Noaptea Noaptea de decemvrie decemvrie - eseu eseu Poemul Noaptea de decemvrie decemvrie, de Al.Macedonski, este publicat iniţial în revista Forţa morală (1902) şi apoi în volumul Flori sacre (1912). La baza pomului stă o pildă de şugubăţ , a înţeleptului iranian Saadi. Macedonski valorificase înţelepciune orientală Hangiul şugubăţ această pildă în 1890 când publicase poemul în proză Meka şi Meka, poem ce simboliza condiţia omului superior care nu admite nici un copromis în calea sa spre atingerea idealului absolut. decemvrie poetul îmbină elemente romantice cu cele simboliste şi cu cele În Noapte de decemvrie clasiciste. Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se abate de la calea cea dreaptă, deşi lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul obişnuit care îşi atinge ţelurile apelând la compromisuri şi la mijloace facile. Măştile geniului sunt reprezentate de poet şi de emir, iar omul obişnuit de drumeţul pocit. Subiectul este o legendă narată la persoana a IIIa. Poemul este structurat din trei secvenţe lirice principale. Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale imaginarului poetic romantic. Metafora-simbol ,,camera moartă,, şi epitetul dublu ,,pustie şi albă,, sugerează lipsa emoţiei lirice. Lipsa muzei este exprimată prin ,,nicio scânteie în ochiu-adormit,, Urmează apoi descrierea spaţiului exterior – câmpia pustie şi albă, simbol al lumii în care trăieşte poetul, o lume ostilă deoarece e noapte/beznă şi ,,luna-l priveşte cu ochi oţelit,, Adoua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată motivului romantic al inspiraţiei, flacăra simbolică, de natură divină care face posibilă trecerea potului în universul ideal al poeziei. poeziei. A treia secvenţă lirică (versurile 40-227) debutează cu metamorfozarea poetului în emir. Emirului, simbol al omului superior care nu se mulţumeşte cu viaţa în bogăţia din ,,rozul Bagdad,, - simbol al fericirii pământeşti, Macedonski îi conturază un portret de geniu: ,,E tânăr, e farmec, e trăznet, e zeu,, şi ca orice geniu are un ideal superior către care aspiră:,,Spre Meka se duce cu gândul mereu,, Dar între ,,rozul Bagdad,, şi Meka este o pustie imensă pe care emirul trebuie s-o străbată înfruntând mari pericole. Emirul porneşte la drum însoţit de un mare alai alcătuit din robi înarmaţi, cămile cu provizii provizii de apă apă şi hrană, hrană, oprindu oprindu-se -se ,,o clipă pe verdele verdele pisc,, pisc,, - simbol simbol al speran speranţei, ţei, privind privind pentru pentru ultima oară oraşul. oraşul. În acelaşi acelaşi timp cu el el pleacă pleacă spre Meka un cerşetor, cerşetor, al al cărui portret este alcătuit în antiteză cu cel al emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit: searbăd la faţă, mai slut ca iadul, zdrenţăros, pocit, viclean la privire. Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă cei doi călători: cerşetorul pleacă pe un drum ce coteşte, simbol al compromisurilor pe care un om obişnuit le face, iar emirul porneşte să parcurgă deşertul, simbol al vieţii drepte, trăite cu demnitate, fără nici un fel de ocolişuri. Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne. Calea cea dreaptă stă sub semnul focului şi sub semnul sângelui. Culoarea dominantă în parcurgerea deşertului este roşul, simbol al vieţii, dar şi al patimii de a atinge idealul. Poetul accentuează dificultatea atingerii idealului printr-o enumerare de simboluri ce sugerează setea de absolut: ,,un chin fără margini de sete-arzătoare,, ,,Şi tot fără margini pustia se-ntinde/Şi tot nu s-arată oraşul presfânt,, ,,Şi tot nu s-arată cetatea de vise,, Prezenţa forţelor ostile ce se împotrivesc idealului emirului, simbol al societăţii superficiale şi meschine, este ilustrată printr-o aglomerare de verbe: naintează, saprinde, aleargă, vibrează, curg. Servitorii şi animalele mor pe rând sub arşiţa nemiloasă a pustiei, poetul prezentând imagini apocaliptice: roşu de sânge, roşii movile . Culoarea roşie este aici simbol al destinului implacabil. Chinurile emirului, care suferă de sete şi foame, sugerează zbuciumul poetului pentru pentru condiţia condiţia sa nefericită nefericită în lumea lumea cu care care nu poate poate comunica. comunica. Ajuns la apogeul apogeul călătoriei călătoriei
sale emirul trăieşte iluzia idealului său: vede porţile albe ale Mekăi, alargă spre cetate dar aceasta se depărtează. Setea poetului de a atinge perfecţiunea depăşeşte puterile umane de aceea atingerea absolutului este imposibilă ,,alba cetate rămâne nălucă,, Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină viaţa împlinirii unui ideal absolut, el fiind victima propriului crez, calea dreaptă pe care o urmează geniul, dar care cere sacrificii. Cu ultimile puteri emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit întrând pe porţile Mekăi pământeşti, în timp ce el va transcende în Meka cerească. Finalul ilustrează, simbolic, destinul implacabil al omului superior supus suferinţei pricinuite de incapacitatea oamenilor de a-i înţelege idealul: ,,Murit-a emirul sub jarul pustiei,,
