Seria: Sebastian Bergman #1
Original: Det Fördolda [Dark Secrets ] (2010 (2010 ) Traducere din suedeză și note de: note de: GABRIELLA ALINA SAUCIUC
virtual-project.eu
2012
VP - 2
Bărbatul nu era un ucigaș. Încercă să se autoconvingă de acest lucru în timp ce târa la vale cadavrul băiatului: Nu sunt un ucigaș. Ucigașii sunt niște criminali. Ucigașii sunt oameni răi. Întunericul le-a le -a stins sufletele și, dintr-un dintr-un motiv sau altul, au îmbrățișat căile întunericului, au întors spatele luminii. El nu era un om rău. Dimpotrivă. Oare în ultima vreme nu dovedise tocmai contrariul? Dincolo de propriile sentimente, de propria voință, aproape că abuzase de sine pent ru ru binele altora. Întorsese și celălalt obraz, asta făcuse. Iar faptul că acum se afla aici, în hăul acesta mlăștinos, întrîntr -un loc uitat de lume, cu cadavrul băiatului, nu era oare încă o dovadă că nu voia decât binele? Trebuia să Trebuia să o facă. Să nu mai dezamăgească vreodată. Bărbatul se opri săsă-și tragă răsuflarea. În ciuda vârstei lui fragede, corpul băiatului era greu. Atletic. Multe ore petrecute la sală. Dar nu mai avea mult. Îl apucă vârtos de crăcii pantalonilor, care cândva fuseseră albi, dar care, în întuneric, întuneric, aproape că păreau a fi negri. Îi cursese atât de mult sânge. Da, era greșit să ucizi. A cincea poruncă. Să nu ucizi. Dar existau și excepții. Chiar și Biblia îndemna în multe locuri la omoruri atunci când erau justificate. Unii o meritau. Iar ceea ce părea greșit putea fi, de fapt, just. Nimic nu era absolut. Mai ales dacă intențiile nu erau egoiste. Dacă pierderea unei vieți omenești avea să îi salveze pe alții. Avea să le dea o șansă. Să le dea o viață. Atunci fapta aceea nu avea cum să fie o faptă rea. Dacă scopul era unul bun. Bărbatul se opri lângă o baltă cu apă întunecată. În mod normal, aici se afla doar un iaz de vreo câțiva metri adâncime, dar ploile din ultima vreme îmbibaseră pământul cu apă, iar acum iazul se întindea ca un lac în crângul din vale. Bărbatul se aplecă și îl apucă de subsuori. Cu mare efort, reuși să ridice în fund corpul lipsit de viață al băiatului. Pentru o clipă îl privi drept în ochi. Care fusese oare ultimul lui gând? Apucase să se gândească la ceva? Înțelesese oare că urma să moară? Se întrebase de ce? Se gândise la tot ce nu reușise încă să realizeze în scurta lui viață? Ori la ceea ce reușise să realizeze? Oricum, nu avea nicio importanță. De ce se chinuia așa, de unul singur, mai mult decât era necesar? Nu avea de ales. Nu avea cum să dezamăgească. Din nou. VP - 3
Și totuși ezitase. Dar nu, ei nn-ar avea cum să înțeleagă. Și nici să ierte. Nu ar fi întors obrazul, așa cum făcuse el. Îl împinse pe băiat, iar cadavrul acestuia căzu în apă cu un pleoscăit sonor. Bărbatul tresări, surprins să audă sunetul acela în tăcerea întunecată. Corpul băiatului se scufundă în apă și dispăru. Bărbatul, care nu era un ucigaș, se întoarse la mașina parcată undeva la marginea drumului forestier și o porni spre casă.
VP - 4
••• — Poliția din Västerås. Västerås. Klara Lidman la telefon. — Aș vrea să anunț dispariția fiului meu. Vocea femeii sunase de parcă ar fi cerut scuze, ca și cum nn -ar fi fost sigură că dăduse telefon unde trebuie sau nu ss -ar fi așteptat să fie luată în serios. Klara Lidman își trase blocnotesul mai aproape, chit că toată convorbirea era înregistrată. — Mi-ați Mi-ați putea spune cum vă cheamă? — Lena. Lena Eriksson. Fiul meu se numește Roger. Roger Eriksson. — Ce vârstă are fiul? — Șaisprezece ani. Nu ll-am mai văzut de ieri dupădupă-amiază. Klara notă vârsta, realizând că avea să trimită cazul mai departe pentru a fi procesat de urgență. Asta în cazul în care băiatul chiar dispăruse. — Când anume ieri dupădupă -amiază? — A șters-o șters-o pe la ora cinci. Trecuseră douăzeci și două de ore. Douăzeci și două de ore extrem de importante atunci când e vorba de persoane dispărute. — Și știți unde s-a s-a dus? — Da, la Lisa. — Cine este Lisa? — Prietena lui. Am sunat astăzi la ea, dar mimi -a zis că Roger a plecat de la ea pe la zece seara, spuse Lena. Klara tăie 22 de pe hârtie și scrise 17. — Și unde ss-a dus după aceea? — Fata nu știa. Acasă, credea ea. Doar că Roger nu a ajuns acasă. Nu a dat s-a terminat ziua. pe-acasă pe-acasă toată noaptea. Iar acum aproape că s-a Iar tu te apuci să ne suni abia acum, se gândi Klara. Realiză că femeia fe meia de la celălalt capăt al firului nu părea foarte supărată. Mai degrabă reținută. Resemnată. — Lisa și mai cum se numește prietena? — Hansson. Klara își notă numele. — Roger are telefon mobil? Ați încercat săsă -l sunați? — Da, dar nu a răspuns nimeni. — Și nu aveți idee unde ss-ar fi putut duce? Nu a dormit acasă la vreun prieten sau ceva de genul acesta? — Nu, m-ar fi sunat. Femeia făcu o pauză scurtă, iar Klara se gândi că poate vocea acesteia îi fusese înecată de lacrimi. Dar, de îndată ce auzi o respirație profundă la VP - 5
celălalt capăt al firului, își dădu seama că femeia nu făcuse decât să tragă un fum lung din țigară. Iar acum dădea fumul afară. — A dispărut, pur și simplu. • În fiecare noapte avea același vis. Nu își mai putea regăsi liniștea. Mereu același același vis, care îi producea spaimă. Îl irita. irita . Îl scotea din minți. Sebastian Bergman putea mai mult decât atât. Știa mai bine decât oricine ce însemnau visele și ar fi trebuit să fie în stare, mai bine decât oricine, să blocheze aceste rămășițe febrile din trecut. Dar, oricât de pregătit, oricât de conștient ar fi fost de semnificația visului, nu putea evita să se lase prins în el. De parcă nimerise fix în punctul acela dintre ceea ce Sebastian știa că înseamnă acest vis și ceea ce era el. 4:43. Începuse să se lumineze de ziuă. Își simțea gura uscată. Strigase oare în timpul nopții? Probabil că nu, căci femeia de lângă el nu se trezise. Respira liniștită, iar părul lung îi acoperea pe jumătate sânul dezgolit. Sebastian își îndreptă degetele amorțite fără să acorde nici cea mai mică atenție acestui fapt. Când avea acest vis, era obișnuit să se trezească cu pumnul încleștat. Încercă săsă-și aducă aminte numele ființei care se odihnea lângă el. Katarina? Karin? Probabil că îi spusese cum o cheamă la un moment dat, cu o seară în urmă. Kristina? Karolin? Nu pentru că ar fi avut vreo importanță, nu avea de gând să o mai întâlnească vreodată, dar scotocitul în memorie îl ajuta să alunge ultimele rămășițe confuze ale acelui vis care părea să i se fi agățat de toate simțurile. simțur ile. Visul care îl urmărise de mai bine de cinci ani. Același vis, aceleași imagini, în fiecare noapte. Tot subconștientul i se încorda, procesând întâmplările pe care el nu le putea procesa în timpul zilei. Își plătea datoria. Sebastian se ridică încet din pat, își reținu un căscat și își luă hainele de pe scaunul pe care le lăsase cu câteva ore în urmă. În timp ce se îmbrăca, privi dezinteresat camera în care își petrecuse noaptea. Un pat, două dulapuri de haine de culoare albă, fixate în perete, unul cu o ușă din oglindă, o noptieră albă de la Ikea pe care se afla un ceas deșteptător și o revistă de sănătate. Alături de scaunul de pe care tocmai își luase hainele se afla o măsuță cu fotografia unui copil „de a doua săptămână” și tot felul de nimicuri. Reproduceri de artă anonime atârnau pe pereții pe care vreun agent imobiliar i-ar i-ar fi descris ca fiind de „culoarea cafelei cu lapte”, dar care VP - 6
erau, erau, pur și simplu, de un bej murdar. Camera era ca sexul cu femeia aceea: lipsit de fantezie și cam plicticos, dar își făcuse treaba. De fiecare dată și-o și -o făcea. Din păcate, satisfacția nu dura prea mult timp. Sebastian închise ochii. Acesta era întotdeauna momentul cel mai dureros. Trecerea la realitate. Cotitura aceea emoțională. O cunoștea atât de bine. Își concentră întreaga atenție asupra femeii din pat, în mod special asupra sfârcului care ieșea de sub cearșaf. Cum o chema? Știa că el se prezentase atunci când se întorsese cu paharele, așa proceda de fiecare dată. Nu se prezenta niciodată când întreba dacă locul de alături era liber, când o întreba ce vrea să bea sau când o întreba dacă îi poate oferi un pahar. Dar se prezenta mereu când îi punea paharul în față. — Apropo, pe mine mă cheamă Sebastian. Și ce-i ce-i răspunsese ea? Ceva care începea cu K, de asta era destul de sigur. Se închise la curea. Catarama scoase un ușor zăngănit metalic. — Pleci? Vocea îi era adormită, iar privirea îi alerga după un ceas. — Da. — Credeam că o să luăm micul dejun împreună. Cât e ceasul? — Aproape cinci. Femeia se ridică în cot. Ce vârstă să fi avut? Patruzeci? Își dădu la o parte o șuviță de păr de pe față. Somnul începea să dispară, lăsând loc dezamăgirii că dimineața aceea nu avea să fie așa cum își închipuise. Tipul se fofilase, se îmbrăcase, voia să plece fără să o trezească din somn. Nu aveau să ia micul dejun împreună și nici să citească ziarul conversând relaxați, nu aveau să facă o plimbare duminicală. Nu avea să încerce să o cunoască mai bine și nici nu avea să o sune din nou, indiferent ce i-ar i -ar fi promis. Știa acest lucru. Așa că nu spuse decât: — La revedere. Sebastian nu reușise să îi ghicească numele. Acum nici măcar nu mai era sigur că începea cu K. Strada era t ăcută ăcută în lumina răsăritului. Suburbia dormea și toate sunetele păreau atenuate, de parcă natura nu voia să o trezească. Până și traficul dinspre Nynäsvägen Nynäsvägen părea să se desfășoare, respectuos, în surdină. Sebastian se opri la indicatorul din intersecție. Varpavägen. Va rpavägen. Se afla undeva în Gubbängen. Gubbängen. Avea ceva de mers până acasă. Metroul ajungea până aici. Cu o seară în urmă luaseră un taxi. Se opriseră la un chioșc 77 -Eleven și cumpăraseră chifle pentru micul dejun, fiindcă ea nu avea pâine acasă. Pentru că avea să stea să ia micul dejun împreună, așaașa -i? Cumpăraseră pâine și suc de portocale, el și cu… chiar așa, firfir-ar să fie! Cum o chema pe ființa asta? Sebastian o porni înainte pe strada pustie. VP - 7
O rănise pe femeia aceea, naiba știe cum o chema. Peste paisprezece ore urma să plece la Västerås, să continue ceea ce începuse. Doar că de data aceasta era altfel, pentru că femeia aceea era acum imposibil de contactat. Începuse să plouă. Ce dimineață de rahat! În Gubbängen.
VP - 8
••• Totul părea să se ducă dracului. Inspectorul de poliție Thomas Haraldsson începuse să ia apă la galoși, stația îi murise și se pierduse de ceilalți participanți la operațiunea de căutare organizată. Razele soarelui îi băteau direct în față, așa că era nevoit să-și mijească ochii ca să nu se împiedice de rădăcinile care creșteau alandala pe mocirla aceea. Haraldsson înjură în sinea lui și se uită la ceas. Peste două ore, Jenny intra în pauza de prânz, la spital. Avea să se urce în mașină, să vină acasă, sperând că el ajunsese deja acasă. Dar el nu avea cum să fie acasă. Trebuia să stea în pădurea asta blestemată. Haraldsson se cufundă și mai adânc în mlaștină cu piciorul stâng. Simți cum apa rece îi îmbibă șosetele flaușate. În aer plutea căldura fragedă și efemeră a primăverii, în apă frigul iernii continua să muște. Începu să tremure de frig, dar reuși să-și tragă piciorul din mocirlă și să dea de o bucată de teren uscat. Haraldsson privi în jur. Răsăritul trebuie să fie în direcția aceea. Parcă armata, cu proaspeții ei recruți, se ocupa de zona respectivă? Sau cercetașii? Pe de altă parte, poate că înaintase în cerc, pierzând cu totul direcția nordului. Zări o moviliță ceva mai departe și își dădu seama că asta însemna teren uscat, un mic paradis în infernul acesta mocirlos. O porni într-acolo. Piciorul i se afundă din nou în mlaștină. Piciorul drept, de data aceasta. Mda, o plăcere, ce mai! Nu era decât vina lui Hanser. N-ar fi trebuit să se afle aici, ud până la genunchi, dacă Hanser n -ar fi încercat să impresioneze, să arate că avea inițiativă și că se putea mobiliza rapid. Și chiar avea nevoie să impresioneze, doar nici măcar nu era polițistă. Era o juristă dintr-aia care stă la fileu și devine inspector-șef fără să-și fi murdărit mâinile sau, așa cum se întâmpla cu el acum, fără să se ude la picioare. Nu, dacă ar fi fost după Haraldsson, toată povestea asta ar fi fost abordată diferit. E adevărat, tipul dispăruse încă de vineri și, conform regulamentului, era necesar să extindă aria căutărilor, mai ales când un martor menționase ceva despre „activități nocturne” și „lumini în pădurea” din zona Listakärr în weekendul respectiv. Dar Haraldsson știa din proprie experiență că această operațiune de căutare nu era decât o aberație. Băiatul se afla acum în Stockholm și-și râdea de neliniștea mamei. Avea șaisprezece ani. Așa fac adolescenții de șaisprezece ani. Își râd de mamele lor. Hanser. VP - 9
Cu cât se uda mai tare, cu atât o ura mai mult. Fusese coșmarul vieții lui. Tânără, atrăgătoare, plină de succes și cu talent politic, o reprezentantă perfectă a polițistului modern. I se pusese în cale. Imediat după primul interviu pentru postul de inspector-șef la poliția din Västerås, Haraldsson realizase că ascensiunea îi fusese frânată. Haraldsson țintise la postul acela, Hanser îl luase. Avea să îi fie șef timp de cel puțin cinci ani. Cinci ani care ar fi trebuit să fie ai lui. Calea lui spre ascensiune se surpase complet. Cariera sa începuse să se plafoneze și nu mai era decât o chestiune de timp până când avea să o ia la vale. Era aproape simbolic că acum stătea în mocirlă până la genunchi, într-o pădure aflată la câteva zeci de kilometri de Västerås. „GIUGIULEALĂ LA PRÂNZ” scria în SMS-ul pe care îl primise de dimineață. Ceea ce însemna că Jenny avea să vină acasă la prânz ca să facă sex cu el, după care aveau să mai facă sex încă o dată sau de două ori în cursul serii. Așa arăta viața lor acum. Jenny urma un tratament de fertilitate și împreună cu doctorul alcătuiseră un program de optimizare a șanselor de inseminare. Iar astăzi era una din zilele acelea favorabile. Drept pentru care primise mesajul. Haraldsson nu știa ce să facă. Undeva, în adâncul lui, era bucuros că viața lor sexuală crescuse cu sută la sută în ultima vreme. Că Jenny voia tot timpul să facă sex. Dar, în același timp, nu putea să scape de senzația că nu pe el îl voia. Ci sperma lui. Dacă nu ar fi vrut cu tot dinadinsul să aibă copii, niciodată nu i-ar fi trăsnit prin minte să o șteargă acasă în pauza de prânz ca să facă sex cu el. Părea să fie doar un act de împerechere. De îndată ce ovulul își începea descinderea spre uter, și-o trăgeau ca iepurii. Iar asta numai pentru că Jenny voia să fie sigură. Nu mai făceau sex de dragul plăcerii, al apropierii. Ce se întâmplase cu pasiunea? Cu dorința? Iar acum avea să se întoarcă acasă în pauza de prânz și avea să găsească casa goală. Poate că ar fi trebuit să o sune și să o întrebe dacă n -ar fi fost mai bine să ejaculeze anticipat și să pună sperma la păstrare într-un borcan, în frigider. Partea cea mai proastă era că Jenny, probabil, nici n-ar fi crezut că asta era neapărat o idee rea. • Totul începuse sâmbătă. Un apel de urgență primit la centrală, în jurul orei 15, fusese cuplat la poliția din Västerås. O mamă anunțase dispariția fiului ei. Cum era vorba de un minor, reclamația fusese clasată drept prioritate de gradul întâi. Conform regulamentului. Din păcate, în ciuda priorității acordate, reclamația a zăcut neatinsă până duminică, prilej cu care o patrulă a poliției o vizitase pe mamă în jurul orei 16. Aceasta fusese nevoită să repete reclamația, care nu fusese înregistrată VP - 10
oficial decât câteva ore mai târziu, când polițiștii își încheiaseră tura. Deocamdată nu se luase nicio măsură, doar că acum poliția dispunea de două reclamații identice legate de aceeași dispariție. Ba mai mult, ambele marcate cu gradul întâi de prioritate. Abia luni dimineața, când Roger Eriksson fusese dat dispărut de mai bine de 58 de ore, ofițerul de serviciu remarcase faptul că reclamația zăcuse neatinsă și că nu fusese luată nicio măsură. Din nefericire, se mai pierduse ceva timp și din cauza unei ședințe cu privire la sugestia Inspectoratului General al Poliției asupra noilor uniforme. Așa că, abia în după-amiaza zilei de luni, cazul acesta, care tot fusese amânat, îi fusese repartizat lui Haraldsson. Când văzu data reclamației, Haraldsson îi mulțumi stelei lui norocoase că patrula aceea o vizitase pe Lena Eriksson duminică dupăamiază. Hanser nu trebuia să știe că aceștia nu făcuseră decât să rescrie reclamația. Nu, poliția se mobilizase serios încă de duminică, dar cercet ările lor nu dăduseră niciun rezultat. Haraldsson plănuia să se țină de versiunea asta. Își dădu seama că avea nevoie de ceva informații noi înainte de a discuta cu Lena Eriksson, așa că încercă să dea la telefon de Lisa Hansson, prietena băiatului dispărut, dar aceasta încă nu se întorsese acasă de la școală. Îi verifică în baza de date a poliției atât pe Lena Eriksson, cât și pe fiul acesteia, Roger Eriksson. Câteva reclamații de furturi mărunte își făcură apariția când îl verifică pe Roger. Cea mai recentă fusese înregistrată cu peste un an în urmă, așadar, nu putea avea legătură cu dispariția. La numele mamei nu figura nimic. Haraldsson sună la primărie și află că Roger era înscris la Liceul Palmlövska. — Nu-i de bine, gândi Haraldsson cu glas tare. Palmlövska era un liceu privat, cu internat. Clasat printre cele mai bune licee din țară pe baza rezultatelor la învățătură. Acolo mergeau elevii talentați, extrem de motivați și cu părinți înstăriți. Părinți cu relații. Aveau să caute un țap ispășitor, cerând socoteală de ce durase atât de mult până la declanșarea anchetei, și nu dădea deloc bine ca, a treia zi de la înregistrarea reclamației, să nu aibă niciun rezultat. Haraldsson se hotărî să lase orice altceva deoparte. Cariera lui se împotmolise deja, așa că ar fi fost stupid să riște. Prin urmare, Haraldsson trăsese din greu toată după-amiaza. Se dusese la Liceul Palmlövska. Directorul liceului, Ragnar Groth, și diriginta clasei lui Roger, Beatrice Strand, își exprimaseră neliniștea și consternarea când auziseră că Roger fusese dat dispărut, dar nu putuseră să îl ajute cu mai mult. Nu se întâmplase nimic deosebit de care ei să aibă cunoștință. Roger se VP - 11
comportase complet normal, venise la școală ca de obicei, vineri dupăamiaza avuseseră teza la limba suedeză și, din spusele colegilor, fusese bine dispus la sfârșitul acesteia. Haraldsson o găsi și pe Lisa Hansson, ultima persoană care îl văzuse pe Roger în viață vineri seara. Lisa nu era în aceeași clasă cu Roger. Niște elevi din cantina liceului îl ajutaseră pe Haraldsson să o identifice. O fată drăguță, cu o înfățișare destul de comună. Avea părul drept, blond, iar bretonul îi era prins cu o agrafă simplă. Ochii ei albaștri nu arătau nici urmă de fard. Era îmbrăcată într-o bluziță albă, încheiată regulamentar până la ultimul nasture, iar pe deasupra acesteia purta o vestă. Haraldsson se gândi imediat la baptiști când se așeză în fața ei. Sau tipa din serialul acela, Piatra albă, pe care îl dăduseră la televizor în tinerețea lui. O întrebă dacă voia ceva de l a cantină. Lisa clătină din cap în semn că nu. — Povestește-mi ce s-a întâmplat vineri, când Roger a fost la tine. Lisa îl privi și ridică ușor din umeri. — Roger a sosit pe la cinci și jumătate și ne-am dus la mine în cameră, neam uitat la televizor, apoi el a plecat acasă pe la zece. Sau, cel puțin, așa a zis, că se duce acasă… Haraldsson încuviință din cap. Patru ore și jumătate în camera ei. Doi adolescenți de șaisprezece ani. S-au uitat la televizor, da-da, poate că asta voia ea să-l facă să creadă. Sau poate că era afectat de propria lui situație? Cât de mult trecuse de când el și Jenny stătuseră și se uitaseră la televizor o seară întreagă? Fără să facă sex în timpul reclamelor? Câteva luni. — Și nu s-a mai întâmplat nimic altceva? Nu v-ați certat, nu v-ați supărat sau ceva de felul acesta? Lisa clătină din cap și începu să își roadă unghia aproape inexistentă de la degetul mare. Baza unghiei era infectată, remarcă Haraldsson. — S-a mai întâmplat până acum ca Roger să dispară așa? Lisa clătină iarăși din cap. — Din câte știu eu, nu. Dar nu suntem împreună de foarte mult timp. Încă nu ați vorbit cu mama lui? Pentru o clipă, Haraldsson avu senzația că Lisa îl acuza, dar realiză imediat că, desigur, nu era cazul. Era vina lui Hanser. Din cauza ei începu se să se simtă atât de nesigur. — Au făcut -o alți polițiști. Dar trebuie să discutăm cu toată lumea. Să avem o privire de ansamblu. Haraldsson își drese vocea. — Și cum stau lucrurile între Roger și mama lui? Vreo problemă? Lisa ridică din nou din umeri. Haraldsson se gândi că registrul ei expresiv era cam limitat. Nu făcea decât să dea din cap și să ridice din umeri. VP - 12
— S-au certat cumva? — Se mai certau din când în când. Ei nu-i convenea liceul. — Liceul acesta? Lisa încuviință din cap. — Zicea că e liceu de snobi. Și are al dracului de multă dreptate, își spuse Haraldsson în gând. — Iar tatăl lui Roger locuiește și el în oraș? — Nu. Nu știu unde locuiește. Cred că nici măcar Roger nu știe asta. Nu vorbește niciodată despre tatăl lui. Haraldsson făcu câteva însemnări. Interesant. Posibil ca fiul să o fi luat -o din loc, încercând să-și descopere rădăcinile. Să se confrunte cu un tată absent. Și să o țină secret față de mama lui. S-au văzut și întâmplări mai ciudate. — Ce crezi că s-a întâmplat cu el? Șirul gândurilor lui Haraldsson fu întrerupt brusc. O privi pe Lisa și înțelese că, pentru prima oară, aceasta nu mai avea mult și părea gata să izbucnească în plâns. — Nu știu. Dar probabil că o să apară el în curând. Poate că s -o fi dus la Stockholm pentru o vreme sau ceva de genul acesta. — De ce să plece la Stockholm? Haraldsson îi privi mina uimită. Unghia roasă până la bază, nedată cu ojă, între buzele nerujate. Nu, micuța baptistă nu avea cum să înțeleagă de ce, dar Haraldsson era din ce în ce mai sigur că Roger nu dispăruse, ci fugise, de fapt, de acasă. — Uneori se întâmplă să-ți vină idei ciudate, care pe moment par bune. Sunt sigur că are să reapară el în curând, ai să vezi. Haraldsson afișă un zâmbet convingător și menit să-i dea încredere, dar putu să citească pe fața Lisei că aceasta nu îl percepuse ca atare. — Îți promit, adăugă el. Înainte de a pleca, îi mai ceru Lisei să scrie o listă cu toți prietenii lui Roger sau alte persoane cu care acesta interacționa des. Lisa se gândi o vreme, se apucă de scris și îi dădu lista. Doar două nume: Johan Strand și Erik Heverin. Un tip singuratic, se gândi Haraldsson. Tipii singuratici au obiceiul să fugă de acasă. Când reveni în mașină, Haraldsson se simțea, totuși, destul de mulțumit de după-amiaza aceea. Discuț ia cu Johan Strand nu adusese nimic nou. Johan îl văzuse pe Roger pentru ultima oară în după-amiaza zilei de vineri, când terminaseră orele. Și știa că Roger avea să își petreacă seara la Lisa acasă. Habar nu avea unde s-ar fi putut duce după aceea. Cât îl privește pe Erik Heverin, acestuia i se aprobase o absență îndelungată de la școală. Șase luni VP - 13
în Florida. Plecase deja cu șapte săptămâni în urmă. Mama băiatului fusese detașată de firma de consultanță la care lucra și toată familia o urmase în Statele Unite. Unii o duc bine de tot, se gândi Haraldsson, încercând să își aducă aminte în ce locuri exotice îl purtase slujba sa. Așa, la prima încercare, nu-i veni în minte decât seminarul din Riga. Dar, atunci, jumătate din seminar nu făcuse decât să zacă la pat din cauza stomacului și nu își aducea aminte decât că toți colegii lui se distraseră până nu mai putuseră, în timp ce el se holbase non-stop la fundul unei găleți albastre. Cu toate acestea, Haraldsson era mulțumit. Urmase mai multe piste posibile și – cel mai important dintre toate – descoperise un posibil conflict între băiat și mama acestuia, ceea ce sugera că, în scurt timp, cazul avea să iasă de sub jurisdicția poliției. Parcă mama folosise verbul „a șters-o” când făcuse reclamația, așa-i? Da, așa era. Haraldsson își aminti că reacționase la auzul acelui cuvânt când ascultase înregistrarea convorbirii. Fiul „a plecat” sau „a dispărut”, nu că „a șters-o”. Oare nu indica acest lucru că băiatul plecase de acasă într-un acces de furie? O ușă trântită în fața unei mame care se dădea prea ușor bătută. Haraldsson era din ce în ce mai sigur de acest lucru. Flăcăul se afla acum în Stockholm și-și lărgea orizonturile. Dar, ca să fie și mai sigur, se gândi să dea mai întâi o raită prin cartierul Lisei, să întrebe și vecinii. Planul lui era să intre în vorbă cu ei, să fie sigur că vor exista câteva persoane care să îl recunoască în caz că ar fi întrebat cineva cum mersese cu ancheta. Poate că vreunul dintre ei îl văzuse pe Roger, poate chiar mai mult decât atât, îl văzuse în drum spre centru și spre gară. Apoi avea să o pornească mai departe, să o preseze un pic pe mama băiatului, să afle cât de serios se certaseră aceștia. Un plan perfect, își spuse Haraldsson în sinea lui, pornind mașina. Mobilul începu să sune. Aruncă o privire spre ecran și simți cum parca îl ia cu friguri. Era Hanser. — Ce dracului o mai vrea acum, mormăi Haraldsson și opri motorul. Să-i respingă apelul? Îl tenta, dar poate ca băiatul se întorsese acasă. Poate că Hanser nu voia decât să îi comunice acest lucru. Ca Haraldsson avusese dreptate de la bun început. Așa că răspunse la telefon. Convorbirea nu dură decât 18 secunde și constă din cinci cuvinte rostite de Hanser. — Unde ești? au fost primele două cuvinte. — În mașină, răspunse Haraldsson sincer. Tocmai plecam de la liceu, am terminat de vorbit cu profesorii și cu prietena băiatului. Spre marea sa dezamăgire, Haraldsson își dădu seama că reacționase defensiv. Vocea îi era ușor supusă. Ceva mai subțire. Fir-ar al dracului, doar procedase ca la carte. — Vino înapoi imediat. VP - 14
Haraldsson dădu să îi explice încotro se îndrepta și să întrebe ce anume era așa de important, dar nu apucă să adauge nimic, căci Hanser întrerupse brusc convorbirea. Dracu’ să o ia și pe Hanser. Porni mașina, viră și se îndreptă spre sediul poliției. • Hanser îi ieși în întâmpinare. Cu o privire glacială. Cu buclele ei blonde, un pic prea perfecte. Cu costumul ei impecabil croit și, probabil, foarte scump. Tocmai primise un telefon indignat de la Lena Eriksson, care se întreba ce se mai aude cu ancheta, iar acum se întreba și ea același lucru. Ce se întâmplă? Haraldsson îi raportă rapid tot ce făcuse în după-amiaza respectivă, reușind să menționeze de vreo patru ori că dosarul cazului nu îi fusese repartizat decât după prânz, în ziua aceea. Dacă are chef să se plângă, atunci ar trebui să discute cu cine fusese de serviciu în weekend. — Asta am să și fac, răspunse ea calm. De ce nu m-ai informat dacă ți s-a părut că ancheta a tergiversat prea mult? Genul acesta de informații trebuie să îmi fie comunicate. Haraldsson își dădu seama că discuția luase un curs nedorit. Stătea acolo, încercând să se dezvinovățească. — Dar se întâmplă tot timpul. Doar n-am să alerg la tine de fiecare dată când mașinăria începe să scârțâie un pic. Ai lucruri mai importante pe cap. — Mai importante decât să mă asigur că pornim imediat în căutarea unui copil dat dispărut? Hanser îl privi întrebătoare. Haraldsson rămase tăcut. Discuția nu decurgea deloc așa cum plănuise. Chiar deloc. Asta se întâmplase luni. Iar acum se afla la mama naibii, în Listakärr, cu șosetele ude leoarcă. Hanser pusese în mișcare tot arsenalul, cu bătut din ușă în ușă și căutare organizată, al cărei perimetru se extindea tot mai mult. Până acum fără niciun rezultat. Cu o zi în urmă, la secție, Haraldsson dăduse nas în nas cu șeful de la Inspectoratul Regional și îi atrăsese atenția, pe un ton neutru, că toată tărășenia asta nu avea să iasă prea ieftin. Mulți inși lucrând ore în șir ca să dea de urma unui flăcău care probabil că se dusese la oraș să se distreze. Haraldsson nu reușise să descifreze reacția inspectorului regional, dar, când Roger avea să se întoarcă din escapadă, inspectorul regional avea să își aducă aminte de vorbele lui Haraldsson. Și să realizeze cât de multe resurse irosise Hanser. Haraldsson zâmbi la acest gând. Una era ce spunea regulamentul, alta era intuiția de polițist. Intuiția nu mergea să o înveți. Haraldsson se opri la jumătatea drumului spre moviliță. Un picior i se afundase din nou în mlaștină. Aproape până la genunchi, de data asta. Își VP - 15
trase piciorul din mocirlă. Fără pantof. Tocmai zărise cum mocirla aia lacomă se închidea la loc deasupra pantofului negru, mărimea 43, în vreme ce șoseta stângă continua să se îmbibe cu apă rece. Gata, răbdase prea mult. Era prea de tot. Picătura care umpluse paharul. Se aruncă în genunchi, își vârî mâna în mocirlă și își pescui pantoful. Urma să plece acasă. Ceilalți n-aveau decât să își continue căutarea lor organizată. El avea o soție de inseminat.
