ISTORIA IEROGLIFICĂ de Dimitrie Cantemir
Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol între anii 1703-1705, considerată primul roman din literatura română, un roman alegoric sau roman-parabolă, seamănă, prin folosirea unor măsti animaliere, cu "Le Roman de Renard", iar prin virulenta polemică a pamfletului politic, cu "Istoria secreta" a lui Procopius din Cezareea. În aceste pagini, Dimitrie Cantemir radiografiază, în limbaj criptografic, tabloul politic al epocii sale, luptele complicate pentru domnie dintre partidele boiereşti în Moldova şi în Ţara Românească, dintre Cantemireşti şi Brâncoveni. Până la Partea a patra, Istoria ieroglifică a fost consacrată povestirii episoadelor legate de mazilirea lui Constantin Duca şi alegerea lui Mihai Racoviţă ca domn al Moldovei. De aici înainte însă, asistăm la o epocă grea în viaţa lui Dimitrie în capitala Imperiului otoman, datorită uneltirilor lui Brâncoveanu şi Mihai Racoviţă; sunt puse in vedere de asemenea mobilurile şi evoluţia conflictului dintre Dimitrie şi Brâncoveanu, precum şi felul în care s-a soldat acest conflict pe plan personal şi în viaţa politică de atunci. După ce dorinţa lui Antioh Cantemir de a ocupa scaunul Moldovei fusese adormită cu avantaje materiale tot astfel se procedează şi cu Marco Pseudobeizadea, căruia pentru a nu mai produce greutăţi domnului ales prin noi pretenţii şi intrigi, i se reînnoiesc anumite sume de bani, probabil sub forma unei pensii, odată ce asemenea obligaţii din partea moldovenilor sunt consemnate în acte scrise (“urice”, “privileghii”) (p. 185). După aceasta atât muntenii cât şi moldovenii, bineînteles cei de frunte, aflaţi la Adrianopol, au convocat o adunare restrânsă în care să hotărască măsurile cele mai eficace pentru urmărirea şi prinderea lui Dimitrie (p.185). După cum rezultă din Istoria ieroglifică, actţiunea organizată împotriva Inorogului fusese iniţiată înainte de confirmarea domniei lui Racoviţă, deoarece ea a fost pentru un timp întreruptă de răscoala survenită în capitala Imperiului otoman (p. 186). Tot timpul tulburărilor Dimitrie stă liniştit în palatul său de pe Bosfor până ce află de biruinţa răsculaţilor, care pun
mâna pe Adrianopol şi deci şi pe boierii moldoveni şi munteni aflaţi acolo (p. 188). Afirmaţia că prinşii au fost duşi în “robiia celor şepte voievodzi”, adică au fost transportaţi cu forţa în Ţarigrad, nu corespunde cu informaţia dată de Neculce, care susţine că au trecut printre ieniceri sub pretextul că merg să pârască pe muftiu. Antioh cere scuze fratelui său pentru a se fi lăsat amăgit şi cumpărat cu bani şi, în timp ce boierii prinşi erau aduşi pe malurile Bosforului (“Grumadzii Boului”), are loc o învoială între cei doi fraţi şi anume să se ajute unul pe altul, Antioh să dobândească domnia Moldovei, iar Dimitrie pe cea a Tării Româneşti, ştiut fiind că cel din urmă avea unele drepturi ca ginere al lui Şerban Cantacuyino (1678-1688). Antioh se lasă repede păgubaş, fiind “funea noao”; în realitate Cealîc aga, comandantul ienicerilor răasculaţi, favorabil Cantemireştilor, sosise cam târziu la vizir cu propunerea de a numi pe Antioh, căci Racoviţă apucase să fie confirmat. Dimitrie, deşi se divedise activ şi perseverent, şi deşi găsise “doftor bun” la Poartă, probabil pe acelaşi Cealîc aga , totuşi sumele mari de bani ale lui Brâncoveanu făcuseră să se schimbe “chipurile vrăjitorilor”, adică să se schimbe bunăvoinţa marilor demnitari otomani faţă de Cantamireşti. Sub noul regim instaurat de răsculaţi, apare iarăşi Constantin Duca, care face atâtea intrigi încât atât moldovenii cât şi muntenii sunt siliţi să cheltuiască îndoit pe la demnitarii otomani (“preţul robiii: cheltuiala care li sau adaos la Ţarigrad”). Apoi Vidra merge la “gîrlele apelor”, adică în “satele pre dinafara Ţarigradulu”, amănunt ce nu concordă cu Neculce care afirmă că boierii au obţinut de la turci, contra unor sume de bani desigur, judecarea lui Duca şi punerea lui la închisoare. După ce boierii moldoveni abţin învestitura de la sultan pentru Mihai Racoviţă, pleacă în ţară, lăsând la Poartă pe fraţii Mihalache (Rîsul) şi Scarlatachi Ruset (Cameleonul), precum şi pe dulăi (capuchehaiele) şi pe cotei (iscoade), cu misiunea de a continua vânarea Inorogului. Sosit la curţile domneşti (“şopron”) din Iaşi, noul domn este cu totul la dispoziţia şi sub tutela boierilor care îi dau de mâncare “pilituri de fier cu prund amestecate”, adică îl silesc să accepte tot ce vor ei. Ţara este cumplit apăsată şi jefuită de clica de boieri care l-au ales, iar Mihai Racoviţă este înfricoşat de felul în care aceştia guvernează ţara în numele său, el dovedindu-se slab şi lipsit de energie pentru a lua măsuri de îndreptare, lucru confirmat şi de alte izvoare. Între timp moare Ilie Ţifescu, ceea ce înseamnă că povestirea evenimentelor ajunge în anul 1704, deoarece testamentul acestuia este din 16 mai 1704.
