Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie . Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conştient de intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere.
Clasificarea manipulărilor În funcţie de amplitudiea modificărilor determinate într-un anumit context social, Philip Zimbardo clasifică manipulările după cum urmează: •
•
•
manipulări mici - determină modificări minore în stuaţia socială dar pot avea şi efecte ample, neprevăzute manipulări medii - determină modificări importante ale situaţiei sociale, cu efecte ce pot depăşi dramatic aşteptările, dat fiind că puterea de influenţare a conjuncturilor sociale asupra comportamentului uman e subevaluată manipulări mari - influenţează întreaga cultură în care trăieşte individul, sistemul propriu de valori, comportament şi gândire
Tehnici de manipulare R.V. Joule şi J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare: •
•
•
amorsarea - se referă la perseverarea într-o primă decizie aparent puţin costisitoare (luată în lipsa informaţiilor complete) atunci când persoana "amorsată" ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză. piciorul-în-uşă - se referă la obţinerea de la persoana vizată a unui comportament iniţial neproblematic şi preparatoriu, a unei mici concesii în împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care altfel nu ar fi fost realizată spontan. uşa-în-nas - se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în raport cu prima şi să aibă, astfel, mai multe şanse de a fi acceptată.
Bibliografie • • • • • • • • • • • • •
Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996. Cathala, Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Bucureşti, Editura Militară, 1991 Crişan, Corina; Danciu, Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Editura Nemira, 1996 Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea “omului nou”, Bucureşti, Editura Nemira, 1999 Gerard de Selys et al, Minciuni mass-media, Bucureşti, Editura Scripta, 1992 Joule, R.V.; Beauvois, J.L., Tratat de manipulare, Bucureşti, Editura Antet, 1997 Lull, James, Mass-media – comunicare, Manipularea prin informaţie, Bucureşti, Editura Samizdat, 1999 Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Bucureşti, Editura Doina, 2000 Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003 Tudor, Dona, Manipularea opiniei publice în conflictele armate, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001 Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Bucurşti, Editura Antet, 1999 Wierzbicky, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996
Propagandă Denumirea de Propagandă îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrală, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de al răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine. Propaganda îşi are însă începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul roman Augustus i-a comandat poetului Vergiliu să scrie Eneida cu scopul de a glorifica măreţia Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei şi pentru a cultiva virtuţile romane tradiţionale, precum loialitatea faţă de familie, Imperiu şi zeii acestuia. Unii se întreabă dacă aceasta este propagandă sau patriotism. În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.
În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii "oficiale" ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului. Relaţia între noţiunile de "Propagandă" şi "Relaţii publice" este complexă şi în funcţie de interesele de moment şi de concepţia despre lume - poate să fie structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfăşurate pe plan mondial, chiar şi deosebirile între propagandă şi relaţii publice sunt greu de sesizat. În funcţie de punctul de vedere al celor interesaţi, propaganda poate fi opusul relaţiilor publice, în măsura în care relaţiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" şi "manipulează", sau poate fi o formă specială a relaţiilor publice, în măsura în care propaganda foloseşte, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare şi de distorsionare a realităţii. Ambele noţiuni sunt foarte strâns legate de noţinile de "Publicitate", "Informare", "Manipulare" şi "Cenzură". Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relaţie cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanţele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura şi în legătură cu relaţiile publice. În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este "sistematic". Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi. În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive. Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că: În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere
mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari - se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acţioneze. Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice şi/sau politice, reprezintă şi o parte componentă a războiului psihologic. Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în aşa fel încât să zdrobească rezistenţa inamicului, să demoralizeze forţele armate a le acestuia şi să sprijine moralul forţelor poprii. Profesorul Paul Linebarger considera că: Propaganda militară constă dintr-o anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influenţeze spiritul şi atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit.
Dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi al propagandei, reprezintă difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile. După Vladimir Volkoff, autorul celebrului Tratat de dezinformare, dezinformarea este tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori. Tehnicile de dezinformare se regăsesc şi în comerţ şi guvernare, fiind folosite de unele grupuri cu intenţia de a submina poziţia unui concurent. În timp ce propaganda are ca principal ţel obţinerea de sprijin emoţional, dezinformarea are scopul de a manipula audienţa la nivel raţional, fie prin discreditatarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false. O a treia metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când un grup poate exercita un astfel de control. Atunci când canalale de informare nu pot fi închise complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări, scăzând astfel valoarea "raportului semnal/zgomot". Dezinformarea nu trebuie confundată cu eroarea de informare, care nu este deliberată. De exemplu, dacă o persoană sau o agenţie de ştiri difuzează o informaţie despre care nu ştie că este adevărată, dar despre care crede că este
adevărată, aceasta nu este o dezinformare propriu-zisă. De aceea, adesea dezinformarea este dată drept eroare de informare, atunci când acela care difuzează mesajul nu ştie că acela care stă la originea mesajului a construit în mod deliberat o informaţie falsă, pe care a pus-o la dispoziţie spre difuzare. Dacă scopul unei astfel de acţiuni este inducerea în eroare a utilizatorului final al informaţiei sau dacă dezinformarea are rolul de a distruge credibilitatea celor suficient de creduli pentru a o difuza (de obicei, o agenţie de ştiri), fără a-şi da seama ce pagube îi produc receptorului final, trebuie judecat caz cu caz. Un exemplu clasic de dezinformare s-a petrecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ducând la debarcarea din Ziua "Z", când serviciile de informaţii britanice au reuşit să dezinformeze germanii în aşa măsură, încât aceştia au crezut că grosul forţelor de debarcare s-ar găsi la Kent, Anglia, de unde urmau să traverseze Canalul Mânecii. În realitate, debarcarea a avut loc în Normandia, regiune în care s-a putut stabili un cap de pod, datorită ezitării Comandamentului german de a-şi deplasa forţe în zonă. Se pot da câteva sfaturi „candidaţilor la dezinformare", ştiind că vulnerabilitatea unei ţinte depinde de personalitatea individului ameninţat, de situaţia sa socioprofesională (în special când aparţine mediilor de influenţă sau este o autoritate în materie decizională): - să nu te laşi sufocat de informaţie: - formularea de principii şi opinii doar asupra subiectelor pentru care se poate avea acces la mai multe surse de informare; - practicarea spiritului de contradicţie; - refuzarea autocenzurilor; - examinarea: - sursei; - conţinutului informaţiei; - momentului şi contextului în care a fost lansată; - confruntarea cu realitatea; - comunicarea trebuie să fie suportivă: - atacă problema şi nu persoana; - fii descriptiv şi nu evaluativ; - fii specific, concret şi nu general, global; - validează interlocutorul; - asigură continuitatea procesului de comunicare; - asumă-ţi răspunderea;
