Istoria Armatei Si Marinei Romane

DR. PĂDUREANU DOMINUŢ

DR. MARIAN SÂRBU

ISTORIA ARMATEI ŞI MARINEI ROMÂNE NOTE DE CURS

CONSTANŢA 2003

CUPRINS Rădăcinile istorice multimilenare ale poporului român. Traco-geţii şi civilizaţia lor. Statul dac pe timpul lui Burebista şi Decebal

p.5

Dr. Pădureanu Dominuţ 1. Vechimea îndepărtată şi principalele trăsături ale evoluţiei societăţii omeneşti în spaţiul românesc 1.1. Unitatea şi armonia spaţiului geografic românesc 1.2. Epoca pietrei şi a metalelor pe teritoriul României 1.3. Civilizaţia bronzului şi afirmarea pe plan material şi spiritual a neamurilor nord tracice 1.4. Izvoarele antice despre geto-daci 1.5. Viaţa materială şi spirituală a geto-dacilor 1.6. Regi şi căpetenii geto-dace 1.7. Organizarea militară a dacilor 2. Luptele purtate de geto-daci împotriva invaziilor străine pentru aoprarea libertăţii şi independenţei 2.1. Rezistenţa geto-dacilor împotriva expansiunii persane la Dunărea de Jos 2.2. Luptele de apărare purtate de geto-daci pentru stăvilirea expansiunii macedonene 2.3. Luptele de apărare ale geto-dacilor sub conducerea lui Dromichetes împotriva oastei lui Lysimah 3. Formarea primului stat dac centralizat şi independent 3.1. Premisele acestui act major 3.2. Organizarea militară pe timpul lui Burebista şi Decebal 3.3. Războaiele cu romanii. Cucerirea Daciei de către Imperiul Roman 4. Provincia romană Dacia 4.1. Organizarea noii provincii 4.2. Colonizarea Daciei 4.3. Autohtoni şi colonişti în provincia Dacia 4.4. Valorile civilizaţiei romane 4.5. Romanizarea 4.6. Dacii liberi

p.17 p.18 p.18 p.22 p.24 p.27 p.27 p.29 p.30 p.32 p.32 p.34

Etnogeneza. Autohtonia, unitatea şi continuitatea poporului român în vatra strămoşească. Evoluţia mijloacelor de navigaţie pe Dunăre şi în Marea Neagră

p.36

Dr. Pădureanu Dominuţ 1. Introducere 2. Adversari şi partizani ai continuităţii 2.1. Adversarii continuităţii 2.2. Susţinătorii continuităţii 2.3. Principalele teze ale adversarilor continuităţii 4. Limba română şi continuitatea românească 5. Concluzii 6. Evoluţia mijloacelor de navigaţie pe Dunăre şi în Marea Neagră 6.1. Apariţia primelor mijloace de navigaţie civile şi cu destinaţie militară 6.2. Problema apărării Dunării şi a litoralului pontic pe timpul lui Burebista şi Decebal 6.3. Utilizarea flotilelor fluviale şi maritime între secolele II-III 6.4. Acţiunile navale româneşti împotriva migratorilor

p.36 p.37 p.37 p.38 p.38 p.46 p.48 p.49 p.49 p.50 p.52 p.52

p.5 p.5 p.6 p.8 p.9 p.11 p.12 p.13 p.15 p.15 p.16

Ţările române în secolele XIV-XVI. Rolul lor în apărarea statalităţii proprii şi a lumii creştine europene Dr. Pădureanu Dominuţ 1. Structuri economice, sociale şi politice ale societăţii româneşti din sec.XIV-XVI 2. Organizarea militară română în secolele XIV-XVI 3. Lupta poporului român împotriva expansiunii străine, pentru menţinerea independenţei statale, în vremea lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Ioan Vodă 4. Dimensiunea naţionalăşi europeană a luptei poporului român pentru apărarea independenţei statale în secolele XIV-XVI 5. Utilizarea mijloacelor de navigaţie în campaniile militare din secolele XIV-XVI 6. Concluzii şi învăţăminte de ordin militar desprinse din luptele purtate de poporul român în secolele XIV-XVI 7. Gândirea, arta şi doctrina românească în evul mediu

p.57 p.57 p.59

p.64 p.69 p.72 p.75 p.76

Unirea Tărilor Române sub conducrea lui Mihai Viteazul, cel mai strălucit act politic al evului mediu românesc

p.80

Dr. Pădureanu Dominuţ 1. Situaţia internă şi internaţională 1.1. Situaţia internă 1.2. Situaţia internaţională 2. Lupta antiotomană condusă de Mihai Viteazul 3. Unirea politică a Ţărilor Române, cel mai strălucit act el evului mediu românesc 3.1. Unirea Transilvaniei cu Ţara Românească 3.2. Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania 3.3. Pierderea Transilvaniei 3.4. Pierderea Moldovei şi a Ţării Româneşti 3.5. Ultimele eforturi făcute de Mihai Viteazul în sprijinul unităţii statale 4. Însemnătatea domniei lui Mihai Viteazul

p.81 p.81 p.81 p.83 p.84 p.87 p.87 p.88 p.88 p.89 p.90

Românii în vâltoarea unor veacuri frământate, secolele XVI-XVIII, cadru contradictoriu de progres şi al integrităţii teritoriale, de la Radu Şerban la Constantin Brâncoveanul

p.92

Dr. Sârbu Marian 1. Efortul politic şi diplomatic al Ţărilor Române pentru apărarea fiinţei satale autonomiei şi integrităţii teritoriale 2. Iluminismul şi mişcarea de emanicipare naţională din secolul XVI 3. Organizarea şi evoluţia organismului militar în secolele XVII-XVIII. Situaţia Marinei Militare

p.92 p.97 p.99

Revoluţiile române de la 1821 şi 1848

p.100

Dr. Pădureanu Dominuţ 1. Revoluţia de la 1821 1.1. Cauzele sociale, economice şi politice ale Revoluţiei de la 1821 1.2. Contextul european al Revoluţiei de la 1821 1.3. Programul şi obiectivele Revoluţiei de la 1821 1.4. Pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1821 2. Revoluţia de la 1848 2.1. Cauzele şi obiectivele Revoluţiei de la 1848 2.1.1. Cauzele Revoluţiei 2.1.2. Obiectivele Revoluţiei 2.1.3. Forţele sociale şi conţinutul Revoluţiei 2.1.4. Caracterul unitar al Revoluţiei Române de la 1848 2.1.5. Organizarea forţelor armate revoluţionare 2.1.6. Desfăşurarea luptei armate

p.100 p.100 p.101 p.101 p.102 p.106 p.106 p.106 p.107 p.107 p.107 p.108 p.109

Dezvoltarea armatei şi marinei române de la Unirea Principatelor la războiul de independenţă

p.112

Dr. Sârbu Marian 1. Unirea- ideal al românilor 2. Consolidarea unirii prin reforme. Unirea oştirii şi a flotilelor de pe Dunăre 2.1. Consolidarea unirii prin reforme 2.2. Unirea oştirii şi a flotilelor de pe Dunăre 3. Sistemul militar românesc în primul deceniu al domniei lui Carol I

p.112 p.113 p.113 p.114 p.117

Cucerirea independenţei de stat a României. Organizarea şi dotarea armatei (marinei) române între 1878-1916.

p.120

Dr. Pădureanu Dominuţ 1. Cucerirea independenţei de stat a României 1877-1878 1.1. Condiţiile interne şi internaţionale ale proclamării independenţei de stat a României la 9 mai 1877 2. Participarea României la război. Misiunile îndeplinite de armata română pe timpul acţiunilor antiotomane 2.1. Concepţia politico-militară a guvernului privind cooperarea în lupta antiotomană 2.2. Cooperarea militară româno-rusă la sud de Dunăre 2.3. A treia bătălie de la Plevna 2.4. Bătălia de la Rahova 2.5. Bătălia de la Vidin 2.6. Misiunile îndeplinite de marinarii români în războiul de independenţă 2.7. Rolul hotărâtor al maselor în obţinerea independenţei de stat a României 3. Semnificaţia prevederilor tratatelor de pace de la San Stefano şi Berlin 4. Însemnătatea cuceririi independenţei de stat a României 5. Organizarea şi dotarea armatei române după 1878 5.1. Trăsăturile politicii militare promovate de statul român în perioada 1878-1916 5.2. Principalele măsuri întreprinse pe linia organizării, dotării şi instruirii armate 6. Evoluţia gândirii militare româneşti în perioada 1878-1916 7. Dezvoltarea Marinei Comerciale de la războiul de independenţă la primul război mondial

p.122 p.122 p.123 p.123 p.124 p.124 p.125 p.127 p.127 p.129 p.129 p.129 p.130 p.136 p.138

Războiul pentru întregirea naţională

p.144

Dr. Sârbu Marian 1.Cauzele şi caracterul războiului 2. Intrarea României în război. Planul de campanie. Marina română în campania anului 1916 2.1. Compunerea, evoluţia, pregătirea şi misiunile Marinei Militare în perioada netralităţii 2.2. Planul de campanie al armatei române 2.3. Marina română în campania din anul 1916 3.Marina Militară română în campania anului 1917 3.1. Reorganizarea Marinei Militare şi evacuarea navelor după eşecul campaniei anului 1916 3.2. Acţiunile de luptă întreprinse de Marina Militară pe timpul campaniei din 1917 4. Rolul Marinei Militare în eliberarea teritoriuilordin sudul Basarabiei de trupele bolşevice 4.1. Acţiunile marinarilor români de la Galaţi 4.2. Participarea flotei române la operaţiile antibolşevice din sudul Basarabiei 4.3. Activitatea marinarilor români din flota austro-ungară 5. Formarea statului naţional unitar 5.1. Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România 5.2. Unirea Transilvaniei cu România 6. Campania armatei române din Transilvania şi Ungaria 7. Conferinţa de pace de la Paris şi tratatele semnate de România între 1919-1920

p.145 p.145 p.145 p.153 p.153 p.166 p.166 p.170 p.174 p.175 p.177 p.178 p.181 p.181 p.182 p.184 p.186

p.120 p.122

Drama României şi calvarul unui nou război Dr. Sârbu Marian 1.Situaţia internă şi internaţională a României în anii 1939-1940. Amputările teritoriale. Intrarea României în război 2. Campania din Est. Operaţii şi bătălii. Rolul Marinei Militare în această campanie 2.1. Campania din Est. Operaţiile militare 2.2. Marina Militară în campania din Est 3. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Operaţiile militare desfăşurate de armata în perioada 23 august-5 septembrie 1944 3.1. Drama Marinei Române din august-septembrie 1944 3.2. Acţiunile Marinei Române după 23 august 1944 4. Acţiunile desfăşurate de armata română pe frontul de Vest 4.1. Eliberarea părţii de NW a României de sub ocupaţie hortysto-hitleristă 4.2. Armata română în operaţiile pentru eliberarea Ungariei 4.3. Armata română în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei şi Austriei 5. Caracteristicile artei militare pe plan strategic, operativ şi tactic

p.193

p.193 p.194 p.194 p.196 p.202 p.202 p.203 p.203 p.203 p.204 p.204 p.205

„RĂDĂCINILE ISTORICE MULTIMILENARE ALE POPORULUI ROMÂN. TRACO-DACO-GEŢII ŞI CIVILIZAŢIA LOR. STATUL DAC ÎN TIMPUL LUI BUREBISTA ŞI DECEBAL.” DR. PĂDUREANU DOMINUŢ 1. VECHIMEA ÎNDEPĂRTATĂ ŞI PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE EVOLUŢIEI SOCIETĂŢII OMENEŞTI ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC. 1.1. UNITATEA ŞI ARMONIA SPAŢIULUI GEOGRAFIC ROMÂNESC. - spaţiul geografic definit de munţii Carpaţi, fluviul Dunărean şi Marea Neagră constituie un ansamblu natural armonios şi unitar, cuprinzând toate formele de relief; aria carpato-danubiano-pontică a oferit condiţii ideale pentru o economie complementară, ca bază materială a evoluţiei sociale; reţeaua râurilor interioare, dispusă radial, întăreşte această unitate, înlesnind totodată circulaţia umană, precum şi cea a bunurilor materiale şi spirituale; - totodată, situat în culoarul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, acest spaţiu a fost permanent o punte de legătură între vestul şi estul, nordul şi sudul continentului nostru, iar pe plan mai larg, între Europa, Asia şi Africa. Prin Marea Neagră (una dintre „ferestrele” deschise spre lumea înconjurătoare) s-au putut întreţine fructuoase legături cu ţări şi popoare exponente ale unor culturi şi civilizaţii valoroase. Această dispunere, la intersecţia unor căi de însemnătate europeană şi intercontinentală, a avut largi implicaţii, inclusiv de ordin militar; - sub impulsul factorilor climatici şi naturali, socio-economici şi, mai apoi, politico-militari, vieţuirea umană a găsit în spaţiul carpato-dunăreano-maritim condiţii prielnice şi timpurii de dezvoltare, acest teritoriu fiind unul dintre focarele antropogenezei şi civilizaţiei umane; - Nicolae Iorga spunea că avem „rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră”.1 - Mircea Eliade: „România a avut o preistorie egală dacă nu superioară neamurilor din fruntea Europei”!...; 1

N. Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc, în (vol.): *** Enciclopedia României.Vol.I, Bucureşti, 1938, p. 4.

5

1.2. EPOCA PIETREI ŞI A METALELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI - cea mai timpurie epocă din istoria omenirii, PREPALEOLITICUL (cca. 1.800.000-2.200.000 ani) este atestată şi pe teritoriul României prin descoperirile de la Bugiuleşti (jud. Vâlcea): un loc de vieţuire umană a celui mai vechi hominid cunoscut până permanent;acum pe continentul european, unde s-au descoperit oseminte şi unelte de os de uz permanent; - hotărâtoare pentru începutul antropogenezei şi pentru desprinderea omului de animalitate, a fost procesul muncii; deprinderile de făurire şi folosire conştientă a uneltelor şi armelor au modelat neîncetat trăsăturile anatomice şi biopsihice ale hominizilor până la desăvârşirea înfăţişării şi comportării omului fosil de tip actual; de la activitatea ocazională, instinctivă, s-a trecut treptat la o activitate conştientă, la munca socială, specific umană, prin folosirea permanentă a uneltelor din lemn, os, piatră şi metal; - a urmat, întinzându-se pe o îndelungată perioadă de timp, epoca pietrei, cu cele două trepte ale sale – PALEOLITICUL (< gr. palaios – vechi + lithos – piatră), epoca pietrei cioplite, şi NEOLITICUL (< gr. neos – nou + lithos – piatră), epoca pietrei şlefuite; - PALEOLITICUL (cca. 1.800.000-10.000 î.Hr.): - cea mai veche perioadă din istoria omenirii; - începe cu procesul de antropogeneză; - corespunde epocii pietrei; - începe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor; - se formează comunităţile gentilice (epoca matriarhatului); - se dezvoltă gândirea şi vorbirea articulată; - apar culturile preistorice; - descoperiri – la Ohaba–Ponor, Baia de Fier, Ripiceni, Mitoc, Lapoş, Cioclovina; între primele unelte din piatră (bolovani şi vârfuri de silex cioplite unifacial şi bifacial) se numără şi descoperirile de pe Valea Dârjovului şi Argeşului, Cladova (jud. Arad), Mamaia-Sat ş.a.; - modificările petrecute la nivelul faunei la sfârşitul PALEOLITICULUI SUPERIOR (30.000 – 10.000 î.Hr.), când ponderea principală în alimentaţia omului au început să o aibă animalele mici, au impus inventarea de noi arme: arcul şi vârful de săgeată din silex, alături de pumnal şi topoare; - preistoria - începe odată cu antropogeneza (apariţia şi evoluţia omului) şi se încheie odată cu formarea comunităţilor etnice ale tracilor; 6

- în MEZOLITIC (< gr. mesos-mijloc + lithos-piatră), adică epoca de mijloc a pietrei (cca. 10.000/8.000 – 7.000/6.500 î.Hr.), a avut loc o încălzire a climatului, ceea ce a contribuit la trecerea unor comunităţi umane de la stadiul de culegător-vânător, specific paleoliticului, la acela de cultivator de plante şi crescător de animale; - acum se consemnează cioplirea uneltelor, folosirea arcului cu săgeţi, legarea lamei toporului de coadă prin intermediul fibrelor vegetale, utilizarea monoxilei, domesticirea câinelui ş.a.; urme din această perioadă s-au descoperit la: Ripiceni, Ceahlău, Peştera Muierii ş.a.; - NEOLITICUL (cca. 5.600/5.500 – 2.200 î.Hr.), epoca nouă a pietrei, se caracterizează prin: - generalizarea şlefuirii pietrei (inclusiv perforarea pentru înmănuşare); - cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor (omul devine sedentar); - inventarea şi folosirea pe scară largă a vaselor de lut (apar meşteşugurile); cunoscând o diversitate excepţională de forme şi viziuni artistice, ceramica delimitează culturi cu trăsături distincte (ex.: Vădastra, Cucuteni, Hamangia); - ENEOLITICUL (< aeneus - de aramă), sau CALCOLITICUL (cca. 4.500/4.000 – 2.700/2.500 î.Hr.) se caracterizează prin: - apogeul civilizaţiei indoeuropene; - dezvoltarea metalurgiei aramei; - apariţia uneltelor de cupru; - ceramica pictată; - descoperiri din această perioadă au fost făcute la: Vidra, Ariuşd, Gumelniţa, Cucuteni, Cernavodă, Iclod ş.a.; - în plan social, creşterea productivităţii muncii a făcut ca, alături de proprietatea comunitară – încă predominantă – să se afirme şi proprietatea privată, ceea ce, implicit, a generat diferenţieri sociale; apar triburile şi uniunile de triburi, caracterizate prin comunitatea de interese, stabilitate pe anumite arii geografice, unitatea etno-culturală; s-au accentuat marile diviziuni sociale-îndeosebi cele dintre triburile de agricultori de cele de păstori -, urmate apoi de apariţia, ca activitate socială distinctă, a meşteşugurilor şi schimburilor; procesul de specializare a meşteşugurilor a făcut posibilă prelucrarea pentru prima oară a unui metal: cuprul;

7

1.3. CIVILIZAŢIA BRONZULUI ŞI AFIRMAREA PE PLAN MATERIAL ŞI SPIRITUAL A NEAMURILOR NORD-TRACICE - în mileniul al IV-lea î.Hr. grupuri umane pastorale, aparţinând populaţiilor de limbă indo-europeană, şi-au început migraţia din zona cuprinsă între Marea Baltică – Asia Centrală, spre vest şi sud-vest; în cursul mileniului al III-lea î.Hr. ele s-au răspândit în aproape toată Europa şi au pătruns în Asia Mică, Iran şi India; dintre aceste triburi, o parte s-au stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi balcanic; - populaţia locală, sedentară, cu o străveche civilizaţie materială şi spirituală, i-a asimilat pe noii veniţi, proces din care au rezultat noi forme culturale de sinteză; cu timpul, în decursul acestui proces, s-a cristalizat grupul de neamuri tracice; - alături de alte mari popoare ale lumii antice, tracii s-au impus printr-o civilizaţie strălucită, care a iradiat până în zone îndepărtate, exercitând o puternică influenţă asupra neamurilor din jur; - răspândiţi pe o arie geografică impresionantă, aceştia au jucat un rol important în înflorirea civilizaţiei materiale şi spirituale în sud-estul continentului european; - procesul de cristalizare a neamurilor tracice s-a desfăşurat intens în EPOCA BRONZULUI, prima treaptă a epocii metalelor (2.200/2.000 – 1.200/1.150 î.Hr.); pe plan general, această perioadă se caracterizează prin: - dezvoltarea accentuată a forţelor de producţie, determinată de folosirea pe scară largă a uneltelor şi armelor din bronz (= un aliaj între cupru + cositor); - adâncirea stratificării sociale; - cristalizarea unei vieţi spirituale originale, superioare, specifice neamurilor tracice; - inventarul aşezărilor şi necropolelor atestă sporirea calităţii de bunuri materiale cât şi procesul diferenţierii sociale, concomitent având loc o impresionantă creştere demografică; - se amplifică procesul de descompunere a societăţii primitive, funcţiile vechilor organe de conducere (adunarea obştii, sfatul bătrânilor) revenind conducătorilor militari, sprijiniţi de o pătură distinctă a luptătorilor de vază (acest tip de organizare a fost denumită „democraţie militară”); - triburile înrudite prin limbă, obiceiuri şi credinţe, realizează în faţa inamicilor comuni alianţe – ocazionale la început, permanentizate mai apoi – sub comanda unui şef reputat, proces din care a rezultat mai apoi uniunile de triburi;

8

- spre sfârşitul epocii bronzului, în spaţiul carpato-danubiano-pontic are loc, aşadar, un proces de unificare a culturii materiale şi spirituale, de formare a unor structuri politice şi militare specifice tracilor nord-dunăreni; - descoperirile arheologice din această perioadă (Perişani, Sighişoara, Hinova, Otomani, Noua Sărata Monteoru, Şpălnaca, Guşteriţa ş.a.), comparate cu cele din alte părţi ale Europei, arată că pe teritoriul României a înflorit una dintre cele mai strălucitoare civilizaţii ale acelor timpuri; - înflorirea civilizaţiei neamurilor tracice s-a produs în EPOCA FIERULUI, cu cele două vârste ale sale HALSTATT (1.200/1.150 – 650/450 î.Hr.) şi LA TÉNE (450/400 – 106 î.Hr.); - acum aria lor de locuire s-a extins într-un perimetru cuprins între Carpaţii Păduroşi la nord, gurile Niprului şi Marea de Azov la est, Marea Egee la sud, Dunărea Mijlocie la vest; - pentru locul şi rolul lor în antichitate, relevantă este sublinierea făcută de „părintele istoriei” – Herodot în „Istoriile” sale: „Neamul trac este, după cel al inzilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur cârmuitor şi ar fi uniţi între dânşii, ar fi de neînvins, după cum cred eu, cu mult mai puternici decât toate popoarele”; - din pasajul herodotean rezultă că tracii erau divizaţi în mai multe grupuri, fiecare cu particularităţile sale; -

în prima epocă a fierului (Halstatt) se particularizează în masa tracilor două grupuri distincte: nordic şi sudic; grupul nordic al tracilor s-a consacrat în izvoarele lumii antice sub numele de geto-daci; 1.4. IZVOARELE ANTICE DESPRE GETO-DACI

- izvoarele antichităţii includ: - IZVOARE NESCRISE; - izvoare arheologice: unelte, vase, arme, locuinţe, tezaure; - izvoare antropologice: schelete umane; - izvoare paleontologice: resturi de plante şi animale; - IZVOARE SCRISE: - izvoare epigrafice: inscripţii; - izvoare numismatice: monede; - izvoare lingvistice: hidronime, toponime, antroponime; - izvoare folclorice, etnografice; 9

- primele informaţii scrise privitoare la neamurile trace sunt cuprinse în poemele homerice; versurile evocatoare din „Iliada” îi prezintă ca meşteri iscusiţi şi deopotrivă buni luptători (este subliniată participarea lor la războiul troian); - centralizarea etno-culturală şi lingvistică a geto-dacilor s-a înfăptuit în spaţiul tracic, începând din munţii Haemus (Balcani) spre nord, până în Carpaţii Păduroşi, unde s-a constituit în sec.I î.Hr. un puternic stat centralizat; - Herodot (cca. 484-425 î.Hr.) spunea despre geţi că ocupau teritoriul dintre Haemus, Pontul Euxin şi Istru, fiind „cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”;2 - termenii geto-daci, traco-geţi sau traco-daco-geţi au fost şi sunt folosiţi pentru a scoate în evidenţă unitatea etnică şi originea tracică a geţilor şi dacilor; - „singura deosebire dintre daci şi geţi – arăta istoricul Radu Vulpe – era regională, primii locuind în părţile de şes de la sud şi răsărit de Carpaţi, mai ales pe cele două maluri ale Dunării de Jos, iar ceilalţi fiind prin excelenţă stăpânitorii ţinuturilor de munte din Transilvania”;3 - această dispunere geografică explică de ce sursele greceşti amintesc de obicei de geţi, iar cele latine mai ales de daci; - dubla denumire utilizată de izvoare – geţi şi daci – nu trebuie să ne înşele asupra unităţii de neam; - Trogus Pompeius: „Dacii sunt de acelaşi neam cu geţii”; - Appian (Historia Romana, IV, 15): „dacii sunt un vlăstar al geţilor” şi anume „geţii de dincolo de Istru”; - Pliniu cel Bătrân (Naturalis Historia XXXVII, IV, 80): geţii „numiţi de romani daci”; - Cassius Dio (Historia Romană, LXVII, 6, 2): „Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre helleni îi numesc geţi …”; - Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1986, p.7): în timpul stăpânirii romane „s-a statornicit numirea de daci”; - ei vorbeau aceeaşi limbă (indo-europeană, de tip satem); - Strabon (62-21 î.Hr.) în „Geographia”, VII, 3, 13: „geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă” cu tracii; „dacii au aceeaşi limbă ca geţii”;

2 3

Herodot, Istorii, V, 2 Radu Vulpe, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970, p. 40.

10

- termenul de „daci” îl întâlnim pentru prima dată la Iulius Caesar (cuceritorul Galiei), acela de „Dacia” la Tacitus şi Agrippa; termenul „geţi” e citat întâia oară de către Sofocle în „Triptolemos”; Istros (Dunărea) e pomenită pentru întâia oară de către Hesiod (sec. VIII î.Hr) în poemul „Theogonia”, 339: „Istrul cel care curge frumos”; tot în secolul VIII î.Hr. este pomenită de către Arctinus din Milet (în anul 777 î.Hr.) în „Aethiopidia” Leuce (Insula Şerpilor); - Ptolemeu, descriind Dacia enumera peste 40 de oraşe cu o populaţie destul de mare (localităţile dacice având terminaţia în „dava”); 1.5. VIAŢA MATERIALĂ ŞI SPIRITUALĂ A GETO-DACILOR - Herodot, Ptolemeu, Criton – agricultura era ramura de bază a economiei dacice; - Strabon, Arrian – vorbeau de mare întindere a semănăturilor de grâu; - aceleaşi izvoare antice consemnează marea dezvoltare a apiculturii, viticulturii, creşterii animalelor, pescuitului; - istoricul Louis Léger: poporul dac era „abil în prelucrarea metalelor”; - primele ştiri privind religia geto-dacă ne sunt furnizate de către Herodot: - geţii credeau în nemurire; - aminteşte două divinităţi: Zamolxis (zeu subpământean, al vegetaţiei şi fertilităţii) şi Gebeleizis (zeu ceresc al luminii); - dacii mai adorau: - un zeu al războiului (asemănător lui Marte); - pe Bendis (o zână a lunii şi pădurilor, asemănătoare Dianei); - religia dacilor a fost politeistă; - acelaşi Herodot mai aminteşte de: - sacrificarea odată la 5 ani a unui om (ca sol la Zamolxis); - faptul că geto-dacii trăgeau de timp de furtună cu săgeţile spre cer (pentru a-l ajuta pe Gebeleizis să împrăştie norii); - alte izvoare consemnează faptul că dacii aduceau jertfe zeului războiului; - izvoarele antice consemnează prezenţa în Dacia a unui munte sacru-Kogaionon4, precum şi de faptul că dacii practicau incineraţia;

4

Ptolemeu, Geografia, VII, 3, 5,: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc şi geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături”.

11

- Jordanes (reluând din Dio Chrisostomul – care trăise cca. 10 ani în Dacia, pe timpul lui Decebal): „Geţii au fost totdeauna superiori tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”; - contactele cu civilizaţia greacă, romană şi persană, au exercitat o influenţă puternică asupra modului de viaţă şi de gândire al dacilor; - dacii au cunoscut scrisul (folosind iniţial alfabetul elen, iar mai apoi pe cel latin); dovezi: - inscripţiile de la Ocniţa, Sarmisegetuza ş.a.; - relatarea lui Dio Cassius despre scrisoarea lui Decebal către Domiţian, despre mesajul aliaţilor lui Decebal către Traian5; - scrisul a fost folosit îndeosebi de către pătura dominantă, de preoţi, cancelaria regală dacică; - dacii aveau bogate cunoştinţe de botanică, medicină empirică şi astronomie; - au rămas puţine vestigii ale artei dacice (distruse în repetate rânduri de invadatori; precaritatea materialelor din care au fost construite - în special din lemn …); - în cultura materială şi spirituală a dacilor existau şi unele elemente de origine grecească, tracică, celtică şi, mai ales, romană; dacii – au adoptat creator aceste elemente; - toate informaţiile şi dovezile istoriografice, arheologice ş.a., atestă fără dubiu că dacii au avut o civilizaţiei materială şi spirituală bogată, originală, comparabilă cu a altor popoare ale antichităţii; 1.6. REGI ŞI CĂPETENII GETO-DACICE - Charnobon – primul pomenit într-o operă literară antică („Triptolemos” – Sofocle – sec. V î.Hr.); - Rex histrianorum (Atheas) – cel ce a intrat în conflict cu Filip al II-lea, rege al Macedoniei; - Dromichete – către sf. sec. IV î.Hr. stăpânea câmpia munteană şi teritoriile de la est de Dunăre; a avut conflicte, în 300 şi 292 î.Hr. cu Lysimach, rege al Traciei; - Moskon – în zona Tulcei (atestat pe o serie de monede de argint, pe care apare inscripţia „Basileos Moskonos”);

5

În timpul primului război (101-102) – relatează Dio Cassius, Istoria Romană, LXVIII, 8 – „I s-a adus [lui Traian] o ciupercă mare pe care scria cu litere latine că ceilalţi aliaţi şi buri sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi şi să facă pace”

12

- Zalmodegikos – sec. III î.Hr., pe malul stâng al Dunării de Jos (rege în Dobrogea); - Remaxos – (sfârşitul sec. II – începutul sec. I. î.Hr.), stăpânea teritoriul de la nord de Dunăre şi cetăţile din Dobrogea; - Oroles – cca. 200 î.Hr., în estul Transilvaniei (poate şi Moldova); - Rubobostes – sec. II î.Hr., în Transilvania (probabil urmaşul lui Oroles); - Burebista - (cca. 82-44 î.Hr.), întemeietorul primului stat dac centralizat şi independent; - Deceneu – după moartea lui Burebista (44 î.Hr.) Dacia a fost împărţită în 4 apoi în 5 formaţiuni; el stăpânea zona ce cuprindea şi Sarmizegetusa; - Coson – un urmaş al lui Burebista; stăpânea zona subcarpatică a Munteniei şi sudul Transilvaniei; - Thiamarcus – în nord-estul Olteniei; - Dicomes – un alt succesor al lui Burebista; - Cotiso – în Banat şi Oltenia, pe ambele versante ale munţilor; - Roles – în partea de sud a Dobrogei; - Dapyx – în centrul Dobrogei; - Zyraxes – în zona de miază-noapte a Dobrogei; - Comosicus – statul său avea capitala la Sarmizegetusa; - Scorilo – urmaş al lui Comosicus; - Duras-Diurpaneus (69-87); este cel care a cedat domnia lui Decebal; - Decebal – (87-106) regele erou al dacilor; 1.7. ORGANIZAREA MILITARĂ A DACILOR - nivelul înalt al vieţii şi civilizaţiei dacilor, marile bogăţii ale Daciei antice, au atras, de timpuriu, atât atenţia prietenilor cât, mai ales, a duşmanilor; - ca pretutindeni, şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, factorii generatori de conflicte între comunităţile umane, făurirea primelor arme şi lucrări de fortificaţie, dezlănţuirea celor mai vechi războaie, configurarea unor alcătuiri militare care au premers oştile şi armatele de mai târziu, s-au conturat încă de timpuriu, arma care a dominat începuturile şi a revoluţionat însăşi viaţa omului, a fost arcul propulsor de săgeţi, aşa cum o dovedesc numeroase descoperiri arheologice; - vechile tipuri de arme – suliţi, lănci, arcuri, măciuci, topoare de luptă, pumnale – inventate încă din epoca pietrei, au constituit puncte de plecare şi, totodată, modele pentru 13

făuritorii armelor de metal; generalizarea tehnologiei bronzului şi apoi a fierului a avut urmări capitale pentru viaţa militară a comunităţilor; - din mileniul al II-lea î.Hr. în inventarul de luptă al neamurilor tracice apare săgeata şi lancea cu vârf de metal; prin secolele VII-VI î.Hr. toporul de luptă şi spada scurtă cu două tăişuri, din fier; mai apoi primele mijloace de protecţie individuală: apărătoare de braţ, armura şi coiful; folosirea frecventă în luptă a calului a dus la dezvoltarea pieselor de harnaşament, cât şi la folosirea carului de luptă; - odată cu cristalizarea epocii bronzului şi, mai ales, în epoca fierului, fortificarea aşezărilor s-a generalizat pe aproape întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic; descoperirile arheologice au scos la iveală şanţuri şi valuri de apărare de mari dimensiuni, palisade, lucrări întărite cu piatră, turnuri de apărare şi supraveghere; aşezate pe înălţimi dominante, cu pante abrupte, aceste fortificaţii s-au situat printre cele mai puternice din Europa acelor timpuri, permiţând geto-dacilor să-şi apere cu succes pământul străbun; - triburile şi mai apoi uniunile de triburi – participau în comun atât la activităţile economico-sociale, cât şi la cele militare; - tribul forma un gen de unitate independentă; - numărul membrilor săi varia în funcţie de numărul locuitorilor, a celor apţi să poarte armele de luptă; - sarcina sa de bază – de a veghea întâi de toate asupra teritoriului pe care îl ocupa; - conducerea aparţinea unui şef – unul dintre cei mai buni şi mai capabili luptători; - ulterior, pe un plan superior, va apare organizarea militară de tip unional şi apoi statal; - efectivele forţelor militare reunite se puteau ridica la cca. 30.00040.000 luptători; - în timpul lui Burebista s-a ajuns la cca. 200.000 oameni; - oştile reunite ale triburilor, erau comandate de un rege – ales din rândul conducătorilor de triburi, pe baza meritelor sale militare, a calităţilor dovedite anterior în calitate de conducător şi om.

14

2. LUPTELE PURTATE DE GETO-DACI ÎMPOTRIVA INVAZIILOR STRĂINE (PERSANE, MACEDONENE ş.a.), PENTRU APĂRAREA LIBERTĂŢII ŞI INDEPENDENŢEI. 2.1. REZISTENŢA GETO-DACILOR ÎMPOTZRIVA EXPENSIUNII PERSANE LA DUNĂREA DE JOS (514.ÎHR.) - angajarea primei lupte consemnate în istorie împotriva unei puternice oştiri străine, constituie o dovadă elocventă privind nivelul organizării militare a triburilor şi uniunilor de triburi geto-dace la cumpăna dintre secolele VI-V î.Hr. - în anul 514 î.Hr. a început expediţia combinată, terestro-navală, condusă de Darius, stăpânitorul Imperiului persan, împotriva sciţilor nord-pontici; o flota compusă din 600 de corăbii, venind dinspre strâmtorile Helespontului, a pătruns prin gurile Dunării şi a construit (undeva între Tulcea şi Isaccea de astăzi) un pod destinat trecerii forţelor terestre persane; marşul pedestrimii şi cavaleriei – evaluate de Herodot la 700.000 de oameni (după opinia noastră cca. 150.000 de oameni!) s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre şi a continuat în ţinuturile nord-pontice; - spre deosebire de atitudinea altor neamuri din zonă, care i s-au închinat lui Darius cu repeziciune, fără nici o împotrivire, geţii din teritoriul cuprins între Marea NeagrăDunăre au fost singurii care i-au opus „o împotrivire îndărătnică”(Herodot); - acest episod constituie prima consemnare de către izvoarele scrise a unei lupte militare între strămoşii noştri şi armata unui regat expansionist!...; - expediţia s-a încheiat fără succes, persanii neputând să-şi stabilească autoritatea de nord de Dunăre; lipsa proviziilor, cărora li s-au adăugat şi alte privaţiuni, l-au determinat pe Darius să ordone, în cele din urmă, retragerea …; - această primă luptă a strămoşilor noştri împotriva unui invadator străin, relevă câteva aspecte semnificative: - iubirea pământului străbun; - dorinţa de a trăi liberi; - neînfricare în faţa unui invadator puternic; - vitejie şi eroism în luptă;

15

2.2. LUPTELE DE APĂRARE PURTATE DE GETO-DACI PENTRU STĂVILIREA EXPANSIUNII MACEDONENE - istoria geto-dacilor nord-dunăreni se conturează cu şi mai multă pregnanţă în izvoarele narative antice în perioada atingerii apogeului şi declinului statului macedonean, noul pretendent la dominaţia promovată de către dinaştii persani; - făurind o armată superioară ca organizare, dotare, instruire şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regele Filip al II-lea a acţionat cu energie, vizând luarea în stăpânire a teritoriilor balcanice, vest-pontice şi nord-dunărene; - în anul 339 î.Hr. îi învingea zdrobitor pe sciţi; - în primăvara anului 335 î.Hr., succesorul său, Alexandru Macedon (335-323 î.Hr.) a pornit în fruntea unui corp expediţionar (30.000 de luptători) împotriva geţilor şi a aliaţilor acestora de la nord de munţii Haemus (Balcani); urmărind pe unii dintre aceştia, tribalii conduşi de regele Syrmos, Alexandru a ajuns la Istru unde, potrivit istoricului Arrian, era aşteptat de „corăbii de război sosite de la Byzantion prin Portul Euxin şi pe fluviu”; în replică, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste (cca. 4.000 de pedestraşi şi cca. 1.500 de călăreţi); cu ajutorul corăbiilor şi a altor mijloace nautice – printre care şi monoxilele localnicilor riverani, despre care Arrian relatează că „se aflau din belşug”, regele macedonean a trecut Dunărea în timpul nopţii, realizând surprinderea în forţarea fluviului (a trecut Dunărea printr-un loc diferit de cel la care se aşteptau geto-dacii…); - geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei macedonene i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată (incert localizată astăzi – Zimnicea?); superioritatea inamicului i-a obligat în cele din urmă să abandoneze aşezarea, punând la adăpost populaţia necombatantă; - în anii care au urmat, când Alexandru era angajat în campania asiatică, generalul Zopyrion, strategul provinciei Tracia (dintre Haemus şi Istros) a organizat o nouă expediţie în scopul extinderii dominaţiei macedonene asupra ţinuturilor nord-pontice; la Dunăre, oastea invadatoare ce avea efective cuprinse între 20.000 – 30.000 de luptători, a fost atacată prin surprindere, răvăşită şi nimicită de către geto-daci; - literatura de specialitate apreciază că rolul determinant în obţinerea acestei victorii l-au avut: - formele şi procedeele „tradiţionale” de luptă; - folosirea judicioasă a terenului; - utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului; 16

- alegerea momentului şi locului prielnic pentru desfăşurare bătăliei decisive. 2.3. RĂZBOAIELE DE APĂRARE ALE GETO-DACILOR SUB CONDUCEREA LUI DROMICHETE ÎMPOTRIVA OASTEI LUI LYSIMAH (300292.Î.HR.) - moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) a fost urmată de dezmembrarea Imperiului macedonean; unul dintre diadohi, Lysimah, proclamat rege al Traciei elenistice, a organizat expediţii de amploare pentru consolidarea stăpânirii macedonene asupra ţinutului histropontic, unde începuse să se afirme puternic autoritatea geto-dacilor; - în această perioadă are loc procesul de unificare a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni statale timpurii, conduse de regi locali, care dispuneau de un potenţial economic, demografic şi militar superior (oşti bine organizate, instruite şi dotate, centre solid fortificate ş.a.); - o puternică entitate statală s-a creat la nord de Dunăre, sub conducerea lui Dromichete – figură proeminentă de cârmuitor chibzuit, iscusit şi brav care prin viziunea politică şi capacitatea militaro-diplomatică s-a ridicat la nivelul celor mai importanţi conducători ai epocii sale; - prima luptă între geto-daci şi macedoneni a avut loc în anii 300-299 î.Hr. şi s-a soldat cu victoria deplină a geto-dacilor, care au obţinut o pace favorabilă; - în anul 292 î.Hr., Lysimah a pornit al doilea război de proporţii; efectivele sale erau estimate la cca. 100.000 de oameni; - potrivit lui Diodor din Sicilia şi lui Plutarh, regele Dromichete a aplicat cu deplin succes tactica „pământului pârjolit” (implicând mereu un sacrificiu premeditat şi conştient); apărându-se pe aliniamente succesive, hărţuind permanent adversarul şi lovindu-l prin surprindere – în special la punctele obligatorii de trecere dintr-un loc în alt loc -, lipsind pe invadator de hrană şi apă, oastea geto-dacă a atacat decisiv armata sleită şi demoralizată, capturând-o în întregime!; - Dromichete a menţinut pe întreaga durată a confruntării iniţiativa acţiunilor de luptă; - evenimentele care au urmat, au pus în evidenţă iscusinţa îmbinării în efortul de apărare a mijloacelor militare, politice şi diplomatice; punerea în libertate, din raţiuni politicodiplomatice superioare, a regelui, căpeteniilor militare şi a ostaşilor macedoneni, evidenţia –

17

odată în plus – voinţa şi dorinţa geto-dacilor de a convieţui în pace şi bună înţelegere cu vecinii lor; - prin clarviziunea politică şi capacitatea militară vădită în stăvilirea expansiunii puternicului stat macedonean – cea mai importantă forţă politico-militară a antichităţii europene, anterior ascensiunii Romei -, regele Dromichete poate fi aşezat, fără rezerve, alături de Burebista şi Decebal, în galeria iluştrilor conducători antici pe care i-a dat poporul nostru; - concluziile de mai sus, sunt întărite şi de riposta dârză a geto-dacilor, în secolele III – II î.Hr., împotriva invaziilor dinspre est, nord şi vest a unor neamuri războinice (celţii, sciţii şi bastarnii), care încercau să se implanteze în vatra lor de locuire;

3. FORMAREA PRIMULUI STAT DAC CENTRALIZAT ŞI INDEPENDENT. 3.1. PREMISELE ACESTUI ACT MAJOR - începând cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr. societatea geto-dacă cunoaşte o evoluţie rapidă în toate domeniile de activitate; - agricultura, în continuă dezvoltare, rămâne ramura de bază a economiei dacilor; - se extinde folosirea plugului cu brăzdar de fier (cu efecte pozitive asupra producţiilor realizate); - cerealele (alacul) ş.a., se depozitau în gropi în pământ (ele erau adânci, cu pereţii arşi; în Transilvania au dăinuit până pe la mijlocul secolului XX - mai ales în satele răsfirate, din zonele montane înalte); - creşterea vitelor – rămâne în continuare o ocupaţie însemnată; - se extinde exploatarea aurului (de mină şi aluvionar); - se dezvoltă metalurgia fierului; - alături de ceramica de mână, se extinde roata olarului; - se intensifică schimburile economice; - se dezvoltă economic toate regiunile Daciei (caracter unitar); - înflorirea economică generală a avut importante consecinţe în plan social: - pământul defrişat rămâne în proprietatea familiilor care îl lucraseră; - împărţirea periodică a ogoarelor, în cadrul obştilor săteşti, încetează, astfel că pământul arabil se transformă în proprietate privată; - meşteşugarii sunt şi ei proprietarii uneltelor şi obiectelor lucrate;

18

- generalizarea proprietăţii private, adânceşte diferenţele de avere; simpla deosebire de avere, se transformă acum într-o diferenţiere socială; - clasele sociale: nobilii (tarabostes, pileati) şi oameni de rând (comati); - existenţa contradicţiilor sociale a dus la dispariţia vechii organizări politice tribale şi apariţia formaţiunilor statale incipiente; - nobilimea a pus capăt democraţiei militare; - adunarea poporului a continuat să existe formal (cu rol consultativ), apoi a fost desfiinţată; - sfatul bătrânilor – organ aristocratic, deţinea puterea, el alegând regele; - un rol deosebit l-a jucat preoţimea, organizată ierarhic, în frunte cu un pontifex maximus; - statul dac a fost o monarhie, cu un pronunţat caracter militar; - ridicarea statului dac, în sec. I î.Hr., se explică printr-un complex de factori: - creşterea puterii economice, sociale, politice şi spirituale, ceea ce atestă stadiul avansat atins de societatea geto-dacă; - apariţia pe scena istoriei locale a unor personalităţi politice şi militare remarcabile; - o conjunctură externă favorabilă – slăbirea vecinilor celţi, illyri şi traci, în urma unor îndelungate conflicte cu romanii; - statul dac a apărut ca urmare a unirii triburilor dacice, având un centru în Munţii Orăştiei, şi alte centre în regiunile extracarpatice; - Strabo (64/63 î.Hr. – 21 d.Hr.): „Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţa şi sobrietate şi ascultare de porunci (legi), aşa încât în câţiva ani a întemeiat o mare stăpânire (împărăţie) şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut şi chiar de romani pentru că trecea Istrul fără frică prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i-a nimicit cu desăvârşire”. - o inscripţie greacă din anul 48 î.Hr. (descoperită la Dionysopolis – Balcic), vorbeşte despre el ca fiind „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânitor al 19

tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre” (peste 1.500 de ani, Mircea cel Bătrân, se va intitula asemănător …); - BUREBISTA (cca. 82 – 44 î.Hr.) – a fost o remarcabilă personalitate politică şi militară a antichităţii; - a luat măsuri pentru consolidarea economică a Daciei; - a stimulat dezvoltarea culturii, artei şi ştiinţei la daci; - s-a preocupat îndeaproape, intens, de creşterea capacităţii militare a statului dac; a ridicat o serie de mari cetăţi dacice (capitala – la Sarmisegetuza); - războaiele pe care le-a purtat, au fost incununate de succes: pe scordisci, taurisci şi celţi i-a zdrobit cu totul (de aici porecla antică: „celtoctonul” – omorâtorul celţilor); începând cu anul 55 î.Hr. supune oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre; - hotarele statului dac erau: spre răsărit, ţărmul Mării Negre şi Bugul, spre miazănoapte Carpaţii Păduroşi, spre vest Cadrilaterul boem, Dunărea mijlocie şi Morava, spre sud munţii Haemus (Balcani), cuprinzând toate teritoriile locuite de dacogeţi; - a realizat – potrivit lui Camille Julian –“ cea mai mare putere barbară din Europa” - amestecul lui Burebista în războiul dintre Cezar şi Pompei …; - în anul 44 î.Hr., Cezar (100 – 44 î.Hr.), hotăreşte să pornească o expediţie împotriva lui Burebista; - acest plan cade sine die, în anul 44 î.Hr. Cezar fiind asasinat; - tot în anul 44 î.Hr. moare şi Burebista – victimă (probabil!) a unei conspiraţii de nemulţumiţi; odată cu moartea sa, dispare şi marea putere a statului dac; - conspiratorii împart statul dac în mai multe părţi, fiecare dintre ei domnind asupra uneia dintre părţi; pe timpul lui Octavian Augustus, în stânga Dunării erau 5 regate dacice; - Strabon: puterea lor militară scade, armata putându-se ridica la doar cca. 40.000 de oameni; - în aceste timpuri, Roma îşi impune cu mai multă pregnanţă statutul de mare putere imperială a lumii:

20

- sfârşitul victorios al celui de-al II-lea război punic, transformase Roma în cel mai puternic stat din bazinul mediteranean; expansiunea de dincolo de graniţe, îi adusese: - în 206 î.Hr. – Hispania (provincie); - sfârşitul sec. III î.Hr. – coasta de apus a Illyriei; - 146 î.Hr. – cucerirea Greciei şi Macedoniei; - 146 î.Hr. – Cartagina este distrusă, locul ei luându-l provincia Africa; - cca. 130 î.Hr. – fostul regat elenistic al Pergamului a fost transformat în provincia Asia; - 75 î.Hr. – regatul Bithyniei este cucerit şi transformat în provincie; - apoi, în decurs de două decenii, regatele elenistice din Orientul Apropiat au fost fie cucerite (provincia Siria, regatul Pontului) fie transformate în regate clientelare sau dependente de Roma (Armenia, Commagena, Cilicia); - 31 î.Hr. – este cucerit, desfiinţat şi transformat în provincia romană şi ultimul regat elenistic, Egiptul; - pătrunderea romană în Perninsula Balcanică, începută pe la sfârşitul sec. III î.Hr. (primul război illyric având loc între 229 – 228 î.Hr.) şi cucerirea treptată a peninsulei în cursul secolelor II – I î.Hr., a transformat Dunărea în graniţă nemijlocită între Roma şi neamurile barbare de la nord de Dunăre; - 29 – 28 î.Hr. – sec. III, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea romană (sub numele de Moesia Inferior; Sciţia Minor); - romanii încep expediţiile împotriva dacilor neocupaţi; - 12 – 10 î.Hr. – expediţia condusă de Tiberius Claudius Nero; - 11 – 12 – expediţia condusă de Sextus Aelius Catus; - 69 – dacii trec Dunărea şi iau cu asalt castrele romane; - urmează apoi, cca. 15 ani de linişte relativă …; - dintre toate popoarele de la Dunărea de Jos, romanii văzuseră şi mai ales simţiseră că cei mai primejdioşi – prin numărul lor, organizare militară şi curaj deosebit – erau dacii;

21

- la rândul lor, dacii care vedeau că cea mai serioasă ameninţare pentru Dacia venea de la prezenţa Romei la sud de Dunăre, au înţeles rapid necesitatea (re)unificării lor; - procesul de reunificare a daco-geţilor a început (probabil) încă sub domnia lui Scorilo (cca. 28 – 68) şi a continuat apoi pe timpul lui Duras – Diurpaneus (69 – 87); - Cassius Dio (Istorii, LXVII, 6, 1): Duras „văzând greutăţile situaţiei de dă de bună voie domnia lui Decebal”, care „era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a ieşi cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. 3.2. ORGANIZAREA MILITARĂ PE TIMPUL LUI BUREBISTA ŞI DECEBAL - sistemul militar al Daciei a purtat amprenta condiţiilor economice, sociale, politice, a factorilor geografici şi demografici, atât în ansamblul său, cât şi al tuturor elementelor sale constitutive; - fiind un popor statornic, puterea lor de rezistenţă era mai mare; - credinţa în nemurire, asociată unui profund simţ al libertăţii, le dădeau dacilor însuşiri războinice cu totul deosebite; - baza socială a sistemului militar dacic o constituia ţărănimea; - organizarea militară era teritorială, luptătorii, în caz de primejdie, strângându-se în jurul căpeteniilor lor; - în cazurile extreme, la apărarea aşezării, participau toţi locuitorii; - cetele reunite la porunca regelui, constituiau armata (Strabon vorbeşte de efective cifrate la 200.000 luptători); - la acţiunile din afara teritoriului propriu, nu lua parte întreagă armata; - în caz de învazii – se apela la ridicarea la arme a întregii populaţii; Organizarea: -

în oastea dacă predomina pedestrimea (infanteria);

-

cavaleria – reprezenta un procent redus;

Dotarea : -

sabia dreaptă;

-

sabia curbă, sub formă de coasă, cu un singur tăiş (teribilele falces);

-

securea de luptă;

-

cosorul de luptă (sica); 22

-

lăncii şi suliţe din lemn, cu vârful din fier;

-

arcuri cu săgeţi;

-

pentru protecţie: scutul oval (din lemn), pieptare din piele groasă, genunchiere din piele groasă sau metalice;

-

catapulte, baliste, carul cu 3 roţi (în mişcare ele acţiona coase şi cuţite), berbeci de asediu;

-

steag (draco): un şarpe uriaş, cu cap de lup;

Fortificaţiile : -

în vederea apărării, dacii şi-au organizat şi sisteme de fortificaţii – cetăţi, aşezări întărite, valuri de pământ;

-

moştenind de la înaintaşi un asemenea sistem, Decebal l-a perfecţionat şi completat cu noi cetăţi, centrul principal al rezistenţei militare rămânând Munţii Orăştiei;

-

principalele cetăţi dacice: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Vârful lui Hulpe, Gradiştea Muncelului (Sarmizegetusa);

-

în afara acestui sistem complex, dacii au mai construit şi folosit în luptă şi alte cetăţi mai mici, turnuri izolate ş.a., dintre care amintim: Arcidava (Vărădia), Berzobis (Berzovia), Tibiscum (Jupa), Cătina, Băniţa, Tilişca, Căpâlna, Deva, Piatra Craivii ş.a.;

-

ridicate într-o concepţie strategică şi la nivelul tehnicii construcţiei din acele vremi, îmbinând armonios elementele defensive naturale cu cele artificiale, cetăţile dacice, adevărate „cuiburi de vulturi”, au jucat un rol important în rezistenţa armată a daco-geţilor, reprezentând principalul element constructiv al sistemului fix de apărare;

-

gândirea militară a geto-dacilor – caracterizată prin: o caracter realist; o mobilizarea tuturor celor apţi să poarte armele; o supleţe; o capacitate de adaptare şi adaptare la nou, fiind în acelaşi timp imaginativă şi constructivă, în măsură să creeze forme şi procedee de acţiune neaşteptate de adversar; o evitarea războiului prin orice mijloace.

-

strategia şi tactica geto-dacilor:

23

o sau orientat în direcţia obţinerii cu mijloace reduse şi în timp scurt a victoriei împotriva agresorilor (superiori ca efective şi dotare tehnică de luptă); o justa proporţionare şi acordarea scopurilor cu mijloacele; o alegerea corespunzătoare a obiectivelor strategice şi a formelor adecvate de acţiune; o câştigarea şi păstrarea iniţiativei pentru a impune momentul şi locul bătăliei; o concentrarea forţelor în vederea acesteia; o asigurarea acţiunilor strategice prin conjugarea eforturilor proprii cu cele ale aliaţilor; o păstrarea unui spaţiu şi a unor forţe de rezervă în vederea răsturnării unei situaţii defavorabile; o adaptarea la situaţii impuse de teren şi starea vremii; o constituirea unui sistem de alianţe eficace; o elaborarea planului de campanie în funcţie de obiective şi mijloacele agresorului (într-o primă etapă se organiza rezistenţa la fruntarii; în a II-a etapă – apărarea strategică elastică/contraofensiva strategică). 3.3. RĂZBOAIELE CU ROMANII. CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE IMPERIUL ROMAN - în iarna anului 85 – 86 dacii trec Dunărea; armata guvernatorului Moesiei (Caius Oppius Sabinus) a fost distrusă şi comandantul ucis; - Domiţian (81 – 96) porneşte personal împotriva lui Decebal; el se opreşte la Naissus (Niş) şi trimite înainte pe generalul Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului; - romanii suferă una dintre cele mai mari înfrângeri; Fuscus este ucis, trupele sale suferind pierderi foarte mari; Tacitus (în ale sale „Istorii”) relatează că acum nu mai era vorba de o luptă pentru respingerea barbarilor, ci se dă „lupta pentru apărarea graniţelor, a castrelor şi legiunilor”; - în anul 89 Domiţian trimite împotriva lui Decebal pe generalul Tettius Julianus; - la Tapae, romanii câştigă victoria (nedecisivă!); - pacea cu romanii (a durat 12 ani) a fost onorabilă pentru Decebal – clauze: - Decebal era recunoscut oficial ca rege al dacilor; 24

- el primea anual o sumă de bani din partea romanilor; - i se trimit arme, maşini de război, meşteri specialişti; - se poate spune că Domiţian a câştigat războiul, dar a pierdut pacea; - această pace a durat până în anul 101; - după Domiţian, la tron a urmat bătrânul Nerva care, mai apoi l-a desemnat ca urmaş la tron pe împăratul Traianus - Marcus Ulpius (98 – 117); Primul război romano-dacic (101 – 102): -

la 25 martie 101 împăratul Marcus Ulpius Traianus pornea din Roma spre Moesia Superioară – adevărata bază de pornire pentru operaţiunile militare;

-

pregătirile minuţioase duraseră 3 ani: - în anul 100 romanii tăiau la Cazane un drum în stâncă; - Traian a ordonat săparea unui canal de-a lungul malului drept al Dunării, pentru a uşura legăturile pe Dunăre; - concentrase 13 – 14 legiuni (peste 70.000 de soldaţi), plus un mare număr de unităţi auxiliare ; - pe apă, operaţiunile erau sprijinite de flota dunăreană – Classis Flavia Moesica; - forţa de invazie se ridică la cca. 150.000 de oameni;

-

armata dacilor număra cca. 50.000 de oameni; era compusă din: cavalerie ce lupta cu arcuri şi o pedestrime înarmată cu paloşe curbe (siccae), săbii drepte sau curbe (falces), iar ca stindard aveau vestitul balaur (draco);

-

Decebal, probabil, a încercat să formeze o coaliţie antiromană în care să intre: bastarnii, sarmaţii şi parţii lui Pecorius al II-lea;

-

armata romană a pătruns în Dacia pe un pod de vase; coloana era condusă de către Traian şi avea intenţia de a traversa Banatul şi a se îndrepta spre Tibiscum; o a II-a coloană, a pătruns în Dacia pe la Dierna (Orşova); cele două coloane au făcut joncţiunea la Tibiscum (Jupa – lângă Caransebeş); se pare că în Dacia a pătruns şi o a III-a coloană, pe la Drobeta;

-

pe timpul înaintării (fără incidente majore), pentru consolidarea teritoriului ocupat, romanii au construit castre, drumuri şi poduri;

-

bătălia s-a dat la Tapae (probabil Poarta de Fier a Transilvaniei); în faţa copleşitoarei superiorităţi numerice a adversarului, în plus şi foarte bine antrenat şi dotat din punct de vedere militar, Decebal a hotărât să se retragă

25

strategic spre cetăţile de apărare din munţi; Traian, în aceste condiţii, a reuşit să-şi anexeze o parte a Olteniei şi Banatului; -

în iarna anului 101 – 102, pentru a schimba soarta războiului, Decebal organizează o diversiune în Dobrogea; dacii aliaţi cu sarmaţii roxolani (poate şi cu burii germanici?), au invadat Dobrogea; bătălia principală s-a dat pe platoul de la Adamclisi; romanii au ieşit învingători; în memoria acestor lupte, Traian (care luase numele de „Dacicus”) va ridica aici, în 109, Tropaeum Traiani;

-

Decebal a iniţiat tratative cu romanii, dar ele au eşuat; se reiau luptele, încheiate cu victoria romanilor (Dacia era învinsă, dar nu zdrobită!...);

-

în aceste condiţii Decebal se supune numai de nevoie; Dio Cassius ne-o spune clar: „nu că doară el ar fi avut de gând să se ţie de cele încheiate, ci numai pentru a scăpa din pierzania în care se afla”;”de nevoie el primi aceste condiţii”;

-

condiţiile de pace impuse de Traian (102) erau foarte grele, şi ele au fost consemnate de acelaşi istoric, Dio Cassius: „ dea să înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă intrările şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun osats din Imperiul roman”;

-

Traian, proclamat pentru a treia oară imperator, s-a întors la Roma fiind prezent la solemnitatea ratificării păcii de către Senat, care, pentru prima dată ,i-a atribuit prin decret numele de „Dacicus”;

-

pentru ambii adversari pacea însemna doar un armistiţiu între două războaie (o pace prevestitoare de război)!...;

-

în anul 102 Traian începea deja construirea podului de piatră de peste Dunăre (arhitect Apollodor din Damasc), terminat în anul 105; la cele două capete ale sale (Drobeta şi Pontes) au fost instalate două castre romane puternice;

-

ambii adversari – au desfăşurat intense pregătiri în vederea unei noi confruntări armate;

Al II-lea război romano-dacic (105-106): -

la 4 iunie 105 Traian părăsea Roma, îmbarcându-se la Brundisium;

-

aflat încă pe pământ roman, la el vine o solie a dacilor; condiţiile puse de către împărat au fost – probabil – inacceptabile (capitulare necondiţionată?); 26

-

Decebal a căutat aliaţi printre vecini;

-

pe teritoriul Moesiei Superior, Traian punea la punct ultimele detalii ale expediţiei;

-

Decebal capturează pe Longinus; Traian nu acceptă propunerile lui Decebal de predare a acestuia; Longinus se sinucide şi odată cu moartea acestuia atuul lui Decebal dispare …;

-

războiul e purtat de Traian „mai mult cu pază decât cu înfocare”6;

-

romanii , până la căderea iernii, au încercuit „cuibul de vulturi” din munţi;

-

în vara anului 106 sunt cucerite ultimele cetăţi dacice;

-

capitala Daciei, Sarmizegetusa, a fost încercutită, cucerită şi,în cele din urmă, jefuită groaznic …;

-

romanii au luat din Dacia ( o„Californie” a lumii antice – după cum o numea J.Carcopino) o enormă pradă de război: - cca. 165.000 kg. de aur şi 331.000 kg. de argint; - impozitele romanilor pe 106 au fost anulate; - fiecare contribuabil roman a primit câte 650 de dinari; - serbările romane în cinstea victoriei au durat 123 de zile (cu participarea a 10.000 de fiare …); - se bate moneda nouă, plus 3 medalii comemorative; - la 12 mai 113, la Roma, se inaugura Columna lui Traian. - Interesante date privind războaiele citate, găsim în izvoarele narative („Dacicile” împăratului Traian, „Getika” – „Geticile” medicului militar Criton şi „Istoria romană” a lui Appianus – ultimele două capitole, din păcate pierdute…, „Istoria romană” a lui Cassius Dio – cel mai important izvor ş.a.), izvoarele epigrafice (Columna lui Traian, Monumentul triumfal de la Adamclisi - plus tumulul şi altarul din apropierea monumentului, la 80 m nord, respectiv 250 m est) ş.a.

4. PROVINCIA ROMANĂ DACIA. 4.1. ORGANIZAREA NOII PROVINCII ROMANE -

constituirea noii provincii Dacia; o primul guvernator – Decimus Terentius Scaurianus;

6

Dio Cassius, LXVIII, 1, 14

27

o istoricul A.D.Xenopol aprecia mutarea hotarului imperial la nord de Dunăre drept „o greşeală politică”; o părţile nordice, zona Maramureşului, Crişanei, nordului Moldovei – nu au fost ocupate de către romani şi au continuat să fie locuite de către dacii liberi (carpi, costoboci); -

din teritoriul cucerit, doar o parte a format provincia Dacia romană: o sudul Moldovei, câmpia munteană şi colţul sud-estic al Transilvaniei – erau sub controlul provinciei romane Moesia Inferior;

-

capitala noii provincii a fost Ulpia Traiana – întemeiată prin anii 108 – 110 (dar nu pe locul capitalei lui Decebal!);

-

la 11 august 117 moare împăratul Traian; în Dacia are loc o mare răscoală care este înfrântă de Hadrian; acesta este nevoit să abandoneze sudul Moldovei şi o mare parte din Muntenia de mai apoi (erau greu de apărat!);

-

din celelalte teritorii nord-dunărene (aparţinând Moesiei Inferioare), adică colţul sud-estic al Transilvaniei, împreună cu vestul Olteniei, va organiza o provincie aparte – Dacia Inferioară (prima reorganizare administrativă – în anul 118); provincia organizată de către împăratul Traian a fost numită Dacia Superioară;

-

între anii 120 – 130, sub Hadrian, are loc a II-a reorganizare administrativă a Daciei (în anul 124);

-

Marcus Aurelius, între anii 168 – 169 face cea de-a III-a şi ultima reorganizare a Daciei: Dacia Apulensis, Malvensis şi Porolissensis);

Organizarea militară a provinciei: - în Dacia staţionau 30.000 – 40.000 de soldaţi (cca. 10% din totalul armatei Romei); - armata constă din: legiuni (unităţi pedestre, de elită, formate doar din romani); trupe auxiliare (dintre provincialii necetăţeni), formate din cohortes (trupe de pedestraşi) şi alae (trupe de călăreţi); - serviciul militar avea o durată de 25 de ani; la lăsarea la vatră, se primea cetăţenia romană, pământ şi alte avantaje de natură economico-socială; - Dacia era apărată de castre (tabere întărite, permanente); ele aveau 1-2 şanţuri de apărare, un val de pământ (sau zid din piatră); exemple de castre: Apulum (Legiunea a XIII-a Gemina), Potaissa (Legiunea a V-a Macedonica) ş.a.; 28

- 15 cohorte au fost formate doar din daci; - după anul 230, atacurile migratorilor şi ale dacilor liberi asupra provinciei romane se intensifică; -

Aurelian hotărăşte părăsirea provinciei Dacia: între 271 – 272 este părăsit nordul şi centrul provinciei, iar în anul 275 şi partea de sud; o în tot acest răstimp, de la retragerea aureliană din Dacia şi până la începutul secolului al VII-lea, Dobrogea a făcut parte din Imperiul Roman (de răsărit), apartenenţa care a avut o certă însemnătate pentru consolidarea romanităţii nord-dunărene;

-

pe ţărmul drept al Dunării, Aurelian înfiinţează o nouă Dacie (între cele două Moesii); 4.2. COLONIZAREA DACIEI

-

o normă fixată de către împăratul Traian, interzicea folosirea populaţiei din Italia la colonizări (exista pericolul depopulării, Italia neavând atunci un surplus de populaţie în raport cu pământul arabil existent);

-

Eutropius: coloniştii „ex toto orbe Romano” (din întregul Imperiu roman); o colonizarea a fost oficială şi masivă, cuprinzând deopotrivă centrele urbane şi zonele rurale; o originea coloniştilor a fost diversă: din cele două Moesii, Dalmaţia, Pannonia, Noricum, Tracia, Grecia, Asia Mică, Siria ş.a.; o colonizarea s-a realizat cu rapiditate din următoarele motive:

Imperiul voia să împânzească acest bastion înaintat cu cât mai multe elemente romane (sau romanizate);

pierderile umane suferite de daci în războaiele cu romanii;

romanii doreau să exploateze cât mai rapid şi eficient bogatele resurse economice ale subsolului şi solului dacic;

-

un aspect foarte important, mai puţin relevant până în prezent: împăratul Traian a efectuat un recensământ al pământurilor (centuratio); o ce pământuri au primit veteranii, coloniştii? o cui au aparţinut ele înainte de 106?( cu dacii deposedaţi de pământuri, coloniştilor romani le-ar fi fost aproape imposibil să convieţuiască!...)

29

-

romanii au împărţit pământuri libere în acel moment! (ale susţinătorilor lui Decebal; ale păturii locale bogate, retrase în teritoriile dacice neintrate în componenţa noii provincii romane ; ale celor ucişi în lupte);

-

altfel nu se explică de ce ar fi avut nevoie împăratul Traian de un recensământ, ci ar fi împărţit pur şi simplu pământurile după pofta lui!;

Traian şi administraţia romană aveau interesul să pacifice Dacia – să facă un adevărat model de provincie pacificată!... -, să prezerve locuitorii Daciei, ca sursă de venituri pentru Imperiul roman, şi nu să îi alunge de pe propriile pământuri, pe care să le atribuie arbitrar noilor aduşi în provincie!!!...; -

în strategia politică a Imperiului roman, colonizarea era un instrument de asimilare a provinciei, de integrare a acesteia în noul complex politico-statal; o colonizarea nu a luat sfârşit odată cu domnia lui Traian; o noi meşteşugari au fost aduşi aici în secolul III; o acestora se adaugă, noile unităţi militare aduse în Dacia romană între anii 106-275;

-

limba vorbită de către colonişti a fost limba latină; o există descoperite peste 3.000 de inscripţii în limba latină (faţă de doar 40 în limba greacă); o inscripţiile închinate zeilor strămoşeşti – tot în latină; o marea majoritate a coloniştilor erau elemente latinofone (indiferent de originea etnică sau provincia din care au fost aduşi); o acest fapt a făcut din Dacia, chiar de la început, o provincie de limbă latină, comparabilă, din acest punct de vedere, cu provinciile romane occidentale : Hispania, Gallia, Pannonia, Dalmaţia ş.a. 4.3. AUTOHTONI ŞI COLONIŞTI ÎN PROVINCIA DACIA

-

în ciuda pierderilor umane suferite de daci în timpul războaielor cu romanii, continuitatea (dăinuirea) acestora a fost o realitate ce nu poate fi contestată, faptul fiind demonstrat de numeroase şi variate argumente: o au existat pe vremea lui Traian şi a împăraţilor ulteriori, o serie de unităţi militare auxiliare (cohorte, alae) formate din daci; o elementele de origine dacică sunt atestate epigrafic şi în unele legiuni romane precum şi între equites singulares de la Roma; o în inscripţiile latine din Dacia romană apar şi nume traco-dacice (2%); 30

o informaţiile furnizate de către Ptolemeu despre Dacia (şi care nu reflectă exclusiv realităţi de dinainte de 106 ci şi realităţi din perioada imediat următoare), atestă numele de localităţi şi „popoare” (adică seminţii), triburi dacice care-şi continuă existenţa şi după anul 106; o cimitirele din sec. II-III (de la Obreja şi Noşlac, jud. Alba ; Moreşti, jud. Mureş; Lăcusteni, jud. Dolj ş.a.), prin ritul de înmormântare şi inventarul specific (îndeosebi ceramica) sunt cea mai bună dovadă a dăinuirii masive a dacilor; o toponimia este un alt argument; majoritatea covârşitoare a oraşelor Daciei romane poartă numele vechilor aşezări dacice, acest fapt explicându-se prin preluarea lor de către administraţia romană (Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroborodava, Sucidava, Malva, Durostorum, Dinogetia, Capidava ş.a.); dacice sunt şi numele râurilor: Maris (Mureş), Samus (Someş), Alutus (Olt), Tibiscum (Timiş), Sargetia (Strei) ş.a.;sunt atestate astfel sigur 25 de toponime dacice şi 33 de hidronime; o semnificativ este cazul numelui capitalei Daciei; întemeiată în 108-110 acest oraş s-a numit la început Colonia Dacia; dezvoltată apoi de Hadrian, I s-a adaăgat şi apelativul indigen Sarmizegetusa (vechea denumire, de pe timpul lui Decebal); -

în cca 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane s-au descoperit urme de cultură materială dacică (Angustia – Breţcu, Cumidava – Râşnov, Micia – Veţel, Porolissum – Moigrad, Gilău, Bologa, Buciumi, Orheiu Bistriţei, Drajna de Sus, Barboşi, Cinciş, Sântămăria Orlea, Stolniceni pe Olt ş.a.);

-

datorită săpăturilor arheologice din ultimele decenii, astăzi se cunosc o serie de aşezări rurale aparţinând populaţiei dacice din provincie: Lechinţa de Mureş, Caşolţ, Şura Mică, Slimnic, Obreja, Noşlac, Lăcusteni, Dinogeţia, Capidava ş.a.

-

materiale arheologice dacice au fost descoperite şi în târguri şi oraşe (Barboşi, Romula, Tibiscum, Micia, Apulum ş.a.) demonstrând că dacii n-au fost legaţi exclusiv de sat şi că au jucat un rol chiar şi în viaţa urbană a provinciei;

-

convieţuirea coloniştilor cu autohtonii a şters treptat graniţele dintre ei, în locul deosebirilor etnice impunându-se încetul cu încetul cele economice şi sociale. 31

-

Constituţia antoniană (212 e.n.) a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor provinciei; 4.4. VALORILE CIVILIZAŢIEI ROMANE

-

înflorirea civilizaţiei dacică a sec. I î.Hr. – I d.Hr. aparţine prin însăşi esenţa sa, lumii clasice.

-

Roma a introdus o civilizaţie tehnică superioară : o brăzdarul de plug de tip roman; o uneltele meşteşugăreşti s-au perfecţionat; o meşteşugurile s-au diversificat, productivitatea a crescut; o apar meşteşuguri noi (cioplitori de statui şi inscripţii în piatră, scluptori de geme ş.a.); o s-a dezvoltat comerţul; o s-a edificat o vastă şi bună reţea de drumuri; viaţa urbană a înflorit; o se răspândeşte ştiinţa de carte şi utilizarea scrierii.

-

aşezarea romană în Dacia a însemnat o reală şi puternică dezvoltare economică şi culturală a provinciei; această dezvoltare a provinciei a fost plătită greu : o numeroase jertfe umane în războaiele cu romanii; o pierderea independenţei Daciei; o curmarea brutală a evoluţiei fireşti a civilizaţiei autohtone; o exploatarea populaţiei autohtone şi a resurselor provinciei. 4.5. ROMANIZAREA

-

a fost înlesnită de contactele dintre civilizaţia autohtonă şi cea romană încă din sec. II î.Hr.;

-

dacii au utilizat de timpuriu alfabetul latin;

-

principalii factori ai romanizării au fost: o limba latină - limba oficială a provinciei, armatei, administraţiei şi a justiţiei (care contribuiau la difuzarea ei). o Armata - era latină din punct de vedere lingvistic (comenzile – în latină; ceremoniile – în latină; mijloc de comunicare; după 25 de ani de serviciu orice soldat – veteran era latinofon …). o Urbanizarea - a fost un factor important (nu cel mai important);

romanizarea a început cu oraşele;

32

majoritatea populaţiei locuia la ţară; unele aşezări dispar, apărând în schimb altele noi.

o şcoala (latina – principalul obiect de învăţământ); o religia romană - a adoptat divinităţi autohtone, îmbrăcându-le haina romană; a difuzat obiceiul ridicării de statui, inscripţii; a introdus cultul imperial în rândul autohtonilor ş.a.; -

nu trebuie neglijat faptul că romanitatea prezenta o atracţie incontestabilă: o cunoaşterea latinei era o condiţie indispensabilă pentru orice ascensiune socială; o dobândirea cetăţeniei romane conferea locuitorilor provinciei avantaje certe;

-

acţiunea conjugată a tuturor factorilor romanizatori a avut drept rezultat asimilarea lingvistică pe scară largă a populaţiei autohtone;

-

cercetarea lexicului moştenit de limba română din antichitate atestă prezenţa a cca. 200 de cuvinte de origine dacică: o nume de plante şi arbori: mazăre, gorun, brad, brânduşe; o nume de animale: mânz, cârlan, mistreţ; o termeni legaţi de ocupaţii: ţarc, brânză, grapă; o termeni referitori la anumite părţi ale corpului omenesc: buză; o termeni privind viaţa de familie: zestre, băiat, prunc, mire; o termeni ce privesc forme de teren, casa: vatră, cătun, bordei etc.

-

între structurile gramaticale se numără prezenţa, numai în limba română, a articolului enclitic, exprimarea genitivului şi dativului într-o singură formă, înlocuirea infinitivului prin conjunctiv, construcţia viitorului cu „a vrea” nu cu „a avea”. o prezenţa acestora reprezintă rezultatul simbiozei coloniştilor latinofoni cu masa populaţiei autohtone dace.

-

adoptarea pe scară mereu mai largă a limbii latine de către autohtoni implică formarea unei mentalităţi romane, căci mutaţia lingvistică înseamnă înlocuirea treptată a unei spiritualităţi cu alta.

-

faptele dovedesc că încă din primii ani de după cucerire a Daciei, aceasta oferea tabloul unei provincii puternic romanizate.

33

-

romanitatea implantată în Dacia după 106 a crescut şi s-a dezvoltat rapid datorită romanizării autohtonilor; în preajma retragerii aureliene Dacia prezenta imaginea unei provincii puternic şi ireversibil romanizate.

4.6. DACII LIBERI -

Dacia romană n-a cuprins întreaga Dacie; regiuni relativ întinse (Muntenia aproape toată, Moldova – cu excepţia enclavei de la Barboşi – Şendreni, Crişana şi Maramureşul) au rămas în afara provinciei şi au continuat să fie locuite de cei pe care istoriografia îi numeşte îndeobşte „daci liberi”.

-

dintre ei se remarcă: costobocii (în N. Moldovei şi în Ucraina subcarpatică), carpii (Podişul central moldovenesc), aşa numiţii „daci mari” (în nordul provinciei Dacia romană; unora nu le cunoaştem numele, prezenţa lor fiind atestată de descoperirile arheologice (Medieşu Aurit, Lazuri, Călineşti etc.).

-

vecinătatea provinciilor romane Dacia, Moesia Inferioară, Pannonia au făcut ca pe planul culturii materiale dacii liberi să fie destul de puternic influenţaţi de civilizaţia romană (în acest sens continuându-se un proces mai vechi care se făcuse simţit în întreaga Dacie înainte de cucerire). o în absenţa unei colonizări romane, a unei convieţuiri directe între coloniştii latinofoni şi dacii liberi, în sec. II-III, procesul romanizării ultimilor s-a desfăşurat mai lent dar rezultatul final a fost cuprinderea lor în procesul de formare a poporului român.

BIBLIOGRAFIE (selectivă) 1. Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, 1988 2. *** Strămoşii poporului român. Geto-dacii şi epoca lor, Bucureşti, 1980 3. Florentina Preda, Geto-dacii în izvoarele antice. Culegere de texte, Bucureşti, 1978 4. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983 (p.12-84) 5. Alexandru Popescu, Cultura geto-dacă, Bucureşti, 1982 6. Col.dr. Gheorghe Tudor, Armata geto-dacă, Bucureşti, 1986

34

7. Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977 8. Constantin C. Petolescu, Decebal, regele dacilor, Bucureşti, 1991 9. Tudor Dumitru, Traian împărat al Romei, Bucureşti, 1966 10. Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972 11. Tudor Dumitru, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968 12. Macrea Mihail, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969 13. *** Istoria militară a poporului român, Vol.I, Bucureşti, 1984 14. *** Spaţiul istoric şi etnic românesc, Vol.I, Bucureşti, 1992 (hărţile I şi II) 15. *** România. Documente străine despre români. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1992 (p.9-25) 16. *** De pe Internet: 17. http://users.tm.pcnet.ro/referate/ http://www.referat.ro http://www.x3m.ro/ScoalaOnline/

35

ETNOGENEZA, AUTOHTONIA, UNITATEA ŞI CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN ÎN VATRA STRĂMOŞEASCĂ. EVOLUŢIA MIJLOACELOR DE NAVIGAŢIE PE DUNĂRE ŞI ÎN MAREA NEAGRĂ. Dr. Pădureanu Dominuţ

1. INTRODUCERE - etimologie: etnos (popor) + genesis (naştere); - etnogeneza: este una dintre problemele fundamentale ale istoriei noastre; originea şi continuitatea românilor fiind una dintre temele cele mai frecvent dezbătute în literatura de specialitate; - de mai bine de două secole, disputa istoriografică în jurul „problemei” originii poporului român şi a vieţuirii lui în ţinuturile carpato-danubiano-pontice în mileniul marilor migraţii ,constituie una dintre cele mai aprige din întreaga medievistică europeană; - de la Sulzer încoace, argumente pro şi contra s-au acumulat în literatura de specialitate, fără ca o soluţie sau alta să fie acceptată de toţi specialiştii; - problema continuităţii (elementul „cheie” al etnogenezei) nu este doar o problemă ştiinţifică ci şi una politică (începând cu sec. XVIII) - este de altfel singurul aspect asupra căruia, atât partizanii cât şi adversarii continuităţii, au căzut de acord – caracterul politic al dezbaterii. - după ce secole în şir, originea latină a limbii şi a poporului român şi prezenţa neîntreruptă a românilor în spaţiul nord-dunărean au fost un fapt de conştiinţă istorică europeană, într-o vreme când interesul lumii europene pentru societatea românească era precumpănitor intelectual, în 1781/1782 apărea prima reacţie faţă de teoria continuităţii românilor. - ea intervenea (sec. XVIII) în momentul în care, în lupta pentru emancipare socială şi politică, românii din Transilvania au transformat ideea originii romane şi a vechimii lor în provincia intracarpatică într-un instrument al aspiraţiilor şi cererilor lor sociale şi naţionale; - când românii din Transilvania – care alcătuiau majoritatea populaţiei – au cerut egalitate în drepturi cu celelalte naţionalităţi, li s-a răspuns că nu pot fi egali cu acestea deoarece au venit în ţară mai târziu, din care pricină ar fi fost consideraţi „toleraţi”! - „reacţia” lui Sulzer era reacţia „naţiunilor politice” în faţa revendicărilor „plebei valahe”, ce le punea în discuţie privilegiile de clasă.

