Art. 1164. Continutul raportului obligational Obligatia este o legatura de drept în virtutea careia debitorul este tinut sa proc ure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata. (art. 25, 116 5, 1226, 1471, 1528-1529, 1536, 2322, 2524 NCC) Comentariu 1. Notiunea de obligatie . Spre deosebire de Codul civil din 1864, a carui tacere l asa definirea obligatiei în sarcina literaturii de specialitate, noul Cod civil realizeaza acest lucru în art. 1164, care priveste raportul obligational în sens larg, referindu-se atât la latura pasiva, cât si la cea activa. Într-adevar, dac a din punctul de vedere al debitorului, raportul obligational apare ca o datorie, din perspectiva creditoru lui el apare ca un drept de creanta (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 1). Etimologic, vocabula obligatie trimite la ideea de legatura (ob în vederea a; ligo a lega), dar noul Cod civil arata ca obligatia este o legatura de drept. Acest lucru are rolul de a sublinia evolutia conceptului, în cadrul dreptului roman, de la nexul corporal (vinculum corporis) care îl înlantuia pe debit or fata de creditor astfel încât acesta din urma dobândea prerogative asupra persoanei celui dintâi, la un raport jur idic ( vinculum iuris) în temeiul caruia creditorul poate pretinde debitorului sau sa execute prestatia ce i se datoreaza, iar, în caz de neexecutare, poate apela la constrângere, mai exact la o actiune în justitie urmata eventual de executarea silita a patrimoniului debitorului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 6-8). Dezv oltarea romana a notiunii rezulta inclusiv din definitia oferita în Institutiile lui Iustinian conform careia obliga tio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura (obligatia este o legatura juridica, în temeiul careia suntem constrânsi sa facem o prestatie în conformitate cu dreptul cetatii noastre; a se vedea Institutiile lui Iustinian, cu traducere si note de V. Hanga, M.D. Bob, Ed . Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 276-277). 2. Elementele raportului obligational. Raportul juridic de obligatie cuprinde în s tructura sa subiecte, continut si obiect. Subiectele raportului obligational pot fi, în principiu, atât persoane fizice, cât si persoane juridice (a se vedea art. 25 NCC) si sunt denumite creditor si debitor. Dupa cum s-a remarcat, acesti termeni sunt generici si se va opera cu ei în toate raporturile de obligatie, indiferent de izvorul lor concret ( a se vedea art. 1165 NCC), însa, în cadrul unor categorii de obligatii speciale, subiectele vor capata denumiri spec ifice, de pilda vânzator/cumparator, locator/locatar, mandant/mandatar etc. (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 20-21). Continutul raportului obligational este format din dreptul de creanta ce apartin e creditorului, împreuna cu datoria corelativa, care incumba debitorului. Ambele elemente exprima continutul patrimonial al raportului de obligatie: dreptul de creanta se înscrie în activul patrimoniului, iar datoria se însc rie în pasivul acestuia (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 2).
Obiectul raportului obligational este prestatia de care este tinut debitorul (a se vedea art. 1226 NCC), notiunea de prestatie fiind conceputa în mod general, fie ca o prestatie pozitiva, f ie ca o abstentiune (a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucurest i, 1968, p. 9, nota 2). Dupa obiectul lor, obligatiile se clasifica în obligatii de a da obligatiile de a transmite sau a constitui un drept real; obligatii de a face orice prestatie pozitiva care nu consta într-o obligatie de a da; si obl igatii de a nu face care implica o abtinere a debitorului de la a face ceva ce ar fi fost îndreptatit sa fa ca, în lipsa raportului obligational (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 3-4). Acceptarea acestei clasificari de catre legiuitor se poate observa în mai multe articole din noul Cod civil, de pilda art. 1528, art. 1529, art. 1536, art. 2322 sau art. 2524. Exista autori în literatura de specialitate care adauga la elementele raportului o bligational, pe lânga cele amintite mai sus, si sanctiunea (a se vedea, de exemplu: I. Albu, Introducere în studiul ob ligatiilor, p. 31; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 18-19), înteleasa ca totalitatea mijloacelor juridice pe c are subiectele raportului de obligatie le pot exercita pentru obtinerea prestatiei, respectiv pentru liberarea de datorie. Definitia continuta de art. 1164 NCC nu include si acest element, probabil datorita existentei obligatiilor naturale care nu ofera creditorului mijloace ofensive pentru obtinerea prestatiei datorate (a se vedea J. Carbonnier, Droit c ivil, vol. II, p. 1918-1920). Totusi, de vreme ce creditorul unei obligatii naturale poate refuza restituirea prestatiei executate de bunavoie (a se vedea art. 1471 NCC), s-a observat ca acest mijloc defensiv este suficient pentru a contura elementul sanctiunii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 44-45, precum si p. 80-88). Art. 1165. Izvoarele obligatiilor Obligatiile izvorasc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogatir ea fara justa cauza, plata nedatorata, fapta ilicita, precum si din orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii. (art. 1, 1166, 1324-1349 NCC) Comentariu 1. Notiune. Prin izvor de obligatii se întelege acel fapt juridic lato sensu care da nastere unui raport obligational, asadar genereaza un drept de creanta si datoria corelativa. Dupa c um s-a precizat în doctrina, trebuie efectuata distinctia între izvoarele obligatiilor si izvoarele dreptului, acestea din urma reprezentând forma în care se exprima dreptul obiectiv adica normele juridice de generala aplicatie, n eparticularizate, prin aplicarea lor concreta, la anumite subiecte de drept (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligat iile, p. 11). Desigur, prin acelasi rationament, trebuie facuta distinctie între izvoarele obligatiilor si izvoarele d reptului civil (a se vedea art. 1 NCC). 2. Enumerarea izvoarelor obligatiilor. Codul civil din 1864 nu cuprindea o enume rare într-un singur text a izvoarelor raporturilor obligationale, însa continea reglementari pentru contract, cvasicontract, delict si cvasidelict (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 105-119). Raportat la ac easta împartire traditionala, se poate sesiza din cuprinsul art. 1165 NCC ca, daca legiuitorul noului cod lasa neatinsa
pozitia contractului (a se vedea art. 1166 NCC), în schimb el abandoneaza notiunile de cvasicontract , delict si cvasidelict . Optiunea este justificata întrucât termenul cvasicontract , dupa cum pe buna dreptate s -a semnalizat în literatura de specialitate, evoca o apropiere de contract (ca acord de vointe). În realitate, conditiile cerute pentru existenta contractului nu erau îndeplinite în acest caz, deoarece raportul obligational lua na stere independent de faptul daca partile au dorit sau nu acest lucru (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiil e, p. 12, precum si p. 104-105). Întradevar, gestiunea de afaceri (a se vedea art. 1330-1340 NCC), plata nedatorata ( a se vedea art. 1341-1344 NCC) si îmbogatirea fara justa cauza (a se vedea art. 1345-1348 NCC) reprezinta fapte j uridice licite ale unei persoane, iar fiecare dintre ele da expresie a ceea ce se considera drept cvasic ontract în vechea legiuire. Fapta ilicita ramâne un izvor de raporturi obligationale din moment ce, în principiu , de fiecare data când se cauzeaza un prejudiciu unei alte persoane printr-o astfel de fapta, între autorul ei si cel prejudiciat se naste un raport juridic de raspundere delictuala (a se vedea art. 1349 NCC). Notiunile de delict si cvasidelict nu indicau altceva decât tot conduite umane, culpabile si ilicite, prin care se cauza un prejudiciu altei persoane, iar diferenta dintre ele era inutila si nu avea nicio relevanta practica, referinduse la forma culpei autorului: delictul implica intentia de a cauza victimei un prejudiciu, în timp ce cvasidelictul presu punea doar imprudenta sau neglijenta, asadar lipsa intentiei. Noul Cod civil inoveaza prin faptul ca admite expres posibilitatea actului jurid ic unilateral de a fi izvor de obligatii (a se vedea art. 1324-1329 NCC), aspect controversat sub imperiul Codu lui civil din 1864. În plus, art. 1165 NCC are meritul de a exprima exact ideea ca legea, prin ea însasi, nu genereaza ra porturi juridice obligationale concrete. Legea ofera unei împrejurari puterea de a produce efecte juridice, dar r eglementeaza doar raporturi juridice abstracte si potentiale, iar pentru a se ajunge la un raport concret es te nevoie fie de un fapt juridic stricto sensu, fie de un act juridic (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 114), c eea ce se desprinde cu claritate din text. Titlul II Izvoarele obligatiilor Capitolul I. - Contractul Capitolul II. - Actul juridic unilateral Capitolul III. - Faptul juridic licit Capitolul IV. - Raspunderea civila Capitolul I. Contractul Bibliografie: I. Albu, Contractul si raspunderea contractuala, Ed. Dacia, Cluj-N apoca, 1994; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligatiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984 (citata în continu are I. Albu, Introducere în studiul obligatiilor); D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil român în comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, tomul V, Tipografia Nationala, Ia si, 1898; M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006 (citata în continuare M. Avram, Actu l unilateral); Fl.A. Baias, Simulatia. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003 (ci
tata în continuare Fl.A. Baias, Simulatia); G. Baudry-Lacantinerie, L. Barde, Traité théorique et pratique de droit civil. Des obligations, troisième édition, t. 1, Librairie de la Société du Recueil J.-B. Sirey et du Journal du Palais, Paris, 1906; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X I-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007 (citata în continuare Gh. Beleiu, Drept civil); G. Bonilini, M. Confortini, C . Granelli, Codice civile commentato, UTET Giuridica, Torino, 2009 (citata în continuare G. Bonilini s.a., C odice civile commentato); G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. a III-a revizuita si adaugi ta, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea generala, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2 011 (citata în continuare G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala); Gh. Brenciu, V. Panturescu (I), C. Statescu (II), Aspecte referitoare la relatia dintre contraînscris si actul public în cadrul simulatiei, în RRD nr. 8/1981; M.B. Can tacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1921; J. Carbonnier, Droit civil, vol. II , Les biens. Les obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 2004 (citata în continuare J. Carbonnier, Droit c ivil, vol. II); D. Chirica, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997; G. Chivu, Simulatia în teoria si practica dreptului civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2001 (citata în continuare G. Chivu, Simulatia); L. Ciafard ini, F. Izzo, Codice civile annotato con la giurisprudenza, XI edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2008; A. Circa, Relativitatea efectelor conventiilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009; D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969 (citata în continuare D. Cosma, Teoria generala a act ului juridic civil); Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006 (cita ta în continuare Fr. Deak, Contracte speciale); I. Deleanu, Partile si tertii. Relativitatea si opozabilitatea efecte lor juridice, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002; S. Diaconescu, Contractul-cadru de distributie comerciala, Ed. Universul Juridic, B ucuresti, 2010, p. 281 (citata în continuare S. Diaconescu, Contractul-cadru de distributie comerciala); C.A. Diac onu, Principiul inopozabilitatii contractelor fata de terti. Notiunea de tert, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999; A .P. Dimitriu, în ***, Noul Cod civil. Note. Corelatii. Explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare A.P. Dimitriu, Noul Cod civil); R. Dinca, Protectia secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, Bu curesti, 2009 (citata în continuare R. Dinca, Protectia secretului comercial); T. Duta, V. Tugui, Consecintele penal e ale simularii pretului în cazul unui contract autentic de vânzare-cumparare a unui imobil, în Dreptul nr. 2/1994; M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1972 (citata în continuare M. Eliescu, Raspunderea civila); J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligat ions, 1. L acte juridique, 13e édition, Sirey, Paris, 2008; D. Gherasim, Buna-credinta în raporturile juridice civile, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1981 (citata în continuare D. Gherasim, Buna-credinta); J. Ghest in, Traité de droit civil. La formation du contrat, LGDJ, Paris, 1993 (citata în continuare J. Ghestin, Traité de
droit civil); J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effet du contrat, 3e édition, LGDJ, 2001; J. Goicovici, Cesiunea conventionala a contractului, în Dreptul nr. 1/2007 (citata în continuare J. Goicovici, Cesiunea con ventionala a contractului); J. Goicovici, Dreptul consumatiei, Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006 (citata în c ontinuare J. Goicovici, Dreptul consumatiei); C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. Nationala S. Ciornei, Bucuresti, 1929; O. Hanes, Nota la dec. nr. 197/A/2004 a C A Alba-Iulia, în Dreptul nr. 7/2005; Tr. Ionascu, Ideea de aparenta si rolul ei în dreptul civil român modern, Universita tea din Bucuresti, Facultatea de Drept, 1943; Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Obligations. Théorie générale, tome II, Montchestien, Paris, 1998 (citata în continuare H. Mazeaud s.a., Obligations); Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph . Stoffel-Munck, Drept civil. Obligatiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010 (citata în continuare Ph. Malaurie s.a., Obligatiile); B. Patrascu, C. Jora, Despre simulatia cu privire la pret. Aspecte controversate, în SDR nr. 1-2/1991; Gh. Piperea, Drept comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2009 (citata în continuare Gh. Piperea, Drept comercial, vol. II); A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generala a dreptului civil, Universitate a din Bucuresti, Facultatea de drept, 1980 (citata în continuare A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala); L. Pop, Drept civ il român. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998 (citata în continuare L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Buc uresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II. Contr actul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. II); T. Pop, Drept civil român. Teor ia generala, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1993; I. Popa, Cesiunea contractului, în Dreptul nr. 10/2006; T.R. Pope scu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968; Principles of European Contract Law, Prepared by the Commission of European Contract law, Kluwer Law International, Ed. De Lando, Haga, 2000 (în cont inuare, Principles of European Contract Law); I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dr eptul civil, ed. a II-a, revazuta si adaugita, Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2008; L. Retegan, Cesiune a de creanta în raport cu alte operatiuni juridice triunghiulare, în Studia Universitatis, Revista Facultatii de drept a Universitatii Babes-Bolyai; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); V. Stoica, Rezolutiunea si rezili erea contractelor civile, Ed. All Educational S.A., Bucuresti, 1997 (citata în continuare V. Stoica, Rezolutiunea si rezilierea); V. Stoica, M. Ronea, Nota II sub dec. nr. 9 din 18 februarie 1986 a fostului Tribunal Suprem, în Dreptu l nr. 2-3/1991; A. Torente, P. Schlesinger, Manuale di diritto privato, Giuffrè Editore, Milano, 2009; A. Trabucc hi, Istituzioni di diritto privato, Cedam-Padova, 1968; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligatio ns, Dalloz, 2002 (citata în
econtinuare Fr. Terré s.a., Les obligati ons, 2002); Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10 édition, Ed. Dalloz, Paris, 2009 (citata în continuare Fr. Terré s.a., Les obligations , 2009); I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligatii. Art. 1164-1649. Comentarii si explic atii, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011; C. Turianu, Donatiile deghizate si indirecte în literatura juridica si pract ica judiciara, în Dreptul nr. 8/2000; Unidroit Preparatory documents, Study L Doc.92; P. Vasilescu, Cesiunea de contra ct, Repere pentru o teorie generala a formarii progresive a contractelor, Ed. Sfera Juridica, 2007 (citata în continuare P. Vasilescu, Cesiunea de contract); P. Vasilescu, Principiile regimului interimar al simulatiei, Studi a universitatis Babes-Bolyai. Iurisprudentia, XLII-XLIII, 1-2, 1997-1998; P. Vasilescu, Privire asupra actiuni i în simulatie, în RDC nr. 7-8/1998; P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o noua teorie gene rala a actului de drept privat, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008 (citata în continuare P. Vasilescu, Relativitat ea actului juridic civil); C. Zamsa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, Bucures ti, 2006 (citata în continuare C. Zamsa, Teoria impreviziunii). Sectiunea 1. - Dispozitii generale Sectiunea a 2-a. - Diferite categorii de contracte Sectiunea a 3-a. - Încheierea contractului Sectiunea a 4-a. - Nulitatea contractului Sectiunea a 5-a. - Interpretarea contractului Sectiunea a 6-a. - Efectele contractului Sectiunea a 7-a. - Reprezentarea Sectiunea a 8-a. - Cesiunea contractului Sectiunea a 9-a. - Încetarea contractului Sectiunea 1. Dispozitii generale Art. 1166. - Notiune Art. 1167. - Regulile aplicabile contractelor Art. 1168. - Regulile aplicabile contractelor nenumite Art. 1169. - Libertatea de a contracta Art. 1170. - Buna-credinta Art. 1166. Notiune Contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. (art. 1169 NCC) Comentariu 1. Fundamentarea contractului. Contractul reprezinta un instrument juridic care în deplineste o serie de functii esentiale în societate, iar, prin intermediul sau, se face posibila satisf acerea necesitatilor persoanei (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 27). El este principalul izvor de raport uri juridice obligationale si este definit ca un acord de vointe încheiat între doua sau mai multe persoane cu intentia de a produce efecte juridice si cu respectarea dispozitiilor legale. Rezulta asadar ca un contract este un act j uridic de formatie bilaterala sau multilaterala. Preeminenta contractului în societate impune necesitatea descoperirii fundamentelo r sale, pentru o întelegere mai corecta a acestuia, precum si pentru a decela eventuale directii de evolutie si principii care îi stau la baza (a se vedea
L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 37). Primele teoretizari ale contractului s-au format în jurul conceptului autonomiei de vointa, întemeiat pe teoriile filosofice ale lui Immanuel Kant (a se vedea E. S perantia, Introducere în filosofia dreptului, ed. a II-a, Tipografia Cartea Româneasca din Cluj , Sibiu, 1944, p. 119-13 1) si care presupune pe scurt urmatoarele: forta obligatorie a contractului se explica datorita vointei partil or, iar statul garanteaza doar executarea actului juridic; orice contract este just si legitim fiindca se bazeaza pe aceas ta vointa; exista deplina libertate contractuala (a se vedea art. 1169 NCC); exista o deplina obligativitate a contr actului exprimata prin adagiul pacta sunt servanda (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 18). Cu toate ac estea, odata cu trecerea timpului si cu modificarea relatiilor sociale care au condus la accentuarea inegalitatilor d intre participantii la circuitul civil, caracteristicile autonomiei de vointa nu au ramas în masura sa explice aceste noi realitati. În mod necesar, pentru înlocuirea rolului avut de autonomia de vointa au aparut mai multe teorii, majorit atea construite pe doctrina pozitivismului juridic care ofera dreptului obiectiv (normele juridice în vigoare) pozitia principala în fundamentarea contractului (a se vedea, pe larg, L. Pop, Obligatiile, vol. II, p . 37-91). Totusi, indiferent daca se vorbeste despre utilitarism, solidarism contractual, analiza economica a contractului sau teoria acestuia ca situatie juridica obiectiva, aceasta nu conduce la un declin al ideii de contract (a se vedea P. Vasilescu, Un chip al postmodernismului recent: Dreptul consumatorului, în P. Vasi lescu (coord.), Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generala a contractelor de con sum, Ed. Sfera Juridica, ClujNapoca, 2006, p. 1-39) sau la o diminuare a rolului si importantei sale în viata s ociala. Într-adevar, asa cum s-a spus, circuitul civil cunoaste o dezvoltare deosebita care necesita mecanisme de cuant ificare juridica a raporturilor informationale si economice, iar contractul îsi pastreaza rolul esential în fundamen tarea acestor raporturi (a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, p. 61-62). De asemenea, trebuie retinut ca, asa cum indica art. 1166 NCC, vointa partilor c ontractante nu lipseste si nu poate lipsi pentru încheierea unui contract si, prin urmare, ea pastreaza un rol importa nt în cadrul fundamentelor acestuia, putându-se vorbi doar despre disparitia caracterului sau suveran, erodat pe parcusul timpului de necesitatea respectarii normelor imperative, precum si de interventia directa a legiuitorului si cea tot mai frecventa a judecatorului asupra continutului contractelor, în numele ordinii publice (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 76). Art. 1167. Regulile aplicabile contractelor (1) Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol. (2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevazute în prezent ul cod sau în legi speciale. (art. 10, 1166-1323 NCC; Legea nr. 32/1994; Legea nr. 195/2001) Comentariu 1. Caracterul de drept comun. Dispozitiile legale continute de art. 1166-1323 NC C reprezinta norme de aplicatie generala în materia contractelor, care configureaza asadar situatia de drept comun
, si se indica în alin. (2) ca reguli particulare privind anumite contracte sunt prevazute distinct în cadrul noului Cod civil (dupa cum se întâmpla, de exemplu, în cazul Titlului IX din Cartea a V-a, titlu intitulat Diferite contracte speciale ) sau în legi speciale (de pilda, în cazul mecenatului, reglementat de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizare a, ori în cazul voluntariatului, prevazut de Legea nr. 195/2001). Dispozitiile particulare vor avea caracter de norme speciale si, în baza regulii c unoscute (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 13-14), pot deroga de la cele statuate în cuprins ul Capitolului I al Cartii a V-a, Titlul II, din noul Cod civil. Norma speciala se va aplica cu prioritate fata de norma gene rala, chiar daca prima este mai veche (deci, în mod implicit, chiar daca este anterioara datei de 1 octombrie 2011, data intrarii în vigoare a noii reglementari civile), deoarece norma speciala nu poate fi abrogata sau modificat a de o norma generala ulterioara decât în mod expres (a se vedea I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a II-a, revazuta si adaugita, Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2008, p. 17). Reprezentând exceptii de la norma de aplicatie generala, regulile particulare vor fi de stricta interpretare si aplicare (a se vedea art. 10 NCC), iar în masura în care solutiile oferite de acestea nu sunt suficiente se impune revenirea la dreptul comun: regulile din Capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din noul Cod civil. Art. 1168. Regulile aplicabile contractelor nenumite Contractelor nereglementate de lege li se aplica prevederile prezentului capitol , iar daca acestea nu sunt îndestulatoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se asea mana cel mai mult. [art. 1 alin. (2), art. 10, 1166-1323 NCC] Comentariu 1. Contracte numite si nenumite. În functie de reglementarea lor, contractele se c lasifica în contracte numite cele care sunt reglementate expres de lege si au o denumire stabilita pe cale no rmativa respectiv nenumite cele care nu au o reglementare legala speciala si, de regula, nici o denumire specifi ca stabilita de lege. Deoarece vocabulele numit si nenumit pot induce în eroare, trebuie spus ca esential este criter iul reglementarii, si nu existenta, fie ea si normativa, a unei denumiri a contractului. Într-adevar, chiar daca un anumit act normativ face referire la un contract printr-un termen specific (eventual importat din sisteme de drept straine), acel contract ramâne nenumit, în lipsa unei reglementari (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 113-115). 2. Importanta clasificarii. Încadrarea unui contract într-una dintre cele doua categ orii prezinta importanta raportat la regimul juridic aplicabil. Din perspectiva contractelor nenumite, at unci când acestea nu contin stipulatii suficiente pentru a contura acest regim, regula continuta de art. 1168 NCC repre zinta fixarea normativa a solutiei acceptate majoritar sub sistemul Codului civil din 1864 (a se vedea, de exemplu, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV-a, actualizata de L. Mihai si R. Popescu, vol. I, Vân zarea-cumpararea. Schimbul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p. 10-11). Contractului nenumit i se vor apl
ica în consecinta, cu prioritate si în mod corespunzator, regulile Capitolului I din Cartea a V-a, Titlul II din noul C od civil, mai exact dispozitiile art. 1166-1323 NCC. În conditiile în care respectivele dispozitii nu vor fi suficiente pentru clarificar ea raportului juridic, vor fi incidente regulile speciale privitoare la contractul numit care prezinta cea mai mare asem anare cu cel nereglementat. Asa cum s-a aratat în literatura de specialitate, aceasta reprezinta o derogare de la art. 10 NCC care prevede ca legile care deroga de la o dispozitie generala, care restrâng exercitiul unor drepturi civile sau care prevad sanctiuni civile se aplica numai în cazurile expres si limitativ prevazute de lege (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 14). Identificarea contractului care prezinta cea mai mare asemanare cu un co ntract nenumit trebuie efectuata vizând trasaturile esentiale ale celui din urma, asa cum au fost circumscrise de p arti, nefiind relevanta o solutie bazata pe simpla însumare a asemanarilor dintre doua contracte. Fiindca textul nu distinge, regulile speciale privitoare la contractul cu care c el nenumit se aseamana cel mai mult se vor aplica inclusiv daca exista norme juridice imperative, de la dispozitiile ca rora, dupa cum se cunoaste, partile nu pot deroga. Solutia oferita de art. 1168 NCC nu este, contrar a ceea ce s-a afirmat recent ( a se vedea A.P. Dimitriu, Noul Cod civil, p. 447), o aplicare a art. 1 alin. (2) NCC care arata ca în cazurile nepreva zute de lege se aplica uzantele, iar în lipsa acestora, dispozitiile legale privitoare la situatii asemanatoare, iar când nu exista asemenea dispozitii, principiile generale ale dreptului . Într-adevar, dincolo de domeniul de aplicare di ferit, art. 1 alin. (2) NCC prezinta anumite particularitati, precum preeminenta uzantelor asupra dispozitiilor legal e privitoare la situatii asemanatoare. Art. 1169. Libertatea de a contracta Partile sunt libere sa încheie orice contracte si sa determine continutul acestora , în limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri. [art. 6 alin. (2), art . 11, art. 12 alin. (2), art. 627, 1166, 1168, 1175, 1315-1320, 1599-1608, 1653, 1826 NCC; art. 102 alin. (1) LPA] Comentariu 1. Principiul libertatii contractuale. Vointa constituie un factor esential al c ontractului (a se vedea art. 1166 NCC), iar libertatea contractuala decurge în mod firesc din preeminenta acesteia. În baza acestui principiu, partile sunt libere sa nu încheie contracte; sa încheie contractele dorite, atât numite, cât si nenumite (a se vedea art. 1168 NCC), cu partenerul contractual dorit; precum si sa introduca tot felul de clauz e, chiar neprevazute de lege, pentru tipul de contract încheiat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 60). Tacerea legii în privinta unei anumite operatiuni juridice nu trebuie vazuta ca o interdictie a încheierii conventiei prin care se realizeaza acea operatiune. Din contra, în baza libertatii contractua le, partile pot încheia orice conventie în masura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte ca re tin de ordinea publica ori de bunele moravuri. Desi simplu de enuntat, regula poate fi perceputa gresit sau
trunchiat, caz în care se ajunge inevitabil la solutii eronate. Bunaoara, în sistemul Codului civil din 1864 [dar p roblema poate prezenta interes din perspectiva dreptului tranzitoriu, având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) NCC si art. 102 alin. (1) LPA], parerile majoritare erau în sensul ca operatiuni precum preluarea de datorie (si, pe cale d e consecinta, cesiunea de contract; a se vedea pentru reglementarea actuala art. 1315-1320 NCC, precum si art. 1599-1608 NCC) nu ar fi permise fiindca legea nu oferea norme în acest sens. Or, în realitate, în lipsa unui c adru legal, solutia care ar fi trebuit sa se ofere era una permisiva în legatura cu acordul de vointe care duce l a efectele juridice mentionate mai sus (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 284). 2. Limitele libertatii contractuale. În doctrina s-a demonstrat ca principiul libe rtatii de a contracta cunoaste o eroziune constanta, persoanele nefiind în realitate atât de libere în a contracta sa u a se abtine, întrucât este incontestabila existenta contractelor nenegociate (a se vedea art. 1175 NCC) pe care complexitatea realitatii sociale le impune (a se vedeaP. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, p. 59). Din colo de aceste aspecte, art. 1169 NCC arata ca libertatea contractuala trebuie exercitata în limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri. La acestea trebuie adaugate însa si limitele care decurg chiar din princ ipiul libertatii contractuale, pentru ca, prin intermediul acesteia, partile îsi pot limita ele însele prerogativele, buna oara prin stipularea unei clauze de inalienabilitate (a se vedea art. 627 NCC). În decelarea unor limite impuse de lege este necesar a observa diversele situatii reglementate expres de comandamentele legale, precum cele care blocheaza posibilitatea partilor de a înch eia un anumit tip de contract dorit [a se vedea, de pilda, art. 12 alin. (2) NCC], de a încheia un contract cu a numite persoane (a se vedea, bunaoara, art. 1653 NCC) sau de a stipula anumite clauze (de exemplu, art. 1826 NCC). În ce priveste necesitatea respectarii ordinii publice si a bunelor moravuri, art. 1169 NCC reprezinta o aplicatie a art. 11 NCC potrivit cu care nu se poate deroga prin conventii sau ac te juridice unilaterale de la legile care intereseaza ordinea publica sau de la bunele moravuri . Art. 1170. Buna-credinta Partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atât la negocierea si încheierea contr actului, cât si pe tot timpul executarii sale. Ele nu pot înlatura sau limita aceasta obligatie. [ art. 14, 1183, 1214, 1216, art. 1255 alin. (1), art. 1271 alin. (1), 1349, 1549 NCC] Comentariu 1. Preliminarii. Buna-credinta reprezinta un principiu fundamental al dreptului civil (a se vedea art. 14 NCC), iar art. 1170 NCC particularizeaza aceasta solutie în materia contractului, vizând perio ada precontractuala în care se desfasoara negocierile (ideea fiind dezvoltata în continutul art. 1183 NCC), mecan ismul încheierii contractului, cât si executarea acestuia. S-a afirmat în legatura cu aceasta reglementare ca princip iul general al bunei-credinte devine, astfel, un important principiu guvernator al teoriei contractului (a se vedea C. Zamsa, Relatia dintre raspunderea civila contractuala si delictuala în conceptia noului Cod civil, în ***, Noile Codur
i ale României. Studii si cercetari juridice, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p. 236). 2. Buna-credinta la încheierea contractelor. Buna-credinta este expresia îndatoririi generale de loialitate în comportament si consta pentru fiecare dintre parti în a nu însela încrederea pe care i-a suscitat-o cealalta parte. În mod întemeiat s-a precizat ca aceasta previzibilitate se afla în inima contractului , iar buna-credinta reprezinta o prelungire a fortei obligatorii în masura sa ofere contractului deplina sa eficaci tate (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 402-403). Loialitatea la încheierea contractelor impune part ilor obligatia de a se informa reciproc, adica de a prezenta toate datele si elementele necesare pentru formare a în bune conditii a contractului. Îndatorirea de a asigura informarea exista în sarcina fiecarei parti în orice contract , atât cu privire la drepturile si obligatiile care se vor naste (si întinderea acestora), cât si cu privire la faptele pe care o parte are interesul sa le cunoasca, astfel încât sa actioneze în consecinta (a se vedea D. Gherasim, Buna-credin ta în raporturile juridice civile, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1981, p. 63-64). Bineînteles, la încheierea contractului buna-credinta va disparea atunci când s-ar pun e problema dolului (a se vedea art. 1214 NCC) sau violentei (a se vedea art. 1216 NCC), care constituie a ici expresia relei-credinte. 3. Buna-credinta în cadrul executarii contractelor. Partile contractante trebuie s a îsi îndeplineasca obligatiile asumate, cu toate dificultatile ce s-ar putea sa se iveasca pe parcu rsul derularii raportului juridic [a se vedea art. 1271 alin. (1) NCC]. În decursul executarii contractelor, imperativul b unei-credinte impune o îndatorire la initiativa, la cooperare sau la colaborare, cu scopul de a permite o executare e ficienta a contractului, iar partii îi sunt interzise comportamente care ar aduce atingere acestor aspecte. Cu toate acestea , îndatorirea de buna-credinta nu obliga la protejarea intereselor altuia în detrimentul intereselor proprii (a se v edea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 403-404). 4. Lipsa bunei-credinte. S-a atras atentia în doctrina ca poate aparea tentatia ju decatorului sau arbitrului de a profita de elasticitatea conceptului de buna-credinta pentru a exercita o putere moderatoare si necontrolata si ca, pentru evitarea acestei consecinte, s-ar impune limitarea aplicarii acestei noti uni la prerogativele accesorii dreptului de creanta al creditorului (de exemplu, dreptul la rezolutiune) (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 404405). În orice caz, trebuie atrasa atentia ca nu exista o sanctiune propriu-zisa a tunci când lipseste buna-credinta în cadrul negocierii, încheierii contractului sau executarii acestuia. Forma de raspu ndere se va contura în functie de caracteristicile situatiei juridice prin care s-a încalcat buna-credinta: bunaoara , prezenta dolului va putea atrage raspunderea delictuala (a se vedea art. 1349 NCC), în timp ce neexecutarea cu reacredinta a unei obligatii contractuale va putea duce la rezolutiunea contractului (a se vedea art. 1549 NC C). Potrivit art. 1170 NCC, teza finala, partile nu pot înlatura sau limita obligatia de a actiona cu buna-credinta, ceea ce da nastere ideii ca buna-credinta este impusa de ordinea publica (a se vedea si comentariul corespunzator art.
908 din propunerile de amendamente la proiectul noului Cod civil adoptat de Sena t, disponibile la adresa www.just.ro si citate în continuare: amendamente NCC), sanctiunea fiind nulitatea absoluta a clauzei respective, cu eventuala respectare a art. 1255 alin. (1) NCC (în sensul ca sanctiunea este nu litatea relativa, a se vedea A.P. Dimitriu, Noul Cod civil, p. 448). Sectiunea a 2-a. Diferite categorii de contracte Art. 1171. - Contractul sinalagmatic si contractul unilateral Art. 1172. - Contractul cu titlu oneros si contractul cu titlu gratuit Art. 1173. - Contractul comutativ si contractul aleatoriu Art. 1174. - Contractul consensual, solemn sau real Art. 1175. - Contractul de adeziune Art. 1176. - Contractul-cadru Art. 1177. - Contractul încheiat cu consumatorii Art. 1171. Contractul sinalagmatic si contractul unilateral Contractul este sinalagmatic atunci când obligatiile nascute din acesta sunt recip roce si interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar daca executarea lui presupune obligatii în sarcina ambelor parti. (art. 1164, 1235, 1556 NCC) Comentariu 1. Reciprocitatea obligatiilor. Un contract sinalagmatic ofera fiecarei parti atât calitatea de creditor, cât si pe cea de debitor (de exemplu, vânzarea-cumpararea sau locatiunea), iar art. 1171 NCC arata ca obligatiile reciproce trebuie sa aiba ca izvor comun acelasi contract. Daca exista obligatii reciproce generate de izvoare diferite, nu ne vom afla în prezenta unui contract sinalagmatic. Dupa cum judicios s-a precizat în l iteratura de specialitate, chiar daca de regula si prestatiile efectuate în baza unui contract sinalagmatic sunt re ciproce, reciprocitatea acestora nu trebuie confundata cu reciprocitatea obligatiilor, din moment ce prima apare din perspectiva obiectului raportului obligational (a se vedea art. 1164 NCC), în timp ce a doua se refera la continutul acestui raport, deci la reciprocitatea datoriilor (a se vedea V. Stoica, Rezolutiunea si rezilierea, p. 20-21). 2. Interdependenta obligatiilor. Fiecare parte a unui contract sinalagmatic îsi as uma obligatii în considerarea obligatiilor celeilalte parti, ceea ce creeaza interdependenta raporturilor obli gationale, legatura care trebuie privita aici din punct de vedere cauzal (a se vedeaJ. Carbonnier, Droit civil, vol. II, p. 1943). Într-adevar, ideea de scop (a se vedea art. 1235 NCC) este relevanta atât pe terenul formarii contractului, cât si pe terenul executarii sale, ceea ce conduce la concluzia ca, în situatia contractelor sinalagmatice, neexecutarea obli gatiilor unei parti lipseste de cauza obligatiile cocontractantului (a se vedea V. Stoica, Rezolutiunea si rezilierea, p. 22-23), putându-se opune, de exemplu, exceptia de neexecutare (a se vedea art. 1556 NCC). 3. Problema contractului sinalagmatic imperfect. Un contract unilateral este un contract care, spre deosebire de cel sinalagmatic, da nastere la obligatii doar în sarcina unei parti (bunaoara donatia fara sarcina). Exista însa cazuri în care, în executarea unui contract unilateral, apare o datorie si în sarcina partii neobligate initial, ceea ce a condus în doctrina la ideea ca ne-am afla în aceasta ipoteza în situatia unu i contract sinalagmatic
imperfect (a se vedea, pe larg, L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 98-102). Concep tul este însa în general criticat în literatura noastra de specialitate de vreme ce, de regula, datoria care se naste în ipotezele discutate nu are ca izvor contractul încheiat între parti, ci un fapt juridic, ulterior si exterior contractul ui propriu-zis, deci nu ar fi îndeplinita conditia reciprocitatii (a se vedea V. Stoica, Rezolutiunea si rezilierea, p. 19 ), si, în orice caz, nu este îndeplinita conditia interdependentei fiindca obligatia generata initial nu se încheie în consid erarea obligatiei aparute ulterior (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 26; dar si L. Pop, Obligatiil e, vol. II, p. 101, pentru ideea ca interdependenta obligatiilor ar putea exista si aici datorita unei vointe tacite a partilor în conformitate cu economia contractului). De altfel, din art. 1171 NCC teza finala se deprinde foarte clar faptul ca, în lipsa îndeplinirii conditiei interdependentei, contractul este unilateral, chiar daca în faza executarii sale a r exista obligatii reciproce. Art. 1172. Contractul cu titlu oneros si contractul cu titlu gratuit (1) Contractul prin care fiecare parte urmareste sa îsi procure un avantaj în schimb ul obligatiilor asumate este cu titlu oneros. (2) Contractul prin care una dintre parti urmareste sa procure celeilalte parti un beneficiu, fara a obtine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit. [art. 144 alin. (1), art. 146 alin. (3), art. 1011 alin. (1), art. 1018 alin. (2), art. 1092, 1146, 1173, art. 1562 alin. (2), art. 1585 alin. (1), art. 2018 alin. (1), art. 2027, art. 2034 alin. (2), art. 2148 alin. (2), art. 2150, 2153, 2155 alin. (2), art. 2156, art. 2166 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Clasificarea contractelor dupa scopul urmarit de parti. Dupa scopul urmarit d e parti, contractele se împart în contracte cu titlu oneros si contracte cu titlu gratuit. Definitiile conti nute de art. 1172 NCC sunt suficient de clare însa foarte adesea în practica elementele caracteristice se întrepa trund (a se vedea, pe larg, O. Capatîna, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003, p. 78-241 ), ceea ce impune decelarea naturii contractului atunci când acesta se afla la limita dintre oneros si gratuit. Criter iul decisiv este legat de elementul intentional determinant: va fi contract oneros daca scopul încheierii contractului a fost în principal obtinerea unui avantaj în schimbul datoriei asumate, nefiind necesara o eventuala echivalenta între avantajele aduse partilor. Criteriul echivalentei ar putea fi totusi folosit, în mod complementar, pentru dep istarea caracterului gratuit sau oneros (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 28-29). Din contra, un contract cu titlu gratuit presupune intentia de a aduce un folos altcuiva, fara a se urmari nimic în schimb. Trebuie mentionat ca exista contracte care prin esenta lor sunt cu titlu oneros (bunaoara, vânzarea-cumpararea, schimbul, locatiunea), dupa cum unele contracte sunt în mod esential gratuite (de pilda, împrumutul de folosinta). În aceste cazuri, prezenta elementului opus (gratuit, respectiv oneros) schimba însa si calificarea contractului. Traditional, contractele cu titlu oneros se subclasifica în contracte comutative s i contracte aleatorii (a se vedea însa, pentru unele discutii, art. 1173 NCC). La rândul lor, contractele cu tit
lu gratuit se subclasifica în contracte dezinteresate, prin care se urmareste a se face un serviciu cuiva, far a a se micsora activul patrimonial (de exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul de folosinta), si liberalitati, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, micsorând activul patrimonial al dispunatorului (de pilda, cont ractul de donatie) (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 32-33). 2. Interesul clasificarii. De regula, contractelor cu titlu gratuit li se aplica un regim juridic special, datorita consecintelor patrimoniale produse. De exemplu, în principiu, tutorele nu poate, în numele minorului, sa faca donatii potrivit art. 144 alin. (1) NCC. Asa cum rezulta din art. 146 alin. (3) NCC, nici minorul care a împlinit 14 ani nu poate sa faca donatii (altele decât darurile obisnuite potrivit starii lui mate riale), chiar si cu încuviintarea tutorelui, autorizarea instantei de tutela si avizul consiliului de familie. În pl us, pentru protejarea procesului de formare a consimtamântului dispunatorului si pentru a-i atrage atentia asupra grav itatii hotarârii sale de a se însaraci, art. 1011 alin. (1) NCC instituie necesitatea încheierii contractului de d onatie în forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute. Mai mult, donatia este supusa reductiunii liberal itatilor excesive (a se vedea art. 1092 NCC) si raportului (a se vedea art. 1146 NCC). Titlul gratuit justifica si anumite solutii legislative [cum ar fi unele din nou l Cod civil în materia comodatului, prevazute de art. 2150, 2153, 2155 alin. (2)], si, de regula, presupune o consid eratie asupra persoanei beneficiarului, ceea ce aduce în discutie elementul intuitu personae si caracteris ticile sale, inclusiv cu privire la transmisibilitatea creantei, dupa caz (a se vedea bunaoara, în cazul comodatului, art. 2148 alin. (2) NCC, teza finala, precum si art. 2156 NCC). Caracterul oneros sau gratuit al contractului influent eaza conditiile în care poate fi admisa actiunea revocatorie [a se vedea art. 1562 alin. (2) NCC], dar si severitatea cu care sunt reglementate anumite obligatii ale partilor [a se vedea art. 1018 alin. (2) NCC; art. 1585 alin. (1) NCC; art. 2018 alin. (1) NCC; art. 2027 NCC; art. 2034 alin. (2) NCC; art. 2166 alin. (2) NCC]. Art. 1174. Contractul consensual, solemn sau real (1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real. (2) Contractul este consensual atunci când se formeaza prin simplul acord de voint a al partilor. (3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusa îndeplinirii unor formalitati prevazute de lege. (4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesara remiter ea bunului. [art. 330 alin. (1), art. 355 alin. (1), art. 358 alin. (1), art. 774 alin. (1), art. 1011 alin. (1) si (4), art. 1014 alin. (1), art. 1166, 1178, 1242, 1279, 1747 alin. (2), art. 2103, 2146, 2158, art. 2255, art. 2 378 alin. (1), art. 2388, 2481 NCC] Comentariu 1. Contractul consensual. Dupa modul lor de încheiere valabila, contractele se cla sifica în consensuale, solemne si reale. Potrivit art. 1166 NCC, acordul de vointe este elementul subiectiv nec esar oricarui contract, însa, distinct, se ridica întrebarea daca acest element trebuie dublat de un altul, de natura obie
ctiva, pentru ca un contract sa se încheie (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 116). Daca raspunsul este neg ativ, iar acordul de vointe al partilor este suficient, indiferent de modalitatea în care a fost exprimat, atunci contract ul va fi consensual, ceea ce reprezinta regula în sistemul noul Cod civil (a se vedea art. 1178 NCC). 2. Contractul solemn. În afara de acordul de vointe, contractele solemne presupun pentru încheierea lor valabila îndeplinirea unor anumite formalitati care trebuie sa fie prevazute de lege. Neres pectarea acestor solemnitati atrage nulitatea absoluta a contractului [a se vedea art. 1242 alin. (1) NCC]. În situati a în care legea nu prevede nicio formalitate, dar partile, prin vointa lor, ridica o asemenea forma la nivelul un ei conditii esentiale pentru încheierea valabila a contractului, acesta va ramâne consensual. Acest lucru explica solutia art. 1242 alin. (2) NCC în sensul ca acel contract va fi socotit valabil chiar daca el se va încheia fara respectarea f ormei stabilite de parti (si pe care legea nu o cere), întrucât partile pot renunta, inclusiv tacit, la aceasta (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 165). De regula, formalitatile prevazute de lege au ca ratiune atentionarea partilor a supra consecintelor pe care anumite contracte le au asupra patrimoniului lor, atentionare care se poate realiza fie în mod direct, fie prin întârzierea în perfectarea contractului, care ofera timpul necesar pentru reflectie si analiza. De asemenea, în anumite materii se asigura exercitarea unui control cu privire la actele juridice care prezinta o i mportanta ce depaseste interesele partilor. În plus, în cazul anumitor formalitati este necesara interventia unui prof esionist (de regula, notar), ceea ce are ca efect existenta unui control eficace al respectarii dispozitiilor legale la încheierea contractelor, dar si preîntâmpinarea litigiilor datorita consilierii oferite. Nu în ultimul rând, deoarece im plica de regula existenta formei scrise (autentice sau nu), formalismul asigura preconstituirea unui mijloc de pr oba (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 392-393). Dintre contractele solemne din noul Cod civil se pot oferi ca exemple: conventia matrimoniala [a se vedea art. 330 alin. (1) NCC], contractul de lichidare a regimului matrimonial de comunitate le gala [a se vedea art. 355 alin. (1) NCC], contractul de partaj între soti în timpul comunitatii legale [a se vedea art. 358 alin. (1) NCC], contractul de fiducie [a se vedea art. 774 alin. (1) NCC], contractul de donatie [a se vedea a rt. 1011 alin. (1) NCC], promisiunea de donatie [a se vedea art. 1014 alin. (1) NCC], contractul care stramuta sau const ituie drepturi reale ce urmeaza a fi înscrise în cartea funciara (a se vedea art. 1244 NCC), contractul de vânzare a unei m osteniri [a se vedea art. 1747 alin. (2) NCC], contractul de întretinere (a se vedea art. 2255 NCC), precum si co ntractul de constituire a unui drept de ipoteca imobiliara [a se vedea art. 2378 alin. (1) NCC] sau mobiliara (a se v edea art. 2388 NCC) (a se vedea si G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 167-169). 3. Contractul real. În ciuda criticilor existente uneori în literatura de specialita te în sensul ca un contract real reprezinta o sursa de complicatii inutile (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 119), noul Cod civil recunoaste existenta acestui tip de conventie. Contractele reale presupun ca acordul de voi
nte al partilor sa fie însotit sau urmat de remiterea materiala a bunului (obiectul derivat al raportului juridic) de la o parte contractanta la alta. În lipsa remiterii, contractul se considera a nu fi încheiat, acordul de vointe putând eventual avea valoare de promisiune de contract real (a se vedea art. 1279 NCC). Dintre contractele reale din noul Cod civil se pot oferi ca exemple: darul manua l [a se vedea art. 1011 alin. (4) NCC], contractul de depozit (a se vedea art. 2103 NCC), împrumutul de folosinta (a se ve dea art. 2146 NCC), împrumutul de consumatie (a se vedea art. 2158 NCC) si gajul (a se vedea art. 2481 NCC) (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 114). Art. 1175. Contractul de adeziune Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esentiale sunt impuse ori su nt redactate de una dintre parti, pentru aceasta sau ca urmare a instructiunilor sale, cealal ta parte neavând decât sa le accepte ca atare. [art. 1177, 1182, art. 1202 alin. (2), art. 1203, ar t. 1269 alin. (2), art. 2515 alin. (5) NCC; art. 4 alin. (1), art. 6 din Legea nr. 193/2000] Comentariu 1. Notiune. Daca tipul traditional de contract este cel negociat, rezultat al di scutiilor libere dintre parti, contractul de adeziune are în vedere, asa cum indica denumirea, adeziunea unei parti la un ac t juridic bilateral al carui continut este prestabilit de celalalt contractant. Practic, optiunea partii se r ezuma în acest caz la a accepta sau a refuza încheierea contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 126-12 8). Datorita acestor caracteristici, definitia continuta de art. 1175 NCC este discu tabila, deoarece pare sa arate în teza întâi ca este nevoie fie de impunerea clauzelor esentiale fie de redactarea lor de c atre una dintre parti. Or, în realitate, nu poate exista contract de adeziune decât în masura în care clauzele esent iale sunt impuse, ceea ce se desprinde chiar din teza finala a articolului, din moment ce partea care nu a pr opus continutul contractului poate fie sa consimta la acel continut în întregime, fie sa-l respinga ( cealalta parte neavân d decât sa le accepte ca atare ). Nu ne vom afla în situatia unui contract de adeziune daca una dintre parti a redac tat în întregime clauzele esentiale ale unui contract, dar cealalta parte beneficiaza de posibilitatea de negociere a acestora. Nu va fi vorba despre un contract de adeziune nici atunci când o parte impune anumite clauze care nu sunt e sentiale raportat la structura contractului proiectat, prin clauze esentiale trebuind înteles aici stipulatii car e exprima elementele esentiale ale contractului (a se vedea art. 1182 NCC). Interesul practic al calificarii unor contracte ca fiind de adeziune rezida în reg imul juridic diferit al acestora, în ce priveste interpretarea contractului [a se vedea art. 1269 alin. (2) NCC] si pres criptia extinctiva [a se vedea art. 2515 alin. (5) NCC]. 2. Problema clauzelor standard. Absenta negocierii caracterizeaza contractul de adeziune, însa trebuie sa se atraga atentia asupra faptului ca, daca ne aflam în prezenta unui astfel de contra ct, aceasta nu înseamna automat ca toate clauzele continute de acesta sunt clauze standard, în acceptia art. 1202 ali
n. (2) NCC. Aceasta pentru ca o clauza standard trebuie sa fie inclusa în contract fara a fi negociata cu cealalta parte, dar în plus trebuie sa fie stabilita în prealabil pentru o utilizare generala si repetata. Or, este posibil c a un contract de adeziune sa se încheie fara ca partea care a impus clauzele sa doreasca o astfel de utilizare. Este însa fara îndoiala ca, în masura în care toate caracteristicile sunt îndeplinite, un contract de adeziune poate cuprinde si clauze standard, iar, în situatia în care acestea ar avea caracter neuzual, pentru a putea produce efecte vor trebui acceptate expres, în scris, de partea care nu le-a propus, asa cum rezulta din art. 1203 NCC. 3. Dreptul consumatorului. Datorita faptului ca presupun de regula parti contrac tante aflate într-o situatie de inegalitate economica, contractele de adeziune apar în practica, cu frecventa spor ita, în raporturile dintre profesionisti si consumatori. Acest lucru determina incidenta legislatiei specia le (a se vedea art. 1177 NCC), lipsa de negociere a contractului putând conduce la consecinte importante. Bunaoara, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori prevede ca o clauza abuziva este acea clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care, prin ea însas i sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credi nte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. Iar art. 6 din acelasi act normativ dispune urmatoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract si constatate fie personal, fie prin intermediul orga nelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua (a se vedea, pentru detalii cu p rivire la clauzele abuzive, L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 325-336). Art. 1176. Contractul-cadru (1) Contractul-cadru este acordul prin care partile convin sa negocieze, sa închei e sau sa mentina raporturi contractuale ale caror elemente esentiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul si volumul prestatiilor, precum si, daca este cazul, pretul acestora sunt precizate prin conventii ulteri oare. [art. 627 alin. (4), art. 1182, art. 1279 alin. (1) si (4) NCC] Comentariu 1. Notiunea de contract-cadru . Instrument de simplificare a raporturilor juridice, contractul-cadru este o formula contractuala folosita de parti cu scopul de a defini principalele reguli la care vor fi supuse relatiile lor (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 235) si care, în general, pregateste prin continutul sau obligational încheierea mai multor contracte în viitor. Aceste conventii ulterioare sunt denumite de aplicatie sau de executare , iar necesitatea lor conduce la raporturi juridice cu executare succesi va si, de regula, de durata. Respectivele contracte de aplicatie reprezinta executarea obligatiilor izvorâte di n contractul-cadru, însa ele îsi pastreaza autonomia de regim juridic, putându-se vorbi cel mult de o legatura cauz
ala cu contractul-cadru, care are caracter de contract preparator (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 218 ). Asa cum s-a aratat în doctrina, art. 1176 NCC retine, ca element structural al ori carui contract-cadru, tehnica dublului consimtamânt necesara pentru atingerea obiectivelor urmarite de parti: un acord initial, la încheierea contractului-cadru, care cuprinde o obligatie de a negocia, încheia sau mentine ra porturi contractuale si o serie de conventii ulterioare care reprezinta forme de executare ale contractului-cadru ( a se vedea S. Diaconescu, Contractul-cadru de distributie comerciala, p. 281). S-a remarcat ca art. 1176 alin. (1) NCC indica în mod inexact necesitatea determin arii prin contractul-cadru a elementelor esentiale (a se vedea art. 1182 NCC) privind contractele de aplicati e. Într-adevar, în practica, deseori contractul-cadru nu poate contine elementele esentiale ale contractelor de aplic atie, pentru simplul motiv ca partile nu le cunosc înca. Mai mult, art. 1176 alin. (2) NCC arata foarte clar ca, în situat ia unor contracte de vânzarecumparare încheiate în executarea contractului-cadru, pretul se va stabili în conventi a ulterioara (cea de aplicatie), si nu în cadrul primului acord de vointe al partilor; or, pretul într-un contract de vânzare-cumparare este cu siguranta un element esential al acestuia. De aceea, în mod întemeiat, a fost exprim ata opinia potrivit careia textul art. 1176 alin. (1) NCC vizeaza în realitate doar stabilirea în contractul-cadru de reguli generale aplicabile raporturilor viitoare dintre parti, precum si subordonarea contractelor de aplicatie fata de contractul-cadru (a se vedea S. Diaconescu, Contractul-cadru de distributie comerciala, p. 281-282). Asa cum rezulta din art. 1176 alin. (1) NCC, prin contractul-cadru partile pot c onveni sa mentina raporturi contractuale, iar formularea ridica interogatii datorita specificitatii contract ului-cadru ce implica de regula încheierea în viitor a unor contracte noi, de aplicatie. Or, daca raporturile contra ctuale sunt deja existente si se hotaraste mentinerea lor, nu ar fi nevoie de figura juridica a contractului-cadr u, ci, eventual, de simple prelungiri de termen. De aceea, textul trebuie interpretat ca având în vedere mentinerea relatiilo r de colaborare existente între parti prin încheierea unor contracte noi în baza contractului-cadru. Utilizând cuvântul sau , articolul lasa de înteles ca poate exista un contract-cadru în car e partile sa convina doar a negocia raporturi contractuale viitoare dintre ele, însa si acest aspect este nefe ricit formulat de vreme ce conventia de negociere [cunoscuta si sub denumiri ca acord de principiu, acord d e negociere etc.; a se vedea si art. 1279 alin. (4) NCC] are un regim juridic propriu (a se vedea, pentru difere nta dintre notiuni, S. Diaconescu, Contractul-cadru de distributie comerciala, p. 32-33). Într-adevar, conventia de n egociere se executa prin însasi negocierea contractului proiectat si nu se finalizeaza obligatoriu prin încheierea unui contract, cum cere art. 1176 alin. (2) NCC. De aceea, textul trebuie interpretat în sensul ca un contract-cadru poate pregati încheierea contractelor de aplicatie inclusiv prin amenajarea cadrului în care se vor desfasu ra negocierile pentru încheierea acestor contracte, lucru necesar întrucât elementele esentiale ale contractelor de a plicatie nu sunt cunoscute de
regula de la începutul relatiilor dintre parti, fiind nevoie de stabilirea lor ult erioara. 2. Distinctia dintre contractul-cadru si anumite operatiuni. Contractul-cadru tr ebuie delimitat de promisiunea de a contracta, în ciuda existentei mai multor asemanari între acestea. În tr-adevar, potrivit art. 1279 alin. (1) NCC, promisiunea de a contracta trebuie sa contina toate acele cl auze ale contractului promis, în lipsa carora partile nu ar putea executa promisiunea. Or, contractul-cadru în principiu nu contine, asa cum am aratat mai sus, elementele esentiale ale contractelor de aplicatie. În masura în care sunt îndepl inite totusi conditiile art. 1279 alin. (1) NCC, va fi aplicabil regimul juridic al promisiunii de a contracta. În o ricare varianta, daca din contractulcadru izvoraste obligatia de a transmite în viitor proprietatea, îsi poate gasi apli care art. 627 alin. (4) NCC care reglementeaza o clauza de inalienabilitate subînteleasa. Lipsa stabilirii elementelor esentiale reprezinta si o diferenta dintre contract ul-cadru si un contract de vânzarecumparare cu executare succesiva, însa între aceste doua operatiuni distinctia de ba za este aceea ca ultima operatiune implica un singur negotium iuris, în timp ce contractele de aplicatie p resupun noi acorduri de vointa (a se vedea S. Diaconescu, Contractul-cadru de distributie comerciala, p. 20-24) si , oricum, nu sunt în mod obligatoriu contracte de vânzare, ci pot avea orice configuratie juridica. Art. 1177. Contractul încheiat cu consumatorii Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale si, în completare, d ispozitiilor prezentului cod. [art. 3, 1169, 1175, art. 1269 alin. (2), art. 2515 alin. (5) N CC; Legea nr. 193/2000; Legea nr. 240/2004; Legea nr. 296/2004; Legea nr. 363/2007; pct. 13-14 din anexa la Codul consumului] Comentariu 1. Preliminarii. Datorita dezvoltarii societatii de consum, notiunea de protectie a consumatorului s-a impus în vederea atenuarii unor consecinte nefaste ale comportamentului producatorilor si distribuitorilor, precum produse de proasta calitate, exces de publicitate sau publicitate înselatoare, servicii po st-contractare costisitoare ori ineficace, tehnici agresive de vânzare etc. (a se vedea J. Goicovici, Dreptul cons umatiei, p. 12-13). Pornind de la ideea ca între profesionist (a se vedea art. 3 NCC) si consumator exista o serie d e inegalitati atât în cadrul negocierii contractului, cât si în planul dependentei si inferioritatii economice ale consumato rului, dreptul consumatorului (denumit si dreptul consumului sau dreptul consumatiei) a aparut, dupa cum s-a afirmat, ca o contestare necesara a autonomiei de vointa, a libertatii contractuale (a se vedea art. 1169 NCC) si a individualismului de sorginte liberala care impregneaza Codul civil (a se vedea J. Goicovici, Dreptul consumatiei, p. 14). 2. Consumatorul si contractul de consumatie. Cadrul legal al protectiei consumat orului consta într-un numar foarte mare de acte normative (a se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vo l. II, p. 43-44), dintre care putem aminti cu titlu exemplificativ Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Lege a nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, Legea nr. 240/20 04 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, Legea nr. 363/2 007 privind combatarea practicilor incorecte ale comerciantilor în relatia cu consumatorii si armonizarea reglementar ilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor. Potrivit pct. 13 din anexa la Codul consumului , consumatorul este definit ca orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociatii, care actione aza în scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale (a se vedea, p entru analiza notiunii de consumator , J. Goicovici, Dreptul consumatiei p. 15-27). De asemenea, pct. 14 defi neste contractele încheiate cu consumatorii ca fiind contractele încheiate între comercianti si consumatori, inclus iv certificatele de garantie, bonurile de comanda, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care contin stipulari sau referiri la conditii generale prestabilite. Contractul încheiat cu consumatorii, denumit în literatura de specialitate si contra ct de consumatie, nu are o natura juridica proprie, ci presupune un contract uzual (denumit contract de fond) prin care consumatorul sa cumpere, sa dobândeasca, sa utilizeze ori sa consume produse sau servicii (a se vedea P. Vasil escu, Un chip al postmodernismului recent: Dreptul consumatorului, în P. Vasilescu (coord.), Consum erismul contractual. Repere pentru o teorie generala a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridica, Cluj-Napo ca, 2006, p. 48-49). Regimul juridic al acestui contract de fond (vânzare-cumparare, împrumut, leasing etc.) este însa cara cterizat aici de existenta unor norme imperative în legislatia speciala care dubleaza cadrul normativ obisnuit al respectivului contract, lasând de regula consumatorului posibilitatea de a opta, pentru remedierea situatiei sa le, între mijloacele puse la dispozitie de dreptul comun si cele prevazute de dreptul consumatiei (a se vedea, de exempl u: D. Chirica, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea si schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 421; I.-F. Popa, Nota la Trib. Cluj, dec. civ. nr. 548/R/2004, în PR nr. 6/2005, p. 130, text si nota 12). Se remarca astfel ca redactarea art. 1177 NCC este discutabila din moment ce regulile din noul Cod civil nu se vor aplica doar în completarea celor speciale din dreptul consumatiei, atunci când acestea din urma nu contin dispozitii într-o an umita materie, ci si atunci când persoana îndreptatita ar opta pentru regimul sau, daca optiunea este permisa. În ori ce caz, regimul juridic al contractului încheiat cu consumatorii este diferit fata de cel care se aplica alto r conventii, chiar si sub imperiul noului Cod civil [a se vedea art. 2515 alin. (5) NCC, dar si art. 1269 alin. (2) NCC în masura în care contractul îndeplineste conditiile pentru a fi calificat de adeziune; a se vedea si art. 1175 NCC]. Sectiunea a 3-a. Încheierea contractului §1 - Dispozitii preliminare §2 - Capacitatea partilor §3 - Consimtamântul §4 - Obiectul contractului §5 - Cauza
§6 - Forma contractului §1 Dispozitii preliminare Art. 1178. - Libertatea formei Art. 1179. - Conditiile esentiale pentru validitatea contractului Art. 1178. Libertatea formei Contractul se încheie prin simplul acord de vointe al partilor daca legea nu impun e o anumita formalitate pentru încheierea sa valabila. [art. 1174, art. 1273 alin. (1), art. 1 674 NCC; art. 102 LPA] Comentariu 1. Principiul consensualismului. În general, simpla manifestare de vointa nu este numai necesara, ci si suficienta pentru ca un contract sa ia nastere în mod valabil, fara a trebui sa do bândeasca o forma speciala. Prin art. 1178 NCC se consacra asadar principiul consensualismului, în baza caruia vointa ju ridica este independenta, pentru a se manifesta, de forma pe care o îmbraca, precum si de orice alt element exterior (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 116), aplicatii existând, de exemplu, în cazul art. 1273 alin. (1) NCC, teza în tâi, sau art. 1674 NCC (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 164). În mod întemeiat, în literatura de specialitate s-a precizat ca principiul consensuali smului prezinta o valoare morala superioara formalismului contractual, întrucât pune pe primul plan respectarea cuvântu lui dat, iar persoana care se obliga prin simplul sau consimtamânt este tinuta sa îndeplineasca ceea ce a fagaduit . Consensualismul duce la rapiditatea încheierii contractelor, precum si la economie de timp si mijloace, ce ea ce, la rândul lor, încurajeaza dezvoltarea activitatilor lucrative (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 390-391). Cu toate acestea, exista riscul pentru unele persoane de a accepta cu usurinta a numite angajamente sau de a stabili clauze asupra carora sa poarte incertitudini si care sa favorizeze contestatiile . În plus, consensualismul atrage, prin el însusi, o anumita confidentialitate a contractului; or, aceasta devine dificil de acceptat atunci când materia în care survine acordul de vointe este una supusa unor reglementari imperative si suprav egherii ori controlului unor autoritati, de vreme ce astea nu îsi vor putea exercita puterile cu care sunt învest ite (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 391). Datorita acestor ratiuni, se impune pentru valabilitate existe nta unor formalitati de observat la încheierea unor contracte speciale, care devin astfel contracte solemne (a se vede a art. 1174 NCC). 2. Dispozitie tranzitorie. Potrivit art. 102 LPA: (1) Contractul este supus dispo zitiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveste încheierea, interpretarea, efectele, execut area si încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor conditiilor prevazute de legea în vigoare la data modificarii. În privinta elementelor ce nu fac obiectul modificarii, sunt aplicabile dispozitii le alin. (1) . Art. 1179. Conditiile esentiale pentru validitatea contractului (1) Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimtamântul partilor;
3. un obiect determinat si licit; 4. o cauza licita si morala. (2) În masura în care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile. [art. 1180-1181, 120 4, 1225-1226, 1235, art. 1246 alin. (1), art. 1398 NCC] Comentariu 1. Clasificarea conditiilor contractului . Conditiile contractului desemneaza ac ele componente care trebuie sau pot sa intre în structura acestui act juridic (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 122). Fidel formularii art. 948 C.civ., legiuitorul noului Cod civil a preferat termenul cond itie pentru a desemna aceste componente, în ciuda polisemantismului dobândit de termen, care apare si pe planul m odalitatilor obligatiei (a se vedea art. 1398 NCC). Asa cum s-a aratat în doctrina, conditiile actului juridic (si, în consecinta, si ce le ale contractului) se pot clasifica în functie de diferite criterii. Astfel, în functie de aspectul la care se refera, ex ista conditii de fond ale actului juridic, care privesc continutul acestuia, precum si conditii de forma, care vizeaza exte riorizarea vointei. Dupa criteriul obligativitatii sau neobligativitatii lor, conditiile se împart în conditii esential e, care trebuie îndeplinite obligatoriu pentru valabilitatea actului juridic, si conditii neesentiale, care pot fi prezente sau pot lipsi fara a afecta valabilitatea actului. De asemenea, raportat la sanctiunea care intervine în cazul nerespectarii lor, pot exista conditiile de validitate cele a caror nerespectare atrage nulitatea actului juri dic [a se vedea art. 1246 alin. (1) NCC] si de eficacitate a caror nerespectare nu presupune nulitatea actului jurid ic, ci alte sanctiuni (a se vedea G. Boroi s.a., Drept civil. Partea generala, p. 123). Utilizând aceste clasificari, capacitatea de a contracta (a se vedea art. 1180 si 1181 NCC), consimtamântul partilor (a se vedea art. 1204 NCC), obiectul determinat si licit (a se vedea ar t. 1225 NCC) si cauza licita si morala (a se vedea art. 1235 NCC) reprezinta conditii de fond si, dupa cum arata însusi t extul art. 1179 NCC, conditii esentiale si de validitate. Subliniem ca notiunea de obiect determinat si licit se refera aici la obiectul contractului, si nu la obiectul obligatiei (a se vedea art. 1226 NCC). În ce priveste alin. (2) al articolului, acesta face trimitere la modalitatea de e xteriorizare a manifestarii de vointa, aratând ca nerespectarea formei prevazute de lege atrage sanctiunea corespunzatoar e. În primul rând, este vorba despre forma ceruta pentru validitatea contractului (numita si ad validitatem sa u ad solemnitatem), care reprezinta o conditie de forma, esentiala si de validitate. În al doilea rând, apare forma ceruta pentru probarea actului juridic (denumita si ad probationem), care reprezinta o conditie de form a, neesentiala si de eficacitate din moment ce lipsa ei nu aduce atingere validitatii actului, ci atrage imposibilita tea dovedirii acestuia cu alt mijloc de proba. În ultimul rând, exista forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti, car e reprezinta, la rândul ei, o conditie de forma, neesentiala si de eficacitate, absenta ei neafectând validitate a actului, dar ducând la posibilitatea tertului interesat de a ignora actul juridic invocat de parti sau de una dintre
ele. §2 Capacitatea partilor Art. 1180. - Capacitatea partilor Art. 1181. - Reguli aplicabile Art. 1180. Capacitatea partilor Poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici oprita sa încheie anumite contracte. [art. 10, 29, art. 147 alin. (1), art. 627, art. 903 pct. 1, art. 987 alin. (1), art. 988 alin. (1), art. 990, 1179, 1652-1655, 1784, 1853 NCC] Comentariu 1. Capacitatea de a contracta. Pentru ca acordul de vointe sa poata conduce la înc heierea valabila a unui contract, consimtamântul fiecarei parti trebuie sa emane de la o persoana care are capacitate de a contracta. Aceasta capacitate este, în baza art. 1179 NCC, o conditie de fond, esentiala si de validi tate a contractului, iar prin ea se întelege aptitudinea izvorâta din lege a subiectului de drept de a deveni titular de drepturi si obligatii prin încheierea de acte juridice bilaterale (contracte) (a se vedea G. Boroi s.a., Drep t civil. Partea generala, p. 123-126). Dupa cum rezulta din art. 1180 NCC, regula în materie contractuala este data de ca pacitatea de a contracta, incapacitatea constituind exceptia. Aceasta solutie decurge de altfel inclusiv d in art. 29 alin. (1) NCC, potrivit caruia nimeni nu poate fi îngradit în capacitatea de folosinta sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercitiu, decât în cazurile si conditiile expres prevazute de lege, iar, conform alin. (2) al acel uiasi articol, nimeni nu poate renunta, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinta sau la capacitatea de exercitiu. Pr incipiul se regaseste si în cazuri speciale, la art. 987 alin. (1) NCC, respectiv 1652 NCC. 2. Incapacitatea de a contracta. Reprezentând exceptia de la regula, incapacitatil e de a contracta trebuie sa fie expres prevazute de lege si sunt de stricta interpretare si aplicare, dupa cum i mpune art. 10 NCC. Asa cum rezulta din art. 1180 NCC, legea poate institui incapacitati speciale raportat la anumit e contracte, dar trebuie luate în consideratie atât interdictiile de a încheia orice fel de contract de un anume tip [ a se vedea, de pilda, art. 988 alin. (1) NCC], cât si interdictiile (denumite incapacitati relative) de a încheia un cont ract doar cu anumite persoane [a se vedea, de exemplu, art. 147 alin. (1) NCC, art. 990 NCC, art. 1653-1655 NCC, art . 1784 NCC, art. 1853 NCC]. Desigur, partile îsi pot limita ele însele prerogativele, de exemplu prin stipularea unei cla uze de inalienabilitate (a se vedea art. 627 NCC), fara a ne afla însa în situatia unei incapacitati. Nu trebuie neglijat faptul ca, în baza art. 903 pct. 1 NCC, incapacitatea sau rest rângerea, prin efectul legii, a capacitatii de exercitiu ori de folosinta se vor putea nota în cartea funciara, fa ra însa ca opozabilitatea fata de terti sa depinda de aceasta înscriere. Având în vedere importanta existentei unor inca pacitati asupra bunului mers al circuitului civil, norma se poate dovedi utila în practica operatiunilor imobiliar e, cei interesati putând lua la cunostinta respectivele stari de drept. Art. 1181. Reguli aplicabile
Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I. (art. 28, 34-48, 205-211, 1180 NCC; Legea nr. 312/2005) Comentariu 1. Norma de trimitere. Norme juridice privind capacitatea subiectelor de drept s e regasesc în Cartea I, Despre persoane , din noul Cod civil, iar principiile de tehnica legislativa se opun la r epetarea acestora în diverse materii, un articol de trimitere fiind suficient. Dupa cum se cunoaste, capacitatea de a contracta reprezinta o componenta a capac itatii civile (a se vedea art. 28 NCC) si priveste ambele aspecte ale acesteia: capacitatea de folosinta a persoan ei fizice (a se vedea art. 34-36 NCC) sau juridice (a se vedea art. 205-208 NCC), precum si capacitatea de exerci tiu a acesteia (a se vedea art. 37-48, respectiv 209-211 NCC)(a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 150). Art. 1181 NCC indica totusi, în mod justificat, ca regulile privitoare la capacitatea de a contracta se regasesc în Ca rtea I doar cu titlu de regula, si nu în mod absolut. Într-adevar, anumite incapacitati, fie ele absolute sau relative, gen erale sau speciale, se pot regasi atât în legi speciale (cum este Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de propri etate privata asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi, precum si de catre persoanele juridice s traine), cât si în alte materii cuprinse în cadrul Codului civil (a se vedea art. 1180 NCC). §3 Consimtamântul I. - Formarea contractului II. - Valabilitatea consimtamântului III. - Viciile consimtamântului I. Formarea contractului Art. 1182. - Încheierea contractului Art. 1183. - Buna-credinta în negocieri Art. 1184. - Obligatia de confidentialitate în negocierile precontractuale Art. 1185. - Elementele de care depinde încheierea contractului Art. 1186. - Momentul si locul încheierii contractului Art. 1187. - Forma ofertei si a acceptarii Art. 1188. - Oferta de a contracta Art. 1189. - Propunerea adresata unor persoane nedeterminate Art. 1190. - Solicitarea de oferte Art. 1191. - Oferta irevocabila Art. 1192. - Termenul de acceptare Art. 1193. - Oferta fara termen adresata unei persoane absente Art. 1194. - Oferta fara termen adresata unei persoane prezente Art. 1195. - Caducitatea ofertei Art. 1196. - Acceptarea ofertei Art. 1197. - Acceptarea necorespunzatoare a ofertei Art. 1198. - Acceptarea tardiva Art. 1199. - Retragerea ofertei sau a acceptarii Art. 1200. - Comunicarea ofertei, acceptarii si revocarii Art. 1201. - Clauze externe Art. 1202. - Clauze standard Art. 1203. - Clauze neuzuale Art. 1182. Încheierea contractului (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de catre parti sau prin acceptarea f ara rezerve a unei oferte de a contracta.
(2) Este suficient ca partile sa se puna de acord asupra elementelor esentiale a le contractului, chiar daca lasa unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredin teaza determinarea acestora unei alte persoane. (3) În conditiile prevazute la alin. (2), daca partile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana careia i-a fost încredintata determinarea lor nu ia o deciz ie, instanta va dispune, la cererea oricareia dintre parti, completarea contractului, tinând seama , dupa împrejurari, de natura acestuia si de intentia partilor. [art. 1168, 1185, 1225, 1 650, art. 1662 alin. (1), art. 2009 NCC; art. 105 LPA] Comentariu 1. Întâlnirea ofertei cu acceptarea. Contractul se va considera încheiat, în principiu, în momentul în care survine acordul de vointe al partilor, existând consensul asupra stipulatiilor car e dau substanta întelegerii dintre ele. Mecanismul prin care are loc acordul de vointe implica, în toate cazurile, întâln irea unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia. Tinând cont de acest lucru, redactarea art. 1182 alin. (1) NC C se dovedeste vadit improprie, fiindca un contract se încheie în toate cazurile prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta si nu se poate încheia doar prin negocierea lui de catre parti (ceea ce ar fi un nonsens), cum lasa de înteles folosirea disjunctiei. În realitate, art. 1182 alin. (1) NCC vizeaza faptul ca încheierea unui contract se poate realiza indiferent daca este sau nu precedat de negocieri purtate între parti. 2. Notiunea de elemente esentiale . Conform art. 1182 alin. (2) NCC, este suficient ca partile sa se puna de acord asupra elementelor esentiale ale contractului, chiar daca ignora pe moment unele elemente secundare. Nu exista o definitie legala a conceptului de element esential, ceea ce este de natura a ridica anumite dificultati. Cert este însa ca art. 1185 NCC arata ca un element poate face obiectul insistentelor u nei parti, iar contractul nu se va considera încheiat decât atunci când se va ajunge la un acord cu privire la acel eleme nt. Or, în baza art. 1182 alin. (2) NCC, contractul nu se încheie decât atunci când partile au ajuns de acord asupra eleme ntelor esentiale, de unde se desprinde concluzia ca pot exista elemente esentiale de ordin subiectiv, care nu reprezinta altceva decât elemente secundare ridicate la rang esential prin vointa si conduita unei parti. Elementele esentiale de ordin subiectiv pot însa lipsi dintr-un contract, caz în car e acesta se va considera încheiat daca exista acordul partilor asupra elementelor esentiale obiective (totusi, în se nsul ca elementele esentiale ale unui contract au un pronuntat caracter subiectiv, ceea ce este discutabil, a se vedea A.P. Dimitriu, Noul Cod civil, p. 451). Acestea din urma se pot defini drept elementele fara de care este imposibi l a se cunoaste ce fel de contract s-a încheiat (a se vedea H. Capitant, Fr. Terré, Y. Lequette , Les grands arrêts de la jur isprudence civile. Tome 2. e Obligations. Contracts spéciaux. Sûretés, 12 édition, Ed. Dalloz, Paris, 2008, p. 23, pr ecum si aparatul critic citat; cu precizarea ca literatura de specialitate franceza foloseste termenii de puncte es entiale si puncte accesorii , iar
Codul elvetian al obligatiilor, al carui art. 2 a inspirat de altfel art. 1182 a lin. (2) NCC, utilizeaza notiunile de puncte esentiale si puncte secundare ). În consecinta, notiunea de elemente esentiale obiectiv e prezinta legaturi cu obiectul contractului (a se vedea art. 1225 NCC). Decelarea elementelor esentiale obiective nu prezinta piedici foarte mari în ipote za contractelor numite (de exemplu, bunul vândut si pretul vor fi considerate elemente esentiale ale vânzarii, în baza art. 1650 NCC), situatia fiind alta în ce priveste contractele nenumite (a se vedea art. 1168 NCC), un repe r putându-se gasi în afirmatia generala potrivit cu care, în contractele care au ca obiect un schimb de bunuri sa u de servicii, conditiile acestui schimb vor constitui elemente esentiale (a se vedea H. Capitant, Fr. Terré, Y. Leq uette , Les grands arrêts de la ejuris prudence civile. Tome 2. Obligations. Contracts spéciaux. Sûretés, 12 édition, Ed. Dallo z, Paris, 2008, p. 23, precum si bibliografia citata). 3. Stabilirea elementelor secundare. Daca exista acordul de vointe asupra elemen telor esentiale ale contractului, acesta se va putea încheia, elementele secundare putând fi stabilite u lterior, fie de partile însesi, fie prin intermediul unei terte persoane. Din ratiuni de proba, în masura în care partil e procedeaza în acest sens, este indicat ca învoiala lor sa fie mentionata în înscrisul constatator al acordului de voi nte asupra elementelor esentiale ale contractului. Atunci când contractantii, de comun acord, încredinteaza determinarea elementului es ential [a se vedea, pentru o aplicatie a acestei posibilitati, art. 1662 alin. (1) NCC] sau elementului secun dar unui tert, relatiile dintre ei si acel tert vor fi reglementate de regulile mandatului (a se vedea art. 2009 NCC). Pentru a nu se ajunge la blocaje în raporturile contractuale, art. 1182 alin. (3) NCC prevede ca, daca nu exista acordul ulterior al partilor asupra elementelor secundare ori persoana careia i-a fost înc redintata determinarea acestor elemente nu ia o decizie, instantele judecatoresti vor trebui, la cererea oricar eia dintre parti, sa dispuna completarea contractului, tinând seama, dupa împrejurari, de natura acestuia si de intentia part ilor. Aceasta solutie se va impune doar daca partile nu au stabilit prin conventia lor o alta modalitate de fixare a elementelor secundare (a se vedea amendamente NCC, comentariul corespunzator art. 919). 4. Dispozitie tranzitorie. Potrivit art. 105 LPA, dispozitiile art. 1182 alin. ( 2) si (3) NCC nu sunt aplicabile contractelor a caror negociere a început înainte de intrarea în vigoare a noului cod, asadar înainte de 1 octombrie 2011. Art. 1183. Buna-credinta în negocieri (1) Partile au libertatea initierii, desfasurarii si ruperii negocierilor si nu pot fi tinute raspunzatoare pentru esecul acestora. (2) Partea care se angajeaza într-o negociere este tinuta sa respecte exigentele b unei-credinte. Partile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligatii. (3) Este contrara exigentelor bunei-credinte, între altele, conduita partii care i nitiaza sau continua negocieri fara intentia de a încheia contractul.
(4) Partea care initiaza, continua sau rupe negocierile contrar bunei-credinte r aspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte parti. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va tine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renuntarea de catre cealalta par te la alte oferte si de orice împrejurari asemanatoare. [art. 14, 1169-1170, art. 1182 alin. (2), ar t. 1255 alin. (1), art. 1279 alin. (4), art. 1350 NCC] Comentariu 1. Reglementarea etapei negocierilor. Noul Cod civil reglementeaza etapa negocie rilor, faza deosebit de importanta în procesul formarii contractului, în care se contureaza oferta de a cont racta si eventuala acceptare. Într-adevar, în dreptul contemporan, încheierea contractului este uneori de osebit de complexa si presupune discutii si tratative care au ca finalitate realizarea acordului de vo inte si care contureaza perioada precontractuala (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 203). Din ansamblul reglementarilor noului Cod civil se desprinde ideea ca, în conceptia legiuitorului, negocierile pot fi precontractuale sau postcontractuale. De regula, negocierile presupun anumite ac tiuni desfasurate în perspectiva determinarii continutului unui contract, însa, în baza art. 1182 alin. (2) NCC, cont ractul se poate încheia doar prin stabilirea elementelor esentiale, ceea ce înseamna ca pentru elementele secundare partile pot continua negocierile, dupa cum chiar acest text arata. Într-o atare situatie, partile se vor afla tot în p rocesul determinarii continutului contractului, dar el a luat nastere deja, deci va fi o negociere postcontractual a. Cu alte cuvinte, negocierea postcontractuala implica negocierea unor elemente secundare privind un contract care a fost încheiat si nu se refera la proiectarea unor viitoare contracte (fie ele si contracte modificatoare ale u nui contract anterior), caz în care negocierile vor fi tot precontractuale. Etapa negocierilor poate fi organizata conventional [a se vedea art. 1279 alin. (4) NCC] si ne vom afla în prezenta unui contract nenumit, încheiat în baza libertatii contractuale (a se vedea art. 116 9 NCC), care poate conduce la raspunderea contractuala a partilor în caz de neexecutare a obligatiilor stipulate (a se vedea art. 1350 NCC). Art. 1183 NCC are însa în vedere asa-numita «negociere libera» sau «negociere obisnuita», re alizata în absenta unui cadru contractual si care se plaseaza sub auspiciul a doua principii: libertatea de a contracta si buna-credinta (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 206). 2. Principiul libertatii de a contracta. Daca în cazul negocierii organizate contr actual, libertatea de a contracta se releva pe planul deplinei libertatii a partilor de a încheia contract e (chiar si unele nereglementate de lege), în cazul negocierilor libere principiul libertatii de a contracta se manife sta prin ideea exprimata de art. 1183 alin. (1) NCC, în sensul ca partile au libertatea initierii, desfasurarii si ruper ii negocierilor. Într-adevar, contractul reprezinta un act juridic care permite persoanelor punerea în valoare a intereselo r personale, iar libertatea contractuala presupune, dupa cum în mod întemeiat s-a spus, posibilitatea de a avea si desfasura discutii si negocieri chiar paralele, de a compara diverse propuneri si de a alege pe cele m
ai avantajoase, inclusiv aceea de a rupe negocierile daca persoana în cauza considera ca acestea nu sunt corespunzatoa re intereselor proprii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 206). Aceasta libertate nu poate fi asigurata d ecât daca partile nu vor fi tinute raspunzatoare de esecul negocierilor sau de ruperea acestora dupa propriul plac, singura cerinta fiind aceea de a se actiona cu buna-credinta. 3. Respectarea principiului bunei-credinte. Potrivit art. 1183 alin. (2) NCC, te za întâi, partea care se angajeaza într-o negociere este tinuta sa respecte exigentele bunei-credinte. Text ul este o aplicatie a principiului mai cuprinzator al bunei-credintei, care vizeaza atât exercitarea drepturilor si e xecutarea obligatiilor (a se vedea art. 14 NCC), cât si raporturile contractuale în general (a se vedea art. 1170 NCC). De a ltfel, art. 1183 NCC dezvolta o parte din continutul art. 1170 NCC, care dispune ca partile trebuie sa actioneze cu bu na-credinta la negocierea contractului si ca aceasta obligatie nu poate fi înlaturata sau limitata [cum se a rata si în 1183 alin. (2) NCC teza finala]. Necesitatea respectarii bunei-credinte dobândeste, asadar, caracter de or dine publica, clauzele prin care se exclude sau se limiteaza aceasta obligatie fiind lovite de nulitate absoluta, cu eventuala respectare a art. 1255 alin. (1) NCC. Obligatia de a actiona cu buna-credinta implica asumarea unui comportament loial de catre parti, iar art. 1183 alin. (3) NCC contine exemplificator (iar nu limitativ) un comportament contrar princi piului: cazul partii care initiaza sau continua negocieri fara intentia de a încheia contractul. În masura în care exista intentia de a încheia contractul, dar se încalca alte aspecte impuse de buna-credinta vizavi de initierea, continuar ea sau ruperea negocierilor, partii vinovate i se va putea angaja raspunderea delictuala pentru prejudiciul cauzat, în baza art. 1183 alin. (4) NCC teza întâi. De exemplu, ruperea fara motiv legitim si în mod brutal de catre una dintr e parti a unei negocieri aflate în stadiu avansat va putea fi considerata ca fiind efectuata cu rea-credinta (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 208). Similar va putea fi considerata mentinerea partenerului de negociere, fara un motiv real si serios, într-o stare de incertitudine prelungita (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 191). Articolul 14 alin. (2) NCC stabileste ca buna-credinta se prezuma pâna la proba co ntrara, ceea ce impune demonstrarea prin probe a comportamentului contrar acesteia. Legiuitorul indica anumite elemente utile determinarii prejudiciului cauzat prin initierea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei-credinte. Se va tine seama astfel de cheltuielile sup ortate pentru derularea negocierilor, de renuntarea de catre partea vatamata la alte oferte de a contracta primite de la terte persoane, precum si de orice împrejurari asemanatoare. Art. 1184. Obligatia de confidentialitate în negocierile precontractuale Când o informatie confidentiala este comunicata de catre o parte în cursul negocieri lor, cealalta parte este tinuta sa nu o divulge si sa nu o foloseasca în interes propriu, indife rent daca se încheie sau nu contractul. Încalcarea acestei obligatii atrage raspunderea partii în c ulpa. (art.
1183, 1349-1350 NCC) Comentariu 1. Domeniul de aplicare. În cadrul negocierilor (a se vedea art. 1183 NCC) dialogu l dintre parti implica transmiterea unor anumite informatii, cu scopul încheierii contractului proiectat, iar regula este ca dobânditorul acestora, la rândul sau, le poate comunica mai departe, din moment ce o informatie este prin esenta ei transmisibila (a se vedea R. Dinca, Protectia secretului comercial, p. 38-42). Acestea fiind spuse, daca informatia are caracter confidential, cel care o dobânde ste în urma unor negocieri este tinut sa nu o divulge si sa nu o foloseasca în interes propriu, indiferent da ca se încheie sau nu contractul negociat, potrivit art. 1184 NCC teza întâi. Faptul ca o informatie are caracter con fidential reprezinta o chestiune de fapt, dar calificarea unei informatii ca având aceasta trasatura nu este suficient a pentru incidenta art. 1184 NCC. Este adevarat ca textul nu distinge, însa dobânditorul informatiei nu îsi poate încalca oblig atia decât daca are cunostinta despre confidentialitate. Aflarea caracterului confidential se poate realiza atât daca cel care comunica inf ormatia declara în mod expres ca aceasta este confidentiala (fie la momentul comunicarii, fie ulterior, însa înainte de divulgare sau de folosire în interes propriu, de catre dobânditor), dar si atunci când împrejurarile în care informat ia a fost comunicata au fost de natura încât dobânditorul putea si trebuia în mod rezonabil sa cunoasca acest caracte r (a se vedea: 2amendamente NCC, comen tariul corespunzator art. 923 ; R. Dinca, Protectia secretului comercial, p. 494 -496). Ambele situatii pot ridica dificultati de proba, fiindca este vorba despre chest iuni de ordin subiectiv, iar negocierile nu presupun de regula în practica redactarea unor înscrisuri. Asadar, detinatorul in formatiei confidentiale trebuie sa fie diligent si sa atenueze aceste dificultati prin comunicarea informatiei în for me usor de probat, de regula prin înscrisuri cu mentiunea confidential sau avertismente echivalente (a se vedea R. Din ca, Protectia secretului comercial, p. 496). 2. Raspunderea partii în culpa. Norma continuta de art. 1184 NCC nu presupune exis tenta unui contract, ceea ce înseamna ca raspunderea partii în culpa, prevazuta de teza finala, trimite la ide ea de raspundere delictuala (a se vedea art. 1349 NCC), impunându-se îndeplinirea conditiilor cerute de aceasta. Se cuvine adaugat ca art. 1184 NCC vizeaza strict ipoteza în care o informatie confidentiala este comunicata în cad rul unor negocieri, însa, în baza art. 1349 alin. (1) NCC, raspunderea delictuala va putea fi incidenta si atunci când o informatie confidentiala este comunicata în alt context, iar detinatorul o divulga sau o foloseste în interes prop riu si prin aceasta genereaza un prejudiciu. Problema raspunderii celui care a transmis informatia confidentiala sau a folosit-o în interes propriu se va pune doar daca actiunea nu a fost efectuata având acordul persoanei îndreptatite sa dispuna de informatia confidentiala. Daca partile amenajeaza contractual modul de desfasurare a negocierilor, raspund erea incidenta pentru comunicarea informatiilor confidentiale transmise ca urmare a discutiilor purtat
e va putea fi o raspundere contractuala (a se vedea art. 1350 NCC), luând în considerare ca nimic nu împiedica st ipularea unor clauze de confidentialitate în acordul încheiat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 1 26-127). Art. 1185. Elementele de care depinde încheierea contractului Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insista sa se ajunga la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie pâna nu se ajunge la un acord cu privire la acestea. (art. 1182-1183 NCC) Comentariu 1. Notiunea de elemente esentiale subiective . Exista situatii în care anumite elemen te ale unui contract proiectat sau forma (nu neaparat autentica) în care acesta se va încheia prezinta o importanta anume pentru una dintre partile la negocieri (a se vedea art. 1183 NCC). În aceste ipoteze, daca pa rtea insista si, în consecinta, transmite neîndoielnic celeilalte parti ca, fara un acord asupra respectivelor che stiuni, nu întelege sa încheie contractul, atunci acesta nu se va încheia decât în momentul în care partile ajung, în mod neechivoc, la acel acord. Articolul 1185 NCC priveste elementele esentiale subiective ale unui contract (a se vedea art. 1182 NCC), adica elemente secundare care prin vointa si conduita unei parti devin elemente esenti ale. Textul nu are în vedere elementele esentiale obiective ale unui contract, adica elementele fara de care este imposibil a se cunoaste ce fel de contract s-a încheiat si cu privire la care, prin natura lucrurilor, nu est e nevoie ca o parte sa insiste (de exemplu, pretul reprezinta un element esential într-o vânzare, indiferent daca o par te insista sau nu asupra existentei sale; a se vedea H. Capitant s.a., Les grands arrêts de la jurisprudenc e civile. Tome 2. Obligations. e Contracts spéciaux. Sûretés, 12 édition, Ed. Dalloz, Paris, 2008, p. 21-22). 2. Determinarea elementelor esentiale subiective. Determinarea caracterului esen tial subiectiv al unui element reprezinta o chestiune de fapt, lasata la suverana apreciere a instantel or judecatoresti de fond. Pentru ca art. 1185 NCC impune necesitatea insistentelor din partea unei parti în cursul neg ocierilor, rezulta ca este importanta conduita partii în dobândirea caracterului esential, persoana interesata trebuind sa faca proba faptului ca a transmis neîndoielnic partenerului de negocieri ca nu doreste încheierea contra ctului fara un acord asupra elementului dorit. Din pricina faptului ca un contract cuprinde obligatoriu elem ente esentiale obiective si este nevoie de efectuare de probatoriu pentru a se demonstra ca un element secundar a dobândit caracter esential subiectiv, se poate apela la o prezumtie simpla în sensul ca daca un element al un ui contract nu îndeplineste conditiile pentru a fi considerat esential obiectiv, atunci nu este deloc elemen t esential al acordului de vointe. 3. Acordul asupra elementului esential subiectiv. Atunci când, în timpul negocierilo r, o parte insista sa se ajunga la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, con tractul va putea fi considerat încheiat daca exista ulterior consimtamântul acelei parti, chiar daca forma contract
ului nu este cea cu privire la care s-a insistat sau daca înscrisul constatator al actului juridic nu prevede nimic în p rivinta elementului care a facut obiectul insistentelor. Într-adevar, acordul asupra elementului esential subiectiv nu trebuie sa fie obligatoriu unul expres, iar în cazul mentionat se poate considera ca partea a renuntat la cerintel e sale si ca exista un acord tacit în sensul repudierii acelor aspecte din configurarea raportului juridic. Art. 1186. Momentul si locul încheierii contractului (1) Contractul se încheie în momentul si în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea din motive care nu îi sunt imputabile. (2) De asemenea, contractul se considera încheiat în momentul în care destinatarul ofe rtei savârseste un act sau un fapt concludent, fara a-l înstiinta pe ofertant, daca, în tem eiul ofertei, al practicilor statornicite între parti, al uzantelor sau potrivit naturii afaceri i, acceptarea se poate face în acest mod. [art. 6 alin. (2), art. 87, 97, 227, art. 628 alin. (4), art. 780 alin. (1), art. 1013 alin. (1), art. 1179, art. 1193-1195, 1199, art. 1200 alin. (1), art. 1246, art. 1662 alin. (2), art. 1664 alin. (3), 1674, 2579, art. 2591 alin. (2), art. 2594, art. 2638 alin. (1), art. 2639 alin. (2) lit. a) NCC; art. 106 LPA; art. 9 alin. (1)-(2) din Legea nr. 365/2002] Comentariu 1. Sistemul receptiei acceptarii. Daca situatia în care ofertantul si acceptantul sunt ambii de fata si cad de acord asupra încheierii contractului este simpla, fiindca momentul încheierii contra ctului va fi cel al realizarii acordului de vointe (a se vedea si art. 1194 NCC), iar locul încheierii contractul ui va fi cel în care se afla partile, ipoteza în care oferta si acceptarea sunt decalate temporal ridica unele probleme. În conformitate cu recomandarea doctrinei cu cea mai înalta autoritate (a se vedea C . Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 50), noul Cod civil opteaza, dintre diferitele sisteme de determ inare a momentului încheierii contractului, pentru sistemul receptiei acceptarii (sau sistemul primirii accept arii), potrivit caruia se considera ca un contract este încheiat atunci când raspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indi ferent de faptul ca ofertantul a luat sau nu cunostinta de cuprinsul lui [a se vedea art. 1200 alin. (1) NCC]. Ar t. 1186 alin. (1) NCC întareste aceasta idee prin precizarea faptului ca solutia se impune si atunci când ofertantului nu i se poate imputa ca nu a luat cunostinta de acceptare, însa va fi identic cazul existentei unor motive care îi sun t imputabile acestuia. Regula se poate regasi si în acte normative speciale, precum Ordonanta nr. 130/200 0 privind protectia consumatorilor la încheierea si executarea contractelor la distanta, unde art. 5 p revede ca daca partile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanta îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de catre consumator, referitor la comanda sa . Legiuitorul poate statua si exceptii de la regula, cum se întâmpla în materia contractului de donatie, la art. 1013 alin. (1) NCC care instituie sistemul informarii (a se vedea, pentru prezentarea diferitelor sisteme, L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 186-191). De asemenea, acelasi sistem al
informarii apare la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privind comertul ele ctronic, conform caruia încheierea unui contract prin mijloace electronice are loc atunci când acceptarea ofertei de a con tracta a ajuns la cunostinta ofertantului [o exceptie existând la art. 9 alin. (2) din legea amintita]. Sistemul receptiei dicteaza considerarea locului în care acceptarea ajunge la ofer tant ca loc al încheierii contractului. Ceea ce conteaza este ca acceptarea sa ajunga la ofertant, astfel în cât acesta sa poata lua cunostinta de ea (de pilda, prin posta electronica), indiferent daca locul respectiv este sau nu domiciliul sau sediul ofertantului, determinat potrivit art. 87 NCC, respectiv art. 227 NCC, ori conform art. 97 NCC . Apare asadar discutabila afirmatia categorica potrivit careia locul încheierii contractului este domiciliul/sediul/sau locul în care s-a facut alegerea de domiciliu a ofertantului (a se vedea A.P. Dimitriu, Noul Cod civil, p. 452). 2. Importanta determinarii momentului si locului încheierii contractului. Momentul încheierii contractului marcheaza un punct de la care oferta nu mai poate fi revocata (a se vedea art. 1193 NCC) sau retrasa (a se vedea art. 1199 NCC) si nu se mai poate pune problema caducitatii ei (a se ve dea art. 1195 NCC). Nici acceptarea nu mai poate fi retrasa dupa ce contractul a luat nastere. În plus, atunci când exis ta mai multi destinatari ai ofertei, prima acceptare primita lasa fara obiect acceptarile ulterioare (a se vedea C. S tatescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 52). De asemenea, în functie de acest moment se vor cerceta legea aplicabila contractul ui [a se vedea art. 6 alin. (2) NCC si art. 102 LPA]; conditiile de validitate ale acestuia (a se vedea art. 1179 NC C); incidenta cauzelor de nulitate [a se vedea art. 1246 NCC; cu titlu de exceptie însa, pot exista cauze de nulitate ulter ioare încheierii contractului, de pilda la art. 780 alin. (1) NCC]; opozabilitatea clauzei de inalienabilitate [a se ved ea art. 628 alin. (4) NCC]. Nu în ultimul rând, momentul încheierii contractului semnifica în principiu momentul de la care cont ractul începe sa produca efecte (a se vedea, de exemplu, art. 1674 NCC). În ceea ce priveste importanta determinarii locului încheierii contractului, aceasta poate interesa competenta teritoriala a instantelor de judecata [a se vedea, de exemplu, art. 1662 alin. ( 2) NCC], determinarea unor elemente esentiale ale contractului [a se vedea art. 1664 alin. (3) NCC] sau dreptul inte rnational privat [a se vedea, bunaoara, art. 2579 NCC, art. 2591 alin. (2) NCC, 2594 NCC, 2638 alin. (1) NCC sau 2639 al in. (2) lit. a) NCC]. 3. Încheierea contractului fara receptia acceptarii. Articolul 1186 alin. (2) NCC arata ca un contract se considera încheiat în momentul în care destinatarul ofertei savârseste un act sau un fap t concludent, fara a-l înstiinta pe ofertant, daca, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între par ti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. În acest caz, un comportament care poate fi considerat relevant, dupa împrejurari, c onduce la nasterea raportului contractual, fara a mai fi nevoie de receptia acceptarii. Important este ca împrej urarile respective (oferta, practicile, uzantele sau natura afacerii) sa indice nu numai ca actul sau faptul are semnifi catie de acceptare, dar si ca acceptarea nu trebuie sa fie comunicata pentru considerarea contractului ca fiin d încheiat. Într-adevar, ofertantul
poate renunta valabil la necesitatea comunicarii acceptarii (a se vedea M. Avram , Actul unilateral, p. 265). Textul nu arata în acest caz care este locul încheierii contractului, ceea ce este r egretabil. În baza principiului conform caruia acest loc este determinat de momentul încheierii (a se vedea C. Sta tescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 52), se poate sustine ca, atunci când este aplicabil art. 1186 alin. (2) NCC, locu l încheierii contractului va fi locul în care se afla acceptantul si în care acesta savârseste actul sau faptul concludent. 4. Dispozitie tranzitorie. Articolul 106 LPA prevede ca dispozitiile art. 1186 a lin. (1) NCC nu sunt aplicabile contractelor în cazul în care oferta de a contracta a fost expediata înainte de intrar ea în vigoare a noului cod. Art. 1187. Forma ofertei si a acceptarii Oferta si acceptarea trebuie emise în forma ceruta de lege pentru încheierea valabil a a contractului. [art. 1011 alin. (1), art. 1174, 1178, 1193, art. 1197 alin. (1) l it. b), art. 1199, art. 1242 alin. (2), art. 2255 NCC] Comentariu 1. Forma ceruta ad validitatem. Mecanismul de încheiere a oricarui contract presup une acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta; ceea ce este suficient în principiu, datorit a principiului consensualismului (a se vedea art. 1178 NCC). Totusi, atunci când este vorba despre un contract solemn (a se vedea art. 1174 NCC) si o anumita formalitate pentru încheierea valabila a contractului este impusa de lege, vointa trebuie sa îmbrace forma prescrisa, ceea ce impune atât exteriorizarea ofertei în acea forma, dar si cea a ac ceptarii, ambele dând substanta acordului de vointe. Ulterior emiterii ofertei sau acceptarii, principiul simetr iei formelor va dicta ca revocarea ofertei (a se vedea art. 1193 NCC) ori retragerea ofertei sau a accept arii (a se vedea art. 1199 NCC) sa respecte forma prescrisa de lege. Articolul 1187 NCC cere ca formalitatea sa fie necesara pentru încheierea valabila a contractului, cum, de exemplu, este cazul donatiei [a se vedea art. 1011 alin. (1) NCC] sau al contractului de în tretinere (a se vedea art. 2255 NCC). În consecinta, va putea ramâne aplicabil art. 1242 alin. (2) NCC care arata ca, daca partile s-au învoit ca un contract sa fie încheiat într-o anumita forma, pe care legea nu o cere, contractul se socoteste valabil chiar daca forma nu a fost respectata. Asadar, daca formalitatea nu este ceruta ad validitatem, dar a fost convenita de parti, nu exista, în principiu, un impediment pentru încheierea contractului daca oferta ori acceptarea nu îmbraca respectiva forma; însa renuntarea la forma convenita trebuie sa fie totusi expresia vointelor ambelo r parti. Poate exista si situatia în care nu se prevede de catre lege o formalitate anume p entru validitatea contractului, însa ofertantul impune ca manifestarea de vointa care va constitui acceptarea sa îmbrac e o anumita forma, chiar daca aceasta este una diferita de cea în care a fost exprimata propunerea de a contract a. În acest sens, art. 1197 alin. (1) lit. b) NCC dispune ca raspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când nu respecta forma ceruta anume de ofertant. Art. 1188.
Oferta de a contracta (1) O propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta contine suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima intentia ofertantului de a se obliga în cazul acc eptarii ei de catre destinatar. (2) Oferta poate proveni de la persoana care are initiativa încheierii contractulu i, care îi determina continutul sau, dupa împrejurari, care propune ultimul element esential al contractului. (3) Dispozitiile art. 1182-1203 se aplica în mod corespunzator si atunci când împrejur arile în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptarii. (art. 1182 -1203, 1325 NCC) Comentariu 1. Conditiile de fond pe care trebuie sa le îndeplineasca oferta. Pentru a putea c onduce la încheierea contractului, oferta de a contracta sau policitatiunea trebuie sa fie precisa, a dica sa cuprinda toate elementele necesare realizarii acordului de vointe, astfel încât sa lipseasca doar o acceptare lipsita de rezerve. Elementele suficiente pentru existenta ofertei, indicate de art. 1188 alin. (1) NCC, sunt e lementele esentiale, fie obiective (a se vedea art. 1182 NCC), fie subiective (a se vedea art. 1185 NCC) ale contractu lui, iar, în cazul în care un astfel de element lipseste, manifestarea de vointa nu va fi calificata drept oferta, ci un element de negociere precontractuala (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 158-159). Nu este nevoie ca element ele secundare ale contractului sa fie cuprinse în oferta, din moment ce partile pot conveni ulterior asupra respectivelo r chestiuni, pot încredinta determinarea lor unei terte persoane sau, daca exista norme supletive în materie, pot sa nu întreprinda nicio actiune cu privire la acestea. Oferta reprezinta un act juridic de formatie unilaterala pentru ca este o manife stare de vointa a unei persoane, efectuata cu scopul de a produce efecte juridice (a se vedea M. Avram, Actul unilateral, p. 261), asadar nu poate fi decât evident ca ea trebuie sa exprime intentia ofertantului de a se obli ga în cazul acceptarii ei de catre destinatar. Oferta trebuie sa îndeplineasca si conditii precum existenta unui cons imtamânt neviciat si a capacitatii, dat fiind continutul art. 1325 NCC, în conformitate cu care, daca prin lege nu se prevede altfel, dispozitiile legale privitoare la contracte se aplica în mod corespunzator actelor unilaterale. Policitatiunea trebuie sa fie exteriorizata, ceea ce poate avea loc fie scris, f ie verbal, fie prin actiuni sau atitudini pur materiale, deci în general prin actiuni care sunt special îndeplinite pentru aducere a la cunostinta altuia a unei propuneri de a contracta. Se admite în literatura de specialitate ca exteriorizare a ofertei poate avea loc, în principiu, si în mod tacit, atunci când propunerea rezulta din atitudinea sau comportamentul of ertantului ori din alte împrejurari (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 160-161; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 40). Oferta trebuie sa fie ferma, adica sa exprime o propunere neîndoielnica, astfel încât acceptarea fara rezerve sa duca la încheierea contractului. Conditia nu va fi îndeplinita si va putea fi vorba despr e o solicitare de oferta sau intentie
de negociere, daca autorul propunerii conditioneaza încheierea contractului de un alt element, bunaoara atunci când se impune necesitatea confirmarii sau agreerii acceptarii. Astfel de rezerve pot fi exprese sau tacite, în acest din urma caz ele rezultând din împrejurarile existente (a se vedea, pe larg, cu privire la rezervele contractuale, J. Goicovici, Formarea progresiva a contractului, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 20 09, p. 52-85). În doctrina s-a aratat în mod întemeiat ca nu este necesara retinerea conditiei ca ofe rta sa fie neechivoca (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 157-158). Într-adevar, daca sunt îndeplinite toate celelalte cerinte, manifestarea de vointa nu poate dobândi caracter echivoc si ne vom afla în prezenta unei policitatiu ni. 2. Identificarea ofertei. Calificarea unei propuneri ca fiind o oferta prezinta importanta practica evidenta, iar art. 1188 alin. (2) NCC ofera o serie de criterii pentru determinarea ofertei at unci când anumite împrejurari fac dificil acest lucru [de exemplu, atunci când încheierea contractului este precedata de negoc ieri în care se succed propuneri si contrapropuneri; a se vedea amendamente NCC, comentariul corespunzator art. 9 20 alin. (2)]. Conform dispozitiei legale, oferta poate proveni de la persoana care are initiativa închei erii contractului, care îi determina continutul sau, dupa împrejurari, care propune ultimul element esential al contrac tului. Aceste repere se pot dovedi utile practic, însa cu siguranta nu în toate cazurile, de pilda în situatia în care o pe rsoana are initiativa încheierii contractului, iar cealalta determina continutul acestuia, dar nu sunt îndeplinite de catre niciuna dintre parti conditiile cerute de art. 1188 alin. (1) NCC (de pilda, nu exista intentia de a se obliga), care sunt esential de stabilit pentru identificarea ofertei. 3. Imposibilitatea identificarii ofertei sau a acceptarii. Încheierea contractului implica în toate cazurile o oferta si o acceptare, însa în multe situatii acordul de vointe are loc instantaneu, ceea ce face dificila observarea distincta a manifestarilor de vointa care compun acel acord. În aceste situatii of erta si acceptarea nu pot fi identificate, dar, potrivit art. 1188 alin. (3) NCC, dispozitiile referitoare la formarea contractului se vor aplica în continuare. Textul art. 1188 alin. (3) NCC este susceptibil de interpretari dife rite, iar solutia care se poate promova este ca el priveste doar situatia în care nu se pot identifica oferta si acceptare a, dar este cert ca acestea exista, altfel, în ipoteza în care lipseste inclusiv certitudinea lor, nu ar avea sens aplicarea reg imului juridic continut de art. 11821203 NCC. Art. 1189. Propunerea adresata unor persoane nedeterminate (1) Propunerea adresata unor persoane nedeterminate, chiar daca este precisa, nu valoreaza oferta, ci, dupa împrejurari, solicitare de oferta sau intentie de negociere. (2) Cu toate acestea, propunerea valoreaza oferta daca aceasta rezulta astfel di n lege, din uzante ori, în mod neîndoielnic, din împrejurari. În aceste cazuri, revocarea ofertei ad resate unor persoane nedeterminate produce efecte numai daca este facuta în aceeasi forma cu oferta însasi sau într-o modalitate care permite sa fie cunoscuta în aceeasi masura cu aceast
a. (art. 1, 1187-1188, 1191, 1193 NCC; Legea nr. 297/2004) Comentariu 1. Destinatarul ofertei. O propunere de a contracta poate viza persoane determin ate sau nedeterminate, dar legiuitorul statueaza prin art. 1189 alin. (1) NCC ca, în principiu, o astfel de p ropunere adresata unor persoane nedeterminate nu poate fi calificata drept oferta, ci, în functie de împrejurari, so licitare de oferta sau intentie de negociere. Se prezuma asadar ca, în aceasta situatie, nu exista de regula inten tia de a se obliga din partea 1 autorului propunerii (a se vedea amendamente NCC, comentariul corespunzator art. 920 ), chiar daca propunerea este precisa si, prin urmare, contine toate elementele necesare încheierii contrac tului (a se vedea art. 1188 NCC). Exceptia este oferita de alin. (2), care arata ca o propunere adresata unor pers oane nedeterminate poate fi calificata drept oferta daca aceasta rezulta astfel din lege (de exemplu, în cazul ofertei pu blice de valori mobiliare, potrivit Legii nr. 297/2004 privind piata de capital), din uzante (a se vedea art. 1 NCC) ori, în mod neîndoielnic, din împrejurari. Împrejurarile la care se face referire si care în caz de litigiu trebuie dovedite, pot fi de natura variata si, în consecinta, nimic nu împiedica inserarea în continutul propunerii de a contracta (a dresata unor persoane nedeterminate) a unei stipulatii în sensul ca aceasta valoreaza oferta, deoarece m archeaza intentia de a se obliga a autorului ei în ipoteza acceptarii. Oferta adresata unor persoane nedeterminate are aceleasi efecte precum o oferta adresata unei persoane determinate, iar policitantul va fi legat contractual de primul acceptant (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 250). 2. Revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate. Particularitatile ace stei situatii de exceptie impun însa o anumita solutie raportat la revocarea ofertei si, asa cum dispune tez a finala a alin. (2), revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai daca este facu ta în aceeasi forma cu oferta sau într-o modalitate care permite sa fie cunoscuta în aceeasi masura. Într-adevar, pentru ca, prin ipoteza, este vorba despre persoane nedeterminate, revocarea nu poate fi adusa în mod direct la cunost inta acestora, ceea ce necesita exteriorizarea vointei de revocare cu respectarea unor formalitati având o putere de publicitate cel putin egala cu cea în care a fost îmbracata oferta. În ipoteza în care forma ofertei a fost una ad vali ditatem (a se vedea art. 1187 NCC), principiul simetriei formelor dicteaza respectarea acestei formalitati si pentru revocarea ofertei, nefunctionând în acest caz echipolenta formelor prevazuta de teza finala a alin. (2) . Trebuie mentionat ca textul nu instituie indirect posibilitatea revocarii oricar ei oferte adresate unor persoane nedeterminate, ci vor trebui observate regulile generale privind revocarea ofert ei (a se vedea art. 1191 si 1193 NCC). Art. 1190. Solicitarea de oferte Solicitarea de a formula oferte, adresata uneia sau mai multor persoane determin
ate, nu constituie, prin ea însasi, oferta de a contracta. ( art. 1182, 1188 NCC) Comentariu 1. Notiune. Solicitarea de oferte reprezinta un element în etapa precontractuala c are, asa cum indica si denumirea, consta în invitatia adresata unei/unor persoane determinate, în vederea g enerarii de oferte de catre destinatar sau destinatari, oferte pe care, ulterior, autorul invitatiei le poat e accepta sau refuza, dupa propriul plac. Conceptual, delimitarea fata de oferta de a contracta este neta, însa în practica di versele împrejurari de speta fac deseori dificila calificarea propunerii unei anumite persoane, cu atât mai mult cu cât se vehiculeaza si notiunea de invitatie la negociere . În ce priveste delimitarea dintre solicitarea de oferte si oferta de a contracta, art. 1190 NCC arata ca prima nu poate fi calificata drept o oferta datorita caracteristicilor ei proprii, lipsin d intentia de a se obliga a autorului, iar solutia este logica din moment ce notiunile exprima realitati diferite. Totusi o manifestare de vointa ambigua, sau chiar si una calificata de catre autorul ei drept solicitare de oferte, poate fi recalificata într-o oferta de a contracta daca sunt îndeplinite conditiile cerute de art. 1188 NCC, problema punându-se în speci al cu privire la aspectul subiectiv, mai exact la intentia autorului de a se obliga în cazul acceptarii prop unerii de catre destinatar. În ceea ce priveste deosebirea fata de invitatia la negociere, în literatura de spec ialitate s-a precizat ca invitatia de a face o oferta are un caracter mai complet, deoarece contine si unele elemen te esentiale ale contractului care se intentioneaza a fi încheiat, numai ca nu este suficient de precisa (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 157). Se poate însa observa ca nimic nu împiedica persoana care invita la negociere sa faca r eferire în invitatia sa la anumite elemente esentiale ale contractului (a se vedea art. 1182 NCC) si de aceea mult mai rezonabila pare o concluzie în sensul ca distinctia se materializeaza pe planul scopului urmarit. Într-adevar, ce l care invita la negociere urmareste geneza elementelor esentiale ale contractului în urma unor discutii purtate, la fi nalul carora se va contura o oferta fie din partea sa, fie din partea destinatarului invitatiei; în timp ce autorul un ei solicitari de oferte nu are neaparat ca obiectiv purtarea unor tratative si urmareste ca destinatarul sa fie cel care fo rmuleaza oferta. Art. 1191. Oferta irevocabila (1) Oferta este irevocabila de îndata ce autorul ei se obliga sa o mentina un anum it termen. Oferta este, de asemenea, irevocabila atunci când poate fi considerata astfel în tem eiul acordului partilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al continutului ofertei ori al uzantelor. (2) Declaratia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect. [a rt. 1, art. 1013 alin. (1), art. 1195 alin. (2), art. 1196 alin. (1), art. 1198 alin. (2), art. 1199, a rt. 1200 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Obligatia de a mentine oferta un anumit termen. Forta juridica a ofertei vari aza dupa cum este vorba
despre o oferta irevocabila sau despre o oferta revocabila. Primul caz de oferta irevocabila, prevazut de art. 1191 alin. (1) NCC, are în vedere ipoteza în care autorul acesteia s-a obligat sa o mentina un anumit termen. Simpla mentiune a unui termen în cadrul unei oferte nu conduce ineluctabil la o oferta ir evocabila, ci este nevoie de dovedirea în mod neîndoielnic a intentiei autorului de a se obliga sa mentina oferta în acel termen. Asa fiind, desi un termen prevazut expres de ofertant poate duce la prezumtia ca ofertantul se o bliga sa mentina oferta în respectiva perioada (altminteri nu s-ar vedea rostul stipulatiei sale), acest as pect nu va fi suficient pentru constatarea caracterului irevocabil, ci va trebui evaluat împreuna cu alte împrejura ri (a se vedea M. Avram, Actul unilateral, p. 264). De vreme ce art. 1196 alin. (1) NCC arata ca, în principiu, exista acceptare doar daca aceasta ajunge în termen la autorul ofertei (a se vedea totusi si art. 1198 alin. (2) NCC), rezulta ca terme nul de acceptare nu va viza doar limita momentului în care destinatarul va putea consimti la formarea contractului. Asadar , la momentul stipularii termenului (care poate fi cert sau incert), ofertantul va trebui sa ia în consider are perioada necesara sosirii unei eventuale acceptari [a se vedea si art. 1200 alin. (2) NCC]. 2. Alte oferte irevocabile. Conform art. 1191 alin. (1) NCC, teza finala, oferta este irevocabila si atunci când poate fi considerata astfel în temeiul acordului partilor, al practicilor statornicite înt re acestea, al negocierilor, al continutului ofertei ori al uzantelor (a se vedea art. 1 NCC). Decelarea caracte rului irevocabil al ofertei în aceste situatii trebuie sa se faca inclusiv în baza dovedirii intentiei autorului de a se obliga sa mentina oferta. Aceasta însemneaza ca pot exista cazuri de oferta irevocabila care nu presupun un termen p entru acceptare, ceea ce conduce la ideea discutabila a unei oferte care poate fi acceptata oricând, indiferent cât d e lung ar fi termenul scurs de la adresarea ei. În orice caz, conform art. 1195 alin. (2) NCC, decesul sau incapacit atea ofertantului atrag caducitatea ofertei irevocabile daca natura afacerii sau împrejurarile o impun. Datorita serioaselor dificultati de proba care se pot ridica în aceste situatii, e ste recomandabil ca un instrumentum probationis ce constata o oferta irevocabila sa cuprinda un termen, mentionarea expresa a faptului ca autorul se obliga sa o mentina în acel termen, precum si incidenta decesului sau incapacitati i policitantului asupra ofertei. 3. Revocarea ofertei irevocabile. Dupa cum rezulta din art. 1191 alin. (2) NCC, manifestarea de vointa prin care autorul revoca oferta irevocabila nu produce efecte juridice, iar contractul se va încheia, în conditiile legii, prin acceptarea fara rezerve de catre destinatar (în termenul prevazut în oferta, daca es te cazul). Cu alte cuvinte, în ipoteza în care oferta a fost acceptata si exista o declaratie anterioara de revoc are, respectiva declaratie nu are nicio înrâurire asupra acceptarii, iar contractul se va considera încheiat si, în caz de neexe cutare a obligatiilor izvorâte din acesta, se va putea pune problema raspunderii contractuale. Totusi este fara îndoi ala ca o manifestare de vointa prin care se încearca a se revoca o oferta irevocabila poate influenta situ atia de fapt, în special în cazurile în care irevocabilitatea ofertei nu rezulta foarte clar din propunere. De aceea, ch
iar daca nu se va repercuta asupra încheierii contractului, declaratia de revocare poate avea o aparenta de validitat e si deci poate genera prejudicii, caz în care ar fi incidenta o raspundere delictuala. Nu trebuie confundata revocarea cu retragerea ofertei. Într-adevar, în baza art. 119 9 NCC, orice oferta, fie revocabila, fie irevocabila, poate fi retrasa daca retragerea ajunge la destinat ar anterior ori concomitent cu oferta. În consecinta, spre deosebire de declaratia de revocare, declaratia de retragere a ofertei irevocabile poate produce efecte asupra procesului de formare a contractului, dar numai în conditiile cerute de lege. Trebuie subliniat ca, potrivit art. 1013 alin. (1) NCC, teza întâi, în cazul ofertei d e donatie, cât timp ofertantul nu a luat cunostinta de acceptarea destinatarului, oferta poate fi revocata, indife rent daca ar îndeplini sau nu conditiile cerute de art. 1191 alin. (1) NCC. Art. 1192. Termenul de acceptare Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar. [art . 1191, 1195, 1198, art. 1200 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Începutul curgerii termenului de acceptare. Norma juridica prevazuta de art. 11 92 NCC îsi gaseste aplicare atunci când s-a stipulat un termen pentru acceptarea ofertei de a contrac ta, fiind vorba asadar, în principiu, despre o oferta irevocabila [a se vedea art. 1191 alin. (1) NCC]. Dispozitia est e supletiva si prezuma ca autorul ofertei nu a luat în considerare, pentru calculul termenului prevazut, perioada de timp ne cesara ajungerii ofertei la destinatar. Asadar, în mod valabil se poate stipula în cadrul ofertei ca termenul pe ntru acceptare curge de la alta data, inclusiv de la data manifestarii de vointa cu valoare de oferta. În cazul în care nu exista însa derogare, termenul de acceptare va curge de la ajunger ea ofertei la destinatar, fiind irelevant daca destinatarul a luat sau nu cunostinta în concret despre oferta care i s-a facut [a se vedea art. 1200 alin. (1) NCC]. 2. Expirarea termenului de acceptare. Dupa împlinirea termenului, acceptarea ofert ei de catre destinatar nu produce, de regula, efecte pe planul formarii contractului, regula si exceptia d e la aceasta fiind consacrate de art. 1198 NCC. Putem vorbi, asadar, despre caducitatea ofertei în ipoteza expirarii ter menului (a se vedea art. 1195 NCC), iar încercarea de revocare a ofertei irevocabile, ulterior expirarii termenu lui de acceptare, în continuare nu va produce efecte, dar nu în virtutea art. 1191 alin. (2) NCC, ci datorita faptului c a oferta a devenit caduca. Art. 1193. Oferta fara termen adresata unei persoane absente (1) Oferta fara termen de acceptare, adresata unei persoane care nu este prezent a, trebuie mentinuta un termen rezonabil, dupa împrejurari, pentru ca destinatarul sa o prime asca, sa o analizeze si sa expedieze acceptarea. (2) Revocarea ofertei nu împiedica încheierea contractului decât daca ajunge la destin atar înainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea sau, dupa caz, înaintea savârsirii actul ui ori
faptului care, potrivit prevederilor art. 1186 alin. (2), determina încheierea con tractului. (3) Ofertantul raspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirarii termenului prevazut la alin. (1). [art. 15, 1186, 1191, 1194, art. 1195 alin. (1 ) lit. a), art. 1200 alin. (1) NCC; art. 106 LPA] Comentariu 1. Preliminarii. Legiuitorul a urmarit prin art. 1193 NCC reglementarea ofertei revocabile (în acest sens fiind si denumirea marginala a articolului într-o forma initiala; a se vedea amendamente NC C, art. 920 si comentariul corespunzator), si nu doar simpla oferta fara termen adresata unei persoane abse nte. Într-adevar, din perspectiva dispozitiilor continute de art. 1191 alin. (1) NCC, teza finala, oferta irevocab ila nu presupune obligatoriu un termen de acceptare, iar, în baza art. 1191 alin. (2) NCC, declaratia de revocare a ofertei irevocabile nu produce efecte. De partea cealalta, potrivit art. 1193 alin. (2) NCC, oferta de a contra cta reglementata de acest articol poate fi revocata, ceea ce înseamna ca ne aflam în ipoteza unei oferte care nu este calificat a drept irevocabila. Articolul vizeaza de asemenea ipoteza în care destinatarul ofertei este o persoana absenta, mai exact o persoana care nu poate percepe în mod direct si imediat manifestarea de vointa a ofertantului (a se vedea art. 1194 NCC). 5 2. Momentul pâna la care se poate revoca oferta. Orice oferta care nu este irevoca bila si care este adresata unei persoane care nu este prezenta trebuie mentinuta un termen rezonabil, dupa îm prejurari, pentru ca destinatarul sa o primeasca, sa o analizeze si sa expedieze acceptarea. Determin area caracterului rezonabil al termenului în care oferta trebuie mentinuta se va face în functie de situatia de fap t, iar aceasta operatiune este lasata de legiuitor la aprecierea judecatorului chemat sa se pronunte asupra che stiunii, care poate lua în consideratie anumite circumstante mentionate în literatura de specialitate, precum natura contractului propus, uzantele în materie, distanta care separa partile sau diferentele de fus orar (a s e vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 164). Termenul rezonabil trebuie sa vizeze atât perioada necesara formarii si exprimarii acceptarii, cât si cea necesara sosirii acesteia la ofertant, pentru ca oferta devine caduca daca acceptarea nu ajunge la policitant în acest termen rezonabil, asa cum dispune art. 1195 alin. (1) lit. a) NCC. 3. Revocarea ofertei. Faptul ca oferta de a contracta trebuie mentinuta un terme n rezonabil nu înseamna ca oferta devine irevocabila. Revocarea ofertei în toate cazurile va bloca mecanismul formarii contractului prin acceptare, iar respectarea sau nu a termenului rezonabil va atrage consecinte do ar asupra incidentei raspunderii celui care a revocat oferta. Potrivit art. 1193 alin. (2) NCC, revocarea ofertei împiedica încheierea contractului, însa ea va trebui trimisa destinatarului ofertei si, mai mult, trebuie sa ajunga la a cesta înainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea, din moment ce ulterior acestui moment contractul se va considera înche iat, conform art. 1186 alin. (1) NCC. Nu prezinta relevanta daca destinatarul ofertei nu a luat cunostinta despre
revocarea ajunsa la el, indiferent din ce motive [a se vedea art. 1200 alin. (1) NCC]. Aceeasi solutie va fi în cazul în care contractul va fi considerat încheiat nu ca urma re a receptiei acceptarii, ci, raportat la art. 1186 alin. (2) NCC, atunci când destinatarul ofertei savârseste un act sau un fapt concludent, fara a-l înstiinta pe ofertant, daca, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între par ti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. În consecinta, art. 1193 alin. (2) NCC consacra un adevarat drept de a revoca ofer ta atunci când aceasta nu îndeplineste cerintele art. 1191 alin. (1) NCC, însa exercitarea acestui drept nu se poate realiza în scopul de a vatama sau pagubi pe altul ori într-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte , asa cum rezulta din art. 15 NCC care interzice abuzul de drept. De aceea, art. 1193 alin. (3) NCC arata ca poate fi incidenta o raspundere delictuala atunci când revocarea ofertei înainte de expirarea termenului rezonabil p roduce un prejudiciu destinatarului (a se vedea, pentru problema abuzului de drept în vechea reglementa re, C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 44-45). Solutia este justa, iar principiul liberei revocabilitat i trebuie, într-adevar, temperat, tinând cont ca, dupa cum s-a explicat în doctrina, a acorda ofertantului posibilitatea de a revoca propunerea sa în orice moment, îl pune pe destinatar în situatia de a fi privat de timpul de reflectie dori t si uneori chiar necesar, iar, pentru a se asigura împotriva unei asemenea revocari, el poate fi tentat sa accepte ofert a în mod precipitat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 165). Art. 1194. Oferta fara termen adresata unei persoane prezente (1) Oferta fara termen de acceptare, adresata unei persoane prezente ramâne fara e fecte daca nu este acceptata de îndata. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si în cazul ofertei transmise prin telefon sa u prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanta. [art. 1186 alin. (1), art. 1191 alin. (1) NC C] Comentariu 1. Contractul încheiat între persoane prezente. Daca autorul ofertei si destinatarul acesteia sunt ambii prezenti fizic, unul în fata celuilalt, încheierea contractului are loc de regula in stantaneu, de vreme ce autorul ofertei poate lua la cunostinta pe moment de acceptare. În general, în aceste împrejur ari autorul unei oferte urmareste primirea unui raspuns pe loc si nu doreste o situatie incerta. Din ace st motiv, legiuitorul prezuma la art. 1194 NCC ca ofertantul nu a intentionat sa acorde destinatarului un timp de refl ectie pe perioada caruia sa existe obligatia de mentinere a ofertei, iar aceasta oferta fara termen de acceptare va deveni caduca în lipsa acceptarii de îndata. Pe motivul ca vointa policitantului nu se mai poate prezuma în acelasi sens, va ex ista derogare de la solutia consacrata de art. 1194 alin. (1) NCC atunci când oferta contine un termen de acce ptare, dar si atunci când, din împrejurari, se poate deduce ca autorul ei a intentionat sa se oblige la mentinere a ei [a se vedea art. 1191 alin. (1) NCC].
2. Mijloacele de comunicare în timp real . În ce priveste problema asa-numitului «contrac t încheiat între prezenti», prezenta simultana, fizica, a unor persoane într-un anumit loc ramâne ipote za de baza, dar ceea ce intereseaza de fapt este ca persoanele sa îsi poata percepe în mod direct si imediat declaratiile de vointa. Asa fiind, în mod firesc art. 1194 alin. (2) NCC dispune ca, în ipoteza unor anumite mijloace d e comunicare la distanta, regula continuta de alin. (1) ramâne aplicabila. Într-adevar, intentia prezumata a ofertant ului de a nu oferi destinatarului un termen pentru analizarea propunerii se regaseste si în cazuri precum convorbire a prin intermediul telefonului, videotelefonului sau a calculatorului conectat la internet (a se vedea L. Pop, O bligatiile, vol. II, p. 185). Subliniem ca, în aceasta eventualitate, locul încheierii contractului va fi locul în care se afla of ertantul, ca loc în care acceptarea ajunge la el, în virtutea regulii continute de art. 1186 alin. (1) NCC. Art. 1195. Caducitatea ofertei (1) Oferta devine caduca daca: a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsa, în termenul pr evazut la art. 1193 alin. (1); b) destinatarul o refuza. (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabil e numai atunci când natura afacerii sau împrejurarile o impun. [art. 999, art. 1013 alin. (1), art. 1186 alin. (2), art. 1191, 1193, art. 1194 alin. (1), art. 1197 alin. (1) lit. a) si alin. (2), 1198, 1199, art. 1730 alin. (3) NCC] Comentariu 1. Notiune. O oferta este caduca atunci când înceteaza sa mai produca efecte, fara c a policitantul sa-si fi manifestat vointa (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 252). Nefiind nevoie asada r de exprimarea vointei ofertantului, apare ca evidenta distinctia dintre caducitatea ofertei si revocarea ofertei (a se vedea art. 1191 si 1193 NCC) sau retragerea acesteia (a se vedea art. 1199 NCC). Caducitatea implica existenta in itiala a unei oferte formate valabil, ceea ce delimiteaza acest concept de nulitate. 2. Caducitatea ca urmare a neajungerii în termen a acceptarii. Când s-a stipulat în of erta un termen pentru acceptare ori aceasta trebuie mentinuta un termen rezonabil potrivit art. 1193 alin. (1) NCC, daca acceptarea nu ajunge la ofertant în respectivul termen, oferta de a contracta nu va mai produ ce efecte. Întrucât textul nu distinge, nu are relevanta de principiu daca acceptarea nu ajunge la ofertant deoarece nu a fost emisa în termen sau daca nu ajunge la ofertant din ratiuni privind modul de comuni care. Circumscrierea acestor cazuri prezinta totusi importanta. Astfel, art. 1198 alin. (1) NCC instituie pos ibilitatea ofertantului de a renunta la efectele caducitatii daca acceptarea este tardiva (deci daca nu a fost emisa în te rmen). În schimb, art. 1198 alin. (2) NCC arata ca, daca acceptarea nu este tardiva, dar sosirea ei are loc dupa expir area termenului, din motive care nu sunt imputabile acceptantului, atunci contractul se va considera încheiat, fiind p rezumat faptul ca ofertantul a renuntat la efectele caducitatii. Prezumtia poate fi rasturnata numai daca ofert antul îsi manifesta de îndata intentia
de a se prevala de caducitate. Desi textul de lege trimite doar la notiunea de termen stabilit sau la termenul pr evazut de art. 1193 alin. (1) NCC, oferta va fi caduca si atunci când acceptarea nu ajunge la ofertant de îndata, în cazu l reglementat la art. 1194 alin. (1) NCC. 3. Refuzul destinatarului. Oferta de a contracta devine caduca si atunci când este refuzata de catre destinatar, indiferent daca este revocabila sau irevocabila. În lipsa unei distinctii, trebuie înteles ca refuzul poate îmbraca orice forma de manifestare (inclusiv cea tacita) cât timp exprima dincolo de orice îndoial a ca destinatarul nu doreste sa accepte oferta asa cum aceasta a fost formulata. Uneori însa legea prevede expres ca o oferta se considera respinsa daca nu au fost respectate anumite termene legale [a se vedea art. 1730 alin. (3 ) NCC]. Indiferent de caz, trebuie observate dispozitiile art. 1186 alin. (2) NCC care vizeaza încheierea contractulu i în urma savârsirii de catre destinatarul ofertei a unui act sau fapt concludent. În masura în care un astfel de act sau fapt a fost îndeplinit, nu mai poate fi primit refuzul ulterior al destinatarului ofertei. Manifestarea de vointa are semnificatia unui refuz chiar daca prin aceasta manif estare nu se aneantizeaza orice posibilitate de încheiere viitoare a contractului. Într-adevar, asa cum arata art. 1 197 alin. (1) lit. a) NCC, raspunsul destinatarului poate cuprinde modificari sau completari ale ofertei primite. În ac est caz, acest raspuns va putea avea valoarea unei contraoferte, conform art. 1197 alin. (2) NCC, dar comportamentul adoptat va însemna o neacceptare implicita a propunerii initiale si, în consecinta, un refuz (a se vedea L. Pop, Ob ligatiile, vol. II, p. 174). 4. Decesul sau incapacitatea ofertantului. Conform art. 1195 alin. (2) NCC, dece sul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura aface rii sau împrejurarile o impun. Textul nu este deosebit de clar, însa din el se poate desprinde ideea potrivit car eia, în principiu, decesul sau incapacitatea ofertantului nu atrage caducitatea ofertei irevocabile (a se vedea art. 1191 NCC) si deci acceptarea va putea fi exercitata contra mostenitorilor ofertantului sau celor care îl reprezint a în caz de incapacitate. A contrario, moartea sau incapacitatea ofertantului atrage întotdeauna caducitatea ofertei revo cabile (a se vedea amendamente 7 NCC, comentariul corespunzator art. 920 ). Natura afacerii sau împrejurarile care impun caducitatea ofertei irevocabile vor r eprezenta chestiuni de fapt si vor fi stabilite, de la caz la caz, de catre instantele judecatoresti competente. În ce priveste oferta de donatie, decesul sau incapacitatea ofertantului va atrage în toate situatiile caducitatea acceptarii, în baza art. 1013 alin. (1) NCC, teza finala (a se vedea însa art. 999 N CC care arata ca oferta de donatie facuta substituitului poate fi acceptata de acesta si dupa decesul dispunatorulu i). Art. 1196. Acceptarea ofertei (1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare daca indica în mod n eîndoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost formulata, si ajunge în termen la autorul oferte i. Dispozitiile art. 1186 ramân
aplicabile. (2) Tacerea sau inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decât atunci când a ceasta rezulta din lege, din acordul partilor, din practicile statornicite între acestea, din uzante sau din al te împrejurari. [art. 1182 alin. (1), art. 1186 alin. (2), art. 1187, art. 1197 alin. (2), art. 1198, art. 2013 alin. (1) N CC] Comentariu 1. Notiune. Acceptarea ofertei de a contracta consta în manifestarea vointei jurid ice a destinatarului ofertei de a încheia contractul propus, în conditiile si termenii stabiliti de catre ofertant. Nu mai o persoana careia i-a fost adresata oferta o poate accepta, iar, în baza principiului libertatii contractuale , destinatarul este liber de a accepta sau de a refuza încheierea contractului (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 142). Regula statuata la art. 1196 alin. (1) NCC este în sensul ca va constitui acceptare orice act sau fapt al desti natarului daca indica în mod neîndoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost formulata , si ajunge în termen la autorul propunerii de a contracta. Câteva consideratii se pot desprinde din aceasta defini tie. 2. Libertatea formei. Acceptarea nu presupune conditii speciale de forma (a se v edea totusi art. 1187 NCC), ci poate fi exprimata prin orice mijloace din care rezulta, în mod cert, acordul cu cele conti nute de oferta. Mijloacele folosite de catre acceptant trebuie sa presupuna în principiu o actiune (de pilda, redactar ea si semnarea unui înscris, ridicarea mâinii, miscarea aprobativa a capului; a se vedea L. Pop, Obligatiile, v ol. II, p. 178), o exteriorizare a consimtamântului care nu are nevoie de interpretare raportat la context. Uneori, l egiuitorul poate stabili în mod expres anumite actiuni care au semnificatia unei acceptari, cum este de pilda ca zul art. 1810 NCC. la care face trimitere alin. (1) al art. 1196 De altfel, art. 1186 alin. (2) NCC NCC dispune ca acceptarea se poate face în orice mod, printr-un act sau un fapt concludent (de regula, executarea prestati ei impuse de încheierea contractului; a se vedea si art. 2013 alin. (1) NCC, teza finala), în temeiul ofer tei, al practicilor statornicite între parti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii. Dupa cum arata art. 1196 alin. (2) N CC, tacerea sau inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decât atunci când aceasta rezulta din lege, di n acordul partilor, din practicile statornicite între acestea, din uzante, dar si din alte împrejurari, precum de pilda situatia amintita în literatura de specialitate în care oferta este facuta în interesul exclusiv al destinatarului (a s e vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 48). Trebuie subliniat ca tacerea ca mod de acceptare a unei oferte este distincta de acceptarea tacita a ofertei, care poate consta în orice actiune, diferita de o declaratie expresa de vointa, ce indica în mo d neîndoielnic consimtamântul cu privire la încheierea contractului. 3. Conformitatea cu oferta. Acceptarea trebuie sa vizeze oferta asa cum aceasta din urma a fost formulata, de vreme ce doar astfel se poate încheia contractul, dupa cum prescrie art. 1182 alin. (1) NCC. În masura în care exista o modificare sau o completare a termenilor ofertei nu va fi vorba despre o accepta re, în functie de împrejurari putând
exista însa o contraoferta, conform art. 1197 alin. (2) NCC. 4. Acceptarea în termen. Acceptarea marcheaza formarea contractului doar din momen tul în care ajunge la autorul ofertei, chiar si atunci când ea rezulta dintr-un anumit comportament al destinata rului, sub rezerva incidentei art. 1186 alin. (2) NCC. Necesitatea respectarii termenului priveste atât momentul în car e are loc propriu-zis acceptarea, cât si sosirea acesteia la ofertant. Nu poate fi neglijat însa art. 1198 NCC care co nfera efecte unei acceptari tardive, în anumite conditii. Art. 1196. Acceptarea ofertei (1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare daca indica în mod n eîndoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost formulata, si ajunge în termen la autorul ofertei. Dispozitiile art. 1186 ramân aplicabile. (2) Tacerea sau inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decât atunci când a ceasta rezulta din lege, din acordul partilor, din practicile statornicite între acestea, din uzante sau din alte împrejurari. [art. 1182 alin. (1), art. 1186 alin. (2), art. 1187, art. 1197 alin. (2), art. 1198, art. 2013 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Notiune. Acceptarea ofertei de a contracta consta în manifestarea vointei jurid ice a destinatarului ofertei de a încheia contractul propus, în conditiile si termenii stabiliti de catre ofertant. Nu mai o persoana careia i-a fost adresata oferta o poate accepta, iar, în baza principiului libertatii contractuale , destinatarul este liber de a accepta sau de a refuza încheierea contractului (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obli gations, p. 142). Regula statuata la art. 1196 alin. (1) NCC este în sensul ca va constitui acceptare orice act sau fap t al destinatarului daca indica în mod neîndoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost formulata , si ajunge în termen la autorul propunerii de a contracta. Câteva consideratii se pot desprinde din aceasta defini tie. 2. Libertatea formei. Acceptarea nu presupune conditii speciale de forma (a se v edea totusi art. 1187 NCC), ci poate fi exprimata prin orice mijloace din care rezulta, în mod cert, acordul cu c ele continute de oferta. Mijloacele folosite de catre acceptant trebuie sa presupuna în principiu o actiune (de pilda, redactarea si semnarea unui înscris, ridicarea mâinii, miscarea aprobativa a capului; a se vedea L. Pop, Obligatiile, v ol. II, p. 178), o exteriorizare a consimtamântului care nu are nevoie de interpretare raportat la context. Uneori, l egiuitorul poate stabili în mod expres anumite actiuni care au semnificatia unei acceptari, cum este de pilda ca zul art. 1810 NCC. la care face trimitere alin. (1) al art. 1196 De altfel, art. 1186 alin. (2) NCC NCC dispune ca acceptarea se poate face în orice mod, printr-un act sau un fapt concludent (de regula, executarea pre statiei impuse de încheierea contractului; a se vedea si art. 2013 alin. (1) NCC, teza finala), în temeiul ofer tei, al practicilor statornicite între parti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii. Dupa cum arata art. 1196 alin. (2) N CC, tacerea sau inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decât atunci când aceasta rezulta din lege, di
n acordul partilor, din practicile statornicite între acestea, din uzante, dar si din alte împrejurari, precum de pilda situatia amintita în literatura de specialitate în care oferta este facuta în interesul exclusiv al destinatarului (a s e vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 48). Trebuie subliniat ca tacerea ca mod de acceptare a unei oferte este distincta de acceptarea tacita a ofertei, care poate consta în orice actiune, diferita de o declaratie expresa de vointa, ce indica în mo d neîndoielnic consimtamântul cu privire la încheierea contractului. 3. Conformitatea cu oferta. Acceptarea trebuie sa vizeze oferta asa cum aceasta din urma a fost formulata, de vreme ce doar astfel se poate încheia contractul, dupa cum prescrie art. 1182 alin . (1) NCC. În masura în care exista o modificare sau o completare a termenilor ofertei nu va fi vorba despre o accepta re, în functie de împrejurari putând exista însa o contraoferta, conform art. 1197 alin. (2) NCC. 4. Acceptarea în termen. Acceptarea marcheaza formarea contractului doar din momen tul în care ajunge la autorul ofertei, chiar si atunci când ea rezulta dintr-un anumit comportament al d estinatarului, sub rezerva incidentei art. 1186 alin. (2) NCC. Necesitatea respectarii termenului priveste atât momentul în care are loc propriuzis acceptarea, cât si sosirea acesteia la ofertant. Nu poate fi neglijat însa art. 1198 NCC care confera efecte unei acceptari tardive, în anumite conditii. Art. 1197. Acceptarea necorespunzatoare a ofertei (1) Raspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a) cuprinde modificari sau completari care nu corespund ofertei primite; b) nu respecta forma ceruta anume de ofertant; c) ajunge la ofertant dupa ce oferta a devenit caduca. (2) Raspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, dupa împrejurari, ca o contraoferta. [art. 1182, art. 1188 alin. (1), art. 1193, 1195, art. 1196 alin . (1), art. 1198 NCC] Comentariu 1. Inexistenta acceptarii. Asa cum se desprinde din continutul art. 1196 alin. ( 1) NCC, o manifestare de vointa, pentru a fi calificata drept acceptare, trebuie sa vizeze oferta de a contracta primita exact în conditiile în care aceasta din urma a fost formulata (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 254) sau, dupa cum s-a aratat în jurisprudenta, trebuie sa fie totala, fara rezerve sau conditii (a se vedea ICCJ, sect. com., dec. nr. 2891/2009, disponibila la adresa www.scj.ro). Orice raspuns la oferta prin care aceasta nu este acceptata astfel cum a fost pr opusa de catre ofertant, asadar nu este în concordanta stricta cu oferta, nu poate fi considerat o acceptare. De regula, în practica juridica, încheierea contractelor are loc mai rar în baza unei întâlniri directe si concordante a vointelor persoanelor. Mult mai des întâlnite sunt cazurile în care ulterior emiterii unei oferte de a contracta, raspunsu l destinatarului implica modificari sau completari ale propunerii celeilalte persoane (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 174). În aceste cazuri, art. 1197 alin. (1) lit. a) NCC dispune ca nu ne vom afla în situatia unei acceptari. În ciuda formularii categorice a textului, este preferabila o interpretare a acestuia în sensul ca nu
orice modificare sau completare a ofertei neaga existenta acceptarii, fiindca pot exista modificari si completari fara importanta asupra raportului juridic. Într-adevar, daca bunaoara raspunsul destinatarului se refera la chestiun i minore precum înlocuirea unui cuvânt din înscrisul constatator al ofertei cu unul care exprima identic aceeasi not iune, este excesiv sa nu se considere acest raspuns drept acceptare. Potrivit art. 1197 alin. (1) lit. b) NCC, nu vom fi în prezenta unei acceptari nic i atunci când raspunsul destinatarului nu îmbraca forma ceruta anume de catre ofertant în continutul propunerii sale. Se cu vine adaugat ca textul priveste o forma pe care legea nu o impune ad validitatem, din moment ce altminteri nu ar fi fost nevoie ca ofertantul sa insiste asupra ei (a se vedea art. 1187 NCC). Forma poate fi cea autentica sau f orma scrisa, dar, în legatura cu forma scrisa, ofertantul poate impune un anumit suport de constatare a acceptarii, de pilda unul electronic. În ultimul rând, art. 1197 alin. (1) lit. c) NCC explica faptul ca ajungerea raspuns ului destinatarului ofertei la policitant, dupa ce oferta a devenit caduca (a se vedea art. 1195 NCC) nu valore aza acceptare. Într-adevar, caducitatea ofertei duce la lipsirea acesteia de efecte, ceea ce neutralizeaza p osibilitatea încheierii contractului. Exista însa o limitare a acestei reguli, oferita de art. 1198 NCC cu privire la re nuntarea la efectele caducitatii generate de acceptarea tardiva a ofertei. Desi nu se mentioneaza în text, nu poate valora acceptare nici sosirea raspunsului afirmativ la autorul propunerii, dupa ce oferta se considera revocata (a se vedea art. 1193 NCC). 2. Contraoferta. Alineatul secund al art. 1197 dispune ca raspunsul destinatarul ui exprimat potrivit alin. (1) poate fi considerat o contraoferta, dar numai în functie de împrejurarile în care a avut loc manifestarea de vointa. Contraoferta marcheaza o inversare a rolurilor: destinatarul primei oferte devin e ofertant, iar ofertantul initial devine destinatar al contraofertei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 174). Or, raspunsul destinatarului trebuie sa îndeplineasca aceleasi conditii cerute de o oferta obisnuita [a se vedea art. 1 188 alin. (1) NCC], inclusiv cu privire la intentia de a se obliga în cazul acceptarii de catre destinatar. S-a mai aratat, de asemenea, în literatura de specialitate ca nu orice nepotrivire sau diferenta între manifestarile de vointa calificate initial drept oferta si acceptare conduce la prezenta unei con traoferte, dat fiind ca aceasta din urma implica existenta unei diferente reale si importante între cele doua manifestari d e vointa (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 175), fiind vorba de regula despre o contraoferta atunc i când raspunsul destinatarului ofertei cuprinde modificari si completari cu privire la elemente esentiale ale contractu lui (obiective sau subiective) (a se vedea art. 1182 NCC). Oferta initiala va fi lovita de caducitate de fiecare data când se emite o contrao ferta, fiindca este vorba în acest caz despre un refuz din partea destinatarului initial [a se vedea art. 1195 alin. (1 ) lit. b) NCC]. Art. 1198. Acceptarea tardiva (1) Acceptarea tardiva produce efecte numai daca autorul ofertei îl înstiinteaza de în data pe
acceptant despre încheierea contractului. (2) Acceptarea facuta în termen, dar ajunsa la ofertant dupa expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte daca ofertantul nu îl înstiinteaza despre aceasta de îndata. [art. 1186, art. 1193 alin. (1), art. 1195 alin. (1) lit. a), art. 1200 al in. (2) NCC] Comentariu 1. Acceptarea efectuata cu depasirea termenului. Regula este ca oferta devine ca duca atunci când nu este acceptata în termenul stabilit de autorul propunerii de a contracta sau în termenul rezonabil prevazut de art. 1193 alin. (1) NCC, asa cum indica art. 1195 alin. (1) lit. a) NCC. Consecintele aces tui principiu sunt atenuate de art. 1198 alin. (1) NCC potrivit caruia o acceptare tardiva produce efecte numai daca auto rul ofertei îl înstiinteaza de îndata pe acceptant despre încheierea contractului. Ipoteza necesita asadar acceptarea of ertei de catre destinatar, dupa expirarea termenului, dar si expedierea acestei acceptari catre autorul ofertei, care va fi singurul în masura sa aprecieze daca se va prevala sau nu de efectele caducitatii, putând renunta la ace stea. În situatia în care ofertantul va dori încheierea contractului, se va impune înstiintare a de îndata a destinatarului. Textul vorbeste despre înstiintare, deci rezulta ca necesar este ca acceptantul sa ia efectiv la cunostinta despre vointa ofertantului, conditia nefiind îndeplinita daca aceasta informatie nu a aju ns la cunostinta destinatarului. Daca un contract se va considera încheiat conform art. 1198 alin. (1) NCC, momentu l si locul încheierii sale vor continua sa fie stabilite în functie de regulile continute de art. 1186 NCC, nepre zentând importanta faptul ca ulterior receptiei acceptarii de catre ofertant se mai impune o comunicare din partea ace stuia. 2. Acceptarea comunicata dupa expirarea termenului. O acceptare efectuata în afara termenului blocheaza în principiu formarea contractului, însa nu va exista acelasi deznodamânt da ca acceptarea a fost facuta în termen, dar a ajuns la ofertant dupa expirarea acestuia, din motive neimputabile acceptantului. Într-adevar, în aceasta ipoteza, art. 1198 alin. (2) NCC stabileste regula considerarii contract ului ca fiind încheiat. Exceptia apare atunci când ofertantul îl înstiinteaza pe acceptant de îndata despre aceas ta . Din formularea textului nu se întelege foarte clar la ce se refera vocabula aceasta si nu poate fi vorba des pre acceptarea propriu-zisa care este cunoscuta în mod evident de catre acceptant. Se impune concluzia ca este vorb a despre ajungerea acceptarii la ofertant cu depasirea termenului; or, deoarece contractul se considera în principi u încheiat, nu este limpede ce relevanta ar avea aceasta comunicare din partea ofertantului. În realitate, textul are în vedere comunicarea faptului ca ofertantul întelege sa considere contractul neîncheiat (a se vedea si A.P. Dimitr iu, Noul Cod civil, p. 456). Alineatul secund al articolului îl apara pe acceptant de consecintele unei întârzieri cauzate de motive neimputabile, însa conduce la complicarea situatiei policitantului, iar acesta, în toate cazurile în care primeste o acceptare peste termen, va trebui sa comunice acceptantului ca nu considera contractul încheiat. Înt r-adevar, la momentul primirii
acceptarii, ofertantul nu are de unde sa cunoasca caracterul neimputabil al moti velor necomunicarii în termen a acceptarii si, oricum, cu dificultate le va afla de îndata . În calificarea unor motive ca fiind neimputabile va trebui examinat inclusiv conti nutul art. 1200 alin. (2) NCC care dispune ca o comunicare a unei acceptari trebuie facuta prin mijloace cel putin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, daca din lege, din acordul partilor, din practicile statornicite între a cestea sau din alte asemenea împrejurari nu rezulta contrariul. Art. 1199. Retragerea ofertei sau a acceptarii Oferta sau acceptarea poate fi retrasa daca retragerea ajunge la destinatar ante rior ori concomitent cu oferta sau, dupa caz, cu acceptarea. [art. 1186-1187, 1191, 1193, 1270, 1325, art. 1326 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Notiune. Conceptul de retragere denota o manifestare de vointa prin care auto rul ofertei sau cel al acceptarii împiedica producerea efectelor juridice ale acestor acte unilaterale. Esential pen tru posibilitatea retragerii este ca actul sa nu fi ajuns înca la destinatar. Într-adevar, oferta si acceptarea reprez inta acte juridice supuse comunicarii, în sensul art. 1326 alin. (1) NCC, iar alin. (3) al acestui articol s tabileste ca actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar daca acesta nu a luat cunostinta de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile. Din aceasta optica, retragerea ofertei se deosebeste de revocarea ei, aceasta di n urma implicând ideea ca oferta de a contracta a ajuns la persoana dorita. În consecinta, retragerea ofertei poate priv i atât o oferta irevocabila (a se vedea art. 1191 NCC), cât si una revocabila (a se vedea art. 1193 NCC), pentru ca, prin ipoteza, niciuna dintre acestea nu a dat înca nastere la o obligatie (în sensul ca retragerea priveste doar oferta revoca bila, ceea ce este eronat, a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligatii. Ar t. 1164-1649. Comentarii si explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, p. 174). În masura în care sunt îndeplinite cerintele de comunicare, dreptul de retragere poate fi exercitat discretionar. 2. Fundamentarea retragerii. Imposibilitatea revenirii asupra ofertei comunicate se justifica pe ideea ca, în urma comunicarii ofertei, a luat nastere un raport juridic în baza caruia autorul propunerii este obligat sa mentina oferta pe durata irevocabilitatii acesteia sau pe durata termenului rezonabil, i ar în persoana destinatarului a luat nastere dreptul de a fi mentinuta oferta în respectivul termen. În prezenta acceptarii, ajungerea acesteia la ofertant marcheaza momentul încheierii contractului [a se vedea art. 1186 alin. (1) NCC], deci geneza raportului contractual. Or, din acel moment, ac ceptantul nu îsi mai poate reconsidera, în principiu, consimtamântul, pentru simplul motiv ca ne vom afla pe te ritorul fortei obligatorii a contractului (a se vedea art. 1270 NCC). Din aceasta ratiune, o acceptare nu poa te fi retrasa nici atunci când comunicarea ei nu este necesara pentru încheierea contractului, în baza art. 1186 al in. (2) NCC. Aceste consideratii explica de ce retragerea ofertei sau acceptarii este posibil
a doar daca ajunge la destinatar mai înainte sau concomitent cu actul unilateral vizat. Lipsa efectului obligational pe rmite persoanei sa revina asupra vointei sale exprimate, printr-o manifestare de vointa noua care va trebui exter iorizata în conditii de valabilitate, fie raportat la conditiile de validitate ale actului juridic (a se vedea art. 1325 N CC), fie la principiul simetriei formei (a se vedea art. 1187 NCC). În concordanta cu regulile privind receptia ofertei sau a ac ceptarii, ceea ce conteaza este ca retragerea sa ajunga la destinatar, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea. De exemplu, contractul nu se va considera încheiat daca acceptarea si retragerea ei au ajuns concomitent la oferta nt, dar acesta ia cunostinta doar de acceptare. Art. 1200. Comunicarea ofertei, acceptarii si revocarii (1) Oferta, acceptarea, precum si revocarea acestora produc efecte numai din mom entul în care ajung la destinatar, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ele din motive care n u îi sunt imputabile. (2) Comunicarea acceptarii trebuie facuta prin mijloace cel putin la fel de rapi de ca cele folosite de ofertant, daca din lege, din acordul partilor, din practicile statornicite într e acestea sau din alte asemenea împrejurari nu rezulta contrariul. [art. 1186 alin. (1), art. 1192-1 193, art. 1196 alin. (1), art. 1198 alin. (2), art. 1199, art. 1326 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Receptia ofertei, acceptarii si revocarii. Dispozitia continuta de art. 1200 alin. (1) NCC este în mare masura inutila, de vreme ce stabileste o solutie de principiu la care s-ar fi pu tut ajunge fara dificultati din interpretarea art. 1186 alin. (1) NCC, 1192 NCC, 1193 alin. (2) NCC si 1196 alin . (1) NCC. În plus, referirea la revocarea acestora dovedeste si o inconsecventa terminologica, pentru ca doar oferta poate f i revocata (a se vedea art. 1193 NCC), nu si acceptarea. Aceasta din urma poate fi aneantizata, în baza art. 1199 N CC, doar de catre o retragere, notiune care însa lipseste din enumerarea de la art. 1200 alin. (1) NCC, desi poat e precizarea ar fi fost utila pentru sublinirea faptului nu este necesara aducerea la cunostinta destinatarului, ci n umai receptia retragerii. Articolul 1200 alin. (1) NCC are eventual meritul de a sublinia faptul ca oferta , acceptarea sau revocarea reprezinta acte juridice unilaterale supuse comunicarii, asa cum acestea sunt reglementate de art. 1326 NCC, existând însa o derogare de la regimul general al acestora, dupa cum vom vedea în continuare. 2. Comunicarea acceptarii. Oferta de a contracta, acceptarea acesteia sau revoca rea ei reprezinta acte juridice unilaterale supuse comunicarii, ceea ce însemneaza ca, în baza art. 1326 alin. (2) N CC, comunicarea lor se poate face în orice modalitate adecvata, dupa împrejurari, daca prin lege nu se prevede altfel. Neputând ignora însa importanta vadita a comunicarii, modalitatea aleasa va trebui sa fie de natura a asigura un mijloc de proba (de exemplu, printr-o confirmare de primire). Articolul 1200 alin. (2) NCC deroga de la principiu si stabileste ca o comunicar e a unei acceptari [atunci când nu este incident art. 1186 alin. (2) NCC] trebuie facuta prin mijloace cel putin la fel
de rapide ca cele folosite de ofertant, daca din lege, din acordul partilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurari nu rezulta contrariul. Textul nu indica o sanctiune pentru ignorarea acestei cerint e, însa art. 1198 alin. (2) NCC explica cum o acceptare efectuata în termen, dar comunicata policitantului dupa expirarea acestuia, nu conduce la încheierea contractului, daca depasirea termenului se datoreaza unor motive imputa bile acceptantului. Or, nesocotirea celor continute de art. 1200 alin. (2) NCC este cu siguranta un moti v imputabil. Art. 1201. Clauze externe Daca prin lege nu se prevede altfel, partile sunt tinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere. [art. 1174, 1203, art. 1242 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Contractul per relationem. În practica, pot exista situatii în care partile dores c sa trimita la o sursa externa, fie pentru determinarea întregului continut al unui contract, fie pentru completar ea elementelor negociate. În masura în care respectiva sursa consta într-una sau mai multe stipulatii deja existe nte, art. 1201 NCC permite, în principiu, trimiterea operata de parti, exceptia constând în ipoteza în care exista o norma legala contrara. Trebuie facute însa câteva observatii. În primul rând, o clauza reprezinta o stipulatie continuta de un act juridic, astfel încât, din aceasta perspectiva, stipulatiile la care partile pot face trimitere nu trebuie sa fie obligatoriu st abilite pe cale contractuala (fie în baza unor raporturi juridice încheiate între aceleasi parti, fie în baza unor conventii car e nu prezinta o legatura imediata cu partile). Cu titlu de exemplu, se poate oferi cazul asa-numitelor «conditii gen erale», care desemneaza o manifestare unilaterala de vointa prin care o persoana încearca sa rationalizeze of erta pe care o face unui numar mare de contractanti, în vederea concretizarii ei (a se vedea S. Diaconescu, Contra ctul-cadru de distributie comerciala, p. 30, text si lucrarea citata la nota nr. 1). În principiu, nimic nu îm piedica partile sa deroge de la cele prevazute de una dintre ele prin conditiile generale trasate, dar, în cazul în care nu se întâmpla acest lucru, iar în contractul încheiat se face trimitere la conditiile generale, partile vor fi tinut e de cele statuate acolo. În al doilea rând, incidenta articolului va avea loc, atunci când, asa cum arata textu l, partile fac trimitere la niste clauze, si nu atunci când stipuleaza în contract clauze similare celor dorite, din m oment ce, în acest caz, nu putem vorbi despre clauze extrinseci. În al treilea rând, cazul prevazut de art. 1201 NCC are ca efect translatarea clauze lor la care partile fac referire în câmpul contractual de la care a plecat trimiterea si deci, pe cale indirecta, dedu blarea respectivelor clauze care se vor rupe de contextul în care au fost concepute. Asa fiind, aplicarea lor se va fa ce raportat la situatia concreta a partilor si, eventual, la celelalte clauze negociate de acestea. În al patrulea rând, atunci când legea cere respectarea anumitor formalitati pentru înch eierea valabila a contractului, clauzele la care se face trimitere trebuie sa respecte si ele aces te formalitati, sub sanctiunea nulitatii
absolute [a se vedea art. 1242 alin. (1) NCC]. Într-adevar, clauzele extrinseci se vor considera ca apartinând operatiunii juridice încheiate de parti, iar ratiunea care impune existenta contra ctului solemn (a se vedea art. 1174 NCC) conduce si la necesitatea îmbracarii acelor clauze în forma ceruta. În ultimul rând, daca un contract face trimitere la clauze extrinseci care îndeplinesc conditiile cerute pentru a fi considerate clauze standard neuzuale, ele vor trebui acceptate, în mod expres, în sc ris, de partea care nu le-a propus (a se vedea art. 1203 NCC). Art. 1202. Clauze standard (1) Sub rezerva prevederilor art. 1203, dispozitiile prezentei sectiuni se aplic a în mod corespunzator si atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standa rd. (2) Sunt clauze standard stipulatiile stabilite în prealabil de una dintre parti p entru a fi utilizate în mod general si repetat si care sunt incluse în contract fara sa fi fost negociate cu cealalta parte. (3) Clauzele negociate prevaleaza asupra clauzelor standard. (4) Atunci când ambele parti folosesc clauze standard si nu ajung la o întelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totusi pe baza clauzelor convenite si a oricaror cl auze standard comune în substanta lor, cu exceptia cazului în care una dintre parti notifica celei lalte parti, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior si de îndata, ca nu intent ioneaza sa fie tinuta de un astfel de contract. [art. 3, art. 240 alin. (2), art. 820 alin. (4) , art. 847 alin. (1), art. 855 alin. (1), art. 1175, art. 1182 alin. (2) si (3), art. 1203, 1266-1269, art. 2190 alin . (2), art. 2440 alin. (1) NCC; art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000] Comentariu 1. Notiune. De regula, clauzele unei conventii se formeaza în urma unor negocieri purtate de parti, dar anumite stipulatii continute pot fi prevazute de un singur contractant. Atunci când clauze le esentiale sunt în întregime impuse de o persoana, neexistând pentru partenerul de discutii decât posibilitatea d e a accepta sau de a repudia încheierea contractului, suntem în prezenta unui contract de adeziune (a se vedea ar t. 1175 NCC). Pot exista însa doar anumite clauze (chiar si unele neesentiale) care sunt impuse de o parte, ia r art. 1202 NCC priveste o categorie speciala dintre acestea. Astfel, conform alin. (2), clauzele standard sunt stipu latiile stabilite în prealabil de una dintre parti pentru a fi utilizate în mod general si repetat si care sunt incluse în contract fara sa fi fost negociate cu cealalta parte. Doua chestiuni intereseaza asadar pe cel chemat sa determine dac a o clauza este standard. 2. Caracteristicile clauzelor standard. În primul rând, clauza standard nu este nego ciata cu cealalta parte. Având în vedere diferentele de regim juridic dintre clauzele standard si celelalte, precum si faptul ca este suficient ca o stipulatie sa fie negociata de parti pentru a pierde caracteristica de clau za standard, este explicabila tendinta din practica ulteriora intrarii în vigoare a noului Cod civil de a ocoli cât mai mul t terenul clauzelor standard. Cu
toate acestea, nu poate fi decât eronata tehnica de redactare întâlnita ulterior datei de 1 octombrie 2011 la anumiti participanti la circuitul civil ce folosesc frecvent clauze standard care presup une inserarea în contract a unei clauze care declara întreg continutul actului juridic ca fiind negociat de parti. De regula, aceasta negociere nu are loc si deci precizarea inserata nu are înrâurire asupra caracterului standard. În plus , clauza care declara întreg contractul ca fiind negociat poate avea ea însasi caracter standard. În al doilea rând, pentru a fi standard, o clauza trebuie sa fie stabilita în prealabi l de catre una dintre parti pentru a fi utilizata în mod general si repetat. Ce intereseaza vizavi de aceasta conditie este intentia autorului clauzei. O clauza va putea avea caracter standard si în cazul celei dintâi utilizari, dupa cum simpla repetare a unei clauze în contracte similare încheiate de o parte nu conduce prin ea însasi la îndeplinirea cond itiei. În cazul profesionistilor (a se vedea art. 3 NCC) care încheie frecvent un anumit tip de contract, putem vor bi totusi despre o prezumtie simpla, în sensul ca exista intentia utilizarii generale si repetate a unei clauze care se regaseste frecvent în acea specie de act juridic. Se cuvine mentionat ca trasaturile unei clauze standard o deosebesc de alte clau ze cu un regim juridic special, precum clauzele abuzive, care sunt definite la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 19 3/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori ca acele clauze care nu au fo st negociate direct cu consumatorul si care, prin ele însesi sau împreuna cu alte prevederi din contract, c reeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificati v între drepturile si obligatiile partilor. Într-adevar, pentru a fi vorba despre o clauza standard, nu este obligat oriu ca o parte sa aiba calitatea de consumator si nici nu se impune existenta unui dezechilibru semnificativ între dre pturile si obligatiile partilor. 3. Consecintele calificarii unei clauze ca fiind standard. Dobândirea de catre o c lauza a caracterului standard intereseaza interpretul din trei puncte de vedere. Pentru început, asa cum rezulta din art. 1202 alin. (3) NCC, clauzele negociate pr evaleaza asupra clauzelor standard. Într-adevar, daca într-un contract exista atât clauze standard, cât si clauze negociate, dar ele sunt redactate de asa natura încât presupun o imposibilitate de executare concomitenta, clauzele negociate vor prevala în interpretare întrucât se considera ca vointa partilor este în sensul modificarii implicite a clauze lor standard. Ni se pare util de adaugat ca textul rezolva doar conflictul dintre clauzele negociate si clauzele standard, însa pot exista clauze care nu fac parte din niciuna dintre categorii, de pilda clauze care nu sunt negociate, dar nu sunt introduse în contract cu scopul utilizarii repetate si generale. În caz de dubiu, se va putea apela la regu lile generale de interpretare a contractului (a se vedea art. 1266-1269 NCC). Apoi, potrivit art. 1202 alin. (4) NCC, atunci când ambele parti folosesc clauze s tandard si nu ajung la o întelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totusi pe baza clauzelor convenite si a oricaror clauze standard comune în substanta lor. S-a aratat în acest sens ca prin clauze comune în substanta lor se înte lege acele clauze care nu trebuie
sa fie redactate în mod identic, ci trebuie sa aiba aceeasi finalitate (a se vedea A.P. Dimitriu, Noul Cod civil, p. 457). Desigur, este necesar ca acele clauze care sunt convenite, precum si clauzele co mune în substanta lor, sa vizeze elementele esentiale ale contractului, deoarece altfel contractul nu se poate înch eia, dupa cum arata art. 1182 alin. (2) NCC. De la regula încheierii contractului pe baza clauzelor convenite si a celor comune în substanta lor exista o exceptie: atunci când una dintre parti notifica celeilalte parti, fie anterior momentului înch eierii contractului, fie ulterior si de îndata, ca nu intentioneaza sa fie tinuta de un astfel de contract. Textul este re dactat suficient de prolix pentru a ridica probleme de interpretare. Manifestarea de vointa a partii în sensul resping erii contractului, anterioara încheierii acestuia, nu ridica probleme de întelegere, de vreme ce nimic nu împiedica o parte, în baza libertatii contractuale, sa refuze intrarea sa într-o legatura contractuala, chiar daca s-a p us de acord, în principiu, cu partenerul de negocieri asupra elementelor esentiale ale unei conventii. Însa nu acelasi lucru se poate spune despre manifestarea de vointa ulterioara. Întradevar, art. 1202 alin. (4) teza finala ofera fiecarei parti un drept de a denunta unilateral contractul, printro notificare efectuata de îndata . Or, aceasta înseamna ca desi, prin ipoteza, contractul este considerat încheiat în urm a acordului partilor asupra elementelor esentiale, forta obligatorie a contractului este erodata de acest dr ept oferit de lege, care poate fi exercitat doar prin simplul fapt ca ambele parti folosesc în cadrul negocierilor c lauze standard si nu au cazut de acord asupra unor elemente secundare [în ciuda faptului ca art. 1182 alin. (2) si (3) NCC ofera pârghii suficiente pentru completarea contractului]. Cu alte cuvinte, desi la un moment prim partil e au cazut de acord, fiecareia i se permite totusi sa se razgândeasca pâna la un moment ulterior si imediat. Aceasta sit uatie este de natura a complica inutil raporturile contractuale, în special cele dintre profesionisti, prin elemen tul de incertitudine introdus. Notificarea impusa de art. 1202 alin. (4) NCC poate fi realizata prin orice mijl oc care asigura dovada comunicarii (inclusiv prin executor judecatoresc), întrucât, acolo unde a dorit un mijloc anume de notificare, legiuitorul a prevazut expres acest lucru [de exemplu, la art. 240 alin. (2) NCC, art. 820 ali n. (4) NCC, art. 847 alin. (1) NCC, art. 855 alin. (1) NCC, art. 2190 alin. (2) NCC sau art. 2440 alin. (1) NCC]. În ultimul rând, o clauza standard care are caracter neuzual trebuie acceptata, în mod expres, în scris, de partea care nu a propus-o, conform art. 1203 NCC. Art. 1203. Clauze neuzuale Clauzele standard care prevad în folosul celui care le propune limitarea raspunder ii, dreptul de a denunta unilateral contractul, de a suspenda executarea obligatiilor sau care pr evad în detrimentul celeilalte parti decaderea din drepturi ori din beneficiul termenulu i, limitarea dreptului de a opune exceptii, restrângerea libertatii de a contracta cu alte pers oane, reînnoirea tacita a contractului, legea aplicabila, clauze compromisorii sau prin care se d eroga de la
normele privitoare la competenta instantelor judecatoresti nu produc efecte decât daca sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealalta parte. (art. 1202 NCC) Comentariu 1. Preliminarii. Motivat de faptul ca partea care foloseste clauze standard (a s e vedea art. 1202 NCC) ar putea obtine prin aceasta un avantaj injust în detrimentul cocontractantului, care este posibil sa nu cunoasca sau sa înteleaga efectele clauzelor respective, art. 1203 NCC instituie o regula cu impor tanta practica deosebita: pentru a putea produce efecte, anumite tipuri de clauze standard trebuie acceptate expres , în scris, de catre partea care nu le-a propus. 2. Domeniul de aplicare. Articolul 1203 NCC îsi gaseste incidenta doar în situatia a numitor clauze standard, limitativ prevazute de text. Cu alte cuvinte, de fiecare data când ne aflam în situa tia unei stipulatii stabilite în prealabil de una dintre parti pentru a fi utilizata în mod general si repetat si c are este inclusa în contract fara sa fi fost negociata cu cealalta parte, dar acea stipulatie nu face parte dintre cele enumerate de art. 1203 NCC, clauza standard va putea produce efecte fara a fi nevoie de acceptarea în mod expres, în sc ris. Dupa caz, textul instituie si o a doua conditie. Astfel, în cazul clauzelor standa rd care limiteaza raspunderea unei parti ori care ofera dreptul de a denunta unilateral contractul sau de a suspend a executarea obligatiilor, articolul nu se aplica decât daca aceste beneficii sunt oferite celu i care propune clauza. În consecinta, daca respectivul drept este stipulat în favoarea altuia decât cel care propune clauz a, clauza va putea ramâne standard, însa nu va fi nevoie de acceptarea ei în mod expres, în scris, pentru a prod uce efecte. De asemenea, clauzele standard care prevad decaderea din drepturi ori din benefi ciul termenului, limitarea dreptului de a opune exceptii, restrângerea libertatii de a contracta cu alte pers oane, reînnoirea tacita a contractului, legea aplicabila, clauze compromisorii sau prin care se d eroga de la normele privitoare la competenta instantelor judecatoresti vor intra în câmpul de aplicare a l art. 1203 NCC doar daca sunt stipulate în detrimentul partii care nu le propune. Prin urmare, daca asemene a clauze sunt stipulate în detrimentul celeilalte parti, care le propune, nu va fi nevoie de acceptarea lor în mod expres, în scris. Textul poate ridica totusi unele probleme. Daca acele clauze standard care preva d decaderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune exceptii sau restrângerea li bertatii de a contracta cu alte persoane sunt evident în detrimentul unei parti, nu acelasi lucru se poate spune d espre clauzele care se refera la reînnoirea tacita a contractului, legea aplicabila, clauzele compromisorii sau pri n care se deroga de la normele privitoare la competenta instantelor judecatoresti. Într-adevar, simpla prezenta a unor astfel de clauze nu poate conduce la ideea ca ele sunt în defavoarea unei persoane anume si, de aceea, va fi nevoie în caz de litigiu de probatoriu care sa arate ca respectivele clauze sunt în detrimentul partii care nu le-a propus. În ceea ce priveste notiunile de în folosul sau în detrimentul , acestea trebuie raportate
la clauza propriu-zisa, si nu la ansamblul contractului, fiind irelevant daca în economia întregii conventii o anumita clauza se poate considera sau nu în beneficiul ori în defavoarea unui contractant. 3. Acceptarea de catre cealalta parte. Acele clauze standard care intra în domeniu l de aplicare al art. 1203 NCC nu vor produce efecte decât daca sunt acceptate, în mod expres, în scris, de parte a care nu le-a propus. O acceptare exprimata în termeni generali nu este suficienta, iar clauzele trebuie i dentificate si acceptate corespunzator. Este cu siguranta dificil de a stabili modalitatea exacta în care trebuie efectuat a aceasta acceptare, iar importanta practica a chestiunii este evidenta. Art. 1203 NCC instituie în prima sa teza, ca exceptie, o sanctiune a stipularii unor anumite clauze standard si deci interpretarea trebuie sa fie restrictiva raporta t la cazurile de aplicare a acestei sanctiuni. Rezulta logic ca interpretarea tezei finale, care conduce la evitarea lipsirii de efecte a clauzelor standard, trebuie sa fie, din contra, extensiva. Asadar, orice formulare scrisa din care r eiese ca partea a acceptat respectivele clauze îndeplineste cerinta normei legale. Nu conteaza daca acceptarea este sau nu urmata de o semnatura a partii efectuata special pentru acea acceptare si nici daca acceptarea este redactata o lograf sau nu de parte; este suficient ca din înscrisul care constata acceptarea sa rezulte asumarea expresa a clauzei. D e aceea, înscrisul care constata acceptarea poate fi chiar cel constatator al contractului care contine clauzele standard, dar si un alt înscris cu valoare de act aditional. Din moment ce textul nu distinge si deoarece interpret area tezei finale trebuie efectuata, dupa cum s-a aratat mai sus, în mod extensiv, în ipoteza unui alt înscris care constat a acceptarea nu ar fi necesara respectarea formei contractului în care s-au inclus clauzele standard, chiar daca aceasta este impusa de lege ad validitatem. II. Valabilitatea consimtamântului Art. 1204. - Conditii Art. 1205. - Lipsa discernamântului Art. 1204. Conditii Consimtamântul partilor trebuie sa fie serios, liber si exprimat în cunostinta de ca uza. [art. 1179 alin. (1) pct. 2, art. 1205-1206, 1207-1211, 1214-1222, 1240, art. 1270 alin. (2 ), art. 1403 NCC] Comentariu 1. Notiunea de consimtamânt . Consimtamântul partilor este enumerat în art. 1179 alin. (1 ) pct. 2 NCC alaturi de celelalte conditii de valabilitate ale contractului, pentru ca în art. 1204 sa fie prezentat prin intermediul conditiilor de valabilitate. Prin comparatie cu sectiunea corespondenta din Codu l civil din 1864 si care debuta cu art. 953 prezentând valabilitatea consimtamântului prin intermediul viciilor de consimtamân t, noul Cod civil a preferat sa aloce prezentei sectiuni un prim articol cu un continut generic. Conform definitiei doctrinare, consimtamântul este acea conditie de fond si genera la a actului juridic care consta în hotarârea de a încheia un act juridic civil manifestata în exterior (a se vedea Gh. Be leiu, Drept civil, p. 149). În
materie contractuala, termenul de consimtamânt are doua acceptiuni: a) manifestare a de vointa a fiecareia dintre partile contractante în vederea încheierii contractului si b) acordul de voin ta, concursul sau întâlnirea concordanta a cel putin doua vointe, a debitorului care se obliga si a creditoru lui fata de care se obliga (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 144). Ambele sensuri au fost folosite deopotriva în Codul civil din 1864 (art. 953: Consimtamântul nu este valabil... ; art. 969 alin. (2): Ele conventiile, n.n. se pot r evoca prin consimtamântul mutual... ). Noul Cod civil dovedeste consecventa terminologica, întrucât retine prima acceptiune a termenului de consimtamânt (art. 1206: Consimtamântul este viciat... ), pentru a doua folosind termenul de acord [art. 1270 alin. (2): Contractul se modifica sau înceteaza numai prin acordul partilor... ]. Tot prima acceptiune a termenului se regaseste si în contextul art. 1204, întrucât prin sintagma consimtamântul partilor se î telege consimtamântul aferent fiecarei parti, pluralul substantivului indicând ideea de reciprocitate va labilitatea consimtamântului trebuie verificata pentru ambele parti si nu acordul de vointa. 2. Conditiile valabilitatii consimtamântului. Caracterul generic al continutului a rt. 1204 este evidentiat de prezentarea conditiilor de valabilitate ale consimtamântului în mod independent de e nuntarea viciilor de consimtamânt. În general, doctrina retine urmatoarele conditii de valabilitate ale c onsimtamântului: sa provina de la o persoana cu discernamânt; sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte jur idice; sa fie exteriorizat; sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamânt (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 149 ). Noul Cod civil a preferat o regrupare a acestor conditii, dupa cum urmeaza: a) consimtamântul sa fie serios. Corespondentul doctrinar al acestei cerinte legal e se afla în ideea exprimarii consimtamântului cu intentia de a produce efecte juridice. Conditia nu este îndeplin ita: când manifestarea de vointa a fost facuta în gluma, din prietenie sau pura complezenta; când manifesta rea de vointa s-a facut sub conditie pur potestativa (art. 1010 C.civ., art. 1403 NCC); când manifestarea de v ointa este prea vaga; când manifestarea de vointa s-a facut cu o rezerva mintala, cunoscuta de contractant cazul actului fictiv din materia simulatiei (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 150). Neîndeplinirea acestei co nditii legale echivaleaza cu inexistenta hotarârii de a încheia contractul, fiind vorba de o simpla declaratie de vointa emisa fara intentia de a se angaja juridic, de a da nastere, de a modifica sau stinge raporturi juridice, de oarece: partea si-a manifestat vointa în gluma, rezultând fie obligatii morale, fie nascute dintr-un simplu fapt juridic si nu act juridic/ partea se obliga numai daca vrea (conditie pur potestativa)/ partea s-a exprimat mult prea vag (f ara depistarea intentiei ferme de a da nastere unui raport juridic sau a continutului raportului juridic)/ partea nu a urmarit, în realitatea si deplinatatea efectelor juridice, încheierea actului juridic fictiv; b) consimtamântul trebuie sa fie liber. Aceasta conditie legala, precum si urmatoa rea evidentiaza specificul consimtamântului de a fi un fenomen psihologic, rezultatul unor operatiuni mentale , debutând cu nevoia sau dorinta de a încheia un act juridic, continuând cu deliberarea sau cântarirea avantaje
lor si dezavantajelor implicate de dorinta/mijloacele ei de realizare si culminând cu luarea, respectiv exprimarea hotarârii de a încheia contractul; pe scurt, consimtamântul reprezinta hotarârea de a contracta precedata de reflectie (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 106; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 145). Astfel, consimtamântul este liber în masura în care dorinta de a contracta apare în mod liber, respectiv hotarârea de a contracta este luata în mod l iber, cu excluderea oricarei violente sau amenintari de natura sa vicieze consimtamântul (a se vedea comentarii le viciului violentei, art. 12161220 NCC); c) consimtamântul trebuie sa fie exprimat în cunostinta de cauza. În prealabil, trebui e aratat ca aceasta conditie priveste valabilitatea consimtamântului sub aspectul desfasurarii procesului psiho logic (astfel cum a fost prezentat), si nu exteriorizarea consimtamântului, prin formele enumerate în art. 1240 NCC. Expr imarea în cunostinta de cauza a consimtamântului presupune ca deliberarea sau cântarirea avantajelor/deza vantajelor operatiunii avute în vedere sa nu fie afectata, deformata de o eroare, spontana sau provocata de coc ontractant/tert sau de profitarea de catre cocontractant de o stare particulara a partii; în caz contrar, consimtamânt ul este viciat prin eroare (art. 1207-1211 NCC), dol (art. 1214-1215 NCC) sau leziune (art. 1221-1222 NCC). De as emenea, exprimarea în cunostinta de cauza a consimtamântului presupune, însa dintr-o alta perspectiva, ca partea sa aiba puterea sau facultatea mentala de a discerne efectele juridice produse în baza manifestarii sale de vointa, adica sa aiba discernamânt la momentul contractarii, în caz contrar, contractul fiind anulabil pentru lipsa discernamântulu i (art. 1205). Art. 1205. Lipsa discernamântului (1) Este anulabil contractul încheiat de o persoana care, la momentul încheierii ace stuia, se afla, fie si numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinta de a-si da seama de u rmarile faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoana pusa ulterior sub interdictie poate fi anula t daca, la momentul când actul a fost facut, cauzele punerii sub interdictie existau si erau în deobste cunoscute. (art. 37-38, 41, 43-44, 1204 NCC) Comentariu 1. Discernamântul, conditie de valabilitate a consimtamântului. Capacitatea de a con tracta si valabilitatea consimtamântului. În conceptia noului Cod civil, sustinerea potrivit c areia consimtamântul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamânt nu reprezinta la modul declara tiv, expres o conditie de sine statatoare a valabilitatii consimtamântului, nefiind mentionata în cadrul art. 1204. Din interpretarea coroborata a art. 1204 si art. 1205, rezulta ca prezenta discernamântului este o particularizar e a cerintei legale de exprimare constienta a consimtamântului, afirmatie sustenabila inclusiv prin raportare la do ctrina reprezentativa (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 149). Existenta valabila a consimtamântului implica ap titudinea partii de a întelege, adica inteligenta, cât si aptitudinea de a decide, adica vointa (a se vedea Fr. Terré s.a.
, Les obligations, p. 106); cerinta discernamântului partii evidentiaza primul aspect mentionat si anume, aptitudinea sau capacitatea partii de a întelege, de a-si reprezenta consecintele juridice ce decurg din încheierea unui con tract, de a-si imagina drepturile pe care le dobândeste, precum si obligatiile care-i incumba. De subliniat ca nu trebuie sa confundam conditia discernamântului cu conditia capa citatii de a încheia contractul, chiar daca între ele exista o strânsa legatura, în sensul ca discernamântul este una din tre premisele recunoasterii de catre lege a capacitatii juridice a persoanelor fizice: capacitatea este o stare de drept de iure iar prezenta ori lipsa discernamântului este o stare de fapt de facto (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil , p. 149). Legea civila recunoaste capacitatea de exercitiu deplina persoanelor care au împlinit 18 ani, ceea ce impl ica, în materie contractuala, capacitatea de a încheia contracte (art. 37-38 NCC), adica de a-si da consimtamântul , în baza prezumarii discernamântului acestor persoane; în privinta minorului cu vârsta cuprinsa între 14-18 ani, legea recunoaste doar o capacitate de exercitiu restrânsa [art. 41 alin. (1)-(2) NCC], prin prezumarea exi stentei discernamântului doar în privinta actelor juridice pe care le poate încheia singur [art. 41 alin. (3) NCC]. Minorul sub 14 ani si interzisul judecatoresc sunt lipsiti de capacitate de exercitiu (art. 43 NCC), întrucât sunt pr ezumati a nu avea discernamânt, fie datorita vârstei, fie datorita sanatatii psihice. 2. Anularea contractului în caz de incapacitate naturala de a contracta. Ipoteza a rt. 1205, adica lipsa discernamântului, este reprezentata, în contextul alin. (1), de situatia persoanelor majore având capacitate deplina de exercitiu, precum si de persoanele minore între 14-18 ani în privinta actelor jur idice pe care le pot încheia singure. Cu referire la contractele încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exerci tiu sau de persoanele cu capacitate restrânsa, dar fara încuviintarea prealabila obligatorie, se vor aplica regulile sta bilite în materia capacitatii de exercitiu (art. 44 NCC), ca o conditie distincta, de valabilitate a contractului , si nu cele referitoare la lipsa discernamântului (art. 1205 NCC). Astfel, alin. (1) al textului legal analizat se refera la contractele încheiate de persoanele cu discernamânt prezumat de drept, dar care, în fapt, la momentul contractarii sunt lipsite temporar de dis cernamânt, asa-numitele cazuri de incapacitate naturala: betie, hipnoza, somnambulism, mânie puternica (a se vedea G h. Beleiu, Drept civil, p. 150; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 151) sau diverse afectiuni psihice, fara punerea s ub interdictie. Legea nu face distinctie în functie de caracterul îndelungat al starii care determina partea sa nu-si dea seam a de urmarile faptei sale, admitând si un eventual caracter vremelnic, însa sub conditia de a fi prezent la momentul c ontractarii. Contractul este anulabil deoarece persoana respectiva, la data contractarii nu avea, în fapt, disc ernamânt, datorita unei stari, vremelnice sau persistente în timp, care o împiedica sa aiba reprezentarea actiunii sale. Sub aspect probatoriu, fata de existenta capacitatii depline de a contracta, întemeiata pe prezumtia discernamân tului, trebuie facuta proba contara, constând în lipsa de fapt a discernamântului, dar nu la modul general, ci la momentul contractarii.
3. Situatia persoanelor puse sub interdictie. Anularea contractului încheiat anter ior punerii sub interdictie. Alineatul (2) reprezinta o particularizare a ipotezei alin. (1), da torita intervenirii punerii sub interdictie a persoanelor având initial capacitatea deplina de exercitiu: contract ul încheiat de o persoana pusa ulterior sub interdictie poate fi anulat daca, la momentul contractarii, cauzele punerii sub interdictie existau si erau îndeobste cunoscute. O interpretare gramaticala sau literala a textului ar conduce spre concluzia necesitatii de a dovedi doua conditii pentru anularea contractului: a) cauzele punerii sub interd ictie sa fi existat la momentul contractarii si b) sa fi fost îndeobste în sensul de notoriu cunoscute. Retinerea ce lei de-a doua conditii nu înseamna o cerinta în plus pentru anularea contractului pe motiv de lipsa discernamânt ului, alaturi de exprimarea consimtamântului în necunostinta de cauza, datorita alienarii mintale; cunoasterea c auzelor punerii sub interdictie nu trebuie interpretata în directia unei conditionari a lipsei discernamântului: dis cernamântul lipseste cu consecinta nevalabilitatii consimtamântului pentru ca persoana nu era în masura sa-s i reprezinte consecintele actiunii de a contracta, în mod independent de faptul cunoasterii cauzelor punerii sub interdictie. În realitate, regimul probatoriu în contextul alin. (2) trebuie sa fie mai facil decât în contextul alin. (1), datorita intervenirii punerii sub interdictie: alin. (2) instituie o prezumtie a lipsei d iscernamântului pentru situatia în care, la momentul contractarii, existau si erau cunoscute cauzele generatoare ale punerii sub interdictie. Prezumtia relativa a lipsei de discernamânt opereaza ca efect al punerii sub interdictie. Ca urmare a punerii sub interdictie a partii, obiectul probei consta nu în demonstrarea lipsei discernamântului, ci în existenta si notorietatea la momentul anterior al contractarii a cauzelor care au determinat ulterior punerea sub inte rdictie. Articolul 1205 nu contine prevederi referitoare la titularul actiunii în anulare. Sub acest aspect, trebuie distins între ipotezele alin. (1) si (2), pe de parte, si între intervenirea decesului partii re spective. În cadrul alin. (1), persoana nefiind pusa sub interdictie, poate solicita, singura, anularea contractului, du pa încetarea starii care a determinat lipsa temporara de fapt, a discernamântului; în contextul alin. (2), actiunea în anula re va fi introdusa de reprezentatul legal al persoanei puse sub interdictiei. În caz de deces al partii, actiunea în anulare va fi formulata de catre mostenitori (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 113-114). III. Viciile consimtamântului Art. 1206. - Cazuri Art. 1207. - Eroarea Art. 1208. - Eroarea nescuzabila Art. 1209. - Eroarea asumata Art. 1210. - Eroarea de calcul Art. 1211. - Eroarea de comunicare sau de transmitere Art. 1212. - Invocarea erorii cu buna-credinta Art. 1213. - Adaptarea contractului Art. 1214. - Dolul Art. 1215. - Dolul comis de un tert Art. 1216. - Violenta
Art. 1217. - Amenintarea cu exercitiul unui drept Art. 1218. - Starea de necesitate Art. 1219. - Temerea reverentiara Art. 1220. - Violenta savârsita de un tert Art. 1221. - Leziunea Art. 1222. - Sanctiunea Art. 1223. - Termenul de prescriptie Art. 1224. - Inadmisibilitatea leziunii Art. 1206. Cazuri (1) Consimtamântul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenta. (2) De asemenea, consimtamântul este viciat în caz de leziune. (art. 1204-1207, 1214 -1222 NCC) Comentariu 1. Calificarea juridica a viciilor de consimtamânt. Din analiza coroborata a art. 1204-1206 NCC se observa ca legiuitorul nu a mentionat, în mod expres, printre conditiile de valabilitate a le consimtamântului pe cea referitoare la nealterarea consimtamântului de vreun viciu, conditie negativa reti nuta, ca atare, în literatura juridica (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 149-151). Explicatia se afla în maniera de sistematizare si prezentare a conditiilor valabilitatii consimtamântului în art. 1204 NCC, de natura sa permita id entificarea problemei vicierii consimtamântului, nu ca pe o cerinta legala autonoma, ci în cadrul conditiilor de fo rmare libera si constienta a consimtamântului (a se vedea comentariul art. 1204 NCC). În conformitate cu dispozitiile art. 1204 si art. 1206, viciile de consimtamânt sunt împrejurari care altereaza, afecteaza caracterul liber si constient al procesului psihologic de formare a co nsimtamântului unei parti cu prilejul încheierii contractului. Neîndeplinirea ultimelor doua conditii de valabilitate sau calitati juridice ale consimtamântului (de a fi liber si exprimat în cunostinta de cauza) este cauzata de intervenirea viciilor consimtamântului. 2. Prezentarea cazurilor de viciere a consimtamântului. În structura si conceptia ar t. 1206 se regasesc atât aspecte traditionale în materia vicierii consimtamântului, cât si aspecte cu titlu de noutate legislativa. Astfel, alin. (1) reproduce art. 953 C.civ. datorita conciziunii si plasticitatii termen ilor adecvati fiecarui viciu, desi într-o ordine usor schimbata a enumerarii: consimtamântul este viciat daca este dat din e roare (eroare spontana a partii, a se vedea comentariul art. 1207 NCC), surprins prin dol (eroare provocata de co contractant/tert, a se vedea comentariile art. 1214-1215 NCC) sau smuls prin violenta (ca urmare a interventi ei cocontractantului/unui tert, a se vedea comentariile art. 1216-1220 NCC). Noutatea este reprezentata de alin. (2), care, în mod distinct de prezentarea vici ilor traditionale ale consimtamântului, introduce în legislatia civila, cu aplicabilitate generala, viciul leziunii, nereglementat ca atare în Codul civil din 1864, constând în profitarea de starea de nevoie sau lipsa de exper ienta a partii majore respectiv, în asumarea de catre minor a unei obligatii excesive (a se vedea comentariile art. 1221-1222 NCC). În toate cazurile de viciere a consimtamântului, manifestarea de vointa exista, însa a
ceasta este alterata fie în dimensiunea sa intelectuala (cazul erorii, al dolului sau al leziunii, care, imp licând o falsa reprezentare a realitatii, determina neputinta aprecierii, analizei corecte a elementelor contractului), fi e în dimensiunea sa volitiva sau caracterul liber al consimtamântului (cazul violentei, care limiteaza sau afecteaz a libertatea decizionala a partii). Art. 1207. Eroarea (1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esential a poate cere anularea acestuia, daca cealalta parte stia sau, dupa caz, trebuia sa stie ca fa ptul asupra caruia a purtat eroarea era esential pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esentiala: 1. când poarta asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a acestuia ori asupra unei alte împrejurari considerate esentiale de catre parti în absenta careia contractul nu s-ar fi încheiat; 3. când poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia în a bsenta careia contractul nu s-ar fi încheiat. (3) Eroarea de drept este esentiala atunci când priveste o norma juridica determin anta, potrivit vointei partilor, pentru încheierea contractului. (4) Eroarea care priveste simplele motive ale contractului nu este esentiala, cu exceptia cazului în care prin vointa partilor asemenea motive au fost considerate hotarâtoare. (art. 1208-1213, 1225 NCC) Comentariu 1. Noua reglementare a viciului erorii. Eroarea este falsa reprezentare a realit atii de catre una dintre parti la încheierea unui contract, cu privire la unul sau altul dintre elementele acelui co ntract (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 232; Gh. Beleiu, Drept civil, p. 152). Spre deosebire d e Codul civil din 1864 care prezenta eroarea în art. 954 într-o formulare negativa ( Eroarea nu produce nulitate... ), noul C od civil consacra un sediu general al erorii prin dispozitiile art. 1207, necesar a fi completat cu dispozi tiile articolelor urmatoare, art. 1208-1213. Prevederile mentionate alcatuiesc un regim juridic nou al viciului erorii, din p erspectiva reglementarii conditiilor, a calificarii si sistematizarii cazurilor de eroare, a formelor si sanctionarii er orii. 2. Conditiile erorii. Pentru a fi în prezenta viciului de consimtamânt al erorii tre buie întrunite urmatoarele conditii, dintre care doar o parte sunt mentionate în art. 1207: a) eroarea trebui e sa fie esentiala; b) cunoasterea de catre cocontractant a caracterului esential al elementului asupra caruia poarta eroarea; c) eroarea trebuie sa fie scuzabila; d) eroarea trebuie sa fie neasumata. Doar primele doua conditii sunt reglementate în art. 1207, sediul general al erorii, ultimele fiind prevazute în art. 1208 NCC (eroarea scuzabila) s i art. 1209 NCC (eroarea neasumata). Explicatia se afla în observatia conform careia doar primele cerinte s unt inerente viciului erorii, singurele retinute de doctrina traditionalista (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civ
il, p. 154), în timp ce ultimele doua evidentiaza norme ale comportamentului partii care solicita anularea contractulu i (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 225-226). Prima conditie intrinseca viciului erorii eroarea sa fie esentiala are drept cor espondent doctrinar cerinta potrivit careia elementul asupra caruia poarta eroarea trebuie sa fi fost hotarâtor, determ inant pentru încheierea contractului, în sensul ca, daca ar fi fost cunoscuta realitatea, contractul nu sar fi încheiat (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 248; Gh. Beleiu, Drept civil, p. 154). Conditia este în s trânsa legatura cu procesul psihologic de formare valabila a consimtamântului partii victima a erorii. Caracterul esential a l erorii se apreciaza, de regula, în concret, dupa criteriul subiectiv, de la caz la caz (a se vedea Gh. Beleiu, Drep t civil, p. 154), deoarece acelasi element poate fi esential sau determinant pentru o persoana, iar pentru alta, nu. Legea considera eroarea esentiala atunci când poarta asupra elementelor indicate la pct. 1-3 din alin. (2), fara a se limit a la respectiva enumerare, întrucât, potrivit tezei finale a pct. 2 alin. (2), eroarea este esentiala si atunci când po arta asupra unei alte împrejurari considerate esentiale de catre parti în absenta careia contractul nu s-ar fi încheia t. A doua conditie intrinseca viciului erorii cunoasterea de catre cocontractant a caracterului esential al elementului asupra caruia poarta eroarea are corespondent în doctrina traditionalista în privint a contractelor cu titlu oneros si este impusa de nevoia asigurarii stabilitatii, certitudinii operatiunilor juridi ce în cadrul circuitului civil (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 154). Aceasta cerinta, desi nu conditioneaza formare a consimtamântului partii victima a erorii, este instituita din considerente de protectie a acordului de vointa al p artilor, iar aplicabilitatea ei este generala, nefiind limitata de art. 1207 în functie de titlul oneros sau gratuit al contractului. Textul legal consacra un sistem mixt de apreciere, în sensul ca nu va fi neaparat necesar ca cealalta parte sa fi cunoscut efectiv caracterul esential al elementului asupra caruia poarta eroarea (criteriu subiectiv, implicân d o apreciere concreta, de la caz la caz), ci va fi suficienta dar si obligatorie sub aspect probatoriu, în cazul absen tei criteriului subiectiv demonstratia ca cealalta parte ar fi trebuit sa cunoasca acest aspect (criteriu obiectiv). Aceasta cerinta a erorii nu trebuie confundata cu chestiunea erorii comune, în sensul ca nu se cere ca si coco ntractantul sa fi fost în eroare, aspect semnalat inclusiv în cadrul doctrinei traditionaliste (a se vedea Gh. Belei u, Drept civil, p. 155). Pentru detalierea conditiilor extrinseci ale viciului erorii eroarea sa fie scuz abila si neasumata a se vedea comentariile art. 1208 si art. 1209 NCC. În fine, este de semnalat caracteristica erorii de a fi spontana, spre deosebire de eroarea provocata sau indusa de cocontractant/tert si care intra în configurati a dolului, ca viciu de consimtamânt. 3. Cazurile de eroare reglementate expres de lege. Din momentul intrarii în vigoar e a noului Cod civil, clasificarea tripartita a erorii în functie de consecintele produse eroarea obstac ol, eroarea viciu de consimtamânt si eroarea indiferenta (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 235 si urm.; G
h. Beleiu, Drept civil, p. 152) trebuie reconsiderata, întrucât noua reglementare retine un singur tip de eroare eroarea vic iu de consimtamânt, eventual exprimabila sau prezentabila prin intermediul conditiei de a fi esentia la: eroarea esentiala. Articolul 1207 NCC realizeaza o noua sistematizare a cazurilor de eroare viciu de consimtamânt, înt rucât cazurile clasice încadrabile notiunii erorii obstacol eroarea asupra naturii actului si asupra iden titatii obiectului se regasesc în cadrul unicei notiuni a erorii viciu de consimtamânt, alaturi de celelalte cazuri considerate, traditional, în sfera erorii viciu de consimtamânt: eroarea asupra calitatilor substantiale ale obiectul ui actului si eroarea asupra calitatilor/însusirilor persoanei. În privinta aflarii unui corespondent în noua regle mentare a erorii indiferente, ar fi vorba despre eroarea neesentiala, în afara sferei viciului de consimtamânt al erorii . Conform art. 1207 NCC, eroarea este esentiala si constituie, astfel, viciu de co nsimtamânt în cazurile urmatoare: a) eroarea asupra naturii sau obiectului contractului. Punctul 1 al alin. (2) me ntioneaza primul caz de eroare esentiala, eroarea asupra naturii contractului, care era încadrata de doctr ina si jurisprudenta la categoria erorii-obstacol sau distructiva de vointa, fiind sanctionata cu nulitatea absolu ta. Noua reglementare schimba, asadar, regimul juridic al erorii asupra naturii contractului, error in negotio, cu consecinta aplicarii nulitatii relative; însa, vor ramâne valabile consideratiile doctrinare si jurisprudentiale re feritoare la semnificatia, pe fond, a acestui caz de eroare (de exemplu, o parte crede ca încheie un anumit act juridic, iar cealalta parte are credinta, gresita, ca încheie un alt act juridic; a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil, p. 15 2; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 236). De remarcat ca legiuitorul introduce, la modul alternativ, alaturi de eroarea asupr a naturii contractului, eroarea asupra obiectului contractului; printr-o interpretare literala a normei juridice, conju nctia disjunctiva sau conduce spre concluzia ca nu suntem în prezenta a doua cazuri de eroare, ci a unuia singur, exp rimabil în doua moduri. Întradevar, conform art. 1225 NCC, obiectul contractului consta în operatiunea juridic a, precum vânzarea, locatiunea, împrumutul si altele asemenea, convenita între parti. Rezulta ca eroarea asupra obie ctului contractului reprezinta o eroare asupra operatiunii juridice, care presupune eroarea asupra naturii contra ctului. Explicatia prezentarii alternative a acestui caz de eroare s-ar putea afla în observatia ca nu întotdeauna partile urmaresc sa încheie un contract cu o natura de sine statatoare, un contract numit, ci ele agreeaza, în li mitele libertatii contractuale, sa încheie un contract nenumit, adica sa prevada o anume operatiune juridica, care nu are o natura consacrata legal (astfel cum reiese si din art. 1225 NCC); în aceasta din urma situatie, eroarea va putea sa cada nu asupra naturii întrucât ea nu este determinata ci asupra operatiunii juridice, adica asupra obiectu lui contractului; b) eroarea asupra identitatii obiectului prestatiei (obiectului derivat al contr actului) sau asupra unei calitati a acestuia ori asupra unei alte împrejurari considerate esentiale de catr e parti în absenta careia contractul nu s-ar fi încheiat. Punctul 2 al alin. (2) reglementeaza doua cazuri p
articulare de eroare, precum si un caz general, ceea ce permite sa observam ca enumerarea din textul legal este exe mplificativa si nu limitativa cu privire la categoriile erorii viciu de consimtamânt. Primul caz particular mention at eroarea asupra identitatii obiectului prestatiei este denumit în teorie si practica error in corpore si, desi nu era prevazut de Codul civil din 1864, era considerat a doua ipoteza a erorii-obstacol, fiind sanctionat cu n ulitatea absoluta; art. 1207 schimba calificarea juridica a lui error in corpore, care va reprezenta, astfel, un caz de eroare esentiala viciu de consimtamânt si se va sanctiona cu nulitatea relativa. Al doilea caz particular me ntionat eroarea asupra unei calitati esentiale, error in substantiam era reglementat de Codul civil din 1864 în art. 954 si reprezenta eroarea grava sau viciu de consimtamânt. Se observa ca art. 1207 pastreaza calificarea jur idica a lui error in substantiam. Pentru detalierea acestor doua cazuri de eroare, vor ramâne valabile consideratiil e doctrinare si jurisprudentiale referitoare la semnificatia lor, pe fond: o parte crede ca trateaza cu privire l a un anumit bun, pe când cealalta parte are în vedere un alt bun (cazul error in corpore), respectiv, o parte crede ca a a chizitionat un bun dintr-un anumit material/substanta, dar, în realitate, bunul este alcatuit din alt material/substa nta (cazul error in substantiam), cu precizarea ca identificarea calitatilor esentiale/substantiale ale bunului este o problema de fapt, care se apreciaza de la caz la caz, în functie de circumstantele concrete al încheierii contractului (a s e vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 236-246; Gh. Beleiu, Drept civil, p. 152). Teza finala a pct. 2 introduce, în term eni generali, posibilitatea ca eroarea esentiala sa poarte asupra oricarei împrejurari sau oricarui element considerat de parti esential, în absenta caruia nu s-ar fi încheiat contractul ori s-ar fi încheiat în alte conditii. Largirea sferei ero rii viciu de consimtamânt a determinat însa necesitatea reglementarii unor noi conditii care trebuie verificat e: eroarea sa fie scuzabila (art. 1208 NCC) si sa nu fi fost asumata de errans (art. 1209 NCC); c) eroarea asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati esentiale a ace steia în absenta careia contractul nu s-ar fi încheiat. Prin dispozitia legala din pct. 3 al alin. (2), no ul Cod civil reglementeaza cazul denumit traditional error in personam si pastreaza calificarea lui juridica de viciu de consimtamânt, conform art. 954 alin. (2) C.civ. Spre deosebire de vechea reglementare, art. 1207 nu face referi re expresa la partea contractanta, ci utilizeaza termenul generic de persoana, cu consecinta extinderii sferei lui err or in personam, care va putea sa priveasca inclusiv identitatea sau calitatile esentiale ale unui tert fata de co ntract. Conceptia noului Cod este în acord cu considerentele recente ale doctrinei în aceasta privinta (a se vedea L. P op, Obligatiile, vol. II, p. 247). Pentru detalierea acestui caz de eroare ramân valabile sustinerile din literatura juridica referitoare la distinctia dintre contractele prevazute de lege ca fiind intuitu personae si toate celelalt e contracte, în cazul carora instanta va cerceta vointa partilor pentru a aprecia daca identitatea/calitatea cocontrac tantului a avut caracter esential, determinant la momentul încheierii contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, v ol. II, p. 247);
d) eroarea asupra motivelor determinante ale contractului. Conform alin. (4) tez a I, simplele motive subiective, straine de economia contractului si care determina o parte sa contra cteze, nu fac parte din continutul acordului de vointa, astfel încât eroarea asupra lor nu este esentiala. Cu toate ace stea, în teza a II-a se precizeaza ca, sub conditia de a fi fost ridicate la rang de motive determinante, acestea pot i ntra în structura erorii esentiale, viciu de consimtamânt. Textul legal este în acord cu observatiile doctrinare conform caror a eroarea asupra unui mobil psihologic sau simplu motiv personal al uneia dintre parti este indiferenta în cee a ce priveste formarea valabila a consimtamântului daca respectivul mobil/motiv nu a fost exteriorizat si facut cuno scut cocontractantului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 241). 4. Formele erorii. Eroarea de fapt si eroarea de drept. Întrucât clasificarea erorii în functie de efectele produse excede sferei viciului de consimtamânt al erorii, singura clasificare iner enta erorii esentiale si pe care o retinem este cea care se efectueaza în functie de natura realitatii fals reprezent ate: eroarea de fapt si eroarea de drept, astfel cum ne indica alin. (3) al art. 1207. Toate cazurile de eroare ese ntiala mentionate la alin. (2) se circumscriu sferei erorii de fapt, întrucât poarta asupra unor elemente sau împrejurar i de fapt la încheierea contractului (obiectul contractului, identitatea persoanei, valoarea obiectului prestatiei etc.). Prin intermediul alin. (3), noul Cod transeaza disputele din literatura de specialitate referitoare la admisibilitatea erorii de drept, prevazând ca eroarea de drept este calificabila drept esentiala cu conditia de a p rivi o norma juridica determinanta, potrivit vointei partilor, pentru încheierea contractului. Textul legal confirma, astfel, orientarea doctrinei reprezentative, dar si a jurisprudentei de considerare a erorii de drept ca fiin d viciu de consimtamânt (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 235; Gh. Beleiu, Drept civil, p. 154). Din corobor area art. 1207 alin. (3) si art. 1208 alin. (2) NCC, pentru a fi în prezenta erorii de drept viciu de consimtamânt trebuie îndeplinite urmatoarele conditii: a) caracterul determinant al normei juridice; b) norma juridica sa fie ignorata sau continutul ori semnificatia ei sunt fals r eprezentate de catre errans; c) eroarea sa fie scuzabila, în sensul de a nu purta asupra dispozitiilor legale a ccesibile si previzibile (a se vedea comentariul art. 1208 NCC). 5. Sanctionarea erorii. Consecinta majora a regruparii cazurilor de eroare sub c upola unei singure notiuni eroare esentiala, viciu de consimtamânt se afla în sanctionarea lor unitara: anulare a contractului sau, alternativ, adaptarea contractului, conform art. 1207 coroborat cu art. 1213 NCC ( a se vede a comentariul art. 1213). Art. 1208. Eroarea nescuzabila (1) Contractul nu poate fi anulat daca faptul asupra caruia a purtat eroarea put ea fi, dupa împrejurari, cunoscut cu diligente rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocata în cazul dispozitiilor legale accesibile si previzibile. (art. 1207, 1209, 1214 NCC) Comentariu
1. Obligatia de a se informa cu prilejul încheierii contractului. Articolul 1208 N CC reglementeaza, cu titlu de noutate legislativa, o conditie a erorii viciu de consimtamânt: eroarea s a fie scuzabila, în sensul de a nu fi imputabila errans-ului, ignorantei, pasivitatii sau lejeritatii acestuia. Aceasta cerinta trebuie sa fie întrunita atât în privinta erorii de fapt [alin. (1)], cât si în privinta erorii de drept [alin. (2)] . Astfel, pentru a conduce la anularea contractului, eroarea trebuie sa fie esentiala (a se vedea comentariul de la art . 1207), scuzabila (art. 1208) si neasumata (a se vedea comentariul de la art. 1209). Prin art. 1208 se sanctionea za neîndeplinirea de catre pretinsa victima a erorii a obligatiei de a se informa (sau de auto-informare) cu prileju l încheierii contractului, asemanator cu sanctionarea obligatiei de informare a cocontractantului în ipoteza dolului pri n reticenta (a se vedea si comentariul art. 1214). În teza a II-a a alin. (1) este prevazut un criteriu mixt subiectiv-obiectiv pentr u determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt: faptul putea fi cunoscut dupa împrejurari (implica apreciere subi ectiva, in concreto, în functie si de calitatile persoanei) cu diligente rezonabile (implica apreciere obiectiva, tinân d seama de diligenta normala pe care o poate depune o persoana obisnuita). În legatura cu acest ultim aspect, sint agma cu diligente rezonabile presupune efectuarea unor actiuni normale, în conditiile contractului preconizat, de catre partea interesata, pentru a verifica toate aspectele relevante pentru formarea unui consimtamânt valabil, ce ea ce exclude eroarea grosiera din câmpul de cuprindere al viciului erorii. Pe de alta parte, obligatia de a se infor ma nu poate fi transformata într-o sarcina prea oneroasa în sensul ca partea sa fie nevoita sa efectueze cheltuieli e xorbitante pentru a obtine informatiile de care este nevoie sau sa treaca peste dificultati foarte mari, de orice natura în acest scop. Aceste consideratii pot fi valabile si în cazul profesionistilor, dar numai daca informat ia necesara este greu accesibila sau foarte costisitoare (conditie mai greu, dar nu imposibil de întrunit în situatia pro fesionistilor). Doctrina franceza, urmarind solutiile jurisprudentei, a precizat ca nu exista ob ligatia de a se informa, în urmatoarele cazuri: a) imposibilitatea de a se informa, dar nu în mod necesar în sensul unei imp osibilitati absolute, deoarece o imposibilitate relativa/ o dificultate considerabila este suficienta pentru liberarea de obligatia de a autoinformare; b) încrederea legitima în informatiile furnizate de cocontractant, debito r la rândul lui al obligatiei de informare (a se vedea comentariul art. 1214) (a se vedea: Fr. Terré s.a., Les obli gations, p. 258; J. Ghestin, Traité de droit civil, p. 632-643). 2. Eroarea nescuzabila de drept. Potrivit alin. (2), eroarea de drept este consi derata nescuzabila atunci când priveste dispozitii legale accesibile si previzibile . Prin reglementarea expresa a erorii de drept [în alin. (3) al art. 1207 NCC] si a cerintei acesteia de a fi scuzabila s-a realizat un echilibru între teza admisibilitatii erorii de drept si teza prezumtiei cunoasterii legii. Astfel, sunt prezumate cunoscute, fiind exclu se din sfera erorii de drept, dispozitiile legale accesibile si previzibile , fara a se prestabili însa anumite cat egorii de norme (de exemplu
imperative sau de ordine publica). Nu este prevazut niciun criteriu de determina re a caracterului accesibil si previzibil al dispozitiilor legale excluse din sfera erorii de drept. Prin analo gie cu modul de apreciere a caracterului nescuzabil al erorii de fapt din alin. (1), am putea aplica si în privinta erorii de drept nescuzabile tot un criteriu mixt subiectiv-obiectiv, în sensul de a se tine seama de pregatirea, vârsta etc. errans-u lui, dar si de frecventa utilizare a normei legale dintr-un anumit domeniu de activitate, de mediatizarea ei pe difer ite cai. În mod evident, discutia este independenta de aspectul intrarii în vigoare a normelor juridice prin publica rea în Monitorul Oficial, precum si de obligativitatea respectarii lor. Art. 1209. Eroarea asumata Nu atrage anularea contractului eroarea care poarta asupra unui element cu privi re la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invoca sau, dupa împrejurari, trebuia sa fie asumat de acesta. (art. 1207-1208 NCC) Comentariu 1. Definirea erorii asumate. Notiunea riscului de eroare. Pentru a atrage anular ea contractului, eroarea trebuie sa fie esentiala (art. 1207 NCC), scuzabila (art. 1208 NCC), dar si neas umata, asa cum prevede art. 1209 NCC, care adauga astfel o noua trasatura-conditie acestui viciu de consimtamânt. E roarea asumata este definita, pentru prima data în legislatia civila, prin raportare la notiunea riscului de eroa re , risc care apartine pretinsei victime a erorii fie pentru ca a fost asumat expres, fie pentru ca ar fi trebuit asumat, dupa împrejurari. Partea care solicita anularea contractului pentru eroare are de demonstrat: a) ca nu si-a as umat riscul de eroare si b) ca nu trebuia sa si-l asume. Riscul neasumat se refera atât la eroarea de fapt, cât si la eroarea de drept si reprezinta o îngreunare a situatiei partii reclamante, având de dovedit un element în plus. În acelas i timp, este vorba despre protectia consimtamântului dat la încheierea actului juridic si de excluderea, pe cât posibil, a oricarei suspiciuni de imputabilitate în persoana reclamantului cu privire la caderea în eroare. 2. Limitele asumarii riscului de eroare. Textul legal nu prevede nicio limita re feritoare la asumarea riscului de eroare, astfel ca în privinta asumarii exprese se va aplica principiul libertat ii contractuale (partea este libera sa-si asume riscul de eroare asupra oricarui element, de fapt sau de drep t cu prilejul încheierii contractului). Situatiile în care partea ar fi trebuit sa-si asume riscul de eroare se vor determ ina, conform tezei a II-a a art. 1209, dupa împrejurari , însemnând luarea în calcul a calitatilor, trasaturilor pretinsului erran s (vârsta, nivel de pregatire într-un anumit domeniu etc.), dar si a naturii contractului (de exemplu, în cazul co ntractelor speculative nu poate cere anularea contractului, întrucât riscul de eroare trebuia sa fie asumat, datorit a specificului acestor contracte). Art. 1210. Eroarea de calcul Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afara de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantitatii, a fost esentiala pentru închei erea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectata la cererea oricareia dintre pa rti. (art. 1207-1209 NCC) Comentariu 1. Simpla eroare de calcul. Articolul 1210 NCC distinge cu titlu de premiera leg islativa în domeniul erorii între simpla eroare de calcul si eroarea asupra cantitatii, esentiala la încheierea contractului. Eroarea de calcul reprezinta o simpla eroare materiala care atrage doar rectificarea, nu anularea contractului, întrucât nu a influentat formarea consimtamântului. Exista eroare de calcul atunci când, de exemplu, suprafat a unui teren este calculata în mod gresit printr-o operatiune matematica adunare, scadere, înmultire, împartire far a ca niciuna dintre parti sa se fi înselat asupra elementelor respectivei operatii: este trecut rezultatul gres it de 4.000 de metri patrati, în urma determinarii cotei de ½ din 2.000 de metri patrati, dar nimeni nu contesta element ul matematic (respectiv 2.000) care a stat la baza înmultirii. 2. Eroarea supra cantitatii. Doar eroarea asupra cantitatii viciaza consimtamântul si este sanctionabila cu anularea contractului, întrucât presupune falsa reprezentare a realitatii privind da tele matematice sau alte elemente în baza carora se efectueaza calculul, cu excluderea calculului în sine. Astfel, fat a de exemplul de mai sus, ceea ce se contesta nu este rezultatul operatiunii matematice (si care, în sine, este corect) , ci datele matematice care au stat la baza operatiunii: suprafata terenului este trecuta în mod corect, 1.000 de metri p atrati în urma înmultirii, dar cel putin una dintre parti contesta sau si-a reprezentat gresit elementul matematic, respectiv cei 2.000 de metri patrati. În cazul în care exista si eroare de calcul (rezultatul operatiunii calculat gresit) si eroare asupra cantitatii (reprezentarea gresita a elementelor care au stat la baza operatiunii matematice de calcul) va prevala actiunea în anulare, fata de actiunea în rectificare. Partea care invoca eroarea asu pra cantitatii trebuie sa demonstreze caracterul esential al erorii la momentul încheierii contractului, în ti mp ce eroarea de calcul poate fi corectata, prin rectificare, la cererea oricareia dintre parti. Prin aceasta ult ima precizare se înlatura ipotezele în care partea avantajata prin simpla eroare de calcul s-ar opune cu rea-credinta la rem edierea erorii prin rectificare. Atât simpla eroare de calcul, cât si eroarea asupra cantitatii pot fi invocate în functie de natura contractului, mai precis de modul de precizare a obiectului material al contractului, respectiv al pretul ui contractual, cu excluderea ipotezei gresitei evaluari a propriilor interese de catre una dintre parti. În fine, domeni ul de aplicare al art. 1210 NCC cuprinde numai aspecte legate de formarea contractului, si nu de executarea aces tuia. Articolul 1210 nu precizeaza nicio limita si niciun criteriu privind determinare a cantitatii în mod necesar fals reprezentate pentru a atrage anularea, astfel ca se vor aplica dispozitiile art. 1207 NCC cu privire la determinarea caracterului esential al erorii asupra cantitatii. De asemenea, când eroarea poart a asupra cantitatii, ea trebuie sa întruneasca si cerintele mentionate în art. 1208 si art. 1209 NCC, în sensul de a fi s cuzabila si neasumata. Art. 1211.
Eroarea de comunicare sau de transmitere Dispozitiile privitoare la eroare se aplica în mod corespunzator si atunci când eroa rea poarta asupra declaratiei de vointa ori când declaratia a fost transmisa inexact prin int ermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanta. (art. 1207-1210 NCC) Comentariu 1. Eroarea cu prilejul exteriorizarii consimtamântului. Cu valoare de noutate legi slativa, art. 1211 NCC reglementeaza mai multe ipoteze în legatura cu eroarea asupra exteriorizarii voint ei la formarea contractului, prin comunicarea sau transmiterea declaratiei de vointa. Trebuie facuta distinctia într e eroarea asupra declaratiei de vointa si interpretarea contractului, respectiv, a declaratiei de vointa. O cont estare a exteriorizarii declaratiei de vointa poate fi solutionata prin recurgerea la interpretarea contractului , resp ectiv a declaratiei de vointa. Nu orice contestare a exteriorizarii declaratiei de vointa constituie o eroare sanc tionabila cu anularea, ci numai daca sunt îndeplinite cerintele erorii viciu de consimtamânt; în caz contrar, singura remed iere este interpretarea contractului si/sau a declaratiei de vointa. Astfel, eroarea viciu de consimtamânt poarta atât asupra procesului de formare a con simtamântului (art. 1207-1210 NCC), cât si asupra procesului de exteriorizare a consimtamântului prin comunicarea sau transmiterea eronata a acestuia. Rezulta ca pentru a fi perfect valabil, consimtamântul trebuie sa fie nu doar format, ci si exteriorizat de o maniera care sa excluda viciul erorii. Pentru procesul de exteriorizare a consim tamântului, nu sunt prevazute reguli speciale, ci se aplica, prin trimitere, regimul juridic al erorii prevazut la ar t. 1207-1210 NCC pentru formarea consimtamântului. Ipotezele reglementate de art. 1211 au ca premisa o vointa jurid ica de a încheia contractul formata în mod valabil, neviciata, eroarea purtând asupra declaratiei acestei vointe , care poate fi eronat comunicata sau eronat transmisa. 2. Comunicarea si transmiterea eronata a declaratiei de vointa. Articolul 1211 N CC prevede regulile aplicabile în materia erorii viciu de consimtamânt atunci când între declaratia de voint a si vointa interna a autorului exista o neconcordanta inconstienta, cum este cazul erorii asupra declaratiei înse si si a erorii asupra continutului declaratiei de vointa, datorata fie comunicarii de catre autor, fie transmiterii declaratiei. Ipotezele reglementate de art. 1211 sunt urmatoarele: a) eroarea poarta asupra modului de exteriorizare a propriei vointe juridice, au torul atribuind declaratiei o alta semnificatie decât cea avuta în vedere în mod concret de acesta cu prilejul formarii v ointei interne. Pentru evitarea unor eventuale abuzuri din partea declarantului, este necesar sa se rec urga în prealabil la interpretarea declaratiei de vointa, pentru a se verifica mai multe aspecte: daca semnificatia atribuita de parte coincide cu regulile (sociale, lingvistice; topica etc.) privind exprimarea utilizata (expresiile, cu vintele folosite etc.) si daca, prin raportare la trasaturile si calitatile declarantului (nivel de pregatire, vârsta e tc.), dar si la circumstantele de loc si de timp, orice persoana ar fi fost în situatia de a atribui declaratiei o alta semnif icatie;
b) eroarea poarta asupra transmisiei inexacte a declaratiei de vointa prin inter mediul altei persoane (reprezentant, mandatar etc.); c) eroarea poarta asupra comunicarii inexacte a declaratiei de vointa prin mijlo ace de comunicare la distanta (telefon, fax, e-mail etc.) Art. 1212. Invocarea erorii cu buna-credinta Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exige ntelor buneicredinte. (art. 1170, 1183, 1207-1210 NCC) Comentariu 1. Buna-credinta cu prilejul invocarii erorii. Articolul 1212 NCC confirma faptu l ca, în spiritul si în litera noului Cod civil, regula bunei-credinte a dobândit în materie contractuala o larga a plicare, având un rol efectiv, de disciplinare a comportamentului partilor, atât în faza încheierii (art. 1170, art. 118 3 NCC), cât si în faza executarii contractului (art. 1170 NCC). Textul legal reprezinta o aplicatie în domeniul vici ului erorii a regulii bunei-credinte prevazute cu titlu general în art. 1170. Norma speciala din art. 1212 se completea za cu norma generala din art. 1170 teza a II-a NCC cu referire la interdictia înlaturarii sau limitarii obligatiei le gale de actionare cu buna-credinta la momentul încheierii contractului. 2. Modalitatea de invocare a bunei-credinte. Spre deosebire de caracteristicile erorii de a fi esentiala, scuzabila si neasumata, si care trebuie sa fie dovedite de catre reclamant, prob lema de drept a invocarii cu bunacredinta a erorii ar putea reprezenta una dintre apararile pârâtului, prin dovedirea relei-credinte pentru a obtine respingerea actiunii în anulare (independent de rasturnarea caracteristicilor enun tate). Prin ipoteza, partea reclamanta este victima erorii, fiind considerate îndeplinite conditiile acestui v iciu. În consecinta, daca reclamantul introduce actiunea în anulare negând/ignorând faptul ca nu este verificata cel putin u na dintre cerintele erorii, problema de drept nu este a invocarii cu rea-credinta a erorii, ci a neîndepliniri i vreuneia din dispozitiile art. 12071210; în atare context, eventuala sanctionare a comportamentului reclamantului, re spectiv respingerea cererii de anulare, nu va avea loc în temeiul art. 1212, ci în temeiul dispozitiilor reglementând conditiile erorii. Simpla respingere a actiunii în eroare pentru neîntrunirea vreuneia dintre cerintele erorii nu trebuie sa conduca la aplicarea dispozitiilor art. 1212 împotriva reclamantului, întrucât ratiunea acestui articol est e departe de ideea de pedepsire a reclamantului pentru ca a formulat o actiune în anulare care a fost respinsa de in stanta. În materia viciului erorii, aplicarea regulii bunei-credinte presupune ca actiunea în anulare sa fie utilizata prin dovedirea interesului legitim, patrimonial sau nepatrimonial în desfiintarea contr actului si evitarea abuzurilor îndreptate împotriva celeilalte parti. Eroarea este invocata în mod contrar exigentelo r bunei-credinte, deci cu reacredinta, în urmatoarele situatii: lipsa dovedirii unui interes serios patrimonial fata de solutia anularii contractului, asteptarea pâna la momentul executarii (chiar si partiale) a prestatiei celeilalte parti etc. În varianta neîndeplinirii vreuneia dintre dispozitiile art. 1207-1210 NCC, ramâne fara de obiect sanctionare
a atitudinii abuzive a reclamantului în contextul art. 1212, chiar daca o asemenea atitudine ar putea fi retinuta. Textul legal nu prevede în mod expres modalitatea de sanctionare a errans-ului car e invoca eroarea contrar exigentelor bunei-credinte. Din modul de redactare, deducem ca sanctiunea, în cazu l invocarii erorii cu reacredinta, ar fi respingerea actiunii în anulare. Art. 1213. Adaptarea contractului (1) Daca o parte este îndreptatita sa invoce anulabilitatea contractului pentru er oare, dar cealalta parte declara ca doreste sa execute ori executa contractul asa cum aces ta fusese înteles de partea îndreptatita sa invoce anulabilitatea, contractul se considera ca a fost încheiat asa cum l-a înteles aceasta din urma parte. (2) În acest caz, dupa ce a fost informata asupra felului în care partea îndreptatita sa invoce anulabilitatea a înteles contractul si înainte ca aceasta sa fi obtinut anularea, ce alalta parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificata ori de la da ta când i s-a comunicat cererea de chemare în judecata, sa declare ca este de acord cu executare a sau sa execute fara întârziere contractul, astfel cum a fost înteles de partea aflata în eroare . (3) Daca declaratia a fost facuta si comunicata partii aflate în eroare în termenul prevazut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obtine anularea este stin s si notificarea prevazuta la alin. (2) este considerata lipsita de efecte. (art. 1212 NCC) Comentariu 1. Ratiunile si natura juridica a adaptarii contractului pentru ipoteza erorii. Regimul juridic al erorii este conturat printr-o alta noutate legislativa în materia acestui viciu de consim tamânt: adaptarea contractului, ca o alternativa pentru solutia anulabilitatii. Mai multe fundamente pot fi aflate ar ticolului 1213: salvgardarea relatiei contractuale afectate de eroare, protejarea consimtamântului liber format, securit atea circuitului civil, regula bunei-credinte în executarea contractului. Adaptarea contractului pentru ipoteza e rorii opereaza prin exercitarea unui drept potestativ al cocontractantului errans-ului de a emite declaratia de executare a contractului sau de a executa pur si simplu contractul asa cum a fost înteles de errans. Asadar, adaptar ea contractului nu presupune un proces de renegociere a contractului, ci, mai degraba, cocontractantul adera la modul în care errans-ul si-a reprezentat relatia contractuala la momentul încheierii acesteia, în scopul protejar ii consimtamântului liber format. Pentru a putea fi exercitat dreptul potestativ, cocontractantul trebuie sa fie i nformat/notificat de catre errans în conditiile alin. (2) al art. 1213 NCC. 2. Mecanismul adaptarii contractului pentru ipoteza erorii. Aplicarea art. 1213 presupune verificarea urmatoarelor elemente: a) îndeplinirea conditiilor erorii viciu de consimtamânt pentru una dintre parti. Nu se cere ca eroarea sa fie comuna; b) contractul sa nu fi fost executat înca. Aceasta cerinta implica lipsa oricarui prejudiciu cauzat prin eroarea
spontana a errans-ului; c) respectarea protocolului de informare/notificare declaratie de executare/exec utare propriu-zisa a contractului între parti, anterior obtinerii anularii contractului. În acest sens, alin. (2) al a rt. 1213 prevede obligativitatea informarii cocontractantului de catre errans în legatura cu modul în care acesta a înt eles contractul; informarea se poate realiza prin doua modalitati: printr-o notificare (anterior cererii de che mare în judecata) sau prin intermediul ori cu ocazia cererii de chemare în judecata. Obiectul informarii consta în prezenta rea modului în care errans-ul a înteles relatia contractuala si, implicit, executarea ei, ca urmare a unei erori e sentiale, scuzabile, spontane si neasumate. De asemenea, dispozitiile art. 1212 trebuie avute în vedere în acest deme rs. Din momentul informarii, cocontractantul are la dispozitie un termen de 3 luni pentru exercitarea dreptul ui sau potestativ de adaptare a contractului, termen care curge diferit, în functie de calea în care a fost informat : fie din momentul notificarii, fie din momentul cererii de chemare în judecata (dar numai daca nu s-a pronuntat între t imp anularea contractului). În cadrul acestui termen, cocontractantul va reflecta în legatura cu oportunitatea ex ecutarii contractului în varianta de reprezentare a errans-ului, judecând dupa propriile sale interese. Cocontractantul are doua posibilitati de exercitare a dreptului de adaptare a contractului: printr-o declaratie de executare sau pri n executarea contractului în maniera înteleasa de errans. Textul legal exclude o a treia varianta, de adaptare a contra ctului printr-o renegociere a executarii, pentru ipoteza în care cocontractantul nu ar fi de acord cu maniera în c are îi este prezentata executarea de catre errans si ar propune un alt mod de executare, conform propriei sale viz iuni. Daca sunt verificate elementele mentionate, adaptarea contractului are un dublu efect: considerarea retroactiva a contractului de a fi fost încheiat în maniera de întelegere a errans-ului si stingerea dreptului de a obtine anularea. Din modul de redactare a art. 1213, rezulta ca adaptarea prin executare a contra ctului este facultativa pentru cocontractant, dar, odata comunicata declaratia de executare (sau contractul exe cutat), adaptarea este obligatorie pentru errans în directia paralizarii actiunii în anulare. În concluzie, în toate situatiile în care contractul nu a fost deja executat, errans-u l are obligatia de a-l informa pe cocontractant în legatura cu modul în care a înteles contractul, cel mai târziu cu ocazi a cererii de chemare în judecata pentru anulare, pentru ca acesta din urma sa-si poata manifesta dreptul de adaptare sau nu a contractului în conformitate cu maniera de reprezentare a errans-ului. Art. 1214. Dolul (1) Consimtamântul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare pro vocata de manoperele frauduloase ale celeilalte parti ori când aceasta din urma a omis, în mod fraudulos, sa îl informeze pe contractant asupra unor împrejurari pe care se cuvenea sa i le de zvaluie. (2) Partea al carei consimtamânt a fost viciat prin dol poate cere anularea contra ctului, chiar daca eroarea în care s-a aflat nu a fost esentiala.
(3) Contractul este anulabil si atunci când dolul provine de la reprezentantul, pr epusul ori gerantul afacerilor celeilalte parti. (4) Dolul nu se presupune. (art. 1206-1208, 1215, 1257, 1533, 1990 NCC) Comentariu 1. Natura juridica si reglementarea dolului. Enuntat în art. 1206 NCC alaturi de c elelalte vicii de consimtamânt (eroare, violenta si leziune), dolul este reglementat în art. 1214 sub urmatoarele aspecte: conditii, forme, sanctionare si proba. Asemanator Codului civil din 1864, dolul este trata t la materia viciilor de consimtamânt, însa doctrina este unanima în a sustine dubla natura juridica a dolului: de viciu de consimtamânt si de delict civil, cu consecinte asupra sanctionarii dolului inclusi v printr-o actiune în despagubiri, cumulativ sau alternativ cu sau fata de actiunea în anulare (a se ved ea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 256). Aceeasi solutie privind relatia dintre cele doua actiuni de sanctionare a dolului este mentinuta în art. 1257 NCC, care confera dreptul de optiune pentru actiunea în despagubiri, prin mentiner ea contractului (a se vedea supra, comentariul art. 1257 NCC). 2. Conditiile dolului. În esenta, dolul este o eroare provocata care poate sa cada si asupra unor elemente neesentiale ale contractului, spre deosebire de viciul erorii (care poarta numai asupra unor împrejurari esentiale), conform art. 1207 coroborat cu alin. (2) al art. 1214 NCC. Prin aceasta precizar e ramâne fara efect juridic distinctia doctrinara între dolus bonus si dolus malus . Pentru a fi sanctionabila, eroarea p rovocata, inclusiv neesentiala, trebuie sa fie scuzabila, cu excluderea erorii nescuzabile, asemanator art. 1208 NCC. Eroarea provocata scuzabila se apreciaza prin intermediul îndeplinirii obligatiilor de (auto)informare, în functie si de forma dolului, comisiv (pozitiv) sau omisiv (negativ, dol prin reticenta). Diferenta fundamentala dintr e eroare si dol consta în scopul urmarit de partea care nu se afla în eroare: autorul dolului trebuie sa actioneze cu intentia de a induce în eroare pe cealalta parte ori de a exploata eroarea în care se afla, obtinând un avantaj în detri mentul acesteia. Cu referire la autorul dolului, noul Cod civil consacra doua exceptii [una apare nta în alin. (3), cealalta veritabila în art. 1215] de la regula potrivit careia dolul trebuie sa provina de la cocontrac tant, si nu de la un tert. Alineatul (3) instituie aparent o derogare de la aceasta regula, întrucât asimileaza cocontractant ului reprezentantul, prepusul si gerantul acestuia, fara sa prevada cerinta cunoasterii de catre cocontractant a dolului produs de aceste persoane asimilate. Dispozitiile art. 1257, instituind dreptul de optiune între actiunile d e sanctionare a dolului, ramân aplicabile si în aceste cazuri. În art. 1215 este instituita o exceptie veritabila d e la regula mentionata (a se vedea supra, comentariul art. 1215 NCC). 3. Structura si formele dolului. Reglementarea dolului prin reticenta. Dolul est e compus din doua elemente: un element material, obiectiv si un element subiectiv, intentional (a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil, p. 155; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 256). Elementul material poate c onsta atât într-o actiune (fapt comisiv sau conduita pozitiva), cât si într-o inactiune (fapt omisiv sau conduita negativa; a se
vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 155), sub forma dolului prin reticenta (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 257-259). Noul Cod civil reglementeaza în art. 1214 si forma dolului prin reticenta prin int ermediul omisiunii frauduloase a informarii cocontractantului în legatura cu împrejurari pe care ar fi trebuit sa le dezvaluie. Suntem în prezenta unei obligatii legale generale de informare care exista, în opinia dominanta, atunci când o parte contractanta cunoaste o împrejurare determinanta pentru încheierea contractului, în situatia în care cealalta pa rte este în imposibilitate de a se informa ea însasi asupra acelei împrejurari (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 260). Exista o strânsa legatura între obligatia de informare si obligatia de a se informa (sau de auto-informare, a se vedea si comentariul art. 1208): imposibilitatea de a se informa sau, asimilata aceste ia, dificultatea majora în a se informa, activeaza cu mai mare rigoare obligatia de informare. Pe de alta parte, o delasa re completa din partea unei parti de a se informa sau caderea într-o eroare nescuzabila, îl poate apara pe debitorul obliga tiei de informare de o acuzatie de dol reticent, deoarece dolul este o eroare provocata, dar si scuzabila. Evaluare a fiecareia dintre aceste obligatii de informare, cu rezultate asupra existentei sau nu a dolului reticent (neîndeplinire a obligatiei de informare) sau a erorii nescuzabile (neîndeplinirea obligatiei de a se informa) reprezinta o proble ma de fapt care urmeaza a fi solutionata în functie de circumstantele de fapt ale unei spete, de împrejurarile înch eierii contractului, calitatea partilor, natura contractului etc. Doctrina si practica apreciaza ca dolul, atât în forma sa comisiva, cât si în cea omisiv a, trebuie sa fie comis cu intentie, adica una dintre parti sa întrebuinteze mijloace dolosive, frauduloase sau sa omita anumite împrejurari relevante, în mod fraudulos (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 256). Prin intentie, doctrina întelege urmarirea inducerii în eroare a partenerului cu ocazia contractarii si asimileaza culpa grava dolului, prin aplicarea principiului culpa lata dolo aequiparatur (a se vedea: D. Gherasim, Buna-credint a, p. 50; M. Eliescu, Raspunderea civila, p. 184). Pentru faza încheierii contractului, regula culpa lat a dolo aequiparatur poate fi aplicata cu referire la neîndeplinirea obligatiei de informare la încheierea contrac tului. Înalta Curte de Casatie si Justitie face aplicarea principiului culpa lata dolo proxima (o variatiune a for mularii culpa lata dolo aequiparatur), considerând ca o parte este de rea-credinta la momentul contractari i prin ascunderea unor informatii relevante, reaua-credinta îmbracând forma culpei grave, asimilata dolului (dec. nr. 4202/2005, ICCJ, sect. com.; dec. nr. 422/2004, ICCJ, sect. com., sursa: www.legalis.ro). Asadar, pentr u faza încheierii contractului, viciul de consimtamânt al dolului, atât în forma comisiva, cât si în forma dolului prin reticenta , poate fi rezultatul fie al intentiei, fie al culpei grave (asimilata dolului de catre doctrina si jurisprud enta). Pentru faza executarii contractului, regula culpa lata dolo aequiparatur este reglementata expres în noul Cod civil: în materia raspunderii contractuale (a se vedea comentariile art. 1533 NCC si art. 1990 NCC ).
