UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI ASISTENTA SOCIALA ASISTENTA SOCIALA
Michel Foucault - A supraveghea si a pedepsi. Nasterea inchisorii
MODUL PROBATIUNE, AN III, GRUPA III
1
Desi manevreaza un uimitor volum de informatie istorica, chiar documente inedite cartea nu este o istorie a aparitiei inchisorii, desi astta ar indica subtitlul, cuprinsul si referintele. Tema centrala a cartii este puterea. Foucault “inventeaza o noua conceptie despre putere” (Deleuze) 1. Puterea este pozitiva – desi autorul ne propune o imagine putin indulgenta a puterii, aceasta din urma nu este pur si simplu punitiva, reactiva, represiva – pe scurt negativa; desi feroce, detestabila si proliferanta, puterea este o productie continua articulata pe – si alimentata de – nevoile umane, pe care dinamica sa interna le foloseste asadar creator. In plan etic idea unei puteri pozitiva, creatoare si care-si reface energia prin participarea ‘pacientilor’sai face din orice individ un ‘colaborator’, din orice victima propiul sau calau. 2. Puterea este extrateritoriala – definind-o ca proces, ca ansamblu de efecte, ca productie, ca exercitiu, Foucault delocalizeaza puterea. Astfel aceasta nu mai este de gasit in spatii privilegiate si circumscrise – institutiile statului de ex. – ci irupe intr-un spatiu social discontinuu si eterogen, fiid difuza, potential ubicua, dar insociabila cu un loc anume si niciodata globala. In consecinta tipologia institutionala nu este nici stabila, nici cu totul relevanta. 3. Puterea este exercitiu – puterea este mai curand strategie decat posesiune, e exercitata mai curand decat detinuta, nu este un privilegiu al clasei dominanate, ci un efect general al pozitiilor strategice ale acesteia din urma. 4. Puterea functioneaza simultan la nivel macro si la nivel micro – raportul micro/macro nu e un dualism extrinsec, nici nu e complet caracterizat prin diferenta de talie, scara, resurse, ambitii: cele doua niveluri coexista si interactioneaza. 5. Puterea si cunoasterea sunt inseparabile – transformarea fiintei umane in subiect e insotita de constituirea subiectului in obiect de cunoastere prin intermediul practicilor si discursurilr asociate, respectiv spihiatriei, medicinei clinice si teoriei penale. 6. Puterea din viziune istoricistica Potrivit lui Foucault, evolutia istorica a puterii penale cunoaste un punct de inflexiune in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cand descompunerea si disparitia Vechiului Regim antreneaza o mutatie a principiilor si practicilor politico – juridice: de la o putere traditionalista – neregulata si discontinua (subinstitutionalizata) - un fel de tranzactie perpetua intre legalitate si ilegalitate, se trece la o putere de tip nou – specifica burgheziei -, care nu mai tolereaza ilegalismele populare, ci isi propune sa le elimine. In Vechiul Regim, pedepsele erau exemplare, fiindca supliciul razbuna lezarea unei autoritati personalizate – chiar sacre: regicizii erau pedepsiti pentru atingerea “celor doua corpuri ale regelui”, si trebuia sa transmita unei populatii slab incadrate institutional un masaj disuasiv. Scenografia si regia minutioasa a casnelor si executiilor publice erau cadrul unei ceremonii politice in care era reconstruita suveranitatea monarhului, tocmai stirbita de delicvent, iar asistenta simnifica prin chiar prezenta ei langa esafod faptul ca recunoaste acea suveranitate. Frica puterii de miscarile populare a dus mereu la exigenta unei retele cat mai putin permeabile pentru delicte, precum si la principiul unei pedepse sistematice. Tehnic, functia penalitatii continue a fost asumata de politie si sistemul penitenciar. Fapt interesant, politia moderna apare in Franta simultan cu interventia panoptismului de catre Jeremy Bentham. Idea lui Bentham era de a construi o structura circulara din centrul careia un observator ascuns ii putea supraveghea continuu pe cei distribuiti in spatiile de pe circumferinta. Inchisoarea parea aplicatia perfecta a panoptismului, dar merita retinut