VP - 16
••• Un drum cu taxiul plus 380 de coroane și Sebastian se afla acum în fața apartamentului său de pe Grev Magnigatan, din Östermalm. Se gândise de multă vreme să scape de apartament, locuința era prea scumpă și pompoasă, făcută pentru un scriitor de succes sau pent ru un profesor cu multe contacte. Ceea ce el nu mai era și nu mai avea. Dar simplul gând că trebuia să facă curat, să împacheteze și să aibă grijă de toate lucrurile acelea pe care le adunase de-a lungul anilor i se părea prea mult. Așa că se hotărâse, în schimb, să dezafecteze o mare parte din apartament și să folosească doar bucătăria, camera de oaspeți și baia cea mică. Restul stăteau neatinse, în așteptarea a… ceva. Sebastian aruncă o privire grăbită înspre patul care nu era niciodată făcut, dar alese dușul. Un duș cald și îndelungat. Uitase deja cât de aproape fusese de o femeie în timpul nopții. Greșise, oare, că se grăbise atât de tare să plece de acolo? Ar fi putut să-i ofere încă vreo câteva ore? Cu siguranță, ar fi urmat și mai mult sex. Apoi micul dejun. Suc de portocale și chifle. Și apoi? Despărțirea definitivă era inevitabilă. În niciun caz nu s-ar fi putut termina altfel. Așa că nu avea niciun sens să tergiverseze. Dar totuși. Îi lipsea momentul acela de apartenență care, pentru o clipă, reușea să îl remonteze. Sentimentul acela apăsător, senzația de pustiu se reinstalaseră deja. Cât de mult dormise, până la urmă? Două ore? Două ore și jumătate? Se privi în oglindă. Ochii îi erau mai obosiți decât de obicei și se gândi că, în curând, era cazul să facă ceva cu părul. Poate să îl taie scurt de tot. Nu, asta i-ar fi amintit prea mult de trecut, de cum fusese el înainte. Iar acum nimic nu mai era ca înainte. Nu, dar ar fi putut să-și aranjeze barba, să se tundă, poate chiar să-și facă vreo câteva șuvițe. Își surâse în oglindă cu cel mai fermecător surâs de care era în stare. Incredibil cum funcționează, se gândi el. Deodată, se simți groaznic de obosit. Arcul emoțional era complet. Golul se instalase din nou. Se uită la ceas. Poate că ar fi fost mai bine să se întindă un pic, totuși. Știa că visul avea să îl bântuie din nou, dar acum era prea obosit ca să-i mai pese. Își cunoștea urmăritorul atât de bine, încât uneori, în puținele dăți când reușise să doarmă fără a fi trezit de acesta, simțise că îi duce dorul. La început fusese cu totul altfel. După ce visul îl chinuise luni în șir, Sebastian se săturase până peste cap să se trezească veșnic din somn, se săturase de dansul acela neîncetat cu anxietatea și senzația de înecăciune, între speranță și deznădejde. Ca remediu, începuse să bea o porție destul de babană de alcool înainte de a se duce la culcare. Remediul numărul unu în rândul bărbaților albi, de vârstă mijlocie, cu pregătire universitară și o viață emoțională complicată. Pentru o vreme, reușise să țină visul la distanță, dar, VP - 17
nu după mult timp, subconștientul reușise să se strecoare pe lângă barierele ridicate de alcool, așa că, pentru a-și putea face efectul cum trebuie, doza devenise din ce în ce mai mare și începuse să fie administrată tot mai devreme, după-amiaza. În cele din urmă, Sebastian realiză că bătălia fusese pierdută. Așa că încetă imediat să mai bea. Se gândi să îl trăiască în toată durerea lui. Să lase timpul să treacă. Să se vindece. Dar nu mersese nici așa. După încă o vreme în care continuase să se trezească brusc în miez de noapte, începuse să recurgă la medicamente. Chiar dacă își promisese că nu are s-o facă vreodată. Dar nu-i ușor să te ții de promisiuni, Sebastian o știa din proprie experiență, poate chiar mai bine decât majoritatea, mai ales atunci când ești pus în fața marilor întrebări ale vieții. Atunci trebuia să fii flexibil. Își sunase câțiva pacienți mai vechi și mai lipsiți de scrupule și își scosese rețetarul de la naftalină. Aranjamentul fusese simplu. Făceau 50/50. Cum era de așteptat, cei de la serviciile sociale îl sunaseră, cerându -i socoteală pentru cantitatea de medicamente pe care începuse, subit, să o prescrie. Sebastian reușise să justifice totul cu o serie de minciuni frumos fabricate despre „reluarea activității” și despre „o fază inițială, intensivă” cu „pacienți aflați într-un stadiu de căutări”, dar avusese grijă ca, pentru orice eventualitate, să își sporească numărul pacienților, ca să nu fie foarte evident ce făcea el în realitate. La început, se limitase la Propavan, Prozac și Digesic, dar efectele acestora durau enervant de puțin, așa că Sebastian se apucase să exploreze Dolcontin și alte substanțe derivate din morfină. După cum avea să se vădească ulterior, serviciile sociale erau ultimul lucru pentru care trebuia să își facă griji. De ele era ușor să scape. Mai greu era să-și controleze efectele propriilor experimente. E adevărat că visul dispăruse. Din păcate, laolaltă cu pofta de mâncare, majoritatea cursurilor de la universitate și cu libidoul – o experiență cu totul nouă și înspăimântătoare pentru el. Dar cea mai groaznică dintre toate fusese lenea aceea cronică. De parcă nu mai era în stare să ducă niciun gând până la capăt, toate i se surpau la jumătate. Cu chiu cu vai, reușea să ducă la bun sfârșit o conversație banală, dar o discuție sau un raționament mai complex era dincolo de capacitățile sale. Analize și concluzii erau de neconceput. Pentru Sebastian, a cărui întreagă existență se construise pe sentimentul unui intelect, iar fundamentul imaginii de sine fusese iluzia gândurilor lui tăios de lucide, situația era de nesuportat. Să ducă o viață de om anesteziat – VP - 18
anesteziat ca să nu mai simtă durerea, da – dar, în același timp, era anesteziat de la tot, de la viață în sine, pierzându-și luciditatea. Aceasta fusese limita. Atunci înțelesese că era nevoit să aleagă: anxietate, dar integritatea minții, ori o viață în apatie, fadă și cu experiențe doar pe jumătate trăite. Își dăduse seama că, indiferent ce urma să aleagă, oricum avea să își urască propria existență, așa că alese anxietatea și se lăsă pe loc de medicamente. De atunci nu mai pusese gura nici pe alcool, nici pe medicamente. Nu lua nici măcar un antinevralgic. Dar visa. În fiecare noapte. De ce se gândea la toate acestea tocmai acum? se întrebă el, privindu-se în oglinda din baie. De ce acum? Visul îl bântuise ani de zile. Îl studiase și îl analizase. Îl discutase cu psihiatrul. Îl acceptase. Învățase să trăiască cu el. Așa că de ce tocmai acum? Probabil că din cauza călătoriei la Västerås, se gândi el când atârnă prosopul în cuier și ieși din baie. Numai călătoria la Västerås era de vină. Västerås și mama lui. Dar astăzi avea să încheie și acest capitol din viața sa. Pentru totdeauna. Azi avea să fie o zi bună. • Pentru Joakim, care se afla în pădurea de lângă Listakärr, era o zi bună. Iar aceasta deveni încă și mai bună când fu selectat printre cei trei care primiseră direct de la polițist instrucțiuni despre unde aveau să meargă și ce aveau să facă. Grupul, de obicei destul de plicticos, al cercetașilor devenise brusc o adevărată aventură. Joakim îl privea pe furiș pe polițist, mai ales pistolul acestuia, și se hotărî că voia să se facă polițist. Cu uniformă și pistol. La fel ca un cercetaș, dar serios upgradat. Avea nevoie de asta. Fiindcă, să fim serioși acum, viața de cercetaș nu era nemaipomenit de interesantă, se gândi Joakim. Sau nu mai era interesantă. Tocmai împlinise paisprezece ani, iar ceea ce fusese hobby-ul lui, încă de la vârsta de șase ani, începuse să-și piardă forța de atracție. Farmecul dispăruse. Viața în aer liber, supraviețuirea, animalele și natura. Nu pentru că acum le considera prostești, chiar dacă toți ceilalți din clasa lui o făceau. Nu. Doar că simțea că încheiase acest capitol. Mulțumesc, a fost distractiv at ât cât a durat, dar acum venise vremea pentru ceva nou. Ceva real. Poate că Tommy, conducătorul lor, o știuse deja. Poate că de aceea se dusese la polițiști și la soldați și îi întrebase ce se petrece, când ajunseseră la Listakärr. VP - 19
Poate că de aceea își oferise serviciile sale și pe ale grupului. Indiferent de motiv, polițistul, care se numea Haraldsson, chibzuise o vreme și, după o anumită ezitare, ajunsese la concluzia că nu avea de ce să strice adăugarea a noua perechi de ochi care să caute în pădure. Aveau să primească un sector propriu și să avanseze prin mocirlă. Polițistul îi spusese lui Tommy să-i împartă în trei grupuri, să numească un șef de grup și să-l trimită la el, pentru a primi instrucțiuni. Joakim trăsese lozul câștigător. Nimerise în grup cu Emma și cu Alice, cele mai frumoase fete din unitatea de cercetași. Și fusese numit șef de grup. Acum se întorcea la fetele care îl așteptau. Haraldsson fusese foarte laconic și ferm, așa cum sunt toți polițiștii din filmele cu Beck. Joakim se simțea extrem de important. Deja vedea cu ochii minții cum avea să se desfășoare restul acestei zile fantastice. Îl va găsi pe băiatul dispărut, grav rănit. Băiatul se va uita la el cu privirea aceea rugătoare, pe care doar muribunzii o au; va fi atât de slăbit, încât nu va fi în stare să vorbească, dar ochii lui vor spune totul. Joakim îl va ridica în brațe și îl va căra, dramatic, spre locul în care se aflau ceilalți. Ceilalți îl vor vedea, îi vor zâmbi, vor aplauda, vor jubila și totul va fi al naibii de perfect. Reîntors la grupul său, Joakim își organiză membrii grupului, cu Emma la stânga și cu Alice de partea cealaltă. Haraldsson le dăduse ordine foarte precise referitoare la cum să se organizeze într-un lanț compact, așa că Joakim le privi pe fete cu o mină foarte serioasă și le spuse ca era important să țină strâns. Acum era pe bune. După ce așteptară o vreme care li se păru o eternitate, primiră semnalul de la Haraldsson, iar lanțul celor trei grupuri se puse în mișcare. Joakim realiză repede că era foarte greu să menții ordinea într-un lanț de căutare, chiar dacă acesta consta doar din trei grupuri, a câte trei persoane. Mai ales când începuseră să se afunde în pădure și, din cauza terenului mlăștinos, erau forțați să facă ocoluri, abătându-se de la cursul inițial. Unul dintre grupuri abia putea să țină pasul, pe când celălalt nu voia să meargă mai încet, așa că, în scurt timp, se făcu nevăzut în spatele movilelor. Așa cum anticipase Haraldsson, iar Joakim era tot mai impresionat de el. Polițistul părea să le știe pe toate. Le zâmbi fetelor și le ceru să repete cuvintele lui Haraldsson: — Cum dați peste ceva, strigați: „Aici!” Emma clătină enervată din cap. — Ai mai spus-o de o mie de ori până acum! Joakim nu se lăsă intimidat de răspunsul ei. Cu soarele în ochi, continuă să înainteze, încercând să păstreze distanța și direcția. Ceea ce era din ce în VP - 20
ce mai greu. Grupul lui Lasse, care doar cu o clipă în urmă se aflase ceva mai la stânga lor, nu se mai zărea deloc. După o jumătate de oră, Emma ceru o pauză, să se odihnească. Joakim încercă să o facă să înțeleagă că nu-și puteau permite să ia o pauză. Ar fi rămas în urmă și s-ar fi pierdut de ceilalți. — Care ceilalți? Alice zâmbi cu subînțeles. Joakim își dădu seama că ceilalți nu se mai zăreau de o bucată de vreme. — De fapt, e ca și cum ceilalți s-ar afla în spatele nostru. Tăcură și ascultară cu atenția încordată. În depărtare se auzeau sunete înfundate. Cineva striga ceva. — Nu, o să continuăm, spuse Joakim chit că, în sinea lui, simțea că Alice avea dreptate. Înaintaseră prea repede. Sau într-o direcție greșită. — Atunci n-ai decât să continui de unul singur, răspunse Emma, privindul supărată. Joakim simți că era pe punctul de a pierde atât controlul asupra grupului, cât și pe Emma. Pe ea, care îl privise cu ochi dulci în ultimele treizeci de minute. Joakim simți cum îl trec toate apele, iar asta nu se datora numai bluzei de corp care se încălzise subit. Le îmboldise în felul acela doar ca s -o impresioneze pe Emma – chiar nu-și dădea seama? Iar acum îl trata de parcă fusese numai vina lui. — Ți-e foame? Vocea lui Alice îi întrerupse șirul gândurilor. Aceasta scosese din rucsac câteva rulouri din lipie. — Nu, răspunse el grăbit, dar imediat după aceea își dădu seama că îi era foame. Joakim se îndepărtă puțin și se urcă pe o movilă, sugerându-le că avea un plan. Emma luă bucuroasă un rulou și nu acordă nici cea mai mică atenție încercărilor lui de a părea important. Joakim înțelese că era cazul să schimbe tactica. Respiră adânc, lăsând aerul proaspăt din pădure să îi umple plămânii. Se înnorase, iar soarele dispăruse și, odată cu el, și promisiunea unei zile perfecte. Joakim reveni lângă fete. Se hotărî să o lase mai moale. — Aș vrea și eu un sandviș, dacă mai ai, spuse el, pe un ton cât mai amabil posibil. — Bineînțeles, răspunse Alice, scoțând apoi din rucsac un rulou împachetat în celofan. Fata îi zâmbi, iar Joakim pricepu pe loc că tactica aceasta era mai potrivită. — Mă întreb unde suntem, spuse Emma și scoase harta din buzunar. VP - 21
Cei trei se adunară în jurul hărții, încercând să își dea seama unde se aflau. Era destul de dificil, terenul nu prezenta niciun fel de marcaje, doar movile, pădure și mlaștină. Dar știau de unde porniseră și cam în ce direcție se îndreptaseră. — Am înaintat tot timpul către nord, așa că ar trebui să ne aflăm aici, spuse Emma. Joakim dădu din cap impresionat, Emma era isteață. — Continuăm sau îi așteptăm și pe ceilalți? întrebă Alice. — Eu zic să continuăm, răspunse Joakim grăbit, dar adăugă imediat: asta dacă nu cumva vreți să stăm și să-i așteptăm. Le privi pe fete, Emma cu ochii ei albaștri cum e cerul senin și chipul ei delicat, Alice cu trăsăturile ei un pic colțuroase. Amândouă erau al naibii de frumoase, se gândi el, dorindu-și subit ca fetele să sugereze să stea și să aștepte. Și celorlalți să le ia mult, mult timp până să-i ajungă din urmă. — Poate că e mai bine să continuăm. Dacă ne aflăm aici, atunci nu mai avem prea mult până în punctul unde urmează să ne regrupăm, spuse Emma, arătând pe hartă. — Da, dar, pe de altă parte, aveți dreptate. Ceilalți se află în spatele nostru, așa că poate ar fi mai bine să-i așteptăm, încercă Joakim. — Și eu care credeam că voiai să ajungi primul, cum o porniseși așa la goană, comentă Alice. Fetele izbucniră în râs, iar Joakim savură sentiment ul acela pentru o clipă. Era plăcut să râzi cu fete frumoase, își zise. O împinse în glumă pe Alice. — Dar nici tu nu te-ai lăsat mai prejos, la cum ai mărșăluit. Începură să se alerge prin pădure. Zburdau printre băltoacele cu apă, la început fără o intenție anume. Dar după ce Emma alunecă într-o baltă, începură să se stropească unii pe alții. Era o pauză minunată de la operațiunea aceea plicticoasă de căutare și exact ceea ce îi trebuia lui Joakim. O luă la goană s-o prindă pe Emma și o apucă, pentru o clipă, de braț. Aceasta se eliberă și încercă să scape de el cu pași repezi. Dar piciorul stâng îi nimeri sub o rădăcină și își pierdu echilibrul. La prima vedere, păru să își recapete echilibrul, dar terenul era destul de alunecos, așa că ateriză în apă până la brâu. Joakim începu să râdă, dar Emma începu să urle. Joakim tăcu și se apropie de ea. Emma urla și mai tare. Ciudat, se gândi Joakim. Doar nu era cine știe ce. Un pic de apă. Dar apoi zări corpul palid ce răsărea în fața Emmei. De parcă ar fi zăcut acolo în apă, așteptându-și următoarea victimă. Gata cu inocența și cu jocul de copii. Acestora le luară locul panica și senzația de leșin. Emma vomită, Alice plângea în hohote. Joakim rămăsese încremenit, cu ochii holbați la imaginea aceea care avea să îl urmărească pentru tot restul vieții. VP - 22
• Haraldsson stătea în pat, aproape că ațipise. Jenny stătea lângă el, cu tălpile proptite în saltea și o pernă sub fund. Nu voia să piardă vremea. — Mai bine o dăm gata rapid, așa că o să mai avem timp de o rundă înainte să plec înapoi la serviciu. Dăm gata. Oare există vreo altă expresie în tot dicționarul care să sune mai respingător ca aceasta? Haraldsson se îndoia. Dar acum o dăduseră gata, iar Haraldsson moțăia în pat. De undeva se auzea Abba. Și un telefon. — E telefonul tău, spuse Jenny, împungându-l în coaste. Haraldsson se trezi pe loc, conștient că n-ar fi trebuit să se afle în pat, lângă soția lui. Își luă pantalonii de pe podea, bâjbâind după telefon. Hanser, bineînțeles. Respiră adânc și răspunse. Tot cinci cuvinte și de data asta. — Unde mama dracului ești acum? Hanser închise telefonul enervată. „Scrântit piciorul”. Măi să fie! Lui Hanser îi venea să se ducă personal la spital sau, în orice caz, să trimită acolo o mașină, doar ca să demonstreze că nemernicul ăla mințea. Dar nu mai apucă. Subit, se trezise responsabilă cu anchetarea unei omucideri. Și nu ajutase deloc să descopere că persoana însărcinată cu desfășurarea de forțe din Listakärr nu se aflase la fața locului, ba mai mult, că acceptase să înroleze cercetași minori în operațiunea de căutare organizată. Copii cărora acum trebuia să le aranjeze ore la psiholog, căci unul dintre ei alunecase într-o baltă, trăgând după sine un cadavru când voise să se ridice în picioare. Hanser clătină din cap. Totul mersese prost cu cazul ăsta. Absolut totul. Acum trebuia să pună capăt gafelor. Începând din secunda aceea, trebuiau să procedeze corect. Profesionist. Se uită la receptorul pe care încă îl ținea în mână. Îi veni o idee. Ar fi fost un pas uriaș. Era prea devreme, ar fi considerat cei mai mulți. I-ar fi putut submina autoritatea. Dar mai devreme își jurase că nu avea să-i fie teamă să ia decizii incomode. Erau prea multe în joc. Un băiat murise. Fusese ucis. Venise vremea să apeleze la cei mai buni. — Te caută cineva la telefon, spuse Vanja, vârându-și capul în biroul lui Torkel Höglund. Biroul era, la fel ca și Torkel, simplu și sobru. Fără fasoane, fără niciun obiect de preț, aproape fără nimic personal. Mobilierul adus de prin cine știe ce depozit îți lăsa impresia că te afli într-o încăpere folosită de un director de școală generală de printr-un orășel cu buget redus, și nu în biroul uneia dintre cele mai importante autorități polițienești din întreaga Suedie. Unora VP - 23
dintre colegii lui îi se părea ciudat că cel care răspundea de Brigada Națională de Omucideri nu încerca să arate lumii cât de departe ajunsese. Alții interpretau acest fapt ca pe un semn că funcția și succesul nu i se urcaseră la cap. Adevărul era ceva mai simplu și mult mai puțin nobil. Torkel nu avea timp. Munca lui era foarte solicitantă, era mereu pe picior de plecare și nici nu era genul care să-și dedice puținul timp liber decorării unui birou în care venea foarte rar. — Cineva din Västerås, continuă Vanja, luând loc pe scaunul din fața lui. Un băiat de șaisprezece ani a fost ucis. Torkel o văzu pe Vanja așezându-se confortabil în scaun. Se părea că nu avea să fie o convorbire privată. Torkel dădu din cap și ridică receptorul. După ce divorțase a doua oară, avusese sentimentul că nicio convorbire telefonică nu mai putea avea alt subiect decât o moarte subită, nenaturală. Trecuseră peste trei ani de când cineva întrebase dacă Torkel avea să ajungă la cină sau alte asemenea trivialități. Torkel recunoscu imediat numele – era Kerstin Hanser, inspectorul-șef de la poliția din Västerås. O cunoscuse în timpul unui curs de specializare, cu câțiva ani în urmă. Un om de nădejde și, mai mult ca sigur, un șef capabil, se gândise el pe vremuri și își aduse aminte că se bucurase când citise despre avansarea ei. Dar, acum, vocea ei părea agitată și ușor forțată. — Am nevoie de ajutor, așa că m-am hotărât să solicit sprijinul Brigăzii Naționale de Omucideri, aș prefera să vii tu, o auzi Torkel spunând. Crezi că e posibil? continuă ea, aproape implorându-l. Pentru o clipă, Torkel se gândi să se eschiveze, echipa lui tocmai se întorsese din Linköping, de la o anchetă destul de neplăcută, dar își dădu seama că femeia nu l-ar fi sunat dacă nu ar fi avut cu adevărat nevoie de ajutor. — Am pornit-o cu stângul. Și există riscul de a pierde situația de sub control, așa că am mare nevoie de ajutorul tău, continuă ea, de parcă i-ar fi citit ezitarea. — Despre ce este vorba? — Un băiat de șaisprezece ani. Dat dispărut săptămâna trecută. Găsit mort. Omorât. Brutal. — Ai putea să-mi trimiți materialul prin e-mail, să arunc o privire? zise Torkel și se uită la Vanja care tocmai se ridicase în picioare, se dusese la celălalt telefon și ridicase receptorul. — Billy, vino de urgență în biroul lui Torkel. Avem de lucru, adăugă ea în receptor, după care închise. De parcă știa deja care avea să fie răspunsul final al lui Torkel. Tot timpul părea să o știe dinainte. Torkel se simțea, în același timp, mândru și iritat. VP - 24
Vanja Lithner era cel mai apropiat aliat al său din echipă. Deși era foarte tânără – tocmai împlinise treizeci de ani – Vanja evoluase foarte mult în cei doi ani de când lucra cu el, transformându-se într-un polițist desăvârșit și era aproape enervant de capabilă. Își dorea să fi fost și el la fel de capabil la vârsta ei. Îi zâmbi când încheie convorbirea cu Kerstin Hanser. — Să știi că eu sunt șef în continuare aici, începu el. — Știu, doar că mobilizez echipa, ca să poți avea și părerea lor. Apoi, tot decizia ta o să conteze până la urmă, ca de obicei, spuse ea ușor ironic. — Da, da, de parcă mai am de ales atunci când te înhami la ceva, răspunse Torkel și se ridică în picioare. Cred că e cazul să ne facem bagajele, plecăm la Västerås. Billy Rosén se afla la volanul dubei ce înainta pe șoseaua E18. Conducea prea repede, ca de obicei. Torkel încetase de multă vreme să îi mai atragă atenția. Încerca să se concentreze asupra materialului legat de omorârea lui Roger Eriksson. Raportul era destul de scurt și inconsistent, iar anchetatorul însărcinat cu cazul, Thomas Haraldsson, nu părea să fie un individ în stare să facă prea multe conexiuni. Trebuiau să o ia de la capăt. Torkel știa că are de a face cu genul acela de caz asupra căruia presa de scandal se aruncă imediat. Iar situația nu avea să le fie deloc ușurată atât a vreme cât cauza decesului, conform raportului preliminar întocmit la fața locului, indica violență extremă, cu mai multe lovituri de cuțit în inimă și în plămâni. Dar nu asta îl neliniștea cel mai tare pe Torkel. Ci însemnarea laconică pe care medicul legist o făcuse la fața locului și cu care se încheia raportul preliminar. „Examenul preliminar indică faptul că, în mare parte, inima victimei lipsește”. Torkel privi pe fereastră la copacii înșiruiți pe marginea șoselei. Cineva îi scosese inima din piept. Torkel spera, spre binele tuturor, că băiatul nu asculta hard rock, nici nu era un jucător înfocat de World of Warcraft. Atunci speculațiile presei ar fi luat -o cu totul razna. Și mai razna, se corectă el. Vanja își ridică privirea din dosar. Mai mult ca sigur că parcursese și ea aceeași propoziție. — Poate că e mai bine să o chemăm și pe Ursula, spuse ea, de parcă i-ar fi citit, ca de obicei, gândurile. Torkel încuviință din cap. Billy aruncă o scurtă privire în spate. — Avem vreo adresă? Torkel îi dădu adresa, iar Billy o introduse în GPS. Lui Torkel nu-i plăcea când Billy se apuca să facă alte lucruri în timp ce conducea, dar cel puțin redusese din viteză cât introdusese destinația. Tot era ceva. — Mai avem o jumătate de oră și ajungem. VP - 25
Billy apăsă pe accelerație, iar duba reacționă pe loc. — Am putea ajunge și în douăzeci de minute, în funcție de trafic. — O jumătate de oră este în regulă. Nu-mi place deloc când încercăm să atingem viteza sunetului. Billy știa prea bine ce gândea Torkel despre felul lui de a conduce, dar se mulțumi să-i zâmbească șefului în oglinda retrovizoare. Drumul e bun, mașina e bună, șoferul e bun. De ce să nu profiți la maximum? Billy crescu și mai mult viteza. Torkel își scoase telefonul din buzunar și formă numărul Ursulei. • Trenul părăsi gara centrală din Stockholm la ora 16:07. Sebastian își luase bilet la clasa întâi. Se sprijini de spătar și închise ochii în timp ce ieșeau din oraș. Pe vremuri nu reușise sub nicio formă să rămână treaz atunci când călătorea cu trenul. Dar acum, chit că simțea cu tot corpul cât de mult i-ar fi priit o oră de somn, nu reuși să-și găsească liniștea necesară. Așa că scoase din buzunar scrisoarea de la pompe funebre, o deschise și o citi. Știa dinainte ce avea să citească în rândurile ei. O veche prietenă de-a mamei îl sunase și îi spusese că aceasta murise. În pace și cu demnitate, adăugase ea. Comentariu care, în cazul în care te chema Sebastian Bergman, nu avea niciun fel de semnificație pozitivă. Nu, pentru el viața era o luptă, din prima și până în ultima clipă. În viața lui nu era loc de pace și demnitate. Morți și plicticoși, obișnuia el să-i numească pe cei care trăiau cu un picior în groapă. Dar acum nu mai era la fel de sigur. Oare cum ar fi arătat viața lui dacă ar fi tins după pace și demnitate? Mai bine, probabil. Mai puțin dureroasă. Stefan Hammarström, psihoterapeutul lui Sebastian, încercase, în orice caz, să-l facă să creadă acest lucru. Discutaseră despre asta într-una din ultimele dăți când Sebastian îi povestise că mama lui murise. — Cât de groaznic poate să fie să încerci să fii la fel ca ceilalți? îl întrebase Stefan când Sebastian îi explicase cam ce crede el despre „în pace și cu demnitate”. — E pericol de moarte, îi răspunsese Sebastian. De moarte instantanee. Petrecuseră apoi aproape o oră discutând despre predispoziția genetică a omului pentru pericol. Unul dintre subiectele favorite ale lui Sebastian. Înțelesese cât de important era pericolul ca impuls atât din experiența sa personală, cât și din cercetările sale asupra ucigașilor în serie. Iar acum îi povestea psihoterapeutului că un ucigaș în serie este mânat de două forțe, și VP - 26
anume fantezia și pericolul. Fantezia este motorul care merge constant, mereu prezent, dar rulează în gol. — Majoritatea oamenilor au fantezii. Sexuale, întunecate, brutale, care le bântuie constant mintea, nimicind tot ce le stă în cale. Sau pe cel care le stă în cale. În fantezie, ești puternic. Dar foarte puține persoane ajung să -și trăiască fanteziile. Cei care o fac, au găsit secretul. Pericolul. Pericolul de a fi descoperit. Pericolul atunci când îndrăznești să faci ceva abominabil. Adrenalina și endorfina eliberate în momentul respectiv. Care îți dau forță. Combustibilul ce arde, făcând motorul să dea randament maxim. De aceea amatorii de pericole se află tot timpul în căutare de noi surse, de aceea ucigașii în serie devin ucigași în serie. Pentru că e greu să revii la mersul în gol de dinainte, odată ce ai marșat motorul la maximum. Odată ce i-ai simțit forța. Și ai descoperit ce te face să trăiești. Pericolul. — Chiar crezi că e vorba de pericol? Ori de stimulare? îl întrebase Stefan, aplecându-se ușor în față, de îndată ce Sebastian tăcuse. — Suntem la ora de dezvoltarea vorbirii? — Nu. Tu ești acela care îmi ții o prelegere. Stefan turnă un pahar cu apă din carafa de pe masă și i-l întinse lui Sebastian. — Dar pe vremuri obișnuiai să fii plătit pentru a ține prelegeri, în loc să plătești pentru a le ține. — Te plătesc ca să mă asculți. Să asculți ce îți spun. Stefan zâmbi și clătină din cap. — Nu, știi prea bine de ce mă plătești. Ai nevoie de ajutor, iar digresiunile de felul acesta nu fac decât să mănânce din timpul în care ar trebui să discutăm despre lucrurile pe care ar trebui să le discutăm cu adevărat. Sebastian nu-i răspunse. Nu schiță nicio expresie. Îi plăcea de Stefan. Nu înghițea prostii. — Așadar, aș vrea, dacă se poate, să revenim la mama ta. Când e înmormântarea? — A fost. — Și ai fost la înmormântare? — Nu. — De ce? — Pentru că m-am gândit că o să fie o ceremonie pentru persoanele care chiar au ținut la ea. Stefan îl privise atent în cele câteva secunde de tăcere care urmaseră. — Vezi tu, avem o groază de lucruri de discutat. VP - 27