3. Proba dolului. Alineatul (4) reia regula statornicita în art. 960 alin. (2) C.c iv., potrivit careia dolul nu se presupune . Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, inclusiv martori si prezumtii. Cu referire la formele dolului, proba difera dupa cum elementul mater ial consta într-un fapt pozitiv sau un fapt negativ, pentru ipoteza dolului prin reticenta. Pentru acest ultim caz, sarcina probei este rasturnata, în sensul ca partea al carei consimtamânt a fost viciat are de dovedit doar existenta informatiilor si relevanta lor pentru încheierea contractului, urmând ca pretinsul autor al dolului sa dovedeasca, în aparar ea sa, fie comunicarea informatiilor respective, fie inexistenta sau necunoasterea acestora. De asemene a, trebuie avut în vedere de ambele parti si probat, gradul de (in)accesibilitate al informatiilor în cauza, pe temeiu ri legale diferite (reclamantul în contextul art. 1208, iar pârâtul în contextul art. 1214 NCC). Art. 1215. Dolul comis de un tert (1) Partea care este victima dolului unui tert nu poate cere anularea decât daca c ealalta parte a cunoscut sau, dupa caz, ar fi trebuit sa cunoasca dolul la încheierea contractului . (2) Independent de anularea contractului, autorul dolului raspunde pentru prejud iciile ce ar rezulta. ( art. 1214, 1257 NCC) Comentariu 1. Consacrarea exceptiei provenirii dolului de la un tert. Articolul 1215 NCC co nsacra cea de-a doua exceptie veritabila de la regula potrivit careia dolul trebuie sa provina de la cealalta parte. Spre deosebire de alin. (3) al art. 1214 NCC, aplicarea acestei exceptii este conditionata de faptul ca cealalta parte sa fi cunoscut sau sa fi trebuit sa cunoasca savârsirea dolului de catre tert (altul decât reprezentantul, pr epusul sau gerantul afacerilor sale). Partea al carei consimtamânt a fost viciat are de dovedit, pe lânga conditiile dolul ui precizate în art. 1214, si unul din urmatoarele elemente în persoana cocontractantului: fie efectiva cunoastere a dolu lui, fie anumite împrejurari din care sa rezulte ca acesta se afla în situatia de a cunoaste dolul. 2. Raspunderea tertului si raspunderea cocontractantului. Alineatul (2) prevede în mod expres raspunderea civila a tertului pentru prejudiciile cauzate prin savârsirea dolului, independent de optiunea victimei dolului pentru actiunea în anularea contractului. Rezulta ca art. 1257, i nstituind dreptul de optiune între actiunea în anulare (si daune-interese) si mentinerea contractului, este opozabil cocontractantului (inclusiv reprezentantului, prepusului si gerantului afacerilor sale), nu si tertului, a c arui forma de raspundere este mentionata expres în alin. (2) al art. 1215. Art. 1216. Violenta (1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fara drept, de cealalta parte sau de un tert. (2) Exista violenta când temerea insuflata este de asa natura încât partea amenintata putea sa creada, dupa împrejurari, ca, în lipsa consimtamântului sau, viata, persoana, onoarea sau
bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav si iminent. (3) Violenta poate atrage anularea contractului si atunci când este îndreptata împotri va unei persoane apropiate, precum sotul, sotia, ascendentii ori descendentii partii al carei consimtamânt a fost viciat. (4) În toate cazurile, existenta violentei se apreciaza tinând seama de vârsta, starea sociala, sanatatea si caracterul celui asupra caruia s-a exercitat violenta, precum si de orice alta împrejurare ce a putut influenta starea acestuia la momentul încheierii contractului . (art. 1217, 1220, 1257 NCC) Comentariu 1. Natura juridica a viciului violentei. Articolul 1216 NCC consacra conceptia d octrinara larga asupra viciului violentei, însemnând amenintarea victimei cu un rau de natura fizica, morala, materi ala sau patrimoniala (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 271). Asemanator dolului, violenta are o dubla natura juridica, de viciu de consimtamânt si de delict civil (fapta ilicita savârsita cu intentie), cu incidenta asupra structurii violentei (constând sentimentul de teama si un elemen dintr-un element subiectiv, psihologic, intern t delictual, material, obiectiv amenintarea cu un rau), dar si asupra sanctiunilor aplicabile, constând atât într-o ac tiune în anulare cât si/sau într-o actiune în despagubiri (cu urmarirea dispozitiilor art. 1257 NCC). Spre deosebire de celelalte vicii de consimtamânt, care afecteaza dimensiunea reflexiva (intelectiva) a consimtamântului, violenta al tereaza libertatea consimtamântului, în dimensiunea sa volitiva: victima violentei este constienta ca înc heie un contract inoportun sau dezavantajos, dar îsi da în mod fortat acordul pentru a se sustrage pe ea (sau alte persoane) de la un pericol grav si iminent . 2. Conditiile violentei. Din interpretarea alineatelor art. 1216 se desprind urm atoarele conditii ale violentei: a) temerea sa fie justificata, în sensul de a fi determinanta pentru încheierea cont ractului alin. (1), (2) si (4); b) temerea sa fie indusa fara drept alin. (1); c) temerea sa fie indusa la momentul încheierii contractului alin. (4); Prima conditie este enuntata în alin. (1), pentru a fi detaliata în alin. (2) si (4) . Astfel, conform alin. (2) temerea este justificata pentru ca priveste amenintarea cu un rau referitor la viata, persoan a, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind supuse unui pericol grav si iminent (determinat dupa împrejurari , si nu dupa momentul prezent, al încheierii contractului, asa cum era prevazut în vechea reglementare, ar t. 956). Alineatul (4) prevede un criteriu subiectiv de apreciere a violentei în acceptiunea textului, însa din punct de vedere tehnico-juridic, este vorba despre aprecierea caracterului determinant al temerii. Noua reglementare o fera o sfera mai larga a factorilor constitutivi ai criteriului subiectiv, prin comparatie cu vechea reglementare: vâr sta, starea sociala, caracterul sau orice alta împrejurare ce ar fi putut influenta starea victimei. Potrivit celei de-a doua conditii, temerea trebuie sa fie fara drept , nedetaliindu -se acest aspect. Amenintarea unei persoane inclusiv a bunurilor sale poate fi legitima (de exemplu, amenintarea de bitorului cu executarea silita de
catre creditor, prin exercitarea dreptului de a obtine urmarirea silita) sau nel egitima, fara drept, reprezentând o încalcare a legii, numai aceasta din urma fiind constitutiva de violenta. La rândul ei, temerea este fara drept atât în situatia în care amenintarea este nejustificata, fapta fiind ilicita în sine, cât si în situatia în care autorul victimei exercita un drept în scopul de a obtine avantaje injuste (a se vedea comentariul a rt. 1217). Temerea poate proveni de la cealalta parte sau de la un tert (situatie reglement ata în art. 1220) si poate fi îndreptata împotriva victimei însasi (respectiv a bunurilor acesteia, conform alin. 2) sau a pe rsoanelor mentionate alin. (3). Astfel, potrivit alin. (3) temerea indusa poate vicia consimtamântul chiar si în ipo teza în care sunt vizate persoane apropiate , enumerarea fiind cu titlu enuntiativ, exemplificativ, putându-se referi si la alte persoane fata de care victima este legata prin relatii de afectiune (frate, logodnic etc. ). În aceste cazuri, amenintarea priveste exclusiv persoana respectiva, nu si averea ei. Art. 1217. Amenintarea cu exercitiul unui drept Constituie violenta si temerea insuflata prin amenintarea cu exercitiul unui dre pt facuta cu scopul de a obtine avantaje injuste. (art. 1170, 1183, 1216 NCC) Comentariu 1. Caracterul nelegitim al amenintarii cu exercitiul unui drept. Amenintarea cu exercitiul unui drept nu este, în sine, constitutiva de violenta, se încadreaza notiunii de amenintare legiti ma si nu are caracter delictual, savârsindu-se în baza unei permisiuni legale. Conform art. 1217, amenintarea cu exer citiul unui drept devine constitutiva de violenta în situatia în care este facuta cu scopul de a obtine avant aje injuste. Asadar, violenta are caracter ilicit si atunci când, desi se utilizeaza un mijloc licit prin el însusi ex ercitiul unui drept scopul urmarit apare ca ilicit. În acceptiunea textului legal, prin scop ilicit se întelege obtiner ea de avantaje injuste , aceasta precizare fiind criteriul de diferentiere dintre caracterul nelegitim si cel leg itim al amenintarii cu exercitiul unui drept. În ipoteza în care prin amenintarea cu exercitiul unui drept, s-ar urmari alt e scopuri ilicite decât obtinerea de avantaje injuste , nu suntem în prezenta viciului violentei, ci a unui simplu abu z de drept, nesanctionabil cu anularea contractului (dar putând atrage sanctiuni de drept penal, daca se îndepline sc conditiile unei infractiuni economice). 2. Cazuri de amenintare (ne)legitima cu exercitiul unui drept. Dezvoltând exemplul cu amenintarea debitorului de catre creditor cu formularea cererii de executare silita (a se ve dea comentariul art. 1216 NCC), acesta ar intra în domeniul de aplicare al art. 1217 NCC pentru ipoteza în care creditorul ar urmari încheierea unui nou/alt contract avantajos pentru el si excesiv de dezavantajos pentru debitor. Cu ocazi a negocierilor, eventualele mijloace de presiune utilizate de partea mai puternica din punct de vedere economic, daca nu îndeplinesc conditiile violentei din art. 1216 (referitoare la insuflarea unei temeri) si mai ales, din art. 1217 , ar putea fi sanctionate pentru motivul nerespectarii obligatiei legale de actionare cu buna-credinta (art. 1170 si art. 1183 NCC).
Art. 1218. Starea de necesitate Contractul încheiat de o parte aflata în stare de necesitate nu poate fi anulat decât daca cealalta parte a profitat de aceasta împrejurare. ( art. 1216, 1221 NCC) Comentariu 1. Specificul reglementarii starii de necesitate în materia viciilor de consimtamânt . Starea de necesitate reprezinta situatia unei persoane de a se afla sub presiunea psihica a nevoii de a înlatura un pericol grav, iminent dar fortuit, în sensul de a nu se fi datorat actiunii/inactiunii coc ontractantului. Printr-o interpretare sistematica a textelor acestei sectiuni, se observa ca art. 1218 este pozitionat între dispozitiile legale consacrate violentei, rezultând intentia legiuitorului de a încadra ipoteza încheierii contractul ui sub imperiul starii de necesitate domeniului mentionatului viciu de consimtamânt. Doctrina reprezentativa apreciaza ca fiind justificata asimilarea starii de necesitate cu viciul violentei, întrucât si în cazul starii de ne cesitate victimei îi este afectata dimensiunea volitiva a consimtamântului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 275). Din maniera de redactare a art. 1218 se deduce ca anularea contractului pentru m otivul aflarii victimei în stare de necesitate reprezinta o situatie de exceptie, determinata de aspectul ca cealalta parte a profitat de aceasta împrejurare : implicarea cocontractantului consta nu în producerea amenintarii cu un r au, ci în profitarea de pericolul grav si fortuit. Teza a doua a art. 1218, conditionând anularea contract ului de faptul profitarii de starea de necesitate, introduce un element care apropie aceasta ipoteza de cea a leziunii (a se vedea comentariul art. 1221 NCC). Astfel, sub aspect strict tehnico-juridic, nu starea de necesitate denumes te cazul de anulare a contractului, ci profitarea de starea de necesitate, o alta noutate legislativa în materia viciilor de consimtamânt. 2. Conditiile anularii contractului pentru starea de necesitate . Pentru a obtin e anularea contractului în temeiul art. 1218, reclamantul are de dovedit urmatoarele: a) premisa ca s-a aflat într-o stare de necesitate, sub amenintarea cu un pericol grav, fortuit; b) ca acest pericol grav i-a insuflat temerea fata de producerea unor consecinte nefaste, ceea ce l-a determinat sa încheie actul juridic, pe care, altfel, nu l-ar fi încheiat. Caracterul determinant al temerii se apreciaza în functie de criteriul prevazut în art. 1216; c) ca cealalta parte a profitat de starea de necesitate, însemnând ca a cunoscut cir cumstantele potential declansatoare ale pericolului iminent, precum si consecintele acestora, urmarind prin încheierea actului juridic, obtinerea unor avantaje, beneficii. Aceasta conditie da expresie dimensiunii del ictuale a profitarii de starea de necesitate. În literatura juridica se apreciaza ca situatiile de dependenta economica si/sau s ubordonare juridica pot fi invocate ca violenta economica/juridica, dar numai daca aceste forme de violenta sunt inj uste si nelegitime în sensul ca partea contractanta dominanta sa fi abuzat de situatia sa pentru a impune accept area de catre cocontractant a încheierii contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 276). Or, ace
st abuz înteles ca si cerinta pentru violenta economica/juridica reprezinta specificul starii de necesitate în contextu l art. 1218. Rezulta ca violenta economica/juridica poate fi invocata, dar nu în temeiul art. 1216, ci în temeiul art . 1218 (cu respectarea, implicita, a cerintelor temerii partii aflate în stare de necesitate). Art. 1219. Temerea reverentiara Simpla temere izvorâta din respect, fara sa fi fost violenta, nu atrage anularea c ontractului. (art. 1216, 1221-1222 NCC) Comentariu 1. Definirea notiunii de temere reverentiara . Articolul 1219 NCC reia, cu o preciz are în plus, veche reglementare continuta de art. 958 C.civ., potrivit careia temerea reverentiara nu este constitutiva de violenta. Precizarea noii reglementari se refera la definirea întelesului notiunii de temere reverentiara , însemnând a fi izvorâta din respect . Fara sa fi fost violenta semnifica neîndeplinirea conditiilor viol entei din art. 1216 cu privire la temerea justificata, indusa fara drept. În aceasta ipoteza se regaseste, doar p artial, elementul subiectiv exista temerea, dar ea este reverentiara , fara a se regasi si elementul delictual al vi ciului violentei, deoarece persoana fata de care exista temerea reverentiara nu exercita amenintari în legatura cu încheierea contractului. 2. Sentimente încadrabile notiunii de temere reverentiara. În conturarea notiunii de temere reverentiara , doctrina adauga ideii de respect si pe cea de afectiune, cu exclude rea oricaror amenintari care ar putea fi constitutive de violenta (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 2 74). Asadar, temerea reverentiara exista în stare latenta , fiind cauzata de sentimente de afectiune si respect preexistente pr ilejului încheierii contractului, sentimente de care partea cocontractanta nu abuzeaza, neamenintând în scopul contrac tarii. Contractul este valabil si pentru eventualitatea în care cocontractantul ar putea beneficia de pe urma sen timentelor de afectiune/respect, atâta timp cât nu savârseste nicio amenintare: ar fi vorba despre o chestiune de moral itate care, de aceasta data, excede ratiunii normei juridice din art. 1219; totusi limita legala a unui aseme nea beneficiu este cea trasata pentru leziune (a se vedea comentariul art. 1221 si al art. 1222). Art. 1220. Violenta savârsita de un tert (1) Violenta atrage anularea contractului si atunci când este exercitata de un ter t, însa numai daca partea al carei consimtamânt nu a fost viciat cunostea sau, dupa caz, ar fi t rebuit sa cunoasca violenta savârsita de catre tert. (2) Independent de anularea contractului, autorul violentei raspunde pentru prej udiciile ce ar rezulta. [art. 1214 alin. (3), art. 1215-1219, 1257 NCC] Comentariu 1. Conditiile violentei savârsite de un tert. Violenta savârsita de un tert constitu ie viciu de consimtamânt sub rezerva îndeplinirii conditiilor din art. 1216 temere justificata, indusa fara drept, la momentul contractarii precum si a conditiei prevazute în alin. (1) al art. 1220: cealalta parte cunostea sau ar fi trebuit sa cunoasca violenta
tertului. În vechea reglementare aceasta forma de violenta era prevazuta ca o posi bilitate în art. 955 C.civ. în persoana autorului viciului, prin sintagma chiar când este exercitata de alta perso ana decât aceea în folosul careia s-a facut conventia , fara sa fie tratata într-un articol de sine statator; de aseme nea, nu era ceruta conditia cunoasterii efective sau posibile a viciului de catre cocontractant, aspect care reprezinta în actuala reglementare o îngreunare a dovedirii violentei de catre victima. Articolul 1215 nu exige cerinta aflarii tertului într-un anumit raport juridic cu cealalta parte, astfel ca, spre deosebire de ipotezele dolului savârsit în contextul alin. (3) al art. 1214 si art. 1215, în privinta violentei, nu se distinge între persoanele straine de contract si reprezentantul, împuternicitul sau prepusul celeilalte parti din perspectiva cunoasterii violentei de catre cealalt a parte. 2. Similitudini cu dolul produs de un tert. Este de observat ca forma violentei savârsita de un tert este reglementata similar cazului dolului produs de un tert (art. 1215), alin. (2) fi ind identic cu alin. (2) al art. 1215; în plus, sunt aplicabile si dispozitiile art. 1257 NCC cu privire la optiunea victimei într e actiunea în anulare si mentinerea contractului (cu reducerea prestatiilor, a se vedea comentariul art. 1257). Asemanator dolului, partea al carei consimtamânt a fost viciat are de dovedit, pe lânga conditiile violentei preci zate în art. 1216, si unul din urmatoarele elemente în persoana cocontractantului: fie efectiva cunoastere a viol entei, fie anumite împrejurari din care sa rezulte ca acesta se afla în situatia de a cunoaste violenta. De asemenea, în plus fata de verificarea cerintelor violentei din art. 1216 NCC, sunt de urmarit si celelalte dispozitii întregind reg imul juridic al acestui viciu (art. 12171219 NCC). Art. 1221. Leziunea (1) Exista leziune atunci când una dintre parti, profitând de starea de nevoie, de l ipsa de experienta ori de lipsa de cunostinte a celeilalte parti, stipuleaza în favoarea s a ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contra ctului, decât valoarea propriei prestatii. (2) Existenta leziunii se apreciaza si în functie de natura si scopul contractului . (3) Leziunea poate exista si atunci când minorul îsi asuma o obligatie excesiva prin raportare la starea sa patrimoniala, la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansa mblul circumstantelor. (art. 41-44, 1206, 1222-1224 NCC) Comentariu 1. Reglementarea si formele leziunii. Viciul leziunii este mentionat, cu titlu d e noutate legislativa în materie prin aplicabilitatea lui generala, ratione personae, în art. 1206 NCC. Ca tehnica de redactare a textului, se remarca accentuarea introducerii leziunii prin intermediul celui de-al doilea paragraf a l art. 1206, dupa enumerarea viciilor traditionale: De asemenea, consimtamântul este viciat în caz de leziune . Din analiza ar t. 1221 NCC se deduc aspecte privitoare la natura juridica, conditiile si formele leziunii. În continua re, o parte a conditiilor sunt reluate si
precizate în art. 1222. În conformitate cu dispozitiile art. 1206 si art. 1221-1224 NCC, leziunea este un viciu de consimtamânt cu o sfera de aplicare generala, asadar, inclusiv în cazul majorilor [a lin. (1) art. 1221], dar cu o particularizare în cazul minorilor [alin. (3) art. 1221]. Prin comparatie, în legisl atia anterioara Codul civil din 1864 si Decretul-lege nr. 31/1954 era consacrata o viziune restrânsa asupra acestui viciu, din perspectiva persoanelor vizate (exclusiv minorii peste 14 ani). Din analiza alineatelor (1) si (3) ale art. 1221, rezulta ca vom distinge între do ua forme ale leziunii: a) leziunea viciu de consimtamânt în cazul majorilor si b) leziunea viciu de consimtamânt în cazul minorilor . Cele doua forme de leziune di fera prin conceptiile care le fundamenteaza reglementarea, prin natura juridica, precum si prin condit iile pe care le presupun. 2. Particularitatile leziunii în cazul majorilor. Din definirea leziunii în alin. (1 ) al art. 1221 retinem promovarea conceptiei subiective asupra leziunii în cazul majorilor, întrucât, pentru a exista acest viciu de consimtamânt, este necesara întrunirea unei conditii de factura subiectiv-delictuala : profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienta sau de cunostinte în care se afla victima leziunii. Aceasta forma de leziune are o dubla natura juridica: de viciu de consimtamânt si de delict civil. Viciul leziunii în cazul majorilor implica întrunirea urmatoarelor elemente, în confor mitate cu alin. (1) si (2) ale art. 1221: a) premisa ca victima sa se afle în stare de nevoie, sa fie lipsita de experienta ori de cunostinte prin comparatie cu cealalta parte. Nu are importanta ca victima se gaseste în aceasta situatie din vi na sa, însa simplul dezechilibru economic dintre parti datorat conditiilor pietei nu este suficient pentru a cons idera contractul lezionar, fara încadrarea in concreto a respectivului dezechilibru în vreuna din situatiile tipice mentionate (stare de nevoie, lipsa de experienta ori de cunostinte). Rezulta ca premisa leziunii este de ordin subi ectiv, în functie de particularitatile victimei; b) conditia subiectiva ca cealalta parte sa profite de starea de nevoie, lipsa d e experienta ori de cunostinte a victimei. Cocontractantul victimei leziunii trebuie sa aiba o atitudine speculativa, de ex ploatare a acestei stari, fara însa a utiliza manopere dolosive (caz în care contractul ar fi anulabil pentru dol). Daca partea consimte în mod liber si constient sa accepte o prestatie inegala, nu se îndeplineste aceasta cerinta; c) conditia obiectiva a existentei unei disproportii de valoare dintre prestatii , rezultata prin stipularea de catre cealalta parte, în favoarea sa, a unei prestatii considerabil mai mari decât cea a v ictimei. Disproportia trebuie sa fie obiectiva (tinând seama de situatia pietei, de corectitudinea comerciala etc.) si concomitenta cu încheierea contractului, cu excluderea oricarei valorizari afective, dar si a unui dezechil ibru obiectiv aparut în timpul executarii. Aceasta conditie trebuie verificata prin raportare la alin. (2) al a rt. 1221, în functie de natura si scopul contractului (a se vedea si comentariul art. 1221). 3. Particularitatile leziunii în cazul minorilor. Aceasta forma a leziunii are la baza o conceptie obiectiva si presupune verificarea unei conditii speciale, conform alin. (3) al art. 1221. Co
nceptia obiectiva este evidentiata de faptul ca nu mai este prevazuta cerinta profitarii de starea de nevoie, de lipsa de experienta sau de cunostinte a minorului, ca în ipoteza majorului. Conditia speciala se refera la asumarea de cat re minor a unei obligatii excesive prin raportare la starea sa materiala, la avantajele obtinute prin contract ori la ansamblul circumstantelor. Natura juridica a acestei forme de leziune va fi doar a unui viciu obiectiv de consimta mânt. Cu referire la conditia speciala, simpla calitate de a fi minor a pretinsei vict ime a leziunii nu este suficienta prin ea însasi, ci este obligatorie raportarea la elementele precizate în teza finala a alin . (3). Textul legal nu face nicio precizare cu referire la lipsa capacitatii sau la capacitatea restrânsa a minorulu i, de unde s-ar putea deduce ca leziunea se aplica tuturor actelor de conservare, administrare, dispozitie încheia te de minor si indiferent de vârsta. Totusi alin. (3) va fi coroborat cu art. 41-44 NCC, în scopul delimitarii într e cazurile de anulare a contractului pentru incapacitate si, respectiv, pentru leziune. Art. 1222. Sanctiunea (1) Partea al carei consimtamânt a fost viciat prin leziune poate cere, la alegere a sa, anularea contractului sau reducerea obligatiilor sale cu valoarea daunelor-interese la ca re ar fi îndreptatita. (2) Cu exceptia cazului prevazut la art. 1221 alin. (3), actiunea în anulare este admisibila numai daca leziunea depaseste jumatate din valoarea pe care o avea, la momentul încheier ii contractului, prestatia promisa sau executata de partea lezata. Disproportia tre buie sa subziste pâna la data cererii de anulare. (3) În toate cazurile, instanta poate sa mentina contractul daca cealalta parte of era, în mod echitabil, o reducere a propriei creante sau, dupa caz, o majorare a propriei ob ligatii. Dispozitiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplica în mod cores punzator. [art. 1213, art. 1221 alin. (3) NCC] Comentariu 1. Reglementarea dreptului de optiune pentru sanctionarea leziunii. Alineatul (1 ) prevede dreptul de optiune al partii afectate de leziune indiferent daca este major sau minor pentr u anularea contractului sau mentinerea acestuia, dar numai prin reducerea prestatiilor victimei cu valoarea daunelor-interese care i se cuvin. Cea de-a doua modalitate de sanctionare a leziunii este explicata prin ca racteristica leziunii de a consta, sub aspect obiectiv, într-un dezechilibru al prestatiilor la momentul contractarii. În alin. (3) al art. 1222 NCC este stipulata o limita a dreptului la optiune regle mentat în primul alineat, în sensul ca, inclusiv pentru varianta alegerii actiunii în anulare, aceasta este paralizata pri n mentinerea contractului de catre instanta, daca cealalta parte este dispusa la rearanjarea raportului dintre pres tatii, fie prin reducerea propriei creante, fie prin majorarea propriei obligatii. Prin trimiterea la dispozitiile art. 1213 referitoare la adaptarea contractului în caz de eroare, dreptul de optiune al
victimei leziunii este, de asemenea, limitat pentru cazurile în care contractul nu a fost executat, întrucât devine aplicabil acel protocol de informare/notificare declaratie de executare/ executa re propriu-zisa a contractului între parti (a se vedea si comentariul art. 1213). Diferenta fata de adaptarea contrac tului în caz de eroare consta în obiectul informarii cocontractantului: reechilibrarea prestatiilor. Asemanator art. 1213, contractul nu va fi anulat daca cealalta parte este în favoarea restabilirii echilibrului contractual, astfel cum este mentionat în alin. (3) al art. 1222 reducerea propriei creantei sau majorarea propriei obligatii în ideea salvgardarii relatiei contractuale. 2. Limitele disproportiei între prestatii în cazul leziunii aplicabile majorilor. Într ucât anularea contractului pentru leziune urmareste sanctionarea dezechilibrelor contractuale majore, era firesc ca art. 1222 sa prevada un criteriu de apreciere a gravitatii leziunii si, totodata, sa stabilea sca o limita a ingerintei judiciare în contracte. Precizarea cuantumului disproportiei prestatiilor de natura sa permit a anularea contractului vizeaza exclusiv forma leziunii în privinta majorilor, în cazul minorilor ramânând valabile si s uficiente criteriile de determinare a obligatiei excesive conform alin. (3) al art. 1221. În alin. (2) tez a a II-a este mentionata o alta conditie sub aspect temporal a dezechilibrului contractual pentru leziune: acesta trebuie sa se mentina pâna la momentul introducerii actiunii, în caz contrar, anularea contractului si restituirea presta tiilor nu se mai justifica. În lipsa unei întelegeri între parti, sarcina restabilirii echilibrului contractual revine instant ei. Art. 1223. Termenul de prescriptie (1) Dreptul la actiunea în anulare sau în reducerea obligatiilor pentru leziune se p rescrie în termen de un an de la data încheierii contractului. (2) Anulabilitatea contractului nu poate sa fie opusa pe cale de exceptie când dre ptul la actiune este prescris. [art. 1222, art. 1249 alin. (2), art. 2517, 2523, 2529 NCC] Comentariu 1. Derogari de la regimul de drept comun al prescriptiei extinctive. Articolul 1 223 NCC reglementeaza un termen de prescriptie comun ambelor modalitati de sanctionare a leziunii, atât sub aspectul întinderii termenului (un an), cât si sub aspectul momentului de curgere a termenului (data înc heierii contractului). Prin stipularea termenului de un an, art. 1223 deroga explicit de la termenul general de trei ani, astfel cum este reglementat în art. 2517 NCC. Dreptul la actiune pentru anulare în caz de leziune es te mai scurt decât cel general, plecând de la considerentul ca motivele care determina leziunea nu pot subzista un timp prea îndelungat de la data încheierii contractului; or, este posibil ca dezechilibrul prestatiilor sa se reme dieze într-un interval de timp mai îndelungat, mai ales ca art. 1222 NCC prevede cerinta mentinerii disproportiei pâna la data cererii de anulare. Din coroborarea art. 1222 cu art. 1223 rezulta ca disproportia dintre prestatii treb uie sa existe la momentul cererii de anulare, dar nu mai târziu de un an de zile de la data încheierii contractului. În legatura cu precizarea momentului de curgere a termenului (data încheierii contra ctului), art. 1223 contine o
dubla derogare, atât de la art. 2523 reglementând regula generala privind începutul pr escriptiei extinctive (a se vedea si comentariul art. 2523), dar si de la art. 2529 reglementând cazuri specia le de începere a termenului de prescriptie în materia anularii contractului pentru vicii de consimtamânt (a se vede a si comentariul art. 2529). 2. Prescriptibilitatea anularii pentru leziune pe cale de exceptie. Alineatul (2 ) al art. 1223 instituie prescriptibilitatea anularii pentru leziune pe cale de exceptie, când dreptul la a ctiunea în anulare este prescris. Este o regula contrara dispozitiei generale în materia imprescriptibilitatii invocarii anularii pe cale de exceptie, conform art. 1249 alin. (2) (a se vedea si comentariul de la art. 1249). Dispozitia lega la din alin. (2) al art. 1223 este în consonanta cu cerinta referitoare la mentinerea disproportiei dintre prestatii pân a la data cererii de anulare, mentionata în alin. (2) al art. 1222 (a se citi în acest context, pâna la data judecar ii anularii, întrucât este vorba despre invocarea anulabilitatii pe cale de exceptie). În lipsa alin. (2) al art. 1 223, s-ar fi aplicat art. 1249 alin. (2), cu consecinta imprescriptibilitatii anularii pentru leziune pe cale de exceptie, de si termenul de prescriptie al actiunii în anulare s-ar fi împlinit. În mod concret, partea afectata de leziune nu po ate invoca anularea contractului pe cale de exceptie, daca ar fi chemata în judecata pentru executarea contractului , dupa împlinirea termenului de prescriptie de un an de zile de la data încheierii contractului. Numai înauntrul ter menului de un an din momentul contractarii, victima leziunii se poate apara într-un eventual proces, prin invoca rea anularii contractului. În concluzie, leziunea, ca si cauza generala de anulare a contractului, beneficiaz a de un regim juridic special al prescriptiei extinctive sub trei aspecte: al întinderii termenului de prescriptie, al momentului de curgere a termenului, al prescriptibilitatii anularii pe cale de exceptie. Art. 1224. Inadmisibilitatea leziunii Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzactia, precum si al te contracte anume prevazute de lege. (art. 2273 NCC) Comentariu 1. Aplicatii ale leziunii. Articolul 1224 NCC întregeste regimul juridic al leziun ii prin reglementarea, de o maniera negativa, a domeniului de aplicatie ratione materiae a acestui viciu de consimtamânt, stabilind inadmisibilitatea leziunii în privinta contractelor aleatorii, tranzactiei si a al tor contracte anume prevazute de lege. Rezulta, cu titlu de regula generala, ca leziunea se aplica exclusiv în materia co ntractelor oneroase si comutative, cu limitele de aplicabilitate mentionate. Explicatia acestei reguli, deduse pe cale de interpretare a contrario a art. 1224, dezechilibrul prestatiilor , element c se afla în elementul definitoriu al leziunii are poate interveni doar în cazul contractelor oneroase si comutative. 2. Ratiuni ale excluderii leziunii în unele contracte. Excluderea leziunii în cazul contractelor cu titlu gratuit se explica prin specificul continutului unilateral al acestora în sensul c a o parte primeste de la cocontractantul sau o prestatie fara echivalent, astfel ca lipseste premisa deze chilibrului contractual.
Contractele aleatorii sunt incompatibile cu mecanismul leziunii datorita accepta rii riscului pe care îl presupune elementul alea, cu consecinta imposibilitatii invocarii unui dezechilibru valori c al prestatiilor (cum este cazul contractului de asigurare). În plus, sunt unele contracte aleatorii jocul si pariu l în care nu se poate vorbi despre un schimb al prestatiilor, susceptibil de dezechilibrare. În privinta tranzactiei, inadmisibilitatea leziunii are în vedere obiectul acestui contract de prevenire sau stingere a unui litigiu , obiec t considerat incompatibil cu posibilitatea anularii sau adaptarii ulterioare a contractului prin prisma princ ipiului securitatii circuitului civil; asemenea masuri asupra contractului ar da nastere la insecuritatea si incertitud inea partilor tranzactiei (dar si a tertilor interesati) cu privire la soarta unui proces trecut sau viitor. Articol ul 1224 trebuie coroborat cu art. 2273 alin. (3) NCC, conform caruia tranzactia nu este susceptibila de anulare pentru eroare de drept si nici pentru leziune (a se vedea si comentariul art. 2273 NCC). §4 Obiectul contractului Art. 1225. - Obiectul contractului Art. 1226. - Obiectul obligatiei Art. 1227. - Imposibilitatea initiala a obiectului obligatiei Art. 1228. - Bunurile viitoare Art. 1229. - Bunurile care nu sunt în circuitul civil Art. 1230. - Bunurile care apartin altuia Art. 1231. - Determinarea calitatii obiectului Art. 1232. - Determinarea obiectului de catre un tert Art. 1233. - Determinarea pretului între profesionisti Art. 1234. - Raportarea la un factor de referinta Art. 1225. Obiectul contractului (1) Obiectul contractului îl reprezinta operatiunea juridica, precum vânzarea, locat iunea, împrumutul si altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din a nsamblul drepturilor si obligatiilor contractuale. (2) Obiectul contractului trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nul itatii absolute. (3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. [art. 1179 alin. (1) pct. 3, art. 1226-1227, 1272 NCC] Comentariu 1. Notiunea de obiect al contractului . Distinctii necesare fata de obiectul obliga tiei si continutul contractului. Relatia obiectul contractului continutul contractului. Obiectul contractului reprezinta una dintre conditiile esentiale pentru validitatea acest uia, astfel cum rezulta din art. 1179 alin. (1) pct. 3 NCC. În prezentarea notiunii obiectului contractului, este necesa ra, în prealabil, delimitarea ei de notiuni apropiate sub aspect juridic sau practic, pentru evitarea unor confuzii. Spre deosebire de Codul civil din 1864, care definea obiectul conventiilor prin intermediul obiectului obligatiei (art. 962), noul Cod civil opereaza, prin tehnica reglementarii separate a notiunilor în discutie, o dubla distinctie înt re: obiectul contractului si obiectul obligatiei (art. 1226 NCC), pe de o parte, si obiectul contractului si continutul contractului
(art. 1272 NCC), pe de alta parte. Maniera de redactare a alin. (1) al art. 1225 evoca notiunea de obiect al contractului drept o operatiune juridica, printr-o enumerare exemplificativa a unor operatiun i juridice specifice (precum vânzarea, locatiunea, împrumutul si altele asemenea), dar si prin trimitere la ansam blul drepturilor si obligatiilor contractuale, acestea formând continutul contractului. Potrivit conceptiei noului Cod civil, este necesara evidentierea atât a distinctiei cât si a legaturilor dintre notiunile de obiect al c ontractului, continut al contractului, astfel cum reiese din redactarea alin. (1), precum si dintre notiunile de obiect al contractului si obiect al obligatiei, aceasta din urma fiind reglementata în articolul imediat urmator (art. 1226 NCC). Distinctia dintre obiectul contractului si continutul contractului este necesara , întrucât prima notiune reprezinta o operatiune juridica convenita de parti si denumita sau nu de lege sau de acestea iar a doua notiune este formata din ansamblul drepturilor si obligatiilor concrete ale partilor si reglementata în art. 1272 NCC; strânsa legatura dintre notiuni este evidentiata de noul Cod civil prin faptul ca, pentru determi narea ca atare a operatiunii juridice definind obiectul contractului este utila, uneori, raportarea la drepturile si o bligatiile contractuale (pentru determinarea completa a continutului contractului, a se vedea comentariul art. 1 272). Articolul 1225 NCC confirma teza moderna a doctrinei care defineste obiectul con tractului ca fiind operatiunea juridica prin care partile dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice de obligatii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 307). 2. Conditiile de validitate ale obiectului contractului. Conditiile de validitat e ale obiectului contractului sunt reglementate în mai multe dispozitii ale noului Cod civil: art. 1179 alin. (1 ) pct. 3 NCC si alin. (2) al art. 1225, care enumera cerintele legale ale obiectului contractului de a fi determinat si licit . Astfel, retinem doua conditii de validitate ale obiectului contractului: sa fie determinat si licit; alin. (1) si (3) ale art. 1225 si art. 1227 detaliaza si explica, în parte, fiecare dintre conditiile enumerate. Obiectul contractului este determinat prin precizarea operatiunii juridice respective, de catre parti, în mod expres, sau prin trimitere la ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale [alin. (1) al art. 1225] si este licit prin raportare la alin. (3) al art. 1225, text legal pe care îl analizam. Alineatul (3) al art. 1225 nu precizeaza în mod direct, expres sau afirmativ, în ce consta caracterul licit al obiectului contractului, ci în mod indirect, prin detalierea opusului sau, respectiv, a carac terului ilicit: când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. Caracterul licit al ob iectului contractului trebuie privit în legatura si cu principiul libertatii contractuale, în sensul ca partile sunt libe re sa agreeze asupra oricaror operatiuni juridice, însa în limitele legilor imperative, ale ordinii publice si ale bunelor moravuri. Art. 1226. Obiectul obligatiei (1) Obiectul obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul. (2) Sub sanctiunea nulitatii absolute, el trebuie sa fie determinat sau cel puti n determinabil si
licit. (art. 1228-1234 NCC) Comentariu 1. Notiunea de obiect al obligatiei. Relatia obiectul obligatiei obiectul contra ctului. Codul civil din 1864 nu distingea între obiectul contractului si obiectul obligatiei nascute d in respectivul contract. Doctrina traditionalista, de asemenea, identifica obiectul contractului cu obiectul rapor tului juridic obligational nascut din contract (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 163), în timp ce doctrina moderna defineste obiectul contractului în mod distinct, dar într-o strânsa legatura fata de obiectul obligatiei/raportului jur idic obligational (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 307). Noul Cod civil a confirmat aceasta ultima teza, înt rucât ofera obiectului obligatiei un sediu legal distinct de cel al obiectului contractului, precizând, totodata, legat ura dintre cele doua notiuni atât prin maniera de reglementare succesiva a acestora, cât si prin intermediul dispozitiilo r referitoare la bunuri în art. 12281230. În sprijinul conceptiei noii reglementari, în literatura juridica franceza s-a atras atentia asupra faptului ca regulile aplicabile obiectului contractului nu trebuie confundate cu cele aplica bile obiectului obligatiei, deoarece pot exista operatii juridice interzise si prestatii stipulate, licite si invers, operatii juridice valabile si prestatii stipulate, interzise de lege (a se vedea H. Mazeaud s.a., Obligations, p. 232). Conform alin. (1) al art. 1226, obiectul obligatiei este prestatia la care se an gajeaza debitorul. Prestatia reprezinta conduita concreta sau particulara a subiectelor obligatiei/raportului juridic ob ligational si poate consta într-o actiune, când prestatia este pozitiva, sau într-o inactiune sau abstentiune, când pres tatia este negativa (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 29). Obiectul obligatiei consta întotdeauna în prestati a sau prestatiile promise ale partilor, iar în ipoteza obligatiei izvorâte dintr-un contract translativ/constitutiv de drept uri, obiectul acesteia nu trebuie confundat sau redus la bunul material asupra caruia poarta dreptul transmis/cons tituit (a se vedea H. Mazeaud s.a., Obligations, p. 232). Chiar si sub imperiul Codului civil napoleonian, doc trina franceza interpreteaza notiunea de lucru sau bun ca obiect al obligatiei în mod obligatoriu în sens larg sau juridic (însemnând prestatia), nu restrâns sau material (a se vedea H. Mazeaud s.a., Obligations, p. 232; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 271). În fine, conduitele concrete ale partilor contractante pot fi clasificate dupa cel e mai importante criterii în: obligatii de a da, a face, a nu face si obligatii monetare sau în natura (a se vedea Fr. Ter ré s.a., Les obligations, p. 271-272). 2. Conditiile de validitate ale obiectului obligatiei. Conform alin. (2) al art. 1226, obiectul obligatiei prestatia trebuie sa îndeplineasca doua conditii de validitate: sa fie determinat (sau cel putin determinabil) si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute. În cazurile în care prestatia consta în a da un bun individual determinat sau bunuri generice, cerinta caracterului ei determinat capata aspecte specifice, re glementate de noul Cod civil în art. 1229-1234, aspecte cunoscute, traditional, în teoria si practica juridica, sub cer inta existentei bunului. În art. 1226, nu este prevazuta nici expres, nici indirect, cerinta ca bunul sa existe, întrucât inte ntia legiuitorului a fost de a oferi o prezentare generala a notiunii de obiect al obligatiei, prin intermediul notiuni
i de prestatie, fara a deosebi dupa cum prestatia se refera la a da un bun determinat/ bunuri generice. În privinta caract erului licit în ipotezele prestatiei de a da un bun determinat/ bunuri generice, sunt de observat dispozitiile art. 1229 . În literatura juridica, în privinta conditiilor generale ale prestatiei, au fost ide ntificate urmatoarele elemente: sa aiba natura juridica, sa fie destinata creditorului ori persoanei desemnate de credit or, sa fie posibila, sa fie determinata sau cel putin determinabila si sa fie licita si morala (a se vedea L. Pop, Oblig atiile, vol. I, p. 29). Art. 1227. Imposibilitatea initiala a obiectului obligatiei Contractul este valabil chiar daca, la momentul încheierii sale, una dintre parti se afla în imposibilitate de a-si executa obligatia, afara de cazul în care prin lege se prev ede altfel. [art. 1226 alin. (2), art. 1229, 1557 NCC; art. 4.102 din Principiile dreptului european al contractelor; art. 3.3. Principiile UNIDROIT] Comentariu 1. Valabilitatea contractului în situatia de imposibilitate initiala de executare a obligatiei. Textul legal precizeaza, în lumina tendintelor moderne (art. 4.102 din Principiile dreptu lui european al contractelor si art. 3.3. Principiile UNIDROIT), ca, în principiu, aflarea uneia dintre parti în imposibi litate de a-si executa obligatiile la momentul contractarii nu afecteaza validitatea contractului. Parafrazând dispoziti ile art. 1227, un contract este valabil, chiar daca la momentul contractarii, una dintre parti se afla în imposibi litate de a-si executa obligatia. De observat ca nu exista prevedere referitoare la cunoasterea, de catre cealalta pa rte, a acestei situatii, de unde se poate deduce ca legea nu acorda, de principiu, efecte juridice faptului cunoasterii/ne cunoasterii de catre creditor a imposibilitatii debitorului de a-si îndeplini obligatia la momentul contractarii. Fata de dispozitiile art. 1226 alin. (2) cu referire la conditiile obiectului ob ligatiei, prestatia este determinata, dar nu poate fi îndeplinita de debitor. În ipoteza imposibilitatii de executare, trebuie av ute în vedere si dispozitiile art. 1557 reglementând solutia desfiintarii contractului pentru imposibilitatea de executare survenita pe parcursul derularii raportului juridic obligational. Articolul 1227 si art. 1557 difera prin raporta rea deosebita în timp a existentei imposibilitatii: la momentul contractarii, respectiv pe parcursul derularii cont ractului, concomitent cu atributele imposibilitatii de a fi totala, definitiva si de a privi o obligatie importanta (a se vedea si comentariul art. 1557 NCC). În doctrina se apreciaza ca obligatia este nula numai atunci când este vorba despre o imposibilitate absoluta de executare a prestatiei, nu si în cazul unei imposibilitati relative (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 39). De remarcat ca art. 1227 nu face distinctie dupa cum imposibilitatea este absoluta sau relativa, materiala sau juridica, permanenta sau temporara; totusi, solutia legislativa a salvgardarii contractulu i este în acord cu o imposibilitate materiala sau juridica, dar temporara si relativa, existând strict la momentul con tractarii, altfel am fi sub rigorile principiului ad impossibilium, nulla obligatio. Pentru cazul unei imposibilitati
juridice absolute, a se vedea comentariul art. 1229 NCC. Art. 1228. Bunurile viitoare În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta si asupra bunurilor viitoare. [art. 956, art. 1226 alin. (2), art. 1658 NCC] Comentariu 1. Instituirea regulii relative a valabilitatii contractelor purtând asupra bunuri lor viitoare. Articolul 1228 are valoarea unui norme generale si relative în privinta valabilita tii contractelor purtând asupra bunurilor viitoare. Norma este generala, prin raportare la normele speciale din materia contractului de vânzarecumparare a unui bun viitor (a se vedea comentariul art. 1658 NCC) si este relat iva, întrucât comporta exceptii stabilite pe cale legala, de exemplu, art. 956 NCC considerând nule absolut actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei mosteniri nedeschise (a se vedea comentariul art. 956 NCC) . Notiunea de bun viitor în contextul art. 1228 trebuie interpretata în sens larg, cup rinzând nu numai lucrurile materiale, ci si drepturile: un antreprenor poate ceda, în avans, pretul unor lucr ari neexecutate sau în curs de executare; se poate constitui o garantie pentru o creanta nenascuta, cum ar fi d eschiderea unei linii de credit sau titluri de valoare neemise (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 276). 2. Regimul juridic general al contractelor asupra bunurilor viitoare. Contractel e asupra bunurilor viitoare produc efectele juridice preconizate de parti în legatura cu transferul/c onstituirea drepturilor la momentul realizarii bunurilor. Valabile la momentul contractarii asupra bunurilor viitoar e, astfel de contracte devin caduce (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 276) daca bunul nu se realizeaza, cu exceptia retinerii culpei debitorului implicând raspunderea sa contractuala. Prin comparatie, art. 1658 NCC prevede ca a tunci când bunul nu se realizeaza, contractul nu produce niciun efect, amintind, prin modul de exprimar e, de solutia caducitatii retinuta în doctrina, alaturi de posibilitatea obligarii la daune-interese a vânzatorului culp abil. Sanctiunile prevazute în caz de nerealizare a bunurilor viitoare sunt straine, asadar, de ideea anularii/nulitat ii contractului, de unde rezulta ca, în conceptia noului Cod civil, calitatea bunului de a fi prezent sau de a exista la momentul contractarii nu reprezinta o conditie de valabilitate a obiectului obligatiei, asa cum rezulta, de altfel, si din alin. (2) al art. 1226 denumind doar determinarea (determinabilitatea) bunului si liceitatea printre cerintele de val abilitate ale acestuia. Prin coroborarea art. 1228 cu art. 1226 alin. (2) NCC, rezulta ca este suficient ca b unul viitor sa fie determinat (determinabil) si licit. În dreptul francez se atrage atentia asupra faptului ca intervenirea caducitatii s i activarea raspunderii contractuale a debitorului culpabil pentru nerealizarea bunului trebuie tratate diferit, dupa c um contractul este comutativ sau cu excluderea daunelor-inter aleatoriu prin natura lui, sau prin vointa partilor ese în cazul contractului aleatoriu (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 277). Art. 1229.
Bunurile care nu sunt în circuitul civil Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contr actuale. (art. 859860 NCC; art. 32 din Legea nr. 18/1991; art. 9 din Legea nr. 213/1998; Titlul VI al Legii nr. 95/2006; art. 27 din Legea nr. 489/2006) Comentariu 1. Apartenenta bunurilor la circuitul civil. Consecinte asupra validitatii contr actelor. Articolul 1229 NCC reia, într-o formulare diferita, prevederile art. 963 C.civ., stipulând ca numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestatii. Desi maniera de redactare a textului leg al este negativa, regula în materie se refera la bunuri apartinând circuitului civil, accentul fiind asupra exceptiilor, care trebuie prevazute de lege. Bunurile care pot forma obiectul actelor juridice fac parte din circuitul civil (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 101), cu exceptia acelora care, din motive de ordine publica sau de bune moravur i sunt considerate în afara circuitului civil. De remarcat, în ultimele decenii, numarul tot mai mare al excep tiilor de la apartenenta bunurilor la circuitul civil (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 277), atragând inali enabilitatea acestora (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 101), din ratiuni diferite, subsumate ordinii publice sa u bunelor moravuri: destinatia bunului, situatia sa juridica sau trasaturile sale specifice. Scoaterea bunurilor din circuitul civil reprezinta o situatie de imposibilitate juridica absoluta, cu consecinta lipsirii de efecte juridice a contractului având ca obiect prestatii în legatura cu aceste bu nuri. Imposibilitatea juridica absoluta, atragând inalienabilitatea bunurilor, poate fi: a) permanenta sau definitiva (bunurile din domeniul public, conform art. 859-860 NCC; corpul uman, potrivit Titlului VI al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii); b) temporara (terenurile agricole atribuite conform art. 32 din Legea nr. 18/199 1, locuinte dobândite în conditiile art. 9 din Legea nr. 213/1998); c) conditionata (bunurile sacre si afectate direct si exclusiv unui cult religio s sunt insesizabile si imprescriptibile si pot fi înstrainate doar în conditiile statutare ale fiecarui cult, art. 27 din Legea nr. 489/2006). Art. 1230. Bunurile care apartin altuia Daca prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui tert pot face obiectul unei p restatii, debitorul fiind obligat sa le procure si sa le transmita creditorului sau, dupa caz, sa ob tina acordul tertului. În cazul neexecutarii obligatiei, debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate. (art. 1231, 1683 NCC; art. 4.102 Principiile dreptului european al contractelor; art. 3.3 Principiile UNIDROIT) Comentariu 1. Instituirea regulii relative a valabilitatii contractelor purtând asupra bunuri lor altei persoane. Articolul 1230 transeaza controversa în jurul liceitatii contractelor pu rtând asupra bunurilor apartinând unui tert, în acord cu solutiile retinute de legislatiile moderne, de conventiile internationale si de proiectele de unificare a dreptului privat (art. 4.102 Principiile dreptului european al contr actelor, art. 3.3 Principiile UNIDROIT),
în sensul proclamarii valabilitatii contractelor asupra bunurilor altei persoane, straine de contract. Articolul 1230 NCC are valoarea unui norme generale si relative în privinta valabilitatii contrac telor purtând asupra bunurilor altei persoane. Norma este generala, prin raportare la normele speciale din mate ria contractului de vânzarecumparare a bunului altuia (a se vedea comentariul art. 1683 NCC). Textul este u til, mai ales în raporturile dintre profesionisti, permitând încheierea unor contracte cu privire la bunuri ce urmeaza a fi dobândite ulterior. 2. Specificul prestatiei debitorului. În conceptia noului Cod civil, obligatia asu mata de o persoana de a transmite proprietatea unui lucru este valabila independent de puterea acelei pe rsoane de a dispune de lucru în momentul încheierii contractului. Astfel, în contextul art. 1230, contractul este va labil, dar fara a produce efecte translative sau constitutive de drepturi reale. Concret, obligatia debitorului p oate consta în: a) a procura bunul si a-l transmite creditorului. Procurarea bunului de la tert va face obiectul unui contract încheiat între debitor si tertul proprietar, urmat de încheierea altui contract, între debitor si creditor, cu efecte translative de drepturi reale. Niciunul dintre aceste doua contracte prin operatiunile lor juri dice mentionate nu formeaza obiect de reglementare al art. 1230. Desigur, nu este exclus ca între debitor si c reditor sa se încheie o conventie complexa, care sa cuprinda doua obiecte juridice, în functie si de natura bunului: primul, circumscris art. 1230 si al doilea, continând transferului dreptului, ulterior dobândirii lui de la tert, catre creditor; b) a obtine acordul tertului de a-i transmite creditorului sau dreptul asupra bu nului. În acest caz, contractul dintre creditor si debitor are figura juridica a promisiunii faptei altuia. În doctrina, bunurile apartinând altei persoane sunt asimilate bunurilor viitoare (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 277), spre deosebire de noul Cod civil care le consacra regimuri juridice diferite: contractul asupra bunului viitor produce efecte translative/constitutive de drepturi reale supuse momentului realizarii bunului, în timp ce contractele asupra bunurilor altuia nu au efecte translative/constitutiv e directe asupra bunurilor respective. Exclusiv sub aspectul redactarii conventiei între debitor-creditor s-ar putea cons idera ca bunurile altei persoane sunt bunuri viitoare. Conform tezei finale a art. 1231 NCC, în cazul în care debitorul nu poate executa ob ligatia deoarece nu a obtinut proprietatea ori acordul adevaratului titular al dreptului, nu se va putea exone ra invocând nulitatea contractului, ci, din contra, va fi tinut sa raspunda în temeiul contractului încheiat, fiind obligat la repararea prejudiciului suferit de creditor. Art. 1231. Determinarea calitatii obiectului Atunci când nu poate fi stabilita potrivit contractului, calitatea prestatiei sau a obiectului acesteia trebuie sa fie rezonabila sau, dupa împrejurari, cel putin de nivel mediu . [art. 1226 alin. (2) NCC; art. 5.1.6. din Principiile UNIDROIT] Comentariu 1. Regula si criteriile de determinare a calitatii obiectului prestatiei. Premis
a art. 1231 NCC este a lipsei sau insuficientei precizari contractuale a calitatii prestatiei sau a obiectului acesteia, presupunându-se, totodata, ca cerintele legale ale validitatii prestatiei sunt îndeplinite, în conformitate cu pre vederile alin. (2) al art. 1226 NCC. Având drept model art. 5.1.6. din Principiile UNIDROIT, prin art. 1231 se suplines te vointa partilor sub aspectul determinarii calitative a prestatiei sau a obiectului acesteia, reglementare nou a, sub aspectul ei general, în legislatia nationala. În conceptia noului Cod civil, precizarea calitatii prestatiei (în cazul obligatiei de a face) sau obiectului acesteia (în cazul obligatiei de a da) nu constituie o cerinta a validi tatii obiectului raportului juridic obligational, fiind în prezenta unei detalieri sub aspect calitativ a prestatiei s tipulate de parti într-o maniera doar determinabila, dar suficienta în acceptiunea alin. (2) al art. 1226. Regula stipulata de textul legal analizat este a completarii, pe cale legala, a acordului de vointa al partilor, prin recurgerea la doua criterii alternative de determinare a calitatii prestatiei sa u a obiectului acesteia: a) criteriul rezonabilitatii, potrivit cu care prestatia/obiectul acesteia va av ea calitatea pe care, în mod rezonabil, ar fi trebui sa o aiba. Este vorba despre un criteriu general, care v a fi surclasat în aplicare de criteriul urmator, atunci când ar fi tentant a se pune semnul egalitatii între rezonabilitate si nivelul mediu al calitatii, aspect interzis de anumite împrejurari care reclama un nivel peste mediu. În mod consecvent, daca creditorul nu reuseste sa demonstreze îndeplinirea circumstantelor implicând aplicarea criteriului superior , peste media de apreciere a calitatii prestatiei/obiectului acesteia, debitorul se va libera prin executarea prestatiei de calitate medie; b) criteriul superior, peste media calitatii prestatiei/obiectului acesteia. Rep rezinta un criteriu special, agravant al aprecierii prestatiei/obiectului sub aspect calitativ si este impus de faptul ca uneori, dupa împrejurari standardul care se cuvine a fi avut în vedere la determinarea calitatii prestatiei datorate în temeiul contractului este superior calitatii medii. Precizarea dupa împrejurari poate semnifica: standardele p rofesionale, reputatia creditorului/debitorului, raporturile contractuale anterioare ale partilor s.a.m .d.; pe cale de consecinta, atunci când, în functie de circumstantele mentionate cu titlu enumerativ, în lipsa unei stipulati i contractuale exprese, prestatia pe care una dintre parti o datoreaza se cuvine sa fie de o calitate superioara c elei medii, acea parte nu se poate libera executând o prestatie de calitate medie. Art. 1232. Determinarea obiectului de catre un tert (1) Atunci când pretul sau orice alt element al contractului urmeaza sa fie determ inat de un tert, acesta trebuie sa actioneze în mod corect, diligent si echidistant. (2) Daca tertul nu poate sau nu doreste sa actioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabila, instanta, la cererea partii interesate, va stabili, dupa caz, pret ul sau elementul nedeterminat de catre parti. (art. 1662 NCC; art. 6.106 Principiile dreptului eu ropean al contractelor; art. 5.1.7 Principiile UNIDROIT) Comentariu
1. Noutati legislative privind determinarea elementelor contractului în tacerea pa rtilor. Articolul 1232 NCC are mai multe surse de inspiratie, identificabile în art. 6.106 Principii le dreptului european al contractelor si art. 5.1.7 Principiile UNIDROIT si consacra valabilitatea de principiu a conv entiilor prin care partile încredinteaza stabilirea unui element contractual (cel mai adesea pretul) unei a treia persoan e, straine de contract. Din punct de vedere practic, asemenea situatii pot fi întâlnite atunci când unul sau mai multe din elementele contractului presupun un anumita grad de specificitate, tehnicitate sau profesionism, necesitân d interventia unei persoane specializate. De asemenea, textul legal analizat are valoare de drept comun în mat erie, cu observarea dispozitiilor speciale din materia contractului de vânzare-cumparare, de exemplu (a se vedea com entariul art. 1662 NCC). 2. Determinarea concreta a elementelor contractului de catre un tert. Alineatul (1) enunta coordonatele legale ale actiunii tertului în procesul de determinare a pretului sa u a altui element contractual: în mod corect, diligent si echidistant. Alineatul (2) are în vedere situatiile în care tertul: a) nu poate sau b) nu doreste sa determine elementul contractual asupra caruia partile nu au convenit ori c) aprecierea sa este în mod manifest ner ezonabila. Aceasta împrejurare creeaza o lacuna în raportul contractual avut în vedere de parti (a, b), respectiv o stare de nemultumire pentru cel putin una dintre parti (c). Solutia preconizata de lege este ca partea dezavanta jata poate cere instantei stabilirea unui pret rezonabil; desigur, în varianta neinterventiei tertului, nu este exclus ca ambele parti sa se adreseze instantei, nu doar una dintre ele. Interventia instantei în contract este în acord c u intentia partilor de a delega determinarea unui element al contractului unui tert si, implicit, de renunta, ab initio, la încercarea de negociere sub acest aspect. Alineatul (2) reprezinta, astfel, o delegare speciala a instan tei de a interveni direct în contract în scopul determinarii elementului contractual; instanta nu poate renunta la rolul care i-a fost conferit de legiuitor, pentru a dispune, eventual, obligarea partilor la negocieri sau la de semnarea unui alt tert pentru precizarea pretului sau a altui element contractual. Art. 1233. Determinarea pretului între profesionisti Daca un contract încheiat între profesionisti nu stabileste pretul si nici nu indica o modalitate pentru a-l determina, se presupune ca partile au avut în vedere pretul practicat în mod obisnuit în domeniul respectiv pentru aceleasi prestatii realizate în conditii comparabile sa u, în lipsa unui asemenea pret, un pret rezonabil. [art. 1232 alin. (2), art. 1234, 1664 NCC ; art. 55 din Conventia Natiunilor Unite privind vânzarea internationala de marfuri; art. 6.104 din Princi piile dreptului european al contractelor; art. 5.1.7 din Principiile UNIDROIT Comentariu 1. Reguli de determinare a pretului între profesionisti. Articolul 1233 NCC are va loarea unei norme speciale, aplicabile în raporturile contractuale dintre profesionisti si are mai m ulte surse de inspiratie legislativa (art.
55 Conventia Natiunilor Unite privind vânzarea internationala de marfuri; art. 6.1 04 Principiile dreptului european al contractelor; art. 5.1.7 Principiile UNIDROIT). Dintr-un alt punct de vedere, ratione materiae, art. 1233 are valoarea de norma generala, care se poate completa cu dispozitii speciale din ma teria contractului de vânzarecumparare, de exemplu (a se vedea comentariile art. 1664 NCC). Textul legal analizat propune o solutie care tinde sa valorifice libertatea cont ractuala a partilor, fiind un instrument important în raporturile dintre profesionisti. Astfel, daca partile au dorit sa fi e legate printr-un contract, dar au omis sa indice pretul ori sa convina mecanisme pentru determinarea lui, contractul nu este sanctionat cu nulitatea în toate cazurile. Legea prezuma intentia partilor de a se referi la: a) în principal la pretul pietei, adica cel practicat în mod obisnuit în domeniul resp ectiv pentru aceleasi prestatii realizate în conditii comparabile. Acest criteriu este preferat de legiuitor, si a pare drept un criteriu principal în determinarea pretului între profesionisti, în considerarea unor afaceri similare dec urgând pe respectiva piata; b) în subsidiar, la un pret rezonabil. Caracterul rezonabil al pretului se aprecia za de la caz la caz, dar cu excluderea factorilor cuprinsi în prefigurarea criteriului principal al pietei. Prezumtia stabilita de lege poate fi rasturnata, de partea interesata, care va t rebui sa produca dovezi suficiente în directia altor criterii de determinare a pretului. În privinta interventiei direct e în contract a instantei sesizate cu o cerere de chemare în judecata bazata pe art. 1233, este de observat ca legiuitorul nu-i delega expres instantei atributia de a stabili pretul asemanator art. 1232 alin. (2), dar nici nu o tine legata de un criteriu ferm în precizarea pretului, asemanator art. 1234. Flexibilitatea legii în aceste privinte este expli cabila prin natura relatiilor dintre profesionisti, implicând încredere între partenerii contractuali, celeritatea desfasur arii relatiilor economice-juridice; cu alte cuvinte, recurgerea la instanta nu este încurajata, dar daca se opteaza pe ntru aceasta maniera de solutionare a neîntelegerilor, partea interesata va putea rasturna prezumtia legala relativa i ndicând orice alte criterii de determinare a pretului, iar judecatorii au libertate deplina în aprecierea respect ivelor elemente. Art. 1234. Raportarea la un factor de referinta Atunci când, potrivit contractului, pretul se determina prin raportare la un facto r de referinta, iar acest factor nu exista, a încetat sa mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieste, în absenta unei conventii contrare, cu factorul de referinta cel mai apropiat. [art . 1232 alin. (2), 1235 NCC] Comentariu 1. Stabilirea pretului determinabil prin raportare la un factor de referinta. Li mitele interventiei instantei de judecata. Textul legal analizat reglementeaza un alt aspect în legatu ra cu determinarea unui element al obiectului prestatiei contractuale, si anume, pretul. În practica, alat uri de posibilitatea determinarii pretului prin intermediul unui tert, exista si varianta recurgerii la un factor de referinta. Noua reglementare recunoaste valabilitatea clauzelor prin care se apeleaza la indici, cotatii sau
coeficienti pentru a determina, ajusta sau indexa valoarea unei prestatii contractuale. Sub aspectul subiectelor de dre pt, se observa ca art. 1234 NCC nu face distinctie dupa cum partile sunt sau nu profesionisti, astfel ca dispozitii le sale au valoare de aplicatie generala; sub un alt aspect, textul legal reprezinta o norma supletiva, aplicându-se în lipsa unei conventii contrare. Premisa art. 1235 NCC consta în faptul ca partile nu au prevazut pretul contractua l, ci doar posibilitatea determinarii lui prin raportare la un factor de referinta. Pentru ipoteza în care factorul de r eferinta desemnat de parti nu mai exista sau nu mai este accesibil, solutia legala este în sensul aplicarii factorul ui de referinta cel mai apropiat. De remarcat ca legiuitorul nu a mai optat, ca în cazul articolului 1232 alin. (2) NCC , pentru delegarea expresa a instantei în scopul determinarii pretului, ci a tinut cont de intentia partilor în legatura cu precizarea pretului prin intermediului unui factor de referinta, prin aplicarea celui mai apropiat. În caz de diferende între parti, soldate cu un eventual litigiu, instanta de judecata, observând îndeplinite premisa si ipoteza art. 1234, nu va putea dispune decât aplicarea factorului de referinta cel mai apropiat, cu excluderea posibilita tii de interventie judiciara directa în contract, pentru determinarea pretului. Altfel, în redactarea textului legal s-ar fi prevazut posibilitatea recurgerii la instanta în acest demers, similar art. 1232 alin. (2). §5 Cauza Art. 1235. - Notiunea Art. 1236. - Conditiile Art. 1237. - Frauda la lege Art. 1238. - Sanctiune Art. 1239. - Proba cauzei Art. 1235. Notiunea Cauza este motivul care determina fiecare parte sa încheie contractul. [art. 1179 alin. (1) pct. 4, art. 1236 NCC] Comentariu 1. Definitia cauzei. Codul civil din 1864 nu a definit cauza, însa în doctrina si ju risprudenta se admite ca este vorba de ratiunile care determina fiecare parte sa încheie contractul, neputându-se vorbi de o cauza comuna propriu-zisa: cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care c onsta în obiectivul urmarit la încheierea unui asemenea act si care raspunde la întrebarea de ce ori pentru ce s-a încheiat actul juridic (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 168). Noul Cod civil enumera cauza printre celelalte conditii esentiale pentru validit atea contractului în art. 1179 alin. (1) pct. 4, prezentând-o în sintagma o cauza licita si morala si o defineste în art. 1235 ca fiind motivul care determina fiecare parte sa încheie contractul. În conceptia noii reglementari, la ba za oricarui contract trebuie sa existe un motiv suficient; în lipsa acestuia, precum si în cazul caracterului sau il icit sau imoral, contractul si obligatiile asumate de parti nu sunt valabile, astfel cum rezulta din art. 1236 NCC. 2. Elementele cauzei. Teoriile asupra cauzei. Întrebarea de ce ori pentru ce s-a încheia t actul juridic este
susceptibila de doua raspunsuri, dupa cum notiunea este identificata cu scopul i mediat sau cu cel îndepartat al încheierii contractului; cele doua componente ale cauzei permit utilizarea pentru cauza imediata a expresiei de cauza a obligatiei , iar pentru cauza mediata, a expresiei cauza contractului (a se v edea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 339-340). Importanta inegala acordata elementelor componente ale cau zei în definirea notiunii, s-a concretizat în teoriile asupra cauzei: teoria clasica (care întelegea prin notiunea de cauza scopul sau motivul abstract si specific sau identic fiecarei categorii de contracte), teoria antica uzalista (care considera cauza drept o notiune falsa si inutila) si teoria moderna neocauzalista (care a adaugat teor iei clasice asupra cauzei si motivul determinant, scopul subiectiv în vederea caruia s-a contractat, alaturi de cel obi ectiv). Daca la momentul adoptarii Codului civil din 1864 era dominanta teoria clasica a supra cauzei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 349), noul Cod civil, definind cauza drept motivul dete rminant al partilor la încheierea contractului, se înscrie în tiparele teoriei moderne. Este evident ca teoria moderna asupra cauzei explica mult mai bine mecanismul încheierii contractelor, servind, pe cale de consecinta, necesitat ilor practicii judiciare si înlaturând inconvenientele teoriei clasice care nu permitea judecatorilor controlul asupra liceitatii si moralitatii mobilurilor sau motivelor concrete, subiective care determinau partile sa încheie un contract (a s e vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 341). Noul Cod civil, prezentând cauza prin motivul determinant la încheierea contractului , pune accentul pe scopul mediat urmarit de fiecare parte la momentul contractarii (sau scopul contractulu i, de exemplu: la contractul cu titlu gratuit, persoana, însusirile sau un anumit fapt al gratificatului a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 169), element care se grefeaza pe scopul mediat specific si identic fiecarei categorii de cont racte (sau scopul obligatiei, de exemplu intentia de a gratifica la contractul cu titlu gratuit a se vedea Gh. Beleiu, Dr ept civil, p. 168). În concluzie, cauza va depinde de natura actului cu titlu gratuit, folosul procurat prin încheierea contr actului si/sau persoana, însusirile sau un anumit fapt al gratificatului. Rezulta ca noua reglementare prez inta notiunea de cauza în conformitate cu acele sustineri doctrinare (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 168-169) care o definesc în mod unitar si necontradictoriu în functie de elementele sale componente, promovând totod ata o conceptie dualista asupra acesteia. Art. 1236. Conditiile (1) Cauza trebuie sa existe, sa fie licita si morala. (2) Cauza este ilicita când este contrara legii si ordinii publice. (3) Cauza este imorala când este contrara bunelor moravuri. [art. 309 alin. (1) NC C] Comentariu 1. Cauza trebuie sa existe. Alineatul (1) al art. 1236 NCC enumera trei conditii de valabilitate ale cauzei contractului: cauza trebuie sa existe, sa fie licita si morala. Comparativ, în cee a ce priveste numarul conditiilor, exista o asemanare între actuala si vechea reglementare, întrucât art. 966 C.civ. prev
edea: Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita nu poate avea niciun efect (s.n.); se remar ca o diferenta conceptuala în identificarea ca atare a cerintelor de valabilitate ale cauzei, întrucât noua reglem entare nu se refera la cauza falsa, preferând, în acelasi timp, retinerea expresa a conditiei moralitatii. În legatura cu prima conditie cauza sa existe doctrina reprezentativa, bazându-se pe interpretarea vechii legislatii, a considerat ca pentru a fi rezolvata problema lipsei cauzei, este n ecesara o dubla distinctie: pe de o parte, între scopul mediat si scopul imediat, iar pe de alta parte, trebuie deosebite cauz ele lipsei de cauza (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 170). De remarcat ca art. 1236 nu precizeaza în ce con sta conditia existentei cauzei, astfel ca se contureaza problema stabilirii domeniului ei de cuprindere, prin ra portare inclusiv la ipoteza falsitatii cauzei, pentru situatia în care suntem în prezenta erorii asupra scopului mediat, ad ica asupra motivului determinant. 2. Cauza trebuie sa fie licita. Alineatul (2) al art. 1236 consacra acceptiunea restrânsa asupra cerintei liceitatii, comparativ cu art. 968 C.civ., întrucât sub sfera acesteia, cuprinde exc lusiv legile si ordinea publica, preferând alocarea bunelor moravuri în cuprinsul unei conditii de sine statatoare. D octrina reprezentativa atrage atentia asupra faptului ca ilicit poate fi doar scopul mediat (a se vedea Gh. Be leiu, Drept civil, p. 170) în contractele numite (tipice) ca element subiectiv, concret al cauzei, singurul ca re poate pune cauza în raport de concordanta sau neconcordanta cu legea sau ordinea publica; în cazul contractelor nenumite (atipice) este posibil ca si scopul imediat sa aiba caracter ilicit (de exemplu, conventia prin care o parte se obliga sa-i plateasca celeilalte parti o suma de bani pentru savârsirea sau ascunderea unei infractiuni), însa aceast a chestiune este rezolvabila prin sanctionarea caracterului ilicit al însusi obiectului contractului. Textul legal opereaza o distinctie între lege si ordinea publica, întarindu-se astfe l ideea ca ordinea publica nu se circumscrie doar domeniului legilor imperative exprese, ci cuprinde si aspecte l egate de ordinea sociala sau economica. Sub aspectul reglementarii sau implementarii ordinii publice, se dist inge între ordinea publica expresa, textuala sau legislativa si ordinea publica implicita, virtuala sau judiciara (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 374). 3. Cauza trebuie sa fie morala. Alineatul (3) al art. 1236 introduce în legislatia noastra cerinta distincta a moralitatii cauzei, stipulând necesitatea concordantei cauzei cu bunele moravuri. Bunele moravuri reprezinta o notiune variabila si determinabila exclusiv pe cale judiciara, de la caz la caz (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 382-385) si pot fi definite drept ansamblul regulilor moralei sociale considerat e fundamentale pentru însasi ordinea unei societatii (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 385). Aplicatiile practice ale moralitatii cauzei pot fi grupate pe trei categorii de contracte: contracte contrare respectului datorat p ersoanei umane; contractele prin care se urmareste un câstig imoral; contractele contrare moralei sexuale (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 386). În legatura cu acest ultim aspect, este de semnalat ca, fata de prevederile art. 30
9 alin. (1) NCC reglementând expres obligatia de fidelitate între soti, este întarita si reconfirmata solutia nulitatii contractelor de donatie încheiate în vederea începerii/continuarii relatiilor adulterine; în sens contrar, jurisprudenta franceza s-a pronuntat pentru validitatea unei donatii consimtite pentru mentinerea unei relatii adulterine, a cordând prioritate respectului vietii private (Cass. Civ. 1, decizia din 3 februarie 1999, sursa: www.cpuniv.com/comme ntaire). Art. 1237. Frauda la lege Cauza este ilicita si atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda apl icarea unei norme legale imperative. (art. 1238 NCC) Comentariu 1. Contractul ca mijloc pentru eludarea aplicarii unei norme legale imperative. Articolul 1237 reglementeaza o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifesta nu în legatura cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil închei at, ci în legatura cu modul extrinsec de raportare a contractului fata de incidenta unei norme legale impera tive. Prin reglementarea fraudei la lege, ca un caz special al iliceitatii cauzei, noul Cod civil surprinde un aspec t dinamic al notiunii de cauza si exterior, totodata, contractului din care face parte; este vorba despre o optiune de polit ica legislativa de reglementare expresa a situatiei contractelor încheiate în vederea fraudarii legii si care urmeaza a fi s anctionate tot pe terenul cauzei, deoarece partile folosesc contractul ca instrument de eludare a aplicarii unor n orme imperative. Articolul 1237 NCC considera cauza ilicita prin raportare la o norma imperativa care ar fi fost aplicata în defavoarea cel putin a uneia dintre partile contractante, daca nu s-ar fi încheiat contractul . Pentru aplicarea sanctiunii nulitatii absolute a contractelor formate pentru eludarea unei norme imperative este neces ar, conform art. 1238, ca ambele parti sa fie animate de scopul comun astfel mentionat, sau cel putin ca cealalta parte sa fi cunoscut efectiv sau sa fi trebuit sa cunoasca acest scop în privinta cocontractantului. Fraudarea legii poate fi inerenta anumitor mecanisme juridice (cum ar fi simulat ia în dauna fiscului) sau se poate manifesta în mod independent, de sine statator. Fraudarea legii, în acceptiunea art. 1237, trebuie deosebita de fraudarea intereselor altor persoane, terte de contract (mostenitorii universali sau creditorii uneia dintre parti), caz în care nu este incidenta sanctiunea nulitatii, ci a inopozabilitatii. Explicatia rezida în faptul ca drepturile persoanelor respective nu fac obiectul unor norme imperative, fiind vorba despre protejarea unor interese individuale; de exemplu, în ipoteza încheierii fictive a unui contract de vânzare-cump arare prin care vânzatorul urmareste scoaterea anumitor bunuri din patrimoniu pentru a le sustrage creditor ilor sai, sanctiunea simulatiei nu consta în nulitatea contractului, ci în inopozabilitatea acestuia fata de creditori, care îl pot ataca pe cale actiunii pauliene; dar daca scopul încheierii contractului de vânzare-cumparare a fost eludar ea aplicarii unor norme imperative, de pilda, de natura fiscala sau penala, art. 1237 coroborat cu art. 1238 îl va considera nul pentru cauza
ilicita. Art. 1237. Frauda la lege Cauza este ilicita si atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda apl icarea unei norme legale imperative. (art. 1238 NCC) Comentariu 1. Contractul ca mijloc pentru eludarea aplicarii unei norme legale imperative. Articolul 1237 reglementeaza o particularitate a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifesta nu în legatura cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil închei at, ci în legatura cu modul extrinsec de raportare a contractului fata de incidenta unei norme legale impera tive. Prin reglementarea fraudei la lege, ca un caz special al iliceitatii cauzei, noul Cod civil surprinde un aspec t dinamic al notiunii de cauza si exterior, totodata, contractului din care face parte; este vorba despre o optiune de polit ica legislativa de reglementare expresa a situatiei contractelor încheiate în vederea fraudarii legii si care urmeaza a fi s anctionate tot pe terenul cauzei, deoarece partile folosesc contractul ca instrument de eludare a aplicarii unor n orme imperative. Articolul 1237 NCC considera cauza ilicita prin raportare la o norma imperativa care ar fi fost aplicata în defavoarea cel putin a uneia dintre partile contractante, daca nu s-ar fi încheiat contractul . Pentru aplicarea sanctiunii nulitatii absolute a contractelor formate pentru eludarea unei norme imperative este neces ar, conform art. 1238, ca ambele parti sa fie animate de scopul comun astfel mentionat, sau cel putin ca cealalta parte sa fi cunoscut efectiv sau sa fi trebuit sa cunoasca acest scop în privinta cocontractantului. Fraudarea legii poate fi inerenta anumitor mecanisme juridice (cum ar fi simulat ia în dauna fiscului) sau se poate manifesta în mod independent, de sine statator. Fraudarea legii, în acceptiunea art. 1237, trebuie deosebita de fraudarea intereselor altor persoane, terte de contract (mostenitorii universali sau creditorii uneia dintre parti), caz în care nu este incidenta sanctiunea nulitatii, ci a inopozabilitatii. Explicatia rezida în faptul ca drepturile persoanelor respective nu fac obiectul unor norme imperative, fiind vorba despre protejarea unor interese individuale; de exemplu, în ipoteza încheierii fictive a unui contract de vânzare-cump arare prin care vânzatorul urmareste scoaterea anumitor bunuri din patrimoniu pentru a le sustrage creditor ilor sai, sanctiunea simulatiei nu consta în nulitatea contractului, ci în inopozabilitatea acestuia fata de creditori, care îl pot ataca pe cale actiunii pauliene; dar daca scopul încheierii contractului de vânzare-cumparare a fost eludar ea aplicarii unor norme imperative, de pilda, de natura fiscala sau penala, art. 1237 coroborat cu art. 1238 îl va considera nul pentru cauza ilicita. Art. 1239. Proba cauzei (1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevazuta. (2) Existenta unei cauze valabile se prezuma pâna la proba contrara. Comentariu 1. Prezumtia de existenta a cauzei. Articolul 1239 NCC reitereaza, într-o formular e diferita, dispozitiile art.
967 C.civ. si stipuleaza doua prezumtii: prezumtia de existenta a cauzei si prez umtia de valabilitate a cauzei. Ambele prezumtii sunt relative, astfel ca cel care invoca lipsa ori nevalabilitatea cau zei va avea sarcina probei, operatiune care poate fi produsa, de principiu, cu orice mijloc de proba. Proba inexistentei cauzei apare numai în legatura cu elementul ei obiectiv, adica scopul imediat si obiectiv al contractului, cu consecinta ca lipsa scopului imediat absoarbe si lipsa scopului mediat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 363). În privinta contractelor sinalagmatice, cauza fiind reprezentata de obligatiile asumate reciproc, înseamna ca partea care invoca inexistenta cauzei are de demonstrat inex istenta sau caracterul derizoriu al prestatiei cocontractantului. De retinut ca doctrina franceza face diferenta între lipsa cauzei, pe de o parte si cauza simulata precum si lipsa echivalentei prestatiilor, pe de alta parte (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 356-358): astfel, dovedirea unei cauze simulate sau a unei disproportii a presta tiilor nu serveste rasturnarii prezumtiei de existenta a cauzei. În practica, titlul care constata obligatia debi torului contractual indiferent de caracterul unilateral sau sinalagmatic cuprinde explicit sau implicit si cauza c ontractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 363). 2. Prezumtia de valabilitate a cauzei. Alineatul (2) al art. 1239 prezuma în mod r elativ caracterul licit si moral al cauzei contractului. În privinta cauzei imediate, a scopului imediat, direct si abstract al contractului, dovada iliceitatii este usor de administrat, deoarece acest element este stipulat în cont ract sau rezulta din economia contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 363). Însa, pentru doved irea caracterului ilicit sau imoral al cauzei mediate, adica a motivului determinant pentru încheierea contractului, este necesara o analiza a vointei psihologice a partii, întrucât acest element component al cauzei nu apare în mod evide nt în cuprinsul contractului. Rezulta ca interesul în operarea prezumtiei de valabilitate rezida în privinta cauze i mediate, a valabilitatii scopului/motivului determinant: reclamantul are de dovedit ca motivul determinan t al uneia dintre parti cauza impulsiva si determinanta a contractului a fost ilicit si imoral. Dintr-o alta perspectiva, prezumtia de valabilitate a cauzei este stipulata în mod general si egal cu privire la aspectele valabilitatii liceitatea si moralitatea dar concret, dovedirea iliceit atii, respectiv a imoralitatii, presupune referinte deosebite, specifice fiecaruia dintre cele doua aspecte în par te. În vederea rasturnarii prezumtiei de valabilitate se poate recurge fie la termenii contractuali, fie la diferite i ndicii întemeiate pe circumstantele care au dus la încheierea contractului. §6 Forma contractului Art. 1240. - Formele de exprimare a consimtamântului Art. 1241. - Forma scrisa Art. 1242. - Sanctiunea Art. 1243. - Modificarea contractului Art. 1244. - Forma ceruta pentru înscrierea în cartea funciara Art. 1245. - Forma contractelor electronice Art. 1240. Formele de exprimare a consimtamântului
(1) Vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau în scris. (2) Vointa poate fi manifestata si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor, practicilor statornicite între acestea sau uzantelor, nu lasa nicio îndoia la asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare. Comentariu 1. Enumerarea formelor de exprimare a consimtamântului. Consensualism versus forma lism contractual. Acordul de vointa al partilor contractante odata realizat în vederea în cheierii contractului implica, în mod necesar, exteriorizarea consimtamântului. Articolul 1240 are rolul de a stabil i valoarea juridica a diferitelor moduri posibile de manifestare a consimtamântului în scris, verbal, taci t, gesturi etc. oferind raspuns la întrebarea daca partile pot alege oricare dintre aceste moduri sau, dimpotriva, trebuie sa-si exteriorizeze acordul de vointa într-o anumita forma ceruta de lege. Din interpretarea alin. (1)-(2) ale textului legal analizat, rezulta ca legiuitorul a retinut trei forme sau modalitati de exprimare a consimtamântului: v erbal, în scris sau comportamental [în acceptiunea alin. (2)], stipulând totodata, regula libertatii de alegere a acest ora. Problema de drept subsecventa este determinarea sistemului aplicabil: consensual ismul sau formalismul. În timp ce consensualismul consacra libertatea partilor în exprimarea sau exterioriza rea acordului de vointa, formalismul impune ca exteriorizarea consimtamântului sa aiba loc într-o anumita for ma, în vederea încheierii valabile a contractului. În traditia dreptului civil român, consensualismul este reg ula, iar formalismul exceptia. Noul Cod civil nu a schimbat conceptia traditionala, reiterând principiul consensualism ului, prin indicarea libertatii de alegere a celor trei modalitati sau forme de exprimare a acordului de vointa. În vederea precizarii principiului consensualismului, este utila definirea notiuni i de forma a contractului ca fiind acea conditie care consta în modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa cu intentie de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 1 73). Terminologic, formei contractului îi corespunde un sens restrâns (desemnând modalitatea de exteriorizare a vointelor juri dice, cu aplicarea principiului consensualismului) si un sens larg (desemnând trei cerinte de forma: forma ad vali ditatem, forma ad probationem si forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti) a se vedea Gh. B eleiu, Drept civil, p. 173. Se observa ca art. 1240 opereaza cu sensul restrâns al notiunii de forma. Principiul consensualismului nu era consacrat cu titlu expres sau general în Codul civil din 1864, existenta sa fiind dedusa pe cale de interpretare a unor dispozitii legale (de exemplu, art. 1295 C .civ.). Doctrina a definit consensualismul ca fiind regula de drept potrivit careia, pentru a produce efect e juridice, manifestarea de vointa nu trebuie sa îmbrace o forma speciala (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 173). 2. Modalitati de exprimare implicita sau comportamentala a consimtamântului. Din a naliza coroborata a alineatelor (1) si (2) ale art. 1240, formele de manifestare a cons imtamântului pot fi clasificate în doua grupe: modalitati de exteriorizare explicita a consimtamântului partilor (verbal s i în scris, conform alin. 1) si
modalitati de exteriorizare implicita, tacita a consimtamântului (sau comportament ala, în acceptiunea dispozitiilor alin. 2). Traditional, este o axioma în a considera ca, în virtutea consensualismulu i, consimtamântul la încheierea unui contract poate fi dat verbal, într-o forma scrisa sau în mod tacit, acest ultim caz fiind o aplicare a regulii conform careia tacerea poate sa valoreze consimtamânt. Alineatul (2) al art. 1240 nu utilizeaza termenul tacit în legatura cu a treia posib ila modalitate de exprimare/exteriorizare a consimtamântului, ci exprima maniera implicita de angaja re într-un raport prin referire la comportamentul partii si care trebuie sa îndeplineasca cerinta legala de a nu lasa nicio îndoiala asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare. Conceptia noii reglementari în privinta modalitatilor implicite de manifestare a acordului de vointa este mai larga, nefiind cantonata la o eventua la exprimare tacita, preferându-se observarea comportamentului partii si nu neaparat tacerea partii, legiferând astfe l ideea ca, în practica, pot aparea si alte cazuri în care tacerea valoreaza consimtamânt; or, simpla tacere împreu na cu alte posibile cazuri au fost incluse în referirea la comportamentul partii. În scopul decelarii intentiei neîndoielnice de producere a efectelor juridice propri i contractului preconizat, legea prevede o serie de factori de referinta: legea, conventia partilor, practicile s tatornicite între acestea, uzantele. Enumerarea acestor factori de referinta sugereaza ierarhizarea, pe primul plan s ituându-se legea, ceea ce înseamna ca partea îsi poate manifesta valabil vointa juridica de a încheia un contract print r-o anumita fapta sau atitudine comportamentala, daca, în primul rând legea leaga anumite efecte juridice de respect ivul comportament, urmând apoi luarea în calcul a conventiei partilor, practicilor statornicite între acestea sau uzantelor; desigur, orice referinta la factorii mentionati va avea ca numitor comun natura sau felul contractului pr econizat. Art. 1241. Forma scrisa Înscrisul care constata încheierea contractului poate fi sub semnatura privata sau a utentic, având forta probanta prevazuta de lege. Comentariu 1. Clasificarea formelor actului juridic civil. Doctrina reprezentativa întelege l a modul general prin înscris consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 115). Articolul 1241 se refera la un înteles par ticular al termenului de înscris, cu aplicatie în materie contractuala. Dintr-o alta perspectiva, interpretarea art. 12 41 permite observarea diferentei dintre contract având natura juridica de negotium iuris si înscrisul care-l constata având natura juridica de intrumentum probationis. Articolul 1241 reglementeaza, cu titlu general, clasificarea formelor actului ju ridic civil: a) înscris sub semnatura privata b) înscris autentic. Forta probanta a celor doua forme de înscrisuri se stabileste, de lege lata, pâna la intrarea în vigoare a noului Cod de procedura civila, în conformitate cu dispozitiile Codului civil din 1864: art.
1173-1174 C.civ. si art. 1176 si urm. C.civ. Art. 1242. Sanctiunea (1) Este lovit de nulitate absoluta contractul încheiat în lipsa formei pe care, în ch ip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabila. (2) Daca partile s-au învoit ca un contract sa fie încheiat într-o anumita forma, pe c are legea nu o cere, contractul se socoteste valabil chiar daca forma nu a fost respectata. [ art. 1011, art. 1179 alin. (2), art. 1241, 1838, 2378 NCC] Comentariu 1. Forma ad validitatem. Legiuitorul a consacrat forma ad validitatem prin inter mediul reglementarii exprese a sanctiunii nulitatii absolute a contractelor încheiate cu nerespectarea acesteia, observatie întarita si de titulatura art. 1242 Sanctiunea. În redactarea prezentei sectiuni, conceptia noii reglementari est e de a prezenta formele de exprimare a consimtamântului la încheierea contractului, fara a se preocupa de încadra rea teoretica a aspectelor inerente acestei materii. Articolul 1242 trebuie coroborat cu dispozitiile art. 1179 alin. (2) NCC, care reglementând conditiile esentiale de validitate ale contractului, prevede ca în masura în care le gea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitii le legale aplicabile. Forma ad validitatem, denumita si formalismul substantial sau formalismul ad val iditatem, reprezinta o exceptie de la principiul consensualismului si este o chestiune de fond, o conditie intri nseca, esentiala a actului juridic, deoarece în cazul în care nu este respectata, acordul de vointa al partilor nu va pr oduce efecte juridice (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 396). Forma ad validitatem este un element esentia l al actului juridic, este incompatibila cu manifestarea tacita de vointa si este exclusiva, însemnând ca pentru un anumit ac t juridic trebuie încheiata o anumita forma (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 175). Justificarea formei ad validitatem se regaseste în urmatoarele idei: atentionarea partilor cu privire la consecintele produse în patrimoniul lor de unele contracte (donatia, de pilda); asigurarea si g arantarea libertatii partilor de a încheia sau nu un anumit contract; exercitarea unui control al societatii asupra c ontractelor a caror importanta depaseste interesele partilor (vânzarea-cumpararea de terenuri) a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 396. 2. Modalitati si aplicatii ale formei ad validitatem. În conformitate cu alin. (2) , rezulta ca forma ad validitatem poate avea ca izvor formal nu numai legea, în cazurile expres prevazut e, ci si acordul partilor de a încheia un contract într-o anumita forma, pe care legea nu o cere; este vorba despre o forma conventionala sau voluntara de exprimare a consimtamântului dincolo de aplicatiile legale. Diferenta dintre forma ad validitatem legala si cea conventionala este fundamentala, alin. (2) stipulând ca în cazul neres pectarii formei ad validitatem stabilita prin acordul partilor, contractul se socoteste valabil încheiat; în caz co ntrar, s-ar fi ajuns în situatia de a permite partilor sa stabileasca diverse cazuri de nulitate a contractelor. În lega tura cu întinderea formei ad validitatem, ea priveste toate clauzele contractului, nefiind permis, de princip
iu, asa-numitul act per relationem, adica trimiterea la o sursa externa pentru determinarea continutului contractulu i (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 397). Textul legal analizat are valoare generala si principiala în materia formei ad val iditatem, noul Cod civil prevazând aplicatii speciale ale acestuia într-o serie de materii: art. 1011 (contractul de donatie), art. 1838 (contractul de arendare), art. 2378 (contractul de ipoteca imobiliara) s.a.m.d. De remarcat ca, spre deosebire de art. 1241 referitor la forma ad probationem, legiuitorul nu a mentionat si modalitatile de concretizare a formei ad validitatem dupa cum, dintr-o alta perspectiva, nu a utilizat termenul de solemn în legiferarea acest ei chestiuni. Rezulta, pe de o parte, ca modalitatile concrete ale formei analizate sunt prevazute în mod expres în dispozitii speciale pentru fiecare contract necesitând aceasta cerinta de validitate, iar pe de alta parte, legiuitor ul nu a pus semnul egalitatii între forma ad validitatem si forma solemna. Lato sensu, prin solemnitate se înteleg toa te formele de obiectivare a formalismului substantial: înscrisul sub semnatura privata incluzând si înscrisul elec tronic , înscrisul autentic, traditiunea sau predarea bunurilor mobile donate (a se vedea L. Pop, Obligatiile , vol. II, p. 400-413). Art. 1243. Modificarea contractului Daca prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusa conditiilor de forma cerute de lege pentru încheierea sa. ( art. 1242, 1270 NCC) Comentariu 1. Principiul simetriei formelor în contracte. Articolul 1243 NCC instituie o regu la generala si relativa cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privin ta încheierii si modificarii contractului. Regula este generala, întrucât este edictata pentru orice contract, si este relativa, întrucât permite derogari exprese, stabilite exclusiv pe cale legala. Sub aspect substantial, reg ula simetriei reprezinta una dintre consecintele principiului fortei obligatorii (a se vedea comentariul art. 1270 N CC), însemnând ca modificarea contractului se realizeaza prin acelasi mecanism ca si formarea contractului, pr in vointa concordanta a partilor. În planul formalismului, regula simetriei presupune ca modificarea unui contract es te supusa conditiilor de forma cerute de lege pentru încheierea sa valabila. Astfel, vointa partilor de a modifica un anumit contract solemn trebuie sa îmbrace aceeasi forma care este prevazuta de lege la încheierea sa (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 398). Princi piul simetriei formelor în contracte reprezinta o consecinta a întinderii totale a formei ad validitatem asupra tuturor clauzelor contractuale, în cazul modificarii contractului, fiind în prezenta unor noi clauze ale aceluiasi contract , privit ca negotium iuris. 2. Sanctiunea nerespectarii art. 1243. Pentru identitate de ratiune, sanctiunea care se impune pentru nerespectarea acestei dispozitii este cea prevazuta în art. 1242 pentru formarea v alabila a contractelor încheiate ad validitatem. Problema sanctiunii în cazul nerespectarii formei ad validitatem conv entionala pentru modificarea contractului ar trebui solutionata în conformitate cu alin. (2) al art. 1242 si an
ume: cu toate ca modificarea unui contract solemn prin vointa partilor nu s-ar realiza cu respectarea aceleiasi fo rme solemne agreate pentru încheierea contractului, modificarea respectiva nu ar fi nula absolut. Art. 1244. Forma ceruta pentru înscrierea în cartea funciara În afara altor cazuri prevazute de lege, trebuie sa fie încheiate prin înscris autenti c, sub sanctiunea nulitatii absolute, conventiile care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza a fi înscrise în cartea funciara. (art. 885 NCC; Legea nr. 7/1996) Comentariu 1. Formalitatea expresa necesara pentru înscrierea în cartea funciara. Articolul 124 4 NCC consacra, cu titlu special în materia formalitatilor ad validitatem, regula încheierii prin înscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, a contractelor translative sau constitutive de drepturi reale asupra i mobilelor care urmeaza sa fie înscrise în cartea funciara. Textul legal trebuie coroborat cu art. 885 NCC din materia car tii funciare, reglementând, de principiu, efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciara: drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciara se dobândesc, atât între parti, cât si fata de terti, numai prin înscrierea lor în cartea funciara, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea (s.n.). Regimul juridic al actul ui mentionat în art. 885 formeaza obiect de reglementare, sub aspectul conditiilor de forma, al art. 1244 (a se ve dea si comentariul art. 885 NCC). Rezulta ca efectul constitutiv al înscrierilor în cartile funciare reclama necesitat ea unei rigori suplimentare asupra modului de formare a contractelor translative sau constitutive de drepturi reale asupra imobilelor. Forma solemna, autentica a acestor contracte este stipulata de noul Cod civil în primul rând pentru producerea efectelor actelor juridice între parti, alaturi de formalitatea intabularii drepturilor reale; tehni c-juridic, înscrisul autentic reprezinta o conditie a înscrierii dreptului real în cartea funciara, moment de care legea leaga doua efecte: transferul/constituirea dreptului între parti si opozabilitatea fata de terti. Spre deosebire de vechea reglementare a cartilor funciare prin Legea nr. 7/1996, în care înscrierea drepturilor reale avea efect de opozabilitate fata de terti, potrivit noului Cod civil, înscrierea d repturilor reale are la baza, în mod obligatoriu conventii încheiate în forma autentica, conventii care îsi produc pe depli n efectele translative/constitutive nu la momentul autentificarii, ci cu prilejul înscrierilo r în cartea funciara. În concluzie, forma autentica a contractelor translative sau constitutive de drepturi reale as upra imobilelor care urmeaza sa fie înscrise în cartea funciara este doar o conditie necesara, nu si suficienta pentru c a aceste contracte sa-si produca efectele juridice între parti (si implicit, fata de terti, din perspectiva opozabi litatii drepturilor). Sanctiunea nulitatii absolute este justificabila prin aceea ca lipsa formei autentice face imposibila efectuarea înscrierii în cartea funciara. Art. 1245. Forma contractelor electronice Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse conditiilor de f orma prevazute
de legea speciala. (Legea nr. 455/2001; Legea nr. 365/2002; Legea nr. 589/2004) Comentariu 1. Norma de trimitere în privinta formalitatilor contractelor încheiate prin mijloac e electronice. Articolul 1245 NCC are valoarea unei norme juridice de trimitere în privinta forma litatilor contractelor încheiate prin mijloace electronice, precizând ca acestea vor fi supuse conditiilor de forma prevazute de legea speciala (de exemplu, Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic). Contractul care se înche ie prin mijloace electronice, privit ca intrumentum probationis, reprezinta o varietate a înscrisului sub semnat ura privata, trebuind sa poarte semnatura electronica a partilor contractante (a se vedea L. Pop, Obligatiile, v ol. II, p. 413). Conform Legii nr. 455/2001, înscrisul în forma electronica, caruia i s-a încorporat, atasat sau i s-a as ociat logic o semnatura electronica extinsa si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveste conditiile si efectele sale, cu înscrisul sub semnatura privata; daca acest înscris este recunoscut de catre emitent, are acelasi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris. Din perspectiva interventiei notarului, regimul juridic al activitatii notariale electronice este reglementat de Legea nr. 589/2004 . Acest act normativ stabileste competenta notarului electronic de a instrumenta unele acte notariale în forma electronica (legalizarea copiilor electronice ale documentele originale; darea de data certa prin marcare temporala a documentelor si atestarea locului unde s-au încheiat acestea etc.). Sectiunea a 4-a. Nulitatea contractului §1 - Dispozitii generale §2 - Cauzele de nulitate §3 - Efectele nulitatii §4 - Validarea contractului §1 Dispozitii generale Art. 1246. - Nulitatea Art. 1247. - Nulitatea absoluta Art. 1248. - Nulitatea relativa Art. 1249. - Prescriptia Art. 1246. Nulitatea (1) Orice contract încheiat cu încalcarea conditiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabila este supus nulitatii, daca prin lege nu se prevede o alta sanctiune. (2) Nulitatea poate fi absoluta sau relativa. (3) Daca prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constat ata sau declarata prin acordul partilor. (4) Prin acordul partilor nu pot fi instituite si nici suprimate cauze de nulita te. Orice conventie sau clauza contrara este considerata nescrisa. (art. 1213, 1222, 1247-1253, 1255 , 1257, 1259, 1261 NCC) Comentariu 1. Conceptia asupra nulitatii. Distinctia necesara între sanctiuni alternative nul itatii si masuri inerente nulitatii. Observând maniera de redactare a art. 1246, deducem ca legiuit orul nu a fost preocupat de oferirea unei definitii legale a nulitatii, ci a unui regim general, complet, al acesteia. Atât art. 1246, cât si dispozitiile
legale urmatoare, reflecta conceptia moderna asupra nulitatii, de a fi o sanctiu ne îndreptata nu împotriva contractului în sine, ci împotriva acelor efecte ale contractului care contravin fin alitatii dispozitiei legale încalcate (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 442). Consecintele acestei conceptii s unt evidentiate de caracteristicile nulitatii de a fi, în principiu, partiala (art. 1255) si remediabila (art. 1255, a rt. 1259, art. 1261), posibil virtuala (art. 1253) si prezumtiv relativa (art. 1252), asa cum vom evidentia pe parcursul analizei p rezentei sectiuni. Din interpretarea alineatului (1) putem defini nulitatea ca fiind (doar) una din sanctiunile de drept civil care afecteaza un contract încheiat cu încalcarea dispozitiilor legale reglementând conditi ile de forma si/sau de fond ale valabilitatii acestuia. Noul Cod civil prevede expres si alte sanctiuni care pot interveni pentru nerespectarea cerintelor de valabilitate ale unui contract, si care, spre deosebire de nulitat e, se caracterizeaza prin mentinerea sau, mai exact, prin salvgardarea relatiei contractuale: adaptarea contractului în caz de eroare (art. 1213 NCC), reducerea prestatiilor în caz de leziune, daune-interese si reducerea prestatiilor în caz de v iolenta si dol (art. 1222 si art. 1257 NCC). Pâna la aparitia noului Cod civil era doar implicit recunoscuta optiunea vic timei erorii sau dolului între actiunea în anulare sau în despagubiri, fara sa fie consacrat, în mod expres, domeniul sanctiunilor permitând prezervarea contractului. Sanctiunile mentionate în art. 1213, art. 1222 si art. 1257 NCC apar ca masuri alt ernative nulitatii, prevazute în cazul vicierii consimtamântului si care nu trebuie confundate cu acele mecanisme tinând de însusi regimul nulitatii: refacerea contractului nul, validarea nulitatii, confirmarea anularii. Totusi, s ub aspectul tehnicii de reglementare nu exista întotdeauna o demarcatie neta între toate masurile alternative nulitatii si e fectele nulitatii, întrucât reducerea prestatiilor în caz de violenta si dol este reglementata în art. 1257 alaturi de pos ibilitatea adaugarii daunelorinterese la cererea de anulare în cadrul sectiunii Efectele nulitatii . Explicatia co nsta în continutul complex al art. 1257, stipulând atât dreptul la daune-interese în caz de anulare, cât si dreptul de opti une între actiunea în anulare si mentinerea contractului. În celelalte cazuri de sanctiuni alternative n ulitatii, demarcatia respectiva a fost posibila, ele fiind reglementate independent de efectele nulitatii permitând mentinerea contractului (refacerea contractului nul, validarea nulitatii, confirmarea anularii) si anume, în sectiuni le aferente viciilor de consimtamânt. Doctrina franceza denumeste în mod generic sanctiunile tip masuri alternative nuli tatii drept regularizare a contractului si sustine necesitatea diferentierii lor de confirmare (unul din ef ectele inerente nulitatii), desi diferentierea poate aparea, uneori, dificila, dar rezolvabila din perspectiva pe rsoanei care invoca respectiva masura; de exemplu, daca victima leziunii renunta la invocarea viciului, fara a solicita reducerea prestatiilor, asistam la confirmare, dar daca cealalta parte pledeaza pentru mentinerea contractului prin reducerea prestatiilor, asistam la regularizare (Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 396), adica la aplicarea noului art. 1222 în dreptul nostru. Însa o parte a doctrinei române are o conceptie restrânsa asupra regularizarii, limitând-o la acele
situatii de complinire a unor lipsuri privind cerintele de valabilitate ale contractului (a se vedea L. Pop, O bligatiile, vol. II, p. 459). De observat ca noul Cod civil nu opereaza cu notiunea de regularizare, astfel ca doctrina va st abili oportunitatea, cât si sfera acestei notiuni. Se impune mentinerea demarcatiei între sanctiunile cu titlu de masuri alt ernative nulitatii si mecanismele inerente regimului nulitatii, chiar si independent de faptul încadrarii primelor în notiunea de regularizare (în conceptia larga a acestei notiuni). 2. Clasificarea nulitatilor. În art. 1246 reprezentând sediul general al nulitatii, este enuntata principala clasificare a nulitatilor în absolute si relative, urmând ca, criteriul de diferenti ere precum si regimul juridic al acestora sa fie precizate în art. 1247-1251. Desi nu sunt mentionate în art. 1246, c elelalte tipuri de nulitate nulitatea partiala/totala, nulitatea virtuala/textuala formeaza obiectul reglementarii art . 1255 (nulitatea partiala) si art. 1253 (nulitatea virtuala). Aceasta maniera de prezentare a nulitatilor este expl icabila prin importanta criteriului interesului ocrotit prin norma juridica încalcata care sta la baza tipologiei nuli tati absolute nulitati relative si care are influenta asupra celorlalte clasificari. 3. Conventiile asupra nulitatii. Alineatul (2) si alin. (3) ale art. 1246 introd uc în legislatia civila conventiile de constatare sau declarare a nulitatii, prin care partile unui contract convin sa recunoasca cauza de nulitate si sa-i stabileasca efectele, fara a recurge la instanta de judecata. Termenii de consta tare si de declarare sunt analogi rolului instantelor în cazul nulitatii, respectiv de a constata nulitatea absoluta si de a declara (pronunta) nulitatea relativa. Conventia asupra nulitatii este supusa limitelor legale speciale preva zute în alin. (4), de interzicere a instituirii, respectiv a suprimarii cauzelor de nulitate. Eventualele clauze/con ventii prin care partile se înteleg asupra inventarii unor noi cauze de nulitate care sa afecteze relatia lor contra ctuala, respectiv asupra înlaturarii de la aplicare a unor cauze de nulitate recunoscute de lege, sunt considerate nescr ise, cu consecinta ca nu este necesara constatarea nulitatii lor absolute pe cale judiciara. În plus, în doctrina se apreci aza ca trebuie impusa si limita respectarii drepturilor tertilor, precum si a ordinii publice (a se vedea L. Pop , Obligatiile, vol. II, p. 444), aceasta din urma fiind oricum una din limitele libertatii contractuale. Art. 1247. Nulitatea absoluta (1) Este nul contractul încheiat cu încalcarea unei dispozitii legale instituite pen tru ocrotirea unui interes general. (2) Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice persoana interesata, pe cale d e actiune sau de exceptie. (3) Instanta este obligata sa invoce din oficiu nulitatea absoluta. (4) Contractul lovit de nulitate absoluta nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevazute de lege. (art. 1248-1249 NCC) Comentariu 1. Definirea nulitatii absolute. Articolul 1247 reprezinta sediul legal al nulit atii absolute, reglementând aspecte referitoare la criteriul de evidentiere a nulitatii absolute, persoanele care o
pot invoca, modalitatile de invocare si interdictia confirmarii de principiu a contractelor lovite de nulitate absoluta. Textul legal nu ofera o definitie acestei forme de nulitate, doar o precizeaza prin intermediul criteriului de demarcatie fata de nulitatea relativa: natura de ordin general a interesului ocrotit prin norma juridica încalcata. De remarcat pre ferinta legiuitorului pentru atributul general si nu public al interesului vizat de norma, desi în teoria si practi ca dreptului civil termenii sunt considerati având aceeasi valoare. Nulitatea absoluta si nulitatea relativa au fin alitati specifice, conferite de diferenta de natura a interesului vizat prin norma juridica încalcata: nulitatea a bsoluta ocroteste un interes general (conform art. 1247), iar nulitatea relativa ocroteste un interes particular (con form art. 1248). Distinctia dintre principalele forme ale nulitatii se reduce la stabilirea (uneori pe cale de inte rpretare, în lipsa unei precizari exprese în lege) naturii interesului vizat prin norma juridica. 2. Modalitati de invocare a nulitatii absolute. Persoanele care pot invoca nulit atea absoluta. Rolul instantei de judecata. Nulitatea absoluta poate fi invocata în mod ofensiv ( pe cale de actiune) sau defensiv (pe cale de exceptie) de orice persoana interesata. În legatura cu ultimu l aspect, o persoana poate invoca nulitatea absoluta prin dovedirea unui interes personal serios si legitim, în aten ta relatie cu natura interesului ocrotit prin norma juridica încalcata si fara a contraveni interesului vizat de no rma juridica. Sfera persoanelor interesate este formata din: partile contractante, succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari (fie în nume propriu, fie prin intermediul act iunii oblice si cu verificarea domeniului de aplicatie al acestei actiuni), tertii, autoritati publice. Invocarea nulitatii absolute reprezinta un drept pentru persoanele interesate si o obligatie pentru instanta de judecata, astfel cum prevede alin. (3) al art. 1247. Noul Cod civil nu distinge în tre diversele tipuri de interes general sau public (politic, economic etc.) de natura a fundamenta obligatia ins tantelor de invocare a nulitatii din oficiu, astfel ca se va aplica regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. De asemenea, textul legal are valoarea unei abilitari generale si neconditionate a instantei, deoarece nu conditioneaza interventia instantei de aplicarea unor dispozitii speciale ale legii. Alineatul final al art. 1247 instituie regula interdictiei confirmarii de princi piu a contractelor lovite de nulitate absoluta, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. Aceasta regula trebuie privit a în corelatie cu imprescriptibilitatea invocarii nulitatii, conform art. 1249 si este explicata prin caracterul general al interesului vizat prin norma juridica încalcata, caracter incompatibil cu lasarea sanctiunii nulitatii la latitudinea un or subiecte de drept în directia unei eventuale confirmari a actului nul. Art. 1248. Nulitatea relativa (1) Contractul încheiat cu încalcarea unei dispozitii legale instituite pentru ocrot irea unui interes particular este anulabil. (2) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de cel al carui interes este ocro tit prin dispozitia
legala încalcata. (3) Nulitatea relativa nu poate fi invocata din oficiu de instanta judecatoreasc a. (4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare. [art. 1247, art. 1249 al in. (2), art. 1252, 1262-1265 NCC] Comentariu 1. Definirea nulitatii relative. Articolul 1248 NCC, sediul legal al nulitatii r elative, se remarca printr-o maniera simetrica de reglementare fata art. 1247, urmarindu-se, în esenta, aceleasi aspect e de drept: definirea nulitatii relative prin intermediul criteriului de demarcatie fata de nulitatea absoluta, persoanele care pot invoca nulitatea relativa, posibilitatea confirmarii actului anulabil. Singurul aspect care exced e simetriei mentionate si totodata, continutului articolului 1248, este cel referitor la modalitatile de invocare a nulitatii relative, fiind precizat în art. 1249 alin. (2) NCC. Terminologic, nulitatea relativa este desemnata prin termenu l de anulabilitate , iar nulitatea absoluta prin termenul de nulitate , cu consecinta ca un contract aflat sub imperiu l vreuneia dintre formele acestei sanctiuni este denumit anulabil , respectiv nul . Asemanator articolului 1247, dispozitiile art. 1248 nu ofera o definitie nulitatii relative, doar o precizeaza prin intermediul criteriului d e demarcatie fata de nulitatea absoluta: natura de ordin particular a interesului ocrotit prin norma juridica încalcata. În l itera art. 1248, interesul vizat prin norma juridica nerespectata este definit particular , însa cu aceeasi valoare juridic a pot fi utilizati termenii de personal sau privat . În determinarea caracterului interesului ocrotit printr-o dispozi tie legala pot aparea unele dificultati generate de posibile interferente între interese particulare si genera le, solutionabile prin retinerea caracterului precumpanitor al unui anumit tip de interes, atragând forma de nulita te corespondenta, dar cu observarea prezumtiei de nulitate relativa, conform art. 1252. 2. Persoanele care pot invoca nulitatea relativa. Rolul instantei de judecata. C onform alin. (2), sfera persoanelor care pot invoca nulitatea relativa este delimitabila prin raportare la notiunea interesului particular (personal, privat) al subiectului de drept interesat în formularea unei actiuni în a nulabilitate, însemnând ca actiunea poate fi formulata, în principiu, numai de persoana în interesul careia aceasta sanc tiune a fost prevazuta de lege. Comparând alin. (2) al art. 1248 cu alin. (2) al art. 1247, este de semnalat forma negativ-restrictiva a primei dispozitii numai de cel al carui interes este ocrotit cu referire la nulitatea relativa fata de forma afirmativ-permisiva a celei de-a doua dispozitii orice persoana interesata , cu referire la nulitatea abs oluta. De regula, nulitatile relative opereaza pentru apararea interesului privat al uneia dintre partile contractante , dar textul legal nu atribuie partilor contractante, în mod expres sau cu precadere, dreptul de a invoca nulitat ea relativa. Sfera subiectelor de drept care pot formula actiunea în anulabilitate este formata din: partile contractante, succesorii universali sau cu titlu universal (cu exceptia actiunilor personale), reprezentantii persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrânsa (ocrotitorul legal, autoritate a tutelara precum si Ministerul
Public), creditorii chirografari ai partilor (dar nu prin exercitarea unui drept propriu, ca în cazul nulitatii absolute, ci prin intermediul actiunii oblice si cu verificarea domeniului sau de aplicare), tertii (daca prin nulitatea relativa este protejat si un interes privat al tertului, conform L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 455). Este posibila încalcarea unor dispozitii legale care ocrotesc doua sau mai multe parti contractante, cu consec inta ca toate aceste parti pot invoca nulitatea relativa, prin retinerea fiecareia dintre cauzele de nulitate invocate . Alineatul (3) stipuleaza interdictia invocarii din oficiu a nulitatii relative d e catre instanta judecatoreasca, interdictie explicabila prin specificul nulitatii relative de a ocroti interese particulare, personale sau private, spre deosebire de caracterul general al interesului vizat prin nulitatea absoluta, reclamând regula obligativitatii invocarii sale din oficiu, conform alin. (3) al art. 1247. Alineatul (4) prevede posibilitatea confirmarii contractului anulabil, facultate acordata subiectului cu drept de a formula actiunea în anulabilitate; aceasta prevedere legala este în acord cu caracte rul nulitatii relative de a ocroti interese particulare (a se vedea comentariul articolelor 1262-1265). Art. 1249. Prescriptia (1) Daca prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absoluta poate fi invocata or icând, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie. (2) Nulitatea relativa poate fi invocata pe cale de actiune numai în termenul de p rescriptie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea careia i se cere executarea contractu lui poate opune oricând nulitatea relativa a contractului, chiar si dupa împlinirea termenului de pr escriptie a dreptului la actiunea în anulare. ( art. 2517, 2525 NCC) Comentariu 1. Imprescriptibilitatea invocarii nulitatii absolute. Alineatul (1) reitereaza regula statornicita în art. 2 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la imprescriptibilitatea invocarii nulitatii a bsolute, atât pe cale de actiune, cât si pe cale de exceptie. Regula mentionata nu are caracter absolut, textul legal anuntând posibilitatea derogarii prin dispozitii legale exprese. Imprescriptibilitatea actiunii în nulitate absoluta nu atrage si imprescriptibilitatea eventualelor actiuni, promovate concomitent sau ulterior, privind restituirea pr estatiilor executate în temeiul contractului nul sau repararea prejudiciului cauzat. În timp ce actiunea în nulitate absoluta are ca obiect înlaturarea efectelor contractului lovit de nulitate, celelalte actiuni urmaresc solutionare a pretentiilor patrimoniale în legatura cu respectivul contract (a se vedea comentariul art. 2525 NCC). Nulitatea absolu ta este imprescriptibila inclusiv în ipoteza invocarii pe cale de exceptie, ca mijloc de aparare a pârâtului fata de o ac tiune prin care se solicita obligarea lui la executarea sau respectarea unui contract nul. Regula imprescriptibilitati atât pe cale de i nulitatii absolute actiune, cât si pe cale de exceptie este justificabila prin caracterul general al interesului protejat prin dispozitia legala încalcata. 2. Prescriptibilitatea invocarii anularii pe cale de actiune. Imprescriptibilita tea opunerii anularii
pe cale de exceptie. În privinta nulitatii relative, problema prescriptiei extinct ive este legiferata diferit, dupa cum sanctiunea este invocata pe cale de actiune sau este opusa pe cale de exceptie. În primul caz, teza I a alin. (2), asemanator vechii legislatii, reprezentata prin art. 9 din Decretul nr. 167/1958 , proclama prescriptibilitatea actiunii în anulare în termenul prevazut de lege (a se vedea comentariul art. 2517 NCC). Regu la prescriptibilitatii este explicabila prin mai multe considerente: specificul nulitatii relative de a fi c onstituita pentru ocrotirea unor interese particulare si care trebuie sa cedeze în fata intereselor generale asigurate de in stitutia prescriptiei extinctive, realizarea stabilitatii si sigurantei circuitului civil, ideea de confirmare tac ita a actului anulabil. În al doilea caz, teza finala a alin. (2) transeaza disputa doctrinara si jurispru dentiala în legatura cu prescriptia dreptului de a invoca nulitatea relativa pe cale de exceptie, în favoarea stipular ii imprescriptibilitatii exceptiei de nulitate relativa. În acceptiunea textului legal, a opune oricând nulitatea relativa , înseamna a evita astfel obligarea la executarea unui contract anulabil, si nu a valorifica dreptul de a obtine anular ea contractului pe cale de exceptie, în calitate de pârât, dupa împlinirea termenului de invocare a acestei sanctiuni. Rezulta ca nulitatea relativa poate fi obtinuta sau invocata numai pe cale de actiune, înauntrul termenului de prescripti e fixat de lege. Pe cale de exceptie, nulitatea relativa nu se obtine, nu se invoca, ci doar poate fi opusa, oricând. Aceasta reprezinta si opinia majoritara a doctrinei civile (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 466). §2 Cauzele de nulitate Art. 1250. - Cauzele de nulitate absoluta Art. 1251. - Cauzele de nulitate relativa Art. 1252. - Prezumtia de nulitate relativa Art. 1253. - Nulitatea virtuala Art. 1250. Cauzele de nulitate absoluta Contractul este lovit de nulitate absoluta în cazurile anume prevazute de lege, pr ecum si atunci când rezulta neîndoielnic din lege ca interesul ocrotit este unul general. (art. 206 , 1207, 1238, 1246, 1253, 1225, 1653 NCC) Comentariu 1. Modalitati de reglementare a cauzelor de nulitate absoluta. În prezentarea cauz elor de nulitate absoluta, textul legal abordeaza o maniera sintetica, în defavoarea uneia de tip a nalitic, de enumerare, chiar si limitativa a acestora. În conformitate cu art. 1250, cauzele de nulitate absoluta pot fi reglementate prin doua modalitati de tehnica legislativa: a) prin precizarea lor expresa de catre legea civila, denumind cazurile de nulit ate absoluta expresa. Spre exemplu, textul legal analizat poate fi corelat cu prevederile art. 1225 alin. (2) (Obiec tul contractului) care definesc obiectul ilicit în sens larg, înglobând si cazurile în care acesta este contrar ordinii publice s i bunelor moravuri, fiind sanctionat cu nulitatea absoluta; în mod n b) prin interpretarea lor din încalcari ale unor dispozitii legale ocrotind eîndoielnic un interes general, denumind cazurile de nulitate absoluta virtuala. Nulitatea virtuala formeaza obi
ect de legiferare al art. 1253. 2. Tabloul cauzelor de nulitate absoluta. Potrivit vechii legislatii, exista urm atorul tablou al principalelor cauze de nulitate absoluta a contractului, partial modificat prin intrarea în vigo are a noului Cod civil: a) nerespectarea unei incapacitati speciale a persoanelor fizice (art. 1309 C.ci v.). Cauza de nulitate este reiterata în noul Cod civil, de exemplu, în art. 1653; b) lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice si nerespectarea principi ului specialitatii capacitatii de folosinta ( art. 32 din Decretul nr. 31/1954). Cauza de nulitate absoluta se regaseste si în noul Cod civil, în art. 206; c) lipsa totala a consimtamântului în cazul erorii obstacol (art. 954 C.civ.). În mod contrar, în noul Cod civil, în art. 1207, sanctiunea stipulata este nulitatea relativa si nu absoluta; d) nevalabilitatea obiectului contractului, acesta fiind una dintre conditiile e sentiale de valabilitate ale contractului (art. 948, art. 962 si urm. C.civ.). Mult mai precis în aceasta privinta, noul Cod civil precizeaza expres sanctiunea nulitatii absolute în art. 1225 alin. (2); e) nevalabilitatea cauzei contractului în anumite ipoteze (art. 966-968 C.civ.). C auza de nulitate se regaseste si în noul Cod civil, art. 1238 alin. (2); f) nerespectarea formei solemne cerute ad validitatem (art. 813 C.civ., spre exe mplu). Cauza de nulitate este reconfirmata de noul Cod civil, în art. 1246; g) încalcarea ordinii publice, a bunelor moravuri, precum si fraudarea legii (art. 5 C.civ.). Specificul acestor cauze de nulitate absoluta, prezente si în conceptia noului Cod civil, consta în fap tul ca ele reflecta ambele modalitati de legiferare a cauzelor nulitatii, deoarece sunt prevazute ca atare în diferite dispozitii legale (art. 1225, art. 1238), dar, în acelasi timp, pot fundamenta diverse cazuri de nulitate virtua la. O categorie noua de nulitati absolute virtuale va fi formata, prin aplicarea art. 1253 NCC, de cazurile de ra sturnare a prezumtiei de nulitate relativa. Art. 1251. Cauzele de nulitate relativa Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozitiile legale privitoare la capacitatea de exercitiu, când consimtamântul uneia dintre parti a fost viciat, precum si în alte caz uri anume prevazute de lege. [art. 44, 1205, 1207-1222, art. 1238 alin. (1), art. 1250, 12 52-1253, 1665 NCC] Comentariu 1. Maniera de prezentare a cauzelor de nulitate relativa. Spre deosebire de art. 1250 NCC care reglementeaza cauzele de nulitate absoluta în mod sintetic, prin referire generica la tipologia nulitate expresa nulitate virtuala, art. 1251 NCC abordeaza o tehnica legislativa diferita, întrucât: a) enumera doua situatii particulare sanctionabile cu nulitate relativa încalcarea dispozitiilor legale privitoare la capacitatea de exercitiu si vicierea consimtamântului, si b) face trimitere la alte cazuri de nulitate relativa expresa. Limitându-ne strict la dispozitiile art. 1251, ar rezulta ca nulitatea relativa es te exclusiv expresa, deoarece sunt retinute doar cazuri de nulitate relativa anume stipulate de lege; o viziune com pleta si corecta a cauzelor de nulitate relativa se formeaza prin parcurgerea articolelor urmatoare ale prezentei sectiu
ni, art. 1252 si art. 1253 NCC ale caror dispozitii înglobeaza printre cauzele de nulitate relativa si categoria nulitatilo r virtuale. 2. Tabloul cauzelor de nulitate relativa. Din prezentarea comparativa a vechii l egislatii si din coroborarea art. 1251, art. 1252 si art. 1253 rezulta urmatorul tablou al cauzelor de nulita te relativa: a) nesocotirea dispozitiilor legale privitoare la capacitatea de exercitiu. Cauz a de nulitate relativa este comuna ambelor legislatii, fiind retinuta de Decretul nr. 31/1954 (art. 25) si reiterat a de art. 44 NCC; b) vicierea consimtamântului (art. 961 C.civ.). Noul Cod civil conserva regula san ctionarii viciilor de consimtamânt cu nulitatea relativa (art. 1207-1222); c) lipsa discernamântului (art. 948 coroborat cu art. 856 C.civ., spre exemplu); c auza de nulitate relativa este reiterata de noul Cod civil, art. 1205; d) alte cazuri de nulitate relativa expresa potrivit noului Cod civil: lipsa cau zei, conform art. 1238 alin. (1), art. 1665 în materia vânzarii pentru pret fictiv sau derizoriu; e) nulitatile relative virtuale, inclusiv cele prezumat relative (în cazurile în car e natura nulitatii nu este determinata ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este prezumat anulabil, conf orm art. 1252). Din categoria nulitatilor relative virtuale, reprezinta noutate legislativa numai cazurile de nulitate prezumate de lege a fi relative, în ipotezele nerasturnarii prezumtiei de nulitate relativa. Art. 1252. Prezumtia de nulitate relativa În cazurile în care natura nulitatii nu este determinata ori nu reiese în chip neîndoiel nic din lege, contractul este anulabil. [art. 1246, art. 1247 alin. (1), art. 1250, 1253 NCC] Comentariu 1. Domeniul de aplicatie al prezumtiei de nulitate relativa. Instituirea prezumt iei de nulitate relativa, o alta noutate legislativa în domeniu, are semnificatia unui veritabil reper în chesti unea determinarii naturii nulitatii, în tacerea legii. Prezumtia este operanta în materia nulitatilor virtuale, întrucât numa i în cazul lor natura nulitatii nu este determinata, în acceptiunea art. 1252. Desi din redactarea textu lui analizat ar rezulta doua conditii alternative si independente ale aplicarii acestei prezumtii nedeterminarea natur ii nulitatii sau nerezultarea ei în mod neîndoielnic din lege , în realitate, cea de-a doua conditie o presupune pe prima si îi adauga o circumstantiere în plus, dubiul existent în legatura cu felul nulitatii. Prima conditie se refera st rict la o carenta legislativa privind declararea felului nulitatii, iar cea de-a doua sugereaza dificultati în depistare a interesului general sau particular vizat prin norma juridica încalcata, acesta nereiesind în mod clar din interpretarea legii. 2. Considerente probatorii. Natura prezumtiei de nulitate relativa. Solutia noul ui Cod civil în cazul dificultatilor de precizare a caracterului absolut sau relativ al nulitatii este a anulabilitatii contractului, în concordanta cu conceptia moderna asupra nulitatii de a fi, în principiu, remediabi la (a se vedea si comentariul art. 1246 NCC). Subiectul de drept urmarind a se prevala de aceasta prezumtie are de subliniat ca legea este
neîndestulatoare sub aspectul precizarii naturii nulitatii si a caracterului inter esului ocrotit prin norma încalcata, astfel ca va invoca în favoarea sa art. 1252. Dimpotriva, cel care va dori sa se p revaleze de sanctiunea nulitatii absolute, are sarcina probatorie de înlaturare a prezumtiei prin dovedirea caracte rului general al interesului vizat prin norma juridica încalcata. Asadar, prezumtia de nulitate relativa este o prezu mtie legala relativa iuris tantum , putând fi rasturnata prin proba contrarie, în sensul de a demonstra natura n ulitatii invocate de a fi absoluta, cu observarea alin. (1) al art. 1247. O asemenea interpretare este sus tenabila în lumina a doua texte legale din prezenta sectiune: a) articolul 1250 reglementând cauzele de nulitate absoluta, prevede ca un contrac t este nul absolut nu numai în cazurile anume prevazute de lege, ci si atunci când rezulta neîndoielnic din lege ca interesul ocrotit este unul general; b) articolul 1253 reglementând nulitatea virtuala, stabileste incidenta acesteia i nclusiv în materia nulitatii absolute, pentru asigurarea finalitatii normei legale încalcate. Art. 1253. Nulitatea virtuala În afara cazurilor în care legea prevede sanctiunea nulitatii, contractul se desfiin teaza si atunci când sanctiunea nulitatii absolute sau, dupa caz, relative trebuie aplicata pentru ca scopul dispozitiei legale încalcate sa fie atins. (art. 1246-1248, 1250-1251 NCC) Comentariu 1. Clasificarea nulitatii în functie de modul de consacrare legislativa. Intentia noului Cod civil de a oferi o reglementare de ansamblu a nulitatii, s-a limitat, în privinta clasificari lor, la precizarea expresa a dihotomiei nulitate absoluta nulitate relativa, în art. 1246. Pe o scara a importantei clasif icarilor nulitatii, urmeaza, desi nestipulata ca atare, tipologia nulitatilor exprese si virtuale, în functie de mod ul de consacrare legislativa. Împartirea nulitatilor în exprese (explicite, textuale) si virtuale (implicite, tacite) este sugerata si de art. 1250 cu ocazia precizarii cauzelor de nulitate, stipulându-se ca un contract este nul absolut nu numai în cazu rile anume prevazute de lege, ci si atunci când rezulta neîndoielnic din lege ca interesul ocrotit este unul general. Optiunea legiuitorului a fost în directia prevederii unui sediu legal numai al nulitatii virtuale, în art. 1253, în t imp ce pentru nulitatea expresa a preferat doar utilizarea unei sintagme ilustrative (teza prima a art. 1250, teza finala a art. 1251, teza prima a art. 1253): cazurile anume prevazute de lege. Din continutul textul legal analizat reiese ca justificarea nulitatilor virtuale se afla în ideea atingerii scopului dispozitiilor legale încalcate. La rândul sau, scopul normei juridice rezulta din in terpretarea literala a legii, putând fi sugerat de expresii ca: este oprit, nu se poate, este interzis, se admite numai d aca , anuntând ca suntem în prezenta unei norme prohibitive, dar fara precizarea sanctiunii nerespectarii ei, ca în ipo teza nulitatilor exprese. Încalcarea unei norme prohibitive este sanctionabila nu numai cu nulitatea virtuala, ci si cu alte sanctiuni corespunzatoare inclusiv altor ramuri de drept (administrativ, spre exemplu). Categoria nulitatii virtuale a fost recunoscuta si în vechea legislatie civila [ar
t. 813 C.civ., art. 858 C.civ., art. 35 alin. (2) C.fam., art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 s.a.], precum si în literatu ra juridica (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 445). 2. Nulitati virtuale absolute si nulitati virtuale relative. Criteriile de clasi ficare a celor doua tipologii de nulitati mentionate natura interesului ocrotit prin norma juridica încalcata si mo dul de consacrare legislativa sunt complementare, astfel ca putem distinge atât între nulitati exprese absolute si nulitati exprese relative, cât si între nulitati virtuale absolute si nulitati virtuale relative. În pr ivinta primei distingeri, probleme deosebite nu apar, întrucât consacrarea expresa a nulitatii include, de o m aniera mai mult sau mai putin explicita, si felul nulitatii: absoluta sau relativa. În vederea distingerii între nulitati virtuale absolute si nulitati virtuale relativ e, nu este suficient a recurge la precizarea finala a art. 1253 atingerea scopului dispozitiei legale încalcate deoa rece aceasta nu reprezinta un criteriu de clasificare a nulitatilor, ci o justificare a admiterii caracterului virtual al nulitatii în general, ca sanctiune de drept civil. Pentru a determina daca o nulitate virtuala este absol uta sau relativa, trebuie aplicat criteriul legal al naturii interesului vizat prin norma juridica încalcata, astfel cum este precizat în noul Cod civil în art. 1247, art. 1248, art. 1250. §3 Efectele nulitatii Art. 1254. - Desfiintarea contractului si a actelor subsecvente Art. 1255. - Nulitatea partiala Art. 1256. - Nulitatea contractului plurilateral Art. 1257. - Daunele-interese. Reducerea prestatiilor Art. 1258. - Repararea prejudiciului în cazul nulitatii contractului încheiat în forma autentica Art. 1259. - Refacerea contractului nul Art. 1260. - Conversiunea contractului nul Art. 1254. Desfiintarea contractului si a actelor subsecvente (1) Contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat a nu fi fos t niciodata încheiat. (2) Desfiintarea contractului atrage, în conditiile legii, si desfiintarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiintat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, în natura sau prin echivalent, prestatiile primite, potrivit prevederilor art. 1639 1 647, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. (art. 16391649 NCC) Comentariu 1. Enuntarea principiilor guvernatoare ale efectelor nulitatii. Dispozitiile art . 1254 sintetizeaza, pentru prima data în legislatia noastra civila, principiile guvernatoare ale producerii e fectelor nulitatii: a) principiul desfiintarii retroactive a contractului lovit de nulitate absoluta / anulat sau retroactivitatea nulitatii, conform alineatului (1); b) principiul desfiintarii actelor subsecvente contractului lovit de nulitate ab soluta/ anulat sau producerea efectelor
nulitatii fata de terti, conform alineatului (2); c) principiul restituirii tuturor prestatiilor executate de parti în baza contract ului lovit de nulitate absoluta/ anulat, conform alineatului (3). În esenta, efectul nulitatii este unul singur, exprimabil prin adagiul quod nullum est nullum producit effectum (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 227), efect care se produce diferit, dupa c um, pâna la declararea sau constatarea sanctiunii nulitatii, contractul a fost sau nu executat între parti, a fost sau nu urmat de încheierea unor acte juridice subsecvente; intervenirea acestor situatii juridice face ca efectul anuntat, cel esential, sa se descompuna sau sa se multiplice în mai multe efecte, a caror producere reclama necesitatea aplicarii pr incipiilor enuntate în art. 1254 (si retinute ca atare de doctrina precitata). În literatura juridica sunt retinute dou a principii importante ale efectelor nulitatii: principiul retroactivitatii nulitatii si principiul restituirii tutur or prestatiilor executate, însa fara a se ignora principiul desfiintarii actelor subsecvente contractului nul/ anulat ( a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 473-479). 2. Desfiintarea retroactiva a contractului lovit de nulitate absoluta sau anulat . Principiul desfiintarii retroactive a contractului nul/ anulat decurge din principiul legal itatii, încalcat cu prilejul încheierii actului nevalabil si are drept finalitate asigurarea ordinii de drept (a se vede a Gh. Beleiu, Drept civil, p. 228). Prin desfiintarea retroactiva a contractului se ajunge în situatia în care partile nu ar fi încheiat contractul, cu observarea a doua reguli: a) desfiintarea contractului se produce identic, indiferent de felul nulitatii, absolute sau relative; b) desfiintarea contractului opereaza atât pentru trecut, ex tunc, cât si pentru vii tor, ex nunc. Prin sintagma considerarii contractului a nu fi fost niciodata încheiat se subliniaza urmatoarel e consecinte ale sanctiunii nulitatii: încetarea efectelor contractului, împiedicarea producerii efectelor contractului pen tru viitor, precum si înlaturarea efectelor deja produse, consecinte detaliate în alin. (2)-(3) ale art. 1 254. 3. Desfiintarea actelor subsecvente contractului lovit de nulitate absoluta sau anulat. Prin stipularea desfiintarii actelor subsecvente contractului lovit de nulitate absol uta sau anulat, alineatul (2) legifereaza principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, considerat de doctr ina o consecinta atât a principiilor retroactivitatii si restituirii tuturor prestatiilor, cât si al principiului nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 229). Regula de drept din alin. (2) evidentiaza rasfrângerea consecintelor nulitatii asupra unor terte p ersoane care au contractat cu partile contractului nul/ anulat, anterior desfiintarii sale, dobândind drepturi care au l egatura cu acesta. Pentru completa cunoastere si corecta aplicare a principiului desfiintarii actul ui subsecvent ca urmare a nulitatii/anularii contractului initial trebuie observate si limitele sau except iile sale, astfel cum sunt reglementate în art. 1648-1649 NCC (a se vedea comentariile acestor texte legale). 4. Restituirea prestatiilor ca urmare a desfiintarii contractului lovit de nulit
ate absoluta sau anulat. Alineatul (3) reglementeaza un principiu denumit în teoria si practica jud iciara al repunerii în situatia anterioara, corespunzator adagiului restitutio in integrum. Tehnica legislativa este mixta, întrucât pe de o parte, textul legal precizeaza modalitatile de restituire (în natura sau prin echi valent), subliniind irelevanta modului de executare a prestatiilor, iar pe de alta parte, face trimitere la art. 1639 164 7 NCC reglementând modalitatile de restituire a prestatiilor, independent de cauza restituirii (a se vedea comentar iile acestor texte legale). Pentru materia efectelor nulitatii, dispozitiile art. 1639 1647 NCC au rolul de a asigura punerea în practica a principiului restituirii prestatiilor, evidentiindu-i, totodata, limitele sau exceptiile de l a aplicare. Alineatul (3) contine doar solutiile generale, obligatorii, pentru împrejurarile în care nulitatea/anularea con tractului a fost precedata de executarea prestatiilor, indiferent de unilateralitatea sau reciprocitatea execu tarii, de câtimea executarii sau de felul executarii (succesiv sau continuu). Art. 1255. Nulitatea partiala (1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri si care nu sun t considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul sau numai daca sunt, prin natura l or, esentiale sau daca, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. (2) În cazul în care contractul este mentinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozitiile legale aplicabile. (3) Dispozitiile alin. (2) se aplica în mod corespunzator si clauzelor care contra vin unor dispozitii legale imperative si sunt considerate de lege nescrise. Comentariu 1. Tipologia nulitati totale nulitati partiale. Clasificarea nulitatilor în nulita ti totale si nulitati partiale este retinuta în mod traditional de doctrina si practica judiciara, însa sub aspect legislativ, art. 1255 are semnificatia unei noutati în materie. Reglementarea nulitatii partiale se încadreaza conceptiei m oderne potrivit careia nulitatea este, în principiu, partiala, desfiintând numai una sau mai multe clauze ale contrac tului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 446) cu mentinerea acelor clauze care nu contravin legi lor imperative. Mai mult, potrivit aceleiasi conceptii, nulitatea partiala este considerata regula, iar nulitatea t otala, exceptia. Nulitatea partiala este reglementata în art. 1255 prin interpretarea a contrario a dispozitiilor alin. (1) si anume: vom fi în prezenta nulitatii partiale daca clauzele contrare legii, ordinii publice sa u bunelor moravuri nu sunt considerate nescrise, nu sunt prin natura lor esentiale si numai daca în lipsa lor contractul nu s-ar fi încheiat. Tehnic-juridic, neîntrunirea conditiile mentionate în alin. (1) pentru operarea nulitatii totale con duce la nulitatea partiala, de unde se poate desprinde concluzia ca nulitatea partiala este regula, iar nulitatea to tala este exceptia. Elementele de diferentiere între nulitatea partiala si nulitatea totala sunt: a) natura clauzelor de fi esentiale pentru existenta contractului. Acesta este u n criteriu obiectiv de determinare a nulitatii partiale/totale si este reprezentat, de exemplu, de nere
spectarea formei ad validitatem sau lipsa capacitatii de a încheia un act juridic, ambele atragând sanctiunea nulitatii totale; b) caracterul clauzelor de a fi determinante pentru încheierea contractului. Acest a este un criteriu subiectiv de determinare a nulitatii partiale/totale care depinde de rolul atrib uit prin vointa partilor respectivelor clauze. Prin aplicarea unuia sau celuilalt dintre criteriile prezentate, reiese ca nulitatea partiala poate fi obiectiva sau subiectiva. 2. Întregirea contractului prin înlocuirea clauzelor nule/ considerate nescrise cu d ispozitiile legale aplicabile. Reglementarea nulitatii partiale este completa prin instituir ea regulii de înlocuire a clauzelor nule, precum si a celor reputate nescrise cu dispozitiile legale aplicabile. Adm itând nulitatea partiala, legiuitorul nu obliga partile la introducerea unor clauze noi valabile, corespunzatoare celor n ule, ci considera contractul, în mod automat, întregit prin transpunerea fictiva în contract a dispozitiilor legale aplic abile. Desigur, prevederile alineatelor (2) si (3) sunt aplicabile în tacerea partilor si nu le împiedica pe ace stea sa renegocieze noi clauze de înlocuire a celor nevalabile. Se observa acelasi regim pentru clauzele nule si pen tru cele considerate nescrise datorita naturii lor comune si, mai ales, efectelor juridice practic, identice. Solutiile legislative de consacrare de principiu a nulitatii partiale, precum si de înlocuire a clauzelor nule/ considerate nescrise cu dispozitiile legale aplicabile sunt fundamentate pe prin cipiul asigurarii securitatii circuitului civil, prin intermediul salvgardarii contractului, acesta mentinându-s e în proportia în care nu contravine dispozitiilor legale privitoare la validitatea lui prin aplicarea cri teriului obiectiv sau vointei partilor de a considera anumite clauze determinante pentru încheierea contractului , prin recurgerea la criteriul subiectiv Art. 1256. Nulitatea contractului plurilateral În cazul contractelor cu mai multe parti în care prestatia fiecarei parti este facut a în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinta uneia dintre part i nu atrage desfiintarea în întregime a contractului, afara de cazul în care participarea acesteia este esentiala pentru existenta contractului. (art. 1255 NCC) Comentariu 1. Specificul nulitatii partiale în materia contractului plurilateral. Ipoteza art . 1256 este a contractului plurilateral în care prestatia fiecarei parti este efectuata în considerarea unui sc op comun. În masura în care contractul devine nul în privinta uneia dintre parti, textul legal stipuleaza regu la nulitatii partiale, fiind posibil sa existe o cauza de nulitate afectând capacitatea de exercitiu sau formarea valabila a consimtamântului numai în privinta uneia dintre partile contractante. Conform art. 1256, solutia legala într -o asemenea situatie este a mentinerii contractului fata de partile straine de cauza de nulitate. Aplicarea regulii nulitatii partiale este circumstantiata de aspectul participar ii esentiale în contract a partii fata de care opereaza cauza de nulitate, în sensul ca în absenta acesteia, contractul nu poa te fiinta. Legea nu prevede în ce
consta caracterul esential al participarii partii respective. Prin analogie cu a rt. 1255, putem distinge între o nulitate partiala obiectiva si o nulitate partiala subiectiva. Astfel, un contract pluril ateral va fi desfiintat total în urmatoarele variante: a) participarea partii fata de care contractul este nul este esentiala potrivit naturii contractului. De exemplu, partea respectiva are de executat prestatia caracteristica a contractului; b) participarea partii fata de care contractul este nul este esentiala potrivit vointei concordante a tuturor partilor contractante, exprimata expres în acest sens în contract. Regula nulitatii partiale inclusiv în ipoteza contractului plurilateral pastreaza fundamentarea nulitatii partiale de drept comun, mentionata în art. 1255, la care se poate adauga ideea de affectio co ntractus, prezenta cu precadere în situatia contractelor multilaterale si evidentiata de lege prin sintagma în consid erarea unui scop comun . Art. 1257. Daunele-interese. Reducerea prestatiilor În caz de violenta sau dol, cel al carui consimtamânt este viciat are dreptul de a p retinde, în afara de anulare, si daune-interese sau, daca prefera mentinerea contractului, d e a solicita numai reducerea prestatiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndrep tatit. (art. 1222 NCC) Comentariu 1. Continutul complex al art. 1257. Sub aspectul tehnicii legislative, textul le gal analizat este parte componenta a sectiunii Efectele nulitatii , dar are un continut complex, reglementând doua sanct iuni civile diferite pentru ipoteza contractelor afectate de violenta/dol: a) o masura complementara actiunii în anulare: acordarea de daune-interese, pentru acoperirea prejudiciului victimei viciilor mentionate, prejudiciu care nu este reparabil pr in anularea contractului. Doar în acest caz suntem în prezenta unui veritabil efect al anularii, dar un efect complementar si facultativ; b) o masura alternativa anularii, de tipul altei sanctiuni civile intervenind pe ntru viciile violentei/dolului: reducerea prestatiilor pentru varianta mentinerii contractului afectat de viciul violentei/dolului. Daca victima acestor vicii opteaza pentru mentinerea contractului, singura sanctiune posibila a cocontractantului consta în a oferi reducerea prestatiilor victimei cu valoarea daunelor-interese la care ar f i îndreptatita. O masura similara a reducerii obligatilor victimei cu valoarea daunelor-interese la care ar fi fost în dreptatita este prevazuta si pentru ipoteza mentinerii contractului lezionar, în art. 1222. Masura complementara anularii, a acordarii daunelor-interese, precum si masura a lternativa anularii, a reducerii prestatiei victimei, se justifica prin dubla natura juridica a violentei si dolu lui (de vicii de consimtamânt si de delicte civile) si sunt activate prin exercitarea dreptului victimei violentei/dolului f ie în sensul anularii contractului, fie în sensul mentinerii contractului. Diferenta consta în faptul ca pentru prima optiune acordarea de daune-interese este facultativa (atât pentru reclamant, cât si pentru instanta care poate dispune respin gerea pretentiei), în timp ce pentru a doua optiune, reducerea prestatiei victimei cu valoarea daunelor-intere
se este obligatorie atât pentru reclamant, cât si pentru instanta. În alti termeni, daca se opereaza cu notiunea reg ularizarii contractului, în caz de mentinere a acestuia, ar trebui sa conchidem ca initiativa regularizarii apartin e reclamantului, dar este identificata de lege în mod obligatoriu, prin reducerea prestatiei reclamantului. 2. Specificul daunelor-interese în contextul art. 1257. În concret, ambele masuri re glementate sunt reductibile la chestiunea daunelor-interese, care pot fi cerute alaturi de nulit atea relativa, iar daca se opteaza pentru mentinerea contractului, se efectueaza micsorarea prestatiei egala cu valoarea d aunelor-interese la care partea ar fi îndreptatita. Este de precizat ca, în cazul anularii, obligatia de despagubire se li miteaza la ceea ce este necesar pentru a repune pe victima dolului/violentei în pozitia în care s-ar fi afla daca nu ar fi încheiat contractul, marcându-se astfel diferenta fata de sanctiunea neexecutarii obligatiilor contract uale. Daunele-interese aferente celor doua masuri, desi destinate pentru acoperirea unui prejudiciu, nu trebuie confundate, întrucât prejudiciul suferit în cazul anularii contractului nu este în mod necesar egal cu prejudiciul ca re ar trebui reparat (sau evitat) în situatia mentinerii contractului. Art. 1258. Repararea prejudiciului în cazul nulitatii contractului încheiat în forma autentica În cazul anularii sau constatarii nulitatii contractului încheiat în forma autentica p entru o cauza de nulitate a carei existenta rezulta din însusi textul contractului, partea prejudiciata poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în cond itiile raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. (art. 1357 si urm. NCC) Comentariu 1. Ipoteza art. 1258. Articolul 1258 NCC instituie o forma de raspundere special a pentru fapta proprie a notarului public, caruia îi este imputata existenta unei cauze de anulare/nulitate care sa r ezulte din însusi continutul contractului. Textul legal are în vedere situatia anularii sau constatarii nulitat ii unui contract încheiat în forma autentica si presupune verificarea urmatoarelor conditii: a) cauza de nulitate sa rezulte din însusi textul contractului. Astfel, nu se poat e angaja raspunderea notarului indiferent de cauza de nulitate, ci numai pentru o cauza de nulitate în strânsa rela tie cu activitatea notariala de autentificare a contractelor; b) sa existe un prejudiciu, cel putin în sarcina uneia dintre parti. Articolul 125 8 se refera la partea prejudiciata, dar nu este exclus ca ambele parti sa fie prejudiciate ca urmare a constatarii nulit atii absolute, din oficiu, a unui contract partial sau total executat. De asemenea, retinerea unei parti prejudiciate nu pr esupune, în mod automat sau necesar, culpabilitatea celeilalte parti, dar nici nu o exclude, întrucât ceea ce es te vizat prin intermediul prezentului articol este comportamentul notarului, si nu al cocontractantului; c) legea nu precizeaza daca autentificarea reprezinta o cerinta ad validitatem p entru existenta contractului sau numai o optiune a partilor contractante, astfel ca se va aplica regula ubi lex n on distinguit nec nos distinguere debemus. 2. Raspunderea notarului public. Activarea acestei forme speciale de raspundere
este lasata la latitudinea partii prejudiciate prin declararea sau constatarea nulitatii contractului si es te independenta de chestiunea eventualei raspunderi a cocontractantului. Caracterul special al raspunderii se refera cu prioritate la domeniul de aplicatie, astfel cum este precizat în textul legal analizat, si nu la conditiile raspunderii delictuale, care vor trebui dovedite potrivit dreptului comun în materie. Articolul 1258 are astfel valoarea u nui text de abilitare în principiu a partii prejudiciate de a formula o actiune în justitie împotriva notarului public, e l trebuind a fi completat cu dispozitiile art. 1357 si urm. NCC. Fundamentarea acestei forme speciale de rasp undere pentru fapta proprie se afla în ideea protejarii încrederii partilor în activitatea de interes public efect uata de notar. Art. 1259. Refacerea contractului nul Contractul nul poate fi refacut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor conditi ilor prevazute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refacut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu si pentru trecut. Comentariu 1. Mecanismul juridic al refacerii contractului nul. Articolul 1259 reglementeaz a, cu titlu de noutate legislativa în materia efectelor nulitatii, notiunea de refacere a contractului nu l, în tot sau în parte. Mecanismul prevazut de textul legal analizat consta în încheierea unui nou acord de vointa al p artilor, analog celui care a dat nastere contractului initial nul, si care sa nu fie afectat de cauza respectiva de nulitate (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 396); practic, este vorba despre înlaturarea cauzei de nulitate pr in formarea unui nou contract. Refacerea contractului va avea loc cu respectarea tuturor conditiilor prevazute de lege la data refacerii lui, însemnând ca, pentru ipoteza în care conditiile de validitate prevazute initial la dat a contractului nul s-au schimbat, vor fi avute în vedere noile reglementari ale acestora; solutia este în acord cu spe cificul acestei operatii, de realizare a unui nou acord de vointa, al carui regim va fi supus legii în vigoare, conform a dagiului tempus regit actum. Potrivit tezei finale a art. 1259, contractul refacut nu va produce efecte decât p entru viitor, iar nu si pentru trecut; aceasta prevedere are consecinte asupra fructelor produse de bunul care face obi ectul material al contractului (atât cel nul, cât si cel nou), în sensul ca fructele culese de dobânditor înainte de refacere a contractului trebuie sa fie restituite, în principiu, exceptând situatia unei clauze exprese contrare din contra ctul nou (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 459). Diferenta dintre refacerea contractului si confirmarea acestuia are loc pe doua planuri: în primul rând, refacerea presupune un acord de vointa, pe când confirmarea este un act juridic un ilateral; în al doilea rând, sub aspectul efectelor, contractul nou, refacut, produce efecte din ziua formarii sa le, o noua legatura contractuala legând partile, în timp ce în cazul confirmarii, legatura care uneste partile este cea initiala, rezultând din epoca încheierii contractului anulabil. Art. 1260.
Conversiunea contractului nul (1) Un contract lovit de nulitate absoluta va produce totusi efectele actului ju ridic pentru care sunt îndeplinite conditiile de fond si de forma prevazute de lege. (2) Cu toate acestea, dispozitiile alin. (1) nu se aplica daca intentia de a exc lude aplicarea conversiunii este stipulata în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndo ielnic, din scopurile urmarite de parti la data încheierii contractului. Comentariu 1. Admiterea de principiu a conversiunii contractului nul. Vechea legislatie nu reglementa conversiunea cu titlu de principiu general, existând doar prevederi speciale în materia probei pr in înscrisuri (art. 1172 C.civ.). Conversiunea a fost reprezentata de doctrina drept unul dintre principiile în confl ict cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, întrucât recunoaste efecte juridice unei manifestari de vo inta, chiar daca aceasta nu este valabila ca un anumit act juridic, preconizat de parti (a se vedea Gh. Bele iu, Drept civil, p. 233). Conversiunea presupune, în esenta, înlocuirea din punct de vedere juridic a contractului, privit ca act juridic (negotium iuris), cu un alt contract valabil, fara a opera schimbari materiale cu privire la cupri nsul contractului în sens de instrumentum probationis. Cea mai cunoscuta aplicatie jurisprudentiala a princip iului conversiunii este în cazul manifestarii de vointa, care, desi nula ca si contract de vânzare-cumparare, valor eaza ca antecontract de vânzarecumparare (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 233). Conversiunea era întemeiat a pe regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 233) si era considerata o aplicare particulara a principiului salvarii actelor juridice, conform caruia, manifestarea de vointa cuprinsa într-un act juridic trebuie sa aiba, în limitele legii, eficacitatea maxima posibila pentru realizarea scopului urmarit de parti (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 483). 2. Conditiile conversiunii. Din interpretarea alin. (1) si (2) ale art. 1260 rez ulta urmatoarele conditii ale conversiunii: a) existenta unui contract nul absolut, cu excluderea din domeniul de aplicatie al conversiunii, a contractelor anulabile, carora le sunt proprii alte mecanisme de înlaturare a efectelor sanctiu nii respective; b) transformarea sau asimilarea sub aspect tehnic-juridic, a contractului vechi în tr-un contract nou, care presupune cel putin un element de diferenta (de tip, de natura, continut, efecte) si care sa îndeplineasca toate cerintele de validitate, de forma si de fond, cerinte care trebuie sa se regaseasca în structur a contractului vechi, nul (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 484); c) inexistenta intentiei de a exclude aplicarea conversiunii, intentie stipulata în contractul lovit de nulitate sau rezultând, în mod neîndoielnic, din scopurile urmarite de parti la data încheierii contr actului. În conformitate cu alin. (2), conversiunea nu va putea fi aplicata împotriva vointei partilor, fie ca este vorba despre o vointa sau intentie stipulata în mod expres în contractul lovit de nulitate, sau despre o intentie rezul tând din cercetarea vointei concordante a partilor la data încheierii contractului.
§4 Validarea contractului Art. 1261. - Cauzele de validare Art. 1262. - Confirmarea contractului Art. 1263. - Conditiile confirmarii Art. 1264. - Cuprinsul actului confirmativ Art. 1265. - Efectele confirmarii Art. 1261. Cauzele de validare (1) Contractul afectat de o cauza de nulitate este validat atunci când nulitatea e ste acoperita. (2) Nulitatea poate fi acoperita prin confirmare sau prin alte moduri anume prev azute de lege. [art. 1222 alin. (3) NCC] Comentariu 1. Cuprinsul notiunii de validare a contractului . Refacerea, confirmarea si regula rizarea contractului. Articolul 1261 introduce o notiune noua pentru materia nulitatii v alidarea contractului prin care se urmareste consolidarea contractului în temeiul principiului general al salvgard arii actului juridic civil. Din interpretarea dispozitiilor textului legal, rezulta ca notiunea de validare are un cuprins variat, incluzând confirmarea, precum si alte moduri juridice de acoperire a nulitatii, neprecizat e. Astfel, validarea nu reprezinta un mecanism juridic de sine statator, ci înglobeaza în sfera sa diferite operatiuni juridice dintre care legea a identificat doar confirmarea care, prin raportare la efectele nulitatii, au ca s cop stingerea dreptului de a invoca nulitatea. În literatura juridica, în legatura cu stingerea dreptului de a invoca nulitatea, se face distinctie între regularizarea, refacerea si confirmarea contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 459); dintre acestea, noul Cod civil consacra refacerea si confirmarea contractului. Notiunea de regularizare este ap reciata drept un mod de validare a actului juridic lovit de nulitate, mai precis, un nou acord de vointa al parti lor cu un obiect limitat: corijarea cauzei de nulitate sau complinirea unei neregularitati a actului juridic (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 459). Ca exemplu de regularizare a contractului, este data situatia încheierii unui contrac t necesitând, printr-o dispozitie imperativa, obtinerea unei autorizatii prealabile (din partea unei persoane sau a unei autoritati): acel contract va putea fi regularizat prin realizarea respectivei formalitati, la un moment ulter ior formarii sale. Astfel conceputa, regularizarea se deosebeste de refacerea contractului, sub dou a aspecte: ca mod de realizare, daca refacerea presupune un nou acord de vointa, analog celui initial si neafectat de cauza de nulitate, regularizarea implica un nou acord de vointa limitat la îndreptarea neregularitatii contractului ; ca mod de producere a efectelor, în cazul refacerii, noul contract produce efecte numai pentru viitor, din momentul încheierii sale, în timp ce regularizarea produce efecte retroactive, din momentul încheierii contractului ast fel regularizat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 460). De semnalat ca, în dreptul francez, sub egida notiunii de regularizare sunt inclus e nu numai situatiile prin care contractului i se aduce, spre completare, un element obiectiv (de exemplu, autor
izatia prealabila), ci si situatiile în care partea contractanta se opune la actiunea în nulitate/anulare, cum ar fi cazul beneficiarului leziunii care ofera suplimentul de pret contractual necesar pentru restabilirea echilibrului prestat iilor premisa art. 1222 alin. (3) NCC (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 396), putând distinge astfel, între o regularizare stricto sensu si o regularizare lato sensu, în cadrul sferei validarii contractului. Art. 1262. Confirmarea contractului (1) Confirmarea unui contract anulabil rezulta din vointa, expresa sau tacita, d e a renunta la dreptul de a invoca nulitatea. (2) Vointa de a renunta trebuie sa fie certa. (art. 1263-1265 NCC) Comentariu 1. Natura juridica a confirmarii. Confirmarea este considerata unul dintre cele mai importante mijloace juridice de consolidare a contractului si este definita drept actul juridic unil ateral, abdicativ si accesoriu, cu efecte retroactive prin care o persoana renunta la dreptul sau de a invoca nulitatea un ui contract (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 460). Noul Cod civil nu ofera o definitie legala a conf irmarii, însa o reglementeaza în mod unitar si coerent, mai întâi, prin includerea ei în sfera notiunii mai largi de valida re a contractului [alin. (2) al art. 1262 NCC], apoi prin prezentarea modurilor de manifestare si a domeniului de apl icatie (art. 1262 NCC), a conditiilor (art. 1263 NCC), a cuprinsului actului confirmativ (art. 1264 NCC) si a efectelo r (art. 1265 NCC). 2. Domeniul de aplicatie si formele confirmarii. Alineatul (1) stabileste domeni ul de aplicatie al confirmarii în sfera cazurilor de nulitate relativa, întrucât acestea sunt instituite pentru prote jarea unor interese particulare, individuale, fiind normal ca numai persoanele astfel vizate sa poata renunta la invocarea sanctiunii prevazute în favoarea sa. În prezentarea notiunii, alin. (1) pune accent pe vointa titularului de a renunta la actiunea în anulare, vointa care poate fi manifestata în mod expres sau tacit. Pentru confirmarea expresa, legea nu prevede o anumita formalitate, dar îi stabileste continutul obligatoriu în art. 1264 NCC. Confirmarea tacita trebui e sa îndeplineasca conditiile de fond stabilite în art. 1263 NCC si consta, de regula, în executarea voluntara a o bligatiei contractuale la data când ea putea fi valabil confirmata, astfel cum mentioneaza art. 1263 alin. (5) NCC s au din novarea unei obligatii anulabile. Dintr-o alta perspectiva, în doctrina se precizeaza ca titularul actiun ii în anulabilitate poate confirma contractul fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie (a se vedea L. Pop, O bligatiile, vol. II, p. 460). Alineatul (2) al textului legal analizat stipuleaza o cerinta suplimentara pentr u ca vointa de a renunta la actiunea în anulabilitate sa valoreze confirmare: vointa sa fie certa. Astfel, caracterul ce rt este independent de manifestarea expresa sau tacita a vointei, fiind cerut pentru a întari intentia clara a persoan ei în directia renuntarii la un drept, în afara oricarei îndoieli; desigur, verificarea caracterului cert al vointei juridic e se impune cu mai mare rigoare în privinta confirmarii tacite, decât a celei exprese. Art. 1263.
Conditiile confirmarii (1) Un contract anulabil poate fi confirmat daca în momentul confirmarii conditiil e sale de validitate sunt întrunite. (2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate si, în caz de violenta, numai dupa încetarea acesteia. (3) Persoana chemata de lege sa încuviinteze actele minorului poate, în numele si în i nteresul acestuia, cere anularea contractului facut fara încuviintarea sa ori sa confirme c ontractul atunci când aceasta încuviintare era suficienta pentru încheierea valabila a acestuia. (4) Dispozitiile alin. (3) se aplica în mod corespunzator si în cazul actelor încheiat e fara autorizarea instantei de tutela. (5) În lipsa confirmarii exprese, este suficient ca obligatia sa fie executata în mo d voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmata de catre partea interesata. (6) Cel care trebuie sa confirme poate sa fie pus în întârziere printr-o notificare pr in care partea interesata sa îi solicite fie sa confirme contractul anulabil, fie sa exercite act iunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a cer e anularea contractului. (art. 1264 NCC) Comentariu 1. Prezentarea conditiilor de valabilitate ale confirmarii. Retinerea conditiilo r exterioare actului confirmativ. Analiza sistematica a articolelor din noul Cod civil care reglement eaza confirmarea, permite sa distingem între conditii de valabilitate exterioare actului unilateral al confirma rii si conditii de valabilitate inerente actului unilateral al confirmarii: primele sunt stipulate în art. 1263 NCC, secund ele în art. 1264 NCC referitor la cuprinsul actului confirmativ. Din interpretarea art. 1263 rezulta urmatoarele conditii legale exterioare de va labilitate ale confirmarii: a) confirmarea trebuie sa provina de la persoana care are dreptul de a invoca nu litatea relativa a contractului; b) titularul actiunii în anulabilitate trebuie sa cunoasca cauza de nulitate si, în caz de violenta, poate renunta la actiune numai dupa încetarea acesteia; c) la data confirmarii trebuie verificata îndeplinirea conditiilor de validitate a le contractului. 2. Reglementarea unor cazuri speciale de confirmare a contractului. Conform alin . (3)-(4), persoana chemata de lege sa încuviinteze/ instanta de tutela chemata sa autorizeze actele m inorului poate, în numele si în interesul acestuia, sa confirme contractul atunci când încuviintarea/autorizarea era suficienta pentru încheierea valabila a contractului; aceasta prevedere legale reprezinta o aplicatie în materi a confirmarii a principiului simetriei în formarea actelor juridice. Textul alin. (5) instituie un caz de confirmare implicita sau tacita dedusa din executarea voluntara a obligatiei la data când ea putea fi valabil confirmata. Textul alin. (6) prevede, în premiera pent ru dreptul român, o procedura rapida de clarificare a sortii actului anulabil, initiata de partea care ar urma sa suporte efectele anularii pentru a determina pe titularul actiunii în nulitate sa opteze între confirmare sau introduce
rea actiunii în anulare, într-un termen de 6 luni, de la data notificarii, sub sanctiunea decaderii din dreptul d e a invoca nulitatea contractului. Art. 1264. Cuprinsul actului confirmativ Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie sa cuprinda obiectul, cauza si na tura obligatiei si sa faca mentiune despre motivul actiunii în anulare, precum si despre intentia de a r epara viciul pe care se întemeiaza acea actiune. Comentariu 1. Caracterele juridice ale actului confirmativ. Prezentarea conditiilor de vala bilitate inerente actului confirmativ. Actul confirmativ prezinta urmatoarele caractere juridice: este un act juridic unilateral care emana de la titularul actiunii în nulitate relativa, nefiind necesara acceptarea s a de catre cocontractant; este un act abdicativ, constând în renuntarea definitiva de catre autorul sau la dreptul de a in voca nulitatea relativa; are caracter accesoriu fata de contractul anulabil, pe care îl completeaza prin acoper irea cauzei de nulitate relativa; este un act cu efecte retroactive si individuale, care se produc numai fata de autoru l sau (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 460). Potrivit art. 1264, actul confirmativ trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditi i de fond: a) cu privire la obligatia contractuala decurgând din contractul anulabil: sa cupr inda obiectul, cauza si natura obligatiei. Aceasta conditie scoate în evidentiaza faptul ca autorul actului confi rmativ este o persoana capabila, care actioneaza în cunostinta de cauza (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 460 ) fata de importanta si gravitatea actului sau abdicativ; b) cu privire la motivul actiunii în anulare: sa faca mentiune despre acesta. Ceri nta legala evidentiaza caracterul accesoriu al actului confirmativ fata de contractul anulabil; c) cu privire la acoperirea cauzei de anulare: sa faca mentiunea despre intentia de a repara viciul pe care se întemeiaza acea actiune. Aceasta conditie reliefeaza natura juridica a confirmarii , de a fi un mijloc de validare a contractului anulabil, prin intentia de acoperire a cauzei de nulitate relativa. Art. 1265. Efectele confirmarii (1) Confirmarea îsi produce efectele din momentul încheierii contractului si atrage renuntarea la mijloacele si exceptiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însa a drepturilor dobândit e si conservate de tertii de buna-credinta. (2) Când fiecare dintre parti poate invoca nulitatea contractului sau mai multe pa rti o pot invoca împotriva alteia, confirmarea facuta de una dintre acestea nu împiedica invoc area nulitatii de catre celelalte parti. (3) Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimtamântului prin dol s au violenta nu implica prin ea însasi renuntarea la dreptul de a cere daune-interese. Comentariu 1. Prezentarea efectelor confirmarii între parti. Conform alin. (1) teza I, confir marea îsi produce efectele din momentul încheierii contractului si atrage renuntarea la mijloacele si excepti
ile ce puteau fi opuse: confirmarea, fiind un act juridic unilateral abdicativ, are ca efect renuntarea la dreptul de a invoca nulitatea relativa, atât pe cale de actiune, cât si pe cale de exceptie. Textul alin. (2) confirma sustinerile doctrinare potrivit carora, pentru situati ile în care nulitatea relativa poate fi invocata de doua sau mai multe persoane, confirmarea din partea uneia dintre ace stea nu are efect asupra situatiei celorlalte persoane care îsi vor conserva posibilitatea de a introduce actiunea în a nulare (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 460), întrucât celelalte persoane sunt terte fata de actul confirmarii. 2. Situatii cu titlu de exceptii în privinta efectelor confirmarii. Interpretarea coroborata a tezelor finale ale alin. (1) si (3) ne permite observarea a doua situatii cu titlu de exceptii în privinta derularii efectelor confirmarii: a) prima situatie se refera la prezentarea efectelor confirmarii fata de terti. Conform alin. (1) teza finala, confirmarea îsi produce efectele din momentul încheierii contractului, dar sub rezerva drepturil or dobândite si conservate de tertii de buna-credinta. Fata de terti, confirmarea produce efecte relative (a s e vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 464), prin tertii de buna-credinta întelegându-se creditorii si succesorii cu titlu particular care au conservat/ au dobândit dreptul lor în baza unui contract subsecvent contractului anulabil, necunos când cauza de anulare. Însa, daca actul confirmativ este favorabil tertilor, le va fi pe deplin opozabil (a s e vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 464); b) a doua situatie se refera la confirmarea unui contract anulabil pentru dol sa u violenta, alin. (3) prevazând ca nu implica prin ea însasi renuntarea la dreptul de a cere daune-interese. Solutia leg islativa este explicabila prin dubla natura juridica a dolului/violentei, de a fi atât vicii de consimtamânt, cât si delict e civile: or, prin confirmare, se acopera viciul de consimtamânt, dar nu se rezolva, implicit si chestiunea reparari i prejudiciului inerent delictului civil. Sectiunea a 5-a. Interpretarea contractului Art. 1266. - Interpretarea dupa vointa concordanta a partilor Art. 1267. - Interpretarea sistematica Art. 1268. - Interpretarea clauzelor îndoielnice Art. 1269. - Regulile subsidiare de interpretare Art. 1266. Interpretarea dupa vointa concordanta a partilor (1) Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a partilor, iar nu dupa sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea vointei concordante se va tine seama, între altele, de scopul co ntractului, de negocierile purtate de parti, de practicile stabilite între acestea si de comporta mentul lor ulterior încheierii contractului. (art. 1267-1269 NCC) Comentariu 1. Consideratii generale privind interpretarea contractului. Operatiunea de inte rpretare a contractului se poate dovedi necesara în mai multe situatii, determinate fie de o folosire impr oprie, gresita a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradictia dintre manifestarea expr
esa de vointa si vointa interna, reala a partilor. Interpretarea contractului trebuie diferentiata de interpretar ea legii si are drept rezultat stabilirea exacta a continutului contractului, permitând o corecta determinare a însasi fortei obligatorii a contractului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 54). Regulile de interpretare statornicite în art. 1266-1269 se adreseaza în egala masura partilor caz în care este vorba despre o interpretare conventionala a contractului si organelor de jurisdictie, pentru ipoteza în care interpretarea formeaza obiect al unei dispute litigioase. De asemenea, prin conventii sau clau ze interpretative, partile pot stabili propriile lor reguli generale sau particulare de interpretare a contractului în an samblu sau a unor termeni contractuali. 2. Interpretarea contractului dupa vointa concordanta sau metoda subiectiva de i nterpretare. Alineatul (1) al art. 1266 reia, într-o formulare usor diferita, regula de interpr etare prevazuta de Codul civil din 1864 în art. 977, enuntând principiul potrivit caruia interpretarea contractului trebuie sa porneasca de la vointa concordanta a partilor, chiar daca aceasta difera de sensul literal al termenilo r folositi. Cu prilejul analizarii legislatiei anterioare, doctrina califica aceasta prevedere ca fiind regula regu lilor în materie, reprezentând, totodata, o aplicare a metodei subiective sau explicative de interpretare (a se vedea L. P op, Obligatiile, vol. II, p. 544-548). Noua reglementare utilizeaza sintagma vointa concordanta a partilor, în detrimentu l vechii sintagme intentie comuna si care, de altfel, a format obiect al criticii doctrinei, fiind considera ta incorecta, deoarece fiecare dintre parti este animata de intentii si mobiluri proprii (a se vedea C. Statescu, C. Bîr san, Obligatiile, p. 55). Prin vointa concordanta se întelege vointa reala sau interna a partilor, prin disocierea ei de sensul literal al termenilor. Ca practica curenta, sensul literal al termenilor utilizati de parti exprima vointa reala, însa sunt situatii când din varii motive lipsa de pregatire juridica a partilor, împrejurarile concrete ale formarii si redactarii contractului între vointa reala si declaratia comuna a partilor exista nepotriviri sau contradictii . Aceste eventuale nepotriviri sau contradictii trebuie dovedite de partea care le reclama, întrucât declaratia comuna de vointa care este specifica contractului se prezuma pâna la proba contrara ca exprima vointa reala a partilor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 56; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 544-548). Dovada se va produce, prin orice mijloc de proba, prin raportare la elementele m entionate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) scopul contractului, negocierile purtate de parti, practicile stabili te între acestea si comportamentul lor ulterior încheierii contractului reprezentând atât factori interni, cât si externi contractului. Art. 1267. Interpretarea sistematica Clauzele se interpreteaza unele prin altele, dând fiecareia întelesul ce rezulta din ansamblul contractului. [art. 1266 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Interpretarea sistematica sau coordonata a contractului. Articolul 1267 NCC r eitereaza, printr-o
formulare diferita, dispozitiile art. 982 C.civ., considerata de doctrina drept un postulat al indivizibilitatii contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 549), respectiv o regu la de interpretare coordonata a contractului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 57). Conform textului legal analizat, este de evitat interpretarea si aplicarea preve derilor unei clauze contractuale prin luarea sa din context, mai cu seama daca astfel se intra în contradictie cu întelesu l ce rezulta din ansamblul contractului. De remarcat ca legea nu distinge între felul clauzelor carora le est e aplicabila dispozitia sa clauze îndoielnice sau susceptibile de mai multe întelesuri rezultând astfel valoarea general a a regulii mentionate. De altfel, vechea reglementare a art. 982 C.civ. avea o redactare si mai evidenta în sprijinul acestei afirmatii: Toate clauzele conventiilor se interpreteaza unele prin altele (s.n., C.Z.). În scopul operarii regulii interpretarii sistematice, trebuie, în prealabil, stabili t care este întelesul rezultând din ansamblul contractului si la care se va raporta orice clauza contractuala. În esen ta, prin cercetarea ansamblului contractului se ajunge la stabilirea vointei comune a partilor, astfel ca regula din art. 1267 poate fi privita drept o completare a regulii de interpretare dupa vointa concordanta a partilor, opinie sustinuta în doctrina cu privire la relatia dintre articolele corespondente din Codul civil de la 1864 (a se vedea L . Pop, Obligatiile, vol. II, p. 549). Pe cale de consecinta si prin recurgerea la adagiul ubi eadem est ratio, eadem solu tio esse debet, pentru determinarea întelesului ce rezulta din ansamblul contractului, putem recurge la f actorii de raportare mentionati în alin. (2) al art. 1266: scopul contractului, negocierile purtate de parti, pract icile stabilite între acestea si comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Art. 1268. Interpretarea clauzelor îndoielnice (1) Clauzele susceptibile de mai multe întelesuri se interpreteaza în sensul ce se p otriveste cel mai bine naturii si obiectului contractului. (2) Clauzele îndoielnice se interpreteaza tinând seama, între altele, de natura contra ctului, de împrejurarile în care a fost încheiat, de interpretarea data anterior de parti, de sen sul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu si de uzante. (3) Clauzele se interpreteaza în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în c are nu ar putea produce niciunul. (4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra caruia partile si-au propus a contr acta, oricât de generali ar fi termenii folositi. (5) Clauzele destinate sa exemplifice sau sa înlature orice îndoiala asupra aplicari i contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres pr evazute. (art. 1266-1267 NCC) Comentariu 1. Întelesul sintagmei clauze îndoielnice. Reguli de interpretare a clauzelor îndoieln ice. Sub denumirea de clauze îndoielnice se regasesc atât clauzele susceptibile de mai multe în telesuri, cât si clauzele confuze, cu înteles greu de sesizat (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile,
p. 57), greu comprehensibile din perspectiva aplicarii prevederilor contractului, a decelarii drepturilor si obli gatilor etc. De remarcat faptul ca regulile de interpretare stipulate în alin. (1)-(5) ale art. 1268 NCC vizeaza, în functie de terminologia utilizata, fie clauzele îndoielnice fara vreo distinctie, fie clauzele susceptibile de mai multe întelesuri. Alineatul (1) al art. 1268 NCC reia prevederea din art. 979 C.civ. potrivit cu c are termenii susceptibili de doua întelesuri se interpreteaza în întelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractu lui , cu completarea referitoare la obiectul contractului. Aceasta regula era considerata în doctrina ca fiind într-o strânsa legatura cu interpretarea coordonata (sistematica) a clauzelor contractului, indicând elementele fata de car e se face coordonarea (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 57). Noua reglementare indica însa, în alin. ( 2) al art. 1266, factorii care trebuie luati în considerare pentru stabilirea vointei concordante a partilor, inc luzând si interpretarea sistematica din art. 1267, astfel ca, în prezent, o eventuala relatie dintre regulile de inter pretare se stabileste între alin. (2) al art. 1266 (referitor la interpretarea vointei concordante) si art. 1267 (referitor la interpretarea sistematica). Alineatul (1) utilizeaza prima acceptiune a clauzelor îndoielnice susceptibile de mai multe întelesuri indicând ca daca sunt posibile doua întelesuri, va fi retinut acela care este în concordanta cu natura sau obiectul contractului. Alineatul (2) al art. 1268 nu are corespondent în Codul civil din 1864 si pare a f i o dezvoltare si/sau generalizare a regulii din alin. (1) pe doua planuri, întrucât: a) se refera la clauzele îndoielnice lato sensu, nu numai la cele susceptibile de mai multe întelesuri; b) largeste sfera elementelor reper în operatiunea de interpretare, deoarece alatu ri de natura contractului, sunt enumerate si împrejurarile în care acesta a fost încheiat, interpretarea data anterior de parti (de observat referirea expresa la interpretarea conventionala), sensul atribuit în general clauzelor si e xpresiilor în domeniu si de uzante. Alineatul (3) al art. 1268 NCC reia, într-o formulare diferita, regula de interpre tare din art. 978 C.civ., exprimabila prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Spre deos ebire de primele doua alineate, este de remarcat absenta atributului determinativ al notiunii de clauza, cu cons ecinta largirii domeniului de aplicare a regulii mentionate asupra prevederilor contractuale necesitând interpretarea. Di spozitiile din acest alineat implica ideea colaborarii partilor în scopul evitarii situatiilor de blocaj contractual , gen erate de pericolul lipsirii unor clauze de efecte juridice. Regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat are semnificatii variabile, putând fi, în functie de circumstante, fie o regula operativa, eficienta în sine pentru situatiile în care partile au de ales între a lipsi de efecte juridice o clauza, sau de a-i conferi u n înteles care li se dezvaluie fara probleme , fie o simpla regula directoare, orientativa, pentru situatiile în care p artile au de ales între a lipsi de efecte juridice o clauza, sau de a-i afla un înteles [care li se va dezvalui în urma unei operatii subsecvente de interpretare, în baza alin. (1)-(2) ale art. 1268, sau chiar a art. 1266-1267 NCC] . Alineatul (4) al art. 1268 reprezinta o reluare, într-o redactare usor diferita, a
regulii de interpretare consfintita de Codul civil din 1864 în art. 984, cu influenta asupra precizarii obiectului materi al al contractului. Alineatul (4) atrage atentia asupra faptului ca oricât ar fi de generali termenii contractuali folositi , în interpretarea si aplicarea lor, nu trebuie sa se ajunga în situatia de extindere a efectelor contractului asupra alto r lucruri, ca obiecte materiale ale raportului obligational, în afara celui asupra carora partile si-au propus a contr acta; astfel, aceasta regula are inclusiv rolul de a limita, conditiona aplicarea altor reguli de interpretare a termenilo r generali utilizati de parti. Însa, problema nu este de determinare a obiectului material, ci a consecintelor interp retarii termenilor generali utilizati în anumite clauze asupra obiectului material. Alineatul (5) al art. 1268 NCC are drept corespondent, cu modificarile de exprim are inerente, vechiul art. 985 C.civ., precum si functia, asemanator alin. (4), de fixare, limitare a clauzelor interpr etative sau exemplificative prevazute de parti în vederea aplicarii contractului în cazuri particulare. De observat ca dispoz itiile alin. (5) au ca obiect de reglementare interpretarea conventionala a contractului. Art. 1269. Regulile subsidiare de interpretare (1) Daca, dupa aplicarea regulilor de interpretare, contractul ramâne neclar, aces ta se interpreteaza în favoarea celui care se obliga. (2) Stipulatiile înscrise în contractele de adeziune se interpreteaza împotriva celui care le-a propus. (art. 1175, 1266-1268 NCC; Legea nr. 296/2004) Comentariu 1. Rolul subsidiar al regulilor de interpretare mentionate în art. 1269. Reglement area si întelesul adagiului in dubio pro reo. Titulatura art. 1269, precum si prima teza a alin. ( 1) ne permit sa observam ca regulile anterioare, stipulate în art. 1266-1268 NCC, sunt principale si prioritar e în interpretarea contractului. Rezulta ca noul Cod civil stabileste o ierarhizare legala a regulilor de interpr etare cu consecinta ca numai în ipoteza în care, în urma aplicarii cu precadere a art. 1266-1268, prevederile contractuale r amân neclare, se va recurge la regulile subsidiare de interpretare din art. 1269. De asemenea, în cadrul planului subsidiaritatii, exista o anumita relatie între regulile de interpretare corespunzatoare celor doua alineate ale tex tului legal. Prima regula subsidiara de interpretare, din alin. (1), are drept corespondent, în Codul civil din 1864, articolul 983, fiind exprimabila si prin adagiul latin in dubio pro reo. Literatura juridica a retinut doua semnificatii ale regulii analizate: a) textul legal trebuie interpretat în favoarea debitorului, fiind prez umat într-o pozitie de inferioritate în raport cu celalalt contractant si de aceea o interpretare în avantajul lui ar rest abili echilibrul dintre parti, idee expusa prin adagiul in dubio pro reo; b) textul legal era considerat un instrume nt privilegiat de interpretare a contractelor de adeziune, în care cel care stipuleaza este redactorul înscrisului co nstatator al contractului, aparând într-o postura de superioritate fata de cocontractant si revenindu-i o raspu ndere speciala în cazul obscuritatii clauzelor contractuale (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 550).
Noul Cod civil consacra în alin. (1) prima semnificatie a regulii in dubio pro reo care devine astfel, în planul subsidiaritatii, o regula de aplicatie generala în materia contractelor negociate, în raport cu alin. (2) aplicabil în mod special în domeniul contractelor de adeziune. 2. Interpretarea contractelor de adeziune. Necesitati de ordin practic, precum s i discutiile din doctrina au generat introducerea alin. (2), prin reglementarea celei de-a doua semnificatii a vechii reguli in dubio pro reo , cu un domeniu special de cuprindere, contractele formate prin adeziune (a se vedea si comentariul art. 1175. Contractul de adeziune). Alineatul (2) al art. 1269 reprezinta o norma juridica cu valoare speciala în privinta contractelor de adeziune si este fundamentata pe ideea de protejare a intereselor partii inferio are din punct de vedere economic si care nu are decât alternativele refuzului sau acceptarii continutului contractului . De observat ca noul Cod civil nu opereaza o particularizare a partilor contractului de adeziune, spre deosebire d e legile speciale în materia protejarii drepturilor consumatorilor si care contin prevederi adresate acestora, cum sunt dispozitiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului. Rezulta ca prevederile alin. (2) al art. 1269 se vor a plica, cu titlu general, tuturor contractelor de adeziune, indiferent de calitatea specifica a partilor. În legatura cu caracterul normelor juridice, în doctrina s-a semnalat ca vechea disp ozitie a art. 983 C.civ. [actualul alin. (1) al art. 1269 NCC] este doar orientativa, spre deosebire de prevederile din Codul consumului în privinta contractelor de adeziune, care au valoare imperativa (a se vedea L. Pop, Obligat iile, vol. II, p. 551). Sectiunea a 6-a. Efectele contractului §1 - Efectele între parti §2 - Efectele fata de terti §1 Efectele între parti Art. 1270. - Forta obligatorie Art. 1271. - Impreviziunea Art. 1272. - Continutul contractului Art. 1273. - Constituirea si transferul drepturilor reale Art. 1274. - Riscul în contractul translativ de proprietate Art. 1275. - Transmiterea succesiva a unui bun mobil Art. 1276. - Denuntarea unilaterala Art. 1277. - Contractul pe durata nedeterminata Art. 1278. - Pactul de optiune Art. 1279. - Promisiunea de a contracta Art. 1270. Forta obligatorie (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între partile contractante. (2) Contractul se modifica sau înceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege. (art. 1169, 1183-1184, 1214, 1271, 1970 NCC) Comentariu întelesul si limitele corelatiei. În enuntarea 1. Forta contractului si forta legii principiului fortei obligatorii a contractului, art. 1270 NCC reia în alin. (1), formularea din art. 9 69 C.civ. si asimileaza, expressis verbis, forta contractului, fortei legii. Contractul este legea partilor în sensul ca legatura astfel stabilita între parti este similara, prin efectul ei, unei legaturi izvorâte din legea obiectiva: contra
ctul este obligatoriu, iar nu facultativ (pacta sunt servanda). Pentru producerea efectului obligatoriu, acordat de lege, este necesara îndeplinirea cerintei legalitatii în formarea contractului. Principiul fortei obligatorii a contractului este consacrat printr-o norma juridica imperativa, dar caracterul principiului de a fi, pe cale de consecinta, imperati v, nu se confunda cu un eventual caracter absolut, întrucât principiul comporta exceptii. 2. Fundamentul fortei obligatorii. Problema fundamentului obligativitatii contra ctului a primit mai multe raspunsuri: autonomia de vointa a partilor, legea, utilitatea si justitia contra ctuala, considerente de ordin economicsocial-moral etc. În esenta, curentele si tezele doctrinare referitoare la rediscu tarea principiului fortei obligatorii au fost generate de necesitatea stabilirii gradului sau de aplicabilitate, luându-se în discutie atenuarea caracterului sau absolut, intangibil, retinut de primii comentatori ai Codului civil din 1864. As emanator art. 969 C.civ., în art. 1270 NCC se observa lipsa precizarii legale a fundamentului principiului obligativita tii, lipsa care este partial complinita de noul Cod civil printr-o reglementare a întinderii principiului si a impreviziun ii contractuale, cu titlu de exceptie (art. 1271 NCC). 3. Regula simetriei în privinta modificarii/ încetarii contractului. Exceptii de la principiul fortei obligatorii. Alineatul (2) al art. 1270 NCC reglementeaza urmatoarele aspecte: a) regula simetriei în contract, însemnând ca modificarea/încetarea contractului se real izeaza prin acelasi mecanism ca si formarea contractului, prin vointa concordanta a partilor. Astfel , prima teza a alin. (2) stipuleaza regula simetriei în ceea ce priveste modificarea sau stingerea contractului (mutus consensus, mutus dissensus) drept o componenta a principiului fortei obligatorii. În literatura juridica, fata de redactarea art. 969 alin. (2) C.civ. se pot revoca prin consimtamânt mutual... ) a fost evidentiat princi ( Ele conventiile piul irevocabilitatii conventiilor drept o consecinta si o garantie a obligativitatii (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 199); b) notiunea de exceptii de la obligativitatea contractului, prin enuntarea, cu t itlu declarativ a cauzelor autorizate de lege , adica de modificare/încetare a contractului altfel decât prin acordul partil or. Sunt exceptii de la principiul fortei obligatorii acele situatii autorizate de lege (adica reglementate si enunta te expres, ca exceptii (cum este cazul art. 1271 NCC) sau, desi reglementate, nu sunt prezentate cu titlu de exce ptii de la obligativitate: denuntarea unilaterala prevazuta de lege, nu de parti, prin care contractul se modifica/încet eaza si, în general, produce alte efecte decât cele prevazute initial (de exemplu, art. 1970 NCC. Suspendarea transp ortului si contraordinul). Daca partile, prin clauze exprese, convin asupra modificarii/încetarii contractului în an umite conditii, circumstante, independent de termenul contractual, nu suntem în prezenta exceptiilor de la forta obligatorie contractului, ci a aplicarii principiului libertatii contractuale (astfel cum este enuntat în art. 11 69 NCC). 4. Notiunile de obligatoriu si obligational. Distinctia dintre notiunile de obli gatoriu si obligational are la baza diferenta dintre efectul contractului, pe de o parte, si efectul obligatiil or, pe de alta parte, diferenta care este cu
atât mai evidenta în situatiile în care contractul nu are drept rezultat esential crea rea de obligatii. Consecinta este ca forta obligatorie a contractului nu se reduce si nu se explica exclusiv prin int ermediul obligatiei nascute din contract, tocmai datorita continutului variat al contractelor civile. Notiunile de obligatoriu si obligational se dezvolta în sensuri diferite, însa interdependente. În noul Cod civil largirea sferei obligatoriului este evidentiata prin instituirea unor noi obligatii în sarcina partilor, în mod independent si uneori con trar vointei uneia din partile contractante (avantajata de o circumstanta particulara, dar care determina tocma i necesitatea, în viziunea legiuitorului de reglementare a respectivelor obligatii): obligatia de a actiona cu buna-credinta în toate fazele contractului, art. 1170 NCC; art. 1183 NCC dezvoltând regula bunei-credinte cu pri lejul contractarii; obligatia de confidentialitate, art. 1184 NCC; obligatia de informare, art. 1214 NCC; obligat ia de a întreprinde renegocierea contractului, art. 1271 NCC. Pâna la aparitia noului Cod civil, asemenea obligatii erau recunoscute pe cale jurisprudentiala, în principiu, în baza art. 970 C.civ. (dec. civ. nr. 197/2006, ICC J, sect. com., sursa: www.jurisprudenta.info). Stipularea acestor obligatii în sarcina partilor, independent de vointa lor, semni fica o flexibilizare a principiului fortei obligatorii a contractului, a notiunii de obligatoriu. Doar în mod aparent si superficial ne apare o încalcare a principiului obligativitatii, prin raportare la continutul initial al contractul ui în care nu figurau respectivele obligatii. Înseamna ca, dincolo de ratiunile pentru care un contract este obligatoriu, exista si alte ratiuni pentru care un contract trebuie executat altfel de cum au prevazut initial partile, însa în cadrul limitelor legale, trasate de noul Cod civil. Astfel, problema de drept nu este a încalcarii principiului obligativitatii , ci a fixarii domeniului sau de aplicatie. Reglementarea principiului fortei obligatorii nu este epuizata în art. 1270, ci es te continuata în art. 1271 care prevede în primul alineat obligativitatea executarii obligatiilor devenite mai oneroase pe parcursul derularii raporturilor contractuale. Art. 1271. Impreviziunea (1) Partile sunt tinute sa îsi execute obligatiile, chiar daca executarea lor a de venit mai oneroasa, fie datorita cresterii costurilor executarii propriei obligatii, fie d atorita scaderii valorii contraprestatiei. (2) Cu toate acestea, daca executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unei schimbari exceptionale a împrejurarilor care ar face vadit injusta obligarea debit orului la executarea obligatiei, instanta poate sa dispuna: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între parti pierderil e si beneficiile ce rezulta din schimbarea împrejurarilor; b) încetarea contractului, la momentul si în conditiile pe care le stabileste. (3) Dispozitiile alin. (2) sunt aplicabile numai daca: a) schimbarea împrejurarilor a intervenit dupa încheierea contractului; b) schimbarea împrejurarilor, precum si întinderea acesteia nu au fost si nici nu pu teau fi avute
în vedere de catre debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu si-a asumat riscul schimbarii împrejurarilor si nici nu putea fi în mod rezonabil considerat ca si-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil si cu buna-credinta, negocierea ad aptarii rezonabile si echitabile a contractului. [art. 1270 NCC; art. 43 alin. (3) dinLe gea nr. 8/1996; art. 14 din Legea nr. 195/2001; art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006] Comentariu 1. Prezentarea impreviziunii. Impreviziunea sau teoria impreviziunii pune proble ma unei onerozitati excesive a obligatiei care desi nu este imposibil de onorat, îl poate pune pe debi tor într-o postura economica foarte dificila, chiar falimentara sau a unei diminuari drastice a prestatiei datorate creditorului, ambele variante cu consecinta dezechilibrarii contravalorii prestatiilor si a pierderii interesului în mentinerea tale quale a contractului (a se vedea C. Zamsa, Teoria impreviziunii, p. 2). Codul civil din 1864 nu a reg lementat în mod expres impreviziunea, însa doctrina si jurisprudenta au admis aceasta teorie în temeiul art . 970 (buna-credinta si/sau echitatea în executarea contractelor). În pofida lipsei unui sediu general al materi ei, doctrina româna reprezentativa considera impreviziunea exceptie de la principiul fortei obligatorii (a se vedea : Gh. Beleiu, Drept civil, p. 198, L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 532). Sunt de remarcat reglementari speciale ale t eoriei impreviziunii: Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor (art. 43 alin. 3), O.U.G. nr. 54/2006 privind regimu l contractelor de concesiune de bunuri proprietate publica (art. 54), Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul (art. 14 ). 2. Reflectarea impreviziunii în jurisprudenta. Instantele române au facut prima apli care a teoriei impreviziunii într-o speta solutionata în anul 1920, afacerea Lascar Catargiu contra Banca Bercovici. Dupa 1990, jurisprudenta nationala a admis impreviziunea în doua domenii: majorarea chiriilor în contractele de închiriere (CSJ, sect. com, dec. nr. 21/1994, C. Crisu, Repertoriu de doctrina si jurisprud enta româna, vol. I, Argessis, 1995, p. 211) si actualizarea pretului unor marfuri livrate si neachitate (CSJ, sect. com , dec. nr. 4456/1999, C. Badoiu, C. Haraga, Obligatiile comerciale. Practica judiciara, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 200 6, p. 200). De asemenea, Curtea de Arbitraj Comercial International de pe lânga Camera de Comert si Industrie a Românie i s-a pronuntat pentru admiterea de principiu a teoriei impreviziunii în sistemul român de drept (decizia n r. 208/2005, publicata în Revista Româna de Arbitraj nr. 5/2009). 3. Impreviziunea si principiul fortei obligatorii a contractului. Reglementarea impreviziunii în art. 1271 NCC reprezinta o noutate legislativa în plan national sub aspectul determinarii un ui sediu general al materiei. În mod oarecum surprinzator fata de titulatura articolului ( Impreviziunea ) teoria enu ntata debuteaza, în alin. (1), cu enuntarea principiului obligativitatii contractului pentru ipoteza în care obligat ia debitorului devine mai oneroasa: mecanismul ca atare al teoriei impreviziunii este expus, cu titlu de exceptie de la obligativitatea contractului în cadrul alineatelor (2)-(3) ale art. 1271 si numai pentru ipoteza în care obligatia
devine excesiv de oneroasa. Rezulta ca principiul fortei obligatorii a contractului impune partilor executarea întocmai a obligatiilor asumate, câta vreme acest lucru este posibil, chiar daca partile nu mai obtin din executarea contrac tului beneficiul sperat, cu rezerva onerozitatii excesive a obligatiilor. Este evident ca principiul fortei obligato rii, astfel cum este reglementat în art. 1270 si reiterat în alin. (1) al art. 1271, nu este privit în mod absolut, intangibi l, însa limitarea lui pe aceasta cale este supusa conditiilor precizate în alin. (2)-(3) ale art. 1271. 4. Fundamentul impreviziunii. Articolul 1271 NCC nu precizeaza expres fundamentu l relatiei dintre obligativitatea contractului si impreviziune. Aflam acest fundament în comentariul oficial al proiectului european Principles of European Contract Law prima sursa de inspiratie a art. 1271 si anu me, ideea de contractual justice (justitie contractuala), însemnând a considera just ca, în lipsa de prevedere contractuala, cheltuielile si costurile determinate de o situatie imprevizibila sa nu cada în sarcina unei singu re parti ( Principles of European Contract Law, p. 323). Fundamentul noii reglementari a impreviziunii este doar s ugerat de textul legal, prin retinerea atributului efectului asupra contractului, efect produs de schimbarea îm prejurarilor: obligarea debitorului la executarea obligatiei ar fi vadit injusta . 5. Conditiile impreviziunii. Aplicarea mecanismului impreviziunii presupune veri ficarea conditiilor mentionate în alin. (2)-(3) ale art. 1271. Sub aspect strict formal, din modul de redactare a textului ar rezulta ca suntem în prezenta unei premise (executare excesiv de oneroasa), a unei singure conditii ( schimbare exceptionala de împrejurari) care, la rândul ei, trebuie sa întruneasca mai multe sub-conditii, cu pri vire la: momentul intervenirii schimbarii împrejurarilor, imprevizibilitatea rezonabila a schimbarii împrejurarilor si neasumarea de catre partea lezata a riscului produs; de asemenea, negocierea prealabila a contractul ui devine o conditie de învestire a instantei cu o cerere de chemare în judecata, si nu un efect distinct al imprevizi unii. Precizarea atributului exceptional al schimbarii nu trebuie calificata drept o veritabila cerinta în plus : termenul exceptional este o metafora juridica, ce anunta toate atributele-conditii ale schimbarii împrejuraril or, astfel cum sunt ele precizate în alin. (3) lit. a) si b). Problematica impreviziunii nu trebuie redusa la chestiunea inflatiei, întrucât impre viziunea se impune ca un mijloc de drept eficient în rezolvarea unei situatii juridice de origine contractuala, de terminata de schimbarea imprevizibila a împrejurarilor, indiferent de natura lor, întrucât alin. (3) al art. 1 271 nu distinge în aceasta privinta, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. 6. Efectele impreviziunii. Odata îndeplinite conditiile impreviziunii contractuale , una dintre urmatoarele doua situatii va fi de rezolvat: fie situatia debitorului, caruia nu i se va imputa înd eplinirea obligatiei devenita excesiv de oneroasa, fie situatia creditorului, care nu va fi obligat la acceptarea contrap restatiei, diminuata drastic prin aparitia situatiei de impreviziune. În scopul solutionarii oricareia dintre aceste doua pro bleme, art. 1271 reglementeaza doua efecte ale impreviziunii: adaptarea sau desfiintarea contractului. În producerea e
fectelor impreviziunii asupra contractului trebuie retinute doua etape: a) etapa negocierii initiate de debito r (în acceptiunea textului) în vederea adaptarii contractului si b) etapa judiciara, de interventie a instantei la soli citarea oricareia dintre partile nemultumite de esecul fazei negocierilor fie pentru desfiintarea, fie pentru ada ptarea contractului. Rolul instantei este subsidiar ideii de cooperare a partilor si devine efectiv în caz de esec al n egocierilor. Dupa adoptarea noului Codului civil, impreviziunea devine legala sub aspectul pr ecizarii sediului materiei, ramâne contractuala prin domeniul ei de aplicare si îsi pastreaza caracterul pretorian pr in referire la unele aspecte nereglementate (criteriul de determinare a onerozitatii excesive si a imprevizib ilitatii). Excluzând chestiunea admisibilitatii de principiu a impreviziunii, rolul instantelor devine esential in concreto, pentru aprecierea îndeplinirii cerintelor mecanismului impreviziunii, pentru fiecare caz în parte. Art. 1272. Continutul contractului (1) Contractul valabil încheiat obliga nu numai la ceea ce este expres stipulat, d ar si la toate urmarile pe care practicile statornicite între parti, uzantele, legea sau echitate a le dau contractului, dupa natura lui. (2) Clauzele obisnuite într-un contract se subînteleg, desi nu sunt stipulate în mod e xpres. (art. 1169, art. 1266-1269 NCC) Comentariu 1. Consideratii generale în legatura cu stabilirea continutului contractului . De regula, continutul contractului este cel stabilit de catre parti, în exercitarea principiului liberta tii contractuale, potrivit art. 1169 NCC; premisa art. 1272 este aceea a unei determinari insuficiente a continutului cont ractului de catre partenerii contractuali, din varii motive, tinând de lipsa de experienta sau pregatire, împreju rarile concrete ale încheierii contractului etc., cu consecinta unor posibile diferende în legatura cu exercitare a drepturilor si îndeplinirea obligatiilor pe parcursul derularii relatiei contractuale. În asemenea situatii, l egiuitorul stabileste în art. 1272 modalitatile legale de completare a continutului contractului, în absenta colabora rii partilor în directia unei eventuale completari pe cale conventionala a contractului. De fapt, art. 1272 se adreseaza nu atât partilor contractante, cât mai ales organului jurisdictional chemat sa rezolve diferendul înt re parti nascut în legatura cu precizarea sau întinderea drepturilor/obligatiilor contractuale; totusi, art. 1272 s-ar putea adresa partilor în etapa consultarilor sau negocierilor în vederea completarii conventionale a contractului , cu titlu de temei sau sursa de inspiratie legala în acest demers, completarea contractului operând însa prin acordul partilor. 2. Distinctia între completarea contractului si interpretarea obiectiva sau creati va a contractului. În conceptia noului Cod civil, stabilirea continutului contractului prin trimitere la practicile statornicite între parti, uzante, lege sau echitate (conform alin. 1) trebuie dife rentiata de operatiunea interpretarii contractului, care formeaza obiect de reglementare al unei sectiuni distincte (a
rt. 1266-1269). În Codul civil din 1864, dispozitii similare erau cuprinse în art. 970 alin. (2), considerat de literatura juridica temeiul legal al interpretarii obiective sau creative pentru completarea lacunelor contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 551), desi si în vechiul sistem exista sectiune distincta pentru interpretarea contractelor ( art. 977-985 C.civ.). Pentru valorizarea art. 1272 NCC, termenul de completare a continutului contractu lui este cel mai potrivit; daca este sa ne referim totusi la interpretare, ar fi în numai adiacent si doar în scopul interpretarii legii sau uzantelor la care face referire art. 1272 în vederea completarii continutului cont ractului, însa operatiunea principala, definitorie pentru textul legal analizat este aceea a completarii continutului c ontractului, nu a interpretarii acestuia. 3. Modalitati legale de completare a continutului contractului. Conform alin. (1 ) al art. 1272, o prima modalitate legala de completare a contractului consta în trimiterile la practicile statornicite între parti, uzantele, legea sau echitatea, reprezentând factori de referinta cu grade diferite si crescând e de generalitate sau obiectivitate: a) pe un prim palier se situeaza practicile statornicite între parti, însemnând factor ul particular sau subiectiv de referinta în vederea completarii contractului, propriu partilor implicate, util izat în trecutul relatiilor lor parteneriale; b) uzantele denumesc un factor de referinta cu un prim grad de generalitate sau obiectivitate, corespunzator domeniului de activitate în care activeaza partile; c) legea este un prim factor de referinta cu cel mai mare grad de generalitate, presupunând recurgerea fie la norme juridice imperative, fie supletive, în functie de tacerea partilor în precizarea sau detalierea drepturilor/obligatiilor contractuale; d) echitatea este cel de-al doilea factor de referinta având cel mai înalt grad de g eneralitate. Traditional, functiile echitatii sunt de interpretare si completare a normelor juridice, inclusiv a voi ntei exprimate a partilor, de creare a normei de drept, asa cum s-a stabilit din dreptul roman (D. Gherasim, Buna-credi nta, p. 60). În litera noului Cod civil, este de remarcat ca echitatea este mentionata doar în art. 1272 referitor l a completarea continutului contractului, nu si în sectiunea dedicata interpretarii contractului (art. 1266-12 69). Concret, principiul echitatii se manifesta sub doua aspecte: obiectiv denumind regula exactei compensatii cu impl icarea egalitatii de tratament si subiectiv însemnând luarea în considerare a unei situatii particulare, de regula de slabiciune a unei parti contractante (a se vedea D. Berthiau, Le principe d égalité et le droit civil des cont rats, Dalloz, Paris, 1999, p. 315). Independent de chestiunea gradului de generalitate a factorilor de referinta men tionati, exista o conditionare comuna a acestora si anume, respectarea naturii juridice a contractului cu prile jul completarilor continutului contractului. Explicatia alin. (1) al art. 1272 poate fi împrumutata de la explica tia art. 970 alin. (2) C.civ., cu care se aseamana si potrivit cu care factorii de referinta mentionati reprezinta simple prelungiri ale vointelor contractantilor, la care se presupune ca se refera în mod tacit (a se vedea L. Pop , Obligatiile, vol. II, p. 544).
Alineatul (2) al art. 1272 reglementeaza cea de-a doua modalitate de completare legala a contractului, prin stipularea regulii conform careia clauzele obisnuite într-un contract se subînteleg, desi nu su nt stipulate în mod expres. În acest context, ideea de completare a contractului este si mai bine evidentiata, fiind vorba despre lacune structurale ale continutului contractului, prin lasarea sub tacere a unor întregi domenii cont ractuale legate, de exemplu, de rezolutiunea contractului, de modificarea acestuia etc. si care nu pot lipsi din continutul niciunui contract. Astfel, putem califica alin. (2) drept o modalitate de completare structurala a contract ului, întregindu-l cu un posibil ansamblu de drepturi/obligatii corespunzator domeniului contractual ignorat de c atre parti. Odata subîntelegerea clauzelor contractuale stabilita, ramâne chestiunea completarii clauzelor lipsa, c ompletare care va avea loc prin recurgerea la prevederi ale alin. (1): în functie de natura contractului si în limit ele aplicabilitatii factorilor de referinta mentionati; în legatura cu acest ultim aspect, în mod practic, pentru a ad auga unui contract anumite clauze, se apeleaza la uzante codificate/standardizate pe domenii de activitate. Art. 1273. Constituirea si transferul drepturilor reale (1) Drepturile reale se constituie si se transmit prin acordul de vointa al part ilor, chiar daca bunurile nu au fost predate, daca acest acord poarta asupra unor bunuri determin ate, ori prin individualizarea bunurilor, daca acordul poarta asupra unor bunuri de gen. (2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data tra nsferului proprietatii bunului ori, dupa caz, a cesiunii dreptului, afara de cazul în care p rin lege sau prin vointa partilor se dispune altfel. (3) Dispozitiile în materie de carte funciara, precum si dispozitiile speciale ref eritoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile ramân aplicabile. (art. 1272, 1674, 1278 NCC) Comentariu 1. Reguli de constituire si transfer al drepturilor reale în functie de individual izarea bunurilor. Spre deosebire de art. 1272 care trateaza o chestiune adiacenta efectelor contra ctului în general si anume, completarea acestora, art. 1273 reglementeaza maniera de producere a efectelor c ontractului în materia drepturilor reale: constituirea si transmiterea drepturilor reale. Textul legal analizat are valoarea unei norme generale în domeniul constituirii si transferului drepturilor reale, cu observarea normelor speciale tinând de specialitatea contractului de constituire/transfer al dreptului (vânzare-cumparare, donatie etc. ), precum si de natura mobiliara sau imobiliara a bunului ce formeaza obiectul dreptului real, cu respectarea dis pozitiilor de carte funciara în ultimul caz, astfel cum precizeaza alin. (3). Alineatul (1) stabileste doua reguli de constituire si transmitere a drepturilor reale în functie de felul bunurilor: individual determinate sau de gen. În privinta bunurilor individual determinate, N CC reitereaza principiul consensualismului, simplul acord de vointa fiind suficient pentru constituirea/t ransmiterea drepturilor reale asupra acestei categorii de bunuri, chiar daca bunurile nu au fost predate. În ese
nta, este vorba despre reluarea combinata, cu valoare de regula generala, a regulilor speciale reglementate de C odul civil din 1864 în domeniul dreptului de proprietate (art. 972 C.civ.) si al contractului de vânzare-cumparare (art. 1295 C.civ.). Prin comparatie, actualele norme speciale sunt prevazute de NCC în sfera contractului de vânzare-cump arare în art. 1674, prin detalierea normelor generale ale art. 1273. Cu referire la bunurile de gen, cons tituirea/transmiterea drepturilor reale asupra acestei categorii de bunuri sunt conditionate de efectuarea operatiunii m ateriale a individualizarii bunurilor; pentru detalierea individualizarii, facem trimitere la art. 1278 NCC reglementând vânzarea bunurilor de gen. 2. Dobândirea fructelor bunului sau dreptului transmis. Alineatul (2) precizeaza r egula în materia dobândirii dreptului la fructe, prezentate ca accesorii fie ale unui bun, fie ale unui drept, acesta din urma privit ca bun incorporal. Astfel, fructele se cuvin dobânditorului de la data transferului p roprietatii bunului ori, dupa caz, a cesiunii dreptului, cu posibilitatea derogarii printr-o clauza contractuala expr esa, precum si cu observarea dispozitiilor speciale. Teza finala a alin. (2) subliniaza caracterul supletiv a l regulii de dobândire a fructelor bunului/dreptului, spre deosebire de regulile instituite de alin. (1) care sunt prin aplicarea unor criterii diferite generale si imperative, cu consecinta posibilitatii de derogare exclusiv prin ap licarea normelor speciale, conform adagiului specialia generalibus derogant. Art. 1274. Riscul în contractul translativ de proprietate (1) În lipsa de stipulatie contrara, cât timp bunul nu este predat, riscul contractu lui ramâne în sarcina debitorului obligatiei de predare, chiar daca proprietatea a fost transf erata dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligatiei de predare pierde dreptul la contraprestatie, iar daca a primit-o, este obligat sa o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bun ului. El nu se poate libera chiar daca ar dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de pre dare ar fi fost executata la timp. Comentariu 1. Noutate legislativa în materia suportarii riscului în contractul translativ de pr oprietate. Res perit debitori. Ipoteza art. 1274 este aceea a intervenirii unui eveniment fortu it între momentul realizarii acordului de vointa privind transferul dreptului de proprietate asupra unui bun si predarea efectiva a bunului, cu consecinta pieirii fortuite a acestuia. Articolul 1274 schimba regula operanta pân a la epoca intrarii sale în vigoare în privinta suportarii riscului în contractul translativ de proprietate si care era i nstituita de art. 971 C.civ. în sarcina dobânditorului, corespunzator adagiului res perit domino, proprietar fiind cumpara torul, ca efect al realizarii acordului de vointe. O parte a doctrinei a salutat aceasta regula, apreciind-o e chitabila (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 770), în timp ce alta parte a doctrinei a criticat-o, con siderând-o prea severa, întrucât
cumparatorul era obligat sa achite pretul sau nu i se rambursa pretul, daca fuse se platit anterior pierii fortuite chiar daca vânzatorul nu mai era în masura sa predea lucrul vândut (a se vedea C. Stat escu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 96). În mod evident, noua reglementare a confirmat aceasta ultima opinie doctrinara, st abilind de o maniera supletiva ca, pentru ipoteza nepredarii bunului, riscul contractului ramâne în sarcina debitor ului obligatiei de predare, chiar daca proprietatea a fost transferata dobânditorului. Pe cale de consecinta, teza a II-a a alin. (1) stabileste ca în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligatiei de predare (vânzatorul) pierde dr eptul la contraprestatie, iar daca a primit-o, este obligat sa o restituie. Astfel, sunt înlaturate în mod expres inconve nientele semnalate de doctrina prin aplicarea regulii res perit domino. Rezulta ca noua regula supletiva a suportari i riscului în contractul translativ de proprietate este regula res perit debitori , vânzatorul fiind debitor al obligatie i de predare, devenita imposibil de executat. 2. Suportarea riscului în cazul punerii în întârziere a creditorului obligatiei de preda re. Res perit creditori. Conform alin. (2), în situatia în care creditorul obligatiei de predare e ste pus în întârziere anterior momentului intervenirii evenimentului fortuit, va prelua riscul pieirii bunului, fara putinta de a se libera dovedind ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare ar fi fost executata la timp. Punerea în întârziere a cumparatorului, în calitate de creditor al obligatiei de predare, stramuta riscul asupra acestuia si activeaza regula res perit creditori, conceputa ca o regula absoluta. Favorizarea cumparatorului prin instituirea regulii res perit debitori în alin. (1) este contrabalansata prin stipularea cu valoare absoluta a r egulii res perit creditori în alin. (2): sau nu i se rest chiar daca bunul a pierit, el va fi obligat sa plateasca pretul itui, pentru ipoteza efectuarii platii deoarece a fost pus în întârziere pentru nepreluarea bunului, anterior evenimentului f ortuit, fara posibilitate de înlaturare a riscului prin dovedirea pierii bunului inclusiv în cazul predarii (prel uarii, mai precis) la timp. Art. 1275. Transmiterea succesiva a unui bun mobil (1) Daca cineva a transmis succesiv catre mai multe persoane proprietatea unui b un mobil corporal, cel care a dobândit cu buna-credinta posesia efectiva a bunului este tit ular al dreptului, chiar daca titlul sau are data ulterioara. (2) Este de buna-credinta dobânditorul care, la data intrarii în posesie, nu a cunos cut si nici nu putea sa cunoasca obligatia asumata anterior de înstrainator. (3) Daca niciunul dintre dobânditori nu a obtinut posesia efectiva a bunului mobil corporal si creanta fiecaruia de predare a bunului este exigibila, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanta de judecata. ( art. 937, 1225 NCC) Comentariu 1. Norme generale si speciale în materia transmiterii succesive a unui bun mobil. Rolul buneicredinte. Articolul 1275 are drept premisa transmiterea succesiva a unui bun mob il, iar neprecizarea modului de
efectuare a transmiterii (cu titlu oneros sau gratuit) îi confera acestei dispozit ii legale valoarea de norma generala, spre deosebire de art. 937 NCC care reprezinta norma speciala, prin precizarea c aracterului oneros al translatiei proprietatii (a se vedea si comentariul art. 937). Relatia de tip norma generala (art. 1275) norma speciala (art. 937) nu presupune, în cazul de fata, un regim derogator al normei speciale, întrucât aceast a doar detaliaza regula de baza a transmiterii succesive a unui bun mobil stabilita în art. 1225: cel care a dobândi t cu buna-credinta posesia efectiva a bunului este titular al dreptului, chiar daca titlul sau are data ult erioara. Noul Cod civil reitereaza esenta dispozitiilor din art. 972 C.civ., neaducând noutati legislative în aceasta privinta , prin reafirmarea vechii reguli en fait des meubles, la possesion vaut titre (în materia bunurilor mobile, posesia va loreaza titlu de proprietate). Alineatul (2) defineste buna-credinta a posesiei dobânditorului prin ignorarea nea sumarii anterioare de catre înstrainator a obligatiei de transmitere catre o alta persoana; ignorarea este def inita atât într-o maniera subiectiva, efectiva (nu a cunoscut) cât si într-o maniera obiectiva (nici nu putea sa cunoasca) . Pentru detaliere, a se vedea si art. 938 NCC referitor la buna-credinta a posesiei dobânditorului cu titlu oneros. De asemenea, alin. (2) stabileste ca momentul necesar si obligatoriu al existentei bunei-credinte este cel al intrari i în posesie. Alineatul (3) prevede solutia legala pentru ipoteza în care niciunul dintre dobândit ori nu a dobândit posesia efectiva a bunului, iar creantele de predare sunt exigibile, în directia preferarii celui c are a sesizat cel dintâi instanta de judecata; este o aplicatie a principiului qui prior tempore potior iure. Art. 1276. Denuntarea unilaterala (1) Daca dreptul de a denunta contractul este recunoscut uneia dintre parti, ace sta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesiva sau continua, acest drept poate fi exerc itat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar si dupa începerea executarii c ontractului, însa denuntarea nu produce efecte în privinta prestatiilor executate sau care se afl a în curs de executare. (3) Daca s-a stipulat o prestatie în schimbul denuntarii, aceasta produce efecte n umai atunci când prestatia este executata. (4) Dispozitiile prezentului articol se aplica în lipsa de conventie contrara. ( a rt. 1270, 1277 NCC) Comentariu 1. Principiul obligativitatii, regula mutuus consensus, mutuus dissensus si denu ntarea unilaterala. În conformitate cu alin. (2) al art. 1270 NCC, modificarea/încetarea co ntractului se realizeaza prin acelasi mecanism ca si formarea contractului, prin vointa concordanta a partilor : regula simetriei cu privire la formarea si stingerea contractului (mutuus consensus, mutuus dissensus). Prin ap licarea coroborata a art. 1270 NCC si a art. 1276 NCC, rezulta ca prin vointa unui singur partener contractual nu se poate desfiinta contractul decât în doua situatii: în prezenta cauzelor autorizate de lege în acest sens, conform a
lin. (2) al art. 1270 NCC, si în prezenta unei clauze contractuale atribuind uneia dintre parti dreptul de a denu nta contractul prin manifestarea vointei sale unilaterale. În prima situatie, este vorba despre instituirea unor exceptii de la principiul fo rtei obligatorii (mai precis, de la regula mutuus consensus, mutuus dissensus ca si componenta a principiului). În cea de-a doua situatie, nu se pune problema unei eventuale exceptii de la obligativitate, întrucât clauza contr actuala de denuntare unilaterala a contractului este rezultatul acordului de vointa al partilor. În lit eratura juridica, o asemenea stipulatie contractuala este denumita si clauza de dezicere sau de dezangajare, iar activarea ei este considerata a fi exercitarea unui drept potestativ de natura contractuala (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 523). Articolul 1276 NCC are valoarea unui sediu legal general, supletiv al recunoaste rii de catre lege a dreptului conventional de denuntare a contractelor cu durata determinata. Suntem în prezenta unui drept potestativ conventional, care poate fi exercitat în conditiile art. 1276 sau în conditiile anum e convenite de catre parti. 2. Regimul juridic al clauzei de denuntare unilaterala a contractului. Potrivit alin. (4), dispozitiile art. 1276 au caracter supletiv, cu observatia ca acesta se manifesta pe doua planuri: principial, partile pot interzice în mod expres în contract dreptul de denuntare unilaterala si în concret, partile pot s tabili un regim conventional al clauzei de denuntare unilaterala în mod derogator de la regimul legal prevazut în al in. (1)-(3). Regimul legal al clauzei de desfiintare unilaterala vizeaza urmatoarele aspecte: a) domeniul de aplicatie al clauzei se refera la contractele cu durata determina ta, prin coroborarea art. 1276 NCC cu art. 1277 NCC; b) conditiile de invocare a clauzei se aplica diferit dupa cum contractul este c u executare uno ictu sau succesiva (continua): executarea contractului sa nu fi început în privinta contractelor cu exe cutare uno ictu, regula inaplicabila în privinta contractului cu executare succesiva sau continua unde pre valeaza însa, regula acordarii unui termen de preaviz; c) dreptul de a denunta unilateral un contract pe durata determinata are ca izvo r contractul partilor si poate fi recunoscut/acordat fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros (în schimbul unei pre statii si conditionat de executarea prestatiei în acest din urma caz). Art. 1277. Contractul pe durata nedeterminata Contractul încheiat pe durata nedeterminata poate fi denuntat unilateral de oricar e dintre parti cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauza contrara sau stipu larea unei prestatii în schimbul denuntarii contractului se considera nescrisa. Comentariu 1. Specificul denuntarii unilaterale a contractului pe durata nedeterminata. Spr e deosebire de contractele încheiate pe durata determinata (atât cu executare uno ictu, cât si succes iva ori continua) care pot dincolo de consimtamântul mutual în acest sens în cauzele autori înceta înainte de termen ate de lege sau prin
stipularea clauzei de denuntare unilaterala, în privinta contractelor încheiate pe d urata nedeterminata, legiuitorul a stipulat regula denuntarii unilaterale în favoarea oricareia dintre parti. Aceasta regula este considerata în doctrina drept un corolar al interzicerii prin lege a angajamentelor contractuale perpetu e, în scopul salvgardarii libertatii contractuale si prezervarii liberei concurente (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 523). Articolul 1277 NCC are valoarea unui sediu legal general, imperativ al instituir ii dreptului legal, reciproc al partilor de a denunta un contract încheiat pe durata nedeterminata. Suntem în prezenta unui d rept potestativ legal, care poate fi exercitat exclusiv în conditiile art. 1277. 2. Regimul juridic al denuntarii unilaterale a contractului pe durata nedetermin ata. Dispozitiile art. 1277 au un caracter imperativ care se manifesta pe doua planuri, însemnând ca p artile nu pot interzice (nu pot renunta) printr-o clauza expresa (la) dreptul de denuntare unilaterala si nici n u pot conveni un regim conventional derogator de la cel prevazut în art. 1277. Regimul legal al regulii denuntarii uni laterale are urmatoarele componente principale: a) domeniul de aplicatie se refera la contractele încheiate pe durata nedeterminat a; b) dreptul de denuntare unilaterala este acordat de lege în mod egal, reciproc si cu titlu gratuit fiecarei parti contractante. Teza finala a art. 1277 interzice în mod expres stipularea în contract a unei prestatii în schimbul exercitarii dreptului de a denunta contractul; c) stipularea de principiu a denuntarii unilaterale a contractelor pe durata ned eterminata nu trebuie sa dea nastere unor eventuale abuzuri, astfel ca art. 1277 prevede obligativitatea acordarii un ui termen rezonabil de preaviz. Aprecierea caracterului rezonabil al întinderii termenului de preaviz depinde de n atura, obiectul, durata contractului, de eventuala executare a prestatiilor, importanta investitiilor, t impul necesar pentru încheierea unei tranzactii de substituire etc.; d) caracterul imperativ al dispozitiilor art. 1277 este reliefat de teza finala a textului legal prin stipularea ca nescrise a clauzelor contractuale contrare. Art. 1278. Pactul de optiune (1) Atunci când partile convin ca una dintre ele sa ramâna legata de propria declara tie de vointa, iar cealalta sa o poata accepta sau refuza, acea declaratie se considera o ofert a irevocabila si produce efectele prevazute la art. 1191. (2) Daca partile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stab ilit de instanta prin ordonanta presedintiala, cu citarea partilor. (3) Pactul de optiune trebuie sa contina toate elementele contractului pe care p artile urmaresc sa îl încheie, astfel încât acesta sa se poata încheia prin simpla acceptare a beneficiaru lui optiunii. (4) Contractul se încheie prin exercitarea optiunii în sensul acceptarii de catre be neficiar a declaratiei de vointa a celeilalte parti, în conditiile convenite prin pact. (5) Atât pactul de optiune, cât si declaratia de acceptare trebuie încheiate în forma pr
evazuta de lege pentru contractul pe care partile urmaresc sa îl încheie. (art. 1668-1669, 1991 NCC) Comentariu 1. Notiunea si natura juridica a pactului de optiune. Articolul 1278 NCC regleme nteaza pactul de optiune sub aspectele obiectului, continutului, formei si mecanismului de formare a cont ractului preconizat. Legiuitorul nu a fost preocupat de definirea notiunii de pact de optiune sau de stabilirea natu rii sale juridice. În doctrina se considera ca pactul de optiune are natura juridica a promisiunii unilaterale de a contracta din dreptul francez (de unde este împrumutata si denumirea) întrucât beneficiarul promisiunii primeste angajam entul contractual al promitentului de a încheia contractul, fara a se obliga la rândul sau (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 222). Alineatul (1) al art. 1278 prezinta pactul de optiune prin trimitere la notiunea ofertei irevocabile, cu care prezinta asemanare în privinta efectului unilateral si irevocabil al declaratiei de vointa a promitentului (a se vedea si comentariul art. 1991 NCC). Spre deosebire de oferta, care este un act juridic u nilateral ca mod de formare, pactul de optiune reprezinta un contract (act juridic bilateral), mai precis, o promisi unilaterala, prin efecte de a une contracta. Specificul pactului de optiune fata de o promisiune unilaterala de a contracta în general rezida în faptul declararii irevocabile a vointei promitentului de a încheia contractul, dar nu în se nsul nasterii unei obligatii de a face; el a consimtit deja la perfectarea/nasterea contractului, operatiune care va fi decisa discretionar de catre beneficiar, prin acceptarea declaratiei de vointa irevocabile a promitentului. Asadar, pactul de optiune este o promisiune unilaterala speciala de a contracta. De asemenea, art. 1278 are valoarea dreptului comun în materie, cu observarea dispozitiilor speciale din noul Cod civi l reglementând încheierea, de exemplu, a contractului de vânzare-cumparare prin intermediul pactului de optiune, conform art. 1668 NCC (a se vedea si comentariul art. 1668 NCC). 2. Regimul juridic al pactului de optiune. Analizarea art. 1278 permite desprind erea urmatoarelor componente principale ale regimului juridic al pactului de optiune: a) partile pactului de optiune au denumiri specifice: beneficiarul optiunii si p romitentul; b) obiectul pactului de optiune este reprezentat de declaratia de vointa (oferta ) a promitentului de a încheia contractul în conditiile convenite si de acceptarea/refuzul declaratiei (oferta); c) pactul de optiune trebuie sa contina toate elementele esentiale si necesare c ontractului preconizat a se încheia, precum si elementele specifice pactului (termenul de acceptare/refuz al declarat iei de vointa, modalitatea de acceptare/refuz, intrarea în vigoare a viitorului contract etc.); d) contractul preconizat se va încheia prin emiterea unei declaratii de acceptare de catre beneficiar, care va trebui sa îndeplineasca, alaturi de pactul de optiune, forma prevazuta de lege pentru contra ct. În lipsa cerintei legale privind o anumita forma a contractului, pactul de optiune si declaratia de acceptare sun t guvernate de principiul consensualismului. Declaratia de acceptare reprezinta exercitarea dreptului pote stativ al beneficiarului si, cel putin sub aspect formal, este diferita de pactul de optiune, în timp ce declaratia
de vointa a promitentului este parte componenta a pactului de optiune. Din punct de vedere tehnico-juridic, contractu l se formeaza în doua etape: prima etapa este reprezentata de încheierea pactului de optiune, iar cea de-a doua etapa este reprezentata de declaratia de acceptare a beneficiarului. Acest mecanism exclude o eventuala rea -credinta a promitentului sub aspectul strict al încheierii contractului, o asemenea atitudine putându-se manifest a numai cu prilejul executarii contractului deja format. În materia perfectarii contractului de vânzare-cumparare, art. 1669 NCC prevede dispozitii speciale privind conduita promitentului în legatura cu bunul ce formeaza obiect al contractului (a se vedea si comentariul art. 1669 NCC). Art. 1279. Promisiunea de a contracta (1) Promisiunea de a contracta trebuie sa contina toate acele clauze ale contrac tului promis, în lipsa carora partile nu ar putea executa promisiunea. (2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interes e. (3) De asemenea, daca promitentul refuza sa încheie contractul promis, instanta, l a cererea partii care si-a îndeplinit propriile obligatii, poate sa pronunte o hotarâre care s a tina loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerintele legii pentru va liditatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în caz ul promisiunii de a încheia un contract real, daca prin lege nu se prevede altfel. (4) Conventia prin care partile se obliga sa negocieze în vederea încheierii sau mod ificarii unui contract nu constituie promisiune de a contracta. ( art. 1669-1170, 1183, 1278 N CC) Comentariu 1. Notiunea si natura juridica a promisiunii de a contracta. Articolul 1279 NCC reglementeaza promisiunea de a contracta în principal sub aspectele continutului si efectelor în c az de nerespectare a obligatiilor promitentului. Similar articolului 1278 NCC, legiuitorul nu a fost preocupat de definirea notiunii de promisiune de a contracta sau de stabilire a naturii sale juridice. Terminologic, în teoria si pra ctica judiciara, promisiunea de a contracta este denumita si precontract , antecontract , contract provizoriu , cu aplicati i îndeosebi în materia vânzarii-cumpararii de bunuri imobile. Doctrina reprezentativa defineste promisiun ea de a contracta ca fiind contractul prin care partile (sau numai una dintre ele n.n., C.Z.) se obliga fer m si reciproc (sau unilateral n.n., C.Z.) sa încheie în viitor un contract ale carui elemente esentiale sunt stabilite în prezent (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 225). Articolul 1279 are valoarea unui sediu legal general, nou în legislatia nationala, al promisiunii de a contracta în general, reprezentând dreptul comun în domeniu, cu doua implicatii: pe de o parte, c ontine dispozitii comune aplicabile atât promisiunii unilaterale de a contracta, cât si promisiunii sinalagma tice de a contracta, iar pe de alta parte, reprezinta norma generala prin raportare la anumite dispozitii legale având titlu de norme speciale în diferite
materii (de exemplu, art. 1669 NCC). În conturarea notiunii promisiunii de a contracta, alin. (4) stabileste diferenta fata de conventiile prin care partile se obliga sa negocieze în vederea încheierii/modificarii unui contract, acestea din urm a reprezentând simple forme contractuale de desfasurare a negocierilor în faza pre-contractuala (fata de contr actul preconizat a se forma) sau de modificare a contractului deja format, necontinând intentia ferma de încheiere a con tractului, de esenta promisiunii de a contracta. Eventuala nerespectare/neexecutare a acestor forme contractuale de desfasurare a negocierilor în directia încheierii/modificarii unui contract se sanctioneaza exclusiv în contextul art. 1169-1170 si art. 1183 NCC, si nu în cadrul alin. (2)-(3) ale textului de fata. 2. Regimul juridic al promisiunii de a contracta. Analizarea art. 1279 permite d esprinderea urmatoarelor componente principale ale regimului juridic al promisiunii de a contracta: a) partile au denumiri specifice: promitent si beneficiar si care, în functie de c aracterul unilateral sau bilateral al continutului promisiunii, sunt proprii fiecarui contractant sau comune acestora; b) continutul promisiunii de a contracta se refera la acele clauze ale contractu lui promis, în lipsa carora partile nu ar putea executa promisiunea. În lipsa unui prevederi contractuale privind data încheie rii contractului preconizat, promisiunea devine exigibila imediat, urmând ca, în principiu, dreptul la actiunea p entru încheierea contractului sa se stinga în termenul general de prescriptie de trei ani, calculat de la data închei erii promisiunii; c) efectele promisiunii de a contracta. Principalul efect consta în nasterea unei obligatii contractuale de a face, de din consid rezultat (de a încheia contractul preconizat), aspect care diferentiaza erente distincte promisiunea de a contracta atât de pactul de optiune, cât si de formele contractuale de desfasurare a negocierilor în directia încheierii unui contract. În functie de forma promisiunii unilaterala sau sinalagmat ica obligatia de a face incumba unei singure parti sau amândurora si, în caz de neexecutare, poate fi execut ata silita, spre deosebire de cazul pactului de optiune (a se vedea si comentariul art. 1278 NCC). Modurile de executare silita sunt strict reglementate în alin. (2)-(3) ale art. 1279 si ele se constituie într-o regula si o exceptie. Regula este stipulata în alin. (2) în varianta executarii silite prin echivalent, beneficiarul având dreptul la dau ne-interese reprezentând prejudiciul suferit prin neîncheierea contractului. Exceptia este consacrata în vari anta unei executari silite atipice în natura, prin pronuntarea unei hotarâri judecatoresti care sa tina loc de contract; ea este aplicabila în functie de natura contractului, dar numai pentru ipoteza în care beneficiarul si-a executat p ropriile obligatii si cerintele legii pentru validitatea contractului sunt îndeplinite, conform alin. (3); aceste dispoz itiile legale nu sunt aplicabile în principiu în cazul promisiunii de a încheia un contract real (daca prin lege nu se p revede altfel) si nici în mod direct în materia promisiunii de a perfecta un contract de vânzare-cumparare, întrucât exista n orma speciala, art. 1669 NCC. §2 Efectele fata de terti I. - Dispozitii generale
II. - Promisiunea faptei altuia III. - Stipulatia pentru altul IV. - Simulatia I. Dispozitii generale Art. 1280. - Relativitatea efectelor contractului Art. 1281. - Opozabilitatea efectelor contractului Art. 1282. - Transmisiunea drepturilor si obligatiilor catre succesori Art. 1280. Relativitatea efectelor contractului Contractul produce efecte numai între parti, daca prin lege nu se prevede altfel. (art. 1281-1288 NCC) Comentariu 1. Enuntarea principiului relativitatii. Relativitatea si obligativitatea contra ctului. Sectiunea din noul Cod civil dedicata efectelor contractului fata de terti debuteaza cu artico lul 1280 enuntând principiul relativitatii contractului, exprimabil si prin adagiul latin res inter alios act a, aliis neque nocere, neque prodesse potest. Textul legal analizat reia într-o formulare afirmativ-pozitiva continutul art. 973 C.civ. ( Conventiile n-au efect decât între partile contractante ) si stabileste de o maniera imperativa ca un c ontract produce efecte în sensul de a da nastere la drepturi si obligatii numai între parti, daca prin lege nu se prevede altfel. Rezulta ca relativitatea efectelor contractului nu este un principiu absolut, însa exceptiile sale sunt stabilite exclusiv pe cale legala. Chiar si în lipsa unei consacrari legale, principiul relativitatii ar putea fi ded us din existenta principiului obligativitatii, întrucât drepturile si obligatiile nascute dintr-un contract nu pro fita, respectiv nu incumba decât partilor contractante, afara de cazurile expres prevazute de lege; se poate cons idera ca relativitatea este o aplicatie a obligativitatii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 562) întrucât aceasta din urma a re o sfera mai larga, un contract producând efecte specifice obligatorii si pentru alte persoane decât partile contrac tante (astfel cum rezulta din art. 1282, art. 1283, art. 1284-1288 NCC). Similar consacrarii principiului obligativitatii, legiuitorul nu a oferit si fun damentul principiului relativitatii, aflat de doctrina în natura volitionala a actului civil (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil , p. 202) sau în legatura de solidaritate existenta între partile contractante, accentuându-se ideea considerarii contractului drept o entitate juridica autonoma fata de partile contractante, o realitate pentru tertele persoane (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 561-563). 2. Notiunea de parte contractanta. Parte înseamna persoana care încheie contractul p ersonal sau prin reprezentare (parte originara, primara sau initiala) precum si persoana care, pe parcursul existentei contractului, îsi da consimtamântul la producerea efectelor fata de ea (parte derivata), fie prin înlo cuirea unei parti contractante, fie prin aderarea la contract (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 564). O cunoas tere cât mai completa a principiului relativitatii face necesara determinarea sferei persoanelor fata de care un cont ract valabil încheiat produce efecte, cu observarea dispozitiilor art. 1281-1288 NCC.
