, o dat ă, pă mâ ntenei mizerii. Lasă -ne turilor tale, gr âu l şi strugurii t ăi , bivolii şi Să culegem nesf âr ş ita recolt ă a f ăp metalele tale, splendoarea-n ape scă ldat ă şi profundele roade. Pă rinte ocean, Noi ştim cum te cheamă , Toţ i pescă ruşii împr ăştie în nisipuri; Numele t ău Potoleşte-te, rogu-te, Încetează coama să -ţ i scuturi, Nu mai ameninţ a, Cerul nu-l mai muşca Cu frumoşii t ăi colţ i, Lasă -te o clipă De vitejiile tale, Şi dă -ne, dă fiecă ruia, Fiecă rei Femei şi fiecă rui copil, Un peşte mare sau mic,
În fiece zi. Ieşi pe toate că ile Lumii Şi împarte peşte Şi strigă Strigă , Să te audă toţ i, Toţ i truditorii să rmani, Şi sa spună atunci câ nd se iscă la gura minei: „Uite că vine bă tr ân ul ocean, să împart ă peşte”. Şi iar ăşi vor cobor î în întuneric zâ mbind, şi pe str ăz i şi în pă duri oamenii vor zâ mbi şi pă mâ ntul, cu un zâ mbet oceanic. Dar Dacă nu ai poft ă, Dacă nu ţ i-e pe voie, A şteapt ă, A şteapt ă- ne, Să chibzuim, În primul r ân d Să -ncheiem Socotelile noastre-omeneşti, Pe cele mari, mai înt âi , Şi restul, după aceea. Atunci Te vom str ăp unge, Vom intra, t ă indu-ţ i talazul, Cu pumnale de foc, Pe cai electrici să ri-vom, Împroşcâ ndu-ţ i spuma; Ne-om scufunda d, Câ nt ân Pâ nă ce vom atinge Adâ ncul mă runtaielor tale; Un fir atomic Te va încinge; Să di-vom În livada-ţ i adâ ncă Pomi De ciment şi oţ el; Te-om ancora De mâ ini şi picioare, Deasupra ta, Oamenii vor trece, scuipâ nd, T ăi ndu-ţ i ciorchinii, rindu-ţ i fr âi e, F ău Încă lecâ ndu-te şi îmblâ nzindu-te, â nindu-ţ i sufletul. St ăp Dar asta va fi Atunci câ nd noi, oamenii,
Vom fi rezolvat Problemele noastre, Marea, Marea problemă . Totul vom rezolva, Încetul cu-ncetul: Pe tine, ocean, te vom sili Şi pe tine, pă mâ nt, Să faceţ i minuni, Că ci în noi înşine, În lupta noastr ă, Se află pâ inea şi peştele, Se află minunea. O D Ă OMULU I SIMPLU Am să -ţ i povestesc în taină Cine sunt eu, Iar tu, cu glas tare, Îmi vei spune cine eşti tu, Vreau să ştiu cine eşti, Câ t câştigi, În ce atelier lucrezi, În ce mină , În ce farmacie; Am o sarcină spă imâ nt ăt oare, Să ştiu, Totul să ştiu, Zi şi noapte să ştiu, Cum te numeşti, Asta mi-e munca; Să cunoşti o via ţă Nu-i deajuns, Nici să cunoşti vieţ ile toate Nu e nevoie; Ai să Vezi, Trebuie să pă trunzi în adâ nc, â i la temelie, Să r âc Şi cum, pe pâ nză , Dungile colorate ascund Urzeala din ţ esă tur ă, Eu dau la o parte culorile Şi caut pâ nă ce aflu Ţ esă tura profundă ; Tot astfel eu aflu Unitatea umană , Şi-n pâ ine Caut Mai departe de formă :
Pâ inea îmi place, o muşc Şi atunci Îmi apare gr âu l, timpuriu, Lanuri de gr âu Conturul verde al primă verii, ă cinile, apa. R ăd De aceea, Dincolo de pâ ine pă mâ ntul, Eu v ăd Unitatea pă mâ ntului, Apa, Omul; Astfel totul încerc, du-te Că ut ân În toate, Umblu, înot, navighez, Pâ nă te aflu, Şi atunci te întreb Cum te numeşti, Te-ntreb de stradă Şi numă r, Ca să primeşti Scrisorile mele, Ca să pot să -ţ i spun, Cine sunt şi care mi-e plata, Unde tr ăi esc, Şi cum era pă rintele meu. Vezi ce simplu sunt, Ce simplu eşti, Nu-i vorba, De nimic complicat, Lucrez ală turi de tine; Tu tr ăi eşti, umbli încoace şi-ncolo, Dintr-un loc într-altul. E foarte simplu: , Eşti via ţa Eşti str ă veziu Precum apa, A şa sunt şi eu, Asta mi-e datoria: Să fiu str ă veziu; Zi de zi Înv ăţ , , Zi de zi mă piept ăn Gâ ndind la fel cum gâ ndeşti, Şi umblu Cum umbli şi tu, Mă nâ nc, a şa cum mă nâ nci,
Îmi ţ in iubita în bra ţ e, Cum îţ i ţ ii aleasa şi tu, Şi atunci it, Câ nd acest lucru-i v ăd Câ nd noi suntem deopotriv ă, Eu scriu, ta şi cu a mea, Scriu cu via ţa Cu iubirile tale şi cu-ale mele, Cu toate durerile tale, Şi, totuşi, Ne deosebim Pentru că eu, , Cu mâ na pe umă rul t ău Ca nişte vechi prieteni, Îţ i spun la ureche: Nu suferi; Ziua se-apropie, Vino, Vino cu mine, Vino Cu toţ i Acei ce îţ i1 seamă nă Cu cei simpli de tot; Vino, Nu sufer î, Vino cu mine, Că ci chiar dacă tu nu ştii, Eu ştiu preabine: Ştiu încotro ne-ndrept ăm , Şi acesta îmi e cuv ân tul: Nu sufer î Că ci noi vom fi câştigă torii, Da, noi vom fi, Noi cei simpli de tot Vom fi câştigă torii, Chiar dacă tu încă nu crezi, Noi vom fi câştigă torii. Oda POEZIEI De aproape cincizeci de ani Drumuiesc, Poezie, cu tine. La început Îmi încurcai pa şii Şi că deam pe br ân ci În' ţă râ a întunecat ă n Sau îmi îngropam privirea În balt ă,
du-le. Stelele că ut ân Mai t âr ziu m-ai cuprins de-ndr ăg ostit ă, Cu bra ţe Te-ai aninat De sâ ngele meu Ca o ieder ă. ut Apoi te-ai pref ăc Într-o cupă . Frumos A fost Să te rev ăd F ăr ă să te secă tuiesc, Dă ruindu-ţ i apa neistovit ă, Şi câ nd o pică tur ă că dea Pe un suflet ars, mistuit, Vedeam cum din cenuşă reînvie; Dar asta Nu mi-a fost de ajuns. Am mers at ât împreună Încâ t încetasem Să te respect. Nu îmi mai apă reai Ca o naiadă uşoar ă; Te-am pus să lucrezi, să fii spă lă toreasă , Să vinzi pâ inea în brut ăr ii, Să torci firul ală turi de simplele ţ esă toare, Să izbeşti fierul cu ciocă narii. Şi m-ai urmat mai departe, De-a lungul pă mâ ntului, Dar nu mai erai Statuia-nflorit ă A copilă riei. Vorbeai, Acum, Cu glas de oţ el. Mâ inile tale cile. Erau aspre cal st ân Inima ta Era o sursă bogat ă De clopote, â ntai pâ inea cu toat ă palma, Fr ăm Mă ajutai ci, Să nu cad în br ân Că utai pentru mine Tovar ăşi, Nu o femeie, Nu un bă rbat, Ci mii şi milioane.
Ală turi am fost, Poezie, La lupt ă, în grev ă , La demonstra ţ ii, În porturi, în mină , Şi am r â s câ nd te-ai ivit Cu fruntea de că rbune mâ njit ă, Sau încoronat ă de-nmiresmatul traielor. Rumeguş al fier ăs Nu mai dormeam afar ă, în drum. Cete ne a şteptau De muncitori În că măşi proaspă t spă late, Şi mulţ ime de steaguri roşii. Iar tu, Poezie, at ă îngrozitor de sfioasă , Alt ăd Te aflai În frunte Şi toţ i S-au deprins cu veşmintele tale De stea cotidiană , Chiar dacă , uneori, câ te-un fulger Îţ i tr ăd a obâ rş ia, Ţ i-ai împlinit sarcina ta Şi ai ţ inut pasul cu oamenii. Ţ i-am cerut să fii Utilă şi utilitar ă, Ca metalul ori ca f ăi na, Gata să fii plug, Unealt ă, Pâ ine şi vin, Gata să lupţ i Corp la corp, Poezie, Şi să cazi însâ ngerat ă. Azi, Poezie, Îţ i mulţ umesc Sor ă, soţ ie sau mamă , Mireasă , undă marină , Îţ i mulţ umesc Flamur ă, floare de portocal, Melodioasă ma şină , Vast ă petală de aur, Clopot cufundat în mare, ar Gr ân Neistovit, Mulţ umesc, Pă mâ nt al meu De fiece zi,
Abur ceresc şi sâ nge Al anilor mei, Îţ i mulţ umesc Că m-ai însoţ it Din înaltul v ăz duh rarefiat La masa simplă A celor să raci C-ai să dit în sufletul meu, Feruginoase arome Şi-un foc îngheţ at, Ai putut să mă -nalţ i Pe imensele culmi d. Ale oamenilor simpli, de r ân Îţ i mulţ umesc, Poezie, Că -n vreme ce eu Mă istoveam, împreună cu tine, pâ ndeai mai departe Tu r ăs Statornica ta prospeţ ime, cristalin Patosul t ău Ca şi cum timpul, Ce mă preface încetul cu-ncetu-n pă mâ nt, Ar mâ na pe vecie-nainte Apa curgă toare a câ ntului meu. Od Ă LA RIO DE JANEIRO' Rio de Janeiro, apa E flamura ta Ea-şi flutur ă culorile, neşte în v ân t, Suflă , zv âc Cetate, Naiadă neagr ă, Din limpezime profundă , Din umbr ă clocotitoare, Din piatr ă cu spumă , Îţ i e urzeala, Luminosul balans Al hamacului t ău marin, Mişcarea senină A pa şilor t ăi de nisip, Floarea aprinsă A ochilor t ăi . Rio, Rio de Janeiro, Uria şii Ţ i-au presă rat statuia Cu v âr furi de-ardei, Ţ i-au zv âr lit În gur ă
Umeri, aripi că lduţ e de-ocean, Tulbur ăt oare Promontorii De fertilitate, ugere-acuatice, 1 In 1954 Rio de Janeiro era capitala Braziliei. Pereţ i de granit Buze de aur, Şi între pietrele sparte Soarele-oceanic Iluminâ nd Înstelatele spume. O, frumuseţ e, Cetate Cu pielea fosforescent ă, Rodie Cu carnea senină , zeiţă Tatuat ă cu ritmice Valuri de-agat ă neagr ă , Din statuia ta despuiat ă Suie un iz de iasomie udă Înă duşit ă , un miros Acru de planta ţ ie de cafea Şi fruct ăr ie, Şi-ncetul cu-ncetul de sub diadema-ţ i, Dintre dubla minune A sâ nilor t ăi , Între două bolţ i ale trupului t ău Apare dintele nefericirii, Canceroasa excrescenţă A mizeriei umane, În podgorii leproase, Ciorchinii nemiloşi Ai existenţ elor, Licurici teribili, Smaralde Iscate Din sâ nge, Poporul t ău se întinde Pâ nă la graniţ a codrilor Şi-i un zvon de durere, Glasuri surde şi pa şi, Bejenii de-nfometa ţ i, de picioare întunecate, Sâ nger ân Poporul, Dincolo de fluvii În stufoasa Amazonie] Uitat,
În miază noaptea ini, Cu mă ră c Uitat Cu setea lui, pe plaiuri abrupte, Uitat În porturi, muşcat De friguri, Uitat În poarta casei Din caire-a fost izgonit, Cer şindu-ţ i o privire, Uitat. Pe alte meleaguri, la alte neamuri, insule, na ţi uni, ora şul de scaun 1 Teritoriul udat de fluviul Amazon şi de afluenţ ii să i (5.600.000 km2). Încoronatul, Era stup Al trudei umane, Galantar al mizeriei Şi al belşugului, ză a-mpă ră R ân ţ iei Cuhnie a palidei republici. Tu eşti orbitoarea Vitrină A unei nopţ i întunecoase, Gâ tlejul Acoperit De ape marine, Şi aurul Unui trup it; Pă ră s Eşti Poarta Halucinant ă A unei case goale, Eşti Str ă vechiul pă cat, Salamandra Crudă , Neatinsă În v ăp aia , Durerilor mari ale poporului t ău Eşti Sodoma, Da, Sodoma, Scă pă ră t oare Pe un fond sumbru De verzi catifele; Bâ ntuit ă
P De umbre confuze, de ape Neţă rmurite, tu dormi În bra ţ ele Primă verii Necunoscute A unei planete să lbatice, Rio, Rio de Janeiro, Câ te lucruri Am să -ţ i spun. Nume Neuitate de mine, Iubiri Ce-şi pâ rguiesc mireasma, Înt âl niri cu tine, câ nd Un val omenesc Va prinde-n cununa ta Omenia, Câ nd Pe flamura ta de ape Se vor aprinde Stelele omului, Nu ale mă rii, Nu ale cerului, Câ nd în lumina , Nimbului t ău Voi vedea Pe negri, pe albi, pe fiii , Sâ ngelui şi ai pă mâ ntului t ău Ridica ţ i La rangul frumuseţ ii tale, Egali în lumina ta str ăl ucitoare, â ni St ăp Smeriţ i şi plini de mâ ndrie Ai spa ţ iului şi-ai bucuriei Atunci, Rio de Janeiro, e Câ nd vei sur âd Câ teodat ă, Tuturor fiilor t ăi , Nu numai unora, ul t ău , spumă Cu sur âs De naiadă oacheşă , , Atunci voi fi câ nt ăr eţ ul t ău Voi sosi cu lira-mi, Ca să câ nt în mireasma ta, -ţ i Voi dormi lâ ngă br âu De platină , În neasemuitu-ţ i Nisip,
În r ă ăcoarea oarea albastr ă ă a ău c a evantaiului t ă Pe care mi-l vei deschide în vis âpile ile unui gigantic Ca ar â p Fluture-al mă rii. rii. O D Ă S S Ă R R Ă CIEI CIEI Câ nd nd m-am nă scut, scut, Te-ai luat după mine mine Şi mă priveai, priveai, Să r ră cie c ă ie Printre şipcile putrede, În iarna profundă . Apoi ăi erau cei Tot ochii t ă Ce mă priveau priveau printre grinzi. Noaptea, Streşinile Repetau Numele şi prenumele tale ă, Sau, câ teodat teodat ă ă, Solniţ a spart ă ă , Că ma ma şa rupt ă ânjite jite Ghetele r â n Mi te-aminteau. ăteai St ă t eai acolo, La pâ nd ndă , ăi viermă no Cu dinţ ii ii t ă noşi, Cu ochii de mla ştină , Cu limba ta leşioasă Care taie Haina şi lemnul, Oasele, sâ ngele. ngele. St ă t eai acolo, ăteai De câ nd nd mă n nă scusem, scusem, Mă c că utai, utai, Mă urm urmă reai reai Pe unde mergeam. Ond închiriai O că mă ru ruţă la la mahala Te gă seam seam şezâ nd nd pe un scaun; Mă a a şteptai; Câ nd, nd, adolescent, Într-un hotel mohor â ât, t , Despă tuream tuream cear şaful de pat, âlneam Nu înt â l neam mireasma Despuiatului trandafir, Ci numai şuierul rece Al gurii tale.