2. ADVERSARI ŞI PARTIZANI AI CONTINUITĂŢII POPORULUI ROMÂN. -

2.1.Adversarii continuităţii: primul „istoric” care a pledat împotriva continuităţii (deschizând aşa numitul „război al continuităţii”) a fost Franz Joseph Sulzer (1781-1782) : - de origine elveţiană; - a venit în Principate în 1776 şi s-a căsătorit la Braşov, cu fiica unui sas bogat; - era ofiţer de justiţie al armatei imperiale - lucrarea sa „fundamentală” (3 vol.): „Geschichte des transalpinischen Daciens”;

36

-

când Fr. J. Sulzer, în 1781-1782 sfida opinia comună a vremii şi inaugura teoria imigraţionistă, teza autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene avea o vechime de o jumătate de mileniu în literatura istorico-politică europeană; - primul dintre unguri, care a pledat împotriva continuităţii, a fost Ştefan Szamosközi (c. 1565-1612); o într-o lucrare din 1598, în ajunul unirii realizate de Mihai Viteazul, el era (pe linia tradiţiei umaniste europene) partizanul originii romane şi al continuităţii românilor în teritoriile vechii Dacii, identificate de el cu Transilvania, Moldova, Ţara Românească; o după actul realizat de Mihai Viteazul, el denunţa teoria originii romane a românilor (schimbarea de atitudine are la origine teama nobilimii maghiare din Transilvania, născută în vremea lui Mihai Viteazul, în faţa primejdiei de aşi pierde poziţiile privilegiate şi controlul asupra „plebei valahe” din Principat…) - alţi adversari ai continuităţii: o Robert Roesler, autorul lucrării: „Romanische Studien. Untersuchunger zur alteren Geschichte Rumaniens”, Leipzig, 1871 (astăzi depăşită, fără valoare istorică sau lingvistică).[1] teza sa: românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde în secolul al XIII-lea au migrat la nord de fluviu, în teritoriile deja ocupate de maghiari şi saşi. o Martin Szentivanyi, P. Hunfalvy, A. Alfoldi (ş.a.,toţi maghiari); o Ferdinand Lot, care în 1937 afirma că poporul român reprezintă „une enigme historique” („o et un miracle enigmă şi un miracol istoric”); o P. Mutafciev ş.a. Concluzie: împotriva continuităţii s-au pronunţat doar acei învăţaţi care fie că manifestau o atitudine ostilă faţă de poporul român, fie că nu-i cunoşteau istoria. -

2.2.Susţinătorii continuităţii: împotriva acestor interpretări şi teze neştiinţifice, în favoarea continuităţii, relevând adevărul istoric, au pledat (scris): o Anonymus; o Simon de Kèza; o Chalkokondil Laonic; o Enea Silvia Piccolomini (1405-1464); o Antonio Bonfini (1434-1503); o J. Lebel (sas, sec. XVI); o L. Toppeltinus (1641-1670); o George Soterius, Johan Filstich, Martin Felmer (saşi, sec. XVIII); o Johann Troster; o Georg Reicherstorffer (1495-după 1550); o Lisznoi Kovacs Pal; o Martin Opitz (1597-1639); o Anton Maria del Chiaro; o András Huszti (1700?-1755); o Iosif Benko (sec. XVIII – a II-a jumătate); o Heinrich Kiepert; o Th. Mommsen (şi alţi străini); o cronicarii români:

37

Concluzie:

primul savant care, pe criterii ştiinţifice şi cât se poate de precise, a stabilit aria de etnogeneză a românilor, a fost C. Jirecek;el a delimitat teritoriul nord-balcanic romanizat, pe baza răspândirii inscripţiilor latine; în concepţia sa, aria de etnogeneză cuprindea şi Moesia Prima şi sud-estul Pannoniei (adică Pannonia Secunda);[2] concluziile sale au fost confirmate şi dezvoltate de Al. Philippide. Grigore Ureche: „Românii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sântu cu Moldovenii şi „de la Râm să trag””. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716): „… toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură” Miron Costin (1633-1691), Dimitrie Cantemir (1673-1723) o coriferii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu o istorici români: A.D.Xenopol, N.Iorga, V.Pârvan, N.Drăganu, Gh.Brătianu, D. Prodan, C.Daicoviciu, Şt.Pascu, H.Daicoviciu, N.Gostar ş.a. excesul de latinitate teza „exterminarea” dacilor (lipsa lor totală din cadrul provinciei Dacia) a fost însuşită şi vehiculată cu deplină convingere şi pasiune patriotică de reprezentanţii „Şcolii Ardelene” (cu excepţia lui I.BudaiDeleanu!) - ştiind că sunt autohtoni pe aceste plaiuri, românii nu şi-au pus în general problema vechimii lor decât în momentul în care aceasta le-a fost contestată, atunci când au trebuit să răspundă adversarilor continuităţii;

3. PRINCIPALELE TEZE (TEORII) ALE ADVERSARILOR CONTINUITĂŢII -

Principalele teze („argumente”) ale adversarilor continuităţii poporului român, rămase aproape aceleaşi de la Robert Roesler (1871) încoace, ar fi următoarele:

1. Dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma războaielor cu romanii este teza lui Roesler (care pleacă de la o afirmaţie a lui Eutropius, „Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta”); la o traducere ad literam el nu spune că Dacia a fost lipsită de orice populaţie,ci doar că datorită războiului ea a fost secătuită (sărăcită!) de bărbaţi; secătuită - nu înseamnă că era complet lipsită de populaţie (pentru acest înţeles trebuia folosit termenul „desertum” - complet!) nici o informaţie din epoca lui Traian nu confirmă exterminarea populaţiei civile o Lactantius, Appianus, Eutropius, Rufius Festus – zic la fel. o Dovezi şi argumente care infirmă această teză reesleriană: nici un izvor narativ nu vorbeşte de distrugerea dacilor ci doar de înfrângerea şi supunerea lor, de distrugerea puterii lor militare; -“dacii au fost supuşi” – Dio Cassius,LXVIII,14,1; - “Dacia a fost adusă sub stăpânire” – Ibidem.14,3;

un popor vechi şi numeros ca dacii nu putea fi distrus;

38

contraargument logic: „de ce” nu s-a întâmplat la fel (şi) în Galia şi Spania? Florus: „Daci montibus inhaerent”; scene de pe Columnă arată reîntoarcerea dacilor acasă;această populaţie care s-a opus cuceritorilor, a continuat să trăiască sub noua stăpânire care avea nevoie de locuitori în ţara cucerită; numeroşi ostaşi recrutaţi de romani din Dacia (15 cohorte: în Noricum/Austria (Ala I Ulpia Dacorum); în Panonia; Cohors II Augusta Dacorum; în Macedonia; Cohors III Dacorum equitata ş.a. descoperirile arheologice (peste 3000) atestă prezenţa dacilor sub ocupaţia romană; dacă dacii ar fi pierit nu s-ar putea explica cele peste 160 cuvinte getodace (între care: brad, brânză, căciulă, copac, copil, gard, mazăre, zăr, urdă ş.a.) toponimia (un alt argument) – majoritatea covârşitoare a oraşelor Daciei romane poartă numele vechilor aşezări dacice (faptul explicându-se prin preluarea lor de către adiţia romană): Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroboridava, Sucidava, Molva, Durostorum, Dinogeţia, Capidava ş.a. hidronimia – majoritatea de la daci (Mureş, Tisa, Someş, Olt, Criş, Timiş, Ampoi, Cerna, Bârzava ş.a.) răscoale din 117 (la moartea lui Traian şi începutul domniei lui Hadrian), alte două răscoale pe timpul lui Antonius Pius (138-161) şi cea mai puternică şi mai lungă răscoală dintre ele, din 166-175; geto-dacii rămaşi în afara provinciei romane Dacia (carpii, costobocii ş.a.) Concluzie: ştirile literar-istorice şi cele epigrafice, nu permit câtuşi de puţin a se vorbi de „exterminarea” populaţiei autohtone geto-dace. 2.Dacia nu a putut fi romanizată într-un timp atât de scurt – 165 de ani - de la Traian (106) până la Aurelian (271-175) [negarea romanizării – scop: să justifice teza principală a lui Roesler – evacuarea totală a elementului latinofon de Aurelian!]. o românii (a căror vechime trece de 2 milenii) sunt singurul popor care prin nume îşi designă originea: romanus = român; o principalul factor al procesului de romanizare a fost limba latină; o în Galia şi Spania, romanizarea a durat mai puţin de 165 de ani!... o civilizaţia romană a pătruns treptat în Dacia, cu cel puţin 100 de ani înainte de cucerirea Daciei de către romani; o victoria romanilor (106) a deschis o perioadă lungă de convieţuire în care s-a accentuat împletirea civilizaţiei dacice cu cea romană; o relaţiile între N-S Dunării nu au încetat după 271-275; o procesul de romanizare în Dacia a fost intens şi rapid; o de-a lungul timpului, românii au avut conştiinţa originii lor romane (latine) Concluzie: Dacia a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţie daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic din estul romanităţii. 3.Toţi locuitorii Daciei şi-ar fi părăsit ţara la evacuarea ordonată de Aurelian o ambiguitatea ştirilor antice despre evenimentele din anul 271 (confuzii, între ştiri şi interpretări confuze);

39

o Flavius Vopiscus: că Aurelian ar fi retras toată populaţia din Dacia: „Văzând că Illyricum e devastat şi Moesia ruinată, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, pierzând speranţa de a o mai putea menţine, retrăgând din ea armata şi pe provinciali (sublato exercitu et provincialibus). Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit noua provincie, Dacia sa (adică Aureliană) care acum desparte cele două Moesii”; Concluzie: este vorba deci de o lipsă evidentă de precizie a acestor izvoare care a dat posibilitatea unor autori – forţând textul – să accepte ideea unei evacuări totale a Daciei Traiane, deşi nici un izvor nu afirmă aceasta (nu este posibil ca un asemenea eveniment important să treacă neobservat de contemporani)! o Aurelian – conform opiniei lui E.Gibbon, J.Jung ş.a. a reatras doar armata – din considerente exclusiv de ordin strategic, împăratul de origine traco-dacă Aurelian (270-275) a retras treptat, între 271-275, legiunile din Transilvania în valea Dunării inferioare…[3]; o împotriva părăsirii în masă a Daciei (L.Homo, J.Zeiler ş.a.); o s-a retras administraţia, cei bogaţi (C.Patsch ş.a.); o aşa-zisa „strămutare”, nu a lăsat nici o urmă materială în locurile unde s-a presupus că s-ar fi făcut (V.Pârvan); o orice mişcare mare de populaţie din acea vreme a lăsat urme scrise, în afară de aceea – inexistentă – a mutării daco-romanilor la sudul Dunării (V.Pârvan); o de ce n-au făcut romanii la fel cu populaţia din Noricum şi Vindelicia? (Jung) dovezile arheologice (ex. cimitirele din sec. IV) sunt mai mult decât elocvente, infirmând total această teză iluzorie; Concluzie: din considerente exclusiv de ordin strategic,împăratul – de origine traco-dacă Aurelian a retras treptat (271-275) armata şi administraţia,acestora adaăugându-li-se,din proprie iniţiativă, pătura locală bogată; marea masă a autohtonilor a rămas pe loc, la adăpostul munţilor şi pădurilor. Jan Matley (istoric american): „teoria abandonării Daciei şi a repopulării ei ulterioare printr-o masivă emigrare de la sudul Dunării este o teorie fantezistă care, nefiind confirmată de izvoarele istorice, nu poate fi acceptată nici măcar ca ipoteză” [el sublinia că dacă n-ar fi existat pretenţiilor expansioniste ale statului ungar, este puţin probabil că o asemenea teorie ar fi fost inventată vreodată!] 4.Ca urmare (susţin adversarii continuităţii) poporul şi limba română s-ar fi format în sudul Dunării o originea sud-dunăreană a românilor este ideea centrală a teoriei (şi “lucrărilor”)) lui Sulzer şi Roesler; o acestei „teze” nu latura „ştiinţifică” i-a asigurat evoluţia ulterioară, ci funcţia politică, pe care însuşi „născocitorul” ei i-a încredinţat-o; o teoria imigraţionistă - “versiunea” R.Roesler - ,devine oficială în Ungaria compromisului dualist (1867), dar susţinătorii ei nu aduc „argumente” noi …; o unii susţin că românii s-au format ca popor în zona munţilor Haemus (Balcani); alţii vorbesc de zona dintre Haemus şi Dunăre; nu lipsesc teoriile potrivit cărora ne-am fi format ca popor la sudul munţilor Haemus, în Illyricum (Miklosich) ş.a. o s-au propus diverse date pentru revenirea românilor la nordul Dunării: Miklosich – sec.V Engel – începutul sec. IX B.Homann – sfârşitul sec. X – începutul sec. XI (sau 1131-1196) Melich, Kadlec, Kniezsa – sec. XII

40

Tomás – sec. XII-XV Cei mai mulţi – sec. XIII Karácsony – sec. XVI Iancsó Benedek – sec. XVIII o dacă (?) românii s-au format pe un teritoriu atât de mic de unde au putut să se reverse atâţia apoi în spaţiul carpato-danubiano-pontic? (problema nu poate fi înţeleasă decât dacă admitem o arie mult mai mare!...) o Dunărea nu a fost un hotar de netrecut între populaţia de la nord şi sud de fluviu; o asemănarea dintre limba română şi limba albaneză se explică prin înrudirea dintre tracă şi iliră; dacă ar fi avut o patrie comună (în Balcani) ar fi trebuit să ia naştere şi o limbă comună şi nu două limbi total diferite una de cealaltă (O.Decev ş.a.). Astfel cade cel mai important argument al problemei „albanoromâne”! 5.Nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XIII-lea o de două secole, „tăcerea surselor” constituie unul dintre argumentele capitale împotriva continuităţii românilor în spaţiul carpato-dunărean;[4] o „argumentul” apare prima oară la Sulzer, fiind apoi preluat şi dezvoltat de toţi adversarii continuităţii până în zilele noastre: Ioachim Bielski (sec. XVI) despre romani: „multă vreme nu s-a auzit vorbindu-se de acest neam, pentru că stăteau în pace şi de aceea istoricii (bizantinii) au scris puţin despre dânşii”. Sextil Puşcariu preciza că: „dacă istoricii şi cronicarii nu pomenesc de romani, nici la nord, nici la sud de Dunăre, veacuri multe, fiindcă unele izvoare nu văd starea, ci mişcarea, fiindcă existenţa românilor în aceste regiuni, unde se găseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuie relevat. Tot astfel nu se pomeneşte până târziu nici despre albanezi, băştinaşi în regiunile locuite de ei. În cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniformă a vremii, invaziile popoarelor noi, nu stăruirea celor autohtone; războaiele, nu viaţa paşnică; organizaţiile de stat noi, nu lipsa de organizaţii a celor cuceriţi. Primele ştiri despre români apar abia când încep şi ei să se mişte, când se răscoală, iau parte la expediţii războinice sau au oarecare legătură cu anumite personalităţi istorice”!... o ce spun izvoarele istorice, care infirmă această celebră teză: geograful Marcianus din Heracleea Pontică (bun cunoscător al regiunii Mării Negre), nota la jumătatea sec. IV în al său „Periplu al Mării exterioare” că „Sarmaţia europeană” se învecina cu „Dacia până la gurile fluviului Baristene şi de aici cu ţărmul Pontului Euxin până în fundul golfului Carcinit” (Fontes Historiae Daco – Romanae, II, Bucureşti, 1970, p.171); o Prezbiteriul iberic Paulus Orosius în lucrarea „Historia adversum paganos (I, 2), referindu-se la regiunile central-orientale ale Europei, scria: „La răsărit se găseşte Alania, la mijloc Dacia …”; o Ştefan din Bizant vorbea la 520, în lucrarea sa capitală „Lexicon de nume şi popoare” despre „Dacia, ţara aproape de Borystene” (Ibidem, p.339); o la mijlocul secolului al VI-lea – Iordanes (în „De origine actibusque Getarum”) referindu-se la „imperiul” get de la nord de Dunăre, scria că: „…această Geţia, pe care strămoşii au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia…”;

41

o în „Geografia armeană” a lui Moise Chorenaţî, alcătuită în sec. V-VI, aminteşte la nordul bulgarilor o „ţară căreia îi zic Blak”, care e ţara Balahia (Valahia); o în sec. VI-VII e.n. funcţionau încă unele unităţi dacice (Numeri dacorum) în armata romană (cf. I.I.Russu, Daco-geţii, p. 36; o sec. VIII – în tratatul militar bizantin STRATEGIKON – „romanii”; o Isidor din Sevilla (în ale sale „Etymologiae”) – sec. VII – într-o descriere a Europei centrale-orientale, referindu-se la regiunile sudice ale acesteia, identificată de el cu Sciţia, spune că aceasta cuprinde …Alania… după aceasta Dacia, unde este şi Goţia… (el împrumută cele două denumiri de la Orosius); o Heinrich Julius Klaproth – între hărţile sale, una datată 912 d.Hr., în care apar românii (Walaches) – ei figurează nu numai la nord de Dunăre, dar chiar şi în Ardeal (Apud Gabriel Gheorghe – Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 93 (vezi şi p. 92); - Roesler,în lucrarea lui (op.cit.,p.338) îl citează pe Klaproth,dar “uită” să menţioneze harta acestuia şi,mai ales,conţinutul saă românesc,reaua lui credinţă reieşind încă odată la iveală!… o în sec. VII se menţionează existenţa românilor sub denumirea de „Balac” (valah) în regiunea Carpaţilor şi a Dunării, de către marele matematician, astronom şi geograf Anania Sirakaţî în lucrarea „Geografia universală”; o în sec. VIII (726-780), într-o notiţă păstrată la mănăstirea Costamonitu de pe muntele Athos se pomeneşte de „Vlaho – Rîcnii” (adică Românii) care năvăleau din părţile Dunării în Imperiul Bizantin; o o „ţară a românilor” (Ulak), în jurul anului 839 este menţionată într-una din cele mai vechi cronici turceşti, intitulată „Oguzname” – Epopeea hanului Oguz – (scrisă între 1035-1040, despre evenimente şi realităţi din perioada sec. VI – 1035): „Când Kîpceak a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Vrus (ruşilor), Ulak (valahilor), Macear (maghiarilor) şi Başkurt (baschirilor) au devenit duşmane şi n-au vrut să se supună”; o Alfred cel Mare (817-899): „…la răsărit (de ţara Visla) sunt (este) Dacia (Daciile)…”; o lexiconul Suidas (sf. sec. X) – oferă ştiri despre Dacia; consemnează numirea „dacii”; o împăratul-scriitor Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec.X) „Despre administrarea imperiului” numea populaţia românească „romani”; aminteşte de „dacii pecenegi”; o geograful anonim din Ravena (în „Cosmographia”) ştie de la autorii antici despre existenţa în bazinul Dunării a 2 Dacii: Dacia Mică şi Dacia Mare; tot el vorbeşte de „patriile dacilor”; o într-o inscripţie scandinavă (din a doua jumătate a sec. XI) apare o populaţie „Blakumen” (specialiştii au pus etniconul în legătură cu numele „ţării Blokumannaland” ce apare în mai multe izvoare scandinave din secolele următoare; o în poemul german „Biterolf” (a cărui acţiune se petrece la curtea lui Atila, când Dietleib îşi caută tatăl, printre cei care fac oficiul de „respectuoase gazde” se numără şi un daco-roman cu rang de frunte: Ramung din ţara Vlahilor; o un izvor literar celebru („Nibelungenlied” – „Legenda Nibelungilor” partea a II-a, rapsodia XXII, strofele 1339 şi 1343), vorbeşte (1200) de Ţara Valahiei „…valahi ce sprinteni zburau pe caii lor. Cum călăreau aceştia, zău, alţii nu

42

o

o o o o

o

o

o

o o o o o

o o o

vedeai!...”; cei 700 de ostaşi (valahi) erau conduşi de cneazul Romunc din Valahia; cea dintâi atestare a prezenţei romanilor în bazinul Dunării, din veacul al XIIlea, se află în prima cronică slavă răsăriteană, Cronica lui Nestor (zisă cronica de la Kieo) (sfârşitul sec. XI – începutul sec. XII?) că: ungurii s-au aşezat în teritoriu după ce au învins pe vlahi (volohov); sfârşitul sec. XI - Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos: că vlahii trăiau în apropierea Dunării şi pe Sava; N. Choniates vorbeşte (1164) despre vlahi; Ioan Kinamos (sfârşitul sec. XII) scrie că în armata strategului bizantin Leon Vatatzes (în expediţia la nordul Dunării împotriva maghiarilor se aflau şi o „mulţime de vlahi” (este vorba totuşi de români sud-dunăreni); Notă: numele sub care aveau să fie cunoscuţi cel mai adesea românii de către străini în evul mediu este cel de „vlah” (acest termen a fost folosit şi de alte popoare pentru a-i desemna pe români: germ. walach, gr. blachos, sl. vlas şi valah, ung. oláh); (etniconul vlahos, de origine germană, a pătruns în limba greacă prin filieră slavă); este de reţinut însă că românii înşişi s-au numit întotdeauna pe sine numai cu termenul români-rumâni (< lat. romanus); una din primele atestări certe ale românilor nord-dunăreni sub acest etnicon aparţine Notarului anonim al regelui Béla (Anonymus), care scria către anul 1200, şi care face dese referiri la românii din Transilvania (continuitatea de aici, formaţiuni politice ş.a.); în scrierea islandeză „Saga lui Eymund”, completată de cronicele ruseşti, se arată că un principe slav Burizleif (Sviatopolk, ce s-a refugiat în vara 10181019 la Pecinegi) a pregătit o armată formată din Tyrkiri (turci = pecinegi) şi Blökumenn (Vlahi)… în cronica rusească „Ipatievskaia Leptopis” se menţionează că la 1150 exista în nordul Moldovei o localitate numită „Bolohova” (despre care în alte documente se specifica „Villa […] Valachorum dicta”), precum şi „ţară a bolohovenilor” (atestată la 1235); pentru regiunile extracarpatice: - o altă menţiune se află într-un document pontifical din anul 1234, care se referă la „walati”; în „Veltchronik” (de Rudolf von Ems): valahii sălbatici…; Manuel Holobolos (1272-1273): „pământul nesfârşit al dacilor”; Blemmydes (contemporan cu Holobolos): „marea ţară a dacilor”; Prima menţiune certă a românilor în sursele bizantine sub etniconul „vlah” datează din 1359, anul înfiinţării mitropoliei ortodoxe de la Curtea de Argeş (la jumătate de veac de la întemeierea statului feudal), când actele patriarhiei din Constantinopol înregistrează numele noii formaţiuni politice sub forma „Ungrovlahia” (Vlahia dinspre Ungaria; sau pentru a o deosebi de „Vlahiile” sud-dunărene; sau – explicaţia politică a denumirii – Vlahia de sub vasalitate a Ungariei); ambii termeni sunt de obârşie populară; primul izvor narativ care înregistrează noul etnicon este „Istoria” scrisă (după 1362) de fostul împărat Ioan Cantacuzino, referindu-se la participarea supuşilor lui Basarab la o expediţie la sud de Dunăre, la 1323; la 1369, în documentele pontificale apare forma Wlachia – Walahia (nume sub care principatul român dintre Dunăre – Carpaţi avea să intre în istorie); Rasid ad-Din (sec. XIV) – pe cele două maluri ale Dunării locuiesc români (Ūlāgh);

43

¾

¾

¾ ¾

¾ ¾

¾

o scrisoarea din 1453 a lui Flavio Biondo către regele Siciliei, Alfons de Aragon, unde erau menţionaţi valahii de la Dunăre care „îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor română”; ca o primă concluzie: tăcerea ce se aşterne asupra daco-romanilor în „secolele întunecate” nu poate constitui un argument în sprijinul teoriei „golirii” de populaţie a vechii provincii imperiale la sfârşitul secolului al III-lea, după cum revenirea românilor în atenţia istoricilor în secolele XII-XIII nu este o dovadă în favoarea presupusei lor migrări din sudul în nordul Dunării; „tăcerea izvoarelor” se explică prin luarea în consideraţie a poziţiei romanităţii orientale, subordonată politic triburilor slave şi protobulgare la sud de Dunăre şi „imperiile barbare” la nord de fluviu, a căror dominaţie dădea în ochii martorilor externi caracterul politicoetnic al acestor teritorii. Revenirea românilor de pe cele două maluri ale Dunării în atenţia lumii medievale în secolele X-XIII este refluxul intrării lor în formaţiuni statale cu cultură scrisă şi cu cancelarii ce produc acte interne; cauzele „tăcerii” se deplasează, astfel, din domeniul realităţilor etnice în cel al terminologiei politico-etnice a evului medieval şi al naturii documentaţiei; reţine atenţia existenţa unor termeni diferiţi folosiţi de aceeaşi lume şi, adesea, de acelaşi izvor, pentru a desemna cele două ramuri ale latinităţii orientale; izvoarele bizantine desemnează în secolele X-XV pe vlahii din Balcani sub denumirea de „vlahi” – şi, mai rar, sub forme savante „moesi”, „daci” şi „besi” – în timp ce fraţii lor de la nord de Dunăre apar până la mijlocul veacului al XIV-lea exclusiv sub numele de „daci” şi „geţi”; ce importanţă au aceste denumiri atât de diferite ale celor două ramuri ale latinităţii orientale? aceasta este dovada distincţiei nete pe care contemporanii o făceau între cele două ramuri şi chiar a ignoranţei ce stăruia încă în lumea occidentală asupra identităţii lor; dar, mai presus de toate, acest fapt dovedeşte că atât cancelaria pontificală cât şi lumea bizantină – aşadar doi dintre cei mai bine informaţi martori ai timpului asupra realităţilor etno-politice din Europa sud-estică - nu aveau nici cea mai vagă ştire despre o migraţie a românilor din Balcani la nord de Dunăre, toate acestea în secolele XII-XIII când, potrivit teoriei imigraţioniste, fenomenul trebuia să cunoască proporţii de masă; o dimpotrivă, unii autori bizantini (Kekaumenos) vorbesc chiar de o deplasare a populaţiei romanizate în direcţie inversă, de la Dunăre spre interiorul Peninsulei Balcanice!... în fine, este un fapt cunoscut că partizanii teoriei imigraţioniste susţin că teza autohtonei „dacilor” la nord de Dunăre este fructul fanteziei intelectualilor umanişti din secolele XVXVI; numai că ancheta întreprinsă asupra terminologiei etnice din teritoriile carpatodunărene în evul mediu a pus în lumină existenţa în lumea bizantină a unei tradiţii relative la autohtonia „dacilor” şi „geţilor” în ţinuturile nord dunărene. Ea este atestată în secolele X-XI, cel mai târziu; când simpla desemnare a românilor sub termenii arhaizanţi de „daci” şi „geţi” constituie o recunoaştere implicită a descendenţei lor din străvechea populaţie a regiunii, şi cunoaşte cea mai deplină expresie în opera lui Laonic Chalkokondil, pentru care „dacii” sunt, în chip explicit, locuitorii teritoriilor carpato-dunărene, de unde au pornit şi fraţii lor din Balcani, stabiliţi în Pind într-o vreme necunoscută autorului. Această tradiţie, străină de dovezile aduse de ştiinţa istorică umanistă în apărarea autohtonei şi romanităţii românilor, este atestată în scrierile greceşti post-bizantine până în pragul epocii moderne.

¾ 6.Românii au fost un popor de păstori nomazi o Réthy (alături de I.Karácsony, J.Peisker ş.a.) dezvoltă teza imigraţionistă în construcţii lipsite de orice temei ştiinţific;

44

o o o o o o

el susţinea (1897) că: românii s-ar fi aflat în Apenini; de aici, ca păstori nomazi ar fi migrat în Balcani, unde s-ar fi format limba şi, apoi, mai departe, la nord de Dunăre în sec. al XIII-lea (această teorie a mai fost susţinută şi de A. de Bártha, în 1899); unii fac confuzie între transhumanţă şi nomadism; N.Iorga: marea masă a românilor = agricultori; terminologia agricolă (precum şi cea viticolă, apicolă), în mare parte de origine latină; exemplu: terra = ţară; fossatum = sat; pavimentum = pământ ş.a. termenii vechi ai uneltelor agricole şi viticole, constituie dovezi sigure despre caracterul sedentar al populaţiei daco-romane; forma satelor (şi a curţilor) – alt argument al continuităţii; arta populară, portul popular ş.a. – tot argumente ale continuităţii.

7.Vechea toponimie dacică sau daco-romană ar fi dispărut datorită exterminării populaţieiautohtone o numele oraşelor au dispărut pentru că a încetat viaţa urbană (nu şi în cazul Abrudului / Abruttus, preluat de unguri la 1271); o o serie de numiri topice ungureşti au fost preluate de la strămoşii noştri (exemplu: Cluj, Clus, 1183; ung. Kolosvar); o existenţa multor toponime de origine slavă, se explică prin aceea că ele nu reprezintă decât traducerea în limba slavă a numirilor mai vechi româneşti, preluate de slavi de la autohtoni (exemplu: Bistriţa, spre izvor se cheamă Repedele ş.a.); o această succesiune de hidronimie este deosebit de grăitoare pentru felul cum sau succedat românii, slavii şi maghiarii, aceştia veniţi ultimii în Transilvania (secolele X-XIII); o ca argument al continuităţii mai trebuie citat şi creştinarea daco-romanilor, în sec. IV-V, precum şi termenii aferenţi, de origine latină; inscripţia de la Biertan (sec. IV e.n.): cuprinde monograma lui Hristos şi textul: „Ego Zenovius votum posui” („Eu, Zenovie am pus / această / danie”); ea este o dovadă grăitoare a continuităţii populaţiei dacoromane, o dovadă peremptorie despre vechimea creştinismului dacoroman; o continuitatea organizării social-politice (persistenţa termenilor privind organizarea social-politică; continuitatea cnezatului, a voievodatului; a lui „Jus Valahicum” ş.a.); o mărturiile arheologice, numismatice şi epigrafice ale continuităţii: sunt foarte numeroase, pe întreg teritoriul românesc; se numără între cele mai convingătoare (şi palpabile!) argumente că majoritatea autohtonilor au rămas pe loc; circulaţia monetară la nord de Dunăre, după 271-272; o argumente de logică istorică în favoarea continuităţii: cum a fost posibil ca poporul român să se întoarcă peste un mileniu exact în acelaşi loc de unde plecase strămoşii săi?!... bogăţia pământului românesc, este ea însăşi o chezăşie a continuităţii daco-romanilor în Dacia Traiană; necesitatea existenţei unui popor de continuitate pe acest pământ în timpul trecerii popoarelor migratoare;

45

cum de au rezistat şi existat români în Moldova şi Oltenia – regiuni expuse barbarilor şi au lipsit tocmai din cetatea naturală, bine adăpostită de munţi, a Transilvaniei?

4. LIMBA ROMÂNĂ ŞI CONTINUITATEA ROMÂNEASCĂ -

-

-

-

-

limba reprezintă un element esenţial în definirea unui popor, în stabilirea identităţii sale; în consecinţă, nu se poate vorbi despre un popor român decât atunci când se constată existenţa şi utilizarea limbii române; formarea poporului român şi formarea limbii române au fost cele două laturi inseparabile ale unuia şi aceluiaşi proces istoric (nu se poate vorbi, de exemplu, despre o etnogeneză biologică distinctă de formarea limbii poporului respectiv); limba română este o limbă romanică, una din limbile născute pe temelia latinei; româna, în structura sa intimă, nu este altceva decât limba latină – şi anume limba latină populară (evoluată în timp, cu toate consecinţele acestui proces); într-un anume sens, se poate afirma că limba română este latina zilelor noastre vorbită în teritoriile locuite de români; cercetarea lexicului moştenit în limba română din antichitate (cu excluderea deci, a împrumuturilor începând cu influenţa slavă) a condus la concluzia că acesta cuprinde 1600-1700 de cuvinte, dintre care (cf. I.I.Russu) între 90 şi 105 sunt sigure sau probabil autohtone (preromane, care lipsesc în albaneză), dintre care 80 pot fi considerate sigure: amurg, barză, băiat, beregată, bordei, brânduşă, brânză, burtă, butuc, butură, caier, căciulă, copil, genune, gorun, grâu, leagăn, lespede, măceş, mistreţ, pânză, prunc, stâncă, strugure, ţărână, ţăruş, viscol, zar, zară, zburda, zestre etc.; o cca. 2% din numele de persoane din inscripţiile latine ale Daciei sunt nume traco-dace; româna are structura gramaticală a latinei; românii şi-au numit întotdeauna limba românească (sau rumânească); evoluţia limbii se produce necontenit, pe nesimţite, ceea ce face imposibilă stabilirea unui moment al trecerii de la o limbă la alta, născută din cea dintâi; se poate stabili însă o perioadă mai lungă, în care deosebirile să fi ajuns destul de numeroase şi pregnante pentru ca limba cea nouă să fie considerată drept o realitate; cercetările lingvistice confirmă că procesul formării şi desăvârşirii limbii române a avut loc pe un teritoriu cuprinzând mai ales regiunile nord-dunărene; trăsăturile comune ale celor patru dialecte ale limbii române (dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân) sunt mărturia existenţei în trecut a unui aspect unitar romanicei orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celorlalte limbi romanice (inclusiv al dalmatei): o aspectul acesta reconstituit al romanicei orientale este desemnat cu diverşi termeni: română comună, străromână, română primitivă; o lingviştii par să prefere termenul de română comună (care are avantajul de a ne lămuri imediat asupra conţinutului său); nici termenii de străromână sau, poate, protoromână nu ar fi nepotriviţi (cf. H.Daicoviciu); de când vorbim de româna comună?; se admite în genere, că latina a cedat locul limbilor romanice prin secolele VII-VIII (această judecată prin analogie are însă nevoie de confirmări!); unii specialişti vorbesc de încheierea procesului de formare a acestui popor neolatin în secolele VIII-IX:

46

-

-

-

o judecând după particularităţile dialectelor româneşti, primii care s-au detaşat de blocul român comun au fost aromânii, iar ultimii istroromânii; limba română comună este cea dintâi înfăţişare a limbii române, deosebită atât de latină cât şi de româna evului mediu (în care influenţele slave se fac din plin simţite); H. Daicoviciu considera că termenul de limbă protoromânească este măcar la fel de potrivit ca şi acela de română comună; expresia „limba protoromânească” este la fel de sugestivă din punct de vedere al conţinutului, căci greu şi-ar putea închipui cineva că cea dintâi înfăţişare a românei ar fi comportat desprinderea celor patru dialecte; ea are avantajul de a sugera oricui anterioritatea cronologică a limbii române faţă de dialectele atestate mai târziu; prin limbă şi prin foarte numeroase elemente de civilizaţiei, poporul român s-a constituit ca popor romanic, din romanitatea estică; evoluţia limbii române, până în secolul VII, a fost unitară pe ambele maluri ale Dunării, căci fluviul nu a constituit o barieră de netrecut. Din secolul al VII-lea, odată cu marea revărsare slavo-avară în Peninsula Balcanică, unitatea romanităţii daco-moesice, căreia Dunărea îi servise drept ax, s-a rupt. În aceste momente însă evoluţia spre română era destul de avansată, ceea ce explică şi faptul că aromâna, limba românilor din Peninsula Balcanică, nu este o limbă deosebită de limba română, fiind considerată un grai al acesteia; româna are atât asemănări cât şi deosebiri faţă de celelalte limbi romanice (s-au format în arii geografice diferite şi au suferit înrâuriri diferite); Romanus > rumân, român – tradus de populaţiile învecinate prin echivalentul valach = vorbitor de limbă romană!

5. CONCLUZII

-

1. Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei poporului român, iar elementul „cheie” al acesteia îl reprezintă continuitatea milenară a românilor în una şi mereu aceeaşi vatră. 2. „Războiul continuităţii” româneşti a apărut doar în secolul XVIII; de la început el a fost (şi este) mai mult o chestiune politică decât ştiinţifică, fiind susţinut fie de duşmani, fie de unii care nu ne-au cunoscut istoria, şi unii şi alţii având o trăsătură comună: au construit o falsă realitate cu false argumente. 3. Dovezile şi argumentele ştiinţifice, zdrobesc toate tezele adversarilor continuităţii. 4. Formarea poporului şi a limbii române constituie un proces unitar. 5. Poporul român s-a format, în urma unui cu caracter de proces de lungă durată cu caracter de sinteză daco-română. a. elementele fundamentale ale etnogenezei româneşti sunt: componenţa dacică (substratul) şi componenţa romană (stratul) b. sinteza celor două componente a cunoscut trei faze: preliminară (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr.) romanizarea propriu-zisă (incluzând şi dacii liberi) (106-275 pentru Dacia, până în sec. VII, Dobrogea) generalizarea acestui proces de romanizare în condiţiile marilor migraţii (275 – sec. VII)

47

c. factorii romanizării au fost: armata; administraţia; coloniştii, veteranii; urbanizarea; economia; dreptul; viaţa religioasă şi culturală. d. procesul de formare a poporului român are similitudini cu formarea popoarelor francez, spaniol, portughez şi altele din Europa celei de-a doua jumătăţi a mileniului I. 6. Aria etnogenezei poporului român corespunde teritoriului cuprins în limitele statului dac centralizat şi independent. 7. În ceea ce priveşte localizarea în timp a acestui proces, în literatura de specialitate nu există un punct de vedere, mergând din secolul III până în secolele VII-VIII. -

6. EVOLUŢIA MIJLOACELOR DE NAVIGAŢIE PE DUNĂRE ŞI ÎN MAREA NEAGRĂ (DIN CELE MAI VECHI TIMPURI – SEC. XIII) -

cu o vechime şi continuitate în aceeaşi vatră de patru ori milenară (N.Iorga), poporul român este creatorul unei strălucite civilizaţii, care se numără între marile civilizaţii ale lumii; apreciaţi şi vestiţi agricultori, meşteşugari şi comercianţi, românii au fost totodată şi navigatori întreprinzători; tradiţiile marinăreşti autohtone s-au constituit în timp, începuturile acestora coborând în perioada apariţiei primelor comunităţi omeneşti coerent organizate în spaţiul românesc.

6.1.APARIŢIA PRIMELOR MIJLOACE DE NAVIGAŢIE CIVILE ŞI CU DESTINAŢIE MILITARĂ - armonios alcătuit, bogat şi variat, pământul românesc este scăldat de o bogată reţea hidrografică (N.Iorga: întreaga viaţă a poporului român a fost orânduită „după ape”), căreia i se adaugă o faţadă maritimă de 450 km; - la nivelul Terrei, în mezolitic (10000 – 5000 î.Hr.), sunt testate (arheologic) primele mijloace de navigaţie: pentru pescuit şi trecerea apelor se foloseau trunchiul de copac şi plutele; pluta (vreme îndelungată a fost principalul mijloc în epoca străveche) şi monoxila; - la români, din vechime până în evul mediu, luntrea-monoxilă a fost, deopotrivă, un mijloc de deplasare şi o „armă” de luptă;

48

-

-

-

o unul dintre primele modele de lut ale unei monoxile neolitice (5000 – 2500/2200 î.Hr.) din Europa – descoperit pe malul stâng al Dunării (astăzi la Muzeul de istorie – Olteniţa) istoricul Arrianus, scriind despre expediţia iniţiată în anul 335 î.Hr. de Alexandru cel Mare împotriva tribalilor, arată că autohtonii dispuneau de monoxile pe care le utilizau pentru pescuit, pentru transport precum şi în acţiunile lor militare (autorul antic le cataloghează drept acte obişnuite „de piraterie”…); din punct de vedere nautic, luntrile monoxile (lungi de până la 3½ stânjeni) erau uşoare, suple, rapide, capabile a urmări şi a ajunge lesne inamicul, a manevra şi veni uşor la abordaj, putându-se depărta uşor, la nevoie, de locul acţiunii; geto-dacii au ripostat energic împotriva unor acţiuni militare care vizau controlul Dunării inferioare, a Deltei şi Pontului de vest. o îndelungata rezistenţă a lui Dromichaites împotriva lui Lysimach; o tratatul de pace (cca. 293-292 î.Hr.) recunoaşte pe Dromichaites ca singura autoritate politico-militară de la Dunărea de jos; o urmaşii săi, Zalmodegikos şi Rhemaxos (sec. III-II î.Hr.), ajung adevăraţi „protectori” ai oraşelor din Pontul vestic (pregătind opera întregitoare ce va fi iniţiată de Burebista). navele coloniilor elene din zona Pontului au domint navigaţia pe Marea Neagră; o între sec. III-I î.Hr. cele mai redutabile nave de război din Marea Neagră erau dierele şi trierele: trierele aveau trei rânduri de rame, 30-40 m lungime şi 6 m lăţime; echipajul avea cca. 174 vâslaşi, 17 marinari şi 10 ostaşi. o flota, compusă din mai multe nave, era condusă de 1-2 navarhi; primii amirali sunt atestaţi documentar la Histria (sec. III-II î.Hr.); reprezentări de nave din sec. III î.Hr. – II d.Hr. figurează pe un altar închinat zeiţei Cybelle (Histria), pe o lespede (aflată la Muzeul de Istorie Naţională – Bucureşti), pe diferite monede emise în acel interval de timp.

49

6.2. PROBLEMA APĂRĂRII DUNĂRII ŞI A LITORALULUI PONTIC PE TIMPUL LUI BUREBISTA ŞI DECABAL - Burebista (82 – 44 î.Hr.) – promotor al unei orientări politice consecvente în problemele apelor Dunării şi faţadei maritime a spaţiului carpato-danubiano-pontic: o el are meritul de a fi eliminat orice prezenţă militară străină pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării; o a avut la dispoziţie mijloace de navigaţie ale geto-dacilor precum şi navele oraşelor greceşti. - un pericol nou pentru statul dac – accentuarea expansiunii romane în Balcani: o penetraţia romană la nord de Balcani, spre Marea Neagră s-a accentuat în preajma anilor 80 – 70 î.Hr.; în anul 72 î.Hr. o coloană romană atingea linia Dunării (rezistenţa autohtonă şi lipsa unui punct de sprijin, o fac să se retragă…); o romanii se erijează în „protectori” ai grecilor în faţa „lumii barbare” (Lucullus chiar obliga comunităţile din Histria, Tomis şi Callatis să-i recunoască autoritatea; avea nevoie de flota acestor oraşe…); o Histria, Tomis şi Callatis se aliază cu geto-dacii împotriva generalului roman Hybrida (62-61 î.Hr.). - Burebista îşi consolidează statul (Olbia şi Apollonia recunoscând autoritatea întregitorului rege): o Pompeius, în noul context, respecta linia Haemusului (Balcani) ca frontieră naturală între statul dac unificat şi posesiunile romane din Balcani; - după dispariţia lui Burebista, regii daci au continuat să-şi exercite autoritatea asupra malurilor Dunării, precum şi a zonelor cuprinse între Dunăre, Haemus şi mare; - treptat, romanii şi-au intensificat demersurile antidace, urmărind: o depăşirea lanţului munţilor Balcani; o organizarea de baze de apărare şi puncte de sprijin militar între Balcani şi Dunăre şi pe malul drept al fluviului; o desprinderea oraşelor pontice din alianţa cu dacii; o crearea unor forţe navale, fluviale şi maritime proprii, indispensabile pentru stăpânirea Dunării, deltei şi litoralului vestic al Mării Negre. - 29-28 î.Hr. dacii şi bastarnii provoacă grele pierderi armatelor Romei, traversând cu mijloace rapide de navigaţie Dunărea; - în sec. I d.Hr. flotele elene din Marea Neagră îşi pierd importanţa, locul lor fiind luat de o forţă navală romană (sistemul nu era impenetrabil); o dacii treceau deseori Istrul, loveau posturile şi castrele romane, continuând săşi menţină o capacitate combativă de excepţie (despre aceste lupte vorbesc autorii antici, de la Ovidiu la Criton); - în conflictele purtate de Decebal (87-106) cu romanii, ambele părţi au folosit şi mijloace de navigaţie fluvială; - dacii, folosindu-se de mijloace de navigaţie simple, manevriere, au forţat în repetate rânduri cursul Dunării (exemplu: campania din anul 86 d.Hr.); - una din cauzele semieşecului înregistrat de împăratul Domitianus în intervalul 86-88, se datorează şi incapacităţii lui de a se înstăpâni prin mijloace militare, prin intermediul flotei (şi efectivelor terestre), pe ambele maluri ale Dunării; - Traian (urmaşul lui Domitianus şi Nerva) a relansat războiul de cucerire a Daciei; - în cadrul proiectului său, un loc aparte a acordat flotei danubiene, care în concepţia sa avea următoarele misiuni: o sprijinirea acţiunilor de trecere a Dunării; o interzicerea oricărei contraofensive dacice în Peninsula Balcanică;

50

-

o executarea manevrelor „de rocadă” în lungul Dunării (între Porţile de Fier – Deltă); o participarea la construirea podurilor de vase şi de piatră peste Dunăre. şi Decebal, s-a îngrijit atent de problema protejării liniei Dunării o manevra „dobrogeană” a regelui dac a dus la încheierea păcii din 102.

51

6.3. UTILIZAREA FLOTELOR FLUVUALE ŞI MARITIME ÎNTRE SEC. II-III - după 106, sistemul de comunicaţii terestre şi navale se redimensionează (consecinţele directe – amplifică schimburile economice interne şi externe); - în ceea ce priveşte flota militară, unităţile fluviale şi maritime sunt organizate în trei mari grupări: Classis Flavia Moesica (la Dunărea de Jos), Classis Pannonica (la Dunărea de Sus) şi Classis Pontica; o misiunile forţelor navale: pază şi siguranţă; sprijinirea trupelor terestre în campanii; transporturi de efective, provizii, armament ş.a.; o navele mari aveau în frunte trierarchi, flotele fiind comandate de prefecţi (exemplu Viudius Verianus, ce figurează pe o piatră de hotărnicie descoperită în nordul Dobrogei); - flota maritimă (40 corăbii – 3000 ostaşi) se subordona unui înalt ofiţer (exemplu: în 117 generalul Flavius Arrianus); - între bazele mai importante, pot fi enumerate: Noviodunum (Isacea), Aliobrix (Cartal), Barboşi, Altinum (Oltina), Flaviana (Dunăreni) Troesmis (Igliţa), Aegyssus, Sirmium, Singidunum, Drobeta, Sucidava, Dinogeţia – Garvăn, Sexaginta, Prista, Histria, Tomis; - pe litoralul vest pontic flota maritimă (Classis Pontica) coopera cu trupele terestre şi garnizoanele „limesului pontic” subordonate unui proefectus; - în compunerea forţelor intrau nave mici (pentru Dunăre şi râurile interioare), nave speculatoriae de cercetare şi nave mari de luptă (liburnae) cu două rânduri de rame; - forţele militare fluvial-maritime au fost angajate în conflictele militare regionale (în acţiuni armate, misiuni de cercetare, transport, sprijinire la construirea de poduri ş.a.); o 117-119 - împotriva sarmaţilor şi dacilor liberi; o 167-180 - împotriva sarmaţilor, marcomanilor, cvazilor şi dacilor liberi; o 245-247 şi 200-268 - împotriva dacilor liberi. - organizarea riguroasă, a fost însoţită de creşterea traficului comercial, de o dezvoltare a şantierelor navale; o luntre < lunter, luntris; vas < vasum. - informaţiile privind flota comercială de pe Dunăre sunt mai sărace: o inscripţia onorifică descoperită la Axiopolis – Hinog, Cernavodă, pusă (în cinstea împărătesei Iulia ) de „nautae universi Danubii” („corăbieri de pe toată Dunărea”); o concluzie – la Axiopolis (un important post la Dunăre) exista un „collegium nautarum” (colegiul al navigatorilor) – cu organe de conducere, arhivă şi steag, membrii săi făcând un larg comerţ pe Dunăre (din bazinul inferior al acesteia până la Marea Neagră); o un colegiu identic funcţiona la Tomis; o un „collegium nautarum” este atestat documentar (şi) la Apulum, ceea ce atestă ulitizarea Mureşului pentru navigaţie (pentru transportul sării spre Panonia). - o serie de inscripţii din Dacia atestă că pe unele râuri interioare s-au utilizat şi alte mijloace (nu navale,obişnuite), utilizatorii lor apărând sub numele de utriculari (burdufuri umplute cu aer) şi dendrofori (trunchiuri de copaci); o o inscripţie de la Apulum consemnează existenţa unui: „collegium dendr (oforum)”. - menţinerea unor termeni nautici din latină în română (luntre, barcă, navă, navigaţie ş.a.) reprezintă încă o dovadă a continuităţii româneşti.

52

6.4. ACŢIUNILE NAVALE ROMÂNEŞTI ÎMPOTRIVA MIGRATORILOR (sec. III-XIII) - secolele III-XIII se caracterizează prin edificarea instituţiilor specifice feudalismului timpuriu, respectiv angajarea într-un efort consecvent de apărare împotriva invaziilor migratoare; o acum se permanentizează o viguroasă viaţă urbană pe ambele maluri ale Dunării, în perimetrul Daciei; pe litoralul vest Pontic; - s-au perpetuat unele tipuri şi elemente de construcţie navală de origine daco-romană până la începutul mileniului II (ceea ce reprezintă o dovadă a continuităţii românilor); - spre finele perioadei (sec. XII-XIII) între mijloacele prevăzute cu vele şi rame, se impun primele; - pe peretele complexului rupestru de la Basarabi, apare şi imaginea unei corăbii; - timp de o mie de ani prima forţă maritimă în Pontul Euxin (şi Mediterana) se menţine Imperiul roman de răsărit – bizantin (graţie şi „focului grecesc”); - între secolele XIII-XIV flotele genovezo-veneţiene se vor afirma ca primele forţe ale Mării Negre (şi Mării Mediterane); o aveau în compunere: galioane, fustele, galere, cogge ş.a.; - există unele referiri ce atestă eforturile de apărare făcute de comunităţile urbane şi rurale dintre Dunăre-Haemus-Marea Neagră ameninţate de invaziile migratorilor; o în 263, 264 şi 266 au loc ciocniri în împrejurimile Histriei şi a unor cetăţi de pe litoral; o Imperiul roman a reorganizat (sfârşitul sec. III) sistemul de apărare de la Dunăre, în locul vechilor flote s-au creat: Classis Ratiarensis şi Classis Histria; s-a întemeiat şi baza Extrema Scythiae (la nord de Dunăre); o în unele cetăţi (Sucidava, Capidava, Arrubium, Aegysus) s-au dispus subunităţi de marină; începând cu sec. IV recrutarea se efectua pe plan local. - Attila a vrut să transforme Dunărea în „fluviu hunic”; o înfrânt decisiv de generalul Actius (născut la Durostorum) în bătăliile de pe Câmpiile Catalaunice; - Iustinian (527-565) a dat un nou impuls refacerii fortificaţiilor de pe Dunăre şi de la Marea Neagră, a consolidat forţele fluviale şi maritime; o Noviodunum (Isaccea) – rezidenţa comandantului şef al flotilei danubiene; - sec. VI mari şi epuizante ciocniri (la Dunărea de Jos şi la Marea Neagră) între Imperiul roman de răsărit şi migratori (avari, slavi, bulgari, turanici); o în ciocnirile din 530, 536, 544, 550, 551, 561, 568, 574, 583, 596 – 600 au fost folosite şi flotele; migratorii au rechiziţionat un mare număr de ambarcaţii uşore de la autohtoni (monoxile ş.a.); - Teofilact Simocata ne furnizează ştiri despre autohtonii care trăiau pe ambele maluri ale Dunării şi care foloseau bărcile pentru circulaţia pe fluviu, comerţ şi acţiuni de luptă; - în sec. VII-XI cu ajutorul autohtonilor din oraşele-posturi de la Dunărea de Jos, bizantinii au obţinut mari victorii împotriva bulgarilor turanici aliaţi cu slavii de sud; o exemplu 756 şi 764 expediţia lui Constantin V (741-775) împotriva bulgarilor turanici; - în izvoarele sec. IX apare menţionat Toma – protospătar şi arhonte de Lykostomion; - la sfârşitul secolului al IX-lea (895-896) o flotă danubiană comandată de drongarul Eustatie a intervenit în ciocnirile dintre unguri şi bulgarii ţarului Simeon; - 917 românii acordau sprijin flotei drongarului bizantin Romanos în luptele cu bulgarii;

53

-

-

o atitudinea lor îndemna pe basileii Constantin Porfirogenetul (care la mijlocul sec. X vorbeşte de existenţa oraşului – port Constanţa) şi Nichifor Focas, să considere Dunărea o „frontieră a imperiului”; o susţinută viaţă comercială – în care navigaţia joacă un rol important – se constată în lungul văilor Mureşului, Tisei şi Dunării; sec. XI-XIII cetăţile de la Dunăre şi Marea Neagră cunosc o adevărată înflorire economică, politică, culturală: o posturi civile şi militare au fost descoperite de arheologi la Dinogeţia – Garvăn, Păcuiul lui Soare, Lykostomo; o pe Razelm – scria Anna Comnena – existau corăbii mari şi grele, iar pe Dunăre puteau naviga corăbiile cele mai mari; o istoricul Ioan Kinnamos scria că bărci monoxile se găseau la Dunăre din abundenţă. navigaţia pe apele interioare se diversifică: o în sec. XI-XIII pe Mureş şi Olt – se foloseau corăbii pentru transportul sării; o o monoxilă recuperată din valea Crişului Alb – se află expusă la Muzeul Marinei (Constanţa).

54

NOTE 1. Şi alte popoare şi-au avut „adversarii” lor. Astfel, Jakob Philipp Fallmerayer (17901861) – un „Roesler” al naţiunii sau poporului grec! – a susţinut originea, în mare parte, slavă a nogrecilor sau a poporului grec de astăzi, o teorie care accentua discontinuitatea şi lipsa de omogenitate rasială a poporului grec. 2. C. Jirecek, Die Romanen în den Stadten Dalmatiens während des Mittelalters. Vol.I, Wien, 1901, p.20 3. Problema părăsirii Daciei şi identificarea corectă a celor care au plecat la sudul Dunării ,este o problemă ce de mai bine de 200 de ani stă la baza „diferendului româno-maghiar”, istoriografia maghiară vorbind, în general, despre o evacuare totală a Daciei, care a devenit o terra deserta, ocupată de diverse popoare migratoare şi evacuată de fiecare dată, astfel încât, la venirea lor, maghiarii au găsit o ţară nepopulată. Izvoarele arheologice şi izvoarele scrise atestă continuitatea după 271-275. - Hadrian (succesorul lui Traian), invocând necesitatea unei mai eficiente apărări a Imperiului, a părăsit provincii abia cucerite de predecesorul său (Asiria, Mesopotamia şi Armenia); intenţia lui a fost să părăsească şi Dacia, dar consilierii lui l-au sfătuit să n-o facă, şi anume cu următorul argument: „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor∗ - informaţia este deosebit de importantă : - confirmă o colonizare în Dacia de la început, deosebit de mare,superioară celei din provinciile abandonate, pentru că problema nu s-a pus similar; - apoi, deşi momentul se plasează doar la cca. 20 ani de la împroprietărirea lor în noua provincie, colonişti, se preconiza, nu vor urma armata şi nu vor părăsi Dacia; - dacă la 20 de ani se ştia că o eventuală părăsire a Daciei ar fi însemnat numai retragerea armatei şi administraţiei, peste încă 150 de ani, sub Aurelian, ea nu a putut însemna altceva. - în 275 a avut loc o abandonare a provinciei,dar şi a unor oameni; 4. Scrisul în Europa, după căderea Romei sub barbari, a fost ca şi inexistent câteva secole, iar ştirile documentare despre istoria Franţei, Angliei, sau Spaniei, până în a doua jumătate a mileniului I, sunt extrem de puţine. Înseamnă aceasta că unora dintre cele mai „europene” naţiuni ale continentului nostru li se poate contesta prezenţa în timpul „petei albe” documentare? Nicidecum. De la gali se păstrează câteva zeci de cuvinte, ca şi de la daci. Despre populaţia Galiei ştirile dintâi sunt din secolul II î.Hr., de la Pliniu cel Bătrân. Despre populaţia Daciei ştirile sunt cu câteva secole mai vechi, aparţinând lui Herodot, Strabon şi unor mari căpetenii militare macedonene. Despre galii propriu-zişi nu există documente cu o scriere care să le aparţină; sunt doar inscripţii celtice cu caractere greceşti. Tot ce ştiu despre ei a rămas de la anticii eleni şi romani. În Franţa, peste străbunii gali au venit romanii cu înrâuriri fundamentale, dar au venit şi normazi, burgunzi, flamanzi, ca şi alţi migratori care au deţinut, vreme mai mult sau mai puţin îndelungată, zone întinse. Aceasta nu determină pe francezii secolului XX, îndeosebi pe istorici, să caute argumente „tari”, iar dacă nu le găsesc să dispere, spre a dovedi că acele teritorii nu aparţin unor vecini revizionişti, despre a căror urmă, până în a doua jumătate a mileniului unu, nu există absolut nici o dovadă de prezenţă în Europa. 5. În limba franceză s-au păstrat doar cca. 180 de cuvinte celtice, fără ca supravieţuirea galilor după cucerirea romană să fi fost vreodată contestată de cineva!...

∗

Eutropius, Scurtă istorie de la întemeierea Romei, VII, 6, 1-2

55

BIBLIOGRAFIE

1. Russu I.I., Etnogeneza românilor, Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981. 2. Radu Vulpe, Columna lui Traian – Monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988. 3. Stoicescu Nicolae, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei, devizele continuităţii, Bucureşti, 1980. 4. Stoicescu N., Hurdubeţiu I., Continuitatea daco-românilor în istoriografia română şi străină, Bucureşti, 1984. 5. Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1999. 6. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983 (p. 17-84). 7. Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977 8. *** Spaţiul istoric şi etnic românesc, Editura Militară, Bucureşti, 1992 [Hărţile I-IV] 9. *** România. Istorie în documente. Album, Bucureşti, 1992, p. 23-40 10. *** România. Documente străine despre români, Editura II-a, Bucureşti, 1992, p. 9-25 11. George Petre, Ion Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1999, p. 937. 12. Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuţii la istoria marinei române. Vol.I, Din cele mai vechi timpuri până în 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 19-38. 13. *** Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1984. 14. *** Armată şi societate în spaţiul românesc – Epoca veche şi mileniul migraţiilor -, Editura Globus, Bucureşti, [f.a.].

56

ŢĂRILE ROMANE ÎN SECOLELE XIV-XVI. ROLUL LOR ÎN APĂRAREA STATALITĂŢII PROPRII ŞI A LUMII CREŞTINE EUROPENE. Dr. Pădureanu Dominuţ 1. STRUCTURI ECONOMICE, SOCIALE ŞI POLITICE ALE SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI DIN SECOLELE XIV-XVI - Constituirea statelor feudale româneşti a marcat, începând cu a două jumătate a secolului al XIV-lea, o etapă nouă, superioară, în amplul proces de consolidare statală şi de realizare a unităţii de acţiune politico-militară la scara întregului spaţiu carpato-dunărenopontic. Această necesitate obiectivă avea ca suport: a) aceeaşi arie geografică de formare; b) continuitatea neîntreruptă de vieţuire pe vatra străbună; c) identitatea etno-lingvistică; d) conştiinţa apartenenţei la aceeaşi comunitate etnică; e) legăturile etnice, economice, culturale, politice şi militare, strânse şi neîntrerupte; acestea ( să nu uităm nici păstoritul transhumant) au fost înlesnite de existenţa numeroaselor trecători şi a celor 16 drumuri de legătură care traversau munţii în ambele sensuri. - Legăturile dintre ţările române, manifestate pe multiple planuri, au imprimat caracteristici comune, unitare, dezvoltării lor. - Din punct de vedere economic, agricultura (cultivarea cerealelor, viticultura, pomicultura, creşterea animalelor) a constituit ocupaţia de bază; ea asigura nevoile interne şi un anumit surplus pentru schimburile economice; între provinciile româneşti se practica un intens comerţ cu cereale, vite, produse meşteşugăreşti ş.a. - Meşteşugurile şi exploatările miniere, mai cu seamă în Transilvania, asigurau importante resurse pentru schimbul de produse practicat în primul rând între ţările române dar şi cu ţările vecine. - Transilvania, datorită resurselor sale materiale abundente, a cunoscut o dezvoltare mai accentuată, fapt ce a determinat un intens schimb de produse cu Moldova şi Muntenia; Braşovul, Clujul, Bistriţa, Sibiul au devenit importante centre meşteşugăreşti, care au menţinut legături neîntrerupte cu centrele economice de la est şi sud de Carpaţi. - Treptat se dezvoltă meşteşugurile şi în Moldova şi Muntenia, remarcându-se centrele: Cetatea Albă, Chilia, Suceava, Siretul, Roman, Baia de Aramă, Târgovişte, Craiova, Brăila, Giurgiu, Turnu ş.a. - Legăturile economice strânse dintre ţările române sunt oglindite şi în numeroasele privilegii comerciale acordate de domnitori negustorilor din ţările surori. Progresul economic înregistrat de ţările române a favorizat şi un schimb economic internaţional, înlesnit de nivelul de dezvoltare înregistrat cât şi de aşezarea lor de-a lungul unor artere comerciale care legau nordul şi estul Europei de Marea Neagră. Din diverse centre de pe continent, se aduceau: stofe, unelte, obiecte de podoabă şi se exportau: cereale, lână, piei, sare, vite etc. În ţările române se întâlneau negustori polonezi, germani, ucrainieni, greci, evrei şi alţii. Sub aspect social, feudalismul în ţările române, pe lângă caracteristicile specifice feudalismului european, a avut şi unele particularităţi:

57

a) împletirea relaţiilor de exploatare feudală cu relaţiile de proprietate ţărănească individuală şi de obşte a fost cea mai importantă; b) existenţa unei categorii de ţărani liberi care se bucurau de anumite drepturi economice şi sociale; acest specific a conferit ţărănimii, în întregul ev mediu, rolul de forţă principală în asigurarea progresului economic şi în apărarea ţării. Organizarea politică a avut numeroase elemente comune în ţările române: a) domnitorii din Moldova şi Ţara Românească şi voivozii Transilvaniei de aflau în fruntea ierarhiei feudale, erau stăpânii întregii ţări; b) deţineau puterea politică, executivă, judecătorească, legislativă şi militară; c) puterea domnească se exercită prin intermediul sfatului domnesc, format din boieri ,cu sau fără dregătorii, iar mai târziu numai din dregători. Instituţia domniei (< dominus = stăpân) era reprezentativă pentru caracterul de sine stătător al ţărilor române. Domnul (marele voievod) era alesul „ţării” şi „uns de Dumnezeu” conform ideologiei vremii. El nu-şi asuma prerogativele prin intervenţia vreunei puteri străine. „Domnii noştri - spunea marele istoric N.Iorga - n-au cerut de la nimeni recunoaşterea unui titlu superior aceluia în care ei aveau conştiinţa că se întruchipează toată puterea”. Expresia „de sine stăpânitor” întâlnită în Ţara Românească din vremea lui Nicolae Alexandru, în Moldova de la Roman I, reliefează tocmai conştiinţa puterii depline la domnitorii români. Între principalele obiective politico-militare ale perioadei de care ne ocupăm sau înscris: a) menţinerea integrităţii teritoriale; b) asigurarea fluenţei activităţii economice-sociale între ţările române; c) dezvoltarea relaţiilor internaţionale ş.a. Pentru realizarea unor astfel de obiective organizarea de stat românească şi-a creat şi dezvoltat instrumentele necesare cum au fost: domnia şi sfatul ţării, ca organe ale puterii supreme, aparatul administrativ – fiscal, oastea şi biserica, structuri identice sau apropiate nivelelor de organizare din vestul Europei medievale. - legislaţia era fundamentată pe vechile obiceiuri nescrise ale pământului (Jus valahicum) treptat au apărut şi norme scrise, în baza hotărârilor domneşti şi unele copii ale legiuirilor bizantine (1472 apare în Moldova copia sintagmei lui Matei Vlastares; 1541 apare un ZACONIC – culegere de legi – copiat la Târgovişte). Acestor elemente li se adăuga factorul cultural, lucrările bisericeşti şi laice care se adresau tuturor românilor. Toate aspectele amintite au generat un anume specific al feudalismului românesc. - într-un context politic internaţional deosebit de complex, ţările române – înconjurate de state puternice, expansioniste – au făcut în dese rânduri front comun (politic, militar, diplomatic) împotriva agresorilor; în ce priveşte relaţiile politico-diplomatice externe, ele au promovat o politică abilă, în scopul de a stabili legături solide pentru a se apăra împotriva invadatorilor şi a-şi păstra autonomia statală. - unitatea de acţiune se impunea cu atât mai mult cu cât în condiţiile pluralismului statal (specific şi altor popoare din Europa acelei perioade), nu se asigura forţa necesară pentru înfruntarea unor adversari puternici; ca urmare, în faţa marilor pericole, forţele române se concentrau, în mod conştient, dincolo de hotarele vremelnic despărţitoare, creând adevărate modele de rezistenţă. - pentru menţinerea integrităţii teritoriale şi autonomiei statale, Ţările Române au avut de învins, rând pe rând tendinţele cotropitoare ale regatelor catolice vecine (Ungaria şi Polonia) şi,mai ales,ale Imperiului otoman; a) raporturile cu Polonia - care între 1340-1366 îşi subordonase Galiţia, Podolia şi Wolynia( provincii vecine cu Moldova) şi care în a doua jumătate a secolului al XIV-lea îşi începea expansiunea spre sud-est, manifestându-şi deschis interesul pentru ieşirea

58

la Marea Neagră - au fost reglementate în urma unor înfruntări militare al căror apogeu l-a marcat victoria decisivă a românilor din 1497, la Codrii Cosminului. b) expansiunea Ungariei – urmărea ambiţiosul plan angevin de realizare a unui imperiu de la Marea Adriatică la Marea Neagră (viza controlul Dunării de Jos şi al Pontului Stâng, precum şi pătrunderea în Peninsula Balcanică) – şi pericolul pe care îl reprezenta această expansiune pentru teritoriile româneşti a fost înlăturat ca urmare a marilor înfruntări de la Posada (1330) şi Baia (1467),încheiate cu victorii categorice ale românilor; c) ameninţarea otomană, spre deosebire de cea ungară şi polonă, a avut trăsături caracteristice noi; în acţiunile ei cotropitoare, Poarta Otomană transformând treptat cea mai mare parte a sud-estului european în provincii, administrate direct de către funcţionarii ei. Poporul român şi bogăţiile teritoriilor sale erau vizate direct de politica expansionistă otomană, fapt pentru care românii s-au angajat, cu toate forţele, în cel mai lung război purtat vreodată. - războaiele de apărare purtate de poporul român în secolele de apogeu ale orânduirii feudale (XIV-XVI) au asigurat afirmarea plenară a identităţii statale şi fiinţei naţionale, progresul economic şi social pe meleagurile româneşti, în timp ce ţaratele bulgare, Serbia, Albania, Imperiul Bizantin şi regatul ungar au fost transformate în paşalâcuri. Ţările Române şi-au reglementat statutul lor în spiritul relaţiilor internaţionale europene, prin tratate cu Imperiul otoman, care garantau integritatea aşezămintelor interne, avutul locuitorilor şi libertatea politică internă deplină. Într-un document datat 1490, veneţianul Filippo Buonaccor si Callimachus, bun cunoscător al realităţilor politice şi militare sud-est europene, consemnat: „românii după ce au respins armele şi încercările ei (ale Porţii) s-au învoit prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători”. - relaţiile de suzeranitate, acceptate temporar de domnii români, nu au afectat autonomia internă. Raporturile cu Poarta (consemnate în capitulaţii) prin care ţările române devin tributare, nu desfiinţează autonomia internă, ţările române fiind singurele în sud-estul Europei care îşi păstrează fiinţa statală. Atunci când aceste tratate erau încălcate, Principatele române recurgeau la arme, de cele mai multe ori acţionând în comun. - o determinare semnificativă a luptelor de apărare a fost şi unificarea statutului internaţional a celor trei ţări feudale române, Transilvania, Moldova şi Muntenia. Transilvania devine alături de celelalte ţări române surori Principat autonom ,rupând total legăturile vasalice cu regatul ungar. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă faptul că Voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, a refuzat să participe la bătălia de la Mohacs (1526) care a consemnat dispariţia regatului medieval maghiar de pe harta politică a Europei. - ca urmare a unui amplu efort militar desfăşurat timp de două secole, Transilvania, Moldova şi Muntenia şi-au salvat existenţa politică continuând să joace un rol activ pe continent, mai ales în partea sudestică. Ele s-au consolidat pe plan economic, social, cultural, politic şi militar, consfinţind prin tratate cu obligaţii reciproce, raporturile lor internaţionale. Secolele XIV-XVI marcând etapa de vârf a societăţii feudale româneşti, afirmarea plenară a identităţii statale şi a gloriei militare au fost alimentate mereu de inepuizabila forţă a maselor de ţărani, a întregului popor, de „oastea cea mare”.

2. ORGANIZARERA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE XIVXVI Pentru menţinerea independenţei, pe lângă o politică externă abilă, domnitorii români au acordat o mare atenţie forţelor de apărare, organizării oştirilor şi construirii unui solid sistem de apărare în faţa invadatorilor. 59

Ţările române au creat un tip de organizare militară originală, adaptat la misiunea de respingere a numeroaselor ameninţări externe. Elementul hotărâtor al oştirilor l-a constituit ţărănimea liberă care stăpânea suprafeţe de pământ, vite, dreptul de exploatare a pădurilor, apelor ş.a. din apropierea comunităţilor rurale, ceea ce îi permitea susţinerea materială a serviciului militar. Posesiunea pământului era condiţionată de prestarea slujbei ostăşeşti. Vorbind de ţăranii din Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea Paulo Giovio arată că „sunt foarte puternici în cavalerie, căci şi cel mai sărac dintre ei are un cal pentru război”. În caz de pericol datoria de participare a întregului popor la efortul militar în cadrul oastei mari devenea efectivă. Comunităţile rurale locale, delimitate geografic, trimiteau la oaste, sub conducerea unor cnezi sau voievozi, contigentele ostăşeşti corespunzător capacităţii lor demografice. Scutirile de obligaţiile ostăşeşti erau cu totul excepţionale. La oaste participa şi boierimea, după locul şi rolul ce-l ocupa în ierarhia ţării, precum şi populaţia oraşelor. Principalele structuri militare ale secolelor XIV-XVI (ce reflectau relaţiile feudale) au fost: a) Oastea cea mică, reprezenta structura militară permanentă (efectivele variau între 2.000-8.000 de oameni), folosită pentru asigurarea îndeplinirii sarcinilor administrativ-fiscale, dar mai ales pentru a face faţă unor ameninţări externe neprevăzute, până la ridicarea oastei mari. Oastea ce mică era alcătuită din: - curtenii şi slujitorii domnului; - curtenii şi slujitorii boierilor şi mănăstirilor; - garnizoanele cetăţilor; - uneori lefegii. b) Oastea cea mare, atestată prima dată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, reprezenta forma organizatorică ce asigura statului forţa necesară de apărare în faţa invadatorilor. Ea se ridica la luptă în caz de mare primejdie. Efectivele sale, în perioada la care ne referim, au oscilat între 30.000-40.000 în timpul lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare şi 60.000-70.000 în timpul lui Petru Rareş. În Transilvania Iancu de Hunedoara a ridicat la oaste 20.000 de oameni. Oastea cea mare a reprezentat, după cum spunea N.Iorga „cea mai veche alcătuire obştească a românilor (care) se reazimă pe datoria de a lupta a tuturor”. Oastea cea mare (oastea de ţară) reprezenta ridicarea la luptă în caz de mare pericol a maselor, în primul rând a ţărănimii, oare, în întregul ev mediu, a fost forţa socială de bază atât în domeniul economic cât şi în privinţa apărării independenţei. Practica ridicării maselor la lupta de apărare a asigurat efective însemnate oştirilor române, a dat tărie şi coeziune internă forţelor de apărare. Caracterul drept al războaielor purtate de români şi dragostea faţă de ţară, au generat legendarul eroism românesc în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale şi a autonomiei lor statale. Documente şi cronici mai târzii amintesc şi alte categorii de oşteni: slugi, voinici, viteji, curteni etc.: - slugile - reprezentau locuitorii dependenţi faţă de domnul ţării sau de boieri; - voinicii - termenul de „voinic” era folosit cu semnificaţia de ostaş, luptător, oştean pedestru; - vitejii - iniţial, erau reprezentaţi de posesorii de pământ care îndeplineau, în Transilvania şi Moldova, atribuţii militare şi politice de seamă(unii dintre ei erau membrii în sfatul domnesc); în timpul lui Ştefan cel Mare, vitejii proveneau din rândul pedestraşilor care, pentru faptele lor de vitejie, primeau anumite ranguri şi beneficii din partea domnului. - curtenii – categorie importantă de luptători, formată din slugile domnitorului.

60

-

hîmsarii (< cursores – care aleargă) – alcătuiau un corp de oaste călăreaţă; - mercenarii (lefegii) – atestaţi încă de pe timpul lui Mircea cel Bătrân (în Muntenia şi Transilvania – ultimele decenii ale secolului XIV). Ei au reprezentat o categorie redusă de luptători. Pentru că aşa cum spunea A.D.Xenopol: „cu sânge cumpărat nu se ocroteşte neatârnarea şi existenţa unui popor”; - plăieşii – în Muntenia şi Transilvania; - străjerii - în Moldova, erau reprezentaţi de locuitorii care făceau paza graniţelor şi punctelor obligatorii de trecere, beneficiind în schimbul acestui serviciu de un regim fiscal privilegiat; Oastea era organizată pe principiul teritorial. Cea mai veche unitate militară amintită documentar este STEAGUL, întâlnită în toate ţările române. Un steag era alcătuit din luptătorii dintr-o unitate administrativ-teritorială. Efectivele steagului difereau în raport de capacitatea demografică a structurii administrative respective (în campania din 1473, în Ţara Românească, oastea lui Ştefan cel Mare cuprindea de pildă 48 de steaguri). CEATA (< lat. coltus – adunare, unire) reprezenta o mare unitate. În aceeaşi companie din 1473, cele 48 de steaguri moldoveneşti intrau în componenţa a 12 cete. Şi efectivele lor erau variabile. PÂLCUL definea marea unitate ce putea duce acţiuni de luptă independente. De pildă, în 1510 Vlăduţ Vodă şi-a împărţit oastea în trei pâlcuri, iar Petru Rareş, în campania din 1528 (Transilvania) avea oastea împărţită în două pâlcuri. Printre structurile militare superioare, care reflectă flexibilitatea în domeniul organizării oştirilor amintim în Moldova oştirile „Ţării de Sus” şi „Ţării de Jos” comandate de vornici, ca locţiitori ai domnului. În Ţara Românească sunt amintite oştile Mehedinţilor şi ale banului Craiovei, iar în Transilvania sunt menţionate corpurile de oaste ale diferitelor zone conduse de cnezi, români şi corpul de oaste al scaunelor secuieşti. În fruntea oastei se situa domnitorul (voievodul); el era ajutat în luarea deciziilor de sfatul domnesc şi adunările de stări. În structura de comandă, pe lângă domn, boierii şi nobilii aveau diferite atribuţii. Treptat, unii dregători capătă atribuţii militare precise încă din timp de pace. Marele spătar în Ţara Românească comanda armata, lui i se subordona direct cavaleria. Acelaşi rol îl jucau în Moldova pârcălabul şi portarul Sucevei. Cu atribuţii mai limitate se înscriau în ierarhia conducerii: comisul (mai marele grajdurilor), şetranul (răspunzător de corturile domneşti), clucerul, pitarul, paharnicul, stolnicul. Dotarea oştirilor era asigurată de un armament diversificat la nivelul atins de tehnica vremii. El era confecţionat de meşteri din Ţara Românească şi Moldova şi mai ales din cei din Transilvania. Armamentul era alcătuit din : - arcul cu săgeţi (arma ofensivă cea mai răspândită pentru lupta de la distanţă); - arbaleta sau balista (o formă perfecţionată a arcului);primii arbalieteri sunt menţionaţi în anul 1377 (cetatea Bran) şi pe timpul lui Iancu de Hunedoara, iar în Moldova în anul1407; - spada şi sabia (cu două tăişuri) drepte şi curbate – pentru lupta corp la corp; - halebarda (secure cu coadă lungă, la partea opusă a cozii avea un vârf de suliţă şi un cârlig); ea se folosea atât la tăiat cât şi la împuns şi agăţat; - suliţa şi lancea (coada lungă din fier, cu vârful din fier); - buzduganul (armă de izbire); - coase, topoare, securi (folosite mai ales de ţăranii oşteni); - armele de foc - apar la noi în a doua jumătate a secolului al XIV-lea (bombarde, mari şi mici, tunurile, archebuzele etc.) - primul armurier este atestat în anul 1373 ,la Sibiu;

61

Ca mijloace de protecţie se utilizau: - scuturile (din fier); - pavăza (scut de lemn acoperit cu piele); - armurile şi cămăşile de zale; - căştile şi coifurile. După modul de înzestrare şi echipare oastea era împărţită pe arme astfel: a) Cavaleria – în ţările române predomina cavaleria uşoară, alcătuită din: boieri, curteni, ţărani liberi (care puteau să-şi procure calul şi armamentul necesar). Ea avea un rol de seamă în acţiunile de cercetare, tot ea deschidea lupta, prin manevre căuta să deruteze pe inamic, iar după victorie executa acţiuni de urmărire până la alungarea inamicului peste graniţă. Uneori cavaleria era pedestrită şi lupta alături de celelalte componente ale oastei (Baia). Este întâlnită şi cavaleria grea, mai numeroasă în Transilvania. Ea era echipată în armuri. Anton Verancsics afirma că românii „au o cavalerie atât de numeroasă încât te – pun în mirare -, ei luptau mai mult călare, folosind pedestrimea numai pentru a hărţui duşmanul în locuri muntoase”. b) Pedestrimea - constituia masa oştirii (ţărani şi târgoveţi) şi ea era împărţită în (pedestrime) infanterie grea şi uşoară. Cea grea era dotată în secolul al XVI-lea cu arme de foc. c) Artileria - deservită de meseriaşi, negustori şi lefegii; apare în a doua jumătate a secolului al XIV-lea; se dezvoltă sub aspectul sporirii numărului de guri de foc şi al diversificării în raport de misiuni:artileria de câmp, de asediu, de cetate. d) Serviciul de geniu - ridicarea fortificaţiilor, amenajarea taberelor, construirea de drumuri, a reclamat apariţia unor oameni specializaţi, care se vor constitui mai târziu în arma de geniu. În mod frecvent cei încadraţi în această armă îndeplineau ca misiuni: blocarea trecătorilor, ridicarea unor baricade, construirea unor poduri etc. e) Flotila - folosită de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, apare atestată în structura oştirilor române în mod frecvent. Despotul Ţării Cărvunei, Dobrotiţă, foloseşte flotila în 1360 în conflictul cu Genova. În 1373 o galeră a aceluiaşi despot capturează o navă genoveză la Lycostomo. În 1445 flotila românească este descrisă de W.Wavrin, cu ocazia companiei dunărene burgundo-papale(Vlad Dracul a promis că o va călăuzi cu 40-50 monoxile „care sunt făcute dintr-o singură bucată (de copac)… lungi şi înguste şi cu mulţi luptători înăuntru, în unele mai mulţi, în altele mai puţini”). În bătălia de la Belgrad, Iancu de Hunedoara a dispus de 200 de nave mici şi de o navă mare de transport, cu care a străpuns linia celor 200 de corăbii turceşti legate între ele cu lanţuri. De mijloace de luptă pe apă au dispus Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi alţi domnitori. f) Serviciul de aprovizionare apare în această perioadă ca element de structură în cadrul oştirilor. În campaniile mai lungi se foloseau carele de provizii, atestate în „campania cea lungă” a lui Iancu de Hunedoara, în care a folosit 400 care de provizii, iar în bătălia de la Varna a avut 800 de astfel de care. Instruirea oastei a cunoscut o gamă variată de forme şi procedee. Accent deosebit se punea pe instruirea oştenilor de profesie şi a celor din oastea permanentă. Nobilii şi boierii îşi perfecţionau periodic pregătirea prin întreceri cavalereşti (turniruri). De pregătirea

62

oştenilor din oraşe se ocupau breslele, care aveau în răspundere paza oraşelor. Marii comandanţi de oşti români se îngrijeau personal de instruirea luptătorilor înaintea campaniilor. De pildă, înainte de bătălia de la Belgrad ,Iancu de Hunedoara s-a străduit „pe cât a putut (şi) i-a pregătit pentru luptă”. Despre Ştefan cel Mare afirmă cronicarul Dlugosz, că, învăţa pe fiecare locuitor să vegheze la apărarea ţării. Verificarea pregătirii se făcea cu ocazia aşa ziselor „căutări” şi a trecerilor în revistă executate de două ori pe an de către domnitori. Aceste evenimente erau precedate, fără îndoială, de o perioadă de pregătire. În scop de instruire oştirile erau convocate periodic şi instruite în vederea desfăşurării unor companii. Numeroase aspecte referitoare la instruire rezulta din Învăţăturile lui Neagoe Basarab, un adevărat regulament de luptă (conţineau prevederi referitoare la organizarea marşului, realizarea dispozitivelor de luptă, dispunerea armelor etc.). Pe lângă pregătirea oştirilor domnii se ocupau de adăpostirea populaţiei care nu lua parte la lupte (femeile, bătrânii şi copii) Mircea cel Bătrân în 1395 „cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii”. Vlad Ţepeş a procedat la fel, iar Ştefan cel Mare în 1476 „a pus pe locuitori să fugă din ţara sa dincolo de munţi”, din această cauză armata otomană „nu a putut vătăma cu adevărat nici oameni şi nici averile lor, căci se retrăseseră împreună cu lucrurile lor în munţi înainte de trecerea turcului”. În caz de pericol populaţia era anunţată prin călăraşi trimişi în toată ţara ca să dea de ştire populaţiei să lase îndeletnicirile şi să fugă în munţi. Rezultă că instruirea oastei şi pregătirea populaţiei pentru apărare au fost printre preocupările de căpetenie ale marilor domnitori. Poporul s-a găsit într-o permanentă veghe. De aceea deprinderile ostăşeşti erau proprii întregii populaţii valide, dar cu un caracter mai pronunţat de temeinicie ele se observau la oastea cea mică. Organizarea oştirii, dotarea, împărţirea armelor şi instruirea, componente de bază ale politicii de apărare, au fost completate cu o atentă amenajare a teritoriului în vederea apărării. Un loc important în acest cadru ocupau cetăţile dispuse într-o concepţie strategică pe trei mari fronturi: a) danubiano-pontic; b) al Nistrului şi al Tisei; c) câmpiei vestice. - erau construcţii cu ziduri groase, înconjurate de şanţuri de apărare, uneori pline cu apă; Pe lângă cetăţile de margine, au fost construite cetăţile de interior şi s-au fortificat curţi domneşti, mănăstiri, târguri şi aşezări rurale. Pe linia Dunării erau cetăţile: Guren, Peci, Şviniţa, Stănilăuţi, Drencova, Orşova, Severin, Turnu Măgurele, Giurgiu, Turtucaia, Dârstor, Hârşova, Brăila, Isaccea, Chilia, Lycostomo, iar pe litoralul dobrogean Enisala (în Razelm), Geanavarda (sud cap Midia), Constanţa, Pangalia. În adâncimea teritoriului: Mehadia, Almăj, Poenari, Dâmboviţa, Teleajen, Crăciuna, Tabla Buţii. Pe direcţia est străjuiau cetăţile: Hotin, Soroca, Orhei, Cetatea Albă, Chilia Nouă. De interior erau cetăţile Roman, Neamţ şi Suceava. Direcţia de vest era apărată de cetăţile: Timişoara, Lugoj, Deva, Arad, Lipova, Ineu, Oradea, Ardud, Chioar, Satu-Mare iar în interior vegheau cetăţile Cluj, Mediaş, Sighişoara, Braşov etc. La acestea se adăugau mănăstirile întărite în unele localităţi pe direcţiile mai expuse. Concepute într-o viziune strategică largă şi în strânsă legătură cu nevoile ţărilor române, structurile militare medievale şi-au dovedit viabilitatea asigurând apărarea împotriva numeroaselor invazii.

63

3. LUPTA POPORULUI ROMÂN ÎMPOTRIVA EXPANSIUNII STRĂINE, PENTRU MENŢINEREA INDEPENDENŢEI STATALE, ÎN VREMEA LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN, ALEXANDRU CEL BUN, INACU DE HUNEDOARA, VLAD ŢEPEŞ, ŞTEFAN CEL MARE ŞI ION VODĂ În secolele XIV-XVI, ţările române aflate în plin proces de dezvoltare economică şi socială, de consolidare statală, au avut de înfruntat (prin lupte, rând pe rând), politica expansionistă promovată de Imperiul otoman şi regalitatea ungară şi polonă, înscriind pagini de înălţător eroism în cartea neamului. Mircea cel Bătrân (1386-1418) – „Principe între creştini, cel mai viteaz şi mai ager” (Leunclavius) – domnitor care a ridicat sus steagul luptei antiotomane. Înţelegând pericolul din sud, Mircea a întreprins ample măsuri pentru menţinerea autonomiei şi integrităţii Ţării Româneşti: - a statornicit obligaţia tuturor locuitorilor de a participa, în caz de mare primejdie, la apărarea ţării în „oastea cea mare”; - a fortificat linia Dunării (cetăţile Turnu şi Giurgiu) şi a consolidat unele din vechile cetăţi ale Dobrogei; - s-a ocupat de organizarea şi întărirea statului, în vremea sa apărând ,în documente, dregătoriile care alcătuiau sfatul ţării; - a promovat o politică externă care i-a permis concentrarea efortului de apărare împotriva pericolului otoman; În timp ce ţările din sudul Dunării, Serbia, Ţaratele bulgare, îşi pierd independenţa, fiind transformate în paşalâcuri, Mircea, la scurt timp de la urcarea în tronul ţării, începe lupta de apărare împotriva Imperiului otoman : - în 1388 Mircea înfrânge o oaste turcească ce se îndrepta spre Ţara Românească. După cum mărturiseşte o cronică bulgară oastea otomană a fost nimicită „… toţi turcii până la unul sau doi s-au înecat în Dunăre”. - după doi ani, în 1390, o nouă oaste otomană, care a atacat Ţara Românească, este înfrântă de domnitorul muntean. După mărturisirea unui martor ocular „Mircea, voievodul valah, i-a lovit pe turci şi i-a nimicit rău şi abia au scăpat”; - În 1393 Mircea atacând prin surprindere nimiceşte cuibul akingiilor prădalnici de la Karinovasî ; - A urmat (17 mai 1395) marea înfruntare de la Rovine dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid. Cu numai 10.000 de oşteni Mircea – asociindu-şi terenul şi aplicând cu înţelepciune tactica de hărţuire şi înfometare a adversarului, a înfrânt în bătălia decisivă de la Rovine oastea de peste 40.000 de oameni a lui Baiazid. Numeroase mărturii sârbeşti, bulgare, italiene, bizantine, raguzane şi româneşti, vorbesc de strălucita victorie obţinută de Mircea ;este prima mare victorie, cu efect de durată, a unui popor european asupra oştilor Imperiului Otoman. - Şirul acţiunilor antiotomane este continuat de domnitor prin participarea la expediţia de la Nicopole (25.X.1396), încheiată cu înfrângerea cruciaţilor. Este semnificativ să subliniem faptul că organizatorul cruciadei, Sigismud de Luxemburg, considera că singurul Mircea putea lua comanda armatelor pe câmpul de luptă. Neacordarea acestei încrederi lui Mircea, considerat şi de turci „cel mai puternic şi cel mai viteaz dintre principii creştini” explică înfrângerea de la Nicopole.