Dincolo de pereții curbați ai vagonului se întindea un peisaj frumos. Trenul înainta printre pajiștile proaspăt înverzite și printre pădurile de la nord-vest de Stockholm. Un crâmpei din lacul Mälaren scânteia în toată splendoarea sa printre crengile copacilor. În mintea oricărui alt pasager ar fi încolțit gânduri despre posibilitățile vieții. Pentru Sebastian era tocmai invers. Căci el nu întrevedea nicio posibilitate în frumusețea de care era înconjurat. Își ridică privirea spre tavan. Toată viața încercase să scape de părinții lui. De tatăl lui, cu care se luptase încă din tinerețe, și de mama l ui care, în pacea și demnitatea ei, nu îi luase apărarea nici măcar o dată. Nu fusese niciodată de partea lui. Așa simțise. Pentru o clipă, ochii lui Sebastian se umplură de lacrimi. Un fenomen pe care îl dezvoltase în ultimii ani. Lacrimile. Ciudat, se gândi el, cum cineva la vârsta mea să ajungă să descopere ceva atât de simplu precum lacrimile. Emoțional. Irațional. Tot ce încercase mereu să evite. Reveni la singurul lucru care mai era în stare să-i amorțească sentimentele: femeile. Încă o promisiune pe care Sebastian nu o ținuse. Din clipa în care o întâlnise pe Lily fusese un băiat cuminte, se hotărâse să-i fie fidel. Dar, de când cu visul acela dureros care îi bântuia nopțile și zilele deșarte, lipsite de vreun sens, nu mai găsise o altă cale de scăpare. Vânătoarea după noi cuceriri și scurtele momente petrecute împreună cu diferite femei îi umpleau viața și gândurile, reușind să concureze, cel puțin temporar, cu sentimentul lui de neajutorare. Funcționa atâta vreme cât avea rolul de amant, de prădător mereu în căutare de noi femei. Era o abilitate pe care reușise să și-o mențină. Îl bucura, dar în același timp îl înspăimânta. Că era cum era. Un bărbat singur care își umplea timpul cu femei tinere, bătrâne, studente, colege, măritate sau nemăritate. Fără discriminare. Nu avea decât o singură regulă: femeia trebuia să fie posedată de el. Pentru a-i demonstra că nu era complet inutil, că încă mai trăia. Știa prea bine cât de distructiv era comportamentul acesta, dar acceptase acest fapt, alungând gândul că, într-o bună zi, avea să fie nevoit să găsească o cale de ieșire. Începu să privească prin vagonul pe jumătate ocupat. Ochii i se opriră asupra unei brunete așezate nu departe de el. Avea în jur de patruzeci de ani și era îmbrăcată într-o bluză scumpă, de culoare gri-perle, cu cercei scumpi de aur. Nu părea deloc sentimentală. Femeia citea o carte. Perfect, femeile care citesc cărți și au în jur de patruzeci de ani nu reprezentau decât gradul trei pe scala lui de dificultate. În funcție și de ce citeau, dar totuși. Se ridică în picioare și făcu cei câțiva pași care îl despărțeau de ea. — Mă duc până la vagonul-restaurant, să-ți aduc ceva de acolo? VP - 28
Femeia își ridică ochii din carte și îl privi întrebător, nefiind sigură că ei i se adresase. Bineînțeles că ei i se adresase, înțelese asta de îndată ce-i întâlni privirea. — Nu, mulțumesc, spuse ea, și, aproape ostentativ, își lăsă din nou ochii în carte. — Ești sigură? Nici măcar o cafea? — Nu, mulțumesc. De data asta nici nu se sinchisi să se uite la el. — Ceai? Cacao cu lapte? Femeia își ridică ochii din carte și îl privi ușor enervată. Sebastian îi răspunse cu zâmbetul lui patentat. — În ziua de azi, poți să cumperi chiar și vin, dar poate că e prea devreme. Femeia nu-i răspunse. — Probabil te miră că te întreb, continuă Sebastian. Dar sunt nevoit să o fac. Simt că este de datoria mea să te salvez de la lectura acestei cărți. Am citit-o. Ai să-mi mulțumești. Femeia își ridică ochii, întâlnindu-i din nou privirea. Sebastian zâmbi. Femeia îi răspunse, la rândul ei, cu un zâmbet. — O cafea ar fi minunat. Neagră, fără zahăr. — Se face. Un zâmbet scurt care continuă să i se lățească tot mai mult pe buze pe măsură ce Sebastian înainta prin vagon. Până la urmă, călătoria la Västerås are să fie chiar OK. Sediul poliției din Västerås fierbea de activitate. Kerstin Hanser aruncă o privire ușor neliniștită la ceas. Trebuia să se ducă. Zeii îi erau martori că nu voia. Nu i-ar fi fost greu să găsească alte 99 de lucruri pe care să le facă mai degrabă decât să se ducă la morgă și să o întâlnească pe Lena Eriksson. Dar cineva trebuia să o facă. Chiar dacă erau sută la sută siguri că trupul băiatului pe care îl găsiseră îi aparținea lui Roger Eriksson, mama voise totuși să îl vadă. Hanser încercase să o convingă să renunțe, dar Lena Eriksson insistase. Voia să-și vadă fiul. Dar își amânase de două ori vizita. De ce – Hanser nu o știa. Și nici nu o interesa să afle. Mai degrabă i-ar fi convenit să nu o facă deloc. Nu cu ea de față, cel puțin. Aceasta era partea cea mai neplăcută a muncii ei și, dacă e să fim cinstiți, nici nu se pricepea prea bine la așa ceva. De fiecare dată încerca să evite situația, dar se pare că cei din jur se așteptau ca ea să se descurce mai bine, doar pentru că era femeie. Că îi era mai ușor să găsească cuvintele potrivite. Că rudele îndurerate s-ar fi simțit mai confortabil în prezența ei, doar pentru că era femeie. După părerea lui Hanser, astea nu erau decât prostii. Nu știa niciodată ce să le VP - 29
spună. Își putea exprima profunda compasiune, putea să-i îmbrățișeze, să le întindă un umăr pe care aceștia să poată plânge în voie, să le dea numărul de telefon al cuiva cu care puteau să discute, să-i asigure încă o dată că poliția avea să facă tot ce-i stătea în putere pentru a-l prinde pe cel care le pricinuise o asemenea suferință. Bineînțeles că ar fi putut proceda astfel, dar de cele mai multe ori nu făcea decât să fie de față. Iar asta putea să o facă oricine. Nici nu-și mai aducea aminte cine anume fusese de față, din partea poliției, atunci când ea și cu soțul ei îl identificaseră pe Niklas. Fusese un bărbat. Un bărbat care nu făcuse decât să stea acolo. Ar fi putut, până la urmă, să fi trimis pe altcineva. Și probabil că ar fi făcut -o, dacă ancheta ar fi decurs altfel. Dar acum nu mai putea să riște. Presa era numai ochi și urechi. Știau deja că inima îi fusese scoasă din piept. Nu mai era decât o chestiune de timp până când presa avea să afle că băiatul fusese dat dispărut de trei zile înainte ca poliția să se apuce să-l caute. Asta, dar și cercetașii minori care fuseseră traumatizați în pădure și „luxația gravă” a lui Haraldsson. De acum încolo, nimic nu mai putea fi pasibil de critică în ancheta aceasta. Va avea grijă de asta. Va lucra cu cei mai buni și, în curând, cazul ăsta oribil va fi de domeniul trecutului. La un astfel de plan se gândea. Telefonul sună. Era de la recepție. Cei de la Brigada Națională de Omucideri voiau să discute cu ea. Hanser aruncă o privire la ceasul de pe perete. Sosiseră mai devreme. Totul deodată. Era nevoită să le ureze măcar bun venit, se gândi ea. Lena Eriksson nu avea decât să aștepte câteva minute, asta era situația. Hanser își netezi bluza, își îndreptă spatele și porni spre treptele ce duceau la intrare. Se opri în fața ușii încuiate care separa recepția de zona cu acces interzis a sediului. Prin pătratele de sticlă delicat încrustate ale ferestrei îl zări pe Torkel H öglund plimbându-se calm prin încăpere, cu mâinile la spate. Pe canapelele verzi de la fereastră se aflau un bărbat și o femeie. Amândoi erau mai tineri decât Hanser. Colegii lui Torkel, ghici ea, apăsând pe buton și împingând ușa. Torkel se întoarse cu fața când auzi clicul încuietorii și îi zâmbi de îndată ce dădu cu ochii de ea. Hanser se simți deodată nesigură. Ce ar fi mai potrivit acum? O îmbrățișare ori o strângere de mână colegială? Urmaseră împreună câteva cursuri de specializare, luaseră câteva prânzuri, se văzuseră ici-colo pe vreun coridor. Dar întrebările fură de prisos. Torkel îi ieși în întâmpinare și o îmbrățișă prietenește. Apoi se întoarse către ceilalți doi, care acum se ridicaseră de pe canapea, și îi prezentă. Kerstin Hanser le ură bun venit. VP - 30
— Îmi pare rău, dar sunt pe fugă, eram în drum spre medicul legist. — Băiatul? — Da. Hanser se întoarse către recepționer. — Haraldsson? — Ar trebui să fie pe drum. L-am sunat imediat după ce am vorbit cu tine. Hanser încuviință din cap. Încă o privire grăbită spre ceas. Nu putea să întârzie. Le aruncă o privire Vanjei și lui Billy, dar se întoarse către Torkel când vorbi. — Haraldsson est e cel care a condus până acum ancheta. — Da, i-am văzut numele în materialul pe care l-am primit. Hanser tresări surprinsă. Percepuse oare un ton ușor disprețuitor în vocea lui Torkel? Chipul lui nu lăsa să se întrevadă, în orice caz, nimic. Oare pe unde se mai afla Haraldsson de data aceasta? Hanser dădu să-și scoată mobilul din buzunar, când încuietoarea ușii pe care tocmai își făcuse intrarea cu câteva minute mai devreme se deschise cu un clic, iar Haraldsson păși în încăperea de la recepție, șchiopătând din greu. Trase de timp exasperant de mult. În cele din urmă, reuși să ajungă lângă ceilalți, salutându-i pe nou-veniți. — Ce-ai pățit la picior? întrebă Torkel, arătând spre piciorul drept al lui Haraldsson. — Mi l-am luxat în timpul căutării organizate. De aceea nu am fost de față când l-au găsit. Rostind ultimele cuvinte, aruncă o privire scurtă către Hanser. Hanser nu-l credea, iar el o știa. Așa că, în zilele următoare, trebuia să își aducă aminte să șchiopăteze. Că doar nu voia să o facă pe Hanser să verifice la spital, nu? Dar dacă o făcea, doar nu aveau să-i spună că nici măcar nu dăduse pe acolo, nu? Trebuia să se încadreze în vreo clauză referitoare la integritatea relației dintre medic și pacient? Angajatorii n-aveau acces la fișele medicale ale angajaților, nu? Sau aveau voie? Trebuia să verifice cu sindicatul cum era exact. Haraldsson era atât de cufundat în gânduri, încât pentru o clipă uitase să-și mai asculte superiorul. Acum văzu că Hanser îl privea grav. — Torkel și echipa sa vor prelua conducerea anchetei. — De la tine? Haraldsson arăta sincer surprins. La așa ceva nu se așteptase. Dintr-odată situația parcă se mai luminase. Aveau aici un grup de polițiști adevărați, la fel ca el. Bineînțeles că aceștia aveau să-i aprecieze munca mult mai mult decât o juristă de birou ca șefa lui. VP - 31
— Nu, eu voi rămâne în continuare principalul responsabil, dar Brigada Națională de Omucideri va conduce partea operativă a anchetei, începând din acest moment. — Împreună cu mine? Hanser oftă în sinea ei și se rugă în gând ca orașul Västerås să nu fie asaltat de un val de crime. Nu ar fi avut nicio șansă. Vanja îi aruncă lui Billy o privire amuzată. Torkel asculta conversația fără să schițeze vreo reacție. Să umilești sau să subminezi poliția locală era cea mai proastă modalitate posibilă de a iniția o colaborare. Torkel nu fusese niciodată genul care să țină la teritoriul lui. Existau și alte metode pentru a da randament maxim. — Nu, Brigada Națională va fi în exclusivitate răspunzătoare de anchetă, iar tu nu vei mai avea de-a face cu această anchetă. — Dar vom avea grijă să ne continuăm strânsa colaborare, interveni Torkel, privindu-l pe Haraldsson în ochi. Tu deții cunoștințe unice în acest caz, care s-ar putea dovedi decisive pent ru anchetă. Vanja îi aruncă lui Torkel o privire plină de admirație. Ea îl clasificase deja pe Haraldsson ca fiind un CfS. Un Caz fără Scăpare căruia îi fusese repartizată inițial această anchetă, dar care, ulterior, avea să fie ținut cât mai departe posibil de ea. — Adică am să lucrez cu voi? — Vei lucra în strânsă legătură. — Cât de strânsă? — Asta rămâne de văzut. Ai putea începe prin a ne informa ce s-a întâmplat până acum, iar noi vom continua din acel punct. Torkel își așeză mâna pe umărul lui Haraldsson și îl conduse spre ușă. — Ne vedem mai târziu, îi aruncă el peste umăr lui Hanser. Billy se îndreptă spre grupul de canapele pentru a lua bagajele, dar Vanja nu se clinti din loc. Ar fi fost în stare să jure că fostul anchetator făcuse primii pași alături de Torkel fără să șchiopăteze câtuși de puțin. • Lena Eriksson stătea în micuța sală de așteptare, strecurându-și încă o pastilă de Läkerol în gură. Furase cutia de la serviciu. Ieri. De pe raftul de lângă casă. Aromă de eucalipt. Nu era tocmai preferata ei, dar întinsese mâna după ce se afla în apropiere și băgase cutia în buzunar fără să verifice cu atenție, în clipa în care închideau magazinul. Ieri. Pe vremea aceea crezuse că fiul ei încă era în viață. Pe vremea aceea îl crezuse orbește pe polițistul acela care îi spusese că totul părea să sugereze VP - 32
că Roger o ștersese de acasă de bunăvoie. La Stockholm probabil. Sau altundeva. O mică aventură adolescentină. Ieri. Nu fusese doar o altă zi, ci o cu totul altă lume. Când speranța încă mai era vie. Azi, fiul ei încetase cu totul să mai existe. Ucis. Găsit într-o mlaștină. Fără inimă. După ce primise vestea morții fiului ei, Lena stătuse toată ziua închisă în casă. Ar fi trebuit să se întâlnească cu poliția ceva mai devreme în ziua aceea, dar îi sunase și amânase. De două ori. Nu se mai putea ține pe picioare. Pentru o vreme se temuse că n-avea să mai găsească niciodată puterea pentru a se ridica în picioare. Așa că stătuse acolo. În fotoliul ei. În sufrageria în care petrecuseră tot mai puțin timp împreună, ea și fiul ei. Încercă să își amintească când fusese ultima oară când stătuseră acolo împreună. Uitându-se la un film. Mâncând. Vorbind. Trăind. Dar nu reuși să-și amintească. Probabil că fusese imediat după ce Roger începuse să meargă la liceul ăla nenorocit, se gândi ea. După numai câteva zile petrecute împreună cu copiii ăia de snobi se schimbase. Iar în ultimul an duseseră fiecare vieți mai mult sau mai puțin separate. Ziarele de scandal o sunaseră încontinuu, dar ea nu voise să discute cu nimeni. Nu încă. Până la urmă deconectă telefonul fix și închise mobilul. Atunci se năpustiseră cu toții la ea acasă, o strigaseră prin fanta pentru corespondență, îi aruncaseră mesaje pe covorul din hol. Dar nu le deschisese. Nici măcar nu se ridicase de pe f otoliu. Îi era groaznic de rău. Cafeaua de la automat pe care o băuse când ajunsese la sediul poliției i se întorcea în stomac. Oare mâncase ceva de ieri? Probabil că nu. Dar băuse. Alcool. Ceea ce nu obișnuia să facă. Nu în cantități atât de mari. Era foarte cumpătată în privința aceasta, ceea ce n-ai fi zis când o vedeai. Păr blond, pe care și-l vopsea singură, cu rădăcinile negre. Corpolentă. Oja jupuită de pe degetele ei bondoace, pline de inele. Piercingul. Preferința ei pentru pantalonii de trening și tricourile largi. Majoritatea își făceau pe loc o părere despre Lena când o întâlneau pentru prima oară. Iar cele mai multe dintre prejudecățile lor se confirmau. În criză acută de bani. Avea doar școala generală. Rămăsese însărcinată la șaptesprezece ani. VP - 33
Necăsătorită. Salariu minim. Dar abuzuri, nu. Niciodată. Însă astăzi băuse. Ca să închidă gura vocii ăleia care îi răsunase imediat în minte, de îndată ce primise vestea morții fiului ei, și care, în cursul zilei, nu făcuse decât să se audă tot mai tare. Vocea aceea care nu voia să dispară. Începuse să o doară capul. Avea nevoie de aer curat. Și de o țigară. Se ridică de pe scaun, își luă geanta de pe podea și se îndreptă spre ieșire. Tocurile ei tocite răsunau dezolant pe podeaua din piatră. Dădu să iasă, dar o zări pe femeia aceea la vreo 45 de ani, îmbrăcată în costum, că se grăbește prin ușile batante. Îi ieși în întâmpinare cu pași fermi. — Lena Eriksson? Sunt Kerstin Hanser, de la poliția din Västerås. Îmi pare rău că am întârziat. Coborâră în tăcere cu liftul. Hanser deschise ușa când ajunseră la subsol și îi făcu loc Lenei să treacă. Își continuară drumul de-a lungul culoarului până când fură întâmpinate de un bărbat cu chelie și cu ochelari, îmbrăcat într-un halat alb. Acesta le conduse într-o încăpere micuță, în care, direct pe podea, se afla o targă luminată cu neon. Sub cearșaful alb se putea distinge clar conturul unui corp. Hanser și Lena se apropiară de targă. Bărbatul cu chelie îi dădu calm ocol și se opri de partea cealaltă a ei. Își ridică privirea către Hanser, iar aceasta încuviință scurt din cap. Bărbatul începu să tragă ușor cearșaful la o parte, dezvăluind chipul și gâtul lui Roger Eriksson. Lena privi calm targa, în timp ce Hanser se dăduse, respectuos, cu un pas înapoi. Nu auzi niciun oftat adânc ori vreun strigăt sufocat venind dinspre femeia de lângă ea. Niciun hohot ori mâna ridicându-i-se, din reflex, spre gură. Nimic. Acest lucru o izbise pe Hanser încă de când se întâlniseră în sala de așteptare. Lena nu avea fața înroșită și umflată de plâns. Nu era nici șocată, nici împietrită. Dimpotrivă, părea aproape calmă. Dar, în lift, Hanser simțise mirosul de alcool mascat de mentosan și ghici că aceasta trebuie să fi fost, probabil, cauza lipsei de reacție. Alcoolul și șocul. Lena st ătea nemișcată, privindu-și fiul. La ce se așteptase oare? La nimic, de fapt. Nu îndrăznise să se gândească la cum avea să arate Roger și nici săși imagineze ce urma să simtă atunci când avea să se afle acolo. Cum îl transformase tot timpul acela petrecut în apă? Era ușor umflat. De parcă avusese o reacție alergică, dar, altminteri, se gândi ea, arăta destul de normal. Părul de culoare închisă, pielea albă, sprâncenele negre, bine conturate, tuleiele de deasupra buzei. Ochii închiși. Lipsiți de viață. Desigur. — Credeam că o să arate ca și cum ar dormi. Hanser rămase tăcută. Lena își întoarse capul către ea, ca pentru a cere o confirmare, că nu greșea. VP - 34
— Nu, nu arată de parcă ar dormi. — Nu. — L-am văzut de multe ori dormind. Mai ales când era mic. Adică, e nemișcat. Are ochii închiși, dar… Lena nu își termină propoziția, ci întinse mâna și-l atinse pe Roger. Rece. Mort. Își așeză mâna pe obrazul lui. — Mi-am pierdut fiul când avea paisprezece ani. Lena nu își luă mâna de pe obrazul băiatului, dar întoarse ușor capul spre Hanser. — Da? — Da… Se lăsă din nou tăcerea. De ce oare îi spusese acest lucru? Hanser nu mai făcuse mărturisirea asta nimănui într-o asemenea situație. Dar era ceva anume cu femeia de lângă targă. Hanser avea senzația că aceasta nu-și dădea voie să jelească. Nu putea. Poate că nici nu voia. Fusese o încercare de consolare. O mână întinsă pentru a-i arăta că Hanser înțelegea prin ce trecea Lena acum. — A fost ucis? — Nu. Hanser se simți deodată ca o idioată. De parcă primul ei comentariu avusese intenția de a sugera o comparație a durerii. „Să știi că și eu am pierdut pe cineva”. Dar Lena nu părea să se mai gândească la asta. Se întorsese la loc și își privea din nou fiul. Atâția ani în care el fusese singurul lucru cu care se mândrise. Sau at âția ani în care el fusese totul pentru ea. Punct. Oare nu cumva e numai vina ta ? începu să o iscodească vocea din cap. Lena își retrase mâna și făcu un pas înapoi. Durerea de cap devenise insuportabilă. — Aș vrea să plec acum. Hanser încuviință din cap. Bărbatul cu chelie trase la loc cearșaful, iar cele două femei se îndreptară spre ușă. Lena scoase din geantă un pachet de țigări. — Ai vreo rudă sau un prieten pe care să-l suni? Poate că nu ar trebui să fii singură. — Dar sunt singură. Sunt singură acum. Lena părăsi încăperea. Hanser rămase pe loc, neclintită. Așa cum știuse dinainte că are să se întâmple. VP - 35
Sala de ședințe de la poliția din Västerås era cea mai modernă din tot sediul. Mobilierul din lemn de mesteacăn era nou. Opt scaune în jurul unei mese ovale. Tapetul nou de pe cei trei pereți avea o nuanță discretă și relaxantă de verde, iar cel de-al treilea perete era acoperit de o tablă albă de scris și de un ecran de proiecție. În colț, lângă ușă, tehnologia de ultimă generație era cuplată cu proiectorul din tavan. În mijlocul mesei ovale de conferințe se afla un panou de control care dirija totul în încăpere. Torkel se hotărâse ca sala de ședințe să devină baza echipei din momentul în care călcase pe mocheta cenușie. Acum își aduna documentele pe care le avusese în față, pe masa lăcuită, golind ultimele picături dintr-o sticlă de apă minerală. Până acum, ancheta decursese așa cum se așteptase. Dar două momente din cursul investigațiilor conduse de Haraldsson rămâneau neclare. Primul se evidențiase atunci când trecuseră în revistă ancheta din punct de vedere cronologic, iar Vanja își ridicase ochii din hârtii și întrebase: — Ce ați făcut în cursul zilei de duminică? — Ne-am apucat serios de treabă, însă fără niciun rezultat. Răspunsul venise prea repede. Ca și cum ar fi fost exersat. Cu viteza unei minciuni. Torkel își însemnă acest detaliu și știa că Vanja făcuse și ea la fel. Vanja era un adevărat detector de minciuni. În clipa aceasta o privea cum, cu o anumită nerăbdare, după ce îl cercetase îndelung pe Haraldsson, își verifica din nou hârtiile. Haraldsson gâfâia. Se aflau, desigur, de aceeași parte a baricadei, dar Haraldsson nu vedea niciun motiv să-și informeze colegii că, pe parcursul anchetei, fuseseră comise câteva erori. Acum trebuiau să se gândească doar la viitor. De aceea fusese ușor iritat – și chiar neliniștit – atunci când Vanja își ridicase din nou pixul în aer. Billy zâmbea, conștient și el că Vanja descoperise o notă falsă în vocea lui Haraldsson. Și nu avea de gând s-o lase să treacă neobservată. Niciodată nu o făcea. Billy se rezemă de spătarul scaunului confortabil, încrucișându-și brațele la piept. Ar putea să iasă destul de distractiv. — Când spui „v-ați apucat de treabă”, continuă Vanja cu mai multă asprime în glas, la ce anume te referi? Nu am găsit niciun interogatoriu, nici cu mama, nici cu vreo altă persoană, nici mărturii ale vecinilor, nici măcar o încercare de stabilire a cronologiei, începând cu ziua de vineri. Vanja își aținti privirea asupra lui Haraldsson. — Prin urmare, ce ați făcut, mai precis? Haraldsson se foi în scaun. Era aiurea că trebuia să stea aici și să justifice greșelile altora. Își drese glasul. — Am avut liber în weekendul acela, iar ancheta mi-a fost repartizată abia luni. VP - 36
— Atunci, ce s-a întâmplat în cursul zilei de duminică? Haraldsson se uită la cei doi bărbați din încăpere, ca și cum ar fi încercat să le obțină sprijinul, să-i convingă că nu avea niciun rost să privească în urmă. Dar nu primi niciun sprijin. Amândoi îl priveau, așteptând un răspuns. Haraldsson își drese din nou glasul. — Din câte am înțeles, o echipă de polițiști a vizitat -o pe mamă. — Ca să facă ce? — Să obțină informații despre dispariția băiatului. — Ce fel de informații? Unde se află acestea? Vanja nu îl scăpa din ochi. Haraldsson își dădu seama că nu avea altă soluție decât să le spună cum decursese cu adevărat ancheta. Așa că le povesti. Adevărul. După care, un alt fel de tăcere se așternu în încăpere. O tăcere pe care Haraldsson, cel puțin, o interpretă ca fiind genul acela de tăcere care se lasă atunci când lumea are nevoie să digere o eroare strigătoare le cer. În cele din urmă, Billy luă cuvântul. — Așadar, singurul lucru care s-a întâmplat duminică a fost că poliția a înregistrat din nou reclamația aceleiași dispariții. — În principiu, da. — Bun, băiatul dispare în seara zilei de vineri, la ora 22. Când ați început, de fapt, să îl căutați? — Luni după-amiaza. Când reclamaț ia mi-a fost înmânată mie. Sau, nu, nu ne-am apucat de căutarea propriu-zisă nici atunci, dar atunci am început să discutăm cu prietena lui, cu colegii de liceu, cu martorii… În încăpere se lăsă din nou tăcerea. Polițiștii știau din experiență că, în momentul acela, băiatul putea să fie deja mort. Dar dacă nu era mort, dacă fusese ținut prizonier undeva? Trei zile. Dumnezeule! Torkel se aplecă în față și îl privi cu o curiozitate gravă pe Haraldsson. — De ce nu ne-ai povestit despre asta din prima, când te-am întrebat ce sa întâmplat în cursul zilei de duminică? — Nimeni nu e bucuros să recunoască o greșeală. — Dar nici măcar nu e greșeala ta. Doar ancheta ți-a fost repartizată abia luni. Singura greșeală pe care ai făcut -o a fost să nu ne povestești totul de la bun început. Doar suntem o echipă, nu ne permitem să fim nesinceri unii cu alții. Haraldsson încuviință din cap. Se simți brusc de parcă ar fi avut șapte ani și fusese adus în fața directorului pentru că făcuse nu știu ce năzbâtie în curtea școlii. Restul ședinței continuă cu Haraldsson povestindu-le totul (mai puțin că la prânz făcuse sex cu Jenny și mințise că fusese nevoit să se ducă la urgențe), așa că, la final, trecuse de ora nouă seara. VP - 37
Torkel tocmai îi mulțumea lui Haraldsson, Billy se întindea în scaun căscând, iar Vanja începuse să-și împacheteze materialele legate de caz, când veni și a doua surpriză a serii. — Ar mai fi ceva. Haraldsson făcu o scurtă pauză pentru efect. — Geaca și ceasul băiatului nu au fost găsite. Torkel, Vanja și Billy se îndreptară cu toții ca la comandă; putea fi un detaliu interesant. Haraldsson o văzu pe Vanja scoțând imediat dosarul din geantă. — Nu am menționat acest lucru în raport, nu poți să știi niciodată cine citește rapoartele astea și unde pot să ajungă astfel de informații. Vanja încuviință ca pentru sine. O mișcare deșteaptă, exact genul acesta de informații nu trebuiau să se scurgă în presă. Erau mai valoroase decât aurul într-un interogatoriu. Poate că Haraldsson nu era chiar un caz fără scăpare, chiar dacă restul părea să sugereze acest lucru. — Adică a fost jefuit? întrebă Billy. — Nu cred. Avea la el portofelul și aproximativ 300 de coroane. Și mobilul în buzunarul de la spate. Toată echipa fu de acord că cineva – cel mai probabil ucigașul – luase anumite obiecte care îi aparținuseră victimei. Ceea ce putea avea o semnificație. Acest detaliu și inima care dispăruse. — Geaca era marca Diesel, continuă Haraldsson. De culoare verde. Am fotografii cu modelul la mine pe birou. Ceasul era un…, Haraldsson își consultă însemnările. Un Tonino Lamborghini Pilot. La fel și aici, am fotografii. • După ce ședința luă sfârșit, Torkel rămase în încăperea fără ferestre, încercând să găsească un motiv să nu se întoarcă la hotel. Să se apuce să traseze cronologia cazului pe tabla de scris? Să afișeze harta? Fotografiile? Să treacă, încă o dată, în revistă informațiile culese de Haraldsson? Billy s-ar fi putut ocupa – ba chiar mai repede și mai bine – de toate acestea a doua zi de dimineață, probabil înainte ca altcineva să-și fi făcut apariția la secție. Putea să plece la cină. Dar nu-i era prea foame sau, oricum, nu atât de foame încât să mănânce de unul singur într-un restaurant. Evident, ar fi putut-o ruga pe Vanja să-l însoțească, dar aceasta urma să-și dedice seara studierii cazului în camera ei de la hotel. O știa. Vanja era foarte ambițioasă și meticuloasă. Probabil că nu l-ar fi refuzat dacă ar fi rugat -o să-l însoțească la cină, chiar dacă avea alte planuri pentru seara aceea, și atunci Vanja ar fi fost agitată toată seara, așa că Torkel renunță la idee. VP - 38
Billy, atunci? Torkel știa că Billy are multe calități și că era un membru valoros al echipei, datorită cunoștințelor lui despre computere și tehnică, dar Torkel nu-și aducea aminte să fi luat vreodată cina cu el, doar ei doi. Discuția nu curgea la fel de ușor cu Billy. Iar Billy era înnebunit după nopțile la hotel. Nu exista program de televiziune care să fie transmis pe vreun canal, între orele 22 și 2, pe care Billy să nu-l fi vizionat și discuta cu plăcere despre acestea. Programe TV, filme, computere, muzică, telefoane noi, reviste străine pe care le citea pe internet. Alături de Billy, Torkel se simțea ca un dinozaur. Oftă în sinea lui. Avea să meargă pe jos până la hotel și avea să comande un sandviș și o bere în cameră, în compania televizorului. Se consolă la gândul că Ursula avea să sosească a doua zi. Atunci o să aibă cu cine să ia cina la restaurant. Torkel stinse neoanele și părăsi sala de ședințe. Rămăsese ultimul, ca întotdeauna, se gândi el străbătând birourile pustii. Nu era de mirare că soțiile lui se săturaseră.