M-ai urmă rit, rit, ă ie, Să r ră cie, c În cază rmi rmi şi1 spitale, În r ă ăzboi z boi şi în pace. Pe câ nd nd ză ceam, ceam, cineva Bă tu tu la uşă . Nu era doctorul. ă Intra iar să r ră cia. cia. ăzut Te-am v ă z ut scoţâ ndu-mi ndu-mi Mobila-n stradă : ânteau teau Oamenii o tr â n Ca pe nişte pietroaie. Tu, cu o dragoste fioroasă , Dintr-un maldă r de boarfe, În mijlocul str ă ăzii z ii şi-al ploii, Îţ i f ă ăceai eai c Un tron hâ rbuit rbuit Şi privind spre calici Culegeai de pe jos, Cea din urmă strachin strachină -a -a mea, ăc â nduF ă ndu-ţ i din ea diademă . ăcie, ie, Acum, să r r ă c Eu sunt urmă ritorul. ritorul. Necruţă toare toare ai fost, Necruţă tor tor sunt şi eu. âng gă fiecare L â n fiecare să rac rac ând; d; Mă vei vei gă si si câ nt nt â n Sub fiecare Cear şaf De oribil spital Vei afla câ ntecul ntecul meu. Te urmă resc, resc, Să r ră cie, c ă ie, Te pă zesc, zesc, Te împresur, Te ţ intesc, intesc, Te-nchid, Ghearele ţ i le retez, Îţ i fr â âng g n Dinţ ii ii pe care-i mai ai. Sunt pretutindeni: Pe ocean cu pescarii, În mină , Oamenii Câ nd nd îşi şterg de pe frunte ă Nă du duşeala cea neagr ă Dau de poeziile mele. În fiece zi o-nsoţ esc esc
ă. Pe textil ist ă Mâ inile inile mi s-au albit Împă r ţ ind ind pâ inea ării. rţ inea în brut ă r ii. ă ie, Să r ră cie, c ă, de via ţ ţa mea care tr ă ăie Pe oriunde umbli, dai de câ ntecul ntecul meu care câ nt nt ă i eşte, ă. Voi înfr â ânge ge ofilitele-ţ i flamuri oriunde le-ai înă lţ a. de sâ ngele ngele meu care lupt ă n a. Alţ i poeţ i, i, ă, Odinioar ă ânt t ă ţ ă ţ i-au Sf â n i-au zis, Au adorat mantia ta, ănit it Cu fum s-au hr ă n Şi-au dispă rut. rut. Eu Te desfid, ţă , Cu versuri aspre te lovesc în fa ţă Te îmbarc, te izgonesc de la noi. Eu, împreună cu cu alţ ii, ii, Cu alţ ii, ii, mulţ i alţ ii, ii, Te-om surghiuni De pe pă mâ nt, nt, Într-o temniţă de de pe lună , Ca de acolo, pă truns trunsă de de frig, Să prive priveşti, Cu un singur ochi, Pâ inea inea şi strugurii Ce-or să acopere acopere Pă mâ ntul ntul de mâ ine. ine. Od Ă V Ă ZDUHULUI V ZDUHULUI Umblâ nd nd pe-o cale, âlnit ăzduhul, M-am înt â l nit cu v ă z duhul, L-am salutat şi i-am spus Cu respect: „Mă bucur bucur ă Că m mă car car o dat ă Îţ i pă r ă eşti transparenţ a ră se s a Şi putem sta la sfat”. Neobositul Se porni să danseze, danseze, să mi mişte frunzele, âsetul etul să u să scuture Cu r â s scuture ălpile Praful de pe t ă l pile mele, Şi înă lţâ nduă ndu-şi toat ă Albastra-i coroană , Carcasa-i de sticl ă , Pleoapele lui de zefir, Neclintit precum un catarg, R ă m n ămase ase a şa, ascult â ându-m du-mă . L-am să rutat rutat hlamida
De crai al t ăr iei, M-am învelit cu flamura lui De mă tase cerească Şi am rostit: „Tovar ăş sau maiestate, Fir, corolă sau pasă re, cine eşti, nu ştiu, dar un lucru te rog: nu te vinde. Apa du. Şi eu am v ăz ut în deşert pe canale – ea-se v ân Scurgâ ndu-se ultimii stropi, şi mulţ imea să racă , poporul, mergâ nd însetat, clă tinâ ndu-se pe nisip. Am v ăz ut lumina nopţ ii dat ă cu por ţ ia, lumina cea mare, în casa boga ţ ilor. Totul e auror ă în noile gr ăd ini suspendate, totul e întuneric în umbra teribilă a ulicioarei. •. De-acolo noaptea Vitregă , ma şter ă, se iscă du-şi pumnalul din ochii-i de buhă , şi un ţ ipă t, o crimă , se ridică şi Fulger ân pier înghiţ ite de umbr ă. Nu, v ăz duhule, dut, Nu te lă sa v ân Nu lă sa să te-nchidă Nici în ţ evi, Nici în canale, gă , Nici să te str ân Nici să te facă pilule, Nici să te bage-ntr-o sticlă , Atenţ ie! Tu strigă -mă , Câ nd ai nevoie de mine. Eu sunt poetul, Fiu al să racilor, tat ă şi unchi, V ăr , frate bun şi cumnat Al celor să raci, al tuturor celor Din patria mea şi din alte ţă ri, Al celor să raci care tr ăi esc lâ ngă apă , Şi-al celor ce sus, pe-nă lţ imi, Pe steiuri de munţ i verticali ă piatra Sf ăr â m Încheie scâ nduri, Cos veşminte, Şi taie lemnul, Şi matină lutul. De aceea Vreau ca ei să respire. Tu eşti singura lor avuţ ie. De aceea Eşti str ă veziu, Ca ei să vadă Ce va fi mâ ine. De aceea, V ăz duhule,
Tu exişti,! A şa-i să te soarbă -n plă mâ ni, Nu te lă sa înlă nţ uit, Nu te-ncrede-n nici unui Din cei ce vin în ma şină , Să te cerceteze. Dă -i naibii. R âz i-ţ i de ei, Smulge-le pă lă ria, Nu accepta Ce-ţ i propun. Să mergem, ală turi, Dă nţ uind pe-ntregul pă mâ nt, florile Să scutur ăm Mă rului, pe ferestre, Să intr ăm d amâ ndoi, Fluier ân d Fluier ân Melodii De ieri şi de mâ ine. Veni-v ă şi ziua Câ nd elibera-vom Lumina şi apa, Pă mâ ntu! Şi omul, Şi totul va fi Pentru toţ i, a şa cum eşti tu. De aceea, acum, Atenţ ie! Şi vino cu mine. Avem mult De dă nţ uit şi de câ ntat. Haide, În largul mă rii, Pe piscuri de munte, Haide, Acolo unde-nfloreşte Primă vara cea nouă , Şi – pe-o pală de v ân t Şi de câ ntec Să -mpr ăştiem pentru toţ i Flori, şi miresme, şi fructe, Şi v ăz duhul De mâ ine!” Oda: VINULUI Vin de culoarea zilei, Vin de culoarea nopţ ii, Vin cu picioare de purpur ă,
Ori sâ nge-al topazului, Vin, Fiu înstelat Al pă mâ ntului, Vin, neted Ca o spadă de aur, ăşit ă, Suav ca o catifea r ă v Vin spiralat, Animat, Dr ăg ă stos, Neţă rmurit, Niciodat ă n-ai încă put într-o cupă , Un câ ntec, un om; Eşti cor, eşti ansamblu Sau mă car un duet. Uneori eşti Te hr ăn Cu muritoare Aduceri-aminte; Pe valul t ău Trecem din mormâ nt în mormâ nt — Zidar de cript ă- ngheţ at ă Şi plâ ngem Lacrimi fugare, Dar Frumosu-ţ i veşm'nt Primă v ăr atic Are multe chipuri. Inima se-nalţă spre ramuri, tul leagă nă ziua, V ân â ne Nimic nu r ăm În sufletul t ău neclintit. Vinul Leagă nă primă vara, Face bucuria să crească Precum un lujer; Cad ziduri Şi st ân ci, ă stii, Se închid pr ăp Câ ntul se na şte: „O, tu, ulcior de vin, în deşert Cu cea care mi-e dragă .” A spus str ă vechiul poet. Pe talgerul dragostei Depună -şi chiupul de vin Să rutarea-i. Lat ă, dragostea mea, Şoldul t ău
E rotunjimea-mplinit ă A potirului, e ciorchinele, Pieptul t ău i lumina alcoolului, Pă rul t ău Struguri sunt sf âr curile tale, o pecete neprihă nit ă Buricul t ău de amfor ă, Să pat ă- n pâ ntecul t ău Dragostea ta – o cascadă De vin nesecat ă, Lumina ce-n simţ urile mele str ă bate, E str ăl ucirea terestr ă a vieţ ii. Dar tu, vin de via ţă , Nu eşti numai iubire, Să rutare ce arde Sau suflet aprins, Ci şi turilor, transparenţă , Prietenie-a f ăp Cor al disciplinei, Bogăţ ie de flori. Mi-e dragă , pe masă . la taifas — Câ nd st ăm Carafa str ăl ucitoare Cu vinu-nţ elept. Să -I bem, Să ne amintim Cu fiece pică tur ă de aur, Cu fiece potir de topaz, Cu fiece că uş de purpur ă, Că mult s-a trudit toamna, Pâ nă să umple ulcioarele; Deprindă -se omul posomor ât , În timpul gravelor lui ocupa ţ ii Să -şi aducă aminte De pă mâ nt şi-ndatoririle sale Şi să propage Lauda roadelor. NOI ODE ELEMENTARE (Nuevas odas elementales) Ediţ ia I a volumului Noi ode elementare a Apă rut în 1956, la Buenos Aires, În editura Losada. O DA ARAUCAR! EI} ARAUCANE Înalt ă, deasupra pă mâ ntului Te să dir ă Aspr ă, frumoasă araucarie A munţ ilor australi, Turlă din Chile, cap ului verde, Al t ăr â m
Iernatică flamur ă, Nav ă Înmiresmat ă. Totuşi, acum, Nu pentru că eşti frumoasă Te câ nt, Ci pentru ciorchinii seminţ iei tale ferecat, Pentru rodul t ău deschis. Pentru ştiuletele t ău A fost odat ă Ca niciodat ă, Câ nd Deasupra indienilor Se deschise Ca o floare sculptat ă în lemn, Că uşul imens 1 Conifer chilian, veşnic verde, atingâ nd pâ nă la 50 M. Înă lţ ime. Al pumnului t ău Şi lă să Pe pă mâ ntul jilav Să cadă Ştiuleţ ii: F ăi nă , pâ ine silvestr ă A neîmblâ nzitului Arauco '. Veni r ăz boiul: R ăz boinici Împlă toşa ţ i Ai Castiliei, Şi caii lor Cu coase Electrizate, Şi-n fa ţa lor, Strigă tul Vitejilor Goi, Glasul focului, şiş Din cremene cenuşie, cii înnebunite L ăn În codri, Tobe, Tobele Sfinte, Şi în adâ ncul Pă durii Liniştea, Moartea, R ăz boiul,
Retragerea. Araucan, indian băştina ş din Chile. 6G Atunci, În cel din urmă Bastion vegetal, cile L ăn Pă durii Risipite În fugă , Se adunar ă Sub spinoasele Araucarii. Crucea, Spada, Foamea, Decimau, decimau Neamul pă durii. Groază , Groază de o potcoav ă Care izbeşte, Tremur al frunzei, t, V ân Durere Şi ploaie. Deodat ă, Sus, în v ăz duh, Araucaria Araucană Se cutremur ă, Se zguduir ă Vestitele ei R ăd ă cini, Spinii Zburliţ i L Ai puternicei Flamuri Fremă tar ă A lupt ă Întunecoşi: Mugea ca un talaz Leonin Tot frunzişul Pă durii Să lbatice; Că zu atunci Un şuvoi torenţ ial
De ştiuleţ i, Imenşii ciocani Se izbir ă De sol, de pietrele Apă rate în lupt ă, Îşi risipir ă gr ău nţ ele; Cea din urmă îmbucă tur ă A ţă rii. Astfel îşi fauri din nou Araucania 1 cile ei de apă şi aur; L ăn Fremă tar ă codrii De suflul Vitejiei Reînviate, Se azv âr lir ă Cetele, înainte, 1 Ţ inut din partea centrală a republicii Chile (situat între Anzi şi Ocean), locuit odinioar ă de indienii araucani. Cu violenţă de rafală , şi penele Înv ăp ă iate-ale că peteniei piatr ă aprinsă , zbur ăt oare să geat ă t ăi ar ă calea cotropitorului înză uat. Araucane, Frunziş Cu spinii de bronz, Prinos de mulţ umire Îţ i aduse Stirpea însâ ngerat ă , Prinos de mulţ umiri Îţ i aduse ă , Apă rata ţă râ n Prinos de mulţ umiri Ţ ie, pâ ine a celor viteji, Hrană Ascunsă În umeda auror ă A patriei: Cunună verde, Neprihă nit ă, Maică a spa ţ iilor, Candel ă ului rece, A t ăr â m Dă -mi Tu Ast ăz i Întunecata-ţ i lumină , Stufosul, Împă ră t escu-adă post
De deasupra ă cinilor tale, R ăd Lasă -mi în câ ntecul meu Moştenirea Şi şuierul v ân tului Care te-atinge, ului v ân t Al bă tr ân Vijelios Din patria mea. Celor viteji, Pentru că spre-aceea şi lumină De frunze şi auror ă De tufişuri şi de nisip, Eu mă îndrept cu steagurile mele, La chemarea adâ ncă A poporului meu! Araucarie araiucană Aici sunt, prezent! Leapă dă În sufletul meu Roadele tale, Pentru ca-n câ ntecul meu Să se înfrupte mulţ imile Din soiul t ău aspru. itor, întinde-mi Pom hr ăn Veriga terestr ă care te leag ă De mă runtaiele ude Ale pă mâ ntului, Dă ruieşte-mi T ăr ia, şi chipul, Şi r ăd ă cinile tale Statornice Care-nfrunt ă pizma, omia cotropitorului L ăc Şi neobr ă zarea. Dă -mi armele tale Şi veghează Peste inima mea, Peste ai mei, Peste umerii O D Ă COPILULUI CU IEPURELE În lumina toamnei, Pe drum, Copilul Ţ inea sus în mâ inile sale, Nu o floare, Nu un felinar,
Ci un iepure mort. Ma şinile lunecau Pe şoseaua-ngheţ at ă, Feţ ele nu priveau Pri i sticla geamurilor, Nu priveau; Erau Ochi de fier, Urechi Duşmă noase, Dinţ i ce, rapid Fulgerau; Ei lunecau Spre mare şi spre ora şe; Iar copilul Cu iepurele, Copilul toamnei, Ursuz Ca un spin, Tare Ca o pietricică , St ăt ea acolo Cu mâ na ridicat ă Spre norul de fum lă sat De că lă tori. Nimeni Nu se opri. Mohor ât e erau Crestele-nalte; Pov âr nişuri De culoarea pumei]; ere v â nă t ă T ăc Şi duşmă noasă ; iuni Ca doi t ăc De diamant Negru Erau ochii Acelui copil cu iepurele lui, Două v âr furi De cuţ it Ascuţ ite, Două cuţ ita şe negre Erau ochii Copilului, Pierdut acolo-n pustietate, Oferindu-şi, În toamna Imensă a drumului,
Iepurele ucis. 1 Puma este un mamifer carnasier din America Latină , asemă nă tor leului. Ficatului Modest, Meticulos Prieten, Muncitor Al adâ ncului. Îngă duie să te-ating cu aripa Câ ntului meu, Cu suflul v ăz duhului, nirea odei.: Cu zv âc Ea se iscă Din nev ăz uta ta Ma şină rie, Ea zborul şi-l ia Din moara ta Ferecat ă, neobosit ă, Ginga şe Mă runtaie Pline de vlagă Pururi Agere, misterioase. În vreme ce, Inima sună şi cheamă Partiturile mandolinelor, Acolo-n adâ nc, Tu filtrezi Şi distribui, Separi Şi împă rţ i, Înmulţ eşti Şi îngra şi, Te ridici Şi culegi nţ ele Firele şi gr ău Vieţ ii, supremele Sucuri, Esenţ ele intime. Organ Submarin, Mă sur ăt or Al sâ ngelui, Tu eşti Numai mâ ini, Numai ochi, Masori şi torni Dintr-un şip în alt şip,
În tainica ta Chilie De alchimist. Galben Şi roşu E sistemul t ă u Hidrografic, Scafandru Al celui mai primejdios Adâ nc omenesc, Ascuns acolo, Mereu În fabrica ta, Veşnic ut. T ăc Şi orice Simţă mâ nt Sau imbold În angrenajul t ău a crescut, A primit câţ iva stropi Din necontenita-ţ i lucrare; Ai strecurat în dragoste Foc sau melancolie; O singur ă, mică Celulă greşit ă O singur ă fibr ă, În alcă tuirea ta, v ăt ăm at ă, Şi aviatorul se r ăt ăc eşte-n t ăr ie, Tenorul se poticneşte-ntr-un şuier, Astronomul poate pierde-o planet ă. Ce tare str ăl ucesc Colo sus Ochii ce vr ă jesc, Ai trandafirului, Buzele Garoafei În auror ă! Şi cum r âd e Codana În apele r âu lui! Dar dedesubt E filtrul, balanţ a, Delicata chimie-a ficatului, Tainiţ a Subtilelor transformă ri: Nimeni Nu-l vede şi nu-l câ nt ă , Dar
eşte, sau tencuiala-i se strică , ochii trandafirului se Atunci câ nd îmbă tr ân ofilesc, îngă lbenesc dinţ işorii garoafei, înceteaz ă câ ntul codanei în apele lui. r âu Parte auster ă Sau totalitate Din mine însumi Str ă bun al inimii, Moar ă de energie; Te câ nt Şi mă tem Ca şi cum mi-ai fi jude, Mă sur ă, Fiere necruţă toare; Şi dacă nu mă pot dă rui Întrutotul, neprihă nirii, Dacă hrana f ăr ă mă sur ă Sau vinul cel vechi al patriei mele Au încercat Să nă tatea să -mi zdruncine Ori echilibrul poemelor mele De la tine, Tainic monarh, Împă rţ itor de miere şi de veninuri, Mă sur ăt or de să ruri, De la tine a ştept eu dreptate! Scumpă mi-e via ţ a! Împlineşte-mi ruga! Lucrează ! Nu-mi opri câ ntecul! Oda FRUMOASEI MELE Cu inimă pur ă, cu privire Limpede, Te slă vesc, frumuseţ e, St ă vilind sâ ngele meu, Pentruca unduind, să ţâşnească Linia, conturu-ţ i, Pentruca Tu să -mi pogori în câ ntec Ca-ntr-un t ăr â m de pă duri sau în spume În mireasma pă mâ ntului Sau în muzica mă rii. Frumoasa mea nudă , La fel Sunt picioarele tale-arcuite De-o pală str ă veche t sau de zvonuri De v ân Precum Sunt urechile tale
Scoici mititele Ale splendidei mă ri americane. La fel sâ nii t ăi De împliniţ i, doldora De lumina vieţ ii Sunt ca şi Pleoapele tale fremă t ăt oare, ce acoper ă ori dezvelesc t ăr â urile-adâ nci ale ochilor t ăi . Ca de gr âu m Linia ce desparte Spatele t ău În pale t ă râ uri m Se pierde şi reapare În două netede jumă t ăţ i Ca de mă r, Şi şerpuieşte despă rţ indu-ţ i Frumuseţ ea În două coloane De aur aprins, de alabastru ginga ş, Pierzâ ndu-se, la picioarele tale, Ca-n doua boabe de strugure De unde iar ăşi se-aprinde şi se înalţă Dublul copac al simetriei tale, Foc înflorit, policandru deschis Rod plin, ridicat Deasupra legă mâ ntului mă rii Şi al pă mâ ntului. Din ce substanţă , Cuar ţ , agat ă sau gr â u A fost trupul t ă u plă smuit şi s-a-nă lţ at Ca pâ inea dospind În dogoare, Şi-a-nvederat Coline de-argint, V ăi dintr-o petală , dulcea ţă Adâ ncă de catifea, as întipă rit ă Pâ nă ce-a r ăm Forma ta de femeie puternică , ginga şă ? Nu-i numai lumina ce cade Asupra pă mâ ntului Cea care-şi întinde pe trupul t ău ada-i molcomit ă, Z ăp Ci din tine iradiază lumina Ca şi cum toat ă ai arde aie. De-o nestinsă v ăp Înă untru, sub pielea ta, palpit ă luna. O D Ă GRIULUI INDIENILOR Departe