64

Îmbinând magistral diplomaţia cu arta militară Mircea cel Bătrân a extins hotarele ţării asupra unor străvechi teritorii româneşti. După cum rezultă din titulatura adoptată de domnitor,[1] în 1406, Ţara Românească Muntenia se întindea de la Porţile de Fier la Chilia şi de la Oltul transilvan până la Dunăre. Spre sfârşitul domniei sale Mircea, aflat singur în faţa presiunilor otomane, acceptă plata tributului în schimbul garantării independenţei. Istoria l-a imortalizat ca domn înţelept, ctitor de ţară, diplomat vizionar şi strălucit comandant. Mircea cel Bătrân a fost întâiul mare apărător european al liniei Dunării („coloana vertebrală a Europei” - cum o va numi mai apoi Frederic II, regele Prusiei) Alexandru cel Bun (23.IV.1400 – 01.I.1432). În timp ce Mircea cel Bătrân acţiona pentru asigurarea liniei Dunării, Alexandru cel Bun apăra spaţiul românesc la frontiera nordică şi estică. Pentru a stăvili politica expansionistă a Ungariei se aliază cu Polonia, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagello fără însă ca prin acest act să ştirbească cu ceva autonomia Moldovei. În baza relaţiilor cu Polonia participă la lupta de la Grünwald (1410) împotriva cavalerilor teutoni şi la cea de la Marienburg (1422) unde călăreţii moldoveni obţin o însemnată victorie. În anii 1420 şi 1431 respinge trei incursiuni otomane asupra Moldovei. Tot în anul 1431 întreprinde o campanie antipolonă, care a determinat pe Vladislav al II-lea să renunţe la planul ungaro-polon de împărţire a Moldovei. Prin înţelepciune diplomatică şi prin intermediul spadei, Alexandru cel Bun a înlăturat tendinţele expansioniste şi planurile cotropitoare urzite, rând pe rând de Ungaria, Polonia, Lituania şi Imperiul otoman, păstrând liniştea şi neatârnarea ţării. Continuă politica de consolidare a ţării, construieşte cetăţi, stăvileşte luptele marii boierimi, îmbunătăţeşte situaţia administrativă, economică, asigură un mare prestigiu Moldovei. Iancu de Hunedoara voievod al Transilvaniei (1441-1456), timp de un deceniu şi jumătate a acţionat pentru integrarea ţărilor române într-un front comun antiotoman şi a condus cu succes lupta de apărare a independenţei naţionale. Ca urmare a influenţei pe care o exercita în spaţiul dunăreano- pontic, el era considerat şi „voievod al Tării Româneşti”, iar Bogdan al II-lea al Moldovei îl socotea „părinte” al său. Iancu şi-a organizat o puternică oaste în care, la nevoie, intrau şi („provinciales”), ţărani săraci, chiar iobagi, meşteşugari, sărăcimea oraşelor. A folosit uneori şi mercenari recrutaţi din părţile Banatului. În 1442 Iancu înfrânge o oaste de 80.000 de oameni comandată de Mezid Paşa. Turcii au trecut Dunărea pe la Nicopole, apoi au înaintat pe Valea Oltului, ajung la Sibiu. Neputând ocupa oraşul, îl blochează, iar cu majoritatea forţelor se îndreaptă spre Alba Iulia. Iancu ridică la luptă 30.000 de oameni. Cu o parte din forţe atacă oastea otomană la Sântimbru (18 martie 1442) iar cu majoritatea forţelor se îndreaptă spre Sibiu. Observând planul lui Iancu, Mezid renunţă la atacarea oraşului Alba Iulia şi se îndreaptă şi el spre Sibiu. Aici, în ziua de 25 martie 1442, are loc bătălia de la Sibiu, unde Iancu de Hunedoara, obţine o mare victorie. Pentru a răzbuna această înfrângere sultanul organiza în toamna aceluiaşi an o nouă expediţie împotriva lui Iancu. O oaste otomană de 80.000 de oameni sub conducerea lui Sehabedin trece din nou Dunărea pe la Nicopole, înaintează pe valea Cernei şi Bistrei. Iancu angajează lupta la Poarta de Fier a Transilvaniei. Înfrânge pe inamic apoi trece la urmărirea lui până în Ţara Românească. Pe Ialomiţa, împreună cu forţe din Ţara Românească, angajează o nouă bătălie încheiată cu victoria oştilor române. În 1443-1444 întreprinde o expediţie peste Dunăre, (Marx spunea despre aceasta că „din vremea lui Timur o asemenea primejdie nu a mai ameninţat pe turci”) cunoscută sub denumirea de „campania cea lungă”. Pătrunde 300 de km în adâncimea teritoriilor cotropite

65

de otomani, obţine o serie de succese la Niş, Sofia, Cunoviţa şi în alte părţi. Sultanul este nevoit să ceară pace, oferind condiţii favorabile. Europa şi Papa Eugeniu al VI-lea îşi puneau mari speranţe în posibilitatea înfrângerii Imperiului otoman. În 1444 regele Ungariei anulează pacea încheiată la Seghedin (iulie 1444) şi începe o expediţie antiotomană. Iancu cere amânarea ei dar nu este ascultat. Expediţia se încheie cu înfrângerea de la Verna (10 septembrie 1444), Vladislav însuşi murind pe câmpul de luptă. La 21-22 iulie 1456 are loc marea bătălie de la Belgrad - Belgradul fiind considerat”cheia” Europei Centrale – ,cea mai importantă bătălie condusă de viteazul domn, care pune capăt încercării sultanului Mahomed al II-lea (1451-1481) (cuceritorul Constantinopolului, la 29 mai 1453) de a ocupa această importantă cetate. Iniţial, pe data de 14 iulie la Salankemen este înfrântă flotila turcească, urmată la 22 iulie de înfrângerea oastei otomane la Belgrad. - victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad a fost primită de lumea creştină cu mare bucurie şi satisfacţie,, însuşi Papa Calist al III-lea, considerând-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”, acelaşi papă numindu-l pe eroul român drept „atletul cel mai puternic – singurul – al lui Hristos”. După victorie ,Iancu de Hunedoara moare de ciumă lângă Zemun (11 august 1456). Dlugosz spunea că moartea sa a fost păgubitoare pentru întreaga lume creştină, iar Papa Calist al III-lea, îl venera ca pe unul dintre cei mai slăviţi oameni care au trăit până atunci pe lume. Pe piatra de mormânt (Catedrala din Alba Iulia)stau scrise, sugestiv, următoarele cuvinte: „S-a stins lumina lumii”. Timp de peste un deceniu şi jumătate el a salvat independenţa ţărilor române şi a pus la adăpost de pericolul otoman ţările Europei. Vlad Ţepeş (o primă şi scurtă domnie în toamna lui 1448, apoi 1456-1462 şi 1476) continuă lupta antiotomană după ce în prealabil consolidează puterea centrală şi situaţia internă (a dezvoltat puternic comerţul). Domnia sa poate fi împărţită în două perioade: până la 1459 (când domnul a fost preocupat îndeosebi de consolidarea domniei pe plan intern) şi după 1459 (când preocuparea centrală a devenit reglementarea relaţiei cu Imperiul Otoman. Pentru a nu depinde de cetele marilor boieri, el îşi organizează o oaste din oameni de rând şi o oaste mică („curtea”) bine înarmată şi instruită, în care intrau: mici boieri, unii slujitori şi lefegii. În 1459 refuză să plătească tributul (10.000 de galbeni – ceea ce reprezintă valoarea a cca. 200 de sate!). În anii 1461-1462 nimiceşte garnizoanele turceşti de la Dunăre provocând moartea a peste 23.000 de turci. În 1462 Mehmed al II-lea, cu o oaste ce depăşea 200.000 (alte surse 80.000) de oameni întreprinde o amplă acţiune de pedepsire a lui Ţepeş. Domnul Ţării Româneşti îi opune o oaste de aproape 22.000 cu care aplică tactica, devenită specifică românilor, de hărţuire şi înfometare. De la Turnu Măgurele şi până la Târgovişte (capitala ţării), datorită tacticii „clasice” folosite (hărţuiala continuă, distrugerea surselor de aprovizionare ş.a.), mai mult de jumătate din oastea turcă a fost nimicită. La 16/17 iunie 1462 are loc celebrul atac de noapte de lângă Târgovişte, care provoacă mari pierderi şi panică în oastea otomană. După atac Vlad Ţepeş se retrage lăsând în urmă o „pădure” de ţepi, în care zăceau 20.000 de leşuri turceşti. Sultanul este nevoit să se retragă sub loviturile date prin surprindere de munteni, victoria repurtată de Vlad Ţepeş confirmând statutul de independenţă pentru ţara sa. Din nou oastea din popor, iscusinţa militară, curajul şi eroismul românesc au scris o pagină nemuritoare în istoria naţională. Victoriile obţinute de Vlad Ţepeş au făcut posibile noi reglementări în raporturile româno-otomane. Mehmed al II-lea se angajează pentru el şi urmaşii săi să protejeze Ţara Românească şi s-o apere contra oricărui inamic.[2] În schimb românii se obligau să plătească un tribut anual.

66

- fratele său (Radu cel Frumos) ajutat de o parte a boierimii (nemulţumită de politica centralizatoare a lui Ţepeş, doritoare la o înţelegere cu turcii…) şi sprijinit de sultan, ajunge domn al Ţării Româneşti; - în a IV-a luptă dintre cei doi fraţi, Ţepeş omoară cca. 30.000 turci; - octombrie 1462 părăsit de cea mai mare parte a boierimii trece în Transilvania la ruda sa Matei Corvin; - la Braşov, apare subit o scrisoare „de trădare” (7 noiembrie 1462) - fie a saşilor, duşmani ai lui Ţepeş, fie a unora din anturajul regelui - în urma căreia Vlad Ţepeş este arestat (în apropiere de Rucăr, la Piatra Craiului); a stat în captivitate – mai mult un domiciliu forţat în cetatea Vişegrad, 12 ani (1462-1475, cu întreruperi); în 1474 regele Ungariei îl eliberează; - 1476 – ajunge din nou Domn al Ţării Româneşti (pentru a treia oară); - a fost ucis mişeleşte de o parte a boierilor nemulţumiţi şi speriaţi de perspectivele ulterioare revenirii sale pe tronul ţării…; - după moartea lui, Ţările Române reintră în orbita Imperiului otoman; Ştefan cel Mare (1457-1504 - 2 iulie – datorită unei răni dobândite în 1462, la asediul Chiliei…) - este cel mai semnificativ reprezentant al luptelor pentru apărarea independenţei naţionale. Diplomat şi militar deopotrivă de iscusit, el duce o înţeleaptă politică ca scopul stăvilirii invaziile maghiare, otomane, tătare şi polone, militează ca şi înaintaşii săi pentru realizarea unei alianţe româneşti împotriva duşmanilor comuni. Conştient de intenţiile expansioniste ale regalităţilor vecine Ştefan organizează o puternică oaste şi întreprinde măsuri pentru fortificarea ţării, paralel ca o activitate diplomatică activă. Consolidează puterea centrală ( înlăturând pe pretendentul Petru Aron), stabileşte relaţii bune cu Polonia, îşi conjugă acţiunile antiotomane cu Vlad Ţepeş, recuperează cetatea Chilia (1465). Aceste acţiuni arată că Ştefan cel Mare era pregătit să desfăşoare ample acţiuni de apărare a ţării. Grigore Ureche: „Decii Ştefan vodă gătindu-se de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătâia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit”. (a împărţit oastea în unităţi şi subunităţi şi a reglementat o anume ierarhie militară). În 1467 Ungaria ,în frunte cu Matei Corvin, întreprinde o amplă agresiune împotriva Moldovei dispunând de o armată formată din 40.000 de oameni bine înarmaţi. Ştefan cel Mare cu 12.000 de oameni a început acţiunile de hărţuire de la Oituz. Până la Baia, trupele invadatoare au fost slăbite ca urmare a deselor atacuri executate prin surprindere şi a înfometării. Bătălia decisivă a angajat-o Ştefan la Baia, în noaptea de 14/15 decembrie 1467. Printr-un magistral atac de noapte ,executat pe trei direcţii, oastea invadatoare a lui Matei Corvin, una dintre cele mai puternice oştiri ale Europei din a doua jumătate a sec. al XV-lea, a fost nimicită nimicită.Ca urmare, situaţia Moldovei se consolidează, între cele două ţări statornicindu-se relaţii de bună vecinătate. Mahomed al II-lea trimite o puternică oaste în frunte cu Soliman Paşa pentru a-l aduce pe Ştefan cel Mare “ la ascultare”. Bătălia a avut loc la Vaslui (marţi, 10 ianuarie 1475). Celor 120.000 de turci Ştefan le-a opus 40.000 de moldoveni ,5.000 de secui, 1.500 de unguri şi 2.000 de polonezi. Este cea mai strălucitoare victorie, recunoscută inclusiv de turci. (Sead-Ed-Din spune că „a fost un grozav măcel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi”). „Cea mai mare victorie în câmp deschis câştigată până atunci de o armată creştină”. (cf. col. Lamonche, un bun cunoscător al istoriei militare turceşti) În 1476 sultanul însuşi se pune în fruntea unei oştiri de 150.000-200.000 de oameni pentru a şterge” ruşinea” de la Vaslui. Ştefan, cu efective de 10 ori mai reduse, adoptă magistral tactica de uzare a inamicului până la Războieni ,unde a fost angajată o mare bătălie de apărare (Războieni – Valea Albă ,26 iulie 1476). După ce a provocat mari pierderi

67

inamicul lui, datorită superiorităţii numerice a acestuia, Ştefan se retrage în munţi pentru a -şi reface oastea. Turcii se îndreaptă în trei direcţii: spre Suceava, Neamţ şi Hotin. Ştefan face apel la popor, îşi adună oastea şi începe contraofensiva împotriva grupării care asedia cetatea Suceava. Mahomed este nevoit să ordone retragerea, iar Ştefan prin acţiuni hotărâte îl urmăreşte până la Dunăre, apoi continuă acţiunea în Ţara Românească şi-l înscăunează (în a doua domnie) pe Vlad Ţepeş. Baiazid al II-lea: „Cine stăpâneşte Moldova, stăpâneşte lumea”! Mai vechiul obiectiv otoman de a pune mâna pe cetătile moldovene Chilia şi Cetatea Albă,este transpus în practică în vara anului 1484.Dupa 9 zile de lupte (6-14 iulie) Chilia,respectiv 17 zile (24 iulie-5 august) Cetatea Albă,sunt învinse şi cucerite de turci. Aceasta insemna o grea pierdere pentru sistemul de apărare şi comerţ al Moldovei !… Ştefan mai înfrânge incursiuni turceşti la Râmnic (1481), Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) şi Şcheia (6 martie 1486 - ultimul act de ostilitate din partea turcilor) . În condiţii internaţionale complexe, în 1487 Ştefan cel Mare încheie pace cu Poarta, acceptă suveranitatea sultanului şi plata unui tribut (3.000 florini elveţieni, în schimbul garantării liniştii interioare).[3] Spre sfârşitul domniei, în 1497, Ştefan cel Mare înfrânge oastea polonă, în frunte cu Ioan Albert (1492-1501), în bătălia din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Nemulţumit că Ştefan cel Mare nu l-a ajutat să ocupe tronul Ungariei după moartea lui Matei Corvin (6 aprilie 1490), la care se adăuga şi intenţia sa de a extinde influenţa polonă până la Marea Neagră şi Dunărea maritimă, Ioan Albert pătrunde în Moldova cu o oaste puternic înarmată. Timp de trei săptămâni atacă cetatea Sucevei fără să o poată cuceri. În acelaşi timp Ştefan, din exterior, execută necontenite atacuri împotriva invadatorului, provocându-i numeroase pierderi, o stare de nesiguranţă.In aceste condiţii dificile pentru el, suferind de foame şi de frig, Ioan Albert acceptă armistiţiul propus de domnul Moldovei. Pe drumul de întoarcere, conducătorul oastei polone nu respectă prevederile armistiţiului, fapt pentru care Ştefan cel Mare angajează bătălia decisivă cu invadatorul în Codrii Cosminului şi obţine o strălucită victorie (26 octombrie 1497). După o domnie de 47 de ani Ştefan cel Mare se stinge din viaţă lăsând în urmă o Moldovă liberă şi cu un mare prestigiu internaţional (principala forţă politică a Europei de răsărit). A fost îngropat la Mănăstirea Putna („cel bun, cel viteaz, cel sfânt”). La începutul secolului al XVI-lea urmaşii lui Ştefan, Bogdan al III-lea (Ştefan al IVlea cel Tânăr (Ştefăniţă), Petru al IV-lea Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi fiul său Bogdan Alexandru – singurul său fiu legitim, supravieţuitor), Ştefăniţă, iar în Ţara Românească Neagoe Basarab şi ceilalţi urmaşi la tron,, continuă să menţină autonomia ţărilor române în timp ce în jurul lor se creează o serie de paşalâcuri şi raiale turceşti. Elogioasele cuvinte ale Papei Sixt al IV-lea adresate lui Ştefan cel Mare în 1475, reliefează pe deplin personalitatea acestuia, socotindu-l apărătorul lumii creştine: „Faptele tale contra turcilor păgâni au adus atâta celebritate numelui tău, încât toată lumea vorbeşte despre tine şi de toţi eşti foarte mult lăudat”. O amploare deosebită cunoaşte lupta antiotomană în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe timpul domniei lui Ioan Vodă (1572-1574), căruia boierii i-au zis „cel cumplit” iar istoricii moderni „cel viteaz”. De la început el şi-a propus să diminueze dependenţa Moldovei faţă de Poartă. În acest scop acţionează pentru limitarea puterii marilor boieri şi întărirea domniei. Ia o serie de măsuri în favoarea maselor: introduce controlul asupra actelor semnate de cancelarie, precizează obligaţiile ţăranilor faţă de boieri şi visteria ţării şi aplică, pedepse severe împotriva celor care nu le respectă, bate monedă naţională, secularizează averile mănăstireşti etc.

68

După ce şi-a consolidat situaţia internă refuză cererea Porţii de a plăti tributul dublat şi hotărăşte să „ţie ţara sub sabie”. Sultanul pentru a-l aduce la ascultare atacă Moldova pe două direcţii: sud-vest şi sud-est. Ion Vodă a hotărât să le atace pe părţi. Prima bătălie are loc la Jiliştea. Cu cca. 30.000 de oameni domnitorul Moldovei a înfrânt forţele adversare care însumau peste 100.000 de oameni. După înfrângerea inamicului Ion Vodă trece la urmărire în Ţara Românească, înlocuieşte pe Petre Şchiopul, aliatul turcilor, cu Vintilă Vodă, apoi se îndreaptă spre Brăila, o asediază, dar fără să o cucerească, deoarece este nevoit să înfrunte o oaste turco-tătară ce venea din est. În luptele de la Lăpuşna şi Tighina oastea inamică este înfrântă. La scurt timp după această campanie, Sultanul întreprinde o nouă campanie împotriva Moldovei. Luptele decisive se dau lângă lacul Cahul şi la Roşcani. Inferior numeric, moldovenii opun o rezistenţă eroică. Nereuşind pe calea armelor înfrângerea lui Ion Vodă, turcii prin viclenie cer încetarea acţiunilor. Ion Vodă acceptă punând unele condiţii pe care însă turcii nu le respectă cu toate asigurările date prin jurământul pe care l-au făcut pe Coran ! Turcii l-au ucis cu bestialitate pe viteazul domn, iar trupul decapitat l-au batjocorit, legându-l de cozile unor cămile care prin tracţiune l-au despicat…

4. DIMENSIUNEA NAŢIONALĂ ŞI EUROPEANĂ A LUPTEI POPORULUI ROMÂN PENTRU INDEPENDENŢĂ STATALĂ ÎN SECOLELE XIV-XVI - victoriile de răsunet obţinute de români în evul mediu împotriva invadatorilor s-au datorat faptului că ţările romane au constituit o comunitate de apărare puternică care putea ridica la luptă în momentele cruciale o forţă militară care depăşea 110.000 de luptători. Această forţă a fost condusă în luptă, în ordine, de către domnitorii din Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Efortul militar românesc comun a făcut prin amploare, grad de combativitate şi urmări, ca lupta de rezistenţă a românilor împotriva invaziilor străine să devină, în egală măsură, o operă de istorie naţională şi universală. - unirea tuturor forţelor româneşti împotriva duşmanilor comuni a fost o preocupare statornică a domnitorilor. Cu cât pericolul extern era mai mare, tendinţa de unire devenea mai evidentă. În această direcţie amintim: încercarea unor domnitori de a urca în tronul ţărilor vecine domni care să promoveze o politică de independenţă : Alexandru cel Bun – se urcă în scaunul Moldovei cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân (1400); Petru al II-lea - ocupă acelaşi tron cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara (în 1448). Vlad Ţepeş - vine la tronul Ţării Româneşti în prima domnie (1456) cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, iar a doua domnie (1476) cu ajutorul lui Ştefan cel Mare. Ştefan cel Mare - ocupă tronul Moldovei (1457) cu ajutorul lui Vlad Ţepeş. - în 1574 după bătălia de la Jiliştea Ion Vodă trece în Ţara Românească şi-l instalează în tronul ţării pe Vintilă Vodă în locul lui Petre Şchiopul, care a acţionat împotriva Moldovei ,alături de turci. Cooperarea în lupta antiotomană : - Mircea cel Bătrân şi voievodul Transilvaniei Ştibor participă la lupta de la Nicopole (1386); - Iancu de Hunedoara înfrânge pe turci pe Ialomiţa (1442) cu ajutor din Muntenia, iar în 1443 este sprijinit de Vlad Dracul; - Ştefan cel Mare este ajutat în lupta de la Vaslui de secui şi ardeleni, iar în războiul cu polonezii (1497) de un corp de oaste muntean şi de 12.000 de ardeleni( conştiinţa necesităţii sprijinului reciproc era vie şi activă); - În timpul lui Iancu de Hunedoara ţările române doreau „una să fie”; 69

-

Alexandru Aldea scria transilvănenilor că „dacă ar fi să piară ţara aceasta (Ţara Românească) veţi pierii şi voi”. - Lui Ştefan cel Mare braşovenii îi spuneau „parcă ai fost ales şi trimis de dumnezeu pentru cârmuirea Ardealului”. - Vlad Ţepeş scria lui Matei Corvin „dacă această ţărişoară a noastră ar pieri nici măriei tale nu-i va ieşi un folos din aceasta şi nici un ajutor, căci ar fi spre paguba tuturor creştinilor”. - Matei Basarab spunea „de cine s-ar teme ţările noastre (Ţara Românească şi Transilvania) dacă ar păstra buna înţelegere de până acum. În afară de Dumnezeu de nimeni”. - Ştefan cel Mare scria în 1475 veneţienilor „dacă această poartă a creştinătăţii va cădea, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Domnitorii români erau recunoscuţi în întreaga Europă : - Vlad Dracul era considerat unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului (Bonfinii şi V.Wavrin). - Iancu de Hunedoara – unul dintre cei mai glorioşi bărbaţi ai lumii. - Ştefan cel Mare – cel dintâi dintre principii lumii, cel mai vrednic pentru a i se încredinţa conducerea luptei antiotomane (Dlugosz). - Matei Basarab era considerat „general al întregului Orient” etc. Rezistenţa Ţărilor Române a îndeplinit şi o funcţie europeană. Ea a uzat forţa otomană în expansiunea spre Europa centrală, punând la adăpost civilizaţia occidentală. Sunt semnificative spusele lui Ştefan cel Mare în acest sens: „Moldova este straja Ungariei şi Poloniei… turcul s-a împiedicat de mine şi mulţi creştini au rămas în linişte”. Ţările române au fost o barieră în calea ofensivei otomane, cu preţul angajării integrale a forţelor economice, demografice şi militare au protejat progresul rapid al Europei occidentale. Ele – au dat posibilitatea consolidării armatelor apusene în vederea înfrângerii invadatorilor într-o fază mult favorabilă, după cum spunea P.P.Panaitescu. În acelaşi timp au constituit un sprijin permanent pentru popoarele balcanice în lupta lor de emancipare naţională. Defecţiunile în sistemul coaliţiei creştine au obligat ţările române să cadă la înţelegere cu Poarta : „s-au închinat - după cum spune un cronicar italian - prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”. Având în vedere rolul luptelor antiotomane duse de români, istoricul francez J.Michelet considera că popoarele occidentale trebuie să păstreze „pururi o recunoscătoare amintire naţiunilor orientale, nefericitei Românii – care prin jertfa lor le-au permis să cultive artele păcii şi care chiar atunci când erau înfrânte, le erau de folos trecând furia invadatorilor”. Conştiinţa rolului european al ţărilor române era elocvent înţeleasă de către marii noştri conducători de oşti. Vlad Ţepeş atrăgea atenţia lui Matei Corvin că „dacă această ţărişoară a noastră va pieri, nici măriei tale nu-i va ieşi un folos din aceasta, nici un ajutor, căci ar fi spre paguba tuturor creştinilor”. Dacă Modova – poarta creştinătăţii – ar cădea, Ştefan cel Mare era convins că întreaga creştinătate ar fi în mare primejdie. Ştefan cel Mare în scrisoarea deschisă adresată principilor Europei – 1475 arăta cum „a luat sabia în mână” pentru „a merge împotriva duşmanilor creştinătăţii”, pentru „a-i birui”, angajându-se în lupta dârză, până la sacrificiul suprem: „Iar noi, din partea noastră, făgăduim… că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”. [4] În solia către veneţieni din anul 1478 marele domn al Moldovei stăruia asupra acestui mare adevăr arătând: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţărişoară a mea, socotesc că este de prisos fiindcă lucrul e prea

70

vădit, că ea este scutul Ţării Ungureşti şi al Poloniei şi este straja acestor două crăii. Afară de asta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte”. Aceeaşi conştiinţă se degajă şi din scrisoarea lui Petru Rareş către Sigismund I al Poloniei în care spune: „Iar această a noastră, a Moldovei a fost poarta şi cheia acestor ţări a Ungariei şi a Poloniei şi nu numai a acestor două ţări ci şi a altor ţări creştine…”. Având ca suport eroica luptă împotriva expansiunii otomane, menirea Ţărilor Române de scut al Europei s-a impus în gândirea politică şi militară europeană cu valoare de axiomă, valabilă în orice timp istoric. Acţiunii militare de apărare românii i-au asociat o politică externă activă, materializată în cele 119 tratate încheiate de Ţările Române cu puterile străine în intervalul de timp dintre 1350-1550.Extinderea relaţiilor politice externe pune în evidenţă două idei, de semnificativă valoare, referitoare la politica medievală românească şi anume: manifestarea unei înalte responsabilităţi în condiţiile agravării ameninţărilor externe şi în acelaşi timp vocaţia românească spre relaţii de bună vecinătate cu ţările din jur, spre colaborare paşnică, spre pace. Istoriografia românească şi universală au consemnat, pentru eternitate, măreţul efort militar şi politic făcut de ţările române împotriva extinderii otomane în scopul apărării autonomiei şi independenţei proprii, cât şi pentru apărarea progresului şi civilizaţiei continentului nostru. Mircea cel Bătrân a rămas în istorie ca fiind primul mare apărător european al liniei Dunării împotriva tendinţei Semilunii de a-şi impune stăpânirea asupra fluviului, iar bătălia de la Rovine a constituit în prima mare victorie, cu efect de durată, a unui popor şi acesta a fost poporul român, împotriva Imperiului Otoman. Factorul militar românesc s-a impus în continuare în faţa Europei pe timpul lui Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş care, prin acţiuni de luptă reuşite au înlăturat speculaţiile referitoare la invincibilitatea Imperiului otoman. Victoria românească de la Vaslui este apreciată, de un foarte bun cunoscător al istoriei militare turceşti „cea mai mare victorie în câmp deschis câştigată până atunci de o armată creştină”. Semnificaţii europene au îmbrăcat şi acţiunile duse de români sub conducerea lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, Petru Rareş şi Ion Vodă. Destinul european al poporului român este o urmare directă a aşezării sale geografice în spaţiul carpato-danubiano-pontic, care reprezintă o punte de legătură pentru lumea euro-afro-asiatică. Dunărea cu prelungirile ei pe mare mijlocea legăturile între vestul Europei şi estul îndepărtat. Prin ţările române se realiza legătura între nordul continentului şi Marea Neagră, mai ales pe „drumul moldovenesc”. Pe de altă parte şi poziţia strategică a impus ţărilor române un rol de excepţie în plan militar. Aprecierile epocii de „Poartă a creştinătăţii”, „Zidul Ungariei şi Poloniei” etc. reliefează tocmai acest destin. Magna Valachia, cum e denumită România medievală într-o hartă din secolul al XV-lea, reprezenta un bastion al rezistenţei europene, avanpostul întregii lumi creştine, în confruntarea cu musulmanii. În această calitate, de conducători ai luptei Europei contra expansiunii otomane, de apărători ai civilizaţiei europene, ţările române s-au menţinut timp de 200 de ani, ducând un război de mari proporţii, care întrecea pe toate planurile „războiul de 100 de ani” din Anglia şi Franţa. În felul acesta românii şi-au înscris rolul de apărători în istoria Europei, la adăpostul căreia Occidentul a putut dezvolta înfloritoarea civilizaţie a Renaşterii.

71

5. UTILIZAREA MIJLOACELOR NAVALE ÎN CAMPANIILE DIN SECOLELE XIV-XVI - Basarab I (1310-1352) a avut mijloace de navigaţie, cu ajutorul cărora a întreţinut legături peste Dunăre cu ţarul Mihail Şişman, şi şi-a întins hotarele până în „părţile ţărăneşti” de la nordul gurilor Dunării şi Mării Negre. - Brăila juca un important rol în traficul maritim internaţional; - Dobrotici, (Dobrotiţă în unele surse documentare) despotul Dobrogei (1354-1386) a avut o flotă pe Marea Neagră; - în conflict cu genovezii (1360-1386) la gurile Dunării şi pentru cetăţile Geanauarda şi Enisala; - a întreţinut strânse legături cu Ţara Românească ,ceea ce dovedeşte că între cele două maluri ale Dunării, se folosea curent trecerea fluviului; - Ioancu/Ivanco, urmaşul său, încheia (1387, Pera) un tratat comercial cu genovezii, în comerţul preconizat flota locală având un rol important. - 1388 Dobrogea este unită cu Ţara Românească, întreaga moştenire a lui Dobrotici trecând în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418);acesta stăpânea o întinsă frontieră maritimă ,de la limanul Conduc – sud de Caliacra; - negustorii români făceau comerţ cu grâne (transportate de „galerele” locale) cu veneţienii; - călătorul Jahann Schieltberger – că negustorii din Brăila aveau luntrii şi corăbii; - nobilul Walerand de Wavrin (comandantul flotei burgunde) numea luntrile româneşti „monocques”; - un raport din Creta (1462) vorbeşte de corăbii româneşti (la nave del valacho) în apele otomane; - marina comercială a Moldovei a ajuns la o mare dezvoltare în sec. XV; - Mehmed al II-lea, prin firmanul din 9 iunie 1456 acorda negustorilor români dreptul de a face navigaţie şi comerţ în Imperiul otoman; această măsură venind în întâmpinarea unui comerţ maritim dezvoltat pentru acea epocă, permite aprecierea existenţei unei flote maritime moldovene (încă din vremea lui Alexandru cel Bun şi chiar, socotesc unii istorici, în vremea lui Petru Muşat). - marina comercială a Moldovei a atins apogeul în timpul lui Ştefan cel Mare - negustorii români participau la traficul maritim din Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană; - navigaţia comercială aveau bazele în porturile Galaţi, Chilia şi Cetatea Albă; - la Chilia Nouă (construită de Ştefan cel Mare în faţa Chiliei Vechi) s-au ridicat magazii pentru grâne, clădiri pentru negustori şi paznici, hanuri şi cârciumi pentru cărăuşi; - negustorii români transportau cu navele atât produsele româneşti cât şi străine; - corăbiile aveau dimensiuni apreciabile. - între posturile importante de la Dunăre şi Marea Neagră: Brăila, Galaţi, Giurgiu, Turnu, Calafat, Chilia, Cetatea Albă, Constanţa, Mangalia - mijloacele de navigaţie şi porturile româneşti citate, au deservit atât interesele comerciale cât şi pe cele militare; - Basarab I a trecut în repetate rânduri Dunărea, cu luntrile, pentru a-l ajuta pe ţarul bulgar Mihail Şisman în luptele împotriva turcilor; - Vlaicu Vodă al Ţării Române (1364-1374) a ajutat pe cnezul Ştraşimir din Vidin împotriva ungurilor, traversând Dunărea cu mijloace de navigaţie proprii;

72

- flota lui Dobrotici a participat la blocada Constantinopolului din 1379,ajutând pe împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul şi luptând cu flota turcă şi genoveză; - Dobrotici urmărea înlăturarea genovezilor de la gurile Dunării şi din Marea Neagră; - Mircea cel Bătrân şi-a creat o flotilă militară care naviga pe Dunăre şi pe mare; doar aşa a putut stăpâni Dunărea şi Dobrogea cu Ţara Românească (1388); - cu ajutorul flotei el a trecut Dunărea şi salvat Silistra; - o cronică bulgară: o parte din armata ţarului Murad, care se îndrepta spre Ţara Românească a fost bătută de români pe Dunăre şi toţi turcii s-au înecat în Dunăre; - după ce Baiazid a făcut o incursiune în Ţara Românească, Mircea cel Bătrân s-a răzbunat trecând Dunărea şi devastând ţinuturile sub control otoman; - în bătălia de la Nicopole (1396) armata creştină a avut şi ajutorul flotei române (pe lângă cele 30 galere veneţiene care au intrat pe Dunăre); - Iancu de Hunedoara în 1443, cu ajutorul luntrilor şi corăbiilor şi-a trecut trupele la sud de Dunăre (la fel şi în 1444, înaintea bătăliei de la Varna) ; - la acţiunile de pe Dunăre din 1445 au luat parte şi 50 de luntrii româneşti (conduse, probabil, de fiul lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş); - flota română a participat la atacul asupra Turtucaiei, apoi la atacul Cetăţii Giurgiu. - Iancu de Hunedoara, Belgrad 1456 – a concentrat la Salankemen cca. 200 de nave echipate pentru luptă; - 1445 Iancu restabilea echilibrul la Dunăre între Ţările Române şi Înalta Poartă; - 14 iulie 1456 are loc bătălia navală de la Salankemen (una dintre cele mai ample înfruntări fluviale din istoria medievală), flota otomană suferind o mare înfrângere (care a decis soarta bătăliei Belgradului); turcii aveau 200 de nave de luptă; Iancu avea 200 nave; Iancu a lovit cu 40 de nave flota otomană la spate, iar din flanc artileria lui Iancu bombarda navele otomane provocându-le mari pierderi; lovită din faţă, spate şi flanc, flota otomană a suferit pierderi însemnate ; - acţiunile antiotomane pe Dunăre au fost continuate de Vlad Ţepeş; - forţele otomane oprite de forţele navale române mult timp la Dunăre, în dreptul localităţii Nicopole; într-o noapte românii au trecut fluviul şi au dat foc unor vase şi materiale aduse de turci pentru construirea unui pod peste Dunăre ; - sultanul a intervenit cu noi forţe navale şi a atacat (1462) din mai multe direcţii: - o flotă de 25 corăbii mari şi 150 mici, plus un corp de armată, la Chilia; - o altă forţă – la Brăila (a fost prădată şi arsă) - în Moldova – o flotilă militară organizată încă de pe timpul lui Petru Muşat (1375-1391), Iuga vodă (1341-1400) şi Alexandru cel Bun (1400-1430) - între comandanţii flotei moldovene: Moise Dungă (duce campestru), Pilat Flondor, Avram Pojoga, Coman Ciocan şi Claudiu Băluşin. - conducători peste cete (diviziile) de nave - Chilia şi Cetatea Albă, întărite cu porţi de apărare puse de Alexandru cel Bun, au rezistat cu succes, în 1420, atacului otoman. - Alexandru cel Bun a dispus construirea în amonte a unui baraj (estacade) „pentru ca nici o corabie să nu mai poată urca pe Dunăre” prima în istoria marinei române, în evul mediu, acest fapt demonstrează că românii posedau cunoştinţele şi tehnica necesară; - izvoarele documentare atestă prezenţa flotei militare a Moldovei în Marea Neagră ,la 1455: - moldovenii au cucerit cetatea genoveză Lerici de la gurile Niprului (ceea ce nu se putea realiza fără nave corespunzătoare şi marinari specializaţi în navigaţia şi lupta pe Marea Neagră)

73

- Ştefan cel Mare a desăvârşit opera de organizare a marinei militare a Moldovei - a înţeles că fără marină nu putea stăpâni Gurile Dunării şi litoralul Mării Negre; el a urmărit cu îndârjire stăpânirea Cetăţii Albe şi a Chiliei, care erau şi puternice baze navale, nu numai comerciale; - 1465 a ocupat Chilia (a întărit-o cu ziduri ca pe Cetatea Albă) - 1479 a construit Chilia Nouă - după bătălia de la Vaslui 1475 – zice cronicarul polonez Dlugosz – turcii au fost loviţi şi la Dunăre (atacaţi de flotila moldovenească); - în vederea unei noi ofensive împotriva Moldovei, turcii au decis să se consolideze în Marea Neagră: - o flotă otomană (350 nave), a atacat Caffa (iunie 1475)) - Ştefan cel Mare care avea relaţii economice cu ei, le-a propus ajutor militar, pe care ei l-au, refuzat, cetatea fiind înfrântă şi jefuită crunt, iar populaţia dusă în robie la Constantinopol (o corabie, pe care robii s-au revoltat, s-a refugiat la Chilia; după cronica moldovo-germană, revolta a cuprins 32 de corăbii care, favorizate de un vânt prielnic au ajuns la Chilia); sultanul a cerut extrădarea răsculaţilor, dar Ştefan cel Mare a răspuns că porturile sunt libere, poate veni şi pleca din ele cine vrea; acestui refuz a constituit una din cauzele războiului din 1476; - peste 6 luni turcii cuceresc Mangopul, neocupate mai rămânând doar Chilia şi Cetatea Albă (“porţile” Moldovei la mare) - Ştefan cel Mare despre Chilia şi Cetatea Albă: „sunt toată Moldova şi Moldova cu aceste două locuri este un zid pentru ţara ungurească şi ţara leşească”. - Mahomed: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpânesc românii, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”. - Ştefan consolidează poziţiile maritime ale Moldovei la Marea Neagră,ceea ce constituia o piedică în calea expansiunii otomane pe această direcţie; navele moldovenilor scria Dimitrie Cantemir - cu bazele în porturile de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră ,interceptau nave de comerţ otomane, periclitându-le traficul maritim. - atât sultanul Mehmed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului), cât şi urmaşul său Baiazid al II-lea, au intuit că pentru a supune Moldova, pentru a înlătura astfel de piedici, trebuiau cucerite mai întâi bazele sale navale. - în vara 1476, 150 corăbii mari armate şi 60 mai mici, de transport, dotate cu unelte de asediu, vin pe ţărmurile Moldovei: - otomanii au suferit eşecuri atât la Chilia cât şi la Cetatea Albă; - după aceste eşecuri, turcii au hotărât să atace Moldova de pe uscat (trecerea făcându-se, cu greu, pe la Obluciţa);după succesul vremelnic de la Războieni, armata otomană este alungată din Moldova, la Dunăre turcii fiind învinşi definitiv; după unele documente aici a fost distrusă o flotă de corăbii şi galere, cu 8.000 de turci pe ele; - prevăzând că turcii vor reataca Chilia şi Cetatea Albă, Ştefan cel Mare le-a întărit apărarea, înzestrându-le şi cu corăbii; - în 1484 Baiazid al II-lea trimite împotriva celor două cetăţi moldovene 100 de corăbii şi 100.000 de oameni; - cronica lui Ibn Kemal scrie că avangarda flotei otomane a dat o luptă pe Dunăre cu comandantul flotei moldovene de la Chilia (nu se cunosc amănunte); - după o rezistenţă eroică, turcii au cucerit cele două cetăţi : Cetatea Albă( 25iulie-5 august1484 ) şi Chilia ( 6-11 iulie1484); pentru a le păstra şi apăra, sultanul a lăsat aici o armată de 50.000 de oameni, sub conducerea lui Iskender-bei Mihaloglu şi a lui Malcocioglu. - flota lui Ştefan, cu forţe de asalt, a încercat în 1485 recucerirea cetăţilor, dar turcii n-au putut fi înfrânţi.

74

- odată cu ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe, Imperiul otoman îşi întărea dominaţia asupra Mării Negre, aceasta devenind un “lac turcesc”; - navele româneşti nu mai pot să navige în voie spre sud, şi nici pe coastele nord-vestice ale Mării Negre; - ocuparea unor vaduri şi vămi de la Dunăre (poziţii cheie în comerţul cu mărfuri), au făcut ca navigaţia şi comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei să intre tot mai mult sub control otoman ;

6. CONCLUZII ŢI ÎNVĂŢĂMINTE DE ORDIN MILITAR DESPRINSE DIN LUPTELE PURTATE DE POPORUL ROMÂN ÎN SECOLELE XIV-XVI Arta militară românească din evul mediu, perioada marilor noştri conducători de oşti ,reprezintă, din punct de vedere militar o inepuizabilă sursă de învăţăminte pentru contemporani, o moştenire inestimabilă. Învăţămintele şi concluziile cu valoare militară perenă rezultă din marea bogăţie de forme şi procedee de luptă, din caracterul manevrier pronunţat al acţiunilor militare şi din folosirea cu iscusinţă a terenului şi a armelor în luptă etc. Formele de manevră au îmbrăcat o mare varietate. În timp ce adversarii românilor adoptau mai ales lovitura frontală, românii practicau pe scară largă hărţuirea, care ducea la uzarea inamicului, schimbarea raportului de forţe, atragerea lui în locuri favorabile în vederea angajării bătăliei decisive. Pe timpul bătăliilor lovitura frontală era combinată cu învăluirea unuia sau ambelor flancuri, cu manevre de întoarcere, care ducea la încercuirea inamicului (Posada, Baia, Rovine, Vaslui, Jiliştea etc.). Caracterul manevrier al acţiunilor militare era favorizat de adoptarea unor dispozitive elastice. Ele erau concepute funcţie de situaţie. La Rovine, Mircea a adoptat un dispozitiv cu pedestrimea pe mai multe linii şi o puternică rezervă formată din cavalerie. La Baia, Ştefan şi-a împărţit dispozitivul în trei părţi şi a atacat inamicul concomitent. La Vaslui dispozitivul a fost foarte complex: pedestrimea pe două linii; artileria a fost dispusă la flancurile pedestrimii; cavaleria păstrată în rezervă pentru a interveni în momentul decisiv, detaşamentul de buciumaşi dispus la flancul opus cavaleriei. Folosirea cu iscusinţă a armelor în luptă. Pedestrimea era utilizată mai ales în apărare, pentru a opri ofensiva inamică, sau pentru a fixa adversarul pe un anumit aliniament şi a crea condiţii loviturii decisive. În ofensivă pedestrimea acţiona atât frontal asupra inamicului cât şi asupra flancurilor, dând posibilitatea unor manevre ample executate de cavalerie. Cavaleria executa manevre largi şi adânci asupra flancurilor şi spatelui, executa acţiuni de cercetare, de hărţuire şi întârziere, iar după bătălia decisivă, întreprindea ample acţiuni de urmărire. Artileria, armă nouă, deşi cu unele imperfecţiuni inerente începutului, s-a dovedit o armă puternică şi utilă în marile înfruntări cu inamicul. La Războieni cronicarul turc vorbeşte de artileria moldovenească care a făcut să se cutremure pământul. Folosirea cu iscusinţă a terenului. Locul bătăliilor decisive a fost ales în terenuri mlăştinoase, defilee strâmte, văi înguste etc. pentru a nu da posibilitatea inamicului să-şi desfăşoare forţele şi să întreprindă manevre pentru a-şi pune în valoare superioritatea numerică. (Rovine şi Călugăreni – locuri mlăştinoase; Posada, Poarta de Fier a Transilvaniei, Codrii Cosminului, Valea Bârladului – locuri înguste inadecvate pentru dispozitive mari). Surprinderea a fost o armă de temut pentru adversari. Din moment ce pătrundeau în ţară trupele adversare erau într-o continuă nesiguranţă şi teamă datorită acţiunilor curajoase de hărţuire şi slăbire la care erau supuse. Rămân celebre acţiunile întreprinse pe timp de noapte. Ştefan cel Mare la Baia atacă noaptea din trei direcţii după ce în prealabil a incendiat

75

oraşul. Vlad Ţepeş pătrunde pe timp de noapte, în tabăra de la Târgovişte şi provoacă mari pierderi. Ion Vodă atacă inamicul la Jiliştea pe timp de noapte obţinând o strălucită victorie. Unele procedee de luptă folosite de înaintaşi au valabilitate şi în condiţiile actuale. Manevrarea inamicului, surprinderea în cele mai neaşteptate momente, folosirea înţeleaptă a armamentului funcţie de teren, timp şi starea vremii, angajarea lui continuă din momentul călcării graniţelor, însetarea, înfometarea, descurajarea etc. au devenit componente ale războiului contemporan. Înaintaşii noştri au dovedit că un popor hotărât să-şi apere independenţa este de neînvins. Strălucitele victorii obţinute de români s-au datorat iscusinţei militare a conducătorilor de oşti, eroismul şi vitejiei dovedite în luptă, cauzei drepte a acţiunilor lor – apărarea teritoriului locuit de ei, a autonomiei şi independenţei statale. Această politică statornică de apărare a fost şi a rămas dominantă unică şi fundamentală a războaielor purtate de români în secolele XIV-XVI. Strategia independenţei româneşti a avut în dinamica evoluţiei sale următoarele trei principii directoare: 1. sprijinul reciproc, în momentele de criză acută, prin crearea unui sistem politic unitar sub conducerea şefului statului aflat pe direcţia cea mai ameninţată de invazie; 2. sprijinul pe una dintre puteri, în cazul ameninţării iminente din partea altei puteri; 3. colaborarea cu două puteri pentru a anihila forţa copleşitoare a celei de a treia (de regulă Imperiul otoman);

7. GÂNDIREA ARTA ŞI DOCTRINA ROMÂNEASĂ ÎN EVUL MEDIU Gândirea, arta şi doctrina militară românească au fost generate şi au evoluat în perioada la care ne referim în strânsă legătură cu situaţia economică şi socială, cu relaţiile şi cu pericolele externe care s-au manifestat în acel timp. Dependenţa logică a acestor aspecte de specificul statelor feudale româneşti, le-a imprimat note originale, caracteristici proprii, care reprezintă contribuţii ale poporului nostru la îmbogăţirea teoriei şi practicii militare europene şi universale. În esenţă teoria şi practica militară românească reprezintă, după cum spunea Nicolae Bălcescu, „temeinice principii de artă militară, care nu este alta decât de a învinge o putere mai mare cu alta mai mică”. Sub aspectul evoluţiei, exprimării şi aplicării practice, gândirea şi arta militară românească se caracterizează prin: originalitate, continuitate, conţinut patriotic, nonagresivitate, nonviolenţă, caracter de masă etc. Ele reprezintă o sinteză a experienţei dobândite, o conservare şi o îmbogăţire, în acelaşi timp, a elementelor care şi-au dovedit viabilitatea pe timpul necurmatelor înfruntări cu invadatorii. Pentru prima dată aspectele caracteristice ale teoriei militare româneşti apar într-o formă sistematizată în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Lucrarea reprezintă o operă de educaţie morală, un tratat de teorie politică şi diplomaţie, o carte de tactică şi strategie militară. Printre ideile care se degajă din învăţături, referitoare la domeniul pe care îl analizăm, evidenţiem: - în domeniul războiului domnul să se lase condus de sentimente paşnice. - dacă duşmanul nu poate fi înduplecat cu mijloace paşnice, atunci războiul trebuie dus cu maximă vigoare până la zdrobirea totală sau izgonirea lui din ţară, având în vedere că „mai bună iaste moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară”. - numeroase date se referă la caracterul de masă al oştirilor naţionale, întro perioadă când în apusul Europei dominau armatele de mercenari; la

76

dispozitivele de marş şi de luptă; la modul în care trebuie conduse acţiunile militare; la locul domnului în luptă. În acest scop se arată în învăţături că, el trebuie să fie ferit de loviturile inamice, de aceea cel puţin la început, locul indicat este a doua sau a treia linie. De aici se degajă două aspecte esenţiale şi anume: i. dispozitivele de luptă erau eşalonate în adâncime (vezi bătăliile de la Rovine, Sibiu, Vaslui, Răşcani); ii. bătălia era condusă nemijlocit de comandant, prin ordine şi măsuri luate la faţa locului în raport de evoluţia acţiunilor de luptă. În situaţia grea, creată ca urmare a unei înfrângeri, Neagoe Basarb îl sfătuieşte pe fiul său, să nu se lase copleşit, ci să se retragă cu cei ce-au rămas într-un loc ferit unde îi este asigurat ataşamentul populaţiei şi de îndată ce condiţiile devin favorabile să treacă din nou la acţiune. (Vezi exemplul de la Valea Albă). - Sunt evidenţiate, de asemenea, aspecte legate de rolul factorului moral în luptă şi de dependenţa ştiinţei şi artei militare de condiţiile specifice, economice, sociale şi politice ale ţării. Toate” învăţăturile” lui Neagoe Basarab sunt desprinse din realităţile statelor feudale româneşti, din cunoaşterea aprofundată a luptelor desfăşurate de poporul român din cele mai vechi timpuri până în perioada domniei sale (1512-1521). Strălucitele victorii obţinute de oştirile române în perioada de apogeu a evului mediu românesc, evidenţiază că domnitorii eroi ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, au fost buni organizatori de oşti, buni organizatori ai luptei poporului pentru neatârnare. Gândirea militară a epocii s-a reflectat pe planul organizării oştilor, al ducerii acţiunilor de luptă cât şi pe planul concepţiei generale despre ducerea războiului. În domeniul organizatoric s-a reflectat menţinerea unei oştiri permanente „oastea cea mică”, iar în caz de mare primejdie se ridica la luptă „oastea cea mare”. Reliefând această practică a românilor N.Bălcescu spunea: „… tot românul se năştea cu datoria de-a fi soldat şi de-a apăra statul la vreme de nevoie de când vrăjmaşul călca pământul românesc, toată ţara trebuia să fie în arme”. Oastea sa structurată pe arme, pedestrime, cavalerie, artilerie şi pe pâlcuri (M.U.), cete (U) şi steaguri (S.Un.). Gândirea militară este oglindită şi în sistemul fortificaţiilor, alcătuit din cetăţi de margine şi interior şi din localităţi întărite, care au constituit de atâtea ori puncte inexpugnabile de rezistenţă în faţa invadatorilor. În toate războaiele de apărare purtate în etapa de referinţă a orânduirii feudale (sec. XIV-XVI) concepţia militară românească s-a dovedit superioară celei inamice. Pe plan strategic acţiunile duse împotriva invadatorilor, de obicei superiori în forţe, îmbrăcau forma campaniilor (două-trei) strâns legate între ele. O primă campanie cuprindea luarea în primire a invadatorului de la graniţă, apoi executarea unor acţiuni hotărâte de hărţuire, înfometare şi însetare pentru reducerea superiorităţii lui. Bătălia decisivă se înscria într-o a doua campanie, care decidea soarta războiului, iar a treia campanie îmbrăca forma luptei de urmărire până la izgonirea invadatorului din ţară. Ca trăsături distincte ale strategiei româneşti se impun: proporţionarea justă a scopurilor cu mijloacele; alegerea cu grijă a obiectivelor strategice; alegerea formelor de acţiune; câştigarea şi păstrarea iniţiativei; concentrarea forţelor pentru bătălia decisivă; capacitatea de adaptabilitate etc. Formele principale de acţiune pe plan strategic au fost: apărarea şi ofensiva strategică, aplicate în raport de tăria inamicului. Ofensiva strategică, când se aplica, transfera locul acţiunilor în afara graniţelor, ferind de distrugeri propria ţară: (Iancu de Hunedoara – campania lungă, Ion Vodă – Jiliştea). După apărarea strategică se aplica contraofensiva strategică. (Ştefan cel Mare campania din 1476). În formele de acţiune pe plan strategic se înscriu: manevra strategică când ţara era atacată din

77

mai multe părţi, se acţiona pe linii interioare, pentru nimicirea pe rând a duşmanilor; aşteptarea strategică, se făcea într-o poziţie centrală care dădea posibilitatea intervenţiei operative indiferent de itinerarul urmat de inamic şi urmărirea strategică. Pe plan tactic se înscriu ca forme de acţiune: atacul şi apărarea. Atacul se executa prin surprinderea pe direcţia stabilită, de obicei noaptea. (Vlad Ţepeş – Târgovişte; Ştefan cel Mare – Baia). Un rol deosebit a avut alegerea terenului. Apărarea se sprijinea pe alegerea şi amenajarea cu grijă a terenului, cu şanţuri în faţa primei linii, baricade din valuri de teren şi pomi tăiaţi etc. (Rovine, Vaslui, Valea Albă). Dispozitive adoptate au reflectat de fiecare dată cadrul specific al acţiunilor de luptă. Se adoptau în raport de forţele inamice, de teren şi de concepţia domnului privind desfăşurarea luptei. Forţele erau dispuse de obicei pe două linii cu pedestrimea la centru şi cavaleria la unul sau ambele planuri. Uneori ea reprezenta rezerva de forţe, care intervenea în momentele hotărâtoare. Tunurile se dispuneau în faţa liniilor de bătaie ale pedestrimii sau la flancuri, ele deschideau primele focul. Pedestrimea alcătuită din ţăranii liberi şi târgoveţi, reprezenta arma de bază şi ducea greul luptei. Ea putea acţiona pe orice teren şi în orice condiţii. Cavaleria se folosea în acţiuni de hărţuire şi cercetare pentru contraatacuri şi urmărire. Artileria urmărea disocierea dispozitivelor masate ale inamicului, apărarea unor poziţii, pregătirea atacului decisiv şi alte scopuri. Realizarea surprinderii era un principiu care s-a utilizat şi pe plan tactic. Aceste componente ale tacticii nu au avut caracter rigid, şablon. Domnitorii le adoptau în funcţie de situaţia reală de pe câmpul de luptă. Toate aspectele gândirii militare, privite în context european, evidenţiază caracterul original al tacticii şi strategiei feudale româneşti, înalta capacitate militară a domnitorilor, în esenţă, superioritatea artei noastre militare într-o perioadă când arta militară apuseană trecea printr-un evident declin. Ca şi în domeniile analizate şi pe planul doctrinei militare, se remarcă elemente specifice, care evidenţiază superioritatea gândirii militare româneşti în epoca de vârf a orânduirii feudale. Trăsătura definitorie a doctrinei epocii a fost, aşa cum rezultă din politica şi fapta militară a conducătorilor români de oaste de ţară, apărarea libertăţii, integrităţii şi organizării social-politice româneşti, prin lupta întregului popor. Această viziune privitoare la doctrină pune în evidenţă câteva trăsături valorice printre care amintim: - îndreptarea efortului militar – exclusiv în scopuri de apărare; - caracterul drept, legitim al războaielor purtate; - extinderea efortului militar la scara întregii ţări; - în numeroase rânduri luptele de apărare duse de români au fost concepute, din punct de vedere doctrinar, într-un context larg, dunăreanobalcanic, vizând la idee călăuzitoare conducerea efortului militar antiotoman la Dunărea de Jos; - stăruinţa de a realiza un front comun împotriva duşmanilor comuni. Concepţia doctrinară a epocii şi-a dovedit valoarea prin afirmarea plenară a identităţii şi autonomiei statale şi prin limitarea ofensivei otomane, vreme de un secol şi jumătate la dimensiunile ariei balcanice.

78

NOTE

1. „Io Mircea mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor” (23 noiembrie 1406). 2. Vlad Ţepeş în urma înfruntărilor militare a impus lui Mehmed al II-lea să recunoască fiinţa statală a ţărilor române. În tratatul încheiat se stipula: „neamul român va avea slobodă lucrare a legilor făcute de dânsul şi voievozii vor avea dreptul la viaţă şi la moarte asupra supuşilor săi, precum şi acela de a face război sau pace, fără să fie supuşi pentru nici unul din aceste acte la vreo răspundere faţă de Înalta Poartă” (n.n.P.D.). 3. În ahidname-ul (chartă, carte de jurământ, diplomă) acordat lui Ştefan cel Mare către Mehmed II (probabil în ianuarie-februarie 1481) după ce se preciza că principele român a revenit „prieten al prietenilor şi duşman al duşmanilor” Porţii, plătind un haraci majorat, garanta solemn că „nici el, nici avutul său şi nici ţara sa, nu vor fi atacate de mine (sultan), nici de sangeacbeii mei şi nici de ceilalţi supuşi ai mei”. Padişahul se angaja să sprijine principatul românesc est carpatic împotriva oricărui agresor, dovadă contigentul otoman care a luptat în Codrii Cosminului sub comanda lui Ştefan cel Mare. 4. *** Apărarea patriei, a independenţei şi suveranităţii naţionale (Antologie), Bucureşti, 1977, p. 23-24

79

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Diaconescu Emil, Matei Dumitru, Alexandru cel Bun, Editura Militară, Bucureşti, 1979 Constantin Cihodaru, Alexandru cel Bun, Editura Junimea, Iaşi, Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, Editura Militară, 1976 Dogaru Mircea, Dracula. Mit şi realitate istorică, Bucureşti, 1994 Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş, Editura Militară, Bucureşti, 1979 Gheorghe Duzinchevici, Ştefan cel Mare şi epoca sa, Bucureşti, 1973 Col.dr. Al. Gh. Savu, Ştefan cel Mare. Campanii, Editura Militară, Bucureşti, 1982 Papacostea Şerban, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei 1457-1504, Bucureşti, Editura Enciclopedică,, 1990 9. Giurescu Dinu C., Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1974 10. Ştefan S.Gorovei, Muşatinii, Editura Albatros, Bucureşti, 1976 11. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român contemporan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 114-124 12. *** Istoria militară a poporului român. Vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 148254 13. Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuţii la istoria marinei române, I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 49-69 14. George Petre, Ion Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 38-72

80

UNIREA ŢĂRILOR ROMÂNE SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL – CEL MAI STRĂLUCIT ACT POLITIC AL EVULUI MEDIU ROMÂNESC. Dr.Pădureanu Dominuţ 1. SITUAŢIA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ 1.1. SITUAŢIA INTERNĂ - Situaţia internă a poporului român în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,a fost puternic marcată atât de factori externi(amplificarea tendinţelor expansioniste ale otomanilor,habsburgilor şi polonezilor; grava criză prin care a trecut Imperiul otoman,criză care s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române prin agravarea dominaţiei otomane), cât şi de factori interni ( competiţia ocupării tronului,care a generat slăbirea puterii centrale şi o acută instabilitate a domniei;nesocotirea gravă a tradiţiei dinastice interne, introducându-se arbitrariul în numirea domnilor): - semnificativ în acest sens este faptul că între 1551-1593 în Ţara Românească s-au succedat 12 domnii,cu 9 domni;în Moldova s-au succedat 12 domnii cu 10 domni;în Transilvania s-au succedat 6 domnii; - desele schimbări de domni (stimulate de Poartă) s-au datorat grupărilor şi regrupărilor din sânul boierimii (nobilimii) celor trei ţări române în favoarea unuia sau altuia dintre pretendenţi,fiecare “partidă”dorind ca prin succesul candidatului său,să urce treptele superioare ale ierarhiei politice interne; - pentru cucerirea sau apărarea puterii,pretendenţii şi domnii,au făcut apel (uneori)la ajutorul otoman,polon sau habsburgic,ceea ce a atras de fiecare dată intervenţia forţelor militare străine,facilitând astfel amestecul străin în treburile politice interne; - în condiţiile cumpărării tronului de la puterea suzerană şi competiţia ocupării lui,instabilitatea domniei a însemnat în acelaşi timp,sume tot mai mari de bani plătiţi sultanilor şi vizirilor de diferiţi pretendenţi şi domni în funcţiune (pentru a obţine/menţine scaunul domnesc…); - de aceea,în timpul domniei,scopul principal al domnului era de a aduna cât mai mulţi bani,necesari pentru : plata creditorilor;recâştigarea protecţiei Porţii otomane;asigurarea celor trebuincioase după mazilire;acest lucru mărea exploatarea şi suferinţele maselor largi populare,împiedecând dezvoltarea economiei româneşti; - anterior urcării pe tronul Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul,au fost şi cazuri de domni care s-au preocupat de iniţierea unor măsuri menite să ridice Ţările Române din punct de vedere economic,social,cultural şi militar,pentru eliberarea lor de sub împovorătoarea asuprire otomană;(ex.:Ion Vodă cel Viteaz –1572-1574 - ,rezultatul luptelor sale fiind menţinerea statutului Moldovei stabilit prin tratatele anterioare…) 81

- războiaele purtate de Imperiul otoman şi consolidarea acestuia în secolul al XVI-lea în Europa şi Asia,au avut urmări deosebit de grele pentru Ţările Române; - suzeranitatea otomană a atins cel mai înalt grad din întreaga orânduire feudală, prin creşterea haraciului, peşcheşurilor, cumpărarea tronului, obligaţiile de popas pentru oştile şi dregătorii turci, obligaţiile în produse şi muncă,monopolul asupra comerţului ş.a. - în acest cadru,complex şi sinuos,dezvoltarea firească a Ţărilor Române a fost puternic afectată,în primul rând de accentuarea dominaţiei otomane; - ele erau strânse ca într-un cleşte de o centură de paşalâcuri şi raiale care se întindeau de la Buda (1541), pe linia Dunării până la Cetatea Albă, iar de aici ridicându-se la nordul gurilor Dunării până la cetatea Bender Tighina); garnizoanele din aceste raiale şi paşalâcuri aveau misiunea de a întreprinde primele intervenţii când nemulţmirea supuşilor lua proporţii,precum şi de a supraveghea “fidelitatea” domnilor românifaţă de Poartă; - în atari condiţii, imixtiunea otomană în treburile politice interne ale românilor devenise tot mai frecventă dar şi mai apăsătoare, Poarta nerespectând vechile tratate (capitulaţii -ahdname)- care garantau graniţele şi autonomia în schimbul tributului; - domnii români erau confirmaţi de Poartă,tronul cumpărându-se cu sume fără precedent şi în continuă creştere; ex.:Mihnea Turcitul,pentru ocuparea tronului a cheltuit 1.000.000 de galbeni; Petru Cercel, a ocupat tronul Ţării Româneşti,după achitarea sumei de 1.160.000 de galbeni;pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti, între anii 1581-1590 au fost plătiţi Porţii 6.500.000 de galbeni (echivalentul a ½ din valoarea pe care o aveau toate satele Ţării Româneşti la aceea dată…! - a crescut foarte mult şi haraciul : în Ţara Românească - de la 24.000 de galbeni în anul 1542,la 155.000 de galbeni în anul 1593;în Moldova – de la 30-35.000 de galbeni pe la mijlocul secolului al XVI-lea,la 65.000 de galbeni în anul 1593;în Transilvania (devenită Principat autonom sub suzeranitatea Porţii,din 1541,evoluţia haraciului a fost moderată – de la 10.000 la 15.000 de galbeni; - peşcheşurile (darurile) au urmat îndeaproape evoluţia haraciului – s-au triplat în cazul Ţării Româneşti şi a Moldovei,şoi au crescut cu 50% în cazul Transilvaniei; - aceste sume deosebit de mari pentru acele timpuri, grevau grav economia Ţărilor Române,constituind o adevărată calamitate financiară pentru acestea; - obligaţiile cuprinse în capitolul prestaţii în natură şi muncă însemnau cereale,animale,unt,miere,ceară,”furnituri”de război,cărăuşii în timp de război dar şi în timp de pace,lucrul la cetăţi ş.a.; - acestora se adăuga monopolul comercial otoman ,ceea ce echivala,pe de o parte,cu obligaţia domniei de a asigura Porţii cele trebuincioase,iar pe de altă parte,cu dreptul negustorilor otomani de a cutreiera Principatele şi de a aduna grâne şi animale la preţuri abuzive(extrem de reduse),pe care le transportau mai apoi în Imperiul otoman,îndeosebi la Istanbul,pentru satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei otomane; - toate aceste au constituit căi prin care Poarta a secătuit şi sărăcit sistematic economia Ţărilor Române,frânând dezvoltarea firească a acestora;

82

- în preajma ocupării tronului de către Mihai Viteazul,în exercitarea puterii politice au loc importante mutaţii,boierimea autohtonă confruntându-se cu un fapt fără precedent:pătrunderea boierilor greci în funcţiile reprezentative ale statului; - este de remarcat faptul că în ciuda condiţiilor vitrege,a intensificării dominaţiei otomane(Poarta nutrea dorinţa de a le transforma în paşalâcuri…) ş.a.,Ţările Romţâne au reuşit să-şi păstreze identitatea şi autonomia statală – ceea ce a asigurat condiţii pentru o tot mai strânsă împletire a intereselor lor economice, sociale, politice, militare şi culturale, ceea ce a reprezentat o premisă importantă a actului unificator realizat mai apoi de către Mihai Viteazul; - pe plan social - accentuarea dominaţiei otomane,goana boierilor şi clericilor după venituri cât mai mari,au agravat continuu situaţia ţărănimii;în partalel cu legarea ţărănimii de glie, s-a desfăşurat procesul de creare de mari latifundii feudale,rezultate prin înghiţirea şi comasarea micilor proprietăţi, supuse până atunci la mari sarcini fiscale; - obligaţiile ţărănimii fiind atât de mari încât nu mai puteau fi satisfăcute doar de către ţăranii dependenţi,la dări au fost supuşi şi ţăranii liberi (moşneni,răzeşi) ,consecinţa acestei politici concretizându-se în decăderea şi ruinarea ţărănimii libere,respectiv creşterea numărului ţăranilor dependenţi; - aceasta a dus la intensificarea luptei de clasă,manifestată acum,în principal,prin fuga de pe moşii,contracarată de boieri/nobili prin limitarea dreptului de strămutare; - la toate acestea se adauga şi tendinţa înlocuirii elementelor negustoreşti locale,slăbite economic,cu cele levantine,mult mai bogate şi cu o experienţă comercială mult mai bogată; - pe plan militar – prefacerile în plan economic şi social au determinat schimbări şi in acest domeniu (în structura şi dotarea armatei); - oastea cea mare (de ţară) continua să existe dar importanţa ei scade mult faţă de perioada anterioară;cauze – accentuarea procesului de aservire a ţărănimii,a restrâns baza de recrutare;apariţia armelor de foc perfecţionate cerea oameni instruiţi şi antrenaţi special pentru acest tip de armament; - decade din punct de vedere economic şi militar şi instituţia curtenilor,datorită exploatării fiscale; - s-a creat un corp nou (slujitorii),auxiliari ai domniei (proveneau din lumea satelor;benmeficiau de anumite privilegii;aveau un regim fiscal aparte); ei se deosebeau de vechii curteni prin baza socială din care proveneau,precum şi prin modul cum erau legaţi de puterea statală,deoarece nu mai executau servicii la curte,fiind obligaţi doar la prestarea de serviciu anual câte trei luni,restul timpului folosindu-l pentru nevoile lor;erau obligaţi a veni la chemare cu armament şi cal personal,de a participa la revistele anuale de efectiv;ş.a. - caracteristică pentru evoluţia oastei române în această perioadă a fost extinderea corpului de mercenari (datorită extinderii armelor de foc şi creşterii importanţei şi rolului acestora pe câmpurile de luptă); -din toate cele arătate până aici,rezultă că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,îndeosebi în anii care au precedat domnia lui Mihai Viteazul,situaţia Ţărilor Române era foarte grea,depăşirea acesteia impunând venirea la tron a unui domn capabil,energic,hotărât în acţiuni,drept şi cinstit,care să înţeleagă cerinţele epocii şi să acţioneze în concordanţă cu ele;

83

1.2. SITUAŢIA INTERNAŢIONALĂ - în Europa secolului al XVI-lea concomitent cu afirmarea Umanismului şi Renaşterii,au loc mari convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă; - după bătălia de la Mohacs(1526) şi ştergerea Ungariei de harta politică a Europei , în urma transformării ei în paşalâc,se deschisese calea cuceririlor otomane spre centrul Europei şi Dunărea de sus; - în faţa pericolului Papa Clement al VIII-lea a avut iniţiativa înfiinţării unei alianţe “Liga Sfântă”,în a cărei compunere au intrat : Statul Papal,Spania,Austria,Toscana,Mantova şi Ferrara (Anglia şi Polonia manifestându-şi rezerva faţă de politica de cruciadă iniţiată de Papă); - în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,situaţia Ţărilor Române s-a agravat din cauza tendinţelor expansioniste ale celor trei mari duşmani externi – Imeriul otoman,habsburgic şi regatul Poloniei; - Imperiul otoman deşi trecuse printr-o puternică criză după decesul lui Soliman cel Mare (15201566) – când atinsese apogeul,reprezentând cea mai mare forţă militară a Europei acelor vremuri -, deşi suferise înfrângerea de la Lepanto (octombrie 1571,lângă golful Corint-Grecia), din partera Spaniei,Veneţiei şi Papalităţii,avea încă suficiente resurse pentru a domina sud-estul Europei sau a încerca noi cuceriri fiind,în continuare,un adversar de temut; - Imperiul habsburgic împiedecat de Franţa în expansiunea spre vest şi de Polonia în expansiunea spre est,ţi-a îndreptat privirile tot mai insistent spre partea de sud-est a Europei,unde venea în conflict cu Imperiul otoman; - Polonia,îndeosebi după înfăptuirea statului polono-lituanian (1561),urmărea şi ea aceeaşi politică expansionistă; - având în vedere circumstanţele relevate,este clar faptul că Ţările Române se aflau într-o situaţie politică dificilă,că asupra lor planau pericole foarte mari,două imperii şi un regat , hărpăreţe , aveau ochii lacomi aţintiţi asupra lor…;

2. LUPTA ANTIOTOMANĂ CONDUSĂ DE MIHAI VITEAZUL - Mihai Viteazul (n.1558) a urcat pe tronul Ţării Româneşti în septembrie 1593 (ocuparea efectivă a tronului – 11 octombrie) – cu asentimentul sultanului,sprijinit de boieri,de puternica familie a Buzeştilor,de Cantacuzinii de la Constantinopol,bucurându-se şi de sprijinul principelui Transilvaniei,Sigismund Bathory -, într-o situaţie de cumpănă ,într-o conjunctură internaţională complexă,când presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român;noua boierime ridicată în deceniile anterioare,potrivnică atât elementului grecesc cât şi colaborării cu turcii,va constitui un suport al domniei marelui voievod;ascensiunea sa la tron s-a bazat pe această boierime nouă,pe legăturile sale cu boierii olteni,de care îl legau atât relaţiile de rudenie cât şi o serie întreagă de interese ; - în funcţie de forţa potenţială de ameninţare,a fost pus în practică un plan bine întocmit,care îmbina în chip armonios calculul diplomatic (a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianţelor) cu acţiunea militară,rezultatul acestei orientări concretizându-se în redresarea Ţării Româneşti de pe panta pe care intrase,câştigarea independenţei iar mai apoi,apogeul domniei sale,unirea celor trei Ţări Române sub un singur sceptru,cel al marelui voievod;

84

- domnia sa (1593-1601),prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte – dar strâns legate între ele : - a). Lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598); - b). Unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601); - înţelegând din plin nevoia unei ierarhizări logice a obiectivelor care stăteau în faţa ţării sale,el a acordat o atenţie deosebită,mai întâi,luptei împotriva Imperiului otoman,care adusese Ţara Românească într-o situaţie limită,din care nu se mai putea ieşi decât prin lupta armată; - pentru a scăpa ţara de apăsătoarea dominaţie otomană,în anul 1594 Mihai : - în 1594 angajează Ţara Românească alături de Transilvania şi Moldova în coaliţia antiotomană (Liga Sfântă); - la 13 noiembrie 1594 ucide pe toţi creditorii turco-levantini ,lichidând şi oastea otomană (cu un efectiv de 2000 de oameni)staţionată în capitală; - suprimă dregătorii şi negustorii turci răspândiţi prin toată ţara; - ataca trupele otomane din localităţile de la Dunăre, reuşind să elibereze cetăţile Hârşova şi Brăila (1 ianuarie 1595),Giurgiu,Hârşova,Silistra ş.a. - Aron Vodă în Moldova,în înţelegere cu Mihai Viteazul,eliberează cetăţile Chilia,Cetatea Albă,Ismail,Tighina şi Brăila; - ca răspuns la actele celor doi domni români,la Constantinopol se pune la cale pedepsirea lor;în iarna anului 1594-1595 sultanul trimite împotriva lor două grupări – una turcească,de 40.000 de oameni,prin Rusciuk către Bucureşti,şi una tătărească,staţionată până atunci în nordul Serbiei; - Mihai Viteazul nimiceşte la sfârşitul lunii ianuarie 1595 forţele tătăreşti la Putineiu şi Stăneşti şi pe cele turceşti la Şerpăteşti;apoi,urmărindu-i pe turci,trece Dunărea unde sprijinit de bulgari şi de sârbi, pătrunde până la Varna, ajungând în zona munţilor Balcani; - aflat în faţa acestei mari primejdii, sultanul se vede silit să dispună întreruperea operaţiunilor din Ungaria şi concentrarea forţelor împotriva Ţărilor Române, urmărind să le transforme în paşalâcuri; - Mihai îşi dă seama de pericolul în care se afla ţara şi,pentru a-şi asigura ajutorul economic şi militar necesar,încheie la 10/20 mai 1595 un tratat politic de alianţă cu Sigismund Bathory,la Alba Iulia; - unii dintre boierii trimişi la tratative (conduşi de mitropolitul Eftimie),nu s-au arătat loiali lui Mihai Viteazul,depăşindu-şi mandatul şi încălcând grav instrucţiunile primite din partea domnului,subordonând pur şi simplu Ţara Românească principelui Transilvaniei; - tratatul cuprindea în linii esenţiale obligaţia lui Sigismund Bathory de a da ajutor militar lui Mihai,recunoaşterea suzeranităţii acestuia de către Mihai(acesta devenea locţiitor în propria-i ţară,puterea revenind în fapt Sfatului Domnesc,compus din 12 boieri!),scutirea boierilor de orice fel de dări;singurul fapt cu care domnul a fost de acord se referea la dependenţa Bisericii ortodoxe din Transilvania de Mitropolia de la Târgovişte; - aflat în situaţia unei iminente invazii otomane,Mihai Viteazul neputându-şi permite deteriorarea raporturilor sale cu Transilvania,a fost silit de împrejurări să accepte această situaţie...; - Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595): - în faţa marii armate otomane conduse de vestitul Sinan-Paşa,armată care trecuse deja Dunărea în august 1595,Mihai Viteazul cere ajutoare de la aliaţi şi,în primul rând,de la Sigismund Bathory; - cu o armată de 16.000 de oameni şi 12 tunuri,Mihai ,la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly ,a ales ca loc pentru confruntarea cu 85

turcii o zonă mlăştinoasă de pe Valea Neajlovului,la Călugăreni;aici s-a ddesfăşurat memorabila bătălie dintre cele două armate (13/23 august 1595),încheiată cu una dintre cele mai strălucite victorii obţinute de români în luptele împotriva turcilor; - iată ce scria cronicarul turc Mustafa Selaniki în legătură cu această bătălie :”[…] Locul pe unde trebuia să treacă oastea islamică era un loc foarte păduros,mlăştinos şi îngust.De aceea afurisiţii de ghiauri,trăgând foarte mult cu puştile,avangarda oştii islamice s-a îngrămădit spre spate.Astfel,ea a trecut prin foarte mulşte greutăţi şi necazuri şi,în cele din urmă,s-a împrăştiat.Lângă serdarul Sinan-paşa au rămas foarte puţini oameni.Sandgeacdarul oştii islamice a trecut în rândul martirilor…,dar,cu toate acestea,steagul a fost salvat cu mii de greutăţi. Măria sa serdarul s-a împotmolit în mlaştină şi a scăpat cu mare greutate”; - deşi obţinuse victoria,avand în vedere superioaritatea numerică a turcilor,Mihai sa retras cu armata în munţi,în aşteptarea ajutorului din partea aliaţilor;în acest răstimp turcii au ocupat Bucureştiul,Târgoviştea ş.a.,fiind opriţi la Stoieneşti; - lui Mihai îi sosesc în ajutor 20.000 de romîni din Transilvania,plus alţi 800 din Moldova;reuniţi militar,românii resping trupele otomane la Stoieneşti,eliberează cetatea Târgoviştei (5-8 octombrie 1595) şi Bucureştiul (12 octombrie 1595),obţinând apoi o strălucitoare victorie la Giurgiu (15-20 octombrie 1595)1 aruncându-şi duşmanii peste Dunăre,prilej cu care cea mai mare parte a armatei otomane şi-a găsit moartea în apele bătrânului fluviu…;prin această victorie s-a pus capăt dominaţiei otomane cel puţin pentru o vreme; - pierderile umane şi materiale suferite pe durata acestei campanii grele şi pustiitoare, distrugerile provocate de ocupaţia otomană, aduseseră ţara în pragul prăbuşirii,visteria fiind aproape goală;pentru evitarea unei crize de proporţii,domnul punea în aplicare aşezământul sau legătura lui Mihai – care stabilea că ţăranii rămâneau pe moşiile pe care se aflau,dreptul de strămutare existent până atunci fiind anulat (“care pe unde va fi acolo să fie rumân veşnic,unde se va afla”);prin acest act Mihai a servit interesele boierimii,urmărind,concomitent,întărirea puterii centrale,asigurarea de venituri boierimii şi domniei în vederea susţinerii politicii de independenţă;din perspectiva timpului,se poate aprecia că măsura a avut mai mult un caracter fiscal, decât unul social; - independenţa dobândită cu atâta greutate, trebuia consolidată, - în anul următor,1596,Mihai continua lupta antiotomană la sud de Dunăre; - vîzând că “Liga Sfântă” nu face un efort antiotoman continuu,nemulţumit şi de inconsecvenţa politică manifestată de Sigismund Bathory,Mihai s-a văzut silit să încheie în octombrie 1598 pace cu turcii (în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului,Poarta recunoştea domnia pe viaţă a domnului român);încheierea acesteia a contribuit la consolidarea în plan internaţional a poziţiilor Ţării Româneşti,în timp ce în plan intern i-a dat domnului răgazul şi 1

Mustafa Selaniki, cronicar turc, scria următoarele:”Oastea islamică luptându-se cu ghiaurii cei nenorociţi,a avut foarte multe pierderi,iar cetatea Giurgiului,care de peste un veac era ţinut musulmanfiind bătută timp de două zile de afurisiţii necredincioşi,a fost luată prin luptă şi lovituri în văzul serdarului”. 86

-

posibilitatea de a se ocupa atât de consolidarea domniei,cât şi de lărgirea alianţelor politice; în paralel ,Mihai s-a orientat şi spre Habsburgi,încheind cu ei un tratat la Mănăstirea Dealu (30 mai/9 iunie 1598),orientat împotriva turcilor; prin această dublă suzeranitate,otomană şi habsburgică,Mihai s-a emancipat practic de consecinţele tratatului din 20 mai 1595, de la Alba Iulia; acesta a fost contextul în care a început cea de-a doua parte a domniei marelui voievod Mihai,în care acesta va realiza marele deziderat al românilor – unirea politică a celor trei ţări române;

3. UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE – CEL MAI STRĂLUCIT ACT AL EVULUI MEDIU ROMÂNESC. - în perioada care a urmat,situaţia Ţării Româneşti, s-a agravat foarte mult : - regele Poloniei a instalat pe tronul Moldovei în locul lui Ştefan Răzvan,pe Ieremia Movilă,ataşat politicii polonilor; - la conducerea Transilvaniei,datorită ezitărilor şi renunţării la tron a lui Sigismund Bathory, a ajuns( cu prilejul Dietaei de la Mediaş,din 29 martie 1599) vărul său, cardinalul Andrei Bathory, un om ataşat politicii polonilor (protectorii lui),”gata să-şi arunce pălăria de cardinal pentru coroana principatului”2;din dorinţa de a întreţine relaţii paşnice cu Poarta,a mers până acolo încât a trimis chiar o scrisoare de supunere faţă de sultan…; - cei doi au început să exercite presiuni asupra lui Mihai : Ieremia Movilă (toamna 1599) şi cancelarul Zamoisky, îi cereau să părăsească tronul Ţării Româneşti în favoarea lui Simion Movilă;Andrei Bathory, la rândul său, îi cerea să înceteze lupta împotriva turcilor şi să-i cedeze ţara…; - destrămarea vechii alianţe antiotomane,pericolul în care se afla propriul tron,au făcut ca Mihai Viteazul să se trezească “înconjurat de duşmani din toate părţile,iar Ţara Românească era ca pierdută,fiindcă nu i se putea da ajutor de nicăieri”; 3 aceste realităţi l-au determinat pe marele Voievod Mihai să adopte “planul dacic”,foarte îndrăzneţ dar nu lipsit de pericole,de a uni cele trei ţări române; 3.1.UNIREA TRANSILVANIEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ - după o bună organizare a oastei ;Mihai Viteazul a declanşat intrarea în Transilvaniei (prima coloană,condusă de domn a trecut în Transilvania pe la pasul Buzăului –14 octombrie 1599 -,pătrunzând în Braşov;a doua coloană,condusă de fraţii Buzeşti şi banul Udrea,a pătruns în Transilvania pe la Turnul Roşu;cele două armate au făcut joncţiunea la Tălmaciu,lângă Sibiu,însumând 20.000 de oameni);

2 3

Col.Victor Atanasiu,Mihai Viteazul,campanii,Bucureşti,1972,p.197. Eudoxiu de Hurmuzaki,Documente privitoare la istoria românilor,Bucureşti,1877-1942.Vol.XII,p.437. 87

- la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599) a avut loc bătălia decisivă împotriva lui Andrei Bathory,încheiată cu o strălucită victorie de partea lui Mihai;bătălia de la Şelimbăr4a reprezentat una dintre cele mai importante bătălii ale evului mediu românesc,nu atât prin concepţia acţiunii şi desfăşurarea luptei,cât mai ales prin urmările sale pe plan politic; - la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intra victorios în Alba Iulia ;aici a convocat Dieta,prilej cu care a luat o serie de măsuri menite să consolideze unirea celor două ţări române– a subordonat Dieta politicii domneşti;a introdus boieri munteni în Consiliul Principatului;Teodosie Rudeanu a fost numit logofăt pentru ambele ţări;a numit în cetăţile Transilvaniei căpitani dintre oamenii lui de încredere;a dat porunci în limba română;a făcut danii pe seama nobilimii române;a obligat Dieta să acorde drept de păşunat satelor româneşti şi scutire de robotă preoţilor români;s-a cristalizat ideea considerării religiei ortodoxe ca religie receptă şi a aşezat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei la Alba Iulia; 3.2. UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI TRANSILVANIA - atingerea obiectivelor care vizau Moldova,presupunea înlăturarea de pe tronul Moldovei a lui Ieremia Movilă-supus polonilor,tributar otomanilor şi duşman al lui Mihai; - organizarea oastei în vederea intrării în Moldova;o armată condusă de Mihai a trecut prin pasul Oituz,înaintând pe Trotuş,iar o alta prin pasul Rodna,sub conducerea lui Baba Novac;din sud,din Ţara Românească,înainta oastea condusă de Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai; -principalele acţiuni desfăşurate împotriva grupărilor poloneze (Suceava,Verbia,Cetatea Hotinului ş.a.);oştile moldovene au trecut de partea gloriosului domn,uşurându-i biruinţa; - în mai 1600 Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă,un fidel al lui Sigismund al III-lea regele Poloniei,realizând unirea celor trei ţări române;într-un document emis la Iaşi,la 27 mai 1600 se intitula:”Io Mihai Voievod,din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”5; - a luat măsuri pentru consolidarea unirii : a adoptat aceeaşi stemă;a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia; a acordat unele înlesniri preoţilor şi iobagilor români;a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop;ş.a. - opera politică a lui Mihai a fost realizată într-un context internaţional deosebit de complex, interesele marilor puteri vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările radicale petrecute în Ţările Române;formarea unui stat român puternic nu era pe placul habsburgilor,polonilor şi otomanilor,fiecare urmărind să stăpânească Ţările Române;la rândul ei,nobilimea transilvăneană submina realizările lui Mihai,văzându-şi ameninţate privilegiile sociale şi politice; 3.3. PIERDEREA TRANSILVANIEI - habsburgii îşi vedeau ameninţate foarte serios planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera lor de influenţă; - nobilimea maghiară era nemulţumită de măsurile luate de către Mihai Viteazul în Transilvanie (îndeosebi de cele privind fiscalitatea şi creşterea rolului românilor în viaţa politică şi religioasă); 4

Vezi pe larg:Col.®prof.univ.dr.Nicolae Ciobanu,Bătălia de la Şelimbăr.18/28 octombrie 1599,în:”Revista de istorie militară”,Bucureşti,5 (57),1999,p.53-56. 5 Vezi şi: Constantin C.Giurescu,Dinu C.Giurescu,Istoria românilor.Vol.2,Bucureşti,1976,p.357. 88

- reântoarcerea lui Mihai în Transilvania şi convocarea Dietei;refuzul nobilimii de a participa la lucrările acesteia; - întrunirea nobilimii la Turda sub conducerea lui Ştefan Csaki; înţelegerea acestora cu generalul imperial Gheorghe Basta împotriva lui Mihai Viteazul; - lupta de la Mirăslău (lângă Aiud) şi înfrângerea lui Mihai la 18/28 septembrie 1600, a echivalat cu pierderea Transilvaniei…; înfrânt,el se retrage spre Făgăraş. 3.4. PIERDEREA MOLDOVEI ŞI A TĂRII ROMÂNEŞTI - simultan cu răzvrătirea nobilimii din Transilvania,polonii (care nu puteau accepta ideea pierderii controlului lor asupra Moldovei) pătrund în această ţară,instalându-l ca domn pe Ieremia Movilă,continuându-şi apoi drumul spre Ţara Românească pentru a-l înscăuna pe Simion Movilă; - Mihai trece în grabă munţii,cu intenţia de a impiedeca acţiunea polonezilor;mica sa oaste este înfrântă mai întâi la Năieni şi Ceptura (11-13 octombrie 1600),apoi la Bucov (20 octombrie 1600) şi Curtea de Argeş (25 noiembrie 1600);Simion Movilă,fratele domnului Moldovei,era instalat ca domn al Ţării Româneşti; - înfrânt, Mihai Viteazul a luat drumul pribegiei, îndreaptându-se spre Viena,nădăjduind în sprijinul impăratului Rudolf al II-lea; 3.5. ULTIMELE EFORTURI FĂCUTE DE MIHAI VITEAZUL ÎN SPRIJINUL INDEPENDENŢEI ŞI UNITĂŢII ŢĂRILOR ROMÂNRE - în timp ce se afla la Viena şi Praga,nobilimea din Transilvania s-a răzvrătit împotriva reprezentanţilor împăratului,readucându-l pe tron pe Sigismund Bathory, săvârşind, în acelaşi timp, numeroase represiuni împotriva oamenilor lui Mihai Viteazul (Baba Novac era ars pe rug la Cluj…); - în Ţara Românească,boierii credincioşi lui Mihai Viteazul – în frunte cu fraţii Buzeşti – reuşesc (vara anului 1601) să-l alunge de pe tron pe Simion Movilă şi odată cu el şi oastea poloneză; - încurajat de cele întâmplate în Ţara Românească,Mihai Viteazul îşi calcă pe inimă şi acceptă colaborarea cu Basta, cerută de împărat Rudolf al II-lea în vederea supunerii Transilvaniei; - are loc lupta de la Guruslău (3 august 1601) – în apropierea Zalăului -,în care Mihai îl învinge pe Sigismund Bathory ; - alungarea lui Simion Movilă din Ţara Românească şi înfrângerea princepelui transilvan,deschidea larg perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul; - împăratul Rudolf al II-lea nu putea accepta o atare perspectivă punând la cale lichidarea fizică a marelui domn; - în dimineaţa zilei de 9/19 august 1601,pe câmpia de lângă Turda, Mihai Viteazul era ucis mişeleşte de către valonii generalului imperial Gheorghe Basta6…;unul dintre căpitanii săi a reuşit să ia capul viteazului domn român, pe care Radu Buzescu îl va înmormânta 6

Iată ce scrie despre acest moment Letopiseţul Cantacuzinesc:”[…]Iar când fu într-o dimineaţă,văzu Mihai vodă oastea nemţească viind către cortul lui,unii călări,alţii pedeştri,şi socoti Mihai vodă că acestea sunt ajutor lui şi nimica de dânşii nu se temea.Iar ei,procleţii[blestemaţii] nu au fost ajutor,ci vrăjmaşi.Şi dacă văzu că sosesc,eşi Mihai vodă din cortu-său înaintea lor vesel şi le zise:Bine aţi venit,vitejilor.Iar ei să repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice,cu săbiile scoase.Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă,iar altul degrab îi tăie capul.Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci,pentru că nu ştiuse,nici să imprilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează.ŞiI rămase trupul gol în pulbere aruncat,că aşa au lucrat pizma dinceputul lumii”. 89

la Mînăstirea Dealu de lîngă Târgovişte, loc unde se află şi astăzi…;pe lespedea mormântului său se află înscrise următoarele cuvinte :”Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail,marele voievod ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”.Cinstitul trup zace în Câmpia Turdei…7

4. INSEMNĂTATEA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL - Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei noastre din toate timpurile; - militar înzestrat cu calităţi excepţionale,a fost totodată şi un diplomat de talie europeană,care a ştiut să aprecieze la justa valoare atât situaţia prin care trecea ţara,cât şi conjunctura internaţională; - soluţiile sale dovedesc ataşament pentru ideea de apărare a civilizaţiei euuropene,pe care o şi exprimă,continuând o tradiţie a istoriei româneşti;în acest sens,nu numai că s-a integrat Ligii Creştine,dar a asociat ţelurilor acesteia elementul eliberării popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană,cu gândul la independenţa acestora; - scurta domnie a marelui voievod Mihai Viteazul (1593-1601),prin toate înfăptuirile care ţin de ea,are cu certitudine importanţa unei epoci :s-au înfăptuit doua mari aspiraţii, seculare,ale poporului român – câştigarea independenţei şi unirea politică a tuturor teritoriilor locuite de români; - opera politică de la 1599-1600 s-a spulberat în condiţiile vitrege ale dispariţiei autorului ei,dar ea a rămas ca un far călăuzitor al generaţiilor care au urmat,în lupta pentru refacerea ei; - Mihai Viteazul prin faptele şi realizările sale istorice, a aprins o “făclie” care va lumina toate secolele de după el,nici un român nemaigândind după aceea la independenţa şi unitatea naţională,fără raportarea la faptele ilustrului voievod; - în acest sens,marele istoric Nicolae Iorga scria:”De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitatemfără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii”; - opiniile externe privind personalitatea şi faptele marelui domn român au fost numeroase, dintre acestea noi menţionând următoarele : a). E.Lassota, trimisul imperial care se ocupa cu plata mercenarilor afirma că Mihai”este un domn cu inima deschisă, viteaz, fără şovăire, doritor de ispravă şi care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic”; b).într-o informaţie contemporană din 1600, apare următoarea referire la marele domn:”merită să fie slăvit ca unul din cei mai viteji, puternici, valoroşi şi înţelepţi principi ce trăiesc azi. Putem nădăjdui că va duce la culme gloria sa cu noi lupte, împotriva tiraniei turcilor şi că va contribui el,cel dintâi,la alungarea lor din Europa” c).cronicarul Baltazar Walter Silezianul (în lucrarea:”Scurtă şi adevărata descriere a faptelor săvârşite de deIo Mihai,Domnul Ţării Româneşti”,apărută la Gorlitz,în anul 1599), impresionat de puternica personalitate şi faptele voievodului, scria despre acesta următoarele:”…un bărbat vestit şi ales prin naştere, cât şi prin statura lui mândră. De asemenea era vrednic de lauda cea mai mare prin virtuţile cele mai alese, prin marea sa evlavie către Dumnezeu, prin iubirea de ţară, prin bunăvoinţa faţă de de cei deopotrivă cu el, în sfârşit faţă de toţi, prin dreptate, adevăr, statornicie, mărinimie şi deprinderea altor virtuţi de acest fel. Pe lângă acestea, era drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale sufletului lui nobil cu 7

Vezi pe larg:Col.®dr.Florian Tucă,Col.®dr.Cristache Gheorghe,Piatra tombală a lui Mihai Viteazul,în:”Revista de istorie militară”,Bucureşti,4-5(32-33),1995,p.85-86. 90

adevărat, pornit chiar prin firea sa să săvârşească isprăvi grele,ca şi prin cuvântul său,care,de câte ori era nevoie şi chiar fără pregătire dinainte,îi ieşea din gură blând şi înţelept”; d). Edward Barton, agent englez la Istanbul,7 noiembrie 1595:”Este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie eternă,întrucât ceea ce nu au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi principi a izbutit un Mihai, cel mai neânsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştile marelui Sultan”;

BIBLIOGRAFIE (selectivă) 1. Atanasiu Victor, col.,Mihai Viteazul.Campanii,Bucureşti,1972; 2. Bălcescu Nicolae, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, Bucureşti,1970; 3. Ciobanu Nicolae, colonel ®, prof.univ.dr.,Bătălia de la Şelimbăr, în:”Revista de istorie militară”, Bucureşti,5 (57),1999, p.53-56; 4. Iorga Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul.Vol.I-II, Bucureşti, 1979; 5. *** Istoria militară a poporului roman.Vol.III,Bucureşti,1987 (capitolul aferent). 6. *** Istoria Ţării Româneşti 1290-1690.Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucureşti,1960; 7. Marin George,Colonel,Baba Novac,Editura Militară,Bucureşti,1975; 8. *** Mihai Viteazul în conştiinţa europeană.Vol.1-5,Bucureşti,1982,1983,1984,1986 şi 1990; 9. Panaitescu P.P.,Mihai Viteazul,Bucureşti,1936; 10. Pascu Ştefan, Mihai Viteazul.Unirea şi centralizarea ţărilor române, Bucureşti,1973; 11. Tucă Florian,colonel ® dr.,Cristache Gheorghe,colonel ® dr.,Piatra tombală a lui MihaiViteazul, în:”Revista de istorie militară”, Bucureşti, 4-5(32-33),1995, p.85-86.

