HVWHRLQLĠLDWLYăGHUăVSkQGLUHDFXOWXULLFUHɇWLQH SULQWUHYRUELWRULLGHOLPEăURPkQăGLQ$PHULFDGH1RUG 2IHULP VHUYLFLLFRPSOHWHɇLJUDWXLWHGHHGLWDUHSHQWUXDXWRULFUHɇWLQL FRUHFWXUăSXQHUHvQSDJLQăJUDILFăLQWHULRUɇLFRSHUWă DWULEXLUH,6%1WLSăULUHSURRIHWF WLSăULUHGHFDUWHvQ68$&DQDGDɇL5RPkQLD FDQWLWăĠLPLFLVDXPDULPLQLPXQ H[HPSODU ODSUHĠXULDFFHVLELOH FăUĠL3')JUDWXLWH UHSURGXFHULWLSăULWHGHFăUĠLHOHFWURQLFH3') SDJ UHFRQGLĠLRQăULɇLUHSURGXFHULGHFăUĠLYHFKL VFDQăULFRQYHUVLL3')ɇLUHWLSăULUL WLSăULUHGHPDWHULDOHSHQWUXOXFUăUL GHHYDQJKHOL]DUHɇLPLVLXQH SOLDQWHDILɇHEURɇXULFăUĠLSRɇWDOHHWF YkQ]ăULGHFDUWHSULQFRUHVSRQGHQĠă H[SHGLĠLHJUDWXLWăvQ68$ɇL&DQDGD SHQWUXFRPHQ]LGHPLQLP GLVFRXQWJHQHURVSHQWUXOLEUăULL SODWDGXSăYkQ]DUH 'RUYDO$YH'RUYDO4& +6*&$1$'$ 7HO 86 &DQDGD HPDLOWKHEURWKHUERRN#\DKRRFRP ZZZWKHEURWKHUERRNFRP
Iosif Feher
curs de
HOMILETICĂ elementară
2014 Iosif Feher Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată în vre-un sistem informațional, transmisă în orice formă și prin orice mijloace electronice, mecanice, de fotocopiere, înregistrare sau de orice altă natură, fără permisiunea prealabilă, în scris, a deținătorului de copyright. Fragmente scurte pot fi folosite în scopuri critice.
Editor: Dumitru Roșu Dorval,QC,Canada, H9S 3G7
[email protected]
Ilustrație copertă: Pavel predicând în Atena, Rafael, 1515.
Notã. Pentru ediția de față, citatele biblice au fost preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu, București, 1923. Imprimat în Canada.
Dépôt légal : 2014 Bibliothèque et Archives nationales du Québec Bibliothèque et Archives Canada ISBN 978-2-924375-11-2
CUPRINS Cuvântul lui Dumnezeu - cuvântul omului .........................7 1. Generalități .......................................................................9 2. Predicarea creștină .........................................................15 3. Specificul predicării creștine .........................................22 4. Calificările spirituale ale predicatorului ........................27 5. Calificările intelectuale ale predicatorului ....................39 6. Chemarea predicatorului ...............................................47 7. Alcătuirea predicii ..........................................................53 8. Interpretarea textelor biblice .........................................61 9. Familiarizarea cu genurile literare biblice ....................69 10. Alegerea subiectului și a titlului predicii .....................75 11. Dezvoltarea subiectului predicii ...................................79 12. Inspirația predicii .........................................................85 13. Introducerea predicii ...................................................93 14. Conținutul predicii .....................................................100 15. Încheierea predicii ......................................................110 16. Tipuri de predici .........................................................114 17. Rostirea predicii .........................................................122 18. Ţinuta și imaginea predicatorului ..............................137 19. Îmbunătățirea calitații actului predicării ...................146 20. Pericole care-l pândesc pe predicator .......................150
Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul omului Cursul de faţă, foarte succint şi simplu, a fost conceput cu scopul de a contribui la îmbunătăţirea calităţii slujirii acelor creştini „simpli” care, din diverse motive, nu au ajuns să studieze disciplina cu acest nume, în cadrul vreunei şcoli de Teologie, dar care iubesc sincer lucrarea de slujire prin predicare. Prin urmare, el se adresează cu precădere, predicatorilor începători, oferindu-le câteva puncte de reper. Totuşi, el ar putea fi util, în unele privinţe, şi predicatorilor care au acumulat deja o anumită experienţă, dar care sunt doritori să mai adauge ceva, experienţei lor. Cele mai multe din sfaturile şi sugestiile cuprinse în acest curs, sunt izvorâte din observarea atentă a slujirii predicatorilor pe care am avut prilejul să-i ascult de-a lungul anilor. O parte dintre ele sunt preluate din cursurile din cadrul Institutului Teologic de la Bucureşti. În sfârşit, o altă parte, provin din lucrări de specialitate. Sunt încredinţat că pe parcursul cursului se vor găsi multe lucruri care se cer îmbunătăţite sau „aduse la zi”. El nu este desăvârşit, după cum nici autorul lui nu este desăvârşit. Trăim încă într-o lume nedesăvârşită, dar noi tindem mereu spre desăvârşire. În partea introductivă, am socotit că este necesar să fac o prezentare generală a secţiunilor majore ale cursului. Am încercat să prezentăm apoi, în linii generale, portretul predicatorului, pornind de la ideea potrivit căreia personalitatea predicatorului îşi pune decisiv amprenta asupra calităţii slujirii lui. Am zăbovit puţin, în continuare, asupra unor aspecte practice legate de pregătirea predicii. Am luat în discuţie apoi, câteva aspecte legate de actul propriu-zis al predicării, ca
vorbire publică. În final, am socotit a fi necesar să arătăm şi câteva din pericolele numeroase care îl pândesc pe predicator, în lucrarea aceasta. Este de la sine înţeles, faptul că toate acestea vor fi prezentate într-o manieră succintă, cu accente preponderent practice. Scopul principal al studierii Homileticii este prin excelenţă, unul practic: echiparea predicatorilor, cu anumite deprinderi şi abilităţi specifice proclamării adevărurilor sfinte. Deprinderile, de obicei se formează prin exerciţiu. În predicarea biblică sunt implicate două elemente distincte: elementul divin (care include atât Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi pe Duhul Sfânt) şi elementul uman (sau predicatorul). Elementul divin este desăvârşit, însă elementul uman este imperfect, supus greşelilor, şi din acest motiv, el este mereu perfectibil. Faptul că Dumnezeu a luat iniţiativa de a se exprima pe Sine prin cuvintele omeneşti, este un act al harului. Faptul că noi suntem chemaţi să-L proclamăm prin cuvintele noastre, este de asemenea, un act al harului. De harul acesta trebuie să devenim conştienţi, şi trebuie să-i răspundem cât putem mai bine. Laval, Quebec, ianuarie 2014, Pastor Iosif Feher
Cursul 1 GENERALITĂŢI 1.1. Ce este Homiletica ? Încercând să definim „Homiletica”, putem spune că ea este disciplina teologică al cărei obiect de studiu îl constituie pregătirea şi transmiterea sau proclamarea mesajului ispirat din Cuvântul lui Dumnezeu. Altfel spus, aceasta este disciplina care ne ajută să ne formăm anumite deprinderi utile, atât teoretice cât şi practice, în ceea ce priveşte comunicarea Cuvântului Sfânt, sau mai simplu, predicarea. Din această extrem de simplă definiţie înţelegem deja faptul că Homiletica se ocupă în general, de pregătirea sau formarea mesagerului, de pregătirea mesajului său, precum şi de proclamarea propriu-zisă a mesajului. Numele disciplinei acesteia vine de la termenul grecesc „homilia” care, în vechime desemna o vorbire publică explicativă. La origine, el nu presupunea în mod obligatoriu o vorbire cu o tematică religioasă. Această consacrarea religioasă avea să vină pe parcurs. În limba română încă se mai păstrează termenul înrudit „omilie”, un arhaism care defineşte însă, doar o vorbire religioasă, sau o predică. De la termenul „homiletică”, s-a ajuns apoi la expresia „a vorbi homiletic”, expresie care descrie vorbirea ordonată, sistematică, a cuiva. 1.2. Obiectivele studierii Homileticii Identificarea unor obiective precise, este necesară în orice domeniu de activitate. Se spune că dacă nu-ţi propui să ajungi undeva, nu vei ajunge niciodată acolo. Studiul
10
IOSIF FEHER
Homileticii are şi el câteva obiective precise. Iată la ce ar trebui să ne ajute el. 1.2.1. Formarea deprinderior teoretice şi practice necesare comunicării. Probabil, printre cei ce vor parcurge acest curs, vor fi fraţi tineri sau mai puţin tineri, care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu, şi doresc să se pună în slujba acestui Cuvânt, dar încă nu au avut îndrăzneala să înceapă să predice deoarece au simţit că le lipseşte îndemânarea. În general, cea mai mare parte a deprinderilor necesare predicării, se formează sau se dobândesc: nu ne naştem cu ele. Altele ne sunt date prin naştere, dar se cer şlefuite. În ambele situaţii, studiul „Homileticii” ar putea fi util. Latinii antici aveau o zicătoare care susţine acest lucru: „Orator fit, poeta nascitur”, adică „Oratorul se face, poetul se naşte”. 1.2.2. Corectarea greşelilor, îndreptarea carenţelor din slujirea personală. Un curs de „Homiletică”, prin faptul că aduce în discuţie într-un mod mai puţin personal, aspectele ce pot afecta negativ predicarea, ne va face conştienţi de o parte din acele lucruri nepotrivite care se mai regăsesc în slujirea noastră, şi ne va ajuta să le îndreptăm. Dacă ne-ar vorbi altcineva despre greşelile noastre, de cele mai multe ori reacţia noastră ar fi aceea de a încerca să ne justificăm, sau poate chiar ne-am supăra. Atunci când citim sau discutăm despre greşeli care nu ne sunt atribuite direct, devenim mai receptivi. 1.2.3. Îmbunătăţirea calităţii slujirii prin predicare Am afirmat deja că acest curs se adresează cu precădere predicatorilor aflaţi „la început de drum”. Suntem siguri că multe dintre sugestiile oferite aici, aceşti predicatori le vor descoperi ei înşişi, de-a lungul anilor de slujire, însă ceea ce dorim aici să le punem la îndemână, le-ar putea fi de folos, scurtându-le drumul perfecţionării, prin şlefuirea acelor trăsături pe care le au deja.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
11
1.3. Factorii majori care influenţează actul predicării Toţi ascultătorii din bisericile locale îşi doresc să asculte predici spirituale, ziditoare, care să atingă inimile. În acelaşi timp, eu sunt încredinţat că toţi predicatorii îşi doresc să rostească mesaje inspirate, duhovniceşti, care să fie folositoare bisericii. Calitatea şi valoarea spirituală a unei predici depinde însă, în general, de trei factori majori implicaţi activ în actul predicării. Aceştia trei factori sunt: Dumnezeu, predicatorul şi, respectiv ascultătorii. Acest adevăr este exprimat cel mai clar, în cererea pe care apostolul Pavel a adresat-o fraţilor din biserica din Efes. El zicea: „Rugaţivă... pentru ca oridecâteori îmi deschid gura, să mi se dea Cuvânt...”(Efes. 6:19). Voi să vă rugaţi, Dumnezeu să dea, iar eu să pot propovădui cum se cuvine. Când aceşti trei factori colaborează corect, predica este o slujire folositoare celor ce o ascultă. Inimile sunt atinse de Cuvânt, vieţile sunt schimbate. Când colaborează doar doi, lucrurile se schimbă. Dumnezeu Pornind de la cererea apostolului Pavel, putem înţelege că el simţea nevoia de a primi de la Dumnezeu, mesajul. El ştia că dacă Dumnezeu nu-i dă Cuvânt, el nu ar avea nimic de oferit ascultătorilor, deşi din cultura sa bogată, era capabil să le spună multe. Acest aspect este extrem de important. Dacă Dumnezeu este cel care „dă” predicatorului, atunci predicatorul ar trebui să fie preocupat să afle ce poate face el, pentru a face ca Dumnezeu să-i dea, şi în al doilea rând, predicatorul ar trebui să fie preocupat să identifice felul în care Dumnezeu îi „dă”. Mulţi predicatori ignoră acest aspect al dependenţei lor totale de Dumnezeu, considerând că dacă au oarecare cunoştinţe biblice, puţină experienţă şi câteva cărţi în bibliotecă, acestea le-ar fi îndeajuns. Alţii aleargă mai degrabă la Internet, pentru a pregăti un mesaj. Totuşi nici o schiţă „de succes”, nici o bibliotecă din lume şi nici un
12
IOSIF FEHER
site de internet, nu poate substitui inspiraţia dată de Sus. De asemenea aş vrea să subliniez că nici măcar încercarea de a imita pe cineva, vreun predicator cu experienţă, nu poate înlocui ajutorul lui Dumnezeu pentru slujirea prin predicare. Încă de la începutul slujirii mele, am fost încredinţat că dacă Dumnezeu „îţi dă”, nu-i nevoie să copiezi pe cineva, iar dacă El „nu-ţi dă”, copiezi în zadar. Învăţăm de la cei mai experimentaţi decât noi, fără însă a încerca să-i imităm. Fiecare om este unic în felul lui. Revenind la cererea apostolului, el simţea nevoia de călăuzire, de inspiraţie şi de ungere. Aceste trei lucruri necesare predicatorului, numai de la Dumnezeu se pot căpăta. Numai Dumnezeu cunoaşte starea şi nevoile inimilor acelora care ne ascultă. El ne poate deschide drumul spre inimile ascultătorilor. Şi chiar dacă am şti ce trebuie să spunem şi cum trebuie să spunem, încă mai avem nevoie de ungere de Sus. Predicatorul. Predicatorul are datoria să facă tot ceea ce atârnă de el, pentru a îmbunătăţi conţinutul şi forma mesajului creştin. Menţionăm mai întâi conţinutul, şi apoi forma, deoarece socotim că valoarea predicii rezultă din conţinutul ei bogat în idei biblice. În primul rând, predicatorul trebuie să veghieze asupra relaţiei sale cu Dumnezeu. Dacă el nu are o relaţie autentică, vie, cu Dumnezeu, slujirea lui va oglindi lucrul acesta. Am auzit o istorioară interesantă care poate ilustra simplu acest adevăr. Se spune că un tânăr student la teologie, a găsit ceva de lucru pentru puţinul său timp liber. O dată pe săptămână, mergea să de-a cu aspiratorul, în sala unei biserici din oraş. În timp de plimba aspiratorul încoace şi încolo, obişnuia să asculte muzică de la un walkman. Într-o zi, pe când asculta iarăşi muzică, fără să-şi dea seama, a reuşit să smulgă cordonul de alimentare al aspiratorului, din priză, dar din cauza muzicii ritmate, nu a sesizat nimic şi a continuat să dea cu aspiratorul. Era încredinţat că face exact ceea ce trebuie, însă pierduse contactul cu sursa de putere, şi mergea înainte. Un predicator însă nu-şi poate îngădui să
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
13
piardă legătura cu sursa lui de putere. Predicatorul trebuie să studieze tot ceea ce i-ar putea fi de folos în îmbogăţirea conţinutului de idei biblice al mesajului său. Pur şi simplu, nu îi este îngăduit să-şi plictisească ascultătorii, prin calitatea slabă a mesajului. Preocuparea predicatorului trebuie să se îndrepte cu precădere, spre aprofundarea cunoaşterii Scripturii. Celelalte surse de idei vin în urma Scripturii şi nicidecum înaintea ei. Apostolul Pavel îl sfătuia pe Timotei să se îndeletnicească în totul, cu aceste lucruri, pentru ca înaintarea lui să fie văzută de toţi (1 Tim. 4:13). Nu era suficientă înaintarea lui în vârstă; era necesară înaintarea lui în ceea ce priveşte deprinderea de a sluji. În al doilea rând, nu este suficient să ştim ce trebuie să comunicăm, ci şi cum să comunicăm eficient. Mântuitorul nostru, exemplul nostru desăvârşit, a mărturisit că „Tatăl, care L-a trimis, El Însuşi i-a poruncit ce trebuie să spună, şi cum trebuie să vorbească” (Ioan 12:49). Uneori predicatorul, chiar dacă are idei profunde, poate compromite eficienţa mesajului său, prin modul în care îl rosteşte. Spre exemplu, un mesaj rostit fără vlagă, neconvingător, are şanse minime să atingă inima sau mintea cuiva, chiar dacă el conţine învăţături bune. Slujba aceasta trebuie împlinită „bine”. În al treilea rând, o motivaţie corectă a predicării este cel puţin tot atât de importantă ca şi abilitatea de a comunica bine. Aş îndrăzni chiar să afirm că motivaţia corectă este indispensabilă predicării. Dumnezeu a declarat că nu-şi împarte slava cu nimeni, iar predicatorul care încearcă să atragă atenţia audienţei asupra sa, va sfârşi prin a pierde sprijinul şi însoţirea divină. În al patrulea rând, menţionăm mărturia trăirii personale. Predicatorul poate întări sau poate compromite eficienţa mesajului său, prin modul în care trăieşte în mijlocul semenilor săi. Am arătat anterior că predica este o vorbire publică, şi adeseori predicatorul este privit şi analizat de către ascultătorii săi, chiar mai înainte ca el să deschidă gura. Viaţa predicatorului trebuie să fie o epistolă
14
IOSIF FEHER
vie, scrisă de Duhul Sfânt, şi citită de semenii lui. Ascultătorii. Ascultătorii pot influenţa semnificativ predicarea, în mai multe moduri. Unul dintre ele, poate cel mai eficace, dar şi cel mai neglijat, este rugăciunea pentru omul care predică. Ne întrebăm uneori, oare de ce predicile nu mai sunt aşa pătrunzătoare, de ce nu-i mai ating pe ascultători, dar ar trebui să ne întrebăm uneori cine se mai roagă pentru predicatori ? Am ajuns la concluzia că în ultima vreme, prin biserici s-au înmulţit „analiştii” (ca să nu spunem „judecătorii”), dar s-au împuţinat „mijlocitorii”. Sau înmulţit „spectatorii”, dar s-au împuţinat îngrijorător „împlinitorii”. În al doilea rând, atitudinea ascultătorilor faţă de mesaj este de asemenea foarte importantă. În termenii Scripturii, aceasta este „sete” sau „foame” de Cuvânt. Dacă ei, ascultătorii, manifestă deschidere, dorinţă reală de cunoaştere şi împlinire, Dumnezeu este gata dea cuvânt de inspiraţie. Dumnezeu însă, va înceta să vorbească acolo unde omul nu are „urechi de auzit”. Ar fi de dorit ca prin biserici, deviza ascultătorilor să fie: „Vorbeşte Doamne, căci robii Tăi ascultă !” În al treilea rând, atitudinea ascultătorilor faţă de predicator, în timpul predicii, este de asemenea, foarte importantă. Privirile şi atitudinile unor ascultători îţi „dau aripi”, în vreme ce privirile şi atitudinile altora te descurajează complet. Acest lucru este real, mai cu seamă în cazul predicatorilor începători, care sunt mai uşor de influenţat. Amintim aici şi aşteptările pe care le au ascultătorii de la predicator. Ni se întâmplă adeseori să venim la adunare cu anumite prejudecăţi, mai ales atunci când „ştim” cine va predica. Dacă opinia noastră despre predicatorul respectiv nu este una prea bună, el poate trudi cât vrea, la amvon, deoarece este aproape imposibil să ne facă să ne schimbăm părerea despre el. El poate avea 99 de mesaje bune, dar dacă al 100-lea este mai slab, ascultătorii îl consideră pe acesta din urmă, relevant pentru nivelul predicatorului. Celelalte 99 au fost „...doar câteva mici excepţii”.
Cursul 2 PREDICAREA CREŞTINĂ „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine... şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări” (2 Cor.5:18-19) În textul citat mai sus, apostolul Pavel proclamă însemnătatea predicării în contextul mai larg al istoriei mântuirii. El era marcat de însemnătatea lucrării căreia i sa dedicat, ştiind că însărcinarea aceasta a primit-o de la Dumnezeu. În acelaşi gând, apostolul întreba: „Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El, fără propovăduitor?” (Rom. 10:14). Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu este misiunea cea mai înaltă la care poate fi chemat cineva. Nimic nu poate fi mai înălţător decât să fii lucrător împreună cu Dumnezeu, sau purtătorul Lui de cuvânt, întrucât tot ceea ce agonisim sau zidim în această lume, va arde. Va rămâne doar ceea ce am făcut pentru Dumnezeu, şi mai ales, cu Dumnezeu. 2.1. Scopurile predicării creştine. Una din întrebările cele mai naturale care se ridică în legătură cu slujirea prin predicare, este legată de scopul acesteia: de ce predicăm? Are predicatorul anumite scopuri bine întemeiate, pentru ceea ce face ? Îi sunt lui, clare aceste scopuri ? Sunt scopurile lui, corecte înaintea lui Dumnezeu ? Există multe motive care îi pot determina pe oameni să
16
IOSIF FEHER
predice, iar Pavel amintea câteva dintre ele, spunând: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă...” (Filip. 1:15). Motivaţii sau scopuri inacceptabile. Vom începe prin a enumera câteva motive socotite inacceptabile, pentru predicare. Le descoperim prin cercetarea atentă a Scripturilor, fiindcă ele au existat încă din vremea apostolilor, dar le identificăm uneori şi în vremea noastră, poate chiar în slujirea personală. Urmărirea unor foloase materiale Este trist şi totuşi adevărat, faptul că unii oameni predică Evanghelia, mânaţi în ascuns, de interese materiale. Când foloasele încetează, le încetează şi interesul pentru slujire. Întrebarea pusă de Petru, Mântuitorului, exprimă limpede o asemenea aşteptare: „Doamne, noi am lăsat totul şi Te-am urmat. Ce răsplată vom avea ?” (Mat. 19:27). Apostolul Pavel a scris câteva cuvinte care exprimau o dezamăgire de-a sa: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos !” (Filip. 2:21). Popularitatea sau slava deşartă. Alţi oameni predică deoarece le place să fie în centrul atenţiei semenilor lor. Ei simt că sunt mai „meşteri la vorbă” decât fraţii lor, şi acest avantaj le mângâie orgoliul bolnav. Fariseii şi cărturarii din vremea Mântuitorului preţuiau slava pe care şi-o dădeau unii altora. Aş numi această motivaţie, „sindromul Diotref” (3 Ioan, vers. 9). Pentru ei, predica este doar un piedestal pe care le place să se aşeze. Ei pot fi recunoscuţi cu uşurinţă, deoarece se dau singuri de gol, mai devreme sau mai târziu. Îndemnul insistent al soţiei sau al părinţilor. Este trist dar adevărat, faptul că există şi predicatori care vestesc Cuvântul, numai pentru că soţiile lor doresc cu orice chip să-şi vadă soţii „…acolo, în faţă”. De obicei,
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
17
această dorinţă vine însoţită de o alta: ei sunt purtătorii de cuvânt ai soţiilor lor. De asemenea, există părinţi care au aceeaşi preocupare. Uneori, cei în cauză, nici nu-şi doresc ei înşişi acest lucru: ei doar se supun, docili. Dorinţa de a îndrepta pe cei ce nu gândesc ca ei. În slujirea unor predicatori am observat o preocupare constantă de a corecta pe toţi cei din jurul lor. Nimeni nu este bun, în partea aceea de lume, decât ei singuri. Mesajele lor sunt marcate consecvent, de un puternic caracter critic. Ei se străduiesc din răsputeri să-şi convingă audienţa că „ei au dreptate” şi abia aşteaptă să le vie rândul să predice. Motive sau scopuri corecte Vom menţiona câteva scopuri corecte ale predicării, însă toate acestea se înscriu într-unul mai mare, şi anume ascultarea de voia lui Dumnezeu. Trebuie să propovăduim Cuvântul Lui pentru că aceasta este voia Lui. Dorinţa de câştiga suflete pentru Dumnezeu. Primul dintre scopurile corecte ale predicării, poate chiar cel mai important dintre toate este evanghelizarea celor nemântuiţi: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?“ (Romani 10:14). Scriptura declară că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Samuel Rutherfort, întemeietorul mişcării „Armata Salvării”, spunea că ar fi bine ca Dumnezeu să îi ia pe viitorii predicatori şi să-i poarte puţin pe deasupra flăcărilor iadului, pentru a-i face să fie plini de râvnă pentru mântuirea sufletelor pierdute. Trăirea după voia lui Dumnezeu. Un al doilea scop este instruirea credincioşilor în ceea ce priveşte trăirea după principiile Împărăţiei cerurilor (Matei 28:20). În acest caz, sarcina predicatorului este
18
IOSIF FEHER
aceea de a actualiza principiile Scripturii, pentru ca oamenii care vor să fie plăcuţi lui Dumnezeu, să ştie cum să trăiască după voia Lui (1 Tim. 3:15), chiar în contextul social post-modern. Se ştie că între noi, creştinii din secolul al XXI-lea, şi destinatarii iniţiali ai epistolelor, spre exemplu, există „o prăpastie de timp” de 20 de secole. Condiţiile de viaţă s-au schimbat mult, în această perioadă, însă nu şi voia lui Dumnezeu. Maturizarea credincioşilor. În strânsă legătură cu ceea ce s-a spus mai sus, amintim şi creşterea spirituală a credincioşilor. Dumnezeu doreşte „...să nu mai fim copiii... ci să creştem în toate privinţele” (Efes. 4:14-15; 1 Cor. 14:20; Evrei 5:12). Deşi poate să pară surprinzător, maturitatea spirituală nu are de-a face cu „vechimea în pocăinţă”. Este foarte posibil ca o persoană să fie întoarsă la Dumnezeu de multă vreme, dar să-i lipsească maturitatea spirituală (Evr. 5:1112). În acelaşi timp este la fel de posibil ca un suflet să fie întors mai recent la Dumnezeu, însă să fi făcut paşi mari pe calea aceasta. Maturitatea spirituală nu are vreo legătură nici cu gradul de educaţie sau cultura generală a cuiva: „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.“ (1 Cor. 1:26). Poţi fi foarte educat în cele pământeşti, şi să fii abia la început, în cele spirituale, după cum şi reversul este valabil. Am cunoscut situaţii în care oameni bine poziţionaţi în societate s-au întors la Dumnezeu, iar fraţii au fost impresionaţi de educaţia lor şi i-au pus repede în slujire. Nu întotdeauna rezultatele au fost fericite. Îndreptarea sau recuperarea celor care au greşit. Aceasta se referă la corectarea unor abateri, carenţe, slăbiciuni sau lipsuri în ceea ce priveşte trăirea creştină; predicile trebuie să ofere răspunsuri la întrebări de genul: ce trebuie sau ce pot să fac atunci când îmi dau seama că
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
19
am greşit? Ce îmi mai lipseşte? Aici trebuie să facem două precizări importante. Mai întâi, această îndreptare cade în responsabilitatea celor mai duhovniceşti (Gal. 6:1), întrucât este vorba despre o lucrare foarte delicată. Se cunosc nu puţine cazuri în care predicatori lipsiţi de tact, au făcut mai multă rană decât vindecare, în sufletele unora dintre ascultătorii lor. În al doilea rând, îndreptarea trebuie să fie făcută cu atenţie. Nu ne putem îngădui să legăm în chip uşuratic rănile ascultătorilor noştri, şi nu putem pune orice pe aceste răni. Înălţarea Numelui lui Dumnezeu. Acesta este un alt motiv puternic care stă la temelia adevăratei predicări. Dacă întreaga creaţie vorbeşte despre slava şi măreţia lui Dumnezeu (Psalmul 19), cu mult mai mult noi, cei creaţi după chipul şi asemănarea Lui, şi pe deasupra răscumpăraţi de El, suntem datori să dăm slavă lui Dumnezeu, vorbind despre lucrările Lui. Datoria aceasta o are orice om, şi cu mult mai mult, orice predicator. O predică prin care nu se aduce slavă lui Dumnezeu, probabil va aduce slavă altcuiva. 2.2. Importanţa predicării Cât de importantă este predicarea Cuvântului, se poate vedea în multe feluri, dar mărturia cea mai puternică este slujirea publică a Mântuitorului. Cea mai mare parte a lucrării Sale, lucrare care a acoperit o perioadă de aproximativ trei ani şi jumătate, a fost dedicată propovăduirii Cuvântului. O cercetare atentă a Scripturilor, va scoate la lumină faptul că aproape fără excepţie, în lucrarea publică a Mântuitorului, propovăduirea a precedat vindecările sau orice altă minune. 2.2.1. Predicarea este calea prin care se răspândeşte Cuvântul lui Dumnezeu Cartea „Faptele Apostolilor” este o mărturie uimitoare despre modul în care s-a răspândit Cuvântul lui Dumnezeu
20
IOSIF FEHER
printre Neamuri, într-o lume foarte ostilă adeseori, prin slujirea unor oameni care au propovăduit Cuvântul sfânt, pe oriunde au ajuns. Toate bisericile care au luat fiinţă în vremea aceea (Samaria, Antiohia, Corint, Filipi, etc.), au avut ca punct de început, predicarea. Au predicat atunci, atât apostolii, cât şi cei ce au primit propovăduirea lor. Un exemplu este cel al creştinilor care s-au împrăştiat din Ierusalim, cu prilejul prigoanei dezlănţuite împotriva lor. Toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat, „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Fp.Ap.8:1 şi 4). Apostolii Domnului rămăseseră la Ierusalim. 2.2.2. Predicarea este modalitatea prin care se ajunge la naşterea din nou. Cuvântul sfânt, proclamat cu fidelitate, lucrează împreună cu Duhul Sfânt la regenerarea spirituală a omului. Experienţa aceasta a fost numită „străpungerea inimii” (Fp. Ap. 2:37). Rolul Cuvântului lui Dumnezeu la miracolul naşterii din nou a unui suflet, este limpede arătat şi de apostolul Petru (1 Petru 1:23). Nu sfaturile şi principiile oferite de psihologie, sociologie sau management, contribuie la naşterea din nou, ci Cuvântul. 2.2.3. Predicarea este metoda prin care se asigură hrană spirituală. Petru numeşte Cuvântul lui Dumnezeu, „lapte duhovnicesc şi curat” (1 Pet. 2:2), şi afirmă că el este absolut necesar creşterii. Nicăieri în Scriptură nu ni se spune că este posibil să creştem spiritual prin experienţe spirituale, miracole, sau ritualuri: întotdeauna este necesar Cuvântul pentru creştere. 2.2.4. Predicarea este o cale prin care Dumnezeu călăuzeşte viaţa copiilor Săi. Adeseori s-a întâmplat că în timpul predicii, predicatorul a spus ceva care a adus lumină într-o situaţie specifică din viaţa vreunuia dintre ascultătorii săi. Uneori poate fi vorba despre o singură frază din toată predica,
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
21
alteori poate fi vorba despre întreaga predică. Ceea ce s-a spus până aici, dovedeşte faptul că predicarea biblică este deosebit de importantă, deoarece ea este calea trasată de Dumnezeu pentru răspândirea mesajului divin care aduce mântuire oamenilor. Cântarea este importantă în cadrul serviciilor de închinare; rugăciunea este foarte importantă. Însă, trebuie s-o spunem deschis: proclamarea Cuvântului este cel puţin tot atât de importantă ca şi rugăciunea, şi mai importantă decât cântarea.
Cursul 3 SPECIFICUL PREDICĂRII CREŞTINE "Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau o înţelepciune strălucită... pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1Cor. 2:1-5) Istoria umanităţii, atât cât ne-a fost dat să o cunoaştem, ne arată că de-a lungul vremii au existat mulţi oameni care au vorbit în faţa mulţimilor. Au vorbit conducători militari, gânditori, oameni politici şi lideri religioşi. Toţi aceştia au înţeles ce mare impact poate avea un discurs, asupra ascultătorilor lor. Fratele Trandafir Sandru menţionează o întâmplare semnificativă din antichitate, petrecută în Roma anului 156 î.Hr. Carneade, un filosof grec, venit ocazional în „cetatea eternă”, a ţinut un discurs foarte convingător în faţa unor tineri romani. Vorbea despre dreptate, în lumina principiilor filosofice promovate de Platon şi Aristotel. În ziua următoare, a combătut la fel de viguros şi de convingător tot ceea ce susţinuse anterior. În încheiere, Carneade a arătat că orice concluzie este provizorie şi poate fi răsturnată. La conducerea tânărului Imperiu Roman se afla pe atunci un conducător recunoscut prin virtuţile sale cetăţeneşti, Cato cel Bătrân. Auzind despre cele două discursuri contradictorii ale filosofului grec, el a cerut Senatului roman să ia măsuri şi să alunge din cetate un asemenea vorbitor, care corupe societatea romană, creînd confuzie. După cum am putut remarca, mesajele publice au avut diferite scopuri, diferite forme (dictate adesea, de scopuri)
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
23
şi diferite efecte. Mesajul creştin, în general vorbind, s-a deosebit de toate celelalte, în câteva puncte esenţiale. 3.1. Sursa predicii creştine. Dacă vorbitorii laici şi-au preluat materialul informaţional din diferite izvoare, adeseori fără discernământ, creştinii sinceri şi devotaţi au vorbit întotdeauna din Scriptură. Mesajul creştin trebuie să fie întotdeauna puternic ancorat în Scriptură, chiar dacă uneori aducem informaţii şi din alte domenii. Ea trebuie să aibă întotdeauna întâietate. Iată câteva motive: 3.1.1. Învăţăturile Bibliei împlinesc aspiraţiile sufletului omenesc. Setea sufletului omenesc o resimte orice fiinţă normală. Bunăstarea materială de care se bucură societatea occidentală modernă, ar trebui să îl facă pe omul de azi să se simtă împlinit şi fericit, însă acestea sunt ultimele lucruri care s-ar putea afirma despre omul de azi. Probabil niciodată în istorie, n-au existat mai mulţi oameni neîmpliniţi în adâncul sufletului lor, decât în vremea noastră. Numai Dumnezeu poate stâmpăra sufletului omenesc, şi El a ales să facă lucrul acesta, prin cuvintele Scripturii. 3.1.2. În paginile Bibliei ne regăsim pe noi înşine. Apostolul Iacov avea dreptate să asemuiască Scriptura cu o oglindă (Iac. 1:23). Scriptura are marele merit de a fi surprins în cuvinte simple, toate experienţele şi trăirile fiinţei umane. Stările noastre sufleteşti sunt cele pe care leau experimentat cei ce au trăit în vremurile biblice; nevoile lor sunt în mare măsură, nevoile noastre; sentimentele pe care le-au simţit ei, le simţim şi noi. De aceea, mesajul Scripturii este relevant şi necesar, oamenilor de azi. Ea ne arată unde este problema noastră, unde am falimentat şi ce trebuie să facem pentru a îndrepta lucrurile. Ea are soluţii pentru toate nevoile sufletului omenesc.