VP - 39
••• Deja se întunecase când Sebastian plăti taxiul și coborî din mașină. Șoferul se dădu și el jos, deschise portbagajul, scoase valiza lui Sebastian și îi ură o seară plăcută. O seară plăcută în casa părinților? Pfu, ar fi o premieră, se gândi Sebastian. Deși faptul că erau amândoi morți i-ar fi putut spori considerabil șansele. Sebastian traversă strada, iar taxiul, după ce întoarse pe alee, trecu prin spatele lui. Sebastian se opri o clipă în fața gărdulețului alb din lemn ce avea nevoie de o văruială proaspătă și observă cutia poștală, care se umpluse până la refuz. Oare nu se trimitea un fel de înștiințare centralizată atunci când murea cineva, ca să oprească șuvoiul de corespondență? Din câte putea să vadă, acest lucru nu se întâmpla. Când sosise în Västerås, cu câteva ore în urmă, Sebastian se dusese mai întâi la oficiul de pompe funebre pentru a lua cheia de la casă. Una dintre prietenele vechi ale mamei sale se ocupase de înmormântare, atunci când el refuzase să aibă de-a face cu asta. Berit Holmberg. Sebastian nu-și aducea aminte să fi auzit de acest nume. Cei de la pompele funebre se oferiseră să -i arate un fel de album de la înmormântare, care, se pare, fusese foarte frumoasă, emoționantă și venise multă lume. Sebastian refuzase. Apoi se dusese la restaurant. Mâncase mult și bine. Rămăsese acolo și răsfoise o carte, băuse o cafea. Răsucise între degete cartea de vizită pe care o primise de la cititoarea din tren, dar se hotărâse să aștepte. Avea să o sune a doua sau a treia zi. Dornic, dar nu disperat, era modelul care funcționa mereu cel mai bine. Se plimbase o vreme. Se gândise să se ducă să vadă un film, dar apoi se răzgândise. Nimic din repertoriul local nu îl tenta. În cele din urmă, nu mai putuse amâna adevăratul motiv pentru care se afla aici, așa că sunase un taxi. Acum se afla în stradă, privind casa pe care o părăsise de îndată ce împlinise nouăsprezece ani. De fiecare parte a aleii pietruite creșteau straturi bine îngrijite. Acum, acestea erau compuse doar din conifere frumos mirositoare, dar nu după mult timp aveau să apară florile. Mama lui își iubise grădina și avusese mare grijă de ea. În spatele casei se aflau pomi fructiferi și o grădină de zarzavaturi. Aleea se termina în fața unei case cu etaj. Sebastian avea nouă ani când se mutaseră aici. Casa fusese nou construită. Chiar și în lumina slabă a felinarelor de pe stradă, Sebastian remarcă faptul că, acum, avea nevoie de renovare. Tencuiala de pe fațadă începuse să se scorojească pe alocuri, vopseaua se jupuise de pe tocurile ferestrelor și două porțiuni din acoperiș erau de o nuanță mai închisă decât VP - 40
restul. Probabil din cauza unor țigle lipsă. Sebastian își învinse repulsia fizică și se apropie de ușă. Descuie și păși în holul de la intrare. Aerul era închis. Sufocant. Sebastian își așeză valiza pe podea. Se opri sub arcada ce dădea spre restul casei. În dreptul arcadei se afla o comodă și, ceva mai departe, la dreapta, se întindea sufrageria. Sebastian băgă de seamă că părinții lui dărâmaseră un perete, iar parterul era acum în plan deschis, cum ar spune arhitecții. Păși mai departe. Nu reuși să recunoască decât o mică parte din mobilier. O comodă moștenită de la bunicul dinspre tată și câteva dintre tablourile atârnate pe pereți îi erau familiare, dar tapetul din spatele acestora era cu totul nou. La fel și parchetul. Cât de mult trecuse de când fusese aici ultima oară? Sebastian refuzase să se gândească la această casă ca fiind „acasă”. Camionul cu lucrurile lui plecase când împlinise nouăsprezece ani, dar îi mai vizitase de câteva ori de atunci. Nutrise un gând absurd că poate aveau să se întâlnească din nou, atunci când aveau să se maturizeze cu toții. Dar acest lucru nu se întâmplase. Își aduse aminte că venise în vizită la o săptămână după ce împlinise douăzeci și cinci de ani. Oare aceasta fusese și ultima oară? Aproape cu treizeci de ani în urmă. Nu era de mirare că abia recunoștea lucrurile din casă. Pe latura scurtă a sufrageriei se zărea o ușă închisă. Pe vremea când Sebastian locuia acolo, aceea fusese o cameră de oaspeți. O foloseau foarte rar. Anturajul părinților săi era, de fapt, destul de mare, dar aproape toți prietenii lor erau din oraș. Deschise ușa. Un perete era acoperit cu rafturi de cărți, iar în locul patului se afla acum o masă de scris. Pe aceasta, se zăreau o mașină de scris și o mașină de calculat cu rolă de hârtie. Sebastian închise ușa. Toată casa era probabil plină de rahaturi din astea. Ce să facă cu ele? Se duse în bucătărie. Ușile de la dulapuri erau noi, masa era nouă, dar podeaua acoperită cu linoleum ieftin rămăsese neschimbată. Sebastian deschise frigiderul. Bine aprovizionat. Dar totul expirase. Luă cutia de lapte de pe ușa frigiderului. Era deschisă. Valabilă până la 8 martie. Ziua Internațională a Femeii. Chit că știa ce îl aștepta înăuntru, Sebastian își vârî nasul în cutie. O puse la loc în frigider, cu o grimasă, și luă o cutie de bere slab alcoolizată, aflată lângă o pungă care, ghici el, conținuse cândva brânză, dar acum arăta ca un proiect reușit dintr-un laborator specializat în cercetarea mucegaiurilor. Desfăcu berea cu o mână, în timp ce se îndrepta spre sufragerie. Aprinse lumina. Lămpile ascunse în spatele unei șipci erau îndreptate spre tavan și înconjurau toată încăperea, răspândind o lumină plăcută și uniformă. Un detaliu plin de gust care aproape că îți dădea o senzație de modern. Sebastian constată că, fără să vrea, fusese impresionat de acest detaliu. VP - 41
Se aruncă într-un fotoliu și își așeză picioarele încălțate pe măsuța joasă. Inhală tăcerea. Tăcerea aceea totală. Nu se auzea nici măcar zgomotul traficului. Casa era la capătul unei alei închise, iar cea mai apropiată stradă se afla la câteva sute de metri distanță. Privirea lui Sebastian se opri asupra pianului. Sorbi încă o gură de bere, așeză cutia pe măsuță, se ridică în picioare și se apropie de instrumentul alb-negru. Cu mintea absentă, apăsă clapele albe ale acestuia. Un acord de înăbușit și fals, sparse tăcerea. Sebastian începuse să cânte la pian la vârsta de șase ani. Încetase la nouă ani. Profesoara particulară îl luase deoparte pe tatăl lui și îi spusese că era o pierdere de timp pentru ea și o pierdere de bani pentru el că venea o dată pe săptămână la un elev atât de lipsit de orice motivație și care, era foart e sigură de acest lucru, ducea lipsă de orice fel de simț muzical. Ceea ce nu era adevărat. Sebastian avea ureche muzicală. Și nu refuzase să cânte la pian în semn de revoltă împotriva tatălui său. Asta avea să se întâmple câțiva ani mai târziu. Dar i se păruse nespus de plicticos. Lipsit de sens. Nu se putuse angaja într-o activitate de care era complet dezinteresat. Nici atunci. Și nici mai târziu. Și nici acum. Nu existau limite pentru cât timp și câtă energie era în stare să investească în ceva ce îl interesa și-l fascina, dar dacă nu-l interesa… Să sufere în tăcere era un concept necunoscut lui Sebastian Bergman. Se aplecă ușor și cercetă fotografiile de pe pian. În mijloc se afla o fotografie de la nunta părinților lui, flancată de două fotografii care îi înfățișau pe bunicii din partea mamei și din partea tatălui. Tot acolo se mai aflau o fotografie de când Sebastian absolvise liceul și o fotografie în care avea opt sau nouă ani și pozase în fața unei porți, în echipament de fotbalist. Cu piciorul pe minge. O privire serioasă, sigură de victorie, ațintită direct spre obiectiv. Lângă aceasta, se afla o fotografie care îi înfățișa pe părinții lui și, în fundal, un autocar. O călătorie undeva prin Europa. Mama lui părea să aibă vreo 65 de ani. Cu douăzeci de ani în urmă, adică. Chiar dacă fusese alegerea lui, Sebastian fu șocat să constate cât de puține știa despre viața părinților săi după ce îi părăsise. Nu știa nici măcar din ce cauză îi murise mama. În cele din urmă, privirea lui Sebastian căzu peste fotografia aflată în spate de tot. O ridică. Era o a treia fotografie cu el. Stând pe o motocicletă nouă, în fața garajului. Mamei îi plăcuse mult fotografia aceasta. Sebastian avea o teorie conform căreia asta se datora faptului că era una dintre puținele fotografii din perioada adolescenței, poate chiar singura, în care arăta cu adevărat fericit. Dar nu fotografia cu el, călare pe Puch Dakota, fusese cea care îi atrăsese atenția. Ci o tăietură din ziar care fusese înrămată. VP - 42
Fotografia o înfățișa pe Lily într-un halat alb de spital, ținând în brațe un bebeluș care dormea. Sub fotografie era scris „Eine Tochter1” și o dată – 11 august 2000. Iar dedesubt, numele lui și al lui Lily. Sebastian scoase foaia din ramă și o cercetă cu atenție. Își aduse aminte când făcuse fotografia aceea și aproape că simți din nou mirosul și sunetele din spital. Lily îi zâmbea. Sabine dormea. — De unde dracului ai făcut rost de asta? Sebastian rămase o vreme în picioare, cu foaia în mână. Fusese luat cu totul pe nepregătite. În casa aceasta nu ar fi trebuit să existe nimic care să -i amintească de ele. Dar acum stătea cu imaginea lor în mână. Nu aveau ce căuta aici. Făceau parte dintr-o altă lume. Cele două lumi ale lui, cele două infernuri ale lui. Greu de suportat fiecare în part e, darămite la un loc. Nu trebuiau să se întâlnească. Fără să vrea, își încleștă mâna dreaptă de mai multe ori. Dracu’ s-o ia! Până și din mormânt, maică-sa tot îi venea de hac! Sebastian simți cum respirația i se îngreunează. Dracu’ s-o ia! Dracu’ să ia t oată casa asta! Ce putea el să facă cu tot RAHATUL de-acolo? Sebastian împături cu grijă tăietura din ziar, o vârî în buzunarul interior și se îndreptă cu pași repezi spre bucătărie. Deschise ușa debaralei și, așa cum se așteptase, descoperi cartea de telefon pe același raft pe care se aflase dintotdeauna. O luă cu el în sufragerie, se așeză la loc în fotoliu și căută paginile cu agenții imobiliare. Începu cu litera A. Bineînțeles că nu îi răspunse nimeni. Primele trei firme îl informau despre programul de lucru și îl invitau să revină, dar mesajul telefonic al celei de a patra se încheia cu: „Dacă doriți, puteți lăsa un mesaj după semnal și vă vom contacta noi”. Sebastian așteptă semnalul. — Mă numesc Sebastian Bergman. Aș dori să vând o casă și tot ce se află în ea. Nu știu exact cum funcționează afacerile astea, dar aș vrea să se întâmple cât mai rapid și să scap din orașul ăsta de rahat cât mai repede cu putință. Nu-mi pasă de bani, așa că puteți să vă trageți orice procent vreți, numai să se termine rapid. Dacă sună interesant, sunați-mă. Sebastian își lăsă numărul de mobil, apoi închise și se rezemă de spătarul fotoliului. Dintr-odată se simți foarte obosit. Închise ochii și în tăcerea aceea putu auzi cum îi bate inima. Sau, cel puțin, așa i se părea. Era prea multă liniște. Era singur. Își duse mâna la buzunarul cămășii, acolo unde avea cartea de vizită a femeii din tren. Cât era ceasul? Prea târziu. Dacă o suna acum, ar fi putut la fel de bine să o întrebe din prima dacă nu avea chef de sex. Și nu avea să 1
O fiică (în limba germană, în text). (N.t .). VP - 43
funcționeze cu ea. O știa. Și-ar fi pierdut avantajul câștigat mai devreme și ar fi fost nevoit să o ia de la capăt, cu puncte în minus. Și nici măcar nu îl interesa chiar atât de mult. Respiră adânc, apoi lăsă aerul să se scurgă încet, expirând foarte lent. Din nou. La fiecare respirație, simțea cum oboseala îl cuprindea și mai tare. N-avea să mai sune pe nimeni. N-avea să mai facă nimic. Voia să doarmă. Trebuia să doarmă. Până când visul avea să îl trezească din nou.