Nă scutu-m-am, Foarte departe De locul unde tu te-ai nă scut. Departe Nă scutu-m-am Departe, În umeda Şi roşia Araucanie, Şi-n vara Roşie A copilă riei, Pă mâ ntul meu se mişca: Un stei, Un arbore spinos, Un pov âr niş: Era un indian, Un indian ce venea că lare. Cutreieram coclaurii, rilor, Treceam albia r âu e mâ ncate R âp Abrupte, Lacuri Aprinse, jos, Sub diademul lor de ză padă , Pă mâ ntul meu, Verde şi roşu, Sonor şi pur Ca un clopot, Pă mâ nt, Pă mâ nt, Copaci înfloriţ i, Negr ăi t ă Mireasmă ă cini, De r ăd At ât de profundă De parcă pă mâ ntul Ar fi un trandafir Îmbă tat de apă . Acolo, mai sus era griul, griul indienilor, ultimul aur, nevolnic şi zdrenţ uit al să rmanei Araucanii. Am v ăz ut venind că peteniile lor cu chipul aspru, cu must ăţ ile rare, Cu ponc'no T-urile lor ponosite Şi nu-mi sur âd eau Că ci Pentru ultimul rege Sunt un str ăi n. Era
Treierişul. Paie Uscate Zburau, Duduia Treier ăt oarea Şi să rmanele spice Îşi scuturau Cel din urmă aur, Nevolnic, Înfometat, Pentru pâ inea Să rmanei Araucanii. Indienele Ghemuite jos, pe pă mâ nt, Ca nişte ulcioare De lut, Priveau Din depă rt ăr i, De dincolo de timp Şi de apă . Uneori, Pe aria De gr âu , 1 Poncho – veşmâ nt specific popula ţi ei gaucheşti din America Latină . E un fel de pă tur ă de lâ nă , cu o deschiză tur ă prin care se v âr ă capul. Un strigă t Sau un hohot arză tor De r âs Că deau Ca nişte pietre În apă . Sacii Se umpleau nţ e, deodat ă De gr ău Treier ăt oarea Îşi oprea Gâ fâ itul, Şi indienii A şezâ ndu-se, Pă reau Nişte saci De pă mâ nt; Sacii de gr âu Erau fantome Ale'str ă vechii Araucanii, Martori Muţ i şi treji
iei; Ai să ră c Iar deasupra Cerul, Albastru, încremenit, Şi jos Pă mâ ntul să rman şi ploios, l să rman Gr âu Şi sacii; Fantomele Patriei mele. Mi-amintesc acele pă mâ nturi, Jefuite De juzi Şi t âl hari; Secerişul, Indienii În ar şiţă , Cu tot mai puţ in şi pă mâ nt Gr âu În fiece var ă, Privind Treier ăt oarea Înfricoşă toare, Gr ău nţ ele Scuturate, Acolo sus, Pe pă mâ ntul meu Dintre munţ i, Şi jos Feudalii Cu avoca ţ ii şi poliţ ia lor, Ucigâ ndu-i Cu hâ rţ o age, Gâ tuindu-i Cu sentinţ e, cu predici, Cu popi ce-i mâ ngâ iau Promiţâ ndu-le-n cer Ogoare mai bune . De gr âu Acel verde şi roşu t ăr â m, arbori, ză padă , Pă mâ ntul acela Cu crengi de alun Ca nişte bra ţ e de stea, Leagă n mi-a fost, Ra ţ iune de-a fi, Locul de ba ştină Şi acum Îi întreb:
l, Cui să dau gr âu Cui să las Aurul, Al cui e Pă mâ ntul? Araucani, Pă rinţ i Ai na ţ iunii, şi Prieteni vr ă jma Ai spaniolului Ercilla]: Alt Poet Vine d: Câ nt ân El nu mai câ nt ă R ăz boiul, l, Ci gr âu El nu mai câ nt ă sâ ngele, Ci pâ inea din urmă A fra ţ ilor să i, Secerişul din urmă Al să rmanului să u popor. Alt poet Vine Acum Să apere Spicul, Se urcă pe pov âr nişuri Spinoase, Str ă bate lacuri Cuibă rite sub focul Vulcanilor vechi, Şi se a şază Între sacii uţ i, T ăc d A ştept ân Soarele luptei, Cer â nd în câ ntecul să u Dreptate, Cer â nd o patrie Pentru fra ţ ii indieni, Recucerind l Gr âu Indienilor. ' Alonso de Ercilla y Zumga (1533-1594), scriitor spaniol care a participat la numeroase bă tă l ii din Chile. Întors în Spania a scris şi a tipă rit faimosul poem Araucana. O
D Ă LUI JEAN-ARTHUR RIMBAUD Acum, În acest octombrie Ai fi-mplinit O sut ă de ani, Prietenul meu dureros. Mă la şi Să -ţ i vorbesc? Sunt singur, La fereastra mea Pacificul îşi rostogoleşte Întunecatul lui vuiet etern. E noapte. Lemnele-arzâ nd aruncă Deasupra ovalului t ău Din vechea fotografie O rază fugar ă: Eşti un copil, ăşite, Cu şuviţ e de pă r r ă v Cu ochi pe jumă tate închişi, Cu gura amar ă. Lart ă- mă Că -ţ i vorbesc Despre mine, despre ceea ce cred C-ai fi tu acum Îţ i vorbesc de apă marină Şi de lemne ce ard, De lucruri simple Şi de f ăp turi obişnuite. Te-au torturat, Ţ i-au zv âr lit sufletu-n foc, Te-au întemniţ at Între zidurile Europei Şi tu loveai Frenetic În por ţ i. Şi câ nd Ai putut, în sf âr ş it, Să pleci, it, Ai plecat r ăn it, mut R ăn Şi ucis. Perfect. Unii poeţ i Au lă sat Un corb, o lebă dă , O salcie, O petală pe lir ă, În urma lor;
Tu ai lă sat o singuratică Fantomă Care blestemă , Scuipă ; eşti R ăt ă c Şi acum F ăr ă ţ el, F ăr ă domiciliu fix, F ăr ă numă r la casă , Pe drumurile Europei, Te-napoiezi la Marsilia Cu nisip african, Pe încă lţă ri, Iute Ca un fior, Setos, Însâ ngerat, Cu buzunarele rupte, Sfidă tor, Nefericit. Nu e adev ăr at Că ai furat focul, Că alergai mâ nat De furie divină Şi de pietrele Ultraviolete Ale infernului. Nu-i a şa. Nu pot să cred. Ţ i-au refuzat O via ţă curat ă, că minul Şi lemnele, Te-au izgonit, Ţ i-au închis uşile, Şi atunci tu, Arhanghel mâ nios Ai zburat Spre a şeză ri Depă rtate, Voiai, d Nă duşind, sâ nger ân gi Să str ân Para cu para, Aurul necesar Pentru simplul că min, Pentru cheia lui, Pentru soţ ia cea calmă , Şi pentru fiu,
Pentru jilţ , Pentru pâ ine şi pentru bere. Pe vremea ta, Deasupra pâ nzelor de pă ianjen, Mare Ca o umbrelă Amurgul se întindea, Şi lă mpile de gaz Clipeau Somnoroase. Ai trecut prin Comună , Roşu copil, Şi flă că ri ţâşnir ă din stihul t ău , Care încă se-nalţă lovind ut execuţ ii. Zidul la care s-au f ăc Cu ochi De pumnal Ai sf âşiat Umbra Putregă it ă, R ăz boiul, crucea itoare-a Europei. R ăt ă c De aceea, azi La o sut ă de ani Depă rtare, Te chem La simplul adev ăr Neatins de furtunoasa ta frunte, Te chem în America, La fluviile noastre, La aburul lunii, Deasupra pleşuvilor munţ i, La eliberarea Celor care trudesc, În patria vast ă A tuturor neamurilor, La Volga Cea electrizat ă, Volga ciorchinelor şi a spicelor, La tot ceea ce omul A cucerit f ăr ă taine, Cu putere Şi sâ nge, Mâ nă lâ ngă mâ nă , Cu milioane De mâ ini. Pe tine, Rimbaud, Te-au înnebunit,
Te-au condamnat, Te-au aruncat În infern. Ai dezertat de lâ ngă Crezul în mugure. Ai descoperit Focul Şi i-ai îngropat flacă ra; Şi-n singur ăt atea pustie pedeapsa ţ i-ai ispăşit-o. Acum e mai simplu, suntem state, suntem popoare ce chez ăşuim înflorirea poemului, împă rţ i rea pâ inii, avuţ ia celor uita ţ i. Acum n-ai mai fi singur. O D Ă MIROSULUI DE LEMNE T âr ziu, cu stelele Deschise afar ă, în frig, Am deschis uşa. Marea Galopa În adâ ncul nopţ ii. Ca o mâ nă , Din casa întunecat ă , pinat M-a-nt âm Mireasma cea tare De lemne t ăi ate. Învederat ă era mireasma Ca şi cum Copacul Ar fi tr ăi t. Ca şi cum încă mai palpita. Învederat ă Ca un veşmâ nt. Învederat ă Ca o ramur ă rupt ă. Am intrat Înă untru În casă , Urmă rit De acea parfumat ă Întunecime. Afar ă Sf âr curile cerului scâ nteiau Ca nişte pietre magnetice Şi mirosul de lemne Îmi atingea inima Ca nişte degete, Ca iasomia, Ca unele-aduceri-aminte. Nu era mirosul ascuţ it Al pinilor,
Nu, Nu era Sf âşierea din coaja Eucaliptului, Nu erau nici miresmele verzi Ale viţ ei de vie, Ci ceva mai tainic, Că ci acea mireasmă O singur ă dat ă, O singur ă dat ă exist ă, Şi – din tot ce-am v ăz ut pe lume Acolo, în propria-mi casă , Noaptea, în preajma mă rii iernatice Acolo mă a ştepta Mirosul celui mai profund Trandafir, Inima t ăi at ă- a pă mâ ntului Ceva Ce m-a potopit ca un val Din vremuri Desprins, Şi-n mine însumi s-a risipit Atunci câ nd am deschis larg uşa, În noapte. O D Ă MlINI LOR El Eu, într-o pia ţă , Ori într-o mare de mâ ini, Pe ale tale le-a ş recunoa şte, Ca pe două pă să ri albe, Deosebite De toate pă să rile: Zboar ă- ntre mâ ini itoare, R ăt ă c Navighează -n v ăz duh, Str ă vezii Dar Se întorc Ală turi de tine, Ală turi de mine, g, somnoroase, la sâ nul meu. Se str ân Diafane sunt, goale, Subţ iri, Str ăl ucitoare Ca un cleştar Şi f âl f âi e Ca evantaiele-n aer, Ca penele cerului.
Cu pâ inea şi cu apa se-aseamă nă , l, cu selenare t ăr â uri, Cu gr âu m nind argintiu, pe f ăg a şul Cu profilul migdalei, cu să lbaticul peşte zv âc izvoarelor. LUI PAUL ROBESON Mâ inile tale se mişcă încoace şi-ncolo d. Lucr ân — Sună , de undeva, de departe Furculiţ ele-atinse de ele Fac foc şi-apoi clipocesc În apa Cea neagr ă a bucă tă r iei, Ciugulesc la ma şina de scris, Descâ lcind bă lă riile mâ zgă lelilor mele, Bat cuie-n pereţ i, Spală rufe Şi iar redevin albe, neprihă nite. Nu-n van a fost scris Aici pe pă mâ nt Ca aceast ă minune să doarmă şi să zboare Deasupra inimii mele. Înainte El încă nu exista. Dar glasul lui era acolo, în a şteptare. Lumina Se despă rţ i de-ntuneric, Ziua De noapte, Pă mâ ntul De apele primordiale. ere. Iar glasul lui Paul Robeson se despă rţ i de t ăc Beznele r â vneau Să r ăm â nă . Iar dedesubt ă cinile. Creşteau r ăd Luptau Să cunoască lumina Plantele oarbe, Soarele tremura, apa era o gur ă f ăr ă glas, Vieţ uitoarele Se transformau: Încet, Încet, tului, Se adaptau v ân Ploilor. Glas al omului, tu ai fost de pe atunci câ ntecul pă mâ ntului care rodeşte, fluviul, mişcarea naturii. Îşi slobozi cascada Vuietul neistovit
Asupra inimii tale, ca un torent Ce-ar că dea pe un stei, Şi steiu-ar câ nta Cu buzele Tuturor celor ce tac, Pâ nă ce totul şi toţ i Prin glasul t ău Şi-au ridicat Că tre lumină sâ ngele lor, Şi cerul, pă mâ ntul, focul, şi umbra, şi apa, s-au înă lţ at. Prin câ ntecul t ău Dar, mai apoi, . T Lumea Iar ăşi s-a-ntunecat. Teroare, r ăz boi, Şi dureri Stinser ă Flacă ra verde, Focul Trandafirului Şi peste ora şe Că zu Groaznică Pulbere, Cenuşa Celor ucişi. Mergeau Că tre cuptoare, Ra şi, Cu numă r pe frunte, Bă rba ţ ii, femeile, Bă tr ân ii, copiii, Aduna ţ i Din Polonia, din Ucraina, Din Amsterdam ori din Praga. Şi iar ăşi Fur ă Triste Ora şele Şi t ăc erea Imensă , Grea Ca piatra mormâ ntului I Pe o inima vie, ca o mâ nă moart ă pe buzele unui copil. Atunci Tu, Paul Robeson,
Tu ai câ ntat. Şi încă o dat ă S-a auzit pe pă mâ nt Puternicul Glas Al apei Deasupra flă că rilor Solemnul, lentul, asprul, curatul Glas al pă mâ ntului, Amintindu-ne că încă Mai suntem oameni, Că -mpă rt ăşim Nă dejdea şi jalea. Glasul t ău Ne despă rţ i de nelegiuire Şi încă o dat ă Despică Lumina de întuneric. Asupra Hiroşimei Că zu apoi Întreaga, Întreaga t ăc ere. Nimic Nu r ăm ase: Nici o pasă re it ă pe un schelet R ăt ă c De fereastr ă, Niciî o mamă Cu un copil care plâ nge, Nici ecoul Unei uzine, Nici glasul Unei viori Ce agonizează . Nimic. Din cer ere Că zu întreaga t ăc A mor ţ ii. Şi atunci, Încă O dat ă, Pă rinte, Frate, Glas Al omului În sonora lui Înviere, În profunzimea,
În nă dejdea lui, Tu, Paul, Iar ai câ ntat. Încă o dalt ă Inima ta fluvială A fost mai puternică , erea. A fost mai vast ă decâ t t ăc Meschin A ş fi, De te-a ş încorona Ca rege al glasului Negrilor, Mare doar printre ai t ăi , În frumoasa ta Seminţ ie De muzică şi de fildeş, Ca şi cum ai câ nta Doar pentru Întuneca ţ ii copii, Încă tuşa ţ i de st ăp â nii cei cruzi. Nu, Paul Robeson, Tu Câ ntai, Ală turi De Lincoln, Acoperind tul t ău glas, Cerul cu sf ân Nu doar Pentru negri, Pentru negrii să rmani, Ci pentru toţ i albii Să rmani, pentru Indienii să rmani, pentru toate popoarele. Tu, Paul Robeson, Nu ai t ăc ut, Câ nd lui Pedro Sau lui Juan Le-au aruncat Mobila-n stradă , În ploaie, Sau câ nd Milenarii că lă i Dă dur ă focului pradă Inima Celor care ardeau,
l A şa cum arde gr âu În patria mea, În pă mâ nturi vulcanice; Niciodat ă it N-ai pă ră s ; omul Câ ntecul t ău Că dea, iar tu Îl ridicai; Uneori erai Un fluviu Subpă mâ ntean, Ceva Ce abia Întreţ inea lumina În întuneric, Ultima Spadă A cinstei Care murea, ita R ăn Rază din urmă , Vuietul neistovit. Omeneasca pâ ine, Cinstea, Lupta, Speranţ a, Tu, Paul Robeson, Le aperi. Lumina omului, Fiu al soarelui, Al soarelui Nostru, Al soarelui Periferiei Americane Şi al ză pezilor Roşii Din Anzi: Tu Lumina noastr ă O ocroteşti. Câ nt ă, Tovar ăşe, Câ nt ă, Frate-al pă mâ ntului, Câ nt ă, bunule pă rinte al focului, câ nt ă
Pentru noi toţ i, pentru cei ce-şi duc traiul cu pescuitul, pentru cei ce bat cuie cu vechi ciocane, pentru cei ce torc fiii crud de mă tase, â nt ă carnea hâ rtiei şi-o tipă resc, ' pentru toţ i acei Pentru cei ce fr ăm Ce de-abia pot închide ochii în temniţ e, deştepta ţ i în mijlocul nopţ ii, turi omeneşti, între două torturi; pentru cei ce se lupt ă cu desfigurate f ăp minereul de cupru, în singur ăt atea pleşuv ă A munţ ilor Anzi, Ia patru mii de metri-nă lţ ime. Câ nt ă, Prietene, Nu te opri : Din câ ntecul t ău t Tu ai înfr ân Liniştea Fluviilor Ce nu aveau glas Că ci purtau Valuri de sâ nge; Glasul t ău Pentru ele vorbeşte Şi câ nt ă, Glasul t ău Adună mulţ imi Ce nu se cunoşteau între ele. Acum, Departe, În Uralii magnetici Şi în pierduta adă Z ăp Din Patagonia, Tu, Cu câ ntecul t ău ţ i Str ă ba Întunericul Şi depă rtarea, Efluvii De mă ri şi pustiet ăţ i, ă r, Iar fochistul cel t ân V ân ă torul pribeag, Pă storul ce s-a trezit Singur lâ ngă ghitar ă, Te-ascult ă. În pierduta lui temniţă , din Venezuela, Şi Jesus Fana], Cel nobil şi luminos, A auzit vuietul senin . Al câ ntului t ău Prin câ ntecul t ău Lumea află că marea exist ă,
Că marea câ nt ă. Află că marea e liber ă, Largă şi înflorit ă, Şi astfel, frate, îţ i e şi glasul. Al nostru e soarele. Al nostru va fi pă mâ ntul. Turn al oceanului, tu mereu vei câ nta. Lupt ăt or venezolan pentru libertate. V Oda pescă ruşului Pescă ruşului Deasupra Pinilor Coastei, tului Pe aripa v ân Silaba Şuier ăt oare a odei mele. Pluteşte Barcă str ăl ucitoare, Flamur ă înaripat ă, În stihul meu, Trup de argint, Suie Stema ta, de-a curmezi şul, Pe că ma şa Firmamentului rece, O, zbur ăt oare Ginga şă , Serenadă a zborului, Să geat ă de nea, corabie Pa şnică -n str ă vezia furtună , Tu îţ i înalţ i echilibrul În vreme ce V ân tul cel r ăg uşit mă tur ă ' Pajiştea cerului. După lunga-ţ i că lă torie Tu, magnolie cu pene, Triunghi susţ inut De v ăz duh în înalturi, Te întorci cu încetul La forma ta, Încheindu-ţ i Veşmâ ntul de-argint, giuvaer linie ovală , Dâ nd netedului t ău Redevenind Bumbul cel alb al zborului, nte Gr ău Rotund, Ou al frumuseţ ii.