24
IOSIF FEHER
3.1.3. Cuvintele Bibliei sunt vrednice de crezare. Scriptura nu a greşit niciodată în ceea ce a afirmat. Deşi ea nu este o carte de istorie, atunci când s-a pronunţat în domeniul istoriei, a oferit informaţii adevărate. Deşi ea nu este nici un manual de ştiinţă, afirmaţiile ei în domeniul ştiinţei, au fost confirmate de-a lungul vremii prin descoperirile ştiinţei. 3.1.4. Cuvintele Bibliei au putere transformatoare. Învăţăturile ei au produs transformări mai mari şi mai benefice decât oricare altă învăţătură. Nimeni n-a devenit mai bun citind „Capitalul” de Karl Marx, sau „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Toate sistemele sociale, politice, militare, filosofice sau religioase care şi-au propus să schimbe fiinţa umană, s-au dovedit falimentare. Numai Biblia reuşeşte acest lucru. Din acest motiv, cu cât mai multă Biblie este într-o predică, cu atât mai multă putere de schimbare va avea predica respectivă. 3.1.5. Învăţăturile ei vor fi standardul după care va fi judecată orice făptură umană. Când vor sta înaintea lui Dumnezeu, oamenii nu vor fi judecaţi în funcţie de învăţăturile lui Origen, Tertulian, Ciprian, Augustin sau Ioan Hrisostom, ci în funcţie de dreptarul învăţăturilor sănătoase (2 Tim. 1:13). Mântuitorul Isus le-a spus ascultătorilor Săi că nu El îi va judeca, ci Cuvântul (Ioan 12:48) Apostolul Pavel a declarat cu convingere că după Evanghelia propovăduită de el, Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2:16). 3.2. Mesajul predicat trebuie să fie hristocentric Aceasta înseamnă că mesajul nostru trebuie să Îl aibă în centru, pe Domnul Isus. El a fost subiectul central al Scripturilor Vechiului Testament, al Evangheliilor, al predicării Bisericii Primare, şi chiar al epistolelor de mai târziu.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
25
Într-o discuţie pe care Mântuitorul a avut-o cu Iudeii, le-a spus mustrător: „Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Ei citeau cu regularitate Vechiul Testament, dar nu înţelegeau că această culegere de scrieri sacre vorbea despre Isus. Ucenicii Domnului au fost lipsiţi de înţelegere, în mijlocul evenimentelor care au culminat cu moartea şi îngroparea Domnului. Când, după înviere, li s-a arătat, El le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile. Tratamentul pentru starea lor sufletească a fost întoarcerea la Scripturi şi descoperirea lui Hristos în ele. Isus a început de la Moise şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El (Luca 24:27). Scriptura este „plină de Isus”, iar predicile noastre ar trebui să fie la fel. Dacă ţinem seama de acest aspect, Duhul Sfânt ne va veni în ajutor, deoarece preocuparea Lui (una dintre ele) este aceea de a-L proslăvi pe Isus. 3.3. Autoritatea predicii. O deosebire fundamentală, printre multe altele, între o predică şi o vorbire publică seculară, laică, este aceea că predica posedă o autoritate spirituală. Calitatea şi valoarea mesajelor biblice nu stă în arta oratoriei, ci în autoritatea ei spirituală. Elementele oratorice sunt doar elemente ajutătoare. Faptul că la temelia actului predicării stă chemarea lui Dumnezeu, că predica este fundamentată pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi că Duhul Sfânt îl însoţeşte pe predicator, ne ajută să înţelegem autoritatea de care se bucură predica. Predicatorul nu are o autoritate personală, nici a vreunei instituţii pe care o reprezintă, ci are în spate autoritatea Celui care l-a chemat în lucrare şi în Numele căruia vorbeşte. El este, în terminologie biblică, un ispravnic (1 Cor. 4:1), adică un om care a fost însărcinat cu administrarea a ceva ce nu îi aparţine.
26
IOSIF FEHER
Pentru ceea ce face, ispravnicul va fi chemat să dea socoteală, cândva. Aceasta înseamnă, pe de altă parte, că el va trebui să aibă grijă cu privire la ceea ce prezintă oamenilor drept „cuvânt al lui Dumnezeu”. Nu avem voie să atribuim autoritate divină, părerilor noastre. Amvonul nu este locul de prezentare al părerilor îndoielnice. Cineva spunea pe bună dreptate: „dacă nu poţi oferi ascultătorilor tăi, beneficiile convingerilor personale, atunci măcar scuteşte-i de îndoielile tale; oricum au şi ei destule” (Goethe). Ca mesageri ai lui Dumnezeu, predicatorii cred ceea ce propovăduiesc altora. Ei vorbesc în Numele lui Dumnezeu, şi se adresează cu cuvintele Lui. Petru ne-a lăsat un sfat remarcabil: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu...” (1 Petru 4:11). Predicatorii nu-şi pot permite să negocieze cu cuvântul lui Dumnezeu; ei nu pot face concesii, pentru a obţine bunăvoinţa ascultătorilor lor. Apostolul Pavel spunea că dacă ar căuta să placă oamenilor, ar înceta să mai placă lui Dumnezeu (Gal. 1:10), şi îl avertiza pe Timotei: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). De asemenea, Pavel îl mai înştiinţa pe Timotei despre faptul că „ ...va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Tim. 4:3-4). Ştiind aceste lucruri, predicatorul trebuie să „facă lucrul unui evanghelist, şi să-şi împlinească bine slujba”.
Cursul 4 CALIFICĂRILE SPIRITUALE ALE PREDICATORULUI „Ca unii care am lepădat meşteşugirile ruşionoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:2) Una dintre cele mai importante preocupări ale predicatorului, ar trebui să fie curăţirea inimii şi a cugetului, şi dobândirea unor trăsături duhovniceşti. Îndepărtarea din viaţa sa, a acelor lucruri care nu plac lui Dumnezeu, este responsabilitatea sa. Curăţirea credinciosului este o lucrare alcătuită din două părţi principale: una cade în responsabilitatea lui, iar cealaltă o va face Duhul Sfânt. Vorbind despre trăsăturile ce trebuiesc dobândite, includem aici acele trăsături spirituale care influenţează direct şi semnificativ rostirea predicii, însă suntem conştienţi de faptul că spaţiul limitat al acestui curs nu ne permite să le abordăm pe toate. De asemenea, nu vrem să lăsăm impresia că un creştin care încă nu are toate aceste trăsături, nu ar putea să devină un slujitor al Evangheliei. Dacă vom aştepta să devenim desăvârşiţi înainte de a predica, probabil lucrul acesta nu se va întâmpla prea curând. Nici un om nu este perfect, dar trebuie să tindem spre perfecţiune. Cizelarea noastră este un proces de durată, însă preocuparea noastră trebuie să fie îndreptată spre perfecţionarea noastră continuă.
28
IOSIF FEHER
4.1. Experienţa personală a naşterii din nou. Naşterea din nou este o experienţă spirituală cerută fiecărui credincios care vrea să moştenească viaţa veşnică: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”(Ioan 3:3) Ea nu înseamnă dobândirea unor obiceiuri noi, de nuanţă creştină, ci realmente, transformarea făpturii vechi într-una nouă, cu alte convingeri, şi cu o altă perspectivă asupra vieţii.. Este extrem de primejdios faptul de a predica în lipsa acestei transformări lăuntrice. La această problemă se referea Domnul Isus atunci când a spus că dacă „un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă” (Mat. 15:14). Oricât ar părea de ironică afirmaţia aceasta, ea reflectă situaţii foarte des întâlnite. Un om ne-născut din nou poate vorbi convingător despre orice alt subiect, dar nu despre Dumnezeu sau mântuire. Din acest motiv, este imperios necesar ca acei care slujesc la amvoane, să fi experimentat naşterea din nou. Talentele naturale, cultura generală vastă, spontaneitatea sau chiar eleganţa stilului pe care îl etalează, nu le conferă autoritate spirituală, iar dacă totuşi predică şi încântă auzul ascultătorilor, lucrarea lor nu va avea rezultate spirituale autentice. 4.2. Dragostea de Dumnezeu. Dacă nu există această dragoste în mod real, predicatorul va fi gata să dea înapoi atunci când va întâlni dificultăţi, lipsuri, suferinţe sau prigoane. Aceasta înseamnă că una dintre dovezile dragostei de Dumnezeu este credincioşia. Este absolut necesar să stai lângă Dumnezeu şi în vremurile grele, ca şi în vremurile bune. Una dintre cele mai clare dovezi de dragoste faţă de Dumnezeu, potrivit lui Ioan, este împlinirea poruncilor Lui (1 Ioan 5:1). Predicatorul trebuie să trăiască el mai întâi, ceea ce spune altora. Este bine cunoscută maxima lui
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
29
Augustin, care spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu, şi fă ce-ţi place !”. Interpretată corect, aceasta spunea de fapt, că dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, îţi va plăcea ceea ce-i place şi Lui. Prin urmare, dragostea faţă de Dumnezeu te va călăuzi să faci doar ceea ce Îi place Lui. Aşadar, predicatorul trăieşte în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu, împlinindu-i cu credincioşie poruncile „...căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele;“ (1 Ioan 5:3) şi nepermiţându-şi să le înlocuiască, prin învăţături de obârşie omenească. În vremurile pe care le trăim, există predicatori sau slujitori ai Cuvântului, care îşi îngăduie să adauge sau să scoată anumite învăţături din Cuvântul lui Dumnezeu, explicând cu naivitate (sau cu şiretenie) că acele cerinţe au fost „doar pentru corinteni” sau „pentru efeseni”. Referitor la cei ce adaugă, despre această situaţie vorbea Dumnezeu prin profetul Isaia atunci când spunea „…poporul acesta Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” (Isaia 29:13). Acelaşi lucru se petrecea în vremea Domnului Isus: liderii religioşi ai poporului iudeu învăţau poporul, desfiinţând Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei lor (Mat. 15:6). 4.3. Dragoste pentru sufletele oamenilor. Dacă dragostea îi este cerută fiecărui creştin duhovnicesc, atunci cu mult mai mult ea îi este pretinsă unui predicator. Cel care vorbeşte altora şi o face fără a avea dragoste, nu este decât „o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor” (1 Cor. 13:1). Dragostea este ceea ce dă valoare lucrării unui predicator. Această trăsătură este dovedită de compasiunea pe care el o simte faţă de cei ce trăiesc şi pier ne-mântuiţi în jurul său. Ea este o consecinţă normală a celei precedente. Inima predicatorului vibrează de dragoste, împreună cu inima lui Dumnezeu, pentru oameni, deoarece el ştie ce valoare
30
IOSIF FEHER
mare au aceştia înaintea lui Dumnezeu. Dragostea faţă de cei din jur trebuie să ne facă să folosim orice împrejurare pentru a vorbi oamenilor despre mântuirea sufletelor lor. Cineva spunea că dacă poţi vorbi cuiva timp de treizeci de minute, fără să-i spui ceva despre Dumnezeu, atunci ceva nu este în regulă: fie nu-L iubeşti suficient pe Dumnezeu, fie nu-l iubeşti pe cel căruia îi vorbeşti. În acelaşi timp, predicatorul care îi face pe ascultătorii săi să simtă că îi iubeşte, va câştiga încrederea acestora, precum şi atenţia lor. În acest fel va avea cale deschisă spre inimile ascultătorilor săi. Ei vor fi dispuşi să-l asculte, chiar şi atunci când el rosteşte un cuvânt mustrător la adresa lor. Dragostea creştinului faţă de semeni, şi implicit a predicatorului, are trei izvoare: o inimă curată, un cuget bun şi o credinţă neprefăcută (1 Tim.1:5). Dificultatea de a iubi pe semeni, apare în momentul în care unul sau mai multe din cele trei izvoare nu ne mai alimentează corect. De aceea unii predicatori nu pot să vobească cu dragoste; ei critică mereu, pe toţi, şi în orice împrejurare. Cineva a dat odată, un sfat înţelept unui predicator, spunându-i: „Frate, nu mai predica de parcă tu şi Dumnezeu, aţi fi supăraţi amândoi pe lumea aceasta”. Există predicatori care au ca unelte, doar „barda” sau „toporul”. Lor le lipseşte „untdelemnul”. De obicei aceştia sunt oameni care au lucruri ascunse în trecutul sau în prezentul lor. Chiar dacă nu suntem de acord cu anumite lucruri din viaţa celor cărora le predicăm, aceasta nu trebuie să ne motiveze să fim duri în mesaj. Apostolul Pavel recomanda ridicarea cu blândeţe a celor căzuţi (Gal. 6:1). El însuşi mărturisea că s-a purtat cu blândeţe în mijlocul lor, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii (1 Tesal. 2:7). 4.4. O bună cunoaştere a Scripturilor. Lipsa cunoştinţelor biblice temeinice îl va determina pe predicator să fie foarte nesigur în ceea ce spune. Un asemenea predicator va reuşi foarte greu să câştige
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
31
încrederea ascultătorilor săi, de aceea predicatorul trebuie să fie un cercetător neobosit al Scripturii. Se ştie că citirea Scripturii se poate face în două feluri diferite: citirea devoţională şi citirea sistematică. Ambele maniere îi sunt recomandate predicatorului, indiferent cât de multă sau puţină experienţă ar avea el. Citirea devoţională Citirea devoţională este aceea în care nu urmărim un anume scop (cum ar fi descoperirea temei centrale dintr-o carte biblică), dar meditând la ceea ce citim, îngăduim Duhului Sfânt să vorbească tainic inimii noastre; aceasta asigură hrana spirituală necesară sufletului nostru. Cine oferă hrană spirituală altora, trebuie să se hrănească şi pe sine. Apostolul Pavel îi spunea lui Timotei: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Tim. 4:16). Citirea devoţională trebuie să fie făcută într-o atitudine de închinare. Primul pas este acela de a face linişte deplină în lăuntrul fiinţei noastre, deoarece numai aşa vom deveni mai receptivi la ceea ce ar vrea Duhul Sfânt să ne spună. Atunci când citim Scriptura într-o asemenea atitudine, foarte adesea ni se va întâmpla să ne simţim copleşiţi de emoţie, de bucurie, de recunoştinţă. Acestea sunt momente care n-ar trebui să lipsească din pregătirea pentru predică, deoarece aceasta este pregătirea sufletului. Citirea sistematică Citirea sistematică este aceea în care se urmăreşte aprofundarea cunoştinţelor biblice, prezentarea unor anumite doctrine biblice, aprofundarea cauzelor care au determinat un anumit eveniment, biografia vreunui personaj biblic, etc. Această manieră de a citi, va contribui decisiv la maturizarea noastră spirituală. Este recomandabil ca atunci când citim sistematic, să avem la îndemână un creion şi o bucată de hârtie, un carneţel,
32
IOSIF FEHER
pentru a putea nota observaţiile făcute. Cândva, aceste notiţe ne vor fi de un real folos. Tot aici trebuie să amintim faptul că un predicator nuşi poate îngădui să nu citească Biblia „din scoarţă în scoarţă”, cel puţin o dată pe an. Fiecare nouă citire va adăuga noi sensuri, noi gânduri, noi semnificaţii, noi înţelesuri, cunoştinţelor noastre biblice. Cei care au făcut acest lucru, susţin că fiecare nouă citire a Bibliei li s-a părut la fel de proaspătă ca şi prima. Nici o altă carte nu mai are această capacitate de a-şi păstra prospeţimea. Avantajele cunoaşterii temeinice, sistematice, a Cuvântului lui Dumnezeu, sunt extrem de numeroase: o bună cunoaştere a Scripturilor permite citarea din memorie a anumitor versete biblice în acele împrejurări în care nu avem Scriptura la îndemână; de asemenea, ea ne permite să cităm pasaje biblice din memorie chiar şi la amvon, pentru a mai câştiga timp. În acelaşi timp, această umplere cu Cuvânt, ne conferă o mai mare siguranţă atunci când argumentăm un adevăr biblic. De asemenea, predicatorul care este familiarizat cu Scriptura, asigură naturaleţe mesajului său, deoarece el poate păstra un bun contact vizual cu ascultătorii săi. Să mai amintim aici şi faptul că o bună cunoaştere a Scripturii, ne poate ajuta decisiv la controlarea emoţiilor atunci când vorbim în public. Se ştie că emoţiile constituie un obstacol greu de trecut pentru predicatorii fără experienţă, şi adeseori ele sunt amplificate de lipsa cunoaşterii temeinice a ceea ce este scris cu privire la un anumit subiect. 4.5. O viaţă de rugăciune. Despre rugăciune s-a spus şi s-a scris foarte mult, dar nu suficient. Nimic nu o poate înlocui în viaţa unui creştin, şi cu mult mai mult ea este necesară unui predicator. Se spune că omul care vorbeşte mult oamenilor despre Dumnezeu, trebuie în acelaşi timp, să-i vorbească mult lui Dumnezeu despre oameni. Predica fără rugăciune, este lipsită şi de putere şi de efect.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
33
Se spune despre Moise că adeseori stătea de vorbă cu Dumnezeu înainte de a vorbi poporului. În acelaşi fel, predicatorului i se recomandă să caute părtăşia cu Dumnezeu „pe munte” înainte de a coborî „în vale” să vorbească poporului. Unii predicatori îndrăznesc totuşi să meargă la amvon fără a fi avut vreo părtăşie cu Dumnezeu, „pe munte”. Predicatorul trebuie să se roage atunci când îşi caută textul biblic din care va vorbi, trebuie să se roage atunci când încearcă să pătrundă dincolo de litera textului ales, şi de asemenea trebuie să se roage înainte de a predica. Altfel spus, predica sa trebuie să fie „îmbibată” în rugăciune. Nici ascultarea altor predici din textul respectiv, nici consultarea comentariilor sau a dicţionarelor biblice, şi nici măcar imitarea predicatorilor remarcabili, aşa după cum am mai spus deja, nu poate conferi predicii, ceea ce îi poate conferi rugăciunea: ungerea de Sus. Dacă am acorda tot atâta timp rugăciunii pentru pregătirea predicii, pe cât acordăm consultării diferitelor surse de inspiraţie, predica ar avea cu siguranţă, mult mai multe rezultate spirituale, atât asupra predicatorului cât şi asupra ascultătorilor lui. 4.6. Plinătatea Duhului Sfânt. Domnul Isus le-a ucenicilor atras atenţia asupra responsabilităţii de a duce mărturia Evangheliei până la marginile pământului, dar în acelaşi timp le-a spus că nu vor putea începe această lucrare înainte de primirea Duhului Sfânt (Fp. Apostolilor 1:8). Prezenţa Duhului Sfânt asigura puterea pentru mărturisire; nu era El însuşi puterea, ci puterea era una dintre dovezile prezenţei Lui. Niciodată societatea occidentală, spre exemplu, nu a dispus de mai mulţi predicatori cu înaltă pregătire, şi probabil niciodată nu s-au ţinut studii biblice mai elaborate, sub aspect academic. Şi totuşi, credem că niciodată în istoria bisericii nu au existat mai multe probleme de ordin moral şi spiritual, prin bisericile locale. Unul dintre motive este acela că mesajele nu au avut
34
IOSIF FEHER
putere transformatoare. Un predicator plin de Duhul Sfânt, a fost, este şi va continua să fie un instrument puternic în mâna lui Dumnezeu. Apostolul Pavel declară că vorbeşte despre „lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu ...cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Cor. 2:12-13). Duhul Sfânt dă viaţă predicării noastre, care în absenţa Lui, ar fi doar literă moartă, discurs steril. Nu subestimăm prin aceasta, importanţa pregătirii atente a mesajului, documentarea noastră pentru predică, dar respectând ordinea importanţei pentru predică, întâi este ungerea Duhului, şi apoi este strădania noastră. Cronologic, se poate întâmpla ca strădania noastră să preceadă ungerea. 4.7. O înaltă ţinută morală. Este adevărat că termenul „moralitate” nu apare în scrierile Noului Testament, dar ideea pe care o transmite el, este prezentă pe fiecare pagină a lui. În lista cerinţelor ce stau în faţa unuia care este chemat să-i înveţe pe alţii, regăsim mereu mărturia bună din partea celor de afară, sau vorbirea lor de bine (Fp. Ap. 22:12;1 Tim. 3:7). Tot adevărat este şi faptul că „moralitate” nu înseamnă întotdeauna „spiritualitate”, dar nici nu poate fi vorba de spiritualitate reală acolo unde nu se remarcă o înaltă ţinută morală. Onestitatea, integritatea, corectitudinea, trebuie să-l caracterizeze pe orice creştin, şi cu mult mai mult pe orice predicator. Pavel declară: „Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (2 Cor. 6:3). Puţine lucruri pot compromite mai tare mesajul creştin, decât o viaţă trăită fără principii morale ferme. Ralph Waldo Emerson, poet şi filosof american care a trăit în sec. XIX, spunea că „...ceea ce eşti, vorbeşte atât de tare, încât lumea nu mai poate auzi ceea ce spui”. Oare ce-ar putea spune despre noi cei care au avut de-a face cu noi ?
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
35
Care ar fi mărturia pe care cei de afară, o pot depune despre noi ? 4.8. Smerenia autentică. Nu vom oferi aici o definiţie preluată din dicţionare pentru această trăsătură spirituală, dar vom sublinia că ea presupune o stare a inimii mai degrabă decât o imagine exterioară. În privinţa predicatorului, pe lângă această stare interioară, ea mai înseamnă să recunoşti cinstit că fără ajutorul lui Dumnezeu, nu eşti capabil să faci nici măcar un singur lucru bun. Parafrazându-l pe Sfântul Augustin, cineva spunea: „Toate lucrurile bune din viaţa noastră i le datorăm lui Dumnezeu, iar toate greşelile şi falimentele, ni se datorează în întregime nouă”. Atunci când vorbim despre smerenie, trebuie să avem în vedere trei aspecte diferite: unul este legat de mândrie (smerenia fiind opusul mândriei), al doilea este falsa smerenie (care este, în esenţă, o dovadă de mândrie mascată). Al treilea aspect este smerenia exagerată (complexul de inferioritate). Toate cele trei aspecte menţionate sunt periculoase pentru predicator. Mândria Având în vedere faptul că el stă în faţa celorlalţi şi le vorbeşte, uneori predicatorul este tentat să creadă, în inima lui, că este mai important, mai înţelept, mai competent sau mai spiritual decât cei cărora le vorbeşte. Mândria spirituală este unul dintre cei mai de temut inamici ai unui predicator, deoarece ea merge înaintea căderii. Apostolul Pavel are ceva de spus în privinţa aceasta. Iată ce spune el: „Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine...” (Rom. 12:3).
36
IOSIF FEHER
Nu ce spui tu despre tine, ci ceea ce crezi tu despre tine, în adâncul inimii tale, poate da măsura smereniei tale. Falsa smerenie A fi smerit nu înseamnă doar a nu purta cravată; un predicator de pe alte meleaguri, în semn de smerenie nu purta cravată... dar purta o cămaşă de 500 de dolari. Unii predicatori nu poartă cravată, dar poartă cămăşi cu tot felul de broderii. Care este diferenţa? Uneori falsa smerenie iese în evidenţă în discuţii particulare, în care predicatorul spune lucruri despre sine, prin care, în mod intenţionat, se sub-evaluează, cu scopul ascuns de a-i face pe ceilalţi să spună: „o, dar nu-i adevărat ! Tu predici foarte bine...!” Adeseori, aceasta este o smerenie falsă şi păgubitoare. Cei ce o practică, se înşeală pe ei înşişi, şi mai înşeală şi pe alţii din jurul lor. Smerenia exagerată Al treilea aspect menţionat era smerenia exagerată sau complexul de inferioritate. Aceasta se manifestă prin contestarea repetată a oricăror înzestrări pe care Dumnezeu le-a aşezat în noi. Într-un exces de smerenie sau modestie, unii predicatori mărturisesc: „Eu nu mă calific să vorbesc despre un asemenea subiect...”. Mulţi predicatori şi-au compromis singuri mesajul, începând prin a spune tot felul de lucruri de genul: „Nu ştiu de ce sunt în faţa dumneavoastră tocmai eu, când în sală sunt atâţia alţii, care pot vorbi mult mai competent decât mine...” sau „Cred că vă este clar că dacă voi predica eu în seara aceasta, aţi venit astăzi degeaba la adunare...” Acceptând o astfel de idee, sau exprimându-se în felul acesta, credinciosul nu va mai face nimic. El L-ar putea supăra pe Dumnezeu, care a aşezat totuşi ceva în el. În contrast cu toate aceste lucruri, Sfânta Scriptură ne recomandă adevărata smerenie. Aceasta ne va face să spunem împreună cu apostolul Pavel: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte” (Filip. 4:13). Augustin a spus, în cuvintele introductive ale uneia din
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
37
cărţile sale, că pentru lucrurile bune scrise acolo, meritul îi revine în întregime lui Dumnezeu, dar pentru toate imperfecţiunile cărţii, este el însuşi răspunzător. 4.9. Un cuget curat În limbajul biblic, termenul „cuget” are două înţelesuri. Unul este acela de „conştiinţă”, fiind un substantiv (Fp. Ap. 23:1 şi 24:16), iar celălalt este acela de „meditaţie”, fiind un verb (Gen. 24:63, Ps. 77:6). Se pare că în scrierile V. Testament, termenul „cuget” este folosit cu precădere pentru a defini cugetarea, ca o acţiune a minţii omului, iar în scrierile N. Testament, el este folosit cu precădere, în al doilea sens, adică acela de conştiinţă. Aici îl vom folosi cu acest al doilea sens. Un cuget curat, aşadar este o conştiinţă nepătată. El se capătă prin spălarea în sâgele jertfei Domnului Isus (Evrei 9:14), şi se păstrează printr-o viaţă trăită în separare de tot ceea ce este păcătos. Minciuna, prefăcătoria, lăcomia, înşelăciunea, stricăciunea şi alte lucruri asemenea lor, pătează cugetul omului, şi-i fură liniştea. Cel mai bun sfat, în privinţa aceasta este: „Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tesal. 5:22). Despre importanţa faptului de a avea un cuget curat, apostolul Pavel vorbeşte în repetate rânduri. El determină vrednicia noastră de a fi primiţi (crezuţi) de orice cuget omenesc (2 Cor. 4:2). Pierderea curăţiei cugetului este atât de gravă încât ea poate atrage după sine, chiar căderea din credinţă (1 Tim. 1:19). Cugetul predicatorului, dacă este păstrat curat, îi dă acestuia mai multă îndrăzneală în a mărturisi Cuvântul Domnului, şi dragoste faţă de cei cărora le vorbeşte. 4.10. Spiritul de sacrificiu. În nici un domeniu deosebite dacă nu se disciplină. Comoditatea unui predicator. Pavel
al vieţii nu se ajunge la rezultate fac sacrificii, şi dacă nu este este unul din marii duşmani ai i-a spus lui Timotei: „Plugarul
38
IOSIF FEHER
trebuie să muncească, înainte ca să strângă rodurile” (2 Tim. 2:6). Când vorbim despre sacrificiu, este vorba, în primul rând, despre renunţarea la unele din lucrurile care ne încarcă peste măsură, programul personal. Trebuie să ne facem timp pentru citirea Scripturilor. Oricât de încărcat ne-ar fi programul, putem găsi totuşi timp pentru citit. Cel mai potrivit ar fi cel de dimineaţa, când mintea omului este odihnită. În al doilea rând, este nevoie să studiu personal. Munca personală de cercetare este cea care ne modelează gândirea şi ne îmbogăţeşte vocabularul. Ascultarea altor predicatori este utilă, însă nu ne va ajuta la fel de mult ca munca personală. Vorbirea îngrijită se formează prin exerciţiu: cizelarea frazelor, până la obţinerea celei mai bune forme, mai ales la început, ne va lua timp. Aceasta înseamnă să reformulezi fraza de mai multe ori, căutând forma ei cea mai clară şi mai expresivă. Trăind într-un veac în care-am fost obişnuiţi să obţinem aproape orice, prin simple apăsări pe buton, probabil că sacrificiul acesta li se va părea unora, prea mare. Totuşi, nu există altă cale.
Cursul 5 CALIFICĂRILE INTELECTUALE ALE PREDICATORULUI „Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Tim. 2:2) Atunci când abordăm acest subiect suntem convinşi că am atins un subiect delicat. Pe de o parte, există mulţi predicatori cu o cultură generală deficitară, care vor susţine că nu îi sunt necesare calificări intelectuale unui predicator. Pe de altă parte, nu vrem să lăsăm impresia că numai cei cu un „Q.I. peste media grupului”, pot vorbi despre Dumnezeu, semenilor lor. Printre sfaturile deosebit de preţioase pe care apostolul Pavel i le-a transmis lui Timotei, găsim şi unul care se referă la calificările intelectuale necesare unui predicator (1 Tim. 3:2 şi 2 Tim. 2:2). Mesagerul care vorbeşte în Numele lui Dumnezeu, şi propovăduieşte Cuvântul Lui, trebuie „să fie în stare să înveţe pe alţii”. De aceea este de dorit să aibă bune aptitudini de comunicare, de relaţionare la alte persoane, capacitate de raţionare (logică), etc. 5.1. Cultura generală bogată. Cunoaşterea cât mai multor domenii ale vieţii îl va feri pe predicator să facă afirmaţii care l-ar discredita în faţa ascultătorilor. Este mai înţelept să nu intrăm într-un domeniu pe care nu-l cunoaştem suficient, decât să încercăm să impresionăm audienţa cu informaţii inexacte. S-o spunem deschis: este mult mai ruşinos să încerci să dai impresia că ştii mai multe decât ştii în realitate, decât să rămâi la cele simple, pe care le ştii bine. Un avantaj pe care îl presupune cultura generală
40
IOSIF FEHER
pentru un predicator, este acela că ea îi oferă foarte multe ilustraţii pentru predici. Recunoaştem că ilustraţiile preluate din Scriptură sunt cele mai potrivite, însă şi cele preluate din domeniul istoriei, geografiei, astronomiei sau din biografiile marilor personalităţi, aduc folos unui predicator. La fel, şi citatele preluate din opere literare pot contribui la întărirea anumitor idei sau principii biblice. Predicatorul care va şti să introducă la locul potrivit în predica sa, ilustraţiuni adecvate, va fi ascultat cu mai multă atenţie decât acela care nu oferă varietate, predicii sale. Nu putem fi de acord cu cei care afirmă sus şi tare că „este păcat” ca într-o predică să foloseşti ilustraţii din afara Scripturii. Domnul Isus, atunci când a vorbit despre Împărăţia cerurilor, a întrebuinţat imagini din viaţa de zi cu zi, nu numai texte preluate din V. Testament. De asemenea, a întrebuinţat în mod frecvent şi ziceri populare. Iată câteva dintre ele: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4:23), „Voi strecuraţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila” (Mat. 23:24). 5.2. Memoria. Memoria este un dar extrem de folositor dat de Dumnezeu, fiinţei umane. Este adevărat că unii dintre noi par să aibă o memorie excepţională, în vreme ce alţii nu se pot lăuda cu aşa ceva. Ea poate fi însă exersată, şi prin exerciţiu, performanţele slabe sau medii ale memoriei, pot fi îmbunătăţite considerabil. În terminologia biblică, adeseori inimii îi este atribuită funcţia de memorizare. Astfel, Elifaz din Teman îl sfătuia pe Iov să pună la inimă cuvintele lui Dumnezeu (Iov 22:22), psalmistul spunea că strânge în inima lui Cuvântul lui Dumezeu, spre a nu păcătui împotriva lui Dumezeu (Psalmul 119:11). Solomon sfătuia pe cititorii săi: „Fiule, nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele” (Prov. 3:1). O bună memorie ne poate feri de situaţii în care să-i atribuim, spre exemplu, lui Moise, din faptele lui David,
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
41
sau lui Pavel, cuvinte rostite de Elifaz din Teman. Ne va ajuta de asemenea, să asigurăm o corectă relatare a vreunei întâmplări din Biblie. Faptul de a putea cita din memorie multe texte biblice, conferă predicatorului un plăcut sentiment de siguranţă şi îndrăzneală. Prin contrast, dificultatea de a cita texte biblice din memorie, poate aduce cu sine un păgubitor sentiment de nesiguranţă şi ezitări. Cea mai penibilă experienţă pentru un predicator, probabil este atunci când ascultătorii din sală îl ajută, şoptindu-i, când unul când altul, locul unde se găsesc în Biblie, versetele de care are nevoie. El zice: „Am citit undeva prin Noul Testament, că mila biruie judecata” iar din sală, aude: „În Iacov 2 cu 13, scrie asta, frate !”. 5.3. Imaginaţia bogată. Suntem conştienţi că atingem aici iarăşi un domeniu sensibil şi extrem de controversat. Imaginaţiei îi este contestat uneori aportul la lucrarea de predicare a cuvântului, deoarece se consideră că ea operează cu lucruri ireale, inexistente. Lipsa imaginaţiei este carenţă a predicatorului, după cum şi o imaginaţie prea bogată a acestuia, poate fi o problemă pentru ascultătorii lui. Imaginaţia trebuie privită ca o capacitate creativă pe care o putem pune în mod constructiv în slujba predicării. Ea este un dar bun de la Dumnezeu, dar pe care trebuie săl punem în slujba Lui. Domnul Isus a apelat la imaginaţia ascultătorilor Săi, pentru a zugrăvi înaintea ochilor acestora, realităţi spirituale ale Împărăţiei. Aşa s-au născut pildele, aceste nestemate ale predicării Sale. Imaginaţia trebuie să fie folosită cu chibzuinţă. Nu este potrivit, de bunăoară, ca predicatorul să stârnească imaginaţia ascultătorilor într-o direcţie păcătoasă, chiar dacă el doreşte să trezească în inima ascultătorilor săi, o anumită atitudine faţă de acele lucruri. Imaginaţia oamenilor care abia au scăpat din lanţurile robiei păcatului, nu trebuie nicidecum îndreptată înapoi, înspre lucrurile din care au scăpat cu greu.
42
IOSIF FEHER
Nu în ultimul rând, să mai spunem că dacă apelăm la imaginaţie, atunci este recomandabil să ne imaginăm situaţii posibile, nu imposibile, şi lucruri nobile, nu indecente. 5.4. Simţul observaţiei. Pentru că prin slujirea sa, el este chemată să creeze punţi între două lumi, lumea fizică şi lumea spirituală, predicatorul trebuie să fie atent la câteva lucruri distincte, dar complementare. Mai întâi, el trebuie să fie atent la nevoile spirituale ale celor din jurul său. Aceste nevoi nu pot fi trecute cu vederea, şi în acelaşi timp ele îl pot ajuta pe predicator săşi aleagă cele mai actuale subiecte de predică. Acest lucru se poate realiza prin părtăşia cu membrii bisericii. Discuţiile cu aceştia pot conduce la conturarea unor nevoi spirituale existente în biserică, dar pe care predicatorul care trăieşte ”într-un turn de fildeş”, nu le conştientizează. În al doilea rând, predicatorul trebuie să fie atent asupra Cuvântului. El trebuie să proclame ceea ce spune Scriptura, şi aceasta înseamnă să fie un bun observator al textului biblic din care predică. În economia oricărei pilde, spre exemplu, există informaţii strategice, importante, dar şi informaţii secundare. Cele dintâi sunt vitale pentru înţelegerea mesajului pildei, în vreme ce informaţiile din a doua categorie, contribuie la crearea cadrului geografic sau istoric al pildei. Un bun observator va şti întotdeauna să facă diferenţa. În al treilea rând, predicatorul trebuie să fie atent asupra sa: trăirile sale sufleteşti pot influenţa predicarea. Alteori se poate întâmpla ca el să dea voie resentimentelor să se exprime prin predica sa. Într-o asemenea situaţie, predica lui se va asemăna cu o descărcare emoţională, şi nu va avea rezultate spirituale. În al patrulea rând predicatorul trebuie să fie atent asupra relaţiei sale cu Duhul lui Dumnezeu. Relaţia aceasta trebuie să devină tot mai eficientă, de aceea ea trebuie cultivată cu grijă. Având în vedere că anumite lucruri din
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
43
viaţa sa Îl pot întrista pe Duhul Sfânt, el trebuie să fie atent la înştiinţările sau avertismentele lăuntrice ale Duhului. A le nesocoti înseamnă a pierde ajutorul de ne-înlocuit al Duhului Sfânt. Citim în Scriptură despre Samson, că Domnul s-a depărtat de la el, şi el n-a ştiut (Judec. 16:20). Pentru un predicator, pierderea aceasta este catastrofală. 5.5. Capacitatea de raţionare (sau logica). O minte capabilă să lucreze cu idei şi concepte, este de asemenea, un dar nepreţuit de la Dumnezeu. În cel puţin două privinţe, ea îi poate fi de folos unui predicator. Mai întâi, pentru că are de-a face foarte des cu interpretarea textelor biblice şi a informaţiilor auxiliare, predicatorului îi este foarte utilă capacitatea de analiză şi de sinteză. Nu toate adevărurile biblice stau la suprafaţa textului; pe cele mai multe le descoperim, „săpând adânc”. Altele rezultă din procese de raţionament, cum ar fi deducţia sau inducţia. În multe texte biblice, învăţătura ne este oferită prin simboluri. Care este înţelesul real al acestora ? Cum se aplică ele ? Predicatorul trebuie să poată răspunde corect la întrebări de genul: ce înseamnă lucrul acesta ? Cum trebuie să înţelegem cuvintele acestea ? Cum se aplică adevărul acesta, la situaţii concrete din vremea noastră ? Cineva spunea, în mod ironic, că există predicatori care, după ce fac o afirmaţie neclară, obişnuiesc să adauge: „Fie ca Duhul Sfânt să aplice la vieţile noastre, acest adevăr”, fără a avea ei înşişi, cea mai vagă idee despre ce ar însemna asta. În al doilea rând, expunerea unei învăţături are nevoie adeseori de o bază solidă de argumentare. De ce credem ceea ce credem ? Pe ce argumente ne întemeiem convingerile ? Evaluarea argumentelor, mai înainte de a le expune în predică, este foarte importată. O evaluare corectă va feri de situaţii incomode. A prevedea posibilele obiecţii la ceea ce urmează să afirmăm, şi a le preîntâmpina, este de asemenea, foarte folositor.