VP - 44
••• Torkel stătea în restaurantul hotelului, luând micul dejun. Billy plecase deja la sediu ca să pregătească sala de ședințe, iar pe Vanja nu o zărise încă. De partea cealaltă a ferestrei, locuitorii orașului Västerås se grăbeau la serviciu în această zi înnorată de primăvară. Torkel răsfoi ziarele de dimineață. Locale și naționale. Toate scriau despre crimă. Ziarele naționale, ceva mai puțin, era vorba doar de o actualizare a datelor. Pe lângă vestea implicării Brigăzii Naționale de Omucideri, singura informație nouă era posibilitatea ca aceasta să fie o crimă ritualică, întrucât inima victimei lipsea. Torkel oftă. Dacă ziarele serioase veneau cu speculații referitoare la o posibilă crimă rituală, ce aveau să mai inventeze ziarele de scandal? Satanism? Hoți de organe? Poate chiar or să dibuiască cine știe ce „expert” german care să le comunice cititorilor că nu era deloc imposibil ca o persoană deranjată la cap și cu cine știe ce idei fixe să mănânce inima altei persoane pentru ca, în felul acesta, să absoarbă toată energia victimei. Și ar fi făcut referiri la incași sau cine știe ce alt trib extinct care este, de obicei, asociat cu jertfele omenești. Apoi, alături de articol, chestionarul online: Crezi că ai putea să mănânci inima altei persoane? • Da, doar omul este un animal ca oricare altul. • Da, dar numai dacă ar fi vorba de propria mea supraviețuire. • Nu, mai degrabă aș muri. Torkel clătină din cap. Trebuia să aibă grijă, căci era pe punctul de a se transforma într-un M&M, cum obișnuia să spună Billy, adică într-un Moș Morocănos. Deși tot timpul se înconjura de oameni tineri, simțea tot mai des cum alunecă pe panta unui raționament ce ar fi putut sfârși cu concluzia că pe vremuri era mai bine. Nimic nu era mai bine pe vremuri. Poate doar viața lui personală, dar aspectul acesta avea prea puțină relevanță pentru restul lumii. Trebuia să se împace cu situația. Torkel nu voia să devină unul dintre acei polițiști obosiți și hodorogiți, care se plângeau constant, comentând plini de cinism vremurile actuale, în timp ce se cufundau tot mai adânc în fotoliile lor, cu un pahar de whisky în mână și cu vreo operă de Puccini la casetofon. Se cerea un pic de luciditate, totuși. Telefonul mobil îi vibră. Un SMS. De la Ursula. Apăsă pe Afișează. Sosise în Västerås și se dusese imediat la locul în care fusese găsit băiatul. Se puteau vedea acolo? Torkel își bău cafeaua și se puse în mișcare. Ursula Andersson stătea la marginea bălții. Cu puloverul de lână tricotat, îndesat într-o salopetă impermeabilă de culoare verde-închis ce îi ajungea VP - 45
până la piept, părea mai degrabă un pescar sau cineva care încerca să curețe o plajă de petrol decât unul dintre cei mai inteligenți polițiști din țară. — Bun venit în Västerås. Ursula se întoarse și îl văzu pe Torkel dând din cap în direcția lui Haraldsson, după care se aplecă sub banda galbenă a poliției ce delimita o mare porțiune din mlaștină. — Mișto pantaloni! Ursula îi zâmbi. — Mersi. — Ai apucat să intri? o întrebă Torkel, arătând spre mlaștină. — Am măsurat adâncimea și am luat câteva mostre de apă. Unde sunt ceilalți? — Billy aranjează materialul la sediu, iar Vanja urma să se ducă să discute cu prietena băiatului. Din câte știm, deocamdată, aceasta a fost ultima persoană care l-a văzut în viață. Torkel făcu câțiva pași și se opri la marginea bălții. — Tu? Ai descoperit ceva? — Urmele de încălțăminte nici nu intră în discuție. A trecut o armată de oameni pe-aici. Puștii care au găsit corpul, poliția, personalul de la salvare, persoane care s-au plimbat prin pădure. Ursula se așeză pe vine și arătă spre o adâncitură diformă din noroi. Torkel se așeză și el pe vine, lângă ea. — Apoi, urmele s-au cufundat aproape de tot. Fiindcă terenul este foarte nămolos. Ursula făcu un gest de parcă ar fi măturat. Acum o săptămână probabil că mocirla era încă și mai mare. O mare parte din crâng zăcea sub apă. Se ridică în picioare și aruncă o privire peste umăr, în direcția lui Haraldsson, apoi se apropie de Torkel. — Cum îl cheamă pe tipul de acolo? Făcu un semn din cap în direcția lui Haraldsson, iar Torkel privi peste umăr, cu toate că știa prea bine la cine se referise Ursula. — Haraldsson. Responsabil cu ancheta înainte de venirea noastră. — Știu. A ținut să mi-o precizeze de cel puțin trei ori pe drum încoace. Cum e tipul? — Cred că mai are de lucru la prima impresie, dar altminteri pare a fi… OK. Ursula se întoarse către Haraldsson. — Poți să vii o clipă până aici? VP - 46
Haraldsson trecu peste banda galbenă și se apropie șchiopătând de Ursula și de Torkel. — Ați dragat mlaștina? Haraldsson încuviință din cap. — De două ori. Dar nimic. Ursula încuviință ca pentru sine. Nu se așteptase ca polițiștii să fi descoperit arma crimei. Nu aici. Ursula se întoarse în direcția opusă și își lăsă din nou privirea să alunece peste împrejurimi. Totul se potrivea. — Hai, povestește, spuse Torkel, știind din experiență că Ursula vedea mult mai multe decât mlaștina aceea nămoloasă care i se întindea în fața ochilor. — Băiatul nu a murit aici. Conform raportului preliminar al medicului legist, loviturile de cuțit au fost atât de adânci, încât mânerul cuțitului a rămas imprimat în piele. Ceea ce indică faptul că victima s-a aflat pe un teren tare, solid. Dacă încerci să înjunghii pe cineva în apă, corpul se scufundă. Ursula arătă spre picioare. — Presupunând că weekendul trecut a fost și mai multă mocirlă decât acum, atunci este aproape imposibil să împlânți cuțitul atât de adânc, până la mâner. Nu în țesuturile moi, cel puțin. Torkel o privi plin de admirație. Deși lucrau de mulți ani împreună, cunoștințele și capacitatea ei de analiză nu încetau să îl impresioneze. Torkel îi mulțumi stelei lui norocoase că Ursula îl căutase la birou la numai câteva zile după ce fusese numit șef al Brigăzii Naționale de Omucideri. Îl așteptase acolo, cu șaptesprezece ani în urmă. În fața biroului. Nu își programase o întâlnire anume pentru interviu, dar îi spusese că nu avea să-i răpească decât cinci minute, maximum. Torkel o lăsase să intre în birou. Pe vremea aceea, Ursula lucra în cadrul Laboratorului Național de Criminalistică. Își începuse cariera ca polițist, dar continuase apoi să se specializeze în cercetarea crimelor la locul faptei și ulterior în dovezi materiale și medicină legală. Astfel ajunsese în Linköping. La Laboratorul Național de Criminalistică. Nu pentru că i-ar fi fost rău acolo, îi povestise ea în cele cinci minute, ci pentru că ducea dorul vânătorii. Așa se exprimase. Dusese dorul vânătorii. Una era să stai în halat alb, într-un laborator, analizând mostre de ADN și testând arme, alta era să te afli pe teren, cercetând dovezile și, împreună cu ceilalți, să încercuiești prada și să o prinzi. Îi dădea o satisfacție și o euforie pe care compararea mostrelor de ADN în laborator n-avea să o facă niciodată. Înțelegea Torkel despre ce era vorba? Torkel înțelegea. Ursula încuviințase din cap. Bun, atunci. Și se uitase la ceas. 4 minute și 48 de secunde. Folosise ultimele 12 secunde pentru a-i lăsa numărul de telefon și părăsise încăperea. VP - 47
Torkel se apucase apoi să dea telefoane și toată lumea avusese doar vorbe bune de spus despre Ursula. Dar ceea ce îl făcuse pe Torkel să ia o decizie – și încă foarte rapid – fusese atunci când șeful Laboratorului Național de Criminalistică îl amenințase efectiv că o să se răzbune și numai dacă o să îndrăznească să se uite la Ursula. Torkel făcuse mai mult decât atât, o angajase în aceeași după-amiază. — Deci aici avem doar locul în care victima a fost abandonată. — Așa se pare. Iar, dacă pornim de la premisa că locul a fost ales de ucigaș, atunci e vorba de cineva care cunoaște zona și probabil că și-a parcat mașina foarte aproape. De exemplu, acolo sus. Ursula arătă spre o movilă aflată la vreo 30 de metri distanță. Să tot fi avut vreo doi metri înălțime și o pantă destul de abruptă. Ca la o comandă invizibilă, o porniră amândoi într-acolo. Haraldsson șchiopăta în spatele lor. — Mikael ce mai face? Ursula aruncă o privire spre Torkel. — Face bine, de ce mă întrebi? — Fiindcă de-abia ai ajuns acasă, acum câteva zile. N-a avut parte de tine prea mult. — Asta e slujba mea. Mă înțelege. S-a obișnuit. — Bun, atunci. — Pe urmă, trebuia să se ducă la nu știu ce târg, în Malmö. Ajunseră în dreptul movilei. Ursula privi înapoi, spre mlaștină. Pe aici, pe undeva, trebuie să fi coborât ucigașul. Cei trei începură să cerceteze movila. După câteva minute, Ursula se opri. Torkel făcu un pas înapoi. Ursula se uită de o parte și de alta a movilei, pentru a face o comparație, apoi se așeză pe vine ca să aibă o imagine și din poziția aceea. Era sigură. Vegetația era ușor culcată. O parte din plante se ridicaseră la loc, dar nu se vedeau oare urmele unui obiect greu care fusese târât? Ursula se așeză iar pe vine. O tufă pitică avea vreo două ramuri rupte, iar în solul gălbui se zărea o pată care ar fi putut fi sânge. Ursula scoase o pungă ziplock din geantă, tăie cu grijă o bucată din creangă și o depozită în pungă. — Cred că am găsit locul pe unde a coborât. Ați putea să vă ocupați voi de drum? Torkel îi făcu semn cu mâna lui Haraldsson să continue să meargă până în vârful movilei. Ajunși în vârf, la drumul îngust, acoperit cu pietriș, Torkel aruncă o privire în jur. Ceva mai încolo se aflau mașinile lor. — Unde duce drumul ăsta? — În oraș, e cel pe care am venit. — Iar în direcția cealaltă? — Face câteva ocoluri, dar după o vreme se ajunge la drumul național. VP - 48
Torkel privi spre poalele movilei și o văzu pe Ursula luând-o de-a bușilea și întorcând febril fiecare frunză. Dacă pe aici fusese târât cadavrul, probabil că ucigașul îl scosese dintr-o mașină parcată sus, la marginea drumului. Era sigur că alesese drumul cel mai scurt până la mlaștină. Drumul cu pietriș era foarte compact, nicio șansă să găsești urme de pneuri. Privirea lui Torkel se opri asupra mașinilor cu care veniseră, aflate ceva mai încolo. Fuseseră parcate puțin în afara drumului, ca să nu ocupe prea mult loc. Nu cumva…? Torkel se postă în dreptul fâșiei cercetate de Ursula. Portbagajul ar fi trebuit să fie în direcția aceasta. Torkel își imagină mașina parcată acolo. Atunci eventualele urme de pneuri ar fi trebuit să se afle la câțiva metri mai încolo. Torkel începu să înainteze încet. Spre marea lui bucurie, solul de la marginea drumului era compus dintr-un material mult mai moale decât drumul în sine, dar în același timp nu era la fel de nămolos ca solul din mlaștină. Începu să dea la o parte, cu mare grijă, nămolul și tufele, iar roadele se arătară imediat. Urme adânci de pneuri. Torkel zâmbi. Ancheta începuse bine. • — Sigur nu vrei nimic? Femeia care îi adresase întrebarea puse pe masă o cană de ceai aburindă, își trase unul dintre scaunele aflate de cealaltă parte a mesei și se așeză față în față cu Vanja. Aceasta dădu din cap. — Nu, mulțumesc. E în regulă. Femeia se așeză pe scaun și începu să amestece în cană. Micul dejun era pregătit pe masa din bucătărie. Lapte dulce și lapte bătut, alături de un pachet de müsli și un pachet cu fulgi de ovăz. Într-un coș de pâine împletit, se pare, din scoarță de mesteacăn, se aflau felii de pâine neagră și două feluri de pâine crocantă, suedeză. Unt, cașcaval, șuncă, felii de castravete și o cutie cu pate de ficat completau meniul. Masa cu micul dejun contrasta cu restul bucătăriei care părea scoasă dintr-un catalog de mobilă. Nu era dotată cu cele mai noi accesorii, dar ordinea și curățenia erau impecabile. Nu tu vase murdare, nu tu firimituri de pâine, totul strălucea de curățenie. Nicio pată pe suprafața neagră a aragazului ori pe ușile dulapului de bucătărie. Vanja putea să jure că, dacă s-ar fi ridicat în picioare și ar fi pipăit raftul cu mirodenii și condimente de deasupra, nu ar fi găsit nici acolo vreo urmă de grăsime. Din puținul pe care apucase să îl vadă, politica de intoleranță față de dezordine domnea și în restul casei. Dar un obiect anume ieșea în evidență. Vanja încercase în zadar să-și desprindă privirea de la tabloul care atârna pe perete, în spatele femeii. Era un tablou din mărgeluțe ce fusese VP - 49
înrămat. Doar că nu avea mărimea unui tocător de lemn, nu, acesta măsura probabil 40 pe 80 de centimetri și îl înfățișa pe Iisus cu brațele întinse, iar giulgiul lung și alb îi atârna în jos. Aura de un galben-auriu îi strălucea în jurul capului, iar chipul, pe care ieșeau în evidență barba neagră și ochii albaștri, pătrunzători, era întors în semiprofil și privea în sus. Deasupra fusese scris cu perle de culoare roșie: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Femeia din fața ei îi urmărea privirea. — Lisa l-a făcut când a avut vărsat de vânt. Avea unsprezece ani. Cu ceva ajutor din partea noastră, desigur. — Este foarte frumos, spuse Vanja. Și sinistru, adăugă ea în gând. Femeia din fața ei, care, atunci când îi deschisese ușa și o invitase înăuntru, se prezentase ca fiind Ann-Charlotte, dădu din cap satisfăcută la auzul acestui compliment și sorbi din ceaiul fierbinte. Apoi așeză cana pe masă. — Da, Lisa este extrem de talentată. Tabloul conține peste 5 000 de mărgeluțe. E fantastic, după părerea mea! Ann-Charlotte luă o felie de pâine crocantă și începu să o ungă cu unt. Vanja nu se putu stăpâni să nu se întrebe de unde știau ei câte mărgeluțe se aflau în tablou. Le număraseră? Era cât pe ce s-o întrebe pe Ann-Charlotte, când aceasta înfipse cuțitul în unt și își ridică privirea, în timp ce riduri de îngrijorare îi brăzdară fruntea. — E groaznic ce s-a întâmplat. Cu Roger. Ne-am rugat pentru el toată săptămâna când am aflat că a fost dat dispărut. Și uite cât de mult v-a ajutat, se gândi Vanja, dar nu făcu decât să mormăie un răspuns aprobator, în timp ce aruncă o privire poate prea ostentativă către ceas. Un gest pe care Ann-Charlotte păru să îl priceapă. — Lisa trebuie să fie gata dintr-un minut în altul. Dacă am fi știut dinainte că ai să vii… Ann-Charlotte făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi cerut scuze. — Nu-i nimic. Sunt recunoscătoare că am ocazia să discut cu ea. — Dar nici nu se pune problema. Dacă se poate să fim de ajutor… Cum se simte mama lui? Lena parcă o cheamă. Trebuie să fie distrusă. — N-am întâlnit-o, răspunse Vanja, dar probabil că e distrusă. Roger era, parcă, singurul ei copil? Ann-Charlotte încuviință din cap, cu o mină încă și mai îngrijorată. Ca și cum o mare parte din problemele omenirii aterizaseră pe umerii ei. — Nu le era tocmai ușor. Din câte am înțeles, pentru o vreme, au avut o situație financiară destul de complicată. Apoi toate bătăile acelea de la fostul liceu al lui Roger. Totuși, în ultimul timp, lucrurile păreau să se fi aranjat. Apoi s-a întâmplat asta. — Ce fel de bătăi la fostul lui liceu? întrebă Vanja. VP - 50
— Era terorizat de ceilalți elevi, se auzi o voce venind dinspre ușă. Vanja și Ann-Charlotte se întoarseră. În pragul ușii se afla Lisa. Părul ei blond, drept era ud și îi atârna pe umeri, periat cu grijă. Bretonul era prins cu o agrafă simplă. Era îmbrăcată într-o cămașă albă, încheiată până sub bărbie, iar pe deasupra purta o vestă tricotată, uni. La gât îi atârna o cruciuliță de aur, pe un lănțișor care, într-o parte, îi ieșise de sub gulerul cămășii. Fusta i se termina fix deasupra genunchilor, peste ciorapii groși. Lui Vanja îi veni imediat în minte fetița din serialul acela de televiziune de prin anii șaptezeci, care fusese reluat la televizor când era ea mică. Nu în ultimul rând din cauza înfățișării ei prea serioase, aproape ursuze. Se ridică de pe scaun și îi întinse mâna fetei care tocmai intrase în bucătărie și își trăsese un scaun de pe latura scurtă a mesei. — Bună, Lisa. Numele meu este Vanja Lithner. Sunt de la poliție. — Dar am vorbit deja cu un polițist, răspunse Lisa, luând mâna Vanjei și scuturând-o scurt, după care îndoi ușor genunchii ca într-o reverență. Apoi se așeză pe scaun. Ann-Charlotte se ridică în picioare și scoase o cană din dulap. — Știu, continuă Vanja, așezându-se la loc pe scaun. Dar eu lucrez la o altă secție, așa că ț i-aș fi foarte recunoscătoare dacă ai putea să stai de vorbă și cu mine, chiar dacă probabil că am să îți pun aceleași întrebări. Lisa ridică din umeri și întinse mâna după pachetul de müsli de pe masă. Își turnă o cantitate destul de mare în farfuria din fața ei. — Când spui că Roger era terorizat de colegii de la fostul lui liceu, continuă Vanja, știi cumva cine anume sau care anume dintre ei obișnuiau să-l hărțuiască? Lisa ridică din nou din umeri. — Toți, presupun. În orice caz, Roger nu avea niciun prieten la liceul ăla. Și, oricum, nu voia să discute prea mult despre asta. Era, pur și simplu, fericit că nu mai mergea acolo și că începuse la noi. Lisa întinse mâna după laptele bătut și își turnă din belșug peste cerealele din farfurie. Ann-Charlotte așeză o cană de ceai în fața fiicei ei. — Roger era un băiat minunat. Liniștit. Sensibil. Matur pentru vârsta lui. Este de neconceput ca… Ann-Charlotte nu-și termină fraza. Se așeză la loc pe scaun. Vanja își deschise carnețelul de însemnări și notă pe o pagină nouă „fostul liceu – hărțuire”. Apoi se întoarse către Lisa, care tocmai își ducea la gură o lingură de cereale cu lapte bătut. — Aș vrea să ne întoarcem la ziua aceea de vineri, când a dispărut. Poți să-mi povestești ce ați făcut, dacă s-a întâmplat ceva special când Roger s-a VP - 51
aflat aici, orice îți poți aminti, oricât de normal și insignifiant ar părea acest detaliu. Lisa nu se grăbi să răspundă, ci așteptă să termine de mestecat, după care vorbi, cu privirea ațintită asupra Vanjei. — Dar deja i-am povestit totul. Celuilalt polițist. — Da, dar după cum am precizat, e nevoie să-mi răspunzi și mie. Când a ajuns Roger aici? — Cândva după ora cinci. Pe la cinci și jumătate, cred. Lisa îi ceru ajutor mamei sale din priviri. — Cinci și jumătate, mai degrabă, interveni Ann-Charlotte. Erik și cu mine trebuia să plecăm la ora șase, iar Roger a ajuns tocmai când ne pregăteam să plecăm. Vanja dădu din cap și luă notițe. — Și ce ați făcut după ce a venit aici? — Ne-am dus la mine în cameră. Ne-am făcut o parte din lecțiile pe care le aveam pentru luni, apoi am băut niște ceai și ne-am uitat la Let’s Dance, la televizor. Apoi Roger a plecat cu puțin înainte de ora zece. — Ți-a zis unde se duce? Lisa ridică din umeri. — Mi-a spus că acasă. Voia să știe cine avea să fie eliminat din concurs, dar asta nu poți să afli decât după știri și pauza de reclame. — Și cine a fost eliminat din concurs? Vanja văzu cum lingura care se îndrepta spre gura Lisei cu o nouă încărcătură de cereale și lapte bătut se oprește pentru o clipă în aer. Aproape imperceptibil, dar, totuși, îi observase ezitarea. Vanja nu voise decât să facă un pic de conversație. O modalitate de a destinde discuția pentru a nu lăsa impresia unui interogatoriu, dar întrebarea o surprinsese pe Lisa, Vanja era sigură de acest lucru. Lisa continuă să mestece. — U tiu… — Nu vorbi cu mâncarea în gură, interveni Ann-Charlotte. Lisa tăcu. Mestecă încet, cu privirea ațintită asupra Vanjei. Încerca să tragă de timp? De ce nu răspunsese înainte să bage lingura în gură? Vanja așteptă. Lisa termină de mestecat și înghiți mâncarea. — Nu știu. Nu m-am mai uitat după ce s-au terminat știrile. — Ce fel de dansuri au trebuit să danseze săptămâna asta? Îț i aduci aminte? Vanja era sigură: privirea Lisei se întunecase. Dintr-un motiv sau altul, întrebările acestea o iritau. — Nu știu cum se numesc. Nu ne-am uitat prea atent. Am vorbit și am ascultat puțină muzică și altele de genul ăsta. Apoi am tot schimbat canalele. VP - 52
— Nu înțeleg în ce fel conținutul unui program de televiziune poate fi de ajutor pentru a-l găsi pe cel sau pe cei care l-au atacat pe Roger, interveni Ann-Charlotte. Așeză cana pe masă, cu un gest nervos. Vanja se întoarse spre ea cu un zâmbet. — Și nici nu o să fie de ajutor. N-am vrut decât să fac un pic de conversație. Apoi se întoarse din nou către Lisa. Fără voia ei, aceasta se văzu nevoită să înfrunte privirea Vanjei. — A pomenit Roger, în timpul serii, că l-ar fi neliniștit ceva? — Nu. — Nu l-a sunat nimeni? Niciun SMS despre care să vrea să vorbească sau care să-l fi supărat? — Nu. — S-a purtat cumva neobișnuit sau îi era greu să se concentreze ori ceva asemănător? — Nu. — Și nici n-a zis că urmează să se ducă la altcineva când a plecat de la tine la ora… zece, parcă așa era? Lisa sesiză intențiile polițistei. Pe cine încerca ea să păcălească? Doar știa prea bine ce spusese Lisa – că Roger plecase în jur de ora zece. Voia să o testeze. Să vadă dacă avea să se contrazică. Dar n-avea să-i dea satisfacție. Lisa își făcuse bine temele. — Da, a plecat în jurul orei zece și a zis că se duce acasă, să vadă cine avea să fie eliminat din concurs. Lisa întinse mâna spre coșul cu pâine și luă o felie. Ann-Charlotte interveni din nou în discuție. — Doar a mai spus asta o dată. Nu înțeleg de ce e nevoie să-i puneți din nou aceleași întrebări. Nu o credeți? Vocea lui Ann-Charlotte căpătă un ton ofensat. De parcă până și gândul că fiica ei ar fi putut minți ar fi fost o jignire. Vanja o privi pe Lisa, poate că era o jignire pentru mama ei, dar era sigură că fata ascundea ceva. Ceva ce se întâmplase în seara aceea. Ceva ce Lisa nu voia să povestească. Cel puțin, nu cu mama ei de față. Lisa își tăie niște cașcaval și așeză feliile pe pâine, cu mișcări lente, aproape tărăgănate. Din când în când, se uita la Vanja. Trebuia să aibă grijă. Polițista asta era mult mai deșteaptă decât bărbatul cu care vorbise în cantina liceului. Trebuia să se țină de povestea pe care o învățase. Să repete orele pe care le învățase. Chestiuni de detaliu din seara aceea nu avea cum să-și aducă aminte. Doar nu se întâmplase nimic special. Roger sosește. VP - 53
Lecții. Ceai. Televizor. Roger pleacă. Doar nu putea să-și aducă aminte fiecare amănunt al unei conversații banale dintr-o seară de vineri. Apoi, era în stare de șoc. Prietenul ei murise. Dacă s-ar fi priceput mai bine la plâns, probabil că ar fi fost în stare să stoarcă și câteva lacrimi. Să o facă pe mama să intervină și să întrerupă discuția. — Bineînțeles că o cred, spuse Vanja cu o voce calmă, dar, din câte știm, Lisa este ultima persoană care l-a văzut pe Roger în viață, în seara aceea. Prin urmare, este foarte important să ne asigurăm de corectitudinea fiecărui detaliu. Vanja se trase cu scaunul înapoi. — În fine, n-am să vă mai rețin acum. Doar aveți de mers la școală și la serviciu. — Eu nu lucrez. Cu excepția a câteva ore pe săptămână, la parohie. Dar este muncă voluntară. Casnică. Așa se explica de ce casa arăta impecabil. Cel puțin în ce privește curățenia. Vanja scoase o carte de vizită și i-o întinse Lisei. Nu-i dădu drumul imediat, forțând-o astfel pe Lisa să-i întâlnească privirea. — Sună-mă dacă îți aduci aminte și alte detalii despre vinerea aceea. Vanja se întoarse apoi către Ann-Charlotte. — Nu e nevoie să mă conduci. Poftă mare în continuare. Vanja ieși din bucătărie, apoi din casă și o porni înapoi spre sediul poliției. Pe drum se gândi la băiatul care murise și înțelese ceva care o întrista și o îngrețoșa în același timp. Până acum, niciuna dintre persoanele pe care le întâlnise nu părea să fie deosebit de afectată sau întristată de moartea lui Roger.
VP - 54
••• Fredrik nu se așteptase să-i ia mai mult de zece minute. Maximum. Avea să intre, să le povestească polițiștilor ce știa, apoi avea să plece. Știuse, desigur, că Roger fusese dat dispărut. Probabil că niciodată până acum nu se vorbise, la Liceul Runeberg, atât de mult despre Roger cum se întâmplase săptămâna trecută. Niciodată nu i se acordase atât de multă atenție. În plus, ieri, după ce cadavrul acestuia fusese descoperit, fusese constituit imediat un comitet de criză, iar persoane cărora mai înainte nici nu le păsase de Roger, în scurta perioadă cât fusese elev acolo, se scuzaseră, cu lacrimi în ochi, de la ore și, stând în grupuri, se ținuseră de mână și depănaseră cu voce joasă amintiri plăcute. Fredrik nu îl cunoscuse pe Roger, prin urmare nu îl jelea la fel ca ceilalți. Probabil că se întâlniseră pe culoarele liceului, o figură familiară, nimic mai mult. Fredrik recunoștea sincer că nu se gândise nici măcar o dată la Roger de când acesta se mutase de la Runeberg, astă-toamnă. Dar acum televiziunea locală își făcuse apariția, iar o tipă din clasa a XI-a, care mai înainte n-ar fi stat de vorbă cu Roger nici dacă acesta ar fi fost ultimul om din lume, aprinsese lumânări și depusese flori lângă una dintre porțile de pe terenul de fotbal din fața școlii. Poate că era un gest frumos? Poate că era un semn că încă mai existau empatie și compasiune? Poate că Fredrik era un cinic care nu vedea decât falsitatea și încercarea de a exploata o întâmplare tragică pentru a atrage atenția asupra propriei persoane. Pentru a profita de ocazie și a umple un gol nedefinit. Pentru a putea trăi un sentiment de apartenență. Ca să simtă ceva. Își aduse aminte de imaginile pe care le văzuse la NK, în Stockholm, când Anna Lindh fusese ucisă. Munți de flori. Fredrik își aduse aminte că și atunci se întrebase același lucru. De unde vine oare? Nevoia de a jeli persoane pe care nu le cunoaștem. Pe care nu le-am întâlnit niciodată. Era clar că această nevoie exista. Poate că era ceva în neregulă cu el fiindcă nu simțea durerea aceea colectivă? Dar citise ziarele. Era totuși vorba despre un băiat de aceeași vârstă cu el, un cunoscut, a cărui inimă fusese smulsă din piept. Poliția făcea apel la persoanele care îl văzuseră pe Roger în seara zilei de vineri, după ce acesta dispăruse. Cât timp Roger fusese doar dat dispărut, lui Fredrik nu i se păruse o idee prea bună să se ducă la poliție, căci el îl văzuse pe Roger înainte de ora la care dispăruse, dar acum susțineau că orice fel de informații din ziua aceea, de dinainte sau de după, erau importante. Înainte VP - 55
de a se duce la școală, Fredrik trecu pe la sediul poliției, gândindu-se că totul avea să meargă destul de repede. Îi spuse femeii în uniformă de la recepție că voia să discute cu cineva în legătură cu Roger Eriksson. Dar, înainte ca aceasta să apuce să ridice receptorul și să formeze un număr, un polițist în civil cu o cană de cafea în mână se apropie șchiopătând și îi spuse să îl urmeze. Asta se petrecuse – Fredrik aruncă o privire la ceasul de pe perete – cu douăzeci de minute în urmă. Îi povestise polițistului tot ce știa, anumite lucruri chiar de două ori, fusese nevoit să numească locul de trei ori, iar a treia oară trebuise să îl încercuiască pe hartă. Dar acum polițistul părea să fie mulțumit. Își închise carnețelul de însemnări și se uită la Fredrik. — Îți mulțumesc că ai dat pe la noi. Poți să aștepți o clipă? Fredrik încuviințase din cap, iar polițistul se îndepărtase șchiopătând. Fredrik se așezase pe un scaun și începuse să cerceteze încăperea aceea în care peste zece polițiști stăteau la birouri, despărțiți doar de paravane subțiri, decorate cu desene făcute de copii, fotografii de familie și meniuri de restaurant, alături de care se aflau și documente de serviciu. Fundalul sonor era un amestec de păcănit de tastaturi, conversații, telefoane care sunau și zumzet de copiator. Deși își făcea tot timpul lecțiile cu căștile i -Pod-ului în urechi, Fredrik se minună că reușeau să lucreze într-un astfel de mediu. Cum era posibil să stai față în față cu cineva care vorbește la telefon, fără să au zi ce spune? Polițistul se apropiase șchiopătând de o ușă, dar, înainte să ajungă la ea, o femeie îi ieși în întâmpinare. O femeie blondă, îmbrăcată într-un costum. Fredrik avu impresia că îl vede pe polițistul care șchiopăta cum se face mic de îndată ce dădu cu ochii de femeia care se apropia de el. — Cine este băiatul? întrebă Hanser, făcând un semn din cap spre băiatul de pe scaun. Haraldsson îi urmări privirea, chiar dacă știa prea bine despre cine era vorba. — Numele lui este Fredrik Hammar și are informații legate de Roger Eriksson. Haraldsson își ridică mâna în care ținea carnețelul de însemnări, parcă pentru a sublinia că notase totul. Hanser se strădui din răsputeri să-și mențină calmul. — Dacă are legătură cu Roger Eriksson, atunci de ce nu discută Brigada Națională de Omucideri cu el? — Tocmai ieșeam când l-am văzut pe băiat sosind la secție, așa că m-am gândit să-l interoghez. Să verific mai întâi dacă era ceva relevant. N-are VP - 56
niciun sens ca Torkel să-și piardă vremea cu treburi care s-ar putea dovedi că nu sunt în folosul anchetei. Hanser respiră adânc. Realiza că nu era deloc plăcut să-ți fie luată răspunderea unei anchete. Indiferent de împrejurări, acest lucru semnala lipsă de încredere. Iar faptul că decizia îi aparținuse tocmai ei făcea ca situația să fie încă și mai delicată. Știa că Haraldsson candidase și el la postul de inspector-șef. Nu era nevoie de cine știe ce cunoștințe de psihologie pentru a pricepe ce părere avea Haraldsson despre ea. Orice făcea acesta, în orice clipă, emana aversiune și ostilitate. De fapt, ar fi trebuit să o bucure că Haraldsson se ținea cu dinții de această anchetă. Trebuia să îi aprecieze devotamentul. Angajamentul onest. Sau poate că, pur și simplu, nu pricepuse încă faptul că nu mai avea nimic de-a face cu această anchetă. Hanser înclina spre ultima explicație. — Nu mai este sarcina ta să judeci ce este și ce nu este relevant, cel puțin nu în această anchetă. Haraldsson dădu nerăbdător din cap, sugerând că abia aștepta să o audă terminând ce avea de spus, ca să o poată corecta. Hanser nici nu apucă să-și înceapă următoarea propoziție, că Haraldsson o și întrerupse. — Știu că ancheta e acum răspunderea lor, dar au spus-o foarte clar că doresc să lucreze în strânsă colaborare cu mine. Hanser îl înjură în gând pe Torkel, cu toată diplomația lui. Acum îi revenea ei rolul de ticăloasă. Nu că ar fi putut schimba ceva în relația dintre ei, dar totuși. — Thomas, Brigada Națională de Omucideri a preluat conducerea acestei anchete, ceea ce înseamnă că tu nu mai ai niciun rol în această investigație. Poate doar atunci când ți-o vor cere în mod explicit. Bun, acum îi explicase totul răspicat. Încă o dată. Haraldsson îi aruncă o privire glacială. Știa el prea bine ce încercase Hanser să facă. Acum, văzând că-i lipsesc experiența și spiritul de conducere, crezuse că era de cuviință să soliciți imediat ajutorul Brigăzii Naționale de Omucideri și bineînțeles că nu voia ca vreunul dintre subordonații ei să lucreze cu Brigada. Trebuiau să elucideze singuri cazul. Ca să le poată demonstra superiorilor că decizia ei fusese întemeiată. Că poliția din Västerås nu deținea, pur și simplu, competența necesară. — Asta rămâne de discutat cu Torkel, care a spus foarte explicit că urmează să lucrăm în strânsă colaborare. Apoi, băiatul are niște informații foarte interesante, iar eu tocmai voiam să mă duc să le comunic acest lucru. Aș prefera să fac tot posibilul pentru a elucida acest caz, dar, dacă tu preferi să stai aici și să discuți ierarhia din poliție, nicio problemă. Ce zici? VP - 57
Așadar, Haraldsson nu avea de gând să stea în banca lui. Voia să o facă să pară doar o birocrată, în vreme ce el urma să se erijeze în postura polițistului cu experiență, pe care nu îl interesează decât cazul. Să îl rezolve fără pic de egoism. Hanser realiză brusc că Haraldsson putea fi un adversar mult mai periculos decât crezuse inițial. Hanser se dădu cu un pas la o parte. Haraldsson îi zâmbi, sigur de victorie, și se îndepărtă șchiopătând. Își vârî capul în sala de ședințe și strigă pe un ton cât se poate de familiar: — Billy, ai cumva un minut la dispoziție? Vanja își deschise carnețelul de însemnări. Îi ceru scuze lui Fredrik că acum era nevoit să repete tot ce spusese mai devreme. O enerva. Vanja voia să aibă întâietate la interogarea martorilor și a celor implicați. Exista riscul ca, la al doilea interogatoriu, aceștia să fie, în mod inconștient, neglijenți. Să excludă informații pe care le considerau lipsite de importanță. Își dădu seama că era pentru a doua oară în această anchetă când se vedea pusă întro astf el de situație, după ce martorul îi povestise deja totul lui Haraldsson. Două interogatorii din două. Dar asta n-o să se mai repete, își promise Vanja în gând, proptindu-și pixul în hârtie. — Când l-ai văzut ultima dată pe Roger Eriksson? — Vinerea trecută. — Și ești sigur că era el? — Da, am făcut amândoi școala gimnazială la Vikinga. Apoi o perioadă la Liceul Runeberg, la începutul primului semestru. După care Roger s-a mutat la alt liceu. — Ați fost în aceeași clasă? — Nu, eu sunt cu un an mai mare. — Unde l-ai văzut pe Roger în ziua de vineri? — Pe Gustavsborgsgatan, în apropierea parcării liceului. Nu știu dacă aveți idee unde se află… — O să aflăm. Billy își notă adresa în carnețel. Când Vanja vorbea la plural în astfel de contexte, însemna Billy. Urma să marcheze locul pe hartă. — În ce direcție se îndrepta? — Se îndrepta spre centru. Adică, nu știu exact ce punct cardinal este. — O să ne ocupăm noi și de asta. Billy luă din nou notițe. — Când anume în seara de vineri l-ai văzut? — La nouă, imediat după ora nouă.