Alt poet Aici Ar sf âr ş i Biruitoarea sa odă . Eu nu pot Să -mi îngă dui Numai Luxul alb Al spumei, f ăr ă folos. Pescă ruşule, Iart ă- mă , Sunt Poet Realist, Fotograf al înaltului, Tu mă nâ nci, Mă nâ nci, Mă nâ nci, Nu exist ă Ceva să nu devorezi, Deasupra apei din port, Tu latri Ca un dulă u al să racului, Alergi După ultima ă din ma ţ ul F ăr â m De peşte; Ciuguleşti De la fra ţ ii t ăi albi, Îi jefuieşti De biata lor pradă , adă Nenorocita gr ăm De gunoaie marine; Pâ ndeşti Pă tlă gelele roşii Că zute, Resturile Aruncate în port. Dar Toate Le transformi În aripă neprihă nit ă , În albă geometrie, În linia statică a zborului t ău . De aceea Ancor ă de nea Zbur ăt oare, Te slă vesc întreagă :
Cu nesuferita ta lă comie, în ploaie Cu ţ ipă tul t ău Saiu cu popasul t ău De fulg desprins Din viforniţă ; Cu pacea sau cu zborul t ău Ţ ie-ţ i închin, Pescă ruşule, Cuv â ntul meu pă mâ ntesc, Greoaie încercare de zbor, Cu nă dejdea că vei lă sa ceva •. Din înaripatele tale seminţ e, în oda aceasta. I TRANDAFIRULUI Trandafirului, Acest trandafir, Acestei flori unice, Semeţ e, deschise, Învoalte, Profunzimii ei catifelate, Sâ nului ei pâ rguit şi roşu. Credeau, Da, Se credea C-am renunţ at la tine Că nu te mai câ nt, Că nu eşti al meu, trandafirule, Ci al altuia, Că eu umblu prin lume Şi nu te privesc, Preocupat Numai De om Şi de conflictele lui. Nu acesta e adev ăr ul. Eu te iubesc, Trandafirule. Adolescent, Preferam spicele, Rodiile, Preferam asprele flori Ale pustiului, crinii Să lbatici. Nesocoteam Mâ ndra ta plenitudine — Eleganţă numind-o Fragedul satin al pieptarului t ău , Trufia nepă să toare
, A amurgului t ău Câ nd la şi o petală să cadă Şi continui să arzi În toate celelalte, Pâ nă ce toat ă comoara s-a risipit Îmi apar ţ ii, Trandafirule, Ca tot ce exist ă pe lume, Şi cum ar putea Poetul Să -nchidă ochii În fa ţ a pocal, Aprinsului t ău Să -şi ferece inima . Nepă să tor la parfumul t ău Puternic eşti, trandafirule: Am v ăz ut ada că zâ nd în gr ăd ina mea £ Z ăp De ger, Via ţ a încremeni, ser ă, Ramuri se fr ân În arborii-nalţ i, Numai Tu dă inuiai Tuf ă de trandafir Dâ rză , goală , Acolo, în frig, Asemeni pă mâ ntului, Sor ă cu lutul şi cu plugarul, Cu promoroaca, Iar mai t âr ziu, Câ nd sosi sorocul Ea ză misli Un trandafir, O flacă ră - nalt ă. Trandafirule, Harnică floare, Prin truda ta Plă smuieşti parfumul Şi explozia ta purpurie sau albă ; Toat ă iarna Scormoneşti în pă mâ nt, Dezgropi minerale, Minereşti, Scoţ i foc Din str ăf unduri Şi apoi Te deschizi
Splendoare-a luminii, buză a focului. Candel ă a frumuseţ ii. Mie Îmi apar ţ ii, Mie şi tuturor, Deşi De abia avem timp Să te privim, Şi via ţă ca să pă zim Flacă ra ta. AI nostru eşti, Trandafirule, Vii din vremi mistuite Şi-naintezi, ini, Ieşi din gr ăd Că tre viitor. Pe drumul omului Mergi, t ă, victorioasă floare, Neînfr ân Mugure mic Al unei flamuri. Sub steagul t ău Ginga ş şi rezistent Şi-nmiresmat, Împov ăr atul pă mâ nt, moartea învinse Şi flacă ra ta deveni biruinţă . A TREIA CARTE A ODELOR (TERCER LIBRO DE LAS ODAS) Ediţ ia I a volumului A treia carte a odelor a apă rut în 1957, la Buenos Aires, în editura Losada. OD Ă UNUI ALBATROS C Ă L Ă TOR Un mare albatros Sur A murit în ziua aceea. Aici a că zut, În nisipuri Jilave. În aceast ă lună Opacă , în aceast ă zi de argintie toamnă ploioasă asemeni unui nă vod cu peşti oroşi şi apă de mare. r ăc Aici a că zut în agonie majestuoasa pasă re. Era În moarte Ca o cruce neagr ă. De la un v âr f de aripă la altul Trei metri, penajul, Şi capul încovoiat Ca o câ rjă ,
Şi ochii ciclonici, Închişi. ă tut tot oceanul ca să vină să moar ă în Chile. Din Noua Zeelandă a str ă b De ce? De ce? Ce sare, t, ce talaz Ce v ân Că uta el pe mare? Ce i-a st âr nit în sus for ţ a, Contra întregului Spa ţ iu? De ce şi-a încercat puterea În cele mai aspre Singur ăt ăţ i? Sau, poate, Trandafirul magnetic Al unei stele A fost ţ inta Iui? Nimeni Nu va putea să ştie, nici să o spună . Pe aceast ă largă că rare nu are oceanul nici urmă de insulă , I Şi albatrosul r ăt ăc itor N-a înt âl nit, În interplanetara curbă N A zborului să u victorios, Nimic altceva decâ t zile, Noapte, apă , Spa ţ iu, Singur ăt ăţ i. El, cu aripile lui, era Energia, Direcţ ia, ochii Ce învinseser ă Soare şi umbr ă : Pasă re Lunecă toare pe cer Spre Cel mai îndepă rtat Şi necunoscut . T ăr â m Pasă re desf ăşurat ă, neclintit ă Pă reai De Ia un continent Ia altul d, Zbur ân Deasupra pierdutelor mă ri, Un singur Tremur de-aripă , O ager ă Bă taie de clopot şi pană :
Uşor, imperceptibil schimbai direcţ ia În majestuosul t ă u zbor şi-ţ i urmai calea, triumf ăt or şi nestr ăm utat prin pustiul necruţă tor. Frumos erai în rotirile tale lente dintre v ăz duh şi talaz, câ nd ţ i-afundai v âr ful aripilor tale-n ocean, sau câ nd te lă sai în mijlocul K. Întinderii neţă rmurite Cu aripile ferecate ca un sipet Cu tainice bijuterii, Legă nat De spumele Solitare Asemenea Unei mute prorociri În cadenţ ele psalmilor.! Art ă- mă , pasă re albatros, I-am spus în t ă cere, Câ nd l-am v ăz ut ză câ nd Înţ epenit În nisip, după Imensa Că lă torie. Nimeni, viteazule, N-o să -ţ i ridice. — I-am spus Pe pă mâ nt, Undeva, într-o pia ţă , Mă rea ţ a statuie. Nimeni. Va sta acolo În mijlocul Triştilor, Oficialilor lauri, ios Un bă rbat must ăc Cu redingot ă ori sabie, Cel ce-a ucis În r ăz boi Pe! Ţă rancă , Cel ce c-un singur Obuz sâ ngeros ut praf A f ăc O şcoală De fete, Cel ce-a luat cu japca Pă mâ ntui Indienilor, at Cel ce-a v ân Porumbeii Şi-a nimicit Negrele lebede.
Da, Nu a ştepta — I-am spus tului, Regelui v ân Pă să rii mă rilor Nu a ştepta Un mormâ nt Ridicat în slava Vitejiei tale. Şi-n vreme ce Gravi cet ăţ eni şi în jurul leşului t ă u Str ân Îţ i smulgeau câ te-o pană , Adică o petală , sau un mesaj Nă valnic, Eu mă -ndepă rtai Pentru ca cel puţ in Amintirea ta — F ăr ă piatr ă, f ăr ă statuie Să zboare-n aceste versuri, Pentru ultima dat ă, Împotrivindu-se depă rt ăr ilor, Şi zborul t ău să r ăm â nă astfel În preajma oceanului. O, necunoscut că pitan, eşuat în patria mea, fie ca mâ ndrele tale aripi să zboare mereu peste ultimul val, peste-al mor ţ ii talaz. Ă M Â IEI L Din florile de lă mâ i Desprinse De-o selenar ă lumină , Din mireasma iubirii, Bezmetică , Topit ă- n miresme, S-a iscat Auriul lă mâ iului, De sub coroana-i boltit ă, Cobor âr ă lă mâ ile, jos pe pă mâ nt. Ginga şă marf ă! Porturi se înţ esar ă Şi pieţ e, Cu lumină , cu aur Silvestru, Şi noi t ăi ar ăm În două Miracolul; Acid îngheţ at Ce curge Din emisferele
Unui astru. Sucul cel mai adâ nc Al naturii, Intransmisibil şi viu, Ireductibil, Se nă scu din prospeţ imea â iei L ăm Din înmiresmata sa casă , Din acida, tainica ei simetrie. Sculptar ă cuţ itele în lă mâ ie O catedrală Micuţă , T ăi nuit ă absidă Deschise spre ziuă vitraliile sale acide, Şi-n pică turi Alunecar ă topaze, Altare, Proaspă t ă arhitectur ă. Astfel, câ nd mâ nă -ţ i A şază Pe farfurie Emisfera lă mâ iei, T ăi ate în două , Un univers de aur, O cupă galbenă Cu minuni Revarsă ; Un sf âr c înmiresmat Din pieptul pă mâ ntului, O rază de lumină , preschimbat ă- n fruct, Minuscul foc al unei planete. Oda lingurii Lingur ă, Că uş În mâ na Str ă veche a omului, Forma ta De metal sau de lemn Încă Mai poart ă Tiparul Palmelor primitive, În care Apa Deşerta Prospeţ ime, Iar să lbaticul Sâ nge -
net Zv âc at. De foc şi de v ân Lingur ă mititică în mâ na copilului, tu duci că tre gura lui cel mai vechi să rut utele urme t ăc Ale celor dint âi ape care câ ntar ă Pe buze-nvelite apoi De nisipuri. Omul Alipi De că uşul desprins Din palmele sale Un bra ţ nă scocit De lemn Şi astfel Lingura S-a ivit Pe lume, Mereu Mai desă v âr ş it ă, Obişnuindu-se Să treacă De la farfurie la buze trandafirii Sau să zboare De la zeama să racă La gura uitat ă- a flă mâ ndului. Da, Lingur ă, Te-ai căţă rat Cu omul Pe munţ i, Ai cobor ât pe fluvii, pâ ndit prin Te-ai r ăs Nave şi în ora şe, În cuhnii şi în palate, Dar Cel mai greu drum Al vieţ ii tale E spre blidul să racului Şi spre gura lui. De aceea Vremurile ce vor veni Şi pe care d şi lupt ân d Câ nt ân Le-nveder ăm Vor fi o-nă lţ are hini imense de supă , De str ăc O panoplie pur ă De linguri,
Într-o lume Ce nu va mai şti de foame, Luminâ nd toate ungherele, Toate farfuriile puse pe masă , Flori fericite, Abur oceanic de supă Şi fluxul f ăr ă de margini al lingurilor. Ţ IEI P Ă S Ă RILOR ODA MIGRA Pe orizontul Oceanului Spre Marele Nord Un R âu Rev ăr sat Asupra cerului: Sunt pă să ri, De la Miază zi, dinspre gheţ ari, Care vin de la ostroave, De la ză padă : Şoimii antarctici, Cormoranii-n haine Cernite, Pescă ruşii australi ai surghiunului. Astfel spre Rocile Peru-Iui, Galbene, spre r Aprinsele ape Ale Californiei de Sud Zboar ă Torentul f ăr ă oprire, Al pă să rilor. Unul se iscă , un Punct Pierdut În spă rtura de cea ţă : În urmă -i cohorte ute, puzderii T ăc De pene, Triunghiul tremur ăt or Ce aleargă Deasupra Oceanului rece, Vadul Sacru Care palpit ă, Să geata Migratoarei Cor ă bii.
Leşuri de pă să ri marine Că zur ă- n nisip, Mici ezi Gr ăm Negre Ferecate De cafeniile aripi Ca nişte sicrie rite F ău În cer. Şi lâ ngă Falangele Înţ epenite Deasupra Zadarnicului Nisip; Marea, Marea ce-şi mâ nă -nainte vuietul alb şi verde-al talazurilor, furtunoasa veşnicie a cerului. Odă la na şterea unui cerb Trec Pă să rile, asemenea Dragostei, În că utare de foc d Zbur ân Dinspre pustiuri Că tre lumină şi germina ţ ii, Unite În zborul vieţ ii. Deasupra Orizontului şi spumelor coastei Ele, ce trec dintr-o planet ă În alt ă planet ă Umplu Oceanul, erea aripilor lor. Cu t ăc Se culcă cerboaica În spatele Împrejmuirii de sâ rmă . Ochii ei erau Două migdale întunecate. Cerbul cel mare veghea Şi la amiază Coroana-i de coarne Scâ nteie Ca un altar aprins. Sâ nge şi apă , o pungă umflat ă, zv âc nind, şi-nă untru, un nou cerb, inform, dezarmat.