44
IOSIF FEHER
5.6. Un mod biblic de a gândi Modul biblic de a gândi este una dintre cele mai mari realizări pe care un credincios le poate avea vreodată, în plan spiritual. Prin naştere noi suntem echipaţi cu un mod lumesc, pervertit de a gândi, iar societatea ne influenţează şi ea. Apostolul Pavel ne-a îndemnat să avem în noi gândul lui Hristos (Filip. 2:5), adică să avem acelaşi fel de gândire ca şi Domnul nostru. Viaţa şi slujirea unui creştin este influenţată decisiv de modul său de a gândi; a unui predicator cu mult mai mult. Mai întâi, trebuie să spunem că felul nostru de a gândi, influenţează atât caracterul nostru, cât şi slujirea noastră (Prov. 14:22). Un vechi proverb, pe care l-am descoperit la mai multe popoare, spunea: „Seamănă un gând şi vei culege o faptă. Seamănă o faptă şi vei culege un caracter. Seamănă un caracter şi vei culege un destin”. Aş socoti că Scriptura se aseamănă unui diapazon, acel mic instrument pe care un dirijor înţelept şi priceput îl foloseşte pentru acordarea instrumentelor unei formaţii. Gândirea predicatorului se acordează la gândirea autorului Scripturilor, şi niciodată invers. Apoi, dacă gândeşti bine, vorbeşti bine. O gândire încâlcită se trădează singură, printr-o vorbire la fel de încâlcită şi greu de urmărit. Prin contrast, o gândire sistematică, ordonată, se va reflecta într-o vorbire la fel. 5.7. Spiritul sociabil. Capacitatea predicatorului de a dezvolta relaţii sănătoase şi trainice cu semenii săi, îi va fi de mare folos în ceea ce priveşte slujirea. Dacă oamenii nu se simt bine în prezenţa lui, dacă simt instinctiv nevoia să stea mereu cu „garda sus”, probabil există ceva ce trebuie schimbat în viaţa sau atitudinea lui. A fi sociabil presupune şi să ştii să asculţi, nu doar să umpli tu singur tot „timpul de emisie”. Acest aspect este delicat dar şi important deoarece unii predicatori nu ştiu
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
45
să-i asculte pe cei din jurul lor. Atunci când au pe cineva în jurul lor, ei cred că este de datoria lor să înceapă instantaneu să vorbească. A fi sociabil înseamnă, printre altele, şi să fii echidistant faţă de toţi cei ce te ascultă; să simtă că nu faci diferenţe între ei. Unii predicatori obişnuiesc să accepte invitaţiile care vin din partea unor persoane mai importante, dar refuză invitaţiile care vin din partea unor oameni cu mai puţină dare de mână. 5.8. Cumpătarea. Cumpătarea este amintită printre trăsăturile cerute unui creştin care doreşte să fie episcop (1 Tim. 3:1; Tit 1:8). Femeilor (indiferent ce interpretare i-am da acestui cuvânt, în context) li se cere de asemenea, cumpătare (1 Tim. 3:11). Într-o definire simplă, cumpătarea înseamnă capacitatea de a face distincţie între o nevoie reală şi o simplă dorinţă: ea este opusul îmbuibării, al lăcomiei şi al extravaganţei. Oamenii de azi, în mod deosebit în lumea vestică, nu mai ştiu să trăiască cumpătat, însă creştinii ar trebui să ştie, iar predicatorii ar trebui să fie exemple pentru alţii. Dacă oricărui om i se cere o anumită măsură de înţelepciune pentru a şti când să vorbească şi când să tacă, lucrul acesta se aşteaptă cu mult mai mult de la un predicator. Apostolul Pavel i-a recomandat lui Timotei să se ferească „...de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei”(1 Tim. 6:20) „de vorbăriile goale şi lumeşti” (2 Tim. 2:16). Predicatorului nu-i stă bine să devină cunoscut printre fraţi, ca un flecar sau un guraliv. Am aminti aici o întâmplare din antichitate, când la Socrate a venit un tânăr, pentru a fi instruit de acesta, în arta oratoriei. Tânărul acesta a vorbit atât de mult în faţa înţeleptului, încât acesta i-a cerut un onorariu dublu. Mirat, tânărul a cerut explicaţii. Socrate i-a răspuns: „Pentru că trebuie să te învăţ două arte. Prima, cum să-ţi stăpâneşti limba. A doua, cum să vorbeşti. Prima artă este mai dificilă, dar scopul tău este acela de a dobândi o tot
46
IOSIF FEHER
mai mare iscusinţă în acest domeniu, altfel vei suferi mult şi vei crea încurcături fără sfârşit”. De asemenea, este valabil sfatul pe care ni-l oferă Solomon, atunci când suntem invitaţi la masă, în vreo familie (Ecl. 23:1-2). Este adevărat că apostolul Pavel i-a îndemnat pe fraţi să mănânce „din tot ce li se pune înainte” (1 Cor.10:27), dar Pavel nu ne-a spus să mâncăm noi singuri, tot ce este pe masă. Lipsa de înfrânare la masă este o reală problemă a secolului nostru, dar nu ar trebui să fie şi a predicatorului. Cumpătarea îi este recomandată omului lui Dumnezeu, şi în ceea ce priveşte acumularea bogăţiilor acestei lumi. Mântuitorul ne-a spus că dacă avem ce să mâncăm şi să îmbrăcăm, ne este de ajuns. Uitând acest sfat, mulţi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim.6:10). Cumpătarea va trebui s-o dovedim în mod deosebit însă, atunci când predicăm. Mulţi predicatori cad în capcana lipsei de cumpătare, dorind să cuprindă în predicile lor, toate informaţiile pe care le-au adunat. Şi trebuie să recunoaştem că „Google” îi echipează cu multe. Măsura este bună în orice lucru, iar lipsa ei este păgbitoare. Uneori predicatorul reuşeşte „performanţa” de a strica şi ceea ce a clădit bine, prin faptul că nu a ştiut când să se oprească.
Cursul 6 CHEMAREA PREDICATORULUI „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână...” (Ioan 15:16) Numim „chemare divină” acţiunea prin care Dumnezeu, în mod direct sau indirect, intervine în viaţa unui creştin şi îl încunoştiinţează despre faptul că este rânduit să se dedice proclamării mesajului lui Dumnezeu. Scriptura afirmă că nimeni nu-şi ia cinstea aceasta, singur (Evrei 5:4). Uneori poate fi vorba chiar despre o experienţă duhovnicească specială. În marea majoritate a lucrărilor de specialitate, chemarea predicatorului este tratată înainte de calificările necesare acestuia. În cursul nostru am schimbat această ordine deoarece suntem convinşi că mai întâi trebuie să existe în viaţa cuiva trăsăturile spirituale şi intelectuale prezentate anterior (sau măcar o parte a acestora), şi apoi, pe acest fond, vine chemarea divină. Este puţin probabil că Dumnezeu va chema în lucrare o persoană care n-a experimentat deja naşterea din nou, sau nu dovedeşte smerenie. Cândva, am dat ca din întâmplare peste un blog care găzduia o dezbatere pe o anumită temă. Administratorul blogului, „administra în stânga şi în dreapta”, observaţii personale, cu un aer de superioritate, fiind se pare, un profesor erudit. La un moment dat, a intervenit altcineva, un amic de-al acelui profesor, care avea şi el o anumită pregătire teologică. A făcut „alianţă” cu „profesorul” şi i-a declarat acestuia că toţi ceilalţi ar fi cam neştiutori chiar la o exegeză pe un text simplu, darmite dacă ar fi vorba despre o exegeză pe un Codex Sinaiticus, şi a adăugat la final: „De asta, eu cred în elite !”
48
IOSIF FEHER
Trecând chiar şi peste muntele de mândrie găunoasă, descoperim o idee foarte păgubitoare: aceea că Scriptura rămâne o carte destinată elitelor. Domnul Isus nu a chemat la ucenicie, „elite”; El a chemat pescari şi vameşi. Dar cu oamenii aceştia simpli, a reuşit să schimbe substanţial faţa lumii. Pavel observa corect: „Fraţilor uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi; printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii...” (1 Cor. 1:26). Eu, personal, nu cred în „elite” (Mat. 11:25). Eu cred în chemarea divină. 6.1. Necesitatea chemării divine. Înainte ca un credincios să fie ales pentru lucrarea de predicare, şi înainte de a se evalua vocaţia acestuia sau aptitudinile sale intelectuale, trebuie să existe garanţia că alegerea sa pentru această lucrare nu este întemeiată pe considerente omeneşti, ci pe chemarea lui Dumnezeu. Predicatori fără chemare divină, iată reţeta cea mai sigură pentru nenorocirea unei biserici locale. Oamenii lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Scriptura, au fost încredinţaţi că au avut parte de chemarea divină; în lăuntrul fiinţei lor a răsunat clar şi inconfundabil, această chemare. Aşa a fost Moise (Exod 3:1-10), Iosua (Ios. 1:1-9), Isaia (Isaia 6:8), Ieremia (Ier. 1:4-5), Petru (Ioan 21:15-17), Pavel (Fp. Apostolilor 9:15-16), etc. Un alt argument pe care ni-l oferă Scriptura, este preluat din scrierile pauline. În cel puţin două scrieri (1 Cor. 12:28 şi Efes. 4:11), apostolul Pavel afirmă categoric că Dumnezeu este cel care dă Bisericii „învăţători”. Aceasta este rânduiala şi învăţătura biblică sănătoasă, însă trebuie să spunem că Biblia vorbeşte şi despre faptul că „în zilele din urmă, oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (2 Tim.4:3). Chemarea trebuie să fie personală. Chemarea lui Dumnezeu, la slujire prin vestirea Cuvântului, nu este colectivă, ci individuală. David a fost chemat personal, atunci când Dumnezeu i-a vorbit prin
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
49
prooroc; Isaia înţelege clar că despre el este vorba, la fel şi Ieremia. Chemarea în lucrare este aşadar, o problemă între om şi Dumnezeu. Este rezonabil să afirmăm că Dumnezeu, chiar şi atunci când ne vorbeşte printr-o altă persoană din biserică, la momentul potrivit ne va face şi nouă de cunoscut, într-un fel sau în altul, despre chemarea pe care ne-o adresează. Cel chemat să predice Evanghelia, trebuie să capete confirmarea lăuntrică din partea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce îi conferă stabilitate predicatorului, în vremurile de cumpănă. Nu întotdeauna cei din jur apreciază truda sau sacrificiile unui predicator. Uneori chiar predicatori sinceri, cu multă experienţă, au fost calomniaţi atunci când au spus lucrurilor pe nume (în societatea occidentală situaţiile de acest fel, s-au înmulţit). Dacă ai simţit chemarea lăuntrică, asemenea experienţe nu te vor clătina. Chemarea se manifestă într-o atmosferă de spiritualitate. Marea majoritate a predicatorilor pe care Dumnezeu ia folosit într-un mod deosebit, pot să mărturisească despre preocuparea tot mai profundă privitoare la spiritualitatea personală, preocupare pe care au simţit-o în perioada care a precedat chemarea lui Dumnezeu. Ei au fost preocupaţi în asemenea momente, de o mai bună cunoaştere şi înţelegere a Scripturii, de descoperirea voii lui Dumnezeu pentru viaţa lor, sau de o râvnă deosebită pentru rugăciune. Adeseori chemarea divină se manifestă în mijlocul unei activităţi spirituale în biserică. Aşa a fost cazul lui Pavel şi al lui Barnaba (Fapte. 13:2). Chemarea este distinctă, clară. Chemarea la predicare este iniţiativa lui Dumnezeu în viaţa omului. Dumnezeu însă, nu ne lasă niciodată în confuzie. Indiferent în ce formă sau în ce circumstanţe apare, chemarea are loc în aşa fel încât credinciosul să nu o poată uita sau confunda cu altceva. Ea va fi confirmată de sentimente de bucurie, de împlinire sau de satisfacţie
50
IOSIF FEHER
sufletească. Chemarea divină trebuie să fie remarcată şi de cei din jur. Nu se poate ca ea să fie văzută numai de persoana în cauză; dacă cei din jur nu o remarcă, fie nu este vorba despre o chemare autentică, fie încă nu a venit momentul potrivit. 6.2. Elemente care pot constitui o chemare divină pentru predicare. Dacă Dumnezeu este cel care ia iniţiativa în ceea ce priveşte chemarea, întrebarea care se pune în mod firesc este legată de forma de manifestare a acestei chemări. Trebuie să facem precizarea că pe unii, Dumnezeu i-a chemat într-un fel, iar pe alţii, într-altul. Nu există un „şablon”; Dumnezeu nu este limitat la o singură metodă. Un îndemn al Duhului Sfânt Uneori poate fi vorba despre un puternic îndemn care vine prin Duhul Sfânt, în duhul credinciosului, să fie mereu gata pentru vreo lucrare spirituală. Acest îndemn îmbracă forma unei convingeri care devine pe zi ce trece, tot mai profundă. Cineva mărturisea că a simţit această chemare, simţind nevoia să se adâncească tot mai mult în studiul Cuvântului. Altcineva mărturisea că a simţit îndemnul de a se dărui lui Dumnezeu, ascultând o predică. Compasiunea pentru cei nemântuiţi Compasiunea profundă pentru sufletele pierdute poate fi un alt indiciu puternic al chemării divine la predicare; un predicator care nu simte nimic pentru cei nemântuiţi, şi are compasiune doar pentru sine, probabil şi-a greşit chemarea. Va obosi repede el însuşi, şi va obosi şi pe ascultătorii săi. Încurajarea din partea unui creştin duhovnicesc În alte situaţii, chemarea cuiva la slujire s-a manifestat prin sfatul unui credincios duhovnicesc; apostolul Pavel nu a nesocotit un asemenea sfat (Gal. 2:2); păstorul bisericii
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
51
sau anumiţi creştini maturi din biserică pot remarca tineri potriviţi pentru lucrarea de predicare (în care se constată anumite înzestrări de la Dumnezeu); tot aici includem şi cuvintele de proorocie. „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor (Sau: bătrâni.).“ (1 Timotei 4:14) . Cercetarea personală prin citirea Scripturii Nu în ultimul rând, chemarea la slujire prin predicare, se poate manifesta prin sensibilizarea inimii faţă de anumite texte din Scriptură care scot în evidenţă responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, aşa ca altădată leproşii din Samaria (2 Împ. 7:9). Aceste texte de obicei produc impresii puternice asupra noastră, ne copleşesc, stăruindu-ne în memorie. 6.3. Confirmarea chemării la predicare Dovezile care confirmă chemarea cuiva în lucrare trebuie să le observe credinciosul însuşi, prin însoţirea supranaturală pe care o simte atunci când predică, sau o pot observa cei din jur, membrii bisericii locale. Pavel a reuşit să picteze portretul predicatorului pe marea pânză a Noului Testament. Două afirmaţii ne ajută să înţelegem această imagine a predicatorului. În cea dintâi, apostolul îi numeşte pe predicatori ca fiind „lucrători împreună cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9). În cea de a doua, Pavel încearcă să corecteze imaginea pe care şi-o formaseră creştinii din Corint despre predicatori, şi spune: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (cap. 4:1). Nu putem contesta faptul că adeseori lucrarea de predicare pare istovitoare, dar dincolo de toate acestea, avem făgăduinţa divină potrivit căreia „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:3). După tot ce am spus până aici despre mesagerul
52
IOSIF FEHER
cuvântului lui Dumnezeu, ne îngăduim să formulăm o concluzie preliminară: viaţa personală a predicatorului trebuie să fie ea însăşi o predică vie. Un mare om al lui Dumnezeu spunea: „predică mereu, predică în orice împrejurare; şi dacă trebuie, foloseşte şi cuvinte”. Apostolul Pavel spunea: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos...” (2 Cor. 3:3).
Cursul 7 ALCĂTUIREA PREDICII „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora...stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă...” (1 Tim.4:13-15) În textul biblic menţionat, apostolul Pavel îi atrage atenţia mai tânărului Timotei, care era predicator şi el, să fie conştiincios şi în ceea ce priveşte pregătirea mesajului său. Odată rostită predica, ea nu mai poate fi retractată. Guvernatorul roman Pilat spunea: „Ce am scris, am scris !” (Ioan 19:22). Lucrul acesta este valabil, cu atât mai mult la un predicator. Şi dacă vom da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vom fi rostit (Mat. 12:36), atunci predicatorul trebuie să trateze pregătirea mesajului său, cu maximă responsabilitate. Mulţi vorbesc atât de mult încât uită să mai citească. Alţii citesc, însă citesc fără să ia aminte la ceea ce citesc. 7.1. Necesitatea pregătirii predicii Pregătirea predicii este absolut necesară, din mai multe motive. Această lucrare nu poate fi făcută oricum, din respect faţă de Dumnezeu, faţă de Scriptură şi faţă de ascultătorii noştri. Ea nu poate fi lăsată pentru Sâmbătă seara, după încheierea programelor de divertisment, după cumpărături sau după ce îţi pleacă musafirii; ea trebuie făcută din timp şi cu toată responsabilitatea. Se impune aici a fi făcută o precizare: mai există încă oameni care spun că nu este necesar să te pregăteşti pentru a predica. În sprijinul opiniei lor, ei citează cuvintele Domnului, care a spus ucenicilor că li se va da chiar în
54
IOSIF FEHER
ceasul acela, ce trebuie să spună (Matei 10:19-20). Totuşi, acest cuvinte, nu privesc defel situaţia predicatorului, ci au în vederea vremea în care creştinii sunt chemaţi să dea socoteală de credinţa lor. Pregătirea predicii trebuie înţeleasă ca o perioadă în care predicatorul colaborează cu Duhul Sfânt şi se pune la dispoziţia Lui. Duhul Sfânt nu ne inspiră doar atunci când suntem la amvon; Duhul Sfânt ne poate inspira ori de câte ori suntem „pe recepţie”; poate fi prezent lângă noi acasă, în maşină, la serviciu, pe stradă, etc. Ne poate vorbi în oricare din aceste locuri. Duhul Sfânt nu încurajează lenea spirituală. Mai degrabă El răsplăteşte pe cel care se pregăteşte temeinic, decât pe cel care merge nepregătit la amvon. Domnul Isus le-a făgăduit apostolilor că Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, îi va învăţa toate lucrurile şi le va aduce aminte tot ceea ce le-a spus El (Ioan 14:26). Dacă ai citit şi ai studiat, Duhul îţi va aduce aminte ceea ce ai studiat. Dacă nu ai studiat, El îţi va aduce aminte că ...n-ai studiat. 7.2. Etape obişnuite în pregătirea predicii Arareori predica izvorăşte spontan, să ţi se spună cuvânt cu cuvânt ceea ce ai de spus în mijlocul adunării. De cele mai multe ori ea este rodul unui proces care se desfăşoară în timp. Există predici care au fost zămislite în suferinţă; există predici născute în cuptorul încercării; există şi predici născute în extazul unor momente de părtăşie deosebită cu Dumnezeu. Fără îndoială, asemenea mesaje au o importanţă şi o încărcătură spirituală deosebită. Problema este că asemenea mesaje vin rar, şi ele reprezintă excepţii, nu regula. În pregătirea unei predici, de obicei trebuie parcurse anumite etape. Pentru cei care se află la începutul lucrării lor ca predicatori, aceste etape pot părea greoaie, pentru alţii care au o spontaneitate remarcabilă, ele pot să pară inutile. Pentru cei care tratează problema predicării cu multă responsabilitate, pregătirea unei predici, cu toate
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
55
etapele pe care le presupune ea, este o experienţă duhovnicească înălţătoare. 7.2.1. Crearea unor circumstanţe prielnice unei activităţi spirituale Dacă un muzician îşi începe întotdeauna activitatea prin acordarea instrumentului, un pictor îşi începe actul artistic prin pregătirea pânzei, atunci pentru un predicator, totul ar trebui să înceapă prin pregătirea stării sale lăuntrice. Spunem aceasta deoarece se ştie că nu orice stare sufletească este propice pentru pregătirea unui mesaj spiritual. Spre exemplu, este puţin probabil că vom reuşi să pregătim un mesaj eficient, în timp ce unul din copii bate mingea sub geam, celălalt ascultă ceva ce el numeşte „muzică”, alături soţia bate cu râvnă câteva şniţele, iar telefonul sună insistent. Şi acestea nu sunt nicidecum singurele lucruri care trebuie să fie reduse cât mai mult posibil; există o serie de alte zgomote de interior, cel puţin la fel de stânjenitoare. Adeseori, atunci când deschidem Biblia, ne amintim de vreun telefon pe care trebuie să-l dăm, de vreo datorie sau de bani daţi împrumut. Unii predicatori obişnuiesc să se retragă într-un colţ mai intim, în care să nu fie deranjaţi de cei din jur. Atunci când avem un anumit loc consacrat rugăciunii personale, studiului biblic sau meditaţiei, aceasta ne va ajuta să ne concentrăm mai bine asupra mesajului. Un fotoliu confortabil sau o canapea, nu sunt nicidecum locuri potrivite pentru preocupări de acest gen: acestea mai degrabă îndeamnă la somnolenţă, iar visarea nu a fost niciodată un act creativ. Chiar dacă nu toţi cei ce predică, au la dispoziţie o cameră liniştită şi luminoasă, credem că fiecare poate să-şi stabilească un loc mai retras, potrivit pentru pregătirea unei predici. Nu credem că ar mai fi necesar să luăm în discuţie aici şi rezolvarea prealabilă a eventualelor situaţii conflictuale cu cineva din familie, biserică sau societate, în general. Orice creştin care vrea să aducă o jertfă Domnului, trebuie să dăruiască iertare şi să obţină iertarea semenului;
56
IOSIF FEHER
un predicator, cu mult mai mult! 7.2.2. Alegerea textului pentru predică. Textul biblic reprezintă temelia predicii, şi îi conferă acestei autoritate spirituală. De aici rezultă necesitatea ca orice predică să aibă un text biblic, la bază. Alegerea unui text biblic potrivit este cea dintâi condiţie necesară pregătirii unei predici eficiente. Un text nepotrivit reduce simţitor şansele predicatorului de a-şi atinge obiectivele. Un om înţelept spunea odată că Scriptura se aseamănă cu o farmacie în care toate medicamentele sunt folositoare dacă sunt corect prescrise şi administrate pacienţilor. Exact aceasta este responsabilitatea predicatorului. Unii predicatori consideră că Vechiul Testament ar trebui să fie întrebuinţat mai puţin, în raport cu Noul Testament, deoarece ultimul ar fi mai valoros. Alţii preferă să folosească cu precădere texte din V. Testament, deoarece le-ar permite să facă tot felul de paralelisme între text şi situaţii actuale. Apostolul Pavel declara: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos...” (2 Tim. 3:16) Un predicator înţelept va şti să alterneze echilibrat textele din V. Testament cu cele din N. Testament. De dorit ar fi ca Duhul Sfânt să ne călăuzească în alegerea textului biblic. Asemenea experienţe nu ar trebui să fie rare în viaţa de slujire a predicatorului. Credem cu tărie, că şi astăzi Duhul Sfânt îi poate călăuzi pe predicatori. Atunci când trebuie să aleagă un text pentru predică, cei mai mulţi predicatori afirmă că aceasta li se pare o misiune dificilă. Unii predicatori se tem că textul ales poate trezi anumite suspiciuni printre ascultători („oare la cine bate apropo-uri, predicatorul de azi?”). Alţii evită textele care par să critice excesiv („vor crede ascultătorii că sunt supărat pe cineva din sală!”). Există predicatori care aplică principiul „de unde se deschide Biblia”. Principiul acesta nu ar fi deloc de lepădat, însă adeseori cei care îl folosesc, nu prea vorbesc din locul unde li s-a deschis Biblia. Şi sunt puţini acei predicatori
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
57
care, vorbind de unde se deschide Biblia, reuşesc să aducă un mesaj cu adevărat inspirat înaintea ascultătorilor lor. Unii predicatori preferă să li se propună textul biblic pentru predică. Totuşi, nu este o dovadă de profesionalism să spui: „Spune-mi dumneata de unde să vorbesc, deoarece eu pot vorbi de oriunde!”. Nici nu-i deosebit de înţelept să spui: „Citim de unde vrei, deoarece toată Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu!”. Nu contestăm aici calitatea inspirată a Scripturii, ci modul neinspirat al unor vorbitori de a alege textele biblice pentru predici. Pentru uşurarea acestei etape importante în elaborarea mesajului, sugerăm în continuare câteva lucruri de care trebuie să se ţină seama: Natura serviciului divin la care se predică. Uneori se poate întâmpla ca serviciul divin să fie consacrat unei anumite ocazii speciale. Aceasta poate să fie Cina Domnului, o anumită sărbătoare creştină, binecuvântarea unui copilaş, nunta, priveghiul, înmormântarea, o aniversare a bisericii, etc. Cele mai multe dintre aceste ocazii pot fi cunoscute mai dinainte, iar predicatorul ştie ce fel de serviciu va fi. Sfânta Scriptură oferă o mare varietate de texte biblice potrivite fiecărei ocazii menţionate. Experienţa de care dispune predicatorul. Este recomandabil ca predicatorul care se află la începutul „carierei” sale, să se orienteze spre texte biblice mai accesibile. Experienţa vieţii ne învaţă că trebuie să mergem de la simplu spre complex, şi nu invers. De asemenea, tot aici includem şi vârsta predicatorului. Ar fi totalmente lipsit de înţelepciune predicatorul care, necăsătorit fiind, alege să predice din texte care vorbesc despre creşterea copiilor, sau despre condiţiile în care divorţul este îngăduit. Chiar dacă va spune lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă, mesajul său nu va avea un impact real, deoarece ascultătorii săi se vor uita mereu la cel care le vorbeşte.
58
IOSIF FEHER
Timpul rezervat predicii. Dacă acest timp este scurt, trebuie să se evite citirea textelor lungi. Acestea, pe lângă faptul că iau prea mult din timpul predicii, nici nu pot fi abordate corespunzător. A citi un capitol întreg dintr-o epistolă, când ai la dispoziţie doar 25 de minute pentru predică, înseamnă a lăsa multe aspecte importante, neabordate, sau tratate superficial. Predicatorul ar trebui să se poată adapta la timpul pe care îl are la dispoziţie. În acelaşi timp trebuie să spunem că textul nu poate fi nici exagerat prin scurtimea lui. Ar fi oarecum nepotrivit să-i ridici pe ascultători în picioare pentru a citi Exod 20:13, sau Ioan 11:35, iar după cele trei secunde necesare citirii unor asemenea texte biblice, să le ceri celor prezenţi să reocupe locurile. Componenţa auditoriului. Aici nu vrem să spunem că predicatorul ar trebui să ţină cont de ceea ce le place ascultătorilor să audă, ci să ţină cont de ceea ce li se potriveşte şi au nevoie. Se ştie întâmplarea din viaţa unui predicator care venise recent la o biserică de la oraş. Cineva a avut „amabilitatea” să-l ia de o parte şi să-i spună: Frate, despre asta să nu predici aici, nici despre asta, nici despre cealaltă, etc. Într-un final, predicatorul respectiv a mai avut puterea să întrebe: Dar atunci despre ce, totuşi ...? Răspunsul a venit prompt: Despre evrei! În biserica noastră nu avem! Predicatorul înţelept va şti să identifice nevoile specifice ale ascultătorilor săi şi să-şi ajusteze mesajul pentru a răspunde cât mai bine nevoilor acestora. Dacă între ascultători se regăsesc doar membri „obişnuiţi” ai bisericii, probabil nu ar fi indicat să se apeleze la texte de chemare, ci mai degrabă de învăţătură sau doctrină. Dacă vor fi „prieteni” ai adunării, sunt recomandate acele texte biblice care permit mesaje de evanghelizare. În cazul în care predicatorul este solicitat să predice la o întâlnire de tineret, va alege un text care să trateze probleme legate de această perioadă importantă a vieţii.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
59
Numărul predicatorilor care vor vorbi în împrejurarea respectivă. Există situaţii în care doi sau trei predicatori vor predica împreună. Este corect ca alegerea textului să fie făcută de comun acord. În acest fel, nici unul dintre ei nu va fi pus în situaţia stânjenitoare de a spune mereu „ ... aşa după cum spunea şi fratele ... „ sau „ ... sunt de aceeaşi părere cu fratele ... „ Textul va trebui să fie ales în aşa fel încât să ofere subiecte fiecărui vorbitor în parte. Uneori chiar un singur verset permite două sau trei mesaje care să se completeze unul pe altul. Într-o asemenea situaţie, predicatorul chibzuit se va gândi să lase ceva şi pentru cel care va urma să vorbească din Cuvânt. Tot aici ar trebui să mai precizăm faptul că dacă ceilalţi vorbitori sunt cu mai multă experienţă, n-ar fi potrivit să abordăm noi tema principală a textului citit, lăsându-i apoi pe ceilalţi „să se descurce cum pot”. Într-o astfel de situaţie, este de aşteptat ca predicatorul cu mai puţină experienţă să aibă un mesaj mai scurt, şi să vorbească primul. Existenţa unei planificări a textelor biblice. În multe biserici există planificări ale textelor de predică. Existenţa acestor planificări este uneori contestată, deoarece se consideră că acestea n-ar mai lăsa loc călăuzirii Duhului Sfânt. Dar, oare Duhul Sfânt nu i-a călăuzit pe cei ce au pregătit programarea respectivă ? Acolo unde există aceste planificări, este recomandabil ca ele să fie respectate. În felul acesta, toţi predicatorii bisericii ştiu ce se va citi sau „de unde se va vorbi”, aşa că vor avea posibilitatea să se pregătească şi nu vor fi luaţi „pe nepregătite”. Un alt mare avantaj al programelor de acest fel este acela că predicatorul va fi scutit de suspiciunile ascultătorilor săi. Nimeni nu l-ar putea acuza că a ales un anumit text, pentru a da o „lecţie” cuiva din biserică.
60
IOSIF FEHER
După tot ce s-a spus până aici în legătură cu alegerea textului biblic pentru predică, trebuie să mai spunem că există şi texte care nu sunt potrivite pentru a fi citite în public din motive de pudoare (Gen. 19:30-38; 1 Cor. 5:1-5; Lev. 15:1-18; C. Cântărilor 8:8-10). Citirea de la amvon a acestor texte, nu este nicidecum un act de „curaj” sau de „credincioşie faţă de Scriptură”, ci o dovadă a lipsei de inspiraţie. Ele pot fi citite numai dacă predicatorul are convingerea clară că Dumnezeu îi cere acest lucru. Alegerea textului biblic trebuie să fie însoţită de rugăciune. Numai Duhul Sfânt cunoaşte nevoile specifice şi profunde ale acelora cărora le vom vorbi. El poate îndrepta atenţia noastră spre anumite texte, însă nu trebuie să confundăm niciodată prejudecăţile noastre cu călăuzirea Duhului Sfânt. Spunem aceasta deoarece mulţi predicatori obişnuiesc să dea vina pe Duhul Sfânt, pentru alegerile lor ne-inspirate sau pentru mesajele lor improvizate.