VP - 58
Pentru prima oară în cursul acestei discuții, Vanja se opri. Îl privi pe Fredrik cu un oarecare scepticism. Auzise oare greșit? Își privi din nou însemnările. — La ora nouă seara? Ora douăzeci și unu? — Puțin după ora nouă. — Iar asta s-a întâmplat vinerea trecută? — Da. — Și ești sigur de acest lucru. Și de ora la care l-ai văzut? — Da, mi-am terminat antrenamentul la opt jumate, așa că mă îndreptam spre centru. Trebuia să mergem la cinema și știu că m-am uitat la ceas și am văzut că mai aveam 25 de minute. Filmul începea la nouă jumate. Vanja amuți. Billy știa de ce, căci tocmai terminase de trasat cronologia cazului pe tabla din sala de ședințe. Roger plecase de la prietena lui la ora 22. Conform spuselor acesteia, Roger nu ieșise toată seara din camera ei. Așadar, ce făcea el acolo, pe Gustavsborgsgatan, cu o oră mai devreme? Vanja se gândea exact la același lucru. Prin urmare, așa cum intuise, Lisa mințea. Tânărul care se afla acum în fața lor părea foarte credibil. Matur, în ciuda tinereț ii lui. Nimic din comportamentul acestuia nu sugera că s-ar fi aflat aici doar pentru a atrage atenția, de dragul adrenalinei sau, pur și simplu, pentru că ar fi fost un mitoman. — Bun, deci l-ai văzut pe Roger. Ce anume ți-a atras atenția la el? Trebuie să fi fost multă lume pe stradă, la ora nouă, într-o seară de vineri, nu? — L-am remarcat pentru că mergea singur și o motoretă făcea cercuri în jurul lui, știți, ca și cum ar fi căutat motiv de ceartă. Vanja și Billy se aplecară peste masă. Aspectul cronologic era important, dar, până acum, toate informațiile pe care le dețineau priviseră exclusiv deplasările victimei din seara dispariției. Acum, dintr-odată apărea ceva nou. Cineva care căutase motiv de ceartă. Începea promițător. Din nou, Vanja înjură în gând că nu fusese prima persoană care să interogheze martorul. — O motoretă? preluă Billy ștafeta. Vanja nu numai că îi dădea voie, ci găsea intervenția acestuia ca fiind bine-venită. — Da. — Îți amintești ceva despre motoretă? Ce culoare avea? — Da, dar știu… — Ce culoare avea motoreta? îl întrerupse Billy. Era domeniul lui. — Roșie, dar știu… VP - 59
— Cunoști vreo marcă de motorete? interveni Billy din nou, nerăbdător să potrivească piesele puzzle-ului. Știi cumva ce fel de motoretă era? Avea vreun număr de înmatriculare, îți aduci aminte? — Da, sau nu, nu-mi amintesc. Fredrik se întoarse către Vanja. — Dar știu a cui e, adică, știu cine o conducea. Leo Lundin. Vanja și Billy făcură un schimb de priviri. Vanja se ridică nerăbdătoare în picioare. — Așteaptă aici, trebuie să-l chem pe șeful nostru.
VP - 60
••• Bărbatul care nu era un ucigaș era mândru de sine. De fapt, n-ar fi trebuit să fie mândru. Reportajul emoționant, școala cuprinsă de durere, neîntreruptele conferințe de presă, minele grave ale polițiștilor spuneau o cu totul altă poveste. Tragică, întunecată și dureroasă. Dar nu se putea abține. Oricât de mult ar fi încercat, nu se putea abține să nu sfârșească prin a fi cuprins de sentimentul acela de autoadmirație. Singurul pe care îl trăia. Nimeni nu l-ar fi put ut înțelege vreodată. Oricât de aproape ar fi fost. Orice ar fi spus. Mândria lui era înălțătoare și eliberatoare, aproape euforică. Acționase cu fermitate. Ca un bărbat adevărat. Protejase ceea ce trebuia protejat. Nu dezamăgise, nu dezamăgise la nevoie. Mirosul puternic și dulceag de sânge și măruntaie îl copleșise; se luptase din răsputeri cu senzația aceea de sufocare. Dar nu se oprise. Cuțitul nu-i tremurase în mână. Picioarele nu i se înmuiaseră când transportase cadavrul. Prestația lui fusese la înălț ime într-o situație în care majoritatea nu s-ar fi putut descurca. Și în care nu avea să se mai regăsească vreodată. De asta era el mândru. Ieri fusese atât de entuziasmat, încât toată ziua îi fusese greu să stea locului. Așa că se plimbase ore în șir. Prin orașul care nu vorbea decât despre un singur lucru, despre secretul lui. La un moment dat trecuse pe lângă sediul poliției. De îndată ce zărise clădirea bine-cunoscută, voise, instinctiv, să facă stânga-mprejur. Fusese atât de absorbit de propriile gânduri, încât nu băgase de seamă pe unde o luase, iar când se trezise dintrodată acolo, realizase că putea la fel de bine să treacă pe lângă ea. Era doar un pieton, la fel ca oricare altul, care se întâmpla să treacă pe acolo. Bărbații și femeile din interiorul clădirii habar nu aveau. Nu știau că cel pe care îl căutau se afla atât de aproape de ei. Așa că își continuase drumul. Cu privirea ațintită înainte. Dar nu îndrăznise să privească înăuntru prin ușile de sticlă. O mașină de poliție își făcuse apariția pe aleea de la intrare și frânase. Îi salutase din cap pe polițiștii din mașină, de parcă i-ar fi cunoscut. Iar aceștia îi răspunseseră în același fel. Adversarii. Iar el era bărbatul pe care îl căutau, fără să aibă habar de asta. Faptul că deținea această informație, că doar el știa adevărul, îi provoca o senzație de euforie și de satisfacție. Adevărul pe care îl căutau cu atâta febrilitate. Se oprise, acordând prioritate mașinii de poliție. Le putea oferi acest mic avantaj adversarilor săi. Știa de unde găsise forța necesară. Nu de la Dumnezeu. Dumnezeu dădea îndrumare și alinare. Tatăl lui fusese cel care îi dăduse forță. Tatăl lui, care îl VP - 61
pusese mereu la încercare, îl călise, îl făcuse să înțeleagă ce trebuie. Nu îi fusese deloc ușor. Într-un fel, secretul pe care îl tăinuia acum, ca adult, îi amintea de cel pe care îl tăinuise în copilărie. Nimeni nu ar fi putut înțelege acest lucru. Oricât de aproape ar fi fost. Orice ar fi zis. Odată, într-un moment de slăbiciune și tristețe, îi povestise totul unei asistente medicale blonde, care mirosea a flori. Provocase multă agitație. Haos. Școala și cei de la asistența socială interveniseră. Discutaseră, dăduseră telefoane și veniseră în vizită. Psihologi școlari și asistenți sociali. Mama lui plânsese, iar el realiză brusc ce anume fusese cât pe ce să piardă. Totul. Din cauza slăbiciunii lui. Pentru că nu avusese puterea să-și țină gura. Știa că tatăl lui îl iubea. Doar că era genul acela de bărbat care își arăta dragostea prin ordine și disciplină. Un bărbat care spunea ce avea de spus cu pumnii, bățul ori cureaua mai degrabă, decât cu vorba. Un bărbat care, prin obediență, își pregătise băiatul pentru ce avea să urmeze. Pentru realitate. Unde trebuia să fii tare. Totul se rezolvase când își retrăsese plângerea. Negase cele spuse anterior. Le spusese că fusese înțeles greșit. Restabilise ordinea. Nu voia săși piardă tatăl. Familia. Putea suporta loviturile, dar nu ar fi putut suporta să-l piardă. Se mutaseră în alt oraș. Tatăl lui îi apreciase gestul. Minciunile. Se apropiaseră mai mult, o simțea. Loviturile nu se împuținaseră, ba dimpotrivă. Dar păreau mai ușor de suportat. Și își ținuse gura. Devenise mai puternic. Nimeni nu putea înțelege ce dar îi făcuse tatăl lui. Nici măcar el. Abia acum își dăduse seama. Capacitatea de a domni peste haos și de a putea acționa. Bărbatul care nu era un ucigaș râse în sinea lui. Se simțea mai aproape ca niciodată de tatăl său. • Sebastian se trezise fix înainte de ora patru dimineața, într-unul din paturile înguste și tari de la etaj. Patul mamei, judecând după mobilierul din cameră. Părinții lui nu avuseseră dormitoare separate când Sebastian se mutase de acasă, dar acum nu era surprins să vadă noua orânduială. Să te vâri în pat, noapte de noapte, lângă tatăl lui nu putea fi clasificat drept un comportament sănătos. Se pare că mama lui înțelesese și ea, până la urmă, acest lucru. De obicei, când visul îl trezea din somn, Sebastian se ridica imediat din pat, indiferent ce oră era. De obicei, dar nu întotdeauna. Uneori rămânea în pat. Închidea ochii. Simțea cum contracțiile din mâna dreaptă se potolesc treptat, în timp ce el aștepta din nou visul. VP - 62
Îi era dor de aceste dimineți. Tânjea după ele, dar în același timp îi era frică de ele. Când îi permitea visului să se materializeze din nou, sorbea din el sentimentul de iubire pur și nedistorsionat. Revenirea la realitate era atunci mult mai grea și mai încărcată de angoasă decât atunci când îi punea capăt brusc, ridicându-se din pat și începând o nouă zi. Adesea, nu merita efortul. Căci, după iubire, venea rândul durerii. Al pierderii. Infailibil, de fiecare dată. Ca un abuz. Cunoștea consecințele. Știa că imediat după aceea avea să se simtă atât de rău, că abia mai putea funcționa. Abia mai reușea să respire. Abia mai reușea să trăiască. Dar avea nevoie de asta, din când în când. De sâmburele acesta pur de iubire. De sentimentul acesta adevărat și tot mai puternic pe care memoria nu mai reușea să i-l ofere. Amintirile erau, totuși, doar amintiri. Spre deosebire de sentimentele din vis, erau palide și aproape lipsite de viață. Și probabil că nici măcar nu erau toate reale. Mai scosese și mai adăugase pe ici, pe colo. Conștient sau inconștient. Îmbunătățind și consolidând anumite porțiuni, atenuându-le sau îndepărtându-le pe altele. Memoria este subiectivă. Visul era obiectiv. Inexorabil. Lipsit de sentimentalism. Insuportabil de dureros. Dar era viu. În dimineața aceasta, în vechea casă părintească, rămase în pat și se lăsă cuprins din nou de vis. O voia. Avea nevoie de asta. Era simplu, visul se afla deja în el, ca o ființă invizibilă, și nu trebuia decât să-i dea forțe noi. Iar când o făcea, putea să simtă din nou. Nu să-și aducă aminte. Ci să simtă cu adevărat. Îi putea simți mânuța în mâna lui. Îi auzea vocea. Auzea și alte voci, alte sunete. Dar, în primul rând, pe ea. Putea să-i simtă până și mirosul. Săpunul pentru copii și crema de plajă. Era cu el în starea aceasta de semitrezie. Cu adevărat. Din nou. Degetul mare i se mișca inconștient, atingând inelușul ieftin pe care îl avea pe arătător. Un fluture. Îl alesese dintr-o mulțime de alte prostioare dintr-un târg aglomerat. Îi plăcuse din prima. Nu voise să și-l mai dea jos. Ziua aceea începuse cu încetinitorul. Ieșiseră târziu din cameră. Plănuiseră să rămână la hotel și să-și petreacă toată ziua, relaxându-se, la piscină. Lily ieșise să facă jogging. O tură mai scurtă și mai târzie decât de obicei. Când, în cele din urmă, ieșiseră din cameră, Sabine nu avea niciun chef de stat la piscină, să facă plajă. Nu, era plină de energie, așa că Sebastian sugerase să dea o fugă până la plajă. Lui Sabine îi plăcea plaja la nebunie. Îi VP - 63
plăcea când o ridica de brațe și se jucau cu valurile. Țipa de fericire când îi arunca trupușorul între aer și apă, umed și uscat . În drum spre plajă, trecuseră pe lângă alți copii. Fusese seara de Crăciun cu două zile în urmă, iar copiii își încercau noile jucării. O ținea pe umeri. O fetiță avea un delfin gonflabil, iar Sabine se întinsese către el și spusese: — Tat i, vreau și eu unul. Aveau să fie ultimele ei cuvinte. Plaja se afla ceva mai departe, dincolo de o dună de nisip, iar el grăbise pasul în direcția aceea, pentru ca Sabine să -și scoată din minte delfinii albăstrui. Funcționase, Sabine începuse să râdă când Sebastian își târșâise picioarele prin nisipul cald. Mânuțele ei moi pe obrazul lui neras. Râsul ei când el se împiedica. Fusese ideea lui Lily să plece în concediu de Crăciun. Iar el nu se opusese. Vacanțele de sărbători nu erau tocmai specialitatea lui Sebastian. În plus, nu se înțelegea prea bine cu familia ei. Așa că, atunci când Lily făcuse propunerea, o acceptase imediat. Nu pentru că îi plăceau soarele și apa, dar pricepuse că Lily, ca de obicei, încerca să-i facă viața ceva mai simplă. Apoi, Sabine iubea soarele și apa, iar tot ce îi plăcea lui Sabine, îi plăcea și lui. Acesta era un sentiment relativ nou pentru Sebastian. Să facă ceva pentru altcineva. Se ivise odată cu Sabine. Un sentiment plăcut, se gândise el, cum stătea acolo, pe plajă, privind Oceanul Indian. O puse jos pe Sabine, iar aceasta alergă imediat către apă, cu piciorușele ei desculțe. Apa nu părea la fel de adâncă cum era în zilele trecute, iar plaja părea să se fi extins. Sebastian se gândise că era din cauza mareei, că din cauza asta se retrăsese apa atât de mult. Alergă spre Sabine. Cerul era ușor înnorat, dar temperatura din apă și din aer era perfectă. Lipsit de griji, o sărută o ultimă oară, după care o cufundă până la burtică în apa caldă. Sabine scoase un țipăt, apoi începu să râdă, apa o speria, dar în același timp îi plăcea, iar Sebastian se opri o secundă pentru a se gândi la termenul psihologic care descria jocul acesta. Exerciții de încredere. Tata nu o să-ți dea drumul. Atunci copilul îndrăznește tot mai mult. Un cuvânt simplu al cărui conținut nu mai fusese practicat de el până atunci. Încredere. Sabine țipa din pricina fricii amestecate cu bucuria, iar Sebastian nu auzise de la bun început bubuitul acela. Era prea absorbit de exercițiile de încredere. Iar când auzise sunetul, fusese prea târziu. În ziua aceea învățase un cuvânt nou. Un cuvânt pe care el, care citise atât de mult, nu îl mai auzise până atunci. Tsunami. Diminețile în care se lăsa pradă visului, în diminețile acelea o pierdea din nou. Iar durerea îl sfâșia atât de cumplit, încât de fiecare dată credea că navea să mai fie în stare să se ridice din pat. VP - 64
Dar o făcea. Până la urmă. Iar ceea ce era acum viața lui continua.
VP - 65
••• — Leonard! Clara Lundin își dădu seama că pe fiul ei îl căutau, de îndată ce zărise cuplul acela tânăr pe treptele casei. Dinainte ca aceștia să se prezinte și să își arate legitimațiile știuse că nu erau nici martorii lui Iehova și nici vânzători. Înțelesese că avea să vină și ziua aceasta. Simți un gol în stomac. Sau poate că neliniștea doar se intensificase. Clara trăise atât de multă vreme cu senzația aceea în coșul pieptului, încât nici nu o mai remarca. Când telefoanele sunau seara. Când auzea sirenele pe stradă, în weekenduri. Când se trezea din somn, auzindu-l pe Leonard venind acasă, împreună cu prietenii lui. Când vedea că primise e-mailuri de la școală. — Leo este acasă? întrebă Vanja, în timp ce își punea legitimația la loc în buzunar. — Leonard, o corectă Clara din reflex. Da, este acasă… Ce treabă aveți cu el? — E bolnav? continuă Vanja, evitând să răspundă la întrebarea legată de motivul vizitei lor. — Nu, nu cred… De ce? — Pentru că nu e la școală, mi-am imaginat că s-ar putea să fie bolnav. Clara își dădu seama că nici măcar nu se gândise la asta. Programul ei de lucru, la spital, era foarte neregulat și, prin urmare, se gândea tot mai rar la orarul fiului ei. Era normal, scria în cărțile pe care le împrumutase și în articolele de consiliere pe care le citise. Leonard se afla la vârsta la care începea să devină independent și să exploreze, nesigur, lumea adulților. Trebuia să mai slăbească frâiele, dar era important să nu-l scape cu totul de sub control și, cel mai important, să-i ofere certitudinea că se afla tot timpul acolo, pentru el. Dar Leonard bâjbâise tot timpul. Avansase în salturi. De la o zi la alta. Într-o gaură neagră. Și deodată îi scăpase printre degete și niciun frâu din lume nu mai fusese suficient de lung. Clara continuase să se afle acolo pentru el, dar el nu mai avea nevoie de ea. Deloc. — Se trezește mai greu. Dar de ce îl căutați? — Am putea să stăm de vorbă cu el, mulțumesc? întrebă Billy, pășind în holul de la intrare. De aici se auzea și mai clar basul pe care îl deslușiseră pe când se apropiau de casa în formă de L. Hip-hop. Billy recunoscu piesa. DMX. X Gonʼ Give it to Ya. 2002. Oldschool. — Sunt mama lui și vreau să știu ce a făcut. VP - 66
Vanja observă că mama nu ceruse să afle ce credeau ori bănuiau că ar fi făcut fiul ei. Nu, pornea de la premisa că fiul ei era vinovat. — Vrem doar să stăm de vorbă cu el despre Roger Eriksson. Băiatul care murise. De ce voia poliția să stea de vorbă cu Leonard despre băiatul care murise? De data aceasta, Clara simți foarte acut golul acela din stomac. Nu făcu decât să încuviințeze din cap, se dădu la o parte din ușă, făcându-le loc să intre în casă, apoi dispăru undeva, în stânga, străbătu sufrageria și se opri în fața unei uși închise. Ușa pe care nu avea voie să o deschidă fără să bată în ea. Ceea ce și făcu. — Leonard. Poliția e aici și vrea să stea de vorbă cu tine. Billy și Vanja așteptau în holul de la intrare. Acesta era mic și ordonat. Pe peretele din dreapta se afla un cuier unde atârnau, pe umerașe, trei geci, dintre care două păreau să-i aparțină lui Leonard. O poșetă atârna stingheră la marginea cuierului. Sub cuier, se afla un dulăpior pentru încălțăminte, pe care se vedeau patru perechi de pantofi. Două dintre ele erau adidași. Reebok și Eck, remarcă Billy. Pe peretele opus se afla o comodă micuță și deasupra ei o oglindă. Pe comodă nu era decât un ștergar și în mijlocul acestuia un bol cu flori uscate. După care peretele se termina, făcând loc sufrageriei. Clara bătu din nou în ușa închisă. — Leonard. Nu vor decât să stea de vorbă cu tine despre Roger. Ieși odată. Billy și Vanja schimbară o privire și se deciseră. Își șterseră pantofii pe covorașul de la intrare și traversară sufrageria. Lângă ușa care dădea în bucătărie, pe un covor cu pătrate maronii pe fond galben, se afla o vitrină simplă, iar dincolo de aceasta, o canapea, întoarsă cu spatele. Cealaltă canapea se găsea în fața ei, iar între ele era o măsuță joasă, dintr-un lemn de culoare deschisă. Mesteacăn, ghici Vanja, fără să aibă nici cea mai vagă idee. Pe perete atârna un televizor. Nu se vedea niciun film, deși pe măsuța de sub televizor se afla un DVD-player. Nu se zăreau nici console pentru jocuri video, nici jocuri. În încăpere domneau ordinea și curățenia. Canapelele nu păreau să fi fost folosite de curând. Pernele erau aranjate, pledul împăturit cu grijă, telecomenzile aliniate una lângă alta. În spatele celeilalte canapele, peretele era acoperit de o bibliotecă cu volume cartonate și necartonate, așezate în rânduri perfecte, întrerupte din când în când de bibelouri sau alte obiecte decorative pe care nu se zărea nici urmă de praf. Vanja și Billy se apropiară de Clara care începuse să se neliniștească. — Leonard! Deschide odată! Dinăuntru nu se auzi nicio reacție. Muzica duduia la fel de tare. Poate încă și mai tare, se gândi Vanja. Sau poate că acum se auzea mai tare pentru că se apropiaseră de cameră. Billy bătu în ușă. Hotărât. VP - 67
— Leo, se poate să discutăm cu tine un minut? Nicio reacție. Billy bătu din nou. — Ciudat, s-a auzit de parcă ar fi încuiat ușa. Vanja și Billy își îndreptară privirile către Clara. Billy apăsă pe clanță. Avusese dreptate. Ușa fusese încuiată. Vanja aruncă o privire rapidă prin sufragerie, apoi spre terasă. Deodată, zări cum un băiat solid, cu părul roșcat, aterizează ușor pe gazonul din fața sufrageriei, pentru ca apoi să o ia la goană, doar în șosete, dispărând din câmpul ei vizual. Totul se petrecuse cu o viteză fulgerătoare. Vanja alergă spre ușa de la terasă și strigă din reflex. — Leo! Stai! Dar Leo numai asta nu se gândea să facă. Dimpotrivă, mări viteza. Vanja se întoarse spre Billy care o privea surprins. — Ia-o prin față! îi strigă ea din ușa terasei, luptându-se să o deschidă. Ceva mai încolo îl zări pe băiat, continuându-și goana. Reuși să deschidă ușa și făcu câteva salturi rapide printre straturile de flori. Apoi mări viteza. Și îl strigă din nou pe băiat. • Sebastian se ridică din pat pe la ora opt, făcu un duș și se duse până la benzinăria din apropiere, care se afla la numai câteva sute de metri de casă. Își cumpără mâncare pentru micul dejun și o cafea cu lapte pe care le servi în timp ce se uita la navetiștii de dimineață, care cumpărau cafea, țigări și benzină. Se întoarse la locuința lui temporară și goli cutia poștală, sufocată de ziare, scrisori, facturi și reclame. Cu excepția ziarului din ziua aceea, dispărură toate într-o cutie de carton pe care o găsise, împăturită cu grijă, în debara. Spera ca agentul imobiliar să-l sune cât mai repede, înainte ca drumul la benzinărie să se transforme într-un obicei. Plictisit, ieși din casă și se așeză pe terasa destul de nouă din spate, pe care soarele începuse deja să o încălzească. Când Sebastian era mic, aici se aflau doar niște lespezi de piatră. Lespezi din acelea cu pietricele care ieșeau în relief – așa cum, din câte își amintea, aveau mai toți pe vremea aceea. Acum se pare că toată lumea prefera terase din lemn. Scoase ziarul și dădu să înceapă cu paginile de cultură, când auzi o voce fermă de femeie strigând: „Leo! Stai!” iar, câteva secunde mai târziu, din tufele de tuia dinspre casa vecină, își făcu apariția un adolescent solid, cu părul roșcat, care alerga pe aleea îngustă ce delimita grădina vecinilor, și care, în mare viteză, sări peste gărdulețul de lemn de vreun metru, intrând în grădina lui Sebastian. În spatele lui își făcu apariția o femeie la vreo treizeci de ani. Rapidă. Suplă. La numai câțiva metri în urma băiatului când VP - 68
ieșise dintre tufele de tuia, apropiindu-se tot mai mult de el. Sebastian privi vânătoarea și făcu pariu, în sinea lui, că tânărul n-avea să mai apuce să sară gardul dinspre celălalt vecin. Avu dreptate. La numai câțiva metri de gard, femeia se lansă într-un sprint de zile mari și îl doborî pe tânărul roșcat cu un plonjon bine țintit. La drept vorbind, pe terenul acela moale, femeia beneficiase de avantajul că purta pantofi, se gândi Sebastian când văzu cum, din viteză, amândoi se rostogoliră de vreo câteva ori pe pământ. Femeia apucă rapid brațul tânărului și i-l îndoi la spate. O manevră de polițist. Sebastian se ridică în picioare și făcu câțiva pași pe gazon. Nu pentru că s-ar fi gândit să intervină în vreun fel, ci doar ca să poată vedea mai bine. Femeia părea să aibă situația sub control, iar dacă n-ar fi avut-o, un tânăr de aproximativ aceeași vârstă cu ea își făcu apariția alergând din direcția opusă, pentru a-i sări în ajutor. Probabil că și acesta era polițist, căci scoase o pereche de cătușe și îi imobiliză brațele tânărului la spate. — Fir-ar al dracului, dați-mi drumul! N-am făcut nimic! Băiatul roșcat se zvârcolea pe gazon, atât cât putea sub strânsoarea fermă a femeii. — Atunci de ce ai luat-o la fugă? întrebă femeia și, împreună cu colegul ei, îl ridică pe tânăr în picioare. Porniră spre partea din față a casei unde probabil că îi aștepta o mașină, ghici Sebastian. La un moment dat, femeia își dădu seama că nu erau singuri în grădină. Își ridică privirea spre Sebastian, scoase o legitimație din buzunar și o deschise. De la distanța aceea, ar fi putut la fel de bine să fi fost și un permis de bibliotecă. Sebastian nu avea nicio șansă să poată citi ce scria acolo. — Vanja Lithner, Brigada Națională de Omucideri. Totul este sub control. Vă puteți întoarce în casă. — Dar nu eram în casă. E în regulă dacă rămân aici, afară? Dar se pare că femeia terminase deja cu el. Își vârâse legitimația la loc în buzunar, apucându-l din nou de braț pe băiat. Acesta arăta ca unul dintre acei băieți pe care, de foarte timpuriu, viața îi trimite pe o pantă descendentă. Așa că nu era, probabil, nici prima și nici ultima oară când se vedea condus spre o mașină de poliție. În stradă, își făcu apariția încă o femeie. Când dădu cu ochii de cele care se petreceau pe gazonul lui Sebastian, aceasta se opri și își duse mâinile la gură pentru a-și înăbuși un strigăt. Sebastian o privi. Mai mult ca sigur, mama băiatului. Bucle mari, roșcate. Pe la vreo patruzeci și cinci de ani. Nu foarte înaltă, în jur de un metru șaizeci și cinci. Arăta destul de atletică. Mai mult ca sigur că era membră în vreun grup de fitness în aer liber. Părea să fie vecina de alături. VP - 69
Pe vremea când Sebastian locuia aici, în casa aceea stătea un cuplu german cu doi schnauzeri. Destul de bătrâni. Acum erau, mai mult ca sigur, morți. — Leonard, ce-ai făcut? Ce aveți de gând? Ce-a făcut? Femeii nu părea să-i pese de faptul că nimeni nu-i dădea niciun răspuns. Întrebările curgeau șuvoi din ea. Repezi și forțate, cu o voce aproape în falset. Ca supapa unei oale sub presiune. Dacă le-ar fi ț inut în ea, ar fi explodat. Femeia înaint ă pe gazon. Ce-a făcut? Te rog, spune-mi. De ce te bagi mereu în încurcături, Leonard? — Ce-a făcut? Unde îl duceți? Polițista dădu drumul băiatului și se apropie de mama îngrijorată a acestuia. Polițistul îl escortă mai departe. — Nu vrem decât să stăm de vorbă cu el. Numele lui a fost menționat de un martor, spuse ea, iar Sebastian remarcă mâna liniștitoare pe care o așezase pe brațul femeii. Contact. Deștept. Profesionist. — Cum a fost menționat? Unde? — Leonard o să ne însoțească acum la secție. Am să te rog să vii și tu mai încolo, să putem verifica totul, în liniște și pace. Vanja făcu o pauză, având grijă să surprindă privirea femeii înainte să continue. — Clara, momentan, nu știm mare lucru. Nu-ți face griji aiurea. Vino ceva mai târziu la secție și întreabă de mine sau de Billy Rosén. Numele meu este Vanja Lithner. Probabil că Vanja se prezentase deja când sunase la ușa Clarei Lundin, dar nu era sigur că aceasta își amintea sau că îi auzise măcar numele. De aceea, Vanja scoase o carte de vizită și i-o întinse, pentru mai multă siguranță. Clara o luă încuviințând din cap, era prea șocată pentru a putea protesta. Vanja se întoarse și părăsi gazonul. Clara o văzu dispărând după colț, în spatele unei tufe de coacăze. Pentru o clipă, rămase nemișcată. Complet pierdută. Apoi se întoarse către prima persoană care îi ieși în cale, iar aceasta se întâmplă să fie Sebastian. — Chiar au voie să facă una ca asta? Să plece cu el, fără mama lui? Doar nu e major. — Ce vârstă are? — Șaisprezece ani. — Atunci au voie. Sebastian se întoarse la loc pe terasă, la soarele dimineții și la paginile de cultură. Clara rămăsese nemișcată, privind în direcția în care dispăruse Vanja, de parcă s-ar fi așteptat ca toți trei să sară din spatele tufei, râzând în hohote, și să-i explice că nu fusese decât o farsă. O farsă extrem de bine VP - 70
planificată. Dar nu o făcură. Clara se întoarse către Sebastian, care tocmai se așezase confortabil în fotoliul lui alb, din răchită. — Nu poți să faci ceva? îl imploră ea. Sebastian o privi întrebător. — Eu? Ce-aș putea face eu? — Doar ești fiul lui Bergman, nu? Sebastian? Doar lucrezi cu d-astea. — Am lucrat. Demult. Acum nu mă mai ocup cu așa ceva. Și nici măcar pe vremea când lucram cu poliția nu am contestat vreun arest. Eram psiholog criminalist, nu jurist. Dinspre stradă, mașina poliției se auzi îndepărtându-se. Sebastian o privi pe femeia care stătea pe gazonul lui. Perplexă. Resemnată. — Ce-a făcut fiul tău? De ce tocmai Brigada Națională de Omucideri s-a interesat de el? Clara se apropie câțiva pași. — Ceva legat de băiatul acela care a fost ucis. Nu știu. Dar Leonard nu ar putea niciodată să facă una ca asta. Niciodată. — Ce face Leonard, atunci? Clara îl privi stupefiată pe Sebastian care arăta cu capul înspre gărdulețul de lemn. — Când ai ieșit în stradă, ai strigat ceva la el, că tot timpul se bagă în încurcături. Clara se opri să chibzuiască. Așa făcuse? Nu mai știa. Avea atât de multe întrebări. Și atâtea gânduri o năpădeau, dar probabil că așa spusese. Leonard intrase în mai multe încurcături, mai ales în ultima vreme. Dar fusese cu totul altceva decât treaba asta. — Dar nu e un ucigaș! — Nimeni nu e un ucigaș până în clipa în care ia viața cuiva. Clara se uită la Sebastian care, acum, părea cu totul dezinteresat și neafectat de cele ce tocmai se petrecuseră în curtea lui. Bătea darabana întrun ziar, de parcă nu se întâmplase nimic neobișnuit sau important. — Deci n-ai de gând să mă ajuți? — Am Pagini Aurii în casă, dacă vrei pot să mă uit la litera A, după un avocat. Clara simți cum golul din stomac, cauzat de neliniște și teamă, îi este dublat de furie. Tot auzise vorbindu-se despre fiul lui Bergman în perioada în care fusese vecina lui Esther și a lui Ture. Nicio vorbă bună. Nici măcar un cuvânt. — Iar eu care credeam că Esther exagera când povestea despre tine. — Aș fi uimit, mamei nu i-au plăcut niciodată gesturile mari. VP - 71
Clara îi aruncă lui Sebastian o privire scurtă, se întoarse și plecă fără să mai scoată niciun cuvânt. Sebastian luă prima parte a ziarului. Văzuse articolul, dar nu-i stârnise în mod deosebit interesul. Acum deschise din nou la pagina cu articolul. „Brigada Națională de Omucideri anchetează moartea adolescentului”.