Istoria ieroglifică pomeneşte şi de un tratat de amiciţie şi ajutor reciproc între Moldova şi Ţara Românească , neconfimat de documente, dar probabil real. În el figura, printer altele, obligaţia boierilor de a-l sprijini pe Brâncoveanu şi pe Racoviţă împotriva fraţilor Cantemir şi a lui Constantin Duca, cu recomandarea de a-I omorî. Textul tratatului, în formula data de boieri, este trimis celor doi “împăraţi” în ţară, printr-un curier spre a fi ratificat. Textul, în formularea “împăraţilor” cuprinde, pe lângă o sumă de stipulaţii, şi prevederea că pentru cumpărarea demnitarilor otomani şi dejucarea intrigilor de la Constantinopol, plata spionilor şi altele, se va duce o acţiune comună a celor două ţări, Brâncoveanu, ca mai bogat, trebuind să plătească două părţi, în timp ce moldovenii – o parte. La ospăţul care are loc pentru sărbătorirea victoriei obţinute de Brâncoveanu prin numirea lui Mihai Racoviţă în scaunul Moldovei, locul “al doilea” după domni îl ocupă, din partea munteană, stolnicul Constantin Cantacuzino (Brehnacea), iar din cea moldoveană, Iordache Ruset (Pardosul), amănunt ce oglindeşte faptul real că aceşti doi mari boieri au condus de fapt din umbra în acea vreme politica celor două ţări româneşti. Însă în toiul veseliei, năvălesc la ospăţ “lighioile” răsculate, de care s-a vorbit mai inainte. Are apoi loc o încăierare: “războiul lighioilor mici cu cele mari”, terminat cu victoria maselor răsculate. Stolnicul, spune Cantemir, prevăzuse urmarile nefaste ale imixtiunii lui Brâncoveanu în treburile Moldivei; acum, după cele întâmplate, ţine în faţa boierilor o cuvântare pe tema “cine face faci-i-să”, adică nicio greşeală fără urmări, nicio faptă fără răsplată. După el, răscoala ţăranilor este o urmare firească a politicii neînţelepte a boierilor de sprijinire a alegerii lui Mihai Racoviţă, sprijinire care s-a făcut prin presiunile domnului Ţării Româneşti. Şi pentru ca cel puţin de aici înainte să nu mai fie tulburate cele două ţări, oratorul propune ca Marco Pseudobeizadea să fie lăsat în pace pe unde s-a stabilit, lui Constantin Duca să i se dea o pensie viageră, iar ţăranilor să le caute “frăţia”, nu “vrăjmăşiia şi veciniia”. Tot astfel să fie lăsaţi în pace şi fraţii Cantemir şi mai ales să se renunţe la surghiunul obţinut de la turci în privinţa lui Dimitrie, lucru ce însemna renunţarea la politica lui Brâncoveanu de imixtiune în treburile interne ale Moldovei. Sfatul Brehnacei supără pe Corb, care se exprimă cu cuvinte injurioase la adresa ţărănimii şi hotărăşte că prigoana împotriva partied Cantemireştilor va fi întărită: Lupu Bogdan va avea în continuare domiciliu forţat, Antioh Cantemir va trebui închis într-o cetate (“hendec”), iar Dimitrie Cantemir va fi urmărit şi vânat peste tot.