Acolo st ăt ea, în fesele lui Tulburi, Pe păşunea pă tat ă. Cerboaica-I lingea Cu limba ei de argint. Nu se putea clinti Dar Din acea încâ lcit ă, adă Aburindă gr ăm Murdar ă, udă , inert ă, El şi-a iscat Alcă tuirea, Botişoru-ascuţ it Al stirpei Regeşti, Ochii cei mai ovali De pe pă mâ nt, Delicatele Lui picioare, Să geţ i Ale codrului. Cerboaica-I lingea, F ăr ă - ncetare, îl cur ăţ a De-ntuneric şi, neprihă nit, Îl aducea vieţ ii prinos. Astfel, el se-nalţ a, Fragil, dar desă v âr ş it, Şi-ncepu să se mişte, Să aibă o ţ int ă şi să existe, Să descopere apele muntelui. Privi universul str ăl ucitor. Deasupra că pşorului să u Cerul era Asemenea unui strugure Str ă veziu; Şi el se-alipi de ugerul cerboaicei, d de parc-ar fi fost scuturat Fremă t ân De cutremure cereşti de lumină . ODA PANTERE! NEGRE Acum treizeci şi unu de ani, N-o pot uita, La Singapore, ploaia Fierbinte ca sâ ngele Că dea Peste Vechile ziduri albe, Coşcovite De umezeala care-a depus
Leproase să ruturi pe ele. Mulţ imea oacheşă Str ăl ucea Deodat ă, într-o str ăf ulgerare De dinţ i, De ochi, Şi soarele de oţ el Era ca o lance necruţă toare. Plutea, pe str ăz ile inundate, Betelul 1; nucile roşii Se ridicau Pe paturi de frunze Înmiresmate Şi Dorian – fructul Putrezea în ză dufu-adormit. ' Plant ă orientală din familia piperului, ale că rei frunze, pe care indigenii obişnuiesc să le mestece, colorează buzele în roşu violent. Deodat ă m-am pomenit În fa ţ a unei priviri. Venea dintr-o cuşcă , Din mijlocul str ăz ii. Două cercuri de ghea ţă , Doi magneţ i, Două duşmă noase curente electrice, Doi ochi Care pă trunser ă într-ai mei, Ţ intuindu-mă În pă mâ nt, gă zidul lepros. L ân Şi i-am v ăz ut Trupul ce unduia Şi era Umbr ă catifelat ă, Puritate elastică , Noapte neprihă nit ă. Împr ăştiate Sub pielea-i neagr ă, Irizâ nd-o uşure, Nu ştiu bine Ce scapă ră ucea Câ nd ea îşi r ăs tura-i subţ ire: F ăp Romburi erau – de topaz Sau hexagoane de aur. Gâ nditoare Şi palpit â nd Pantera Era
O cr ăi asă Să lbatică În cuşca Din mijlocul Jalnicei str ăz i. Despre pă durea de unde fusese smulsă Prin viclenie, Despre întinderile ce i-au fost furate, Despre izul dulce-acrişor De f ăp turi omeneşti Şi pr ăf uite cocioabe, Ea glă suia Numai cu ochii ei minerali, Strigâ ndu-şi dispreţ ul Şi-aprinsa mâ nie. Ochii-i erau Două peceţ i De nepă truns, Ferecâ nd Pentru vecie O poart ă să lbatică . Unduia Încolo şi-ncoace, Asemenea focului, asemenea fumului; Câ nd închise ochii u nev ăz ut ă, noapte neţă rmurit ă . Se f ăc ODA PRUNEI Spre coamele munţ ilor Drumurile e Bă tr ân Înaintau, Str ă juite de pruni, Şi prin Splendoarea Frunzişului ă tă Verde-v ân Puzderie-a roadelor Îşi sticlea Agatele ei ovale, Codiţ ele ei În creştere. Pe pă mâ nt Bă ltoacele Oglindeau Intensitatea Violent ă A cerului: V ăz duhul
Era O floare Imensă , deschisă . Eu, micul Poet — Cu ochii. Dint âi Ai vieţ ii Mergeam Că lare, Legă nâ ndu-mă Pe sub catargele Prunilor. Astfel puteam în copilă rie să simt Într-o ramur ă, într-o crenguţă , mireasma lumii, garoafa ei cristalină . De atunci, Pă mâ ntul, ză pada şi soarele, Ropotul Ploilor, în octombrie, De-a lungul drumului, Totul, Apa, lumina, Pă mâ ntul gola ş Îmi lă sar ă În amintire Iz Şi transparenţă De prună . Via ţ a Închegă într-o cupă ovală oarea. Lumina ei, umbra ei şi r ăc O, să rutare A prunei, Pe gur ă, Dinţ i Şi buze Pline De ambra înmiresmat ă, De lumina Lichidă a prunei! uriş R ăm De pomi majestuoşi, Severi Şi întuneca ţ i, Pe a că ror Coajă neagr ă Ne căţă ram Înspre cuib, Muşcâ nd
Din prunele verzi, Din acidele astre. Poate că m-am schimbat. Nu mai sunt Copilul acela Că lare, Pe drumeaguri, Că tre culmile munţ ilor. Poate Că multe Cicatrice, Arsuri Ale v âr stei sau ale vieţ ii Îmi schimbar ă Fruntea, Pieptul Şi sufletul. Dar iar ăşi Şi iar ăşi, Redevin Acel copil Al pă durii, Câ nd ridic În mâ inile mele O prună : Cu lumina ei Parcă ridic Lumina celei dint â i aurore A pă mâ ntului, Creşterea rodului şi a dragostei În toate desf ăt ăr ile ei. Da, În ceasul acesta, Oricum ar fi el Rotund ca o pâ ine Sau ca un hulub, Ori amar Ca tr ăd area unui prieten Eu înalţ pentru tine o pruna Şi dintr-însa, din cupa ei Mică , De chihlimbar vioriu, dens şi înmiresmat, Sorb şi ciocnesc pentru via ţ a, În cinstea ta, Oricine-ai fi şi oriîncotro te-ai îndrepta: Cine eşti nu ştiu, dar las pe inima ta o prună . OdA ZIDARU LUI LINIŞ TIT Zidarul
A şeză izile. Că ră m Amestecă varul, cernu Nisipul. F ăr ă grabă , f ăr ă cuvinte, El se mişca, Înă lţ a scara, Nivela Cimentul. Umeri rotunzi, spr ân cene Deasupra Ochilor gravi. Domol umbla, încoace şi-ncolo, Robotind, Şi materia Creştea Din mâ inile lui. Varul acoperi pereţ ii; O coloană Îşi înă lţă f ăp tura, ă mâ nia soarelui exasperat. Acoperişurile st ă vilir Dintr-un loc într-altul Zidarul Muta Materiale Cu mâ ini liniştite. Şi la sf âr ş it De â nă , Să pt ăm Coloanele, Bolta, Fiice-ale varului, Ale nisipului, Ale priceperii şi ale mâ inilor Îşi inaugurar ă Proaspă ta, Simpla Soliditate. Ah, ce lecţ ie Îmi dă du zidarul Cu munca sa liniştit ă! R A V A C A R (Estravagario 'J /O t compus din estra – extra (afar ă, 1 Crea ţ ie lexicală a lui Pablo Neruda. Cuv ân în afar ă) şi vagar/o (de la vB. Vagar – a r ăt ăc i, a drumeţ i). Aproximativ Cartea drumeţ iilor. Ediţ ia I a volumului Estravagario a apă rut în 1958, la Buenos Aires, în editura Losada.
Q ER LINIŞ TE Acum lă sa ţ i-mă liniştit, F ăr ă mine obişnuiţ i-v ă. Am să -nchid ochii. ă cini preferate. Numai cinci lucruri r â vnesc, cinci r ăd Una-i dragostea f ăr ă margini. A doua-i priveliştea toamnei. Nu pot să exist f ăr ă frunzele ce zboar ă şi sentorc în pă mlnt. A treia e iarna cea grav ă, ploaia iubit ă şi mâ ngâ ierea focului în frigul pă durii. In r ân dul al patrulea, vara rotundă precum un pepene. L Al cincilea lucru sunt ochii-ţ i. Matilde, tu, dragostea mea, nu vreau s-adorm f ăr ă ochii t ăi , f ăr ă privirea ta nu vreau să exist şi la primă var ă a ş renunţ a., ca tu să nu Încetezi de a mă privi. Prieteni, at ât a doar vreau. E aproape nimic şi aproape tot. Acum, de vi-e voia, pleca ţ i. d încotro, mă veţ i uita, mă veţ i şterge de pe Am tr ăi t at ât a că într-o zi, neav ân tabla cea neagr ă inima mea a fost f ăr ă margini. plă chiar Dar pentru că cer linişte, să nu credeţ i poate că voi muri; ba se-nt âm plă c-am să tr ăi esc. dimpotriv ă: se-nt âm plă că sunt şi voi fi. Se înt âm At ât a doar că înlă untrul meu vor creşte cereale. Mai înt âi seminţ ele care despică Pă mâ ntul ca să vadă lumina, a-i întunecoasă : Dar maica ţă râ n Şi eu înlă untrul meu sunt întunecos; t ân a în ale că rei ape Sunt ca f ân Noaptea îşi dă ruie stelele Şi merge singur ă mai departe pe câ mp. Vorba e că am tr ăi t at ât a, Incit vreau să tr ăi esc încă o dat ă pe-at ât . Niciodat ă nu m-am simţ it at ât de sonor. Niciodat ă n-am avut at ât ea să ruturi. Acuma, ca-ntodeauna-i devreme. Vine lumină -n zbor cu albinele ei. a ţ i-mă singur cu ziua. Cer libertatea de a mă na şte. L ăs M AREA FA Ţ A DE MASA Câ nd îi chemar ă la masa Se legă nar ă tiranii Şi t âr fele lor trecă toare Şi era frumos să le vezi trecâ nd, Ca nişte viespi cu bustul bogat Urmate de-acei palizi Şi nefericiţ i tigri-oficiali. Ţă ranul pe câ mp îşi mâ nca întunecatul să u codru de pâ ine, era singur şi era t âr ziu, de jur-împrejur era gr âu m , dar el nu avea pâ ine mai mult ă, o sf ăr â a în mă selele tari, o privea cu ochii înver şuna ţ i.
În ora de-azur a dejunului, în nesf âr ş itul ceas al fripturii, poetul îşi'lasă lira, apucă furculiţ a, cuţ itul, a şază paharul pe masă , iar pescarii aleargă şi ei spre marea îngust ă a strachinei. Cartofii încinşi protestează între limbile untdelemnului. Auriu este mielu-n jă ratic Şi ceapa se dezbracă . Trist e în frac să mă nâ nci, Parc-ai mâ nca în coşciug; La trapeză , în mă nă stiri să mă nâ nci E parc-ai mâ nca îngropat. Singur să mă nâ nci e amar, Dar să nu mă nâ nci e adâ nc, E gol, e verde, e numai ghimpi Ca un lanţ din câ rlige de undiţă Care se lasă din inimă Şi te sf âr tecă pe dină untru. Foamea e ca un cle şte, e ca muşcă tura de rac, arde, arde f ăr ă de foc: foamea-i un incendiu rece. Să ne-a şeză m iute la masă cu toţ i cei care nu au mâ ncat, să a şternem lungi feţ e de masă cu sare din lacurile lumii, cu pâ ine din brut ăr ii planetare, cu fragi în ză padă , pe mese şi-o farfurie asemenea lunei, din care zim. cu toţ i să pr ân Deocamdat ă nu cer mai mult decâ t dreptatea dejunului. Nu ATlT DE SUS Din câ nd în dnd şi de departe e nevoie s ă te scalzi în mormâ nt. , f ăr ă F ăr ă - ndoială totul e bine şi totul e r ău - ndoială . Că lă torii vin şi se duc, cresc copila şii şi str ăz ile, în sf âr şit cumpă rat-am ăl ie. ghitara ce piâ ngea singur ă în pr ă v . Totul e bine, totul e r ău Paharele se umplu şi, fireşte, redevin iar ăşi goale, iar uneori, în zorii zilei, tainic se sting. Paharele şi cei ce-au bă ut. Am crescut at ât că acum nu-l mai salut ăm pe vecin, Şi at ât ea femei ne iubesc, că nu mai ştim ce să facem. ! Şi ce importante pă reri! Ce frumoase lucruri purt ăm Am cunoscut un om galben Ce se credea portocaliu Şi un negru îmbr ăc at în bă lai. Câ te şi câ te lucruri nu vezi. Am v ăz ut t âl hari să rbă toriţ i Ca nişte neprihă niţ i cavaleri, Şi asta se petrecea în engleză , Şi i-am v ăz ut pe cei cinstiţ i, înfometa ţ i du-şi pâ inea-n gunoaie. Că ut ân Eu ştiu că nimeni nu-mi dă crezare. Dar cu ochii mei le-am v ăz ut. E nevoie să faci o baie-n mormâ nt nă Şi din ferecata ţă râ Să priveşti în sus spre orgoliu.
Atunci înveţ i să masori. Înveţ i să vorbeşti, înveţ i să exişti. Poate nu vom fi at ât de nebuni, Poate nu vom fi at ât de cuminţ i. Vom înv ăţ a să murim. Să fim lut, să nu avem ochi. Să fim un nume uitat. Exist ă unii poeţ i a şa mari Că nu pot încă pea pe poart ă, Şi unii neguţă tori gr ă bi ţ i ia. Ce nu-şi amintesc să ră c Exist ă femei ce nu ar intra Prin urechile acului Şi at ât ea lucruri, at ât ea lucruri exist ă , Şi sunt a şa şi nu vor mai fi a şa. Puteţ i să nu mă credeţ i de loc. Am vrut doar să v ă- nv ăţ ceva. Eu sunt dască l de via ţă , Slab înv ăţă cel al mor ţ ii, Şi dacă ceea ce ştiu nu v ă e de folos N-am spus nimic, sau, poate, totul. Partenogen eză Toţ i cei ce mi-au dat pove ţ e pe zi ce trece sunt mai nebuni. Noroc că n-am ţ inut seamă de ei şi ei au plecat într-un alt ora ş, unde tr ăi esc toţ i laolalt ă schimbâ nd între ei saluturi. Erau cet ăţ eni onorabili, Politicieni pâ nă -n mă duva oaselor, Şi fiecare greşeală pe care-o f ăc eam Le provoca o astfel de suferinţă , Încâ t încă runţ ir ă, se umplur ă de zbâ rcituri, Încetar ă să mai mă nâ nce castane Şi-n cele din urmă începur ă să delireze Într-o melancolie autumnală . Acum nu ştiu cum să fiu, Uituc sau respectuos, Să continui a fi sf ăt uit Sau să Ie reproşez aiureala; Nu-s în stare să fiu independent, Mă pierd în at ât a frunziş, Nu ştiu dacă să ies sau să intru, Să merg sau să stau pe Ioc, Să cumpă r pisici sau pă tlă gele roşii. Voi încerca să -nţ eleg ce nu trebuie s ă fac, şi s-o fac ca să pot astfel îndrept ăţ i drumurile în care mă pierd, pentru că dacă eu nu mă -nşel cine va crede-n â ne înţ elept, nimeni n-o să mă bage-n seamă . greşelile mele? Dacă eu voi r ăm Dar am să -ncerc să mă schimb: Voi saluta cu respect, Voi pă stra aparenţ ele,
Cu dă ruire şi entuziasm, Pâ nă câ nd voi fi a şa cum vor ei, Să fii sau să nu fii Pâ nă ce nu mai eşti nimic decâ t ceilalţ i. Şi atunci, de m-or lă sa în pace, Voi lua alt ă înf ăţ işare, Voi ieşi din propria-mi piele Şi câ nd voi avea alt ă gur ă, Alte ghete, alţ i ochi, Câ nd am să fiu deosebit, Şi nimeni n-o să mă poat ă cunoa şte, Acela şi lucru voi face mereu Că ci altceva nu ştiu să fac. . Al Am v ăz ut de la fereastr ă caii. Era la Berlin, într-o iarnă . Lumina era f ăr ă lumină ; cerul era f ăr ă cer. Aerul alb – ca o pâ ine jilav ă. De la fereastra mea, un circ singuratic muşcat de colţ ii acelei ierni. Deodat ă, mâ na ţ i de un om, Zece cai se iscar ă din cea ţă . De-abia unduir ă, ivindu-se, asemenea focului, Dar pentru ochii mei, ei umplur ă lumea, Pâ nă la ceasul acela, de şart ă. Perfecţ i, incandescenţ i Erau ca zece zei cu picioare lungi, neprihă nite, Cu coame asemenea visului să rii. Crupele lor erau a ştri şi portocale. Culoarea lor era miere, chihlimbar şi pâ rjol. Grumajii lor erau turle, t ăi ate în piatra trufiei, şi-n ochii lor mâ nioşi se-ar ăt a energia întemniţ at ă. Ţ A LUI ICIORUL Şl VIA ere, în mijlocul zilei şi-al iernii murdare şi r ăs colite impetuoşii caii Acolo-n t ăc erau sâ ngele, ritmul, comoara a ţâţă toare a vieţ ii. Priveam, priveam şi retr ăi am: f ăr ă să ştiu, era acolo izvorul, jocul de aur şi cerul şi focul ce arde viu, în frumuseţ e. Am uitat iarna acelui Berlin întunecos. Nu voi uita lumina acelor cai. Piciorul copilului încă nu ştie că e picior, şi vrea să fie un mă r sau un fluture. Dar în cur ân d cioburi şi pietre, Str ăz ile, scă rile Şi că ile pă mâ ntuiui aspru Înva ţă piciorul că nu poate să zboare, Că nu poate să fie un fruct rotund pe o creangă . Atunci piciorul copilului A fost biruit, a că zut În bă t ăl ie, A devenit prizonier, Condamnat să tr ăi ască într-un pantof.
Încetul cu încetul, f ăr ă lumină , a luat cunoştinţă de lume în felul să u, f ăr ă să d via ţ a precum un orb. cunoască celă lalt picior, ferecat, explor ân L Unghiile-acelea ginga şe, De cuar ţ , de ciorchine, ur ă Se înt ăr ir ă, se pref ăc În substanţă opacă , în corn v âr tos, Şi micile petale ale copilului Se turtir ă, se descumpă nir ă, Că pă tar ă forme de reptilă oarbă , Capete triunghiulare de vierme. Apoi se bă t ăt orir ă, Se-acoperir ă Cu mă runţ i vulcani ai mor ţi i, Cu coji tari, de nesuferit. Dar orbul acesta a mers F ăr ă odihnă , f ă ră popas, Ceas după ceas, Un picior după altul, Câ nd de bă rbat, Câ nd de femeie, În sus, În jos, Pe câ mpuri, în mine, În pr ă v ăl ii şi ministere, Înapoi, Înă untru, afar ă, Înan'nte, Piciorul acesta trudea în pantoful să u, Abia gă sea vreme Să fie dezgolit în ceasul de dragoste sau de somn, A umblat, au umblat Pâ nă ce omul întreg s-a oprit. Şi atunci în ţă râ ă n A cobor ât şi n-a ştiut nimic, Pentru că totul, totul, acolo, era întuneric, N-a ştiut că încetase să fie picior, Nici dacă -l îngropau ca să zboare Sau ca să poat ă Să fie mă r. Despre proasta mea creştere Ce este „ce”, ce este „cum”? Cine ştie cum să se poarte? Ce natural se comport ă peştii! Nu-s niciodat ă nelalocul lor. Sunt invita ţ i în mare Şi se îmbracă corect, F ăr ă să Ie lipsească vreun solz, Cu decora ţ ii de apă .