VP - 72
••• — De ce ai luat-o la fugă? Vanja și Billy stăteau față în față cu Leonard Lundin, în încăperea banal mobilată. O masă și trei scaune destul de confortabile. Tapet în culori discrete pe pereți, câteva postere înrămate, o lampă de podea într-un colț, în spatele unui fotoliu. Lumina zilei pătrundea printr-o fereastră, cu geamuri translucide, e adevărat, dar era totuși lumina zilei. Arăta mai degrabă ca o cameră de pension decât ca o sală de interogatoriu, minus patul, plus două camere de supraveghere care înregistrau tot ce se petrecea într-un spațiu delimitat. Leonard stătea tolănit pe scaun, cu brațele încrucișate pe piept și picioarele desculțe ieșind de sub masă. Fără să se uite la polițiști, cu privirea ațintită în jos și ușor spre stânga. Toată ființa lui emana dezinteres și poate chiar dispreț. — Nu știu. Din reflex. — Iar reflexul tău, atunci când un polițist vrea să stea de vorbă cu tine, este să o iei la fugă? Cum așa? Leonard ridică din umeri. — Ai făcut ceva ilegal? — Se pare că asta credeți. Ironia era că ei chiar nu crezuseră nimic atunci când sunaseră la ușa familiei Lundin, ca să stea de vorbă cu el. Dar, acum, o evadare în șosete pe fereastră sporea, fără îndoială, interesul și gradul de suspiciune. Vanja se hotărâse deja că aveau să percheziționeze camera lui Leonard. Faptul că sărise pe fereastră dădea mult de gândit. Poate că în camera lui se aflau lucruri pe care ei nu trebuiau, sub nicio formă, să le vadă. Lucruri care puteau să-l incrimineze. Până acum nu aveau decât informația că, în seara zilei de vineri, fusese văzut învârtindu-se cu motoreta în jurul victimei. Vanja schimbă discuția în această direcție. — Vineri te-ai întâlnit cu Roger Eriksson. — Pe bune? — Avem un martor care v-a văzut împreună. Pe Gustavsborgsgatan. — Aha. Păi, atunci, înseamnă că m-am întâlnit cu el. Și? Ce-i cu asta? — „Aha. Păi, atunci, înseamnă că m-am întâlnit cu el” – recunoști deci? Billy își ridică ochii din carnețelul de însemnări și îi pironi asupra băiatului. — L-ai întâlnit pe Roger Eriksson vinerea trecută? VP - 73
Leonard îi susținu privirea o clipă, apoi încuviință din cap. Billy traduse gestul acestuia în cuvinte, pentru reportofonul de pe masă: Leonard răspunde afirmativ la această întrebare. Vanja continuă. — Tu și Roger ați mers împreună la școală și la liceu, apoi el s-a mutat la alt liceu. Știi de ce? — Asta să-l întrebi pe el. Ce idioțenie. Câtă lipsă de… respect. Lui Billy îi venea să-l zgâlțâie un pic. Vanja o simți imediat și îi puse, discret, o mână pe braț. Fără urmă de iritare și fără cel mai mic semn că s-ar fi lăsat impresionată de atitudinea băiatului, deschise dosarul pe care îl avea în față. — Aș fi făcut -o, desigur. Dar Roger este mort, după cum probabil că ai aflat. Inima i-a fost scoasă din piept, după care corpul i-a fost aruncat într-o mlaștină. Am aici câteva fotografii… Vanja începu să așeze pe masă, în fața lui Leonard, mai multe fotografii în format A4, imprimate la rezoluție foarte mare, de la locul în care fusese descoperit cadavrul lui Roger și de la morgă. Vanja și Billy știau că nu conta cât de multă experiență aveai cu moartea din filme și jocuri. Nimic nu se compara cu moartea din realitate. Nici cel mai priceput producător de efecte speciale nu era în stare să redea senzația pe care o aveai la vederea unui cadavru adevărat. Mai ales atunci când, așa cum era și cazul lui Leonard, ai văzut persoana în viață cu numai o săptămână în urmă. Leonard aruncă o privire grăbită peste fotografii. Încercă să pară neafectat, dar atât Vanja, cât și Billy sesizară cât îi era de greu, aproape imposibil, să privească fotografiile. Dar asta nu însemna nimic. Faptul că nu era în stare să le privească putea fi cauzat atât de șoc, cât și de un sentiment de vinovăție. Fotografiile de felul acestora îi afectau la fel de mult și la fel de puternic atât pe criminali, cât și pe cei nevinovați. Aproape fără excepție. Așa că nu reacția conta. Ceea ce era important era să îl facă să ia interogatoriul în serios. Să răzbată dincolo de atitudinea aceasta impertinentă și evazivă. Vanja continuă încet și calm să alinieze fotografiile una după alta pe masă, iar Billy își dădu seama cât de tare o admira. Chiar dacă era cu câțiva ani mai în vârstă decât el, Vanja îi era ca o soră. O soră mai mare care avea numai note de zece la toate materiile. Dar care nu era o tocilară, ci era super de gașcă. Și care mereu sărea în ajutorul fraților ei mai mici. Vanja se aplecă spre Leonard. — Motivul pentru care ne aflăm aici este că vrem să-l prindem pe cel care a făcut asta. Și vom reuși. Momentan, avem un singur suspect, iar acesta ești tu. Așadar, dacă vrei să pleci de aici, ca să te lauzi la prietenii tăi cum ai luat VP - 74
o la goană când a venit poliția, atunci cred că cel mai bine e să renunți la atitudinea asta și să începi să-mi răspunzi la întrebări. — Doar am spus deja că l-am întâlnit vinerea trecută. — Dar nu aceasta a fost întrebarea pe care ți-am adresat-o. Te-am întrebat dacă știi de ce s-a mutat Roger la alt liceu. Leonard oftă. — Pentru că ne purtam cam nașpa cu el, presupun. Nu știu dacă ăsta a fost motivul. Dar nu eram numai eu. Nimănui nu-i plăcea de el. — Să știi că mă dezamăgești, Leonard. Tipii cu adevărat duri nu se apucă să dea vina pe alții. Iar tu erai capul răutăților, sau unul dintre ei, nu? Cel puțin, noi așa am auzit. Leo o privi și dădu să răspundă, când Billy îl întrerupse. — Frumos ceas. Nu e cumva un Tonino Lamborghini Pilot? În încăpere se așternu tăcerea. Vanja îl privi surprinsă pe Billy. Nu pentru că identificase marca ceasului de la mâna lui Leonard, ci din cauza intervenției bruște. Leonard, care stăt ea cu brațele încrucișate, își schimbă poziția, astfel încât încheietura mâinii stângi dispăru sub brațul drept. Dar nu spuse nimic. Nu trebuia să spună nimic. Vanja se aplecă spre el. — Dacă nu ai chitanță pentru ceasul ăsta, să știi că nu te văd deloc bine. Leonard se uită la ei. Le întâlni privirile grave. Înghiți în gol. Și începu să povestească. Totul. Leonard recunoaște că a furat ceasul. Ieșise în oraș cu motoreta, când a dat cu ochii de Roger aici. Vanja însemnă strada pe hartă cu un X. Se aflau cu toții de față. Ursula și Torkel ascultau cu atenție ce aveau de povestit Vanja și Billy, care rezumau punctele esențiale al interogatoriului cu Leo. — Spune că nu voia decât să-l tachineze pe Roger, așa că a început să facă cercuri în jurul lui, cu motoreta. Atunci, conform celor relatate de Leonard, Roger l-ar fi îmbrâncit și el s-ar fi răsturnat. După care au început să se bată pe bune. Roger începuse primul și îi dăduse sângele pe nas. Leonard i-a tras apoi câțiva pumni și i-a luat ceasul, ca un fel de pedeapsă. În încăpere se așternu tăcerea. Singura dovadă care, momentan, îl incrimina pe Leonard era ceasul. Niciun alt detaliu din depozițiile martorilor sau din inventarul dovezilor materiale nu sugera că Leonard nu ar fi spus adevărul. Vanja continuă. — Dar asta e doar ceea ce susține Leonard. Este la fel de posibil ca încăierarea să fi escaladat, iar Leonard să fi scos cuțitul și să îl ucidă pe Roger. VP - 75
— Cu peste douăzeci de lovituri de cuțit? Pe o stradă atât de centrală? Fără să-l fi văzut nimeni? Vocea Ursulei suna, pe bună dreptate, sceptică. — Nu știm încă cum arată zona respectivă. Poate că a fost cuprins de panică. O lovitură de cuțit. Roger zace la pământ, urlând. Leo pricepe că, de data asta, are să fie arestat, îl târăște în spatele unor tufișuri și continuă să-l înjunghie. Doar ca să-l amuțească de tot. — Și inima? Ursula era, în continuare, departe de a se lăsa convinsă. Vanja îi înțelegea scepticismul. — Nu știu. Dar, indiferent cum s-a întâmplat, s-a întâmplat la scurt timp după ora nouă. Leo a confirmat ora. S-a uitat la ceas, după ce l-a desprins de la mâna lui Roger. Ceea ce înseamnă că Roger nu s-a aflat la Lisa acasă până la ora 22, așa cum susține aceasta. Torkel încuviință din cap. — Bun, bine lucrat. Avem ceva noutăți de la locul în care a fost găsit cadavrul? întrebă el, întorcându-se spre Ursula. — Nu cine știe ce. Urmele de pneuri pe care le-am descoperit provin de la un Pirelli P7. Nu este neapărat o marcă standard, totuși e destul de des întâlnită. Nu suntem siguri dacă aceste urme provin într-adevăr de la mașina care a transportat cadavrul acolo. Ursula luă o bucată de hârtie și o fotografie cu urme de pneuri din dosarul aflat în fața ei, pe masă, și i le înmână lui Billy. Acesta le preluă și se apropie de tablă, pentru a afișa noile informații. — Are Leonard Lundin acces la vreo mașină? întrebă Torkel în timp ce Billy atârna pe tablă fotografia și foaia cu detalii despre pneul Pirelli. — Din câte știm, nu. Nu am văzut nicio mașină în fața casei azi-dimineață. — Atunci cum a put ut transporta cadavrul până în Listakärr? Pe motoretă? În încăpere se făcu tăcere. Bineînțeles că nu. O teorie despre modul în care fusese comisă crima – de la bun început, destul de neverosimilă, își pierdu și mai mult din plauzibilitate. Dar trebuia cercetată până la capăt, înainte de a se renunța cu totul la ea. — Ursula și cu mine, împreună cu câțiva polițiști, o să ne ducem acasă la Lundin și o să percheziționăm toată locuința. Billy, tu o să te duci în Gustavsborgsgatan și o să verifici dacă omorul ar fi putut fi comis acolo. Vanja, tu… — … am să discut din nou cu Lisa Hansson, completă Vanja cu o veselie prost camuflată. VP - 76
Clara stătea în fața casei și fuma. Câțiva polițiști de la Brigada Națională de Omucideri, împreună cu alți ofițeri de poliție, îi veniseră pe cap cu aproape o jumătate de oră în urmă. Când îi întrebase dacă se putea duce la secție, să stea de vorbă cu Vanja Lithner, care îi dăduse cartea ei de vizită, îi fusese comunicat că Leonard va sta în arest până când aveau să termine de verificat informațiile furnizate de el. Și că aveau să îi percheziționeze toată casa. Așa că, dacă era amabilă să… Acum stătea afară, gonită din propria ei casă, fumând și tremurând de frig, în ciuda aerului cald al primăverii, și încerca să-și adune gândurile. Sau mai degrabă încerca să alunge un gând care se încăpățâna să revină și care o speria mai mult decât orice: Leonard ar fi putut, de fapt, să aibă de-a face cu moartea lui Roger. Clara știa prea bine că nu erau deloc prieteni la cataramă. Sau pe cine încerca ea să păcălească acum? Leonard îl hărțuise, de fapt, pe Roger. Îl tracasase. În unele cazuri, chiar dăduse dovadă de violență. Când fuseseră colegi, în școala generală, directorul o chemase pe Clara de mai multe ori, iar ultima dată se discutase chiar suspendarea lui Leonard, dar nu o făcuseră din cauza politicii educaționale de pe vremea aceea. Nu exista oare posibilitatea ca ea să stea de vorbă cu Leonard, să încerce să rezolve situația pe teren propriu, ca să zicem așa? Căci era extrem de important ca situația să se rezolve, precizaseră ei. Despăgubirile pe care școlile erau nevoite să le plătească pentru că nu luaseră măsuri împotriva hărțuielii se înmulțeau tot mai mult și erau tot mai mari. Iar Vikingaskolan nu avea niciun chef să sporească statisticile. Într-un fel, situația fusese rezolvată. După semestrul de primăvară, în care Clara nu făcuse altceva decât să amenințe și să mituiască, școala generală luase sfârșit, iar în timpul vacanței de vară reușise să se convingă că la liceu avea să fie mai bine. Avea să fie un nou început. Dar nu se întâmplase așa. Căci amândoi intraseră la același liceu. Leonard și Roger. La Liceul Runeberg. Leonard încă mai mergea la acest liceu, în vreme ce Roger se mutase după numai câteva luni de la începerea anului școlar. Clara știa că Leonard era unul dintre motivele principale pentru care Roger se transferase. Dar fusese oare mai mult de atât? Clara se înfurie că își permisese să gândească una ca asta, ce fel de mamă era ea, până la urmă? Dar, pur și simplu, nu se putea dezbăra de gândul acela. Era fiul ei un criminal? Clara auzi pași apropiindu-se pe aleea din fața casei și se întoarse. Era Sebastian Bergman, greoi ca un urs, cărând două plase cu logoul benzinăriei Statoil în mâini. Clara căpătă o expresie severă în jurul gurii.
VP - 77
— Aha, deci s-au întors, spuse el, făcând un semn cu capul înspre casă. Dacă vrei, poți să vii să aștepți la mine acasă, o să le ia ceva timp cu percheziția. — Adică, acum, dintr-odată, a început să-ți pese? — Nu neapărat. Dar am cei șapte ani de-acasă. Doar suntem vecini. Clara pufni și îi aruncă o privire glacială. — Mersi, dar mă descurc și singură. — Da, sunt sigur de asta, dar o să îngheți și tot cartierul o să știe că poliția a fost la tine acasă. Nu mai e decât o chestiune de timp până să-și facă apariția și presa. Iar ăștia n-or să se oprească la gard. Dacă ai impresia că eu sunt insuportabil, atunci să știi că eu sunt nimic pe lângă ei. Clara se uită din nou la Sebastian. Deja o sunaseră doi ziariști. Unul dintre ei de vreo patru ori. Clara nu avea niciun chef să dea nas în nas cu ziariștii. Încuviință din cap și se apropie de Sebastian. Apoi o porniră împreună spre poartă. — Sebastian? Sebastian recunoscu imediat vocea și se întoarse către bărbatul pe care nu îl văzuse de multă vreme. Pe treptele din fața casei Clarei stătea Torkel, cu o mină cel puțin întrebătoare. Sebastian se întoarse rapid spre Clara. — Ia-o înainte, e deschis. Poți să iei și astea cu tine? spuse el, întinzându -i plasele cu mâncare. Dacă ți se face chef să gătești ceva pentru prânz, nu sta pe gânduri. Ușor surprinsă, Clara luă plasele. Pentru o clipă, păru că voia să întrebe ceva, dar se răzgândi și o porni spre casa lui Sebastian. Sebastian îl privi pe Torkel în vreme ce acesta se apropia de el, cu o expresie ce sugera că nu-i venea să-și creadă ochilor. — Ce naiba faci tu aici? Torkel îi întinse mâna, iar Sebastian îi răspunse la salut. Torkel îi strânse mâna cu putere. — Mă bucur să te văd. A trecut o veșnicie de când ne-am văzut ultima oară. Asta însemna, se pare, că Torkel simțea nevoia să-l și îmbrățișeze. O îmbrățișare scurtă, puternică, la care Sebastian nu răspunse cine știe ce. După îmbrățișare, Torkel făcu un pas înapoi. — Ce faci tu aici, în Västerås? — Locuiesc acolo. Sebastian arătă spre casa vecină. — În casa mamei. Tocmai a murit. Vreau să vând casa, de asta sunt aici. — Îmi pare rău. Pentru mama ta, adică. VP - 78
Sebastian dădu din umeri. Nu era cine știe ce durere, iar Torkel ar fi trebuit să o știe, doar fuseseră destul de apropiați pentru o vreme. E adevărat, asta se întâmplase cu mulți ani în urmă – doisprezece, mai precis – , dar discutaseră de nenumărate ori despre părinții lui Sebastian și despre relația lui cu ei. Probabil că Torkel voise să fie politicos. Cum altfel? Trecuse prea multă vreme ca să reia, pur și simplu, relația lor de acolo de unde se întrerupsese. Prea multă vreme ca să poată afirma în continuare că se cunoșteau bine unul pe altul. Prea multă vreme pentru ca discuția să curgă nestingherită. Așadar, urmă un moment de tăcere. — Eu sunt tot la Brigada Națională de Omucideri, spuse Torkel, spărgând tăcerea după câteva secunde. — Mi-am dat seama. Am auzit de băiatul acela. — Da… Din nou tăcere. Torkel își drese glasul și arătă spre casa din care tocmai ieșise. — Trebuie să mă întorc la lucru… Sebastian dădu din cap înțelegător. Torkel îi zâmbi. — Mai bine stai deoparte, să nu cumva să te vadă Ursula. — Deci, lucrați împreună, în continuare? — Doar e cea mai bună. — Eu sunt cel mai bun. Torkel îl privi pe bărbatul acesta pe care, cu câțiva ani în urmă, l-ar fi numit prieten. Poate nu cel mai apropiat prieten al său și nici măcar un prieten bun, dar în orice caz, un prieten. Desigur, ar fi putut să lase comentariul lui Sebastian să treacă neremarcat, să dea aprobator din cap, să zâmbească, să-l bată pe umăr și să o pornească spre casă, dar n-ar fi fost drept. Față de niciunul dintre ei. De aceea, spuse: — Erai cel mai bun. În multe privințe. Dar cu totul iremediabil în altele. Sebastian nu avusese nicio intenție anume cu acel comentariu scurt . Fusese mai degrabă un reflex. Un reflex pornit din măduva spinării. În cei patru ani în care el și Ursula lucraseră împreună, se luaseră tot timpul la întrecere. Domenii diferite. Sarcini diferite. Metode diferite. Totul diferit. Dar amândoi erau cu totul de acord într-o singură privință. Doar unul dintre ei putea fi cel mai bun din echipă. Așa erau ei făcuți. Dar Torkel avea dreptate. Sebastian era invincibil în multe – sau cel puțin în anumite – privințe. În altele, era cu totul incorigibil. Sebastian îi zâmbi ușor. — Din păcate, în ultima vreme n-am făcut decât să cultiv partea aceea incorigibilă. Ai grijă de tine. — Și tu. VP - 79
Sebastian se întoarse și o porni spre poartă. Spre marea lui ușurare, Torkel nu încheiase cu vreun „ar trebui să ne vedem cândva, la o bere”. Se pare că și Torkel avea la fel de puțină nevoie ca și el să reia relația de odinioară. După ce Sebastian o coti la stânga, îndreptându-se spre casa lui, Torkel o zări pe Ursula pe treptele din fața locuinței Clarei. Privea în urma bărbatului care se făcu nevăzut în casa vecină. Dacă privirea lui Torkel fusese plină de uimire când îl zărise pe Sebastian, chipul femeii exprima cu totul alte sentimente. — Tipul ăla era Sebastian? Torkel încuviință din cap. — Și ce dracului face aici? — Mama lui a locuit în casa vecină. — Aha, și cu ce se ocupă el acum? — Își cultivă partea incorigibilă, se pare. — Adică, la fel ca pe vremuri, răspunse Ursula cu subînțeles. Torkel zâmbi în sinea lui, amintindu-și cum Sebastian și Ursula obișnuiau să se certe, în cursul unei anchete, pentru fiecare detaliu, pentru fiecare analiză, pentru fiecare mic pas. De fapt, semănau atât de mult unul cu altul, încât tocmai de aceea nu funcționau împreună. O porniră din nou spre casă. Ursula îi întinse lui Torkel o pungă sigilată. Acesta o luă cu o privire întrebătoare. — Ce-i asta? — Un tricou. L-am găsit în baie, în coșul cu rufe murdare. E pătat de sânge. Torkel se uită cu un interes reînnoit la tricoul din pungă. Nu îl vedea deloc bine pe Leonard Lundin.