3. Notiunea de exceptie de la principiul relativitatii. Caracterul imperativ al principiului relativitatii nu este incompatibil cu ideea admiterii exceptiilor sale, denumind situatiile jurid ice determinate de lege în care efectele contractului se produc (si) fata de alte persoane decât partile contracta nte. Analiza exceptiilor implica distingerea între latura activa si cea pasiva a raportului juridic obligational, c u precizarea ca, pâna în prezent, doctrina este unanima în a aprecia ca, de principiu, numai în cadrul laturii active se poate vorbi despre exceptii de la relativitate (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 208; L. Pop, Obligatiile, v ol. II; p. 588), însemnând ca o persoana poate dobândi ca regula doar drepturi decurgând dintr-un contract la încheierea caruia nu a participat si la care nu a aderat , nu si obligatii (a se vedea si comentariile art. 1283-1288). Art. 1281. Opozabilitatea efectelor contractului Contractul este opozabil tertilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si obl igatiilor nascute din contract. Tertii se pot prevala de efectele contractului, însa fara a avea dre ptul de a cere executarea lui, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. (art. 1357 NCC) Comentariu 1. Notiunea de terti. Tertii sunt persoanele straine de contract penitus extrane i , determinate prin excludere fata de sfera notiunii de parti contractante (originare sau derivate). Notiunea de tert este apreciata ca fiind relativa si circumstantiala, fiind necesara stabilirea ei în fiecare moment al existentei u nui contract, întrucât unele terte persoane se pot transforma ulterior încheierii contractului în parti derivate, prin acordul lor de vointa (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 565), înlocuind una din parti sau aderând la contract. 2. Opozabilitatea efectelor contractului fata de terti. Daca pentru parti contra ctul reprezinta un act juridic, pentru terti el apare drept o realitate sociala, un simplu fapt juridic (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 63) fata de care acestia se raporteaza în conformitate cu rigorile principiului opozabilitatii. Pentru prima data în legislatia nationala, opozabilitatea efectelor contractului f ata de terti este reglementata la modul general si cu titlu de principiu în art. 1281. Justificarea principiului opo zabilitatii poate fi aflata în ideea asigurarii unei eficacitati depline a contractului, întrucât, în lipsa principiului, t ertii ar putea ignora sau nesocoti situatia juridica nascuta din contract (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 576). Interpretarea dispozitiilor art. 1281 permite depistarea urmatoarelor componente ale principiului opozabilitatii efectelor contractului fata de terti: a) prima componenta a opozabilitatii: tertii nu pot aduce atingere drepturilor s i obligatiilor nascute din contract, teza I a art. 1281. Aceasta componenta a principiului evidentiaza un c omportament pasiv al tertilor fata de efectele nascute dintr-un contract la care ei nu au luat parte. Tehnic-juridic, este vorba despre o obligatie generala negativa de a nu face care incumba tertilor în legatura cu existenta drepturilor s i obligatiilor contractuale. În literatura juridica, se discuta în acest context despre opozabilitatea substantial a a contractului fata de terti (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 577). În cazul în care o terta persoana nu se abtine d e la obligatia generala negativa de a
nu face, aducând atingere drepturilor/obligatiilor uneia dintre partile contractan te, se poate angaja raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie, în conditiile art. 1357 NCC. Pe de alta pa rte, terta persoana va respecta contractul, ca fapt juridic, atâta timp cât nu aduce atingere drepturilor sau intere selor ei legitime; b) a doua componenta a opozabilitatii: tertii se pot prevala de efectele contrac tului, însa fara a avea dreptul de a cere executarea lui, cu exceptia cazurilor prevazute de lege, teza a II-a a art. 1281. A doua componenta a principiului are drept premisa interesul tertilor de a invoca realitatea sociala , contractul care a fost încheiat, în folosul lor personal, chiar si împotriva partilor contractante, de exemplu: în mater ia uzucapiunii, a cesiunii de creanta etc. În literatura juridica, se discuta în acest context despre opozabilitat ea probatorie a contractului fata de terti (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 576). Sub aspect probatoriu, terta per soana este îndreptatita sa se foloseasca de orice mijloc de proba pentru a dovedi existenta, pentru a combate existenta o ri pentru infirmarea numai în parte a contractului (C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 63). În vederea asigurarii opozabilitatii contractului fata de terti, uneori sunt neces are masuri de publicitate a drepturilor si obligatiilor contractuale sau simpla cunoastere a existentei aces tora de catre terti, în functie de evidentierea fiecarei componente în parte a principiului. Art. 1282. Transmisiunea drepturilor si obligatiilor catre succesori (1) La moartea unei parti, drepturile si obligatiile contractuale ale acesteia s e transmit succesorilor sai universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulati a partilor ori din natura contractului nu rezulta contrariul. (2) Drepturile, precum si, în cazurile prevazute de lege, obligatiile contractuale în strânsa legatura cu un bun se transmit, odata cu acesta, succesorilor cu titlu particula r ai partilor. (art. 232 si urm. NCC) Comentariu 1. Aspecte generale privind succesorii partilor. Prin dispozitiile art. 1282 est e întregit tabloul efectelor contractului în privinta succesorilor partilor, oferindu-se o reglementare general a a modului în care aceste subiecte de drept se pozitioneaza în raport cu drepturile si obligatiile contractuale în cazu l decesului uneia dintre parti. Articolul 1282 este structurat pe fiecare sub-categorie de succesori: succesorii universali sau cu titlu universal (alin. 1) si succesorii cu titlu particular (alin. 2). O parte a doctrinei, traditional ista, încadreaza cele doua tipuri de succesori în notiunea de avânzi-cauza, o categorie intermediara de persoane, care, d esi nu au participat la încheierea contractului, suporta efectele acestuia datorita raporturilor în care se afla cu partile contractante (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 64; Gh. Beleiu, Drept civil, p. 203) . Într-o alta opinie, este contestata apartenenta succesorilor universali sau cu titlu universal la categoria avânzilorcauza, fiind calificati parti derivate ale contractului (înlocuind partea decedata), în timp ce aceeasi apartenenta a succe sorilor cu titlu particular este considerata variabila în functie acordul acestora la transmiterea drepturilor (a s
e vedea L. Pop, Obligatiile, p. 567569). Noul Cod civil nu opereaza cu notiunea de avânzi-cauza, astfel ca discutiile doctrinare mentionate ramân deschise. 2. Transmisiunea drepturilor si obligatiilor catre succesorii universali si cu t itlu universal. Între succesorii universali si succesorii cu titlu universal exista o diferenta doar c antitativa, primii dobândind totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale ale autorilor lor, privite în universalit atea lor, iar secunzii, o fractiune din respectiva universalitate (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 64). În privinta drepturilor si obligatiilor de sorginte contractuala, alin. (1) al art. 1282 stabileste regula conform carei a drepturile si obligatiile contractuale ale partii decedate se transmit succesorilor sai universali sau cu titlu universal, sub rezerva exceptiilor de factura legala, conventionala sau decurgând din natura contractului. Se remarca exactitatea noii r eglementari mai cu seama în maniera de stipulare a exceptiilor de la regula transmiterii drepturilor si obli gatiilor contractuale pe aceasta cale, prin comparatie cu sustinerile doctrinare care limitau aceste exceptii la caract erul intuitu personae al drepturilor si obligatiilor contractuale. Cu referire la explicarea regulii de transmisiune a drepturilor si obligatiilor contractuale catre succesorii universali sau cu titlu universal, în literatura juridica au fost formulate doua t eorii: o prima teorie considera succesorii universali sau cu titlu universal drept continuatori ai personalitati i autorilor lor (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 203); a doua teorie pune accent pe vointa de acceptare declarata de succesor de a deveni parte derivata sau survenita în contract (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 568). Regula prevazuta în alin. (1) al art. 1282 îi vizeaza pe mostenitorii legali, legata rii universali sau cu titlu universal ai unei persoane fizice; în privinta reorganizarii persoanelor juridice, sunt de obse rvat dispozitiile speciale din art. 232 si urm. NCC. 3. Transmisiunea drepturilor si obligatiilor catre succesorii cu titlu particula r. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc unul sau mai multe drepturi patrimon iale, privit(e) în mod de sine statator, si nu ca parte componenta a unui patrimoniu, cum ar fi: cumparatorul u nui bun, donatarul, cesionarul unei creante (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 65). Alineatul (2) al art. 1282 precizeaza regula suportarii de catre succesorul cu titlu particular a efectelor contractelor încheiate anterio r de autorul lui cu terti în legatura cu dreptul/bunul care i-a fost ulterior transmis. În precizarea acestei reguli, se fa ce distinctia între drepturile si, respectiv, obligatiile contractate anterior de autor, în sensul ca se vor transmit e catre succesor, de principiu, doar drepturile, iar obligatiile doar în cazurile expres prevazute de lege (de exemplu, situatia obligatiilor scriptae in rem si propter rem). Modul de transmitere astfel enuntat este conditionat sub un dublu aspect: a) substantial, de existenta unei strânse legaturi între drepturile (si obligatiile) contractate anterior de autor si dreptul/bunul transmis ulterior catre succesor. În literatura juridica se vorbeste despre notiunea de conexiune între drepturile (si obligatiile) contractate anterior si dreptul/bunul transmis, noti
une care este interpretata în sens larg, cuprinzând nu numai drepturile aflate în raport de accesorietate cu bunul transmis, dar si acele drepturi care sunt atât de strâns legate de bunul dobândit, încât, dupa ce s-a operat transmiterea, ele nu mai prezinta interes pentru transmitator. În lipsa unei asemenea conexiuni, succesorul cu titlu particu lar este strain, tert desavârsit fata de drepturile contractate anterior de autorul sau (a se vedea C. Statescu, C. Bîrs an, Obligatiile, p. 66); b) operational, este necesara respectarea normelor de publicitate, precum si ant erioritatea contractului dintre autor si cocontractant constatata prin data certa a înscrisului. II. Promisiunea faptei altuia Art. 1283. - Efecte Art. 1283. Efecte (1) Cel care se angajeaza la a determina un tert sa încheie sau sa ratifice un act este tinut sa repare prejudiciul cauzat daca tertul refuza sa se oblige sau, atunci când s-a obl igat si ca fideiusor, daca tertul nu executa prestatia promisa. (2) Cu toate acestea, promitentul nu raspunde daca asigura executarea obligatiei tertului, fara a se produce vreun prejudiciu creditorului. (3) Intentia promitentului de a se angaja personal nu se prezuma, ci trebuie sa reiasa neîndoielnic din contract sau din împrejurarile în care acesta a fost încheiat. Comentariu 1. Notiunea si natura juridica a promisiunii faptei altuia. Articolul 1283 regle menteaza, cu titlu de noutate legislativa, constructia juridica a promisiunii faptei altuia, considera ta de doctrina în unanimitate drept o exceptie aparenta de la principiul relativitatii si definita ca fiind contractul se prin care o persoana debitorul obliga fata de creditor sa determine pe o terta persoana sa-si asume un anume an gajament juridic în folosul creditorului din contract (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 69). Suntem în prezenta unei exceptii doar aparente de la principiul relativitatii, întrucât debitorul promite propria sa fapta de a-l determina pe tert sa contracteze cu creditorul sau , si nu fapta tertului, care va fi obligat exclusiv ca urmare a consimtamântului sau de a se angaja într-o relatie contractuala cu beneficiarul promisiunii analizate. Ca mod de implementare conventionala, promisiunea faptei altuia poate reprezenta o conventie principala, de sine stata toare, între parti sau poate fi accesorie pe lânga o un anumit contract, caz în care este mai potrivita denumirea de conventie de porte-fort (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 597). 2. Regimul juridic al promisiunii faptei altuia. Textul legal nu defineste aceas ta operatiune, ci o prezinta din perspectiva obiectului, a efectelor sale (alin. 1-2) si a unei conditii în leg atura cu exprimarea intentiei promitentului (alin. 3). Regimul juridic al promisiunii faptei altuia este forma t din urmatoarele elemente principale: a) partile promisiunii faptei altuia au denumiri specifice: promitentul (debitor ul) si beneficiarul promisiunii (creditorul); b) obiectul promisiunii faptei altuia poate consta în angajarea promitentului la:
a-l determina pe tert sa încheie un act juridic (nu se precizeaza daca este unilateral sau bilateral ca mod de forma re), a-l determina pe tert sa ratifice un act juridic, ambele variante dublate de posibilitatea angajarii promitentului si ca fideiusor, cu consecinte asupra obligatiilor promitentului; c) efectele promisiunii faptei altuia. De principiu, aceasta operatiune da naste re unei obligatii de a face în sarcina promitentului, obligatie de rezultat sanctionabila prin obligarea promit entului la repararea prejudiciului suferit de beneficiarul creditor. Concret, obligatia de a face dep inde de obiectul promisiunii de a contracta (precizat la pct. b) si implicit, de asumarea de catre debitor si a po zitiei de fideiusor, caz în care el va garanta si executarea prestatiei asumate ulterior de catre tert. Rezulta ca în sim pla calitate de promitent, debitorul raspunde numai pentru neîncheierea/neratificarea de catre tert a actului juridic p reconizat de creditor, iar pentru dubla calitate de promitent-fideiusor, debitorul va raspunde si pentru neexecuta rea prestatiei tertului decurgând din încheierea/ratificarea actului juridic de catre acesta. Conform alin. (2), pro mitentul nu raspunde daca asigura executarea obligatiei tertului, fara a se produce vreun prejudiciu creditorului, formulare din care se deduce ca ne situam în premisa încheierii/ratificarii actului juridic de catre tert, dar fara ca acesta sa-i onoreze efectele; d) conditia exprimarii ferme a intentiei promitentului de a se angaja personal. Potrivit alin. (3), pentru valabilitatea angajarii personale a promitentului, este necesara cerinta exprimarii intentiei promitentului într-unul dintre urmatoarele moduri: fie printr-o stipulare expresa în contract a respectivei inten tii, fie din analizarea împrejurarilor în care contractul a fost încheiat; în acest din urma caz se va tine cont de domeniul de activitate, de modul de încheiere/negociere a contractului, de o eventuala istorie a relatiilor contractua le dintre parti etc. III. Stipulatia pentru altul Art. 1284. - Efecte Art. 1285. - Conditiile privind tertul beneficiar Art. 1286. - Acceptarea stipulatiei Art. 1287. - Revocarea stipulatiei Art. 1288. - Mijloacele de aparare ale promitentului Art. 1284. Efecte (1) Oricine poate stipula în numele sau, însa în beneficiul unui tert. (2) Prin efectul stipulatiei, beneficiarul dobândeste dreptul de a cere direct pro mitentului executarea prestatiei. (art. 1285-1288 NCC) Comentariu 1. Notiunea si natura juridica a stipulatiei pentru altul. În art. 1284-1288, noul Cod civil reglementeaza cu titlu general si cu valoare de noutate legislativa, stipulatia pentru altul, cal pâna în prezent în unanimitate ificata în literatura juridica drept o exceptie veritabila de la principiul relativitatii efectelor contractului. Pâna la aparitia noului Cod civil, nu exista o reglementare generala si unitara a stipulatiei pen tru altul, doar aplicatii legislative în diferite materii (donatia cu sarcini, asigurarile de persoane etc.), aplicabilit atea ei generala fiind
recunoscuta în virtutea principiului libertatii contractuale. Conform definitiei doctrinare, stipulatia pentru altul este contractul prin care o parte, denumita stipulant, dispune ca cealalta parte, denumita promitent, sa dea, sa faca sau sa nu faca ce va în folosul unei terte persoane, straine de contract, denumite tert beneficiar (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 71). S-a atras atentia, în mod întemeiat, ca sub aspectul denumirii, este de preferat evitarea sintagmei con tract în folosul unei terte persoane (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 601) deoarece, ca mod de i mplementare conventionala, stipulatia pentru altul se obiectivizeaza, de cele mai multe ori, într-o clauza stipulata în co ntractul dintre stipulant si promitent, si nu într-un contract de sine statator. Noul Cod civil nu defineste stipulatia pentru altul, primul articol al prezentei sectiuni debutând cu enuntarea regulii conform careia orice persoana poate stipula pentru altul, în numele sau si în benefi ciul unui tert. Se observa cum tehnica de redactare a alin. (1) al art. 1284 printr-o enuntare afirmativa, pozi tiva, a facultatii de a stipula pentru altul acorda acestei prevederi valoarea unui principiu în materia producerii efect elor contractului fata de terti, îndepartând-o de aprecierea clasica de a fi o exceptie veritabila de la relativitate a efectelor contractului; un argument în plus îl constituie consacrarea cerintei acceptarii stipulatiei de catre beneficiar în vederea nasterii dreptului, conform art. 1286 (a se vedea si comentariul art. 1286). Prin stipularea în favoarea tertului beneficiar, nu se nasc raporturi contractuale între stipulant si beneficiar (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 610), însa acest procedeu juridic în sine se poate baz a, din punctul de vedere al stipulantului, pe eventuale raporturi juridice pre-existente între cele doua subie cte de drept. 2. Mecanismul producerii efectelor stipulatiei pentru altul. Traditional, în preze ntarea efectelor stipulatiei pentru altul, se iau în calcul trei categorii de raporturi: între stipul ant si promitent, între stipulant si tertul beneficiar, între promitent si tertul beneficiar. Desi titulatura art. 1284 ar anunta ca obiectul de reglementare va fi constituit din toate efectele stipulatiei pentru altul, în real itate, textul legal analizat nu epuizeaza aceasta materie, a carei legiferare este continuata în art. 1286-1288. În mod concret, art. 1284 contine doua dispozitii, prima cu valoare generala, în ali n. (1), consacrând principiul potrivit caruia orice persoana poate stipula în beneficiul unui tert, a doua enuntân d un anumit efect al procedeului juridic al stipulatiei pentru altul, în alin. (2). Daca prima dispozitie are rolul de a repune în discutie natura juridica a notiunii analizate, asa cum s-a aratat mai sus, cea de-a doua reitereaza unul di ntre efectele principale fata de beneficiar, recunoscute de teoria si practica judiciara: dobândirea de catre benef iciar a dreptului de a cere direct promitentului executarea prestatiei în favoarea sa, fara a fi necesara interventia stipulantului în acest demers. Temeiul dreptului beneficiarului de a solicita direct promitentului executarea p restatiei se afla în raportul juridic obligational format între cele doua subiecte de drept cu prilejul încheierii stipula tiei si a acceptarii ei din partea beneficiarului, astfel ca promitentul devine debitor, iar tertul beneficiar, cre ditor. Tertul beneficiar poate solicita
executarea prestatiei atât pe cale de actiune, cât si pe cale de exceptie, folosind toate mijloacele si actiunile juridice pe care le are la dispozitie orice creditor; nefiind parte la contractul dintre stipulant si promitent, beneficiarul nu poate cere rezolutiunea acestuia (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 61 0). Art. 1285. Conditiile privind tertul beneficiar Beneficiarul trebuie sa fie determinat sau, cel putin, determinabil la data închei erii stipulatiei si sa existe în momentul în care promitentul trebuie sa îsi execute obligatia. În caz contr ar, stipulatia profita stipulantului, fara a agrava însa sarcina promitentului. [art. 1284 alin. (1), art. 1286 NCC] Comentariu 1. Viziune comparativa asupra conditiilor stipulatiei în general. Din analiza art. 1285 si urm. se observa intentia legiuitorului de a nu reglementa unitar si complet conditiile stipulati ei pentru altul, astfel ca, pentru completa si corecta lor determinare, este necesara si obligatorie recurgerea la operele doctrinare în domeniu. Astfel literatura juridica (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 72; L. Pop , Obligatiile, vol. II, p. 606 si urm.) era unanima în prezentarea conditiilor speciale de valabilitate ale acestui proced eu juridic: a) exprimarea neîndoielnica a vointei de a stipula. În noul Cod civil nu exista prev edere în privinta modului necesar de exprimare a vointei de a stipula, legiuitorul doar enuntând în alin. (1) al art. 1284 regula conform careia oricine poate stipula în beneficiul unui tert; b) determinarea sau determinabilitatea tertului beneficiar. Pâna în prezent, aceasta cerinta era precizata în doctrina civila în maniera de a nu fi absolut necesara la momentul încheierii contractului, f iind suficienta la momentul executarii obligatiei de catre promitent. Conceptia noului Cod civil în aceasta pr ivinta este mai riguroasa si exacta, asa cum vom demonstra în continuare; c) lipsa consimtamântului tertului beneficiar. Acceptarea de catre beneficiar nu e ra prevazuta în doctrina drept o conditie a nasterii valabile a dreptului în favoarea acestuia, însa viziunea noului Cod civil este diferita, astfel cum rezulta din art. 1286 (a se vedea comentariul art. 1286). 2. Determinarea/ determinabilitatea tertului beneficiar. Consecintele neîndeplinir ii acestei conditii legale. Conform primei teze a art. 1285, în persoana tertului beneficiar sunt stipulate doua sub-conditii, necesar a fi îndeplinite la momente diferite: prima sub-conditie se refera la nece sitatea determinarii sau cel putin a determinabilitatii beneficiarului la momentul încheierii stipulatiei, iar cea de-a doua conditie se refera la necesitatea existentei beneficiarului la momentul în care promitentul trebuie sa îsi execute obl igatia. Dispozitiile legale analizate reprezinta o consacrare diferita a sustinerilor doctrinare în materie, p otrivit cu care era ceruta individualizarea/determinabilitatea beneficiarului la epoca executarii prestatie i de catre promitent, si nu neaparat la data contractarii stipulatiei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 606; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 72). Interpretarea art. 1285 nu intra în contradictie cu posibilitatea stipularii în favo
area unei persoane viitoare, sub rezerva determinabilitatii ei la momentul stipularii si, respectiv, a existentei ei efective la momentul executarii obligatiei de catre promitent. Noua reglementare aduce o nota de rigurozitate în p rivinta determinarii tertului beneficiar, impunând o mai mare acuratete partilor în aceasta privinta, dar cu conse cinte favorabile asupra sigurantei circuitului civil. În cazul nerespectarii primei teze a art. 1285, solutia legala preconizata este a considerarii stipulatiei în beneficiul stipulantului, similar doctrinei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 60 7), cu precizarea de a nu se agrava astfel sarcina promitentului. Art. 1286. Acceptarea stipulatiei (1) Daca tertul beneficiar nu accepta stipulatia, dreptul sau se considera a nu fi existat niciodata. (2) Stipulatia poate fi revocata cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulatia poate fi acceptata si dupa decesul stipulantului sau al pr omitentului. (art. 1287 NCC) Comentariu 1. Valoarea juridica a acceptarii stipulatiei de catre tertul beneficiar. Tradit ional, doctrina este unanima în a conferi acceptarii stipulatiei de catre tertul beneficiar doar rolul de confirmare si consolidare a dreptului nascut în favoarea acestuia, cu consecinta ca un eventual refuz determin a ineficacitatea stipulatiei, urmând a fi executata în favoarea stipulantului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Ob ligatiile, p. 74; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 607). Noul Cod civil schimba conceptia asupra acestui a spect, prevazând în alin. (1) al art. 1286 ca neacceptarea stipulatiei de catre beneficiar se soldeaza cu constatarea inexi stentei dreptului. Astfel, noua reglementare acorda o mai mare importanta rolului tertului beneficiar în mecanismu l stipulatiei, cu consecinte asupra nasterii dreptului în patrimoniul acestuia; rezulta ca în ipoteza decesului beneficiarului înainte de acceptare, se considera ca dreptul nu a existat niciodata în patrimoniu, cu doua c onsecinte principale: netransmiterea dreptului catre succesori si imposibilitatea de urmarire din part ea creditorilor chirografari. În schimb, conform tezei finale a alin. (2), decesul stipulantului sau al promitent ului intervenit anterior acceptarii nu are niciun efect juridic, beneficiarul putând accepta ulterior dreptul. Articolul 1286 nu contine prevederi referitoare la formele necesare de manifesta re a acceptarii beneficiarului, astfel ca devine aplicabila regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; de asemenea, se poate recurge la rationamentul analog stabilit în doctrina pentru confirmarea din partea beneficiar ului, potrivit cu care confirmarea (a se citi acceptarea) poate fi expresa sau tacita (a se vedea L. Po p, Obligatiile, vol. II, p. 611). Dispozitia legala analizata pare sa schimbe optica asupra naturii juridice a sti pulatiei de a fi o veritabila exceptie de la principiul relativitatii, întrucât se acorda consimtamântului beneficiarului un rol activ în privinta nasterii dreptului în patrimoniul acestuia.
2. Conditionarea dintre revocarea stipulatiei si acceptarea ei de catre tertul b eneficiar. Alineatul (2) reglementeaza efectul acceptarii beneficiarului în ipoteza revocarii stipulati ei, cu observarea art. 1287 prevazând subiectele de drept îndreptatite la efectuarea revocarii. Conform acestor preveder i legale, stipulatia poate fi revocata cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Compa rativ, sustinerile doctrinare în cazul efectului confirmarii din partea tertului beneficiar erau în sensul ca simpl a confirmare atrage irevocabilitatea stipulatiei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 611). Noua reglementare conditioneaza irevocabilitatea stipulatiei de ajungerea acceptarii la stipulant sau la promitent, în acord cu mod alitatea de efectuare a revocarii conform art. 1287. Rezulta ca simpla acceptare a dreptului, neurmata de ajungere a acceptarii la stipulant sau la promitent, nu împiedica revocarea stipulatiei. Art. 1287. Revocarea stipulatiei (1) Stipulantul este singurul îndreptatit sa revoce stipulatia, creditorii sau mos tenitorii sai neputând sa o faca. Stipulantul nu poate însa revoca stipulatia fara acordul promite ntului daca acesta din urma are interesul sa o execute. (2) Revocarea stipulatiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Daca nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profita stipulantului sau mostenitori lor acestuia, fara a agrava însa sarcina promitentului. (art. 1286 NCC) Comentariu 1. Modalitati de efectuare a revocarii stipulatiei. Conform alin. (1), în materia revocarii stipulatiei exista regula efectuarii acesteia de catre stipulant, cu excluderea creditorilor sau mo stenitorilor stipulantului. Aceasta prevedere este în acord cu teza unanim admisa a nasterii dreptului direct în patrimo niul tertului beneficiar, independent de chestiunea valorii juridice a acceptarii/confirmarii dreptului. C a modalitati de efectuare a revocarii, distingem între: a) revocarea unilaterala, efectuata de catre stipulant, fara a fi necesar acordu l promitentului. Interpretarea alin. (1) permite observarea ca aceasta forma de revocare constituie regula, nefiind c onditionata de îndeplinirea altui aspect, în afara ajungerii acceptarii beneficiarului la stipulant/promitent, confo rm art. 1286. Temeiul revocarii unilaterale se afla în cercetarea exclusiva a raporturilor pre-existente dintre st ipulant si tertul beneficiar, promitentul neavând niciun interes personal în executarea prestatiei catre beneficia r; b) revocarea bilaterala, presupunând si consimtamântul promitentului, daca acesta di n urma are interesul sa execute stipulatia. Revocarea agreata si de promitent apare ca o exceptie în rapor t cu revocarea unilaterala a stipulantului, fiind aplicabila doar în situatiile în care promitentul are interesul sa execute stipulatia. Fundamentul revocarii bilaterale se afla în cercetarea raporturilor juridice preexistente dint re promitent si tertul beneficiar, primul având interesul, dincolo de cel al stipulantului, de a executa stipulatia în favoarea beneficiarului. 2. Efectele revocarii. Din analiza coroborata a alin. (1) si (2) rezulta ca efec
tele revocarii se produc la un moment diferit, în functie de modalitatile revocarii: în cazul revocarii unilaterale, revoc area stipulatiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent; pentru cazul revocarii bilaterale, ar fi fos t superfluu ca legea sa prevada în mod similar, momentul respectiv întrucât însasi maniera de efectuare a revocarii cu ac ordul promitentului contine în sine solutia: momentul realizarii acordului de vointe al stipulantului si promitentului în scopul revocarii. O chestiune subsecventa revocarii este cea a desemnarii unui alt beneficiar. Pot rivit alin. (2), daca nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profita stipulantului sau mostenitorilor a cestuia, sub rezerva de a nu agrava sarcina promitentului în economia raporturilor dintre promitent si stipulant/moste nitorii acestuia. În fine, este de observat ca indiferent de modalitatile de efectuare a revocarii, trebuie tinut cont de prevederile art. 1286 referitoare la rolul acceptarii din partea beneficiarului fata de o eventua la irevocabilitate a stipulatiei. Art. 1288. Mijloacele de aparare ale promitentului Promitentul poate opune beneficiarului numai apararile întemeiate pe contractul ca re cuprinde stipulatia. Comentariu 1. Specificul raporturilor dintre promitent si tertul beneficiar. Consecinte. Înch eierea stipulatiei si acceptarea dreptului de catre tertul beneficiar dau nastere, printre altele, unu i raport juridic obligational între promitent si beneficiar, primul în calitate de debitor, secundul în calitate de cred itor al prestatiei ce formeaza obiectul stipulatiei. Uneori, în functie de împrejurari, promitentul consimte la mec anismul stipulatiei în temeiul unor raporturi juridice preexistente cu tertul beneficiar, alaturi de considerar ea continutului bilateral (sau unilateral) al contractului principal încheiat cu stipulantul. În reglementarea mijl oacelor de aparare ale promitentului, în calitate de debitor, art. 1288 surprinde tocmai specificul acest ui procedeu juridic de a putea fi dublat de raporturi juridice anterioare; solutia legislativa este în directia posi bilitatii de invocare de catre promitent exclusiv a apararilor întemeiate pe contractul care cuprinde stipulatia. Asadar, p romitentul nu este îndrituit a justifica un eventual refuz în executarea prestatiei prin raportare la situatii de curgând din alte raporturi juridice, exterioare stipulatiei. Dintr-o alta perspectiva, art. 1288, facând distinctie între contract si stipulatie, pleaca de la premisa ca, de regula, stipulatia reprezinta o clauza contractuala din cuprinsul unui contract, si nu un contract de sine statator. 2. Posibile aparari formulate de promitent. Articolul 1288 îl îndreptateste pe promi tent sa opuna orice aparari decurgând din contractul care cuprinde stipulatia, neoperând nicio distincti e sau precizare suplimentara. Înseamna ca promitentul, în scopul respingerii cererii beneficiarului de executare a prestatiei, va putea invoca orice exceptie opozabila stipulantului, cum ar fi: nulitatea, rezolutiunea contractulu i pe care se întemeiaza stipulatia, prescriptia extinctiva etc. De asemenea, în doctrina exista si opinia potrivit careia promitentul poate
opune inclusiv exceptia de neexecutare a prestatiilor la care s-a angajat stipul antul în considerarea carora promitentul s-a obligat sa execute stipulatia (a se vedea L. Pop, Obligatiile, v ol. II, p. 610). IV. Simulatia Comentariu introductiv 1. Consideratii generale. Noul Cod civil reglementeaza simulatia în sase articole (art. 1289-1294), fata de vechiul Cod civil, care îi consacra un singur text (art. 1175). Noua reglementare este inspirata de Codul civil italian (art. 1414-1417) si, dincolo de prevederile privind efectele simulatiei între part i si fata de terti, contine si dispozitii referitoare la compatibilitatea simulatiei cu actele unilaterale (art. 1293) si cu cele nepatrimoniale (art. 1294). 2. Drept tranzitoriu. Articolul 109 LPA prevede ca dispozitiile art. 1289-1294 di n Codul civil se aplica numai în cazul în care contractul secret este încheiat dupa intrarea în vigoare a Codului civil . Structura simulatiei fiind duala (contract secret - contract public), cu precizarile ce se vor face mai jos (a se vedea infra, pct. 2 al comentariului de la art. 1289 NCC), si fiind îndeobste admis ca actul secret trebu ie sa fie anterior sau concomitent cu cel public (a se vedea infra, pct. 3 al comentariului de la art. 1289 NCC), r ezulta ca legea aplicabila unei simulatii va fi legea sub imperiul careia s-a încheiat actul ocult, indiferent de data la ca re ar fi întocmit actul public [asadar, legea veche (art. 1175 C.civ.) se va aplica unei simulatii ori de câte or i actul secret este încheiat înainte de 1 octombrie 2011]. Solutia normei tranzitorii este rationala, deoarece determina a ceeasi rezolvare si în situatia în care s-ar admite conceptia potrivit careia poate exista simulatie si atunci când actul secret se încheie ulterior celui public (pentru aceasta parere, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 73-74). 3. Structura comentariului. Deoarece studiul simulatiei presupune o serie de con sideratii bazate pe doctrina si jurisprudenta, fara sa aiba temei într-o norma juridica (cum ar fi cele privitoare la elementele sale componente, scopurile sale, clasificare, natura juridica, domeniul de aplicare sau actiunea în simulatie), toate acestea vor fi analizate în cadrul comentariului art. 1289, facându-se, acolo unde este nevoie, cor elatiile necesare. Art. 1289. - Efecte între parti Art. 1290. - Efecte fata de terti Art. 1291. - Raporturile cu creditorii Art. 1292. - Proba simulatiei Art. 1293. - Actele unilaterale Art. 1294. - Actele nepatrimoniale Art. 1289. Efecte între parti (1) Contractul secret produce efecte numai între parti si, daca din natura contrac tului ori din stipulatia partilor nu rezulta contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. (2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între parti daca nu îndeplineste conditiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabila. [art. 295, 331, 4 80, 679, 888, art. 988 alin. (2), art. 990-992, 1011, 1033, 1050, art. 1150 alin. (1) lit. b, art. 1169 , 1179, 1235-1239, 1244, 1250, 1281, 1290-
1294, 1653-1654, 2039-2042, art. 2278 alin. (1) teza a II-a NCC; art. 111, 271-2 73 C.proc.civ.; art. 32-33, 35, 432435 NCPC; art. 9 alin. (1) lit. a Legea nr. 241/2005] Comentariu 1. Notiune. Simulatia, reglementata de art. 1289-1294 NCC, este operatiunea juri dica unitara care creeaza o aparenta neconforma cu realitatea prin încheierea a doua acte juridice: unul publi c si mincinos, ale carui efecte sunt înlaturate sau modificate, total sau partial de altul secret si adevarat, care con tine în sine, implicit sau explicit, acordul partilor de a simula (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 92; pentru a lte definitii ale simulatiei, a se vedea: G. Chivu, Simulatia în teoria si practica dreptului civil, p. 14-15; L. Pop, Oblig atiile, vol. II, p. 616; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 77-78). Definitia utilizeaza notiunea de act juridic , si nu pe aceea de contract, deoarece simulatia este posibila si în cazul actelor juridice unilaterale (a se vedea infra , art. 1293 NCC). 2. Elemente componente (structura). Articolul 1289 NCC alin. (1) si (2) nu utili zeaza decât sintagma contract secret, dar structura bipolara a simulatiei (ilustrata cu evidenta de a rt. 1175 C.civ.) rezulta din faptul ca art. 1290 NCC mentioneaza si contractul public. În realitate, simulatia are în struc tura sa trei acte juridice: actul secret, ocult, ascuns (si real, el fiind cel care guverneaza adevaratele raportu ri dintre parti), actul public, ostensibil (dar mincinos, neadevarat, ale carui clauze sunt modificate, total sa u partial, de actul secret) si acordul simulatoriu (actul juridic, manifestarea de vointa care spune ca actul pub lic e simulat, care da expresie vointei partilor de a crea aparenta, de a ascunde realitatea raporturil or dintre ele, si face legatura , uneste actul ascuns cu cel ostensibil; a se vedea G. Chivu, Simulatia, p. 19). Acordul simulatoriu nu este mentionat întotdeauna în studiul simulatiei (de exemplu: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 77-79), dar existenta sa este în afara de orice îndoiala (a se vedea: V. Stoica, M. Ronea, Nota II sub dec. nr. 9 d in 18 februarie 1986 a fostului Tribunal Suprem, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 47; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 62-70; L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 123; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 617; G. Chivu, Simulatia, p. 19). Evident, acordul simulatoriu nu poate fi vazut întotdeauna în constructia simulatiei sau, altfel spus, el nu este întotdeauna explici t (mai curând se poate spune ca este rareori explicit), dar este întotdeauna implicit, în sensul ca reiese din exist enta concomitenta a celor doua acte, care se contrazic, partial sau total, unul pe celalalt. Acordul simulatoriu este esentialmente secret, devoalarea lui ducând la dezvaluirea întregii operatiuni juridice a simulatiei; el face parte din c omponenta ascunsa a simulatiei . Fata de aceste precizari, se poate spune ca simulatia are doua componente: A) actul juridic public, aparent, simulat, cunoscut; B) actul secret (numit uneori act secret lato sensu; a se vedea Fl.A. Baias, Sim ulatia, p. 67), care la rândul sau poate fi alcatuit din doua manifestari de vointa: a) acordul simulatoriu si b) actul real, care stipuleaza adevaratele raporturi dintre parti (numit uneori si act secret stricto sensu; a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 67). Uneori actul secret contine numai acordul simulatoriu: atunci când actul public es
te fictiv (a se vedea infra, pct. 8), adica este anihilat complet de cel secret, care nu prevede decât inexistenta, cara cterul simulat al celui dintâi (de exemplu, în cazul înstrainarii fictive a unui bun, în scopul sustragerii sale de la ur marirea de catre creditori). Asa fiind, acordul simulatoriu este de esenta simulatiei, care nu poate exista în abse nta lui (a se vedea: Fl.A. Baias, Simulatia, p. 69; L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 123; L. Pop, Obligatiile , vol. II, p. 618; G. Chivu, Simulatia, p. 19), în timp ce actul secret stricto sensu care doar modifica actul public, fara a -l aneantiza complet este doar de natura simulatiei, lipsind în cazul actului fictiv. 3. Conditii pentru existenta simulatiei. Pentru a fi în prezenta unei simulatii su nt necesare urmatoarele conditii (întrucât configuratia simulatiei nu s-a schimbat în reglementarea din NCC fa ta de cea din art. 1175 C.civ., conditiile mentionate în doctrina si jurisprudenta anterior, cu toate controversel e create asupra lor, ramân valabile si în prezent): a) existenta a doua acte juridice: unul real, dar secret, mentionat de art. 1289 , 1290 si 1291 NCC, si unul mincinos, neadevarat, dar public, mentionat de art. 1290 NCC (aceeasi conditie era ceruta si sub imperiul art. 1175 C.civ.; a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 77-78; L. Pop, Obligatiile, vol. II , p. 617-618). Actul secret mai era denumit si contraînscris, de la francezul contre-lettre, termen utilizat de art. 1 321 din Codul civil francez (este de asteptat ca denumirea aceasta sa fie folosita în continuare în practica, desi nu are suport în prevederile NCC). Asa cum s-a aratat mai sus, la pct. 2, actul secret poate sa constea fie din doua ma nifestari de vointa (cea care contine intentia de a simula acordul simulatoriu si cea care modifica în mod concret actul public), fie dintr-una singura (acordul simulator, care pur si simplu prevede ca actul public nu exista); b) intentia de a simula, de a crea aparenta (animus simulandi), care se obiectiv eaza în acordul simulatoriu (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 123); c) actul secret sa fie anterior sau cel mult concomitent cu actul aparent (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 78; G. Chivu, Simulatia, p. 18; TS, sect. civ., dec. nr. 301/197 8, CD 1978, p. 50). Relatia temporala mentionata trebuie sa existe între cele doua acte juridice, în sens de manifestare d e vointa ( negotium), si nu în sens de înscris constatator (instrumentum); de aceea, exista simulatie daca înscrisul con statator al actului ocult a fost întocmit dupa actul aparent (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 122 ; TS, sect. civ., dec. nr. 1325/1979, CD 1979, p. 269). Mai exact, acordul simulatoriu este acela care trebuie sa fie ant erior sau cel mult concomitent cu actul public (a se vedea: G. Chivu, Simulatia, p. 19; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 619). Daca actul ascuns ar interveni dupa cel ostensibil, nu ar mai fi vorba de o simu latie, ci de modificarea primului act cel public prin intermediul celui de-al doilea cel secret (a se vedea C. Statesc u, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 78). Desi aceasta asertiune este în general acceptata, se poate sustine ca exista simul atie si atunci când actul ocult este ulterior celui fatis (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 73-74). 4. Scopuri. Pot fi identificate doua tipuri de scopuri ale simulatiei (în sensul d e cauza a actului juridic,
potrivit art. 1235 NCC, mai exact a acordului simulatoriu), ca în cazul oricarui a ct juridic: unul imediat si altul mediat, care este motivul (mobilul) determinant pentru care partile recurg la si mulatie (pentru notiunea de cauza , scop al actului juridic si structura sa, a se vedea: infra, art. 1235-1239; A. P op, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 252257). Scopul imediat este crearea aparentei, ascunderea adevaratelor raporturi d intre parti (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 79-80). Crearea aparentei nu este ilicita în sine si, tocmai de aceea, simulatia este valabila în principiu, nefiind sanctionata cu nulitatea (a se vedea infra, nr. 5). Scopul me diat, mobilul, motivul determinant al simulatiei poate fi licit (de exemplu, ascunderea identitatii cel ui care face un act de binefacere; a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 79-80; L. Pop, Teoria obligatiil or, 1998, p. 127; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 163-164), dar cel mai adesea în practica este ilicit, simulatia urma rind fraudarea tertilor (a creditorilor, a mostenitorilor etc.), a fiscului sau chiar fraudarea legii (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 79; L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 126-127; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 164). 5. Valabilitate. Simulatia este o operatiune juridica în principiu valabila, astfe l cum reiese din ansamblul art. 1289-1294 NCC: niciunul dintre acestea nu prevede sanctiunea nulitatii pentru di simularea actului juridic real sub aparenta actului public, ci prevede efectele specifice pe care aceasta le produc e. Ca si sub reglementarea anterioara (art. 1175 C.civ.), functioneaza principiul neutralitatii simulatiei, potrivit c aruia ea nu este lovita de nulitate atâta timp cât nu exista o cauza alta decât crearea aparentei neconforme cu realitatea care sa atraga aceasta sanctiune (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 128; C. Statescu, C . Bîrsan, Obligatiile, p. 80; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 165). 6. Sanctiuni. Desi simulatia nu este afectata de nulitate pentru simplul fapt al intentiei partilor de a ascunde fata de terti adevaratele raporturi dintre ele, aceasta nu înseamna ca ea nu este sanct ionata în niciun fel. Sanctiunea specifica simulatiei este, si în contextul noului Cod civil, inopozabilitatea actu lui secret fata de terti (pentru notiunea de terti în aceasta materie, a se vedea infra, art. 1290 NCC; pentru felul în care functiona aceasta sanctiune în reglementarea art. 1175 C.civ., a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiil or, 1998, p. 128-130; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 80-82; G. Chivu, Simulatia, p. 85-99; Fl.A. Baias, Simulat ia, p. 176-200). Existenta acestei sanctiuni rezulta: a) din interpretarea per a contrario a art. 1289 alin. (1) NCC: de vreme ce cont ractul secret produce efecte numai între parti, înseamna ca el nu produce niciun efect fata de terti, deci nu le este o pozabil, asa cum prevede art. 1281 NCC (a se vedea supra, comentariul acestui text); b) din art. 1290 NCC (care prevede expres inopozabilitatea fata de terti), dar s i din art. 1291 NCC (acest text se refera la creditorii partilor, dar si creditorii sunt terti în cazul simulatiei; a se ved ea infra, art. 1290 si 1291 NCC). În afara acestei sanctiuni specifice pentru simulatie, codul prevede si o serie de sanctiuni cu nulitatea absoluta sau relativa, dupa caz, atunci când, prin simulatie, într-una din formele ei (pentru
aceste forme, a se vedea infra, pct. 8), sunt încalcate norme juridice edictate pentru valabila încheiere a actului juridic; este vorba despre art. 992, 1033, 1653, 1654 NCC (a se vedea si comentariile acestor texte). Evident, daca prin simulatie se încalca norme juridice imperative, care ocrotesc u n interes general (a se vedea supra, art. 1250 NCC), sanctiunea va fi nulitatea absoluta a întregii operatiuni j uridice (spre exemplu, când simulatia este utilizata pentru fraudarea legii; pentru aceasta notiune, a se vedea supra, art. 1237 NCC); nulitatea va fi incidenta, în acest caz, ca o sanctiune generala, aplicabila în orice alta situatie similara, si nu ca o sanctiune specifica simulatiei (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 200-206). De asemenea, simulatia poate atrage si sanctiuni penale, atunci când, prin interme diul sau, se ascunde valoarea reala a unui act juridic (prin deghizarea pretului; a se vedea infra, pct. 8.2, lit. A, b) în scopul eludarii platii obligatiilor fiscale. O astfel de conduita poate întruni elementele constitutive a le infractiunii de evaziune fiscala, prevazuta si pedepsita de art. 9 alin. (1) lit. a ( ascunderea bunului ori a surse i imozabile sau taxabile ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale (pentru consecintele penale, în general, ale simulatiei, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 307-315). 7. Natura juridica. Din punctul de vedere al modului în care ia nastere, simulatia are o natura conventionala, fiind nascuta din manifestarea de vointa concordanta a mai multor subiecte de dr ept; mai exact, este un complex de acte juridice, alcatuit din actul public si actul secret, acesta continând în sine s i acordul simulatoriu (despre caracterul conventional al simulatiei, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 66) . Din punctul de vedere al efectelor sale, simulatia constituie o exceptie de la p rincipiul opozabilitatii fata de terti a contractului, prevazut de art. 1281 NCC (a se vedea supra, comentariul acestui t ext), în sensul ca actul secret este inopozabil tertilor, care nu sunt tinuti sa respecte situatia juridica nascuta d e acesta, ci pot sa o ignore (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 120; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 77; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 92-96). 8. Clasificare (formele simulatiei). Dupa elementul asupra caruia poarta acordul simulatoriu, adica acela pe care partile înteleg sa îl ascunda prin simulatie, simulatia poate fi clasificata du pa cum urmeaza (a se vedea si: Fl.A. Baias, Simulatia, p. 97-128; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 619-627): 8.1. Simulatia absoluta (sau actul fictiv) poarta asupra însasi existentei actului public, cu privire la care acordul simulatoriu (singura componenta a actului secret în aceasta ipoteza) decla ra ca nu produce niciun efect între parti, ca nu exista. Este, spre exemplu, situatia înstrainarii fictive a unui bun de catre debitor, în scopul sustragerii sale de la urmarirea creditorilor (situatie practica posibil de încadr at în ipoteza art. 1290 NCC). 8.2. Simulatia relativa poarta asupra unuia din elementele actului juridic; într-o asemenea ipoteza, actul secret (lato sensu) cuprinde atât acordul simulatoriu (care arata ce anume element al act ului public nu corespunde realitatii), cât si actul secret stricto sensu (care stipuleaza elementul real asu pra caruia convin partile si care este diferit fata de elementul corespunzator prevazut în actul public). Simulatia relat
iva este, la rândul sau, de doua feluri: A) simulatia relativa obiectiva, care poarta asupra unui element obiectiv al act ului juridic public, fiind susceptibila de o subclasificare în doua categorii: a) simulatia prin deghizare totala, când acordul simulatoriu vizeaza chiar natura juridica a actului (de exemplu, actul secret este o donatie, deghizata într-o vânzare, prevazuta de actul public); des i textele din materia simulatiei nu prevad nimic cu privire la deghizare, codul contine câteva cazuri de deghizare totala: art. 992 NCC privind simulatia unor liberalitati interzise; art. 1011 NCC, referitor la forma donatie i deghizate; art. 1033 care sanctioneaza cu nulitatea donatia deghizata în scopul eludarii revocabilitatii donatiilor între s oti; art. 1150 alin. (1) lit. b, care excepteaza de la raport donatiile deghizate în anumite conditii; b) simulatia prin deghizare partiala, când acordul simulatoriu priveste unul din e lementele obiective, esentiale sau neesentiale, ale actului juridic: obiectul (cel mai adesea pretul), cauza, d ata etc. B) simulatia relativa subiectiva apare atunci când actul public ascunde una din pa rtile actului secret (de exemplu, adevaratul dobânditor al bunului), deci când acordul simulatoriu poarta asu pra identitatii uneia din partile actului juridic. Exista doua forme de simulatie relativa subiectiva, si anume: a) interpunerea de persoane, când actul public se încheie între doua persoane, iar act ul secret între una din partile actului public si o alta persoana, aceasta din urma fiind adevaratul ben eficiar al efectelor actului încheiat (existenta interpunerii de persoane poate fi dedusa din reglementarea art. 1290 NCC; a se vedea infra, comentariul la acest text). Când se încheie o simulatie în aceasta forma, toate cele trei subiecte de drept sunt parti la acordul simulatoriu, adica au cunostinta de natura si efectele operatiunii la care au pa rticipat; b) mandatul fara reprezentare (reglementat, la nivel general, de art. 2039-2042 NCC; a se vedea infra, comentariul la aceste texte), în cazul caruia o persoana contracteaza cu alta, far a sa stie ca aceasta din urma este mandatarul fara reprezentare al unui alt subiect de drept (mandant), în persoana c aruia se vor produce efectele contractului. Spre deosebire de interpunerea de persoane, în situatia mandatului f ara reprezentare, parti la acordul simulatoriu sunt numai mandantul ocult si mandatarul, iar ceea ce se ascunde est e tocmai contractul de mandat dintre ei, subiectul de drept cu care mandatarul contracteaza necunoscând existent a mandatului (pentru controversa asupra calificarii mandatului fara reprezentare ca o forma de simula tie, ca si pentru argumentele în acest sens, a se vedea: Fl.A. Baias, Simulatia, p. 117-128; O. Hanes, Nota la de c. nr. 197/A/2004 a CA Alba-Iulia, în Dreptul nr. 7/2005, p. 222-227; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 623-627). Codul face referire expresa la interpunerea de persoane în câteva situatii: art. 992 NCC care prevede în alin. (1) sanctiunea nulitatii relative, aplicabila liberalitatilor facute unor persoane i nterpuse, iar în alin. (2) prezumtia de persoana interpusa; art. 1033 NCC, care sanctioneaza în alin. (1) cu nulitatea absoluta donatiile deghizate facute în scopul eludarii revocabilitatii donatiilor între soti si instituie în alin.
(2) o prezumtie de interpunere de persoane; art. 1150 alin. (1) lit. b), care excepteaza de la raport, în anumite co nditii, donatiile facute unor persoane interpuse; art. 1653 si 1654 NCC, care instituie o serie de incapacitati de a cu mpara si sanctioneaza încalcarea lor cu nulitatea absoluta sau relativa, dupa caz, si atunci când aceasta încalcare se reali zeaza prin persoane interpuse. Desi toate aceste texte folosesc numai sintagma persoana interpusa , în ipoteza art. 992, 1033 si 1050 NCC nu poate fi vorba decât de interpunerea de persoane propriu-zisa (lit. B.a de mai sus), în timp ce eludarea incapacitatilor de a cumpara prevazute de art. 1653 si 1654 NCC se poate realiza si prin utilizarea m andatului fara reprezentare (lit. B.b de mai sus). 9. Domeniu de aplicare. Evident, simulatia este posibila în cazul contractelor (ar t. 1289-1291 NCC), al actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului si destinatarul sau (art. 1293 NCC), dar nu si în cazul actelor ne patrimoniale (art. 1294). Daca raporturile nepatrimoniale din domeniul dreptului familiei, susceptibile de a fi asimilate cu simulatia (cum ar fi casatoria fictiva art. 295 NCC sau adoptia fictiva art. 480 NCC), sunt scoase di n câmpul sau de aplicare prin dispozitia din art. 1294 NCC, în schimb este reglementata simulatia conventie i matrimoniale în art. 331 NCC, conform caruia actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifica regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitatile de publicitate prevazute de lege, produ ce efecte numai între soti si nu poate fi opus tertilor de buna-credinta (a se vedea supra, comentariul la acest a rticol). Desi mult timp controversata, posibilitatea simulatiei unui proces civil este în a fara oricarei discutii, cu precizarea ca simulatia priveste procesul în sine, si nu hotarârea judecatoreasca, m agistratul care o pronunta ramânând, evident, în afara coniventei simulatorii a partilor (pentru argumentele în fav oarea ideii ca un proces poate fi simulat, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 257-263; în acelasi sens s -a pronuntat CA Bucuresti, sect. a IV-a civ., prin dec. nr. 456/R din 16.03.2010, nepublicata, pronuntata anterior intra rii în vigoare a NCC, dar rationamenul este valabil mutatis mutandis si în prezent). De altfel, Codul recunoaste posibili tatea simularii unui proces de partaj (a se vedea supra, art. 679 NCC), astfel încât aceasta solutie punctuala a le giuitorului poate fi utilizata ca un argument extrem de puternic în sensul ca, teoretic, orice proces civil, indiferent de obiectul sau, poate fi simulat. De asemenea, simulatia poate interveni în cadrul unui proces civil cu ocazia încheie rii unei tranzactii, de care se ia act printr-o hotarâre care consfinteste învoiala partilor (art. 271-273 C.proc.civ.; art. 432-435 NCPC). În acest caz, simulata este învoiala partilor, iar nu hotarârea judecatoreasca prin care s-a luat act de ea, iar art. 2278 alin. (1) teza a II-a NCC (a se vedea infra, comentariul acestui text) prevede posibilitatea at acarii ei cu actiunea în declararea simulatiei. 10. Efecte între parti. Ca si în cazul art. 1175 C.civ., art. 1289 alin. (1) prevede ca actul (contractul) secret produce efecte numai între partile sale si, în anumite conditii, între succesorii lor universa
li sau cu titlu universal (a se vedea infra, pct. 11). Solutia este fireasca, deoarece actul secret reflecta vointa re ala a partilor de a genera între ele anumite efecte juridice, actul public fiind menit doar sa ascunda actul ocult si efectel e pe care acesta le produce (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 128; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 80; G. Chivu, Simulatia, p. 78-81; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 168-176). Cu toate acestea, în functie de forma simulat iei, este posibil ca si actul public sa produca efecte între partile simulatiei: mai exact, acele elemente din actul publi c asupra carora poarta acordul simulatoriu nu vor produce niciun efect între partile simulatiei, deoarece ele sun t modificate sau chiar înlaturate de actul secret (de exemplu, transferul proprietatii în cazul unei vânzari fictive sau obligatia de plata a pretului în situatia unei donatii deghizate într-o vânzare); elementele care nu sunt afectate de intentia partilor de a simula produc însa efectele prevazute de actul public (de exemplu, clauza privind transfe rul proprietatii într-un contract public în cazul caruia doar pretul este simulat, deghizat, adevaratul pret fiind p revazut în actul secret). Asadar, se poate spune ca actul secret produce întotdeauna efecte între partile simulatiei, în ti mp ce actul ostensibil produce, între aceleasi parti, numai acele efecte care nu sunt modificate sau chiar înlaturat e prin actul ocult (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 169-170). 11. Efecte fata de succesorii universali sau cu titlu universal ai partilor. Pot rivit art. 1289 alin. (1) in fine, actul secret produce efecte si fata de succesorii universali si de succeso rii cu titlu universal ai partilor (indiferent daca este vorba de mostenirea legala sau cea testamentara, în cazul pe rsoanelor fizice, ori de una din formele de reorganizare a persoanei juridice), astfel cum se întâmpla si în conditiile art. 1175 C.civ. (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 128; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 80 ; G. Chivu, Simulatia, p. 78-81; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 168-176). Noutatea reglementarii actuale consta în conditiile impuse pentru ca aceste efecte sa se produca: daca din natura contractului secret ori din stipulatia partilor nu r ezulta contrariul. Natura actului ascuns ar putea sa impiedice transmiterea efectelor sale catre succesori atunci când este vorba de un contract intuitu personae. Cât despre stipulatia partilor, în temeiul libertatii de a contracta acestea ar putea sa prevada expres în actul ocult ca efectele acestuia nu se transmit la succesori, atât a timp cât o astfel de clauza nu contravine unor dispozitii imperative si nu încalca ordinea publica si bunele mora vuri (art. 1169 NCC). 12. Conditii de fond si de forma. Alineatul (2) al art. 1289 NCC prevede ca, tot usi, actul secret nu produce efecte nici între parti, daca nu întruneste conditiile de fond prevazute de lege pen tru încheierea sa valabila. Aceasta prevedere impune doua explicatii: a) în primul rând, textul are în vedere conditiile de fond generale pentru valabilitat ea oricarui act juridic (contract), si anume cele prevazute de art. 1179 NCC (a se vedea supra, comentariul acestui articol). Dar, evident, actul secret trebuie sa îndeplineasca si conditiile de fond speciale prevazute de lege, cum ar fi, spre exemplu, incapacitatile speciale de folosinta, reglementate de art. 988 alin. (2), 990, 991, 1653 sau 16
54 NCC; este si motivul pentru care, în aceste cazuri, se prevede expres ca incapacitatile mentionate nu pot fi eludate prin intermediul simulatiei, indiferent de forma acesteia: deghizare sau interpunere de persoane; b) apoi, din alin. (2) al art. 1289 rezulta ca actul secret trebuie sa îndeplineas ca numai conditiile de fond, nu si conditiile de forma prevazute de lege pentru valabilitatea sa. Acest text este c orelat cu art. 1011 alin. (2) NCC, conform caruia forma autentica nu este ceruta pentru donatiile deghizate. Se pun e astfel capat unei îndelungate dezbateri, purtate sub incidenta art. 1175 C.civ., cu privire la valab ilitatea unei donatii deghizate care nu a fost încheiata în forma autentica ceruta de lege [art. 813 C.civ., art. 1011 alin. (1) NCC] (pentru aceasta controversa, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 172-175; 236-243). Prevederea din art. 128 9 alin. (2) NCC se aplica fara deosebire de natura si obiectul actului juridic: donatia [pentru care exista si textul exp res din art. 1011 alin. (2) NCC], vânzareacumpararea de imobile, pentru care forma autentica e ceruta în vederea înscrierii în c artea funciara (art. 888 si 1244 NCC) etc. Dar, pentru ca art. 1289 alin. (2) sa se aplice, este nevoie ca partil e din actul public si cele din actul secret sa fie aceleasi, astfel încât satisfacerea conditiei de forma pentru actul public sa acopere lipsa formei actului secret, ceea ce se întâmpla în cazul simulatiei prin deghizare, fie ea totala ori partiala. Da ca simulatia se realizeaza prin interpunere de persoane sau mandat fara reprezentare, cazuri în care partile din a ctul public nu sunt aceleasi cu cele din actul secret, art. 1289 alin. (2) NCC nu se va mai aplica si, pentru a-si pr oduce efectele, actul secret va trebui sa îndeplineasca si conditiile de forma prevazute de lege pentru valabila lui încheiere (pentru argumente în acest sens, formulate anterior lui 1 octombrie 2011, dar care îsi pastreaza valabilitatea si a cum, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 175 si 242-243). 13. Actiunea în simulatie. În masura în care una din partile simulatiei nu îsi executa o bligatiile din actul secret sau, din orice alt motiv, are interesul sa aduca la lumina adevaratele raporturi juridice nascute din simulatie, poate formula actiunea în simulatie (sau actiunea în declararea simulatiei). Desi nu se re gaseste în cod în textele despre simulatie, existenta ei este neîndoielnica deoarece este mentionata expres de art. 2278 alin. (1) teza a II-a NCC, în materia tranzactiei, iar regimul sau juridic a fost conturat înca sub r eglementarea art. 1175 C.civ. Este o actiune în constatare (art. 111 C.proc.civ., respectiv art. 35 NCPC) si deci impre scriptibila, dar în legatura cu imprescriptibilitatea trebuie facute doua precizari: a) daca actiunea în simulatie este formulata individual si îsi justifica interesul c a atare (de exemplu, înstrainatorul fictiv al unui bun este în posesia bunului pe care îl revendica dobânditorul fictiv si are interesul de a devoala actul secret, pentru a demonstra ca el este proprietarul bunului), ea poate fi introdu sa oricând; b) cererea de declarare a simulatiei este însa, cel mai adesea, însotita de o cerere subsecventa ce vizeaza valorificarea unui drept nascut din actul secret; daca acea cerere subsecventa este prescrisa si dreptul nu mai poate fi valorificat (de exemplu, actul secret prevede plata unei sume de bani cu privire la care dre ptul la actiune este prescris), cererea
privind declararea simulatiei va fi lipsita de interes si va trebui respinsa ca atare (art. 32 si 33 NCPC). Evident, actiunea în declararea simulatiei este si la îndemâna tertilor interesati, ca re doresc sa înlature aparenta si sa aduca la lumina adevaratele raporturi juridice dintre parti (cu privire la actiu nea în simulatie a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 1998, p. 130-132; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 8284; G. Chivu, Simulatia, p. 99-169; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 207-228). Art. 1290. Efecte fata de terti (1) Contractul secret nu poate fi invocat de parti, de catre succesorii lor univ ersali, cu titlu universal sau cu titlu particular si nici de catre creditorii înstrainatorului apa rent împotriva tertilor care, întemeindu-se cu buna-credinta pe contractul public, au dobândit drep turi de la achizitorul aparent. (2) Tertii pot invoca împotriva partilor existenta contractului secret, atunci când acesta le vatama drepturile. (art. 14, 1087, 1091-1099, 1415, art. 1289 NCC) Comentariu 1. Introducere. Articolul 1290 NCC, având ca model art. 1415 din Codul civil itali an, reglementeaza sanctiunea generala a simulatiei, si anume inopozabilitatea fata de terti a actului (contra ctului) secret si a situatiei juridice nascute de acesta, chiar daca textul are în vedere o situatie relativ par ticulara, respectiv aceea a tertilor care au dobândit drepturi de la un dobânditor (achizitor) aparent. 2. Notiunea de tert . Buna-credinta. Tertii fata de simulatie au fost identificati, în conditiile art. 1175 C.civ., ca fiind succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari ai si mulantilor (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 82; G. Chivu, Simulatia, p. 85-86; L. Pop, Ob ligatiile, vol. II, p. 635-636). Aceasta solutie poate fi pastrata si în conditiile noii reglementari, inspirate de Codul civil italian, deciziile pronuntate pe baza art. 1415 calificându-i ca terti nu numai pe cei care au dobândit drepturi de la achizitorul aparent, ci si pe creditori (a se vedea L. Ciafardini, F. Izzo, Codice civile an notato con la giurisprudenza, XI edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2008, 1581, pct. 4). Pentru ca tertii sa poata refuza efectele fata de ei ale actului secret, ei treb uie sa fie de buna-credinta [conditie prevazuta expres de art. 1290 alin. (1) NCC], adica sa nu fi cunoscut existenta simulatiei, respectiv a actului ascuns, ci sa fi avut cunostinta doar de actul public (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Ob ligatiile, p. 82; G. Chivu, Simulatia, p. 86-87; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 636-637). Neîndoielnic ca buna-credinta a tertilor (concretizata în ignorarea cu inocenta a existentei actului ocult) se prezuma, potrivit principiului genera l prevazut de art. 14 NCC, iar acela care neaga tertului beneficiul inopozabilitatii actului secret trebuie sa faca d ovada relei-credinte a celui din urma. S-a spus si ca succesorii universali si succesorii cu titlu universal ar deveni terti atunci când simulatia îi prejudiciaza (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 82). Astfel ar fi , de exemplu, cazul donatiei deghizate care aduce atingere rezervei succesorale; într-o asemenea ipoteza, actul secret (d onatia) le este inopozabil, ei
nemaifiind obligati sa îl execute, potrivit art. 1289 alin. (1) NCC, ci fiind îndrep tatiti sa îi refuze efectele si chiar sa îl atace cu actiunea în reductiunea liberalitatilor excesive (art. 1091-1099 NCC). To tusi succesorilor universali si cu titlu universal nu ar trebui sa li se ceara conditia bunei-credinte în aceasta situatie (adica sa nu fi cunoscut actul secret, ci numai pe cel aparent), deoarece dreptul lor nu se întemeiaza pe aparenta creata pr in simulatie (pe actul public), ci pe calitatea lor de mostenitori rezervatari, prevazuta de lege, respectiv de art . 1087 NCC (pentru aceasta solutie, a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 156-158). 3. Efecte fata de terti. (Drepturile tertilor). Acestea pot fi analizate în mod di stinct, dupa cum urmeaza: A) inopozabilitatea prevazuta de art. 1290 alin. (1) NCC; B) dreptul tertilor de a invoca în favoarea lor actul secret; C) dreptul tertilor de a formula actiunea în declararea simulatiei. A) Articolul 1290 alin. (1) NCC reglementeaza ipoteza particulara a tertului car e, cu buna-credinta, dobândeste un drept asupra unui bun apartinând unui achizitor (dobânditor) aparent (acest tert este, asadar, un succesor cu titlu particular). Dobânditorul aparent poate avea aceasta calitate fie ca urma re a încheierii cu înstrainatorul aparent a unui act public fictiv (care nu are o existenta reala, fiind anihilat de actul ocult, si deci nu are aptitudinea de a transmite dreptul asupra bunului; pentru notiunea de act fictiv , a se vedea supra, comentariul de la art. 1289 NCC, pct. 8.1), fie ca urmare a unei interpuneri de persoane sau a unui mandat fara reprezentare, adevaratul dobânditor ramânând ascuns, parte numai la actul secret. Într-o asemenea ipot eza, actul secret si incapacitatea sa de a transmite dreptul asupra bunului catre achizitorul aparent nu pot fi invocate împotriva tertului dobânditor de niciuna din urmatoarele categorii de persoane: a) de partile simulatiei (adevaratul proprietar al bunului si dobânditorul aparent ); b) de succesorii lor universali sau cu titlu universal (care ar fi putut dobândi d reptul asupra bunului în cadrul unei transmisiuni patrimoniale, indiferent de natura acesteia); c) de alti succesori cu titlu particular (care ar fi putut dobândi drepturi asupra aceluiasi bun în temeiul actului secret); aceasta solutie reia ideea, dezvoltata în conditiile art. 1175 C.civ., po trivit careia, daca exista un conflict între tertii fata de simulatie, va fi preferat tertul care se întemeiaza cu buna-cre dinta pe aparenta creata de actul public (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 81-82; G. Chivu, Simulatia, p. 93-94; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 637); d) de creditorii înstrainatorului (care au interesul sa readuca bunul în patrimoniul acestuia, pentru a-l putea urmari); desi textul nu prevede expres aceasta ipoteza, în cazul interpunerii de p ersoane sau al mandatului fara reprezentare, nici creditorii adevaratului dobânditor al bunului (ramas ascuns) nu pot invoca actul secret împotriva tertului care, întemeindu-se cu buna-credinta pe actul public, a dobândit drepturi a supra bunului de la dobânditorul aparent. Dupa cum s-a aratat mai sus (supra, pct. 2), buna-credinta a tertului, ceruta de art. 1290 alin. (1) consta în necunoasterea de catre el a simulatiei. Tertul dobânditor al unui imobil nu va fi în sa considerat de buna-credinta în
cazul în care, anterior achizitionarii de catre el a imobilului, a fost notata în ca rtea funciara, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19, actiunea în declararea simulatiei contractului prin care a autorul sau a dobândit imobilul. B) Conform alin. (2) al art. 1289 NCC, tertii pot invoca împotriva partilor actul secret, atunci când acesta le vatama drepturile. Textul da expresie unui principiu cunoscut si în reglementarea art. 11 75 C.civ., si anume acela al dreptului de optiune al tertilor, care pot invoca în favoarea lor fie actul public, fie actu l secret, în functie de interesul lor; evident, pentru a invoca actul public este nevoie sa fi fost de buna-credinta, a dica sa nu fi cunoscut existenta simulatiei (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 184-186). De exemplu, creditor ul înstrainatorului aparent poate avea interesul sa invoce actul secret (care constata fictivitatea înstrainarii), în scopu l pastrarii bunului în patrimoniul debitorului sau si al valorificarii sale ulterioare (a se vedea Fl.A. Baias, Sim ulatia, p. 185; pentru ideea potrivit careia creditorul înstrainatorului fictiv poate sa invoce actul secret, a se vedea si L. Ciafardini, F. Izzo, Codice civile annotato con la giurisprudenza, XI edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2008, 1581, pct. 6). C) Pentru a-si putea exercita dreptul de optiune si sa invoce actul secret, tert ul trebuie sa înlature actul aparent si sa scoata la lumina actul ascuns, ceea ce va face prin introducerea unei actiuni în dec lararea simulatiei (pentru analiza acestei actiuni, a se vedea supra, comentariul art. 1289 NCC, pct. 13). Art. 1291. Raporturile cu creditorii (1) Existenta contractului secret nu poate fi opusa de parti creditorilor dobândit orului aparent care, cu buna-credinta, au notat începerea urmaririi silite în cartea funciara sau a u obtinut sechestru asupra bunurilor care au facut obiectul simulatiei. (2) Daca exista un conflict între creditorii înstrainatorului aparent si creditorii dobânditorului aparent, sunt preferati cei dintâi, în cazul în care creanta lor este anterioara contr actului secret. [art. 902 alin. (2) pct. 17, art. 1290, 1292 NCC; art. 230 lit. a LPA; art. 411 C.proc.civ.; art. 272, 721-722 NCPC] Comentariu 1. Introducere. Articolul 1291 NCC, inspirat de art. 1416 din Codul civil italia n, reglementeaza doua ipoteze speciale: a) situatia creditorilor dobânditorului aparent care au pornit urmarirea silita asupra bunului care a format obiectul material al contractului fictiv; b) conflictul între creditori: ce i ai înstrainatorului aparent si cei ai dobânditorului aparent. 2. Creditorii care au pornit urmarirea silita. Alineatul (1) nuanteaza solutia c are trebuie data situatiei în care creditorul dobânditorului fictiv invoca actul public pentru a urmari bunul af lat, aparent, în patrimoniul debitorului sau. Astfel, în conditiile art. 1175 C.civ., s-a afirmat generic ca ac tul secret nu este opozabil creditorului chirografar de buna-credinta, care îsi vede sporit gajul general prin dobândirea (fi ctiva) a bunului de catre debitorul sau (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 155). Potrivit noii reglementari, pen tru ca inopozabilitatea actului secret sa profite, în mod efectiv, creditorului chirografar al unui dobânditor aparent, este n ecesar nu numai ca acel creditor
sa fie de buna-credinta (deci sa nu cunoasca simulatia), ci si ca el sa fi decla nsat urmarirea silita si sa o fi notat în cartea funciara, conform art. 902 alin. (2) pct. 17 NCC sau, în cazul bunurilor mo bile, sa fi obtinut un sechestru asupra lor, potrivit art. 411 C.proc.civ., respectiv art. 721-722 NCPC. 3. Conflictul între creditori. Reglementarea alin. (2) se abate de la solutia trad itionala a conflictului între terti, în cadrul careia era preferat tertul care se întemeia cu buna-credinta pe actul publ ic (a se vedea supra, comentariul art. 1290 NCC, pct. 3 lit. A.c). În contextul alin. (2) al art. 1291 NCC, buna-cre dinta nu mai conteaza, ci numai data creantei pe care o are creditorul împotriva înstrainatorului fictiv: daca aceas ta creanta este anterioara contractului secret (cel care declara actul public ca fiind simulat), titularul creantei se va îndestula din bunul debitorului sau. Cu alte cuvinte, acel creditor va beneficia de prevederile actu lui secret în dauna creditorului dobânditorului aparent, chiar daca acest din urma creditor a fost de buna-credinta , adica a cunoscut numai actul public, prin care debitorul sau dobândise bunul în mod fictiv. Într-o interpretare per a contrario, atunci când creanta fata de înstrainatorul fictiv s-a nascut dupa încheierea contractului secret , conflictul va fi rezolvat în favoarea creditorului dobânditorului aparent (a se vedea si Fl.A. Baias, Simulatia , p. 192-193). Sarcina probei cu privire la data contractului secret revine celui ce o invoca, fie ca e vorba de creditorul înstrainatorului, fie ca e vorba de cel al dobânditorului; creditorii fiind terti fata de actul secret, vor putea d ovedi data cu orice mijloc de proba, potrivit art. 1292 NCC. Daca însa exista un conflict între partile simulatiei si ter ti (creditori) cu privire la data actului secret, partile nu vor putea face dovada acestei date decât în conditiile prevazute de lege pentru data certa (art. 1182 C.civ., mentinut în vigoare de art. 230 lit. a) LPA; art. 272 NCPC). Art. 1292. Proba simulatiei Dovada simulatiei poate fi facuta de terti sau de creditori cu orice mijloc de p roba. Partile pot dovedi si ele simulatia cu orice mijloc de proba, atunci când pretind ca aceasta a re caracter ilicit. [art. 988 alin. (2), 990-992, 1033, a rt. 1091 alin. (4) NCC; art. 230 lit. a LP A; art. 243, art. 303 alin. (2) si (4) pct 1-2 si 5, art. 304 NCPC] Comentariu 1. Regula generala. Cel care formuleaza actiunea în declararea simulatiei si preti nde existenta actului secret, pe care doreste sa îl scoata la lumina , trebuie sa dovedeasca existenta acestuia, potri vit regulilor generale de proba: art. 1169 C.civ., mentinut în vigoare de art. 230 lit. a) LPA (respectiv art. 243 NCPC). Însa regimul probelor difera dupa cum actiunea în simulatie e formulata de terti sau de parti. 2. Situatia tertilor. În ceea ce îi priveste pe terti si pe creditorii partilor (asi milati tertilor), acestia pot sa dovedeasca existenta actului secret (si deci a simulatiei) cu orice mijloc de pr oba, inclusiv cu martori sau prezumtii, deoarece pentru ei simulatia constituie un simplu fapt juridic în înteles restrâns (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 83; G. Chivu, Simulatia, p. 126-129; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 640; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 221).
3. Situatia partilor. Partile simulatiei, care au încheiat actul juridic secret (i nclusiv acordul simulatoriu), vor putea face dovada acestuia numai potrivit dreptului comun, adica doar cu înscrisur i, atunci când valoarea actului este de peste 250 de lei [art. 1191 C.civ., mentinut în vigoare de art. 230 lit. a ) LPA, respectiv art. 303 alin. (2) NCPC]. Cu toate acestea, si partile vor putea dovedi simulatia cu orice mijloc de proba în urmatoarele împrejurari (a se vedea si L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 640): a) când valoarea actului juridic este de pâna la 250 de lei; b) exista un început de dovada scrisa [art. 1197 C.civ., respectiv art. 303 alin. (4) pct. 2 si art. 304 NCPC]; b) partile s-au aflat în imposibilitate de a preconstitui sau conserva un înscris [a rt. 1198 C.civ., respectiv art. 303 alin. (4) pct. 1 NCPC]; c) în cazul în care pretind ca simulatia are caracter ilicit (art. 1292 NCC teza a I I-a); textul, inspirat de art. 1417 din Codul civil italian nu face decât sa consacre legislativ o solutie constanta din d octrina si jurisprudenta privitoare la simulatie sub imperiul art. 1175 C.civ. (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Oblig atiile, p. 83; G. Chivu, Simulatia, p. 125; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 640; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 220; CSJ, sect. civ., dec. nr. 463/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 85) si este în consens cu principiul general din art. 303 alin. (4) pct . 5 NCPC. De asemenea, marturisirea poate fi admisa ca proba în aceasta materie, indiferent ca simulatia este licita sau ilicita, dar ea trebuie analizata de magistrat cu circumspectie si în corelatie cu celelalt e probe administrate în cauza, pentru a nu se ajunge ca partile sa realizeze, în acest fel, o întelegere frauduloasa în fata instantei (a se vedea: G. Chivu, Simulatia, p. 125-126; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 640; Fl.A. Baias, Simula tia, p. 220-221). 4. Prezumtiile legale de simulatie. Pentru a facilita proba simulatiei în anumite îm prejurari, legiuitorul a instituit unele prezumtii de existenta a acesteia (fie sub forma interpunerii de persoane, fie sub forma deghizarii). Astfel: a) în cazul incapacitatilor de a primi liberalitati, prevazute de art. 988 alin. ( 2), 990 si 991 NCC, sunt prezumate, pâna la proba contrara, ca sunt persoane interpuse (pentru a eluda incapacitatea) ascendentii, descendentii si sotul persoanei incapabile de a primi liberalitati, precum si ascendentii si descenden tii sotului acestei persoane (art. 992 NCC); b) în situatia sanctionarii cu nulitatea a simulatiei care tinde la eludarea regul ii privind revocabilitatea donatiilor între soti, este prezumata persoana interpusa, pâna la proba contrara, orice ruda a donatarului la a carei mostenire acesta ar avea vocatie în momentul donatiei si care nu a rezultat din casatoria cu donatorul (art. 1033 NCC); c) în sfârsit, în domeniul rezervei succesorale, art. 1091 alin. (4) prevede: Pâna la dov ada contrara, înstrainarea cu titlu oneros catre un descendent ori un ascendent privilegiat sau catre sotul su pravietuitor este prezumata a fi donatie daca înstrainarea s-a facut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitatiei sau în schimbul întretinerii pe viata ori a unei rente viagere. Prezumtia opereaza numai în favoarea descendentilor, asc endentilor privilegiati si a sotului supravietuitor ai defunctului, daca acestia nu au consimtit la înstrainare .
Art. 1293. Actele unilaterale Dispozitiile referitoare la simulatie se aplica în mod corespunzator si actelor ju ridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre a utorul actului si destinatarul sau. (art. 986, 992, 1034, 1289 NCC) Comentariu 1. Introducere. Posibilitatea ca un act juridic unilateral sa fie simulat a fost controversata anterior intrarii în vigoare a NCC (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 80-82); totusi pornindu-se de la caracterul conventional al simulatiei (a se vedea supra, comentariul art. 1289 NCC, pct. 7), s-a sustinut c a simulatia ar fi posibila în cazul actelor juridice unilaterale supuse comunicarii (a se vedea Fl.A. Baias, Simulat ia, p. 87-88) si a celor care au un destinatar determinat sau determinabil (a se vedea: Fl.A. Baias, Simulatia, p. 8 7-88; M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 104-107). Textul art. 1293 NCC consacra legislativ aceasta solutie, fiind inspirat de art. 1414 alin. (3) din Codul civil italian. 2. Situatia actelor unilaterale. Din art. 1293 NCC rezulta ca, pentru a putea fa ce obiectul simulatiei, actul unilateral trebuie sa fie destinat unei persoane determinate (cum sunt, spre exe mplu, legatul sau recunoasterea de datorie), astfel încât sa fie posibil acordul de vointa (în sensul realizarii simul atiei) între autorul actului unilateral si destinatarul sau. În mod concret, actul public va fi actul unilatera l, iar actul secret va fi conventia (care include si acordul simulatoriu) dintre emitentul actului si destinatarul a cestuia. Faptul ca un act unilateral poate fi simulat rezulta si din art. 992 NCC, care se refera la liberalitatile de ghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau facute unei persoane interpuse ; întrucât liberalitatea se poate realiza si prin intermediul legatului (act unilateral, potrivit art. 1034 si 986 NCC), rezulta ca legiuitorul a admis ca si mulatia este posibila în acest caz. De altfel, incidenta simulatiei în domeniul legatului a fost pe larg examinata anteri or intrarii în vigoare a NCC, fiind mentionate ca exemple legatul lasat unei persoane interpuse sau legatul deghizat sub aparenta unei recunoasteri de datorie (a se vedea Fl.A. Baias, Simulatia, p. 84-85). Art. 1294. Actele nepatrimoniale Dispozitiile referitoare la simulatie nu se aplica actelor juridice nepatrimonia le. ( art. 295, 480 NCC) Comentariu 1. Introducere. Simulatia actelor juridice fara caracter patrimonial (de exemplu , casatoria, adoptia sau recunoasterea fictiva de filiatie) a fost analizata anterior intrarii în vigoare a NCC, subliniindu-se incompatibilitatea dintre mecanismul si scopurile simulatiei si aceste acte (a se vedea: G. Chivu, Simulatia, p. 52-76; Fl.A. Baias, Simulatia, p. 262-272, 273-274). 2. Situatia actelor nepatrimoniale. Rezolvând aceasta problema, art. 1294 NCC prev ede ca actelor juridice nepatrimoniale nu le sunt aplicabile dispozitiile din cod privitoare la simulati e. Solutia legislativa se coroboreaza cu unele texte din materia familiei, care prevad sanctiuni specifice pentru situati
ile în care acte juridice cu continut nepatrimonial ar fi putut fi suspectate ca se subsumeaza simulatiei. Este vorba de spre casatoria fictiva (a se vedea supra, art. 295 NCC) si adoptia fictiva (a se vedea supra, art. 480 NCC), ambele având un regim juridic specific, diferit de al simulatiei, si fiind sanctionate cu nulitatea absoluta. Sectiunea a 7-a. Reprezentarea Art. 1295. - Temeiul reprezentarii Art. 1296. - Efecte Art. 1297. - Nearatarea calitatii de reprezentant Art. 1298. - Capacitatea partilor Art. 1299. - Viciile de consimtamânt Art. 1300. - Buna-credinta Art. 1301. - Forma împuternicirii Art. 1302. - Justificarea puterii de a reprezenta Art. 1303. - Conflictul de interese Art. 1304. - Contractul cu sine însusi si dubla reprezentare Art. 1305. - Încetarea împuternicirii Art. 1306. - Modificarea si revocarea împuternicirii Art. 1307. - Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta Art. 1308. - Obligatiile reprezentantului la încetarea împuternicirii Art. 1309. - Lipsa sau depasirea puterii de reprezentare Art. 1310. - Raspunderea reprezentantului Art. 1311. - Ratificarea Art. 1312. - Efectele ratificarii Art. 1313. - Transmisiunea facultatii de a ratifica Art. 1314. - Desfiintarea contractului înaintea ratificarii Art. 1295. Temeiul reprezentarii Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotarâre judecatoreasca, dupa caz. [art. 43 alin. (2), art. 182 alin. (3), 1280, 1296-131 4, 1324-1349, art. 1436 alin. (1), art. 2012 alin. (2), 2013-2038 NCC] Comentariu 1. Preliminarii. Notiune. Reprezentarea este reglementata expres în noul Cod civil , ca efect al recunoasterii utilitatii sale practice deosebite în relatiile juridice si a caracterului sau ind ispensabil în anumite situatii. Fara a defini conceptul, dispozitiile art. 1295-1314 NCC consacra autonomia reprezentar ii si îi indica mecanismul tipic de functionare, clarificând aspectele legate de temeiul, conditiile si efectele ac esteia. Aceste dispozitii reglementeaza, în principal, latura externa, respectiv raporturile între reprezentat sau reprezentant, pe de o parte, si tertul cu care reprezentantul contracteaza, pe de alta parte, si nu latura inter na ce tine de relatia dintre reprezentat si reprezentant (care este guvernata, în functie de izvorul sau, de lege, act juri dic sau hotarâre judecatoreasca). Întrucât configuratia reprezentarii nu este fundamental diferita în noua reglementare, definitiile date deja în doctrina ramân valabile: procedeul tehnico-juridic prin care o persoana, numita rep rezentant, încheie un act juridic în numele si pe seama altei persoane, numite reprezentat, în asa fel încât efectele actu lui se produc direct si nemijlocit în persoana reprezentatului (a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria gener ala, p. 337). De esenta reprezentarii ramâne participarea in nomine alieno a reprezentantului la circuitul civil, efectele actului
juridic încheiat prin reprezentare producându-se fata de reprezentat, si nu fata de reprezentant, desi acesta din urma este cel care îl încheie. De aceea, institutia reprezentarii poate fi analizata , în continuare, ca o derogare aparenta de la principiul relativitatii efectelor contractului ( art. 1280 din N CC) (a se vedea: A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 388; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 589). 2. Domeniu de aplicare. Desi reglementata în capitolul privitor la contracte, repr ezentarea se aplica, asa cum reiese si din definitia data în doctrina, tuturor actelor juridice. Pe cale de con secinta, si actul juridic unilateral (art. 1324-1329 din NCC) poate fi încheiat prin reprezentare. În mod evident, faptel e juridice ilicite ( art. 1349 din NCC) ies din sfera de aplicare a reprezentarii, fiind de neconceput savârsirea unu i delict civil prin reprezentant. Faptele juridice licite pot fi savârsite însa prin reprezentant: atunci când gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 NCC) consta în acte juridice savârsite de gerant printr-un reprezentant, când plata ne datorata (art. 1341-1344 NCC) se face printr-un reprezentant, când îmbogatirea fara justa cauza (art. 1345-13 48 NCC) este rezultatul unor acte juridice încheiate prin reprezentant, efectele acestora se produc în patri moniul reprezentatului. 3. Izvorul reprezentarii. Categorii de reprezentare. Puterea de reprezentare poa te avea ca sursa legea, vointa reprezentatului sau o hotarâre judecatoreasca. Nominalizând expres ca temei a l reprezentarii hotarârea judecatoreasca, se face o diferentiere clara între reprezentarea având ca sursa dire cta si nemijlocita legea (reprezentarea legala) si împuternicirea de a reprezenta o alta persoana conferita printr-o hotarâre judecatoreasca, în acele cazuri expres prevazute de lege (reprezentarea judiciara) . Astfel, raportul de reprezentare se poate naste ex lege independent de vointa pa rtilor, acesta fiind cazul, de exemplu, al reprezentarii minorului lipsit capacitate de exercitiu [art. 43 alin . (2) NCC] sau al reprezentarii între creditorii solidari [art. 1436 alin. (1) NCC]. Reprezentantul poate fi ales de r eprezentat, caz în care puterea de reprezentare izvoraste dintr-un contract (cum ar fi contractul de mandat cu repr art. 2013-2038 ezentare NCC) ori dintr-un act juridic unilateral, supus receptiei de catre reprezentant [procura art. 2012 alin. (2)]. În aceste cazuri, avem de a face cu o reprezentare conventionala, care este nominal izata expres în art. 1298 NCC. În sfârsit, reprezentantul poate fi desemnat de instanta de judecata, în situatiile ex pres prevazute de lege [hotarârea instantei de tutela de numire a curatorului art. 182 alin. (3) NCC]. Art. 1296. Efecte Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatul ui produce efecte direct între reprezentat si cealalta parte. (art. 1295, 1297, 12991300, 1302, 1310-1314 NCC) Comentariu 1. Conditiile reprezentarii. De regula, doctrina a identificat trei conditii car e trebuie îndeplinite cumulativ pentru existenta reprezentarii, respectiv: împuternicirea de a reprezenta, intenti a de reprezentare si
vointa valabila a reprezentantului (a se vedea: D. Cosma, Teoria generala a actu lui juridic civil, p. 87; A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 400). Noua reglementare nu le infirma exist enta, însa le confera noi valente. Daca existenta împuternicirii de a reprezenta este mentionata expres în art. 1296 NC C, celelalte doua conditii, respectiv intentia de reprezentare si vointa valabila a reprezentantului se pot deduce din interpretarea art. 12961297, 1302 si respectiv, din art. 1299-1300 NCC. În mod firesc, conditia esentiala a reprezentarii este existenta puterii de a repr ezenta, a împuternicirii de reprezentare. Aceasta împuternicire în baza careia efectele contractului încheiat se p roduc în persoana reprezentatului, si nu a reprezentantului poate fi o norma legala, un contract, o procura sau o hotarâre judecatoreasca (a se vedea comentariul art. 1295 NCC). Reprezentantul nu numai c a trebuie sa actioneze în baza unei împuterniciri, dar trebuie sa respecte si limitele impuse de aceasta. Daca o persoana încheie un contract în numele altei persoane, dar îi lipseste împuternicirea legala, conventionala sau judi ciara în acest sens, ori daca, având împuternicire, depaseste limitele ei, contractul respectiv nu produce efecte fata de cel reprezentat (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 89) (a se vedea art. 1310 NCC ). Consecinta inopozabilitatii poate fi înlaturata daca cel în numele caruia a fost încheiat contractul îl ratifica în conditii le prevazute la art. 1311-1314 NCC (a se vedea comentariile acestor articole). Pentru ca reprezentarea sa îsi produca efectele juridice specifice, raportul de re prezentare trebuie sa fie unul cunoscut si acceptat atât de catre tertul contractant, cât si de catre reprezentant. Reprezentantul trebuie sa aduca la cunostinta contractantului intentia sa de reprezentare a unei alte persoane la înc heierea contractului. Nu este necesar ca acesta sa faca o declaratie expresa sau sa îndeplineasca anumite formal itati, ci este suficient ca, din circumstante fara echivoc, tertul sa fi cunoscut faptul ca cel cu care contracte aza actioneaza in nomine alieno (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2881-2882). Daca reprezenta ntul nu aduce la cunostinta tertului contractant intentia sa de a reprezenta o alta persoana si nici tertul contractant nu are motive sa creada ca cel cu care contracteaza nu actioneaza în nume propriu, reprezentantul devine part e în contract si îsi asuma personal obligatiile ce decurg din acesta [a se vedea art. 1297 alin. (1) NCC] ( a se vedea: D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 94; A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 404). Cel de-al treilea element indispensabil în mecanismul reprezentarii este exprimare a unei vointe valabile de catre reprezentant deoarece încheierea actului juridic ramâne un act de vointa al reprezen tantului chiar daca nu asupra acestuia se rasfrâng efectele sale. În mod firesc, viciile de consimtamânt care fac an ulabil contractul sau starile subiective, cum ar fi buna-credinta sau reaua-credinta trebuie analizate , în general, prin raportare la persoana reprezentantului. 2. Efectele reprezentarii directe. Legiuitorul atribuie în mod expres efecte direc te în persoana si în patrimoniul reprezentatului, contractului încheiat de reprezentant în numele sau si cu respectarea puterilor
conferite. Prin aceasta precizare se face distinctia clara între reprezentarea dir ecta si reprezentarea indirecta (a se vedea infra, comentariul art. 1297 NCC), dupa cum reprezentantul actioneaza sau nu în numele reprezentatului. Daca sunt îndeplinite conditiile reprezentarii directe contractul încheiat de reprez entant produce aceleasi efecte fata de reprezentat ca si când acesta din urma l-ar fi încheiat personal. Rep rezentatul devine, astfel, parte în contractul încheiat prin reprezentare si raspunde pentru executarea obligatiilor, dupa cum poate valorifica si personal drepturile ce deriva din acesta. Fata de reprezentant, contractul nu produce, în principiu, niciun efect, deoarece el este parte numai în raportul de reprezentare (a se vedea T. Pop, Drept civil român. Teoria generala, Ed. Lumina Le x, Bucuresti, 1993, p. 175). Acesta nu poate fi urmarit de tert pentru executarea actului, dar tertul se poate îndrept a împotriva reprezentantului cu o actiune în anulare sau, dupa caz, în constatarea nulitatii contractului pentru incap acitate sau vicii de consimtamânt. Art. 1297. Nearatarea calitatii de reprezentant (1) Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când ter tul contractant nu cunostea si nici nu ar fi trebuit sa cunoasca faptul ca reprezent antul actiona în aceasta calitate, îi obliga numai pe reprezentant si pe tert, daca prin lege nu se prevede altfel. (2) Cu toate acestea, daca reprezentantul, atunci când contracteaza cu tertul în lim ita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde ca este titularul acesteia, tertu l care descopera ulterior identitatea adevaratului titular poate sa exercite si împotriva acestuia din urma drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. (art. 2039-2071 NCC) Comentariu 1. Efectele reprezentarii indirecte. Daca reprezentantul nu îsi divulga calitatea si nici tertul contractant nu are motive sa creada ca acesta nu actioneaza în nume propriu, efectele contractului se produc în patrimoniul reprezentantului, nu în cel al reprezentatului. Prin urmare, reprezentantul care nu îsi declina calitatea dobândeste personal dreptu ri si îsi asuma în nume propriu obligatiile ce se nasc din contractul încheiat cu tertul. Între cel reprezentat si t ert nu se stabileste o legatura juridica directa. Ei pot actiona unul împotriva celuilalt numai pe calea actiunii oblice, s ubrogându-se în drepturile reprezentantului, sau pot cere reprezentantului sa le cedeze actiunea sa (a se v edea Fr. Deak, Contracte speciale, p. 252). Este ceea ce se întâmpla în cazul contractului de mandat fara reprezentare (art. 2039-2042 NCC), a contractului de comision (art. 2043-2053 NCC), consignatie (art. 2054-2063 NCC), expeditie (art. 2064-2071 desi actul se încheie pe seama reprezentatului (mandantului, comitentului, co NCC) nsignantului), el nu se încheie în numele acestuia, ci în numele reprezentantului (mandatarului, consignatarului, ex peditorului) (a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 404). 2. Depasirea limitelor împuternicirii. Contractul încheiat de reprezentantul care a actionat în nume propriu,
dar cu depasirea puterilor de reprezentare nu poate fi ratificat de reprezentat. Ratificarea înlatura ineficacitatea actelor juridice încheiate de reprezentantul care încheie actul în nume le reprezentantului dar care actioneaza în lipsa sau cu depasirea împuternicirii conferite. Or, în ipoteza avuta în v edere de art. 1297 NCC, activitatea reprezentantului se desfasoara în baza unei împuterniciri si se circumsc rie limitelor impuse de aceasta, doar ca tertul nu a cunoscut si nici nu trebuia sa cunoasca calitatea în care acti oneaza reprezentantul. 3. Raspunderea reprezentatului, titular al unei întreprinderi. În mod exceptional, d aca este vorba despre un contract încheiat cu un profesionist, tertul poate exercita si împotriva r eprezentatului drepturile pe care le are în temeiul contractului încheiat cu cel care îl reprezenta. Astfel, tertul care a considerat ca încheie contractul cu titularul unei întreprinderi, si nu cu un reprezentant al acesteia îl poate actiona direct pe reprezentat pentru executarea obligatiilor ce decurg din contract. Art. 1298. Capacitatea partilor În cazul reprezentarii conventionale, atât reprezentatul, cât si reprezentantul trebui e sa aiba capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost data. Comentariu 1. Capacitatea partilor raportului de reprezentare. Sfera de aplicare. Pentru va liditatea actului încheiat de reprezentant, conditia capacitatii se apreciaza în functie de natura act ului juridic care urmeaza sa fie încheiat (de conservare, administrare, dispozitie) si trebuie îndeplinita atât în ce ea ce îl priveste pe reprezentat, cât si pe reprezentant, desi acesta din urma nu devine parte în actul pe care l-a înch eiat în numele reprezentatului (a se vedea: Fr. Deak, Contracte speciale p. 225; D. Chirica, Drept civil. Contr acte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997, p. 258-259). Legiuitorul instituie aceasta regula numai în cazul reprezentarii conventionale, în cazul reprezentarii legale sau judiciare aplicându-se regulile determinate de lege sau stabilite prin hotarârea judecatoreasca. Art. 1299. Viciile de consimtamânt Contractul este anulabil atunci când consimtamântul reprezentantului este viciat. Da ca însa viciul de consimtamânt priveste elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai daca vointa acestuia din urma a fost viciata. (art. 1206 NCC) Comentariu 1. Vointa reprezentantului. Distinctia între subiectul a carui manifestare de voin ta participa la formarea contractului si cel în al carui patrimoniu se produc efectele acestui contract est e caracteristica principala a reprezentarii directe. Reprezentantul este cel care decide încheierea contractului si tot el îi determina si continutul, conform instructiunilor primite si limitelor care îi sunt impuse de reprezentat, d ar el nu devine parte a acestui contract decât într-un sens strict formal. Aceasta distinctie este reflectata de legiuitor si în regulile pe care le stabiles te pentru analiza validitatii contractului încheiat prin reprezentare, din perspectiva consimtamântului. Astfel, potrivit prime
i teze a art. 1299 NCC, consimtamântul reprezentantului trebuie sa fie liber si neviciat, sub sanctiunea a nularii contractului daca este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenta (art. 1206 NCC). De exemplu, daca reprezentantul achizitioneaza, în numele reprezentatului, un tabl ou despre care credea ca este autentic, dar acesta se dovedeste a fi o copie, eroarea reprezentantului va dete rmina anulabilitatea contractului, indiferent daca si reprezentatul fusese sau nu în eroare. 2. Vointa reprezentatului. Cu toate acestea, analiza valabilitatii vointei se fa ce în persoana reprezentatului în cazul în care viciul de vointa priveste elemente prestabilite de acesta. Folosind acelasi exemplu, daca reprezentantul a fost împuternicit sa achizitioneze un anumit tablou despre care reprezentatul cr edea, în mod gresit, ca este autentic, contractul încheiat de reprezentant este anulabil indiferent daca si ace sta a fost sau nu în eroare cu privire la caracterul autentic al operei respective. Astfel, cu privire la elementele pr estabilite de reprezentat, reprezentantul nu manifesta o vointa proprie, ci actioneaza ca un nuncius, iar in acest caz tre buie analizata vointa celui care l-a desemnat pe reprezentant (a se vedea A. Circa, Relativitatea efectelor conventii lor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 401). Putem spune ca îndeplinirea conditiei vointei valabile în persoana reprezentantului sau a reprezentatului se pune în functie de felul reprezentarii si întinderea puterii de reprezentare. În cazul repre zentarii legale (care este o reprezentare totala), reprezentantul înlocuieste practic vointa reprezentatului, m anifestând o initiativa deplina la încheierea actului prin reprezentare, astfel ca el trebuie sa îsi dea seama de conse cintele acestuia întocmai ca atunci când îl încheie pentru sine. În cazul reprezentarii conventionale, initiativa reprezenta ntului scade pe masura cresterii gradului de precizare de catre reprezentat a conditiilor în care se va înc heia actul juridic, putându-se ajunge ca reprezentantul sa fie un simplu transmitator al vointei de a încheia actul, det erminata în toate elementele sale de catre reprezentat (a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 403). Art. 1300. Buna-credinta (1) Afara de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezent at, buna sau reaua-credinta, cunoasterea sau necunoasterea unei anumite împrejurari se apreciaz a în persoana reprezentantului. (2) Reprezentatul de rea-credinta nu poate invoca niciodata buna-credinta a repr ezentantului. (art. 937, 1290, 1299 NCC) Comentariu 1. Starile subiective. O regula similara celei stabilite la art. 1299 NCC teza întâi opereaza si în ceea ce priveste aprecierea starilor subiective, cum ar fi buna sau reaua-credinta care, în anumite situatii, sunt relevante pentru producerea efectelor prevazute de lege. De exemplu, buna-credinta este o conditi e pentru dobândirea proprietatii mobiliare în cazul prevazut la art. 937 NCC sau a drepturilor de la a chizitorul aparent, în cazul simulatiei (art. 1290 NCC). Astfel, ca regula, buna sau reaua-credinta la încheierea contractului prin repreze
ntare, precum si cunoasterea sau necunoasterea unei anumite împrejurari se vor verifica în persoana reprezentantu lui. Fac exceptie cazurile în care aceste stari subiective sunt relevante pentru elementele stabilite de repre zentat si cu privire la care reprezentantul nu îsi manifesta vointa proprie. 2. Reaua-credinta a reprezentatului. Valorificând principiul fraus omnia corrumpit , legiuitorul stabileste ca în niciun caz reprezentatul care a fost de rea-credinta nu poate invoca buna-cr edinta a reprezentantului. Astfel, luând ca exemplu ipoteza reglementata la art. 937 NCC, reprezentatul care a cunoscut calitatea de neproprietar al vânzatorului bunului mobil nu se poate prevala de buna-credinta a reprezentantului pentru a-si invoca calitatea de proprietar (a se vedea A. Torente, P. Schlesinger, Manuale d i diritto privato, Giuffrè Editore, Milano, 2009, p. 294). Art. 1301. Forma împuternicirii Împuternicirea nu produce efecte decât daca este data cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabila a contractului pe care reprezentantul urmeaza sa îl încheie . (art. 1178 NCC) Comentariu 1. Sfera de aplicare. Dispozitiile art. 1301 NCC se aplica numai în ipoteza în care îm puternicirea de reprezentare izvoraste din vointa reprezentatului (reprezentarea conventionala), atât în cazul re prezentarii directe, cât si în cazul reprezentarii indirecte (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile co mmentato, p. 2888). 2. Împuternicirea pentru reprezentare (procura) este actul juridic unilateral prin care autorul acorda unui alt subiect de drept puterea de a încheia acte juridice în numele sau. Astfel cum s-a recunoscut în doctrina, împuternicirea desemneaza nu numai negotium, astfel cum a fost descrisa mai sus, ci si instrumentum, respectiv înscrisul în care se consemneaza puterea conf erita de reprezentat si pe care reprezentantul îl poate invoca în raporturile cu tertii, pentru a face dovada raport ului de reprezentare si a limitelor puterii de care dispune (a se vedea: D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil p. 88; A. Trabucchi, Istituzioni di diritto civile, Cedam-Padova, 1968, p. 147). 2. Forma împuternicirii. Conform principiului simetriei formale, pentru a produce efecte, împuternicirea (instrumentum) trebuie sa îmbrace aceeasi forma juridica ceruta de lege pentru val iditatea actului pe care reprezentantul urmeaza sa îl încheie. Astfel, daca pentru validitatea actului juridi c legea cere consemnarea lui întrun înscris autentic, atunci si împuternicirea în vederea încheierii acelui act juridic t rebuie sa fie întocmita tot în forma autentica (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p . 88). Daca însa contractul pe care reprezentantul este împuternicit sa îl încheie este consens ual (art. 1178 NCC), împuternicirea poate fi verbala sau chiar tacita. În mod firesc, reprezentatul poate sa autentifice împuternicirea inclusiv în aceasta ipoteza în care actul pentru care este data se naste valid prin simplul consimtamânt al partilor (a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridi
c, Bucuresti, 2008, p. 264). Dispozitiile art. 1301 NCC trebuie interpretate însa restrictiv, respectiv ca se r efera numai la actele juridice pentru care legea prevede conditii de forma ad validitatem si nu are în vedere si actele care urmeaza sa fie încheiate într-o forma solemna prin vointa partilor. În ceea ce priveste actele pentru care legea p revede o anumita forma ad probationem, împuternicirea reprezentatului nu trebuie sa respecte aceste cerinte formale pentru validitatea sa, ci doar pentru opozabilitatea sa (a se vedea: G. Bonilini s.a., Codice civile comme ntato, p. 2892; Fr. Deak, Contracte speciale, p. 220). Art. 1302. Justificarea puterii de a reprezenta Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului sa faca dovada puterilor încre dintate de reprezentat si, daca reprezentarea este cuprinsa într-un înscris, sa îi remita o copie a înscrisului, semnata pentru conformitate. ( art. 1296, 1310 NCC) Comentariu 1. Dovada calitatii de reprezentant. Una dintre conditiile necesare pentru ca re prezentarea sa-si produca efectele tipice (a se vedea art. 1296 NCC) este ca tertul care contracteaza cu r eprezentantul sa cunoasca calitatea în care acesta actioneaza. Tocmai de aceea a fost reglementat dreptul tertului cont ractant de a-i cere reprezentantului sa faca dovada existentei si a limitelor împuternicirii. În mod firesc, reprezentant ul are obligatia corelativa de a-i furniza o copie a înscrisului constatator al puterilor de reprezentare, sem nata de acesta pentru conformitate sau, atunci când împuternicirea este data verbal sau tacit, sa faca dovada prin alte mijloace juridice a raportului de reprezentare. Întrucât tertul contractant nu este obligat sa solicite justificarea puterilor de re prezentare, în absenta si a altor elemente, comportamentul pur omisiv nu este suficient pentru a demonstra ca tert ul nu a fost de buna-credinta la încheierea contractului si a nu se angaja raspunderea reprezentantului în conditiile art. 1310 (a se vedea comentariul acestui articol). Art. 1303. Conflictul de interese Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatu l poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia sa fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului. [art. 1248 alin. (2), art . 1304 NCC] Comentariu 1. Abuzul puterii de reprezentare. Conflictul de interese între reprezentat si rep rezentant. Conflictul de interese între reprezentat si reprezentant apare atunci când reprezent antul urmareste la încheierea contractului propriile sale interese sau pe cele ale unui tert, interese (nu de natura patrimoniala, în mod necesar) care sunt incompatibile cu cele ale reprezentatului. Încheierea unui contract de c atre reprezentantul aflat într-un conflict de interese este un abuz al puterii de reprezentare deoarece reprezenta ntul nu îsi exercita puterea de reprezentare în conformitate cu obligatiile sale, ci urmarind un interes care nu e
ste al reprezentatului. Contractul încheiat de reprezentantul aflat în conflict de interese este anulabil in diferent daca reprezentatul a fost efectiv prejudiciat sau daca reprezentantul a realizat un profit din sacrificare a intereselor reprezentatului, fiind suficient sa se constate ca acesta este potential prejudiciabil sau nefavorabil pentru reprezentat (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 283). Conflictul de interese este o situatie obiectiva, care poate influenta continutu l contractului si poate exista, de exemplu, nu numai în situatia în care între tertul contractant si reprezentant a inter venit o întelegere frauduloasa, ci si atunci când acesta din urma contracteaza cu persoane cu care se afla în legaturi de afaceri sau de rudenie, daca, tinând seama de circumstante, aceste raporturi sunt de natura a pune în pericol real izarea intereselor reprezentatului prin favorizarea contractantului. Doua ipoteze particulare în care se prezuma existenta conflictului de interese sun t contractul cu sine însusi si dubla reprezentare, reglementate expres de art. 1304 din NCC (a se vedea comenta riul acestui articol). În acest caz, reprezentantul trebuie sa faca dovada contrara, respectiv sa arate ca a exi stat fie o autorizare prealabila pentru încheierea actului din partea reprezentatului, fie o predeterminare a continutului contractului care sa excluda existenta unui conflict de interese. 2. Sanctiunea. Daca reprezentantul s-a aflat în conflict de interese cu reprezenta tul, contractul este anulabil numai la cererea reprezentatului, nu si a tertilor contractanti [art. 1248 alin. (2) NCC]. Cu toate acestea, sanctiunea anulabilitatii a fost nuantata pentru protectia tertilor, în sensul ca reprezentat ul poate cere anularea contractului încheiat în circumstantele care definesc conflictul de interese, numai daca tertii c ontractanti au cunoscut sau trebuiau sa fi cunoscut cu diligente normale conflictul de interese. În mod firesc, conflictul de interese nu are relevanta si nu poate conduce la anul abilitatea contractului daca reprezentatul, având cunostinta despre existenta conflictului, l-a autorizat pe re prezentant sa încheie contractul chiar si în aceste conditii. Art. 1304. Contractul cu sine însusi si dubla reprezentare (1) Contractul încheiat de reprezentant cu sine însusi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu exceptia cazului în care reprezentantul a fost împuterni cit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât sa excluda posibilitatea unui conflict de interese. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si în cazul dublei reprezentari. (art. 2022, 2028, 2050 NCC) Comentariu 1. Notiune. Dispozitiile art. 1304 NCC reglementeaza în mod expres doar contractul cu sine însusi în timp ce dubla reprezentare, fara a fi definita, este supusa aceluiasi regim juridic. Potrivit alin. (1), contractul cu sine însusi este actul juridic încheiat de reprezentant în numele reprezentatului, pe de o parte , si în nume propriu si pentru sine, pe de alta parte. Dubla reprezentare exista atunci când aceeasi persoana înche ie contractul în numele altor
doua persoane al caror reprezentant este deopotriva. Identitatea de tratament ju ridic se explica prin faptul ca în ambele situatii contractul este încheiat pentru doua parti diferite de vointa unei singure persoane, care actioneaza într-o dubla calitate (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil , p. 83). Întrucât în aceste doua ipoteze legea prezuma existenta unui conflict de interese, pen tru evitarea sanctiunii anulabilitatii, nu este suficient ca reprezentantul sa dovedeasca inexistenta un ui conflict de interese generic, ci trebuie sa demonstreze existenta unei împuterniciri speciale sau a unei predetermi nari a continutului contractului care sa excluda conflictul (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentat o, p. 2896). Nu intra sub incidenta art. 1304 NCC ipoteza pluralitatii de mandatari (art. 202 2 NCC), dar nici ipoteza pluralitatii de mandanti ( art. 2028 din NCC), când mai multe persoane se învoiesc s a fie reprezentate de aceeasi persoana. 2. Împuternicirea reprezentantului sau predeterminarea continutului contractului. Daca vechiul Cod civil nu interzice, în principiu, contractul cu sine însusi si dubla reprezentar e, cu exceptia cazurilor expres reglementate, art. 1304 alin. (1) NCC stabileste ca aceste contracte sunt anulab ile, la cererea reprezentatului. Aplicarea sanctiunii nulitatii relative poate fi evitata numai în doua ipoteze, re spectiv atunci când reprezentantul a primit o împuternicire expresa si speciala în acest sens (a se vede a A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generala, p. 401) sau când continutul contractului a fost determinat în asa f el încât exclude posibilitatea unui conflict de interese. De exemplu, nu este anulabil contractul de vânzare încheiat de reprezentant cu sine însusi daca pretul la care bunul poate fi vândut a fost stabilit în prealabil de reprezentat. De asemenea, este valabil contractul de vânzare de titluri de credit sau de alte bunuri cotate pe o piata reglementata în cheiat de comisionar în calitatea sa de împuternicit al comitentului, pe de o parte, si, pe de alta parte, actionând în nume propriu, atât timp cât pretul de achizitie este cel curent (art. 2050 NCC). Cu toate acestea, fixarea prealabila a pretului de catre reprezentat nu exclude în anumite cazuri aparitia unui conflict de interese. Daca se dovedeste ca încheierea contractului a coincis cu o îm prejurare contingenta care a ocazionat o crestere sau o scadere a pretului, contractul este anulabil daca rep rezentantul care contracteaza în nume propriu respecta pretul prestabilit în loc sa îl practice pe cel care este mai avantajos pentru reprezentat (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2896). Pentru a exclude conflictul de interese, ipoteza în care reprezentantul este împuter nicit expres sa încheie contractul trebuie interpretata restrictiv, în sensul în care o împuternicire în termeni generali d e a contracta si cu sine nu este suficienta pentru a nu atrage anulabilitatea contractului, atât timp cât nu este aut orizata si fiecare astfel de operatiune juridica sau daca nu exista o predeterminare suficient de precisa a e lementelor contractului, astfel încât sa fie împiedicate eventualele abuzuri de putere ale reprezentantului. Prin urmare , chiar daca cele doua ipoteze în care nu intervine anulabilitatea sunt prevazute alternativ, nu se exclude aplica
rea lor împreuna pentru protejarea reprezentatului (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2896) . Art. 1305. Încetarea împuternicirii Puterea de reprezentare înceteaza prin renuntarea de catre reprezentant la împuterni cire sau prin revocarea acesteia de catre reprezentat. [art. 1306-1307, art. 1308 alin. ( 1), art. 1309 alin. (2), art. 1321, 1326, art. 2031 si urm., art. 2032 alin. (2), art. 2036, 2089-2090 NCC] Comentariu 1. Încetarea împuternicirii din vointa partilor. Cauzele de încetare a împuternicirii su nt reglementate distinct în art. 1305 NCC revocarea împuternicirii sau renuntarea la împuternicire, ca re putem spune ca sunt cauze ce tin de vointa partilor raportului de reprezentare si în art. 1307 NCC decesul s au încetarea existentei, incapacitatea, deschiderea procedurii insolventei asupra reprezentantului sau re prezentatului, care sunt cauze independente de vointa acestora. În afara acestor situatii particulare, reprezenta rii conventionale îi sunt aplicabile si cauzele generale de încetare a obligatiilor contractuale (executare, acordul de vointa al partilor, denuntare unilaterala, expirarea termenului, îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplini rea conditiei, imposibilitate fortuita de executare) (a se vedea art. 1321 NCC) (a se vedea Fr. Deak, Contract e speciale, p. 242). În toate cazurile, reprezentantul este obligat sa restituie înscrisul în care sunt constatate puterile de reprezentare [a se vedea art. 1308 alin. (1) NCC]. Reprezentarea legala înceteaza în conditiile determinate de lege. 2. Revocarea împuternicirii. Întrucât dispozitiile din materia reprezentarii nu fac re ferire la conditiile si efectele revocarii împuternicirii devin aplicabile, în masura în care sunt compatibile , dispozitiile cu acest obiect aplicabile revocarii contractului de mandat (a se vedea art. 2031 si urm. NCC). Revocarea este un act juridic unilateral prin care reprezentatul lipseste de efi cacitate împuternicirea conferita anterior reprezentantului si care produce efecte din momentul în care reprezentant ul ia cunostinta sau ar fi putut lua cunostinta despre acesta (art. 2036 NCC) si numai pentru viitor, fara sa afe cteze valabilitatea actelor încheiate pâna la acel moment de reprezentat. Revocarea are un caracter discretionar si poat e interveni oricând, indiferent daca împuternicirea a fost acordata pe durata nedeterminata sau, dimpotriva, exist a un termen pentru aducerea sa la îndeplinire ori daca este data pentru o anumita operatiune juridica. Cu toate a cestea, reprezentantul poate fi obligat la despagubiri în cazul unei revocari intempestive sau nejustificate [a se vedea art. 2032 alin. (2) NCC]. Revocarea poate fi expresa, fara a fi supusa unei forme speciale (independent de forma pe care îmbraca împuternicirea) sau tacita, care sa rezulte dintr-un comportament incompatibil cu vointa de mentinere puterii de reprezentare (cum ar fi încheierea contractului care facea obiectul împuternicirii d e însusi reprezentat sau împuternicirea unui alt reprezentant pentru aceeasi afacere) (a se vedea infra, co mentariul art. 2031 NCC) (a se vedea: Fr. Deak, Contracte speciale, p. 244; G. Bonilini s.a., Codice civile com
mentato, p. 2896). Prin vointa partilor raportului de reprezentare, posibilitatea revocarii poate f i conditionata de un termen de preaviz (de exemplu, dispozitiile art. 2089-2090 NCC stabilesc conditii speciale în care opereaza denuntarea unilaterala a contractului de agentie) sau poate fi înlaturata dar chiar si în aceas ta din urma situatie se admite posibilitatea revocarii, reprezentantul putând însa obtine daune-interese pentru pre judiciile cauzate de actul intempestiv sau nejustificat al reprezentatului (a se vedea infra, comentariul a rt. 2032 NCC). Revocarea produce efecte numai dupa ce a fost comunicata reprezentantului (art. 1326 NCC). În ceea ce priveste efectele revocarii fata de terti, dispozitiile art. 1306 NCC stabilesc numai pentru aceasta ipoteza (nu si pentru celelalte cazuri de încetare a reprezentarii) obligatia reprezentatului de a efectua acele formalitati de publicitate a revocarii, apte a o face cunoscuta tertilor. În caz contrar, contrac tul încheiat de reprezentant fara împuternicire poate fi considerat valabil încheiat si eficace în ceea ce priveste repr ezentatul, în conditiile art. 1309 alin. (2) NCC. Art. 1306. Modificarea si revocarea împuternicirii Modificarea si revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunostinta tertilor prin mijloace corespunzatoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile tertilor decât daca se do vedeste ca acestia le cunosteau ori puteau sa le cunoasca în momentul încheierii contractului. Comentariu 1. Opozabilitatea revocarii fata de terti. Pentru ca încetarea puterii de reprezen tare sa fie opozabila tertilor, revocarea împuternicirii trebuie sa le fie adusa la cunostinta, prin mij loace adecvate. Reprezentantul care nu depune toate eforturile necesare pentru a informa tertii cu privire la revoca rea împuternicirii nu poate invoca lipsa sau depasirea puterii de reprezentare, iar efectele actului încheiat se vor produce direct în patrimoniul sau. Cu toate acestea, daca reprezentatul dovedeste ca la încheierea contractului tertii cunosteau sau ar fi putut cunoaste revocarea, contractul încheiat de reprezentant ulterior revocarii împuterni cirii îi va fi inopozabil. 2. Modificarea împuternicirii este acel act juridic unilateral prin care reprezent atul restrânge sau extinde puterile de reprezentare conferite reprezentantului prin împuternicirea an terioara. Întrucât modificarea împuternicirii poate fi considerata o revocare partiala a puterii de reprezentare, este supusa acelorasi formalitati de asigurare a opozabilitatii fata de terti (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice ci vile commentato, p. 2899). Reprezentatul nu trebuie sa faca în mod necesar dovada cunoasterii efective a pute rii de reprezentare, ci poate proba si numai ca tertele persoane aveau posibilitatea sa cunoasca modificarea în momentul încheierii contractului (de exemplu, daca reprezentantul sau reprezentantul a facut o comunicare în acest sens tertilor). Aceasta este o problema de fapt care se apreciaza în mod concret de instanta de judecata (a se ve dea I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Comentarii si explicatii, p. 375). Art. 1307.
Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta (1) Puterea de a reprezenta înceteaza prin decesul sau incapacitatea reprezentantu lui ori a reprezentatului, daca din conventie ori din natura afacerii nu rezulta contrariu l. (2) Daca reprezentantul sau reprezentatul este persoana juridica, puterea de a r eprezenta înceteaza la data la care persoana juridica îsi înceteaza existenta. (3) În cazul deschiderii procedurii insolventei asupra reprezentantului sau reprez entatului, puterea de a reprezenta înceteaza în conditiile prevazute de lege. (4) Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinta tertilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunosteau si nici nu trebuiau sa cunoasca aceasta împrej urare. [art. 164 si urm., art. 244-250, 1305, art. 1307 alin. (1), art. 2030 NCC; art. 47 din Legea nr.85/2006] Comentariu 1. Alte moduri de încetare a puterii de a reprezenta. În afara cazurilor de încetare a împuternicirii de reprezentare prevazute la art. 1305 NCC, sunt reglementate si cauze de încetare in dependente de vointa partilor. Astfel, reprezentarea înceteaza prin decesul sau punerea sub interdictie (a se ved ea art. 164 si urm. NCC) a reprezentatului sau reprezentantului, daca din conventia de reprezentare sau din natura afacerii nu rezulta contrariul. În cazul contractului de mandat, de exemplu, potrivit art. 2030 NCC, m andatul care are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activitati cu caracter de continuitate si care este în curs de desfasurare nu înceteaza prin moartea sau punerea sub interdictie a mandantului sau mandatarul ui. Daca reprezentarea continua potrivit art. 1307 alin. (1) NCC, partile sau mostenitorii acestora pot revoca sau renunta la împuternicirea de reprezentare în conditiile si cu efectele prevazute de lege. Daca una dintre partile raportului de reprezentare este persoana juridica, împuter nicirea înceteaza la data la care aceasta îsi înceteaza existenta, potrivit art. 244-250 NCC. Daca cel reprezenta t sau reprezentantul sau are calitatea de debitor într-o procedura judiciara deinsolventa, puterea de reprezent are înceteaza odata cu ridicarea dreptului de administrare si transmiterea acestuia catre administratorul judicia r sau lichidatorul judiciar ( art. 47 din Legea nr.85/2006) (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Comentarii si explicatii, p. 376). 3. Opozabilitatea fata de terti. Încetarea puterii de reprezentare în cazurile regle mentate de art. 1307 alin. (1) NCC este opozabila tertilor numai daca reprezentatul probeaza ca acestia o cunos teau sau puteau sa o cunoasca la încheierea contractului. Art. 1308. Obligatiile reprezentantului la încetarea împuternicirii (1) La încetarea puterilor încredintate, reprezentantul este obligat sa restituie re prezentatului înscrisul care constata aceste puteri. (2) Reprezentantul nu poate retine acest înscris drept garantie a creantelor sale asupra reprezentatului, dar poate sa ceara o copie a înscrisului, certificata de reprezen tat, cu mentiunea ca puterea de reprezentare a încetat. ( art. 1302, 1306 NCC)
Comentariu 1. Restituirea împuternicirii. Daca puterea de reprezentare a fost conferita print r-un înscris, la încetarea acesteia, reprezentantul trebuie sa restituie acel înscris reprezentatului. În acest fel, reprezentatul este protejat împotriva eventualelor abuzuri ale reprezentantului care ar putea sa continue sa înc heie acte juridice în numele sau chiar si dupa încetarea raportului de reprezentare. În caz de nerespectare a obligat iei de restituire, reprezentantul poate fi tinut raspunzator pentru eventualele prejudicii cauzate reprezentatului . Dispozitiile art. 1308 alin. (1) alaturi de cele ale art. 1302 NCC au ca scop si protejarea tertilor care trebuie sa poata cunoaste existenta si întinderea puterilor de reprezentare. Înapoierea împuterni cirii nu exonereaza pe reprezentat de obligatia de a informa tertii prin mijloace corespunzatoare, potr ivit art. 1306 NCC, cu privire la încetarea puterilor de reprezentare, întrucât acestia nu au obligatia, ci mai degraba facultatea de a solicita reprezentantului sa faca dovada puterilor încredintate. 2. Drepturile reprezentantului. Având în vedere ca la încetarea puterilor de reprezent are, înscrisul constatator al acesteia trebuie restituit reprezentatului, s-a reglementat expres si dreptul reprezentantului care are creante rezultând din raportul de reprezentare de a solicita reprezentatului o copie a înscr isului, certificata cu mentiunea ca puterea de reprezentare a încetat. Art. 1309. Lipsa sau depasirea puterii de reprezentare (1) Contractul încheiat de persoana care actioneaza în calitate de reprezentant, însa fara a avea împuternicire sau cu depasirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezen tat si tert. (2) Daca însa, prin comportamentul sau, reprezentatul l-a determinat pe tertul con tractant sa creada în mod rezonabil ca reprezentantul are puterea de a-l reprezenta si ca acti oneaza în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala fata de tertul con tractant de lipsa puterii de a reprezenta. (art. 1303-1304, 1306, art. 1307 alin. (4), art. 1310 N CC) Comentariu 1. Lipsa sau depasirea împuternicirii. Dispozitiile art. 1309 alin. (1) NCC au în ve dere ipoteza contractului încheiat de o persoana (falsus procurator) în numele altei persoane fara a avea o împu ternicire legala, conventionala sau judiciara în acest sens sau cu depasirea limitelor în care i-a fos t acordata. Aceasta ipoteza este distincta de cea a abuzului de reprezentare (art. 1303-1304 NCC), când nu este vor ba despre o lipsa a puterii de a încheia contractul respectiv (deoarece aceasta nu a existat deloc, fie a fost nu la sau anulabila) respectiv, ci despre o utilizare a puterilor de reprezentare în contra intereselor celui care i le-a conf erit. 2. Sanctiunea. Având în vedere ca, atât în cazul în care împuternicirea nu exista, cât si în ul în care aceasta exista, dar impune anumite limite, contractul a fost încheiat în numele unei persoan e care nu a conferit aceasta facultate, legiuitorul consacra acelasi efect pentru ambele ipoteze, respectiv i neficacitatea contractului. Cel în
numele caruia a fost încheiat contractul îl poate ratifica, cu efect retroactiv, sau poate refuza ratificarea acestuia, caz în care contractul nu va produce efecte între reprezentat si tert. Pentru actele încheiate de reprezentant fara împuternicire sau cu depasirea limitelo r puterii acordate, reprezentantul raspunde pentru prejudiciile cauzate tertului cu care a contracta t si care a fost de buna-credinta la încheierea contractului (art. 1310 NCC). 3. Reprezentarea aparenta. În conditii speciale, contractul încheiat în lipsa sau cu d epasirea împuternicirii poate produce efecte fata de persoana în numele careia s-a încheiat (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic, p. 89). Alaturi de art. 1309 alin. (2), noul Cod civ il face aplicatia reprezentarii aparente si în art. 1306 si 1307 alin. (4), când actele savârsite de reprezentant sunt opozabile re prezentatului, desi reprezentarea a încetat sau a fost modificata. Reprezentatul urmeaza sa suporte efectele contractului încheiat de o alta persoana în numele sau ori de câte ori tertul dovedeste ca a fost în mod rezonabil îndreptatit sa creada ca persoana cu car e a contractat actiona în calitate de reprezentant si ca aceasta credinta a sa a fost determinata tocmai d e comportamentul celui pretins a fi reprezentat. Conditia eficacitatii reprezentarii aparente în acest caz este ca rep rezentatul sa fi avut un anumit comportament (fie a contribuit la crearea unei situatii de natura sa îl faca pe te rt sa creada ca trateaza cu o persoana ce are putere de reprezentare, fie a tolerat comportamentul unui tert despre car e cunostea faptul ca actioneaza în numele sau) care sa fi justificat credinta tertilor contractanti în existenta si înt inderea împuternicirii. Art. 1310. Raspunderea reprezentantului Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depa sind limitele puterilor care i-au fost încredintate, raspunde pentru prejudiciile cauza te tertului contractant care s-a încrezut, cu buna-credinta, în încheierea valabila a contractului . (art. 1297, 1303-1304, art. 1311 si urm., art. 2036 NCC) Comentariu 1. Conditiile raspunderii reprezentantului. Pentru a fi angajata raspunderea rep rezentantului este necesara îndeplinirea urmatoarelor conditii: a) reprezentantul sa fi actionat în numele reprezentatului (dispozitiile art. 1310 NCC nu sunt aplicabile în ipoteza art. 1297 NCC, nici în cazul abuzului de putere savârsit de reprezentarii indirecte reprezentant art. 1303-1304 NCC); b) reprezentantul trebuie sa fi cunoscut sau sa fi putut cunoaste încetarea puteri i de reprezentare sau faptul ca actioneaza în afara limitelor acesteia (art. 2036 NCC); c) tertul sa fi fost de buna-credinta la încheierea contractului (dovada contrara revine reprezentantului); d) reprezentatul sa nu fi ratificat contractul în conditiile art. 1311 si urm. NCC . 2. Natura juridica. În ceea ce priveste natura juridica a raspunderii reprezentatu lui, aceasta este extracontractuala deoarece, în absenta ratificarii, între tert si reprezentant nu se stabileste o legatura
contractuala, deoarece acesta din urma nu contracteaza în nume propriu, ci în numele altuia. Art. 1311. Ratificarea (1) În cazurile prevazute la art. 1.309, cel în numele caruia s-a încheiat contractul poate sa îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabila. (2) Tertul contractant poate, printr-o notificare, sa acorde un termen rezonabil pentru ratificare, dupa a carui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat. [art. 124 0 alin. (2), art. 1310 NCC] Comentariu 1. Notiune. Ratificarea este actul juridic unilateral prin care o persoana înlatur a ineficacitatea unui contractului încheiat în numele sau, dar în lipsa unei împuterniciri ori cu depasirea împuternicirii ne cesare pentru acel act. Fiind de formatie unilaterala, valabilitatea ratificarii nu se apreciaza decât în persoana reprezentatului. Aceasta nu necesita, pentru a produce efectele care îi sunt specifice, nici acordul reprezent antului si nici pe cel al tertului contractant (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 91 -92). 2. Forma. Potrivit art. 1311 alin. (1) teza a doua, ratificarea, ca si împuternici rea, trebuie sa îmbrace forma impusa de lege pentru validitatea contractului. Per a contrario, ratificarea nu trebuie sa aiba aceeasi forma ca si contractul la care se refera daca este vorba despre formalitati ad validitatem conventionale. Daca se refera la un contract care poate fi încheiat valabil prin simplul acord de vointa al partilor, ratificarea po ate fi si tacita, respectiv daca din comportamentul reprezentantului [art. 1240 alin. (2) NCC] rezulta fara echivoc i ntentia sa de a face eficace contractul încheiat între reprezentant si tert (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 92). 3. Notificarea reprezentatului. Tertul contractant nu poate fi obligat sa persis te o perioada îndelungata într-o situatie de incertitudine cu privire la drepturile sale. De aceea, dispozitiile art. 1311 alin. (2) NCC stabilesc dreptul tertului de a notifica reprezentatul, acordându-i un termen rezonabil pentru ratif icare. Acesta este un termen de decadere deoarece, odata expirat fara ca ratificarea sa fi intervenit, ratifi carea se considera refuzata, iar contractul ramâne ineficace: nu produce efecte cu privire la pretinsul reprezentat , deoarece la încheierea contractului nu a existat puterea de reprezentare si nu produce efecte nici cu p rivire la reprezentant, deoarece nu cu acesta intentionase tertul sa contracteze. În acest caz, tertul se poate îndrepta pe ntru acoperirea eventualelor prejudicii suferite ca urmare a ineficacitatii actului încheiat, în conditiile art. 1310 NCC (a se vedea comentariul acestui articol). Art. 1312. Efectele ratificarii Ratificarea are efect retroactiv, fara a afecta însa drepturile dobândite de terti înt re timp. (art. 1262 NCC) Comentariu 1. Efecte fata de partile contractului încheiat în lipsa ori cu depasirea puterii de reprezentare.
Daca actul juridic a fost ratificat, acesta genereaza între parti aceleasi efecte ca si când nu ar fi existat neregularitatea în privinta reprezentarii, creând o raporturi juridice directe între r eprezentat si tertul contractant (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 93). Ratificarea produce efecte retroactive, de la data încheierii contractului între reprezentant si tertul contractant. Ea nu are însa valoa rea unui act confirmativ (art. 1262 NCC) si, prin urmare, nu poate valida un act juridic afectat de eventuale cauze de invaliditate. 2. Efecte fata de terti. Potrivit art. 1312 teza a doua NCC, efectul retroactiv al ratificarii nu se rasfrânge si asupra tertilor, fata de care ratificarea opereaza de la data la care a fost savârsita. A ceasta norma protejeaza persoanele (altele decât reprezentatul, reprezentantul si tertul cu care acesta a contractat) care au dobândit drepturi în perioada anterioara ratificarii. Tertii care au dobândit drepturi de la reprezenta t au contractat cu titularul acestora si prin urmare nu pot fi afectati de actele prejudiciabile savârsite de pretinsul rep rezentant. Daca, de exemplu, asupra imobilului vândut de reprezentant, un tert a dobândit drepturi de la reprezentat înain te ca acesta sa fi ratificat vânzarea facuta în numele sau, drepturile tertului subzista, caci fata de el ratific area produce efecte ex nunc, iar nu ex tunc (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 93). Art. 1313. Transmisiunea facultatii de a ratifica Facultatea de a ratifica se transmite mostenitorilor. Comentariu 1. Ratificarea de catre mostenitori. Înainte de ratificare, actul încheiat fara împute rnicire sau cu depasirea limitelor conferite prin aceasta, desi nu-si produce efectele firesti, exista to tusi si genereaza unele consecinte secundare. Astfel, reprezentatul devine titularul unui drept de optiune care îi da posibilitatea de a-si însusi sau nu actul încheiat de pretinsul reprezentat, dupa cum îi dicteaza interesele si care este transmisibil prin mostenire (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, p. 92). Potrivit art. 1313 NCC, daca pretinsul reprezentat a decedat înainte de a-si exerc ita dreptul de optiune, contractul încheiat în lipsa sau cu depasirea puterilor de reprezentare poate fi ratificat de m ostenitorii reprezentantului, care vor deveni parti ale actului încheiat pe seama antecesorului lor, dupa cum acestia pot refuza sa ratifice actul, tertii putându-se întoarce împotriva reprezentantului pentru acoperirea eventualelor prejudic ii. Sectiunea a 8-a. Cesiunea contractului Art. 1315. - Notiune Art. 1316. - Forma cesiunii Art. 1317. - Momentul cesiunii Art. 1318. - Liberarea cedentului Art. 1319. - Exceptiile contractantului cedat Art. 1320. - Obligatia de garantie Art. 1314. Desfiintarea contractului înaintea ratificarii Tertul contractant si cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiintarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat. Comentariu
1. Conditii. Pâna la ratificare, contractul, desi neregulat încheiat în ceea ce prives te reprezentarea, este obligatoriu pentru tertul contractant, care nu îl poate denunta unilateral. Potrivit art. 1314 NCC, contractul poate fi desfiintat, dar numai daca partile (pretinsul reprezentant si tertul contractant) convin în ac est sens si numai daca actul nu a fost ratificat pâna la acel moment de reprezentat. Art. 1315. Notiune (1) O parte poate sa îsi substituie un tert în raporturile nascute dintr-un contract numai daca prestatiile nu au fost înca integral executate, iar cealalta parte consimte la ace asta. (2) Sunt exceptate cazurile anume prevazute de lege. [art. 240, 1316-1320, 15661592, 1599-1608, 1805, art. 1813 alin. (1), art. 1833, 1846, 2212 NCC; art. 9.3.1-9.3.7 din Principiile Unidroit] Comentariu 1. Aspecte preliminarii. Noul Cod civil trateaza pentru prima data în legislatia n oastra problematica regimului juridic al cesiunii de contract, plecând de la dispozitiile corespondente din Codu l civil italian (art. 1406-1410) si Principiile Unidroit (Assignment of contracts art. 9.3.1-9.3.7). Reglementarea s a ca operatiune autonoma, distincta fata de transmiterea raportului obligational numai sub aspectul laturi i sale active (cesiunea de creanta art. 1566-1592 NCC), respectiv pasive (preluarea de datorie art. 1599-1608 NCC), s-a facut în considerarea acelor situatii reclamate de dinamica moderna a relatiilor economice în care o parte dore ste sa transmita altei persoane ansamblul drepturilor si obligatiilor sale care izvorasc din contract. Finalitat ea acestei operatiuni juridice este mentinerea mai departe a fiintei contractului originar ale carui efecte nu sunt epuizate, în ipoteza retragerii uneia dintre partile contractante. Asistam deci la o obiectivizare a perceptiei asupra contractului; el nu mai este privit doar ca un acord de vointe care da nastere la o legatura între doua persoane, ci l a o veritabila entitate juridica, adica un ansamblu de drepturi si datorii cu valoare patrimoniala, susceptibil de a se detasa de persoana contractantilor originari (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 290, p. 293). Dispozitiile art. 1315 alin. (1) NCC încearca o definire a conceptului de cesiune a contractului prin precizarea efectului principal pe care îl genereaza (substituirea unui tert în raporturile nasc ute din contract) si a conditiilor în care poate opera ( daca prestatiile nu au fost înca integral executate si cealalta par te consimte la aceasta ). Asadar, prin acest mecanism se realizeaza transferul pozitiei sau situatiei contractuale a cedentului, cu toate drepturile, datoriile si prerogativele nascute în favoarea si, dupa caz, în sarcina sa , (a se ved ea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 295), o cesiune a calitatii de parte , o cesiune a raporturilor contractuale (a se ve dea: G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2917; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 292; pentru o opinie în sensul careia cesiunea de contract nu este un act translativ, ci o tehnica contractuala prin care se substituie con tractantii, a se vedea P. Vasilescu, Cesiunea de contract, p. 47). Ca si elemente caracteristice ce se pot desprinde din economia dispozitiilor art . 1315 alin. (1) NCC, cesiunea de
contract: a) antreneaza o transmisiune între vii cu titlu particular a raportului juridic obligational; b) este o operatiune unica, care trebuie privita în mod unitar, si nu ca o transmisiune succ esiva a laturii active si, respectiv, pasive a unei obligatii; c) presupune în mod necesar consimtamântul partii care îsi pa streaza pozitia contractuala pentru a se produce efectul de înlocuire a cocontractantului sau cu o terta persoa na. 2. Elementele cesiunii contractului 2.1. Partile. Similar operatiunilor de transmisiune si transformare a obligatiil or, si în realizarea cesiunii sunt implicate trei persoane: cedentul (partea din contract care îsi cedeaza pozitia), cesionarul (tertul care se substituie cedentului în contract) si cedatul (contractantul originar al cedentulu i a carui pozitie contractuala ramâne neschimbata în cadrul operatiunii de cesiune). Faptul ca cesiunea nu stinge, c i preia raportul contractual initial, contrapunând de atunci, ca parti, cesionarul si cedatul (a se vedea J. Goi covici, Cesiunea conventionala a contractului, p. 78) face ca acordul acestuia sa fie nu numai indispensabil, ast fel cum reiese fara dubiu din dispozitiile art. 1315 alin. (1) NCC, dar sa joace si un rol esential în determina rea naturii juridice a cesiunii ca o conventie bipartita sau trilaterala, cu consecintele firesti ce rezulta din acea sta calificare. 2.2. Consimtamântul contractantului cedat poate fi privit fie ca un element consti tutiv, care conditioneaza validitatea contractului, caz în care cesiunea se configureaza ca o conventie tril aterala, fie ca o conditie pentru declansarea efectelor cesiunii (similar consimtamântului efectual din materia preluarii de datorie a se vedea art. 1605, art. 1608 NCC) care are în aceasta ipoteza o structura bilater ala. Având în vedere principala sursa de inspiratie a legiuitorului român în reglementarea cesiunii contractului, ne vom o pri asupra argumentelor oferite de doctrina si jurisprudenta italiana în sprijinul celor doua abordari divergente. Majoritatea autorilor italieni îmbratiseaza cea dintâi abordare potrivit careia este vorba despre un element constitutiv al contractului de cesiune, pentru formarea sa valabila fiind necesa r consimtamântul celor trei parti implicate, iar jurisprudenta retine consimtamântul cedatului ca fiind un element e sential al contractului (si nu unul extrinsec), care poate interveni atât anterior ( consimtamânt anticipat ), cât si ult erior acordului de vointa dintre cedent si cesionar. Într-o doctrina izolata, cesiunea este un contract bila teral, valabil încheiat din momentul realizarii acordului de vointe între cedent si cesionar, dar ale carui efecte sunt suspendate (chiar incerte) pâna la exprimarea consimtamântului cedatului (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2919-2920). 2.3. Obiectul cesiunii este reprezentat de întregul raport contractual, cu toate c omponentele sale (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 294), integralitatea drepturilor si obligatiilor partii care se retrage, privite în ansamblul lor ( ), împreuna cu garantiile constituite si cu drepturile potestative recunoscute (a se vedea J. Goicovici, Cesiunea conventionala a contractului, p. 60). În acelasi sens, într-o viziune gener oasa, jurisprudenta italiana a retinut ca cesionarului îi este transferata nu numai o creanta sau o datorie, ci u n complex unitar de situatii juridice
active si pasive ce izvorasc din contract, inclusiv situatii juridice subiective ce tin de calitatea de parte, cum ar fi drepturile potestative (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p . 2917, 2919). Legea delimiteaza sfera de aplicare a cesiunii numai din perspectiva efectelor c ontractelor, stabilind ca poate viza numai conventiile în care prestatiile partilor nu au fost integral executate la da ta încheierii cesiunii, iar executarea partiala nu vizeaza totalitatea laturii active ori a celei pasive a obligatiei, caz în care se poate face uz de mijloacele juridice specifice de transmitere a creantei sau a datoriei. În ceea ce priveste categoria contractelor susceptibile de a fi cesionate, spre de osebire de dispozitiile art. 1406 din Codul civil italian care fac referire la contractele sinalagmatice, art. 1315 al in. (1) tace sub acest aspect poate chiar pentru a-si însusi tendintele doctrinare si jurisprudentiale italiene care largesc domeniul de aplicare al cesiunii, vorbind despre cesiuni atipice , care pot viza si contractele unilaterale (a se ved ea G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2921). De asemenea, pot fi cesionate contractele cu executare succesiva precum si cele cu executare uno ictu , ale caror efecte principale nu au fost înca epuizate (a se vedea J. Goicovici, Ces iunea conventionala a contractului, p. 61; pentru o opinie contrara, a se vedea I. Popa, Cesiunea contractului, în Dre ptul nr. 10/206, p. 124). Curtea de casatie italiana a admis recent chiar cesiunea unui contract de vânzare de catre vân zatorul care si-a executat obligatia de transmitere a proprietatii bunului, retinând ca acordul cedatului pen tru perfectarea cesiunii este în continuare necesar întrucât în sarcina acestuia exista si alte obligatii ce fac ca per soana vânzatorului sa nu fie indiferenta intereselor cumparatorului (a se vedea G. Bonilini s.a., Codice civi le commentato, p. 2922, C. 7319/2000). Contractele intuitu personae pot fi, la rândul lor, obiect al cesiunii, atât timp cât consimtamântul cedatului este indispensabil pentru perfectarea contractului, iar acesta poate aprecia dac a sunt întrunite calitatile partenerului contractual originar în considerarea carora a încheiat contractatul si în persoana cel ui care îl va substitui în executarea contractului. 3. Cesiunea legala. Cesiunea contractului poate fi legala ori conventionala, iar regulile stabilite în aceasta sectiune se aplica numai cesiunii conventionale a contractului. Cesiunile legale opereaza în conditiile determinate de norma prin care sunt stabil ite, fara a fi necesar acordul de vointe dintre cedent si cesionar ori consimtamântul cedatului. De asemenea, în lipsa prevederii exprese a obligatiei de notificare a cedatului, transmiterea contractului si efectul de înlocuire a ceden tului se produce ipso iure si va fi opozabila cedatului de la momentul la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cuno asca cesiunea (a se vedea: G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2925; Unidroit Preparatory documents , Study L Doc.92, p. 32). Un exemplu de cesiune ope legis este cesiunea contractului de locatiune de la vânz ator la cumparator în ipoteza înstrainarii bunului dat în locatiune, când dobânditorul se subroga în toate drepturile si obligatiile locatorului si deci devine în temeiul legii, de plin drept, cesionar al contractului de locatiune
încheiat de autorul sau [art. 1813 alin. (1) NCC]. Ramânând în aceeasi ipoteza a locatiunii, dispozitiile art. 1805 NCC prevad posibilitatea locatarului de a ceda contractul daca aceasta facultate nu i-a fost interzisa în mod expres. Rezult a asadar ca pentru realizarea cesiunii contractului de locatiune nu este necesar consimtamântul contractantului cedat, care este locatorul (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 292). De asemenea, aplicarea dispozitiilor art. 1315-1320 NCC este limitata atunci când contractele sunt cedate ca urmare a unei transmisiuni universale ori cu titlu universal. Astfel, în cazul transferului de patrimoniu al unei persoane juridice prin reorganizare (fuziune, divizare), nu toate contractele se pot transmite automat si fara acordul celeilalte parti, mai ales daca este vorba de contracte intuitu personae . Astfel, partile contractante originare pot stabili ca preluarea contractului de catre persoana juridica succe soare este conditionata de acordul acesteia, acord care trebuie exprimat în termen de 10 zile de la data la care a fo st notificata sau înstiintata prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire (a se vedea art. 240 NCC). Noul Cod civil stabileste reguli particulare cu privire la cesiunea anumitor con tracte, reguli prin care deroga de la regimul juridic general al cesiunii. În aceste situatii, transmiterea raportului c ontractual nu are loc în temeiul legii, ci în temeiul acordului trilateral de vointe al partilor, cu respectarea cerintelo r impuse de lege. Reguli speciale sunt stabilite în materia contractului de locatiune (care poate fi cedat numai cu acordul scris al art. 1805 NCC), contractului de închir locatorului daca are ca obiect un bun mobil iere (care poate fi transmis numai cu acordul scris al locatorului art. 1833 NCC), contractului de arendare ( arendasul poate cesiona contractul numai sotului sau descendentilor sai majori daca arendatorul consimte la aceasta în scris art. 1846 NCC), contractului de asigurare (care poate fi cedat de asigurator numai cu acordul sc ris al asiguratului, acord care nu este însa necesar pentru cesiunea de portofolii între asiguratori art. 2212 NCC). Art. 1316. Forma cesiunii Cesiunea contractului si acceptarea acesteia de catre contractantul cedat trebui e încheiate în forma ceruta de lege pentru validitatea contractului cedat. (art. 1178 NCC) Comentariu 1. Conditiile de forma care trebuie îndeplinite pentru validitatea contractului de cesiune se apreciaza prin raportare la contractul care face obiectul transmisiunii. Astfel, consimtamântul p artilor implicate în aceasta operatiune juridica trebuie sa îmbrace forma prescrisa de lege pentru validitatea contractului cedat. Per a contrario, daca cerintele de forma au fost convenite de partile contractante ini tiale, acestea nu trebuie respectate în cazul cesiunii. De exemplu, daca partile contractului cedat au stabilit forma au tentica, desi acesta era valabil încheiat prin simplul lor acord de vointe (art. 1178 NCC), cesiunea contractului n u trebuie sa îmbrace forma autentica (se poate realiza prin acordul de vointa al partilor negotium, consemn at într-un înscris sub semnatura privata instrumentum). Legea prevede si exceptii de la regula simetriei formale cuprinsa în art. 1316 NCC
stabilind, spre exemplu, în cazul cesiunii contractului de locatiune, obligativitatea formei scrise a consim tamântului locatorului. Art. 1317. Momentul cesiunii (1) Daca o parte a consimtit în mod anticipat ca partea cealalta sa îsi poata substi tui un tert în raporturile nascute din contract, cesiunea produce efecte fata de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificata ori, dupa caz, din momentul în care o accepta. (2) În cazul în care toate elementele contractului rezulta dintr-un înscris în care este cuprinsa clauza la ordin sau o alta mentiune echivalenta, daca prin lege nu se prevede altf el, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile si obligati ile girantului. (3) Dispozitiile în materie de carte funciara, precum si dispozitiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile ramân aplicabile. (art. 1199-1200 , 1316 NCC) Comentariu 1. Consimtamântul anticipat sau posterior al cedatului. Consimtamântul cedatului la cesiune poate fi anterior, concomitent sau posterior realizarii acordului de vointe între cedent si cesionar. Spre exemplu, el poate fi exprimat anterior, stipulând o clauza expresa în acest sens în contractul care va fi o biect al cesiunii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 295). Daca cedatul si-a exprimat în prealabil acordul pentru ca cealalta parte sa poata transmite în viitor raportul contractual, potrivit dispozitiilor art. 1317 alin. ( 1), cesiunea va fi eficienta în raporturile cu cedatul din momentul în care acesta a aflat despre actul cesiunii, prin notific are sau acceptare (a se vedea P. Vasilescu, Cesiunea de contract, p. 45). Asadar, pentru ca cesiunea de creanta s a îsi produca efectele este suficient ca cedentul sau cesionarul sa notifice cedatul cu privire la cesiune. Nici notif icarea nu mai este obligatorie daca cedatul are un comportament din care reiese ca a aflat pe o alta cale de operati unea pentru care si-a dat anterior acordul, termenul acceptare neavând în acest context sensul de consimtamânt (a se vedea U idroit preparatory documents, Study L - Doc. 92, p. 24). Tocmai de aceea acceptarea care are efectele prevazute de art. 1317 alin. (1) NCC nu trebuie sa îmbrace aceeasi forma cu cea prevazuta de lege pentru validitate a contractului cedat, potrivit art. 1316 NCC. Acordul de vointe dintre cedent si cesionar poate fi comunicat cedatului si în ved erea obtinerii consimtamântului acestuia ( consimtamânt posterior ), caz în care acceptarea cesiunii trebuie sa îndeplinea sca conditiile de forma pe care legea le impune contractului transmis. În aceasta ipoteza, acordul d e vointe între cedent si cesionar are natura juridica a unei oferte de a contracta, careia îi sunt aplicabi le dispozitiile art. 1999-1200 NCC. 2. Transmiterea contractului prin gir. Potrivit dispozitiilor art. 1317 alin. (2 ), partile contractante au posibilitatea de a insera în contract clauza la ordin sau o alta mentiune echivalent a, care permite transmiterea contractului prin gir, similar titlurilor la ordin. Spre deosebire însa de cesiune a unui titlu la ordin prin care se
transmite numai latura activa a raportului obligational, cesiunea contractului la ordin transfera întreaga pozitie contractuala a cedentului: atât latura activa, cât si cea pasiva. În contract clauza la ordin nu are doar semnificatia unui consimtamânt anticipat al ce datului la cesiune, ci consecintele sale se produc si în planul eficacitatii operatiunii fata de cedat. A stfel, înlocuirea cedentului în raportul contractual îi este opozabila cedatului care a consimtit anticipat la cesiune, pot rivit art. 1317 alin. (1) NCC, numai dupa notificare, formalitate care nu mai este însa necesara pentru contractul la o rdin când cesiunea produce efecte fata de cedat prin simpla girare a înscrisului. Asadar, girarea înscrisului produce prin ea însasi înlocuirea girantului în contract, independent de notificarea sau acceptarea contractantului cedat (a se vedea A. Trabucchi, Istituzioni di diritto civile, Cedam-Padova, 1968, p. 612). Art. 1318. Liberarea cedentului (1) Cedentul este liberat de obligatiile sale fata de contractantul cedat din mo mentul în care substituirea îsi produce efectele fata de acesta. (2) În cazul în care a declarat ca nu îl libereaza pe cedent, contractantul cedat se p oate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îsi executa obligatiile. În acest caz, cont ractantul cedat trebuie, sub sanctiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, sa îi notifice neexecutarea obligatiilor de catre cesionar, în termen de 15 zile de la data neexe cutarii sau, dupa caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutarii. [art. 1317 alin. (1), ar t. 1319 alin. (2), art. 1833 NCC] Comentariu 1. Raportul dintre contractantul cedat si cedent. Similar preluarii de datorie, legiuitorul stabileste ca regula, în cazul cesiunii contractului, liberarea contractantului originar de obli gatiile fata de contractantul cedat. Asadar, daca partile nu au stabilit altfel, cedentul este liberat din mom entul în care cesiunea îsi produce efectele fata de cedat, moment care poate sa nu coincida cu cel al perfectarii c ontractului. Astfel, în ipoteza consimtamântului anticipat, cesiunea devine eficace în raporturile cu cedatul de la data la care i-a fost notificata ori acesta a acceptat-o [art. 1317 alin. (1) NCC]. Dispozitiile art. 1833 NCC deroga în materia contractului de închiriere de la regula liberarii contractantului initial, stabilind ca cedentul raspunde în continuare alaturi de cesionar pentru obligatiil e asumate fata de locator prin contractul de închiriere a locuintei, în lipsa unei stipulatii contrare liberatorii. Apreciem ca în ipoteza în care cedatul a consimtit anticipat la cesiune, acesta îsi po ate rezerva facultatea de a nu-l libera pe cedent sau poate chiar sa stabileasca în contractul initial ca cedentul nu va fi liberat de obligatiile sale în eventualitatea unei cesiuni. 2. Raspunderea subsidiara a cedentului. Dispozitiile art. 1319 alin. (2) NCC lim iteaza efectele cesiunii, permitând contractantului cedat sa nu îl libereze pe cedent de obligatiile care îi rev in în temeiul contractului. Astfel, creditorul cedat care, consimtind cesiunea, declara expres ca nu întelege sa îl libe reze pe cedent, poate urmari
pentru plata creantei care rezulta din contractul cedat atât pe cesionar, cât si pe cedent. Cedatul se va putea însa întoarce împotriva cedentului numai în caz de neîndeplinire a obligatiilor de catre cesi onar. În mod firesc, partile pot conveni sa agraveze raspunderea cedentului, stabilind expres, spre e xemplu, solidaritatea obligatiei de plata a debitorului initial si a noului cocontractant. Sub sanctiunea pierderii dreptului de regres, cedatul este obligat sa notifice c edentul cu privire la neexecutarea obligatiilor de catre cesionar în termen de 15 zile de la data neexecutarii sau, d upa caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutarii. Pentru a produce efectele prevazute de art. 1318 alin. (2) NCC, notificarea nu este supusa unor conditii speciale de forma. În ceea ce priveste mentinerea raspunderii contractuale a cedentului ulterior cesi unii, doctrina italiana s-a exprimat în sensul în care aceasta ar trebui sa rezulte din acordul de vointe al celor trei p arti implicate în operatiune, declaratia cedatului având natura juridica a unei oferte de a contracta (a se vede a G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, p. 2929). Art. 1319. Exceptiile contractantului cedat Contractantul cedat poate opune cesionarului toate exceptiile ce rezulta din con tract. Contractantul cedat nu poate invoca însa fata de cesionar vicii de consimtamânt, pre cum si orice aparari sau exceptii nascute din raporturile sale cu cedentul decât daca sia rezervat acest drept atunci când a consimtit la substituire. (art. 1568, 1602-1603 NCC) Comentariu 1. Raporturile dintre contractantul cedat si cesionar. Cu exceptia laturii subie ctive, respectiv a uneia dintre partile contractante, continutul contractului cedat ramâne neschimbat în urma cesiunii. Transmiterea pozitiei contractuale, care implica atât o cesiune de drepturi, cât si un transfer d e obligatii de la cedent la cesionar, nu trebuie sa afecteze situatia contractuala a cedatului, în dubla sa calitate, de debitor si creditor deopotriva, si trebuie sa plaseze noul cocontractant în aceeasi situatie juridica ca cel pe care îl înlocuieste, în ceea ce priveste datoria si creanta sa. Asadar, cedatul poate opune cesionarului toate mijloacele de aparare (cum ar fi prescriptia extinctiva, exceptia de neexecutare sau actiunea în rezolutiunea contractului pentru neexecutare sau ex ecutarea necorespunzatoare a obligatiilor, inclusiv de catre cedent) pe care le-ar fi putut opune cedentului în ceea ce priveste datoria sa. De mentionat ca cedatul nu poate invoca fata de noul cocontractant nulitatea contra ctului cedat pentru vicii de consimtamânt (cauza de nulitate care priveste formarea contractului originar) si n ici nu poate opune cesionarului compensatia pentru o creanta a sa fata de cedent. Totodata, în ceea ce priveste latura activa a pozitiei sale contractuale, cedatul poate utiliza toate mijloacele pe care le-ar fi avut la dispozitie si împotriva cedentului pentru realizarea dreptur ilor sale. În ceea ce priveste garantiile reale sau personale care însotesc obligatia cedentului, apreciem ca pen tru mentinerea acestora este necesar acordul expres în acest sens al constituitorului garantiei (cedentul debit
or al obligatiei garantate sau un tert) precum si al fideiusorului (art. 1602 NCC) (a se vedea G. Bonilini s.a., C odice civile commentato, p. 2928). Pentru a permite însa cedatului sa îsi conserve toate drepturile pe care le avea în te meiul relatiei contractuale originare si pentru a garanta stabilitatea pozitiei sale contractuale, actiunile care nu izvorasc din raportul contractual cedat, ci din alte raporturi (contractuale/extracontractuale) cu ced entul pot fi totusi opuse cesionarului daca cedatul îsi rezerva expres aceasta facultate în momentul în care consimte cesiune a. Sub aceeasi rezerva, cedatul va putea sa ceara ulterior cesiunii anularea contractului pentru vicii de consim tamânt care privesc acordul de vointe initial, dintre cedat si cedent. În ceea ce priveste situatia contractuala a cesionarului, desi legea nu face nicio mentiune expresa, apreciem ca, similar cedatului, acesta beneficiaza de aceleasi conditii de efectuare a platii ca cedentul (a se vedea art. 1568 NCC), precum si de aceleasi mijloace de aparare care puteau fi invocate împotriva cedatu lui de contractantul originar (a se vedea art. 1603 NCC). Art. 1320. Obligatia de garantie (1) Cedentul garanteaza validitatea contractului. (2) Atunci când cedentul garanteaza executarea contractului, acesta va fi tinut ca un fideiusor pentru obligatiile contractantului cedat. [art. 1018, art. 1323 alin. (1), art. 1585 NCC] Comentariu 1. Raportul dintre cedent si cesionar. Obiectul garantiei. Cedentul are fata de succesorul sau în raporturile contractuale o obligatie legala de garantie a validitatii contractul ui cedat, în mod similar cedentului dintr-o cesiune de creanta (art. 1585 NCC). Asadar, cedentul garantea za ca, pâna la momentul cesiunii, nu a intervenit o cauza de nulitate sau anulabilitate a contractului care sa poa ta fi opusa cesionarului. Întrucât dispozitiile art. 1323 alin. (1) NCC nu fac distinctie în ceea ce priveste ga rantia datorata de cedent în functie de caracterul oneros sau gratuit al cesiunii, apreciem ca acestea sunt aplicabil e numai cesiunilor cu titlu oneros, urmând ca în cazul celor cu titlu gratuit cedentul sa raspunda potrivit regu lii generale în materia raspunderii pentru evictiune în contractele de donatie (art. 1018 NCC). Garantia pentru validitatea contractului cedat opereaza indiferent daca cedentul cunostea cauza de invaliditate a contractului cedat sau daca aceasta îi este imputabila. În schimb, cedentul nu raspu nde daca cesionarul avea cunostinta despre cauza de invaliditate la momentul cesiunii. 2. Garantia executarii contractului. Garantia datorata de cedent cesionarului ex lege poate fi extinsa prin conventia partilor si la executarea contractului. În acest caz, cedentul raspunde în calitate de fideiusor pentru obligatiile contractantului cedat. Sectiunea a 9-a. Încetarea contractului Art. 1321. - Cauzele de încetare Art. 1322. - Efectele încetarii Art. 1323. - Restituirea prestatiilor Art. 1321.
Cauzele de încetare Contractul înceteaza, în conditiile legii, prin executare, acordul de vointa al part ilor, denuntare unilaterala, expirarea termenului, îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea condit iei, imposibilitate fortuita de executare, precum si din orice alte cauze prevazute d e lege. [art. 790 alin. (2), art. 1166, art. 1270 alin. (2), art. 1271, 1276-1277, 1399-1420, 1469 -1548, 1615-1634, art. 1930 alin. (1) lit. c) NCC] Comentariu 1. Cauzele de încetare a contractelor. Pe lânga cauzele de stingere a obligatiilor, indiferent de izvorul lor, reglementate în art. 1615-1634, Noul Cod civil stabileste în cadrul dispozitiil or aplicabile contractului cauzele generale de încetare a conventiilor valabil încheiate, precum si efectele pe care înce tarea raporturilor contractuale le are asupra partilor. În mod firesc, prima cauza de încetare din enumerarea legiuitorului este executarea contractului, care poate fi de bunavoie (a se vedea dispozitiile art. 1469-1515 NCC) sau, în cazul în care debit orul refuza executarea prestatiei datorate în temeiul contractului, în mod silit (a se vedea dispozitiile art. 1516-15 48 NCC). Acordul partilor este prevazut în continuare ca mijloc de încetare a contractului, în mod simetric nasterii lui (art. 1166 NCC). Astfel, similar principiului înscris în art. 969 alin. (2) C.civ., care, cu referire la conv entii arata ca ele se pot revoca prin consimtamântul mutual sau din cauze autorizate de lege , Noul Cod civil prevede în art . 1270 alin. (2) ca un contract poate înceta numai prin acordul partilor sau din cauze autorizate de lege , anuntând de ja si urmatoarea cauza de încetare a contractului, care este o exceptie de la regula necesitatii consimtamântu lui partilor contractante în acest sens, respectiv denuntarea unilaterala. În acest caz, încetarea raportului contractu al este rezultatul vointei numai uneia dintre partile contractante, în conditiile reglementate de lege sau de contract (a se vedea art. 1276-1277 NCC). Contractele afectate de modalitati înceteaza prin împlinirea termenului fixat pentru executarea obligatiilor (a se vedea art. 1411-1420 NCC) sau prin îndeplinirea ori, dupa caz, neîndeplinirea conditiei (a se vedea art. 1399-1410 NCC). De asemenea, contractul înceteaza daca a intervenit un eveniment de forta ma jora, caz fortuit sau un alt eveniment asimilat acestuia care face imposibila executarea contractului (a se v edea art. 1634 NCC), precum si din alte cauze prevazute de lege [de exemplu: rezolutiune sau reziliere; încetare disp usa de instanta în caz de impreviziune, în conditiile art. 1271 sau art. 1930 alin. (1) lit. c) NCC, încetarea fiduciei prin renuntarea la contract a tuturor beneficiarilor, potrivit art. 790 alin. (2) NCC]. Art. 1322. Efectele încetarii La încetarea contractului partile sunt liberate de obligatiile asumate. Ele pot fi însa tinute la repararea prejudiciilor cauzate si, dupa caz, la restituirea, în natura sau prin e chivalent, a prestatiilor primite în urma încheierii contractului. [art. 1550, 1552, 1554 alin. ( 1), art. 1634 alin. (5),
art. 1643 alin. (2), art. 1645 alin. (2), art. 1554 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Obligatiile partilor dupa încetarea contractului. În dispozitiile art. 1322 NCC l egiuitorul face o mentiune speciala în ceea ce priveste efectele încetarii contractului în ipoteza neexe cutarii obligatiilor contractuale [de exemplu: daca are loc rezolutiunea judiciara, unilaterala sau d e drept (art. 1550, art. 1552, 1554 alin. (1) NCC] sau a desfiintarii cu efect retroactiv a raportului contractual ( de exemplu: în cazul îndeplinirii conditiei rezolutorii dintr-un contract cu executare uno ictu). Partile datoreaz a în aceste situatii daune-interese [de exemplu, debitorul care nu a notificat într-un termen rezonabil creditorul cu privire la evenimentul care face obligatia imposibil de executat art. 1634 alin. (5) NCC] sau, dupa caz, la resti tuirea prestatiilor cumulat cu repararea prejudiciului [de exemplu, debitorul obligatiei de restituire care a f ost de rea-credinta sau caruia îi este imputabila cauza restituirii art. 1645 alin. (2) NCC ori care este responsa bil pentru deteriorarea sau scaderea valorii bunului obiect al restituirii imputabile creditorului art. 1643 alin. (2 ) NCC]. Încetarea contractului nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutiona rea diferendelor dintre parti (clauze compromisorii, clauze arbitrale), asupra celor destinate sa produca efec te în cazul încetarii (clauza penala) sau a celor care, prin natura lor sau potrivit împrejurarilor, produc efecte dupa în cetarea contractului (clauze privind confidentialitatea sau neconcurenta) [a se vedea art. 1554 alin. (2) NCC ]. Art. 1323. Restituirea prestatiilor Restituirea prestatiilor primite se face potrivit dispozitiilor art. 1635-1649. (art. 1635-1649 NCC) Comentariu Restituirea prestatiilor la încetarea obligatiilor contractuale se face potrivit d ispozitiilor generale, aplicabile obligatiilor indiferent de izvorul lor, care sunt cuprinse de legiuitor în Titlul VIII al Cartii a V-a. Capitolul II. Actul juridic unilateral Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucu resti, 2011; Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generala. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007; G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. a III-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, B ucuresti, 2008; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011; Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelatii. Explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011; M.C. Costin, C.M. Costin, Dictionar de drept civil de la A la Z, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Mun ck, Drept civil. Obligatiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol . I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II. Cont ractul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a I X-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008; I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligatii art. 1164-16
49, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011. Sectiunea 1. - Dispozitii generale Sectiunea a 2-a. - Actul unilateral ca izvor de obligatii Sectiunea 1. Dispozitii generale Art. 1324. - Notiune Art. 1325. - Regimul juridic Art. 1326. - Actele unilaterale supuse comunicarii Art. 1324. Notiune Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de vointa a auto rului sau. [art. 1165-1166, 1327-1329 NCC; art. 44 alin. (1), art. 46 alin. (1) C.muncii] Comentariu 1. Cadrul general de reglementare. Noul Codul civil consacra actul juridic unila teral ca o categorie distincta în cadrul izvoarelor raporturilor juridice civile. Optiunea legiuitorului în acest se ns este mai întâi regasita în art. 1165 NCC, în care sub titulatura Izvoarele obligatiilor actul unilateral este enumerat al aturi de contract, gestiunea de afaceri, îmbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata si fapta ilicita. Capitolul al II-lea din Titlul al II-lea ( Izvoarele obligatiilor ) al Cartii a V-a ( Despre obligatii ) este rezervat reglementarii generale a actului juridic unilateral, în care se face distinctia într e gen actul juridic unilateral ca manifestare de vointa a autorului sau si specie actul juridic ca izvor de obl igatii. Altfel spus, ar rezulta din cadrul de reglementare a acestei institutii ca pot exista acte juridice unilater ale (în sensul de manifestari unilaterale de vointa) care sa nu fie izvoare de obligatii sa nu presupuna în mod necesar, suc cesiv manifestarii de vointa a autorului sau, constituirea, modificarea, suspendarea sau încetarea unui raport ju ridic civil concret. Mecanismul de formare a contractului presupune astfel de manifestari (care, prin ipoteza, pent ru a ramâne la stadiul de simple exprimari ale vointei, nu ar conduce la realizarea acordului de vointa propriu-z is). Ne referim, de pilda, la etapa preliminara exprimarii unei oferte concrete, când persoana potential contractant îsi exteriorizeaza o intentie generala de contractare. O astfel de categorie de manifestari unilaterale de vointa, în care manifestarea u nei intentii se realizeaza fara a conduce automat la nasterea unui raport juridic civil, era firesc sa fie delimit ata de situatiile în care manifestarea de vointa produce, prin ea însasi, fara concursul altei persoane, efecte juridice pro priu-zise. Distinct, legiuitorul evidentiaza categorial ipotezele în care actul unilateral es te izvor de obligatii (art. 1327-1329 NCC). 2. Critica definitiei legale. Definitia actului juridic unilateral pe care o exp rima art. 1324 NCC nu surprinde delimitarea care decurge din modul de reglementare a institutiei (în sensul realiz arii distinctiei prezentate supra). Singura diferenta specifica evidentiata consta în existenta exclusiv a manifestari i de vointa a autorului actului ( actul juridic care presupune numai manifestarea de vointa a autorului sau ), care ar distinge acest tip de act juridic de contract (art. 1166 NCC acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane c u intentia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic ). Intentia la care se refera art. 1166 în definirea contractului era necesar sa fie evidentiata si în definitia legala a actului juridic unilateral. În realitate, tocmai rezultatul prefigurat de catre autorul ma nifestarii de vointa de a constitui, modifica, suspenda sau stinge un raport juridic civil concret da substanta actul ui juridic civil si îi confera calitatea de izvor de obligatii. Urmare a nasterii raportului juridic ca rezultat al manifestarii unilaterale de vointa a autorului actului, de regula acesta dobândeste calitatea de subiect pasiv (debitor) în cadrul respectivei relatii , fara a fi necesara nicio acceptare din partea subiectului activ. La fel, nu are incidenta conditia accept arii nici în cazul în care autorul actului dobândeste calitatea de creditor în raportul juridic astfel constituit [spre exemplu, ipoteza angajatorului care dispune masura delegarii sau pe cea a detasarii art. 44 alin. (1) si art. 4 6 alin. (1) din Codul muncii]. Art. 1325. Regimul juridic Daca prin lege nu se prevede altfel, dispozitiile legale privitoare la contracte se aplica în mod corespunzator actelor unilaterale. [art. 80 alin. (1) teza a II-a NCC] Comentariu 1. Regimul juridic. Articolul 1325 NCC evidentiaza relatia dintre contract si ac tul juridic unilateral ca izvor de obligatii în sensul consacrarii reglementarii celui dintâi ca norma comuna. Dispozit iile derogatorii specifice reglementarii actului juridic unilateral pot fi întâlnite atât în capitolul ce i-a fost rezervat (cum ar fi, spre exemplu, conditia comunicarii), cât si în reglementarea altor ipoteze în care se manifesta meca nismul specific al acestui tip de izvor obligational [exempli gratia, conditia pe care o exprima art. 80 alin. (1) teza a II-a NCC, cu privire la existenta consimtamântului scris al parintilor ori, dupa caz, al tutorelui în cazul autorului lipsit de capacitate de exercitiu sau având capacitate de exercitiu restrânsa]. Art. 1326. Actele unilaterale supuse comunicarii (1) Actul unilateral este supus comunicarii atunci când constituie, modifica sau s tinge un drept al destinatarului si ori de câte ori informarea destinatarului este necesara potri vit naturii actului. (2) Daca prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modali tate adecvata, dupa împrejurari. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la des tinatar, chiar daca acesta nu a luat cunostinta de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile. [art. 720 1 alin. (2) C.proc.civ.] Comentariu 1. Conditia comunicarii. Articolul 1326 NCC permite delimitarea între actele jurid ice unilaterale supuse comunicarii si cele care nu presupun aceasta formalitate (cum ar fi, spre exempl u, testamentul). În prima categorie, conform alin. (1), sunt incluse acele acte care fie constituie, modifica sau sti ng un drept al destinatarului, fie presupun, potrivit naturii lor, necesitatea informarii destinatarului (chiar dac
a nu ar conduce la constituirea, modificarea sau stingerea unui drept al acestuia). Formalitatea comunicarii nu reprezinta o conditie de valabilitate a actului care se naste legal în momentul manifestarii unilaterale de vointa ci determina numai momentul de la care actul îs i produce efectele [art. 1326 alin. (3) NCC]. Textul prevede ca producerea efectelor actului la momentul realizarii comunicarii este independenta de luarea la cunostinta de catre destinatar a continutului actului, chiar daca ar p utea invoca motive care nu îi sunt imputabile. Modalitatea comunicarii nu este instituita prin textul legal, fiind suficient ca modalitatea prin care autorul actului îi comunica destinatarului sa permita atât luarea la cunostinta, cât si probarea comuni carii. Credem ca prezinta 1 relevanta pentru stabilirea întelesului alin. (2) al art. 1326 NCC si solutia rega sita în prezent în art. 720 alin. (2) teza a II-a si a III-a C.proc.civ., unde, reglementându-se modalitatea de realizare a c onvocarii profesionistului în vederea parcurgerii procedurii concilierii, se precizeaza ca aceasta se poate face prin s crisoare recomandata cu dovada de primire, prin telegrama, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare ce asigur a trimiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face prin înmânarea înscrisurilor s ub semnatura de primire . Solutiile regasite în norma procedurala sunt pe deplin aplicabile si în cazul comuni carii actului juridic unilateral. Sectiunea a 2-a. Actul unilateral ca izvor de obligatii Art. 1327. - Promisiunea unilaterala Art. 1328. - Promisiunea publica de recompensa Art. 1329. - Revocarea promisiunii publice de recompensa Art. 1327. Promisiunea unilaterala (1) Promisiunea unilaterala facuta cu intentia de a se obliga independent de acc eptare îl leaga numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate sa refuze dreptul astfel nascut. (3) Daca autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consider a facuta pentru o anumita durata, potrivit cu natura obligatiei si cu împrejurarile în care a fost a sumata. [art. art. 13, 33, art. 562 alin. (2), art. 1328-1329, art. 1412 alin. (2), art. 2517 NCC] Comentariu 1. Acte juridice unilaterale numite si acte nenumite. Articolele 1327-1329 NCC r eglementeaza doua tipuri de acte juridice unilaterale numite promisiunea unilaterala si promisiunea publi ca de recompensa. Alaturi de acestea, în cuprinsul Noului Cod civil, dar si în alte acte normative care cuprind r eglementari în materia dreptului privat, pot fi identificate si alte ipoteze în care se manifesta acte juridice uni laterale numite (am evidentiat, supra, din reglementarea civila, testamentul, iar din alte norme de drept privat, deleg area si detasarea), dar si o multitudine de ipoteze din care decurge existenta unor acte juridice unilaterale nenumite. Evidentiem, în aceasta a doua categorie, dispozitiile Noului Cod civil cuprinse în art. 13 (renuntarea la
drept), art. 33 (constituirea masei patrimoniale afectate exercitarii în mod individual a unei profesii autorizate), a rt. 562 alin. (2) (renuntarea la dreptul de proprietate având ca obiect un bun imobil) s.a. 2. Promisiunea unilaterala. Promisiunea unilaterala care presupune exprimarea vo intei unilaterale a autorului de a se obliga independent de acceptarea destinatarului ori destinatar ilor actului da nastere unui raport juridic civil în cadrul caruia, sub aspectul continutului, se regasesc, pe de-o pa rte, dreptul destinatarului (destinatarilor) corelativ obligatiei asumate de catre autorul actului si obliga tia acestuia care, ca natura, poate fi personala nepatrimoniala sau patrimoniala de a da, a face ori a nu face. În cea de -a doua ipoteza, în patrimoniul destinatarului dreptul se naste la momentul exprimarii în mod valabil a manifestar ii unilaterale de vointa a autorului actului, ceea ce conduce, în cazul în care promisiunea unilaterala nu a fo st facuta intuitu personae creditoris, la posibilitatea transmiterii dreptului respectiv (prin acte inter v ivos sau mortis causa). Alineatul (2) al art. 1327 vizeaza, în expresie juridica, exigibilitatea dreptului regasit în continutul raportului civil ce are ca izvor promisiunea unilaterala. Destinatarului i se recunoaste facultatea neconditionata fie de a solicita debitorului autorului actului sa îsi execute obligatia, fie de a ramâne în pasivitate, fara ca aceasta sa îi poata fi imputabila. Obligatia asumata de catre autorul actului presupune, ca regula, un termen extin ctiv, în sensul art. 1412 alin. (2) NCC: la împlinirea lui, obligatia se stinge. Totusi, daca autorul actului nu a sta bilit în mod expres un termen, alin. (3) al aceluiasi articol instituie prezumtia legala absoluta a existentei unei a numite durate de valabilitate a obligatiei nascute din promisiune, urmând ca intervalul sa fie concretizat prin raportare la natura obligatiei si la împrejurarile concrete în care a fost asumata. Cele doua criterii sunt, ambele, situatii de fapt , care pot fi dovedite prin orice mijloc de proba. Daca identificarea lor nu este posibila, credem ca, în ultima instanta, vor fi aplicabile dispozitiile din materia prescriptiei: termenul maxim de valabilitate a promisiunii va fi cel de 3 ani (art. 2517), cu precizarea ca, în aceasta situatie, obligatia nu se stinge, ci numai îsi schimba natura (din obligat ie perfecta se transforma în obligatie naturala). Art. 1328. Promisiunea publica de recompensa (1) Cel care promite în mod public o recompensa în schimbul executarii unei prestati i este obligat sa faca plata, chiar daca prestatia a fost executata fara a se cunoaste promisiunea. (2) Daca prestatia a fost executata de mai multe persoane împreuna, recompensa se îm parte între ele, potrivit contributiei fiecareia la obtinerea rezultatului, iar daca ace asta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestatia a fost executata separat de mai multe persoane, recompen sa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul. Comentariu 1. Notiune. Promisiunea publica de recompensa presupune constituirea unui raport
juridic civil în al carui continut se regasesc: pe de-o parte, dreptul patrimonial al destinatarului (dest inatarilor) la recompensa obiect al promisiunii autorului actului si obligatia acestuia (acestora) la executarea pre statiei solicitate (ca obligatie de a face sau de a nu face); pe de alta parte, dreptul autorului actului de a cere executa rea întocmai a prestatiei pe care a solicitat-o si obligatia si la plata recompensei când prestatia a fost executata c a atare. Ambele obligatii sunt de rezultat. Caracterul exclusiv patrimonial al raportului juridic izvorât din promisiunea publ ica de recompensa (spre deosebire de ipoteza raportului nascut ca urmare a promisiunii unilaterale, care poate fi, alternativ, atât patrimonial, cât si personal nepatrimonial) decurge din natura dubla a obiectului actului (prestatia si recompensa propriu-zisa); natura patrimoniala a recompensei rezulta din practica raporturilor sociale, în ca re se manifesta fie prin plata unei sume de bani, fie prin remiterea unui bun individual determinat (chiar daca recompensa poate fi imaginata si într-o manifestare nepatrimoniala). Promisiunea publica de recompensa este un act juridic nesupus comunicarii catre creditorul obligatiei de plata. Dreptul acestuia de a cere plata (exigibilitatea acestuia) nu este conditionat d e cunoasterea existentei promisiunii ori a obiectului acesteia. Dreptul se naste la momentul exprimarii valabile a vo intei autorului actului (care presupune si realizarea formelor specifice de a o face publica) si devine exigib il prin realizarea prestatiei. În cazul pluralitatii de creditori ai obligatiei de plata, respectiv când doua sau m ai multe persoane au realizat prestatia solicitata de catre autorul actului, se distinge între: ipoteza în care prestatia, având caracter singular, a fost executata de creditori ac tionând (ori abtinându-se) împreuna, când obligatia de plata a autorului actului este în toate cazurile conjuncta ; conform art. 1328 alin. (2) NCC, fiecare creditor va putea solicita partea din recompensa potrivit contribut iei sale la obtinerea rezultatului, iar daca gradul de contributie nu se poate stabili, fiecare va beneficia de o cota-p arte egala din recompensa (sau din valoarea acesteia, daca recompensa nu se exprima într-o suma de bani ori într-un bun comod partajabil; situatia în care aceeasi prestatie a fost realizata de doua sau mai multe persoane actionând independent, dreptul la recompensa revenind celei care a comunicat prima autorului actului îndeplinirea pr estatiei. Art. 1329. Revocarea promisiunii publice de recompensa (1) Promisiunea poate fi revocata în aceeasi forma în care a fost facuta publica sau într-o forma echivalenta. (2) Revocarea nu produce efecte fata de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestatia. (3) Daca revocarea a fost facuta fara justa cauza, autorul promisiunii datoreaza o despagubire echitabila, care nu va putea depasi recompensa promisa, celor care înainte de publ icarea revocarii au facut cheltuieli în vederea executarii prestatiei. Cu toate acestea, promitentul nu
datoreaza despagubiri, daca dovedeste ca rezultatul cerut nu putea fi obtinut. (4) Dreptul la actiunea în despagubire se prescrie în termen de un an de la data pub licarii revocarii. [art. 15, art. 1270 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Revocarea promisiunii. Articolul 1329 NCC instituie caracterul revocabil al a ctului juridic unilateral analizat, solutia constituind o exceptie de la principiul irevocabilitatii care decurge di n art. 1270 alin. (2) NCC. Urmând principiul simetriei formelor, alin. (1) al art. 1329 NCC prevede cerinta c a promisiunea sa fie revocata de catre autorul sau în aceeasi forma în care a fost facuta publica sau într-o forma echi valenta. Efectul revocator nu va opera daca prestatia solicitata a fost executata anterior publicarii revocarii [ alin. 2)]. Referitor la situatia reglementata de alin. (3) ipoteza I, în care se face referir e la revocarea facuta fara justa cauza , împartasim opinia exprimata în doctrina (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republi cat. Cartea a V-a. Despre obligatii, art. 1164-1649, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, p. 382) c onform careia expresia folosita de legiuitor semnifica, în realitate, o conduita abuziva a autorului actului (în sensul art. 15 N CC). Instanta este cea în masura sa constate caracterul abuziv al revocarii si sa oblige autorul actului la plata despagubirii. Cuantumul despagubirii se stabileste prin raportare la cheltuielile utile si necesare efectuate de catre d estinatarul ofertei pentru realizarea prestatiei înainte de publicarea revocarii si, în niciun caz, nu poate depasi valoar ea recompensei. Autorul actului se poate apara în acest caz dovedind ca prestatia nu putea fi realizata de catre dest inatar. Imposibilitatea de realizare a prestatiei poate fi atât subiectiva (prin observarea calitatilor desti natarului), cât si obiectiva (spre exemplu, promitentul a luat cunostinta de pieirea bunului solicitat a fi g asit, iar împrejurarea putea fi cunoscuta si de catre destinatar). Alineatul (4) al art. 1329 NCC instituie un termen special de prescriptie, de 1 an, pentru dreptul la actiunea în despagubire avându-l ca titular pe destinatarul ofertei. Momentul de la care terme nul începe sa curga este marcat de data la care revocarea a fost facuta publica. Capitolul III. Faptul juridic licit Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucu resti, 2011; Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generala. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007; G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. a III-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, B ucuresti, 2008; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011; M.C. Costin, C.M. Costin, Dictionar de drept civil de la A la Z, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007 ; A. Georgescu-Banc, în ***, Noul Cod civil. Note. Corelatii. Explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în cont inuare A. Georgescu-Banc, Noul Cod civil); Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligatiile, Ed. W olters Kluwer, Bucuresti, 2010; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligati
ile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. II); C. S tatescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în cont inuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligati i, art. 1164-1649, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011. Sectiunea 1. - Gestiunea de afaceri Sectiunea a 2-a. - Plata nedatorata Sectiunea a 3-a. - Îmbogatirea fara justa cauza Sectiunea 1. Gestiunea de afaceri Art. 1330. - Conditii Art. 1331. - Obligatia de înstiintare Art. 1332. - Continuarea gestiunii Art. 1333. - Continuarea gestiunii de catre mostenitorii gerantului Art. 1334. - Diligenta datorata de gerant Art. 1335. - Obligatiile gerantului Art. 1336. - Actele încheiate de gerant Art. 1337. - Obligatiile geratului Art. 1338. - Împotrivirea beneficiarului gestiunii Art. 1339. - Gestiunea inoportuna Art. 1340. - Ratificarea gestiunii Art. 1330. Conditii (1) Exista gestiune de afaceri atunci când, fara sa fie obligata, o persoana, numi ta gerant, gestioneaza în mod voluntar si oportun afacerile altei persoane, numita gerat, car e nu cunoaste existenta gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în masura sa desemneze un mand atar ori sa se îngrijeasca în alt fel de afacerile sale. (2) Cel care, fara sa stie, lucreaza în interesul altuia nu este tinut de obligati ile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptatit la restituire potrivit regulilor a plicabile îmbogatirii fara justa cauza. (3) Nu exista gestiune de afaceri atunci când cel care administreaza afacerile une i alte persoane 1340 NCC; art. 11 actioneaza cu intentia de a o gratifica. (art. 1165, art. 1331 0 LPA) Comentariu 1. Consideratii generale. Faptul juridic licit ca izvor de obligatii si-a gasit consacrarea normativa sub denumirea de cvasicontract si în Codul civil din 1864, fiind reglementate doua spe cii din aceasta categorie gestiunea de afaceri si plata lucrului nedatorat (art. 987-991, art. 992-997). D octrina a adaugat celor doua cazuri si îmbogatirea fara justa cauza, institutie validata de practica judecatore asca. Optiunea legiuitorului în redactarea noului Cod civil a fost aceea de a reglementa unitar toate cele trei ipoteze specifice categoriei faptului juridic licit, care, desi nu este evidentiata în mod expres în rândul izvoarelor de obligatii civile în enumerarea din art. 1165 NCC, este validata prin utilizarea ca atare în ti tlul Capitolului III al Titlului al II-lea ( Izvoarele obligatiilor ). Faptele juridice au fost definite în sensul cel mai larg al cuvântului ca semnificând toate împrejurarile conduite
ale omului si evenimente sau fenomene naturale carora legea le confera eficacita te juridica, în sensul ca dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 93). În acest cadru conceptual, delimitarea categoriala a faptului juridic licit ca izvor de obligatii presupune , concomitent: raportarea exclusiva la faptele omului (actiuni sau inactiuni), subsumate condui tei acestuia, realizate în mod voluntar, permise de lege si realizate conform legii; lipsa intentiei subiectului de drept de a produce efecte juridice specifice unui alt izvor de obligatii (act juridic unilateral sau contract). Ca atare, elementul care, în opinia noastra, delimiteaza decisiv faptele juridice licite de alte izvoare ale obligatiilor (care presupun, la rândul lor, o conduita licita), consta în elementul subiectiv ce caracterizeaza atitudinea subiectului de drept autor al faptului în cauza, constând în lipsa intentiei de a cons titui, modifica, suspenda sau stinge un raport juridic concret. Fireste, intentia autorului faptului poate exi sta, dar este îndreptata în vederea realizarii altui rezultat decât cel specific unui efect juridic propriu-zis. 2. Notiunea gestiunii de afaceri. Caracterizare. a) Gestiunea de afaceri este o specie de fapt juridic licit care, prin îndeplinirea cumulativa a conditiilor pe care Codul le reglementeaza, d a nastere unui raport juridic civil specific, avându-le ca subiecte pe gerant (creditor) si pe gerat (debitor), în conti nutul caruia se regasesc, în principal, obligatia gerantului de realizare a gestiunii (obligatie de diligenta ), dreptul acestuia de a fi indemnizat, obligatia corelativa a geratului de plata si dreptul acestuia de a beneficia de realizarea (continuarea) gestiunii. Faptul consta în interventia unilaterala, voluntara s licit conduita subiectului de drept i oportuna a gerantului pentru a savârsi acte materiale si/sau juridice în interesul altei persoane geratului fara a fi primit mandat de la aceasta din urma (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 105). Având în vedere considerentele prezentate supra (pct. 1), nu împartasim opinia exprima ta în doctrina potrivit careia gerantul intervine în afacerile geratului cu intentia de a gera, adica de a da nast ere la raporturi juridice între gerant si gerat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 97; în acelasi sens, a se vede a C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 107). Acest mecanism este specific unui act juridic unilateral (nenumit), iar nu unui fapt juridic licit (în acceptiunea stricto sensu proprie reglementarii regasite în art. 1330 si urm. NCC). Or, daca l egiuitorul a înteles sa delimiteze cele doua categorii de izvoare ale raporturilor juridice obligationale, nu poate fi acceptata plasarea gestiunii de afaceri ca efect al identificarii vointei juridice a gerantului exprimate cu int entia de a produce însesi efectele gestiunii în categoria actelor juridice (unilaterale). În realitate, manifestarea vo luntara a gerantului nu se realizeaza cu intentia de a produce efecte juridice (de a constitui, modifica, s uspenda sau stinge un raport juridic civil concret, respectiv cel al gestiunii de afaceri), ci pentru a se putea evit a, în principiu, o pierdere cauzata de pasivitatea (imputabila sau nu) a geratului manifestata cu privire la obiectul g estiunii (un bun, o universalitate, o afacere, o alta situatie juridica). În plus, în multe situatii, în momentul initierii gestiunii, persoana geratului nici nu
este cunoscuta de catre gerant. b) În doctrina, când se face vorbire despre obiectul gestiunii, se are în vedere condu ita gerantului: efectuarea unor acte materiale (repararea unui bun) si/sau încheierea unor acte juridice în num ele sau dar cu intentia ca ele sa profite geratului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 106). Alatur i de aceasta, ca obiect derivat al aceluiasi raport juridic, avem în vedere, asa cum am aratat, bunul, universalitate a, afacerea ori o alta situatie juridica avându-l ca titular pe gerat. 3. Conditiile gestiunii de afaceri. Din continutul art. 1330 alin. (1), rezulta ca pentru a fi în prezenta gestiunii de afaceri trebuie sa fie întrunite cumulativ urmatoarele conditii: a) gerantul si geratul sa nu fie subiecte ale unui raport juridic nascut anterio r manifestarii faptului juridic, în continutul caruia sa existe obligatia gerantului de a realiza acte sau fapte spe cifice gestiunii; altfel spus, în patrimoniul gerantului nu se poate identifica obligatia de a gestiona afacerile geratului; b) gerantul sa actioneze voluntar si oportun, în sensul ca interventia sa este nec esara si se realizeaza în interesul geratului, precum si fara intentia de a-l gratifica pe gerat (intentie care nu s e prezuma si care trebuie sa se manifeste chiar la momentul începerii gestiunii); c) geratul nu cunoaste existenta interventiei gerantului sau, daca o cunoaste, n u este în masura sa desemneze un mandatar ori sa gestioneze în alt fel afacerile sale; d) interventia gerantului sa fie utila geratului, sa-i foloseasca în principal pri n evitarea unei pierderi patrimoniale (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 107). 4. Situatii tranzitorii. Precizam ca, potrivit art. 110 din Legea nr. 71/2011, d ispozitiile art. 1330 1340 NCC nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrarii în vigoare a noului Cod. Rezulta, per a contrario, ca prevederile art. 987-991 C.civ. din 1864 se vor aplica gestiunilor începute înainte de 1 octombrie 2011. Art. 1331. Obligatia de înstiintare Gerantul trebuie sa îl înstiinteze pe gerat despre gestiunea începuta de îndata ce acest lucru este posibil. [art. 14 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Înstiintarea geratului. Expresie a principiului bunei-credinte, care guverneaza raporturile juridice civile [art. 14 alin. (1)], ex lege, gerantului îi revine obligatia de a-i aduce la cunos tinta geratului împrejurarea ca executa gestiunea (art. 1331). Momentul exigibilitatii acestei obligatii nu se suprapune în toate cazurile cu cel al începerii gestiunii, fiind posibil ca gerantul sa cunoasca persoana titulara a obiectului derivat al gestiunii ulterior începerii gestiunii. Apreciem ca geratul este îndrituit sa probeze momentul la care gerantul a cunoscut sau putea sa cunoasca persoana sa, în vederea diminuarii cuantumului obligatiei de indemnizare a gerantu lui. Neexecutarea obligatiei de înstiintare, în conditiile art. 1331 NCC, conduce la inexistenta ori, dupa caz, la d iminuarea obligatiei de indemnizare ce-i revine geratului. Art. 1332. Continuarea gestiunii Gestiunea de afaceri îl obliga pe gerant sa continue gestiunea începuta pâna când o poat
e abandona fara riscul vreunei pierderi ori pâna când geratul, personal sau prin repre zentant, ori, dupa caz, mostenitorii acestuia sunt în masura sa o preia. (art. 1333 NCC) Comentariu 1. Durata gestiunii. Dispozitiile art. 1332 si 1333 NCC au preluat solutiile de reglementare care, anterior, se regaseau în art. 987 si 988 C.civ. Potrivit art. 1332 NCC, gerantul are obligatia de continua gestiunea pâna când, obiectiv, nu mai exista riscul niciunei pierderi pentru gerat ori pâna la momentul la care geratul sau mostenitorii acestuia ar fi în masura sa reia ori sa înceapa respectiva gestiune. Abandonarea int empestiva a gestiunii începute voluntar angajeaza raspunderea reparatorie a gerantului, de natura a cond uce la compensarea totala sau partiala a sumelor reciproc datorate. Gerantul care, ulterior începerii gestiunii, invoca intentia de gratificare pentru a putea abandona gestiunea (fara a putea justifica un caracter vadit oner os al acesteia), este obligat sa dovedeasca existenta acestei intentii la chiar momentul începerii gestiunii. Art. 1333. Continuarea gestiunii de catre mostenitorii gerantului Mostenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt tinuti sa continue afacerile în cepute de acesta din urma, în aceleasi conditii ca si gerantul. (art. 1332 NCC) Comentariu Aceeasi obligatie de continuare a gestiunii instituita de art. 1332 NCC le revin e si mostenitorilor gerantului, cu exceptia situatiilor în care acestia fie nu cunosc existenta gestiunii, fie dovede sc intentia de gratificare a autorului lor în relatie cu geratul. Art. 1334. Diligenta datorata de gerant (1) Gerantul este dator sa se îngrijeasca de interesele geratului cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. (2) Când gestiunea a urmarit sa îl apere pe gerat de o paguba iminenta, gerantul nu raspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intentie sau din culpa grava. [art. 16 alin. (2)-(3), art. 1335 NCC] Comentariu 1. Efectele gestiunii de afaceri. Obligatiile gerantului fata de gerat. În art. 13 34 si 1335 NCC se regasesc normele anterior cuprinse în art. 989 si 990 C.civ. Obligatiile ce revin gerantulu i cu privire la gestiunea efectuata vizeaza realizarea actelor materiale sau juridice cu diligenta pe care un bun pr oprietar o manifesta în administrarea bunurilor sale [art. 1334 alin. (1) NCC]. Întinderea raspunderii gerantului pentru pagubele cauzate geratului în realizarea ge stiunii depinde de caracterul necesar al interventiei: daca gerantul a intervenit pentru a evita producerea unei pagube iminente pe car e ar fi urmat sa o sufere geratul, raspunderea reparatorie se va angaja în persoana gerantului numai daca a actionat cu intentie [art. 16 alin. (2) NCC] sau din culpa grava [potrivit definirii acesteia de catre art. 16 alin. (3) teza a II-a NCC]; în lipsa manifestarii necesitatii de interventie a gerantului, acesta va raspunde indiferent de forma de vinovatie
(chiar si pentru culpa cea mai mica). Art. 1335. Obligatiile gerantului La încetarea gestiunii, gerantul trebuie sa dea socoteala geratului si sa îi remita acestuia toate bunurile obtinute cu ocazia gestiunii. Comentariu Potrivit art. 1335 NCC, gerantul are îndatorirea de a da socoteala geratului oblig atia având ca obiect operatiunile realizate de catre gerant, pentru ca geratul sa fie în masura sa aprecieze utilita tea interventiei (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 109) si sa îi predea geratului toate bunurile d obândite în exercitare gestiunii. Art. 1336. Actele încheiate de gerant (1) Gerantul care actioneaza în nume propriu este tinut fata de tertii cu care a c ontractat, fara a limita dreptul oricaruia dintre acestia de a se regresa împotriva geratului. (2) Atunci când actioneaza în numele geratului, gerantul nu este tinut fata de terti i cu care a contractat decât daca geratul nu este obligat fata de acestia. (art. 1337 NCC) Comentariu 1. Obligatiile gerantului fata de terti. Cu privire la obligatiile nascute prin în cheierea de catre gerant a unor contracte cu tertii, art. 1336 NCC distinge între ipoteza în care gerantul: contracteaza în nume propriu, caz în care raspunde personal pentru executarea obliga tiilor asumate, fara a fi afectat dreptul tertilor cocontractanti de a regresa împotriva geratului; încheie actul juridic în numele geratului, situatie în care autorul gestiunii nu este responsabil fata de terti, cu exceptia împrejurarii în care tertii nu s-ar putea îndrepta împotriva geratului (aces ta nu este obligat fata de terti). Dreptul de regres al tertilor, expresie particulara a principiului îmbogatirii far a justa cauza, are ca temei pentru exercitarea sa dispozitiile art. 1336 alin. (1) NCC. O situatie nereglementata este cea în care gerantul, în realizarea gestiunii, produc e un prejudiciu unui tert ca urmare a unei fapte ilicite. Credem ca într-o astfel de situatie trebuie avuta în ve dere solutia care ar fi în masura sa salvgardeze în modul cel mai convenabil interesul persoanei prejudiciate, respecti v sa fie aplicata, prin analogie, reglementarea raspunderii delictuale a comitentilor pentru prepusi (art. 1373 NC C). Art. 1337. Obligatiile geratului (1) Atunci când conditiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar daca rezultatu l nu a fost atins, geratul trebuie sa ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si , în limita sporului de valoare, cheltuielile utile facute de gerant, împreuna cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, si sa îl despagubeasca pentru prejudiciul pe care, fara culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. (2) Geratul trebuie sa execute si obligatiile nascute din actele necesare si uti le care, în numele ori în beneficiul sau, au fost încheiate de gerant. (3) Caracterul necesar sau util al actelor si cheltuielilor se apreciaza la mome ntul la care gerantul le-a facut.
(4) În vederea garantarii cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere i nstantei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevazuta de lege pentru ordonant a presedintiala, înscrierea în cartea funciara a unei ipoteci legale, în conditiile legi i. (art. 1339 NCC) Comentariu 1. Obligatiile geratului fata de gerant. Având corespondent în reglementarea anterio ara art. 991 C.civ., art. 1337 NCC prevede ca geratului îi revin urmatoarele obligatii, chiar daca rezultatu l gestiunii nu a fost atins: a) sa îi restituie gerantului valoarea integrala a cheltuielilor necesare; b) sa restituie valoarea cheltuielilor utile, însa numai în limita sporului de valoa re; la cele doua valori se calculeaza dobânda legala din momentul efectuarii lor; caracterul necesar si cel u til al cheltuielilor se apreciaza la momentul efectuarii lor de catre gerant [art. 1337 alin. (3) NCC], iar nu la mom entul începerii ori finalizarii gestiunii sau la momentul stabilirii cuantumului lor [al efectuarii expertizei reglementat e de alin. (4)]; c) sa îl despagubeasca pe gerant pentru prejudiciul pe care l-a suferit din cauza gestiunii; despagubirea este conditionata de absenta oricarei culpe a gerantului în efectuarea gestiunii; d) sa îi restituie gerantului valoarea cheltuielilor voluptuarii numai daca acesta dovedeste ca i-au procurat geratului vreun avantaj (art. 1339 NCC). Creanta gerantului având ca obiect valoarea cheltuielilor necesare realizate în lega tura cu un imobil poate fi garantata prin instituirea unei ipoteci legale, care va fi înscrisa în cartea funcia ra dupa ce instanta s-a pronuntat cu titlu definitiv asupra cuantumului acestora. Determinarea valorii cheltuielil or necesare se realizeaza prin intermediul procedurii ordonantei presedintiale, în cadrul careia în lipsa unei recu noasteri din partea geratului, interesat sa nu mareasca spezele gestiunii se dispune efectuarea unei expertize cu obiectiv evaluator (expertiza contabila, expertiza în specialitatea constructii s.a.). Art. 1338. Împotrivirea beneficiarului gestiunii (1) Cel care începe sau continua o gestiune, cunoscând sau trebuind sa cunoasca împotr ivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În aces t caz, instanta, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligatie i de restituire. (2) Cel care ignora împotrivirea titularului este raspunzator pentru prejudiciile cauzate chiar si din cea mai usoara culpa. Comentariu 1. Situatii speciale. Obligatia de indemnizare ce revine geratului care s-a împotr ivit începerii sau continuarii gestiunii este limitata, prin art. 1338 alin. (1) teza I NCC, la restituirea che ltuielilor necesare. În plus, geratului i se recunoaste dreptul la actiune având ca obiect stabilirea de catre instanta a un ui termen de gratie [alin. (1) teza a II-a]. În exercitarea actiunii, geratul trebuie sa probeze temeinicia cererii, în fu nctie de care instanta poate sau nu sa acorde termenul de gratie. Daca, în aceeasi ipoteza a manifestarii împotrivirii geratului fata de începerea sau c ontinuarea gestiunii, gerantul îi
cauzeaza un prejudiciu, raspunderea reparatorie se va angaja indiferent de forma vinovatiei [art. 1338 alin. (2)]. Art. 1339. Gestiunea inoportuna Actele si cheltuielile care, fara a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obliga pe gerat la restituire numai în masura în care i-au procurat vreun avantaj. Comentariu Pentru a putea solicita restituirea cheltuielilor voluptuarii, gerantul este obl igat sa probeze ca acestea au condus la procurarea unui avantaj pentru gerat. Art. 1340. Ratificarea gestiunii În privinta actelor juridice, gestiunea ratificata produce, de la data când a fost înc eputa, efectele unui mandat. Comentariu 1. Asimilarea efectelor gestiunii. O ipoteza distincta este reglementata de art. 1340 NCC, care asimileaza ope legis, prin prisma efectelor specifice, gestiunea ratificata cu contractul de ma ndat. Ratificarea va opera retroactiv, urmând ca asimilarea sa se realizeze de la momentul începerii gestiunii. Asimilarea se limiteaza însa la efectele actelor juridice încheiate în numele ori în beneficiul geratului (a se vedea A. George scu-Banc, Noul Cod civil, p. 499). Sectiunea a 2-a. Plata nedatorata Art. 1341. - Notiune Art. 1342. - Plata primita cu buna-credinta de creditor Art. 1343. - Restituirea platii anticipate Art. 1344. - Reguli aplicabile restituirii Art. 1341. Notiune (1) Cel care plateste fara a datora are dreptul la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a platit cu titlu de liberalitate sau ge stiune de afaceri. (3) Se prezuma, pâna la proba contrara, ca plata s-a facut cu intentia de a stinge o datorie proprie. [art. 1635-1636, art. 1469 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Notiune. Plata nedatorata este cea de-a doua forma particulara de fapt juridi c licit ca izvor de obligatii, care consta în executarea de catre o persoana (solvens) a unei obligatii fata de o alta persoana (accipiens) fata de care nu era obligata si fara intentia de a executa obligatia altuia. Plata nedatorata reglementata anterior prin art. 992 si urm. si 1092 C.civ. da nastere unui raport juridic civil avându-le ca subiecte pe solvens si pe accipiens, în al carui continut se identifica dreptul celui care a efectuat plata la restituirea presta tiei si obligatia corelativa ce-i revine persoanei careia i s-a facut plata. Termenul plata se utilizeaza în acceptiunea cea mai larga, respectiv în sensul evident iat de art. 1469 alin. (2) NCC. 2. Conditii. Pentru a se naste raportul juridic specific platii nedatorate, este necesara manifestarea unei conditii esentiale, constând în aceea ca persoana care efectueaza plata sa fie încredintata ca are de executat obligatia respectiva în relatie cu accipiens; credinta existentei obligatiei poate fi rezult atul erorii (de fapt sau de drept) ori al
dolului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 113). Sub acest aspect , alin. (3) al art. 1341 NCC instituie prezumtia relativa a efectuarii platii de catre solvens cu intentia de a stinge o datorie proprie. În masura în care accipiens dovedeste ca plata a fost facuta pentru stingerea obligatiei unui tert (rasturnând, astfel, prezumtia amintita), nu va putea fi obligat la restituire. La fel, obligatia de restituire nu se naste ca urmare a efectuarii unei plati cu titlu de liberalitate sau în cadrul mecanismului specific al gestiunii de afaceri [alin. (2)], cu precizarea ca autorul platii a actionat, voluntar, în cadrul specific celor doua institutii: sia exprimat vointa juridica în sensul gratificarii beneficiarului platii, respectiv a urmarit prin realizarea platii e vitarea unei pierderi în patrimoniul geratului. Apare necesara, în conditiile actuale de reglementare, corelarea dispozitiilor art . 1341 cu cele regasite în art. 1635 si 1636 NCC, care normeaza cu titlu general cauzele restituirii prestatiilor si per soana îndreptatita la restituire. Art. 1342. Plata primita cu buna-credinta de creditor (1) Restituirea nu poate fi dispusa atunci când, în urma platii, cel care a primit-o cu bunacredinta a lasat sa se împlineasca termenul de prescriptie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul sau de creanta sau a renuntat la garantiile creantei. (2) În acest caz, cel care a platit are drept de regres împotriva adevaratului debit or în temeiul subrogatiei legale în drepturile creditorului platit. Comentariu 1. Exceptii. Restituirea nu poate fi dispusa de catre instanta împotriva celui car e, cu buna-credinta, a beneficiat de plata si de împlinirea termenului de prescriptie aplicabil, se lipseste de titlul de creanta (în care era evidentiat adevaratul debitor), prin orice modalitate (inclusiv prin distrugerea acestuia) sau renunta la garantiile creantei [art. 1342 alin. (1) NCC]. Totusi, daca obligatia nu este prescrisa, solvens are drept de regres împotriva adevaratului debitor, prin efectul subrogatiei legale în drepturile creditorului platit [alin. (2)]. Art. 1343. Restituirea platii anticipate Ceea ce debitorul a platit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate re stitui decât atunci când plata s-a facut prin dol sau violenta. De asemenea, este supusa restit uirii si plata facuta înainte de îndeplinirea conditiei suspensive. Comentariu 1. Situatii speciale. În ipoteza în care exigibilitatea obligatiei de plata este afe ctata de modalitatea termenului suspensiv, iar debitorul renuntând la beneficiul termenului executa plata anticipa t, va putea solicita restituirea numai daca renuntarea sa a fost rezultatul dolului sau violentei (art. 1343 ipot eza I). În schimb, daca însasi nasterea obligatiei este afectata de o conditie suspensiva, s olvens va avea dreptul la restituirea platii efectuate anterior împlinirii conditiei (art. 1343 teza a II-a NCC). Credem ca solutia se aplica numai daca, prin ipoteza, conditia nu s-a îndeplinit.
Art. 1344. Reguli aplicabile restituirii Restituirea platii nedatorate se face potrivit dispozitiilor art. 1635-1649. (ar t. 1635-1649 NCC) Comentariu 1. Obligatia de restituire. Cel caruia i s-a facut plata nedatorata (accipiens) are obligatia de o restitui. Sub aspectul modalitatii de restituire si al efectelor restituirii fata de terti, ar t. 1344 face trimitere la art. 1635-1649 (a se vedea infra, art. 1635-1649 NCC). Sectiunea a 3-a. Îmbogatirea fara justa cauza Art. 1345. - Conditii Art. 1346. - Îmbogatirea justificata Art. 1347. - Conditiile si întinderea restituirii Art. 1348. - Caracterul subsidiar Art. 1345. Conditii Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogatit fara justa cauza în detrimentul altuia est e obligat la restituire, în masura pierderii patrimoniale suferite de cealalta persoana, dar fa ra a fi tinut dincolo de limita propriei sale îmbogatiri. (art. 1639 si urm. NCC) Comentariu 1. Notiune si conditii. Reglementata pentru prima data în legislatia civila, insti tutia îmbogatirii fara justa cauza îsi consacra natura juridica de fapt licit, izvor de raporturi juridice obligation ale. Legiuitorul a fructificat dezvoltarile doctrinare si jurisprudenta având ca obiect conditiile de exercitare a actio de in rem verso. Îmbogatirea fara justa cauza reprezinta faptul juridic licit care da nastere unui raport obligational avându-le ca subiecte pe titularul unui patrimoniu (subiect pasiv al raportului juridic) al c arui activ este marit ori al carui pasiv este diminuat pe seama patrimoniului unei alte persoane (subiectul activ al rapo rtului izvorât din faptul juridic analizat), în continutul caruia se regasesc dreptul subiectului activ (al titularu lui patrimoniului pe seama caruia s-a realizat îmbogatirea fara justa cauza) de a solicita si obtine restituirea (în condi tiile art. 1639 si urm.) si obligatia corelativa a subiectului pasiv. Pentru a se constitui raportul juridic specific îmbogatirii fara justa cauza, este necesar ca, pe de-o parte, în relatia dintre cele doua patrimonii, astfel cum a fost prezentata mai sus, sa se identif ice o legatura de cauzalitate si, pe de alta parte, îmbogatirea sa nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogatit ( a se vedea A. Georgescu-Banc, Noul Cod civil, p. 501). Daca îmbogatirea este imputabila, sunt aplicabile regulil e raspunderii civile (delictuale sau contractuale, dupa caz). Art. 1346. Îmbogatirea justificata Îmbogatirea este justificata atunci când rezulta: a) din executarea unei obligatii valabile; b) din neexercitarea de catre cel pagubit a unui drept contra celui îmbogatit; c) dintr-un act îndeplinit de cel pagubit în interesul sau personal si exclusiv, pe riscul sau ori, dupa caz, cu intentia de a gratifica. Comentariu 1. Situatii exceptate. Articolul 1346 NCC enumera cazurile care exclud, de plano
, aplicarea regulilor specifice îmbogatirii fara justa cauza, respectiv când marirea activului patrimonial ori dimin uarea pasivului este rezultatul: executarii unei obligatii valabile (chiar daca este naturala); neexercitarii de catre cel pagubit a unui drept contra celui îmbogatit (indiferent de izvorul relatiei dintre cele doua persoane); unui act îndeplinit de cel pagubit în interesul sau personal si exclusiv, pe riscul sau ori, dupa caz, cu intentia de a gratifica. Art. 1347. Conditiile si întinderea restituirii (1) Restituirea nu este datorata decât daca îmbogatirea subzista la data sesizarii i nstantei. (2) Cel care s-a îmbogatit este obligat la restituire, în conditiile prevazute la ar t. 1639 si urmatoarele. (art. 1639 si urm. NCC) Comentariu 1. Cerinta speciala. Întinderea obligatiei de restituire. Textul instituie o condi tie speciala pentru exercitarea actio de in rem verso, constând în manifestarea dezechilibrului patrimon ial la momentul sesizarii instantei. În ipoteza în care îmbogatirea nu subzista la momentul sesizarii instantei, cererea ar fi lipsita de interes. Sunt aplicabile, în cazul în care îmbogatitul este obligat la restituire, dispozitiile art. 1639 si urm. NCC. Art. 1348. Caracterul subsidiar Cererea de restituire nu poate fi admisa, daca cel prejudiciat are dreptul la o alta actiune pentru a obtine ceea ce îi este datorat. Comentariu Conditia specifica de exercitare a actio de in rem verso, ceruta pentru ca perso ana pagubita sa fie îndreptatita sa solicite restituirea, consta în inexistenta unei alte actiuni pentru a obtine rest ituirea (cerinta care exprima caracterul subsidiar al actiunii, ce presupune absenta, în sens obiectiv, a oricar ui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite). Capitolul IV. Raspunderea civila Bibliografie: I. Albu, V. Ursa, Raspunderea civila pentru daune morale, Ed. Daci a, Cluj Napoca, 1979; M. Banciu, Principiul exercitarii drepturilor civile numai în scopurile în vederea caro ra au fost recunoscute de lege, în A. Ionascu, colectiv, Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea princip iilor dreptului civil, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978; L.R. Boila, Argumente privind consacrarea abuzului d e drept ca ca ipoteza distincta de raspundere civila în dreptul român, în RRDP nr. 3/2011; L.R. Boila, Fundamentarea obie ctiva a raspunderii comitentului în noul Cod civil: asumarea riscurilor activitatilor pe care le condu ce si organizeaza în societate, în vederea repararii echitabile a prejudiciului cauzat de prepusul sau, în Dreptul nr . 2/2010; L.R. Boila, Paza juridica a minorului din perspectiva fundamentarii obiective a raspunderii civile delictual e a celor care exercita supravegherea lui, în Dreptul nr. 6/2011; L.R. Boila, Raspundere civila delictuala. Prejudiciul cauzat prin pierderea sansei de a obtine un avantaj, în Dreptul nr. 7/2010; L.R. Boila, Raspunderea civila delictual
a obiectiva, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008 (citata în continuare L.R. Boila, Raspunderea obiectiva); L.R. Boi la, Raspunderea civila delictuala subiectiva, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2009 (citata în continuare L.R. Boila, Raspu nderea subiectiva); L.R. Boila, L.B. Boila, Fundamentul raspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de minori sau de persoanele puse sub interdictie, în Dreptul nr. 3/2010; L.R. Boila, L.R. Boila, Raspunderea civila del ictuala pentru ruina edificiului, în Dreptul nr. 11/2010; L.R. Boila, Raspundere civila delictuala. Prejudiciul cauza t prin pierderea sansei de a obtine un avantaj, în Dreptul nr. 7/2010; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil român, Ed. Cartea româneasca, 1921, reeditata de Ed. All Educational, 1998, Bucuresti;G. Chivu, Echitatea... ca fund ament al unor solutii creatoare, în A. Ionascu, colectiv, Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiil or dreptului civil român, Ed. Academiei, 1978; I. Deleanu, Drepturile subiective si abuzul de drept, Ed. Dacia , Cluj Napoca, 1988; M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1972 (citata în continuar e M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala); C. Elisei, Implicatiile informatizarii societatii asupra raspunderi i parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, în Dreptul nr. 2/2002; E. Florian, Protectia drepturilor cop ilului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2006; J. Flour, J.-L. Aubert, Les obligations, vol. 1, Le fait juridique, ed. a 8-a, E d. Armand Colin, Paris, 1999; J. Flour, J.-L. Aubert, Les obligations, vol. 2, Le fait juridique, Ed. Armand Colin, Paris, 199 9; C. Hamangiu, I. RosettiBalanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, Ed. All Beck, Bucu resti; A. Ionascu, Conditionarea raspunderii indirecte a comitentului de dovedirea culpei în RRD nr. 5/1983; A. Ion ascu, Principiul repararii prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace adecvate de natura nepatrimoniala, în C ontributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Bucuresti, Ed. Academie i, 1973; P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, ed. a 3-a, Ed. Dalloz, Paris, 1996; J. Julien, La respon sabilité civile du fait d autrui. Ruptures et continuités, Presses Universitaires D Aix Marseille, Faculté de Droit et de Science Politique, 2001; E. Lipcanu, Cu privire la caracterul principal si independent de culpa prepusului sau a raspund erii comitentului reglementata prin art. 1000 alin. 3 din Codul civil, în Dreptul nr. 10/1997; E. Lipcanu, Raspun derea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina lex, Bucuresti, 1999; E. Lipcanu, Unele reflectii asupra reglementarii raspunderii comitentului pentru prepusi în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 1/2010; I. Lula, C ontributii cu privire la studiul raspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1997; I. Lula, Gara ntia, fundamentul raspunderii civile a comitentului, în Dreptul nr. 10-11/1995; I. Lula, Raspunderea comitentului are un caracter accesoriu sau constituie o obligatie principala?, în Dreptul nr. 9/1995; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Mu nck, Drept civil. Obligatiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010 (citata în continuare Ph. Malaurie s.a., Oblig atiile); Ph. Malinvaud, Droit des obligations, ed. a 10-a, Lexis Nexis, Litec, Paris, 2007; Henri, Leon, J. Mazeau d, A. Tunc, Fr. Chabas, Traité théorique et pratique de la responsabilité civile, a 6-a editie, Montchrestien, Pari
s, 1970; M. Muresan, Raspunderea independenta de culpa pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în Contributia pract icii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei, 1973; L. Pop , Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina-Lex, Bucuresti, 2000 (citata în continuare L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, Vol. I. Regimul juridic general, Ed. Universul Juri dic, 2009, Bucuresti (citata în continuareL. Pop, Obligatiile, vol. I); L. Pop, Tabloul general al raspunderii c ivile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010 (citata în continuare L. Pop, Tabloul raspunderii civile); L. Pop, Discutii de lege lata cu privire la recunoasterea existentei unui principiu de raspundere civila delictuala pentru f apta altuia consacrat în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004; L. Pop, G. Hoffer, Cu privire la fundamentarea raspund erii fara culpa a parintilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori, în Studia Universitatis Babes-Bol yai, Series Jurisprudentia nr. 1/1982, Cluj-Napoca; I.F. Popa, Rezolutiunea si rezilierea contractelor în noul Cod civil, în RRDP nr. 5/2010 si nr. 6/2010; I.D. Romosan, Vinovatia în dreptul civil român, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999; R. Sa vatier, Traité de la responsabilité civile en droit francais, ed. a 2-a, tome ll, Librairie Générale de Dro it et de Jurisprudence, Paris, 1939; C. Statescu , Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Ed. Sti intifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, ed. a VIII-a (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002); Fr. Terré, Ph. Simle r, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, ed. a 9-a, 2005 (citata în continuare Fr. Terré s.a. , Les obligations); V. Ursa, Dezvoltarea de catre practica judiciara a principiului repararii integrale si a principiului repararii în natura a prejudiciului, în Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, în A. Ionascu, colectiv, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978 (citata în continuare V. Ursa, Principiul repararii); G. Viney, Introduction à la responsabilitaté, în Traité du droit civil, sub îndrumarea lui J. Ghestin, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, ed. a 2-a, 1994; G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civi l, sub îndrumarea lui J. Ghestin, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1998 (citata în continuare G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil). Sectiunea 1. - Dispozitii generale Sectiunea a 2-a. - Cauze exoneratoare de raspundere Sectiunea a 3-a. - Raspunderea pentru fapta proprie Sectiunea a 4-a. - Raspunderea pentru fapta altuia Sectiunea a 5-a. - Raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucru ri Sectiunea a 6-a. - Repararea prejudiciului în cazul raspunderii delictuale Sectiunea 1. Dispozitii generale Art. 1349. - Raspunderea delictuala Art. 1350. - Raspunderea contractuala Art. 1349. Raspunderea delictuala (1) Orice persoana are îndatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea
sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernamânt, încalca aceasta îndatorire raspunde de toate prejudici ile cauzate, fiind obligat sa le repare integral. (3) În cazurile anume prevazute de lege, o persoana este obligata sa repare prejud iciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului. (4) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilest e prin lege speciala. (art. 14-16, art. 1375, 1376, 1378 NCC; Legea nr. 240/2004) Comentariu 1. Preliminarii. Cartea a V-a a noului Cod civil a fost consacrata de legiuitor teoriei generale a obligatiilor, apreciata în doctrina noastra a fi cheia de bolta a dreptului civil (a se vedea L. P op, Teoria obligatiilor, 2000, p. 9). Ca fapt social si juridic, raspunderea delictuala reprezinta reactia societatii fata de actiunile sau inactiunile prin care s-a adus atingere drepturilor subiective si intereselor legitime ale altor perso ane, prin angajarea obligatiei de reparare a prejudiciului în sarcina celui care se face vinovat sau care, prin lege , este obligat sa raspunda (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 26-29). În capitolul al IV-lea al noului Cod civil a fost reglementat raportul juridic izvorât dintr-un fapt juridic ilicit, sub denumirea generica Raspunderea ci vila . În absenta unei definitii legale, din ansamblul prevederilor se desprind elementele specifice sintetizate în doctrina noastra ca fiind acel raport de obligatii în temeiul caruia o persoana este îndatorata sa repare prejudiciu l cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevazute de lege, prejudiciul pentru care este raspunzatoare (a se ved ea I. Albu, V. Ursa, Raspunderea civila pentru daune morale, p. 23). 2. Structura institutiei raspunderii civile. Sectiunea întâi cuprinde dispozitii cu caracter general privind cele doua forme ale raspunderii civile, astfel cum au fost recunoscute în doctrina noas tra, delictuala si contractuala, iar Sectiunea a 2-a stabileste cauzele exoneratoare de raspundere ap licabile acestora. Sectiunile 3, 4, 5 si 6 reglementeaza conditiile angajarii raspunderii civile delictuale pentr u propria fapta si anumite ipoteze speciale de raspundere, stabilind regulile aplicabile repararii prejudiciului. Analiza textelor noului Cod civil, a modului de prezentare a reglementarilor în cu prinsul acestui capitol si continutul lor demonstreaza faptul ca s-a urmarit asigurarea unei reglementari u nitare a institutiei juridice a raspunderii civile, în ansamblul sau, având în vedere faptul ca ambele forme au acelas i scop: restabilirea echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile si repunere a victimei în situatia anterioara comiterii acestuia. Astfel, constatam faptul ca în noua reglementare se mentine di stinctia clara între raspunderea delictuala si cea contractuala, fiecare având trasaturi specifice în raport de izvor ul obligatiilor: faptul ilicit delictual, respectiv faptul ilicit constând în încalcarea obligatiilor contractuale. Aceasta regl ementare corespunde orientarii majoritare a doctrinei noastre din ultimele decenii privind recunoasterea unitat
ii institutiei raspunderii civile, dar cu regimuri juridice diferite, altfel spus raspunderea civila reprez inta unitate în diversitate, fiind unica si neunitara (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 153). Ambe le raspunderi civile au aceleasi elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicita pagubitoare, culpa faptuitorul ui si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu. În ceea ce priveste raportul dintre acestea, raspunderea delictuala reprezinta dreptul comun în materie, fiind aplicabila ori de câte ori prejudiciul cauzat nu este în legatura cu un raport de natura contractuala (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 61-62). 3. Obligatia generala de a nu prejudicia pe altul . Pentru prima data în continutul t extului legal este stabilita obligatia tuturor membrilor societatii de a-si adapta propriul comport ament regulilor de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impun , astfel încât sa evite producerea de prejudicii în m od ilicit altor persoane. Acesta este, de fapt, un principiu etico-juridic fundamental al unei societati c ivilizate, în care se urmareste, alaturi de repararea daunei, si educarea cetatenilor în vederea prevenirii comiterii unor fapte de natura a aduce atingere drepturilor subiective si intereselor altor persoane (a se vedea R. Savatier, Tr aité de la responsabilité civile en droit francais, ed. a 2-a, tome ll, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris , 1939, p. 50). Remarcam caracterul general al obligatiei care a fost stabilita în sarcina oricarei persoane, raportându -se la respectarea atât a prevederilor legale, respectiv normele dreptului obiectiv, cât si la anumite reguli de conduita pe care obiceiul locului le stabileste, reguli care au dobândit, de-a lungul timpului, valoare juridica, fiind unanim acce ptate si respectate în sânul societatii datorita valentelor morale pe care le reprezinta si caracterului lor general, notoriu si constant. În textul legal sunt prezentate conditiile specifice ale raspunderii delictuale: p rejudiciul, fapta ilicita, culpa si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu. Aceste dispozitii se corobor eaza cu cele din partea introductiva a Codului, respectiv art. 14 (buna-credinta), art. 15 (abuzul de drept) si art. 16 (vinovatia). În mod expres s-a mentionat faptul ca raspunderea civila delictuala poate fi angajata, în principal, ca urmare a încalcarii drepturilor subiective ale unei persoane, dar s-a recunoscut ca fiind un prejudiciu reparabil si atingerea adusa numai intereselor legitime ale persoanei, ceea ce reprezinta o largire considerabila a sferei prejudiciilor ind emnizabile , pe temeiul raspunderii delictuale (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 64-67). 4. Definirea raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Doctrina noastr a traditionala a definit aceasta ipoteza a raspunderii civile ca fiind obligatia celui care a cauzat altui a un prejudiciu, printr-o fapta ilicita extracontractuala, care îi este imputabila, de a repara paguba astfel pricinuita (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 7). Dispozitiile art. 998 C.civ. aplicabile raspunderii delictuale pentru propria fa pta au fost transpuse în noua reglementare, în alin. (2) al art. 1349, într-o formulare succinta, cu referiri la înc alcarea de catre o persoana având discernamânt a obligatiei generale de a nu prejudicia alta persoana instituita în al in. (1). În textul legal se fac referiri
la toate prejudiciile cauzate , fiind consacrat principiul repararii integrale a daun ei. În noua reglementare nu exista nicio precizare referitoare la vinovatia faptuitoru lui, ca o conditie pentru angajarea raspunderii. Se mentioneaza doar ca acesta a avut discernamântul faptei sale, efec tiv sau prezumat de lege, în momentul comiterii acesteia, ceea ce presupune ca prin însusirile sale psihice, in telective si volitive, a putut sa îsi dea seama de caracterul ilicit si urmarile daunatoare pe care le-ar putea produc e, având posibilitatea de a le preveni sau evita. În aceste conditii, capacitatea delictuala a persoanei responsabile rep rezinta conditia esentiala pentru angajarea raspunderii delictuale, deoarece numai persoana care a actionat cu discernamânt poate fi considerata a fi vinovata de faptele sale. În absenta discernamântului, nu se poate retine imputabilitatea comportamentului acestei persoane, astfel ca nu sunt întrunite elementele constitu tive ale raspunderii, existând riscul ca victima inocenta sa suporte în mod injust aceste consecinte. 5. Reglementarea legala a ipotezelor de raspundere delictuala. Raspunderea pentr u produse defectuoase. Noul Cod civil nu instituie un principiu general privind conditiile angajarii raspunderii delictuale pentru fapta altei persoane, cu toate ca, în raport de amploarea si diversitatea f aptelor prejudiciabile, aceasta ar fi fost o solutie eficienta, prin care victima ar fi avut posibilitatea obtinerii r eparatiei în toate situatiile în care, prin lege, o persoana este obligata sa raspunda pentru faptele altei persoane. Varian ta aleasa de redactorii noului Cod civil a fost aceea a reglementarii prin dispozitii legale exprese a ipotezelor în care o persoana poate sa fie obligata sa repare prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Aceasta înseamna ca vom mentine crite riul potrivit caruia raspunderea delictuala este esentialmente o raspundere personala, fiecare fiind raspunzator numai pentru faptele prejudiciabile pe care le-a comis în mod culpabil. În mod exceptional, doar acolo unde exista preve deri legale exprese, raspunderea poate fi angajata pentru prejudiciile care, sub aspect cauzal, au fo st produse de alte persoane, dar care se afla într-un raport juridic bine definit prin lege, contract sau dispozitie jud ecatoreasca cu persoana responsabila. Raspunderea delictuala poate fi angajata, potrivit legii, si pentru prejudiciile cauzate de animalele sau lucrurile aflate sub paza juridica a persoanei responsabile ori prin ruina edificiului (ar t. 1375, 1376 si 1378 NCC). Potrivit alin. (4) al art. 1349 NCC, în materia raspunderii pentru prejudiciile ca uzate de produsele cu defecte sunt aplicabile dispozitiile legale speciale (mentiune pe care o aprecie m inutila). În acest sens, împartasim opinia formulata recent în literatura noastra potrivit careia acest domeniu al ras punderii care a cunoscut în ultimele decenii o evolutie fara precedent trebuia expres reglementat în cuprinsul noului C od civil, luând exemplul Codului civil francez, care a sintetizat aceste prevederi în art. 1386-1 - 1386-18 (a se v edea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 157). În aprecierea noastra, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de produse le defectuoase prezinta o importanta deosebita în contextul societatii contemporane, fiind un veritabil repe r al reformei întregii institutii juridice, care trebuia sa se regaseasca în noua reglementare. În acest sens, preciza
m faptul ca în materia produselor defectuoase a fost instituit un regim autonom de indemnizare care reprezinta o d erogare, atât fata de dreptul comun al raspunderii delictuale, cât si fata de cea contractuala, creându-se, astfel , o raspundere delictuala specializata care are reguli particulare, distincte de cele ale dreptului comun. Dispozitiile Directivei nr. 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind raspunderea pentru produse defectuoase au f ost transpuse în legislatiile nationale ale Statelor Membre, în tara noastra prin adoptarea Legii nr. 240/2004. S-a urmarit unificarea la nivel european a normelor dreptului raspunderii civile si eliminarea diferentierile ap arente si nesemnificative dintre raspunderea delictuala si cea contractuala. Astfel, prin angajarea raspunderii t uturor celor implicati în producerea, lansarea pe piata si valorificarea unor produse cu defecte, care nu corespund as teptarii legitime a consumatorului, chiar si în absenta unui raport contractual sau a dovedirii unui c omportament culpabil, a fost realizata prima imixtiune de anvergura a legiuitorului european în domeniul dreptul ui civil (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 175-248). Art. 1350. Raspunderea contractuala (1) Orice persoana trebuie sa-si execute obligatiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fara justificare, nu îsi îndeplineste aceasta îndatorire, ea este raspu nzatoare de prejudiciul cauzat celeilalte parti si este obligata sa repare acest prejudiciu, în conditiile legii. (3) Daca prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre parti nu poate înlatura ap licarea regulilor raspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai f avorabile. [art. 1166, 1169, 1179, 1270, 1516-1548 NCC; art. 213, art. 215 alin. (3) NCP] Comentariu 1. Preliminarii. Sub aspect topografic, în noul Cod civil, principiul raspunderii civile contractuale este cuprins în sectiunea întâi a Capitolului IV, consacrat raspunderii civile, în general. Dupa preze ntarea dispozitiilor generale aplicabile raspunderii delictuale, în art. 1349 NCC, în mod firesc, într-o succesiune logica, în cuprinsul acestui capitol, se impunea a fi prezentate conditiile angajarii acestei raspunderi, ipo tezele de raspundere contractuala pentru fapta altei persoane, regulile aplicabile repararii prejudiciului etc. În a precierea noastra, respectând principiul simetriei, reglementarea celor doua forme ale raspunderii civile în cup rinsul acestui capitol ar fi fost utila, oferind informatiile necesare într-un mod mai bine organizat. Cu toate acestea, constatam faptul ca, în cadrul dispozitiilor generale, a fost in serata doar definitia acestei raspunderi si regula privind posibilitatea creditorului de a opta în favoarea alto r reguli care i-ar fi mai favorabile. Prevederi privind regimul juridic general al raspunderii contractuale sunt preva zute în Cartea a V-a, Capitolul II, Executarea obligatiilor , Sectiunile 1-4, art. 1516-1548. 2. Regula generala privind obligativitatea executarii obligatiilor contractuale. Respectând firul logic al prezentarii în partea introductiva a dispozitiilor de maxima generalitate aplic abile în domeniul raspunderii delictuale privind obligatia de a nu prejudicia alta persoana, art. 1350 debutea
za cu instituirea unei reguli similare: obligatia executarii contractului . Aceste prevederi se coroboreaza cu dispozitiile art. 1270, care reiau art. 969 C.civ. privind forta obligatorie a contractului , potrivit carora : Contractul valabil încheiat are putere de lege între partile contractante . Ridicat la rag de lege, contractul este emanatia vointei libere a partilor, astfel ca trebuie respectat prin executarea cu buna-credinta a tuturor prestatii lor la care s-au obligat. Instituirea prin noua reglementare a acestei obligatii civile de maxima generalitate reprezinta u n aspect novator daca avem în vedere expansiunea cantitativa, dar si calitativa a contractului din ultimele de cenii în viata economico-sociala, fiind recunoscut ca un principal factor de dinamizare si armonizare a relatiilor socia le spre progres. În mod traditional, contractul a fost fundamentat pe teoria autonomiei de vointa c are are la baza cel trei principii: libertatea contractuala, forta obligatorie a contractului si relativi tatea efectelor contractului. Remarcam faptul ca în literatura noastra, relativ recent, a fost sustinuta teoria solidaris mului contractual în încercarea consolidarii constructiei teoretice a contractului, astfel încât sa corespunda inter eselor cetatenilor societatii contemporane (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 55-75). Aceasta noua or ientare are în vedere respectarea principiului proportionalitatii privind realizarea unui echilibru între sarcinile s i avantajele care rezulta din contract, pe seama si în favoarea partilor contractante , pe de o parte, respectiv respectarea principiului coerentei contractului, ca mijloc de asigurare a echilibrului contractual , pe de alta parte. Principiul fortei obligatorii a contractului reprezinta axul central al întregii c onstructii juridice, cel care, în cazul neexecutarii obligatiilor, antreneaza mecanismul angajarii raspunderii civile. P entru ca un creditor sa poata pretinde debitorului sau îndeplinirea obligatiilor stabilite prin contract, trebuie sa fie în deplinite anumite conditii specifice: a) între acestia sa existe un contract valabil încheiat cu respectarea cerintelor de fond si de forma, astfel cum sunt precizate în art. 1179, în sensul ca, la momentul încheierii lui, aveau capacitatea de a contracta, si-au exprimat în mod liber si neviciat consimtamântul, dispunând asupra unui obiect determinat(determ inabil), posibil si licit, având în vedere o cauza licita si morala; b) sa existe un prejudiciu care sa rezulte din neexecutarea obligatiilor contractuale. Desi în textul legal a fost folosita sintagma orice persoana doar pentru a desemna p ersoana responsabila, din enunt rezulta ca executarea obligatiei îndeplinirii sarcinilor asumate revine excl usiv persoanei care a încheiat un contract civil deoarece face referire la obligatiile pe care (aceasta) le-a contr actat . Trebuie sa avem în vedere faptul ca aceste obligatii au fost stabilite în baza unui acord de vointa dintre doua sau mai multe persoane, prin care au actionat cu intentia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport jur idic , astfel cum prevede art. 1166 NCC. Libertatea partilor de a contracta este limitata de lege, ordinea publica s i bunele moravuri, potrivit art. 1169 NCC. Dispozitiile contractului trebuie respectate si de instanta de judecata, ca re, în cazul declansarii unui litigiu, nu poate interveni pentru a modifica continutul acestuia, ci doar pentru a verifica
modul în care partile au respectat angajamentele luate, iar în cazul în care este incomplet sa invoce unele dispozitii s upletive ale legi obiective, destinate sa suplineasca vointa partilor (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 499). 3. Definitia raspunderii contractuale. Noua reglementare jaloneaza principalele trasaturi ale raspunderii contractuale, prezentând, în esenta, aspectele retinute pâna la acest moment în doctrina noastra juridica, dar si în cea franceza: Raspunderea contractuala consta în obligatia debitorului contractual de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului sau prin neexecutarea, executarea ne corespunzatoare ori cu în târzierea prestatiilor la care este îndatorat fata de acesta printr-un contract valabil încheiat (a se vedea: L. Pop, Obl igatiile, vol. I, p. 645; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 328; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 549-55 0). Din continutul textului legal se desprind elementele constitutive al raspunderii contractuale: savârsirea de catre debitor a unei fapte ilicite constând în aceea ca, fara justificare, nu a executat i ntegral sau doar partial, ori nu a executat în mod corespunzator obligatiile asumate printr-un contract valabil încheia t, existenta unui prejudiciu în patrimoniul creditorului si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu. Constatam faptul ca, în definitia legala, nu se face nicio referire la culpa debit orului, acesta fiind obligat sa repare prejudiciul în conditiile legii. Potrivit orientarii traditionale a doctrin ei noastre, în materie contractuala, culpa este apreciata a fi o conditie esentiala pentru angajarea raspunderii, dov ada acesteia fiind realizata prin neexecutarea lato senso a obligatiilor asumate (a se vedea M. Eliescu, Raspunder ea civila delictuala, p. 60-88). Privita din aceasta perspectiva, culpa contractuala are aceeasi natura cu cea de lictuala, reprezentând o atitudine psihica a autorului fata de fapta ilicita generatoare de daune. Rezulta ca, la f el ca si în cazul raspunderii delictuale care este eminamente subiectiva, si raspunderea contractuala este fundamentata p e conduita culpabila persoanei responsabile. Cu toate acestea, remarcam faptul ca în ultima perioada, în doctrina, aceasta tema a fost nuantat interpretata, aspect sesizat si de autorii textului legal. Discutiile au avut în vedere distinct ia între obligatiile contractuale de rezultat si cele de mijloace, apreciindu-se ca, de regula, obligatiile asumate d e debitorii contractuali sunt obligatii de rezultat (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 647; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 565-565). În aceste cazuri, raspunderea civila contractuala este independenta de orice culpa, fiind angajata o raspundere pe temei obiectiv, fara a fi necesara dovedirea culpabilitatii persoanei responsabi le. Simplul fapt al nerealizarii obiectivului urmarit prin încheierea contractului este de natura a cauza angajarea raspunderii contractuale. În mod exceptional, numai în cazul anumitor obligatii de a face, calificate ca fiind de m ijloace, diligenta si prudenta, este necesara invocarea si dovedirea culpei debitorului pentru a putea obtine re paratia. În ceea ce ne priveste, ne raliem acestei opinii, pe care o apreciem a fi temeinic justificata, oferind o s olutie eficienta creditorului prejudiciat. 4. Optiunea creditorului privind alegerea regimului juridic mai favorabil. În anum
ite împrejurari, interesul creditorului ar putea justifica invocarea regulilor mai avantajoase ap licabile raspunderii civile delictuale, fata de cele privind raspunderea contractuala, astfel ca se pune în discutie în ce m asura cele doua raspunderi civile se exclud sau, din contra, se completeaza reciproc, fiind posibil cumulul acesto ra. Dispozitiile alin. (3) al art. 1350 NCC au fost consacrate instituirii unei reguli general aplicabile privind raport ul raspunderii contractuale cu alte raspunderi, îndeosebi cu raspunderea civila delictuala. Astfel, creditorul, p entru a obtine repararea prejudiciului, nu poate alege între cele doua raspunderi civile, cu exceptia cazur ilor prevazute de lege. Aceasta solutie a fost sustinuta în unanimitate de doctrina si jurisprudenta noast ra, apreciind ca raspunderea civila delictuala reprezinta dreptul comun în materia raspunderii, iar raspunderea contra ctuala este numai o exceptie (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 62). Desprins e din trunchiul comun al raspunderii civile, asemeni unor ramuri, cele doua raspunderi instituie regimuri juridice distincte cu referire la anumite aspecte cum ar fi: necesitatea punerii în întârziere a debitorului, dovada pre judiciului cauzat, momentul nasterii dreptului la reparatie, întinderea acesteia, prescriptia, caracterul soli dar sau conjunct al obligatiei de a repara etc. Raspunderea contractuala este o raspundere speciala, derogatorie, de stricta aplicabilitate. În consecinta, raportul juridic obligational dintre creditorul prejudiciat si debitorul-autor a l faptei ilicite cuprinde obligatii particulare si relative, potrivit clauzelor speciale stabilite prin acordul lor, nefiind posibil nici cumulul si nici alegerea de catre creditor a unei anumite raspunderi (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 230). Aceasta este în prezent si pozitia jurisprudentei noastre care a admis doar o sing ura exceptie: când neexecutarea contractului întruneste elementele constitutive ale unei infractiuni (înselaciunea în conventii art. 215 alin. (3) NCP si abuz de încredere art. 213 NCP), situatii în care creditorul poate opta în alegerea raspunderii delictuale pentru a obtine obligarea debitorului sau la plata despagubirilor (Plenul Tribunalului Su prem nr. 11 din 5 august 1965, în CD 1965, p. 37). Actiunea civila care se alatura actiunii penale va fi fundamentata pe dispozitiile raspunderii delictuale. Aceasta însa nu împiedica creditorul sa promoveze separat o actiune civila pe care s a o întemeieze pe dispozitiile raspunderii contractuale (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 51). Sectiunea a 2-a. Cauze exoneratoare de raspundere Art. 1351. - Forta majora si cazul fortuit Art. 1352. - Fapta victimei sau a tertului Art. 1353. - Exercitiul drepturilor Art. 1354. - Alte cauze de exonerare Art. 1355. - Clauze privind raspunderea Art. 1356. - Anunturi privitoare la raspundere Art. 1351. Forta majora si cazul fortuit (1) Daca legea nu prevede altfel sau partile nu convin contrariul, raspunderea e ste înlaturata atunci când prejudiciul este cauzat de forta majora sau de caz fortuit.