91

ROMÂNII ÎN VÂLTOAREA UNOR VEACURI FRĂMÂNTATE. SECOLELE XVI-XIX, CADRU CONTRADICTORIU DE PROGRES ŞI AL INTEGRITĂŢII TERITORIALE, DE LA RADU ŞERBAN LA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU Dr. Marian Sârbu 1. EORTUL POLITIC, DIPLOMATIC ŞI MILITAR AL ŢĂRILOR ROMÂNE PENTRU APĂRAREA FIINŢEI STATALE, AUTONOIMIEI ŞI INTEGRITĂŢII TERITOARIALE După domnia strălucitoare a lui Mihai Viteazul, ideea reconstituirii vechii Dacii şi a unităţii ţărilor române în hotarele lor fireşti, a dominat cu mai multă intensitate viaţa politică românească.1 În faţa politicii ofensive permanente a Imperiului Otoman, care găsea o Europă dezbinată, măcinată de luptele feudale interne, domnitorii români au intensificat lupta pentru a crea un front comun al ţărilor româneşti. Ca o caracteristică dominantă a politicii externe româneşti în perioada medievală, a fost aceea de încheiere a unor tratate de bună vecinătate şi alianţă, în scopul cooperării în cazul confruntărilor militare cu otomanii. Aderarea la coaliţiile antiotomane europene a domnitorilor români s-a făcut din proprie iniţiativă dar şi la solicitarea celor care le formau. La începutul secolului al XVII-lea, colaborarea dintre ţările române se accentuează, experienţe istorică demonstrând necesitatea conjugării eforturilor dintre cele trei provincii. Astfel, domnitorul Radu Şerban (1601-1611), unul din continuatorii politicii lui Mihai Viteazul, a încheiat tratate, în condiţii de deplină egalitate, cu principii Transilvaniei Ştefan Bacsay ( 1605), Sigismund Rakoczi (1608).2 La nici unul din moştenitorii idealului politic de unitate al lui Mihai Viteazul, influenţa personalităţii marelui voievod nu a fost atât de puternică ca la Gabriel Bethlen. Ca general al principelui Gabriel Bathory, el a sprijinit acţiunile acestuia în scopul întăririi unităţii economice şi politice a Transilvaniei, Tării Româneşti şi Moldovei. Nereuşindu-i planurile de a ajunge rege al Boemiei mai întâi, al Ungariei apoi, prin extinderea stăpânirii sale şi asupra Ungariei ocupată de habsburgici, Bethlen nutrea gândul unirii celor trei ţări române într-un singur stat, de a creea un regat al Daciei, de confesiune protestantă. În vederea realizării acestui proiect, Bethlen a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol, Ciril Lukaris, pentru convertirea românilor la protestantism. O aplecare şi mai mare o are Gabriel Bethlen faţă de masele populare în politica sa culturală. Socotind că activitatea de culturalizare constituie un sprijin pentru putere, hotărăşte ca ţăranii să frecventeze şcoala inferioară pentru a ajunge preoţi, învăţători şi dieci. Pentru copii nobililor şi ai orăşenilor bogaţi înfiinţează o Academie de confesiune protestantă la Alba Iulia, în 1622. 1 2

Nicolae, Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român, Bucureşti, 1901, p. 16; Georg, Kvans, Cronica Transilvaniei, 1608-1665, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p.11-13;

92

Deceniile care au urmat, mai ales în perioada domniilor lui Matei Basarab, Gheorghe Rakoczi şi Vasile Lupu, au fost marcate de noi iniţiative în domeniul relaţiilor dintre cele trei ţări române în vederea luptei comune împotriva Porţii. Atitudinea antiotomană a lui Matei Basarab rezultă şi din faptul că a adus de la Viena, la mănăstirea Comana, rămăşiţele pământeşti ale lui Radu Şerban şi ale ginerelui său, Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul. În anii 1658-1659, au avut loc noi acţiuni pentru refacerea unităţii politice şi militare ale celor trei ţări române. Iniţiativa a venit din partea domnitorului muntean Mihnea al III lea (16181659).3 Domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino ( 1678-1688) a continuat opera înaintaşilor săi, apărând interesele românilor din cele trei ţări. Astfel, în contextul derulării evenimentelor privind asediul Vienei în anul 1683, el a dus acţiuni antiotomane eficiente. Împreună cu celelalte ţări române a participat conform tratatelor de alianţă cu 40.000 de ostaşi munteni, 2.000 moldoveni şi 6.000 transilvăneni la asedierea Vienei.4 Politica dusă de domnitorii ţărilor române în timpul lui Şerban Cantacuzino, Mihail Apafi şi Constantin Cantemir, a fost continuată de Constantin Brâncoveanul şi Dimitrie Cantemir. Înţelegerea pe care o avea Dimitrie Cantemir asupra legăturilor dintre Ţara Românească şi Moldova rezultă şi din pecetea personală a voievodului, păstrată pe sigiliul inelar, pe care se văd îmbinate stemele Ţării Româneşti şi a Moldovei, făcându-ne să ne gândim la ideile fundamentale care străbat cunoscuta lucrare a domnitorului Hronicul vechimii a româno-moldo- vlahilor. Profilul spiritual al poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic a constituit un adevărat liant unificator în toate timpurile: aceleaşi datini, obiceiuri, credinţă religioasă, limbă, cultură.5 Unirea de la 1600 a reconstituit cadrul naţional etnic al poporului român, corespunzător vetrei sale strămoşeşti. Ea a întărit conştiinţa originii comune, de sine stătătoare a poporului român. Noţiunea de neam românesc se întâlneşte în cele 18 tipărituri dintre 1639-1656 de 20 de ori, iar în 30 de tipărituri apărute între anii 1673-1699, de 74 de ori. Istoriografia românească este reprezentativă şi în secolul XVII. În Moldova, cea dintâi scriere istorică în limba română este Letopiseţul Ţării Moldovei, al marelui vornic Grigore Ureche, care afirmă: românii, câţi se află locuitori şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag. 6 Opera cronicarului Grigore Ureche a fost continuată de marele logofăt Miron Costin (1633-1611), care în lucrarea Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, continuat istoria Moldovei până în anul 1691. În scrierea De neamul moldovenilor, el arată că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania toţi de un neam sunt. Pentru a dovedi originea română comună a neamului românesc, Miron Costin a recurs la argumente folclorice, lingvistice, etnografice, ceea ce măreşte ponderea ştiinţifică a afirmaţiilor sale.7 Cel care a dat istoriografiei Ţării Româneşti o operă de valoare este stolnicul Constantin Cantacuzino. Studiile efectuate de acesta la Padova i-au lărgit orizontul de informaţie. Istoria

3

Vlad, Matei, Voievozi români sub semnul marelui ideal ,1979, p. 14-17; D., Onciul, Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale, în Revista istorică., 1979, p.146; 4 Nicolae, Iorga, Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, p. 126; 5 Mircea, Muşat, Ion, Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 171; 6 Grigore, Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. a II a, P.,P., Panaitescu, Bucureşti, 1958, p.134; 7 Miron, Costin, Opere, Ed. P.,P., Panaitescu, Bucureşti, 1957,p. 207;

93

Ţării Româneşti, operă rămasă neterminată începe cu cele mai vechi ştiri despre daci şi îşi întrerupe demersul la venirea hunilor în Câmpia Panonică. Ideile fundamentale ale lucrării sunt originea latină şi unitatea românilor. Aceluiaşi învăţat i se datorează şi o hartă a Ţării Româneşti, tipărită la Padova în 1700, cu informaţii referitoare la aşezările, mănăstirile, diviziunile administrative.8 Unul dintre cei mai reprezentativi cărturari români din evul mediu rămâne fără îndoială Dimitrie Cantemir. Devenit membru al Academiei din Berlin în 1714, datorită consistenţei operei sale, el a scris la cererea acestui forum, lucrarea Descriptio Moldavie, o amplă monografie de prezentare a geografiei, structurii sociale, instituţiilor, etnografiei şi culturii statului feudal Moldova. El a fost partizanul domniei autoritare şi al luptei antiotomane. În cercetarea originilor poporului român, Cantemir a dat dovadă de o erudiţie fără precedent. În Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, arată că Ţara Românească ( în sensul de Dacia), s-a împărţit în Moldova, Muntenia şi Ardealul, dovedind astfel concepţia sa despre o ţară românească unitară şi un teritoriu comun al neamului românesc. Tipografiile au jucat şi ele un rol deosebit în viaţa noastră istorică şi culturală. Numărul lor a crescut în timpul domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanul. Pe de altă parte, această realitate a unităţii românilor de pe întreg teritoriul fostei Dacii, au consemnat-o şi cărturarii umanişti europeni, printre care îi putem enumera pe: Flavio Bionda, Enea Silvio Piccolomini ( Papa Pius al II lea), Poggiuo Bracciolini, Rafaelo Maftei, Nicolaus Olahus, Antonio Bonfini (secretarul regelui Matei Corvin al Ungariei), etc. După oprirea ultimului val al înaintării otomane spre centrul Europei, prin eşecul asediului Vienei, aceştia se retrag, intrând în concurenţă cu noile forţe cere se ridicaseră, Rusia (datorită în mare parte domniei lui Petru cel Mare) şi Imperiul Habsburgic . Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII lea, ţările române au ajuns deci la interferenţa intereselor militare, politice, ale marilor imperii, Imperiul Otoman, aflat în declin, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic. În această situaţie, Poarta a încercat de multe ori să depăşească greutăţile militare, politice şi îndeosebi economice pe seama poporului român, încălcând stipulaţiile înscrise în Capitulaţii, ajungându-se până la cedarea de teritorii. Haraciul, alături de celelalte obligaţii şi contribuţii a fost în continuă creştere, situaţia ţărilor române fiind agravată de confruntările armate dintre cele trei puteri. O caracteristică a secolului al XVIII lea a fost accentuarea colaborării politice şi militare a celor trei principate, consemnată de altfel şi în scris, în mai multe tratate, toate având menirea de a consolida poziţia faţă de ţările vecine. Acelaşi ţel a fost urmărit şi prin negocieri diplomatice, astfel, solii voievodului Matei Basarab a stabilit contacte diplomatice confidenţiale cu guvernul imperial de la Viena, cu ambasadorul Franţei la Istambul, cu Veneţia.9 Demn de remarcat este faptul că la sfârşitul secolului al XVIII lea şi în secolul următor, când politica Europei era dominată de clarviziunea unor conducători iluştri precum Petru cel Mare, Iosif I de Hamburg, August al II lea Saski, Frederich I, Carol al XII lea; în ţările române în aceeaşi perioadă s-au remarcat înţelepciunea lui Constantin Brâncoveanu şi acţiunile diplomatice ale voievodului cărturar Dimitrie Cantemir. În politica promovată de domnitorii ţărilor române a răzbătut şi ideea unirii celor trei principate.

8

Constantin, Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Editura M. Grigorian, Bucureşti, 1961, passim; vezi şi Radu, Ştefan, Ciobanu, Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982; 9 A.,D.,Xenopol, Istoria românilor, vol.IX, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p.270-286;

94

Putem concluziona că în decursul perioadei abordate, poporul român a trebuit să facă mari sacrificii materiale şi umane ingerinţelor imperiilor străine, rapturilor teritoriale, distrugerilor şi jafurilor provocate. Începând din secolul al XIV lea, valorile luate poporului român de puterile străine pot fi, în parte, urmărite pe bază documentară. Astfel, spre pildă din anul 1393 şi până în anul 1877, analiza evoluţiei tributului, pune cu pregnanţă în evidenţă marile cantităţi de aur şi produse care au fost scoase din ţară, în total cele trei ţări române plătind Imperiului Otoman suma de 1.066.305.780 lei aur ceea ce echivala cu 341.121 kg. aur.10 La aceste aspecte trebuie adăugat faptul că din 1417, Dobrogea a fost ocupată de Imperiul Otoman, ocupaţie ce durează până în anul 1878, iar o serie de oraşe importante de pe malul românesc al Dunării (Giurgiu, Turnu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă), au fost transformate de otomani în raiale şi paşalâcuri.11 Imperiul Habsburgic, ocupând Transilvania (1687-1918), Banatul (1718-1918), Oltenia (1718-1739) şi Bucovina (1775-1918), a scos din ţară prin impozite, contribuţii militare în bani, roduse, lucrri de construcţii, este 2.450.000.000 lei aur, ceea ce reprezenta 875.500 kg. aur.

2. ILUMINISMUL ŞI MIŞCAREA DE EMANICIPARE NAŢIONALĂ DIN SEC.XVIII În procesul destrămării orânduirii feudale, al apariţiei şi dezvoltării relaţiilor capitaliste, elementele de unitate materială şi spirituală, de limbă şi cultură, de unitate etnică şi a conştiinţei de neam, de aspiraţii şi idealuri comune au fost stimulate de progresul economic, de nevoia obiectivă a lărgirii şi asigurării unei pieţe comune. Demn de reţinut este faptul că mulţi dintre domnitorii Principatelor Dunărene din această perioadă au domnit pe rând, unii chiar de mai multe ori, atât în Moldova cât şi în Valahia, facilitând pe această cale unificarea legăturilor din diferite domenii dintre românii din cele două principate. Tocmai de aceea, în această perioadă, în câmpul diplomaţiei europene, s-au vehiculat o seamă de proiecte de refacere a vechiului Regat Dacic. Realitatea unităţii românilor de pe întreg teritoriul Daciei străbune au consemnat-o deopotrivă toţi cărturarii umanişti europeni: Flavio Biondo, Enea Sylvio Piccolomini, Poggio Bracciolini, Rafaello Maftei, Nicolaus Olahus, Antonio Bonfini ş.a. În secolul al XVIII lea, lupta românilor transilvăneni pentru drepturi politice şi naţionale a căpătat un caracter tot mai pronunţat. Deschizător de drumuri a fost episcopul Inochentie Micu (1692-1768), care a pornit pe firul promisiunilor Diplomei Leopoldine, legate de unirea religioasă, în special de la diploma a doua, cea contestată de Dietă. El a stabilit obiectivele luptei potrivit cu nevoile proprii ale întregului popor, făcând ca în programul său să primeze elementul naţional faţă de cel confesional.12 Revendicarea fundamentală a recunoaşterii politice se concretizează apoi într-un larg eventai de solicitări în favoarea categoriilor sociale româneşti: - egalitatea în drepturi a clerului românesc cu clerul celorlalte religii; - pentru promovarea unei intelectualităţi româneşti, episcopul solicita şcoli superioare proprii; 10

Mircea, Muşat, Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei, în Anale de istorie, nr.3/1978, p. 16-47; Ibidem, p. 38; 12 D., Prodan, Suplex Libellus Valachorum, Ed. a II a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.136; 11

95

-

primirea în funcţii a românilor care aveau pregătirea necesară; respectarea drepturilor nobilimii române şi ridicarea ei în funcţiile conducătoare ale unor jurisdicţii ca Făgăraş, Chioar, Hunedoara; - pentru orăşenii români se revendica dreptul la învăţătură şi practicarea meseriilor, intrarea în bresle, reprezentare dietală; - pentru ţărănime: ştergerea iobăgiei, reducerea sarcinilor feudale, dreptul iobagilor de a învăţa meserii, ridicarea nivelului cultural prin promovarea şcolilor săteşti.13 Îndoita supunere a ţărănimii a avut drept răspuns intensificarea luptei care a îmbrăcat diferite forme: - împotrivirea obştească a satelor din Munţii Apuseni; - întocmirea de jalbe, delegaţii trimise la dregătorii locali, la gubernii, la Curtea de la Viena; - ascunderea vitelor; - fuga ţăranilor în codrii, unde se constituiau în cete de haiduci; - răzvrătiri locale; - ciocniri cu armata; - răscoale. În revolta de la 24 mai 1782 de la Câmpeni, Horea apare ca un conducător ascultat de moţi, hotărâţi să înfrunte nedreptăţile prin lupta deschisă. Programul răsculaţilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan prevedea: - desfiinţarea nobilimii; - fiecare nobil să trăiască din slujba îndeplinită şi să plătească impozite; - pământurile nobililor să fie împărţite; Această mişcare a poporului din 1784 a urmărit pe lângă emaniciparea ţărănimii române şi emaniciparea naţională a românilor, unii conducători, îndeosebi Horea, gândindu-se chiar la unirea Transilvaniei cu Principatele Române.14 Momentul culminant al luptei naţional-politice de la sfârşitul secolului al XVIII lea l-a reprezentat fără îndoială Memoriul din martie 1791, Supplex Libellus, care cuprinde într-o amplă sinteză cererile formulate între 1728-1751 de Inochentie Micu Clain precum şi cele care au urmat. A fost redactat de Iosif Meheri, înalt funcţionar la cancelaria aulică transilvană, cu colaborarea celor mai de seamă învăţaţi români ai timpului: Samuil Micu, Ioan Piuariu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu. Obiectivul fundamental al memoriului era revendicarea obţinerii străvechilor drepturi (pristina jura) de care fusese despuiată naţiunea română. El a fost respins de nobilii feudali cu motivaţia că recunoaşterea unei naţiuni putea să răstoarne sistemul constituţional al Principatului. În a doua jumătate a secolului al XVIII lea, perioadă care coincide cu începuturile capitalismului în ţările române şi cu pătrunderea ideilor iluministe în Apus, mişcarea istoriografică românească se manifestă cu mai multă vigoare în Transilvania, luând caracter politic. Opera filologică, istorică şi literară a Şcolii Ardelene a avut un rol major nu numai în afirmarea ncultural-naţională a românilor din Transilvania ci şi în pregătirea ideoligică a întregii mişcări naţionale româneşti. Combătând tezele tendenţioniste ale unor istorici străini precum Sulzer, Eder, Engel, care negau continuitatea poporului român în Dacia, iluminiştii Şcolii

13 14

Ibidem, Răscoala lui Horea, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 182-190; Ibidem, p. 192;

96

Ardelene au desfăşurat o neobosită activitate ştiinţifică, reuşind să fundamenteze în elementele sale principale, ideologia mişcării naţionale româneşti.

3.ORGANIZAREA ŞI EVOLUŢIA ORGANISMULUI MILITAR ÎN SECOLELE XVII-XVIII. SITUAŢIA MARINEI MILITARE. În secolul al XVII lea, cu toate condiţiile vitrege pentru ţările române, decurgând din dominaţia Porţii, a numeroaselor războaie duse de cele trei imperii, marina română cunoaşte noi momente de afirmare. În 1603, Radu Şerban Basarab, a trecut Dunărea în Dobrogea cu un corp de oaste, pentru a acţiona împotriva turcilor şi tătarilor, acţiune în care domnul Munteniei a folosit numeroase ambarcaţiuni.15 Deprinderile şi priceperea în arta marinărească au fost de altfel recunoscute şi de autorităţile otomane, aşa cum rezultă din actele cancelariilor turceşti. Astfel, în anii 1619-1633, Poarta a pretins fiecărui candidat la tron, pe lângă daruri şi concesii şi un număr da marinari pentru armarea unor nave. Ca şi în alte planuri, natura raporturilor mi8litare cu Turcia a fost complexă şi contradictorie, în secolul al XVII lea întâlnindu-se şi multe acţiuni de atacare a forţelor otomane de către locuitorii de pe malul Dunării. În condiţiile prezentate, Poarta a organizat o pază permanentă, pentru siguranţa traficului creându-se flotile permanente. Spre simplă pildă, la sfârşitul secolului al XVIII lea, a fost adusă pe Dunăre din porunca sultanului Mustafa al II lea, o flotilă alcătuită din 40 de nave mari (barconi) şi 4 galere mici, cu misiunea de a apăra interesele otomane pe fluviu, cerându-se în acelaşi timp măsuri din partea lui Constantin Brâncoveanul. Interesul turcilor pentru folosirea marinarilor români în transporturile comerciale pe Dunăre şi în Marea Neagră cât şi preocuparea unor domnitori patrioţi de a făuri a forţă navală proprie aveau să ducă mai târziu la crearea flotilei pa Dunăre. Acest moment se poate plasa la sfârşitul secolului al XVIII lea, în vremea epocii de stabilitate politică şi domnie autoritară a lui Constantin Brâncoveanul, când Turcia începuse să ia în calcul posibilitatea de a opune scopurilor Austriei la Dunărea de Jos, forţele proprii ale ţărilor române. Primele nave româneşti cu destinaţie militară au fost şăicile domneşti 16. Dintr-o scurtă descriere a navelor făcută de căpitanul austriac G.L. Lanterer, datată din 25 septembrie 1799, se cunoaşte alcătuirea unei şăici.17 Brâncoveanu a dispus în timpul războiului turco-austriac încheiat prin pacea de la Karlovitz (1699) de o flotilă de război proprie pe Dunăre. Condica visteriei consemna în anul 1698 cheltuielile făcute cu plata şi întreţinerea echipajului a două caice, care patrulau în regiunea

15

Ciro, Spontani, Istoria del Principato Transilvanie, p. 216; lt.cdor Ciuchi, Istoria marinei române în curs de 18 secole, p. 18, fondul de documentare al Muzeului Marinei Române; 16 Fiecare navă avea câte un comandant, 28 de marinari, unul sau doi artilerişti, un timonier, un total de 31 de marinari la fiecare navă; Constantin, C., Giurăscu, Istoria românilor vol. III, partea a II a, Bucureşti, 1940, vezi şi Ion, Bitoleanu, George, Petre, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.86; 17 Şăică sau nava de război, era construită dun lemn de stejar după modelul galerei, cu deosebirea însă că avea o punte plană. Avea 14 klafteri lungime (stânjeni austrieci; un klafter având 1,896 m., cca 26,544 m), trei klafteri lăţime la mijlocul vasului (5,688 m) şi patru picioare adâncime (piciorul=33 cm., 1,32 m); Ion, Bitoleanu, George, Petre, op. cit., p.88;

97

Rahova- Cerneţi.18 Tot Brâncoveanu a procurat flotilei turceşti de pe Dunăre un număr de timonieri pricepuţi, cunoscători ai fluviului. În secolul al XVII lea în Moldova şi Muntenia au continuat să se dezvolte construcţiile navale, mai ales în folosul Porţii. Principalele şantiere navale româneşti rămân cele de la Galaţi şi Brăila, iar localităţile de munte precum Rucăr, Dragoslavele, Câmpulung, erau obligate să furnizeze lemn pentru aceste construcţii. Începutul secolului al XVIII lea găseşte marina română comercială şi militară în plină dezvoltare. Prin pacea de la Passarovitz din 1718, Austria ocupă Banatul şi Oltenia, lărgindu-şi astfel dreptul de navigaţie pe Dunăre. Pentru transportul mărfurilor comerciale în Marea Neagră Austria trebuia să angajeze nave turceşti şi româneşti care încărcau mărfurile în porturile Galaţi, Brăila, Isaccea şi Chilia. Prin închiderea strâmtorilor şi deci şi a traficului comercial, flotilele moldovene şi muntene au devenit privilegiate alături de cele turceşti. Un rol important în dezvoltarea marinei române în secolul XVIII, l-au avut prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prevederea fundamentală a acestui tratat este cuprinsă în articolul 11 care stipula: Pentru uşurinţa şi avantajul celor două imperii (turcesc şi ţarist n.a.) se va stabili o navigaţie liberă şi fără obstacole pentru navele de comerţ aparţinând celor dou puteri contractante.19 Poarta a fost constrâsă să promulge hatişerifuri (diplome imperiale) care să garanteze privilegii ţărilor române. Dezvoltarea marinei române în perioada analizată s-a datorat şi interesului unor domnitori şi a unor mari dregători pentru navigaţie şi pentru înzestrarea cu mijloacele nevesare. În anul 1776, Poarta a cerut domnitorilor Alexandru Ipsilanti din Moldova şi Grigore Ghica din Muntenia, să construiască fiecare câte un galion de 41,5 coţi lungime (cca. 25 de m) şi să-l prevadă cu tunuri, ancore, parâme. Voievozii- consemnează Nicolae Iorga- s-au conformat.20 Un moment de rezonanţă deosebită care a marcat o cotitură în dezvoltarea marinei române l-a constituit data de 23 noiembrie 1793. Fiind în timpul domniei lui Alexandru Moruzi în Muntenia, marele spătar Enache Văcărescu a semnat Hrisovul pentru corăbiile ţarei ce umblă pe Dunăre, prin care prevedea organizarea unei flote navale de apărare. Domnitorul şi Divanul arătau limpede scopul flotilei şi anume: cel comercial dar şi cel al politicii Dunării şi al apărării fruntariilor ţării din această parte. Flotila era condusă de dregătoria spătăriei în sarcina căreia se afla şi paza frontierelor ţării.21 Conform aceluiaşi hrisov, marinarii făceau parte din una din următoarele bresle: marinarii de pe navele comerciale- din bresla Năftica; cei de pe navele militare din bresla spătărească. Preocupările pentru orgasnizarea şi dotarea marinei române au continuat şi în anii următori, şantierele de la Girgiu, Galaţi şi Căscioarele au lucrat din plin, atât pentru nevoile domnitorilor cât şi pentru Poartă. Sfârşitul secolului al XVIII lea, găseşte marina română în plin progres, traficul comercial pe Dunăre şi în Marea Neagră fiind în continuă asccensiune. Porturile Galaţi şi Brăila erau vizitate annual de sute de nave, care încărcau cantităţi însemnate de animale, sare, vegetale, etc. Astfel, în octombrie 1786, în Brila erau ancorate 35 de nave pentru cereale. În anul 1792, într-o corespondenţă, domnul Ţării Româneşti semnala expedierea a 57 de nave cu grâu şi orz. Iată spre 18

Fiecare navă prevăzută cu un tun, avea 28 de vâslaşi (chiricii), un pilot (dumegiu), un tunar (topciu) şi unul sau doi ofiţeri (căpitani); 19 Lt. Cdor. Ciuchi, op. cit. p.27; 20 Nicolae, Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei , Bucureşti, 1929, p. 48; 21 Ion, Bitoleanu, George, Petre, op. cit., p. 88;

98

exemplu cum prezenta solul polonez Rafael Leszozynsky imaginea Brăilei : Am mers prin locuri foarte frumoase, căci înaintam de-a lungul Dunării, având în faţă pe malul celălalt oraşul Brăila cu cetatea care aparţine muntenilor, dar are o garnizoană turcească,. Am văzut corăbii foarte mari, care de obicei merg în Marea Neagră.22 Putem concluziona că în perioada analizat, prin eforturile domnitorilor patrioţi, în pofida greutăţilor de tot felul, dar îndeosebi a dominaţiei imperiilor străine, marina român a continuat să se afirme pe Dunăre şi parţial în Marea Neagră.

BIBLIOGRAFIE 1. Nicolae, Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român, Bucureşti, 1901; 2. Georg, Kvans, Cronica Transilvaniei, 1608-1665, Bucureşti, Editura Academiei, 1965; 3. Vlad, Matei, Voievozi români sub semnul marelui ideal ,1979, p. 14-17; D., Onciul, Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale, în Revista istorică., 1979 ; 4. Nicolae, Iorga, Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937; 5. Mircea, Muşat, Ion, Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; 6. Grigore, Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. a II a, P.,P., Panaitescu, Bucureşti, 1958; 7. Miron, Costin, Opere, Ed. P.,P., Panaitescu, Bucureşti, 1957; 8. Constantin, Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Editura M. Grigorian, Bucureşti, 1961; 9. Radu, Ştefan, Ciobanu, Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982; 10. A.,D.,Xenopol, Istoria românilor, vol.IX, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929; 11. Mircea, Muşat, Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei, în Anale de istorie, nr.3/1978; 12. D., Prodan, Suplex Libellus Valachorum, Ed. a II a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971; 13. Ciro, Spontani, Istoria del Principato Transilvanie; 14. lt.cdor Ciuchi, Istoria marinei române în curs de 18 secole, p. 18, fondul de documentare al Muzeului Marinei Române; 15. Constantin, C., Giurăscu, Istoria românilor vol. III, partea a II a, Bucureşti, 1940; 16. Ion, Bitoleanu, George, Petre, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1990 .

22

P.P., Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Editura Naţională, 1930, p.239.

99

REVOLUŢIIILE ROMÂNE DE LA 1821 ŞI 1848. Dr. Pădureanu Dominuţ 1. REVOLUŢIA DE LA 1821 1.1.CAUZELE SOCIALE, ECONOMICE ŞI POLITICE ALE REVOLUŢIEI DE LA 1821 - exploatarea turco-fanariotă cu corolarul mereu mai apăsător al abuzurilor şi al jafurilor de tot felul, a accentuat fiscalitatea şi a secătuit ţara de multe produse naturale; - tributul foarte mare (2.000.000 galbeni pentru Ţara Românească şi 1.000.000 galbeni pentru Moldova) lipsea economia românească de uriaşe capitaluri atât de necesare investiţiilor interne; - fiscalitatea prădalnică – biruri şi dări grele – secătuia principalul izvor de producţie al ţării, gospodăria ţărănească; - exploatarea pe domeniile boiereşti şi mănăstireşti, era mult amplificată de generalizarea arendăşiei; - s-a agravat mult procesul de deposedare, spoliere şi aservire a ţărănimii; - numărul zilelor de clacă se triplează în raport cu aşezămintele agrare din 17461749 (12 în Muntenia şi 24 în Moldova); - ţărănimea liberă era ameninţată cu desfiinţarea; - pandurii olteni sunt practic desfiinţaţi ca formaţiune militară şi coborâţi (cei mai mulţi) între birnici; - grave daune economice rezultau şi din: - ocuparea de către otomani a porturilor dunărene şi maritime; - practicarea de către otomani a preţului de monopol asupra produselor româneşti; - ştirbirea autonomiei ţărilor române îmbracă următoarele aspecte: - domnitorii devin simpli funcţionari ai Porţii, fiind schimbaţi des şi abuziv; - lichidarea armatei de ţară, a forţei militare navale şi a sistemului de fortificaţii care, împreună, au avut ca efect declinul militar al ţărilor române; - ţările române erau lipsite de o politică externă proprie; - Imperiul Otoman a încălcat prevederile vechilor tratate bilaterale, cedând rivalilor săi, (Rusia, Austria) în mod repetat, teritorii româneşti; - consecinţele dezastruoase ale războaielor purtate de către marile imperii pe pământ românesc; în urma acestor războaie Imperiul Otoman a cedat Oltenia (1718-1739) şi Bucovina (1775-1918) Austriei, iar Basarabia (1812-1918) Rusiei; - în concluzie, se poate afirma că: - importante forţe sociale (ţărănimea liberă, clăcaşii, o parte însemnată a boierimii locale implicată în comerţul cu produse agricole, proprietarii de manufacturi) erau interesate în înlăturarea dominaţiei străine cât şi în prefacerile pe care le reclama viaţa, societatea, la aceea dată;

100

- revoluţia a întrunit premise şi sub aspectul existenţei unei conştiinţe naţionale puternice şi active; 1.2. CONTEXTUL EUROPEAN AL REVOLUŢIEI DE LA 1821 - această revoluţie se încadrează atât procesului revoluţionar european cât şi luptei de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică; - mişcările revoluţionare în apusul Europei: 1814-1819, Spania; 1820-1821, Portugalia, Neapole, Piemont ş.a.; - mişcări revoluţionare în estul şi sud-estul Europei: 1804-1813 şi 1815-1817 – mişcări ale sârbilor; 1821-1829 – răscoale ale poporului grec; - constituirea naţiunilor sud-est europene, dreptul acestora la o existenţă de sine stătătoare; - declinul puterii militare şi politice a Imperiului otoman; încercarea acestuia de a menţine cu orice preţ stăpânirea asupra popoarelor neturce din partea sa europeană; - conducătorii mişcărilor de eliberare naţională scontau pe sprijinul unora dintre marile puteri; - în măsura în care ar fi contribuit la slăbirea în continuare a Imperiului otoman (de la care încă mai dorea să anexeze anumite teritorii) Rusia era dispusă ca să sprijine această luptă de eliberare; - în 1814, din iniţiativa unor comercianţi greci, la Odesa se constituia „Eteria”: - scopul ei – organizarea luptei pentru eliberarea Greciei; - iniţial, s-a bazat pe ajutorul militar promis de către unele cercuri ţariste; - îşi va constitui filiale („eforii”) în toată Peninsula Balcanică; - era condusă de către un efor general, în persoana lui Alexandru Ipsilanti; 1. 3. PROGRAMUL ŞI OBIECTIVELE REVOLUŢIEI DIN 1821 - Programul revoluţiei rezultă din documentele programatice care au fost difuzate: - „Cererile norodului românesc din Valahia (Ponturile)” – februarie 1821 – cel mai important document programatic al revoluţiei (poate fi considerat ca program revoluţionar); - „Proclamaţia de la Padeş” (Tismana) – 23 ianuarie 1821, plus „Arzul către Poartă”; - „Proclamaţia către ţară” şi „Proclamaţiile” adresate locuitorilor Bucureştiului; - ele încorporează principii şi obiective înaintate, care încadrează gândirea social-politică românească a epocii în rândul marilor curente ale gândirii revoluţionare europene : - era recunoscută suveranitatea poporului , „Adunarea Norodului” reprezentând voinţa suverană în stat; - condamnau proprietatea feudală, rezultat al deposedării ţărănimii, cerând desfiinţarea privilegiilor boiereşti; - cereau „jertfirea” averilor rău agonisite, ale tiranilor boieri; - cereau îndepărtarea grecilor din scaunele eclesiastice şi repunerea în drepturi a arhiereilor locali;

101

- accesul la dregători urma să se facă pe bază de merit („caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face”); - se legitima dreptul poporului de a recurge, la nevoie, la calea revoluţiei; - deviza „dreptate şi slobozenie” implica: desfiinţarea clăcăşiei, o dreaptă împărţire a pământurilor, abolirea privilegiilor boiereşti; - desfiinţarea servituţilor feudale, a apăsătoarei fiscalităţi; - era formulat conceptul democratic de patrie, în sensul statului popular („Patria este norodul…”); - era subliniată ideea comunităţii de origine, destin istoric şi drepturi ale tuturor românilor, nevoia lor de izbăvire prin lupta în comun; - obiectivul câştigării neatârnării patriei (independenţei) deşi formulat iniţial cu prudenţă şi reţinere (din considerente tactice), a devenit limpede în condiţiile confruntării armate şi rezistenţei antiotomane; - s-a cerut crearea unei armate naţionale permanente (4000 de panduri şi 200 de arnăuţi, cu leafă „uşoară”, pe socoteala mănăstirilor), recunoscută prin convenţii internaţionale; - reformarea justiţiei – legile ţării să fie emanaţia norodului şi să asigure şi slobozenia; se cerea desfiinţarea legiuirii lui Caragea Vodă (1818) socotită ca „nefiind făcută cu voinţa a tot norodul”; - reforma administrativă – aparatul administrativ să fie cât mai redus posibil şi eficace; - stabilirea doar a unui singur impozit, fix, plătibil în 4 rate; - desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor la cele de graniţă, pentru a uşura „liberul schimb”; - reforma şcolară – prin extinderea reţelei de şcoli pe cheltuiala instituţiilor bisericeşti; obligativitatea şcolarizării pentru „tineretul naţiunii noastre”; - un obiectiv de covârşitoare importanţă economică şi militară a fost redobândirea cetăţilor-porturi de la Dunăre (Turnu, Giurgiu şi Brăila), transformate în raiale turceşti; aceste cetăţi-porturi erau de mare importanţă pentru navigaţie, pentru viitorul marinei comerciale şi militare româneşti; - programul revoluţiei (care viza desfiinţarea privilegiilor boiereşti, reforma justiţiei, reforma administrativă, reforma fiscală, reforma şcolară, reforma armatei ş.a.) a avut un puternic ecou în Transilvania şi Moldova, revoluţia începută în Ţara Românească exprimând, în fapt, năzuinţele tuturor românilor; - obiectivele revoluţiei de la 1821, pot fi sintetizate astfel: a. obiectivul intern – instituirea unei noi ordini economice, sociale şi politice, cu corolarul ei instituţional – care nu putea fi, atunci, decât una burgheză; b. obiectul extern – deşi dorinţa supremă rămânea independenţa, ea nu putea fi formulată atunci, în mod expres, într-un program destinat publicităţii şi tratativelor cu marile puteri „legitimiste”; obiectivul extern al revoluţiei de la 1821, îl înţelegem şi îl formulăm astfel – reconsiderarea situaţiei externe a Ţării Româneşti (eventual şi a Moldovei), în sensul transformării autonomiei dintr-o prevedere de drept într-o realitate de fapt (câştigarea unei autonomii reale); 1.4. PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821 1.4.1. Pregătirea revoluţiei: - propunându-şi eliberarea ţării de sub „tirania străină”, Tudor Vladimirescu a luat legătura cu unii boieri (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu) din „Partida

102

Naţională”, încheindu-se un act prin care Tudor se angaja să ridice „norodul la arme, (…) pentru folosul obştesc”; - el a luat legătura şi cu reprezentanţi ai mişcării eteriste ; - pregătirile politice au fost concomitente cu cele de ordin militar: - mult înainte de 1821, el a început recrutarea de oşteni, fiind sprijinit în această acţiune de unii căpitani cunoscuţi; - aceasta marchează începutul renaşterii oştirilor populare, germenii viitoare armate naţionale; - în Oltenia se constituia astfel un corp de oaste semipermanentă, formată din ţărani liberi (panduri); cca. 6000 dintre aceştia (Corpul pandurilor, organizat pe batalioane şi căpitanii) s-au distins în războiul ruso-turc din 1806-1812 prin bravură, disciplină şi acte de eroism; conduşi de Tudor Vladimirescu, acesta a făcut dovada calităţilor sale de comandant şi luptător, distingându-se prin iscusinţa militară şi politică, clarviziune şi energie; - Tudor Vladimirescu şi-a organizat depozite de arme şi muniţii atât la Cerneţ (în propria-i casă) cât şi la Gornoviţa (în casa Raeştilor); - a recrutat în primul rând panduri, care vor forma nucleul viitoarei armate revoluţionare”(pandurii, pe lângă faptul că reprezentau un corp foarte disciplinat, erau beneficiarii unei bogate experienţe de luptă); efectivele au fost majorate, la aceasta contribuind atât „chemările” lui Tudor – difuzate prin sate şi prin care se promitea „leafă” şi slobozenie” – cât şi „Proclamaţia de la Padeş”, care populariza obiectivele revoluţiei; - armata lui Tudor Vladimirescu avea o bună organizare: - pedestrimea – constituită pe polcovnicii (regimente), fiecare a cât 1000 de oameni (total: 6x1000=6000); o polcovnicie era împărţită pe 10 căpitănii (companii) a câte 100 de oameni; - cavaleria – organizată pe căpitănii (50-200 de oameni); în total 2000 oameni; - artileria – tunuri uşoare, iniţial 2, cărora la Bucureşti li se vor mai adăuga încă 5; - elemente de asigurare materială – căruţe cu provizii, muniţii, alimente, bagaje; - armata sa a avut un caracter popular – fiind formată din panduri, clăcaşi, plăieşi, arnăuţi, haiduci, precum şi cete de luptători bulgari şi sârbi; - în eventualitatea unei rezistenţe prelungite, Tudor a depozitat la mănăstirile Tismana, Strehaia, Motru, Cozia, Bistriţa, Polovragi, Crasna ş.a. mari cantităţi de produse (asigurau aprovizionarea pe câţiva ani); - a acordat o mare atenţie fortificării unor puncte strategice (la Cotroceni a fost ridicată o puternică tabără militară; în Bucureşti s-a constituit un puternic sistem defensiv, cu baza la mănăstirile Antim, Mihai-Vodă, Radu-Vodă, Mitropolie); 1.4.2. Începutul revoluţiei: - în ianuarie 1821 a murit ultimul domn fanariot (Alexandru Şuţu); - la Bucureşti era constituit „Comitetul de Oblăduire” (pentru a conduce ţara); - Tudor face o înţelegere cu 3 dintre membrii acestui organism; scopul acesteia – ridicarea norodului la arme; - în noaptea de 18/19 ianuarie 1821, Tudor părăseşte Bucureştiul, îndreptându-se spre nordul Olteniei; - la 23 ianuarie 1821, în faţa mulţimii adunate la Padeş, el prezenta „Proclamaţia”; tot atunci trimite scrisori sultanului,

103

ţarului şi împăratului Austriei – pentru a preântâmpina intervenţia militară străină; în zilele ce au urmat a fost constituită „Adunarea Norodului” (instituţie originală, creată ca expresie a prelungirii puterii de către masele revoluţionare); 1.4.3. Desfăşurarea revoluţiei de la 1821 Tabăra la Ţânţăreni: - la începutul lui februarie Tudor a pornit cu armata sa (4000de panduri şi 500 de arnăuţi) marşul spre capitală; - după un popas la mănăstirile Strenaia şi Gura Motrului, şi-a continuat drumul, astfel că până la începutul lunii martie ajungea la Ţânţăreni, unde şi-a stabilit tabăra; - s-a preocupat în continuare de pregătirea militară a „Adunării Norodului”; - a purtat tratative cu reprezentanţi ai mişcării eteriste (Constantin Samurcaş, Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache ş.a.), dar acestea au eşuat întrucât Eteria încerca să-şi subordoneze mişcarea lui Tudor; Marşul „Adunării Nordului” spre Bucureşti – marşul eteriştilor în Moldova: - pe 22 februarie 1821 eteriştii conduşi de Alexandru Ipsilanti intrau în Iaşi; turcii aflaţi la Iaşi şi Galaţi au fost masacraţi de către eterişti; - Alexandru Ipsilanti conta pe ajutorul ţarului Rusiei, al lui Mihail Şuţu, domnul Moldovei, al consulilor Rusiei la Bucureşti şi Iaşi, al reprezentanţilor marii boierimi; - între Tudor şi Ipsilanti apar neânţelegeri, cauzate de: - condamnarea de către ţar a celor două mişcări; - comportamentul anarhic al trupelor eteriste; - încercările lui Ipsilanti de a-şi subordona armata lui Tudor Vladimirescu; - obiectivele diferite ale celor două mişcări; - la sfârşitul lui februarie-începutul lui martie, trupele eteriste se îndreptau spre Ţara Românească; tot atunci, Tudor şi armata sa plecau din Ţânţăreni spre Bucureşti, prin Slatina; - „Sfatul ostăşesc”, ţinut la Slatina a discutat şi hotărât: - măsuri privind întărirea mănăstirilor; - dispozitivul de deplasare al forţelor spre Bucureşti; deplasarea pe „drumul poştei” (era cel mai scurt); asigurarea flancului drept; - măsuri pentru asigurarea marşului faţă de garnizoanele turceşti de la Dunăre; menţinerea legăturilor cu baza din Oltenia (aflată sub controlul politic şi militar al revoluţionarilor); - la 16 martie 1821 Tudor a ajuns la Bolintin, de unde a adresat o Proclamaţie către locuitorii Bucureştiului; - la 18 martie Tudor îşi stabilea tabăra la Cotroceni; - la 21 martie Tudor intra în Bucureşti pe Podul Calicilor (Calea Rahovei); Tudor şi-a stabilit cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie şi a realizat o colaborare cu boierii din Divan; - la 23 martie Tudor a primit din partea „Comitetului de Oblăduire” (condus de mitropolitul Dionisie Lupu), o Carte de adverire prin care revoluţia condusă de el nu era socotită „(…) rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei”; prin aceasta, în ţară se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de o parte, a lui Tudor, reprezentantul „Adunării Norodului” (deţinând conducerea şi iniţiativa în problemele principale, inclusiv de politică externă), iar pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelniceasca ocârmuire” (cu atribuţii politice şi administrative); - concomitent, trupele eteriste şi-au fixat tabăra în Colentina; - boierimea reacţionară a emigrat în Transilvania; - Tudor a luat măsuri de consolidare a puterii militare:

104

- se efectuează lucrări pentru realizarea unui sistem de centre fortificate în Bucureşti; - se face instrucţie militară intensă; se completează armamentul; - se fac recrutări repetate în vederea sporirii numerice a armatei; - Tudor soluţionează jalbe, dă dispoziţii Divanului şi orientează politica externă a ţării; - la sfârşitul lunii martie 1821 are loc o întâlnire între cei doi conducători revoluţionari: - sunt respinse cererile lui Ipsilanti de unire a forţelor şi de subordonare a armatei de panduri faţă de comandantul eterist; - Ipsilanti se retrage din capitală şi îşi fixează cartierul general la Târgovişte, având sub autoritatea sa judeţele de munte; - Tudor administra judeţele de câmpie, inclusiv întreaga Oltenie; Invadarea Ţării Româneşti de către armata turcă – retragerea „Adunării Norodului” spre Piteşti: - Sfânta Alianţă (coaliţie reacţionară a imperiilor autocrate, între care se numărau şi Rusia şi Austria) şi-a exprimat solidaritatea cu Imperiul otoman împotriva mişcărilor revoluţionare; - la începutul lui mai 1821, trupele otomane (25.000 oameni) conduse de către generalul Cara Ahmed Efendi au intrat în Ţara Românească pe 5 coloane, iar în Moldova pe o coloană (pe la Brăila); ţarul Rusiei a fost de acord cu acest lucru; - întrucât raportul de forţe nu era de natură să aibă loc o confruntare decisivă cu otomanii, precum şi pentru a cruţa capitala, Tudor a hotărât retragerea spre Oltenia (pregătită din timp să devină un bastion de apărare a revoluţiei), retragerea făcându-se pe traseul: Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea; pe data de 18 mai 1821 oastea revoluţionară se afla în apropiere de Goleşti; -

-

1.4.4. Înfrângerea revoluţiei de la 1821: principala cauză – intervenţia (invazia) militară străină; la Goleşti (în apropiere de Târgovişte) Tudor Vladimirescu a fost atras într-o cursă, prins şi ucis mişeleşte din ordinul lui Ipsilanti (crima a avut loc în noaptea de 26/27 mai 1821, după omor trupul lui Tudor fiind aruncat într-un puţ părăsit…; rămaşi fără conducător, pandurii au avut o primă ciocnire cu turcii la Zăvideni pe Olt (26 mai), suferind grele pierderi; pe 29 mai are loc o nouă luptă între cele două părţi, la Drăgăşani, unde turcii ies învingători; numeroşi panduri s-au risipit pe la casele lor, alţii trecând munţii în Transilvania; la 7 iunie armata eteristă a fost zdrobită lângă Drăgăşani, iar Ipsilanti care fugise la austrieci, a fost prins şi închis; restul trupelor eteriste s-au retras în Moldova; ultimele rezistenţe eteriste au fost înfrânte la mănăstirile Secu şi Sculeni (octombrie 1821);

1.4.5. Concluzii privind revoluţia din 1821: - este una din primele revoluţii europene după epoca napoleoniană; - evenimentele din 1821 pot fi considerate revoluţie, întrucât: - documentele programatice vizau restructurarea societăţii; - participarea tuturor categoriilor sociale; - existenţa unei conduceri şi a unui nucleu organizat;

105

- a dispus de o strategie şi o tactică politică clară (a nu înfrunta deodată inamicul extern şi pe cel intern; înfăptuirea sarcinilor revoluţiei în mod progresiv); - interferenţele sale cu alte acţiuni similare europene; - consecinţele economice, sociale şi politice; - caracterul democratic al revoluţiei reiese din: - răsturnarea regimului fanariot; - emanciparea naţională; - dreptate socială, sub lozinca: „dreptate şi slobozenie”; - ecoul revoluţiei în ţările surori: - în Moldova izbucnesc mişcări ţărăneşti; - în Transilvania romanii îl aşteptau să vină pe „crăiuţul Todoruţ”; - consecinţele revoluţiei: a. înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene; la 1 iulie 1822 Imperiul otoman numea ca domni, pe Ioniţă Sandu Sturza (1822-1828) în Moldova, şi Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828 în Ţara Românească); b. ocupaţia otomană în Ţările Romane (timp de doi ani); c. boierimea pământeană desfăşoară o bogată activitate reformatoare: - se înaintau imperiilor vecine memorii, prin care se cerea: consolidarea autonomiei; unirea Moldovei cu Ţara Românească; înfăptuirea Daciei Mari; - revendicările boierimii mici şi mijlocii din Moldova, formulate de Ionica Tăutu în proiectul de constituire „Constituţia cărvunarilor” – prin care se cerea organizarea statutului pe principii noi, introducerea impozitului proporţional pe avere; - o serie de reprezentanţi ai boierimii (Eufrosin Poteca, Barbu Paris Mumuleanu, Dinicu Golescu ş.a.), s-au pronunţat pentru modernizarea structurilor economice; d. Nicolae Bălcescu: „Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică”; - pe plan militar: a. a dispus de un nucleu conducător având în frunte un comandant înzestrat cu ştiinţa artei militare; b. revoluţia s-a bizuit pe o armată organizată, recrutată din rândul categoriilor sociale cu vechi tradiţii în lupta de apărare; c. măsurile vizând înarmarea, înzestrarea şi instruirea trupelor în tabere special create au apropiat oastea pandurilor de valoarea celorlalte armate europene; d. din punct de vedere al artei militare: - atenţie deosebită acordată consolidării rezultatelor obţinute; - organizarea unor baze puternice de rezistenţă; - dispozitivul de luptă pe terenul ales pentru desfăşurarea acţiunilor militare a fost fixat cu pricepere;

2.REVOLUŢIA DE LA 1848. 2.1..CAUZELE ŞI OBIECTIVELE REVOLUŢIEI DE LA 1848 2.1.1.Cauzele revoluţiei: • Revoluţia europeană de la 1848 a reprezentat doar cadrul revoluţiei române, cauzele fiind stările de lucruri lăuntrice ale societăţii româneşti (N. Bălcescu). • După 1821 libertatea comerţului, restituirea porturilor dunărene, prefacerile moderate (măsurile de încurajare a industriei manufacturiere şi comerţului, desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Muntenia ş.a.) 106

contribuie la dezvoltarea mai accelerată a forţelor de producţie capitaliste. i. Dominaţia relaţiilor de producţie feudale (asupra căreia veghea regimul regulamentar ruso-turc şi stăpânirea imperială habsburgică) – împiedica instaurarea modului de producţie capitalist şi afirmarea progresului social şi naţional. ii. În condiţiile existenţei naţiunii române unice, separarea politicoadministrativă a provinciilor istorice româneşti apare ca nefirească. iii. Ocupaţia străină asupra unor teritorii naţionale (Dobrogea, Basarabia, Bucovina) lipsea poporul român de putinţa valorificării în scopul progresului său a tuturor resurselor materiale şi energiilor umane. 2.1.2.Obiectivele revoluţiei: Rezultă din cauzele care au generat-o: - desfiinţare rânduielilor feudale: abolirea clăcăşiei şi iobăgiei, transformarea proprietăţii de tip feudal în proprietatea capitalistă, abolirea privilegiilor sociale, transferul puterii economice şi politice în mâinile burgheziei. - eliberarea şi unificarea teritoriilor naţionale. - obţinerea şi recunoaşterea independenţei de stat. Scopul revoluţiei era, aşadar, constituirea unui stat naţional burghezodemocratic, unitar şi independent – deziderat care se înscria în imperativele istorice ale epocii. 2.1.3. Forţele sociale şi conţinutul revoluţiei - Factorul conducător al revoluţiei a fost burghezia română, clasă în ascensiune, ale cărei obiective s-au identificat cu interesele fundamentale ale naţiunii. - Nedispunând de forţe suficient pentru a-şi realiza singură programul, burghezia a apelat la masele populare care au reprezentat forţele motrice ale revoluţiei. - Condusă de burghezie şi bizuindu-se pe participarea maselor, având ca obiectiv adânci prefaceri economice şi social-politice, revoluţia de la 1848 a avut, astfel, un caracter burghezo-democratic. 2.1.4. Caracterul unitar al revoluţiei române Caracterul unitar al revoluţiei rezultă din unitatea programatică şi unitatea de acţiune. a. Unitatea de program Principalele documente programatice: - Petiţia-program adresată domnitorului Mihail Sturza (Iaşi), martie 1848; - Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (Braşov), mai 1848; - Petiţia naţională de la Blaj, 3/15 mai 1848; - Proclamaţia de la Izlaz, din Muntenia, 9 iunie 1848; - Dorinţele partidei naţionale din Moldova (Cernăuţi), august 1848. Cerinţele fundamentale formulate au fost: Pe plan economic - piaţă naţională unică eliberată de oprelişti şi obstacole; - libertatea industriei şi comerţului; - transformarea proprietăţii de tip feudal asupra pământului în proprietate de tip capitalist; împroprietărirea ţărănimii. Pe plan social - desfiinţarea iobăgiei şi clăcăşiei, emanciparea ţărănimii de servituţile feudale;

107

- abolirea privilegiilor sociale prin suprimarea rangurilor boiereşti şi a titlurilor nobiliare; - deplina egalitate în faţa legilor a tuturor cetăţenilor. Pe plan politic - cei mai înaintaţi exponenţi ai generaţiei de revoluţionari de la 1848 au fost adepţii formei de stat republicane; - dezideratul creării unei Republici române n-a putut fi exprimat decât cu mare prudenţă, din cauza ostilităţii monarhiilor reacţionare vecine, preconizându-se instituţii ca: o o adunare naţională reprezentativă; o guvern răspunzător în faţa naţiunii; o domn ales pe cinci ani din toate stările sociale; o gardă naţională cetăţenească prin înarmarea poporului; o regim constituţional care să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale. Pe plan naţional - invocându-se dreptul istoric şi naţional, s-a cerut recunoaşterea egalei îndreptăţiri a românilor din Transilvania cu celelalte naţiuni pe tărâm economic, social,politic, cultural şi religios; - dreptul naţiunii române de a se autoguverna; - obiectivul independenţei şi unităţii de stat, deşi dorit de patrioţi, n-a fost formulat în mod deschis în documentele programatice oficiale, întrucât el se afla în dezacord cu politica şi scopurile Imperiului otoman, Imperiului habsburgic şi Rusiei ţariste. - Conştienţi că nu vor putea înlătura dintr-o dată şi vechea ordine socialpolitică şi apăsarea naţională, fruntaşii români au conceput înfăptuirea revoluţiei în etape succesive, dinăuntru spre în afară, într-o ordine dictată de posibilitatea asocierii celor trei imperii împotriva unei lupte de eliberare insuficient organizată din punct de vedere militar, astfel: a. răsturnarea rânduielilor feudale, înfăptuirea unor prefaceri burghezo-democratice adânci; b. pornind de la o bază economică şi social-politică superioară urma să se realizeze: - consolidarea autonomiei Principatelor dunărene şi unirea lor; - recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania; c. adâncirea şi extinderea revoluţiei prin înfăptuirea statului naţional unitar şi independent; - această tactică a fost validată de istorie din modul cum s-a realizat realmente construcţia de stat românesc (1859 – 1877 - 1918) 2.1.5. Organizarea forţelor armate revoluţionare - Apărarea revoluţiei reclama o forţă armată mai numeroasă şi mai puternică decât oştirea regulată a vremii; - Documentele au înscris la loc de frunte obiectivul creării unei forţe armate populare revoluţionare. a. În Muntenia - masa soldaţilor (formată în mod covârşitor din ţărani) era legată de transformările sociale pe care revoluţia le preconiza; - din corpul ofiţeresc, cadrele recrutate din rândurile boierimii liberale şi burgheziei, reprezentând majoritatea, s-au dovedit ataşate revoluţiei;

108

- exceptând unele momente contradictorii înregistrate la Bucureşti în zilele de început (determinate de atitudinea unei minorităţi de ofiţeri reacţionari) armata, în totalitatea ei, a rămas credincioasă revoluţiei; - proiectul de declanşare a ţinut seama, de altfel, de starea de spirit revoluţionară din armată. Pe plan politico-militar - rezerva un rol important forţelor armate comandate de generali şi ofiţeri patrioţi (generalii Cr. Tell şi Gh. Magheru, colonelul N. Pleşoianu ş.a.) - acceptă ideea apărării armate împotriva unei invazii străine (otomane sau ţariste). Pe plan militar guvernul a întreprins un ansamblu de măsuri: - educarea oştirii în spiritul ideilor revoluţionare; - destituirea cadrelor reacţionare, înaintarea în grad şi funcţii a cadrelor devotate revoluţiei; - depunerea jurământului pe Constituţie, instituirea drapelului în culorile naţionale şi înmânarea sa către unităţi au fost momente solemne care au întărit unitatea dintre armată şi popor. - Forţele armate ale Munteniei erau compuse din: o Armata permanentă, dispunând de o instruire, disciplină şi un moral corespunzător misiunii sale. o Garda naţională formată din efectivele gărzilor din Capitală din reşedinţele de judeţe şi ale gărzilor ţărăneşti;avea ca misiune asigurarea ordinii publice, securitatea guvernului, prevenirea şi zădărnicirea acţiunilor contrarevoluţionare, sprijinirea armatei permanente pentru respingerea unei eventuale agresiuni. o Armata nepermanentă creată prin decretul pentru înfiinţarea „regimentelor de dorobanţi şi voluntari” şi constituită prin înrolarea rezerviştilor, însuma în august 1848 circa 6000 de oameni. b. În Transilvania - Programul militar - elaborat de fruntaşii revoluţiei române în frunte cu Avram Iancu - a pus bazele mobilizării şi organizării oastei revoluţionare. - Plecând de la acest program Consiliul Naţional Român cu sediul la Sibiu a împărţit teritoriul Transilvaniei la 15 prefecturi, fiecare având sarcina de a crea câte o legiune cu un efectiv de 10.000 de luptători; legiunea era compusă din tribunate, centurii şi decurii. - Din acest program a prins viaţă oastea populară din Munţii Apuseni formată din 7 legiuni însumând 25.000 de oameni. 2.1.6. Desfăşurarea luptei armate - în Principatele dunărene reacţiunea internă nu dispunea de forţe pentru a restaura singură regimul regulamentar, astfel încât invazia străină apărea ca iminentă. - la 19/31 iulie autorităţile ţariste au declarat că reprobă tendinţele românilor de a se uni într-un stat daco-român independent. Dezavuare a fost urmată de intervenţia armată în Moldova, mai întâi şi apoi în Muntenia; în aceeaşi zi, trupele otomane staţionate la Rusciuk au trecut Dunărea cu scopul de a restabili „ordinea legală”. - ţinând seama de dispoziţia forţelor Locotenenţa domnească (organ creat în locul Guvernului provizoriu): - hotărăşte să renunţe la împotrivirea armată; - ordona trupelor din garnizoana Bucureşti să acorde „onoruri” armatei otomane şi să predea prerogativele militare. - la 13 septembrie 1848 are loc eroica rezistenţă de la cazarma Regimentului 2 infanterie, din Dealul Spirii, împotriva trupelor otomane comandate de generalului Kerim paşa.

109

- un grup de ofiţeri patrioţi (colonelul Radu Golescu, maiorul N. Graceanu, cpt. Pavel Zăgănescu, cpt. I. Deivos ş.a.) a refuzat predarea cazărmii şi somaţia de a depune armele; - lupta eroică dar inegală a 900 de soldaţi şi ofiţeri români împotriva a 5.0006.000 de otomani a probat demnitatea şi onoarea ostăşească a armatei naţionale. - Tabăra de la Răureni a fost ultima încercare de apărare a revoluţiei din Muntenia; - generalul Gh. Magheru – creatorul taberei de pe Câmpul lui Traian (Râureni, pe Olt); - unicul punct de sprijin al rezistenţei armate după invazie; - după 13 septembrie avea loc o afluire de ostaşi ai armatei regulate, marinari de pe şalupele dunărene, dorobanţi, voluntari, ţărani; se ajunge rapid la o armată de 30.000 de oameni, animată de hotărârea generală de a rezista; - presiunile diplomaţiei străine, demersurile unor conducători moderaţi, superioritatea militară a inamicului au determinat hotărârea de lichidare a taberei. În Transilvania (sfârşitul lunii octombrie 1848 – începutul lui 1849) au loc lupte armate grele determinate de: - refuzul guvernului de la Buda de a satisface dezideratele românilor; - hotărârea Dietei de la Cluj cu privire la anexarea Transilvaniei; - proclamaţia lui Ludovic Kossuth – de fapt un ultimatum adresat românilor de a depune armele. Epopeea apărării Munţilor Apuseni : - luptele eroice ale legiunilor de lăncieri conduşi de Avram Iancu, Axente Sever ş.a. împotriva trupelor de honvezi. - în Munţii Apuseni Avram Iancu a instaurat o administraţie românească - ca urmare a luptei armate autorităţile nobiliare au fost alungate; practic, Transilvania a trecut sub guvernarea Comitetului Naţional de la Sibiu. eforturile fruntaşilor români şi maghiari clarvăzători pentru concilierea celor două revoluţii s-au soldat cu semnarea Proiectului de pacificare de la Seghedin (iulie 1849) însoţit de tratatul pentru formarea legiunii române din Ungaria care urma să lupte alături de forţele armate maghiare împotriva Austriei şi Rusiei. - acest act era tardiv: precedat de alianţa dintre ţar şi împărat; armata maghiară capitulează la Şiria (lângă Arad) în faţa trupelor ţariste.

BIBLIOGRAFIE 1. Iscru Gheorghe D., 1821 – moment crucial în istoria modernă a României, Bucureşti, 1981 2. Iscru Gheorghe D., Revoluţia română din 1821, Condusă de Tudor Vladimirescu, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1996. 3. Dan Berindei, Traian Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, Bucureşti, 1973 4. Gârleanu I.I., Tudor Vladimirescu. Viaţa şi fapta sa, Bucureşti, 1971 5. Mihalache Marin, Tudor Vladimirescu Mişcarea revoluţionară de la 1821 şi drama conducătorului ei, Bucureşti, 1971 6. Bodea Cornelia, 1848 la români. Vol. I-II, Bucureşti, 1982 7. Platon Gheorghe, Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi, 1980 8. Berindei Dan, 1848 în Ţările Române, Bucureşti, 1984

110

9. Loghin Leonid, Constantin Ucrain, Aspecte militare ale revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania, Bucureşti, 1970 10. Albu Corneliu, Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1985 11. Zane Gheorghe, Nicolae Bălcescu. Opera. Anul. Epoca, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1977 12. Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1988 13. Dudaş Florin, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Timişoara, 1989.

111

DEZVOLTAREA ARMATEI ŞI MARINEI ROMÂNE DE LA UNIREA PRINCIPATELOR LA RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ Dr. Marian Sârbu 1. UNIREA-IDEAL SECULAR AL ROMÂNILOR Revoluţia de la 1848, a marcat o etapă important în procesul de dezvoltare ulterioară a ţărilor române, a accelerat ritmul dezvoltării capitaliste, a conturat trăsăturile claselor şi forţelor sociale rezultate din această mişcare, găsindu-şi expresia în toate momentele importante care au stat la baza înfăptuirii Unirii de la 1859, la consolidarea României moderne. Unirea şi Independenţa României apăreau nu numai obiective imediate, dar şi de importanţă hotărâtoare pentru destinul naţiunii române. Bogata moştenire ideologică şi culturală a revoluţionarilor de la 1848, tradiţiile democratice şi idealurile de unire şi libertate naţională, au fost preluate, amplificate şi ridicate pe noi trepte în deceniul următor, de forţele progresiste ale poporului român. Astfel, în august 1848 Mihail Kogălniceanu aprecia că unirea Moldovei cu Muntenia reprezintă cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional.1 După înfrângerea revoluţiei fruntaşii ei au fost nevoiţi să ia drumul exilului. La Paris, Viena, Londra, Constantinopol, aceştia au început o vastă acţiune de captare a opiniei publice în favoarea cauzei româneşti.2 Imperiul Ţarist- în calitate de protector şi Imperiul Otoman, ca putere suzerană, au încheiat la 19 aprilie/1 mai 1849, Convenţia de la Balta-Liman, prin care-şi legiferau dreptul de a ocupa cu trupe Moldova şi Muntenia. Alte prevederi ale acestei Convenţii stipulau: - domnii celor două ţări române nu mai erau aleşi pe viaţă, ci direct numiţi de sultan; - Adunările obşteşti ordinare se suspendau, înlocuindu-se cu Consilii sau Divanuri Adhoc; - înfiinţarea unei Comisii pentru revizuirea Regulamentului Organic. În baza acestei Convenţii, au fost numiţi domni pe 7 ani, Barbu Ştirbei în Muntenia şi Grigore Al. Ghica în Moldova. În vara anului 1853, liniştea din Europa a fost întreruptă de conflictul izbucnit între Turcia şi Rusia, ca urmare a refuzului Turciei de a accepta cererea Rusiei Ţariste cu privire la protectoratul asupra creştinilor ortodocşi, conflict cunoscut în istorie sub denumirea de Războiul Crimeii. Acesta a luat sfârşit după lungi dezbateri la 30 martie 1856, când s-a semnat la Paris, Tratatul de pace, care, în problema Ţărilor Române stipula următoarele: - desfiinţarea protectoratului Rusiei, principatele fiind sub garanţia celor şapte Puteri; - Sultanul, în colaborare cu ambasadorii Puterilor semnatare de la Constantinopol, trebuia să întocmească un firman electoral, în baza căruia să convoace în ambele ţări adunări care să reprezinte interesele tuturor claselor; 1

Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente, tom. IV, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1903, p.109; Mircea, Muşat, Ion, Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.261; 2 Mircea, Muşat, Ion, Ardeleanu, op. cit., p. 262;

112

-

o comisie specială de informare, compusă din reprezentanţii celor şapte Puteri trebuia să se întrunească la Bucureşti pentru a culege dorinţele poporului asupra viitoarei organizări a Principatelor, rezultatele trimise la Paris, unde printr-o Convenţie trebuia stabilită această organizare. Adunările Ad-hoc organisme a căror creare a fost prevăzută în hotărârile Congresului de la Paris, în scopul de a se pronunţa asupra viitoarei organizări a ţărilor române, au exprimat, în pofida greutăţilor, dorinţa de unire a moldovenilor şi muntenilor. Concentrându-şi eforturile în jurul constituirii şi desfăşurării lucrărilor celor două adunări elective, masele populare au dovedit încă o dată, curajul şi înţelepciunea lor în determinarea mersului evenimentelor. Astfel, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iaşi, a proclamat, în unanimitate, ca domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848.3 Sub presiunea maselor populare, a zecilor de mii de meseriaşi, comercianţi, lucrători, ţărani, adunaţi pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti, Adunarea Electivă de la Bucureşti proclama drept domn al Munteniei tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat calea de rezolvare a impasului, soluţia satisfăcătoare pentru naţiunea română. Dimitrie Bolintineanu, martor ocular al acestor evenimente relata: Până în ziua alegerii domnului Moldovei, de la 1848, nu se văzuse acest entuziast sublim. Streinii însuşi se bucurară cu românii. Sunt rare zilele acelea când un popor nobil şi mărinimos, strivit de secole sub tirania streinilor, poate să răsufle liber.4

2 CONSOLIDAREA UNIRII PRIN REFORME. UNIFICAREA OŞTIRII ŞI A FLOTILELOR DE PE DUNĂRE. Recunoscută de Europa ca un fapt împlinit, Unirea trebuia consolidată prin reforme largi şi radicale. I-a revenit lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii misiunea istorică de a da viaţă cerinţelor legate de consolidarea statului naţional. 2.1. CONSOLIDAREA UNIRII PRIN REFORME Deşi prin regimul impus de Convenţia de la Paris, urmau să fiinţeze două adunări, două guverne, două capitale, fermitatea, demnitatea şi tactul domnitorului şi guvernului au determinat puterile garante să consimtă Unirea celor două Principate, prin constituirea unei singure adunări, a unui singur guvern şi a unei singure administraţii, cu sediul central la Bucureşti, capitala României. Cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza reprezintă una dintre cele mai fecunda perioade din istoria României. Domnul Cuza a iniţiat şi patronat un vast program de reforme care au modificat structural aspectul societăţii româneşti. S-au iniţiat măsuri largi pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului: - modicarea sistemului de măsuri şi greutăţi şi înlocuirea sistemului greoi şi arhaic cu unul modern; 3 4

Constantin., C., Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.89; Românul, nr. 11/27 ianuarie 1859;

113

-

înfiinţarea Universităţii din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864); adoptarea codului modern a lui Napoleon şi proclamarea egalităţii înaintea legii şi impozitelor; - organizarea comerţului meseriilor, industriei şi a transporturilor, ş.a; S-a proclamat Legea de organizare a instrucţiunii, prin care învăţământul primar devenea obligatoriu, general şi gratuit şi se dezvolta învăţământul secundar şi cel superior. În consens cu cerinţele dezvoltării României, înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, secularizarea averilor mănăstireşti, au însemnat acte de mare rezonanţă istorică, care au contribuit esenţial la progresul general al societăţii româneşti. Având sprijinul popular şi beneficiind de asentimentul unor puteri, al Franţei în special, la 2 mai 1864, domnitorul dizolvă Adunarea şi decretează adoptarea celor două reforme capitale: electorală şi rurală. Constituirea noii Adunări pe o bază electorală mai largă a contribuit la accelerarea politicii de modernizare a statului. Înfăptuirea acestor reforme, esenţiale pentru ţară. a reclamat în fond, ceea ce plan mai larg au reprezentat paşi spre independenţa deplină a României.5 2.2 UNIFICAREA OŞTIRII ŞI A FLOTILELOR DE PE DUNĂRE Construcţia militară s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea conductorilor statului. Astfel, în Şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 noiembrie 1863, Alexandru Ioan Cuza amintea printre problemele cele mai importante de rezolvat: problema rurală şi organizarea şi dezvoltarea sistemului nostru militar6 Necesitatea oştirii în viaţa poporului român era adânc întiprit în conşsiinţa contemporanilor acelor vremuri, ea impunându-se cu atât mai mult cu cât era evident politica unor ţări europene în extinderea sferelor de influenţă în Principatele Unite şi la Dunărea de Jos. În concepţia militară din acea vreme, flotila avea menirea să marcheze prezenţa unei forţe naţionale pe Dunăre, să împiedice tendinţa unor state de a transforma această importantă cale navigabilă europeană, într-un culoar de amestec în treburile noastre interne. Marile puteri îşi disputau întâietatea pe fluviile europene şi mai ales pe Dunăre şi la gurile sale. Conferinţa de pace de la Paris din 1856, evidenţiază tendinţa de încălcare a drepturilor statelor riverane. Deşi tratatul stabilea libertatea de navigaţie pe fluviu pentru toate statele7 şi crearea unei Comisii permanente alcătuită din reprezentanţii statelor riverane (Wutenberg, Bavaria, Austria, Turcia, Serbia şi comisarii Principatelor Moldova şi Ţara Românească) cu scopul de a elabora regulamentele de navigaţie şi poliţie fluvială şi de a se ocupa de amenajări, ţările interesate în monopolizarea comerţului pe Dunăre, au hotărât înfiinţarea unei Comisii Europene provizorii, formată din reprezentanţii Franţei, Angiei, Austriei, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Turciei, cu scopul de a se ocupa de amenajarea fluviului de la Isaccea la Marea Neagră. Mandatul acestei Comisii (C.E.D.), a fost prelungit sistematic în anii 1859, 1866, 1871. În indisolubilă legătură cu problematica Dunării, hotar sudic al ţării şi principală cale navigabilă pentru Românie, s-a pus problema flotilei militare. În această privinţă s-a remarcat

5

Apud, Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 342; 6 Monitorul Oastei, nr. 54/6 noiembrie 1863, p. 886; George, Petre, Ion, Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p. 111; 7 Paul, Gugeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.62;

114

concepţia colonelului G. Adrian, care, într-un Memoriu asupra organizării forţei armate a celor două Principate româneaşti pleda pentru organizarea unei forţe fluviale.8 După anul 1859, în noile condiţii, au existat două opinii referitoare la formarea flotilei. Prima, susţinută de Mihail Kogălniceanu, preconiza ca flotila şi armata să se dezvolte paralel, mergând pe acelaşi raport de dezvoltare9. A doua opinie, mai moderată, prevedea necesitatea pregătirii mai întâi a cadrelor şi apoi să se recurgă la organizarea forţei fluviale. În practică s-a apelat la rezultantă. Paralel cu pregătirea personalului şi cu dezvoltarea oştirii, au fost întreprinse măsuri şi pentru organizarea flotilei. Având la bază aceste concepţii, s-a trecut apoi la făurirea flotilei de război. Cuza a preluat de la înaintaşi o moştenire modestă: câteva bastimente uzate, destinate apărării fluviului, efective puţine şi insuficient instruite. În perioada premergătoare unirii existau 2 nave şi 117 oameni în Muntenia şi 3 nave şi 104 oameni în Moldova. Se impunea deci, măsuri urgente pentru a realiza în scurt timp o flotilă corespunzătoare. Ca urmare, la Bucureşti, s-a format câte un detaşament model pentru fiecare armă, în scopul uniformizării instrucţiei. La sfârşitul anului 1859, s-a votat pentru flotila din Muntenia un credit de 150.000 de lei, necesar construirii a unor şalupe şi bărci10, iar Adunarea Electivă a Moldovei a aprobat un fond pentru Ministerul de Război de 200.000 de lei. Comisia Centrală de la Focşani, constituită pentru adoptarea unor legi de interes comun, pornind de la faptul că instrucţia trebuia s fie uniformă în toată armata, propune ca soluţie unică, alocarea unei sume de 400.000 de lei pentru Moldova şi Muntenia, în scopul aducerii din Franţa a 8 detaşamente de instructori, ofiţeri şi subofiţeri. În anul 1860 intructorii sosesc în ţară, cel de-al patrulea detaşament, Detaşamentul de marină,11 fiind compus din: un ofiţer, doi subofiţeri şi un şef de construcţie navală. Reşedinţa Flotilei prin Legea din 13 mai 1860, s-a stabilit la Ismail, unde a fost trimis şi detaşamentul pentru organizarea acesteia. Flotila sa bucurat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza de un sprijin constant. În anul 1860, primul buget pentru flotila Munteniei, cunoscut şi sub denumirea de Şalupele canoniere, a fost de 45.968 de lei, iar pentru cea a Moldovei de 197.472 de lei.12 Sumele reprezentau soldele personalului şi alocaţiile destinate pentru construirea unor bărci şi şalupe. Paralel s-a trecut la unificarea navelor de pe Dunăre într-o singură formaţiune. Prin Ordin de zi pe toată Oastea Română din ambele Principate, dat în ziua de 6 octombrie 1860, ministrul de război , generalul Florescu, dispunea Unirea Flotilelor într-un singur corp.13 A fost numit colonelul Steriade în funcţia de comandant,iar căpitanul Petrescu ca ajutor al său. După întoarcerea domnitorului în ţară, pe baza propunerilor făcute de Ministreul de Război, Alexandru Ioan Cuza, prin Înalt Ordin de zi nr. 17314, hotărăşte definitiva unificare a flotilelor, dispunând: Abrobăm cele cuprinse în Raportul Ministrului nostru secretar de stat la Ministreul de Război cu nr. 3597

8

Lt., cdor., C., Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs d e 18 secole, Constanţa, Tipografia Ovidiu, 1906, p. 99-100; Marina Noastră, Institutul de Arte Grafice şi Editura Mârvan, S.A.R., Bucureşti, p. 5; 10 Comandorul, Vasile, Toescu, Istoricul Marinei româneşti, 1843- 1900, mss., fondul de documentare al Muzeului Marinei Române; 11 Lt., cdor., C., Ciuchi, op., cit., p. 101; 12 George, Petre, Ion, Bitoleanu, op., cit., p. 112; 13 Monitorul Oastei, nr. 41/22 octombrie 1860, p. 183-184; domnitorul Alexandru Ioan Cuza era plecat la Constantinopol 14 Monitorul Oastei, nr. 41/22 octombrie4 1860; 9

115

Am decretat şi decretăm: Art. 1. Flotilele după întregul curs al Dunării în viitor vor forma un singur corp. Art. 2. Colonelul Steriade se îtăreşte în postul de comandant superior al întregului corp şi căpitanul Petrescu, ajutorul său; Art. 3. Ministrul nostru secretar de stat la Ministerul de Război va executa ordonanţa de faţă. Ordinul prezentat semnifică un moment crucial în istoria marinei române, marcând unificarea, pentru totdeauna a celor chemaţi să apere cu mijloace specializate pe apă, graniţa de sud a ţării. Începând cu această dată, navele şi efectivele lor din Muntenia, care se aflau sub comanda Inspectorului Cordonului Dunării, intrau sub comanda colonelului Steriade, devenit astfel, primul comandant al flotilelor române unificate. Odată cu unificarea, s-a adoptat un pavilion unic, format din îmbinarea culorilor şi însemnelor celor două drapele, moldovean şi muntean.15 În urma acestei reorganizări, flotila a fost astfel dispusă încât, la fiecare punct important de pe cuprinsul Dunării: Calafat, Giurgiu, Brăila, Reni, Galaţi, Chilia, Ismail, au fost dislocate câte o şalupă canonieră armată cu câte 4 tunuri de 120 de mm. şi un echipaj de 42 de oameni.16 În urma măsurilor luate, malul românesc al Dunării a fost pus sub pază şi observare, iar Principatele Unite au început să se manifeste ca stat riveran. Desigur acţiunile amintite au constituit un prim pas spre modernizarea flotei române. Forele I mijloacele de pe Dunăre erau insuficiente, în anii următorii făcându-se eforturi sporite, în special în direcţia sporirii fondurilor bugetare, ridicării numărului de personal angajat, o tot mai bună dotare I instruire a efectivelor. Astfel, în anul 1861, flotilei îi este repartizat primul vapor cu aburi, cumpărat de la antreprenorul Ceocan. În scopul transformării acestuia în navă de luptă, a fost trimis la şantierul Mayer din Lintz, unde a fost refăcut şi armat cu 4 tunuri. La revenirea în ţară în anul 1862, Cuza la botezat cu numele România17, în amintirea unificării depline a celor două principate. Anul 1864 se înscrie cu numeroase evenimente în istoria flotilei. În scopul unei conduceri operative, comandamentul flotilei se mută de la Ismail la Brăila şi se înfiinţează în apropiere de cazarmă un atelier pentru repararea navelor. Acesta, se constituie drept embrionul Arsenalului Marinei, care în anul 1867 se mută la Galaţi, iar înm 1879 se transformă în stabiliment de construcţii. Totodată, şa comanda flotilei este numit locotenentul colonel Petrescu. În acelaşi an, la atelierul marinei s-au construit două şlepuri din lemn, iar fondurile bugetare pentru marină au fost sporite. Prin Decretul nr. 982 din 3 iulie 1865, generalul Manuc, ministrul de război, a fost împuternicit să comande la unele fabrici din străinătate, un vapor şi patru şlepuri pentru flotila de război. 15

Albastru şi roşu al Moldovei, albastru şi galben al Munteniei, formând tricolorul: roşu, galben şi albastru. La mijloc era vulturul cu coroana princiară, pe cap. Vulturul avea un scut împărţit în două, într-o parte se afla acvila munteană, iar în cealaltă parte, bourul moldovean; Apud, Marius, Bizerea, Tricolorul românesc peste veacuri, în Magazin istoric, nr. 9/1980, p.50; 16 Şalupele canoniere aveau 25 de m. lungime, 5,5 m., lăţime, propulsia era asigurată de o velatură caracteristică unei brigantine; echipajul era format din 42 de oameni, dintre care 22 de specialitate tunari. Şalupele mai mici, de la pichete, aveau lungimea de 170 de m., lăţimea între 2-3 m., Erau dotate cu 18 rame şi vele; Apud, George, Petre, Ion, Bitoleanu, op., cit., p. 112; 17 România era o navă modernă pentru acea vreme, având următoarele caracteristici: Lungime=35 m., lăţime=4,75 m, Deplasament=130 tone, viteză=10 Nd; Bastimente de rezbel şi comerciu ale marinei, în Almanahul personalului marinei regale, Galaţi, Typo-litografia J., Schen, 1890, p.23;

116

Procesul de dezvoltare a marinei continuă şi în următoarea perioadă a domniei lui Cuza. În anul 1865 comandantul flotilei a fost avansat la gradul de colonel, iar doi dintre locotenenţi la gradul de căpitan. În acelaşi an, în cadrul bugetului se aminteşte pentru întâia oară denumirea de marinar, dată soldaţilor ce executau serviciul în cadrul flotilei. Dezvoltarea acestei arme în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi în continuare până în anul 1872, când se înfiinţează prima şcoală de marină, a ridicat probleme deosebite în privinţa asigurării cadrelor necesare. În ţară nu exista o şcoală care să asigure cunoştinţele necesare ofiţerilor de marină. În funcţiile de conducere, în statul major şi la punctele de pe Dunăre, erau numiţi ofiţeri din armata de uscat. Ei dobândeau cunoştinţele specifice armei marină în cadrul activităţii prectice desfăşurate pe bastimentele de război. Au fost aduşi însă din străinătate şi unii ofiţeri de marină, precum sublocotenenţii Hatscec Huga şi Wildhol Litinski din marina austriacă şi căpitanul francez Fougere.18 De asemenea, annual, ofiţeri români au fost trimişi la pregătire şi pentru a face practică pe anumite bastimente de război străine. Printre aceştia putem enumera pe: Nicolae Dimitrescu Maican, Ioan Murgescu, Ion Izvoreanu, Emanuel Koslinski, Mănescu Constantin, Mardare Nicolae. De numele lui Cuza se leagă şi prima organizare, în anul 1863 a porturilor din România.19 Având în vedere că în anul 1862 taxa de tonaj a navelor care intrau în Sulina era prea mare şi ca urmare unele nave de comerţ străine se îndreptau spre porturile Odessa şi Sevastopol, domnitorul a înlăturat acest inconvenient. Crearea şi dezvoltarea marinei, perfecţionarea ei, îmbunătăţirea sistemului de instruire a efectivelor şi de pregătirea a cadrelor, acţiuni ample întreprinse pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-au încadrat în efortul de făurire a armatei naţionale moderne. Pentru România, stat cu o frontieră mare scăldată de apele Dunării, Flotila se impunea cu necesitate.