ca principiul se putea extinde la organizarea comunitatilor umane obisnuite; era un exercitiu utopic, in linia noului ideal al puterii – orasul ciumat: control generalizat, izolare, limitarea drastica a libertatii de miscare si asociete, etc. In amontele inchisorii, gasim institutiile in care se elaboreaza treptat o stiinta a “corectarii” corpului - scoala, cazarma, spitalul, atelierul -, iar in aval avem tesutul institutional modern al fiscalitatii, azilelor spihiatrice, fisierelor si bancilor de date privind populatia, televiziunii cu circuit inchis, etc. Inchisoarea a fost criticata din capul locului: s-a spus ca nu pedepseste eficient, ca este chiar o uzina de delicventi, o scoala a delictului. Totusi, inchisoarea a rezistata si s-a afirmat ca pedeapsa universala pe la 1820, punand practic punct unei indelungate polemici intre privind raportul dintre delicte si pedepse. Pana la Beccaria, cu toate innoirile – de pilda, proportionalitatea delictelor si pedepselor era o limitare a vointei Printului si anunta noua ideologie capitalista -, ceva din arhaitatea legii talionului subzista in 2
sistemul penal, deoarece, desi teoretic proportionale, pedepsele ramaneau de aceeasi natura cu delictul: executie pentru asasinat, confiscarea bunurilor pentru furt, inchisoarea pentru privarea de libertate. De la Benhtam si pana astazi, principiul proportionalitatii se restrange la durata pedepselor, care devin unice ca natura: desi exista o variatie in regimul detentiei, iar unele state mai aplica pedeapsa capitala, tendinta este de a impune privarea de libertate ca pedeapsa universala si de a transforma astfel insasi esenta relatiei dintre institutiile puterii si delincventi: accentul cade pe supraveghere si terapie, nu pe razbunare si pedepsire. Asadar, societatea noastra e mai curand benthamiana decat beccariana. Cu alte cuvinte, sustine Foucault, se pedepseste dintotdeana, se supravegheaza doar de la inceputul modernitatii. Ambitia institutionala de a supraveghea se inscrie in escalada functionala a statului modern: societatile moderne sunt tot mai controlate; statul vrea sa “normalizeze” comportamentele; de la pedeapsa exemplara, se trece la pedeapsa sistematica si terapeutica; magistratii devin un fel de “ingineri ai sufletului omenesc”, un fel de medici preocupati mai mult de interioritatea delincventului, nu doar de actele acestuia. Incepand cu promulgarea Codului Penal, inchisoarea pretinde ca e un loc medico-judiciar; aparatul judiciar vrea sa corecteze si sa ingrijeasca, nu sa reprime, el urmareste omul diferit pe tot traseul de la deviatie la delict. Cinica si pragmatica, societatea moderna reaccepta o anumita marja de ilegalism; amenajeaza un fel de spatiu liber pentru acesta din urma, chiar pentru delicventa; realizeaza ca este mai eficace si mai rentabil sa supraveghezi decat sa pedepsesti; produce si mentine un mediu delicvent, pe care il organizeaza si exploateaza; delincventul devine complicele si ajutorul politiei; inchisoarea ajunge chiar locul in care statul isi recruteaza slujitorii. Pentru a construi sistemul institutional disciplinar - reversul, dublu negativ al democratiei -, statul modern concepe si impune un intreg mcanism al alterizarii, al excluderii, pe care “partajul penal” (despartirea delincventului de societate, constituirea mediului delincvent) il exprima cel mai bine. Astfel, curiozitatea pentru psihologia delincventului si criminalului, curiozitate pentru ce este, nu doar pentru ce face individul care incalca legea, genereaza discursul criminologie, prin care sistemul penal isi creaza marele alibi: judecatea si pedeapsa oculteaza tot mai mult dimensiunea lor represiva, exhiband programul unei transformari interioare a vinovatului. La 1840, cand se opreste seria istorica analizata in acest volum, cunoasterea-putere isi intemeiase reteaua continua de institutii – orfelinat, institut de reeducare, penitenciar, azil psihiatric, spital, cartier/oras muncitoresc – si de discursuri – psihiatrie, criminologie, roman politist – prin care se perpetueaza lungul concubinaj al politiei cu delincventa. De atunci, sugereaza autorul, stiintele sociale nu mai pot fi inocente: din nou cunoasterea-putere intre in fuziune, instituindu-se si legitimandu-se reciproc. 1. Supliciul. Corpul condamanţilor