(2) Forta majora este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil s i inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevazut si nici împiedicat d e catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Daca, potrivit legii, debitorul este exonerat de raspundere contractuala pen tru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat si în caz de forta majora. (Legea nr. 24/1 991; art. 79 pct. 1 din Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internationala de marfur i) Comentariu 1. Definirea cauzelor exoneratoare de raspundere . Vechiul Cod civil face trimitere în art. 1082, teza a IIa, cu privire la efectele obligatiilor, la cauze straine, în acceptiunea unor împrej urari care au ca efect exonerarea de raspundere civila în materie contractuala. Din ratiuni similare, not iunea a fost extinsa si în domeniul raspunderii delictuale, cu referire, în special, la raspunderea pentru prejudiciil e cauzate de lucruri si animale, prevazuta de art. 1000-1001 C.civ. Cauzele exoneratoare de raspundere au fost re glementate si în cuprinsul art. 79 pct. 1 din Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vânzare international a de marfuri, conventie la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991, pentru situatiile în care neexecutarea este determinata de o piedica independenta de vointa sa si nu se putea astepta în mod rezonabil din partea ei sa o ia în considerare . În absenta unei definitii legale, de-a lungul timpului a revenit doctrinei si juri sprudentei sarcina delimitarii trasaturilor specifice acestor cauze, sens în care s-au propus doua criterii: crit eriul subiectiv , afirmat de sustinatorii fundamentarii raspunderii civile pe ideea de culpa, care analizeaza raspunderea debitorului din perspectiva culpabilitatii conduitei sale, respectiv criteriul obiectiv, sustinu t de autorii care apreciaza ca raspunderea poate fi angajata chiar si independent de orice culpa, care transfer a cercetarea în plan obiectiv, constatând inexistenta legaturii de cauzalitate dintre fapta debitorului si prejud iciul produs (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 202-203). Imposibilitatea de a prevedea perico lul producerii prejudiciului, în pofida faptului ca a actionat cu diligenta si precautie, este de natura sa înlature culpa debitorului. Pe temeiul obiectiv al cauzalitatii, evenimentul poate fi exterior, un caz de forta majora (cutremur, i nundatii etc.) sau interior, în structura lucrului sau în sfera activitatii celui obligat sa raspunda pentru preju dicii, situatie în care ne aflam în prezenta unui caz fortuit. Noul Cod civil a preluat definitiile date în doctrina fortei majore si cazului for tuit, adaugând alte cazuri speciale. Terminologic s-a folosit sintagma de cauze exoneratoare de raspundere, cu toate ca, asa cum s-a aratat în literatura juridica, opinie pe care o împartasim, în esenta, aceste împrejurari sunt d e natura a exclude însasi existenta raspunderii, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia (fap ta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate dintre acestea si culpa) (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 20 00, p. 360-362). Se remarca faptul ca notiunile juridice definite în aceasta sectiune sunt aplicabile deopotriva raspund
erii delictuale si celei contractuale. În esenta, cauzele straine sunt acele evenimente de natura obiectiva în prezenta car ora, în cazul producerii unui prejudiciu, nu se poate retine vinovatia debitorului sau existenta unei legaturi de cauzalitate raportate la fapta acestuia, ceea ce determina exonerarea totala sau doar diminuarea raspunderii sa le. Altfel spus, în absenta culpei ori a legaturii de cauzalitate nu sunt întrunite elementele constitutive ale raspunder ii civile, astfel ca nu poate fi angajata obligatia debitorului de a repara prejudiciul produs. 2. Forta majora. Cazul de forta majora, într-o acceptiune restrânsa, se refera la ac ele evenimente naturale, care nu au nicio legatura cu activitatea umana (este cazul catastrofel or naturale, cum ar fi cutremure, eruptii vulcanice, alunecari de teren). Dar asemenea împrejurari pot fi extinse si la anumite actiuni umane colective si anonime, întreprinse în numele unei autoritati publice de o amploare si gravitate deosebita (cum ar fi faptele de razboi, atentatele, grevele). Din definitia data în noul Cod civil s e desprind urmatoarele trasaturi caracteristice ale fortei majore: a) Exterioritatea este inerenta aplicarii acestei cauze exoneratoare de raspunde re civila deoarece evenimentul este strain de actiunea sau inactiunea persoanei care a cauzat în mod direct si ne mijlocit prejudiciul, respectiv s-a produs independent de fapta lucrului sau a animalului aflat în paza juridica a per soanei responsabile. b) Imprevizibilitatea fortei majore este de natura sa înlature raspunderea debitor ului numai în situatia în care acesta a fost în imposibilitate obiectiva de a prevedea atât producerea evenime ntului, cât si efectele prejudiciabile pe care le-a cauzat. Caracterul extraordinar al împrejurarilor în car e s-au produs aceste consecinte elimina orice suspiciune cu privire la faptul ca debitorul nu a putut interveni pentru a le preveni si pentru a înlatura pericolul producerii lor. În cazul în care, din informatiile pe care detinea la acel moment, debitorul ar fi putut deduce, cu certitudine sau numai probabil, pericolul cauzarii unui prejudiciu, în raport de împrejurarile concrete ale spetei, acesta nu va putea invoca, în apararea sa, forta majora. Imprevizibilitate a este, din acest punct de vedere, argumentul suprem al nevinovatiei acestuia, caz în care nu poate fi angajata raspu nderea lui civila. c) Caracterul absolut invincibil si inevitabil al fortei majore subliniaza dimen siunea evenimentului prejudiciabil care a survenit în mod neasteptat, fiind total irezistibil si insurm ontabil. În mod obligatoriu cele doua conditii, irezistibilitatea si inevitabilitatea, trebuie sa fie îndeplinite cumula tiv, reprezentând trasaturile specifice fortei majore, întrucât chiar si în cazul în care evenimentul ar fi putut fi anticipat, în mod obiectiv, nu puteau fi evitate producerea acestuia si efectele devastatoare, în pofida faptului ca debito rul a luat toate masurile necesare (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 272). Forta majora poate fi invocata ca o cauza exoneratoare atât în cazul raspunderii del ictuale, cât si a celei contractuale. Se cuvine a se face o singura distinctie cu privire la previzibili tatea evenimentului: în cazul raspunderii delictuale aceasta conditie se analizeaza la momentul producerii faptului prejud iciabil, pe când în cazul
contractului, cazul de forta majora este analizat în raport de momentul încheierii c ontractului, dat fiind faptul ca în acel moment, în mod deliberat, debitorul si-a asumat numai acele riscuri considera te a fi previzibile. Astfel, acesta poate fi exonerat de raspundere numai atunci când, la momentul realizarii acordulu i contractual, nu a putut prevedea pericolul producerii evenimentului viitor, daunator. Daca evenimentul a survenit ulterior acestui moment, obligatia debitorului se stinge, efectul fiind extinctiv, iar în cazul contractelo r cu executare succesiva, executarea se suspenda pe durata acestuia. Efectele fortei majore se deosebesc de efectele alt or cauze straine (fapta victimei sau fapte altei persoane) prin aceea ca înlatura în totalitate raspunderea civila pe ntru prejudiciile cauzate, având în vedere caracterul imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil al evenimentulu i care s-a produs. În cazul în care prejudiciul s-a produs datorita unui complex de împrejurari, printre care si în caz de forta majora, raspunderea va fi înlaturata numai proportional cu implicarea acestui eveniment. 3. Notiunea si conditiile cazului fortuit. Cazul fortuit reprezinta situatia int ermediara între culpa debitorului, care antreneaza raspunderea civila pentru prejudicii si forta major a, ca o cauza straina de natura sa o înlature, în absenta unei legaturi de cauzalitate dintre fapta si urmarile daunatoar e care s-au produs. Dupa cum s-a precizat în literatura noastra acolo unde sfârseste culpa începe cazul fortuit (a se ved ea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 206). Apreciata initial ca fiind sinonima cu forta majora, notiunea de caz fortuit a dobândit noi semnificatii, cu un continut distinct si efecte specifice, îndeosebi în materia cont ractului de transport, respectiv în ipotezele de raspundere delictuala pentru lucrurile si animalele aflate în paza ju ridica a persoanei responsabile. În absenta unei definitii legale, în doctrina si jurisprudenta noastra au fost stabil ite elementele distinctive ale cazului fortuit, raportat la forta majora. Noul Cod civil valorifica aceste cercetari, f ormulând o definitie care are în vedere drept criterii imprevizibilitatea si inevitabilitatea producerii evenimentului p rejudiciabil de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu s-ar fi produs. Spre deosebire de definit ia fortei majore, clara, concisa si precisa, aceasta definitie este perfectibila, în sensul ca ar fi necesar, în aprecie rea noastra, precizarea naturii împrejurarii în care s-ar putea discuta aplicabilitatea acestei cauze exoneratoare d e raspundere. Principalele conditii ale cazului fortuit sunt urmatoarele: a) Cauza producerii prejudiciului este circumscrisa unor împrejurari obiective car e privesc însasi natura interna a lucrului sau sfera de activitate, control si influenta a debitorului. Daca într-un caz de forta majora exterioritatea evenimentului prejudiciabil reprezinta elementul distinctiv, în ana liza cauzalitatii fortuite aceasta poate fi plasata în interiorul lucrului, cu referire la viciile ascunse ale lucrul ui, conceptia care a stat la baza construirii si functionarii acestuia, defectele materialelor folosite etc. Aceas ta justifica aplicabilitatea limitata a prevederilor cazului fortuit pentru exonerarea de raspundere civila, cu referire expresa la prevederi legale sau conventionale. b) Imprevizibilitatea producerii evenimentului are doar un caracter relativ si s
e raporteaza strict la persoana responsabila a carei conduita este evaluata potrivit diligentei si prudentei ord inare impuse de societate. Distingem între caracterul absolut imprevizibil al evenimentului specific fortei majore si c el doar rezonabil imprevizibil care caracterizeaza cazul fortuit. Este imprevizibil acel eveniment cu privire la care persoana responsabila nu se face vinovata ca nu l-a putut prevedea. Pentru aprecierea car acterului relativ previzibil al evenimentului se impun a fi analizate toate circumstantele în care s-a produs (de timp, de loc, de natura economica, sociala si politica) pentru a putea stabili daca debitorul a avut la dispozitie mijloacele necesare pentru a evita producerea acestuia. Astfel, unele fenomene naturale (caderi de zapada, ploaie, grindina, furtuna etc.) nu au un caracter exceptional în raport de conditiile climatice locale, existând posibilitate a ca, pe baza informatiilor furnizate de serviciile meteorologice, debitorul sa le prevada si sa evite producerea pagu belor. În masura în care, în concret, nu putea sa le anticipeze, aceste evenimente ar putea fi apreciate ca fiind împrej urari fortuite de natura sa înlature raspunderea acestuia. c) Inevitabilitatea prejudicierii victimei în cazul fortuit este evaluata potrivit posibilitatilor pe care, în mod normal, le avea la dispozitie persoana responsabila pentru a elimina riscul prod ucerii acestui eveniment. Aprecierea comportamentului acesteia se face in concreto, raportat la circumstantele reale în care a fost savârsita fapta daunatoare, iar nu in abstracto raportata la cel mai înalt grad de diligenta si pr udenta de care poate da dovada un om, cum este într-un caz de forta majora. 4. Situatii speciale. Situatiile speciale la care fac referire dispozitiile alin . (4) extind cazurile de exonerare de raspundere contractuala prin efectul legii pentru cazul fortuit si la acela împrej urari care ar putea fi apreciate ca fiind cazuri de forta majora, dar numai atunci când exista dispozitii legale speci ale. Remarcam faptul ca aceste prevederi sunt aplicabile exclusiv raspunderii contractuale, fiind favorabile de bitorului obligatiei asumate în baza unui contract civil a carui raspundere ar putea fi înlaturata pentru intervenirea unui caz de forta majora, daca legea a stabilit în mod expres faptul ca nu raspunde în ipoteza intervenirii unui caz fort uit. Art. 1352. Fapta victimei sau a tertului Fapta victimei însesi si fapta tertului înlatura raspunderea chiar daca nu caracteri sticile fortei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însa numai în cazurile în care, potrivit legii sau conventiei partilor, cazul fortuit este exonerator de raspundere. Comentariu 1. Notiuni. Fapta victimei sau fapta unei terte persoane reprezinta cauze strain e în care este exclusa în tot sau numai în parte angajarea raspunderii civile. Calitatea de victima revine persoanei care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial ca urmare a savârsirii unui delict civil sau credito rului din raportul contractual. Orice alta persoana straina de raportul obligational delictual sau contractual este co nsiderata a fi tert. Dupa cum s-a mentionat în doctrina: Inexistenta raspunderii este determinata de absenta în tot sau
în parte a raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului si prejudiciul suferit de reclamant (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 378). 2. Cauze straine. Regula generala. Noul Cod civil distinge doua ipoteze în care ac este cauze ar putea conduce la exonerarea de raspundere civila: a) Fapta victimei sau a tertei persoane întruneste conditiile fortei majore atunci când reprezinta cauza exclusiva si determinanta a producerii prejudiciului, absolut imprevizibila, irezistibila si inevitabila. Raspunderea debitorului este integral înlaturata în absenta legaturii de cauzalitate si a culpei. b) Fapta victimei sau a tertei persoane este doar un caz fortuit, iar în temeiul u nor dispozitii exprese ale legii sau prin conventia partilor este recunoscut ca fiind o cauza care înlatura raspunderea . În principiu, cazul fortuit nu are niciun efect exonerator de raspundere, nici doar partial, decât atunci când prezinta caracterele fortei majore. De la aceasta regula se instituie o exceptie stabilita de lege sau conventia partilor, când debitorul nu poate face dovada imprevizibilitatii si inevitabilitatii unor evenimente, iar la producerea prejud iciului au contribuit mai multe cauze. De principiu, interventia unei cauze straine constând în savârsirea unei fapte chiar d e catre victima ori de o alta persoana care a cauzat prejudiciul conduce la distrugerea legaturii de cauzalita te dintre fapta persoanei responsabile, considerate, initial, a fi culpabila, si aceste consecinte daunato are, înlaturând total sau partial raspunderea civila a acesteia din urma. La fel si în materia raspunderii contractu ale, fapta creditorului sau a altei persoane sunt de natura sa înlature raspunderea debitorului, acesta fiind în imposib ilitate de a executa obligatia pe care si-a asumat-o. În acest sens, în mod traditional, doctrina noastra a apreciat ca pentru a produce a semenea efecte, fapta victimei sau a unei terte persoane trebuie sa îndeplineasca de facto conditiile unui caz de forta majora. Astfel, s-a mentionat faptul ca: Pârâtul va fi în întregime aparat de raspundere numai daca fapta ter tului îndeplineste trasaturile fortei majore, adica este absolut imprevizibila si irezistibila , pent ru ca, în caz contrar, pârâtul este în culpa, deoarece nu a prevazut-o si nu a evitat-o, fiind raspunzator în solidar cu tertul (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 378-379). Numai în aceste conditii raspunderea debitorului poate fi înlaturata total sau doar partial, alaturându-se raspunderii tertului, ca o raspundere solidara, pentru acel asi prejudiciu. Fapta prejudiciabila a victimei sau a tertului trebuie sa fie imprevizibila si irezistibila, fiind savârs ita de catre o persoana determinata. 3. Cauze straine. Regula speciala. De la regula unanim consacrata de doctrina si jurisprudenta, noul Cod civil instituie o situatie speciala, conditionata de existenta unei reglementari legal e sau conventionale exprese. Prin inserarea în cuprinsul art. 1352 NCC a acestor dispozitii, în noua for mulare a textului legal, se urmareste consacrarea unei reguli speciale, favorabile debitorului obligatiei ci vile, privind posibilitatea înlaturarii raspunderii ori de câte ori în lantul cauzal a intervenit un eveniment, precum fapta victimei însasi ori fapta unei terte persoane, chiar si în acele situatii în care acestea nu îndeplinesc conditiile u
nui caz de forta majora, ci ale unui caz fortuit, dar numai atunci când legea sau conventia partilor a dispus expres în a cest sens. 3. Culpabilitatea victimei sau a tertei persoane. Discutiile care s-au purtat în l iteratura juridica au fost circumscrise problemei daca este necesara dovedirea ilicitatii si culpabilitatii faptei victimei sau a tertului, pentru a putea fi recunoscuta ca o veritabila cauza exoneratoare de raspundere civila. As tfel, s-a acceptat opinia potrivit careia fapta victimei are ca efect înlaturarea totala a raspunderii indif erent chiar si atunci când este licita, deci neculpabila ori când victima a savârsit fapta prejudiciabila fiind lipsita de d iscernamânt. În acest sens, în doctrina s-a subliniat faptul ca printr-o asemenea abordare s-a facut un pas impo rtant spre considerarea, în unele cazuri, a culpei morale ca fiind o culpa sociala (a se vedea M. Eliescu, Raspunde rea civila delictuala, p. 320-321). În doctrina si jurisprudenta franceza, aproape în unanimitate se admite faptul ca fap ta victimei sau a unui tert nu trebuie sa întruneasca exigentele privind caracterul culpabil, fiind suficienta de monstrarea legaturii de cauzalitate dintre aceasta si prejudiciul produs (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 280-281). Împartasim fara rezerve aceasta orientare, considerând ca în materia cauzelor straine, cum sunt cele privind fapta victimei sau fapta unui tert, obiectul analizei îl constituie conditiile angajarii raspunde rii faptuitorului, respectiv ale paznicului juridic. Din aceasta perspectiva, în absenta unei legaturi de cauzalita te directe si nemijlocite dintre fapta si prejudiciu, nu se poate retine culpa debitorului, astfel ca raspunderea sa tr ebuie sa fie înlaturata, chiar si atunci când victima sau terta persoana a cauzat prejudiciul actionând fara vinovatie. Art. 1353. Exercitiul drepturilor Cel care cauzeaza un prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu este o bligat sa îl repare, cu exceptia cazului în care dreptul este exercitat abuziv. (art. 15 NCC) Comentariu 1. Preliminarii. Studiile doctrinare consacrate raspunderii civile, în general, ra spunderii delictuale, în special, în mod traditional, au abordat tema abuzului de drept, în contextul analizei conditii lor specifice, respectiv cele referitoare la caracterul ilicit al faptei delictuale, cea care justifica, din p unct de vedere moral si juridic, angajarea obligatiei faptuitorului de reparatie a prejudiciului cauzat în mod injust victime i (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 163-170; L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 315-316; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 749). În unanimitate, s-a apreciat ca fapta savârsita cu prilejul exercitarii unu i drept subiectiv poate fi o fapta ilicita, de natura a antrena raspunderea delictuala, numai în masura în care a avut drept consecinta producerea unui prejudiciu prin exercitarea abuziva a unui drept subiectiv, respectiv cu rea-cre dinta, cu depasirea limitelor sale juridice si deturnarea de la scopul sau economic si social în vederea caruia a fos t recunoscut legal. Având la baza aceasta constructie juridica, exercitiul normal al drepturilor subiective a fost inclus în categoria cauzelor de natura sa înlature caracterul ilicit al faptei, alaturi de legitima aparare, starea de ne cesitate, ordinul ori permisiunea legii
sau ordinul superiorului, consimtamântul victimei. Pe aceste coordonate, abuzul de drept reprezentat prin exercitiul abuziv al drepturilor subiective a dobândit aceeasi semnificatie juridi ca cu delictul civil, fiind apreciat ca sursa pentru angajarea raspunderii delictuale a faptuitorului ori de câte ori se r eclama producerea unui prejudiciu. 2. Abuzul de drept ar putea fi definit ca fiind Exercitiul anormal, excesiv si ne rezonabil, contrar bunei-credinte a drepturilor subiective, care obliga faptuitorul la restabilirea situatiei anteri oare, prin încetarea actiunilor sau inactiunilor abuzive, repararea prejudiciilor si a consecintelor de alta natura produse (a se vedea L.R. Boila, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ca ipoteza distincta de raspu ndere civila în dreptul român, în RRDP nr. 3/2011, p. 67). Într-o analiza densa consacrata drepturilor subiective si abuzului de drept, se su blinia faptul ca În raporturile sociale de reciproca si profitabila toleranta, drepturile subiective sunt atât mij loace juridice de granituire a comportamentului celorlalti fata de titularii lor, cât si limite ale comportamente lor titularilor de drepturi subiective fata de ceilalti (a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective si abuzul de drept , Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1988, p. 50). Pe aceste coordonate, în literatura juridica s-a sustinut ca abuzul de drept este o ipoteza distincta de raspundere civila a persoanei care savârseste cu vinovatie o fapta ilicita prin exercitarea dre pturilor sale subiective, contrar finalitatilor lor, cauzând altor persoane un prejudiciu (a se vedea L.R. Boila, Ar gumente privind consacrarea abuzului de drept ca ca ipoteza distincta de raspundere civila în dreptul român, în RR DP nr. 3/2011, p. 31). Demersul juridic al victimei urmareste, în primul rând, încetarea actiunii sau inactiunii ilici te, de natura a aduce atingere intereselor legitime ale victimelor, tulburând normala folosinta a drepturilor lor subiective, precum si repararea daunelor cauzate si repunerea victimelor în situatia anterioara. Aceasta abordare o regasim în majoritatea solutiilor jurisprudentiale pronuntate în care s-a invocat abuzul de drept, ca fundament juri dic al dispozitiei de restabilire a situatiei anterioare comiterii faptei ilicite. Victimele acuza faptul ca au sufe rit anumite neplaceri sau un disconfort cu privire la conditiile lor de munca si de viata, de natura a le tulbura existe nta, situatii care nu pot fi cuantificate ca fiind prejudicii, în vederea stabilirii unor despagubiri. În aceste cazuri, angajare a raspunderii are drept scop principal încetarea comportamentului excesiv, nerezonabil prin care autorul abuzul ui a deturnat folosinta drepturilor sale de la scopul în vederea caruia i-au fost recunoscute legal si rev enirea la normalitate. 3. Abuzul de drept. Reglementarea abuzului de drept prin art. 15, din Titlul pre liminar al noului Cod civil român, consacrat Legii civile , reprezinta, fara îndoiala, un element progresist, remarcabil în evolutia legislatiei noastre civile. Potrivit acestor dispozitii: Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul d e a vatama sau pagubi pe altul ori într-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte . Corelativ, prin art. 13 53 NCC a fost consacrat în mod expres exercitiului drepturilor în conformitate cu scopul economic si social în vedere a caruia au fost legal recunoscute, ca fiind o cauza de natura sa înlature caracterul ilicit al unei fapt
e delictuale. În noua formulare a textului legal, exercitiul drepturilor subiective poate angaja raspunderea civil a numai atunci când dreptul este exercitat abuziv. Aceasta precizare era absolut necesara necesara pentru a delim ita situatiile în care poate fi înlaturata raspunderea, de delictul civil. Se remarca faptul ca textul legal nu fa ce nici o referire la culpabilitatea persoanei responsabile, ca o conditie pentru angajarea obligatiei de despagubire , rezumându-se doar la calificarea exercitiului dreptului ca fiind abuziv , de unde se poate deduce ca, independent de atitudinea subiectiva a acesteia, în masura în care s-a adus atingere drepturilor subiective ori intereselor legitime ale altor persoane, poate fi angajata raspunderea. Criteriile morale în raport de care trebuie evaluata conduita debitorului sunt bun a-credinta, loialitatea, onestitatea si respectul fata de altul care impun exercitarea drepturilor subiective, numai în conformitate cu scopul lor economic si social. Astfel, dupa cum s-a mentionat în doctrina noastra, Când drepturi le civile sunt abatute de la destinatia lor sociala, atunci ele sunt exercitate cu rea-credinta, exercitiul l or devine abuziv si, în acest caz, ele nu se mai pot bucura de ocrotirea legii (a se vedea M. Banciu, Principiul exercitarii d repturilor civile numai în scopurile în vederea carora au fost recunoscute de lege, în A. Ionascu, colectiv, Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 197 8, p. 38). În jurisprudenta, s-a apreciat ca este un abuz de drept exercitarea abuziva a dreptului de a construi sau de a cul tiva terenul apartinând altei persoane ori prin denigrarea în presa a unei persoane prin folosirea abuziva a dreptului la libera exprimare sau printr-o inactiune, de exemplu prin refuzul nejustificat al unui coproprietar de a consim ti la executarea unei lucrari (a se vedea L.R. Boila, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ca ipoteza distincta de raspundere civila în dreptul român, în RRDP nr. 3/2011, p. 39-44). Uneori exercitarea drepturilor civile, contrara finalitatii lor economice si sociale, reprezinta un delict civil, prin cauzarea cu vinovatie a unui prejud iciu altei persoane. În alte situatii, abuzul se manifesta cu prilejul încheierii sau executarii unei conventii civile or i a unei tranzactii, când partile urmaresc realizarea unor scopuri contrare legii sau normelor de convietuire soci ala. Instanta de judecata poate dispune încetarea exercitiului abuziv al drepturilor, desfiintarea masurilor sau l ucrarilor efectuate abuziv, iar în cazul producerii unui prejudiciu repararea acestuia. Art. 1354. Alte cauze de exonerare Victima nu poate obtine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acor dat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu ti tlu gratuit decât daca dovedeste intentia sau culpa grava a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat sa raspunda. (art. 16 NCC) Comentariu 1. Conditii speciale. În mod cu totul exceptional, prejudiciul poate fi produs toc mai de persoana care benevol a ajutat victima ori i-a pus la dispozitie lucrul, animalul sau edificiul aflat în p
aza sa juridica, fara a pretinde o contraprestatie. Pentru asemenea situatii, noul Cod civil a reglementat, pentru prima data în legislatia noastra, o cauza speciala exoneratoare de raspundere care are ca trasatura distinctiva natu ra altruista a implicarii autorului faptei prejudiciabile, respectiv caracterul gratuit al raportului juridic obliga tional dintre debitor si victima. În mod echitabil, în ipoteza producerii unui prejudiciu în asemenea împrejurari, acestea treb uie suportate de victima, cea care a solicitat si a beneficiat de sprijinul acordat de persoana care ar fi res ponsabila. 2. Exceptie. De la aceasta regula a fost instituita o singura exceptie: ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat cu intentia sau culpa grava a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat sa rasp unda. Victima trebuie sa faca dovada vinovatiei faptuitorului pentru a putea pretinde despagubirile. Remarcam faptul ca pentru stabilirea vinovatiei faptuitorului în textul legal sunt folosite doua notiuni al caror continut poate f i apreciat ca fiind sinonim. Astfel, potrivit art. 16 NCC, Daca prin lege nu se prevede altfel, persoana raspunde numa i pentru faptele sale savârsite cu intentie sau din culpa . În textul legal nu exista nicio definitie a notiunii de cul pa grava ca forma a vinovatiei faptuitorului. Din continutul articolului analizat se deduce însa faptul ca se urm areste sanctionarea acelei persoane care, în pofida faptului ca a acceptat sa ajute victima, a actionat în mod intention at, cauzându-i acesteia un prejudiciu. Prin aceasta interpretare, ar fi înlaturate cazurile în care prejudiciul s-a produs din culpa acestei persoane. 3. Raspunderea paznicului juridic. În cazul paznicului juridic al lucrului, animal ului sau edificiului care a fost implicat în prejudicierea victimei, fiind oferit acesteia în mod gratuit, acesta nu va putea fi obligat sa raspunda decât numai atunci când se face vinovat personal de comiterea cu intentie a unei fapte p rejudiciabile. Art. 1355. Clauze privind raspunderea (1) Nu se poate exclude sau limita, prin conventii sau acte unilaterale, raspund erea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapta savârsita cu intentie sau din cu lpa grava. (2) Sunt valabile clauzele care exclud raspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simpla imprudenta sau neglijenta, bunurilor victimei. (3) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii nu poate fi înlaturata ori diminuata decât în conditiile legii. (4) Declaratia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însasi, renuntarea victimei la dreptul de a obtine plata despagubirilor. Comentariu 1. Notiune. Cauzarea unui prejudiciu în mod injust unei persoane, fie printr-un de lict civil, fie prin neexecutarea obligatiilor contractuale, reprezinta un fapt social negativ care impune restabi lirea echilibrului social distrus prin angajarea obligatiei de despagubire a persoanei responsabile.Considerente de uti litate sociala impun reglementarea juridica a conditiilor angajarii raspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciilor cauzate victimelor si
repunerea lor în situatia anterioara. În materie contractuala, partile au posibilita tea inserarii unor clauze prin care, anticipând riscul producerii de prejudicii, sa stabileasca reguli speciale de acor dare a despagubirilor partii prejudiciate. De principiu, raspunderea civila nu poate fi înlaturata sau atenuata prin vointa partilor raportului juridic obligational decât în cazuri speciale anume prevazute de lege. Orice clauza contrara este lovita de nulitate absoluta (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 902). În acest context, art. 1355 NCC stabileste limitativ situatiile în care, prin conventii sau acte unilaterale, partile pot dis pune asupra existentei si întinderii raspunderii civile. 2. Eliminarea sau diminuarea raspunderii civile. Unica ipoteza admisa pentru eli minarea sau diminuarea raspunderii civile priveste prejudicierea doar a bunurilor victimei si numai atu nci când fapta a fost savârsita printr-o simpla imprudenta sau neglijenta. Apreciem ca aceste dispozitii sunt ap licabile exclusiv în materie contractuala, când partile au posibilitatea ca, la încheierea contractului sau ulter ior, prin act aditional, sa insereze o clauza în acest sens. Actul unilateral invocat în textul legal ar putea fi declarati a persoanei care foloseste bunurile victimei prin care îsi asuma într-o anumita limita raspunderea pentru eventualitatea în care le va cauza stricaciuni sau prin folosinta lor le va diminua valoarea. Acest act trebuie însa sa fie accep tat de catre creditor, respectiv proprietarul bunurilor, caz în care se va realiza acordul lor asupra clauzei de di minuare a raspunderii. În ceea ce priveste actul unilateral care emana de la victima, dispozitiile alin. (4) sunt stricte în a stabili faptul ca declaratia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însasi, renuntarea victimei la dreptul de a obtine plata despagubirilor . 3. Exceptii. Textul legal, în mod expres, prevede cazurile în care raspunderea civil a nu poate fi eliminata sau limitata prin conventii sau acte unilaterale, având drept criterii natura prejudic iului si forma vinovatiei faptuitorului: 3.1. Prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapta savârsita cu intentie sau d in culpa grava. Se remarca faptul ca dispozitiile sunt aplicabile exclusiv pentru daunele materiale , nu si pentru cele morale. În cazul faptelor savârsite prin imprudenta sau neglijenta este posibila încheierea unor acte în vederea înlaturarii sau diminuarii raspunderii. Gravitatea faptelor intentionate sau, dimpotriva, culpa de care a dat dovada persoana cea mai lipsita de dibacie justifica inadmisibilitatea reglementarii raspunderii civi le prin vointa partilor implicate. 3.2. Prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii. S-a avu t în vedere faptul ca viata, integritatea corporala si sanatatea persoanei reprezinta cele mai importante val ori sociale ocrotite de lege, astfel ca nu sunt admise actele juridice prin care partile sa dispuna asupra conditiilor a ngajarii raspunderii civile în cazul faptelor care cauzeaza asemenea prejudicii. În aceasta categorie sunt incluse deop otriva prejudiciile materiale, cât si cele morale. Art. 1356. Anunturi privitoare la raspundere
(1) Un anunt care exclude sau limiteaza raspunderea contractuala, indiferent dac a este adus ori nu la cunostinta publicului, nu are niciun efect decât daca acela care îl invoca fac e dovada ca cel prejudiciat cunostea existenta anuntului la momentul încheierii contractului. (2) Printr-un anunt nu poate fi exclusa sau limitata raspunderea delictuala pent ru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunt poate avea însa valoarea semnalarii unui peric ol, fiind aplicabile, dupa împrejurari, dispozitiile art. 1371alin. (1). Comentariu 1. Notiune. Anuntul care exclude sau limiteaza raspunderea reprezinta o informare prealabila facuta de cel care desfasoara o anumita activitate în societate, adresata unei anumite persoane sau p ublicului larg, cu privire la existenta pericolului de producere a unor prejudicii, în anumite împrejurari, facuta cu intentia de a obtine înlaturarea sau doar diminuarea raspunderii civile. Noul Cod civil instituie regul i diferite cu privire la conditiile angajarii raspunderii contractuale, respectiv delictuale, daca anterior producer ii prejudiciului, a existat un asemenea anunt . S-au avut în vedere posibilitatile concrete pe care victima le-a avut la disp ozitie pentru a putea preîntâmpina producerea unor asemenea consecinte. 2. Efectul anuntului în cadrul raspunderii contractuale. În situatia în care un asemen ea anunt a fost facut în perioada de formare a contractului, efectele sunt diferite dupa cum a fost sau nu cunoscut de viitorul partener contractual. În masura în care acesta a cunoscut continutul anuntului, se prezuma ca , în deplina cunostinta de cauza, si-a asumat un asemenea risc, astfel ca, daca prejudiciul s-a produs, ras punderea contractuala nu va putea fi angajata sau obligatia de reparare a prejudiciului va fi limitata. Daca însa anunt ul nu a fost adus la cunostinta cocontractantului, raspunderea celui care a cauzat prejudiciul va fi angajata po trivit clauzelor stabilite prin acordul de vointa al partilor. 3. Valoarea juridica a anuntului în ipoteza angajarii raspunderii delictuale. De r egula, savârsirea unui delict civil este un eveniment intempestiv, imprevizibil pentru victima, astfel ca un eventua l anunt care sa excluda sau sa limiteze raspunderea civila pentru prejudicii nu ar avea niciun efect. Cu toate acestea, daca anuntul a fost anterior adus la cunostinta victimei, ar putea avea rolul unei avertizari asupra pericolu lui. Dar în masura în care aceasta nu actioneaza cu precautie si diligenta pentru a înlatura riscul producerii de daune, cu toate ca ar fi avut posibilitatea, poate fi personal raspunzatoare. Pentru asemenea situatii sunt aplicabile reguli le raspunderii pentru culpa concurenta, a autorului si a victimei, potrivit contributiei pe care au avut-o f iecare dintre acestia. Sectiunea a 3-a. Raspunderea pentru fapta proprie Art. 1357. - Conditiile raspunderii Art. 1358. - Criterii particulare de apreciere a vinovatiei Art. 1359. - Repararea prejudiciului constând în vatamarea unui interes Art. 1360. - Legitima aparare Art. 1361. - Starea de necesitate Art. 1362. - Obligatia tertului de reparare a prejudiciului Art. 1363. - Divulgarea secretului comercial
Art. 1364. - Îndeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege Art. 1365. - Efectele hotarârii penale Art. 1366. - Raspunderea minorului si a celui pus sub interdictie judecatoreasca Art. 1367. - Raspunderea altor persoane lipsite de discernamânt Art. 1368. - Obligatia subsidiara de indemnizare a victimei Art. 1369. - Raspunderea altor persoane Art. 1370. - Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite Art. 1371. - Vinovatia comuna. Pluralitatea de cauze Art. 1357. Conditiile raspunderii (1) Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savârsita cu vi novatie, este obligat sa îl repare. (2) Autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa. [art. 16 alin. ( 2)-(3), art. 1349 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Preliminarii. Dispozitiile art. 998 si 999 C.civ. au fost transpuse, într-o nou a formulare, în continutul articolului consacrat raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sintet izând aspectele esentiale care caracterizeaza institutia raspunderii delictuale, în ansamblul sau, aplicabile tut uror ipotezelor reglementate de dreptul pozitiv. Din enunt rezulta ca pentru angajarea obligatiei faptuitorului de despagubire a victimei prin repunerea ei în situatia anterioara este necesara îndeplinirea cumulativa a patru co nditii: existenta unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legaturii de cauzalitate di ntre aceasta si consecintele daunatoare produse si vinovatia faptuitorului. Astfel, de esenta raspunderii civ ile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încalcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale u nei persoane, conditii obiective în absenta carora nu se poate stabili obligatia de reparare în sarcina persoanei resp onsabile. Vinovatia, definita ca fiind latura subiectiva a raspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita car e poate fi imputabila faptuitorului, în vederea sanctionarii sale, prin angajarea obligatiei de despagub ire a victimei. 2. Conditiile esentiale ale raspunderii delictuale pentru propria fapta. 2.1. Prejudiciul reprezinta piatra unghiulara a întregii constructii juridice, repre zentând nu numai conditia raspunderii, dar si masura ei, în sensul ca autorul raspunde numai în limita prejudi ciului cauzat (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 199). În absenta unei definitii legale în actualul Cod civil, de-a lungul timpului, a revenit doctrinei si jurisprudentei sarcina definirii si detalierii trasaturilor sale ca racteristice, pentru a preciza conditiile angajarii obligatiei de reparare, în sarcina persoanei responsabile. Constatam fap tul ca nici noul Cod civil nu contine o definitie propriu-zisa a prejudiciului, dar, din ansamblul prevederilor consac rate raspunderii delictuale, îndeosebi cele din Sectiunea a 6-a, Repararea prejudiciului , se desprind elementele sale spe cifice. Astfel, în alin. (1) al art. 1349 NCC, care reglementeaza obligatia generala de a nu vatama sau prejudicia al ta persoana, se invoca orice atingere (...) a drepturilor sau intereselor legitime ale altor pers oane pentru care cel vinovat raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral . În aces t mod a fost preluata definitia
formulata în doctrina noastra traditionala potrivit careia prejudiciul, dauna sau paguba reprezinta acele efecte negative patrimoniale (...) si morale pe care le încearca o persoana ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenesti, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlatura raspunderea delictuala a agentului (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 90). Pentru ca victima sa poata obtine despagubirea din partea persoanei responsabile , prejudiciul trebuie sa fie cert, atât din punct de vedere al existentei sale, actuale sau viitoare, cât si al posibil itatilor concrete de evaluare, si sa nu fie înca reparat . În ceea ce priveste prima conditie, se considera a fi îndeplinita cân d existenta prejudiciului este sigura, neîndoielnica, chiar daca se va produce ulterior, iar întinderea sa nu se cu noaste (cum ar fi cazul despagubirilor periodice acordate victimei unei vatamari corporale grave soldate cu infirmitate sau în cazul decesului unei persoane, când despagubirile sunt datorate persoanelor pe care acea sta le avea în întretinere, cu posibilitatea actualizarii lor, în raport de evolutia starii de sanatate sau, în gen eral, de starea de nevoie a celor îndreptatiti sa fie despagubiti). Aceasta orientare a fost împartasita si de practic a noastra judecatoreasca, care s-a pronuntat în sensul ca poate fi reparat si prejudiciul care, desi nu s-a produs înca , este sigur ca se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare. Înlaturarea totala a efectelor faptei ilicite prin repararea prejudiciului reprezinta scopul angajarii raspunderii delictuale. Daca însa prejudiciul a fost d eja reparat de asigurator sau de o terta persoana fara a avea aceasta obligatie, actionând în numele si pe seama persoa nei responsabile sau prin plata pensiei de asigurari sociale, raportul obligational delictual a fost stins. În ace ste cazuri, prejudiciul fiind reparat, victima nu este îndreptatita de a pretinde, din nou, plata despagubirilor. În raport de multitudinea si diversitatea prejudiciilor cauzate în societate au fost clasificate având în vedere mai multe criterii: dupa continutul lor economic pot fi prejudicii patrimoniale si n epatrimoniale, dupa natura juridica a patrimoniului lezat sunt prejudicii cauzate avutului public sau privat, dupa pos ibilitatea previziunii lor exista prejudicii previzibile sau imprevizibile, dupa modul de producere ar fi prejudic ii instantanee sau succesive, iar dupa valorile sociale lezate putem avea prejudicii cauzate persoanei fizice (corporal e, psihice, sociale, afective etc.) sau bunurilor sale etc. (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 200-201; C. Statescu, Drept civil..., p. 158-160). 2.2. Fapta ilicita reprezinta faptul generator de raspundere, care în materie extr acontractuala poate fi fapta proprie, fapta altei persoane si fapta lucrurilor sau a animalelor pe care le av em în paza juridica. Pentru a obtine o despagubire integrala, justa si echitabila, victima trebuie sa faca dovada ca pr ejudiciul suferit este consecinta savârsirii cu vinovatie a unei fapte ilicite de catre persoana responsabila. În aces te conditii, fapta ilicita declanseaza mecanismul antrenarii obligatiei de despagubire a persoanei responsabile. Vechiu l Cod civil, în art. 998 invoca, întro formulare cuprinzatoare, orice fapta ca omului care cauzeaza altuia un prejudic iu ca fiind izvorul raspunderii delictuale. Dispozitiile art. 1357 NCC fac referire la fapta ilicita fara a detali a continutul acestei sintagme. În aceste
conditii urmeaza a avea în vedere principalele coordonate ale ilicitatii faptei pers oanei responsabile, astfel cum au fost stabilite de doctrina si jurisprudenta. Element obiectiv al raspunderii delictuale, fapta ilicita reprezinta acea actiun e sau inactiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natura a le cauza un prejudiciu. În doctrina franceza, într-o exprimare sintetica, aceasta notiune a fost definita pri n încalcarea unei obligatii preexistente (a se vedea: M. Planiol, Traité élémentaire, n. 863) sau ignorarea unui dre pt sau a unei obligatii impuse de ordinea juridica (G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 374). Fapta ilicita poate fi o actiune constând în a face ceea ce nu ar trebui facut potrivit normelor morale si juridice ( a distruge, a cauza o vatamare corporala, a plagia o opera stiintifica) sau o inactiune manifestata prin a nu f ace ceva, cu toate ca trebuia si putea fi facut (de exemplu, omisiunea de a lua anumite masuri de protectia muncii de c atre cel care initiaza, organizeaza si supravegheaza o activitate cu risc de accidente sau provocari de daune altor persoane). Ilicitatea conduitei faptuitorului este apreciata în raport de regulile generale d e comportament instituite în societate prin dispozitii legale si norme morale. În esenta acestea stabilesc impe rativ în sarcina cetatenilor obligatia de a nu vatama sau prejudicia alta persoana . Încalcarea acestei obligatii generale e ste contrara normelor dreptului obiectiv fiind o fapta ilicita de natura sa angajeze raspunderea civila delictua la. Aceasta reprezinta modalitatea de exteriorizare a atitudinii de constiinta si vointa a faptuitorului cu privire la fapta si consecintele sale daunatoare. Spre deosebire de fapta ilicita contractuala care se raporteaza strict la nerespec tarea obligatiilor stabilite prin acordul de vointa al partilor, fapta delictuala poate fi savârsita într-o infinitate de modalitati, daca este de natura a prejudicia alte persoane. 2.3. Legatura de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu este o conditie ese ntiala, de natura obiectiva, pentru angajarea raspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei respons abile care cauzeaza alteia un prejudiciu. Exigenta acestei conditii impune ca între prejudiciul produs si faptul generator sa existe o legatura de la cauza la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurarilor cauzale si a conditiilor care au contribuit într-o anumita masura, sa fie identificate acele actiuni sau inactiuni anterioare care au deter minat în mod direct si necesar producerea prejudiciului. Absenta legaturii de cauzalitate elimina ipoteza angaj arii unei raspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs. În literatura noastra juridica au fost sustinute teorii privind criteriile în baza c arora trebuie apreciata legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu: sistemul echivalentei conditiilo r sau conditiei sine qua non, sistemul cauzei proxime si sistemul cauzei adecvate. Teoria care sintetizeaza constructiv valorile pozitive ale acestor orientari si înlatura neajunsurile constatate este cea privind unitatea indivizibila dintre cauza si conditie, potrivit careia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie v aloare cauzala egala tuturor faptelor sau împrejurarilor care l-au precedat (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila
delictuala, p. 110-139; L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 220-222). În aceste s-a mentionat ca asemenea conditi i exterioare care au contribuit precumpanitor la realizarea efectului pagubitor...alcatuiesc, împreuna cu împrejurar ea cauzala, o unitate indivizibila, în cadrul careia asemenea conditii dobândesc, si ele, prin interactiun e cu cauza, caracter cauzal (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 131). Aceeasi orientare o are si jurisprudenta noastra care are în vedere premisa coexis tentei dintre cauza si conditii, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie cauza necesara , dar si con ditiile cauzale respectiv faptele ilicite care au facut posibila producerea prejudiciului (CSJ, sect. pen. , dec. nr. 570/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 71-79). 2.4. Vinovatia reprezinta o conditie distincta si esentiala a raspunderii civile delictuale, cu un caracter de sine statator si precis determinat. Astfel, raspunderea poate fi angajata numai fata de faptuitorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea subiectiva, p. 51-60). Alin. (1) al art. 1357 NCC se rezuma la invocarea vinovatiei faptuitorului, ca o conditie pentru angajarea raspu nderii sale delictuale, deoarece notiunea a fost definita în partea introductiva a Codului, în art. 16 alin. (2) si ( 3). Sub aspect terminologic, remarcam faptul ca în noua reglementare se foloseste notiunea de vinovatie, care, într-o form ulare generica, include cele doua forme, intentia si culpa. În alin. (2) al art. 1357 NCC au fost actualizate d ispozitiile art. 999 C.civ., privind raspunderea si pentru cea mai usoara culpa, cu referire la acea neglijenta sau i mprudenta pe care nici persoana cea mai lipsita de dibacie nu ar fi manifestat-o fata de propriile interese [tez a a II-a a alin. (2) al art. 16 NCC]. Literatura juridica din tara noastra defineste culpa ca fiind: Atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte, în momentu l savârsirii acesteia (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 225). Elementele structurale ale culpei sunt factorul intelectiv de constiinta care consta într-un intim proces psihologic de cunoastere a legilor obiective ce a ctioneaza în natura si în societate, analiza consecintelor posibile ale unei fapte, determinata de anumite scopuri, f ata de care se prefigureaza mijloacele propice pentru realizarea acestora urmat de actiunea unui factor volitiv, de voi nta, concretizat în procesul psihologic al deliberarii si luarii deciziei privind comportamentul ce va fi ado ptat, care se materializeaza în conduita delictuala. În ceea ce priveste gravitatea culpei, de principiu, nu prezinta relev anta în raspunderea delictuala, daca faptuitorul este obligat sa raspunda chiar si pentru cea mai usoara culpa. Legea si jurisprudenta au adaugat efecte particulare pentru anumite categorii de fapte ilicite, ceea ce a contribu it la reconstituirea unei adevarate ierarhii , în raport de gravitatea culpei persoanei responsabile. Dispozitiile art. 1357 NCC pastreaza orientarea noastra catre o raspundere delic tuala esentialmente subiectiva, împartasind ideea imputabilitatii morale a conduitei delictuale. Vinovatia faptuit orului este ambivalenta: morala, cu referire la complexul de procese psihice care preced si însotesc fapta ilicita prejudiciabila, care impun
constientizarea consecintelor socialmente periculoase, pe de o parte, si sociala generata de nevoia restabilirii situatiei anterioare prin repararea prejudiciului, care priveste doar manifestar ile exterioare, respectiv comportamentul anormal al individului, independent de atitudinea sa psihica. Vin ovatia ramâne deci elementul moral, etic, psihologic sau emotional, care precede si însoteste fapta ilicita, un adevarat etalon juridic de care depinde sanctionarea persoanei responsabile prin antrenarea obligatiei de despag ubire. Sub acest aspect, dupa cum ne-am pronuntat deja, apreciem ca, în definirea vinovat iei, ca o conditie a raspunderii delictuale, trebuie sa ne raportam, cu precadere, la anormalitatea comportamentu lui faptuitorului si, într-o masura mai redusa, la imputabilitatea faptei acestuia. Remarcam faptul ca, în dreptul pozitiv contemporan, au fost reglementate unele ipoteze de raspundere pentru propria fapta chiar inde pendente de orice culpa, urmarindu-se cu prioritate sprijinirea intereselor victimelor inocente (raspunde rea pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase sau daunele ecologice). În acest mod, consideram ca este pos ibila transferarea dezbaterii juridice, etice si morale din plan subiectiv, în plan obiectiv, respectiv cu privi re la faptul cauzator de prejudiciu, ca element definitoriu al raspunderii delictuale. Aceasta ar putea crea o noua pers pectiva pentru protejarea reala si efectiva a intereselor victimei, fiind posibila angajarea obligatiei de reparare a prejudiciului si în sarcina celor care, datorita vârstei sau starii precare a sanatatii mintale, nu au putut constientiza consecintele periculoase ale faptelor lor, neavând discernamântul faptelor lor, dar care ar putea contribui la despagubire a victimei (a se vedea L.R. Boila, Culpa eterna doamna a raspunderii civile delictuale, în RRDP nr. 2/2010, p. 54-55) . 3. Fundamentul raspunderii delictuale pentru propria fapta. Vinovatia, ca fundam ent al acestei raspunderi, în opinia noastra, reprezinta un summum axiologic, reunind cele mai im portante principii calauzitoare privind interpretarea acestei institutii juridice. Privita din perspectiva noii reglementari, raspunderea civila delictuala este esentialmente subiectiva, fiind intim legata de personalitatea s i constiinta autorului faptei prejudiciabile 4. Functiile raspunderii civile delictuale. Rolul primordial al raspunderii subi ective va continua sa revina functiei sale sanctionatoare, fiind îndreptata numai împotriva celui care se face vi novat de savârsirea unei fapte ilicite prejudiciabile. În masura în care vinovatia acestuia nu poate fi dovedita, e xista pericolul ca victima sa se afle în imposibilitate de a obtine reparatia, ceea ce este o solutie injusta. Constatam faptul ca, doar în subsidiar, se are în vedere functia reparatorie prin care se urmareste restabilirea situatiei anterio are acestei fapte. Cu toate acestea, examinând stadiul actual al institutiei raspunderii delictuale, remarcam necesitat ea eficientizarii acestei institutii fundamentale a dreptului civil prin reglementarea, în ultimele decenii, în dreptul p ozitiv, a tot mai multe ipoteze de raspundere delictuala obiectiva care urmaresc, în primul rând, asigurarea repararii prejudiciului. Se afirma în mod ferm, în dreptul european, tendinta de obiectivare a acestei raspunderi, pe de o p
arte, si restrângerea cazurilor fundamentate pe culpa subiectiva, pe de alta parte. Cu toate acestea, în viitoarea noastra reglementare, a fost mentinuta vinovatia, sub forma intentiei sau culpei, având o valoare de principiu pentru fundamentarea unei raspunderi subiective. Art. 1358. Criterii particulare de apreciere a vinovatiei Pentru aprecierea vinovatiei se va tine seama de împrejurarile în care s-a produs pr ejudiciul, straine de persoana autorului faptei, precum si, daca este cazul, de faptul ca p rejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. Comentariu 1. Semnificatia aprecierii vinovatiei . Articolul 1358 NCC precizeaza criteriile pa rticulare de apreciere a vinovatiei fiind indicate anumite repere în raport de care, in concreto, în fiecare cauza în parte, poate fi evaluata vinovatia faptuitorului. Prin aprecierea vinovatiei este analizat comportamentul p ersoanei responsabile , pentru a putea stabili în ce masura au fost lezate anumite valori sociale, fiind distrus ec hilibrul social prin producerea unui prejudiciu. Etalonul evaluarii vinovatiei faptuitorului îl reprezinta, în aprecierea noastra, st area de normalitate, de armonie si ordine care trebuie sa caracterizeze viata sociala. Textul legal aduce discutie, în primul rând, existenta sau inexistenta vinovatiei, în vederea angajarii raspunderii civile delictuale fata de autorul faptei ilicite, aceasta în conditiile în care poate fi obligat sa raspunda chiar si pentru cea mai usoara cul pa. Numai în subsidiar, în masura în care prejudiciul a fost cauzat prin actiunea conjugata a autorului cu cea a vict imei sau a altor persoane, se poate pune problema unei aprecieri a vinovatiei persoanei responsabile. În aceste cazuri trebuie sa se stabileasca în ce masura fiecare dintre participanti a contribuit la producerea daunei, pentru sta bilirea criteriului care sta la baza repartizarii reparatiei. Dezbaterile doctrinare si jurisprudentiale au condus la conturarea a trei criter ii de stabilire a vinovatiei delictuale: criteriul subiectiv, concret, raportat la însusirile si capacitatea fiecarui indiv id de a preveni si evita producerea prejudiciului, criteriul obiectiv, abstract, stabilit potrivit conduitei unui ti p uman abstract, un om cu o capacitate medie pentru a anticipa riscul producerii unor daune altor persoane si un criter iu intermediar, privind comportamentul unui om normal care actioneaza cu prudenta si diligenta, în raport de circumstantele concrete de timp si de loc. Aprecierea vinovatiei faptuitorului impune alegerea dintre bine si rau, dintre legal si ilegal, dintre corect si incorect, potrivit criteriilor juridice, morale si filosofice consacra te în societate, evitând liberul arbitru. Conduita unui bonus pater familias este cea a unui om normal sau om rezonabil si avizat. Noul Cod civil prin dispozitiile art. 1358 consacra, în opinia noastra, criteriul intermediar de apreciere a vinovatiei civile statuând în sensul ca se va tine seama de împrejurarile în care s-a produs prejudi ciul, straine de persoana autorului faptei . 2. Criteriile obiective se refera la circumstantele concrete privind locul, timp
ul, împrejurarile în care a fost savârsita fapta ilicita, daunele produse, precum si trasaturile biofiziologice, vârs ta, sexul, starea de sanatate, infirmitatile fizice ale autorului, calitatile si pregatirea acestuia. În acest co ntext analiza priveste exclusiv elementele obiective ale raspunderii, fapta si urmarile pagubitoare pe care le-a produs cel or din jur, fiind mai putin relevanta atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta si de consecintele acesteia, gr adul de inteligenta, temperamentul, caracterul, aptitudinile, nivelul de instructie si educatie etc. (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 400-413). 3. Notiunea de profesionist în exploatarea unei intreprinderi . Calitatea faptuitorul ui de profesionist în exploatarea unei intreprinderi reprezinta un criteriu special de apreciere a vin ovatiei faptuitorului, fiind unul din elementele de noutate ale noului Cod civil. În acest context remarcam faptul c a a fost delimitata o categorie distincta de persoane responsabile, profesionistii, ceea ce reprezinta o initiat iva laudabila, cu atât mai mult cu cât, în ultimele decenii, în dreptul pozitiv, au fost reglementate multe ipoteze de ra spundere speciala în diferite domenii de activitate (medical, farmaceutic, protectia consumatorilor, protectia mediului înconjurator etc.). Astfel, calitatea de profesionist atrage evaluarea cu mai multa exigenta a vinov atiei faptuitorului, fiind o cauza de agravare a raspunderii civile. Acestei categorii de faptuitori i se impun reguli mai stricte privind desfasurarea activitatilor specifice, ei fiind obligati prin regulile impuse profesiei sa ia masuri eficiente de protectie pentru prevenirea producerii unor prejudicii. În acest context, remarcam faptul ca în drept ul civil european contemporan se manifesta tendinta generala de obiectivare a raspunderii profesionistilor, in diferent de domeniul în care activeaza. Acestia trebuie sa asigure repararea prejudiciilor cauzate victimelor , chiar si independent de orice culpa, prin asumarea riscurilor activitatilor periculoase desfasurate în societate. Data fiind importanta acestor ipoteze de raspundere, apreciem ca raspunderea profesionistilor ar fi putut constitui o tem a care sa fie mai amplu reglementata în noul Cod civil, cu indicarea conditiilor specifice în care poate fi angajata obli gatia de despagubire a victimelor (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea subiectiva, p. 310 si urm.). Art. 1359. Repararea prejudiciului constând în vatamarea unui interes Autorul faptei ilicite este obligat sa repare prejudiciul cauzat si când acesta es te urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, daca interesul este legitim, serios si, prin felul în care se manifesta, creeaza aparenta unui drept subiectiv. Comentariu 1. Definirea prejudiciului cauzat prin lezarea unui interes . Doctrina si jurisp rudenta noastra au recunoscut posibilitatea angajarii raspunderii civile delictuale si în situatia în c are a fost lezat un interes legitim, juridic ocrotit al victimei (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictual a, p. 105; L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 203). Aceasta abordare reprezinta o viziune mai larga asupra prejudiciu lui reparabil pe calea angajarii raspunderii. În aceste cazuri nu poate fi invocata atingerea unui drept subiectiv,
ci doar o anumita situatie de fapt care este caracterizata prin continuitate si stabilitate si care îndreptateste o p ersoana sa pretinda reparatia daunei suferite. Asemenea situatii ar putea exista ori de câte ori prin savârsirea unui del ict civil, poate fi invocata o pierdere de natura economica pierderea sau deteriorarea bunurilor, pierderea banilor, pie rderea unui câstig sau a sperantei unui câstig sau extrapatrimoniala (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 30-33). 2. Conditii pentru existenta prejudiciului. Conditiile esentiale pentru a retine ca fiind un prejudiciu atingerea adusa unui simplu interes, sunt ca interesul lezat sa fie legitim, mor al, serios, iar prin modul în care se manifesta sa fi fost creata aparenta unui drept subiectiv, în sensul ca situatia d e fapt care a condus la producerea unui asemenea prejudiciu este caracterizata prin stabilitate si continuitate, as tfel ca se aseamana cu situatia încalcarii unui drept subiectiv. Pe aceste coordonate, în jurisprudenta noastra au fost semnalate unele ipoteze în ca re s-au acordat despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin lezarea unui simplu interes în cazul persoanelor ca re, faptic, s-au aflat în întretinerea de durata a victimei faptei ilicite: copiii sotiei victimei decedate în tr-un accident, daca au fost întretinuti de a acesta (TS, Col. penal, dec. nr. 39/1963, în Justitia noua nr. 4/19 64, p. 178), copiii concubinei victimei aflati în întretinerea acesteia (TS, Col. penal dec. nr. 495/1966, în Culegere de deci zii 1966, p. 432; TS, Col. penal, dec. nr. 2722/1970 în RRD nr. 3/1971, p. 130). Copilul întretinut de o ruda, fara a fi înfiata de acesta (Trib. Bucuresti, sect a. II-a pen., dec. nr. 593/1974, în RRD nr. 10/1974, p. 74, cu nota de O. Rad ulescu si C. Bîrsan). În esenta s-a retinut ca relatia speciala care a existat între întretinator si persoanele întretinut e, la momentul decesului acestuia, chiar si în absenta unui drept la întretinere reglementat legal, a fost caracterizat a prin stabilitate si continuitate, astfel ca poate justifica acordarea despagubirilor acestor persoane întrucât, prin d isparitia sa, au fost private de ajutorul pe care îl primeau. În acest sens, s-a subliniat faptul ca este indiferent c a întretinerea se acordase voluntar sau în baza unei obligatii legale, important fiind ca partea civila, prin moartea victimei a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat (TS, sect. pen., dec. nr. 2722/ 1970, în RRD nr. 3/1971, p. 130 ). Art. 1360. Legitima aparare (1) Nu datoreaza despagubire cel care, fiind în legitima aparare, a cauzat agresor ului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizatii adecvate si echitabile cel care a savârsit o infractiune prin depasirea limitelor legitimei aparari. [art. 16, 137 1 NCC; art. 44 alin. (2)-(3) C.pen.] Comentariu 1. Preliminarii. În analiza conditiilor esentiale ale raspunderii delictuale pentr u propria fapta, noul Cod civil reglementeaza legitima aparare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activitati impuse sau permise de lege ca fiind cauze care înlatura caracterul ilicit al faptei prejudiciabile. Au fost astfel val
orificate ideile consacrate în doctrina si jurisprudenta noastra privind conditiile speciale si efectele acestor cauze. Cu toate acestea, alaturi de alti autori, apreciem ca modul de formulare a texte lor legale este cu totul deficitar (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 159). Astfel, în noul Cod civil nu au fost formulate definitii ale acestor cauze de natura sa înlature ilicitatea faptei prejudiciabile, ci s-a ales metoda e nuntarii doar a exceptiilor aplicarii lor. Întrucât în continutul reglementarii legale sunt enuntate aceste cauze, vom apela si în viitor la definitiile date de Codul penal cauzelor similare care înlatura raspunderea penala, cu toate ca difera continutul lor fata de cel aplicabil raspunderii civile delictuale. Astfel, la fel ca si în cazul vinovatiei civile def inite în art. 16 prin reluarea definitiei vinovatiei din Codul penal, se va face trimitere la continutul unor notiuni ale dreptului penal, ceea ce ar putea crea confuzia identitatii acestora cu cele specifice dreptului raspunderii civile. În ceea ce priveste legitima aparare, în lipsa unei definitii legale, vor fi folosit e coordonatele definitiei date de Codul penal, în art. 44 alin. (2). 2. Conditiile legitimei aparari. În ipoteza în care fapta prejudiciabila a fost savârs ita de o persoana pentru apararea sa ori a altuia sau a unui interes public, împotriva unui atac material, direct, imediat si injust care pune în pericol grav valorile respective, nu va fi considerata ilicita, astfel ca nu va putea fi angajata obligatia de reparare a prejudiciului. În doctrina dreptului penal au fost sintetizate urmatoarele conditi i necesare pentru retinerea legitimei aparari: fapta sa fie savârsita pentru apararea faptuitorului în fata unui atac mate rial, direct, imediat si injust; atacul sa creeze o stare de pericol grav; atacul sa fie îndreptat direct împotriva victimei ori unui apropiat al acesteia sau a unui interes public; apararea trebuie sa fie proportionala cu gravitatea ataculu i. 3. Depasirea limitelor legitimei aparari. Potrivit alin. (3) al art. 44 C.pen., depasirea limitelor legitimei aparari datorita unei tulburari sau temeri constituie o cauza care înlatura raspun derea penala a inculpatului. În domeniul raspunderii civile delictuale, asemenea ipoteze nu sunt de natura sa înla ture caracterul ilicit al faptei. Astfel, conform alin. (2) al art. 1360 NCC, daca apararea este disproportionata cu gravitatea atacului, faptuitorul poate fi obligat sa raspunda prin plata unei indemnizatii adecvate si echitabile . Remarcam faptul ca solutia este aplicabila doar atunci când a fost savârsita o infractiune, autorul fiind obligat sa raspunda civil pentru prejudiciile cauzate. Apreciem ca, pentru asemenea situatii, era utila o explicitare a criteriilor aco rdarii acestor despagubiri, având în vedere ansamblul reglementarilor legale consacrate unei raspunderi delictuale su biective, în care faptuitorul raspunde potrivit vinovatiei sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în majoritatea caz urilor, atacul material, direct, imediat si injust apartine chiar victimei, când se poate pune în discutie în ce masura aceasta a provocat savârsirea faptei ilicite, contribuind la producerea prejudiciului. Cuantificarea despagubi rilor ar putea fi facuta potrivit criteriilor aplicabile culpei concurente a faptuitorului cu cea a victimei sau a altor persoane, prevazute în art. 1371 NCC.
Art. 1361. Starea de necesitate Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apara pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat s a repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogatirii fara justa cauza. [art. 1345-134 7 NCC; art. 45 alin. (2) C.pen.] Comentariu 1. Notiune. Doctrina si jurisprudenta noastra traditionala au apreciat starea de necesitate ca fiind o cauza care înlatura caracterul ilicit al faptei daca întruneste conditiile prevazute în art. 45 a lin. (2) C.pen.: fapta a fost savârsita pentru a salva viata, integritatea corporala, sanatatea sau un bun important al autorului sau al altei persoane ori un interes public, de la un pericol iminent care, date fiind împrejurarile, nu putea fi înlaturat altfel (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 155; L. Pop, Teoria obligatiilor, 200 0, p. 363-364). Analiza starii de necesitate s-a realizat exclusiv din perspectiva reglementarilor dreptului penal , fapta infractionala fiind tratata în aceleasi conditii cu fapta prejudiciabila în sensul ca daca nu va putea angaja ras punderea penala a faptuitorului, nu poate fi considerata a fi o fapta ilicita, de natura sa antreneze obligatia de d espagubire pentru prejudiciul cauzat. 2. Efecte. De principiu, starea de necesitate înlatura caracterul ilicit atât al fap tei infractionale, cât si a celei daunatoare. Cu toate acestea, noul Cod civil ofera o noua perspectiva starii de necesitate, distincta fata de cea stabilita de dreptul penal. Fapta care a avut drept consecinte prejudicierea alt or persoane daca a fost savârsita în stare de necesitate nu exclude, în toate situatiile, angajarea raspunderii prin pl ata unor despagubiri. Mai mult decât atât, asemenea fapte sunt considerate o sursa autonoma de raspundere civila, d eoarece este echitabila despagubirea victimei si în asemenea situatii. În acest context, în noua reglementare a raspunderii delictuale pentru propria fapta , este reglementata situatia speciala în care starea de necesitate înlatura angajarea raspunderii pentru un delic t civil, dar poate angaja raspunderea pentru savârsirea unui fapt licit. Astfel, în ipoteza în care delictul con sta în distrugerea sau deteriorarea bunurilor , fiind savârsit într-o anumita situatie care poate fi asimilat a unei stari de necesitate cu referire la apararea în fata unui prejudiciu sau pericol iminent raspunderea faptuit orului va putea fi angajata dupa regulile raspunderii aplicabile îmbogatirii fara justa cauza, astfel cum sunt reglementate în art. 1345-1347 NCC. Faptuitorul nu se face vinovat de savârsirea unei fapte ilicite în conditiile s tarii de necesitate, dar, cu toate acestea, va raspunde pentru faptul licit constând în aceea ca s-a îmbogatit fara justa cauza în asemenea situatii. Solutia a fost adoptata si în doctrina franceza, fiind invocate regulile gestiunii de afaceri sau ale îmbogatirii fara justa cauza pentru a oferi victimei faptei prejudiciabile o compensatie mai mult sau mai putin completa , fiind sesizat însa si riscul aplicarii uneori abuzive a acestor institutii juridice. A f ost sustinuta ideea unei raspunderi specifice fondate pe starea de necesitate (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Tra
ité de droit civil, p. 581-582). Art. 1362. Obligatia tertului de reparare a prejudiciului Daca, în cazurile prevazute de art. 1360 alin. (2) si art. 1361, fapta pagubitoare a fost savârsita în interesul unei terte persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în te meiul îmbogatirii fara justa cauza. [art. 1346, art. 1360 alin. (2), art. 1361 NCC] Comentariu 1. Conditii. Dispozitiile art. 1360 alin. (2) si art. 1361 sunt aplicabile doar cazurilor în care fapta prejudiciabila a fost savârsita cu depasirea limitelor legitimei aparari sau în stare de necesitate, de pe rsoana responsabila pentru a se apara pe sine ori bunurile proprii. În art. 1362 NCC a fost reglementata ipoteza în care fapta daunatoare a fost comisa în interesul unei terte persoane , caz în care victima se va îndrepta direct împotri va acesteia, pentru a putea obtine despagubirea. Raportul juridic obligational ia nastere pe temeiul îmbogatir ii fara justa cauza între victima care a suferit o pierdere patrimoniala si persoana care s-a îmbogatit în ase menea situatii. Sunt înlaturate ipotezele reglementate în art. 1346 NCC în care îmbogatirea este justificata când îmbogati rea rezulta din executarea unei obligatii valabile, din neexecutarea de catre cel pagubit a unui drept cont ra celui îmbogatit sau când îmbogatirea rezulta din îndeplinirea de catre cel pagubit a unui act în interesul sau personal si exclusiv, pe riscul sau ori, dupa caz, cu intentia de a-l gratifica. Solutia este echitabila fiind aplic abila numai în situatiile exceptionale în care fapta a produs asemenea consecinte, despagubirea datorata de persoana respo nsabila fiind limitata în masura propriei îmbogatiri. Art. 1363. Divulgarea secretului comercial O persoana se poate exonera de raspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulga rea secretului comercial dovedind ca divulgarea a fost impusa de împrejurari grave ce priveau san atatea sau siguranta publica. Comentariu 1. Fapta ilicita constând în divulgarea secretului comercial. Consimtamântul victimei privind savârsirea faptei prejudiciabile poate fi o cauza de neraspundere daca se face dov ada faptului ca aceasta a fost de acord ca autorul faptei ilicite sa actioneze într-un anumit mod, asumându-si astfel riscul cauzarii unei pagube. Cu toate acestea, în materie delictuala, consimtamântul vicitmei a fost interpretat cu prudenta, în sensul ca a fost recunoscuta ca fiind o cauza de neraspundere valabila numai atunci când fapta a fo st savârsita cu o culpa usoara (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 192). Constatam faptul c a noul Cod civil nu abordeaza consimtamântul victimei ca fiind o cauza distincta de neraspundere în materie delict uala, rezumându-se la reglementarea în art. 1363 a unei situatii speciale, dezvaluirea unui secret profe sional. Ilicitatea acestei fapte consta în aceea ca autorul a încalcat o obligatie legala sa u contractuala care îi impune sa pastreze o anumita informatie legata de activitatea sa profesionala. Secretul po ate fi evaluat în raport cu
importanta datelor astfel obtinute si impactul pe care dezvaluirea lor ar putea sa îl produca asupra evolutiei ulterioare a activitatii din domeniul respectiv sau din alte domenii, cu referir e la mediul concurential, lansarea pe piata a anumitor produse, valorifcarea cercetarilor tehnice sau stiintifice etc. Pentru angajarea raspunderii civile în cazul divulgarii secretului este necesar ca aceasta fapta ilicita sa fie de natu ra sa cauzeze victimei un prejudiciu, caz în care va fi angajata obligatia de despagubire. În aprecierea naostra, aceasta obligatie este circumscrisa, în special, continutului unui raport obligational de natura contractuala, în care con fidentul se obliga sa pastreze secretul care i-a fost încredintat. În cazul în care informatia este detinuta de o alt a persoana, numai în masura în care dezvaluirea ei ar atrage producerea de prejudicii, ar fi de natura sa antre neze raspunderea delictuala. 2. Raspunderea civila nu poate fi angajata când, potrivit dispozitiilor art. 1363 NCC, secretul profesional priveste împrejurari grave ce priveau sanatatea sau siguranta publica, caz în care d ispozitiile legale au în vedere protejarea interesului general al societatii, în situatii exceptionale si periculoase, care primeaza în fata intereselor private. Art. 1364. Îndeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege Îndeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului n u îl exonereaza de raspundere pe cel care putea sa îsi dea seama de caracterul ilicit al faptei sa le savârsite în asemenea împrejurari. (art. 1358 NCC) Comentariu 1. Orientare doctrinara. Îndeplinirea unei îndatoriri prevazute sau numai permise de dispozitiile legale în vigoare este considerata a fi o activitate legala. Eventualele prejudicii care s -ar putea produce în asemenea situatii nu sunt de natura a angaja raspunderea delictuala, nefiind îndeplinita conditia co miterii unei fapte ilicite. De asemenea, executarea ordinului dat de o autoritate este prezumata a fi o activit ate legala. Pentru aceasta, ordinul trebuie sa emane de la o persoana care este competenta la acel moment sa dispuna executarea anumitor obligatii si sa fie emis cu respectarea dispozitiilor legale, atât în ceea ce priveste forma, cât s i continutul sau. În unanimitate, doctrina noastra a recunoscut aceste situatii, chiar si în absenta unor dispozitii legale exprese, ca fiind de natura sa înlature caracterul ilicit al faptei (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila d elictuala, p. 156-158; L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 364-365; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 190) . 2. Exceptii de la regula înlaturarii caracterului ilicit al faptei . Noul Cod civi l nu stabileste, în mod expres, faptul ca prin îndeplinirea unei îndatoriri prevazute ori numai permise de l ege sau prin executarea unui ordin, faptele nu au un caracter ilicit, ci precizeaza doar cazurile în care ar pu tea fi angajata raspunderea delictuala în asemenea situatii: atunci când faptuitorul putea sa îsi dea seama de caracterul ilic it al faptei sale savârsite în asemenea împrejurari . Modul de formulare a textului legal ar putea declansa o serie de discutii în conditiile în care se fac aceleasi referiri la doua categorii de situatii între care exista semnifica
tive diferentieri: fapta prejudiciabila a fost savârsita în îndeplinirea unor îndatoriri legale sau în executarea unui ordin al supe riorului (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 159). Astfel, îndeplinirea unor îndatoriri prevazute sau doar permise de lege ar putea ave a caracter ilicit numai atunci când a fost savârsita cu vinovatie, fiind cauzat un prejudiciu. În cazul executarii un ui ordin, fapta ar putea fi ilicita fie datorita faptului ca ordinul a avut un caracter vadit ilegal, fie datorita m odului de executare deficitar al acestuia, fiind produs cu vinovatie un prejudiciu altei persoane. Sintagma folosita putea sa îsi dea seama readuce în discutie conditiile culpei civile, cu cele doua elemente structurale, intelectiv si volitiv. Astfel, desi exista certitudinea producerii unui prejudiciu, în executarea unei activitati aparent legale sau a unui ordin dat cu respectarea ordinii de drept, se analizeaza în ce masura autorul faptei avea sau nu posibilitatea de a cunoaste caracterul sau vadit ilicit sau a buziv. Numai în masura dovedirii vinovatiei autorului faptei va putea fi angajata raspunderea lui pentru prejudic iul produs. Aprecierea imputabilitatii conduitei sale se va face potrivit dispozitiilor art. 1358 NCC, raportat la împreju rarile în care s-a produs prejudiciul, straine de persoana faptuitorului . Aceste dispozitii legale reafirma fundamentul subiectiv al raspunderii pentru propria fapta, vinovatia faptuitorului fiind conditia esentiala pentru angajarea obligatiei de despagubire. Sub aspect terminologic, constatam o diferentiere fata de modul de formulare al acestor cauze din doctrina noastra, de natura sa restrânga sfera lor de aplicabilitate: îndeplinirea se refera doar la a numite activitati , iar nu în mod expres la îndatoriri prevazute de lege (activitatile se desfasoara în conditii preva zute de lege si implica respectarea unor asemenea îndatoriri), iar ordinul apartine doar superiorului, fara a fi menti onata ipoteza în care acesta emana de la o autoritate publica competenta. Art. 1365. Efectele hotarârii penale Instanta civila nu este legata de dispozitiile legii penale si nici de hotarârea d efinitiva de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveste existenta prejudiciu lui ori a vinovatiei autorului faptei ilicite. [art. 1367-1368 NCC; art. 10, art. 11 pct. 2 lit. a)-b), art. 22 C.proc.pen.; art. 27 NCPP] Comentariu 1. Orientarea actuala a doctrinei si jurisprudentei. Corelatia dintre raspundere a civila delictuala si cea penala prezinta relevanta îndeosebi din perspectiva autoritatii de lucru judecat a hotarârii instantei penale ori de câte ori fapta infractionala a avut drept consecinta producerea unui prejudiciu. Potrivit alin. (1) al art. 27 NCPP (fostul art. 22): Hotarârea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat în fata instantei civile care judeca actiunea civila cu privire la existenta faptei, a persoanei c are a savârsit-o si a vinovatiei acesteia . În doctrina noastra traditionala, s-a apreciat ca hotarârea penala trebuie, în principiu , sa aiba autoritate fata de toti membrii societatii, inclusiv partile care se judeca în procesul civil , deoarece o s olutie contrara ar aduce atingere
prestigiului justitiei represive si, prin urmare, ar fi contrara ordinii publice (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 34-35). În cazul în care s-a pronuntat de catre instanta penala o hotarâre de achitare [art. 1 1 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a)-e) C.proc.pen.] sau de încetare a procesului penal [art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f)-j) C.proc.pen.], solutiile jurisprudentiale au fost diferentiate în functie de temeiul legal indica t, deoarece s-a apreciat ca nu orice hotarâre penala poate avea ca efect înlaturarea posibilitatii admiterii actiunii civ ile în despagubiri. Astfel, daca fapta imputata nu exista [art. 10 lit. a)] sau nu a fost savârsita de învinuit sau inculpa t [art. 10 lit. c)] actiunea civila intentata acestuia nu poate fi admisa. În ipotezele în care se dispune achitarea pen tru ca fapta nu este prevazuta de 1 legea penala [art. 10 lit. b)], nu prezinta gradul de pericol al unei infractiun i [art. 10 lit. b )], nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii [art. 10 lit. d) C.proc.pen.], exista o cauza care înlatura caracterul penal [art. 10 lit. e)] sau se dispune încetarea procesului penal [art. 10 lit. f)-j)], actiun ea civila va putea fi admisa de instanta civila (a se vedea C. Statescu C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 142-144). 2. Elementele noii eglementari. În Sectiunea a 3-a din Capitolul IV al noului Cod civil consacrata raspunderii delictuale pentru fapta proprie, analizând cauzele care înlatura caracterul ilicit a l faptei, art. 1365 dispune asupra efectelor hotarârii penale în ceea ce priveste modul de solutionare a actiunii civil e fundamentate pe regulile aplicabile raspunderii delictuale. Remarcam pentru început faptul ca asemenea dispozitii au un preponderent caracter procedural, fiind abordate în cuprinsul dispozitiilor art. 27 NCPP, astfel ca apreciem ca nu se justifica incl uderea lor în aceasta sectiune a Codului civil. Dar chiar daca ignoram acest aspect, constatam ca noii eglementare instit uie o noua regula: Instanta civila nu este legata de dispozitiile legii penale cu referire la hotarârile definitive de co ndamnare, care este în mod vadit contrara celei cuprinse în alin. (1) al art. 27 NCPP (citata mai sus), precum si c u cea din alin. (2) al acestui articol potrivit caruia: Hotarârea definitiva a instantei civile prin care a fost solutiona ta actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat în fata organului de urmarire penala si a instantei penale cu privir e la existenta faptei penale, a persoanei care a savârsit-o si a vinovatiei acesteia . A accepta aceasta noua regula ar însemna sa admitem ca este posibila derularea, în paralel, a doua procese, unul penal si unul civil, care sa pronunte solutii diferite în ceea ce priveste prejudiciul si vinovatia faptuitorului. În noua reglementare, aceasta regula se va aplica si atunci când exista o hotarâre defi nitiva de achitare sau de încetare a procesului penal , prevedere pe care o apreciem a fi inacceptabila, daca avem în vedere faptul ca acestea sunt raspunderi juridice autonome raspunderea penala care presupune condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal si raspunderea civila care implica plata d espagubirilor fiind stabilite conditii si efecte juridice diferite. Existenta faptei în noul text legal s-a rezu mat doar la existenta prejudiciului, iar
existenta persoanei care a savârsit-o la vinovatia acesteia. De asemenea, consideram ca dispozitiile unei hotarâri penale definitive privind ex istenta prejudiciului ori vinovatia autorului faptei ilicite în mod obligatoriu trebuie sa aiba autoritate în fata insta ntei civile, daca avem în vedere ca acestea sunt si elemente constitutive ale unei infractiuni (respectiv latura obi ectiva si cea subiectiva). Astfel, daca sa pronuntat achitarea inculpatului pe temeiul art. 10 lit. d) C.proc.pen, pentru lipsa acestora, aceleasi argumente vor sta si la baza solutiei de respingere a actiunii civile fundamentate pe temei de lictual, fiind necesara, si în acest caz, întrunirea cumulativa a conditiilor esentiale. Persoanele lipsite de discernamânt nu pot fi trase la raspundere penala, dar nici nu pot fi obligate la despagubiri potrivit art. 1367 NCC, decât în mod exceptional, în mod cu totul subsidiar, în conditiile speciale ale art. 1368 NCC. Dispozitiile art. 1365 NCC apar, asadar, ca deficitare si incomplete, ceea ce po ate crea o inadmisibila confuzie pentru cei care trebuie sa le aplice în cauzele supuse judecatii. Dupa cum am prezentat o rientarea actuala a doctrinei si jurisprudentei noastre, în anumite situatii, temeiul achitarii inculpatului coinci de cu neîntrunirea conditiilor raspunderii delictuale, astfel ca hotarârea penala data are autoritate de lucru ju decat cu privire la fapta, autor si vinovatia acestuia. Apreciem ca si cazul de încetare prevazut de art. 10 lit. j) C .proc.pen., când exista autoritate de lucru judecat, ar putea constitui, de asemenea, temeiul respingerii actiunii civ ile, daca, anterior, aceasta fusese deja solutionata alaturi de actiunea penala. Art. 1366. Raspunderea minorului si a celui pus sub interdictie judecatoreasca (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusa sub interdictie ju decatoreasca nu raspunde de prejudiciul cauzat, daca nu se dovedeste discernamântul sau la data savârsirii faptei. (2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani raspunde de prejudiciul cauzat, în afara de cazul în care dovedeste ca a fost lipsit de discernamânt la data savârsirii faptei. [art. 38, 41, art. 1349 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Capacitatea delictuala. Potrivit viitoarei reglementari legale, raspunderea c ivila delictuala pentru propria fapta este fundamentata pe vinovatia persoanei responsabile. Aceasta presupune, în primul rând, cunoasterea legilor obiective care actioneaza în natura si societate, precum si a riscului de producer e a unor prejudicii altor persoane, prin savârsirea unor fapte ilicite. În anumite împrejurari, fie datorita vârstei, fie da torita starii precare a sanatatii mintale, unele persoane nu au capacitatea constientizarii caracterului antisocia l si periculos al faptelor lor, nu disting între ce este licit sau ilicit, caz în care producerea prejudiciului nu le p oate fi imputabila. În absenta vinovatiei, nu va putea fi angajata raspunderea civila pentru repararea prejudic iului cauzat victimei. Rezulta ca raspunderea delictuala pentru propria fapta este conditionata de capa citatea delictuala a faptuitorului, respectiv de existenta discernamântului acestuia care consta în ansam blul însusirilor sale psihice,
intelective si volitive, efective sau prezumate de lege, necesare pentru a preve ni si evita savârsirea acelor fapte de natura a aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale alto r persoane. Lipsa discernamântului poate fi invocata în cazul minorilor si cel al persoanelor bolnave mintal, puse su b interdictie judecatoreasca. Capacitatea de exercitiu deplina începe la data cand persoana devine majora, astfe l cum prevede art. 38 NCC. În mod exceptional, minorul dobandeste, prin casatorie, capacitatea deplina de exer citiu. În cazul minorului care a implinit varsta de 14 ani, acesta are doar capacitatea de exercitiu restransa, c onform art. 41 NCC. Rezulta ca minorii sub 14 ani nu au capacitate de exercitiu. Se prezuma ca acestia nu au capacitate delictuala, deci nu pot fi obligati la pl ata despagubirilor datorate vicitmei decât daca se dovedeste ca au actionat cu discernamânt, având reprezentarea consecinte lor faptelor lor. A fost astfel instituita prezumtia legala relativa privind lipsa capacitatii delictuale a mino rilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani. Momentul evaluarii capacitatii delictuale este cel al comiterii faptei prejudici abile pentru a se aprecia daca, în concret, acesta putea sa previna si sa evite prejudicierea victimei. Capacitatea delictuala se deosebeste de capacitatea de exercitiu a persoanei car e priveste exercitiul drepturilor si asumarea obligatiilor prin încheierea de acte juridice (a se vedea M. Eliescu, Ras punderea civila delictuala, p. 225). Aceasta înseamna ca o persoana care nu are capacitate de exercitiu poate fi obliga ta sa raspunda pentru delictul savârsit daca se dovedeste ca a actionat cu discernamânt sau, din contra, desi are c apacitatea de exercitiu, nu poate raspunde delictual deoarece, în momentul comiterii faptei, nu a avut discernamânt. 2. Regula în cazul capacitatii delictuale. Regula generala privind capacitatea del ictuala stabileste ca toate persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate delictuala, deci raspund pentru prejudiciile cauzate altor persoane, cu exceptia cazurilor în care dovedesc lipsa discernamântului la momentul savârsirii faptei prejudiciabile. Prin alin. (2) al art. 1366 NCC a fost instituita o prezumtie legala relativa pr ivind capacitatea delictuala a minorilor între 14 si 18 ani. Desi textul legal face referire doar la minori , aceast a regula poate fi aplicabila tuturor persoanelor, inclusiv celor adulte, care au posibilitatea de a demonstra ca perm anent sau temporar au fost lipsite de discernamântul faptelor lor. Aceasta ar fi situatia bolnavilor psihici care, desi nu au fost puse sub interdictie, nu au putut constientiza pericolul faptelor lor. 3. Exceptia în cazul capacitatii delictuale. Exceptia privind lipsa capacitatii de lictuale se refera la minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani si persoanele puse sub interdictie care nu rasp und pentru prejudiciile pe care le produc decât în mod exceptional, daca se demonstreaza ca au actionat într-un moment de luciditate, deci cu discernamânt. Aceasta prezumtie legala a lipsei discernamântului este relativa deoar ece poate fi rasturnata prin dovedirea contrariului, respectiv faptul ca, la momentul savârsirii faptei, aveau posibilitatea de a-si adapta comportamentul pentru a împiedeca cauzarea consecintelor daunatoare. Constatam faptul ca, potrivit noii reglementari, vom ramâne fideli orientarii catr e o raspundere subiectiva pentru
fapta proprie, în care constiinta autorului are rolul decisiv, în fata ilicitatii ac tiunilor sau inactiunilor sale prejudiciabile. Altfel spus, numai în conditiile în care acesta a cunoscut consecint ele faptei sale si a actionat deliberat pentru producerea lor, poate fi angajata obligatia pentru despagubirea victimei. Daca în actualul Cod civil este invocata greseala faptuitorului, folosindu-se o notiune generala, remarcam fa ptul ca în noua reglementare, în alin. (2) al art. 1349 NCC, se mentioneaza expres: cel care, având discernamânt, încalc a aceasta îndatorire raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral . Se elimina, a stfel, orice posibilitate de a interpreta continutul vinovatiei civile din perspectiva elementului sau obiectiv, cel privi nd comportamentul prejudiciabil. Întreaga atentie este acordata elementului subiectiv, privind starea psihica a per soanei responsabile, deoarece numai în conditiile în care faptuitorul a actionat cu discernamânt va putea fi angajat a raspunderea civila delictuala. Constatam faptul ca ne vom situa pe aceleasi coordonate ale culpei morale, pentr u care este esentiala constientizarea urmarilor propriilor fapte, desi în materia raspunderii civile del ictuale aspectul esential îl constituie existenta prejudiciului, pentru a carui reparare trebuie antrenata raspunderea. Art. 1367. Raspunderea altor persoane lipsite de discernamânt (1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este raspunzator daca în momentul în care a s avârsit fapta pagubitoare era într-o stare, chiar vremelnica, de tulburare a mintii care l-a pus în neputinta de a-si da seama de urmarile faptei sale. (2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este raspunzator, daca stare a vremelnica de tulburare a mintii a fost provocata de el însusi, prin betia produsa de alcool, de stupefiante sau de alte substante. [art. 1366 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Situatii exceptionale. Lipsa discernamântului se poate datora si unei situatii exceptionale, constând într-o stare de tulburare a mintii, în care faptuitorul, în concret, nu a avut reprezentare a urmarilor faptei sale socialmente periculoase. Ipoteza reglementata de art. 1367 NCC reprezinta o exce ptie de la regula instituita prin art. 1366 alin. (1). Astfel, daca o persoana prezumata ca având capacitate delictuala, atât din punct de vedere al vârstei, cât si al starii sale de sanatate mintala, îsi pierde discernamântul vremelnic sau def initiv, intempestiv ca urmare a unui soc psiho-traumatic sau a unei boli, daca a cauzat un prejudiciu victimei în aceasta stare, raspunderea sa poate fi înlaturata. Starea de tulburare a mintii trebuie sa prezinte o asemenea gravita te încât l-au pus în neputinta sa cunoasca pericolul producerii de prejudicii si nu a putut sa actioneze pentru ev itarea unor asemenea consecinte. Lipsa discernamântului înlatura total vinovatia faptuitorului. Dovada unei asemenea situatii poate fi realizata prin orice mijloace de proba, îndeosebi prin constatari si expertize medio-legale psihi atrice care pot demonstra, în mod stiintific, pierderea capacitatilor intelective si volitive ale subiectului pe f ondul unor grave probleme de sanatate mintala. Eventuala alterare a discernamântului nu este suficienta pentru ca faptui torul sa nu suporte despagubirile
datorate victimei, în conditiile în care textul legal invoca expres pierderea totala a acestuia. 2. Situatii speciale. Alineatul (2) al art. 1367 NCC prevede în mod expres ca nu s unt aplicabile dispozitiile alin. (1) ori de câte ori pierderea discernamântului faptuitorului se datoreaza propriului sau comportament caracterizat prin consum de bauturi alcoolice, stupefiante sau alte substante interzise. Astfel, în aceste cazuri, raspunderea faptuitorului va putea fi angajata pentru daunele produse altor persoane, apreci indu-se ca, în mod voit, acesta a procedat astfel, cunoscând efectele nocive ale betiei voluntare sau ale consumului de asemenea substante care îl pot transforma într-un element periculos pentru cei din jurul sau. Art. 1368. Obligatia subsidiara de indemnizare a victimei (1) Lipsa discernamântului nu îl scuteste pe autorul prejudiciului de plata unei ind emnizatii catre victima ori de câte ori nu poate fi angajata raspunderea persoanei care avea , potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. (2) Indemnizatia va fi stabilita într-un cuantum echitabil, tinându-se seama de star ea patrimoniala a partilor. [art. 1357, art. 1372 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Preliminarii. Dispozitiile art. 1368 NCC reprezinta unul din elementele de no utate ale noua reglementare, fiind inspirate de art. 489-2 din Codul civil francez, introdus prin Legea din 3 ianua rie 1968, potrivit carora cel care a cauzat o paguba altuia atunci când se afla sub imperiul unei tulburari mentale nu poate fi mai putin obligat la repararea acestuia (s.n., L.R.B.). Astfel, persoanele care sufera de afectiuni ps ihice, fiind grav bolnave, lipsite de discernamânt si fara a avea reprezentarea consecintelor faptelor lor, nu pot fi co nsiderate a fi vinovate pentru faptele ilicite prejudiciabile comise, în acceptiunea prevederilor art. 1357 NCC. Acesta reprezinta principalul inconvenient privind imposibilitatea actionarii lor pentru plata despagubirilor, ceea ce ar constitui, evident, o solutie inechitabila pentru victima. În absenta unei reglementari legale, pentru asemenea situatii, doctrina noastra (a se vedea G. Chivu, Echitatea... ca fundament al unor solutii creatoare, în A. Ionascu, colectiv, Contributia practici i judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, 1978, p. 30-31) a invocat echit atea ca fundament al raspunderii civile a persoanei lipsite de discernamânt pentru fapta ilicita, analizând cazul unu i minor sub 14 ani, care, actionând fara discernamânt, a incendiat si distrus 18 ha de teren cu vegetatie forestiera ( TS, sect. civ., dec. nr. 175 din 22 ianuarie 1972, în CD 1072, p. 151-153). În esenta s-a apreciat ca este posibila oblig area directa a minorului fara discernamânt si fara reprezentant legal, la repararea prejudiciului cauzat prin fa pta sa ilicita, în împrejurarea în care situatia patrimoniala a autorului faptei ilicite ar permite si ar justifica o as emenea reparatie . 2. Caracterizare. Caracterul subsidiar al raspunderii persoanei lipsite de disce rnamânt rezulta din imposibilitatea repararii prejudiciului prin angajarea raspunderii persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. Astfel, numai daca despagubirea victimei nu poate fi realizata de a
ceste persoane responsabile, fie pentru ca nu se cunosc, fie pentru ca nu au venituri sau bunuri din a caror valo rificare sa acopere reparatia, va putea fi angajata raspunderea faptuitorului. Dispozitiile alin. (1) al art. 1368 NCC se coroboreaza cu cele din alin. (1) al art. 1372 NCC privind raspunderea pentru fapta altei persoane care stabilesc relatia speciala între faptuitor si persoana r esponsabila, prin acceptarea obligatiei legale de supraveghere si control a modului de viata al celor lipsiti de discern amânt, respectiv a minorului sub 14 ani sau a bolnavului psihic pus sub interdictie. În cazul acestor ipoteze de raspunder e, obligatiile persoanei responsabile au fost circumscrise, prin textul legal, exclusiv supravegherii persoanelor fara capacitate delictuala, având un comportament imprevizibil si spontan, soldat cu prejudicierea altor persoane. 3. Limitele despagubirii. Acestea sunt prevazute în alin. (2) al art. 1368, referi ndu-se la un cuantum echitabil, în functie de starea patrimoniala a partilor. Astfel, prin exceptie de la regula generala aplicabila raspunderii delictuale privind repararea integrala a prejudiciului cauzat victim ei, daca este posibil, în natura sau prin echivalent, persoana lipsita de discernamânt datoreaza o despagubire echitabi la, raportata la posibilitatile sale concrete. Acesta este un caz special de despagubire în care nevoia victimei faptei ilicite, se coroboreaza cu posibilitatile faptuitorului, existând sansa unei reparatii integrale a prejudiciu lui sau doar a uneia partiale ori doar simbolice. 4. Impactul acestor reglementari asupra continutului notiunii de vinovatie civila . Dupa cum neam pronuntat si cu alte ocazii, remarcam faptul ca, prin extinderea sferei perso anelor responsabile la persoanelor lipsite de ratiune si acceptarea angajarii raspunderii delictuale în absenta doved irii vinovatiei faptuitorului, se tinde la recunoasterea elementului obiectiv privind anormalitatea comportamentului ace stuia , renuntându-se la coordonatele culpei morale. Noua reglementare a statuat în sensul ca, în cazul raspunderii pentru fapta proprie, consacrata ca fiind de natura subiectiva, exista posibilitatea angajarii unei raspunderi având ca fundament o cu lpa obiectiva sau, altfel spus, comportamentul faptuitorului. Persoana care nu are discernamântul faptelor sale tr ebuie sa suporte toate consecintele acesteia si sa repare prejudiciul produs, nu pentru ca este vinovat a si trebuie sanctionata, ci pentru ca, într-o societate civilizata, este echitabil ca victima unei fapte ilicite sa fie i ntegral despagubita. Numai în acest mod vom asigura cadrul legal în care va putea fi restabilit efectiv echilibrul social distrus prin producerea pagubei. Dispozitiile legale analizate pledeaza pentru recunoasterea primordialitatii fun ctiei reparatorii a raspunderii delictuale, în detrimentul celei preventiv-educative, al carui rol, fara a fi mini malizat, nu este de esenta acestei raspunderi (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea subiectiva, p. 103-108). În acest context, apreciem ca trebuie amplificat rolul social al statului pentru p rotectia persoanelor minore si a celor cu handicap, preluând sarcina repararii prejudiciilor cauzate de acestia. De aseme nea, urmând modelul statelor civilizate, exista posibilitatea despagubirii victimelor faptelor ilicite comise de aceste persoane dintr-un fond special,
de natura sa le asigure repararea integrala a prejudiciului. Art. 1369. Raspunderea altor persoane (1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul sa cauzeze un prejudiciu, la ajutat în orice fel sa-l pricinuiasca sau, cu buna stiinta, a tainuit bunuri ce proveneau dintro fapta ilicita ori a tras foloase din prejudicierea altuia raspunde solidar cu autorul faptei. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si în privinta celui care, în orice fel, a împied icat ori a întârziat chemarea în judecata a autorului faptei ilicite. (art. 1382 NCC) Comentariu 1. Preliminarii. Daca în art. 998 C.civ., raspunderea delictuala poate fi angajata pentru orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu , în noua reglementare, în mod expres, a fost reglementa ta raspunderea altor persoane decât autorul, instituind regula solidaritatii între acestea, pentru despag ubirea integrala a victimei. Astfel, dispozitiile art. 1369 NCC au fost consacrate raspunderii civile delictu ale a participantilor la comiterea faptei prejudiciabile, cei care, alaturi de autor, au contribuit într-o anumita masura la producerea lui. În acest mod a fost extinsa considerabil sfera celor care pot fi obligati sa repare prejudiciul, cee a ce reprezinta un veritabil avantaj pentru victime. Constatam faptul ca au fost preluate, si în acest domeniu, reglementarile dreptulu i penal în materia participantilor la savârsirea unei infractiuni, din context rezultând elementele specifice ale insti garii si complicitatii, dar si cele privind tainuirea sau favorizarea infractorului. 2. Persoana responsabila. Calitatea de persoana responsabila revine în primul rând aut orului, cel care, în mod direct si nemijlocit, a initiat, organizat, condus si desfasurat actiunea sa u inactiunea cu consecinte daunatoare pentru persoana vatamata. Instigatorul este persoana care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul sa cauzez e un prejudiciu, iar complicele este acela care l-a ajutat în orice fel sa-l pricinuiasca. Implicarea acestora est e anterioara sau cel mult concomitenta comiterii faptei prejudiciabile. În masura în care, ulterior acestui moment, o perso ana primeste anumite bunuri cunoscând ca provin din comiterea unei fapte ilicite ori a tras foloase din prejud icierea altuia poate fi considerat tainuitor sau favorizator, fiind una din persoanele responsabile pentru prejudic iul cauzat. Dispozitiile alin. (2) ale art. 1369 NCC sunt însa lacunare în ceea ce priveste impl icarea directa a unor persoane care au împiedicat ori au întârziat chemarea în judecata a autorului faptei ilicite. Actiunea civila în despagubire fundamentata pe dispozitiile raspunderii delictuale apartine victimei, titulara a unui drept de creanta, fiind supusa prescriptiei extinctive. Interesul acesteia este acela de a promova actiunea în te rmen, valorificând toate mijloacele de proba necesare pentru dovedirea pretentiilor sale. În masura în care o persoana, în mod deliberat, a distrus sau alterat anumite probe considerate utile solutionarii cauzei, se poate considera ca a contribuit la tergiversarea chemarii în judecata a autorului, astfel ca, ipotetic, ar putea fi trasa la raspun dere, alaturi de ceilalti participanti. Ramâne ca jurisprudenta sa identifice asemenea situatii stauând asupra conditiilor s
i limitelor în care aceste eprsoane raspund fata de victima. 3. Solidaritatea raspunderii. Dispozitiile art. 1369 NCC privind raspunderea par ticipantilor alaturi de autor se coroboreaza cu cele ale art. 1382 NCC potrivit carora: Cei care raspund pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat . Art. 1370. Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite Daca prejudiciul a fost cauzat prin actiunea simultana sau succesiva a mai multo r persoane, fara sa se poata stabili ca a fost cauzat sau, dupa caz, ca nu putea fi cauzat p rin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor raspunde solidar fata de victima. (art. 13 57 NCC) Comentariu 1. Coautoratul faptei delictuale. Implicarea a doua sau mai multe persoane în desf asurarea unor actiuni poate avea drept consecinta prejudicierea victimei. Din aceasta perspectiva, participa tiunea exista sub forma coautoratului, fiecare dintre aceste persoane contribuind într-o anumita masura la producerea acestui rezultat. Desi dispozitiile art. 1370 NCC contin reglementari aplicabile acestor situatii, denumirea articolului nu a fost armonizata continutului. Imposibilitatea priveste stabilirea cu certitudine a ap ortului fiecarui coparticipant, iar nu individualizarea autorului faptei ilicite. Dupa cum am precizat, raspunderea del ictuala este principial fundamentata pe vinovatie, astfel ca are un caracter personal, fiecare faptuitor raspunzând în li mitele participarii sale la pagubirea victimei. Institutia raspunderii delictuale pentru propria fapta conditioneaza s tabilirea obligatiei de despagubire de identificarea celui care a produs prejudiciul. În dreptul civil nu avem reglementa ta ipoteza repararii prejudiciilor anonime, decât, eventual, în cazul raspunderii pentru fapta altei persoane, dar si a tunci, trebuie stabilita relatia cu persoana responsabila ceea ce conduce la identificarea autorului. 2. Raspunderea solidara. Aceasta va fi angajata numai daca exista o actiune, car e se desfasoara simultan sau succesiv de catre mai multe persoane, fara a se putea stabili contributia fiecar eia la prejudicierea victimei. Textul viitoarei reglementari, în formularea sa literara, nu este suficient de clar, astf el ca poate da nastere unor interpretari care sa fie contrare cu solutia preconizata. Fapta ilicita consta numai într-o act iune, ceea ce presupune o implicare activa, culpabila a faptuitorilor, implicit identificarea lor. Când faptele sunt s avârsite simultan si, cu atât mai mult, când sunt comise succesiv, contributia autorilor poate fi stabilita pe baza probel or administrate, astfel ca nu se poate invoca imposibilitatea identificarii autorilor. În opinia noastra, nu poate fi acceptata ideea angajarii unei raspunderi solidare a mai multor persoane doar invocând ca argument faptul ca nu se poate stabili ca prejudiciul a fost cauzat sa u, dupa caz, ca nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele. Aceste dispozitii contravin principiilor raspund erii pentru propria fapta, astfel cum sunt reglementate în art. 1357 NCC. Dupa cum am precizat, numai savârsirea cu vinova tie a unei fapte ilicite care a cauzat un prejudiciu victimei atrage raspunderea delictuala a faptuitorului. În ab senta unei legaturi de cauzalitate
între fapta si prejudiciu nu va putea fi stabilita obligatia de despagubire. Aprec iem ca angajarea unei raspunderi solidare nu poate fi acceptata ca o solutie de compromis în cazul în care nu s-a put ut identifica faptuitorul si nu s-a stabilit implicarea sa cu vinovatie în producerea efectelor daunatoare. Sub acest aspect, consideram ca textul legal trebuia sa se refere la ipoteza în ca re exista imposibilitatea stabilirii contributiei fiecarui faptuitor la prejudicierea victimei dispunând în urmatorul sen s: Daca prejudiciul a fost cauzat prin actiunea simultana sau succesiva a mai multor persoane, fara sa se poata st abili aportul fiecareia la cauzarea prejudiciului, toate aceste persoane vor raspunde solidar fata de victima. Art. 1371. Vinovatia comuna. Pluralitatea de cauze (1) În cazul în care victima a contribuit cu intentie sau din culpa la cauzarea ori la marirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, desi putea sa o faca, cel che mat sa raspunda va fi tinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si în cazul în care la cauzarea prejudiciului a u contribuit atât fapta savârsita de autor, cu intentie sau din culpa, cât si forta majora, cazul fort uit ori fapta tertului pentru care autorul nu este obligat sa raspunda. Comentariu 1. Participarea victimei la producerea prejudiciului. Acest caz este incident, p otrivit dispozitiilor alin. (1) al art. 1371 NCC, în trei situatii: a contribuit la cauzarea prejudiciului sau la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, desi putea sa o faca. De fiecare data se impune ca implicarea victim ei sa fie facuta numai cu vinovatie, fiind reluata expresia cu intentie sau din culpa. Efectul aplicarii a cestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despagubirilor datorate de persoana responsabila numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. În opinia noastra, era suficienta mentiunea a contribuit la cauzarea prejudiciului , deoarece apreciem ca aceasta detaliere a faptelor ilicite savârsite de victima ar putea declansa solutii jurisp rudentiale contradictorii. Astfel, daca analizam mecanismul angajarii raspunderii delictuale, cauza producerii prejudici ului o constituie savârsirea unei actiuni sau inactiuni prin care victima, alaturi de o alta persoana, a cont ribuit într-o anumita masura la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite masuri de natur a sa previna si sa evite producerea prejudiciului constituie tot o cauza de natura sa limiteze raspunderea celui vin ovat la implicarea sa efectiva. De exemplu, într-un accident rutier, conducatorul autoturismului a condus sub influen ta alcoolului, încalcând regulile de circulatie, dar si victima s-a angajat imprudent în traversarea strazii printrun loc nepermis sau în cazul unui accident de munca, angajatorul nu a echipat utilajul cu mecanisme de protectie, dar nici salariatul nu a respectat normele de protectia muncii cu privire la care fusese instruit. Implicarea victi mei în eventuala marire a prejudiciului ar putea constitui doar cazuri izolate, când aceasta a actionat numai pentru salva rea bunurilor sale, dar a aplicat metode gresite, astfel ca i s-a agravat situatia. Cauza prejudiciului ramâne fapta ilicita savârsita de faptuitor, pentru care acesta trebuie tinut sa raspunda.
Consideram însa ca fapta victimei trebuie analizata numai din punct de vedere obie ctiv, stabilind contributia sa efectiva la producerea daunei, nefiind necesara analiza vinovatiei acesteia. Sub acest aspect, nu prezinta nicio relevanta atitudinea psihica a victimei fata de propria sa fapta si urmarile ei, ci intereseaza în ce masura cel responsabil poate fi obligat la despagubire. O asemenea prevedere ar putea condu ce la ideea ca, în cazul în care victima este lipsita de discernamântul faptelor sale, dar totusi participa la prod ucerea prejudiciului, întreaga raspundere sa revina numai persoanei responsabile, ceea ce nu ar fi o solutie ec hitabila. Pe aceste coordonate, alin. (1) al art. 1371 NCC a fost consacrat culpei comune a faptuitorului cu cea a victimei iar nu culpei comune, în general daca avem în vedere faptul ca exista posib ilitatea ca si o terta persoana sa fie implicata în producerea prejudiciului. 2. Consecintele cauzelor exoneratoare de raspundere. Existenta, alaturi de fapta persoanei responsabile, a unor cauze exoneratoare de raspundere, expres enumerate în alin. (2) al art. 1371 NCC, forta majora, cazul fortuit sau fapta tertului, pot avea acelasi consecinte, respectiv reducerea des pagubirilor datorate de faptuitor la limita contributiei sale efective. Din nou, în mod inutil, se face referire la vinovatia faptuitorului mentionându-se ca fapta a fost savârsita cu intentie sau din culpa. Sectiunea a 4-a. Raspunderea pentru fapta altuia Art. 1372. - Raspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie Art. 1373. - Raspunderea comitentilor pentru prepusi Art. 1374. - Corelatia formelor de raspundere pentru fapta altei persoane Art. 1372. Raspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie (1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotarâri judecatoresti e ste obligat sa supravegheze un minor sau o persoana pusa sub interdictie raspunde de prejudiciu l cauzat altuia de catre aceste din urma persoane. (2) Raspunderea subzista chiar în cazul când faptuitorul, fiind lipsit de discernamânt , nu raspunde pentru fapta proprie. (3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de raspundere numai daca dovedeste ca nu a putut împiedica fapta prejudiciabila. În cazul parintilor sau, dupa caz, al tutorilor, dov ada se considera a fi facuta numai daca ei probeaza ca fapta copilului constituie urmar ea unei alte cauze decât modul în care si-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercitiul autoritat ii parintesti. (art. 164, 261, 305, 396-399, 403, 1366, 1375-1376, 1378-1380 NCC; a rt. 6-7 din Legea nr. 272/2004) Comentariu 1. Preliminarii. Prin valorificarea creatoare a orientarilor doctrinei si jurisp rudentei din tara si din strainatate, a activitatii practicienilor din domeniul dreptului, dar si a experientei societat ii civile, noul Cod civil român se dovedeste a fi chintesenta celor mai valoroase idei juridice, un summum de tradi tie si modernitate, actualitate si perspective, continuitate si convergenta în domeniul dreptului privat. Ab initio s
e cuvine sa remarcam faptul ca, prin reglementarea în noul Cod civil a raspunderii pentru fapta altuia, s-a urmari t o reformare radicala a institutiei juridice, îndeosebi cu privire la fundamentul ipotezelor de raspundere , oferind noi interpretari mai pragmatice, mai realiste, mai aproape de interesele persoanelor care au suferit un prejudiciu, acordând primordialitate functiei reparatorii, specifice raspunderii civile delictuale, f ara însa a ignora rolul sau educativpreventiv. Discursul doctrinar si jurisprudential privind raspunderea pentru prejudiciile p roduse de minori si interzisii judecatoresti demonstreaza elocvent faptul ca aceasta ipoteza de raspundere este supusa, deopotriva, influentelor dreptului familiei si celui al obligatiilor, aflate într-o continua transformare. 2. Relatia speciala între faptuitor si persoana responsabila. La baza acesteia sta acceptarea obligatiei de supraveghere si control a modului de viata al minorului sau al bolnavului psihic pus sub interdictie. Textul legal se refera la supravegherea cu titlu permanent, deoarece numai în acest mod poate fi s ustinuta ideea exercitarii unei autoritati asupra persoanelor supravegheate, justificata de comportamentul lor imprevizibil, spontan adeseori, lipsite de discernamânt, de natura a cauza prejudicierea altor persoane. Cei care, în mod deliberat, au acceptat asumarea obligatiei de supraveghere a acestor persoane, implicit, si-au exprimat acordul de a raspunde pentru consecintele faptelor lor daunatoare. Cu aceasta formulare au fost simplificate rationamentele logico-juridice privind angajarea raspunderii delictuale pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie, eliminând speculatiile care au dus, în trecut, la extinderea artificiala a obligatiilor pers oanei responsabile, de la simpla supraveghere, la educatia si cresterea minorului. Apreciem însa ca obligatia de supraveghere a acestei categorii de faptuitori este mult mai complexa decât cea privind supravegherea lor nemijlocita, deoarece presupune îndrumarea, coordonarea si controlul faptelor lor, în vederea prevenirii riscului prejudicierii altor persoane. De altfel, producerea unui asemenea rezultat reprezinta dovada concludenta a încalcarii obligatiei, fiind circumscrisa unor împrejurari care pot fi dovedite mai usor, fata de situatiile în care s-ar readuce în discutie controversele privind educarea si creste rea minorului. Remarcam de asemenea faptul ca, în noua eglementare, s-a renuntat la conditia speciala a coabi tarii copilului minor cu parintii sai, care a declansat numeroase discutii, deoarece s-a apreciat ca supravegherea minorilor trebuie îndeplinita în orice împrejurare, indiferent daca persoana responsabila locuieste împreuna sau aces ta. 3. Un principiu general de raspundere delictuala pentru faptele prejudiciabile a le persoanelor care au actionat fara a avea capacitate de exercitiu sau având o capacitate de exe rcitiu restrânsa. Data fiind diversitatea si complexitatea prejudiciilor anonime cauzate în societate, s-a apreciat ca ar fi necesara stabilirea cadrului legal general privind angajarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de toti cei aflati sub supravegherea si îndrumarea persoanelor responsabile, în vederea sprijinirii vic timei interesate pentru
obtinerea despagubirilor. Sub acest aspect, apreciem ca noul text legal este mai mult decât reglementare a unor ipoteze de raspundere, consacrând, cu valoare principiala, în cazul prejudiciilor pr oduse de minori si persoane cu handicap mintal, regula angajarii unei raspunderi directe, independente si necon ditionate, al carui fundament este independent de orice culpa. Astfel, noul Cod civil a adoptat solutia unei reglementari cu un caracter de max ima generalitate în care sunt trasate doar coordonatele acestei ipoteze de raspundere: faptuitorul, persoana responsab ila si continutul obligatiei de supraveghere care a fost stabilita prin lege, hotarâre judecatoreasca sau contract , stabilind temeiul legal al condamnarii persoanei responsabile la reparatie, în toate situatiile în care un copi l minor sau un bolnav psihic a cauzat altei persoane un prejudiciu. cu exceptia cazului de forta majora, faptei victimei sau a unei terte persoane. 4. Sfera faptuitorilor. Noua reglementare a extins sfera persoanelor pentru a ca ror fapte prejudiciabile poate fi angajata raspunderea delictuala, fiind inclusi, alaturi de minori, si persoanele puse sub interdictie, care, prin comportamentul intempestiv si spontan, reprezinta un risc social particular de p roducere a unor prejudicii. Toate aceste persoane au nevoie de îndrumare, educatie, control si supraveghere datorita fie a vârstei fragede, fie starii lor precare de sanatate mintala. Elementul comun al celor doua ipoteze de raspundere delictuala îl constituie lipsa sau diminuarea capacitatii de exercitiu a faptuitorului , situatie în care trebuie ang ajata raspunderea celui care îi supravegheaza, daca a fost cauzat un prejudiciu. Astfel, potrivit art. 136 6 NCC, Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusa sub interdictie judecatoreasca nu raspunde de p rejudiciul cauzat, daca nu se dovedeste discernamântul sau la data savârsirii faptei . Masura punerii sub interdicti e dispusa în conditiile prevazute de art. 164 NCC este justificata de faptul ca persoana ocrotita nu are discernamântul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienatiei ori debilitatii mintale . 5. Persoana responsabila. Calitatea de persoana responsabila revine persoanei ca re, potrivit dispozitiilor legii, ale unei hotarâri judecatoresti sau prevederilor unui contract, are obligatia supr avegherii minorilor si a persoanelor puse sub interdictie. Remarcam faptul ca textul legal dispune ferm obligatia ace stor persoane de a raspunde de prejudiciul cauzat altuia, fara a conditiona angajarea obligatiei de reparare de dovedirea unui comportament culpabil, ceea ce reprezinta, fara îndoiala, un mare avantaj pentru persoana pagub ita, ale carei sanse de a obtine repararea daunei sunt mult mai mari. Astfel, potrivit noii reglementari, obligat ia de supraveghere a minorului sau bolnavului psihic poate fi stabilita: a) în baza dispozitiilor legale Parintii sunt cei care au în primul rând îndatorirea de c restere si educare a copilului lor minor , conform dispozitiilor art. 261 NCC; b) prin hotarâre judecatoreasca încredintarea copilului minor unuia dintre parinti, în cazul desfiintarii sau desfacerii casatoriei parintilor (art. 305, 396-398 NCC); reîncredintarea copilulu i minor (art. 403 NCC si art. 6 din Legea nr. 272/2004) sau încredintarea acestuia altei persoane, unei rude sau altei familii, ori unei institutii de
ocrotire (art. 399 NCC si art. 7 din Legea nr. 272/2004). Astfel, în cazuri specia le, prin hotarâre judecatoreasca minorul poate fi încredintat spre supraveghere si altor persoane, tutori sau curat ori, care raspund pentru prejudiciul produs. Remarcam faptul ca, pâna la acest moment, doctrina si jurisprudenta noastr a au apreciat ca tutorele, curatorul sau alte persoane fizice sau institutii de ocrotire care exercitau sup ravegherea persoanelor fara capacitate de exercitiu sau cu o capacitate de exercitiu restrânsa nu puteau fi obligate la p lata despagubirilor pentru prejudiciile cauzate de acestea altor persoane, în lipsa unor dispozitii legale ex prese. c) în temeiul unui contract când poate fi angajata raspunderea delictuala fata de ac ele persoane fizice sau juridice angajate contractual sa asigure paza si supravegherea minorilor sau a bolnavilor psihici, cum ar fi bone, unitatile scolare, tabere, centre de reeducare a delicventilor, institutii de ocrotire, in firmiere, spitale etc. 6. Reglementarea unei raspunderi delictuale principale, directe si independente de cea a faptuitorului minor sau bolnav pus sub interdictie. Astfel, potrivit dispozitiil or alin. (2) al art. 1372 NCC, capacitatea delictuala a faptuitorului nu constituie o conditie necesara pentru antrenarea raspunderii celui obligat prin lege, dispozitie judecatoreasca sau contract sa îl supravegheze. Mentionam fa ptul ca, pâna în prezent, doctrina si jurisprudenta noastra au apreciat aceasta ipoteza de raspundere delictuala pe ntru fapta altei persoane ca fiind o raspundere indirecta, accesorie, care este conditionata de raspunderea personala a faptuitorului (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 248-257). Raspunderea delictuala pentru fapta minorului sau interzisului judecatoresc a pe rsoanei responsabile poate fi înlaturata numai daca dovedeste ca nu a putut împiedica fapta prejudiciabila , astfel c um prevede teza întâi a alin. (3) al art. 1372 NCC. Sintagma folosita se impune a fi clarificata pentru a se e limina posibilitatea invocarii neculpabilitatii persoanei responsabile, ceea ce ar readuce în discutie fundamenta rea subiectiva a raspunderii.Consideram ca sub acest aspect ar fi fost mai potrivite prezentarea expresa a situatiilor în care nu poate fi antrenata obligatia de reparare a prejudiciului, astfel cum au fost enumerate în art. 1380 NCC cu referire la cazurile prevazute de art. 1375 NCC raspunderea pentru animale, art. 1376 NCC ra spunderea pentru lucruri, art. 1378 NCC raspunderea pentru ruina edificiului si art. 1379 NCC alte ipoteze de r aspundere, respectiv, atunci când acesta se datoreaza exclusiv faptei victimei însesi, faptei unui tert sau, dupa caz, prejudiciul este urmarea unui caz de forta majora . Prin teza a doua a acestui articol a fost introdus un caz sp ecial, aplicabil exclusiv în cazul parintilor, când dovada se considera a fi facuta numai daca ei probeaza ca fapta c opilului nu este urmarea modului necorespunzator în care si-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercitiul autoritat ii parintesti. 6. Fundamentarea raspunderii pentru fapta prejudiciabila comisa de minori sau pe rsoane puse sub interdictie altor persoane. Aceasta se degaja din ansamblul reglementarii, f iind de natura obiectiva, pe ideea asumarii riscului legat de exercitarea autoritatii asupra faptuitorilor. A
preciem ca noua reglementare legala ofera posibilitatea interpretarii acestor ipoteze independent de comportamentul faptuitorului sau al persoanei responsabile, sprijinind interesele victimelor faptelor ilicite pentru a fi desp agubite chiar si atunci când nu se poate dovedi culpa lor. În acelasi timp însa, aceasta fundamentare reprezinta o agravare s emnificativa a raspunderii persoanelor care supravegheaza minori sau persoane cu grave afectiuni mentale, c are poate fi antrenata indiferent de posibilitatea concreta a cunoasterii si prevenirii faptei prejudiciabile, chi ar si în ipoteza în care faptuitorul sau însasi persoana responsabila a fost lipsit de discernamânt, doar în virtutea existente i unei obligatii de supraveghere. Remarcam faptul ca, prin eliminarea ideii culpabilitatii persoanei responsabile, noua reglementare are în vedere teoria riscului social, privit din alta perspectiva decât cea traditionala: riscul exercitiului autoritatii persoanelor obligate sa asigure supravegherea copiilor minori si a bolnavilor psihici (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea subiectiva, p. 226). Astfel, angajarea acestei raspunderi reprezinta, implicit, si asumarea unui risc privind posibilitatea suportarii despagubirilor civile în cazul producerii unui prejudiciu , în contrapartida exercitarii autoritatii lor asupra faptuitorului, fiind o solutie echitabila pentru protejar ea intereselor victimelor, daca avem în vedere faptul ca activitatea prejudiciabila prezinta un risc pentru societate (L .R. Boila, Raspunderea subiectiva, p. 249). Art. 1373. Raspunderea comitentilor pentru prepusi (1) Comitentul este obligat sa repare prejudiciul cauzat de prepusii sai ori de câte ori fapta savârsita de acestia are legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor încredinta te. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercita directia, supravegherea si controlul asupra celui care îndeplineste anumite functii sau însarc inari în interesul sau ori al altuia. (3) Comitentul nu raspunde daca dovedeste ca victima cunostea sau, dupa împrejurar i, putea sa cunoasca, la data savârsirii faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara ni cio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor încredintate. (art. 87-100 C.muncii; H.G. nr. 938/2004) Comentariu 1. Preliminarii. Prevederile art. 1373 NCC privind raspunderea comitentului pent ru prepusii sai constituie, în opinia noastra, un reper important al reconstructiei raspunderii delictuale în ans amblul sau, potrivit orientarii dreptului european, pe temelia institutiei traditionale, dar într-o arhitectura mode rna, mai aproape de realitatile societatii contemporane si de aspiratiile persoanelor prejudiciate (a se vedea L .R. Boila, Raspunderea subiectiva, p. 336-359.) Principalul argument invocat pentru angajarea acestei raspunderi îl constituie des fasurarea unei activitati sub îndrumarea, directia si controlul altei persoane. Astfel, între faptuitor, respectiv prepusul care a savârsit o fapta
prejudiciabila si persoana responsabila, comitentul, se stabileste o relatie spe ciala, denumita raport de prepusenie, în baza caruia este declansat mecanismul raspunderii pentru prejudicii le care au fost produse în legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor încredintate. Se urmareste, astfe l, corelarea riscurilor activitatilor desfasurate în societate, cu avantajele, dar si cu pericolele producerii unor cons ecinte pagubitoare pentru ceilalti membrii ai societatii. În ceea ce priveste comportamentul comitentului, remarcam f aptul ca nu a fost stabilita nicio conditie speciala, mentionându-se doar ca acesta este obligat sa repare prejudiciu l cauzat de prepusii sai. Rezulta ca raspunderea comitentului este angajata independent de culpabilitatea sa, daca victima dovedeste existenta unui prejudiciu cauzat de prepus, în legatura cu functiile care i-au fos t încredintate, în toate situatiile, pe temei obiectiv, fiind eliminate discutiile privind angajarea unei raspunderi sub iective. Sub aspect terminologic, noua reglementare pastreaza parfumul arhaic al termenil or de comitent si prepus, folositi într-o formula noua, substantial îmbunatatita. Remarcam faptul ca, pentru p rima data în legislatia noastra civila, în cuprinsul dispozitiilor alin. (2) al art. 1373 NCC, a fost definita not iunea de comitent, prin care sunt, implicit, conturate principalele trasaturi ale raportului de prepusenie, cu indi carea atributiilor care revin persoanei responsabile. Semnificatia acestei reglementari este deosebita daca avem în vedere faptul ca acesta este elementul distinctiv al raspunderii pentru fapta altuia, care justifica antrenarea raspund erii comitentului cu toate ca nu a fost implicat în mod direct si nemijlocit în producerea prejudiciului. 2. Raportul de prepusenie. În unanimitate, doctrina juridica si jurisprudenta au a preciat ca existenta acestui raport reprezinta principala conditie speciala a raspunderii comitentului pentru fapta prepusului sau (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 287; L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 266-267; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 269; G. Viney, P. Jourdain; Traité de droit civil, p. 980-99 2). În aceste împrejurari, consideram ca era potrivita definirea si a raportului de prepusenie, cu atât mai m ult cu cât urmatorul alineat, (3), al art. 1373 NCC, a fost dedicat celei de-a doua conditii speciale referito are la împrejurarile savârsirii faptei prejudiciabile. Notiunea de subordonare juridica a prepusului a fost considerata mult timp ca fi ind unicul criteriu care poate defini un raport de prepusenie, în care unei autoritati, de o parte, îi corespu nde o subordonare corelativa, de cealalta parte (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 288). As tfel, în baza acestor raporturi, comitentii au dreptul sa dea ordine, dispozitii si instructiuni prepusilor în veder ea îndeplinirii pentru ei a unor functii sau activitati pe care prepusii se obliga sa le realizeze (a se vedea A. Ionascu, Raspunderea comitentilor, p. 86). În prezent, potrivit orientarii doctrinei europene contemporane, elementul es ential pentru definirea raportului de prepusenie îl reprezinta nu atât subordonarea prepusului, ci faptul ca acesta a a ctionat sub autoritatea si în interesul comitentului, în beneficiul acestuia si cu mijloacele furnizate de el (a se vedea G. Viney, P. Jourdain,
Traité de droit civil, p. 983). Prin aceasta interpretare se extinde considerabil sfera persoanelor responsabile de prejudiciul produs, ceea ce reprezinta un veritabil avantaj pentru victima care urmareste obtinerea reparatiei. Preluând aceste orientari, noul Cod civil, prin dispozitiile alin. (2) al art. 137 3, stabileste urmatoarele elemente caracteristice ale raportului de prepusenie: a) este stabilit în virtutea unui contract sau în temeiul legii. Contractul de munca , a fost considerat izvorul principal al raportului de prepusenie (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 26 7), iar, recent, si situatia salariatului care, potrivit dispozitiilor art. 87-100 C.muncii si H.G. nr. 938/2004, îndeplines te sarcini precise din dispozitia angajatorului sau agentul de munca temporara, dar în beneficiul altei persoane, re spectiv a unui utilizator (E. Lipcanu, Unele reflectii asupra reglementarii raspunderii comitentului pentr u prepusi în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 1/2010, p. 34-35). O situatie deosebita exista în domeniul profesiilo r liberale, cum este cea a medicului, în care prestatorul serviciilor, desi are încheiat un contract individual de munca, în concret, nu se afla într-un raport de prepusenie, deoarece nu executa o dispozitie sau însarcinare, ci îsi exercita propria arta sau maiestrie profesionala; b) activitatea comitentului consta în exercitarea directiei, supravegherii si cont rolului prepusului, el reprezentând autoritatea care a dat instructiuni, a îndrumat si verificat munca prepusului sa, în exercitarea atributiilor pe care i le-a stabilit. Criteriile de calificare a atributelor ce revin comitentului sunt : unul strict material, privind supravegherea, coordonarea si controlul efectiv, nemijlocit pe care comitentul t rebuie sa îl exercite asupra activitatii prepusului sau, si unul juridic, cu referire la facultatea de a da ordine si ins tructiuni prepusului, în executarea sarcinilor încredintate, chiar si în absenta însarcinarilor privind supravegherea nemi jlocita si plata remuneratiei, care ar constitui aspecte de dependenta economico-sociala. Aceasta obligatie are o semnificatie deosebita având în vedere faptul ca el este initiatorul si organizatorul unor activitati riscante în societate, adeseori beneficiarul lor; c) prepusul îndeplineste anumite functii sau însarcinari în interesul sau ori al altui a. Relatia dintre fapta prejudiciabila a prepusului si functiile încredintate reprezinta, în opinia noastra, algoritmul care sta la baza antrenarii acestei raspunderi pentru fapta altei persoane si care stabileste leg atura dintre faptuitor prepusul si cel chemat sa raspunda comitentul (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 327). Remarcam faptul ca noul Cod civil face referire atât la functii, cu atributii precis determinate, cât si la în sarcinari, respectiv prestarea unor activitati ocazionale, sub autoritatea beneficiarului acestora. Se consolideaza astfel ideea potrivit careia comitentul este obligat sa raspunda pentru prejudiciile cauzate de prepus în legatura cu acti vitatea desfasurata în interesul sau sau al altuia. 3. Fapta prepusului trebuie sa fie în legatura cu atributiile sau cu scopul functii lor încredintate . Situatia abuzului de functii . Pentru stabilirea legaturii între faptele s avârsite de prepus si activitatea desfasurata sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate
atributiile care revin acestuia în mod curent, raportate la functiile sau însarcinarile care i-au fost încredintate. Ac easta conditie speciala poate fi interpretata incluzând, alaturi de atributiile prepusului, expres stabilite de par ti, si acele fapte prin care acesta a cauzat un prejudiciu abuzând de functia sa, depasind în mod voit limitele impuse, fo losindu-se de calitatea sa de prepus al comitentului doar ca un prilej sau ocazie. În toate aceste situatii, s-a pastrat doar aparenta subordonarii prepusului fata de comitentul sau, victima având convingerea ca actioneaza sub îndru marea, directia si controlul acestuia. Astfel, prin noua reglementare a fost extinsa sfera prejudiciilor repa rabile în sarcina comitentilor, ceea ce presupune însa si agravarea raspunderii lor, deoarece raspund pentru fapta prepusu lui în legatura cu exercitiul functiei încredintate, savârsita în cadrul normal, dar numai în limitele scopului în veder ea caruia i-au fost conferite. Remarcam faptul ca în doctrina si jurisprudenta franceza contemporana (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 997) a fost sustinuta ideea potrivit careia comitentul poate fi obligat sa raspunda si în cazul în care prepusul sau a abuzat de functiile încredintate, daca victima, de buna-credinta fi ind, a apreciat ca autorul se afla sub îndrumarea, conducerea si controlul unui comitent. În aceasta situatie, prepusul, de si a savârsit fapta prejudiciabila fara a se afla în exercitarea atributiilor încredintate, a profitat de functia încredi ntata. Instanta trebuie sa aprecieze buna-credinta a victimei privind activitatea prepusului, în ce masura aceasta a av ut încrederea deplina ca desfasoara o activitate sub îndrumarea, directia si controlul comitentului, astfel cum i s-a prezentat (Hotarârea din 10 iunie 1977 a Sectiei penale a Curtii de casatie franceze, comentata de Fr. Terré s.a., în Les obligations, p. 805). 4. Raspunderea comitentului este principala, directa si autonoma în raport cu rasp underea prepusului. Literatura noastra traditionala, aproape în unanimitate, a apreciat ra spunderea comitentului ca fiind o raspundere accesorie, indirecta pentru fapta altei persoane, care este conditi onata de întrunirea elementelor raspunderii prepusului, fiind grefata pe raspunderea acestuia (a se vedea: M. El iescu, Raspunderea civila delictuala, p. 283, 185, 186, 293-295; A. Ionascu, Conditionarea raspunderii indirecte a com itentului de dovedirea culpei în RRD nr. 5/1983, p. 16-20; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 251; L. Po p, Teoria obligatiilor, 2000, p. 274279). Constatam faptul ca, în noua reglementare, culpabilitatea comportamentului prepusu lui nu este o conditie esentiala pentru angajarea obligatiei de reparare a prejudiciului, ci se are în ve dere doar situatia obiectiva, cea privind prejudiciul cauzat de acesta. Prevederile legale se raporteaza numai la existenta raportului de prepusenie si a unei legaturi de cauzalitate între fapta acestuia si atributiile sale sau scopul f unctiilor încredintate. Se deduce, astfel, ca raspunderea comitentului poate fi angajata chiar si în situatia în care prepusul sau a actionat fara a fi vinovat de prejudiciul produs. Privita din aceasta perspectiva, în aprecierea noastra, raspun derea comitentului este o ipoteza de raspundere directa si autonoma, justificata de considerente de natura economica privind necesitatea restabilirii
echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pen tru sanctionarea vinovatiei celui responsabil. Pentru a obtine despagubirile, victima trebuie sa faca dovada preju diciului pe care l-a suferit si faptul ca acesta a fost cauzat de un prepus în legatura cu atributiile sale sau scopul funct iilor încredintate. Toate aceste elemente sunt de natura obiectiva, fiind astfel înlaturata sarcina dificila a dove dirii culpei faptuitorului. O tema actuala este culpa de serviciu a prepusului. Astfel, în jurisprudenta franc eza, a fost consacrat de peste un deceniu un principiu potrivit caruia prepusul va raspunde numai în cazul depasir ii limitelor misiunii încredintate de catre comitent . (Hotarârea din 25 februarie 2000, a Adunarii Plenare a Curtii de Casatie franceze, în celebrul caz Costedoat, Recueil Dalloz, 2000, 673 cu note de Ph. Brun). Sub aces t aspect, asistam la un recul al raspunderii prepusului, prin deprecierea culpabilitatii sale cu referire la îndepl inirea sarcinilor de serviciu, pe de o parte, si o extindere a raspunderii comitentului, pe de alta parte, aducându-se no i argumente de natura a atrage raspunderea chiar si în conditiile în care nu sunt îndeplinite conditiile raspu nderii prepusului sau. Noul Cod civil român se aliniaza orientarii doctrinei si jurisprudentei europene contempora ne, oferind victimei posibilitatea de a obtine reparatia în toate situatiile în care a suferit un prejudiciu datorat fa ptei unui prepus (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 803-804). Analiza se transpune, astfel, în plan cauz al, fiind înlaturate situatiile în care trebuia dovedita ilicitatea si culpabilitatea comportamentului prepusului. 5. Fundamentarea obiectiva a raspunderii comitentului. De-a lungul timpului, au fost sustinute anumite rationamente logico-juridice care pot justifica angajarea acestei raspunderi, de natura subiectiva sau obiectiva, cum sunt prezumtia de culpa a comitentului în alegerea prepusului sau, obligatia acest uia de garantie fata de ceilalti membri ai societatii (respectiv garantia pentru solvabilitate sau garantia obiec tiva ori asigurarea), asumarea riscului pentru posibilele prejudicii produse în societate prin activitatile desfasurate su b îndrumarea sau conducerea sa si echitatea, fiind considerata justa obligarea celui care introduce un pericol în so cietate sa repare prejudiciile produse altor persoane. Orientarea constanta din ultimele decenii a doctrinei si jurispr udentei noastre catre fundamentarea obiectiva a raspunderii comitentului a avut în vedere faptul ca prin exercitarea p uterii de directie, control si supraveghere a unei activitatii desfasurate de prepusul sau, comitentul îsi asuma si riscul de a suporta eventualele consecinte prejudiciabile. Astfel, pe o pozitie distincta s-au situat teoriile o biective care au invocat riscul de activitate sau garantia (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 371-374; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Raspunderea civila, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970, p. 168-16 9) care au afirmat ca este just si normal ca obligatia avansarii despagubirilor si cea a suportarii eventualei inso lvabilitati a prepusului sa revina comitentului deoarece explicarea punerii sarcinii repararii prejudiciilor cauzate de prepusi pe umerii comitentului garant, prin teoria riscului, apare (...) ca inadecvata sau oricum ca insuficien ta (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 284-286).
Noul Cod civil propune, în aprecierea noastra, fundamentarea acestei raspunderi di n perspectiva teoriei riscului creat în societate, prin reactualizarea argumentelor si adaptarea lor nevoilor soc ietatii moderne, ceea ce constituie o tema incitanta de reflectie, oferind noi interpretari raportului dintre raspunde rea autorului si a celui obligat legal sa raspunda pentru acesta, respectiv persoana responsabila. Ideea asumarii riscuril or unor activitati prejudiciabile reprezinta temelia întregii constructii juridice, care, în conditiile societatii con temporane, se dovedeste a fi mai actuala ca oricând, justificând angajarea raspunderii comitentului ori de câte ori între prinderea pe care o conduce a cauzat altor persoane un prejudiciu (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiv a, p. 290-306). Elementul de noutate al acestui fundament îl constituie aplicarea conjugata a fundamentelor ris cului, garantiei obiective (iar nu a celei pentru solvabilitate) si a echitatii, toate subordonate idealului repuneri i victimei în situatia anterioara savârsirii faptei ilicite. Propunerea noastra priveste o noua abordare a institutiei raspun derii delictuale a comitentului, de data aceasta, din perspectiva satisfacerii intereselor victimei, pentru a sublinia fa ptul ca aceasta este finalitatea angajarii obligatiei civile de reparare a prejudiciului (a se vedea L.R. Boila, Raspundere a obiectiva, p. 336-358). 6. Înlaturarea raspunderii comitentului. Un caz special care înlatura raspunderea co mitentului daca dovedeste ca victima cunostea sau, dupa împrejurari, putea sa cunoasca, la data savârsirii faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nicio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor încredintate . Astfel, abuzul de functii al prepusului poate constitui o împrejurare de natura sa înlature raspunderea comitentu lui, dar numai în masura în care aceasta împrejurare era sau putea fi cunoscuta de victima. Daca prepusul, în mo d deliberat, nu a respectat sarcinile încredintate, implicit, si-a asumat toata raspunderea pentru consecintel e produse, fiind înlaturata raspunderea comitentului. Daca victima cunostea sau putea cunoaste aceste împrejur ari, întreaga raspundere revine prepusului, având în vedere faptul ca, la acel moment, acesta nu se afla într-un rapor t de prepusenie cu persoana responsabila, neavând nicio legatura cu atributiile care îi reveneau potrivit functi ei încredintate. Art. 1374. Corelatia formelor de raspundere pentru fapta altei persoane (1) Parintii nu raspund daca fac dovada ca sunt îndeplinite cerintele raspunderii persoanei care avea obligatia de supraveghere a minorului. (2) Nicio alta persoana, în afara comitentului, nu raspunde pentru fapta prejudici abila savârsita de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comiten tul este parintele minorului care a savârsit fapta ilicita, victima are dreptul de a opta a supra temeiului raspunderii. (art. 261 NCC) Comentariu 1. Caracteristicile raspunderii parintilor. Raspunderea parintilor pentru faptel e daunatoare savârsite de copilul lor minor este o raspundere cu caracter general, având în vedere faptul c a, potrivit dispozitiilor art. 261 NCC: Parintii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de crestere si educare
a copiilor lor minori . Aceasta regula se aplica în toate situatiile, cu exceptia acelora în care o alta persoana sa u o institutie avea, la momentul producerii daunei, obligatia de supraveghere a minorului. Astfel, în mod cu totul exceptional, în aceste cazuri, opereaza un transfer de autoritate, numai pe durata exercitarii acestor atributii, fiind angajata raspunderea altei persoane, decât parintii, devenind persoana responsabila . Pentru aceasta situatie der ogatorie de la regula generala, este necesara o analiza mai exigenta a conditiilor supravegherii minor ilor de aceste persoane. În baza relatiei apropiate de rudenie, parintii sunt cei care, în primul rând, vegheaz a asupra comportamentului copiilor minori, calauzindu-le instructia si educatia. Obligatia lor de supraveg here este complexa si are un caracter permanent. Spre deosebire de parinti, persoanele sau institutiile care au fost d esemnate prin contract ori hotarâre judecatoreasca sau au acceptat benevol sa supravegheze un minor, exercita aceast a activitate în anumite conditii si numai pe o durata determinata. Parintii pot fi exonerati de raspundere în situatia în care faptele ilicite au fost savârsite de copiii lor minori cât timp se aflau sub supravegherea sau îndrumarea aces tor persoane, care sunt obligate prin lege sa raspunda pentru prejudiciul cauzat de minor. 2. Faptuitorul minor prepus. De la regula instituita în alin. (1) al art. 1374 NCC , a fost instituita în alin. (2) o exceptie, atunci când autorul faptei este minor si are calitatea de prepus, îndeplin ind atributii sub îndrumarea si autoritatea unui comitent. Astfel, minorul care a împlinit 16 ani are deplina capa citate de exercitiu pentru a încheia singur, fara încuviintarea parintilor, un contract de munca. Desi parintele este c el care exercita, de drept, supravegherea copilului, pe durata îndeplinirii activitatilor la locul de munca sa u pentru îndeplinirea însarcinarilor date, acesta se afla sub autoritatea comitentului, acesta el fiind cel care îl îndruma, îl conduce si îl controleaza. Potrivit alin. (2) al art. 1374 NCC, raspunderea, în aceste situatii, va reveni co mitentului pentru prejudiciile cauzate altor persoane. În ipoteza în care parintele este în acelasi timp si comitentul copilu lui sau minor, victima va avea posibilitatea de a alege între cele doua raspunderi, aflându-ne în prezenta unui confl ict de raspunderi. Astfel, victima este cea care va desemna persoana responsabila, în raport de temeiul legal ales, criteriul principal pe care trebuie sa îl aiba în vedere fiind solvabilitatea persoanei responsabile. Potrivit prevederilor noului Cod civil, raspunderea parintilor si raspunderea co mitentilor sunt fundamentate obiectiv, fiind independente de orice culpa, astfel ca la desemnarea persoanei p agubite trebuie sa aiba în vedere conditiile speciale în care poate angaja raspunderea pentru altul. Astfel, în cazul raspunderii comitentului, se impune a fi stabilita relatia de prepusenie si faptul ca prejudiciul a fost p rodus în legatura cu atributiile sau scopul functiilor încredintate, pe când în cazul raspunderii parintilor, trebuie dovedita doa r relatia de rudenie si minoritatea faptuitorului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p . 248). Sub acest aspect, apreciem ca raspunderea comitentului impune conditii mai severe, caz în care victima ar put ea opta pentru angajare
raspunderii parintilor. Sectiunea a 5-a. Raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri Art. 1375. - Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale Art. 1376. - Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri Art. 1377. - Notiunea de paza Art. 1378. - Raspunderea pentru ruina edificiului Art. 1379. - Alte cazuri de raspundere Art. 1380. - Cauze de exonerare Art. 1375. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale Proprietarul unui animal sau cel care se serveste de el raspunde, independent de orice culpa, de prejudiciul cauzat de animal, chiar daca acesta a scapat de sub paza sa. [art. 5 38-539, 1357 NCC; Legea nr. 72/2002; Legea nr. 191/2002; Legea nr. 205/2004; Legea nr. 389/2005; a rt. 1 lit. i) din Legea nr. 407/2006] Comentariu 1. Domeniul de aplicare a raspunderii pentru animale. În doctrina noastra clasica, raspunderea pentru pagubele cauzate de animale a fost cuprinsa în categoria raspunderii pentru prejud iciul rezultat din lucruri datorita elementelor comune privind paza juridica si calitatea de paznic al persoanei res ponsabile (a se vedea M.B. Cantacuziono, Elementele dreptului civil român, p. 423). Ulterior, a fost analizat a ca o ipoteza distincta de cea privind raspunderea pentru lucruri sau ruina edificiului si s-a constatat existe nta unui adevarat proces de osmoza între cele doua raspunderi fiind supuse unui regim aproape identic (a se vedea M. E liescu, Raspunderea civila delictuala, p. 399). În doctrina franceza contemporana (Fr. Terré s.a., Les obligati ons, p. 727-729) prejudiciile cauzate de animale au fost asimilate celor produse de lucruri însufletite, fiind c uprinse în sfera raspunderii civile delictuale pentru fapta lucrurilor. Evenimentul generator de raspundere în cazul acestei ipoteze îl constituie prejudici ul cauzat de un animal, o fiinta vie, cu anumite nevoi biologice, care reactioneaza în mod instinctiv, pozitiv sau negativ, la stimulii lumii exterioare, fara a avea propria sa constiinta. În aceste conditii nu se poate discuta de vinov atia animalului, dar nici nu poate fi sustinuta ideea ca ar fi doar un simplu lucru, deoarece este însufletit. În categori a animalelor intra animalele domestice, animalele salbatice care traiesc în captivitate (menajerii, circ, gradi na zoologica etc.) sau animalele salbatice aflate în libertate (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2 000, p. 307-309). Acestea pot face obiectul unui drept de proprietate, fiind în primul rând susceptibile de a fi s upuse pazei juridice. În opinia noastra, animalele sunt lucruri mobile, potrivit art. 539 NCC, referitor la toate bunurile pe care legea nu le considera imobile . Cu toate acestea, anumite animale sunt considerate bunuri care devin imobile, în conditiile art. 538 NCC, deoarece sunt integrate, printr-un microsistem special, într-un imob il (pestii dintr-un lac piscicol, albinele din stuparit, porumbeii din porumbar). O situatie speciala o constituie producerea de prejudicii de catre animalele sal batice care traiesc în libertate, în parcuri de vânatoare, adevarate res communis a caror folosinta revine tuturor sau
res collectivis, daca se afla în folosinta unei comunitati sau a unei colectivitati. Aceste animale fac parte din Fondul cinegetic al României, fiind animale salbatice de interes vânatoresc, a caror protectie este reglementata prin Legea nr. 407/2006, (M..Of. nr. 944 din 2 noiembrie 2006). Potrivit art. 1 lit. i) din aceasta lege, fondul cinegeti c din tara noastra este reprezentat de fauna de interes cinegetic, împreuna cu totalitatea fondurilor de vânatoare. Gestion arul fondului de vânatoare raspunde pentru prejudiciile cauzate de fauna salbatica de interes vânator esc la care vânatoarea este permisa, iar administratorul fondului cinegetic, respectiv autoritatea publica c entrala raspunde pentru speciile de mamifere de interes vânatoresc si pasari din fauna salbatica la care vânatoarea este interzisa (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 120-126). 2. Persoana responsabila. Calitatea de persoana responsabila pentru prejudiciul cauzat de animal revine, în primul rând, proprietarului, iar, în subsidiar, celui care se serveste de e l. În toate situatiile, raspunderea civila poate fi angajata numai în sarcina paznicului juridic al animalului, deoare ce simpla paza materiala nu este de natura a antrena raspunderea acestuia. Posesorul animalului este prezumat a fi s i paznicul sau juridic, cu exceptia cazurilor în care are doar paza sa materiala. Coproprietarii animalului raspund în s olidar pentru prejudiciile cauzate de acesta, având în vedere ca exercita împreuna puterea de directie, supraveghere si c ontrol. În cazul în care a proprietarul animalului a transmis prerogativele altei persoane f izice sau juridice, în temeiul unui drept de uzufruct, a unui contract de locatiune sau de comodat, aceasta persoana va fi obligata sa repare prejudiciul (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 290). Cel care se serves te de animal este, în acelasi timp, si paznicul sau juridic, fie din dispozitia proprietarului, fie în baza unor preveder i legale. În ipoteza în care nu este cunoscuta identitatea celui care se folosea de animal la momentul producerii dau nei, raspunderea va reveni se serveste de el consideram ca proprietarului. Sintagma folosita în textul legal este neadecvata, daca avem în vedere faptul ca, în majoritatea cazurilor, paza juridica a animalului este exerci tata fara ca acesta sa fie folosit la anumite munci sau activitati. Prin legi speciale au fost reglementate obligatiile de supraveghere si îngrijire a animalelor care revin detinatorilor de animale (Legea nr. 205/2004), crescatorilor de animale domestice (Legea nr. 72/2 002), proprietarilor sau detinatorilor de cabaline (Legea nr. 389/2005), administratorului gradinii zoolo gice (Legea nr. 191/2002). Calitatea de paznic juridic al animalelor salbatice care traiesc în perimetrul unui fond de vânatoare revine gestionarilor fondurilor de vânatoare, respectiv organizatiilor vânatoresti legal constituite din România. Asociatia Generala a Vânatorilor si Pescarilor Sportivi din România este administratorul padurilor statul ui, al unitatilor de învatamânt si unitatilor de cercetare stiintifica. Principala atributie a gestionarilor si adm inistratorului fondurilor de vânatoare potrivit art. 6 alin. (1)lit. a) din Legea nr. 407/2006 este aceea de asigurare a protectiei faunei de interes cinegetic, elaborând strategia privind fondul cinegetic al României.
3. Conditiile speciale ale raspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale. În vederea antrenarii raspunderii civile a paznicului juridic, victima trebuie sa demonstreze existent a unui prejudiciu, cauzat prin comportamentul anormal al animalului aflat sub paza juridica a persoanei respons abile. Astfel fapta animalului, ca izvor al raportului obligational, se concretizeaza prin comportam entul anormal al acestuia, care a avut drept consecinte producerea de prejudicii. Pentru desemnarea persoanei resp onsabile si dovedirea conditiilor esentiale ale raspunderii, analiza este transpusa în plan cauzal, pe baza unor ele mente obiective, stabilindu-se în ce masura prejudiciul este o consecinta directa a comportamentului animalului. Atunci când comportamentul prejudiciabil al animalului a fost direct influentat de atitudinea culpabila a paznicului, care l-a îndemnat sa actioneze astfel încât sa cauzeze un prejudiciu, animalul este do ar instrumentul producerii prejudiciului, iar raspunderea va reveni paznicului, pentru propria sa fapta cul pabila, în conditiile art. 1357 NCC. Cu privire la natura prejudiciului reparabil prin angajarea raspunderii pentru fapt a animalului, apreciem ca pot fi reparate atât prejudiciile patrimoniale, cât si cele nepatrimoniale, urmarindu-se o reparatie integrala, prin repunerea victimei în situatia anterioara evenimentului daunator. 4. Fundamentul raspunderii îl reprezinta garantia datorata de paznicul juridic pen tru comportamentul animalului, prin asumarea riscurilor si asigurarea repararii prejudiciilor (a se vedea: L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 309; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 292.) Potrivit art. 13 75 NCC, paznicul juridic al unui animal este obligat sa raspunda pentru prejudiciul cauzat independent de orice cu lpa . Obiectivul principal îl constituie obtinerea repararii integrale a prejudiciului cauzat victimei, atât de vulnerabila în fata unor pericole majore care s-au declansat datorita animalelor, independent de culpabilitatea co nduitei persoanei care exercita paza lor juridica. În aceste conditii, functia reparatorie a raspunderii detine rolul p rimordial, deoarece se urmareste asigurarea unei protectii eficiente victimei si degrevarea ei de sarcina dificil a a dovedirii culpei persoanei responsabile. În ceea ce ne priveste, împartasim opinia dominanta exprimata în literatura noastra ju ridica, potrivit careia fundamentul raspunderii pentru lucruri si animale este garantia pentru riscul de activitate care, în opinia noastra, justifica angajarea obligatiei pazitorului juridic de reparare a prejud iciului si asigura o protectie eficienta intereselor victimei. În cazul prejudiciilor materiale cauzate de animalele salbat ice culturilor agricole, culturilor silvice sau animalelor domestice, în aprecierea noastra, raspunderea gestionarului fondului de vânatoare este fundamentata preponderent pe ideea riscului privind exercitarea pazei juridice în anumite conditii privind controlul si supravegherea lor, potrivit dispozitiilor legii speciale. Dovada producerii p rejudiciului prin fapta animalului este suficienta pentru a solicita angajarea raspunderii gestionarului fondului de vânat oare sau a administratorului fondului cinegetic (L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 162-164). Art. 1376. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
(1) Oricine este obligat sa repare, independent de orice culpa, prejudiciul cauz at de lucrul aflat sub paza sa. (2) Dispozitiile alin. (1) sunt aplicabile si în cazul coliziunii unor vehicule sa u în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina repararii tuturor prejudi ciilor va reveni numai celui a carui fapta culpabila întruneste, fata de ceilalti, conditiile forte i majore. [art. 535, 1375, 1378, art. 1391 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Categoria lucrurilor susceptibile de a angaja raspunderea delictuala. În absent a unei definitii legale, interpretarea notiunii de lucru poate fi desprinsa din dispozitiile art. 535 NCC, ca fiind acea categorie de bunuri imobile sau mobile care constituie obiectul unui drept patrimonial (de ex emplu: undele electromagnetice sau asimilate acestora si energia de orice fel de produse, captate si transmise, precum si lucrurile înglobate într-un imobil cum ar fi un ascensor, o scara rulanta, instalatia de canalizare de apa, de electricitate si gaz, o vitrina din sticla, acoperisul unei cladiri). Sunt exceptate de la aplicarea dispozitiilor art. 1376 NCC prejudiciile cauzate de imobilele a caror ruina s-a datorat viciilor de construire sau lipsei de întretinere, expres reglementata în art. 1378 N CC, cele produse de animale, pentru care sunt obligate a raspunde persoanele care exercita paza lor, potrivit art. 1 375 NCC, precum si de alte categorii de lucruri pentru care exista dispozitii cu un caracter special, cum este cazul acc identelor rutiere, produselor defectuoase, daunelor ecologice sau nucleare, prejudiciilor cauzate de aeronave sau nave spatiale, etc. Corpul uman nu este considerat a fi un lucru, în acceptiunea acestor prevederi, astfel ca nu v or putea fi invocate aceste dispozitii în cazul vatamarii unei persoane ca urmare a impactului cu corpul altei persoane, cum ar fi coliziunea dintre doi sportivi pe terenul de rugbi sau a doi ciclisti în timpul competitiei. În cazul anumitor lucruri considerate a fi res nullius (bunuri care nu sunt în propr ietatea sau posesia niciunei persoane), res derelictae (lucruri abandonate) sau res comunes [cum sunt aerul, lumina soarelui, energiile naturale (trasnetele, avalansele etc.)] nu poate fi angajata raspunderea delictu ala în absenta unui paznic juridic. Cu toate acestea, doctrina juridica franceza a apreciat ca, în masura în care aceste lu cruri ajung în perimetrul unui imobil care se afla sub paza juridica a unei persoane (acumularea de zapada si g heata pe acoperisul unei case, împrastierea de nisip, fum, deseuri sau substante toxice aduse de vânt, emisia de va pori în atmosfera în cadrul unui proces industrial care a cauzat formarea unei pelicule de polei pe sosea ori aco perirea drumului cu noroi adus de rotile unui utilaj agricol de pe câmp), aceasta trebuie sa ia toate masurile pentr u a preveni producerea de prejudicii, în caz contrar raspunderea sa urmând a fi angajata (a se vedea G. Viney, P. Jourdain , Traité de droit civil, p. 692693). În principiu, o persoana care a suferit un prejudiciu care a fost cauzat de un luc ru poate invoca dispozitiile art. 1376 NCC, pentru a pretinde de la paznicul juridic al acestuia plata despagubirilor. Cu toate acestea, în anumite situatii,
victima nu se va putea prevala de aceste dispozitii daca ea însasi a exercitat paz a lucrului sau daca, în mod deliberat, a acceptat riscul producerii unor daune(a împrumutat pentru o folosinta temporara, dar s-a accidentat, a participat la o competitie sportiva sau la un joc colectiv folosind un anumit obiect alatur i de ceilalti competitori). 2. Conditiile angajarii raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pent ru antrenarea raspunderii trebuie îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii: existenta unui pre judiciu, cauzat prin fapta lucrului, aflat în paza juridica a persoanei responsabile. a) În ceea ce priveste natura prejudiciului, în unanimitate doctrina noastra juridic a admite posibilitatea repararii tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor nepatrimoniale, astfel cum a f ost statuat si prin dispozitiile art. 1391 alin. (1) NCC. Anterior anului 1990, s-a apreciat ca pot fi reparate numai preju diciile patrimoniale cauzate de lucruri caci numai cu privire la asemenea prejudicii se pune problema repararii în bani (a s e vedea A. Ionascu, Principiul repararii prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace adecvate de natura nepatrim oniala, în Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Bucuresti , Ed. Academiei, 1973, p. 164 si urm., precum si M. Muresan, Raspunderea independenta de culpa pentru prejudiciile cauz ate de lucruri, în Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei, 1973, p. 119). În acest sens, în mod constant, s-a pronuntat si practica judecatoreasca. Ulterior, aceasta idee a fost abandonata, revenindu-se la pozitia dominanta, anterioara deceniului sase al secolului trecu t, prin acceptarea repararii daunelor morale, în masura în care au fost cauzate asemenea prejudicii; b) Fapta lucrului consta fie în asezarea acestuia într-o anumita pozitie, fie într-un c omportament anormal fata de cel pe care ar fi trebuit sa îl aiba, daca a avut drept consecinta prejudiciere a victimei. Astfel, exista posibilitatea producerii de pagube atât de lucruri inerte (cum ar fi o vitrina din sticla), cât si de lucruri cu un dinamism propriu (autovehicule, utilaje, aparate de uz casnic etc.). Delimitarea faptei lucrului de fapta omului poate fi facuta, în plan cauzal, stabilindu-se în ce masura prejudiciul este o consecinta directa a ac tivitatii omenesti în care lucrul este doar folosit în acest scop sau activitatea ori inactivitatea lucrului a produs pre judiciul. Implicarea acestuia trebuie sa fie efectiva, decisiva, cu un rol activ sau pasiv, prin care a fost declansat me canismul producerii prejudiciului; c) Legatura de cauzalitate impune ca prejudiciul sa fie produs în mod obiectiv si necesar prin fapta lucrului, chiar si în situatia în care n-a facut decât sa înlesneasca procesul..., grabind sau favo rizând într-un fel dezvoltarea acestui proces sau mentinând ori agravând rezultatele lui negative (a se vedea M. Eli escu, Raspunderea civila delictuala, p. 355); d) Lucrul implicat în producerea prejudiciului trebuie sa se afle, la momentul pro ducerii prejudiciului, sub paza juridica a persoanei responsabile, care exercita în fapt o autoritate, constând în dir ectia, controlul si supravegherea acestuia. 4. Situatii speciale. Coliziunea unor vehicule a fost stabilita ca o ipoteza spe ciala de raspundere pentru
prejudicii cauzate de lucruri aplicabila numai atunci când, în cauza, nu se poate st abili vinovatia unei anumite persoane. Fiecare paznic al lucrului poate pretinde reparatia de la persoanele c are îndeplinesc calitatea de paznici juridici ai celorlalte lucruri implicate în accident, dar la rândul sau este obligat sa le despagubeasca pe acestea. Prin noua reglementare a fost consacrata ideea reciprocitatii riscurilor, în sensul ca toti paznicii juridici sunt obligati in solidum sa asigure reparatia tuturor prejudiciilor. Elementul de noutate îl constituie instituirea unei reguli pentru ipoteza în care pr ejudiciul s-a produs prin coliziunea dintre mai multe autovehicule, fara a se putea preciza culpabilitatea unei anumite persoane. În situatia în careeste posibila stabilriea culpei celor implicati, acestia vor raspunde în condi tiile unei raspunderi delictuale pentru propria fapta. În raport cu ceilalti conducatori auto, la rândul lor paznici juridici au autovehiculelor implicate, aceasta fapta reprezinta un caz de forta majora, de natura sa înlature raspunderea lor, în masura în care nu au contribuit la producerea prejudiciului. Notiunea de forta majora are un se ns particular fata de cel cunoscut, fiind raportat la acel eveniment natural sau anonim care s-a produs independent de vointa omului, cum ar fi aparitia intempestiva a unui om, lucru sau animal pe sosea, derapajul cauzat de prezenta unei pelicule de ulei pe carosabil sau unei denivelari, semnalizarea incompleta sau inexacta a drumului e tc. (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 1295). Daca însa acest lucru este imposibil, se pune problema angajarii raspunderii paznicilor juridici ai lucrurilor implicate în accident, caz în care vor fi aplicabi le dispozitiile art. 1376 alin. (2) teza întâi. Fapta unei terte persoane constând în încalcarea culpabila a regulilor de circulatie p oate fi considerata, pentru ceilalti participanti în trafic, un caz de forta majora daca întruneste conditiile p rivind caracterul sau obiectiv, absolut imprevizibil si irezistibil. În discutie se pune problema aplicarii princi piilor raspunderii delictuale a conducatorului auto pentru fapta proprie, fundamentata pe culpabilitatea comport amentului sau la volan sau cele privind raspunderea paznicului juridic al lucrului care garanteaza pentru prejud iciile produse o raspundere obiectiva, independenta de orice culpa. Incertitudinile au atras o serie de inco nveniente cu privire la repararea pagubelor cauzate victimelor când a fost analizata situatia autovehiculului furat sau a celui care circula pe drumul public prezentând defectiuni si probleme tehnice, a conducatorului auto care nu av ea permis de conducere sau autorizarea proprietarului de a-l folosi ori cu privire la consecintele implicar ii culpabile a victimei în producerea accidentului. În aprecierea noastra, în cazul coliziunii unor vehicule, prevederile cu un caracter general privind raspunderea pentru lucruri nu sunt aplicabile în domeniu, fiind necesara o reglementare specia la a raspunderii pentru asemenea prejudicii, deoarecee prezinta anumite trasaturi caracteristice. Astfel, cu priv ire la acest aspect, consideram ca, la fel ca si în alte state (Franta, în anul 1985, Suedia, în anul 1975, Noua Zeelanda, în anul 1974) si în tara noastra, se impune o reglementare speciala a acestei ipoteze care sa realizeze o adevarata r
eforma a sistemului de despagubire a victimelor accidentelor de circulatie, corelând principiile raspunderii delictuale pentru prejudicii, cu reglementarile din domeniul asigurarilor, inclusiv cele privind constituirea unor fonduri de de spagubire la nivel national, pentru garantarea despagubirii victimelor. 5. Analiza fundamentului raspunderii pentru lucruri. Fundamentul raspunderii pen tru lucruri care se degaja din prevederile exprese ale alin. (1) al art. 1376 NCC este de natura obi ectiva, independent de orice culpa. Ideea centrala pentru angajarea raspunderii paznicului juridic priveste obligati a sa legala de a garanta pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudici u. Sunt astfel eliminate speculatiile privind fundamentarea subiectiva bazata pe culpabilitatea comportam entului paznicului lucrului cu privire la modul în care si-a îndeplinit atributiile de supraveghere, directie si co ntrol asupra acestuia sau posibilitatea fundamentarii pe un temei mixt, propus unii autori, dupa propria l or apreciere, o idee hibrida si criticabila (a se vedea C. Statescu, C. Bârsan, Obligatiile, p. 315). Potrivit orie ntarii doctrinei noastre traditionale, raspunderea paznicului juridic este o raspundere directa si obiectiva, derogator ie fata de raspunderea pentru fapta proprie, o forma tehnica ce da expresie unei obligatii de garantie (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 374 si urm.). În prezent, fundamentarea raspunderii pentru lucruri pe ideea garantiei pentru ris cul de activitate este dominanta în doctrina contemporana, fiind subliniata necesitatea instituirii unui s istem complex de asigurari de raspundere civila, de natura a transfera obligatia de reparare integrala a preju diciului de la asigurat la asigurator ( L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 300-302). În acest context, s-a mentionat si ne cesitatea constituirii unui fond de garantie care, alaturi de fundamentarea obiectiva a raspunderii delictuale a paz nicului juridic si extinderea sistemului de asigurari de bunuri, sa consolideze sursele de reparare a prejudic iului, acordând o protectie sporita victimelor. Art. 1377. Notiunea de paza În întelesul art. 1375 si 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispozitii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exerc ita controlul si supravegherea asupra animalului sau a lucrului si se serveste de acesta într-un in teres propriu. (art. 1375-1376 NCC) Comentariu 1. Elementele definitorii ale pazei juridice. Întreaga constructie juridica a rasp underii pentru animale si lucruri reglementa în art. 1375 si 1376 NCC are la baza notiunea de paza juridica ca re revine în primul rând proprietarului si, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispozitii legale sau a l unui contract ori chiar numai în fapt, exercita controlul si supravegherea asupra animalului sau a lucrului si se serveste de acesta într-un interes propriu. Acesta a constituit principalul argument pentru care, în art. 1377 NCC, a fost formulata, pentru prima data
în legislatia noastra civila, o definitie legala, valorificând cele mai importante i dei stabilite de-a lungul timpului, în literatura si practica noastra judecatoreasca. Calitatea de paznic juridic revine acelei persoane fizice sau juridice care, în mo d legitim, independent, exercita asupra animalului sau lucrului puterea sa de directie, control si supraveghere ( a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 731-732). Desemnarea persoanei responsabile are în vedere criteriul directiunii intelectuale asupra lucrului, unanim împartasit de literatura si practica judiciar a, întrucât ofera posibilitatea de a face o distinctie între detinerea legitima sau abuziva a lucrului, respectiv în tre paza materiala a lucrului, redusa doar la simpla detentie si supraveghere, pe de o parte, si paza juridica a acestuia. Privita din aceasta perspectiva, paza juridica prezinta urmatoarele trasaturi specifice: a) paznicul exercita în fapt o autoritate asupra lucrului sau animalului, constând în controlul si supravegherea acestuia. Numai paznicul juridic poate dispune de lucru sau de animal potrivit p ropriilor sale interese, îl poate îndruma si coordona, inclusiv pentru a preveni producerea de prejudicii; b) puterea de comanda a paznicului juridic decurge în majoritatea cazurilor din ex ercitarea legitima a unui drept, dar este posibila si numai în fapt. Astfel, între paznic, pe de o parte, si lucrul o ri animalul aflat în paza, pe de alta parte, exista o relatie juridica consolidata, cu toate consecintele care decurg din aceasta în planul asumarii obligatiei de a raspunde pentru prejudiciile cauzate în societate. O situatie speciala, derog atorie de la aceasta regula, este în ipoteza uzurparii lucrului sau detinerii acestuia împotriva vointei adevaratului p aznic juridic, când raspunderea pentru prejudiciile cauzate va reveni persoanelor care l-au sustras si care vor suporta plata despagubirilor; c) paznicul juridic al lucrului sau animalului este garantul comportamentului ac estuia, fiind obligat sa previna si sa evite acele împrejurari în care se pot produce prejudicii. Astfel, dreptului paznicu lui juridic de a se folosi de lucrul ori animalul pe care îl are în paza îi corespunde si obligatia corelativa de a suporta consecintele prejudicierii altora; d) autoritatea asupra lucrului sau animalului este exercitata în mod independent, decurgând din dreptul detinut asupra acestuia, de unde libertatea puterii sale de directie si control. Acesta este un criteriu esential de distinctie între paza juridica si paza materiala, alaturi de atributele drepturilor si obliga tiilor care decurg din calitatea de paznic juridic (a se vedea M. Muresan, Raspunderea independenta de culpa pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei, 1973, p. 115). Folosinta lucrului de catre prepus nu are un caracter independent, fiind direct subordonata pazei juridice exercitate de catre comitent, astfel ca exista o incomptibilitate între calitatea de prepus si cea de paznic juridic al lucrului, deoarece prepusul foloseste lucrul în limitele sarcini lor care i-au fost încredintate, fiind doar paznicul material al acestuia, neavând independenta exercitarii puterii de di rectie, folosinta si control. Daca însa prepusul abuzeaza, folosind lucrul potrivit propriilor sale interese si ignorân d dispozitiile si recomandarile comitentului, fara stirea acestuia, devine paznicul juridic al lucrului, astfel
ca el va fi tinut sa raspunda pentru toate prejudiciile pe care le cauzeaza. Aceasta orientare este favorabila victimei pre judiciului care se va putea îndrepta împotriva prepusului-paznic juridic pentru a obtine despagubirile, fara a fi neces ara dovedirea culpei acestuia (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 739); e) paza juridica asupra lucrului este detinuta la momentul cauzarii prejudiciulu i persoanei vatamate, ceea ce presupune ca, în cazul pierderii sau transmiterii acesteia anterior momentului res pectiv, dobânditorul va avea calitatea de paznic si va raspunde pentru consecintele produse. 2. Ipoteza paznicului fara discernamânt. De principiu, exercitarea pazei juridice a unui lucru sau animal este independenta de orice comportament culpabil al persoanei responsabil e, fiind posibila angajarea raspunderii independent de orice culpa. Astfel, relatia dintre lucru si persoana responsabila, concretizata prin puterea de directie, supraveghere si control, se bazeaza pe exercitarea legitima , independenta a unui drept, prin asumarea riscurilor producerii unor prejudicii si angajarea raspunderii reparari i lor, care nu depinde de existenta discernamântului sau, ci se naste în virtutea calitatii de proprietar, uzufructuar, posesor etc. si de paza juridica pe care o exercita asupra lucrului. Pe aceste coordonate, tendinta doctrinei juridice contemporane este aceea de obi ectivare a continutului notiunii de paza juridica , eliminând considerentele de ordin subiectiv, defavorabile victimei pr ejudiciului, care ar fi pusa în situatia suportarii injuste a consecintelor prejudiciabile ale faptei lucrului, fiind în imposibilitate de a dovedi culpa paznicului juridic (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 761). În ac elasi sens, jurisprudenta franceza a pronuntat solutii de condamnare la despagubiri împotriva paznicului juridic al luc rului, bolnav mintal cu urmatoarea motivare: lipsa facultatilor mintale... nu este un eveniment susceptib il de a constitui o cauza exterioara èmesi straina fata de prejudiciu pentru angajarea raspunderii paznicu lui juridic (Cass. civ., 2 , Hotarârea din 18 decembrie 1964, D. 1965, 191, JCP 1965. II. 14304, cu note de N. Dejean La Batie ) În sprijinul acesteia pot fi invocate argumente de echitate privind necesitatea asigurarii unei protectii eficiente a victimei faptei prejudiciabile a lucrului, chiar si în situatiile în care lucrul implicat era în paza unui bolnav psihi c sau a unui copil. În aceste situatii, este necesara extinderea sistemului de asigurare de bunuri si persoane, pentru a acoperi toate ipotezele privind faptele cauzatoare de prejudicii, inclusiv cele savârsite de persoane fara discern amânt (a se vedea L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 133-135). Art. 1378. Raspunderea pentru ruina edificiului Proprietarul unui edificiu sau al unei constructii de orice fel este obligat sa repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor parti din ele, daca aceasta est e urmarea lipsei de întretinere sau a unui viciu de constructie. (art. 1357 NCC) Comentariu 1. Notiunea edificiului. Notiunea de edificiu a fost definita în literatura juridica ca fiind o lucrare realizata
de om prin folosirea unor materiale care se încorporeaza solului devenind în acest f el, prin asezarea sa durabila, un imobil prin natura sa (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, 2002, p. 294 ). Edificiul, reprezentând ansamblul constructiilor, anexelor, instalatiilor, utilitatilor care îl deservesc, trebuie astfel construit si întretinut încât sa fie înlaturat pericolul distrugerii sau prabusirii sale. În acest sens, proprie tarul, în virtutea calitatii sale, este obligat sa garanteze în fata celorlalti membri ai societatii pentru eventualele pr ejudicii care ar putea fi produse prin ruina constructiei sale. Sunt incluse în aceasta categorie constructiile stabile, edificate la nivelul solului locuinta, dependinte, gard, turn, pod, dig, baraj etc., dar si cele subterane, canal, pivn ita, conducte. Asemenea edificii au fost realizate de om prin asamblarea unor materiale durabile cum ar fi caramizi, piet re, ciment, lemne etc. Nu sunt apreciate ca fiind edificii lucrarile improvizate sau demontabile, dar nici cele care nu au implicat nicio activitate umana, cum ar fi stâncile, plantatiile ori au fost doborâti arbori, au cazut pietre sau a intervenit surparea unui teren. Edificiul este un imobil prin natura sa, nefiind acceptate în aceasta categorie bu nurile mobile care au devenit imobile prin destinatie. Astfel, în cazul demolarii unor bunuri încorporate într-o con structie, în mod definitiv, devenind o parte componenta a acesteia, cum ar fi un panou decorativ încastrat în pe retele exterior al unui imobil, o scara rulanta sunt aplicabile dispozitiile art. 1378 NCC. Cu toate acestea, asce nsorul care deserveste un imobil nu a fost considerat, în practica judiciara ca fiind un bun imobil prin destinatie, res pectiv un edificiu, în acceptiunea dispozitiilor legale. Destinatia constructiei ruinate nu prezinta importanta pen tru angajarea raspunderii, astfel ca edificiul poate fi locuinta, spatiu comercial, de productie, depozit etc. 2. Conditiile speciale ale angajarii raspunderii pentru ruina edificiului. Prin amplasarea topografica a articolului 1378 în Sectiunea a 5-a a Capitolului V consacrat raspunderii civile d upa Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri , raspunderea pentru ruina edificiului continua a fi abordata c a fiind ca o ipoteza distincta de raspundere civila delictuala, având reguli si conditii specifice (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 184).Parfumul arhaic al vechii reglementari, adoptata cu peste doua secole în urma în Codul civil francez, se degaja si din noul nostru cod, în încercarea de pastrare a unei traditii juridice Din conti nutul textului legal se deduce faptul ca, pentru a fi angajata raspunderea civila delictuala a unei persoane, pe acest temei, trebuie sa existe o fapta ilicita constând în lipsa de întretinere sau existenta unui viciu de construire a imob ilului, un prejudiciu, urmare a ruinei acestuia detinut în proprietate de catre persoana responsabila, iar între a cestea sa existe o legatura de cauzalitate. Pentru a obtine reparatia daunei, victima trebuie sa dovedeasca fap tul ca prejudiciul pe care l-a suferit este datorat ruinei unui edificiu. a) Raspunderea proprietarului edificiului este de natura extracontractuala, fiin d antrenata pentru daunele cauzate altor persoane ori de câte ori ruina se datoreaza unui viciu de constructie sau li psei de întretinere a unui edificiu. Daca însa între proprietar si victima exista un raport juridic contractual în baza car uia au fost stabilite obligatii
privind folosinta imobilului, raspunderea acestuia va fi antrenata pe tarâm contra ctual (cum ar fi în cazul unui contract de locatiune sau a unui contract de concesiune a imobilului), în temeiul caruia proprietarul este obligat fata de posesorul acestuia sa îi asigure linistita posesiune; b) Prejudiciul constând în ruina edificiului vizeaza consecintele pagubitoare cauzat e altei persoane prin darâmarea, surparea, dislocarea efectiva a edificiului, care poate fi totala sau d oar partiala (cum ar fi prabusirea unui zid al locuintei peste autoturismele aflate în parcare sau caderea unui tencuielii de pe fatada cladirii si ranirea unui trecator). Daca prejudiciul este datorat altor cauze (incendiul, întreruperea furn izarii energiei electrice, interventia unor persoane etc.), nu sunt aplicabile dispozitiile art. 1378 NCC. Eventualitat ea demolarii unui imobil si prejudicierii altor persoane le îndreptateste pe acestea sa pretinda proprietarulu i doar luarea unor masuri preventive, pentru a elimina riscul producerii în viitor a unor prejudicii. Ruina edificiului intervine involuntar, spontan, intempestiv, fiind consecinta directa a modului de întretinere sau a vici ului de constructie, nefiind aplicabile în cazul prejudiciilor produse ca urmare a demolarii voite a unui imobi l (caderea unei terase, construita din materiale mai putin rezistente, în conditiile în care proprietarul a permis acce sul mai multor persoane, fara a avea în vedere faptul ca nu a fost edificata în acest scop, nu este considerata a fi o ruina , ci antreneaza raspunderea personala a proprietarului pentru fapta sa culpabila în conditiile art. 1357 NCC (în acest sens, a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 413); c) Fapta ilicita, ca element constitutiv al raspunderii delictuale a proprietaru lui, consta în lipsa de întretinerei si viciul de constructie, acestea fiind împrejurarile în care poate surveni involuntar ruina unui edificiu: fie ca nu a fost proiectat si executat conform normelor tehnice si standardelor de calitate si siguranta în constructii, fie ca, dupa edificare, nu s-au luat masurile necesare de întretinerea a acestuia, ceea ce a condus la degradare, urmata de caderea sau demolarea totala sau partiala. Angajarea raspunderii se fundamenteaz a pe elementele obiective ale obligatiei proprietarului de construire sau de întretinere a imobilului, pentru in tervalul cuprins între momentul edificarii acestuia si cel al demolarii sale. Principalele obligatii ale acestui a au ca etalon respectarea conditiilor de securitate privind imobilul detinut în proprietate, eliminând riscul producerii inte mpestive a unei demolari prin care ar putea fi prejudiciate alte persoane. Ilicitatea faptei proprietarului se raporteaza la încalcarea obligatiei sale de a asigura securitatea imobilului. Ruina edificiului sau este evenimentul care declanseaza mecanismul angajarii raspunder ii delictuale. Anormalitatea, sanctionata prin angajarea raspunderii delictuale, consta în faptul demolarii edif iciului, datorita lipsei de întretinere sau unui viciu de constructie. Dezbaterea se transfera astfel din plan subiectiv , în plan cauzal, obiectiv, fiind aplicabile aceste dispozitii legale doar atunci când ruina, distrugerea edificiulu i se datoreaza exclusiv viciilor de construire sau lipsei de întretinere; d) Prevederi speciale ale art. 1378 NCC vor putea fi invocate numai daca se dove deste existenta unei legaturi de
cauzalitate între prejudiciul produs prin ruina edificiului si lipsa de întretinere sau viciul de constructie a acestuia. În toate celelalte situatii, raspunderea va putea fi angajata fie pentru sârsirea un ei fapte ilicite culpabile, fie pe temeiul general al raspunderii pentru lucruri. De asemenea, daca ruina are cauze necunoscute, nu poate fi invocat acest temei legal. 3. Persoana responsabila. Calitatea de persoana responsabila revine numai propri etarului edificiului, fiind exclusa orice extindere cu privire la alte categorii de persoane care, în virtutea anumitor activitati, folosesc sau supravegheaza imobilul (locatar, uzufructuar, administrator). Sub acest aspect, operatiunea de desemnare a debitorului reparatiei este simplificata, proprietarul fiind cel care raspunde p entru asemenea prejudicii, fara a fi necesara identificarea persoanei care exercita paza juridica asupra lucrului imp licat în producerea prejudiciului. Edificiul poate fi proprietatea unei persoane fizice, a unei persoane juridice, a unei colectivitati sau a statului. Astfel, faptul ca edificiul, prin importanta pe care o reprezinta, este declarat monumen t istoric nu poate conduce la exonerarea proprietarului, respectiv a statului, de raspundere în cazul producerii de prejudicii prin ruina acestuia, pentru neglijenta manifestata în întretinere. Persoana responsabila este proprietarul imobilului din momentul producerii preju diciului, când este obligat legal sa îsi asume si raspunderea pentru ruina acestuia. Situatia devine mai complicata în ca zul transferului dreptului de proprietate de la vânzator la cumparator sau atunci când dreptul de proprietate face obiectul unui dezmembramânt. În cazul vânzarii unui imobil dreptul de proprietate se transfera de la vânzator la cu mparator în momentul realizarii în mod valabil a acordului de vointe, moment în care raspunderea pentru ruina edific iului înceteaza pentru înstrainator si se transmite noului proprietar. Daca a fost încheiata doar o promisi une sinalagmatica de vânzarecumparare, raspunderea revine promitentului vânzator numai pâna la momentul perfecta rii contractului (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 778). Proprietarul sub conditie r ezolutorie este considerat a fi proprietarul actual al imobilului si datoreaza despagubiri pentru repararea pagu bei cauzate prin demolarea imobilului. Daca dreptul de proprietate este dobândit sub conditie suspensiva, per soana va fi obligata la despagubiri numai dupa îndeplinirea conditiei, care îi va consolida calitatea sa de proprietar. Daca dreptul de proprietate asupra edificiului a fost dezmembrat, raspunderea pentru ruina edificiului va reveni nu dului proprietar în cazul uzufructului, proprietarului fondului dominant în cazul servitutii sau superficiar ului, în cazul unei superficii. Nu are relevanta împrejurarea ca proprietarul nu detine posesia efectiva a imobilu lui pentru a putea exercita direct si nemijlocit paza acestuia. Daca imobilul este detinut în indiviziune, pe cote pa rti sau în devalmasie, raspunderea delictuala va fi angajata în solidar fata de toti coproprietarii indivizi, sens în c are s-a pronuntat literatura juridica (a se vedea: M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 410-411; L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 311). · 4. Fundamentul juridic. Dispozitiile art. 1378 NCC nu contin nicio referire cu p rivire la fundamentul
raspunderii, stabilind imperativ ca Proprietarul (...) este obligat sa repare pre judiciul . În absenta unei reglementari care sa conditioneze angajarea raspunderii de culpabilitatea comportamentului pe rsoanei responsabile, respectiv a proprietarului edificiului, se mentine orientarea actuala a doctrinei si jurispr udentei noastre privind fundamentarea obiectiva a acestei ipoteze de raspundere pe obligatia de garantie a proprietaru lui (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 185.) Doctrina noastra traditionala a sustinut fundamentarea obiectiva a raspunderii p e ideea de garantie, apreciind ca obligatia legala de garantie este o sarcina a proprietatii cladite, astfel ca pr oprietarul nu raspunde pentru altii, ci propter rem, pentru lucruri, caci el are foloasele edificiului (a se vedea M. El iescu, Raspunderea civila delictuala, p. 417). Pe aceste coordonate, teoria garantiei a fost consolidata cu ideea raspund erii proprietarului pentru ruina edificiului sau ca o sarcina a proprietatii si aceasta datorita faptului ca prop rietarul este cel care, în mod normal, cunoaste cel mai bine imobilul si poate sa se implice pentru a preveni p roducerea prejudiciilor sau sa se asigure contra producerii acestora (a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil . Responsabilité délictuelle, Ed. Cujas, Paris, 2002, nr. 181). În ceea ce ne priveste, împartasim teoria fundamentarii obiective a raspunderii prop rietarului pentru ruina edificiului, considerând ca raspunderea sa este fundamentata pe obligatiile de sec uritate si garantie privind construirea si întretinerea acestuia. Întreaga constructie juridica este realizata a vând în vedere calitatea de proprietar a imobilului a persoanei responsabile. Acest lucru prezinta însa perico lul demolarii si prejudicierii altor persoane, de unde izvoraste obligatia de reparare a pagubelor produse (a se vede a L.R. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 268-272). 5. Fundamentul raspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului. Calificar ea raspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului a fost diferita de la o raspundere pentru fa pta proprie a proprietarului, fundamentata subiectiv, initial pe o prezumtie relativa si, apoi, pe o prezumtie absoluta de culpa privind modul în care acesta si-a îndeplinit obligatiile privind construirea si întretinerea lui, pâna la o ipoteza de raspundere pentru fapta altei persoane cum ar fi arhitectul, antreprenorul, locatarul etc. si, doa r în mod exceptional, când însusi proprietarul proiecteaza si construieste imobilul, o raspundere pentru propria s a fapta culpabila. În ceea ce ne priveste, dupa cum ne-am pronuntat, raspunderea pentru ruina edifici ului trebuie reconsiderata ca fiind o forma speciala de raspundere delictuala pentru fapta lucrurilor, având con ditii speciale si deplina autonomie, în raport de celelalte forme de raspundere delictuala. Apreciem inutila mentinerea unor prevederi speciale daca avem în vedere ca aceasta ipoteza este, de fapt, o raspundere pentru lucruri, iar angajarea ei, la acest moment, este motivata doar de existenta unor dispozitiile legale obligatorii care ar put ea fi înlaturate. Noua orientare pe care o propunem ar prezenta semnificative avantaje pentru vict imele care au suferit un prejudiciu ca urmare a ruinei unui edificiu. Acestea sunt interesate, în primul rând, de a obti
ne despagubiri pentru toate prejudiciile suferite, indiferent de cauza lor, nu numai cele care se datoreaza viciilor de construire sau lipsei de întretinere. În acelasi scop, victima urmareste extinderea sferei persoanelor respon sabile, de la proprietari, la toti cei care au paza juridica a edificiului. De asemenea, conditiile impuse de lege priv ind cauzele prejudiciului sunt restrictive, numai viciul de constructie si lipsa de întretinere fiind de natura s a îngreuneze situatia victimei. Astfel, conditiile speciale impuse de textul legal nu fac decât sa restrânga sansele victimei comparativ cu situatia în care prejudiciul s-ar fi datorat faptei lucrului, când victima trebuie sa faca dov ada existentei unui prejudiciu cauzat de lucrul aflat în paza juridica a persoanei responsabile. Privita din perspectiva principiului general al raspunderii pentru lucruri, raspunderea pentru ruina edificiului este mult mai severa în rapor t cu situatia victimei unei fapte a lucrului care este vadit avantajata. Consideram ca reglementarea unei raspunderi distincte pentru ruina prejudiciului este o solutie inechitabila daca avem în vedere faptul ca nu este o ipoteza cu adevarat autonoma fata de raspunderea pentru lucruri, deoarece în ambele situatii sunt cauzate prejudicii de lucruri neînsufletite. Art. 1379. Alte cazuri de raspundere (1) Cel care ocupa un imobil, chiar fara niciun titlu, raspunde pentru prejudici ul cauzat prin caderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. (2) Daca, în cazul prevazut la alin. (1), sunt îndeplinite si conditiile raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de optiune în vederea repara rii prejudiciului. (art. 1376 NCC) Comentariu 1. Ipoteza speciala de raspundere pentru lucruri. Pentru prima data în legislatia noastra, art. 1379 NCC reglementeaza o ipoteza speciala de raspundere privind fapta lucrurilor, stabili nd anumite conditii în ceea ce priveste persoana responsabila si împrejurarile în care se produce prejudiciul. Calitatea persoanei responsabile revine tuturor celor care ocupa un imobil, chia r fara niciun titlu, fie ca este titular al unui drept real sau beneficiar al unui contract (proprietar, uzufructuar, loc atar, comodatar), fie doar un simplu detentor precar. Prejudiciul poate fi cauzat victimei prin caderea ori prin arun carea unui lucru din imobil. Formularea acestei fapte ilicite este imprecisa, în aprecierea noastra, în conditiil e în care sunt stabilite doua variante alternative care însa antreneaza raspunderi delictuale diferite, expres reglementa te în alte texte legale: raspunderea pentru propria fapta delictuala sau pentru fapta savârsita de alta persoana, raspu nderea pentru lucruri. Astfel, caderea unui lucru dintr-un imobil nu poate fi decât accidentala, spontana, fara n icio interventie din partea unei persoane, în conditiile similare ruinarii unui imobil, care ar putea atrage o rasp undere pentru lucruri. Aruncarea lucrului presupune implicarea cu vinovatie a unei persoane, prin comiterea unei fapte ilicite delictuale, obligata, personal, sa repare prejudiciul cauzat. Dar aruncarea lucrului poate fi savârsita de orice persoana, de unde s-ar putea deduce ca cel care ocupa imobilul poate fi obligat sa raspunda si pentru f
apta altor persoane, primite sau gazduite de el, în masura în care acestea au cauzat un prejudiciu altor persoane. Remarcam faptul ca textul legal nu face nicio precizare cu privire la natura lucr ului , daca acesta este sau nu încorporat în imobil sau numai se afla în incinta acestuia. Este posibila caderea unui l ucru dintr-un imobil prin desprinderea unor parti componente, cum ar fi tigle, caramizi, tencuiala, geamur i, jgheaburi etc., în schimb, numai un bun mobil poate fi aruncat (mobilier, aparate de uz casnic etc.). Pe aceste c oordonate, ipoteza de raspundere delictuala prevazute în art. 1379 NCC, în aprecierea noastra, este insuficient contu rata, nefiind stabilite acele elemente specifice prin care se distinge, în primul rând, de raspunderea pentru lucr uri, prevazuta de art. 1376 NCC. 2. Optiunea victimei. Potrivit alin. (2) al art. 1379 NCC, victima are dreptul d e a alege între regimul general si cel special, solutia fiind previzibila în sensul invocarii, în toate situatiile, a raspu nderii pentru fapta lucrurilor. Art. 1380. Cauze de exonerare În cazurile prevazute la art. 1375, 1376, 1378 si 1379 nu exista obligatie de repa rare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei însesi ori a unui tert sau este urmarea unui caz de forta majora. Comentariu 1. Conditii cu privire la fapta victimei. Fapta victimei presupune o conduita an ormala indiferent daca îi poate fi sau nu imputabila, prin asumarea riscului cauzarii prejudiciului. Pazni cul juridic este exonerat de raspundere numai daca sunt întrunite conditiile exterioritatii, irezistibilitatii si imprevizibilitatii. Conduita victimei trebuie sa fie exterioara lucrului, participând direct la cauzarea prejudiciului. Implicarea victimei este evaluata dupa criteriul normalitatii conduitei sale pe care ar trebui sa o adopte în societate, fiind apreciata obiectiv, în raport de consecintele pagubitoare produse. Si în aceasta situatie, dezbaterea se transpune pe plan cauzal, în sensul ca prejudiciul s-a datorat victimei care a adoptat, cu voie sau fara voie, o condui ta periculoasa, riscanta, datorita careia ea însasi a suferit un prejudiciu. În consecinta, paznicul nu poate fi obligat la de spagubiri deoarece nu exista o legatura de cauzalitate între lucru si consecintele care s-au produs. Potrivit orientarii unanime a doctrinei si jurisprudentei catre fundamentarea ob iectiva a raspunderii pe ideea garantiei pentru riscul comportamentului anormal al lucrului sau animalului sau pentru ruina edificiului, raspunderea paznicului juridic poate fi înlaturata atunci când prejudiciul se datore aza unei cauze straine exoneratoare, faptei victimei, faptei unei terte persoane unui caz de forta majo ra. Fundamentarea obiectiva înlatura ideea sanctionarii persoanei care exercita paza juridica pentru culpabilitatea c onduitei sale, astfel ca nu se va putea apara invocând faptul ca a luat toate masurile de precautie necesare, adoptând condu ita unui om prudent si diligent. Acesta este obligat sa despagubeasca victima în toate situatiile, cu exc eptia celor stabilite prin art. 1380. 2. Conditii cu privire la fapta tertei persoane. Fapta unei terte persoane poate constitui o cauza exoneratoare de raspundere a paznicului numai în masura în care se afla în legatura de
cauzalitate cu prejudiciul produs, fiind exterioara lucrului, imprevizibila si irezistibila. Nu are relevan ta daca aceasta fapta a fost savârsita cu vinovatie, deoarece va fi analizata doar prin prisma raportului cauzal cu prejud iciul produs. Exista posibilitatea unei implicari doar partiale a tertului, situatie în care acesta va raspunde împreuna cu paznicul juridic al lucrului, proportional cu participarea sa. 3. Cazul de forta majora , potrivit orientarii jurisprudentei noastre consta într-o împrejurare externa si invincibila, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însusirile sale n aturale (TS, col. civ., dec. nr. 424 din 24 februarie 1977, C.D. 1977, p. 77 si nr. 1096 din 12 iulie 1978, în RRD nr. 1/19 79, p. 55.). Rezulta ca o anumita împrejurare pentru a fi apreciata un caz de forta majora trebuie sa întruneasca cumu lativ trei caractere: exterioritate, imprevizibilitate la nivelul actual al cunoasterii stiintifice si irezistibilitate, facând absolut imposibila orice interventie. Forta majora poate determina exonerarea de raspund ere a paznicului juridic numai atunci când a fost singura cauza a producerii prejudiciului, fiind inadmisibila co ncurenta evenimentului absolut imprevizibil si invincibil cu fapta victimei sau interventia unei terte persoane . Ori de câte ori acest eveniment nu întruneste cele trei elemente ale fortei majore, va putea fi retinut ca fiind doar un caz fortuit, cu toate consecintele juridice care decurg din aceasta. În principiu, doar forta majora înlatura raspunderea paznicului lucrului, nu însa si c azul fortuit. Distinctia dintre forta majora si cazul fortuit priveste caracterul exceptional al evenimentului, care este absolut imprevizibil, invincibil si exterior, ceea ce face total imposibila orice interventie din part ea paznicului juridic. În acest sens, vom putea distinge doua categorii de împrejurari care constituie doar cazuri fortuite: a) cele exterioare lucrului, independente de vointa paznicului, dar care nu au u n caracter absolut imprevizibil si invincibil, în raport de conditiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a p rodus, cum sunt fenomenele meteorologice (ploi torentiale, zapezi abundente, grindina, inundatii) sau fenom enele naturale (surparea malului unui râu ca urmare a eroziunii apei, alunecarile de terenuri, prabusirea unor stânci , avalanse etc.). În masura in care exista anumite informatii privind eventualitatea producerii unor asemenea evenim ente (anotimp, conditii de clima, relief, frecventa lor în zona etc.) asemenea situatii au doar un caracter relativ imprevizibil, astfel ca nu sunt de natura a înlatura raspunderea paznicului juridic deoarece nu constituie un caz de forta majora. Aceasta situatie reprezinta doar un caz fortuit, paznicul fiind tinut sa raspunda pentru consecin tele produse; b) cele interne, privind structura lucrului, constructia si componenta acestuia, materialele din care este fabricat, împrejurari care, desi nu pot fi imputabile paznicului juridic, constituie o cauza a producerii de prejudicii pentru viata sau integritatii corporale a celui care se foloseste de acest lucru, astfe l ca determina angajarea raspunderii. În acest sens, pot fi invocate viciile sau defectele lucrului care privesc structur a sa interna, când raspunderea paznicului juridic este angajata independent de orice culpa, cum este cazul rasp underii speciale pentru prejudiciile
cauzate de produsele defectuoase. Existenta unei legaturi de cauzalitate între def ectul lucrului si prejudiciul suferit de victima este suficienta pentru angajarea raspunderii civile delictuale a aces tuia, independent de orice culpa, întrucât defectul constituie doar un caz fortuit, iar nu un caz de forta majora. Concluzia care se degaja este logica: doar forta majora exonereaza paznicul juri dic de raspundere civila delictuala, în absenta pazei juridice asupra lucrului. Dispare, astfel, legatura j uridica dintre lucrul implicat si persoana responsabila, unicul argument care sta la baza fundamentarii obiective a acestei raspunderi. Evenimentul exterior, absolut imprevizibil si invincibil constituie, în realitate, cauza produ cerii prejudiciului, fiind forte externe, altele decât cele degajate sau declansate de lucru. În aceste situatii va putea fi a ntrenata eventual raspunderea asiguratorului, care va prelua raspunderea despagubirii victimelor, în temeiul con tractului de asigurare. Solutia este si echitabila, transferând responsabilitatea de la paznicul juridic al lucrului ca tre asigurator, ca expresie a solidaritatii sociale în fata vicisitudinilor naturii. Sectiunea a 6-a. Repararea prejudiciului în cazul raspunderii delictuale Art. 1381. - Obiectul reparatiei Art. 1382. - Raspunderea solidara Art. 1383. - Raporturile dintre debitori Art. 1384. - Dreptul de regres Art. 1385. - Întinderea reparatiei Art. 1386. - Formele reparatiei Art. 1387. - Vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii Art. 1388. - Stabilirea pierderii si a nerealizarii câstigului din munca Art. 1389. - Vatamarea minorului Art. 1390. - Persoana îndreptatita la despagubire în caz de deces Art. 1391. - Repararea prejudiciului nepatrimonial Art. 1392. - Cheltuieli de îngrijire a sanatatii. Cheltuieli de înmormântare Art. 1393. - Despagubirea în raport cu ajutorul si pensia Art. 1394. - Prorogarea termenului prescriptiei Art. 1395. - Suspendarea prescriptiei Art. 1381. Obiectul reparatiei (1) Orice prejudiciu da dreptul la reparatie. (2) Dreptul la reparatie se naste din ziua cauzarii prejudiciului, chiar daca ac est drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparatie îi sunt aplicabile, de la data nasterii sale, toate dis pozitiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea si stingerea obligatiilor. ( ar t. 1073, 1084 NCC) Comentariu 1. Notiunea de prejudiciu reparabil . Dispozitiile cuprinse în Sectiunea a 6-a a noul ui Cod civil constituie o succinta trecere în revista a regulilor instituite de-a lungul timpului în doctrina si jurisprudenta noastra privind repararea prejudiciului, ca efect al angajarii raspunderii delictuale. Aceasta m aterie se afla într-o continua transformare, pentru satisfacerea într-o masura tot mai mare a intereselor persoan elor vatamate. Prin consacrarea lor în viitoarea reglementare se tinde la unificarea practicii noastre judecatores ti în aplicarea principiilor privind repararea integrala si în natura a prejudiciilor, eliminându-se astfel controversele declansate de caracterul lacunar si
neunitar al prevederilor actualului Cod civil (din cuprinsul prevederilor art. 1 073 NCC Creditorul are dreptul la a dobândi îndeplinirea exacta a obligatiei si în caz contrar la dezdaunare si art. 1084 N CC daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit ). Angajarea raspunderii civile delictuale în sarcina persoanei care, cu vinovatie, a cauzat în mod injust un prejudiciu altei persoane sau a celei care, în temeiul legii, a unui contract sau a unei disp ozitii legale, este obligata sa raspunda pentru fapta altuia, are drept finalitate repararea integrala a prejudiciului. A stfel, este restabilit echilibrul social distrus prin comiterea unei fapte ilicite. Acesta este elementul specific prin c are raspunderea civila delictuala se deosebeste de raspunderea penala, care urmareste pedepsirea persoanei care a savâr sit o fapta de natura infractionala. În domeniul dreptului civil, reparatia nu reprezinta neaparat o sanc tiune îndreptata împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde re punerea sa în situatia anterioara comiterii faptei daunatoare. Între raspunderea delictuala si reparatia prejudiciului exista o legatura indisolu bila: raspunderea civila poate fi realizata numai prin repararea integrala, în natura sau prin echivalent a prejudic iului, iar dreptul victimei la reparatie depinde de întrunirea conditiilor raspunderii civile delictuale, care re prezinta temeiul sau legal. Aceasta implica doua operatiuni distincte, dar interdependente, în primul rând, dete rminarea prejudiciului prin stabilirea naturii, a particularitatilor si a întinderii urmarilor vatamatoare directe ale unui fapt daunator care antreneaza raspunderea civila, precum si evaluarea în bani a acestora , iar apoi, de terminarea reparatiei care presupune stabilirea cuantumului si forma despagubirilor la care este îndreptatita persoana pagubita (a se vedea V. Ursa, Princpiul repararii, p. 144). Pentru determinarea prejudiciului reparabil, alin. (1) al art. 1381 NCC folosest e sintagma orice prejudiciu care, prin caracterul sau de maxima generalitate, cuprinde orice rezultat vatama tor sau daunator cauzat unei persoane sau bunurilor acesteia, de natura a aduce atingere drepturilor subiecti ve sau intereselor sale legitime. Existenta unui prejudiciu produs în mod injust altei persoane, indiferent de natur a lui (patrimonial sau nepatrimonial, corporal sau cauzat bunurilor persoanei, ecologic etc.) declansea za mecanismul raspunderii civile delictuale, în vederea asigurarii despagubirii victimei. Sub acest aspect, remarca m tendinta actuala manifestata în alte sisteme de drept europene în sensul recunoasterii unei categorii tot mai larg i de prejudicii reparabile, prin angajarea raspunderii delictuale, în vederea sustinerii intereselor victimelor pen tru o reparatie integrala (prejudicii morale prin atingerea adusa onoarei, demnitatii si reputatiei unei persoane, lib ertatii sale, vietii de familie, în cazul vatamarii integritatii corporale a unei persoane prejudicii constând în suferintele psihice, prejudicii estetice, prejudicii de agrement, prejudiciu sexual, prejudiciu specific de contaminare, în cazul decesului unei persoaneprejudiciu de afectatiune suferit de cei apropiati persoanei decedate etc.) (a s e vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité
de droit civil, p. 50-66). 2. Momentul nasterii dreptului la reparatie. Din punct de vedere etimologic, not iunea de obligatie semnifica existenta unei legaturi juridice în virtutea careia creditorul poate pre tinde debitorului sau executarea dreptului sau de creanta. În domeniul raspunderii civile delictuale, cel care a su ferit un prejudiciu are calitatea de creditor cu privire la despagubirile reprezentând reparatia prejudiciului pe care i le datoreaza persoana responsabila, respectiv debitorul sau. Pentru obtinerea acestora, creditorul are la dispozitie actiunea în raspundere civila delictuala prin care poate solicita instantei de judecata obli garea debitorului la despagubirea sa, ceea ce presupune stabilirea modului si întinderea reparatiunii la care se va o bliga persoana sau persoanele desemnate de lege sa raspunda pentru cauzarea prejudiciului (a se vedea M. Eliesc u, Raspunderea civila delictuala, p. 418). Sub acest aspect, stabilirea momentului nasterii dreptului la reparatie prezinta o importanta deosebita, în primul rând, pentru a verifica îndeplinirea conditiilor esentiale pentru angajarea raspunde rii delictuale, prejudiciu, fapta ilicita, legatura de cauzalitate dintre acestea si culpa faptuitorului, dar si p entru indicarea legii aplicabile, începerea cursului prescriptiei etc.). Astfel, prin alin. (2) al art. 1381 NCC a fost stab ilita regula generala potrivit careia savârsirea unei fapte delictuale prejudiciabile reprezinta momentul nasterii rapor tului juridic obligational, moment în care creditorul este îndreptatit sa îi pretinda debitorului sau repararea prejudici ului prin promovarea unei actiuni civile în despagubire, dar si sa întreprinda masuri de natura sa conserve dreptul sa u de gaj general asupra patrimoniului acestuia, inclusiv prin promovarea unei actiuni pauliene împotriva a ctelor încheiate în fraudarea dreptului sau de creanta. Acesta este, de altfel, momentul în care debitorul oblig atiei de reparare este de drept pus în întârziere pentru a lua masuri în vederea restabilirii situatiei anterioare, prin rep ararea daunei cauzate victimei, cu toate consecintele. Dreptul de creanta al celui pagubit face parte din activu l patrimoniului sau, astfel ca poate fi transmis prin acte între vii sau pentru cauza de moarte. Reparatia voluntara reali zata de catre debitor este considerata a fi valabila, astfel ca acesta nu poate pretinde restituirea, invocân d un fapt licit, cum ar fi plata nedatorata sau îmbogatirea fara justa cauza (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderi i civile, p. 187). Având în vedere aceste considerente, apreciem inutila mentiunea facuta în partea final a a alin. (2): chiar daca acest drept nu poate fi valorificat . Dreptul la reparatie depinde de un fapt obiectiv, cel al producerii prejudiciului, fara a putea fi influentat de posibilitatile creditorului de a-l valorifica. Potrivit alin. (3) al art. 1381 NCC, legea aplicabila raportului obligational es te legea în vigoare la momentul nasterii dreptului la reparatie cu privire la executarea, transmisiunea, transformarea si stingerea obligatiilor. Art. 1382. Raspunderea solidara Cei care raspund pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat.
Comentariu 1. Notiune. În esenta, solidaritatea pasiva legala este o veritabila garantie pent ru realizarea creantei, împotriva riscului insolvabilitatii, instituind obligatia fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o actiune în regres îndreptata împotriva codebitorilor, prin care recupereaza o parte din despagubiri, potrivit aportului fiecaruia. În cadrul raportului obligational, plat a integrala a despagubirilor facuta creditorului de catre unul dintre codebitori îi libereaza pe ceilalti (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 388-403). Dispozitiile art. 1003 C.civ. (Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar pentru despagubire) se regasesc în cuprinsul art. 1382 NCC, într -o noua formulare: a fost înlaturata conditia imputabilitatii delictului persoanelor responsabile, dar, în mod inexplicabil, a fost restrânsa sfera de aplicare a solidaritatii doar la acele situatii în care mai multe persoane sunt obligate, în temeiul legii, sa raspunda pentru o fapta, iar nu pentru un prejudiciu care poate fi cauzat de una sau mai multe fapte ilicite. Asemenea situatii ar putea fi doar acelea în care o persoana este obligata sa raspunda pentru prejud iciul cauzat prin fapta celui pe care îl supravegheaza, în temeiul unui contract, hotarâre judecatoreasca sau dispozitie leg ala (minorii si interzisii judecatoresti) sau cei a caror activitate o conduc, îndruma si controleaza (prepus ii). Aceasta interpretare ar putea intra în contradictie cu tendintele actuale sustinut e în doctrina juridica privind calificarea unor ipoteze de raspundere pentru fapta altei persoane în care debitor ii raspund in solidum pentru prejudiciul cauzat victimei. Mai mult decât atât, în ultimele decenii, în acest domeniu, se sustine ca, desi în plan cauzal prejudiciul se datoreaza faptei altei persoane, nu exista o raspundere in directa, ci o raspundere directa, autonoma si neconditionata de raspunderea proprie a faptuitorului, prin asumarea riscurilor supravegherii altei persoane sau cele referitoare la desfasurarea anumitor activitati în societate. Du pa cum ne-am exprimat pâna în prezent (a se vedea: L. Boila, Raspunderea obiectiva, p. 336-358; L. Boila, Rasp underea subiectiva, p. 226-232), ideea solidaritatii în cazul raspunderii pentru fapta altuia, fundamentata pe ideea gara ntiei pentru solvabilitate, este, la acest moment, o idee depasita de realitatile vietii cotidiene. Dispozitiile legale referitoare la raspunderea civila delictuala solidara trebui e raportate, în aprecierea noastra, la situatia în care prejudiciul suferit de victima are o pluralitate de cauze, respec tiv comiterea a mai multor fapte ilicite de catre coautori, complici, tainuitori etc. prin care victima a fost pr ejudiciata. Astfel, fiecare faptuitor are posibilitatea de a invoca contributia sa efectiva la producerea daunei, în raport de care urmeaza sa fie stabilita întinderea reparatiei. Cu privire la acest aspect, împartasim opinia exprimata recen t în doctrina noastra în sensul ca formularea corecta a textului legal ar trebui sa fie Cei care raspund pentru un p rejudiciu sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat (a se vedea L. Pop, Tabloul raspunderii civile, p. 188). Art. 1383.
Raporturile dintre debitori Între cei care raspund solidar, sarcina reparatiei se împarte proportional în masura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intentia sau cu g ravitatea culpei fiecaruia, daca aceasta participare nu poate fi stabilita. În cazul în care nici ast fel nu se poate împarti sarcina reparatiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciu lui. (art. 1357 NCC) Comentariu 1. Suportarea reparatiei de catre debitorii solidari. Textul legal propune trei criterii care sa stea la baza repartizarii reparatiei dintre codebitorii solidari: a) proportional cu participarea fiecaruia la cauzarea prejudiciului ; având în vedere p rincipiul instituit în art. 1357 NCC, fiecare persoana este obligata sa raspunda pentru propria fapta prejudiciab ila, savârsita cu vinovatie. În principiu, raspunderea civila delictuala este o raspundere personala, doar în mod exceptional, în cazuri anume prevazute de lege, putând fi angajata o raspundere pentru fapta altei persoane. În m asura în care prejudiciul reprezinta consecinta savârsirii mai multor fapte ilicite, fiecare participant poa te fi obligat la reparatie, însa numai în limitele în care propria lor fapta a determinat producerea prejudiciului. Consacr area în noua reglementare a criteriului proportionalitatii contributiei la reparatie a tuturor celor care au cauzat prejudiciul constituie o solutie echitabila, fiecare codebitor fiind responsabil corespunzator implicarii sale; b) daca însa nu este posibila stabilirea contributiei fiecaruia, repartizarea se v a face potrivit intentiei sau gravitatii culpei cu care a actionat fiecare participant. Aceasta reprezinta, în opinia noastr a, unica reglementare din noul Cod civil, prin care se stabilesc anumite consecinte în raport de forma vinovatiei per soanei responsabile, respectiv daca a savârsit fapta cu intentie, directa sau indirecta, ori din culpa, prin imprudenta sau din neglijenta. Dupa cum am mentionat în comentariul la art. 1357 NCC, de principiu, forma vinovatiei autorulu i faptei ilicite nu prezinta relevanta, în conditiile în care angajarea raspunderii civile delictuale urmareste r epararea prejudiciului prin plata despagubirilor, iar nu la sanctionarea faptuitorului. Cu toate acestea, din cont inutul tezei a II-a a art. 1383 NCC, în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin faptele conjugate ale mai multor pe rsoane, unele cu intentie, iar altele, din culpa, sarcina reparatiei va reveni într-o pondere mai mare celor dintâi, deoare ce au avut cunostinta despre posibilitatea producerii prejudiciului si fie au urmarit, fie doar au acceptat p roducerea acestuia. În practica, asemenea situatii ar putea exista în mod cu totul exceptional. Textul legal nu pre cizeaza însa care va fi metoda aplicarii acestor prevederi, lasând la latitudinea judecatorului cauzei sa stabile asca, în concret, contributia fiecaruia. c) daca niciunul din aceste criterii nu pot fi aplicate, fiecare raspunde în mod e gal pentru acoperirea prejudiciului. Aceasta poate fi considerata a fi o solutie de compromis, dar care poate asigura repararea integrala a prejudiciului prin aportul egal al fiecarui participant. Art. 1384. Dreptul de regres
(1) Cel care raspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu exceptia cazului în care acesta din urma nu este raspunzator pentr u prejudiciul cauzat. (2) Când cel care raspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finantelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciara, împotriva aceluia care a cauzat prejud iciul, în masura în care acesta din urma este raspunzator, potrivit legii speciale, pentru p roducerea acelui prejudiciu. (3) Daca prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind raspun zator pentru fapta uneia dintre ele, a platit despagubirea se poate întoarce si împotriva celorla lte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, daca va fi cazul, împotriva celo r care raspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depaseste par tea ce revine persoanei pentru care se raspunde si nu poate depasi partea din despagubire ce r evine fiecareia dintre persoanele împotriva carora se exercita regresul. (4) În toate cazurile, cel care exercita regresul nu poate recupera partea din des pagubire care corespunde propriei sale contributii la cauzarea prejudiciului. (art. 1383 NCC) Comentariu 1. Regresul în cazul raspunderii pentru fapta altei persoane. Întreaga constructie j uridica a ipotezelor de raspundere pentru fapta altei persoane urmareste instituirea unei garantii în bene ficiul victimei, de natura a-i oferi posibilitatea de a alege între debitori, în raport de solvabilitatea fiecaruia , pentru a obtine reparatia integrala a prejudiciului. Consecvent cu orientarea doctrinei noastre traditionale, noul Cod civil sustine ideea potrivit careia cel care este obligat sa raspunda pentru altul este garantul despagubirii, în sensul c a acesta doar avanseaza plata, pentru ca, apoi, sa o poata recupera de la cel care se face vinovat de prejudiciul prod us, adica faptuitorul (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, p. 304-308). Prin finalitatea ei, raspun derea delictuala pentru fapta altei persoane atrage raspunderea celui care, personal, se face vinovat de prejudiciul produs, el fiind cel obligat, în final, la plata despagubirilor datorate victimei. Astfel, daca în raportul obligational fata de victima, cel care este obligat sa ra spunda pentru prejudiciile cauzate de persoanele pe care le supravegheaza, îndruma si controleaza, are calitatea de code bitor solidar, în relatia sa cu faptuitorul este creditor îndreptatit sa îsi primeasca de la acesta despagubirea pla tita victimei. Aceste reguli ale jocului elimina riscul cumularii despagubirilor achitate de cel care a cauzat pre judiciul si de cel care raspunde pentru el. Conditia esentiala pentru admisibilitatea actiunii în regres este aceea ca autorul sa fie raspunzator pentru prejudiciul produs, în sensul ca el se face vinovat de comiterea faptei ili cite. În absenta dovedirii comportamentului sau culpabil, persoana responsabila va fi nevoita sa suporte ea însasi prejudiciul cauzat victimei. Promovarea actiunii civile în regres este la dispozitia persoanei responsabile, în r aport cu interesul protejarii
persoanei supravegheate sau îndrumarii prepusului care îsi desfasoara activitatea su b autoritatea sa, în limitele însarcinarilor primite. Prin exceptie de la aceasta regula, în alin. (2) al art. 138 4 se stabileste obligativitatea statului, prin Ministerul Finantelor Publice de a se întoarce (...) pe cale judiciara, împotriv a aceluia care a cauzat prejudiciul , dar numai în masura în care acesta din urma este raspunzator, potrivit le gii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu . Acestea sunt situatii expres reglementate de lege p rivind ipoteze de raspundere pentru prejudicii cum ar fi raspunderea procurorilor si magistratilor pentru ero ri judiciare sau raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale (a se vedea L.R. Boila, R aspunderea obiectiva, p. 367-430). 2. Regresul între persoanele care raspund pentru acelasi prejudiciu. Cu privire la aceasta tema, dispozitiile alin. (3) si (4) din art. 1384 se coroboreaza cu cele din art. 1383 NCC care stabilesc criteriile de repartizare a reparatiei prejudiciului între codebitori. Conditia esentiala pentru promovarea actiunii în regres este plata integrala a despagubirii datorate victimei de catre unul dintre debitori. Cel ca re face aceasta dovada are la dispozitie regresul împotriva celorlalti codebitori, raspunzator, fie pentru propria lor fapt a, fie pentru faptele altor persoane. În acest sens, s-au stabilit doua reguli: a) regresul este limitat doar la partea d in despagubire care revine fiecarui codebitor, stabilita potrivit contributiei la producerea prejudiciului, vinovati ei sale sau în mod egal între participanti; b) sub niciun motiv, regresul nu constituie un mijloc prin care de bitorul platitor sa îsi poata recupera partea din despagubire care corespunde propriei sale contributii la cauzarea prej udiciului . Astfel, echitabil fiecare debitor va suporta numai acea parte din prejudiciu raportata la implicarea sa în p rejudicierea victimei. Formularea textului legal nu este însa suficient de clara deoarece ar putea conduc e la ideea gresita potrivit careia regresul poate fi promovat doar de catre cel raspunzator pentru fapta uneia dint re persoanele care au cauzat prejudiciul, în conditiile în care este la îndemâna tuturor codebitorilor. De asemenea, este imprecisa stabilirea întinderii regresului prin raportare atât la ceea ce depaseste partea ce revine perso anei pentru care se raspunde , cât si la partea din despagubire ce revine fiecareia dintre persoanele împot riva carora se exercita regresul . Art. 1385. Întinderea reparatiei (1) Prejudiciul se repara integral, daca prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despagubiri si pentru un prejudiciu viitor daca producer ea lui este neîndoielnica. (3) Despagubirea trebuie sa cuprinda pierderea suferita de cel prejudiciat, câstig ul pe care în conditii obisnuite el ar fi putut sa-l realizeze si de care a fost lipsit, precu m si cheltuielile pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Daca fapta ilicita a determinat si pierderea sansei de a obtine un avantaj s au de a evita o paguba, reparatia va fi proportionala cu probabilitatea obtinerii avantajului or i, dupa caz, a
evitarii pagubei, tinând cont de împrejurari si de situatia concreta a victimei. [ar t. 1393 NCC; art. 6 alin. (1) din Conventie] Comentariu 1. Repararea integrala a prejudiciului. Aceasta regula a fost consacrata în viitoa rea reglementare cu valoarea unui principiu fundamental al raspunderii delictuale. Potrivit doctrinei noastre traditionale, aceasta este concluzia logica a esentei însasi a raspunderii civile , daca avem în vedere faptul ca a raspunde din punct de vedere civil înseamna a repara integral prejudiciul cauzat, iar a repara integral prejudiciul îns eamna a raspunde din punct de vedere civil (a se vedea V. Ursa, Principiul repararii, p. 135). Scopul primordia l al angajarii raspunderii este cel al reparatiei prejudiciului si, doar în subsidiar, cel al sanctionarii faptuitorului si prevenirii comiterii altor fapte similare. Tocmai de aceea, în stabilirea cadrului legal privind conditiile si fund amentul raspunderii delictuale, în primul rând, în aprecierea noastra, trebuie sa se aiba în vedere protejarea intereselo r victimelor prin repararea integrala, în masura în care aceasta poate fi realizata, a prejudiciului. Pentru rep unerea efectiva a acesteia în situatia anterioara momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurata acoperirea tut uror prejudiciilor, atât a celor patrimoniale, cât si a celor nepatrimoniale. Astfel, o reparatie stabilita în temeiu l raspunderii delictuale nu poate fi decât integrala, pentru a da satisfactie deplina celui care a suferit un prejudici u. Sub acest aspect, consideram inutila mentiunea din partea finala a alin. (1) al art. 1385, daca prin lege nu se prevede altfel , deoarece, în opinia noastra, limitarea dreptului victimei de a pretinde aco perirea întregului prejudiciu prin adoptarea unor dispozitii legale speciale ar fi de natura sa încalce dispozitiile art. 6 alin. (1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. În masura în care victima face dovada ca i-a fost ca uzat un prejudiciu prin fapta altei persoane sau prin fapta lucrului sau animalului aflat în paza juridica a unei persoane, este îndreptatita la obtinerea despagubirilor. Practica noastra judecatoreasca a avut o contributie importanta la dezvoltarea p rincipiilor dreptului civil român, inclusiv în materia raspunderii delictuale. De-a lungul timpului, au fost institui te o serie de reguli privind recunoasterea unor categorii de prejudicii reparabile, în vederea acoperirii integ rale a daunelor cauzate în mod injust victimelor. Astfel, stabilirea corecta a raspunderii civile depinde de in dicarea cuantumului prejudiciului reparabil, determinat la momentul pronuntarii hotarârii judecatoresti, pe baza de probe. Starea materiala a persoanei responsabile nu prezinta relevanta în stabilirea despagubirilor, aceasta fiind obligata la plata integrala a despagubirilor datorate victimei (a se vedea V. Ursa, Principiul repararii, p. 1 45). Cele mai importante reguli au fost cuprinse în dispozitiile art. 1385 alin. (2)-(4) si art. 1393 NCC, asupra carora v om reveni în cele ce urmeaza. 2. Prejudiciul viitor. Pentru ca victima sa poata pretinda si sa obtina despagub irea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie sa fie cert si înca nereparat. În ceea ce priveste certitudinea prejudiciului, doctrina noastra a statuat în sensul ca aceasta conditie este îndeplinita daca existe
nta sa (a prejudiciului) este sigura, neîndoilenica si, totodata, poate fi evaluat în prezent (a se vedea L. Pop, T eoria obligatiilor, 2000, p. 204). Se face distinctie între un prejudiciu cert, care poate fi actual sau viitor, si u n prejudiciu eventual sau ipotetic. Prin dispozitiile alin. (2) al art. 1385 NCC se recunoaste posibilitatea reparar ii atât a prejudiciilor actuale, cât si a prejudiciilor viitoare, dar a caror producere este sigura, inevitabila. Prejudiciul actual este cunoscut, astfel ca certitudinea lui nu poate fi pusa la îndoiala. Exista însa si situatii în care sunt certe si prejudiciile viitoare, chiar daca, la momentul solutionarii c auzei, nu se cunoaste întinderea lui reala. Aceasta orientare a fost împartasita si de practica noastra judecatoreasca, care s-a pronuntat în sensul ca poate fi reparat si prejudiciul care, desi nu s-a produs înca, este sigur ca se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare (TS, sect. civ., dec. nr. 2038/1972, nepublicata; TS, se ct. civ. dec. nr. 924 în CD pe anul 1973, p. 175). Au fost apreciate ca fiind prejudicii viitoare scaderea sau pierderea capa citatii de munca a unei persoane, diminuarea veniturilor victimei prin pensionarea sa anticipata, datorita motivel or medicale sau pe durata concediului medical acordat pentru tratarea leziunilor suferite. 3. Întinderea reparatiei. În art. 1084 C.civ. sunt definite daunele interese reparab ile prin angajarea raspunderii civile în general ca fiind debite ce cuprind în general pierderea ce a suferit si ben eficiul de care a fost lipsit . Pe baza acestor dispozitii, jurisprudenta noastra a stabilit elementele structurale ale prejudiciului , pronuntându-se în sensul ca beneficiul nerealizat care trebuie cuprins în cuantumul despagubirilor r eprezinta tot ceea ce ar fi putut realiza partea vatamata cu ajutorul bunurilor sau al valorilor care au facut obi ectul material al infractiunii de la data si în starea în care erau în momentul în care a fost lipsita de folosinta lor si pâna când a cestea au reintrat în patrimoniul sau (TS, Decizia de îndrumare nr. 2 din 23 martie 1972, în CD 1972, p. 23 si urm.). În alin. (3) al art. 1385 NCC a fost consacrata aceasta regula conform careia, în cu antumul despagubirilor, trebuie sa se cuprinda, alaturi de pierderea efectiv suferita de victima, si câstigul sau ben eficiul nerealizat de aceasta (lucrum cessans), pentru a se asigura repararea integrala a prejudiciulu i. Astfel, au fost acordate despagubiri cu titlu de dobânzi legale aferente despagubirilor, de la data ramânerii definitive a hotarârii si pâna la plata lor efectiva, câstigul neîncasat de victima datorita distrugerii utilajului cu care lucra sau veniturile pe care lear fi obtinut daca valorifica marfurile sustrase. De asemenea, victima poate pretinde obligarea persoanei responsabile si la plata cheltuielilor pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului , dar numai în masura în care poate face d ovada acestora. 4. Prejudiciul prin pierderea sansei de a obtine un avantaj reprezinta unul elem entele novatoare din viitoarea reglementare, fiind conturat ca o categorie distincta de prejudiciu re parabil. Astfel, raspunderea delictuala poate fi angajata si pentru acele consecinte negative cauzate în mod direct prin s avârsirea unei fapte ilicite care constau în ratarea posibilitatii reale si serioase privind producerea unui evenime nt favorabil pentru viata victimei
care i-ar fi putut aduce împliniri în viata personala sau în plan economic, prin reali zarea unor proiecte. Remarcam faptul ca, în noua formulare a textului legal, pierderea sansei este interpretata si din perspectiva evitarii producerii unei pagube, ceea ce ar reprezenta pentru victima un adevarat avantaj ( a se vedea L.R. Boila, Raspundere civila delictuala. Prejudiciul cauzat prin pierderea sansei de a obtin e un avantaj , în Dreptul nr. 7/2010, p. 99-131). Primita cu rezerve în doctrina, propunerea recunoasterii acestei categorii de prej udicii câstiga noi sustinatori, în demersul conjugat al factorilor legislativi, economici si sociali pentru asigura rea repararii integrale a prejudiciului cauzat victimei. De altfel, practica noastra judiciara, în mod izola t, a recunoscut asemenea prejudicii fara a folosi aceasta denumire acordând despagubiri victimelor (suma de bani de ca re o persoana încadrata în munca nu o va mai putea primi în viitor sub forma de majorare a retributiei tarifa re, ca urmare a faptului ca a fost victima unei fapte ilicite TS, sect. civ., dec. nr. 812 din 5 mai 1976, în RRD nr. 12/1976, p. 69). Pentru ca un prejudiciu cauzat prin pierderea unei sanse sa fie reparabil prin ang ajarea raspunderii delictuale trebuie sa întruneasca urmatoarele conditii: a) sa fie un prejudiciu real si cert prin crearea unei situatii dezavantajoase pentru victima sau ratarea unei oportunitati cu semnificatii impo rtante pentru viitorul sau. Consecintele daunatoare pentru victima trebuie sa se apropie de certitudine, exi stând perspective reale de obtinere a avantajului urmarit. Un asemenea prejudiciu poate fi actual, dar si viitor, da ca avem în vedere faptul ca urmarile faptei ilicite se pot produce instantaneu sau ulterior, succesiv, o anumita peri oada de timp; b) sansa de a obtine un avantaj trebuie sa fie efectiva si serioasa, aspect care rezulta din împrejurarile în care a fost savârsita fapta ilicita, pe de o parte, si situatia speciala în care se afla victima, la momentul respectiv, p e de alta parte. Pentru a putea obtine despagubiri, aceasta va trebui sa demonstreze ca a ratat obtinerea unui avantaj sau o anumita favoare, care era, pentru ea, aproape o certitudine, în care obiectivele pe care si le-a propus s-ar fi împlinit, daca nu ar fi intervenit evenimentul nefast. În aprecierea noastra, ar putea fi considerate prejudicii reparabile pe acest teme i legal: ratarea sperantei unei reusite profesionale prin imposibilitatea participarii unei persoane la un concurs de pr omovare în functie, la sustinerea unui proiect sau la un interviu pentru angajare; esuarea planurilor privind înteme ierea unei familii datorita faptului ca unul dintre logodnici-viitorul sot a fost victima unui accident, în urma caruia a fost spitalizat o lunga perioada de timp sau a ramas infirm; alterarea grava a relatiilor de familie si divortul sot ilor datorate în mare masura de situatia creata prin agresarea si vatamarea grava a unuia dintre acestia; pierderea sanse i de câstiga un premiu pentru proprietarul sau concurentul al carui cal pregatit pentru o competitie a fost ra nit sau a pierit sau al carui autovehiculul care urma sa participe la un raliu a fost distrus; ratarea ocaziei încheierii unei afaceri imobiliare pentru proprietarul al carui imobil a fost deteriorat sau datorita poluarii foni ce a zonei; pierderea ocaziei de a
câstiga un proces cauzata de distrugerea mijloacelor de proba concludente si perti nente care ar fi putut proba pretentiile formulate. Art. 1386. Formele reparatiei (1) Repararea prejudiciului se face în natura, prin restabilirea situatiei anterio are, iar daca aceasta nu este cu putinta ori daca victima nu este interesata de reparatia în nat ura, prin plata unei despagubiri, stabilita prin acordul partilor sau, în lipsa, prin hotarâre judec atoreasca. (2) La stabilirea despagubirii se va avea în vedere, daca prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. (3) Daca prejudiciul are un caracter de continuitate, despagubirea se acorda sub forma de prestatii periodice. (4) În cazul prejudiciului viitor, despagubirea, indiferent de forma în care s-a aco rdat, va putea fi sporita, redusa sau suprimata, daca, dupa stabilirea ei, prejudiciul s-a marit, s-a micsorat ori a încetat. Comentariu 1. Repararea în natura a prejudiciului. Aceasta a fost consacrata în practica noastr a judiciara cu valoarea unui principiu fundamental al raspunderii delictuale, în scopul asigurarii repuner ii victimei în situatia anterioara comiterii faptei ilicite. În doctrina, repararea în natura a fost definita ca fiind a ctivitatea de înlaturare a prejudiciului suferit de catre o persoana prin utilizarea unor modalitati si pro cedee practice (...) care, în functie de specificul sau gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte sa duca în cea mai ma re masura la realizarea principiului repararii integrale a prejudiciului si la restabilirea situatiei anterioare a pe rsoanei pagubite (a se vedea V. Ursa, Principiul repararii, p. 159). Dispozitiile alin. (1)al art. 1386 NCC acorda prioritate repararii în natura a pre judiciului, fiind apreciata drept calea cea mai eficienta de acoperire efectiva a daunei cauzate victimei. Aceasta ar pu tea fi realizata fie prin restituirea bunurilor sau valorilor sustrase, fie înlocuirea sau repararea bunurilor distruse. În masura în care este posibila repararea în natura a prejudiciului, apreciem ca aceasta constituie principala modalitate de restabilire a situatiei anterioare, urmând ca instanta sa stabileasca, în concret, în ce consta obli gatia debitorului. În mod exceptional, când este cu neputinta ca persoana responsabila sa asigure repararea în natura a prejudiciului, exista posibilitatea repararii prin echivalent, constând într-o despagubire stabilita prin a cordul partilor sau, în lipsa, prin hotarâre judecatoreasca . Cu privire la aceasta situatie, în mod inexplicabil, în a precierea noastra, în textul legal este extinsa aplicarea regulii repararii prin echivalent si la cazul în care victim a nu este interesata de reparatia în natura, prin plata unei despagubiri . Din formulare se deduce faptul ca ramâne la la titudinea partii vatamate sa opteze pentru repararea în natura sau prin echivalent, ceea ce ar putea da nastere unor abuzuri în sensul ca s-ar putea pretinde plata despagubirilor si în acele cazuri în care este posibila acoperi rea daunei în natura. Dispozitiile
legale, în ansamblul lor, protejeaza interesul victimei de restabilire a situatiei anterioare, astfel ca apare de neînteles care ar putea fi situatiile în care victima nu ar fi interesata de repararea în natu ra a prejudiciului. În final, aprecierea modalitatii de reparare este stabilita prin hotarârea instantei de judecata, care va aprecia în raport de natura si gravitatea prejudiciului. 2. Despagubiri sub forma unor prestatii periodice. Dupa cum am mentionat pâna la a cest moment, stabilirea despagubirilor cuvenite victimei trebuie sa asigure o reparatie integ rala a prejudiciului. Daca între parti nu intervine o întelegere, este necesara promovarea unei actiuni civile în pretentii, i nstanta de judecata urmând a solutiona litigiul. În acest sens, data producerii prejudiciului reprezinta un rep er important pentru angajarea raspunderii faptuitorului prin determinarea cuantumului despagubirilor. Dar, între acest moment si cel al ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti de condamnare a debitorului, pot interveni mo dificari în sensul majorarii, diminuarii sau chiar disparitiei prejudiciului. Tocmai de aceea apreciem ca mome ntul stabilirii despagubirilor este cel al ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti, reclamantul având posibilitatea reactualizarii cuantumului. În ipoteza în care fapta savârsita a avut drept consecinta un prejudiciu prezentând un c aracter de continuitate , fie permanent, pe toata durata vietii victimei (cum ar fi în cazul în care agresiunea a provocat infirmitatea ireversibila a victimei), fie temporar (victima a suferit leziuni corporale de natura sa îi dimin ueze temporar capacitatea de munca), despagubirile se stabilesc sub forma unor prestatii periodice (lunare). 3. Posibilitatea actualizarii despagubirilor. Daca dupa pronuntarea hotarârii jude catoresti au intervenit modificari ale cuantumului prejudiciului viitor, în mod firesc trebuie sa opereze si modificari ale întinderii reparatiei. În acest sens, potrivit dispozitiilor alin. (4), despagubirea va putea fi sporita, redusa sau suprimata, daca, dupa stabilirea ei, prejudiciul s-a marit, s-a micsorat ori a încetat. Art. 1387. Vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii (1) În caz de vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii unei persoane, des pagubirea trebuie sa cuprinda, în conditiile art. 1388 si 1389, dupa caz, echivalentul câstigu lui din munca de care cel pagubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat sa-l dobândeasca, prin ef ectul pierderii sau reducerii capacitatii sale de munca. În afara de aceasta, despagubirea trebuie sa acopere cheltuielile de îngrijire medicala si, daca va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viata ale celui pagubit, precum si orice alte prejudicii materiale. (2) Despagubirea pentru pierderea sau nerealizarea câstigului din munca se acorda, tinându-se seama si de sporirea nevoilor de viata ale celui prejudiciat, sub forma de prest atii banesti periodice. La cererea victimei, instanta va putea acorda despagubirea, pentru mo tive temeinice, sub forma unei sume globale. (3) În toate cazurile, instanta va putea acorda celui pagubit o despagubire proviz orie pentru acoperirea nevoilor urgente. [art. 61 alin. (1), art. 1385-1386, 1388 NCC]
Comentariu 1. Preliminarii. Potrivit art. 61 alin. (1) NCC, viata sanatatea si integritatea fizica si psihica a persoanei sunt ocrotite în mod egal de lege . Orice atingere adusa integritatii fiintei umane sunt considerate ca fiind fapte ilicite, de natura sa antreneze raspunderea civila delictuala. Asemenea fapte pot fi acte de agresiune, accidente de circulatie, accidente de munca, accidente medicale etc. Repararea prejudiciilor corporale are ca scop repunerea victimei în situatia care îi permite sa duca o viata demna, cât mai aproape de cea pe care o avea înaintea producerii evenimentului sau accidentului vatamator. De-a lungul timpului, evolutia dreptul ui raspunderii civile a determinat extinderea si diversificarea reglementarilor juridice privind angajarea raspunde rii pentru prejudicii corporale. Obiectivul urmarit este acela al asigurarii reparatiei pentru toate prejudiciile cauzate, dar si evitarea situatiilor în care se pretinde o reparatie, în absenta dovedirii producerii unui prejudiciu. Remarcam faptul ca tendinta doctrinei si a jurisprudentei europene contemporane din ultimele decenii este de largire a sferei prejudiciilor indemnizabile, în vederea sprijinirii intereselor v ictimei, paralel cu diversificarea formelor de asigurare a activitatilor care prezinta riscul producerii de prejudi cii corporale (a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 46). 2. Astfel, o categorie distincta de prejudicii reglementate în cuprinsul noului Co d civil sunt prejudiciile corporale. Dispozitiile art. 1387 NCC sunt o aplicatiune speciala a principiilor instituite în art. 1385 NCC privind întinderea reparatiei si în art. 1386 NCC referitoare la formele reparatiei la acele pre judicii cauzate prin vatamarea integritatii corporale si a sanatatii . Prejudiciile corporale reprezinta o categorie importanta a prejudiciilor reparabile pentru care faptuitorul sau cel obligat sa raspunda pen tru acestea este obligat sa despagubeasca victima. Pâna la acest moment, în legislatia noastra nu a fost formulata o definitie a prejud iciilor corporale. Autorii noului Cod civil au considerat necesara stabilirea regulilor repararii acestei categori i de prejudicii, fara a formula explicit o definitie. Totusi, din ansamblul reglementarii, se pot deduce trasaturile lor sp ecifice, de natura a calauzi instantele în solutionarea cererilor de despagubire: a) sunt acele consecinte negative patrimoniale si nepatrimoniale ale unei fapte ilicite de natura a afecta integritatea corporala sau sanatatea unei persoane; b) pentru a vindecarea lor sunt necesare îngrijiri medicale, interventii, tratamen te, medicamentatie etc. c) de regula, asemenea leziuni influenteaza capacitatea de munca a victimei, pri n diminuarea sau chiar pierderea acesteia, ceea ce implica si reducerea câstigurilor. Pentru angajarea raspunderii delictuale, victima trebuie sa faca dovada existent ei unui prejudiciu cert, actual sau viitor, care i-a fost cauzat în mod direct, afectând integritatea corporala sau sanatatea sa. În acest sens, un spatiu amplu în noul Cod civil a fost consacrat stabilirii regulilor reparatiei prin anga jarea raspunderii delictuale pentru prejudicii corporale. În textul legal au fost valorificate cele mai importante asp ecte sesizate în solutiile pronuntate de instantele judecatoresti pronuntate de-a lungul timpului, fiind o demonstrati
e pertinenta a rolului creator pe care jurisprudenta îl are în amplul proces de creare si adaptare a normei juridice. 3. Categorii de prejudicii reparabile. În cuprinsul art. 1387 alin. (1) teza final a NCC, redactorii noului Cod civil au stabilit, de principiu, posibilitatea despagubirii victimei pentru orice (...) prejudicii materiale cauzate integritatii corporale sau sanatatii victimei. Aceste dispozitii se coroboreaza cu cele din alin. (1) al art. 1385 NCC care instituie regula repararii integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite . Cu toate acestea, s-a considerat necesara stabilirea unor reguli aplicabile celor mai importante categ orii de prejudicii corporale. Astfel, pentru agresiunea savârsita asupra victimei, de natura sa îi lezeze integritatea sa corporala sau sa îi afecteze sanatatea, persoana responsabila datoreaza urmatoarele despagubiri: a) echivalentul câstigului din munca de care cel pagubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat sa-l dobândeasca, prin efectul pierderii sau reducerii capacitatii sale de munca ce are o reglementare detaliata în art. 1388 NCC; b) cheltuielile ocazionate cu îngrijirea medicala privesc toate acele sume care au fost folosite de victima, apartinatori, rude sau prieteni pentru a-i asigura acesteia transportul, aliment atia, medicamentatia, tratamentul si îngrijirea necesara, pe întreaga durata a spitalizarii, convalescentei, pâna la comple ta sa vindecare. Astfel, pretentiile victimei cu acest titlu privesc toate acele cheltuieli pe care a fost nevoita sa le faca de la momentul producerii violentelor asupra sa, pâna la restabilirea sa, sau, daca aceasta nu este posibila , pe întreaga durata a vietii. c) cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viata ale celui pagubit sunt justificate de diminuarea capacitatilor fizice si psihice ale acestuia, ca urmare a prejudiciul ui fiziologic, functional sau emotional care i-a fost cauzat. Pentru prima data în legislatia civila se recunoaste ca prej udiciu indemnizabil acele cheltuieli facute de victima ca urmare a modificarii stilului sau de viata datorita prejudi ciilor corporale suferite. Astfel, fata de momentul în care persoana a fost victima unei agresiuni de natura sa îi afecteze int egritatea corporala sau sanatatea, în viata sa au aparut alte nevoi, impuse de suferintele fizice si psihice care i-a u fost produse (pierderea unui organ, amputatia membrelor, cauzarea unei invaliditati sau infirmitati, paralizia, pier derea vederii etc.) pentru care sunt necesare cheltuieli suplimentare. Modificarea stilului sau de viata, faptul ca a fost spitalizat, a fost supus unei interventii chirurgicale, unui tratament, sau ulterior, a urmat tratamente de re cuperare, implica si cresterea cheltuielilor sale. Recuperarea acestor sume recunoscute ca fiind un prejudiciu poate fi obtinuta prin obligarea persoanei responsabile al reparatie. La acordarea despagubirilor se va avea în vedere pierderea capacitatii de munca pent ru care este îndreptatit la echivalentul câstigului din munca de care (...) a fost lipsit , cât si la reducerea capac itatii sale de munca pentru care se acorda despagubiri având în vedere nerealizarea câstigului din munca . În acest context, se discuta despre prejudicii corporale indemnizabile în masura în ca re suferintele fizice si psihice ale victimei se datoreaza unei fapte ilicite. Natura si gravitatea leziunii corp orale, dar si de caracterul ireversibil al
acesteia îi provoaca vicitmei o stare depresiva, un profund traumatism psihic prin imposibilitatea în care se afla de mai putea duce o viata normala. De asemenea, îngrijirea si supravegherea victimei de o terta persoana, deoarece se afla în imposibilitate de a putea duce o viata normala datorita handicapului este un prejudiciu indemnizabil. Procurarea unei proteze, a unui medicament, a unui mijloc necesar deplasarii sau dotarea speciala a locuintei pentru a corespunde problemelor de sanatate ale victimei sunt considerate prejud icii pentru care se pot pretinde despagubiri, pe calea angajarii raspunderii civile delictuale. Art. 1388. Stabilirea pierderii si a nerealizarii câstigului din munca (1) Despagubirea pentru pierderea sau nerealizarea câstigului din munca se va stab ili pe baza venitului mediu lunar net din munca al celui pagubit din ultimul an înainte de pie rderea sau reducerea capacitatii sale de munca ori, în lipsa, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, tinându-se seama de calificarea profesionala pe care o avea sau ar fi avu t-o la terminarea pregatirii pe care era în curs sa o primeasca. (2) Cu toate acestea, daca cel pagubit face dovada posibilitatii obtinerii unui venit din munca mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în execu tare se va tine seama în stabilirea despagubirii de aceste venituri. (3) Daca cel pagubit nu avea o calificare profesionala si nici nu era în curs sa o primeasca, despagubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie. Comentariu 1. Preliminarii. Prin natura lor, prejudiciile corporale suferite de victima cau zeaza anumite consecinte de natura economica raportate la pierderea sau diminuarea câstigului din munca, a caror iden tificare si cuantificare ridica în practica judiciara o serie de probleme juridice. Aceste prejudicii reprezinta o consecinta directa a faptului ca victima se afla în imposibilitate obiectiva de a-si mai continua activitatea profesionala, respectiv de a mai obtine veniturile necesare întretinerii sale si familiei sale. Potrivit principiului repararii integ rale a prejudiciilor , în solutionarea cauzelor privind angajarea raspunderii delictuale trebuie acordate despagubiri pentru toate consecintele daunatoare, vatamatoare, prezente sau viitoare ale faptei ilicite, astfel înca sa se ofere victimelor sansa de a fi repuse, pe cât posibil, în situatia anterioara producerii acestui eveniment. 2. Criteriile pe baza carora se pot acorda victimei despagubiri cu acest titlu s unt: a) venitul mediu lunar net din munca al celui pagubit pe care îl avea în ultimul an în ainte pierderii sau reducerii capacitatii de munca, care se raporteaza fie la câstigul pe care victima îl avea la momentul comiterii faptei prejudiciabile, de care a fost lipsit, fie la câstigul pe care a fost împiedicat sa-l dobândeasca, prin efectul pierderii sau reducerii capacitatii sale de munca . Pierderea sau diminuarea capacitatii de munca a persoanelor care desfasoara activitati casnice, în gospodaria personala, pentru cresterea si educar ea copiilor minori, constituie împrejurari în care pot fi acordate despagubiri periodice raportate la valoarea real a a prestatiilor. Cu privire la baza
de calcul, apreciem totusi ca ar trebui sa aiba în vedere media veniturilor din ul timele luni (cel mult 3 luni înainte), iar nu în ultimul an, pentru a stabili despagubiri care sa reprezinte o reparatie efectiva si reala a prejudiciului, cu atât mai mult cu cât intervin în ultima vreme frecvente modificari privind drepturile salariale. b) daca victima nu avea nici un venit la momentul vatamarii sale, venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza, tinându-se seama de calificarea profesionala pe care o avea sau ar fi avu t-o la terminarea pregatirii pe care era în curs sa o primeasca. Consideram ca reglementarea acestei ultime ipoteze constituie un element novator în legislatia noastra civila, în conditiile în care, pâna în prezent, instantele noastre au manifestat o anumita rezerv a în acordarea de despagubiri pentru situatiile în care, la momentul comiterii faptei ilicite, victima nu avea u n loc de munca, cu un venit sigur. Se considera ca fiind doar un prejudiciu eventual, pentru care faptuitorul nu poate fi obligat sa plateasca despagubiri, astfel ca asemenea cereri au fost respinse. În realitate, însa, prin leziunile cauza te, victima suferea un prejudiciu viitor, dar cert, adeseori mult mai grav decât prejudiciile imediate, dar nu avea posibilitatea de a obtine reparatia acestuia. Pentru cuantificarea venitului pe care victima l-ar fi putut realiza t rebuie sa se tina cont de pregatirea profesionala a acesteia, iar în cazul în care este elev sau student, de pregatirea p e care era în curs sa o primeasca. Cu aceste precizari au fost stabilite criteriile de acordare a despagubirilor pentr u toate categoriile de victime, asigurând astfel cadrul juridic privind repararea tuturor prejudicilor cauzate prin savârsir ea de faptei licite. S-a omis a se preciza faptul ca în situatia în care victima nu realiza venituri, calcul despagubir ilor trebuie sa aiba în vedere cel putin salariul minim net pe economia nationala. Dispozitiile art. 1388 alin. (2) NCC stabilesc o ipoteza speciala de acordare de despagubiri pentru pierderea unei sanse , respectiv aceea de a obtine un venit din munca mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare , când se vor avea în vedere aceste venituri. Apreciem ca, în acest context, era necesara o mentiune referitoare la despagubiril e datorate de persoana responsabila pentru efortul suplimentar pe care victima trebuie sa-l depuna în veder ea continuarii activitatilor sale în viitor, cu atât mai mult cu cât, la acest moment, practica noastra judiciara nu est e unitara. Astfel, chiar daca, aparent, vatamarea integritatii sale corporale nu i-a cauzat si o diminuare a câst igului pe care îl realiza, totusi, prin reducerea capacitatii de munca, pentru a obtine aceleasi rezultate, victima depu ne un efort în plus, fiind astfel îndreptatita la despagubiri. (a se vedea V. Ursa, Principiul repararii, p. 138-139 ). 3. Evaluarea despagubirilor este stabilita în raport de situatia pierderii totale sau partiale, temporare sau definitive, a capacitatii de munca a victimei ca urmare a vatamarii corporale sa u a sanatatii acesteia. Astfel, momentul evaluarii prejudiciilor si stabilirii despagubirilor este cel al pronun tarii hotarârii judecatoresti. Toate despagubirile pe care persoana responsabila le datoreaza pâna atunci vor fi stabil ite în sarcina persoanei responsabile, sub forma unei despagubiri globale, cu dobânzi aferente, pâna la momen
tul platii efective. Ulterior acestui moment, pentru prejudiciile viitoare, caracterizate prin certitudine si continuitate, despagubirile vor fi indicate sub forma unor prestatii periodice (sume de bani datorate lunar denumit e si rente ) acordate, pâna la modificarea conditiilor sau pe întreaga durata a vietii victimei. Aceste despagubi ri pot fi actualizate, în sensul majorarii, diminuarii sau sistarii lor. De la regula achitarii despagubirilor periodice a fost stabilita o exceptie: pla ta unei sume globale, la cererea victimei , stabilita de instanta, dar numai pentru motive temeinice . Nu sunt mention ate criteriile de cuantificare a sumei, fiind lasata la aprecierea victimei, existând posibilitatea de a fi stabili ta si în cadrul unei tranzactii încheiate cu persoana responsabila. De asemenea, este indicata si posibilitatea st abilirii unei despagubiri provizorii pentru acoperirea nevoilor urgente, pâna la solutionarea definita si irevocabila a cauzei. Aceasta masura are menirea acordarii imediate a unui ajutor victimei pentru a face fata cheltuielilor urgne te pe care le face cu îngrijriea sanattii sale. Art. 1389. Vatamarea minorului (1) Daca cel care a suferit vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii est e un minor, despagubirea stabilita potrivit prevederilor art. 1388 alin. (1) va fi datorata de la data când, în mod normal, minorul si-ar fi terminat pregatirea profesionala pe care o primea. (2) Pâna la acea data, daca minorul avea un câstig la momentul vatamarii, despagubir ea se va stabili pe baza câstigului de care a fost lipsit, iar daca nu avea un câstig, potriv it dispozitiilor art. 1388, care se aplica în mod corespunzator. Aceasta din urma despagubire va fi datorata de la data când minorul a împlinit vârsta prevazuta de lege pentru a putea fi parte într-un ra port de munca. (art. 1388 NCC) Comentariu 1. Stabilirea despagubirilor acordate minorului. Situatia speciala a minorului, victima a unor accidente corporale, a adus în dezbaterea doctrinei si practicii judecatoresti o serie de pr obleme privind stabilirea modalitatilor si procedeelor care sa asigure o acoperire justa si integrala a pag ubei suferite (a se vedea V. Ursa, Principiul repararii, p. 141). Controversele s-au nascut în legatura cu faptul ca, în cazul minorului, nu se poate stabili diminuarea sau pierderea a capacitatii sale de munca si, pe cale de consecinta, nici cuantumul despagubirii pe care o poate obtine. Astfel, în cazul producerii unei infirmitati de natura sa-l împiedice toata viata sa presteze o activitate lucrativa sau doar sa îi reduca capacitatea de munca, trebuie calculata renta pe c are persoana responsabila este obligata sa o plateasca. Având în vedere aceste aspecte, noul Cod civil, în art. 1389 stabileste conditiile privind plata despagubirilor la care minorul este îndreptatit pentru pierderea sau nerealizarea câstigului din munca, ca aplicare a art. 1388. Astfel, minorul poate primi despagubiri de la data când, în mod normal, (. ..) si-ar fi terminat pregatirea profesionala ce primea , având vârsta prevazuta de lege pentru a putea fi parte într-un r aport de munca .