3. SISTEMUL MILITAR ROMÂNESC ÎN PRIMUL DECENIU AL DOMNIEI LUI CAROL I După şapte ani de domnie glorioasă, Alexandru Ioan Cuza a abdicat de la domnie, la 11/23 februarie 1866. Corpurile legiuitoare (Camera şi Senatul), întrunite în aceeaşi zi în şedinţă extraordinară au proclamat instituirea monarhiei constituţionale, alegând ca domnitor un principe străin (Filip de Flandra, fratele regelui Leopold I al Belgiei). Acesta nu a primit tronul, la 2 aprilie locotenenţa donmească instituită după abdicarea lui Cuza a organizat plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului Carol de Hohenzollern Sigmarignen, proclamat la 10 mai, de către Adunarea Naţională, domnitor al ţării, sub numele de Carol I. În perioada 1866-1877, România cunoaşte o evoluţie progresivă pe toate planurile, lupta pentru câştigarea independenţei depline constituind trăsătura dominantă a acestor ani. În vederea realizării acestui obiectiv, guvernele României şi domnitorul Carol I, au iniţiat o gamă largă de acţiuni diplomatice, propagandistice, economice şi de altă natură, pentru dobândirea, prin mijloace paşnice a independenţei depline a statului. Aşa spre pildă, în anii 1866-1868, guvernul român a dus tratative şi a purtat discuţii de principiu cu Serbia, Grecia şi Muntenegru, în vederea încheierii unei alianţe, inclusiv militare, pentru cucerirea independenţei. A fost adoptată şi Legea dede pregătire militară şi de înarmare a 18 19

Vezi, Marea, Noastră, nr. 1, 1938, p. 42; Gheoghe, Gâlcă, Navigaţia fluvială şi Maritimă în România, Bucureşti, 1930, p.141;

117

poporului. În domeniul politicii navale, în pofida unor incertitudini, şovăieli şi frământări s-au semnalat şi unele realizări. Astfel, în 1866 căpitanul Caralea Ion, a întocmit un regulament (instrucţiuni) prin care încerca să dea o organizare corespunzătoare activităţilor multiple de la bordul navelor: se reglementa serviciul interior; se dădeau noţiuni de artilerie şi muniţii (mod de manevrare şi manipulare), noţiuni de torpile şi baraje; instrucţiuni pentru timonieri şi serviciul de semnale; indicaţii pentru manevra bărcilor şi navelor cu pânze, etc. Prin Decretul nr.1867, navele şi efectivele sunt organizate într-un corp militar cu denumirea de Corpul Flotilei, împărţit la rândul său în două companii. Prima, formată din oameni de manevră şi ateliere, iar cea de-a doua din mecanici. În luna mai 1867, a sosit în ţară vaporul şi cele patru şlepuri contractate pe timpul lui Cuza în Austria. Şlepurile au primit numere de ordine, vaporul fiind încadrat în flotilă cu denumirea provizorie de Vaporul ce nou, până în anul 1869 când este botezat cu numele de Ştefan ce mare. În ani următori bugetele pentru marină se menţin reduse. Astfel, în 1868, la capitolul flotilă era prevăzut un fond de numai 155.844 de lei, condiţii în care, unii oameni legaţi sufleteşte de interesele pa apă ale României, fac proiecte de viitor, avansând propuneri pentru forurile superioare. Printre aceştia se enumeră Ştefan Veron, care adresează un memoriu Camerelor legislative ale ţării, cu propuneri pentru dezvoltarea marinei militare şi comerciale.20 În anul 1872 se face o nouă organizare a oştirii.21Conforma acesteia, armata se compunea din următoarele arme: infanteria, cavaleria, artileria, flotila, geniu şi trupa de administraţie. Deoarece perfecţionarea pregătirii ofiţerilor în străinătate era costisitoare, în anul 1872 se găseşte o soluţie naţională care rezolvă această situaţie. Prin Decizie ministerială, la 17 noiembrie 1872, se creează la Galaţi o şcoală specială, cu durata de doi ani pentru ofiţerii şi subofiţerii din Corpul Flotilei.22 Din Regulamentul de funcţionare al şcolii rezultă că ea se dividea în două secţiuni: o secţiune pentru ofiţeri şi alta pentru subofiţeri. Directorul Şcolii era Comandantul Flotilei, iar ca profesori funcţionau ofiţerii cu experienţă. În anul 1873 navele flotilei sporesc cu o canonieră, comandată în Franţa, lângă Toulon, botezată cu numele Fulgerul, iar un an mai târziu intră în compunerea flotilei şalupa Rândunica,23 construită în Anglia, ea fiind armată cu torpile de şcondru şi o mitralieră cu zece ţevi. În prejma războiului de independenţă România dispunea de 4 nave moderne: România (vas cu roate) de 130 de tone, Ştefan cel Mare (yaht regal) de 325 de tone, Fulgerul (şalupă canonieră) de 85 de tone şi Rândunica (şalupă torpiloare) de 9 tone, un număr de staţionare, şalupe canoniere şi bărci, amplasate în principalele porturi. Pregătirea ofiţerilor şi experienţa acumulată în serviciu s-a reflectat într-o mai bună reglementare a vieţii la bordul navelor. În această orientare se înscrie introducerea în anul 1874 a regulamentelor specifice flotilei24: Regulamentul îndatoririlor comandanţilor de bastimente; Regulamentul pentru amenajarea amploaiaţilor civili; Regulamentul de admninistraţie şi contabilitate a Corpului Flotilei.

20

Ştefan, Veron, Ce este de făcut înainte de toate în România sau Memoriu adresat Camerelor legislative în forma unui proiect de lege pentru creerea unei naţionale marine de comerciu şi resbelu pe Dunăre, Bucureşti, Tipografia Naţională Antreprenor C.N. Rădulescu, 1868; În esenţă autorul propunea construirea a 10 remorchere şi a 10 vapoare de pasageri; 21 Albumul Armatei Române, 1873, p. 12, fondul de documentare al Muzeului Marinei Române; 22 Decizia Ministerială nr. 15/17 noiembrie 1872, în Monitorul Oastei/1872, p. 840; 23 Almanahul personalului Marinei Regale, Bastimentele de război şi comerciu ale Marinei, p. 23; 24 Lt., cdor, C., Ciuchi, op., cit., p. 159

118

Apropierea războiului, a condiţiilor care făceau din idealul independenţei o problemă la ordinea zilei, au pus în faţa marinarilor responsabilităţi sporite pe linia ridicrii capacităţii de luptă. Ca urmare, din anul 1875 începe instrucţia în comun a navelor flotilei. Primul marş de instrucţie făcut pe Dunărea de Jos şi Marea Neagră, la care au participat navele flotilei s-a realizat între 1127 octombrie 1875. În acest interval de timp s-au executat ziua I noaptea trageri de la ancoră cu armamentul de artilerie din dotare, formaţii şi evoluţii, demonstrând că şi fără instructori străini se poate realiza o pregătire marinărească temeinică. Din păcate, eforturile susţinute de marinari nu au fost suficient sprijinite de forurile superioare. În ultimii patru ani care au precedat evenimentul de la 1877-1878, bugetul pentru flotilă a staţionat. Greu de explicat sunt şi acţiunile întreprinse în flotilă în anul 1876, în prag de război, când, în scopul unor economii bugetare, 100 de oameni sunt trimişi în concediu pe timp de 5 luni, în timp ce unii ofiţeri sunt trecuţi în inactivitate.25 Cu toate aceste greutăţi, în opinia noastră inerente în viaţa şi activitatea unei entităţi atât de tehnice şi costisitoare, cum este marina, navele româneşti şi personalul care le încadrau erau pregătite pentru marea încercare din istoria neamului-cucerirea Independenţei. BIBLIOGRAFIE 1. Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente, tom. IV, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1903; 2. Mircea, Muşat, Ion, Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; 3. Constantin., C., Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.89; 4. Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970; 5. George, Petre, Ion, Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1990; 6. Paul, Gugeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; 7. Lt., cdor., C., Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole, Constanţa, Tipografia Ovidiu, 1906; 8. Marina Noastră, Institutul de Arte Grafice şi Editura Mârvan, S.A.R., Bucureşti; 9. Comandorul, Vasile, Toescu, Istoricul Marinei româneşti, 1843- 1900, mss., fondul de documentare al Muzeului Marinei Române; 10. Gheoghe, Gâlcă, Navigaţia fluvială şi Maritimă în România, Bucureşti, 1930; 11. Ştefan, Veron, Ce este de făcut înainte de toate în România sau Memoriu adresat Camerelor legislative în forma unui proiect de lege pentru creerea unei naţionale marine de comerciu şi resbelu pe Dunăre, Bucureşti, Tipografia Naţională Antreprenor C.N. Rădulescu, 1868; În esenţă autorul propunea construirea a 10 remorchere şi a 10 vapoare de pasageri; 12. Albumul Armatei Române, 1873, p. 12, fondul de documentare al Muzeului Marinei Române; 13. Decizia Ministerială nr. 15/17 noiembrie 1872, în Monitorul Oastei/1872; 14. Almanahul personalului Marinei Regale, Bastimentele de război şi comerciu ale Marinei.

25

Colecţia Monitorul Oastei, 1876, p. 44.

119

CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI (1877-1878). ORGANIZAREA ŞI DOTAREA ARMATEI (MARINEI) ROMÂNE ÎNTRE 1878-1916. Dr. Pădureanu Dominuţ 1. CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI (1877-1878) 1.1. CONDIŢIILE INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE ALE PROCLAMĂRII INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI LA 9 MAI 1877. Proclamarea independenţei de stat a României în a doua jumătate a secolului al XIXlea a devenit o necesitate imperioasă, care se impunea în mod logic. Ea a fost determinată de factori interni şi externi favorabili care făceau din cucerirea independenţei un obiectiv prioritar şi iminent. Din punct de vedere intern: - independenţa a fost o năzuinţă seculară, o permanenţă a istoriei poporului român. Ea a alimentat mereu dorinţa de libertate, dragostea faţă de glia străbună şi eroismul în luptă. Ca urmare, ţările române nu şi-au pierdut niciodată existenţa statală şi nu au putut fi transformate în paşalâcuri. În noile condiţii menţinerea suzeranităţii otomane şi a garanţiei colective a celor şapte state europene reprezenta un anacronism ce frâna dezvoltarea ţării. României i se interzicea să încheie tratate politice şi comerciale, să aibă reprezentanţi diplomatici, să bată monedă, să majoreze efectivele militare etc. - crearea statului naţional în 1859 a reprezentat un factor major al procesului cuceririi independenţei de stat. - cu toate opreliştile puse în faţa poporului român prin tratatul de la Paris,[1] unirea a fost recunoscută pe plan extern, România a stabilit legături diplomatice prin agenţii (1860 la Paris, 1863 la Belgrad, 1868 la Viena, 1872 la Berlin, 1874 la Petersburg), a încheiat convenţii cu Austro-Ungaria (1875) şi cu Rusia (1876), a făcut schimburi de delegaţii etc. Toate acestea reprezentau demersuri evidente către o independenţă deplină şi reliefau că ceea ce se impune în mod necesar îşi creează drum liber indiferent de obstacolele ce se interpun în cale. - dezvoltarea economică, noile relaţii sociale determinate de această dezvoltare, ca şi situaţia politică internă, cereau imperios înlăturarea oricăror relaţii de dependenţă. În cca. un deceniu după unire s-a dublat producţia agricolă şi s-a triplat cea industrială, s-a extins reţeaua de căi ferate (1250 km), s-a înfiinţat un sistem monetar naţional, s-a creat şi s-a dezvoltat o armată naţională. Prefacerile ce aveau loc în societatea românească după Unirea Principatelor au determinat trecerea la etapa decisivă a luptei pentru independenţă. Condiţiile externe au favorizat lupta românilor pentru cucerirea independenţei statale: - în 1875 se declanşează răscoale armate împotriva dominaţiei otomane în Bosnia şi Herţegovina; în 1876 se răscoală bulgarii, sârbii şi muntenegrenii; România sprijină aceste acţiuni fără să se amestece direct în conflictul iscat. - având în vedere conjunctura internaţională, România a încercat obţinerea independenţei pe cale diplomatică, adoptând o poziţie de neutralitate în schimbul căreia revendica independenţa prin cele şapte condiţii.[2]

120

Având în vedere conţinutul cererilor, cât şi statutul României – ţară sub suzeranitate otomană şi garanţie colectivă – ţările europene au adoptat faţă de acest demers al României următoarea atitudine: - Imperiul otoman a considerat demersul nepotrivit şi nu i-a dat curs sub pretextul că nu se putea ocupa de această problemă decât la sfârşitul războiului. - Rusia a considerat cererile României inoportune. - Franţa le-a considerat primejdioase. - Anglia le-a apreciat drept ambiţie bolnăvicioasă. Se desprindea limpede concluzia că independenţa trebuia cucerită. Aceasta s-a întărit şi mai mult în urma Conferinţei de la Constantinopol (decembrie 1876) a ţărilor semnatare a tratatului de la Paris, întrunită cu scopul de a determina Poarta să accepte unele reforme pentru ţările din sudul Dunării. - conferinţa nu a luat în discuţie cererile României; - mai mult, Imperiul otoman a dat o Constituţie prin care România era considerată drept provincie otomană privilegiată . România a trecut la pregătirea actului independenţei: - septembrie-octombrie 1876 la Livadia (Crimeea) au avut loc discuţii privitoare la trecerea trupelor ruseşti prin ţară ,pe baza unei convenţii. - 4 aprilie 1877 se încheie Convenţia ruso-română (la Bucureşti)[3] o se permitea trecerea trupelor ruse prin ţară; o cheltuielile de transport reveneau guvernului rus; o Rusia se obliga să acţioneze pentru a se respecta interesele României. O anexă cuprinzând 26 de articole detalia toate aspectele legate de traversarea teritoriului României de către trupele ţariste (comisari de legătură pe lângă autorităţile locale, un comisar general român pe lângă comandantul şef al trupelor ruse, aprovizionarea o asigura România la preţuri convenabile, transportul pe căile ferate era redus cu 40%, trupele ruse aveau interdicţie de a trece prin Bucureşti etc.). - Pe plan intern au fost adoptate o serie de măsuri corespunzătoare noii situaţii: – s-au votat două credite pentru dotare şi nevoi de concentrare (4 milioane şi 1,05 milioane); s-au creat noi unităţi militare; s-au făcut o serie de manevre de trupe pentru a preveni un atac prin surprindere din partea Imperiului otoman; în ţară se amplifica tot mai mult un curent favorabil proclamării independenţei. – la 9 mai 1877 a fost proclamată independenţa de stat a României, după ce în prealabil: - pe 6 aprilie s-a decretat mobilizarea; - pe 12 aprilie Rusia a declarat război Imperiului otoman; - pe 16 aprilie Camera şi 17 aprilie Senatul au aprobat Convenţia ruso-română; - aflând de convenţie, Imperiul Otoman a deschis foc asupra oraşelor de la Dunăre: pe 21 aprilie cu navele a atacat Brăila, pe 26 aprilie cu artileria a atacat: Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşiul, iar bandele de pradă sau dedat la jafuri şi crime; - poporul român, armata, presa au cerut guvernului să riposteze; - pe data de 26 aprilie artileria de la Calafat a ripostat; - pe data de 29 aprilie un grup de deputaţi din Cameră au cerut printr-o moţiune ruperea legăturilor cu Poarta; - pe 30 aprilie şi Senatul a adoptat o moţiune asemănătoare; - 9 mai 1877 Parlamentul s-a întrunit în sesiune extraordinară şi a proclamat independenţa. La interpelarea unui deputat (N.Fleva) a răspuns ministrul de externe al României, Mihail .Kogălniceanu.[4] - Camera[5] şi Senatul a proclamat independenţa.[6] - în aceeaşi zi s-a votat înfiinţarea ordinului „Steaua României”.

121

- pe 11 mai a fost anulat tributul faţă de Poartă.[7] Pe plan intern acest act istoric a determinat un mare entuziasm în rândul tuturor românilor. Pe plan extern, independenţa României a determinat ţările garante să adopte atitudini diferite: - Imperiul otoman a taxat-o drept rebeliune, declarând în acelaşi timp că îşi păstrează intacte drepturile asupra României; - Anglia a considerat-o contrară tratatelor, cerând măsuri de pedepsire; - Franţa a manifestat răceală, declarând că regretă faptul că România a renunţat la garanţia colectivă; - Austro-Ungaria a avut o atitudine rezervată; - Rusia a apreciat-o drept un act - de facto dar nu şi de jure – inoportun; - Italia a aprobat actul curajos al României;

2. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA RĂZBOI. MISIUNILE ÎNDEPLINITE DE ARMATA ROMÂNĂ PE TIMPUL ACŢIUNILOR ANTIOTOMANE 2.1.CONCEPŢIA POLITICO-MILITARĂ A GUVERNULUI ROMÂN PRIVIND COOPERAREA ÎN LUPTA ANTIOTOMANĂ Guvernul şi comandamentul român au dorit de la început o cooperare militară româno-rusă împotriva Imperiului otoman, convenţia din 4 aprilie facilitând posibilitatea unei astfel de cooperări. - în Consiliul de coroană a fost exprimat acordul pentru o astfel de cooperare; - într-o serie de întâlniri între delegaţii ale celor două armate, se fac demersuri în vederea cooperării pe front; - prinţul Carol se întâlneşte cu principele Nicolae la Ploieşti, cei doi sunt de acord în privinţa cooperării în luptă, atât pe timpul trecerii Dunării cât şi la sud de fluviu cu condiţia pusă de Carol ca trupele noastre să aibă sector independent şi să acţioneze sub comandă naţională. - guvernul rus a fost împotrivă (urmărea gurile Dunării şi strâmtorile Mării Negre); considera că trupele sale sunt mai mult decât îndestulătoare pentru înfrângerea Turciei; miza pe o victorie facilă; în ultimă instanţă ar fi acceptat cooperarea cu condiţia subordonării armatei române. Ca urmare fiecare stat şi-a dus, în această etapă, războiul său propriu, urmărind obiective specifice. Menţionăm că la nord de Dunăre cooperarea era realizată prin asigurarea liniei Dunării de către armata română şi prin acordarea în sprijin a celor patru nave fluviale de război şi a unor şlepuri şi ambarcaţiuni. Corpul 1 - între Calafat şi Olt; Corpul 2 - la est de Olt (după sosirea trupelor ruse la Dunăre, Corpul 2 s-a repliat la vest de Olt); - navele: „Ştefan cel Mare”, „România”, „Rândunica” şi „Fulgerul”, cu o parte din echipajele lor, participau alături de navele ruseşti la neutralizarea flotilei turceşti. La cererea înaltului comandant rus, comandantul suprem român a sprijinit forţarea Dunării de către trupele ţariste prin puternice trageri de artilerie.

122

2.2. COOPERAREA MILITARĂ ROMÂNO-RUSĂ LA SUD DE DUNĂRE - Planul rus prevedea o acţiune pe trei direcţii astfel: 1. Armata principală - pe direcţia Târnovo, peste Balcani, Adrianopol, Constantinopol; 2. Armata de est - avea misiunea să cucerească Rusciukul şi să intre în apărare pe râul Lom, asigurând flancul stâng al armatei principale; 3. Armata de vest - avea misiunea să ocupe Nicopolele, apoi să intre în apărare asigurând flancul drept al Armatei principale. - Conform planului pe 9 iunie se forţează Dunărea pe direcţia secundară, pe la Măcin. - După câteva zile pe 14 iunie se trece Dunărea pe direcţia principală – Zimnicea. România dorea să participe la luptele antiotomane de la sud de Dunăre, dar acesta nu era, aşa cum am văzut, reglementată. Planul rus nu a putut fi îndeplinit deoarece poziţia otomană de la Plevna - în urma celor două bătălii (8 iulie şi 18 iulie) - nu a putut fi cucerită, ameninţând spatele principalei armate ruse. Rusia, prin ducele Nicolae, a început să ceară ajutor : - iniţial a cerut Diviziei 4 române să treacă Dunărea şi să preia garnizoana Nicopole şi pe prizonierii din zonă; - comandantul diviziei române a refuzat, întrucât nu putea primi ordine de la un general aparţinând altui stat; după demersurile făcute de ţarul Alexandru pe lângă Carol, s-a acceptat ca o parte a Diviziei 4 să treacă Dunărea începând cu data de 17 iulie. după a doua bătălie (eşuată!) de la Plevna, Nicolae cerea insistent României intrarea în război. Pe data de 19 iulie el a trimis următoarea telegramă:„… Turcii adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi Corabia. Demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”. - România a acceptat cererea, urmând ca detaliile cooperării militare să se fie stabilite ulterior. - Armata română era reorganizată în funcţie de noua situaţie : o Armata de operaţii - comandată de generalul Cernat (peste 43000 de militari); o Corpul de observaţie - comandat de generalul Lupu; - La începutul lunii august 1877 au fost definitivate toate aspectele privind această cooperare, aşa cum a dorit guvernul român: toate trupele ce acţionau asupra Plevnei, constituite în Armata de vest, au fost puse sub comanda domnitorului Carol, având ca şef de stat major pe generalul rus Zotov. Pe 21 august, prin ordin de zi, Carol I prelua comanda. 2.3 A TREIA BĂTĂLIE DE LA PLEVNA (30 AUGUST) - Concepţia: - lovitura principală - în sectorul dintre Griviţa şi Tuceniţa, cu Corpurile 9 şi 4 ruse; - Armata română - între Bucov şi Griviţa; - Divizia Scobelev şi detaşamentul Imeretinski - la vest de Tuceniţa. - Armata română a acţionat cu Diviziile 3 şi 4 în eşalonul întâi (divizia 3 şi 2 eşaloane, iar Divizia 4 pe trei eşaloane). - Trupele turceşti se apărau într-un sistem foarte puternic, constituit din redute şi redane.

123

- Divizia 3 a acţionat asupra redutei Griviţa II. Regimentele 8 infanterie şi 10 dorobanţi au luptat cu un eroism deosebit. În fruntea subunităţii sale cade maiorul Gh. Şonţu, atacul este continuat de batalionul comandat de N.V.Mărăcineanu (cade în luptă şi acesta). Atacul continuă, însă în luptă cad aproape toţi ofiţerii din linia întâi şi jumătate din efectivele comandate de ei. - Divizia 4 a acţionat asupra redutei Griviţa I. Sau remarcat în mod deosebit batalioanele: 2 vânători, 1 din Regimentul 16 dorobanţi, 2 din Regimentul 5 infanterie, 1 din Regimentul 14 dorobanţi. S-au remarcat ofiţerii: colonelul Sergiu Voinescu, maiorul Alexandru Candiano-Popescu, căpitanul Moise Groza ş.a.După contraatacuri repetate, pe 30 august (orele1900) este cucerită reduta Griviţa I. - Cu tot eroismul dovedit în lupte, Plevna nu a putut fi cucerită. Ca atare,s-a hotărât asedierea ei: trupele au ocupat dispozitivul de asediu pe cinci sectoare;au fost întrerupte legăturile Plevnei cu exteriorul; căile sale de aprovizionare au fost tăiate; au fos respinse atacurile otomane. Pe data de 28 noiembrie, Osman-paşa a încercat să iasă din încercuire prin forţă, dar nu a reuşit. Sub loviturile ruso-române este nevoit să se predea ( colonelului român Cerchez). Au fost capturate: 10 paşale (generali), 130 ofiţeri superiori, 2000 ofiţeri inferiori, 40.000 soldaţi pedestri, 1200 călăreţi, 77 de tunuri ş.a. - Cauzele succesului limitat al celei de a III-a bătălii de la Plevna : - lovitura principală s-a dat în sectorul cel mai puternic (trebuia dată în cel mai slab); - cercetarea topografică a fost incompletă; - cavaleriei i s-au dat misiuni secundare; - nu au fost folosite rezervele; - artileria nu a fost eficace împotriva fortificaţiilor otomane; 2.4. BĂTĂLIA DE LA RAHOVA (7-9 NOIEMBRIE) - Aici existau circa 3000 de oameni care o apărau de pe poziţii fortificate. - Pentru cucerirea Rahovei - care ameninţa spatele forţelor ce asediau Plevna în sectoarele nord şi nord-vest - s-a hotărât executarea a două lovituri de către: - Detaşamentul - colonel Stăniceanu (lovitura principală.) - Detaşamentul ruso-român comandat de generalul Meyendorf (lovitura secundară.); - Sau dat lupte grele pentru cucerirea poziţiilor întărite, la datorie căzând bravul maior Constantin Ene. Prinse ca într-un cleşte, trupele din Rahova părăsesc cetatea şi se retrag spre Vidin. După două zile de acţiuni, Rahova este cucerită prin efortul principal al trupelor române. 2.5. BĂTĂLIA DE LA VIDIN (DECEMBRIE-IANUARIE) - După capitularea Plevnei trupele ruse au continuat ofensiva spre sud. - Trupelor române le-a revenit misiunea să cucerească Vidinul şi să menţină garnizoanele Rahova şi Nicopole. - În acest scop s-a constituit Corpul de vest- din 3 divizii (D.1; D.2; D.4) comandat de generalul Haralambie - Trupele române de la nord de Dunăre au primit ordinul să se concentreze în zona Calafat şi să sprijine cu artileria acţiunile Corpului de vest. - Pentru ocuparea Vidinului s-au stabilit 3 sectoare de acţiune : 1. Sectorul 1 - între Dunăre şi Belorad, unde acţiona D.4 2. Sectorul 2 - la centru, aici acţionând D.1 3. Sectorul 3 - la nordul dispozitivului, în care acţiona D.2

124

- Vidinul era puternic fortificat, cele mai puternice poziţii de apărare sprijinindu-se pe localităţile: Inova, Smârdan, Tatargic etc. - acţiunile de luptă s-au desfăşurat în condiţiile unei ierni foarte grele; - s-au dat lupte îndârjite pentru ocuparea poziţiilor întărite din faţa Vidinului (Smârdan, Inova, Rupcea, Rainovcea, Tatargic etc.). - unul dintre cele mai puternice atacuri s-a dat pe 12 ianuarie 1878, după o puternică pregătire de artilerie la care au participat 100 de tunuri. În urma acţiunilor curajoase ale românilor au fost ocupate cele mai puternice poziţii din faţa Vidinului: Rupcea, Rainovcea, Inova, Smârdan. O contribuţie deosebită la obţinerea victoriei de la Vidin şi-au adus-o: generalul M.Cerchez, comandantul D.2; locotenent-colonelul I.Cotruţ, comandantul liniei întâi de atac din zona Smârdan, generalul Haralambie, comandantul Corpului de vest, mulţi alţi eroi anonimi căzuţi în cumplitele încleştări din zona acestei puternice cetăţi otomane. - Pe data de 15 ianuarie s-a hotărât începerea unui bombardament de artilerie de 10 zile asupra Vidinului, cu artileria de la nord şi de la sud de Dunăre (148 guri de foc) după care urma să aibă loc atacul decisiv. După 5 zile de trageri comandamentul român a cerut, din spirit umanitar, lui Izet paşa, să se predea. Acesta a refuzat propunerea românească ,context în care tragerile de artilerie au continuat până pe 22 ianuarie 1878, când s-a comunicat încheierea armistiţiului ruso-turc. - Vidinul a fost ocupat de trupele române ,această victorie fiind amplu comentată pe plan intern şi internaţional.[8] 2.6.MISIUNILE ÎNDEPLINITE DE MARINARII ROMÂNI ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ De la începutul războiului Imperiul otoman a desfăşurat pe Dunăre o intensă activitate, materializată în: acte piratereşti împotriva porturilor şi pichetelor româneşti; capturarea de către cuirasatele turceşti a unor nave încărcate cu diferite produse; concentrarea de nave în scopul vădit de a trece pe ţărmul românesc; executarea de trageri de artilerie asupra oraşelor-porturi româneşti ş.a. Imperiul otoman - a treia putere navală a lumii acelei perioade!- avea pe Dunăre 23 de nave între ele 5 fiind monitoare cuirasate. Rusia în prima parte a războiului nu avea forţe pe Dunăre. Flota rusă s-a constituit treptat prin: punerea la dispoziţie a celor patru nave româneşti; cumpărarea unor nave de la particulari; sechestrarea altora de la turci şi aducerea unor şalupe şi torpile din Rusia, pe calea ferată). La cererea guvernului rus, guvernul român a pus la dispoziţia armatei ruse navele: „Rândunica”, „Ştefan cel Mare”, „Fulgerul” şi „România” (fără echipajele de punte),în schimbul pieselor de artilerie de la Calafat. Prin înalt decret, la 10 mai 1877 maiorul Murgescu este detaşat pe lângă comandamentul flotei ruse. Misiunile îndeplinite de marinarii români : 1. Participă împreună cu forţele fluviale ruseşti la punerea barajelor de la: Reni – gura Prutului şi gura Siretului; Ghecet, pe braţul Vălciului; în faţa insulei Gâsca Mare. 2. Atacul navelor turceşti de pe canalul Măcin - 12/13 mai 1877. Participă şi şalupa „Rândunica” pe care era îmbarcat maiorul I. Murgescu. Prin atacul executat de „Rândunica” este scufundat monitorul turcesc „Duba Seifi” (după unii cercetători Hivzi Rahman). Pentru contribuţia adusă la acest atac maiorul Murgescu este decorat de guvernul rus cu ordinul Sf. Vladimir.

125

3. Atacul executat de navele”Fulgerul”, „Rândunica” şi „Xenia” (8 iunie) asupra navelor inamice din Hârşova. 4. Marinarii români au sprijinit forţarea Dunării de către trupele ruse (9/10 iunie pe la Brăila-Galaţi; 14/16 iunie pe la Zimnicea) prin punerea la dispoziţie a mijloacelor necesare, apărarea acestor mijloace cu artileria de la mal. 5. Marinarii debarcaţi de pe nave au armat 8 baterii la Calafat, comandate de maiorul N.D.Maican, care au îndeplinit o serie de misiuni importante : i. pe 9 iunie este scoasă din luptă o baterie turcească; ii. la adăpostul focului executat de bateriile româneşti s-au făcut recunoaşteri pe malul inamic; iii. au sprijinit forţarea Dunării; iv. au protejat trecerea navelor ruse şi române în amonte şi aval de Vidin; v. scufundarea monitorului turc „Podgoriţa”. 6. Construirea şi apărarea podului de la Siliştioara – Măgura. Acesta era necesar pentru trecerea trupelor române la sud de Dunăre. i. în scopul executării acestei misiuni se cer înapoi de la ruşi unele nave şi mijloace care au fost puse la dispoziţia armatei ruse. ii. au fost reangajaţi toţi meseriaşii flotilei concediaţi anterior iii. au fost rechiziţionate unele mijloace particulare. iv. se închiriază, de către guvern, navele „Jiul” şi „Bucur”. v. de la Calafat sunt luaţi 4 ofiţeri, 10 piloţi şi 50 de soldaţi. În timp de 5 zile podul cu o lungime de 1036 m. a fost terminat (19.08.1877). După trecerea trupelor române la sud de Dunăre, podul a fost demontat şi dus la Turnu-Măgurele, unde a funcţionat până la 11 decembrie când a fotst demontat din cauza sloiurilor de gheaţă care-l ameninţau. 7. Punerea barajului de la Nedeia (la 15 km. de Rahova). i. executtat sub conducerea maiorului Murgescu;a participat şi căpitanul Drăghicescu. ii. Instalarea lui a început în noaptea de 25/26 octombrie. iii. a fost prima misiune de acest gen executată exclusiv de flotila română. iv. barajul s-a menţinut până în luna decembrie, când a fost rupt de sloiurile de gheaţă de pe Dunăre. Sub protecţia acestuia, navele turceşti nu au putut ataca podul de la Turnu-Măgurele. 8. Scufundarea monitorului Podgoriţa (7 noiembrie) i. acest monitor constituia un pericol în zona Vidin. ii. ruşii au încercat să-l scufunde (2 ofiţeri şi 40 de soldaţi), dar au renunţat din cauza dificultăţilor. iii. misiunea de a-l distruge o primeşte N.D.Maican care,după ce face recunoaşterea necesară, instalează o baterie de 3 mortiere de 150 mm. lângă insula Canapa, la 1850 m de navă. iv. în noaptea de 7 noiembrie începe atacul (0340-0430); la a 77-a lovitură, nava este lovită în dreptul magaziei de pulbere şi se scufundă;o dată cu monitorul au fost scufundate şi nava „Socrate” şi două şlepuri. 9. Salvarea navei „Ada” cu echipaj rusesc. i. La trecerea prin dreptul Vidinului, turcii au deschis un foc puternic; echipajul rus a încearcat evitarea prin manevră dar s-a pus pe uscat, situaţie în care au abandonat-o…Un grup de marinari români, constituit în mod voluntar, a adus nava la mal, sfidând puternicul foc executat de 100 de puşti şi tunuri otomane.

126

10. Executarea de transporturi în folosul frontului. Navele au avut un rol deosebit mai ales după distrugerea podului de la Turnu-Măgurele. Având în vedere componenţa şi efectivele flotilei române, respectiv misiunile îndeplinite de marinarii români pe timpul războiului, rezultă câteva concluzii relevante : - conlucrarea şi cooperarea strânsă între unităţile de uscat, nave şi populaţia din zona Dunării; - multiplele şi diversele misiuni îndeplinite de marinari evidenţiază un alt învăţământ cu valoare crescândă în zilele noastre şi anume: nevoia pregătirii multilaterale a marinarilor, formarea lor ca buni specialişti, stăpâni pe 2-3 specialităţi; - războiul a validat strădania înaintaşilor pentru formarea flotilei militare ca armă distinctă în cadrul forţelor chemate să apere independenţa şi integritatea patriei. - faţă de dotare şi efective flotila română a îndeplinit în războiul de independenţă un rol mult mai mare şi mai important; - pentru o ţară ca România, cu întinse hotare maritime şi fluviale, existenţa unei arme specializate în lupta pe apă a fost (este) absolut necesară; 2.7. ROLUL HOTĂRÂTOR AL MASELOR ÎN CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT Războiul a întrunit într-un grad superior girul moral şi material al întregului popor român. Toate provinciile româneşti indiferent sub ce autoritate se găseau, au considerat independenţa României ca o problemă fundamentală a lor şi au acţionat sub toate aspectele pentru dobândirea ei. Masele largi populare au constituit forţa principală în război. - ţărănimea şi de data aceasta a dus greul războiului, ea a asigurat majoritatea luptătorilor, şi a susţinut frontul cu cantităţi mari de alimente, furaje, a contribuit la rechiziţii; - alături de ţărănime, meseriaşii, intelectualitatea, forţele înaintate ale burgheziei, alte categorii sociale, au fost prezente pe front şi au contribuit material la subvenţionarea armatei. Câteva cifre sintetice sunt edificatoare: - au funcţionat 60 de comitete care se ocupau de adunarea bunurilor pentru armată. - pe front au fost voluntari din toate provinciile româneşti. - din donaţii s-a adunat suma de 1.639.798 lei, cu care s-au achiziţionat 50.000 de puşti. - pentru întreţinerea trupelor au fost adunate sub formă de bunuri şi bani fonduri în valoare de 9.247.000 lei, sumă cu care se putea întreţine armata pe toată durata campaniei. - numai din Transilvania s-au adunat pentru front bunuri în valoare de cca. 1.000.000 lei. Toate reflectă faptul că războiul a avut un pronunţat caracter popular, a constituit o cauză naţională a tuturor românilor.

3. SEMNIFICAŢIA PREVEDERILOR TRATATELOR DE PACE DE LA SAN-STEFANO ŞI BERLIN Preliminariile păcii au început în ianuarie 1878 la Cazanlâc, apoi la Adrianopol. Rusia nu şi-a consultat partenerii şi nu a admis participarea lor la tratative. România a trimis ca reprezentant la discuţii pe colonelul E.Arion ,dar acesta nu a fost admis. Modul în care au fost abordate problemele, a reflectat interesele şi punctele de vedere ruse.

127

-

Important de subliniat rămâne faptul că României i se recunoştea - ca urmare a aportului valoros adus la înfrângerea Imperiului otoman - independenţa şi o „despăgubire teritorială îndestulătoare”. - După preliminarii, Rusia a cerut României, în mod ultimativ, cedarea celor 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Belgrad), în baza următoarelor argumente : o Refacerea demnităţii imperiului rus; o Rusia luase Basarabia de la Turcia; o În 1856 aceste judeţe au fost integrate Moldovei, după unire (1859) prevederea din 1856 ar fi devenit caducă; o Armata rusă ar fi fost primită favorabil în acel teritoriu. - Guvernul României a respins pretenţiile teritoriale ale Rusiei ţariste. Generalul Ignatiev venit la Bucureşti unde, pentru a impune României cerinţele Rusiei, s-a dedat la grave ameninţări. În plus a mai revendicat, chipurile în favoarea României, dreptul trupelor ruse de a trece prin România atunci când situaţia ar impus acest fapt (legat de eventuale evenimente la sud de Dunăre)… a. Tratatul preliminar de la San Ştefano (18 februarie-2martie 1878). Tratatul a avut 29 de articole dintre care 6 se refereau direct la România, iar 8 aveau tangenţă cu România : - articolul 5 – Poarta recunoaşte independenţa României. - articolul 8 – Rusia îşi păstra dreptul de trecere prin România. - articolul 19 - prevedea ca Turcia să plătească Rusiei o sumă foarte mare (1.410.000.000 ruble) de bani. Dar Turcia nu avea de unde plăti o asemenea sumă şi propune în schimb şi Rusia acceptă, sangeacurile Tulcei, insulele din Deltă, Constanţa şi Medgidia. Nedorind acest teritoriu Rusia şi-a permis să-l schimbe cu sudul Basarabiei. - România a respins clauzele acestor articole,situaţie în care Rusia a revenit iarăşi la ameninţări;relaţiile româno-ruse sau tensionat brusc şi grav ;Rusia a concentrat trupe la Prut,având deja elaborat un plan de ocupare a capitalei;guvernul României a luat măsuri de apărare… Ca urmare ,pe de o parte,a nemulţumirilor Angliei şi Austro-Ungariei faţă de prevederile tratatului, a nemulţumirilor României şi altor state nedreptăţite,pe de altă parte, marile puteri au hotărât convocarea unui Congres la Berlin, care să modifice prevederile de la San Ştefano. b. Pacea de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878) Reprezentanţii României (Brătianu şi Kogălniceanu) au fost primiţi doar pentru a-şi expune punctul de vedere, după principiul formulat de către participanţii la Congres şi anume că România va fi „auzită” dar nu şi „ascultată”. Tratatul a consfinţit pentru România: - recunoaşterea independenţei (art.43) cu condiţia să nu se facă deosebiri religioase în privinţa ocupării unor funcţii şi să se asigure libertatea cultelor; - retrocedarea sudului Basarabiei Rusiei (art. 45); - unirea cu România a Insulei Şerpilor, Deltei Dunării şi a Dobrogei până la linia Silistra – sud Mangalia (art. 46); - delimitarea apelor Dunării şi a pescăriilor de pe fluviu cădea în sarcina Comisiei Europene a Dunării; - libertatea de navigaţie pe Dunăre; - desfiinţarea fortificaţiilor de pe Dunăre;

128

- România avea dreptul să încheie convenţii de orice fel şi era primită în Comisia Europeană a Dunării; - Interzicerea navigaţiei pe Dunăre pentru vasele de război, cu excepţia vaselor uşoare destinate poliţiei fluviale şi serviciului vamal.

4. ÎNSEMNĂTATEA CUCERIRII INDEPENDENŢEI DE SAT A ROMÂNIEI - România şi-a cucerit egalitatea juridică deplină cu toate statele lumii; - fost restabilită autoritatea României asupra străvechiului pământ românesc – Dobrogea; - luptele desfăşurate şi eroismul soldaţilor au ridicat prestigiul României moderne; - independenţa – ca şi unirea – a dat un nou impuls mişcării de eliberare a românilor din Transilvania; - (şi) acest război a evidenţiat rolul hotărâtor al maselor populare; - cucerirea independenţei de stat (naţionale) a fost rezultatul voinţei şi luptei poporului român, nu un act de bunăvoinţă sau un „dar” oferit de marile puteri;

5. ORGANIZAREA ŞI DOTAREA ARMATEI (MARINEI) ROMANE DUPĂ 1878. 5. 1. TRĂSĂTURILE POLITICII MILITARE PROMOVATE DE STATUL ROMÂN ÂN PERIOADA 1878-1916 După cucerirea independenţei de stat, dezvoltarea economică şi socială s-a accelerat, sau înregistrat progrese importante pe linia dezvoltării forţelor de producţie (apar noi ramuri economice şi se consolidează cele vechi),s-a extins construcţia de căi ferate, porturile maritime şi fluviale au fost modernizate, serviciul de telegraf a fost ramificat în principalele centre din ţară; agricultura şi comerţul s-au înviorat, s-au dezvoltat relaţiile externe ale României ş.a. Toate acestea au avut implicaţii şi pe planul vieţii militare, materializându-se în măsuri care au vizat : - consolidarea independenţei; - asigurarea integrităţii teritoriale şi continuarea luptei pentru desăvârşirea unităţii naţionale; - valorificarea experienţei şi învăţămintelor rezultate din războiul de independenţă; Principalele aspecte ale politicii militare au fost concretizate în: a. un complex de măsuri pentru dezvoltarea sistemului militar naţional (crearea de noi unităţi, perfecţionarea conducerii centrale, dezvoltarea armelor existente şi crearea altora noi, îmbunătăţirea organizării dotării şi instruirii); b. sporirea puterii combative a armatei având în vedere atât factori interni cât şi pe cei externi: menţinerea şi consolidarea independenţei; accentuarea funcţiei interne a armatei (reprimarea răscoalelor din 1888, 1907); interesul puterilor străine faţă de bogăţiile ţării şi poziţia sa strategică; nivelul atins de arta militară pe plan mondial;

129

evoluţia situaţiei politice externe, (regruparea marilor puteri în 1883 în diferite alianţe politice, pregătirile de război, războiul sârbo-bulgar din 1885) etc. c. întărirea la maximum a forţelor defensive ale naţiunii; în acest sens, având în vedere experienţa anterioară dar şi posibilităţile financiare ale statului, s-a urmărit: pregătirea armatei, din timp de pace cât mai apropiat de cerinţele războiului; accentul pe armata de cadre, deoarece nu existau posibilităţi pentru menţinerea unei armate permanente numeroase; d. extinderea pregătirii militare a populaţiei: predarea instrucţiei militare în şcoli (1879); asociaţia „Micii dorobanţi” în şcoli; obligativitatea tuturor cetăţenilor între 37 şi 50 de ani de a face parte din gardă; societatea de dare la semn (1887); 1905 „Societatea culturală română de arme, gimnastică şi dare la semn”; 1906 se introducea obligatoriu instrucţia militară în şcoli primare, secundare şi profesionale; din 1913 apar cetele de cercetaşi care în 1915 se constituie în „Asociaţia Cercetaşilor României”. e. păstrarea unui echilibru între ceea ce reprezenta experienţa trecutului şi cerinţele prezente; f. construirea unor sisteme de apărare din timp de pace; g. dotarea armatei la nivelul cerinţelor vremii prin atenuarea factorilor negativi care s-au manifestat în acest sens: dotarea la nivelul mondial (1879-1880 arma Henry-Martini; 1892 puşca Manlicher); sursele externe de procurare să nu fie unice (furnizorii au fost: Franţa, Anglia, Germania etc.) la materialul militar importat sau impus modificări („model românesc”); apar creaţii româneşti de valoare; mai ales în domeniul aviaţiei (Vuia, Vlaicu, Coandă ). Politica militară promovată se înscrie organic în această viziune, ea reliefează preocuparea factorilor de decizie de a rezolva problemele militare în raport de interesele naţionale, de specificul şi de posibilităţile ţării. 5.2. PRINCIPALELE MĂSURI ÎNTREPRINSE PE LINIA ORGANIZĂRII DOTĂRII ŞI INSTRUIRII ARMATEI Pornind de la necesitatea organizării unei armate puternice în stare să garanteze independenţa, s-a trecut chiar din primii ani după război, la o serie de măsuri privind: 5.2.1.Organizarea: - în 1878 pe lângă fiecare regiment de dorobanţi şi călăraşi a luat fiinţă câte un pluton de instrucţie pentru formarea gradaţilor, sergenţi şi caporali; - din 1880: o infanteria rămâne cu 8 regimente de linie şi 4 batalioane de vânători; o regimentele de dorobanţi sporesc de la 16 la 30 (câte un regiment în fiecare judeţ); Dorobanţii au fost organizaţi în 5 divizii teritoriale: • D.1 Craiova;

130

• D.2 Bucureşti; • D.3 Galaţi; • D.4 Iaşi; • D.5 Constanţa. - 1881 se creează noi unităţi (30 regimente de rezervă pe lângă fiecare Regiment de dorobanţi, care purtau denumirea judeţului cu menţiunea rezervă); - sporesc regimentele de călăraşi cu încă 4 (total 12 regimente); - se constituie primul regiment de geniu; - pe lângă cele 4 regimente de artilerie se mai formează încă unul – se repartizează Diviziei a 5-a teritoriale; ulterior se mai creează 3 regimente (1887). Artileria se diversifică: artileria de munte, de cetate etc. Un moment important în organizarea şi dezvoltarea armatei la reprezentat: „Legea asupra organizării comandamentelor armatei”(1882), potrivit căreia armata se compunea: - armata activă cu rezerva sa - deci trupe permanente (infanterie, cavalerie, artilerie, geniu, trupe de administraţie) şi trupele teritoriale (dorobanţi, călăraşi şi pompieri). - armata de miliţii (în zona de constituire a regimentelor de dorobanţi, călăraşi, artilerie, geniu se creează, se spune în lege, corespondente de miliţie, păstrând acelaşi număr de ordine). Exemplu: o în 1884 „Regimentul 1 de infanterie de miliţie”; o în 1901 se înfiinţează câte 1 batalion de miliţie în circumscripţia de recrutare a fiecărui Regiment de infanterie; o iau fiinţă depozite de miliţii; o serviciul în miliţii se făcea între 30 – 36 de ani – se chemau sub arme anual iniţial 15-30 zile, apoi şi la manevrele de toamnă. Pe baza legii, teritoriul ţării a fost împărţit din punct de vedere militar în regiuni, în fiecare regiune se repartiza câte un corp de armată.Reşedinţele corpurilor de armată au fost: - Craiova; - Bucureşti; - Galaţi; - Iaşi. Al 5-lea corp de armată s-a constituit în Dobrogea. - Corpului de armată i se subordonau toate trupele din zonă (active, de rezervă şi miliţii). - S-a îmbunătăţit structura organizatorică a marinei, în 1895 înfiinţându-se 2 mari unităţi : o Divizia de mare - cu sediul la Constanţa; o Divizia de Dunăre - cu sediul la Galaţi; - În 1896 se constituie Comandamentul flotilei cu : stat major, servicii, (tehnic, geniu, torpile, artilerie, intendenţă cu depozitele respective), cele două M.U., depozitul de echipaje, apărarea fixă şi mobilă, şcolile, Arsenalul şi Inspectoratul navigaţiei. - Apare ca armă distinctă aviaţia, datorată geniilor creatoare, T.Vuia, A.Vlaicu, H.Coandă. În 1910, la manevrele din Oltenia, aviaţia a fost folosită pentru prima dată în scopuri militare (s-a dus un ordin de operaţii de la Slatina la Piatra Olt). - În 1913 aviaţia avea două secţii: o de aviaţie (şi) o de aerostaţie. Pe timpul manevrelor militare a realizat recunoaşteri, fotografii aeriene etc. 131

În anul 1908, a fost dată o nouă lege privind organizarea, tinzând spre permanentizarea armatei, lege căreia i sau adus modificări în 1910, 1911 şi 1913 (pe linia precizării elementelor componente ale armatei, duratei serviciului militar, misiunilor, instruirii rezervelor etc). - dacă prin legea din 1908 obligaţiile militare încetau la 40 de ani, în 1911 aceste obligaţii au fost extinse până la 46 de ani (7 ani activitate, 12 ani rezervă, 6 ani miliţie). - se creează noi comandamente de mari unităţi. etc. Ca urmare a eforturilor făcute timp de peste 3 decenii pe linia organizării armatei, în anul 1913 armata română dispunea de: - 5 comandamente de C.A. - 10 comandamente de Divizie - 10 batalioane de vânători - 40 regimente infanterie active şi 40 batalioane de rezervă - 12 regimente roşiori, 8 călăraşi şi unul de escortă regală - 20 regimente de câmp (75 min.), 6 baterii şi 1 regiment de artilerie călăreaţă, 2 regimente artilerie de cetate şi unul de asediu, 5 divizioane obuziere uşoare, 6 batalioane pionieri, 1 batalion pontonieri etc. Efectivul total era de 6149 ofiţeri şi elevi şi 94.170 reangajaţi şi trupă. 5.2.2.Dotarea[9] : - pe lângă puştile Martini şi Manlicher,în 1910 sau introdus în dotare: mitraliera Maxim model românesc; tunurile model 1868, 1870 şi 1875 se înlocuiesc cu tunuri de câmp sistem Krupp, model românesc 1904. - în 1914 se adoptă un amplu program de dotare care prevedea procurarea din import şi producţie proprie a 200.000 puşti, 706 mitraliere şi puşti mitralieră, 22.000 carabine, 111 baterii de artilerie şi obuziere de diferite calibre cu muniţia necesară. (S-a realizat doar parţial pentru că a izbucnit războiul şi contractanţii externi nu au mai respectat termenele şi cantităţile privind livrările) 5.2.3.Dezvoltarea şi perfecţionarea organizării marinei militare . - Marina Militară a României a cunoscut o dezvoltare însemnată după 1878, în raport cu sarcinile care-i stăteau în faţă statului: 1. apărarea graniţelor pe apă; 2. asigurarea poliţiei pe Dunăre şi pe litoralul Mării Negre; 3. asigurarea legăturii cu Dobrogea reunită cu patria. În acest scop, până la primul război mondial, s-au realizat patru programe de dotare. - În dotarea marinei au intrat : 1880 - canoniera „Griviţa”; 1882 - „Mircea”, şalupele canoniere „Rahova”, „Opanez”, „Smârdan”; mai târziu - „Alexandru cel Bun” (puitor de mine), torpiloarele „Şoimul” şi „Vulturul”, canonierele „Bistriţa”, „Siretul” şi „Oltul”, crucişătorul „Elisabeta”, torpiloarele „Năluca”, „Sborul”, „Smeul”. Între 1906-1908 la Triest sau construit 4 monitoare, iar în Anglia 8 vedete fluviale; în Italia a început (1912-1913) construcţia a 4 contratorpiloare,acestea ajungând în ţară abia după încheierea războiului…; - În preajma intrării României în primul război mondial Marina Militară dispunea de 54 de nave din care: 4. 20 de nave de luptă (un crucişător, 4 monitoare, 4 canoniere, 3 torpiloare şi 8 vedete fluviale). 5. 6 nave de poliţie fluvială; 6. 1 navă şcoală (bricul „Mircea”);

132

7. 27 de nave de servitudine. 1. Reorganizarea marinei militare - Dotarea marinei cu mijloace de navigaţie,creşterea efectivelor şi necesitatea apărării litoralului maritim, fluvial şi zona Deltei – au determinat reorganizarea şi perfecţionarea structurii organizatorice. Prima reorganizare are loc în 1886 când prin Legea pentru organizarea flotilei şi serviciul porturilor, toate unităţile flotilei s-au constituit în „Depozitul şi diviziunea echipajelor” care avea în subordine: Compania de instrucţie, Compania torpilorilor, Compania vaselor în rezervă, bastimentul „României”, Bricul „Mircea”, canoniera „Griviţa” şi Şcoala copiilor de marină; - În 1891 Flotila a fost din nou reorganizată în două mari unităţi; 1. Depozitul şi diviziunea echipajelor şi 2. Inspectoratul porturilor şi navigaţiei. - În 1896 avea loc o nouă reorganizarea a Marinei Militare, constituindu-se două mari unităţi şi anume: 1. Divizia de mare - cu reşedinţa la Constanţa 2. Divizia de Dunăre - cu reşedinţa la Galaţi - Doi ani mai târziu (1898) s-au introdus gradele specifice marinei (viceamiral; contraamiral; comandor; căpitan-comandor; locotenent-comandor). Comandanţii Marinei militare în perioada 1874-1916 au fost: generalul N.Dumitrescu Maican; C.A.Ion Murgescu, C.A. Emanoil Koslinski şi C.A.Eustaţiu Sebastian. 2. Pregătirea cadrelor şi a echipajelor - Dotarea cu nave comerciale şi militare necesita un personal instruit. Marinarii militari erau recrutaţi din locuitorii satelor apropiate de Dunăre şi Marea Neagră, iar mecanicii, electricienii şi fochiştii din întreaga ţară. Marina comercială îşi recruta navigatorii dintre tinerii care au făcut armata şi s-au instruit în marina militară. - Pregătirea corpului de cadre s-a făcut prin: Şcoala copiilor de marină- 1881; Şcoala de cadre a flotilei – 1893 (care din 1896 a funcţionat cu denumirea de Şcoala de marină); Şcoala de aplicaţie a sublocotenenţilor - 1896; Şcoala navală superioară de marină 1909; Şcoala militară de geniu, artilerie şi marină; Şcoala de submecanici şi submaiştri de marină. O formă de pregătire a cadrelor au fost examenele care se susţineau pentru trecerea de la gradul de subofiţer de punte la ofiţer şi apoi la secund sau la căpitan de mare, precum şi stagiille de ambarcare pe nave. 3. Pregătirea echipajelor s-a făcut prin: stagii de ambarcare (pe navele „Griviţa”, bricul „Mircea” şi crucişătorul „Elisabeta”), prin manevrele regale, voiajele de instrucţie (în Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană), precum şi prin organizarea de întreceri sportive şi nautice, concursuri între unităţile navale etc. 4. Perfecţionarea mijloacelor de navigaţie şi a tehnicii de luptă Personalul marinei şi-a adus contribuţia la perfecţionarea mijloacelor de navigaţie şi tehnicii de luptă prin: 1. întocmirea Hărţii Mării Negre – coasta României, prima hartă românească de profil,care în 1900 la Paris a obţinut medalia de aur; 2. primul hidroglisor de la noi din ţară -1908-1909; 3. primul hidroavion - 1910-1911. 4.au fost întocmite primele regulamente şi manuale marinăreşti (manualul gabierului, al fochistului, tunarului, timonierului, scafandrului. Regulamentele tragerii de artilerie la bord, infanterii la bord, Regulamentul Şcolii de marină etc.);

133

5.au fost elaborate, de asemenea, o serie de reviste de pregătire şi propagandă marinărească (Revista marinei - 1908; Revista maritimă – 1900-1901); ( atât regulamentele cât şi revistele au contribuit la perfecţionarea pregătirii şi la formarea unei culturi marinăreşti a echipajelor). - Pentru aviaţie sau achiziţionat avioane din Franţa. - Din producţia internă se asigura complet muniţia pentru infanterie, tuburile pentru proiectilele de artilerie de 53 şi 120 mm şi încărcătura lor. (La expoziţia din 1900 de la Paris produsele artileristice româneşti au obţinut medalia de aur.) - S-au făcut progrese pe linia dotării cu mijloace de transmisiuni. (În 1887 se introduce telefonul,iar în 1908 intrau în dotare mijloacele radio. Trupele de transmisiuni au fost dotate cu motociclete şi automobile. - Armata a fost dotată cu mijloace moderne de toate categoriile. Din punct de vedere cantitativ armamentul era deficitar. a. Instruirea - În privinţa instruirii un mare rol au avut: o Crearea în 1882 a Marelui Stat Major, care s-a perfecţionat pe linia organizării interioare pe bază de regulamente, a încadrării lui cu ofiţeri brevetaţi. o Dezvoltarea învăţământului militar: Şcoala superioară de război - 1889; O serie de şcoli de ofiţeri, subofiţeri şi maiştri; S-a dezvoltat învăţământul militar de tip liceal. • Şcoli de fii de militari (copiilor de marină); • Şcoala de infanterie şi cavalerie; • Şcoala specială de artilerie şi geniu - 1881 (din 1910 şi marină). o Institutul medico-militar - 1884; o 1909 - Şcoala navală superioară. - Perfecţionarea pregătirii ofiţerilor s-a mai făcut prin: o trimiterea la studii în străinătate; o călătorii de studii în ţară şi străinătate; o călătorii de recunoaşteri operativ-tactice ,de 15-20 de zile; o concentrări periodice de câte 30 de zile pentru ofiţerii de rezervă. b. În instruirea trupelor şi cadrelor s-a pus accent pe: - exerciţii şi aplicaţii; - trageri de luptă; - ieşirea anuală a trupelor în tabere; - amenajarea pentru fiecare C.A. a câte unui poligon de tragere (la Bucureşti se pregăteau instructori pentru „tragerea la ţintă”); - manevrele de toamnă c. Pregătirea militară a populaţiei . După războiul de independenţă s-au amplificat preocupările forurilor statale, pentru pregătirea tuturor categoriilor de populaţie în vederea apărării patriei. În acest scop s-au folosit o serie de forme şi anume: • Asociaţia „Micii dorobanţi” (1878) - cuprindea copiii din şcoli, organizaţi pe companii şi batalioane; sub îndrumarea cadrelor didactice, a unor ofiţeri activi şi de rezervă, dobândeau cunoştinţele generale de ordin militar, o pregătire fizică temeinică şi o educaţie patriotică aleasă.

134

•

„Garda civică” (1879) - cuprindea pe toţi locuitorii oraşelor între 37 şi 50 de ani, precum şi pe cei între 21 şi 37 de ani neluaţi în armată. • „Societatea culturală română de arme, gimnastică şi dare la semn” (1905) – al cărui membru putea să devină orice cetăţean român ajuns la majorat şi care îşi propunea ca scop „fortificarea corpului prin răspândirea printre cetăţeni a gustului de arme, gimnastică şi dare la semn”. • Introducerea instrucţiei militare obligatorii în şcolile primare, secundare şi profesionale publice şi particulare de băieţi (1906) şi crearea „Corpului instructorilor militari şcolari” care asigura instruirea teoretică şi practică a tuturor elevilor; notele obţinute intrau în calculul mediei generale de promovare. • S-a introdus pregătirea premilitară - tinerii între 19 şi 21 de ani trebuiau să execute timp de 2 ani, câte 30 de duminici pe an, instrucţie. • Asociaţia cercetaşilor României - avea scopul de a dezvolta la tineri însuşiri individuale ca: vigoare, îndemânare fizică, iniţiativă, curaj, demnitate şi onoare, solidaritate, patriotism şi altruism. Asociaţia era organizată pe următoarea structură: Marea legiune la nivelul întregii ţări, legiunea de judeţ şi cohorta pe oraş. Din documente rezultă că cercetaşii au îndeplinit încă din faza incipientă a primului război mondial, numeroase misiuni : de factori poştali; de cenzori, de expeditori şi distribuitori ai corespondenţei, de telefonişti; asigurarea pazei şi ordinei în localităţi; paza instituţiilor; de curieri pe jos sau pe biciclete; de călăuze pentru patrule şi trupe: de procurarea de informaţii despre inamic; de sanitari, de furieri la instalaţiile civile şi militare etc. d. Regulamentele elaborate în raport de perfecţionarea armamentului şi a învăţămintelor desprinse din război. - Regulamentul asupra exerciţiilor şi manevrelor de infanterie (sinteză a concluziilor din război). - Regulamentul exerciţiilor de luptă ( accent pe ofensiva neîntreruptă cu lovituri în adâncime, organizarea unor apărări adânci. - Regulamentul exerciţiilor de infanterie (dispozitive eşalonate în adâncime; atacul se făcea cu sprijin de foc). e. Amenajarea teritoriului României pentru acţiuni de apărare În concepţia specialiştilor militari români, amenajarea genistică a teritoriului statal pe baza fortificaţiilor permanente era menită să suplinească în regiunile de câmpie, lipsa unor puncte de sprijin naturale puternice, atât de necesare operaţiilor militare. În acest scop, o comisie militară, condusă de generalul Gheorghe Manu constituită în 1882 pe baza recunoaşterilor în teren, a propus realizarea unui sistem de construcţii defensive pe criteriul regional, preconizându-se ca teritoriul ţării să fie împărţit în cinci regiuni: 1. Vestică – până la Olt; 2. de la Olt până la aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi; 3. partea Moldovei dintre munţi şi Siret; 4. partea Moldovei dintre Siret şi Prut; 5. Dobrogea. - Pentru realizarea de fortificaţii au fost consultate personalităţi militare marcante ale timpului, specialişti, în construcţia fortificaţiilor, atât din ţară cât şi din străinătate. - Prin eforturi materiale însemnate, la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor s-au realizat câteva zone fortificate: una de formă circulară, 135

în jurul Capitalei, alta de formă liniară în zona Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi altele în capul de pod de la Cernavodă; Sudul Dobrogei şi Târgu Frumos. Specialiştii au apreciat că lucrările de a Bucureşti erau cele mai mari lucrări de fortificaţii ce s-au executat în Europa în ultimul pătrar al secolului XIX. Sistemul de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-Galaţi nu a fost utilizat în primul război mondial deoarece, la fel ca şi la Bucureşti, lucrările au fost dezarmate, iar o parte chiar distruse pe motivul că „erau orientate spre nord-est şi nu spre sud contra năvălitorilor”. i. 1882-1889 fortificarea Bucureştiului; în 1889 avea 18 forturi şi 18 baterii intermediare, dispuse pe un perimetru de 72 km, la 1111,5 km faţă de centru; în 1910 avea 789 de cupole cu tunuri de calibre diferite şi obuziere; ii. Fortificarea aliniamentului Focşani-Nămoloasa-Galaţi;în 1893 dispunea de 648 cupole înarmate cu tunuri diferite; iii. Capul de pod de la Cernavodă, Sudul Dobrogei, Târgu Frumos. Sistemul nu a fost folosit în primul război; nu s-a manifestat suficientă preocupare pentru dotarea sistemului, unele forturi au fost dezarmate.

6. EVOLUŢIA GÂNDIRII MILITARE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA 1878-1916 Concomitent cu vasta preocupare de organizare şi modernizare a organismului militar, a fost desfăşurată o activitate susţinută şi pe tărâmul dezvoltării gândirii militare româneşti în raport cu principalele evenimente politice şi militare din Europa. Evoluţia gândirii militare româneşti, de la 1878 până la 1916, ar putea fi împărţită în două subperioade: 1. Prima (1878-1900) - caracterizată prin activitatea de generalizare a experienţei de război şi prin studierea principiilor de bază ale ştiinţei militare în scopul pregătirii cadrelor de comandă la nivelul cerinţelor moderne. 2. A doua (1900-1916) - caracterizată prin încercări de descifrare a caracterului viitorului război, de elaborare a unei doctrine militare proprii, de interpretare a progresului realizat în domeniul tehnicii militare. În revistele: Revista militară, Revista Armatei, Revista artileriei etc. sau scris studii şi articole privind problemele de doctrină, prin care se căuta rezolvarea unor probleme privind: conducerea politică şi militară; corelaţia om-tehnică; căile de urmat pentru întărirea capacităţii de apărare; cultivarea tradiţiilor; definirea conceptelor de strategie, tactică etc. - Scopul strategic fundamental în această perioadă a fost: apărarea ţării cu excluderea oricăror tendinţe de cucerire. Acestui scop i-au fost subordonate toate eforturile de a găsi rezolvări ştiinţifice unor probleme privind: conducerea politică şi militară; conceptul de armată, de ştiinţă şi artă militară; de strategie şi tactică, raportul dintre evoluţia tehnicii militare şi formele acţiunilor de luptă; corelaţia om-tehnică, instruirea militară şi educaţia militară; dezvoltarea potenţialului moral al luptătorului etc. - Printre gânditorii militari care au abordat în lucrările lor astfel de probleme se numără: Alexandru Iarca, Constantin N.Hârjeu, Ion Popovici, Cristodulo Georgescu, Dumitru Cocorăscu, Nicolae Arghirescu, Alexandru Anastasiu, Gheorghe Dabija, Nicolae Alevra, Achile Comăneanu şi alţii. Toate reflectau preocuparea gânditorilor militari de a da rezolvări corespunzătoare problemelor apărării în raport de specific, posibilităţi, de evoluţia tehnicii şi de experienţa dobândită. Pentru contribuţia adusă în domeniul ştiinţei şi artei militare generalii: Gr. Grăiniceanu, Şt. Fălcoianu, C. Hârjeu au fost aleşi membri ai Academiei Române. 136

- A fost amplu dezbătut conceptul de strategie. Constantin Găvănescu, N.I. Arghilescu şi alţii,au definit strategia ca „totalitate a regulilor şi principiilor care stabilesc cum să îndreptăm şi să conducem armatele pe o anumită zonă de teren sau regiune care se numeşte „teatru de operaţii”. Deşi nu s-a reuşit elucidarea, în totalitate, a laturilor strategiei, lucrările şi studiile lor au constituit contribuţii calitative la eforturile gândirii militare. - A fost dezbătut de asemenea, pe larg, conceptul de tactică. Aceeaşi autori considerau că tactica este „totalitatea regulilor şi principiilor care ne învaţă cum să întrebuinţăm forţele pe câmpul de luptă pentru obţinerea victoriei”. Alţi autori relevau că tactica are menirea de a se ocupa cu pregătirea, conducerea şi desfăşurarea nemijlocită a luptei armate. Au fost şi autori care au susţinut că tactica era instrumentul operativ al strategiei(o eroare, pentru că subordonează strategia tacticii). - Referindu-se la un alt aspect şi anume la corelaţia dintre strategie şi politică, gânditorii militari au sesizat dependenţa celei dintâi de politica statului. C.N.Hârjeu a exprimat lapidar această idee prin formula „politica ordonă, strategia execută”. Potrivit concepţiei sale, politica stabileşte scopul războiului şi pune la dispoziţia strategiei mijloacele necesare pentru ducerea lui. Această corelaţie nu este însă tratată multilateral, ignorându-se caracterul de clasă al politicii şi consecinţele ce decurg de aici pentru înţelegerea conţinutului strategiei. - Formele pe care le puteau îmbrăca acţiunile de luptă au fost un alt domeniu al dezbaterilor teoretice, fiind abordate conceptele de ofensivă şi apărare, ofensiva-defensiva; defensivă-ofensivă. Toţi teoreticienii de atunci au considerat ofensiva şi apărarea ca forme principale de luptă, celelalte fiind considerate ca acţiuni pregătitoare pentru cele două forme principale. - Discuţii interesante s-au purtat asupra punctelor şi obiectivelor strategice. Teoreticieni militari români au exprimat idei judicioase cu privire la aceste două categorii strategice. De pildă Al. Anastasiu, în lucrarea „Chestiuni strategice” arăta că „armatele în război nu pot avea un singur obiectiv de atins ci mai multe, deoarece forţele inamicului nu pot fi nimicite printr-o singură bătălie”. Se conturează necesitatea împărţirii misiunii generale în mai multe misiuni ce urmează să fie îndeplinite succesiv. D.I. Cocorăscu şi I. Popovici se ridică împotriva acordării unei atenţii exagerate punctelor strategice, considerând că acestea prezintă importanţă numai în măsura în care sunt apărate de forţele inamicului şi deţin un rol principal în desfăşurarea acţiunilor. După opinia lor prin obiectiv strategic se înţelege „principala armată a adversarului”, iar efortul trupelor trebuie îndreptat spre nimicirea acesteia, ceea ce va asigura şi cucerirea punctelor strategice importante. - Doctrinarii au mai abordat probleme ale realizării acoperirii strategice, a luptei în condiţii speciale, a manevrei strategice, influenţa progresului tehnic asupra strategiei, asupra corelaţiei dintre foc, manevră şi izbire, necesitatea cooperării între trupele diferitelor arme precizând, în scrierile lor rolul celor trei arme de bază din perioada respectivă şi anume: infanteria, cavaleria şi artileria. Se remarcă preocuparea de a contribui la dezvoltarea tacticii navale şi la întrebuinţarea automobilelor în război. - au fost abordate probleme referitoare la formele pe care le puteau îmbrăca acţiunile militare, în raport de doctrina românească oglindită în regulamente şi programe de pregătire. i. formele principale erau considerate ofensiva şi apărarea;

137

-

-

ii. au fost evidenţiate, sporadic, lupta de întâlnire, luptele în condiţii speciale (apărarea unui defileu, a unei localităţi, ocuparea şi menţinerea unui cap de pod, apărarea sau forţarea unui curs de apă, lupta pe timp de noapte). s-au făcut referiri la formele de manevră pe plan tactic: atacul de front, atacul de flanc, învăluirea tactică, întoarcerea tactică, cu explicaţii când se recomanda folosirea uneia sau alteia. Studiile au condus la perfecţionarea dispozitivelor de luptă înlocuirea „formaţiilor strânse”, atacul în coloană, cu „formaţii risipite”, în lanţ de trăgători. Privitor la conducere se milita pentru o conducere sigură şi suplă bazată pe o înaltă competenţă profesională, care să se caracterizeze prin: i. Libertatea de acţiune a comandanţilor; ii. Statornicia hotărârilor; ordine precise şi puţine la număr; iii. Necesitatea ca fiecare comandant, oricât de capabil ar fi să se sprijine în conducere pe statul major; Reflectarea gândirii militare pe planul organizării şi instruirii trupelor, ca şi a populaţiei valide; Concepţiile privitoare la dotare etc. Politica militară a statului român, dusă de-a lungul celor patru decenii, şi-a atins, într-o măsură însemnată, obiectivele propuse. Evoluţia general ascendentă a societăţii româneşti în acest răstimp, a oferit un cadru prielnic dezvoltării organismului militar, asigurând astfel creşterea capacităţii de apărarea a ţării. Armata română prezenta, în preajm primului război mondial, atributele unui instrument de luptă în plin proces de modernizare şi de ridicare a potenţialului său combativ. Conştiinţa misiunii ei fundamentale (de apărătoare a integrităţii teritoriului patriei, a independenţei şi suveranităţii) ca şi obiectivul realizării statului naţional unitar, însufleţeau efectivele armatei, convinse de dreptatea cauzei ce erau chemate s-o slujească.

7. DEZVOLTAREA MARINEI COMERCIALE DE LA RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1877-1914). - Obţinerea independenţei naţionale şi dezvoltarea economică a României după 1878 au creat condiţii favorabile dezvoltării mai rapide a mijloacelor de navigaţie şi a porturilor româneşti. A avut loc un proces de dezvoltare şi perfecţionare a organizării marinei comerciale şi militare.

7.1. ORGANIZAREA ŞI DEZVOLTAREA MARINEI COMARCIALE După războiul de independenţă marina comercială a României era foarte redusă. Ea se compunea dintr-un singur vas mare şi din 90 nave mici, cu vele, cele mai multe fiind de servitudine prin porturi. Majoritatea navelor ce navigau pe apele româneşti erau sub pavilioane străine. Navigaţia continua să fie dominantă pe Dunăre de societăţile austroungare şi ruse. - În această perioadă este tot mai mult combătută ideea închirierii de vase străine, pentru exportul produselor româneşti (P.S.Aurelian în articolul „Navigaţia pe Dunăre faţă de interesele româneşti” publicat la 20 mai 1889 în „Economia naţională”). 138

- Politica de dezvoltare a marinei comerciale s-a impus cu stringenţă în 1886 când în faţa guvernului român s-a pus problema transportului de sare în Serbia. Cu această ocazie guvernul a atribuit Ministerului lucrătorilor – publice 2 bacuri, o navă de salvare („Constanţa”), o pilotină „Mangalia”, şlepul „Tuzla” şi două mahoane. - În 1888 a fost votată Legea pentru înfiinţarea marinei comerciale pe baza căreia guvernul a început să acorde credite pentru cumpărarea şi construirea de nave. În 1890 a luat fiinţă Serviciul de Navigaţie Fluvială Română (N.F.R.) şi apoi „Serviciul Hidraulic”. La intrarea României în primul război cele două servicii dispuneau de 130 de nave din care: 18 de călători şi poştă, 17 remorchere şi restul de servitudine (şlepuri, tancuri, drăgi, pontoane, macarale etc.). - În 1895 a fost organizat „Serviciul maritim român (S.M.R.). Până la primul război mondial dispunea de 20 de nave de călători şi de mărfuri („Principesa Maria”, „Regele Carol I”, „România”, „Împăratul Traian”, „Durostor”, „Dobrogea”, „Bucureşti” etc.) şi de 11 nave de servitudine. Cu navele pe care le avea la dispoziţie, S.M.R. deservea linia orientală prin navele de călători şi poştă şi linia occidentală cu navele de mărfuri. - În afară de cele două servicii de navigaţie ale statului s-au constituit şi o serie de societăţi particulare de navigaţie româneşti: Societatea Română Dunăreană (S.R.D.), 1914, „Danubiana”, „Dunărea” şi altele pentru navigaţia pe fluviu şi „România”, „Maritima”, „Leoydul”, „Steaua Română” etc., pentru navigaţia pe mare. În 1914 Societatea „România” a început curse transatlantice, cu navele „Jiul” şi „Bistriţa”. - Progrese importante s-au făcut şi în utilizarea porturilor şi navelor. În acest scop au fost elaborate „Regulamentul poliţiei porturilor şi malurilor dunărene ale românilor” (1879), „Regulamentul Serviciului la bord” (1906), Legea pentru organizarea marinei comerciale” (1907) şi „Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii Marinei comerciale”. Cu toate succesele înregistrate, marina comercială a întâmpinat multe greutăţi în dezvoltarea sa : - programul de dotare se realiza foarte greu. - guvernele nu au acordat tot sprijinul nici serviciilor de navigaţie, nici navigatorilor particulari. - unele nave cumpărate din străinătate erau vechi. - de asemenea, cele două servicii de navigaţie aveau de înfruntat concurenţa societăţilor de navigaţie străine.

139

NOTE 1. Tratatul de la Paris (1856) – extrase: Art.22: „Ţările România şi Moldova se vor afla şi pe viitor sub suzeranitatea Înaltei Porţi şi sub chezăşia puterilor tocmitoare de drepturile şi scutirile ce au…” Art.23: „Înalta Poartă se îndatorează a păstra ziselor ţării o oblăduire neatârnată şi naţională precum şi deplina slobozenie de religie, legi, negoţ şi plutire”. Art.26: „S-a primit de noi ca ţările române să aibă oştire naţională pentru siguranţa dinăuntru şi a graniţelor”. Art.27: „Dacă liniştea dinăuntru ţărilor acesta va fi ameninţată Înalta Poartă se va înţelege cu celelalte Puteri tocmai asupra măsurilor ce ar trebui ca să se ia spre a statornicii sau a păstra liniştea”. 2.Cele şapte revendicări ale României adresate Turciei în iunie 1876 în schimbul poziţiei de neutralitate: - Recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România. - Admiterea reprezentanţilor ei în corpul diplomatic. - Asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi străini şi recunoaşterea dreptului de judecată a lor de către agenţii diplomatici români. - Inviolabilitatea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării. - Încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufăcătorilor. - Recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinătate. - Fixarea graniţei între România şi Turcia la gurile Dunării, pe talvegul braţului principal. Nota se termină cu ameninţarea că dacă cererile nu vor fi satisfăcute România va fi silită să adopte o altă atitudine. 3. România promovează o politică de apropiere faţă de Rusia, în acest sens au loc discuţii la Livadia (1876) care se finalizează cu Convenţia româno-rusă de la Bucureşti din 4/16 aprilie 1877, privind războiul împotriva Imperiului Otoman : “Lucrând în acord cu celelalte mari Puteri, pentru a ameliora condiţiunile de asistenţă ale creştinilor supuşi dominaţiei Sultanului, Guvernul Imperial al Rusiei a atras atenţiunea Cabinetelor garante asupra necesităţii de a asigura într-un mod eficace executarea reformelor cerute de la Poartă. Pentru că escitarea musulmanilor şi slăbiciunea învederată a guvernului otoman nu lasă a se spera măsuri serioase de executare din partea autorităţilor turce, o intervenţiune militară din afară poate deveni necesarie. În cazul când dezvoltarea ulterioară a afacerilor în Orient ar sili Rusia a asuma această sarcină şi a dirija armata sa în partea Turciei din Europa, Guvernul Imperial, dorind a respecta inviolabilitatea teritorială a Statului Român, a convenit de a încheia cu Guvernul Alteţei Sale Domnul Carol I o convenţiune specială relativă la trecerea trupelor ruse prin România. Prin urmare, au fost designaţi ca plenipotenţiari: … Carii, după ce şi au preschimbat deplinele lor puteri găsite în bună şi regulată formă, s-au învoit asupra articolelor următoare: Articolul I Guvernul Alteţei Sale Domnului României Carol I asigură armatei ruse care va fi chemată să meargă în Turcia, libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice. 140

Toate chieltuielile cari ar putea fi ocasionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad, naturalmente în sarcina Guvernului Imperial. Articolul II Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu resulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, Guvernul Majestăţii Sale Imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale Statului Român, astfel cum resultă din legile interioare şi tratatele esistente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României. Articolul III Toate detaliurile relative la trecerea trupelor ruse, la relaţiunile lor cu autorităţile locale, precum şi toate învoielile cari ar trebui să fie luate pentru acest sfârşit, vor fi consemnate într-o convenţiune specială care va fi încheiată de delegaţii ambelor guverne şi ratificată în acelaşi timp ca şi cea de faţă şi va intra în lucrare de o-dată. Articolul IV Guvernul Alteţei Sale Domnul României se obligă a obţine pentru Convenţiunea de faţă, precum şi pentru cea menţionată la articolul precedent , ratificarea cerută de legile române şi a face imediat esecutorii stipulaţiunile coprinse într-însa. Drept aceea, plenipotenţiarii respectivi au pus pe Convenţiunea de faţă semnăturile lor şi sigiliul armelor lor. Făcut la Bucuresci, la 4(16) aprilie, anul graţiei una mie opt sute şeaptezeci şi şeapte. (Semnat) Baron DIMITRI STUART, Agent diplomatic şi consul general al Rusiei în România. (Semnat) M. KOGOLNICEANU, Ministru al afacerilor străine al României 4. Cuvântarea lui Mihail Kogălniceanu în şedinţa Adunării Deputaţilor la 9 mai 1877 cu privire la Proclamarea Independenţei „(…) În stare de răzbel, cu legăturile rupte, ce sîntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare… Ne întrebaţi cum ce suntem? Suntem în stare de resbel cu turcii, legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, şi când va fi ca pacea să se facă nu cred că un singur român va mai consimţi ca România să reintre posiţiunea ei de mai nainte, rău definită, hibridă şi jicnitoare atât intereselor României cât şi intereselor Turciei… Aşa deară, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa representanţiunei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă … Noi trebuie să vedim că suntem naţiune viuă, trebuie să dovedim că avem consciinţa misiunei noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţeară şi drepturile ei pentru copii noştri, şi această misiune în momentele de faciă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare… Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului, că noi ne privim ca în resbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independinte şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvern şi dv. Şi ţeara întreagă o doresc să o vază cu o oră mai înainte.” (vezi: „Monitorul oficial”, nr. 118, din 27 mai 1877, p. 3449-3453). 5. Moţiunea Camerei Deputaţilor, la 9 mai 1877, în problema proclamării independenţei : “Camera mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent. 141

Îa act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială. Şi comptînd pe dreptatea Puterilor garante, trece la ordinea zilei “. 6. Moţiunea Senatului din 9 mai 1877 privind independenţa României : “În urma esplicaţiunilor date de d. ministru al afacerilor străine, în privinţa moţiunii votată de Senat, în ziua de 30 aprilie. Senatul, luând act de posiţiunea făcută României de Imperiul otoman, consideră Statul Român independinte, şi invită pe guvern a lucra ca independinţa ei să fie recunoscută şi garantată de marile Puteri europene, a căror dreptate şi sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României”. 7. Din Convenţia de la Paris (1858): “ Art.8: „Principatele vor plăti curţii suzerane un tribut anual al cărui total rămâne fixat la suma de 1.500.000 de piaştri pentru Moldova şi 2.500.000 de piaştri pentru Valachia. Curtea suzerană va aranja împreună cu Principatele măsurile de apărare a teritoriului în caz de agresiune externă şi ei îi revine datoria de a produce, printr-o înţelegere cu curţile garante, măsurile necesare restabilirii ordinei în cazul în care ea va fi compromisă”. 8. Aprecieri străine referitoare la eroismul dovedit de armata română în războiul de independenţă : - “ Memorial diplomatique” :„În numeroasele lupte care au inundat cu sânge împrejurimile Plevnei, românii s-au purtat cu un eroism căruia Europa întreagă îi aduce omagiul”. “Londoner Journal” :„La Plevna românii s-au bătut ca leii şi au câştigat lauri de glorie”. Un reporter belgian (Griviţa II) :„Abea acum am putut să-mi dau seama de curajul de care este capabil soldatul român… Ei bine aceşti sărmani ţărani români, cu mantale rupte şi cu căciuli împodobite cu pene, ei care au fost atât de mult desconsideraţi (de străini) au dovedit că ştiu să moară ori să învingă”;„Au fost acolo trăsături de eroism pe care nu sunt în stare să le povestesc”. “Gazeta de Chicago” :„Niciodată n-aş fi crezut că văd atâta bravură… Armata română merită să fie pusă lângă oricare altă armată din Europa şi oricine poate fi mândru de soldaţii şi ofiţerii ei care au dat probe atât de strălucitoare de vitejie”. Generalul Totleben :”Felicit armata română a cărei comportare, indiferent de grad, de la soldat la general, a fost mai presus de orice laudă”. Principele rus Nicolae :„Rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte bravei armate române”. Ţarul Alexandru II către Carol I :”Mă bucur de strălucita bravură cu care a participat la luptă armata voastră… Trupele române au dat dovadă în zilele de 30 şi 31 august de un curaj eroic luptând sub unul dintre cele mai nimicitoare focuri ale inamicului”.