În fiece zi calc în str ăc hini nu numai cu picioarele dar şi cu coatele, r ăr unchii, lira, sufletul, puşca. Nu ştiu ce să fac cu mâ inile şi m-am gâ ndit să vin f ăr ă ele, dar unde să -mi pun inelul? Ce-ngrozitoare nesiguranţă ! Şi apoi nu cunosc pe nimeni. Nu-mi amintesc numele lor. — Pare-mi-se că v ă cunosc. — Nu sunteţ i dvS. Un contrabandist? — Dar dvs., doamnă , nu sunteţ i amanta poetului beţ ivan Ce se plimba f ăr ă - ncetare, F ăr ă vreo ţ int ă, sus, pe cornişe? — Avea aripi, de aceea-a zburat. as tot terestr ă. Mi-ar face plă cere s-o ofer — Dar dvS. A ţi r ăm uv ă indiană unui rug grandios; n-am putea s-o ardem pe loc? Ar fi Ca v ăd palpitant! at ă la o Ambasadă Alt ăd ostit de-o brunet ă, M-am îndr ăg Şi ea n-a vrut să se despoaie acolo; Am dojenit-o cu-asprime: — Eşti nebună , statuie silvestr ă, at ă? Cum poţ i să umbli-mbr ăc M-au surghiunit f ăr ă milă departe de-asemenea cercuri; dac ă din greşeală mă apropiam, ei închideau uşi şi ferestre. Am umblat atunci cu ţ igani Şi cu scamatori, Cu marinari f ăr ă vas, Cu pescari f ăr ă peşte, duieli Dar toţ i aveau r ân — Un protocol de neînţ eles Şi jalnica mea educa ţ ie A avut urmă ri neplă cute. De aceea nu umblu încoace şi-ncolo, Nu mă -mbrac şi nu merg despuiat, Am aruncat furculiţ ele în f ân t ân ă , Şi cuţ ite şi linguri. Îmi zâ mbesc numai mie însumi, Nu pun întrebă ri indiscrete, Şi câ nd vine cineva să mă ia Cu mare cinste, la vreun banchet Deleg haina, pantofii, Că ma şa şi pă lă ria, uţ i: Dar nici a şa nu-s satisf ăc Haina mea era f ăr ă cravat ă. A şa încâ t, ca să scap de-ndoială , m-am decis să tr ăi esc onorabil, în lenea cea mai activ ă, mi-am purificat toate intenţ iile, am mers la masă cu mine singur, şi a şa, am început s-amuţ esc. Câ teodat ă m-am invitat la dans, dar f ăr ă entuziasm prea mare, şi mă culc singur, f ăr ă nici o poft ă, ca să nu greşesc locuinţ a. as, că ci sosesc. Bun-gă sit, că ci plec în grabă . Bun-r ăm
Câ nd vreţ i să mă vedeţ i, acum ştiţ i: că uta ţ i-mă unde nu sunt şi dac-aveţ i gur ă şi timp de prisos puteţ i sta de vorbă cu imaginea mea. A Ş A IES El Omul era bun, de nă dejde, cu plugul şi cazmaua sa. Nu avea timp nici mă car să viseze în timp ce dormea. Era nă duşit şi să rac. Preţ uia doar câ t un cal. Fiul lui este ast ăz i foarte trufa ş şi preţ uieşte câ teva limuzine. Vorbeşte cu gur ă ministerială , se foieşte rotofei, l-a uitat pe tat ăl să u de la ţ ar ă, şi şi-a descoperit str ăm oşi, gâ ndeşte ca un ziar important, câştigă şi ziua şi noaptea: e cineva şi câ nd doarme. Fiii fiului sunt mulţ i şi de mult ă vreme s-au însurat, nu fac nimic, dar devoreaz ă ; preţ uiesc câ t mii de guzgani. Fiii fiului fiului Cum vor afla, oare, lumea? Fi-vor buni ori mişei? l? Vor preţ ui câ t muştele ori câ t gr âu punzi. Tu nu vrei să -mi r ăs Dar întrebă rile nu vor muri. ARINC E Acum e de-adev ăr atelea, spuse Moartea şi mie mi se pă rea că mă privea, mă privea. Asta se petrecea în spitale, în să li apă să toare, şi medicul mă cerceta cu pupilele periscopului. Capul lui pă trunse în gura mea, îmi r âc â i prin laringe: că zuse poate acolo vreo să mâ nţă de-a mor ţ ii. ut în fum La început m-am pref ăc Pentru ca ea, cea sur ă, Să treacă f ăr ă să mă cunoască . ut pe prostul, am f ăc ut pe şuiul, Am f ăc ut pe naivul, pe str ă veziul: Am f ăc A ş fi vrut să fiu biciclist Şi s-alerg unde ea să nu fie. Apoi mâ nia mă podidi şi spusei: Moarte, pui de t âr f ă, pâ nă câ nd o să nentrerupi? At ât ea oase nu-ţ i sunt de ajuns? Am să -ţ i spun curat ce gâ ndesc: tu nu deosebe şti, eşti surdă şi nesuferit de toant ă. Pare-se că mă cauţ i, de ce? La ce-ţ i trebuie hâ rca mea? De ce nu-l iei pe cel trist, Pe cel paralitic, pe cel viclean, Pe cel amar, pe cel hain ori pe cel cr â ncen, Pe uciga ş, pe cel înşelă tor, Pe judele hoţ oman, Pe ziaristul cel mincinos, Pe tiranii din insule, Pe cei ce dau mun ţ ilor foc, Pe şefii poliţ iilor, Pe temniceri şi t âl hari?
De ce vrei să mă iei pe mine? Ce am eu de-aface cu cerul? Infernul nu mi-e pe plac Şi pe pă mâ nt mă simt foarte bine. Cu aceste vocifer ăr i Mentale mă susţ ineam Pe câ nd doctorul neliniştit Se plimba înă untrul plă mâ nilor mei: Trecea din bronchie-n bronchie Ca pă să rică din creangă în creangă : Nu-mi mai simţ eam gâ tlejul, Gura mea se că sca asemenea Botului unei armuri Şi doctorul intra şi ieşea, Cu bicicleta, prin laringele meu, Pâ nă ce neiert ăt or, incorigibil, se uit ă la mine prin telescop şi mă îndepă rt ă de moarte. N-a fost ceea ce s-a crezut. De data asta, nu, nu mi-era sortit ă. Dacă v-a ş spune c-am suferit, Că , în sf â rş it, voiam să ajung la taină , Că Domnul şi cu Fecioara inile lor, Mă a şteptau în gr ăd Dacă v-a ş spune dezamă girea Şi tulburarea care mă roade d, De a nu muri a şa de cur ân Dacă a ş spune precum gă ina Că mor fiindcă nu mor, Atunci să -mi da ţ i un picior la fund Să -i fie mincinosului pedeapsă . ENEŞUL Vor că lă tori mai departe obiecte de metal între stele, oameni obosiţ i vor urca, vor supune ginga şa lună , vor instala acolo farmaciile lor. Pe vremea asta de strugure plin vinu-şi începe via ţ a între mare şi cordilieri. În Chile dansează cireşile, Fetele întunecate câ nt ă , Şi apa str ăl uceşte pe ghitare. Soarele-atinge toate por ţ ile şi face, cu gr âu l, minuni. Casa mea are pă mâ nt şi mare, femeia mea are ochi mari, de culoarea alunei să lbatice, şi câ nd noaptea se lasă , marea se-nveşmâ nt ă în alb şi în verde; după aceea luna, în spume, visează ca o logodnică a mă rii. Nu r â vnesc să îmi schimb planeta. Vinul dint âi e trandafiriu, e dulce ca un copil fraged, cel de-al doilea vin e robust cum este glasul de marinar, iar al treilea vin e-un topaz, un mac şi-un incendiu. ESTAMENT DE TOAMN Ă Poetul începe prin a vorbi despre starea şi preferinţ ele sale.
Intre a muri şi a nu muri am ales ghitara şi-n acest încordat meşteşug, inima mea n-are odihnă ; acolo unde-s mai puţ in a şteptat sosesc cu calabaj â cul, să recoltez cel dinţ ii vin sub baldachinele Toamnei. Câ nd ei îmi închid poarta, eu intru, Iar dacă mă primesc, plec; Nu-s dintre acei navigatori esc între gheţ uri: Care se r ăt ă c tul Eu mă deprind ca şi v ân Cu frunzele cele mai galbene, Cu fr ân turile că zute Din ochii statuilor, Şi dacă poposesc undeva, E chiar în sâ mburul focului În cel ce trosneşte, palpit ă Şi-apoi f ăr ă ţ int ă că lă toreşte. durilor scrise ai dat, poate, de numele t ău , îmi pare r ău , dar De-a lungul r ân foarte puţ in, Nu era vorba de altceva. Ci de multe altele încă , Fiindcă eşti şi fiindcă nu eşti Şi asta se înt âm plă cu toţ i; Nimeni nu-şi dă seama de tot Şi câ nd cifrele se adună Toţ i am fost doar în aparenţă boga ţ i; Acum toţ i suntem să raci. Ie împarte moştenirea. t ăc ioase Vorbeşte de Am fost t ăi at în bucăţ i fuşmani şi ^e m/-c/- lighioane r ău care pă reau de nebiruit. M-am deprins să mă nâ nc în mare castraveţ i de at în umbr ă, soiuri ciudate de chihlimbar şi să intru-n cet ăţ i pierdute îmbr ăc de mă pr ăp ă desc. bluză şi-armur ă, a şa fel încâ t ei mă ucid, şi eu r âd Las deci, celor care l ă trar ă, Genele mele de că lă tor, Gustul meu pentru sare, ului meu, Direcţ ia sur âs Pentru ca ei să poarte toate, Cu tact, dacă -s în stare: O dat ă ce nu m-au putut omor î Eu nu-i pot opri la sf âr ş it Să se îmbrace cu hainele mele, Să se f ăl ească de să rbă tori Abil travestiţ i Cu bucăţ ele din leşul meu. Goni. Cum eu n-am dat nimă nui pace, nimeni nu mă va lă sa liniştit, o să vedeţ i – dar asta nu-nseamnă nimic o să -mi publice şi ciorapii. Se adresează Am lă sat avutul meu pă mâ ntesc Partidului meu, poporului meu, acum e vorba de alte lucruri, lucruri at ât de sumbre şi limpezi, încâ t sunt unul şi-acela şi lucru. A şa-i şi cu strugurii, şi cei doi fii puternici ai lor: vinul
alb, vinul roşu, via ţ a întreagă e roşie şi albă , orice lumină e-ntunecat ă, şi nu totul e pă mâ nt şi chirpici, în ceea ce las e umbr ă şi vise. punde unor binevoitori. R ăs Îşi împarte durerile. Am fost întrebat o dat ă De ce scriu at ât c/e obscur, Ar putea pune nopţ ii-ntrebarea, ă cinilor. Mineralului, r ăd pund, Eu n-am ştiut ce să r ăs Pâ nă câ nd mai apoi şi mai t âr ziu Mă atacar ă doi tică loşi, Acuzmdu-mă că -s prea, simplu: pundă apa ce curge; Să r ăs d. Eu am plecat alergâ nd şi câ nt ân Cui să las at ât a bucurie ce-a colcă it în vinele mele, Hot ăr ă şte Împă rţ irea bucuriilor sale. Şi acest rodnic a fi şi a nu fi, Dă ruite de la natur ă? Am fost un fluviu încă pă tor, Cu pietre tari ce sunar ă , Noaptea, cu sunete limpezi, Ziua cu câ ntece-obscure; Oare cui pot at ât ea lă sa, At ât ea de dat şi at ât de puţ in, O bucurie f ăr ă motiv, Un cal, în pustiul oceanului, t? Un r ăz boi ce ţ esea numai v ân Tristeţ ile mele le-mpart acelora ur ă să suf ăr , Ce mă f ăc Dar am uitat care-au fost Şi nu ştiu unde le-am lă sat; Dacă le vezi în pă dure Sunt asemenea volburei, Îşi înalţă frunza de la pă mâ nt Şi se sf âr ş esc acolo unde sf âr şeşti, În creştetul t ău sau în v ăz duh, Şi ca să se mai înalţ e, Trebuie să -ncepi o nouă primă var ă. Se pronunţă Am mers pâ nă . În preajma urii. Împotriva f forfj e/s? Nt ţ gffoffl^ tr ău , se mişcă în val nev ăz ut, şi Ameţ itoare t âl curile ei. Ura e un peşte-fier ăs d, pe t ăi ş are sâ nge; transparenţ a îl dezarmează . deodat ă îl vezi apă râ n Ik Dar n-o nesocoteşte „in testamentul să u. Atunci la ce bun să ur âm Pe cei ce at ât ne-au unt? Ei sunt acolo, sub apă , La pâ ndă culca ţ i, Pregă tind spada şi oţ elul,
Pă ienjenişul şi mucegaiul. Nu e vorba de fapte cre ştine, Nu e predică , nici deghizare: Ci doar că ura a dat faliment; Şi-a lă sat solzii Pe pia ţ a veninului, Şi-n timpul acesta r ăs are soarele, Şi omul se-apucă de muncă , Şi merge să -şi ia de la t âr g plinea şi vinul. Urii îi voi lă sa Potcoavele mele de cal, Bluza de marinar, Ghetele de drumeţ ie, Inima mea de dulgher, ri, Tot ce am ştiut f ău Tot ce m-a, ajutat să suf ăr , Tot ce-am avut aspru şi pur, itor, Indisolubil şi r ăt ă c Pentru ca lumea să afle Că cei ce au pă dure şi apă , Pot t ăi a şi pluti, Pot să umble şi să se-ntoarcă , Pot să sufere şi să iubească , Pot să se teamă şi să muncească , Pot să fie şi să devină , Pot să -nflorească şi să se stingă , Pot fi deschişi şi obscuri, Irs Pot să nu aibă urechi, pot să -nfrunte nă pasta, pot să a ştepte o floare, în sf âr ş it, că putem exista chiar dacă unii pui de căţ ea nu accept ă vieţ ile noastre. In ce/'e din urmă se adresează fermecat iubitei lui. Matilde Urrutia, îţ i las aici, Ce am avut şi ce n-am avut, Ceea ce sunt şi ceea ce nu-s. Dragostea mea e-un copil care piâ nge, Nu vrea să iasă din bra ţ ele tale, Ţ i-o las în vecie: Tu, pentru mine, eşti cea mai frumoasă . Tu, pentru mine, eşti cea mai frumoasă , turi, Cea mai frumos tatuat ă de v ân Ca un arbore mic de la sud, Ca un tufiş de alun în august, Tu pentru mine eşti plină de miez Ca brut ăr ia, Din lut este inima ta, Dar mâ inile tale-s cereşti.
Eşti roşie şi eşti picant ă, eşti albă şi eşti să rat ă ca marinat ă de ceapă , eşti un e cu toate notele inimii; pă rul şi genele tale cu muzica lor mă pian care r âd acoper ă; Mă scald In umbra-ţ i de aur; Mă desfat ă urechile tale De parcă le-a ş fi v ăz ut Într-un flux de corali; Am luptat pentru unghiile tale în valuri, Contra spă imâ nt ăt orilor peşti. De la Sud la Sud, ochii t ăi se deschid; betul t ău , de la Est la Vest. Z âm Picioarele nu ţ i se pot vedea. Soarele, jucă uş, îţ i revarsă , În pă r, aurora. au venit, Trupul şi chipul t ău Ca şi mine, din aspre ţ inuturi, Cu ritualuri de ploaie, uri str ă vechi şi din suferinţ e. Din t ăr â m Bio-Bio ' încă mai câ nt ă În lutul nostru însâ ngerat, Dar tu ai adus din pă dure Toate miresmele tainice, Şi-un fel anumit de-a te m â ndri cu Un profil de să geat ă pierdut ă, O efigie de lupt ăt or. Tu ai fost cea care m-a biruit, Întru dragoste şi-ntru pă mâ nt, Că ci gura ta mi-aducea oşeşti izvoare, Vechi şi str ăm Înt âl niri în codri str ă vechi, Tobe întunecate şi ude: Îndat ă le-am auzit cum mă cheamă , I Fluviu chilian din provincia Bio-Bio. Apa a fost mult ă vreme frontiera teritoriului araucan. De departe şi de demult: M-am apropiat de frunzişul bă tr ân Şi sâ ngele meu l-am să rutat pe buzele tale, Inima mea, araucano. Ce pot, oare, să -ţ i las, Matilde Urrutia, câ nd atingerea ta Are mireasma frunzelor arse Şi parfumul acesta de frutilla\ Şi între sâ nii cu izul marin Asfinţ itul din Cauquenes 2 Şi mirosul de peumo 3 din Chile? E toamna înalt ă a mă rii Plină de cea ţă şi goluri; Pă mâ ntul se-ntinde, respir ă,
Îi cad anotimpului frunzele. Şi tu, peste munca, mea aplecat ă, Cu pasiunea, cu r ă bdarea ta, T ăl mă ceşti urmele verzi de labă , Gâ ngă niile, pă ienjenişurile Ucigă toarei mele caligrafii. Leoaica mea, cu picioare micuţ e, Ce m-a ş face f ăr ă mâ inile tale subţ iri? ind, Pe unde-a ş umbla r ăt ăc F ăr ă inimă şi f ăr ă de ţ el? In ce depă rtate autobuse, Bolnav de foc sau de ză padă ? 1 Florile parfumate ale unui copac specific din Chile. 2 Ora ş din Chile, în departamentul Maule. 3 Plant ă lauracee specifică florei chiliene. Iţ i datorez toamna marină ă cinile umede, Cu r ăd Şi brume asemenea strugurelui, Şi soarele somptuos al pă durii: Îţ i datorez aceast ă mare raclă t ăc ut ă În care se pierd suferinţ ele, Şi se ridică pâ nă la frunte Numai corolele bucuriei. Jie îţ i datorez toate, Dezlă nţ uita mea turturea, Prepeliţ a mea moţ at ă, Stidetele meu de la munte, Ţă ranca mea din Coihueco '. Odat ă câ nd noi n-o să mai fim, Câ nd n-o să mai mergem şi n-o să venim, Sub şapte straturi de pulberi, Şi, cu picioarele uscate de moarte, Vom fi împreună , iubito, Amesteca ţi în chip straniu. Spatele nostru, al fiecă ruia, Ochii noştri cuteză tori, Picioarele noastre ce nu se-nt âl neau, Şi să rut ăr ile noastre nestinse, Totul va fi împreună în cele din urmă , Dar la ce-o să slujească Unirea noastr ă- ntr-un cimitir? Via ţ a să nu ne despart ă Şi să se ducă dracului moartea! 1 Localitate chiliana din departamentul Chilian, provincia Tiuble. Recomandă ri Aicea, domnilor, mă despart, de încheiere. (jUp£ nenumă ratele despă rţ iri, Şi cum nu v ă r ăm â ne nimic, Vreau să lua ţ i fiecare câ te ceva:
Ce am avut mai necruţă tor, Mai nebun şi mai pă tima ş tur ă: Se întoarce-n pă mâ nt, se întoarce-n f ăp Bună tatea – petale Că zu ca un dangă t de clopot În gura cea verde a v ân tului. Că ci cu dobâ ndă am cules bună tatea, Printre str ăi ni şi prieteni. Mă -ntimpina bună tatea Pe oriunde treceam r ăt ăc ind, Pretutindeni am înt âl nit-o Ca pe o inimă risipit ă. Ce graniţ e lecuitoare Nu def ăi mar ă exilul, Împă rţ ind pâ inea cu mine, Primejdia, vatra şi vinul? ut r ăm urişul Lumea şi-a desf ăc Şi am intrat la fel ca Juan în casa lui, Între două r ân duri de duioşie. Am tot at âţ ia prieteni în Sud, Pe câ t am şi în Nord; Soarele nu poate să asfinţ ească Între prietenii mei de la Est; Şi dţ i nu sunt cei ce se află în Vest? l nu poate fi numă rat. Cr âu /S/u pot numi, nici povesti Fr ăţ eştile Oyarzune: În America zguduit ă De-at ât ea ameninţă ri întunecate, Nu e lună pe cer să nu mă cunoască , Nici drumuri să nu mă a ştepte; În să rmane că tune de argilă , Sau în ora şe de beton E câ te-un Arce îndepă rtat, Pe care încă nu îl cunosc, Dar care-mi e frate de c â nd ne-am nă scut. Pretutindeni am cules Mierea-ndr ăg it ă de ur şi, Primă vara-necat ă, Comorile elefantului, Şi toate le datorez alor mei, Neamurilor mele curate. Am fost recunoscut de popor Şi n-am încetat niciodat ă să fiu popor. In palma mâ inii mele-am ţ inut Lumea cu ale sale arhipelaguri. Şi cum nu-s din cei ce renunţă , N-am renunţ at la inima mea,
Nici la stridii şi nici la stele. Mlndu-şi ereAstfel mă mişc, neştiind dinţ a m poem ce Jume m% voi întoarce, Sau dacă voi continua să tr ăi esc. Pâ nă ce lucrurile se rezolv ă, eu mi-am itorul meu estravagario pentru ca, citindu-l şi depus mă rturia, r ăt ă c citindu-l, nimeni să nu poat ă să -nveţ e nimic afar ă de neîncetata mişcare a r ăs unui om limpede şi confuz, a unui om ploios şi senin, energic şi-nclinat înspre toamnă . Şi-acum, în spatele acestei foi, eu plec, dar nu voi dispare: voi face, în transparenţă , un salt ca un înot ăt or al bolţ ii cereşti, apoi voi începe iar ăşi să cresc pâ nă câ nd voi fi at ât de mic într-o zi, îneâ t v ân tul mă va purta, şi nu voi mai şti cum mă cheamă , şi deştept â ndu-mă , nu voi mai fi: ere. Atunci am să câ nt în t ăc Poetul îşi în-cheie poemul vorbind des-pre diferitele lui transfor-mă ri şi afirDe at ât ea ori m-am nă scut. — Na”t am Q exnerient ă să rat ă, Ca # f*Pto„le mar” cu atavisme cereşti, şi destina ţ ie terestr ă. NAVIG Ă RI Şl ÎNTOARCERI (Navegaciones y regresos) Ediţ ia I a volumului Navigă ri şi întoarceri A apă rut în 1959, la Buenos Aires, În editura Losada. NDATOR1RILOR MELE Pe c/nd eu îmi fac meseria Piatr ă cu piatr ă, pană cu pană , Iarna se duce şi lasă inite, Locuri pă ră g Moarte să la şuri: Eu lucrez şi lucrez, Trebuie să ţ in locul At ât or uit ăr i, Să umplu cu pâ ine-ntunericul, Să -ntemeiez speranţ a din nou. Pentru mine nu-/decâ t pulberea, anotimpul cu ploile rele; nu pun deoparte nimic, numai întregul v ăz duh, acolo lucrez şi lucrez, ca să ar ăt primă vara. Trebuie să dau tuturor c/te ceva în fiece zi, în fiece or ă, un dar de culoare albastr ă, o petală rece din codru; din zori de ziuă slnt treaz; pe c/nd ceilal ţ i se-ad/ncesc /n lene sau dragoste, Eu îmi lustruiesc clopotul, Uneltele, inima. Pentru toat ă lumea am rouă . Oricum, dacă tot ne plă tim biletul, m lumea aceasta, de ce, de ce nu ne dau voie să şedem, să mmcă m? Noi vrem să privim spre nori, vrem să ne pr ă jim la soare şi să simţ im mirosul să rii, v-o spun deschis: nu-i vorba să stingherim pe cineva, e at/t de simplu: suntem şi noi că lă tori. Ne trecem cu to ţ ii şi timpul trece cu noi: trece marea, trandafirul se duce, trece pă mmtul prin umbr ă şi prin lumină , şi dumneavoastr ă treceţ i, şi noi, că lă torii.