Despagubirile vor fi calculate pe baza câstigului de care a fost lipsit, iar daca n u avea un câstig, potrivit dispozitiilor art. 1388 . Art. 1390. Persoana îndreptatita la despagubire în caz de deces (1) Despagubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvin e numai celor îndreptatiti, potrivit legii, la întretinere din partea celui decedat. (2) Cu toate acestea, instanta, tinând seama de împrejurari, poate acorda despagubir e si celui caruia victima, fara a fi obligata de lege, îi presta întretinere în mod curent. (3) La stabilirea despagubirii se va tine seama de nevoile celui pagubit, precum si de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat d espagubirea. Dispozitiile art. 1387-1389 se aplica în mod corespunzator. (art. 499, 1387-1389 N CC) Comentariu 1. Categorii de persoane îndreptatite. Persoanele îndreptatite la repararea prejudic iului cauzat prin decesul unei persoane sunt persoanele care, potrivit legii, se aflau în întretinerea victime i sau cele care, fara a fi obligate de lege , beneficiau de întretinere din partea acestuia. Alineatul (2) al art. 1390 NCC consacra, astfel, posibilitatea repararii prejudiciului cauzat nu numai prin atingerea adusa unui drept subiecti v, cum este dreptul legal la întretinere stabilit pentru anumite persoane, în virtutea raporturilor de rudenie si de familie, dar si prin lezarea unui interes legitim, ceea ce reprezinta un element novator. Pentru acest caz, e ste stabilita conditia speciala privind prestarea întretinerii în mod curent, cu referire la durata si continuitatea acestei prestatii, de natura a conferi beneficiarului o anumita stabilitate si siguranta. Prin disparitia persoanei car e platea întretinerea, întretinutul a ramas fara sprijinul sau constant, deci a suferit un prejudiciu, pentru care est e îndreptatit la reparatie. Potrivit art. 499 NCC, tatal si mama sunt obligati, în solidar, sa dea întretinere c opilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum si educatia, învatatura si pregatirea sa profesionala. D e asemenea exista obligatie de întretinere între soti, cel care adopta si cel adoptat, bunici si nepoti, strabunici si stranepoti, frati si surori. 2. Criteriile pentru calculul despagubirilor. Vor fi avute în vedere nevoile credito rului, pe de o parte, si veniturile pe care victima le avea la momentul decesului, stabilite potrivit art . 1387-1389 NCC, pe de alta parte. Modul de formulare al alin. (3) este imprecis daca avem în vedere faptul ca, în mate ria raspunderii delictuale, pentru repararea integrala a prejudiciului suferit, criteriile pe baza carora este stab ilita despagubirea sunt nevoile celui pagubit , pe de o parte, si suma cu care cel decedat, victima agresiunii, contribui a la întretinerea acestuia , în mod normal, pe de alta parte. Astfel, cuantumul întretinerii, potrivit veniturilor rea lizate, este diferit, de la caz la caz, nefiind aplicabile criteriile stabilite prin art. 499 NCC referitoare la stabili rea obligatiei legale de întretinere. În ceea ce priveste starea de nevoie , cu exceptia minorilor prezumati a fi în nevoie , to ate celelalte persoane trebuie sa dovedeasca o asemenea împrejurare. Mijloacele de proba sunt variate, de la documente medicale, probe
testimoniale la expertize medico-legale care sa stabileasca în mod stiintific lips a sau diminuarea capacitatii lor de munca. Art. 1391. Repararea prejudiciului nepatrimonial (1) În caz de vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii, poate fi acordata si o despagubire pentru restrângerea posibilitatilor de viata familiala si sociala. (2) Instanta judecatoreasca va putea, de asemenea, sa acorde despagubiri ascende ntilor, descendentilor, fratilor, surorilor si sotului, pentru durerea încercata prin moar tea victimei, precum si oricarei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenta unu i asemenea prejudiciu. (3) Dreptul la despagubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personal itatii oricarui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tran zactie sau printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva. (4) Dreptul la despagubire, recunoscut potrivit dispozitiilor prezentului artico l, nu trece la mostenitori. Acestia îl pot însa exercita, daca actiunea a fost pornita de defunct. (5) Dispozitiile art. 253-256 ramân aplicabile. Comentariu 1. Categorii de daune nepatrimoniale reparabile. Repararea integrala a prejudici ilor prin angajarea raspunderii civile delictuale priveste toate prejudiciile suferite de victima. În esenta, prejudiciile nepatrimoniale sunt acele consecinte daunatoare, fara valoare economica, repreze ntând durerea psihica cauzata prin vatamarea integritatii corporale ori sanatatii unei persoane sau prin ating erea adusa drepturilor aferente personalitatii unui cetatean sau unei persoane juridice. Acoperirea acestor prej udicii se asigura prin compensarea lor cu plata unor sume de bani pentru trauma suferita, iar nu prin reparare, ace stea neavând o valoare materiala (a se vedea L. Pop, Teoria obligatiilor, 2000, p. 208-212). Noul Cod civil consacra în art. 1391 posibilitatea despagubirii pentru aceste cate gorii de daune, ceea ce reprezinta, fara îndoiala, un veritabil progres fata de actuala reglementare. Astfel, dupa îndel ungi discutii si critici cu un continut ideologic prin care s-a invocat caracterul arbitrar al despagubirilor r ezultând din imposibilitatea repararii banesti a durerii psihice si pericolul îmbogatirii fara un just temei a victimei d upa anul 1990, s-a revenit la pozitia adoptata anterior, de la momentul adoptarii actualului Cod civil, 1865 pâna în decem brie 1952, astfel ca, în unanimitate, doctrina si jurisprudenta noastra au admis posibilitatea acordarii de despagubiri si pentru daunele morale suferite de victima. În absenta unei definitii legale si stabilirii criteri ilor de cuantificare a despagubirilor, solutiile jurisprudentiale au fost variate, ceea ce a creat un sentiment de inse curitate pentru cei care au încercat sa obtina asemenea despagubiri în justitie. Redactorii textului legal au ales metoda enuntarii unor reguli aplicabile numai anumitor categorii de daune morale, fara a contura o definitie care sa cuprinda trasaturile prin care acestea se deo sebesc de cele materiale. Dispozitiile alin. (1) al art. 1391, în opinia noastra, sunt incomplete, rezumându-se doar la ace
le daune morale constând în restrângerea posibilitatilor de viata familiala si sociala, ca o consecinta a atin gerii aduse integritatii corporale a unei persoane. În alin. (3) sunt mentionate si alte daune morale, respectiv atingerile aduse drepturilor inerente personalitatii oricarui subiect de drept, fara însa a fi definite sau, cel putin, exemplificate. Cu privire la aceste daune s-a considerat necesara doar stabilirea conditiilor cesionarii dreptului la desp agubire printr-o tranzactie sau printro hotarâre judecatoreasca definitiva . În aceasta categorie pot fi incluse asa-numitele prejudicii de agrement raportate la faptul ca victima suferind a fost privata de ceea ce generic sunt numite bucuriile unei vieti normale (viata familiala, activitatea profesionala, posibilitatea de a practica un sport, de a calatori etc.). În doctrina franceza, s e recunoaste dreptul la despagubire pentru toate prejudiciile suferite, inclusiv acest prejudiciu de agrement, chiar si persoanei aflate în stare vegetativa, deci inconstienta, în masura în care se demonstreaza ca a cauzat aceste consecinte g rave în existenta victimei (Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 698). 2. Categorii speciale de daune. Prejudiciul prin ricoseu sau de afectiune reprez inta durerea sufleteasca cauzata rudelor si celor apropiati prin decesul unei persoane care a fost victim a unei fapte ilicite. Dupa anul 1990, practica noastra judecatoreasca a recunoscut aceasta categorie de daune morale, fara a exista o pozitie unanima cu privire la persoanele îndreptatite sa pretinda plata acestor despagubiri si valoar ea lor. Pentru prima data în legislatia noastra, în viitoarea reglementare sunt expres mentionate persoanele îndreptatite, d esemnate prin relatia de rudenie sau de afectiune pe care o aveau fata de victima: ascendenti, descendent i, frati, surori si sot, dar si alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existenta unui asemenea prejudiciu . 3. Titularul dreptului la despagubire. Victima este titularul exclusiv al dreptu lui la despagubire, respectiv acea persoana care a suferit o trauma sufleteasca produsa prin savârsirea unei fap te ilicite. Aceasta va putea evalua pretentiile sale în raport de importanta si gravitatea daunei suferite. În mod fires c, initiativa promovarii unei actiuni pentru plata unei sume de bani în vedere compensarii suferintelor psihice apartine victimei, singura în masura sa poata sa îsi exprime suferinta psihica pe care a încercat-o si sa indice suma pretin sa cu titlu de despagubire. Mostenitorii acesteia au doar posibilitatea continuarii actiunii promovate, dupa disparitia sa. Art. 1392. Cheltuieli de îngrijire a sanatatii. Cheltuieli de înmormântare Cel care a facut cheltuieli pentru îngrijirea sanatatii victimei sau, în caz de dece s al acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care raspunde pentru fapt a ce a prilejuit aceste cheltuieli. Comentariu 1. Titulari. În unanimitate, jurisprudenta noastra recunoaste faptul ca toate chel tuielile ocazionate cu îngrijirea victimei sau înmormântarea acesteia reprezinta prejudicii reparabile, aflate în legatu ra de cauzalitate directa cu fapta ilicita prin care i s-au cauzat vatamari ale integritatii corporale si san atatii. Creditorul acestor despagubiri
este persoana care a facut asemenea cheltuieli. Persoana responsabila pentru agr esiunea savârsita are calitatea de debitor, fiind obligata la plata acestor sume, chiar si în ipoteza în care s-au facu t în mod gratuit, dezinteresat. Sub aspect terminologic, consideram ca termenul folosit înapoiate nu este cel mai potr vit, termen care este mai apropiat de anumite raporturi contractuale (împrumut de folosinta) decât de raspunde rea delictuala.În acest sens, retinem ca trebuie platite toate cheltuielile facute cu îngrijirea sau înmormântarea v ictimei cu titlu de despagubiri civile de cel care se face vinovat de comiterea vatamarii corporale sau decesulu i victimei ori de catre cel care raspunde pentru acesta, iar nu înapoiate. Art. 1393. Despagubirea în raport cu ajutorul si pensia (1) Daca în cadrul asigurarilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparatia este datorata numai în masura în care paguba suferita prin vatamare sau mo arte depaseste ajutorul ori pensia. (2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordata sau, dupa caz, refuzat a celui pagubit, instanta nu îl poate obliga pe cel chemat sa raspunda decât la o despagubire provizo rie, în conditiile dispozitiilor art. 1387 alin. (3). Comentariu 1. Titulari. Pierderea sau diminuarea capacitatii de munca a unei persoane const ituie o împrejurare de natura a justifica acordarea unui ajutor sau unei pensii din fondul de asigurari sociale constituit la nivel national, în conditiile legii. De asemenea, ca urmare a decesului unei persoane, cei care se aflau în întret inerea sa vor beneficia de pensie de urmas. Daca însa o persoana se face vinovata de producerea acestor consecinte, în conditiil e raspunderii civile delictuale, va fi obligata sa repare prejudiciile corporale, fizice si morale cauzate, dar numa i în limita diferentei pâna la nivelul ajutorului social sau pensiei platite. Pâna la momentul stabilirii acestora, plati le vor fi considerate a fi cu caracter provizoriu. Art. 1394. Prorogarea termenului prescriptiei În toate cazurile în care despagubirea deriva dintr-un fapt supus de legea penala un ei prescriptii mai lungi decât cea civila, termenul de prescriptie a raspunderii penale se aplica si dreptului la actiunea în raspundere civila. (art. 2500-2556 NCC; art. 155 NCP) Comentariu 1. Termenul general de prescriptie. În noul Cod civil, Cartea a VI-a a fost consac rata Prescriptiei extinctive, decaderea si calculul termenelor . Prin art. 2517 NCC a fost stabilit termenul gen eral de 3 ani în care se prescrie dreptul la actiune, respectiv dreptul de a constrânge o persoana, cu ajutorul forte i publice, sa execute o anumita prestatie, sa respecte o anumita situatie juridica sau sa suporte orice alta san ctiune civila, dupa caz . 2. Termen special de prescriptie. Actiunea civila în pretentii fundamentata pe dis pozitiile legale aplicabile raspunderii delictuale este o actiune supusa prescriptiei extinctive. Prin excep tie de la regula aplicarii termenului
general de prescriptie, în art. 2518, pct. 2 si 3 NCC este stabilit termenul de pr escriptie de 10 ani pentru anumite fapte ilicite, de o gravitate deosebita: repararea prejudiciului moral sau materi al cauzat unei persoane prin tortura ori acte de barbarie sau, dupa caz, a celui cauzat prin violenta ori agresiuni s exuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflat în imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima voi nta si repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurator . S-au avut în vedere cazurile deosebite în care se afla un ele victime care fie datorita vârstei, fie datorita starii precare a sanatatii lor,urmare a faptelor ilicite savâr site, nu au avut posibilitatea de a promova actiunea civila în pretentii în termenul general de precriptie de 3 ani. 3. Prorogarea termenului. Potrivit art. 2528 NCC, termenul de prescriptie pentru repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite curge de la data când pagubitul a cunoscut sau a trebuit sa cuno asca atât paguba, cât sipe cel care raspunde de ea . De la aceasta regula, art. 1394 NCC stabileste o exceptie aplicab ila numai atunci când fapta prejudiciabila întruneste elementele constitutive ale unei infractiuni: se prelung este termenul de prescriptie privind actiunea civila în pretentii pâna la împlinirea termenului prescriptiei raspunderii pe nale, victima având posibilitatea sa solicite în acest interval atât tragerea la raspundere penala, cât si la raspundere civila a persoanei vinovate pentru prejudiciul pe care l-a suferit. Mentionam faptul ca, potrivit art. 155 NCP, ter menul prescriptiei raspunderii penale este stabilit între 3 si 15 ani, deci este egal sau mai mare decât termenul general al prescriptiei raspunderii civile, ceea ce este în beneficiul victimei. Art. 1395. Suspendarea prescriptiei Prescriptia dreptului la actiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat pr in vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii ori prin decesul unei persoane este suspe ndata pâna la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurarilor social e, celui îndreptatit la reparatie. [art. 1393 alin. (1), art. 2532 NCC] Comentariu 1. Caz special de suspendare. În art. 2532 NCC sunt mentionate cazurile generale d e suspendare a cursului prescriptiei extinctive. Art. 1395 NCC stabileste un caz special, în materia raspu nderii delictuale, atunci când prejudiciul consta în vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii ori prin de cesul unei persoane: pâna la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurarilor social e, celui îndreptatit la reparatie . Aceste prevederi se coroboreaza cu art. 1393 alin. (1) NCC, potrivit carora desp agubirile civile pentru daunele produse vor fi stabilite numai pentru ceea ce depaseste nivelul ajutorului socia l sau pensiei platite. Pâna la momentul stabilirii acestei limite este firesc sa fie suspendat cursul prescript iei extinctive, victima fiind interesata sa pretinda despagubiri numai atunci când sumele platite nu acopera integral prejudic iul. Titlul III Modalitatile obligatiilor Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucu resti, 2011; Gh. Beleiu, Drept civil.
Partea generala. Subiectele dreptului civil ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, B ucuresti, 2007; G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. a III-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, B ucuresti, 2008; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011; M.C. Costin, C.M. Costin, Dictionar de drept civil de la A la Z, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007 ; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. StoffelMunck , Drept civil. Obligatiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010 (citata în c ontinuare Ph. Malaurie s.a., Obligatiile); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I. Regimul juridi c general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. II); A. Ratoi, în ***, Noul Cod civil. Note. Corelatii. Explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare A. Ratoi, Noul Cod civil); C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); I. Turcu, Noul Cod civil republic at. Cartea a V-a. Despre obligatii art. 1164-1649, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare I . Turcu, Noul Cod civil republicat). Capitolul I. - Dispozitii generale Capitolul II. - Conditia Capitolul III. - Termenul Capitolul I. Dispozitii generale Art. 1396. - Categorii de obligatii Art. 1397. - Obligatii simple Art. 1398. - Obligatii afectate de modalitati Art. 1396. Categorii de obligatii (1) Obligatiile pot fi pure si simple, obligatii simple sau afectate de modalita ti. (2) Obligatiile pure si simple nu sunt susceptibile de modalitati. [art. 513 si urm., art. 882, art. 1054 alin. (2), art. 1400-1410 NCC] Comentariu în cadrul 1. Optiunea de reglementare. Legiuitorul a înteles sa reglementeze separat a doua titluri distincte din Cartea a V-a ( Despre obligatii ) Modalitatile obligatiilor (Titlul al III-lea) si Obligatiile complexe (Titlul al IV-lea). Solutia tehnica de reglementare nu corespunde unor dezvoltari doctrinare (majori tare) care au precedat redactarea noului act normativ, în care obligatiile afectate de modalitati erau analizate ca specie a obligatiilor complexe în aceasta categorie fiind cuprinse si obligatiile alternative, cele solidare, cel e divizibile si cele indivizibile (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 389 si urm.). Corespunzator optiunii legiuitorului, au fost exprimate însa în doctrina si opinii care nu plasau obligatiile ce prezentau modalitatile term enului si conditiei în categoria obligatiilor complexe (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 55-56, p. 123125). Însa, având în vedere în principal argumentul ca atât obligatiile simple, cât si obligatiile complexe pot fi afectate de modalitati, delimitarea operata normativ între obligatiile afectate de
modalitati si obligatiile complexe (cele care prezinta pluralitate de subiecte si/sau pluralitate de obiecte) este corecta si reflecta cadrul de manifestare a raporturilor obligationale. În schimb, nu este reflectata prin noua reglementare decât incidental realitatea ca modalitatile juridice conditia si termenul pot viza: a) pe de-o parte, elementele de continut ale raportului juridic obligational (dr epturile de creanta si obligatiile corelative) ori elemente de continut ale raporturilor juridice reale (respectiv acele raporturi juridice civile în al caror continut se regasesc drepturi reale), din aceasta ultima perspectiva fiind de me ntionat, cu titlu exemplificativ, solutiile din art. 1410 si art. 882 NCC; b) pe de alta parte, însusi actul juridic ca izvor al unui raport juridic civil (r eal, de creanta sau mixt) (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 4). În doctrina, inclusiv în lucrarile care au în vedere noua reglementare, modalitatile j uridice sunt analizate din ambele perspective (pentru modalitatile actului juridic, a se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011, p. 172 si urm.). Semnalam ca a f ost exprimata si opinia, pe care nu o împartasim, potrivit careia conditia este o modalitate a obligatiei, si nu a contr actului si, în consecinta, numai obligatia unuia dintre contractanti poate fi afectata de conditie (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 527). Din perspectiva relatiei dintre modalitatile care afecteaza elementele de contin ut ale raporturilor juridice civile si, respectiv, modalitatile actului juridic civil, pot fi exprimate urmatoarele idei : a) delimitarea între cele doua categorii de situatii este necesara, fiind ipoteze care presupun, cu privire la efectele manifestate, o suprapunere partiala; ca atare, exista manifestari specifice în caz ul celor doua categorii de modalitati care conduc la situatii juridice diferite, desi modalitatea în sine est e aceeasi (spre exemplu, conditia suspensiva în cazul actului juridic presupune ca efect, prin îndeplinirea ei, însasi n asterea valabila a actului respectiv si, în consecinta, a raportului juridic, în timp ce conditia suspensiva ce afecteaza o obligatie are ca efect, în cazul îndeplinirii, eficacitatea respectivei obligatii art. 1400 NCC presupunându-se , ca atare, existenta unui raport juridic valabil constituit); b) categoria modalitatilor elementelor de continut ale raporturilor juridice civ ile (drepturile subiective patrimoniale, reale ori de creanta si, respectiv, obligatiile corelative) desemneaza situatia regula, iar cea a modalitatilor actului juridic situatia de exceptie în care raportul juridic civil presupune, în mod necesa r, un astfel de izvor; c) cu exceptia art. 1407 alin. (3) teza a II-a si art. 1410 NCC care excedeaza, posibil, cadrului specific de manifestare a continutului unui raport juridic obligational reglementarea actuala regasita în Titlul III al Cartii a V-a vizeaza raporturile juridice în al caror continut se regasesc drepturi de creanta si oblig atii corelative. 2. Delimitarea între obligatiile pure si simple si obligatiile simple. În doctrina a nterioara adoptarii noului Cod civil o astfel de distinctie nu se regasea. Singura categorie de obli
gatii opusa celei a obligatiilor afectate de modalitati le cuprindea numai pe cele pure si simple, caracterizate astfel: obligatii obisnuite care sunt pure deoarece se nasc sigur si imediat, fiinta lor fiind ireversibila, trebuind sa fie executate în întregime si de îndata ce s-au nascut si simple pentru ca daca sunt analiza te din punct de vedere al elementelor lor structurale, se constata ca ele sunt legaturi juridice exclusiv în tre doua persoane creditorul si debitorul si, în acelasi timp, au ca obiect o singura prestatie la care este îndritu it subiectul activ si îndatorat subiectul pasiv (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 123; autorul face dis tinctie între obligatiile pure si simple si obligatiile pure si complexe); raportul juridic obligational în forma sa cea mai simpla, care presupune un credit or si un debitor si un singur obiect (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Drept Obligatiile, p. 389); cele care cuprind numai elementele structurale ale raportului juridic obligation al (subiecte, obiect, continut si sanctiune), nefiind afectate de modalitati (a se vedea M.C. Costin, C.M. Costin, Dictionar de drept civil de la A la Z, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 725); cele imediat exigibile (a se vedea Ph. Malaurie s.a. Obligatiile, p. 4 si 727). În prezent, analiza celor doua categorii de obligatii trebuie sa porneasca de la c alificarile regasite în normele care le definesc: conform art. 1396 alin. (2) NCC, obligatia pura si simpla nu este susceptibila d e modalitati; potrivit alin. (3) al aceluiasi articol, obligatia simpla, nefiind afectata de m odalitati, poate fi executata imediat, din propria initiativa a debitorului sau la cererea creditorului. Rezulta ca elementul care diferentiaza în mod decisiv cele doua categorii de oblig atii consta în imposibilitatea juridica de a regasi în cazul obligatiilor pure si simple conditia si/sau termenul , incompatibilitatea acestei categorii cu modalitatile obligatiilor. Afectarea lor cu o modalitate se sanctioneaza cu n ulitatea (absoluta, virtuala). Obligatiile simple, cu sensul dat de reglementarea actuala, pot fi raportate, co nceptual, la dezvoltarile doctrinare care anterior vizau obligatiile pure si simple. În schimb, pentru noul continut al notiunii de obligatie pura si simpla (careia îi corespunde, mutatis mutandis, si notiunea de drept subiectiv pur s i simplu ) este necesar sa avem în vedere, într-o abordare sintetica, situatiile ce corespund manifestarii unei astfel de obligatii ( exempli gratia, obligatia de întretinere art. 513 si urm. NCC). Credem ca aceasta optiune a legiuitorului nu se justifica. Nu prezinta niciun in teres practic delimitarea între obligatiile pure si simple si obligatiile simple. Mai mult, este echivoca, deoar ece în Cod exista ipoteze de reglementare în care distinctia este negata [art. 1054 alin. (2) precizeaza ca leg atul poate fi pur si simplu, cu termen, sub conditie sau sarcina ]. Art. 1397. Obligatii simple (1) Obligatia simpla nu este afectata de termen sau conditie si poate fi executa ta imediat, din proprie initiativa sau la cererea creditorului. (2) Obligatia este simpla, iar nu conditionala, daca eficacitatea sau desfiintar ea ei depinde de un eveniment care, fara ca partile sa stie, avusese deja loc în momentul în care debito
rul s-a obligat sub conditie. [art. 1396 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Notiune. Obligatia simpla poate desemna fie raportul juridic obligational în an samblul sau, fie latura pasiva a continutului acestuia, obligatia propriu-zisa, în acceptiune stricto sensu, ce rev ine debitorului. Interpretând per a contrario alin. (2) al art. 1396 NCC, obligatia simpla, ca raport juridic, se po ate caracteriza prin urmatoarele: presupune o legatura juridica între doua persoane, având ca obiect o prestatie unica (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 123); este susceptibila de modalitati; de regula, ca rezultat al manifestarii vointei subiectelor raportului obligation al, modalitatile lipsesc din structura respectivei relatii juridice; este imediat exigibila: poate fi executata din proprie initiativa de catre debit or ori, în lipsa unei plati voluntare, executarea poate fi ceruta de îndata de catre creditor. 2. Situatie speciala. Pentru a transa disputa doctrinara manifestata sub imperiu l reglementarii anterioare, legiuitorul a calificat expres ca manifestare a unei obligatii simple ipoteza în c are eficacitatea sau desfiintarea sa depinde de un eveniment care avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obli gat sub conditia producerii lui, chiar daca subiectele raportului obligational nu aveau cunostinta de producerea lui. Rezulta ca, pentru a constitui o conditie, evenimentul trebuie sa fie viitor. Ev enimentul care a survenit deja nu poate fi o conditie, chiar daca le era necunoscut partilor (a se vedea Ph. Malaurie s. a., Obligatiile, p. 735). Art. 1398. Obligatii afectate de modalitati Obligatiile pot fi afectate de termen sau conditie. [art. 989 alin. (4), art. 99 4 alin. (2), art. 1027 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Notiune. Categorii de modalitati. În doctrina anterioara noului Cod civil, moda litatile obligatiilor au fost definite ca reprezentând elemente sau împrejurari exterioare ori interioare structuri i unor raporturi juridice de obligatii care le afecteaza fiinta sau exigibilitatea ori subiectele sau obiectu l lor, elemente ale caror prezenta le confera anumite particularitati în ce priveste regimul lor juridic (a se vedea L. P op, Obligatiile, vol. I, p. 123). S-a facut, astfel, distinctia între modalitati care afecteaza fiinta sau exigibili tatea obligatiilor, ca împrejurari sau elemente exterioare raportului juridic (termenul, conditia) si, respectiv, m odalitati care privesc subiectele si obiectul raporturilor obligationale, ca împrejurari interne structurii obligati ei (obligatii divizibile si obligatii indivizibile; obligatii solidare; obligatii in solidum ; obligatii alt ernative si obligatii facultative). În prezent, data fiind optiunea de reglementare a legiuitorului, modalitatile obli gatiilor într-o acceptiune stricto sensu se refera fie la exigibilitate (termen suspensiv), fie la existent a însasi a obligatiei (termen extinctiv si conditie rezolutorie), fie la eficacitatea obligatiei (conditie suspensiva), iar nu si la obiect (alternative, facultative)
ori la pluralitatea subiectelor raporturilor juridice obligationale (divizibile, indivizibile, solidare) (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 522). 2. Sarcina. Tratata modalitate a actului juridic civil în doctrina anterioara noului Cod (a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. a III-a, revizuita si adaugita, Ed . Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 268-270), sarcina nu a fost retinuta ca atare în cadrul reglementarii generale din acest tit lu, având în vedere ca domeniul ei de aplicare se limiteaza la categoria actelor juridice liberalitati [a se vedea, spre exemplu, art. 989 alin. (4), art. 994 alin. (2), art. 1027 alin. (1) NCC)]. Capitolul II. Conditia Art. 1399. - Obligatia conditionala Art. 1400. - Conditia suspensiva Art. 1401. - Conditia rezolutorie Art. 1402. - Conditia imposibila, ilicita sau imorala Art. 1403. - Conditia pur potestativa Art. 1404. - Constatarea îndeplinirii conditiei Art. 1405. - Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii conditiei Art. 1406. - Renuntarea la conditie Art. 1407. - Efectele îndeplinirii conditiei Art. 1408. - Transmiterea obligatiei conditionale Art. 1409. - Actele conservatorii Art. 1410. - Fructele culese înaintea îndeplinirii conditiei Art. 1399. Obligatia conditionala Este afectata de conditie obligatia a carei eficacitate sau desfiintare depinde de un eveniment viitor si nesigur. (art. 524-528, art. 1017 teza a II-a, art.1400-1401, 1179, 13 97 NCC) Comentariu 1. Notiune. Articolul 1399 NCC are drept corespondent ipoteza de reglementare an terior regasita în art. 1004 C.civ. este cea afectata de conditie s Obligatia conditionala în acceptiune stricto sensu i care este corelativa unui drept conditional (a se vedea M.C. Costin, C.M. Costin, Dictionar de drept civil de la A la Z, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 680). Conditia este legata de incertitudine. Ea ar e, în general, o origine voluntara si vizeaza un eveniment viitor cu realizare aleatorie (a se vedea Ph. Malaurie s .a., Obligatiile, p. 733 si p. 734). Conditia ofera subiectelor raportului juridic posibilitatea de a anticipa evenim entul viitor cu privire la care spera ca se va realiza sau nu se va realiza, fara a dobândi certitudinea în aceasta privinta (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 523). Este necesara diferentierea între conditiile de validitate a actului juridic civil (enumerate în art. 1179 NCC) ori ale nasterii unor situatii juridice (spre exemplu, conditiile obligatiei de întretiner e art. 524-528 NCC) si conditia ca modalitate a obligatiilor. Conditia modalitate a obligatiilor presupune întrunirea urmatoarelor elemente ce caracterizeaza evenimentul la care textul raporteaza notiunea ca gen proxim: evenimentul sa fie viitor; asa cum am aratat (a se vedea supra, art. 1397 NCC, p ct. 2), un eveniment care a avut deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat nu poate întemeia manifestarea unei conditii, chiar daca subiectele raportului obligational nu au cunoscut producerea respectivului eveni
ment; realizarea evenimentului sa fie incerta; incertitudinea trebuie sa priveasca însas i realizarea evenimentului, iar nu momentul în care acesta se va produce (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 132); de realizarea evenimentului depinde fie eficacitatea (conditia suspensiva; art. 1400 NCC), fie desfiintarea obligatiei (conditia rezolutorie; art. 1401 NCC). Spre deosebire de textul art. 1004 C.civ., în care determinanta era perfectarea obli gatiei (regasita si în art. 1017 teza a II-a NCC), în prezent art. 1399 NCC face vorbire despre eficacitatea sau desfiin tarea obligatiei. Fara a fi în prezenta unei optiuni noi de reglementare (ca solutie), ci numai a unei schimbari (actual izari) terminologice, vizând regimul si efectele conditiei suspensive (a se vedea infra, art. 1400 NCC), solutia este benefica. Art. 1400. Conditia suspensiva Conditia este suspensiva atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligat iei. ( art. 1405, 1412 NCC) Comentariu 1. Caracterizare. S-a aratat în doctrina ulterioara adoptarii Legii nr. 287/2009 c a, în cazul conditiei suspensive, obligatia este provizoriu ineficienta, dar eficacitatea ei poate rezulta retroac tiv din însasi realizarea conditiei (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 525) si ca modalitatea analizata af ecteaza numai eficacitatea actului juridic, iar nu si existenta efectelor sau nasterea actului juridic (a se vedea A . Ratoi, Noul Cod civil, p. 522). Aceste dezvoltari teoretice nu satisfac într-o masura suficienta necesitatea de interpret are a textului. Textul exprima mai mult decât orice alta ipoteza de reglementare necesitatea delim itarii nete între acceptiunea larga a notiunii de obligatie (ca raport juridic) si cea stricta (de datorie ce in cumba debitorului). Reglementarea anterioara viza ca efect al realizarii conditiei suspensive perfectarea obligatie i (art. 1004 C.civ.). Ca atare, conditia suspensiva a fost definita ca acel eveniment viitor si nesigur de care depinde na sterea retroactiva a raportului juridic de obligatii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 104). Dar, în cadr ul aceleiasi analize, se arata ca, tot în ipoteza manifestarii conditiei suspensive (pendente conditione), raportul juridic este format, dar fiinta sa este suspendata pâna la realizarea conditiei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 104); mai apoi, se arata ca exista incertitudine cu privire la fiinta raportului obligational : obligatia este formata , dar nu este nascuta (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 143). Plecând de la premisa ca aproape toate obligati ile sub conditie suspensiva sunt de natura contractuala, se arata ca în perioada manifestarii conditiei eficacitatea co ntractului este paralizata, conditia suspensiva împiedicând producerea efectelor sale principale (a se vedea L. Pop, Oblig atiile, vol. I, p. 143). Desi se manifesta în cadrul dezvoltarilor teoretice prezentate mai sus o serie de contradictii, explicatiile sunt extrem de utile daca se are în vedere distinctia cu privire la acceptiunile notiunii de ob ligatie . Astfel, în cazul conditiei suspensive: raportul juridic obligational este constituit (nascut) valabil: presupune un izv
or de sine statator (de regula, o conventie) si întruneste toate elementele ce-l particularizeaza în cadrul raporturil or sociale: are subiecte determinate; prezinta un continut juridic specific si un obiect corespunzator ac estui continut; în continutul raportului juridic nu exista (în latura sa activa) decât facultatea, pos ibilitatea nasterii si manifestarii retroactive ale unui drept subiectiv simplu si a unei obligatii simple corelativ e; aceasta facultate este, pendente conditione, un drept subiectiv distinct recunoscut creditorului (subiectul activ al raportului juridic are dreptul sa spere ca ) si o obligatie negativa corelativa ce revine debitorului (de nu întreprin de nimic de natura a afecta posibilitatea manifestarii evenimentului viitor; a se vedea si art. 1405 NCC). În acest stadiu, pe de-o parte, obligatia propriu-zisa, prefigurata de subiectele raportului juridic (datoria ce incumba d ebitorului la împlinirea conditiei) nu exista, dreptul subiectiv corelativ acestei obligatii nu exista nici el, iar obi ectul raportului juridic presupune o conduita subsumata specificului continutului aratat. Eficacitatea obligatiei de care face vorbire textul legal vizeaza tocmai rezultatu l transformarii prin realizarea conditiei suspensive a continutului raportului juridic într-unul specific unei obl igatii simple. Obligatia (datoria debitorului) se naste la momentul îndeplinirii conditiei, concomitent nascându-se si dreptul subiectiv corelativ. Astfel, raportul juridic obligational (obligatia, în sens larg) devine eficace. 2. Eficacitate si exigibilitate. Relatia dintre eficacitatea obligatiei (conditi e suspensiva) si exigibilitatea obligatiei (termen suspensiv) apare, consecutiv dezvoltarilor regasite supra, pc t. 1, cât se poate de clar, fara a exista suprapuneri: în timp ce în cazul manifestarii conditiei suspensive, obligatia (datoria debitorului) nu exista, în cazul unui termen suspensiv, aceeasi obligatie exista, este nascuta valabil, însa asa cum vom arata, infra, art. 1412 NCC ca efect al modalitatii, este amânata scadenta respectivei datorii. Art. 1401. Conditia rezolutorie (1) Conditia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determina desfiintarea obl igatiei. (2) Pâna la proba contrara, conditia se prezuma a fi rezolutorie ori de câte ori sca denta obligatiilor principale preceda momentul la care conditia s-ar putea îndeplini. ( art. 1672, 1719 NCC) Comentariu 1. Caracterizare. Spre deosebire de conditia suspensiva, care presupune manifest area unui raport juridic specific, distinct sub aspectul continutului si al obiectului de raportul juridic care se manifesta daca, prin ipoteza, conditia este îndeplinita, conditia rezolutorie are drept premisa existenta unui r aport juridic propriu-zis valabil constituit. Exista, ca atare, si se manifesta propriu-zis, inclusiv prin executa re, si obligatia (datoria) ce incumba subiectului pasiv al respectivului raport juridic. Pâna la eventuala îndeplinire a c onditiei, obligatia este simpla (a se vedea A. Ratoi, Noul Cod civil, p. 522). Având în vedere si caracterizarea legala regasita în art. 1401 alin. (1), ramân de actua litate definitiile regasite în doctrina anterioara adoptarii Codului, dintre care o mentionam pe urmatoarea: un
eveniment viitor si nesigur de care depinde desfiintarea retroactiva a raportului juridic obligational (a se ve dea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 140). Conditia rezolutorie are o actiune întârziata si instantanee, pentru ca nu îsi va prod uce efectul decât dupa ce se produce evenimentul si pentru ca ea actioneaza instantaneu asupra raportului jur idic. Ea se distinge de clauza rezolutorie (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 528), distinctia prezentând interes, fireste, doar în cazul în care izvorul raportului juridic obligational este un contract. 2. Prezumtie. Conform alin. (2) al art. 1401 NCC, conditia se prezuma a fi rezol utorie ori de câte ori scadenta obligatiilor principale preceda momentul la care conditia s-ar putea îndeplini. Ip oteza exprimând o prezumtie legala relativa prezinta interes în cazul în care momentul nasterii raportului jurid ic este distinct de cel al exigibilitatii obligatiilor regasite în continutul sau. Trebuie identificate, în sit uatia data, trei momente consecutive: cel al nasterii relatiei obligationale, cel al exigibilitatii datoriilor si cel al realizarii conditiei. Referirea la obligatiile principale din continutul raportului juridic presupune delimitarea, pe de-o parte, între elementele specifice laturii pasive a respectivului raport, care tin de esenta s i îl califica (spre exemplu, în materia vânzarii, însusi Codul enumera obligatiile principale ale vânzatorului art. 1672 si, re pectiv, ale cumparatorului art. 1719; în lipsa de stipulatie contrara, orice alte obligatii ale partilor cont ractului nu ar avea caracter principal), si eventuale datorii ce incumba debitorului având caracter incidental, nefiind specif ice raportului juridic pe care se pliaza. Interpretând per a contrario alin. (2) al art. 1401 NCC, momentul scadente i acestor obligatii este indiferent în calificarea conditiei. Scadenta lor poate fi concomitenta si chiar ulterioara m omentului îndeplinirii conditiei. Art. 1402. Conditia imposibila, ilicita sau imorala Conditia imposibila, contrara legii sau bunelor moravuri este considerata nescri sa, iar daca este însasi cauza contractului, atrage nulitatea absoluta a acestuia. Comentariu 1. Cerintele de validitate a conditiei. Articolul 1402 NCC corespunde ipotezei d e reglementare anterior regasite în art. 1008 C.civ. De remarcat ca legiuitorul a mentinut modalitatea neg ativa de exprimare a cerintelor ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru ca modalitatea conditiei sa existe si sa prod uca efecte juridice (sa fie valabila). Este necesara, în consecinta, o interpretare per a contrario a textului pentru a i dentifica aceste cerinte, demers având ca rezultat exprimarea urmatoarelor elemente: a) Conditia trebuie sa fie posibila; posibilitatea ca evenimentul viitor sa se p roduca se analizeaza atât din perspectiva materiala, cât si juridica. Din perspectiva materiala, nu este necesar ca imposibilitatea sa fie absoluta. E a se manifesta si daca situatia pe care o exprima ar putea fi depasita prin utilizarea unor mijloace extraordinare. Impe dimentul presupune aceeasi relativitate ca si forta majora (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 7 41-742). Imposibilitatea juridica se apreciaza la momentul stabilirii conditiei, iar în sit uatia în care pe parcursul manifestarii
acesteia imposibilitatea dispare (urmare a evolutiilor normative), conditia va r amâne a fi considerata imposibila (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 133). Imposibilitatea conditiei poate fi exprimata afirmativ sau negativ. Este imposib ila afirmativ conditia privind realizarea unei împrejurari care nu se va putea produce. Conditie negativ imposibi la este aceea care consta în absenta realizarii unui lucru ce nu se va realiza niciodata (a se vedea I. Turcu , Noul Cod civil republicat, p. 530). Conditia de a nu face un lucru imposibil nu afecteaza validitatea obligatiei con tractata sub conditie suspensiva sau rezolutorie (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 5 30). Cerinta ca evenimentul viitor si incert sa fie posibil prezinta relevanta numai în cazul conditiei suspensive: numai conditia suspensiva imposibila este prohibita, deoarece obligatia propriu-zisa n u va putea exista niciodata (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 133). În cazul unei conditii rezolutorii imp osibile, obligatia este simpla. b) Conditia trebuie sa fie licita si morala. Liceitatea si conformitatea cu regu lile de convietuire sociala care privesc ordinea publica vizeaza în principal intentia subiectelor raportului jurid ic, iar nu însasi natura evenimentului pe care conditia îl are drept obiect (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 742). Daca nu prefigureaza o conduita proprie a subiectelor raportului juridic conditional, ev enimentul viitor si posibil poate avea el însusi, în forma sa proprie de manifestare caracter ilicit si/sau imoral. 2. Sanctiuni. Spre deosebire de solutia anterioara, în care se regasea exclusiv sa nctiunea nulitatii (art. 1008 C.civ.), alin. (2) al art. 1402 NCC instituie, alternativ, doua sanctiuni ce pot opera în c azul manifestarii unei conditii care nu respecta cumulativ cele trei cerinte de validitate. Ambele ipoteze sunt subsumat e premisei manifestarii conditiei în cadru conventional. Daca partile au contractat în considerarea conditiei (aceasta configurând cauza cont ractului si fiind de esenta ei), caracterul imposibil, ilicit ori imoral al acesteia atrage nulitatea absoluta a actului juridic. Altfel, sanctiunea civila va consta în considerarea ca nescrisa a clauzei prin care s-a stipulat cond itia. Obligatia izvorâta din actul juridic devine, astfel, una simpla. Art. 1403. Conditia pur potestativa Obligatia contractata sub o conditie suspensiva ce depinde exclusiv de vointa de bitorului nu produce niciun efect. Comentariu 1. Terminologie. Utilizarea expresiei pur potestativa pentru calificarea conditi ei suspensive în cuprinsul art. 1403 NCC nu conduce, prin ea însasi, la concluzia ca a fost împartasita de catre leg iuitor teoria clasica franceza (specifica secolului al XIX-lea), decurgând din interpretarea si aplicarea art. 11 74 din Codul civil francez, având ca punct de plecare delimitarea între conditia potestativa simpla si conditia pur pot estativa (a se vedea: Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 736-740; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 135-139). În realitate, indiferent de felul conditiei suspensiva sau rezolutorie caracterul potestativ din partea debitorului conduce la lipsirea de efect pentru obligatia pe care si-a asumat-o astfel. Esen
tial este ca obligatia sa nu fie afectata de o conditie potestativa a carei realizare sa depinda exclusiv de arbitrariul d ebitorului, indiferent ca obligatia are ca izvor un contract cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, sinalagmatic sau unilate ral. Din pacate, desi în doctrina se exprimase anterior redactarii noii reglementari ne cesitatea reevaluarii normative a problematicii conditiei potestative si a consecintelor acesteia asupra valabilit atii obligatiei (si a actelor juridice), prilejul a fost irosit de catre legiuitor. 2. Situatii permise. Din interpretarea per a contrario a art. 1403 NCC, rezulta ca obligatia afectata de o conditie potestativa a carei realizare depinde exclusiv de vointa creditorului, indiferen t ca este suspensiva sau rezolutorie, este valabila (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 139). Art. 1404. Constatarea îndeplinirii conditiei (1) Îndeplinirea conditiei se apreciaza dupa criteriile stabilite de parti sau pe care acestea este probabil sa le fi avut în vedere dupa împrejurari. (2) Când obligatia este contractata sub conditia producerii unui eveniment într-un a numit termen, conditia este socotita neîndeplinita daca termenul s-a împlinit fara ca even imentul sa se produca. În lipsa unui termen, conditia se considera neîndeplinita numai atunci când e ste sigur ca evenimentul nu se va produce. (3) Atunci când obligatia este contractata sub conditia ca un eveniment nu se va p roduce într-un anumit termen, conditia se considera îndeplinita daca este sigur ca evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, conditia nu se considera îndeplinita decât atunci când es te sigur ca evenimentul nu se va produce. (4) Partea interesata poate cere oricând instantei sa constate îndeplinirea sau neînde plinirea conditiei. (art. 1266 NCC) Comentariu 1. Regula. Teza I din alin. (1) al art. 1404 NCC reia regula exprimata anterior de art. 1011 C.civ., la care este adaugata o solutie alternativa, constând în aprecierea conditiei ca îndeplinita functie de crit eriile pe care subiectele raportului juridic obligational este probabil sa le fi avut în vedere dupa împrejurari . Dat fiind echivocul exprimarii solutiei normative, este utila corelarea art. 140 4 alin. (1) teza a II-a cu art. 1266 alin. (1) NCC, potrivit caruia contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a part ilor, la a carei stabilire, conform alin. (2) al aceluiasi articol, se va tine seama, fara ca enumerarea sa fie limi tativa, de scopul contractului, de negocierile purtate între parti, de practicile statornicite între acestea si de comp ortamentul lor ulterior încheierii contractului. Referirea la parti vizeaza izvorul conventional al modului de constatare a îndeplini rii conditiei, iar nu în mod necesar izvorul însusi al raportului obligational. 2. Prezumtii. Alineatele (2) si (3) ale art. 1404 NCC instituie o serie de prezu mtii legale, a caror incidenta este subsumata urmatoarelor ipoteze: a) partile contracteaza obligatia sub conditia pozitiva (suspensiva sau extincti va) a producerii unui eveniment într-
un anumit termen. Simpla împlinire a termenului, neprecedata de producerea respect ivului eveniment, conduce la constatarea neîndeplinirii conditiei [alin. (2) teza I]; b) partile contracteaza obligatia sub conditia pozitiva (suspensiva sau extincti va) a producerii unui eveniment, fara a stabili si un termen limita pentru producerea lui. În momentul existentei certit udinii ca evenimentul nu se va produce, conditia se va considera neîndeplinita [alin. (2) teza a II-a]; c) partile contracteaza obligatia sub conditia negativa (suspensiva sau extincti va) ca un eveniment nu se va produce într-un anumit termen. Conditia se considera îndeplinita: anterior termenului, daca neproducerea evenimentului este certa; prin simpla împlinire a termenului, chiar daca, prin ipoteza, evenimentul s-ar put ea produce ulterior acestui moment; d) partile contracteaza obligatia sub conditia negativa (suspensiva sau extincti va) ca un eveniment nu se va produce, fara a stabili un termen. Conditia se considera îndeplinita numai daca este sigur ca evenimentul nu se va produce. 3. Interventia instantei. Constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii conditiei susp ensive sau rezolutorii se poate realiza de catre instanta, daca partile nu pot realiza un acord în aceasta privint a (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 537). Art. 1405. Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii conditiei (1) Conditia se considera îndeplinita daca debitorul obligat sub aceasta conditie îm piedica realizarea ei. (2) Conditia se considera neîndeplinita daca partea interesata de îndeplinirea condi tiei determina, cu rea-credinta, realizarea evenimentului. (art. 1404 NCC) Comentariu 1. Ipoteze. Textul reia partial solutia anterior reglementata în art. 1014 C.civ. Ipoteza vizeaza atât conditia suspensiva, cât si pe cea rezolutorie (a se vedea A. Ratoi, Noul Cod civil, p. 523 ). Spre deosebire de art. 1404 NCC, în care sunt instituite prezumtii legale cu privi re la stabilirea momentului pro îndeplinirii sau neîndeplinirii conditiei prin raportare la un criteriu obiectiv ducerea sau, dupa caz, neproducerea evenimentului art. 1405 NCC stabileste la rândul sau doua prezumtii l egale vizând determinarea îndeplinirii ori a neîndeplinirii conditiei functie un criteriu subiectiv, constând în c onduita subiectelor raportului obligational. Astfel: a) daca debitorul obligat sub conditie împiedica realizarea ei, conditia se consid era îndeplinita [alin. (1)]. b) daca partea interesata de îndeplinirea conditiei determina, cu rea-credinta, re alizarea evenimentului, conditia prezuma a fi neîndeplinita [alin. (2)]. Art. 1406. Renuntarea la conditie (1) Partea în al carei interes exclusiv a fost stipulata conditia este libera sa r enunte unilateral la aceasta atât timp cât conditia nu s-a îndeplinit. (2) Renuntarea la conditie face ca obligatia sa fie simpla. (art. 1400 NCC) Comentariu 1. Notiune si mecanism. Renuntarea la conditie este o manifestare unilaterala de vointa a partii care beneficiaza
de îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului posibil a fi exprimata numai înainte de momentul realizarii modalitatii (spre exemplu, beneficiul conditiei suspensive se manifesta pendente conditione în interesul debitorului obligatiei; beneficiul conditiei extinctive se manifesta pendente co nditione în interesul creditorului obligatiei). Pentru ca renuntarea sa fie valabila, manifestarea de vointa trebuie sa se circu mscrie urmatoarelor cerinte: a) sa provina de la partea în al carei interes (beneficiu) exclusiv a fost stipula ta conditia; daca, prin ipoteza, conditia a fost stabilita în interes comun, renuntarea poate opera numai prin acor d, iar nu si unilateral; b) sa fie exprimata înainte de îndeplinirea conditiei; daca autorul renuntarii nu a cunoscut împrejurarea ca respectiva conditie s-a îndeplinit, renuntarea exprimata ulterior nu produce efect e. 2. Efecte. Conform alin. (2) al art. 1406 NCC, principalul efect al renuntarii c onsta în transformarea obligatiei din conditionala în obligatie simpla; în situatia obligatiei afectate de conditie suspen siva, aceasta devine eficace (în sensul art. 1400 NCC) la momentul renuntarii, iar în cazul obligatiei afectate de o conditie rezolutorie, existenta si executarea obligatiei se consolideaza retroactiv din acelasi moment (al renuntar ii). Art. 1407. Efectele îndeplinirii conditiei (1) Conditia îndeplinita este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul în cheierii contractului, daca din vointa partilor, natura contractului ori dispozitiile leg ale nu rezulta contrariul. (2) În cazul contractelor cu executare continua sau succesiva afectate de o condit ie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect asupra prestatiilor deja executate. (3) Atunci când conditia suspensiva produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla. Actele încheiate de proprietarul sub conditie suspensiva sunt valabile si, în cazul îndeplinirii conditiei, produc ef ecte de la data încheierii lor. (4) Atunci când conditia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire , fiecare dintre parti este obligata sa restituie celeilalte prestatiile pe care le-a prim it în temeiul obligatiei ca si cum aceasta nu ar fi existat niciodata. Dispozitiile privitoare la restituirea prestatiilor se aplica în mod corespunzator. (art. 1635 si urm. NCC) Comentariu 1. Optiunea de reglementare. Alineatul (1) al art. 1407 NCC îsi regaseste corespon dentul în reglementarea anterioara din art. 1015 teza I C.civ. În ambele solutii se remarca manifestarea e xclusiva a ipotezei în care izvorul raportului juridic obligational este contractul. Situatiile regasite în art. 1407 NCC presupun identificarea solutiilor normative exclusiv pentru etapa eveniente conditione. Ca atare, efectele pendent e conditione si cele deficiente
conditione se vor stabili prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor din articolul mentionat si prin observarea ansamblului reglementarii modalitatii conditiei. 2. Prezumtii si efecte. Prin îndeplinirea conditiei se produc efecte retroactive, care coboara în manifestarea lor specifica tipului de conditie pâna la momentul nasterii raportului juridic conditi onal [alin. (1)]. Caracterul relativ al prezumtiei permite identificarea unei alte solutii decurgând din manifestarea e xpresa sau tacita (cu referire la natura contractului ) a vointei partilor ori direct din lege. O alta solutie ar pre supune fie un efect retroactiv partial, fie chiar renuntarea în totalitate la efectul retroactiv. Când contractul se executa în timp prin acte succesive sau în mod neîntrerupt (continuu) , împlinirea conditiei rezolutorii produce efecte numai pentru viitor, lasând neatinse efectele deja cons umate (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 540). Solutia derogatorie de la regula prevazuta în alin. (1) este supletiva, partile putând stabili ca realizarea conditiei sa produca (si) efecte retroactive, totale sau partiale [art. 1407 alin. (2) NCC]. În cazul îndeplinirii conditiei suspensive care produce efecte retroactive, debitoru l este obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla [alin. (3) teza I]. Caracterul simplu al oblig atiei va viza, ca regula, întreaga perioada în care conditia a fost pendente. Teza a II-a din alin. (3) reglementeaza manifestarea conditiei suspensive nu ca modalitate juridica a obligatiei, ci a dreptului de proprietate. Proprietarul care a dobândit dreptul sub conditie suspen siva si a încheiat pendente conditione acte juridice având ca obiect însusi obiectul dreptului de proprietate be neficiaza de încheierea valabila a acestora. Actele juridice astfel încheiate produc efecte în lipsa de stipulatie cont rara de la momentul încheierii lor. Daca, în situatia îndeplinirii ei, conditia rezolutorie produce efecte retroactive, subiectele raportului juridic sunt obligate ex lege sa îsi restituie reciproc prestatiile primite în executarea obligat iei desfiintate, ca si cum acesta nu ar fi existat niciodata . Ipoteza a II-a a alin. (4) face trimitere, în privinta reg ulilor aplicabile obligatiei de restituire în aceasta ipoteza particulara, la dispozitiile art. 1635 si urm. NCC. Art. 1408. Transmiterea obligatiei conditionale (1) Obligatia afectata de conditie este transmisibila, drepturile dobânditorului f iind însa supuse aceleiasi conditii. (2) Obligatia afectata de conditie se poate prelua, dispozitiile art. 1599-1608 aplicându-se în mod corespunzator. (art. 1599-1608 NCC) Comentariu 1. Ipoteze. Indiferent de felul conditiei care afecteaza obligatia, aceasta este transmisibila. Solutia normativa confirma existenta raportului juridic obligational si în cazul manifestarii unei c onditii suspensive. Având în vedere si reglementarea anterioara din art. 1015 teza a II-a C.civ., sunt utile urmatoarel e precizari în legatura cu aplicarea alin. (1) al art. 1408 NCC: termenul obligatie este utilizat în acceptiunea sa larga, desemnând atât obligatia condi tionala propriu-zisa, cât si dreptul subiectiv conditional;
transmiterea dreptului conditional este posibila atât prin acte între vii, cât si prin succesiune; creanta va intra în patrimoniul dobânditorului afectata de aceeasi conditie (a se vedea L. Pop, Obliga tiile, vol. I, p. 145 si p. 147); transmiterea obligatiei conditionale propriu-zise (a datoriei) nu se poate reali za decât printr-o transmisiune universala sau cu titlu universal, deoarece nici în reglementarea noului Cod civil nu este permisa cesiunea de datorie, or, asa cum precizeaza alin. (2), prin acte între vii corespunzator insti tutiei preluarii datoriei astfel cum aceasta este reglementata prin art. 1599-1608 NCC. Art. 1409. Actele conservatorii Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea conditiei, sa faca orice acte de con servare a dreptului sau. (art. 898 NCC) Comentariu 1. Domeniu de aplicare. Chiar daca formularea textului este generala (cum se reg asea, de altfel, si în art. 1016 C.civ.), ipoteza vizeaza, în realitate, manifestarea dreptului creditorului penden te conditione în cazul conditiei suspensive. Daca modalitatea obligatiei consta într-o conditie rezolutorie, dreptu l creditorului este exigibil; el poate sa exercite toate prerogativele specifice dreptului sau subiectiv si toate actiunile care însotesc creanta (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 147), iar nu numai acte conservatorii. În cazul în care conditia se regaseste nu ca o modalitate a obligatiei, ci ca modali tate juridica a unui drept real, indiferent de felul conditiei poate face acte de titularul dreptului conditional conservare (cum ar fi, spre exemplu, înscrierea provizorie art. 898 NCC). Art. 1410. Fructele culese înaintea îndeplinirii conditiei În lipsa de stipulatie sau prevedere legala contrara, fructele culese ori încasate îna intea îndeplinirii conditiei se cuvin proprietarului sub conditie rezolutorie. [art. 140 7 alin. (3) teza a II-a NCC] Comentariu 1. Delimitare. La fel ca art. 1407 alin. (3) teza a II-a NCC, art. 1410 reglemen teaza o situatie specifica mecanismului drepturilor reale afectate de modalitatea juridica a conditiei. Prin referirea l a situatia proprietarului, textul nu poate fi perceput dintr-o perspectiva ambivalenta în sensul ca ar putea viza atât dr epturi reale, cât si drepturi de creanta si obligatii corelative. 2. Efecte. Regula pe care textul o instituie cu caracter supletiv presupune ca f ructele naturale sau cele industriale culese, ori fructele civile percepute se cuvin proprietarului sub co nditie rezolutorie, din momentul nasterii dreptului si pâna la împlinirea conditiei. Este vorba de o exceptie de la c aracterul retroactiv al conditiei rezolutorii, limitata însa strict la fructele bunului obiect al dreptului real rez olubil. Capitolul III. Termenul Art. 1411. - Obligatia afectata de termen Art. 1412. - Categorii de termene Art. 1413. - Beneficiul termenului Art. 1414. - Efectul termenului suspensiv
Art. 1415. - Stabilirea judiciara a termenului Art. 1416. - Calculul termenelor Art. 1417. - Decaderea din beneficiul termenului Art. 1418. - Exigibilitatea anticipata Art. 1419. - Inopozabilitatea decaderii din termen Art. 1420. - Nerealizarea evenimentului Art. 1411. Obligatia afectata de termen (1) Obligatia este afectata de termen atunci când executarea sau stingerea ei depi nde de un eveniment viitor si sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de parti sau de instanta ori prevazut de lege. [a rt. 1412 alin. (2), art. 1415 NCC] Comentariu 1. Notiuni. Termenul poate fi definit ca acel eveniment viitor si sigur ca se va produce, concretizat prin scurgerea unei perioade de timp, de a carui împlinire depinde fie exigibilitatea obligatiei, fie existenta acesteia. Obligatia afectata de termen (ori obligatia cu termen) desemneaza fie obligatia, în sens strict, de datorie ce incumba debitorului, a carei exigibilitate este amânata pâna la împlinirea termenului, fie raportul juridic obligational care se stinge prin producerea evenimentului. Notiunea de termen se precizeaza prin trei clasificari. Aceea care opune termenul cert celui incert; aceea care opune termenul în interesul creditorului , celui în interesul debitorului si celui în interesul comun al subiectelor raportului juridic obligational; aceea care opune termenul suspensiv celui extinctiv (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 729). Termenul este cert când momentul producerii evenimentului viitor este cunoscut cu exactitate de la nasterea raportului juridic obligational. Termenul incert este cel a carui împlinire este s tabilita în functie de un anumit eveniment viitor si sigur, dar care nu se poate sti dinainte când se va produce cu exactitate (a se vedea L. Pop, Obligatiile, p. 151). Pentru a fi în prezenta unui termen incert necesar a fi deli mitat de conditie un eveniment trebuie sa aiba o realizare ineluctabila, chiar daca data sa este nedeterminata; spre exemplu, moartea unei persoane (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 730). Termenul este cert când a fos t determinat cu precizie prin referinta la o data calendaristica sau la un eveniment precis situat în timp, dar si atunci când se determina printr-un numar de unitati de timp, calculat de la o data precisa. Termenul este incert at unci când este determinat prin descrierea evenimentului care trebuie sa se produca cu certitudine, dar fara sa se poata anticipa data producerii (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 543). 2. Clasificare legala. Legiuitorul a retinut criteriul de clasificare a termenel or, în acceptiunea de modalitate a obligatiei, constând în observarea izvorului (etiologiei) lor. Conform alin. (2) al art. 1412 NCC, termenele pot fi conventionale (stabilite de subiectele raportului juridic obligational), judicia re (când instanta ori un alt organism cu atributii jurisdictionale le instituie fie în aplicarea unei dispoziti i legale, fie la cererea unuia dintre subiectele raportului juridic obligational art. 1415 NCC ) ori legale (daca însasi legea este izvorul direct al
instituirii termenului). Art. 1412. Categorii de termene (1) Termenul este suspensiv atunci când, pâna la împlinirea lui, este amânata scadenta obligatiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligatia se stinge. [ar t. 1411 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Caracterizare. O a doua delimitare legala, alaturi de cea regasita în alin. (2) al art. 1411 NCC, se întemeiaza pe criteriul efectelor specifice principale pe care termenul, ca modalitate a oblig atiilor, le produce fie pendente termine (în cazul termenului suspensiv), fie prin împlinirea sa (eveniente termine, în ipoteza termenului extinctiv). Astfel, termenul suspensiv amâna pâna la împlinirea lui exigibilitatea (sc adenta) obligatiei; termenul extinctiv marcheaza, prin împlinirea lui stingerea obligatiei. În cazul termenului suspensiv, creditorul nu poate proceda la acte de executare si lita si nici la chemarea în judecata a debitorului, dar poate exercita actiunea pauliana (a se vedea I. Turc u, Noul Cod civil republicat, p. 544). Cât timp termenul nu s-a împlinit, creditorul poate face acte de conservare, în special sa exercite actiunea pauliana; în plus, creanta poate sa produca anumite efecte, cum ar fi dobânzile (a s e vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 732). Împlinirea termenului suspensiv nu îl scuteste pe creditor de punerea în întârziere a debi torului, afara de stipulatie contrara (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 544). Art. 1413. Beneficiul termenului (1) Termenul profita debitorului, afara de cazul când din lege, din vointa partilo r sau din împrejurari rezulta ca a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor parti. (2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunta oricând la acesta, fara consimtamântul celeilalte parti. Comentariu 1. Beneficiul termenului. Ca regula, beneficiul termenului profita debitorului, fiind reiterata solutia anterior regasita în art. 1024 C.civ., ca prezumtie legala (a se vedea A. Ratoi, N oul Cod civil, p. 526). Natura supletiva a regulii instituite prin art. 1413 alin. (1) presupune o solutie dife rita în ipoteza în care, din vointa partilor sau din împrejurari specifice raportului juridic obligational, rezulta ca termenul a fost stabilit fie în favoarea creditorului, fie în favoarea ambelor subiecte ale raportului juridic obligational . Daca a fost stabilit în favoarea creditorului, termenul profita acestuia, iar daca a fost stabilit în favo area ambelor parti, va profita acelei parti care îl invoca. 2. Renuntarea la beneficiul termenului. Debitorul ori creditorul, ca beneficiari exclusivi ai termenului care afecteaza raportul juridic obligational, poate renunta oricând la acesta, fara a f i necesar consimtamântul celuilalt subiect al raportului juridic obligational. Renuntarea la termenul suspensiv sta bilit în favoarea debitorului presupune o plata anticipata din partea acestuia, care trebuie sa fie, ca regula , nefractionata (a se vedea A. Ratoi,
Noul Cod civil, p. 526). Art. 1414. Efectul termenului suspensiv Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunavoie si în cunostinta de cauza înainte de împlinirea termenului nu est e supus restituirii. (art. 1635 si urm. NCC) Comentariu 1. Efecte. Potrivit art. 1414 NCC, în cazul termenului suspensiv, pendente termine , obligatia nu se poate cere a fi executata nefiind exigibila de catre creditor înainte de împlinirea respectivului te rmen. Daca însa debitorul obligatiei angajate cu termen suspensiv si-a îndeplinit voluntar îndatorirea anterior împlinirii termenului, cunoscând existenta termenului si natura acestuia (suspensiva), plata efectuata nu este supusa restituirii (art. 1635 si urm.), fiind o plata datorata. Art. 1415. Stabilirea judiciara a termenului (1) Atunci când partile convin sa amâne stabilirea termenului sau lasa uneia dintre ele sarcina de a-l stabili si când, dupa o durata rezonabila de timp, termenul nu a fost înca st abilit, instanta poate, la cererea uneia dintre parti, sa fixeze termenul tinând seama de natura ob ligatiei, de situatia partilor si de orice alte împrejurari. (2) Instanta poate, de asemenea, sa fixeze termenul atunci când, prin natura sa, o bligatia presupune un termen si nu exista nicio conventie prin care acesta sa poata fi de terminat. (3) Cererea pentru stabilirea termenului se solutioneaza potrivit regulilor apli cabile ordonantei presedintiale, fiind supusa prescriptiei, care începe sa curga de la data încheierii contractului. (art. 2517 NCC) Comentariu 1. Situatie premisa. În practica se pot manifesta situatii în care subiectele unui r parti ale aport obligational unui act juridic civil din care a izvorât respectiva relatie realizeaza un acord d e vointa care presupune ca obiect (conduita) amânarea stabilirii unui termen ori facultatea recunoscuta exclusiv une ia dintre parti de a stabili termenul (cu caracter suspensiv) în vederea exigibilitatii obligatiei. În ambele ipo teze, daca dupa o durata rezonabila, termenul nu a fost determinat, partea interesata de regula, creditor ul obligatiei poate sesiza instanta cu o cerere având ca obiect stabilirea (fixarea) termenului. Criteriile pe care instanta le poate avea în vedere constau în natura obligatiei, si tuatia partilor si/sau orice alte împrejurari relevante. Potrivit alin. (2) al art. 1415 NCC, instanta poate fi sesizata de catre partea interesata si în cazul în care obligatia, prin natura sa, presupune un termen si nu exista o determinare conventionala cu privi re la stabilirea sa. 2. Procedura. În toate cele trei ipoteze, regulile procedurale aplicabile sunt cel e specifice ordonantei presedintiale. Actiunea este prescriptibila extinctiv (în termenul general prevazu t de art. 2517 NCC), un regim special având stabilirea momentului de la care termenul începe sa curga cel al încheie
rii contractului, ca izvor al raportului juridic obligational. Art. 1416. Calculul termenelor Calculul termenelor, indiferent de durata si izvorul lor, se face potrivit regul ilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a. (art. 2551-2556 NCC) Comentariu Articolul 1416 NCC reprezinta o norma de trimitere, instituind indiferent de dur ata si sursa lor aplicabilitatea regulilor generale stabilite în titlul rezervat calculului termenelor (art. 2551-2 556 NCC). Art. 1417. Decaderea din beneficiul termenului (1) Debitorul decade din beneficiul termenului daca se afla în stare de insolvabil itate sau, dupa caz, de insolventa declarata în conditiile legii, precum si atunci când, cu intentie sau dintr-o culpa grava, diminueaza prin fapta sa garantiile constituite în favoarea creditoru lui sau nu constituie garantiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezulta din inferi oritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executarii silite, fata de valoar ea totala a datoriilor exigibile. Daca prin lege nu se prevede altfel, aceasta stare se constata de ins tanta, care, în acest scop, poate tine seama de anumite împrejurari, precum disparitia intempestiva a de bitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declansarea împotriva sa a unei proceduri de executare silita si altele asemenea. (3) Decaderea din beneficiul termenului poate fi ceruta si atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situatia de a nu mai satisface o conditie considerata esentiala de credi tor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar sa se fi stipulat expres caracte rul esential al conditiei si posibilitatea sanctiunii decaderii, precum si sa fi existat un inte res legitim pentru creditor sa considere conditia respectiva drept esentiala. (Legea nr. 85/2006) Comentariu 1. Mecanism. În situatiile reglementate de alin. (1) al art. 1417, decaderea din b eneficiul termenului împrejurare de natura a conferi creantei caracter imediat exigibil opereaza de drept, urmare a declararii starii de insolventa ori a manifestarii starii de insolvabilitate sau a manifestarii conduitei debito rului constând fie într-o actiune prohibita diminuarea cu intentie ori din culpa grava a garantiilor obligatiei, f ie într-o inactiune neconstituirea garantiilor promise. Rolul instantei se rezuma la constatarea intervenirii decad erii din beneficiul termenului. O solutie diferita este regasita în alin. (3) al textului, în care decaderea din ben eficiul termenului este dispusa de catre instanta, obligatia devenind exigibila la momentul ramânerii definitive a ho tarâri, daca debitorul se afla în situatia de a nu mai satisface o conditie considerata esentiala de catre credito r la momentul încheierii contractului. Insolventa priveste ipotezele reglementate de Legea nr. 85/2006. Starea de insol vabilitate rezultând din
distinctia operata de legiuitor ca ar fi specifica persoanelor fizice izvoraste, conform alin. (2) al art. 1417 NCC, din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executar ii silite, fata de valoarea totala a datoriilor exigibile. Cu privire la ipoteza diminuarii garantiilor, este necesara observarea relatiei dintre eventualele forme specifice de garantare a obligatiilor (garantii stricto sensu) cu gajul general al credito rilor chirografari; se pot manifesta urmatoarele situatii: nu sunt constituite garantii (fideiusiune, gaj ori ipoteca; nu intereseaza ipote za garantiilor autonome); orice interventie a debitorului asupra elementelor de activ patrimonial susceptibile a fi executate, realizata cu intentia de a vatama interesele creditorului ori dintr-o culpa grava, justifica decaderea di n termen; sunt constituite garantii, dar acestea se limiteaza la acoperirea, chiar si numa i partiala, a obligatiei garantate în caz de neexecutare (este exclusa conventional depasirea limitelor garantiilor consti tuite în ipoteza neacoperirii integrale a obligatiei principale prin identificarea unor elemente din gajul gen eral); numai diminuarea garantiilor propriu-zise conduce la decaderea din termen; exista garantii, însa executarea obligatiei de garantare nu se limiteaza la acoper irea de catre acestea a întregii datorii (creditorul putând sa urmareasca, subsecvent executarii garantiei si, ca a tare, stingerii acesteia , elementele din gajul general al creditorilor chirografari); chiar daca diminuare a operata de catre debitor vizeaza elemente de activ patrimonial extrinseci garantiei propriu-zise, anterior moment ului exigibilitatii obligatiei, apreciem ca decaderea poate interveni în situatia în care, prin ipoteza, din cauza u nor evolutii care au diminuat obiectiv valoarea garantiei ori au marit, corespunzator, valoarea obligatiei gar antate în detrimentul valorii garantiei, este evident ca valoarea garantiei este inferioara valorii obligatiei garantate. Textul trebuie interpretat în sensul identificarii unor solutii corespunzatoare sa lvgardarii intereselor creditorului, dintre cele evidentiate supra. 2. Aspecte procedurale. Potrivit art. 1417 alin. (2) teza a II-a NCC, daca prin lege nu se instituie un alt mecanism de constatare (ori subiectele raportului juridic nu constata ele însele manifestar ea unei situatii de natura a conduce la decaderea din beneficiul termenului), creditorul se poate adresa instantei pe ntru ca aceasta sa constate retroactiv scadenta anticipata a obligatiei. Pentru a fi constatata decaderea debitorului din beneficiul termenului, instanta învestita la cererea creditorului poate determina starea de insolvabilitate a subiectului pasiv al raportului obli gational si în raport de alte împrejurari decât contabilitatea lato sensu a patrimoniului debitorului (cum ar fi, spre exemplu, disparitia intempestiva a debitorului ori neplata unor datorii devenite scadente), pornirea unei proceduri de executare silita contra debitorului (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat, p. 547). În ipoteza reglementata de alin. (3), pentru ca actiunea creditorului având ca obiec t solicitarea de a se dispune decaderea din termen, este necesar sa fie întrunite cumulativ urmatoarele cerinte: a) caracterul esential al conditiei ce-l vizeaza pe debitor trebuie sa fie conve nit (exprimat si însusit) de catre
subiectele raportului juridic obligational; b) partile sa fi convenit asupra incidentei sanctiunii decaderii; c) sa existe la momentul constituirii raportului juridic obligational un interes legitim pentru creditor în a considera conditia ce-l priveste pe debitorul sau ca fiind esentiala. Art. 1418. Exigibilitatea anticipata Renuntarea la termen sau decaderea din beneficiul termenului face ca obligatia s a devina de îndata exigibila. Comentariu 1. Efecte. Renuntarea la beneficiul termenului si decaderea din acest beneficiu au un efect principal comun, constând în transformarea obligatiei într-una simpla. Renuntarea si decaderea din bene ficiul termenului produc aceleasi efecte ca împlinirea termenului (a se vedea A. Ratoi, Noul Cod civil, p. 528). Art. 1419. Inopozabilitatea decaderii din termen Decaderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opoza bila celorlalti codebitori. Comentariu 1. Domeniu de aplicare. Articolul 1419 NCC vizeaza ipoteza unui raport juridic o bligational cu pluralitate de subiecte pasive. Daca decaderea din beneficiul termenului opereaza ori este disp usa cu privire la unul sau mai multi debitori dintre cei care au aceasta calitate în raportul dat, modalitatea termenul ui va subzista pentru ceilalti debitori, chiar daca obligatia ce le revine este solidara. Regula este supletiva, partile putând conveni asupra extinderii efectului decaderi i din beneficiul termenului asupra tuturor celor obligati. În doctrina s-a evidentiat si opinia ca decaderea din beneficiul termenului nu ar afecta situatia garantilor, care nu ar putea fi executati anticipat (a se vedea A. Ratoi, Noul Cod civil, p. 528). În ce ne priveste, credem ca este corecta solutia contrara, în sensul ca decaderea din beneficiul termenului a debitorului c onduce la posibilitatea de executare nu numai a obligatiei principale, ci si a garantiilor ce o însotesc (accesorium se quitur principale). Art. 1420. Nerealizarea evenimentului Daca un eveniment pe care partile îl considera ca fiind un termen nu se realizeaza , obligatia devine exigibila în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal sa se produca . În acest caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol. (art. 111 LPA) Comentariu 1. Efecte. Textul instituie o prezumtie care vizeaza ipoteza în care subiectele ra portului juridic obligational califica un eveniment viitor drept termen, datorita frecventei si regularitatii manifesta rii acestuia ori datorita altor împrejurari care, din perspectiva partilor, îi confera evenimentului viitor caracter cert ca realizare (manifestare). Spre exemplu, partile unui contract convin ca obligatiile sa devina exigibile la momentul unei manifestari publice, programate pentru 2012 sa se desfasoare în intervalul 4-6 septembrie. Indiferent d e motive, daca în 2012 acest eveniment nu se va produce, obligatiile asumate vor deveni totusi exigibile la 6
septembrie 2012. Ori de câte ori se regaseste în mecanismul obligatiei o astfel de modalitate care ar e o natura sui generis, îmbinând caracteristici specifice atât conditiei, cât si termenului vor fi aplicabile, p otrivit ipotezei a II-a a art. 1420 NCC, prevederile referitoare la termen ca modalitate a obligatiei. Potrivit art. 111 LPA, dispozitiile art. 1420 NCC sunt aplicabile si în cazul cont ractelor încheiate înainte de data intrarii în vigoare a Codului, daca ziua în care evenimentul ar fi trebuit sa se rea lizeze este ulterioara acelei date. Titlul IV Obligatiile complexe Bibliografie: D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului c ivil român, vol. VI, 1906-1926 (citata în continuare D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. V I); D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, 1926; A. Almasan, Obligatiile plurale, Ed. C.H. B eck, Bucuresi, 2007 (citata în continuare A. Almasan, Obligatiile plurale); C. Aubry, C. Rau, Cours de droit ci vil francais d après la méthode de Zachariae, vol. IV, (ed. a a IV-a), Imprimerie et librairie générale de jurisprudenc e, Paris, 1971; G. Baudry Lacantinerie, L. Barde, Traité théorétique et pratique de droit civil. Les obligations (ed. a III-a), vol. II, Librairie e la société du reçueil, Sirey et du jurnal du palais, Paris, 1907; M.B. Cantacuzino, Cu rs de drept civil (ed. a II-a), Ed. Ramuri; M.B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, 1921; J. Carbonnier, Droit ci vil. IV. Les obligations, Paris, Ed. Thémis, 1985; Fr. Deak, Curs de drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Bucur esti, 1960; P. Demetrescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. didactica si pedagogica, 1966; C. Ham angiu, N. Georgean, Codul Român. Comentat si adnotat, Bucuresti, 1930 (citata în continuare C. Hamangiu, N. Georgea n, Codul civil adnotat); C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II , Ed. Nationala, S. Ciornei, Bucuresti, 1928-1929; T. Ionascu, Curs de drept civil. Teoria generala a contrac telor si obligatiilor, 1942; F. Laurent, Principes de droit civil français, vol. XVII, (ed. a III-a), Bruylant Christophe & C. éditeurs, Librairie A. Marescq, Ainé, Paris, 1878; Henri si Leon Mazeaud, Leçon de droit civil. tome II, Paris, 1962 ; Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998; Gh. Nedelski, Curs de drept civil, 1955; A. Oteteliseanu, Curs de drept civil; anul II: Despre obligatii, 19 39-1940; G. Plastara, Curs de drept civil român. vol. IV, Obligatiile, Ed. Ancora, Bucuresti, 1925 (citata în continuare G. Pl astara, Obligatiile); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Buc uresti, 2006; T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968; M.G. Rarincesc u, Notiuni de drept civil. Obligatiuni, 1934-1935; I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civil român, studiu de doctr ina si jurisprudenta, 1943; B. Stark, Droit civil. Obligations. II Contract, Paris, 1972; B. Stark, H. Rozand, L. Boyer, Droit civil. Obligations. II Contract Paris, 1998; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a oblig atiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); P.C. Vla chide, Repetitia principiilor de
drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1994; A. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les obligations, Paris, Précis Dalloz, 1986. Capitolul I. - Obligatiile divizibile si obligatiile indivizibile Capitolul II. - Obligatiile solidare Capitolul III. - Obligatiile alternative si facultative Capitolul I. Obligatiile divizibile si obligatiile indivizibile Art. 1421. - Categorii Art. 1422. - Obligatia divizibila Art. 1423. - Prezumtia de egalitate Art. 1424. - Prezumtia de divizibilitate. Exceptii Art. 1425. - Efectele obligatiei indivizibile Art. 1426. - Solidaritatea si indivizibilitatea Art. 1427. - Divizibilitatea obligatiei între mostenitori Art. 1428. - Executarea în natura Art. 1429. - Restituirea prestatiilor Art. 1430. - Daunele-interese Art. 1431. - Existenta mai multor creditori Art. 1432. - Existenta mai multor debitori Art. 1433. - Prescriptia Art. 1421. Categorii Obligatiile pot fi divizibile sau indivizibile. ( art. 1424, 1490 NCC) Comentariu 1. Obligatiile divizibile caracterizare, coroborare cu principiul indivizibilita tii platii. Problema divizibilitatii obligatiilor este specifica raporturilor juridice complexe. În vir tutea art. 1490 NCC, cu valoare de postulat în materia executarii obligatiilor, obligatiile simple nu sunt susceptibi le de executare fractionata, creditorul fiind îndreptatit sa refuze plata partiala, indiferent de posibilitatea materiala de divizare a obiectului prestatiei. Dimpotriva, obligatiile cu pluralitate de subiecte , atât contractuale , cât si delictuale, pot avea o structura independenta, care nu va genera nicio legatura suplimentara între subi ectele aflate în pluralitate, si anume ipoteza obligatiei divizibile. Prestatiile fiecaruia dintre creditori, pen tru ipoteza divizibilitatii active, respectiv debitori, pentru ipoteza divizibilitatii pasive, va avea caracter inde pendent si, pe cale de consecinta, conduita partii nu va fi în niciun chip restrictionata prin luarea în considerare a existentei celorlalti coparticipanti. În mod simetric, nu vor putea nici profita celorlalti participanti eventualele act e sau exceptii ce pot deveni incidente în cadrul urmaririi. Antinomia divizibilitate-indivizibilitate presupune în esenta ei o dubla distincti e: diferenta dintre divizibilitate si indivizibilitate rezida în posibilitatea de a fi urmarita pro parte obligatia, pen tru fiecare codebitor, respectiv pretinsa de fiecare cocreditor, separat. Astfel, divizibilitatea implica împartire a obligatiei atât privind latura activa, cât si cea pasiva. În cadrul acestor raporturi, fiecare creditor nu poate cere decât p artea ce i se cuvine din creanta, iar fiecare debitor nu poate fi urmarit decât pentru partea sa de datorie, ignorând elem entele de pluralitate. Prin urmare, aceste obligatii au o unica trasatura juridica, fiind acele obligatii cu pluralitate de creditori sau de debitori în care creanta, respectiv datoria, se divide de drept între acestia. Dupa cum s-a aratat în literatura de specialitate corespunzator art. 1101 C.civ. (
a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 43), art. 1490 NCC, cu valoare de principiu pentru materia obligatii lor, nu este înfrânt de principiul executarii divizibile a obligatiilor cu pluralitate de subiecte. Finalitatea pos tulatului indivizibilitatii platii o reprezinta chiar obtinerea de catre creditor a executarii întocmai a obligatiei. A cesta nu poate fi obligat la mai putin decât ceea ce îl îndreptateste titlul creantei sale. Obligatiile divizibile presupun c a întreaga creanta sa fie realizabila prin executarea fractionata. Expresie a acestui fapt, nomina inter se ipso iure diviso sunt presupune ca în caz de pluralitate de subiecte modalitatea de exigibilitate divizata sa fie cuprinsa în îns usi titlul creantei. 2. Obligatiile indivizibile caracterizare. Indivizibilitatea executarii obligati ei vizeaza situatii de exceptie, dupa cum se arata în art. 1424 NCC, în care se pierde individualitatea prestatiei fi ecarui debitor, iar obligatia este privita unitar în vederea executarii nefractionate. Pe cale de consecinta, prestat ia fiecarui debitor, respectiv titlul creantei fiecarui creditor este în relatie interdependenta cu al celorlalti. Indiv izibilitatea presupune, pentru pluralitate activa, ca fiecare dintre creditori sa poata pretinde executarea în într egime a obligatiei, iar, pentru pluralitate pasiva, ca fiecare debitor sa poata fi constrâns pentru toata obligati a. Art. 1422. Obligatia divizibila (1) Obligatia este divizibila între mai multi debitori atunci când acestia sunt obli gati fata de creditor la aceeasi prestatie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la exec utarea obligatiei decât separat si în limita partii sale din datorie. (2) Obligatia este divizibila între mai multi creditori atunci când fiecare dintre a cestia nu poate sa ceara de la debitorul comun decât executarea partii sale din creanta. (art. 143 1-1432, 1436 NCC) Comentariu 1. Definitie si efecte principale. Articolul 1422 NCC defineste obligatia divizi bila aratând trasatura generala ce consta în existenta independenta, unele de altele, a atâtor raporturi obligationale câti creditori sau debitori sunt. Prin aratarea modului de exigibilitate, concomitent, articolul în discutie indica si efectele juridice astfel rezultate. Principala observatie care decurge din structura obligatiilor conjuncte vizeaza faptul ca nu se vor naste decât efecte principale. Exigibilitatea individuala si limitata a creantei face ca exceptiile opozabile de catre unul dintre debitorii conjuncti sa nu poata influenta în niciun fel soarta datoriei celorlalti debitori care nu le pot invoca. În lipsa unor conexiuni suplimentare legate de unitatea obligationala (asa cum se întâmpla în cazul solidaritatii perfecte), vor interesa doar legaturile juridice dintre creditori si debitor, respectiv între cre ditor si debitori, ca si cum raportul ar fi pur si simplu. În ipoteza ca sunt mai multi creditori, fiecare nu poate urmari pe debitor decât pen tru partea sa de creanta. În cazul mai multor debitori, fiecare este obligat sa-si plateasca propria parte din dato rie, neputând fi urmarit pentru mai mult. 2. Inexistenta efectelor secundare. În privinta creditorilor conjuncti nu opereaza
teoria mandatului mutual generator de efecte secundare, reglementat în materia solidaritatii de art. 1436 NCC. Astfel, novatia, iertarea de datorie, compensatia sau confuziunea nu produc efecte fata de ceilal ti debitori, asa cum, dimpotriva, se întâmpla în cazul indivizibilitatii, partial (a se vedea art. 1431 NCC) ori integral ( art. 1432 NCC) sau în cazul solidaritatii, unde exceptiile rezultate din reprezentarea între debitori tind sa acopere atât situatii comune, cât si situatii individuale. Deopotriva, punerea în întârziere a debitorului sau actele întreru patoare de prescriptie realizate de unul dintre creditori nu profita si celorlalti creditori. Pe cale de consecinta, fiecare dintre creditori va trebui sa se manifeste dilige nt, iar debitorii vor fi indiferenti fata de eventualele actiuni ale celorlalti debitori. Tot lipsa reprezentarii reciproce înt re ei va determina libertate deplina în încheierea actelor de dispozitie asupra titlului creantei. Fiecare dintre debitori poate încheia astfel de acte fara a afecta debitul celorlalti. Ei pot nova chiar în sensul înrautatirii situatiei lor ju ridice obligatia, pot cesiona creanta lor în mod independent de restul creditorilor, tranzactia va fi valabila indiferent de finalitate, întrucât nu afecteaza soarta altor debitori (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 53). Daca unul dintre debitori devine insolvabil, riscul insolvabilitatii sale va fi suportat de catre creditor, acesta din urma n eputând sa-i urmareasca pe ceilalti debitori pentru partea celui insolvabil. Daca unul dintre debitori a consimtit o clauza penala, exigibilitatea ei nu se v a putea extinde si în privinta celorlalti debitori. La fel ca toate celelalte obligatii cu pluralitate de subie cte, eventualele termene sau conditii consimtite unui debitor nu se vor rasfrânge si asupra altor debitori. Cauzele de compensatie sau de confuziune intervenite ulterior nasterii raportulu i obligational între creditor si unul dintre debitori vor opera numai în limitele datoriei acestuia, chiar daca ele prin considerarea lor integrala tind sa acopere si datoriile celorlalti. Asemenea, remiterea de datorie nu poate avea drept consecinte decât încetarea obligatiei debitorului iertat fara a presupune si reduceri corespunzatoare în priv inta celorlalti debitori. Art. 1423. Prezumtia de egalitate Daca prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligatii divizibile sunt tinuti fata de creditor în parti egale. Aceasta regula se aplica, în mod similar, si în privi nta creditorilor. Comentariu 1. Divizarea creantei. Dreptul de creanta se va divide conform titlului, reparti zarea fiind fie în procent, fie în suma fixa, fie în fractie matematica. Daca bunurile care fac obiectul obligatiei sunt determinate, ele urmeaza a fi identificate corespunzator prin titlu. Articolul 1423 NCC prevede s i o norma supletiva, în sensul ca, în cazul în care modul de repartitie a creantei nu este specificat prin actul constit utiv al creantei, divizarea se va face egal pe capete si vor fi tot atâtea creante câti creditori. 2. Distributia datoriei. În caz de pluralitate pasiva, în principiu, în masura în care o bligatia are natura contractuala, partile pot sa prevada orice modalitate de distributie a datoriei, în procent, în suma fixa, în fractie
matematica ori prin indicarea obiectului. Dimpotriva, în materia divizibilitatii r ezultata din fapt juridic si în materie contractuala, ori de câte ori nu a fost prevazut de însele partile modul de divizare , opereaza aceeasi prezumtie de egalitate a fiecareia dintre datoriile concurente, în limita careia va opera exigi bilitatea creantei. Art. 1424. Prezumtia de divizibilitate. Exceptii Obligatia este divizibila de plin drept, cu exceptia cazului în care indivizibilit atea a fost stipulata în mod expres ori obiectul obligatiei nu este, prin natura sa, susceptib il de divizare materiala sau intelectuala. (art. 1371, 1434, 1445 NCC) Comentariu 1. Regula materiei pluralitatii de subiecte. Aplicatii. Articolul 1424 NCC insti tuie o prezumtie relativa de divizibilitate a obligatiilor, prezumtie care va opera, chiar si în lipsa unui tex t expres în acest sens, atât sub aspectul pluralitatii active, cât si în privinta pluralitatii pasive. Divizibilitatea între cre ditorii sau debitorii obligatiei se constituie într-o veritabila regula de aplicabilitate generala în materia dreptul ui privat. Justificarea unei astfel de reguli rezida în faptul ca variantele care neaga divizibilitatea, si anume solidar itatea (perfecta si imperfecta) precum si indivizibilitatea, presupun un regim juridic restrictiv care defavorizeaza pe cei aflati în raport de pluralitate. Indiferent de caracterul pluralitatii, fie activ, fie pasiv, obligatiile plurale presupun alaturarea unor raporturi obligationale între un creditor si mai multi debitori sau invers. De aici rezulta ca unitatea de obligatie este practic o aparenta, la analiza concreta si aprofundata a raportului obligational acesta se descompune într-un numar de raporturi corespunzator celui al creditorilor, dupa caz debitorilor, dreptul propriu-zis al fiecaruia neregasindu-se decât în fractiunea ce reprezinta interesul sau. Anumite obligatii sunt, prin natura lor, divizibile, cum ar fi obligatiile privi nd plata unei sume de bani, ori obligatiile rezultate din obligatiile rezultate din fapta delictuala rezultata d in pluralitate de cauze (a se vedea art. 1371 NCC). 2. Exceptii de la regula divizibilitatii. Articolul 1424 NCC consacra, deopotriv a, si exceptiile de la aceasta regula, indicând doua ipoteze în care obligatia este indivizibila, fie întrucât partile au convenit expres (indivizibilitate de natura conventionala), fie obiectul obligatiei plurale nu e ste susceptibil de divizare materiala ori intelectuala. În timp ce prima exceptie vizeaza exclusiv obligatiile contractuale, cea de-a doua exceptie se aplica atât în privinta obligatiilor izvorâte dintr-un act juridic. cât si a celor care rezulta dintr-un fapt juridic. Exigibilitatea unitara nu se limiteaza la obligatiile indivizibile. Cele doua ip oteze de exceptie prevazute de art. 1424 NCC trebuie sa fie coroborate însa cu sfera de aplicabilitate a obligatiilor solid are, care potrivit art. 1434 NCC (corespunzator pluralitatii active), si potrivit art. 1445 NCC (corespunzator pl uralitatii pasive). Din aceasta coroborare rezula o limitare suplimentara a principiului divizibilitatii obligat iei, dincolo si în plus fata de indivizibilitatea determinata prin lege ori prin vointa partilor.
3. Indivizibilitatea naturala. Obligatiile de a da prin care se constituie sau s e transfera un drept real, chiar daca prestatia ce face obiectul obligatiei este imposibil de divizat materialmen te, nu va putea fi considerata indivizibila deoarece ea este întotdeauna divizibila intelectual. Aceasta imposibi litate de divizare trebuie înteleasa raportat la bun, iar nu la dreptul care poarta asupra lui, acesta din urma fiind întotdeauna divizibil. Pe de alta parte însa, obligatiile de a face (inclusiv obligatia de predare a bunului, corespunzato are constituirii sau transferarii dreptului real ) si de a nu face nu pot fi divizate nici material, nici intelect ual. Este aproape imposibil de conceput divizarea obligatiei de a nu face, întrucât orice act contrar ei urmeaza sa fie cons iderat o violare a acestei obligatii. 4. Indivizibilitatea voluntara. Articolul 1424 NCC defineste obligatia indivizib ila voluntara ca acea obligatie care, desi are un obiect materialmente divizibil, este indivizibila de oarece partile o socotesc ca atare si deci executarea ei nu va putea fi facuta decât în întregime (stipulationes non dividuntur e arum rerum quae divisionem sunt recipiunt). Dincolo de natura prestatiei, obligatia devine impos ibil de executat fractionat chiar în ipoteza în care divizarea ei ar aparea evidenta, izvorul indivizibilitatii fiind, prin urmare, nu natura prestatiei, ci vointa partilor. Obligatia indivizibila voluntara are, asadar, un izvor extrinse c obiectului, spre deosebire de cea reala, care are un caracter intrinsec. Aceasta este o importanta modificare fata de tex tul art. 1058 C.civ., care prevedea ca partile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate . Prin urmare, în literatura juridica s-a aratat ca indivizibilitatea voluntara poate rezulta tacit, însa în mod cert, din împrejurari neînd oielnice (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 431). Este evident faptul ca aceste împrejurari trebuiau sa încorporeze atitudinea neîndoielnica a partilor si ca, în lipsa de prevedere expresa, interpretarea trebuia facuta cu precautie având în vedere efectele restrictive ale înlaturarii divizarii obligatiei. Dimpotriva, art. 1424 N CC prevede necesitatea textului expres în conventia partilor care sa indice indivizibilitatea. 5. Indivizibilitatea activa si pasiva. Indivizibilitatea poate, în principiu, sa v izeze raportul obligational atât sub latura activa, cât si sub cea pasiva. Din considerente practice, indivizibilit atea conventionala intereseaza doar sub aspect pasiv. Ipoteza practica pe care o vizeaza noul Cod civil în reglem entarea indivizibilitatii active este aceea a creantei cu obiect indivizibil care, ca efect al succesiunii, se stramut a la mostenitorii creditorului. Art. 1425. Efectele obligatiei indivizibile (1) Obligatia indivizibila nu se divide între debitori, între creditori si nici între mostenitorii acestora. (2) Fiecare dintre debitori sau dintre mostenitorii acestora poate fi constrâns se parat la executarea întregii obligatii si, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre m ostenitorii acestora poate cere executarea integrala. [art. 1432 alin. (3), art. 1499 si urm ., art. 2298 NCC] Comentariu 1. Efectele principale ale indivizibilitatii. Efectul principal al indivizibilit
atii consta în posibilitatea creditorului de a pretinde fiecarui debitor prestarea integrala a obligatiei, re spectiv dreptul debitorului de a plati valabil în întregime oricarui cocreditor. În ceea ce priveste pluralitatea laturii act ive, în mod subsecvent, oricare dintre creditori va putea urmari pe debitorul obligatiei, cu posibilitatea conco mitenta pentru debitor de a se libera executând prestatia fata de unul dintre creditorii sai. Un astfel de efect princip al este comun indivizibilitatii si solidaritatii. Efectele produse de indivizibilitate sunt guvernate de dualitatea de trasaturi rezultata din vinculum iuris unic, pe de o parte si, pe de alta parte, de indivizibilitatea beneficiulu i creantei între creditori. Plata facuta oricaruia dintre creditori, libereaza pe debitor, iar chitanta libe ratorie a unui creditor e opozabila si celorlalti cocreditori. Plata, pentru a avea efect, nu poate fi facuta decât în întreg ime, întocmai si dupa regulile ce guverneaza aceasta materie. Dovada platii se va face fie prin chitanta liberator ie, fie prin remiterea titlului, cu precizarile privitoare la prezumtiile generate de forma acestuia, potrivit art. 1499 si urm. NCC. În privinta indivizibilitatii active, oricare dintre creditori va putea urmari în ju stitie în mod valabil pe debitor pretinzând executarea integrala a obiectului obligatiei, fara a i se putea opune îmb ogatirea fara just temei ori o exceptie de alta natura care sa tinda spre introducerea în cauza a celorlalti cred itori. Noul Cod civil nu mai prevede exceptia potrivit careia obligatia nu ar putea fi executata decât prin participare a tuturor creditorilor indivizibili. În caz de indivizibilitate pasiva, potrivit art. 1061 C.civ. se puteau clasifica o bligatiile indivizibile în datorii platibile de oricare dintre debitori separat, datorii susceptibile de a fi plati te doar de toti debitorii împreuna si datorii de natura a fi platite doar de un singur debitor. Plata nu se putea face în mod valabil decât cu respectarea acestei tipologii de ordin imperativ. Noul Cod civil nu contine un echivalent al acestui text. În ce priveste indivizibi litatea pasiva, creditorul are facultatea de a chema în judecata pe oricare dintre debitori. Practic optiunea se poate concretiza fie în chemarea tuturor codebitorilor, fie în chemarea oricaruia dintre ei. Avantajul creditorului în urmarirea tuturor codebitorilor are tripla valenta: îi poate obliga prin economicoasa varianta a unei singure hota râri judecatoresti, având posibilitatea executarii pentru oricare dintre ei, iar neexecutarea se va presch imba în daune pentru oricare dintre ei. Aceasta nu face ca cei nechemati în judecata sa se constituie în simpli garanti (a s e vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 244-246), putând fi urmariti ulte rior, în masura în care executarea este posibila. Codebitorul urmarit nu va putea opune beneficiul de diviziune în sensul prevazut de art. 2298 NCC, ci va putea cere doar un termen pentru introducerea în cauza a celorlalti debitori cautând , în cazul obligatiei indivizibile, ca acestia sa fie obligati împreuna la executarea obligatiei [art. 1432 alin. (3) NCC] prin aceeasi hotarâre judecatoreasca, spre deosebire de solidaritate, caz în care se urmareste simpla op ozabilitate a hotarârii, în vederea actiunii în regres. Cu toate acestea, în masura în care obligatia nu poate fi executata decât de unul dint
re codebitori [art. 1432 alin. (3) NCC], însa este chemat în judecata un alt debitor, acesta, prin introducerea în cauza a celui vizat, opune o exceptie asemanatoare beneficiului de discutiune, cu toate ca este tinut direct catre creditor. Invers, aceasta exceptie dilatorie nu poate fi invocata în ipoteza în care executarea obliga tiei nu este susceptibila a fi executata decât de catre debitorul actionat în judecata. Acest termen nu are caracte rul unui termen de gratie, fiind o facultate acordata debitorului indivizibil în vederea facilitarii executarii oblig atiei. Art. 1426. Solidaritatea si indivizibilitatea (1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însasi, indivizi bilitatea obligatiilor. (2) În lipsa de stipulatie contrara, creditorii si debitorii unei obligatii indivi zibile nu sunt legati solidar. [art. 1432 alin. (5), art. 1542 NCC] Comentariu 1. Comparatie între indivizibilitate si solidaritate. Indivizibilitatea si solidar itatea nu se confunda. Aceasta distinctie, mentionata si la art. 1059 din vechiul Cod civil, este fundamentata pe faptul ca indivizibilitatea se perpetueaza prin transmiterea unitara catre mostenitori a obiectului obligatiei, în timp ce solidaritatea se mentine limitat la partile primare ale obligatiei. La fel ca si obligatiile indivizibile, obligatiile solidare îsi gasesc fundamentar ea în ideea de garantie, în sens larg, garantie conferita celeilalte parti. Ideea de garantie este nuantata pentru cele doua forme de pluralitate. Astfel, indivizibilitatea are un caracter mai stabil fata de solidaritate, raportat la p osibilitatea perpetuarii la succesori, în timp ce solidaritatea are un caracter mai riguros fata de indivizibilitatea natu rala, datorita consecintelor rezultate din aplicarea mecanismului de reprezentare între cei aflati în pluralitate. În alte cu vinte, indivizibilitatea are un caracter mai degraba intrinsec obiectului prestatiei. Deosebirea fundamentala dintre cele doua categorii consta asadar în faptul ca indi vizibilitatea se refera, în principiu, la obiectul obligatiei, în timp ce solidaritatea priveste legatura exis tenta între subiectele obligatiei. Din perspectiva izvoarelor obligationale, vointa partilor este izvor comun, în timp ce indivizibilitatea poate rezulta si din natura obiectului obligatiei, iar solidaritatea poate fi prevazuta în lege. Consec inta a trasaturilor comune, dar, mai ales, a deosebirilor, regimul juridic suporta particularitati. 2. Efecte comune indivizibilitatii si solidaritatii. Solidaritatea si indivizibi litatea împiedica divizarea executarii obligatiei, tinând, fie sub aspect pasiv, fie sub aspect activ, partile în pluralitate. Punctul de legatura dintre cele doua forme de pluralitate în discutie îl constituie dreptul creditorului de a pretinde fiecarui debitor prestarea integrala a obligatiei, respectiv dreptul debitorului de a plati valab il în întregime oricarui cocreditor, în ambele cazuri urmând fractionarea ulterioara a prestatiei. 3. Deosebiri între indivizibilitate si solidaritate. În materie de indivizibilitate, datoria nu poate fi împartita niciodata (in infinitum), spre deosebire de solidaritate, unde succesorii debito rului solidar nu pot fi tinuti fiecare
pentru tot. În aceasta din urma situatie, prin transmisiunea succesorala obligatia devine divizibila. Obligatia indivizibila nu este afectata de moartea unuia dintre debitori în privinta mosteni torilor acestuia. Din punct de vedere al titularului dreptului, acest efect poate fi considerat un plus nedifer entiat în favoarea indivizibilitatii. Daca obiectul obligatiei devine divizibil, dispare obstacolul si ratiunea mentin erii indivizibilitatii obligatiei, în timp ce transformari asupra obiectului prestatiei nu influenteaza în niciun chip solida ritatea. O astfel de distinctie nu poate fi însa mentinuta pentru ipoteza în care opereaza indivizibilitatea convention ala, soarta depinzând de vointa contrara [potrivit art. 1432 alin. (5) NCC, încetarea indivizibilitatii este data de încetarea cauzei]. Clauza prin care sa se perpetueze exigibilitatea unitara a obligatiei ulterior oricarui incident de natura sa modifice modalitatea de realizare a prestatiei se impune a fi expres prevazuta, întrucât, potrivit regulilor de interpretare (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 73), indivizibilitatea fiind în contra debitorulu i, se va întelege clauza în favoarea sa în caz de dubiu. 4. Efecte specifice. Absenta reprezentarii reciproce între debitori (dupa caz, cre ditori) face ca indivizibilitatea sa fie privata de efectele secundare ce sunt specifice solidaritatii. Exista deoseb iri între cele doua forme de pluralitate si în ceea ce priveste celelalte efecte ale obligatiei. Modurile de stingere a obliga tiei vor fi comune pentru cele rezultate din natura lucrului, nu si cele rezultate din prestatie (iertarea de datorie sau renuntarea la solidaritate sunt valabile doar în cazul solidaritatii). Pieirea din culpa unuia dintre codebitori este caz f ortuit pentru ceilalti la indivizibilitate. Clauza penala este datorata de fiecare debitor pentru partea sa în cazul indivizib ilitatii deoarece executarea unitara provine din caracterul obiectiv. Inovatia art. 1542 NCC consta în alaturarea la ac easta solutie consacrata de literatura de specialitate a unei solutii alternative, si anume a divizarii penalitatii inc luzând si pe ceilalti codebitori. O alta diferenta consta în curgerea de dobânzi pentru toti codebitorii solidari când se face cererea de dobânzi, lucru ce nu se întâmpla în cazul indivizibilitatii. Chemarea în judecata de catre debitorul urmarit a celorlalti codebitori are drept finalitate în cazul obligatiei indivizibile ca acestia sa fie obligati împreuna la executarea obligatiei, în timp c e în cazul solidaritatii se urmareste simpla opozabilitate a hotarârii, în vederea actiunii în regres. S-a apreciat în doctrin a ca, pe aceste considerente, în cazul solidaritatii fiecare debitor datoreaza totum et totaliter, în timp ce în caz ul indivizibilitatii debit totum sed non totaliter, astfel încât debitorul sa poata cere o amânare pentru a introduce p e ceilalti în cauza, având un fel de beneficiu de diviziune (a se vedea G. Plastara, Obligatiile, p. 747). 5. Sintagma solidar si indivizibil .În materie contractuala civila, creditorii vor fi tentati, de fiecare data, sa impuna indivizibilitatea, prin utilizarea formulei solidar si indivizibil ori de cât e ori va fi posibil în detrimentul solidaritatii, pentru a evita riscul divizarii datoriei în caz de deces al debitor ului. Concluzia, retinuta drept extensie a art. 1219 din Codul civil francez chiar si de autori foarte vechi precum jurisco nsultul Laurent în sensul ca solidaritatea nu face obligatia indivizibila si nici indivizibilitatea nu face ob
ligatia solidara a generat o practica a inserarii formulei, devenita de stil în contractele civile, prin care debitorii se obliga solidar si indivizibil . Sintagma nu presupune însa juxtapunerea a doua naturi complet diferite ale solidaritatii si indivizibilitatii, ci adauga beneficiul perpetuitatii presupus de indivizibilitate unui raport solidar (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 75). Aceasta formula nu are un caracter pleonastic în considerarea deosebirilor dintre cele doua figuri juridice, având drept principala consecinta înlaturarea divizibilitatii în caz de moarte a parti i în cauza. Art. 1427. Divizibilitatea obligatiei între mostenitori Obligatia divizibila prin natura ei care nu are decât un singur debitor si un sing ur creditor trebuie sa fie executata între acestia ca si cum ar fi indivizibila, însa ea ramâne di vizibila între mostenitorii fiecaruia dintre ei. [art. 1114, art. 1490 alin. (1), art. 1516 NCC ] Comentariu 1. Indivizibilitatea si principiul indivizibilitatii platii. Articolele din cod referitoare la indivizibilitate o explica pe aceasta prin raportarea la un principiu general din materia executari i obligatiei, si anume principiul indivizibilitatii platii. Acest principiu se prezinta, raportat la indivizibilit atea între subiecte multiple, drept cheie de bolta în întelegerea acestei materii. Postulatul unitatii în executarea obligatiei, st atornicit la art. 1101 alin. (1) C.civ. si reluat în art. 1490 alin. (1) NCC, prevede imposibilitatea debitorului de a execut a partial obligatia în lipsa acordului creditorului, chiar daca obiectul este susceptibil de diviziune. Principiul se s ubordoneaza art. 1516 NCC (având corespondent art. 1073 C.civ.), care îndreptateste creditorul sa pretinda executar ea exacta a obligatiei ce, evident, va coincide cu executarea integrala. Prin urmare, regula este ca, indiferent de natura obiectului în continutul acestuia concret, obligatia sa fie privita unitar si sa fie îndeplinita ca atare. Asa cum s-a aratat în doctrina (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Nationala, S. Ciornei, Bucuresti, 1929, p. 606), principiul împartirii prin efectul transmisiunii succeso rale a datoriilor, în urma transmisiunii lor pe cale succesorala, opereaza de drept si independent de orice împarteala ( bona non intelliguntur nisi deducto aere alieno). Aceeasi solutie se va mentine, firesc, si în ipoteza în care în raportul juridic obligational sunt implicati mai mult de un creditor sau un debitor, iar prestatia fie este conform regulii conjuncta, fie este prevazuta expres divizibilitatea ei. Într-o astfel de situatie însa nu ne mai aflam, asa cum am argumentat, într-o cauza de exceptie de la regulile ce guverneaza plata, ci prin c onformare la trasaturile caracteristice pluralitatii de subiecte într-un raport obligational, se considera în mod individual fiecare dintre prestatiile codebitorilor, spre exemplu, drept relativ independente între ele. Divizarea de drept a pasivului este consecinta a lipsei ideii de reprezentare în m aterie succesorala, pasivul lichidându-se în mod autonom cu generarea unui drept de urmarire divizat al creditor ilor succesiunii (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 89). Nu intereseaza distinctia între mostenitorul
legal si cel legatar, cu conditia ca acesta din urma sa dobândeasca universal sau cu titlu universal, fiind tinuti la p asivul succesoral în limita bunurilor din patrimoniul succesoral (art. 1114 NCC). Art. 1428. Executarea în natura Când executarea obligatiei indivizibile are loc în natura, fiecare creditor nu poate cere si primi prestatia datorata decât în întregime. (art. 1516 NCC) Comentariu 1. Principiul executarii întocmai a obligatiilor. Expresie a mecanismului de produ cere a efectelor obligatiei indivizibile, când obiectul datoriei este indivizibil (fie ca este vorba despre o obligatie divizibila natural, fie ca este vorba despre o obligatie indivizibila conventional), actiunea creditorului se va îndrepta împotriva debitorului care poate sa o execute corespunzator sau, dupa caz, împotriva acelor debitori care num ai împreuna pot sa execute în mod unitar, aportul fiecaruia dintre ei reprezentând parte din tot. Echivalentul a cestei prevederi în Codul civil vechi îl reprezenta art. 1061 alin. (1). Articolul 1428 NCC extinde însa aria de aplicabil itate la nivel de principiu, dincolo de sfera mostenitorilor, ori de câte ori exista indivizibilitate. Având în vedere faptul ca în vederea executarii creanta trebuie sa fie certa, lichida si exigibila, toate conditiile generale se impun a fi mentinute în cazul indivizibilitatii în ceea ce priveste obie ctul. De asemenea, în ceea ce priveste debitorul, este necesar ca cel chemat în judecata sa detina bunul. Aceasta regula rezulta din aplicarea în materia obligatiilor plurale a principiulu i executarii întocmai a obligatiei, creditorul având dreptul, în temeiul art. 1516 NCC la îndeplinirea integrala, exacta s i la timp a obligatiei. Art. 1429. Restituirea prestatiilor Obligatia de restituire a prestatiilor efectuate în temeiul unei obligatii indiviz ibile este divizibila, afara de cazul în care indivizibilitatea obligatiei de restituire rezu lta din chiar natura ei. (art. 1635 NCC) Comentariu 1. Exceptia de la regula divizibilitatii restituirii prestatiilor. Restituirea p restatiilor este o specie de obligatie civila. Prin urmare, regulile generale privind executarea obligatiilor urmeaza a fi aplicate si în privinta acestei specii. Obligatia de restituire este o obligatie izvorâta din lege (potriv it art. 1635 NCC), iar nu din, bunaoara, contractul care ar putea fi temei direct al restituirii. Având izvor legal, indivi zibilitatea obligatiei de restituire nu poate rezulta din vointa partilor, ci doar din natura obligatiei. Prin urmare, i ndivizibilitatea în aceasta materie are caracter exceptional. Articolul 1429 NCC, fara corespondent în vechiul Cod civil, nu reprezinta decât o co nfirmare a aplicarii regulilor generale din materia indivizibilitatii. În cazul în care obiectul restituirii nu poa te fi executat în mod divizat si exista o pluralitate de debitori, temeiul indivizibilitatii executarii obligatiei de re stituire nu îl reprezinta însusi actul juridic desfiintat, ci art. 1429 NCC. Art. 1430. Daunele-interese
(1) Obligatia de a executa prin echivalent o obligatie indivizibila este divizib ila. (2) Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de ne executarea obligatiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proportie cu partea din creanta ce revine fiecaruia dintre ei. [art. 1350 si urm., art. 1454 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Regula divizibilitatii executarii silite indirecte. Expresie a aplicarii regu lilor generale în materia obligatiilor, obligatia de a executa prin echivalent o obligatie este întotdeauna divizibila. Explicatia acestei solutii consacrate de art. 1430 alin. (1) NCC rezulta din faptul ca executarea prin echi valent are ca obiect o suma de bani. Obligatiile având ca obiect o suma de bani sunt întotdeauna divizibile. În privinta ex ecutarii în echivalent nu va putea fi invocata indivizibilitatea naturala. Întrucât executarea prin echivalent es te o executare silita, ce opereaza în temeiul art. 1350 si urm. NCC, o astfel de obligatie nu poate avea natura conven tionala, deci nu poate avea nici caracter indivizibil prin vointa partilor. Regula, ce nu are corespondent în vechi ul Cod civil, nu reprezinta decât o explicatie a modului în care opereaza regulile generale în aceasta materie, solutia nefiind diferita sub imperiul NCC de cea anterior aplicata în practica judiciara. 2. Raspunderea pentru neexecutare. Actiunea în rezolutiune , respectiv reziliere, în cazul în care, în privinta unui contract sinalagmatic, codebitorii nu îsi executa sau executa necore spunzator obligatia, va putea fi formulata în contra tuturor debitorilor ori separat. Idem exceptia de neexecutare va opera corespunzator regulii de mai sus. Pieirea din culpa unuia dintre codebitori este caz fortuit pentru ceila lti la indivizibilitate, spre deosebire de materia solidaritatii [art. 1454 alin. (1) NCC], astfel încât atrage raspunderea doa r a celui în cauza la indivizibilitate. Fundamentarea rezida în lipsa legaturilor suplimentare specifice solidaritatii între debitorii obligati indivizibil (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 132). Aceasta este solutia care se imp une, chiar si în absenta unui text corespunzator în materia indivizibilitatii. 3. Imputabilitatea individuala a neexecutarii si consecintele acestei reguli. În m asura în care pieirea bunului se produce dupa punerea în întârziere sau din culpa debitorului în cauza, acesta va raspunde pentru tot, inclusiv daune-interese, fara drept de regres. O alta consecinta consta în inaplic abilitatea în aceasta materie (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 132) a regulii curgerii de daune-inter ese pentru toti codebitorii [art. 1430 alin. (2) NCC], lucru incompatibil cu regulile indivizibilitatii. Regula prevazu ta în acest alineat rezulta tot din lipsa reprezentarii între codebitorii indivizibili care, desi sunt tinuti la tot fiecare în ceea ce priveste obiectul obligatiei, nu vor împarti si raspunderea în caz de neexecutare corespunzatoare. Art. 1431. Existenta mai multor creditori (1) Creditorii si debitorii unei obligatii indivizibile nu sunt prezumati a-si f i încredintat reciproc puterea de a actiona pentru ceilalti în privinta creantei. (2) Novatia, remiterea de datorie, compensatia ori confuziunea consimtita sau ca re opereaza
fata de un creditor nu stinge obligatia decât pentru partea din creanta ce revine acestuia. Fata de ceilalti creditori, debitorul ramâne obligat pentru tot. (3) Debitorul care a platit celorlalti creditori este îndreptatit sa primeasca de la acestia echivalentul partii din obligatie cuvenite creditorului care a consimtit la stin gerea creantei sau fata de care aceasta a operat. Comentariu 1. Indivizibilitatea si lipsa mandatului reciproc. Cu titlu de precizare cu cara cter general, aceste modalitati de stingere vor primi un regim juridic afectat de inexistenta unor legaturi supl imentare între cocreditorii, respectiv codebitorii indivizibili, între care nu exista reprezentare reciproca. Aceasta reg ula, existenta si sub imperiul vechiului Cod civil, cu toate ca este prevazuta în art. 1431 NCC care reglementeaz a efectele solidaritatii active, influenteaza în aceeasi masura mecanismul de stingere a obligatiilor indivizibile pasiv. Aceasta concluzie rezulta din faptul ca, în absenta textului corespondent, efectele indivizibilitatii pasive sun t guvernate de aceeasi regula. Acest artificiu juridic ce guverneaza raporturile din cadrul solidaritatii, fund amentat pe ideea ca partea aflata în pluralitate reprezinta pe ceilalti, nu avea reglementare sub puterea vechiului C od civil. În aceste conditii, unanimitatea doctrinei a apreciat ca nu s-ar extinde si în privinta indivizibilita tii acest mecanism al reprezentarii (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 132), sub argument ca ar fi fost ne cesara existenta unui text similar art. 1056 C.civ., pentru a fi extinse efectele secundare si pentru aceasta materie. Textul noului Cod civil mentioneaza faptul ca lipsa mandatului reciproc este o p rezumtie care se impune a avea valoare absoluta. Nu este, asadar, posibil ca partile sa prevada în mod generic re prezentarea activa ori pasiva (în functie de situatia concreta) în actul juridic originar (si este, de asemenea, exc lusa, prin urmare, ipoteza existentei unui mandat reciproc acordat în materie necontractuala) aceasta conducând prin absur d la nasterea unui raport obligational cu caracter hibrid. Cu toate acestea, este posibila, la nivel punct ual, existenta unei reprezentari consimtite de partea aflata în pluralitate (de catre toti cocreditorii, respectiv codebitorii) pentru cazul în care ar fi incidenta o cauza de stingere ce opereaza doar asupra unuia dintre creditori ori debitori. Novatia raportului obligational în integralitate nu este inopozabila, ci doar novatia rezultata din r eprezentare. 2. Lipsirea de efecte secundare a indivizibilitatii active. Niciunul dintre cred itori nu poate face acte de dispozitie cu privire la întreaga plata. Remiterea de datorie este cauza de stinge re a obligatiei si, în aceasta materie, nu va putea fi facuta de unul, ci doar de toti creditorii. Novatia facuta de unu l dintre ei nu va fi opozabila celorlalti creditori, debitorul fiind eliberat doar pentru partea creditorului în cauza [art. 1431 alin. (2) NCC]. Compensatia în principiu tinde spre divizarea obligatiei, întrucât principial opereaza fie integral, fie proportional cu concursul obligatilor concurente. Dupa caz însa, în masura în care nu se face în dauna i ntereselor unei alte persoane (iar aici trebuie avuta ipoteza pluralitatii active), poate opera compensatia co nventionala (si consimtita de toti
cei implicati în raportul obligational). Atât compensatia, cât si confuziunea opereaza de plin drept si este perfect posibila, dar numai în privinta partii din creanta corespunzatoare celui în contra c aruia debitorul o invoca, tot ca expresie a lipsei mandatului tacit reciproc. Darea în plata (datio in solutum) si plata partiala nu vor putea fi consimtite de un singur creditor, întrucât tind spre divizarea obiectului obligatiei si încalca indivizibilitatea obiectului, chintesenta a tipului de pluralitate în discutie [art. 1431 alin. (3) NCC]. Ratiunea piedicii rezida în inadmisibilitatea unei diminuari a creantei ce ar rezulta din scaderea fractiunii acceptate. Prin urmare, astfel de operatiuni (chiar daca ele nu sunt indicate expres în cuprinsul textului citat) nu vor putea fi opuse celorlalti creditori. Cu toate a cestea, în masura în care debitorul a efectuat o plata integrala, în pofida unei cauze de diminuare a datoriei dintre ce le aratate mai sus, el va putea sa obtina restituirea prestatiei sale corespunzator partii din datorie ce s-a stins astfel. Art. 1432. Existenta mai multor debitori (1) Novatia, remiterea de datorie, compensatia ori confuziunea consimtita sau ca re opereaza în privinta unui debitor stinge obligatia indivizibila si îi libereaza pe ceilalti de bitori, acestia ramânând însa tinuti sa plateasca celui dintâi echivalentul partilor lor. (2) Creditorul poate sa ceara oricaruia dintre debitori executarea întregii obliga tii, oricare ar fi partea din obligatie ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, sa ceara ca toti debitorii sa efectueze plata în acelasi timp. (3) Debitorul chemat în judecata pentru totalitatea obligatiei poate cere un terme n pentru a-i introduce în cauza pe ceilalti debitori, cu exceptia cazului în care prestatia nu po ate fi realizata decât de cel chemat în judecata, care, în acest caz, poate fi obligat sa execute singu r întreaga prestatie, având însa drept de regres împotriva celorlalti debitori. (4) Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorulu i, nu produce efecte împotriva celorlalti debitori. (5) Îndata ce cauza indivizibilitatii înceteaza, obligatia devine divizibila. (art. 1431 NCC) Comentariu 1. Lipsirea de efecte secundare a indivizibilitatii pasive. Obligatia se va stin ge, dincolo de executare, si prin alte modalitati, unele compatibile cu satisfacerea creantei, eventual adaugân du-se despagubiri, altele fara aceasta finalitate. Modalitati ce vor prelua particularitatile fiecarui mecanism în parte pot fi: compensatia, confuziunea, darea în plata sau iertarea de datorie. Aceste mecanisme de stingere vor fi, dupa cum se arata în comentariul art. 1431 NCC, influentate de lipsa mandatului reciproc între debitori . Pe cale de consecinta, precizarile privitoare la novatie, compensatie, confuziune si remitere de datorie facute în pr ivinta indivizibilitatii active se vor mentine si în privinta indivizibilitatii pasive. Noul Cod civil permite, deopotriva, creditorului sa urmareasca individual ori co lectiv pe debitorii sai aflati în indivizibilitate. Alegerea revenindu-i, niciunul dintre acestia nu va putea sa s
e apere în contra creditorului pentru ca nu au fost chemati în judecata si ceilalti codebitori. Aceasta solutie este diferi ta de cea a vechiului Cod civil care permitea urmarirea unui debitor anume în cazul în care acesta avea bunul în posesie (p otrivit art. 1061 C.civ.), caz în care chemarea în judecata a unui alt debitor îl îndreptatea sa opuna o veritabila exce ptie creditorului. Dimpotriva, în temeiul noii reglementari, împrejurarea ca obligatia nu ar putea fi executata efe ctiv de catre codebitorul indivizibil chemat în judecata nu va putea decât sa obtina un termen în vederea introd ucerii în cauza a debitorului care poate sa execute, facultate care, odata neexercitata, nu va putea sa conduc a la motiv de desfiintare a hotarârii judecatoresti luata cu ignorarea imposibilitatii de executare de catre cel chema t în judecata. În masura în care doar un codebitor anume poate executa si cel în cauza este chemat în judecata, posibilita tea solicitarii unui termen nu va fi mentinuta, fiind însa recunoscut regresul acestuia contra celorlalti debitori, proportional cu contributia fiecaruia al datorie. Solutia admisa la solidaritate în privinta efectelor lucrului judecat (ce face dis tinctie între procesul în favoarea si procesul în defavoarea debitorului) este inadmisibila în cazul indivizibilitatii dat orita inexistentei legaturii specifice între codebitori generat de mandatul reciproc. Aceasta era solutia si anterior nou lui Cod civil, potrivit opiniei majoritar împartasite privind inadmisibilitatea solutiei fata de codebitorii nepar ticipanti la proces (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 138). Cauzele de nulitate, exceptiile referitoare la modalitati (consimtite separat es te o ipoteza practica mai greu de imaginat) si celelalte exceptii procesuale care vor avea un caracter personal, d e natura sa înceteze obligatia pentru unii dintre debitorii indivizibili, nu vor presupune alterarea obligatiei la car e sunt tinuti ceilalti codebitori. 2. Regresul debitorului solvens. Actiunile în regres, prevazute la art. 1432 alin. (3) NCC, sunt posibile în materia indivizibilitatii. Ca si în cazul solidaritatii, urmarirea intereseaza rap orturile dintre creditor si debitor, iar regresul regleaza relatiile între cei aflati în pluralitate pentru cazul în care unul dintre debitori a platit pentru tot, adica si pentru ceilalti. Ca si în cazul solidaritatii, unitatea obligationala nu se perpetueaza dincolo de satisfacerea interesului obligational activ sau pasiv ce a generat-o. În materia indivizibilitatii active, plata integrala a datoriei catre un singur co creditor da dreptul celorlalti la actiune pentru recuperarea partii corespunzatoare din creanta. Simetric, codebitorului s olvens îi este recunoscut dreptul de regres în contra celorlalti, proportional contributiei fiecaruia. Aceeasi solutie era posibila si în temeiul art. 1061 pct. 3 C.civ., prestatia neputând fi executata decât de cel actionat în judecata, acesta având doar drept de regres împotriva celorlalti. La fel, în cazul în care codebitorul nu a recurs la posibilitatea de a c hema pe ceilalti codebitori, el va avea la îndemâna si actiunea în regres pentru partea fiecaruia din datorie. În noul Cod civil nu au fost retinute cauzele prevazute la art. 1061 pct. 2 C.civ. , pentru ipoteza în care mostenitorul a fost însarcinat cu însasi executarea obligatiei prin titlu, clasificate în literatura de specialitate (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 139-140) în trei circumstante: daca debitorul est
e însarcinat prin testament, atunci când rezulta o liberalitate indirect instituita în favoarea celorlalti mostenitori, caz în care în mod expres de cuius dispune si asupra contributiei mostenitorului la plata pasivului, fara regres al acestuia contra celorlalti comostenitori; daca titlul reprezinta însasi conventia prin care se constituie obl igatia, dreptul de regres al solvensului este imperativ si nu poate fi înlaturat [în temeiul art. 1061 alin. (3) C.civ.] si daca titlul este reprezentat de întelegerea erezilor, situatie ce reia aplicabilitatea acestei dispozitii legale. Platitorul va avea la îndemâna o actiune în restituire, cu caracter divizibil, proport ional cu interesul fiecaruia, si cu suportarea riscului insolvabilitatii de catre toti cei solvabili. Daunele-int erese se vor putea împarti la rândul lor egal sau potrivit cu interesele (dupa caz partea ereditara a fiecaruia) între cred itorii aflati în indivizibilitate.. 3. Inoperabilitatea în aceasta materie a remiterii de indivizibilitate. Indivizibi litatea naturala, izvorând din cauze independente de vointa partilor, va înceta daca finalitatea exist entei sale nu mai este împlinita. În masura în care se face vorbire despre indivizibilitate voluntara, se pune problem a incidentei remiterii de indivizibilitate, institutie simetrica remiterii de solidaritate. Întrucât fundament area indivizibilitatii se regaseste în obiectul obligatiei, iar nu în modalitatea de executare, corespondentul iertarii de solidaritate este inadmisibil în aceasta materie si, cu atât mai puternic cuvânt, nu poate fi aplicat în c eea ce priveste indivizibilitatea naturala. Dimpotriva, se poate ajunge la acelasi efect prin novatie consimtita d e creditor si de toti codebitorii, aceasta ipoteza fiind posibila în temeiul art. 1432 alin. (5) NCC. Art. 1433. Prescriptia (1) Suspendarea prescriptiei fata de unul dintre creditorii sau debitorii unei o bligatii indivizibile produce efecte si fata de ceilalti. (2) Tot astfel, întreruperea prescriptiei în privinta unuia dintre creditorii sau de bitorii unei obligatii indivizibile produce efecte si fata de ceilalti. Comentariu Principiul aplicabil. În pofida faptului ca în materia indivizibilitatii nu opereaza reprezentarea, anumite efecte secundare specifice obligatiilor solidare sunt aplicabile si aici. Cu caracter d e noutate, potrivit noului Cod civil este reglementata chestiunea incidentei suspendarii si întreruperii prescriptiei. Astfe l, se considera ca întreruperea prescriptiei extinctive opereaza pentru toti cocreditorii, respectiv toti codebitorii. De asemenea, existenta unei cauze de suspendare a prescriptiei în persoana unuia dintre credito ri suspenda prescriptia în folosul altora. Privire comparativa între solutiile NCC si solutiile anterioare. În reglementarea in itiala a prescriptiei extinctive, Codul civil român prevedea ca întreruperea prescriptiei fata de unul din tre coerezii debitorului solidar nu produce efecte fata de ceilalti coerezi, operând proportional cu partea ereditara [art. 1872 alin. (2) C.civ.]. Întreruperea, pentru a fi opozabila tuturor codebitorilor de acest fel, trebuia sa fie formulata împotriva fiecaruia dintre ei [art. 1872 alin. (3) C.civ.]). Interpretarea per a contrario conclude
tocmai înspre concluzia ca, în ceea ce priveste codebitorii indivizibili, întreruperea produce efecte si fata de ceilalti codebitori, ceea ce o deosebea de solidaritate. Urmare intrarii în vigoare a Decretului nr. 167/1958, a fost luata în discutie soart a dispozitiilor privitoare la întreruperea prescriptiei din Codul civil (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plur ale, p. 136). Cu toate ca potrivit cu art. 26 din Decret ca dispozitiile din Codul civil referitoare la prescriptia ex tinctiva contrare, au fost, aparent, abrogate, dimpotriva, s-a apreciat întemeiat în doctrina (a se vedea P.C. Vlachide, Repetitia principiilor, vol. II, p. 259-260) ca dispozitiile Decretului nr. 167/1958 nu au caracter exhaustiv urmând a fi aplicate conex cu prevederi de natura completara, cum sunt anumite dispozitii din Codul civil (de exemplu, mate ria drepturilor reale sau a mostenirii), apoi inclusiv cauzele de întrerupere civila din Cod au fost mentinute cu usoare alterari de formulare, urmând a fi inaplicabile în aceasta materie cauzele de întrerupere naturala, corespunz ator prescriptiei achizitive. Nu în ultimul rând, acest efect al indivizibilitatii reprezinta o extensie fireasca a r egulilor indivizibilitatii si mai ales a deosebirilor pe care le comporta fata de solidaritate. Aceeasi solutie era considerata aplicabila înainte de intrarea în vigoare a noului C od civil si în ceea ce priveste suspendarea, pentru argumente similare. Capitolul II. Obligatiile solidare Sectiunea 1. - Obligatiile solidare între creditori Sectiunea a 2-a. - Obligatiile solidare între debitori Sectiunea 1. Obligatiile solidare între creditori Art. 1434. - Solidaritatea dintre creditori Art. 1435. - Izvorul solidaritatii Art. 1436. - Reprezentarea reciproca a creditorilor Art. 1437. - Alegerea debitorului Art. 1438. - Compensatia Art. 1439. - Confuziunea Art. 1440. - Remiterea de datorie Art. 1441. - Prescriptia Art. 1442. - Divizibilitatea obligatiei între mostenitori Art. 1434. Solidaritatea dintre creditori (1) Obligatia solidara confera fiecarui creditor dreptul de a cere executarea într egii obligatii si de a da chitanta liberatorie pentru tot. (2) Executarea obligatiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl libereaz a pe debitor în privinta celorlalti creditori solidari. Comentariu 1. Trasaturile solidaritatii obligationale active. Solidaritatea are caracter de exceptie, reprezentând o categorie distincta fata de indivizibilitate. Solidaritatea presupune subiecte m ultiple, activ sau pasiv, fiecare dintre creditori putând cere debitorului plata întregii datorii, respectiv fiecare debitor putând fi obligat la executarea întregii prestatii (a se vedea B. Starck, Droit civil. Obligations, II Contract, P aris, 1972, p. 455). Solidaritatea activa presupune ca debitorul sa fie tinut sa execute în mod unitar prestatia fata de ori care dintre creditorii sai. Este
esential ca obligatia solidara sa izvorasca din acelasi fapt juridic. Articolul 1434 NCC caracterizând solidaritatea activa, consacra prerogativele juri dice ale creditorilor plurali de a pretinde fara concursul celorlalti executarea întocmai si completa a datoriei, dar subsecvent arata si efectul liberator pentru debitor, atât fata de creditorul accipiens, cât si fata de toti ceilalti cred itori, al acestei posibilitati juridice. Reglementarea are corespondent în art. 1034 C.civ. Practic, debitorul va fi tinut sa considere pe oricare dintre creditori, pâna la momentul cererii introductive, titular unic al creantei si nu p oate sa îsi fractioneze executarea prestatiei. Cu toate acestea, debitorul are posibilitatea de a alege în mâna caruia dintre creditori sa faca plata. Efectul de încetare îl produce însa numai plata integrala a datoriei (a se vedea C. St atescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 419), urmare careia repartizarea conforma a creantei ramâne doar o chestiune de re glare a raporturilor interne între creditori. Trasatura fundamentala a solidaritatii o constituie combinatia dihotomica dintre unitatea de obiect, id est prestatia unica pentru fiecare dintre cei în cauza si pluralitatea de subiecte car e conduce la un nex obligational complex pentru fiecare dintre coparticipanti si creditorul, respectiv debitorul lor. Aceasta unitate de obiect generata de modul integral de plata nu modifica dreptul care poarta asupra fractiunii con simtite (a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, 1926, p. 213), astfel încât urmeaza a se face distinctie între creanta si executarea ei. Toti creditorii solidari pot obtine o singura plata si toti debitorii solidari datoreaza obligatia doar o singura data (unum debent omnes). 2. Trasaturile solidaritatii impun ideea de reprezentare între creditori. Solidari tatea activa este construita în jurul notiunii de reprezentare : solicitând plata creantei sale, creditor ul accipiens actioneaza o data drept creditor direct pentru sine, dar si în calitate de mandatar al celorlalti co creditori. În literatura de specialitate, autorii s-au întrebat ce interes ar putea avea credit orii sa se constituie solidari si sa îsi suporte reciproc eventuala insolvabilitate. Creditorii nu sunt interesati sa sti puleze solidaritatea între ei deoarece pe aceasta cale sunt expusi relei-credinte sau insolvabilitatii creditorului accipi ens. Cu toate acestea ei au drept avantaj posibilitatea de a încasa peste partea lor contributiva din creanta, cores punzator astfel unui pseudomijloc de creditare pentru accipiens. Neavând avantaje practice pentru creditori, solidaritatii active îi este deseori pre ferat mandatul propriu-zis, care spre deosebire de solidaritate, este revocabil. Astfel, într-o ipoteza oarecum sim ilara, fara sa existe solidaritate activa, creditorul mentioneaza în contract o persoana careia sa i se faca plata pe ntru el ( adjectus solutionis gratia). Respectiva persoana actionând ca un simplu mandatar, prin acest mecanism sunt diminuate riscurile pe care le presupune solidaritatea activa. Cu toate acestea, adjectus solutionis gr atia nu se considera a fi cauza de solidaritate (a se vedea G. Baudry Lacantinerie, L. Barde, Traité théorétique et prati que de droit civil. Les obligations (ed. a III-a), vol. II, Librairie e la société du reçueil, Sirey et du jur nal du palais, Paris, 1907, p. 254-255).
Art. 1435. Izvorul solidaritatii Solidaritatea dintre creditori nu exista decât daca este stipulata în mod expres. [a rt. 1266 si urm., art. 1268 alin. (3), art. 1269 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Solidaritatea conventionala. Spre deosebire de solidaritatea pasiva, solidari tatea activa nu poate avea decât temei conventional, neputând izvorî niciodata din lege. Aceasta era solutia si sub i mperiul art. 1034 C.civ., cu precizarea ca formularea mai larga prin referirea la titlul creantei permitea cel putin în teorie izvorul legal în aceasta materie. Solidaritatea conventionala nu se prezuma, iar dovada existente i ei se face potrivit regulilor de drept comun. Aceasta este o noutate fata de vechiul Cod civil doar sub aspectul existentei un ei reglementari dedicate solidaritatii active. În puterea vechiului Cod civil, dreptul comun în materia conditiilor inciden tei solidaritatii era art. 1041 C.civ., care reglementa solidaritatea pasiva, dar ale carui prevederi erau considerate d eopotriva aplicabile în materia solidaritatii active. Articolul 1041 C.civ. pretindea la rândul sau ca stipulatia sa fie expresa astfel încât claritatea ei sa fie evidenta, neîndoielnica. Caracterul de exceptie al solidaritatii pasive enunta t de articolul în cauza, desi pozitionat ca si alte dispozitii care reglementeaza solidaritatea în sectiunea solidaritatii pasive, trebuie interpretat prin analogie si tinând cont de maniera lapidara în care, în baza lipsei practice de interes pentru aceasta, solidaritatea activa este precizata, pentru ambele forme de pluralitate (a se vedea A. Almasan, Obligatiil e plurale, p. 182 si urm.). 2. Conditii de valabilitate. Solidaritatea este susceptibila de pluralitate atât a ctiva (aceasta presupunând divizarea între creditori), cât si pasiva (însemnând divizarea între debitori), însa aceasta clasificare nu imprima diferente în ceea ce priveste conditiile existentei solidaritatii, conditii care s unt si ele simetrice pentru cele doua forme. Sunt susceptibile de solidaritate obligatii civile având caracteristici din cele m ai diverse. În ceea ce priveste obligatiile de a face si de a nu face, solidaritatea conventionala poate interve ni chiar si în cazul în care obligatia ar fi natural indivizibila, dincolo de acest caracter indivizibil al obiectului. Inter esul pentru ca partile sa stipuleze solidaritatea ar putea fi dorinta de a adauga beneficiu lde reprezentare în privin ta efectelor juridice, de a întari în acest fel unitatea obligationala. Pentru a se considera valabila o clauza care sa instituie solidaritatea activa, aceasta trebuie sa includa un numar de elemente conditie: mai multe persoane sa stipuleze în favoarea lor si împreuna, lucr ul stipulat sa fie acelasi, debitorul obligat sa fie unul si acelasi, sa se stipuleze pentru tot. Se subîntele ge faptul ca actul trebuie sa aiba aceeasi cauza, în caz contrar existând un numar plural de obligatii (a se vedea D. Alexandre sco, Explicatiunea teoretica si practica, p. 176). Situatia în care ar exista simultan pluralitate unitara de subi ecte si de obiect ar da nastere unei categorii obligationale eterogene nenumite. 3. Formule de solidaritate. Articolul 1435 NCC reclama stipulatia expresa a soli daritatii. În actul juridic
cuvintele solidaritate , solidar pot lipsi, solidaritatea putând rezulta din vointa par tilor (a se vedea M.G. Rarincescu, Notiuni de drept civil. Obligatiuni, 1934-1935, p. 56 si urm.). Soli daritatea, având regim de exceptie de la regula divizibilitatii obligatiei, trebuie prevazuta expres, fara însa a fi nec esara stipularea unei formule prefixe, caracterul sacramental, pur formalist, din dreptul roman fiind estompat pe parcu rsul timpului pâna la libertatea de exprimare juridica pe care o presupun dreptul privat contemporan. 4. Reguli de interpretare ale clauzelor de solidaritate. Interpretarea contracte lor se face dupa intentia reala a partilor, potrivit dispozitiilor art. 1266 alin. (1) NCC (corespondent a l art. 977 C.civ.), asa cum este explicat principiul de autorii contemporani ai lucrarilor de specialitate (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 185186). Aceasta vointa a partilor se apreciaza cu luarea în considerare a unor eleme nte intrinseci textului, astfel încât o atare interpretare sa nu exceada cu totul continutului conventiei [potrivit regu lilor art. 1266 alin. (2) NCC]. Este firesc ca, aplicat la materia solidaritatii, în textul întelegeri partilor sa se reg aseasca acele cuvinte sau expresii care sa aiba valoare de sinonim cu solidaritatea. În vederea unei corecte determinari a cazurilor de solidaritate, sunt deplin aplic abile prevederile art. 1266 si urm. NCC. Articolul 1268 alin. (3) NCC (corespondent al art. 978 C.civ.) nu îsi gaseste aplicabilitate în aceasta materie întrucât dubiul poarta în astfel de cazuri nu asupra existentei sau inexistentei efect elor juridice, ci asupra gradului de împovarare pe care îl aduce partii aflate în pluralitate. Un alt aspect, legat de aplicarea regulilor de interpretare în materia solidaritat ii, vizeaza art. 1269 alin. (1) NCC (corespondent al art. 983 C.civ.), potrivit cu care contractele se interpreteaza în favoarea celui care se obliga. Raportat la solidaritatea activa, aceasta regula de interpretare tinde spre apli cabilitate, întrucât defavorizeaza pe creditor, cu toate ca impune o ezitare datorita inconvenientelor pe care le aduc e creditorilor solidaritatea între ei; regula va trebui interpretata în acelasi spirit. Daca ne raportam la solidaritatea pasiva, regula nu presupune dificultati de aplicare. O clauza îndoielnica va conduce la aplicarea regimului ob ligatiilor conjuncte (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998, p. 1106). Aplicarea art. 1267 NCC (corespondent al art. 981 C.civ.) presupune în acest domen iu ca, de îndata ce este neîndoielnica aplicabilitatea solidaritatii în raportul juridic generat de respectiv ul contract, efectele si toate celelalte reguli ce guverneaza materia solidaritatii sa devina active, oricât de lapidar ar fi precizat regimul juridic al obligatiei. Art. 1436. Reprezentarea reciproca a creditorilor (1) Creditorii solidari sunt prezumati a-si fi încredintat reciproc puterea de a a ctiona pentru gestionarea si satisfacerea interesului lor comun. (2) Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimti la reducere a ori înlaturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creantei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalti creditori sunt inopozabile acestora din urma.
(3) Hotarârea judecatoreasca obtinuta de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profita si celorlalti creditori. (4) Hotarârea judecatoreasca pronuntata în favoarea debitorului comun nu poate fi in vocata si împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces. [art. 1427, 1434-1442, 1453, 1492, 1594, art. 1596 alin. (1) lit. a), art. 1614, art. 2030 lit. c), art. 2032, 2035 NCC] Comentariu 1. Teoria reprezentarii în materia solidaritatii; evolutie în doctrina. Analiza efec telor juridice produse de obligatia solidara presupune calificarea nexului obligational existent, pe de o parte, între cocreditori, respectiv codebitori, iar, pe de alta parte, între fiecare dintre coparticipantii aflati în so lidaritate si cealalta parte. În temeiul acestei legaturi obligationale specifice, solidaritatea produce o serie de efecte secundare care nu se explica prin unitatea de obiect a obligatiei, ca în cazul efectelor principale, ci pe principiul ca oricare dintre cocreditorii ori codebitorii solidari reprezinta pe toti ceilalti în acte ce tind spre mentinerea creantei, respectiv conservarea, micsorarea si stingerea datoriei. În mod corespunzator, ideea de reprezentare va actiona în aceleasi conditii si pentr u obligatia solidara activ. Se considera ca între creditori exista o asociere de interese care a determinat primi rea nedivizata a platii (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 166). 2. Efectul principal al solidaritatii (plata). Solidaritatea activa produce efec tele guvernate de art. 1434-1442 NCC (corespunzator ar. 1034-1038 C.civ.). Raporturile dintre cocreditori sunt gu vernate, ca efect principal, de posibilitatea fiecaruia dintre ei de a pretinde si primi plata integrala a crean tei prin care debitorul este complet liberat (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 419). Plata se va face în întregime, aplicându-se regula unitatii de executare a prestatiei, iar debitorul nu va putea opune nicio except ie (cum ar fi, bunaoara, îmbogatirea fara just temei) de natura sa tinda spre introducerea în cauza a celorlalti credit ori pentru a se împarti creanta între ei. În mod istoric, a existat o controversa în privinta reprezentarii între cei aflati în pl uralitate. Controversa a fost generata de inexistenta unui corespondent al reglementarii reprezentarii mutuale în Codul civil francez, doctrina juridica româneasca ramânând tributara o lunga perioada de timp interpretarilor si cur entelor de opinie din dreptul francez. Cu toate acestea, problema era mai degraba artificial construita. Este mai mult decât evident ca un regim juridic al solidaritatii privat de efecte secundare ar priva constructia în cauza de interes practic. Sub un alt aspect, principiul reprezentarii nici nu doreste a se transforma în regula de drept, el se rvind drept mediu valid în care sa se dezvolte raportul juridic solidar. Autori prestigiosi români au sustinut opinia potrivit cu care teoria aceasta este inutila deoarece însusi art. 1038 si 1056 C.civ. o consacra indirect prin scopul instituirii ei (a se vedea: C. Haman giu, I. Rosetti-Balanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Nationala, S. Ciornei, Bucure sti, 1929, p. 692; M.B. Cantacuzino, Elemente de drept civil, 1921, p. 531). În aceasta opinie, atât timp cât
reprezentarea ar fi o fictiune juridica, devine inutila mentinerea acestei constructii în prezenta unui articol c are sa reglementeze expres. Mai mult, este imposibil ca unele dintre efecte sa se produca si sa nu se produca în a celasi timp raportat în mod separat la creditor si codebitori. Apararile si exceptiile inerente prestatiei vor avea caracter comun si vor profita, la rândul lor, tuturor coparticipantilor, nefiind necesar a invoca fictiunea reprezentarii pentru a explica aceste efecte. Efectele de diminuare si stingere a datoriei se vor produce în mod firesc potrivit reglemen tarii legale, urmând ca acestea sa profite si celorlalti prin simpla aplicare. Într-o teorie construita în acelasi sens , T. Ionascu sustinea ca, de vreme ce teoria reprezentarii nu îsi gaseste aplicare pentru toate ipotezele, fiind inexpli cabila pentru cazul solidaritatii legale, este suficient sa spunem ca legiuitorul constituie reprezentarea reciproca, fiin d practic un caz de reprezentare legala (a se vedea T. Ionascu, Curs de drept civil. Teoria generala a contractelor si o bligatiilor, 1942, p. 660 si urm.). Limitele reprezentarii în cadrul solidaritatii sunt precise. Cocreditorul poate îmbu natati, iar nu înrautati situatia celorlalti, actele de natura a agrava situatia nefiindu-le opozabile [art. 1436 alin. (2) NCC]. În acest sens, NCC instituie un criteriu foarte general de apreciere, incluzând orice act care tinde sa prejudicieze pe ceilalti cocreditori. Mandatul reciproc opereaza asadar doar pentru actele de conservare, iar nu pentr u cele de dispozitie si limiteaza actele de administrare opozabile celorlalti creditori la cele favorabile (a se v edea P.C. Vlachide, Repetitia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1994, p. 251). Din acest punct de vedere, exista o deosebire fata de dreptul comun, în materia mandatului. Cu toate acestea, este de conceput un act juridic de dispozitie prin care sa fie facilitata situatia celorlalti cocreditori (e.g. un act prin care sa fie primite garantii suplimentare), caz în care, din perspectiva criteriului de apreciere prevazut de a rt. 1436 alin. (2) NCC sa fie permisa opozabilitatea fata de cocreditori. 3. Fundamentarea reprezentarii reciproce prin raportare la teoria mandatului. În e senta lui, art. 1436 alin. (1) NCC urmareste finalitatea de a multiplica efectele apararilor rez ultate din raporturile unuia dintre creditori cu debitorul lor si asupra celorlalti. Sub un aspect secund, este prezumat si opereaza automat. Continutul prerogativel or este dat de lege, sub urmatoarele trei coordonate: principiul impus de art. 1436 alin. (1) NCC, reguli le speciale privitoare la diferite efecte secundare, reguli generale din cadrul contractului de mandat (art. 2009 si urm. C.civ.) care sa nu contravina principiului. Aceasta regula este imperativa si nu poate fi alterata prin vointa partilor. Sub un aspect tertiar, are caracter accesoriu. Reprezentarea în materia solidarita tii depinde de aceasta situatie juridica si are drept finalitate tocmai buna ei derulare, astfel încât mandatul încete aza odata ce, prin realizarea creantei, obligatia devine conjuncta în cadrul regresului solvens-ului. Contractul de mandat ar un caracter independent din acest punct de vedere. Sub un al patrulea aspect, este irevocabil, prin derogare de la regimul mandatul ui care conditioneaza revocarea (art.
2032 NCC). Reprezentarea nu poate înceta prin vointa unuia dintre codebitori, sepa rat de încetarea solidaritatii. Sub un al cincilea aspect, în materia solidaritatii nu se poate pune problema mand atului aparent, tocmai deoarece, desi functioneaza în temeiul unui principiu, reprezentarea va fi limitata extrem d e precis la nivelul fiecarei consecinte care sa conduca la modificarea într-un sens sau altul a datoriei. Sub un ultim aspect, nu trece la mostenitori [art. 2030 lit. c) coroborat cu art . 2035 NCC, corespondent al art. 1552 si 1557-1559 C.civ.]. În privinta mandatului, moartea oricaruia dintre cocontractanti este cauza de încetare a reprezentarii. În ceea ce priveste pe coparticipantii solidari, moartea este cauza de încetare (art. 1427 NCC), însa îi priveste doar pe mostenitori, ceilalti codebitori pastrând solidaritate între ei. Fundamentarea mandatului mutual se raporteaza nu numai la interesele coparticipa ntilor solidari, reprezentarea servind si creditorului, respectiv debitorului, cu care acestia au raport juridi c plural, oferind doua mandate: unul de aparare în procese si altul de opozabilitate a hotarârilor (a se vedea G. Plastara, Obligatiile, p. 728). 4. Teorii unificatoare privind reprezentarea în materia solidaritatii. O teorie re centa (a se vedea a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tom me II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998, p. 1108 si urm.) urmareste unificarea fundamentarilor, negând existen ta deducerii de efecte juridice din unitatea de obiect. Autorii apreciaza ca unitatea de obiect servea corealitatii din dreptul roman si ca, operând pâna în cele din urma consecinte, unitatea de actiune pretinsa de respectiva explicare a efectului principal nega orice idee de reprezentare. Pe cale de consecinta, dihotomia propusa de doctrina între efecte principale si secundare este eronata si nu expliciteaza lamurit efectele principale. Unitatea de obiect este complinita de pluralitatea de legaturi fara de care solidaritatea nu poate fi înteleasa, ceea ce face ca inclusiv asa-num itele «efecte principale» sa fie justificate tot de reprezentarea mutuala, care explica toate solutiile din Codul civil francez. Aceasta teza reclama anumite precizari (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plura le, p. 376-377). Sub un prim aspect, unitatea de obiect nu tinde a contrazice teoria reprezentarii. Sub un aspect sec undar, într-adevar nexul obligational are caracter autonom, efectele principale vizând mijloace juridice care sa conduca spre stingerea obligatiei. În acest context, ideea de reprezentare este diminuata întrucât nu intervine propriu-zis, ci invocând implicit sau direct o realitate juridica în care opereaza. Ideea de reprezentare prinde continut si se j ustifica tocmai prin unitatea de obiect si pluralitatea de legaturi. Pe cale de consecinta, mandatul acordat între coparticipantii solidari nu este o simpla fictiune juridica, ci o consecinta fireasca a acestor doua trasaturi. 5. Efectele secundare ale solidaritatii. Alaturi de efectul generat de plata, se produc si alte efecte numite secundare. Ele fie au izvor legal, fie jurisprudential (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998, p. 1110). Aceste efecte sunt rezultate din mandatul reciproc prezumat a fi acordat de catre cocreditori. Efectele din acest e raporturi sunt asadar dominate de ideea de reprezentare dintre cocreditori înscrisa în art. 1436 alin. (1) NCC (coresp
ondent al art. 1038 C.civ.), reprezentare ce opereaza în scopul conservarii obligatiei, integralitatea platii n esubordonându-se faptului ca cel care o încaseaza este unicul titular al ei, ci faptului ca creditorul în cauza, pe lânga partea sa, este împuternicit de catre ceilalti cocreditori sa pretinda si partea acestora. Creditorul accipiens cere plata creantei pentru sine, dar si în calitate de reprez entant al celorlalti. Pentru acest motiv, în cazul în care creditorul solidar a primit plata partiala si putea primi într eaga creanta, el raspunde în fata celorlalti pentru partea primita chiar daca cuantumul nu ar depasi partea sa din creanta. Dreptul de reprezentare prezumat pentru creditor de a actiona singur în raporturil e cu debitorul implica o serie de consecinte (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 420). O prima conse cinta este faptul ca fiecare dintre titularii dreptului poate încasa întreaga creanta dând chitanta liberatorie pentru ace asta. Daca un creditor pune în întârziere pe debitor, acest lucru profita si celorlalti. Dau nele moratorii cerute de un creditor profita si celorlalti coparticipanti. Stipularea unei garantii de catre un cocreditor foloseste si celorlalti, fiind legat de asemenea maniera încât acesta nu mai poate renunta la ea. Acelasi efect îl ar e stipularea de dobânzi printro clauza penala obtinuta de unul dintre ei (a se vedea: C. Hamangiu, I. RosettiBalanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Nationala, S. Ciornei, Bucuresti, 1929, p. 688; D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 172). Toate aceste acte au în comun faptul ca t ind sa avantajeze în egala masura pe ceilalti cocreditori, astfel încât ele nu comporta limitari. Doctrina si jurisprudenta au conturat în jurul ideii de reprezentare si alte efect e secundare. Aratam ca actele fiecarui cocreditor sunt limitate la conservarea creantei, acesta neputând sa înrautateasca s ituatia celorlalti, astfel încât alte operatiuni îi sunt prohibite în lipsa acordului exprimat al tuturor titularilor dreptului. Acest fapt genereaza, de asemenea, o serie de consecinte juridice. Niciunul dintre ei nu poate face acte de dispozitie cu privire la întreaga creanta fara consimtamântul celorlalti cocreditori întrucât acestea ar contraveni regulii prevazute de art. 1436 NCC (cores pondent al art. 1038 C.civ.). În cazul în care unul dintre ei face astfel de acte de dispozitie, ele îsi vor produce efecte doar fata de cel în cauza, pentru ceilalti creanta ramânând solidara, potrivit titlului originar. Acesta nu va putea acorda un termen de plata la care ceilalti cocreditori sa nu fi consimtit, nu va putea acorda nici remitere de solidaritate si nici încheia tranzactie etc., în mod individual. Cesiune a de creanta, cu respectarea formalitatilor de încunostintare cerute de lege, va opera proportional cu cota de interes a cocreditorului în cauza. Solidaritatea activa nu beneficiaza de reglementare aparte în privinta remiterii d e solidaritate. Remiterea nu este posibila în mod independent. Partile pot însa complini lipsa reglementarii lega le printr-o novatie al carei regim juridic trebuie precizat punctual întrucât nu se pot aplica prin analogie regulile a rt. 1453 NCC (corespondent al 1050, 1051 si 1054 C.civ.). 6. Efecte ale solidaritatii active reglementate în alte materii ale noului Cod civ il. În temeiul art. 1614
NCC nu vor putea încheia operatiuni de novatie decât pentru partea sa de creanta. No vatia (în regimul vechiului Cod si delegatia) nu va putea fi încheiata decât prin acordul tuturor cocreditorilor , actele de dispozitie privitoare la creanta excedând sferei de aplicare a art. 1436 NCC. În ceea ce priveste subrogarea în drepturile unui cocreditor , tratarea regimului ju ridic este mai nuantata. Cazul legal prevazut de art. 1596 alin. (1) lit. a) NCC (corespondent al art. 11 08 pct. 3 C.civ.) opereaza automat si nu intereseaza efectele secundare, ci dreptul de regres. Subrogatia conventionala v a fi considerata plata a obligatiei, astfel încât aplicarea art. 1594 NCC (corespondent al art. 1107 C.civ.) va putea opera numai în conditiile de admisibilitate a platii (de exemplu, un termen în favoarea unui creditor), nefiind necesar însa acordul celorlalti creditori solidari. Accipiens-ul care a încuviintat datio in solutum nu va putea sa opuna transformare a obiectului obligatiei odata cu plata. Pe cale de consecinta, el nu va putea oferi cocreditorilor care se regres eaza pentru partea fiecaruia altceva decât bunul asupra caruia au consimtit a purta obligatia originara. Din interpreta rea coroborata a art. 1436 NCC cu art. 1492 NCC rezulta ca este necesar consimtamântul fiecaruia dintre creditori. 7. Actiunile în regres. Noul Cod civil nu contine echivalentul art. 1037 din vechi ul Cod civil care reglementa dreptul de regres în contra creditorului accipiens. Astfel, potrivit cu art. 1037 C.civ., accipiensul este obligat sa o împarta cu ceilalti cocreditori, potrivit cu interesul fiecaruia, mai putin în cazul în care probeaza ca obligatia a fost contractata doar în interesul sau exclusiv (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiu nea teoretica si practica, vol. VI, p. 166). Inexistenta unui text expres nu impieteaza însa, nici potrivit noii reglementari, divizarea creantei între creditori dupa executarea obligatiei debitorului în favoarea unuia dintre ei. Absenta unui t ext expres în acest sens face aplicabila interpretarea art. 1436 alin. (1) NCC, privind reprezentarea între cred itori, în puterea caruia rezulta ca receptorul creantei, concomitent realizarii propriei creante (fractiune din titl u) efectueaza si un act de reprezentare pentru ceilalti cocreditori. Dupa încasarea creantei, datorita faptului ca credito rul ce a primit plata nu este unicul stapân al creantei, ci îndeplineste si o functie de reprezentare fata de ceilalti, o ricare dintre ceilalti cocreditori este îndreptatit sa formuleze actiune privind fractiunea din creanta corespondenta lui, în contra accipiens-ului. Un caz reglementat de regres este vizat în materia solidaritatii active la art. 14 39 NCC în privinta stingerii prin confuziune a datoriei, care este rezolvat dupa aceleasi principii rezultând din re prezentarea reciproca. 8. Efectele hotarârii judecatoresti pronuntate în procese care nu includ toti credit orii. Regula reprezentarii reciproce imprima consecinte si în aceasta materie. Principiul extin derii efectelor favorabile asupra tuturor creditorilor, chiar daca rezulta din actul unuia dintr e ei, se mentine. Per a contrario, inopozabilitatea actelor care nu sunt favorabile celorlalti cocreditori actionea za drept corolar în aceasta materie, de asemenea. În absenta unui text corespondent în Codul civil vechi, autoritatea lucrului judecat
a avut o evolutie în doctrina (a se vedea V. Stefanescu, Obligatiunile solidare în dreptul roman si român , p. 53), sustinându-se fie ca hotarârea judecatoreasca nu poate produce efecte fata de ceilalti cocreditori, ind iferent de consecintele ce le-ar putea avea, deoarece acestia nu au participat, iar creditorul din cadrul procesu lui ar putea încheia cu debitorul o întelegere frauduloasa care sa conduca la pierderea cauzei. Ulterior a fost promov ata idea ca produce efecte fata de ceilalti cocreditori cu exceptia fraudei (fraus omnia corrumpit). O teorie mai r ecenta sustinea ca doar procesul câstigat de creditor produce efecte fata de ceilalti (solutia fiind fundamentata p e teoria mandatului) si aceasta opinie a fost preluata în noul Cod civil. Solutia potrivit cu care efectele unei hotarâri judecatoresti obtinute de un credi tor sunt opozabile celorlalti creditori doar daca sunt favorabile creditorului urmaritor, aceste efecte neputând afecta pe creditorii ce nu au participat la proces, era consecventa cu dispozitiile art. 1038 C.civ. Cu toate acestea, hotarâr ea îsi va produce însa efecte, indiferent de consecinte, asupra creditorului ce a participat la judecata (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 170). În masura în care actele de valorificare a creantei sunt exercitate de catre un cred itor al creditorului, limitele mai sus expuse vor fi aplicabile si creditorului chirografar pentru actiuni cum este cea oblica, ce va produce efecte prin raportarea la realitatea juridica generata de solidaritate. Art. 1437. Alegerea debitorului Debitorul poate plati, la alegerea sa, oricaruia dintre creditorii solidari, lib erându-se astfel fata de toti, însa numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmarit în justitie. În acest din urma caz, debitorul nu se poate libera decât platind creditorului reclamant. Comentariu 1. Necesitatea formularii actiunii civile. Potrivit art. 1437 NCC [corespondent al art. 1035 alin. (1) C.civ.], debitorul poate, pâna la chemarea în judecata de catre un cocreditor, sa ofere plata în mâna oricaruia dintre ei, iar dupa chemarea sa în judecata, doar în persoana celui care l-a actionat. Literatura de specialitate a atras atentia asupra necesitatii formularii actiuni i civile întrucât, spre deosebire de Codul civil francez care vorbeste despre urmarire, vechiul Cod civil instituia c onditia mai riguroasa a formularii unei cereri de chemare în judecata. Aceeasi solutie a fost mentinuta si în noul Cod civil . O somatie urmata chiar de executare sau recunoastere a debitului, plata partiala facuta unuia dintre cocre ditori nu ridica debitorului dreptul de a plati valabil în mâna celorlalti debitori (a se vedea C. Nacu, Drept civil roman, vol. II, Bucuresti, 1902, p. 560). În ipoteza în care toti cocreditorii îl cheama în judecata pe debitor, acesta, având în vede re pozitia lor fata de el readusa la echilibru, poate plati valabil oricaruia dintre ei. O solutie contrar a ar înfrânge principiul unitatii obligationale. Plata se face doar creditorului urmaritor indiferent daca el este detinatorul titlului sau nu (a se vedea P.C. Vlachide, Repetitia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1994, p. 251). Aceasta prerogativa la îndemâna debitorului confirma rationamentul din spatele solidaritatii
active, si anume instituirea în favoarea debitorului care va putea alege executarea. Art. 1438. Compensatia Debitorul poate opune unui creditor solidar compensatia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însa numai în proportie cu partea din creanta ce revine acestuia d in urma. Comentariu 1. Modul în care opereaza. Prevederile art. 1438 NCC au caracter de noutate. În abse nta unei reglementari, compensatia si confuzia între debitor si unul dintre titularii dreptului de creant a au suscitat discutii în doctrina, sustinându-se fie ca poate fi opusa cocreditorului în cauza, fie ca poate fi opusa o ricarui coparticipant (a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului român civil, vol. III, p. 211). Astfel, compen satia sau confuziunea nu pot opera decât în contul valorii interesului creditorului în cauza la formarea creantei. Mandat ul tacit pe care creditorii si l-au dat în mod reciproc produce efecte pentru acte de administrare si nu este aplicabi l nici în situatia în care compensatia ar tinde sa acopere valoarea totala a creantei, tocmai deoarece, spr e deosebire de dreptul roman, creditorul solidar nu este considerat singur stapân al creantei. Creditorul în persoana caruia a operat unul dintre cele doua moduri de stingere a obligatiei, în raporturile cu ceilalti cocreditori, va fi însa tinut sa raspunda proportional cu cota fiecaruia. În masura în care creanta prezentata de debitor în contra unuia dintre creditori ar fi inferioara datoriei fata de acesta, proportionalitatea ar opera în privinta acestei compensatii. Art. 1439. Confuziunea Daca unul dintre creditorii solidari dobândeste si calitatea de debitor, confuziun ea nu stinge creanta solidara decât în proportie cu partea din creanta ce îi revine acelui creditor . Ceilalti creditori solidari îsi pastreaza dreptul de regres împotriva creditorului în persoana caruia a operat confuziunea, proportional cu partea din creanta ce îi revine fiecaruia dint re ei. [art. 1436 alin. (1), art. 1439 NCC] Comentariu 1. Modul în care opereaza. Regulile de opozabilitate potrivit reprezentarii recipr oce între cocreditori, prevazute la art. 1436 alin. (1) NCC, se regasesc si în materia stingerii creantei prin conf uziune. Articolul 1439 NCC reglementeaza, cu caracter de premiera, un alt drept de regres apartinând creditor ului solidar care a determinat prin confuziune stingerea obligatiei. Solutia anterioara noului Cod civil era oarecum similara, iar reglementarea nu f ace decât sa transpuna opinia doctrinara majoritara (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 381). Întrucât confuziunea poate sa exceada partii de contributie a unuia dintre cocreditori, dreptul de regres al celorlalt i creditori ramâne afectat de limitele proportionalitatii, proportionalitate reclamata de reprezentarea reciproca. Întrucât confuziunea este o modalitate de stingere a obligatiei care presupune reali zarea creantei, este firesc ca creditorul fata de care opereaza confuziunea sa ramâna dator fata de cocreditori, în
vederea stingerii creantelor lor. Art. 1440. Remiterea de datorie Remiterea de datorie consimtita de unul dintre creditorii solidari nu îl libereaza pe debitor decât pentru partea din creanta ce îi revine acelui creditor. Comentariu 1. Mecanism si efecte. Articolul 1440 NCC, privind iertarea de datorie, nu are c aracter de noutate. În vechiul Cod civil era prevazut de art. 1035 alin. (2) C.civ., potrivit cu care remiterea de datorie facuta de un cotitular al dreptului nu libereaza pe debitor decât pentru partea ce i se cuvine acelui creditor. Acest text instituie o prezumtie contrara celei prevazute de art. 1141 C.civ. în privinta solidaritatii pasive. De lege lata, iertarea de datorie este reglementata în cadrul materiei solidaritat ii pasive, iar nu în locul în care sunt reglementate cauzele de stingere a obligatiei. Aceasta solutie de structurare nu influenteaza fondul problemei, ci este o simpla facilitate de întelegere a efectelor solidaritatii. Producerea proportionala de efecte în materia remiterii de datorie este rezultata, la rândul sau, din reprezentarea reciproca între creditori care nu vor putea invoca în contra celorlalti creditori ca uze de diminuare a creantei. Art. 1441. Prescriptia (1) Suspendarea prescriptiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocata si de catre ceilalti creditori solidari. (2) Întreruperea prescriptiei în privinta unuia dintre creditorii solidari profita t uturor creditorilor solidari. Comentariu 1. Suspendarea si întreruperea prescriptiei. Un alt element de noutate al noului C od civil îl reprezinta reglementarea incidentelor suspendarii si întreruperii prescriptiei actiunii în rapo rturile dintre cocreditori. Art. 1441 NCC consacra solutii corespunzatoare aplicarii în aceasta materie a conditiilor ma ndatului tacit reciproc acordat de catre cocreditori. Întrucât invocarea acestor exceptii tinde sa avantajez e pe toti cocreditorii, ele sunt recunoscute drept opozabile în raporturile dintre acestia. Anterior reglementarii actuale solutiile erau usor diferite, în spiritul unei inte rpretari restrictive a regulii mandatului reciproc acordat între cocreditori. Se considera ca, daca apare o suspendare a pre scriptiei pentru o cauza personala a unui creditor, efectul suspendarii opereaza doar pentru creditorul în cauza (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 384). Solutia avea un dublu argument: pe de o parte, cauzele de susp endare sunt de stricta interpretare si vizeaza elemente intuitu personae, pe de alta parte, nu exista corespondent cu s olutie simetrica art. 1036 C.civ. Potrivit art. 1441 alin. (1) NCC, cauzele de suspendare profita nediferentiat tu turor cocreditorilor, chiar daca au fost invocate doar de unul dintre ei în contra debitorului comun. Dimpotriva, solutia în materia întreruperii prescriptiei, în temeiul art. 1441 alin. ( 2) NCC mentine opinia doctrinara majoritara anterioara. Întreruperea prescriptiei, potrivit art. 1036 C.civ., despr e care în doctrina s-a spus ca nu reprezinta decât o aplicatie a principiului prevazut de art. 1038 C.civ. (a se ved ea T. Popescu, P. Anca, Teoria
generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 379), privind unul dintre ei are efecte pentru toti ceilalti. Actul întrerupator în contra debitorului este suficient, prin urmare, a fi facut de unul singur dintre cocreditori. Renuntarea expresa sau tacita a debitorului la prescriptie în favoarea unuia dintr e creditori profita si celorlalti. Art. 1442. Divizibilitatea obligatiei între mostenitori Obligatia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între mostenitorii sai . (art. 1427 NCC) Comentariu 1. Interpretare. Articolul 1442 NCC trebuie interpretat prin coroborare cu art. 1427 NCC care, în materia unde sunt reglementate obligatiile divizibile si cele indivizibile, prevede în mod asem anator. Cele doua texte legale se impun a fi interpretate în sensul ca, fara a institui reguli contrare principiului indivizibilitatii platii, creanta susceptibila de divizare se va transmite prin succesiune în mod divizat. În masura în care creanta era indivizibila, transmiterea se va face prin mentinerea unitatii obligationale. Di mpotriva, în cazul în care creanta era solidara si unul dintre creditori moare, mostenitorii sai o vor primi diviza t potrivit regulilor succesiunii. Aceasta prevedere nu are corespondent în Codul civil vechi, chiar daca solutia în pr actica era aceeasi, prin aplicarea regulilor generale în materia solidaritatii. Sectiunea a 2-a. Obligatiile solidare între debitori §1 - Dispozitii generale §2 - Efectele solidaritatii în raporturile dintre creditor si debitorii solidari §3 - Efectele solidaritatii în raporturile dintre debitori §1 Dispozitii generale Art. 1443. - Solidaritatea dintre debitori Art. 1444. - Obligatiile solidare afectate de modalitati Art. 1445. - Izvoarele solidaritatii Art. 1446. - Prezumtie de solidaritate Art. 1443. Solidaritatea dintre debitori Obligatia este solidara între debitori atunci când toti sunt obligati la aceeasi pre statie, astfel încât fiecare poate sa fie tinut separat pentru întreaga obligatie, iar executarea ace steia de catre unul dintre codebitori îi libereaza pe ceilalti fata de creditor. [art. 1436 alin. (1), art. 1445, art. 2324 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Notiune. Caracteristica de esenta si subînteleasa a solidaritatii o constituie pozitia de egalitate pe care o au partile aflate în pluralitate, cocreditorii, respectiv codebitorii, aflându-se în rapo rturi juridice principale cu cealalta parte raportat la întreaga prestatie. Subsecvent ei, urmeaza a fi enuntate trasatu ri invariabile sub aspectul izvorului obligatiei, dar care, în parte, sunt caracteristice doar obligatiei solidare pasiv e. Din aceasta trasatura ce caracterizeaza obligatia solidara sunt extrase consecinte care presupun un eleme nt de multiplicare a raporturilor juridice existente între partea aflata în pluralitate si cealalta parte. Identitatea
obiectului nu împiedica formarea legaturilor distincte (vincula iuris) între creditor si debitori, oricare dintre e i obligându-se la plata întregii datorii (singuli soli debent) (a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil r omân, vol. III, 1926, p. 213). 2. Definitia propusa a solidaritatii pasive. Dupa expresia traditionala (a se ve dea G. Plastara, Obligatiile, p. 747), potrivit cu care debitorii solidari datoreaza totum et totaliter, solidari tatea presupune obligatia cu pluralitate de subiecte în care fiecare creditor este îndreptatit, reprezentând si pe ceilalti cocreditori, sa pretinda executarea integrala a prestatiei, iar fiecare debitor poate fi tinut p entru plata întregii datorii, pentru sine si ceilalti codebitori. Articolul 1443 NCC avea drept corespondent în vechiul Cod civil art. 1039, potrivi t caruia obligatia este solidara din partea debitorilor când toti s-au obligat la acelasi lucru, astfel ca fiecare poat e fi constrâns pentru totalitate si plata facuta de unul dintre debitori libereaza pe ceilalti catre creditor. Acest text a fost aplicat în practica prin coroborare cu art. 1042 C.civ. ce prevedea ca creditorul unei obligatii solidare se poate a dresa aceluia care va voi dintre debitori, fara ca debitorul sa-i poata opune beneficiul de diviziune (a se vedea CSJ, sect . civ., dec. nr. 2166/1990, în Dreptul nr. 7-8/1991, p. 127). În mod simetric art. 1443 NCC, art. 1039 C.civ. indica, în caz de solidaritate pasiv a, structura obligatiei, modalitatea de executare si efectul executarii: acestea reprezinta unitatea de o bligatie ce rezulta din obiectul unic (eadem ius, eadem pecunia), dreptul creditorului de a alege potrivit propriilor interese pe debitorul de la care sa obtina satisfacerea creantei, precum si epuizarea prin acest demers a pretentiil or legate de raportul juridic în cauza. Efectul liberator pentru toti codebitorii se produce doar prin plata întregii dato rii, în caz contrar (plata partiala) creditorul va putea urmari pe altul sau pe altii dintre acestia pâna la concurenta valorii creantei sale. 3. Consecinte ale definitiei propuse raportat la alte figuri juridice. Definitie i solidaritatii, potrivit cu care prin conventie sau lege fiecare debitor poate fi constrâns si se poate eliber a prin plata integrala a datoriei, i s-a adus îndreptatita obiectie potrivit cu care aceasta nu face distinctie fata de ind ivizibilitate (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 174). Mai mult, se poate adauga ca nu face diferenta nici fata de figura juridica mult controversata a obligatiei in solidum, ceea ce face ca pur si simplu definitia sa nu se îndeparteze de genul proxim. Definitia data de art. 1039 C.civ. s-a considerat a f i practic, pe de o parte, corespunzatoare obligatiei in solidum, pe de alta parte, extensibila, în interpret area ei, si în privinta indivizibilitatii (a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, p. 516). Figura juridica a obligatiei in solidum reprezinta o categorie juridica sui gene ris construita doctrinar si jurisprudential în vederea extinderii sferei de aplicabilitate a exigibilitatii ob ligatiilor în mod unitar în caz de pluralitate pasiva. Dimpotriva, art. 1443 NCC, ca si art. 1039 C.civ., de altfel , fac vorbire de o maniera indiscutabila despre solidaritate. Acestei forme de pluralitate nu îi este asimilabila obligatia in solidum, iar art. 1443 NCC nu
poate fi înteles cu ignorarea art. 1445 NCC, ce limiteaza izvoarele solidaritatii. O solutie contrara ar înfrânge însusi caracterul de principiu al divizibilitatii între codebitori plurali a obligatiei l a care acestia sunt tinuti. Cu toate acestea, solidaritatea si indivizibilitatea au trasaturi comune si pres upun un mecanism de functionare similar, însa ele nu se confunda, aceasta concluzie fiind înteleasa si în puterea vech iului Cod civil, din art. 1062 C.civ. rezultând neechivoc ca solidaritatea si indivizibilitatea nu se suprapun, ci, mai degraba, se apropie prin efectul principal comun. Deosebirea solidaritatii fata de indivizibilitate consta în existenta unor legatur i suplimentare între codebitori rezultate din ideea de reprezentare reciproca, mecanism specific solidaritatii. O alta trasatura specifica solidaritatii este divizibilitatea datoriei prin transmiterea ei succesorala. Între toti codebit orii solidari exista, ca si între cocreditorii solidari [conform art. 1436 alin. (1) NCC] o asociatie, o comunitat e de interese, interese care sunt prezumate iuris tantum ca egale. Aceasta îi face a fi considerati fata de creditor i drept mandatari mutuali pentru tot ce priveste strângerea sau diminuarea datoriei chiar si în lipsa unui text expre s în materia solidaritatii pasive. Functia de reprezentare priveste numai raporturile dintre codebitori (sau cocred itori, dupa caz) si urmeaza a fi dezvoltata în capitolul privitor la efectele solidaritatii. O singura precizare ti ne de trasaturile de esenta ale solidaritatii: în masura în care discutia poarta asupra cocreditorului accipiens, ac estia nu vor fi considerati unici stapâni ai creantei realizate în ultima consecinta (cum bunaoara se întâmpla în dreptul ro man), ci vor trebui sa dea socoteala celorlalti pentru partea fiecaruia. Comuniunea de interese are un caracter mai pregnant pentru cazul solidaritatii p asive, ipoteza în care fiecare codebitor fiind privit ca unic si principal debitor, practic debitorii garanteaz a pentru partea de datorie ce excede interesului sau. 4. Consecintele solidaritatii pasive. Aceasta asociere actioneaza, pe de o parte , în favoarea creditorului oferind multiple avantaje cum ar fi posibilitatea acestuia sa se îndestuleze din p atrimoniul fiecaruia dupa regulile prescrise de art. 2324 alin. (1) NCC alegând pe acela dintre debitorii creantei sa le pe care îl considera mai solvabil. Din posibilitatea de a opta pentru debitorul pe care sa îl urmareasca în vederea exe cutarii obligatiei si din întinderea garantiei [în sensul art. 2324 alin. (1) NCC) asupra patrimoniilor tuturor debitor ilor (si, cu cât sunt mai multi debitori, avantajul creditorului creste). Autorii au tras, prin raportare la cor espondentul art. 1718 C.civ., concluzia unui adevarat caracter de garantare a executarii obligatiei prin care este asigu rata creanta pe care o presupune solidaritatea pasiva (a se vedea I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civi l român, studiu de doctrina si jurisprudenta, 1943, p. 177 si urm.). Pe de alta parte, asocierea de interese vizeaza pe însisi debitori, întrucât unitatea de actiune si ideea de reprezentare vizeaza acte juridice care nu le pot, în principiu, dauna debitorilor care nu au p articipat la ele. Fireste însa ca aceasta functie de garantie se regaseste doar în relatiile cu creditorul, caruia îi vor acop eri în acest fel riscul
insolvabilitatii unuia dintre ei, însa platitorul va suporta consecintele insolvab ilitatii unora dintre codebitori. În felul acesta se explica dreptul de regres proportional cu interesul pe care îl are solve ns-ul. Art. 1444. Obligatiile solidare afectate de modalitati Exista solidaritate chiar daca debitorii sunt obligati sub modalitati diferite. Comentariu 1. Posibilitatea obligarii debitorilor în mod diferit. Functional, unitatea rezult ata din solidaritatea pasiva comporta segmentare concreta, depinzând de realitatea juridica pe care o reflecta, fara a fi incompatibila cu elemente de natura sa particularizeze fiecare dintre laturile obligationale. Sol idaritatea nu împiedica datoria sa fie platita de catre codebitori sub modalitati (ale actului juridic), în temeiul art. 1444 NCC. 2. Mecanismul de operare al modalitatilor. Articolul 1444 NCC nu are caracter de noutate, reglementarea corespondenta în vechiul Cod civil fiind continuta în art. 1040. Comparând textele Cod ului civil vechi cu cele din noul Cod civil, observam ca noul text vizeaza doua ipoteze distincte. Este reglementata, potrivit primei teze a art. 1444 NCC, însasi posibilitatea ca o bligatia asumata solidar sa presupuna modalitati de executare. În masura în care modalitatile au fost asumate colectiv de catre debitori, regulile aplicabile acestei materii, cu privire speciala la efectele secundare rezultate din repreze ntarea mutuala între debitori, ramân pe deplin aplicabile. De asemenea, potrivit celei de-a doua teze a art. 1444 NCC, obligatia unuia dint re codebitori poate fi afectata de o modalitate (termen sau conditie) individual fara a influenta obligatiile celorla lti, acestia putând datora obiectul pur si simplu, dupa cum era, de altfel, mai detaliat prevazut în art. 1040 C.civ. Pot fi prevazute nu doar termene, conditii, ci chiar si locuri diferite de plata , elemente ce vor influenta direct conditiile de exigibilitate, însa obiectul nu poate fi variabil, în functie de perso ana care îl pretinde, respectiv datoreaza, întrucât o astfel de situatie s-ar îndeparta de ipoteza solidaritatii. În caz ul în care unuia dintre codebitori creditorul îi consimte o modalitate obligationala, aceste modalitati vor genera ex ceptii pur personale valorificabile doar de catre cei în cauza. Art. 1445. Izvoarele solidaritatii Solidaritatea dintre debitori nu se prezuma. Ea nu exista decât atunci când este sti pulata expres de parti ori este prevazuta de lege. (art. 1369-1370, 1382, 1446, 1459, 1826, 18 32-1833, 1852, 1886, 1889, 1901, 1915, 1923, 1944, 1953, 1992, 2022, 2028, 2063 NCC; art. 2 din Legea nr. 3 1/1990) Comentariu 1. Notiune. Se remarca, în economia reglementarii, ca articolele destinate solidar itatii pasive sunt mai numeroase decât cele afectate solidaritatii active, aceasta perspectiva de reglementare fiin d preluata din Codul civil vechi. Dezechilibrul cantitativ este justificat inclusiv de frecventa aplicatiilor. Sol idaritatea, desi este exceptie de la regula în raporturile obligationale, apreciata uneori ca fictiune juridica , este destul de frecvent întâlnita, fiind modalitatea de împiedicare neconditionata a divizarii prestatiei în executie. Aceast
a importanta derogare de la principiul divizibilitatii platii se regaseste cu precadere, datorita ocrotirii interesului creditorului, în privinta pluralitatii pasive. 2. Solidaritatea conventionala. Solidaritatea conventionala se va regasi cu prec adere în forma pasiva, întrucât creditorul are în mod natural o pozitie de putere în raport cu debitorul, impunând sup limentul de legaturi juridice si asumarea riscurilor de catre acesta din urma, tocmai pentru a-si ocroti inter esele. Solidaritatea pasiva conventionala presupune includerea unei clauze de solidarit ate a platii în contract. Solidaritatea între cei tinuti la executarea obligatiei presupune, în mod simetric c u cea activa, ca mai multe persoane sa stipuleze obligându-se, în calitate de debitori, pentru tot (in solidum), promisi unea sa fie pentru aceeasi prestatie (eadem pecunia), în acelasi timp si prin acelasi act (sau acte diferite legate între ele), cu urmarea ca plata facuta de unul sa-i libereze pe ceilalti (una res vertitur, quamvis singulis tot um debetur) (a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, 1926, p. 213). Daca obl igarea mai multor debitori, bunaoara, se face prin acte separate, este imperios necesar ca din acestea sa rezulte ca t oti au fost de comun acord spre a se obliga solidar, aratându-se acest fapt în fiecare dintre actele succesive încheiate. Pot fi primite, în lipsa cuvântului solidar , formulari de genul unul pentru altul , unii entru altii , unul pentru toti sau toti pentru unul . Acestora li se adauga clauze prin care se arata ca, de e xemplu, creditorul poate pretinde plata integrala a creantei sau prin care fiecare creditor poate pretinde plata c reantei întregi. Chiar si formulari mai putin riguroase, cum ar fi ipoteza în care mai multi debitori se obliga împreuna, re nuntând la beneficiul de diviziune si cel de discutiune, sunt considerate izvor de solidaritate (a se ved ea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 184-185). În masura în care termenii utilizati conduc spre ideea de garantie personala, califi carea devine dificila. Simpla renuntare a fideiusorilor la beneficiul de diviziune si la cel de discutiune nu este de natura a atrage solidaritatea (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 159). Acest fapt se explica prin argumentul ca solidaritatea rezida în esenta sa, asa cum s-a observat din enuntarea trasaturi lor ce guverneaza aceasta materie, în pozitia de egalitate pe care o au codebitorii între ei. Chiar si în cazul incidentei art. 1459 NCC care permite asumarea obligatiei pentru interesul unei alte persoane, aceasta priveste doar sub aspectul regresului solvens-ului lipsit de interes în as umarea obligatiei. Un fideiusor caruia creditorul a renuntat la aceste beneficii (i.e. beneficiul diviziunii si beneficiul discutiunii) va fi considerat în continuare drept obligat accesoriu fata de debitorul principal. Acestuia nu îi vor putea fi aplicabile regulile solidaritatii, ci ale garantiilor personale. În orice caz, termeni de tipul împreuna sau conjunct indica divizibilitatea obligatiei. Î dreptul francez s-a remarcat utilizarea formulei potrivit cu care debitorii se obliga conjunct si sol idar , criticându-se evidenta contradictie rezultata din slaba cunoastere terminologica. Solutia de interpreta re nu poate fi decât aceea a
recunoasterii caracterului impropriu al cuvântului conjunct si, urmând intentia partil or, a se întelege toti împreuna si pentru tot (a se vedea B. Starck, Droit civil. Obligations, 2. Contrat, p. 458). Calificarea obligatiei plurale izvorâte din testament presupune o relativa problem a în masura în care dispozitia legatului nu este extrem de precisa. Daca între solidaritate si indiviz ibilitate nu ar exista deosebiri de regim juridic, evident ca discutia ar avea un caracter pur steril. Existând deoseb iri între cele doua forme de pluralitate care sa intereseze pe creditorul obligatiei, calificarea devine, pe cale de consecinta, o chestiune importanta. Solidaritatea va fi aplicabila doar în situatia în care, fiind expres pr ecizata unitatea de prestatie, actul pentru cauza de moarte nu are în vedere un mostenitor individualizat pentru aceast a, caz în care, aplicându-se regulile acestei materii, vor putea fi chemati în judecata de catre legatar oricar e dintre ei pentru tot. 3. Solidaritatea legala. Potrivit art. 1445 NCC (corespondent al 1041 C.civ.), s olidaritatea pasiva îsi poate gasi aplicatie în virtutea unui text legal, operând de drept prin întrunirea conditiilor pr evazute în respectiva norma juridica. Datorita regimului restrictiv al acestei forme de pluralitate, ipoteze le vor fi de stricta interpretare, proportional cu sensul dat de legiuitor aplicatiei. Cu toate ca apar la nivel de exceptie, cauzele de solidaritate legala sunt destul de numeroase, expresie a interesului legiuitorului pentru satisfacer ea creantei unor anumite categorii de creditori. Solidaritatea legala functioneaza în materie contractuala de maniera sa prezume cl auza de solidaritate în toate întelegerile din categoria respectiva si care vor produce automat toate consecinte le juridice implicate de solidaritate. 4. Despre asa-numita «solidaritate judiciara». Literatura de specialitate (a se vede a C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 419) a învederat faptul ca nu exista solidaritate judiciara. Instanta judecatoreasca nu va putea pronunta o hotarâre în care sa constate solidaritate (activa sau pasiva) fara a arat a izvorul contractual sau legal, acest lucru presupunând sa verifice îndeplinirea conditiilor pentru existenta preved erii legale sau a vointei partilor în acest sens. Cu toate acestea, în Franta (a se vedea: J. Carbonnier, Droit civil. IV. Les oblig ations, Paris, Ed. Thémis, 1985, p. 501; B. Stark, Droit civil. Obligations. II Contract, Paris, 1972, p. 459) au existat o serie de hotarâri judecatoresti care sustineau existenta categoriei tertiare a solidaritatii jurisprudentiale în materi a raspunderii delictuale. Încadrata de instante alaturi de solidaritatea legala în categoria mai larga a solidaritatii fa ra text, autorii aratau ca în realitate aceste cauze se suprapuneau ipotezelor în care nu îsi gasea aplicabilitate art. 55 d in Codul penal francez, aceste aplicatii reflectând categoria obligatiilor in solidum (care erau considerate solu tie pentru necesitatea echitabila de reparare integrala a prejudiciului). În literatura româna au fost identificate drept astfel de constructii juridice generatoare de solidaritate mecanismul delegatiei imperfecte si au fost aratate posibile aplicatii în materia cesiuni de creanta si a actiunilor directe (a se vedea A. Almasan, Obligatiile p lurale, p. 189-190).
5. Aplicatii ale solidaritatii legale. O aplicatie poate fi considerata însusi art . 1446 NCC. Apoi, în noul Cod civil sunt reglementate si alte cauze de solidaritate pasiva. Si anterior noului Cod civil, izvorul legal fundamental pentru solidaritatea pasiva civila era Codul civil. În materie contractuala exista prevederi precum art. 1826, 1832, 1833, 1886, 1889, 1992, 1901, 1915, 1923, 1944, 1953, 2022, 2028, 2063 etc.; pen tru domeniul delictual, izvor de solidaritate între debitori sunt art. 1369, 1370, 1382 NCC. Solidaritatea pasiva se regaseste si în alte acte normative. Cu titlu de exemplu, Legea societatilor comerciale dispune pentru categoria societatilor de persoane obligarea în solidar a asociatilor ( art . 2 din Legea nr. 31/1990). 6. Problema obligatiilor in solidum. Implicatii asupra sferei de aplicare. Oblig atia in solidum , numita si imperfecta, se considera a fi aplicabila în acele materii în care nu poate fi regasita incidenta solidaritatii legale, aceasta având caracter restrictiv, de apreciere la caz. Ea nu este conside rata drept o extindere abuziva a solidaritatii, ci o consecinta a însusi obiectului obligatiei, astfel încât obligatio in solidum are natura diferita de cea solidara. Comentatorii dreptului roman au distins cazurile în care o obligatie put ea sa fie ceruta a se executa in solidum, de obligatia coreala în care codebitorii erau tinuti correaliter. În jurisprudenta franceza, categoria obligatiilor in solidum a izvorât initial din n ecesitatea de a fi acoperite acele fapte ilicite ce nu reprezinta infractiune, savârsite de o pluralitate de autori, în conditiile în care Codul civil francez nu contine o dispozitie corespondenta art. 1003 C.civ. român (a se vedea A. Weill, Fr. Terré, Les obligations, p. 936). Problema acestei aplicatii a fost rezolvata prin reglementarea art. 1369 N CC, coroborat cu art. 1370 NCC si art. 1382 NCC. O alta aplicatie s-a considerat a se manifesta în contractul de antrepriza de cons tructii în relatia antreprenor subantreprenor (a se vedea OP p. 211 si urm.). Articolul 1852 NCC nu rezolva însa controversa, lasând deschisa posibilitatea incidentei obligatiei in solidum. Dimpotriva, obligatiile legale d e întretinere vor avea caracter indivizibil inerent prestatiei si ramân indivizibile (a se vedea A. Almasan, Oblig atiile plurale, p. 226 si urm.). Art. 1446. Prezumtie de solidaritate Solidaritatea se prezuma între debitorii unei obligatii contractate în exercitiul ac tivitatii unei întreprinderi, daca prin lege nu se prevede altfel. (art. 3, 96, 1445 NCC) Comentariu 1. Profilul si particularitatile obligatiilor asumate în operatiuni de comert. Din totdeauna, operatiunile de comert au avut un regim specializat si confereau un anumit statu t juridic. Specializarea a continuat pe parcursul timpului, astfel încât în prezent activitatea comerciala este legiferata aparte si îi sunt imprimate reguli mai severe decât operatiunilor civile obisnuite. Care este explicatia unui astfel de regim juridic? Obiectul comertului (cum + merx = cu marfa) indica finalitatea obtinerii de profit (finis mercatorum est lucrum). De altfel, comercialitatea este polarizata în jurul ideii de întreprindere, afacere organizata, constituita prin alocarea de capital care este afectat îndeplinirii anumitor obiective în conexiune c
u bunuri si servicii, asa cum sunt ele descrise în art. 3 NCC, coroborat cu art. 96 NCC (anterior art. 3 C.com.), având unica finalitate obtinerea de profit. Activitatea economica a întreprinderii îsi gaseste corespondent juridic în per soana care o organizeaza si o conduce, individ ori entitate juridica. 2. Rolul solidaritatii în relatiile privind întreprinderi. Securitatea creantelor pr esupune ca titularul în contra unor întreprinderi sa îsi gaseasca mijloace suplimentare fata de dreptul comu n în vederea asigurarii executarii creantei conform titlului sau. Raporturile între neprofesionisti sunt guvernate de principiul ocrotirii interesel or debitorului în concurs cu cel ale debitorului. Acest postulat este întarit de setul de reguli prevazute de C odul civil în vederea favorizarii debitorului. Regulile în cauza au caracter dispozitiv si, în masura în care puterea de negociere a creditorului îi permite acest lucru (mai degraba obicei prin forta împrejurarilor, din pacate), cr editorul poate impune în contract derogarea de la acestea. 3. Caracterul profesional al comertului. Pornind de la caracterul profesional al activitatilor în afaceri, legiuitorul întelege sa nu încurajeze o atitudine capricioasa si neonesta a debitoru lui profesionist. Buna-credinta în executarea contractelor devine, pe cale de consecinta, o atitudine mai aproape d e dezideratul pe care îl recomanda, operând o prezumtie de perfecta constientizare a consecintelor juridice ale asumar ii unor raporturi contractuale. Caracterul profesional al activitatilor din domeniul comertului si securitatea n ecesara partenerilor de afaceri a imprimat un formalism accentuat anumitor acte juridice (efectele de comert, valo rile mobiliare). Profesionalismul, coroborat cu ideea de stabilitate a afacerii au imprimat regulile severe care se aplica în privinta operatiunilor comerciale. Contractele în care debitorul aflat în pluralitate are calitatea de întreprindere, pe cale de consecinta, au un regim juridic diferit, pentru ca se supun unor rigori speciale, iar unele dintre acest ea vor dubla caracterul special, prin reglementare specifica de care se bucura contractul în cauza (în masura în care legea impune într-un anumit tip de contract încheiat de profesionisti în mod distinct solidaritate pasiva). Dimpotriva, art. 1446 NCC permite si derogarea în sensul ca ar fi înlaturata solidaritatea în astfel de relatii vizând întrepri nderi. Caracterul profesional al operatiunilor de afaceri imprima un statut specific pe rsoanei care se îndeletniceste în mod obisnuit, iar nu accidental cu astfel de activitati profesionale; comertul îi asig ura practic resursa existentei (a se vedea Cas. III, dec. nr. 1826/1936, în PR 1936 III, p. 10), acesta devenind profes ionist. 4. Calitatea de întreprindere. În privinta neprofesionistilor, atât în temeiul art. 1446 NCC, cât si anterior, potrivit art. 56 C.com., nu se vor aplica aceste dispozitii, nici în cazul în care a r fi debitori ai unor profesionisti. Articolul 1446 NCC are profilul unei reglementari ce privilegiaza pe creditor, i ar ratiunea se mentine exclusiv în considerarea calitatii de profesionist, calitate pe care o are cel ce opereaza o întreprindere. În cele din urma însa, calitatea de întreprindere este o chestiune de fapt. Dovada calitatii de întreprinde
re se face în conditiile stabilite de lege pentru desfasurarea activitatii. 5. Mecanismul operarii solidaritatii în aceasta materie. Articolul 1446 NCC (cores pondent al art. 42 C.com.) opereaza cu caracter derogator de la regula instituita de art. 1445 NCC. Pe cale de consecinta, în masura în care partea aflata în pluralitate pasiva are caracter mixt, solidaritatea va opera cu respectarea caracterului intuitu personae a acestei exceptii: debitorii profesionisti (întreprinderile debitoare) v or fi tinuti pentru tot, în timp ce debitorii neprofesionisti vor putea fi urmariti de catre creditor proportional c u interesul lor din datorie. Întrucât art. 1446 NCC face vorbire despre o prezumtie care functioneaza în sensul ins tituirii solidaritatii pentru întreprinderile aflate în pluralitate pasiva, rezulta ca creditorul poate renunta la acest beneficiu în favoarea sa si poate primi divizarea obligatiei între codebitori. §2 Efectele solidaritatii în raporturile dintre creditor si debitorii solidari I. - Efectele principale în raporturile dintre creditor si debitorii solidari II. - Efectele secundare în raporturile dintre creditor si debitorii solidari I. Efectele principale în raporturile dintre creditor si debitorii solidari Art. 1447. - Drepturile creditorului Art. 1448. - Exceptii si aparari contra creditorului comun Art. 1449. - Prescriptia Art. 1450. - Compensatia Art. 1451. - Remiterea de datorie Art. 1452. - Confuziunea Art. 1453. - Renuntarea la solidaritate Art. 1447. Drepturile creditorului (1) Creditorul poate cere plata oricaruia dintre debitorii solidari, fara ca ace sta sa îi poata opune beneficiul de diviziune. (2) Urmarirea pornita contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedica pe cred itor sa se îndrepte împotriva celorlalti codebitori. Debitorul urmarit poate însa cere introducer ea în cauza a celorlalti codebitori. ( art. 1459, 1490 NCC) Comentariu 1. Deosebirea dintre solidaritatea pasiva si fideiusiune. Ca si predecesorul sau , art. 1042 C.civ., art. 1447 alin. (1) NCC arata principalul efect al solidaritatii pasive prin raportare la fideiusiune, întelegând ca diferenta specifica între cele doua categorii juridice consta în invocarea beneficiului divizi unii. În realitate o astfel de concluzie este gresita. O dovada limpede a diferentelor structurale dintre solid aritate si fideiusiune o reprezinta reglementarea din art. 1459 NCC. dreptul de urmarire unitar al creditorului. Articolul 1447 2. Efectul principal alin. (2) teza a doua NCC are o prevedere asemanatoare cu anteriorul art. 1043. C.civ., iar regimul juridi c al solidaritatii pasive a pastrat, principial, aceeasi constructie ca si în vechiul Cod civil. Solidaritatea pasiva presupune o obligatie cu debitor multiplu potrivit cu care creditorul este îndrituit sa pretinda oricarui codebitor executarea în întregime a prestatiei care formeaza obiec tul obligatiei, având asadar posibilitatea de a opta pentru care dintre ei sa urmareasca în încercarea realizarii
creantei sale de o maniera cât mai facila. Mai mult, va cauta rapid si cu cheltuieli cât mai mici sa determine pe ace ia dintre debitori care sunt solvabili sa execute obligatia. În raporturile dintre codebitori cu creditorul principal îsi gaseste aplicatie regul a unitatii de obiect si a pluralitatii de legaturi (între creditor si fiecare dintre codebitori). Efectele r ezulta din aplicarea principiului potrivit cu care fiecare debitor se obliga ca si cum ar fi singurul debitor al înt regii prestatii si sunt obligati fata de debitor, fiecare pentru tot. Efectul principal consta în obligatia fiecarui debitor de a plati în întregime datoria deoarece, desi exista o pluralitate de debitori, prestatia este unica in obligatione (una res vertitur). Ca atare, c reditorul poate pretinde de la oricare dintre codebitori sa plateasca întreaga datorie ca si cum ar avea un singu r debitor principal. În masura în care nu îsi realizeaza în întregime creanta, el poate urmari pentru restul neexecutat pe oricare dintre acestia, în ce ordine doreste, pâna la acoperirea valorii integrale. Teoretic, prerogativele cred itorului fata de debitorii sai sunt discretionare însa, din ratiuni de economie; de cele mai multe ori va prefera sa îi cheme pe toti prin aceeasi actiune în judecata. Acest principal efect al solidaritatii a fost confirmat în mod constant de jurispr udenta. Astfel, fosta instanta suprema a stabilit în acest sens ca creditorul unei obligatii solidare se poate adresa ori caruia dintre debitorii solidari pentru valorificarea dreptului sau, potrivit art. 1042 C.civ. (a se vedea TS, dec. col. civ. nr. 1138/1956, în Repertoriul de Practica Judiciara în materie civila 1952-1969, p. 198). Codebitorii nu îi pot opune beneficiul de discutiune, de maniera ca debitorul solidar urmarit sa nu poata, pe cale incidentala ori într-o c ontestatie la executarea silita pornita de catre creditor, sa solicite departajarea sumelor achitate de el, iar acesta nici nu poate pretinde sa fie introdusi în cauza toti ceilalti debitori solidari si, totodata, sa administreze p robe pentru a se stabili daca sunt urmariti si ceilalti debitori (a se vedea TS, sect. civ., dec. nr. 277/1990 în Dre ptul nr. 9-12/1990, p. 239). 3. Conditiile urmaririi. Mai mult, nu se pot invoca nici beneficium escussionis , nici beneficium divissionis , sub motiv ca creditorul s-ar putea îndestula din ipoteca ce a fost c onstituita de catre unul dintre codebitori (a se vedea CSJ, sect. com., dec. nr. 2247/1998 în BJ 1990-2003, De la Curtea Suprema de Justitie la Înalta Curte de Casatie si Justitie, p. 299). Efectul principal al solidaritatii pasive, si anume ca plata sa poata fi solicit ata unitar de catre creditor, se produce însa numai daca datoria este exigibila pentru toti debitorii solidari; daca este a fectata de modalitati, nu poate fi urmarit debitorul înainte de scadenta sau de împlinirea conditiei. Acest fapt nu con duce la încetarea solidaritatii, ci doar imprima caracterul suspensiv, respectiv extinctiv rezolutoriu pe care îl aduc e modalitatea sau conditioneaza plata dupa criteriul avut în vedere la constituirea obligatiei. Este important de mentionat ca aceste modalitati vor opera însa distinct. Decadere a unuia din beneficiul termenului nu îi afecteaza pe ceilalti. În masura în care cel putin unul dintre ei este solvabil, observam o adevarata prero
gativa din aceasta. Posibilitatea de a pretinde tot îi este conferita de faptul ca toti debitorii sunt debitori prin cipali, codebitorul urmarit neputând opune beneficiul de diviziune, asa cum precizeaza art. 1447 alin. (1) NCC, sau b eneficiul de discutiune, pentru ca creditorul sa urmareasca mai întâi pe ceilalti codebitori. Mai mult decât atât , chemarea în judecata a unuia dintre debitori nu împiedica pe creditor, dupa cum reglementeaza art. 1447 a lin. (2) teza 1 NCC, sa-i actioneze si pe ceilalti codebitori în cazul în care nu-si satisface în întregime creanta, aceasta fiind o facultate a creditorului. Singura exceptie posibila ar fi stingerea creantei prin plata sau alta modalitat e, de el sau de ceilalti. În cazul în care s-a început executarea împotriva unui codebitor solidar, nu se poate pr ezuma ca s-a renuntat de catre creditor la solidaritate. Creditorul poate urmari toti debitorii succesiv sau simultan. El nu este obligat sa înstiinteze pe ceilalti codebitori despre urmarirea asupra unuia dintre ei. Acordarea de catre un debitor a unor garantii reale nu împiedica creditorul sa urm areasca si pe ceilalti debitori. Acestora însa nu le va putea opune datoria decât raportat la ce au contractat. 4. Insolvabilitatea debitorilor. În caz de insolvabilitate a debitorului urmarit, creditorul se poate îndrepta spre ceilalti în limitele creantei sale. Situatia devine complicata în ipoteza în care sunt insolvabili toti debitorii, întrucât, din considerente practice, creditorul ar trebui sa-si divida urmarirea, tocmai în scopul realizarii creantei. Aceasta limitare pe care sa o impuna creditorul nu este reglementata si creditorul va pu tea întâmpina opozitie la divizarea urmaririi. În materie comerciala fireste ca se vor urma regulile speciale din mate ria falimentului. 5. Efectul introducerii în cauza a celorlalti debitori. La rândul sau, debitorul act ionat de creditor poate cere si obtine un termen de judecata pentru a introduce în proces pe ceilalti code bitori, astfel încât sa asigure plata în întregime a creantei si sa faciliteze regresul acestuia catre ei, în scopul recuper arii de datorie ce depaseste cota sa de participare. Folosind aceeasi hotarâre judecatoreasca el putea sa solicite, pe cale de consecinta, sa se împarta condamnarea între acestia. Aceasta amânare în vederea introducerii în cauza a celorlalti debitori prezinta aparen ta juridica a unui beneficiu de diviziune. În realitate, acesta presupune o simpla amânare si nu înlatura posibilitate a creditorului de a obtine executarea integrala de la creditorul pe care l-a actionat. Pe de alta parte, te rmenul în cauza nu are nici valoarea juridica a unui termen de gratie întrucât, dincolo fireste de caracterul intuitu per sonae al unui astfel de termen procedural, acesta nu se suprapune pe conditiile pretinse de dispozitiile art. 1 490 NCC. În realitate se urmareste simpla opozabilitate a hotarârii în vederea actiunii în regres . În cazul în care debitorul chemat în judecata nu manifesta diligenta de a solicita chemarea în cauza si a celor lalti, acestia îi pot invoca ulterior imposibilitatea formularii unor aparari care tindeau spre neutralizarea pretenti ilor creditorului obligatiei. Introducerea celorlalti debitori în judecata are asadar valoarea unei chemari în gar antie procesuala de drept comun. În plus, debitorii neurmariti pot interveni în judecata pentru conservarea interesul ui personal sau a intereselor
comune. Ei pot invoca exceptii personale de natura sa neutralizeze pretentiile c reditorului. Aceste facilitati procesuale se datoreaza faptului ca hotarârea împotriva unuia dintre ei nu poate fi executata împotriva celorlalti care nu au participat la proces. Art. 1448. Exceptii si aparari contra creditorului comun (1) Debitorul solidar poate sa opuna creditorului toate mijloacele de aparare ca re îi sunt personale, precum si pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însa folosi mijloacele de aparare care sunt pur personale altui codebitor. (2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garantie s au de un drept pe care ar fi putut sa îl valorifice prin subrogatie este liberat de datorie pâna la co ncurenta valorii acelor garantii sau drepturi. [art. 1436 alin. (1), art. 1492, art. 1499 si urm. , art. 1578, 1613 NCC] Comentariu 1. Reprezentarea între codebitori. Noul Cod civil nu mai contine un corespondent a l fostului art. 1056 C.civ. care reglementa reprezentarea reciproca prezumata între codebitori. Absenta unui t ext corespondent nu atrage însa inaplicabilitatea principiului, reglementat, de altfel, în privinta solidaritatii active la art. 1436 alin. (1) NCC. Acest principiu este de natura sa explice anumite efecte, cum ar fi cele ce tin de inv ocarea exceptiilor de catre codebitori. Buna administrare a relatiilor cu creditorul impune, prin urmare, luarea în discut ie a reprezentarii si în materia solidaritatii pasive. Literatura de specialitate a analizat mecanismul de aplicare al reprezentarii într e codebitori (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 363 si urm.) si, în analiza acestui mecanism a tr ansportat argumentele din materia solidaritatii active [actualmente reglementat de art. 1436 alin. (1) NCC]. Comen tariul de fata ia în discutie doctrina anterioara noului Cod civil. Fiind neîndoielnica existenta unui mandat reciproc în privinta actelor care tind sa diminueze datoria, a fost luata în considerare si ipoteza actelor de conservare care conduc la mentinerea creantei creditorului. Textul aparent ar contrazice finalitatea unui astfel de mandat prin includerea unor acte de conser vare, însa, întrucât priveste aplicatii cu caracter de exceptie, va putea exista în contra acestei reguli. Explicatia cons ta în faptul ca acestea sunt acte savârsite nu de catre codebitori, ci în contra lor (fara sa implice o participare a acestora) si regulile mandatului nu vor mai fi atât de rigide. În privinta acestor acte, care tind sa influenteze existenta si valoarea datoriei, opozabilitatea nu poate fi privita în sensul larg, de drept comun, pe care îl presupune în materie obligationala. Chiar si actele de conservare, acte care au finalitatea mentinerii status quo-ului instituit la nasterea raportului juridic, produc consecinte juridice fata de neparticipant; chiar si exceptiile pur personale, care tind sa înrautateasca situa tia celorlalti debitori întrucât nu le profita, vor produce, asadar, consecinte fata de acestia. S-a considerat ca (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 375), deoarece fiecare act produce efecte prin manifestarea vointei celui în cauza, operatiuni precum novatia prin preluarea dato
riei de catre un singur codebitor au valoarea unei stipulatii în favoarea celorlalti codebitori, terti fat a de novatie. Exceptia aceasta nu va pastra aceeasi fundamentare în ceea ce priveste actele în contra codebitorilor, astf el încât ideea de relativitate a actului juridic sa se circumscrie situatiilor în care în mod efectiv exista o stipul atie favorabila. Efectele secundare ale solidaritatii pasive au fost explicate în doctrina franceza , teza fiind preluata de autori români (a se vedea A. Oteteliseanu, Curs de drept civil. Anul II Despre obligatiuni, p. 678), prin protejarea interesului creditorului ca sa nu fie necesar sa faca fiecare act de valorificare a creantei sau de urmarire a debitorilor individual, apoi prin ideea de mandat tacit (care a dus la înlaturarea principiului relativita tii lucrului judecat). Ideea explica si înlatura principiul relativitatii actului judecat, înlaturând restrictiile din materia contractului de mandat (de exemplu, exceptiile personale ce pot fi invocate de catre un alt debitor decât cel în cauza). O alta explicatie pentru efectele secundare ale obligatiei solidare pasive a fos t efectul multiplicator al anumitor acte juridice în favoarea creditorului si reciprocitatea echitabila a debitorilor în baza mandatului. Din specificitatea fiecarei legaturi rezulta posibilitatea creditorului de a act iona debitorii independent si neperpetuarea prin succesiune a solidaritatii. Din unitatea datoriei rezulta pos ibilitatea invocarii exceptiilor comune de catre debitori (plata, pierderea fortuita etc.) si a exceptiilor tinând de natura, obiectul sau cauza obligatiei. Din individualizarea legaturilor rezulta particularizarea prin modal itati a fiecareia, posibilitatea de a stinge separat datoria si existenta remiterii partiale de datorie. 2. Stingerea obligatiei prin plata. Principala modalitate de stingere a obligati ei, efect direct al obligatiei, este plata. Plata facuta de unul dintre debitori în întregime are drept consecinta libera rea sa si a celorlalti debitori solidari fata de creditor. O plata partiala, chiar si proportional cu interesul debitorului solvens, nu are pentru acesta efect liberator. Este important de retinut ca plata valabila trebuie facuta în mâna creditorului. Rem iterea unei sume echivalente cu cel putin valoarea cotei contributive din datorie unuia dintre codebitori, chiar si cu instructiunea expresa ca aceasta sa fie predata în mâna creditorului, nu echivaleaza cu o plata si nu poate fi primit a nici cu alt titlu conex cu datoria solidara. De maniera simetrica solidaritatii active, pentru debitori plata voluntara sau s ilita va avea efect liberator, fiecare dintre ei putând oferi executarea conforma cu titlul, fara ca creditorul sa o poat a refuza chiar daca ar fi interesat la divizarea creantei. Exceptiile opozabile pentru anumite cauze de indivizibilitat e pasiva, care sa impuna plata doar facuta de unul dintre debitori, nu se mai mentin în aceasta materie. Dovada platii se face fie prin chitanta liberatorie, fie prin remiterea titlului (art. 1499 si urm. NCC), dupa regulile generale din aceasta materie. Prezumtia absoluta ori relativa de plata, în functie de valoarea înscrisului predat (înscris sub semnatura privata în original, respectiv copie legalizata) opere aza si aici. Predarea titlului nu distinge însa daca obligatia s-a executat ori a operat o remitere de datorie, pe c
ale de consecinta, anumite aspecte aratate la iertarea de datorie pot sa fie privite deopotriva valabile în materia p latii. 3. Alte modalitati de stingere. Nu numai plata poate conduce la acest efect de înc etare a pretentiilor creditorului, ci si celelalte mijloace de stingere a obligatiei sau chiar, circu mstantiat dupa precizari ce urmeaza a fi facute, mijloace de transformare sau de transmitere a obligatiei (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 396 si urm.). Bunaoara, potrivit art. 1613 NCC, în caz de novatie într-un raport solidar se produc efecte asemanatoare fideiusiunii. Novatia este o modalitate de transformare a obligatiei care stinge vechea obliga tie înlocuind-o cu alta. Solidaritatea se poate stinge prin intermediul novatiei când un codebitor se oblig a singur pentru întreaga datorie liberându-i pe ceilalti [art. 1613 alin. (1) NCC, corespondent al art. 1137 alin. (1) C.civ.]. Pe aceasta cale, un debitor solidar se poate angaja unic debitor descarcând pe ceilalti debitori, dar nu îi poat e implica fara consimtamântul lor într-o noua obligatie. Orice astfel de transformare conduce la obligarea individua la a codebitorului în cauza, novatia neoperând cu efect similar pentru cazul în care debitorul ar dori ca pe aceasta cale sa fie agravata situatia juridica a celorlalti codebitori (a se vedea T. Ionascu, Teoria generala a contractelor si obligatiilor, p. 660 si urm.). Dimpotriva, în cazul în care novatia opereaza prin acordul tuturor codebitorilor, ea va produce efecte solidar, în continuare. În masura în care creditorul accepta o alta prestatie din partea solvens-ului care s a reprezinte plata valabila, datio in solutum are la rândul sau efect de stingere a datoriei, prevederile art. 1492 N CC ramânând deopotriva aplicabile. Si celelalte moduri de stingere a obligatiilor îsi gasesc aplicare la solidaritate a pasiva ducând la liberarea tuturor codebitorilor. Actele de dispozitie care conduc spre stingerea obligatiei, cum e ste tranzactia, produc efecte similare. 4. Incidente procesuale. Exceptiile opozabile creditorului de catre debitori. Ex ceptiile pe care le poate opune un codebitor sunt acele mijloace de aparare ce urmaresc amânarea sau încetarea urmaririi pe care creditorul ar exercita-o. Aceste aparari au o sfera de cuprindere diferita de cea a excepti ilor în sens procedural (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 194), întrucât ele viz eaza fondul, însa toate acestea, sub aspect procedural, au efect peremptoriu care curma definitiv urmarirea (a se ved ea G. Nedelski, Curs de drept civil, p. 206 si urm.). Ele nu produc însa efecte extinctive asupra obligatiei decât propor tional cu incidenta lor, astfel încât, daca afecteaza întreaga datorie, nu vor conduce la stingerea procesului. Articolul 1448 alin. (1) NCC (corespondent al art. 1047 C.civ.) clasifica si def ineste aceste aparari în: exceptii comune ce pot fi opuse de oricare dintre ei, exceptii personale, numite si mixte , care desi nu pot fi invocate decât de unul debitori profita indirect si celorlalti si exceptii numite de Cod cur at personale care profita exclusiv celui ce le evoca. 5. Efectele comune. Exceptiile comune au un caracter general si pot fi invocate independent de oricare dintre codebitori, efectele extinzându-se si asupra acelora dintre ei care nu le-au formu
lat. Situatiile în care pot fi opuse exceptiile comune sunt în primul rând la ivirea cauzel or de nulitate absoluta (de exemplu, obiectul imoral, ilicit sau scos din circuitul civil, cauza ilegala sau inexistenta etc., neîndeplinirea conditiei formei solemne necesara actului etc.) sau relativa (viciile de consimtamânt) care sa afecteze vointa tuturor debitorilor. Constituie exceptii absolute si cele care tind spre aratarea inexistentei obliga tiei sau stingerea ei. Apoi pot fi invocate modalitatile comune tuturor acordurilor de vointa (termen extinctiv sau conditie rezolutorie) drept cauze de stingere a obligatiei. 6. Efectele personale. Exceptiile personale au caracter particular si rezulta di n particularitati individuale între creditor si codebitori. Acest lucru este cu putinta prin trasatura general valab ila a obligatiilor plurale de a avea în pofida obiectului unitar un subiect multiplu, concretizare fiind pluralitatea de legaturi independente stabilite între creditor si debitorii sai solidari. Remiterea de datorie reprezinta o modalitate de stingere a obligatiei care nu co nduce la realizarea creantei si poate opera, în functie de dorinta exprimata, partial sau total. În ipoteza în care un alt debitor decât cel iertat ar fi chemat sa plateasca pentru tot, mai mult deci decât valoarea prezenta a datoriei, în acest caz el ar putea opune deducerea din datorie a contributiei celui iertat. Compensatia si confuziunea profita si ele celorlalti codebitori, chiar daca oper eaza în persoana unuia dintre ei. De asemenea, remiterea de solidaritate, modalitate de stingere a solidaritatii d ar nu si de stingere a datoriei propriuzise, profita celorlalti debitori chiar si în masura în care ar fi partiala. 7. Exceptiile pur personale. Paradoxul trasaturilor dihotomice ce implica unitat e (vinculum iuris unic) si pluralitate permit opozabilitatea unor exceptii atât de strâns legate de persoana ce lui ce le invoca încât au primit denumirea în Codul civil vechi de curat personale , expresie a limitarii efectelor la cel în cauza. Acestea sunt singurele dintre exceptiile ce pot fi opuse creditorului si care, d erogând de la principiul reprezentarii reciproce din materia solidaritatii (întrucât se circumscriu unui prin cipiu independent al caracterului intuitu personae al operatiunii juridice), sunt de natura a agrava, iar nu a avantaja situatia celorlalti codebitori. Având efect liberator numai în ceea ce îl priveste pe debitorul care le in voca, ceilalti vor suporta repartizarea participarii acestuia, raspunzând pentru acest surplus în fata creditor ului. Argumentul consta tocmai în faptul ca ei nu le vor putea invoca si nu le vor profita, odata invocate. Complexitatea nexului obligational proiecteaza legaturi multiple, ceea ce a dete rminat o serie de urmari juridice. O consecinta importanta vizeaza problema acordului de vointa al partilor care treb uie sa fie valabil dat, distinct pentru fiecare debitor, în caz contrar obligatia este anulabila pro parte fara a influent a valabilitatea consimtamântului celorlalti codebitori care ramân în continuare obligati. Este însa de conceput si cazu l în care viciile de consimtamânt cad asupra mai multor coparticipanti, însa si în aceasta cauza ele trebuie analizate distinct, apreciindu-se dupa criterii strict individuale în persoana fiecaruia.
Nulitatile relative sunt cauzate de o exceptie pur personala, actionând doar în favo area celui afectat, cum este un viciu de consimtamânt ce face actul juridic lipsit de valabilitate pentru debitoru l vizat, dar ramâne perfect valid în privinta celorlalti. În contractele sinalagmatice, exceptiile de neexecutare vor putea fi formulate sep arat de catre codebitori si vor profita celui care le invoca, fara a se rasfrânge si asupra celorlalti. Unitatea d e prestatie nu atrage si unitatea contraprestatiei. Idem, modalitatile consimtite doar unui codebitor pot fi invocate de acesta ca e xceptii pur personale. Un termen sau o conditie acordate unuia dintre codebitori vor putea fi invocate si vor pro duce efecte numai raportat la cel în cauza. Decaderea din beneficiul termenului pentru unul dintre ei nu afecteaza te rmenul acordat altuia (a se vedea G. Plastara, Obligatiile, p. 714). Apoi, pot interveni cauze exterioare care sa afecteze obligatia doar în ce îi prives te pe unui dintre coparticipanti. Astfel, obligatiile unora dintre ei se pot stinge independent de ale celorlalti. Alaturi de aceste efecte au fost discutate în doctrina si alte efecte, cum ar fi c esiunea creantei cu debitori solidari. În absenta unei reglementari distincte, aplicarea art. 1578 NCC conduce la concluzia ca cesiunea de creanta notificata unuia dintre ei nu ar trebui sa fie opozabila tuturor, în virtu tea distinctiei între acte împotriva codebitorilor si acte favorabile acestora, iar notificarea trebuie sa îi priveasca pe fiecare în parte pentru valida ei opozabilitate. Fireste, însa, regulile privind publicitatea cesiunii ramân pe deplin aplicabile, în vederea opozabilitatii. Actul prin care debitorul consimte o clauza penala în contra sa nu poate fi opozab il celorlalti. Creditorul îi va putea pretinde doar acestuia dobânzi astfel rezultate. Un alt act vizat de prohibitia re gimului reprezentarii este tranzactia care, daca este nefavorabila celorlalti codebitori, nu le este opozabila; altmin teri ar duce la o înrautatire a situatiei despre care s-a aratat ca art. 1056 C.civ. nu da împuternicire (a se vedea: C. Sta tescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 426; D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 190). Rezilierea contractului de catre unul dintre codebitorii solidari lasa pe celala lt tinut de contract (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I , Montchestien, Paris, 1998, p. 1109). Acest fapt este posibil întrucât, în materia contractelor bilaterale, solidarit atea activa nu atrage cu necesitate si solidaritatea pasiva. I.e. este posibil ca debitorii sa fie obligati solidar asu pra unei singure prestatii, în timp ce creditorii obligatiei solidare sa fie tinuti separat pentru fiecare dintre cocon tractanti cu o contraprestatie diferita. Precizarea este valabila atunci când sunt invocate cauze de desfiintare a efectelo r pentru neexecutare ori executare defectuoasa a obligatiei corelative obligatiei solidare. 8. Problema faptei creditorului. O noutate a noului Cod civil în aceasta materie o reprezinta alin. (2) art. 1448 NCC, care transporta un mecanism inspirat din materia fideiusiunii, în reglementar ea vechiului Cod civil. Întrucât solidaritatea este explicata si prin dreptul de regres pe care îl are solvens-ul, solidaritatea pasiva se justifica si în masura în care posibilitatea de recuperare a sumei dincolo de propria contributie
la datorie ramâne nealterata. Daca aceasta posibilitate este periclitata prin fapta creditorului care nu ar conserv a garantii constituite în vederea executarii obligatiei de catre alti codebitori ori care ar consimti la modalitat i de natura sa afecteze dreptul solvensului, acesta poate sa limiteze dreptul de urmarire al creditorului în contra sa, t ocmai pentru a nu fi astfel expus. Aceasta limitare, care opereaza ca o exceptie substantiala la îndemâna solvens-ului, are valoare similara decaderii din beneficiul solidaritatii pentru creditor. Art. 1449. Prescriptia (1) Suspendarea si întreruperea prescriptiei fata de unul dintre debitorii solidar i produc efecte si fata de ceilalti codebitori. (2) Întreruperea prescriptiei fata de un mostenitor al debitorului solidar nu prod uce efecte fata de ceilalti codebitori decât pentru partea acelui mostenitor, chiar daca este vorb a despre o creanta ipotecara. Comentariu 1. Privire istorica. Teza a doua a alin. (1) al aceluiasi articol avea corespond ent în art. 1045 C.civ., potrivit caruia actiunea intentata în contra unui codebitor întrerupea prescriptia împotriva tuturor d ebitorilor. Întreruperea prescriptiei vizeaza nu doar dreptul material la intentarea actiunii, ci si pe c el la executarea silita. Creditorul este suficient sa intenteze actiunea împotriva unui debitor pentru ca efectele întreruper ii sa se produca fata de toti codebitorii. Se urmareste astfel diminuarea cheltuielilor si întarirea garantiei. Textul art. 1045 C.civ. a fost interpretat în sens extins, în vederea cuprinderii în ipoteze si a recunoasterii volun tare a datoriei (a se vedea T. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, p. 379), însa nu îsi gaseste aplic are si pentru acte extrajudiciare de urmarire. 2. Întrerupere. Prevederea art. 1449 alin. (2) NCC reprezinta o noutate în sistemul românesc de drept. Cu toate acestea, solutia potrivit vechiului Cod civil era similara (a se vedea A. Almasa n, Obligatiile, p. 384-385). Întreruperea extinsa nu se aplica în privinta mostenitorilor, actionând doar pro parte , dar actiunea contra unui comostenitor se aplica celorlalti codebitori întrucât moartea reprezinta o cauza de stingere a solidaritatii. Cu toate acestea, cererea de chemare în judecata nu echivaleaza cu o remitere tacita de sol idaritate. Efectul întreruptiv de prescriptie a fost confirmat de practica judiciara (a se ve dea Trib. Jud. Braila, dec. civ. nr. 41/1978 în RRD nr. 7/1978, p. 49). Într-o speta se arata ca, potrivit art. 1045 C.ci v., actiunea intentata în contra unora din debitorii solidari întrerupe prescriptia în contra tuturor debitorilor. Ca urmar e, acelasi principiu se aplica si în cazul executarii hotarârilor privind pe debitorii solidari, în sensul ca începerea exe cutarii fata de unul din debitori întrerupe prescriptia executiei si fata de ceilalti codebitori. În speta, instanta d e recurs a considerat ca instanta de fond trebuia sa verifice stadiul executiei celorlalti debitori, actiunea prescri indu-se în functie de acesta (a se vedea TS, sect. civ., dec. nr. 1599/1974, în CD 1974, p. 278). 3. Suspendarea. Teza 1 a alin. (1) art. 1449 NCC are caracter de noutate. Soluti
a anterioara, în lipsa textului expres, era oarecum diferita. Cauzele de suspendare a cursului prescriptiei se considera ca puteau fi opuse individual si nu îsi extind efectul si asupra celor care nu le pot invoca, creditorul trebuind sa m anifeste diligenta cuvenita pentru ca actiunea sa sa nu fie prescrisa. Art. 1450. Compensatia (1) Compensatia nu opereaza între creditor si un debitor solidar decât în limita parti i din datorie ce revine acestuia din urma. (2) În acest caz, ceilalti codebitori nu sunt tinuti solidar decât pentru partea ram asa din datorie dupa ce a operat compensatia. Comentariu 1. Mecanismul compensatiei. O posibilitate juridica de a stinge obligatia este c ompensatia. Prin compensatie se sting doua obligatii reciproce, pâna la concurenta celei mai mici d intre ele. Aplicabila la solidaritate, compensatia, indiferent de cauza ei, face ca datoriile reciproce d intre creditor si unul dintre debitori sa se neutralizeze. Pentru acest motiv, compensatia poate opera în sensul paralizarii efectelor creantei solidare în limita compensarii cu creanta corelativa a codebitorului solidar în cauza. Sub reglementarea vechiului Cod civil, s-a considerat ca aceasta figura juridica a compensatiei produce efecte în acelasi mod în aceasta materie ca si confuziunea, liberând pe ceilalti debitori de p artea din datorie ce se compenseaza. În doctrina mai veche (a se vedea: D. Alexandresco, Explicatiune teor etica si practica, vol. VI, p. 197198; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 518-519) s-a sustinu t ca în Codul civil român nu a fost mentinuta distinctia pe care modelul sau francez o facea în functie de persoana ce lui care o invoca ( compensatio est instar solutionis) si opereaza legal putând fi invocata de oricare dintre code bitorii fata de care nu opereaza compensatia (art. 1048 C.civ.), astfel încât compensatia nu putea fi asimilata confu ziunii întrucât este o exceptie absoluta, iar nu relativa. Codul civil român nu a preluat solutia franceza (art. 1 294 din Codul civil francez) (a se vedea C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil francais d après la méthode de Zachariae, vol. IV, (ed. a a IV-a), Imprimerie et librairie générale de jurisprudence, Paris, 1971, p. 25-26), de manier a ca fiecare dintre codebitori poate sa opuna spre compensatie nu numai creantele sale personale contra creditorului, ci si ale altor debitori solidari (a se vedea: G. Plastara, Obligatiile, p. 715; P. Demetrescu, Drept civil. Teoria g enerala a obligatiilor, Ed. didactica si pedagogica, 1966, p. 192). Fireste ca în masura în care cauza de compensare opereaza între codebitori, ea nu va putea fi opusa creditorului. Debitorul tinut solidar, devenit creditor al creditorului comun va putea sa opun a compensatia creditorului în cauza si, de asemenea, exceptia compensatiei va putea fi opusa de oricare dintre cei o bligati care va reduce în acest fel valoarea sumei totale datorate (a se vedea T. Ionascu, Curs de drept civil. Teor ia generala a contractelor si obligatiilor, 1942, p. 673 si urm.). Art. 1451. Remiterea de datorie
(1) Remiterea de datorie consimtita unuia dintre debitorii solidari nu îi libereaz a pe ceilalti codebitori, cu exceptia cazului în care creditorul declara aceasta în mod expres sau remite de bunavoie debitorului originalul înscrisului sub semnatura privata constatator al c reantei. Daca unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creantei , creditorul poate dovedi ca nu a consimtit remiterea de datorie decât în privinta acelui debitor . (2) Daca remiterea de datorie s-a facut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalti ramân tinuti solidar fata de creditor, dar cu scaderea partii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continua sa raspunda pentru tot atunci când , la data remiterii de datorie, creditorul si-a rezervat în mod expres aceasta posibilitate, caz în care ceilalti codebitori îsi pastreaza dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie. (art. 1503, art. 1629 si urm. NCC) Comentariu 1. Notiune. Remiterea de datorie reprezinta o modalitate de stingere a obligatie i care nu conduce la realizarea creantei si poate opera, în functie de dorinta exprimata, partial sau total. În masu ra în care a fost consimtita unuia dintre debitori, exceptia procesuala opozabila este personala si, desi nu poate fi invocata de ceilalti codebitori, are drept efect micsorarea datoriei comune prin iertarea debitorului în cauza (a se ve dea: G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. IV Obligatiile, p. 715; P. Demetrescu, Drept civil, Teoria gener ala a obligatiilor, p. 192). În ipoteza în care nu s-ar respecta acest lucru si un alt debitor ar fi chemat sa plateasca p entru tot, mai mult deci decât valoarea prezenta a datoriei, în acest caz el ar avea actiune de regres si împotriva debitorului liberat, în felul acesta remiterea de datorie ramânând inutila ca operatiune juridica (a se vedea D. Alexandr esco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 199). tipologie. Remiterea de datorie presupune renuntarea cu t 2. Iertarea de datorie itlu gratuit a creditorului la creanta pe care o detine împotriva debitorului. Reglementarea iertarii de datorie are caracter de noutate în materia solidaritatii pasive. În vechiul Cod civil, în lipsa unei prevederi dedicate, se considera ca se aplica regulile de la iertarea de da torie, drept comun, sens în care, daca unul dintre debitorii solidari obtine o astfel de remitere totala de datorie, vo r fi liberati si ceilalti codebitori [art. 1141 alin. (1) C.civ.]. Remiterea de datorie poate opera în favoarea tuturor codebitori lor ori în favoarea unuia dintre ei (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 358 si urm.). 3. Prezumtii legale de remitere de datorie. Articolul 1451 alin. (1) NCC prevede ca se prezuma ca iertarea de datorie este partiala, în favoarea celui care îi este acordata. Aceasta prezumtie , cu valoare relativa, poate fi rasturnata, din perspectiva acestei prevederi, în doua feluri: fie prin declaratie expresa a creditorului în sensul ca sunt remisi de datorie, fie prin remiterea originalului înscrisului sub semnatura privata. Pe cale de consecinta, ori de câte ori dovada se face de catre debitor prin însusi înscrisul original, sub semnatura
privata si (se impune a fi adaugat) în unic exemplar, se considera ca iertarea de datorie a operat fata de to ti debitorii. Or, o astfel de regula probatorie, importata din dreptul comun (art. 1503 NCC), face ca regula sa apara tot iertarea totala. Iertarea partiala de datorie nu poate sa opereze tacit, întrucât singura forma tacita de manifestare e ste predarea înscrisului; creditorul trebuie sa faca declaratie în acest sens pentru a ierta de datorie pe u nul (unii) dintre debitori. Atunci când înscrisul constatator este încheiat sub semnatura privata, prezumtia rezultata din d etinerea lui este absoluta. Aceasta inconsistenta nu este însa de natura a impieta buna aplicare a remiterii d e datorie în aceasta materie. Dimpotriva, în temeiul art. 1451 alin. (1) teza a doua NCC, detinerea de catre deb itor a unui exemplar de înscris autentic valoreaza prezumtie relativa de remitere de datorie partiala, limitat l a debitorul care detine respectivul înscris. În acest caz, dovada contrara se poate face în sensul ca iertarea de datorie ar fi operat fata de toti codebitorii. Aceasta solutie a rezultat si în puterea vechiului Cod civil (a se vedea A. Almasa n, Obligatiile, p. 359). Iertarea de datorie trebuie coroborata cu dispozitiile probatorii din aceasta materie (art. 1138 si urm. C.civ.) potrivit cu care trebuie facuta distinctie între forma titlului, pentru a afla cum produce efecte. Astfel, doar remiterea originalului înscrisului sub semnatura privata sau a garantiei acordate echivaleaza cu remitere a prezumata în mod absolut, în timp ce o copie legalizata are valoare probatorie relativa (art. 1140 C.civ.). S e considera ca Codul civil prescrie prezumtia descarcarii totale de datorie, atunci când exista mai multi debitori, de scarcarea partiala trebuind sa fie expresa (art. 1141 C.civ.). Articolul 1629 si urm. NCC nu precizeaza însa mentiune a absolut necesara ca înscrisul sub semnatura privata sa nu se fi încheiat în multiplu exemplar, în lipsa acestei conditii mecanismul prezumtiei astfel instituite neputând fi eficient. Pentru explicarea juridica a opozabilitatii remiterii au existat diferite opinii în doctrina (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 358 si urm.). În acest sens, renuntarea la drept având cara cter generic restrictiv trebuie sa fie înteleasa limitativ, iar art. 1141 C.civ. dispune interpretarea în sens contrar acestui principiu. Argumentul principal în acest sens îl constituia faptul ca legiuitorul a privit legatura dintre codebitori atât de puternica încât a multiplicat efectul iertarii de datorie în detrimentul creditorului. Un alt argume nt ar fi extensia fireasca a regulii mandatului tacit reciproc dat între codebitori: actul consimtit unuia va produce m aximul de avantaj situatiei celorlalti debitori. 4. Remiterea partiala de datorie. Articolul 1451 alin. (2) NCC presupune doua mo dalitati de remitere partiala de datorie: potrivit primei teze a acestei reglementari, remiterea de datorie op ereaza pur si simplu, caz în care valoarea remisa se deduce fata de ceilalti codebitori. Acestia vor putea valorif ica în procesul în contra creditorului aceasta exceptie personala a debitorului iertat. Potrivit celei de-a doua teze, echivalenta, pentru debitorii care nu au fost iertati de datorie, cu o exceptie pur personala pe care nu o pot invoca, ei vor fi tinuti în continuare pentru tot. Teza a doua opereaza în regim de exceptie si trebuie sa fie prevazuta expres de cr
editor la data iertarii. Art. 1452. Confuziunea Confuziunea îi libereaza pe ceilalti codebitori solidari pentru partea aceluia car e reuneste în persoana sa calitatile de creditor si debitor al obligatiei solidare. Comentariu 1. Mecanismul confuziunii. Confuziunea consta în întrunirea în aceeasi persoana a dubl ei calitati de creditor si debitor în cadrul aceluiasi raport juridic. Confuziunea stinge obligatia pro pa rte vizând cota debitorului în care a operat în cazul unei cesiuni de creanta sau a unei mosteniri operând între acelasi par ti ale obligatiei. Anterior noului Cod civil, problema efectelor confuziunii era reglementata simil ar în art. 1048 C.civ. Chiar daca operatiunea ar cadea pro toto, codebitorii ceilalti nu vor mai fi obligati la pa rtea stinsa prin confuziune, conform cu art. 1048 si 1155 alin. (2) C.civ. (articolul din urma facând astfel distinctia fa ta de fideiusiune). Confuziunea va produce efecte si când creditorul si unul dintre codebitori mostenitori se vor mos teni doar pentru cota lor parte sau mai putin, în proportia în care actioneaza. În cazul în care transmisiunea opereaza cu t itlu gratuit, cum ar fi succesiunea prin donatie sau cesiune gratuita de drepturi, nu se mai produce con fuziune, ci remitere de datorie (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 360). Astfel, art. 1452 NCC actioneaza ca o exceptie personala ce poate fi invocata de oricare dintre codebitori, ea profitând si celorlalti codebitori, decât cel în privinta caruia opereaza confuziunea. Art. 1453. Renuntarea la solidaritate (1) Renuntarea la solidaritate în privinta unuia dintre codebitorii solidari nu af ecteaza existenta obligatiei solidare în raport cu ceilalti. Codebitorul solidar care beneficiaza de renuntarea la solidaritate ramâne tinut pentru partea sa atât fata de creditor, cât si fata de ceila lti codebitori în cazul regresului acestora din urma. (2) Renuntarea la solidaritate trebuie sa fie expresa. (3) De asemenea, creditorul renunta la solidaritate atunci când: a) fara a-si rezerva beneficiul solidaritatii în raport cu debitorul solidar care a facut plata, mentioneaza în chitanta ca plata reprezinta partea acestuia din urma din obligatia solidara. Daca plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renuntarea la solidaritate nu se întinde si asupra dobânzilor neplatite ori asupra capitalului decât daca plata separata a dobânzi lor, astfel mentionata în chitanta, se face timp de 3 ani; b) îl cheama în judecata pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisa. [art. 1457 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Notiune. Iertarea de solidaritate presupune ca creditorul renunta la benefici ul solidaritatii si la toate consecintele care îl avantajau (inclusiv protectia în fata insolvabilitatii eventual e a acestora). Iertarea de solidaritate comporta clasificari raportat la efectele produse si modalitatea de realizare. În functie de rezultatul urmarit, renuntarea la solidaritate are drept efect încetarea solidaritatii în mod total (abs
oluta) sau partial (relativa) (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 429). Articolul 1453 NCC are corespondent în art. 1049 C.civ. în privinta alin. (1) si art . 1050 si 1051 C.civ. în privinta alin. (2) si (3), noua reglementare pastrând, principial, solutiile anterioare. Cu toate ca noul Cod civil face vorbire despre renuntare la solidaritate, formulele anterioare, respectiv iertare de solidarita te ori remitere de solidaritate, sunt deopotriva aplicabile, modificarea terminologica nefiind de natura a aduce o con tributie în substanta. 2. Tipologie. În functie de modalitatea de manifestare a vointei creditorului, rem iterea de solidaritate poate fi expresa sau tacita. Potrivit art. 1453 alin. (2) NCC, iertarea de solidaritate v a trebui sa fie expresa, ceea ce implica si caracter neechivoc, dar, ca si solidaritatea, nu are caracter sacramental. În lite ratura de specialitate s-a aratat ca orice formula de tipul continutului art. 1049 C.civ. (art. 1453 NCC) sau care sa includa termenii descarcare de solidaritate sau remitere de solidaritate , fie iertare de solidaritate sau care sa ar ate modalitatea de împartire a datoriei si, nu în ultimul rând, care sa prevada posibilitatea platii separate, core spunzator cu interesul debitorului, este suficienta pentru a determina caracter conjunct cel putin pro parte al obli gatiei. Remiterea de solidaritatea este expresa când rezulta neechivoc din chitanta libera torie acordata unui debitor ca nu mai este tinut pentru partea celorlalti. Renuntarea expresa este conventio nala. Remiterea de solidaritate este tacita potrivit art. 1453 alin. (3) NCC în anumite cazuri când fapta (gesta) creditorului este interpretata de legiuitor ca extinctiva de solidaritate. Sunt, prin urmare, instituite doua prezumtii de remitere de solidaritate care opereaza în conditiile prevazute de lit. a) si b) ale art. 1453 alin. (3) NCC. Si aceasta exceptie poate fi opusa de oricare dintre codebitori în masura în care opereaza în tot alitate. La celelalte cazuri reglementate de art. 1051 C.civ. care facea referire la crea ntele asupra unor venituri periodice s-a renuntat. 3. Prezumtii legale de iertare de solidaritate. Primul caz, reglementat de art. 1453 alin. (3) lit. a) NCC [corespondent al art. 1050 alin. (1) si (2) C.civ.] prevede ca daca creditorul p rimeste partea unuia dintre codebitori cu specificarea expresa în chitanta ca plata reprezinta cota sa, creditorul se consid era ca a mentinut solidaritatea doar în privinta celorlalti. Plata partiala nu echivaleaza cu remiterea de solidaritate (a se vedea A. Almasa n, Obligatiile, p. 400); pentru a fi valabila trebuie întrunite o serie de conditii: suma sa reprezinte exact valoar ea partii debitorului în cauza (în cazul în care valoarea este mai mica nu poate fi admisa iertarea de solidaritate, iar su ma nu poate fi mai mare întrucât dispare interesul operatiunii) si, dincolo de orice formalism, sa se precizeze e fectul liberator de solidaritate, specificându-se ca s-a primit partea din obligatie, fara ca debitorul sa-si fi rez ervat dreptul de a urmari si pentru rest pe debitorul în cauza. Cu toate acestea, potrivit art. 1453 alin. (3) lit. a) NCC, este posibila o renu ntare partiala la solidaritate. Renuntarea poate sa vizeze sume corespunzatoare dobânzilor partiale platite si asu
pra carora se va limita iertarea de solidaritate. În acest caz se aplica proportionalitatea, având în vedere ca renuntarea la solidaritate are caracter de exceptie. Al doilea caz de iertare de solidaritate este atunci când, potrivit art. 1453 alin . (3) lit. b) NCC [corespondent al art. 1050 alin. (3) C.civ.], creditorul cheama în judecata pe unul dintre codebitori pe ntru partea sa si obtine o hotarâre judecatoreasca de obligare a acestuia la plata sau achiesarea debitorului în cauza , situatie în care se prezuma renuntarea la solidaritate. În regimul art. 1050 alin. (3) C.civ. s-a aratat (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 401) însa ca simpla chemare în judecata nu implica o renuntare a creditorului la benefici ul solidaritatii, deoarece nimic nu îl împiedica sa cheme pe parcursul judecatii pe ceilalti codebitori sau sa-si com pleteze actiunea pretinzând debitorului urmarit întreaga creanta. Este necesar, asadar, ca cererea de chemare în judecata sa fie finalizata în contra unui singur debitor si pentru o suma care sa echivaleze cu propria datori e. Conditia prevazuta de text impune pronuntarea unei hotarâri judecatoresti. În jurisp rudenta antebelica într-o speta (a se vedea C. Cas. I nr. 153/1911 în C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. II, p . 286) se arata însa ca din chemarea în judecata a ambilor codebitori si renuntarea pe parcursul judecatii la unul dintr e ei nu se întelege remiterea de solidaritate întrucât iertarea trebuie sa provina dintr-o declaratie formala (mai de graba în sensul de expresa). Dupa criteriul efectelor produse, renuntarea la solidaritate poate fi totala, în s ensul ca vizeaza întreaga datorie, ori partiala, raportat prin eliminarea de la regimul solidaritatii a un uia sau unora dintre debitori, cu mentinerea solidaritatii pentru cel putin doi dintre codebitori. 4. Efectele remiterii totale de solidaritate. În cazul renuntarii totale, aceasta îs i va produce efecte în privinta tuturor codebitorilor, obligatia devenind astfel conjuncta si creditorul va supo rta insolvabilitatea debitorilor. Iertarea de solidaritate facuta în favoarea tuturor codebitorilor nu atrage proble me speciale în privinta efectelor. În concret, pe aceasta cale datoria va deveni perfect divizibila între debitori, fiin d înlaturate cu totul efectele solidaritatii. 5. Efectele remiterii partiale de solidaritate. Daca iertarea de solidaritate se acorda doar unuia sau unora dintre codebitori, va produce efecte doar în privinta si în cota celor carora le-a f ost consimtita, acestia nefiind tinuti de întreaga datorie, ci doar de partea ce le revine acestora (art. 1453 NCC). În ipo teza iertarii partiale, obligatia va deveni conjuncta în privinta debitorului sau debitorilor iertati si se va mentine solidara daca au ramas cel putin doi debitori care nu au fost remisi de solidaritate. Renuntarea la solidaritate facu ta partial duce la desprinderea autonoma a unei parti din datorie si mentinerea solidaritatii pentru ceilalti co debitori în cota ramasa, dupa cum rezulta si din art. 1453 alin. (1) NCC, creditorul conservând actiunea contra celo rlalti. În acest caz, ceilalti codebitori vor profita indirect de remiterea de solidaritate prin reducerea sumei. S-a considerat ca debitorii care platesc inclusiv pentru partea pentru care s-a renuntat la solidaritate nu vor avea drept de regres întrucât renuntarea, desi este un beneficiu (oarecum asemanator unei
liberalitati) pe care creditorul îl acorda debitorului în cauza, presupune o operatiune juridica ce are caracter bila teral. Acordul debitorului de a fi dezlegat de solidaritate are valoarea unei revocari în privinta mandatului tacit înc redintat celorlalti codebitori. Acestia nu vor putea influenta în niciun fel prin actele lor situatia debitorului remis de solidaritate (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 397). În literatura de specialitate s-a sustinut si un punct de vedere contrar (a se ved ea D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 207-208), explicându-se ca, pentru ca remiterea de solidaritate sa nu ramâna fara efecte juridice practice, în realitate creditorul va fi cel care va suporta propor tia pentru care debitorul iertat de solidaritate ar trebui sa fie tinut, astfel încât titularul creantei sa nu îi poata ce re acestuia peste partea sa din datorie. Chiar daca un astfel de argument pare a fi echitabil, întrucât efectul renuntarii la solidaritate urmareste transformarea datoriei din solidara în conjunct, textul articolului în cauza nu perm itea aplicarea acestei solutii echitabile, întrucât avea un regim de exceptie de la principiul ce guverneaza solida ritatea. 6. Limitarea efectelor iertarii de solidaritate. Articolul 1457 alin. (2) NCC li miteaza remiterea de solidaritate în caz de insolvabilitate a unuia dintre codebitori, prin faptul ca c reditorul suporta partea de datorie a acestuia. 7. Alte cauze de stingerea solidaritatii. Solidaritatea mai poate lua sfârsit, pe lânga cauzele specifice prezentate mai sus, si prin stingerea propriu-zisa a obligatiei prin mijloacele obisnuite (plata totala, remiterea totala de datorie etc.). II. Efectele secundare în raporturile dintre creditor si debitorii solidari Art. 1454. - Imposibilitatea executarii obligatiei în natura Art. 1455. - Efectele hotarârii judecatoresti Art. 1454. Imposibilitatea executarii obligatiei în natura (1) Atunci când executarea în natura a unei obligatii devine imposibila din fapta un uia sau mai multor debitori solidari sau dupa ce acestia au fost pusi personal în întârziere, ceil alti codebitori nu sunt liberati de obligatia de a-i plati creditorului prin echivalent, însa nu r aspund de dauneleinterese suplimentare care i s-ar cuveni. (2) Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solid ari din a caror culpa obligatia a devenit imposibil de executat în natura, precum si celor care se aflau în întârziere atunci când obligatia a devenit imposibil de executat. Comentariu 1. Mijloace de stingere a datoriei. Obligatia va putea fi stinsa si prin mijloac e care sa nu conduca la satisfacerea creantei creditorului. Acestea urmeaza a fi comentate în legatura cu raspunderea obligationala a codebitorilor. Pieirea fortuita a lucrului aflat în obligatie sau prescriptia dreptului la actiun e (fireste în masura în care nu se aplica termene sau conditii diferite pentru codebitori) vor putea fi invocate în egala ma sura si cu efect similar de catre
oricare dintre acestia. Efectele secundare ale solidaritatii pasive sunt rezultat al regulii mandatului tacit reciproc ce dispune ca fiecare codebitor solidar reprezinta pe ceilalti în actele pe care le savârseste, acte ce ti nd spre conservarea sau diminuarea obligatiei comune. Ei nu pot face nimic de natura a împovara datoria acestora. Drept urmare, efectele în cauza se produc în privinta anumitor acte, asa cum sunt el e reglementate de Codul civil. 2. Imposibilitatea executarii obligatiei prin fapta debitorului. Pentru verifica rea validitatii mecanismului prin care pot fi admise operatiunile ce nasc efecte secundare, dist ingem între acte savârsite de creditor în contra unuia dintre debitori, care vor putea fi opuse oricaruia dintre ceilalti codebitori, si acte savârsite de catre unul dintre codebitori, a caror opozabilitate depinde de întrunirea condi tiei ca actul sa nu agraveze situatia celorlalti (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998, p. 1111). Articolul 1454 NCC reglementeaza riscul neexecutarii obligatiei precum si aplica rea regulilor speciale care vizeaza opozabilitatea actului de punere în întârziere formulat fata de unul dintre codebitori . Articolul 1454 NCC avea corespondent cu solutie principial asemanatoare art. 104 4 alin. (1) C.civ. Daca bunul datorat piere din culpa unui debitor facând imposibila executarea, ceil alti sunt tinuti sa plateasca pretul lui, indiferent daca sunt în culpa sau nu. Singura deosebire între cel vinovat de im posibilitatea executarii în natura a prestatiei este ca acesta este tinut în plus la plata daunelor-interese. Eliminare a daunelor din sfera de cuprindere a raspunderii codebitorilor a caror culpa nu se retine s-a sustinut a fi rezultatu l aplicarii reprezentarii între debitorii solidari, care opereaza în limitele avantajelor procurate celorlalti (a se vedea C . Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Nationala, S. Ciornei, Buc uresti, 1928-1929, p. 693). 3. Punerea în întârziere. Fapta debitorului este esentiala în determinarea raspunderii. Chiar daca bunul piere ulterior faptei din cauza exterioara si neimputabila debitorilor, acestia vor fi tinuti în mod solidar pentru valoarea bunului în cauza. De asemenea, în conceptia noului Cod civil, incidenta cazului fort uit dupa punerea în întârziere valoreaza drept fapta a unui debitor si tine obligati pe toti codebitorii la pla ta prin echivalent. Articolul 1454 alin. (1) NCC prevede ca fapta a unui codebitor se rasfrânge si asu pra celorlalti debitori ( alterius factum alteri quoque nocet). Cu toate acestea, punerea în întârziere are efect personal si pâna la acel moment codebitorii neresponsabili nu vor fi tinuti pentru executarea obligatiei. Simplul fapt al punerii în întârziere a debitorilor prezuma pe acestia a fi în culpa. Ei nu vor datora, spre deosebire de cel în culpa, plata de daune pentru neexecutarea obligatiei în natura, fiind tinuti pentru damnum emergens (estimatio rei), nu si pentru lucrum cessans . Acest articol nu contravine spiri tului reprezentarii reciproce întrucât este rezultatul asocierii acestora, iar punerea în întârziere nu este declansata de un gestum al debitorului, ci al creditorului, chiar daca efectul este dezavantajos pentru ceilalti debitor i. În plus, se conformeaza teoriei culpei
pentru daune coroborata cu ideea de garantie suplimentara pentru creditor. Daca însa s-a prevazut în conventie, toti debitorii vor plati daune-interese, cei ne culpabili având ulterior regres contra celui vinovat pentru valoarea acestora. Fireste însa ca daca toti sunt în cul pa vor plati daunele împreuna, asa cum vor fi exonerati de raspundere daca bunul a pierit fortuit fara sa fi fost p usi în întârziere, aceste ipoteze, neprevazute în noul Cod civil, rezultând din interpretarea per a contrario. În conformitate cu art. 1454 alin. (2) NCC, solicitarea de daune-interese este lim itata la debitorii culpabili. Pentru a se pretinde daune-interese, debitorii trebuie sa fi fost pusi în întârziere fiecare în p arte si opereaza în masura în care obligatia este exigibila fata de toti. Art. 1455. Efectele hotarârii judecatoresti (1) Hotarârea judecatoreasca pronuntata împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat fata de ceilalti codebitori. (2) Hotarârea judecatoreasca pronuntata în favoarea unuia dintre codebitorii solidar i profita si celorlalti, cu exceptia cazului în care s-a întemeiat pe o cauza ce putea fi invocat a numai de acel codebitor. (art. 48 C.proc.civ.) Comentariu 1. Principiul reprezentarii reciproce între codebitori în materia efectelor hotarârii judecatoresti. Exceptia puterii lucrului judecat într-un proces al unuia dintre debitori a consti tuit obiect de controversa, înregistrându-se o evolutie a conceptiilor din literatura juridica. Conform cu teori ile mai vechi care nu faceau distinctie dupa efectul actului juridic, s-a sustinut initial inopozabilitatea, indiferent de consecintele ce le-ar fi avut asupra celorlalti debitori, ca mai apoi sa se renunte în favoarea variantei opozab ilitatii, dar cu rezerva fraudei procesuale a debitorului (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 382). Aceasta e ra de altfel si solutia interpretabila în spiritul art. 1056 C.civ., i.e. dupa regulile prescrise de acesta, o hotarâre favo rabila va fi opozabila. În cazul în care hotarârea nu este avantajoasa pentru ceilalti debitori, ca urmare a respingerii un ei exceptii personale (de exemplu, un viciu de consimtamânt) a debitorului chemat în judecata, fireste ca o astfel de r ezolvare judiciara nu afecta situatia celorlalti. Ei puteau invoca propriile exceptii procesuale, în mod aparte . Jurisprudenta sustine ca o hotarâre este opozabila tuturor celorlalti codebitori d aca aceasta le este favorabila, dar subzista exceptiile personale ale fiecarui debitor în cauza. Un proces câstigat de u nul dintre debitori în contra creditorului poate fi invocat de oricare dintre ei (a se vedea TS, col. civ., de c. nr. 1094/1963 în CD 1963, p. 102; Repertoriul de Practica Judiciara în materie civila, 1952-1969, p. 194-195 si Just itia Noua nr. 3/1964, p. 164, cu nota de V. Ivanovici). În sustinerea celor de mai sus, în speta citata s-a argumentat ca, în c alitate de codebitor solidar, acesta este îndreptatit sa se prevaleze de o sentinta civila a aceleiasi instante de fond, data în contestarea unui alt codebitor prin care acesta este exonerat de raspundere (este vorba în speta de ner etroactivitatea unei impuneri, astfel încât partile nu au de platit nicio diferenta pentru trecut privitor la un ac t de vânzare-cumparare între parti).