142

9. Alocaţiile bugetare pentru armată în perioada 1878/1914 : Anii 1878 1890/1891 1895/1896 1900/1901 1905/1906 1910/1911 1911/1912 1912/1913 1913/1914

Bugetul Ministerului de Război 18.057.087 lei 36.417.134 lei 41.391.712 lei 45.940.609 lei 41.613.887 lei 61.174.668 lei 69.278.668 lei 74.428.036 lei 81.893.477 lei

Bugetul general 103.317.150 lei 164.869.000 lei 203.170.765 lei 425.325.400 lei 232.620.896 lei 461.079.942 lei 478.395.230 lei 505.646.930 lei 536.307.072 lei

Raportul în procente al Bugetului apărării 18% 22% 20% 19% 18% 13% 14% 15% 15%

BIBLIOGRAFIE 1. *** România şi războiul de independenţă – 1877-1878, Bucureşti, 1977, p.203-224; 286301; 314-336; 379-384 ş.a. 2. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român contemporan, Bucureşti, 1983, p.298-310 3. Dumitru Mazilu, Independenţa naţională – gândire şi acţiune românească, Bucureşti, 1978, p. 80-90 4. Gheorghe Romanescu, Marile bătălii ale românilor, Bucureşti, 1983, p. 159-176 5. Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuţii la istoria marinei române. Vol.I, Bucureşti, 1979, p. 173-199, 216-236 ş.a. 6. Corivan N., Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României, Bucureşti, 1977 7. Liviu Maior, Transilvania şi războiul pentru independenţă (1877-1878), Cluj-Napoca, 1977 8. Pelin Mihai, Căderea Plevnei – 28 noiembrie 1877, Bucureşti, 1977 9. Cernat Alexandru, Memorii, Bucureşti, 1976 10. Căzănişteanu Constantin, Ionescu Mihail E., Războiul neatârnării României, Bucureşti, 1977 11. *** Istorici români şi străini despre războiul de independenţă al României (1877-1878), Bucureşti, 1977 12. Nicolae Golfin Marin, 1877 în imagini (Album), Bucureşti, 1977

143

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIRE NAŢIONALĂ Dr. Marian Sârbu “ Ridicaseră Aliaţii, Antanta, două principii, acela al independenţei statelor mci şi al libertăţii naţionalităţilor” ION. I. C. Brătianu

La începutul secolului XX, Europa trăia sub influenţa intensificării confruntărilor între cele două coaliţii ale marilor puteri – Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere, cu viziunea înspăimântătoare a războiului generalizat. Izbucnirea războiului a influenţat starea de spirit a românilor, semnalându-se, în mod firesc, sentimentul uman de groază, pricinuit de întrezărirea dimensiunilor catastrofei şi de apropierea teatrului de acţiuni militare de hotarele ţării, dar a redeschis şi năzuinţa realizării ţelului deplinei unităţi naţionale. Desăvârşirea statului naţional unitar trebuia coroborată cu marile prefaceri ce aveau loc în spaţiul european; ar fi fost o mare greşeală ca România să nu se implice în conflictul generalizat, care la finele lui avea să aducă schimbări importante în configuraţia general europeană. Evident, politica României, un stat mic, eclipsat de vecinătatea a două mari imperii, care se găseau în plină confruntare şi de la care revendica importante teritorii, nu putea fi decât una de calcul. Astfel, întrunit în şedinţă extraordinară la Sinaia, prezidat de Suveran, influenţat de atitudinea Italiei care se declarase neutră, accentuând pe faptul că României nu i se poate invoca casus foederis, Consiliul de Coroană a hotărât neutralitatea armată sau espectativă cu apărarea frontierelor. Această situaţie a afectat structura planurilor de operaţii concepute de Marele Stat Major, configurându-se clar ipoteza acţiunii forţelor principale române în nord, împotriva Austro-Ungariei, luându-se în calcul şi apărarea în sud împotriva unui atac din partea Bulgariei, dar şi concepţia de folosire în luptă a forţelor navale române, în special pe Dunăre împotriva acţiunii flotei austro-ungare, cu atât mai mult cu cât, în anii neutralităţii României, între 1914-1916, flota turco-germană a desfăşurat intense acţiuni de recunoaştere a litoralului românesc şi de interceptare a rutelor comerciale ce legau porturile româneşti Constanţa şi Sulina, de porturile din Marea Nagră Odessa şi Sevastopol, cu nave de suprafaţă şi cu submarine. Având drept suport variantele de acţiune stabilite de specialiştii Marelui Stat Major, Comandamentul Marinei Militare, prin Secţia Operaţii, a elaborat în perioada 1914-1916, o concepţie unitară de folosire a forţelor navale la mobilizare, incluzând în planurile de pregătire pentru luptă, executarea unor aplicaţii complexe, cu grupările de nave sau cu navele acţionând izolat, dar şi în cooperare cu trupele de uscat, adoptând măsuri operative ce au vizat: mărirea puterii de foc a unităţilor navale; dotarea cu armament şi tehnică de luptă autohtonă şi din import; studierea şi familiarizarea cu armamentul utilizat de beligeranţi, cu precădere a celui folosit de forţele navale ale statelor din blocul Puterilor Centrale care se conturau ca viitori inamici ai României, precum şi instruirea complexă a echipajelor. La mijlocul anului 1916, ca urmare a faptului că pe fronturile europene se produseseră evenimente importante, tratativele ţării noastre cu Rusia s-au intensificat. În abordarea laturii politice România solicita în caz de succes, îndeplinirea integrală a revendicărilor sale: revenirea

144

Transilvaniei, a Banatului, Bucovinei, Crişanei şi a Maramureşului la trupul ţării, la masa verde a viitoarei conferinţe de pace. Prin medierea Franţei, s-au încheiat Tratatul Politic şi Convenţia Militară cu ţările aliate, în virtutea cărora ţara noastră se angaja, ca cel mai târziu la 15/28 august 1916 să declare război Austro-Ungariei. Hotărârea istorică de intrare în război a fost luată la 14/27 august 1916 de către Consiliul de Coroană. Către sfârşitul perioadei de neutralitate, la nivelul conducerii Ministerului de Război şi al conducerii categoriilor de forţe armate, deci implicit şi în Comandamentul Marinei Militare, s-au luat măsuri pentru realizarea dispozitivului de luptă final, precum şi pentru intensificarea pregătirii unităţilor şi marilor unităţi pentru intrarea în război.

1. CAUZELE ŞI CARACTERUL RĂZBOIULUI Germania s-a lansat într-un război hegemonial, evident nemulţumită de rolul secundar pe care-l avea în geopolitica Europei. AustroUngaria viza dominaţia Balcanilor pentru extinderea sferei de influenţă în Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania şi România. Anglia, cea mai mare puere navală la acea vreme căuta să elimine flota germană de pe principalele mări, să anihileze concurenţa industriei germane. Franţa proiecta redobândirea Alsaciei şi Lorenei dar şi dezmembrarea Imperiului german şi anexarea Rurhrului. Rusia căuta să-şi instaureze dominaţia în Balcani şi în strâmtorile din Marea Neagră. În cazul altor state precum Serbia, Belgia, România, participarea la război a fost subordonată unor interese naţionale: apărarea în faţa unor agresiuni, eliberarea de teritorii, constituirea sau întregirea statelor naţionale. Unele state mici, cum a fost cazul Bulgariei, care se aflau la remorca unor mari puteri (Austru-Ungaria), au urmărit aceleaşi scopuri de dominaţie, revendicarea unor teritorii (Cadrilaterul).

2. INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI. PLANUL DE CAMPANIE. MARINA ÎN CAMPANIA ANULUI 1916. 2.1. COMPUNEREA, EVOLUŢIA, PREGĂTIREA ŞI MISIUNILE MARINEI MILITARE ROMÂNE ÎN PERIOADA NEUTRALITĂŢII “voinţa neamului românesc, trebuie să indice sensul politicii naţionale,modalitatea de îndeplinire rămânând apanajul guvernului” Nicolae Iorga

Izbucnirea primului război mondial a avut un impact moral deosebit asupra populaţiei României, mai ales că acţiunile militare derulate în timpul celui de-al doilea război balcanic, la care armata română participase, s-au încheiat cu rezultate remarcabile pentru România. Atunci, în 18 zile, armata a fost mobilizată, concentrată şi cu ajutorul navelor Marinei Militare a trecut Dunărea, ajungând la 20 km de Sofia. Un adevăr de necontestat este acela că ostaşilor români nu li s-a opus o rezistenţă serioasă din partea armatei bulgare. Aplicând o “Campanie de viteză” şi rezistând la tot felul de privatiuni, deznodământul a fost previzibil. România şi-a căpătat încrederea în forţele ei, mândria naţională s-a redeşteptat.

145

În urma încheierii războiul balcanic, relaţiile României cu Austro-Ungaria, care a suferit atunci o înfrângere morală alături de Turcia şi Bulgaria, s-au răcit, fapt semnalat de oficialităţile austro-ungare şi germane. Evident, politica României a fost una prudentă, evitându-se o ruptură cu Puterile Centrale. Între iniţiativele menite să confere mai multă tărie organismului militar s-a înscris şi reorganizarea forţelor fluviale şi maritime. Războiul mondial a surprins România în plin proces de realizare a programului naval, care, prevedea, printre altele şi cumpărarea a 4 contratorpiloare (distrugătoare), a căror comandă a fost dată în Italia, dar a căror achiziţionare a fost blocată de marea conflagraţie mondială. La declanşarea războiului, Marina Militară era compusă din: două mari unităţi operative (Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre), Depozitele Generale şi Arsenalul Marinei. Comandamentul Marinei se afla la Galaţi şi avea comandant pe contraamiralul Eustaţiu Sebastian, comandant – inspector general al marinei. La Bucureşti, marina era reprezentată în minister şi la Marele Stat Major al Armatei prin contraamiralul Bălescu Constantin, Director Superior al Marinei. Divizia de Mare, cu sediul la Constanţa, era slab dotată, nu dispunea de forţe suficiente pentru apărarea litoralului şi a comunicaţiilor maritime. Se compunea din crucişătorul Elisabeta, o navă cu vele, Mircea şi trei torpiloare: Sborul, Smeul şi Năluca. Crucişătorul Elisabeta, cu decenii în urmă mândria flotei române şi cea mai modernă navă militară din Marea Neagră, era la acest moment depăşit şi nu mai prezenta valoare militară, el fiind utilizat pentru instruirea contingentelor de marinari. Bricul Mircea era nava şcoală utilizată pentru instruirea şi practica marinărească a viitorilor ofiţeri de marină, pentru îndeplinirea misiunilor la mare putându-se conta practic doar pe cele trei torpiloare şi acestea îndeplinind doar misiuni în apropierile litoralului. Divizia de Dunăre, unitate de nivel operativ, avea sediul la Galaţi, fiind compusă din 4 monitoare, 8 vedete (torpiloare uşoare de fluviu), nave de servitudine şi un serviciu de mine şi torpile. Depozitele Generale ale Marinei se găseau la Galaţi. Aici se încorporau recruţii în vederea formării deprinderilor necesare pentru misiunile de infanterie, a însuşirii unor cunoştinţe generale despre marină, după 5 luni, aceştia, fiind repartizaţi marilor unităţi de marină. Tot în cadrul Depozitelor Generale funcţionau ateliere specializate pentru pregătirea minelor şi torpilelor, precum şi pentru depozitarea muniţiilor. Comandamentul Marinei dispunea de un Serviciu al Transporturilor, în organica căruia se aflau canonierele, navele mici şi şalupele. Acestei organizări i se adăuga un Comitetet Tehnic Consultativ, compus din: comandanţii marilor unităţi, amiralul din minister, inginerul şef al marinei, având ca secretar pe Directorul Marinei şi ca preşedinte pe Comandantul Marinei. Comitetul avea ca atribuţii rezolvarea principalelor probleme ale instituţiei: procurarea de bastimente de război, îmbarcările, toate lucrările de mobilizare, aprovizionarea cu muniţii şi armament, toate livrările de mobilizare şi transporturile pe apă pentru armată. Forurile militare superioare de decizie în plan militar, au conceput în varianta declanşării ostilităţilor pe teritoriul României, o altă organizare a forţelor navale, care a vizat sporirea personalului ambarcat şi apelarea la serviciile unor nave comerciale. Conform Planului de Campanie, elaborat în vederea unui război cu Puterile Centrale şi cu Bulgaria, completat cu Ordinul Marelui Cartier General Serviciile Marinei, organizarea marinei, a personalului şi a serviciilor a prins alt contur, diferit de cel existent la pace.

146

În cadrul Marelui Cartier General, la eşalonul II, a luat fiinţă Marele Cartier General Serviciile Marinei, organism căruia i se subordonau următoarele unităţi: a) La Dunăre: Flota de Operaţiuni şi Apărările sub Apă; b) La mare: Apărarea Maritimă a Portului Constanţa care, în conformitate cu Convenţia Militară din 4/17 august 1916 a fost încredinţată amiralului Patton Falton, comandantul Escadrei ruse din Constanţa. Flota de Operaţiuni, mare unitate de nivel operativ, era compusă din: Escadra de Dunăre; Divizia rusă de canoniere; Grupul port mine şi dragă mine; Bateriile Marinei; Convoiul de aprovizionare şi Spitalul plutitor. Escadra de Dunăre, mare unitate de luptă acţiona în 4 divizioane, fiecare având în compunere câte un monitor şi două vedete. În concepţia Marelui Stat Major s-a avut în vedere creerea pe linia Dunării a unei forţe cel puţin egală cu a statelor ce se puteau constitui în inamicul potenţial al României. Astfel, la data intrării ţării noastre în război, Flotila de Dunăre a Dublei Monarhii dispunea de 9 monitoare cuirasate, faţă de cele 4 ale Escadrei române, dar care, în opinia unor specialişti militari, datorită posibilităţilor tehnico-tactice erau considerate superioare. Vedetele româneşti graţie posibilităţilor de lovire puteau forma, în funcţie de situaţia operativă, grupuri separate. Comandantului Escadrei i se subordona Grupul canonierelor şi a şalupelor de tip Vedea, Datorită dotării artileristice precare, aceste nave se preconiza a fi folosite în acţiuni de mai mică importanţă: patrulări şi executarea serviciului de siguranţă. În conformitate cu Convenţia Militară încheiată cu Rusia, în sprijinul flotei române trebuia să se alăture şi Divizia rusă de canoniere. Aceasta era formată din trei nave vechi, în fapt nave de mare, care însă au fost destinate luptei pe fluviu, datorită dotării lor cu piese artileristice de calibru mare. Navele au sosit la Silistra pe 25 august şi încadrate în Flota de Operaţiuni. În conformitate cu planul de campanie, elaborat de Marele Stat Major, în cadrul apărării artileristice a capului de pod Turtucaia, au fost încadrate şi Bateriile Marinei, unitate aflată în compunerea Flotei de Operaţiuni. Aceste au fost grupate astfel: bateriile de de 120 de mm, şi 75 de mm. amplasate pe malul stâng al Dunării, plasate în cazemate de beton, având în dotare tunurile St. Chamond ce se debarcaseră de pe crucişătorul Elisabeta şi tunurile de 150 de mm. şi obuzierele de 120 de mm., L/10, model 1907 Skoda, scoase de la pupa monitoarelor. Prin ordinul Comandamentului Marinei Militare, s-a înfiinţat Convoiul de aprovizionare, unitate intrată în organica Flotei de Operaţiuni, având următoarea ordine de bătaie: Serviciul substanţelor şi materialelor; Serviciul muniţiei; Serviciul reparaţiilor. În cadrul Spitalului plutitor amenajat pe nava de pasageri Principele Carol au fost organizate 3 secţii: Secţia chirurgicală; Secţia medicală şi Secţia contagioşi. Apărările sub Apă era cea de-a doua mare unitate a marinei care din punct de vedere operativ depindea direct de Marele Cartier General Serviciile Marinei. Din punct de vedere tactic, aceasta se subordona comandamentelor Armatei a III-a şi Armatei I-a, datorită dislocării unităţilor sale în zona de responsabilitate a armatelor respective. Compunerea acestei unităţi era următoarea: a) Grupul port-mine, dragă mine şi stăvilare, trecut în subordinea comandamentului Flotei de Operaţiuni; b) Detaşamentele de mineri torpilori; c) Grupul torpiloarelor; d) Serviciul de patrulare, care cuprindea personalul întrebuinţat la Grupul port–mine, împărţit în pichete de-a lungul litoralului fluvial Turnu Severin - Olteniţa şi pe coasta maritimă, la apărarea Constanţei şi Sulinei. Aceste pichete au fost transformate în ajunul mobilizării în Staţiuni lans-torpile şi mine de curent. Datorită dotării insuficiente cu nave, Apărarea Maritimă a portului Constanţa a fost transferată în responsabilitatea comandamentului rus, respectiv amiralului Patton Falton

147

comandantul Escadrei ruse, unitate destinată să apere coastele şi porturile româneşti, competenţele sale limitându-se la apărarea portului Constanţa (fără oraş). Până la intrarea navelor ruse în port (14/27 august 1916, pe o pasă de acces, pilotate de un pilot român), Apărările sub Apă au avut misiunea să lanseze baraje de mine în porturile Constanţa şi Mangalia. În acest scop a fost înfiinţată o Secţie de mine şi tuburi lans-torpile, amplasate în zona portului Constanţa şi la Agigea. În noaptea de 14/15 august 1916, remorcherul Ovidiu a lansat un baraj de mine la 10 Mm nord de Constanţa, format din 33 de mine şi unul la sud, format din 57 de mine, completate ulterior cu un baraj rusesc amplasat între cele două la 18 Mm depărtare de coastă. Comandamentul Marinei Militare, depindea de Marele Cartier General, având ca atribuţii: organizarea aprovizionării cu hrană, echipament, combustibil, muniţii, pentru fiecare din unităţile operative ale marinei; organizarea, spitalizarea şi evacuarea răniţilor; repararea navelor. Avea în compunere următoarele unităţi: Punctul Naval Sulina, Serviciul Transporturilor care avea în compunere patru grupe de transport: I Silistra - Călăraşi; II Olteniţa - Turtucaia; III Galaţi - Tulcea; IV Brăila - Cernavodă şi grupul vaselor spital; Apărarea porturilor Cernavodă Feteşti; Depozitele Generale ale Marinei; Arsenalul Marinei; Şantierul Naval Mobil; Şantierul Fernic din Galaţi al cărui personal a fost mobilizat pe loc şi militarizat; Şlepurile spital nr.1 - 9. Căpităniile de porturi şi detaşamentele de pază ale porturilor depindeau de Marele Cartier General Comandamentul General al Etapelor. Organizarea militară în vederea războiului a căpităniilor de porturi şi a detaşamentelor de marină s-a hotărât la începutul lunii iulie 1915 Dezlănţuirea războiului mondial a determinat conducerea armatei să ia măsurile necesare pentru completarea efectivelor combatante. În anul 1914, a fost elaborat şi ulterior îmbunătăţit Planul de măsuri privind sporirea efectivelor la pace şi pe timp de război. Comisiile de recrutare au procedat şi la marină, în anul 1915 şi apoi şi în 1916, la revizuirea înscrierilor tuturor scutiţilor, a dispensaţilor şi a omişilor. Aceştia împreună cu contingentul anului 1912 şi cu toţi tinerii între 18 - 26 de ani, au format o rezervă pentru echipajele navelor. Numărul ofiţerilor a crescut simţitor. Astfel, faţă de un număr de 227 de cadre superioare de marină mobilizabile în anul 1914, în preajma declarării ostilităţilor se putea conta pe un număr de 290 de ofiţeri . În afară de o creştere normală a numărului de ofiţeri de marină specifică perioadei de încordare în relaţiile internaţionale, a fost sporit numărul ofiţerilor sanitari de rezervă, cerinţă legică, izvorâtă din condiţiile ducerii acţiunilor de luptă. Această situaţie a fost posibilă prin sporirea numărului de elevi în şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină, precum şi în Şcoala Navală, dar şi prin facilităţile oferite absolvenţilor de facultăţi tehnice şi licee de a urma cursurile şcolilor de ofiţeri de rezervă. Pe lângă şcoala Navală a funcţionat conform Statutului Special, constituit prin Înaltul Decret nr. 4225/3 octombrie 1912, o şcoală de ofiţeri de rezervă cu o durată de 3 luni. În privinţa organizării Marinei Militare pe timpul neutralităţii, apreciem că Divizia de Mare nu era suficient reprezentată, având în vedere inexistenţa unor nave capabile să protejeze comunicaţiile maritime din Marea Neagră ale României. În schimb Divizia de Dunăre s-a dovedit a fi o forţă deloc neglijabilă pentru navele Puterilor Centrale. Din studiul organizării marinei române în perioada analizată, considăm că exista o concentrare excesivă a factorilor de decizie, destinele acestei arme fiind hotărâte practic de 2 oameni, Comandantul Marinei şi Directorul Superior din Ministerul de Război. La mobilizare, datorită existenţei unui complex de împrejurări nefavorabile, a faptului că Antanta nu dispunea de forţe navale în Marea Neagră, în dispozitivul de apărare a fost introdusă

148

şi Escadra rusă din Marea Neagră, care nu s-a achitat de obligaţiile asumate prin Convenţia Militară. O caracteristică a Planului de mobilizarea a constituit-o apelarea la serviciile unor nave comerciale, care s-au dovedit a fi la înălţimea speranţelor investite în ele. Era cunoscut de altfel faptul că în majoritate, echipajele acestor vase proveneau din personalul marinei militare, detaşat la marina comercială. Printr-un efort remarcabil, România a mobilizat 813.758 de oameni de trupă, comandaţi de 20.000 de ofiţeri, însemnând aproximativ 15% din populaţia ţării, dintre aceştia 6272, deci aproximativ 0,8% l-au reprezentat efectivele Marinei Militare. În consens cu efortul general şi în Marina Militară eforturile s-au concentrat pentru pregătirea acestei categorii de forţe, astfel încât la nevoie marina să intre în focul luptelor, în condiţiile în care pe Dunăre şi în Marea Neagră se desfăşurau operaţiuni militare. Defensiva împotriva unui atac din sud, la care trebuia să participe şi Marina Militară, a fost organizată încă din anul 1914, cuprinzând zonele de pe malul stâng al Dunării; localităţile Turtucaia, Silistra şi Cernavodă, structurate ca cetăţi de moment (capete de pod ofensiveTurtucaia şi Silistra, iar Cernavodă-defensivă). În paralel cu lucrările de continuare a extinderii şi consolidării zonelor fortificate, s-a executat poziţia întărită de la Bazargic. Totodată, Marele Stat Major a dispus pregătirea a trei aliniamente de apărare: Dumbrăveni-Negru-Vodă-Albeşti-Mangalia; Balta Baciu-PietreniCobadin-Topraisar-Techirghiol; Cochirleni-Murfatlar, care urmau să fie prevăzute ca centre de rezistenţă. În ansamblul acestui sistem, unităţilor şi marilor unităţi de marină le-au fost rezervate misiuni specifice. Una dintre aceste misiuni o reprezenta APĂRAREA CAPULUI DE POD TURTUCAIA. Capul de pod Turtucaia, îmbrăţişa oraşul pe un semicerc, cu diametrul pe Dunăre, având o dezvoltare de front de 30 de km, fiind organizat pe trei aliniamente succesive de apărare: poziţia de avant-post; poziţia principală de rezistenţă; poziţia a doua de rezistenţă. Întregul sistem de apărare era împărţit în cinci sectoare: Sectorul I -Staroselo; Sectorul IIDaidîr; Sectorul III-Antimova; Sectorul IV-Dunărea, a cărui organizare defensivă a fost încredinţată Marinei Militare; Sectorul V- Olteniţa. În conformitate cu Instrucţiunile primite de la comandamentul Capului de Pod, Marina Militară a organizat Sectorul IV Dunărea astfel: a) Forţele de apă, compuse din: - Escadra de Dunăre, alcătuită din 4 monitoare, 8 vedete, grupul canonierelor şi şalupelor de tip Vedea; - Apărările sub apă; - Convoiul de Aprovizionare al Marinei. b) Forţele de uscat şi artileria de marină, compuse din: -Grupul de uvraje, artilerie, turele şi proiectoare, aflate în ostroavele Cârneciu şi Chioslugeaua, cuprinzând artileria de debarcare: 2 turele cu câte un tun de 53 mm; 4 tunuri revolver; 3 turele cu câte un tun de 37 mm; 4 turele cu câte un tun de 53 mm; 4 tunuri de 57 mmm; 3 mitraliere Nordenfeld, cu câte 10 ţevi de 11,5 mm.; -Grupul de baterii de pe malul stâng, cuprinzând: o baterie de 4 tunuri de 120 mm în amplasament betonat, la km. 436,7; o baterie de 4 tunuri de 75 mm, denumită -Principele Mircea, în amplasament betonat la km. 437,8; 4 turele cu câte un tun de 53 mm, aşezate la 250 metri vest, înaintea bateriei de 75 mm; -Grupul de baterii de coastă de pe malul drept, format din: o baterie de 4 tunuri de 150 mm, denumită Regele Ferdinand, aşezate la cota 125, pe dealul nord-est al Turtucaiei; o baterie 149

de obuziere de 120 mm, numită Regina Maria, instalată la cota 130; o baterie de 4 tunuri de câmp de 75 mm, denumită Principele Nicolae, instalată pe malul de vest al bălţii Staroselo; 2 baterii de tunuri de 150 mm. Griviţa şi Rahova, aşezate pe dealul de nord-vest, satul Staroselo. Apărările sub Apă au efectuat în perioada de neutralitate o serie de lucrări, menite să concure la o mai bună apărarea capului de pod astfel: a.) Construirea unei estacade plutitoare din lemn, având 850 de metri lungime, de la km 4415, malul stâng, până la capul ostrovului Cârneciu, care închidea complet braţul principal al Dunării şi care avea o portiţă de trecere de 90 de metri lungime pe malul stâng. La 10 metri înapoia estacadei şi legate de ea erau aşezate pe cursul fluviului şi la 30 de metri interval, 30 de mine Hertz, la suprafaţă, în scopul de a mări valoarea acestui obstacol şi a impune avantajul moral împotriva unui atac inopinat; b.) O estacadă fixă de 150 de metri lungime, în canalul Cârneciu; c.) Un câmp minat, compus din 4 linii de baraje, dispuse paralel şi înclinate, pe cursul fluviului, de 50 de mine Hertz fiecare, în zona cuprinsă între km 441- 438. Barajele aveau porţi de trecere pentru navele amice; d) Două câmpuri de mine, a 16 mine fiecare, în ambele canaluri ale ostrovului Vâjâitoarea, la km. 449; e) Un stăvilar, înapoia barajelor de mine, de la km. 428 la km. 436,5, format din 3 plăşi grele de sârmă, ancorate vertical, susţinute de flotoare, destinate protecţiei vaselor proprii împotriva minelor de curent; f) Baterii de lansat torpile, la Greaca (km. 444- 445) cu trei torpile Whitehead şi Olteniţa (km. 434), cu două torpile Schwartzkopf; g) Posturi înaintate pentru observaţie şi informaţii, pe canalul stâng şi pe malul drept al fluviului. Posturile şi bateriile erau legate cu postul central, care se găsea instalat pe nava Grupului port mine, Ştefan cel Mare, ancorată pe Dunăre la km. 438. Valoarea zonei minate se mărea considerabil prin protecţia bateriilor marinei. O altă misiune importantă revenită unităţilor de marină a fost şi APĂRAREA CAPULUI DE POD SILISTRA. Capul de pod Silistra constituia un comandament similar unei divizii, având în subordine toate trupele dislocate la Silistra şi în împrejurimi. Apărarea era organizată pe trei aliniamente de rezistenţă, astfel: un aliniament înaintat, organizat ca centru de rezistenţă; un aliniament principal de rezistenţã de 24 d km. de front, constituit din 12 centre de rezistenţă, la 600- 800 de metri interval între ele; al doilea aliniament de rezistenţă, organizat ca şi primul în 8 grupe de lucrări (centre de rezistenţă). Conform Planului de rezistenţă al Capului de Pod Silistra, Marina Militară contribuia la apărare cu Grupul I Silistra-Călăraşi al Serviciului-Transporturilor. Acest grup avea în compunere: şalupele militare Rahova, Opanez şi Panduru; 2 tancuri; 2 ceamuri; 2 remorchere ale N.F.R.; 6 şlepuri puntate; subzistenţa grupului, care dispunea de un remorcher al N.F.R. şi 2 şlepuri. În urma pregătirii de luptă executată în Marina Militară precum şi a unor aplicaţii practice s-au desprins şi posibilităţile de acţiune ale navelor. În lipsa unor regulamente asupra întrebuinţării tactice a unităţilor de nave, a serviciului în campanie, existau în marină doar unele manuale descriptive a materialului de mine, artilerie, explozibili. Au existat şi unele preocupări de întocmire a unor cursuri de tactică şi strategie navală sau jocuri de război naval, subliniindu-se mentalitatea pregătirii şi aplicării principiilor războiului pe mare şi pe fluviu. Concluziile la care s-a ajuns şi care au stat la baza pregătirii s-au dovedit departe de reala întrebuinţare a puterii de foc a navelor din dotare, fapt ce a reclamat schimbarea, înaintea intrării ţării noastre în război, a materialului şi a tacticii de luptă a monitoarelor. Misiunile ce s-au încredinţat monitoarelor pe timpul aplicaţiilor desfăşurate: sprijinul flancului armatei de uscat care lupta pe Dunăre, prin acţiuni artileristice asupra navelor şi mai puţin a trupelor în vedere sau a bateriilor; incursiuni în spatele inamicului prin treceri forţate; sprijinirea trecerilor peste Dunăre sau împiedicarea acestora, demonstreazã cu prisosinţă spiritul de imitaţie a principiilor în operaţiile pe mare, adoptate la Dunăre. 150

Întrebuinţarea artileriei bordului se fãcea în tir direct, după metodele în vigoare aplicate tirului la mare, având ca obiectiv navele inamice şi mai puţin trupele sau bateriile descoperite. Tragerea se executa din mers, fără aparate speciale, elementele de mişcare ale ţintei se transmiteau pieselor prin portavoci. În momentul în care s-a stabilit misiunea Capului de Pod Turtucaia, s-a observat cu pregnanţă necesitatea intervenţiei monitoarelor în sprijinul forţelor de uscat (în Directivele privind Misiunea Capului de Pod, se specifica ca misiune operativă a Escadrei de Dunăre, aceea de a completa dispozitivul pe apă a Capului de Pod Turtucaia ), iar pentru restul zonei de trecere Olteniţa-Turtucaia, apărarea eficace şi simultană cu artileria de uscat a frontului dunărean împotriva forţării Dunării, navele marinei având rolul unor baterii flotante, menite să respingă atacul inamic. În preajma izbucnirii războiului, când navele austro-ungare s-au refugiat în canalul Persina, monitoarele au rămas fără obiectivul principal împotriva căruia se antrenase. S-a pus astfel problema întrebuinţării navelor împotriva uscatului ca obiectiv principal, reformulându-se metodele de tir şi adoptându-se întrebuinţarea tactică a escadrei în concordanţă cu misiunile armatei de uscat. La aceste transformări au contribuit ofiţerii de marină români care au dovedit temeinice cunoştinţe şi mai târziu tehnicienii din misiunea franceză, precum şi materialele puse la dispoziţie de aliaţi: telefoane, goniometre, telemetre. Vedetele erau preconizate a fi folosite în două moduri: pentru serviciul de siguranţă şi cercetare sau atacul cu torpile de şcondru împotriva navelor inamice. Ele au fost dotate cu torpile Scharzkopf, fiind încadrate cu personal bine antrenat şi educat într-un excelent spirit de sacrificiu. Retragerea flotilei inamice la Persina, a impus utilizarea acestei categorii de nave doar pentru misiunile de cercetare şi siguranţă. Apărarea fixă utiliza în cadrul aplicaţiilor, barajele, numai în scop defensiv, fie pentru acoperirea retragerii forţelor proprii, fie pentru împiedicarea trecerii inamicului peste fluviu. Barajele fiind considerate o reală interdicţie, nu au fost întotdeauna încadrate de protecţia artileristicã necesară. Din lipsă de material, în perioada iniţială s-au preconizat baraje de suprafaţă (ceea ce era contrar principiilor de întrebuinţare a armelor), începând cu anul 1915, întrebuinţare acestora s-a făcut, în măsura posibilităţilor materialelor de protecţie, în spiritul cooperării între mină şi tun. Materialul de mine era necorespunzător, faţă de modul de utilizare a lui pe Dunărea de Sus, unde mediul, diferenţele de nivel, creşterea apelor, cantitatea de aluviuni, influenţau utilizarea acestei arme. Acestea au fost de fapt şi raţiunile pentru care s-a încercat sã se construiascã acest material la noi în ţară. În afară de sporadice exerciţii de debarcare de pe navele escadrei, nu s-a avut în vedere pe timpul neutralităţii, înfiinţarea şi antrenarea unui corp special de debarcare, care să coopereze cu escadra, la flancurile armatei de uscat, încadrarea acestuia, putând fi asigurată în cadrul rezerviştilor din marină. Desfăşurată în condiţii externe foarte complexe, epopeea întregirii a fost sprijinită printro directă implicare a structurilor militare naţionale, guvernul român acordând o prioritate de prim ordin organizării puterii sale militare. Pentru marină era imperios necesar să se studieze şi să se asimileze rapid noile procedee de luptă apărute în cursul conflagraţiei. Deosebit de presantă se dovedea familiarizarea cu armamentul din dotarea beligeranţilor, în special a celui utilizat de statele Puterilor Centrale, care se prefigurau ca fiind viitorii inamici ai României. În acest context s-a pus un accent deosebit pe latura intensivă a procesului de instrucţie în unităţile de marină. Recruţii erau ţinuţi 4 luni la reşedinţa marilor unităţi, unde se realiza 151

instrucţia individuală generală, dupã care erau repartizaţi la unităţi. În cadrul acestei etape, marinarii studiau regulamentele generale şi de luptă, executau pregătire fizică şi trageri de infanterie. Instrucţia întrunită consta în executarea unor exerciţii tactice, ziua şi noaptea, debarcări, trageri de artilerie, minări, dragaj, atac cu torpila, remedierea unor avarii la nave. În permanenţă Comandamentul Marinei a examinat lipsurile existente şi a adoptat un ansamblu de măsuri care să ducă la creşterea capacităţii combative a echipajelor. Au fost intensificate tragerile de artilerie (executate în special de monitoarele de gardă), ziua şi noaptea, în dreptul localităţilor Ostrov şi Cusuiu, pentru eficientizarea tragerii aducânduse monitoarelor unele modificări. Astfel, Arsenalul Marinei a procedat conform Ordinului nr.1953/15 februarie 1916 la efectuarea unor modificări în construcţie monitoarelor: s-au scos cabinele de comandă, pentru a se mări câmpul de tragere al tunului 120L/25 amplasat în turela din pupa; s-a construit sub gabia mare o gabie mai mică, postament, pentru conducerea focului, în jurul căreia se putea manevra telemetrul navei; s-a îndepărtat obuzierul 120E/10 din pupa; s-au construit furci noi pentru tunurile de 47 mm; timonierii fiind expuşi pe spardek, au fost coborâţi pe puntea cuirasată; mitralierele din pupa au fost montate pe şină pentru a se putea deplasa în toate direcţiile, fiind utilizate inclusiv antiaerian. În perioada de neutralitate ofiţerii de stat major au conceput diferite situaţii pentru Marina Militară, având în vedere Ipotezele de război: renunţarea la gurile Dunării, a Deltei, a coastei şi porturilor, unităţile marinei menţinându-se în defensivă sub protecţia barajelor de mine; acţiunea pe Dunăre cu navele grupate pe sectoare, pentru interceptarea comunicaţiilor fluviale inamice care deţinea în posesie malul dominant, situaţii în care au fost gândite pentru marile unităţi de marină misiuni concrete. Astfel, conform Instrucţiunilor Pregătitoare şi a Directivelor de Acţiune, unităţilor Diviziei de Dunăre le-au fost încredinţate misiuni specifice în diferite variante: dacă inamicul va trece frontiera cu escadrila de torpiloare, vedete sau şalupe protejate de nave dragoare, pentru a deschide trecerea prin baraj şi de a ataca estacada; în ipotaza că inamicul atacă cu monitoarele protejate de navele dragoare şi dacă inamicul atacă cu escadrila de monitoare şi cu vedetele. În vederea completării cu material A.S.A. din producţie proprie, prin raportul nr 298/13 ianuarie 1916, al Apărărilor sub Apă, se propunea ca statul să acorde premii în bani, pentru inventarea şi construirea în ţară a unei mine de curent. S-au premiat proiectele minelor de curent prezentate de locotenentul comandor Rădulescu Constantin şi mecanicul Vîslovski, comandându-se la Arsenalul Marinei şi realizându-se până în august 1916 un număr de 700 de mine. De asemenea, prin Ordinul nr. 2508/01 martie 1916, Marele Stat Major ordona să se studieze urgent un dispozitiv pentru pescuirea minelor de curent, pregătindu-se paralel şi personalul necesar pentru trei porturi ce urmau a se înfiinţa: în amonte de locul de staţionare al Escadrei de Dunăre; în amonte de podul Silistra-Chiciu; în amonte de podul Cernavodă- Feteşti. În momentul încordării maxime a tensiunii, prin Ordinul nr.1598 din 13 iulie 1916, al Marelui Stat Major, s-au trimis instrucţiuni tuturor armelor, pentru a pune întregul sistem de fortificaţii şi apărarea Capului de Pod Turtucaia în situaţia de a face faţă începerii ostilităţilor. Instrucţiunile referitoare la marină precizau: aducerea monitoarelor, a unităţilor şi serviciilor Diviziei de Dunăre la Olteniţa; punerea bateriilor în stare de a deschide focul imediat; pregătirea barajelor şi a staţiunilor lans-torpile. La nivelul Comandamentului Diviziei de Dunăre s-au ordonat măsuri suplimentare pe timpul nopţii: instalarea serviciului de cart de la orele 20.00 - 07.00 şi a celui de gardă de la orele 0400-2000; prezenţa comandantului sau a secundului (alternativ) pe punte între orele 2000-0400; executarea serviciului de cart de către mecanicii şefi şi ajutorii, alternativ; intensificarea observării şi prinderii indivizilor deghizaţi în uniforme române sau în ţărani, care spionau 152

mişcările trupelor române. După intrarea Bulgariei în conflict, Planul de campanie al României sa modificat în raport cu noua situaţie. 2.2.PLANUL DE CAMPANIE AL ARMATEI ROMÂNE La 14/27 august 1916, guvernul român a înaintat Austro-Ungariei declaraţia oficială de război. În noaptea precedentă înmânării acestui act oficial, armata română, cu un efectiv de peste 840 000 de oameni a declanşat operaţiile de eliberare a Transilvaniei, forţele sale principale Armata de Nord, Armata a 2-a şi Armata 1, au traversat Carpaţii Orientali şi Meridionali, înaintând spre cursurile superioare şi mijlocii ale Oltului şi Mureşului. Frontul de sud, de la Calafat, până la Ekrene, a fost încredinţat Armatei a 3-a, a cărei comandă s-a asigurat de către generalul Mihai Aslan. Intrând în război, România se aşeza în directa prelungire a frontului rus. Armata noastră trebuia să asigure fronturile de nord-est şi sud ale armatelor ţariste. Datorită configuraţiei geografice a teritoriului, frontul deschis odată cu intrarea ţării noastre în război se întindea pe o lungime de 1.200 de km., fiind cel mai întins din Europa. Acest imens teritoriu, nu putea fi ocupat într-o linie dreaptă neîntreruptă de către armatele noilor adversari, datorită efectivelor reduse. Războiul conceput de organul suprem român de decizie militară nu putea fi un război de poziţie, ca pe celelalte fronturi, ci un război de mişcare. Planul de operaţii al armatei române, hotărât şi în urma insistenţei Marelui Cartier General Rus şi a Comandamentului Suprem Francez, prevedea: ofensivă la nord, defensivă la sud. A fost hotărâtă ofensiva în nord, datorită faptului că ea corespundea şi intereselor aliaţilor noştri ruşi, care erau astfel acoperiţi la flancul stâng, împotriva unei eventuale operaţii de învăluire din partea inamicului. La aceste motivaţii, se adăugau şi considerente de ordin strategic, care pledau pentru acest tip de campanie. Urmărind configuraţia liniei frontului din Transilvania, se poate lesne observa că o defensivă în Carpaţi era greu de adoptat, datorită faptului că inamicul avea posibilitatea să manevreze pe linii interioare scurte, deservite de reţeaua bogată de căi ferate, pe când, trupele române se găseau pe o linie exterioară foarte lungă, cu comunicaţiile din spatele frontului foarte depărtate. 2..3. MARINA ROMÂNĂ ÎN CAMPANIA ANULUI 1916 2. 3.1. ATACUL EXECUTAT PRIN SURPRINDERE LA RUSCIUK DE CĂTRE NAVELE FLOTILEI ROMÂNE ASUPRA FLOTEI AUSTRO-UNGARE Actul de la 14 august 1916 nu a găsit cele două mari puteri, Germania şi Austro-Ungaria nepregătite din punct de vedere militar. Încă de la 16/19 iulie 1916, s-a ţinut la Cartierul General German de la Pless, o Conferinţă între reprezentanţii Austro-Ungariei, Germaniei şi Bulgariei, în care s-a luat în calcul posibilitatea intrării României în război. Cu acest prilej s-a încheiat o Convenţie Militară, la care a aderat ulterior şi Turcia. Planul acţiunii militare, s-a dovedit întemeiat, el prevăzând ofensiva română din Transilvania şi apărarea pe linia Dunării cu forţe mai slabe. Pe baza acestei ipoteze, a fost schiţat Planul de Campanie al Inamicului: atac în Dobrogea şi apărare în Transilvania, până în momentul în care se aduceau pe acest teritoriu forţe mai numeroase. În vederea desfăşurării acţiunii ofensive din sud, mareşalul Mackensen, distins în operaţia de ocupare a Serbiei, a fost numit comandant suprem al forţelor bulgaro-germane şi turceşti, care urmau să se concentreze în nord-estul Bulgariei. 153

Austro-Ungaria dispunea pe Dunăre de o flotă navală considerabilă, alcătuită din opt monitoare, opt vedete şi numeroase nave auxiliare. Marele Stat Major Român, studiase încă din perioada de neutralitate posibilitatea atacării prin surprindere a navelor ustro-ungare, aflate în portul Rusciuk. În acest sens, maiorul Rosetti Radu din Marele Cartier General îi comunicase, este drept verbal, Comandantului Flotei de Operaţiuni, contraamiralului Negrescu Nicolae iminenţa intrării României în război, insistând asupra faptului că marinei îi revenea responsabilitatea executării primei lovituri. Ea trebuia să atace şi să distrugă monitoarele austro-ungare, asigurând graţie succesului repurtat, libertatea totală de mişcare propriilor nave. Pus la curent cu aceste intenţii, fără a primi însă nici un ordin scris, comandantul Flotei de Operaţiuni l-a desemnat pe căpitanul comandor Gavrilescu Marin să conducă unele exerciţii de atac a bazei Rusciuk, ziua şi noaptea, în aval şi în amonte de oraş. De asemenea, comandanţii vedetelor Flotei de Operaţiuni au executat marşuri de recunoaştere a locului de ancoraj a flotei adverse . Serviciul Apărărilor sub Apă, condus de căpitanul comandor Niculescu Rizea, dispunea de două nave mici, Cătina şi Bujorescu şi de şalupa Rândunica. În noaptea care a precedat atacul, fiecare dintre navele menţionate au primit una sau două carcase din lemn de brad, pentru lansarea torpilelor, care au fost montate pe cocă cu ajutorul unor saule. S-a făcut apel la micile nave de patrulare cu motor, care făceau zilnic naveta între Flămânda-Giurgiu-Pietroşani, ele fiind comandate de sublocotenenţi din rezervă sau în activitate. Aceştia treceau zilnic printre coloanele de monitoare, apropiindu-se de multe ori la un metru de ele, angajând discuţii cu ofiţerii austrieci. Pentru executarea misiunii, au fost numiţi trei ofiţeri sosiţi de la Marele Cartier General, căpitanii Negulescu Aureliu, Bărbuneanu Petre şi locotenentul Gheorghiu Alexandru, care au preluat comanda navelor, primul fiind numit şeful grupei de şalupe. În vederea susţinerii atacului, s-au instalat posturi dotate cu tuburi lans-torpile şi cu mine de curent la Turnu-Severin, Giurgiu, Greaca, Olteniţa. În noaptea de 14/15 august 1916, se găseau ancorate în portul Rusciuk 5 monitoare austriece în grup compact, iar în aval 4 vedete, formând un al doilea grup. La 4 km. la est, un monitor acoperea flotila de o eventuală acţiune a navelor de război române. Planul atacului conceput de Marele Cartier General prevedea executarea unei recunoaşteri în aceeaşi zi şi la ora 21.30 ieşirea torpiloarelor improvizate din bazinul Serviciului Hidraulic. Navele trebuiau să înainteze în formaţie de şir până în dreptul monitoarelor, unde printr-o întoarcere toţi odată să atace în formaţie de revelment, fiecare navă urmând să-şi aleagă o ţintă distinctă. Lansarea torpilelor era prevăzută a se executa la o distanţă de 300 de metri, după care formaţia trebuia să facă rondoul în amonte pentru a nu veni peste torpilele deja lansate. La jumătate de oră de la înmânarea declaraţiei de război de către Edgar Mavrocordat, ministrul plenipotenţiar român la Viena, cele trei nave ale Apărărilor sub Apă, folosindu-se de lumina lunii, s-au apropiat de monitoarele austriece, lansând asupra acestora cinci torpile. Imediat s-au auzit două explozii puternice, însoţite de o flacără mare, monitoarele fiind acoperite de un fum gros. În acelaşi timp s-a dat alarma, proiectoarele tuturor monitoarelor austriece cercetând cursul fluviului. Căpitanul comandor Niculescu Rizea, care supraveghea acţiunea de pe malul românesc, l-a aşteptat pe şeful acestei formaţii, cu care a plecat imediat la Marele Cartier General. Entuziasmul de moment a fost de nedescris. În rapoartele operative ale acelei zile se menţiona chiar „distrugerea escadrei austriece”.

154

Rezultatele acestei prime misiuni executate de Marina Militară au fost percepute greşit. În fapt, şalupa Rândunica comandată de căpitanul Negulescu Aureliu, nu a păstrat distanţa convenită, distanţându-se de celelalte nave din formaţie, singura torpila lansată-cealaltă rămânând blocată în tub-lovind un şlep ce însoţea flota austro-ungară în locul de ancoraj. Ceilalţi comandanţi de nave, sub influenţa emoţiei momentului, au lansat torpilele hazardat, pentru a reveni precipitat sub bătaia tunurilor inamice, pe malul românesc. Ajunşi la mal, conform ordinelor primite, personalul a părăsit şalupele. Sergentul Brânzilă, s-a întors la şalupa Rândunica, şi dovedind mult curaj şi măiestrie, în pofida faptului că nava fusese lovită de tirul de artilerie inamic a reuşit să o aducă la adăpost în bazin. Analizând această acţiune a navelor române de la Rusciuk, se pot desprinde câteva concluzii. Mijloacele avute la dispoziţie pentru îndeplinirea acestei misiuni s-au dovedit precare. Chiar dacă a precumpănit ideea că utilizarea minelor şi torpilelor -considerate arme redutabile în epocă - poate realiza surprinderea, modalitatea de folosire a lor a lăsat de dorit. Spre exemplu, carcasele confecţionate din lemn de brad, destinate pentru lansarea torpilelor au fost montate cu ajutorul unor saule, iar la contactul cu apa, lemnul s-a umflat şi după cum am văzut, unele torpile au rămas blocate. Marele Cartier General instalase înainte de declanşarea ostilităţilor staţiuni de lansare a torpilelor şi minelor de-a lungul fluviului, dar nu mai prevăzuse şi alte măsuri pentru a exploata o eventuală reuşită a atacului planificat. Cum acest atac nu a fost coroborat cu nici o altă operaţie de anvergură a flotei sau cu operaţii combinate cu trupele de uscat, el a rămas complet izolat, fiind aproape imperceptibil. Desigur, rezultatele puteau fi altele, dacă ar fi fost angrenate la această temerară misiune vedetele, puterea lor combativă fiind mai mare, dar Marele Cartier General a preferat o altă desfăşurare a evenimentelor. În opinia contraamiralului Negrescu Nicolae, schimbarea comandanţilor de şalupe a fost total neinspirată. Această alegere a provocat de fapt şi o stare de frustraţie printre comandanţii de vedete, care erau familiarizaţi cu topografia locului şi cu multe antrenamente de simulare a atacului la activ. Putem concluziona că, în pofida unor neajunsuri în concepţie şi în execuţie, atacul Flotilei Austro-Ungare de la Rusciuk de către marinarii români a reprezentat o acţiune temerară, executată prin surprindere. Ea a avut ca urmare refugiul flotei inamice la adăpostul Ostrovului Persina, la 100 de km. de frontieră şi la 30 de km. de malul românesc, într-un adăpost sigur, de unde nu a mai ieşit niciodată să se angajeze în luptă cu Flotila Română. Judecând post factum acţiunea, trebuie totuşi să învăţăm din greşelile înaintaşilor dar să le recunoaştem în mod obiectiv meritele, operaţiunea de la Rusciuk având mai mult un efect moral asupra inamicului. 2. 3.2. SPRIJINUL ACORDAT DE CĂTRE MARINA MILITARĂ CAPULUI DE POD TURTUCAIA În organizarea apărării teritoriului României, Turtucaia a fost concepută ca un cap de pod, mai bine zis, o fortificaţie stabilită înaintea unui pod. În mod firesc, conform normelor operative, ar fi trebuit, ca imediat după declanşarea ostilităţilor, să se construiască un pod de vase peste Dunăre, care să lege Turtucaia de Olteniţa şi să sprijine o eventuală ofensivă împotriva Bulgariei, acţiune prevăzută de altfel în faza a doua a operaţiilor de pe frontul de sud. Acest lucru nu a fost prevăzut însă în Planurile de Campanie ale Marelui Stat Major. Organul suprem de decizie militară al ţării a argumentat această carenţă, prin prisma faptului că, o acţiune de montare a unui pod la Turtucaia ar fi implicat mai multe inconveniente: el s-ar fi găsit în bătaia artileriei inamice

155

şi ar fi îngreunat manevra navelor proprii. Aceste consideraţii au făcut ca Turtucaia să conteze doar în acţiunile defensive. Izolat, cu fluviul în spate, fără comunicaţii sigure cu malul celălalt, acest cap de pod nu avea decât un singur sprijin: vitejia apărătorilor săi. Exista o linie de legătură cu Silistra, dar distanţa dintre cele două garnizoane era de 60 de km., în timp ce linia frontului se găsea mult mai aproape. Din nefericire această situaţie nu a fost înţeleasă de ofiţerii planificatori ai operaţiilor militare din Marele Stat Major Român, dar nu a scăpat, mareşalului Mackensen, care a descoperit punctul slab pe care izolarea localităţii Turtucaia îl forma în linia de apărare română. În urma participării României la cel de-al doilea război balcanic şi a revenirii la masa tratativelor la trupul ţării, a regiunii din sudul ţării, în atenţia guvernului român, a stat, pe lângă rezolvarea problemelor de administraţie a noilor judeţe şi acelea de integrare a lor în sistemul naţional de apărare. Forţele Marinei Militare au fost angrenate în luptă în ziua de 20 august. Observând atacul inamic care se desfăşura dinspre Turkşmil şi Hajifaclar, bateriile de 120 mm. şi 75 mm. St. Chamond, conduse de locotenenţii Puricescu Nicolae şi Bratu B., împreună cu artileria de la bordul monitoarelor Alexandru Lahovary şi Mihail Kogălniceanu, au executat un foc hotărât, reuşind să oprească înaintarea infanteriei inamice. În Sectorul IV Dunărea, vedetele nr.3, şi nr. 4, Căpitan Romano şi Mr. Giurăscu au fost trimise spre frontieră pentru a sprijini apărarea Sectorului I şi a împiedica întoarcerea Capului de Pod sau instalarea de baterii bulgare. La ora 13.00 monitoarele Diviziunii I, I. C. Brătianu şi Lascăr Catargiu, au ocupat o poziţie de luptă la km. 438, pentru a sprijini acţiunea vedetelor nr.3 şi nr.4, precum şi flancul stâng al Sectorului I Staroselo. Monitorul Lascăr Catargiu, comandat de căpitanul comandor Sion Alfons, a înaintat la vest de estacadă. Prezenţa monitoarelor a atras tirul bateriilor inamice, situaţie ce l-a determinat pe comandantul flotei să ordone retragerea navelor. Pentru data de 23 august, comandantul Armatei a III-a Bulgare, generalul Ştefan Toşev, a decis cucerirea Capului de Pod. S-a ales în acest scop pentru atacul hotărâtor, linia de sud, corespunzând Sectorului II şi un punct din Sectorul I. După ora 18.00, observând manevra Grupului de Atac German Maior Hamerstein, bateriile de 150 mm. Krupp, 120 mm. Skoda, 120 mm. şi 75 mm. St.Chamond, sub conducerea locotenenţilor de marină Ştefănescu Romulus, Constantinescu Alexandru şi Puricescu Nicolae, au deschis focul asupra infanteriei germane care înainta pe valea Staroselo. La apărarea Sectorului I, au participat în această zi şi navele Escadrei de Dunăre. Monitoarele Alexandru Lahovary şi Mihail Kogălniceanu, au ocupat la ora 12.40 o poziţie favorabilă de tragere în Ostrovul Calimoc, protejând retragerea trupelor sectorului, dirijând tirul asupra bateriilor inamice din zona Staroselo, pe care le-au silit să înceteze focul. Pentru a veni în sprijinul trupelor române derutate, comandantul Diviziunii 2 monitoare, căpitan comandorul Toescu Vasile, a debarcat un detaşament de 50 de marinari, cu două mitraliere, sub comanda locotenenţilor Zlatian Paul şi Georgescu Vladimir, reuşind să oprească pentru moment ofensiva inamică de pe direcţia Calimoc. De asemenea, tirul celor două monitoare ale Diviziunii nr.2 monitoare, a împiedicat ocuparea pantelor de nord ale dealului Staroselo de către trupele inamice. Au fost şi alte fapte de arme ale marinarilor care sunt consemnate de documentele vremii. Găsindu-se într-o situaţie complicată, fără legături la uscat, contraamiralul Negrescu Nicolae l-a trimis pe şeful său de stat major, căpitan comandorul Păun Constantin să refacă legăturile. Într-una din aceste misiuni şeful de stat major al Flotei de Operaţiuni a căzut la datorie. De asemenea, Căpitan Nicolescu 156

Matei, şeful grupei de marinari aflată pe insule, a organizat din proprie iniţiativă ştafete pentru transmiterea ordinelor comandantului capului de pod, de multe ori intervenind cu grupa de marinari pe care-i conducea în luptă, încurajând trupele de uscat. Flota Austro-Ungară nu a coborât pe Dunăre, ea având multe obstacole de trecut şi în special baraje de mine. Apărările sub Apă, primiseră ordin ca în cazul în care navele inamice ar fi coborât pe fluviu, să acţioneze cu staţiunile de lansat torpile de la Greaca şi Giurgiu. Pe timpul luptelor din ziua de 23 august, vedetele au transportat numeroşi răniţi de la Turtucaia spre nava spital Principele Carol. Transporturile trupelor române peste Dunăre au continuat şi în cursul nopţii, acţiune la care au participat vedetele nr. 3,7 şi 8, canoniera Griviţa şi şalupa Silistra. Barând înaintarea inamicului, navele Flotei de Operaţiuni au intensificat tragerile, având ca obiectiv principal bateriile inamice instalate pe creste. În timp ce conducea focul, locotenent comandorul Stihi Eugen, directorul de tir al monitorului Mihail Kogălniceanu a fost rănit grav. Cu toate că s-a încercat să i se salveze viaţa amputându-i-se un picior, bravul ofiţer a murit la bordul navei spital Principele Carol. Pe timpul acestor confruntări violente au mai căzut la datorie soldaţii marinari Barbu Gheorghe, Căciulescu Ştefan, caporalii Leon Niculai şi Dincă Anghel, sergenţii Tito Dumitru şi Mănăilă Ion şi mulţi alţii. Datorită unei informaţii eronate şi neverificate primite la Diviziunea a II-a Monitoare, conform căreia soseau în zonă trupele Diviziei 9 Infanterie, navele au încetat focul. De această situaţie a profitat inamicul, care a instalat cuiburi de mitraliere de-a lungul văi Cusui, barând retragerea trupelor române. Pentru a se remedia starea gravă creată, au fost trimise spre insula Cusui, Vedetele nr. 6 şi nr. 7, Grigore Ioan şi Cpt. Romano, cu scopul de atrage tirul mitralierelor asupra lor. Datorită trepidaţiilor şi a pulverizatoarelor de păcură, nu s-a auzit zgomotul ucigător al mitralierelor inamice. Vedeta nr.6, a fost ciuruită de gloanţe. Tunarii, mitraliorii, timonierii alături de comandantul navei, căpitan Dumitrescu Constantin şi secundul, sublocotenent Ghiculescu Ion au căzut la datorie. Cu sprijinul Vedetei nr.3, venită în ajutor, nava a fost salvată de sergentul Niţă Ion, care a reuşit să o aducă pe malul românesc. La ora 13.45 Flota de Operaţiuni a primit ordin să se retragă la Silistra. În aceeaşi zi a sosit în port Diviziunea de Canoniere Rusă sub comanda comandorului Swignine Alexis. Aceste nave au intrat în compunerea Flotei de Operaţiuni, iar din data de 24 august 1916, contraamiralul Negrescu Nicolae a devenit comandantul Flotei de Operaţii Româno-Ruse. Dezastrul de la Turtucaia a fost analizat cu multe detalii în perioada interbelică, subiectul fiind abordat de majoritatea combatanţilor acelor vremuri. Un adevăr incontestabil este acela că, în capul de pod, insuccesul trupelor noastre s-a datorat în primul rând superiorităţii numerice şi în tehnică de luptă a inamicului. Pornind în primul rând de la concepţia în care i-a fost dată misiunea Capului de Pod Turtucaia, se poate observa că ea se găsea la o distanţă prea mare de locul destinat debarcării şi concentrării forţelor ruse. `Toate lucrările şi instalaţiile au fost concepute să facă parte dintr-un sistem, responsabilitatea cea mai mare revenind artileriei. Încă de la început s-a acordat o atenţie mai mare sistemului în ansamblu, insistându-se mai puţin asupra comandamentelor centrelor de rezistenţă. Au rezultat în consecinţă, în momentele dificile ale luptei, eforturi dezlânate de a suplini slăbiciunea unui punct al sistemului, prin efortul altora, ducând de multe ori la improvizaţii. Apreciem că s-a organizat o apărare formidabilă pe Dunăre, în detrimentul capului de pod. Arta militară recomandă în cazul unei poziţii fortificate, alegerea atacului în sectorul cel mai slab, pentru a concentra aici forţele. În viziunea mareşalului Mackensen, atacul sectorului de vest 157

al capului de pod ar fi fost dificil şi costisitor, în timp ce zonele de sud şi est permiteau apropierea trupelor fără ca acestea să fie observate. Acesta a fost şi motivul pentru care el a renunţat la flotilă şi a dirijat spre sud lovitura principală, ridicând împotriva navelor române, private de orizont, instalaţii pentru tirul indirect. În cadrul confruntărilor marinarii au plătit un larg tribut de sânge, numele ofiţerilor căpitan comandor Păun Constantin, locotenent comandor Stihi Eugen, Ghiculescu Ion, rămânând pururi în istoria neamului românesc. 2. 3.3. CONTRIBUŢIA MARINEI MILITARE ROMÂNE LA PLANIFICAREA ORGANIZAREA ŞI REALIZAREA MANEVREI DE LA FLĂMÂNDA În condiţiile în care Marele Cartier General român prevedea pierderea Dobrogei şi implicit ieşirea la mare, primul ministru, I.C.Brătianu a solicitat regelui convocarea unui Consiliu de Război, la care să asiste toţi comandanţii de Armate, pentru a analiza situaţia grea în care se afla armata română. Acest Consiliu a avut loc în ziua de 2 septembrie, la Periş, unde s-a hotărât oprirea ofensivei din Transilvania pe aliniamentul atins şi nimicirea grupării inamice de pe frontul de sud. S-a decis constituirea Grupului de Armate de Sud, sub comanda generalului de divizie Alexandru Averescu, având la dispoziţie o forţă militară considerabilă: 17 divizii, din care 10 divizii (6 române şi 4 ruse) formau Armata a III-a de Dunăre. Generalul Averescu concepuse planul acţiunii ofensive astfel: cu Armata de Dobrogea să atace pe inamic frontal, pentru a-l fixa; în acelaşi timp şi în spate, trecând peste Dunăre, la Flămânda. Reuşita acestei îndrăzneţe operaţii ar fi avut urmări incalculabile: întregul front din Dobrogea ar fi fost răsturnat (chiar în condiţiile unei reuşite parţiale, crearea unui cap de pod pe malul sudic al Dunării, ar fi însemnat, un pinten înfipt în spatele inamicului, care i-ar fi încurcat sau paralizat acţiunea). În vederea îndeplinirii misiunii primite, Grupul de Armate Sud, a hotărât să treacă la ofensivă pe două direcţii convergente, astfel: cu o grupare din Armata a III-a Română (5-6 divizii) să forţeze Dunărea în sectorul Flămânda, Akkandânlar, concomitent cu trecerea la ofensivă a Armatei de Dobrogea, în spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cu efortul principal pe direcţia Cobadin, Kurtbunar, încercuind forţele principale ale inamicului din sudul Dunării. Pregătirea trecerii fluviului a început pe 3 septembrie, prin numirea unei Comisii Speciale prezidată de generalul Arthur Văitoianu, căreia îi revenea sarcina de a studia situaţia la faţa locului şi a întocmi un program pentru executarea lucrărilor. Din Comisie făcea parte, din partea Marinei Militare, căpitanul comandor Niculescu Rizea, comandantul Apărărilor sub Apă. Pentru ca operaţia de trecere a Dunării să reuşească, era necesar ca ea să nu fie împiedicată de către navele inamice. Marele Stat Major a stabilit pentru Apărările sub Apă misiunea de a împiedica ieşirea flotei austroungare din canalul Persina. Ieşirea de est a canalului a fost acoperită de două baterii de 87 mm. instalate la sud de localitatea Cioara. Locul cel mai potrivit pentru împiedicarea ieşirii flotei inamice era insula Cinghineaua din faţa ieşirii din aval a canalului Persina. Aici au fost aduse cu multă greutate pe timpul nopţii, pe portiţe cu ajutorul unor vase pescăreşti, o baterie de 57 mm. şi două tunuri de 78 mm, 238 de marinari, infanterişti şi artilerişti, sub comanda locotenentului de marină rezervist Hruber Maximilian. Tot aici a fost instalat un post de lansat mine şi un post de semnalizare. În scopul barării complete a Dunării a fost mărit numărul staţiunilor de mine de curent şi al staţiunilor de lansat torpile între Zimnicea şi Giurgiu, amenajându-se posturile astfel încât să poată să lanseze torpile în cazul trecerii prin faţa lor a monitoarelor austro-ungare. 158

În punctul cel mai dificil pentru navigaţie, în aval de locul unde se proiectase instalarea podului, au fost înecate şlepuri, în traversul canalului Tabanul, acest sistem fiind considerat cel mai eficace pentru a interzice navigaţia navelor mari. Totodată, acest punct, a fost acoperit cu focul a două tunuri de 150 mm. şi de bateria de 75 mm., instalate la Gostinul. Pentru apărarea podului s-au completat măsurile împotriva minelor de curent, prin instalarea unor stăvilare şi dispozitive de pescuit minele. O altă măsură preconizată de Comandamentul Apărărilor sub Apă, a fost instalarea unor baraje de mine la Cinghineaua, Pietroşani şi Mecica, operaţie desfăşurată în condiţii grele, pe timp friguros, în ploaie şi vânt şi pe timpul nopţii, rezultatele nefiind pe măsura efortului depus. Dimpotrivă, datorită funcţionării defectuoase a minelor sistem Rădulescu, la Mecica şi la Pietroşani au avut loc două accidente, în care şi-au pierdut viaţa locotenentul Lepri Remus, căpitanul francez Lanlay şi alţi şase marinari. Trecerea Dunării urmând a se face, pentru primele eşaloane de ocupaţie a malului drept, pe ambarcaţiuni, iar ulterior pentru grosul forţelor pe pod, Marele Cartier General a dispus strângerea a 1.000 de lotci sau bărci de pescari din regiunea situată în aval de Cernavoda până în Deltă; cu toate insistenţele, nu s-au adunat decât 250 de dube. Acestea au fost transportate cu trenul până la Comana, iar de aici cu căruţele până în zona trecerii. Numărul ambarcaţiunilor fiind insuficient, s-a hotărât ca restul materialului necesar să fie completat de batalionul de pontonieri din stocul propriu de pontoane, care urma să fie ulterior întrebuinţat la construcţia podului. Pentru remorcarea dubelor şi portiţelor au fost aduse de la Giurgiu şalupele Rândunica şi Cătina. Toate aceste pregătiri pentru trecerea Dunării nu au rămas indiferente inamicului; mareşalul Mackensen, a ordonat la rândul lui câteva măsuri: la 20 septembrie, din ordinul său expres, s-a atacat Dobrogea, fără să se aştepte aportul Diviziei 217 Germane care se găsea în marş; s-a dispus să se concentreze Regimentele 42 Infanterie şi 5 de Marş germane, cu două baterii, pentru a se putea face faţă unei încercări de trecere a Dunării; au fost trimise de la Rusciuk la Turtucaia, un batalion de miliţii bulgar, un batalion de marş, două baterii grele, o baterie de campanie şi Regimentul 2 Miliţii bulgar. Flotila Austro-Ungară de Dunăre a primit ordin să trimită o parte din unităţi, în scopul distrugerii podului. În acest scop, inamicul a dispus formarea unei grupări de luptă formată din monitoarele Bodrog şi Koros, întărite cu două grupe de vedete, cu vasul armat Balaton şi un detaşament de mineri . Operaţia de trecere a fluviului fiind hotărâtă pentru ziua de 18 septembrie, ziua premergătoare a fost consacrată luării ultimelor măsuri relative la trecere şi la efectuarea mişcărilor preliminare ale trupelor, către punctele de trecere, astfel încât a doua zi să se desfăşoare programul stabilit, în cea mai mare ordine . Construcţia podului a început în dimineaţa zilei de 18 septembrie la ora 05.00 de către detaşamentul de pontonieri, ajutat de un detaşament de marină de la Grupul port mine al Apărărilor sub Apă, condus de locotenent comandorul Rădulescu Constantin. Marinarii au manevrat portiţele pentru deschiderea axului de pod, precum şi pentru transportul ambarcaţiunilor de debarcare În ziua de 18 septembrie, infanteria Diviziei 10 a început trecerea Dunării pe bărci şi pontoane, simultan, din cele cinci puncte hotărâte pentru trecere: a) în dosul Ostrovului Lung; b) în dosul Ostrovului Lung, la vest de km. 465; c) în dosul Ostrovului Coreia, la est de km. 465; d) la 1 km. capul de est al Ostrovului Coreia; e) la 1 km. est de cota 23, est de Riahovo. Primul eşalon a început îmbarcarea la ora 03.30, celelalte eşaloane succedându-se, pe măsură ce bărcile şi pontoanele golite se înapoiau. Datorită curentului foarte puternic, bărcile şi 159

pontoanele nu s-au ţinut grupate formându-se un şir continuu de ambarcaţiuni între ambele maluri până la sfârşitul operaţiei, către ora 11.30, când trupele Diviziei 10 erau trecute pe malul drept al Dunării, excepţie făcând un batalion din Regimentul 20 Infanterie care a trecut podul în ziua următoare. În momentul în care primul eşalon a debuşat spre mijlocul Dunării, artileria de protecţie a deschis focul, având ca obiectiv satele Babova şi Riahovo. Ajungând pe malul bulgăresc, trupele debarcate au atacat trupele inamice aflate la Riahovo. Trecerea trupelor Diviziei a 10-a a surprins unităţile de acoperire bulgare, astfel că opoziţia acestora a fost slabă şi tardivă. Comandantul Batalionului 17 Grăniceri bulgăresc alarmat de posturile sale de observaţie, a raportat Comandantului garnizoanei Rusciuk, colonelului Encev atacul românilor, informaţie care a ajuns la comandantul Corpului 52 Armată, generalul Kosch. Acesta a ordonat Flotilei de Austro-Ungare de Dunăre să trimită o parte din nave să distrugă podul, iar comandantului grupei de uscat, să lanseze la apă, mine de curent. În cursul zilei de 18 septembrie, detaşamentele de pontonieri şi de marinari, au depus eforturi deosebite pentru întinderea podului. Între orele 12.00–14.00, o escadrilă de aeroplane inamice compusă din şase aparate, venită din sud, a bombardat pădurea din imediata apropiere a podului, unde erau masate trupele române care urmau să treacă Dunărea. Acest atac a avut efecte materiale, prin ruperea podului, dar şi efecte morale în rândul trupelor române. În plus, furtuna dezlănţuită la căderea nopţii a rupt podul în mai multe locuri, daunele fiind totuşi remediate până în dimineaţa zilei următoare. În ziua de 19 septembrie, ca urmare a solicitărilor insistente din partea trupelor ce operau pe malul drept al Dunării de a se trimite artilerie, după Regimentul 46 Infanterie a trecut podul artileria Diviziei a 10 a Infanterie. În momentul în care se pregătea să înceapă trecerea pe pod, al doilea divizion din Regimentul 13 Artilerie, vedetele inamice Viza şi Barsch, profitând de furtuna şi ceaţa de pe timpul nopţii, au apărut la est de Ostrovul Lung, la aproximativ 1000 de metri de pod, deschizând un foc puternic asupra podului şi asupra trupelor ce aşteptau în pădure să le vină rândul la trecere, lansând totodată şi mine de curent. Apariţia vedetelor inamice în vecinătatea podului şi caracterul de surpriză ce a avut acţiunea lor de foc, a avut un impact moral însemnat asupra trupelor noastre, producându-se panică ca şi în ziua precedentă, când a avut loc atacul aviaţiei inamice. Surpriza acestui atac neaşteptat a fost determinată, pe de o parte, de creşterea bruscă a apelor, care au facilitat ieşirea navelor inamice din canalul Persina, iar pe de altă parte, de insuficienţa măsurilor luate de către Apărările sub Apă, pentru împiedicarea navigaţiei de la Silistra la Rusciuk. Asupra vedetelor inamice a reacţionat imediat bateria de 53 mm. a Brigăzii a 7-a Infanterie care se afla trecută pe malul drept al Dunării, precum şi Divizionul de Artilerie din Regimentul 13 care urma să treacă, împreună cu toate bateriile Regimentului 10 Artilerie din Divizia 21. În urma focului concentrat al acestor unităţi, cele două vedete inamice s-au retras la ora 09.00. La ora 10.45 au apărut în aval de punctul de trecere monitoarele austriece Bodrog şi Koros, care au deschis focul asupra podului; ele nu au putut însă să se apropie de pod din cauza şlepurilor înecate la Tabanul. Bateriile de artilerie instalate pe malul stâng au deschis focul asupra monitoarelor provocându-le avarii însemnate. Trecerea peste fluviu executându-se încet şi în condiţii foarte grele, din cauza timpului nefavorabil şi în plus trupele trecute fiind ameninţate să rămână izolate, Comandamentul Grupului de Armate Sud a suspendat operaţiunea, pentru a deplasa artileria grea în sus de pod, în noi amplasamente, de unde să acţioneze asupra monitoarelor inamice, dar din cauza ploilor 160

căzute noaptea, terenul era desfundat şi preconizata mutare a artileriei grele nu s-a mai putut executa. În dimineaţa zilei de 20 septembrie, acoperite de monitoare, vedetele Balaton şi Viza, au lansat spre pod două şlepuri adânc imersate şi douăsprezece mine, un şlep fiind scufundat de bateriile române instalate pe malul stâng. La ora 09.00, două monitoare austro-ungare au încercat să se apropie de Ostrovul Lung, dar au fost ţinute la distanţă de tirul bateriilor româneşti de mare calibru. La ora 11.00, datorită exploziei unei mine de curent lansate de inamic, podul a fost rupt în două locuri. Corpul V Armată a luat măsuri pentru remedierea oportună a daunelor şi a întinderii unei plase de protecţie. În cursul aceleiaşi zile, în timp ce comandantul Grupului de Armate de Sud discuta cu comandantul Flotei de Operaţiuni o eventuală intervenţie a Escadrei de Monitoare în sprijinul podului de la Flămânda, s-a primit de la Marele Cartier General Ordinul nr.1453 în care se ordona oprirea manevrei de la Flămânda şi retragerea trupelor de pe malul drept al Dunării. Marinarii şi pontonierii au retras pe ambarcaţiuni trupele din capul de pod şi au demontat podul de la Flămânda. După retragerea trupelor de uscat s-au desfăşurat lupte aprige între micul detaşament de 238 de artilerişti, marinari şi infanterişti de pe Ostrovul Chioslugeaua şi forţele Flotei Austro-Ungare, venite să cucerească acest punct strategic. Comandantul Flotei AustroUngare, a ordonat atacul acestui detaşament din trei direcţii, în cooperare cu artileria de la Şiştov. După o rezistenţă eroică, detaşamentul român, copleşit de forţe superioare a cedat, majoritatea soldaţilor căzând morţi, răniţi sau prizonieri. A fost şi cazul sublocotenentului de marină Izvoranu Aurel, care, pentru a nu cădea prizonier, încercând să treacă Dunărea înot, a fost lovit de tirul mitralierelor inamice. Analizele şi studiile publicate până în prezent, ne permit să desprindem unele învăţăminte, în legătură cu manevra de la Flămânda, atât din perioada pregătirii dar mai ales după încheierea ostilităţilor. Concepţia teoretică a operaţiei a fost în concordanţă cu principiile şi cerinţele artei militare, ea asigurând libertate de acţiune grupării principale de forţe româneşti care acţiona în Transilvania. Lichidarea grupării inamice din nordul Bulgariei, în cazul unei reuşite, s-ar fi repercutat benefic asupra întregului front român, dar şi asupra celui oriental, cu urmări importante asupra desfăşurării întregii campanii a anului 1916, pe diferitele teatre de operaţii din Europa. În opinia noastră, Marele Cartier General nu a ales corect din punct de vedere geografic, punctul de trecere. Înainte de 1914, istoria contabilizase 121 de treceri ale fluviului, din care foarte puţine nu au fost reuşite. Stăpân pe tot malul drept, în amonte de Mârleanu până la Flămânda, mareşalul Mackensen, ale cărui avioane survolau zilnic locul de ancoraj al Flotei Române, cunoscând în fiecare moment mişcările de trupe şi de vase, a pornit cu un avantaj în respingerea acestei acţiuni. Chiar dacă Flotila Română intenţiona să intervină la Flămânda, prin braţul Borcea, acţiunea acesteia ar fi fost hazardată datorită faptului că trupele inamice erau desfăşurate de la Silistra la Turtucaia, cu bateriile de mare calibru amplasate pe înălţimi, acestea fiind avertizate de orice încercare de trecere spre Flămânda de către barajul de mine, propriu, lansat la Păpuriş. Marele Cartier General a apreciat greşit acţiunea navelor austro-ungare, luând în calcul o eventuală ieşire de la Persina, doar, pentru a se angaja într-o confruntare cu navele româneşti, care nu au participat la această operaţie de trecere a fluviului. Marinei Militare, prin intermediul Apărărilor sub Apă, i-a revenit misiunea împiedicării ieşirii navelor austro-ungare din canalul Persina. Materialul utilizat, însă nu a fost de calitate, părere împărtăşită şi de inamic. Minele Hertz, care se bucurau de o unanimă apreciere a

161

combatanţilor nu au putut fi păstrate la suprafaţă datorită variaţiei nivelului apei, bateriile fiind vizibile cu ochiul liber, putând exploda la primul foc de armă. În ceea ce priveşte minele de derivă construite în atelierele marinei, ele s-au dovedit total ineficiente. Aceste aparate periculoase pentru cei ce le manevrau, s-au dovedit total inofensive în apa fluviului. Un exemplu în acest sens îl reprezintă cazul vedetei austriece Campo, care grav avariată de artilerie în apropierea podului de la Flămânda, a dus cu ea, fără să ştie, una din aceste mine agăţată de elice, până la Budapesta, unde urma să fie reparată. În urma schimbării planului de campanie, Marele Cartier General a hotărât ca pe frontul de sud, Grupul de Armate, compus din Armata a III-a şi Armata de Dobrogea, sub comanda generalului Averescu, să treacă la ofensivă împotriva Armatei Bulgaro-Germane din Dobrogea. Ofensiva Armatei de Dobrogea a început în ziua de 18 septembrie, ora 07.00, printr-un puternic bombardament dezlănţuit pe tot frontul dobrogean şi un atac concomitent cu centrul şi aripa stângă. În cadrul Consiliului ţinut la sediul Cartierului General Rus de la Medgidia, la care au participat şi comandanţii Flotei Româno-Ruse de Dunăre şi Flotei de Mare, amiralii Negrescu Nicolae şi Patton Falton, au fost stabilite şi misiunile acestor unităţi de marină; Flota de Mare urma să facă o demonstraţie la Mangalia, ţinând sub foc de artilerie acest sector, în strânsă cooperare cu Grupul General Hartel iar Flota Româno-Rusă de Dunăre să acţioneze înapoia flancului drept al armatei de uscat. 2. 3.4. SPRIJINUL FLANCULUI DREPT AL ARMATEI DE USCAT DIN DOBROGEA DE CĂTRE UNITĂŢILE DE MARINĂ. Evenimentele deosebite petrecute pe frontul din Dobrogea, au avut ca rezultat întârzierea sosirii pe câmpul de luptă a forţelor ruse, aşa cum era stabilit prin Convenţia Militară. Astfel, la 14/27 august 1916, Serviciul Marinei din Marele Cartier General comunica sosirea canonierelor ruse, dar abia la 24 august/6 septembrie, această diviziune de nave ralia cu monitoarele române la Silistra, formând Flota de Operaţii româno-rusă sub comanda contraamiralului Nicolae Negrescu, mare unitate operativă. Contraofensiva noastră pe frontul armatelor de sud a constat din două acţiuni paralele: trecerea Armatei a III a peste Dunăre, concomitent cu ofensiva Armatei de Dunăre din Dobrogea. Ofensiva din Dobrogea a fost concepută astfel: la flancul drept (de vest) al armatei, Grupul Radian, compus din Diviziile 2, 15 şi 12 şi Grupul rus Freiman, cu misiunea de a nu lăsa pe inamic să ia din forţele sale dislocate în această zonă şi să le trimită spre est, pe frontul principal de atac. Lovitura principală s-a dat la aripa stângă, de la Cobadin la Marea Neagră. Grupele de atac au fost: la Cobadin, Grupul Simansky, constituit din Divizia 61 a rusă şi Grupul român Hartel, constituit din Diviziile 19 şi 5, cu centrul în Topraisar. La extrema dreaptă, s-a amplasat un Regiment de cavalerie rusă, cu misiunea de a supraveghea regiunea Tuzla- ţărmul Mării Negre; restul cavaleriei ruso-române, a fost ţinut la dispoziţia comandantului armatei, pentru a executa urmărirea în caz de străpungere a frontului inamic. Flota rusă bazată la Constanţa trebuia să ţină sub loviturile tunurilor regiunea Perveli-Mangalia. În rezerva generală au fost ţinute Divizia sârbă şi Divizia a 9 a română. În urma eşecului de la Turtucaia, comandantul Armatei a III-a Române a ordonat retragerea Diviziei 9 Infanterie spre Silistra, ulterior spre Cuzgun, pe itinerariul Ostrov-LipniţaParachioi. După retragerea trupelor române din Silistra, monitoarele Escadrei de Dunăre au bombardat portul, distrugând magaziile, cazărmile şi depozitele de petrol. Oraşul a fost ocupat pe 28 august de către trupele bulgare. 162

Instalând baterii grele pe înălţimile Arab Tabia, inamicul a avut posibilitatea să bombardeze navele flotei române, ancorate la gura canalului Borcea, silindu-le să se retragă la Ostrovul Talerul. În ziua de 29 august, comandantul Escadrei de Dunăre, comandorul Negru Nicolae, neavând nici o informaţie despre inamic a decis să culeagă datele necesare cu ajutorul vedetelor. Deoarece bateriile inamice erau instalate în interiorul malului, în locuri ascunse, s-a debarcat la km. 341 un detaşament de 40 de marinari, care a executat o cercetare prin luptă. Detaşamentul a ocupat un deal la 5 km. nord-est de Satul Nou, de unde a identificat poziţia coloanelor inamice, informaţiile fiind apoi transmise navelor Escadrei, care prin bombardament a reuşit să împrăştie inamicul masat în acea zonă. Pentru data de 1 septembrie, generalul Zaioncicovscki, comandantul Armatei de Dobrogea a hotărât să treacă la ofensivă pe tot frontul, cu efortul pe direcţia principală Cranovo. În acest scop, contraamiralului Negrescu Nicolae i s-a ordonat să susţină cu artileria de pe monitoare, trupele generalului Petala, Comandantul Diviziei a 9-a române. În dimineaţa zilei, Escadra de Dunăre, a executat cu navele Diviziunii I Monitoare şi cu vedetele 3, 5, 7, recunoaşteri până la Ostrovul Talchia, iar cu Diviziunea a II-a, trageri asupra satului Canlia şi a şoselei Ostrov-Dervent, împrăştiind coloanele inamice. În după amiaza aceleiaşi zile, situaţia la aripa dreaptă a Armatei de Dobrogea devenind critică, comandantul acesteia, a ordonat retragerea tuturor forţelor pe poziţia organizată încă din timp de pace pe linia Arabagi-Cocargea-Cobadin-Topraisar-Tuzla. Până pe 3 septembrie, Armata a III-a Bulgară a înaintat spre sud şi a luat contact pe tot frontul cu trupele Armatei de Dobrogea ajungând pe linia Alimanu-Movila Talaşman-Enigea Enghez-Mangalia. Brigada a 4-a română a fost susţinută în acţiunea sa ofensivă asupra trupelor Brigăzii gemane Bode, de tirul Escadrei de Dunăre, care se deplasase în acest scop la Rasova, în timp ce Diviziunea de Canoniere ruse a înaintat până la km. 311,5, deschizând focul asupra înălţimii Musait şi a dealului Cătiţa. Escadra s-a poziţionat la coada Ostrovului Fermecatu, de unde, între orele 14.00-18.00 a executat focul asupra trupelor inamice care erau adăpostite la cotele 155 -158 şi a contrabătut artileria inamică de la movila Vlachioi. Pe data de 5 septembrie, Armata a III-a Bulgară a început ofensiva pe tot frontul. În această zi, acţiunea Flotei de Operaţiuni Româno-Ruse s-a desfăşurat în sprijinul sectorului Grupului general Soccec şi al Diviziei sârbe. La ora 06.00 s-au împins recunoaşteri spre Oltina şi s-au executat sondaje în canalul Veriga. La ora 11.00, Escadra a ocupat poziţie la în capul Ostrovului Lung, bombardând dealul Germeli, iar canonierele ruse au deschis focul asupra colinei 158, sud-est de dealul Muslova. La ora 21.15, Escadra a debarcat un detaşament-230 marinari, 14 tunuri de 37 mm., 2 mitraliere-care a cucerit Ostrovul Lung, din această poziţie observând şoseaua de pe malul Dunării dintre Musait şi Rasova. Pentru ziua de 6 septembrie, comandantul Armatei de Dobrogea a hotărât să recucerească poziţiile pierdute în zona Cocargea. În luptele din această zi, trupele române au suferit pierderi însemnate, aproximativ 40% din efective. Pentru a susţine flancul Armatei de Dobrogea, navele Flotilei Române de Dunăre a ocupat o poziţie la km.316, Diviziunea I Monitoare executând recunoaşteri spre Oltina, iar Diviziunea a II-a a ocupat o poziţie favorabilă la km. 320, de unde a bătut cu artileria cotele 155, 156, 157 vest Balta Baciului Suferind pierderi semnificative, Divizia a 9-a română şi Divizia sârbă au fost înlocuite pe 8 septembrie cu Diviziile 15 şi 12 Infanterie române şi Divizia 61 rusă. Comandantul Grupului Soccec, a hotărât ca aceste unităţi să trimită câte un detaşament pentru executarea recunoaşterilor, aducând la cunoştinţă aceste acţiuni şi comandantului flotei, în scopul de a-i obţine concursul la apărarea flancului său drept. 163

În concordanţă cu situaţia tactică creată, comandantul flotei, a hotărât susţinerea acestor recunoaşteri, trimiţând navele Escadrei de Monitoare până la Oltina, cu următorul dispozitiv: un monitor în avangardă şi recunoaştere, o diviziune de monitoare urmărind mişcările unităţilor de uscat şi un monitor în rezervă. La ora 21.20, în momentul în care flota a început desfăşurarea tactică a navelor, a fost atacată la km. 322 de către artileria grea a inamicului, amplasată la cota 155; monitorul Alexandru Lahovary suferind unele avarii la etravă. În perioada analizată, frontul s-a stabilizat. Navele Escadrei de Dunăre au executat în perioada 24 august-10 septembrie misiuni complexe: debarcări şi cercetări prin luptă; recunoaşteri; sprijin cu foc al trupelor de uscat. Datorită numeroaselor incursiuni desfăşurate cu vedetele, cu un monitor şi cu toate navele Escadrei, inamicul a fost obligat să ia o poziţie de apărare. Coordonându-şi acţiunile cu forţele din Transilvania, mareşalul Mackensen a dezlănţuit la 6 octombrie 1916 o puternică ofensivă în Dobrogea. După 5 zile crâncene, frontul româno-rus a fost străpuns, inamicul înaintând, în special pe aripa stângă a dispozitivului românesc, de-a lungul litoralului. După ocuparea localităţilor Constanţa şi Medgidia la 9 şi respectiv 10 octombrie, inamicul a înaintat spre nord, rezistenţa Armatei de Dobrogea concentrându-se în zona Capului de Pod Cernavoda, unde se afla dislocată şi Flota de Operaţii Româno-Rusă. Navele Escadrei de Dunăre au jucat un rol important în susţinerea flancului drept al frontului. Încercările inamicului de a străpunge apărarea la ţărmul dunărean au fost dejucate. Pe 6 şi 7 octombrie, navele Diviziunilor de Monitoare au executat trageri ore în şir fiind alocate peste 200 de obuze de calibru mare, contribuind la succesul Brigăzii 32 Infanterie române, care a reuşit săşi reocupe poziţiile pierdute, până în valea Caramancea. În acelaşi scop, în dimineaţa de 7 octombrie, comandantul Flotei de Operaţiuni a dispus ca monitoarele I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, împreună cu cele trei canoniere ruse să deschidă focul asupra podului ce lega Balta Vederoasa cu Balta Baciului, asupra şoselelor ce duceau la Rasova, şi a punctelor indicate de Regimentul 9 Artilerie. Tirul violent al navelor a susţinut acţiunea Brigăzilor 32 şi 34 Infanterie, stânjenind atacul Brigăzii 3 bulgare, care reuşise să ocupe linia dinaintea apărării. La ora 16.00 inamicul a atacat cu violenţă flancul stâng al Brigăzii 4, descoperit prin retragerea trupelor ruse, unităţile române fiind nevoite să-şi părăsească poziţia. Această retragere a fost susţinută de monitorul Mihail Kogălniceanu, care a executat trageri asupra podului dintre cele două bălţi, în timp ce vedetele 7 şi 8, au transportat restul trupelor Regimentului 66 Infanterie rămase în Ostrovul Lung. Presiunea trupelor atacatoare s-a intensificat. Marele Cartier General se temea de o încercuire la Cernavoda. Pentru a evita acest lucru a ordonat la 11 octombrie, retragerea generală, în timp ce flota a primit misiunea să distrugă podul de la Cernavoda. Din fericire, marele pod Regele Carol I, fala tehnicii româneşti a rezistat tuturor încercărilor de distrugere, fiind aruncat în aer podul de la Feteşti, peste Borcea, de către forţele specializate ale marinei. Din păcate, acest sacrificiu s-a dovedit inutil. Înfrângerile suferite au determinat unele reorganizări în conducerea trupelor. Unităţile româneşti au trecut în judeţul Brăila pentru refacere, locul lor fiind luat de trupe ruseşti. La comanda trupelor aliate din Dobrogea, în locul generalului Zaioncikovski a fost numit generalul rus Saharov, Armata de Dobrogea primind denumirea de Armata de Dunăre. Frontul de pe Dunăre a fost împărţit în trei sectoare distincte: 1) sectorul de la Marea Neagră la Galaţi, în subordinea contraamiralului rus Visolkin; 2) sectorul de la Galaţi la Hârşova; 3) sectorul de la Hârşova la Călăraşi. Sectoarele 2 şi 3 au fost puse în subordinea 164

comandorului Zarine. Forţele avute la dispoziţie erau: 3 canoniere, 4 nave armate, mai multe dragoare de mine şi detaşamentul de mineri al căpitanului de fregată Semenov. Din acest moment, Diviziunea Canonierelor ruseşti se desparte de flota română, care primeşte misiunea de a organiza apărarea pe canalul Borcea. O acţiune deosebită desfăşurată de flota română a fost aceea din 26 octombrie 1916. Comandantul monitorului Alexandru Lahovary, comandorul Toescu Vasile, observând numeroase incendii la uscat în preajma şi în oraşul Hârşova, provocate de trupele bulgare atacatoare, solicitat permisiunea de a executa o recunoaştere în oraş. Din această acţiune, comandorul Toescu Vasile a făcut o veritabilă expediţie, solicitând ajutor monitorului Lascăr Catargiu, precum şi vedetelor nr. 4, 6 şi 7. La Hârşova a fost debarcat un detaşament de marinari, care a eliberat oraşul şi a capturat o importantă cantitate de muniţie părăsită de inamic. Este interesant de menţionat spectacolul la care au fost martori marinarii români: jaf, demolare, incendiere. Trupele bulgare care cuceriseră oraşul desăvârşiseră ceea ce trupele ruse începuseră. Marele Cartier General a evidenţiat flota prin Comunicatul nr. 75 din 27 octombrie, prin care se menţiona faptul că Hârşova a fost recucerită cu ajutorul navelor româneşti. Pe data de 27 octombrie, monitoarele Alexandru Lahovary şi Lascăr Catargiu, observând că inamicul se retrag spre nord de Topalu, au îndreptat tirul artilerie de la bord asupra trupelor de infanterie şi cavalerie aflate în marş. Vedetele nr. 3, 4, 6 şi 7 profitând de panica care domina trupele inamice au debarcat un detaşament de marinari, care a eliberat satul Topalu. Ofiţerii români au fost iar martorii unor imagini de coşmar. Bulgarii jefuiseră tot şi se pregăteau să incendieze satul, dar au fost surprinşi de acţiunea navelor, abandonând prada. Ajunşi la Topalu, comandanţii vedetelor nr. 3 şi 7, locotenenţii Steriopol Nicolae şi Schiffleers Aurel, au executat o recunoaştere în amonte, până la Cernavoda. Ei au depăşit frontul bulgar din valea Calachioi, trecând de localitatea Boasgic. Fiind întâmpinaţi cu salve de mitraliere şi lovituri de tun de 47 mm., cei doi ofiţeri au revenit la bordul navelor ce le comandau la Topalu. Ofensiva declanşată de Armata Bulgaro-Germană, coroborată cu acţiunile forţelor din Transilvania a avut drept consecinţă străpungerea frontului românesc şi ocuparea liniei Cernavoda - Constanţa. În aceste condiţii, acţiunile Flotei de Operaţii s-au deplasat în aval de podul de la Cernavoda, având ca obiectiv sprijinul trupelor de uscat. Vedetele au executat numeroase acţiuni de hărţuire a trupelor inamice aflate pe malul fluviului, de multe ori depăşind linia frontului. În această perioadă navele celor două flote, română şi rusă se despart, acţionând izolat. În opinia noastră, această hotărâre nu a fost benefică pentru eficacitatea acţiunilor întreprinse, reducând considerabil puterea de foc a unităţilor de nave. De fapt, la mijlocul lunii noiembrie 1916, flota română se găsea în mijlocul armatelor ruse, cu cel mai mic contact cu trupele române. Populaţia din zonă a fost deseori terorizată de bandele de briganzi ruşi, care s-au dedat la acţiuni dincolo de limita legii, apelând la ajutorul marinarilor români. A fost şi cazul confruntării de la Topalu, dintre detaşamentul de marinari conduşi de căpitanul Ciornei Titu, locotenenţii Niculescu Gheorghe şi Ştefănescu Ion, cu bandele de ruşi, în urma intervenţiei primarului din localitate pe lângă Comandantul Flotei Române, contraamiralul Negrescu Nicolae. Această stare de anarhie ce domnea în rândul trupelor ruse s-a extins în anii următori.