plă cu ei? De ce se agit ă at/t de furioşi? După cine umblă Atunci ce se-nt âm cu revolverul? Noi nu ştiam că ei ocupaser ă totul, pahare şi scaune, paturi, oglinzi, marea, şi vinul, şi cerul. Acum se constat ă Că noi nu avem masă ; Nu-i cu putinţă , gâ ndim. Nu pot să ne convingă . Era întuneric câ nd am sosit pe corabie. Toţ i eram goi. . Toţ i soseam de pe acela şi t ăr â m eam din bă rbat şi femeie. Toţ i ne tr ăg d că pă tar ăm şi dinţ i. Toţ i eram înfometa ţ i şi cur ân Tuturor ne crescur ă mâ inile, ochii, Ca să muncim şi să r â vnim la tot ce exist ă. Şi acum vin să ne spună că nu avem voie, Că nu este loc pe corabie, Nu vor să ne salute, Nu vor să se joace cu noi. De ce at ât ea privilegii, domniilor-voastre? Cine v-a-ntins lingura mai înainte să fi venit pe lume? Pasagerii nu-s mulţ umiţ i. Nu mai merg lucrurile-a şa. F ăr ă masă unde o să mâ ncă m, Unde o să ne-a şeză m dacă nu avem scaune? Dacă -i o glumă trist ă, hot ăr â ţ i-v ă, domnilor, d, Să -i puneţ i capă t cur ân Şi, în sf âr ş 'it, să sta ţ i de vorbă serios. cena. Mai t âr ziu marea e cr ân Şi plouă cu sâ nge. . MNu-mi place-n că lă torie să gă sesc prin unghere tristeţ ea, ochi f ăr ă iubire şi guri înfometate. Nu exist ă veşmâ nt pentru toamna asta ce creste, şi mai puţ in, mai puţ in, mai puţ in pentru iarna Ce vine. Şi f ăr ă - ncă lţă ri cum o să dă m ocol lumii şi-at ât or pietre de pe că ile noastre? Od Ă CALULUI Calul acela singur şi priponit Într-o biat ă păşune Din patria mea, Calul acela să rman E o amintire, Şi-acuma, Câ nd toţ i armă sarii Aleargă spre fulger, Spre focul care ţâşneşte din odele mele, Vine el, cel uitat, El, cel lovit, El, ce-a că rat lemne din/munţ i,
Pietrele Aspre De la carier ă şi de pe coast ă; El Nu vine-n galop Cu coama aprinsă t, Ce flutur ă- n v ân Nu aduce O crupă intact ă Ca un mă r de ză padă , Nu, El nu vine-a şa. d, de abia El vine şchiopă t ân Îşi mai mişcă cele patru picioare, Şi capul lui nemişcat E un turn Ai tristeţ ii. Astfel Soseşte spre oda mea, Astfel soseşte calul ca să îl câ nt. A bă tut toate asprele drumuri, A mâ ncat prost, cu mă selele-i galbene, â nul A bă ut puţ in – st ăp Folosea mai mult băţ ul decâ t f ân t ân aPrietenul meu e uscat, Spinarea lui Ascuţ it ă, Şi are un suflet de scripcă , slab, O inimă istovit ă , Un pă r ca un preş de pe jos, la periferie. Ah, câ nd îl vezi, câ nd îl atingi Simţ i oasele lui câ t de multe-s, Racla pe care o ap ă ră coastele, be, că zute Femurele lui str âm Pe metatarsele harnice, Şi craniul lui, catedrală de os curat În ale că rui două altare Ard cele două sfinte priviri ale calului. Ochii lui mă privir ă cu mă rturia unei intense şi lungi suferinţ e, o suferinţă eşte-nsetat ă- n nisipuri, şi calul acela să rman şi nomad, grav ă ca Asia ce r ăt ă c Cu bună tatea-i, era ceva ce eu c ă utam, Poate era Religia lui f ăr ă iluzii. Arabescului sprinten al unui cal, de efigia sa să pat ă- ntr-un zbor, trasat ă- ntr-o pecete de rouă . Caut de-atunci privirile lui Înlă untrul meu, împotriva at ât or dureri Primite de oameni şi cai;
Nu-mi place, nu, nici ginga şul iepure, Nici leul, nici vulturul, Nici pumnalul rechinilor; Numai privirea-aceea, Acei ochi neclintiţ i, În trista lor linişte. Poate va întreba cineva Despre forma Zveltului, înaripatului Cal pur-sâ nge de curse, Mâ ndrie-a paradei, Proiectil al curselor; Ei bine, admir Gingăşia-i de viespe, Să geata ce-i desenează conturul De la bot pâ nă Ia coadă , Şi coboar ă prin metalice glezne, Spre copitele lui nervoase, neliniştite. Da, poate că pâ nza unei cor ă bii, lumina unui şold iubit, unduirea unei guri de talaz se pot apropia de frumuseţ ea Oda mea însă tul, Nu o să zboare cu v ân N-o să gonească r ăz boinic, Nici să rbă toreşte: Poezia mea s-a nă scut, pas cu pas, Mergâ nd cu încetul prin lume, ă t ân d drumuri bolov ăn oase, Str ă b Mergâ nd ală turi De cei să rmani, â nd la hanu-ngheţ at al să ră iei, Tr ăg c Şi sunt dator Acestor pietre-ale drumului, Setei şi chinului celui ce r ăt ă c eşte, Şi dac-am iscat un nimb din zorile-acelea, cumpă râ d suferinţ a ca să câ nt victoria, R ăs n Acum, proaspă t ă cunună De lauri pentru durere, Lumina Ce-am cucerit Pentru via ţă , O dau pentru-aceast ă slav ă a unui cal, A unuia care-a-ndurat poveri, şi ploaie, şi lovituri, Foame, şi crunt ă singur ăt ate, şi frig, Şi care nu ştie, nu, pentru ce tr ăi eşte, Dar merge, şi merge, şi duce încă rcă turi şi aduce, Ca şi noi, oameni împov ăr a ţ i, ce n-avem alţ i zei decâ t pă mâ ntul, pă mâ nt de arat, de str ă b ă tut, care atunci câ nd a fost destul str ă b ă tut şi arat, Se deschide pentru-osemintele calului,
Pentru-osemintele noastre. O, cal Al să racului, tu ce ba ţ i drumurile, Să le str ă batem ală turi, , Uniţ i pe acest aspru t ăr â m Chiar dacă nu ştii şi nu vei şti, folosească Duhul meu spre-a te iubi, să rmanul meu frate, Inima mea pentru oda aceasta, ginga ş. Mâ inile mele ca să le trec peste botul t ău O D Ă C Â INELUI Câ inele mă -ntreabă Şi eu nu r ăs pund. Sare, aleargă pe câ mp şi mă -ntreabă F ăr ă cuvinte, Şi ochii lui Sunt două umede întrebă ri, două flă că ri Lichide şi-ntrebă toare, pund, Iar eu nu r ăs pund pentru că Nu r ăs Nu ştiu, nu sunt în stare. În câ mp deschis mergem, omul şi câ inele. Str ăl ucesc frunzele de parcă Cineva Le-ar fi să rutat, Una câ te una, Din pă mâ nt se ivesc Portocalele toate, Alcă tuind Mici planetarii În pomii rotunzi Ca noaptea, şi verzi, Şi câ ine şi om mergem colind trifoiul, Adulmecâ nd universul, r ăs Prin câ mpia din Chile, În luminoasa palmă a lui septembrie. Câ inele st ă pe loc, Urmă reşte albinele, l neliniştit, Sare pâ râ u Ascult ă, în depă rtare, L ăt raturi, Îşi lasă udul pe-o piatr ă Şi-mi aduce v âr ful botului să u Ca pe-un dar. E ginga şa lui prospeţ ime, Duioşia lui împă rt ăşit ă. Şi iat ă, mă -ntreabă , Cu cei doi ochi ai lui,
De ce este ziu ă , de ce noaptea-o s ă vină , De ce primă vara N-a adus nimic În panerul ei itori, Pentru dini r ăt ă c Decâ t flori inutile, Flori, flori şi iar flori. Şi astfel întreabă Câ inele Şi eu nu r ăs pund. Înaint ăm şi laolalt ă Om şi câ ine str ân Prin diminea ţ a cea verde, În tulbur ăt oarea singur ăt ate pustie, În care numai noi , Exist ăm Aceast ă unitate de câ ine şi rouă Cu poetul pă durii, Că ci! Nu exist ă nici tainica pasă re, Nici floarea ascunsă ; Doar tril şi mireasmă Pentru doi tovar ăşi, ă tori tovar ăşi, Pentru doi v ân O lume jilav ă De distilă rile nopţ ii, Un tunel verde şi-apoi O pajişte, O rafală de aer portocaliu, ă cinilor, Susurul r ăd Via ţ a ce umblă , Respir ă şi creşte, Şi vechea! Prietenie, Fericirea De a fi câ ine şi de-a fi om Preschimbat ă- ntr-o singur ă Vieţ uitoare Ce-naintează mişcâ nd Şase labe Şi o coadă Cu rouă . N Dl ANUL Indianul care se stinge treptat Pe că ile Peru-ului, ale Boliviei, Prin munţ ii Americii, Care-n muzeu are-atitea fire de aur, Şi In istorie at â tea zorzoane, Iat ă- l, să rmanul, cum merge de colo-colo, , f ă ră F ăr ă glas, f ăr ă gr âu ghete.