Argumentul instantei în sustinerea solutiei era ca, potrivit cu art. 1056 C.civ (a stazi fara corespondent în noul Cod civil), sub aspect procedural, un codebitor solidar reprezinta pe ceilalti în toat e actele care pot avea ca efect stingerea si împutinarea datoriei în mod neconditionat, acestia nefiind obligati sa participe la procesul prin care s-a stabilit exonerarea de raspundere a unuia operând, prin finalitatea sa, reprezenta rea. Anterior noului Cod civil, art. 48 C.proc.civ. întarea aceasta solutie care este c onforma principiului, întrucât se refera expres atât la acte, cât si la termene favorabile neparticipantilor. Din punc t de vedere procedural, aplicarea art. 1056 C.civ. asadar nu este conditionata în niciun fel de prezenta celorlalti debitori solidari în proces daca prin hotarâre s-a micsorat sau s-a stins datoria. Se subîntelege ca efectul de reprezenta re nu intereseaza pentru opozabilitatea hotarârii decât pentru cazul în care debitorul în cauza nu a participat l a proces. 2. Evolutia istorica. Solutia în sensul aplicarii exclusiv favorabile a actelor pr ocedurale si fata de cei ce nu le-au încheiat, precum si a acordarii termenelor încuviintate doar unora dintre ei, a fost retinuta în practica judiciara constanta, gratie unei decizii de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, care înveder a, într-o interpretare corecta, ca art. 48 C.proc.civ. exclude de la independenta procesuala a partilor cazul în care sunt formulate exceptii comune ce izvorasc din efectele solidaritatii debitorilor, actele de procedura ale acestor a extinzându-se si asupra celorlalti. Exercitarea cailor de atac va profita si celorlalti, admiterea recursului pentru un debitor putând fi invocata si de ceilalti codebitori ce nu au declarat recurs sau al caror recurs a fost respins fara a se judeca fondul (efectele se extind si asupra lor si daca recursul creditorului a fost respins) (a se vedea A. Almas an, Obligatiile, p. 388). De lege lata, cele doua ipoteze imaginate de noul Cod civil, si anume cea a hota rârii favorabile si cea a hotarârii nefavorabile celorlalti codebitori, conduc la solutii diferite, tocmai în virtutea limitarii reprezentarii între codebitori la acte cu consecinte favorabile. O astfel de solutie juridica este de natura sa stimuleze pe creditor sa îi cheme pe toti debitorii în judecata, pentru a spori sansele de realizare a creantei. §3 Efectele solidaritatii în raporturile dintre debitori Art. 1456. - Regresul între codebitori Art. 1457. - Insolvabilitatea codebitorilor Art. 1458. - Mijloacele de aparare ale debitorului urmarit Art. 1459. - Solidaritatea contractata în interesul unui codebitor Art. 1460. - Divizibilitatea obligatiei solidare între mostenitori Art. 1456. Regresul între codebitori (1) Debitorul solidar care a executat obligatia nu poate cere codebitorilor sai decât partea din datorie ce revine fiecaruia dintre ei, chiar daca se subroga în drepturile credito rului. (2) Partile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, daca din conventie, lege sau din împrejurari nu rezulta contrariul. [art. 1382, 1459, art. 1596 alin. (1) l it. c), art. 2026, 2312 NCC] Comentariu 1. Principiile aplicabile în relatiile între codebitori. Raporturile dintre debitori
privesc la rândul lor, pe de o parte, faza de repartitie, i.e. identificarea cotei de interes a fiecaruia, ia r, pe de alta, actiunea de regres. În analiza raporturilor între debitori, urmare stingerii obligatiei principale prin p lata sau alta modalitate care sa conduca la realizarea creantei, intereseaza asadar, sub un prim aspect, conditii le în care se realizeaza si, sub un al doilea aspect, mijloacele de regres disponibile. În ceea ce priveste obligatia solidara pasiv, executarea obligatiei pune capat sol idaritatii, de vreme ce ratiunea solidaritatii rezida în interesul creditorului. Aceasta face dreptul de regres, pr incipial, posibil. Doar cu caracter de exceptie (reglementat de art. 1459 NCC) regresul debitorului solvens nu este pos ibil. Cel care a platit este îndreptatit sa regreseze contra celorlalti suma din datorie ce depaseste prestatia lui. Noul Cod civil nu mai contine un echivalent al art. 1052 C.civ. care transforma prin plata catre creditor obli gatia din solidara în divizibila. Acest text nu era de altfel necesar, de vreme ce art. 1456 NCC arata modalitatea în care se poate face regresul catre codebitori. 2. Conditiile dreptului de regres. Regresul este conditionat de plata efectiva. Notiunea de plata folosita de noul Cod civil trebuie înteleasa în sensul extins pe care îl presupune luarea în conside rare si a altor modalitati care sting obligatia prin realizarea creantei. Per a contrario, nu va exista drept de regres în cazul în care obligatia se stinge dintr-o cauza fortuita sau prin remitere de datorie. În cazul în care a plati t partial, dar, cu toate acestea, peste partea sa, va putea regresa contra celorlalti în limitele platii facute. Principala consecinta consta, asadar, în divizarea datoriei între codebitori, consec inta a platii în întregime a obligatiei de catre un debitor. Prestatia împartindu-se între acestia de plin drept, trebuie sa fie suportata de catre toti. De aceea, în jurisprudenta se spune ca actiunea în regres anterioara platii ef ective este lipsita de obiect (a se vedea TS, sect. civ., dec. nr. 2180/1989, Caiet 67, si în Dreptul nr. 7/1990, p. 6 9). Astfel, în Codul civil nu exista o dispozitie care sa permita unuia dintre debitorii solidari sa introduca o actiun e preventiva (cum este cea care este pusa la dispozitia fideiusorilor de art. 2312 NCC privind regresul anticipat, co respondent al art. 1673 C.civ.) în temeiul careia sa poata cere partea de datorie (a se vedea TS, sect. civ., dec. nr. 601/1971, în Repertoriul de Practica Judiciara în materie civila 1969-1975, p. 120) de la ceilalti codebitori, pe consi derentul ca creditorul comun s-ar putea îndrepta împotriva lui pentru plata întregii datorii. Pe de alta parte, hotarârile judec atoresti au caracter declarativ, iar efectul lor urca pâna la data introducerii actiunii, ceea ce înseamna ca pricini le dintre parti nu se rezolva decât pe baza situatiei de fapt si de drept existente la respectivul moment (art. 1456 NCC). În ceea ce priveste problema repartitiei datoriei între codebitori, urmare platii ca tre creditorul lor, art. 1456 alin. (2) NCC instituie asadar o prezumtie relativa în favoarea egalitatii, rasturnabila pri n aratarea inegalitatii de interese. În cazul în care nu este specificat în conventie interesul fiecaruia dintre ei pentru ca creanta sa fie împartita proportional cu dreptul fiecaruia, creanta se va împarti în parti egale (a s e vedea A. Almasan, Obligatiile,
p. 390). Astfel, se considera ca egalitatea izvoraste din caracterul legal al ob ligatiei cu pricina, aratându-se ca nu exista nicio cauza de repartizare a datoriei. În realitate, participarea este data de un alt criteriu, si anume al interesului, care se poate aplica si obligatiilor legale, cum este cea în temeiul art. 1382 NCC, în conformitate cu vinovatia la savârsirea delictului civil. 3. Specificul actiunii. Regulile aplicabile vor fi cele din materia obligatiilor conjuncte. Debitorul solvens nu mai se bucura, asemenea creditorului, de beneficiul solidaritatii astfel încât, pentru a -si recupera tot restul banilor, trebuie sa urmareasca pe fiecare dintre codebitori pro parte sua. Interesul urmarit de legiuitor prin dispozitia art. 1456 alin. (1) NCC [corespon dent al art. 1053 alin. (1) C.civ.] este acela de a evita un sir nesfârsit de actiuni de regres care nu ar mai fi avut just ificarea ce s-a explicat în situatia creditorului. Similar cu situatia solidaritatii active, suportarea se face de catre toti si po trivit cu interesul fiecaruia, de regula, sau cum afirma Codul civil vechi, referindu-se la participare, prin analogie . Cota par te a fiecaruia în cazul în care nu se poate determina va fi suportata în parti virile, adica pe capete. Interpretarea se va face deci în functie de prevederile contractuale, apoi de interesele partilor; in dubio se prezuma egalitatea de par ticipare. Astfel, nu este necesara precizarea expresa asupra contributiei (de exemplu daca niste coproprietari împrum uta o suma de bani pentru repararea casei pe care o stapânesc, este firesc ca participarea fiecaruia sa se r aporteze la cota parte din dreptul asupra casei; în materie delictuala contributia se va face raportat la culpa fieca ruia în temeiul art. 1382 NCC). Chiar si atunci când temeiul regresului îl constituie art. 1596 alin. (1) lit. c) NC C [corespondent al art. 1108 pct. (3) C.civ.], ce ar permite potrivit constructiei juridice a subrogarii sa transfere în mâna solvens-ului creanta cu toate beneficiile sale, inclusiv solidaritatea, aceasta posibilitate este înlaturata jur idic de aplicarea art. 1456 alin. (1) NCC printr-un text având caracter de exceptie fata de regulile pe care institutia subr ogarii în drepturile creditorului le presupune. 4. Mijloace de recuperare. O prima actiune la îndemâna codebitorului solvens împotriva celorlalti debitori este cea indirecta derivând din subrogarea legala în drepturile creditorului platit , caz prevazut de art. 1596 alin. (1) lit. c) NCC, ipoteza în care codebitorul va beneficia de toate garantiil e eventuale ale creantei preluate de la creditorul platit, cu conditia ca aceste garantii sa nu se fi pierdut din vina s a (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 394). Evident, nu va putea fi invocata garantia personala, deoarece ar presupune mentinerea solidaritatii, putând conduce la un sir infinit de regresuri. Aceasta actiune are dezavantajul ca, pen tru a obtine dobânzi pentru întârzierea celorlalti debitori, trebuie sa-i puna în întârziere. Articolul 1108 pct. 3 C.civ. a fost confirmat drept aplicabil în aceasta materie d e jurisprudenta, în sensul ca codebitorul care a platit se subroga în drepturile creditorului (a se vedea TS, de c. sect. civ. nr. 1448/1970 în Repertoriul de Practica Judiciara în materie civila 1969-1975, p. 119-120). În rigoa rea acestui principiu, codebitorul solvens ar urma sa beneficieze de solidaritate întocmai ca si creditorul, însa, cu t
oate acestea, prin art. 1052 C.civ. sa prevazut ca obligatia solidara în ce priveste creditorul se împarte între debitori, fiecare nefiind tinut decât cu partea sa (scopul fiind tocmai evitarea recursurilor nesfârsite). În consecinta, ren untarea creditorului la plata în favoarea unuia dintre codebitori îi profita acestuia punându-l la adapost de regres, fiind liberatorie. Literatura de specialitate a aratat (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 395) ca o alta actiune care poate fi valorificata este cea personala, directa, ce rezulta din mandat, însa în aceasta sit uatie apare ca un simplu creditor chirografar al codebitorului pentru care a platit, nepreluând posibilitatile jurid ice pe care le avea creditorul. O actiune întemeiata pe mandat prezinta avantajul de a se obtine despagubiri pentru eventualele daune; se pot obtine daune cu începere din ziua chemarii în judecata. Eventualele daune-interese platite creditorului se vor distribui si ele dupa int eres, mai putin în cazul în care le va suporta cel tinut raspunzator pentru plata lor. Explicatia este data de regulile ce guverneaza mandatul (art. 2026 NCC), care limiteaza dreptul de regres al mandatarului aflat în culpa. De maniera similara, eventualele fapte ilicite savârsite de codebitor, conexe cu o bligatia solidara, nu îi vor putea tine juridiceste pe debitorii ce nu au participat la ele. Un mijloc de regres utilizabil de debitorul solvens si asemanator celui expus an terior este actiunea întemeiata pe gestiunea de afaceri. Acest tip de actiune devine necesar în materie de pluralitat e delictuala întrucât nu se poate prezuma o conventie tacita în sensul reprezentarii, fundamentarea în acest caz const ituind negotiorum gestorum. Art. 1457. Insolvabilitatea codebitorilor (1) Pierderea ocazionata de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari s e suporta de catre ceilalti codebitori în proportie cu partea din datorie ce revine fiecaruia dintre ei. (2) Cu toate acestea, creditorul care renunta la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suporta partea din datorie ce ar fi re venit acestuia. Comentariu 1. Divizarea datoriei. Debitorul solvens, nemaibeneficiind de solidaritatea celo r împotriva carora face actiune în regres, va suporta alaturi de ceilalti riscul insolvabilitatii unuia dintre ei, iar aceasta era solutia si sub imperiul art. 1053 alin. (2) C.civ. O solutie contrara ar fi fost injusta pentru solvens-ul ca re, prin întâmplarea de a fi fost urmarit el mai întâi de catre creditor, ar trebui sa acopere si pe ceilalti obligati solidar i (a se vedea: J. Carbonnier, Droit civil. IV. Les obligations, Paris, Ed. Thémis, 1985, p. 504; A. Weill, Fr. Terré, Dr oit civil. Les obligations, Paris, Précis Dalloz, 1986, p. 932). Divizarea se face proportional, în temeiul art. 1457 alin. (1) NCC, redistribuindu -se catre debitorii solvabili partea insolvabilului, astfel încât sa fie posibila recuperarea corespunzatoare pentru fiec are dintre codebitori. Articolul 1457 alin. (2) NCC instituie exceptii de la regula suportarii insolvab ilitatii unui debitor de catre codebitori, extinzând si în privinta creditorului sfera celor care vor acoperi participarea inso lvabilului. Prima ipoteza este cea a
iertarii de datorie, cea de-a doua priveste renuntarea la solidaritate. În cazul în care unul dintre codebitori este iertat de datorie, partea acestuia este dedusa din total, ceea ce va face ca creditorul sa suporte scaderea acestei parti din datorie, dupa cum se arata în art . 1457 alin. (2) NCC. 2. Distributia partii debitorului insolvabil iertat de datorie/solidaritate. Cea de-a doua teza a art. 1457 alin. (2) NCC privind iertarea de solidaritate reprezinta o inovatie. Coresponde ntul acestuia, art. 1054 C.civ., prevedea ca partea celui insolvabil ce va fi fost insolvabil la momentul platii se distribuia între codebitorii solvabili. În literatura de specialitate s-a sustinut si un punct de vedere contrar (a se ved ea D. Alexandresco, Explicatiune teoretica si practica, vol. VI, p. 212), explicându-se ca, pentru ca remiterea de solidaritate sa nu ramâna fara efecte juridice practice, în realitate creditorul va fi cel care va suporta proportia pen tru care debitorul iertat de solidaritate ar trebui sa fie tinut, astfel încât titularul creantei sa nu îi poata cere acestuia p este partea sa din datorie. Acest argument este corect si aceasta idee a fost preluata în noul Cod civil. Efec tul renuntarii la solidaritate urmareste transformarea datoriei din solidara în conjuncta. Daca pro parte aceasta obligatie este conjuncta, este firesc ca principiul suportarii insolvabilitatii debitorilor de catre credi tor sa devina aplicabil prin analogie, iar scopul art. 1054 C.civ. ar fi trebuit sa fie tocmai implementarea acestei reguli. Din pacate, textul articolului în cauza nu permitea aplicarea acestei solutii echitabile, întrucât avea u n regim de exceptie de la principiul ce guverneaza solidaritatea. Majoritatea doctrinei aprecia ca prin in terpretarea logica a acestui articol, într-o astfel de situatie datornicul iertat de solidaritate va putea fi tinut soli dar (a se vedea P.C. Vlachide, Repetitia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1994, p. 257). Articolul 1457 alin. (2) NCC (ce remediaza eroarea de la art. 1054 C.civ.) limiteaza remiterea de solidaritate în c az de insolvabilitate a unuia dintre codebitori, prin transferul catre creditor, iar nu catre codebitorii solvabili a partii de datorie a codebitorului insolvabil. Art. 1458. Mijloacele de aparare ale debitorului urmarit Debitorul urmarit pentru partea sa din datoria platita poate opune codebitorului solidar care a facut plata toate mijloacele de aparare comuna pe care acesta din urma nu le-a o pus creditorului. Acesta poate, de asemenea, sa opuna codebitorului care a executat obligatia mijloacele de aparare care îi sunt personale, însa nu si pe acelea care sunt pur per sonale altui codebitor. [art. 1448, 1455 alin. (2), art. 1456, 2310 NCC] Comentariu 1. Aparari ce pot fi valorificate. Potrivit art. 1456 NCC, debitorul urmarit de solvens nu poate sa opuna exceptii rezultate din solidaritatea între ei si nici exceptii privind stingerea d atoriei prin însasi plata facuta de urmaritor. Cu toate acestea, debitorii actionati în regres pot opune reclamantului exceptiile personale legate de datorie, pe care le-ar fi putut invoca si în fata creditorului principal. Articolul 1448 NCC aduce o inovatie, aratând categoriile de exceptii personale car
e pot sa fie opuse în cursul regresului de catre urmarit: acesta va putea sa invoce exceptii personale propri u-zise, precum si propriile sale exceptii pur personale, dupa precizarile de la art. 1448 NCC, retinute în privinta relatiei între creditor si codebitori. Cu titlu de exemplu, moduri de stingere ale obligatiei fie prin real izarea, fie fara realizarea creantei, precum datio in solutum valabil facuta, au drept efect stingerea datoriei fata d e creditor si vor produce efecte si între debitori. Dimpotriva, exceptia darii în plata nu va putea fi invocata în regres în masura în care ceilalti codebitori nu au încuviintat schimbarea obiectului datoriei în acest fel, obiectul r egresului va purta asupra bunului care din întelegerea originara. 2. Aparari ce nu pot fi valorificate. Nu îsi pot gasi aplicabilitate în materia soli daritatii regulile din materia fideiusiunii prevazuta de art. 2310 NCC (corespondent al art. 1672 C.civ.), în rap orturile dintre codebitorii care au platit de doua ori titularului dreptului, întrucât acestea sunt de stricta interpret are în privinta garantilor personali. Soarta juridica a acestuia nu poate sa depinda de atitudinea pe care creditorul o are asupra celorlalti codebitori. În privinta codebitorilor vor fi incidente regulile generale de la plata nedatorata sau, în ultim argument, de la raspundere delictuala. Posibilitatea apararii în regres prin invocarea unor exceptii pe care le putea inv oca si debitorul solvens în fata creditorului rezulta si din mecanismul reprezentarii între codebitori, acestia putân d astfel sa invoce posibilitatea contracararii pretentiilor reclamantului prin mijloace de aparare nevalorificate de debitor în procesul initial. Sub un aspect secundar, o astfel de solutie este armonizata si cu solutia art. 1458 NCC , potrivit careia opozabilitatea hotarârilor judecatoresti obtinute în contra debitorilor neparticipanti la procesul dintre creditor si unul dintre codebitori este conditionata, iar debitorii neparticipanti vor putea sa ignore e fectele unei hotarâri nefavorabile [art. 1455 alin. (2) NCC]. Art. 1459. Solidaritatea contractata în interesul unui codebitor Daca obligatia solidara este contractata în interesul exclusiv al unuia dintre cod ebitori sau rezulta din fapta unuia dintre ei, acesta este tinut singur de întreaga datorie fa ta de ceilalti codebitori, care, în acest caz, sunt considerati, în raport cu acesta, fideiusori. ( art. 1372-1373, 1382, 2285-2287, 2291, 2294-2295, 2297 NCC) Comentariu 1. Admisibilitatea actiunii. Actiunea în regres este aproape întotdeauna posibila. În mod exceptional, art. 1459 NCC (corespondent al art. 1055 C.civ.) asimileaza pe unii dintre debitorii princ ipali fidejusorilor iar actiunea de regres va suporta modificari corespunzator interesului. Daca datoria a fost cont ractata în interesul doar al unuia dintre debitori, acesta va trebui sa acopere în întregime datoria, ceilalti codebito ri aparând astfel drept garanti personali, însa asemanarea cu fidejusorii se limiteaza la raporturile dintre ei si sunt priviti ca debitori principali pâna la plata datoriei catre creditor. De asemenea, fapta delictuala savârsita de unul dintre codebitorii solidari, pentr
u care ceilalti raspund în temeiul art. 1372 si 1373 NCC, va atrage drept de regres în temeiul art. 1459 NCC pentru raspunzatorul pentru fapta altuia. Acesti codebitori se vor putea întoarce, în caz ca au platit, împotriva debitorului cu unic interes pentru întreaga suma. Invers, dreptul de regres nu îi este recunoscut tocmai debitorul solvens în in teresul caruia s-a contractat datoria. În acest sens, în literatura de specialitate s-a aratat ca art. 1055 C.civ. reprezen ta text comun pentru materia solidaritatii conventionale, în care s-a contractat solidar, însa de o maniera asema natoare, dar nu identica cu fideiusiunea, dar si pentru materia solidaritatii legale raportat la raspunderea delictuala pentru fapta altuia, renuntarea la beneficiul de diviziune sau de discutiune a fidejusorilor neatragând cu necesitate raspunderea lor solidara, propriu-zisa (a se vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 393). Având în vedere textul expres prin care se prevede solidaritatea între faptuitor si responsabilul pentru fapta acestuia în noul Cod civil, art. 1382 NCC nefacând distinctie între raspundere pentru fapta proprie si pentru fapta altei persoane, r amâne discutabila valorificarea art. 1459 NCC în materie delictuala. Articolul 1459 NCC presupune în aplicabilitatea sa ca raspunderea sa fie pentru , iar nu alaturi de debitorul în interesul caruia s-a contractat, fara a fi incidenta vreo regula din materia fid eiusiunii în raportul direct între creditor si codebitori. Chiar si regresul se va face cu mijloacele si în conditiile solidar itatii, mai putin cuantumul pretentiei care, fireste, va purta asupra întregii valori. Bunaoara, subrogarea în drepturile c reditorului nu va conserva unitatea obligatiei. 2. Comparatie între solidaritatea pasiva si fideiusiune. Asemanarea dintre cazul d e solidaritate reglementat de art. 1459 NCC si fideiusiune este aparenta. Principala deosebire deriva din caracterul de garantie veritabila pe care garantia personala îl are, de unde si necesitatea întrunirii anum itor conditii de solvabilitate în persoana fideiusorului impuse de art. 2285-2287 NCC. De asemenea, alaturi de deosebiri rezultate din izvoarele acestora si caracterel e juridice, efectele juridice sunt, la rândul lor, diferite. Articolul 1459 NCC nu actioneaza precum beneficium escussion is si beneficium divissionis care sunt specifice fideiusiunii si nu pot fi invocate de catre debitorii solida ri. Renuntarea fidejusorilor la beneficiul de discutiune si la beneficiul de diviziune nu atrage neaparat ideea de solidari tate (a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 524-525). Pierderea beneficiului de discutiune nu presupune cu necesitate transformarea ga rantului în debitor principal prin renuntare (art. 2294 NCC ori în conditiile art. 2295 NCC). Anterior actualei regle mentari, art. 1662 C.civ. prevedea similar posibilitatea derogarii de la regula aplicabilitatii beneficiul de discu tiune între creditori, fie prin renuntare expresa, fie prin obligarea solidara cu debitorul principal a fidejusorului, caz în care Codul facea trimitere la reglementarea solidaritatii pentru aflarea regimului juridic a obligatiei garant ului. Cu toate acestea, obligatia fidejusorului va pastra caracterul accesoriu care o va face sa depinda de obliga
tia principala ceea ce face conditiile de valabilitate sau de stingere sa se mentina distincte. Fideiusiunea nu presupune identitate cu solidaritatea nici prin raportarea la ar t. 2297 ultima teza NCC, care face vorbire despre renuntarea expresa la beneficiul discutiunii în caz de pluralitate de fideiusori. Articolul echivalent în vechiul Cod civil, si anume art. 1666 C.civ., despre care, în doctrina s-a socotit a fi un caz de solidaritate legala între fidejusori (a se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 5 25; C. Hamangiu, I. RosettiBalanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Nationala, S. C iornei, Bucuresti, 1928-1929, p. 1050; V. Stefanescu, Obligatiunile solidare în dreptul roman si român, p. 58) presup unea ca garantul care a renuntat la beneficiul diviziunii fata de ceilalti fideiusori sa fi renuntat imp licit si la beneficiul de discutiune. Cu toate acestea, chiar si în reglementarea art. 1666 C.civ., în pofida solidaritati i între fideiusori, acestia nu se transformau în debitori principali, pastrând toate celelalte exceptii caracteristice garantiei. Aceasta este cauza de solidaritate însa între garanti, ei nefiind considerati pe picior de egalitate cu de bitorii principali, prin simpla imposibilitate de a invoca una dintre apararile specifice fidejusiunii. Lor le v or fi în continuare aplicabile celelalte reguli la care nu au renuntat, precum si cazurile specifice de valabilitate si s tingere. Mai mult decât atât, cele doua exceptii au un regim distinct si înlaturarea uneia nu poarta efecte asupra celeila lte. Nu este exclusa ipoteza în care asemanarea dintre solidaritate si fideiusiune face dificila distinctia între cele doua institutii. Articolul 1459 NCC reglementeaza situatia care presupune ca datoria sa fi fost contractata în interesul doar al unuia dintre debitori. În literatura de specialitate s-a aratat ca se întâmpla ca u nul dintre debitori sa nu fie interesat de datorie, angajându-se solidar doar pentru a întari creditul altuia (a s e vedea A. Almasan, Obligatiile, p. 179). Fideiusiunea asimilata (art. 2291 NCC) prilejuieste la rândul sau discutia l egata de distinctia între fideiusiune si cazul special de solidaritate reglementat de art. 1459 NCC. Solid aritatea regaseste în acest caz intentia de garantie, dar ea nu are consecinte decât în raporturile între creditor si debitori, de care debitorul nu va tine seama. Distinctia si determinarea regimului juridic al obligatiei se vor face în f unctie de intentia partilor. Art. 1460. Divizibilitatea obligatiei solidare între mostenitori Obligatia unui debitor solidar se împarte de drept între mostenitorii acestuia, afar a de cazul în care obligatia este indivizibila. (art. 1427 NCC) Comentariu cauza de încetare a solidaritatii. Articolul 1460 NCC se 1. Moartea codebitorului impune a fi înteles în corelatie cu art. 1427 NCC, moartea debitorului solidar atragând încetarea solidarit atii pasive, independent de stingerea propriu-zisa a obligatiei, prin moartea unuia dintre cocreditori (dato ria împartindu-se de drept între mostenitori) sau prin remitere de solidaritate. Solidaritatea are efect mai restrâns decât indivizibilitatea întrucât, asa cum s-a arata t în doctrina (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II
, Ed. Nationala, S. Ciornei, Bucuresti, 1928-1929, p. 691); ea nu opereaza decât în gradul întâi, i.e. nu se transmit e mostenitorilor. În urma mortii unuia dintre codebitorii solidari, mostenitorii acestuia vor împarti inclusiv dato ria autorului lor între ei, ceea ce face ca sa fie urmaribili de catre creditor pentru cota corespunzatoare fiecaruia din valoarea întreaga a creantei. 2. Transmiterea succesorala a obligatiilor solidare. Creditorul va putea pretind e, în urma decesului unuia dintre debitori, plata întregii datorii de catre oricare dintre codebitorii origin ari ramasi, trebuind însa a diviza urmarirea debitorilor rezultati din preluarea pe cale succesorala a datoriei aut orului lor, doar în proportie cu numarul acestora. Astfel, actiunea îndreptata împotriva oricaruia dintre codebitorii ramasi din raportul originar va putea purta asupra întregii datorii, în timp ce actiunea în contra unui mostenitor al codebitorului solidar decedat se va putea face fractionat, cu luarea în considerare a distributiei datoriei între el si ceilalti mostenitori ai respectivului debitor. Capitolul III. Obligatiile alternative si facultative Sectiunea 1. - Obligatiile alternative Sectiunea a 2-a. - Obligatiile facultative Sectiunea 1. Obligatiile alternative Art. 1461. - Obligatia alternativa Art. 1462. - Alegerea prestatiei Art. 1463. - Limitele alegerii Art. 1464. - Alegerea prestatiei de catre debitor Art. 1465. - Alegerea prestatiei de catre creditor Art. 1466. - Stingerea obligatiei Art. 1467. - Pluralitatea de prestatii Art. 1461. Obligatia alternativa (1) Obligatia este alternativa atunci când are ca obiect doua prestatii principale , iar executarea uneia dintre acestea îl libereaza pe debitor de întreaga obligatie. (2) Obligatia ramâne alternativa chiar daca, la momentul la care se naste, una din tre prestatii era imposibil de executat. [art. art. 11, art. 1464 alin. (1), 1539, 2324 NCC] Comentariu 1. Natura juridica a obligatiilor alternative. Obligatia alternativa reprezinta acea obligatie care, având ca obiect mai multe prestatii, poate fi stinsa prin executarea uneia dintre ele, la alegerea unei parti, de regula debitorul (duo/plures sunt in obligationem sed una tantum in solutione ). Caracteristica a cestei obligatii consta în necesitatea ca ambele bunuri sa fie promise creditorului (sa fie în obligatie), da r debitorul are facultatea de a se libera, executând unul dintre ele. Cu toate ca obligatia este plurala, prestatia p oarta doar asupra unui singur bun. Alternativitatea nu are legatura cu caracterul fungibil sau nefungibil al bunuri lor care fac obiectul obligatiei. Prin alternativitate, partile practic convin ca oricare dintre ele sa fie înlocuibil cu celalalt ori celelalte. Obligatiile alternative au drept izvor caracteristic conventia partilor si se re gasesc cu precadere în cadrul contractului de vânzare-cumparare. Totusi obligatia alternativa nu se confunda cu anumite varietati de vânzare.
Vânzarea cu plata pretului în rate, precum si vânzarea cu gramada nu sunt vânzari cu obl igatie alternativa întrucât, desi poarta asupra unor bunuri din genus limitatum, nu sunt in dividualizate, spre deosebire de bunurile aflate în obligatie alternativa care trebuie specificate, la momentul nasterii raportului juridic (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 10). Vânzarea sub conditie si vânzarea cu rezerv a proprietatii sunt la rândul lor vânzari cu obiect simplu. S-a aratat în literatura de specialitate ca sunt datorate deopotriva toate prestat iile în obligatie alternativa (a se vedea referintele în D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 1 38). În realitate (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 10-11) este datorat un singur bun care este însa nedeterminat pâna la alegere. O interpretare contrara ar duce la confuzia acestei modalitati plurale cu pluralit atea conjunctiva, iar alegerea ar implica neexecutare a unei obligatii perfect exigibile de catre creditor, în privi nta bunului sau bunurilor care nu au fost alese. Acest bun care face obiectul obligatiei va determina trasaturile jur idice ale obligatiei. 2. Delimitarea obligatiei alternative de alte constructii juridice. Obligatia al ternativa nu trebuie sa fie confundata cu remiterea de datorie, care, într-o interpretare, ar putea echivala c u o alegere a creditorului de a nu se face nicio plata, fiind lipsita de echivalenta asimilarea: obligatia alter nativa urmeaza a fi executata, iar creanta creditorului a fi satisfacuta, în timp ce iertarea de datorie se defineste prin st ingerea datoriei fara a se realiza creanta. Indiferent de subiectul îndreptatit la alegere, obligatia plurala nu îndrep tateste prin titlul ei la liberalitatea pe care o presupune remiterea datoriei. Se impune a fi facuta distinctie si între obligatia alternativa si novatia prin sc himbare de obiect. Si în aceasta privinta deosebirile primeaza. Novatia opereaza asupra obligatiilor pure si simp le, interventia lor poarta cu necesitate asupra unui moment anterior executarii (spre deosebire de darea în plat a) si este necesar acordul ambelor parti, lucru ce îi confera valoare contractuala veritabil (spre deosebire de alegerea în cadrul pluralitatii de obiecte care are caracter de act unilateral). Alegerea între doua sau mai multe obiecte în obligatie nu are valoare juridica de si mulatie prin deghizare partiala asupra obiectului. Nu sunt întrunite conditiile esentiale ale simulatiei: nu ne aflam în prezenta a doua acte juridice diferite si nu se urmareste disimularea obiectului prestatiei. Pentru creditor obligatia alternativa îndeplineste o functie de garantie a platii, deoarece are posibilitatea de a fi platit si în ipoteza în care unul dintre obiecte a pierit din cauza fortuita, sau di n vina debitorului, sau chiar în cazul scoaterii bunului din circuitul civil (a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, p. 371). Caracterul de garantie rezulta din multiplicarea posibilitatilor de realizare a creantei, fara ca alternativitatea sa devina o garantie reala propriu-zisa. Tocmai pentru acest motiv, obligatia alternativa nu trebuie a fi considerata un mijloc de garantie veritabil întrucât creditorul nu dobândeste drept de urmarire sau de preferinta, având statut juridic s imilar celorlalti creditori chirografari cu care împarte riscurile insolvabilitatii debitorului. Creditorul nu
numai ca nu are prerogative suplimentare celor conferite de art. 2324 NCC (corespondent al art. 1718 C.civ.) , dar, în masura în care alternativitatea are ca obiect un bun si contravaloarea lui baneasca, în caz de ex ecutare silita se aseamana foarte mult cu obligatia pura si simpla realizabila prin executare indirecta. Pentru ac este argumente, caracterul de garantie al acestui tip obligational nu presupune convergenta cu garantiile. Obligatia alternativa nu trebuie confundata nici cu clauza penala. Aceasta nu fa ce obiectul obligatiei si reprezinta un mod de evaluare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecuta rea conforma titlului creantei sale. Debitorul obligatiei cu clauza penala nu are posibilitatea de a alege si nu se p oate libera decât executând obligatia principala, neputând oferi clauza penala în schimb. Nici creditorul nu poate pretind e în locul obligatiei principale plata penalitatii atât timp cât aceasta este posibila fara a împiedica pe debitor de a executa în natura, însa fireste ca clauza penala se poate cumula cu executarea în natura. Pentru creditor exista posi bilitatea optiunii doar în masura în care obligatia nu a fost executata. În timp ce oricare dintre prestatiile obligat iei alternative pot fi executate în mod direct, clauza penala reprezinta în mod prefix executare indirecta. Daca piere obiectul principal fortuit, se stinge obligatia, spre deosebire de obligatia alternativa. În consecinta, art. 153 9 NCC (corespondent al art. 1068 C.civ.) nu trebuie interpretat ca aplicatie a obligatiei alternative, ci în sensul ca creditorul nu pierde posibilitatea de urmarire a obligatiei principale, evaluând si modalitatea de realizare indirecta a creantei sale. Obligatia alternativa nu este o obligatie conditionala. Chiar daca aceasta din u rma poarta uneori aparenta alternativitatii (a se vedea F. Laurent, Principes de droit civil français, vol. X Christophe VII, (ed. a III-a), Bruylant & C. éditeurs, Librairie A. Marescq, Ainé, Paris, 1878, p. 244), în realitate însasi exi stenta obligatiei este nesigura în privinta ei. S-a aratat în literatura mai veche ca obligatiile alternative nu treb uie confundate cu obligatiile sub termen alternativ, a carui alegere apartine debitorului (a se vedea D. Alexandre sco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 138-139), un astfel de termen fiind inutil, întrucât debitorul practic va alege de fiecare data termenul mai îndepartat. Obligatiile alternative nu trebuie confundate nici cu obligatiile naturale, întrucât în timp ce primele presupun sa existe o obligatie exigibila, cele din urma presupun imposibilitatea pentru c reditor de a cere executarea uneia dintre ele. Daca debitorul obligatiei naturale alege sa execute ori nu, alegerea nu are sensul retinut în materia pluralitatii obligationale. 3. Alternativitatea rezultata din moneda de plata. În masura în care plata urmeaza a fi efectuata la alegere între mai multe monede, este luata în discutie problema modalitatilor de plata. Apli catiile obligatiilor alternative au suscitat controverse doctrinare în ceea ce priveste plata în diferite monede (a se v edea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 13-16). 4. Terminologie. Calificarea unei obligatii alternative nu ridica probleme atunc i când partile includ cuvântul sau pentru a determina alternativitatea obligatiei. Termenul face distinctia fata
de obligatiile conjuncte, caracterizate prin prezenta conjunctiei si . Sub aspect terminologic, nu exista o f ormula prefixa în ceea ce priveste instituirea acestui tip de obligatie (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 143). Notiuni care sa implice alternativitatea, mai ales asociate conjunctiei sau , vor p utea fi deopotriva folosite. 5. Obligatia cu obiect imposibil de executat. În ipoteza în care bunurile sunt doua la numar, iar unul dintre ele este ilicit, imoral sau imposibil, obligatia se considera a fi simpla (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 22-23), dupa cum reglementeaza art. 1461 alin. (2) NCC (corespondent al art. 102 9 C.civ.). A fost emis un alt punct de vedere potrivit cu care urmeaza a se face distinctie între cauze imposibile fortuit si cele ilicite sau imorale (a se vedea H Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de d roit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998, p. 1103). Primele vor pastra solutia expu sa anterior, în timp ce pentru a doua categorie obligatia se considera a nu subzista întrucât ambele bunuri sunt deopotriv a datorate, ilicitatea unuia dintre obiectele obligatiei atrage nulitatea întregului raport obligational (a se vedea A. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les Obligations, p. 920). În sistemul dreptului civil român însa trebuie urmarita soar ta sanctiunii. Sanctiunea desfiintarii retroactive ca urmare a nulitatii absolute incidente pentru obiect ilicit sau imoral potrivit art. 11 NCC (corespondent al art. 5 C.civ.) trebuie coroborata cu principiul salvarii actulu i juridic în sensul în care acesta urmeaza sa nu produca efecte juridice proportional cauzei de nulitate. I.e., pen tru ipoteza noastra, actul urmeaza a se considera a avea un singur obiect, si anume cel neafectat. Aceasta solutie din literatura juridica franceza a fost preluata de o parte din doctrina româna, neavând însa un fundament în spiritul reglementarii, si anume sub argument ca în aceasta ipoteza, da ca partea va alege bunul ilegal, imoral sau imposibil, contractul va fi nul, iar daca va alege celalalt obiect, c ontractul va fi valabil (a se vedea Gh. Nedelski, Curs de drept civil, p. 206); în acest caz însa partea nu mai beneficiaza de dreptul de a alege. Sub acest aspect, alegerea trebuie sa fie viabila, i.e., cu riscul unei precizari tautolog ice, ca cel putin doua variante sa fie valide. Pluralitatea este strâns legata de nasterea obligatiei, din punct de vedere al exe cutarii, obligatia alternativa purtând consecintele obligatiilor pure si simple. Drept ultim argument, s-a aratat ca si tuatia aceasta se poate interpreta, prin analogie cu cea reglementata de art. 1030 C.civ. [corespondent al art. 1464 alin . (1) NCC], de maniera ca ultima teza a acestui articol sa fie aplicabila. Art. 1462. Alegerea prestatiei (1) Alegerea prestatiei prin care se va stinge obligatia revine debitorului, cu exceptia cazului în care este acordata în mod expres creditorului. (2) Daca partea careia îi apartine alegerea prestatiei nu îsi exprima optiunea în term enul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestatiei va apartine celeilalte parti. [art . 935, 1269 alin. (1), art. 1399 si urm., art. 1403, 1464, 1524 NCC] Comentariu
1. Natura juridica a alegerii. Natura juridica a alegerii pe care partea este îndr eptatita sa o faca presupune luarea în discutie a chestiunii în ce masura poate fi considerata aceasta sub condit ie si daca obligatia este sub conditie suspensiva. Obligativitatea prestatiei sta sub semnul alegerii facute d e debitor, ca regula, sau de creditor, în mod subsidiar. Daca alegerea ar avea valoarea conditiei suspensive, ea ar trebui sa se supuna regulilor art. 1399 si urm. NCC (corespondente ale art. 1004 si urm. C.civ.) si ar trebui sa fie consid erata pur potestativa în ceea ce priveste obiectul ce nu va fi executat, iar obligatia urma sa fie, potrivit art. 1403 NCC (corespondent al art. 1010 C.civ.), nula în mod absolut. Categoria acestor obligatii este însa validata de noul Cod civil, ea fiind regleme ntata si în vechiul Cod civil, nascându-se întrebarea daca ne aflam în prezenta unor obligatii pur potestative recuno scute în mod exceptional sau daca respectiva calificare este gresita. Acest ultim punct de vedere consideram a fi cel corect. În realitate, nu putem apr ecia, în pofida similitudinilor cu conditia suspensiva, ca obligatia alternativa sta sub semnul conditiei. Într-adeva r, efecte urmeaza a se produce numai în dependenta de alegere, însa alegerea nu are caracter de eveniment de care s a depinda obligatia întrucât, prin mecanismul ei de functionare, este conceputa ca sa se datoreze un singur bu n. Bunul care nu a fost ales pur si simplu nu este în obligatie, iar debitorul l-a considerat a fi o modalitate libera torie fata de creditor. Fiind fapt juridic unilateral si neechivalând cu o conditie suspensiva, alegerea n u va avea efect retroactiv. Aceasta concluzie va purta consecinte practice, dupa cum urmeaza a se detalia, în privinta transferului dreptului de proprietate si a riscurilor. Natura juridica a obligatiei alternative conduce mai degraba spre concluzia unei apropieri de plata sub modalitati a datoriei, iar nu de suprapuneri. 2. Exercitarea dreptului la optiune. Tocmai deoarece exigibilitatea este guverna ta de alegere, efectele juridice produse de catre obligatia alternativa vor diferi dupa cel chemat sa faca aleger ea. Extensie a axiomei interpretarii conventiilor în favoarea debitorului [potrivit art. 1269 alin. (1) NCC, coresponde nt al art. 983 C.civ., regula presupune ca debitorul este favorizat în interpretarea contractelor], în lipsa de st ipulatie expresa, art. 1462 NCC (corespondent art. 1027 C.civ.) dispune ca debitorul va alege (a se vedea A. Alm asan, Obligatiile plurale, p. 26-27), iar alegerea sa se subîntelege ca va purta asupra unuia dintre bunurile care fac obiectul creantei conferite de titlu. Acest fapt se datoreaza protectiei pe care legea o acorda celui ce se obliga. Dupa cum s-a aratat si în jurisprudenta (a se vedea Cas. II, 29 apr. 1908, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codu l civil adnotat, vol. II, p. 584), nu se justifica refuzul creditorului de a primi alegerea debitorului în cazul când n u exista o stipulatie concreta. Fiind un drept patrimonial, dreptul de a alege se transmite mostenitorilor debitorului . 3. Limite în exercitiul alegerii. Dreptul debitorului de a face alegerea se limite aza în timp la termenul prevazut pentru executarea prestatiei. Dupa expirarea termenului dreptul apartine credito rului, debitorul considerându-se ca
a renuntat la aceasta facultate [art. 1462 alin. (2) NCC]; ratiunea acestei solu tii consta în faptul ca acesta este o favoare acordata debitorului de care nu a înteles sa faca uz, fiind decazut din ac est beneficiu. Cu referire la art. 1077 C.civ., predecesorul art. 1464 NCC, s-a aratat în jurispr udenta ca debitorul nu pierde numai dreptul de alegere, ci poate fi urmarit de catre creditor pentru bunul pe care a cesta din urma îl alege. Astfel, într-o speta se arata ca daca debitorul unei obligatii alternative (de a preda un lucru în natura sau în valoarea sa) nu îsi îndeplineste prima obligatie în urma somatiilor, creditorul are dreptul de a-l urmar i pentru plata sumei de bani (a se vedea Cas. I, dec. nr. 332/1892, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, p. 584). O observatie se impune a fi facuta pe marginea acestei spete: atunci când nu sunt executate obliga tiile al caror obiect alterneaza între un bun si suma ce o reprezinta, urmarirea devine similara obligatiei simple în trucât, în temeiul principiului nemo potest cogi ad factum, creditorul va putea obtine, realizându-si creanta asup ra unuia dintre obiectele în alternativa, practic executarea indirecta (prin echivalent). Prin urmare, astfel de obligatii prezinta interes numai în ceea ce priveste executarea voluntara si cu exceptarea situatiei în care suma de b ani în obligatie nu reprezinta valoare echivalenta, întrucât aceasta reprezinta o posibilitate juridica la îndemâna cre ditorului. Jurisprudenta franceza a considerat ca în cazul în care debitorul îndreptatit la optiu ne nu o efectueaza nici în urma somatiei, nu poate fi substituit în privinta vointei sale juridice de catre instan ta care nu va putea emite alegerea, ci va fi tinuta sa pronunte rezolutiunea contractului, cu plata de daune-interese ( a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Pa ris, 1998, p. 1103). Fara a nega imposibilitatea interventiei instantei în alegerea care are caracter strict person al, o astfel de solutie pare însa mai degraba radicala în conditiile în care, dupa cum am observat, creditorul are la îndemâna mijloace de a alege, direct sau indirect, el însusi, iar instanta, constatând decaderea din drept a debitorului, ar putea chestiona pe creditor în aceasta privinta. Articolul 1462 NCC reglementeaza, în premiera, si ipoteza inversa în care creditorul este decazut din dreptul de a alege. Practic, creditorul desemnat prin conventie sa aleaga va avea acelasi reg im cu debitorul care, fie prin aplicarea art. 1462 alin. (1) NCC sau prin conventie ar fi avut prerogativa alegerii. Se poate discuta si posibilitatea ca creditorul, dat fiind faptul ca nu reprezin ta o norma imperativa de care sa fie tinut, sa nu uzeze de dreptul de a alege si, fireste sub rezerva chestiunii ca o asemenea varianta nu poate reflecta un interes real, sa oblige pe debitor sa aleaga printr-o actiune în justitie. Data fi ind însa libertatea de vointa a partilor în conventii, asa cum sunt libere sa îl desemneze pe creditor pentru beneficiul alege rii, contractantii vor putea stabili, si sub aspectul executarii obligatiei, ca alegerea sa poata fi facuta si dupa ex pirarea termenului de catre debitor. Alegerea se face de catre debitor fie prin predare, fie prin oferta reala în cazul în care creditorul refuza primirea, fie prin declaratie. În doctrina (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 20-21 ) s-a aratat ca alegerea, odata facuta,
este irevocabila, cu exceptia cazului ofertei de executare (art. 1114 si 1118-11 19 C.civ., corespondente ale art. 1524 NCC) la neacceptarea expresa sau tacita a creditorului, a situatiei în care pluralitate a alternativa se suprapune caracterului succesiv al prestatiei ori când, potrivit regulilor generale, se convine de catre parti contrar (mutuus disensus). Regula irevocabilitatii nu se mentine în cazul obligatiilor alternative cu executa re succesiva asupra prestatiilor ulterioare (de exemplu, plata chiriei). O problema aparte o presupune situatia în care alegerea a fost facuta din eroare ( a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 152). Eroarea trebuie cu necesi tate sa poarte asupra caracterului alternativ, astfel încât debitorul sa îsi imagineze ca obligatia era pura si simpla si ea va permite revocarea întrucât, fara a fi o plata nedatorata, nu reprezinta o executare conforma cu titlul, obli gatia alternativa incluzând dreptul de optiune. Daca debitorul a executat din eroare ambele prestatii, crezând obligatia a fi conjunctiva, va putea sa obtina restituirea unuia (a se vedea F. Laurent, Principes de droit civil français, vol. XVII, (ed. a III-a), Bruylant Christophe & C. éditeurs, Librairie A. Marescq, Ainé, Paris, 1878, p. 247), mai puti n în cazul în care cel putin unul a pierit fortuit. O solutie contrara ar împiedica executarea obligatiei. Erorii îi sun t asimilabile si cazul dolului ori a violentei care sa conduca la vicierea vointei în momentul alegerii. Alegerea nu se suprapune esentialmente pe executarea obligatiei: predarea partia la nu elibereaza, dar are valoare de optiune, oferta de executare exprima intentia, iar nu executarea propriu-zisa. În masura în care alegerea se face prin executare, obligatia asupra celuilalt bun se considera a fi stinsa. O consecinta a precizarii naturii juridice a obligatiei alternative o reprezinta producerea efectelor. Indiferent cui îi apartine alegerea, debitorului sau creditorului, aceasta nu produce efect retroa ctiv (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 10). Consecinta retroactivitatii alegerii determina cara cterul juridic al obligatiei, astfel ca acesta sa se aprecieze la data zilei platii, si nu a momentului încheierii actului . Deci obligatia va avea caracter mobiliar sau imobiliar, în functie de alegerea facuta si, fireste, de prezenta în ob ligatie a unui bun imobil si a unuia mobil asupra carora sa poarte alegerea. 4. Momentul transmiterii proprietatii. O problema care a suscitat interes în doctr ina este aceea a momentului transmiterii proprietatii. Într-o opinie izolata, s-a sustinut ca alege rea opereaza drept o conditie suspensiva si ca efectele ei ar fi inadmisibile în totalitate daca transferul ar o pera la momentul încheierii contractului (a se vedea A. Oteteliseanu, Curs de drept civil; anul II: Despre o bligatii, 1939-1940, p. 654). Acest efect ar fi simpla extensie a caracterului retroactiv al producerii efectelor prin îndep linirea conditiei suspensive. O consecinta ar fi ca, în masura în care, alegerea apartinând creditorului, debitorul înst raineaza bunul, cel dintâi l-ar putea urmari, sub rezerva art. 935 NCC, în mâinile tertilor. În acelasi sens au existat opinii care sustineau ca doar atunci când alegerea aparti ne creditorului transferul opereaza la momentul încheierii contractului si opinii ce considerau transferul ca realizat la momentul încheierii contractului indiferent de subiectul alegerii. Se argumenteaza în sprijinul acestei idei din ur
ma ca obligatia nu este conditionala ci pura si simpla. Se poate observa ca aceasta obligatie este complexa si se încea rca pe aceasta cale o eludare a regulii res perit creditori ce opereaza la înstrainarea dreptului de proprietate. Contrar acestor teze, s-a admis într-o opinie majoritara (a se vedea: G. Plastara, Obligatiile, p. 697 si urm.; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 416), potrivit cu care transferul opereaza în m omentul alegerii, deoarece pâna atunci nu se cunoaste obiectul ce urmeaza a fi prestat, fiind datorat un singur bun. Particularitatea care face însa diferenta consta în faptul ca nu opereaza retroactivitatea deoarece nu este vorba de o conditie suspensiva. O solutie contrara ar afecta caracterul comutativ al contractului. Art. 1463. Limitele alegerii Debitorul nu poate executa si nici nu poate fi constrâns sa execute o parte dintro prestatie si o parte din cealalta. ( art. 1462, 1490 NCC) Comentariu 1. Alte limite în exercitiul alegerii. Alegerea trebuie facuta în momentul predarii, în cazul în care ar fi fost facuta chiar la momentul încheierii conventiei, obiectul datorat fiind doar cel al es initial. În plus, dupa cum s-a sustinut (a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 543) , exista o incertitudine pâna la acel moment în privinta patrimoniului debitorului, întrucât doar la momentul platii se va o pta. Optiunea nu poate fi valida decât raportat la prezenta în patrimoniul sau a bunului datorat. Echivalentul art. 1462 NCC era art. 1028 C.civ. care reglementa doar ipoteza con comitentei alegerii cu plata. O alegere ulterioara acestui moment însemna o distonanta logica, iar o alegere anter ioara ridica problema intervalului dintre momentul alegerii si momentul platii. În masura în care partile au un interes de a distinge între doua momente în privinta alegerii si platii, chiar si în puterea textului din Codul civil vechi nu era împiedicata o astfel de distinctie. Se impune a fi facuta o precizare aici: debitorul trebuie în toate caz urile sa fi avut ab initio pluralitate de obiecte asupra carora trebuie sa aleaga, pentru a nu se atrage confundarea cu no vatia prin schimbare de obiect. În caz contrar, pentru acest interval obligatia ar fi considerata pura si simpla. 2. Regula indivizibilitatii platii. Potrivit art. 1463 NCC, debitorul obligatiei nu poate pretinde creditorului sa primeasca plata fractionat, parte dintr-o prestatie si parte din alta prestatie, aceasta rigoare circumscriindu-se principiului unitatii executarii obligatiei. Acest articol trebuie înteles asadar prin coroborarea sa cu art. 1490 NCC, care se constituie în principiu si caruia i se subordoneaza. Art. 1464. Alegerea prestatiei de catre debitor (1) Debitorul care are alegerea prestatiei este obligat, atunci când una dintre pr estatii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, sa execute cealalta prestatie. (2) Daca, în acelasi caz, ambele prestatii devin imposibil de executat, iar imposi bilitatea cu privire la una dintre prestatii este cauzata de culpa debitorului, acesta este t inut sa plateasca valoarea prestatiei care a devenit ultima imposibil de executat. (art. 1634 NCC) Comentariu 1. Efectele alegerii. Consecintele juridice reglementate de art. 1464 NCC coresp
ondent al art. 1030 C.civ.) se produc sub conditia efectuarii alegerii de catre debitor. Un prim efect produs în cazul în care debitorul are beneficiul alegerii (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 22) este asa dar ca, daca la scadenta debitorul nu opteaza, creditorul îl poate obliga la prestarea oricareia dintre obligatii, însa do ar a uneia dintre ele. 2. Problema riscului alegerii. Noul Cod civil reglementeaza si problema riscuril or în privinta obligatiilor alternative, reglementate de art. 1464 (corespondent al art. 1030 C.civ.) dupa c ategorii de situatii posibile. Obligatia alternativa având doua obiecte va fi considerata ca si în cazul anterior s impla, daca unul dintre ele a pierit sau nu mai poate fi predat din orice alt motiv, chiar imputabil debitorului, fii nd obligat sa execute respectiva prestatie. În aceasta ipoteza debitorul nu va putea oferi contravaloarea celui pie rit întrucât cel pierdut nu mai face obiectul obligatiei, fiind obligat sa-l predea pe celalalt, deopotriva datorat. Mai mult, el nu va putea sustine ca a pierit tocmai lucrul pe care dorea sa-l predea (a se vedea A. Oteteliseanu, Curs de drept civil. Anul II Despre obligatiuni, p. 654). Daca amândoua obiectele au pierit, însa unul ulterior din culpa debitorului, el va p utea fi obligat la plata acestuia din urma potrivit art. 1464 alin. (2) NCC. Solutia aceasta este logica (a se ved ea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 24-25) deoarece întâi obligatia trebuie sa urmeze ordinea de desfasurare a eveniment elor, mai apoi pentru a nu i se putea oferi debitorului posibilitatea de a lasa unul dintre bunuri sa piara tocm ai pentru a-l executa pe celalalt (este adevarat, nu un impediment real, atâta vreme cât alegerea oricum îi apartine) si, sub un al treilea aspect, pieirea fortuita a primului bun face obligatia pura si simpla, careia i se vor aplica în c onsecinta regulile. În ipoteza inversa, daca bunul cel dintâi pierit este cel din vina debitorului, obligatia nu se va put ea considera a fi stinsa la pierderea ulterioara fortuita a celuilalt, pentru ca o astfel de solutie nu ar lua în calcul neglijenta debitorului si nu se va putea aplica pe cale de consecinta art. 1634 NCC (corespondent al art. 1156 C.civ.). Debitorul va fi obligat în acest caz si la plata de daune-interese pentru prejudic iul pe care, eventual, l-ar fi fost cauzat creditorului. Regula este valabila si în ipoteza în care pieirea este partial a. Într-o opinie mai veche, când pieirea este partiala, din culpa debitorului, acesta îsi va putea exercita optiune a pentru bunul în cauza cu conditia platii daunelor-interese (a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnot at, vol. VII, p. 690). S-a apreciat posibila o astfel de solutie numai în masura în care deteriorarea nu este atât de impo rtanta încât sa împiedice finalitatea normala a bunului în cauza (în materia vânzarii, precum si a altor contrac te asimilate sub acest aspect, putând fi coroborata cu actio aestimatoria). Chiar daca de lege lata nu se prevede raspunderea pentru neexecutare culpabila a unuia dintre obiectele obligatiei alternative, ea se cuv ine prin aplicarea regulilor generale. 3. Probleme speciale privind efectele produse în urma alegerii. O problema aparte se ridica atunci când unul dintre bunuri este deteriorat si debitorul, facând alegerea, îl preda tocmai pe acesta. Daca distrugerea partiala este fortuita, creditorul va fi tinut de alegerea debitorului si aceasta executa
re se va considera valabil facuta; în caz de concurenta a culpei, nu se mai aplica regula res perit creditori, iar debitor ul va trebui sa execute asupra bunului nevatamat, dupa observatiile de mai sus (a se vedea Cas. II, 29 apr. 1908, în C. H amangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, p. 584). Debitorul nu îl poate obliga pe creditor sa prime asca tocmai acest bun deteriorat (nemo auditur propriam turpitudinem alegans), fata de obligatia de executare întoc mai a datoriei pe care acesta o are. Noul Cod civil nu reglementeaza ipoteza în care alegerea apartine debitorului, iar pricina deteriorarii îi revine creditorului, situatie mai putin facil de imaginat. În literatura de specialitate s-a apreciat ca cel dintâi poate alege bunul pierit sau repararea pagubei (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 25). Obligatia este de asemenea simpla în cazul în care unul dintre bunuri deja apartine creditorului. Art. 1465. Alegerea prestatiei de catre creditor În cazul în care alegerea prestatiei revine creditorului: a) daca una dintre prestatii a devenit imposibil de executat, fara culpa vreunei a dintre parti, creditorul este obligat sa o primeasca pe cealalta; b) daca creditorului îi este imputabila imposibilitatea de executare a uneia dintr e prestatii, el poate fie sa pretinda executarea celeilalte prestatii, despagubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie sa îl libereze pe acesta de executarea obligatiei; c) daca debitorului îi este imputabila imposibilitatea de a executa una dintre pre statii, creditorul poate cere fie despagubiri pentru prestatia imposibil de executat, fi e cealalta prestatie; d) daca debitorului îi este imputabila imposibilitatea de a executa ambele prestat ii, creditorul poate cere despagubiri pentru oricare dintre acestea. (art. 1462 NCC) Comentariu 1. Dreptul la optiune. Posibilitatea creditorului de a face alegerea obiectului ce urmeaza a fi executat apare drept exceptie, prin raportarea la art. 1462 NCC. Acest lucru se întâmpla doar în prezenta s tipulatiei exprese, în titlul originar al creantei încheiat între parti sau prin addendum ulterior. Creditorul poa te pretinde executarea unuia dintre bunurile aflate în obligatie, dovedind înlaturarea prezumtiei în favoarea debit orului (a se vedea Cas. III, dec. nr. 406/1911, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, p. 585). 2. Manifestarea alegerii. În literatura de specialitate, în distinctia între ipoteza a legerea apartine creditorului ori debitorului, s-a luat în considerare terminologia folosita de parti. Astfel, c reditorul are alegerea pentru termenul a lua , respectiv debitorul, pentru a cere sau a pretinde . Creditorul îsi poate exprima optiunea prin cerere formulata la momentul executarii în baza conventiei (simpla declaratie, fara întelegere prealabila nu este suficienta), iar optiunea acestuia este irevocabila. Creditorul îsi poate manifesta alegerea si prin cererea de chemare în judecata. În jurisprudenta franceza s-a considerat ca vointa partilor în aceasta materie poate fi si tacita (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Cha bas, Leçons de droit civil, Obligations, tomme II, vol. I, Montchestien, Paris, 1998, p. 1103). Solutia acea
sta se impune a fi nuantata. În timp ce în privinta debitorului acest lucru este posibil, o alegere tacita a creditorului nu este de imaginat în lipsa manifestarii de vointa a debitorului obligatiei, astfel încât exercitarea dreptului de a alege prestatia apartinând creditorului, acesta trebuie sa exprime intentia sa, în fata debitorului. Creditorul nu va putea reveni asupra alegerii sub argument ca bunul ales are vic ii, însa fireste ca el va avea, în masura caracterului oneros, actiune redhibitorie la îndemâna care, fara a echivala c u posibilitatea retractarii optiunii, îi va acoperi daunele. Creditorul va putea reveni însa pâna la informarea de bitorului sau, dupa argumentele expuse în sectiunea precedenta, în cazul în care alegerea a fost facuta din eroare. Da ca creanta a fost transmisa erezilor, acestia vor prelua si dreptul de optiune, în mod simetric ipotezei în care debitorul are dreptul de a alege. Dincolo de aceasta regula, doctrina a evocat însa si o ipoteza în care acestia pot p ierde dreptul de alegere, si anume în masura în care nu se înteleg în privinta optiunii, dincolo de termenul acordat de jud ecator în acest scop, în favoarea debitorului (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si pra ctica, vol. VI, p. 143-144). Acest lucru a fost contestat, fiind considerat alterare a titlului creantei (a se vede a F. Laurent, Principes de droit civil français, tomme dix-septième, p. 249). 3. Efectele alegerii. În literatura de specialitate s-a aratat ca, în pofida numeroa selor greseli, art. 1031 C.civ., corespondentul art. 1465 NCC prezinta o descriere comprehensiva a situatiilor po sibile pentru ipoteza în care efectele produse în cazul în care beneficiul îi este lasat creditorului (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 27). Un prim efect daca obligatia consta în doua obiecte, dintre care unul a pierit far a culpa debitorului, creditorul va fi obligat sa primeasca bunul ramas, întrucât obligatia devine pura si simpla. Înca din l iteratura juridica mai veche s-a aratat ca textul, preluat dupa cel francez (art. 1194 C.civ.) a fost redactat gr esit, în loc de fara greseala debitorului fiind scris prin greseala debitorului . Eroarea de redactare este atât de evidenta încât în prezent acest lucru nici nu mai presupune discutii doctrinare. La fel ca în cazul în care dreptul de a alege apa rtine debitorului, el nu se poate folosi de acest drept pentru ca cealalta parte sa suporte riscul. Daca unul dintre obiecte piere din culpa debitorului, creditorul poate opta între bunul ramas si pretul bunului pierit, iar nu cel ramas, cum gresit preciza textul art. 1032 C.civ. Aceasta inc orectitudine terminologica a fost rezolvata în noul Cod [art. 1465 lit. c)]. Dreptul de optiune se mentine în cazul pi eirii partiale pentru bunul în cauza, cu daune-interese. Potrivit noii reglementari, când un bun piere din culpa debitor ului, iar celalalt din caz fortuit, creditorul va putea cere doar pretul primului bun pentru ca el va suporta riscul si nu va fi îndreptatit decât la cel pierit din vina debitorului. Acest articol se aplica atât pentru succesivitatea, cât si pentru simultaneitatea distrugerii bunului înainte de punerea în întârziere. Având în vedere imposibilitatea debitorului de a i nfluenta soarta obligatiei, nu se mai mentin distinctiile si argumentele aduse atunci când alegerea îi apartine. În ipoteza pieirii ambelor obiecte din culpa debitorului, creditorul va putea cere plata pretului oricaruia dintre ele,
pentru acelasi argument al dreptului la optiune [art. 1465 lit. d) NCC]. Articolul 1465 lit. b) NCC indica, în premiera, posibilitatea creditorului de a ex onera de raspundere pe debitor, însa o astfel de posibilitate exista si în regimul anterior noului Cod civil, fiind un drept potestativ pentru creditor. Art. 1466. Stingerea obligatiei Obligatia se stinge daca toate prestatiile devin imposibil de executat fara culp a debitorului si înainte ca acesta sa fi fost pus în întârziere. (art. 1634 NCC) Comentariu 1. Cazurile de stingere a caracterului alternativ al obligatiei concomitent cu s tingerea însasi obligatiei. Articolul 1466 prima teza NCC prevede ca daca ambele obiecte au pier it fara culpa debitorului, obligatia va fi stinsa (independent de subiectul alegerii). Teza a doua a art. 1 466 NCC priveste ipoteza pieirii fortuite a bunurilor aflate în obiect al obligatiei dupa punerea în întârziere a debitorului, pre vazând o solutie similara celei din prima teza întrucât Qui in mora est, culpa non vacant, întârzierea fiind asimilata c ulpei. De aceea, acest articol va functiona, cu conditia ca pieirea bunului sa fi avut loc înainte de pun erea în întârziere a debitorului care va suporta riscurile, ulterior acestui moment. 2. Solutia noului Cod civil mentine vechea reglementare. Anterior noului Cod civ il era prevazuta expres cauza de stingere a datoriei pieirea ambelor bunuri fara culpa uneia dintre part i la art. 1032 C.civ., caruia însa îi lipsea conditia ca sa nu fi survenit punerea în întârziere anterior pieirii fortuite. S-a aratat în literatura de specialitate (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale p. 28) ca art. 1032 C.c iv. urmeaza a fi aplicat si prin coroborare cu art. 1156 alin. (2) C.civ. (corespondent al art. 1634 NCC) care ex onereaza pe debitor de raspundere chiar si dupa punerea sa în întârziere, cu conditia ca bunul sa fi pierit si daca se a fla la creditor, precum si cu art. 1102 C.civ. privitor la pierderile partiale fortuite, debitorul având posibilitate a de a se libera predând bunul deteriorat în starea în care se afla. Aceasta solutie a conditionarii a fost preluata de noul C od civil, acoperindu-se, în acest fel o lacuna a legii. Art. 1467. Pluralitatea de prestatii Dispozitiile acestei sectiuni se aplica în mod corespunzator în cazul în care obligati a alternativa are ca obiect mai mult de doua prestatii principale. (art. 1461-1466 NCC) Comentariu Valorificarea solutiilor de la art. 1461-1466 NCC în caz de existenta a mai mult d e trei prestatii în alternanta. Potrivit art. 1467 NCC, regulile aplicabile pentru doua obiecte în alt ernativa se vor mentine si în cazul în care alternanta priveste mai mult de trei bunuri. Literatura de specialitate anterioara noului Cod civil a reflectat faptul ca art . 1033 C.civ. (corespondentul art. 1467 NCC) consacra analogia de regim pentru ipoteza ca în obligatie sunt mai multe bunu ri (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale p. 28). Transportarea efectelor se va face mutatis mutandis, în sensul ca bunaoara, daca p ier bunuri în mod fortuit, stingerea obligatiei se realizeaza doar în masura în care distrugerea afecteaza toat
e bunurile în obligatie. De asemenea, în cazul în care pieirea afecteaza partial bunurile în obligatie alternativa , regulile de alegere si de mentinere a obligatiei nu vor fi influentate de numarul obligatiilor ce vor pute a fi executate. Daca bunurile pier succesiv, fara culpa, solutia este ca se va datora ultimul. Situatia în care bunurile pier din vina creditorului, mai putin posibila, va lua în considerare o inversare a titularului dreptului la optiune. Culpa creditorului valoreaza optiune. Interpretarea contra ra ar leza interesele titularului dreptului, caruia astfel i s-ar rapi dreptul la alegere (iar culpa debitorul ar putea lasa voluntar în obligatie bunul mai putin valoros). Sectiunea a 2-a. Obligatiile facultative Art. 1468. - Regim juridic Art. 1468. Regim juridic (1) Obligatia este facultativa atunci când are ca obiect o singura prestatie princ ipala de care debitorul se poate însa libera executând o alta prestatie determinata. (2) Debitorul este liberat daca, fara culpa sa, prestatia principala devine impo sibil de executat. (art. 1464, 1466-1467 NCC) Comentariu 1. Natura juridica. Reglementarea obligatiilor facultative sunt o inovatie în regl ementarea noului Cod civil. Anterior, nu exista text corespunzator în Codul civil, dar literatura de specialit ate a acordat atentie acestei figuri juridice despre care s-a apreciat ca ar complini o necesitate practica. Obligatiile facultative sunt acele obligatii prin care debitorul ce se obliga la o singura prestatie îsi rezerva dreptul de a se libera executând o alta prestatie: non est in obligatione, sed in solutione; non sunt duo in obligatione, sed una. Obligatia facultativa presupune asadar obiect unic (eadem ius, eadem pecunia) in obligatione, existând un alt obiect însa in facultate solutionis. Si aceasta obligatie este definita de unicitatea prestatiei ce constituie obiect ul obligatiei, asemanându-se în acest fel foarte mult cu obligatiile alternative. Caracterul plural este conferit de posib ilitatile de plata subsidiare (in facultate solutionis). Întrucât debitorul nu este obligat la prestatie ce priveste obiectul fa cultativ s-a considerat în doctrina (a se vedea P.C. Vlachide, Repetitia principiilor de drept civil, vol. II, p. 248) ca aceste obligatii subsidiare ar echivala cu o datio in solutum. Aceasta opinie nu a fost împartasita de majoritatea doctrin ei (a se vedea A. Almasan, Obligatiile plurale, p. 30), drept încalcând prevederile art. 1100 C.civ., prin nece sitatea acordului creditorului. Darea în plata se raporteaza la obligatii pure si simple, nu la obligatii plurale în privi nta obiectului, fiind un mod de stingere a obligatiei iar nu intrinseca însusii raportului obligational initial. D e altfel, la formarea obligatilor facultative creditorul a consimtit posibilitatii ca debitorul sa execute în acest fel obligatia sa, însa ea nu este exigibila de catre creditor potrivit optiunilor prevazute în titlul creantei sale. 2. Delimitarea obligatiei plurale de alte constructii juridice. Calificarea obli gatiilor facultative nu ridica dificultati atunci când partile utilizeaza o formula din care sa reiasa unicitatea obligatiei. Uneori însa apar dificultati
atunci când termenii conduc spre aparenta obligatiei in facultate solutionis. Pent ru a putea fi considerata obligatie facultativa, prestatia in facultate solutionis nu poate fi exigibila l a cererea creditorului, însa executarea ei are efect liberator pentru debitor. Distinctia între categoriile juridice în discuti e este data de interpretarea vointei partilor (a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, p. 511). Obligatiile facultative nu sunt obligatii cu clauza penala, pentru argumente sim ilare celor privind obligatiilor alternative. Cu toate ca exista o oarecare asemanare între obligatia facultativa s i aceasta clauza, rezultând din faptul ca acestea nu sunt prestatii in obligationem, iar creditorul nu va putea sa opte ze între ele si obligatia principala, distinctia se mentine. Clauza penala actioneaza ca o sanctiune si sta la îndemâna cr editorului în caz de neexecutare corespunzatoare creantei sale, în timp ce facultatea debitorului din cealalta obli gatie este o modalitate de eliberare la îndemâna debitorului. Caracterul de garantie al obligatiei facultative nu poate fi luat în discutie, nic i macar prin asimilare. Aceasta poate fi considerata o deosebire semnificativa fata de obligatia alternativa. Prestatia f acultativa este o modalitate de executare a obligatiei constituita în avantajul strict al debitorului întrucât acesta nu poate fi tinut la executarea ei. Aceasta facilitate de plata nu confera asadar nicio siguranta în realizarea creant ei în privinta creditorului. Cu atât mai putin poate fi admis caracterul de conditie suspensiva în privinta alege rii prestatiei de catre debitor. Pentru ca alegerea în favoarea prestatiei facultative sa actioneze ca o conditie s uspensiva, ar trebui ca aceasta alegere sa aiba efect retroactiv. Mai mult, alegerea în favoarea acestui bun din u rma ar trebui sa reprezinte o conditie pur potestativa, lucru inadmisibil, dupa observatiile facute în privinta naturii juridice a obligatiei alternative, iar aceasta alegere ar trebui sa echivaleze cu desfiintarea obligat iei, lucru negat de realizarea creantei prin modul facultativ consimtit de creditor înca din momentul nasterii raportului juridic. Pentru aceste argumente, ca în cazul obligatiilor alternative, obligatiile faculta tive au o natura juridica sui generis, rezultata din vointa partilor. Astfel, nu exista nici în privinta remiterii de dat orie, nici a novatiei, nici a altor constructii juridice, asemanari care sa presupuna confuzie cu obligatiile facult ative. La fel, nu se poate considera obligatia naturala drept obligatie facultativa, întrucât prestatia principala este e xigibila din punctul de vedere al titularului dreptului, iar alegerea debitorului de a executa prestatia facultati va nu are valoarea unei neexecutari. 3. Comparatie cu obligatia alternativa. Nici între obligatiile alternative si cele facultative nu exista suprapunere din punct de vedere al naturii sau regimului juridic, urmare a numer oaselor deosebiri. Spre deosebire de obligatia alternativa, creditorul nu are niciodata beneficiul alegerii întrucât c elalalt bun se afla in facultate solutionis, nu în obligatie (a se vedea F. Laurent, Principes de droit civil françai s, tomme dix-septième, p. 243). Caracterul obligatiei facultative mobil sau imobil este dat de prestatia unica c e constituie obiectul ei, si nu de prestatia executata. Spre deosebire de obligatia alternativa, natura acesteia de a da, de a face sau a nu face care
imprima regimul juridic al obligatiei este cunoscut concomitent nasterii raportu lui juridic si prealabil executarii (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, A. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, p. 686). În privinta obligatiilor alternative doar pieirea tuturor bunurilor aflate în obliga tie conduce la stingerea obligatiei potrivit art. 1466 si 1467 NCC (corespondente ale art. 1032 si 1033 C.civ.). Ast fel, pieirea unui bun nu conduce la stingerea obligatiei în timp ce în privinta obligatiilor facultative, obligatia nu s ubzista pieirii bunului care face obiectul datoriei. Pieirea fortuita a bunului are efect liberator când vizeaza bun ul la care este tinut debitorul în obligatia facultativa si fireste însa ca nu va prezenta relevanta, din acest punct de vedere, disparitia bunului facultativ, potrivit art. 1468 alin. (2) NCC. Obiectul ilicit, inexistent etc. nu conduce la nulitatea obligatiei alternative, care va fi restrânsa la celalalt sau celelalte obiecte, dar determina nulitatea celei facultative, în masura în care vize aza bunul in obligatione (a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica, vol. VI, p. 136). 4. Efectele obligatiilor facultative. NCC nu reglementeaza problema efectelor ob ligatiilor facultative. Cu toate acestea, din trasaturile acestei figuri juridice si din literatura de spec ialitate deja statornicita se pot extrage efectele cele mai importante produse de obligatia facultativa. Principalul efect derivând din unicitatea prestatiei în care consta obligatia este f aptul ca creditorul nu poate cere decât executarea prestatiei principale, cealalta constituind o facultate de plata pentru debitor care este singurul îndreptatit sa faca aceasta alegere, chiar dupa ce a fost obligat prin hotarâre jude catoreasa sa execute. Posibilitatea debitorului de a stinge datoria prin executarea prestatiei facultative este, ca si în cazul obligatiei alternative în care îi apartine alegerea, transmisibila succesorilor. Alegerea urmeaza sa fie facuta de catre debitor, dupa reguli similare celor expuse anterior în materia obligatiei alternative. Debitorul nu se va putea libera prin executarea combinata, partiala a obligatiei datorate cu prestatia facultativa (asemanator situatiei prevazute de art. 1464 NCC). El are în obligatie un obiect p e care îl poate substitui cu prestatia facultativa, însa, indiferent de alegerea sa, aceasta trebuie executata întocmai. Daca obiectul obligatiei piere din caz fortuit sau forta majora sau este scos di n circuitul civil, debitorul este liberat de executare, deoarece el este tinut doar de acea prestatie care singura constit uie obiectul obligatiei, spre deosebire de obligatia alternativa, în privinta careia pieirea fortuita restrânge doar posibil itatile de alegere, debitorul trebuind sa predea celalalt bun. Daca obiectul obligatiei este ilicit, imoral sau imposibil obligatia este consid erata nula, iar obligatia se stinge întrucât numai acesta era in obligatione (a se vedea Fr. Deak, Curs de drept civil. Teoria generala a obligatiilor, p. 427). Daca imposibilitatea este data de disparitia bunului sau de caracterul imoral or i ilicit al bunului în prestatie facultativa, obligatia va deveni pura si simpla, iar debitorul nu va putea oferi un bun similar celui pierit. Practic, imposibilitatea fortuita de plata a bunului în obligatie facultativa, precum si or ice cauza care ar invalida obligatia asupra acestuia, nu afecteaza obligatia principala care va deveni pura si simpla
. La fel, chiar daca s-ar înregistra o culpa a debitorului în privinta pieirii bunului in facultate solutionis, acest fapt va avea drept consecinta doar imposibilitatea sa de a se descarca prin prestarea acestuia, fara a purta urmari în privinta obligatiei. Titlul V Executarea obligatiilor Capitolul I. - Plata Capitolul II. - Executarea silita a obligatiilor Capitolul III. - Mijloacele de protectie a drepturilor creditorului Capitolul I. Plata Bibliografie: D. Gherasim, Buna-credinta în raporturile juridice civile, Ed. Acade miei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1981 (citata în continuare D. Gherasim, Buna-credinta); Henri, L eon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Obligations. Théorie générale, tome II, Montchestien, Paris, 1998; L. Pop, Tra tat de drept civil. Obligatiile. vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continu are L. Pop, Obligatiile, vol. I); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. vol. II. Contractul, Ed. Universul Juri dic, Bucuresti, 2009 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. II); C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria general a a obligatiilor, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2002 (citata în continuare Fr. Terré s.a., Les oblig ations). Sectiunea 1. - Dispozitii generale Sectiunea a 2-a. - Subiectele platii Sectiunea a 3-a. - Conditiile platii Sectiunea a 4-a. - Dovada platii Sectiunea a 5-a. - Imputatia platii Sectiunea a 6-a. - Punerea în întârziere a creditorului Sectiunea 1. Dispozitii generale Art. 1469. - Notiunea Art. 1470. - Temeiul platii Art. 1471. - Plata obligatiei naturale Art. 1469. Notiunea (1) Obligatia se stinge prin plata atunci când prestatia datorata este executata d e bunavoie. (2) Plata consta în remiterea unei sume de bani sau, dupa caz, în executarea oricare i alte prestatii care constituie obiectul însusi al obligatiei. (art. 1615 NCC) Comentariu 1. Modurile de executare a obligatiilor. Titlul V al Cartii a V-a (Despre obliga tii) este dedicat materiei executarii obligatiilor, materia guvernata de principiul executarii în natura a ob ligatiilor. Executarea în natura a obligatiilor presupune executarea prestatiei însesi la care s-a obligat debitorul, adica realizarea obiectului avut în vedere de parti, debitorul neputând înlocui acest obiect cu o alta prestatie (a se v edea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 310), sau cu despagubiri banesti, fara consimtamântul creditorului . Executarea în natura (sau executarea directa) poate fi: a) de bunavoie, însemnând executarea voluntara a obligatiei asumate. Executarea obli
gatiei se face de catre debitor, ca regula generala, prin plata (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obliga tiile, p. 310). b) silita, realizându-se întocmai obligatia asumata, însa nu în mod direct sau benevol, ci prin constrângerea debitorului. În cazul neexecutarii sau executarii necorespunzatoare ori cu întârziere a obligatiei de catre debitor din varii motive, cu includerea vinei debitorului si cu excluderea imposibilitatii fortuit e de executare intervine executarea indirecta a obligatiilor (sau prin echivalent banesc), presupunând înlocu irea creantei initiale cu o alta creanta, de despagubire, care are drept obiect suma de bani corespunzatoare prejudiciului suferit de creditor. 2. Definitia si natura juridica a platii. Noul Cod civil reglementeaza plata în al in. (1) al art. 1469 calificând-o drept un mijloc de stingere a obligatiei prin executarea de bunavoie a prestatie i. Plata, ca mijloc de executare voluntara a unei obligatii, are doua întelesuri: în sensul restrâns, propriu totodata vorbirii curente, prin plata se întelege executarea unei obligatii de a da o suma de bani; în sens larg, tehnic juri dic, plata semnifica executarea oricarei obligatii indiferent de obiectul acesteia. Acest sens larg este retinut spre reglementare în noul Cod civil si este precizat în alin. (2) al art. 1469, cu includerea expresa a sensului restrâns: remiterea unei sume de bani sau, dupa caz, executarea oricarei alte prestatii care constituie obiectul însusi al ob ligatiei. Noul Cod civil nu s-a preocupat de precizarea naturii juridice a platii, subiect controversat în literatura juridica de specialitate. Astfel, majoritatea doctrinei considera ca plata este modul vol untar de executare a obligatiei, indiferent de obiectul ei, reprezentând o conventie între cel care o executa si cel care o primeste, un act juridic animo solvendi (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 311). Exista si opinia conform careia plata reprezinta o succesiune de doua acte juridice unilaterale: actul unilateral al d ebitorului de a efectua plata si, respectiv, actul unilateral al creditorului de acceptare, având rolul de confirmar e a efectuarii platii în mod corespunzator, convenit initial de parti (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I , p. 447). Aceste discutii doctrinareau determinat studierea materiei platii în mod diferenti at: fie executare directa (în natura) a obligatiilor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 310 si u rm.), fie ca stingere a obligatiilor prin executare directa (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 444 si urm.). Rezulta optica diferita a autorilor de drept civil asupra functiei juridice a platii: conform primei abordari, plata es te considerata efectul specific al raportului juridic, conducând la stingerea acestuia prin realizarea obiectului sau , în timp ce, conform celei de-a doua abordari, accentul se pune pe efectul extinctiv al platii asupra raportului juridic obligational, fiind considerata un mijloc de stingere a obligatiilor prin executare directa. Noul Cod civil desi enumera plata în art. 1615 alaturi de celelalte moduri de stin gere a obligatiilor (a se vedea comentariul art. 1615 NCC), o trateaza detaliat în titlul consacrat executarii obl igatiilor, art. 1469 si urm. NCC. Astfel, reglementarea notiunii are loc în considerarea modului specific de stingere a obli
gatiei prin executarea de bunavoie a prestatiei , si nu a efectului de stingerere propriu-zisa a obligatiei . Prin comparatie, vechiul Cod civil nu numai ca enumera plata printre modurile de stingere a obligatiilor în art. 1091, d ar pozitiona respectivul text legal în capitolul intitulat Despre stingerea obligatiilor . Art. 1470. Temeiul platii Orice plata presupune o datorie. (art. 1341 si urm., art. 1471, 1478 NCC) Comentariu 1. Importanta datoriei în structura obligatiei. Întemeierea platii . Articolul 1470 NCC reitereaza dispozitiile legale ale art. 1092 alin. (1) C.civ., precizând ca temeiul platii se afla în existenta datoriei debitum , privita ca element structural, pasiv, al raportului juridic al obligatiei si, to todata, ca temei al platii. În situatia în care datoria nu exista, suntem în prezenta platii nedatorate, conditio indebiti fiind îndeplinita (a se vedea comentariile art. 1341 NCC si urm.). Datoria nu exista în cazurile în care par tile nu erau adevaratul creditor sau adevaratul debitor (sub rezerva platii facute cu buna-credinta unui creditor aparent, conform art. 1478 NCC). Cu inexistenta datoriei nu trebuie confundata situatia platii de bunavoie a unei ob ligatii naturale (a se vedea comentariul art. 1471 NCC). Obligatia civila este formata dintr-un singur raport juridic obligational, în teme iul caruia creditorul are dreptul latura activa a raporului juridic obligational de a-i pretinde debitorului execu tarea prestatiei pe care i-o datoreaza, debitum, debitul sau datoria, latura pasiva a raportului juridic obligational, s ub sanctiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 1). Potrivit tezei dualiste asupra obligatiei, autorii germani au descompus obligati a în doua în elemente: Schuld (datoria, debitum) si Haftung (constrângerea). 1. Termenul Schuld denumeste o dato rie juridica ce impune executarea unei prestatii, prin plata. Daca plata este efectuata, dispare notiun ea de Schuld; daca obligatia nu este executata, intervine notiunea de Haftung. 2. Termenul Haftung denumeste constrânge rea care-i permite creditorului, în caz de neexecutare a obligatiei, sa treaca la executarea silita. Aceasta structura a obligatiei este considerata exagerata în doctrina franceza, fiind mai logic sa se distinga trei el emente, si anume: debitul, raspunderea în caz de neexecutare, constrângerea (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud , Fr. Chabas, Obligations. Théorie générale, tome II, Montchestien, Paris, 1998, p. 7). Asadar, indiferent de conceptia asupra raportului juridic obligational, datoria este unul din elementele structurale ale acestuia si, în conformitate cu art. 1470 NCC, reprezinta temeiul platii. Inex istenta datoriei schimba încadrarea juridica a problemei de drept, din materia platii, act juridic civil, în cea a pla tii nedatorate, fapt juridic civil. Art. 1471. Plata obligatiei naturale Restituirea nu este admisa în privinta obligatiilor naturale care au fost executat e de bunavoie. (art. 1470, 2264, 2266 NCC) Comentariu 1. Obligatii naturale si obligatii civile. Importanta clasificarii. Articolul 14
71 NCC reia dispozitiile art. 1092 alin. (2) C.civ., stipulând ca, în cazul executarii obligatiiilor naturale, res tituirea platii nu este admisa daca plata a fost efectuata de bunavoie. Textul legal consacra diferenta majora existenta, în planul executarii, între doua categorii de obligatii, în functie de sanctiunea juridica: obligatiile civile perf ecte si obligatiile naturale sau imperfecte. Obligatii civile perfecte sunt acele obligatii care pot fi aduse la îndeplinire în m od silit, prin apel la forta de constrângere a statului, în caz de neexecutare de bunavoie de catre debitor. Reprezi nta majoritatea obligatiilor civile si se mai numesc si obligatii înzestrate cu actiune în justitie, deoarece aceasta re prezinta cel mai eficace mod de constrângere a debitorului (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 8; L . Pop, Obligatiile, vol. I, p. 81). Obligatiile naturale apar ca obligatii civile degradate si sunt susceptibile numai de executare voluntara de catre debitor, lipsind posibilitatea apelarii la forta de constrângere a statului pentru executarea lor. Ele se mai numesc obligatii civile imperfecte sau neînzestrate cu actiune în justitie (a se ved ea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 8; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 81). Criteriul de distinctie al celor doua categorii de obligatii este dat de prezenta sau lipsa sanctiunii juridice, si nu de existenta sau inexistenta dator iei, ca element structural al raportului juridic obligational. Plata efectuata în temeiul obligatiei naturale este supusa r estiruirii, nu pentru ca nu ar fi existat datoria, ci pentru ca debitorul nu a cunoscut ca obligatia sa nu este perfecta. Obligatiile naturale se subdivid în: a) obligatii naturale prin esenta lor: sunt obligatiile care sunt calificate de lege ca fiind lipsite de dreptul la actiune în cazul neexecutarii lor de bunavoie (obligatia care decurge din contract ul de joc si pariu, a se vedea comentariul art. 2264 si art. 2266 NCC); b) obligatii avortate : sunt obligatiile nascute fara vitalitate din contracte neva labile (pentru vicii de consimtamânt, lipsa formei autentice, lipsa capacitatii de exercitiu sau capacitat e restrânsa); c) obligatii degenerate : sunt obligatiile care s-au nascut valabile, fiind la orig ine obligatii civile perfecte, dar care si-au pierdut eficacitatea ca efect al prescriptiei extinctive. Aceste din urma doua categorii mai sunt denumite si obligatii naturale imperfecte (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 82-83) . 2. Regimul juridic al obligatiilor naturale. Obligatiile naturale nu trebuie con fundate cu obligatiile morale sau simplele comandamente morale, ele reprezentând obligatii civile, care si-au pi erdut din forta juridica (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 8), dar care prezinta elementul structural pasiv debitum, debitul, datoria. Astfel, desi creditorul nu are la îndemâna mijloacele juridice coercitive pentru exe cutarea obligatiei naturale (punerea în întârziere a debitorului, cererea de chemare în judecata, daunele-interese s au executarea silita etc.) totusi, aceasta continua sa produca efecte juridice, în sensul de a putea fi execu tata de bunavoie de debitor, prin realizarea unei plati valabile, conform art. 1471 NCC, datoria, ca temei al plat ii, fiind prezenta, potrivit art. 1470 NCC. În conceptia legii, executarea de bunavoie a obligatiilor naturale presupune ca de
bitorul a efectuat plata cunoscând faptul ca creditorul este lipsit de orice mijloc de constrângere, fiind în prezenta unei obligatii civile devenite imperfecte sau naturale: de exemplu, debitorul este constient ca îndeplineste o pr estatie în baza unui contract nul sau ca obligatia executata este prescrisa. Per a contrario, daca debitorul a exe cutat plata fara sa cunoasca faptul nasterii unei obligatii naturale avortate, respectiv faptul transformarii obliga tiei pefecte în naturala degenerata, el poate, în temeiul art. 1471 NCC, sa solicite restituirea platii. Obligatiile naturale pot fi transformate în obligatii perfecte prin novatie, prin acordul de vointa al partilor contractante. În functie de originea lor, obligatiile naturale pot fi confirmate p rin vointa unilaterala a debitorului (de exemplu, obligatiile nascute din contracte anulabile pentru vicierea consimt amântului sau dintr-un contract de donatie nul pentru lipsa formei autentice) (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 81). Sectiunea a 2-a. Subiectele platii Art. 1472. - Persoanele care pot face plata Art. 1473. - Plata facuta de un incapabil Art. 1474. - Plata obligatiei de catre un tert Art. 1475. - Persoanele care pot primi plata Art. 1476. - Plata facuta unui incapabil Art. 1477. - Plata facuta unui tert Art. 1478. - Plata facuta unui creditor aparent Art. 1479. - Plata bunurilor indisponibilizate Art. 1472. Persoanele care pot face plata Plata poate sa fie facuta de orice persoana, chiar daca este un tert în raport cu acea obligatie. (art. 1421, 1473-1474, art. 1482 si urm., art. 2293 NCC) Comentariu 1. Calitatile generale ale solvens-ului. În termeni mai cuprinzatori decât cei utili zati de art. 1093 C. civ., noul Cod civil stabileste ca plata poate sa fie facuta de orice persoana, chiar daca este un tert în raport cu acea obligatie. Persoana care poate face plata se numeste solvens si trebuie sa îndeplineasca urma toarele conditii, derivând din natura juridica a platii de a fi un act juridic: conditia generala a capacitatii de exercitiu (aspect detaliat în art. 1473 NCC) si conditiile speciale impuse de obiectul platii (aspect detaliat în art. 148 2 si urm. NCC). De regula, plata este facuta de însusi debitorul raportului juridic obligational, direct sau prin reprezentant. Spre deosebire de art. 1093 C. civ., art. 1472 NCC nu se refera la situatii concrete determinate de calitati speciale ale solvensului (co-obligati sau fideiusori), din considerentul de a sublinia ideea ca orice persoana, indiferent de calitatea ei juridica, poate efectua plata. În cazul obligatiilor cu pluralitate d e debitori, plata se va efectua în conformitate cu regulile impuse de caracterul de solidaritate respectiv, de divi zibilitate a obligatiei, astfel prevazute în art. 1421 NCC si urm.); în situatia fideiusiunii, plata se va efectua în conformita te cu dispozitiile art. 2293 NCC si urm. În legatura cu sfera persoanelor care pot avea calitatea de solvens, textul legal prezinta doar categoria generala a tertilor fata de raportul juridic obligational, pentru ca în art. 1474 NCC sa trat
eze în mod detaliat aceasta prevedere. Prevederea generala a efectuarii platii de orice persoana comporta urmatoarele e xceptii: a) obligatiile intuitu personae, prin natura lor, pot fi executate numai de debi tor; b) clauzele contractuale ce stipuleaza expres efecturea platii exclusiv de catre debitor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 312), independent de natura intuitu personae a obligatiilo r. Art. 1473. Plata facuta de un incapabil Debitorul care a executat prestatia datorata nu poate cere restituirea invocând in capacitatea sa la data executarii. (art. 40 NCC) Comentariu 1. Consecintele incapacitatii solvensului debitor. Noul Cod civil nu prevede în mo d expres conditia general valabila a capacitatii de exercitiu a solvensului, reglementând aceasta problema d e drept în mod indirect, prin precizarea consecintelor juridice ale efectuarii platii de un incapabil. Conditi a generala a deplinei capacitati de exercitiu în persoana solvens-ului este o consecinta a naturii juridice a platii d e a fi un act juridic si comporta urmatoarele distinctii: a) este suficienta capacitatea restrânsa de exercitiu pentru ipoteza în care solvens ul plateste pentru a stinge o datorie a sa, plata fiind un act de adminstrare, care poate fi efectuat fara încun viintarea ocrotitorilor legali, sub rezerva de a nu fi lezionar; b) este necesara capacitatea deplina de exercitiu pentru cazul în care solvensul p lateste pentru altul, în numele debitorului sau în nume propriu, dar în beneficiul debitorului (a se vedea L. Pop, O bligatiile, vol. I, p. 451). Conform art. 1473 NCC, ipoteza avuta în vedere de textul legal este aceea a solven s-ului debitor, stipulându-se ca debitorul care a executat prestatia datorata nu poate cere restituirea invocând in capacitatea sa la data executarii. Din modul de redactare a textului, rezulta ca incapacitatea exista la momentul p latii, nu si la momentul cererii de restituire, fiind vorba despre solvensul debitor ajuns major. Articolul 1473 NCC reprezinta o norma speciala prin raportare la dispozitiile art. 40 NCC si urm. reglementând regimul juridic al acte lor încheiate de minori. Art. 1474. Plata obligatiei de catre un tert (1) Creditorul este dator sa refuze plata oferita de tert daca debitorul l-a încun ostintat în prealabil ca se opune la aceasta, cu exceptia cazului în care un asemenea refuz lar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata facuta de un tert decât da ca natura obligatiei sau conventia partilor impune ca obligatia sa fie executata numai de debitor. (3) Plata facuta de un tert stinge obligatia daca este facuta pe seama debitorul ui, în acest caz, tertul nu se subroga în drepturile creditorului platit decât în cazurile si conditiile prevazute de lege. (4) Dispozitiile prezentului capitol privind conditiile platii se aplica în mod co
respunzator atunci când plata este facuta de un tert. (art. 1472 NCC) Comentariu 1. Regula si exceptia în cazul efectuarii platii de catre un tert. Potrivit art. 1 474 NCC [reglementare mai ampla decât textul corespondent al art. 1093 alin. (2) C.civ.], regula enuntata înca din art. 1472 NCC, conform careia orice persoana, inclusiv un tert, poate efectua plata, devine inoperanta în doua s ituatii: a) prima situatie are un câmp larg de cuprindere si se refera la eventuala opoziti e a debitorului fata de efectuarea platii de catre tert, în conformitate cu alin. (1). Astfel, creditorul va refuza p lata tertului, daca a primit în prealabil opozitia debitorului în aceasta privinta. Cu toate acestea, ceea ce primeaza este realizarea interesului creditorului prin plata creantei de catre tert, deoarece legea lipseste de efect e juridice opozitia debitorului, în cazul în care s-ar produce astfel prejudicii creditorului. De remarcat ca textul legal n u conditioneaza opozitia debitorului de anumite motive, plecând de la premisa ca efectuarea platii de catre tert profit a debitorului. Singura conditionare se refera la aspectul temporal, opozitia trebuind sa ajunga la creditor înainte de momentul platii; b) a doua situatie are un câmp restrâns, concret de aplicare: daca natura obligatiei sau conventia partilor impune ca obligatia sa fie executata numai de debitor, astfel cum prevede alin. (2). Textu l legal are în vedere doua ipoteze în natura intuitu personae a o care plata trebuie sa fie efectuata de catre debitor bligatiei sau conventia partilor, independent de felul sau natura obligatiei , ipoteze în care problema efectuarii pl atii de catre tert este inadmisibila. 2. Subrogarea tertului. Conform alin. (3), plata facuta de un tert are efect de stingere a obligatiei, doar daca este facuta în numele debitorului, subrogarea operând doar în cazurile prevazute de lege. C omparativ, alin. (2) al art. 1093 C.civ. distingea dupa cum tertul era o persoana interesata sau neinteresata , aceasta din urma trebind sa lucreze în numele debitorului, iar de lucra în nume propriu, sa nu se subroge în drepturile cr editorului, pentru ca astfel plata nu va conduce la stingerea obligatiei. Noul Cod civil retine spre reglemen tare expresa doar ipoteza efectuarii platii în numele debitorului, preluând dispozitia din vechea legislatie referitoare la interzicerea subrogarii tertului în afara cazurilor expres prevazute de lege. Pe cale de consecinta, în toate celelalt e cazuri când plata nu este efectuata de tert pe seama debitorului, obligatia nu se va stinge, iar debitorul nu va fi liberat prin acest mod. Tertul care a platit în numele debitorului are un drept de recurs împotriva acestuia , întemeiat pe îmbogatirea fara justa cauza, mandat sau gestiune de afaceri (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol . I, p. 450) în functie de împrejurarile concrete de fapt si de drept ale efectuarii platii. Potrivit alin. (4), dispozitiile prezentului capitol privind conditiile platii s e aplica în mod corespunzator atunci când plata este facuta de un tert, însemnând ca aspectele care contureza valabilitatea pl atii sunt identice, indiferent daca solvensul este însusi debitorul sau un tert, cu observarea prealabila a art. 1474 NCC. Art. 1475. Persoanele care pot primi plata
Plata trebuie facuta creditorului, reprezentantului sau, legal sau conventional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanta sa o primeasca. (art. 14 77 NCC) Comentariu 1. Notiune. Articolul 1475 NCC prezinta, în mod enumerativ, persoanele care pot pr imi plata ( accipiens ), într-o maniera asemanatoare art. 1096 alin. (1) C.civ. Astfel, conform textului legal, plata trebuie facuta: a) creditorului. Este primul subiect de drept mentionat de lege în categoria accip iensului; în cazul decesului creditorului, plata se efectueaza mostenitorilor; b) reprezentantului legal sau conventional al creditorului. Aceste subiecte de d rept sunt asimilate creditorului: tutorele ca reprezentant legal, mandatarul ca reprezentant conventional; c) persoanei indicate de creditor, în functie de interesul creditorului, de eventu alele raporturi juridice între creditor si persoana indicata; d) persoanei autorizate de instanta sa primeasca plata, de exemplu, un creditor popritor. În situatia în care plata se face direct creditorului, este necesara conditia deplin ei capacitati de exercitiu (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 453). De mentionat ca art. 1475 NCC nu enumera s i categoria tertilor îndreptatiti de a primi plata, acestia fiind prevazuti de art. 1477 NCC. Persoana indicata de cred itor, precum si persoana indicata de instanta nu intra în categoria tertilor, asa cum rezulta din art. 1477 alin. (1) N CC (a se vedea comentariul art. 1477 NCC), cu consecinta inaplicabilitatii conditiilor de valabilitate mentionate în ac est articol, în cazul efectuarii platii catre respectivele persoane. Art. 1476. Plata facuta unui incapabil Plata facuta unui creditor care este incapabil de a o primi nu libereaza pe debi tor decât în masura în care profita creditorului. [art. 46 alin. (2), art. 47, 1475 NCC] Comentariu 1. Consecinte. Noul Cod civil nu prevede în mod expres conditia generala a capacit atii de exercitiu a creditorului, reglementând aceasta problema de drept în mod indirect, prin precizarea consecintelo r juridice ale efectuarii platii catre un creditor incapabil. De observat ca cerinta deplinei capacitati de exerc itiu este prevazuta numai în persoana accipiensului creditor, nu si în cazul celorlalte persoane mentionate în art. 1475 N CC în calitate de accipiens. Articolul 1476 reitereaza, cu inerentele diferente de exprimare, dispozitia lega la din art. 1097 C.civ., stabilind ca plata facuta unui creditor incapabil nu este liberatorie pentru debitor decât în masura în c are profita creditorului. Textul legal are valoare de norma speciala în materia platii, prin raportare la norma gen erala reprezentata de art. 47 NCC reglementând limitele obligatiei de restituire a incapabilului (a se vedea comenta riul art. 47 NCC) si este justificabil prin ideea de protectie a intereselor creditorului incapabil. Simpla executare a prestatiei de catre debitor, fara a profita efectiv creditorului incapabil, nu este liberatorie pentru debitor, aces tuia revenindu-i sarcina probei având ca obiect profitul înregistrat de creditorul incapabil. Conditionarea valabilitatii p latii de masura profitului creditorului incapabil se apreciaza în concret, în functie de împrejurarile de fapt si de drept ale
formarii raportului juridic obligational, dar si de starea materiala generala a creditorului incapabil. De asemenea, debitorul nu se poate libera invocând nulitatea contractului, deoarec e, potrivit alin. (2) al art. 46 NCC, persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdictie judecatoreasca incapacitatea acestuia (a se vedea comentariul art. 47 NCC). Art. 1477. Plata facuta unui tert (1) Plata facuta unei alte persoane decât cele mentionate la art. 1475 este totusi valabila daca: a) este ratificata de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creantei; c) a fost facuta celui care a pretins plata în baza unei chitante liberatorii semn ate de creditor. (2) Plata facuta în alte conditii decât cele mentionate la alin. (1) stinge obligati a numai în masura în care profita creditorului. (art. 1475, art. 1500 NCC) Comentariu 1. Notiunea de tert . Notiunea de tert în materia efectuarii platii este determinabila prin raportare la art. 1475 NCC, prin excluderea urmatoarelor persoane având calitatea de accipiens: reprezent antului legal sau conventional al creditorului, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instan ta sa o primeasca. Rezulta ca este tert în aceasta materie persoana straina de raportul juridic obligational si care, la d ata primirii platii, nu se afla, în principiu, în relatii juridice preexistente cu creditorul si nici nu fusese desemn at de acesta pentru a fi accipiens. 2. Conditii generale si speciale pentru validitatea platii facute unui tert. Val iditatea platii catre tert este supusa respectarii unor conditii speciale, prevazute în alin. (1), respectiv, unei conditii generale, stipulate în alin. (2).Conditiile mentionate în alin. (1) sunt speciale deoarece presupun întruni rea unor circumstante de fapt sau de drept strict prevazute de lege, dupa cum urmeaza: a) plata facuta tertului este ratificata de creditor. Ratificarea din partea cre ditorului atribuie tertului, în mod retroactiv, calitatea de mandatar al creditorului si poate fi efectuata în mod exp res sau tacit (rezultând din conduita creditorului care exprima vointa, de exemplu, de a renunta la invocarea nulitati i platii respective (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 453). Pentru comparatie, aceasta situatie era prevazuta de art. 1096 alin. (2) C.civ.; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creantei. Alineatul (2) reg lementeaza în acest caz o aplicatie a întrunirii în persoana tertului a calitatii de creditor, de exemplu, prin mostenire sau cesiune de creanta; c) plata a fost facuta celui care a pretins plata în baza unei chitante liberatori i semnate de creditor. Aceasta situatie se diferentiaza de primele doua prin existenta unor raporturi juridice între credi tor si tert, în baza carora creditorul transmite tertului chitanta liberatorie pentru a fi remisa debitorului în schimbul platii (a se vedea si comentariul art. 1500 NCC în vederea stabilirii puterii doveditoare a chitantei liberatorii). Trans miterea chitantei liberatorii are valoarea juridica corespunzatoare relatiilor dintre creditor si tert (de exemplu , creditorul face o liberalitate tertului care va primi plata de la debitor în schimbul remiterii chitantei sau stinge, astf el, o datorie pe care o avea fata de
tert). Alineatul (2) reglementeaza o conditie generala de valabilitate a platii catre t ert, dispunând ca plata facuta în alte conditii decât cele mentionate la alin. (1) stinge obligatia numai în masura în care p rofita creditorului. Rezulta ca pentru orice alta situatie în care nu intervine ratificarea/ întrunirea în persoana te rtului a calitatii de creditor sau remiterea chitantei liberatorii, plata efectuata tertului este valabila numai pr in conditionarea de a profita creditorului. Comparativ, Codul civil din 1864 continea o prevedere asemanatoare în teza finala a alin. (2) al art. 1096. Plata profita creditorului, de exemplu, în ipoteza în care debitorul plateste unui creditor al creditorului sau (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 312). Art. 1478. Plata facuta unui creditor aparent (1) Plata facuta cu buna-credinta unui creditor aparent este valabila, chiar dac a ulterior se stabileste ca acesta nu era adevaratul creditor. (2) Creditorul aparent este tinut sa restituie adevaratului creditor plata primi ta, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestatiilor. (art. 1635 si urm., art. 14 74, 1641-1642 NCC) Comentariu 1. Conditiile de valabilitate a platii facute unui creditor aparent. Notiunea de creditor aparent . Analiza art. 1478 permite depistarea a doua conditii de valabilitate care trebui e verificate în situatia platii facute unui creditor aparent: buna-credinta a solvensului si aparenta calitate de titul ar al creantei în persoana accipiensului. Spre comparatie, semnalam ca redactarea art. 1097 C.civ. conducea la formularea diferita a celei de-a doua conditii, în sensul ca era considerat creditor aparent cel care se afla în pose sia creantei, conditionare inexistenta a calitatii de creditor aparent în noua reglementare. Prima conditie buna-credinta a solvens-ului presupune încrederea legitima si erona ta a efectuarii platii catre un adevarat creditor. Prin solvens se întelege nu numai debitorul, ci si ter tul care plateste în numele debitorului, în conformitate cu art. 1474 NCC. Eroarea solvens-ului trebuie sa fie o eroare de fapt, nu o eroare de drept, si nu va fi generatoare de buna-credinta daca a determinat plata catre o persoana care, prin aplicarea dispozitiilor legale, nu ar putea fi considerata ca titulara a creantei, de pild a, atunci când pretinsul mostenitor nu are, potrivit legii, vocatie la succesiune (a se vedea D. Gherasim, Buna-credint a, p. 217). Din interpretarea alin. (1) rezulta ca este suficient ca buna-credinta sa existe la momentul efectuarii plat ii, eventuala cunoastere ulterioara a calitatii de creditor aparent a accipiensului neafectând valabilitatea platii; est e vorba despre o aplicatie a principiului mala fides superveniens non nocet. De remarcat ca cerinta bunei-cre dinte este prevazuta de lege în persoana solvensului, nu si în persoana creditorului aparent, al carui comportamen t are relevanta nu sub aspectul valabilitatii platii, ci sub aspectul relatiilor cu adevaratul creditor. A doua conditie este exprimata în noul Cod civil prin notiunea de creditor aparent , fara a utiliza sintagma de posesie a creantei , proprie Codului civil din 1864. Poate fi considerat creditor a parent: mostenitorul universal
sau cu titlu universal care, dupa primirea mostenirii, este înlaturat de catre un alt mostenitor în grad mai apropiat; legatarul cu titlu particular al carui legat are ca obiect creanta, pentru ca ul terior legatul sa fie revocat; cesionarul unei creante, înainte de anularea contractului de cesiune etc. Noua maniera de pre zentare a acestei conditii confirma opiniile doctrinare care subliniau ca posesorul creantei (în acceptiunea vechiului art. 1097 C.civ.) este persoana care se comporta fata de ceilalti ca fiind adevaratul titular al creant ei, si nu numai persoana care detine înscrisul constatator al creantei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 454) . În plus fata de conditiile mentionate, se mai precizeaza ca, pentru a fi valabila, plata catre un creditor aparent trebuie sa fie reala, efectiva, propriu-zisa, cu excluderea situatiilor în care într e solvens si creditorul aparent a intervenit o tranzactie, a intervenit o remitere de datorie sau o novatie (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 455). 2. Relatiile dintre creditorul aparent si adevaratul creditor. În conformitate cu alin. (2) al art. 1478 NCC, creditorul aparent este tinut sa restituie adevaratului creditor plata primita, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestatiilor. Relatiile dintre creditorul aparent si adevaratul cred itor nu erau reglementate în mod expres în Codul civil din 1864, lacuna complinita de noul Cod civil prin intermedi ul unei norme de trimitere la dispozitiile legale referitoare la restituirea prestatiilor în general (art. 1635 NCC si urm.) si cu observarea art. 1641, respectiv a art. 1642 NCC. Potrivit alin. (1) si (2), prin efectuarea plat ii catre un creditor aparent, debitorul este liberat de datorie, în privinta lui obligatia stingându-se prin plata, în timp ce între creditorul aparent si adevaratul creditor se naste un raport juridic obligational în care primul devine debitor si secundul creditor, având ca obiect restituirea prestatiei primite cu titlu de plata de la solvens, iar ca temei fap tul primirii platii, cu buna sau reacredinta. Concret, întinderea restituirii este conditionata de buna sau reaua-cred inta a creditorului aparent (devenit debitor), astfel ca se vor aplica fie regulile prevazute în art. 1641 NCC (obligat iile debitorului de buna-credinta), fie cele prevazute în art. 1642 NCC (obligatiile debitorului de rea-credinta). În fosta reglementare, relatiile dintre creditorul aparent si adevaratul creditor erau solutionate, în baza unor reguli generale, tot prin intermediul restituirii prestatiei primite cu titlu de plata, restituire care era fundamentata diferit, dupa cum creditorul aparent era de buna-credinta (printr-o actiune întemeiata pe îmb ogatirea fara justa cauza) sau de rea-credinta (printr-o actiune în raspundere civila delictuala) (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 455). Art. 1479. Plata bunurilor indisponibilizate Plata facuta cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opozitii f ormulate, în conditiile legii, pentru a opri efectuarea platii de catre debitor nu îi împiedica p e creditorii care au obtinut luarea unei asemenea masuri sa ceara din nou plata. În acest caz, debit orul pastreaza dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil f acuta. Comentariu
1. Consecinte. Articolul 1479 NCC reia si dezvolta dispozitiile art. 1099 C.civ. , referitoare la problema valabilitatii platii bunurilor indisponibilizate. În masura în care un debitor efectueaza plata ca tre creditorul sau desi fusese informat de creditorul acestuia în legatura cu instituirea unui sechestru, a unei popriri ori a formularii unei opozitii, textul legal dispune ca creditorul este îndrituit de a ignora respectiva plata, ne fiindu-i opozabila. Pe cale de consecinta, creditorul creditiorului poate solicita ca debitorul sa plateasca di n nou, dar în favoarea sa, de aceasta data pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a nesocotirii sechestrului , popririi sau opozitiei formulate Conform tezei finale a art. 1479, debitorul pastreaza dreptul de regres împotriva creditorului sau care a primit plata nevalabil facuta; temeiul dreptului de regres se afla în comportamentul culpabil s au chiar fraudulos al creditorului care a acceptat plata, desi asupra creantei era instituit un sechestru, frauda f iind îndreptata împotriva intereselor creditorului acestuia din urma. În aplicarea art. 1479 NCC intereseaza studiul a doua categorii de raporturi jurid ice: dintre debitorul si creditorul sau, precum si dintre acesta din urma si propriul sau creditor; de asemenea, sun t de verificat formalitatile de comunicare a instituirii sechestrului, popririi sau a formularii opozitiei catre debitor. Sectiunea a 3-a. Conditiile platii Art. 1480. - Diligenta ceruta în executarea obligatiilor Art. 1481. - Obligatiile de mijloace si obligatiile de rezultat Art. 1482. - Obligatia de a preda bunuri individual determinate Art. 1483. - Obligatia de a stramuta proprietatea Art. 1484. - Cedarea drepturilor sau actiunilor Art. 1485. - Obligatia de a preda un bun Art. 1486. - Obligatia de a da bunuri de gen Art. 1487. - Obligatia de a constitui o garantie Art. 1488. - Obligatia de a da o suma de bani Art. 1489. - Dobânzile sumelor de bani Art. 1490. - Plata partiala Art. 1491. - Plata facuta cu bunul altuia Art. 1492. - Darea în plata Art. 1493. - Cesiunea de creanta în locul executarii Art. 1494. - Locul platii Art. 1495. - Data platii Art. 1496. - Plata anticipata Art. 1497. - Data platii prin virament bancar Art. 1498. - Cheltuielile platii Art. 1480. Diligenta ceruta în executarea obligatiilor (1) Debitorul este tinut sa îsi execute obligatiile cu diligenta pe care un bun pr oprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afara de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. (2) În cazul unor obligatii inerente unei activitati profesionale, diligenta se ap reciaza tinând seama de natura activitatii exercitate. ( art. 1481, 1533 NCC) Comentariu 1. Diligenta bunului proprietar. Alineatul (1) reia si dezvolta dispozitia art. 1080 C.civ. cu privire la criteriul de determinare a diligentei în executarea obligatilor contractuale. Regula în materie e
ste a diligentei bunului proprietar, regula deopotriva generala si supletiva, întrucât: a) arata masura execu tarii obligatiilor de catre/între neprofesionisti, si b) permite derogari stabilite atât pe cale legala, cât si conven tionala. Criteriul bunului proprietar este încadrabil îndatoririi de fidelitate în executarea c ontractelor, îndatorire care incumba atât debitorului, cât si creditorului (a se vedea: Fr. Terré s.a., Les obligat ions, p. 435; L. Pop, Obligatiile, vol. II, p. 515). Cu referire la debitor, în aprecierea criteriului diligentei bun ului proprietar trebuie evitata atât o abordare larga, echivoca, cât si o eventuala abordare rigida. Astfel, în materia exe cutarii obligatiilor, diligenta unui bun proprietar sau a unui bun tata de familie nu se reduce, neaparat, la diligen ta care în mod obisnuit se cere oricui în raporturile sociale, conform careia debitorul ar fi raspunzator de greselile pe care un gospodar de o prevedere si de o grija normale se abtine a le comite în propriile sale afaceri si care constit uie modelul abstract al bunului gospodar; consecintele acestei abordari largi ar consta în irelevanta cercetarii n aturii contractului, precum si în activarea raspunderii debitorului numai în caz de culpa grava si dol, cu excludere a pentru culpa levissima, culpa cea mai usoara (a se vedea D. Gherasim, Buna-credinta, p. 78-79). În scopul înlatura rii unei aprecieri prea largi a criteriului, este prevazuta teza a II-a a alin. (1): afara de cazul în care prin l ege sau prin contract s-ar dispune altfel. La polul opus, subliniam ca se impune evitarea si a unei abordari rigide a crite riului diligentei bunului proprietar, întrucât, daca debitorul a atins rezultatul preconizat în contract, nu i se poate impu ta vreo încalcare a buneicredinte, chiar daca prestatia efectuata nu este strict conforma stipulatiilor c ontractuale; pe de alta parte, debitorul care comite un dol în executarea contractului, adica în mod intentionat nu executa o bligatiile, îsi încalca îndatorirea de fidelitate în executarea obligatiilor (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations , p. 435). Concret, un bun proprietar sau un bun gospodar este un om onest, cu conduita con forma cu buna-credinta si care, fiind obligat fata de o alta persoana, va face totul pentru a se achita în bune co nditii de obligatia asumata, ca si cum ar lucra pentru el însusi (a se vedea D. Gherasim, Buna-credinta, p. 79). 2. Aplicatii ale criteriului bunului proprietar. În stabilirea conduitei debitorul ui în caz de neexecutare a contractului, instantele trebuie sa tina seama de modelul abstract al bunului pr oprietar, precum si de exigentele bunei-credinte, cu luarea în considerare a urmatoarelor situatii-limita: a) în cazul în care debitorul refuza în mod voluntar sa execute obligatia, el va raspu nde în functie de gradul de vinovatie (culpa sau dol), retinând echivalenta culpei grave cu dolul (a se vedea D. Gherasim, Buna-credinta, p. 79; pentru confirmare si detaliere, a se vedea si art. 1533 NCC); b) diligenta unui bun proprietar nu este verificata în situatia în care, în mod volunt ar, debitorul se pozitioneaza sau se complace într-o împrejurare de imposibilitate de executare a obligatiei, precum s i în situatia în care debitorul îl impiedica pe cocontractant sa obtina beneficiul scontat din contract (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 436). Diligenta bunului proprietar se aplica diferit, dupa cum obligatia este de mijlo
ace sau de rezultat (a se vedea si comentariul art. 1481 NCC): în cazul asumarii unei obligatii de mijloace, singura în datorire a debitorului este de a-si îndeplini prestatia cu toata grija unui bun proprietar; în schimb, în cazul unei oblig atii de rezultat, raspunderea debitorului se va angaja ca urmare a neatingerii rezultatului promis prin încheier ea contractului, exceptând invocarea imposibilitatii fortuite (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 436). Rezulta ca a actiona cu diligenta unui bun proprietar înseamna pentru obligatia de mijloace a încerca cu toate mijloac ele unui bun proprietar de a îndeplini prestatia, iar pentru obligatia de rezultat, a atinge rezultatul preconi zat prin contractare. 3. Particularitati în cazul profesionistilor. Alineatul (2) al art. 1480 NCC insti tuie o regula speciala cu aplicabilitate în activitatile profesionale si prevede ca, în cazul obligatiilor asu mate de persoane ce exercita o activitate cu titlu profesional (a se vedea supra, art. 3), aprecierea diligente i trebuie sa tina seama de natura activitatii exercitate, prin luarea în calcul a specificului activitatii respectiv e, a standardelor de masurare a îndeplinirii prestatiilor etc. Este vorba de o prezumtie de profesionalism a parti cipantilor acestui gen de activitati. Art. 1481. Obligatiile de mijloace si obligatiile de rezultat (1) În cazul obligatiei de rezultat, debitorul este tinut sa procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligatiilor de mijloace, debitorul este tinut sa foloseasca toate mi jloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. (3) Pentru a stabili daca o obligatie este de mijloace sau de rezultat se va tin e seama îndeosebi de: a) modul în care obligatia este stipulata în contract; b) existenta si natura contraprestatiei si celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenta pe care cealalta parte o are asupra executarii obligatiei. ( art. 1 480, 1547 NCC) Comentariu 1. Obligatia de rezultat. Articolul 1481 NCC reglementeaza, cu titlu de noutate legislativa, clasificarea obligatiilor în obligatii de mijloace si obligatii de rezultat, prin raportare la specificul executarii lor si cu prezentarea criteriilor de demarcatie. Conform alin. (1), în cazul obligatiei de rezultat, deb itorul este tinut sa procure creditorului rezultatul promis. Doctrina denumeste aceasta obligatie si obligati e determinata si o defineste ca fiind raportul juridic obligational în care debitorul este îndatorat, prin conduita sa pozitiva sau negativa, sa obtina un anumit rezultat, în favoarea creditorului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 63). Exemplul clasic, tipic de obligatie de rezultat este reprezentat de obligatia transportatorului nascuta di n contractul de transport. Neatingerea rezultatului urmarit are drept consecinta activarea raspunderii debitorului, asp ect care este abordat în doctrina sub doua puncte de vedere: a) raspunderea debitorului este subiectiva si se activeaza ca urmare a aplicarii prezumtiei relative de culpa, nerealizarea obiectivului contractat presupunând lipsa de diligenta a debitorului (a se vedea C. Statescu, C.
Bîrsan, Obligatiile, p. 5), care se poate exonera de raspundere numai prin dovedir ea unei situatii de caz fortuit sau forta majora; b) raspunderea debitorului este obiectiva, fara culpa debitorului, deoarece prin dovada cazului fortuit sau fortei majore nu se înlatura prezumtia de culpa, ci se probeaza, pe terenul cauzalitatii, ca între conduita debitorului si neobtinerea rezultatului lipseste raportul de cauzalitate, care este o conditie esentiala si obiectiva pentru existenta raspunderii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 66). 2. Obligatia de mijloace. Alineatul (2) al art. 1481 NCC prezinta obligatia de m ijloace (denumita si obligatie de prudenta si diligenta) ca fiind obligatia pentru a carei executare debitorul este tinut sa foloseasca toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. Doctrina aprecia za ca specificul obligatiei de mijloace sau de prudenta si diligenta este ca obligatia debitorului nu consta în înd atorirea precizata de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toata dilig enta necesara pentru ca rezultatul dorit sa se realizeze (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 5), obli gatia de mijloace negarantând pentru creditor ca rezultatul urmarit prin executarea prestatiei asumate de debitor va fi obtinut (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 66). Exemplul tipic de obligatie de mijloace este obliga tia medicului de a trata pacientul. Noua reglementare a obligatiilor de rezultat si de mijloace este întemeiata pe fap tul ca natura obligatiei are incidenta asupra modalitatii de apreciere a neexecutarii; de asemenea, prin coro borare cu art. 1547 NCC se confirma ca, în cazul obligatiilor de rezultat, neatingerea rezultatului promis constituie o neexecutare, în lipsa unor cauze de exonerare, iar ca în cazul obligatiilor de mijloace, neatingerea rezultatului cons tituie neexecutare numai daca este consecinta faptului ca debitorul nu a depus diligenta necesara (a se vedea si co mentariul art. 1547 NCC). Diligenta pe care debitorul se cuvine sa o depuna în executarea unei obligatii se apreciaza potrivit criteriilor stabilite de art. 1480 NCC. 3. Criteriile de demarcatie. Calificarea obligatiilor contractuale în obligatii de rezultat si obligatii de mijloace este o chestiune de fapt, care se stabileste prin recurgerea la criteriile de de marcatie, enumerate, cu titlu exemplificativ, în alin. (3): a) modul în care obligatia este stipulata în contract. Primul criteriu precizat în leg e stabileste ca principalul indiciu este dat de analiza modului în care partile si-au exprimat vointa cu privire la fe lul obligatiei. Astfel, partile pot imprima unei obligatii general recunoscute ca fiind de rezultat caracteristicile unei obligatii de mijloace si invers; b) existenta si natura contraprestatiei si celelalte elemente ale contractului. Potrivit acestui indiciu, aplicabil în functie de natura contractului, în cazul în care pretul sau, în general, contraprestat ia este neobisnuit de mare, se poate prezuma, având în vedere ansamblul circumstantelor, ca suntem în prezenta unei o bligatii de rezultat; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului. Aplicarea acestui c riteriu de diferentiere are la baza ideea ca, în situatia în care, prin natura prestatiei, executarea acesteia presupune un grad mare de risc (cum este,
spre exemplu, o interventie chirurgicala), se poate prezuma ca partea si-a asuma t o asemenea prestatie numai cu titlu de obligatie de mijloace; d) influenta pe care cealalta parte o are asupra executarii obligatiei. Recurger ea la acest criteriu se întemeiaza pe analiza echibrului dintre parti, în sensul ca, daca creditorul are o influenta sem nificativa asupra executarii prestatiei asumate de debitor, obligatia poate fi considerata ca fiind de diligenta. Ultime le doua criterii legale de diferentiere între obligatiile de rezultat si obligatiile de mijloace reprezinta aplicatii sau particularizari ale criteriului doctrinar al prezentei elementului aleatoriu în realizarea scopului urmarit prin încheierea contr actului (a se vedea Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Obligations. Théorie générale, tome II, Montchestien, Pa ris, 1998, p. 14), deoarece atât gradul de risc presupus de atingerea rezultatului, cât si influenta exercitata de creditor asupra executarii obligatiei au valoarea unui alea fata de conduita debitorului. Diferentele dintre obligatiile de rezultat si de prudenta sunt valabile numai în l inii generale, deoarece, în concret, în functie de specificul obligatiei raportat la rezultatul ce trebuie atins si la p rudenta ce trebuie manifestata, diferentele se estompeaza (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 5). Totusi utili tatea distinctiei dintre obligatiile de rezultat si cele de mijloace este evidentiata de întinderea diferita a garantiei d e executare, care este mai mare în cazul obligatiilor de rezultat si mai restrânsa în privinta obligatiilor de mijloace (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 66-71). Art. 1482. Obligatia de a preda bunuri individual determinate (1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul nasterii obligatiei. (2) Daca însa, la data executarii, debitorul nu este titularul dreptului ce trebui a transmis ori cedat sau, dupa caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligatia debitorulu i nu se stinge, dispozitiile art. 1230 aplicându-se în mod corespunzator. (art. 1230, 1274, 1483-148 8 NCC) Comentariu 1. Distinctii necesare în privinta valabilitatii platii în functie de obiectul oblig atiei si natura bunului. Articolele 1482-1488 NCC reglementeaza în mod unitar si cu titlu de nouta te în legislatia nationala aspecte legate de valabilitatea platii, prin coroborarea a doua criterii: a) primul criteriu este reprezentat de obiectul obligatiilor: de a da (de a stra muta proprietatea asupra unui bun art. 1483, 1486 NCC sau de a da o suma de bani, art. 1488 NCC) si de a face (de a pre da un bun, art. 1482, 1485 NCC) ; b) al doilea criteriu este reprezentat de natura bunului asupra caruia poarta re spectivele obligatii: bunuri individual determinate (art. 1482, 1485), bunuri de gen (art. 1486 NCC, cu aplicatii în cazul obligatiei de a da o suma de bani art. 1488 NCC). Distinctiile operate de noul Cod civil sunt necesare si utile, întrucât au rolul de a clarifica o serie de probleme de ordin teoretic si practic referitoare la conditiile executarii voluntare în natura a obligatiilor decurgând din contracte având ca obiect transmiterea/constituirea de drepturi reale asupra bunurilor indiv
idual determinate/ bunurilor de gen. Concret, este vorba despre determinarea obligatiilor de a da (de a transmit e dreptul real asupra bunului) si de a face (de a preda bunul), despre conditionarea/valabilitatea executarii lor în mod voluntar, precum si despre stabilirea relatiei existente între ele. 2. Reglementarea obligatiei de predare a bunului individual determinat. Articolu l 1482 NCC are ca obiect de reglementare conditiile principale de valabilitate necesare pentru o e xecutare voluntara în natura a obligatiei de a preda bunul individual determinat (obligatie de a face). De obse rvat ca textul legal nu epuizeaza toate aspectele legate de executarea obligatiei de a preda bunul individual determinat , urmând ca stabilirea relatiei cu obligatia de a da (de a stramuta proprietatea) sa aiba loc în contextul art. 1483 NCC, iar determinarea sferei de cuprindere a obligatiei analizate în cadrul art. 1485 NCC. Predarea bunului trebui e efectuata la data stabilita prin contract: de regula, momentul transferului dreptului real (cu observarea art. 14 83 NCC) sau la o data ulterioara. 3. Valabilitatea platii având ca obiect predarea bunurilor individual determinate. Referindu-ne strict la obiectul de reglementare al art. 1482 NCC, interpretarea alin. (1) si (2) permite depistarea a doua conditii de valabilitate a executarii în natura, în mod voluntar, a obligatiei de a preda un bun individual determinat: a) conditia de ordin material: debitorul unui bun individual determinat este lib erat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul nasterii obligatiei. Alin. (1) reia, partial, dispozit iile art. 1102 C.civ., fara a preciza însa consecintele juridice ale deteriorarii starii bunului sau a pieririi sale, din m otive imputabile debitorului sau ivite în mod fortuit. Pentru a stabili consecintele în situatia deteriorarii bunului este n ecesara completarea prezentului articol cu dispozitiile art. 1485 NCC reglementând obligatia de conservare, ineren ta obligatiei de predare, iar pentru situatia pieirii bunului, este necesara trimiterea la dispozitiile art. 1274 NCC referitor la riscul în contractul translativ de proprietate. Pentru a constata liberarea debitorului de obligatia de predare, trebuie verificata, în prealabil, respectarea obligatiei de conservare, conform art. 1485 NCC, deoarece numai cons ervarea starii materiale a bunului din momentul contractarii va asigura, la momentul predarii, liberarea debitorulu i. Din coroborarea art. 1482, art. 1485 si art. 1274 NCC, rezulta ca debitorul este liberat doar în situatii normale prin predarea bunului în starea în care se afla la momentul contractarii si ca, dimpotriva, debitorul va raspunde pentru deteriorarile si/sau pierirea culpabila a bunului si va suporta riscul pierii fortuite a bunului (pâna la moment ul punerii în întârziere a creditorului obligatiei de predare) cu pierderea dreptului la contraprestatie (p entru detalii, a se vedea comentariile art. 1274 NCC si art. 1485 NCC); b) conditia de ordin juridic: daca însa, la data executarii, debitorul nu este tit ularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, dupa caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligatia debitorulu i nu se stinge, dispozitiile art. 1230 NCC aplicându-se în mod corespunzator [conform alin. (2)]. Alineatul (2) al art. 148 2 NCC are în vedere ipoteza contractarii asupra bunurilor viitoare, ipoteza reglementata de art. 1230 NCC si
presupune ca, pentru stingerea obligatiei de predare prin executare voluntara, debitorul sa fie titularul drept ului si sa poata dispune de acesta la data executarii obligatiei de predare, chiar daca la data contractarii debitorul nu avea, prin ipoteza, aceasta calitate. Neîndeplinirea acestei conditii de ordin juridic are doua consecinte: debitorul nu va fi liberat de obligatia de predare si, în plus, va raspunde pentru prejudiciile cauzate creditorului, prin trimitere la sanctiunea precizata în art. 1230 (pentru detalii, a se vedea comentariul art. 1230 NCC). Art. 1483. Obligatia de a stramuta proprietatea (1) Obligatia de a stramuta proprietatea implica si obligatiile de a preda lucru l si de a-l conserva pâna la predare. (2) În ceea ce priveste imobilele înscrise în cartea funciara, obligatia de a stramuta proprietatea o cuprinde si pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii . (art. 885, 1244, 1274, 1482, 1674 NCC) Comentariu 1. Relatia dintre obligatia de a da, de a stramuta proprietatea si obligatia de a face (de predarea a bunului individual). Executarea contractelelor translative de drepturi reale a supra bunurilor individual determinate implica si analizarea modului de efectuare a platii în privinta presta tiei caracteristice a debitorului înstrainator: se distinge, astfel, între obligatia de a da (cu privire la transmiter ea dreptului real) si obligatia de a face (cu privire la predarea bunului). Noul Cod civil a preferat sa prezinte, în prealabil, în art. 1482, obligatia de pred are a bunului individual determinat, pentru ca în art. 1483 sa reglementeze obligatia de a stramuta proprietatea. Aceas ta maniera de reglementare a obligatiilor înstrainatorului decurgând dintr-un contract translativ de proprietate confirma utilitatea distinctiei, dar si a stabilirii relatiei dintre obligatia de a da si obligatia de a face, aspect e controversate în literatura de specialitate. Pornind de la observatia conform careia plata trebuie sa constea în executarea întoc mai a obligatiilor asumate de înstrainator, discutiile doctrinare se împart în privinta stabilirii concrete a acesto r obligatii si a modului lor de îndeplinire, mai ales în cazul executarii lor silite în natura. Astfel, doctrina tradi tionalista opereaza în aceasta materie distinctia între obligatia de a da si obligatia de a face, (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 321). De cealalta parte, doctrina moderna sustine inutilitatea diferentierii între obligatia de a da si cea de a face în materia contractelor translative de drepturi reale, aducând ca principal argument principiul consensualismului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 58-59, p. 456-457). Doctrina franceza repr ezentativa, dupa ce sustine ca obligatia de a da nu exista decât în teorie si ca, practic, ea se stinge din momentul în care se naste, observa totusi existenta autonoma si utilitatatea ei atunci când transferul dreptului de proprietate nu se produce automat la momentul încheierii contractului, datorita naturii lucrului (bunuri de gen, bunuri viitoare ) sau vointei partilor (exprimata în clauze contractuale exprese) sau când este conditionata de încheierea unor contracte în forma autentica (a se vedea
Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 272 si p. 1038). Noul Cod civil a confirmat si, totodata, a dezvoltat teza doctrinei traditionali ste în art. 1483 si, desi terminologic nu opereaza cu notiunea de obligatie de a da un bun individual determinat , o prezinta prin intermediul obligatiilor retinute de mentionata doctrina: obligatia de a stramuta proprietatea implica si obligatiile de a preda lucrul si de a-l conserva pâna la predare, respectiv si obligatia de a preda înscrisurile în materia ca rtilor funciare. Se stabileste, astfel, atât necesitatea retinerii celor doua categorii de obligatii de a da si de a face , cât si strânsa legatura dintre ele, legatura sesizabila cu prilejul executarii lor. 2. Nasterea si executarea obligatiei de a stramuta prorietatea. Consideram ca, în domeniul contractelor translative de proprietate, trebuie distins între existenta/recunoasterea/depistar ea obligatiilor de a da si de face si executarea lor silita în natura. În plus, obligatia de a da ni se releva cu precader e în momentul în care transferul dreptului real nu are loc la momentul contractarii, din considerente diferite fi ind conditionat de: identificarea bunurilor generice, realizarea bunurilor viitoare, încheierea contractelor în forma autentica si înscrierea dreptului transmis în cartea funciara (pentru imobilele obiect al cartilor funciare), clauze contractuale de amânare a momentului trasnferului dreptului (independent de natura mobiliara/imobiliara a bunului). Obligatia de a da se naste si se executa diferit, în functie de: principiul consen sualismului, natura imobilara a bunurilor sau de clauzele contractuale amânând transferul dreptului: a) în domeniul bunurilor mobile individual determinate si existente la data contra ctarii, în lipsa clauzele contractuale amânând transferul dreptului, obligatia de a da se naste solo consensu din momentul contractarii si implica obligatiile de predare si de conservare. Dispozitiile alin. (1) al art. 1483 NCC au valoare generala, prin raporate la normele speciale din materia vînzarii-cumpararii (a se vedea si coment ariul art. 1674 NCC) si trebuie coroborate si cu dispozitiile din materia suportarii riscurilor (art. 1274 NCC). Practic, obligatiile de predare si de conservare reprezinta consecinte ale operarii automate, ope legis, a transferulu i dreptului de proprietate, de aceea noul Cod civil utilizeaza termenul de implicare ; b) în materia imobilelor înscrise în carte funciara, alin. (2) prevede ca obligatia de a stramuta proprietatea o cuprinde si pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii. Prin coroborare cu prevederile art. 885 NCC si art. 1244 NCC, rezulta ca nasterea obligatiei de a da este conditiona ta de executarea obligatiilor de a face (de a încheia contractul în forma autentica, respectiv de a preda înscrisurile necesar e pentru cartea funciara), transferul dreptului operând la momentul efectuarii înscrierilor în cartea funciara. În acest caz, obligatiile de a face conditioneaza nasterea obligatiei de a stramuta proprietatea si (pâna la un punct) executarea ei, prin intermediul debitorului (presupunând încheierea contractului în forma autentica si predarea înscrisu rilor), excluzând operatiunea de înscriere în cartea funciara care marcheaza transferul efectiv al pro prietatii; de aceea, noul Cod civil utilizeaza termenul cuprindere , obligatia de a stramuta cuprinzând obligatiile de a face mentionate. Bineînteles,
alin. (1) cu referire la obligatiile de predare si conservare ramân aplicabile si în domeniul bunurilor imobilare, ca si consecinte ale executarii obligatiei de a stramuta proprietatea, când momentul tra nsferarii dreptului nu coincide cu momentul predarii bunului. Rezulta ca obligatia de a stramuta proprietatea, obligatie de a da, are sfera de cuprindere diferita, dupa cum se refera la bunuri individual determinate mobile sau imobile înscrise în cartea funcia ra, dar are aceleasi consecinte juridice, indiferent de natura mobiliara/imobiliara bunurilor respective. Art. 1484. Cedarea drepturilor sau actiunilor Daca bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fara culpa debitorului, acesta este dator sa cedeze creditorului drepturile sau actiunile în despagubire pe care le are cu privire la bunul respectiv. ( art. 1274, 1525 NCC) Comentariu 1. Consecintele pieirii sau pierderii bunului din motive independente de culpa d ebitorului. Ipotezele avute în vedere de art. 1484 NCC se refera la pieirea, pierderea sau sco aterea din circuitul juridic a bunului, intervenite între momentul transferului dreptului real si momen tul predarii bunului, din motive independente de culpa debitorului. În termeni generali, este vorba despre i mposibilitatea de îndeplinire a obligatiei de predare), împrejurare în legatura cu care art. 1484 NCC reglementeaza doar îndatorirea debitorului de a ceda creditorului drepturile sau actiunile în despagubire pe care le are cu privir e la bunul respectiv; de remarcat ca textul legal analizat nu trateaza problema de drept a suportarii pieririi bunulu i din motive fortuite sau independente de culpa debitorului, problema vizata si solutionata de art. 1274 si 1525 NCC, în functie si de momentul punerii în întârziere a creditorului, respectiv a debitorului (a se vedea comentariile art. 127 4 si 1525 NCC). Concret, pieirea sau pierderea bunului din motive independente de culpa debitoru lui pot fi cauzate de evenimente fortuite sau prin fapta unor terte persoane pentru care debitorul nu era obligat sa raspunda; scoaterea bunului din circuitul civil este rezultatul exclusiv al interventiei unei legi speciale, fiind vorba despre o pieire a bunului în sens juridic, cauza în sine putând fi denumita si le fait du prince (fapta printului ). În toate aceste situatii, debitorul este dator sa cedeze creditorului drepturile sau actiunile în despagubire pe care le are cu privire la bunul respectiv, contra urmatoarelor subiecte de drept: societate de asigurare, tert responsabil de pieirea bunului, institutie/persoana publica în cazul scoaterii bunului din circuitul civil. Art. 1485. Obligatia de a preda un bun Obligatia de a preda un bun individual determinat o cuprinde si pe aceea de a-l conserva pâna la predare. (art. 1274, 1480, 1482-1483, 1525, 2107, 2113-2114 NCC) Comentariu 1. Determinarea sferei obligatiei de a preda un bun individual determinat. Dupa ce în art. 1482 NCC a reglementat conditiile principale de valabilitate necesare pentru o executare vo luntara în natura a obligatiei de a preda bunul individual determinat (obligatie de a face), în art. 1485 noul Cod civ
il determina sfera de cuprindere a obligatiei analizate, prevazând ca obligatia de a preda un bun individual determin at o cuprinde si pe aceea de a-l conserva pâna la predare. Cu ocazia comentarii art. 1482 alin. (1), aratam ca acesta reia, partial, dispoz itiile art. 1102 C.civ., fara a preciza însa consecintele juridice ale deteriorarii sau pieririi bunului din motive imputabil e debitorului sau ivite în mod fortuit; si ca, pentru a stabili consecintele în situatia deteriorarii bunului, este necesa ra completarea art. 1482 cu dispozitiile art. 1485 NCC reglementând obligatia de conservare, inerenta obligatiei de predare . Concret, dispozitiile art. 1485 NCC au rolul de a suplini referirile exprese din vechiul art. 1102 C.civ., potri vit carora debitorul este liberat prin predarea lucrului în starea în care se afla la momentul contractarii, daca deteriorar ile ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul sau greseala sa, nici prin aceea a persoanelor pentru care este resp onsabil . 2. Conservarea bunului pâna la predare. Practic, obligatia de conservare este nece sara în scopul pastrarii starii materiale a bunului, când, printr-o clauza contractuala expresa, partile au convenit ca predarea bunului individual determinat sa fie ulterioara transferului dreptului real (tra nsfer care se realizeaza conform distinctiilor mentionate în art. 1483 NCC). Calitatea de debitor al obligatiei de predare are ca izvor clauza contractuala respectiva, obligatie de predare de care art. 1485 NCC leaga si obl igatia de conservare. Dispozitiile art. 1485 au valoarea unei norme generale, prin raportare la normele speciale din mat eria contractului de depozit (a se vedea art. 2107, art. 2113-2114 NCC). În executarea obligatiei de conservare, debi torul va depune diligenta unui bun proprietar (a se vedea comentariul art. 1480 NCC) si va raspunde pentru deterior area sau pieirea culpabila a bunului de natura sa împiedice predarea bunului în starea în care se afla la momentul nasterii obligatiei. Prin analogie cu vechea reglementare a art. 1102 C.civ. si prin trimitere la dispozitiile special e din materia contractului de depozit (art. 2113-2114 NCC), debitorul va raspunde indiferent daca deteriorarea bunului este rezultatul faptei sale sau a persoanelor pentru care este responsabil. În lipsa de stipulatie contrara, debitor ul suporta riscul pieirii fortuite a bunului, conform art. 1274 NCC; daca înstrainatorul bunului nu executa, din motive imputabile, obligatia de predare la momentul stabilit, de la data punerii sale în întârziere va suporta în mod automat ri scul pieirii fortuite a bunului (a se vedea comentariul art. 1525 NCC). Art. 1486. Obligatia de a da bunuri de gen Daca obligatia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul sa aleaga bunu rile ce vor fi predate. El nu este însa liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel put in medie. ( art. 1478, 1678 NCC) Comentariu 1. Executarea obligatiei de a da bunuri de gen. Articolul 1486 NCC reia si dezvo lta dispozitiile art. 1103 C.civ. referitor la modul de executare voluntara în natura a obligatiei de a da bunuri de gen. În privinta acestor bunuri, transferul dreptului de proprietate are loc de plin drept, automat, în momentul in
dividualizarii bunurilor, operatiune materiala care se realizeaza, de regula, la predarea lor catre dobândit or (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 456). Rezulta ca obligatia de a da se executa la un moment ulterior înc heierii contractului, prin intermediul unor activitati materiale sau fapte ale debitorului, reprezentând obligatii de a f ace. Art. 1478 NCC are valoare de norma generala, prin raportare la norma speciala din materia vânzarii bunurilor de gen (a se vedea art. 1678 NCC), dispunând ca proprietatea se transfera cumparatorului numai dupa individualizarea bunurilor prin predare, numarare, cântarire, masurare ori prin alt mod convenit de parti (a se vedea comen tariul art. 1678 NCC). Textul legal analizat nu utilizeaza termenul de individualizare , ci pe acela de ale gere si reglementeaza doua aspecte referitoare la modul de executare a obligatiei de a da: a) instituie dreptul debitorului de a alege bunurile ce vor fi predate; b) conditioneaza liberarea debitorului de predarea unor bunuri de calitate cel p utin medie. Astfel, este limitat dreptul debitorului de a alege bunurile care vor fi predate, pentru a evita o ev entuala atitudine de rea-credinta a acestuia prin alegerea spre predare a unor bunuri de calitate inferioara, în dauna intereselor creditorului. În caz de pierire fortuita a bunurilor între momentul încheierii contractului si momen tul alegerii sau predarii bunurilor, debitorul nu este liberat de obligatie, deoarece bunurile de gen nu p ier ( genera non pereunt), putând fi înlocuite cu altele de aceeasi natura (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 457). Art. 1487. Obligatia de a constitui o garantie Cel care este tinut sa constituie o garantie, fara ca modalitatea si forma acest eia sa fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garantie reala sau personala ori o a lta garantie suficienta. Comentariu 1. Executarea obligatiei de a constitui o garantie. Articolul 1487 NCC reglement eaza modul de executare a obligatiei de a constitui o garantie. Un subiect de drept poate fi tinut sa cons tituie o garantie în temeiul unui contract, a unei dispozitii legale sau a unei hotarâri judecatoresti, în functie si de natura garantiei; în cazul dispunerii constituirii garantiei printr-unul din ultimele doua temeiuri, sunt p revazute, de regula, toate aspectele necesare operatiunii de garantare, cu precizarea modalitatii si formei garantiei . De observat ca obiectul de reglementare al art. 1487 nu consta în constituirea efectiva a unei garantii, ci în indicarea elementelor necesare pentru constituirea ulterioara a unui garantii. Textul legal contine o prevedere supletiva de vointa a partilor si, totodata, ge nerala, pentru aplicarea careia este absolut necesara trimiterea la normele speciale reglementând diferitele tipuri de garantii. Ipoteza avuta în vedere de art. 1487 este a nedeterminarii de catre parti a modalitatii si formei garantiei , ca accesoriu pe lânga un raport juridic obligational principal: astfel, este stipulata libertatea constituitorului de a oferi, la alegerea sa, o garantie reala sau personala ori o alta garantie suficienta; din teza finala a art. 1487 rezulta ca libertatea de alegere a constituitorului
garantiei nu este limitata de natura garantiei, ci de atributul de a fi suficien ta în vederea realizarii functiei sale specifice fata de raportul juridic obligational principal. Constituitorul garant iei poate fi debitorul raportului juridic obligational principal sau un tert, în functie de natura acestui raport si de inte resele partilor implicate. Ca urmare a alegerii garantiei conform art. 1487, se va proceda la constituirea ei efectiva, prin încheierea mecanismului sau formalitatilor conventionale prevazute de lege pentru garantia respectiva. Art. 1488. Obligatia de a da o suma de bani (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea catre creditor a sum ei nominale datorate. (2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obisnuit în locul unde acea sta trebuie efectuata. (3) Cu toate acestea, creditorul care accepta în conditiile alin. (2) un cec ori u n alt instrument de plata este prezumat ca o face numai cu conditia ca acesta sa fie onorat. (art. 1 271 NCC) Comentariu 1. Consacrarea cu titlu supletiv a principiului nominalismului monetar. Alineatu l (1) al art. 1488 NCC consacra printr-o norma cu valoare generala si supletiva principiul nominalismul ui monetar, însemnând ca riscul deprecierii monetare este suportat de creditor. Textul legal reia, la nivel conc eptual, dar de o maniera moderna, dispozitiile art. 1578 C.civ. De-a lungul vremii, textul din vechiul Codul civil a ridicat o serie de probleme: a) aplicabilitatea regulii nominalismului monetar, care a fost extinsa la toate obl igatiile pecuniare, nu numai la cele rezultând dintr-un contract de împrumut; b) valoarea sa supletiva, recunoscuta atât de doctrina clasica, cât si de cea actuala, cu consecinta posibilitatii de derogare prin acordul partilor, textul l egal nefiind de ordine publica (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 472-473). Concluzia este ca regula nominalismului monetar se aplica numai spre a suplini v ointa neexprimata a partilor contractante; ele o pot înlatura în mod expres, prevazând modalitatea de mentinere a v alorii reale a obligatiilor pe tot timpul executarii lor,pentru a se apara împotriva consecintelor deprecierii pu terii de cumparare a banilor, prin intermediul clauzelor conventionale de indexare si clauzelor de revizuire sau re evaluare. Clauzele de indexare si revizuire sunt valabile, fiind o concretizare a principiului libertatii contract uale, cu conditia de a nu depasi limitele acestui principiu; indexarea se produce automat, în raport cu variatia unui indice de referinta stabilit de parti, spre deosebire de revizuire care are ca efect doar obligatia partilor de a reneg ocia raportul juridic obligational în anumite circumstante (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 474). Sub un anumit aspect, al onerozitatii excesive a obligatiilor, astfel de problem e sunt solutionate prin reglementarea expresa a impreviziunii în art. 1271 NCC, prevazând îndatorirea debitorului de a initi a renegocierea contractului afectat de o situatie de impreviziune. 2. Mijloacele moderne de plata. Alineatul (2) al art. 1488 trateaza problema mij loacelor de plata moderne,
stipulând libertatea alegerii mijloacelor de plata în functie de obiceiurile locului efectuarii platii. Daca partile nu au convenit altfel, debitorul poate plati în numerar, prin cec, cambie, bilet la ordi n, carte de credit, mijloace electronice de plata etc., cu conditia ca mijlocul de plata sa fie disponibil fara cheltuiel i neobisnuite în locul unde se face plata (care este, de regula, sediul sau domiciliul creditorului). Alineatul (3) stabileste o limitare a libertatii mijloacelor de plata, precizând c a, în lipsa de stipulatie contrara, plata este considerata acceptata de creditor numai sub conditia onorarii instrumentulu i de plata, spre exemplu, de catre banca însarcinata cu plata unui cec. Art. 1489. Dobânzile sumelor de bani (1) Dobânda este cea convenita de parti sau, în lipsa, cea stabilita de lege. (2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsa, atunci când sunt cerute în instanta . În acest din urma caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecata. [art. 1 al in. (2)-(3), art. 8 O.G. nr. 13/2011] Comentariu 1. Acceptiunile notiunii de dobânda . Articolul 1489 NCC are rolul de norma generala în materia dobânzilor sumelor de bani, cu observarea ca pentru corecta si completa lui întelegere sau ap licare este necesara trimiterea la legislatia speciala, reprezentata, de lege lata, de O.G. nr. 13/2011 privind dobân da legala remuneratorie si penalizatoare. Din punct de vedere juridic, notiunea de dobânda este purtatoare a ce l putin doua sensuri, corespunzatoare unor naturi juridice diferite: a) dobânda remuneratorie, având natura juridica de fructe civile, cu titlu de pret a l capitalului împrumutat. Aceasta acceptiune este utilizata si în terminologia O.G. nr. 13/2011 în art. 1 alin . (2) (Dobânda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit termen, calculata pentru perioada anterioaaa împlinirii termenului scadentei obligatiei, este denumita dobânda remuneratorie); b) dobânda moratorie, având natura juridica a daunelor-interese moratorii, cu titlu sanctionator, în caz de executare cu întârziere a obligatiei banesti. Dobânda moratorie poate fi prevazuta de catre parti, pe cale conventionala, sub forma de clauza penala sau penalitate ori prin lege, sub form a de dobânda legala. Acestei aceptiuni îi corespunde sintagma de dobânda penalizatoare conform O.G. nr. 13/2011, art. 1 alin. (3) (Dobânda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru neîndeplinirea obligatiei respecti ve la scadenta este denumita dobânda penalizatoare). Alineatul (1) al art. 1489 NCC stabileste regula conform careia cuantumul despag ubirilor este limitat, la obligatiile banesti, la dobânda legala, numai în lipsa unor dispozitii contractuale (cu respecta rea dispozitiilor legale privind limita dobânzii conventionale). Rezumând, dobânda conventionala poate avea dubla natur a juridica: în cazul unui împrumut cu titlu gratuit, ea se acorda numai pentru executarea cu întârziere a obliga tiei, deci ca daune moratorii; în cazul unui împrumut cu titlu oneros, ea reprezinta fructe civile, la care se pot adauga daune moratorii (în caz de
întârziere în executare, stabilite ori prin aceeasi conventie a partilor, ori prin rap ortare la dobânda legala). 2. Reglementarea anatocismului. Noul Cod civil admite de principiu, anatocismul, prevazând trei modalitati de implementare: pe cale legala, prin clauze contractuale exprese sau printr-o h otarâre judecatoreasca. Conform alin. (2) al art. 1489 NCC, prima teza, dobânzile scadente produc ele însele dobânzi n umai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege o prevede ori, în lipsa, atunci când sunt ceru te în instanta. Rezulta ca în primele doua modalitati-sursa ale anatocismului, acesta se produce chiar de la s cadenta, pe când în ultimul caz, noile dobânzi curg la dobânzile scadente numai din momentul cererii de chemare în jude cata. În aplicarea alin. (2) al art. 1489 NCC este necesara observarea art. 8 al O.G. nr . 13/2011 care, în privinta anatocismului, face distinctie între dobânda remuneratorie si cea penalizatoare. Art. 1490. Plata partiala (1) Creditorul poate refuza sa primeasca o executare partiala, chiar daca presta tia ar fi divizibila. (2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executarii partiale sunt în sarcina debitorului, chiar si atunci când creditorul accepta o asemenea executare. Comentariu 1. Principiul indivizibilitatii platii. Articolul 1490 reia si dezvolta art. 110 1 alin. (1) C.civ. conform caruia plata trebuie efectuata în întregime, creditorul având dreptul de a refuza executarea partia la a creantei; este confirmat, astfel, principiul indivizibilitatii platii care presupune ca plata trebuie sa f ie integrala, chiar daca prestatia datorata este, prin natura sa, divizibila (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 458 ). În acceptiunea noului Cod civil, terminologic, este stipulata regula refuzului creditorului de a primi o plata pa rtiala. În cazul obligatiei de a da o suma de bani decurgând dintr-un contract de împrumut, plata integrala a creantei pre supune, alaturi de capital, si plata dobânzilor, cu tilu de fructe civile. Regula indivizibilitatii platii sau a refuzarii platii partiale este stipulata în favoarea creditorului si are valoarea unei norme supletive, de la care partile p ot deroga; în acest demers, nu este absolut necesara o clauza contractuala expresa, simpla acceptare din partea cred itorului a unei plati partiale, la momentul executarii, fiind suficienta. Cu titlu de exemplu, semnalam urmatoare exceptii de la principiul indivizibilita tii platii: a) conventia contrara a partilor, mai ales pentru ipoteza în care partile stabiles c, din momentul contractarii, efectuarea platii în mod esalonat, practica frecventa în cazul obligatiilor de a da o suma de bani; b) compensatia legala, care opereaza de plin drept, având ca efect stingerea oblig atiilor inegale reciproce pâna la concurenta celei mai mici, cu consecinta acceptarii de catre creditorul obligati ei cu valoare mai mare a unei plati partiale; c) decesul debitorului, când sunt mai multi mostenitori, între care datoria se va di vide de plin drept. 2. Acceptarea platii partiale de catre credior. Suportarea cheltuielilor suplime ntare. Executarea
partiala poate impune creditorului cheltuieli suplimentare (spre exemplu: cheltu ieli de transport, comisioane bancare etc.). Alineatul (2) al art. 1490 NCC precizeaza ca, în lipsa unei convent ii contrare, aceste cheltuieli sunt în sarcina debitorului; faptul ca un creditor accepta executarea partiala nu prezum a renuntarea sa la restituirea cheltuielilor suplimentare. În cazul clauzelor contractuale de executare esalonata a platii, de regula, partile prevad si modul de suportare a cheltuielilor suplimentare. Art. 1491. Plata facuta cu bunul altuia (1) Atunci când, în executarea obligatiei sale, debitorul preda un bun care nu îi apar tine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât daca se angajeaza sa execute prestatia datorata cu un alt bun de care acesta poate dispu ne. (2) Creditorul de buna-credinta poate însa restitui bunul primit si solicita, daca este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit. Comentariu 1. Reglementarea platii facute cu bunul altuia. Conditii. Articolul 1491 NCC reg lementeaza, plata facuta cu bunul altuia, operatiune a carei valabilitate este supusa unor conditii din p artea debitorului, în functie de buna sau reaua-credinta a creditorului. Alineatul (1) are drept ipoteza un creditor d e rea-credinta, care în mod constient accepta plata facuta cu bunul altuia; expresia bun al altuia se refera atât la situa tia în care bunul apartine altei persoane, cât si la situatia în care, desi bunul este al debitorului, nu poate dispu ne de el (de pilda, pentu ca face obiectul unui drept de uzufruct instituit în favoarea unui tert uzufructuar). Daca , posterior predarii bunului repectiv, intervine tertul reclamând dreptul asupra bunului, precum si predarea ac estuia, doua solutii sunt posibile: a) prima solutie este prevazuta în alin. (1): pentru a onora pretentia întemeiata a tertului, debitorul nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât daca se angajeaza sa execute prestat ia datorata cu un alt bun de care poate dispune. Creditorul, fiind de rea-credinta, este pus de lege în situatia de a restitui bunul si de a accepta repetarea executarii prestatiei, având ca obiect, de asta data, un bun de care deb itorul poate dispune; b) a doua solutie este dedusa din maniera negativa de reglementare a primei solu tii (debitorul nu poate cere creditorului restituirea bunului), precum si de conditionarea ei, prin predarea unui alt bun. În rezolvarea acestei probleme, debitorul nu va cere restituirea bunului de la creditor, ci va trata c u tertul asupra unei modalitati de despagubire a acestuia. Din punct de vedere practic, aceasta ar trebui sa fie pr ima varianta de solutionare, întrucât un eventual refuz al tertului de a primi despagubiri în schimbul bunului determina activarea celei de-a doua solutii, al carei mod de implementare este prevazut în alin. (1) al art. 1491. 2. Situatia creditorul de buna-credinta. Pentru situatia creditorului de buna-cr edinta, alin. (2) contine prevederi legale deosebite. Alineatul (2) al art. 1491 NCC nu defineste creditor ul de rea-credinta; potrivit principiului general al bunei-credinte în materie contractuala, este de buna-credinta acel cred itor care nu cunostea ca bunul
predat nu apartine debitorului sau ca, desi îi apartine, nu poate dispune de el. N ecunoasterea din partea creditorului se va aprecia diferit, în functie de natura mobiliara sau imobilara a bunului (sup us înscrierii în cartea funciara), precum si în functie de caracterul scuzabil al erorii invocate de catre creditor; astfel, alin. (2) ni se înfatiseaza drept o norma generala, pentru a carei aplicabilitate este strict necesara trimiterea la norme speciale reglementând regimul juridic al diferitelor categorii de bunuri, precum si al eventualelor vi cii de consimtamânt invocate de catre creditor. Solutia preconizata de alin. (2) este în sensul alegerii creditorului de buna-cred inta de a restitui bunul primit si de solicita, daca este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit ; solutia depinde de optiunea creditorului de a sanctiona comportamentul debitorului sau, prin anularea contra ctului, în baza viciului erorii sau dolului. Astfel, dispozitiile alin. (2) au valoare orientativa, cuprinzând sub o s ingura problema de drept bunacredinta a creditorului în cazul platii bunului altuia mai multe situatii juridice , încadrabile în diferite norme speciale. Art. 1492. Darea în plata (1) Debitorul nu se poate libera executând o alta prestatie decât cea datorata, chia r daca valoarea prestatiei oferite ar fi egala sau mai mare, decât daca creditorul consim te la aceasta. În acest din urma caz, obligatia se stinge atunci când noua prestatie este efectuata. (2) Daca prestatia oferita în schimb consta în transferul proprietatii sau al unui a lt drept, debitorul este tinut de garantia contra evictiunii si de garantia contra viciilo r lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzarii, cu exceptia cazului în care creditorul prefe ra sa ceara prestatia initiala si repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garantiile oferit e de terti nu renasc. (art. 1695 NCC si urm. NCC) Comentariu 1. Notiunea de dare în plata . Articolul 1492 reitereaza regula conform careia debito rul este liberat numai daca executa prestatia datorata, cu precizarea ca nu se poate libera executând o a lta prestatie, chiar daca valoarea acesteia ar fi egala sau mai mare; în teza finala a alin. (1), art. 1492 NCC admit e, în mod implicit, notiunea de dare în plata , fara a o defini, dar cu prezentarea unor conditii de valabilitate si a efe ctelor asupra raportului juridic obligational. Aceasta posibilitate de stingere a obligatiilor nu era stipulata e xpres nici în vechiul Cod civil, dar existenta ei se deducea din interpretarea per a contrario a art. 1100 C.civ. Dar ea în plata este definita în doctrina ca fiind operatiunea prin care debitorul executa catre creditorul sau cu consimtamânt ul acestuia o alta prestatie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligational (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 384). Asemanator vechii reglementari, notiunea de dare în plata este admisa în baza principiului libertatii contractuale si prin interpretarea alin. (1) al art. 1492 NCC, pentru situatia în care exista consimtamântul expres al creditorului în sensul acceptarii altui lucru spre plata, consimtamânt car
e conduce la încheierea conventiei de dare în plata. 2. Conditiile darii în plata. Darea în plata trebuie sa îndeplineasca conditiile obisn uite de valabilitate a oricarei conventii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 545). În plus, darea în plata presupune si unele conditii împrumutate de la regimul juridic al platii propriu-zise si de la regimul juridic al vânzarii-cumpararii: a) existenta unei obligatii valabile, pe care partile urmaresc sa o stinga; b) partile sa întruneasca cerintele de a face o plata valabila; c) debitorul sa fie proprietarului bunului dat în plata si sa aiba capacitatea de a încheia acte juridice de dispozitie cu privire la bunurile sale (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 545). 3. Efectele darii în plata. Potrivit noii reglementari, efectele darii în plata sunt urmatoarele: a) stingerea obligatiei, conditionata de efectuarea unei plati valabile. Alineat ul (1) al art. 1492 NCC precizeaza ca simpla acceptare a noii prestatii nu libereaza pe debitor: debitorul va fi liber at numai atunci când noua prestatie este executata; b) darea în plata având ca obiect un bun individual determinat produce efectul trans lativ de proprietate din momentul realizarii acordului de vointa (cu respectarea conditiilor de forma pen tru ipoteza unui bun imobil). În plus, conform alin. (2), daca accipiensul a primit un bun dat în plata si ulterior este evins de un tert sau descopera viciile ascunse ale lucrului, are de ales între a valorifica garantia contra evict iunii si garantia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzarii (a se vedea comentariile art. 1695 NCC si urm.) si a solicita prestatia initiala si repararea prejudiciului. Înseamna ca evingerea creditorului de catre u n tert sau descoperirerea viciilor ascunse au drept efect caducitatea conventiei de dare în plata si reactivarea vech ii prestatii a debitorului; c) stingerea garantiilor si accesoriilor vechii obligatii (a se vedea L. Pop, Ob ligatiile, vol. I, p. 545); acest efect al darii în plata este sesizabil cu precadere în ipotezele alin. (2), noul Cod civil stipulând expres ca, în respectivele cazuri determinând caducitatea conventiei de dare în plata si re-activarea vechii prestatii a debitorului, garantiile oferite de terti în legatura cu obligatia initiala nu vor renaste. Art. 1493. Cesiunea de creanta în locul executarii (1) Atunci când, în locul prestatiei initiale, este cedata o creanta, obligatia se s tinge în momentul satisfacerii creantei cedate. Dispozitiile art. 1568 1584 sunt aplicabile în mod cor espunzator. (2) Daca, potrivit întelegerii partilor, obligatia în locul careia debitorul îsi cedea za propria creanta se stinge înca de la data cesiunii, dispozitiile art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzator, cu exceptia cazului în care creditorul prefera sa ceara prestatia i nitiala. (art. 1492, 1568-1584, 1586, 1492 NCC) Comentariu 1. Darea în plata având ca obiect cedarea unei creante. Conditii de valabilitate. Ar ticolul 1493 NCC reglementeaza o aplicatie particulara a notiunii de dare în plata , atunci când în locul prestatiei initiale este cedata o creanta. Pentru valabilitatea acestei operatiuni juridice, trebuie îndeplinite m
ai multe categorii de conditii: a) prima categorie de conditii vizeaza conditiile de valabilitate ale oricarei c onventii; b) a doua categorie de conditii se refera la cerintele speciale de valabilitate ale darii în plata, mentionate în art. 1492 NCC: existenta unei obligatii valabile, având ca obiect prestatia ce urmeaza a fi în locuita cu cedarea creantei, consimtamântul expres al partilor etc. (a se vedea comentariul art. 1492 NCC); c) a treia categorie de conditii speciale presupune respectarea unor dispozitii legale din materia cesiunii de creanta, de altfel expres indicate de alin. (1): este vorba despre prevederile art. 15681584 NCC referitoare la modul de operare a transferului dreptului de creanta, creantele care pot fi cedate, efectele cesi unii între parti si fata de terti (a se vedea comentariile art. 1568-1584 NCC). 2. Efectele darii în plata având ca obiect cedarea unei creante. Darea în plata având ca obiect cedarea unei creante are efecte specifice, mentionate în alin. (1) si (2) ale art. 1493 NC C. Astfel, alin. (1) stipuleaza regula supletiva a stingerii obligatiei debitorului în momentul satisfacerii creantei ced ate, cu scopul protejarii intereselor creditorului; legea permite, în mod expres, ca partile sa convina asupra altui mom ent de stingere a obligatiei principale prin raportare la executarea creantei date, în functie, de regula, de v alorile nominale ale creantelor implicate (cea principala, si cea cedata). Alineatul (2) al art. 1493 NCC reglementeaza doua solutii alternative pentru ipo teza în care, potrivit întelegerii partilor, obligatia principala se stinge înca de la data cesiunii, iar creditorul nu încaseaza creanta cedata sau nu o poate face opozabila tertilor: a) prin trimitere la dispozitiile art. 1586 NCC se pastreaza raspunderea debitor ului cedent pentru evictiune, sau b) creditorul opteaza pentru executarea prestatiei initiale. Solutiile cuprinse în alin. (2) sunt similare art. 1492 alin. (2) NCC cu privire la darea în plata având ca obiect un bun individual determinat, i ar ulterior transferului dreptului asupra bunului, creditorul este evins sau descopera viciile ascunse ale lucrului (a se vedea comentariul art. 1492 NCC). Art. 1494. Locul platii (1) În lipsa unei stipulatii contrare ori daca locul platii nu se poate stabili po trivit naturii prestatiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între parti ori al uzantelor: a) obligatiile banesti trebuie executate la domiciliul sau, dupa caz, sediul cre ditorului de la data platii; b) obligatia de a preda un lucru individual determinat trebuie executata în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligatii se executa la domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorulu i la data încheierii contractului. (2) Partea care, dupa încheierea contractului, îsi schimba domiciliul sau, dupa caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al platii, suporta cheltuiel ile suplimentare pe care aceasta schimbare le cauzeaza. (art. 1498 NCC)
Comentariu 1. Modalitati de determinare a locului platii. Determinarea locului platii prezi nta importanta sub urmatoarele aspecte, în principal: pentru precizarea cheltuielilor de transport ne cesare pentru transportarea obiectului la acel loc; în raporturile de drept international privat, legea tarii locului unde se efectueaza plata (lex loci solutionis) este legea aplicabila executarii obligatiiei (a se vedea C. Sta tescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 316). Articolul 1494 NCC precizeaza urmatoarele modalitati de determinare a locului pl atii: a) clauza contractuala expresa indicând locul platii; se reitereaza, astfel, liber tatea contractuala a partilor în precizarea locului platii, regula mentionata în art. 1104 alin. (1) C.civ.; b) în lipsa clauzei exprese, locul este determinat în functie de natura prestatiei ( de exemplu, obligatiile rezultând din contractul de întretinere se executa la domiciliul creditorului); c) în lipsa unei clauze exprese, se poate recurge la interpretarea în ansamblu a con tractului pentru stabilirea intentiei implicte a partilor în privinta locului platii; d) în lipsa unei clauze exprese, locul platii se va determina în temeiul practicilor statornicite între parti or al uzantelor la care acestea au aderat. 2. Reguli supletive de determinare a locului platii. În absenta clauzei exprese or i daca, prin aplicarea criteriilor mentionate, locul platii nu poate fi stabilit, alin. (1) stipuleaza trei reguli supletive, completatoare ale vointei partilor, în functie de obiectul obligatiei. Dintre aceste reguli supletiv e, doua sunt speciale pentru obligatiile banesti si obligatia de a preda un lucru individual determinat , a tr eia fiind de aplicatie generala. Prima regula supletiva speciala este prevazuta în alin. (1) lit. a): obligatiile b anesti, indiferent de titlul sub care sunt datorate (restituirea unui împrumut, repararea unui prejudiciu etc.), trebuie exec utate la domiciliul sau, dupa caz, sediul creditorului de la data platii; rezulta ca în privinta obligatiilor banesti este stipulata regula supletiva potrivit careia plata este portabila. A doua regula supletiva speciala este prevazuta în alin. (1) lit. b): obligatia de a preda un lucru individual determinat trebuie executata în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; este reiterata, astfel, regula prevazuta în art. 1104 alin. (2) C.civ., exprimabila prin adagiul ibi dari debet ubi est. A treia regula supletiva este prevazuta în alin. (1) lit. c) si are aplicabilitate generala, cuprinzând toate celelalte obligatii care se vor executa la domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului la data încheierii contractului; este instituita, astfel, regula potrivit careia plata este cherabila. Noul Cod civil pastreaza reglementarea din art. 1104 alin. (3) C.civ., cu exceptia obligatiilor banesti în privinta carora a stipulat o regul a speciala. 2. Suportarea cheltuielilor în situatia schimbarii domiciliului/sediului. Alineatu l (2) al art. 1494 reglementeaza modul de suportare a cheltuielilor suplimentare ocazionate de schi mbarea locului platii, indiferent de modalitatea sau regula de stabilire a acestuia: partea care, dupa încheierea co ntractului, îsi schimba domiciliul sau, dupa caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al pla tii, suporta cheltuielile suplimentare pe care aceasta schimbare le cauzeaza; aceste cheltuieli suplimentare sunt independ
ente si aditionale prin raportare la cheltuielile platii, determinate potrivit art. 1498 NCC. Art. 1495. Data platii (1) În lipsa unui termen stipulat de parti sau determinat în temeiul contractului, a l practicilor statornicite între acestea ori al uzantelor, obligatia trebuie executata de îndata. (2) Instanta poate stabili un termen atunci când natura prestatiei sau locul unde urmeaza sa se faca plata o impune. (art. 1522, 1535-1536 NCC) Comentariu 1. Modalitati de determinare a datei platii. Regula exigibilitatii obligatiei la momentul contractarii. Articolul 1495 NCC stabileste, dispozitii generale indicând modalita tile de determinare a datei platii si, în lipsa acestora, regula supletiva a exigibilitatii imediate a obligatiilor. Plata trebuie efectuata la momentul când obligatia a ajuns la scadenta, adica a devenit exigibila (a se vedea C. Statescu , C. Bîrsan, Obligatiile, p. 315). Conform alin. (1), exigibilitatea obligatiei sau data platii este, în primul rând, s tabilita de catre parti, prin indicarea unui termen de executare; în lipsa unei clauze exprese, data platii poate rezulta din interpretarea contractului, iar daca nici aceasta modalitate nu se dovedeste utila, se va recurge la practicile statornicite între parti, respectiv la uzante. Conform tezei finale a alin. (1), daca niciuna dintre modalitatile indic ate nu conduce la determinarea datei supletiva a exigibilitatii im de executare a obligatiei, legea stabileste regula ediate a obligatiei, adica din momentul încheierii contractului. În cazul în care debitorul plateste cu întârziere, la un moment ulterior datei stabilite conform alin. (1), se pune problema angajarii raspunderii sale pentru repararea prejudiciului cauzat astfel creditorului, daca sunt îndeplinite si celelate conditii ale raspunderii, inclusiv formalitatea punerii debitorului în întârz iere, în functie si de obiectul obligatiei de a da sau a face (a se vedea si comentariile art. 1522, 1535-1536 N CC). 2. Stabilirea datei platii de catre instanta. În conformitate cu alin. (2) al art. 1495 NCC, în caz de neîntelegeri între parti în legatura cu determinarea termenului de executare a obligat iei, instanta poate stabili acest termen atunci când natura prestatiei sau locul unde urmeaza sa se faca plata o imp une. De observat ca alin. (2) mentioneaza criterii diferite fata de primul alineat natura prestatiei sau locul platii menite sa ghideze instanta în stabilirea termenului de executare, si nu a datei platii, în general; instanta est e abilitata sa intervina numai în situatia în care prestatia presupune un termen pentru executare, a carui durata fo rmeaza obiect de divergenta între parti, si nu pentru a decide daca obligatia este exigibila de îndata sau, dimpotri va, la un anumit termen. Art. 1496. Plata anticipata (1) Debitorul este liber sa execute obligatia chiar înaintea scadentei daca partil e nu au convenit contrariul ori daca aceasta nu rezulta din natura contractului sau din împrejurari le în care a fost încheiat. (2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipata daca are un
interes legitim ca plata sa fie facuta la scadenta. (3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul ex ecutarii anticipate a obligatiei sunt în sarcina debitorului. Comentariu 1. Regula supletiva a efectuarii platii cu anticipatie. Articolul 1496 NCC stipu leaza, cu valoare de noutate legislativa, regula supletiva a efectuarii platii cu anticipatie, adica înainte de scadenta. Aceasta prevedere este stipulata în favoarea debitorului, în principal, dar si în scopul intensificarii celer itatii relatiilor din cadrul circuituil civil, prezumându-se, totodata, a fi inclusiv în slujba interesului creditorului. Ap licabilitatea regulii mentionate este supusa îndeplinirii urmatoarelor conditii: a) lipsa unei clauze contractuale exprese contrare, prin care partile sa prevada explicit executarea obligatiei la scadenta, cu înlaturarea executarii anticipate; b) plata anticipata sa nu fie contrara naturii contractului; c) plata anticipata sa nu fie contrazisa de împrejurarile în care a fost încheiat cont ractul; d) existenta unui interes legitim al creditorului ca plata sa fie facuta la scad enta, conform alin. (2). Aceasta conditie are rolul de a atenua regula exprimata la alin. (1) si, totodata, de a infirma i dea ca plata anticipata ar fi si în interesul creditorului. Pentru înlaturarea de la aplicare a regulii libertatii debitorului d e a efectua o plata cu anticipatie, creditorul are sarcina de a dovedi existenta unui interes legitim. Solutia se im pune mai ales în cadrul raporturilor dintre profesionisti în care executarea anticipata poate constitui un inconvenient major pentru creditor (de exemplu, în cazul realizarii unei constructii, predarea anticipata a unei lucrari poate impune creditorului sa execute mai devreme propriile obligatii contractuale, de achitare cu anticipare a pretul ui contractual). 2. Suportarea cheltuielilor suplimentare de catre debitor. Pentru a facilita apl icarea regulii efectuarii platii cu anticipatie, alin. (2) al art. 1496 prevede ca, în toate cazurile, chelt uielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executarii anticipate a obligatiei sunt în sarcina debitorului. Preveder ea este importanta întrucât, în lipsa ei, creditorul ar fi fost tentat sa se opuna platii anticipate, dovedind, în conte xtul alin. (2), ca nu este în interesul sau sa accepte respectiva plata (de exemplu, o marfa livrata mai devreme poate impun e creditorului cheltuieli suplimentare de depozitare si de transport). Or, de vreme ce toate cheltuielile suplimentare cauzate creditorului vor fi suportate de debitor, rezulta ca, pentru a uza de dreptul sau de refuz reglem entat în alin. (2), creditorul trebuie sa invoce alte argumente, independente de chestiunea cheltuielilor, dar care sa int re în sfera dovedirii unui interes legitim. Art. 1497. Data platii prin virament bancar Daca plata se face prin virament bancar, data platii este aceea la care contul c reditorului a fost alimentat cu suma de bani care a facut obiectul platii. (art. 1504 NCC) Comentariu 1. Regula stabilirii datei platii prin virament bancar. Obligatiile banesti sau pecuniare pot fi executate fie
în mod traditional, prin remiterea efectiva a instrumentelor monetare, fie prin ut ilizarea mijloacelor bancare moderne, denumind plata prin moneda scripturala sau fiduciara . Astfel de mijloace moderne sunt utilizabile frecvent în raporturile dintre profesionisti, sau între profesionisti si ne-preofesi onisti, cu tendinta de a deveni o practica curenta de plata a obligatiilor având ca obiect a da o suma de bani. Articolul 1497 NCC reglementeaza o aplicatie particulara a datei platii, pentru ipoteza obligatiilor banesti care se executa prin virament bancar: data platii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a facut obiectul platii. Regula mentionata are rolul de a uniformiza comportamen tul partilor în materia executarilor prin intermediul serviciilor bancare, cu consecinta liberarii debitorului de obl igatie la data alimentarii contului creditorului, excluzându-se alte variante posibile, din punct de vedere practic: d ata emiterii ordinului de plata, debitarea contului debitroului, data confirmarii efectuarii platii de catre banc a etc. Textul legal confirma practica majoritara semnalata si de doctrina în conformitate cu care plata se considera efe ctuata numai în momentul în care suma datorata a fost înscrisa de banca în contul creditorului (a se vedea L. Pop, Ob ligatiile, vol. I, p. 479) (pentru completarea aspectelor specifice platii efectuate prin virament bancar, a se ved ea comentariile art. 1504 NCC). Art. 1498. Cheltuielile platii Cheltuielile platii sunt în sarcina debitorului, în lipsa de stipulatie contrara. [a rt. 1494 alin. (2), art. 1511, 1666 NCC] Comentariu 1. Regula supletiva a suportarii cheltuielilor platii de catre debitor. Articolu l 1498 NCC reitereaza dispozitia cuprinsa în art. 1105 C.civ., conform careia cheltuielile pentru efectu area platii sunt în sarcina debitorului. Regula stipulata în art. 1498 NCC este supletiva, fiind aplicata doar în lipsa unei prederi contractuale contrare. În plus, textul legal are valoarea unei norme generale prin raportare la doua categ orii de norme speciale: a) prima categorie de norme speciale este formata din dispozitiile legale din ma teria unor contracte speciale: de exemplu, art. 1666 NCC prevazând ca cheltuielile vânzarii sunt în sarcina cumparatorul ui; b) a doua categorie de norme speciale este formata din dispozitiile legale regle mentând situatii deosebite sau conflictuale, când plata nu este executata în conditiile normale de data si loc, ast fel stipulate prin contract (sau deduse prin aplicarea regulilor supletive corespunzatoare): art. 1494 alin. (2) NCC, art. 1511 NCC. În concluzie, cheltuielile platii sunt în sarcina debitorului, în lipsa unei clauze contrare sau s tipulatii legale, precum si în circumstante normale (de data si loc) de executare a obligatiei. Sectiunea a 4-a. Dovada platii Art. 1499. - Mijloace de dovada Art. 1500. - Chitanta liberatorie Art. 1501. - Prezumtia executarii prestatiei accesorii Art. 1502. - Prezumtia executarii prestatiilor periodice Art. 1503. - Remiterea înscrisului original al creantei Art. 1504. - Plata prin virament bancar
Art. 1505. - Liberarea garantiilor Art. 1499. Mijloace de dovada Daca prin lege nu se prevede altfel, dovada platii se face cu orice mijloc de pr oba. (art. 1500-1502 NCC; art. 297 NCPC) Comentariu 1. Libertati si restrictii probatorii în materia platii. Articolul 1499 NCC prevazân d libertatea mijloacelor de proba, are valoarea unei norme generale si supletive în materia platii. Problem a dovedirii platii se pune, de regula, în situatia în care creditorul contesta executarea sau reclama neexecutarea prestatiei de catre debitor: în acest demers, creditorul va trebui sa probeze existenta raportului juridic oblig ational din care rezulta datoria debitorului sau, proba care va fi diferita dupa cum obligatia este nascuta dintr -un act juridic, respectiv dintr-un fapt juridic; pentru primul caz, proba se va face conform regulilor de proba a actelo r juridice (a se vedea art. 297 NCPC), pentru al doilea se va recurge la orice mijloc de proba (a se vedea L. Pop, Obli gatiile, vol. I, p. 465). Pe de alta parte, debitorul care sustine executarea obligatiei va trebui sa probeze aceasta sustin ere, pentru a evita eventuala sa obligare la repetarea platii. Sarcina probei incumba aceluia care face o afirmat ie, conform adagiului onus probandi incumbit actori, fundament al dispozitiei legale din art. 1169 C.civ., precum si al dispozitii din noul Cod de procedura civila (art. 241: Cel care face o sustinere în cursul procesului trebuie sa o dovedeasca, în afara de cazurile anume prevazute de lege ). Asadar, trebuie operata distinctia între proba raportului juridic din continul car uia face parte datoria si proba platii datoriei respective, art. 1499 NCC având ca obiect de reglementare al doilea aspec t. Literatura juridica de specialitate trateaza chestiunea mijloacelor de proba a platii în strânsa legatura c u natura juridica a acesteia, considerata a fi un act juridic bilateral (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obli gatiile, p. 311), un act juridic unilateral, respectiv o succesiune de doua acte juridice unilaterale (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 447). Consecinta este ca dovada platii va trebui sa fie efectuata conform regulilor de dovada a actelor juridice (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile p. 318; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 466); în acest sens, art. 297 alin. (2) NCPC prevede: Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, daca valoarea obiectu lui sau este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui întreprinzator sau alt profesionist, a oricarui act juridic, indiferent de valoarea lui, daca a fost facut de acesta în exercitiul activitatii sale profesionale, afara de cazul când legea speciala cere proba scrisa . Asadar, dovada platii se va face diferit, dupa cum creditorul are sau nu calitatea de întreprinzator sau profesionist aflat în exercitiul activitatii sale profesionale: în prima situatie, debitorul poate utiliza proba cu martori spre deosebire de a doua, în care va trebui sa procure o dovada scrisa pentru o valoare mai mare de 250 lei, cu exceptiile mentionate în alin. (4) al art. 297 NCPC (pentru de talii, a se vedea art. 297 NCPC). Mijlocul normal de proba al platii este înscrisul sub forma de chitanta, semnat de creditor si remis debitorului,
obiect de reglementare al art. 1500-1502 NCC. De asemenea, proba platii difera în functie de obiectul obligatiei executate: daca în privinta obligatiilor banesti sau pecuniare sunt aplicabile dispozitiile din materia probei actelor juridice (cu m entiunile si exceptiile prezentate), în privinta obligatiilor de a face se admite ca proba executarii se poate face prin orice mijloc de proba prevazut de lege (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 468). Art. 1500. Chitanta liberatorie (1) Cel care plateste are dreptul la o chitanta liberatorie, precum si, daca est e cazul, la remiterea înscrisului original al creantei. (2) Cheltuielile întocmirii chitantei sunt în sarcina debitorului, în lipsa de stipula tie contrara. (3) În cazul în care creditorul refuza, în mod nejustificat, sa elibereze chitanta, de bitorul are dreptul sa suspende plata. Comentariu 1. Dreptul debitorului la eliberarea si remiterea chitantei. Articolul 1500 NCC reglementeaza, dreptul debitorului platitor la remiterea chitantei liberatorii si, în functie de împrejurar i, la remiterea înscrisului original al creantei. Textul legal nu precizeaza ca momentul solicitarii chitantei sa coinci da cu momentul platii, rezultând ca dreptul la eliberarea chitantei se poate exercita si ulterior platii. Noua reglementare confirma opinia doctrinara conform careia chitanta liberatorie este scutita de exigenta datei certe (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 467), întrucât un exista dispoziti i exprese referitoare la obligativitatea acestui element al înscrisului. Alineatul (2) instituie regula supletiva potrivit careia cheltuielile întocmirii chitantei sunt în sarcina debitorului, în lipsa de stipulatie contrara, întrucât eliberarea chitan tei este considerata a fi un drept în favoarea debitorului. Conform alin. (3), în caz de refuz nejustificat al creditorului de a elibera chita nta, debitorul poate sa suspende plata; justificarea acestei dispozitii se afla în ideea de protejare a debitorului fata d e atitudinea rauvoitoare a creditorului, din care legea prezuma intentia de frauda nu numai a intereselor debitorului, ci chiar a legii fiscale, în functie de caracterul repetat al practicii creditorului si de activitatea desfasurata de ac esta. Art. 1501. Prezumtia executarii prestatiei accesorii Chitanta în care se consemneaza primirea prestatiei principale face sa se prezume, pâna la proba contrara, executarea prestatiilor accesorii. Comentariu 1. Proba executarii prestatiilor accesorii. Ipoteza art. 1501 NCC este a executa rii de catre debitor a unor prestatii de natura diferita, între care una reprezinta prestatia principala sau c aracteristica a raportului juridic obligational, iar cealalalta prestatii accesorii, potrivit naturii raportului ju ridic sau în conformitate cu întelegerea partilor. Textul legal instituie o prezumtie relativa în sensul ca eliberarea chit antei consemnând plata obligatiei principale face dovada, pâna la proba contrara, a executarii inclusiv a prestatiil or accesorii. Prezumtia este stipulata în favoarea debitorului; în cazul în care creditorul reclama neexecutarea prestatiilor
accesorii, va trebui sa înlature prezumtia legala, prin aducerea unor dovezi în acest sens, dovezi care vor fi prod use în functie de obiectul obligatiilor respective (de a da, a face, a nu face). Art. 1502. Prezumtia executarii prestatiilor periodice Chitanta data pentru primirea uneia dintre prestatiile periodice care fac obiect ul obligatiei face sa se prezume, pâna la proba contrara, executarea prestatiilor devenite scadente a nterior. Comentariu 1. Proba executarii prestatiilor periodice. Potrivit ipotezei art. 1502 NCC, rap ortul juridic dintre creditor si debitor se deruleaza sub forma unor prestatii periodice; în cazul în care creditorul elibereaza o chitanta doveditoare a executarii unor prestatii periodice, textul legal instituie prezumtia relativa a executarii prestatiilor devenite scadente anterior si pentru care nu era remisa chitanta. Prezumtia relativa este instituita în favoarea debitorului si are la baza ideea unui creditor diligent, care nu ar fi primit o plata pentru ex ecutarea unei prestatii cu scadenta noua, în conditiile unor restante în executarea unor prestatii cu scadente mai vechi . În cazul în care creditorul reclama neexecutarea prestatiilor cu scadenta mai veche, va trebui sa rastoarne prezumtia legala instituita de lege, aducând dovezi în acest sens. Art. 1503. Remiterea înscrisului original al creantei (1) Remiterea voluntara a înscrisului original constatator al creantei, facuta de creditor catre debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naste prezumtia stingerii obligatiei prin plata. Proba contrara revine celui interesat sa dovedeasca stingerea obligatiei pe alta cale. (2) Daca înscrisul original remis voluntar este întocmit în forma autentica, creditoru l are dreptul sa probeze ca remiterea s-a facut pentru un alt motiv decât stingerea obli gatiei. (3) Se prezuma, pâna la proba contrara, ca intrarea persoanelor mentionate la alin . (1) în posesia înscrisului original al creantei s-a facut printr-o remitere voluntara din partea creditorului. Comentariu 1. Functiile probatorii ale înscrisului original al creantei. Alineatul (1) al art . 1503 NCC instituie expres prezumtia relativa a stingerii obligatiei prin plata în situatia remiterii înscrisul ui original constatator al creantei în format de înscris sub semnatura privata fie catre debitor cazul vechii legislatii fie catre unul din codebitori sau fideiusor; de semnalat ca dispozitiile alin. (2) al art. 1138 C.civ. aveau valoa rea unei prezumtii legale absolute care nu putea fi înlaturata de creditor prin proba contrara. În contextul noii reglementari, se admite proba contrara, care poate fi facuta de orice persoana interesata, obiectul probei constând în dovada sti ngerii obligatiei pe alta cale, deci nu prin plata. Asadar, în stipularea prezumtiei, caracterul relativ priveste nu st ingerea obligatiei, ci modul de stingere: prin plata. În vederea operarii acestei prezumtii, alin. (3) instituie o alta prezumtie cu referire la faptul ca intrarea persoanelor mentionate la alin. (1) în posesia înscrisului original al crea ntei s-a facut printr-o remitere
voluntara din partea creditorului. Prevederea este în acord cu largirea sferei per soanelor care pot intra în posesia titlului original constator al creantei, pentru a evita eventuale fraude sau abu zuri contra intereselor creditorului; proba contrara revine creditorului care, în caz de rasturnare a prezumtiei remiter ii voluntare a titlului original constator al creantei, face sa ramâna fara obiect prezumtia reglementata în alin. (1 ). Alineatul (2) prevede, de asemenea, o prezumtie relativa pentru ipoteza remiteri i voluntare a înscrisului constatator al creantei în format de act autentic, prezumtia având aceeasi valoare cu cea stipul ata de alin. (2) al art. 1138 C.civ. Proba contrara poate fi efectuata de creditor si are ca obiect dovada faptului c a remiterea s-a facut pentru un alt motiv decât stingerea obligatiei. Spre deosebire de prezumtia mentionata în alin. (1 ), prezumtia instituita de alin. (2) are ca obiect de dovada însasi stingerea obligatiei; pentru a înlatura aceasta dovad a, creditorul trebuie sa dovedeasca ca a remis debitorului actul autentic al înscrisului constator al creantei, de exe mplu, pentru efectuarea unei copii legalizate, ca urmare a pierderii/distrugerii exemplarului acestuia. Art. 1504. Plata prin virament bancar (1) Daca plata se face prin virament bancar, ordinul de plata semnat de debitor si vizat de institutia de credit platitoare prezuma efectuarea platii, pâna la proba contrara. (2) Debitorul are oricând dreptul sa solicite institutiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuarii platii prin virament. Aceasta confirmare face dovada platii. (art. 1497 NCC) Comentariu 1. Dovada efectuarii platii prin virament bancar. Ipoteza art. 1504 NCC este cea a efectuarii platii obligatiilor banesti sau pecuniare prin utilizarea mijloacelor de virament banca r. Alineatul (1) instituie o prezumtie relativa de efectuare a platii în prezenta ordinului de de plata semnat de debitor si vizat de institutia bancara platitoare. Prezumtia are la baza încrederea ca institutia bancara îsi va îndeplini ob ligatiile profesionale de executare a ordinului de plata si ca, dintr-o alta perspectiva, sistemul electronic de deb itare/creditare a conturilor debitorului si creditorului va functiona corespunzator. Alineatul (2) reglementeaza dreptul debitorului de a solicita institutiei de cre dit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuarii platii prin virament; prin aceasta confimare, debitorul îsi procura o dovada absoluta a efectuarii platii, prin alimentarea contului creditorului. Textul legal trebuie completat cu dispoz itiile art. 1497 NCC precizând data platii prin virament bancar. Art. 1505. Liberarea garantiilor Daca partile nu au convenit ca garantiile vor asigura executarea unei alte oblig atii, creditorul care a primit plata trebuie sa consimta la liberarea bunurilor afectate de garan tiile reale constituite pentru satisfacerea creantei sale, precum si sa restituie bunurile d etinute în garantie, daca este cazul. Comentariu 1. Consimtirea creditorului la liberarea garantiilor. Articolul 1505 reglementea
za un ultim efect al primirii platii de catre creditor, si anume liberarea garantiilor. Textul legal reprezint a o norma generala si supletiva care trebuie completata cu conventia partilor, precum si cu dispozitiile speciale din materia garantiilor, în functie de natura acestora, de a fi sau nu cu deposedare. În primul rând, art. 1505 NCC pleaca de la premisa existentei mai multor raporturi juridice dintre parti, prezente sau viitoare, care ar putea fi garantate cu bunurile afectate garantarii obligatiei deja executate. În lipsa unei asemenea conventii, creditorul platit, în f unctie de natura garantiei, va proceda la liberarea bunurilor afectate de garantiile reale constituite pentru s atisfacerea creantei încasate, respectiv va restitui bunurile detinute în garantie. Rezulta ca dezafectarea bunurilor obiec t al garantarii unei datorii ce a fost executata nu se produce ope legis, ca efect automat al primirii platii de catre creditor, ci este necesara manifestarea de vointa a creditorului în sensul consimtirii la liberare/predarii bunurilor. Sectiunea a 5-a. Imputatia platii Art. 1506. - Imputatia platii facuta prin acordul partilor Art. 1507. - Imputatia facuta de debitor Art. 1508. - Imputatia facuta de creditor Art. 1509. - Imputatia legala Art. 1506. Imputatia platii facuta prin acordul partilor (1) Plata efectuata de debitorul mai multor datorii fata de acelasi creditor, ca re au acelasi obiect, se imputa asupra acestora conform acordului partilor. (2) În lipsa acordului partilor, se aplica dispozitiile prezentei sectiuni. [art. 1516 alin. (1), art. 1507art. 1509, 1110-1113 NCC] Comentariu 1. Notiunea de imputatie a platii . Libertatea contractuala a partilor. Pentru ipot eza în care debitorul efectueaza o plata insuficienta pentru stingerea tuturor datoriilor, se pune pro blema identificarii datoriei/datoriilor care s-au stins prin respectiva plata. Rezolvarea acestei probleme prezinta inte res din mai multe puncte de vedere: în considerarea rigorilor principiului conform caruia creditorul are dreptul la ex ecutarea integrala a obligatiei [art. 1516 alin. (1) NCC], în vederea clarificarii sortii dobânzilor si garantiilor etc. S olutionarea acestor aspecte se afla în mecanismul imputatiei platii, mecanism care indica modul de stingere a mai multo r obligatii având ca obiect bunuri de aceeasi natura, obligatii care au fost contractate de debitor fata de acelasi creditor. Noul Cod civil stabileste ca imputatia platii se stabileste, de principiu, prin acordul partilor, în caz contrar, imputatia va fi rezultatul unei manifestari unilaterale de vointa, prin luarea în considerare cu precadere a vointei debitorului, conform art. 1507 NCC si, în subsidiar, a vointei creditorului, confo rm art. 1508 NCC. În absenta manifestarilor de vointa bilaterale sau unilaterale se vor aplica regulile legal e supletive prevazute în art. 1509. Tabloul modalitatilor de efectuare a imputatiei este asemanator, ca structura, c u dispozitiile Codului civil din 1864 în materie (art. 1110-1113). Art. 1507. Imputatia facuta de debitor
(1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelasi fel are dre ptul sa indice, atunci când plateste, datoria pe care întelege sa o execute. Plata se imputa mai întâi a supra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor si, la urma, asupra capitalului. (2) Debitorul nu poate, fara consimtamântul creditorului, sa impute plata asupra u nei datorii care nu este înca exigibila cu preferinta fata de o datorie scadenta, cu exceptia cazului în care sa prevazut ca debitorul poate plati anticipat. (3) În cazul platii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputatia prin mentiunile corespunzatoare consemnate de el pe ordinul de plata. [art. 1509 alin. (2), art. 1516 alin. (1) NCC] Comentariu 1. Conditiile imputatiei facute de debitor. În absenta unei conventii a partilor p rivind modul de imputare a datoriilor, art. 1507 NCC, asemanator vechiului Cod civil, acorda cu prioritate debitorului dreptul de a indica datoria ce urmeaza a fi stinsa prin plata, cu respectarea conditiilor mentionate în alin. (1)-(3) ale textului legal. În prealabil, trebuie observata ipoteza art. 1507, si anume existenta mai multor datorii având c a obiect bunuri de acelasi fel, similar vechii dispozitii a art. 1110 C.civ. În alegerea datoriei ce urmeaza a fi stinsa prin plata, debitorul va respecta urma toarele cerinte legale: a) plata se imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor si, la urma, asupra capitalului. Aceasta conditie este în consonanta cu a doua regula legala supletiva prevazuta în alin. (2) al art. 1509 NCC. De asemenea, doctrina atrage atentia asupra faptului ca debitorul sa nu impuna creditorului o plata fractionata sau partiala fata de principiul indivizibilitatii platii (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 486), principiu reiterat de noul Cod civil în art. 1516 alin. (1), în conformitate cu care creditorul are dreptul la o executare integrala a obligatiei; b) alin. (2) impune o limitare în alegerea debitorului, acesta fiind tinut sa stin ga mai întâi obligatiile scadente. Totusi plata se va imputa asupra unei datorii neexigibile cu preferinta fata de o datorie scadenta,daca exista consimtamântul creditorului sau daca exista clauza expresa de admitere a platii an ticipate; c) alin. (3) instituie o regula speciala în cazul platii efectuate prin virament b ancar, imputatia presupunând mentiuni corespunzatoare consemnate de debitor pe ordinul de plata, prin identif icarea datoriei pe care întelege sa o stinga prin plata. Art. 1508. Imputatia facuta de creditor (1) În lipsa unei indicatii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil dupa ce a primit plata, sa indice debitorului datoria asupra careia aceasta se va imp uta. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. (2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanta liberatorie, el este dato r sa faca imputatia prin acea chitanta. [art. 1509 alin. (1) lit. a) NCC] Comentariu 1. Conditiile imputatiei facute de creditor. Spre deosebire de art. 1112 C.civ. din care se deducea doar implicit
posibilitatea imputatiei efectuate de creditor, art. 1508 NCC reglementeaza în mod expres aceasta forma de imputatie, instituind urmatoarele conditii: a) debitorul sa nu fi indicat datoria pe care intentioneaza sa o stinga cu prior itate, prin efectuarea platii. Aceasta conditie subliniaza faptul ca imputatia facuta de creditor este subsecventa opti unii debitorului în sensul indicarii datoriei ce urmeaza a fi stinse; b) creditorul va indica datoria într-un termen rezonabil, ulterior acceptarii plat ii. Caracterul rezonabil al termenului se va aprecia de la caz la caz, în functie de natura contractului, istoricul relat iilor dintre parti, circumstantele efectuarii platii etc.; c) creditorul nu va putea indica o datorie neexigibila sau litigioasa. În privinta datoriei neexigibile, aceasta conditie este în consonanta cu prima regula legala supletiva [a se vedea art. 1509 alin. (1 ) lit. a) NCC], iar în privinta datoriei litigioase, dispozitia este explicabila prin evitarea incertitudinii si nesigura ntei în privinta stingerii unei asemenea datorii; d) în cazul remiterii unei chitante liberatorii, creditorul este dator sa faca imp utatia prin acea chitanta. Alineatul (2) vizeaza ipoteza în care creditorul primeste plata si elibereaza debitorului o chit anta, spre deosebire de situatia vizata la alin. (1) în care plata se face prin transfer bancar sau prin orice alt mod care nu presupune remiterea unei chitante. Art. 1509. Imputatia legala (1) Daca niciuna dintre parti nu face imputatia platii, vor fi aplicate, în ordine , urmatoarele reguli: a) plata se imputa cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenta; b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru ca re creditorul are cele mai putine garantii; c) imputatia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; d) daca toate datoriile sunt deopotriva scadente, precum si, în egala masura, gara ntate si oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; e) în lipsa tuturor criteriilor mentionate la lit. a) d), imputatia se va face propo rtional cu valoarea datoriilor. (2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecata s i executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor si penalitatilor, în ordinea cronologica a scadentei acestora, si, în final, asupra capitalului, daca partile nu convin altfel. Comentariu 1. Reguli supletive de imputatie legala a platii. Daca imputatia nu se realizeaz a prin vointa partilor raportului juridic obligational, va opera de drept, ex lege, prin aplicarea regu lilor supletive mentionate în art. 1509 NCC. De observat ca noul Cod civil reia dispozitiile art. 1113 C.civ., adaugând însa si reguli noi de imputatie a platii. Regula prevazuta la lit. a) reitereaza prima dispozitie a vechiului art. 1113, îns emnând ca, daca o datorie a ajuns la scadenta, iar cealalta nu este scadenta, plata facuta de debitor se imputa mai întâi asupra datoriei scadente, indiferent de onerozitatea acestora. Regula prevazuta la lit. b) se justifica pe
ideea de protejare a creditorului; de exemplu, în cazul în care creditorul are mai multe creante garantate, însa garantiile nu au aceeasi eficienta (spre exemplu, o creanta este garantata cu o ipoteca de rangul I, iar alta este garant ata cu o ipoteca de rangul al II-lea, iar ipoteca prioritara absoarbe aproape în întregime valoarea bunului ipotecat), credito rul trebuie protejat în sensul ca imputatia sa opereze mai întâi asupra creantelor mai putin garantate. Prin regula me ntionata la lit. c) se particularizeaza a doua regula de imputatie prevazuta în vechiul Cod civil, deoare ce onerozitatea mai mare a uneia dintre obligatii explica interesul debitorului de a o achita cu precadere. Al pa trulea criteriu de efectuare a imputatiei este al vechimii datoriilor, ulterior onerozitatii acestora; în fine, în lipsa sau p rin epuizarea celorlalte criterii, imputatia se va face proportional cu valoarea datoriilor, similar tezei ultime d in vechiul art. 1113. Alineatul (2) al art. 1509 NCC instituie o regula generala supletiva de imputare , dincolo de criteriile ierarhizate la pct. a)-e) ale alin. (1): plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judec ata si executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor si penalitatilor, în ordinea cronologica a scadentei acestora, si, în final , asupra capitalului. Sectiunea a 6-a. Punerea în întârziere a creditorului Art. 1510. - Cazuri de punere în întârziere a creditorului Art. 1511. - Efectele punerii în întârziere a creditorului Art. 1512. - Drepturile debitorului Art. 1513. - Procedura Art. 1514. - Vânzarea publica Art. 1515. - Retragerea bunului consemnat Art. 1510. Cazuri de punere în întârziere a creditorului Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuza, în mod nejustificat, plata oferi ta în mod corespunzator sau când refuza sa îndeplineasca actele pregatitoare fara de care debi torul nu îsi poate executa obligatia. (art. 1490, 1511, 1516 NCC) Comentariu 1. Dreptul debitorului de a efectua plata. Articolul 1510 reglementeaza, punerea în întârziere creditorului pentru ipoteza în care acesta, în mod nejustificat, refuza primirea platii. Temeiul punerii în întârziere a creditorului se afla în dreptul debitorului de a efectua plata, corelativ obligatiei de a efect ua plata, drept pe care doctrina reprezentativa îl recunoaste, în unanimitate, debitorului (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 318; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 480). Concret, plata ni se înfatiseaza sub aspectul u nui drept subiect al debitorului, prin luarea în considerare a diverselor ratiuni pentru care debitorul are interesul de efectua plata: datoria este producatoare de dobânzi dupa data scadentei; în cazul predarii unui bun determinat, suporta riscurile pieirii bunului; în cazul bunurilor de gen perisabile exista riscul deteriorarii lor etc. (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1251); de asemenea, sunt situatii în care executarea obligatiei de bitorului este conditionata de participarea creditorului, prin efectuarea unor acte necesare, pregatitoare sau premergatoare platii, aspect învederat de art. 1510 NCC.
2. Prezentarea cazurilor de punere în întârziere a creditorului. Articolul 1510 NCC me ntioneaza doua categorii de cazuri de punere în întârziere a creditorului: a) refuzul nejustificat al creditorului de primire a platii. Creditorul are drep tul de a refuza plata daca aceasta nu îndeplineste conditiile generale mentionate în art. 1490 alin. (1) si art. 1516 alin . (1) NCC prin raportare la clauzele contractuale exprese , în temeiul principiului executarii în natura (în mod integral, înt ocmai si la timp) a obligatiei (a se vedea comentariile art. 1490 si art. 1516 NCC). Art. 1510 NCC sanctioneaza însa refuzul nejustificat al creditorului de a primi o plata oferita în mod corespunzator de catre debitor, adi ca cu respectarea dispozitiilor legale de principiu si a clauzelor contractuale privind executarea obligatiilor; sanctionarea consta în facultatea debitorului de a-l pune în întârziere pe creditor, cu urmarirea efectelor precizate în a rt. 1511 NCC. Asadar, pentru a fi în prezenta acestui caz de punere în întârziere a creditorului, debitorul trebuie sa fi executat obligatia în mod corespunzator, iar creditorul, fara justificare, sa refuze plata. Într-o prima faz a, aprecierea caracterului nejustificat al refuzului creditorului este la latitudinea debitorului, care procedeaza la puner ea în întârziere, pentru ca, ulterior, cu prilejul unui litigiu, asupra acestui aspect sa decida instanta competenta; b) refuzul creditorului de a îndeplini actele pregatitoare necesare pentru executa rea obligatiei de catre debitor. A doua categorie de cazuri de punere în întârziere a creditorului sanctioneaza comportam entul pasiv al creditorului care ar fi trebuit, potrivit naturii obligatiei sau conventiei partilor, de a ef ectua acte pregatitoare necesare pentru executarea obligatiei de catre debitor. Spre deosebire de primul caz de punere în în târziere, debitorul se afla în imposibilitate de executare a obligatiei datorita refuzului creditorului de part icipa la pregatirea executarii obligatiei, de aceasta data creditorul având de îndeplinit o obligatie concreta, pozitiva, neces ara pentru îndeplineirea prestatiei de catre debitor. Art. 1511. Efectele punerii în întârziere a creditorului (1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilitatii de executare a obligatie i, iar debitorul nu este tinut sa restituie fructele culese dupa punerea în întârziere. (2) Creditorul este tinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere si la a coperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat. [art. 1510, 1512, art. 1274 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Prezentarea efectelor punerii în întârziere a creditorului. Punerea în întârzire a credit orului de catre debitor conform art. 1510 NCC produce urmatoarele efecte juridice: a) transferarea riscului imposibilitatii de executare a obligatiei de la debitor la creditor. Cu privire la acest prim efect al punerii în întârziere a creditorului, art. 1511 NCC are valoarea unei norme general e, care trebuie completata, de exemplu, cu art. 1274 alin. (2) NCC referitor la riscul în contractul translativ d e proprietate; b) pastrarea fructelor de catre debitor, culese dupa data punerii în întârziere; c) instituirea unor obligatii pentru creditor: de reparare a prejudiciului cauza t prin întârziere si de acoperire a cheltuielilor de conservare a bunului datorat. Justificarea acestor obligatii se
afla în fapta culpabila a creditorului de a nu fi acceptat plata sau de a nu fi savârsit actele pregatitoare necesare pentru efectuarea platii. Debitorul are de dovedit prejudiciul suferit, precum si cuantumul cheltuielilor ocazionate de con servarea bunului. În dreptul francez au fost semnalate si alte efecte ale punerii în întârziere a creditor ului: debitorul se pune la adapost fata de o eventuala executare silita; sistarea curgerii dobânzilor; pe de alta parte, se atrage atentia ca simpla punere în întârziere a creditorului nu are ca efect transferul dreptului de proprietat e si nici nu valoreaza o plata efectiva, astfel ca nu-l libereaza pe debitor (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obli gations, p. 1253). În legatura cu acest din urma aspect, sunt edificatoare dispozitiile art. 1512 NCC, în conformitate cu care liberarea debitorului apare ca rezultat al consemnarii bunului, asadar, nu al punerii în întârziere. Art. 1512. Drepturile debitorului Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala si riscurile creditorului, liberânduse astfel de obligatia sa. Comentariu 1. Consemnarea bunului si liberarea debitorului. Daca debitorul întâmpina refuzul cr editorului de a primi plata, el poate face o oferta de plata, în formele prevazute de legea procesual ci vila; în caz de acceptare a ofertei de plata, debitorul este liberat, plata considerându-se efectuata, iar în caz de ref uz, debitorul va urma procedura consemnatiunii (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1253). Articolul 15 12 NCC reglementeaza o etapa subsecventa punerii în întârziere, reprezentata de dreptul debitorului de a consemna b unul pe cheltuiala si riscurile creditorului. Textul legal doar mentioneaza acest drept al debitorului, precedur a ofertei de plata si a consemnatiunii fiind prevazute de Codul de procedura civila. Art. 1513. Procedura Procedura ofertei de plata si a consemnatiunii este prevazuta de Codul de proced ura civila. (art. 961 si urm., art. 964-965 NCPC) Comentariu 1. Norma de trimitere. Spre deosebire de vechiul Cod civil care prezenta în detali u oferta de plata si consemnatiunea (art. 114-1121 C.civ.), art. 1513 NCC are valoarea doar a unei no rme de trimitere, noul Cod de procedura civila reglementând procedura ofertei de plata si a consemnatiunii dupa cum urmeaza: a) ca o procedura necontencioasa, debutând cu oferta de plata, reprezentata de o s omatie adresata de debitor creditorului prin mijlocirea unui executor judecatoresc (art. 961 si urm. NCPC). În caz de acceptare a ofertei de catre creditor, debitorul va fi liberat de obligatie; în caz contrar (creditorul nu se p rezinta sau refuza explicit plata), debitorul va putea sa consemneze suma sau bunul oferit la CEC Bank SA sau la ori ce alta institutie bancara ori, dupa caz, la o unitate specializata. Noul Cod de procedura civila precizeaza efectul liberator al consemnarii, stipulând ca, dupa consemnare, executorul judecatoresc va constata, printr-o încheiere data fara citarea partilor, efectuarea platii si liberarea debitorului (a se vedea art. 964 NCPC);
b) ca o procedura în cadrul litigiului dintre creditor si debitor (a se vedea art. 965 NCPC), oferta de plata poate fi facuta si în timpul procesului, când, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere sa p rimeasca suma sau, dupa caz, bunul; daca creditorul este prezent si primeste prestatia datorata, liberar ea debitorului se va constata prin încheiere; daca creditorul lipseste sau refuza primirea prestatiei, debitorul va p roceda la consemnare confrom dispozitiilor mentionate. Rezulta ca procedura ofertei de plata si a consemnatiunii poate avea caracter ne contencios sau contencios si poate privi un bun sau o suma de bani. În functie de cooperarea din partea creditorului, obligatia debitorului se va stinge fie ca urmare a ofertei de plata, fie ca urmare a consemnatiunii. Art. 1514. Vânzarea publica (1) Daca natura bunului face imposibila consemnarea, daca bunul este perisabil s au daca depozitarea lui necesita costuri de întretinere ori cheltuieli considerabile, debi torul poate porni vânzarea publica a bunului si poate consemna pretul, notificând în prealabil creditoru lui si primind încuviintarea instantei judecatoresti. (2) Daca bunul este cotat la bursa sau pe o alta piata reglementata, daca are un pret curent sau are o valoare prea mica fata de cheltuielile unei vânzari publice, instanta poate în cuviinta vânzarea bunului fara notificarea creditorului. (art. 1515 NCC) Comentariu 1. Vânzarea publica a bunului în vederea consemnarii sumei de bani. Articolul 1515 N CC ofera solutia legislativa pentru ipotezele în care bunul nu poate fi consemnat conform proceduri i prevazute în Noul Cod de procedura civila, instituind doua varietati de vânzare a bunului, în scopul consemna rii sumei de bani astfel obtinuta. Alineatul (1) reglementeaza varianta vânzarii publice a bunului pentru urmatoarele ipoteze: natura bunului face imposibila consemnarea, bunul este perisabil, depozitarea lui necesita costuri d e întretinere ori cheltuieli considerabile. Pentru scoaterea bunului la vânzarea publica, debitorul trebuie sal notifice în prelabil pe creditor si sa obtina încuviintarea instantei; suma de bani obtinuta în urma vânzarii va fi consem nata pe numele creditorului, potrivit procedurii de consemnare a sumei de bani din Noul Cod de procedura civi la. 2. Vânzarea fara notificarea creditorului, consimtita de instanta. A doua varianta de vânzare se bazeaza pe doua ipoteze speciale: bunul este cotat la bursa/ pe o alta piata reg lementata sau are un pret curent/are o valoare prea mica fata de cheltuielile unei vânzari publice. În prima ipoteza, sco aterea bunului la vânzarea publica este incompatibila cu situatia bunului de a fi cotat la bursa sau alta piata reg lementata, circulatia bunurilor astfel cotate desfasurându-se prin procedee specifice, care vor fi luate în calcul de insta nta cu ocazia încuviintarii; a doua ipoteza este luata în considerare din motive de lipsa de eficienta economica a une i eventuale vânzari publice. În oricare dintre aceste ipoteze, instanta poate încuviinta vânzarea bunului fara notif icarea creditorului, urmând ca suma de bani obtinuta în urma acestui tip de vânzare sa fie consemnata pe numele cre
ditorului, potrivit procedurii de consemnare a sumei de bani din noul Cod de procedura civila. Art. 1515. Retragerea bunului consemnat Debitorul are dreptul sa retraga bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat ca accepta consemnarea sau aceasta nu a fost validata de instanta. Creanta renaste cu toate garantiile si toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului. Comentariu 1. Dreptul de retragere a bunului consemnat. Articolul 1515 stipuleaza, în favoare a debitorului, dreptul de retragere a bunului consemnat potrivit dispozitiilor noului Cod de procedura civ ila. Textul legal nu precizeaza motivele care ar putea sta la baza retragerii bunului, astfel ca se aplica regul a de interpetare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; în schimb, sunt instituite doua conditii pentru exerc itarea dreptului: a) retragerea bunului sa fie anterioara declaratiei creditorului de acceptare a platii. Vechiul Cod civil continea o prevedere similara, dar cu privire la consemnarea unei sume de bani (art. 1118 C .civ.), nu a unui bun; b) consemnarea bunului sa nu fi fost validata de instanta. Explicatia instituirii celor doua conditii consta în faptul ca, din momentul fie a l acceptarii de catre creditor, fie al validarii consemnarii de catre instanta, obligatia se stinge prin plata. Conseci nta dreptului de retragere consta în renasterea creantei cu toate garantiile si toate celelalte accesorii ale sale; c u alte cuvinte, creanta se reactiveaza, stingerea ei. În legatur neintervenind datorita respectarii conditiilor mentionate a cu reactivarea inclusiv a garantiilor si acesoriilor, o dispozitie asemanatoare exista si în teza finala a a rt. 1118 C.civ. Capitolul II. Executarea silita a obligatiilor Bibliografie: S. Angheni, Clauza penala, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 2000; J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur Ltée, Montreal, 1999 (citata în continuare J.-L. Baudou in, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté); I. Bacanu, Regimul juridic al dobânzii, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000; G. Bonilini, M. Confortini, C. Granelli, A. Rizzi, Codice civile commentato, terza edizione, Wolters Kluwer Italia S.r.l., 2009 (citata în continuare G. Bonilini s.a., Codice civile commentato); I. Deleanu, S. Deleanu, Consideratii cu privire la clauza penala, PR, supliment, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003; S. Del eanu, Contractul de comert international, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996; M. Dumitru, Regimul juridic al d obânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010; M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academi ei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1972; D. Gherasim, Buna-credinta în raporturile juridice civile, Ed. Ac ademiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1981 (citata în continuare D. Gherasim, Buna-credinta); C. Haman giu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 200 2 (citata în continuare C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I I); D. Mazeaud, La notion de clause pénale, LGDJ, Paris, 1992; H. Mazeaud, La responsabilité civile, tome premier
, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1938; Henri, Leon, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Obligations. Théorie générale, tome II, Montchestien, Paris, 1998; L. Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucur esti, 1998; L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010, p. 143-232 (cita ta în continuare L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil); L. Pop, Tratat de drep t civil. Obligatiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obli gatiile, Vol. I); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, Vol. II); Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale inter nationale 2004, disponibile la adresa de internet: http://www.unidroit.org (citate în continuare Principiile UNIDROIT 20 04); A. Sebeni, Scurte observatii asupra clauzei penale, AUB, Seria drept, 2003-I; C. Statescu, C. Bîrsan , Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009 (în continuare C. Statescu , C. Bîrsan, Obligatiile); Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2002 (citata în continuare Fr. Terré s.a., Les obligations); S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Ed. Lumi na Lex, Bucuresti, 2001 (citata în continuare S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita). Sectiunea 1. - Dispozitii generale Sectiunea a 2-a. - Punerea în întârziere a debitorului Sectiunea a 3-a. - Executarea silita în natura Sectiunea a 4-a. - Executarea prin echivalent Sectiunea a 5-a. - Rezolutiunea, rezilierea si reducerea prestatiilor Sectiunea a 6-a. - Cauze justificate de neexecutare a obligatiilor contractuale Art. 1516. Drepturile creditorului (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrala, exacta si la timp a obligati ei. (2) Atunci când, fara justificare, debitorul nu îsi executa obligatia si se afla în întârz iere, creditorul poate, la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese, dac a i se cuvin: 1. sa ceara sau, dupa caz, sa treaca la executarea silita a obligatiei; 2. sa obtina, daca obligatia este contractuala, rezolutiunea sau rezilierea cont ractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligatii corelative; 3. sa foloseasca, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevazut de lege pentru realizarea dreptului sau. (art. 1351-1352, 1381, 1469, 1469-1565, 1634 NCC) Comentariu 1. Principiul executarii în natura (directe) a obligatiilor. Articolul 1516 alin. (1) NCC consacra principiul executarii în natura (directe) a obligatiei, stabilind dreptul creditorului la îndep linirea integrala, exacta si la timp a obligatiei. Executarea în natura a obligatiei presupune îndeplinirea prestati ei la care s-a obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent banesc (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiil e, p. 310). Creditorului îi este recunoscut dreptul fundamental de a cere debitorului sau exec utarea voluntara a obligatiei consimtite sau, dupa caz, impuse de lege (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté,
comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1590 din Codul civil Québec, p. 1760). Daca prestatia datorata este executata de bunavoie, obligatia se stinge prin pla ta (a se vedea comentariul art. 1469 NCC). În virtutea dreptului sau de a pretinde executarea integrala si întocmai a prestatie i, creditorul poate refuza sa primeasca o executare partiala, chiar daca prestatia ar fi divizibila (a se vede a comentariul art. 1490 NCC) sau sa primeasca o alta prestatie decât cea datorata, chiar daca valoarea prestatiei ofer ite de debitor ar fi egala sau mai mare (a se vedea comentariul art. 1492 NCC). Având si dreptul la îndeplinirea la tim p a obligatiei, creditorul poate refuza executarea anticipata, daca are un interes legitim ca plata sa fie facuta la scadenta (a se vedea comentariul art. 1496 NCC). 2. Mijloace juridice de realizare a dreptului creditorului. Daca debitorul nu îsi executa, total sau partial, obligatia sau o îndeplineste în mod defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) NCC instituie mai multe mijloace juridice la dispozitia creditorului: executarea silita a obligatiei; rezolutiune a sau rezilierea ori reducerea propriei obligatii; alte mijloace pentru realizarea dreptului sau. În afara mijloacelor juridice amintite, creditorul poate, dupa împrejurari, sa obtin a si daune-interese. Dreptul la executarea prin echivalent a obligatiei este astfel conservat în toate cazurile, p utând fi exercitat doar cu titlu principal ori în mod complementar, atunci când însoteste exercitarea unui alt mijloc d e realizare a dreptului creditorului (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, com entariile ministrului justitiei cu privire la art. 1590 din Codul civil Québec, p. 1760). Astfel, cu titlu de exem plu, daunele-interese pot fi cumulate cu rezolutiunea sau rezilierea contractului (a se vedea comentariul art. 1549 NC C) sau cu dobânda legala în cazul obligatiilor banesti, daca debitorul nu datoreaza dobânzi moratorii mai mari decât d obânda legala (a se vedea comentariul art. 1535 NCC). Tot astfel, creditorul poate cere atât executarea în nat ura a obligatiei, cât si a daunelorinterese sub forma clauzei penale stipulate pentru neexecutarea obligatiilor la timp sau la locul stabilit (a se vedea comentariul art. 1539 NCC). Articolul 1516 alin. (2) NCC nu instituie o ordine de exercitare a mijloacelor j uridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în functie de circumstante, modalitatea legala ce a mai adecvata satisfacerii dreptului sau. Cu toate acestea, din interpretarea altor texte ale noului Cod ci vil, precum art. 1527 alin. (1) si art. 1549 alin. (1), rezulta prioritatea executarii silite în natura a obligatiilor fata de celelalte mijloace de satisfacere a dreptului creditorului. 2.1. Conditii generale de invocare. Pentru a putea recurge la mijloacele amintit e, este necesara îndeplinirea a doua conditii generale: a) neexecutarea obligatiei sa nu aiba justificare legala în sensul ca debitorul nu poate dovedi existenta uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligatiei sa le [ordinea executarii prestatiilor, exceptia de neexecutare a contractului sinalagmatic, imposibilitatea de executar e datorata fortei majore, cazului fortuit sau unui eveniment asimilat acestora, neexecutarea imputabila creditorul
ui sau unui tert pentru care debitorul nu este tinut sa raspunda (a se vedea comentariile art. 1351, art. 135 2, art. 1517, art. 1555-1557 si art. 1634 NCC)] si b) debitorul sa fie în întârziere (a se vedea comentariile art. 1521-1526 NCC ). 2.2. Executarea silita a obligatiei. În cazul în care debitorul nu îsi îndeplineste de b unavoie obligatia, creditorul, în virtutea dreptului sau la executarea întocmai a prestatiei, poate obt ine executarea silita a obligatiei. Ca regula generala, executarea silita se face în natura, prin obligarea debitorulu i la executarea obligatiei în natura sa specifica. Prin exceptie, daca executarea în natura nu (mai) este posibila ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natura, acesta poate obtine executarea prin echivalent (indirecta) a obligatiei (a se vedea si comentariile art. 1527 si art. 1530-1548 NCC). 2.3. Rezolutiunea sau rezilierea contractului. Reducerea propriei prestatii. În ma terie contractuala, daca, fara justificare, debitorul nu îsi îndeplineste obligatia, neexecutarea este îns emnata, iar creditorul nu cere executarea silita a obligatiilor contractuale, acesta din urma se poate libera d e obligatia sa corelativa, obtinând rezolutiunea sau rezilierea contractului. În cazul contractelor cu executare succe siva, creditorul are dreptul la reziliere si în cazul unei neexecutari de mica însemnatate, dar cu caracter repetat (a se vedea comentariul art. 1549 si art. 1551 NCC). Daca neexecutarea este de mica însemnatate, creditorul nu are drept la rezolutiune , fiind însa îndreptatit sa obtina reducerea proportionala a prestatiei sale daca, dupa împrejurari, aceasta este pos ibila. Daca nici reducerea prestatiilor nu este posibila, creditorul poate obtine doar daune-interese, daca acestea i se cuvin (a se vedea comentariul art. 1551 NCC). 2.4. Alte mijloace juridice de realizare a dreptului creditorului. Articolul 151 6 alin. (2) pct. 3 NCC permite creditorului sa exercite, în scopul realizarii sau protejarii dreptului sa u la executarea obligatiei, si alte mijloace juridice, precum invocarea exceptiei de neexecutare a contractului (a s e vedea comentariul art. 1556 NCC), luarea unor masuri conservatorii [cum sunt masurile asiguratorii (sechestr ul asiguratoriu, poprirea asiguratorie), asigurarea dovezilor ori exercitarea actiunii oblice] sau exercit area actiunii revocatorii (a se vedea comentariile art. 1558-1565 NCC). 3. Domeniu de aplicare. Amintim ca dispozitiile privind executarea obligatiilor (art. 1469-1565 NCC) sunt aplicabile si în materia raspunderii civile delictuale cât priveste dreptul la repar area prejudiciului cauzat prin fapta ilicita (a se vedea comentariul art. 1381 NCC). Art. 1517. Neexecutarea imputabila creditorului O parte nu poate invoca neexecutarea obligatiilor celeilalte parti în masura în care neexecutarea este cauzata de propria sa actiune sau omisiune. [art. 14, 1170, ar t. 1516 alin. (2), art. 1524, 1534, 1556 NCC; art. 7.1.2 din Principiile UNIDROIT; art. 80 din Conventia Natiunilor Unite] Comentariu 1. Neexecutarea obligatiei imputabila creditorului. În aplicarea principiilor bune i-credinte si nemo
auditur propriam turpitudinem allegans în executarea obligatiilor contractuale (a se vedea comentariile art. 14 si art. 1170 NCC, precum si B. Audit, La vente internationale de marchandises. Conv ention des Nations-Unies du 11 avril 1980, L.G.D.J., Paris, 1990, p. 179), art. 1517 NCC instituie interdictia invocarii de catre una dintre partile contractante a neexecutarii obligatiilor celeilalte parti daca neexecutarea este cauzata de fapta primei parti. Fapta creditorului poate determina imposibilitatea totala de executare a obligat iei de catre debitor sau poate constitui doar un obstacol partial la îndeplinirea obligatiei, în ultima ipoteza fii nd necesar sa se stabileasca în ce masura neexecutarea se datoreaza conduitei creditorului, respectiv altor factori (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.1.2, comentariul 1). Dispozitiile art. 1517 NCC îsi pot gasi aplicare si în ipoteza în care neexecutarea ob ligatiei se datoreaza atât actiunii sau omisiunii creditorului, cât si culpei debitorului. În cazul în care neexecutarea o bligatiei datorata actiunii sau omisiunii creditorului este doar partiala, acesta poate recurge la mijloacel e prevazute de art. 1516 alin. (2) NCC (a se vedea în acest sens si L. Antoniolli, A. Veneziano, Principles of European C ontract Law and Italian Law. A Commentary, Kluwer Law International, The Hague, 2005, p. 358). Pentru a se putea invoca dispozitiile art. 1517 NCC, este necesar ca între fapta c reditorului care poate consta atât într-o actiune, cât si într-o omisiune (de exemplu, vânzatorul este împiedicat sa îsi execut e obligatiile deoarece cumparatorul a omis sa îi furnizeze specificatiile necesare ori cumparatorul nu a putut plati pretul la data stabilita întrucât vânzatorul nu i-a transmis documentele indispensabile) si neexecutarea obliga tiei de catre debitor trebuie sa existe o legatura de cauzalitate (a se vedea, în acelasi sens, cu privire la di spozitiile art. 80 din Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internationala de marfuri, B. Audi t, La vente internationale de marchandises. Convention des Nations-Unies du 11 avril 1980, L.G.D.J., Paris, 19 90, p. 179). Debitorul se poate apara pe temeiul dispozitiilor art. 1517 NCC împotriva oricarui a dintre mijloacele puse de lege la dispozitia creditorului pentru realizarea drepturilor acestuia din urma, precum executarea în natura ori rezolutiunea sau rezilierea contractului ori reducerea prestatiilor (a se vedea, în acelasi sens, cu privire la dispozitiile art. 80 din Conventia Natiunilor Unite, B. Audit, La vente internationale de mar chandises. Convention des NationsUnies du 11 avril 1980, L.G.D.J., Paris, 1990, p. 180). 2. Aplicatii. O aplicatie a regulii, cu caracter de principiu, supuse analizei s e regaseste în materia executarii prin echivalent a obligatiilor: despagubirile datorate de debitor se diminueaza în mod corespunzator, daca creditorul a contribuit, prin actiunea sau omisiunea sa culpabila, la producerea prejudiciulu i. De asemenea, debitorul nu datoreaza despagubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evit a cu o minima diligenta (a se vedea comentariul art. 1534 NCC). Tot astfel, debitorul nu este în întârziere daca a oferit executarea prestatiei datorate, chiar fara respectarea formalitatilor prescrise de lege, însa creditorul a refuzat , fara temei legitim, sa o primeasca (a se vedea comentariul art. 1524 NCC).