Cursul 8 INTERPRETAREA TEXTELOR BIBLICE „ ...oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurlor” (Mat. 5:19) Cuvintele acestea constituie un serios avertisment cu privire la pericolul răstâlmăcirii sfintelor învăţături, pericol care poate să apară mai cu seamă la predicatori, deoarece ei interpretează pentru ei înşişi şi pentru ascultători, ceea ce citesc din Biblie. Atunci când ne referim la interpretarea textelor biblice avem în vedere actualizarea sensului original al textului abordat, şi adaptarea lor la capacitatea de înţelegere a ascultătorilor noştri. Având în vedere că multe dintre învăţăturile şi principiile biblice sunt transmise prin intermediul pildelor, al istorioarelor şi al relatărilor diferitelor experienţe prin care au trecut oamenii Bibliei, acestea trebuie să fie „decodificate” pentru a fi relevante astăzi. Deşi se trece adeseori cu vederea acest lucru, fiecare cititor al Sfintei Scripturi, este un interpret. Noi dăm înţelesuri textelor pe care le citim, în funcţie de experienţa noastră, de educaţia noastră, de cultura noastră, şi uneori chiar în funcţie de interesele noastre. Cine nu a întâlnit niciodată creştini sau creştine care, vrând să-şi justifice biblic anumite năravuri, dau interpretări absolut personale unor texte din Scriptură ? Domnul Isus a avertizat pe cei din vremea Lui, asupra pericolului de a denatura învăţătura sănătoasă a Cuvântului (Mat. 5:19). Interpretarea greşită a textelor
62
IOSIF FEHER
biblice poate fi făcută conştient sau inconştient. Ambele opţiuni sunt la fel de periculoase. Interpretările greşite, făcute în mod conştient, de obicei au drept scop, introducerea unor învăţături nebiblice, printre creştini. Am întâlnit foarte mulţi „specialişti” în deformarea textelor biblice, ca să le facă să spună ceea ce le convine lor. În cele ce urmează, nu vom intra în multe detalii tehnice deoarece interpretarea textelor biblice constituie obiectul de studiu al altei discipline teologice numită Hermeneutică. Ne vom mărgini la a face câteva precizări absolut necesare. Există în Sfânta Scriptură mai multe modalităţi diferite de expresie literară. Anumite adevăruri sunt exprimate sub formă de simboluri, în vreme ce altele sunt exprimate direct, clar. De aici rezultă două metode principale de interpretare: metoda simbolică (sau alegorică) şi metoda de interpretare literală. La acestea două, se mai pot adăuga multe altele, rezultate prin derivare din ele. Din dorinţa de a nu complica lucrurile, ne vom ocupa doar de cele două metode menţionate.< 8.1. Intrepretarea simbolică. Una din metodele uzuale de transmitere a învăţăturii, în antichitate, a fost vorbirea simbolică sau alegorică. Vorbitorii V.Testament au întrebuinţat frecvent vorbirea simbolică, mai cu seamă profeţii. În vorbirile Domnului Isus, elementul simbolic a ocupat un loc proeminent. Nu o dată, apostolii L-au rugat să le tălmăcească vreo pildă (Luca 8:9). Interpretarea simbolică porneşte de la premisa că întrun text biblic, lucrurile nu sunt ceea ce par la prima vedere (sau la prima citire). Ar fi sarcina predicatorului, să descopere ceea ce se ascunde în spatele elementelor (simbolurilor) din text. Acest sistem de interpretare a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare în vremea în care funcţiona Şcoala
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
63
catehetică din Alexandria; exponentul cel mai cunoscut al acesteia a fost Origen. Pornind de la analogia cu alcătuirea fiinţei umane din trup, suflet şi duh, predicatorii alexandrini au susţinut că şi Sfânta Scriptură are trei sensuri de interpretare. Sensul literal, istoric i-ar corespunde trupului, sensul moral i-ar corespunde sufletului iar sensul simbolic, mai adânc, i-ar corespunde duhului. Scriitor extrem de prolific, Origen a fixat în scris principiile de interpretare simbolică a Bibliei, în volumul al patrulea al cărţii „De principiis”, scrisă în anul 230 d.Hr. Faţă de sistemul de interpretare simbolică s-au formulat de-a lungul veacurilor creştine, trei atitudini distincte. Unii l-au respins, considerând că acest sistem a făcut mult rău cauzei interpretării corecte a Sfintei Scripturi, şi a avut ca rezultat multe idei teologice absurde şi erezii doctrinare. Alţii l-au îndrăgit foarte mult şi l-au adoptat, înscriidu-se conştient sau inconştient, în linia de gândire a interpreţilor alexandrini. În sfârşit, au fost şi dintre aceia care nu l-au respins categoric, dar nici nu l-au întrebuinţat în exclusivitate. În opinia noastră, sistemul de interpretare simbolică poate fi aplicat limitat, în interpretarea textelor biblice. Suntem de părere că există, atât în V. Testament cât şi în N. Testament, texte care pot fi interpretate numai simbolic. Mântuitorul Isus a vorbit frecvent în pilde, în spatele simbolurilor ascunzând înţelesuri spirituale (Marcu 4:3334). În acelaşi timp însă, trebuie să spunem că acest sistem reclamă o mare experienţă din partea predicatorului. Spre exemplu, smochinul este uneori amintit sub formă de simbol, din cauza anumitor trăsături speciale, însă trebuie să delimităm foarte exact ce trăsături a avut în vedere Duhul lui Dumnezeu, atunci când a ales smochinul pentru a simboliza ceva prin el. Nu toate elementele care definesc un smochin, pot fi spiritualizate. În acelaşi fel, dobitocul Samariteanului din Luca 10, este fără îndoială un simbol. Însă de aici şi până la a face legătura între cele patru picioare ale sale şi cele patru
64
IOSIF FEHER
Evanghelii, este o cale extrem de lungă. Unii predicatori o parcurg însă cu multă uşurinţă. 8.2. Interpretarea literală. Acest gen de interpretare porneşte de la premisa că textul biblic trebuie să fie luat aşa cum este. Adepţii acestui sistem de interpretare au sesizat corect faptul că interpretarea simbolică deschide larg uşa, la tot felul de „inovaţii”, unele dintre ele fiind foarte periculoase. În consecinţă, ei au propus un sistem literal de interpretare. Potrivit acestui sistem, predicatorul nu ar fi nevoit să caute înţelesuri adânci în textele din Sfânta Scriptură. Exact ceea ce scrie, trebuie înţeles. Una din problema care se ridică în faţa adepţilor interpretării literale este că există unele texte biblice care par să îndemne la auto-mutilare (Matei 5:29-30), iar aceasta contravine altor texte din Biblie (Efes. 5:29). O altă problemă este aceea că apostolul Pavel a arătat că nu toate textele biblice trebuiesc abordate literal. Spre exemplu, el citează o prevedere vechi-testamentală privitoare la treierat: să nu legi gura boului care treieră. Şi întreabă el: oare pe boi îi are în vedere Dumnezeu, aici ? Un alt exemplu oferit de Pavel, este cel al copiilor lui Avraam. Unul era din roabă, iar celălalt din femeia slobodă, unul născut în chip firesc, iar altul născut prin făgăduinţă. Pavel adaugă: „Lucrurile acestea trebuiesc luate într-un alt înţeles...” (Gal. 4:24). În sfârşit, o a treia problemă care se ridică în calea interpretării exclusiv literale, o constituie însăşi pildele Domnului Isus, pilde care necesită interpretare. El Însuşi a oferit ocazional, cheia înţelegerii simbolurilor din unele pilde. Predicatorul care vrea să devină un bun interpret al Scripturii, trebuie să îndeplinească două cerinţe fundamentale: competenţa şi fidelitatea. Nu considerăm că ar mai fi necesară definirea acestora, dar este absolut necesar să precizăm că prima din cele două, se dobândeşte
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
65
prin exerciţiu, în timp, în vreme ce a doua trebuie dovedită cu consecvenţă. Predicatorul trebuie să fie întotdeauna fidel Sfintei Scripturi. 8.3. Câteva sugestii concrete în ceea ce priveşte interpretarea textelor biblice 1. În interpretarea textului biblic trebuie să se ţină seama de contextul mai amplu. Unii autori sunt de părere că textul este guvernat de context. Aceasta înseamnă că nu va fi nicidecum o pierdere de vreme, citirea întregului capitol din care face parte textul nostru. Multe informaţii care pot duce la elucidarea semnificaţiei textului abordat, le putem afla citind cu atenţie contextul. Există o maximă potrivit căreia „textul luat din context devine pretext”. 2. Textul trebuie interpretat în funcţie de stilul literar în care este scris (sensul acestuia poate fi literal sau figurativ), de aceea, identificarea stilului în care este scris textul, este absolut necesară. A interpreta literal un text care este alegoric în esenţa lui, arareori dă rezultate bune. 3. Textul interpretat trebuie să fie în armonie cu ansamblul învăţăturilor Scripturii, deoarece se ştie că Scriptura nu se poate contrazice pe sine; dacă întâlnim pasaje care par să se contrazică între ele, atunci în mod sigur s-a strecurat undeva o greşeală de interpretare. Un exemplu excelent este textul din Eclesiastul 3:19, care pare să susţină o idee care nu se potriveşte în sistemul învăţăturilor biblice. 4. Când ne apropiem de textul biblic, trebuie să lăsăm gândurile personale preconcepute, la o parte; adeseori greşim încercând să găsim propriile gânduri sau idei, întrun text biblic. Acest pericol este mai proeminent atunci când am fost implicaţi în prealabil, în discuţii contradictorii sau chiar polemici, deoarece simţim nevoia să ne apărăm punctul de vedere pe care alţii nu vor să-l accepte.
66
IOSIF FEHER
5. Acolo unde nu se potriveşte interpretarea literală, se va apela la cea alegorică. Prioritară este însă interpretarea literală, întrucât cele mai multe texte biblice se pretează la această manieră de interpretare. 6. Atunci când întâlnim un simbol, trebuie să ţinem seama de ceea ce se numeşte „regula primei apariţii”, regulă potrivit căreia prima apariţie a unui simbol, în textul biblic, este cea mai accesibilă interpretării. Aş mai adăuga aici faptul că într-o carte biblică, sensul unui simbol, aproape întotdeauna rămâne neschimbat, pe tot parcursul cărţii respective. 7. Atunci când interpretăm un text aparţinând stilului simbolic, trebuie să dovedim o atenţie deosebită în ceea ce priveşte semnificaţia simbolului. Ne-am putea întreba, de ce a fost folosit acel simbol, şi nu altul? Spre exemplu, piatra poate fi simbol. Însă este evident că ea simbolizează ceva, în expresia „inimă de piatră” (Ezec. 11:19) şi cu totul altceva în cuvintele Mântuitorului, adresate lui Petru (Mat. 16:18). 8. Este recomandabil să ne verificăm rezultatele muncii de interpretare personală, confruntându-le cu opiniile altor fraţi duhovniceşti, sau a unor autori competenţi. Dacă interpretarea noastră nu se poate armoniza cu gândirea altor oameni ai lui Dumnezeu, trebuie să fim prudenţi. Ar fi greu de crezut că suntem noi, interpreţi mai competenţi decât oricine altcineva. Şi tot greu de crezut ar fi şi faptul că noi descoperim ceea ce nu a mai descoperit nimeni până la noi, în 20 de veacuri de cercetare a Scripturilor. 9. Adeseori este foarte utilă în interpretare, regula „bunului simţ”. Acesta este unul din modurile de operare al conştiinţei. Exprimată cât mai simplu, regula aceasta spune că dacă se întâmplă ca interpretarea dată de mine, textului biblic, să contravină bunului simţ, atunci în mod sigur, eu am greşit undeva în înţelegerea pe care am
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
67
atribuit-o textului biblic. Sfânta Scriptură ne învaţă întotdeauna învăţături de bun simţ (Prov. 1:3). 10. Nu este nici biblic şi nici util să încercăm să ne lansăm în tot felul de calcule ciudate pentru a fixa data revenirii Mântuitorului. Au mai făcut-o şi alţii înaintea noastră, au avansat anumite date şi s-au făcut de râs. În încercarea disperată de a-şi salva imaginea publică proprie sau pe cea a denominaţiunii din care făceau parte, au încercat ulterior să de-a vina pe unele greşeli de calcul, sau pe anumite erori de interpretare, însă „proorocul mincinos”, tot mincinos rămâne. Interpretarea corectă a textului biblic ne va conduce, în mod firesc, la stabilirea temei centrale. Odată ce acest lucru devine clar pentru noi, ceea ce urmează, va fi mai simplu. Totul, sau aproape totul, se va învârti în jurul temei. Recomandăm, în ceea ce priveşte interpretarea textelor biblice, să se parcurgă trei paşi fundamentali: observarea („despre ce se vorbeşte în acest text ?”), interpretarea propriu-zisă („ce înseamnă aceasta ?”), şi aplicarea („ce schimbă acest adevăr în viaţa mea ?”). Înainte de a trece mai departe, trebuie să mai spunem că există un pericol tot mai accentuat, în ultima vreme, de a aplica textelor biblice, procedee de interpretare bazate pe cifre. Unii oameni, cum ar fi matematicianul rus Ivan Panin, şi-au dedicat toată energia lor, pentru a găsi uimitoare atestări matematice, adevărurilor biblice. Spre a da un singur exemplu, cineva a descoperit surprinzătorul adevăr că, dacă vei scădea din numărul treptelor turnului Eiffel, numărul ucenicilor prezenţi la instituirea Cinei, vei afla exact anul în care a început primul Război Mondial. Fascinant, nu-i aşa ? Însă în felul acesta se deschide uşa pentru cele năstruşnice descoperiri. Preocuparea aceasta nu este nouă, ea doar revine în actualitate. Originile acestor preocupări în creştinism, trebuie să fie căutate în vremea lui Giovanni Pico dela Mirandola (1463-1494), care a încercat să realizeze o
68
IOSIF FEHER
apropiere între Cabala şi Sfânta Scriptură. În limba română a fost tradusă relativ recent, o carte intitulată „Codul Bibliei”, carte care a stârnit curiozitatea multora. Un predicator care vrea să facă bine lucrarea lui Dumnezeu, va trebui să se depărteze cât mai mult de această manieră de abordare a textelor biblice. O spunem cât mai răspicat: oricât ar fi impresionante rezultatele acestor interpretări, ele sunt inadecvate pentru înţelegerea textelor biblice. Apostolilor le-au fost necunoscute aceste metode, iar Pavel ne-a învăţat să nu trecem peste ceea ce este scris (1 Cor. 4:6). Dumnezeu nu ne-a vrut nici matematicieni, nici integramişti şi nici rebusişti, ci buni creştini.
Cursul 9 FAMILIARIZAREA CU GENURILE LITERARE BIBLICE „Dar ei au rămas greoi la minte, căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această măhramă rămâne neridicată, fiindcă măhrama este dată la o parte în Hristos” (2 Cor. 3:14). Aceste cuvinte deloc măgulitoare, au fost scrise de apostolul Pavel, cu privire la cei care citesc scrierile VechiuluiTestament şi nu pot să vadă în ele slava lui Hristos. Dar care era problema care stătea în calea înţelegerii lor? De cele mai multe ori, în cazul celor de atunci, era vorba despre atitudinea inimii lor, care nu voia să primească adevărul. Problema cititorilor de astăzi este aceea că ei nu sunt familiarizaţi cu genurile literare care apar pe paginile Sfintei Scripturi. Şi trebuie să admitem că în ultima vreme a scăzut considerabil şi interesul pentru lectură. Nici predicatorii nu fac excepţie. Ca oameni care studiem Sfânta Scriptură, ştim că ea este o colecţie de 66 de scrieri, care au fost redactate într-o perioadă de aproximativ 1500 de ani (din vremea lui Moise, până la sfâtşitul vieţii lui Ioan). La consemnarea acestei revelaţii şi-au adus aportul aproximativ 40 de autori umani, care au scris „mânaţi” de Duhul Sfânt (2 Petru 1:21). Ei au trăit în medii diferite, au avut nivele de educaţie diferite, au avut ocupţii diferite, etc. Aşa se face că pe paginile Sfintei Scripturi se poate întâlni o mare varietate de genuri literare. Alături de relatările istorice, scrierile epistolare sau expunerile teologice, mai întâlnim şi literatură poetică, profetică sau sapientală (scrieri ale înţelepciunii). Dacă naraţiunea nu ridică probleme deosebite de interpretare, şi dacă scrierile epistolare pretind o minimă
70
IOSIF FEHER
experienţă în interpretare, nu acelaşi lucru se poate spune despre ultimele trei genuri menţionate mai sus. Ele ridică probleme specifice de abordare. În cele ce urmează, ne-am propus să ne familiarizăm puţin cu aceste genuri literare, pentru a uşura munca predicatorului de azi. 9.1. Literatura poetică. Atunci când ne referim la literatura poetică, trebuie să avem în vedere faptul că numai şapte scrieri ale Vechiului Testament sunt lipsite de un asemenea gen: Leviticul, Rut, Ezra, Neemia, Estera, Hagai şi Maleahi. Evident, Psalmii şi Cântarea cântărilor sunt poetice prin excelenţă, însă poezie întâlnim ocazional, şi în celelalte. Se consideră că trăsătura distinctivă a poeziei, în general, este aceea că ea apelează la emoţii, la sentimente şi chiar la imaginaţie. Din acest motiv, socotim că ar fi foarte indicat pentru un predicator, să-şi facă o obişnuinţă din a citi zilnic, psalmi. Vocabularul Psalmilor este devoţional, şi prin această calitate el este mai de dorit decât unul tehnic. Dificultatea interpretării acestui gen literar rezultă din diferenţele dintre poezia ebraică şi cea cu care suntem obişnuiţi noi. Una dintre aceste diferenţe este paralelismul specific poeziei ebraice. Numim paralelism, corespondenţa unui verset, cu altul. Se cunosc nu mai puţin de şase tipuri diferite de paralelism: a) paralelismul sinonimic, în care al doilea vers este aproape echivalentul celui anterior. Un exemplu de paralelism sinonimic întâlnim în Psalmul 2:4: „Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.“ sau în 22:18: „îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţ pentru cămaşa mea.“ b) paralelismul antitetic, în care al doilea vers este în evident contrast cu versul anterior, mărind forţa de expresie a acestuia. Un exemplu de acest fel întâlnim în Psalmul 1:6: „Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.“
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
71
c) paralelismul sintetic; în acest tip de paralelism, versul al doilea preia şi duce mai departe ideea introdusă de versul dinainte. Un exemplu tipic găsim în Psalmul 95:3: „Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.“ d) paralelismul formal, care se aseamănă foarte mult cu cel sintetic (din acest motiv, unii cercetători ai Scripturii sunt de părere că ar fi vorba despre un singur tip, nu despre două). Între versul întâi şi cel de-al doilea, există o paralelă de idei sau imagini. Spre exemplu, în Psalmul 2:6 avem de-a face cu un paralelism formal: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” e) paralelismul emblematic, în care primul vers prezintă o idee, iar cel de-al doilea vine să o clarifice printro imagine. Psalmul 42:1 ne oferă un exemplu tipic: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!“ f) paralelismul culminant, în care primul vers lansează o provocare sau face o afirmaţie, apoi versul al doilea preia un element din cel dintâi, îl repetă şi mai adaugă la el, ceva. Un astfel de paralelism întâlnim în Psalmul 29:1: „Fiii lui Dumnezeu, daţi Domnului, daţi Domnului slavă şi cinste.“ Având în vedere faptul că cea mai mare parte a poeziei biblice este concentrată în cartea Psalmilor, vom mai zăbovi puţin asupra lor pentru a mai spune că există mai multe feluri diferite de psalmi: a) psalmi de laudă şi proslăvire a lui Dumnezeu; ei exprimă de obicei bucuria şi recunoştinţa omului care a conştientizat binefacerile Domnului în viaţa lui. Aceşti psalmi se adresează fie lui Dumnezeu, ca o rugăciune, fie semenilor pentru a-i chema şi a-i motiva la închinare. b) psalmi de pocăinţă; psalmii incluşi în această categorie, abundă în sentimente de regret pentru vreun păcat de care omul a devenit conştient. c) psalmi mesianici; aceştia mai pot fi consideraţi şi profetici deoarece vorbesc despre Cel ce urma să vină, adică despre Mesia. d) psalmi de imprecaţie; psalmii din această
72
IOSIF FEHER
categorie se citesc mai rar întrucât vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Autorul lor cheamă mânia lui Dumnezeu, dintr-o râvnă deosebită faţă de dreptatea călcată în picioare sau faţă de nesocotirea Numelui lui Dumnezeu. 9.2. Literatura de înţelepciune (sau sapientală) Acest gen literar a fost foarte răspândit în lumea Vechiului Testament, dar şi-a atins apogeul în literatura ebraică. Nota specifică a acestui gen literar este aplecarea spre problemele practice ale vieţii zilnice. Trei cărţi biblice sunt incluse în acest gen, două fiind semnate de Solomon („Proverbele” şi „Eclesiastul”), iar cealaltă ar fi „Iov” (a cărui autor nu ne este precizat). Cartea „Iov” încearcă să dezbată o problemă de natură filosofică: originea şi motivaţia suferinţei omeneşti. Mai multe personaje se apleacă asupra problemei în căutarea răspunsului (sau a răspunsurilor), fiecare exprimând o anumită concepţie de viaţă. Probabil una dintre lecţiile cele mai utile este aceea că poţi să spui lucruri corecte (ca prietenii lui Iov), dar să fii totuşi greşit. Cartea „Proverbele lui Solomon” este o colecţie de proverbe şi zicători. Proverbul este expresia condensată a unei lecţii de viaţă, slujind la distingerea a ceea ce este bine, de ceea ce este rău sau inacceptabil. Ne va fi mai uşor să interpretăm această carte dacă ţinem seama de faptul că în rânduiala ebraică, responsabilitatea cea mai mare în educarea unui copil, îi revenea tatălui. Nu am greşi deloc dacă am privi această carte ca pe un autentic manual, din care au de învăţat atât copiii, cât şi părinţii. Adeseori proverbul apelează la paralelism, ca mijloc de exprimare. Având în vedere că am spus câte ceva despre paralelism, nu vom mai intra în detalii. Pe lângă paralelism, în cartea „Proverbe” mai apare destul de frecvent, comparaţia, metafora şi chiar unele naraţiuni semnificative. În ceea ce priveşte cartea „Eclesiastul”, trebuie să
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
73
spunem că adeseori a fost interpretată greşit. Mulţi cercetători sunt de părere că autorul ei ar exprima puncte de vedere diferite de cele biblice. La o privire mai atentă, acuzaţiile care i se aduc, se dovedesc neîntemeiate. Este foarte important să pornim în interpretarea acestei cărţi, de la premisa că ea a fost scrisă din două perspective contradictorii: perspectiva omului fără Dumnezeu şi perspectiva omului care trăieşte în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. La urma urmei, contradicţia este una din metodele instruirii: punând în contrast două lucruri, unul rău şi unul bun, diferenţa devine mai evidentă. 9.3. Literatura profetică Într-un anumit sens, întreaga Scriptură este o carte profetică, dar dacă ne referim strict la literatura profetică, vom observa că acest gen ocupă un loc deosebit de proeminent în literatura biblică. Mai mult de un sfert din cărţile care alcătuiesc Sfânta Scriptură, sunt cărţi profetice (în V. Testament avem patru profeţi „mari” şi 12 profeţi „mici”, iar în N. Testament, avem cartea „Apocalipsa”). Autorii lor au fost fie profeţi, fie persoane din anturajul foarte apropiat al acestora, care au consemnat în scris mesajul primit prin inspiraţie divină. Profetul era omul care vorbea din partea şi în Numele lui Dumnezeu, în mijlocul generaţiei sale, sau cu referire precisă la vreo persoanăsau la vreun eveniment. Mesajul profetului nu se rezuma, aşa cum adesea se consideră, la prevestirea unor evenimente viitoare, ci şi la dezvăluirea unor lucruri ascunse, care nu puteau fi cunoscute prin căile obişnuite ale cunoaşterii umane. Adeseori profetul „funcţiona” şi ca un învăţător: el era chemat să înveţe pe poporul lui Dumnezeu, cărările neprihănirii. Atunci când poporul se abătea de la aceste căi, profetul anunţa iminenta judecată divină. În vorbirea profetului, simbolul era elementul predominant. Cu multă îndreptăţire, Howard G. Hendricks spunea că „... acest gen de literatură se află pe un teren foarte fertil
74
IOSIF FEHER
pentru speculaţii şi interpretări subiective”. Interpretarea pasajelor profetice impune multă experienţă, predicatorului. 9.5. Dificultăţi textelor biblice
întâlnite
în
interpretarea
În interpretarea textelor biblice se întâlnesc adeseori dificultăţi, care pot să fie motivate de diferite cauze: uneori poate fi vorba despre barierele culturale, redări ale aceluiaş nume din două limbi diferite, cunoaşterea insuficientă a istoriei, alteori poate fi vorba despre traduceri inexacte, sau chiar de înţelegerea noastră, care poate fi greşită, etc. Nu trebuie să trecem prea uşor cu vederea, prăpastia de timp ce ne separă pe noi, creştinii de azi, de destinatarii iniţiali ai scrierilor sfinte. Între noi şi cititorii iniţiali ai scrierilor N. Testament s-au scurs 20 de veacuri. Între noi şi destinatarii iniţiali ai scrierilor V. Testament s-au scurs încă mai mult. Obiceiurile vremii de atunci, nu sunt şi obiceiurile vremii noastre. Modul de exprimare al oamenilor de atunci, diferă uneori foarte mult de modul de exprimare cu care suntem obişnuiţi noi, astăzi. Probabil o mare parte a dificultăţilor de interpretare rezultă din folosirea în Scriptură a unor termeni care nouă nu ne spun nimic. Câţi din cititorii mai tineri ai Scripturilor, ştiu ce înseamnă plug, ogor, ţarină, zarafi, candelă, oboroc, epitrop, roşcovele, desagi, traistă, brâu, mărăcini, asin, postavă, coşniţă, etc. ? Lista ar fi foarte bogată. Aceste aspecte legate de interpretare, ţin mai mult de disciplina numită „Hermeneutică”, de aceea nu le vom aborda aici. Ca o sugestie pentru cei ce întâlnesc dificultăţi, aş mai adăuga următorul lucru: atunci când experienţa în predicare nu ne este bogată, ar fi mai recomandabil să nu ne „luptăm” cu ele, ci să le lăsăm pe seama celor ce au mai multă experienţă.
Cursul 10 ALEGEREA SUBIECTULUI ŞI A TITLULUI PREDICII Termenul „subiect” vine de la latinescul „subiectum” care se traduce prin „ceea ce este pus în discuţie”. Subiectul predicii reprezintă condensarea la maximum a adevărului central al predicii. El are rolul de a coordona şi subordona ideile principale şi secundare ale predicii. Toate acestea fac ca alegerea subiectului de predică să fie o problemă importantă. 10.1. Necesitatea alegerii unui subiect pentru predică Unii autori sunt de părere că stabilirea subiectului de predică şi formularea lui, determină în mare măsură, reuşita sau eşecul predicii. Un subiect bine ales asigură o bună legătură între predicator şi ascultătorii săi, iar un subiect rău ales sau rău formulat poate compromite predica şi chiar pe predicator. De asemenea,un subiect bine ales se va întipări adânc în inima şi cugetul ascultătorilor.Este cunoscută întâmplarea în care un creştin s-a întors duminica la amiază acasă şi a fost întrebat de către soţia sa:„Dragă, despre ce s-a vorbit astăzi la adunare?”El ar fi răspuns:„Despre păcat!”.Dar ea a insistat: „Şi ce anume s-a spus?” Răspunsul a venit scurt:„Cred că s-a vorbit...împotriva lui !” 10.2. Cum alegem un subiect de predică ? Uneori în alegerea subiectului predicii, vorbitorul este ajutat de Duhul lui Dumnezeu; aceasta li se întâmplă mai ales acelor predicatori care au o viaţă de părtăşie constantă
76
IOSIF FEHER
cu Dumnezeu. Este cea mai înălţătoare experienţă. Există şi unii predicatori care obişnuiesc să spună, în partea introductivă a mesajului lor: „Domnul mi-a pus pe inimă să vă vorbesc astăzi despre...”. Dacă într-adevăr el a fost călăuzit spre un asemenea subiect, atunci este de aşteptat ca mesajul său să dezbată subiectul respectiv, şi nu altceva. În alte situaţii, predicatorul este ajutat să aleagă subiectul, prin solicitările care vin din partea credincioşilor din biserică, în discuţii particulare. Aceştia simt uneori nevoia aprofundării anumitor subiecte din Scriptură, şi îi sugerează predicatorului aceste subiecte. De obicei, o experienţă de acest fel este foarte încurajatoare pentru un predicator; ea îi dă convingerea că ascultătorii săi sunt interesaţi de mesaj. Însă nu întotdeauna acest principiu funcţionează: uneori ascultătorii au mai auzit o predică despre acelaşi subiect, iar acum vor să mai audă o părere. Atunci când nu se întâmplă niciuna din situaţiile de mai sus, predicatorul trebuie să aleagă el singur subiectul predicii sale. Pentru aceasta, este recomandabil să se ţină seama de următoarele sugestii: - el trebuie să fie uşor accesibil; uneori predicatorul scapă din vedere faptul că el nu se adresează unui grup de teologi erudiţi, ci oamenilor simpli care muncesc o săptămână întreagă în diverse domenii, şi care nu sunt familiarizaţi cu toate conceptele teologico-filosofice (şi acestea, nici nu le stârnesc interesul), - trebuie să fie decent; despre aceasta am mai amintit câte ceva până aici. Subiectul pe care l-am ales, nu trebuie să-i facă pe ascultătorii noştri să privească în jos; noi trebuie să predicăm valori, nu non-valori; - trebuie să fie actual şi relevant; în caz contrar, el nu va stârni interesul ascultătorilor. Chiar evenimente vechitestamentale au semnificaţii precise pentru vremurile pe care le trăim noi.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
77
- trebuie să fie ancorat în textul biblic; în caz contrar predicatorul poate fi acuzat de subiectivism, sau, mai rău, poate fi bănuit că are de plătit vreo poliţă, cuiva din sală. Unii autori recomandă anunţarea subiectului de predică, chiar în începutul vorbirii, deoarece, spun ei, aceasta ar stârni atenţia şi interesul audienţei; de asemenea, ajută la reţinerea esenţialului predicii. Ascultătorii vor putea remarca mai uşor legătura dintre diversele idei ale predicii, precum şi relaţia acestora cu subiectul central. În evident contrast, alţi autori opinează că anunţarea încă de la început, a subiectului predicii, poate determina apariţia plictiselii. În opinia noastră, dacă predicatorul şi-a ales un subiect de actualitate, şi mai are şi o anumită măsură de experienţă, nu va fi plictisitor să anunţe subiectul predicii sale, din start. 10.3. Alegerea titlului predicii. Este recomandabil ca după alegerea textului şi a subiectului pentru predică, să fie ales şi un titlu potrivit. Un titlu bine ales va însemna un avantaj în plus. Prin titlu potrivit înţelegem o expresie scurtă care să sugereze esenţa mesajului. Trebuie să spunem însă că nu toţi predicatorii sunt de acord că predica are nevoie de un titlu. Ei văd în aceasta, o alunecare spre formalism sau fast. Atunci când alegem un titlu pentru predică, trebuie să avem în vedere ca acesta să stârnească interesul ascultătorilor. El poate fi formulat sub forma unei întrebări (ca de exemplu „Unde vei petrece veşnicia?” sau „Cine eşti?”), sub forma unei expresii biblice ( de exemplu „Caut un om” sau „Legământul cel nou”), sau sub forma unui contrast ( „Credinţa adevărată şi credinţa falsă”). Este recomandabil să se evite titlurile prea tehnice, prea pompoase sau prea generale. Titlurile prea tehnice nu se recomandă deoarece noi avem de-a face cu suflete, nu cu maşini sau roboţi; cele prea pompoase nu-şi au locul în
78
IOSIF FEHER
adunare deoarece oamenii sunt retincenţi faţă de stilul gen publicitar. Reclamele contemporane ne-au învăţat că acolo unde se face mare reclamă, de obicei este vorba despre un lucru de o calitate îndoielnică. Nu sunt deloc indicate nici titlurile prea lungi. Ele pot crea dificultăţi nu numai la memorarea lor, ci şi în înţelegere. Spre exemplu, un titlu cum ar fi „Cum poţi să ajungi de la faliment, la succes, în trei etape scurte şi simple” (bazat pe Luca 5:1-11), deşi pare interesant, este mult prea lung. În sfârşit, titlurile prea generale sunt contraindicate deoarece nu ne vom putea ocupa de toate aspectele pe care un asemenea titlu le-ar putea implica. Spre exemplu, un titlu general ar fi „Împărăţia lui Dumnezeu”. Pentru un asemenea titlu s-ar cere un ciclu întreg de predici, deoarece cele 40 de minute rezervate unei predici obişnuite, ar fi insuficiente. Mântuitorul Însuşi a dedicat acestui subiect, o serie de pilde dintre care, şapte sunt cuprinse în capitolul 13 al Evangheliei după Matei.
Cursul 11 DEZVOLTAREA SUBIECTULUI PREDICII „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Cor. 2:13). Dezvoltarea subiectului predicii este o etapă care cere multă muncă, cel puţin la început, când ne lipseşte experienţa. Iată câteva etape ce ne pot simplifica munca. 11.1. Identificarea ideilor principale din textul biblic. Aceasta este partea cea mai dificilă pentru predicatorii cărora le lipseşte experienţa, şi totuşi, de aceasta depinde în mare măsură, structura viitoarei predici. Spiritul de observaţie ne poate fi aici de mare utilitate. Cele mai multe informaţii care trebuie să fie introduse în predică, ne sunt oferite chiar de textul ales. Textul biblic a fost citit tocmai pentru a constitui suportul mesajului. Este, prin urmare normal ca ideile care vor fi prezentate, să fie extrase din textul citit, şi nu din afara lui. Identificarea ideilor principale constituie o etapă importantă în pregătirea predicii. Despre aceasta se va vorbi mai pe larg la secţiunea rezervată alcătuirii planului predicii. Aici vom spune doar că ideile principale trebuie să fie aranjate într-o succesiune logică, şi că ele trebuie să pună cât mai bine în lumină adevărul biblic din textul respectiv. Este recomandabil ca ideile principale să fie formulate cât mai scurt: probabil forma cea mai potrivită este propoziţia simplă.
80
IOSIF FEHER
Pe lângă ideile principale, textul biblic ne mai oferă o mulţime de alte informaţii suplimentare, multe dintre ele fiind folositoare în alcătuirea mesajului. Din acest motiv, este recomandabilă citirea repetată a textului biblic. După cum, pe lângă o casă dacă treci de mai multe ori, ţi se întipăresc în memorie tot mai multe detalii arhitecturale, tot aşa citirea repetată a textului ne descoperă tot mai multe detalii utile. Un alt lucru care ne mai poate fi de folos în ceea ce priveşte identificarea ideilor din text, este studiul comparativ al diferitelor traduceri ale aceluiaşi text. Uneori, o versiune diferită de cea cu care suntem familiarizaţi, surprinde mai bine un anumit aspect, şi ne oferă o perspectivă nouă asupra textului studiat. Trebuie să spunem totuşi că există şi versiuni la care s-a mers prea departe cu parafrazarea şi s-a ajuns la distorsionarea sensului iniţial al textului biblic. 11.2. Adunarea materialului auxiliar pentru predică. Prin material auxiliar înţelegem orice informaţie pertinentă ce pare să aibă legătură cu subiectul predicii. Citatele, ilustraţiunile, argumentele, experienţele de viaţă, etc., toate acestea constituie material auxiliar, şi pot contribui la alcătuirea mesajului. Este completamente greşit să se creadă că adunarea materialului pentru predică, trebuie făcută doar în perioada, de obicei scurtă dinaintea momentului predicării. Predicatorul trebuie să fie tot timpul atent, şi să fie un foarte fin observator al lucrurilor care se petrec în jurul său, deoarece viaţa ne oferă extrem de multe experienţe directe sau indirecte din care putem învăţa câte ceva. La urma urmei, Biblia este o carte despre viaţă. Un carneţel şi un creion ar trebui să se găsească întotdeauna asupra predicatorului, deoarece gânduri potrivite pentru viitoarele predici, nu vin doar la amvon, ci chiar şi pe stradă, la serviciu, în tramvai, tren sau autobus, etc.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
81
Atunci când este vorba despre experienţe de viaţă, predicatorul trebuie să fie foarte onest. A prelucra, nu înseamnă nicidecum „a înflori”; trebuie să recunoaştem că la acest capitol, predicatorii au devenit proverbiali. Se spune că un copilaş l-ar fi întrebat pe tatăl său, predicator renumit: „Tată, istorioarele pe care le spui tu în predici, sunt reale, sau sunt inventate de tine?”. Probabil, copilaşul exprima în cuvintele sale, gândurile multora dintre ascultătorii predicatorului respectiv. De asemenea, atunci când este vorba despre experienţe de viaţă, nu toate sunt de apreciat, de aceea este recomandabil să se nu precizeze numele persoanelor implicate, sau vreun element care ar putea duce lesne la identificarea identităţii acestora. Unii ascultători au ezitat să mai vină o vreme la biserică, din cauza privirilor bănuitoare îndreptate asupra lor, în timpul predicii. Dacă predicatorul apelează la experienţe personale, probabil că acestea sunt dintre cele care îl pun într-o lumină pozitivă (arareori se întâmplă invers). Se potrivesc aici cuvintele marelui poet naţional Mihai Eminescu, parafrazate: „ ...iar deasupra tuturora, va vorbi vreun mititel. Nu slăvindu-te pe tine ...lustruindu-se pe el”. Experienţele noastre ziditoare cu Dumnezeu, trebuie să pună în lumină, nu meritele noastre, ci puterea lui Dumnezeu ! În asemenea situaţii, este recomandabil să spună ca Pavel: „Cunosc un om care ...” (2 Cor. 12.2). Dacă totuşi predicatorul apelează la o experienţă personală din trecutul său, experienţă care nu este prea măgulitoare, este recomandabil să nu o spună ca şi cum sar mândri cu ea, şi nici să nu insiste asupra aspectelor care l-ar putea discredita. Nu zideşte pe nimeni, să prezentăm cu lux de amănunte cât de vulgar am vorbit altădată, cum am copiat la examene sau cum ne-am minţit părinţii în copilărie. Material auxiliar pentru predicile noastre mai putem afla în biblioteca personală, din care nu ar trebui să lipsească lucrările de specialitate. Dintre acestea putem aminti comentariile biblice, dicţionarele biblice, tratatele de istorie a creştinismului, manualele de Dogmatică şi de
82
IOSIF FEHER
doctrine biblice, concordanţele biblice, etc. Acei predicatori care cunosc la un nivel acceptabil limbile în care au fost scrise cărţile Bibliei în original, pot apela la lexicoane sau alte lucrări similare. De asemenea, biografiile marilor oameni ai lui Dumnezeu, adeseori sunt foarte utile. Dacă despre poporul evreu s-a afirmat că este un „popor al cărţii”, acelaşi lucru ar trebui să se poată spune şi despre un predicator care se respectă. Biblioteca personală a predicatorului ar trebui să conţină literatură creştină sănătoasă. 11.3. Selectarea materialului auxiliar pentru predică. Materialul adunat pentru predică este adeseori prea bogat pentru a fi inclus într-o singură predică, din acest motiv el trebuie selectat. Unii predicatori „sar” peste această etapă a selecţiei, deoarece consideră în mod greşit că trebuie să epuizeze tot ce ştiu, sau au auzit vreodată, în legătură cu subiectul de care se ocupă. Aceasta face ca multe predici să fie „kilometrice”, spre disperarea ascultătorilor, dar mai ales, a vorbitorilor care urmează să vorbească din Cuvânt. Selectarea informaţiilor cere discernământ. Trebuie întrebuinţate cu precădere, cele care sunt mai convingătoare, mai sigure şi mai scurte. De asemenea, informaţiile incluse în mesaj, n-ar trebui să ridice alte semne de întrebare în mintea ascultătorilor. De bunăoară, există o frumoasă şi mişcătoare pildă care vorbeşte despre întoarcerea acasă a unui tânăr care fusese eliberat din închisoare, şi care, ca semn al iertării părinteşti, a cerut celor de acasă, să lege un ştergar în ramurile unui copac din dosul grădinii. Auzind patru predicatori diferiţi care au spus că aceste lucruri s-au întâmplat în satul lor, întrebarea care ne frământă este următoarea: oare toţi cei patru predicatori locuiau în acelaşi sat ? În ceea ce priveşte delimitarea materialului auxiliar,
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
83
timpul relativ scurt rezervat predicii, ne obligă să fim cât mai eficienţi. Dacă tot nu putem folosi tot materialul pe care îl avem la dispoziţie, atunci va trebui să alegem ceea ce este mai concis şi mai edificator. Privitor la pilde, ilustraţiuni, argumentaţie, etc., vom reveni asupra acestor aspecte acolo unde ne vom ocupa de corpul propriu-zis al predicii. 11.4. Planul predicii. Organizarea este întotdeauna o expresie a raţiunii. Ne place ordinea şi o apreciem oriunde o remarcăm, iar dezordinea ne dezamăgeşte. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte predica. Aceasta nu este ceva ca un mare magazin universal, în care încălţămintea se odihneşte pe raftul vecin conservelor, sau dulciurile se găsesc în vecinătatea detergenţilor. Materialul care a trecut de „proba” selecţiei nu poate fi oferit ascultătorilor într-o formă dezorganizată, să-şi „aleagă de acolo, fiecare ce vrea, sau i se potriveşte”. El trebuie aranjat, deoarece predica trebuie să fie aranjată după anumite tipare. Cei mai mulţi autori ai lucrărilor de specialitate ne recomandă o structurare a predicii, în idei principale, idei secundare, subdiviziuni şi ...subdiviziuni ale subdiviziunilor. Această structurare presupune foarte multă experienţă, iar adeseori textul biblic nu permite sau nu susţine o asemenea ramificare. Ascultătorii noştri cei mai binevoitori, vor întâmpina dificultăţi serioase încercând să ne urmărească în vorbire. Considerăm că este suficient dacă structura unei predici are idei principale, (două, trei, patru sau chiar mai multe) şi idei secundare. Înainte de a ne ocupa de aceste aspecte, trebuie să ne reamintim că o predică trebuie să aibă cel puţin trei părţi organice mari: introducerea, cuprinsul şi încheierea. Partea în care trebuie să se remarce o deosebită preocupare pentru ordine şi armonie, trebuie să fie cuprinsul predicii.