165

3. MARINA ROMÂNĂ ÎN CAMPANIA ANULUI 1917 “ Un elan măreţ, războinic însufleţea armata reânviată şi consolidată; ofiţerii şi soldaţii aşteptau cu nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de eşecurile neîntrerupte din 1916 şi spre a elibera teritoriul ocupat” Gen. Monkevitz Sfârşitul anului 1916, a înregistrat dureroasa înfrângere a României şi pierderea a 2/3 din teritoriul ţării. La exact 100 de zile după intrarea în război, armatele inamice pătrundeau în Bucureşti. La sfârşitul lunii decembrie 1916, după căderea Focşanilor, operaţia dureroasă de cedare de teritoriu se sfârşişe, frontul stabilizându-se pe linia Oituz, deasupra văilor Şuşiţei, Putnei şi Siretului, până la Dunăre. În următrorii doi ani, viaţa României se va desfăşura în condiţii deosebit de grele. Puterea statului român se aplica numai asupra unei treimi de teritoriu, celelalte fiind sub ocupaţie duşmană, în teritoriul ocupat românii îndurând doi ani de batjocoră, umilinţă şi jaf. Ocupaţia militară germană asupra Munteniei şi apoi asupra Dobrogei se constituie ca fiind unul din capitolele cele mai întunecate ale istoriei poporului român. 3.1.REORGANIZAREA MARINEI MILITARE ŞI EVACUAREA NAVELOR DUPĂ CAMPANIA DIN ANUL 1916 Insuccesul Grupului de Armate General Prezan, în operaţia de pe Neajlov-Argeş, a impus conform hotărârilor factorilor de decizie politico-militare, acţiuni pentru retragerea generală spre Moldava. Acţiunile militare desfăşurate ulterior au însemnat, o amplă operaţie de luptă pe aliniamente succesive. Resturile armatei retrase din Muntenia spre Moldova, a fost împărţită în două: o parte, aproximativ 6 divizii, constituind Armata a II a, a rămas pe frontul de luptă în regiunea Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care operau pe frontul românesc; cealaltă parte, formată din restul diviziilor dezorganizate, a fost scoasă din luptă şi transportată în sudul Moldovei, în zonele de refacere, constituindu-se în Armata I. Rolul cel mai important în activitatea de reorganizare l-au avut şefii; răspunderile şi îndatoririle lor fiind cu atât mai mari cu cât gradul şi comandamentul lor era mai înalt. S-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea sentimentelor morale cele mai înalte ale soldatului român; acestuia i s-a vorbit despre patrie, i s-a descris în linii mari istoria României; i s-a arătat pericolele şi durerile unei servitudini politice; s-a prefigurat viitorul mai bun ce îl aşteaptă dacă participă la realizarea Românei Mari. Reorganizarea armatei române s-a făcut pe Divizii, acestea reprezentând în concepţia Marelui Cartier General adevăratele unităti de luptă. Toate elementele diviziei au fost astfel grupate încât comandantul ei să poată cunoaşte pe toţi şefii avuţi în subordine şi să supravegheze modul în care se execută instrucţia tuturor unităţilor. În faţa comandanţilor de divizii au stat câteva sarcini foarte importante, care, în opinia noastră au avut rolul de a reclădi unitatea armatei române. Comandantul diviziei trebuia să

166

devină sufletul unităţii, având în vedere următoarele aspecte: să facă din unitatea pe care o comandă un instrument de luptă disciplinat, rezistent şi manevrier; situarea în permanenţă pe teren în mijlocul trupei, urmărind pas cu pas progresele unităţilor; asigurarea unei legături tactice optime între arme. S-a plecat de la premisa că soldatul român îndeplinea toate calităţile unui bun luptător, viguros, rezistent, sobru şi disciplinat. Principiile după care s-a condus comandamentul român în reorganizarea armatei, au fost următoarele: reducerea efectivului la nivelul pe care îl îngăduia resursele limitate ale ţării (s-a redus numărul diviziilor la 15 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie); s-au desfiinţat unităţile ce s-au alcătuit în pripă la mobilizarea din anul 1916; diviziile au fost grupate în corpuri de armată, care erau considerate ca unităţi de comandament, în funcţie de necesităţile operative; corpurile de armată s-au grupat în armate, conform aceloraşi principii; artileria de câmp a fost constituită din 15 regimente; artileria grea nu a mai fost distribuită pe divizii ci a fost ataşată armatelor; aeronautica aproape inexistentă în 1916, a căpătat o dezvoltare corespunzătoare, organizându-se 12 escadrile de aeronave. Totalul forţelor combatante ale armatei române, fără părţile sedentare şi etape se ridicau la aproximativ 40.000 de mii de oameni. Conform Ordinului nr. 1014 din 22 decembrie 1916, au fost trimise tuturor factorilor de decizie militară Instrucţiunile secrete privitoare la reorganizarea armatei. Desfăşurarea acţiunilor militare în Dobrogea, a impus şi participarea la acţiunile de luptă alături de trupele de uscat, a unităţilor Marinei Militare. În condiţiile strategice de ansamblu ale frontului român, în lunile noiembrie şi decembrie, Divizia de Dunăre s-a retras spre nord, în sectoarele maritime ale fluviului. Începutul anului 1917, a găsit forţele fluviale române, ca de altfel întreaga armată, frământate de problemele restructurării şi reorganizării. Cele mai importante probleme ce trebuiau rezolvate în primă urgenţă erau: asigurarea retragerii trupelor ruse din Dobrogea; evacuarea parcului de nave de transport; organizarea apărării pe noi aliniamente şi apărărea Dunării şi a Deltei. Intrarea părţii de sus a Dunării româneşti sub ocupaţia armatelor germane, care ameninţau şi partea maritimă a fluviului, a ridicat în faţa statului român şi problema evacuării materialului flotant, aparţinând diferitelor servicii de navigaţie româneşti. Misiunea de a retrage aceste nave a revenit Serviciului Marină din Marele Cartier General şi Comandamentului Marinei din Galaţi, care a tergiversat o vreme declanşarea operaţiilor de evacuare. În consecinţă, comandantul Flotei de Operaţiuni a elaborat un Buletin de Ordine în care se specificau principiile şi modalităţile de evacuare. Prin intermediul Biroului Transporturi din Comandametul Marinei Militare, au fost organizate patru grupe de transport, din care Grupul III, comandat de căpitan comandorul Theodorescu M, era destinat pentru Flota de Transport Rusă din Marea Neagră, iar Grupul IV, comandat de locotenent comandorul Mihuţ T., era pus la dispoziţia comandamentului rus. Evacuarea porturilor Brăila şi Galaţi a început în ziua de 5 decembrie 1916. Se punea stringent problema evacuării parcului de nave, podurilor pe pontoane şi şlepuri, precum şi diferitelor centre de aprovizionare ale armatei, a părţilor sedentare, fabricii de celuloză din Brăila, depozitelor de cereale, de petrol, păcură, benzină, şantierului naval Fernic, Arsenalului Marinei, Depozitelor Genarale ale Marinei, materialelor Direcţiei Generale a Muniţiilor, etc. Ca mijloace pentru realizarea acestei importante misiuni, statul român dispunea de remorcherele N.F.R. şi cele rechiziţionate. În primele zile s-au evacuat navele care nu aveau nici o întrebuinţare: pe 5 decembrie 13 şlepuri cu cereale;13 elevatoare; pe 6 decembrie 20 de şlepuri şi 4 pontoane; pe 7 decembrie 6 şlepuri, 1 elevator şi 3 drăgi. Prin distrugerea podului de la Isaccea de către inamic, navigaţia pe fluviu devenind extrem de periculoasă, serviciul evecuării sa organizat astfel: torpilorul Năluca, de altfel singurul de care se dispunea, pleca la ora 15.30 din 167

Galaţi, strângea informaţii de la Reni, recunoştea trecerea şi la 21.30 aştepta convoaiele la mila 62, pe care le escorta până la ceatalul Ismail. S-a intervenit la comandamentul Armatei a 6 a de Dunăre, pentru ca Escadra de Dunăre să protejeze trecerea convoaielor. Cu ordinul nr. 1041 Marele Cartier General a dispus ca Escadra de Dunăre să protejeze evacuarea parcului de nave pe braţul Chilia. În această misiune foarte importantă comandantul marinei prin adresa nr.1072, remarca activitatea depusă de: comandantul şi întregul personal al torpilorului Năluca, care timp de 6 zile, în continuu, fără nici o clipă de odihnă, au asigurat pilotarea convoaielor; locotenent comandorul Berg de Breda, căpitanii Lanlay, Cariou, Koslinski şi Costescu Matila, care s-au distins în conducerea convoaielor; comandanţii navelor N.F.R:Traian-locotenent (r) Seminescu Ioan, Despina Doamna- Avachian Gheorghe, Elena Doamna- Ezianu Radu, Petru Rareş- locotenent (r) Şuţu Victor, pentru zelul deosebit şi curajul dovedit pe timpul trecerilor; căpitanii navelor Anna şi Ernest- Constantin Hruzagonatis şi Gherasimos Calavri, “care deşi de naţionalitate greacă s-au dovedit a fi buni români”, asigurând zi şi noapte, pe orice vreme, manevrele periculoase. Totalul navelor evacuate la Chilia împreună cu podurile de şlepuri a fost de 335, iar pe Prut 40. La Galaţi au fost păstrate în docuri, cîteva pontoane ale Serviciului Hidrografic, două şalupe tip Argeş şi un torpilor, pentru a se asigura legătura cu Chilia şi cu forţele de pe Prut, 2 remorchere, 4 ceamuri şi un tanc de petrol. Toate centrele de aprovizionare ala armatei au fost evecuate pe Prut şi la Chilia, pe pletine şi şlepuri. Serviciul pe Prut a fost organizat sub comanda căpitanului Adam Ion, căruia i s-a pus la dispoziţie remorcherele Porumbiţa, România, Cuza Vodă, Borcea şi Fraţii Ghenciu. Navele comerciale, aparţinând Serviciului Maritim Român, având ca bază portul Constanţa, au fost în cea mai mare parte evacuate. Marina imperială rusă a închiriat 5 pacheboturi, pentru a fi transformate în cargouri, şlepuri, remorchere, şalupe, tancuri, drăgi, şalandre, fiind încadrate în flota rusă din Marea Neagră şi întrebuinţate conform concepţiei aliatului rus, care se angaja să restituie aceste mijloace la sfârşitul ostilităţilor. În timp ce Comandamentul Marinei era preocupat cu evacuarea materialului flotant, la 25 decembrie, Serviciul Marinei din Marele Cartier General a trimis o radiogramă contraamiralului Negrescu Nicolae, comandantul Flotei de Operaţiuni, prin care i se cerea să studieze, împreună cu viceamiralul Neniukov, modalitatea retragerii tuturor navelor la Odessa, cu escorte organizate împotriva submarinelor germane. Amiralul Negrescu a adus la cunoştinţa comandanţilor de unităţi conţinutul acestui ordin, reacţia firească a acestora fiind vehementă împotriva unei astfel de decizii, toţi pronunţându-se pentru rămânerea navelor în apele româneşti, la Chilia Veche. Începând cu data de 24 decembrie 1916, flota română se găsea la Ismail, cu excepţia navelor Diviziunii 2 Monitoare, detaşate pentru scurt timp la Brăila şi apoi la Reni. Comandamentul Armatei a VI a ruse părăsise România şi se instalase la Bolgrad, în Basarabia, apărarea Deltei încredinţându-se viceamiralului Neniukov, aflat în subordinea comandantului flotei ruse din Marea Neagră, comandată de amiralul Kolceak. În condiţiile prezentate flota română a fost despărţită total de armata română şi potrivit Referatului trimis de Marele Cartier General din17 aprilie 1917, Flotila Română de Dunăre, comandată de comandorul Şcodrea Vasile trecea în subordinea comandorului rus Ghezehus, comandantul Grupului de Canoniere ruse. Pentru operaţiunile de detaliu unităţile navale române rămâneau independente. Ulterior, conform ordinului comandantului Armatei a VI a generalul de cavalerie Zurikoff, toate navele române cu excepţia crucişătorului Elisabeta, intrau în subordinea Comandamentului Apărării Deltei aflat sub comandament rus.

168

Poziţia contraamiralului Negrescu, în contradicţie cu aceea a conducerii marinei şi Marelui Cartier General, a avut drept consecinţă emiterea la 22 decembrie 1916 a Ordinului 13641, semnat de regele Fedinand, prin care i se ridica acestuia comanda, fără a mai primi nici o însărcinare în cadrul armatei mobilizate. Aceasta a fost numai una din măsurile ordonate de conducerea supremă a armatei. Ca urmare şi a poziţiei Misiunii Franceze, conducerea marinei a suferit modificări esenţiale, practic toţi comandanţii de mari unităţi fiind înlocuiţi la comandă. Cu această ocazie, au fost demişi şi trecuţi în rezervă un număr de 19 de ofiţeri.(vezi Anexa nr. 13) Comandant al Marinei Militare a devenit, conform ordinii de bătaie, contraamiralul Bălescu Constantin, comandant al Diviziei de Dunăre comandorul Negru, iar la comanda Flotei de Operaţiuni a fost numit comandorul Şcodrea Vasile. În noua organigramă au fost încadraţi şi ofiţerii din Misiunea Franceză astfel: căpitanul de corvetă(locotenent comandor) Berg de Breda a fost numit ajutor al comandantului flotei pentru Serviciul Artileriei; locotenentul de vas (căpitan) Baherze de Launlay ca ajutor pentru serviciul de mine, torpile, dragaje, estacade; în secţiunea de dragă-mine locotenentul de vas Cariou, ca ajutor al şefului secţiunii şi plutonierul Jaquen; comandantul grupului sectoarelor fluviale a fost încadrat căpitanul de Nicolay. Potrivit concepţiei Marelui Cartier General, din structura marinei au dispărut unele unităţi, astfel Apărările sub Apă, nu-şi mai găseau rostul de comandament independent, fiind desfiinţat, comandorul Niculescu Rizea preluând comanda Arsenalului Marinei. De remarcat este faptul că în prima jumătate a anului 1917, în cadrul organigramei marinei române a apărut o structură nouă, Corpul Infanteriştilor Marinei. Această unitate avea ca arie geografică de acţiune Delta Dunării şi litoralul maritim, având în compunere: Batalionul de Debarcare şi Grupul Companiilor de Marş. Batalionul de debarcare s-a pregătit în localitatea Chilia, care îndeplinea din punct de vedere topografic, condiţiile pentru îndeplinirea misiunilor specifice acestei unităţi. În perioada cât a durat iernatul s-au asigurat reparaţiile necesare la toate navele. La monitoare au fost mărite ambrazurile pentru a se asigura tunurilor un unghi de înclinare mai mare. Totodată, programul de instrucţie a urmărit perfecţionarea pregătirii de luptă. Ofiţerii ambarcaţi au studiat metodele de aplicare a tragerilor indirecte şi metodele de mascare a navelor, îmbogăţind experienţa acumulată în campania din anul 1916. După multe încercări nereuşite, tehnicienii artilerişti au adaptat proiectilele de 120 de mm. franţuzeşti pentru ţevile monitoarelor. Astfel, conform procesului verbal din 24 mai 1917, semnat de locotenent comandorul Isbăşescu I, comandantul monitorului Lascăr Catargiu, căpitanul Koslinski Gheorghe, şeful Biroului II, Artilerie şi Torpile şi căpitanul Popescu V., ofiţer cu artileria de la bordul navei, în cadrul tragerilor din 25 mai 1917, cu obuzul francez de 120 de mm., cauzele principale pentru nereuşitele adaptării obuzele franceze, erau datorate brâului de forţare, care datorită dimensiunii mai mici decât obuzele Skoda, nu forţau suficient în ghinturi. În cadrul Arsenalului Marinei, evacuat pe braţul Chilia, remorcherele fluviale Petru Rareş şi Basarab, au fost transformate în urma unor lucrări, în dragoare de mine. Au mai fost amenajate şi două pontoane ca purtătoare de artilerie, pe care au fost montate câte două obuziere de 120 de mm., contituindu-se ca o baterie plutitoare. Putem concluziona că şi Marina Militară a fost beneficiara conceptului de reorganizare, pus în practică de Marele Cartier General la finele anului 1916 şi începutul anului 1917. Au fost efectuate schimbări în structura organizatorică dotarea, dar şi în concepţia de ducere a acţiunilor de luptă.

169

Evident că soluţia la care a apelat organul suprem de decizie militară al ţării, de acceptare a înregimentării flotei române în cadrul flotei ruse, în condiţiile în care în campania precedentă, comandantul Flotei de Operaţiuni a deţinut comanda tuturor mijloacelor fluviale, nu a fost cea mai bună, dar treptat, această soluţie de compromis, adoptată în momentele dificile în care se găsea armata română la sfârşitul anului 1916, a fost abandonată, odată cu scăderea a importanţei armatei ruse pe frontul român şi de părăsire a flotei ruse, sub presiunea forţelor române de uscat şi de apă, a Deltei şi a porturilor basarabene. 3.2.ACŢIUNILE DE LUPTĂ ÎNTREPRINSE DE MARINA MILITARĂ PE TIMPUL CAMPANIEI ARMATEI ROMÂNE DIN ANUL 1917 “Rezistenţa duşmanului, în special a românilor a fost neobişnuit de dîrză. Luptele din august au dovedit că românii deveniseră un adversarsar respectabil” Gen. von Morgen La sfârşitul campaniei din anul 1916, situaţia flotei române, ca de altfel a întregii armatei române, în contextul operativ general de pe teatrul de operaţii român, era îngrijorătoare. În epocă a existat un memoriu, adresat de generalul Berthelot, şeful Misiunii Franceze, către M.S. Regele, care, referitor la Marina Militară, avea în esenţă următorul conţinut: “La comandamentul flotei este anarhie….este prezentă un fel de teroare, care închide gura tuturor…Eu nu pot să asemăn acest regim decât cu o caricatură….nu fac decât să se dezonoreze unii pe altii…se impune o schimbare profundă şi rapidă; trebuie creată o autoritate care să instaureze o disciplină fermă”. Dincolo de subiectivismul autorului, datorat relaţiilor tensionate existente între contraamiralul Negrescu Nicolae şi locotenent comandorul Berg de Breda, şeful subcomisiei pentru marină din Misiunea Franceză, cert este faptul că situaţia din flotă nu era corespunzătoare, următoarele aspecte fiind deficitare: lipsa de organizare a comandamentului flotei; lipsă completă de muniţii; material de mine necorespuntător cerinţelor luptei la fluviu; inexistenţa unor principii tactice care să servească drept model comandanţilor de nave. Noul comandant al flotei, comandorul Şcodrea Vasile, a pornit în dificila misiune de la organizarea statului său major. Odată reorganizat şi stabilindu-se şi responsabilităţile ofiţerilor s-a oferit astfel posibilitatea stabilirii unor principii tactice, care au fost utilizate ulterior la întocmirea studiilor şi ipotezelor de acţiune ale flotei, acestea fiind înaintate Marelui Cartier General. Un alt compartiment vizat pentru reorganizare a fost Serviciul Artleriei, ţinându-se cont de învăţămintele campaniei din anul 1916. În acest scop în urma insistenţelor Comandorului Şcodrea, amiralul Kolceak, comandantul flotei ruse din Marea Neagră, de care depindea şi flota noastră, a pus la dispoziţia pieselor de artilerie de la monitoare câte 1000 de lovituri de 120 de mm.pentru fiecare piesă. Specialiştii români au adus unele modificări, datorită greutăţii diferite de cele româneşti iar ofiţerii cu artileria de la bordul monitoarelor au întocmit alte tabele de tragere. Au fost de asemenea modificate minele de baraj, care se dovediseră total ineficiente la începutul războiului, făcându-le să corespundă cerinţelor impuse de desfăşurarea acţiunilor de luptă la fluviu. Pentru a împiedica navigaţia navelor româneşti şi ruseşti între Galaţi şi Braţul Chilia, comandamentul german a instalat baterii de artilerie pe malul drept al Dunării la Isaccea. O dată instalate aceste piese au produs numeroase greutăţi transporturilor navale româneşti. Astfel, la 29 170

decembrie 1916, a fost bombardată şi scufundată şalupa Smârdan, odată cu nava căzând la datorie şi locotenenţii Alexandrescu Ion şi Vârtosu Constantin. Braţul Sulina a fost interceptat de bătaia altor baterii de artilerie instalate la Tulcea, iar Galaţiul era bombardat aproape zilnic de artileria de câmp inamică instalată peste Dunăre. În aceste condiţii, deosebit de grele, flota română a executat în continuare transporturile de materiale şi de hrană atât de necesare pentru reorganizarea armatei şi pentru hrana populaţiei refugiate în Moldova. Deplasările convoaielor se executau în special noaptea şi cu escortă asigurată de nave militare. În cadrul acestor misiuni, merită să fie amintite actele de eroism ale marinarilor români de pe canonierele Oltul şi Siretul, care în noaptea de 13/14 ianuarie 1917, în timp ce executau siguranţa unui convoi de şlepuri remorcate de remorcherul Sella, prin regiunea Ceatal-Ismail în pofida pierderilor în rândul echipajelor, datorită angajării lor în luptă au asigurat continuarea drumului convoiului. Un alt episod al acţiunii deosebit de îndrăzneţe, îl reprezintă cel al monitorului Lascăr Catargiu, când, în timp ce escorta o navă de transport de la Chilia la Galaţi, a participat la un schimb violent de focuri cu bateria inamică de la Isaccea, acţiunea navei militare atrăgând focul inamic asupra sa, salvând nava de transport, din rândul echipajului de pe Lascăr Catargiu înregistrându-se 2 morţi, 8 răniţi şi un dipărut. După cum am menţionat, din luna ianuarie 1917 şi până în luna iulie acelaşi an, flota română a costituit numai rezerva flotei ruse, care în planurile de operaţii nu ţinea cont de capacitatea combativă a navelor române. Comandorul Şcodrea nu s-a mulţumit cu acest rol secundar atribuit marinei române şi profitând de faptul că la 9 iulie 1917, portul Ismail, ce servea drept bază de aprovizionare a armatei ruse a fost bombardat de bateriile inamice de la Tulcea, a solicitat amiralului Neniukov să îl autorizeze să angajeze lupta cu bateria inamică a cărei poziţie fusese determinată de către observatorii români din Deltă. Amiralul rus, bazându-se pe principiile în vigoare în flotă în acea perioadă, a adus unele obiecţii, conform cărora monitoarele române nu se puteau opune tunurilor de calibru mare, distanţele fiind de 17 km. până la bateriile inamice, făcând totuşi abstracţie de capacitatea de manevră a navelor române, concluzionând că nu îşi poate asuma responsabilitatea pentru o asemenea operaţie. În urma insistenţelor, în final, acesta a cedat, aprobând acţiunea de luptă propusă de comandantul român. Încă de la începutul lunii mai au fost instalaţi observatori tereştri în scopul de a localiza poziţiile bateriilor inamice astfel: observatorul nr. 1 a fost instalat instalat într-o casă de pe malul stâng în curba ce o face braţul Tulcea în faţa portului, comandantul acestui post fiind numit aspirantul Vlădescu Constantin; al doilea observator fiind instalat lângă biserica părăsită, în buchetul de copaci de la malul braţului Chilia. Informaţiile celor doi observatori au fost coroborate cu datele raportate de către avionul care a survolat regiunea în ziua de 5 mai 1917. Comandantul Flotei a ordonat pe data de 11 iulie monitoarelor din Diviziunea I să ocupe o poziţie de tragere în amonte de Ceatalchioi, la 8 km. de bateria inamică asupra căreia a tras 180 de obuze. Din zona Tulcea nu s-a rectionat. A doua zi s-a expus amiralului rus situaţia, cerându-se aprobarea pentru data de 13 iulie să se repete atacul, dar asupra altei baterii, şi numai în cazul în care bateria de 150 de mm de la Tulcea ar fi intervenit, să se schimbe tragerea împotriva ei. Amiralul rus a ordonat să se întocmească alt plan de acţiune în care să fie angrenate şi cele trei canoniere ruse care dispuneau de artilerie grea. Odată elaborat, noul plan de acţiune, în timp ce două obuziere scoase de pe monitoare şi instalate pe două ceamuri băteau din satul Pătlăgeanca, bateriile inamice de 150 de mm. din Tulcea au deschis focul asupra unei canoniere ruseşti poziţionate la Ceatalchioi. S-a ordonat 171

Diviziunii a II a Monitoare, ce se afla în amonte de canoniera rusă, să deschidă focul asupra bateriei de 150 de mm. În timp ce tirul monitoarelor române era îndreptat asupra localităţii Tulcea, monitorul Mihail Kogălniceanu ancorat la mal într-un loc mai puţin mascat de vegetaţie a primit în plin un proiectil de obuzier de 120 de mm. în puntea cuirasată, la o jumătate de metru de turela nr. 3 din pupa, de la altă baterie inamică. Continuând focul navele române au reuşit ca să reducă la tăcere bateria din Tulcea care perturbase timp de şase luni aprovizionarea armatei, prin bombardarea bazei de la Ismail. După încheierea armistiţiului s-a constatat că de fapt nu existase decât un tun de 150 de mm, care recepţionase pe platformă, o lovitură artilerie din partea navelor române, ceea ce a dus la scoaterea lui din luptă. Pe data de 7 august Escadra de Monitoare, Grupul Canonierelor ruseşti şi cele două barje armate au ocupat o poziţie de luptă la deal de Ceatalchioi. Două săptămâni cât au durat luptele de la Mărăşeşti, inamicul bine camuflat nu a răspuns provocărilor artileriei de la bordul navelor, nici balonul captiv purtat de remorcherul Lori, nu a semnalat nimic deosebit. În după amiaza zilei de 7 august, avionul care survola zona a transmis informaţii conform cărora, după coama dealului tăiat de şoseaua Isaccea inamicul lucrează intens la organizarea unor poziţii de rezistenţă şi la amplasamente destinate artileriei grele. Diviziunea I Monitoare a bombardat intens zona indicată, singura reacţiune din partea inamicului fiind câteva lovituri de artilerie lansate de către o baterie de câmp ascunsă după creasta dealului, aproape de gura braţului Chilia îndreptate asupra observatorului român instalat la Pătlăgeanca. Au urmat apoi două săptămâni de confruntări zilnice de artilerie în urma cărora inamicul a fost în cele din urmă neutralizat. Acţiunile descrise au avut ca urmări: echipajele române au căpătat încredere în posibilităţile propriilor nave, convingându-se că pot duce lupta cu bateriile de la uscat; atitudine ruşilor de stăpânitori ai fluviului s-a schimbat, în planurile de operaţii ulterioare flotei române atribuindu-se rolul principal. În ceea ce priveşte acţiunile flotei austro ungare în anul 1917, acestea s-au desfăşurat cu prioritate în zona Dunării inferioare. Astfel, după dezgheţul apelor fluviului, Grupul de armate Makensen a ordonat aducerea de la Budapesta a monitorul Bossna, şi a vedetelor Wels şi Fogas, iar din punctul de iernat Turnu Severin, a monitoarelor Sava, Enns, a vedetelor Viza, Compo, Csuka, a vasului armat Samson, a navei spital Kulpa, navelor de asigurare tehnică Belene şi Pustaszek. Gruparea de dragă-mine cu navele armate Helene şi Vag, au continuat activitatea de deminare a Dunării, reuşind ca la sfârşitul lunii decembrie să redea navigaţiei cursul fluviului până la Giurgeni. La solicitarea armatei de uscat, pe 8 şi 9 ianuarie 1917, au fost instalate două baraje de mine, unul la 8 km. în aval de Giurgeni, celălat, ofensiv la Isaccea, destinat să închidă retragerea flotei române către braţul Chilia şi spre mare. După ocuparea Măcinului, la 7 ianuarie, s-a trecut la dragarea câmpurilor de mine aşezate la vărsarea în Dunăre a acestui braţ. Astfel, a fost dragat un baraj românesc pe trei linii, în spatele căruia se afla un altul rusesc pe două linii. Vaporul armat Balaton, aflat la Brăila a primit misiunea de a curăţa de mine braţele necercetate şi să închidă Dunărea, cu un baraj de mine amplasat în aval de Brăila. Dragoarele şi pionierii fluviali au verificat Borcea şi braţul Măcin, distrugând minele eşuate şi pe cele împotmolite în mâl.

172

În aval de Brăila, fluviul a fost redat navigaţiei până la 3 km. de Galaţi, unde a fost lansat un baraj de mine pe două linii. Monitoarele Bodrog şi Koros au asigurat în oraşul Brăila, serviciul de pază şi siguranţă. Acţiunea comună a armatei de uscat şi a flotei inamice a avut drept rezultat stăpânirea Dunării până la Brăila, dar nu s-a asigurat şi stăpânirea gurilor Dunării, braţul Sfântu Gheorghe fiind acoperit de bateriile româneşti de pe malul opus. La est de Brăila, la Giurgeni, s-a instalat un pod cu scopul de a lega Dobrogea cu linia frontului situată la nord de Dunăre, comunicaţia de cale ferată Budapesta-Bucureşti-Sofia fiind asigurată de nave, care comunicau între Giurgeni şi Rusciuc. În vara anului 1917, misiunea principală a flotei austro-ungare a devenit asigurarea navigaţiei. Datorită insuficienţei reţelei de căi ferate, transportul cerealelor, a diferitelor materiale s-a desfăşurat în această perioadă pe apă. Conducerea unitară a transporturilor a fost îndeplinită de Direcţiunea Centrală de Transport prin Diviziunea de Navigaţie. Dunărea a fost împărţită în 5 sectoare, trei dintre acestea fiind situate pe teritoriul României: sectorul II Moldova Veche- Turnu Severin cu comandamentul la Orşova; sectorul III Turnu Severin- Cernavoda, cu comandamenrul la Rusciuk; sectorul V Cernavoda- Gurile Dunării, cu comandamentul la Brăila. Teatrul de operaţii din vara anului 1917 de pe frontul român a fost departe de centrul de acţiune al flotei austro-ungare, care staţiona în mare parte la Brăila. Proiectele de operaţiuni din regiunea Dunării au menţinut în continuă stare de pregătire flota inamică. S-au înregistrat bombardamente de artilerie în zona oraşelor Galaţi şi Brăila. Secţiunile de mineri au desfăşurat o activitate intensă, asigurând protecţia flotei şi a drumului navigabil. Ciocniri de amploare între cele două flote nu s-au înregistrat, totuşi, în această perioadă săracă în acţiuni de luptă, flotila de Dunăre inamică a suferit o pierdere importantă. La 21 septembrie 1917, monitorul Inn, a sărit pe o mină la 8 km. de Brăila şi s-a scufundat. În explozie, a pierit şeful de stat major al flotei, căpitanul de corvetă Forster, un telegrafist, 8 marinari fiind răniţi. Epava acestei nave, ramfluată, a fost dusă la Budapesta, unde a fost reconstruită. Ca urmare a subordonării totale a flotei noastre la începutul anului 1917 Comandamentului de Apărare a Deltei, navelor române le-au revenit misiunea principală de a asigura securitatea transportului pe fluviu, în condiţiile reacţiunii artileriei de uscat inamice. În vara anului 1917, la iniţiativa comandantului Flotei de Operaţiuni, în urma unei acţiuni îndrăzneţe, au fost lichidate bateriile de uscat inamice instalate în zona Tulcea, care perturbau derularea normală a trnsporturilor pe Dunăre. Această reuşită a avut ca efect principal redarea încrederii echipajelor în capacitatea de comandă a corpului de ofiţeri dar şi a conducerii supreme a armatei în posibilităţile Marinei Militare. Acţiunile marinei, atâtea câte au fost, au influenţat pozitiv acţiunile trupelor de uscat din vara anului 1917, soldate cu marile victorii româneşti din triunghiul morţii: Mărăşti- MărăşeştiOituz.

173

4. ROLUL MARINEI ÎN ELIBERAREA TERITORIILOR DIN SUDUL BASARABIEI DE TRUPELE BOLŞEVICE “armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care, fără aprovizionare, constituie ea însăşi o operă devastatoare” Ion I. C. Brătianu

Pentru oameni este mai uşor să se arunce în vîltoarea evenimentelor, decât să le anticipeze, să le proiecteze şi să le desăvârşească. În această categorie de evenimente, se încadrează inclusiv conflictul mondial declanşat la începutul secolului al XX lea, despre care nu se poate spune că nu a fost calculat în datele sale fundamentale de către politicieni şi strategii beligeranţi. Campania din anul 1916 s-a încheiat în general cu un bilanţ nesatisfăcător pentru ţările combatante, populaţia fiind aceea care a simţit din plin privaţiunile impuse de războiul declanşat. Iarna anului 1916 şi primăvara anului 1917 au fost marcate de amplificarea conflictelor sociale şi naţionale, în special în imperiile angrenate în război. Guvernul provizoriu instalat în Rusia în urma revoluţiei burghezo-democratice sub conducerea prinţului Lvov la 27februarie/12 martie 1917 şi apoi cel al socialistului Kerenski, au reuşit să transforme monarhia despotică a Rusiei într-o Republică, această schimbare de regim politic având repercusiuni şi în ceea ce priveşte conducerea şi desfăşurarea războiului. În urma unei intense propagande la 20 octombrie 1917, preşedintele partidului bolşevic, V.I. Lenin a venit din Finlanda şi a preluat direct conducerea evenimentelor din Petrograd. Împreună un grup de prieteni devotaţi ideilor sale, a pus mâna pe putere, tentativa lor reuşind, pentru Rusia deschizându-se epoca celor mai cumplite dezastre sociale. Trupele ţariste revoluţionare, au fost contaminate de ideile, care incitau la nesupunere militară şi părăsirea frontului. Într-un stat multietnic ca Rusia Ţaristă, anacronic prin structura sa, cumulul de contradicţii socio-politice, a generat o stare generală de nemulţumiri, care a aşteptat momentul propice ca să refuleze. În anii 1917-1920, muncitorimea, ţărănimea şi armata, nu realizaseră dimensiunea pericolului la care se expune, urmând îndemnurile la nesupunere civică şi la revoltă. De partea cealaltă, partenerii Germaniei, Austro-Ungaria, ca şi Imperiul Otoman, dădeau tot mai evidente semne de istovire, dificultăţile din plan militar fiind amplificate de numeroasele nemulţumiri populare, în cadrul celor două imperii multinaţionale accentuându-se lupta de emanicipare a popoarelor subjugate. Criza sistemului dualist austro-ungar, manifestată încă de la sfârşitul secolului al XIX lea, atinsese acum momentul culminant, fiind concretizată în imposibilitatea cercurilor conducătoare de a mai controla o situaţie internă devenită explozivă.Cehii, slovacii, slavii de sud, italienii, românii, ca şi polonezii sau rutenii îşi afirmau deschis hotărârea de a lupta cu toate mijloacele pentru îndeplinirea integrală a revendicărilor lor naţionale, politice şi sociale. După încheierea păcii generalizate, în urma destrămării imperilor multinaţionale, au apărut pe harta Europei interbelice state noi, care încercau să îşi găsească identitatea încă de la începutul secolului al XX lea, războiul mondial fiind un prilej, pentru realizarea acestor deziderate. Elita politică românească a recepţionat victoria bolşevicilor din 1917 cu resemnare, crezând că Lenin nu va putea să se menţină multă vreme la putere. Energizarea ocultă a turbulenţei socio-politice pe care bolşevicii au întreţinut-o, a avut efecte imediate asupra 174

soldaţilor aflaţi pe fronturile de luptă. Răzmeriţa a destrămat practic unităţile militare, soldaţii transfomându-se în majoritatea cazurilor în briganzi care atacau, jefuiau, ucideau la cea mai mică împotrivire. Lozinca populistă lansată de Lenin “pace şi pământ” a făcut ravagii, soldaţii devenind subit bolşevici cu numele, dar în realitate delicvenţi de cea mai joasă speţă. Focarul principal al propagării bolşevismului în România (dacă astfel se pot califica lozincile fluturate de unii soldaţi, afirmarea violentă a apartenenţei la curentul liberator, refuzul de a executa ordinele comandanţilor, demiterea şi degradarea ofiţerilor, părăsirea frontului, practicarea pe scară largă a tâlhăriilor, a jeafurilor, violurilor), l-a constituit trupele ruseşti din Moldova. Basarabia a devenit ţinta predilectă a ruşilor, deoarece ei nu puteau să conceapă ca fosta gubernie să aparţină statului român, importanţa strategică a zonei în care era plasată România, făcându-i pe bolşevici să se menţină constant pe poziţia contestării apartenenţei de drept a acestei provincii la spaţiul geo-politic românesc. Desigur, nici această provincie românească nu a fost ocolită de evenimentele descrise. Anarhia a cuprins armatele dispuse pe frontul românesc, noţiunea de ordine legală dispărând. Răufăcătorii eliberaţi din închisori fără discernământ, s-au dedat la jafuri şi asasinate. Situaţia se complica prin faptul că Basarabia se găsea în imediata apropiere a frontului româno-rus, servind ca puncte de trecere pentru soldaţii bolşevizaţi ce dezertau în masă spre Rusia, de obicei cu tot armamentul din dotare. De altfel, la 21 ianuarie 1918, locotenentul colonel Ion Antonescu care se afla la comanda Secţiei Operaţii din Marele Cartier General, a alcătuit un studiu referitor la trimiterea de trupe în Basarabia, scopul acţiunii preconizate fiind “asigurarea aprovizionării trupelor care operează pe frontul românesc şi a populaţiei româneşti”. Ion Antonescu dorea pentru atingerea acestor obiective: asigurarea regulată a funcţionării trenurilor de aprovizionare pe linia Odessa-Socola; asigurarea ordinii în Basarabia pentru împiedicarea jafurilor şi formarea depozitelor. Românii au evitat prin toate mijloacele conflictul cu aceste bande înarmate, cu atât mai mult cu cât populaţia trebuia să-i suporte consecinţele, ea fiind obligată să intervină pentru a se evita o catastrofă naţională. Un martor ocular al evenimentelor remarca un aspect relevant: “Ce este demn de amintit: absoluta imunitate a unităţilor române, dispreţul total al soldaţilor, cât şi al ofiţerilor pentru spectacolul pe care îl ofereau soldaţii ruşi, contaminaţi de propaganda bolşevică" 4.1. ACŢIUNEA MARINARILOR ROMÂNI DE LA GALAŢI “dezmăţul trupelor ruseşti a îndârjit unităţile noastre, atacuri contra inamicului, a violenţei fără egal”

care au dat

Ion Brătianu Profund îngrijorat de situaţia creată la Petrograd şi la Moscova, primul ministru I. Brătianu s-a adresat la 6/19 decembrie 1917, ambasadorului român la Paris, Victor Antonescu cu o notă alarmantă, în care sesiza starea trupelor ruseşti. Faţă de această stare anacronică nu mai era posibil să se prelungească situaţia echivocă a armatei ruse de pe frontul român.

175

În urma Consiliului de Miniştri ţinut la 4 decembrie 1917, la Iaşi, s-a hotărât că “armata română constrânsă de necesitate trebuie să ia parte la tratative, pentru a încheia un armistiţiu cu caracter militar.” Acesta s-a încheiat la 9 decembrie 1917 cu obligaţia reciprocă de a nu relua ostilităţile decât prin denunţarea prealabilă a armistiţiului cu 72 de ore înainte. Acest act a reprezentat o cruntă lovitură pe care a primit-o naţiunea română. În plină voinţă de revanşă, cu dorinţa de a lupta, ea trebuia să înceteze lupta, nu înfrântă de inamic ci trădată de aliat. Ca urmare a stării de dezagregare a armatei ruse, au avut loc scene bizare pe frontul românesc, comandamente întregi punându-se la adăpostul armatei române împotriva atentatelor şi actelor criminale comise de conaţionalii lor care se declarau revoluţionari. Moldova a cunoscut o nouă calamitate, aceea a retragerii dezordonate a armatelor ruseşti, cu ansamblul de brigandaje comise pe seama poporului român. În faţa acestei situaţii, guvernul romăn a stabilit câteva măsuri: linia frontului a fost ocupată de trupe române; interiorul ţării a fost împărţit în 8 zone, care se succedau în fâşii paralele de la nord la sud. În condiţiile prezentate, Armata a VI a rusă, care ocupa sectorul Siretului de Jos de la Tecuci la Galaţi, era una dintre cele mai infestate de ideile bolşevice. Ea era constituită din trei corpuri de armată a câte două divizii, aproximativ 10-12.000 de oameni fiecare. În spatele armatei ruse, românii ocupau sectorul Tecuci- Galaţi şi în întreaga regiune erau amplasate detaşamente care aveau misiunea de a supraveghea trupele ruse şi a le le împiedica de la jafuri. La 16 ianuarie Divizia a 4 a rusă care ocupa sectorul Hanu Conachi a părăsit frontul şi înşirată pe trei coloane a pornit spre est cu direcţia Pechea. Acelaşi lucru l-a făcut şi Divizia a 12 a rusă care a fost întâmpinată de trupele române lângă Slobozia- Conachi, dezarmată şi întoarsă pe front. La aripa stângă a frontului Armatei a II a ruse, în regiunea Galaţi se găsea Corpul IV siberian, unitate considerată de elită. Una din diviziile acestei mari unităţi, a părăsit frontul cu intenţia da a înainta spre Galaţi şi a trece Prutul în Basarabia. La Galaţi situaţia era alarmantă, oraşul fiind ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse orice idee de disciplină şi respectul pentru bunul altuia. Comandorul Niculescu Rizea, comandantul sectorului Galaţi a primit ordinul să bareze drumul coloanelor ruse spre est şi să apere oraşul. Acesta solicitase încă din luna aprilie detaşarea la Galaţi a unor baterii de 120 de mm şi 75 de mm, care au primit ca misiuni: apărarea barajelor de mine organizat de comandantul sectorului; împiedicarea navelor inamice să coboare Dunărea spre Galaţi şi ţinerea sub tirul artileriei terenul cuprins între înălţimile Bugeac- calea ferată Barboşi- Brăila. Pentru apărarea oraşului, comandorul Niculescu Rizea dispunea şi de un detaşament de marină, compus din 2 companii de 252 de oameni şi un pluton auxiliar de 100 de oameni. În oraş s-au desfăşurat lupte puternice, datorită refuzului comandamentului român de a le permite ruşilor să treacă prin Galaţi. Bateriile marinei au ripostat, deschizând focul atât asupra bateriilor ruse precum şi asupra rezervelor de infanterie. În partea de vest a oraşului situaţia era disperată. Navele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate; detaşamentele româneşti de la Reni şi Giurghiuleşti de peste Prut au fost şi ele dezarmate; o baterie rusească şi 6 mitraliere au fost amplasate pe dealul Giurgiuleşti, iar un detaşament inamic format din 2 companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie au trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat piesele grele lîngă balta Brateş iar infanteria desfăşurată în linii de luptă a înaintat, precedată de patrule de cavalerie. O navă rusească, înarmată cu un tun de 150 de mm., a urcat Dunărea şi a deschis focul asupra navelor române. 176

În această situaţie, contramăsurile comandamentului român s-au aplicat cu punctualitate, avântul soldaţilor compensând superioritatea inamicului. Din detaşamentul de la Fileşti s-au luat două plutoane de infanterie cu o secţie de mitraliere, atacându-se violent detaşamentul rus de la est, punându-l pe fugă. Pe dealul Ţiglinei mâna de soldaţi întărită cu o companie de infanterie din Regimentul 10 a trecut la contraatac; susţinuţi de Detaşamentul Milcescu sosit de la Fileşti, pe stânga de bateriile fixe ale marinei şi de tunurile de pe vedete, au reuşit să-i respingă pe ruşi. În acelaşi timp, Vedetele nr.4 şi nr.6 au trecut peste barajul de mine rusesc şi neântâmpinând nici o rezistenţă din partea marinarilor din flota rusă, au atacat la baionetă şi au recucerit dealul Ţiglina, eliberându-i pe camarazii luaţi prizonieri. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii au intrat în panică îngrămădindu-se spre sud, între gara Barboşi şi podul Siret. Artileria română şi trei avioane de bombardament au aruncat bombe peste masele de soldaţi strânşi în această zonă. Încolţiţi din toate părţile, înfuriaţi şi neputincioşi ruşii au luat o hotărâre disperată: la ora 23.00 au început să treacă podul şi linia frontului predându-se germanilor. Majoritatea Regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă în total 3000 de oameni şi cu un divizion de artilerie au capitulat în faţa inamicului. A doua zi o delegaţie a Divizionului 9 siberian a anunţat capitularea, Restul Regimentelor 33 şi 35, Regimentele 34 şi 36 întregi, Brigada 9 de artilerie din Divizia 10 şi coloana statului major a diviziei, împreună cu tot materialul: 60 de tunuri, arme, muniţii au declarat că se predau românilor, dacă li se lasă cale liberă. Cererea a fost admisă condiţionându-se dezarmarea prealabilă. Trupele dezarmate, au fost îndrumate peste Prut. 4.2. PARTICIPAREA FLOTEI ROMÂNE LA OPERAŢIUNILE ANTIBOLŞEVICE DIN SUDUL BASARABIEI În perioada noiembrie- decembrie 1917, Delta Dunării a fost locul unor acţiuni de luptă desfăşurate de grupări de soldaţi ruşi în retragere, situaţia militarilor români din zonă devenind critică. Până în momentul acţiunii trupelor române, soldaţii ruşi au efectuat chiar arestări. Astfel, în raportul Ministerului Afacerilor Interne român, în legătură cu acţiunile bolşevicilor împotriva autorităţilor române din Deltă, se specifica faptul că a avut loc arestarea căpitanului comandor Negru, a locotenentului Roşca, maiorului farmacist Gorgos de către unii soldaţi ruşi şi câţiva dezertori români care aţâţau mulţimea, strigând ca aceştia să fie împuşcaţi. Comitetul soldaţilor iau ţinut arestaţi toată ziua, asigurându-le o gardă de soldaţi, ce se aflau în solda lor particulară pentru apărarea oraşului, cu ajutorul cărora ofiţerii români au reuşit să scape, fugind la bordul monitorului Lascăr Catargiu, de unde au revenit la Chilia Veche. În noaptea de 23/24 decembrie, au început acţiunile de dezordine în Chilia Nouă, provocate de soldaţii infanterişti ce se găseau cantonaţi în cartierele mărginaşe ale portului. Au fost devastate prăvăliile de coloniale şi de manufactură, actele de vandalism continuând şi în zilele următoare. La cumpăna dintre anii 1917-1918, monitoarele româneşti Alexandru Lahovary şi Lascăr Catargiu au intrat pe canalul Tătaru în apropierea şantierului naval mobil, celelalte monitoare, Mihail Kogălniceanu şi I.C. Brătianu la 2 km. în amonte. Din desfăşurarea acţiunilor de luptă (pentru detalii vezi, Marian Sârbu, Marina Română în primul război mondial, Editura Academiei Navale Mircea cel Bătrân, Constanţa, 2002) putem concluziona că ocuparea Ismailului şi a Chiliei numai cu trupele de uscat, ar fi fost foarte greu de

177

realizat, atâta timp cât navele inamice ar fi fost hotărâte să reziste, datorită în mare parte artileriei grele cu bătaie mare, care lipseau trupelor noastre de uscat. În plus, prezenţa monitoarelor româneşti a grăbit plecarea barjelor şi a multor transporturi cu marinari răzvrătiţi din Ismail. Manevra executată de monitoarele române la Chilia, prin care au ocupat o poziţie în aval de navele inamice, le-au pus pe acestea în condiţii inferioare de tragere faţă de navele române şi le-au determinat să se retragă la Vâlcov. Datorită configuraţiei geografice, Vâlcovul nu ar fi putut fi ocupat fără concursul Flotei de Operaţiuni. Artileria de pe navele române era inferioară celei de pe navele ruseşti, atât din punct de vedere al calibrului dar şi din punct de vedere al numărului. În opinia noastră ceea ce a contat în reuşita acţiunii de la Vâlcov a fost organizarea superioară a conducerii tragerilor de pe monitoare. Dacă flota rusă ar fi avut o organizare de tir bună şi o conducere de tir mai raţională, este limpede faptul că monitoarele române ar fi fost în imposibilitatea de a se apropia de navele inamice. Paralel cu succesul obţinut pe teatrul de operaţii militare, s-a obţinut şi un succes economic, prin capturarea navelor de comerţ încărcate cu materii prime care nu se găseau în ţară. Flota de Operaţiuni, semnalase Marelui Cartier General înainte de declanşarea operaţiilor între cele două flote, intenţia ruşilor de a evacua parcul de nave româneşti împrumutate, primindu-se răspunsul categoric să se oprească scurgerea oricărui mijloc plutitor spre Rusia. Cele câteva nave care reuşiseră să treacă de Vâlcov, în timp ce se aştepta răspunsul Marelui Cartier General, au fost recuperate la gura canalului Patapov. Tot aici au fost recuperate cele două şlepuri ale N.F.R. cu mult material de război şi aproape întreaga muniţie de artilerie destinată barjelor şi convoaielor. În total au fost capturate 23 de remorchere şi 87 de şlepuri cedate ruşilor de guvernul român şi 42 de şlepuri ruseşti. În momentul în care s-a obţinut supremaţia pe Dunăre prin izgonirea flotei ruseşti de Dunăre, rolul Flotei de Operaţiuni s-a redus la paza gurilor Stari-Stambul şi Oceacov, cooperarea cu forţele de uscat care operau pe malul mării nemaifiind posibilă, datorită faptului că navele române de Dunăre, din cauza construcţiei, nu puteau ieşi pe mare. Lipsa unei flote de mare s-a simţit puternic în desfăşurarea operaţiilor din Basarabia. O forţă maritimă, cât de mică, ar fi adus imense servicii, prin blocarea gurilor Dunării, acţiune ce ar fi avut drept consecinţă, ocuparea mai rapidă a porturilor basarabene. 4.3. ACTIVITATEA MARINARILOR ROMÂNI DIN FLOTA AUSTRO-UNGARĂ. GARDA NAŢIONALĂ A MARINARILOR ROMÂNI DE LA POLA La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, hotăra unirea pentru totdeauna a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Se încheia astfel, procesul desăvârşirii statului naţional unitar român, apărea pe harta Europei postbelice, România Mare. La marele eveniment istoric de la 1 decembrie 1918, au fost prezenţi delegaţi din toate părţile pământului românesc al Transilvaniei, reprezentând în opinia lui Vasile Goldiş “Conştiinţa naţională a patru milioane de români” Printre participanţii entuziaşti la această adunare s-au aflat şi voluntarii unităţii naţionale, membrii ai corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni format în Rusia, ai Legiunii voluntarilor români din Italia, ai Gărzii naţionale române a marinarilor de la Pola, ostaşi ai regimentelor româneşti de la Viena şi Praga.

178

Printre sutele de steaguri tricolore ce au fluturat în bătaia vântului aspru de decembrie, s-a aflat şi drapelul Gărzii naţionale a marinarilor români de la Pola, adus de pe ţărmul Adriaticii, în, centrul istoric al Ardealului. În anii premergători primului război mondial, soldaţi şi marinari de diferite naţionalităţi au fost încorporaţi în armata şi flota de război austro-ungară. Spre sfârşitul războiului, datorită intensificării luptei de eliberare naţională a marinarilor şi soldaţilor, a început procesul de destrămare a flotei austro-ungare şi dezintegrare a armatei austro-ungare. Deşi departe de ţară, marinarii şi soldaţii români, care pe timpul războiului au făcut parte din forţele imperiului multinaţional, au urmărit cu viu interes evenimentele politice care se derulau ca urmare a dezmembrării Imperiului AustroUngar, ei exprimându-şi în diferite ocazii dorinţa de unitate. În ultima parte a războiului, în cadrul imperiului multinaţional austro-ungar, se conturaseră două revendicări care au stat la baza luptei sociale şi naţionale a popoarelor şi anume: a) drepturi democrat-burgheze: condiţii de muncă şi viaţă mai bune, pace şi dreptate pentru cei mulţi şi b) drepturi naţionale şi dreptul la autodeterminare şi unitate politică şi de stat. O mare parte dintre revendicări au fost în fapt reluarea celor 14 puncte expuse de preşedintele S.U.A. Woodrow Wilson în faţa Senatului american, la 18 ianuarie 1918, printre care principiul de dreptate pentru popoarele şi naţiunile şi dreptul pentru toate popoarele şi naţiunile de a trăi în condiţii egale de libertate şi siguranţă, indiferent dacă erau puternice, mici sau mari, ceea ce a însemnat în acel timp confirmarea implicită a naţiunilor la autodeterminare. Câteva evenimente politice şi militare, cu largă rezonanţă în nordul Adriaticii au jucat un rol deosebit în accelerarea procesului de destrămare a imperiului. La 16 octombrie 1918, Manifestul împăratului Carol I proclamă federalizarea Imperiului Habsburgic. Două zile mai târziu, Vaida Voievod, a prezentat parlamentul maghiar, Declaraţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, prin care românii transilvăneni îşi afirmau dreptul inalienabil la o viaţă naţională deplină. Apoi, la 23/ 24 octombrie s-au răsculat trupele croate din Pola şi Fume iar la 27 octombrie italienii sparg frontul pe la Vistula-Veneto şi trec Piave, acţiune care a dus la instalarea degringoladei în armată. Ca urmare, la 29 octombrie Austro-Ungaria cere armistiţiu. În bazele flotei, mai ales la Pola, marinarii urmăreau cu viu interes desfăşurarea evenimentelor, începând să se organizeze, în condiţii deosebite faţă de acţiunea precedentă din februarie 1918 de la Cattaro. Pe 27 octombrie întreaga flotă militară austro-ungară din Adriatica arborează drapelul revoluţiei. În aceeaşi zi s-a organizat o mare adunare a reprezentanţilor naţionalităţilor fostului imperiu, la care au participat cehi, iugoslavi, italieni şi români. După trei ore de dzbateri s-a adoptat hotărârea ca fiecare naţionalitate să-şi aleagă o conducere. Iugoslavii l-au ales în calitate de preşedinte pe un fost ofiţer, respectat în marină datorită patriotismului dovedit, comandor Metod Kosh, fixându-i acestuia sarcina de a stabili legătura cu autorităţile militare pentru predarea comandamentelor şi demararea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii. S-a hotărât apoi convocarea unei adunări comune a tuturor reprezentanţilor naţionalităţilor din flotă pentru data de 30 octombrie, în localul fostei şcoli de maiştri a marinei. În miez de noapte, adunarea a continuat cu o demonstraţie de stradă a marinarilor pe străzile oraşului, intonându-se marşuri revoluţionare dar şi cântece naţionale. Printre demonstranţi, un grup de români, intonau după 4 ani Pe-al nostru steag e scris unire. În general demonstraţiile au avut un caracter paşnic, înregistrându-se totuşi şi unele incidente. Prima ciocnire s-a produs datorită intervanţiei unui grup de ofiţeri la teatrul orăşenesc, unde marinarii întreupseseră reprezentaţia sub motivul că acţiunea piesei respective s-a jucat în Austro-Ungaria care, în fapt nu mai exista. 179

Un fapt deosebit de important în derularea ulterioară a eveninimentelor l-a reprezentat preluarea comenzii navelor de luptă de către marinari, începând cu data de 28 octombrie. Cu acest prilej o mare parte din ofiţeri au fost înlăturaţi. Pe 29 octombrie a început activitatea de organizare a marinarilor români, la iniţiativa subofiţerului Vasile Seredan şi a matrozilor Voicu şi Silveşanu. Aceştia au constituit un Comitet şi având la dispoziţie toate mijloacele de transmisie (telefon, telegraf, telegrafie fără fir etc.), au trimis o circulară tuturor navelor şi unutăţilor din baza navală de la Pola, convocând o adunare a marinarilor şi soldaţilor români pentru ziua de 30 octombrie la ora 14.00 în sala nr. 167 a Şcolii navale de maşinişti. La acea dată, se găseau în cadrul echipajelor flotei austro-ungare circa 1.000 de români provenind din Transilvania, Banat, Bucovina, din cei aproape 1.700 care se aflau înrolaţi înflota austro-ungară, în anul 1914. Mulţi marinari şi-au pierdut viaţa în operaţiile navale de-a lungul celor trei ani de război, alţii au fost dislocaţi la flotila de monitoare de pe Dunăre, dar existau şi marinari care se aflau încă în închisorile militare în urma revoltei de la Cattaro. La solicitarea lui Valeriu Seredan, a fost schiţat un Proiect de rezoluţie al adunării marinarilor români, conceput de o personalitate marcantă a Partidului Naţional Român, dr. Caius Brediceanu, viitorul diplomat al României Mari. Mobilizat în armata austro-ungară, Brediceanu se afla la acea dată la Pola, servind cu gradul de căpitan în artileria de coastă. El s-a raliat împreună cu locotenentul colonel inginer de marină Eugen Munteanu încă de la început marinarilor români, susţinându-i în toate acţiunile întreprinse. Adunarea marinarilor români a avut loc la data şi ora fixată, la ea participând toţi românii din marină din garnizoana Pola, câţiva de la Fume şi soldaţi din garnizoană. Participanţii au ales un Consiliu Naţional, prezidat de Valeriu Seredan, avându-l ca secretar pe Ştefan Voicu şi ca membrii pe Silveşanu şi Bârseanu. S-a dezbătut şi s-a adoptat în unanimitate o Rezoluţie , care fixa cadrul organizatoric şi activităţile viitoare. Din ziua de 1 noiembrie 1918, Garda marinarilor români a preluat Serviciile Siguranţei Publice din Pola. Acest act a demarat cu un marş al Gărzii prin oraş, în fruntea coloanei fiind purtat drapelul naţional, avându-l port drapel pe bucovineanul Bălăşescu şi în garda drapelului pe transilvănenii Bârsescu şi Silveşanu. În piaţa publică, garda a fost trecută în revistă de Caius Brediceanu, Eugen Munteanu şi Dominik Stanich, înfocat patriot italian. În timp ce marinarii români intonau cântece patriotice, cetăţenii oraşului scandau Eviva la Rumenia Grande şi Bravii rumeni. Organizarea gărzii a continuat febril şi în zilele următoare. S-a reuşit înrolarea a 500 de români concentraţi la Pola şi echiparea a 450 dintre aceştia. Garda românilor, înarmată cu armament de infanterie, inclusiv cu 2 mitraliere şi dotată cu mijloacele de transport necesare puse la dispoziţie de locotenentul Ion Verssariu a preluat serviciul Siguranţei Publice a oraşului şi controlul bazei navale până la 4 noiembrie 1918. După această dată serviciul a fost încredinţat trupelor italiene care ocupaseră peninsula Istria, gărzii române fiindu-i atribuit controlul unui sector din port. Cu gândurile la familiile din ţară, marinarii au hotărât să se întoarcă acasă. În calitatea sa de comandant al Gărzii de la Pola, Vasile Seredan a organizat repatrierea compatrioţilor săi. Iniţial planul de reântoarcere cuprindea transportarea marinarilor români pe mare la Constanţa şi prin România în Transilvania. Ulterior membrii Gărzii au ales alt itinerar: Pola, Fiume, cu trenul până la Zagreb, Novisad, Belgrad şi de aici cu vaporul la Panciova şi prin Banat acasă. La intervenţia lui Caius Brediceanu, amiralul italian Cagni, a pus la dispoziţia românilor nava Slavia, care a ridicat ancora din Pola la 14 noiembrie 1918, ora 10.00, având abordate la pic drapelele italian şi pe cel românesc. În drum spre Fume, românii au fost martorii ultimelor 180

victime ale războiului, distrugătorul italian, Cesar Rossard care a sărit pe o mină scufundându-se. În seara zilei de 14 noiembrie nava a acostat la Fume, de aici timp de 8 zile străbătând cu trenul ruta Vincovice, Zagreb, Budapesta, Arad, marinarii au ajuns în ţară în dimineaţa zilei de 22 noiembrie. În gara din Arad, românii au fost întâmpinaţi de o delegaţie numeroasă de ţărani din comuna Ineu, cu scopul declarat de a-i determina pe aceştia să adere la Consiliul Naţional Român. S-a format un convoi impresionant, care după ce a străbătut străzile principale ale oraşului, s-a oprit la casa lui Ştefan Ciceo Pop, unde a fost instalat Consiliul Naţional. Pentru cei veniţi a rostit un cuvânt de bun venit Vasile Goldiş. În casa lui Ştefan Ciceo Pop s-a dizolvat garda marinarilor români, acestia îndreptându-se spre gară şi de acolo fiecare spre casă, urmând a se înrola în gărzile naţionale şi să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Activitatea Gărzii de la Pola s-a încadrat în revoluţia marinarilor de diferite naţionalităţi care serveau în flota austro-ungară, în bazele navale din Marea Adriatică: Pola, Cattaro, Sibenik şi Split, începută în februarie 1918 durând până în octombrie 1918. Putem aprecia că această mişcare nu a fost o acţiune de conjuctură datorată situaţiei politico-militare din anul 1918, cauzele adevărate trebuie căutate în condiţiile inumane pe care lea creat războiul mondial, dar şi dorinţa fierbinte a tuturor românilor de unire într-un singur stat. Desfăşurarea mişcărilor revoluţionare din interiorul imperiului austro-ungar a avut o influenţă deosebită asupra soldaţilor aflaţi pe front.

5. FĂURIREA SATULUI NAŢIONAL UNITAR 5.1.UNIREA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI CU ROMÂNIA Paralel cu revoluţia din Rusia, se intensifica şi lupta naţională în fostele provincii româneşti. Soldaţii basarabeni s-au încadrat în rândul celor care doreau cu ardoare eliberarea de sun cnutul rusesc. În acele săptămâni şi luni din vara anului 1917, asupra României se exercita ofensiva comandată de Mareşalul Mackensen cu trupele germane dinspre sud şi generalul Rocr cu trupele austroungare dinspre vest. Ofensiva conjugată trebuia să ducă în final la ocuparea Moldovei. În acst timp, a avut loc după cum am mai prezentat dezorgasnizarea unităţilor ruseşti şi retragerea lor haotică de pe front. Rămasă singură, armata română a susţinut în lunile augustseptembrie 1917 peste 25 de bătălii în zona Oitu-Mărăşeşti-Nămoloasa. C ;I ]n ]ntraga Rusie, ]n ora;ele principale din Basarabia: Chişinău. Bălţi, Tighina, Cahul, românii se adunau să-şi hotărască destinul. În luna aprilie 1917, reprezentanţii populaţiei au votat o moţiune, cerând autonomia administrativă, economică, religioasă şi culturală a Basarabiei, precum şi alegerea unei adunări legislative. Desprţirea de Rusia nu funcţiona ca idee majoră. Mai persista incertutudinea, reama, mentalitatea filo-rusă. Ca formă de organizare stratală, se propunea o Republică Moldovenească autonomă, în cadrul statului federativ rus. Pentru menţinerea ordinii se preconiza organizarea unor cohoirte moldoveneşti. În această luptă, în orientarea şi pregătirea ei, un rol important l-au avut prizonierii transilvăneni şi bucovineni şi refigiaţii din România. În tribuna de la Odesa la 1 mai 1917, 10.000 de basarabeni au constituit un comitet revoluţionar.

181

În luna aprilie 1917, s-a organizat Partidul Naţional Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu ajutat de Pan Halippa şi Onisifor Ghibu. S-a adoptat programul de autonomie a Basarabiei în oaste, justiţie, şcoli proprii. În luna mai 1917, soldaţii atraşi de revoluţionarii bolşevici l-au eliberat pe Cristian Racoski socialistul din România, cu scopul de a organiza o lovitură împotriva guvernului român. Câteva zile răsculaţii l-au ţinut prizonier pe Scerbaciev, comandantul trupelor ţariste de pe teritoriul românesc. Au intervenit militarii români pentru a-l elibera. Pentru că în Basarabia dezordinea se agrava, generalul Scerbacev a autorizat formarea a 16 cohorte de soldaţi români, distribuid câte două în fiecare judeţ, în vederea restabilirii ordinii public. La Chişinău, s-a alcătuit un Comitet Moldovenesc al soldaţilor, în frunte cu ge.. lt. Gherma Pintea, iar la Odesa comandamentul rs a recunoscut Regimentul 40 ca unitate militară moldovenească. În vara anului 1917, s-a constituit Partidul Ţărănesc din Basarabia cu un program spercific pentru ţărani. În luna iunei 12917, evenimentele s-au precipitat, prin constituirea Republicii Ucraina, aceasta revenidicând Basarabia. La protestele patrioţilor români, guvernul din Petrograd şi apoi rada (parlamentul) din Kiev au renunţat la idee. Dezordinea din ţară au determinat convocarea “Marelui Congres” ostăşesc la Chişinău, între 2-9 noiembrie 1917, unde s-au adoptat două hotărâri: - Naţionalizarea oştirilor moldoveneşti; - Convocarea Sfatului Ţării ca adunare aleasă a Basarabiei. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat oficial Republica Democratică Moldovenească. În luna ianuarie 1918, relaţiile româno ruse se deteriorează, guverunu sovietic trimiţând o notă guvernului român în care se hotăra următoarele: - Ruperea legăturilor cu România şi expulzarea legaţiei ei; - S-a declarat sechestrat depozitul de aur al României păstrat la Moscova; - Fostul comandant la trupelor ruse generalul Scerbacev era declarat duşma al poporului şi pus în afara legii. Eveimentele se precipită în Basarabia. Datorită haosului din ţară, a existenţei bandelor de eterocliţi şi din soldaţi bolşevici conduse de Kotorski, Levision, Pespa, Sfatul Ţării a trimis o delegaţie la Iaşi, solicitând ajutor armatei române. În aceste condiţii, guvernul I.I.C. Brătianu, a hotărât să trimită peste Prut 2 Divizii de infanterie şi 2 de cavalerie. În actul semnat de generalul C. Prezan se arăta că “armata română a fost chemată prin comandamentul militar rus să restabilească ordinea grav tulburată de elementele bolşevice.” Planul de acţiune a l armatei române a fost următorul: - Divizia 9 a înaintat spre Chişinău, la 27 ianuarie generalul Broşteanu şi statul să major intrând în Oraş. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, pe Nistru, fără a opune rezistanţă; - În sudul Basarabiei, Divizia 13 a trecut Prutul, de la Cahul la Oancea, pacificând regiunea grav tulburată de elementele răzvrătite. Rămasă singură pe front, România a fost nevoită să înceapă tratativele de pace cu Puterile Centrale. În tratativele începute la Buftea, diplomaţia austro- ungaro-germană căuta să socotească Basarabia drept o monedă de schimb de teritoriu, să revină României în locul Dobrogei. Pacea de la Buftea a împins România spre prăpastie. Salvarea a venit de jos de la naţiune. La 15 martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării s-a prezentat la Iaşi cu propunerea de unire cu dăuă condiţii: - Să fie întrebaţi reprezenntanţii puterilor din Armată; - Actul Unirii să nu fie semnat de un guvern conservator.

182

Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării a Republicii Democratice Moldoveneşti a votat istorice declaraţie de Unire. 5.2. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA Idelul unirii tuturor prvinciilor româneşti nu era definitiv fără unirea Transilvaniei cu România. În această provincie românească, trăsătura distinctă a luptei pentru unitate a reprezentat-o solidarizarea tuturor forţelor social-politice. Cuvântul de ordine devenise în toamna anului 1918 Revoluţie şi Unire. În luna octombrie 1918, s-a constituit Consiliul Naţional Central la Budepasta dsin care făceau parte reprezentanţii Partidului Naţional şi ai Partidului Social Democrat, pe bază de paritate câte 6 reprezentanţi, acest organism fiind recunoscut de guvernele de la Viena şi Budapesta. Ampla acţiune de instaurare a conducerii româneşti a fost sprijinită de cadrele militare şi soldaţii români dun fostele unităţi habsburgice, pe teritoriul Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului. Un rol important înorganizarea reântoarcerii în ţară a peste 50.000 de ostaşi români l-a avut Senatul Militar Român constituit la Viena. Această activitate de înfiinţare a Consiliilor Militare şi a Gărzilor Naţionale începută în luna octombrie 1918, a continuat, astfel la Cluj, era ales Senatul Naţional Român din Ardeal, iar la 11 noiembrie, la Arad au fost puse bazele Comenzii Supreme a Gărzilor Naţionale Române, cu un stat major. În condiţiile prezentate, la jumătatea lunii noiembrie 1918, guvernarea românească era introdusă în cea mai mare parte Transilvaniei. La 8 noiembreie, Biserica Română a recunoscutConsiliul Român Central, drept reprezentantul şi conducaătorul politic al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania. La 10 noiembrie a fost trimis guvernului Karoly o notă, prin care se solicita declanşarea tratativelor între cele două părţi. Incompatibilitatea punctelor de vedere, precum şi declanşarea de partea maghiară a unor masacre, cum au fost cele de pe valea Crişurilor (Făget şi Giurcuţa) Consiliul Naţional Român a lansat la 18 noiemvrie 1918 un “Apel Protest către naţiunile lumii”, soluţia finală fiind fără echivoc, Unirea cu România. Marele Sfat a hotărât la 20 noiembrie convocarea unei adunări reprezentative, pentru data de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, la care erau convocaţi: - 5 episcopi; - 4 vicari episcopali; - 125 de protopopi; - 17 reprezentanţi ai tineretului; - 6 delegaţi ai celor două confesiuni, ortodoxă şi greco-catolică; - 90 de reprezentanţi ai asociaţiilor culturale; - 12 reprezentanţi ai sindicatului presei; - 22 de reprezentanţi ai insituţiilor financiare. Ca urmare a unei mature chibzuinţe, pentru a nu oferi pretextul că o istorică horărâre ce urma a se lua la Alba Iulia, ar fi fost determinată în prezenţa armelor, Înaltul Comandament Român a stopat înaintarea trupelor sale spre interiorul Transilvaniei. Votată în unanimitate de voturi, Rezoluţia de la Alba Iulia avea 9 articole, printre cele mai semnificative fiind: - Deplina libertate naţională, drepturi egale tuturor naţionalităţilor conlocuitoare de a se instrui, administra şi judeca în limba proprie; 183

- Vot universal, direct, secret; - Libertatea presei, de asociere etc. S-a instituit un Mare Sfat Naţional, ca organ reprezentativ. La 14 decembrie 1918, delegaţia Cosiliului Dirigent înmâna solemn Suveranului Actul Unirr. La 29 decembrie, Parlamentul României Mari ratifica în unanimitate Legea asupra Unirii Transilvaniei cu România. Se desăvârşera asftfel idealul secular al românilor de unire a celor trei ţări.

6. CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN TRANSILVANIA ŞI UNGARIA Hotărârea Marii Adunări a românilor din Transilvania de la 1 decembrie 1918, a fost adusă la cunoştinţa guvernului ungar. Legitimitatea acest act a fost negat de guvernul ungar. Imediat după proclamarea Republicii Ungare, guvernul în loc să continue demobilizarea forţelor sale la nivelul stabilit prin art. 2 al Convenţiei din noiembrie 1918, a luat măsuri de: reorganizare şi concentrare a trupelor înapoia liniei Mureşului, chemarea sub arme a noi contingente de recruţi. Deşi provizorie şi având un caracter strict militar, linia de demarcaţie stabilită pe cursul Mureşului prin Armistiţiul de la Belgrad, a creat confuzie în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi, împărţind naţiunea română în două. Acţiunea armată a României s-a impus deşi în condiţiile în care se încerca găsirea unei rezolvări paşnice a suveranităţii româneşti în provinciile care fuseseră până atunci sub dominaţiaaustro-ungară, s-a lovit de poziţia inflexibilă a guvernului Karoly. În vederea îndeplinirii obiectivului strategic Marele Cartier General Român decide la 13 noiembrie 1918 începertea acţiunii de eliberare. Obiectivul principal care prevedea constituirea unui aliniament operativ pe cursul Mureşului, pentru eliminarea posibilităţilor de ameninţare din Nord-Est împotriva oraşului Alba Iulia, fusese realizat încă de la sfărşitul lunii noiembrie. În momentul în care la Alba Iulia se lua hotărârea istorică de unire, diviziile române se aflau departe de acest oraş, apropiindu-se de linia de demarcaţie doar la extremitatea ei nord-estică. În primele zile ale lunii decembrie au pătruns în Transilvania şi elementele diviziei 2 Vânători (gen. bg. Dabija). La 4 decembrie au fost elibarate oraşele Bistriţa şi Năsăud. După trecerea frontrierei muntoase, atitudinea trupelor române în Transilvania sa caracterizat prin respectarea strictă a instrucţiunilor Marelui Cartier General, privind menţinerea ordinii şi asigurarea siguranţei avutului şi vieţii locuitorilor, indiferent de naţionalitate. L 12 decembrie 1918, şeful Marelui Crtier General român într-o comunicare transmisă comandamentului Armatei Aliate de Dunăre, atrăgea atenţia asupra mobilizării de trupe ungare şi solicita acordul Aliaţilor de a acţiona în zona Sighetului, oraşelor Baia Mare, Carei, Dej, Cluj, Oradea, Arad. Puşi în faţa nerespectării angahamentelor asdumate de Ungaria, în urma vizitei şefului Armatei de Dunăre, gen d’Esperey, la 13 decembrie Marele Cartier român dădea ordinul: Pentru a se asigura ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa afară de Banat, toate ţinuturile româneşti care au făcut parte până acum din fosta monarhie austro-ungară. Pentru conducerea operaţiilor din Transilvania s-a înfiinţat un comandament unic la Sibiu sub conducrea gen Traian Moşoiu. La 1 ianuarie 1919, comandamentul român comunica aliaţilor necesitatea continuării operaţiilor, prezentând ca motivaţie faptul că populaţia românească din zona neocupată nu mai

184

este sigură de viaţa şi avutul ei. A avut loc un turneu de pacificare întreprins de gen. Berthelot, stabilinduse o zonă neutră Berthelot-Apaty. În luna februarie decizia Conferinţe de Pace a fost de ceere a unei zone neute. A fost instituită şi o Misiune pentru implementarea acestei decizii, condusă de gen Smuts. Înlăturarea Republicii Sfaturilor nu a achimbat natura raporturilor politico-militare dintre Ungaria şi noul guvern Garbai Kun. Eşuarea misiunii Smuts, a dus la culminarea agravării situaţiie în zonă. Cu aprobarea Comandamentului Interaliat s-au stabilit noi misiuni pentru trupele române: - Comandamentul trupelor din Transilvania va trece cu trupele dincolo de munţii Apuseni şi va ocupa Crişana şi Maramureşul; - Cea de-a doua etapă, continuarea acţiunilor la vest de linia noilor centre mai sus de Tisa. Devansând momentul prevăzut în Planurile de Operaţii al armatei române, forţele ungare au preluat iniţiativa şi la 15 aprilie au trecut la atac în 3 sectoare ale frontului, dar a fost respinsă. În zilele următoare ofensiva forţelor române a continuat cu impetuozitate. Zilele de 19 şi 20 aprilie au înregistrat încheierea cu succes a primei etape de operaţii ofensive. După 4 zile de lupte, penetrând bariera munţilor Apuseni, a cucerit aliniamentul marilor centre Satu Mare, Oradea, Salonta. Departe de a reprezenta o retragere dezorganizată, replierea trupelor ungare s-a executat într-o anumită concepţie strategică, în perspectiva reluării ofensivei. Comandamentul român a solicitat aprobarea comandamentului aliat de continuare a ofensivei din considerente de ordin militar, cerere aprobată. În ordinul de operaţie, s-a hotărât : - Grupul de nord să respingă adversarul în zona Mateszalka-Hotasz, aruncându-l peste Tisa; - Grupul de sud trebuia să schimbe direcţie orientându-se spre Bekescsaba; - Rezerva armatei era Divizia 18 infanterie. Răspunzând cererii de armistiţiu Republicii Ungare a Sfaturilor, comandamentul trupelor din Transilvania a înaintat un proiect de armistiţiu. În timp ce pe Tisa situaţia se stabilizase, în nord şi est, situaţia era gravă: - forţele armate bolşevice atinseserăp linia Nistrului de la râul Zbrucz până la Marea Neagră. - Incursiuni şi ciocniri cu trupepe Corpului 5 Armată între Hotin şi Tighina. Succesele Armatei Roşii Ungare pe frontul cehoslovac au sporit moralul acesteia, guvernul de la Budepesta organizând o acţiune de proporţii împotriva României. Confruntările armate s-asu desfăşurat în două faze: - Prima fază : - ofensiva ungară 20-30 iulie; - contraofensiva românească 27 iulie-30 iulie; - a doua fază: - o fază pregătitoare; - operaţia de urmărire 31 august şin ocuparea Budapestei. În perioada 30 iulie- 4 august, atrmata română a forşat Tisa, a străbătut 105 km. şi a ocupat Budapesta.

185

7. CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS ŞI TRATATELE DE PACE ÎNCHEIATE DE ROMÂNIA ÎN ANII 1919-1920 După încetarea ostilităţilor prin semnarea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918, activitatea diplomatică internaţională s-a concentrat asupra pregătirii şi deschiderii lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, forul investit cu putere politică şi juridică, ce urma să consfiinţească în tratatul de pace, noul raport de forţe, creat în urma prăbuşirii unor imperii. Încă de la ănceputul lucrărilor, delagaţia română a susţinut recunoaşterea legitimă a satutului politic şi teritorial al ţării. Faptele ce au urmat au devedit limpede că marile puteri învingătoare au căutat să-şi asigura maximum de avantaje în urma războiului. Concepută a fi iniţial ca un “Parlament al lumii”, Conferinţa avea tendinţa să se transforme într-o instituţie condusă de cele 4 mari puteri: Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, cărora li se adăuga Japonia: - Cea mai flagrantă discriminare a fost împărţirea statelor admise la Conferinţă : state cu interese nelimitate şi state cu interese limitate; - Toate deciziile importante au fost luate de Consiliul Suprem ale cărui lucrări aveau caracter secret; - În şedinţele plenare ale Conferinţei sau în formularea unor decizii care priveau direct ţările mici, reprezentanţii acestora au fost doar audiaţi; - Reprezentanţii S.U.A. şi Marii Britanii au avut ideea că statele nou formate pe ruinele Imperiului Austro-Ungar trebuiau să preia o parte din datoriile de război ale fostului imperiu. Reprezentativă pentru felul de a gândi a fost misiunea gen sud african Jan Smuts, însărcinat cu stabilirea unei zone de demarcaţie în Transilvania între România şi Ungaria, fără a ţine seama de interesele românbilor, hotărâre însoţită de protestele vehemente ale delegaţiei oficiale române. 7.1.TRATATUL DINTRE PUTERILE ALIATE ŞI ASOCIATE ŞI GERMANIA Acesta a fost semnat la Versaiiles, şa 28 iunie 1919. România ca şi alte state aliate mici şi mijlocii a participat la redactarea acestui act diplomatic. Doar două clauze făceau referirev la România în mode expres: - art.244 care prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului telegrafic Constanţa-Constantinopol, care urma să intre în posesia României; - art. 259 în care se anula Tratatul de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918. Acesta a fost baza de drept a acţiunilor României în problema reparaţiunilor. Dintre articolele referitoare la reparaţii, un interes major îl reprezenta articolul 232, care conţinea angajamentul Germaniei de a repara pagubele cauzate populţiei civile a fiecăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate, fixând la 132.000.000.mărci aur suma totală, României revenindu-I 1%. 7.2. TRATATUL DE PACE CU AUSTRIA Elaborarea Proiectului de tratat a fost efectuată de marile puteri fără participarea statelor direct interesate. Alarmate, cele cinci ţări: Grecia, Polonia, Regatul sârbilor, croaţilor , slovacilor, Cehosslovacia şi România au ameninţat cu nesemnarea actului.