Dispozitiile art. 1517 NCC prezinta, totodata, importanta si pentru mecanismul e xceptiei de neexecutare a contractului sinalagmatic, întrucât, asa cum s-a aratat în doctrina (a se vedea C. Sta tescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 87), una dintre conditiile de invocare a exceptio non adimpleti contractus const a în aceea ca neexecutarea sa nu se datoreze faptei însesi a celui care invoca exceptia (a se vedea si comentariul art. 1556 NCC). Art. 1518. Raspunderea debitorului (1) Daca prin lege nu se dispune altfel, debitorul raspunde personal de îndeplinir ea obligatiilor sale. (2) Raspunderea debitorului poate fi limitata numai în cazurile si conditiile prev azute de lege. (art. 1355, 1519, 2324 NCC) Comentariu 1. Raspunderea personala a debitorului. Articolul 1518 alin. (1) NCC instituie, în aplicarea principiului relativitatii efectelor contractului, regula raspunderii personale a debitorului pentru îndeplinirea obligatiilor sale. Debitorul raspunde personal cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente s i viitoare, care servesc drept garantie comuna pentru realizarea creantelor creditorilor sai (a se vedea coment ariul art. 2324 NCC). Debitorul raspunde, în lipsa unei conventii contrare, si pentru prejudiciile cauza te din culpa persoanei de care se foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale (a se vedea comentariul ar t. 1519 NCC). 2. Limitarea raspunderii debitorului. Raspunderea debitorului poate fi limitata numai în cazurile si conditiile prevazute de lege. De exemplu, bunurile care fac obiectul unei mase patrimoniale afectate exercitiului unei profesii prin derogare de la regula garantiei comune a credito autorizate pot fi urmarite rilor asupra tuturor bunurilor mobile si imobile, prezente si viitoare ale debitorului numai de creditorii ale caror creante s-au nascut în legatura cu profesia respectiva, acestia neputând urmari celelalte bunuri ale debitorului ( a se vedea comentariul art. 2324 NCC). Raspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapta savârsita cu intentie sau din culpa grava nu poate fi limitata sau exclusa, prin conventii sau acte unilaterale. Poate fi însa limitata raspunderea debitorului cu privire la prejudiciile cauzate bunurilor creditorului prin simpla imprudenta sa u neglijenta. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii nu poate fi îns a exclusa sau limitata decât în conditiile legii (a se vedea comentariul art. 1355 NCC). Art. 1519. Raspunderea pentru fapta tertilor Daca partile nu convin altfel, debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate di n culpa persoanei de care se foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale. (art. 16, 1822 , 1355, 1852, 2023, 2129 NCC) Comentariu 1. Raspunderea debitorului pentru fapta tertilor. Regula generala. Noul Cod civi l consacra în acest articol raspunderea debitorului pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei
de care se foloseste pentru executarea obligatiilor sale contractuale. Consideram, a fortiori, ca debitorul este tinut sa raspunda si pentru prejudicii le cauzate cu intentie de persoana de care se foloseste pentru executarea obligatiilor sale contractuale ( a se vedea comentariul art. 16 NCC). Dupa cum rezulta din art. 1519 NCC, partile au posibilitatea de a exclude sau li mita, prin conventia lor, raspunderea debitorului pentru fapta tertilor. Cu toate acestea, credem ca o astfel de exclu dere sau limitare opereaza în virtutea regulilor generale [art. 1355 alin. (1) NCC], potrivit carora partile nu ar pute a conveni excluderea sau limitarea raspunderii debitorului pentru prejudiciile cauzate, cu intentie sau din culpa g rava, de catre tertul de care debitorul se foloseste pentru executarea obligatiei sale. Prin urmare, în aplicare a regulilor de drept comun [art. 1355 alin. (2) NCC], partile ar putea stipula clauze de excludere sau limitare a rasp underii debitorului, într-o astfel de situatie, dar numai atunci când prejudiciile sunt cauzate prin fapta tertului din simpla imprudenta sau neglijenta. În jurisprudenta instantelor italiene, s-a retinut, într-un cadru legislativ similar (art. 1228 din Codul civil italian) ca debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa auxiliarilor sai, indep endent de existenta unei culpe a sa. Astfel, transportatorul raspunde pentru pierderea sau avarierea bunului ca urmar e a intentiei sau culpei persoanelor de care se foloseste pentru efectuarea transportului, fara a fi necesara stabili rea propriei sale culpa in eligendo; fiind vorba de un caz de raspundere obiectiva, conduita tertului pe care debitor ul si l-a substituit în executarea obligatiei este evaluata potrivit acelorasi criterii aplicabile executarii direc te a obligatiei de catre debitor (a se vedea hotarârea Curtii de casatie italiene, nr. 5329/2003, în G. Bonilini s.a., Codice civ ile commentato, comentariul art. 1228 din Codul civil italian, pct. 1, p. 2451). 2. Aplicatii. Calificata ca o raspundere pentru fapta altuia si întemeiata pe prin cipiul fortei obligatorii a contractelor, raspunderea debitorului pentru fapta tertilor cunoaste o serie de aplicatii în noul Cod civil, printre care amintim urmatoarele: locatarul raspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosintei sale cau zata de membrii familiei sale, de sublocatarul sau, precum si de fapta altor persoane carora le-a îngaduit în orice mod folosirea, detinerea sau accesul la bun (a se vedea comentariul art. 1822 NCC); în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul raspunde pentru fapta subantreprenor ului la fel ca pentru propria sa fapta (a se vedea comentariul art. 1852 NCC); în cazul în care substituirea nu a fost autorizata de mandant, mandatarul raspunde p entru actele persoanei pe care si-a substituit-o ca si cum le-ar fi îndeplinit el însusi (a se ve dea comentariul art. 2023 NCC); raspunderea hotelierului pentru bunurile aduse în hotel este nelimitata daca preju diciul este cauzat din culpa persoanelor pentru care acesta raspunde (a se vedea: comentariul art. 2129 NCC; L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil, p. 209). În practica instantelor franceze s-a retinut ca o agentie de turism, care a organi
zat un sejur într-un hotel, are aceeasi raspundere ca si hotelierul la care a recurs pentru executarea contractului prop us clientilor sai. În jurisprudenta franceza s-a mai decis ca raspunderea unei institutii sanitare private pentru fa ptele culpabile ale unui practician cu prilejul unor acte medicale practicate asupra unui pacient poate fi angajata num ai sub conditia ca salariatul sa fie angajatul institutiei respective (a se vedea Cass. civ. 1, dec. din 15 ianuarie 1991 si Cass. civ. 1, dec. din 26 mai 1999, în Méga Code civil, ed. a 6-a, Dalloz, Paris, 2005, art. 1147, pct. 23 si 24, p. 1237 ). Art. 1520. Raspunderea tertilor Creditorul poate urmari si bunurile care apartin tertilor, daca acestea sunt afe ctate pentru plata datoriilor debitorului ori au facut obiectul unor acte juridice care au fost rev ocate ca fiind încheiate în frauda creditorului. [art. 638 alin. (1), art. 806, 1518, 1562-1565, 22 80-2320, 2324, 2360-2361, 2363-2364 NCC] Comentariu 1. Urmarirea bunurilor tertilor pentru executarea obligatiei debitorului. Prin d erogare de la regula de drept comun, potrivit careia debitorul raspunde personal, cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare (a se vedea comentariile art. 1518 si art. 2324 NCC), art. 1520 NCC reg lementeaza, cu titlu de principiu, doua ipoteze în care creditorul este îndreptatit sa procedeze la urmarirea unor bunuri ap artinând tertilor în scopul executarii obligatiilor debitorului: executarea bunurilor afectate platii datori ilor debitorului si urmarirea bunurilor care au facut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului. 2. Urmarirea bunurilor afectate executarii obligatiei debitorului. Creditorul po ate urmari bunurile apartinând tertilor care sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului. Aceast a posibilitate nu exclude dreptul creditorului ipotecar de a-l urmari pe cel tinut personal pentru plata creantei ori de a urmari produsele bunului ipotecat atunci când legea o permite (a se vedea si comentariul art. 2364 NCC). Este avuta în vedere, de exemplu, situatia tertului dobânditor al unui imobil ipotec ipoteza ce survine at în cazul în care debitorul, dupa ce a consimtit constituirea ipotecii asupra unui bu n al sau pentru garantarea propriei obligatii, înstraineaza bunul unui tert sau a tertului proprietar care co nsimte în mod voluntar constituirea unui drept de ipoteca asupra bunului sau pentru garantarea obligatiei debitorulu i. În ambele ipoteze, se remarca o sciziune între obligatie si raspundere care este însa limitata doar la anumite bun uri individualizate din patrimoniul tertului (a se vedea, în acelasi sens, cu privire la reglementarea sim ilara din dreptul civil italian, G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, comentariul art. 2910 din Codul civil i talian, pct. 9, p. 7034), spre deosebire de cazul fideiusorului, care, garantând personal obligatia debitorului, raspunde c u tot patrimoniul sau (chiar daca accesoriu si în subsidiar). În virtutea dreptului sau de urmarire, creditorul care are ipoteca înscrisa asupra u nui bun mobil sau imobil îl poate urmari în orice mâini ar trece fara a tine seama de drepturile reale constitui
te sau înscrise dupa înscrierea ipotecii sale si poate cere vânzarea lui pentru a se îndestula din pretul r ezultat [a se vedea comentariul art. 2360 NCC, precum si, pentru ipoteza urmaririi silite a imobilel or ipotecate, dispozitiile art. 806 alin. (1) NCPC]. Tertul dobânditor al bunului ipotecat raspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare, iar, daca nu stinge creanta ipotecara, creditorul poate începe urmarirea silita asupra bunului, în condi tiile legii [a se vedea comentariul art. 2361 NCC). În cazul urmaririi unui imobil ipotecat care a fost ulterior înstrainat, dobânditorul, care nu este personal obligat pentru creanta ipotecara, poate sa se opuna vânzarii imobilului ipotecat daca au r amas alte imobile ipotecate în posesia debitorului principal si sa ceara instantei de executare urmarirea preal abila a acestora din urma, potrivit regulilor prevazute de noul Cod civil în materia fideiusiunii [a se vedea dispozit iile art. 806 alin. (2) teza I NCPC si comentariile art. 2280-2320 NCC]. Tertul dobânditor al imobilului ipotecat care a platit datoria ipotecara ori a sup ortat executarea are drept de regres împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despagubit, în conditii le dreptului comun (a se vedea comentariul art. 2363 NCC). Creditorul poate urmari, în limita creantei si a accesoriilor acesteia, concomiten t sau, dupa caz, separat [a se vedea dispozitiile art. 638 alin. (1) teza I NCPC], si bunurile tertilor care au garan tat plata datoriilor debitorului. 3. Urmarirea bunurilor dobândite în temeiul unor acte juridice revocate. Creditorul poate urmari si bunurile apartinând tertilor care au facut obiectul unor acte juridice revocate, p e calea actiunii revocatorii, întrucât au fost încheiate în frauda creditorului (a se vedea comentariile art. 1562-156 5 NCC). În cazul admiterii actiunii revocatorii, actul atacat este declarat inopozabil atât fata de creditorul reclamant, cât si fata de toti ceilalti creditori care au intervenit în cauza. Acesti din urma credi tori au la rândul lor dreptul de a fi platiti din pretul bunului urmarit, potrivit cauzelor de preferinta existente într e ei. Tertul dobânditor poate pastra bunul care a facut obiectul actului juridic revocat, daca plateste creditorului caruia îi profita admiterea actiunii o suma de bani egala cu prejudiciul suferit de acesta din urma prin încheierea actul ui (a se vedea comentariul art. 1565 NCC). Sectiunea a 2-a. Punerea în întârziere a debitorului Art. 1521. - Moduri Art. 1522. - Punerea în întârziere de catre creditor Art. 1523. - Întârzierea de drept în executarea obligatiei Art. 1524. - Oferta de executare Art. 1525. - Efectele întârzierii debitorului Art. 1526. - Cazul obligatiilor solidare Art. 1521. Moduri Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului. (art. 1516, 1522-1526, 1530 NCC art. 114 LPA) Comentariu
1. Punerea în întârziere a debitorului. Daca nu este de drept în întârziere, manifestarea de vointa din partea creditorului prin care pretinde debitorului executarea obligatiei asumate semnif ica, de asemenea, punerea în întârziere a debitorului. Debitorul trebuie sa îsi îndeplineasca obligatia în termenul con venit sau, în lipsa unui asemenea termen, de îndata ce obligatia a fost asumata. Pentru ca întârzierea în executa rea obligatiei sa produca efecte juridice este necesar ca aceasta sa fie constatata în modalitatile prevazut e de lege, presupunându-se ca pâna la punerea în întârziere creditorul nu a fost pagubit de întârzierea executarii obligatiei (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 335). Necesitatea punerii în întârziere a debitorului decurge din faptul ca, nereclamând execu tarea obligatiei, creditorul este prezumat ca a acordat în mod tacit un termen debitorului (a se vedea hotarârea data în cauza Reinhardt c. Turcotte, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1769). Întârzierea în executarea prestatiei datorate echivaleaza cu o culpa din partea debito rului, care îl face raspunzator pentru prejudiciile cauzate creditorului prin neexecutarea obligatiei în termenul în care aceasta putea si trebuia sa fie executata (a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 1998, p. 429-430). Noul Cod civil conserva regula de principiu potrivit careia simpla expirare a te rmenului de executare a obligatiei contractuale nu îl pune pe debitor în întârziere (dies non interpellat pro homine). Punerea în întârziere a debitorului cu privire la executarea obligatiei sale constitui e una dintre cerintele acordarii de daune-interese, dar si o conditie pentru recursul la celelalte mijloace juridice puse de legiuitor la dispozitia creditorului în vederea realizarii dreptului sau (a se vedea si comentariile art. 1516 si 1530 NCC). Dispozitiile art. 1521-1526 din noul Cod civil sunt aplicabile în cazul obligatiil or devenite scadente dupa data intrarii sale în vigoare, indiferent de data nasterii obligatiei (a se vedea prevederile ar t. 114 LPA). 2. Modalitati de punere în întârziere. Punerea în întârziere a debitorului poate opera de dr ept, fara îndeplinirea vreunei formalitati, în temeiul legii sau al contractului (a se vedea c omentariul art. 1523 NCC), sau la cererea creditorului (a se vedea comentariul art. 1522 NCC). Art. 1522. Punerea în întârziere de catre creditor (1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisa prin care cred itorul îi solicita executarea obligatiei, fie prin cererea de chemare în judecata. (2) Daca prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comuni ca debitorului prin executor judecatoresc sau prin orice alt mijloc care asigura dovada comunic arii. (3) Prin notificare trebuie sa se acorde debitorului un termen de executare, tinân d seama de natura obligatiei si de împrejurari. Daca prin notificare nu se acorda un asemenea termen, debitorul poate sa execute obligatia într-un termen rezonabil, calculat din ziua c omunicarii notificarii. (4) Pâna la expirarea termenului prevazut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea
propriei obligatii, poate cere daune-interese, însa nu poate exercita celelalte dr epturi prevazute la art. 1516, daca prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita ace ste drepturi daca debitorul îl informeaza ca nu va executa obligatiile în termenul stabilit sau daca, la expirarea termenului, obligatia nu a fost executata. (5) Cererea de chemare în judecata formulata de creditor, fara ca anterior debitor ul sa fi fost pus în întârziere, confera debitorului dreptul de a executa obligatia într-un termen rezonab il, calculat de la data când cererea i-a fost comunicata. Daca obligatia este executat a în acest termen, cheltuielile de judecata ramân în sarcina creditorului. [art. 855, 1516, 155 6, 1580 NCC; art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000] Comentariu 1. Punerea în întârziere de catre creditor. Modalitati. Articolul 1522 NCC instituie d oua modalitati de punere în întârziere a debitorului: notificarea scrisa, extrajudiciara, prin care cred itorul solicita debitorului executarea obligatiei si, respectiv, notificarea judiciara (cererea de chemare în judecata). 2. Notificarea scrisa. O prima modalitate prin care creditorul îl poate pune în întârzie re pe debitor consta în comunicarea unei notificari scrise prin care îi cere acestuia din urma executarea obligatiei. Notificarea prin care debitorul este pus în întârziere trebuie sa fie facuta, în toate c azurile, în scris, chiar daca contractul a fost încheiat verbal (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civi l du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1595 din Codul civil Québec, p. 1771). Ex igenta formei scrise a notificarii de natura sa faciliteze dovedirea punerii în întârziere si data acesteia s debitorului e impune în considerarea consecintelor importante pe care punerea în întârziere o are asupra drepturilor partil or (a se vedea Commentaires du ministre de la Justice, vol. I, Les Publications du Québec, Québec, 1993, comenta riul art. 1595 din Codul civil Québec, p. 983). În lipsa unei dispozitii legale sau stipulatii contractuale contrare, notificarea se comunica debitorului prin executor judecatoresc sau prin orice alt mijloc care asigura dovada comunicarii [de exemplu, prin intermediul postei (printr-o scrisoare recomandata cu confirmare de primire ceru ta în mod expres de dispozitiile art. 855 NCC în materia administrarii bunurilor altuia pentru punerea în întârziere a ad ministratorului cu privire la plata dobânzilor asupra soldului), al serviciilor de curierat rapid sau al postei electronice în masura în care se asigura dovada comunicarii]. Amintim ca, printre atributiile executorilor judeca toresti, figureaza si cea privind notificarea actelor extrajudiciare [a se vedea dispozitiile art. 7 lit. b) din L egea nr. 188/2000 privind executorii judecatoresti, republicata (M.Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011)]. Dispozitiile art. 1522 NCC au caracter supletiv, partile putând stabili printr-o c lauza contractuala expresa ca punerea în întârziere sa se realizeze într-o alta forma (a se vedea L. Pop, Tabloul gene ral al raspunderii civile în textele noului Cod civil, p. 217).
În jurisprudenta instantelor din provincia Québec s-a retinut ca, prin acelasi înscris , cumparatorul poate atât sa denunte vânzatorului existenta unui viciu ascuns, cât si sa îl puna în întârziere pe acesta din urma cu privire la remedierea viciului (a se vedea hotarârea Curtii din Québec în cauza Prévost c. St-Pierr e, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1771). 3. Cererea de chemare în judecata. Chemarea în judecata a debitorului valoreaza pune re în întârziere, întrucât demonstreaza în mod neechivoc vointa creditorului de a cere plata (a se vedea hotarârea data în cauza Côté c. Sterblied, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1770). Ch emarea în justitie a debitorului nu are ca efect punerea în întârziere daca debitorului nu îi mai este permis sa execute obligatia (a se vedea hotarârea data în cauza Quintas c. Gravel, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code ci vil du Québec annoté, p. 1770). 4. Termen (rezonabil) de executare. Efecte. Pentru a facilita executarea de buna voie, în natura, a obligatiei, art. 1522 alin. (3) teza I NCC instituie în sarcina creditorului îndatorirea de a-i acorda debitorului un termen de executare voluntara. La stabilirea termenului de executare urmeaza a se tine sea ma, potrivit partii finale a dispozitiilor art. 1522 alin. (3) teza I NCC, de natura obligatiei si de împrejura ri. În cazul în care creditorul nu a acordat prin notificare un asemenea termen, art. 15 22 alin. (3) teza a II-a NCC recunoaste debitorului posibilitatea de a-si îndeplini obligatia într-un termen rezo nabil, calculat din ziua comunicarii notificarii. În aprecierea caracterului rezonabil al termenului de executare pot fi avute în vede re unele împrejurari, precum: stipularea unui termen initial de executare scurt fapt de natura sa atraga stabi lirea unui termen scurt de executare voluntara; interesul creditorului pentru o executare rapida a obligatiei; natura prestatiei faptul ca anumite obligatii implica o executare mai complicata face necesar un termen de executare mai lung; evenimentul care a cauzat întârzierea executarii e.g., neglijenta debitorului ori, dimpotriva, forta majora [a se vedea O. Lando, Some Features of the Law of Contract in the Third Millennium, în 40 Scandinavian Studie s in Law, (2000), p. 391, articol disponibil si la adresa de internet: http://frontpage.cbs.dk/law]. Punerea în întârziere a debitorului reprezinta nu doar un mijloc de constatare a întârzier ii debitorului în îndeplinirea obligatiei sale, ci si o modalitate de a-i impune creditorului obliga tia de a acorda debitorului sau un termen rezonabil de executare a obligatiei (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud , Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1595 din Codul civil Québec, p. 1771). În masura în care nu era deja în întârziere în temeiul contractului, prin efectul legii sau prin punerea în întârziere de catre creditor (a se vedea, în acelasi sens, cu privire la reglementarea simila ra din dreptul civil quebécoas, J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1599 din Codul civil Québec, p. 1771), în lipsa unei distinctii a legiuitorului , de la data c omunicarii cererii de chemare în
judecata debitorul va beneficia, de asemenea, de un termen rezonabil de executar e voluntara a obligatiei sale. Ca modalitate de protejare a bunei-credinte în raporturile juridice civile, art. 1522 alin. (5) teza a II-a NCC prevede scutirea debitorului de cheltuielile de judecata care ramân în sarcina creditorului în cazul îndeplinirii obligatiei în termenul de executare astfel stabilit. O aplicatie a acestei reguli de principiu se regaseste în materia cesiunii de creanta: daca cesiunea se comunica odata cu actiunea intentata împotri va debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecata daca plateste pâna la primul termen de judecata, afara de cazul în care, la momentul comunicarii cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere (a se vedea comentariul art . 1580 NCC). Daca la data introducerii cererii de chemare în judecata era deja pus în întârziere, deb itorul nu mai beneficiaza de înca un termen rezonabil de executare calculat de la data comunicarii cererii. De asemenea, consideram ca debitorul nu beneficiaza de un termen (rezonabil) de executare nici în cazul în care acesta er a, la data introducerii cererii, de drept în întârziere, fie în temeiul unei stipulatii contractuale, fie prin efectul legii . Pâna la expirarea termenului de executare voluntara creditorul are posibilitatea d e a suspenda executarea propriei obligatii putând invoca exceptia de neexecutare a contractului împotriva de bitorului care ar solicita creditorului sa-si execute obligatia (a se vedea comentariul art. 1556 NCC) sau de a cere daune-interese. Creditorul nu va putea, ca regula, sa obtina, pâna la împlinirea termenului amintit, executarea silita a obligatiei, rezolutiunea sau rezilierea ori, dupa caz, reducerea prestatiei si nici sa recur ga la alte mijloace de realizare a dreptului sau. Creditorului îi este recunoscut dreptul de a recurge la mijloacele juridice prevaz ute de art. 1516 NCC daca debitorul îl informeaza ca nu va executa obligatia în termenul de executare stabilit, precum s i în cazul în care, la expirarea termenului, obligatia nu a fost executata. Art. 1523. Întârzierea de drept în executarea obligatiei (1) Debitorul se afla de drept în întârziere atunci când s-a stipulat ca simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. (2) De asemenea, debitorul se afla de drept în întârziere în cazurile anume prevazute de lege, precum si atunci când: a) obligatia nu putea fi executata în mod util decât într-un anumit timp, pe care debi torul l-a lasat sa treaca, sau când nu a executat-o imediat, desi exista urgenta; b) prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea în natura a obligatiei s au când a încalcat o obligatie de a nu face; c) debitorul si-a manifestat în mod neîndoielnic fata de creditor intentia de a nu e xecuta obligatia sau când, fiind vorba de o obligatie cu executare succesiva, refuza ori neglijeaza sa îsi execute obligatia în mod repetat; d) nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata în exercitiul activitatii unei întreprinderi;
e) obligatia se naste din savârsirea unei fapte ilicite extracontractuale. (3) În cazurile prevazute la alin. (1) si (2), daca obligatia devine scadenta dupa decesul debitorului, mostenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât dupa trecerea a 15 zile d e la data la care creditorul i-a notificat sau, dupa caz, de la data notificarii curatorului desemnat în conditiile art. 1136. (4) Cazurile în care debitorul se afla de drept în întârziere trebuie dovedite de credit or. Orice declaratie sau stipulatie contrara se considera nescrisa. [art. 1136, 1381, art. 1535 alin. (1), art. 1725, 1844, 1898 NCC] Comentariu 1. Întârzierea de drept în executarea obligatiei. Cazuri. Articolul 1523 din noul Cod civil stabileste cazurile în care nu este necesara îndeplinirea unor formalitati pentru punerea în întârzie re a debitorului, aceasta operând de drept. Întârzierea de drept în executarea obligatiei poate interveni în virtutea conventiei par tilor ori poate opera prin efectul legii. În ambele ipoteze, daca obligatia devine scadenta dupa decesul debitorului, mosten itorii acestuia nu sunt în întârziere decât dupa trecerea unui termen de 15 zile de la data la care creditorul ia notificat sau, dupa caz, de la data notificarii curatorului desemnat cu administrarea provizorie a bunurilor mo stenirii, în conditiile art. 1136 NCC. 2. Întârzierea de drept în temeiul contractului. Debitorul este de drept în întârziere daca s-a stipulat ca simpla împlinire a termenului de executare stabilit de parti atrage punerea în întârzier e. Partile sunt libere sa deroge de la formalitatile privind punerea în întârziere, stipulând ca debitorul este în întârziere temeiul termenilor contractuali (a se vedea hotarârile date în cauzele Lachance c. Drolet si Levy c. Sp erdakos, în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1769). Stipulatia partilor privind punerea în în târziere a debitorului la împlinirea termenului trebuie sa fie expresa (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obl igatiile, p. 336 si, în acelasi sens, cu privire la reglementarea asemanatoare din dreptul civil quebécoas, Commen taires du ministre de la Justice, vol. I, Les Publications du Québec, Québec, 1993, comentariul art. 1595 din Codul ci vil Québec, p. 984). 3. Întârzierea de drept prin efectul legii. Debitorul este de drept în întârziere în cazuril e anume prevazute de lege. Art. 1523 alin. (2) NCC, valorificând legislativ si doctrina, si jurispruden ta formate în sistemul vechiului Cod civil, enumera câteva cazuri în care debitorul este de drept în întârziere: a) obligatia nu putea fi executata în mod util decât într-un anumit timp, pe care debi torul l-a lasat sa treaca, sau când nu a executat-o imediat, desi exista urgenta. În doctrina s-a aratat ca, în primu l caz, scutirea creditorului de obligatia de a-l pune pe debitor în întârziere rezulta în mod tacit din conventia partil or (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, p. 325). În jurisprudenta instantelor din provincia Québec s-a retinut ca timpul pentru executarea obligatiei a trecut în cazu l neîndeplinirii obligatiei locatorului de a procura folosinta bunului dat în locatiune, dat fiind ca locatoru
l trebuie sa asigure continuu folosinta bunului, fiind constant în întârziere cu privire la furnizarea acestei prest atii (a se vedea hotarârea Curtii din Québec data în cauza Habitations Desjardins du centre-ville c. Lamontagne în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1772); b) prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea în natura a obligatiei s au când a încalcat o obligatie legala sau conventionala (a se vedea hotarârile date în cauzele Phaneuf c. Sylvestre si Mas son c. Andrews în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, art. 1597, p. 1773) de a nu face; c) debitorul si-a manifestat în mod neîndoielnic fata de creditor intentia de a nu e xecuta obligatia sau când, fiind vorba de o obligatie cu executare succesiva, refuza ori neglijeaza sa îsi execute obligatia în mod repetat. În jurisprudenta instantelor din provincia Québec s-a retinut ca trebuie distins între nerespectarea obligatiei si refuzul de executare clar exprimat (a se vedea hotarârea data în cauza Landry c. Gauthier în J .-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, art. 1597, p. 1773), considerându-se ca în ultima ipoteza d ebitorul a renuntat la punerea în întârziere (a se vedea hotarârile date în cauzele Prévost c. 132335 Canada Ltée si Svatek c. Ebony în J.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, art. 1597, p. 1773). În cazul obl igatiilor cu executare succesiva, caracterul repetitiv al neexecutarii are drept consecinta punerea de drept în întârziere a debitorului, scutindu-l pe creditor de obligatia a-l pune formal în întârziere în mod repetat pe debi tor (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1597 din Codul civil Québec, p. 1772); d) nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata în exercitiul activitatii unei întreprinderi. Cu privire la acest aspect, subliniem si faptul ca art. 1535 alin. (1) teza I NCC consacra dreptul creditorului la daune-interese moratorii, de la data scadentei obligatiei banest i, fara a distinge în functie de natura raportului juridic în continutul caruia intra obligatia pecuniara; e) obligatia se naste din savârsirea unei fapte ilicite extracontractuale. Dreptul la repararea prejudiciului în cazul raspunderii civile delictuale se naste din ziua cauzarii prejudiciului, ch iar daca acest drept nu poate fi valorificat imediat (a se vedea comentariul art. 1381 NCC). În situatiile prevazute la art. 1523 alin. (2) lit. a)-e) NCC punerea în întârziere a de bitorului de catre creditor apare ca vadit inutila (a se vedea, în acelasi sens, cu privire la reglementarea similara d in dreptul civil quebécoas, Commentaires du ministre de la Justice, vol. I, Les Publications du Québec, Québec, 1993, comentariul art. 1597 din Codul civil Québec, p. 985). 3.1. Alte cazuri de punere în întârziere prin efectul legii. Sunt de amintit si alte c azuri în care debitorul este de drept în întârziere, prin efectul legii: a) în cazul vânzarii bunurilor mobile, cumparatorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligatiilor sale daca, la scadenta, nici nu a platit pretul si nici nu a prelua t bunul. În cazul vânzarii bunurilor mobile supuse deteriorarii rapide sau deselor schimbari de valoare, cumparatorul este d e drept în întârziere în privinta
preluarii lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar daca pretul a fost platit, precum si în cazul în care a solicitat predarea, fara a plati pretul (a se vedea comentariul art. 1725 NCC); b) daca arenda se plateste în fructe, în lipsa altui termen prevazut în contract, aren dasul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în în târziere pentru receptie de la data la care a fost notificat în scris de catre arendas (a se vedea comentariul ar t. 1844 NCC); c) asociatul care a subscris ca aport o suma de bani datoreaza în caz de neexecuta re suma la care s-a obligat, dobânda legala de la scadenta si orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere (a se vedea comentariul art. 1898 NCC). 3. Sarcina probei. Obligatia dovedirii unui caz de întârziere de drept a debitorului revine creditorului, orice declaratie sau stipulatie contrara fiind considerata nescrisa. Solutia legislati va urmareste sa nu permita creditorului ca, prin simple declaratii obtinute de la debitor sau prin clauze de stil insera te în contract, sa se libereze de sarcina dovedirii survenirii unui caz de întârziere de drept a debitorului (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1598 din Cod ul civil Québec, p. 1774). Art. 1524. Oferta de executare Debitorul nu este în întârziere daca a oferit, când se cuvenea, prestatia datorata, chia r fara a respecta formalitatile prevazute la art. 1510-1515, însa creditorul a refuzat, far a temei legitim, sa o primeasca. [art. 1274, 1510-1515, 1517, 1494, art. 1522 alin. (3) si (5) NCC] Comentariu 1. Oferta informala de executare. În sistemul vechii reglementari s-a aratat ca ef ectele punerii în întârziere pot înceta prin faptul debitorului, în cazul în care acesta îl pune în întârziere pe creditor în conditiile legii, recurgând la procedura ofertei de plata si a consemnatiunii (a se vedea C. Statesc u, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 337). Articolul 1524 NCC recunoaste efecte juridice si ofertei informale de executare cât priveste întârzierea debitorului în executarea obligatiei. Astfel, debitorul nu este considerat a fi în întârziere daca a oferit, când se cuvenea, prestatia datorata, chiar fara a respecta formalitatile prescrise de art. 1510-1515 NCC pe ntru punerea în întârziere a creditorului, însa acesta din urma a refuzat, fara temei legitim, sa o primeasca. În timp ce oferta informala de executare exclude neexecutarea de catre debitor si, pe cale de consecinta, întârzierea debitorului, oferta formala reglementata de art. 1510-1515 NCC constituie compon enta unei proceduri care atrage punerea în întârziere a creditorului si liberarea debitorului (a se vedea, în acest sens , cu privire la reglementarea similara din dreptul civil italian, G. Bonilini s.a., Codice civil e commentato, comentariul art. 1220 din Codul civil italian, pct. 3, p. 2411). Articolul 1524 NCC constituie o aplicatie a regulii de principiu instituite de a rt. 1517 din acelasi cod, potrivit careia creditorul nu poate invoca neexecutarea prestatiei datorate de debitor în masura în care neexecutarea este
imputabila creditorului. Efectele punerii în întârziere pot înceta si prin faptul creditorului, în cazul renuntarii la punerea în întârziere în mod expres sau tacit (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 337). 2. Conditiile ofertei de executare. Oferta de executare trebuie sa fie serioasa, completa si facuta în termen util. Oferta este serioasa daca reprezinta manifestarea vointei reale de executare a o bligatiei si daca consta în lasarea obiectului prestatiei la dispozitia creditorului la locul platii determinat potr ivit dispozitiilor art. 1494 NCC sau daca creditorului îi este garantata utilizarea efectiva a bunului. Oferta de executare este completa daca vizeaza prestatia în totalitate, având ca obiect, de exemplu, capitalul, precum si dobânzile datorate pâna la data ofertei. În jurisprudenta instantelor italiene (a se vedea hotarârea Curtii de casatie italien e, sect. I, nr. 2730 din 9 martie 1995) s-a retinut ca oferta de executare este completa, chiar daca nu a cuprins o mica parte a dobânzilor, la a caror plata instanta l-a obligat ulterior pe debitor. Oferta de executare trebuie realizata în tr-un termen util, înainte de stingerea raportului juridic pâna la aceasta data debitorul fiind tinut sa îsi îndepli neasca obligatia, iar creditorul neputând refuza în mod legitim executarea (a se vedea, cu privire la reglementarea s imilara din dreptul civil italian, G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, comentariul art. 1220 din Codul civi l italian, pct. 1, p. 2410-2411). 3. Refuzul creditorului de a primi oferta. Pentru ca oferta informala de executa re sa produca efecte, refuzul creditorului trebuie sa aiba caracter nelegitim. În masura în care debitorul ofera o executare partiala, creditorul în temeiul dispozit iilor art. 1490 alin. (1) NCC poate în mod legitim sa refuze primirea prestatiei, astfel încât punerea în întârziere cont nua sa produca efecte. În jurisprudenta instantelor italiene (a se vedea hotarârile Curtii de casatie italie ne, sect. litigii de munca, nr. 4129 din 21 iunie 1986 si sect. a II-a, nr. 562 din 19 ianuarie 2000, în G. Bonilini s.a., Codice civile commentato, comentariul art. 1220 din Codul civil italian, pct. 4, p. 2412) s-a retinut ca refuzul credi torului este legitim daca suma oferita nu acopera în totalitate datoria. 4. Efecte. Debitorul nu este în întârziere daca a oferit, în termen convenit de parti, s tabilit de lege ori în termenul de executare stabilit potrivit dispozitiilor art. 1522 alin. (3) sau (5) NCC , ex ecutarea prestatiei datorate, chiar daca nu a respectat formalitatile cerute de lege pentru punerea în întârziere a creditorulu i, însa creditorul a refuzat, fara temei legitim, sa primeasca prestatia. Prin efectul dispozitiilor art. 1524 NCC, debitorul nu mai este considerat în întârzie re, însa nu este liberat de obligatia sa. Consideram ca debitorul care a oferit la termenul cuvenit prestati a datorata nu poate fi obligat nici la plata de daune-interese moratorii. Opinam ca, în lipsa îndeplinirii formalitatilor p rivitoare la punerea în întârziere a creditorului, riscul în contractul translativ de proprietate ramâne în sarcin a debitorului obligatiei de predare a bunului, nefiind preluat de creditor (a se vedea comentariul art. 1274 NCC). Art. 1525. Efectele întârzierii debitorului Debitorul raspunde, de la data la care se afla în întârziere, pentru orice pierdere ca
uzata de un caz fortuit, cu exceptia situatiei în care cazul fortuit îl libereaza pe debitor de în sasi executarea obligatiei. [art. 1274, art. 1351 alin. (4), art. 1454, art. 1516 alin. (2), art . 1522 alin. (3) si (5), art. 1524, 1528, 1530, 1535-1536, 1552-1553, 1634, 2020, 2118, 2537, 2540, 2548 NCC] Comentariu 1. Raspunderea debitorului aflat în întârziere pentru pierderile pricinuite de un caz fortuit. Articolul 1525 NCC reglementeaza unul dintre principalele efecte ale întârzierii deb itorului în executarea obligatiei: angajarea raspunderii sale pentru pierderea cauzata de un caz fortuit. O astfel de raspundere este angajata indiferent de modalitatea de punere în întârziere de catre creditor sau de drept (în tem eiul contractului sau prin efectul legii). În prima ipoteza, efectul analizat al punerii în întârziere se prod uce numai la expirarea termenului de executare stabilit potrivit dispozitiilor art. 1522 alin. (3) si ( 5) NCC (a se vedea, în acest sens, cu privire la reglementarea similara din dreptul civil québecoas, Commentaires du ministre de la Justice, vol. I, Les Publications du Québec, Québec, 1993, comentariul art. 1600 din Codul civil Québec, p. 987). Prin exceptie, debitorul aflat în întârziere nu raspunde pentru pierderea pricinuita d e un caz fortuit si, în temeiul dispozitiilor art. 1351 alin. (4) NCC, de un caz de forta majora daca evenimentu l fortuit îl libereaza pe debitor de însasi executarea obligatiei. Debitorul aflat în întârziere este liberat de obligatia sa în cazul în care creditorul nu ar fi putut, oricum, sa beneficieze de executarea obligatiei din cauza unei fort e majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, cu exceptia ipotezei în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora, în temeiul unei conventii de agravare a raspunderii (a se vedea comentariul art. 1 634 NCC). Daca ofera în termen prestatia datorata, chiar fara respectarea formalitatilor pre vazute de lege pentru punerea în întârziere a creditorului, iar acesta din urma refuza, fara temei legitim, primirea prestatiei, debitorul nu este considerat în întârziere (a se vedea comentariul art. 1524 NCC). 2. Alte efecte ale întârzierii debitorului. De punerea în întârziere a debitorului noul Co d civil leaga si alte importante efecte juridice cu vocatie de aplicare generala: a) de la data punerii în întârziere, stabilindu-se refuzul debitorului de a-si executa obligatia, creditorul este îndreptatit sa pretinda daune-interese compensatorii pentru neexecutarea obligatie i [a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 336 si comentariile art. 1516 alin. (2) si art. 1530 NC C]; b) daunele-interese moratorii, datorate pentru executarea cu întârziere a obligatiil or de a face, sunt egale cu dobânda legala si sunt calculate de la data la care debitorul este în întârziere asup ra echivalentului în bani al obligatiei (a se vedea comentariul art. 1536 NCC). Dimpotriva, executarea cu întârzi ere a unei obligatii banesti confera creditorului dreptul la daune-interese moratorii de la scadenta (a se ve dea comentariul art. 1535 NCC); c) daca debitorul este de drept în întârziere, creditorul, pe cheltuiala primului, poa te executa sau face sa fie executata obligatia de a face fara a mai fi tinut sa îl înstiinteze pe debitor (a se
vedea comentariul art. 1528 NCC); d) creditorul poate declara unilateral rezolutiunea sau rezilierea contractului prin notificarea scrisa a debitorului în cazul în care acesta din urma se afla de drept în întârziere ori nu a executat obligatia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Rezolutiunea sau rezilierea de drept a contractului este subordonata pu nerii în întârziere a debitorului, cu exceptia cazului în care s-a convenit ca ea va rezulta din simplul fapt al neexecutarii (a se vedea comentariile art. 1552 si art. 1553 NCC); e) în cazul imposibilitatii de executare în natura a unei obligatii solidare, credit orul poate cere daune-interese suplimentare doar codebitorilor solidari din a caror culpa obligatia a devenit i mposibil de executat în natura, precum si celor care se aflau în întârziere atunci când obligatia a devenit imposibil de executat (a se vedea comentariul art. 1454 NCC); f) punerea în întârziere prin cererea de chemare în judecata atrage întreruperea prescript iei extinctive. Daca punerea în întârziere se face printr-o notificare scrisa, prescriptia extinctiva este în trerupta numai daca este urmata de chemarea în judecata a celui în folosul caruia curge prescriptia în termen de 6 lun i de la data punerii în întârziere (a se vedea comentariile art. 2537 si art. 2540 NCC); g) când realizarea dreptului presupune exercitarea unei actiuni în justitie, termenu l de decadere este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecata ori pe data punerii în întârziere (a se vedea comentariul art. 2548 NCC); sau particulara: h) mandatarul datoreaza dobânzi la sumele cu care a ramas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere (a se vedea comentariul art. 2020 NCC); i) depozitarul nu datoreaza dobânda pentru fondurile banesti depozitate decât din zi ua în care a fost pus în întârziere sa le restituie (a se vedea comentariul art. 2118 NCC). Cât timp bunul nu este predat, riscul în contractele sinalagmatice translative de pr oprietate este, în lipsa unei stipulatii contrare, în sarcina debitorului obligatiei de predare, chia r daca proprietatea a fost transferata dobânditorului, indiferent daca debitorul este sau nu în întârziere. Riscul pieirii fort uite a bunului se stramuta asupra creditorului obligatiei de predare de la data punerii sale în întârziere, credi torul obligatiei de predare neputându-se libera nici daca ar dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare ar fi fost executata la timp (a se vedea comentariul art. 1274 NCC). În doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a aratat ca punerea în întârziere a debitorului obligatiei de predare a unui bun nascuta dintr-un contract constitutiv sau translativ de proprietate nu produce efecte proprii în ceea ce priveste suportarea riscului pier irii fortuite a bunului, debitorul obligatiei de predare suportând, în regula generala, riscurile contractuale, inclusi v riscul pieirii fortuite a acelui bun (a se vedea L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod ci vil, p. 220). Art. 1526. Cazul obligatiilor solidare (1) Notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul dintre codebitorii so lidari
produce efecte si în privinta celorlalti. (2) Notificarea facuta de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, e fecte si în privinta celorlalti creditori. (art. 1432, 1436, 1455 NCC) Comentariu 1. Efectele punerii în întârziere în cazul obligatiilor solidare. În caz de solidaritate p asiva, punerea în întârziere a unuia dintre codebitorii solidari, printr-o notificare scrisa, produce efecte si în privinta celorlalti codebitori solidari. Hotarârea judecatoreasca pronuntata împotriva unuia dintre code bitorii solidari nu are însa autoritate de lucru judecat fata de ceilalti codebitori (a se vedea comentariul art. 1455 NCC). În cazul solidaritatii active, noul Cod civil instituie prezumtia existentei unui mandat reciproc, în virtutea caruia oricare dintre creditorii solidari poate actiona pentru gestionarea si sa tisfacerea interesului lor comun (a se vedea comentariul art. 1436 NCC). Asa fiind, actele unui creditor solidar facute în scopul mentionat sunt opozabile si celorlalti creditori solidari. Ca o consecinta fireasca, art. 1526 alin. (2) NCC prevede ca notificarea scrisa facuta în scopul punerii în întârziere a debitorului comun de catre unul dintre creditorii solid ari profita si celorlalti creditori solidari. De asemenea, este de amintit ca si hotarârea judecatoreasca obtinuta de unul dintre creditorii solidari împotriva debitorului comun profita si celorlalti creditori (a se vedea comentariu l art. 1436 NCC). 2. Efectele punerii în întârziere în cazul obligatiilor indivizibile. În materie de obliga tii indivizibile, punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, n u produce efecte împotriva celorlalti debitori (a se vedea comentariul art. 1432 NCC). Sectiunea a 3-a. Executarea silita în natura Art. 1527. - Dreptul la executarea în natura Art. 1528. - Executarea obligatiei de a face Art. 1529. - Executarea obligatiei de a nu face Art. 1527. Dreptul la executarea în natura (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul sa fie constrâns sa execute oblig atia în natura, cu exceptia cazului în care o asemenea executare este imposibila. (2) Dreptul la executare în natura cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum si orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa. (a rt. 557, 876-915, 1273, 1492, 1516, 1528-1529, 2324 NCC; art. 56, 76 LPA; art. 877-902 NCPC; Legea nr. 7/1996; art. 7.2.3 din Principiile UNIDROIT) Comentariu 1. Principiul executarii silite în natura. În aplicarea dispozitiei de principiu pri vind dreptul creditorului la îndeplinirea exacta a obligatiei (a se vedea comentariul la art. 1516 NCC), art. 1 527 NCC consacra principiul executarii silite în natura a obligatiilor, în virtutea caruia creditorul are dreptul de a obti ne constrângerea debitorului la executarea în natura a obligatiei. Debitorul nu este liberat daca ofera creditorului un echivalent în locul prestatie i datorate (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, p. 325)
, decât daca acesta din urma consimte la darea în plata (a se vedea comentariul art. 1492 NCC). Si în cazul executarii silite în natura a obligatiei, creditorul obtine exact obiect ul obligatiei, realizându-se tot o plata, de data aceasta silita (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 320). Daca executarea silita în natura nu mai este posibila, aceasta se va interverti într -o executare silita indirecta a obligatiei (a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, p. 439 si I.C. Vurdea, Intervertirea executarii silite directe în executare silita indirecta, în RRD nr. 10/1974, p. 9-13 ). În scopul facilitarii executarii prin echivalent a obligatiilor de predare a unui bun, mobil sau imobil, reglementarea procesual civila de drept comun prevede posibilitatea stabilirii, de catre instanta de executare, la cererea cre ditorului, a sumei care urmeaza a fi platita de debitor ca echivalent al valorii bunului, daca aceasta nu a fost stab ilita în titlul executoriu, iar executarea silita în natura a devenit imposibila [a se vedea dispozitiile art. 881 alin. (1) NCPC]. Creditorul poate obtine, în aceleasi conditii procedurale, si obligarea debitorului unei obligatii de a face sau de a nu face, intuitu personae, la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinire a obligatiei [a se vedea dispozitiile art. 894 alin. (4) si ale art. 893 alin. (1) NCPC]. 2. Remedierea executarii defectuoase. Potrivit dispozitiilor art. 1527 alin. (2) NCC, dreptul la executarea în natura cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, pre cum si orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa. În doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a aratat ca, daca depozitarul unui bun nu restituie bunul dat în depozit deoarece a fost distrus fara cauza straina, acesta poate fi condamnat, l a cererea creditorului, sa procure deponentului alt bun de acelasi fel si cu aceleasi însusiri. Tot astfel, daca bunu l dat în depozit este avariat, depozitarul poate fi constrâns sa îl repare pentru a-l aduce în starea anterioara si a -l preda deponentului (a se vedea L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil, p. 209) . Remedierea executarii necorespunzatoare poate avea ca obiect si alte masuri decât repararea sau înlocuirea bunului, precum obtinerea unei autorizatii, si poate deveni necesara si în cazul obligatiil or având ca obiect plata unei sume de bani, precum în cazul efectuarii unei plati insuficiente, într-o alta moneda decât cea stipulata ori într-un alt cont decât cel convenit de parti. Dreptul la repararea sau înlocuirea bunului ori la alte mijloace de remediere este aplicabil numai în masura în care executarea în natura (mai) este posibila (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.2.3, comentariile 2 si 3). 3. Executarea silita în natura a obligatiilor de a da. Executarea silita în natura a obligatiei de a da având ca obiect o suma de bani este întotdeauna posibila. Aceasta întrucât debitorul raspunde c u toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare, care servesc drept garantie comuna pent ru executarea creantelor creditorilor sai. În virtutea acestei garantii, creditorul poate obtine executarea silita a bun urilor urmaribile ale debitorului sau, realizându-si creanta din pretul obtinut ca urmare a vânzarii acestor bunuri (a se v
edea comentariul art. 2324 NCC si, pentru analiza vechii reglementari, C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 32 0). În cazul obligatiilor care au ca obiect constituirea sau transferul unui drept rea l asupra unui bun individual determinat, debitorul are doua obligatii principale: obligatia de a constitui sa u transfera dreptul real (obligatie de a da) si obligatia de predare a bunului (obligatie de a face). În doctrina formata în sistemul vechiului Cod civil s-a aratat ca executarea silita în natura a obligatiei de predare a unui bun este posi bila atâta vreme cât bunul se gaseste la debitor, iar daca debitorul, nesocotind obligatia sa, a distrus sau a ascuns bunul, urmeaza a se proceda la o executare prin echivalent (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 321) . Precizam ca, de regula, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciara se dobândesc, atât între parti, cât si fata de terti, numai prin înscrierea lor în cartea funciara pe baza actului sau faptului care a justificat înscr ierea. Regula amintita urmeaza a-si gasi aplicare numai dupa finalizarea lucrarilor de cadastru pentru fiecare unita te administrativ-teritoriala si deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cartilor funciare pentru imobilele resp ective, în conformitate cu dispozitiile Legii cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996, republicata (M.Of. nr . 201 din 3 martie 2006). Pâna la data mentionata, înscrierea în cartea funciara a dreptului de proprietate si a altor drep turi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opo zabilitate fata de terti. De asemenea, mentionam ca dispozitiile art. 876-915 NCC privitoare la cazurile, con ditiile, efectele si regimul înscrierilor în cartea funciara se aplica numai actelor si faptelor juridice încheiate sau, dupa caz, savârsite ori produse dupa intrarea în vigoare a acestui cod (a se vedea comentariile art. 557 s i art. 885 NCC, precum si dispozitiile art. 56 si ale art. 76 LPA). Daca obiectul obligatiei de a da îl constituie bunuri de gen, constituirea sau tra nsferul drepturilor reale opereaza în momentul individualizarii bunurilor (a se vedea comentariul art. 1273 NCC), cee a ce presupune, de asemenea, faptul personal al debitorului. Asadar, în cazul obligatiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transferul u nor drepturi reale asupra unor bunuri imobile înscrise în cartea funciara sau a unor bunuri de gen, realizarea obli gatiei de a da având ca obiect constituirea sau transferul bunurilor imobile, respectiv al bunurilor de gen, es te subordonata executarii unei obligatia de înscriere în cartea funciara, respectiv obligatia d obligatii de a face e individualizare a bunurilor (a se vedea, în acest sens, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, p. 448-449). 4. Executarea silita în natura a obligatiilor de a face si de a nu face. În scopul e xecutarii silite în natura a obligatiilor de a face si a obligatiilor de a nu face, creditorul are la îndemâna mai multe mijloace complementare, de drept substantial si procesual: executarea directa a obligatiei de a face de catre creditor prin mijloace private (art. 1528 NCC) si executarea silita directa în temeiul unui titlu executoriu [pre darea silita a bunurilor mobile si imobile, executarea silita a altor obligatii de a face si a obligatiilor de a nu
face (art. 1529 NCC si art. 877-902 NCPC)]. Daca executarea silita în natura a obligatiilor de a face sau de a nu face nu (mai ) este posibila sau creditorul nu mai este interesat de o executare în natura, acesta poate obtine executarea silita pri n echivalent (indirecta) a se vedea si comentariile art. 1528 si art. 1529 NCC. Art. 1528. Executarea obligatiei de a face (1) În cazul neexecutarii unei obligatii de a face, creditorul poate, pe cheltuial a debitorului, sa execute el însusi ori sa faca sa fie executata obligatia. (2) Cu exceptia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate sa exercite acest drept numai daca îl înstiinteaza pe debitor fie odata cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. [art. 892, art. 894 alin. (4), art. 1279, 1523, art. 1669 alin. (1), a rt. 1710, 1726, 1788 NCC; art. 373 1 , 387, 572, 580 2 , 580 3 C.proc.civ.; art. 877-902 NCPC] Comentariu 1. Executarea silita în natura a obligatiilor de a face. Preliminarii. Pentru deli mitarea sferei de aplicare a dispozitiilor art. 1528 NCC este necesara o prima distinctie între obligatiile d e a face intuitu personae si celelalte obligatii de a face care nu presupun faptul personal al debitorului. Obligatiile de a face care presupun faptul personal al debitorului nu pot fi rea lizate prin executare silita în natura prin mijloace directe, ci numai prin mijloace de constrângere indirecta, prin masu ri asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, determinându-se astfel indirect actiunea debitorului. Ace asta, întrucât constrângerea nu se poate exercita direct asupra persoanei debitorului, potrivit principiului nemo a d factum praecise cogi potest (a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, p. 451-452). În sc opul executarii silite în natura a obligatiilor de a face intuitu personae, creditorul poate recurge la procedura e xecutionala reglementata prin art. 894 NCPC, constând în aplicarea de catre instanta de executare, prin încheiere definit iva, a unei amenzi judiciare, stabilita pe zi de întârziere pâna la executarea obligatiei. Asa cum a reti nut instanta noastra suprema, aplicarea acestui mijloc indirect de constrângere este posibila numai în cadrul unei proceduri executionale ce debuteaza prin încuviintarea executarii silite (a se vedea ICCJ, dec. nr. 3 din 17 ianuarie 2011, prin care a fost admis 3 recursul în interesul legii cu privire la dispozitiile art. 580 din Codul de proce dura civila, raportate la prevederile 12 art. 373 , art. 387, art. 572 si art. 580 din acelasi cod). Daca în termen de 3 luni de la data comunicarii încheierii de aplicare a amenzii, de bitorul nu executa obligatia stabilita în titlul executoriu, instanta de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitiva datorata statului cu acest titlu. Pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligat iei stabilite în titlul executoriu, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese. Survenind astfel o intervertire a executarii silite directe într-o executare silita prin echivalent, urmarirea silita va continua pent ru realizarea daunelor-interese astfel stabilite [a se vedea dispozitiile art. 894 alin. (4) NCPC].
În doctrina s-a retinut ca, în cazul obligatiei de a face care implica o activitate personala deosebita din partea debitorului, executarea în natura are loc numai atunci când obligatia este îndeplinita în mod voluntar de catre debitor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 322). O a doua precizare necesara vizeaza obligatiile de a face având ca obiect predarea unui bun mobil individual determinat sau predarea ori evacuarea unui bun imobil, a caror executare silita se efectueaza în mod nemijlocit asupra bunului în temeiul unui titlu executoriu, în conditiile si cu proc edura prevazute de art. 877-891 NCPC (a se vedea, pentru analiza reglementarii procesual civile în vigoare, S. Zil berstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, p. 442-444). În al treilea rând, daca obligatia de a face are ca obiect individualizarea si preda rea unor bunuri de gen, creditorului îi este recunoscut dreptul de a opta între mai multe mijloace juridice în scopul realizarii dreptului sau: poate cere executarea silita în natura daca aceasta este posibila, întrucât, de exempl u, debitorul are o cantitate de bunuri de gen, dar refuza individualizarea si predarea; poate achizitiona cantit atea de bunuri ce face obiectul obligatiei, pe cheltuiala debitorului, urmând sa recupereze pretul prin executarea silita asupra bunurilor debitorului; poate obtine executarea prin echivalent (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obliga tiile, p. 321). 2. Executarea în natura a obligatiilor de a face prin mijloace private. Articolul 1528 NCC pune la dispozitia creditorului un mijloc eficient de drept material, complementar celui consacrat de reglementarea procesual civila de drept comun (art. 892 NCPC), în scopul executarii directe (în na tura) a prestatiei datorate: îndeplinirea, în mod direct, fara concursul fortei de constrângere a statului, a oblig atiei de catre creditor, prin mijloace proprii sau prin terte persoane, pe cheltuiala debitorului. 2.1. Domeniu de aplicare. Consideram ca intra în domeniul de aplicare a dispozitii lor art. 1528 NCC executarea în natura lor specifica a altor obligatii de a face decât cele care presupun faptul personal al debitorului, cele privind predarea bunurilor mobile individual determinate si predarea sau evacuar ea bunurilor imobile. Cum s-a aratat, în cazul obligatiilor de a face având ca obiect predarea bunurilor de gen, c reditorul are, dupa împrejurari, si posibilitatea de a executa, pe cheltuiala debitorului, el însusi sau prin alte per soane, obligatia de a face neîndeplinita de debitor. Asadar, dispozitiile art. 1528 NCC îsi gasesc aplicare în cazurile în care participare a personala a debitorului nu este esentiala pentru executarea obligatiei de a face (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1602 din Codul civil Québec, p. 1780). Articolul 1528 NCC îl îndreptateste pe creditor sa procedeze în mod direct la executar ea în natura în cazul unor obligatii de a face având ca obiect prestatii, considerate în doctrina a avea o natu ra fungibila, care prezinta aceeasi valoare pentru creditor, indiferent de persoana care le executa, precum: ridicarea unor materiale de pe un teren, saparea unei gropi, mutarea unui gard, livrarea unor bunuri, realizarea u nor lucrari ori prestarea unor servicii
(a se vedea, cu privire la analiza reglementarii anterioare, S. Zilberstein, V.M . Ciobanu, Tratat de executare silita, p. 447-448 si jurisprudenta acolo citata). Executarea în natura a obligatiilor de a face amintite în temeiul dispozitiilor art. 1528 NCC se realizeaza de catre creditor, prin mijloace proprii sau prin alte persoane, fara concursul organelor de jurisdictie si spre deosebire de mecanismul procedural instituit prin dispozitiile art. 892 si art. 896 NCPC, car e presupune declansarea procedurii executionale, în temeiul unui titlu executoriu în absenta unui titlu executoriu si f ara concursul organelor de executare. Solutia legislativa, cu caracter de noutate întrucât vechea reglementare (art. 1077 C.civ.) impunea conditia autorizarii judiciare a creditorului este de natura sa faciliteze dinamica circu itului juridic civil, asigurând economie de timp si de resurse financiare. Consideram ca, în ipoteza obligatiei de a face având ca obiect predarea unor bunuri de gen, creditorul poate sa îsi procure el însusi sau prin terte persoane bunurile datorate, indiferent daca deb itorul are aceste bunuri, dar refuza predarea, ori, dimpotriva, nu le are. În cazul în care debitorul are bunurile, dar r efuza predarea, creditorul are si posibilitatea de a solicita executarea silita în natura, în temeiul unui titlu execu toriu, cu concursul fortei de constrângere a statului. În acest context, este de mentionat si o alta modalitate atipica de executare sili ta directa consacrata de doctrina si jurisprudenta dezvoltate în sistemul vechii reglementari în privinta obl igatiei de a face având ca obiect încheierea în viitor a unui contract constitutiv sau translativ de drepturi reale: p ronuntarea unei hotarâri judecatoresti care sa tina loc de contract (a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciob anu, Tratat de executare silita, p. 450 si aparatul bibliografic acolo citat). De lege lata, daca promitentul refuza sa în cheie contractul promis, instanta, la cererea partii care si-a îndeplinit propriile obligatii, poate sa pronunte o hotarâr e care sa tina loc de contract, daca natura contractului o permite, iar cerintele legii pentru validit atea acestuia sunt îndeplinite dispozitii care nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract rea l, daca prin lege nu se prevede altfel (a se vedea comentariul art. 1279 NCC). În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, art. 1669 alin. (1) NCC prevede ca, daca una dintre parti refuza, nejustificat, sa încheie contractul prom is, cealalta parte poate cere pronuntarea unei hotarâri care sa tina loc de contract, daca toate celelalte condi tii de validitate sunt îndeplinite. 2.2. Conditii de exercitare. Art. 1528 alin. (2) NCC prevede, drept conditie de exercitare a dreptului creditorului de a proceda la executarea în natura a obligatiilor de a face, îndatorirea de a-l înst iinta pe debitor fie odata cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. Creditorul nu are obligatia de a-l înstiinta pe debitor despre intentia sa în cazul în care acesta din urma este de drept în întârziere (a se vedea si comentariul art. 1523 NCC). Norma juridica analizata urmareste sa îl previna pe debitor, pentru a-i permite sa ia masurile necesare, în cazurile în care acesta nu este de drept în întârziere (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté,
comentariile ministrului justitiei cu privire la art. 1602 din Codul civil Québec, p. 1780). 2.3. Aplicatii. Exceptii. Noul Cod civil instituie unele aplicatii ale regulii d e principiu analizate, dintre care pot fi amintite, cu titlu de exemplu, urmatoarele: a) în materia vânzarii, daca cumparatorul unui bun mobil nu îsi îndeplineste obligatia d e preluare sau de plata, vânzatorul are facultatea de a vinde bunul prin licitatie publica sau pe pretul cu rent, daca bunul are un pret la bursa sau în târg ori stabilit de lege, prin intermediul unei persoane autorizate (a se ve dea comentariul art. 1726 NCC). Si în aceasta ipoteza, executarea directa se realizeaza în absenta unui titlu executori u (a se vedea, în acelasi sens, cu privire la reglementarea similara din dreptul civil italian, G. Bonilini s.a., C odice civile commentato, comentariul art. 2910 din Codul civil italian, pct. 4, p. 7029-7030). Tot astfel, în cazul unu i contract de vânzare având ca obiect bunuri fungibile supuse unui pret curent, care nu este executat din culpa vânzator ului, cumparatorul poate cumpara bunuri de acelasi gen, pe cheltuiala vânzatorului, prin intermediul unei persoane autorizate (a se vedea comentariul art. 1726 NCC); b) în materia locatiunii, daca, dupa încheierea contractului, intervine nevoia unor reparatii aflate în sarcina locatorului, iar acesta, desi încunostintat de locatar, nu începe sa ia de îndata masu rile necesare, locatarul poate efectua aceste reparatii, pe cheltuiala locatorului (a se vedea comentariul art. 1788 NCC). Alteori, noul Cod civil impune conditia obtinerii autorizarii judiciare în scopul executarii în natura a unei obligatii de a face de catre creditor pe cheltuiala debitorului. Astfel, în cazul contractul ui de vânzare, în temeiul obligatiei vânzatorului de garantie contra viciilor, cumparatorul poate obtine, în justitie, înla turarea viciilor de catre vânzator sau pe cheltuiala acestuia ori înlocuirea bunului cu un bun de acelasi fel, însa lip sit de vicii (a se vedea comentariul art. 1710 NCC). 3. Mijloace procedurale. Noul Cod de procedura civila consacra mecanisme procedu rale de realizare a spre deosebire executarii silite în natura a obligatiilor de a face, care presupun de mijlocul juridic instituit prin art. 1528 NCC existenta unui titlu executoriu si concursul fortei de constrângere a sta tului: predarea silita a bunurilor mobile si a bunurilor imobile si executarea altor obligatii de a face (art. 877-902 NCPC). Creditorul titular al unui drept de creanta corelativ unei obligatii de a face a vând ca obiect o prestatie fungibila stabilite prin titlu executoriu poate fi autorizat de instanta de executare, pri n încheiere executorie, data cu citarea partilor, sa îndeplineasca obligatia el însusi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Creditorul poate solicita autorizarea instantei de executare numai dupa împlinirea unui termen de 1 0 zile de la data comunicarii încheierii de încuviintare a executarii silite, termen lasat debitorului pentru a ex ecuta de bunavoie obligatia sa (a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, p. 451, precum s i dispozitiile art. 892 NCPC). În plus, daca debitorul se opune la executarea obligatiei de catre creditor, acesta din urma poate beneficia spre deosebire de cazul executarii obligatiei în conditiile art. 1528 NCC si de concurs
ul executorului judecatoresc si al fortei publice (a se vedea dispozitiile art. 896 NCPC). Asa fiind, mecanismele juridice consacrate de noul Cod civil (art. 1528) si noul Cod de procedura civila (art. 892) urmaresc aceeasi finalitate executarea în natura a obligatiilor de a face având ca o biect prestatii fungibile de catre creditor, fara participarea debitorului , creditorul putând obtine executarea în natu ra a unei obligatii de a face având ca obiect prestatii fungibile cu sau fara concursul fortei de constrângere a s tatului. În cazul obligatiilor de a face intuitu personae stabilite prin titlu executoriu, creditorul poate obtine atât executarea silita directa, prin mijlocul indirect de constrângere al amenzii judic iare, cât si executarea silita prin echivalent (a se vedea dispozitiile art. 894 si ale art. 881 NCPC, precum si sup ra, comentariul de la pct. 1). Sectiunea a 4-a. Executarea prin echivalent §1 - Dispozitii generale §2 - Prejudiciul §3 - Vinovatia debitorului Art. 1530. Dreptul la daune-interese Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecinta directa si necesara a neexecutarii fara justifica re sau, dupa caz, culpabile a obligatiei. (art. 1533 NCC) Comentariu 1. Executarea prin echivalent. Executarea prin echivalent (indirecta) a obligati ei reprezinta dreptul creditorului de a pretinde si de a obtine de la debitor echivalentul prejudiciul ui suferit ca urmare a neexecutarii, executarii cu întârziere sau necorespunzatoare a obligatiei asumate. În cazul executar ii prin echivalent, creanta initiala este înlocuita cu o alta creanta de despagubire , având ca obiect suma de ba ni ce reprezinta prejudiciul cauzat creditorului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 328 si 330 ). Despagubirile sunt datorate în virtutea obligatiei initiale, constituind obiectul subsidiar, cu titlu de sancti une, al executarii obligatiei respective (a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 319). Debitorul nu se poate libera de obligatie, oferind despagubiri în locul executarii în natura, iar creditorul trebuie sa ceara în justitie în principal executarea în natura a obligatiei, daca aceasta este înca posibila si, numai în subsidiar, daune-interese (a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tra tat de drept civil român, vol. II, p. 334). 2. Conditiile acordarii de daune-interese. Consacrând dreptul creditorului la daun e-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor, articolul 1530 NCC prevede, totodata, si conditiile raspunderii civile contractuale (neexecutarea obligatiei; existenta prejudiciului; raportul de cauz alitate între fapta ilicita si prejudiciu; neexecutarea fara justificare sau, dupa caz, culpabila, a obligatiei). Din momentul în care sunt întrunite conditiile raspunderii civile contractuale se na ste dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despagubiri de la debitorul sau. Pentru acordarea dau
nelor-interese, pe lânga îndeplinirea conditiilor raspunderii civile contractuale, este necesar ca debitorul sa fi fos t pus în întârziere si sa nu existe o clauza de neresponsabilitate (a se vedea, pentru analiza conditiilor acordarii daunelor-interese în sistemul vechii reglementari, C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 330-331). Creditorul are dreptul la daune-interese atât în cazul neexecutarii (totale sau part iale), cât si în cazul executarii defectuoase ori cu întârziere. Pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executarii cu întârziere a obligatiei, debitorul datoreaza daune-interese moratorii, în vreme ce pen tru repararea prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutarii totale sau partiale sunt d atorate daune-interese compensatorii (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 329). Daunele-interese moratorii nu înlocuiesc executarea în natura a obligatiei asumate d e debitor, astfel încât se pot cumula cu aceasta; de asemenea, daunele-interese moratorii pot fi cumulate si cu daunele-interese compensatorii, daca debitorul nu executa contractul în natura (a se vedea CSJ, sect. com., dec. n r. 661 din 12 decembrie 1995, în De la Curtea Suprema de Justitie la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Buletinul ju risprudentei 1990-2003, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2003, p. 284). 3. Principiul repararii prejudiciului direct. Articolul 1530 NCC consacra si unu l dintre principiile care guverneaza evaluarea judiciara a prejudiciului, potrivit caruia sunt supuse repa ratiei numai prejudiciile care sunt consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei. Principiul repararii p rejudiciului direct este deopotriva aplicabil si în cazul în care neexecutarea este intentionata ori se dator eaza culpei grave a debitorului (a se vedea comentariul art. 1533 NCC). În practica judiciara formata în sistemul vechi i reglementari s-a retinut ca pârâta nu putea fi obligata la plata dobânzilor bancare pe care reclamanta le-a suport at pentru creditele bancare contractate în activitatea sa curenta, întrucât dobânzile nu reprezinta consecinta direc ta si necesara a neexecutarii obligatiei pârâtei de plata în întregime a pretului lucrarilor si nu exista o legatura c auzala între neexecutarea obligatiei de catre pârâta si plata de catre reclamanta a dobânzilor mentionate (a se vedea CSJ, sect. com., dec. nr. 1117 din 17 martie 1998, în Dreptul nr. 9/1998, p. 137). Art. 1531. Repararea integrala (1) Creditorul are dreptul la repararea integrala a prejudiciului pe care l-a su ferit din faptul neexecutarii. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferita de creditor si beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se tine seama si de cheltuielile pe care creditorul le-a facut, într-o limita rezonabila, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul si la repararea prejudiciului nepatrimonial. [art. 13 85, 1391, art. 1531 alin. (3), art. 1534, 1726 NCC; art. 5 parag. (2) din Directiva Consiliului 90/314/CEE ; art. 22 alin. (2) din Conventia pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian int ernational; art. 7.4.2 din Principiile UNIDROIT]
Comentariu 1. Principiul repararii integrale a prejudiciului. Principiul repararii integral e a prejudiciului guverneaza întreaga materie a raspunderii civile, indiferent de regimul sau juridic (a se ved ea L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil, p. 211). În materia raspunderii civile delictuale, principiul repararii integrale a prejudi ciului este afirmat de art. 1385 alin. (1) NCC. 2. Pierderea suferita. Beneficiul nerealizat. Prejudiciul cauzat creditorului pr in neexecutarea (totala sau partiala, defectuoasa ori cu întârziere) a obligatiei de catre debitor cuprinde atât p ierderea efectiv suferita de creditor (damnum emergens), cât si beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum c essans). În practica judecatoreasca s-a decis ca partile nu trebuie sa prevada în contract ob ligatia de plata a pretului actualizat cu indicele de inflatie, întrucât creditorul este îndreptatit sa pretinda a tât repararea pierderii suferite (pretul), cât si beneficiul nerealizat (a se vedea CSJ, sect. com., dec. nr. 562/1 999, în RDC nr. 4/2001, p. 150). De asemenea, în jurisprudenta s-a mai retinut ca daunele-interese compensatorii ac ordate pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor debitorului trebuie sa reprezinte ec hivalentul banesc al repararii integrale a prejudiciului cauzat creditorului, astfel ca plata cu întârziere a marfu rilor livrate atrage obligarea debitorului la plata de daune-interese compensatorii, corespunzator sumei cu car e, conform coeficientilor de inflatie, s-a diminuat puterea de cumparare a sumei datorate (a se vedea CSJ, se ct. com., dec. nr. 5559/2001, în Curtea Suprema de Justitie. Buletinul jurisprudentei. Culegere de decizii pe anu l 2001, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2001, p. 285). 3. Cheltuieli efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. La stabilir ea întinderii prejudiciului se tine seama si de cheltuielile pe care creditorul le-a facut, într-o limita rezo nabila, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Aceasta, întrucât creditorul are îndatorirea de a depune o minima dilig enta în scopul evitarii producerii unor prejudicii (a se vedea comentariul art. 1534 NCC). Astfel, în cazu l unui contract de vânzare având ca obiect bunuri fungibile, daca a cumparat bunuri de acelasi gen pe cheltuiala vânza torului, cumparatorul are dreptul de a pretinde si diferenta dintre suma ce reprezinta cheltuielile achizitionarii bunurilor si pretul convenit cu vânzatorul, precum si daune-interese, daca este cazul (a se vedea comentariul art. 1726 NCC). Si în materia raspunderii civile delictuale, despagubirea trebuie sa cuprinda chel tuielile pe care cel prejudiciat le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, cu mentiunea ca, spre deosebi re de raspunderea civila contractuala, referirea la limita rezonabila a cheltuielilor efectuate nu este m entinuta (a se vedea comentariul art. 1385 NCC). 4. Repararea prejudiciului nepatrimonial. Articolul 1531 alin. (3) NCC consacra, cu titlu de principiu, dreptul creditorului la repararea prejudiciului nepatrimonial. Amintim ca, în jurisprudenta sa, CJUE a recunoscut, în materia protectiei consumator ilor, dreptul acestora la
repararea prejudiciului nepatrimonial [a se vedea CJUE, Simone Leitner c. TUI De utschland GmbH & Co. KG, C-168/00, parag. 23 i 24, în European Court reports 2002, p. I-02631, în care instan ta europeana a statuat ca art. 5 parag. (2) din Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachet ele de servicii pentru calatorii, vacante si circuite consacra, în mod implicit, dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat prin neexecutarea sau executarea defectuoasa a prestatiilor constituind pachete de servicii pentru vac ante]. Tot astfel, instanta europeana a statuat ca termenul prejudiciu prevazut de art. 22 alin. (2) din Conventia pentr u unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian international, încheiata la Montréal la 28 mai 199 9 (a carei încheiere de catre Comunitatea Europeana a fost aprobata în temeiul Deciziei Consiliului 2001/539/CE) , care stabileste limita raspunderii operatorului de transport aerian pentru prejudiciul rezultat, în speci al, din pierderea bagajelor trebuie interpretat în sensul ca include atât prejudiciile materiale, cât si cele morale (a se vedea CJUE, Axel Walz c. Clickair SA, C-63/09, parag. 39, disponibila la adresa de internet: http://eur-l ex.europa.eu). Prejudiciul nepatrimonial poate cuprinde durerile fizice si suferintele psihice, prejudiciul estetic sau atingerea adusa onoarei ori reputatiei. Conditia certitudinii prejudiciului, pre cum si celelalte cerinte care trebuie întrunite pentru acordarea daunelor-interese sunt aplicabile si în ipoteza r epararii prejudiciului nepatrimonial (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.2, comentariul 5). Opinam ca, în considerarea caracterului de drept comun al raspunderii civile delic tuale, dispozitiile art. 1391 NCC sunt aplicabile în mod corespunzator si repararii prejudiciului nepatrimonial cauz at creditorului prin neexecutarea obligatiilor contractuale de catre debitor. Art. 1532. Caracterul cert al prejudiciului (1) La stabilirea daunelor-interese se tine seama de prejudiciile viitoare, atun ci când acestea sunt certe. (2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei sanse de a obtine un avantaj poate fi reparat proportional cu probabilitatea obtinerii avantajului, tinând cont de împrejurari si de situatia concreta a creditorului. (3) Prejudiciul al carui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determin a de instanta de judecata. (art. 1385 NCC; art. 7.4.3 din Principiile UNIDROIT) Comentariu 1. Caracterul cert al prejudiciului. Articolul 1532 NCC reglementeaza una dintre conditiile premisa ale repararii prejudiciului: caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert daca existenta sa este sigura, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Conditia caracterului cert este aplicabila atât în ce ea ce priveste existenta prejudiciului, cât si în privinta întinderii acestuia (a se vedea L. Pop, Tratat de dr ept civil. Obligatiile, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 655). 2. Repararea prejudiciului viitor. O prima regula de principiu, consacrata de ar t. 1532 alin. (1) NCC, priveste luarea în considerare, la stabilirea cuantumului daunelor-interese, si a prejudici
ilor viitoare, daca acestea sunt certe. Certitudinea unui prejudiciu viitor se refera atât la existenta, cât si la întinderea sa (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.3, comentariul 2). Daca un prejudiciu material sau corporal, în componenta sa economica, este sigur c a se va produce, dar nu se cunoaste în prezent întreaga sa întindere, debitorul va fi obligat numai la repararea prejudiciului evaluat cu certitudine, prejudiciile viitoare eventuale, care vor deveni în viitor certe, urmân d a fi recuperate doar dupa promovarea unei noi actiuni (a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatii le, vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 655). 3. Repararea prejudiciului constând în pierderea unei sanse. Articolul 1532 alin. (2 ) NCC reglementeaza dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei sanse de a obtine un avantaj. Un asemenea prejudiciu poate fi reparat proportional cu probabilitatea obtinerii avantajului. De exempl u, proprietarul unui cal care, din cauza transportatorului, ajunge prea târziu pentru a participa la o curs a hipica nu poate reclama premiul atribuit în integralitatea sa chiar daca calul era favorit (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.3, comentariul 2). Cuantumul despagubirilor pentru repararea prejudiciului constând în pierderea unei s anse este inferior avantajelor pe care creditorul le-ar putea obtine din valorificarea sansei. Instanta urmeaza a stabili despagubirile pornind de la calculul probabilitatilor si de la procentul în care sansa se putea realiza (a se vedea L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil, p. 214), tinând seama, potrivit disp ozitiilor art. 1532 alin. (2) NCC, de circumstante, precum si de situatia concreta a creditorului. În materia raspunderii civile delictuale, si pierderea sansei de a evita o paguba este supusa reparatiei, care va fi proportionala cu probabilitatea evitarii pagubei, tinându-se seama de împrejurari si de situatia concreta a victimei (a se vedea comentariul art. 1385 NCC). 4. Evaluarea judiciara a cuantumului prejudiciului. În cazul în care existenta preju diciului este certa, însa cuantumul acestuia nu poate fi determinat cu certitudine, urmeaza a fi stabilit de catre instanta de judecata. Art. 1533. Previzibilitatea prejudiciului Debitorul raspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevazut sau pe care p utea sa le prevada ca urmare a neexecutarii la momentul încheierii contractului, afara de caz ul în care neexecutarea este intentionata ori se datoreaza culpei grave a acestuia. Chiar s i în acest din urma caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinta directa si nec esara a neexecutarii obligatiei. (art. 1271 NCC) Comentariu 1. Principiul repararii prejudiciului previzibil. Articolul 1533 NCC consacra re gula de principiu a repararii prejudiciului previzibil la data încheierii contractului. Debitorul raspunde, de r egula, numai pentru prejudiciile pe care le-a prevazut sau pe care putea sa le prevada ca urmare a n
eexecutarii obligatiei la data încheierii contractului, fiind de presupus ca partile si-au asumat obligatii numai în masura consecintelor pe care puteau sa le prevada la momentul încheierii contractului (a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 333). În doctrina formata sub imperiul vechiului Cod civil s-a aratat ca problema repara rii numai a prejudiciului previzibil la data încheierii contractului nu trebuie confundata cu teoria impreviziunii cont ractuale (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 340-341 si C.E. Zamsa, Teoria impreviziunii, Ed. Hamang iu, Bucuresti, 2006, p. 146-147). Amintim ca noul Cod civil, dând expresie principiului libertatii contractuale, con sacra în premiera mecanismul impreviziunii contractuale, dând partilor posibilitatea de a obtine, în justitie, ad aptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între parti pierderile si beneficiile rezultând din schim barea împrejurarilor sau chiar încetarea contractului la momentul si în conditiile stabilite de instanta (a se vede a comentariul art. 1271 NCC). 2. Repararea prejudiciilor imprevizibile. Daca neexecutarea obligatiei este inte ntionata ori datorata unei culpe grave a debitorului, debitorul raspunde si pentru prejudiciile imprev izibile la momentul încheierii contractului. În doctrina formata în sistemul vechiului Cod civil s-a aratat ca intentia (dolul) s tramuta problema repararii prejudiciului din domeniul contractual, unde se repara numai prejudiciile previz ibile, în domeniul delictual, unde se repara atât prejudiciul previzibil, cât si cel imprevizibil (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 340). Chiar si în cazul neexecutarii cu intentie ori datorate culpei grave a debitorului , acesta nu raspunde decât pentru prejudiciile care sunt consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei. Art. 1534. Prejudiciul imputabil creditorului (1) Daca, prin actiunea sau omisiunea sa culpabila, creditorul a contribuit la p roducerea prejudiciului, despagubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzat or. Aceasta dispozitie se aplica si atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al carui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datoreaza despagubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le -ar fi putut evita cu o minima diligenta. (art. 1517, 1531, 1722, 1726 NCC; art. 7.4.7 din Principi ile UNIDROIT) Comentariu 1. Diminuarea cuantumului daunelor-interese. În aplicarea regulii de principiu ins tituite de art. 1517 NCC, potrivit careia creditorul nu poate invoca neexecutarea obligatiilor debitorului în masura în care neexecutarea este cauzata de propria sa actiune sau omisiune, art. 1534 alin. (1) teza I NCC consa cra posibilitatea diminuarii despagubirilor datorate de debitor corespunzator contributiei pe care creditorul , prin fapta sa culpabila, a avut-o la producerea prejudiciului. Obtinerea unei reparatii integrale a prejudiciului ar aparea ca inechitabila în masura în care creditorul ar fi contribuit la producerea acestuia (a se vedea si Principii le UNIDROIT 2004, art. 7.4.7,
comentariul 1). Îndatorirea partilor de a coopera pentru îndeplinirea contractului poate implica atât obligatia informarii reciproce cu privire la executarea contractului, cât si, în unele contracte, îndatorirea credito rului de a facilita executarea prestatiilor de catre debitor. Îndeplinirea necorespunzatoare sau neîndeplinirea cul pabila a îndatoririlor care incumba creditorului, în temeiul obligatiei de cooperare ori al altor obligatii, c are îl împiedica sau îi creeaza dificultati debitorului în executarea prestatiilor datorate, poate contribui la pr oducerea prejudiciului cauzat creditorului (a se vedea L. Pop, Tabloul general al raspunderii civile în textele noului Cod civil, p. 220-221). Fapta creditorului poate consta atât într-o actiune, cât si într-o inactiune care ar put ea sa reprezinte fie nerespectarea unei obligatii nascute din contractul respectiv sau izvorând dintr-u n alt contract, fie o fapta ilicita extracontractuala (a se vedea si Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.7, comentar iul 2). Diminuarea daunelor-interese datorate de debitor intervine si în cazul în care preju diciul este cauzat în parte de un eveniment al carui risc a fost asumat de creditor. Unul dintre factorii exter ni al caror risc de survenire poate fi asumat de creditor ar putea fi reprezentat de fapta persoanelor pentru care a cesta este tinut sa raspunda (a se vedea si Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.7, comentariul 2). 2. Obligatia creditorului de a evita producerea prejudiciului. Dispozitiile art. 1534 alin. (2) NCC îl exonereaza pe debitor de raspundere pentru prejudiciile pe care creditorul ar fi putut sa le evite cu o minima diligenta. Cheltuielile facute, într-o limita rezonabila, de creditor în scopul evit arii sau limitarii prejudiciului vor fi avute în vedere la stabilirea întinderii prejudiciului (a se vedea comentariul art. 1531 NCC). Asa fiind, creditorul are îndatorirea de a întreprinde masurile rezonabile necesare în scopul diminuarii prejudi ciului. Astfel, cu titlu de exemplu, în cazul unui contract de vânzare având ca obiect bunuri fungibile supuse unui pret curent, care nu este executat din culpa vânzatorului, cumparatorul poate achizitio na bunuri de acelasi gen, pe cheltuiala vânzatorului, prin intermediul unei persoane autorizate, având, totodata, obligatia de a-l încunostinta pe vânzator (a se vedea comentariul art. 1726 NCC). De asemenea, daca afla de existen ta unei cauze de evictiune, cumparatorul poate, ca regula, sa suspende plata pretului pâna la încetarea tulburar ii sau pâna când vânzatorul ofera o garantie corespunzatoare (a se vedea comentariul art. 1722 NCC). Creditorul trebuie sa ia masuri pentru a atenua propriul prejudiciu, neputând ramâne complet pasiv si punând în sarcina debitorului consecintele unei inertii excesive din partea sa. Creditorul nu este însa tinut sa ia masuri exceptionale în vederea limitarii prejudiciului. Daca creditorul a luat unele masu ri în vederea diminuarii prejudiciului, însa acestea sunt insuficiente de exemplu, în cazul unei vânzari, a pro cedat târziu la operatiunea de înlocuire a bunului cumparat daunele-interese sunt reduse numai proportional cu ce ea ce creditorul nu a întreprins (a se vedea B. Audit, La vente internationale de marchandises. Conventi on des Nations-Unies du 11 avril 1980, L.G.D.J., Paris, 1990, p. 166).
Daca este cert ca debitorul nu îsi va îndeplini obligatia, creditorul nu trebuie sa astepte împlinirea termenului de executare, ci trebuie sa ia masuri în scopul reducerii prejudiciilor cauzate ca ur mare a neîndeplinirii obligatiei [a se vedea Comentariile proiectului Conventiei Natiunilor Unite asupra contractelor d e vânzare internationala de marfuri (documentul A/CONF.97/5 din 14 martie 1979, p. 61), disponibile la adres a de internet: http://www.uncitral.org]. În timp ce art. 1534 alin. (1) NCC vizeaza conduita creditorului în privinta produce rii prejudiciului initial, alin. (2) al aceluiasi articol priveste comportamentul creditorului ulterior survenirii preju diciului initial (a se vedea si Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.7, comentariul 4). Art. 1535. Daunele moratorii în cazul obligatiilor banesti (1) În cazul în care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are drep tul la daune moratorii, de la scadenta pâna în momentul platii, în cuantumul convenit de parti sau, în lipsa, în cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzieri i platii ar fi mai mic. (2) Daca, înainte de scadenta, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legala, d aunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenta. (3) Daca nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legala, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrala a pr ejudiciului suferit. [art. 1537-1543, 1788, 1897-1898, 1929, 2020, 2025 NCC; art. 2, art. 3 alin. (1)-(3), art. 4, art. 5 alin. (1)-(2), art. 10 din O.G. nr. 13/2011; art. 7.4.9 din Principiile UNIDROIT] Comentariu 1. Daune-interese moratorii în cazul executarii cu întârziere a obligatiilor banesti. Obligatiile având ca obiect plata unei sume de bani pot fi întotdeauna executate în natura. În cazul neexecutarii unei obligatii banesti, creditorul, pe lânga posibilitatea de a executa silit în natura obligatia, este îndreptatit si la daune-interese moratorii, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea executarii obligatiei. Articolul 1535 alin. (1) NCC consacra dreptul creditorului la daune-interese mor în cuantumul convenit de atorii parti sau, în lipsa, în cel prevazut de lege pentru ipoteza neexecutarii la scadenta a unei obligatii banesti. Prejudiciul rezultând din întârzierea executarii unei obligatii banesti este supus unu i regim juridic special, fiind calculat ca suma forfetara corespunzând dobânzilor acumulate între data scadentei si m omentul platii efective (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.9, comentariul 1). Potrivit regulii generale, daunele-interese moratorii sunt datorate de debitor d aca acesta, fara justificare, nu îsi îndeplineste obligatia de plata a sumei de bani. Daca întârzierea este datorata unui c az de forta majora cum ar fi ipoteza împiedicarii debitorului de a obtine suma de bani datorata, ca urmare a introducerii unor noi reglementari privind schimbul valutar debitorul datoreaza în continuare dobânzi, însa nu cu titlu d e daune-interese moratorii,
ci în temeiul dispozitiilor privind îmbogatirea fara justa cauza, pentru compensarea îmbogatirii procurate debitorului ca urmare a neplatii sumei de bani, întrucât acesta ar putea primi în cont inuare dobânzi la suma pe care este împiedicat sa o plateasca creditorului (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.9, comentariul 1). 2. Curgerea de drept a dobânzilor moratorii. Articolul 1535 alin. (1) NCC institui e spre deosebire de vechiul Cod civil care, în art. 1088 alin. (2), prevedea ca daunele-interese morat orii erau datorate de debitor, de principiu, din ziua cererii de chemare în judecata regula curgerii de drept a dobânz ilor moratorii (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011), datorate, cu titlu de daune-interese moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligatiilor banesti, asumate atât în exercitiul activitatii unei întreprinderi solutie consacrata anterior în materie comerciala de art. 43 C.com. , cât si în cadrul altor raporturi juridice civile. Debitorul unei obligatii banesti asumata în exercitiul activitatii unei întreprinderi ori în alte raporturi juridice civile dato reaza de drept, de la data scadentei obligatiei, daune-interese moratorii (a se vedea M. Dumitru, Regimul j uridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 350, nota de subsol 1, si p. 409). 2.1. Cazuri particulare privind curgerea de drept a dobânzilor. Noul Cod civil con sacra si alte ipoteze privind curgerea de drept a dobânzilor, printre care amintim, cu titlu de exemplu, urmatoarele: a) în materia locatiunii, dobânzile datorate de locator pentru sumele avansate de lo catar în scopul efectuarii reparatiilor capitale realizate de catre acesta din urma, cu încunostintarea locat orului, sunt socotite de la data efectuarii cheltuielilor. În caz de urgenta, dupa începerea reparatiilor capitale de catre locatar, acesta este îndreptatit la dobânzi pentru cheltuielile efectuate de la data înstiintarii locatorul ui (a se vedea comentariul art. 1788 NCC); b) în materie societara, asociatul care aporteaza o creanta raspunde pentru existe nta creantei la momentul aportului si încasarea acesteia la scadenta, fiind obligat sa acopere cuantumul ac esteia, dobânda legala care începe sa curga de la scadenta si orice alte daune ce ar rezulta, daca creanta nu se înca seaza în tot sau în parte (a se vedea comentariul art. 1897 NCC). În cazul aportului în numerar, asociatul datoreaza în caz de neexecutare suma la care sa obligat, dobânda legala de la scadenta si orice alte daune care ar rezulta, fiin d de drept pus în întârziere (a se vedea comentariul art. 1898 NCC). Asociatul care îsi pierde calitatea altfel decât p rin cesiune sau executarea silita a partilor sale în societate poate obtine valoarea partilor sale de la data încetarii calitatii de asociat, iar ceilalti asociati sunt tinuti sa îi plateasca imediat ce aceasta a fost stabilita, cu dobânda legala d e la data încetarii calitatii de asociat (a se vedea comentariul art. 1929 NCC); c) mandatarul datoreaza dobânzi pentru sumele întrebuintate în folosul sau începând din zi ua întrebuintarii. Prin derogare de la regula analizata, mandatarul nu datoreaza dobânzi pentru sumel e cu care a ramas dator decât din ziua punerii sale în întârziere (a se vedea comentariul art. 2020 NCC); d) mandantul trebuie sa restituie mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urma pentru
executarea mandatului, împreuna cu dobânzile legale aferente, calculate de la data e fectuarii cheltuielilor (a se vedea comentariul art. 2025 NCC). 3. Dovada prejudiciului. Prin derogare de la dreptul comun (a se vedea comentari ul art. 1537 NCC), creditorul unei obligatii banesti nu este tinut sa faca dovada prejudiciului cauzat prin întârz ierea executarii obligatiei solutie legislativa justificata de prezumtia ca lipsa de folosinta a unei sume de bani p rovoaca creditorului un prejudiciu (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 342). Asadar, creditorul, cu exceptia ipotezei reglementate de art. 1535 alin. (3) NCC , nu poate proba ca ar fi putut obtine pentru suma de bani datorata de debitor o rata a dobânzii superioara. Debitorul, l a rândul sau, nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii platii ar fi mai mic probând, de exemplu, ca ar fi putut obtine o rata a dobânzii mai mica (a se vedea si Principiile UNIDROIT 200 4, art. 7.4.9, comentariul 1). 4. Regimul dobânzii legale remuneratorii si penalizatoare. Regimul juridic al dobânz ii legale remuneratorii reprezentând dobânda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma d e bani la un anumit termen, calculata pentru perioada anterioara împlinirii termenului scadentei obligatiei si penalizatoare reprezentând dobânda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru neîndeplinirea obligatiei re spective la scadenta pentru obligatiile banesti, este stabilit prin O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legala re muneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din 29 august 2011). Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileste, în raporturile juridice care decur g din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, la nivelul ratei dobânzii de referinta a Bancii Nati onale a României, care este rata dobânzii de politica monetara stabilita prin hotarâre a Consiliului de administratie al Bancii Nationale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare este stabilita, în raporturile juridice care decu rg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, la nivelul ratei dobânzii de referinta a Bancii Nati onale a României plus 4 puncte procentuale. În celelalte raporturi juridice, nivelul ratei dobânzii legale r emuneratorii si penalizatoare este diminuat cu 20% [a se vedea art. 3 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 13/2011]. În raporturile juridice cu element de extraneitate în care legea româna este aplicabil a si când s-a stipulat plata în moneda straina, dobânda legala este fixata la 6% pe an (a se vedea dispozitiile ar t. 4 din O.G. nr. 13/2011). În vreme ce în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ legea nu impune o limita dobânzilor conventionale remuneratorii sau penalizatoare , în celelalte rapor turi juridice dobânda conventionala (remuneratorie sau penalizatoare) nu poate depasi dobânda lega la (remuneratorie sau penalizatoare) cu mai mult de 50% pe an, sub sanctiunile nulitatii clauzei contr actuale si a decaderii creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legala [a se vedea art. 5 alin. (1) si (2) din O .G. nr. 13/2011]. Potrivit prevederilor art. 10 din O.G. nr. 13/2011, dispozitiile art. 1535 si al e art. 1538-1543 NCC sunt aplicabile dobânzii
penalizatoare. 5. Evaluarea conventionala a daunelor-interese moratorii. Partile pot conveni, p entru ipoteza neexecutarii unei obligatii banesti la scadenta, asupra cuantumului daunelor-int erese moratorii datorate de debitor, prin încheierea unei clauze penale moratorii. 6. Evaluarea legala si judiciara a daunelor-interese moratorii. În lipsa unei dete rminari conventionale a daunelor-interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a ob ligatiei pecuniare, art. 1535 alin. (1) teza I NCC recunoaste creditorului dreptul la daune-interese moratorii în cuan tumul prevazut de lege. Dispozitia amintita îsi gaseste corespondent în prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potriv it carora în cazul în care, potrivit legii sau conventiei partilor, obligatia este purtatoare de dobânzi remuneratorii si/sau penalizatoare si în absenta stipulatiei exprese a nivelului acestora de catre parti, se va plati dobânda legal a aferenta. Daca, înainte de scadenta, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legala, credi torul are dreptul la dauneinterese moratorii constând în dobânzi la nivelul aplicabil înainte de scadenta. În doctri na de întâmpinare a noului Cod civil s-a aratat ca dispozitiile art. 1535 alin. (2) din acelasi cod vizeaza ipoteza în care înainte de scadenta creanta era producatoare de dobânda remuneratorie, ulterior scadentei datorându-se, pentru întâr zierea executarii obligatiei pecuniare, dobânda moratorie (a se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 346-347 si G. Boroi, L. Stanciulescu, Ins titutii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 197, nota de subsol 1). În cazul în care dobânzile moratorii datorate de debitor sunt inferioare nivelului dobân zii legale (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011), art. 1535 alin. (3) NCC recunoaste creditorului, în prim ul rând, dreptul la dobânda legala (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011). Îndeplinirea cu întârziere a obligatiilor banesti poate antrena însa si un prejudiciu su plimentar pentru care creditorul are dreptul la daune-interese suplimentare (a se vedea si Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.9, comentariul 3). De aceea, art. 1535 alin. (3) NCC in fine consacra dreptul credi torului la daune-interese aditionale, în scopul repararii integrale a prejudiciului suferit. Creditorul este tinut sa dov edeasca existenta si întinderea prejudiciului suplimentar (a se vedea Principiile UNIDROIT 2004, art. 7.4.9, com entariul 3). Din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 1535 alin. (3) NCC rezult a ca aceasta norma de favoare nu este aplicabila în cazul în care debitorul datora dobânzi moratorii mai mari decât dobânda lega la, creditorul nefiind îndreptatit, într-o atare ipoteza, la daune-interese suplimentare. Dimpotriva, consi deram ca dispozitiile amintite sunt aplicabile în cazul în care partile nu au convenit asupra cuantumului daunelorinterese datorate pentru executarea cu întârziere a obligatiei pecuniare, creditorul putând obtine, în afara dobânz ii legale (penalizatoare) si daune-interese aditionale, daca face dovada prejudiciului suplimentar suferit. Art. 1536. Daunele moratorii în cazul obligatiilor de a face În cazul altor obligatii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executare
a cu întârziere da întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legala, calculata d e la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligatiei, c u exceptia cazului în care s-a stipulat o clauza penala ori creditorul poate dovedi un prejud iciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligatiei. [art. 1522, 1528, art. 1531 alin. (1), 1538-1546 NCC; art. 881, art. 894 alin. (4) NCPC; art. 3 alin. (2)-(3), art. 10 din O.G. nr. 13/2011 ] Comentariu 1. Daunele-interese moratorii în cazul obligatiilor de a face. Articolul 1536 NCC stabileste regimul juridic al daunelor-interese moratorii datorate de debitor în cazul executarii cu în târziere a altor obligatii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani. În cazul neexecutarii, totale sau partiale, ori necorespunzatoare a obligatiei de a face, creditorul poate recurge la celelalte mijloace juridice puse de lege la dispozitia sa (a se vedea si comentariul art. 1528 NCC). Consideram ca dispozitiile art. 1536 NCC sunt aplicabile deopotriva în materie con tractuala si extracontractuala (a se vedea, în acelasi sens, J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code ci vil du Québec annoté, comentariile ministrului justitiei privitoare la art. 1618 din Codul civil Québec, p. 1810). 2. Evaluarea legala a daunelor-interese moratorii în cazul obligatiilor de a face. Articolul 1536 NCC pentru repararea pre recunoaste creditorului dreptul la daune-interese moratorii judiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligatiei de a face sub forma dobânzii legale. Din interpretarea comb inata a dispozitiilor art. 1536 NCC si ale art. 10 din O.G. nr. 13/2011 potrivit carora doar art. 1535 si art. 1 538-1546 NCC sunt aplicabile dobânzii penalizatoare , ar rezulta ca este avuta în vedere dobânda legala remuneratorie, stab ilita potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) si (3) din ordonanta citata. Spre deosebire de obligatiile banesti în cazul carora daunele-interese moratorii s unt datorate de la scadenta , data de la care se calculeaza daunele-interese moratorii, sub forma dobânzii legal e, pentru neexecutarea unei obligatii de a face, este cea a punerii în întârziere a debitorului asupra echivalentu lui în bani al obligatiei. În lipsa unei distinctii a legiuitorului, ar rezulta ca efectul curger ii daunelor-interese sub forma dobânzii legale se produce de la data punerii în întârziere a debitorului asupra echivalentului în bani al obligatiei de a face în oricare dintre cele doua modalitati de punere în întârziere a debitorului admise de ar t. 1522 NCC (notificarea extrajudiciara, cererea de chemare în judecata). Reamintim ca în cazul obligatiilor de a face având ca obiect predarea unui bun, daca titlul executoriu nu prevede si suma care urmeaza a fi platita ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibil itatii predarii acestuia, pentru facilitarea executarii prin echivalent, art. 881 NCPC aplicabil, deopotriva, si obligatiilor de a face intuitu personae, în temeiul dispozitiilor art. 894 alin. (4) NCPC in fine pune la îndemâna creditorului un instrument procedural eficient si rapid: stabilirea sumei de catre instanta de executare. Pentru preve
nirea unor întârzieri si cheltuieli inutile în cazul în care executarea în natura ar deveni imposibila ori nu ar mai preze nta interes pentru creditor, acesta ar putea sa solicite, prin cererea de chemare în judecata, atât obligarea deb itorului la executarea în natura a obligatiei de a face, cât si, în subsidiar, obligarea acestuia la plata echivalentul ui în bani al prestatiei datorate. 3. Daune-interese suplimentare. Clauza penala. Stabilind doar nivelul minim al d aunelor-interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a obligatiilor de a fa ce (a se vedea, în acelasi sens, Noul Cod civil. Note. Corelatii, Explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, com entariul art. 1536, p. 567), dispozitiile art. 1536 NCC pun capat unor controverse doctrinare prin recunoasterea în acord cu principiul de generala aplicabilitate al repararii integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 ali n. (1) NCC dreptului creditorului la daune-interese suplimentare în masura în care acesta reuseste sa faca dovada existen tei unui prejudiciu mai mare cauzat prin întârzierea executarii obligatiei. De asemenea, creditorul poate obtine daune-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a unei obligatii de a face într-un cuantum superior dobânzii legale si în cazul în care partile au convenit an ticipat asupra daunelorinterese moratorii datorate, prin încheierea în acest scop a unei clauze penale mora torii. Art. 1537. Dovada prejudiciului Dovada neexecutarii obligatiei nu îl scuteste pe creditor de proba prejudiciului, cu exceptia cazului în care prin lege sau prin conventia partilor se prevede altfel. (art. 153 5-1536, 1538 NCC) Comentariu 1. Obligatia creditorului de a dovedi prejudiciul. Existenta prejudiciului const ituie una dintre conditiile raspunderii civile contractuale. În sistemul vechiului Cod civil s-a aratat ca sarcina probei existentei prejudiciu lui incumba, ca regula generala, creditorului (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 331). Si art. 1537 NCC stabileste în sarcina creditorului obligatia de a dovedi prejudic iul, atât sub aspectul existentei, cât si din perspectiva întinderii acestuia [a se vedea, în acelasi sens, I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligatii (art. 1164-1649). Comentarii si explicatii, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, comentariul art. 1537, p. 627-628]. Spre deosebire de sistemul vechii reglementari, sub regimul careia în doctrina s-a aratat ca doar în cazul obligatiilor de a nu face creditorul era obligat sa dovedeasca faptul savârsit de debitor prin care se încalca obligatia, în timp ce în cazul obligatiilor de a da si de a face creditorul era obligat sa dovedeasca do ar existenta creantei (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 333), din redactarea dispozitiilor art. 1537 NCC rezulta ca sarcina dovedirii faptului neexecutarii obligatiei de catre debitor revine creditorului (a se vede a, în acelasi sens, Noul Cod civil. Note. Corelatii, Explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, comentariul art. 15 37, p. 567). 2. Exceptii. Creditorul este scutit de sarcina dovedirii prejudiciului în cazurile prevazute de lege, precum si atunci
când partile au convenit altfel. Noul Cod civil evalueaza în unele cazuri, în tot sau în parte, valoarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligatiei, stabilind cuantumul daunelor-interese datorate de debitor si scutind u-l pe creditor de obligatia dovedirii prejudiciului. Un caz de evaluare legala a prejudiciului suferit de creditor si de scutire a acestuia de obligatia dovedirii prejudiciului vizeaza executarea cu întârziere a obligatiilor banesti, în ca zul carora creditorului îi este recunoscut dreptul la daune-interese moratorii de la scadenta pâna la data platii, în cuantumul stabilit de lege, în lipsa unei conventii a partilor (a se vedea comentariul art. 1535 NCC). Si în ipo teza executarii cu întârziere a altor obligatii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, în lipsa unei clauze pen ale si daca creditorul nu face dovada unui prejudiciu mai mare, acesta are dreptul la daune-interese moratorii egale cu dobânda legala, fiind scutit de obligatia de a dovedi prejudiciul (a se vedea comentariul art. 1536 NC C). În cazul în care cere executarea clauzei penale, creditorul nu este obligat sa doved easca vreun prejudiciu (a se vedea comentariul art. 1538 NCC). II. Clauza penala si arvuna Art. 1538. - Clauza penala Art. 1539. - Cumulul penalitatii cu executarea în natura Art. 1540. - Nulitatea clauzei penale Art. 1541. - Reducerea cuantumului penalitatii Art. 1542. - Obligatia principala indivizibila Art. 1543. - Obligatia principala divizibila Art. 1544. - Arvuna confirmatorie Art. 1545. - Arvuna penalizatoare Art. 1546. - Restituirea arvunei Art. 1538. Clauza penala (1) Clauza penala este aceea prin care partile stipuleaza ca debitorul se obliga la o anumita prestatie în cazul neexecutarii obligatiei principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silita în natura a o bligatiei principale, fie clauza penala. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despagubirea convenita. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fara a fi tinut sa dovedeasc a vreun prejudiciu. (5) Dispozitiile privitoare la clauza penala sunt aplicabile conventiei prin car e creditorul este îndreptatit ca, în cazul rezolutiunii sau rezilierii contractului din culpa debitoru lui, sa pastreze plata partiala facuta de acesta din urma. Sunt exceptate dispozitiile privitoare la arvuna. [art. 1489 alin. (1), art. 1527, 1535, 1537, 1539-1543 NCC; art. 102, 115, 197 LPA; O. G. nr. 9/2000; O.G. nr. 13/2011] Comentariu 1. Definitie. În doctrina, clauza penala a fost definita ca fiind acea conventie a ccesorie prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a n eexecutarii, executarii cu întârziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitorul sau (pentru alte definitii , a se vedea: D. Mazeaud, La notion
de clause pénale, LGDJ, Paris, 1992, p. 396; M. Costin, M. Muresan, V. Ursa, Dicti onar de drept civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 90; S. Deleanu, Contractul de comert international, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 132). Desi art. 1538 alin. (1) NCC se refera doar la neexecutarea obligatiei principal e, din interpretarea sistematica a acestui text în corelatie cu art. 1539 NCC, rezulta ca o clauza penala se poate stipula si pentru cazul în care obligatia nu a fost executata la timp sau la locul stabilit. De asemenea, alin. (5) al acestui text asimileaza clauzei penale conventia prin care creditorul este îndreptatit ca, în cazul rezolutiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, sa pastrez e plata partiala facuta de acesta din urma. Sunt exceptate dispozitiile privitoare la arvuna. 2. Clauza penala moratorie. Apreciem ca art. 1539 NCC trebuie interpretat si în se nsul consacrarii clauzei penale moratorii. Astfel, o parte a doctrinei apreciaza ca prevederea contractua la prin care partile stabilesc rata dobânzii pentru întârzierea în executarea unei obligatii banesti poate fi calificata ca dobânda conventionala [la care noul Cod civil se refera în art. 1489 alin. (1)], iar nu ca si clauza penala, având astfel un regim juridic distinct de cel al clauzei penale (a se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 114-115; în acelasi sens, D. Mazeaud, La notion de clause pénale, LGDJ, Paris, 19 92, nr. 660, p. 373 si I. Bacanu, Regimul juridic al dobânzii, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000). Dupa cum s-a aratat deja în doctrina, precizarile fiind valabile si în contextul nou lui Cod civil (a se vedea: Gh. Piperea, Nota la decizia nr. 1897/6.04.2000 si la decizia nr. 3208/15.06.2000 al e CSJ, sect. com., în PR nr. 4/2001, p. 106; V. Stoica, V. Nemes, Dobânzile comerciale în lumina reglementarilor Ordonantei Guvernului nr. 9/2000, în RDC nr. 5/2001, p. 91; D.A. Sitaru, Dreptul comertului international, Partea gen erala, p. 752; D.R. Raducanu, Reactualizarea creantelor ca urmare a fluctuatiilor monetare, în Dreptul nr. 8/200 3, p. 53), penalitatea de întârziere este o dobânda conventionala moratorie (clauza penala moratorie). Printr-o astfel de clauza, partile cuantifica valoarea daunelor-interese în mod forfetar, pe zile de întârziere, astfel încât acordarea acestor daune nu necesita dovedirea unui prejudiciu. O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obli gatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din 29 august 2011) opereaza cu notiunile de dobânda remuneratorie si dobânda penalizatoare . De altfel, în acelasi sens e a si modificarea operata la dispozitiile O.G. nr. 9/2000 de art. 197 LPA. Dobânda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit terme n, calculata pentru perioada anterioara împlinirii termenului scadentei obligatiei, este denumita dobânda remuner atorie. Dobânda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru neîndeplinirea obligatiei re spective la scadenta este denumita dobânda penalizatoare. Prin dobânda se întelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci si alte p restatii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului
. Apreciem ca dobânda penalizatoare la care se refera O.G. nr. 13/2011 este stipulat a tocmai prin intermediul clauzei penale la care face referire art. 1538 NCC. 3. Natura juridica. Clauza penala este o conventie accesorie privitoare la raspu nderea contractuala, care ia nastere prin acordul partilor, astfel încât penalitatile pot fi solicitate numai dac a partile au prevazut expres în contract o astfel de clauza. Înscrierea pe factura de catre emitent a unui procent de penalitate apare ca o man ifestare unilaterala de vointa care nu are valoarea unei clauze penale si nu poate produce efectele acesteia (I CCJ, sect. com., dec. nr. 1090 din 21 februarie 2001, în PR nr. 4/2001, p. 71). Clauzei penale îi este atribuita în doctrina o natura mixta: reparatorie si sanction atorie. Clauza penala are natura reparatorie, întrucât reprezinta o compensare a prejudiciului suferit de creditor pr in neexecutarea obligatiei, o evaluare conventionala anticipata a daunelor-interese datorate de debitor, menit a sa acopere paguba suferita de creditor (a se vedea, în acest sens, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudentei pri vitoare la actiunea în rezolutiune, în RRD nr. 8/1990). În ceea ce priveste natura sanctionatorie, clauza penala a fost considerata o sanctiune privata , anterior convenita de parti, pentru neexecutarea contractului. 4. Dreptul de optiune al creditorului între clauza penala si executarea silita în na tura. Alineatul (2) al art. 1538 NCC trebuie citit împreuna cu art. 1539 NCC, care nu permite cred itorului, ca regula, cumulul penalitatii cu executarea silita în natura, cu exceptia cazului în care penalitatea a fost stipulata pentru neexecutarea obligatiilor la timp sau în locul stabilit. Nu exista o ierarhie a mijloacelor pe care creditorul le are la îndemâna pentru a obtine satisfacerea obligatiei sale, el nefiind tinut sa ceara mai întâi ex ecutarea silita în natura, potrivit dispozitiilor art. 1527 NCC, si doar în cazul în care aceasta nu este posibila sa ce ara în subsidiar clauza penala. Dreptul de optiune între executarea silita în natura si clauza penala apartine exclu siv creditorului, nu si debitorului care, potrivit art. 1538 alin. (3) NCC, nu se poate libera oferind despagubirea convenita. 5. Sarcina probei. Stipularea unei astfel de clauze în contract scuteste pe credit orul care beneficiaza de aceasta clauza de a face dovada prejudiciului suferit prin neexecutarea obligatiei princ ipale sau a cuantumului acestui prejudiciu, acestuia revenindu-i doar sarcina probei neexecutarii culpabile a ob ligatiei. Clauza penala constituie astfel una din exceptiile la care se refera art. 1537 NCC. Daca însa a optat pentr u executarea clauzei penale, creditorul nu va putea pretinde nici ca, în realitate, prejudiciul suferit a fost mai mare. Debitorul nu va avea dreptul sa probeze ca, în realitate, prejudiciul cauzat prin neexecutare a fost mai mic. De asemenea, în cazul clauzei penale stabilite pentru neexecutarea la termen a obliga tiei, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a platii ar fi mai mic (art. 1535 NCC). 6. Aplicarea în timp. Potrivit art. 102 LPA, contractul este supus dispozitiilor le gii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveste încheierea, interpretarea, efectele, executarea si înce
tarea sa . Clauza penala fiind o conventie accesorie, urmeaza regulile de aplicare în timp st atuate la art. 102 LPA, astfel încât dispozitiile art. 1538-1543 NCC nu sunt aplicabile pentru clauza penala stipulat a anterior intrarii în vigoare a Codului civil. Cu toate acestea, potrivit art. 115 LPA, clauza penala convenita dupa intrarea în vigoare a Codului civil produce efectele prevazute de acesta, indiferent de data nasterii obligatiei principale. Art. 1539. Cumulul penalitatii cu executarea în natura Creditorul nu poate cere atât executarea în natura a obligatiei principale, cât si pla ta penalitatii, afara de cazul în care penalitatea a fost stipulata pentru neexecutar ea obligatiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urma caz, creditorul poate cere atât executar ea obligatiei principale, cât si a penalitatii, daca nu renunta la acest drept sau daca nu accep ta, fara rezerve, executarea obligatiei. [art. 1522-1523, 1535-1536, art. 1538 alin. (2) NCC; art. 230 lit. b) LPA; art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007] Comentariu 1. Interdictii. Alineatul (2) al art. 1538 NCC da creditorului un drept de optiu ne între clauza penala si executarea silita în natura, în vreme ce art. 1539 NCC interzice expres cumulul celo r doua. Exceptia o constituie cazul în care penalitatea a fost stipulata pentru neexecutarea obligati ilor la timp sau în locul stabilit. În acest caz, creditorul va avea dreptul atât la executarea silita în natura, cât si la d espagubirea pentru prejudiciul încercat prin întârzierea în executarea obligatiei sau prin neexecutarea ei la locul sta bilit, despagubire evaluata conventional sub forma clauzei penale. Momentul de la care vor curge penalitatile fixate de parti prin intermediul unei clauze penale va fi stabilit potrivit regulilor stabilite de art. 1522, respectiv art. 1523 NCC. Daca nu a fost execut ata obligatia de a plati o suma de bani, asumata în exercitiul activitatii unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) l it. d) NCC, debitorul este de drept în întârziere. Cu toate acestea, creditorul poate renunta la dreptul de a solicita clauza penal a. Textul asimileaza acceptarea fara rezerve a executarii obligatiei cu renuntarea la clauza penala. 2. Cumulului clauzei penale cu dobânda legala sau cu alte tipuri de daune moratori i sau compensatorii. Practica judiciara si doctrina s-au confruntat, de asemenea, cu p roblema admisibilitatii cumulului clauzei penale cu dobânda legala sau cu alte tipuri de daune moratorii s au compensatorii. Sub incidenta vechiului Cod civil, prin Decizia nr. XI din 24.10.2005, Înalta Curt e de Casatie si Justitie, în Sectii Unite, a stabilit ca orice clauza penala prin care se stabileste obligatia restit uirii la scadenta sume împrumutate, sub sanctiunea penalitatilor de întârziere, pe lânga dobânda contractuala convenita sau pe lân ga dobânda legala, contravine prevederilor legii . În motivarea acestei decizii s-a aratat ca prin Lege a nr. 313/1879 ale carei dispozitii sunt în vigoare si constitutionale, potrivit DCC nr. 524/02.12.1997, s-a prevazut la art. 1 ca este nula clauza penala din
contractele de împrumut sau prestatiuni în natura si ca judecatorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevazuta în art. 1589 C.civ., sau în caz de alte obligatiuni, la daune-interese, conform art. 1084 C.civ. . Mutatis murandis, considerentele acestei decizii sunt valabile si su b imperiul noului Cod civil. Prin art. 230 lit. b) LPA, Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte si pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C.civ. se abroga. Solutia interdictiei cumulului penal itatilor de întârziere cu dobânda legala în materie contractuala ramâne însa valabila si sub incidenta noului Cod, dat fiind ca ambele îndeplinesc aceeasi functie de cuantificare predeterminata a prejudiciului cauzat prin întârzierea la pl ata, evaluarea fiind conventionala în cazul penalitatilor de întârziere si legala, în cazul dobânzii legale. De altfel, art. 1535 NCC abordeaza expres relatia daune moratorii dobânda legala. Referindu-se la daunele moratorii în cazul obligatii lor banesti, art. 1535 NCC se refera la cuantumul convenit de parti sau, în lipsa, în cel prevazut de lege . Prin urmare, dobânda legala se aplica doar în lipsa clauzei penale. În acelasi sens sunt si dispozitiile art. 1536 NCC, potrivit caruia: În cazul altor obligatii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere d a întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legala, calculata de la data la care debitorul est e în întârziere asupra echivalentului în bani al obligatiei, cu exceptia cazului în care s-a stipulat o clauza penala ( ) . Re zulta ca, în cazul stipularii unei clauze penale, este datorata suma prevazuta în clauza, nu si dobânda legala. În doctrina se discuta de asemenea despre cumulul clauzei penale cu indexarea sau cu daune-interese compensatorii (a se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. U niversul Juridic, Bucuresti, 2010, p. 133 -170). Un exemplu în acest sens sunt dispozitiile art. 3 alin. (2) di n O.U.G. nr. 119/2007 privind lupta împotriva întârzierilor la plata obligatiilor banesti, care arata ca, în materia contrac telor comerciale ce intra sub incidenta sa, creditorul este îndreptatit la daune-interese suplimentare, dar nu p entru acoperirea integrala a prejudiciului, ci doar a acelor daune-interese corespunzatoare cheltuielilor efe ctuate de creditor în vederea recuperarii sumelor datorate. Art. 1540. Nulitatea clauzei penale (1) Nulitatea obligatiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitate a clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligatiei principale. (2) Penalitatea nu poate fi ceruta atunci când executarea obligatiei a devenit imp osibila din cauze neimputabile debitorului. (art. 1351-1352 NCC) Comentariu 1. Efecte. Clauza penala, fiind o conventie accesorie, urmeaza soarta juridica a obligatiei principale, potrivit principiului accesorium sequitur principale. Daca aceasta este nula, acelasi luc ru se întâmpla si cu clauza penala; daca însa clauza penala este nula, ea nu va influenta în niciun mod obligatia princi pala, care ramâne valabila, daca nu este afectata de alte cauze de ineficacitate. Clauza penala este o clauza privind raspunderea, care îl scuteste pe creditor de a face proba prejudiciului, nu însa si
de proba neexecutarii culpabile a obligatiei. Astfel, daca executarea obligatiei a devenit imposibila din cauze neimputabile debitorului (caz fortuit, forta majora, fapta victimei sau a unui t ert a se vedea supra, art. 1351, 1352 NCC) , penalitatea nu poate fi ceruta. Art. 1541. Reducerea cuantumului penalitatii (1) Instanta nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligatia principala a fost executata în parte si aceasta executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vadit excesiva fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de p arti la încheierea contractului. (2) În cazul prevazut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusa trebuie însa s a ramâna superioara obligatiei principale. (3) Orice stipulatie contrara se considera nescrisa. (Legea nr. 193/2000; Legea nr. 246/2009; O.G. nr. 9/2000; art. 1, 5 din O.G. nr. 13/2011) Comentariu 1. Reglementari speciale. Legiuitorul român a oscilat între limitarea sau nu a voint ei partilor în stabilirea cuantumului penalitatilor de întârziere. Un exemplu în sensul limitarii cuantumului pe nalitatilor de întârziere, generat de teama de imensitatea daunelor în raport cu normalitatea întârzierii în executare a fost art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în prezent abrogata prin Legea nr. 246/2009, car e limita totalul penalitatilor si daunelor-interese solicitate la cuantumul sumei datorate. Un alt exemplu este O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie si penal izatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M .Of. nr. 607 din 29 august 2011), care abroga O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligati i banesti. Art. 1 din O.G. nr. 13/2011 prevede ca: Partile sunt libere sa stabileasca, în conventii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât si pentru întârzierea la plata unei obligatii banesti . Cu toate acestea, libertatea de vointa a partilor este limitata prin art. 5 din ordonanta care prevede ca, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sens ul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, dobânda nu poate depasi dobânda legala cu mai mult de 50% pe an. Orice clauza prin care se încalca aceste dispozitii este nula de drept. În acest caz, cred itorul este decazut din dreptul de a pretinde dobânda legala. Valabilitatea nivelului dobânzii conventionale se determina prin raportare la dobânda legala în vigoare la data stipularii. 2. Interventia instantei. Textul art. 1541 NCC reprezinta tot o cenzura, de data aceasta judiciara, iar nu legislativa, a libertatii de vointa a partilor în stabilirea clauzei penale. Ca regula generala, ca efect al principiului obligativitatii contractului, clauz a penala nu poate face obiectul unei aprecieri din partea judecatorului pe criterii de echitate, acesta putându-se pron unta doar asupra întrunirii conditiilor care fac clauza operabila, respectiv neexecutarea culpabila a obliga tiei principale. Desi se poate sustine ca încalca principiul autonomiei de vointa a partilor în încheie rea de conventii, dreptul
instantei de a reduce clauzele penale pe care le considera abuzive este în consona nta cu reglementarile actuale existente la nivel european, în acest sens fiind dispozitiile Codului civil france z, Legile din 9 iulie 1975, respectiv 1 octombrie 1985, Legea relativa la formatia si protectia consumatorilor în domeniul câtorva operatiuni de credit si Legea privind protectia consumatorilor de produse si servicii , Conventia Benelux p rivitoare la clauza penala adoptata la Haga la 26 noiembrie 1975, Rezolutia Consiliului Europei relativa la clauzele penale în dreptul civil, adoptata în 1976 de catre Consiliul Europei. Textul art. 1541 NCC preia modelul sistemului francez, care, sub presiunea abuzu rilor la care a condus aplicarea clauzei penale în special în contractele de adeziune, s-a vazut nevoit sa gaseasca s olutii legislative (modificarea art. 1134 si art. 1152 din Codul civil francez prin Legile din 9 iulie 1975, respecti v 1 octombrie 1985) care sa permita judecatorului sa cenzureze, în anumite situatii, clauza penala. Din interpretarea per a contrario a textului alin. (1) rezulta ca, în ambele situa tii, judecatorul are doar o facultate, nu o obligatie de a reduce clauza penala. De altfel, Curtea de Casatie franceza a apreciat, de mai multe ori, ca, dat fiind ca reducerea este doar o facultate, si nu o obligatie, judecatorul nu este tinut sa motiveze în mod special decizia sa de a face aplicarea pur si simplu a clauzei penale, fara a o reduce. Spre deosebire de textul francez, care prevede aceasta posibilitate pentru judec ator chiar si din oficiu , textul Codului civil român nu pastreaza aceasta mentiune, ceea ce ne conduce la concluzia ca judecatorul nu va putea reduce clauza penala din oficiu, ci doar la cererea debitorului, facuta prin întâmpi nare. 3. Conditii. Revizuirea clauzei penale poate fi dispusa de instanta în urmatoarele conditii: a) obligatia principala a fost executata în parte si aceasta executare a profitat creditorului; Daca obligatia principala a fost executata în parte, executare care a profitat cre ditorului, prejudiciul acestuia a fost mai mic si, prin urmare, este firesc ca raspunderea debitorului sa fie diminuata proportional cu gravitatea neexecutarii. Este posibil ca însasi clauza penala sa prevada diminuarea sa în caz de neexecutare numai partiala, caz în care judecatorul va diminua clauza penala, conform vointei partilor. Chiar daca parti le nu au prevazut însa o astfel de diminuare a clauzei penale în caz de neexecutare doar partiala, este firesc sa i s e permita judecatorului sa diminueze raspunderea debitorului proportional cu gravitatea neexecutarii. Textul este de ordine publica, astfel ca partile nu ar putea sa prevada, în cuprinsul clauzei penale, ca ea este aplicabila întocmai si în ca z de neexecutare partiala. Potrivit alin. (3), o astfel de stipulatie ar trebui considerata nescrisa. Cu toate acest ea, daca, potrivit naturii sale, obligatia nu este divizibila, este posibil ca executarea ei doar în parte sa atraga raspunderea potrivit clauzei penale în ansamblul sau, pentru ca, în acest caz, executarea partiala nu a profitat creditorului. Legiuitorul român nu a preluat din textul francez limitele în care judecatorul poate reduce clauza penala, respectiv proportional cu beneficiul pe care executarea partiala l-a procurat creditorului . Redactarea legiuitorului francez nu a fost întâmplatoare, ci a fost menita tocmai sa combata jurisprudenta anterioara, c
are recunostea judecatorului, în aceasta situatie, puterea de a face abstractie complet de clauza penala si de a fixa valoarea prejudiciului. Consideram ca, si în actuala redactare a textului, judecatorul are o putere de apr eciere limitata, reducerea clauzei penale putând opera numai proportional, în raport de beneficiul pe care executarea p artiala l-a procurat creditorului. Cu toate acestea, asa cum a aratat doctrina franceza, calculul nu poate fi întotde auna atât de riguros matematic, dat fiind ca satisfactia procurata creditorului nu este întotdeauna direct proportiona la cu câtimea de executare partiala a obligatiei. Textul nu precizeaza daca ipoteza de la lit. a) (neexecutarea partiala a obligat iei) o exclude pe cea de la lit. b) (penalitatea este vadit excesiva). Se pune asadar în mod firesc întrebarea daca în caz ul neexecutarii partiale judecatorul mai are posibilitatea de a aprecia asupra caracterului vadit excesiv al clauzei penale. Textul francez (legea din 1 octombrie 1985) care a inspirat pe legiuitorul român prevede expres c a: Atunci când obligatia a fost executata în parte, penalitatea convenita va putea fi redusa, chiar din oficiu, de catre judecator, proportional cu beneficiul pe care executarea partiala l-a procurat creditorului, fara a aduce a tingere art. 1152 (situatia penalitatii vadit excesive). Apreciem ca aceasta solutie este valabila, chiar daca textul român nu o prevede ex pres. În caz neexecutare partiala a obligatiei principale, în situatia în care apreciaza ca penalitatea este vadit exces iva, judecatorul nu va mai fi tinut sa reduca doar proportional cu partea neexecutata din obligatie, ci va aprecia pe c riterii de echitate. b) penalitatea este vadit excesiva fata de prejudiciul ce putea fi prevazut de p arti la încheierea contractului. Spre deosebire de varianta sa franceza, textul român se refera doar la penalitatea vadit excesiva , nu si la cea derizorie, astfel încât judecatorul este îndrituit doar sa reduca, nu si sa mareasca s uma prevazuta în clauza penala. Acest text este menit sa intervina în situatiile de inegalitate între partile contra ctante, mai exact între prestatiile acestora. Textul se refera la o penalitate vadit excesiva , sintagma prin care legi uitorul a vrut sa reduca limitele puterii de apreciere a judecatorului la situatiile de vadit dezechilibru între cua ntumul clauzei penale si prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la încheierea contractului. Doctrina franceza a apre ciat ca adverbul vadit arata ca este vorba nu doar de o penalitate excesiva, ci de una atât de excesiva, încât judecatorul nu are nevoie de niciun fel de verificari suplimentare pentru a constata acest aspect. Legiuitorul român se raporteaza în aprecierea caracterului vadit excesiv la prejudiciul ce putea fi prevazut de parti la încheierea contractului , iar nu la prejudiciul efectiv suferit, dat fiind ca rol ul clauzei penale este tocmai de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului si a cuantumului sau. Textul elimina astfel disputa doctrinara generata de acest text în Franta, cu privire la termenul de comparatie la care jud ecatorul trebuie sa se raporteze pentru a stabili caracterul vadit excesiv al clauzei penale. Alineatul (2) fixeaza o limita pentru judecator în reducerea clauzei penale, stipu lând ca penalitatea astfel redusa
trebuie însa sa ramâna superioara obligatiei principale. Mai mult, chiar daca judeca torul ar aprecia clauza penala ca fiind vadit excesiva, el nu poate opera o reducere a sa sub cuantumul obligatiei principale. În special în situatia în care clauza penala nu se exprima într-o suma fixa, ci într-un pr ocent pe zi întârziere, se pune întrebarea care este momentul în raport de care se interpreteaza caracterul vadit ex cesiv al penalitatii. Curtea de Casatie din Franta a optat pentru solutia potrivit careia judecatorul trebuie sa se raporteze la momentul la careF pronunta solutia pentru a stabili caracterul vadit excesiv (Civ. 1ère 19 mars 1980 ~ Bull. eN. l, nC95). În situatia în care clauza penala îmbraca forma penalitatilor de întârziere, textul alin. (2) conduce la concluzia ca aprecierea caracterului vadit excesiv al penalitatii nu se raporteaza in abstracto la procentul în care se exprima clauza penala, ci în concret, la cuantumul obligatiei principale. Doctrina franceza (a se vedea G. Paisant, Dix ans d application de la réforme des ar ticles 1152 et 1231 du Code civil relalive à la clause pénale (loï du 9 juillet 1975), R.T.D. civ. 1985, 647.667.) a cri ticat acest text pentru lipsa sa de precizie, data fiind posibilitatea lasata judecatorului de a diminua clauza pena la, fara alte precizari. Se poate observa ca textul lasa judecatorului cel putin trei optiuni, pe care doctrina franceza l e-a transcris în trei sisteme de reducere a clauzei penale: de a reduce clauza penala la nivelul prejudiciului ce putea fi prevazut de parti la încheierea contractului, daca acesta este superior obligatiei principale sau la ni velul obligatiei principale (asanumitul «sistem al adaptarii clauzei penale»), la un nivel pe care instanta îl conside ra, discretionar, a fi pragul excesului (asa-numitul «sistem al moderatiei») sau la un nivel la libera sa aprecier e, fara a putea scadea însa sub limita prejudiciului ce putea fi prevazut de parti la încheierea contractului sau sub cea a obligatiei principale («sistemul liberei aprecieri»). O astfel de putere discretionara de apreciere a dus la solutii, vehement critica te, prin care Curtea de Casatie franceza a admis (Com. 16 juillet 1991 0.1992.365, note O. Mazeaud), în lipsa prej udiciului, exonerarea totala a debitorului de clauza penala sau reducerea acesteia la 1 franc. Apreciem ca solu tia Codului civil român nu este susceptibila de astfel de interpretari, data fiind dubla limitare a puterii de a preciere a judecatorului: limita prejudiciului ce putea fi prevazut de parti la încheierea contractului (iar nu cea a prejudiciului efectiv produs) si cea a obligatiei principale. Clauza penala îsi mentine astfel una din functiile sale principale, si anume cea c ominatorie. Or, atâta vreme cât privim clauza penala ca o sanctiune civila contractuala, nu este posibil sa admi tem ca lipsa prejudiciului poate conduce la suprimarea clauzei penale ca vadit excesiva. Chiar daca nu s-a produs un prejudiciu, neexecutarea s-a produs si ea trebuie sanctionata, aceasta fiind una dintre functiile principale ale clauzei penale. 4. Clauza abuziva. În dreptul intern, legislatia aplicabila stabileste drept clauz a abuziva acea clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care, prin ea însasi sau împreuna cu alte p revederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru
semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. Sediul materiei care reglementeaza aceste raporturi este reprezentat de Legea nr . 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori (M.Of. nr. 305 din 18 apr ilie 2008). Sunt calificate drept abuzive acele clauze care obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari în cazul neîndeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de co merciant. Astfel, facând aplicarea dispozitiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori, instanta de judecata are posibilitatea de a califica o clauza inserata într-un contract ca fiind abuziva, întrucât creeaza prin ea însasi un dezechilibru semnificativ între dreptu rile si obligatiile partilor, instanta putând sa constate nulitatea absoluta a contractului, partial, si sa disp una înlaturarea unei astfel de clauze din contract. Art. 1542. Obligatia principala indivizibila Atunci când obligatia principala este indivizibila, fara a fi solidara, iar neexec utarea acesteia rezulta din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi ceruta fie în tota litate celui care nu a executat, fie celorlalti codebitori, fiecaruia pentru partea sa. Acestia pa streaza dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea. [art. 1425, art. 1426 alin. ( 2) NCC] Comentariu 1. Efectele indivizibilitatii. Ipoteza textului este o aplicatie a art. 1426 ali n. (2) NCC, care prevede ca, în lipsa de stipulatie contrara, debitorii unei obligatii indivizibile nu sunt legati solida r. Efectele obligatiei indivizibile sunt reglementate de art. 1425 NCC, care preved e ca obligatia indivizibila nu se divide între debitori, fiecare dintre debitori putând fi constrâns separat la executarea întreg ii obligatii. Cu toate acestea, în ceea ce priveste penalitatea, daca fapta de neexecutare poate fi imputata unuia dintre codebitori, aceasta poate fi ceruta în totalitate celui care nu a executat. Credit orul poate cere penalitatea si celorlalti codebitori, însa numai fractionat, fiecaruia pentru partea sa. Codebitorii platito ri pastreaza dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea. Art. 1543. Obligatia principala divizibila (1) Atunci când obligatia principala este divizibila, penalitatea este, de asemene a, divizibila, fiind suportata numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare si numai p entru partea de care acesta este tinut. (2) Dispozitiile alin. (1) nu se aplica atunci când clauza penala a fost stipulata pentru a împiedica o plata partiala, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea oblig atiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi ceruta acestuia din urma, iar de la ceilalti codebitori numai proportional cu partea fiecaruia din datorie, fara a limita reg resul acestora
împotriva celui care nu a executat obligatia. (art. 1422 NCC) Comentariu 1. Efectele divizibilitatii. Potrivit art. 1422 NCC, obligatia este divizibila înt re mai multi debitori atunci când acestia sunt obligati fata de creditor la aceeasi prestatie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligatiei decât separat si în limita partii sale din datorie. Divizibilitatea obligatiei atrage si divizibilitatea penalitatii. Aceasta penali tate va fi suportata numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare si numai pentru partea ce îi revine d in executare. Cu toate acestea, codebitorul care este vinovat de neexecutarea obligatiei în tota litate poate fi tinut sa plateasca întreaga penalitate, daca acea clauza penala a fost stipulata tocmai pentru a împied ica o plata partiala. Ceilalti codebitori, care nu au împiedicat neexecutarea obligatiei în totalitate, po t fi tinuti la plata clauzei penale numai proportional cu partea fiecaruia din datorie si beneficiaza de o actiune în regres împotriva celui care nu a executat obligatia, împiedicând astfel executarea obligatiei în totalitate. Art. 1544. Arvuna confirmatorie (1) Daca, la momentul încheierii contractului, o parte da celeilalte, cu titlu de arvuna, o suma de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputata asupra prestatiei datorate sau, dupa caz, restituita. (2) Daca partea care a dat arvuna nu executa obligatia fara justificare, cealalt a parte poate declara rezolutiunea contractului, retinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealalta parte poate declara rezolutiunea contractu lui si poate cere dublul acesteia. (3) Creditorul obligatiei neexecutate poate însa opta pentru executare sau pentru rezolutiunea contractului si repararea prejudiciului potrivit dreptului comun. Comentariu 1. Functia arvunei confirmatorii. Noul Cod civil reglementeaza arvuna în doua vari ante, definite potrivit functiei pe care o îndeplineste fiecare, arvuna confirmatorie sau penalizatoare. Functia pe care o îndeplineste arvuna confirmatorie este aceea de a asigura partil e, la momentul încheierii contractului, de executarea întocmai a obligatiei, punând-o la adapost de consecinte le neexecutarii culpabile din partea cocontractantului. În doctrina, functia arvunei a fost asimilata unei clauz e penale, pentru a o deosebi de acont. S-a spus, de asemenea, ca arvuna îndeplineste functia de gaj al acordului d intre parti. 2. Continut si efecte. Acest tip de arvuna consta în predarea unei sume de bani sa u a altor bunuri fungibile, la momentul încheierii contractului, spre a fi retinuta în caz de rezolutiune pentru ne executarea culpabila a obligatiei de catre cel care a dat-o, respectiv imputata asupra prestatiei datorate sau, du pa caz, restituita, în caz de executare a obligatiei. Daca, dimpotriva, cel care nu executa contractul este chiar cel care a primit ar vuna, cealalta parte poate declara rezolutiunea contractului si poate cere dublul acesteia. În ambele cazuri, retinerea arvunei sau posibilitatea de a cere dublul ei sunt cor
olarul rezolutiunii contractului pentru neexecutare culpabila. Creditorul obligatiei neexecutate nu poate cere în a celasi timp executarea silita potrivit dreptului comun, retinând în acelasi timp arvuna. Din aceleasi considerente , arvuna se restituie când contractul înceteaza din cauze ce nu atrag raspunderea vreuneia dintre parti. El are un drept de optiune între a da eficienta conventiei de arvuna si a cere exe cutarea sau, dupa caz, rezolutiunea contractului si repararea prejudiciului potrivit dreptului comun. Debitorul nu poate însa invoca liberarea de executarea obligatiei prin retinerea a rvunei de catre creditorul obligatiei neexecutate, creditorul având doar un drept de optiune în acest sens, iar nu o oblig atie. Fiind o conventie accesorie a contractului principal, arvuna trebuie stipulata e xpres de parti. Art. 1545. Arvuna penalizatoare Daca în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre parti sau dreptul ambel or parti de a se dezice de contract, cel care denunta contractul pierde arvuna data sau, dupa caz , trebuie sa restituie dublul celei primite. Comentariu 1. Conditii si efecte. Arvuna penalizatoare presupune existenta în contractul part ilor a unei clauze care da uneia dintre parti sau ambelor dreptul de a denunta unilateral contractul. Partea care denunta unilateral contractul, din cauze neimputabile partii adverse , pierde arvuna data sau, dupa caz, trebuie sa restituie dublul celei primite. Art. 1546. Restituirea arvunei Arvuna se restituie când contractul înceteaza din cauze ce nu atrag raspunderea vreu neia dintre parti. (art. 1544-1545 NCC) Comentariu 1. Cazuri de restituire. Ambele tipuri de clauze privind arvuna (art. 1544 si 15 45 NCC) sanctioneaza o conduita culpabila din partea celui care pierde arvuna sau dublul sau, constând fie într-o ne executare culpabila a obligatiei, fie în încetarea sa culpabila. Tocmai de aceea, când contractul înceteaza din cauze ce nu atrag raspunderea vreunei a dintre parti (deci atunci când e vorba de cauze neimputabile), arvuna, în forma sa penalizatoare sau confirmat orie se restituie. De asemenea, anularea contractului, fara culpa, nu produce efecte asupra arvunei , care se restituie platitorului. §3 Vinovatia debitorului Art. 1547. - Vinovatia debitorului Art. 1548. - Prezumtia de culpa Art. 1547. Vinovatia debitorului Debitorul este tinut sa repare prejudiciul cauzat cu intentie sau din culpa. (ar t. 1355, 1533, 1990 NCC) Comentariu 1. Formele vinovatiei debitorului. Articolul 1547 are valoarea unui sediu genera l al conditiei vinovatiei debitorului, necesara pentru activarea raspunderii contractuale. Cu titlu de nou tate legislativa, noul Cod civil
reglementeaza expres formele sau gradele vinovatiei debitorului intentia si culp a , aspecte care, în temeiul Codului civil din 1864, erau prezentate în mod implicit, prin retinerea modului di ferit de reparare a prejudiciului, dupa cum neexecutarea provenea sau nu din dolul debitorului (art. 1084-1085 C.ci v.). Prin precizarea conditiei vinovatiei debitorului, noul Cod civil confirma teza doctrinara conform careia r aspunderea contractuala este o raspundere subiectiva, necesitând cercetarea atitudinii psihice a debitorului fata de fapta ilicita a neexecutarii obligatiei si fata de urmarile ei (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 332). Sub aspect terminologic, se observa ca aceasta conditie a raspunderii este intitulata generic vinovatie , terme n utilizabil doar pentru identificarea ei în raport cu celelalte cerinte ale raspunderii, întrucât, în concret, d eterminarea ei fata de un anumit debitor necesita stabilirea gradului sau formei de vinovatie: culpa sau intentia . 2. Intentia debitorului. Culpa grava asimilata intentiei. Intentia este prima fo rma de vinovatie retinuta de art. 1547 NCC si desemneaza reaua-credinta a debitorului în neexecutarea sau ex ecutarea necorespunzatoare a obligatiei sau refuzul voluntar de executare sau executare corespunzatoare. Refu zul debitorului se poate manifesta fie în mod activ prin acte sau afirmatii lipsite de echivoc, fie prin comportament ul debitorului de a se situa în mod voluntar în imposibilitatea de a executa obligatia (a se vedea D. Gherasim, Buna-c redinta, p. 80). Acest aspect al atitudinii psihice a debitorului era evidentiat de Codul civil din 1864 prin rea -credinta sau dol (art. 1082, 1084-1085), însa noul Cod civil a preferat sa utilizeze termenul intentie , si nu dol , ultimul fiin d întrebuintat pentru viciul cu acelasi nume din materia consimtamântului. Din coroborarea art. 1547 cu art. 1533 NCC, art. 1355 NCC sau cu art. 1990 NCC, se observa ca noul Cod civil stabileste aceleasi consecinte juridice în caz de intentie si de culpa grava, fiind vorba des pre legiferarea principiului culpa lata dolo aequiparatur , culpa grava este echivalenta dolului , respectiv intentiei . Motivul acestei asimilari este explicat în doctrina în întelesul ca, în masura în care dolul sau intentia este supus(a) u nui regim juridic deosebit de cel al culpei, si greseala de neiertat este supusa acestui din urma regim; drept ul prezuma, pâna la dovada contrara, ca greselile pe care nu le-ar fi savârsit omul cel mai marginit sunt în realitate in diciul unei încercari de a se ascunde intentia malitioasa (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. A cademiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1972, p. 184). Asadar, în contextul art. 1547 NCC, prin intentie se întelege atât urmarirea prejudicierii creditorului prin neexecutare, cât si culpa grava sau efectuarea uno r greseli de neiertat, grosolane, de natura sa indice intentia rauvoitoare. 3. Culpa debitroului. Relatia dintre culpa si buna sau reaua-credinta a debitoru lui. Culpa debitorului indica neglijenta sau imprudenta sau fapta sa neintentionata (a se v edea D. Gherasim, Buna-credinta, p. 51) si era exprimata de Codul civil din 1864 în art. 1082 prin lipsa relei-cred inte în neexecutare; conceptual, mentionarea expresa a culpei este mai potrivita decât ilustrarea ei prin lipsa rel ei-credinte, întrucât în aceasta
materie, relei-credinte nu i se opune eventuala buna-credinta a debitorului, ace sta fiind raspunzator chiar daca a actionat cu buna-credinta, dar nu a executat întocmai obligatia sau a executat-o c u întârziere; debitorul nu poate invoca în favoarea sa buna-credinta drept cauza exoneratoare de raspundere (a se v edea D. Gherasim, Bunacredinta, p. 51-80). Similar doctrinei precitate, noul Cod civil exprima culpa p rin termenii neglijenta si imprudenta (art. 1355 NCC). 4. Interesul distinctiei între culpa si intentie. Formele sau gradele de vinovatie produc efecte juridice diferite pe planul raspunderii debitorului, operându-se distinctia între intentie si culpa grava, pe de o parte, si culpa, pe de alta parte: a) în materia conventiilor sau clauzelor de limitare sau înlaturare a raspunderii es te exclusa savârsirea faptei cu intentie sau culpa grava (art. 1355 NCC); b) în materia întinderii repararii prejudiciului, debitorul raspunde si pentru preju diciul imprevizibil cauzat prin neexecutarea intentionata sau datorata culpei grave (art. 1533 NCC); c) agravarea raspunderii în conditii speciale mentionate în cazul contractului de tr ansport, daca transportatorul a actionat cu intentie sau culpa grava (art. 1990 NCC) s.a.m.d. Art. 1548. Prezumtia de culpa Culpa debitorului unei obligatii contractuale se prezuma prin simplul fapt al ne executarii. (art. 1355, 1533, 1547, 1555-1557 NCC) Comentariu 1. Demonstrarea conditiei vinovatiei debitorului. Dupa ce în art. 1547 NCC este me ntionata conditia vinovatiei debitorului si formele sau gradele ei de manifestare, în art. 1548 noul Cod civil reglementeaza regimul probator prin instituirea unei prezumtii relative de culpa decurgând din faptul ne executarii. Comparativ, în temeiul Codului civil din 1864, conditia vinei debitorului rezulta implicit din art. 1082 C.civ, text interpretat sub aspectul atitudinii subiective a debitorului în sensul ca: a) se v a angaja raspunderea debitorului ori de câte ori acesta nu va dovedi existenta unei cauze straine, chiar daca nu a acti onat cu rea-credinta; b) în sarcina debitorului opereaza o prezumtie relativa de culpa, întrucât va fi obligat la despag ubiri daca nu va dovedi o cauza straina ; asadar, debitorul se poate exonera de raspundere, prin înlaturarea prezumt iei de culpa, dovedind o cauza straina , cum ar fi forta majora sau cazul fortuit (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsa n, Obligatiile, p. 332). Într-o alta opinie, se considera ca, în cazul obligatiilor de rezultat, neexecutarea obligatie i antreneaza raspunderea contractuala obiectiva, fara culpa debitorului, si nu raspunderea subiectiva, ba zata pe prezumtia relativa de culpa. (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 66). 2. Prezumtia de culpa. Necesitatea dovedirii intentiei. Articolul 1548 NCC insti tuie regula conform careia culpa debitorului se prezuma prin simplul fapt al neexecutarii, indiferent de fe lul obligatiilor, de a fi de mijloace sau de rezultat, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În econ omia art. 1548 NCC, accentul cade în prealabil pe dovada neexecutarii unei obligatii, operatiune care difera dupa felul obligatiei de a fi
pozitiva sau negativa, de mijloace sau de rezultat. Asadar, creditorul are de do vedit neexecutarea obligatiei, iar dupa cum aceasta este de mijloace sau de rezultat, dovada se face diferit. Ceea ce de termina nasterea prezumtiei de culpa este modul de probatiune al obligatiei, si nu natura obligatiei de a fi de mijloace sau de rezultat. Drept consecinta, prin dispozitia art. 1548 nu se nesocoteste specificul obligatiilor de mijloace fata de obligatiile de rezultat. În vederea rasturnarii prezumtiei de culpa ce decurge din dovada neexecu tarii obligatiei, debitorul trebuie sa invoce cauze justificate de neexecutare (art. 1555-1557 NCC). Se observa ca prezumtia relativa opereaza numai în privinta unei singure forme a v inovatiei a culpei, cu consecinta ca în cazul intentiei debitorului sarcina probei este diferita, creditorul trebuin d sa probeze atitudinea subiectiva în scopul beneficierii de consecintele diferite ale raspunderii acestuia,prin rapor tare, de exemplu, la art. 1355 si art. 1533 NCC. 3. Regimul probator al culpei grave, asimilate intentiei. O solutie posibila ar fi de a considera ca regula culpa lata dolo aequiparatur reprezinta o prezumtie relativa, care poate fi rast urnata de cel în cauza, dupa cum sa propus în doctrina franceza (a se vedea H. Mazeaud, La responsabilité civile, tome premier, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1938, p. 714-716). Prezumtia relativa ar decurge, potrivit acestei orientari, din probarea de catre creditor a circumstantelor derularii contractului, precum si a trasaturilor, calitatilor debitorului (o persoana cu pregatirea si experienta debitorului ar fi executat obligatia în acele circumstante iar faptul n eexecutarii indica intentia sa rauvoitoare). Sectiunea a 5-a. Rezolutiunea, rezilierea si reducerea prestatiilor Art. 1549. - Dreptul la rezolutiune sau reziliere Art. 1550. - Modul de operare Art. 1551. - Reducerea prestatiilor Art. 1552. - Rezolutiunea unilaterala Art. 1553. - Pactul comisoriu Art. 1554. - Efectele rezolutiunii si ale rezilierii Art. 1549. Dreptul la rezolutiune sau reziliere (1) Daca nu cere executarea silita a obligatiilor contractuale, creditorul are d reptul la rezolutiunea sau, dupa caz, rezilierea contractului, precum si la daune-interese , daca i se cuvin. (2) Rezolutiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când e xecutarea sa este divizibila. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de catre una dintre parti a obligatiei nu atrage rezolutiunea contractului fata de celelalte parti, cu exceptia cazului în care prestatia neexecutata trebuia, dupa circumstante, sa fie considera ta esentiala. (3) Daca nu se prevede altfel, dispozitiile referitoare la rezolutiune se aplica si în cazul rezilierii. (art. 1171, 1516-1517, 1530, 1548, 1551-1552, 1554, 1557 NCC) Comentariu 1. Natura juridica a rezolutiunii. Doctrina traditionalista atribuie rezolutiuni i natura juridica de sanctiune civila sau de actiune în raspundere civila, având la baza neexecutarea culpabila a o
bligatiilor contractuale de catre debitor (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 88; H. Mazeaud, L. Ma zeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 1148). Alti autori considera ca pentru admiterea actiunii în rezolutiune sau reziliere nu este necesar ca neexecutarea obligatiei sa se datoreze vinei debitorului, astfel ca s impla constatare a neexecutarii obligatiei poate antrena rezolutiunea sau rezilierea, inclusiv din cauze fortuit e (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 628). Conform art. 1516 NCC, rezolutiunea este unul din drepturile de care dispune cre ditorul în caz de neexecutare fara justificare a obligatiilor contractuale de catre debitor, alaturi de dreptu rile de a cere executarea silita, reducerea prestatiilor sau de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptu lui sau (a se vedea comentariul art. 1516 NCC). Noul Cod civil confirma doar partial opinia doctrinei traditionaliste în privinta naturii juridice a rezolutiunii, întucât, în art. 1557 NCC, face precizarea ca în privinta desfiintarii con tractului pentru imposibilitate fortuita de executare temporara se vor aplica regulile de la rezolutiune (a se v edea comentariul art. 1557 NCC). Prin art. 1549 si urm., noul Cod civil consacra, cu titlu de noutate legislativa, un regim juridic complet al rezolutiunii contractuale Alineatul (1) al art. 1549 prezinta rezolutiunea drept un mijloc juridic subsecv ent alegerii creditorului de a renunta la executarea silita, eventual în mod cumulativ cu dreptul la daune-interese. Textul legal reitereaza dispozitiile art. 1021 C.civ. referitoare la dreptul de optiune al creditorului între a solicita executar ea silita sau desfiintarea contractului, cu daune-interese. Alegerea creditorului între executare silita si rezolutiune dep inde, în principal, de posibilitatea practica de realizare a interesului urmarit prin încheierea contractului precum si de felul obligatiei (de a da, a face, a nu face, implicând sau nu faptul personal al debitorului). Acordarea dreptului la daune-interese, ca masura complementara rezolutiunii, are loc fie în conditiile clauzei penale, fie în context ul art. 1530 NCC. 2. Fundamentarea si domeniul de aplicatie al rezolutiunii. În mod clasic, rezoluti unea este prezentata a domeniul sau de fi unul dintre efectele specifice ale contractelor sinalagmatice aplicatie fiind circumscris acestei categorii respectiv este fundamentata pe ideea reciprocitatii si interdependente i obligatiilor izvorâte din contractele sinalagmatice (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 89). Articolul 1549 NCC nu opereaza nicio distinctie în legatura cu tipologia contractelor sau caracteristica obligati ilor decurgând din contract, cu consecinta unei extinderi implicite a domeniului de aplicare a rezolutiunii incl usiv în privinta contractelor unilaterale, astfel cum sunt definite în art. 1171 NCC. Este confirmata, astfel, o pinia doctrinara potrivit careia, chiar daca domeniul predilect de aplicare îl constituie contractele sinalagmatice, acesta trebui largit si în privinta contractelor unilaterale calificate ca sinalagmatice imperfecte, precum si cu titlu oneros, în care rezolutiunea trebuie sa permita uneia dintre parti sa puna capat legaturii contr actuale, cum este cazul depozitului, al împrumutului ori al gajului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 733),
cu oobservatia ca, potrivit art. 1171 NCC, contractele traditional numite sinalagmatice imperfecte intra în sfera de cuprinde re a contractelor unilaterale. În fine, dintr-o alta perspectiva, este de semnalat ca neexecutarea oricarei oblig atii poate da dreptul la rezolutiune, fara a distinge între obligatiile principale si cele accesorii, ori între obligatiil e esentiale si cele neesentiale, câta vreme neexecutarea este suficient de importanta prin raportare la ansamblul drep turilor si obligatiilor partilor. Largirea domeniului de aplicatie a rezolutiunii are drept consecinta evidentiere a diversitatii elementelor de natura a o justifica: repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a nerespectar ii principiului executarii integrale, exacte si la timp a obligatiei [conform alin. (1) al art. 1516 NCC], neexecutare a fara justificare a obligatiei de catre debitor [potrivit alin. (2) al art. 1516 NCC, confirmând teza doctrinara de asocie re a ideii bivalente de cauza cu principiul fortei obligatorii si cu ideea de culpa], interdependenta obligatiior reciproce nascute dintr-un contract sinalagmatic (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 729-730). 3. Conditiile rezolutiunii. În vederea precizarii conditiilor rezolutiunii, dispoz itiile art. 1549 NCC trebuie corelate si completate atât cu dispozitile art. 1516 NCC referitor la mijloacele o ferite creditorului pentru a remedia neexecutarea obligatiilor contractuale, cât si cu cele ale art. 1517 si art. 1551 NCC. Conditiile rezolutiunii pot fi enuntate dupa cum urmeaza: a) neexecutarea fara justificare a obligatiei de catre debitor, conform alin. (2 ) al art. 1516 NCC. Aceasta conditie contine, în sine, raspunsul la întrebarea daca este necesara culpa debitorului pentr u rezolutiunea contractului. Asa cum aratam în comentariul art. 1516 NCC, sintagma fara justificare din alin. (2) con ditioneaza activarea, în favoarea creditorului, a drepturilor mentionate în art. 1516 NCC, în masura în care de bitorul nu dovedeste existenta unor cauze exoneratoare, cum sunt forta majora, cazul fortuit, exceptia de neexe cutare ori fapta creditorului; rezulta, implicit, idea de culpa, care sub aspect probatoriu este guvernata de d ispozitiile art. 1548 NCC, cu detalierile necesare în privinta obligatiilor de mijloace sau de rezultat. Potrivit principiul ui executarii integrale, exacte si la timp a obligatiei alin. (1) al art. 1516 NCC prin neexecutare se întelege: neexecuta rea totala sau partiala a obligatiei, executarea cu întârziere sau necorespunzatoare a obligatiei (a se vedea comentariile art. 1516 si art. 1548 NCC). În mod concret, dovada neexecutarii se efectueaza în functie de felul obligati ilor (de a da, a face a nu face); b) neexecutarea sa nu fie imputabila creditorului, potrivit art. 1517 NCC. Aceas ta cerinta apare în urma precizarii întelesului sintagmei fara justificare din alin. (2) al art. 1516 NCC si este explic ata în art. 1517 NCC (pentru detaliere, a se vedea comentariul art. 1517 NCC; c) neexecutarea sa aiba o anumita însemnatate sau gravitate, conform art. 1551 NCC . Aceasta conditie traseaza limita dintre rezolutiune si un al mijloc pus la îndemâna creditorului, reducerea prestatie i (pentru detaliere, a se vedea comentariul art. 1551 NCC). Pentru determinarea importantei sau gravitatii neexe cutarii, opinia majoritata retinuta de literatura de specialitate si de practica judiciara este de aplicare a unui c riteriu mixt (obiectiv-subiectiv), de luare
în considerare a elementelor relative la natura contractului, valoarea obiectului derivat al contractului, felul obligatiei, atitudinea partilor contractante, cu consecinta unei largi libertati de apreciere din partea instantelor de judecata (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 736). Conditia nu este cer uta întocmai în privinta contractelor cu executare succesiva, întrucât, conform art. 1551 NCC, creditorul are dreptul la rezi liere, chiar daca neexecutarea este de mica însemnatate, însa are un caracter repetat; accentul se pune, asadar, pe repe titivitatea neexecutarii, indiferent de gravitatea ei, legea lipsind partile de posibilitatea convenirii a cestei conditii într-un sens contrar, prin considerarea ca nescrisa a unei eventuale clauze contrare. d) punerea în întârziere a debitorului, respectiv în conformitate cu dispozitiile art. 1 552 NCC. În masura în care creditorul solicita si obligarea debitorului la plata unor daune-i nterese, va avea de demonstrat, în conditiile art. 1530 NCC, prejudiciul suferit, precum si raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei; în privinta celorlate conditii impuse d e dreptul la despagubiri fapta ilicita (neexecutarea fara justificare a obligatiei) si vinovatia debitorului , s e observa ca sunt comune cu conditiile rezolutiunii. 4. Rezolutiunea partiala. Alineatul (2) introduce un aspect nou în materie: rezolu tiunea partiala. Caracteristica rezolutiunii de a fi partiala nu este influentata de o eventuala executare partial a a obligatiei, caz în care se aplica reducerea prestatiilor (art. 1551 NCC). Textul legal reglementeaza doua cazuri d e rezolutiune partiala, corespunzatoare categoriei contractelor bilaterale, respectiv multilaterale. Primul caz de rezolutiune partiala, aplicabil contractelor bilaterale ca mod de formare, este conditionat de divizibilitatea executarii contractului , îndeosebi în situatiile în care prestatiile ambelor parti pot fi divizate în transe corelative. Astfel, spre exemplu, în cazul unui contract de furnituri, div erselor livrari de produse le corespunde o obligatie de plata a pretului; daca exista o neexecutare cu privire la una din aceste transe, creditorul poate cere rezolutiunea contractului numai cu privire la aceasta, fara a afecta nici prestatiile anterioare, si nici obligatiile viitoare ale partilor. Creditorul poate cere rezolutiunea întregului c ontract în masura în care neexecutarea este suficient de importanta având în vedere ansamblul drepturilor si o bligatiilor. Al doilea caz de rezolutiune partiala, aplicabil contractelor multilaterale, se caracterizeaza prin faptul ca rezolutiunea are efecte strict limitate inter partes numai în privinta partii care nu si-a executat, în mod justificat obligatiile, fara a afecta derularea contractului în privinta celorlate parti, cu exceptia cazului în care prestatia neexecutata trebuia, dupa circumstante, sa fie considerata esentiala; în ultimul c az, daca prestatia neexecutata era esentiala pentru derularea contractului, în sensul de a fi prestatia caracteristic a sau considerata esentiala, în functie de împrejurarile contractarii, rezolutiunea va fi totala, contractul fiind desfiin tat în întregime. 5. Rezolutiunea si rezilierea. Alineatul (4) dispune ca, de regula, dispozitiile privitoare la rezolutiune se aplica, în mod corespunzator, si rezilierii. Textul legal reitereaza distinctia între rezolu
tiune si reziliere, distinctie operata în mod traditional de teoria juridica si practica judiciara în functie de modul exec utarii obligatiilor contractuale: instantaneu (uno ictu) sau succesiv. Deosebirile dintre rezolutiune si reziliere se manifesta la nivelul efectelor produse asupra contractului, în conformitate cu art. 1554 NCC. Art. 1550. Modul de operare (1) Rezolutiunea poate fi dispusa de instanta, la cerere, sau, dupa caz, poate f i declarata unilateral de catre partea îndreptatita. (2) De asemenea, în cazurile anume prevazute de lege sau daca partile au convenit astfel, rezolutiunea poate opera de plin drept. (art. 1549, 1552-1553 NCC) Comentariu 1. Modalitati de operare a rezolutiunii. Problema de drept a modalitatii de oper are a rezolutiunii nu trebuie confundata cu chestiunea conditiilor necesare pentru rezolutiune sau cu interven tia instantei în mecanismul rezolutiunii. În legatura cu ultimul aspect, trebuie facuta distinctia între dispune rea sau pronuntarea rezolutiunii de catre instanta si verificarea de catre instanta a legalitatii celorlalte moduri de operare a rezolutiunii (prin declaratia unilaterala sau în mod automat). Prin lecturarea coroborata a art. 1550, 1552 si 1 553 NCC, se va observa ca interventia instantei este necesara în grade diferite sau, dimpotriva, este înlaturata, în functie de felul pactului comisoriu sau de punerea în întârziere a debitorului. În conformitate cu dispozitiile art. 1550 NCC, rezolutiunea contractului poate ope ra printr-unul din urmatoarele moduri: a) pe cale judiciara, prin învestirea instantei cu o actiune în justitie având ca obie ct rezolutiunea contractului. Rezolutiunea opereaza în acest mod în situatia inexistentei unui pact comisoriu, iar rolul instantei este de a dispune rezolutiunea contractului; b) prin declaratia unilaterala a creditorului. Rezolutiunea va opera printr-o de claratie unilaterala a creditorului, în cazurile mentionate în art. 1552 NCC. Prin acesta noua modalitate de operare a rez olutiunii, rolul instantei nu este complet înlaturat, întrucât, la cererea debitorului, instantia poate verifica validita tea declaratiei de rezolutiune, analizând îndeplinirea conditiilor rezolutiunii (pentru detaliere, a se vedea coment ariul art. 1552 NCC); c) în mod automat, fara interventia instantei, conform pactului comisoriu sau cazu rilor anume prevazute de lege. Si în acest caz, la cererea partii interesate, instanta poate verifica îndeplinirea cer intelor rezolutiunii. Este de subliniat ca, inclusiv în situatia operarii de drept a rezolutiunii, varia nta pactului comisoriu în mod concret, este necesara manifestarea unilaterala de vointa a creditorului pentru activarea masurii rezolutiunii, în defavoarea executarii silite, afirmatie sustinuta si de modul de redactare al art. 1549 NCC : Daca nu cere executarea silita a obligatiilor (...) . Asadar, exercitarea dreptului de optiune al creditorului pent ru invocarea rezolutiunii (operanta prin pactul comisoriu) în detrimentul executarii silite se va materializa printr-o formalitate sau declaratie de invocare a rezolutiunii, care nu trebuie confundata cu declaratia unilaterala de rezolutiune
reglementata în art. 1550 alin. (1) NCC si detaliata în art. 1552 NCC (a se vedea co mentariile art. 1552-1553 NCC). În concluzie, izvorul material al rezolutiunii, în functie de modalitatile ei de ope rare, este reprezentat de: a) hotarârea judecatoreasca; b) actul juridic unilateral de declaratie a rezolutiunii ; c) conventia partilor sau legea. În primul caz, instanta este învestita de catre creditor, iar în celelalte cazuri, de c atre debitor, în functie de obiectul actiunii în justitie. Art. 1551. Reducerea prestatiilor (1) Creditorul nu are dreptul la rezolutiune atunci când neexecutarea este de mica însemnatate. În cazul contractelor cu executare succesiva, creditorul are dreptul la reziliere, chiar daca neexecutarea este de mica însemnatate, însa are un caracter repetat. Orice stipulati e contrara este considerata nescrisa. (2) El are însa dreptul la reducerea proportionala a prestatiei sale daca, dupa împr ejurari, aceasta este posibila. (3) Daca reducerea prestatiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la dauneinterese. [art. 1516 alin. (2), art. 1530, 1549 NCC] Comentariu 1. Conditiile reducerii prestatiei creditorului. Mijlocul juridic al reducerii p restatiei creditorului a fost enuntat, cu titlu de noutate legislativa, în art. 1516 alin. (2) NCC referitor la prezentarea drepturilor creditorului în caz de neexecutare fara justificare a obligatiei de catre debitor. Art. 1551 NCC trateaza, în detaliu, regimul juridic al acestui drept al creditorului, cu mentionarea ipotezelor, a conditiilor necesare , precum si a solutiei alternative în cazul neverificarii lor, acordarea de daune-interese. Mijlocul juridic al reduce rii prestatiei intervine în doua situatii, dupa cum apare ca un drept exercitat subsecvent rezolutiunii sau un drept invoca t de sine-statator. În acceptiunea art. 1551 NCC, reducerea prestatiei reprezinta un mijloc subsecvent rezolutiunii, în caz de neîndeplinire a conditiei rezolutiunii referitoare la gravitatea sau importanta ne executarii. Teza prima a alin. (1) are un dublu rol: de fixare a unei conditii de admitere a rezolutiunii si de trasare a domeniului de aplicare al masurii reducerii prestatiei creditorului. În situatia în care neexecutarea este de mica imp ortanta, rezolutiunea nu poate fi acordata, deoarece se apreciaza ca, într-un asemenea caz, creditorul nu are un int eres legitim sa ceara rezolutiunea, beneficiul pe care spera sa-l obtina din contract fiind realizat în cea mai mare p arte. În cazul contractelor cu executare succesiva, o neexecutare minora, dar repetata poate constitui o încalcar e grava a contractului si poate da dreptul la rezolutiune (pentru detalierea acestei conditii proprii rezolutiunii, a se vedea comentariul art. 1549 NCC). Pe de lata parte, este de observat ca mijlocul juridic al reducerii prestatiei r eprezinta prima optiune a creditorului, în cazul unei obligatii neexecutate partial, conform alin. (2). Astfel, în masura în ca re creditorul opteaza pentru mentinerea contractului si nu mai este interesat sa obtina executarea în natura a partii restante, poate solicita instantei adaptarea contractului prin reducerea propriei prestatii. Recurgerea l
a acest mijloc juridic este conditionata de posibilitatea concreta, determinata în functie de împrejurari, de re ducerea prestatiei creditorului. Criteriul utilizat pentru reducerea prestatiei este cel al proportionalitatii, p rin luarea în calcul a ratei de neexecutare a obligatiei de catre debitor. Mica însemnatate în acceptiunea textului a neexecutar ii reprezinta ipoteza de reducere a prestatiei creditorului, dar este limitata de caracterul practic al a cestei masuri, în caz contrar, singura solutie fiind a acordarii de daune-interese, în contextul art. 1530 NCC (si în absen ta unei clauze penale). Aplicarea mijlocului juridic al reducerii prestatiei are drept efect imediat ada ptarea contractului, operatiune care nu trebuie sa fie arbitrara: instanta trebuie sa tina seama de împrejurarile cauzei, mai ales de prejudiciul suferit de creditor si de pierderea pe care reducerea prestatiei o va cauza debitorului, as tfel încât sa nu tulbure echilibrul raporturilor contractuale. Art. 1552. Rezolutiunea unilaterala (1) Rezolutiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scr isa a debitorului atunci când partile au convenit astfel, când debitorul se afla de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligatia în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declaratia de rezolutiune sau de reziliere trebuie facuta în termenul de presc riptie prevazut de lege pentru actiunea corespunzatoare acestora. (3) În toate cazurile, declaratia de rezolutiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciara ori, dupa caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabila tertilor. (4) Declaratia de rezolutiune este irevocabila de la data comunicarii ei catre d ebitor sau, dupa caz, de la data expirarii termenului prevazut la alin. (1). [art. 1326, art. 151 6 alin. (2), art. 1523, art. 1549 alin. (1), art. 1550, 1553 NCC] Comentariu 1. Operarea rezolutiunii sau rezilierii prin declaratia unilaterala de rezolutiu ne sau reziliere a creditorului. Articolul 1552 NCC detaliaza noul mod de operare al rezolutiunii s au rezilierii, si anume prin declaratia unilaterala a creditorului. În conceptia noului Cod civil, în anumite sit uatii, creditorul nu mai este tinut sa recurga la instanta de judecata pentru a obtine rezolutiunea contractului: rezol utiunea poate opera prin simpla declaratie unilaterala a creditorului obligatiei neexecutate. Rolul instantei es te redus la verificarea validitatii declaratiei de rezolutiune, cu analizarea îndeplinirii conditiilor rezolutiunii, l a solicitarea debitorului. Astfel, daca în contextul primului caz de operare a a rezolutiunii, conform art. 1550 NCC, insta nta este învestita de creditor în vederea pronuntarii rezolutiunii, sesizarea instantei fiind obligatorie, în contex tul rezolutiunii unilaterale, sesizarea instantei reprezinta doar o facultate a debitorului pentru controlul judiciar al mecanismului rezolutiunii, si nu pentru operarea efectiva a acesteia. În temeiul Codului civil din 1864, declaratia unilaterala de rezolutiune era consi derata în doctrina a fi exercitarea unui drept potestativ din partea creditorului, operând în mod diferit, în functie de f orta sau intensitatea pactului
comisoriu expres (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 742). Noul Cod civ il ofera o perspectiva diferita asupra declaratiei de rezolutiune, consacrând-o drept un mod distinct de operare a rezolu tiunii. 2. Cazurile de operare a rezolutiunii prin declaratia unilaterala a creditorului . Dreptul la rezolutiunea unilaterala se poate valorifica prin notificarea debitorului de cat re creditor în trei cazuri, în functie de modalitatea si momentul punerii în întârziere a debitorului: a) atunci când partile au convenit astfel. Rezolutiunea contractului prin intermed iul declaratiei unilaterale a creditorului este distincta de ipoteza pactelor comisorii (a se vedea si comenta riul art. 1553 NCC); b) atunci când debitorul se afla în întârziere de plin drept, în conditiile art. 1523 NCC; c) atunci când, fiind pus în întârziere, debitorul nu a executat obligatia în termenul sta bilit de creditor ori, dupa caz, într-un termen rezonabil. În acest caz, operarea rezolutiunii prin declaratia unilat erala a creditorului este conditionata, în lipsa unui termen stipulat expres, de trecerea unui termen rezona bil de la momentul punerii în întârziere; caracterul rezonabil va fi apreciat de creditor si în ipoteza contestarii lui de catre debitor, de catre instanta de judecata. Alineatul (2) al textului legal analizat instituie cerinta potrivit careia decla ratia de rezolutiune sau reziliere trebuie facuta în termenul de prescriptie prevazut de lege pentru actiunea de fond (de rez olutiune sau reziliere); în caz contrar, debitorul poate formula o actiune în justitie pentru constatarea neinterv enirii rezolutiunii sau rezilierii, ca urmare a prescrierii dreptului creditorului de a invoca rezolutiunea sau rezilie rea. Din interpretarea coroborata a art. 1516 alin. (2), art. 1549 alin. (1), art. 15 52 si art. 1553 NCC rezulta ca nu trebuie confundata declaratia unilaterala de rezolutiune, ca mod distinct de operare a r ezolutiunii, conform art. 1552, cu în manifestarea de vointa a creditorului reprezentând tot un act juridic unilateral ipoteza pactului comisoriu, prin care creditorul renunta la executare silita si invoca rezolutiunea, operant a în conditiile pactului comisoriu (a se vedea si comentariul art. 1553 NCC). 2. Natura juridica a declaratiei de rezolutiune sau reziliere. Aspecte formale înt re parti si de opozabilitate fata de terti. Ca natura juridica, declaratia de rezolutiune este un act juridic unilateral de vointa, supus comunicarii conform art. 1326 NCC. Sub aspectul formalitatii actului jurid ic unilateral de rezolutiune, art. 1552 prevede notificarea adresata debitorului fara a reglementa în mod imperativ acest aspect în timp ce norma generala în materie, art. 1326 alin. (2) NCC, stipuleaza ca, daca prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvata, dupa împrejurari. Potrivit regulilor generale men tionate în alin. (3) al art. 1326 NCC, declaratia unilaterala produce efecte între parti din momentul în care parvine destinatarului, chiar daca nu a luat cunostinta de ea, din motive care nu îi sunt imputabile. Ca o consecinta a na turii juridice a declaratiei de a fi un act juridic unilateral, alin. (4) precizeaza conditiile în care declaratia poate f i revocata: pâna la data comunicarii ei catre debitor sau, în cazul unui termen fixat pentru executare, pâna la împlinirea ace stuia.
Sub aspectul opozabilitatii efectelor catre terti, alin. (2) stipuleaza cerinta în scrierii declaratiei de rezolutiune sau reziliere în cartea funciara (atunci când obiectul derivat al contractului este un b un imobil) sau în alte registre publice, în functie de natura bunului, obiect derivat al contractului; în caz contra r, tertii subdobânditori ai bunului pot ignora desfiintarea contractului, pastrând drepturile legate de respectivul co ntract. Art. 1553. Pactul comisoriu (1) Pactul comisoriu produce efecte daca prevede, în mod expres, obligatiile a car or neexecutare atrage rezolutiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevazut la alin. (1), rezolutiunea sau rezilierea este subordonata p unerii în întârziere a debitorului, afara de cazul în care s-a convenit ca ea va rezulta din sim plul fapt al neexecutarii. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât daca indica în mod expres conditiile în ca re pactul comisoriu opereaza. [art. 1326, art. 1516 alin. (2), art. 1523, art. 1549 alin. (1), art. 1550-1552 NCC] Comentariu 1. Noua configuratie legala a pactelor comisorii. Pactele comisorii sunt clauze contractuale exprese privind rezolutiunea contractului pentru neexecutare (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, O bligatiile, p. 91). În temeiul Codului civil din 1864, pactele comsiorii erau considerate o derogare de la art. 1021, însa, în conceptia noului Cod civil, reprezinta doar unul dintre cele trei moduri de operare a rezolutiunii, a laturi de rezolutiunea dispusa de instanta si declaratia unilaterala de rezolutiune a creditorului (a se vedea si comentariul art. 1550 NCC). Din interpretarea coroborata a art. 1516 alin. (2) si a art. 1550-1553, rezulta ca, în noul Cod civil, pactele comisorii pastreaza caracteristica de a fi o clauza de favoare stipulata exclusiv în favoare a creditorului, fiind manifestarea dreptului de optiune (drept potestativ) al creditorului mentionat în alin. (1) al art. 1549 NCC: Daca nu cere executarea silita a obligatiilor (...), creditorul are dreptul la rezolutiune sa u reziliere (...) . Drept consecinta, se pastreaza necesitatea exprimarii într-o anumita forma, ce urmeaza a fi comunicata debitorului, conform art. 1326 NCC, a manifestarii vointei creditorului de invocare a pactului comisoriu, stipu lat cu respectarea dispozitiilor art. 1553 NCC. Aceasta forma de manifestare a vointei creditorului si care ar putea f i denumita declaratie de invocare a pactului comisoriu (sau a rezolutiunii) nu trebuie confundata cu decl aratia unilaterala de rezolutiune, mentionata în art. 1550 si detaliata în art. 1552 NCC, întrucât difera p rin efectele lor juridice: prima are rolul de activare, invocare a pactului comisoriu de operare a rezoluti unii, iar secunda reprezinta, în sine, un mod de operare a rezolutiunii. Rezulta ca simpla îndeplinire a conditiilor pact ului comisoriu, inclusiv în forma sa cea mai energica stipulata în teza a II-a a alin. (2) al art. 1553 NCC, nu va cond uce la desfiintarea automata a contractului, ci va fi subordonata emiterii de catre creditor a declaratiei de i nvocare a pactului comisoriu, potrivit regulii libertatii formelor actului juridic unilateral si cu necesitate
a comunicarii debitorului, astfel prevazute în art. 1523 NCC. Din teza finala a alin. (1) reiese specificul pactelor comisorii de a produce re zolutiunea sau rezilierea de drept a contractului, ca urmare a îndeplinirii conditiilor mentionate în pact. 2. Conditiile generale de validitate ale pactelor comisorii. În aceasta materie, d istingem între conditiile legale generale de validiate ale pactului stipulate în art. 1553 NCC si conditiile conventionale particulare de operare a pactului, conform întelegerii partilor, cu observatia ca ultima categori e de conditii trebuie sa se subsumeze primei categorii, datorita caracterului imperativ al dispozitiilor art . 1533 NCC. Pentru validitatea pactelor comisorii, art. 1553 NCC stipuleaza urmatoarele conditii generale: a) precizarea obligatiilor a caror neexecutare atrage rezolutinea sau rezilierea contractului. Aceasta cerinta legala ar putea fi denumita regula specializarii pactului comisoriu, cu consecinta inefici entei unui pact continând doar referiri generale la neîndeplinirea obligatiilor contractuale; b) de principiu, rezolutiunea sau rezilierea sunt subordonata formalitatii puner ii în întârziere a debitorului. Aceasta reprezinta singura dispozitie cu caracter supletiv care permite derogare a, partile având dreptul de a conveni ca simpla neexecutare a obligatiei valoreaza punerea în întârziere a debitorului, în con cordanta cu prevederile art. 1523 alin. (1) NCC; c) alin. (3) instituie regula obligativitatii stipularii conditiilor conventiona le particulare cu privire la punerea în întârziere a debitorului. 3. Despre posibilitatea gradarii pactelor comisorii. Din interpretarea coordonat a a alin. (1)-(3) ale textului legal rezulta doua grade de pact comisoriu, corespunzatoate gradelor traditional e III-IV, cu observarea faptului ca pactele comisorii cunoscute a fi de grad I-II vor ramâne fara suport legal, întrucât e le nu opereaza rezolutiunea de plin drept a contractului. Astfel, potrivit noii reglementari, diferentierea pac telor comisorii este posibila numai în functie de necesitatea formalitatii punerii în întârziere a debitorului: un prim grad de pact comisoriu este reprezentat de cel care presupune formalitatea punerii în întârziere [alin. (2) teza I , similar vechiului grad III], iar cel de-al doilea este reprezentat de cel care asimileaza simpla neexecutare cu puner ea în întârziere [alin. (2) teza finala, similar vechiului grad IV]. Art. 1554. Efectele rezolutiunii si ale rezilierii (1) Contractul desfiintat prin rezolutiune se considera ca nu a fost niciodata înc heiat. Daca prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este tinuta, în acest caz, sa restituie c eleilalte parti prestatiile primite. (2) Rezolutiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate sa produca efecte chiar în caz de rezolutiune. (3) Contractul reziliat înceteaza doar pentru viitor. [art. 1549 alin. (2), art. 1 550, 1635-1649 NCC] Comentariu 1. Prezentarea regulilor guvernatoare ale efectelor rezolutiunii sau rezilierii. Desfiintarea retroactiva si totala a contractului. Obiectul de reglementare al art. 1554 NCC îl
constituie prezentarea regulilor care guverneaza producerea efectelor rezolutiunii sau rezilierii, inde pendent de modalitatile de operare a rezolutiunii sau rezilierii, precizate în art. 1550 NCC. Alineatul (1) consacra regula traditional acceptata de doctrina si jurisprudenta potrivit careia contractul se desfiinteaza în mod retroactiv, nu numai pentru viitor (ex nunc), ci si pentru tre cut (ex tunc), considerându-se ca nu a fost niciodata încheiat (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 92 ; L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 749). Ca urmare a desfiintarii retroactive a contractului, apare problema de dre pt a repunerii partilor în situatia anterioara momentului încheierii contractului. Aceasta problema se solutioneaza di ferit, dupa cum, pâna la data desfiintarii contractului, au fost executate unilateral sau partial prestatiile contractate, aspect mentionat în teza a II-a a alin. (1) sub egida regulii restituirii prestatiilor primite. Pentru pr ecizarea modalitatilor concrete de restituire a prestatiilor între parti, precum si pentru determinarea efectelor res tituirii catre terti, este necesara completarea textului legal cu dispozitiile Titlului VIII (Restituirea prestatiil or), art. 1635-1649 NCC. Alineatul (3) reitereaza regula potrivit careia, spre deosebire de rezolutiune, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, cu consecinta, în principiu, a neatingerii prestatiilor deja executate (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 93). Rezilierea produce efecte numai pentru viitor, datorita fap tului ca prestatiile executate în trecut sunt, prin natura lor, ireversibile (de exemplu: prestatia care consta în a asigur a linistita folosinta a unui imobil, în cazul contractului de închiriere). 2. Exceptii de la regula desfiintarii totale a contractului. De regula, rezoluti unea este totala, în sensul ca desfiinteaza contractul în întregime (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 74 9); aceasta regula comporta unele exceptii, în functie de complexitatea continutului contractului, de diversitatea c lauzelor contractuale. Astfel, alin. (2) al art. 1549 mentioneaza doua categorii de exeptii de la regula desfiintarii totale a contractului între parti, corespunzatoare anumitor clauze, care, din considerente diferite, vor supravietu i contractului: a) în primul rând, vor fi mentinute clauzele contractuale privitoare la solutionarea diferendelor (clauze compromisorii, conventii privitoare la mediere, conventii privitoare la arbitraj e tehnice etc.) care, prin natura lor, sunt menite sa produca efecte în cazul rezolutiunii contractului; b) în al doilea rând, vor fi mentinute si alte clauze ale contractului care, prin co nventia partilor, prin natura lor ori potrivit împrejurarilor, produc efecte dupa încetarea contractului (clauze penale, c lauze de neconcurenta, obligatii de confidentialitate etc.). Sectiunea a 6-a. Cauze justificate de neexecutare a obligatiilor contractuale Art. 1555. - Ordinea executarii obligatiilor Art. 1556. - Exceptia de neexecutare Art. 1557. - Imposibilitatea de executare Art. 1555. Ordinea executarii obligatiilor (1) Daca din conventia partilor sau din împrejurari nu rezulta contrariul, în masura în care
obligatiile pot fi executate simultan, partile sunt tinute sa le execute în acest fel. (2) În masura în care executarea obligatiei unei parti necesita o perioada de timp, acea parte este tinuta sa execute contractul prima, daca din conventia partilor sau din împre jurari nu rezulta altfel. (art. 1171, 1516, 1556-1557 NCC) Comentariu 1. Distinctia între neexecutarea fara justificare si neexecutarea din cauze justif icate a obligatiilor. Cu titlu de noutate legislativa, noul Cod civil opereaza distincti a între felurile de neexecutare a obligatilor, ce atrag la rândul lor consecinte juridice diferite: neexecutarea far a justificare (nejustificata) si neexecutarea din cauze justificate a obligatiilor. Astfel, conform art. 1516 NCC , neexecutarea fara justificare a obligatiei de catre creditor activeaza, în favoarea creditorului, dreptul de a cer e executarea silita, rezolutiunea sau reducerea prestatiilor (pentru detalierea sintagmei fara justificare, a se vedea comentariul art. 1516 NCC). Neexecutarea justificata a obligatiilor formeaza obiectul de reglementare al pre zentei sectiuni, prin intermediul prezentarii cauzelor justificate de neexecutare a obligatiilor: exce ptia de neexecutare si imposibilitatea de executare. Sub aspectul tehnicii legislative, sectiunea debuteaza cu reglemen tarea regulilor de stabilire a executarii obligatiilor reciproce, de natura sa fundamenteze, sa explice aplicab ilitatea cauzelor justificate de neexecutare a obligatiilor. Prin distinctia dintre neexecutarea justificata si cea nejustificata a obligatii lor, noul Cod civil confirma, la nivel conceptual, discutiile doctrinare în legatura cu formele neexecutarii contractului : licita, respectiv, ilicita (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 509). Din punctul de vedere al întinderii sferei notiunilor în discutie, la o analiza comparativa, nu se observa nicio diferenta între neexecutarea fara justificare, în c ontextul art. 1516 NCC, si neexecutarea ilicita, astfel cum a fost identificata în literatura de specialitate (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 510). Însa, în privinta sferei notiunii legale a neexecutarii justificate, aceast a, în baza art. 1556-1557 NCC, cuprinde doar exceptia de neexecutare si imposibilitatea fortuita de neexecutare, spre de osebire de notiunea doctrinara a neexecutarii ilicite, care contine, în plus si alte situatii: exercitarea dreptulu i potestativ de dezicere stabilit printr-o clauza contractuala, neexecutarea unor contracte în cursul procedurii insolventei etc. (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 510). În concluzie, în conceptia noii reglementari, neexecutarea justificata a obligatiilo r denumeste situatiile reglementate în art. 1556-1557 NCC si care au ca efect juridic comun paralizarea exercitarii de catre creditor a drepturilor mentionate în art. 1516 NCC (de a cere executarea silita, rezolutiunea, reducerea prestatiilor); de asemenea, în functie de specificul fiecareia dintre cele doua situatii exceptia de neexecutar e si imposibilitatea fortuita de executare , vor fi antrenate efecte specifice asupra relatiei contractuale dintre parti. 2. Regulile de executare a obligatiilor. În prealabil, este de observat ca art. 15 55 NCC nu cantoneaza
aplicabilitatea dispozitiilor sale la domeniul contractelor sinalagmatice (cel p utin în acceptiunea traditionala a acestei categorii). Pentru corecta întelegere si aplicare a prevederilor prezent ei sectiuni, este necesara trimiterea la art. 1171 NCC în scopul delimitarii contractelor sinalagmatice de cele unilaterale : astfel, potrivit noii reglementari, art. 1555 NCC este aplicabil atât contractelor sinalagmatice, cât si celor unilatera le (pe parcursul derularii carora apar obligatii reciproce). Articolul 1555 NCC instituie doua prezumtii pentru a determina ordinea executarii prestatiilor bilaterale, în functie de existenta unui termen stipulat (sau necesar ) pentru îndeplinirea prestatiilor: a) alin. (1) consacra regula simultaneitatii executarii obligatiilor . Regula es te supletiva, întrucât se precizeaza ca se va se aplica numai în masura în care partile nu au convenit altfel ori nu rezulta contrariul din împrejurari cum ar fi: circumstantele încheierii contractului, uzantele la care part ile au aderat ori practicile statornicite între acestea. Astfel, în lipsa unei prevederi exprese sau daca nu rezu lta altfel din împrejurari, obligatiile trebuie executate concomitent: partea care solicita executarea cu prioritate a o bligatiei cocontractantului are de rasturnat prezumtia de simultaneitate, în sensul demonstrarii temeiului solicitari i de executare. Regula simultaneitatii obligatiilor nu este proprie doar contractelor sinalgmatice, cu consecinta ca temeiul ei nu trebuie redus la reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, ci la bilateralitatea s au numai la reciprocitatea lor; b) cu titlu subsidiar, alin. (2) consacra o regula supletiva, aplicabila în materi a executarii unei obligatii cu termen. Conform acestei reguli, atunci când executarea unei obligatii presupune, prin natu ra ei un termen de executare, partea care beneficiaza de termen trebuie sa execute prima prestatia asumata. Art. 1556. Exceptia de neexecutare (1) Atunci când obligatiile nascute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre parti nu executa sau nu ofera executarea obligatiei, cealalta parte poate, într-o masura corespunzatoare, sa refuze executarea propriei obligatii, afara de cazul în care d in lege, din vointa partilor sau din uzante rezulta ca cealalta parte este obligata sa execut e mai întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzata daca, potrivit împrejurarilor si tinând seama de mica însemnatate a prestatiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinte. ( art. 1171, 1552 NCC) Comentariu 1. Notiunea si temeiul juridic al exceptiei de neexecutare . Articolul 1556 NCC reprezinta, cu titlu de noutate legislativa, sediul general al materiei exceptiei de neexecutare; prin c omparatie, Codul civil din 1864 reglementa aceasta problema de drept doar în anumite cazuri, în materia: vânzarii (art . 1322 C.civ.), a schimbului (art. 1407 C.civ.), a depozitului (art. 1619 C.civ.), însa doctrina si practica ju diciara erau unanime în a sustine aplicabilitatea ei generala în cazul tuturor contractelor sinalagmatice. Astfel, s arcina de a oferi un regim juridic unitar exceptiei de neexecutare i-a revenit doctrinei, care o defineste drept me canismul de aparare al uneia din
partile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea ob ligatiei asumate, fara ca partea care pretinde aceasta executate sa-si execute propria obligatie (a se vedea C. States cu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 86). Cantonând exceptia în domeniul contractelor sinalagmatice, astfel cum sunt definite în art. 1171 NCC, alin. (1) al art. 1556 NCC indica temeiul ei juridic, si anume reciprocitatea si interdependenta o bligatiilor nascute din contracte sinalagmatice. Este consfiintita astfel opinia exprimata în doctrina potrivit care ia exceptia poate fi invocata pe considerentul ca fiecare obligatie constituie cauza juridica a obligatiei corela tive a celeilalte parti contractante, ceea ce implica simultaneitatea de executare (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obliga tiile, p. 86). Se impune amendamentul adus de noul Cod civil, în conformitate cu care simultaneitatea execu tarii obligatiilor nu este proprie contractelor sinalagmatice, ci si celor unilaterale (astfel cum sunt definite în a rt. 1171 NCC), însa, în contextul art. 1556 NCC, simultaneitatea se bazeaza pe interdependenta si reciprocitatea obliga tiilor izvorâte din contractele sinalagmatice. Exceptia de neexecutare ramâne un efect specific al contractelor si nalgmatice, spre deosebire de rezolutiune, aplicabila inclusiv contractelor unilaterale (în aceptiunea art. 1 171 NCC). 2. Conditiile exceptiei de neexecutare. În conformitate cu dispozitiile art. 1556 NCC, pentru invocarea exceptiei de neexecutare este necesara verificarea urmatoarelor conditii: a) obligatiile partilor sa-si aiba temeiul în acelasi contract sinalagamatic. Simp la bilateralitate sau reciprocitate a obligatiilor nu este suficienta, cu urmatoarele consecinte: este exclusa de la a plicare situatia contractelor denumite traditional sinalagmatice imperfecte, precum si, mai ales, alte situatii mention ate în doctrina, cum ar fi obligatiile reciproce nascute din contracte diferite între aceiasi parteneri sau din fapte jur idice (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 716); b) obligatiile sa fie exigibile; c) din partea celuilalt contractant sa existe o neexecutare totala sau partiala a obligatiei; Exceptia de neexecutare poate fi invocata si în cazul unei neexecutari partiale. Cu toate acestea, alin. ( 2) impune ca neexecutarea sa fie suficient de importanta; daca neexecutarea este de mica însemnatate, iar, potrivit împrejurarilor, refuzul de executare ar contraveni exigentelor bunei-credinte, cealalta parte nu poate invo ca exceptia de neexecutare [alin. (3)]. Determinarea importantei neexecutarii este o chestiune de fapt ce va fi de cisa de instante, tinând seama de împrejurarile fiecarui caz. De asemenea, exceptia de neexecutare trebuie sa fie, în principiu, proportionala cu neexecutarea, conform alin. (1) ( într-o masura corespunzatoare ); d) exceptia de neexecutare este exclusa de lipsa de simultaneitate a obligatiilo r. Astfel, exceptia nu poate fi opusa de partea care, potrivit legii, vointei partilor, uzantelor sau dupa împrejurari este obligata sa-si execute obligatia înaintea celeilalte parti. Exceptia nu poate fi opuna aceluia dintre contractanti care beneficiaza de un termen pentru executarea obligatiei sale; e) în plus, în doctrina este precizata si cerinta potrivit careia neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui care invoca exceptia (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 87).
3. Efectele exceptiei de neexecutare. Textul legal nu precizeaza efectele invoca rii exceptiei asupra relatiei contractuale, astfel încât, spre completare, este necesara recurgerea la literatura de specialitate. Asadar, efectul exceptiei consta în suspendarea executarii obligatiilor partii care invoca excepti a. Pe cale de consecinta, contractul va fi temporar neexecutat, având loc o suspendare a fortei obligatorii a contractu lui; invocarea exceptiei nu implica desfiintarea contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 721). Pentru producerea efectelor exceptiei de neexecutare, nu este necesara punerea în în târziere a debitorului si nici apelul la o instanta de judecata, exceptia având loc între parti. Totusi exceptia de neexecutare poate face obiectul unui litigiu în urmatoarele cazuri: - pentru o invocare abuziva a exceptiei, partea careia i-a fost opusa exceptia c ontesta îndeplinirea conditiilor specifice acestei exceptii (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 87) , sau - ca mijloc de aparare, pârâtul invoca în cadrul unui litigiu exceptia de neexecutare, ca mijloc de aparare fata de sustinerile reclamantului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 722). În ceea ce priveste eventualele efecte ale exceptiei fata de terti, în literatura su nt semnalate situatiile în care exceptia este opozabila tertilor ale caror pretentii împotriva excipiensului sunt întemeiate pe respectivul contract suspendat (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. II, p. 723); consideram ca, sub rezerva po sibilitatii îndeplinirii formalitatilor de publicitate a exceptiei în privinta anumitor categorii de bunuri (în special imobile ), excipiensul suporta riscul contractului în raport cu tertul, în sensul de a se fi angajat într-o relatie contract uala deficitara prin executarea ei. Solutia se impune din mai multe considerente: din observarea conceptiei restrânse a legiuitorului în reglementarea exceptiei (prin comparatie cu sustinerile doctrinare în privinta domeniului ei de aplicatie); din specificul ei de a fi invocata, de regula, între parti, fara interventia instantei; în fine, daca s-ar fi urmarit opozabilitatea efectelor ei fata de terti, textul legal ar fi continut prevederi exprese referitoare la necesitat ea îndeplinirii masurilor de publicitate, similar art. 1552 NCC privind declaratia de rezolutiune. Art. 1557. Imposibilitatea de executare (1) Atunci când imposibilitatea de executare este totala si definitiva si priveste o obligatie contractuala importanta, contractul este desfiintat de plin drept si fara vreo n otificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozitiile art. 1274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzator. (2) Daca imposibilitatea de executare a obligatiei este temporara, creditorul po ate suspenda executarea propriilor obligatii ori poate obtine desfiintarea contractului. În ace st din urma caz, regulile din materia rezolutiunii sunt aplicabile în mod corespunzator. (art. 1151 , 1274, 1351-1352, 1525 NCC) Comentariu 1. Efectele generale ale imposibilitatii de executare. Articolul 1557 NCC reglem enteaza ce-a de-a doua cauza justificata de neexecutare a obligatiilor, prin intermediul notiunii gener
ice de imposibilitate fortuita de executare . Codul civil din 1864 prevedea stingerea obligatiilor datorita interven irii unui eveniment fortuit, în art. 1156, în timp ce în art. 1083 stipula exonerarea de raspundere a debitorului datorit a intervenirii unei cauze straine . În materie contractuala, imposibilitatea fortuita de executare (cauzata de forta m ajora, cazul fortuit ori alte evenimente asimilate acestora conform art. 1351-1352 NCC) are doua efecte genera le: imposibilitatea executarii în natura a obligatiei cu consecinte asupra existentei sau derularii contractului s i exonerarea debitorului de raspunderea pentru consecintele neexecutarii. De semnalat ca aceste efecte se pr oduc circumstantiat, în functie de punerea în întârziere a debitorului, precum si de felul bunului (individual determinat sau de gen), obiect derivat al contractului: astfel, spre completare, trebuie avute în vedere dispozitiile art. 1 525 NCC si ale art. 1274 NCC. 2. Efectele speciale ale imposibilitatii de executare asupra contractului. Artic olul 1557 NCC retine spre dezvoltare primul efect al imposibilitatii fortuite de executare, cu prezen tarea modurilor în care aceasta afecteaza existenta sau derularea relatiei contractuale dintre parti: a) desfiintarea de drept a contractului. Solutia desfiintarii contractului se im pune creditorului, indiferent de manifestarea sa de vointa, daca sunt îndeplinite urmatoarele elemente: imposibilit ate totala si definitiva de executare a obligatiei, fara posibilitatea amânarii sau reluarii îndeplinirii presta tiei (atributul total se refera la aspectul substantial cantitativ sau calitativ al neexecutarii, iar atributul def init la aspectul temporal); imposibilitatea sa priveasca executarea unei obligatii contractuale importante, considerata ca atare prin natura contractului sau vointa partilor. Masura desfiintarii de drept a contractului se aplica retroactiv, din momentul producerii evenimentului fortuit si intervine ope legis, fara a fi necesara îndepl inirea vreunei formalitati. În urma desfiintarii contractului, ramâne de rezolvat problema suportarii riscurilor contr actului, motiv pentru care textul legal trimite la dispozitiile art. 1274 alin. (2) NCC referitoare la suportarea de catre creditor a riscurilor pierii bunului din momentul punerii sale în întârziere; b) supendarea contractului. Masura suspendarii contractului este prevazuta de le ge la latitudinea creditorului, ca urmare a optiunii acestuia de a-si suspenda propriile obligatii, pentru situa tiile în care imposibilitatea de executare a obligatiei debitorului este doar temporara. c) desfiintarea contractului prin rezolutiune, ca efect al imposibilitatii tempo rare de executare. Aceasta masura depinde de alegerea creditorului, în mod alternativ fata de suspendarea pro priilor obligatii. Alineatul (2) reglementeaza un caz particular de rezolutiune a contractului, aplicabil sub rez erva îndeplinirii cerintei ca neexecutarea, desi temporara, sa fie suficient de însemnata, în acceptiunea art. 115 1 NCC, pentru a justifica cererea de rezolutiune a contractului. În concluzie, în functie de atributul imposibilitatii de executare de a fi totala si definitiva sau temporara, efectele ei asupra contractului sunt diferite si, totodata, se impun partilor în mod deosebit. Capitolul III. Mijloacele de protectie a drepturilor creditorului
Bibliografie: C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obli gatiile, Vol. I); Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2002 (citata în continu are Fr. Terré s.a., Les obligations). Sectiunea 1. - Masurile conservatorii Sectiunea a 2-a. - Actiunea oblica Sectiunea a 3-a. - Actiunea revocatorie Sectiunea 1. Masurile conservatorii Art. 1558. - Masurile conservatorii Art. 1559. - Masurile asiguratorii Art. 1558. Masurile conservatorii Creditorul poate sa ia toate masurile necesare sau utile pentru conservarea drep turilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalitati de publicitate si infor mare pe contul debitorului, exercitarea actiunii oblice ori luarea unor masuri asiguratorii. (a rt. 1559-1565 NCC; art. 116 LPA) Comentariu 1. Prezentarea masurilor conservatorii. În cadrul capitolului intitulat Mijloacele de protectie a drepturilor creditorului , noul Cod civil prezinta institutii cu naturi juridice diferite, dar care pot fi grupate pe trei mari categorii: masurile conservatorii, masurile asiguratorii si actiunea pauliana. T extul legal analizat prezinta doua categorii principale de masuri aflate la dispozitia creditorului: masurile conse rvatorii si masurile asiguratorii, cu observatia ca primele sunt institutii de drept civil, iar secundele, de drept pr ocedural civil. Obiectul de reglementare al art. 1558 NCC este format în principal din prezentarea masurilor conservatorii si care pot fi grupate în doua subcategorii: masuri extrajudiciare (îndeplinirea unor formalitati de publicitate si informare pe contul debitorului) si masuri judiciare (actiunea oblica). În mod traditional, literatura juridica trateaza masurile conservatorii prin rapor tare la drepturile creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului; în scopul de a preveni insolvabilit atea debitorului si de a-si conserva gajul general asupra patrimoniului acestuia, îi este permis creditorului chirograf ar de a lua anumite masuri, de a exercita anumite drepturi în legatura cu patrimoniul debitorului (a se vedea C. St atescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 359-350). Art. 1558 NCC nu opereaza nicio distinctie între categoriile de creditor i care pot dispune de masurile conservatorii. De semnalat ca, în conceptia moderna a noului Cod civil, obiectul conservarii se r efera la drepturile creditorului, si nu la patrimoniul debitorului, astfel cum era prezentata materia de catre doctri na reprezentativa (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 350). Din perspectiva dreptului tranzitoriu, observam ca, potrivit art. 116 LPA, dispozitiile art. 1558-1565 NCC se aplica si creditorilor ale caror s-au nascut în ainte de data de 1 octombrie 2011, daca scadenta acestora se situeaza dupa aceasta data.
Art. 1559. Masurile asiguratorii Principalele masuri asiguratorii sunt sechestrul si poprirea asiguratorie. Masur ile asiguratorii se iau în conformitate cu dispozitiile Codului de procedura civila. Comentariu Articolul 1559 NCC are valoarea unei norme juridice de trimitere la dispozitiile din Codul de procedura civila pentru precizarea regimului juridic al masurilor asiguratorii sechestrul si poprirea as iguratorie , institutii de drept procesual civil. Sectiunea a 2-a. Actiunea oblica Art. 1560. - Notiune Art. 1561. - Efectele admiterii actiunii oblice Art. 1560. Notiune (1) Creditorul a carui creanta este certa si exigibila poate sa exercite dreptur ile si actiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuza sau neglijeaza s a le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile si actiunile care sunt strâns legat e de persoana debitorului. (3) Cel împotriva caruia se exercita actiunea oblica poate opune creditorului toat e mijloacele de aparare pe care le-ar fi putut opune debitorului. [art. 1385 alin. (2), art. 155 8 NCC; art. 116 LPA] Comentariu 1. Notiunea actiunii oblice. Noul Cod civil ofera actiunii oblice, prin art. 156 0, un regim general complet, spre deosebire de Codul civil din 1864 care trata aceasta problema de drept în mod inci dental, la materia efectelor contractului (art. 974 C.civ.). Actiunea oblica (indirecta sau subrogatorie) est e definita ca fiind acea actiune în justitie pe care creditorul o exercita pentru valorificarea unui drept care apar tine debitorului sau (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 352). Actiunea oblica nu reprezinta o anume a ctiune speciala recunoscuta creditorului, ea nu este o figura juridica de sine statatoare, astfel ca va avea regimul juridic particular al actiunii care însoteste valorificarea dreptului debitorului inactiv sau neglijent. Aceasta carac teristica a actiunii oblice, presupunând substituirea creditorului în drepturile debitorului, a determinat o part e a doctrinei sa o considere un tip de reprezentare obiectiva a debitorului de catre creditor (a se vedea L. Pop , Obligatiile, Vol. I, p. 352). Din interpretarea art. 1558 NCC, rezulta ca, în conceptia noului Cod civil, actiunea o blica are natura juridica a unei masuri conservatorii. 2. Domeniul de aplicatie al actiunii oblice. Asemanator Codului civil din 1864, alin. (2) al art. 1560 NCC stabileste domeniul de aplicatie al actiunii oblice la limita drepturilor si act iunilor strâns legate de persoana debitorului. Având în vedere natura juridica a actiunii oblice de a fi o masura cons ervatorie aflata la îndemâna creditorilor chirografari, rezulta ca o prima limita în trasarea domeniului de apl icatie al actiunii este referitoare la drepturile si actiunile cu caracter patrimonial deja existente în patrimoniul debi torului; asadar, sfera de cuprindere
a actiunii oblice este formata din drepturile si actiunile patrimoniale care nu sunt legate de persoana debitorului. Pe cale de consecinta, vor fi excluse din acest domeniu drepturile si actiunile patrimoniale care sunt strict legate de persoana debitorului si care presupun o apreciere subiectiva di n partea acestuia: revocarea unei donatii pentru ingratitudine, desfiintarea unei pensii de întretinere (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatii, p. 353). În privinta drepturilor neurmaribile (insesizabile), se discuta daca ele ar trebui incluse în domeniul de aplicatie al actiunii oblice, pe considerentul ca neexercitarea lor de catre deb itor uneori cu rea-credinta dauneaza creditorului chirografar (de exemplu, debitorul nu reclama o pensie de în tretinere si valorifica, pentru a-si asigura traiul, o serie de bunuri din patrimoniul sau, micsorând astfel gajul gene ral al creditorului), cu consecinta excluderii doar a drepturilor nu numai insesizabile, ci si inalienabile (a se ve dea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 361). Sintagma drepturi si actiuni se refera la doua notiuni distincte, de drept materia l civil, respectiv de drept procesual civil si desemneaza toate drepturile debitorului, care pot fi exercitate de aces ta contra tertilor, însotite de dreptul la actiune si susceptibile de realizare în justitie (de exemplu, dreptul la actiune în revendicare, dreptul de a cere executarea silita a unui obligatii contractuale etc) (a se vedea L. Pop, Obligat iile, Vol. I, p. 355-356). Drepturile debitorului care sunt susceptibile de o exercitare extrajudiciara nu intra în dome niul actiunii oblice, fiind considerate de art. 1558 NCC masuri conservatorii de sine statatoare (a se vedea si comentariul art. 1558 NCC). Dintr-o alta perspectiva, creditorul nu se poate substitui debitorului în administ rarea patrimoniului acestuia (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 353). 3. Conditiile actiunii oblice. În aceasta materie trebuie observata diferenta între conditiile generale de intentare (admisibilitate) a actiunii oblice si conditiile de admisibilitate a a ctiunii particulare exercitate prin intermediul acesteia. Asemanator modului în care doctrina reprezentativa trat eaza conditiile actiunii oblice (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 362; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile , p. 354), art. 1560 NCC mentioneaza urmatoarele conditii ale actiunii oblice: a) conditii cu privire la creanta: sa fie certa si lichida, conform alin. (2) te za I. Se observa ca legiuitorul nu a reglementat si conditia caracterului exigibil al creantei, în acord cu natura juri dica actiunii oblice de a fi o masura conservatorie a drepturilor debitorului. Lipsa precizarii exigibilitatii creante i este în favoarea creditorului, care nu va trebui, astfel, sa astepte scadenta obligatiei sale pentru a verifica starea dre pturilor si actiunilor partimoniale ale debitorului. De observat ca nu sunt precizari referitoare la proportionalitatea dintre valoarea creantei si valoarea dreptului exercitat prin actiunea oblica; b) conditii cu privire la debitor: sa refuze sau sa neglijeze exercitarea dreptu rilor si actiunilor sale, conform alin. (1) teza finala. Textul legal conditioneaza atitudinea debitorului de prej udicierea creditorului, ceea ce înseamna ca atitudinea subiectiva a debitorului nu este indiferenta în exercitarea actiunii oblice. Creditorul are de demonstrat legatura de cauzalitate dintre prejudiciul sau si refuzul sau neglijenta debitor
ului; c) conditii cu privire la creditor: sa fie prejudiciat prin refuzul sau neglijen ta debitorului, conform alin. (1) teza a II-a. În prealabil, este de semnalat ca art. 1560 nu distinge între felul creditor ilor, astfel ca se confirma sustinerea doctrinara potrivit careia nu numai creditorii chirografari, ci si cei cu garant ii reale pot introduce actiunea oblica (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 364). Articolul 1560 NCC reglementeaza sever aceasta conditie, spre deosebire de tratarea ei în literatura de specialitate, unde era prezentata la nivelul unui interes serios si legitim în introducerea actiunii, constând în pericolul de insolvabilitate sau de agravare a insolvabilitati i debitorului (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 364; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 354). Asadar, creditorul va avea de demonstrat nu un simplu interes serios si legitim, ci prejudiciul prezent sau viitor prin anal ogie cu art. 1385 alin. (2) NCC, dupa cum actiunea oblica este intentata înainte de scadenta sau dupa scadenta creantei creditorului. Favorizarea creditorului prin conditiile referitoare la creanta este contrabalansata de regl ementarea mai dura a cerintelor referitoare la atitudinea subiectiva a debitorului si la prejudicierea creditoru lui. 3. Invocarea mijlocelor de aparare contra creditorului. Alineatul (3) reglemente aza aspecte tratate în literatura juridica la sectiunea efectelor actiunii oblice; cu aceasta observati e, pe fond, problema de drept este solutionata de noul Cod civil în mod similar doctrinei, în sensul ca tertul poate op une creditorului toate mijloacele de aparare pe care le-ar fi putut invoca si împotriva debitorului (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 370; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 354). 4. Prescriptia extinctiva în materia actiunii oblice. În privinta prescriptiei extin ctive, trebuie operata distinctia între prescriptia dreptului de creanta al creditorului contra debitorul ui si prescriptibilitatea dreptului debitorului exercitat de creditor; în primul caz este vorba despre terme nul general de 3 ani, în al doilea caz, raspunsul depinde de natura juridica a dreptului respectiv. Pentru a dmisibilitatea actiunii oblice, este necesar ca ambele drepturi, atât cel al creditorului, cât si cel al debitorului sa n u se fi prescris extinctiv. În fine, este de semnalat ca, potrivit art. 116 LPA, dispozitiile din noul Cod civ il referitoare la actiunea oblica se vor aplica si creditorilor ale caror s-au nascut înainte de data de 1 octombrie 2011, daca scadenta acestora se situeaza dupa aceasta data. Art. 1561. Efectele admiterii actiunii oblice Hotarârea judecatoreasca de admitere a actiunii oblice profita tuturor creditorilo r, fara nicio preferinta în favoarea creditorului care a exercitat actiunea. (art. 1560 NCC) Comentariu 1. Efectele actiunii oblice fata de creditori. Admiterea actiunii oblice are dre pt consecinta readucerea bunului asupra caruia purta dreptul amenintat cu pierderea în patrimoniul debitoru lui (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 354). În prezentarea efectelor admiterii actiunii oblice, es te utila raportarea atât la situatia debitorului pasiv (neglijent), cât si la situatia celorlalti creditori, care nu au
intentat actiunea. Art. 1561 NCC trateaza efectele actiunii oblice exclusiv prin raportare la ceilalti creditori ai debito rului si instituie doua reguli: hotarârea de admitere a actiunii va profita tuturor creditorilor; creditorul care a intentat actiunea nu are nicio preferinta în realizarea creantei sale. Textul legal confirma teza doctrinara potrivit careia actiunea oblica este individuala în ceea ce priveste exercitiul ei si colectiva prin efectele ei (a se vedea L. Pop, Obli gatiile, Vol. I, p. 371), însemnând ca bunul sau valoarea readus(a) în patrimoniul debitorului va servi la asigurarea gajului g eneral al tuturor creditorilor chirografari, fara ca acela dintre creditori care a intentat actiunea oblica sa aiba vreun drept de preferinta fata de ceilalti creditori (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 354). Totus i, în mod particular, creditorul care a promovat cu succes actiunea oblica poate înlatura concurenta celorlalti creditori numai daca urmareste si executa valoarea adusa în gajul general înainte ca acestia sa fi facut demersuri în acest scop (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 369). Dispozitiile art. 1561 NCC nu opereaza nicio distinctie dupa cum ceilalti credit ori au intervenit sau nu în proces, astfel ca se va aplica regula de interpretare ubi lex non distinguit nec nos dis tinguere debemus . Rezulta ca producerea efectelor de admitere a actiunii catre creditori nu este conditionata de participarea acestora, în calitate de intervenienti, în procesul dintre creditor si tert; noua reglementare confima a stfel orientarea doctrinei si a practicii judiciare referitoare la opozabilitatea fata de toti creditorii chirog rafari a hotarârii judecatoresti favorabile, indiferent de participarea la proces (a se vedea L. Pop, Obligatiile , Vol. I, p. 372). Pe de alta parte, în privinta opozabilitatii hotarârii judecatoresti fata de ceilalti creditori, premis a textului legal este aceea a hotarîrii de admitere a a actiunii oblice, adica a actiunii favorabile tuturor creditorilor. Printr-o interpretare per a contrario a art. 1561 NCC, rezulta ca, în ipoteza hotarîrii judecatoresti de respingere a actiun ii oblice, chestiunea opozabilitatii nu se pune, cu consecinta aplicarii principiului relativitatii puterii lucrului judecat, în sensul ca respectiva hotarâre va avea efecte doar între creditorul-reclamant si tert; se transeaza astfel, dispu tele din literatura juridica referitoare la chestiunea opozabilitatii hotarârii judecatoresti nefavorabile (pentru prezenta rea opiniilor, a se vedea (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 372). 2. Efectele actiunii oblice fata debitorul pasiv sau neglijent. În ceea ce privest e efectele actiunii fata de debitorul neglijent sau pasiv, acestea nu formeaza obiect de reglementare al art . 1561 NCC, astfel ca ne vom situa sub rigorile principiului relativitatii efectelor hotarârii judecatoresti. De altfel, în literatura juridica se afirma ca hotarârea judecatoreasca favorabila sau nefavorabila creditorului reclamant este o pozabila debitorului numai daca el a participat la proces (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 371) si ca nu se cere ca debitorul sa fie introdus în proces, decât pentru opozabilitatea hotarârii judecatoresti (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 354). De subliniat ca nu trebuie confundata chestiunea admiterii actiunii promovate de creditorul-reclamant contra tertului cu problema opozabilitatii hotarârii fata de debitor, deoarece art. 1560
NCC nu conditioneaza promovarea actiunii de participarea debitorului la proces. Se discuta doar de utilitatea in troducerii debitorului în proces, el putând formula aparari si exceptii, precum si de opozabilitatea hotarârii judecatore sti fata de debitor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 354). Opozabilitatea fata de debitor sau autoritatea de lucru judecat a hotarârii respective semnifica suportarea implicita a efectelor respingerii actiun ii (astfel ca debitorul nu va mai putea introduce o noua actiune împotriva tertului-pârât) sau, în varianta admiterii, eve ntuala obligare la executarea prestatiei având ca obiect bunul sau valoarea readusa în patrimoniul sau (fara a se lua în discutie un eventual drept de preferinta al creditorului reclamant). Sectiunea a 3-a. Actiunea revocatorie Art. 1562. - Notiune Art. 1563. - Conditii privitoare la creanta Art. 1564. - Termen de prescriptie Art. 1565. - Efectele admiterii actiunii Art. 1562. Notiune (1) Daca dovedeste un prejudiciu, creditorul poate cere sa fie declarate inopoza bile fata de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îsi creeaza sau îsi mareste o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plata facuta în executarea unui asemenea con tract poate fi declarata inopozabila numai atunci când tertul contractant ori cel care a primit p lata cunostea faptul ca debitorul îsi creeaza sau îsi mareste starea de insolvabilitate. (art. 156 3 NCC) Comentariu 1. Notiunea si natura juridica a actiunii revocatorii. Similar actiunii oblice, noul Cod civil aloca actiunii revocatorii mai multe texte legale care contureaza un regim complet si coerent a l actiunii revocatorii, spre deosebire de Codul civil din 1864 care trata aceasta materie în mod succint în cadrul art. 975 . În conformitate cu alin. (1) si cu definitia doctrinara (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 355), act iunea revocatorie este acea actiune prin care creditorul poate obtine inopozabilitatea pe cale judecatoreasc a a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale. Actiunea revocatorie are o dubla natura juridica: de mijloc de protectie a drept urilor creditorului, alaturi de celelalte mijloace juridice din cadrul prezentului capitol III, precum si o natura juridic a speciala, datorita caracteristicii ei de a avea o configuratie juridica autonoma, prin care creditorul exercita un drept propriu, prin comparatie cu actiunea oblica. Natura juridica speciala a actiunii revocatorii, disputata în literatura j uridica, rezulta indirect din noua reglementare prin referirea la notiunea de inopozabilitate a actului juridic înche iat de debitor cu un tert; astfel, actiunea revocatorie este o actiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în prejudicierea drepturilor creditorului sau. Noul Cod civil confirma orientarea doctrinei reprezentative (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 360) în privinta naturii juridice, cu completarea ca scopul final
consta în repararea prejudiciului cauzat creditorului reclamant (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 411). 2. Domeniul de aplicare a actiunii revocatorii. Articolul 1562 NCC nu contine re feriri la domeniul de aplicare a actiunii revocatorii, situatie explicabila prin faptul ca aceasta se aplica, în principiu tuturor actelor juridice cu privire la drepturi patrimoniale, indiferent de categoria din care fac parte (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 378). Sub un alt aspect, se sustine ca domeniul actiunii revocatorii este aseman ator domeniului actiunii oblice, cu diferenta ca actiunea revocatorie poate fi intentata si în cazul unora din dreptur ile neurmaribile de exemplu: pensia de întretinere (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 356). De remarcat ca textul legal nu face distinctie în functie de categoria creditorilo r, cu consecinta ca actiunea poate fi intentata de orice creditor, indiferent ca este chirografar, ipotecar sau privil egiat, având însa utilitatea proprie pentru fiecare dintre ei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 387). 3. Conditiile actiunii revocatorii. Articolul 1562 NCC reglementeaza urmatoarele conditii ale actiunii revocatorii, cu observatia ca tabloul complet al conditiilor este format prin in cluderea dispozitiilor art. 1563 NCC: a) prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de catre debitor. Aceasta cerinta presupune un prejudiciu personal si actual al creditorului constând în faptu l ca debitorul si-a creat sau si-a marit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic. Textul legal con firma diferentierea între un act de însaracire a debitorului, insuficient pentru promovarea actiunii, si un act de însar acire prin care se cauzeaza sau se agraveaza starea de insolvabilitate (L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 392-395). S unt excluse actele juridice prin care debitorul îsi plateste o datorie, refuza o îmbogatire sau contracteaza noi datorii ( a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 356). Creditorul reclamant are sarcina dovedirii insolvabilitati i debitorului, scop în care poate folosi orice mijloc de proba; b) frauda debitorului. În materia actiunii revocatorii, frauda debitorului este re glementata în alin. (1) indiferent de natura actului juridic si are un înteles larg, cuprinzând nu numai intentia direc ta de a-l prejudicia pe creditor, ci si simpla cunoastere de catre acesta a faptului ca îsi provoaca sau îsi agraveaza st area de insolvabilitate (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 356; L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 400); c) complicitatea tertului la frauda. Cerinta legala a participarii tertului la f rauda este specificata exclusiv în privinta contractelor cu titlu oneros sau a platii facute în executarea unui aseme nea contract, conform alin. (2). Prevederea legala reitereaza opinia unanima a doctrinei sub acest aspect, dând ast fel expresie adagiului certat de damno vitando, certat de lucro captando. Cu referire la actele cu titlu gratuit, legea considera ca frauda debitorului este suficienta, întrucât tertul are de aparat un avantaj patrimonial gr atuit, spre deosebire de creditor, care are de evitat un prejudiciu. Potrivit tezei finale a alin. (2), frauda în per sona tertului exista atunci când acesta cunostea faptul ca debitorul îsi creeaza sau îsi mareste o stare de insolvabilitate; rezulta ca frauda tertului are de asemenea un înteles larg, ca si în cazul debitorului, cuprinzând nu numai intentia dir ecta, ci si simpla cunoastere a
prejudicierii creditorului. Art. 1563. Conditii privitoare la creanta Creanta trebuie sa fie certa la data introducerii actiunii. (art. 116 LPA) Comentariu 1. Noua reglementare a conditiilor creantei. Articolul 1563 NCC reglementeaza o singura conditie pe care trebuie sa o îndeplineasca creanta creditorului, si anume caracterul cert al acest eia. Noua reglementare se detaseaza astfel de opinia unanima a doctrinei juridice care sustine ca, pentru promovarea actiunii revocatorii, creanta creditorului trebuie sa fie certa, lichida si, în principiu, anterioara actului a carui inopozabilitate este ceruta. Conceptia noului Cod civil este în acord cu noile orientari din dreptul francez ca re militeaza pentru largirea aplicabilitatii actiunii revocatorii, cu consecinta flexibilizarii conditiilor d e admisibilitate si a renuntarii la caracterul lichid si exigibil al creantei (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 108 9-1090). Neprecizarea în textul legal a conditiei anterioritatii creantei lasa fara obiect discutiile controversate refe ritoare la necesitatea datei certe a creantei. De altfel, anterioritatea creantei, desi retinuta de majoritatea autor ilor, comporta unele exceptii: ipoteza existentei doar în principiu a creantei la data încheierii actului si ipoteza în care debitorul a încheiat actul juridic în scopul fraudarii unui creditor viitor (a se vedea: Fr. Terré s.a., Les obligations , p. 1089; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 357; L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 388). De asemenea, textul l egal nu mentioneaza necesitatea titlului executoriu de constatare a creantei creditorului, transând astfel disputele doctri nare în legatura cu acest aspect; este confirmata teza potrivit careia actiunea revocatorie, nefiind o masura de execut are, nu prespune, ca si conditie de admisibilitate, un titlu executoriu (a se vedea: Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1090; C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 358). În concluzie, caracterul cert al creantei presupune ca aceasta are o existenta sig ura si ca nu este stinsa la data formularii actiunii revocatorii (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 10 90). Este de semnalat ca, potrivit art. 116 LPA, dispozitiile din noul Cod civil refe ritoare la actiunea revocatorie se vor aplica si creditorilor ale caror s-au nascut înainte de data de 1 octombrie 2011, daca scadenta acestora se situeaza dupa aceasta data. Art. 1564. Termen de prescriptie Daca prin lege nu se prevede altfel, dreptul la actiune se prescrie în termen de u n an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca prejudiciul ce rezulta din ac tul atacat. (art. 1560 NCC) Comentariu 1. Prescriptibilitatea actiunii revocatorii. În privinta prescriptiei extinctive, trebuie facuta distinctia între prescriptibilitatea dreptului de creanta al creditorului si, respectiv, prescrip tibilitatea dreptului de a formula actiunea revocatorie. Desi legea nu prevede, pentru admisibilitatea actiunii rev ocatorii este necesar ca dreptul de creanta al creditorului sa nu se fi prescris extinctiv, cerinta de altfel simila
ra si pentru introducerea actiunii oblice (a se vedea comentariul art. 1560 NCC). Articolul 1564 NCC reglementeaza un termen special, de un de zile, pentru prescr ierea dreptului creditorului de a introduce actiunea revocatorie. Termenul se calculeaza în functie de doua momente alternative: data la care creditorul a cunoscut, respectiv data la care creditorul trebuia sa cunoasca pre judiciul ce rezulta din actul atacat. De semnalat ca ambele momente sunt raportate la data cunoasterii prejudiciului, si nu la data încheierii actului juridic fraudulos. Primul moment este subiectiv, denumind data la care debitorul, în mod e fectiv, a cunoscut prejudicul cauzat prin încheierea actului juridic, iar cel de-al doilea moment este obiectiv, fiind determinat de la caz la caz, în functie de împrejurari, de trasaturile si pregatirea creditorului etc. Art. 1565. Efectele admiterii actiunii (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât fata de creditorul care a introdus actiunea, cât si fata de toti ceilalti creditori care, putând introduce actiunea, au intervenit în ca uza. Acestia vor avea dreptul de a fi platiti din pretul bunului urmarit, cu respectarea cauzelor de preferinta existente între ei. (2) Tertul dobânditor poate pastra bunul platind creditorului caruia profita admit erea actiunii o suma de bani egala cu prejudiciul suferit de acesta din urma prin încheierea actul ui. În caz contrar, hotarârea judecatoreasca de admitere a actiunii revocatorii indisponibili zeaza bunul pâna la încetarea executarii silite a creantei pe care s-a întemeiat actiunea, dispozi tiile privitoare la publicitatea si efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în m od corespunzator. (art. 628-629, 1561 NCC) Comentariu 1. Efectele actiunii revocatorii fata de creditori. Alineatul (1) al art. 1565 N CC reglementeaza efectele admiterii actiunii oblice fata de creditorul reclamant, precum si fata de ceilal ti creditori care au intervenit în cauza, stipulând declararea inopozabilitatii actului juridic fata de acestia. Solutia ino pozabilitatii presupune ca actul juridic fraudulos nu va produce efecte în raportul dintre creditorul reclamant si tertul pârât , în sensul ca primul se va comporta ca si cum actul nu s-ar fi încheiat, respectiv bunul care formeaza obiect ul derivat al actului nu ar fi iesit niciodata din patrimoniul debitorului. Inopozabilitatea fata de creditor a actul ui fraudulos încheiat de debitor opereaza numai în limitele valorii creantei, astfel ca, în ipoteza în care valoarea cr eantei este mai mica decât a bunului, inopozabilitatea va fi doar partiala, pâna la concurenta creantei credito rului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 404). Textul legal reitereaza efectul relativ al admiterii actiunii revocatorii, în acor d cu opinia unanima a doctrinei reprezentative (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 359; L. Pop, O bligatiile, Vol. I, p. 407), întrucât beneficiaza numai creditorului-reclamant, precum si creditorilor intervenienti în cauza, nu si celorlalti eventuali creditori ai debitorului. Explicatia se afla în specificul actiunii revocatorii de
a fi expresia manifestarii unui drept propriu al creditorului, spre deosebire de actiunea oblica care, presupunând exerc itarea unui drept al debitorului, profita tuturor creditorilor, indiferent daca au intervenit sau nu în cauza (a se vedea si comentariul art. 1561 NCC). În mod concret, creditorul reclamant si creditorii intervenienti îsi vor realiza cre antele lor cu respectarea scadentei si a cauzelor de preferinta existente între ei. 2. Drepturile tertului fata de bunul obiect al actului juridic declarat inopozab il. Articolul 1565 NCC nu contine prevederi exprese referitoare la efectele admiterii actiunii revocato rii în raporturile dintre debitor si tert, însa solutia inopozabilitatii actului fata de creditor conduce spre afirmatia ca înt re acestia actul ramâne valabil. Tertul evins de catre creditor are la îndemâna o actiune în regres împotriva debitorului în baza contractului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, Vol. I, p. 406). Totusi, alin. (2) reglementeaza efec tele admiterii actiunii fata de tert, prin prezentarea drepturilor si obligatiilor acestuia: dreptul de a pastra bunul cu o bligatia de a plati creditorului o suma de bani egala cu prejudiciul suferit de acesta din urma prin încheierea actului. N oul Cod civil confirma teza exprimata în doctrina franceza conform careia tertul dispune de optiune între a efec tua plata catre creditorulreclamant si a delasa sau abandona bunul în mâinile acestuia (a se vedea Fr. Terré s.a ., Les obligations, p. 1101). Pentru situatia în care tertul nu plateste creditorului suma de bani reprezentând pr ejudiciul suferit de acesta prin încheierea actului, hotarârea judecatoreasca de admitere a actiunii revocatorii va a vea ca efect indisponibilizarea bunului pâna la încetarea executarii silite a creantei pe care s-a întemeiat actiunea, conform tezei a II-a a alin. (2). Noul Cod civil reglementeaza astfel un efect special al actiunii revocatorii, ap licabil în situatia mentionata. Pentru ipoteza în care bunul respectiv face obiectul unei clauze de inalienabilita te, art. 1565 face trimitere la dispozitiile art. 628-629 NCC, însemnând ca producerea efectelor actiunii revocatori i este conditionata de respectarea dispozitiilor legale referitoare la îndeplinirea masurilor de publicit ate si la efectele clauzei (a se vedea comentariile art. 628-629 NCC). Astfel, nu poate fi indisponibilizat bunul care formeaza obiectul clauzei de inalienabilitate sub conditia efectuarii masurii de publicitate, pentru întreaga p erioada cât clauza produce efecte. Titlul VI Transmisiunea si transformarea obligatiilor Capitolul I. - Cesiunea de creanta Capitolul II. - Subrogatia Capitolul III. - Preluarea datoriei Capitolul IV. - Novatia Capitolul I. Cesiunea de creanta Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck , Bucuresti, 2004 (citata în continuare I. Adam, Obligatiile); J.-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur limitée, Montréal, 1999, tome 2 (citata în continuare J.-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil d u Québec annoté) etc.; H. Capitant, A. Weil, Fr. Terré, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, 7-ème éditio n, Dalloz; St.D. Carpenaru,
Drept comercial român, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002 (citata în continua re, St.D. Carpenaru, Drept comercial român); Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1996; E. Gaudemet, H. Desbois, J. Gaudemet, Théorie générale des obligations, Sirey, 1965; C. Hamangiu, N. G eorgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librariei Universala , 1925 (citata în continuare C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat); Ministerul Justitiei, Culegere de practica judiciara 2002, Ed. All Bec k, Bucuresti (citata în continuare MJ, Culegere de practica judiciara 2002); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile , vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); T.R . Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1968; L. Retegan, Publicitatea cesiun ii de creanta, în RDC nr. 2/2010; R. Rizoiu, Garantiile reale mobiliare, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006; B. S tarck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations, tome I, Litec, Paris, 1996; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civi l. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C . Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); C. Stoica, R. Rizoiu, Consideratii teoretice si practice asupra regimului juridi c aplicabil garantiilor reale mobiliare în materie comerciala, în RDC nr. 1/2001 si nr. 2/2001; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequ ette, Droit civil. Les obligations, 7-ème édition, Dalloz, 1999 (citata în continuare Fr. Terré s.a., Les oblig ations); I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligatii. Art. 1164-1649. Comentari i si explicatii. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare I. Turcu, Noul Cod civil). Sectiunea 1. - Cesiunea de creanta în general Sectiunea a 2-a. - Cesiunea unei creante constatate printr-un titlu nominativ, l a ordin sau la purtator Sectiunea 1. Cesiunea de creanta în general Art. 1566. - Notiunea Art. 1567. - Felurile cesiunii Art. 1568 - Transferul drepturilor Art. 1569. - Creante care nu pot fi cedate Art. 1570. - Clauza de inalienabilitate Art. 1571. - Cesiunea partiala Art. 1572. - Creante viitoare Art. 1573. - Forma cesiunii Art. 1574. - Predarea înscrisului constatator al creantei Art. 1575. - Efectele cesiunii înainte de notificare Art. 1576. - Dobânzile scadente si neîncasate Art. 1577. - Costuri suplimentare Art. 1578. - Comunicarea si acceptarea cesiunii Art. 1579. - Opozabilitatea cesiunii unei universalitati de creante Art. 1580. - Comunicarea odata cu cererea de chemare în judecata Art. 1581. - Opozabilitatea cesiunii fata de fideiusor Art. 1582. - Efectele cesiunii între cesionar si debitorul cedat Art. 1583. - Cesiuni succesive Art. 1584. - Efectele cesiunii partiale între cesionarii creantei Art. 1585. - Obligatia de garantie Art. 1586. - Raspunderea cedentului pentru evictiune Art. 1566. Notiunea (1) Cesiunea de creanta este conventia prin care creditorul cedent transmite ces
ionarului o creanta împotriva unui tert. (2) Dispozitiile prezentului capitol nu se aplica: a) transferului creantelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu uni versal; b) transferului titlurilor de valoare si altor instrumente financiare, cu except ia dispozitiilor sectiunii a 2-a din prezentul capitol. [art. 6, 235, 237, 1179, 1315-1320, 15671595, 1599, 1609, art. 1808 alin. (1), 1833, 2212 NCC; art. 102, 117, 124 LPA; art. 15 din Constitutie; art. 15 di n Legea nr. 58/1934; art. 98, 202203, 250-2501 din Legea nr. 31/1990; art. 2 lit. a) din Titlul VI al Legii nr. 9 9/1999; Legea nr. 297/2004; art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998] Comentariu 1. Preliminarii. Cesiunea de creanta a fost reglementata în vechiul Cod civil la m ateria contractului de vânzare-cumparare (art. 1391-1398, art. 1402-1404), desi varietatile sale practice depaseau cadrul acestui tip de contract. În fapt, operatiunea juridica putea îmbraca si haina altor acte cu titlu o neros cum ar fi schimbul, renta viagera, darea în plata , dar si a unor contracte cu titlu gratuit, cum este cazul contractului de donatie. De asemenea, jurisprudenta (a se vedea dec. civ. nr. 310/RC/24.10.2002, publicata în MJ, Culegere de practica judiciara 2002, p. 44) si, ulterior, legislatia, prin instituirea unor conditii de publici tate speciale, alternative art. 2 lit. a) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice (M.Of. nr. 236 din 27 mai 1999) au recunoscut unanim cesiunea de creanta cu titlu de garantie. Plasarea reglementarii cesiunii de creanta la vânzare a fost criticata de doctrina româneasca, care, traditional, analizeaza aceasta operatiune juridica ca expresie a dinamicii obligatiilor (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 215), ca modificare a obligatiilor ce asigura circulatia acestora (a se vedea I. A dam, Obligatiile, p. 489), ca mod de transmitere a obligatiilor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 363) . În acelasi sens, doctrina franceza, comentând articolele corespondente din Codul civil francez (art. 1689 si urm.), re marca plasarea lor defectuoasa în cadrul reglementarii contractului de vânzare (a se vedea E. Gaudemet, H. Desbois, J . Gaudemet, Théorie générale des obligations, Sirey, 1965, p. 453). Noul Cod civil consacra un titlu distinct transmisiunii si transformarii obligat iilor, integrând într-o reglementare unitara si sistematica toate operatiunile juridice de aceasta natura, operatiuni care anterior erau dispersate în diverse materii (cesiunea de creanta la contractul de vânzare-cumparare, subrogati a si novatia în capitolul privitor la stingerea obligatiilor). Sistematizarea noua, inspirata de structura materiei propusa de Codul civil Québec, Principiile Unidroit si Principiile Dreptului European al Contractelor, reflecta natura juridica, functiile si specificul acestor operatiuni. 2. Notiune. Alineatul (1) al art. 1566 NCC defineste cesiunea de creanta, precizân d elementele esentiale ale acesteia: a) este o conventie, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesara întrunir ea conditiilor de validitate a contractelor (prevazute de art. 1179 NCC);
b) functia esentiala a cesiunii este de transmitere a unei creante de la cedent la cesionar, în mod definitiv si irevocabil (a se vedea si: L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 224; Cas. I, 106/1902 , B. p. 346, în C. Hamangiu, Codul civil adnotat, p. 502; a se vedea, de asemenea, art. 1689 din Codul civil francez, car e foloseste pentru a defini aceasta operatiune sintagma transport des créances ); c) creanta se transmite asa cum se gaseste aceasta în patrimoniul cedentului, asad ar, pastrându-si natura si caracteristicile. Semnalam totusi o situatie de exceptie în care creanta îsi pierde caracteristicile, dobândind trasaturile specifice creantelor bugetare. Astfel, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor activ e bancare (republicata în M.Of. nr. 948 din 24 decembrie 2002), (4) Pe data preluarii de catre AVAB a activelor bancare c ontractele de credit ajunse la scadenta, încheiate între banci si persoanele fizice sau persoanele juridice debitoa re, constituie de drept titlu executoriu, fara sa fie necesara învestirea cu formula executorie. Contractele de cesiune de creanta încheiate între AVAB si creditorii cedenti pentru preluarea creantelor nu sunt supuse publicitat ii ( ), nu sunt supuse transcrierii ( ) (5) Termenul de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita a creantel or preluate de AVAB ( ) este de 7 ani . d) desi conventia este bipartita (cedent-cesionar), ea produce consecinte juridi ce asupra unui tert, debitorul cedat. 3. Cesiunea de creanta si alte operatiuni juridice de transmisiune sau transform are a obligatiilor. Cesiunea de creanta ca si subrogatia (art. 1593 NCC) si preluarea de datorie (art. 1599 NCC) este o operatiune juridica de transmisiune a obligatiilor. Ea nu afecteaza fiinta oblig atiei, ci o transmite asa cum s-a nascut si exista în patrimoniul subiectelor initiale ale raportului juridic (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 220). Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, si subrogatia si preluarea de datorie, se deosebeste de novatie, care nu opereaza o transmisiune, ci o transformare a obligatiei obligatia initiala se st inge si este înlocuita cu o noua obligatie (art. 1609 NCC). Asemenea subrogatiei, cesiunea modifica elementul activ al raportului obligation al, dreptul de creanta. Daca în cazul subrogatiei însa, initiativa operatiunii juridice apartine unui tert care pl ateste creditorului si se subroga în drepturile acestuia fata de debitor (art. 1594 NCC) sau împrumuta debitorul în veder ea efectuarii platii si se subroga în drepturile creditorului platit (art. 1595 NCC) , în cazul cesiunii, initiativa tra nsferului dreptului de creanta apartine creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesio narului o creanta împotriva unui tert. Ca si preluarea de datorie, cesiunea de creanta reprezinta o transmisiune a obli gatiilor. În cazul preluarii de datorie, se transmite însa elementul pasiv al raportului obligational datoria, iar prin cesiune se transfera elementul activ dreptul de creanta. 4. Cesiunea de creanta si cesiunea contractului. Daca ambele institutii se funda menteaza pe un transfer, deosebirile dintre cele doua concepte sunt de substanta.
Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 NCC) nu se transfera un drept cum se în tâmpla într-o cesiune de creanta, ci o pozitie contractuala, un ansamblu de drepturi si obligatii ce apar tin unei parti în contract. Cesionând contractul, cedentul realizeaza concomitent o cesiune de creanta si o ce siune de obligatii. De exemplu, în materia locatiunii se prevede expres ca prin cesiunea contractului de l ocatiune de catre locatar, cesionarul dobândeste drepturile si este tinut de obligatiile locatarului izvorâte d in contractul de locatiune [art. 1808 alin. (1) NCC]. Cesiunea de creanta poate interveni în orice raport obligational nascut din contra ct, act juridic unilateral sau fapt juridic , pe când cesiunea contractului nu este posibila decât în cazul contractelor, d e regula, sinalagmatice (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 220). Cesiunea de creanta este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind n ecesara, de regula, o forma speciala. De asemenea, cu exceptia unei stipulatii contrare, nu este necesar acordul cedat ului. Dimpotriva, cesiunea contractului poate fi realizata doar cu consimtamântul celeilalte parti contractan te [art. 1315 alin. (1) NCC] si în forma ceruta de lege pentru validitatea contractului initial [art. 1317 alin. (1 ) NCC]. De asemenea, pentru anumite tipuri de contracte, consimtamântul contractantului cedat trebuie sa îmbrace forma s crisa (cesiunea de catre chirias a contractului de închiriere a locuintei art. 1833 NCC, cesiunea de catre asigurat or a contractului de asigurare art. 2212 NCC). 5. Domeniu de aplicare. Alineatul (2) al acestui articol delimiteaza aria de apl icare a dispozitiilor capitolului privitor la cesiunea de creante. Este, astfel, exceptata prevederilor art. 1566-1592 NCC transmiterea de creante operata în cadrul unei transmisiuni universale (de exemplu, în cazul fuziunii persoanelor juridice) sau a l unei transmisiuni cu titlu universal (de exemplu, în cazul divizarii societatilor comerciale, al despri nderii unei parti din patrimoniul societatii comerciale si transmiterii sale unei societati existente sau care ia, astfel, fiinta). În favoarea unui regim derogator pledeaza specificul acestor transferuri, în care op eratiunea de transmitere a patrimoniului, în ansamblul sau, este supusa acelorasi reguli, indiferent de natur a elementelor distincte de activ sau 1 pasiv (a se vedea art. 235 si art. 237 NCC si art. 250-250 LSC). De asemenea, sunt în afara incidentei acestui capitol, în masura în care sunt vizate a lte aspecte decât cele reglementate în Sectiunea a 2-a, transferurile de creante care opereaza în temeiul u nor legi speciale transferul instrumentelor financiare, al titlurilor reprezentative si al titlurilor de valo are. O asemenea exceptie apare ca fireasca, în contextul în care formalitatile cerute de legea civila pentru cesiunea de creanta prezinta dezavantaje serioase în dinamica relatiilor între profesionisti soc ietati comerciale, institutii de credit, entitati operând în cadrul pietei de capital. Astfel, titlul la purtator, care nu indica în cuprinsul documentului decât persoana debitorului, are ca titular al dreptului de creanta persoana care se afla în posesia înscrisului; aceste titluri ci
rcula prin simpla traditiune a documentului, la fel ca bunurile corporale. În cazul titlurilor nominative, transm iterea dreptului de creanta necesita înscrierea numelui noului creditor într-un registru al emitentului si pe ti tlu, precum si traditiunea înscrisului la cesionar. În privinta cambiilor, transmiterea se realizeaza printr-un instrument juridic specific, girul (actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoa ne, numita giratar, printr-o declaratie scrisa si semnata pe titlu si prin predarea titlului toate drepturile izvorând din titlul respectiv art. 15 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin). Valorile mobiliare sunt transmise în cazul societatilor închise potrivit legislatiei societatilor comerciale (a se vedea art. 98, art. 202-203 L SC), iar în cazul societatilor tranzactionate pe o piata reglementata potrivit reglementarilor în materia pietei de capital (norma primara Legea nr. 297/2004 privind piata de capital, publicata în M.Of. nr. 571 din 29 iunie 200 4 si reglementarile secundare emise de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare. 6. Drept tranzitoriu. Facând aplicarea principiului neretroactivitatii legii civil e, consacrat de art. 15 din Constitutia României (republicata în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003) si de nou l Cod civil (art. 6), Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede, în art. 102, ca în tot cee a ce priveste încheierea, interpretarea, efectele, executarea si încetarea contractului, acesta este supus l egii în vigoare la data când a fost încheiat. În acelasi sens, norma tranzitorie în materia cesiunii de creanta (art. 117 LPA) pre vede ca o cesiune de creanta intervenita dupa data intrarii în vigoare a Codului civil, îsi pastreaza regimul stab ilit de normele în vigoare la data nasterii creantei . Noul Cod civil nu a mentinut institutia retractului litigios, reglementata de ar t. 1402-1403 din Codul civil de la 1864 (mecanism aplicabil cesiunii de creante litigioase, care consta, în esenta, în posib ilitatea celui împotriva caruia exista un drept de creanta litigios debitor cedat de a se libera de cesionar pla tindu-i pretului cesiunii, dobânda pentru perioada cuprinsa între platii pretului si data invocarii retractului, prec um si cheltuielile contractului de cesiune. Tocmai de aceea, din perspectiva tranzitorie, Legea pentru punerea în apl icare a Codului civil (art. 124) prevede ca pentru cesiunile de drepturi litigioase încheiate înainte de intrarea în vig oare a Codului civil îsi pastreaza aplicabilitatea dispozitiile art. 1402-1404 din Codul civil din 1864 . Art. 1567. Felurile cesiunii (1) Cesiunea de creanta poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. (2) Daca cesiunea este cu titlu gratuit, dispozitiile prezentei sectiuni se comp leteaza în mod corespunzator cu cele din materia contractului de donatie. (3) Daca cesiunea este cu titlu oneros, dispozitiile prezentului capitol se comp leteaza în mod corespunzator cu cele din materia contractului de vânzare-cumparare sau, dupa caz, cu cele care reglementeaza orice alta operatiune juridica în cadrul careia partile au conv enit sa se execute prestatia constând în transmiterea unei creante. (art. 1011 NCC)
Comentariu 1. Clasificare. Pornind de la realitatea practicii raporturilor juridice, recuno scuta de doctrina si jurisprudenta, potrivit careia caracterul oneros al transferului nu este de esenta cesiunii de creanta, alin. (1) al art. 1567 NCC consacra expressis verbis atât cesiunea de creanta cu titlu oneros, cât si pe cea cu titlu gratuit (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 363; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p . 223; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1067). 2. Reguli aplicabile. Alineatele (2) si (3) sunt expresia dublei valente a cesiu nii de creanta, conventie cu regim juridic propriu, dar, în acelasi timp, o operatiune ce îmbraca forma unui alt contra ct, cu titlu gratuit (donatie) sau, dupa caz, cu titlu oneros (vânzare, schimb, renta viagera). În aceste conditii, cesiunea este supusa regulilor din materia transmisiunii oblig atiilor, dar si, în egala masura, dispozitiilor care reglementeaza operatiunea juridica prin care partile au conve nit sa se execute prestatia constând în transmiterea creantei. Astfel, spre exemplu, cesiunea de creanta cu titlu gratu it trebuie sa fie încheiata în forma unui act autentic (a se vedea Fr. Deak, Contracte speciale, p. 93-107 si art. 10 11 NCC), iar pentru cesiunea de creanta realizata ca vânzare trebuie întrunita conditia esentiala ca pretul sa fie serios si determinat de parti (Trib. Ilfov, II, 254, dec. nr. 5/88, Dr. 8/89, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, p. 502). Art. 1568 Transferul drepturilor (1) Cesiunea de creanta transfera cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legatura cu creanta cedata; b) drepturile de garantie si toate celelalte accesorii ale creantei cedate. (2) Cu toate acestea, cedentul nu poate sa predea cesionarului, fara acordul con stituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat ramân e în custodia cedentului. [art. 2485 NCC; art. 9.1.14 din Principiile Unidroit] Comentariu 1. Transferul accesoriilor dreptului de creanta. Dezvoltând dispozitiile art. 1396 din vechiul Cod civil, în lumina evolutiilor doctrinare si jurisprudentiale, alin. (1) al art. 1568 NCC pr evede efectul principal al cesiunii de creanta: transmiterea dreptului de creanta si împreuna cu acesta, a tuturor acceso riilor sale. Textul noului Cod civil foloseste, dupa modelul art. 9.1.14 din Principiile Unidroit, o formula la prin cesiune se rga, cuprinzatoare transfera drepturile pe care cedentul le are în legatura cu creanta cedata, formul a care include drepturi ce nu intra, traditional, în categoria de accesoriu de exemplu, dreptul de a cere plata anticip ata a creditului, în cazul neplatii de catre debitor a dobânzii lunare datorate (a se vedea Documentele preparatorii a le Principiilor Unidroit, Study LDoc.69, p. 21 sursa: www.unidroit.org). Odata cu creanta se transmit si garantiile constituite pentru a obtine plata în ca zul în care debitorul refuza sa o faca voluntar (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil). Accesoriile creantei nu se reduc însa la garantii, ci includ si eventualele dobânzi si alte venituri ale creantei, care devin scadente din momentu l cesiunii, precum si dobânzile deja scadente, dar neîncasate pâna la data cesiunii, cu exceptia cazului în care ceden
tul si le-a rezervat expres prin actul de cesiune. De asemenea, cesionarul este îndreptatit la plata penalitatilor pentru neîndeplinirea obligatiei de catre debitorul cedat (dec. civ. nr. 110 din 2 februarie 2010 a CA Bacau, sursa: Jurindex). Se transmit odata cu creanta si toate actiunile al caror titular era cedentul pâna la momentul cesiunii: actiunea în plata, actiunea în garantie, actiunea oblica, actiunea pauliana, actiunea în rezolu tiunea contractului ce a dat nastere creantei cedate s.a. (a se vedea Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1079) . În legatura cu actiunea în anularea contractului initial, s-a sustinut ca aceasta nu se transmite cesionarului, deoarece prin ea se ajunge la distrugerea raportului obligational si deci la sti ngerea creantei, rezultat ce este incompatibil cu cesiunea însasi (a se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations, tome I, Litec, Paris, 1996, p. 24-25). Opinia majoritara este însa în sensul dobândirii tuturor actiu nilor pe care cedentul le avea în temeiul contractului din care s-a nascut dreptul de creanta, deci inclusiv actiu nea în anulare, ori de câte ori el are interesul sa se revina la situatia anterioara nasterii raportului obligation al (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 239; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1079; I. Turcu, Noul Cod civil, p. 664 ). Instantele din Québec, aplicând textul art. 1638 din Codul civil Québec, recunosc tran smiterea clauzei compromisorii de arbitraj ca accesoriu al dreptului la actiune, drept aflat, la rândul sau într-un raport de un dublu ra accesorialitate cu dreptul substantial de creanta dobândit de cesionar port de accesorialitate, asadar (a se vedea dec. din 19 martie 2009 a Curtii de Apel din Montréal, pronuntata în cauza PS Here, LLC c. Fortalis Anstalt, în Code civil de Québec annoté, sursa: Lexum). Titlul executoriu obtinut de cedent înainte de cesiunea creantei îsi pastreaza forta executorie si în favoarea cesionarului, dupa realizarea cesiunii, iar prescriptia extinctiva si decaderea din dreptul de creanta vor opera în termenele si conditiile prevazute pentru cedent. 2. Particularitati. Noul Cod civil instituie o particularitate a transferului ga rantiilor în cazul cesiunii creantelor garantate cu gaj, preluând solutia consacrata de art. 1263 alin. (2) din Codul civ il italian. Asadar, daca pentru garantarea platii creantei cedate este constituit un gaj, ce dentul nu poate sa predea cesionarului, fara acordul constituitorului, posesia bunului grevat. În cazul unui refuz din partea constituitorului, bunul luat în gaj ramâne în custodia cedentului. Solutia legislativa , care are scopul de a asigura o protectie sporita debitorului cedat, apare ca o dubla derogare, atât de la regula în materia transferului accesoriilor [art. 1568 alin. (1) NCC], cât si de la norma ce consacra detinerea bunului mobil ca element esential al gajului (art. 2485 NCC). Art. 1569. Creante care nu pot fi cedate (1) Nu pot face obiectul unei cesiuni creantele care sunt declarate netransmisib ile de lege. (2) Creanta ce are ca obiect o alta prestatie decât plata unei sume de bani poate fi cedata numai
daca cesiunea nu face ca obligatia sa fie, în mod substantial, mai oneroasa. [art. 514 alin. (3), art. 1577, 2258 NCC; art. 5 alin. (3) din Legea nr. 51/1995; art. 5 alin. (3) din O.U .G. nr. 86/2006] Comentariu 1. Creante incesibile. În principiu, orice creanta poate face obiectului unei cesi uni, fara a deosebi între creantele pecuniare si de alta natura si indiferent de izvorul lor (act sau fapt juridic). Cesiunea este posibila în cazul creantelor pure si simple, dar si în cazul creantelor afectate de modalitati, al creantelor a ctuale sau viitoare (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 226; I. Adam, Obligatiile, p. 493). Exista totusi drepturi de creanta care nu pot fi cesionate, întrucât au fost declara te incesibile prin lege, în considerarea strânsei legaturi a creantei cu persoana creditorului. Fac parte din aceasta categorie întretinerea, ca drept corelativ al obligatiei de întretinere rezultate din conventie (art. 2258 NC C) sau din lege [art. 514 alin. (3) NCC], salariul sau indemnizatia sub o anumita limita; de asemenea, drepturile av ocatilor titulari ai unor cabinete asociate îsi pastreaza caracterul personal si nu pot fi cedate art. 5 alin. (3) di n Legea nr. 51/1995 privind organizarea si functionarea profesiei de avocat, republicata (M.Of. nr. 98 din 7 februarie 2 011). O norma similara vizeaza drepturile practicienilor în insolventa art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006 pr ivind organizarea activitatii practicienilor în insolventa (republicata în M.Of. nr. 724 din 13 octombrie 2011). Dispozitiile art. 1569 alin. (1) NCC nu aduc atingere facultatii partilor de a d eclara incesibile anumite creante, integral sau partial (incesibilitatea conventionala). Astfel de clauze sunt, în pr incipiu, valabile daca se justifica pe un interes legal, serios si legitim, care poate fi patrimonial sau moral (a s e vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 227). 2. Onerozitate excesiva. De regula, cesiunea de creanta este indiferenta debitor ului cedat. Totusi, în mod exceptional, schimbarea creditorului poate determina agravarea situatiei debitor ului, de exemplu, din cauza schimbarii locului în care prestatia trebuie executata sau, într-o cesiune partiala, din cauza multiplicarii formalitatilor pentru efectuarea platii. În masura în care agravarea sarcinilor debitorului este rezonabila (iar în cazul crean telor pecuniare acest caracter rezonabil este prezumat), debitorul poate solicita ca eventualele costuri sa fie suportate de cesionar (art. 1577 NCC). Daca însa, din ratiuni obiective, cesiunea face ca obligatia debitorului sa devina substantial mai oneroasa, creanta ce face obiectul cesiunii devine incesibila. Art. 1570. Clauza de inalienabilitate (1) Cesiunea care este interzisa sau limitata prin conventia cedentului cu debit orul nu produce efecte în privinta debitorului decât daca: a) debitorul a consimtit la cesiune; b) interdictia nu este expres mentionata în înscrisul constatator al creantei, iar c esionarul nu a cunoscut si nu trebuia sa cunoasca existenta interdictiei la momentul cesiunii; c) cesiunea priveste o creanta ce are ca obiect o suma de bani. (2) Dispozitiile alin. (1) nu limiteaza raspunderea cedentului fata de debitor p entru încalcarea
interdictiei de a ceda creanta. (art. 9.1.9 din Principiile Unidroit) Comentariu 1. Limitele clauzei de inalienabilitate. Debitorul poate avea interesul sa conse rve raporturile contractuale cu un anume creditor, facând sa se insereze în contract, în acest scop, o clauza de inali enabilitate a creantei ori stipulând limite ale cesiunii. Totusi cesiunea de creanta este un mecanism extrem de important într-o economie mo derna, prin capacitatea sa de a favoriza circulatia capitalului si, tocmai de aceea, limitarea efectelor unei astfel de clauze de inalienabilitate este nu numai fireasca, dar si necesara. Potrivit conceptiei noului Cod civil, inspir ata de Principiile Unidroit (art. 9.1.9), transferul dreptului de creanta poate fi opus de catre cesionar debitorului, chi ar si în prezenta unei incesibilitati ori limitari conventionale, daca debitorul a consimtit la cesiune sau daca interdictia ori limitarea, ce nu apare în textul înscrisului constatator, nu a putut si nu trebuia sa fie cunoscuta d e cesionar la momentul cesiunii. De asemenea, clauza de inalienabilitate nu produce efecte fata de cesionar, daca cesiunea priveste o creanta pecuniara, indiferent daca ea a fost sau nu consemnata în înscrisul constatator. Leg ea da, astfel, preferinta nevoii de creditare si folosirii creantelor banesti ca instrument pentru finantarea act ivitatii economice (a se vedea Documentele preparatorii ale Principiilor Unidroit, Study L-Doc.50, p. 10 sursa: www.unidroit.org). 2. Raspunderea cedentului. Desi într-un cadru normativ ce favorizeaza functionalit atea unui mecanism important de piata, cum este cesiunea obligatiilor, principiul echilibrului cont ractual trebuie sa guverneze raporturile între creditorul-cedent si debitorul sau. Tocmai de aceea, alin. (2) a l art. 1570 NCC instituie raspunderea patrimoniala integrala a cedentului fata de debitorul cedat pentru n erespectarea obligatiei ce îi incumba din contract de a nu înstraina dreptul sau de creanta sau de a-l ceda doar în anumite conditii. Art. 1571. Cesiunea partiala (1) Creanta privitoare la o suma de bani poate fi cedata în parte. (2) Creanta ce are ca obiect o alta prestatie nu poate fi cedata în parte decât daca obligatia este divizibila, iar cesiunea nu face ca aceasta sa devina, în mod substantial, mai one roasa pentru debitor. ( art. 1569, 1577 NCC) Comentariu 1. Cesiunea partiala a creantei pecuniare. Reglementarea cesiunii partiale porne ste de la principiul care guverneaza si incesibilitatea creantei (art. 1569 NCC), potrivit caruia cesiunea nu poate atrage pentru debitorul cedat o sarcina excesiv de oneroasa. Cedarea în parte a unei creante constând într-o s uma de bani poate presupune costuri suplimentare, dar legiuitorul le prezuma a nu fi excesiv de împo varatoare pentru debitor. În consecinta, alin. (1) al art. 1571 NCC instituie regula potrivit careia creanta pecuniara poate fi cedata partial. 2. Alienabilitatea partiala a creantei nepecuniare. Cesiunea partiala a unei cre ante ce are ca obiect o alta prestatie decât plata unei sume de bani este, de asemenea, posibila. Doua conditii se cer însa a fi îndeplinite: a)
obligatia sa fie divizibila si b) transferul creantei sa nu conduca la agravarea substantiala a obligatiei debitorului. În cazul în care transferul atrage costuri suplimentare pentru debitorul cedat, care nu fac însa obligatia substantial mai oneroasa, cesiunea este valabila, dar debitorul este îndreptatit la acoperirea ace stor costuri (art. 1577 NCC). Art. 1572. Creante viitoare (1) În caz de cesiune a unei creante viitoare, actul trebuie sa cuprinda elementel e care permit identificarea creantei cedate. (2) Creanta se considera transferata din momentul încheierii contractului de cesiu ne. (art. 9.1.5 din Principiile Unidroit; art. 11.102 din Principiile dreptului european al cont ractelor) Comentariu 1. Aspecte preliminare. Noul Cod civil prevede expres posibilitatea transmiterii creantelor viitoare. Inspirata de art. 9.1.5 din Principiile Unidroit si art. 11.102 din Principiile dreptului european al contractelor, solutia propusa de noul Cod civil a fost deja anticipata de doctrina si jurisprudenta dezvoltata pe temeiul art. 965 alin. (1) din vechiul Cod civil (a se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, p. 502, L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 82; I. Adam, Obligatiile, p. 393; a se vedea, de asemenea, în acelasi sens, interp retarea art. 1130 alin. (1) din Codul civil francez, corespondent al art. 965 C.civ., în Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1069). 2. Conditii. Valabilitatea cesiunii unei creante viitoare este supusa conditiei ca actul de transfer, prin clauzele sale, sa permita identificarea creantei cedate. Caracterul determinabil al creantei es te necesar pentru a evita transmiterea unor drepturi descrise în termeni prea vagi, caz în care s-ar crea prem isele unui dezechilibru contractual. 3. Efecte ex tunc . Transferul creantei viitoare, al garantiilor si accesoriilor acesteia opereaza de la momentul cesiunii, iar nu de la cel al nasterii creantei. Spre exemplu, pentru a finanta o investitie noua, o societate comerciala A cesioneaza institutiei bancare împrumutatoare B dreptul la redeventel e ce vor fi obtinute din viitoarele licente ale unei tehnologii. Sase luni mai târziu, societatea A acorda societatii C o astfel de licenta. În acest caz, redeventele datorate sunt considerate a fi fost transferate institutiei de credi t B de la data încheierii contractului de cesiune, iar nu de la momentul acordarii licentei (a se vedea Documentele prepar atorii ale Principiilor Unidroit, Study L-Doc.69, p. 7, sursa: www.unidroit.org). Art. 1573. Forma cesiunii (1) Creanta este cedata prin simpla conventie a cedentului si a cesionarului, fa ra notificarea debitorului. (2) Consimtamântul debitorului nu este cerut decât atunci când, dupa împrejurari, creant a este legata în mod esential de persoana creditorului. (art. 1569, 1578, 1901 NCC; art. 202 din Legea nr. 31/1990) Comentariu 1. Contract consensual. Alineatul (1) al art. 1573 NCC consacra caracterul conse
nsual, în principiu, al conventiei prin care se transfera un drept de creanta. Ca regula, consimtamântul debitorului nu este necesar, întrucât acesta nu este parte în contractul de cesiune. Notificarea debitorului nu este o conditie pentru valabila încheiere a contractulu i de cesiune, ci o formalitate ulterioara care are rolul asigurarii opozabilitatii transferului fata de debitor . 2. Exceptie de la regula consensualitatii cesiunii de creanta. Daca o creanta es te strâns legata de persoana creditorului, debitorul obligându-se, în mod esential, în considerarea persoa nei acestuia, cesiunea este supusa, pentru însasi validitatea contractului, cerintei existentei consimtamântului debitorului. De exemplu, societatea X se angajeaza sa sponsorizeze activitatea organizatiei A care active aza în domeniul protectiei drepturilor omului, iar organizatia A doreste sa cesioneze aceasta creanta organizatiei B, c are activeaza în domeniul protectiei mediului. În acest caz, cesiunea va fi valabila doar daca societatea X si-a exprim at consimtamântul (a se vedea Documentele preparatorii ale Principiilor Unidroit, Study L-Doc.92, p. 8, sursa: www.unidroit.org). Observam ca noul Cod civil foloseste sintagma în mod esential , iar nu termenul exclus iv , ceea ce indica faptul ca drepturile de creanta pentru a caror cesiune este necesar ad validitatem consimt amântul debitorului se afla la granita drepturilor de creanta personale, declarate prin lege sau prin conventie incesibile (a se vedea si comentariul de la art. 1569 NCC). Exceptie de la regula consensualitatii face si cesiunea de parti sociale la soci etatea simpla (când transferul opereaza catre persoane din afara societatii). În acest caz, potrivit art. 1901 NCC, cesiun ea poate fi facuta numai cu consimtamântul tuturor asociatilor. O solutie similara o regasim în legislatia socie tatilor comerciale, în ceea ce priveste cesiunea partilor sociale ale societatii cu raspundere limitata (art. 2 02 LSC: transmiterea catre persoane din afara societatii este permisa numai daca a fost aprobata de asociati reprezentând cel putin trei patrimi din capitalul social ). În privinta formei în care este exprimat consimtamântul, opinam ca nu este necesara înde plinirea unor cerinte speciale. În cazul în care el a fost exprimat în forma unui înscris cu data certa, este în deplinita si formalitatea acceptarii , ce asigura opozabilitatea cesiunii fata de debitor (art. 1578 NCC). Art. 1574. Predarea înscrisului constatator al creantei (1) Cedentul este obligat sa remita cesionarului titlul constatator al creantei aflat în posesia sa, precum si orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis. (2) În caz de cesiune partiala a creantei, cesionarul are dreptul la o copie legal izata a înscrisului constatator al creantei, precum si la mentionarea cesiunii, cu semnatura partilo r, pe înscrisul original. Daca cesionarul dobândeste si restul creantei, devin aplicabile dispozit iile alin. (1). Comentariu 1. Remiterea titlului. Noul Cod civil precizeaza natura obligatiei cedentului de remitere a înscrisului constatator al creantei o obligatie de a face, ulterioara momentului încheierii contractului s
i extinde continutul acestei obligatii la orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis . Fara a modifi ca solutia art. 1391 din vechiul Cod civil, noul Cod civil aduce un plus de claritate textului, urmând linia jurisprude ntei constante, potrivit careia remiterea materiala a înscrisului constatator al creantei nu este o conditie esent iala a cesiunii (a se vedea Cas. I, 284/1904, B., p. 688 în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, p. 502). Daca cedentul nu-si executa obligatia de predare a titlului, cesionarul poate, în cazul contractelor sinalagmatice, sa refuze executarea propriei sale obligatii sau sa ceara instantei rezolutiunea co ntractului, daca, din aceasta cauza, nu poate sa îsi valorifice drepturile. Din faptul ca cedentul are o obligatie de a preda cesionarului titlul creantei n u se poate deduce ca o creanta ce nu este constata printr-un înscris nu poate fi cesionata. În aceasta situatie, consimta mântul cedentului la realizarea dreptului de creanta de catre cesionar echivaleaza cu aceasta predare (a se vede a L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 239). 2. Caz special. Întrucât în situatia unei cesiuni partiale cedentul ramâne creditor pent ru partea necedata a creantei, el pastreaza înscrisul constatator al creantei pentru valorificarea drep turilor proprii. În acest caz, obligatia de remitere se limiteaza la predarea unei copii legalizate a înscrisului constatat or, precum si la mentionarea cesiunii pe înscrisul original, mentiune ce va fi semnata atât de cedent, cât si de cesionar. Art. 1575. Efectele cesiunii înainte de notificare (1) Cesiunea de creanta produce efecte între cedent si cesionar, iar acesta din ur ma poate pretinde tot ceea ce primeste cedentul de la debitor, chiar daca cesiunea nu a f ost facuta opozabila debitorului. (2) Cesionarul poate, în aceleasi împrejurari, sa faca acte de conservare cu privire la dreptul cedat. (art. 1558, 1560-1561, art. 1562 si urm. NCC) Comentariu 1. Efecte între parti. Cesiunea de creanta este o conventie între cedent si cesionar , dar care produce consecinte juridice asupra unui tert, debitorul cedat. Aceasta tripolaritate a c esiunii separa efectele contractului în functie de momentul comunicarii sale catre debitor. Anterior încunostintarii debitorului sau acceptarii cesiunii de catre acesta, cesi unea produce efecte depline între parti: cedent si cesionar. Drept urmare, cedentul este tinut a preda cesionarulu i tot ceea ce primeste de la debitor. Solutia prevazuta de noul Cod civil fusese deja anticipata de jurisprudenta, pe terenul platii nedatorate (a se vedea CA Ploiesti, dec. nr. 179/1.10.2008, sursa: Jurindex). Neefectuarea formalitatilor de notificare a cesiunii, chiar daca prin conventie s-ar fi stipulat ca acestea sunt în sarcina cesionarului, nu impieteaza asupra valabilitatii contractului si deci as upra drepturilor si obligatiilor reciproce ale partilor. Pot exista chiar situatii în care în mod deliberat nu este d evoalata identitatea cesionarului, neprocedându-se la notificarea cesiunii. 2. Acte de conservare. Contract solo consensu, cesiunea transfera de la momentul încheierii sale, alaturi de dreptul de creanta, toate drepturile care asigura protectia acestuia. Cesionarul poate, chiar înainte de notificarea
cesiunii catre debitor, sa introduca orice actiune în justitie prin care sa protej eze dreptul cedat actiune oblica (art. 1560-1561 NCC), actiune pauliana (art. 1562 si urm. NCC), sa faca acte de în trerupere a cursului prescriptiei, sa ia orice alte masuri pentru conservarea dreptului cedat (art. 1558 NCC). Art. 1576. Dobânzile scadente si neîncasate Daca nu s-a convenit altfel, dobânzile si orice alte venituri aferente creantei, d evenite scadente, dar neîncasate înca de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii. Comentariu 1. Accesoriile creantei. Prin cesiune se transmit odata cu creanta si accesoriil e acesteia, care nu se reduc la garantii, ci includ si eventualele dobânzi si alte venituri ale creantei, care dev in scadente din momentul cesiunii. În privinta dobânzilor scadente la data încheierii contractului de cesiune, dar care n u au fost încasate înca, partile pot conveni ca acestea sa revina cedentului sau cesionarului. În lipsa unei astfel de stipulatii în contract, ele revin cesionarului. Art. 1577. Costuri suplimentare Debitorul are dreptul sa fie despagubit de cedent si de cesionar pentru orice ch eltuieli suplimentare cauzate de cesiune. (art. 1569 NCC) Comentariu 1. Dreptul la despagubiri. În principiu, prin schimbarea creditorului nu este afec tata situatia debitorului cedat. Totusi, în unele cazuri, pot interveni costuri suplimentare în executarea obligatiei : de exemplu, urmare a unei cesiuni partiale, debitorul trebuie sa efectueze doua plati distincte sau schimb area unui creditor local cu un altul international poate atrage cheltuieli legate de transferul bancar international. În aceste situatii, debitorul cedat are dreptul de a fi despagubit pentru orice cheltuieli suplimentare generate de cesi une. Daca însa, din ratiuni obiective, cesiunea face ca obligatia debitorului sa devina substantial mai oneroasa, devin aplicabile prevederile art. 1569 NCC, potrivit carora onerozitatea excesiva prod usa debitorului prin schimbarea creditorului sau atrage incesibilitatea creantei. 2. Raspundere solidara. Debitorul se poate îndrepta pentru acoperirea cheltuielilo r suplimentare de executare a obligatiei sale, generate de cesiune, atât împotriva cedentului, cât si împotriva cesion arului, care au, în aceasta privinta, o raspundere solidara. Art. 1578. Comunicarea si acceptarea cesiunii (1) Debitorul este tinut sa plateasca cesionarului din momentul în care: a) accepta cesiunea printr-un înscris cu data certa; b) primeste o comunicare scrisa a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electroni c, în care se arata identitatea cesionarului, se identifica în mod rezonabil creanta cedata si s e solicita debitorului sa plateasca cesionarului. În cazul unei cesiuni partiale, trebuie ind icata si întinderea cesiunii. (2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicarii, debitorul nu se poate libera decât platind cedentului.
(3) Atunci când comunicarea cesiunii este facuta de cesionar, debitorul îi poate cer e acestuia sa îi prezinte dovada scrisa a cesiunii. (4) Pâna la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate sa suspende plata. (5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte daca dovada scrisa a cesiunii nu este comunicata debitorului. (art. 1281, 1623, 1581, 1815, 2347 NCC; art. 272 NCPC) Comentariu 1. Aspecte generale. Cesiunea de creanta este o operatiune juridica tripolara ce dent, cesionar, debitor cedat în care debitorul cedat, tert fata de contractul de cesiune, are interesul legitim de a cunoaste existenta contractului. Daca în unele cazuri cesiunea îi este total indiferenta (reprezentând, pentru el, doar o schimbare a identitatii persoanei fata de care executa o obligatie), în alte cazuri pot interveni si modif icari ale situatiei proprii. De exemplu, nu mai poate opune compensatia pentru o creanta a sa fata de cedent (art. 1623 N CC) sau, dimpotriva, se creeaza premisele unei compensatii în raport cu noul creditor. În considerarea naturii raporturilor între debitorul cedat si partile contractului d e cesiune, noul Cod civil modifica abordarea institutiei opozabilitatii cesiunii fata de terti, tratând distinct doar conditiile în care cesiunea devine opozabila debitorului (art. 1578 NCC) si fideiusorilor acestuia (art. 1581 NCC). Notificarea debitorului nu mai este asadar, în noua conceptie, o formalitate ce as igura opozabilitatea fata de terti, în general. În afara debitorului si fideiusorilor acestuia, contractul de ces iune este opozabil tuturor celorlalti terti din momentul perfectarii sale, potrivit regulii generale în materia opozabil itatii efectelor contractului (art. 1281 NCC). De la aceste coordonate generale, noul Cod civil stabileste însa câteva derogari imp ortante. O regula speciala este stabilita în privinta cesiunii unei universalitati de crean te. Pentru acest contract este prevazuta cerinta înscrierii în Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare. Totu si, si în acest caz, debitorul si fideiusorul beneficiaza de protectie suplimentara, cesiunea putând sa le fie opusa doar de la data comunicarii sale în conditiile art. 1578 NCC. De asemenea, dispozitii speciale de publicitate sunt prevazute în materia cesiunii chiriei, în cazul înstrainarii bunului dat în locatiune. Astfel, potrivit art. 1815 NCC, cesiunea creantei privin d chiria nu poate fi opusa dobânditorului bunului închiriat decât daca în privinta acestuia au fost îndeplinite, înaint e ca înstrainarea sa devina opozabila locatarului, formalitatile de publicitate prin înscrierea în arhiva sau, d upa caz, în cartea funciara, în functie de obiectul locatiunii, ori daca plata anticipata sau cesiunea au fost c unoscute de dobânditor pe alta cale. Cesiunea cu rol de garantie se supune regulilor speciale de opozabilitate a ipot ecilor, si anume înscriere în Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare (art. 2347 NCC). 2. Opozabilitatea cesiunii de creanta fata de debitor . Noul Cod civil simplific a sistemul de publicitate a cesiunii fata de debitor. Acceptarea cesiunii, prima modalitate prin care cesiun ea devine opozabila debitorului cedat, poate fi facuta prin înscris sub semnatura privata, fata de vechiul art. 13 93 C.civ., care obliga ca acceptarea sa fie facuta prin act autentic.
Pentru asigurarea securitatii circuitului civil, înscrisul constatator al acceptar ii trebuie sa aiba data certa. Potrivit art. 272 NCPC, înscrisurile sub semnatura privata dobândesc data certa: a) din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi data certa de catre notarul public, executorul judecatoresc sau alt f unctionar competent în aceasta privinta; b) din ziua când au fost înfatisate la o autoritate sau institutie publica , facându-se despre aceasta mentiune pe înscrisuri; c) din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document p ublic; d) din ziua mortii ori din ziua când a survenit neputinta fizica de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unu ia dintre cei care l-au subscris, dupa caz; e) din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar si pe scurt, în înscr isuri autentice; f) din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeasi natura care dovedeste în chip neîndoielnic anter ioritatea înscrisului. A doua modalitate prin care se asigura opozabilitatea fata de debitor este comun icarea scrisa a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic. Noua formulare permite ca încunostintarea debi torului cedat sa fie facuta fara interventia executorului judecatoresc, stiut fiind ca termenul notificare a f ost interpretat constant în jurisprudenta ca presupunând informarea debitorului prin executor judecatoresc. Înscrisul, în format hârtie sau electronic, trebuie sa arate identitatea cesionarului, sa identifice în mod rezonabil creanta cedata si sa indice debitorului ca trebuie sa faca plata noului sau cred itor, cesionarul. În cazul unei cesiuni partiale, înscrisul trebuie sa indice si întinderea cesiunii. În cazul pluralitatii de debitori (obligatie divizibila), comunicarea trebuie facu ta catre fiecare dintre ei. Aceeasi va fi solutia si în cazul codebitorilor solidari. Comunicarea poate fi efectuata de cedent sau de cesionar, în acest ultim caz fiind necesara si transmiterea dovezii scrise a cesiunii. În absenta dovezii scrise, comunicarea nu produce efecte, iar d ebitorul cedat poate suspenda plata. 3. Executarea obligatiei anterior comunicarii cesiunii. Daca debitorul are cunos tinta de existenta cesiunii, desi nu i-a fost comunicata în modalitatea prevazuta de art. 1578 alin. (1) NCC si daca nu a acceptat cesiunea prin înscris cu data certa, nu se poate libera de obligatia sa decât platin d cedentului. Adoptând aceasta solutie, noul Cod civil se îndeparteaza de practica judiciara în aplicarea vechiul a rt. 1393 C.civ., potrivit caruia forma autentica avea ca efect asigurarea opozabilitatii fata de debitor si fata de cei lalti terti, însa o plata facuta catre cesionar era valabila si avea, între cesionar si debitor, semnificatia acceptarii cesiunii. Art. 1579. Opozabilitatea cesiunii unei universalitati de creante Cesiunea unei universalitati de creante, actuale sau viitoare, nu este opozabila tertilor decât prin înscrierea cesiunii în arhiva. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabila deb itorilor decât din momentul comunicarii ei. (art. 1578 NCC) Comentariu 1. Înscriere în arhiva. În cazul cesiunii unei universalitati de creante, având în vedere importanta si impactul acestui instrument economic, se prevede o modalitate generala de public itate, respectiv înscrierea în Arhiva Electronica de Garantii Mobiliare (a se vedea si comentariul art. 1578 NC
C). 2. Comunicare. Pentru a garanta o protectie suplimentara debitorilor cedati, dis pozitiile acestui articol prevad o dubla publicitate a cesiunii înscrierea în arhiva si notificarea debitorilor cedati. Realizarea doar a uneia dintre cele doua modalitati nu este suficienta pentru a asigura opozabilitatea c esiunii în raport cu debitorii cedati, întrucât cesiunea poate fi opusa fiecaruia dintre ei doar din momentul comunicarii. Art. 1580. Comunicarea odata cu cererea de chemare în judecata Atunci când cesiunea se comunica odata cu actiunea intentata împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecata daca plateste pâna la primul termen, af ara de cazul în care, la momentul comunicarii cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere. (art. 15 78 NCC) Comentariu 1. Încunostintarea debitorului. Comunicarea cesiunii poate fi facuta debitorului s i odata cu cererea de chemare în judecata. Pentru a echivala comunicare însa, actiunea trebuie sa cuprinda toate elementele cerute de art. 1578 alin. (1) lit. b) NCC: sa arate identitatea cesionarului, sa identifice în mo d rezonabil creanta cedata, sa se solicite debitorului sa plateasca noului creditor si sa fie însotita de dovada scrisa a ces iunii. În cazul cesiunii partiale trebuie aratata si întinderea cesiunii (art. 1578 NCC). 2. Cheltuieli de judecata. Debitorul caruia i se comunica cesiunea odata cu acti unea intentata împotriva sa se poate libera de plata cheltuielilor de judecata daca executa obligatia fata de n oul creditor pâna la primul termen de judecata, cu conditia sa nu fie deja în întârziere (a se vedea cauza Progres sive Inssurance Co. c. Tangauy, [1957], C.S. 367 în J-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1842). 3. Distinctie. Este necesar a se delimitata între admisibilitatea actiunii judicia re si opozabilitatea cesiunii. Debitorul nu este tinut a acoperi cesionarului cheltuielile de judecat a, daca cesiunea nu i-a fost adusa la cunostinta în conditiile legii, dar neîndeplinirea conditiilor pentru opozabilitate nu afecteaza validitatea cesiunii si nici dreptul cesionarului de a cere executarea silita a obligatiei. Actiunea ces ionarului este admisibila, chiar daca formalitatea de comunicare este realizata ulterior sesizarii instantei (cauza Ba nque Nationale de Canada c. Kolokas, [1995] RDI 494 (CS) în J-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1842). Art. 1581. Opozabilitatea cesiunii fata de fideiusor Cesiunea nu este opozabila fideiusorului decât daca formalitatile prevazute pentru opozabilitatea cesiunii fata de debitor au fost îndeplinite si în privinta fideiusor ului însusi. Comentariu 1. Opozabilitate. Tratament identic fideiusor - debitor. Noul Cod civil asimilea za fideiusorul debitorului, din perspectiva formalitatilor pentru opozabilitatea cesiunii. Asadar, pentru ca cesiunea sa poata fi opusa fideiusorului, nu este suficienta înd eplinirea cerintelor de comunicare a cesiunii catre debitorului cedat, ci aceleasi formalitati (comunicare sau accept are a cesiunii) sunt aplicabile si garantului (a se vedea decizia din 19 februarie 2002 a Curtii Supreme a Provinci
ei Québec, pronuntata în cauza Immeuble Martin Simard Ltee c. Alain H. Belzille , pct. 17, în Code civil de Québec annoté, sursa: Lexum). Art. 1582. Efectele cesiunii între cesionar si debitorul cedat (1) Debitorul poate sa opuna cesionarului toate mijloacele de aparare pe care le -ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate sa opuna plata facuta cedentului înain te ca cesiunea sa îi fi devenit opozabila, indiferent daca are sau nu cunostinta de exis tenta altor cesiuni, precum si orice alta cauza de stingere a obligatiilor survenita înainte d e acel moment. (2) Debitorul poate, de asemenea, sa opuna cesionarului plata pe care el însusi or i fideiusorul sau a facut-o cu buna-credinta unui creditor aparent, chiar daca au fost îndeplini te formalitatile cerute pentru a face opozabila cesiunea debitorului si tertilor. (3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabila prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensatia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul. [art. 1478 alin. (1), art. 1616, 1623-1624, 1629, 1645 NCC] Comentariu 1. Mijloace de aparare. Prin contractul de cesiune, cedentul transfera cesionaru lui toate drepturile pe care cedentul le are în legatura cu creanta cedata. Nemodificându-se natura si continutul obligatiei, ci doar titularul dreptului de creanta, debitorul are fata de noul creditor obligatiile pe care le avea fata de creditorul initial. Corelativ, debitorul va avea fata de cesionar si toate mijloacele de aparare pe care le det inea împotriva cedentului. De exemplu, poate invoca prescriptia extinctiva sau rezolutiunea contractului initi al pentru neexecutarea obligatiilor creditorului sau o cauza de nulitate ce afecteaza existenta însasi a creantei ce a facut obiectul cesiunii. De asemenea, poate ridica exceptia de garantie pe care i-o datora cedentul daca a fost evins în dreptul transmis (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 245). 2. Plata facuta cedentului. Întrucât, înainte de notificare, debitorul ignora cesiunea , fiind tert fata de contractul încheiat de cedent si cesionar, el poate face valabil plata catre ceden t. Chemat în judecata de cesionar, debitorul cedat poate paraliza actiunea acestuia opunând plata facuta cedentului. De asemenea, poate invoca orice alta cauza de stingere a obligatiei intervenita anterior notificarii: compensati a (art. 1616 NCC), imposibilitatea fortuita de executare (art. 1624 NCC), remiterea de datorie (art. 1629 NCC). Nou l Cod civil consacra, astfel, legislativ solutia deja existenta în practica judecatoreasca în temeiul art. 1395 di n vechiul Cod civil (a se vedea dec. Trib. Arges din 12 mai 1909, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, p. 512). În cazul în care a acceptat schimbarea creditorului, debitorul nu mai poate invoca c ompensatia, ce ar fi putut opera în raporturile cu cedentul, pentru a refuza plata catre cesionar. Este vorba , asadar, de acceptarea, ca alternativa de realizare a efectului de opozabilitate a cesiunii, iar nu despre o eventuala acceptare tacita sau care nu îmbraca forma înscrisului sub semnatura privata cu data certa. Pe lânga aspectul legat
de forma în care este exprimata, pentru a anihila efectul compensatiei, acceptarea trebuie sa fie pura si simpla (art. 1623 NCC). 3. Plata facuta unui creditor aparent. Alineatul (2) al art. 1582 NCC constituie o aplicatie în materia cesiunii de creanta a regulii generale privitoare la efectele platii facute catre un cred itor aparent, regula ce consacra valabilitatea acestei plati [art. 1478 alin. (1) NCC]. Asadar, debitorul cedat p oate refuza executarea obligatiei pretinse de cesionar invocând efectuarea platii, cu buna-credinta, catre un tert care preze nta toate indiciile unui creditor aparent. De exemplu, plata facuta catre o persoana ce se afla în posesia titlului de creanta îl libereaza pe debitorul cedat si este temei pentru respingerea actiunii cesionarului împotriva s a (a se vedea J.-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1851). Are efectul liberarii de datorie plat a facuta de debitorul însusi sau de catre fideiusorul acestuia. Plata trebuie sa fi fost facuta cu buna-credinta, de ci debitorul sa nu fi cunoscut ca tertul ce se pretinde creditor nu are, în fapt, aceasta calitate. Simplul fapt al efectuarii formalitatilor de opozabilitate a cesiunii de creanta nu are ca efect îndepartarea prezumtiei de buna-credinta. Pentru valorificarea dreptului sau de creanta, cesionarul se va putea îndrepta împot riva creditorului aparent, care este tinut sa restituie adevaratului creditor plata primita, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestatiilor ( art. 1645 NCC ). Art. 1583. Cesiuni succesive (1) Atunci când cedentul a transmis aceeasi creanta mai multor cesionari succesivi , debitorul se libereaza platind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicata mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu data certa. (2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiasi creante este preferat cel care si-a înscris mai întâi cesiunea la arhiva, indiferent de data cesiunii sau a comunicarii acesteia catre debitor. (art. 1478 NCC) Comentariu 1. Efectul unor cesiuni succesive fata de debitor. În cazul în care creanta este tra nsmisa mai multor cesionari succesivi, debitorul poate face o plata valabila catre cesionarul din primul contract de cesiune care i-a devenit opozabil (prin comunicare sau acceptare a cesiunii) (pentru detalii priv ind opozabilitatea cesiunii fata de debitor, a se vedea si comentariul art. 1478 NCC). 2. Raportul între cesionarii succesivi. Înscrierea cesiunii în Arhiva Electronica de G arantii Mobiliare este formalitatea ce confera preferinta în raporturile dintre cesionarii succesivi. Asa dar, cesionarul care a notat primul cesiunea în arhiva se va putea îndrepta împotriva cesionarului caruia debitorul ui cedat i-a facut o plata valabila, în aplicarea art. 1583 alin. (1) NCC. Art. 1584. Efectele cesiunii partiale între cesionarii creantei În cazul unei cesiuni partiale, cedentul si cesionarul sunt platiti proportional c u valoarea creantei fiecaruia dintre ei. Aceasta regula se aplica în mod corespunzator cesion arilor care
dobândesc împreuna aceeasi creanta. Comentariu 1. Plata proportionala. În cazul unei cesiuni partiale, cedentul si cesionarul sau , dupa caz, cesionarii au creante egal protejate. Ambele sunt chirografare sau ambele sunt garantate. Daca sunt constituite garantii, acestea garanteaza executarea ambelor obligatii. În aceste conditii, plata celor d oi creditori va fi proportionala cu valoarea creantei fiecaruia. Art. 1585. Obligatia de garantie (1) Daca cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligatia de gar antie fata de cesionar. (2) Astfel, cedentul garanteaza existenta creantei în raport cu data cesiunii, far a a raspunde si de solvabilitatea debitorului cedat. Daca cedentul s-a obligat expres sa garante ze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezuma, în lipsa unei stipulatii contrare, c a s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii. (3) Raspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde pâna la concurent a pretului cesiunii, la care se adauga cheltuielile suportate de cesionar în legatura cu cesi unea. (4) De asemenea, daca cedentul cunostea, la data cesiunii, starea de insolvabili tate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzator, dispozitiile legale privind raspunde rea vânzatorului de rea-credinta pentru viciile ascunse ale bunului vândut. (5) În lipsa de stipulatie contrara, cedentul cu titlu gratuit nu garanteaza nici macar existenta creantei la data cesiunii. (art. 1531, 1551, 1712 NCC) Comentariu 1. Obligatia legala de garantie. Noul Cod civil preia, în linii generale, solutiil e vechiului Cod civil în materia obligatiei de garantie a cedentului. În primul rând, obligatia legala de garantie vizeaza doar cesiunea cu titlu oneros. Cedentul cu titlu gratuit nu garanteaza nici macar existenta creantei la data cesiunii, daca nu exista stipul atie contrara în contract. În al doilea rând, obligatia de garantie opereaza ope legis; inexistenta unei clauze în contract, în acest sens, nu libereaza cedentul de obligatia sa de garantie. În al treilea rând, cedentul este tinut a garanta existenta creantei la data cesiuni i. Prin existenta creantei se întelege existenta actuala a creantei si a accesoriilor sale; asadar, cedentul gar anteaza ca, pâna la momentul cesiunii, plata, compensatia, remiterea d nu a intervenit o cauza de stingere a obligatiei e datorie, ca nu s-a împlinit termenul de prescriptie extinctiva, ca nu exista o cauza de nulitate sau anulabi litate care sa îi poata fi opusa cesionarului. Existenta creantei se analizeaza în raport de momentul încheierii contractului de ce siune. O cauza sau circumstanta ce intervine ulterior acestei date nu atrage raspunderea cedentului. Astfel, o c auza de forta majora aparuta dupa momentul cesiunii sau prescriptia al carei termen a început curga înainte de cesiune , dar care s-a împlinit dupa încheierea contractului, nu fac obiectul obligatiei de garantie.
Cedentul raspunde fata de cesionar pentru existenta creantei în integralitatea sa. Daca existenta creantei este doar partiala sau daca valoarea creantei este mai mica decât cea prevazuta în contractul de cesiune, cedentul va raspunde fata de cesionar în temeiul obligatiei de garantie. Cedentul nu este tinut de lege a garanta solvabilitatea debitorului cedat. De as emenea, cedentul nu garanteaza nici solvabilitatea fideiusorilor si eficacitatea celorlalte garantii ce afectea za creanta. În cazul în care cedentul si-a încalcat obligatia de garantie, cesionarul este în drept sa pretinda repararea prejudiciului cauzat, având la îndemâna, în acest scop, actiunea în rezolutiunea contractu lui. Cedentul va fi tinut a restitui pretul primit, cheltuielile contractului, dar si eventualele cheltuieli efectuate de cesionar cu urmarirea începuta. În privinta pretului, cesionarul poate pretinde pretul platit, cu dobânda corespunza toare, dar si, în cazul în care se dovedeste ca debitorul cedat era solvabil si ar fi putut plati la scadenta crean ta, valoarea creantei, cu titlu de dauneinterese. Aceasta solutie, dezvoltata de practica judecatoreasca si doctrina pe principiul repararii integrale a prejudiciului, îsi pastreaza valabilitatea în conceptia noului Cod civil (art. 1531 NCC). În cazul inexistentei partiale a cesiunii, cesionarul va putea cerea rezolutiunea contractului numai daca dovedeste ca nu ar fi contractat daca ar fi cunoscut aceasta împrejurare. În caz contrar, cesiona rul va avea dreptul doar la reducerea proportionala a pretului cesiunii. Aceste dispozitii reprezinta o apli care în cazul cesiunii a regulii generale din materia reducerii prestatiilor, potrivit careia creditorul nu are dreptul la rezolutiune atunci când neexecutarea este de mica însemnatate, dar este îndreptatit la reducerea propriei prestatii dator ate (art. 1551 NCC). 2. Obligatia conventionala de garantie. Dispozitia alin. (1) este o norma suplet iva. Partile pot conveni sa agraveze sau sa limiteze obligatia de garantie. Daca limitarea obligatiei de garantie ramâne la latitudinea partilor (putând conveni ca raspunderea sa vizeze, spre exemplu, doar existenta creantei, nu si a garantiilor sau chiar sa înlature orice obligatie de garantare), agravarea acesteia este circumstantiata de lege: a) daca s-a stipulat ca cedentul va raspu nde pentru solvabilitatea debitorului cedat, aceasta raspundere va viza doar solvabilitatea la momentul cesiunii; b) r aspunderea pentru solvabilitatea debitorului este limitata la nivelul pretului cesiunii, chiar daca s-a garantat solvabilitatea la momentul scadentei creantei; c) cedentul este tinut a acoperi cheltuielile suportate de cesionar în l egatura cu cesiunea. 3. Obligatia de garantie a cedentului de rea-credinta. În cazul în care cedentul cun ostea la data cesiunii starea de insolvabilitate a debitorului cedat, va raspunde fata de cesionar asem enea vânzatorului de reacredinta pentru viciile ascunse ale bunului vândut (art. 1712 NCC). Art. 1586. Raspunderea cedentului pentru evictiune (1) În toate cazurile, cedentul raspunde daca, prin fapta sa proprie, singura ori concurenta cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeste creanta în patrimoniul sau ori nu poate sa o
faca opozabila tertilor. (2) Într-un asemenea caz, întinderea raspunderii cedentului se determina potrivit di spozitiilor art. 1585 alin. (4). ( art. 1585, 1712 NCC) Comentariu 1. Evictiunea produsa prin fapta cedentului. Daca inexistenta sau disparitia cre antei este imputabila cedentului însusi sau faptei acestuia si faptei concurente a unui tert, cedentul e ste tinut a raspunde pentru evictiune, chiar daca în contract ar fi fost stipulata o clauza de înlaturare a rasp underii. Asadar, daca cedentul primeste plata de la debitor înainte de încheierea contractulu i de cesiune, va raspunde pentru evictiune, în conditiile prezentului articol. De asemenea, daca primeste plata dup a încheierea contractului, dar anterior comunicarii cesiunii catre debitorul cedat, determinând astfel stingerea creantei înainte ca cesionarul sa poata opune cesiunea debitorului cedat, cedentul este tinut a raspunde pentru ev ictiune. Aceasta din urma solutie a fost deja dezvoltata în practica judiciara româneasca prin interpretarea extinsa a a rt. 1392 C.civ. (a se vedea dec. civ. nr. 83 din 22 aprilie 2008 a CA Ploiesti, sect. com. cont. adm., sursa: Jurindex ). 2. Întinderea raspunderii. Daca cedentul si-a încalcat obligatia de garantie pentru evictiune, prin faptul personal sau concurent cu cel al unui tert, cesionarul este în drept sa pretinda r epararea prejudiciului cauzat, având la îndemâna, în acest scop, actiunea în rezolutiunea contractului. În acest caz, ceden tul va fi tinut raspunzator asemenea vânzatorului de rea-credinta (a se vedea, în acest sens, si com entariul de la art. 1585 si art. 1712 NCC). Sectiunea a 2-a. Cesiunea unei creante constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purt ator Art. 1587. - Notiune si feluri Art. 1588. - Modalitati de transmitere Art. 1589. - Mijloace de aparare Art. 1590. - Plata creantei Art. 1591. - Punerea în circulatie fara voia emitentului Art. 1592. - Actiunea detinatorului deposedat în mod nelegitim Art. 1587. Notiune si feluri (1) Creantele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtator nu se pot transmite prin simplul acord de vointa al partilor. (2) Regimul titlurilor mentionate la alin. (1), precum si al altor titluri de va loare se stabileste prin lege speciala. [art. 1588 NCC; Legea nr. 58/1934; Legea nr. 59/1934; art. 9 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990; Legea nr. 297/2004; O.U.G. nr. 99/2006] Comentariu 1. Aspecte preliminare. Sectiunea a 2-a a capitolului destinat cesiunii de crean ta abordeaza, dintr-o perspectiva normativa minimala, transmisiunea creantelor încorporate în titluri de valoare. Regi mul acestor titluri, precum si aspectele de detaliu ale transferului creantelor pe care le încorporeaza ramân su Legea nr. puse legii speciale 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin (M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934), Leg ea nr. 59/1934 asupra cecului (M.Of.
nr. 100 din 1 mai 1934), Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale (repub licata în M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), Legea nr. 297/2004 privind piata de capital (M.Of. nr. 571 din 29 iunie 2004), O.U.G. nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului (M.Of. nr. 1027 din 27 d ecembrie 2006) s.a. Titlul de valoare este un înscris în temeiul caruia posesorul sau legitim poate sa e xercite, la o data determinata, dreptul aratat în înscris (a se vedea St.D. Carpenaru, Drept comercial român, p. 503). Dupa modul în care circula, titlurile de valoare se clasifica în titluri nominative, titluri la ordin si titlu ri la purtator. Titlul nominativ este titlul de valoare care indica pe titularul dreptului în cuprinsul înscrisului. Perso ana indicata în titlu este îndreptatita sa exercite dreptul ce decurge din acel titlu. Titlul la ordin este înscrisul prin care emitentul se obliga sau da dispozitie unei alte persoane sa efectueze o anumita prestatie în favoarea unui be neficiar, la scadenta sau la ordinul acestuia. Titlul la purtator este înscrisul care încorporeaza anumite drepturi, fara sa determine titularul drepturilor; posesorul legitim al titlului este titularilor drepturilor mentiona te în înscris. În cazul titlurilor la purtator, transmiterea creantelor se face prin remiterea înscrisurilor. Titlurile de valoare au o serie de caracteristici care imprima cesiunii creantel or încorporate în aceste înscrisuri particularitati în raport cu regimul general al cesiunii de creante (atât în privinta conditiilor pentru valabila încheiere a contractului, cât si în privinta efectelor acestuia). În primul rând, înscrisul are caracter constitutiv: dreptul este încorporat în titlu si poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului. În al doilea rând, înscrisul trebuie sa aiba forma prevazuta de lege; spre exemplu, actiunile la societatile pe actiuni pot fi emise în forma materiala, pe suport hârtie sau în forma dematerializata, caz în care se înregistreaza în registrul acti onarilor [art. 91 alin. (2) LSC]. În al treilea rând, întinderea si natura dreptului si a obligatiei corelative sunt det erminate de mentiunile cuprinse în înscris. În al patrulea rând, înscrisul confera un drept autonom, independent de cel al transmitatorului (a se vedea St.D. Carpenaru, Drept comercial român, p. 504). 2. Particularitatile cesiunii creantelor încorporate într-un titlu de valoare. Prima particularitate ce decurge din specificul titlurilor de valoare este aceea ca cesiunea creantelor înc orporate în astfel de titluri nu reprezinta un contract consensual, întrucât simplul acord de vointa al partilor nu m ai este suficient pentru încheierea lor valabila. Asa cum se va observa mai jos (a se vedea comentariul art . 1588 NCC), cesiunea opereaza fie prin remiterea materiala a titlului (titlurile la purtator), fie prin înscrierea n umelui noului titular pe titlul de valoare ( andosare ), fie îmbraca forma unei operatiuni juridice distincte numita gir (a se vedea detaliile cu privire la gir în comentariul art. 1588 NCC). De asemenea, formalitati specifice d e înregistrare într-un registru special pot fi necesare pentru ca transferul de creante sa opereze [de exemplu, transferul actiunilor la o societate pe actiuni se realizeaza prin înscrierea noului titular în registrul actionarilor tinut de societatea ce a emis actiunile sau de o societate independenta care tine registrul actionarilor art. 91 alin. (2) L SC].
Art. 1588. Modalitati de transmitere (1) În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se mentioneaza atât pe înscrisul res pectiv, cât si în registrul tinut pentru evidenta acestora. (2) Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivi t dispozitiilor aplicabile în materia cambiilor. (3) Creanta încorporata într-un titlu la purtator se transmite prin remiterea materi ala a titlului. Orice stipulatie contrara se considera nescrisa. (art. 1578 NCC; art. 13-23 din Legea nr. 58/1934; Legea nr. 31/1990) Comentariu 1. Transmiterea titlurilor nominative. Ca regula generala, cesiunea creantelor înc orporate într-un titlu nominativ se realizeaza prin mentionarea noului titular pe titlu si în registrul t inut pentru evidenta acestora. Norme speciale ce guverneaza categorii determinate de titluri nominative completeaza a ceasta regula generala de exemplu, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata, prevede registrul în care sunt tinute actiunile, registrul actionarilor si cine tine acest registru; de asemenea, art. 1901 NCC p revede ca partile de interes ale unei societati simple se transmit în limitele si conditiile prevazute de lege si contra ctul de societate). 2. Transmiterea titlurilor la ordin. Titlurile la ordin cele mai uzuale, cambia si biletul la ordin se transmit prin gir (art. 13-23 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin) . Girul este operatiunea juridica prin care posesorul titlului, girantul, transmit e altei persoane, numite giratar, printr-o declaratie scrisa si semnata pe titlu, toate drepturile izvorând din acel titlu (a se vedea St.D. Carpenaru, Drept comercial român, p. 525). De exemplu, în cazul cambiei, posesorul cambiei, gir atarul, da dispozitie prin gir trasului sa plateasca suma înscrisa în titlu persoanei careia i-a fost transmis titl ul, giratarul. În cazul biletului la ordin, posesorul biletului la ordin, girantul, transmite altei persoane, giratar ul, prin declaratie înscrisa pe titlu si remiterea titlului, dreptul de a i se plati de catre emitentul biletului o suma de bani la scadenta sau la ordin. Prin gir, spre deosebire de cesiunea creantelor (reglementata de Sectiunea 1), g iratarul dobândeste un drept propriu, autonom, nu un drept derivat din dreptul girantului. În consecinta, giratarului nu îi pot fi opuse exceptiile ce i s-ar fi putut opune girantului. Prin gir, girantul garanteaza plata (de catre tras, în caz ul cambiei, de catre emitent, în cazul biletului la ordin), iar nu doar existenta creantei, cum se întâmpla la cesiunea cla sica a creantelor. În ceea ce priveste opozabilitatea operatiunii juridice, girul este consemnat pe titlu, nef iind necesara o alta formalitate pentru ca transmisiunea dreptului de creanta sa îi poata fi opusa persoanei tinute a face plata (cum este comunicarea catre debitor, la cesiunea de creanta art. 1578 NCC). 3. Transmiterea titlului la purtator. Cesiunea creantei constatate printr-un tit lu la purtator se realizeaza prin simpla traditiune a titlului, fara respectarea formalitatilor de opozabilitate i mpuse în cazul cesiunilor de creanta. Remiterea materiala tine de esenta creantelor încorporate într-un titlu la
purtator. Art. 1589. Mijloace de aparare (1) Debitorul nu poate opune detinatorului titlului alte exceptii decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum si cele care pot fi invocate personal împotriva detinatorului. (2) Cu toate acestea, detinatorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de dispozitiile alin. (1). (art. 1582 NCC; art. 19 din Legea nr. 58/1934) Comentariu 1. Titlu autonom efecte. Titlurile de valoare confera detinatorilor legitimi dre pturi autonome, independente de cele ale detinatorului originar. Drept consecinta, spre deosebire de cesiunea clasica (a se vedea comentariul de la art. 1582 NCC), debitorul nu poate invoca decât exceptii ce privesc înscrisul însusi ulitatea titlului, viciile titlului. Pe de alta parte, debitorul poate opune compensatia sau alte exceptii legate de persoana celui care prezinta titlul, noul titular. 2. Caz special. Solutia alin. (2), de sanctionare a relei-credinte a detinatorul ui titlului de valoare, a fost deja consacrata în Legea cambiei ( art. 19 din Legea nr. 58/1934, citata anterior). Pot rivit acestei solutii, debitorul va putea opune titularului actual exceptiile întemeiate pe raportul juridic cu tragat orul sau cu posesorii anteriori ai titlului de valoare daca titularul actual a dobândit titlul în frauda drepturilor de bitorului. Art. 1590. Plata creantei Debitorul care a emis titlul la purtator este tinut sa plateasca creanta constat ata prin acel titlu oricarui detinator care îi remite titlul, cu exceptia cazului în care i s-a comunica t o hotarâre judecatoreasca prin care este obligat sa refuze plata. Comentariu 1. Prezumtia calitatii de titular al titlului la purtator. Efecte. Detinatorul t itlului la purtator este prezumat a fi titularul sau legitim, detinerea înscrisului fiind de esenta acestui titlu de valoare. În consecinta, debitorul nu poate refuza efectuarea platii, invocând faptul ca identitatea adevar atului titular este alta. Doar o hotarâre judecatoreasca prin care debitorul este obligat sa refuze plata poate con stitui temei pentru neplata catre detinatorul titlului. Art. 1591. Punerea în circulatie fara voia emitentului Debitorul care a emis titlul la purtator ramâne tinut fata de orice detinator de b una-credinta, chiar daca demonstreaza ca titlul a fost pus în circulatie împotriva vointei sale. Comentariu 1. Detinator de buna-credinta. Debitorul nu poate opune celui care prezinta titl ul exceptia faptului ca titlul, desi a fost emis corect, a fost pus în circulatie fara voia sa. 2. Detinator de rea-credinta. Daca, dimpotriva, detinatorul titlului este de rea -credinta, debitorul nu este tinut a efectua plata. Art. 1592. Actiunea detinatorului deposedat în mod nelegitim
n
Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtator nu îl poate împiedi ca pe debitor sa plateasca creanta celui care îi prezinta titlul decât prin comunicarea un ei hotarâri judecatoresti. În acest caz, instanta se va pronunta pe cale de ordonanta presedin tiala. (art. 1590 NCC) Comentariu 1. Remedii judiciare ale adevaratului titular al titlului de credit. Corelativ s olutiei prevazute de art. 1590 NCC, potrivit careia debitorul este obligat a face plata celui ce prezinta titlu l la purtator, chiar în situatia în care ar cunoaste ca nu este adevaratul titular, dispozitiile art. 1592 NCC prevad ca det inatorul deposedat de titlul la purtator nu poate sa îl împiedice de debitor sa efectueze plata catre cel care îi prezinta titl ul. Detinatorul deposedat de titlu în mod nelegitim poate cere însa instantei sa pronunte, pe cale de ordonanta presedi ntiala, o hotarâre de obligare a debitorului sa refuze efectuarea platii. Aceasta hotarâre este singurul temei ce poate împiedica executarea obligatiei de catre debitor. Capitolul II. Subrogatia Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck , Bucuresti, 2004 (citata în continuare I. Adam, Obligatiile); E. Gaudemet, H. Desbois, J. Gaudemet, Théorie généra le des obligations, Sirey, 1965; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic genera l, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1968; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiil or, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligati ile); Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 7-ème édition, Dalloz, 1999 (citata în continu are Fr. Terré s.a., Les obligations); I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obl igatii. Art. 1164-1649. Comentarii si explicatii. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare I. Turcu, Noul Co d civil). Art. 1593. - Felurile subrogatiei Art. 1594. - Subrogatia consimtita de creditor Art. 1595. - Subrogatia consimtita de debitor Art. 1596. - Subrogatia legala Art. 1597. - Efectele subrogatiei Art. 1598. - Subrogatia partiala Art. 1593. Felurile subrogatiei (1) Oricine plateste în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorul ui, fara a putea însa dobândi mai multe drepturi decât acesta. (2) Subrogatia poate fi conventionala sau legala. (3) Subrogatia conventionala poate fi consimtita de debitor sau de creditor. Ea trebuie sa fie expresa si, pentru a fi opusa tertilor, trebuie constatata prin înscris. (art. 157 8-1579, 1581, 1596 NCC; art. 117 LPA) Comentariu 1. Aspecte preliminare. Subrogatia a fost reglementata în vechiul Cod civil în capit
olul al VIII-lea, Despre stingerea obligatiilor , fiind calificata ca varietate a platii. Asadar, accentul în anterioara conceptie cadea pe scopul subrogatiei de efectuare a unei plati, si nu pe efectul acesteia transmisiunea u nui drept de creanta. Institutie hibrida din perspectiva naturii sale juridice modalitate de plata si transmisiune a dreptului de creanta (a se vedea E. Gaudemet, H. Desbois, J. Gaudemet, Théorie générale des obligations, Sirey , 1965, p. 462) , subrogatia a fost definita de doctrina majoritara ca mijloc de transmitere a dre ptului de creanta, cu toate garantiile si accesoriile sale, catre un tert (solvens) care a platit pe credito rul initial în locul debitorului. Se subliniaza, asadar, efectul translativ al operatiunii creanta nu se stinge prin plata, ci se transfera în patrimoniul platitorului (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 345; L. Pop, Obl igatiile, vol. I, p. 258; Fr. Terré s.a., Les obligations, p. 1137). Subrogatia prezinta interes atât pentru creditor, a carui este creanta este satisf acuta, cât si pentru subrogat, care, daca este un creditor chirografar sau un creditor cu rang ipotecar inferior, poa te beneficia de garantiile creantei platite si nu mai intra în concurs cu creditorul initial. Totodata, subrogatia poa te fi avantajoasa si pentru debitor, care scapa de presiunea urmaritorului initial si poate obtine chiar o amânare a pl atii. Subrogatia are ca efect transmiterea creantei catre subrogat asa cum se afla ace asta în patrimoniul creditorului, cu toate garantiile si celelalte accesorii ale acesteia (ipoteca, mobiliara sau imo biliara, fideiusiunea, privilegii s.a.). În lipsa subrogatiei, tertul care face plata în locul debitorului ar putea regresa împ otriva acestuia în temeiul gestiunii de afacerii sau îmbogatirii fara justa cauza ori în temeiul unui contract de mandat sau de împrumut. În toate cazurile însa, el nu ar beneficia de garantiile creantei stinse, ci ar avea poziti a unui creditor chirografar, suportând concursul altor creditori si riscul insolvabilitatii debitorului. 2. Felurile subrogatiei. Cel care a facut plata unei creante se subroga în dreptur ile creditorului platit fie prin subrogatia conven efectul legii subrogatia legala , fie în temeiul vointei partilor tionala. Subrogatia conventionala reprezinta regula, partile (creditorul sau debitorul) f iind cele care consimt la subrogatie; daca nu exista o conventie cu acest obiect între creditor si platitor (subrogatie ex parte creditoris) sau, dupa caz, între debitor si platitor (subrogatie ex parte debitoris) nu opereaza tr ansferul dreptului de creanta în patrimoniul platitorului. În unele cazuri, care reprezinta exceptia, legea prevede ca platitorul se substitu ie creditorului platit. În general, cazurile de subrogatie legala se circumscriu acelor situatii în care platitorul es te si el îndatorat sa faca plata sau are un interes particular în efectuarea platii. Subrogatia legala opereaza de plin drept, nefiind necesar consimtamântul creditorului sau al debitorului (a se vedea comentariul art. 1596 N CC). 3. Conditii. Subrogatia trebuie sa fie expresa, simpla efectuare a platii de cat re un tert nu îl subroga pe acesta automat în drepturile creditorului platit (în acest ultim caz, platitorul poate recu pera suma platita prin invocarea
platii nedatorate actiune îndreptata împotriva creditorului sau pe terenul gestiunii de afaceri ori îmbogatirii fara justa cauza actiune îndreptata împotriva debitorului). De asemenea, o acceptare taci ta nu produce efectul subrogatiei. Asadar, plata unei creante de catre un tert opereaza si subrogarea tertului în drepturile creditorului platit daca prin conventie (între creditor si platitor sau între debitor si platitor ) se stipuleaza astfel. Spre deosebire de cesiune, pentru care legea prevede anumite formalitati de publ icitate care sa asigure opozabilitatea transferului (fata de debitor, fideiusor sau, în anumite cazuri, fa ta de terti în general a se vedea art. 1578, 1579, 1581 NCC), în cazul subrogatiei, pentru a putea fi opusa tertilor, est e suficienta constatarea acesteia printr-un înscris. 2. Drept tranzitoriu. Din perspectiva tranzitorie, potrivit dispozitiilor art. 1 17 LPA, creanta transmisa prin cesiune sau subrogatie, intervenita dupa data intrarii în vigoare a Codului civil, îsi pastreaza regimul stabilit de normele în vigoare la data nasterii creantei. Art. 1594. Subrogatia consimtita de creditor (1) Subrogatia este consimtita de creditor atunci când, primind plata de la un ter t, îi transmite acestuia, la momentul platii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorul ui. (2) Subrogatia opereaza fara consimtamântul debitorului. Orice stipulatie contrara se considera nescrisa. [art. 1566, art. 1593 alin. (3) NCC] Comentariu 1. Definitie. Subrogatia consimtita de creditor este operatiunea prin care credi torul (subrogant) subroga în drepturile sale împotriva debitorului pe cel care i-a facut plata în locul acestuia (subrogat). 2. Conditii. Pentru ca subrogatia sa opereze este necesar consimtamântul creditoru lui. Tertul platitor nu are niciun mijloc de a-l convinge pe creditor sa admita transmisiunea creanta. Consi mtamântul creditorului trebuie sa fie expres [a se vedea art. 1593 alin. (3) NCC]. Subrogatia consimtita de creditor este un contract consensual, subrogatia verbal a este valabila, cu conditia sa fie acceptata expres. Totusi, pentru a putea fi opusa tertilor (deci inclusiv debito rului), este necesara consemnarea sa în scris [art. 1593 alin. (3) NCC]. Transmisiunea dreptului de creanta si a accesoriilor sale trebuie sa se produca concomitent cu plata ( la momentul platii ). Daca transferul creantei ar fi facut înainte de momentul platii, nu am fi în prezenta unei subrogatii, ci a unei cesiuni de creanta (art. 1566 NCC). De asemenea, dupa efec tuarea platii, transmisiunea dreptului de creanta nu mai poate opera, întrucât creanta este deja stinsa (a se ved ea J.-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1680). 3. Lipsa necesitatii consimtamântului debitorului. Ca si în cazul cesiunii de creant a, pentru validitatea subrogatiei realizate prin vointa creditorului nu este necesar consimtamântul debi torului. Art. 1595. Subrogatia consimtita de debitor (1) Subrogatia este consimtita de debitor atunci când acesta se împrumuta spre a-si
plati datoria si, pe aceasta cale, transmite împrumutatorului drepturile creditorului fata de ca re avea datoria respectiva. (2) Subrogatia este valabila numai daca actul de împrumut si chitanta de plata a d atoriei au data certa, în actul de împrumut se declara ca suma a fost împrumutata spre a se plati datoria, iar în chitanta se mentioneaza ca plata a fost facuta cu banii împrumutati de noul c reditor. (3) Subrogatia consimtita de debitor are loc fara consimtamântul creditorului init ial, în lipsa de stipulatie contrara. ( art. 1510, 1513 NCC) Comentariu 1. Subrogatia consimtita de debitor este operatiunea prin care debitorul subroga în drepturile creditorului sau pe cel care l-a împrumutat în scopul efectuarii platii Interesul operatiunii poate consta în obtinerea de catre debitor a unor conditii m ai avantajoase de finantare (dobânda mai mica, alte termene de plata s.a.). În jurisprudenta si doctrina s-a extins aplicabilitatea subrogatiei ex parte debit oris si cu privire la situatiile în care o persoana tinuta la plata cu debitorul, în solidar sau în subsidiar (un codebitor, un fideiusor) sau o persoana ce are interes sa faca plata (un alt creditor fata de un creditor preferit) substituie în drepturile creditorului o persoana de la care se împrumuta spre a face plata (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 26 3). 2. Conditii. Alineatul (2) stabileste conditiile pentru valabilitatea transferul ui dreptului de creanta din patrimoniul creditorului în cel al subrogatului: a) împrumutul si plata datoriei îmbraca forma înscr isului sub semnatura privata, cu data certa; b) în actul de împrumut trebuie mentionat ca scopul împrumutului este d e a plati datoria catre creditorului subrogant; c) în chitanta liberatorie trebuie sa se consemneze faptul ca plata a fost facuta cu suma împrumutata de la subrogat. Observam, asadar, tendinta noului Cod civil de simplificare a cerintelor ce cond itioneaza validitatea subrogatiei, stiut fiind ca, potrivit vechii reglementari (art. 1107 C.civ.), ca sa fie valab il transferul dreptului de creanta în patrimoniul platitorului era necesar sa se faca actul de împrumut si chitanta înaint ea tribunalului, sa se declare în actul de împrumut ca suma s-a luat pentru a face plata. 3. Lipsa necesitatii consimtamântului creditorului. În subrogatia consimtita de debi tor cel care face plata este debitorul însusi, care foloseste în acest scop o suma împrumutata. Consimtamântul c reditorului nu este necesar. Mai mult, creditorul nu se poate opune subrogatiei, deoarece el nu este în drept sa refuze plata. Daca totusi o face, debitorul are la îndemâna institutia punerii în întârziere a creditorului (art. 15 10 NCC), urmata de oferta de plata si consemnatiune (art. 1513 NCC). Art. 1596. Subrogatia legala În afara de alte cazuri prevazute de lege, subrogatia se produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plateste unui creditor care ar e un drept de preferinta, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plateste pe titularul creantei însotite de
o garantie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreuna cu altii sau pentru altii, are inte res sa stinga datoria; d) în folosul mostenitorului care plateste din bunurile sale datoriile succesiunii ; e) în alte cazuri stabilite de lege. [art. 132, 1157, 1342, 1456, 1593, art. 1901 alin. (2), art. 2210, 2305 NCC] Comentariu 1. Cazuri generale. Articolul 1596 NCC prevede patru cazuri în care cel care face plata se subroga de drept, ex lege, în drepturile creditorului platit, cazuri al caror element comun este intere sul particular al tertului platitor în efectuarea platii. Enumerarea este limitativa, subrogatia legala având caracter de exceptie (a se vedea comentariul de la art. 1593 NCC). Asadar, subrogatia opereaza prin efectul legii: a) în folosul creditorului care plateste unui creditor preferit. Un creditor ipote car cu rang inferior se subroga unui creditor ipotecar cu rang superior, facând plata creantei garantate de debito r cu acelasi bun; de asemenea, creditorul chirografar care plateste unui creditor ipotecar, se subroga în dreptur ile acestuia din urma, fara a fi necesar consimtamântul debitorului sau creditorului; b) în folosul celui care dobândeste un bun grevat si face plata creditorului care a constituit garantia reala asupra bunului. De exemplu, cumparatorul unui imobil asupra caruia a fost constituita o ipoteca face plata obligatiei a carei executare a fost garantata cu bunul. În aceasta situatie, cumparatorul se subroga în drepturile creditorului platit pentru recuperarea creantei de la vânzatorul imobilului. c) în folosul celui care este obligat cu altii sau pentru altii. Sunt obligati împre una cu altii codebitorii unei obligatii indivizibile, codebitorii unei obligatii solidare si, în raporturile din tre ei, fideiusorii ce garanteaza aceeasi obligatie. Codebitorul sau cofideiusorul care a facut plata este subrogat ex leg e în drepturile creditorului platit proportional cu partea de datorie ce revine fiecarui codebitor sau cofideiusori (art. 1456 NCC). Dimpotriva, în cazul unei obligatii divizibile, codebitorul care face plata întregii datorii nu se subr oga, prin efectul legii, în dreptul creditorului platit, întrucât în acest caz platitorul nu este obligat cu altul ; în aceasta situatie, subrogatia în drepturile creditorului platit opereaza numai pe cale conventionala. În cazul în care tertul face plata datoriei pentru altul fideiusorul si cel care garan teaza obligatia unei alte persoane cu un bun propriu se subroga în toate drepturile creditorului si poate ob tine de la debitor rambursarea integrala a platii efectuate. d) în folosul mostenitorului care plateste, pasivul mostenirii dincolo de cota sa din activul acesteia. Daca unul dintre mostenitori plateste o datorie a mostenirii din bunurile proprii, va putea regre sa împotriva celorlalti comostenitori pentru recuperarea partilor din obligatie ce le revin acestora (art. 1157 NCC). În acest scop, mostenitorul va beneficia de toate garantiile si celelalte accesorii ale creantei platite. 2. Cazuri particulare. Noul Cod civil prevede si alte câteva cazuri speciale de su brogatie legala, care pot fi, în termeni generali, subsumate subrogatiei prevazute de art. 1596 lit. c) plat
a cu altul sau pentru altul . Este vorba de subrogarea sotului ce a platit datoria comuna cu bunurile proprii în drepturile creditorului platit pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate (art. 1 32 NCC), subrogarea celui ce a facut plata catre un creditor de buna-credinta care a lasat sa se împlineasca termenul d e prescriptie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul sau de creanta sau a renuntat la garantiile creantei (art. 1342 N CC), subrogarea asiguratului, în limitele indemnizatiei platite, în drepturile asiguratului sau beneficiarului asig urarii împotriva celor raspunzatori de producerea pagubei (art. 2210 NCC), subrogarea fideiusorului în drepturile credito rului platit (art. 2305 NCC). De asemenea, un caz special este substituirea asociatului care rascumpara partile s ociale de la cel ce le-a dobândit fara acordul tuturor asociatilor [art. 1901 alin. (2) NCC]. Art. 1597. Efectele subrogatiei (1) Subrogatia îsi produce efectele din momentul platii pe care tertul o face în fol osul creditorului. (2) Subrogatia produce efecte împotriva debitorului principal si a celor care au g arantat obligatia. Acestia pot opune noului creditor mijloacele de aparare pe care le av eau împotriva creditorului initial. [art. 1330 si urm., art. 1598 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Data de la care subrogatia produce efecte. Transferul dreptului de creanta di n patrimoniul subrogantului în cel al subrogatului, precum si al tuturor accesoriilor acestuia opereaza de la data platii. 2. Efecte. Indiferent care este izvorul ei, legea sau conventia, subrogatia are ca efect principal transmiterea dreptului de creanta de la creditorul initial, subrogant, catre noul creditor, s ubrogat. Creanta ramâne identica, doar titularul acesteia se modifica. Creanta trece în patrimoniul subrogatului împreuna cu toate accesoriile sale: garant iile ce garanteaza executarea obligatiei (fideiusiune, ipoteca, privilegii), actiunile al caror titular era cr editorul înaintea substituirii sale (actiunea în rezolutiunea conventiei ce a dat nastere creantei transmise, actiune revocatori e, actiune oblica). De asemenea, titlul executoriu obtinut de subrogant înaintea platii îsi pastreaza forta executori e si în favoarea subrogatului. Alaturi de actiunile transmise tertului platitor ca efect al subrogatiei, acesta beneficiaza si de actiuni proprii, izvorâte dintr-un contract cu debitorul (de împrumut) sau întemeiate pe un fapt juridi gestiunea de afaceri (art. c 1330 si urm. NCC). Spre deosebire de cesiune (cu titlu oneros), în care creditorul are obligatia de a garanta cesionarului existenta creantei, subrogantul nu este tinut, de regula, de o obligatie de garantie, indi ferent de forma subrogatiei, conventionala sau legala. Pe cale de consecinta, subrogatul nu are o actiune în ga rantie împotriva creditorului initial, ci doar o actiune în restituirea platii nedatorate. Totusi creditorul, pe cale conventionala, se poate angaja sa garanteze existenta creantei sau, mai mult, chiar recuperarea creantei [art. 159 8 alin. (2) NCC]. Din momentul platii, subrogatul poate opune drepturile sale dobândite prin subroga
tie atât debitorului, cât si fideiusorilor acestuia, fara o formalitate de publicitate suplimentara. Subrogatia nu aduce modificari situatiei debitorului. Acesta va putea opune noul ui creditor toate mijloacele de aparare pe care le putea invoca împotriva creditorului initial: împlinirea termenulu i prescriptiei extinctive, nulitatea, rezolutiunea contractului cu creditorului initial, compensatia cu o d atorie a creditorului initial operata anterior subrogatiei, exceptia autoritatii lucrului judecat, clauze de limitare a raspunderii, cauze de exonerare de raspundere s.a. Art. 1598. Subrogatia partiala (1) În caz de subrogatie partiala, creditorul initial, titular al unei garantii, p oate exercita drepturile sale pentru partea neplatita din creanta cu preferinta fata de noul c reditor. (2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul initial s-a obligat fata de noul c reditor sa garanteze suma pentru care a operat subrogatia, cel din urma este preferat. Comentariu 1. Subrogatie partiala drept de preferinta pentru subrogant. Spre deosebire de c esiune, operatiune prin care cesionarul primeste creanta la valoarea sa nominala, prin subrogatie, tertul platitor dobândeste drepturile creditorului platit numai în limita platii efectuate, deci el are drept de recurs îm potriva debitorului numai pâna la concurenta sumei platite (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 275). În cazu l în care creditorul initial a consimtit sa i se faca o plata partiala, fara a renunta la partea de creanta care depasest e plata, creanta se va diviza între creditorul initial si subrogat. Creditorul initial va ramâne în continuare creditor pentru partea neplatita, iar subrogatul devine creditor pentru cealalta parte. Noul Cod civil se îndeparteaza de solutia anterioarei reglementari, potrivit carei a fiecare dintre creditori era egal îndreptatit la recuperarea creantei, niciunul dintre ei neavând preferinta în raport c u celalalt. În noua conceptie, creditorul initial poate exercita drepturile sale pentru partea neplatita din cr eanta cu preferinta fata de noul creditor. De exemplu, în cazul unei creante garantate, din suma obtinuta din valor ificarea bunului ce face obiectul garantiei, daca aceasta nu este suficienta, nu vor fi îndestulate proportional cel e doua parti de creanta, ci va avea preferinta partea de creanta ramasa neplatita de subrogat, deci cea care apartin e creditorului initial. 2. Exceptie. De la regula stabilita de alin. (1), care consacra dreptul de prefe rinta al subrogantului, se prevede o exceptie, respectiv situatia în care creditorul initial si-a asumat fata de noul c reditor obligatia de a garanta suma reprezentând partea din creanta ce a facut obiectul platii. În acest caz, subrogatul va fi cel care va avea preferinta în raport cu subrogantul. Capitolul III. Preluarea datoriei Bibliografie: J. Carbonnier, Droit civil, volume 4, Les Obligations, Presses Uni versitaires de France, Paris, 1956; P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, Staempfli Edition S.A., Berna, 1 997 (citata în continuare, P. Engel, Traité des obligations en droit suisse); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiil
e, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); L. Retegan, Cesiunea de creanta în raport cu alte operatiuni juridice triunghiulare, în Studia Universitatis, Revista Facultatii de drept a Universitatii Babes-Bolyai (citata în continuare, L. Retegan, Cesiunea de creanta); I. Turcu, No ul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligatii. Art. 1164-1649. Comentarii si explicatii. Ed. C.H. B eck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare I. Turcu, Noul Cod civil). Sectiunea 1. - Dispozitii generale Sectiunea a 2-a. - Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul Sectiunea 1. Dispozitii generale Art. 1599. - Conditii Art. 1600. - Efecte Art. 1601. - Insolvabilitatea noului debitor Art. 1602. - Accesoriile creantei Art. 1603. - Mijloacele de aparare Art. 1604. - Ineficacitatea preluarii datoriei Art. 1599. Conditii Obligatia de a plati o suma de bani ori de a executa o alta prestatie poate fi t ransmisa de debitor unei alte persoane: a) fie printr-un contract încheiat între debitorul initial si noul debitor, sub reze rva dispozitiilor art. 1605; b) fie printr-un contract încheiat între creditor si noul debitor, prin care acesta din urma îsi asuma obligatia. [art. 6, 1579, art. 1599 lit. a)-b), art. 1605 NCC; art. 15 din Constitutie; art. 9.2.1-9.2.8 din Principiile Unidroit; art. 12.101 si 12.102 din Principiile dreptului european a l contractelor] Comentariu 1. Aspecte preliminare. Preluarea de datorie sau, asa cum era denumita în doctrina , cesiunea de datorie, nu a cunoscut consacrare legislativa în Codul civil de la 1864. În practica raportur ilor economice aceasta operatiune era însa necesara si, în absenta unui cadru de reglementare, partile apelau la o for mula ocolitoare, novatia cu schimbare de debitor. Novatia nu raspundea însa intentiei contractantilor si inter eselor legitime urmarite de acestea într-o cesiune de datorie, respectiv de a transfera elementul pasiv al rap ortului obligational, împreuna cu toate mijloacele de aparare care îl însotesc si cu toate garantiile aferente pentru creditor (stiut fiind ca prin novatie vechea obligatie se stinge si se înlocuieste cu una noua, drepturile si accesoriil e vechii creante disparând, de regula, odata cu aceasta). Institutia cesiunii de datorie prezinta un real interes practic, în special în relat iile între operatorii economici. Spre exemplu, daca o societate are o datorie fata de furnizorul ei de materie prima, dar, în acelasi timp, o creanta de aceeasi valoare fata de un client, atunci este practic si pentru societate, si p entru clientul ei ca doua plati distincte sa fie înlocuite cu o singura plata, direct de la clientul societatii catre furnizoru l societatii. Asadar, ajustând norma juridica nevoii de simplificare a schimburilor economice, n oul Cod civil reglementeaza într-
un capitol distinct mecanismul preluarii de datorie. Sunt preluate de legiuitoru l român standardele Principiilor dreptului european al contractelor (art. 12.101 si 12.102) si Principiilor Unidr oit (art. 9.2.1-9.2.8), precum si solutii din alte legislatii civile europene, în special din Codul elvetian al obligatiilor (ar t. 175-183) si Codul civil german (BGB, § 414-419). 2. Definitie. Preluarea de datorie este operatiunea juridica prin care o obligat ie se transmite din patrimoniul debitorului în cel al unei alte persoane, în temeiul acordului de vointa între debitor ul initial si noul debitor si cu consimtamântul creditorului sau în temeiul acordului de vointa între creditor si noul debitor. Observam chiar din definitie ca substituirea noului debitor în drepturile si oblig atiile debitorului initial se face cu acordul creditorului, fie ca este el însusi parte în contract [art. 1599 lit. b) NCC ], fie ca i se cere acordul asupra substituirii convenite de debitorul initial si noul debitor [art. 1599 lit. a) N CC]. Aceasta cerinta, pe care o regasim consacrata în Codul civil german (§ 415) si în Codul elvetian al obligatiilor (art. 17 6) si care este standardizata în Pricipiile Unidroit (art. 9.2.3.), deosebeste preluarea de datorie de cesiunea d e creanta, care produce efecte prin simplul acord de vointa al partilor, cedent - cesionar, notificarea debitorului cedat neavând decât rolul asigurarii opozabilitatii operatiunii de transfer (pentru detalii privind lipsa de necesita te a consimtamântului la cesiunea de creanta, a se vedea comentariul art. 1579 NCC; de asemenea, pentru elemente supl imentare privind consimtamântul creditorului la preluarea de datorie, a se vedea comentariul art. 1605 NCC). 3. Drept tranzitoriu. Din perspectiva aplicarii în timp, potrivit Legii nr. 71/201 1, obligatia transmisa prin preluare de datorie îsi pastreaza regimul stabilit de normele în vigoare la data nasterii obl igatiei. Se reconfirma, asadar, art. 15 din Constitutia principiul neretroactivitatii, consacrat constitutional României (republicata în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003) si reiterat de art. 6 NCC. Art. 1600. Efecte Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieste pe ce l vechi, care, daca nu s-a stipulat altfel si sub rezerva art. 1601, este liberat. (art. 1585, 1601, 1604 NCC; art. 9.2.5. din Principiile Unidroit) Comentariu 1. Liberarea de datorie. Prin preluarea de datorie se transmite elementul pasiv al raportului obligational, datoria. Noul debitor se substituie debitorului initial, care este liberat. Legiuitorul român instituie, asadar, ca regula, liberarea de datorie a debitorului initial ( preluarea de datorie liberatorie ). Partile pot stipula însa altfel, prin conventia lor, inclusiv o oblig atie solidara de plata a debitorului initial si a noului debitor ( preluarea de datorie cumulativa ). Abordând aceasta solutie, norma româneasca se îndeparteaza de conceptia articolului co respondent din Principiile Unidroit (art. 9.2.5.), potrivit caruia creditorul este cel ce opteaza între a-l l ibera pe debitorul initial sau a-l tine, în continuare, obligat la plata, în solidar sau în subsidiar. În absenta unei alegeri, Pr incipiile Unidroit prevad ca ambii debitorul initial si noul debitor sunt solidar raspunzatori.
2. Limitari. Regula liberarii de datorie a debitorului este substantial limitata de actiunea a doua institutii: raspunderea pentru insolvabilitatea noului debitor la data preluarii datoriei (a rt. 1601 NCC) si ineficacitatea preluarii de datorie (art. 1604 NCC). Liberarea de datorie nu opereaza decât daca noul debitor era solvabil la data cesi unii sau daca creditorul, cunoscând starea de insolvabilitate, a consimtit la preluarea datoriei (pentru detalii, a se vedea comentariul de la art. 1601 NCC). De asemenea, în cazul în care contractul de preluare a datoriei este desfiinta t, obligatia debitorului initial renaste, cu toate accesoriile sale (a se vedea si comentariul art. 1604 NCC). Asadar, daca în cazul cesiunii de creanta, cedentul este tinut, de regula, a garan ta doar existenta creantei (art. 1585 NCC), în cazul preluarii de datorie, cedentul raspunde, în solidar cu noul debitor, si în cazul unei eventuale insolvabilitati concomitente cu momentul preluarii obligatiei, iar în cazul unei e ventuale desfiintari a contractului de preluare de datorie, el redevine unic debitor. Art. 1601. Insolvabilitatea noului debitor Debitorul initial nu este liberat prin preluarea datoriei, daca se dovedeste ca noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimtit la preluare, fara a cunoaste aceasta împrejurare. ( art. 1604 NCC; art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006) Comentariu 1. Raspunderea debitorului initial. Operatiunea juridica a preluarii de datorie nu poate afecta situatia creditorului cedat. Tocmai de aceea, insolvabilitatea noului debitor, existenta la data preluarii datoriei, nu va micsora sansele creditorului de a a-si recupera creanta, într-un asemenea caz debi torul initial fiind tinut la plata datoriei. 2. Conditii. Raspunderea debitorului initial se activeaza daca sunt întrunite doua conditii cumulative: a) insolvabilitatea noului debitor exista la data încheierii conventiei de preluar e a datoriei; Concomitenta insolvabilitatii cu momentul încheierii contractului este conditia at ragerii raspunderii debitorului initial. Daca insolvabilitatea intervine ulterior acestui moment, debitorul init ial nu poate fi tinut a efectua plata. Totusi obligatia sa renaste daca este desfiintat contractul de preluare a datori ei (art. 1604 NCC). b) creditorul nu cunostea existenta starii de insolvabilitate a noului debitor; Debitorul initial raspunde în solidar cu noul debitor daca creditorul nu avea cuno stinta de starea de insolvabilitate a noului debitor. Dimpotriva, daca insolvabilitatea îi era cunoscuta, dar totusi a c onsimtit la preluarea de datorie, debitorul initial este liberat. Opinam ca efectuarea formalitatilor de opozabili tate în cazul persoanelor juridice împotriva carora a fost deschisa procedura insolventei nu are semnificatia cunoaste rii starii de insolvabilitate, întrucât insolventa are semnificatia insuficientei fondurilor banesti disponibile pen tru plata datoriilor certe, lichide si exigibile (art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei), iar nu, în mod necesar, a unui pasiv superior activului, deci a unei stari de insolvabilitate. 3. Natura raspunderii. Având în vedere ca raporturile contractuale ale debitorului i nitial cu creditorul sau
înceteaza la data perfectarii contractului de preluare a datoriei (data exprimarii consimtamântului creditorului), consideram ca raspunderea creditorului nu este de natura contractuala. Apreciem ca suntem în prezenta unei raspunderi sui generis, subsidiara si subordonata dovedirii faptului ca sunt întru nite conditiile prevazute de lege (concomitenta starii de insolvabilitate cu momentul preluarii datorie, ignorarea de catre creditor a starii de insolvabilitate a noului debitor). Art. 1602. Accesoriile creantei (1) Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe ca re le are în legatura cu datoria preluata. (2) Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existentei garantiilor creante i, afara de cazul când acestea nu pot fi despartite de persoana debitorului. (3) Cu toate acestea, obligatia fideiusorului sau a tertului care a constituit o garantie pentru realizarea creantei se va stinge daca aceste persoane nu si-au dat acordul la pr eluare. [art. 15601562, 1558, art. 2321 alin. (5) NCC] Comentariu 1. Regula. Obligatia se transfera noului debitor în starea în care se afla în patrimon iul debitorului initial la data încheierii conventiei de preluare de datorie. Drepturile creditorului legate de ob ligatia transferata nu sunt afectate, neputându-se echivala consimtamântul creditorului la preluare cu prezumtia ca acesta ar fi acceptat o situatie mai putin favorabila decât cea avuta în raport cu debitorul initial. Prin urmare, creditorul va beneficia de aceleasi conditii de efectuare a platii; de exemplu, va avea dreptul de a activa o clauza privitoare la scadenta anticipata a sumei împrumutate, în cazul neefectuari i platii unei rate. Garantiile ce poarta asupra bunurilor debitorului initial se conserva. Aceste dr epturi nu sunt afectate de preluarea datoriei, deoarece raportul obligational nu este afectat de schimbarea debitorul ui. Totodata, creditorul beneficiaza de toate celelalte accesorii ale creantei (de e xemplu, o anumita dobânda pentru întârzierea la plata, stipulata în contractul încheiat cu debitorul initial), poate intr oduce orice actiune în justitie prin care sa protejeze creanta actiune oblica (art. 1560-1561 NCC), actiune pauliana (art. 1562 NCC si urm.), sa faca acte de întrerupere a cursului prescriptiei, sa ia orice alte masuri pentru conservarea dreptului sau în raport cu noul creditor (art. 1558 NCC). 2. Exceptii. De la regula descrisa mai sus, legiuitorul instituie doua exceptii. Potrivit alin. (2) al art. 1602 NCC, nu se transmit prin preluarea de datorie: a) garantiile creantei ce nu pot fi separate de persoana debitorului [de exemplu , o scrisoare de garantie emisa de o banca în favoarea debitorului initial, în care nu apare o stipulatie care sa permita transmiterea garantiei art. 2321 alin. (5) NCC]; b) obligatia fideiusorului si obligatia tertului ce a constituit o garantie real a, daca acestia nu si-au exprimat acordul la preluarea de datorie. Cu privire la aceasta din urma exceptie, opinam ca în cazul în care debitorul nu est e liberat (preluarea de datorie
cumulativa), garantia nu se stinge, fideiusorul si cel ce a constituit o garanti e reala în favoarea debitorului initial fiind tinuti a raspunde în cazul în care acesta este chemat a efectua plata (în condit iile prevazute în materia fideiusiunii sau, dupa caz, a ipotecii). Art. 1603. Mijloacele de aparare (1) Daca din contract nu rezulta altfel, noul debitor poate opune creditorului t oate mijloacele de aparare pe care le-ar fi putut opune debitorul initial, în afara de compensatie sa u orice alta exceptie personala a acestuia din urma. (2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de aparare întemeiate pe r aportul juridic dintre noul debitor si debitorul initial, chiar daca acest raport a fost motivul determinant al preluarii. Comentariu 1. Transmiterea mijloacelor de aparare. Noul debitor, substituindu-se debitorulu i initial, beneficiaza de toate mijloacele de aparare ce puteau fi invocate de acesta. Astfel, poate opune creditorului faptul ca obligatia nu exista ori ca era stinsa la momentul preluarii, ca actul generator de obligatii era nul sau anulabil, inclusiv ca urmare a incapacitatii debitorului initial ori a vreunui viciu de consimtamânt. El poate, de asemenea, opune exceptia de neexecutare, poate cere reducerea propriei prestatii ori rezolutiunea, poate fol osi clauza de arbitraj inserata în contractul dintre creditorul initial si debitor (a se vedea Documentele preparat orii ale Principiilor Unidroit, Study LDoc.92, p. 28, sursa: www.unidroit.org). 2. Exceptie. Cel ce preia datoria nu poate opune creditorului exceptiile persona le ale debitorului initial, adica cele care nu sunt legate de obligatia preluata, ci de alte raporturi ori împrejurari pe rsonale care îl privesc pe debitor. De exemplu, noul debitor nu poate opune creditorului compensatia cu o datorie a deb itorului initial. 3. Mijloace de aparare rezultând din raporturile dintre debitorul initial si cel c e preia datoria. Noul debitor nu poate opune creditorului exceptiile ce rezulta din raporturile d intre noul debitor si debitorul initial. De exemplu, neexecutarea obligatiilor asumate de debitorul initial fata de noul debitor în considerarea preluarii ori nevaliditatea contractului încheiat cu debitorul initial. Art. 1604. Ineficacitatea preluarii datoriei (1) Când contractul de preluare este desfiintat, obligatia debitorului initial ren aste, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de tertii de buna-credinta. (2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datori a, afara numai daca acesta din urma dovedeste ca nu poarta raspunderea desfiintarii contractulu i si a prejudiciilor suferite de creditor. Comentariu 1. Ineficacitate. În cazul în care contractul de preluare a datoriei a fost desfiint at, fie ca efect al anularii sau declararii nulitatii absolute a contractului, fie ca efect al rezolutiunii (deci urmare a neexecutarii contractului), obligatia debitorului initial renaste. Asadar, chiar daca a fost liberat prin pr
eluarea datoriei, debitorul initial va fi tinut sa execute obligatia. Totusi drepturile dobândite de tertii de buna-credinta ramân câstigate. Este, de exemplu, cazul fideiusorilor carora li s-a stins obligatia de garantie personala odata cu transferul obligatiei în patrimoniul noului debitor. 2. Daune-interese. Daca preluarea de datorie nu poate afecta situatia creditorul ui, nici desfiintarea sa nu poate aduce atingere drepturilor creditorului. Tocmai de aceea, urmând solutia art. 180 alin. (2) din Codul elvetian al obligatiilor, noul Cod civil prevede dreptul creditorului la daune-interese pent ru orice prejudiciu ce ar rezulta din desfiintarea contractului. Raspunderea pentru acest prejudiciu revine celui ce a preluat datoria, indiferent daca preluarea a fost realizata prin contract cu creditorul sau doar cu consimtamântul acestuia. Debitorul ce a preluat datoria poate paraliza actiunea creditorului, daca dovedeste ca desfiintarea con tractului nu îi este imputabila. Sectiunea a 2-a. Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul Art. 1605. - Acordul creditorului Art. 1606. - Comunicarea preluarii Art. 1607. - Termenul de acceptare Art. 1608. - Obligatiile tertului Art. 1605. Acordul creditorului Preluarea datoriei convenita cu debitorul îsi va produce efectele numai daca credi torul îsi da acordul. Comentariu efecte. Daca în cazul preluarii de datorie prin conventie în 1. Acordul creditorului cheiata cu creditorul, consimtamântul creditorului, fiind parte contractanta, este necesar pentru însasi va labilitatea conventiei, în cazul preluarii datoriei prin contract încheiat cu debitorul, consimtamântul creditorului este necesar pentru ca preluarea de datorie sa îsi produca efectele. Asa cum s-a aratat în doctrina româneasca recenta (a se vedea L. Retegan, Cesiunea d e creanta), acordul creditorului la preluarea de datorie este un consimtamânt efectual în textul corespond ent din Codul civil german, § 415, se foloseste termenul efectivitate ( its effectiveness is subject to ra tification of the obligee ). Cu alte cuvinte, contractul între debitorul initial si noul debitor este valabil încheiat de la momentul realizarii acordului de vointa al celor doi cocontractanti, dar el nu produce efecte, ca operatiune de p reluare de datorie, decât de la data exprimarii consimtamântului creditorului cedat. Pâna la data la care creditorul îsi ex prima acordul, nu putem vorbi de o preluare de datorie veritabila, ci de ceea ce doctrina elvetiana a numit pr eluarea interna de datorie (a se vedea P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, p. 278-280). Art. 1606. Comunicarea preluarii (1) Oricare dintre contractanti poate comunica creditorului contractul de prelua re, cerându-i sa îsi dea acordul. (2) Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea. (3) Cât timp creditorul nu si-a dat acordul, contractantii pot modifica sau denunt a contractul.
(art. 1199-1200 NCC) Comentariu 1. Comunicarea conventiei. În vederea obtinerii consimtamântului creditorului, orica re dintre cei doi cocontractanti, debitorul initial sau noul debitor, poate efectua formalitatile de comunicare a conventiei intervenite între acestea, legiuitorul prezumând ca ambele parti au interes în a conferi eficienta acordului lor de vointa. Legea nu prevede anumite cerinte pentru validitatea comunicarii. Opinam ca orice modalitate de comunicare ce poate certifica primirea este valabila, nefiind absolut necesara notificarea pri n executor judecatoresc. În cazul neefectuarii comunicarii, nu se poate pretinde creditorului exprimarea ac ordului sau, chiar daca acesta avea cunostinta de preluare. 3. Denuntarea preluarii. Întrucât pâna la data exprimarii consimtamântului creditorului preluarea de datorie nu afecteaza situatia acestuia, contractantii pot modifica sau denunta contractu l. Aceste dispozitii nu reprezinta o aplicare în materia contractului de preluare de datorie a regulilor generale privitoare la revocarea ofertei de a contracta (art. 1199-1200 NCC), deoarece într e debitorul initial si noul debitor a fost încheiat valabil un contract, iar comunicarea facuta creditorului nu este o o ferta, ci o formalitate ulterioara încheierii contractului, esentiala însa, întrucât de consimtamântul creditorului depinde p roducerea efectelor juridice ale preluarii de datorie. De asemenea, nu exista identitate între oferta de a contracta si comunicarea preluarii de datorie, întrucât prin exprimarea consimtamântului creditorul nu devine p arte contractanta în conventia încheiata de debitorul initial si noul debitor, ci el devine creditorul noului debitor, ca efect al preluarii de datorie acceptate, exercitând în raport cu acesta toate drepturile pe care le avea împ otriva primului creditor (cu exceptia celor strict legate de persoana acestuia). Diferente exista si din pers pectiva temporala: daca oferta poate fi revocata pâna la momentul ajungerii sale la destinatar, comunicarea preluarii este revocata (implicit, prin denuntarea contractului de preluare a datoriei), pâna la momentul exprimarii consi mtamântului creditorului. Art. 1607. Termenul de acceptare (1) Contractantul care comunica preluarea datoriei creditorului îi poate stabili u n termen rezonabil pentru raspuns. (2) Daca ambii contractanti au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabil ind termene diferite, raspunsul urmeaza sa fie dat în termenul care se împlineste cel din urma. (3) Preluarea datoriei este considerata refuzata daca creditorul nu a raspuns în t ermen. Comentariu 1. Termen pentru exprimarea consimtamântului. Mecanismul preluarii de datorie are efectul accelerarii raporturilor economice, dar acest avantaj nu se concretizeaza decât daca cei trei poli ai acestei operatiuni juridice actioneaza în termene rezonabile. Tocmai de aceea, art. 1607 NCC prevede posibilit atea debitorului initial sau a noului debitor, care comunica creditorului conventia, sa-i solicite acestuia sa îs i formuleze pozitia într-un anumit
termen. În cazul în care ambii contractanti au comunicat conventia de preluare a datoriei, f ixând însa termene diferite, creditorul va putea raspunde în termenul care se întruneste ultimul (care nu este, în mod necesar, cel mai lung, în cazul unor comunicari neconcomitente). Legiuitorul român introduce o cerinta pentru termenul acordat creditorului (pe car e nu o regasim în modelele acestui articol § 415 din Codul civil german si art. 177 din Codul civil elvetian) , si anume caracterul rezonabil. Rezonabilitatea termenului va fi apreciata în functie de împrejurari (de exemplu, se va avea în vedere timpul necesar creditorului pentru a verifica solvabilitatea noului debitor, se va tine seama, daca este cazul, de calitatea de profesionist a creditorului s.a.). Art. 1608. Obligatiile tertului (1) Cât timp creditorul nu si-a dat acordul sau daca a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat sa îl libereze pe debitor, executând la timp obligatia. (2) Creditorul nu dobândeste un drept propriu împotriva celui obligat sa îl libereze p e debitor, cu exceptia cazului în care se face dovada ca partile contractante au voit altfel. (a rt. 9.2.6 din Principiile Undroit) Comentariu 1. Preluarea interna de datorie. Concept. În situatia în care conventia încheiata între debitorul initial si cel ce se obliga a prelua obligatia nu este ratificata de creditor, operatiunea juri dica triunghiulara a preluarii de datorii nu se realizeaza, deci obligatia nu se transfera în patrimoniul noului debitor în st area în care se gasea în patrimoniul debitorului initial. Totusi partile au încheiat o conventie valabila, prin care debitorul initial este în dreptatit sa pretinda noului debitor sa execute obligatia la a carei preluare s-a angajat. Este ceea ce doctrina elve tiana (a se vedea P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, p. 895), doctrina româneasca, facând referire la reglem entarea elvetiana si germana (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 283) si, recent, la dispozitiile din noul Cod civil (a se vedea L. Retegan, Cesiunea de creanta), numesc preluare sau cesiune interna de datorie . Conventie încheiata între debitor si cel ce preia datoria si producând efecte doar între acestia, preluarea interna de datorie a fost admisa si în sisteme de drept care nu cunosteau cesiunea de datorie . De exemplu, în doctrina franceza se arata ca în raporturilor lor interne (debitor initial, nou debitor, n.n., C.R.) conventia este valabila, desi fara efect fata de creditor, care continua sa aiba cunostinta doar de debitorul initial; ob ligatia se va executa la scadenta, fara obiectie, ( ) întrucât plata pentru altul este admisa (a se vedea J. Carbonnier, Droit civil, volume 4, Les Obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 1956, p. 463). 2. Efecte. Noul Cod civil, urmând sursa sa de inspiratie, & 415 alin. (3) din Codu l civil german, nu denumeste contractul de preluare interna de datorie , ci precizeaza efectele acestuia. Aceeas i abordare o regasim si în Principiile Undroit (art. 9.2.6.), care, sub un titlu generic, Third party perfor mance , prevad efectele întelegerii ( arrangement ) între parti (a se vedea Documentele preparatorii ale Principiilor Unid
roit, Study L-Doc.92, p. 24-27, sursa: www.unidroit.org). Preluarea interna de datorie are efecte diferite în raport cu veritabila preluare de datorie: ea obliga pe cel care preia datoria sa faca plata, dar nu îi confera acestuia niciun drept în raport cu creditor ul; singurele temeiuri pentru neefectuarea platii rezulta din raporturile cu cocontractantul sau (nexecutarea obligatiilor asumate de acesta în schimbul preluarii datoriei). De asemenea, preluarea de datorie interna nu are c a efect stingerea unor eventuale garantii personale, astfel cum este cazul într-o preluare de datorie veritabila (s tingerea obligatiilor de garantie se produce la momentul efectuarii platii). Fata de creditor, preluarea interna de datorie nu produce efecte juridice. În cazu l în care cel ce s-a obligat fata de debitor sa faca plata nu executa obligatia, creditorul nu se poate îndrepta împotriv a celui ce s-a obligat a prelua obligatia, ci împotriva debitorului sau, putând folosi garantiile, inclusiv pe cele personale, pe care contractul cu debitorul sau i le-a conferit. Bineînteles, debitorul va putea chema în garantie pe cel obligat a-i face plata sau, daca a efectuat plata, va putea regresa împotriva acestuia. Capitolul IV. Novatia Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck , Bucuresti, 2004 (citata în continuare I. Adam, Obligatiile); J.-L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur limitée, Montréal, 1999, tome 2; H. Capitant, A. Weil, Fr. Terré, Les grands arrêts de la juris prudence civile, 7-ème édition, Dalloz; E. Gaudemet, H. Desbois, J. Gaudemet, Théorie générale des obligations, Sirey, 1965; C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librariei Universala , 1925; L. Pop, T ratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L . Pop, Obligatiile, vol. I); T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica Bucuresti, 196 8; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations, tome I, Litec, Paris, 1996; C. Statescu, C. Bîrsan, Drep t civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în contin uare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 7-èm e édition, Dalloz, 1999; I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligatii. Art. 1164-1649. Comentarii si explicatii. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare I. Turcu, Noul Cod civil). Art. 1609. - Notiune si feluri Art. 1610. - Proba novatiei Art. 1611. - Garantiile creantei novate Art. 1612. - Mijloacele de aparare Art. 1613. - Efectele novatiei asupra debitorilor solidari si fideiusorilor Art. 1614. - Efectele novatiei asupra creditorilor solidari Art. 1609. Notiune si feluri (1) Novatia are loc atunci când debitorul contracteaza fata de creditor o obligati e noua, care înlocuieste si stinge obligatia initiala. (2) De asemenea, novatia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieste pe cel i nitial, care
este liberat de creditor, stingându-se astfel obligatia initiala. În acest caz, nova tia poate opera fara consimtamântul debitorului initial. (3) Novatia are loc si atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui initial, fata de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligatia veche. (art. 1179, 13151320, 1599-1608, 1610 NCC) Comentariu 1. Aspecte preliminare. Novatia este o conventie prin care partile sting o oblig atie veche, înlocuind-o cu o obligatie noua (a se vedea: L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 296; T.R. Popescu, P . Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1968, p. 401-414; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Dro it civil. Obligations, tome I, Litec, Paris, 1996, p. 252). Prima componenta a mecanismului novatie o reprezinta stingerea unei obligatii. I ata de ce, în vechea reglementare, novatia era tratata la materia modalitatilor de stingere a obligat iilor (Titlul III, Capitolul 8, Sectiunea a 2-a, Despre novatiune din Codul civil de la 1864). Ceea este însa specific operati unii juridice a novatiei este ca, desi raportul juridic se stinge, aceasta stingere nu are ca efect încetarea sa, ci transformarea într-un raport obligational nou. Efectele obligatiei initiale se convertesc în efectele obligatiei noi (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Teoria generala a obligatiilor, p. 24). Tocmai de aceea, noul Cod civil ab ordeaza institutia novatiei din perspectiva dinamicii operatiunii, plasând reglementarea sa în titlul distinct dedic at transmisiunii si transformarii obligatiilor (Titlul al VI-lea al Cartii a V-a). Potrivit noii conceptii, novatia este singura modalitate de transformare a oblig atiilor . Delegatia perfecta conventia prin care debitorul aducea în locul sau un alt debitor, delegat ul, primul fiind liberat , careia Codul civil de la 1864 (art. 1132) îi recunostea aceleasi valente de operatiune ju ridica de transformare a obligatiilor, a fost integrata institutiei novatiei, raspunzând opiniei constante a doctrinei, pot rivit careia delegatia perfecta este, în fapt, o novatie. Delegatia imperfecta conventia prin care debitorul aducea alatu ri de sine un alt codebitor , reglementata de acelasi art. 1132 C.civ., este, potrivit noului Cod civil, o pre luare de datorie cumulativa, fiindu-i asadar aplicabile dispozitiile ce reglementeaza aceasta institutie (art. 1599-16 08 NCC). În privinta interesului practic al novatiei, apreciem ca acesta va continua sa se diminueze, în conditiile consacrarii legislative a unor instrumente simplificate de schimbare a debitorului unui rapo rt obligational preluarea de datorie (art. 1599-1608 NCC) si cesiunea contractului (art. 1315-1320 NCC). Nova tia, institutie ce îsi are originea în dreptul roman, a avut o mare importanta la Roma în perioada în care transmisiunea ob ligatiilor nu era posibila. În fapt, novatia a aparut ca mijloc deturnat de realizare a transmisiunii de obliga tii; ea permitea înlocuirea indirecta a creditorului sau debitorului cu o alta persoana (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 297). Novatia prin schimbare de creditor este foarte putin folosita astazi, cesiunea de creanta fiind prefera ta, întrucât ea raspunde interesului legitim al partilor de a pastra, în patrimoniul noului creditor, toate drepturile
legate de creanta care apartinusera creditorului initial. În lumina acestor date, prin consacrarea legislativa a cesiunii de datorie si a ce siunii contractului utilitatea practica a novatiei va fi în scadere. Singura forma cu potential de valorificare ramâne novatia obiectiva (novarea obiectului, modalitatilor sau cauzei obligatiei), care va continua sa constituie un mecanism juridic util, în special din perspectiva renegocierii datoriilor. 2. Conditiile novatiei. Novatia este un contract, în consecinta pentru încheierea sa valabila trebuie întrunite conditiile esentiale pentru validitatea contractelor: capacitatea de a contracta , consimtamântul valabil al partilor, un obiect determinat, posibil si licit, o cauza valabila a obligatiilor (art. 1179 NCC). Pe lânga acestea, novatia trebuie sa întruneasca însa si o serie de conditii specifice : a) existenta unei obligatii valabile, care urmeaza a se stinge prin novatie; Nu poate fi vorba de o novatie fara stingerea unei obligatii vechi. Daca obligat ia pe care partile au decis sa o noveze este deja stinsa sau a fost anulata ori daca este nula absolut, nu poate fi nova ta. Dimpotriva, o obligatie anulabila poate fi novata, nulitatea relativa a actului juridic initial putând fi acoperita prin efectul novatiei. Totusi, daca partea care putea cere anularea continua sa fie incapabila sau cu consimtamântul viciat cân d îsi exprima acordul de vointa pentru încheierea contractului, novatia nu are efectul confirmarii obligatiei anul abile si este, ea însasi, susceptibila de a fi desfiintata. De asemenea, daca cel care încheie contractul de novatie este deplin capabil, dar nu cunoaste faptul ca obligatia ce se stinge este anulabila, consimtamântul pe care îl exprima n u va avea efectul confirmarii obligatiei vechi, deci novatia va fi si ea anulabila (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Teoria generala a obligatiilor, p. 25). b) nasterea unei obligatii noi valabile; Daca noua obligatie este nula absolut, raportul juridic obligational nu s-a tran sformat si continue sa subziste vechea obligatie. Daca obligatia noua este anulabila, ea va putea fi confirmata expres sau tacit, prin expirarea termenului de prescriptie a actiunii în anulare. Confirmarea va acoperi nulitatea relativa si va valida retroactiv obligatia, de la momentul novatiei. În cazul în care conventia este anulata, novatia se considera ca nu a avut loc, deci obligatia initiala nu a fost stinsa. Aceasta solutie a fost temperata în jurisprudenta franc eza, care a decis, cu titlu de sanctiune, ca creditorul nu se poate prevala de obligatia originara, daca, în cunostinta de c auza, a înlocuit-o cu o obligatie noua care a fost anulata din cauza faptei sale culpabile (a se vedea referinta la jur isprudenta Curtii de Casatie franceze în L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 301-302). c) noua obligatie trebuie sa contina un element nou; Pentru a fi în prezenta unei novatii, obligatia contractata care stinge obligatia veche trebuie sa contina un element de noutate, adica sa implice schimbarea uneia din parti, schimbarea cauzei, a ob iectului sau a modalitatilor obligatiei (a conditiei sub care este asumata). Transformarea unei obligatii din obligatie sub conditie în obligatie pura si simpl a sau invers este considerata novatie. Adaugarea sau modificarea unei conditii nu transforma însa na
tura obligatiei, de aceea, în doctrina, aceasta modificare nu a fost calificata ca novatie. De asemenea, schim barile cu privire la termenul unei obligatii nu sunt considerate novatii, întrucât termenul, ca modalitate a obligatiei , afecteaza doar executarea obligatiei, nu existenta acesteia (a se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, Teoria gen erala a obligatiilor, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1968, p. 402; I. Adam, Obligatiile, p. 521). Nu suntem în prezenta unei novatii când debitorul constituie o garantie în favoarea cr editorului si nici în cazul în care renunta la o astfel de garantie. d) trebuie sa existe intentia de a nova. Partile încheie contractul cu intentia ca efectele acestuia sa fie stingerea unei obligatii si nasterea concomitenta a unei noi obligatii. Fara intentia de nova, chiar daca exista cele lalte elemente ale operatiunii, nu suntem în prezenta unei novatii. Vointa partilor de nova trebuie sa fie neîndoielnic a, ea nu poate fi prezumata (art. 1610 NCC). Intentia de a nova are trei componente: a) intentia de a stinge obligatia veche, b) intentia de a crea o obligatie noua; c) intentia de a asocia cele doua efecte, fiecare trebuind sa fie cauza ce nasterea obligatiei noi stinge leilalte obligatia veche si, invers, stingerea obligatiei vechi da nastere noii obligatii ( a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 302). Elementul subiectiv, intentia de a crea o obligatie noua, trebuie sa apartina fi ecareia dintre parti. Daca vointa uneia dintre parti este diferita, novatia nu opereaza. De exemplu, daca un debit or se angajeaza alaturi de debitorul initial sa plateasca datoria, nu avem de-a face cu o novatie, chiar daca primul debitor urmarea aceasta. Ea poate fi o preluare de datorie cumulativa, daca sunt întrunite conditiile prevazute la art. 1 599-1608 NCC, sau putem fi în prezenta a doua obligatii distincte fata de acelasi creditor. Existenta vointei de a nova distinge novatia de o simpla modificare a obligatiei . Astfel, în cazul novatiei, partile urmaresc sa înlocuiasca o obligatie cu alta, schimbând un element substantial al ace steia (obiectul, de exemplu), pe când modificarea urmareste doar revizuirea conditiilor de executare a obligatiilor (diminuarea dobânzii, renuntarea la un comision de rambursare s.a.). Intentia de a nova deosebeste novatia de rezilierea contractului sau desfacerea de comun acord, mutuus disensus, a contractului, urmate de încheierea unui nou contract. Astfel, daca cele din urma sunt operatiuni distincte (reziliere sau desfacere si încheiere a unui nou contract), novatia este o operati une singulara, care produce doua efecte concomitente (stingerea obligatiei vechi si nasterea obligatiei noi) . Distinctia este importanta din perspectiva valabilitatii celor doua contracte. Astfel, daca în cazul novatiei, de valabilitatea obligatiei vechi depinde nasterea obligatiei noi si invers, în cazul desfacerii sau rezilierii urmate de înch eierea unui nou contract, acest rationament nu este valabil (de exemplu, daca un contract de închiriere între un act ionar si societatea la care detine actiuni este reziliat, pentru ca apoi fostul locator sa decida aportarea dreptul ui de proprietate asupra imobilului la capitalul societatii, în schimbul unor noi actiuni emise de societate, nulitatea a portului nu produce efecte fata de
rezilierea operata, contractul de închiriere ramâne reziliat, iar obligatia debitoru lui folosintei bunului ramâne stinsa). 3. Novatia si alte operatiuni juridice. Novatia este o operatiune juridica de tr ansformare a obligatiei. Desi prezinta similaritati cu cesiunea de creanta (novatia prin schimbare de creditor ) sau cu preluarea de datorie (novatia prin schimbare de debitor), diferenta esentiala în raport cu acestea cons ta în faptul ca prin novatie nu se transmite obligatia dintr-un patrimoniu în altul (cu pastrarea naturii contr actuala, delictuala , a garantiilor si a celorlalte accesorii), ci se transforma: obligatia initiala se stinge, acee asi soarta având-o si drepturile legate de obligatia stinsa; în plus, obligatia noua poate fi de alta natura decât obligatia st insa daca obligatia initiala poate avea natura delictuala, obligatia noua este întotdeauna contractuala. Ca si subrogatia, novatia opereaza o schimbare a creditorului. Spre deosebire de aceasta însa, în cazul novatiei obligatia initiala nu se transmite la noul creditor, ci se transforma într-una nou a. Debitorul nu va putea opune noului creditor exceptiile legate de vechea obligatie. 4. Felurile novatiei. Noul Cod civil, dupa modelul vechiului Cod civil, nu defin este operatiunea juridica a novatiei, ci prezinta modalitatile în care aceasta se poate realiza: a) debitorul contracteaza fata de creditor o obligatie noua, care înlocuieste si s tinge obligatia initiala; b) debitorul nou îl înlocuieste pe cel initial, care este liberat de creditor, stingân du-se astfel obligatia initiala (novatia prin schimbare de debitor); c) creditorul este substituit celui initial, fata de care debitorul este liberat , stingându-se astfel obligatia veche (novatia prin schimbare de creditor). În functie de elementul novat, novatia este obiectiva sau subiectiva. Prima forma, prezentata la lit. a) de mai sus, presupune identitate de parti, cr editor-debitor, dar implica modificarea cauzei, a obiectului sau modalitatilor obligatiei (de exemplu, parti le convin ca suma datorata de debitor cu titlu de pret al contractului de vânzare este pastrata de a cesta, dar cu titlu de împrumut). A doua forma, novatia subiectiva, apare într-una dintre modalitatile enumerate la lit. b) si c). Novatia prin schimbare de debitor [lit. b)] are loc atunci când o terta persoana s e angajeaza fata de creditor sa îi plateasca datoria, fara ca prin aceasta sa ceara consimtamântul sau concursul debitorului initial. Prin efectul novatiei, debitorul este liberat. Pin aceasta, novatia se deosebeste de preluare a de datorie cumulativa, în cazul careia creditorul poate opta între a-l libera pe debitor sau a-l tine, în continuare, oblig at, alaturi de noul debitor. În cazul novatiei prin schimbare de creditor, debitorul se obliga fata de noul cre ditor si este liberat de obligatia fata de creditorul initial. Cu alte cuvinte, creditorul initial îl liber eaza pe debitorul sau în schimbul unei obligatii pe care acesta din urma si-o asuma fata de o alta persoana, noul credi tor (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 304). Spre deosebire de cesiunea de creanta, care este un acord între creditorul initial (cedent) si noul creditor (cesionar), novatia prin schimbare de creditor este o conventie dintre debitor si noul credi tor. În plus, spre deosebire de
cesiunea de creanta, contract a carui valabilitate nu depinde de consimtamântul de bitorului cedat, în cazul novatiei prin schimbare de creditor, consimtamântul creditorului initial este obligatoriu. Art. 1610. Proba novatiei Novatia nu se prezuma. Intentia de a nova trebuie sa fie neîndoielnica. (1609 NCC) Comentariu 1. Intentia de a nova element esential. Intentia de a crea o noua obligatie este element esential al novatiei. Lipsa acestei intentii face ca novatia sa nu existe (a se vedea comentariul art. 1609 NCC). 2. Inoperabilitatea prezumtiei. În materia probei intentiei de a nova, noul Cod ci vil pastreaza conceptia anterioarei reglementari, potrivit careia novatia nu se prezuma. Valorificând doct rina româneasca în interpretarea art. 1330 C.civ., se prevede ca vointa partilor de a substitui o obligatie noua uneia vechi trebuie sa fie neîndoielnica. În formularea vechiului Cod civil, vointa de a nova trebuia sa rezulte evident din act . Doctrina a sustinut unanim însa ca prin act se întelege actul juridic, în sens de negotium, iar nu de înscris constatator, instrumentum, deci intentia de a nova trebuie sa fie certa si clara , iar nu sa fie consemnata în înscrisul constatator al novatiei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 303). 3. Sarcina probei. Proba intentiei de a nova revine celui ce sustine existenta n ovatiei. În acest scop, pot fi folosite toate mijloacele de proba prevazute de lege pentru dovada faptelor juridice (înscr isuri, proba cu martori, prezumtii însa nu prezumtia ca intentia de a nova exista). Art. 1611. Garantiile creantei novate (1) Ipotecile care garanteaza creanta initiala nu vor însoti noua creanta decât daca aceasta s-a prevazut în mod expres. (2) În cazul novatiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanta ini tiala nu subzista asupra bunurilor debitorului initial fara consimtamântul acestuia din urma si nici nu se stramuta asupra bunurilor noului debitor fara acordul sau. (3) Atunci când novatia opereaza între creditor si unul dintre debitorii solidari, i potecile legate de vechea creanta nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contracteaza noua datorie. Comentariu 1. Regula. Articolul 1611 NCC face aplicarea, în materia garantiilor constituite p entru executarea obligatiei, a efectului specific al novatiei cel de stingere a obligatiei vechi. Asadar, conse cinta stingerii obligatiei asumate de debitor o constituie pierderea de catre creditor a garantiilor asupra bunurilor debitorului sau. Bineînteles, partile pot stipula contrariul. Solutia este aplicata, în mod corespunzator, si în s ituatia pluralitatii de debitori, când doar unul dintre codebitori contracteaza noua datorie (ipotecile legate de ve chea creanta nu se transfera decât asupra codebitorului care are si calitatea de debitor în obligatia care se naste). 2. Exceptia. Daca regula stabilita de alin. (1) urmeaza solutia traditionala a C odului civil de la 1864 (art. 1134-1136), exceptia prevazuta de alin. (2) este inovatoare. Acest text, inspirat de art. 16 63 din Codul civil Québec, ofera sanse
noi mecanismului novatiei, care, asa cum arata profesorul Ion Turcu în recenta sa lucrare de comentarii si explicatii asupra Noului Cod civil, face deliciul profesorilor, dar, de multe ori nu se întâlnes te în practica nici în decursul unei cariere juridice (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil, p. 689). Astfel, îndepartându-se de la ideea ca novatia nu transfera garantiile, noul Cod civ il prevede ca în cazul unei novatii prin schimbare de debitor, ipotecile legate de creanta initiala pot subzista dac a debitorul initial a consimtit la aceasta. Trecând, asadar, peste efectul stingerii obligatiei si accentuând ideea de transformare (care nu înseamna identitate de obligatie, ci remodelare, potrivit vointei partilor), noul Cod civ il permite mentinerea anumitor efecte ale obligatiei vechi, modificate prin reintegrarea lor într-un raport obligational nou. Art. 1612. Mijloacele de aparare Atunci când novatia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opu ne creditorului mijloacele de aparare pe care le avea împotriva debitorului initial s i nici cele pe care acesta din urma le avea împotriva creditorului, cu exceptia situatiei în care, în aces t ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absoluta a actului din care s-a nascut obligati a initiala. [art. 1247 alin. (2), art. 1603 alin. (2), art. 1611 NCC] Comentariu 1. Stingerea obligatiei vechi efecte în planul mijloacelor de aparare. Daca art. 1 611 NCC reprezinta aplicarea efectului stingerii obligatiei vechi în materia garantiilor legate de cr eanta ce se stinge prin novatie, art. 1612 NCC constituie aplicarea aceluiasi efect în privinta mijloacelor de aparare ale de bitorului noii obligatii. Asadar, regula este ca noul debitor nu va putea opune creditorului mijloacele de aparare pe care debitorul initial le avea la îndemâna în temeiul obligatiei stinse, cu exceptia posibilitatii de a invoca n ulitatea absoluta a actului din care s-a nascut obligatia initiala. Aceasta nu este însa o exceptie veritabila, într ucât, potrivit dispozitiilor generale în materia nulitatii, declararea nulitatii absolute poate fi ceruta de orice persoa na interesata, pe cale de actiune sau de exceptie. Vorbim, asadar, de un drept propriu, nu de un drept legat de creanta s tinsa prin novatie [art. 1247 alin. (2) NCC]. Noul debitor nu va putea invoca împotriva creditorului mijloace de aparare decurgând din raporturile sale cu debitorul. Aceeasi solutie o regasim si în cazul unei alte operatiuni ce implica s chimbarea debitorului preluarea de datorie [art. 1603 alin. (2) NCC]. Art. 1613. Efectele novatiei asupra debitorilor solidari si fideiusorilor (1) Novatia care opereaza între creditor si unul dintre debitorii solidari îi libere aza pe ceilalti codebitori cu privire la creditor. Novatia care opereaza cu privire la debitorul principal îi libereaza pe fideiusori. (2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, du pa caz, al fideiusorilor ca acestia sa fie tinuti de noua obligatie, creanta initiala subzi sta în cazul în care
debitorii sau fideiusorii nu îsi exprima acordul. Comentariu 1. Pluralitate de debitori. În cazul care obligatia initiala este asumata de mai m ulti debitori, doar unul fiind parte în noua obligatie, stingerea obligatiei vechi îi libereaza si ceilalti codebit ori, în raporturile cu creditorul. Ei ramân însa obligati, pentru partea ce le revine din datorie, fata de debitorul care s-a angajat în obligatia ce se naste prin novatie (a se vedea decizia în cauza Edmond c. Banque Toronto-Dominion, [CA] 344, citata în L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté p. 1874). Fideiusorii vor fi liberati de obligatia de garantie constituita în favoarea debit orului principal. 2. Caz particular. Alineatul (2) al art. 1613 NCC releva importanta vointei cred itorului în operatiunea novatiei. Se instituie, astfel, o regula de protectie suplimentara în cazul pluralitatii de deb itori: daca debitorii solidari refuza sau, dupa caz, fideiusorii acestora refuza sa fie tinuti de noua obligatie (în calitate de codebitori sau de fideiusori, în mod corespunzator), creanta initiala subzista, asadar acestia sunt legati prin vechi ul raport obligational (a se vedea articolul relevant din Codul civil Québec, art. 1665; a se vedea, de asemenea, hot arârea în cauza Caisse d entraide économique de Granby c. Bipoly Inc, 1978, J.E 85-724(CS), citata în L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1875). Art. 1614. Efectele novatiei asupra creditorilor solidari Novatia consimtita de un creditor solidar nu este opozabila celorlalti creditori decât pentru partea din creanta ce revine acelui creditor. (art. 1434, 1438-1440 NCC) Comentariu 1. Pluralitatea de creditori. Potrivit regulilor generale în materia obligatiilor solidare, solidaritatea dintre creditori presupune dreptul fiecarui creditor de a cere executarea întregii obliga tii si de a da chitanta liberatorie pentru tot, iar executarea obligatiei în beneficiul unui dintre creditorii solidar i îl libereaza pe debitor în privinta celorlalti creditori solidari (art. 1434 NCC). În privinta altor modalitati de stingere a obligatiei, care implica doar unul dint re codebitorii solidari, liberarea nu opereaza decât fata de acel codebitor. De exemplu, debitorul poate opune unui cred itor solidar stingerea obligatiei ca efect al compensatiei numai în proportie cu partea din creanta ce revine acestu ia din urma (art. 1438 NCC). De asemenea, confuziunea nu stinge creanta solidara decât în proportie cu partea din cr eanta ce îi revine acelui creditor (art. 1439 NCC). În ceea ce priveste remiterea de datorie consimtita de u nul dintre creditorii solidari, aceasta nu îl libereaza pe debitor decât pentru partea din creanta ce îi revine acelui creditor (art. 1440 NCC). Facând aplicarea acestor reguli generale la stingerea obligatiei prin novatie, art . 1614 NCC, preluând solutia art. 1666 din Codul civil Québec, prevede ca novatia consimtita de un creditor solidar (si d eci stingerea obligatiei corelative dreptului de creanta) nu va fi opozabila celorlalti creditori decât pentru partea creanta a creditorului ce a consimtit la novatie. Asadar, debitorul va fi tinut în continuare fata de ceilalti creditori solidari de obligatia veche (a se vedea L. Baudouin, I. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1875).
Titlul VII Stingerea obligatiilor Capitolul I. - Dispozitii generale Capitolul II. - Compensatia Capitolul III. - Confuziunea Capitolul IV. - Remiterea de datorie Capitolul V. - Imposibilitatea fortuita de executare Capitolul I. Dispozitii generale Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck , Bucuresti, 2004 (citata în continuare I. Adam, Obligatiile); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vo l. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); C. State scu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucure sti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile). Art. 1615. - Moduri de stingere a obligatiilor Art. 1615. Moduri de stingere a obligatiilor Obligatiile se sting prin plata, compensatie, confuziune, remitere de datorie, i mposibilitate fortuita de executare, precum si prin alte moduri expres prevazute de lege. (art . 118 LPA) Comentariu 1. Stingerea obligatiilor. Doctrina a semnalat, în mod constant, ca unele din cate goriile enumerate în cadrul art. 1091 din vechiul Cod civil nu reprezinta propriu-zis mijloace de stingere a obli gatiilor. Astfel, novatia este un mod de transformare a obligatiei, nulitatea si rezolutiunea sunt moduri de desfiinta re a raportului juridic obligational cu efect retroactiv, iar prescriptia extinctiva este un mod de stin gere a dreptului la actiune în sens material (a se vedea: C. Statescu, C. Bîrsan, Teoria generala a obligatiilor, p. 3 77-378; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 440-441; I. Adam, Obligatiile, p. 645).Valorificând opiniile exprimate de doctrina , noul Cod civil prevede în art. 1615 ca moduri de stingere a obligatiilor plata, compensatia, confuziunea, remiterea de datorie , imposibilitatea fortuita de executare, cu mentiunea ca la acestea se pot adauga si alte mijloace expres prevazute de lege. 2. Norme tranzitorii. Se impune, de asemenea, precizarea ca, potrivit dispozitii lor art. 118 LPA, obligatiile extracontractuale nascute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt sup use modurilor de stingere prevazute de acesta. Capitolul II. Compensatia Bibliografie: I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck , Bucuresti, 2004 (citata în continuare I. Adam, Obligatiile); C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Baicoia nu , Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002 (citata în continuare C. Hamangiu s.a., Tra tat de drept civil român); Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligatiile, Ed. Wolters Klu wer, 2009 (citata în continuare, Ph. Malaurie s.a., Obligatiile); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol . I, Regimul juridic general, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); R. Posto lache, Încetarea contractului de fideiusiune în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 6/2011, p. 46-57; C. Statescu , C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucure sti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. C artea V. Despre obligatii. Art. 11641649. Comentarii si explicatii. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continua re I. Turcu, Noul Cod civil); A.-L. Turculeanu, Compensatia. Reglementare. Doctrina. Jurisprudenta. Ed. C.H. Beck, B ucuresti, 2010 (citata în continuare A.-L. Turculeanu, Compensatia). Art. 1616. - Notiune Art. 1617. - Conditii Art. 1618. - Cazuri în care compensatia este exclusa Art. 1619. - Termenul de gratie Art. 1620. - Imputatia Art. 1621. - Fideiusiunea Art. 1622. - Efectele compensatiei fata de terti Art. 1623. - Cesiunea sau ipoteca asupra unei creante Art. 1616. Notiune Datoriile reciproce se sting prin compensatie pâna la concurenta celei mai mici di ntre ele. (art. 2326 NCC) Comentariu 1. Definitie. Potrivit art. 1616 NCC, compensatia este modul de stingere a oblig atiilor care consta în stingerea a doua datorii reciproce, pâna la concurenta celei mai mici dintre ele. Compensatia presupune doua raporturi juridice obligationale distincte în care aceleasi persoane sunt creditor si debito r, una fata de cealalta. Daca obligatiile sunt egale, se sting în întregime, iar daca nu sunt de aceeasi valoare, se sting pâna la concurenta celei mai mici dintre ele. 2. Utilitate practica. Compensatia este un mod simplificat de plata a doua dator ii, având ca efect realizarea în tot sau în parte a creantelor apartinând partilor celor doua raporturi juridice. Doc trina a semnalat interesul scuteste partile de plati economic de ordin general pe care îl prezinta compensatia reciproce si inutile si îngaduie lichidarea datoriilor, fara nicio deplasare de numerar (a se vedea C. Hamangiu s. a., Tratat de drept civil român p. 384). Mai mult, compensatia îi ofera creditorului chirografar echivalentul unei ga rantii. Cel care poate sa se plateasca din ceea ce i se datora este astfel platit ipso facto si cu preferinta fata de ceilalti creditori. Spre exemplu, A îi datoreaza 75 lei lui B, 100 lei lui C, 100 lei lui D. Daca B îi datoreaza el însusi 100 lei lui A, compensatia îi permite sa fie platit cu 75 lei înaintea lui C si D (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiil e p. 699). De asemenea, în doctrina româneasca (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 517) se sustine ca deoarece compensatia constituie o adevarata cauza de preferinta pentru ambele parti, ne a flam în prezenta unei exceptii de la principiul egalitatii în drepturi a tuturor creditorilor chirografari (a se vedea infra, comentariul art. 2326 NCC), dar si ca privilegiul acordat prin compensatie unui singur creditor fata de ceilalti creditori înceteaza în cazul
falimentului deoarece prin declararea falimentului falitul devine incapabil de a mai face plati, iar compensatia este o adevarata plata (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 384) . 3. Efecte. Compensatia legala stinge creantele reciproce întocmai ca si plata, sau mai bine zis ca o îndoita plata (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 386); pe masura ce se s ting creantele se sting toate garantiile (privilegii, ipoteci, gaj, fideiusiune), precum si accesoriile (clauz a penala, pact comisoriu, dobânzi s.a.) acestora. Art. 1617. Conditii (1) Compensatia opereaza de plin drept de îndata ce exista doua datorii certe, lic hide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o suma de bani sau o anumita can titate de bunuri fungibile de aceeasi natura. (2) O parte poate cere lichidarea judiciara a unei datorii pentru a putea opune compensatia. (3) Oricare dintre parti poate renunta, în mod expres ori tacit, la compensatie. [ art. 2505 NCC; art. 379 alin. (4) C.proc.civ.; art. 653 alin. (2)-(4), art. 665 NCPC] Comentariu 1. Felurile compensatiei. Vechiul Cod civil a prevazut expres numai compensatia legala (a se vedea art. 11431153 C.civ. Jurisprudenta si doctrina, de-a lungul timpului, au consacrat si com pensatia conventionala care opereaza prin acordul de vointa al partilor, precum si compensatia judiciara car e este hotarâta de instanta de judecata competenta. 2. Compensatia legala. Conditii. Alineatul (1) al art. 1617 NCC pastreaza soluti a traditionala a dreptului românesc, potrivit careia compensatia opereaza de drept, fara a fi necesar acordul de vointa al partilor sau o hotarâre judecatoreasca, de îndata ce sunt întrunite urmatoarele conditii: a) datoriile sa fie reciproce. Cele doua raporturi obligationale trebuie sa exis te între aceleasi persoane, fiecare având, una fata de cealalta, atât calitatea de debitor, cât si de creditor. Partile pa streaza bunurile ce fac obiectul obligatiei, dar obtin aceeasi satisfactie ca si cum ele si-ar fi efectuat recipr oc platile la care erau tinute prin creantele reciproce (a se vedea A.L. Turculeanu, Compensatia, p. 90). Nu exista datorii re ciproce atunci când o persoana actioneaza în doua calitati diferite, cum ar fi creditor în nume propriu si debitor în calitate de reprezentant al unei terte persoane sau invers, debitor în nume propriu si creditor în calitate de reprez entant; De asemenea, raporturile obligationale trebuie sa existe simultan, la momentul i nvocarii compensatiei legale. Astfel, dupa cum se arata în doctrina, debitorul dintr-un raport de obligatii nu poate sa invoce compensatia între o creanta a sa fata de creditorul sau originar, dupa ce acesta a fost înlocuit de un tert pr in efectul subrogatiei în drepturile creditorului prin plata creantei (pentru alte exemple, a se vedea L. Pop, Obliga tiile, vol. I, p. 518). b) datoriile sa fie certe. Potrivit art. 379 alin. (3) C.proc.civ., creanta cert a este aceea a carei existenta rezulta din însusi actul de creanta sau si din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta [a
se vedea si art. 653 alin. (2) NCPC care prevede ca o creanta este certa când exis tenta ei neîndoielnica rezulta din însusi titlul executoriu]. Doctrina (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 52 0) considera ca orice creanta este certa atunci când existenta sa este sigura si litigioasa, atunci când debitorul contesta e xistenta acesteia; c) datoriile sa fie lichide. Creanta este lichida, potrivit dispozitiilor art. 3 79 alin. (4) C.proc.civ., atunci când câtimea ei este determinata prin însusi actul de creanta sau când este determinabila c u ajutorul actului de creanta sau si a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de ace sta, fie opozabile lui în baza unei dispozitii legale sau a stipulatiilor continute în actul de creanta. Noul Cod de p rocedura civila prevede la art. 653 alin. (3) ca o creanta este lichida atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu contine elementele care permit stabilirea lui. Astfel, nu este lichida o creanta conditi onata, întrucât existenta sa este incerta, si nici o datorie a carei întindere trebuie sa fie stabilita în instanta de catre ju decator; d) datoriile sa fie exigibile, adica sa fie ajunse la scadenta. Potrivit Noului Cod de procedura civila [a se vedea art. 653 alin. (4)], o creanta este exigibila daca obligatia debitorului este aj unsa la scadenta sau acesta este decazut din beneficiul termenului de plata (a se vedea si dispozitiile art. 665 NCPC, po trivit carora debitorul care beneficiaza de un termen de plata va fi decazut, la cererea creditorului, din be neficiul acestui termen, în urmatoarele situatii: debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligatiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizarii executarii silite; debitorul risipeste averea sa; debitorul este în stare de insol vabilitate îndeobste cunoscuta sau, daca prin fapta sa, savârsita cu intentie sau dintr-o culpa grava, a micsorat garantiil e date creditorului sau ori nu le-a dat pe cele promise sau, dupa caz, încuviintate; alti creditori fac executari asupra a verii lui. Se impune mentiunea ca aceste dispozitii nu se aplica atunci când debitor este statul sau o unitate admin istrativ-teritoriala). Absenta exigibilitatii poate fi invocata numai daca ea rezulta dintr-un termen legal sau conventional suspensiv de executare, stabilit în favoarea debitorului; astfel debitorul nu poate fi obligat sa plateasc a înainte de termen, compensatia fiind tot o plata, deoarece ar echivala cu decaderea din beneficiul termenului (a se v edea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 381). De asemenea, doctrina semnaleaza faptul ca nu pot fi compe nsate, nefiind exigibile, obligatiile naturale si obligatiile contractuale sub conditie suspensiva (a se vedea C. Hama ngiu s.a., Tratat de drept civil român p. 385); e) datoriile sa aiba ca obiect o suma de bani (care este esentialmente fungibila ) sau o cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natura, adica fungibile prin natura lor, dar si fungibile înt re ele, ceea ce exclude compensatia pentru obligatii de a face, de a nu face si pentru multe dintre obligatiile de a da (a se vedea Ph. Malaurie s.a., Obligatiile, p. 700). Obligatiile reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot f i înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensatiei legale, creditorul neputând fi obligat sa primeasca d ecât ceea ce i se datoreaza. Compensatia legala opereaza de cele mai multe ori în cazul obligatiilor pecuniare
reciproce (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 519). 2. Compensatia judiciara, recunoscuta de doctrina (a se vedea: C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român p. 386; C. Statescu, C. Bîrsan, Teoria generala a obligatiilor, p. 382; L. Pop, Ob ligatiile, vol. I, p. 533) si consacrata de jurisprudenta (a se vedea: ICCJ, sect. com., dec. nr. 3716/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 156; ICCJ, sect. com., dec. nr. 1694/2004, în Dreptul nr. 11/2005, p. 265), este reglementata la alin. (2) al art. 1617 NCC. Doctrina (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 386) define ste compensatia judiciara ca fiind aceea pe care o face justitia, sesizata de o reclamatie si de o cerere reconventi onala . Astfel, compensatia judiciara opereaza atunci când creditorul îl cheama în instanta pe debitor, iar acesta formuleaz a o cerere reconventionala; daca cele doua actiuni sunt întemeiate si fiecare debitor este în acelasi timp si cr editor al celeilalte, instanta va dispune compensatia obligatiilor reciproce. Tot astfel, daca nu sunt îndeplinite c onditiile pentru a opera compensatia legala, cum ar fi faptul ca una dintre creante nu este lichida sau f ungibila cu cealalta, creditorul interesat poate cere instantei sa determine lichiditatea creantei cu scopul de a opune compensatia (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil, p. 697). Dupa împlinirea termenului de prescriptie, compensatia nu mai poate fi opusa (a se vedea infra, comentariul art. 2505 NCC). Spre deosebire de compensatia legala, compensatia judiciara produce efecte din m omentul ramânerii definitive a hotarârii prin care a fost dispusa. De asemenea, desi compensatia opereaza de drept, în caz de litigiu, pârâtul va trebui sa o invoce în fata instantei, compensatia nefiind o chestiune de ordine publica (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 386); operând de drept, nu este la latitudinea partilor sa accepte ori nu producer ea efectelor pe care compensatia le presupune (a se vedea, ICCJ, sect. com., dec. nr. 2934/2009, publicata pe www.sc j.ro). 3. Renuntarea la beneficiul compensatiei legale. Coroborând norma de la alin. (1) al art. 1617 NCC cu cea de la alin. (3) al aceluiasi articol, rezulta cu claritate ca regula compensatie i de drept este supletiva, nu imperativa, creditorii-debitori putând sa renunte în mod expres sau tacit la beneficiul compensa tiei. Astfel, o parte renunta în mod tacit la beneficiul compensatiei când accepta, fara rezerve, cesiunea creantei consimtita de creditorul sau sau când plateste efectiv datoria fara a se prevala de efectul compensatiei fata d e creditorul sau. Doctrina semnaleaza ca renuntarea înlatura retroactiv efectul compensatiei care a operat de plin drept la momentul la care cele doua datorii reciproce au îndeplinit conditiile prevazute de lege pentru a se stinge prin compensatie (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 528). Art. 1618. Cazuri în care compensatia este exclusa Compensatia nu are loc atunci când: a) creanta rezulta dintr-un act facut cu intentia de a pagubi; b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comoda t;
c) are ca obiect un bun insesizabil. [art. 1617, 2329 NCC; art. 406-407, art. 40 9 alin. (4) si (7), art. 410 C.proc.civ.; art. 716-717, art. 718 alin. (4) si (7), art. 719 NCPC] Comentariu 1. Cazuri în care compensatia este exclusa. Daca sunt îndeplinite conditiile prevazu te la art. 1617 NCC, compensatia legala poate opera indiferent de izvorul obligatiilor. De la aceasta regula, la art. 1618 NCC sunt prevazute urmatoarele exceptii: a) creanta rezultata dintr-un act facut cu intentia de a pagubi nu poate fi stin sa prin compensatie legala. Astfel, celui care a fost pagubit (i s-a luat în mod ilicit un lucru sau o suma de bani), chiar daca este debitor al celui care a savârsit acest act, nu i se poate opune compensatia legala. Doctrina (a se vedea: C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 385; L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 524; I. Adam, Obligatiile, p. 648) justifica aceasta exceptie de la regula compensatiei legale prin aceea ca nimeni nu-si poate face dreptate singur ; uzurpatorul trebuie, înainte de a pretinde plata creantei sale, sa restituie lucrul respectiv proprietarului, care este si debitorul sau, potrivit regulii spoliatus ante omnia restituendus; b) compensatia legala este exclusa daca datoria are ca obiect restituirea bunulu i dat în depozit sau cu titlu de comodat. Compensatia legala nu opereaza în ceea ce priveste datoria privind restit uirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat, chiar daca sunt întrunite conditiile prevazute de lege (a se vedea art. 1617 NCC), în cazul în care depozitarul sau, dupa caz, comodatarul este la rândul sau creditor al deponentului /comodantului; depozitarul/comodatarul va trebui sa restituie bunul, la expirarea termenului pr evazut în contract; c) compensatia legala este exclusa daca datoria are ca obiect un bun insesizabil . Potrivit art. 2329 NCC, toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile (nu pot fi înstrainate) sunt inse sizabile (nu pot fi urmarite); clauza de insesizabilitate trebuie înscrisa în registrul de publicitate mobiliara sau, dupa caz, imobiliara. Motivele pentru care prin lege sunt declarate insesizabile anumite bunuri sunt f ie de natura umanitara sau de protectie sociala, fie din considerente economice sau strategice. În acest sens, s unt de amintit urmatoarele cazuri prevazute de lege: la art. 406 C.proc.civ. (art. 716 NCPC), cu scopul protectiei debitorului si a f amiliei sale, sunt prevazute limitativ categoriile de bunuri în functie de destinatia acestora (bunurile de uz personal s au casnic strict necesare, alimente, combustibil) declarate insesizabile; la art. 407 C.proc.civ. (art. 717 NCPC), cu scopul încurajarii activitatii debitor ului, sunt prevazute bunurile (destinate exercitarii ocupatiei sau profesiei) care pot fi urmarite numai condi tionat de inexistenta altor bunuri si numai pentru obligatii de întretinere, chirii, arenzi sau alte creante privilegiat e asupra bunurilor mobile; veniturile prevazute la art. 409 alin. (7) C.proc.civ. [dispozitiile sunt prelua te întocmai la art. 718 alin. (7) NCPC], respectiv alocatiile de stat si indemnizatiile pentru copii, ajutoarele pentru îngr ijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, di urnele, precum si orice alte
asemenea indemnizatii cu destinatie speciala, stabilite potrivit legii , sub sanct iunea nulitatii absolute (a se vedea art. 410 C.proc.civ. si art. 719 NCPC), sunt declarate expres de legiuitor inses izabile absolut si total, în scopul realizarii finalitatii pentru care au fost acordate; veniturile prevazute la art. 409 alin. (4) C.proc.civ. [alin. (4) al art. 718 NC PC], respectiv ajutoarele pentru incapacitate temporara de munca, compensatia acordata salariatilor în caz de desfa cere a contractului individual de munca pe baza oricaror dispozitii legale, precum si sumele cuvenite somerilor, p otrivit legii , sunt supuse unei insesizabilitati relative si partiale; acestea nu pot fi urmarite decât pentru sum e datorate cu titlu de obligatie de întretinere si despagubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau pr in vatamari corporale, daca legea nu dispune altfel, si numai pâna la cota de 1/2 din cuantumul lor. Debitorul unor astfel de obligatii nu poate opune compensatia legala a datoriei sale cu o datorie pe care creditorul o are fata de el; stingerea obligatiei nu poate avea loc decât prin plata efectiva. Art. 1619. Termenul de gratie Termenul de gratie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedica realizar ea compensatiei. Comentariu 1. Termenul de gratie nu poate fi opus compensatiei. Doctrina califica termenul de gratie drept o favoare acordata debitorului care nu-si poate plati în prezent datoria, scopul sau fiind d e a oferi debitorului un interval de timp pentru a procura ceea ce este necesar spre a executa prestatia pe care o da toreaza (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 522). În momentul în care debitorul devine creditorul propri ului sau creditor, aceasta înseamna ca a dobândit un mijloc de a se elibera, fata de care termenul de gratie es te inutil (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 385). Termenul de gratie acordat de instanta debitorului nu înlatura caracterul exigibil al creantei si, pe cale de consecinta, nu poate fi opus compensatiei legale invocate de cealalta parte. Alt fel, creditorul a carui creanta a devenit exigibila ar trebui sa-l plateasca pe debitorul sau, urmând ca el sa fie p latit dupa împlinirea termenului de gratie, când este posibil ca debitorul sa fie insolvabil. Art. 1620. Imputatia Atunci când mai multe obligatii susceptibile de compensatie sunt datorate de acela si debitor, regulile stabilite pentru imputatia platii se aplica în mod corespunzator. (art. 1 509 NCC) Comentariu 1. Situatia mai multor obligatii susceptibile de compensatie. Pentru a stabili d atoriile care vor face obiectul compensatiei în situatia în care mai multe obligatii datorate de acelasi de bitor sunt susceptibile de compensatie, se aplica regulile privind imputatia legala a platii (a se vedea co mentariul art. 1509 NCC), dupa cum urmeaza: se vor compensa cu prioritate datoriile ajunse la scadenta; se vor considera compensate, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru c are creditorul are cele
mai putine garantii; compensatia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; daca toate datoriile sunt deopotriva scadente, precum si, în egala masura, garanta te si oneroase, se vor compensa datoriile mai vechi. În lipsa tuturor acestor criterii, compensatia se va face proportional cu valoarea datoriilor. Art. 1621. Fideiusiunea (1) Fideiusorul poate opune în compensatie creanta pe care debitorul principal o d obândeste împotriva creditorului obligatiei garantate. (2) Debitorul principal nu poate, pentru a se libera fata de creditorul sau, sa opuna compensatia pentru ceea ce acesta din urma datoreaza fideiusorului. ( art. 1617, 2296 NCC) Comentariu 1. Invocarea compensatiei de catre fideiusor. Potrivit art. 2296 NCC (solutie le gislativa prevazuta si la art. 1681 C.civ.), fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorului toate mijloac ele de aparare pe care le poate opune debitorul principal. Astfel, la alin. (1) al art. 1621 NCC se prevede ca f ideiusorul poate refuza plata solicitata de creditor invocând stingerea obligatiei prin compensatie cu o creanta pe care debit orul principal o dobândeste împotriva creditorului obligatiei garantate prin fideiusiune. În doctrina (a se vede a R. Postolache, în Dreptul nr. 6/2011, p. 48) se mentioneaza ca invocarea exceptiilor inerente datoriei (în speta compensatia) constituie un drept personal al fideiusorului, exercitarea sa având la baza accesorialitatea obligatie i sale, si nu subrogarea în drepturile debitorului garantat. 2. Compensatia nu poate fi invocata de catre debitor pentru ceea ce creditorul s au datoreaza fideiusorului. Potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, pentru a se libera de cr editorul sau, debitorul principal nu poate sa opuna compensatia pentru ceea ce creditorul datoreaza fideiusorului, ne fiind îndeplinite cerintele prevazute de lege pentru a opera compensatia: datoriile nu sunt reciproce raport urile obligationale nu sunt între aceleasi persoane, care au, una fata de cealalta, atât calitatea de debitor, cât si pe cea de creditor (a se vedea comentariul art. 1617 NCC). Art. 1622. Efectele compensatiei fata de terti (1) Compensatia nu are loc si nici nu se poate renunta la ea în detrimentul dreptu rilor dobândite de un tert. (2) Astfel, debitorul care, fiind tert poprit, dobândeste o creanta asupra credito rului popritor nu poate opune compensatia împotriva acestuia din urma. (3) Debitorul care putea sa opuna compensatia si care a platit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul tertilor, de privilegiile sau de ipotecile creantei sale. Comentariu 1. Protectia drepturilor tertilor. Potrivit alin. (1) al art. 1622 NCC, efectul extinctiv al compensatiei, precum si renuntarea la compensatie nu pot avea loc daca astfel sunt prejudiciate drept urile dobândite de terte persoane. În aceasta situatie sunt creantele a caror plata este indisponibilizata prin efectul unei actiuni directe pe
care un tert o are împotriva unuia dintre debitorii obligatiilor reciproce. Astfel , creditorii titulari de actiuni directe (cum sunt: lucratorii folositi de un antreprenor care au actiune directa împotriva clientului pentru plata sumelor corespunzatoare muncii prestate sau victima care a suferit un prejudiciu, care a re actiune directa împotriva asiguratorului de raspundere civila) au dreptul sa ceara plata direct de la debi torul debitorului lor subdebitorul, cu consecinta indisponibilizarii creantei debitorului imediat (a se vedea L. Pop , Obligatiile, vol. I, p. 525). În aceste situatii, compensatia legala nu poate opera, iar interesul tertului, creditor al debitorului imediat, care are posibilitatea de a-si încasa creanta lui direct de la subdebitor, este aparat. 2. Protectia drepturilor tertului creditor popritor . Potrivit alin. (2) al art. 1622 NCC, debitorul care a devenit în urma efectuarii popririi în mâinile sale creditorul creditorului sau nu poa te sa invoce compensatia fata de tertul popritor (solutie legislativa pastrata din art. 1152 C.civ.). Exemplul ed ificator dat de doctrina (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 385-386) este urmatorul: Primus este creditorul lui Secundus si debitorul lui Tertius, care face poprire în mâinile lui Secundus. Acesta, devenind c reditorul lui Primus, nu poate invoca compensatia fata de Tertius, sub motivul ca datoriile reciproce dintre el si Secundus s-ar fi stins prin compensatie. Poprirea a facut ca suma datorata de Secundus lui Primus sa fie ind isponibilizata; odata poprita creanta, Secundus nu mai poate plati în mod valabil. Compensatia, plata fictiva, e ste si ea împiedicata prin efectul popririi . În acest caz, dupa cum se arata în doctrina (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 526), debitorul, în calitate de tert poprit, nu mai poate face plata în mod valabil catre propriul sau creditor, care e ste debitorul poprit; indisponibilitatea va înceta numai în cazul când debitorul poprit executa el însusi pres tatia datorata ori consemneaza întreaga valoare a creantei la dispozitia creditorului popritor. În acest fel, interesele tertului creditor popritor sunt protejate, deoarece acest a poate sa-si realizeze creanta direct de la debitorul debitorului sau. 3. Efectul renuntarii la beneficiul compensatiei prin plata. Potrivit alin. (3) al art. 1622 NCC, daca una din parti plateste o datorie fara sa opuna compensatia, ale carei conditii legale er au îndeplinite, îsi pastreaza propria creanta împotriva celui caruia i-a facut plata, însa privilegiile sau ipotecile care garantau datoria se sting si nu mai pot fi exercitate în detrimentul tertilor. Cu referire la solutia legislativa prevazuta la art. 1153 C.civ. [pastrata de ar t. 1622 alin. (3) NCC] în doctrina se apreciaza ca legea a luat aceasta masura în favoarea tertilor, care, cunoscând existe nta compensatiei, puteau crede pe drept cuvânt ca imobilele grevate sunt la adapost de orice urmarire (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 386). Art. 1623. Cesiunea sau ipoteca asupra unei creante (1) Debitorul care accepta pur si simplu cesiunea sau ipoteca asupra creantei co nsimtita de creditorul sau unui tert nu mai poate opune acelui tert compensatia pe care ar f i putut sa o
invoce împotriva creditorului initial înainte de acceptare. (2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabila, nu împiedica decât compensatia datoriilor creditorului initial care sunt ulterioare mom entului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabila. [art. 1578, art. 2400 alin (1) NCC] Comentariu 1. Acceptarea cesiunii sau a ipotecii asupra unei creante. Noul Cod civil, pastrân d solutia legislativa prevazuta la art. 1149 alin. (1) din vechiul Cod civil, instituie la alin. (1) a l art. 1623 un caz de renuntare tacita la compensatie prin acceptarea pura si simpla de catre debitorul a cesiunii sau ipo tecii asupra unei creante, fara a opune compensatia ale carei conditii legale sunt îndeplinite; debitorul ced at, daca a acceptat pur si simplu cesiunea sau ipoteca, facute de creditorul cedent, nu poate invoca fata de cesio nar exceptia compensatiei creantei cedate cu o creanta a sa împotriva cedentului, chiar daca erau îndeplinite conditiil e compensatiei legale înainte de acceptarea cesiunii. Doctrina apreciaza ca desi apare a fi în dezacord cu efectul extinctiv, de plin dr ept al compensatiei, renuntarea la compensatie înlatura retroactiv efectul extinctiv al compensatiei care a operat de plin drept când cele doua datorii reciproce au îndeplinit conditiile prevazute de lege pentru a se stinge prin compe nsare (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 529-530). 2. Opozabilitatea cesiunii si a ipotecii asupra unei creante. Potrivit alin. (2) al art. 1623 NCC, care pastreaza solutia legislativa cuprinsa la art. 1149 alin. (2) C.civ., daca debit orul nu a acceptat cesiunea sau ipoteca, dar îi devin opozabile prin comunicare [a se vedea comentariul art. 1578 si coment ariul art. 2400 alin (1) NCC], compensatia devine imposibila numai dupa primirea notificarii (a se vedea C. Haman giu s.a., Tratat de drept civil român, p. 387). Capitolul III. Confuziunea Bibliografie: J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur Ltée, Montreal, 1999; C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I I, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002 (citata în continuare C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006 (citata în continuare L . Pop, Obligatiile, vol. I); C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revi zuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile); I. Turcu , Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligatii. Art. 1164-1649. Comentarii si explicatii. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011 (citata în continuare I. Turcu, Noul Cod civil). Art. 1624. - Notiunea Art. 1625. - Confuziunea si ipoteca Art. 1626. - Fideiusiunea Art. 1627. - Efectele confuziunii fata de terti Art. 1628. - Desfiintarea confuziunii Art. 1624.
Notiunea (1) Atunci când, în cadrul aceluiasi raport obligational, calitatile de creditor si debitor se întrunesc în aceeasi persoana, obligatia se stinge de drept prin confuziune. (2) Confuziunea nu opereaza daca datoria si creanta se gasesc în acelasi patrimoni u, dar în mase de bunuri diferite. [art. 31 alin. (2)-(3), art. 235 NCC] Comentariu 1. Definitie. Noul Cod civil defineste confuziunea, în art. 1624 alin. (1), drept mijloc de stingere a obligatiilor care consta în întrunirea în aceeasi persoana, în cadrul aceluiasi raport juridic, a cal itatii de creditor si debitor. În doctrina (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 538) s-a exprimat si opinia ca, prin întrunirea în aceeasi persoana a calitatilor incompatibile de debitor si creditor, confuziunea poate fi analizata si ca o imposibilitate de executare a obligatiei, precum si ca prin confuziune nu se efectueaza nicio prestatie propri e sau fictiva; creditorul este pus într-o astfel de situatie, încât nu mai poate cere executarea obligatiei; creanta este para lizata (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 387). 2. Domeniu de aplicare. Confuziunea se aplica tuturor obligatiilor indiferent de izvorul lor lor (contractual sau extracontractual). Potrivit doctrinei, ipoteza didactica pentru confuziune (a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil, p. 710) este cazul mostenitorului care este debitor si prin mostenire devine si creditor al datorie i pe care o avea fata de succesiune. Un alt exemplu de confuziune este retractul litigios (a se vedea ICCJ, sect. com., dec. nr. 2567/2009, sursa: www.legalis.ro, în cuprinsul careia s-a retinut ca în speta opereaza o confuziune de calitati care are ca scop stingerea obligatiilor prin întrunire calitatilor incompatibile de recurent si int imat, iar din punct de vedere juridic prin acest procedeu se ajunge în sfera retractului litigios ). Confuziunea poate sa apara si între persoane juridice care se reorganizeaza prin a bsorbtia unei persoane juridice de catre o alta persoana juridica fuziune prin absorbtie; raportul de obligatii exi stent între cele doua persoane juridice reorganizate prin fuziune se va stinge deoarece persoana juridica rezul tata a devenit în acel raport juridic atât debitor, cât si creditor (a se vedea comentariul art. 235 NCC). 3. Efecte. Confuziunea stinge raportul juridic obligational cu toate garantiile si accesoriile sale (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 383). 4. Cazuri în care nu opereaza confuziunea. În doctrina (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 387) s-a mentionat ca prin crearea de separare de patrimonii confuziunea e ste împiedicata. Noul Cod civil consacra expres, la art. 31 alin. (2), posibilitatea divizarii patrimo niului, inclusiv patrimoniul de afectatiune. Patrimoniile de afectatiune sunt, potrivit art. 31 alin. (3), masel e patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitarii unei profesii autorizate, precum si patrimonii determinate potrivit legii. În cazul în care în patrimoniul aceleiasi persoane exista o asemenea diviziune sau afectatiune, iar creanta si d atoria se gasesc în mase de bunuri diferite, potrivit alin. (2) al art. 1624 NCC compensatia nu opereaza. Art. 1625. Confuziunea si ipoteca
(1) Ipoteca se stinge prin confuziunea calitatilor de creditor ipotecar si de pr oprietar al bunului ipotecat. (2) Ea renaste daca creditorul este evins din orice cauza independenta de el. (a rt. 2428 NCC) Comentariu 1. Stingerea ipotecii. La alin. (1) al art. 1625 Noul Cod civil prevede o situat ie particulara: întrunirea în aceeasi persoana, în cadrul aceluiasi raport juridic, a calitatii de creditor ipotecar si proprietar. În acest caz, prin confuziune se stinge dreptul real accesoriu de ipoteca (a se vedea si infra, com entariul art. 2428 NCC). Solutia legislativa este preluata din Codul civil Québec; cu privire la art. 1686, în Codul civil al provinciei Québec adnotat (a se vedea J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1897) se mentioneaza ca, în cazul în care o ipoteca se stinge prin confuziune, obligatiile garantate de aceasta nu s unt în mod necesar stinse prin confuziune deoarece este necesar sa se reuneasca în aceeasi persoana calitatile de creditor si debitor ai unei datorii. De asemenea, cu privire la jurisprudenta vizând art. 1686 din Codul civil Québec, a se vedea deciziile pronuntate în cauzele Girard c. Fillion, respectiv Caisse populaire de Charlesbourg c. Jardin du Moulin Inc., în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1897-1898. În doctrina româneasca (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 541) este prezent at un exemplu de stingere a ipotecii prin confuziunea calitatii de creditor ipotecar cu cea de proprietar al cazul cumparatorului unui bunului imobil ipotecat care foloseste suma de bani ce exprima pretul acelui imobil pent ru a-l plati pe un creditor ipotecar al vânzatorului; astfel, cumparatorul se subroga în dreptul creditorului ipotecar pe ca re l-a platit dobândind dreptul de ipoteca asupra propriului bun, iar confuziunea opereaza între calitatea de debitor si creditor în ce priveste actiunea ipotecara. 2. Renasterea ipotecii. Prin încetarea cauzei care a provocat confuziunea, respect iv întrunirea în aceeasi persoana a calitatii de creditor ipotecar si proprietar, confuziunea înceteaza, ia r ipoteca renaste. Astfel, la alin. (2) al art. 1625, Noul Cod civil prevede ca în situatia în care creditorul este evins din o rice cauza independenta de el, ipoteca reînvie (a se vedea decizia pronuntata în cauza Lebrun c. Sevigny, în J.-L. Ba udouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1898). Art. 1626. Fideiusiunea Confuziunea ce opereaza prin reunirea calitatilor de creditor si debitor profita fideiusorilor. Cea care opereaza prin reunirea calitatilor de fideiusor si creditor ori de fideiuso r si debitor principal nu stinge obligatia principala. (art. 2314 NCC) Comentariu 1. Încetarea fideiusiunii. Pastrând solutia legislativa cuprinsa la art. 1155 din ve chiul Cod civil privind efectele confuziunii, alin. (1) al art. 1626 NCC prevede ca stingerea obligatiei prin con fuziune prin reunirea calitatilor de creditor si debitor în aceeasi persoana conduce la liberarea fideiusorului, ca o a plicatie a principiului accesorium sequitur principale. În aceasta situatie, creditorul care are si calita
tea de debitor în acelasi raport obligational nu mai poate cere plata de la fideiusor, fara ca acesta sa-i ceara restituirea prin actiune în regres (a se vedea: C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 387; L. Pop, Obligatii le, vol. I, p. 542). Confuziunea ce opereaza prin reunirea calitatii de fideiusor cu cea de creditor ori de fideiusor cu cea de debitor stinge obligatia accesorie a fideiusorului, dar nu si obligatia principala; obli gatia debitorului principal continua sa existe. Noul Cod civil prevede la art. 2314 un caz special: confuziunea calitatii de deb itor principal si de fideiusor, când devin mostenitori unul fata de altul, nu stinge nici actiunea împotriva debitorulu i principal, nici împotriva aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor (a se vedea infra, comentariul art. 2314 NCC). Art. 1627. Efectele confuziunii fata de terti Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terti în legatura cu creanta stinsa pe aceasta cale. Comentariu 1. Efectele confuziunii fata de terti. Potrivit dispozitiilor art. 1627 NCC, dre pturile tertilor, dobândite anterior în legatura cu creanta stinsa prin confuziune, nu vor fi afectate. Spre e xemplu, daca locatarul dobândeste dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl are în locatiune, raportul obligati onal de închiriere se stinge prin confuziunea calitatii de locatar si locator, dar sublocatiunea consimtita de loc atar continua sa fiinteze. Art. 1628. Desfiintarea confuziunii Disparitia cauzei care a determinat confuziunea face sa renasca obligatia cu efe ct retroactiv. Comentariu 1. Desfiintarea confuziunii. Valorificând opiniile doctrinare potrivit carora confu ziunea este în realitate o cauza de paralizie a obligatiei, care are ca efect trecerea obligatiei într-o star e de existenta latenta , iar odata cu încetarea cauzei care a provocat confuziunea obligatia poate fi reactivata (a se v edea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 543), Noul Cod civil stabileste la art. 1628 ca, prin desfiintarea confuziunii, obligatia renaste cu efect retroactiv. A se vedea exemplul oferit de doctrina cazul desfiintarii confuziunii când acceptare a succesiunii este anulata pentru viciu de consimtamânt sau incapacitate (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de dre pt civil român, p. 387). Capitolul IV. Remiterea de datorie Bibliografie: C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002 (citata în continuare C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civi l român); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2 006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I); C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a oblig atiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan , Obligatiile). Art. 1629. - Notiunea
Art. 1630. - Feluri Art. 1631. - Dovada Art. 1632. - Garantii Art. 1633. - Fideiusiunea Art. 1629. Notiunea (1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl libereaza pe debitor de o bligatia sa. (2) Remiterea de datorie este totala, daca nu se stipuleaza contrariul. Comentariu 1. Notiune. Remiterea de datorie ca mijloc de stingere a obligatiilor care nu ar e ca efect realizarea directa sau indirecta a drepturilor creditorului, reglementata la art. 1138-1142 C.civ., est e prevazuta si de Noul Cod civil. Potrivit alin. (1) al art. 1629 NCC, remiterea de datorie este un act juridic de renuntare a creditorului la valorificarea creantei pe care o are împotriva debitorului. În doctrina (a se vedea C. Statescu, C. Bârsan, Obligatiile, p. 385) s-a aratat ca d esi remiterea de datorie semnifica renuntarea la un drept, ea nu este un act juridic unilateral, ci un contract, ce presupune si consimtamântul debitorului. 2. Felurile remiterii de datorie. Dupa cum creditorul îl libereaza pe debitor de înt reaga datorie sau numai de o parte a acesteia, remiterea de datorie poate fi totala sau partiala. Potrivit al in. (2) al art. 1629 NCC, se considera ca remiterea de datorie este totala, în lipsa de stipulatie contrara. Art. 1630. Feluri (1) Remiterea de datorie poate fi expresa sau tacita. (2) Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului p rin care aceasta se realizeaza. Comentariu 1. Remiterea de datorie expresa sau tacita. Deoarece remiterea de datorie este c onventionala, consimtamântul clar si neviciat al creditorului care renunta în tot sau în parte la cr eanta sa, dar si consimtamântul cu valoare de acceptare al debitorului sunt sine qua non. Vointa partilor de a realiza remiterea de datorie poate fi expresa sau tacita. A stfel, vointa tacita a creditorului poate rezulta din remiterea voluntara a titlului constatator al creantei debitor ului sau din distrugerea voluntara de catre creditor a titlului constatator al creantei sale. În ceea ce-l priveste pe d ebitor, acceptarea acestuia este tacita atunci când, în deplina cunostinta de cauza cu privire la oferta creditorului de a-l libera de datorie, nu a facut nicio opozitie. 2. Remiterea de datorie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Dupa cum se consem neaza în doctrina (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 550-551), iertarea de datorie este, în princ ipiu, un act cu titlu gratuit, dar, în ultima vreme s-a conturat o noua orientare, potrivit careia remiterea de datorie poate fi si un act cu titlu oneros. În acest sens, Noul Cod civil, valorificând doctrina, prevede expres la alin. (2) al art. 1630 ca remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Remiterea de datorie, ca act juridic cu titlu gratuit, daca se realizeaza prin a cte între vii, constituie o donatie indirecta si este supusa regulilor specifice acesteia (revocare, raport, reducti
une), cu exceptia regulilor de forma ale donatiei (a se vedea si CSJ, sect. civ., dec. nr. 1741/1990, în Buletinul juri sprudentei 1990-2003, p. 308, citata în C. Statescu, C. Bârsan, Obligatiile, p. 385). Daca se face prin testament, remiterea de datorie trebuie sa îndeplineasca conditiile de forma ale testamentului, validitatea ei depinzând de ace ea a testamentului prin care a fost facuta. În cazul în care creditorul face o remitere de datorie (partiala, de obicei), renuntân d la o parte din ceea ce i se datoreaza pentru a se asigura ca i se va plati de catre debitor cealalta parte, remiterea de datorie ar putea fi un element al unei conventii mai complexe dare în plata, novatie, tranzactie sau o al ta conventie nenumita. În acest caz, prin remiterea de datorie cu titlu oneros creditorul este nevoit sa accepte o prestatie diferita de cea initiala si de o valoare mai mica (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 55 1). Art. 1631. Dovada Dovada remiterii de datorie se face în conditiile art. 1499. [art. 1503 NCC; art. 303 NCPC] Comentariu 1. Dovada remiterii de datorie. Potrivit dispozitiilor art. 1631 NCC, dovada rem iterii de datorie se face în aceleasi conditii cu dovada platii, respectiv cu orice mijloc de proba, daca pri n lege nu se prevede altfel. Astfel, dovada remiterii de datorie se face prin chitanta liberatorie data de creditor ( c are este bineînteles fictiva , dupa cum se arata în doctrina a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil r omân, p. 389), precum si, daca este cazul, prin remiterea înscrisului original al creantei. În lipsa înscrisului care constata în mod direct remiterea de datorie, pentru a facili ta sarcina probei, art. 1503 NCC (pastrând solutia legislativa cuprinsa la art. 1138 C.civ.) instituie prezumtia st ingerii obligatiei în cazul remiterii voluntare a înscrisului original constatator al creantei, facute de creditor debit orului. De asemenea, proba remiterii de datorie se face dupa regulile prevazute pentru a ctele juridice cu înscrisuri sau cu martori si prezumtii simple daca valoarea este pâna la 250 lei (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 556-557, precum si art. 1191 si urmatoarele C.civ. si art. 303 NCPC). Art. 1632. Garantii Renuntarea expresa la un privilegiu sau la o ipoteca facuta de creditor nu prezu ma remiterea de datorie în privinta creantei garantate. Comentariu 1. Renuntarea la privilegiu sau la ipoteca. Remiterea de datorie facuta debitoru lui principal are ca efect stingerea raportului de obligatii, precum si a garantiilor si accesoriilor care îl însoteau. Însa renuntarea creditorului la dreptul de ipoteca sau la un privilegiu al creantei sale nu are ca efect si renuntarea la creanta sa împotriva debitorului, adica nu-l libereaza pe debitor de datorie. A se vedea exem plele date de doctrina (L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 558) privind renuntarea creditorului la ipoteca si la or ice garantii accesorii creantei. Art. 1633.
Fideiusiunea (1) Remiterea de datorie facuta debitorului principal libereaza pe fideiusor, ca si pe oricare alte persoane tinute pentru el. (2) Remiterea de datorie consimtita în favoarea fideiusorului nu libereaza pe debi torul principal. (3) Daca remiterea de datorie este convenita cu unul dintre fideiusori, ceilalti ramân obligati sa garanteze pentru tot, cu includerea partii garantate de acesta, numai daca au co nsimtit expres la exonerarea lui. (4) Prestatia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exoner a de obligatia de garantie se imputa asupra datoriei, profitând, în proportia valorii acelei prestatii , atât debitorului principal, cât si celorlalti fideiusori. (art. 2315 NCC) Comentariu 1. Remiterea de datorie facuta debitorului principal de catre creditor. Potrivit alin. (1) al art. 1633 din NCC, prin remiterea de datorie creditorul îl libereaza pe debitor de executarea ob ligatiei. Obligatia fideiusorului este accesorie obligatiei debitorului principal, soarta acesteia depinzând de cea a obligatiei principale. Astfel, prin remiterea de datorie facuta debitorului principal se stinge creanta, dar si gara ntiile si accesoriile care o însotesc. În consecinta, prin remiterea de datorie facuta debitorului principal este liberat nu numai debitorul principal, dar si fideiusorul si orice alte persoane tinute pentru el. Cu privire la aceasta solutie legislativa [prevazuta si de vechiul Cod civil, la art. 1142 alin. (1)], în doctrina se arata ca acel creditor care îl libereaza pe debitorul principal nu-si poate rezerva în mod exp res dreptul sau împotriva fideiusorului, pentru motivul ca o astfel de rezervare ar face ca fideiusorul ca re a platit sa aiba drept de regres împotriva debitorului principal, cu consecinta ca remiterea de datorie nu ar produ ce niciun folos pentru debitor; si mai mult, fideiusorul nu poate fi tinut sa plateasca atunci când nu are regres con tra debitorului (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 554, precum si comentariul art. 2315 NCC ). 2. Remiterea de datorie facuta fideiusorului. Alineatul (2) al art. 1633 NCC, pa strând solutia legislativa cuprinsa la art. 1142 din vechiul Cod civil, prevede ca remiterea de datorie fac uta în favoarea fideiusorului nu îl libereaza pe debitorul principal, creditorul pastrându-si dreptul de creanta împotri va acestuia conform principului ca renuntarile la drepturi sunt de stricta interpretare si aplicare, adica nu se prezuma renunciatio non praesumitur (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 554). 3. Remiterea de datorie facuta unui cofideiusor. La alin. (3) al art. 1633 NCC e ste reglementata situatia în care o creanta este garantata de mai multi fideiusori, iar remiterea de datorie se acorda de creditor numai unuia dintre fideiusori. În acest caz, înceteaza raportul juridic dintre creditor si fidei usorul liberat prin remiterea de datorie, dar se pastreaza fideiusiunea ca act juridic accesoriu în privinta celorl alti fideiusori care ramân în continuare obligati sa garanteze întreaga creanta, numai daca au consimtit expres exonerarea cofideiusorului liberat. În cazul în care nu au consimtit expres exonerarea fideiusorului liberat ra mân obligati sa garanteze numai
pentru partea ramasa din garantie dupa scaderea partii care i-ar fi revenit fide iusorului care a beneficiat de remiterea de datorie. 4. Remiterea de datorie cu titlu oneros a unui fideiusor. Alineatul (4) al art. 1633 NCC reglementeaza cazul liberarii de catre creditor a fideiusorului de la care a primit o prestati e în schimb (remitere de datorie cu titlu oneros). Si în acest caz, înceteaza raportul juridic dintre creditor si fideiusorul liberat prin remiterea de datorie, dar se pastreaza fideiusiunea ca act juridic accesoriu în privinta celorlalti fideiuso ri care ramân în continuare garanti numai pentru partea ramasa din garantie dupa scaderea prestatiei fideiusorului c are a beneficiat de remiterea de datorie; prestatia fideiusorului exonerat se imputa si asupra datoriei debitorul ui principal. Astfel, prin remiterea de datorie cu titlu oneros facuta în favoarea unui cofideiusor, creditorul nu poate s a modifice raporturile juridice dintre fideiusori, pentru ca datoria sa fie garantata integral de ceilalti fideiusori ( a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 555). Capitolul V. Imposibilitatea fortuita de executare Bibliografie: C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002 (citata în continuare C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civi l român); L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2 006 (citata în continuare L. Pop, Obligatiile, vol. I). Art. 1634. - Notiune. Conditii Art. 1634. Notiune. Conditii (1) Debitorul este liberat atunci când obligatia sa nu mai poate fi executata din cauza unei forte majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produs e înainte ca debitorul sa fie pus în întârziere. (2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar daca se afla în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, sa beneficieze de executarea obligatiei din cauza împrejur arilor prevazute la alin. (1), afara de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul p roducerii acestora. (3) Atunci când imposibilitatea este temporara, executarea obligatiei se suspenda pentru un termen rezonabil, apreciat în functie de durata si urmarile evenimentului care a p rovocat imposibilitatea de executare. (4) Dovada imposibilitatii de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie sa notifice creditorului existenta evenimentului care prov oaca imposibilitatea de executare a obligatiilor. Daca notificarea nu ajunge la credi tor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca imposibilitatea de executare, debitorul raspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. (6) Daca obligatia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposi bilitatea fortuita de executare. [art. 16, 543, art. 1351 alin. (2)-(3) NCC; art. 8.108 din Princip
iile dreptului european al contractelor; art. 7.1.7 din Principiile Unidroit] Comentariu 1. Preliminarii. Potrivit regulii de drept nimeni nu poate fi obligat la ceva imp osibil ad impossibilium, nulla obligatio, o obligatie se naste în mod valabil daca este susceptibila de executare . Cu toate acestea, pe durata existentei unui raport obligational, o obligatie nascuta valabil poate deveni im posibil de executat, din cauze obiective care exclud culpa debitorului si a creditorului si conduc la stingerea obligatiei pentru viitor (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 559). 2. Notiune. Imposibilitatea fortuita de executare este mijlocul de stingere a ob ligatiilor care nu are ca efect realizarea directa sau indirecta a drepturilor creditorului, ce face obiectul ar t. 1634 NCC. Cauzele care pot determina ca o obligatie nascuta valabil sa devina imposibil de executat, prevazute la ali n. (1) al art. 1634 NCC, sunt: forta majora [orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil a se vedea comentariul de la art. 1351 alin. (2) NCC], cazul fortuit [eveniment care nu poate fi prevazut si nici împiedi cat de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca evenimentul nu s-ar fi produs a se vedea comentariul art. 1351 alin. (3) NCC] ori alte evenimente asimilate acestora. 3. Conditii. Debitorul este liberat prin interventia uneia din cauzele prevazute la alin. (1) al art. 1634 NCC daca nu este în culpa (a se vedea comentariul de la art. 16 NCC) si nu a fost pus în întârziere de a executa obligatia (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 388). 4. Efectele fortei majore, ale cazului fortuit ori ale altor evenimente asimilat e acestora. Efectele survenirii cauzelor prevazute la alin. (1) al art. 1634 NCC sunt: imposibilitate a executarii obligatiei, liberarea debitorului de datorie si exonerarea acestuia de raspundere pentru consecintele neexecutarii; debitorul suporta doar propriul prejudiciu determinat de stingerea atât a propriilor obligat ii, cât si a obligatiilor celeilalte parti fata de el, deci suporta riscul încetarii contractului, nu si repararea prej udiciului cauzat creditorului. 5. Caz special liberarea debitorului pus în întârziere. Punerea în întârziere a debitorului pentru executarea obligatiei sale face sa se prezume culpa acestuia si sa se nasca obli gatia de a-l despagubi pe creditor. Alin. (2) al art. 1634 NCC prevede un caz special liberarea debitorului pus în întârziere da ca acesta face dovada (în instanta) ca din cauza evenimentului fortuit creditorul nu ar fi putut sa benefi cieze de executarea obligatiei. Spre exemplu, obligatia se stinge cu toata punerea în întârziere în cazul în care lucrul ar fi pierit si la creditor, daca i s-ar fi predat la timp (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, p. 38 8). Doctrina apreciaza ca solutia este întemeiata pe ideea de echitate (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 5 62). Teza finala a alin. (2) al art. 1634 NCC pastreaza solutia consacrata de vechiul Cod civil la alin. (2) al art. 1156 în sensul ca obligatia debitorului nu se stinge în cazul în care acesta a luat asupra l ui riscul producerii fortei majore, a cazului fortuit ori a altor evenimente asimilate acestora. 6. Imposibilitatea temporara de executare. Potrivit conceptiei noului Cod civil,
inspirata din Principiile dreptului european al contractelor (art. 8.108) si Principiile Unidroit (art. 7. 1.7), în situatia în care una din cauzele prevazute la alin. (1) art. 1634 NCC provoaca o imposibilitate temporara de exec utare, debitorul poate beneficia de un termen suplimentar pentru executare. Acest termen se determina tinând seama, în f iecare caz în parte, de durata si urmarile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. S pre exemplu, A încheie un contract, cu termen 31 octombrie, privind montarea unui gazoduct ce traverseaza tara X, al e carei conditii climatice fac imposibila activitatea între 1 noiembrie si 31 martie. Din cauza unui razboi civil în tara învecinata, începerea lucrarilor este întârziata cu o luna. Fiind imposibila reluarea lucrarilor înainte de primavara urmatoare, A poate avea dreptul la un termen suplimentar de 5 luni desi întârzierea este decât de o luna (a se vedea Principiile Unidroit 2004, art. 7.1.7., comentariu 2, sursa: www.unidroit.org). Când termenul de executare stabilit printr-un contract este esential, contractul p oate înceta. 7. Dovada imposibilitatii de executare. Potrivit dispozitiilor alin. (4) al art. 1634 NCC, cauza straina (forta majora, cazul fortuit ori alt eveniment asimilat acestora) care a determinat imp osibilitatea executarii obligatiei este necesar sa fie dovedita de debitor. Cauza straina fiind o chestiune de fapt, dov ada acestei se poate face cu orice mijloc de proba, inclusiv cu martori si prin prezumtii (a se vedea L. Pop, Oblig atiile, vol. I, p. 562). 8. Notificarea creditorului. Potrivit alin. (5) al art. 1634 NCC, debitorul obli gatiei trebuie sa aduca la cunostinta celeilalte parti aparitia cauzelor care fac imposibila executarea pentru a permi te acesteia sa ia masurile necesare protectiei propriilor interese. Notificarea trebuie sa indice existenta imposibi litatii, dar si efectele pe care aceasta le va avea, în opinia debitorului, asupra executarii contractului. Notificarea tre buie facuta într-un termen rezonabil de la data la care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca producerea impos ibilitatii de executare. Încalcarea obligatiei de notificare atrage raspunderea debitorului pentru prejudiciile cauz ate creditorului prin faptul ca acesta nu a cunoscut existenta evenimentului fortuit. 9. Bunuri de gen. Potrivit dispozitiilor alin. (6) al art. 1634 NCC, imposibilit atea fortuita de executare nu este incidenta în cazul în care obligatia are ca obiect bunuri de gen deoarece aceste bun uri sunt bunuri fungibile si pot fi înlocuite unele cu altele (a se vedea comentariul art. 543 NCC). În doctrina (a se vedea L. Pop, Obligatiile, vol. I, p. 560) se arata ca o obligatie având ca obiect bunuri generice s-ar putea sting e pentru imposibilitate fortuita de executare numai în cazul în care ar pieri fortuit toate bunurile din acel gen, ceea ce se poate întâmpla foarte rar, de pilda, atunci când bunuri de un anumit fel sunt scoase din circuitul civil pentru ratiuni de siguranta . Titlul VIII Restituirea prestatiilor Capitolul I. - Dispozitii generale Capitolul II. - Modalitatile de restituire Capitolul III. - Efectele restituirii fata de terti Capitolul I. Dispozitii generale
Bibliografie: J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur Ltée, Montreal, 1999; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007 (citata în continuare Gh. Beleiu, Drept civil r omân); D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1969; M. Eliescu, Raportul din tre raspunderea contractuala si cea delictuala. Problema cumulului celor doua responsabilitati, în SCJ nr. 1/1963; M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1972; C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. T eoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C . Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile). Art. 1635. - Cauzele restituirii Art. 1636. - Persoana îndreptatita la restituire Art. 1637. - Formele restituirii Art. 1638. - Restituirea pentru cauza ilicita Art. 1635. Cauzele restituirii (1) Restituirea prestatiilor are loc ori de câte ori cineva este tinut, în virtutea legii, sa înapoieze bunurile primite fara drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiin tat ulterior cu efect retroactiv ori ale carui obligatii au devenit imposibil de executat din ca uza unui eveniment de forta majora, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. (2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfaptuit, es te, de asemenea, supus restituirii, afara numai daca cel care a prestat a facut-o stiind ca înfaptu irea cauzei este cu neputinta sau, dupa caz, a împiedicat cu stiinta realizarea ei. (3) Obligatia de restituire beneficiaza de garantiile constituite pentru plata o bligatiei initiale. [art. 56-57, art. 268 alin. (1)-(2), art. 534-535, art. 620 alin. (2), art. 739, art. 1025 alin. (1)-(2), art. 1030, art. 1131 alin. (1), art. 1254, art. 1322-1323, 1341-1348, 1405, art. 1407 alin. (4), art. 1478 alin. (2), art. 1554 alin. (1), art. 1546, art. 1624 alin. (1), art. 1625, 1634, art. 1683 alin. (4), art. 17001701, art. 1727 alin. (1), art. 2195 alin. (2), art. 2251 alin. (3), art. 2486, art. 2506 alin. (2)-(3) NCC; art. 190 pct. 81 LPA] Comentariu Aspecte generale. Ca element de noutate fata de dispozitiile Codului civil din 1 864, Noul Cod civil grupeaza sub Titlul VIII din Cartea a V-a, Despre obligatii , regulile restituirii prestatiilor, dupa modelul Codului civil Québec (art. 1169-1707) si Codului civil din 1940. Daca sub incidenta Codului civil res tituirea prestatiilor era reglementata disparat, în cadrul uneia sau alteia dintre institutii (cum ar fi plata nedatorata art. 992 si urm. C.civ., rezolutiunea contractelor sinalagmatice art. 1021 C.civ. etc) sau i se aplicau reguli stabili te jurisprudential si doctrinar (precum în materia îmbogatirii fara justa cauza sau efectelor nulitatii actului juridic civi l), noul Cod civil sistematizeaza întrun titlu distinct regulile restituirii prestatiilor, care reprezinta dreptul com un în aceasta materie, aplicabil ori de câte ori nu exista reglementari speciale, precum si în completarea eventualelor regl ementari speciale. În acest fel se înlatura o lacuna care, sub reglementarea vechiului Codului civil, a provocat nume
roase opinii doctrinare cu privire la natura delictuala a raspunderii în situatia unui act juridic lovit de nulitate (a se vedea M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1972, p. 64) sau problema cumulului raspunderii civile delictuale si a celei contractuale (a se vedea M. Eliescu, Raportul dintre raspunderea contractuala si cea delictuala. Problema cumulului celor doua responsabilitati, în SCJ nr. 1/1963, p. 43 si urm.), exceptii de la efectele nulitatii actului juridic (principiul retroactivitatii, principiul repunerii în situatia anterioara restitut io in integrum, principiul potrivit caruia anularea actului initial atrage desfiintarea actului subsecvent resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, p. 193). Izvorul restituirii. Alineatul (1) al art. 1635 NCC enumera situatiile în care tre buie sa aiba loc restituirea prestatiilor, cu precizarea ca restituirea are loc numai daca cineva este tinut în virtutea legii , la aceasta. Textul face trimitere la înapoierea bunurilor primite, termenul bunuri fiind folosit în acceptiune a art. 535 NCC ( lucrurile, corporale sau incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial ). Ceea ce este supus restituirii este asadar obiectul prestatiei (bunul), ori de câte ori a a fost primit: a) fara drept, precum: în situatia ruperii logodnei, când, potrivit art. 268 alin. ( 1) si (2) NCC, sunt supuse restituirii, în natura sau prin echivalent în masura îmbogatirii, darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea casatoriei, cu exceptia darurilor obi snuite; obligatia proprietarului fondului aservit la restituirea despagubirii încasate, în cazul încetarii dreptului de trecere [art. 620 alin. (2) NCC]; obligatia uzufructuarului rentei viagere la restituirea veniturilor încasate cu an ticipatie [art. 739 NCC, teza finala]; restituirea bunului donat si fructelor percepute dupa introducerea cererii de re vocare a donatiei pentru ingratitudine, în cazul admiterii actiunii [art. 1025 alin. (1) si (2) NCC]; oblig atia detinatorului fara titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral de a le restitui celui caruia i s-a recunoscut calita tea de mostenitor în cadrul petitiei de ereditate [art. 1131 alin. (1) NCC]; obligatia de restituire a prestatiilor în caz ul încetarii contractului [art. 1322-1323 NCC]; restituirea prestatiilor în cazul îmbogatirii fara justa cauza [art. 1345-1348 NCC]; obligatia creditorului aparent de a restitui adevaratului creditor plata primita [art. 1478 alin. (2) NCC]; res tituirea pretului catre cumparatorul evins, conform art. 1700-1701 NCC; restituirea bunului mobil, în conditiile art. 1 727 alin. (1) NCC; obligatia de restituire a sumelor utilizate si a accesoriilor de catre client în cazul denuntar ii unilaterale a unei facilitati de credit [art. 2195 alin. (2) NCC]; restituirea bunului catre creditor, conform art. 2486 NCC; b) din eroare, precum: restituirea întretinerii nedatorate, în conditiile art. 534 N CC; restituirea pentru plata nedatorata (art. 1341-1344 NCC); c) în temeiul unui act juridic desfiintat ulterior cu efect retroactiv, cum ar fi: restituirea bunului donat si a fructelor percepute dupa introducerea cererii de revocare a donatiei pentru ingratitudine, în cazul admiterii actiunii [art. 1025 alin. (1) si (2) NCC]; ca efect al nulitatii contractului (art. 1254 NCC); ca ef ect al rezolutiunii contractului [art. 1554
alin. (1) NCC]; d) în cazul imposibilitatii de executare a obligatiei din cauza unui eveniment de forta majora, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora, cum ar fi: imposibilitatea f ortuita de executare (art. 1634 NCC); restituirea arvunei când contractul înceteaza din cauze ce nu atrag raspunderea vreu neia dintre parti (art. 1546 NCC); e) pentru o cauza viitoare, care nu s-a înfaptuit motiv de restituire a prestatiil or evidentiat separat de alin. (2) al art. 1635 NCC care include, printre altele: restituirea pretului în cazul rezol utiunii contractului întrucât vânzatorul nu asigura transmiterea dreptului de proprietate catre cumparator în cazul vânzarea lucrului altuia [art. 1683 alin. (4) NCC]; efectele îndeplinirii conditiei, în cazul unor obligatii afectate de modal itati, când prestatiile sunt supuse restituirii în conformitate cu art. 1407 alin. (4) NCC, întrucât în intervalul dintre mo mentul nasterii raportului juridic obligational si acela al realizarii conditiei suspensive (pendente condi tionae), obligatia înca nu exista, iar daca debitorul plateste, poate cere restituirea platii ca fiind nedatorata (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 394); restituirea bunului ca urmare a caducitatii donatiei facut e viitorului sot în vederea casatoriei, (art. 1030 NCC). Textul alin. (2) cuprinde însa si exceptia de la obligatia restituirii, care în mate ria obligatiilor afectate de modalitati este exprimata în art. 1405 NCC (a se vedea comentariul acestui articol), în sensul ca reaua-credinta a celui care a efectuat prestatia în vederea unei cauze viitoare este sanctionata prin nerestitui rea prestatiei atunci când acesta a stiut ca înfaptuirea cauzei este cu neputinta sau, dupa caz, a împiedicat cu stiinta realizarea ei (de exemplu, refuzul de a încheia casatoria de catre donator, care atrage caducitatea donatiei facute d onatarului în considerarea art. 1030 NCC). casatoriei Restituirea prestatiilor sa fie permisa de lege. Exista situatii reglementate pe cale de exceptie potrivit carora, chiar daca o prestatie a fost primita în conditii care s-ar putea încadra într e cauzele de restituire, cel care a primit-o nu este tinut de lege la restituire, cum ar fi plata facuta mostenitori lor aparenti în temeiul art. 56 NCC sau dreptul mostenitorului aparent de a pastra posesia bunurilor si a dobândi fructele acestora, cât timp persoana care a fost declarata moarta prin hotarâre judecatoreasca s-a dovedit a fi în viata, dar nu solicita restituirea acestora (art. 57 NCC). Tot astfel, potrivit art. 2251 alin. (3) NCC, în lipsa unei stipulatii contra re, rezolutiunea nu confera debirentierului dreptul de a obtine restituirea ratelor de renta deja platite . De bitorul poate refuza executarea prestatiei dupa împlinirea termenului de prescriptie [art. 2506 alin. (2) NCC] sau creditorul este îndreptatit sa refuze restituirea prestatiei executate de bunavoie dupa ce termenul de prescriptie s-a împlinit, în conditiile art. 2506 alin. (3) NCC. Garantiile obligatiei initiale. Alineatul (3) al art. 1635 NCC a fost introdus p rin art. 190 pct. 81 LPA si prevede expres ca garantiile constituite pentru executarea obligatiei initiale se stramu ta asupra obligatiei de restituire. Întrucât textul este laconic si ar lasa sa se înteleaga ca astfel de garantii profita,
în orice conditii, garantarii obligatiei de restituire a prestatiei, se impune precizarea ca titularului dreptului la res tituire beneficiaza de garantiile initiale atunci când sunt constituite de debitorul obligatiei de restituire sau de un tert. În cazul în care garantia a fost constituita de creditorul dreptului la restituire, prin reunirea calitatii de cr editor si debitor în aceeasi persoana, obligatia (de garantie) se stinge de drept prin confuziune, conform art. 1624 al in. (1) si 1625 NCC. Art. 1636. Persoana îndreptatita la restituire Dreptul de restituire apartine celui care a efectuat prestatia supusa restituiri i sau, dupa caz, unei alte persoane îndreptatite, potrivit legii. (art. 1560 NCC) Comentariu 1. Titularul dreptului la restituire. Textul art. 1636 NCC nu are corespondent în Codul civil Québec, fiind introdus de legiuitorul român pentru evitarea oricaror confuzii care s-ar fi putut ivi în practica cu privire la titularul dreptului la restituire. Acesta este, în mod firesc, cel care a efectuat prestatia supusa restituirii. Textul prevede însa ca si o alta persoana poate cere restituirea, daca este îndreptatita de lege. În ace asta categorie pot intra mostenitorii celui care a efectuat prestatatia supusa restituirii, creditorii ch irografari care pot actiona pe calea actiunii oblice, conform art. 1560 NCC, cesionarii creantei supuse restitu irii etc. În cazul în care ambele/toate partile raportului juridic initial au efectuat prestatii, fiecare e ste îndreptatita la restituire conform dispozitiilor din acest titlu. Art. 1637. Formele restituirii (1) Restituirea se face în natura sau prin echivalent. (2) Restituirea prestatiilor are loc chiar daca, potrivit legii, nu sunt datorat e daune-interese. [art. 1516 alin. (1), art. 1530, 1639-1645 NCC] Comentariu 1. Restituirea prestatiilor. Textul art. 1637 NCC enunta principiul restituirii prestatiilor într-o forma alternativa, în natura sau prin echivalent, modalitatile de restituire fiind detaliate în Capitol ul II de mai jos (art. 1639-1645 NCC). Scopul restituirii este, ca si cel vizat de textul corelativ din Codul civ il Québec, de a-l pune pe creditorul dreptului la restituire în situatia anterioara actului care a generat restituirea restitutio in integrum (a se vedea J.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, Wilson&Lafleur Ltée, Montreal, 19 99, p. 1917). Totodata, alin. (2) al art. 1637 NCC întareste regula executarii în natura a obligatiei de res tituire, care, de principiu, trebuie sa se produca potrivit art. 1516 alin. (1) NCC, integral, exact si la timp, chiar d aca debitorul nu datoreaza daune-interese creditorului, în conditiile art. 1530 NCC. Art. 1638. Restituirea pentru cauza ilicita Prestatia primita sau executata în temeiul unei cauze ilicite sau imorale ramâne întot deauna supusa restituirii. [art. 1235-1236, art. 1237 alin. (2), art. 1248 alin. (2) si (4) NCC] Comentariu 1. Cauza ilicita sau imorala a prestatiei. Potrivit art. 1235 NCC, cauza este mot
ivul care determina fiecare parte sa încheie contractul . Din aceasta perspectiva, sensul notiunii de cauza pare a fi acelasi cu cel dat de Codul civil din 1864, astfel cum a fost explicat în doctrina, respectiv elementul care ra spunde la întrebarea: «de ce» ori «pentru ce» s-a încheiat actul juridic civil? (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, p. 168). De asemenea, ca si sub incidenta Codului civil din 1864 (art. 5, art. 966, 968), cauza trebuie sa e xiste, sa fie licita si morala (art. 1236 NCC). Spre deosebire însa de vechea reglementare cuprinsa în art. 966 C.civ., potriv it careia obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita nu poate avea niciun efect , în conceptia noului Cod civil, ca regula generala, lipsa cauzei atrage nulitatea relativa a contractului [art. 1238 alin. (1) NCC], iar cauza ilicita sau imorala [definite în art. 1236 alin. (2) si (3) NCC] atrage nulitatea absoluta a contractu lui daca este comuna ori, în caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau, dupa împrejurari, trebuia sa o cuno asca [a se vedea comentariul art. 1237 alin. (2) NCC]. Per a contrario, în cazul în care cauza este ilicita sau imoral a numai pentru una dintre partile contractului sau cealalta parte nu a cunoscut caracterul ilicit sau imoral al ca uzei si nici nu trebuia sa-l cunoasca (dupa împrejurari), contractul nu este sanctionat cu nulitatea absoluta. Partea in ocenta poate fie sa ceara nulitatea relativa a contractului în conditiile art. 1248 alin. (2) NCC, fie sa co nfirme contractul anulabil, conform alin. (4) al art. 1248 NCC. Sub noua reglementare, restituirea prestatiilor opereaza întotdeauna când contractul este desfiintat (nulitate absoluta sau relativa) pentru cauza ilicita sau imorala si chiar atunci când cel c are cere restituirea se face vinovat de iliceitatea sau imoralitatea cauzei. Textul art. 1638 NCC transeaza o problema c ontroversata sub incidenta vechiului Cod civil, dar neîmbratisata de practica judiciara. Este vorba de aplicarea princi piului nemo auditur propriam turpitudinem allegans pentru a justifica exceptia de la efectul restitutio in in tegrum al nulitatii contractului. În doctrina s-a aratat ca, potrivit regulii nemo auditur propriam turpitudinem alle gans, nimanui nu-i este îngaduit sa se prevaleze în fata justitiei de propria sa imoralitate pentru a valorifica un drept (în cele mai multe cazuri pentru a obtine restituirea prestatiei executate în baza unui act juridic nul din cauza c aracterului imoral al cauzei actului; în acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, p. 171). Sustinatorii aceste i teorii (a se vedea D. Cosma, Teoria generala a actului juridic civil, Ed. Stiintifica Bucuresti, 1969, p. 348-349) p retindeau ca actiunea reclamantului prin care solicita restituirea prestatiei efectuate în baza unui astfel de act ar trebu i sa fie respinsa. Potrivit noii reglementari însa, daca contractul este desfiintat pentru cauza ilicita sau imoral a, prestatiile primite sau executate se restituie, fara distinctie daca autorul prestatiei este cel care a actionat s ub impulsul unei cauze imorale sau ilicite, întrucât nici pentru cealalta parte nu mai exista vreun temei pentru pastrarea prest atiei. Capitolul II. Modalitatile de restituire Bibliografie: C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 3 Ed. All,
Bucuresti, 1998 (citata în continuare C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, vol. 3); T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968; C. State scu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revizuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucure sti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile). Art. 1639. - Restituirea în natura Art. 1640. - Restituirea prin echivalent Art. 1641. - Pieirea sau înstrainarea bunului Art. 1642. - Pieirea fortuita a bunului Art. 1643. - Pierderea partiala Art. 1644. - Cheltuielile privitoare la bun Art. 1645. - Restituirea fructelor si a contravalorii folosintei bunului Art. 1646. - Cheltuielile restituirii Art. 1647. - Restituirea prestatiilor de catre incapabili Art. 1639. Restituirea în natura Restituirea prestatiilor se face în natura, prin înapoierea bunului primit. [art. 29 alin. (2) si (4) NCPC] Comentariu 1. Înapoierea bunului primit. Principiul executarii în natura a obligatiilor, consac rat de art. 1527 alin. (1) NCC, este preluat si de art. 1639, NCC care instituie regula restituirii în natura a bunului primit. Aceeasi regula este cuprinsa în articolul corespondent din Codul civil Québec 1700 si se regasea si în art . 1073 C.civ. Bunul se restituie în starea în care se gaseste la momentul restituirii. Din punct de vedere procedural, în functie de cauza restituirii (plata nedatorata, restitutio in integrum ca efect al nulitatii contractului etc.), cererea de restituire poate fi principala [art. 29 alin. (2) NCPC cum ar fi în cazul platii nedatorate] sau accesorie [art. 29 alin. (4) NCPC cum ar fi în cazul nulita tii contractului, când cererea de restituirea are caracter accesoriu fata de constatarea nulitatii contractului; n imic nu se opune însa ca cererea de restituire sa fie formulata si pe cale separata, ulterior constatarii nulitatii contractului]. Art. 1640. Restituirea prin echivalent (1) Daca restituirea nu poate avea loc în natura din cauza imposibilitatii sau a u nui impediment serios ori daca restituirea priveste prestarea unor servicii deja efectuate, res tituirea se face prin echivalent. (2) În cazurile prevazute la alin. (1), valoarea prestatiilor se apreciaza la mome ntul în care debitorul a primit ceea ce trebuie sa restituie. [art. 1254 alin. (1) si (3), ar t. 1530-1531, art. 1554 alin. (3), art. 1641-1643, 1645 NCC] Comentariu Cauzele restituirii prin echivalent. Daca restituirea prestatiilor în natura nu ma i este posibila, creditorul este îndreptatit sa obtina restituirea prin echivalent, ceea ce reprezinta o executare indirecta a obligatiei. Acest drept subsidiar al creditorului, în cazul imposibilitatii obtinerii executarii obligatie i în natura de catre debitorul sau era consacrat si de art. 1073 C.civ. si este preluat de art. 1530 NCC. Cu referire la dreptul la dezdaunare al creditorului pentru prejudiciul suferit pr
in neexecutarea în natura a obligatiei, autorii de drept au subliniat în comentariile lor cu privire la interp retarea art. 1073 C.civ. ca, daca executarea în natura nu mai este posibila, creanta initiala este înlocuita cu o alta creanta, anume aceea de despagubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezinta prejudiciul încercat de creditor (a se vedea C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile, p. 328), fara ca acest lucru sa însemne însa transfo rmarea obligatiei initiale într-o noua obligatie. Într-o astfel de situatie, despagubirile sunt datorate în virtutea a în sesi obligatiei initiale, ele constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sanctiune, al executarii obligatiei r espective (a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 319). Având în vedere particularitatile restituirii prestatiilor, în functie de cauza care l e genereaza, alin. (1) al art. 1640 NCC clasifica situatiile în care restituirea prestatiilor se face prin echivalent în : a) imposibilitatea executarii în natura, b) un impediment serios de executare în natura sau c) prestarea priveste s ervicii deja efectuate. Imposibilitatea executarii în natura s-ar putea datora pieirii sau înstrainarii bunu lui care face obiectul restituirii, pentru care sunt stabilite regulile restituirii prin echivalent în ar ticole urmatoare 1641, 1642 si 1643 NCC. Un impediment serios de executare în natura ar putea fi reprezentat de caracterul intuitu personae al obligatiei de a face (executata de creditorul obligatiei la restituire), dar si de alte situat ii similare care pot intra în sfera acestei notiuni si care ar fi validate, ca atare, de instanta de judecata. În ceea ce priv este restituirea unor servicii deja efectuate, având în vedere ca prestatia a apartinut creditorului obligatiei de resti tuire, este evident ca singura modalitate de reparatie pentru acesta nu poate fi decât prin echivalent. Aceasta i poteza vizeaza situatia în care contractul a fost desfiintat pentru nulitate absoluta sau relativa dupa prestare a serviciilor, dar înainte ca cealalta parte sa-si fi executat propria prestatie (când ar putea opera compensarea). Spre deosebire de vechea abordare a caracterului retroactiv al efectelor nulitatii în privinta actelor cu executare su ccesiva, potrivit careia, data fiind imposibilitatea restabilirii în natura a situatiei anterioare încheierii actului, nu litatea sau anularea producea efecte doar pentru viitor ex nunc, similar cu situatia rezilierii contractului, art. 12 54 alin. (3) NCC instituie expres retroactivitatea efectul ex tunc si în privinta contractelor executate succesiv sa u cu caracter continuu (cu privire la echivalentul lipsei de folosinta si restituirea fructelor, a se vedea si come ntariul art. 1645 NCC). Aceasta noua reglementare asigura coerenta principiului consacrat de art. 1254 alin. (1) NCC, potrivit caruia contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat ca nu a fost niciodata încheiat. Spre deosebire de efectele nulitatii, în materia desfiintarii contractelor prin rezolutiune sau reziliere, efectul ex nun c al rezilierii este expres prevazu [art. 1554 alin. (3) NCC]. Momentul evaluarii prestatiilor. Regula cu privire la momentul evaluarii prestat iilor este stabilita de alin. (2) al art. 1640 NCC, în sensul ca prestatiile sunt evaluate la momentul la care debit orul obligatiei de restituire a primit ceea ce trebuie sa restituie. De la aceasta regula sunt stabilite însa de
rogari raportate fie la momentul evaluarii, fie la cauza imposibilitatii de executare în natura (art. 1641, 1642 si 1643 NCC). În ceea ce priveste evaluarea prestatiilor în cadrul restituirii prin echivalent, credem ca, în principiu, sunt ap licabile dispozitiile art. 1531 NCC (a se vedea comentariul acestui articol). Cu titlu de exemplu, din perspectiva prac tica, în cazul în care ar fi vorba de restituirea unor servicii prestate cu executare succesiva sau cu caracter de con tinuitate în baza unui contract lovit de nulitate absoluta sau anulat, evaluarea acestora s-ar putea face fie prin raport are la pretul serviciilor stabilit în contract, chiar daca raspunderea debitorului este extracontractuala, fie printrun raport de evaluare realizat de un expert sau orice alt mijloc de proba prin care valoarea serviciilor poate fi cor ect determinata. Art. 1641. Pieirea sau înstrainarea bunului În cazul pieirii totale sau înstrainarii bunului supus restituirii, debitorul obliga tiei de restituire este tinut sa plateasca valoarea bunului, considerata fie la momentul primirii s ale, fie la acela al pierderii ori al înstrainarii, în functie de cea mai mica dintre aceste valori. Daca debitorul este de rea-credinta ori obligatia de restituire provine din culpa sa, atunci restitu irea se face în functie de valoarea cea mai mare. [art. 1640 alin. (2) NCC] Comentariu 1. Valoarea bunului pierit sau înstrainat. Cu referire la ipoteza excutarii prin e chivalent în situatia în care bunul nu mai poate fi restituit în natura ca urmare a pieirii sau înstrainarii, arti colul 1641 NCC face o dubla distinctie, pe de o parte, între valoarea bunului la momente diferite al primirii sau al pierderii ori înstrainarii, iar, pe de alta parte, între buna sau reaua-credinta a debitorului restituirii. Ra tiunea stabilirii unui alt moment al evaluarii bunului supus restituirii decît cel al primirii care reprezinta regul a conform art. 1640 alin. (2) NCC este aceea a cauzei care-l pune pe debitor în imposibilitatea executarii în natura, respectiv ca urmare a pieirii sau înstrainarii bunului primit anterior, atunci când avea calitate de creditor. Daca va loarea bunului este diferita la momentul pierii sau înstrainarii de cea din momentul primirii, legiuitorul a optat pentru cea mai mica dintre ele, pornind de la premisa bunei-credinte a debitorului restituirii. În cazul în care deb itorul a determinat însa din culpa sa obligatia de restituire sau este de rea-credinta, acesta este obligat la rest ituirea celei mai mari valori a bunului determinata la cele doua momente. Art. 1642. Pieirea fortuita a bunului Daca bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligatiei de restituir e este liberat de aceasta obligatie, însa el trebuie sa cedeze creditorului, dupa caz, fie indemniza tia încasata pentru aceasta pieire, fie, atunci când nu a încasat-o înca, dreptul de a primi aceast a indemnizatie. Daca debitorul este de rea-credinta ori obligatia de restituire pr ovine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât daca dovedeste ca bunul ar fi pierit si în ca zul în care, la
data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului. (art. 1351, 1641, 2199 NCC) Comentariu 1. Pieirea fortuita a bunului. Potrivit principiului exonerarii de raspundere a debitorului ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forta majora, consacrat de art. 1351 NCC, s i debitorul obligatiei de restituire este liberat de aceasta obligatie daca bunul a pierit fortuit. Termenul fortuit es te folosit generic si se refera deopotriva la pierirea bunului dintr-un caz fortuit sau de forta majora [alin. ( 4) al art. 1351 NCC prevede expres ca daca, potrivit legii, debitorul este exonerat de raspundere contractuala pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat si în caz de forta majora]. Cu toate acestea, debitorul, chiar exonerat d e obligatia de restituire în sine, trebuie sa cedeze creditorului indemnizatia primita de la asigurator pentru bun sau dreptul de a primi aceasta indemnizatie, în cazul în care nu a a încasat-o (art. 2199 NCC). Efectul exonerator de raspundere al interventiei cazului fortuit sau de forta majora se produce însa fata de debitorul de buna-cred inta sau chiar de rea-credinta daca acesta din urma dovedeste ca bunul ar fi pierit si la creditor. În caz contrar, de bitorul de rea-credinta raspunde în conditiile art. 1641 NCC, teza finala. Art. 1643. Pierderea partiala (1) Daca bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere partiala, cum e ste o deteriorare sau o alta scadere de valoare, cel obligat la restituire este tinut sa îl indemnizeze pe creditor, cu exceptia cazului în care pierderea rezulta din folosinta normala a bunului sau din tr-o împrejurare neimputabila debitorului. (2) Atunci când cauza restituirii este imputabila creditorului, bunul ce face obie ctul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se gaseste la momentul introducerii actiunii, fara despagubiri, afara de cazul când aceasta stare este cauzata din culpa debitorului restituirii. (art. 1531 NCC) Comentariu Pierderea partiala a bunului. Alineatul (1) al art. 1643 NCC, care reproduce art . 1702 din Codul civil Québec, reglementeaza situatia restituirii prestatiilor prin echivalent în situatia în care bunul supus restituirii a suferit o pierdere partiala. Cu titlu exemplificativ, textul indica deteriorarea sau o alt a pierdere de valoare, care nu se datoreaza însa folosintei normale a bunului sau unei împrejurari exclusive de culpa din partea debitorului. Prin urmare, debitorul raspunde numai daca pierderea partiala îi este imputabila. Regul a este aceea a despagubirii creditorului restituirii, pentru pierderea partiala, care se adauga restituirii în natura a bunului în starea în care se afla la momentul restituirii sau al introducerii actiunii, în cazul în care resti tuirea nu se face de bunavoie. Evaluarea prejudiciului pentru pierderea partiala se face în conditiile art. 1531 NCC (a se vedea comentariul acestui articol). Cauza restituirii imputabila creditorului. Atunci când creditorul este cel care a determinat în mod culpabil restituirea prestatiilor, bunul i se restituie în starea în care se gaseste la momen tul introducerii actiunii, fara
despagubiri, cu exceptia situatiei în care starea bunului se datoreaza culpei debi torului. Textul distinge, asadar, între culpa creditorului care sta la baza obligatiei de restituire, sanctionata cu lip sirea sa de dreptul la despagubiri pentru pierderea partiala suferita de bun si culpa debitorului restituirii care raspunde de câte ori paguba suferita de bun se datoreaza culpei sale. Art. 1644. Cheltuielile privitoare la bun Dreptul la rambursarea cheltuielilor facute cu bunul ce face obiectul restituiri i este supus regulilor prevazute în materia accesiunii pentru posesorul de buna-credinta sau, d aca cel obligat la restituire este de rea-credinta ori cauza restituirii îi este imputabil a, regulilor prevazute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinta. (art. 577 si urm ., 581-601 NCC; art. 58 LPA) Comentariu Rambursarea cheltuielilor facute cu bunul imobil. În ceea ce priveste cheltuielile facute cu bunul supus restituirii, daca acesta este imobil, regulile aplicabile sunt cele din materia art. 577 si urm. NCC. accesiunii Textul art. 578 NCC (a se vedea comentariul acestui articol) distinge în ceea ce p riveste lucrarile care pot fi realizate la un imobil în autonome sau adaugate, cu caracter durabil sau provizoriu. La rândul lor, lucrarile adaugate, care nu au caracter de sine statator, pot fi necesare, utile sau voluptuoare. În functi e de particularitatile fiecarei categorii de lucrari, debitorul cheltuielilor facute cu bunul are drepturile pre vazute pentru autorul lucrarii în materia accesiunii imobiliare artificiale, în functie de buna sau reaua sa credint a, dupa distinctia operata în art. 581-597 NCC (a se vedea comentariile acestor articole). Cu titlu de exemplu, în cazul în care debitorul obligatiei de restituire a efectuat, cu buna-credinta, o lucrare adaugata necesara la imobilul suspus restituirii, creditorul restituirii (propri etarul imobilului) dobândeste dreptul de proprietate asupra lucrarii adaugate necesare din momentul efectuarii acestei a, platind debitorului cheltuielile rezonabile facute de acesta, chiar daca imobilul nu mai exista (si restituirea a re loc prin echivalent). În cazul în care lucrarea a fost efectuata cu rea-credinta, din suma datorata de proprietaru l imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuata cu costurile necesare obtinerii acestora . Se impune precizarea ca în materia restituirii cheltuielilor facute cu bunul supus restituirii, debitorului de rea-credinta îi este asimilat si cel caruia îi este imputabila cauza restituirii. Rambursarea cheltuielilor facute cu bunul mobil. Pentru cheltuielile facute cu u n bun mobil supus restituirii, se aplica regulile accesiunii mobiliare (a se vedea comentariul art icolelor 598-601 NCC). Regula consacrata si de noul Cod civil este aceea ca proprietarul lucrului principal dev ine, prin accesiune proprietarul noului obiect format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai p utin important, cu obligatia de a-l despagubi pe proprietarul lucrului accesoriu (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, vol. 3, p. 147). Cu referire la distinctiile în cadrul accesiunii mobiliare si a optiunilor p
e care le are proprietarul lucrului principal, cele trei cazuri de accesiune tratate în doctrina adjunctiunea, specifi catiunea si confuziunea (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, vol. 3, p. 147) îsi mentin utilitatea si sub incidenta noii reglementari. Drept tranzitoriu. Potrivit art. 58 LPA, în toate cazurile în care accesiunea imobili ara artificiala presupune exercitarea unui drept de optiune de catre proprietarul imobilului, efectele acc esiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrarii . Daca lucrarea a fost începuta sub incidenta vechi ului Codului civil, se aplica regulile cuprinse în art. 494 din acest cod. Sub aceasta reglementare, proprietaru l fondului are un drept de optiune atât în privinta constructorului de rea-credinta, cât si în privinta constructorului de buna-credinta. Astfel, în cazul constructorului de rea-credinta, proprietarul fondului are optiunea: a) de a pas tra lucrarile si a deveni proprietarul acestora prin accesiune, având obligatia de a-l despagubi pe constructor cu valoar ea materialelor si pretul muncii sau b) de a-l obliga pe constructor sa ridice constructiile sau plantatii le facute, pe cheltuiala sa si sub sanctiunea platii unor eventuale daune-interese daca desfiintarea lucrarii a pro dus vreo paguba fondului. În ceea cel priveste pe constructorul de buna-credinta însa, proprietarul fondului nu poate niciodata sa-l oblige sa-si ridice lucrarile, dar are o optiune în privinta despagubirii: a) fie o suma reprezentând va loarea materialelor si pretul muncii, b) fie o suma reprezentând sporul de valoare adus fondului prin lucrarile realizate de constructorul de buna-credinta (a se vedea C. Hamangiu s.a., Tratat de drept civil român, vol. 3 , p. 141). Art. 1645. Restituirea fructelor si a contravalorii folosintei bunului (1) Daca a fost de buna-credinta, cel obligat la restituire dobândeste fructele pr oduse de bunul supus restituirii si suporta cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu dato reaza nicio indemnizatie pentru folosinta bunului, cu exceptia cazului în care aceasta folosin ta a fost obiectul principal al prestatiei si a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. (2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinta ori când cauza rest ituirii îi este imputabila, el este tinut, dupa compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, sa restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea sa le dobândeasca si sa îl indemniz eze pe creditor pentru folosinta pe care bunul i-a putut-o procura. [art. 948 alin. (1) si (5), art. 1616 si urm., art. 1254 alin. (3), art. 1640 NCC] Comentariu Dobândirea fructelor de catre debitorul de buna-credinta. Daca bunul supus restitu irii este frugifer, iar posesorul sau este de buna-credinta, dupa principiul consacrat si în art. 948 alin . (1) NCC, acesta are dreptul la fructele percepute pâna la restituirea bunului si suporta cheltuielile aferente pr oducerii fructelor. Buna-credinta trebuie sa existe la momentul perceperii fructelor. De asemenea, daca debitorul
a folosit bunul, el nu trebuie sa-l despagubeasca pe creditorul restituirii pentru lipsa de folosinta, cu excep tia situatiei când chiar folosinta sau echivalentul acesteia face obiectul restituirii sau bunul era supus, în mod natura l, unei deprecieri rapide. Exceptia cuprinsa în teza a doua a alin. (1) transpune obligatia de restituire a lipsei de folosinta a bunului ca urmare a nulitatii sau anularii titlului de folosinta (de exemplu, contractul de locatiun e) si pentru trecut [art. 1254 alin. (3) NCC] ex tunc. Restituirea fructelor de catre debitorul de rea-credinta. În materia obligatiei de restituire a prestatiilor, debitorului de rea-credinta (cel care percepe fructele cunoscând ca bunul frugifer este al altuia) îi este asimilat si cel care se face vinovat de producerea cauzei de restituire a bunului. Principiu l consacrat de art. 948 alin. (5) NCC (a se vedea comentariul acestui articol) este reluat si în materia obligatiei de rest ituire a fructelor bunului supus restituirii. Debitorul este obligat sa restituie nu numai fructele pe care le-a dobândit, dar si pe cele pe care putea sa le dobândeasca (damnum emergens si lucrum cesans), precum si echivalentul lipsei d e folosinta a bunului catre creditor (a se vedea si art. 1640 NCC). Cu toate acestea, el este îndreptatit la d espagubiri pentru cheltuielile facute cu bunul pentru producerea fructelor restituite creditorului, sau compensarea ac estora cu alte sume datorate creditorului restituirii, dupa regulile stabilite în art. 1616 si urm. NCC. Art. 1646. Cheltuielile restituirii (1) Cheltuielile restituirii sunt suportate de parti proportional cu valoarea pr estatiilor care se restituie. (2) Cheltuielile restituirii se suporta integral de cel care este de rea-credint a ori din a carui culpa contractul a fost desfiintat. Comentariu 1. Contributia la cheltuielile restituirii. Regula în materia suportarii cheltuiel ilor de restituire a prestatiilor este aceea ca fiecare parte contribuie proportional cu valoarea prestatiilor car e se restituie. Mai precis, fiecare parte contribuie proportional cu prestatia datorata. Regula se raporteaza la o situati e exclusiva de culpa, cum ar fi imposibilitatea de executare a obligatiilor ca urmare a intervenirii unui caz de forta majora. Pe cale de exceptie, de câte ori o parte a fost de rea-credinta sau contractul a fost desfiintat din culpa sa, acea parte este obligata sa suporte si cheltuielile, chiar daca este creditorul dreptului la restituirea bunului. Art. 1647. Restituirea prestatiilor de catre incapabili (1) Persoana care nu are capacitate de exercitiu deplina nu este tinuta la resti tuirea prestatiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogatiri incumba celui care solicita restituirea. (2) Ea poate fi tinuta la restituirea integrala atunci când, cu intentie sau din c ulpa grava, a facut ca restituirea sa fie imposibila. [art. 38, 40, art. 41 alin. (3), art. 43 alin. (3), art. 45, 47 NCC; art. 243 NCPC] Comentariu
Restituirea în limita folosului realizat de catre incapabili. Alineatul (1) al art . 1647 NCC reia dispozitiile art. 47 NCC, potrivit carora persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsa nu este obligata la restituire decât în limita folosului realizat, cu preciz area ca momentul aprecierii folosului este la data cererii de restituire. Referindu-se la capacitatea de exe rcitiu deplina, textul are în vedere situatia incapabililor debitori ai obligatiei de restituire, categorie în care int ra minorii [pâna la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38 NCC) sau dobândirea capacitatii de exercitiu anticipate (art. 4 0 NCC)] si interzisii judecatoresti. Actele încheiate de incapabili, cu exceptia celor prevazute de art. art. 41 alin. (3) si art. 43 alin. (3) NCC, sunt lovite de nulitate relativa, chiar fara dovedirea unui prejudiciu. Sar cina probei folosului realizat de incapabil incumba celui care cere restituirea, conform principiului onus proband i incubit actori (art. 1169 C.civ.), consacrat si în art. 243 NCPC. Restituirea integrala. Alineatul (2) al art. 1647 NCC sanctioneaza intentia sau culpa grava a incapabilului care a facut ca restituirea sa devina imposibila prin obligarea acestuia la restituirea integrala. Pentru evitarea oricarei confuzii de interpretare a textului, este evident ca acesta se refera la restitu irea integrala prin echivalent, atunci când incapabilul a facut, în mod culpabil, imposibila restituirea bunului în natura. D e altfel, si art. 45 NCC sanctioneaza frauda comisa de incapabil prin folosirea unor manopere dolosive, a cordând posibilitatea instantei, la cererea partii induse în eroare, de a considera valabil contractul atunci când aprec iaza ca aceasta ar constitui o sanctiune civila adecvata. Capitolul III. Efectele restituirii fata de terti Bibliografie: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectel e dreptului civil, ed. a XI-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007 (citata în continuare Gh. Beleiu, Drept civil român); C. Statescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a IX-a, revi zuita si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 (citata în continuare C. Statescu, C. Bîrsan, Obligatiile). Art. 1648. - Actele de înstrainare Art. 1649. - Situatia altor acte juridice Art. 1648. Actele de înstrainare (1) Daca bunul supus restituirii a fost înstrainat, actiunea în restituire poate fi exercitata si împotriva tertului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciara sau a efectul ui dobândirii cu buna-credinta a bunurilor mobile ori, dupa caz, a aplicarii regulilor privito are la uzucapiune. (2) Daca asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, di spozitiile alin. (1) se aplica în mod corespunzator. (art. 551, 563, 901, 930-936, 939-940 NCC; art. 56 , art. 82 LPA; art. 58 1 din Legea nr. 7/1996) Comentariu Actinea în restituire împotriva tertului dobânditor. Regula instituita de alin. (1) al art. 1648 NCC, indiferent de cauza care genereaza restituirea, este aceea ca proprietarul poate
exercita actiunea în restituirea bunului si împotriva tertului dobânditor al unui drept real asupra bunului (art. 551 NCC) sau în favoarea caruia a fost constituit un drept real [alin. (2)]. Proprietarul poate introduce o acti une în revendicare cu privire la bunul supus restituirii în conditiile art. 563 NCC (a se vedea comentariul acestui articol) sau o actiune pentru desfiintarea actelor subsecvente încheiate de debitorul obligatiei de restituire c u tertii, în privinta bunului suspus restituirii, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipienti s, în care cererea de restituire a bunului împotriva tertului are caracter accesoriu. Cu privire la aplicarea acestui principiu în materia efectelor nulitatii, în doctrin a s-a aratat ca acesta reprezinta o aplicatie a altor doua principii: a) principiul retroactivitatii, în temeiul carui a dreptul nascut dintr-un act anulat se desfiinteaza chiar pe data nasterii lui si b) principiul potrivit caruia nime ni nu poate transmite un drept pe care nu-l are nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, p. 193). Tertul dobânditor al unui drept tabular se poate prevala însa de regul ile de carte funciara pentru salvgardarea dreptului sau, în conditiile Titlului VII, Cartea funciara , din Cartea a III-a, Despre bunuri , sau de dobândirea bunului imobil prin uzucapiune, în conditiile art. 930-934 NCC. Cu toate acestea, daca s-au înscris pentru prima data în cartea funciara, fara cauza legitima, drepturi reale, în 1 conditiile art. 58 din Legea nr. 7/1996, tertii dobânditori cu titlu oneros ai vre unui drept real imobiliar, care s-au întemeiat cu buna-credinta pe cuprinsul cartii funciare, nu se pot prevala contra adevaratilor proprietari, straini de cartea funciara, de dispozitiile art. 901 NCC, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulara prevazut de Codul civil (art. 931 NCC) sau daca în acest termen s-a înscris o actiune prin care se contesta cuprinsul cartii funciare. Daca bunul înstrainat a fost mobil, tertul dobânditor se poate prevala de efectul po sesiei de buna-credinta în conditiile art. 935-936 NCC sau de dobândirea bunului mobil prin uzucapiune în condi tiile art. 939-940 NCC. Dispozitii tranzitorii. Întrucât noul Cod civil instituie caracterul constitutiv de drept al înscrierii drepturilor tabulare în cartea funciara, potrivit art. 56 LPA, pâna la data finalizarii lucraril or de cadastru pentru fiecare unitate administrativ teritoriala, înscrierea în cartea funciara a dreptului de prop rietate si a altor drepturi reale se va face numai în scopul opozabilitatii fata de terti. În perioada de aplicare a dispozi tiilor tranzitorii din Legea nr. 71/2011, tertul se va putea prevala de dispozitiile privind uzucapiunea cuprinse în vechiul Codul civil (art. 1890 si urm.) daca posesia imobilului supus restituirii era începuta anterior intrarii în vi goare a noului Cod civil (art. 82 LPA). De asemenea, chiar dupa intrarea în vigoarea a noului Cod civil, se aplica d ispozitiile în materie de uzucapiune din Codul civil de la 1864 daca, la data începerii posesiei, nu erau de schise carti funciare pentru imobilele posedate (art. 82 LPA). Daca bunul înstrainat era mobil, tertul dobânditor se poate prevala de efectul poses iei de buna-credinta, potrivit art.
1909 C.civ., daca intrarea în posesia bunului este anterioara intrarii în vigoare a noului Cod civil. Dispozitiile privind uzucapiunea mobilelor (art. 939 NCC) se aplica numai posesiilor începute dupa intr area în vigoare a noului Cod civil. Art. 1649. Situatia altor acte juridice În afara actelor de dispozitie prevazute la art. 1648, toate celelalte acte juridi ce facute în favoarea unui tert de buna-credinta sunt opozabile adevaratului proprietar sau c elui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesiva, sub conditia respecta rii formalitatilor de publicitate prevazute de lege, vor continua sa produca efecte pe durata stipu lata de parti, dar nu mai mult de un an de la data desfiintarii titlului constituitorului. [art. 55 1, art. 902 alin. (2) pct. 6, art. 1811 NCC] Comentariu 1. Protectia tertilor de buna-credinta. Articolul 1649 NCC se refera la toate ce lelalte acte, cu exceptia celor de dispozitie, încheiate cu un tert de buna-credinta care sunt opozabile celui îndrepta tit la restituire adevaratul proprietar sau o alta persoana. Dupa distinctia facuta în doctrina, în raport de efe ctele produse, exista doua categorii de acte: a) cea a contractelor de dispozitie în care intra contractele constitutiv e sau translative de drepturi reale (art. 551 NCC) si cea b) a contractelor generatoare de drepturi de creanta (rapo rturi de obligatii) (a se vedea C. Statescu, C Bîrsan, Teoria generala a obligatiilor, p. 33). Aceasta ultima categor ie de acte este avuta în vedere de prezentul text. Buna-credinta a tertului trebuie sa existe la momentul încheierii contractului. În ceea ce priveste contractele cu executie succesiva (de exemplu, contractul de l ocatiune), acestea sunt opozabile celui îndreptatit la restituire pe durata convenita de parti, daca au fost respect ate formalitatile de publicitate [art. 902 alin. (2) pct. 6 NCC coroborat cu art. 1811 NCC, cu privire la locatiune]. În caz contrar, tertul de buna credinta este protejat cel mult un an de la data desfiintarii titlului constituitorului.