84
IOSIF FEHER
11.5. Pregătirea planului de predică După ce a fost ales textul din care se va predica, subiectul şi titlul predicii, următoarea etapă importantă este întocmirea unei schiţe de predică; aceasta constă în alegerea şi aranjarea ideilor principale şi a celor secundare, într-o anumită ordine care să permită o mai uşoară prezentare a acestora. Pe unii predicatori îi irită ideea întocmirii unui plan de predică, deoarece – spun ei – aceasta ar lăsa mai puţin loc inspiraţiei de moment, din partea Duhului Sfânt. Din Scripturi ştim însă că Dumnezeul despre care vorbim noi, lucrează tot după un plan. Planul, de orice fel ar fi el, necesită o muncă de elaborare. Aceasta face ca operaţia despre care vorbim, să fie cea mai dificilă şi delicată sarcină a predicatorului. Dacă schiţa viitoarei predici nu îi este suficient de clară lui, predicatorul va întâmpina dificultăţi în expunerea ei. Un om care nu ştie ce vrea, nu va putea vorbi convingător în faţa altora. Beneficiile pe care le presupune planul unei predici, sunt multiple: el ne ajută să ne organizăm mai bine ideile predicii, să valorificăm mai eficient timpul rezervat predicii, să urmărim atingerea unor obiective precise, să epuizăm toate aspectele mai importante ale subiectului, etc. Odată cu dobândirea experienţei, dificultăţile inerente întocmirii unui plan bun de predică, dispar. Ceea ce ne-a „luat” la început, 5-6 zile, ne va „lua” mai târziu o oră sau două.
Cursul 12 INSPIRAŢIA PREDICII „... Duhul adevărului are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16:13) Aspectul de care ne vom ocupa acum, este, în opinia noastră, cel mai delicat şi mai discutabil, dintre toate aspectele legate de predică. Aceasta deoarece există o mare diversitate de opinii printre predicatori, iar în lucrările de specialitate, problema inspiraţiei este trecută cu vederea. Un predicator va trebui să dobândească abilitatea de a face disticţie între inspiraţia autentic-duhovnicească, şi lucrurile cu care aceasta este adesea confundată. Mai întâi, trebuie să spunem că prin inspiraţie înţelegem în general, intervenţia Duhului Sfânt asupra unui om, în scopul de a-l face capabil să transmită unui om sau unui grup de oameni, un anumit mesaj din partea lui Dumnezeu. Există însă o mare diferenţă între genul de inspiraţie de care au avut parte scriitorii cărţilor Bibliei, şi inspiraţia de care poate să aibă parte un credincios nou-testamental, sau un predicator. Scriitorii respectivi au avut parte de o influenţă care i-a făcut infailibili în ceea ce priveşte conţinutul Bibliei. Teologii încă nu au ajuns la un acord deplin în ceea ce priveşte manifestarea respectivei inspiraţii, deşi aproape toţi sunt de acord că autorii umani ai scrierilor biblice au consemnat fără greşeală, ceea ce Dumnezeu a intenţionat să ne transmită prin ei. Un alt punct asupra căruia există un consens este acela că acest gen de inspiraţie a fost unic: el nu s-a mai repetat de-a lungul istoriei creştinismului. Pe la jumătatea veacului al doilea al creştinismului, a luat fiinţă undeva în Frigia, o
86
IOSIF FEHER
mişcare cunoscută sub numele de „montanism”, după numele iniţiatorului ei, un anume Montanus. Adepţii acestei mişcări au fost de apreciat în ceea ce priveşte preocuparea lor deosebită de a trăi o viaţă curată; ei au remarcat corect pericolul de se a devia de la moralitatea primilor creştini. Însă problema care îi aşează pe montanişti într-o lumină negativă este aceea că ei susţineau continua inspiraţie spirituală, în maniera în care au avut parte de ea, apostolii. Cu alte cuvinte, ei acreditau ideea că mesajele pe care primeau liderii lor spirituali, prin inspiraţie, erau vrednice de a fi puse alături de textele biblice. Această pretenţie este evident, nefondată. Istoria a dovedit că mesajele lor profetice n-au fost deloc inspirate (mai cu seamă, cea referitoare la instaurarea Împărăţiei în provincia frigiană). Inspiraţia de Sus este ceea ce dă putere şi autoritate unei predici. Ea va fi simţită şi de predicator şi de ascultători. 12.1. Ce nu este inspiraţie de Sus Adeseori această intervenţie a Duhului Sfânt asupra predicatorului, numită inspiraţie, a fost confundată cu o seamă de experienţe care, în realitate n-aveau nimic a face cu ea. Pericolul a fost acela că nu odată, predicatori şi învăţători falşi au fost primiţi cu mare deschidere, şi s-a deschis uşa pentru învăţături de rătăcire, sub pretextul că ar fi fost inspirate de Sus, când în realitate, ele erau din altă sursă. 12.1.1. Inspiraţia nu are de-a face cu debitul verbal al cuiva. Unii credincioşi consideră că inspiraţia este dovedită prin debitul verbal al unui vorbitor. Altfel spus, un om care vorbeşte cantitativ mult, probabil este inspirat. Nici Biblia şi nici societatea nu sprijină o asemenea idee: Biblia spune că omul care vorbeşte mult, greşeşte mult (Prov. 10:19), iar societatea numeşte „logoree” această deficienţă. Înţeleptul împărat Solomon exclama odinioară:
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
87
„ ...ce bună este o vorbă spusă la vreme potrivită” (Prov.15:23). Una, dar bună, nu multe dar fără rost. Afară de ceea ce am spus mai sus, se ştie că femeia vorbeşte, aproape în toate cazurile, mai mult decât bărbatul. Totuşi, predicatori în Noul Testament întâlnim numai bărbaţi. Unii predicatori vorbesc mai scurt, însă ceea ce spun, este de o mare valoare spirituală. Alţii vorbesc cu multă uşurinţă 50, 60 sau chiar 90 de minute. Un lucru este însă limpede: nu lungimea predicii, dă măsura ei spirituală. 12.1.2. Inspiraţia Duhului nu are de-a face cu stări extatice. În religiile păgâne, fenomenul intrării în stare de transă era extrem de răspândit. Preoţi păgâni, ghicitori, prevestitori ai viitorului, etc. stăpâneau diverse procedee prin care intrau în contact cu lumea demonică. Adeseori aceste contacte aveau loc în stări de pierdere temporară a conştienţei, stări în care omul bolborosea cuvinte nearticulate şi neînţelese, şi se manifesta anormal. Considerăm că hipnoza este o asemenea practică ancestrală, păgână, îmbrăcată într-o haină modernă, şi purtând o etichetă de „ştiinţă”. Dumnezeu este împotriva unor asemenea practici, iar inspiraţia oamenilor care au vorbit din partea lui Dumnezeu, nu i-a făcut să se comporte anormal. Dumnezeu nu a anulat niciodată personalitatea omului prin care a avut de transmis un mesaj. Proorocii, apostolii, evangheliştii sau învăţătorii creştini nu şi-au făcut tăieturi în carne, nu şi-au dat ochii peste cap, şi nu şi-au pierdut conştienţa de sine atunci când au slujit purtând mesajele lui Dumnezeu. 12.1.3. Inspiraţia nu are de-a face cu abilitatea în vorbire. În privinţa aceasta, Biblia ne oferă un exemplu concludent în persoana lui Apolo, un iudeu originar din Alexandria, despre care citim în Faptele apostolilor 18. Despre el se spune că „avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi”. Dacă vrem să interpretăm această expresie în
88
IOSIF FEHER
sensul unui dar al Duhului Sfânt, trebuie să ne amintim că omul acesta încă nu avea nici măcar botezul creştin (cunoscuse doar botezul lui Ioan). Este rezonabil să afirmăm că Apolo avea din naştere anumite abilităţi în ceea ce priveşte vorbirea, abilităţi pe care le-a şlefuit prin educaţie (să nu uităm că era originar din Alexandria, oraş cunoscut ca un mare centru cultural, iar comunitatea evreiască de aici era de obicei înclinată spre educaţie) şi avea cunoştinţe ample din Scriptură (Vechiul Testament). Un alt exemplu, poate chiar mai concludent decât cel anterior, este cel oferit de Tertul, vorbitorul care l-a acuzat pe apostolul Pavel, înaintea dregătorului roman (Fp. apostolilor 24:1-8). Puţini predicatori sunt astăzi mai „dibaci” în a-şi alcătui mesajul ! În sfârşit, un exemplu mai aproape de noi, ca timp, ni-l oferă avocaţii care vorbesc în apărarea clienţilor lor, şi nu o dată vinovatul a scăpat nepedepsit, din pricină că a avut un avocat abil. Cine-ar putea spune că a fost acolo vorba despre inspiraţie de Sus ? 12.1.4. Inspiraţia nu are de-a face cu exprimarea artistică. Fără îndoială, se poate vorbi despre inspiraţie de o anumită factură în cazul poeţilor sau al scriitorilor de renume (nu al celor care scriu literatură comercială, după şabloane). Se spune despre Shakespeare, spre exemplu, că şi-ar fi scris operele (sau măcar unele dintre ele) sub influenţa unor substanţe halucinogene. Un alt exemplu la îndemână, care dovedeşte că nu se poate pune semnul egalităţii între exprimarea artistică şi inspiraţie, este poetul român M. Eminescu, geniu în poezie, dar dezamăgitor în ceea ce priveşte moralitatea. Scriitorii cărţilor Bibliei au fost oameni peste care s-a manifestat într-un mod unic, inspiraţia divină. Ne-am fi aşteptat ca ei să se exprime în exact acelaşi fel, însă din punct de vedere literar, exprimarea lor este foarte diferită. Lucrul acesta dovedeşte că inspiraţia divină nu se reflectă în felul artistic de a se exprima, al cuiva.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
89
12.1.5. Inspiraţia nu este legată de un loc anume. Unii predicatori, aşa după cum am mai amintit, susţin că atunci când eşti la amvon „ţi se va da acolo ce ai de spus”. Concepţia aceasta izvorăşte dintr-o înţelegere greşită a cuvintelor Mântuitorului. El le spusese apostolilor să nu se îngrijoreze cu privire la ceea ce au de spus atunci când vor fi târâţi în faţa judecătorilor, deoarece li se va da chiar în ceasul acela (Mat. 10:18-19). Li se aplică oare predicatorilor această făgăduinţă? Evident că nu, chiar dacă uneori sunt judecaţi şi ei de cătrei cei cărora li se adresează. În Noul Testament ni se arată că Filip avea parte de inspiraţie, în timp ce călătorea într-un mijloc de transport specific vremii lui; apostolul Petru este inspirat în timp ce vorbeşte în casa unui om provenit dintre Neamuri; apostolul Pavel are parte de inspiraţie în mijlocul areopagului din Atena; tot el se bucură de inspiraţie în temniţă, de unde scrie câteva epistole, Ioan are parte de o descoperire dumnezeiască pe când se afla în insula Patmos, etc. Ceea ce vrem să spunem aici este faptul că un predicator poate avea parte de inspiraţie, în timp ce studiază cuvântul lui Dumnezeu, în cămăruţa (sau biroul) lui, în timp ce-şi conduce maşina, în timp ce discută lucruri duhovniceşti, sau chiar când trece printr-o suferinţă. 12.1.6. Inspiraţia nu are de-a face cu cultura generală a cuiva. Atunci când am vorbit despre calificările unui predicator, am amintit câte ceva despre beneficiile pe care le aduce predicatorului, o cultură generală bogată. Aceasta nu este inspiraţie duhovnicească şi nici nu o poate înlocui (deşi se încearcă adesea). În opinia noastră, cultura generală poate fi pusă în slujba inspiraţiei, şi trebuie să i se subordoneze acesteia. 12.1.7. Inspiraţia nu este monopolul unei singure persoane. În înţelepciunea Sa nemărginită, Dumnezeu a rânduit ca de inspiraţie duhovnicească să poată avea parte mai
90
IOSIF FEHER
multe persoane în acelaşi timp. Lucrul acesta ne este limpede arătat în ceea ce a fost numit drept „Conciliul bisericii din Ierusalim” (Fp.ap. 15:1-29). Vorbitorii principali au fost Petru, Barnaba, Pavel şi Iacov. Ei au putut spune în final, un lucru extraordinar: „...s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă...” Înţelegem că este posibil ca doi sau trei predicatori să capete inspiraţie duhovnicească să vorbească din acelaşi text biblic, într-o armonie realizată de Duhul Sfânt. În mod clar, dacă ei se contrazic în mesajele lor, cel puţin unul dintre ei, este străin de lucrarea inspiratoare a Duhului Sfânt. 12.1.8. Inspiraţia nu trebuie să fie confundată cu gândurile omului. Este adevărat că uneori inspiraţia vine sub forma unui gând, a unei luminări de moment a capacităţii noastre de a înţelege, dar este greşit şi păgubitor să facem considerăm că toate gândurile care ne trec prin cap, ar fi forme de manifestare ale inspiraţiei Duhului. Unele gânduri vin din partea Ispititorului (Fp. Ap. 5:34), altele vin din firea noastră pământească, altele vin din mulţimea preocupărilor noastre, iar altele din din partea lui Dumnezeu. Este absolut necesar să putem face distincţie între ele. 12.1.9. Inspiraţia nu trebuie confundată cu manifestarea darului proorociei Aminteam mai sus faptul că sunt mulţi predicatori care susţin că ţi se dă ceea ce trebuie să predici, atunci când eşti la amvon. Cei ce împărtăşesc acest punct de vedere fac confuzie între predică şi manifestarea darului prorociei. Prorocului i se dă uneori, un mesaj spontan, prin manifestarea acestui dar duhovnicesc, şi este de dorit ca printr-un predicator să se manifeste şi darul acesta, însă darul Duhului Sfânt este dar, şi ştim că darurile le dă Duhul Sfânt după cum voieşte El (1 Cor. 12:11), iar inspiraţia dăruită predicatorului, nu este acelaşi lucru. În cadrul manifestării darului profetic, prorocului i se
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
91
dau cuvintele pe care el trebuie să le rostească, însoţite uneori de imagini, şi pe care el nu le poate schimba. În schimb, când vorbim despre inspiraţia dată predicatorului, aceasta îi lasă lui libertatea de a-şi alege cuvintele. 12.2. Cum am putea defini inspiraţia După tot ce am spus până aici „negativ” cu privire la inspiraţie, arătând ce nu este ea, socotim că este necesar să spunem şi ceva constructiv, cu privire la ea. Este un subiect delicat, destul de dificil de abordat, deoarece vorbim despre ceva ce nu este palpabil. Primul lucru cert pe care îl putem afirma până în acest punct, este acela că inspiraţia este o intervenţie tainică a Duhului Sfânt asupra minţii credinciosului. Un al doilea lucru cert este acela că procesul inspiraţiei are de-a face cu mecanismele gândirii. Ceea ce va trebui să încercăm să limpezim în continuare, este modul în care aceasta se poate manifesta. Scopul nostru este acela de a ajuta identificării ei. 12.2.1. Inspiraţia este strâns legată de cunoaşterea lui Dumnezeu. Mântuitorul Isus a mărturisit că oile Lui cunosc glasul Lui (Ioan 10:4-5). Este adevărat că El se referea aici la credincioşi, dar dacă lucrul acesta este adevărat cu privire la credincioşi, cu atât mai mult el va fi adevărat cu privire la predicatorii chemaţi de El. Nu este deloc întâmplător faptul că în Scriptură au avut parte de inspiraţie, oamenii care au trăit aproape de Dumnezeu (Moise, David, Daniel, Petru, Pavel, etc.), nu aceia care L-au căutat ocazional. Cu cât eşti mai familiarizat cu vocea lăuntrică a Duhului Sfânt, cu atât mai eficientă este „recepţia”. 12.2.2. Inspiraţia duhovnicească este strâns legată de lucrarea de slujire. Tot din Sfânta Scriptură putem observa că oamenii prin care Dumnezeu a vorbit, au fost oamenii care au slujit cu
92
IOSIF FEHER
dăruire, semenilor lor. Inspiraţia Duhului nu ne este dată doar pentru a ne face mai bine informaţi, mai înţelepţi, mai sclipitori decât alţii. Ea ne este dată în vederea slujirii semenilor, şi se stinge odată cu stingerea râvnei pentru slujire. În sprijinul acestei păreri putem aduce temeiuri biblice: apostolul Pavel îi dă lui Timotei o mulţime de sfaturi privitoare la lucrare, însă nu uită să-i spună că Dumnezeu îi va da pricepere în toate lucrurile (2 Tim. 2:7). 12.2.3. Inspiraţia este legată de aplicarea Cuvântului la o situaţie specifică. În Cuvântul lui Dumnezeu există răspunsuri pentru toate nevoile şi situaţiile din viaţa omului. A alege un anumit sfat, care să fie potrivit, nu-i deloc uşor. Aceasta, din cauză că situaţiile în care se pot găsi ascultătorii noştri, sunt extrem de diferite. Duhul Sfânt cunoaşte nevoile ascultătorilor noştri. El ştie dacă printre cei ce ne ascultă, există oameni cu nevoi speciale, şi ne foloseşte ocazional, spre a le vorbi specific. Nu o dată s-a întâmplat ca predicatorul să nu ştie de ce a spus ceea ce a spus la un moment dat, în predica sa, iar mai târziu să capete înştiinţarea că acel „ceva” era necesar să fie auzit de cineva din sală. 12.2.4. Inspiraţia duhovnicească are legătură cu meditaţia asupra Cuvântului. Psalmistul fericea pe omul care cugetă zi şi noapte la Legea lui Dumnezeu (Psalm 1:2). Cugetarea sau meditaţia este o oportunitate pe care predicatorul o oferă Duhului Sfânt ca să-i vorbească personal. Este foarte posibil ca lipsa inspiraţiei din multe predici pe care le ascultăm în ultima vreme să se datoreze şi faptului că omul modern trăieşte într-un ritm de viaţă tot mai alert, iar acest lucru ne face să nu mai avem timp suficient să medităm asupra Cuvântului.
Cursul 13 INTRODUCEREA PREDICII „Pavel a stătut în picioare în mijlocul Areopagului, şi a zis: Bărbaţi atenieni ! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră... am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: unui Dumnezeu necunoscut. Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu!” (Fp. apostolilor 17:22-25) Cuvintele acestea au fost rostite de apostolul Pavel în debutul predicii sale din Atena. Este instructiv să observăm modul în care predicatorul îşi construieşte cu grijă, puntea de legătură cu ascultătorii, începând prin a menţiona interesul lor evident, faţă de lumea nevăzută, precum şi intenţia sa de a completa ceea ce lipsea căutărilor lor. Mereu a procedat aşa; vorbind celor din neamul său, în sinagogi, a avut mereu grijă să ancoreze mesajul evanghelic în textul Vechiului Testament, faţă de care ei aveau un ataşament deosebit. 13.1. Necesitatea introducerii predicii. Unii predicatori se întreabă dacă este întradevăr nevoie de o introducere la predică. Noi considerăm că da. După cum o carte trebuie să aibă o prefaţă, opera muzicală, un preludiu, tot aşa şi predica trebuie să aibă o introducere. Scopul introducerii este acela de a trezi atenţia ascultătorilor pentru predică, şi de a crea anumite punţi sufleteşti între predicator şi ascultătorii săi, deschizându-i acestuia calea spre inima lor. De asemenea, o bună introducere este şi o invitaţie prin care ascultătorul este chemat şi ajutat să lase deoparte lumea gândurilor şi a preocupărilor lui, şi împreună cu predicatorul, să se aplece asupra Cuvântului sfânt. Acesta
94
IOSIF FEHER
este ajutat să înţeleagă că subiectul ce urmează a fi dezbătut, merită întreaga lui atenţie. Nu în ultimul rând, trebuie să spunem că o introducere bine pregătită are capacitatea de a crea o atmosferă, într-o anumită măsură asemănătoare celei în care desfăşoară acţiunea textului, mărind impactul mesajului asupra audienţei. Unii autori sunt de părere că primele 25 de cuvinte ale unei predici sunt extrem de importante deoarece, dacă prin aceste cuvinte, predicatorul nu a reuşit să capteze atenţia ascultătorilor săi, cu greu va putea să o mai facă pe parcursul predicii. De aceea, introducerea unei predici trebuie pregătită cu minuţiozitate. 13.2. Surse pentru introducerea unei predici Nu ştim să existe formule de „succes garantat” în ceea ce priveşte captarea atenţiei sau stârnirea interesului ascultătorilor. Nu este potrivit să spui ascultătorilor „Hei, ascultaţi aici!”. Fiecare predicator cu experienţă pare să aibă o metodă personală, care nu i se potriveşte la fel de bine şi altuia. Întrebările care se pun în acest caz, sunt: cum putem să concepem o introducere bună a predicii? De unde ne putem inspira? Vom încerca să răspundem la ele, în ceea ce urmează. Ca surse ale unei introduceri potrivite putem aminti: - textul biblic însuşi; adeseori textul citit ne oferă posibilitatea de a face o introducere, atunci când se arată locul sau împrejurarea în care se petrece acţiunea, însă trebuie să avem grijă ca introducerea să nu „fure” material din corpul predicii; - ocazia cu care se ţine predica; poate fi vorba despre o sărbătoare, o aniversare, un act de cult, un serviciu de căsătorie, etc. Uneori chiar şi membrilor „obişnuiţi” ai bisericii, este necesar să li amintească semnificaţia biblică a sărbătorii respective; - literatura laică; un citat celebru, versuri adecvate, etc.; cultura generală ne poate fi de un real folos aici, însă
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
95
trebuie să evităm a da impresia că vrem să facem paradă de erudiţia noastră - un eveniment contemporan; un sondaj de opinie asupra unei probleme de interes major, o catastrofă prezentată la „Ştiri”; aceste lucruri ridică adeseori semne de întrebare în mintea ascultătorilor noştri, ei dorind să ştie ce are de spus Biblia despre asemenea evenimente; - o experienţă semnificativă trăită personal, dacă aceasta ar putea fi semnificativă şi pentru ascultătorii noştri; se cere însă discernământ aici deoarece nu tot ceea ce nouă ni se pare relevant, are valoare şi pentru alţii. - un vers al unei cântări care s-a cântat înaintea predicii; un predicator experimentat va şti să facă o legătură frumoasă între mesajul cântării şi subiectul predicii sale. Aceasta presupune însă o bună doză de spontaneitate. 13.3. Condiţiile unei introduceri potrivite Dacă am citit recent o istorioară deosebit de interesantă, simţim uneori tentaţia să o folosim pentru introducerea predicii. Dar, pentru ca o introducere să fie considerată potrivită, nu este de ajuns să fie frumoasă; ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - să fie potrivită cu ceea ce urmează să prezentăm; aceasta înseamnă că ea trebuie să aibă legătură evidentă cu textul şi cu subiectul predicii. Dacă nu există o asemenea legătură, este mai bine să nu o folosim, chiar dacă există riscul ca altul s-o spună înaintea noastră, în Biserică; - să fie simplă; nu este potrivit ca introducerea să aibă ea însăşi idei principale şi idei secundare, deoarece acestea ar îngreuia reţinerea predicii propriu-zise, iar ascultătorii noştri ar putea să rămână cu impresia că au ascultat două predici; - să fie echilibrată; predicatorul înţelept nu va promite în introducere mai mult decât va putea oferi în conţinutul predicii, chiar dacă „reclama este sufletul comerţului”. Se ştie cât de neplăcut este să cumperi ceva la care ambalajul
96
IOSIF FEHER
este sclipitor iar conţinutul este de o calitate îndoielnică… - să fie variată; dacă o anumită introducere s-a bucurat de apreciere din partea ascultătorilor, aceasta nu înseamnă ca data imediat următoare va trebui să fie spusă din nou (cineva s-ar putea să şi-o amintească), - să fie scurtă; o introducere lungă oboseşte publicul ascultător, şi adeseori dovedeşte că predicatorul nu ştie suficient de multe în legătură cu subiectul pe care ar trebui să îl trateze în conţinut (el poate da impresia că vrea să umple timpul) - să fie realistă: chiar dacă vrem să captăm atenţia ascultătorilor noştri, nu trebuie să facem lucrul acesta, cu preţul sacrificării adevărului; unele introduceri pe care am avut prilejul să le ascultăm, erau evident „trase de păr”, iar acest lucru l-au mai remarcat şi alţii. 13.4. Tipuri de introduceri ale predicilor Există mai multe feluri de introduceri ale predicilor, care s-au conturat de-a lungul timpului. Vom aminti în continuare, câteva dintre ele, arătând pe scurt, ceea ce au specific. 13.4.1. Introducerea simplă Acest fel de introducere este folosit atunci când predicatorul vorbeşte în cadrul unui serviciu obişnuit, adresându-se unei audienţe cunoscute. El ştie că toţi cei ce sunt prezenţi, sunt interesaţi să urmărească dezvoltarea subiectului, şi că au deja un anumit bagaj de cunoştinţe biblice. Probabil este cea mai potrivită introducere, atunci când predica face parte dintr-un ciclu mai amplu de predici. De asemenea, trebuie să mai spunem că acest gen de introducere este recomandabil predicatorilor cu experienţă mai puţină. Apostolul Petru, la Cincizecime a folosit acest gen de introducere, din cauza experienţei sale reduse, în ceea ce priveşte vorbirea în public. Acelaşi fel de introducere la folosit Pavel în Milet (Fp. Apostolilor 20:18-
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
97
19), situaţie în care el îşi cunoştea foarte bine, ascultătorii, iar aceştia îl cunoşteau şi ei pe el. 13.4.2. Introducerea insinuantă În acest caz, predicatorul încearcă să se apropie de inima ascultătorilor săi, învârtindu-se cu abilitate în jurul subiectului, până când trezeşte curiozitatea acestora. Considerăm că tot în această categorie poate fi inclusă şi introducerea predicii lui Pavel în Areopagul atenian (Fp. Apostolilor 17:22-23). 13.4.3. Introducerea somptuoasă Aceasta se „pretează” atunci când predicatorul se adresează unei audienţe alcătuite din persoane care nu sunt familiarizate cu serviciile obişnuite de închinare din biserică, sau când predica este dedicată unui eveniment special. Într-o asemenea situaţie, atmosfera este mai solemnă. Ca să dăm exemple de introduceri somptuoase, am putea aminti introducerea la mesajul de apărare al lui Pavel, consemnat în Fp. Apostolilor 26: 2-3. Expresiile şi cuvintele sunt alese cu grijă. Vorbitorul poate evoca evenimentul sau ocazia în care vorbeşte 13.4.4. Introducerea directă Aceasta se întrebuinţează în situaţia în care timpul destinat predicii este prea scurt, sau atunci când este vorba despre un al doilea sau un al treilea predicator, la acelaşi serviciu religios. Se prespune că ascultătorii sunt deja familiarizaţi cu subiectul predicii. 13.5. Lucruri de evitat în introducerea unei predici După tot ce s-a spus până aici despre introducerea predicii, să mai adăugăm că există câteva lucruri ce trebuie evitate în partea introductivă a unei predici:
98
IOSIF FEHER
13.5.1. Elementele laudative Introducerea nu trebuie să conţină elemente laudative, care să de-a impresia că predicatorul doreşte să se scoată pe sine în evidenţă, cunoştinţele, studiile sau realizările sale. Expresii de acest gen îl pot discredita pe predicator, lăsâd impresia că printre predicatorii serii, el se consideră cel mai important. Tot a laudă de sine sună şi expresii de genul: „Când am predicat data trecută, v-am spus că ...” Astfel de exprimări denotă faptul că predicatorul consideră că opiniile lui sunt atât de importante încât ar trebui memorate de toţi. 13.5.2. Observaţiile critice asupra predicatorului anterior Este de asemenea, nepotrivit să spui ceva ce îl poate discredita pe vorbitorul anterior, cum ar fi „În puţinul timp care mi-a fost lăsat şi mie, voi încerca să fiu mai clar...” sau chiar „Fratele ... nu a reuşit să vă explice suficient de bine ...dar voi încerca eu ...” O asemenea introducere lasă impresia că eşti nemulţumit de timpul insuficient acordat şi că, în opinia ta, vorbitorul anterior a „bătut câmpii”. 13.5.3. Paradele de modestie Retorica laică a promovat ideea că este bine ca vorbitorul să-şi înceapă discursul cu o „paradă de modestie” în care să amintească măreţia subiectului abordat, precum şi nevrednicia sa de a aborda un asemenea subiect. Modestia îşi are însă limitele ei. S-au cunoscut cazuri în care predicatorul şi-a început vorbirea exagerând cu modestia, iar rezultatul a fost mult sub aşteptări. 13.5.4. Remărci despre timpul scurt pe care l-ai avut la dispoziţie ca să te pregăteşti Chiar dacă nu ai ştiut că vei fi solicitat să predici, sau dacă nu ai avut timp să te pregăteşti, nu este necesar ca ascultătorii tăi să afle acest lucru. Două lucruri s-ar putea desprinde dintr-o asemenea introducere: unii ar putea crede că îţi pregăteşti ascultătorii pentru un eventual eşec
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
99
(pentru dezamăgirea pe care le-o vei provoca), iar alţii ar putea crede că vrei să scoţi în evidenţă capacitatea ta de a vorbi bine, în ciuda timpului scurt de pregătire pe care l-ai avut la dispoziţie. Nu credem că ar mai fi necesar să precizăm că, de regulă, introducerea se aşează la începutul predicii, dar probabil este potrivit să spunem că introducerea se va pregăti după ce corpul predicii a fost definitivat. Unul dintre motive ar putea fi acela că la final putem să remarcăm mai bine cu ce seamănă predica noastră. 13.6. Lungimea introducerii predicii Înainte de a trece mai departe, să mai precizăm că partea introductivă a predicii poate acoperi maximum o cincime din timpul rezervat predicii, în condiţiile în care predicatorul are timp suficiet la dispoziţie. Aşadar, pentru o predică de aproximativ 35-40 de minute, introducerea nu ar trebui să depăşească 6-7 minute. Dacă timpul avut la dispoziţie este scurt, introducerea poate fi limitată la o singură frază, sau cel mult două. Nu o dată am observat că predicatorul face o introducere amplă, apoi, când se apropie de textul biblic, oftează şi afirmă că timpul nu-i mai permite să intre în text aşa cum s-ar cuveni. Numai Dumnezeu ştie câte lucruri near putea spune el de acolo, dacă ar avea timp. Ca o sugestie de ordin general, dacă într-o biserică locală, la un serviciu s-ar întâmpla să fie doi sau trei predicatori care să ia cuvântul, introducerile fiecăruia ar trebui să fie scurtate la maximum.