Ridică -te, uria şule, haide! Ieşi odat ă din vizuina ta,. Din pă mâ nt: acum ştiu că cerul nu-i pentru tine! Haide! Tr ăi eşte! Îţ i poruncesc să nu mai fii piatr ă, Îţ i poruncesc să nu mai fii fluviu, Nici pană de pasă re ce nu mai exist ă Şi care cu anii-a zburat. Acum, eşte masca ta Haide, pă ră s Pr ăf uit ă, care amestecă Bă tr ân a ta inimă cu drumuri, Cu ziduri care-au că zut. Trage-ţ i pantalonii, şi haide! Eu ştiu despre ce e vorba, nu exist ă destin. Nu exist ă alt destin dec â t cel pe care ni-l facem Cu sâ ngele nostru, cu mâ inile noastre, Şi via ţ a nu-i nici dedesubt, nici în urma noastr ă, ere, Nu exist ă drum prin t ăc Nu ai, nu avem nimic să ne-aducem aminte. eşti Ca să nu r ăt ă c ă : Nu te mai privi, nu mai privi at ât a-n ţă r ân Lumea a crescut de atunci De câ nd te-au ucis, şi acum este loc Ca tu, reînviat, să te înalţ i. Ah, dacă n-ai fi tr ăi t niciodat ă, ce cura ţ i am privi Cum te pierzi, cum pierzi totul în fiece zi. Iţ i pierzi regatul, îţ i pierzi picioarele, pierzi în fiece Clipă , â i singur cu giulgiul t ău , şi cum mergi cu ochii cei mai întrista ţi de Cum r ăm pe pă mâ nt. Deodat ă, află m Că eşti aici, la poart ă, Şi a ştepţ i sau te afli în sufletul nostru, Şi pretutindeni eşti şi a ştepţ i Sub ploaie şi f ăr ă mâ ncare. Acum Toţ i izbesc, toţ i afar ă de tine. Toţ i cer, toţ i au conturi în carnetele lor, Toţ i se înfurie, strigă , şi nu îndur ă , Nu mai indura, asta se ştie, Şi tu, f ăr ă patrie, stai cu o gă inuşă , Şi-a ştepţ i ca, în sf âr şit, cineva să ţ i-o cumpere Pentru ca iar să te-ntorci acolo unde nu mai tr ă ieşti” Unde nici mă car în vis nu mai visezi. Haide, nă tâ ngule, nu crede Că toţ i sunt chiar a? A de deştepţ i, Că -n casa celui drept exist ă doar tigri. E greu să ţ i le înşir acum, Dar toate-s schimbate:
Acum le e frică Acestor domni cu must ăţ i şi cu gloanţ e, Tuturor acestor domni posesori de că tuşe, Acestor domni cu scaun electric, Acestor oameni at ât de boga ţi Le este frică . Se trezesc deodat ă, Aleargă la geam, Afar ă e numai noapte, Nu se petrece nimic, Dar lor le e frică , Le e frică de tot şi – pare-o minciună Le e frică chiar şi de tine, Cel uitat În creierii Anzilor, li-e frică Şi de zdrenţ ele tale, Îşi aduc aminte acum că ei ţ i le-au dat Şi le e frică şi nu le tihneşte mâ ncarea. Ei ştiu Că toate-s schimbate, Se ştie Că acum, undeva, Indianul se-a şază Ca oricare altul pe lume Şi intr ă, şi iese, zâ mbeşte, Are şcoală şi zâ mbet, Are pâ ine şi fa ţă , Şi asta, prietene, nu se petrece în cer, Pentru că -n cer nu se petrece nimic. Se ştie acum, Se ştie Că toate-acestea se petrec pe p ă mâ nt. OdA ELEFANTULUI Neprihă nit animal masiv, t Elefant, Sf ân Sacru-animal Al pă durii eterne, F ăc ut din materie tare, Fină , Echilibrat ă Piele ă că rie, De cosmică t ă b Fildeş Compact, satinat, Senin Precum Carnea lunar ă, Ochi mititei
Pentru privit, nu ca să fie priviţ i, Şi trompă De pipă it, Corn Al contactului, Tulumbă De Animal Vesel Şi oros, R ăc Mişcă toare ma şină , telefon al pă durii, Astfel Trece el, liniştit, Bă lă bă nindu-se, În vechea sa pelerină , Cu hainele sale De copac mototolit, Cu pantalonii a ţ i L ăs Şi cu codiţ a lui. Să nu ne-nşelă m. Blâ nda, uria şa să lbă ticiune-a pă durii Nu este un clovn, Ci este tat ăl , Tat ăl în verde lumină , Este str ă vechiul, Neprihă nitul Progenitor pă mâ ntesc. Fecunda ţ ie totală , Tantalică , Pofte, Împreunare, Piei rev ăr sate, Nă ravuri Diluvice Împresurar ă Regatul lor, Al elefanţ ilor; Cu sudori Şi cu sâ nge Şi, pe t ăc ute, Purtar ă r ăz boiul procrea ţ iunii. Forme solzoase, Leul şopâ rlă , Peştele munte, Ciclopul colţ os Că zur ă,
De că zur ă, Devenir ă- n smâ rcuri, verde ferment; Comoar ă A toridelor muşte, A scarabeilor cruzi. S-a ivit elefantul şitele spaime, Din pr ă bu Era ceva vegetal aproape, Un turn întunecat al v ăz duhului verde; Şi seminţ ia lui s-a hr ăn it Cu dulcile frunze, cu miere Şi cu apă din st ân că . Prin pă dure umbla elefantul, În adâ nca lui pace. Umbla decorat Cu Cele mai luminoase Ordine de rouă , Sensibil La Umezeala Universului să u, Enorm, trist şi duios Pâ nă ce dă dur ă de el Şi îl f ăc ur ă Animal de circ înv ăl uit În miros omenesc, F ăr ă aer pentru trompa lui neliniştit ă, F ăr ă pă mâ nt pentru labele lui pă mâ nteşti. În ziua aceea l-am v ăz ut intr ân d —* mi-l amintesc ca pe-un muribund d în kraal', pe ce! Prigonit. L-am v ăz ut intr ân Era în Ceylon, în pă dure. Tobele, Focul L-au abă tut Din drumul înrourat. Acolo-I împresurar ă. Înconjurat de urlete şi t ăc ere intr ă, Ca un rege uria ş. Nu-nţ elegea. Regatul lui era o-nchisoare. Dar soarele era ca-ntotdeauna, vibra Lumina cea slobodă , Lumea era verde, ca mai înainte. Încet, încet atinse împrejmuirea, Nu lă ncile. Şi dintre toţ i Pe mine, pe mine. — Nu ştiu, poate n-a fost a şa, n-a putut fi,
Dar – pe mine el m-a privit, Cu ochii să i tainici; Şi acum mă mai dor Ochii Acelui întemniţ at, Acelui rege uria ş prins în pă durea sa. 1 Un fel de ţ arc în care se închid elefanţ ii. De aceea evoc ast ăz i privirea ta, Elefant pierdut Între lă ncile tari Şi-ntre frunzişuri; În cinstea ta, neprihă nit animal, Înalţ eu salbele Acestei ode, Ca să treci prin lume încet, Ală turi de necredincioasa mea poezie, Ce nu te-a putut atunci apă ra, Dar care acum, În amintire, Intr ă Ală turi de tine În ţ arcul unde-au închis turii tale, Slava împă ră t ească a f ăp Şi ochii aceia blajini de elefant Care pierdur ă acolo tot ce iubiser ă . Odă pă mâ ntului Pă mâ ntule, cine Te-a mă surat, cine ţ i-a ridicat Ziduri, Sâ rme, Şi garduri? Te-ai nă scut împă rţ it? Câ nd meteorii se-ncrucişar ă cu tine, Câ nd fa ţ a ta se schimba d munţ ii şi mă rile, Cutremur ân Cine-ţ i împă rţ ea darurile Între câ teva fiinţ e? Eu te acuz: Ai avut Zgâ lţâ iri cumplite, Cutremure catastrofale, Praf ai f ă cut Ora şele, satele, Să rmanele case oarbe Din Chilian] şi ai distrus o 2, Mahalalele din Valpara âs Ai ar ăt at mâ nie De iapă turbat ă
1 Ora ş chilian clin departamentul Nuble, situat la poalele vulcanului Chilian (2883 m.). 2 Capitala provinciei Valparaiso, ora ş situat pe coasta Oceanului Pacific, la vest de Santiago de Chile, capitala republicii. Împotriva pa şnicilor locuitori Ai patriei mele, Şi, în schimb, Ai îndurat Împă rţ irea nedreapt ă A ogoarelor tale; N-a scă pă rat lancea ă iat, Vulcanului înv ăp Împotriva jefuitorului de pă mâ nt, Şi la sâ nul t ău a că zut nu numai cel Că ruia zilele i s-au sf âr ş it, Ci şi cel ciuruit de gloanţ e, Şi fugă rit, Cel jefuit de ogoare şi cai, Cel ce la urmă , cu sâ ngele scurs, a că zut Pe nepă să toarea ta scoar ţă . a cu sâ nge; Nu vrem să plă tim ţă râ n Te vrem iubit ă de noi, Mamă fecundă , Mamă a pâ inii şi-a omului, Dar mamă a pâ inii întregi şi-a întregii umanit ăţ i. Să racului i-ai dă ruit iarna ta aspr ă Mina întunecoasă – celui r ă nit, că ut ăt orului; Peştera fu pentru cel oropsit; Ar şiţ a mistuitoare pentru fiul deşertului, Astfel nedreapta ta umbr ă n-a dat tuturor mâ ngâ iere, Şi focul t ău n-a fost împă rţ it după dreptate. ă , şi ia aminte, Ascult ă, ţă râ n La aceste cuvinte: tului le dă ruiesc pentru ca ele să zboare, V ân , să -ncolţ ească : Să cadă în pâ ntecul t ău Destul ă bă tă l ie, ajunge, Oda Pisici i Animalele erau Imperfecte, Cu coada lungă , cu capul Trist. Încetul cu-ncetul Se-alcă tuir ă, rind peisaje, F ău d pete, gra ţ ie, zbor. Că pă t ân Pisica, Numai pisica,
A apă rut întreagă Şi orgolioasă : S-a nă scut cu desă v âr ş ire-mplinit ă; Ea umblă singur ă şi ştie ce vrea. Omul vrea să fie peşte şi pasă re, Şarpele-ar vrea să capete aripi, Câ inele-i un leu dezorientat, Inginerul vrea să fie poet, dunică , Musca studiază spre a fi r ân Poetul încearcă să imite musca, Dar pisica Vrea să fie numai pisică , Şi orice pisică -i pisică , De la musta ţă la coadă , De la presimţ iri la şoarecele viu, De la noapte pâ nă la ochii-i de aur. Nu exist ă Unitate, asemenea ei. Nu are Nici luna, nici floarea, O imagine ca a ei: Ea e una, este Ca soarele sau ca topazul, Şi elastica linie a conturului ei, Ferm şi subţ ire E ca linia prorei unei cor ă bii. Ochii ei galbeni Lasă o singur ă Crest ăt ur ă Ca să azv âr le monezile nopţ ii. Micuţ împă rat, , F ăr ă t ăr â m Cuceritor f ăr ă patrie, Tigru mititel de salon, nupţ ial Sultan al bolţ ii cereşti, Al eroticelor acoperişuri, Tu chemi Uraganul dragostei, În furtună , Atunci câ nd treci Şi pui Pe pă mâ nt Patru picioare ginga şe, Mirosind, Bă nuitoare, Tot ce-i pă mâ ntesc, Pentru că totul este murdar Pentru piciorul neprihă nit al pisicii.
Animal liber Al casei, trufa ş Vestigiu al nopţ ii, ii, ă Leneşă , zvelt ă Şi str ă ăin i nă , Prea-profundă pisic pisică , ă Poliţ ie ie secret ă A locuinţ elor, elor, Simbol Al unei dispă rute rute catifele, Desigur ă enigme Nu exist ă enigme În felul t ă ău de a fi, Poate că nu nu eşti o taină , ă lumea ţ ii Toat ă lumea te ştie şi apar ţ ii Celui mai puţ in in misterios locatar, Poate că to toţ i cred asta, ăp â ni, Toţ i se cred st ă ni, Unchi, proprietari ăşi, De pisici, tovar ăş Colegi, Discipoli sau amici Ai pisicii lor. Botanica, ăt ăcirile irile lui, toate opera ţ ţiile iile matematicii, pâ lniile Gineceul cu r ă t ă c lniile vulcanice-ale ă a lumii, carapacea ireală a a crocodilului, bună tatea tatea neştiut ă a pompierului, atavismul albastru al preotului, dar nu pot să descifrez descifrez o pisică . Cugetul meu alunecă pe pe nepă sarea-i, sarea-i, ochii ei au cifru de aur. Eu nu. Eu nu subscriu. Eu nu cunosc pisica. Ştiu totul; via ţ ţ a şi arhipelagurile ei, Marea şi ora şul incalculabil, Trei FETI Ţ E BOLIVIENE Porumbiţ e din Bolivia, fiice de lut, Aurite de-nalturi, Ulcioare de aer, haide Să ne-a ne-a şeză m jos, în drum, ă patruzeci de bă nu Să num numă r ră m nuţ i, i, O haină , o candelă , o oală , ă şedem jos, în să r ă ie. Să ş ră cie. c ăzduhul Sus muşcă v v ă z duhul cel rece, Iar condorul cel sumbru şi sâ ngeros ngeros E o umbrelă pe pe cer. Spinarea Anzilor am atins-o cu mâ inile inile mele, şi sufletul mi-e feruginos şi uimit. Eu şed acum laolalt ă cu t ă cutele logodnice de lut, şi-n toat ă ă cu ă cutele ă
ţă sihastr ă, numai cer ceresc şi ză pad cuprinderea ză rilor rilor e numai via ţă sihastr ă padă , creste gola şe, ploaie de fier, ca să biile zeilor, ca lă ncile ncile dracului, ca bicele omului. Numai eu pot să m mă ajez ajez ath de sus şi neprihă nit nit ţii ii al mor ţ ţ ii, Pe tronul acesta al mor ţ ii, culoare de staniu. ăt ă Numai eu, rege-al singur ă t ăţ ţ ilor, ilor, Rege zdrenţă ros ros al înaltului, ă, Puteam ajunge aici să sorb sorb o-nghiţ itur itur ă Să mestec mestec frunzele sacre, ăr-a Să m-a m-a şez f ă r -a spune nimic Lingă familia familia mea pă mâ ntean nteană . Juana Pachucutanga, Mă ria ria Sandoval Chacuya, şi Rosita Fior Pună Pun Pună . ăm f ă ăr ă ânt t neînsemnat, un singur cuv â ânt t Acolo şezur ă r ă -a -a rosti un singur cuv â n n impur, că ci ci eram apă , eram pă mâ nt, nt, eram aerul din înă lţ ime. ime. ă spun De data asta n-am să v v ă spun triste poveşti apă să toare toare şi grele ca muntele din ăr ă ărsat ăg ă unile Apac Chaimun. Nu vreau vreau să vorbesc vorbesc de s â ngele ngele f ă r ă folos folos v ă r sat în v ă unile ânci ci necruţă toare. ăcerea erea ca şi cum ar fi str ă ă vezie acelor st â n toare. Ci vreau să c câ nte nte t ă c şi-ar avea un glas ca de apă ; să povesteasc ăcerea erea cea mare, să descifreze povestească ea ea t ă c descifreze ea cordilierii. ăcutele utele mele surori, e timpul T ă c ămas as de la seara aceasta, Să ne ne luă m bun-r ă m ă ca Colorat ă ca sâ ngele ngele şi ca pucioasa: Pe drumul acesta mă -ndrept -ndrept că tre tre Chile, ă. Voi veţ i urca sus, pe planet ă Mă voi voi întoarce, ne vom vedea, Într-o zi, vom numă ra ra avuţ ii ii mai întinse: ţ i adev ă ărul, Vom împă r rţ r ul, ăi pe o stea. Vom tr ă O D Ă LUI LUI LEN I N ârsta ârsta Are 40 de ani revoluţ ia. ia. Are v â r sta femeii mature. Are v â r sta mamelor frumoase. Câ nd nd s-a nă scut, scut, vestea a mers prin lume în felurite chipuri. — Ce-; asta? Se-ntrebau episcopii. S-a mişcat pă mâ ntul, ntul, De-aici înainte n-o să putem putem să mai mai vindem cerul. Guvernele din Europa, ă, Din America ofensat ă Dictatorii nedumeriţ i ăcere ere Citeau în t ă c Comunicatele alarmante. Pe delicate, pe ascunse Trepte, Urca o telegramă , Cum urcă febra febra În termometru: Nu mai putea fi nici o-ndoială , Poporu-nvinsese, Jumea se transforma. transforma.
I Lenin, ca să te te câ nt nt Trebuie să -mi -mi iau adio de la cuvinte: Trebuie să scriu scriu cu copaci, cu roţ i, i, Cu pluguri, cu cereale. Tu eşti concret Ca faptele şi ca pă mâ ntul. ntul. ă n-a Niciodat ă n-a existat Om mai pă mâ ntesc ntesc Ca V. Ulianov. ă al Exist ă alţ i oameni, falnici, Care au obiceiul – precum catedralele Să converseze converseze cu norii, Sunt oameni falnici, solitari. Lenin a avut un pact cu pă mâ ntul. ntul. ăzut A v ă z ut mai departe ca toţ i. i. Oamenii, Fluviile, munţ ii, ii, Stepele Erau o carte deschisă Şi el citea, Citea mai departe ca toţ i, i, Mai limpede ca oricine. El privea adâ nc, nc, În popor şi în om, ânt t â ân ă , Privea în om ca-ntr-o f â n Îl cerceta Ca şi cum ar fi fost un mineral necunoscut, Pe care atunci îl descoperea. ânt t â ân ă , afar ă ă, Trebuia să trag tragă apa apa din f â n Trebuia să ridice ridice sus lumina dinamică , ă Ascunsa comoar ă A popoarelor, Ca totul să încolţ easc ească şi să se se nască , Spre a fi vrednici de timpuri şi de pă mâ nt. nt. II ţi seama: să nu-l Lua ţ nu-l confundă m c-un inginer lipsit De că ldur ldur ă nu-l confundă m c-un mistic ă. Lua ţ ţi seama: să nu-l Înflă că rat. rat. ăr ă ă cenu ăcit it inima Inteligenţ a-i a-i ardea f ă r ă a a fi vreodat ă cenuşă , moartea încă nu nu i-a r ă c lui de foc. Îmi place să -l ăd pe Lenin cum pescuieşte -l v ă În transparenţ a a ă -ntre Lacului Razliv, şi apele-acelea sunt ca o mic ă oglind oglindă pierdut pierdut ă -ntre ierburile ăt ăţ ile-acelea, ăt ăţ i, vastului Nord rece şi argintiu: singur ă t ăţ ile-acelea, să lbatice lbatice singur ă t ăţ i, ântului tului la el, în plante canonite de noapte şi de ză pad padă , şuierul arctic al v â n colibă , îmi place să -i -i v ă t ate, ascult â n ăd acolo-n singur ă ătate, ând d ropotul ploii, zborul ător tremur ă t or al turturelelor,
Puternicul zv â cnet al neprihă nitei pă duri. Lenin atent la via ţă şi la pă dure, d pa şii v ân tului şi ai istoriei în imensitatea solemnă -a firii. ascult ân J IV VI Unii oameni erau numai ştiinţă , Carte profundă , pasionat ă cunoa ştere, Alţ i oameni aveau Drept virtute a sufletului numai mişcarea. Lenin avea două aripi: Mişcarea şi-nţ elepciunea. A creat în gâ ndire, A descifrat enigme, A rupt în bucăţ i măştile Omului şi adev ăr ului, Şi-a fost pretutindeni, A fost în acela şi timp pretutindeni. Pă mâ nteanule Lenin, Fiica ta a ajuns la cer. Mâ na ta Mişcă acum Luminoasele stele. Aceea şi mâ nă Ce-a semnat decretele Despre pâ ine şi despre pă mâ nt Pentru popor, Aceea şi mâ nă , S-a preschimbat în planet ă: Omul ză mislit de tine şi-a durat o stea. V Astfel, Lenin, mâ inile tale lucrar ă, Mintea ta n-a ştiut ce-i odihna, Pâ nă câ nd din adâ ncimile ză rii Se desprinse o nouă alcă tuire: Era o statuie însâ ngerat ă, O biruitoare în zdrenţ e, &ra o copilă frumoasă precum lumina, Plină de cicatrice şi de funingine. uri îndepă rtate popoarele o priveau De pe t ăr â m Era ea, nu încă pea îndoială , Era Revoluţ ia. a inimă a omenirii bă tu în alt chip. Bă tr ân Vil Totul s-a schimbat, Dar aspru fu timpul Şi zilele grele. Vreme de patruzeci de ani au urlat Lupii la graniţ e:
toarne statuia cea vie, Au vrut să r ăs Au vrut să treacă prin foc ochii ei verzi, Prin foame şi flă că ri Şi gaze şi moarte Au vrut s-o ucidă Pe fiica ta, Lenin, Biruinţ a, Întinsa, dâ rza, blajina, puternica şi înalta Uniune Sovietică . Nu au putut. Pâ inea lipsea, că rbunele, Viaiţ a lipsea, Din cer că zu ploaie, sâ nge, ză padă , Deasupra să rmanelor case aprinse, Dar prin fum Şi-n lumina focului Cele mai depă rtate popoare v ăz ur ă Cum statuia cea vie se apă ră , Şi creşte, şi creşte, şi creşte, Pâ nă ce inima ei cea vitează u în metal invulnerabil. Se pref ăc VIII Lenin, noi, cei de departe, îţ i mulţ umim. De atunci, de câ nd au fost rezoluţ iile tale, Şi pa şii t ăi ageri, şi ochii t ăi ageri, Popoarele nu mai sunt singure, d pentru bucurie. Lupt ân Imensa, puternica patrie, Ce-a-ndurat asediul, R ăz boiul, ameninţ area at. E un turn de nesf ăr â m Nu o mai pot ucide. Şi astfel oamenii simt Via ţ a într-alt fel, Şi pâ inea pe care-o mă nâ ncă E cu nă dejde-mpletit ă, Pentru că -n inima lumii exist ă Fiica lui Lenin, hot ăr â t ă , senină . IX Lenin, îţ i mulţ umesc Pentru energie şi-nv ăţă tur ă, Îţ i mulţ umesc pentru fermitate, Îţ i mulţ umesc pentru Leningrad şi pentru stepe, Îţ i mulţ umesc pentru lupt ă şi pentru pace, Îţ i mulţ umesc pentru noianul de gr âu , Îţ i mulţ umesc pentru şcoli, Îţ i mulţ umesc pentru micii Şi titanicii t ăi osta şi, Îţ i mulţ umesc pentru aerul pe care-l respir