Între a doua jumătate a secolului XVIII şi prima a secolului XIX se petrece o transformare a modului în care justiţia şi societatea privesc pedeapsa şi o administrează. Prima trecere este de la legea talionului, pedeapsa să fie pe măsura faptei (omucidere cerea ucidere, furtul confiscare) la supravegherea şi corectarea purtării condamnatului. Pedeapsa îşi pierde caracterul public şi accentul nu se mai pune pe corpul condamnatului cât pe sufletul şi mintea lui. Se caută şi se judecă mai puţin fapta în sine cât pulsiunile, sentimentele, dorinţele care au dus la ea. Se acţionează asupra individului nu pentru ca el, prin supliciu ce presupune violenţă (streang, ghilotina, ardere, ucidere) să îşi ispăşească fapta, ci pentru ca el prin supraveghere, educare, corectare, să fie normalizat. Acum apare personalul auxiliar judiciar (medici, criminalişti, psihologi) dedicate acestei normalizări. Pedeapsa este văzută ca pozitivă, un procedeu de putere legat de individ dar şi de societate, un element legat de corp da al cărui relaţie cu el se schimbă rapid. În schimbul transformării de mai sus puterea devine difuză şi greu de definit, devine evidentă legătura dintre putere şi cunoaştere şi cum se înscriu tehnicile punitive ca elemente ale oricărui corp politic.
3
Fastul supliciilor
Supliciul presupune durere, urme evidente, spectacol public al durerii şi pedepsei. Asta deoarece crima este privită ca o lezare a suveranităţii iar reconstituirea acesteia trebuie să fie clară şi publică. Supliciul este un triumph al legii care distruge delicventul. Beneficiile pentru suveran sunt clare: refacerea şi sublinierea autorităţii, reafimarea puterii. Puterea suveranului în sec XVIII fiind directă, personală, fizică, răzbunătoare pedeapsa trebuie să fie la fel. Poporul se teme de suplicii dar şi se bucură de suplicii. Adesea execuţiile şi torturile au şi un sens politic. 2, Pedeapsa. Pedepsirea generalizată Începând cu a doua jumătate a sec XVIII se umanizează pedeapsa, se introduce ideea de proporţionalitate şi de eliminare a morţii din sistemul de pedeapsa. Se elimină supliciul. Motivele sunt variate. În societate se trece de la crime împotriva omului la crime economice. Importanţa în general a economiei creşte. Se observă că organizarea distribuţiei puterii de a pedepsi este arbitrară şi ineficientă. Varietatea delictelor apărute (economice) cere o definire clară a lor şi o mai bună organizare. Baza puterii se mută pe contract. Delictul nu mai este un atac la suveran care trebuie răzbunat, ci un atac asupra societăţii care trebuie reparat. Se caută mai ale prevenirea tulburărilor viitoare şi oferirea de reparaţii celor afectaţi. Pedeapsa trebuie să aibă efecte laterale mari, de evidenţiere a legii, trebuie dovedită crima şi aratat ce prevede legea. Încep să se facă separări între recidivist (cel rău) şi crimele pasionale (cel lipsit de control). Blândeţea pdepselor
Crima trebuie făcută neatrăgătoare pentru societate şi trebuie să aibă un folos economic. Pedeapsa nu trebuie să fie un spectacol ci o lecţie. Normalizarea corpului trebuie să ducă la normalizarea sufletului. Închisoarea apare ca pedeapsa generală deoarece oferă posibilitatea de corectare, este economic eficientă şi produce economic, are un grad posibil înalt de organizare. 