Cursul 14 CONŢINUTUL PREDICII „Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături...” (1Tim.4:6) Conţinutul predicii mai este numit şi corpul acesteia; el conţine acea parte a vorbirii noastre, care tratează subiectul propus. În scopul unei cât mai bune prezentări a subiectului propus, aici formulăm idei şi, în dezvoltarea lor, apelăm la explicaţii, argumente, ilustraţii şi aplicaţii. Din acest motiv, corpul predicii trebuie să reprezinte partea cea mai amplă a predicii. Aceasta ar însemna minimum trei cincimi din timpul total (păstrând proporţiile, conţinutul predicii ar trebui să ocupe cel puţin de trei ori cât introducerea sau încheierea) De obicei conţinutul predicii se împarte, pentru o mai bună organizare şi sistematizare, în diviziuni şi subdiviziuni, iar între ele se apelează la treceri (elemente de legătură). Să le tratăm pe scurt: 14.1. Diviziunile predicii. Diviziunile reprezintă acele secţiuni care oglindesc gândurile cele mai importante ale textului biblic, „pilonii viitorului edificiu”. Ele îl ajută pe predicator să-şi organizeze mai bine gândurile, şi să urmărească linia textului, fără a se abate de la aceasta. Ele îl ajută în acelaşi timp şi pe ascultător să reţină mai bine predica. Diviziunile trebuie să se deprindă armonios din textul citit. Aici este de mare utilitate spiritul de observaţie al predicatorului. Este necesar ca textul respectiv să fie parcurs de mai multe ori. La o primă citire, s-ar putea ca diviziunile posibile să nu ne fie evidente, dar după a doua
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
101
sau a treia citire, adeseori lucrurile încep să se contureze. Diviziunile predicii trebuie să dovedească o oarecare uniformizare prin formulări similare în limbaj, dimensiuni, paralelism, etc. Cineva a predicat odată despre „Cei cinci G din viaţa Domnului Isus”; includea aici Ghetsimani, Gabata, Golgota, Groapa şi Gloria. Altcineva a predicat despre „Cele trei legi care guvernează viaţa societăţii”; acestea erau legea junglei, legea Talionului şi legea dragostei. Paralelismele de obicei sporesc efectul mesajului asupra ascultătorilor, dar nu întotdeauna se pot aplica. Numărul diviziunilor poate să fie de trei, patru, cinci, şapte sau chiar zece, dacă textul citit ne permite o asemenea diversitate. Pe vremea predicatorilor puritani, predicile aveau un număr imens de diviziuni (chiar până la 72 de diviziuni!). Probabil cele mai multe predici au doar trei diviziuni sau cinci. Unii predicatori obişnuiesc să introducă diviziunile predicii, prin expresia „în primul rând, ... în al doilea rând”, etc. Acest obicei însă, nu trebuie să devină un automatism. Înainte de a trece mai departe, să luăm un exemplu concret de identificare a unor diviziuni într-o predică rostită de Domnul Isus, şi consemnată în Matei 13:1-23 („Pilda semănătorului”). În această pildă, diviziunile sunt bine conturate: ascultătorii refractari la Evanghelie asultătorii care iau hotărâri pripite ascultătorii copleşiţi de grijuri şi de temeri ascultătorii care aduc roade Sigur că fiecare predicator poate să îmbrace aceste idei în cuvintele care i se par mai potrivite, dar ideile fundamentale ale mesajului Domnului, sunt evidente. 14.2. Subdiviziunile predicii. Subdiviziunile sunt elemente de structură internă ale diviziunilor. Având forma unor enunţuri scurte, subdiviziunile sunt legate organic de diviziunile cărora se subscriu. Ele ajută la o mai bună explicare a celor afirmate
102
IOSIF FEHER
în diviziunile majore. Este firesc ca fiecare diviziune să aibă minimum două subdiviziuni. Dacă în predică numărul diviziunilor se precizează, cel al subdiviziunilor nu este necesar să se precizeze. Totuşi, nu este recomandabil să fie mai puţin de două subdiviziuni la fiecare diviziune. Dacă anterior am luat ca exemplu „Pilda semănătorului”, putem continua să detaliem structura ei şi în ceea ce priveşte posibilele subdiviziuni. La prima diviziune majoră am putea căuta câteva elemente care să corespundă păsărilor care au furat sămânţa: prejudecăţile de care oamenii sunt copleşiţi necredinţa în adevărul mesajului predicat teama de opinia publică La a doua diviziune este posibil să se prezinte trei testări ale unei hotărâri frumoase luată într-un moment de emotivitate deosebită. Viaţa de fiecare zi ne oferă o mare varietate de asemenea exemple: influenţa vechilor „tovarăşi de distracţii” dragostea pentru lume (ca în cazul lui Dima) o posibilă prigoană La cea de a treia diviziune, predicatorul poate aminti câteva din îngrijorările acestui veac, sau din preocupările cu care oamenii de azi acoperă Cuvântul lui Dumnezeu: unii spun că se vor pocăi dupăce vor ieşi la o pensie mai bună alţii spun că se vor pocăi după ce îşi vor rezolva anumite probleme materiale în sfârşit, alţii cred că vremea nu este tocmai potrivită În sfârşit, la cea de a patra diviziune, diviziunile pot fi determinate de diferitele grade de rodnicie pe care le arată Domnul Isus. cine sunt cei ce aduc „o sută” cine sunt cei ce aduc „şaizeci” cine sunt cei ce aduc „treizeci” Între subdiviziunile unei predici trebuie să se păstreze un anumit echilibru în ceea ce priveşte timpul alocat fiecăreia. Uneori însă este greu de realizat acest lucru, deoarece unele subdiviziuni permit o dezvoltare mai
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
103
amplă, necesită explicaţii mai ample decât altele. 14.3. Trecerile. Trecerile sunt expresii (pot fi fraze sau propoziţii) care unesc diferitele părţi constitutive ale predicii. Ele asigură o trecere armonioasă de la una la alta. Nu este suficient ca predicatorul să vadă aceste treceri, el trebuie să le facă evidente şi pentru ascultătorii săi. În caz contrar, ascultătorii nu vor remarca unde se încheie primul punct al predicii şi unde începe al doilea. Ca o posibilă trecere se poate întrebuinţa o frază care să cuprindă sinteza punctului expus mai înainte, sau o propoziţie prin care să se introducă armonios punctul următor al predicii.. 14.4. Elemente care contribuie la alcătuirea corpului predicii. 10.4.1. Explicaţia. Explicaţia este acel element care contribuie decisiv la elucidarea adevăratului înţeles al textului biblic. În predica de evanghelizare se face de obicei apel la sentimente, în timp ce în predica de învăţătură (sau doctrinară) se face apel mai des la explicaţii, deoarece aceasta se bazează foarte mult pe argumentare. Între explicaţii şi argumentări există o legătură organică. Explicaţia poate cuprinde mai multe elemente: definiţia, descrierea, clasificarea, lămurirea contextului, prezentarea etimologiei unui termen biblic, etc. Toate aceste forme ale explicaţiei sunt frecvent întâlnite în predici, şi dacă tot le folosim, este de dorit să le folosim cât mai corect şi mai eficient. Spre exemplu, foarte mulţi predicatori, atunci când îşi propun să vorbească despre Biserică, vor aminti despre termenul grec „ecclesia” care apare pentru întâia oară în discursul Mântuitorului, rostit pe când se afla cu apostolii, în ţinutul Cezareii lui Filip (Mat. 16:18; 18:17). Unii predicatori nu ştiu însă că atunci când a fost tradusă
104
IOSIF FEHER
„Septuaginta” din ebraică în greacă, la Alexandria, a fost împrumutat acest termen din vorbirea greacă laică pentru a desemna adunarea poporului evreu în călătoria prin pustiu. El nu fost întrebuinţat de Domnul Isus cu referire la această instituţie divină, deoarece Mântuitorul vorbea aramaica. Termenul întrebuinţat de Domnul nostru, a fost în realitate „qahal”. Cercetătorii biblici nu au stabilit precis dacă Matei a redactat evanghelia în greacă sau în aramaică. Există argumente pro şi contra fiecăreia dintre cele două posibilităţi. Când vor vorbi despre dragostea creştină, unii vor simţi nevoia să amintească faptul că în limba greacă există mai mulţi termeni diferiţi care se pot traduce prin „dragoste”. Unii predicatori îţi vor spune că există doi termeni, alţii vor afirma că există chiar trei termeni, iar cei care au studiat într-adevăr problema aceasta, vor şti că există patru termeni greceşti diferiţi fiecare referindu-se la un anume tip de dragoste. Ceea ce am vrut să spunem aici este faptul că uneori predicatorii apelează, în funcţie de nivelul cunoştinţelor lor, la prezentarea etimologiei unui termen semnificativ din textul citit. Tot aici trebuie să mai spunem că uneori poate fi util să aflăm în ce sens a fost folosit termenul respectiv, în literatura greacă seculară. Scriitorii N.Testament nu au inventat termeni; ei au preluat termeni din limba greacă a vremii lor. Alegerea unui termen în defavoarea altuia nu sa făcut în funcţie de dispoziţia de moment a scriitorului. Ce idee transmitea cititorilor de atunci, termenul respectiv? De ce a fost ales acest termen şi nu altul? De cele mai multe ori explicaţia trebuie să aducă lumină într-o anumită situaţie. De aceea, ea trebuie să ofere unul sau mai multe răspunsuri posibile la întrebarea: „De ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat ?” sau „De ce trebuie să procedăm în felul acesta ?” Nicidecum n-ar trebui să se întrebe ascultătorii: „Oare care era ideea în discuţie?” Nu putem trece mai departe fără a spune că, aşa cum spunea marele învăţat creştin, Origen, Scriptura se
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
105
interpretează prin Scriptură. Pentru multe afirmaţii ale Scripturii, explicaţia se găseşte în altă parte a Scripturii (2 Pet.1:20). 14.4.2. Argumentaţia. Este un proces de raţionamente menite să convingă pe ascultător de adevărul mesajului divin. Aceste raţionamente nu au caracterul de polemici, controverse, sau dispute, ci ele constituie prezentări logice ale unor adevăruri pe care ascultătorul le acceptă deja, pentru ca pe baza acestora să se poată dovedi temeinicia afirmaţii lor făcute în textul biblic. Ca procedee des întrebuinţate în argumentare, putem aminti aici inducţia şi deducţia. Prin inducţie înţelegem un proces de raţionamente în care se porneşte de la particular, la general. Prin deducţie înţelegem acel proces de raţionamente prin care se porneşte de la general şi se ajunge la particular. Există câteva principii care trebuie să guverneze argumentarea: - întotdeauna argumentele se vor baza pe ceva incontestabil; nu orice afirmaţie are valoare de argument. Dacă în argumentaţia noastră folosim şi argumente discutabile, vom avea dificultăţi serioase în final. Lucrul acesta este evident într-un proces în instanţă, atunci cînd un avocat abil va şti să „demonteze” unul după altul, toate argumentele şubrede ale părţii celelalte. - predicatorul trebuie să evite argumentarea lucrurilor cu care toţi sunt de acord; aceasta ar fi o pierdere de timp - în argumentare trebuie să se treacă de la simplu la complex; aceasta înseamnă că un argument mai simplu va fi folosit în debut, după cum şi la şcoală se învaţă mai întâi operaţiile mai simple. - argumentele trebuie ordonate în funcţie de greutatea sau valoarea lor. Aceasta deoarece ultima impresie este cea mai importantă. Puterea unei predici nu constă în puterea vocii unui predicator. Ar fi o naivitate să credem aşa ceva. Adevărata putere a unei predici este conferită de greutatea
106
IOSIF FEHER
argumentelor pe care le aduce în faţa ascultătorilor. 14.4.3. Pildele (ilustraţiunile). Deşi despre ilustraţiuni s-a mai vorbit, tangenţial în secţiunile anterioare, având în vedere faptul că acestea reprezintă cel mai popular şi mai îndrăgit element retoric al predicii, considerăm că ele merită o atenţie deosebită din partea fiecărui predicator care se respectă pe sine şi îşi respectă ascultătorii. Mîntuitorul Însuşi, le-a folosit cu regularitate. Ilustraţiunile au marele merit de a trezi şi de a menţine interesul ascultătorilor faţă de predică, dacă sunt bine alese şi inspirat plasate. În acelaşi timp, ilustraţiunile fac adevărul să fie mai viu şi mai atractiv. De asemenea, ele stimulează imaginaţia ascultătorilor, determinând apariţia emoţiilor în inima ascultătorilor. Nu în ultimul rând, ilustraţiunile uşurează înţelegerea adevărului proclamat. Domnul Isus a apelat adeseori la ilustraţiuni, în predicile Sale. Sursele ilustraţiunilor: un predicator atent va şti întotdeauna să identifice în ceea ce aude, vede sau citeşte, ilustraţiuni potrivite pentru predicile sale. Scriptura constituie un izvor nesecat de întâmplări pilduitoare, experienţe de viaţă, incidente, biografii, etc. Experienţele personale, dacă sunt relatate cu modestie, pot să aibă un efect extraordinar în predică. Literatura religioasă oferă mult material ilustrativ pentru predici (în ultima vreme au apărut multe culegeri de ilustraţiuni). De asemenea, literatura laică poate fi folositoare. Calităţi pretinse ilustraţiunilor predicii: (a) să aibă legătură clară cu subiectul; dacă această legătură nu există sau nu este evidentă, ilustraţiunea va genera confuzie. De aceea, nu este recomandabil ca în urma unei ilustraţiuni, ascultătorul să se întrebe „oare ce a vrut să spună predicatorul, cu asta ?”; (b) să nu aparţină categoriei anecdotelor; ilustraţiuni de genul „A fost odată un rus, un american şi un român” nu sunt potrivite pentru un predicator, nici măcar în afara bisericii, deoarece îi pot compromite credibilitatea
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
107
(c) să fie pe cât posibil, „la mâna întâi”; în caz contrar, apare efectul „telefonului fără fir”: preluarea lor de la alt predicator, care la rândul lui le-a preluat de la nu se ştie cine, scade procentul de adevăr, deoarece fiecare predicator consideră că cel dinainte, nu le-a pus în valoare „aşa cum trebuie” şi mai adaugă câte ceva; cu cît scade mai mult cantitatea de adevăr dintr-o istorioară, cu atât scade mai mult şi greutatea ei spirituală. (d) să fie cuviincioase; chiar şi atunci când vrem să îndreptăm vreun cusur din viaţa cuiva, nu este potrivit să apelăm la imagini sau expresii indecente; acestea ne-ar discredita pe noi, şi ar compromite mesajul, (e) să fie credibile; Dumnezeul despre care predicăm noi, este un Dumnezeu al minunilor, şi încă face minuni, dar nu este necesar „să-L mai ajutăm” şi noi. Pentru mine, cea mai „tare” ilustraţie a fost aceea cu pasagerii unui avion supersonic controlat de terorişti, care au sărit în timpul zborului într-o plasă desfăşurată între alte două avioane supersonice care zburau la o altitudine mai mică. Ca să cred o asemenea istorie, mi-a fost necesară o credinţă mai mare decât cea a pasagerilor respectivi, în momentul săriturii. (f) să fie uşor de înţeles; unii predicatori se străduie să epateze, şi în sensul acesta folosesc expresii şi cuvinte bombastice care sună frumos; alţii îşi preiau exemplele din domenii foarte specifice, cum ar fi chimia organică, sau din astronomie, vorbind despre „găurile negre” din Cosmos. Nu sunt foarte mulţi printre ascultătorii noştri, familiarizaţi cu aceste domenii. (g) să nu fie lungi; cineva spunea despre un predicator că pentru a te face să înţelegi predica lui Pavel în Areopag, îţi explica meticulos evenimentele începând chiar de la… potop; suntem siguri că n-a predicat de multe ori în acelaşi loc ! Un alt aspect care trebuie luat în discuţie în această secţiune este cel al numărului de ilustraţiuni cuprinse întro predică. Considerăm că şi în această privinţă, simţul proporţiilor şi al echilibrului, este de folos. Timpul rezervat
108
IOSIF FEHER
predicii ar putea fi un factor de care să se ţină seama; o predică „normală” (aproximativ 35-40 de minute) ar putea include trei ilustraţiuni. Dacă acestea sunt scurte, pot fi incluse chiar mai multe, însă nu-i deloc potrivit să umplem tot timpul dedicat predicii, cu întâmplări. 14.5. Mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei. După luminarea minţii, prin argumentare şi explicare, de cele mai multe ori adevărul biblic devine limpede pentru ascultător, însă până la transpunerea lui în practică, mai există încă o cale destul de lungă. Cineva spunea că drumul cel mai lung este cel de la ureche, la inimă. Ştia ce spune! Mântuitorul Însuşi ne-a spus că atitudinea inimii ascultătorilor faţă de Cuvântul predicat, este deosebit de importantă. Pentru a ne ajuta să înţelegem exact acest lucru, ne-a lăsat „Pilda sămănătorului” (Mat. 13:3-23). Şi aceste lucruri se întâmplă de fiecare dată când se predică, acum ca şi atunci. Transpunerea învăţăturii biblice în acţiuni concrete depinde de mişcarea inimii şi de înduplecarea voinţei. În caz contrar putem deveni buni „teoreticieni”, dar slabi „practicieni” ai Scripturii. Lecţiile Scripturii sunt lecţii pentru viaţă. Mişcarea inimii înseamnă dezvoltarea anumitor sentimente dorite de predicator, cum ar fi atracţia faţă de un lucru sau o idee, şi antipatia sau repulsia faţă de altul. Aceste sentimente se realizează prin ideile pe care predicatorul le-a folosit, prin stil sau prin atitudinea personală. Acestea formează patetica oratorică. Avem de a face cu patetica directă atunci când predicatorul comunică cu însufleţire sentimentele sale faţă de ceea ce spune. Emotivitatea predicatorului nu este întotdeauna un handicap, ci adesea ea este o armă a sa, dacă ştie cum să o controleze şi să o folosească spre folosul său. Totuşi predicatorul trebuie să fie atent să nu cadă în extreme. Unii predicatori au din naştere o voce plângăreaţă, un „tremolo” specific. Numim patetică indirectă modalitatea prin care
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
109
predicatorul creează stări de spirit în inimile ascultătorilor săi, apelând la imagini vii, cuvinte alese cu grijă, etc. Patetica indirectă întrebuinţează anumite tehnici literare, de aceea ea impune multă experienţă. Înduplecarea voinţei este pasul imediat următor, mişcării inimii. Sentimentele din inima ascultătorilor de obicei nu au viaţă lungă, de aceea ele trebuie să fie urmate de înduplecare voinţei. Concret, aceasta constă în hotărârea fermă de a înfăptui ceea ce a fost prezentat drept bun şi folositor, şi respingerea categorică a ceea ce a fost prezentat drept rău şi primejdios. Din ceea ce am spus până aici privitor la mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei, trebuie să înţelegem că unui predicator îi este de mare folos capacitatea de a pătrunde „în sufletele oamenilor”. Cunoaşterea sufletului omenesc cu toate trăirile sale interioare, îi poate înlesni predicatorului misiunea.
Cursul 15 ÎNCHEIEREA PREDICII „Ferice de omul care... îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui... tot ce începe, duce la bun sfârşit” (Psalmul 1:1-3) Evident, psalmistul nu se referea aici la predicator, ci la omul lui Dumnezeu, în general. Dar dacă acest cuvânt este adevărat cu privire la lucrările obişnuite în care se implică un credincios, cu atât mai mult el este adevărat atunci când vorbim despre un predicator în lucrarea sa în slujba Cuvântului. Încheierea este partea finală a cuvântărilor de orice gen. Predica va trebui să aibă şi ea, una. Uneori ea este numită epilog, concluzie, peroraţie, etc. Ca lungime, încheierea nu ar trebui să depăşească o cincime din timpul dedicat întregii predici, deşi de regulă ea este chiar mai scurtă de atât. 15.1. Importanţa unei încheieri potrivite predicii Încheierea predicii este extrem de importantă, deoarece, aşa cum spuneau şi latinii „sfârşitul încununează opera”. Uneori se poate întâmpla ca o bună încheiere să poată salva o predică mediocră, dar întotdeauna, o încheiere neinspirată va compromite eficienţa unei predici bune. În încheierea predicii trebuie să se ţină seama de următoarele elemente: 15.1.1. Recapitularea Aceasta este operaţia care constă în reluarea succintă a principalelor idei expuse în corpul predicii, în ordinea tratării lor, pentru o mai bună fixare a acestora în mintea
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
111
ascultătorilor. Vechiul adagio latin, potrivit căruia „repetiţia este mama învăţăturii”, se potriveşte perfect, iar Solomon, chiar înaintea lor, ne-a spus că „sfârşitul unui lucru, este mai bun decât începutul lui” (Ecl. 7:8).. Predicatorul trebuie să fie atent să nu omită vreuna din ideile expuse; ascultătorii atenţi s-ar putea să observe scăparea aceasta. 15.1.2. Aplicaţia Aplicaţia este absolut ecesară. Aceasta are în vedere înduplecarea voinţei şi mişcarea inimii ascultătorilor spre punerea în practică a adevărurilor învăţate din textul biblic. Lucrarea predicatorului nu poate fi considerată încheiată, până când nu a fost prezentată şi aplicaţia; ea trebuie să fie în mod special, concretă şi personală, altfel ascultătorii se vor întreba: „Oare de ce a fost necesar să aflăm toate aceste lucruri ?” 15.1.3. Încheierea propriu-zisă Aceasta se poate constitui dintr-un îndemn, o chemare la luarea unei hotărâri noi, un verset biblic rostit ca o concluzie finală şi definitivă, sau chiar o scurtă rugăciune. Mulţi predicatori preferă să solicite audienţa să se ridice în picioare, pentru rugăciune. 15.2. Lucruri de evitat pentru încheierea predicii Înainte de a încheia secţiunea despre ...încheiere, să mai amintim câteva sugestii practice izvorâte din zecile de predici rostite, şi zecile de mii ascultate: - nu încheia predica ta niciodată cu ameninţări, semănând panică şi deznădejde în inimile ascultătorilor; nu-i lăsa să creadă că te-au dezamăgit sau te-au supărat cu ceva, - nu lungi încheierea: de obicei procedează aşa, predicatorii care simt că nu au spus nimic convingător în predica lor, şi acum încearcă disperaţi să dreagă lucrurile;
112
IOSIF FEHER
dacă ai apucat să spui „mă voi apropia de încheiere”, ascultătorii s-ar putea să te creadă ! - nu promite lucruri mari pentru viitoarea predică; este ca şi cum ai spune „o să vedeţi voi, data viitoare, când voi fi mai odihnit !” - nu uita că ascultătorii trebuie să fie puşi în faţa luării unor hotărâri şi a unor decizii importante; accentuarea acestor lucruri este deci foarte necesară; - nu închide Biblia înainte de vreme; cel mai potrivit moment pentru închiderea Bibliei este momentul rostirii frazei finale. Aceasta te va scuti de situaţia incomodă de a mai căuta un verset biblic, după ce ai închis o dată Biblia. Schiţele de predică După ce a fost finalizată partea de pregătire a mesajului, rezultatul este, de obicei o schiţă de predică. Pe o bucată de hârtie sunt aşternute în ordine, ideile principale împreună cu subdiviziunile lor. Este de la sine înţeles că schiţa de predică nu poate să cuprindă tot mesajul. Unii predicatori folosesc schiţe detaliate, alţii se mulţumesc să fixeze în scris doar ideile mari. Există şi predicatori care au schiţa predicii, în minte. Bucata respectivă de hârtie n-ar trebui să fie mai mare decât formatul Bibliei, deoarece în cazul în care ar fi aşa, predicatorul ar fi pus în situaţia să o împăturească mereu. Dimensiunile schiţei ar trebui să ne permită să o manevrăm cu discreţie. Ea nu ar trebui să fie nici prea mică, deoarece ne va fi greu să descifrăm ceea ce am scris. Cu privire la utilitatea schiţelor de predică, predicatorii se împart în mai multe categorii: unii sunt de părere că este recomandabil să se evite total întrebuinţarea lor (ei sunt adepţii vorbirii libere). Alţii consideră că predica poate fi „citită” punct cu punct, virgulă cu virgulă. Există şi o a treia categorie de predicatori care îşi pregătesc cu meticulozitate schiţele de predică, dar nu le întrebuinţează decât în caz de necesitate. Istoria creştinismului cunoaşte cazuri de predicatori care şi-au citit predicile cuvânt cu cuvânt, şi au avut
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
113
rezultate remarcabile (spre exemplu „Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios”). Se cunosc de asemenea şi cazuri de predicatori care au vorbit liber, cu rezultate deosebite. Care este atunci modelul de urmat ? La această întrebare, considerăm că este mai înţelept să se nu răspundă în mod exclusivist; fiecare predicator îşi cunoaşte capacităţile, şi nu este potrivit să fixăm reguli rigide. Cine poate vorbi liber, fără a uita ceva esenţial, să vorbească liber ...şi să nu dispreţuiască pe cel care are nevoie de schiţă. Cine poate predica doar după schiţă, să nu invidieze pe cel care de obicei predică liber. Iona a rostit probabil liber, fără schiţă, mesajul către cei din Ninive, însă lui Ioan în insula Patmos i s-a poruncit să scrie mesajul (Apoc. 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14, etc.) . Până când ajungem la starea de a putea vorbi liber şi sistematic despre subiecte din Sfânta Scriptură, credem că este recomandabil să ne pregătim schiţele de predici, schiţe care de vor putea fi de mare folos în viitor. Ca un fapt divers amintim aici că o schiţă bine întocmită nu garantează întotdeauna o predică remarcabilă, dar sporeşte semnificativ impactul acesteia asupra ascultătorilor. Schiţele de predică se păstrează cel mai bine, acasă. Nu este necesar ca Biblia noastră să fie „înţesată” de hârtii, deoarece acestea ne pot incomoda atunci când căutăm un citat biblic. Ne este suficientă schiţa predicii pe care urmează să o rostim. Trebuie să atragem atenţia asupra faptului că atunci când am ajuns să dispunem de multe schiţe de predici, suntem uneori tentaţi să apelăm mai des la ele, şi aceasta duce pe nesimţite la lenevie spirituală. Chiar dacă asupra unui text biblic avem deja o schiţă bună, aceasta n-ar trebui să ne oprească din pregătirea unei alte predici din acelaşi text.
Cursul 16 TIPURI DE PREDICI „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire” (Efes. 4:11-12) În lista slujbelor menţionate aici de apostolul Pavel, putem remarca faptul că aproape toate au de a face într-o măsură mai mică sau mai mare, cu vorbirea. Înţelegem aşadar că slujirea cu cuvântul, poate îmbrăca mai multe forme diferite, dar toate sunt folositoare în vederea zidirii credincioşilor în credinţă. Predicarea, aşa după cum s-a mai arătat pe parcurs, a cunoscut încă de la început o diversificare, în funcţie de formă sau de scop. Adeseori greşim în acest punct, socotind că dacă un predicator nu se încadrează în tiparul aşteptărilor noastre, el nu este un adevărat predicator. Clasificarea predicilor în funcţie de anumite criterii ne îngăduie să cunoaştem o mare diversitate a acestora. Oricum ar fi însă clasificate, ele au un fond comun – Cuvântul lui Dumnezeu, şi un scop comun – mântuirea omului. Din punct de vedere al mesajului, predicile pot să fie de evanghelizare (situaţie în care ne adresăm cu precădere celor nemântuiţi), de zidire (prin care ne adresăm celor care au primit deja mântuirea), moralizatoare (care pun accentul pe promovarea unor înalte virtuţi creştine), doctrinare (care sunt axate pe prezentarea unor doctrine biblice), etc. Din punctul de vedere al abordării textului biblic, se cunoasc predici topice, textuale sau expozitive. În cele ce
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
115
urmează, ne vom ocupa pe scurt de fiecare dintre acestea. 16.1. După tipul mesajului În funcţie de tipul mesajului predicile sunt de două feluri: predici de evanghelizare şi predici de învăţătură (în Noul Testament, lucrul acesta devine evident deoarece există predicatori evanghelişti şi predicatori învăţători). Apostolul Pavel a fost, la începutul slujirii sale, un învăţător). 16.1.1. Predica de evanghelizare Specific predicii de evanghelizare este faptul că ea promovează adevărurile fundamentale ale mântuirii: starea de păcătoşenie a omului, nevoia omului de a avea un Mântuitor, dragostea profundă a lui Dumnezeu pentru oameni, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, calea către cer, etc. Toate aceste adevăruri trebuie să fie prezentate în aşa fel încât săl conducă pe ascultător spre luarea unei decizii. Este de la sine înţeles că o predică de evanghelizare trebuie să fie rostită pe un ton cald, vibrant. Vorbim, la urma urmei, unor fiinţe care adeseori nici nu simt pericolul în care se află, sau nevoile lor lăuntrice. Ar fi totalmente nepotrivit să vorbim în asemenea situaţii, reci şi nepăsători ca şi angajatul SNCFR, care anunţă intrarea unui tren în gară. Lacrimile dacă ne însoţesc în asemenea momente, nar trebui să ne facă să ne simţim stânjeniţi. Predica de evanghelizare se încheie de obicei printr-o chemare la pocăinţă. Unii predicatori sunt de părere că o predică de evanghelizare trebuie să fie încheiată printr-o invitaţie adresată celor ce s-au decis pentru Hristos, să iasă în faţa amvonului; alţi predicatori îi solicită pe cei care au luat decizia de a-L urma pe Domnul Isus, să ridice o mână sus. Există destui de mulţi predicatori care obişnuiesc să încheie predica de evanghelizare fără a le cere ceva special ascultătorilor lor, deoarece ei consideră că aceia care au fost atinşi de Cuvânt, vor continua să frecventeze Biserica şi vor cere să fie botezaţi.
116
IOSIF FEHER
Considerăm că nu ar fi înţelept să fixăm o singură manieră de a încheia predica de evanghelizare, ca şi cum celelalte n-ar fi indicate: situaţia specifică a fiecărei predici ne va ajuta să decidem dacă trebuie sau nu să facem chemare. Uneori ascultătorii trebuie să fie ajutaţi să facă primul pas, iar alteori ei au tendinţa să ezite dacă îl consideră pe predicator prea insistent. 16.1.2. Predica doctrinară (sau de învăţătură) Dintre toate tipurile de predici, probabil aceasta este cea mai puţin gustată de către ascultători. Această atitudine are la temelie două motive posibile. Pe de o parte putem menţiona dezinteresul ascultătorilor faţă de tot ceea ce are legătură cu doctrina sau dogma. Se pare că termeni cum ar fi „doctrină”, „îndoctrinare” sau „dogmatic”, creează impresia de răceală sau rigiditate. Este posibil ca această atitudine a ascultătorilor să fi fost provocată de alţi predicatori care au condamnat vehement toate şcolile de teologie. Pe de altă parte, această atitudine pare să fi fost determinată şi de acei predicatori care, după ce au absolvit cumva-cumva un curs de teologie, vin acum în biserica locală şi încearcă să impresioneze pe fraţi, cu termeni pe care i-au învăţat ei pe băncile şcolii. Totuşi, atitudinea de reticenţă a creştinilor faţă de predica doctrinară, nu este o dovadă de înţelepciune. Ea merită atenţia noastră. În această categorie includem de obicei acele predici care au drept scop familiarizarea membrilor bisericii cu învăţăturile creştine, şi edificarea acestora în ceea ce priveşte temeinicia lor. Este de la sine înţeles că cei mai mulţi dintre ei sunt familiarizaţi cu anumite învăţături creştine încă din familie sau din perioada de cateheză de dinainte de botezul în apă, dar trebuie să recunoaştem că există încă multe lacune în cunoaşterea acestor învăţături. Lipsa de cunoaştere temeinică a învăţăturilor biblice generează multă instabilitate, nesiguranţă, dar şi multe probleme în familiile creştine. În contrast, o Biserică este puternică în măsura în care membrii ei sunt buni cunoscători şi împlinitori ai cuvântului Scripturii.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
117
Predica doctrinară vină tocmai în întâmpinarea acestor nevoi. Ea are la temelie o anumită învăţătură biblică pe care o prezintă sistematic, pe înţelesul tuturor ascultătorilor. Dintre subiecte putem aminti: semnificaţia Cinei Domnului, roada Duhului Sfânt, darurile Duhului Sfânt, nădejdea creştinului, răpirea Bisericii, importanţa botezului în apă, beneficiile jertfei Domnului Isus, etc. În introducere se poate vorbi pe scurt despre locul doctrinei respective în sistemul mai larg al doctrinelor creştne; în conţinut se poate detalia doctrina respectivă cu toate implicaţiile ei practice, iar în încheiere, avem posibilitatea să invităm pe ascultătorii noştrii să se raporteze personal la ceea ce a fost prezentat, adică să-şi re-evalueze poziţia faţă de subiectul respectiv. Trebuie să mai precizăm aici faptul că o predică având un subiect doctrinar, reclamă o experienţă temeinică din partea predicatorului, deoarece adeseori o asemenea predică poate părea plictisitoare ascultătorilor. În acelaşi timp, o doctrină creştină, pentru a fi prezentată corect şi complet, reclamă un timp mai lung. 16.2. După scopul urmărit 16.2.1. Predica de zidire sufletească Despre existenţa acestui gen de predică, se pare că unii predicatori încă nu au aflat. Ei au „dezgropat securea războiului” şi o mânuiesc fără pauză. Dar sufletul omului mai are şi alte nevoi. Predicatorul nu are voie să uite că Mântuitorul a declarat că El Însuşi va zidi Biserica, iar cine este „lucrător împreună cu Dumnezeu”, nu poate ignora lucrarea de zidire sufletească. Se ştie că sufletul omului traversează diferite stări: de tristeţe, de îngrijorare, de nesiguranţă, de durere, de zbucium, etc. Pe unele dintre acestea, le experimentează chiar şi creştinul matur în credinţă. De aceea, predicatorul trebuie să simtă nevoile sufleteşti ale celor în faţa cărora vorbeşte în Numele lui Dumnezeu. Predica de zidire sufletească este acel mesaj cu ungere de sus, prin care se toarnă balsam pe rănile sufleteşti, se aduce siguranţă acolo
118
IOSIF FEHER
unde există îndoială, şi se dăruieşte o nădejde nouă în inima descurajată. Mesajul predicii de zidire nu poate fi altfel decât optimist, încurajator. Prin ceea ce trecem noi astăzi, au mai trecut şi alţii înaintea noastră. Modul în care a intervenit Dumnezeu în viaţa altor creştini, poate contribui decisiv la întărirea credinţei noastre. Probabil în acestă categorie am putea încadra vorbirea Domnului Isus în timp ce mergea împreună cu cei doi ucenici spre Emaus (Luca 24:27) Este aşadar recomandabil ca predica de zidire să pună în lumină puterea lui Dumnezeu de a-i izbăvi pe cei ce sunt ai Lui, făgăduinţele lui Dumnezeu, bunătatea Sa, etc. 16.2.2. Predica moralizatoare Aşa după cum se poate remarca încă din numele atribuit, acest gen de predici promovează anumite principii morale pe care Dumnezeu le pretinde copiilor Săi. Comportamentul creştin a fost întotdeauna superior în ceea ce priveşte moralitatea, comportamentului din societate. De fapt, trebuie s-o spunem aici răspicat: nu există spiritualitate fără moralitate. Nivelul spiritual nu-l va depăşi niciodată pe cel moral, în sensul că nimeni nu poate fi deosebit de spiritual dacă nu este mai întâi, foarte moral. Este meritul predicii moralizatoare acela de a pune în lumină înaltele virtuţi creştine, aşa cum sunt ele prezentate în Scriptură. În scopul acesta, ea se foloseşte de exemplele pozitive din viaţa marilor eroi ai credinţei. Curăţia de inimă a lui Iosif în casa lui Potifar, credincioşia lui Daniel, prietenia curată dintre David şi Ionatan, devotamentul lui Moise faţă de cauza lui Dumnezeu, etc., toate acestea sunt trăsături care trebuie dezvoltate în viaţa noastră de creştini. Importanţa mesajelor moralizatoare este deosebită deoarece societatea umană îşi schimbă de la o perioadă la alta standardele morale şi valorile: lucruri care pe vremea părinţilor noştri erau jenante, acum sunt privite cu multă îngăduinţă, sau chiar apreciate. Lucruri care pe vremea lor erau apreciate, acum au ajuns să fie privite cu dispreţ. Oare
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
119
câţi creştini, atunci când servesc masa într-un loc public, mai au curajul să-şi plece capul pentru o rugăciune de binecuvântare? Aceste schimbări încearcă să-şi facă loc chiar şi în Biserică, cu largul concurs al celor care trebuie să veghieze asupra vieţii spirituale din Biserică. Predicatorul care vrea să fie apreciat de Dumnezeu, va şti să spună întotdeauna lucrurilor pe nume, iar mesajul moralizator nu trebuie să lipsească de la amvoanele de azi. Totuşi predicatorul trebuie să aibă grijă să nu alunece pe „panta negativismului”. Criticarea aspectelor morale negative nu trebuie să ocupe tot timpul afectat predicii: poţi să critici viciul, dar mult mai înţelept şi probabil, mai eficace este să apreciezi virtutea. Dacă prin mesajul moralizator promovăm adevăratele standarde morale, este absolut normal ca încheierea unui asemenea mesaj să conţină un îndemn mobilizator sau o chemare la schimbare. 16.3. După modul de abordare al textului biblic 16.3.1. Predica expozitivă. Aceasta este considerată drept cea mai biblică dintre cele trei. Apostolii Domnului Isus au consacrat-o, iar de la ei s-au inspirat apoi marii predicatori, de-a lungul vremii. Prin predica expozitivă înţelegem acel gen de vorbire în care se explică în întregime un text biblic. Predica expozitivă ia gândul central dintr-un text biblic, şi apoi cu ajutorul unor diviziuni, preluate tot din text, explică în lumina contextului, respectivul text, într-o manieră detaliată. Altfel spus, textul biblic este abordat verset cu verset. Tratarea integrală a textului însă, impune ca textul să nu fie prea lung. Această metodă prezintă avantajul că pune accentul pe Cuvântul lui Dumnezeu, printr-o aplicare directă a Cuvântului la viaţa ascultătorilor. Ea oferă de asemenea, posibilitatea abordării unui număr mare de pasaje biblice, care altfel ar fi neglijate. Se ştie că există texte care se citesc mai des, texte care se citesc mai rar, şi texte care se citesc
120
IOSIF FEHER
foarte rar sau deloc. Nu în ultimul rând, să spunem că predicatorii care folosesc predica expozitivă, nici nu vor fi bănuiţi că ar fi ales vreun text biblic doar pentru a spune ceva, cuiva din biserică. 16.3.2. Predica textuală. Această metodă de predicare presupune alegerea unui pasaj scurt (chiar a unui verset sau o parte a unui verset). După descoperirea temei versetului, şi formularea ei în cuvinte proprii, el se analizează sistematic, se împarte în diviziuni şi apoi se expune în lumina contextului. Metoda aceasta se aseamănă destul de mult cu cea expozitivă, deosebirea constând în aceea că aici se abordează şi se aprofundează un singur verset, şu nu un pasaj întreg. Faptul că uneori principalele diviziuni exprimă chiar cuvintele textului abordat, uşurează procesul învăţării predicii, cât şi reamintirea ei cu uşurinţă. Un exemplu clasic de predică textuală este cel fundamentat pe textul din Ioan 3:16. Fiecare frântură a acestui magnific verset poate constitui o idee principală a predicii. 16.3.3. Predica topică (sau cu subiect). Acest gen de predică presupune alegerea, în prealabil, a unui subiect (chiar fără un suport biblic direct), după care se caută textul biblic adecvat, în scopul dezvoltării şi explicării subiectului propus. La acest gen de expunere se pretează predicile doctrinare deoarece, ele presupun o abordare logică, şi o dezvoltare amplă. Predica topică oferă predicatorului posibilitatea abordării exhaustive a unui subiect biblic. Uneori ea se pretează şi la prezentarea unor biografii, dând posibilitatea studierii vieţii unor personaje biblice marcante. Unii autori consideră că este cea mai bună metodă de pregătire a unor predici ocazionale, şi a unor studii biblice seriale. Câteva exemple de subiecte care impun o predică topică, ne pot ajuta să înţelegem mai bine: consecinţele mărturisirii păcatului, beneficiile părtăşiei creştine, iertarea semenului, etc. Texte biblice care să ne ofere tot
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
121
ceea ce trebuie spus în legătură cu aceste subiecte, nu credem să existe. De aceea se va alege un text care are legătură evidentă cu subiectul, dar ideile colaterale ale subiectului vor fi preluate din texte complementare. Aşa după cum s-a afirmat deja, aceste trei metode de expunere sunt cele mai răspândite şi mai întrebuinţate, dar noi, în calitate de colaboratori ai Duhului Sfânt, trebuie să fim deschişi la orice intervenţie a Sa; Duhul Sfânt poate să dea fondul şi forma unei predici care să aducă roadă, şi care nu s-ar încadra în vreuna din aceste trei modele. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât El, adevăratele şi profundele nevoi spirituale ale celor cărora le vorbim. De asemenea, trebuie să spunem că fiecare predicator este dator să cunoască toate aceste tipuri de predici, chiar dacă va avea preferinţe pentru una sau pentru alta.