186

Art, 5 legifara dreptul de imixtiune al marilor puteri în viaţa internă a statului român, sub pretextul grijii faţă de minorităţi, în timp ce art. 6 prevedea dreptul marilor puteri de a lua dispoziţiile necesare pentru a proteja interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populaţiei prin rasă, limbă, religie şi dreptul de a controla tranzitul şi comerţul exterior al României. Guvernul de la Bucureşti a iniţiat o aprigă luptă diplomatică în jurul “Tratatului minorităţilor”, respingând clauzele privind supravegherea de către marile puteri a situaţiei minorităţilor şi cele referitoare la tranzitul şi comerţul exterior. După reîntoarcerea în ţară a delegaţilor participanţi la Conferinţă a avut loc sub conducerea Regelui Ferdinand o Şedinţă Consiliului de Miniştri, lacare a luat parte şi Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent din Transilvania, acesta adoptând o poziţie de rezistanţă. Supus unor presiuni pollitice şi diplomatice, guvernul de la Bucureşti se declara de acord cu semnarea tratatului cu Austria, dar nu încuviinţa articolul 60 din tratat, referitor la minorităţi. Semnarea Acordului a avut loc la Saint Grmain la 10 septembrie 1919, în absenţa delegaţilor Româniai şi Iugoslaviei. Refuzând să semneze tratatul guvernul liberal a demisionat, la 12 septembrie 1919. Noul guvern al generalului Atrur Văitoianu a refuzat în mod sistematic să semneze cele două tratate. În alegerile parlamentare din 3 noiembrie, libaralii au suferit o gra înfrângere, Iuliu Maniu respingând oferta de a forma noul guvern, aceasta fiind preluată de Alexandru Vaida Voievod, noul ministru tergiversând şi el semnarea. În intervalul septembrie-noiembrie 1919, atmosfera din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris a evoluat treptat spre reconcilierea parţială a punctului de vedere românesc în problema minorităţilor: - Suprimarea tuturor stipulaţiilor referitoare la Pacea de la Berlin; - Independenţa condiţionată a României; - Privilegii speciale pentru minoritatea evreiască (art.59); - Austria renunţa în favoarea României la toate depturile asupra fostului ducat al Bucovinei. Noul cabinet format la 3 decembrie 1919 de Alexandru Vaida Voievod după ce a consultat pe toţi liderii politici din ţară a autorizat semnarea Tratatului cu Austria şi a Tratatului Minorităţilor şi a subscris la Pacea cu Bulgaria, semnată de marile puteri la Neuly sur Seine prin care se restabilea graniţa româno-bulgară pe traseul antebelic. 7.3. TRATATIVELE REFERITOARE LA PACEA CU UNGARIA Pentru început, delegaţia română prezentă la Conferinţă a prezentat pe 1 februarie 1919 o expunere privind motivele intrării României în război, aportul său militar, economic şi politic: - s-a demonstrat legitimitatea unirii provinciilor româneşti, Transilvania, Banatului, Maramureşului cu România; - hotărârile ecestor provincii. Consiliul Suporem Interaliat a instituit în vara anului 1920 o comisie de experţi care să facă propuneri pentru delimitarea frontierelor, pe temeiul etnic, geografic, religios, al intereselor economice. După instalarea regimului lui Horty Miklos, acţiunile de propagandă şi diplomatice pentru revizuirea frontierelor şi a condiţiilor de pace a continuat cu ferocitate. Conferinţa miniştrilor de externe şi ambasadorilor din 8 martie 1920 luânmd în considerare memoriul înaintat în comun de România, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor în care se demonstra pe bază de 187

date şi fapte istorice inconsistenţa argumantelor din răspunsul delegaţiei9 ungare a hotărât ca Proiectul de Tratat cu Ungaria să rămână definitiv. Semnarea Tratatului cu Ungaria a avut loc la 4 iunie 1920 în Clădirea “Marelui Trianon” din Versailles, din partea României participând dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Acest act stipula că fosta monarhie austro-ungară a încetat a mai exista. Renunţând la toate drepturile şi titlurile asuprav teritoriilor locuite în majoritate de români, Ungaria recunoştea dreptul acestor teritorii de a se uni cu România. 7.4. TRATATELE CU TURCIA Deşi România era interesată în negocieri, nu a fost invitată să participe la dezbaterea problemelor care o interesau. Aşa se explică de ce soluţiile propuse de marile puteri pentru reglementarea navigaşiei prin Bosforv şi Dardanele nu ţinea seama de interesele româneşti. La 10 august 1920 delegaţia română –Nicolae Titulescu şi Dimitrie Ghica- a subscris la Tratatul de la Sevres cu Turcia: - Art.134- angajamentul expres al Imperiului Otoman de a recunoaşte şi respecta frontierele Germaniei, Sustriei, Bulgariei, Ungariei, Poloniei, României; Tot în luna august 1920, tot la Sevres a fost semnat Tratatul Frontierelor prin care Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau frontierele României, Poloniei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, tratat la care Aromânia a aderat la 20 octombrie 1920. Un alta tratat care a purtat semnătura delegaţilor români a fost Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind recunoaşterea unirii cu Basarabia. Dincolo de deciziile care s-au semnat la Paris sau mai târziu de alte foruri internaţionalec care au confirmat sau au distrus în parte opera desăvârşită prin voinţa neamului la 1 decembrie 1918, războiul mondial, la care România a participat între 1916-1919, a rămas în conştiinţa întregii naţiuni ca fiind războiul de întregire naţională. Acum, preţuind jertfele înaintaşilor, stă în puterea noastră de a păstra ceea ce ei au realizat, unitatea naţională.

BIBLIOGRAFIE -

MEMORIALISTICĂ

1. Argentoianu, Constantin, Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, 1913-1916, vol. I, Îngrijirea ediţiei, introducere şi note de Ion Ardeleanu, Bucureşti, Editura Albatros, 1991; 2. Averescu, Alexandru, Notiţe zilnice din război, vol. I-II, 1914-1916, Războiul nostru, Ediţie, studiu introductiv şi note de Eftimie Ardeleanu şi Andrei Pandrea, Bucureşti, Editura Militară, 1992; 3. Cancicov, Vasile, Impresii şi păreri personale din timpul războiului României, Jurnal zilnic, 13 august 1916 – 31 decembrie 1918, vol. I-II, Bucureşti, 1921; 4. Duca, I., G., Memorii, vol. I-II, Schiţă biografică de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Expres, 1992, 1993; 5. Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice, 1914-1918, vol. I-II, Craiova, 1921-1923; 6. Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1993; 7. Monasterev, Dans la Mer Noir, Editure Payot, Paris, 1928; 188

8. Negrescu, Nicolae (contraamiral), Comment on fit la guerre sur le Danube, 1916-1918 Tome I, Bucarest, Moniteur Oficiel et Impremerie Nationale, 1938; 9. Negrescu, Nicolae (contraamiral), Criza marinei militare, Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1922; 10. Negrescu, Nicolae (contraamiral), Rolul marinei în războiul pentru întregirea neamului şi recompensa finală (Icoane şi documente de război) Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1920; 11. Olaf, Wolff, (amiral), Oestereich-Ungarns Donauflotile in den Kriegsjaren, 1914-1918, Wien, Ed. L. Seidel und Sohn, 1918; 12. Olaf, Wolff, (amiral), Mesures pour enforcer le front, Paris, Payot, 1920; 13. General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Dumitru Preda şi Vasile Alexandrescu, Bucureşti, Editura Militară 1989; 14. Vlădescu, Constantin,(contraamiral), Sub chiurasa monitorului, Amintiri din primul război mondial 1916-1918, Însemnări din războiul pentru întregirea neamului, Manuscris, fondul de documentare al Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”. LUCRĂRI GENERALE 1. Atanasiu, V., şi colectiv, România în primul războiul mondial Bucureşti, Editura Militară, 1979; 2. Constantin, Găvănescu, Războiul nostru pentru întregirea neamului, 1916-1918, Studiu introductiv, Şerban Rădulescu Zoner, Bucureşti, Editura Coresi,1993; 3. Ioaniţiu, Alexandru, Războiul României (1916-1918), vol. I-II, Bucureşti, 1928; 4. Ilie, Manole, Gheorghe, Ionescu, Dicţionar marinăresc, Editura Albatros, 1982; 5. Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară 1989; 6. Istoria militară a românilor,(Culegere de lecţii), vol. I-II, Coordonatori, Ion Safta, Nicolae Ciobanu, Responsabili de volum, Mircea Dogaru, Dumitru Preda, Constantin Botoran, Bucureşti, Editura Militară 1992; 7. Constantin, Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, vol. I-II, Bucureşti, Institutul de arte grafice „România Nouă”, Th. Voinea, 1922; 8. Larousse-L’Histoire du monde de 1789 a 1918, Paris, Cedex

06, 1999;

9. Manolescu, Ion (general), Războiul României (1916-1918), vol. I-II, Bucureşti, 1923; 10. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, De la statul dac, la statul român unitar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983; 11. Popa, Mircea, Primul războiul mondial (1914-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.

189

LUCRĂRI SPECIALE 1. Agrigoroaie, Ion, Consilui de Coroană de la Cotroceni (14/27 august), Semnificaţia unei hotărâri istorice, în Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994; 2. Antip, Constantin, Misiunea Berthelot la Bucureşti şi Iaşi (1916-1918), în Magazin istoric, nr. 3, 1991; 3. Antonescu, Ion, România in World War I, in Romanian Civilisation, 3, 1994; 4. Armata Română şi Marea Unire, contribuţii la realizarea Unirii şi consolidarea Statului naţional, Volum îngrijit de Theodor Pavel, Nicolae Ciobanu, Cluj Napoca, Editura Dacia Press, 1993; 5. Atanasiu, Ioan, Războiul pentru întregirea neamului, Studiu critic, în Biblioteca Ministerului Apărării Naţionale, Bucureşti, 1936; 6. Bitoleanu, Ion, George, Petre, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1990, 7. Castex, Raul, (amiral), Thèories strategiques, (V), la mer contre la terre, la querre de la Revolution et de l’Empire – la guerre de 1914-1918,Paris, Editure Société d’Édition géographiques maritimes et coloniales, 1935; 8. Caţavei, Victor, Conducătorii Gărzii Naţionale a marinarilor români de la Pola, în Ziridava, nr. XVIII, Arad, 1993; 9. Chack, Paul, Jean, Jacques Antier, Histoire maritime de la première guerre mondiale, (II), Mediteranne, (1914-1916), Paris, Editure France Empire, 1970; 10. Cârţână, I., Seftiuc, I., Dunărea în istoria poporului român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1962; 11. Nicolae, Ciobanu, Manevra de la Flămânda, între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie, în Revista de Istorie militară, nr. 4, 1991; 12. Ciorbea, Valentin, Portul Constanţa de la antichitate la mileniul III, Constanţa, Editura Europolis, 1994; 13. Colin, S, Gray, The beverage of sea power, the strategique adventage of navies in war, New York, Ed. Macmillan inc., 1992; 14. Constantiniu, Florin O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997; 15. Culcer, Ion, Note şi cugetări asupra campaniei din 1916, Iaşi, 1919; 16. Cupşa, Ion, Armata română în campaniile din 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 1967; 17. Daveluy Rene (amiral), L’action maritime pendant la guerre anti-germanique, Tome second, Editure Augustine Challamel, 1920;

190

18. Donald, W, Mitchell, A History of Russian and Soviet Sea Power, Great Britain, Ed. André Deutsch, 1974; 19. Dumitru, Preda, România şi Antanta, Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliţie, 19161917, Iaşi, Institutul European, 1998; 20. Găvănescu, Constantin, Manolescu, Ion, Operaţiunile pe apă de pe toate teatrele de operaţiuni navale din 1914-1918, Bucureşti, Tipografia Răsăritul, 1924; 21. Herjeu, C., N., (general), Studii şi critici militare din învăţămintele războaielor din 1913 şi 19161918, Bucureşti, 1920; 22. Iordache, Constantin, Rolul marinei în războiul pentru întregirea neamului, în Marina Română, 2, nr. 7, 1991; 23. Messon, Philippe, La marine Française et la Mer Noir, (1916-1918), Edition Publication de la Sorbonne, 1982; 24. Monografia Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Ion, Bitoleanu, coordonator, Constanţa, Editura Muntenia, 1997; 25. Nicolae, Bârdeanu, Dan, Nicolaescu, Contribuţii la Istoria Marinei Române, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 26. Pogonatu, Constatin, Acţiunea flotei austro-ungare pe Dunăre în războiul mondial, în Revista Marinei nr. 3, 1926; 27. Protopopescu, Gh., Alfons, Arta militară românească în primul război mondial, (1916-1917), Cluj, 1973; 28. România în anii primului războiul mondial, vol. I-II, Bucureşti, Editura Militară, 1987; 29. România în primul război mondial, Coordonatori Gh. Buzatu,, Valeriu Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Focşani, Editura Empro, 1998; 30. România în războiul

mondial, 1916-1919, vol. I-IV, Marele Stat Major, Serviciul Istoric,

Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1934-1940; 31. România în timpul primului război mondial, Mărturii documentare, Institutul de Studii Operativ Strategice şi Istorie Militară, Comisia Română de Istorie Militară, vol. II, Editura Militară, 1996; 32. Stoica, Lascu, Memoriu asupra pagubelor făcute de inamic în oraşul Constanţa (1916-1918), în România de la Mare, 1, nr. 1, 1992; 33. Stoica, Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, Constanţa, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, 1999; 34. Toşev, Ştefan, Operaţiunile Armatei a III-a în Dobrogea în 1916, Sofia, 1922; 35. Viaţa româniei pe Mare şi pe Dunăre, studiu şi informaţii, Lucrare editată de Liga Navală Română, Bucureşti, Tipografia Arta şi Editura Leopold Geller, 1935;

191

36. Voinea, Radu, Semnificaţia participării României la primul război mondial, Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei, Bucureşti, 1987; 37. Zub, Alexandru, Memorialistică şi istorie, Ion I. C. Brătianu şi primul război mondial, Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei, Bucureşti, 1987.

192

POLITICA MILITARĂ NAVALĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Dr. Marian Sârbu Prima conflagraţie mondială a provocat imense daune în România. Timp de aproape doi ani, caea mai mare parte a teritoriului ţării noastre a fost sub ocupaţia inamicului, stare care a provocat ruinarea economiei naţionale. Participarea României la primul război mondial a avut însă şi efecte benefice, prin unirea Basarabiei şi Transilvaniei la patria mamă, războiul I mondial rămânând în conştiinţa neamului drept războiul de întregire naţională.

1. UNIREA STATALĂ ŞI ÎNTĂRIREA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ŢĂRII Făurirea statului naţional unitar în anul 1918, a deschis perspective noi pentru dezvoltarea pe diverse planuri a societăţii româneşti. Revenirea la patria mamă a vechilor teritorii româneşti a determinat o creştere a potenţialului economic şi uman al ţării. Având o populaţie de 18.024.269 de locuitori (în anul 1930) şi o suprafaţă de 295.049 kmp., România se înscria în categoria statelor mijlocii din Europa. Ea avea din păcate o agricultură încă nemecanizată şi o industrie în curs de constituire, iar reţelele de transporturi terestre, fluviale şi maritime pe cale de a fi dezvoltate. Măsurile cu caracter economic şi social adoptate între 1918-1923 (reformele agrară, monetară, administrativă, constituţională), au stimulat creşterea producţiei industriale şi agricole, au consolidat situaţia financiară a ţării, ajungându-se astfel ca în anii 1922-1928 economia să se stabilizeze, iar din anii 1933-1938 s-a produs o creştere economică; anul 1938 marcând nivelul maxim de creştere. La nivelul politicii externe, guvernele de la Bucureşti s-au preocupat de promovarea şi realizarea unor relaţii, raporturi, tratate, acorduri, care să garanteze acumulările realizate. Toate forţele politice ale ţării au militat activ pentru o politică externă activă, de barare a ascensiunii blocurilor fascisto-naziste din Europa. În planul apărării, perioada interbelică se caracterizează printr-o remodelare a sistemului defensiv, în corelaţie cu disponibilităţi umane şi materiale ale ţării şi evident cu mutaţiile survenite în viaţa internaţională. Între anii 1919-1923 s-a realizat trecerea oştirii de la starea de război la cea de pace, iar între anii 1924- 1938 s-au înregistrat o serie de iniţiative de dezvoltare a structurilor sistemului de apărare, a noilor arme şi categorii de arme care-şi validaseră capacităţile combative în primul război mondial (aviaţia, submarinele, blindatele, etc). Între iniţiativele deosebite în acest plan, a fost înfiinţarea în anul 1960 a Ministerului Aerului şi Marinei. În paralel cu aceste măsuri, s-a impulsionat acţiunea de creare a unui nucleu al industriei de apărare. Anii 1938-1940 au fost marcaţi de amplificarea eforturilor de apărare, ca urmare a agravării situaţiei internaţionale, a sporirii ameninţărilor fasciste şi revizioniste. Procesele de înnoire a armelor şi categoriilor de arme s-au accentuat . Totodată, s-au lansat comenzi de mijloace de lupt la fabricile de profil din ţar şi din străinătate, dar declanşarea războiului mondial în anul 1939 a împiedicat finalizarea deplină a vastului program de întărire şi modernizare a puterii armate.

193

2. COORDONATE ALE POLITICII NAVALE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Concluziile şi învăţămintele prilejuite de primul război mondial au alimentat în perioada dintre cele două conflagraţii mondiale preocupări din partea specialiştilor din domeniul militar pentru clarificarea locului şi rolului marinei în cadrul sistemului naţional de apărare. Existenţa unui corp de cadre valoros cu experienţa războiului, a contribuit din plin la maturizarea gândirii militare de marină. Totuşi, în pofida acestor condiţii, între anii 1922-1930, Marina Militară nu s-a dezvoltat conform posibilităţilor. Spre exemplu, în anul 1925 Marina Militară reprezenta a 26 a parte din totalul forţelor de apărare ale ţării.1 Împotriva acestei politici s-au ridicat numeroase cadre de marină, care în unele lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică au abordat problematica referitoare la rolul marinei în apărarea graniţelor maritime şi fluviale ale ţării, necesitatea cooperării între marină, aviaţie şi trupele de uscat, rolul resurselor economice în obţinerea victoriei.2 Pornindu-se de la evoluţia situaţiei internaţionale, de la raportul de forţe, de la planurile de înzestrare şi tendinţa construcţiilor navale, mulţi ofiţeri de marină au întocmit studii interesante în care încercau să descifreze caracterul unui război, formulând concluzii, soluţii pentru creşterea capacităţii de luptă a Marinei Militare. Încă dinaintea declanşării primului război mondial, specialiştii în marină au exprimat părerea că în faţa noilor arme (submarine, aviaţie), supremaţia cuirasatelor a apus. Aceste orientări nu au avut însă efecte asupra pregătirii viitorilor beligeranţi. În pofida faptului că luptele navale nu au confirmat pe deplin construirea cuirasatelor, relativa stabilitate în urma tratatelor de pace a condus la ideea reglementării raportului de forţe militare navale. Astfel, acordul naval de la Washington din 1922, prevedea o scară determinantă pentru tonajul navelor de război ale marilor puteri. Pericolul reprezentat pentru pacea lumii de înarmarea grupului de state revizioniste, militariste şi fasciste nu a fost sesizat decât tardiv de Franţa şi Anglia, care se erijau în garanţii Tratatului de la Versaiiles. Conducerea română, specialiştii navali din ţară au intuit pericolul înarmărilor. În mai multe rânduri, au fost luate atitudini publice referitoare la problema înarmărilor. În acest context, personalităţi militare şi civile marcante din epocă s-au pronunţat pentru dezvoltarea mai accelerată a marinei pe baza unui program naval. 2.1.PROGRAMUL NAVAL AL ROMÂNIEI În cadrul dezbaterilor organizate în perioada interbelică, ne reţin atenţia numeroasele puncte de vedere temeinic argumentate. S-a scos în evidenţă în primul rând ideea că armata de

1

Revista Marinei, nr.1/1920, p.16; George, Petre, Ion, Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Bucureşti, 1990, p.223; Printre temele abordate putem enumera: Forţarea trecerii Dunării într-un punct solid apărat cu baterii de uscat (în Revista Marea Noastră, II, 1927); Întrebuinţarea şi randamentul minelor de baraj(în loc cit.I, 1926); Lupta între avion şi navă, op. cit.VII,1939, etc; 2

194

uscat şi marina îi dovedeau unitatea doar în război, considerându-se pe bun dreptate cele reprezintă şi una şi alta forţa materială şi navală a naţiunii în război.3 În urma studierii acţiunilor marinei din primul război mondial, s-a prefigurat axioma potrivit căreia, armata de uscat nu se putea lupta cu succes pe frontul dunărean şi maritim, fără sprijinul direct şi indirect al marinei.4 O atenţie deosebită s-a acordat fortificării coastelor litoralului românesc, astfel încât mijloacele instalate să fie capabile a face imposibilă ocuparea lor. Eforturi deosebite s-au făcut pentru orientarea politicii navale a României, în direcţia înzestrării cu mijloace potrivite obiectivelor sale de apărare. Sensul convergent al opiniilor era exprimat de ideea necesităţii unui Program Naval. Proiectele prezentate respingeau ideea dotării cu cuirasate, pronunţându-se pentru tipurile de nave manevriere: crucişătoare, torpiloare, nave dragoare, vânătoare de submarine. Conform opiniei specialiştilor programul naval al României, trebuia să ia în calcul hidroaviaţia, dotarea cu o navă şcoală modernă, dar şi existenţa unui port militar cu toate utilităţile moderne. Rezultatul acestor demersuri s-a concretizat în anul 1921 în studiul intitulat Programul naval al României, sub egida Inspectoratului General al Marinei Militare. Întocmită laborios, lucrarea scoate în evidenţă, aspecte legate de apărarea litoralului maritim, ordinea realizării acestui program. În anul 1924 a fost adoptat un plan naval care prevedea în final, dotarea marinei cu trei crucişătoare uşoare, 16 distrugătoare, 18 submarine, 12 nave antisubmarin, o navă puitoare de mine, un port- avion, o navă şcoală, 10 hidroavioane, 8 vedete rapide. Acest proiect a stat la baza întocmirii în anul 1929 a Programului naval al României, document militar oficial care prevedea o sporire considerabilă a capacităţii de apărare a ţării. Odată înfăptuit, programul prevedea ca Marina Militară să dispună de următoarele forţe: a) la mare: un grup de 2 crucişătoare uşoare, două grupuri (8) distrugătoare, 12 submarine, vedete antisubmarin, 2 nave puitoare de mine, şalupe torpiloare, trei escadre de aviaţie de bombardanent; b) la Dunăre: pe lângă forţele existente, încă 7 vedete fluviale, 2oo mine de baraj, 5oo mine derivante; Dificultăţile financiare ale ţării, care au influenţat bugetele armatei, ca şi evenimentele internaţionale au făcut ca acest program să se realizeze în mică parte. În anul 1939, s-a adoptat un nou Program Naval, conform căruia, Marina Militară ar fi trebuit să aibă un număr de 180 de nave: 1 crucişător, 8 distrugătoare, 3 torpiloare, 4 canoniere, 4 dragoare, 6 submarine, 2 puitoare de mine, 4 remorchere dragoare, 9 vedete torpiloare, o navă bază pentru submarine,18 şalupe; 2 remorchere,1 bac cu motor, 7 monitoare fluviale, 10 şalupe blindate, 6 remorchere, 16 şalupe, 3 nave de comandament,3 şalupe cazarmă, 2 pletine pentru muniţie, 1 tanc de apă cu distilator, 1ponton de locuinţe, 7 tancuri de combustibil,2 pontoane port-mine, 1 ponton port-grui, 20 bacuri cu motor, 2 bacuri cu motor pentru scafandri, 2 nave şcoală, 1 ponton lans-torpile, toate însumând un deplasament de 70.054 T şi o putere totală de 5443.655 CP.5

3

Cpt. Săvulescu, Eugen, Aspiraţiile României moderne şi politica noastră navală, în Marea Noastră, VII, 1938, nr.23, p.37-39; 4 Cdor. Eugen, Roşca, Contribuţii la alegerea locului pentru baza navală principală, în Revista Marinei, nr. 1/1926, p.5; 5 Arhivele Militare Naţionale, fond 1683, Comandamentul Marinei Militare, dosar nr.1558, fila 16;

195

Declanşarea celui de-al doilea război mondial a făcut ca acest program să nu poată fi finalizat în părţile sale esenţiale. 2.2. DOTAREA MARINEI MILITARE CU NAVE NOI Primul război mondial a dovedit insuficienţa mijloacelor navale la mare, iar prin uzarea celor existente s-a creat un handicap în ceea ce priveşte puterea lor de foc. În anul 1920 au fost aduse în ţară două din cele patru crucişătoare comandate în Italia, Mărăşti şi Mărăşeşti. Capacitatea operativă a Diviziei de Mare a crescut simţitor prin intrarea în organica sa a patru canoniere maritime construite în Franţa şi a celor patru vedete de tip M.A.S cumpărate din Italia. La Divizia de Dunăre, navelor mai vechi, li s-au adăugat monitoarele Ardeal, Bucovina şi Basarabia, provenite din vechea flotă fluvială austro-ungară.6 Procesul de acumulare a continuat şi în deceniul următor, deşi la începutul celei dea doua conflagraţie mondiale numai o parte din Programul naval fusese înfăptuită. Divizia de Mare a primit în dotare două noi distrugătoare de tip R, Regele Ferdinand şi Regina Maria şi o navă bază Constanţa, construite la şantierele navale din Napoli şi Fume. Peste puţin timp, avea să prindă viaţă un deziderat de seamă exprimat în studiile şi programele anterioare: dotarea flotei române cu un submarin. La 9 mai 1936 la Fume, a avut loc solemnitatea ridicării pavilionului pe primul submarin românesc, denumit Delfinul, iar la 15 august, de Ziua Marinei, solemnitatea intrării sale în serviciu, la Constanţa.7 Înaintea declanşării războiului, odată cu redresarea economică a ţării, începând cu anul 1933, s-au creat condiţiile începerii construcţiilor militare în ţară. Din anul 1937, prin preluarea Şantierelor navale de la Galaţi de către Uzinele Reşiţa, acestea au trecut la reorganizarea generală, lucrările referitoare la modernizare fiind declarate de utilitate publică în interesul apărării naţionale. Aceste măsuri au avut efecte imediate. Astfel, la 14 iunie 1939, a fost lansat la Galaţi puitorul de mine Amiral Murgescu. Pentru suplimentarea cu resurse financiare a bugetului ţării, în anul 1938 s-a înfiinţat Fondul Naţional al Marinei,8 în baza căruia s-au instituit taxe special majorate pentru importexport, veniturile fiind alocate pentru dezvoltarea flotei maritime, pentru amenajarea porturilor, bazelor navale. Cu ajutorul creditelor de înzestrare s-au executat şi alte lucrări: înlocuirea artileriei de tip vechi de pe nave, reparaţii generale la distrugătoare, canoniere, torpiloare, începerea lucrărilor la submarinele Rechinul şi Marsuinul, ale căror subansamble proveneau din Germania. În anul 1940 au sosit din Marea Britanie cele trei vedete torpiloare cărora li s-au dat numele torpiloarelor casate în anul 1927: Vijelia, Viforul, Viscolul. Potrivit concepţiei conform căreia apărarea litoralului maritim şi a gurilor Dunării trebuie făcută de pe apă, din aer şi de pe uscat, încă din anul 1920 s-a constituit escadrila de hidroaviaţie de pe lacul Siutghiol. Acestea executau misiuni pe mare în folosul marinei militare, având în compunere 29 de aparate din care 9 de provenienţă austro-ungară-cedate după război- şi 20 cumpărate din Franţa. 6

Ibidem, fond Marele Stat Major, Inspectoratul General al Marinei, dosar nr.1/1922-1923, fila 3-220, dosar nr.23/1921-1922, fila 19-21; 7 vezi, Marea, Noastră, nr. 6/1936, p. 91; 8 Marina în cei 10 ani de domnie a M.S. regelui Carol al II lea, (1930-194), publicaţie a Ligii Navale Regale Române, Bucureşti, 1940, p 15, fondul de documentare al Academiei Navale Mircea cel Bătrân;

196

Apărarea litoralului s-a întărit considerabil şi prin crearea unui sistem puternic de artilerie de coastă. În anul 1927 a fost instalată prima baterie de artilerie la Tataia, pentru ca până în anul 1935 să mai apară şi cele de la Agigea, Midia şi Viile Noi, dotate cu piese de calibre de 152 de mm şi 120 de mm, dezarmate de pe crucişătorul Elisabeta şi distrugătoarele de tip M şi secţii mobile antiaeriene cu tunuri de 75 de mm şi 76 de mm.

3. EVOLUŢIA CADRULUI ORGANIZATORIC AL MARINEI MILITARE Pe baza experienţei câştigate în primul război mondial şi ca urmare a intrării unor nave noi în compunerea unităţilor de marină, în anul 1920 a fost publicat Decretul care stabilea ordinea de bătaie a comandamentelor şi serviciilor marinei militare. Din punct de vedere al ierarhiei, marina militară se subordona Ministerului de Război, fiind condusă de Inspectorul General al Marinei, cu reşedinţa la Bucureşti. Definit ca organ central de comandament, Inspectoratul Marinei avea în compunere un Stat major, Direcţia marinei şi Serviciul administativ. În subordinea sa se aflau: 1. Comandamentul Diviziei de Mare (Constanţa) cu următoarea structură:9 - a) Forţa navală maritimă, care cuprindea următoarele unităţi: - Diviziunea contratorpiloarelor; - Diviziunea convoaielor dragă-mine; - Grupul vedetelor antisubmarin; - Escadrila de hidroplane; - Depozitele diviziei; - b) Apărarea fixă maritimă cu sediul la Sulina; - c) Baza navală maritimă cu sediul la Constanţa; 2. Comandamentul Diviziei de Dunăre (Galaţi) cu următoarea structură: a) Forţa navală fluvială; - Escadra de Dunăre -monitoare -vedete - Escadra de şlepuri armate; - Depozitele Diviziei; b) Apărarea fixă fluvială; c) Baza navală fluvială. Conform decretului, comandanţii diviziilor navale aveau drepturile şi îndatoririle comandanţilor de divizii din armata de uscat, iar comandanţii diviziunilor de nave erau asimilaţi funcţiei de comandant de brigadă din armata terestră. 3. Comandamentul şcolilor de marină din Constanţa, căruia i se subordonau: a) Şcoala Navală; b) Şcoala de specialităţi; c) Institutul Maritim; 4. Arsenalul Marinei cu sediul la Galaţi. Până în anul 1936, conducerile Marinei Militare şi ale Marinei Comerciale erau subordonate unor ministere diferite: cel al Apărării Naţionale şi respectiv al Comunicaţiilor, în timp ce porturile erau conduse de o Direcţie din cadrul Ministerului de Externe. Pentru unificarea conducerilor, prin Decretul Lege nr. 2620 din 13 noiembrie 1936, a luat fiinţă Ministrerul Aerului 9

A.M.R.,, fond 1683, Comandamentul Marinei Militare, dosar nr. 150, fila 257;

197

şi Marinei10, care avea în subordine aviaţia militară şi civilă, marina militară şi comercială, porturile maritime şi fluviale . Concomitent, Comandamentul Diviziei de Mare s-a transformat în Comandamentul Flotelor Maritime, Baza navală maritimă a fost denumită Depozitele maritime de echipaje şi materiale, iar baza navală fluvială, Depozitele fluviale de echipaje şi materiale. Scoaterea aviaţiei I marinei din subordinea Ministerului de Război a produs unele perturbaţii în conducerea unitar a organismului militar, de aceea odată cu reorganizarea armatei din anul 1940, Ministerului Aerului şi Marinei a fost desfiinţat. Schimbări importante s-au produs în structura unităţilor şi marilor unităţi de marin. Astfel în anul 1921, din Compania de echipaje, a luat fiinţă la Brăila, Grupul vaselor grănicereşti, căruia i s-a atribuit şi un număr de canoniere şi şalupe fluviale, unitate care avea misiunea de pază şi patrulare.11 În anul 1926 pe lângă cele două mari unităţi operative de la fluviu şi mare, s-a creat câte un serviciu special hidrografic şi astronomic, destinate întocmirii hărţilor maritime şi fluviale, sondajelor, studiilor hidrografice, asigurării funcţionării farurilor şi aparatelor de navigaţie. De asemenea, pe baza experienţei dobândite în campania din anul 1917 a primului război mondial, s-au înfiinţat noi unităţi: Regimentul de geniu marină, Divizionul de artilerie de coastă, Batalionul de infanterie marină, ultimele două unităţi transformându-se ulterior în Regimentul de artilerie marină şi Regimentul de infanterie marină. Putem concluziona că în perioada interbelică, marina militară a fost beneficiara unor programe navale ambiţioase, care deşi nu au fost realizate în totalitate au adus România în postura să reprezinte o putere navală atât la mare cât şi la

Dunăre. BIBLIOGRAFIE 1. Revista Marinei, nr.1/1920, p.16; 2. George, Petre, Ion, Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Bucureşti, 1990; 3. Cpt. Săvulescu, Eugen, Aspiraţiile României moderne şi politica noastră navală, în Marea

Noastră, VII, 1938, nr.2-3, p.37-39; 4. Cdor. Eugen, Roşca, Contribuţii la alegerea locului pentru baza navală principală, în Revista

Marinei, nr. 1/1926; 5. Arhivele Militare Naţionale, fond 1683, Comandamentul Marinei Militare, dosar nr.1558; 6. Marina în cei 10 ani de domnie a M.S. regelui Carol al II lea, (1930-194), publicaţie a Ligii

Navale Regale Române, Bucureşti, 1940, fondul de documentare al Academiei Navale Mircea cel Bătrân.

10 11

Liga Navală Regală Română, publicaţia a 30 a, Bucureşti, 1940, p. 37; A.M.R., fond Grupul navelor grănicereşti, dosar nr. 916, fila 9.

198

DRAMA ROMÂNIEI ŞI CALVARUL UNUI NOU RĂZBOI Dr. Marian Sârbu Paginile de vitejie ale ostaşilor români săvârşite în anii 1916-1918, au fost înserate în cartea tradiţiilor de luptă ale armatei şi implicit şi marinei române. Concluziile desprinse din desfăşurarea acţiunilor de luptă şi în special din campania anului 1916, când 2/3 din ţară a intrat sub dominaţie străină, au fost transpuse în practică de către guvernele din perioada interbelică, prin adoptarea în zona marinei, a unor planuri navale, care au avut în vedere, în primul rând, dotarea cu nave de mare. Astfel, încă din anul 1920, au intrat în serviciu, distrugătoarele “Mărăşti” şi “Mărăşeşti”, urmate până la sfârşitul deceniului al patrulea de încă patru canoniere maritime, şase torpiloare, trei monitoare, distrugătoarele “Regele Ferdinand” şi “Regina Maria”, nava bază “Constanţa”, submarinul “Delfinul” şi puitorul de mine “Amiral Murgescu”. În anul 1940 s-a constituit şi prima escadrilă de vedete torpiloare formată din trei unităţi: “Vijelia”, “Viforul”şi “Viscolul”. În paralel, s-au efectuat lucrări de modernizare la aproape toate navele din dotare, prin sporirea capacităţii de foc, construindu-se de către industria navală românească utilizându-se sumansamble aduse din Germania, submarinele “Marsuinul” şi “Rechinul” şi şase vedete tip “Power.”

1. SITUAŢIA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN ANII 1939-1940. AMPUTĂRILE TERITORIALE. INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI. Ţară europeană, situată la confluenţa zonelor de interese ale marilor puteri ale lumii, cu un potenţial demografic şi economic important, România a intrat şi ea, ca de altfel aproape toate ţările europene, în vâltoarea evenimentelor care au declanşat cel de-al doilea război mondial. În vara anului 1940, ţara noastră se găsea complet izolată, fiind constrânsă de marile puteri europene-U.R.S.S., Germania şi Italia, să cedeze în urma Pactului “Ribentrop-Molotov”, teritoriile din nord, Basarabia şi Bucovina de Nord (iunie 1940), cu o suprafaţă de50.500 km.p. şi populaţie de 3.7000.000 de locuitori. La aceste evenimente s-au adăugat cedarea Transilvaniei în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940, teritoriul vechii Dacii, de o suprafaţă de 43.491 mp şi 2.667.000 locuitori şi a sudului Dobrogei (7 septembrie 1940) către Bulgaria, teritoriu ce însuma 6921 km.p. şi 410.000 de locuitori. Lipsită de orice fel de sprijin extern, forţată de nevoia salvării identităţii statului român, să accepte aceste rapturi teritoriale, România a trebuit să adopte unele măsuri interne, menite să întărească capacitatea de apărare a ţării. L 5 septembrie 1940, regele Carol al II lea a suspendat Constituţia din anul 1938, a dizolvat Corpurile Legiuitoare şi la insistenţa celui de-al treilea Reich, a trecut cea mai mare parte din prerogativele sale, generalului Ion Antonescu. La 6 septembrie, regele abdică în favoarea fiului său Mihai. La 14/15 septembrie 1940, a fost alcătuit guvernul în care Garda de Fier deţinea 6 ministere, vicepreşedenţia Consiliului de Miniştri-statul român fiind declarat “Stat naţional legionar”.

199

Principala preocupare a acestui guvern s-a axat pe consolidarea statului, întărirea armatei în scopul restabilirii, la nevoie, cu arma în mână, a integrităţii teritoriale, grav afectate în vara anului 1940. Cele trei categorii de forţe armate, au fost supuse unui amplu proces de restructurare. Pornindu-se de la concepţia generalului Antonescu privind reorganizarea armatei şi instruirii trupei, pentru realizarea unei armate mici, dar puternice, cu o perfectă încadrare şi instrucţie, factorii de decizie politico-militară au hotărât la 16 octombrie 1940, desfiinţarea Ministerului Aerului şi Marinei şi crearea a două subsecretariate de stat: al Aerului şi al Marinei, subordonate nemijlocit Ministerului Apărării Naţionale. Concomitent, a fost desfiinţat statul major al acestui minister, fiind create două state majore, de sine stătătoare, unul pentru marină, celălalt pentru aeronautică, ambele subordonate Marelui Stat Major. Datorită crimelor politice săvârşite de legionari, a haosului economic în care aceştia aruncaseră ţara precum şi a tendinţelor acestora de a acapara întreaga putere în stat, la 21-23 ianuarie 1941, pe timpul rebeliunii legionare, Garda de Fier a fost eliminată de la putere cu toate consecinţele politico-diplomatice ce decurgeau din aceste acţiuni. La 14 februarie 1941 s-a abrogat denumirea de “stat naţional legionar “, puterea revenind exclusiv generalului Ion Antonescu, influenţat de politica expansionistă a Germaniei naziste. În luna aprilie 1941, România a refuzat să participe la invadarea Iugoslaviei, de către trupele italiene, bulgare, ungare, menţionând însă condiţia de a interveni dacă Banatul Sârbesc ar fi fost eventual ocupat de inamic. În noaptea de 22 iunie, după orele 03.00, armatele germane au declanşat agresiunea împotriva U.R.S.S., de-a lungul unui front ce se întindea practic între Marea Baltică şi Marea Neagră. Generalul Antonescu a dat ordin trupelor române să treacă Prutul şi să înceapă operaţiile militare, angajând România în război alături de puterile Axei. Ulterior ţara a fost pusă în stare de război cu Marea Britanie (1941) şi S.U.A. (6 iunie 1942). Şeful statului de atunci a adresat prin intermediul Proclamaţiei prilejuită de declanşarea acţiunilor militare ostaşilor români celebrul ordin: “ Vă ordon treceţi Prutul! Reâmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei.” Odată declanşată starea de război în noaptea de 2/3 iulie 1941, Armatele 3 şi 4 române, în cooperare cu Armata 11 germană, sub comanda directă a generalului Antonescu, au trecut Prutul pe întregul său curs, înaintând prin lupte succesive spre inima Basarabiei şi în Bucovina. La 16 iulie armatele române au eliberat Chişinăul, iar pe 26 iulie întrega Basarabie şi Bucovină. În acest moment, Adolf Hitler I-a adresat lui Antonescu rugămintea de a continua lupta spre Nistru. Generalul a răspuns afirmativ, deşi de data aceasta nu mai avea acordul ţării. Ulterior el şi-a justificat această decizie, ca fiind absolut necesară pentru consolidarea graniţei de răsărit, precum şi prin imposibilitatea morală şi materială a armatei române de a refuza participarea în continuare la luptă alături de aliatul german, faţă de care şeful statului îşi asumase unele obligaţii.

2. CAMPANIA DIN EST. OPERAŢII ŞI BĂTĂLII. ROLUL MARINEI MILITARE ÎN ACEASTĂ CAMPANIE. 2.1. CAMPANIA DIN EST. OPERAŢII ŞI BĂTĂLII Ofensiva germană declanşată pe trei direcţii pe un front cuprins între Marea Neagră şi Oceanul Îngheţat împotriva U.R.S.S., încadra armata României la flancul sudic cu Armata 3 ( gen. de Corp de Armată Petre Dumitrescu), Armata 4 ( gen. de Corp de Armată Nicolae

200

Ciupercă) şi Corpul 2 Armată ( subordonat direct Marelui Cartier General), însumând 371.995 militari. Etapizarea campaniei din Est a armatei române se poate face, în sinteză, astfel: 2.1.1. CAMPANIA DIN ANUL 1941 Campania din anul 1941 cuprinde fazele iunie-iulie şi august-octombrie. În noaptea de 22 iunie/1 iulie 1941 a fost declarată mobilizarea parţială. Între 22 iunie-1 iulie acţiunile de luptă au avut un caracter local sub forma incursiunilor de o parte şi de alta a frontului. La 2 iulie 1941 s-a declanşat ofensiva pentru eliberarea părţii de sud a Bucovinei şi a Basarabiei pe trei componente: - În sud, Brigada de munte şi cavaleria Armatei 3; - La centru, mari unităţi germane şi române, subordonate Armatei 11 germane; - La sud, divizii române subordonate Armatei 4 române. La 5 iulie, gruparea de sud a eliberat Cernăuţiul iar pe 9 iulie întreaga Bucovină. Între 7-15 iulie, gruparea din centru a eliberat partea de sud şi centralpă a Basarabiei, dirijând o parte de forţe spre sud pentru sprijinul grupării din flancul drept. La sud, după lupte crâncene, Mari Unităţi din Armata 4, au intrat în Chişinău, la 16 iulie 1944, iar până la 26 iulie, întreaga Basarabie a fost eliberată. La 31 iulie, generalul Antonescu constrâns de condiţiile politico-militare conjucturale, a consfiinţit la continuarea războiului împotriva U.R.S.S. alături de Germania, care şi-a orientat efortul strategic principal spre sud. În etapa a doua din această campanie putem aminti acţiunile Armatei 3 în spaţiul cuprins între Nistru şi Nipru, între 1 şi 15 septembrie 1941 precum şi acţiunile Armatei 4 pentru cucerirea Odessei-8 august-16 octombrie 1941. După încheierea bătăliei Odessei, cele două comandamente de armate au fost retrase pe teritoriul naţional, astfel: Armata 4 la 1 noiembrie, a fost adusă în ţară şi demobilizată; Armata 3 la 4 noiembrie a primit misiuni de siguranţă şi ordine în spaţiul dintre Nistru şi Nipru. 2.1.2.CAMPANIA DIN IARNA ANULUI 1941-PRIMĂVARA ANULUI 1942 Acţiunile de luptă pentru cucerirea Crimeei, au fost principalele acţiuni operative desfăşurate în această campanie. Ele au fost declanşate la 18 octombrie 1941, la care au participat 3 Mari Unităţi române: Brigada 1 şi Brigada 4 mixte şi Brigada 8 cavalerie; ulterior au mai fost trimise Diviziile 18 şi 10. La sfârşitul anului 1941, pentru acoperirea breşei în dispozitivul german, denumită “ punga de la Izium”, au fost folosite 4 Divizii române: 1,2,4,10 Infanterie. În intervalul ianuarie-iunie 1942 s-au aflat la est de Bug, 123.000 de militari români. 2.1.3. CAMPANIA DIN ANII 1942-1943 La 28 iunie 1942 s-a declanşat marea ofensivă germană de vară, care îşi propunea ieşirea la Volga şi cucerirea Astrahanului, precum şi ocuparea câmpurilor petrolifere dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. La 31 august 1942, Armata 3 a primit misiunea să treacă, în condiţii dificile la apărare pe Don, pe un front de 160 de km., în condiţiile existenţei mai multor capete de pod sovietice pe malul drept al acestui fluviu. Concomitent, Armata 4 a primit dispoziţia să apere la sud de Stalingrad o fâşie de 120 de km. lăţime, în condiţii tactice improprii. La 19 noiembrie s-a declanşat contraofensiva sovietică

201

cu forţe aduse din Orient, provocând mari pierderi Armatelor 3 şi 4 române, majoritatea forţelor româneşti fiind prinse în încercuire, atât la Stalingrad cât şi pe Don (155.000 răniţi şi morţi). 2.1.4. ACŢIUNILE DIN PENINSULA CRIMEEA La 1 noiembrie 1943 datorită ofensivei sovietice pe direcţia Melitropol-Herson, s-a produs izolarea forţelor germano-române din peninsula Crimeea. Reluarea ofensivei de către Fronturile 1-4 ucraineiene la sfârşitul lunii februarie 1944, a impus salvarea Marilor Unităţi aflate pe poziţii în peninsula Crimeea, soluţia aleasă fiind retragerea pe mare. “Operaţia 60.000” cum este cunoscută în literatura istorică şi la care au participat navele Marinei Militare, care va fi tratată pe larg într-un subcapitol separat, a reuşit să repatrieze o parte din forţele aflate în încercuire atât pe mare cât şi pe calea aerului. 2.1.5. LUPTELE PENTRU APĂRAREA TERITORIULUI NAŢIONAL În urma ofensivei Fronturilor 2 şi 3 ucrainiene, trupele sovietice au pătruns în primăvara anului 1944 pe teritoriul naţional. La 16 martie 1944 se concentrează comandamentul Armatei 4 devenind operaţional la 17 martie şi subordonând Corpul 4 Armată român şi Corpul 4 Armată german, desăşurându-se pa aliniamentul Iaşi, Târgu-Neamţ. Concomitent Armata 3 a intrat în dipozitiv de luptă pe aliniamentul Marea Neagră şi cursul inferior al Nistrului. În perioada 15 mai- 20 august 1944, efectivele Armatelor 3 şi 4 române au acţionat cu 130.000 de luptători. După restructurarea dispozitivului forţelor române, au trecut la apărare astfel: Armata 3 pe litoral între gurile Dunării şi Cetatea Albă iar Armata 4 între Ungheni şi Basarabia. Între cele 2 armate, din motive de securitate, pentru a-şi asigura controlul asupra fidelităţii lor, comandamentul german a intercalat Armatele 8 şi 9 germane între trupele române.

2.2. MARINA MILITARĂ ÎN CAMPANIA DIN EST 2.2.1. ORGANIZAREA ŞI EFECTIVELE MARINEI MILITARE LA MOBILIZARE În urma unor restructurări din punct de vedere organizatoric, la 21 iunie 1940, forţele Marinei Militare din compunerea armatei române cuprindeau: Comandamentul Marinei Militare căruia I se subordonau Divizia de Dunăre, Divizia de Mare, Detaşamentul Maritim Sulina şi Sectorul Dunărea de Sus. Divizia de Mare constituia o mare unitate tactic-operativă cu misiunea de apărare a litoralului maritim şi ducerea acţiunilor de luptă împotriva navelor inamioce, având în compunere: a. Forţa Navală Maritimă cu : Escadra de distrugătoare (4), Secţia torpiloare (3),Secţia canoniere (3), Secţia nave miniere maritime (3 puitoare de mine), Grupul de submarine şi vedete torpiloare (1 submarin şi 3 vedete torpiloare) ; b. Comandamentul portului şi zonei Constanţa cu: o flotilă de siguranţă (4 remorchere dragoare, o şalupă dragoare şi 4 remorchere de ascultare submarină), un Serviciu de pilotaj, o Secţie de apărare sub apă şi o Secţie de şalupe de patrulare; c. Gruparea de artilerie de coastă Constanţa cu 6 baterii; d. Flotila de hidroaviaţie, cu 3 escadrile, totalizând 20 de aparate. Divizia de Dunăre, cu punctul de comandă la Galaţi a rămas în continuare o mare unitate operativă, având următoarea organizare:

202

a. Forţa Navală Fluvială, cu Grupul Fluvial alcătuit din Escadrila de minitoare (4) şi Secţia de vedete fluviale (2), Compania de debarcare şi Grupul sub apă; b. Gruparea tactică Tulcea, cu Grupul Fluvial alcătuit din 2 monitoare, 4 vedete fluviale, Secţia de apărare sub apă şi Convoiul de aprovizionare; Detaşamentul Maritim Sulina a fost conceput ca o unitate tactică, cu misiunea de a apăra Delta şi gurile Dunării, având în compunere: a. Sectorul Sulina-Sfântu Gheorghe, cu un monitor, Batalionul 16 infanterie marină, Gruparea de artilerie de coastă Sulina cu 2 baterii a 3 secţii, şi Grupul artilerie plutitoare cu 4 secţii; b. Sectorul Periprava cu Btalionul 17 infanterie marină şi o baterie de artilerie de coastă; c. Sectorul Chilia Veche cu Batalionul 15 infanterie marină şi o baterie de artilerie de coastă; d. Secţia şalupe de patrulare. Sectorul Dunărea de Sus a fost constituit tot ca o unitate tactică, având misiunea de apărare a Dunării în sectorul Cazanelor şi Porţilor de Fier. El avea în compunere Căpităniile de porturi din zonă, 2 Baterii de artilerie, Secţiade proiectoare şo Secţia şalupe. Efectivele care încadrau marile unităţi şi unităţi de marină la începutul războiului s-au ridicat la 15113 militari din care 1002 ofiţeri, 780 maiştri militari, 257 subofiţeri şi 13.074 gradaţi şi soldaţi. 2.2.2. ACŢIUNILE DE LUPTĂ ALE MARINEI MILTARE ÎN CAMPANIA DIN ANUL 1941 Forţele Marinei Militare s-au aflat pe toată durata războiului în primul eşalon operativ, fiind întrebuinţate potrivit situaţiei de pe teatrele de acţiune militară, destinaţiei, posibilităţilor tehnico-tactice ale navelor şi armamentului din dotare, îndeosebi pentru apărarea litoralului maritim, a căilor de comunicaţii şi a garanţiei pe fluviul Dunărea. Pornind de la raportul de forţe, mai ales la mare, care ne era net defavorabil, Comandamentul Marinei Militare a stabilit pentru perioada iniţială a războiului o atitudine “defensiv-agresivă” misiuni ofensive fiind preconizate a fi desfăşurate la Dunăre, pe braţul Chilia. Apărarea litoralului maritim a fost încredinţată Diviziei de Mare, căreia, prin Ordinul de Operaţii nr. 244/21 iunie 1944 i se stabilea ca misiuni: a se opune încercărilor de debarcare şi atac asupra coastelor Dobrogei. Conceptual s-a stabilit ca principalele forţe maritime să fie concentrate în zona portului Constanţa, de unde puteau efectua deplasări rapide în orice diracţie. O misiune importantă revenită forţelor Marinei Militare a fost aceea de lansare a unui baraj de mine. La 15 iunie 1941, s-a efectuat prima linie de mine, acţiune ce a continuat zilnic până la 19 iunie, sistemul de apărare fiind alcătuit din 5 baraje cu mine Vikers, în lungime totală de 5,5 Mm. Barajele au fost lansate de puitorul de mine Amiral Murgescu şi protejate de distrugătoarele Mărăşeşti şi Regele Ferdinand. Prima navă trimisă în mare a fost submarinul Delfinul cu misiunea de supraveghere apropiată în zona Constanţa, într-un raion cu limitele 60 Mm. ENE şi 30 Mm. est Constanţa. Acţiunea inamicului nu s-a lăsat aşteptată. Astfel, începând cu 23 iunie 1941, în scopul dezorganizării apărării şi distrugerii instalaţiilor portuare, formaţii de avioane inamice au atacat porturile Constanţa şi Sulina. A urmat pe 26 iunie atacul litoralului românesc cu o grupare navală de lovire sovietică compusă din 5 nave. Simultan, atacul din direcţia mării a fost sprijinit de aviaţie, care a bombardat portul Constanţa.

203

Împotriva grupării navale inamice au acţionat distrugătoarele Regina Maria şi Mărăşti, precum şi bateriile germane de coastă Tirpitz şi E 668. În urma confruntărilor, distrugătorul sovietic Moskva a fost scufundat iar Harkov a fost grav avariat. Pentru a contracara acţiunile submarinelor inamice Comandamentul Diviziei de Mare a folosit acţiunea torpiloarelor şi a vedetelor torpiloare. La 9 iulie 1941 torpilorul Năluca însoţit de câteva vedete torpiloare au scufundat două submarine inamice în zona Tuzla. Alte două submarine au fost scufundate de distrugătoarele Regina Maria şi Regele Ferdinand. Treptat, acţiunile navelor româneşti s-au extins şi prin atacarea căilor de comunicaţii inamice. S-au executat 22 de acţiuni de acest gen de-a lungul litoralului basarabean, totalizând 240 de ore de marş şi 3.400 de Mm. parcurse. În decursul lunilor iuie şi iulie submarinul Delfinul a executat două cruciere, una în bazinul vestic, cealaltă în bazinul estic al Mării Nagre, având misiunea de cercetare şi supraveghere. În toamna anului 1941, forţele maritime au executat o misiune de mare amploare şi de importanţă strategică: Operaţiunea Varna, când au fost lansate 7 baraje de mine la sud de Capul Caliacra, pentru a asigura linie de comunicaţie între Constanţa şi Bosfor. Responsabilitatea apărării frontierei dunărene şi a celei maritime până la Sulina a revenit Diviziei de Dunăre şi Detaşamentului Sulina. Flota sovietică. Bazată la Ismail avea în compunere 5 monitoare, 22 de vedete blindate, 7 vedete dragoare şi câteva nave auxiliare. Navele de luptă aparţinând Diviziei de Dunărev treebuiau să fie în măsură să execute misiuni de: interzicere a pătrunderii navelor de luptă inamice în amonte de gura Prutului spre Galaţi sau în aval de CeatalIsmail spre Tulcea; interzicerea forţării Dunării de către trupele inamice; asigurarea flancului drept al Armatei 4 prin trageri de artilerie; să intervină cu forţe în Deltă pentru a sprijini cu foc Detaşamentul Maritim Sulina. După 22 iunie 1941, conform ordinului de Operaţii, batalioanele de infanterie marină au îndeplinit misiuni de apărare a fâşiei fluviale, cooperând cu pichetele de grăniceri, cele mai crâncene lupte desfăşurându-se în zona de responsabilitate a Batalionului 15 infanterie marină. După retragerea trupelor şi a administraţiei sovietice din Basarabia, Divizia de Dunăre a executat misiuni de curăţire a deltei de partizani, a efectuat transporturi de trupe şi materiale şi apărarea litoralului între Jibrieni şi Sfântu Gheorghe. 2.2.3. MARINA ROMÂNĂ ÎN CAMPANIILE DIN ANII 1942-1944 Odată cu deplasarea frontului spre est şi creşterea necesităţilor de apărare a acestor noi zone, în toamna anului 1941 s-a înfiinţat Detaşamentul Maritim Odessa şi Detaşamentul Maritim Liman, în subordinea nemijloctă a Co`mandamentului Marinei Militare. În acelaşi timp, creşterea volumului de materiale, tehnică de luptă transportate pe calea mării, după cucerirea Odessei, a făcut, ca operaţia de apărare a căilor de comunicaţii să devină principala misiune a Marinei Militare. În acest scop, Forţa Navală Maritimă a fost transformată în mare unitate tactică, scoasă din subordinea Diviziei de Mare, întărită cu noi nave şi trecută direct în sobordinea Comandamentului Marinei Militare. În acelaşi timp, deplasarea frontului spre est, a dus la scăderea pericolului de atac asupra gurilor Dunării, situaţie ce a impus trecerea Detaşamentului Maritim Sulina în subordinea Diviziei de Dunăre. Prin intrarea în serviciu în anul 1943 a două submarine, Grupul de submarine şi vedete torpiloare s-a reorganizat în Escadrila de vedete torpiloare cu 7 nave. Pentru întărirea apărării litoralului maritim, după întoarcerea frontului şi deplasarea lui spre vest, în anii 1943944 au fost înfiinţate 4 noi bateriide artilerie de coastă, Regimentul de

204

Artilerie Marină fiind reorganizat pe două grupări: o grupare la Constanţa cu o secţie şi 6 baterii şi o grupare la Mangalia cu 4 baterii. Toamna anului 1941 a găsit trupele germano-române de pe frontul de est, în plină ofensivă pentru cucerirea peninsulei Crimeea. Pe lângă deschiderea şi protecţia noii linii de comunicaţii spre nord şi est pentru aprovizionarea pe calea mării a frontului, Marina Română mai avea şi alte misiuni: întărirea barajelor de mine de apărare a litoralului românesc; combaterea pericolului de mine lansate de inamic; protecţia căilor de comunicaţii; interceptarea şi dezorganizarea căilor de comunicaţii ale inamicului. 2.2.3.1. RĂZBOIUL MINELOR În perioada martie-noiembrie 1942, Marina Militară a executat 5 acţiuni de minare, astfel: în raionul Tuzla-Midia (26-28 martie), pentru întărirea barajelor lansate în 1941; la sud şi est de localitatea Burnaz de la limanul Nistrului (14-17 mai), pentru apărarea antidesant şi antisubmarin la nord de Sulina; zona Odessa (24-27 iunie); vestul peninsulei Crimeea (iunie); pe coasta de est a Insulei Şerpilor (5 noiembrie). La aceste ac’iuni au participat puitoarele de mine Murgescu şi Dacia, distrugătoarele Mărăşti, Mărăşeşti, Regina Maria şi Ferdinand, canonierele Stihi şi Ghiculescu. Pe timpul îndeplinirii misiunilor navele româneşti au fost în mod repetat atacate de aviaţia inamică. Combaterea pericolului de mine a reprezentat o operaţie complexă şi dificilă, la ea fiind angrenate flotile întregi de dragaj şi de nave antisubmarin. 2.2.3.2. APĂRAREA COMUNICAŢIILOR MARITIME ŞI FLUVIALE Prin amploarea acţiunilor întreprinse de Marina Militară Română, durata şi numărul forţelor angajate în luptă, transporturile şi apărarea acestor forţe pe liniile de comunicaţii se constituie drept o misiune de sine stătătoare. Ea s-a desfăşurat pe toată durata războiului, având intensitate maximă pe parcursul anului 1943. O linie de comunicaţie vitală pentru Germania, deschisă şi folosită pe toată durata conflictului mondial a fost cea constituită din fluviul Dunărea cu sectorul românesc: Baziaş, Reni, Sulina. Aceasta asigura transporturile de tehnică de război. Perturbarea transporturilor pe fluviu, în special prin aero-minări a constituit un obiectiv important pentru inamic. Forţele fluviale româneşti au menţinut această cale de comunicaţie în permanenţă în stare de eficienţă. La mare pe lângă linia de comunicaţie Constanţa-Burgas-Bosfor deschisă şi asigurată încă de la începutul războiului, odată cu îndepărtarea frontului de graniţele ţării, s-au deschis alte trei linii: Constanţa-Sevastopol; Constanţa-Odessa; Sulina-Odessa. Operaţiunile navale din Marea Neagră, începând cu anul 1941, inclusiv cele ce asigurau transporturile, s-au aflat sub comanda comandamentului german din Marea Neagră, “Admiral Schwatzen Meer”. În cadrul convoaielor organizate navele militare au contribuit la protejarea navelor de transport. Ca o regulă generală, escortele convoaielor pe rutele mari erau asigurate de distrugătoare, iar cele de pe rutele mai mici de canoniere. Pe timpul îndeplinirii misiunilor, marina română a suferit şi pierderi: cargoul Sulina, remorcherul Oltul, cargoul Carpaţi. Importanţa comunicaţiilor maritime rezidă şi din exemplul următor: totalul materialului de război escortat în anul 1943 a fost de 1.083.859. tone. 2.2.3.3. EVACUAREA TRUPELOR DIN CRIMEEA În primăvara anului 1944, ca urmare a ofensivei sovietice şi a închiderii strategice a părţii de nord a peninsulei Crimeea, trupele germano-române s-au găsit în situaţia de a se apăra cu

205

spatele la mare.Se aflau în acel moment în dispozitivul de apărare: Armata 17 germană cu două corpuri de armată, Corpul Român de Munte cu trei divizii, două Divizii române de infanterie şi două Divizii române de cavalerie, un total de 65.093 de militari. Pentru evitarea unui dezastru asemănător celui de la Stalingrad, a fost întocmit un plan de evacuare a trupelor, cu numele de cod “ Leopard”, partea române de plan purtând numele de “Operaţia 60.000” Evacuarea trupelor s-a făcut în două etape: a. În etapa I (12-27 aprilie 1944) Marina Română a participat cu şase nave mari de transport, trei distrugătoare, trei canoniere, puitorul de mine Murgescu, trei vedete torpiloare, trei pontoane armate şi Escadrila de aviaţie. După data de 12 aprilie, datorită menţinerii controlului asupra punctelor de îmbarcare şi a căilor de comunicaţii, convoaiele s-au succedat în mod organizat pe rutele Sevastopol-Constanţa şi Constanţa-Sevastopol, asigurându-se evacuarea a 73.058 de militari din care 20.779 români, restul fiind: germani, croaţi, refugiaţi români şi ruşi, prizonieri, precum şi 12.000 de tone de material de război. Riposta sovietocă a fost deosebit de violentă, convoaiele fiind atacate cu distrugătoare, vedete torpiloare, aviaţie şi submarine. Marina română a avut 4 nave de transport şi distrugătorul Ferdinand avariate. La 27 aprilie, Hitler personal ordonă suspendarea operaţiei şi continuarea rezistenţei în peninsula Crimeea. b. Etapa a Iia a operaţiei de evacuare (8-14 mai 1944) s-a desfăşurat practic, în contact direct cu inamicul. Convoaiele nu mai aveau timp să se organizeze conform normelor tactice, navele soseau la Constanţa într-un şir continuu, majoritatea având la bord morţimşi răniţi. În aceste condiţii Marina Română a pierdut trei nave de transport iar navele militare Ferdinand, Ghiculescu şi Dacia suferă avarii grave. “Operaţiunea 60.000” a avut ca rezultat evacuarea pe calea mării a 42.250 militari români şi pe calea aerului 3.056. Chiar dacă s-a soldat cu pierderi reprezentând 10% din personalul ambarcat şi 32% din tonajul avut la dispoziţie, ea a reprezentat o mare victorie a marinei române. 2.2.3.4. ESCORTAREA NAVELOR CU EMIGRANŢI EVREI Escortarea navelor cu emigranţi evrei, a fost în pofida alianţei cu Germania şi a mai multor informaţii contradictorii venite din diferite zone în ultima perioadă, o misiune asumată de statul român, în virtutea unor înalte comandamente umanitare. Porturile româneşti de la Dunăre şi de la mare, au fost folosite încă din anul 1938 ca puncte de adunare şi emigrare spre Haifa, pe calea mării, a evreilor proveniţi nu numai din România dar şi din Ungaria, Polonia, Bulgaria, Rusia. Din noiembrie 1941, comunitatea evreiască din România a pus la dispoziţie micul vapor Struma, care, sub pavilion panamez a părăsit Constanţa, cu acordul autorităţilor române, la 12 decembrie, având la bord 769 de refugiaţi evrei la bord. Din păcate, datorită tergiversării tretativelor dintre autorităţile engleze din Palestina şi Agenţia Evreiască din Ierusalim, nava a fost torpilată de un submarin sovietic, doar patru persoane salvânduse de la catastrofă. În vara anului 1944, au fost reluate emigrările de evrei pe calea mării, din porturile româneşti, mii de evrei reuşind să ajungă în Palestina, navele Diviziei de Mare fiind angrenate la escortă. Navele turceşti închiriate au efectuat mai multe transporturi din România spre Istambul. Un episod nefericit s-a petrecut la 4 august 1944, când nava Mekfure, supraîncărcată cu emigranţi, a fost scufundată de un submarin sovietic la limita apelor teritoriale ale Turciei şi Bulgariei, supravieţuitorii fiind mitraliaţi, în pofida reglementărilor internaţionale.

206

2.2.3.5. ACŢIUNILE SUBMARINELOR ROMÂNEŞTI La intrarea României în război, Forţele Navale aveau în dotare un singur submarin operaţional, Delfinul, care a ieşit în misiune de supraveghere încă din primele zile ale ostilităţilor. La acea dată, U.R.S.S., avea 47 de submarine care acţionau în Marea Neagră. Importanţa submarinelor pentru ţara noastră a fost relevată de specialiştii militari în perioada interbelică, datorită pericolului permanent pe care îl constituia flota sovietică. În perioada 22 iunie1941-3 iulie 1942, dată la care a intrat în reparaţii, Delfinul a îndeplinit 9 misiuni cu durate variabile, cea mai mare fiind de 16 zile, în total 75 de zile de imersiune. Acţiunile sale s-au desfăşurat alternativ, pe căile de comunicaţii sovietice în zona peninsulei Crimeea pe coasta de est şi sud-est a Mării Negre, având ca obiectiv supravegherea comunicaţiilor şi atacul transporturilor inamice. Din studiul Instrucţiunilor operative ale submarinului reiese limpede că se prevedea evitarea oricărei acţiuni care ar fi pus în pericol securitatea navei, justificată prin concepţia “ship in beeing”- navă în viaţă. În anul 1942 submarinul Delfinul a intrat în reparaţii, fiind înlocuit de submarine germane, care au acţionat în Marea Neagră până la sfârşitul războiului. În luna aprilie 1944, au devenit operaţionale alte submarine româneşti: Marsuinul şi Rechinul, care în principiu au îndeplinit aceleaşi misiuni ca şi Delfinul, având ca raioane de acţiune coasta caucaziană. Deşi acţiunile submarinelor româneşti nu s-au soldat cu scufundarea de nave inamice, prezenţa lor în arealul Mării Negre a blocat un număr însemnat de nave de luptă şi aviaţie sovietocă. 2.2.3.6. APĂRAREA LITORALULUI Apărarea porturilor şi a litoralului a constituit, din punct de vedere al duratei, o misiune permanentă, care s-a supus practic pe durata stării de beligeranţă. Demn de remarcat este faptul că responsabilitatea apărării litoralului a revenit exclusiv comandamentului naţional. Ca responsabilitate apărarea litoralului a revenit, în conformitate cu Directivele Operativ, unor mari unităţi operative de uscat, de regulă, Corpului 2 Armată, care a cooperat cu Statul Major al Marinei Militare. Pe toată durata războiului, inamicul a acţionat la litoralul românesc cu submarinele şi aviaţia, pentru dezorganizarea comunicaţiilor şi activităţilor portuare. Ferţele noastre maritime au acţionat promt prin intermediul sistemului de observare de la litoral, cu navele dragoare, artileria de coastă şi navele de suprafaţă aflate în mare. Eficienţa sistemului nostru defensiv s-a dovedit pe toată durata acţiunilor de luptă fiind provocate serioase pierderi flotei sovietice: un distrugător scufundat; 16 submarine scufundate (35%din totalul de submarine); 2 nave dragoare scufundate; un cargou, 11 vedete blindate şi un monitor, 9 nave de patrulare, 4 nave mici, toate scufundate; 200 de avioane doborâte. Marina Română a participat la campania din est cu 9.600 de militari, având 18% pierderi, din care 207 morţi, iar pierderile în tonaj s-au situat aproape de 5%.

207

3. TRECEREA ROMÂNIEI DE PARTEA NAŢIUNILOR UNITE. OPERAŢIILE MILITARE DESFĂŞURATE DE ARMATA ROMÎNĂ ÎN PERIOADA 23AUGUST - 5 SEPTEMBRIE 1944 La 23 august 1944 s-a produs concomitent cu înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu şi declanşarea luptelor împotriva Wermacht-ului nazist, trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Pentru prima oară în timpul celui de-al doilea război mondial Marele Stat Major şi-a asumat atributele conducerii la nivel strategic a organismului militar, armata română fiind pe lângă instrumentul hotărâtor împotriva trupelor germane şi garanţia existenţei poporului român, ce fusese izolat după actul de la 23 august. Concepţia armatei române era de a regrupa Armatele 3 şi 4 române după lichidarea forţelor hitleriste de pe teritoriul ţării şi acoperirea frontierei naţionale şi a liniei de demarcaţie impusă prin Diktatul de la Viena, concomitent cu pregătirea ofensivei pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării. Planul german prevedea: înăbuşirea “puciului” de la Bucureşti şi instalarea unui guvern în frunte cu un general filogerman; oprirea ofensivei sovietice pe aliniamentul Carpaţii OrientaliFocşani-Nămoloasa-Brăila-Dunărea maritimă şi constituirea trupelor germane din România în grupuri de luptă care să asigure controlul total asupra Câmpiei Române şi a trecătorilor carpatine. În numai 8 zile de lupte aprige, armata română în cooperare cu populaţia română a provocat Wermacht-ului mari pierderi umane cifrate la 61.500 militari germani ceea ce echivala cu 6 divizii de infanterie, precum şi importante cantităţi de tehnică-30 de avioane, 500 nave fluviale şi maritime, blindate, artilerie etc, tranformând actul de la 23 august 1944 într-unul similar ca proporţii celui de la Stalingrad. După înfrângerea germanilor de pe teritoriul naţional, Armata 4 a acţionat cu succes în sectorul la est de aliniamentul Sibiu - Alba Iulia – Cluj - Zalău Secuieni, până la Întorsura Buzăului şi Armata 1 la vest de această linie până la Orşova, respingând ofensiva germană declanşată din Panonia asupra României şi permiţând diviziilor sovietice să depăşească trecătorile Carpaţilor Meridionali. 3.1. DRAMA MARINEI ROMÂNE DIN AUGUST - SEPTEMBRIE 1944 Misiunile de luptă încredinţate Marinei Militare în noile condiţii după 23 august 1944. Prin ralierea României la Naţiunile Unite, s-au concretizat în Ordinul Şefului Statului Major al Marinei, care preciza în mod expres împiedicarea cu orice preţ a încercărilor de trecere germană din Dobrogea în Muntenia. Din păcate, comandamentele sovietice nu au luat în considerare Declaraţia Regelui Mihai din seara zilei de 23 august prin care se stipula încetarea ostilităţilor cu armata sovietică şi intrarea în război alături de aceasta, considerând armata şi implicit marina română inamică, reţinând şi dezarmând un număr mare de divizii române (11); în ceea ce priveşte Marina română atât la mare cât şi la Dunăre a fost beneficiara unui tratament deosebit, prin capturarea, dezarmarea şi confiscarea navelor de război. L 29 august, ca urmare a unei convorbiri telefonice pe care contraamiralul Stoianovici a avut-o la Ismail cu contraamiralul rus Gorşkov, a acceptat ca flota română să coopereze cu flota sovietică. Amiralul rus a dispus ca toate navele române să se concentreze la Reni, statul major al comandamentului român fiind făcut prizonier; concomitent, în port toate echipajele româneşti au fost debarcate şi conduse într-o destinaţie necunoscută. Acelaşi scenariu s-a repetat şi la mare protagonişti fiind contraamiralul Horia Macellariu şi amiralul rus Oktiabriski, comandantul flotei ruse din Marea Neagră.

208

3.2. ACŢIUNILE MARINEI ROMÂNE DUPĂ 23 AUGUST 1944 În porturile maritime şi fluviale române, se aflau la 23 august 1944 peste 1590 de neve de luptă germane şi circa 440 de nave comerciale, auxiliare şi de transport. În portul Constanţa, principala bază a Kriegsmarinei, subordonate comandamentului numit “Admiral Schwarzen Meer”, cu sediul la Eforie, se aflau aproximativ 100 de nave militare între care 4 submarine, 6 vedete torpiloare, numeroase nave dragoare, vânătoare de submarine, nave purtătoare de artilerie, de debarcare armate, de transport şi altele, la care se adăugau unităţi şi subunităţi de artilerie de coastă (cu temuta baterie TIRPITZ), artilerie antiaeriană, batalioane de intervenţie, toate dislocate pe litoralul dobrogean. În scopul eliminării forţei navale germane din Constanţa şi evitării unui bombardament terestru şi naval care se putea dovedi fatal pentru oraş şi împrejmuiri,a avut loc la Constanţa o întâlnire între Comandantul Forţelor Navale Maritime contraamiralul Horia Macellariu şi viceamiralul german Brinkman, care a avut drept efect retragerea fără luptă a tuturor forţelor germane. Pe dunăre luptele au avut un caracter mai violent. Cooperând strâns cu unităţile de uscat, forţele fluviale au reuşit ca la numai 42 de ore de la declanşarea operaţiei să degajeze de trupele germane cea mai mare parte a Deltei Dunării, la lupte fiind solicitate Flotile de monitoare, Flotile de dragaj, Flotile de siguranţă precum şi Detaşamentele Dunărea de Mijloc şi Dunărea de Sus. Marinarii de la aceste unităţi au capturat şi nimicit vestita grupare germană “Zieb”, formată di 22 de nave de diferite tipuri. Până la sfârşitul lunii august, grupările navelor germane de pe Dunăre fusese lichidate. Pentru marinari însă, războiul nu luase sfârşit. Începând cu 19 septembrie, Flotile de dragaj din portul Giurgiu a acţionat în cadrul unei grupări de dragaj româno-bulgare, pentru asigurarea navigaţiei în zonă, ulterior în zona Calafat-Vidin. În luna octombrie, pe timpul unor misiuni de dragaj s-au scufundat dragoarele româneşti Amurgul şi Gherdap. Ţa 2 aprilie 1945 navigaţie pe Dunăre pe întreaga sa lungime era asigurată complet din punct de vedere al pericolului de mine.

4. ACŢIUNI DESFĂŞURATE DE ARMATEA ROMÂNĂ PE FRONTUL DE VEST 4.1. ELIBERAREA PĂRŢII DE NORD-VEST A ROMÂNIEI DE SUB OCUPAŢIA HOTYSTO-HITLERISTĂ Între 5 şi 8 septembrie 1944 Armata 4 a desfăşurat cu forţele de la centru şi flancul stâng o fermă operaţie de apărare stăvilind ofensiva inamicului ce-şi propunea să împingă frontul pe Carpaţii Meridionali. Simultan, Corpul de munte de la flancul drept al Armatei 4 a dus acţiuni ofensive la nord de Braşov spre Sfântu- Gheorghe. Începând cu 9 septembrie Armata 4 a generalizat ofensiva şi în fâşia în care coopera cu trupele sovietice ce afluiau masiv dinspre Muntenia. În vestul României, Armata 1 a acţionat iniţial defensiv între 13 şi 18 septembrie, după care a trecut la ofensivă spre Salonta şi Oradea în cooperare cu forţele sovietice. Generalizând ofensiva pe întregul front, Armata 4 a respins între 9 şi 20 septembrie, inamicul la nord de Mureş şi Arieş, între Târgu-Mureş şi Turda, creând prin ofensiva flancului său drept condiţii favorabile Armatei 7 gardă sovietice de a depăşi Carpaţii Orientali. La 9 octombrie, Armata 4 română în cooperare cu forţele sovietice a atacat impetuos pe direcţia Luduş- Cluj- Carei, obligând inamicul să renunţe la ofensivă şi să treacă la apărare pe

209

aliniamente succesive prin Poarta Someşului, împingând-ul astfel spre vest cu 200 de km. realizând la 25 octombrie 1944 completa eliberare a ţării. 4.2. ARMATA ROMÂNĂ ÎN OPERAŢIILE MILITARE PENTRU ELIBERAREA UNGARIEI În ansamblu, operaţiile armatei române pe teritoriul ungar desfăşurate în cooperare cu forţele sovietice au acoperit un spaţiu vast din partea estică a Ungariei, până la Tisa, pe cursul superior şi mijlociu al acesteia, pe căile de acces şi în interiorul Budapestei, în munţii Hegyalya, Bukk şi Matra şi pe valea Hernadului, fiind incluse în două mari operaţii ofensive de anvergură Debreţin şi Budapesta, organizate şi conduse de comandamente sovietice. Acţiunile au debutat cu pericolul ce-l reprezentau contraloviturile puternice declanşate de inamic pe direcţia Debreţin Oradea atenuate şi anihilate în perioada 23-28 octombrie 1944 de marile unităţi ale Armatei 4 române. Şi Armata 40 sovietică. În perioada 14-30 octombrie 1944, efortul principal s-a concentrat pentru realizarea şi consolidarea capului de pod de peste Tisa ca avanpost pentru proiectata ofensivă spre Budapesta. În cadrul operaţiei Budapesta, pe direcţia principală au acţionat Corpul 7 Armată român, începând cu 30 octombrie şi terminându-se 80 de zile mai târziu în interiorul capitalei ungare. Concomitent, pentru eliberarea localităţii Miscolc şi nimicirea inamicului din munţii Bukk au acţionat Diviziile 2 şi 3 de munte române, constituite în Corpul 4 Armată, aparţinând Armatei 1 române. În acelaşi timp, dar la 50 de km. spre sud-vest în munţii Matra, a acţionat Divizia “Tudor Vladimirescu” care la 31 decembrie a atins şi ea frontiera ungaro-cehoslovacă la nord-vest de Salgstarjan. Armata 4 română a trecut prin capul de pod realizat de sovietici la nord de Tiszalok, nimicind rezistenţa inamică în zona localităţii Tokaj, Mezozombor, Szerencs, Magyaszor, trecând impetuos pe valea Hernadului, atingând la 18 decembrie frontiera ungaro-cehoslovacă. 4.3. ARMATA ROMÂNĂ ÎN OPERAŢIILE MILITARE PENTRU ELIBERAREA CEHOSLOVACIEI ŞI AUSTRIEI În prima etapă Armata 4 română a executat între 18 decembrie 1944-11 ianuarie 1945, operaţia de apărare de la Sena-Turna, imobilizând importante forţe ce înaintau spre Kosite. Concomitent, Corpul 4 Armată din Armata 1 a acţionat ofensiv pe direcţia Ipolytarnork-Halic, manevrând apărarea germană de la Lucenec. În a doua etapă, 12 ianuarie-25 martie 1945, Armata 1 română a executat operaţia din munţii Javorina, ieşind în valea Horonului, iar Armata 4 operaţiile “Roznova” 12-31 ianuarie 1945 şi “Zvolen Banska - Bistrica” 10 februarie-25 martie 1945. În a treia etapă, Armatele 1 şi 4 române au executat între 26 martie-2 mai 1945 ample operaţii între Hron şi Morava iar între 16-21 mai 1945 au participat la operaţia “Praga”, executând o viguroasă urmărire la vest de Brno spre capitala Cehoslovaciei. Pe teritoriul Austriei a fost angajat în lupte în lunile aprilie şi mai 1944, în sprijinul unor unităţi sovietice Regimentul 2 care de luptă, ce a desfăşurat acţiuni în zona localităţilorSchrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Poysdorf, până în apropierea Vienei.

210

5. CARACTERISTICILE ARTEI MILITARE PE PLAN STRATEGIC, OPERATIV ŞI TACTIC În condiţiile politico-militare concrete, practica militară românească din perioada războiului II mondial a fost încorsetată de concepţiile doctrinar-strategice germane, ulterior cele sovietice, dar în concepţia multor specialişti militari ea a avut de multe ori un caracter novator. Aceasta a sesizat încă din anii 1939-1940 c[ urm[toarele r[yboaie se vor duce cu întrebuinţarea masată a blindatelor şi aviaţiei, având un preponderent caracter manevriei. S-au produs reconsiderări asupra ponderii principiilor luptei armate, în sensul sporirii importanţei concentrării efortului pe direcţii, manevra şi cooperarea. Pentru contracararea cu şanse de reuşite a unui agresor superior în forţe şi mijloace erau necesare o acoperire aeriană completă, o apărare antiaeriană capabilă să protejeze centrele şimobiectivele vitale şi o apărare terestră eficace bazate pe mijloace antitanc şi pe grupări de forţe blindate şi motomevanizate care să manevreze din poziţie centrală pe diracţiile ameninţate, nimicind succesiv dar suficient de rapid grupările de invazie pătrunse pe teritoriul nnaţional. În atenţia comandamentelor române au fost adoptarea unor procedee strategice operative şi tactice specifice condiţiilor şi particularităţilor teritoriului naţional în cadrul cărora să se folosească la maximum avanatajele oferite de teren. Apărarea s-a organizat adânc eşalonat, sprijinită pe obstacole puternice, avându-se în vedere şi executarea prin surprindere a unor riposte ofensive cu grupări de forţe blindate şi motorizate. S-a desprins de asemenea din ducerea acţiunilor de luptă necesitatea organizării apărării antidesant în anumite raioane din adâncime. Totuşi transpunerea în practică a concepţiilor teoreticienilor români sa realizat în mică măsură datorită resurselor materiale şi financiare limitate ale ţării. În plan strategic şi operativ se distinge realizarea surprinderii pe timpul evenimentelor din 23-24 august 1944 prin păstrarea secretului acţiunilor, declanşarea simultană a acţiunilor şi paralizarea comandamentelor germane. Se temarcă rapiditatea cu care Armatele 3 şi 4 române sau desprins de Grupul de Armate “Ucraina Sud”. Realizând în câteva zile o mutare a frontului cu 600 de km. Marşul trupelor sovietice prin trecătorile Carpaţilor Meridionali s-a făcut sub acoperirea Armatei 1 române, care a ocupat noile poziţii de lupă doar în 48 de ore de la primirea misiunii, realizând concomitent şi acoperirea frontierei de stat. În plan tactic putem remarca perfecţionarea continuă a formelor şi procedeelor de organizare şi conducere a acţiunilor de luptă ca rezultat al perfecţionării armamentului şi tehnicii, al complexităţii elementelor dispozitivelor de luptă. De asemenea, tot în această perioadă putem constata apariţia următoarelor elemente: norme tactice, eşaloane tactice, poziţii de apărare, grupări de artilerie, aliniamente antitanc, rezerva de tancuri, Apărarea antitanc era considerată la acea vreme baza apărării trupelor, iar contraatacurile porneau de pe poziţii în bretelă şi vizau flancurile grupării inamice în scopul încercuirii şi nimicirii acesteia. Tot ca elemente de noutate se înscriu şi organizarea permanentă a cooperării, asigurarea flancurilor, conducerea continuă energică şi centralizată, asigurarea materială şi tehnică a trupelor. Dispozitivul de luptă cuprindea următoarele elemente: eşalonul întâi, eşalonul doi, gruparea de artilerie, D.A.M., rezerve de geniu, chimic, transmisiuni şi la nevoie se constituia detaşamentul înaintat.

211

Ofensiva era precedată de o scurtă dar intensă pregătire de artilerie şi uneori de aviaţie. Durata pregătirii luptei a scăzut la 4-6 ore. Fâşiile de ofensivă ale unităţilor au avut tendinţa să se micşoreze pentru realizarea rapoartelor de forţe favorabile pe direcţii. Campania din vest a fost caracterizată prin îmbinarea loviturii frontale cu manevra amplu învăluitoare. De asemenea s-au verificat în practică unele concepţii privind trecerea la ofensivă din mişcare şi desfăşurarea unor operaţii combinate cu forţe terestre, aeriene şi maritime. Armamentul s-a înmulţit şi diversificat, adaptându-se la noile tipuri de tehnică pe care le utiliza adversarul.

BIBLIOGRAFIE 1. Serviciul Arhivistic Militar, fond 1683, Comandamentul Marinei Militare; 2. Armata română în al doilea război mondial, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1996; 3. Buzatu, Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1988; 4. Constantiniu, Florin şi colectiv, România în război. 1941-1945. Un destin istoric. Editura Militară, Bucureşti, 1995; 5. Kiriţescu, Constantin, România în al doilea război mondial, vol.I,II, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995; 6. Rotaru, Jipa şi colectiv, Campania din est în ordine de zi, vol.I, Editura Metropol, Bucureşti, 1993; 7. Petre, George, Ion, Bitoleanu, Tradiţii navale Româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1990; 8. Rotaru Jipa, Damaschin Ion, Glorie şi Dramă, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000; 9. Bălănescu Ion, Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională, Atelierele S.A.” Curierul Judiciar”, Bucureşti, f.a.; 10. Crăciunoiu, Cristian, Koslinski, Nicolae, Rotaru, Jipa, Blindate Dunării., Editura Modelism, Bucureşti, 1993; 11. Istoria Militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1989.

212

Istoria Armatei Si Marinei Romane

Recommend Documents