3. Disciplina. Corpurile docile În Epoca clasică corpul poate să fie constrâns, modelat dar în finalul sec XVIII se renunţă la controlul prin sclavie, servitude sau vasalitate. Noul tip de control care doreşte utilitate şi normalitate. Disciplina este organizarea detaliului politic (a tuturor detaliilor). Există o largă gamă de instituţii care au creat şi dezvoltat mecanisme de creare şi întreţinere a disciplinei. Foucault vede origine în colegiile iezuite, armatele protestante, manufacturi industriale şi în închisori. Tehnici disciplinare: 1) delimitarea individului; 2) cadrilaj – fiecare la locul său; 3) amplasarea utilitara – fiecare are o utilitate care trebuie maximizată; Controlul activităţii individului sa face prin mecanisme ca: 1) program zilnic strict – termene şi sancţiuni; 2) elaborare temporală a fiecărui act; 3) corelarea corpului cu gestul – fiecare mişcare trebuie să fie optimă; 4) articulare corp obiect; 5) utilizare exhaustivă – folosire optimă a timpului, spaţiului, trupului.l Politica doreşte extinderea disciplinei la scară naţională. Mijloacele bunei modelări
Disciplina modelează şi fabrică indivizi prin mecanisme ca: 1) supraveghere ierarhică; 2) sancţiunea normalizatoare; 3) examinare. Se stabileşte astfel un process în care, la fiecare nivel, un superior examinează pe cei subordonaţi şi dacă ei nu respectă normele le apolcă o sancţiune care are drept scop corecţia, normalizarea. Panoptismul.
Panopticonul este un dispozitiv cu un centru şi un inel în jurul său şi reprezintă supravegherea perfectă, realizată de puţini asupra multora şi de care nu se poate scăpa. Un astfel de dispozitiv şi căutarea implementării sale face ca puterea să se automatizeze şi să se depersonalizeze şi ca puterea să fie mai eficientă. Disciplina, din punct de vedere politic, este pozitivă, deoarece creează indivizi normali. Diseminarea mecanismelor disciplinare creşte eficienţa puterii şi capacitatea ei de a normalize orice
4
deviaţie. Mecanismele disciplinare se etatizează (se creează poliţia şi alte agenţii) deoarece disciplina înseamnă efieienţă politică, echilibru şi distribuţie a puterii. Practic puterea politică supunr fiercare individ la un examen continuu şi cei care nu corespund normei sunt suspuşi unor corecţii disciplinare care să îi facă normali. Pentru aceasta există o serie de agenturi specializate şi deţinătoare de putere. Pedeapsa ca normalizare este una menită să descurajeze alte abateri şi să reduce delicventul, se face fără vătămări fizice, discret, fără spectacol. 4. Închisoarea. Instituţii complete şi austere Secolul XIX adduce cu sine, cel puţihn pentru lumea vesticvă, idea de libertate ca atribut al fiecărei fiinţe umane. Organizările politice pun accent pe valoarea ei şi pe funcţia ei egalizatoare. Toiţi oamenii sunt liberi. Libertatea devine preţioasă. Până atunci corpul fusese cea mai preţioasă posesie. Acum libertatea face concurenţă corpului şi posesiunilor de natură materială (bunuri). Privarea de libertate apare în această situaţie ca fiind una egalitară, nediscriminatorie, şi cu proporţionalitate care poiate să fie cuantificată prin intermediul variabilei timp. Cel care săvârşeşte un delict este privat de libertate, pentru că astfel nu mai poate să atace societatea în continuare şi pentru că astfel ester introdus într-un mediu unde cauzalitatea faptelor sale poate să fie studiată şi unde el poate să fie normalizat. Timpul de detenţie variază în funcţie de gravitatea socială a faptelor. Deşi pare o invenţie a momentului închisoarea nuj este un mechanism nou, ci mai degrabă o împingere spre extreme a elementelor deja întâlnite la alte instituţii cu character disciplinar: şcoala, cazarma, atelierul, mânăstirea. Închisoare, spre deosebire de celelalte, se ocupă, în mod total, de toate aspectele individului. Principiile închisorii sunt simple: 1) izolare – are considerente practice (împiedicare revoltei) şi teoretice (meditaţie este încurajată de singuratate); există mai multe modele, unele cu izolare totală, altele care permit socializarea limitată; 2) munca – nu are character puternic economic, deoarece are o eficienţă foarte mică, dar are rol în reeducarea individului şi crearea unui raport de putere între ele şi stat; 3) evaluarea delicventului – închisoarea îşi arogă drepotul de a analiza şi de a descompune pe delicvent şi de a evalua care este durata pe care trebuie să o petreacă, între anumite limite, pentru a se normaliza; puterea de a elibera sau nu o are închisoarea.