Cursul 17 ROSTIREA PREDICII „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri... şi pentru mine ca oridecâte ori îmi deschid gura... să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc” (Efes. 6:18-20) Apostolul Pavel a ştiut întotdeauna ceea ce are de spus ascultătorilor săi: probabil nu a dus niciodată lipsă de subiecte de predică. Majoritatea cercetătorilor Sfintei Scripturi sunt de părere că el a avut o cultură generală extraordinar de bogată. Totuşi, acest mare predicator a simţit nevoia să fie sprijinit în rugăciune, pentru ca tot ceea ce avea de spus, să spună într-o manieră cât mai eficientă. După ce materialul predicii, selecţionat şi aranjat într-o formulare logică, s-a concretizat într-o schiţă de predică, munca predicatorului continuă cu ceea ce am putea numi prezentarea mesajului în faţa ascultătorilor. Această etapă este foarte importantă deoarece încununează munca de până aici. Apostolul Pavel arăta că predicatorul trebuie să vorbească cu îndrăzneală. Atunci când vorbim despre rostirea predicii (sau prezentarea ei) avem în vedere mai multe aspecte distincte: stilul expunerii, gesturile predicatorului, mimica feţei lui, ţinuta, etc. Vom acorda fiecăruia dintre ele, un spaţiu limitat. 17.1. Stilul expunerii. Prin stil se înţelege modul propriu prin care predicatorul expune oral, roada muncii sale, maniera caracteristică a fiecărui predicator de a comunica mesajul. Cineva spunea: „Stilul este omul”. Fiecare predicator are stilul său definitoriu. Unii au
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
123
încercat să copieze stilul predicatorilor de succes, dar fără ... succes. Stilul este rezultatul combinării unor factori interni, care ţin de structura sufletească (caracter, temperament, sensibilitate, etc.) şi de spiritualitatea predicatorului, cu factori externi, cum ar fi cultura generală şi cea biblică, mediul în care a trăit, educaţia primită şi experienţa de viaţă a predicatorului. Stilul se poate perfecţiona, dar nu se poate copia. Înainte de a vorbi despre perfecţionarea stilului, trebuie să arătăm care sunt caracteristicile stilului, şi care sunt principalele stiluri de predicare. 17.1.1. Caracteristicile definitorii ale stilului Claritatea: este acea calitate care face ca ideile prezentate să fie foarte uşor înţelese de ascultători, prin construcţii simple ale frazelor sau propoziţiilor; formularea întortocheată a acestora afectează claritatea stilului; uneori predicatorul începe o propoziţie pe care apoi o ramifică atât de mult încât nici el nu mai ştie de unde a început. Se spune că Napoleon le cerea mesagerilor, trei lucruri: „Fii clar ! Fii clar ! Fii clar !” Corectitudinea: predicatorul trebuie să fie familiarizat cu gramatica limbii române; dezacordurile gramaticale, exprimările pleonastice, cacofoniile, etc., compromit impactul predicii asupra ascultătorilor educaţi. În ultima vreme, nivelul de şcolarizare al ascultătorilo noştri a crescut şi ei sunt exigenţi faţă de vorbitorii publici. Puritatea: ne referim la evitarea expresiilor triviale, a elementelor de jargon, a regionalismelor sau a arhaismelor; neologismele trebuiesc folosite cu măsură. Folosirea neologismelor acolo unde pot fi întrebuinţate cuvinte cunoscute de toţi, nu înseamnă neapărat rafinament, ci mai degrabă snobism. Precizia: aceasta este calitatea care se dovedeşte prin evitarea cuvintelor de prisos şi a explicaţiilor inutile; alegerea termenilor celor mai potriviţi care să exprime exact ceea ce doreşte vorbitorul, este o artă care trebuie deprinsă prin exerciţiu. Spre exemplu, rostită pe un ton nehotărât, formularea „Fie ca Duhul Sfânt să aplice acest
124
IOSIF FEHER
adevăr la vieţile noastre”, denotă că predicatorul a intrat într-o zonă ceţoasă a gândirii sale, şi este foarte vag. Naturaleţea: se consideră că un predicator vorbeşte cu naturaleţe atunci când în vorbirea lui nu se remarcă nimic forţat, nici o improvizaţie care să complice lucrurile; cine predică gândindu-se mereu la imaginea sa, la părerile ascultătorilor despre el, sau la renumele pe care şi-l va face, îşi va pierde naturaleţea; poţi să fii tu însuţi numai atunci când, în lepădare de sine şi modestie, doreşti să fii folositor lui Dumnezeu. Spontaneitatea: ne referim aici la capacitatea pe care o au unii predicatori, de a găsi chiar şi fără o pregătire prealabilă, fraze de efect, imagini vii, legături logice între anumite texte biblice, etc., sau capacitatea de adaptare a predicatorului, la situaţii neprevăzute. Sobrietatea: această calitate defineşte lipsa expresiilor hazlii, a ilustraţiunilor copilăreşti, tonului zeflemitor; anecdotele nu au ce căuta într-o predică deoarece îi compromit mesajul; cu siguranţă există ilustraţiuni sobre, decente, care să întărească ideile principalelor predicilor noastre. Simplitatea: aceasta este o condiţie „sine qua non” a eficacităţii unui mesaj; doar atunci eşti înţeles când vorbeşti pe înţelesul tuturor; interesul nostru ca predicatori, nu este acela ca oamenii să admire patosul nostru, elocvenţa noastră, educaţia noastră, etc. Ei trebuie să-L cunoască, să-L admire şi să-L urmeze pe Domnul Isus. Un predicator în vârstă spunea unor predicatori mai tineri: „Biserica este Mireasa lui Hristos; nu încercaţi să atrageţi atenţia ei asupra voastră !”. Sistematizarea: fiecare dintre noi apreciem ordinea şi armonia acolo unde acestea există. Cu atât mai mult un predicator trebuie să fie ordonat în expunerea sa, deoarece acest fapt îi permite să atingă toate aspectele importante ale subiectului despre care vorbeşte. Chiar şi Domnul Isus a dovedit o preocupare pentru ordine în vorbire (de bunăoară, în pilda semănătorului, dar nu numai). Persuasivitatea: este calitatea predicatorului de a fi foarte credibil în ceea ce susţine. Există predicatori care
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
125
reuşesc să se impună în faţa ascultătorilor încă din momentul în care rostesc primele cuvinte, în vreme ce alţii reuşesc acelaşi lucru, destul de greu. Stilul exprimării oglindeşte caracterul omului. El este cartea noastră de vizită. El poate fi îmbunătăţit, însă trebuie să facem încă o dată precizarea că noi suntem colaboratori ai lui Dumnezeu, lucrători împreună cu El. Putem avea un stil deosebit în toate privinţele, putem respecta cu stricteţe toate regulile homiletice: rezultatele binecuvântate ale predicii noastre depind, mai presus de toate, de ungerea Duhului Sfânt în vorbire. 17.1.3. Stilurile predicilor O privire atentă asupra modului de exprimare al predicatorilor, scoate în evidenţă câteva stiluri diferite. Fără a intra în detalii prea multe, vom aminti câteva dintre cele mai întâlnite. Stilul impetuos, năvalnic este stilul care se remarcă printr-un mare „debit verbal”; pauzele sunt rare şi scurte, iar gesturile sunt energice. Predicatorul caracterizat de acest stil se străduieşte din răsputeri să-şi domine ascultătorii, adesea se roşeşte tot la faţă, transpiră de regulă abundent şi întrebuinţează frecvent batista. Dacă şi ceea ce spune este interesant, el are toate şansele să fie ascultat cu atenţie de ascultătorii săi, o bună jumătate de oră, poate chiar ceva mai mult. Stilul sobru, grav, este acela care se remarcă prin fraze scurte, rostite apăsat, pauze lungi, etc. Predicatorul îşi forţează vocea pentru a obţine note grave, joase. El dă uneori impresia unui părinte autoritar care vorbeşte copiilor săi. Anumite propoziţii sunt repetate sugestiv. De obicei ascultătorii se plictisesc destul de repede şi îşi găsesc tot felul de ocupaţii paralele. Stilul familiar este caracteristic predicatorului care îşi cunoaşte foarte bine audienţa, are experienţă bogată şi este foarte sigur de sine. Foarte adesea, stilul familiar este asociat cu o bună doză de spontaneitate. Predicatorul improvizează mult. El îşi îngăduie să întrebuinţeze
126
IOSIF FEHER
elemente de jargon, replici ironice date unor personaje din predică, pune uneori întrebări ascultătorilor, etc. Probabil este stilul cu cea mai mare priză la public, însă nu i se potriveşte oricărui predicator. Stilul didactic, elevat este acel stil care vădeşte o preocupare deosebită pentru exactitatea exprimării; fiecare cuvânt întrebuinţat are locul şi rolul lui bine definit în frază. Aici nu există loc pentru improvizaţie sau spontaneitate. Predicatorul îşi construieşte cu multă meticulozitate întreg „eşafodajul” argumentării, şi de obicei îşi atinge scopul propus: acela de a demonstra ceva precis. Stilul acesta este foarte potrivit pentru studii biblice sau predici tematice. Stilul bombastic este de asemenea destul de frecvent întâlnit. El este caracterizat de o abundenţă de expresii sau cuvinte „de efect”, ceea ce face ca predica respectivă să semene mai degrabă cu o lucrare literară. Ea este presărată cu descrieri, cu caracterizări, etc. Predicatorul care este preocupat de o exprimare cât mai frumoasă, uneori pierde la „capitolul CONŢINUT”; el şlefuieşte forma în detrimentul conţinutului. 17.2. Îmbunătăţirea stilului predicării Probabil, toţi predicatorii (chiar şi cei ce nu recunosc acest lucru) sunt preocupaţi într-o anumită măsură de îmbunătăţirea stilului sau a manierei de a vorbi în public. Dacă există vreun cuvânt-cheie în această privinţă, acesta este „PERSEVERENŢA”. Se cunoaşte exemplul lui Demostene, care a fost socotit drept cel mai mare orator al Greciei antice. În tinereţe el avea un uşor defect de vorbire, dar aceasta nu l-a făcut să renunţe la gândul de a deveni un orator. Se spune că s-a retras în singurătate, într-o grotă situată la marginea mării şi acolo a exersat cu tenacitate până când şi-a depăşit handicapul. Nu ştim să existe formule garantate de succes, dar cunoaştem câteva lucruri care pot contribui la perfecţionarea stilului. Spre deosebire de Demostene, predicatorul beneficiază de sprijinul Duhului Sfânt. Există
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
127
însăşi lucruri pe care trebuie să le facem noi. Spurgeon avea dreptate să spună că Duhul Sfânt nu va face niciodată ceea ce trebuie să facem noi înşine. Aşadar, ce putem să facem noi? Deosebit de importantă în această privinţă, socotim că este atitudinea faţă de predicare. Altfel spus, predicatorul trebuie să dovedească dăruire deplină pentru ceea ce face. Nu cunoaştem nici un om care să fi ajuns la performanţă într-un anumit domeniu, fără să se fi dedicat plenar domeniului respectiv. În spatele medaliei cucerite de un sportiv, de bunăoară, stau miile de ore de antrenament, sacrificiile şi renunţările la toate celelalte lucruri care i-ar putea compromite succesul. Scriptura spune că „ ...ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji” (1Cor. 9:25). Un predicator care doreşte să slujească mai bine, trebuie să fie gata să plătească preţul. Este ceea ce îi recomanda apostolul Pavel, mai tânărului slujitor Timotei: „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (1Tim. 4:15), iar mai apoi „ ...să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine...” (2Tim. 1:6). Darul poate fi înflăcărat, iar pentru aceasta se cere folosirea lui. Unul dintre cele mai eficiente mijloace de perfecţionare a vorbirii este ...scrisul. Metodele didactice aplicate în şcolile de azi, tind să elimine tot mai mult scrisul din activitatea unui elev: tinerii de azi sunt tot mai obişnuiţi să apese pe butoane sau să „bifeze” răspunsul exact. Metoda aceasta este foarte practică, uşurează munca profesorului care evaluează, însă are ca efect secundar inevitabil, atrofierea capacităţii de sinteză a elevului. Scrisul ne oferă marele avantaj de a putea cizela fraza. O putem restrânge sau o putem dezvolta. Putem să-i schimbăm semnificaţia prin schimbarea unui singur cuvânt sau prin schimbarea locului unui cuvânt. Anticii au cunoscut valoarea scrisului. Se ştie de bunăoară că mulţi tineri care studiau retorica, petreceau ore întregi copiind
128
IOSIF FEHER
din scrierile lui Cicero, marele orator roman. Chiar dacă nu au ajuns să-l egaleze, prin munca lor migăloasă şi-au ridicat considerabil „nivelul”. Ascultarea atentă a predicilor rostite de predicatori cu multă experienţă, ne poate fi de asemenea de mare folos. Felul în care unii predicatori cu experienţă ştiu să-i introducă pe ascultătorii lor în atmosfera vremii despre care vorbesc, este impresionant. Realmente, reuşesc să te facă să trăieşti intensitatea emoţiilor personajelor despre care îţi vorbesc. Felul în care ştiu să introducă un citat, poate să fie interesant. Maniera în care dezvoltă o temă biblică este exemplară. De fapt, de la fiecare predicator avem de învăţat câte ceva. Scriptura ne confirmă acest aspect. În cartea Faptele apostolilor ni se relatează o împrejurare în care Petru şi Ioan au fost traşi la răspundere cu privire la autoritatea de a vorbi în public despre Domnul Isus. Ascultându-i, anchetatorii au priceput că ei „ ...fuseseră cu Isus” (cap. 4:13). Trăind lângă El, au fost influenţaţi de modelul Lui de a vorbi. Îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe generale este utilă deoarece aceasta ne permite să introducem diverse citate şi exemple într-o predică. Apostolul Pavel a citat uneori din scrierile unor autori ne-creştini (spre exemplu, din Cleanthes şi Menander), Domnul Isus a citat adeseori din proverbele vremii Sale. Predicatorul de azi trebuie să ţină seama de faptul că se adresează unei audienţe care are un anumit grad de cultură, şi el nu are voie să se plaseze sub acest nivel. Citirea pasajelor biblice trebuie să fie expresivă; semnele de punctuaţie adeseori ajută la clarificarea sensului unui verset. Este de dorit ca textele biblice care constituie temelia predicii, să fie citite cu multă reverenţă, fără grabă. Citirea pe nerăsuflate nu îşi are locul la amvon: nu-i cel mai bun predicator acela care „a ajuns primul la capăt”. După anunţarea textului care va fi citit, şi eventual a paginii la care se găseşte el, este bine ca predicatorul să lase un răgaz de câteva secunde, pentru ca ascultătorii să
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
129
poată găsi textul respectiv în Bibliile proprii. Acest lucru va elimina foşnetele din sală, în timpul citirii textului bibic. Păstrarea atenţiei ascultătorilor noştri cere o adevărată măiestrie. Este un lucru bine ştiut acela că atenţia unui adult funcţionează la parametri maximi, aproximativ 15 minute. Atenţia unui copil rămâne la acelaşi nivel, un timp mai scurt, probabil pe jumătate. Desigur aceste valori sunt relative, dar este limpede că predicatorul care vrea să păstreze atenţia ascultătorilor săi, trebuie să găsească cea mai adecvată modalitate. Semnele de plictiseală ale ascultătorilor, sunt foarte vizibile de la amvon: căscatul des, privirile fixate într-un punct imaginar dincolo de peretele bisericii, capetele care se întorc spre uşă ori de câte ori aceasta se deschide, giumbuşlucurile făcute la adresa copiilor mici care se plimbă printre rânduri, sunt numai câteva dintre aceste semne. Probabil, semnul cel mai frecvent este cititul în Biblie. Recomandăm călduros cititul Bibliei, însă nu atunci când cineva predică la amvon. Predicatorul nu-şi poate îngădui să ignore aceste „simptome”; atunci când ele apar, se impune o variaţie în prezentarea subiectului. Nu este suficientă ridicarea bruscă a tonului vorbirii. O istorioară cu tâlc, o experienţă ziditoare sau altceva de felul acesta, le va oferi ascultătorilor un scurt răgaz pentru „deconectare”. Evitarea cu atenţie a greşelilor gramaticale despre care s-a vorbit anterior, este absolut necesară. Parcă prea frecvent se aud expresii ca: „În vremea aceea ucenicii era adunaţi toţi împreună laolaltă în acelaşi loc...” Nu mai este nevoie să spunem „laolaltă” dacă am spus deja că ei erau toţi împreună. Expresia „Facă Domnul ca noi să fim ascultători de cuvântul Lui!” exprimă desigur, o intenţie bună, dar o exprimă greşit: ne revine nouă responsabilitatea de a fi ascultători. De asemenea, cacofoniile crează adesea, un sentiment dezagreabil printre cei ce ne ascultă. Foarte frecvent ni se întâmplă să auzim: „Fraţilor, să deschidem Biblia la Luca capitolul 3...” Mult mai potrivit este să spui: „Vă rog să deschideţi împreună cu mine, Sfânta Scriptură la
130
IOSIF FEHER
Evanghelia după Luca, de unde vom citi câteva versete din capitolul al treilea...” Printre lucrurile pe care trebuie să le evite un predicator care vrea să îşi îmbunătăţească stilul, sunt şi exprimările pleonastice. Adeseori acestea îi deranjează pe unii ascultători. Nu este corect să spun: „M-am urcat sus...” sau „M-am coborât jos...” întrucât nimeni nu a reuşit încă să se urce jos, sau să se coboare sus. De asemenea, se recomandă evitarea unor repetiţii supărătoare. Unui predicator i s-a spus odată: „Dumneata ai rostit de 18 ori expresia „Fraţi şi surori, haideţi să ...!” Ce să mai spunem de expresia „Slăvit să fie Domnul”? Nu avem nimic împotriva ei, dar repetarea ei din două în două minute, nu asigură întotdeauna succesul predicii noastre. O mare atenţie va trebui să dăm divagaţiilor, pe care cei mai mulţi dintre predicatori nu le pot stăpâni corespunzător. Uneori simţim că este nevoie să facem o paranteză la ceea ce dezbatem. Nu este un lucru rău în sine, însă problema este că se întâmplă adesea că predicatorul intră în atâtea detalii încât uită care era subiectul principal al predicii sale. Dacă acest lucru îl pierde din vedere, cu atât mai mare este riscul pentru ascultători. Este adevărat că gramatica limbii române este foarte complexă, dar lumea căreia ne adresăm, este mai pretenţioasă astăzi decât a fost înainte. Să nu-i oferim pricini de poticnire! 17.3. Vocabularul. Stilul unui predicator mai este definit şi prin vocabularul acestuia, cât şi prin figurile stilistice pe care le întrebuinţează în vorbirea sa. Vocabularul predicatorului este reprezentat de suma cuvintelor pe care le întrebuinţează în vorbirea publică. Un predicator experimentat şi citit, are un vocabular bogat (aceasta însemnând 25.000 – 30.000 de cuvinte). Este vorba aici despre cuvinte aflate în uzul obişnuit. Trebuie so spunem deschis: avem un vocabular deficitar, deoarece
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
131
nu citim suficient, dar adeseori dăm vina pe moştenirea noastră genetică („aşa sunt eu !”). Potrivit opiniei mai multor cercetători biblici, dintre toţi scriitorii Noului Testament, Ioan are vocabularul cel mai sărac; totuşi, chiar dacă acest lucru este adevărat, aceasta nu scade cu nimic valoarea spirituală a scrierilor ioanine. Cu un bagaj limitat de cuvinte, Ioan reuşeşte performanţe extraordinare. Preponderenţa cuvintelor dintr-un anumit domeniu al vieţii, dă un caracter specific vocabularului. Din vocabularul pe care îl foloseşte cineva, îţi poţi da seama adeseori de profesia sa; medicii au vocabularul lor specific, politicienii au vocabularul lor, la fel şi oamenii de ştiinţă. Predicatorii trebuie să posede un vocabular biblic. Vocabularul unui predicator trebuie să fie bogat, dar nu trebuie să exceleze în termeni specifici unui anumit domeniu de activitate. O atenţie deosebită trebuie acordată evitării termenilor foarte tehnici: predicatorul nu lucrează cu piese, ci cu suflete. Există două extreme care trebuie evitate, în ceea ce priveşte vocabularul unui predicator: simplificarea lui extremă, care va duce inevitabil la repetiţii neplăcute, şi „specializarea”, prin introducerea a tot felul de termeni teologici şi expresii teologice, care va îngreuia înţelegerea ideilor, de către ascultătorii care nu au studiat Teologia. Arareori ascultătorii noştri vor fi emoţionaţi de termeni ca trans-substanţiere, co-substanţiere, supra-lapsarianism, infra-lapsarianism, traducianism, etc. Termenii foarte specifici ai Teologiei vor genera uneori reacţii de respingere în rândul ascultătorilor noştri, deoarece unii se vor grăbi să considere că „facem paradă” de cunoştinţele sau pregătirea noastră. Mai degrabă, credem că vocabularul unui predicator trebuie să abunde în termeni biblici (cuvinte şi expresii care se regăsesc pe paginile Bibliei). Vocabularul unui predicator poate şi trebuie să fie îmbunătăţit. Cititul lucrărilor din diferite domenii este util, mai ales dacă se citeşte cu voce tare. În mod obişnuit noi citim doar cu mintea: ochii aleargă peste rânduri, cu
132
IOSIF FEHER
mintea înţelegem ceea ce vedem, dar eficienţa unui astfel de citit este mult mai mică decât dacă citim cu voce tare. Ceea ce citim, influenţează nu numai gândirea noastră ci şi exprimarea noastră. Citirea Scripturii nu poate fi înlocuită de nimic altceva. Aceasta ne va aduce două foloase: ne va forma o cultură biblică bogată, şi ne va forma un vocabular biblic. Pe lângă Scriptură, predicatorul trebuie să citească literatură creştină de calitate. Există azi suficient de multă literatură creştină, însă uneori calitatea lasă de dorit. Operele clasice ale literaturii universale, pot contribui la îmbogăţirea vocabularului unui predicator. Nivelul tot mai ridicat de educaţie şi cultură al ascultătorilor noştri, impune predicatorului un vocabular amplu. Să mai spunem aici că nu este de dorit ca predicatorul să întrebuinţeze două vocabulare diferite: unul „biblic” pentru uzul la amvon, şi unul „secular”pentru întrebuinţarea de acasă. Dacă într-un fel vorbeşte acasă, pe stradă sau la cumpărături, şi într-un alt fel vorbeşte la amvon, acest lucru va fi repede remarcat de către cei din anturajul lui. Nu vrem să spunem prin aceasta, că un predicator care este medic de profesie, ar trebui să întrebuinţeze un limbaj biblic în sala de operaţie! Sau unul care este profesor de chimie, să folosească în laborator un limbaj specific amvonului. Acestea sunt excepţii acceptate. Vrem să spunem că un predicator trebuie să vorbească biblic acolo unde natura slujbei sale nu îi impune alt fel. Înainte de a încheia această secţiune, să mai amintim câteva sfaturi practice privitoare la vocabularul predicatorului: - evitaţi cuvintele al căror sens nu-l înţelegeţi deplin; un predicator este adeseori tentat să folosească unele cuvinte care sună frumos, cuvinte bombastice, dar dacă nu stăpâneşte sensul acestora, el riscă să le întrebuinţeze acolo unde nu se potrivesc; - evitaţi cuvintele care pot să aibă mai multe sensuri; acestea pot crea uneori confuzie; cuvintele cu două înţelesuri pot foarte uşor să fie înlocuite cu cuvinte cu un
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
133
înţeles clar; - evitaţi cuvintele foarte complexe; termeni ca „incomprehensibilitate” „redundanţă”, „ineluctibilitate”, „interschimbabilitate” „inefabil” sau „juxtapunere”, nu determină altceva decât nedumerire; - acolo unde contextul vă permite să alegeţi între mai multe cuvinte, întrebuinţaţi-l pe cel mai biblic; nu veţi risca să fiţi consideraţi ne-educaţi. 17.4. Figurile stilistice. Prin figuri stilistice înţelegem acele procedee şi mijloace literare care contribuie la înfrumuseţarea stilului discursului creştin. Includem în această categorie: epitetul, metafora, comparaţia, alegoria, personificarea, hiperbola, parabola, proverbul, întrebarea retorică, aliteraţia, etc. Epitetul este acel termen introdus în vorbire cu scopul de a evidenţia o trăsătură semnificativă a lucrului despre care se vorbeşte. De exemplu: un om singuratic, o fire închisă, casa veche, pădurea întunecată, râul tumultos, vorba aspră, etc. Folosit cu măsură dar şi cu pricepere, epitetul poate constitui „sarea şi piperul” unui mesaj. Un epitet bine ales, şi aşezat la locul potrivit, poate uneori să descrie o stare, mai bine decât o mulţime de cuvinte. El poate crea o anumită stare sau atmosferă, sau poate transmite ideea de amplificare a tensiunii acţiunii descrise. Spre exemplu, seria de epitete: neliniştit, îngrijorat, fricos, înspăimântat, etc. descriu diferite grade de intensitate ale unei stări lăuntrice. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre următoarele: mulţumit, încântat, extaziat. Progresia intensităţii credem că este evidentă. Pentru amplificarea impresiei asupra ascultătorilor, epitetele trebuie folosite în ordinea crescătoare a intensităţii lor. Comparaţia este procedeul literar prin care două lucruri sunt asemănate între ele, cu scopul de a-l caracteriza mai bine pe unul dintre ele. De exemplu: tăcut ca un peşte, iute ca gândul, isteţ ca un proverb, etc. Uneori
134
IOSIF FEHER
se foloseşte comparaţia, într-un sens ironic: vorbăreţ ca o moară stricată; roşu în obraz, ca o lămâie, etc. Ironia nu este recomandabilă unui predicator, deoarece îi poate discredita mesajul; în Sfânta Scriptură, ironia apare foarte rar. Metafora este o comparaţie sub-înţeleasă în care, cu ajutorul unui termen impropriu, se adaugă un sens nou, lucrului despre care vorbim. În Scriptură întâlnim multe metafore. La fel întâlnim şi în vorbirea curentă: paharul suferinţei, umbra morţii, întunericul păcatului, corabia vieţii, etc. Adeseori Domnul Isus a vorbit metaforic. Alegoria este procedeul artistic care constă în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete, cunoscute ascultătorilor. În Scriptură, alegoriile sunt întâlnite frecvent: Jud. 9:7-15, Isaia 5:1-6, Ioan 15:1-11, etc. Alegoria foloseşte o simbolistică complexă şi este de mare efect. Personificarea este procedeul stilistic prin care se atribuie însuşiri omeneşti, unui lucru sau unui obiect. De exemplu: pietrele vorbesc trecătorilor, izvorul murmură, vântul mângâie lanurile de grâu, soarele bate în geam, copacii bat din palme, etc. Hiperbola este procedeul prin care se exagerează în mod evident anumite aspecte ale realităţii, pentru ca impactul asupra ascultătorilor să fie mai mare. De exemplu: curgeau valuri de sânge (ideea de cantitate), se va zgudui pământul (ideea de intensitate), cetatea a fost făcută praf şi pulbere, duşmanii nu vor lăsa piatră pe piatră, etc. Un exemplu potrivit din cuvântările Domnului Isus este cel cu „paiul şi bârna” din ochiul cuiva (Mat.7:45). Evident, nimeni nu ar putea să aibă o bârnă înfiptă în ochi, şi să mai trăiască, pentru ca să încerce să se ocupe de îndreptarea altuia. Parabola este o comparaţie mai amplă între două
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
135
realităţi asemănătoare, una abstractă şi una concretă. Ea se prezintă sub forma unei povestiri alegorice şi are un conţinut religios sau moral. Parabola este numită în mod frecvent, pildă. În Scriptură cele mai multe parabole sunt condensate în Evangheliile sinoptice. După două mii de ani, parabolele rostite de Domnul Isus au rămas inegalabile, făcând din El, cel mai mare învăţător care a trăit vreodată (nu vrem să spunem prin aceasta că El ar fi doar un învăţător!) Proverbul poate fi considerat o formă condensată la maximum a unei experienţe de viaţă, din care omul poate învăţa ceva. Marele merit al unui proverb este acela de a putea fi reţinut cu uşurinţă. În Scriptură puţine cărţi o egalează în frumuseţe, pe cea a Proverbelor. Introducerea într-un discurs creştin a unui proverb cunoscut de ascultători, dă o nuanţă deosebită acesteia. Nu trebuie să ignorăm faptul că şi Domnul Isus a cunoscut şi a întrebuinţat în vorbirile Sale, proverbe ale vremii de atunci. Alături de proverbe, am putea include ocazional zicătorile, maximele, dictoanele, aforismele sau apoftegmele. Acestea se găsesc fie adunate în diferite culegeri, fie.”risipite” prin literatura de calitate. Înţelept este predicatorul care, atunci când dă peste ele, le notează cu grijă într-un carneţel, spre a le putea găsi mai uşor, atunci când va avea nevoie de ele. Întrebarea retorică , numită uneori şi interogaţie retorică, este întrebarea la care predicatorul nu mai aşteaptă nici un răspuns deoarece, fie întrebarea conţine răspunsul în ea însăşi, fie răspunsul este atât de evident încât predicatorul este sigur că toţi ascultătorii ar răspunde la fel. Apostolul Pavel a întrebuinţat frecvent în scrierile sale, acest procedeu şi este de aşteptat să-l fi întrebuinţat şi în vorbirile sale. Uneori poate fi vorba despre o succesiune de asemenea întrebări. Un exemplu adecvat ne este oferit în Rom. 10:14-15 „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au
136
IOSIF FEHER
crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El, fără propovăduitor?” Aliteraţia este procedeul stilistic prin care vorbitorul, preocupat să obţină o anumită simetrie în organizarea ideilor sale, apelează la propoziţii scurte care încep cu acelaşi cuvânt, sau la cuvinte care par să sune la fel. Spre exemplu, un predicator care vorbea despre pericolul pe care îl prezintă obişnuinţa în viaţa unui creştin, a apelat la trei termeni care începeau cu aceeaşi literă: „Rutină, Rugină, Ruină !” Termenii aceştia transmiteau şi ideea de regresie, dar şi ajutau memoria ascultătorilor. Sigur că o asemenea formulare nu se uită uşor. Studiind cartea profetului Isaia, în special în ceea ce priveşte stilul scrierii, suntem pe deplin de acord cu cei care au spus că Isaia are un stil vrednic de a fi luat de model de către predicatorii de azi.
Cursul 18 ŢINUTA ŞI IMAGINEA PREDICATORULUI „Caută să fi evlavios. Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă...” (1Tim. 4:7-8) Probabil vi se va părea puţin forţată asocierea dintre evlavia despre care îi vorbeşte Pavel lui Timotei, şi imaginea predicatorului, despre care ne-am propus să ne ocupăm pe scurt. Evlavia pare să ţină mai degrabă de caracter sau de conduită. Dar un caracter evlavios se va manifesta în exterior, în mai multe feluri. Unul dintre acestea este ţinuta. Pentru a nu crea confuzie, trebuie să spunem că o ţinută serioasă, decentă nu este întotdeauna o dovadă sigură de evlavie, însă o ţinută şocantă sau extravagantă, întotdeauna dovedeşte lipsa evlaviei. Atunci când ne referim la ţinuta predicatorului, avem în vedere felul în care acesta se prezintă şi vorbeşte în faţa ascultătorilor. Adeseori se scapă din vedere faptul că ţinuta predicatorului „vorbeşte” mai înainte ca el să-şi deschidă gura, la amvon. Includem aici două aspecte diferite dar complementare: vestimentaţia predicatorului, şi prestanţa sa. Ambele sunt foarte importante. Vestimentaţia predicatorului, deşi nu poate influenţa direct valoarea sau calitatea predicii, ea poate influenţa atitudinea ascultătorilor faţă de predicator şi faţă de mesajul său. În calitate de predicatori trebuie să ţinem uneori cont, în anumite limite, şi de subiectivismul ascultătorilor noştri. Nu vrem să spunem că ar trebui să căutăm să fim îmbrăcaţi pe gustul ascultătorilor, dar nici nu putem să nu
138
IOSIF FEHER
luăm în considerare faptul că hainele noastre ne reprezintă. Ele transmit un mesaj despre noi. Spre exemplu, un om îmbrăcat neglijent nu va da niciodată impresia de om chibzuit, după cum nici o femeie care poartă fuste scurte sau decolteuri generoase, nu va fi considerată serioasă şi nici înţeleaptă. Problema apare acolo unde părerile ascultătorilor sunt împărţite: unii pretind ca predicatorul să aibă neapărat cravată, iar alţii încă se mai poticnesc în ea. De asemenea, în unele locuri se acceptă ca predicatorul să poarte doar cămaşă dacă este foarte cald, iar în altele i se impune predicatorului să poarte haină. Considerăm că predicatorul trebuie să se îmbrace întotdeauna decent. Exagerările, indiferent în care sens, nu sunt o dovadă de înţelepciune. Smerenia forţată în vestimentaţie discreditează mesajul, dar şi împopoţonarea este păgubitoare. Grija excesivă faţă de „look”-ul propriu, nu arată altceva decât că predicatorul vrea să facă impresie. Probabil, stilul clasic este cel mai indicat pentru un predicator: decât 10 sacouri fistichii, mai bine 3, dar serioase. Nu putem trasa un standard în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, dar considerăm că predicatorul nu trebuie să fie purtătorul de fanion al modei (adică acela care introduce o modă nouă, în biserică), dar nici să nu fie cel mai demodat om din biserică. Vestimentaţia predicatorului trebuie să transmită ideea de sobrietate şi bun gust, dar vestimentaţia sa nu este totul. Imaginea predicatorului înseamnă mai mult decât atât. Însăşi prezenţa fizică a sa trebuie să inspire respect, evlavie, sfinţenie. Acestea ţin de prestanţa sa. Conştient sau inconştient, predicatorul crează o anumită atmosferă în jurul său; aceasta poate fi una de optimism sau una de pesimism, una de linişte sau alta de încordare, una de mângăiere sau una de nesiguranţă. Poate ar trebui să ne întrebăm mai des, cum se simt semenii noştri în prezenţa noastră ? Consecinţa normală a prestanţei personale a predicatorului este respectul pe care îl manifestă cei din jur
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
139
faţă de el. Două lucruri pot contribui decisiv la întărirea prestanţei şi implicit la dobândirea respectului semenilor. Primul dintre ele este respectul de sine. Dacă vrei ca alţii să te respecte, dovedeşte-le că te respecţi şi tu. Nu-ţi îngădui lucruri care te-ar putea compromite, glume ieftine sau discuţii fără valoare (flecăreli). Nu te mulţumi cu jumătăţi de măsură. Pavel apostolul spunea: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni ...”(Col. 3:23). Fii cu măsură în toate lucrurile, adică evită exagerările în orice privinţă. Este interesantă frecvenţa cu care apostolul Pavel aminteşte cumpătarea în Tit, cap. 2. Al doilea lucru este să îi respecţi tu însuţi pe cei din jur. Adeseori ne întrebăm nejustificat dacă merită sau nu respectul nostru. Acest lucru este mai puţin important. Înainte ca altul să mă respecte pe mine, trebuie să dovedesc eu că îl respect. Modul de adresare al unui predicator trebuie să fie marcat de respect, indiferent dacă el se adresează unei persoane cu vază sau unui om de condiţie modestă. Prin felul în care ne adresăm celor din jurul nostru, noi putem impune anumite limite sau standarde în comunicare. Spre exemplu, într-un anturaj cum ar fi cel de la serviciu, dacă ne vom adresa cu respect, colegilor, ni se vor adresa şi ei la rândul lor, la fel. În schimb, dacă ne vom îngădui să coborâm standardele vorbirii, discuţiile vor aluneca tot mai jos. Predicatorul n-ar trebui să uite că imaginea sa publică poate infirma sau poate confirma mesajul rostit. Mulţi şiau compromis lucrarea, deoarece n-au avut acea demnitate pretinsă unui om care transmite mesajul lui Dumnezeu, în mijlocul generaţiei sale. La această situaţie s-a ajuns adeseori din cauză că predicatorul s-a lăsat angajat în discuţii lipsite de orice valoare (flecăreli). Asupra acestor pericole îl avertiza cândva Pavel pe Timotei, în a doua sa epistolă:„Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu.“ (2 Tim.2:16).
140
IOSIF FEHER
18.1. Gesturile predicatorului. Atunci când vorbim despre gesturi, ne referim cu precădere la mişcările naturale ale mâinilor predicatorului, în timp ce vorbeşte la amvon, dar nu ne limităm la atât: mişcările corpului sunt de asemenea importante. Oamenii comunică chiar şi prin vârful degetelor. Gesturile au un rol important în transmiterea mesajului, deoarece ele pot întări impactul cuvintelor noastre asupra ascultătorilor, dând mai multă expresivitate vorbirii. Unii predicatori evită să gesticuleze în timp ce expun mesajul, şi prin aceasta ei creează o atmosferă de rigiditate. Alţii gesticulează necontrolat, determinând o stare de ilaritate în sală. Ambele extreme sunt nepotrivite. Predicarea trebuie să fie însoţită de gesturi, iar predicatorul care va şti să îmbine armonios mesajul nerostit al gesturilor, cu cuvintele pe care le rosteşte, nu va avea decât de câştigat din aceasta. Unii predicatori au obişnuinţa de a ţine într-o mână, Biblia deschisă; este un obicei bun deoarece chiar şi numai la nivelul subconştientului ascultătorilor se accentuează ideea legăturii indisolubile dintre text şi mesaj. În această situaţie, desigur gesturile predicatorului trebuie să fie mai moderate. Gesturile pot fi categorice (dar nu violente) atunci când este vorba despre un adevăr ferm, care nu lasă loc la negociere, sau dimpotrivă, pot fi moi, duioase, atunci când încercăm să atingem coarde sensibile ale sufletului ascultătorilor. Gesturile predicatorului, dacă sunt bine adaptate la ceea ce se predică, reuşesc să creeze anumite stări de spirit. Ele pot întări cuvintele pe care le însoţesc, sau le pot slăbi impactul. Probabil nu ar fi nevoie să dovedim că atunci când vrem să descriem furtuna care a sfărâmat corabia lui Pavel, nu ne ajută prea mult gesturile tandre, şi nici atunci când zugrăvim momentul în care Mântuitorul a luat copiii în braţe, nu sunt potrivite gesturile unui halterofil, ridicând la stilul „smuls”, 235 kg. Înainte de a încheia această secţiune, să mai spunem că
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
141
există gesturi pe care predicatorul trebuie să le evite: nu ne referim la gesturile obscene, deoarece este de presupus că aceste gesturi lipsesc cu desăvârşire din „arsenalul” unui predicator, ci la gesturile prea teatrale. Un astfel de exemplu este mâna ridicată spre tavan, însoţită de faţa îndreptată tot acolo, ca şi cum s-ar aştepta o intervenţie de acolo, în clipele acelea. Predicatorul nu este un măscărici. De asemenea, gesturile ameninţătoare nu i se potrivesc. Ridicarea mâinilor mult deasupra capului, nu este recomandată unui predicator, dar nici mâna ţinută în buzunar, în timpul predicii, nu-i dă o notă prea bună. El ar putea trece drept îngâmfat, deşi poate că nu este. Poate doar a împrumutat un „americanism” de prost gust. O atenţie deosebită trebuie acordată gesturilor necontrolate (a ticurilor nervoase). Aceste gesturi pot deveni supărătoare atunci când se repetă cu o frecvenţă mai mare. Cu siguranţă că scărpinatul insistent în cap nu ajută la ordonarea ideilor. Suflatul zgomotos al nasului, însoţit de grimasa, imposibil de ascuns în dosul unei batiste de mărime medie, îi poate deranja pe unii, iar pe alţii îi va face să pufnească în râs. Aşezatul ochelarilor pe ochi pentru ca după doar două secunde să-i dai jos, fără să fi citit ceva în acest interval de timp, este un alt tic nervos Balansatul corpului într-o parte sau alta, face parte dintre lucrurile pe care un predicator trebuie să le evite. De asemenea, sprijinitul cu mâinile pe amvon, deoarece această poziţie generează impresia de oboseală, impresie care se transmite inevitabil, multora dintre ascultătorii noştri. Poziţia şi mişcările corpului trebuie să transmită ideea de reverenţă faţă de Acela în Numele căruia vorbim, şi faţă de cei cărora ne adresăm. 18.2. Mimica feţei. Se consideră că predicatorul trebuie să fie întotdeauna într-un bun contact vizual cu ascultătorii săi. Pentru el este necesar să poată remarca de pe feţele ascultătorilor, reacţia acestora faţă de mesaj, dar în acest fel şi ascultătorii pot remarca mimica feţei predicatorului. Contactul vizual însă,
142
IOSIF FEHER
este mai anevoios atunci când predicatorul depinde prea mult de schiţa sa de predică. Mimica poate fi inclusă între modalităţile de exprimare ale pateticii directe. În mod obişnuit faţa omului îi „trădează” trăirile lăuntrice. Pentru un predicator, expresivitatea feţei este foarte importantă. Unii predicatori cred că trebuie să fie tot timpul încruntaţi, iar alţii exagerează în sensul opus. Cei dintâi sunt convinşi că a fi pocăit înseamnă a zâmbi cât mai rar, dacă se poate deloc. Cei din a doua categorie cred că a fi zâmbitori tot timpul, este o dovadă de creştinism de calitate, că asta ar dovedi „bucuria mântuirii”. Şi unii, şi alţii greşesc, într-o anumită măsură. Este greu de presupus că o faţă posomorâtă exprimă o bucurie interioară; un asemenea predicator transmite convingerea că viaţa creştină implică numai necazuri, îngrijorări, nesiguranţă, etc. Iconografia bizantină ne-a obişnuit cu imagini de sfinţi având faţa tristă, suptă, şi în felul acesta ne-a transmis ideea că a fi sfânt înseamnă a fi tot timpul trist. În acelaşi timp, predicatorul care „este tot, numai un zâmbet”, dă impresia că trăieşte într-o lume a lui, un fel de balon de sticlă în care nu pătrund problemele vieţii contemporane; de acolo el iese din când în când şi coboară printre noi, pentru a ne mai împărtăşi câte ceva din înţelepciunea sa milenară. Zâmbetul forţat este specific agenţilor imobiliari, funcţionarilor de la ghişee şi predicatorilor infatuaţi. Considerăm că predicatorul trebuie să aibă faţa senină, că poate să zâmbească atunci când situaţia este de aşa natură, şi chiar să râdă uneori. Există însă o măsură în fiecare lucru. Mimica feţei trebuie să exprime mai întâi, naturaleţe; predicatorul nu este un actor care pentru 30 - 40 de minute joacă un rol, după care revine la viaţa obişnuită. Faţa predicatorului trebuie să exprime ceea ce el trăieşte în interior. Mimica lui trebuie să exprime mirare dacă întradevăr se miră, să exprime durere dacă într-adevăr simte durere pentru semenii săi, adeseori trebuie să exprime
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
143
bucurie, dacă se bucură cu adevărat, etc. Orice forţare, se simte: până şi copiii simt dacă predicatorul care vorbeşte mieros despre dragoste, iubeşte cu adevărat sau doar mimează. Expresia feţei trebuie să însoţească rostirea predicii, într-un mod natural, fără a degenera însă în ipocrizie. 18.3. Vocea predicatorului. Dintre multele daruri naturale pe care Dumnezeu le-a dat omului, darul vorbirii este unul dintre cele mai însemnate. Poate doar raţiunea îl devansează. Talleyrand afirma ironic că Dumnezeu i-ar fi dat omului vorbirea, ca să-şi poată ascunde mai bine gândurile. Vorbea din experienţă. Vocea predicatorului este cea mai potrivită modalitate prin care Evanghelia poate fi răspândită. Nu greşim prea tare dacă socotim vocea drept „unealtă” a predicatorului (inima şi raţiunea predicatorului, este de presupus că îşi aduc şi ele aportul la lucrarea sa). Cu privire la voce, unii consideră că ea este dovada puterii unui predicator. Cu alte cuvinte, un predicator plin de putere este acela care răcneşte sau strigă mai tare decât alţii. Chiar dacă lucrurile nu stau aşa, predicatorul trebuie să ştie să-şi pună cât mai bine în valoare vocea. Cum se realizează aceasta ? Două aspecte trebuie precizate aici. Unii predicatori apelează la forţarea coardelor vocale. Forţarea vocii, pentru a mări impactul mesajului asupra ascultătorilor, nu asigură atingerea scopului propus; dimpotrivă aceasta îi va obosi pe ascultători. Uneori tonul exagerat este o dovadă că mesajul a fost insuficient pregătit. Trebuie să spunem că „volumul” sau tonul cu care vorbeşte cineva, ţine mai degrabă de temperamentul cuiva, decât de puterea primită supranatural. Considerăm că în mod totalmente greşit s-a pus semnul egal între volumul puternic al vocii unui predicator, şi puterea lui spirituală. Un predicator care din fire este mai impulsiv, va vorbi mai apăsat, iar un altul care este mai blajin, va vorbi mai puţin
144
IOSIF FEHER
apăsat. Nimeni n-ar putea dovedi vreodată că Domnul Isus sau apostolul Pavel, ar fi strigat din răsputeri atunci când au predicat. Nici nu se poate afirma că predicatorii bisericii primare au fost aleşi după volumul vocii lor. O altă extremă este rostirea fără vlagă a mesajului. Aceasta produce de obicei, stări de somnolenţă. Ascultătorii săi vor avea impresia că el nu este prea sigur pe ceea ce spune. Predicatorul trebuie să-şi regleze vocea de o aşa manieră încât să fie sigur că se va face auzit şi de cei care stau în ultimele rânduri, în spate. Vocea predicatorului trebuie să exprime siguranţă deplină cu privire la lucrurile despre care vorbeşte. Pavel ia cerut lui Tit să spună „apăsat” aceste lucruri (Tit 2:8). O voce nesigură, ezitantă, nu va sădi niciodată încredere în inimile ascultătorilor. Dacă există ceva care trebuie să caracterizeze vocea predicatorului, atunci acel „ceva” cu siguranţă că este căldura. Ascultătorii noştri au nevoie să simtă căldura sufletească. Asprimea predicatorului îi face pe ascultători să păstreze „garda sus”. Revenim la sfaturile apostolului Pavel: ”Nu mustra cu asprime ...” (1 Tim. 5:1). Dacă nici atunci când situaţia impune o mustrare, asprimea nu este îngăduită, atunci cu atât mai puţin ar fi îngăduită în rostirea predicii. Predicatorul trebuie să evite monotonia: este caracteristic predicatorilor cu experienţă puţină, să rostească aproape toată predica pe acelaşi ton. Aceasta îi va obosi cumplit pe ascultători. Puţini rezistă până la capătul predicii! Graba în vorbire poate să afecteze vocea predicatorului. Un predicator care se precipită, va avea probleme serioase cu respiraţia. Pentru a se evita gâfâiala din finalul predicii, este recomandabil să se găsească un ritm adecvat în vorbire. Desigur, există situaţii care cer un ritm mai alert în expunere, însă acestea trebuie să alterneze cu un ritm mai calm. Pauzele în vorbire, dacă sunt bine plasate, au un efect deosebit. Unii predicatori le evită însă, deoarece se tem că ascultătorii ar putea crede despre ei că au un lapsus şi nu
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
145
mai ştiu ce să spună. De obicei, atunci când predicatorul face o pauză mai lungă, în sală încetează şuşotelile, şi atenţia ascultătorilor este suscitată. Modulaţiile sau inflexiunile vocii trebuie să fie folosite pentru a accentua acele aspecte pe care le socotim mai importante. Predicatorul trebuie să evite începerea predicii cu o voce puternică. El trebuie să fie dulce în mângâieri, serios în sfaturi, solemn în făgăduinţe.
Cursul 19 ÎMBUNĂTĂŢIREA CALITĂŢII ACTULUI PREDICĂRII „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (1Tim. 4:15) Apostolul Pavel, acest „profesor” competent în ceea ce priveşte predicarea, ne dă de înţeles că nu-i deloc un lucru rău să te străduieşti să predici mai bine. Ba mai mult, străduinţa aceasta, dacă este sinceră înaintea lui Dumnezeu, va da roade. Se spune că duşmanul cel mai subtil al lui „foarte bine” este mulţumitorul şi confortabilul „bine”. Fiecare predicator a avut, fără îndoială, momente în care a fost dezamăgit de nivelul predicilor sale. Nu ne referim la acele momente în care am predicat alături de un predicator experimentat, şi am fost „umbriţi” de prestaţia acestora, ci de acele momente în care am stat sinceri înaintea lui Dumnezeu şi ne-am întrebat: oare am dovedit suficientă conştiinciozitate în misiunea ce ne-a fost încredinţată ? oare am făcut tot ceea ce atârna de noi pentru ca predica să-şi atingă obiectivele ? Omul este o fiinţă veşnic perfectibilă; de aceea, predicatorul nu are voie „să se plafoneze”. Întotdeauna mai există ceva în slujirea noastră, care se poate îmbunătăţi. Problema este să identificăm ce anume putem îmbunătăţi, şi mai ales, cum ? Mulţi predicatori sunt preocupaţi de îmbunătăţirea lucrării lor, dar îşi îndreaptă atenţia doar spre performanţele intelectuale, cultura generală, exprimarea artistică, etc. Adevărata transformare calitativă are în vedere latura spirituală a lucrării, relaţia predicatorului cu Dumnezeu.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
147
Predicatorul care vrea să predice mai bine, nu doreşte un lucru rău, dar el trebuie să ştie pe ce să pună accentul. Sfânta Scriptură şi rugăciunea sunt cele două pârghii fundamentale care pot contribui decisiv la ridicarea nivelului predicilor. Preocuparea constantă pentru umplerea cu Duhul Sfânt, dă autoritate predicilor. Predicatorul care nu este constant preocupat să fie conectat la puterea Duhului Sfânt, se aseamănă cu acel student care, în timp ce dădea cu aspiratorul printre scaunele bisericii, asculta muzică în căştile unui „walkman”. Un predicator „debranşat” de la sursa de putere de sus, nu poate fi de niciun folos real, nimănui. Trăirea adevărurilor predicate altora, este un alt element care conferă greutate spirituală predicilor noastre. Dacă ai împlinit tu însuţi mai întâi ceea ce spui altora să facă, poţi vorbi cu deplină autoritate. Dacă nu, se potrivesc cuvintele Domnului Isus cu privire la cei ce stau pe scaunul lui Moise (Mat. 23:1-4), iar atitudinea este etichetată drept „făţărnicie”. Multe predici s-au dovedit falimentare şi din cauză că li s-a acordat prea puţin timp pentru pregătire. Acumularea experienţei nu înseamnă îngăduinţă la lenevie spirituală. Spontaneitatea despre care s-a mai vorbit, îi caracterizează pe prea puţini dintre noi, de aceea pregătirea predicilor trebuie să fie făcută din timp, şi cu toată seriozitatea. Predicatorul care se pregăteşte doar atunci când ştie că va predica, nu dovedeşte credincioşie: el trebuie să fie mereu gata să predice, chiar şi atunci când ştie sigur că nu va fi solicitat să predice. Folosirea mai eficientă a timpului trebuie să fie o preocupare constantă a predicatorului; există în viaţa noastră o mulţime de „timpi morţi” în care nu facem nimic. În astfel de momente, meditaţia asupra Scripturii poate constitui un exerciţiu intelectual şi spiritual benefic. Dezvoltarea spiritului de observaţie este de asemenea o preocupare foarte utilă unui predicator. Există în jurul nostru o mulţime de lucruri care „vorbesc fără cuvinte al căror sunet să fie auzit, dar răsunetul lor străbate tot pământul” (Psalm 19:2-3). Mărturiile prezenţei şi ale
148
IOSIF FEHER
lucrării lui Dumnezeu sunt presărate în formele creaţiei, în desfăşurarea evenimentelor istoriei, în scurgerea anilor vieţii noastre, etc. Predicatorul trebuie să ştie să le descifreze. Adeseori este util să avem în jurul nostru fraţi maturi în credinţă, care prin observaţiile pe care ni le fac, ne ajută să îndreptăm anumite deficienţe sau carenţe pe care noi nu le conştientizăm. N-ar trebui să-i privim ca pe nişte oameni care „ne sapă”, şi nici nu este înţelept să încercăm, în faţa observaţiilor lor, să căutăm să ne scuzăm. Observaţiile care ni se fac, trebuie să fie privite cu maturitate. Solomon zicea: „Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi. Dă înţeleptului, şi se va face mai înţelept, învaţă pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult” (Prov. 9:9-10). În ultimă instanţă, trăirea lângă Dumnezeu, aprofundarea Cuvântului şi practica îndelungată ne vor aduce experienţa necesară. Eşecurile n-ar trebui să ne descurajeze, ci mai degrabă să ne motiveze. Predicatorii eficienţi arareori s-au născut peste noapte. Înainte de a încheia această secţiune, vom aminti 10 sugestii pe care le considerăm foarte utile în ceea ce priveşte vorbirea zilnică a unui predicator: 1. Nu îţi compromite imaginea, flecărind vrute şi nevrute. Chiar dacă prietenii tăi par să se amuze şi atmosfera pe care o creezi cu debitul tău verbal, pare să fie veselă, nu uita că respectul celor din jurul tău faţă de tine o să scadă. 2. Nu divulga niciodată mărturisiri ce ţi-au fost încredinţate spre păstrare; vei pierde încrederea ascultătorilor tăi, atât a celor ce ţi-au făcut mărturisirea, cât şi a celor ce te ascultă. 3. Nu lăuda persoane, în vorbirea ta, fie că sunt de faţă, fie că nu sunt. Pe de o parte, aceasta ţi-ar atrage suspiciunea unor ascultători, iar pe de altă parte, singurul vrednic de toată lauda, este Dumnezeu. 4. Nu fă paradă de erudiţie în faţa ascultătorilor tăi, dar
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
149
nici de modestie. În primul caz, ascultătorii vor simţi că vrei să-i impresionezi, iar în al doilea, le vei stinge apetitul de a asculta ce ai tu de spus. 5. Nu fi exagerat de critic cu privire la greşelile sau falimentele semenilor tăi. La urma urmei, nici tu nu eşti un om desăvârşit, chiar dacă nimeni nu a avut curajul să ţi-o spună. 6. Evită cuvintele cu dublu înţeles (mai ales dacă al doilea sens este vulgar): tu te-ai gîndit, poate, la cel mai potrivit, dar aproape întotdeauna ascultătorii tăi îl vor alege pe celălalt. 7. Nu oferi multe exemple din viaţa familiei tale, indiferent dacă ele sunt pozitive sau negative. Vei fi considerat fie un lăudăros, fie un om lipsit de chibzuinţă. 8. Nu imita nici timbrul vocal, dar nici stilul unui alt vorbitor; fii întotdeauna tu însuţi. Naturaleţea te va face mult mai credibil, decât copierea a ceva ce nu te caracterizează. 9. Nu exagera atunci când relatezi o întâmplare, deoarece este posibil s-o mai ştie şi alţii. Mulţi s-au discreditat „înflorind” peste măsură, povestea. 10. Pregăteşte-te să predici chiar şi atunci când ştii sigur că nu vei fi solicitat; oricum, nu vei avea de pierdut, ci numai de câştigat. Cel mai mic dintre beneficii, dar nu singurul, este dezvoltarea abilităţilor tale. Înţeleptul Solomon a spus că atunci când se toceşte fierul şi rămâne neascuţit, trebuie să-ţi îndoieşti puterile (Ecl. 10:10). Munca devine însă mai uşoară, atunci când ai grijă ca fierul să-ţi fie mereu ascuţit.
Cursul 20 PERICOLE CARE-L PÂNDESC PE PREDICATOR „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre sunt în floare” (Cântarea cântărilor 2:15). Nu ne putem permite să ignorăm faptul că predicatorul se formează anevoie, în cursul anilor, dar se poate compromite lesne, tot aşa cum un nume bun se câştigă greu, dar se poate pierde foarte uşor. Pericolele care pândesc asupra predicatorului sunt, de regulă, mai mari decât acelea care îl pândesc pe creştinul „obişnuit”. Cel mai vulnerabil este omul care nu ştie că este vulnerabil. Despre aceste aspecte se vorbeşte mai rar, însă ele sunt realităţi pe care nu ne putem permite să le ignorăm. Pe unele dintre acestea le-am amintit atunci când ne-am ocupat de alte aspecte legate de predicare. Revenim aici asupra lor, pe scurt: Descurajarea este un pericol care îi pândeşte atât pe predicatorii începători, cât şi pe cei care au deja o anumită experienţă. Pe cei dintâi îi poate copleşi descurajarea, atunci când se compară cu alţii, pe care-i consideră mai „talentaţi”. Este adevărat că unii predicatori se exprimă atât de frumos şi de captivant, încât eşti tentat să spui că niciodată nu vei fi în stare să predici ca ei. Trebuie s-o spunem deschis: nici nu este nevoie să predici „ca ei”. Şi „ei” au avut momentele lor de început, marcate de stângăcii. Descurajarea îi încearcă şi pe predicatorii experimentaţi; de bunăoară, atunci când se străduiesc să rămână fideli Scripturii şi lui Dumnezeu, se întâmplă să fie etichetaţi drept înguşti, retrograzi, obtuzi, demodaţi, etc. În
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
151
vremurile de azi, există tendinţa de se promova o „gândire pozitivă”, care să nu mai „critice” aspectele negative din viaţa creştinilor, deoarece aceştia s-ar putea supăra şi n-ar mai contribui financiar la acţiunile bisericii. Mândria „spirituală” este un alt posibil pericol care planează asupra unui predicator. Faptul că vorbeşte în faţa altora, îl poate face să se considere mai bun, mai inteligent, mai capabil decât ceilalţi. Să nu uităm că nici măcar apostolul Petru nu a fost ocolit de acest pericol, deşi trăia mai aproape de Domnul Isus, decât trăim noi. Căderea lui s-a datorat într-o mare măsură faptului că s-a socotit mai matur decât ceilalţi unsprezece apostoli (Mat. 26:33). La amplificarea pericolului generat de mândrie contribuie din plin, atenţia deosebită care se acordă unor predicatori. Se cunosc cazuri ale unor predicatori după care ascultătorii se ţineau „scai” din biserică în biserică, pe unde predicau ei. Oricât de mari predicatori ar fi fost aceştia, tot oameni rămâneau, şi în subconştientul lor se simţeau măguliţi de atenţia ce li se acorda. Căderea lor a fost doar o problemă de timp, dar vina era, într-o anumită măsură şi a celor care i-au idolatrizat. Popularitatea este un alt duşman de temut al predicatorilor, şi a făcut multe victime în rândurile lor. Se afirmă despre unii predicatori că au întors la Hristos 1.000.000 de oameni, sau poate chiar mai mulţi. Preocuparea de a ţine asemenea evidenţe, este o dovadă a lipsei de maturitate. Dacă li s-ar fi spus oamenilor respectivi că a deveni creştin înseamnă ceva mai mult decât a ridica o mână sus, într-un moment de emotivitate, probabil că numărul respectivilor „convertiţi” ar fi fost cu mult mai mic. Domnul Isus nu a fost impresionat de numărul mare al celor care Îl însoţeau. Probabil niciodată nu a avut o asistenţă mai numeroasă şi mai entuziastă decât atunci când a intrat triumfal în Ierusalim. Dar Domnul Isus plângea (Luca 19:41). Aprecierea din partea lumii este înşelătoare. Predicatorul poate fi tentat să facă unele
152
IOSIF FEHER
compromisuri de dragul popularităţii, dar într-o asemenea situaţie el pierde sprijinul Duhului Sfânt. Mulţi au căzut la acest examen şi au ajuns să fie o umbră a ceea ce au fost cândva. Programul personal tot mai încărcat este un alt factor care poate compromite calitatea slujirii unui predicator (sau, altfel spus, lipsa timpului necesar pregătirii). S-a observat uneori faptul că un predicator care avea o ungere deosebită în vorbire, a ajuns să fie ordinat ca pastor al bisericii, şi la scurtă vreme după aceea, calitatea spirituală a predicilor sale a început să scadă simţitor. Nu vrem să insinuăm că slujirea pastorală îl păgubeşte pe predicator, ci vrem să spunem că multele probleme pe care le implică slujirea aceasta, „fură” din timpul care altădată era rezervat pregătirii predicilor. Nu este obligatoriu ca predicatorul care vorbeşte foarte bine, să devină pastor, după cum nici pastorul bisericii, nu este necesar să fie cel mai bun predicator al bisericii. Este însă, imperios necesar să fie cel mai competent învăţător al acesteia. Societatea modernă trăieşte, în privinţa aceasta, un paradox. Deşi avem tot mai multe aparate electro-casnice la îndemână, şi acestea ar trebui să ne mai elibereze puţin programul personal, în realitate lucrurile nu stau tocmai aşa: predicatorul de astăzi are tot mai puţin timp liber la dispoziţie pentru a se pregăti. Graba a fost întotdeauna duşmanul calităţii. Dacă nu avem timp suficient pentru pregătirea predicii, înseamnă fie că ne-am implicat în mai multe probleme decât ne erau rânduite spre rezolvare, fie că nu am fost chibzuiţi în chivernisirea timpului nostru. Atenţiile materiale sau cadourile primite de la unii membri ai bisericii au „contribuit” la compromiterea calităţii slujirii multor predicatori. Tot aici am putea include şi unele servicii care i se fac uneori unui predicator. Acestea au capacitatea de a induce un sentiment de îndatorare a predicatorului faţă de persoanele care i le-au oferit. Un predicator care s-a lăsat prins cu asemenea
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
153
„cârlige” cu greu va mai putea spune lucrurilor pe nume, atunci când va trebui să reproşeze ceva celui care i-a oferit cândva vreun dar. Ceea ce vrem să scoatem în evidenţă aici nu este faptul că ar trebui să refuzăm cu încăpăţânare orice gest de amabilitate din partea celor cărora le slujim în Cuvântul lui Dumnezeu, ci vrem să spunem doar că aceste gesturi nu trebuie să ne facă să devenim părtinitori. Este de-a dreptul impresionantă provocarea pe care Samuel profetul o aşează în faţa poporului: ”Iată-mă ! Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul ? Pe cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui ?” (1 Sam. 12:3). Aceste cuvinte erau rostite după mulţi ani de slujire! Cineva spunea cu înţelepciune: „Temeţi-vă de greci, chiar şi atunci când fac daruri”. Aluzia la Calul Troian este evidentă, însă morala este aceea că în spatele unui dar, uneori se ascunde o intenţie, iar acceptarea unui dar poate să însemne restrângerea libertăţii de exprimare a predicatorului. Aşadar, predicatorului îi este recomandată o atitudine rezervată faţă de cei care vor să-i facă mici atenţii. De la acestea şi până la predicarea pentru foloase materiale, adeseori nu mai este decât un pas, iar unii predicatori, lipsiţi de vigilenţă, l-au făcut şi pe acesta şi au pierdut nespus de mult în plan spiritual, chiar dacă materialiceşte, au prosperat. Persoanele de sex opus au constituit o pricină de cădere pentru unii predicatori. Uneori a fost vorba despre persoane din biserică, iar alteori a fost vorba despre persoane din afara bisericii. Scriptura ne oferă şi asemenea exemple. Samson nu a putut fi biruit prin confruntare directă, prin forţă fizică, dar a fost compromis de o Dalilă. Predicatorul trebuie să evite chiar şi împrejurările care ar putea genera bănuieli sau suspiciuni. În vechime se spuea că „soţia lui Cezar trebuie să fie mai presus de orice
154
IOSIF FEHER
bănuială”. Intimităţile sau familiarităţile cu persoane de sex opus trebuie să fie evitate. O vizită într-o familie, în momentul în care soţul este la serviciu, iar copiii sunt la şcoală, nu este deloc recomandabilă chiar dacă are în spate, cele mai nobile intenţii. Se poate întâmpla ca predicatorului să i se facă anumite mărturisiri, datorită faptului că el pare să cunoască mai bine învăţătura biblică. Dacă un frate vine să i se mărturisească, sau să ceară un sfat într-o problemă mai intimă, nu ar fi nici un lucru nepotrivit. Nepotrivit este ca o soră să-i mărturisească unui predicator, vreo problemă intimă. Pentru aceasta, există şi surori mai în vârstă în biserică. Se cunosc destule situaţii în care predicatorul şi sora, compătimindu-se reciproc, au ajuns departe, în păcat. Teama de a nu spune lucruri pe care le-au mai spus şi alţii înaintea noastră. Preocuparea de a spune sau de a asculta ceva întotdeauna nou, i-a caracterizat pe atenienii din vremea apostolului Pavel, dar şi pe unii predicatori din vremea noastră. Aceştia se simt obligaţi să facă totul pentru a fi originali; această căutare îi împinge uneori spre forţarea textelor biblice, sau spre filosofări păgubitoare. Pericolul acesta apare mai cu seamă atunci când predicatorul are în faţă „texte bătătorite”, despre care el este convins că ascultătorii ştiu multe lucruri. În asemenea situaţii unii predicatori încearcă să apeleze la o simbolistică impresionantă. Se ştie de bunăoară câte simboluri surprinzătoare se pot prezenta din „Pilda Samariteanului”: totuşi esenţa pildei este cea exprimată de Domnul Isus: „Du-te de fă şi tu la fel !” (Luca 10:37). Orice altă interpretare dată acestei pilde, se abate de la intenţia Domnului Isus. N-ar trebui să ne fie atât tare teamă că s-ar putea să fim socotiţi „plaţi” sau „boring”. Apostolul Pavel a spus: „Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos”(Filip. 3:1). Se pare că Pavel nu a fost preocupat cu orice preţ, să fie „original”.
CURS de HOMILETICĂ ELEMENTARĂ
155
Pericolul de a se lăsa influenţat de persoanele în faţa cărora vorbeşte, îl încearcă uneori pe predicator. Acesta poate ajunge astfel în situaţia în care predică pentru a nu supăra pe cineva. A te uita la faţa omului atunci când vorbeşti din Scriptură, nu este un lucru nou. Pe vremea Domnului Isus, un interlocutor i-a spus Domnului: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor...” (Mat. 22:16). Un predicator autentic va căuta să placă doar lui Dumnezeu (Gal. 1:10). Rutina este un alt pericol care poate să îl pândească pe un predicator. Atunci când deja are mai multe schiţe de predică adunate, sau a dobândit anumite abilităţi sau experienţă, el poate simţi un anumit sentiment de siguranţă care îl face să nu mai consacre studiului şi pregătirii tot atâta timp cât rezerva atunci când era la începutul lucrării. La acest sentiment de siguranţă mai pot contribui şi cărţile cu schiţe de predici. A devenit un obicei printre predicatorii cu experienţă să-şi publice schiţele de predici. Nu vrem să spunem că este rău să cumpărăm aceste cărţi, însă în opinia noastră, nu ne sunt de mare folos în pregătirea predicii noastre. Pălăvrăgeala sau flecăreala (adică vorbirea fără sens sau fără importanţă) poate de asemenea să compromită lesne imaginea publică a unui predicator, şi nu cunoaştem alt remediu decât vorbirea cu măsură, sau înfrânarea limbii. Am amintit aici pe scurt, câteva dintre cele mai frecvente pericole care-l pândesc pe un predicator, dar numărul lor este cu siguranţă mult mai mare. Suntem convinşi că asupra unui predicator, atacurile vrăjmaşului sunt mai frecvente, mai intense şi mai perfide. În acelaşi timp, suntem convinşi şi de faptul că predicatorul care caută mereu să rămână în voia lui Dumnezeu, va beneficia din plin de ocrotirea Lui.