Ilegalism şi delicvenţă Trecerea de la supliciu la detenţie este numai trecerea de la o artă a puterii la o alta. Faptul că detenţia nu este publică şi nu este violentă masiv nu înseamnă că ea nu are nici un obiectiv legat de putere. Trecerea de la lanţuri (parade în lanţuri ale deţinuţilor) la furgonul care îi transportă izolaţi şi în tăcere nu este decât trecerea de la spectacol la eficienţă. S-au făcut, aproape încă de la începutul sistemului penitenciar, critici la adresa închisorilor, care sunt încă actuale: 1) nu diminuează criminalitatea; 2) încurajează recidiva; 3) creează delicvenţi prin socializare; 4) creează cluburi antisociale; 5) După eliberare nu sprijină delicvenţii şi îi impinge înapoi la crimă; 6) familiile deţinuţilor sunt surse de delicvenţi. Optimul condiţiei penitenciare, utopia penitenciară, nu s-a schimbat nici ea: 1) funcţia este schimbarea comportamentului delicventului; 2) deţinuţii trebuie sepoaraţii pe criterii de pericol, pedeapsă, vârstă, sex; 3) pdeapsa trebuie să fie modificată în funcţie de purtarea delicventului; 4) munca este activitatea de bază care va duce la schimbarea comportamentului; 5) educaţia morală necesaară; incalcularea normalităţii asupra delicventului; 6) folosirea unui personal de specialitate (medici, criminalişti, psihologi) care să analizeze şi să examineze delicventul pentru a îl putea normalize; 7) existenţa unor măsuri de control şi de asistenţă post eliberare din delicevenţă pentru a elimina posibilitatea de recidivă. Totuşi situaţia delictelor nu scade şi nici toţi cei eliberaţi nu defgvin indivizi normali. Acesta este eşecul închisorii. Şi acesta este succesul ei. Pentru că ea are mereu astfel o funcţie. Eşecul închisorii este secretul existenţei şi dezvoltării ei. Penalitatea este o modalitate nu de suprimare ci de controlare a ilegalismelor. La începutul secolului XIX apar ilegalisme noi, politice şi economice, din ce în ce mai variate la care se adaugă o specializare a ilegalităţilor. Infractorii aparţin mai ales clasei de jos a societăţii. Ei sunt şi cei de care statul se teme cel mai mult ca element destabilizator. Practice închisoarea devine un 5
instrument de control a acestora, care astfel sunt mai atent controlaţi şi observaţi de către stat. delicvenţa serveşte drept motiv pentru observarea populaţiei, pentru descurajarea comportamentelor anormale, pentru reeducarea celor care le au, pentru instaurarea unui sistem de control a tot ceea ce înseamnă activitate publică a cetăţeanului. Prin instituţii ca închisoarea şi datorită delicvenţei se poate supraveghea populaţia în mod legitim. Universul carceral
Autorul nominalizează instituţia penitenciară de la Mettray ca fiind chintensenţa regimului penitenciar, format din închisori şi alte instituţii (orfelinate, spitale). Această instituţie are ceva din arhipelagul gulag al Rusiei Sovietice.
6