VP - 80
••• Să discute din nou cu Lisa Hansson îi luase Vanjei ceva mai mult timp decât sperase. Se dusese la Liceul Palmlövska, aflat în afara orașului Västerås. Se vedea limpede că era un liceu cu mari ambiții. Copacii frumos aliniați, zidurile de piatră, zugrăvite în galben, erau impecabile. Liceul se clasa constant printre primele nouă-zece licee din țară, conform rezultatelor de la bacalaureat. Un liceu pe care elevi ca Leonard Lundin nu l-ar fi văzut nici măcar în poză. Liceul pe care îl frecventase Roger, după ce se transferase de la Liceul Runeberg, din centrul orașului. Vanja simțea că era ceva interesant cu schimbarea aceasta și că trebuia să verifice în detaliu. Roger se mutase dintr-un mediu într-altul. Oare se întâmplase ceva cu acest prilej? Marile schimbări pot duce la conflicte. Vanja se hotărî să afle cât mai multe despre cine era, până la urmă, Roger. Acesta avea să fie următorul pas, se hotărî ea, dar mai întâi trebuia să clarifice cum era cu orele acelea lipsă, pe care Lisa Hansson refuza cu atâta încăpățânare să le recunoască. Până reușise să afle în ce clasă era Lisa, să găsească sala de clasă și să întrerupă lecția de engleză se scursese deja jumătate de oră. Elevii începuseră să șușotească plini de curiozitate când Lisa se ridicase în picioare și se apropiase – după părerea Vanjei – cu o încetineală provocatoare. O fată din primul rând ridică mâna și, fără să aștepte permisiunea profesoarei sau a polițistei, întrebă: — Ați aflat cine e făptașul? Vanja clătină din cap. — Nu, încă nu. — Am auzit că era un tip de la fostul lui liceu. — Da. Leo Lundin, interveni un băiat tuns scurt, cu cercei în urechi. De la fostul lui liceu, explică băiatul când Vanja nu reacționă în niciun fel la auzul numelui. Vanja nu era totuși prea surprinsă. Era un oraș relativ mic, iar tinerii erau tot timpul online. Mai mult ca sigur că își trimiseseră SMS-uri, discutaseră pe messenger și lansaseră twittere despre liceanul care fusese dus la interogatoriu, într-o formă destul de spectaculoasă, de altfel. Dar Vanja nu avea de gând să sprijine răspândirea acestui zvon. Dimpotrivă. — Discutăm cu cine putem și investigăm în continuare toate posibilitățile, spuse ea înainte de a-i face loc Lisei să treacă și închise ușa sălii de clasă. Când ajunseră pe culoar, Lisa își încrucișă brațele la piept, o privi pe Vanja arogant, drept în ochi, și o întrebă ce voia de la ea. Vanja îi spuse adevărul, că trebuia să verifice încă o dată anumite informații. — Și ai dreptul să mă interoghezi în absența părinților mei? VP - 81
Vanja simți o împunsătură de iritare, dar făcu tot posibilul să nu o arate. Dimpotrivă, îi zâmbi Lisei și încercă să se calmeze. — Nu te interoghez. Nu ești acuzată de nimic. Nu doresc decât să stau de vorbă cu tine. — Și totuși, vreau ca mama sau tata să fie de față. — De ce? N-o să dureze decât câteva minute. Lisa ridică din umeri. — Chiar și așa, asta e dorința mea. Vanja nu își putu înăbuși un oftat de enervare, dar își dădu seama că nu avea niciun sens să continue conversația cu Lisa împotriva voinței acesteia. Fata își sună tatăl care, se pare, lucra undeva, în apropiere, și, după ce Lisa refuzase cafeaua sau băutura răcoritoare oferită de Vanja, coborâseră la parter, ca să-l aștepte. Vanja avusese grijă să-i sune pe Billy și pe Ursula. Billy îi spusese că, în principiu, era exclus ca o crimă atât de brutală să se fi putut petrece pe Gustavsborgsgatan. Cu facultatea, piscina și complexul sportiv din apropiere, strada era destul de circulată. În zonele care nu erau ocupate de clădiri fuseseră amenajate parcări ori suprafețe deschise. Era, desigur, prea devreme pentru a-l putea exclude pe Leo Lundin din anchetă, dar se vedeau nevoiți să producă un scenariu mai realist. Vestea cea bună era că Billy văzuse camere de supraveghere montate în zonă. În cel mai fericit caz, exista o șansă ca înregistrările de vineri seara să nu fi fost șterse. Avea să o verifice imediat. Ursula nu avusese prea multe de povestit, doar că tricoul pătat de sânge fusese predat laboratorului, pentru analize. Percheziționase și garajul, și motoreta – nici urmă de sânge pe aceasta din urmă – și urma să ia casa la rând. Vanja o sfătui să fie extrem de atentă în camera lui Leo, doar pentru a afla că Ursula nu putea fi mai minuțioasă decât fusese până acum și decât era întotdeauna. Lisa se așezase pe podea, cu spatele lipit de perete, și o privea pe Vanja cum se plimba în sus și în jos, cu mobilul la ureche. Fata afișa o expresie de plictiseală extremă, dar creierul ei lucra de zor, încercând să-și dea seama ce mai avea de întrebat polițista. Și cum avea să răspundă. În cele din urmă, se hotărî să nu se abată de la strategia inițială. Chestiuni de detaliu nu avea cum să-și aducă aminte. Roger sosește. Lecții. Ceai. Televizor. Roger pleacă. VP - 82
O seară de vineri obișnuită, ușor plicticoasă. Întrebarea era însă dacă asta avea să fie de ajuns. Tatăl Lisei sosi după douăzeci de minute. Vanja nu reuși să-și dea seama dacă era din cauza uriașului tablou din mărgeluțe care îl înfățișa pe Iisus (Peste 5 000 de mărgeluțe, fantastic !) și care încă îi stăruia în minte ori din cauza costumului bleu, ieftin, cumpărat probabil de la Dressman, și a părului bine pieptănat pe spate, à la Ken, dar, când bărbatul își făcu apariția pe coridorul școlii, precipitat și furios la culme, gândul o purtă imediat la pocăiți. Se prezentă drept Ulf, după care petrecu următoarele trei minute comunicându-i Vanjei că avea de gând să facă reclamație că poliția încercase să interogheze minori în absența părinților lor, ba mai mult, chiar la liceul copilului! Ar fi putut la fel de bine să-i fi atârnat de gât o placă pe care să fi scris „suspect”. Chiar nu știa cum bârfesc adolescenții? Nu putuse să fie ceva mai discretă? Vanja îi explică pe un ton calm că, din punct de vedere legal, Lisa nu era minoră și că, totuși, fusese ultima persoană care îl văzuse pe Roger în viață – cu excepția criminalului, adăugă ea pentru mai multă siguranță. Iar Vanja nu voia decât să verifice niște informații. În plus, când Lisa își exprimase dorința ca unul dintre părinți să fie de față, Vanja îi acceptase imediat cererea și, până acum, nu-i pusese Lisei nicio întrebare. Ulf îi aruncă Lisei o privire, pentru a verifica spusele polițistei, iar Lisa încuviință din cap. Vanja se oferi chiar să o conducă pe Lisa înapoi în clasă și să le explice elevilor că aceasta nu era în niciun fel suspectată de uciderea lui Roger Eriksson. Ulf păru să fie mulțumit de răspuns, se calmă, după care se îndreptară cu toții spre o sală de recreație foarte curată și se așezară pe canapelele moi. Vanja le spuse că aflaseră, din două surse independente, că Roger ieșise în oraș imediat după ora 21 în seara zilei de vineri și nu rămăsese acasă la Lisa, așa cum declarase aceasta. Spre surprinderea Vanjei, Ulf nici măcar nu se întoarse spre Lisa înainte să-i comenteze declarația. — Atunci se înșală amândoi. Sursele tale. — Amândoi? Vanja nu-și putu ascunde uimirea. — Da. Dacă Lisa spune că Roger a fost cu ea până la ora zece, atunci așa a fost. Fiica mea nu minte. Ulf își așeză un braț protector pe umerii fiicei sale, ca pentru a-și întări spusele. — Dar poate că se înșală în privința orei, se mai întâmplă, încercă Vanja și își îndreptă privirea spre Lisa, care stătea tăcută lângă tatăl său. — Lisa spune că Roger a plecat când au început știrile de pe Canalul 4. Iar șt irile încep la ora zece în fiecare seară, dacă nu mă înșel. VP - 83
Vanja se dădu bătută. Se întoarse în schimb către Lisa. — Există vreo posibilitate să te fi înșelat în privința orei la care a plecat Roger? Este important ca toate detaliile pe care le deținem să fie corecte, ca să-l putem găsi pe cel care l-a ucis pe Roger. Lisa se cuibări și mai mult lângă tatăl ei și clătină din cap. — Bun. Deci am rezolvat și cu asta. Mai era și altceva? Că, dacă nu, trebuie să mă întorc la muncă. Vanja nu se putu abține să nu comenteze că și ea așteptase o jumătate de oră ca să poată pune o întrebare și că, la rândul ei, avea și ea un serviciu. Care probabil că era mai important decât al lui. Făcu o ultimă încercare. — Ambele persoane cu care am discutat și care nu au nicio legătură una cu alta sunt sigure în privința orei. Ulf își aținti privirea asupra ei, iar, când începu să vorbească, vocea i se înăsprise. Vanja își dădu seama că avea de-a face cu un bărbat care nu era obișnuit să fie contrazis. — La fel de sigură este și fiica mea. Declarația ei împotriva declarației lor, sau cum? Vanja nu mai insistă. Lisa nu scoase o vorbă, iar Ulf avu grijă să precizeze că, de acum încolo, pretindea să fie de față la orice eventuală conversație similară. Vanja nu-l mai informă că această decizie rămânea la alegerea ei și a colegilor săi. Rămase tăcută în timp ce Ulf se ridică în picioare, își îmbrățișă fiica, o sărută pe obraz, dădu scurt mâna cu Vanja, părăsind încăperea și apoi clădirea. Vanja privi în urma lui. Era totuși fantastic să dai de un părinte care își susține sută la sută copilul. În meseria ei, Vanja întâlnea prea des genul opus. Sau, în orice caz, familii în care adolescenții păreau a fi, mai mult sau mai puțin, niște străini, iar părinții habar n-aveau ce făceau copiii lor și cu cine. Prin urmare, un tată care venea val-vârtej de la muncă, își îmbrățișa fiica, avea încredere în ea și îi lua apărarea era o excepție bine-venită în lumea Vanjei. Așa ar fi trebuit să fie. Dar Vanja nu reușea să-și alunge senzația că Ulf nu-i luase neapărat apărarea Lisei, ci a imaginii familiei perfecte, cu o fiică bine educată, care nu minte niciodată. Iar evitarea, cu orice preț, a bârfelor și a speculațiilor era mai importantă decât aflarea adevărului despre cele petrecute în acea seară de vineri. Vanja se întoarse către Lisa, care stătea și își rodea unghia de la degetul inelar. — Te voi conduce în clasă. — Nu e nevoie. — Știu, dar o voi face totuși. Lisa ridică din umeri. Înaintară tăcute printre șirurile de vestiare, iar în dreptul cantinei o luară la dreapta și urcară treptele scării largi din piatră ce VP - 84
ducea la etajul de deasupra. Lisa mergea cu capul aplecat și, din cauza bretonului, Vanja nu-i putea vedea expresia feței. — Ce oră ai acum? — Spaniolă. — ?Que hay en el bolso? Lisa o privi pe Vanja cu o privire perplexă. — Înseamnă „Ce ai în geantă?” — Știu. — Am învățat un pic de spaniolă la liceu și, practic, asta e singura propoziție pe care mi-o mai aduc aminte. — Aha. Vanja tăcu. Prin acel scurt „aha”, Lisa reușise să-și exprime dezinteresul total față de cunoștințele sumare de spaniolă ale polițistei. Se părea că ajunseseră în fața clasei Lisei, căci aceasta încetini și duse mâna spre clanță. Vanja îi puse o mână pe umăr. Fata încremeni pentru o clipă, apoi își ridică din nou privirea spre Vanja. — Știu că minți, spuse Vanja cu voce joasă, privind-o în ochi. Lisa se uită la ea cu o privire lipsită de expresie. — Nu știu de ce, dar am să aflu și asta. Într-un fel sau altul. Vanja tăcu, așteptând un răspuns din partea Lisei. Dar nu primi niciunul. — Acum când știi că știu, n-ai nimic de spus? Lisa dădu din cap. — Ce anume să-ți spun? — Adevărul, de exemplu. — Am ora de spaniolă acum. Lisa își îndreptă privirea spre mâna Vanjei care se afla în continuare pe umărul ei. Femeia își ridică mâna. — Bine, în cazul ăsta, o să ne mai întâlnim și cu altă ocazie. Vanja o porni înapoi pe culoar, iar Lisa o urmări cu privirea până când polițista dispăru în spatele ușilor de sticlă de la capătul culoarului. Dădu încet drumul la clanță, făcu câțiva pași, îndepărtându-se de ușă, și își scoase telefonul mobil. Formă repede un număr. În telefon nu avea nici numele și nici numărul persoanei la care sunase și obișnuia să-și șteargă, după fiecare convorbire, lista apelurilor. Nu puteai să știi niciodată cine avea să se uite în mobil. Sună de câteva ori, după care cineva răspunse. — Sunt eu. Lisa aruncă încă o privire spre capătul culoarului. Nu se vedea nimeni. — Poliția tocmai a fost aici. Lisa își dădu ușor ochii peste cap, auzind ce îi spune persoana de la celălalt capăt al firului. VP - 85
— Nu, bineînțeles că n-am zis nimic, dar o să afle. Am vorbit deja de două ori cu o polițistă de la ei. Și a zis că o să revină. O știu. Lisa, care reușise să pară atât de apatică pe tot parcursul conversației cu Vanja, arăta acum foarte neliniștită. Păstrase secretul prea multă vreme, îngropase adânc adevărul și nu îi dăduse voie să iasă la iveală. Dar acum începuse să realizeze că intraseră și alte forțe în joc, care încercau să-l elibereze, iar puterile începuseră să o părăsească. Persoana de la telefon încercă să o încurajeze. Să o îmbărbăteze. Să vină cu argumente. Lisa încuviință din cap. Se simți o idee mai puternică. Probabil că totul avea să meargă bine. Închise brusc când auzi pași pe culoar, în spatele său. Își dădu la o parte bretonul din ochi, își înfrânse neliniștea și se întoarse la ora de spaniolă. Cu pași cât mai ușori posibil. • Lena Eriksson își petrecuse dimineața în același fotoliu ca și ieri. Acum începuse să se învârtească prin apartament. Fumând țigară de la țigară. O ceață albăstruie de nicotină și catran se așternuse în micul apartament cu trei camere de la parter. Simțea că nu mai putea sta locului o clipă. O vreme se așezase pe marginea patului nefăcut din camera lui Roger, dar îi era imposibil de suportat să vadă blugii, teancul de manuale școlare, vechiul joc video, toate aceste dovezi care aminteau că în camera aceea locuise un băiat de șaisprezece ani. Încercase să-și găsească liniștea în baie, în bucătărie, în dormitor. Dar fiecare loc îi amintea prea mult de el, așa că se mutase dintr-o cameră în alta. Se învârtise prin apartament, ca o mamă îndurerată ce era. Dar mai era ceva care o făcea să se învârtească astfel, plină de neliniște. Vocea. Vocea din adâncul sufletului ei. Fusese vina ei? Fusese oare vina ei? Fir-ar al dracului, de ce dăduse telefonul ăla? Dar era furioasă. Voise să se răzbune. Și așa începuse totul. Banii. Telefoanele, banii, telefoanele. O învârteală în cerc, la fel ca învârtitul ei prin apartament. Bănuise că avea să se ajungă la așa ceva? Nu știa nimic sigur, bineînțeles că nu știa. Și nici nu avea habar cum să o afle. Dar trebuia să afle. Trebuia să afle și să se asigure că nu era decât o mamă care își pierduse fiul, o mamă nevinovată care fusese lovită de cel mai groaznic necaz din lume. Lena își aprinse încă o țigară. Azi ar fi trebuit să meargă la cumpărături. Ca de obicei, s-ar fi luat la harță din pricina banilor, a hainelor, din cauza atitudinii, a lipsei de respect și a tuturor acelor cuvinte de care Roger era – o știa prea bine – atât de sătul. Lena începu să plângă. Îi era atât de dor de el. Se prăbuși în genunchi, lăsându-se copleșită de durere și jale. Era o eliberare, dar, dincolo de lacrimi, se auzea din nou vocea. Și dacă, de fapt, tu ai fost de vină ? VP - 86
• — Simți că nu ești un părinte bun. Încerci să faci tot ce -ți stă în putere, cu toate astea, ei se distanțează tot mai tare. Clara își goli cana de cafea și o puse la loc pe masă. Își ridică privirea către Sebastian, care stătea vizavi de ea. Acesta dădea aprobator din cap, fără să fi ascultat un cuvânt din cele pe care i le spunea. De când Sebastian intrase în casă, Clara nu făcuse altceva decât să turuie despre relația ei dificilă cu Leonard. Era de înțeles, ținând cont de cele întâmplate în dimineața aceea. Dar, dacă nu erai direct implicat, nu era deosebit de interesant. Sebastian se întreba dacă să îi atragă atenția că folosirea persoanei a doua în loc de persoana întâi, atunci când povestea despre ea însăși, era în realitate un mecanism defensiv, o modalitate de generalizare a propriilor eșecuri, pentru a le face mai puțin personale și, în felul acesta, o încercare de a se eschiva și de a atenua o parte din durere. Dar își dădu seama că o asemenea intervenție ar fi fost percepută ca fiind malițioasă și nu ar fi făcut decât să-i întărească părerea negativă pe care Clara și-o făcuse deja despre el. Iar el nu voia acest lucru. În orice caz, nu încă. Nu acum, când încă nu se hotărâse dacă să încerce sau nu să se culce cu ea. Continuă, așadar, să se arate blând. Calm și demn. Fără să judece, ci plin de înțelegere. Îi privi sânii pe furiș, arătau foarte promițători pe sub puloverul acela cu galben și maroniu. — Așa e când ai copii. Uneori totul funcționează perfect, alteori nu. Legătura de sânge nu oferă nicio garanție pentru o relație funcțională. Sebastian zâmbi în sinea lui. Al dracului de inteligent! Șapte ani de studiu și douăzeci de ani de profesat ca psiholog ca să ajungă la concluzia asta. Cuvintele lui de consolare către o femeie care își văzuse întreaga viață întoarsă pe dos în decursul a numai câtorva ore. „Uneori funcționează, alteori nu”. Spre marea lui surprindere, însă, o văzu pe Clara aprobându-l cu o mină serioasă și mulțumită, din câte se pare, de analiza aceea superficială. Ba chiar îi zâmbi recunoscătoare. Avea șanse serioase să se culce cu ea, numai să-și joace cărțile cum trebuie. Sebastian se ridică în picioare și începu să strângă farfuriile și paharele de pe masă. Când el se întorsese, Clara începuse deja să gătească pentru prânz. Ochiuri și cartofi la tigaie. Găsise în frigider un borcan cu sfeclă roșie care încă nu expirase. Și două beri cu 3,5% alcool. Sebastian mâncase cu poftă, în vreme ce ea abia se atinsese de mâncare. Golul din stomac părea să-i crească cu fiecare minut și simțea că-i e greață. Cu toate acestea, îi făcuse bine să stea lângă cineva, cu masa pusă. Să aibă cu cine să stea de vorbă. VP - 87
Să chibzuiască. Cineva care să o asculte. Care era atât de deștept. O mai calma. Până la urmă, bivolul ăsta era un om de treabă. Se întoarse spre Sebastian, care stătea cu spatele și așeza vasele murdare în mașina de spălat. — N-ai prea venit în vizită la părinți, nu-i așa? Noi ne-am mutat în ʼ99 și nu cred să te fi văzut nici măcar o dată. Sebastian nu-i răspunse din prima. Dacă, așa cum îi spusese mai devreme, în grădină, Clara discutase cu Esther despre el, atunci probabil că știa prea bine cu ce frecvență vizitase casa părintească. Sebastian își îndreptă spatele. — Nu i-am vizitat niciodată. — De ce? Sebastian se trezi întrebându-se ce explicație alesese mama lui pentru absența lui totală. Întrebarea era dacă mama lui reușise să-și dea seama de adevăratul motiv al lipsei de comunicare dintre ei. — Ne antipatizam reciproc. — Cum așa? — Părinții mei erau niște idioți. Din păcate. Clara își îndreptă privirea asupra lui și se hotărî să renunțe la întrebare. Desigur, părinții lui Sebastian nu îi lăsaseră impresia că ar fi fost nemaipomenit de distractivi. Dar, după părerea ei, Esther începuse să se mai dezmorțească după moartea soțului, cu câțiva ani în urmă. Era mai ușor să discuți cu ea. Ba chiar stătuseră de vorbă la o cafea de câteva ori, iar Clara fusese tare mâhnită când își dăduse seama că mama lui Sebastian nu mai avea mult de trăit. Se auzi soneria și, o clipă mai târziu, ușa de la intrare se deschise. Torkel strigă din hol un „Salut” și peste câteva momente se ivi în pragul ușii. Se întoarse imediat către Clara. — Am terminat, puteți să vă întoarceți acasă. Îmi pare rău dacă v-am pricinuit vreun neajuns. Dar în vocea lui Torkel era imposibil de distins vreo urmă de părere de rău. Politicos ca întotdeauna. Sebastian clătină imperceptibil din cap. Neajuns. Fraza respectivă probabil că era scoasă din cine știe ce regulament sau manual de comportare a poliției față de public de prin anii ’50. Doar era evident că îi pricinuise Clarei un neajuns. Îi arestase fiul și îi întorsese toată casa pe dos. Însă Clara nu păru să reacționeze. Se ridică în picioare și se întoarse aproape ostentativ către Sebastian. — Mulțumesc pentru prânz. Și pentru companie. Apoi părăsi bucătăria fără să-i arunce nici măcar o privire lui Torkel. VP - 88
După ce ușa de la intrare se închise în urma ei, Torkel păși în bucătărie. Sebastian rămase nemișcat, sprijinit de chiuvetă. — Nu te-ai schimbat absolut deloc, din câte văd. Ești în continuare cavalerul în armură strălucitoare, mereu în slujba doamnelor. — Stătea afară și tremura de frig. — Dacă ar fi fost vorba de domnul Lundin, probabil că acesta s-ar afla în continuare afară. Se poate? Torkel arătă spre filtrul de cafea care era pornit și mai avea puțină cafea. — Bineînțeles. — Cană? Sebastian arătă spre unul dintre dulapuri, iar Torkel scoase o cană cu dungi roșii, marca Iittala. — Mă bucur să te revăd după atâta amar de vreme. Sebastian începu să se teamă că aceasta nu era decât o introducere ce avea să se încheie cu Torkel sugerând o cină sau o bere. Sebastian răspunse cu precauție. — Da, de fapt a trecut multă vreme. — Cu ce te mai ocupi acum? Torkel își turnă cafeaua care mai rămăsese în filtru, după care îl opri. — Trăiesc din drepturile de autor și din asigurarea pe viață a soției mele. Iar acum a murit mama, așa că o să vând casa asta și o să trăiesc din asta o vreme. Torkel se blocase. Prea multă informație primită toată odată în loc de o formulă banală de genul „E, treaba merge ca de obicei” la care se așteptase probabil, se gândi Sebastian. Dar dezinteresul total, laolaltă cu decesul în familie poate că aveau să-l sperie pe Torkel și să-l facă să se răzgândească în privința posibilității de a „recupera” timpul pierdut. Sebastian își privi fostul coleg și descoperi o urmă de durere sinceră în ochii acestuia. Era una din trăsăturile frumoase ale lui Torkel. Empatia. Era un om politicos și corect, dar plin de compasiune. În ciuda a tot ce îi fusese dat să vadă în munca lui. — Asigurarea de viață a soției… Torkel luă o gură de cafea. — Habar n-aveam că te-ai însurat. — Oho, însurat și văduv. Se întâmplă multe în doisprezece ani. — Groaznic. Îmi pare rău. — Mulțumesc. Se așternu tăcerea. Torkel sorbi din cafea, prefăcându-se că aceasta era mai fierbinte decât era în realitate, eschivându-se de la a duce mai departe conversația aceea care deja șchiopăta. Sebastian interveni și îl salvă. Era evident că Torkel voia să-i fie în preajmă. Din cine știe ce motiv. După VP - 89
doisprezece ani în care nu se mai văzuseră, Sebastian putea să joace teatru și să-i ofere cinci minute de atenție. — Dar tu? Ce mai zici? — Am divorțat din nou. Cu peste trei ani în urmă. — Neplăcut. — Da. Altfel, ce să zic, totul merge înainte. Am rămas în continuare la Brigada Națională de Omucideri. — Da, mi-ai spus deja. — Da. Din nou tăcere. Încă o gură de cafea. O nouă salvare de situație. Cel mai mic numitor comun. Munca. — Ați găsit ceva la Lundin acasă? — Chiar dacă am fi făcut -o, nu-ți pot dezvălui nimic. — Nu, desigur. De fapt, nici nu mă interesează. Doar încercam să fac conversație. Zărise oare o umbră de dezamăgire în ochii lui Torkel? Orice ar fi fost, aceasta nu dură mai mult de o secundă, după care Torkel aruncă o privire grăbită la ceas și se ridică în picioare. — Trebuie să plec. Lăsă cana pe jumătate plină pe bufetul de lângă chiuvetă. — Mulțumesc pentru cafea. Sebastian îl conduse până în hol. Sprijinit de perete, cu brațele încrucișate la piept, îl urmări pe Torkel cum ia încălțătorul care atârna în cuier și se încalță cu pantofii lui fără șireturi, pe care și-i lăsase la ușă. Brusc, Sebastian nu mai văzu în fața lui decât un bărbat în vârstă, încărunțit, un vechi prieten care nu-i dorise decât binele și față de care el se arătase rece și ostil. — Aș fi putut scrie o vedere sau ceva de genul. Torkel se opri din încălțat și îl privi aproape întrebător pe Sebastian, de parcă nu auzise bine. — Poftim? — Dacă te-ai gândit cumva că e vina ta că a trecut atât de mult timp și că am pierdut legătura. Am spus că aș fi putut să dau un semn dacă aș fi crezut că era important. Torkel avu nevoie de câteva secunde ca să priceapă cuvintele lui Sebastian, în timp ce atârna încălțătorul la loc. — Dar nu cred că e vina mea. — Bine. — Nu doar a mea, cel puțin. — Așa deci. VP - 90
Torkel se opri o clipă, cu mâna pe clanță. Era cazul să mai adauge ceva? Să-i explice lui Sebastian că, dacă îi spui cuiva că relația voastră n-a fost importantă, că n-a meritat să o reiei, atunci persoana aceea n-o va percepe ca pe o consolare, chiar dacă aceasta fusese intenția lui inițială? Nu, dimpotrivă. Să i-o spună? Dar alungă acest gând. De fapt, nici nu avea de ce să fie surprins. Doar glumiseră de atâtea ori pe tema asta, că Sebastian, chit că era psiholog, nu avea cine știe ce înțelegere pentru sentimentele oamenilor. Sebastian ripostase de fiecare dată că sentimentele sunt supraevaluate. Că impulsurile sunt mai interesante, nu sentimentele, care sunt doar niște rebuturi, obișnuia el să spună. Torkel zâmbi în sinea lui, realizând că, acum, el nu mai era decât un ast fel de rebut în memoria lui Sebastian. — Pe curând, spuse Torkel, deschizând ușa. — Cine știe. Torkel dădu drumul ușii, iar aceasta se închise în urma lui. Auzi apoi yala încuindu-se și o porni din loc, sperând că Ursula îl așteptase în mașină. Torkel coborî din mașină în fața sediului poliției, în timp ce Ursula se duse să parcheze. Pe drum nu scoseseră nicio vorbă despre Sebastian. Torkel făcuse o încercare, dar reacția Ursulei fusese foarte clară, iar restul drumului nu făcură decât să discute despre caz. Analiza preliminară a tricoului pătat de sânge era gata, iar Ursula află, la telefon, că petele de sânge proveneau de la o singură persoană. Roger Eriksson. Din păcate, cantitatea de sânge se potrivea mai degrabă declarației lui Leo privind altercația dintre ei, și nu părea a fi rezultatul unei înjunghieri brutale, într-un acces de furie. Apoi, atitudinea impertinentă a băiatului fusese înlocuită de lacrimi și hohote de plâns pe parcursul interogatoriului, așa că lui Torkel îi era din ce în ce mai greu să-și imagineze că ființa aceea jalnică ar fi putut fi capabilă de un act atât de premeditat și de bine planificat precum abandonarea unui cadavru într-un smârc. Cu o mașină pe care nu o avea. Nu, Leonard nu avea tăria necesară. În ciuda petelor de sânge de pe tricou, teoria aceasta nu era deloc realistă. Totuși, nu erau pregătiți să-l elibereze pe Leonard. Fuseseră deja comise prea multe greșeli în această anchetă. Aveau să-l rețină pe băiat peste noapte. Dar dacă nu mai găseau și alte dovezi, avea să fie foarte greu să-l convingă pe procuror să aprobe o arestare. Torkel și Ursula se hotărâră să adune toată echipa pentru a pune la cale un plan comun. Cu aceste gânduri în minte, Torkel împinse ușa de la intrarea în sediul poliției, iar femeia de la recepție îi făcu cu mâna. — Ai o vizitatoare, spuse ea, arătând spre grupul de canapele verzi de lângă fereastră, unde se afla o femeie grasă, prost îmbrăcată. VP - 91
Aceasta se ridică în picioare când văzu că recepționera arată spre ea. — Cine este? întrebă Torkel în șoaptă, încercând să nu fie luat cu totul prin surprindere. — Lena Eriksson. Mama lui Roger Eriksson. Mama, nu e de bine, mai apucă Torkel să se gândească înainte ca femeia să-l bată pe umăr. — Tu ești cel care conduce ancheta? Uciderea fiului meu. Lena se afla acum lângă Torkel. Acesta se întoarse cu fața spre ea. — Da. Torkel Höglund. Condoleanțe. Lena se mulțumi să dea din cap în loc de răspuns. — Deci, Leo Lundin e făptașul? Torkel întâlni privirea insistentă a femeii când aceasta își ridică ochii spre el. Voia să afle. Normal că voia să afle. Identificarea, găsirea și condamnarea ucigașului însemnau foarte mult în procesul de jelire. Din păcate, Torkel nu putea să-i dea răspunsul pe care îl aștepta. — Îmi pare rău, dar nu pot discuta detalii ale anchetei. — Dar l-ați arestat, nu-i așa? — După cum am spus, nu pot discuta asemenea detalii. Lena nu părea să-l asculte. Se apropie și mai mult de Torkel. Prea mult. Torkel abia reuși să-și stăpânească impulsul de a face un pas înapoi. — Se ținea tot timpul după Roger și îl tracasa. Tot timpul. Din cauza lui sa mutat Roger la liceul ăla de snobi. Da, fusese numai vina lui. A lui Leo Lundin. Sau Leonard, sau cum dracului îl chema. Când începuse, Lena nu o știa. Hărțuiala. Începuse în școala gimnazială, doar atât știa, dar Roger nu îi povestise de la bun început. Nu pomenise nimic despre porecle și îmbrâncelile de pe culoarele școlii, despre cărțile distruse și nici că îi spărseseră vestiarul. Găsea tot felul de explicații pentru faptul că, uneori, se întorcea acasă fără tricou sau cu pantofii uzi leoarcă. Și nu îi povestise cum îi sfâșiaseră tricoul ori că își găsise pantofii în toaletă la sfârșitul orei de sport. Inventa tot felul de pretexte pentru banii și obiectele dispărute. Dar Lena mirosise ce se întâmpla și, în cele din urmă, Roger recunoscuse. Dar totul fusese în regulă. Sub control. Putea să aibă grijă de asta. Dacă s-ar fi băgat, nu ar fi făcut decât să înrăutățească situația. Dar după aceea începuse violența. Loviturile. Vânătăile. Buza spartă și ochiul umf lat. Pumnii în cap. Lena discutase atunci cu profesorii. Se întâlnise cu mama lui Leo și realizase imediat , după discuția de o oră din biroul directorului, că nu avea să primească niciun ajutor de acolo. Nu încăpea nicio îndoială cine hotăra acasă la familia Lundin. VP - 92
Lena știa că nu avea o inteligență ieșită din comun, dar recunoștea relațiile de putere. Se pricepea de minune să le identifice structura. Șeful nu era neapărat cel care decidea. Părinții nu erau întotdeauna cei care dețineau autoritatea. Direct orul nu era cel care conducea cu adevărat școala. Lena putea să citească cu mare ușurință cine era cel care deținea cu adevărat puterea, cum era aceasta folosită și cum să se plaseze în relație cu deținătorul puterii pentru a obține cât mai multe avantaje. Sau, în orice caz, pentru a evita dezavantajele. Unii ar fi considerat-o, probabil, o intrigantă, alții ar fi spus că se dă după cum bate vântul, iar alții probabil că ar fi considerat, pur și simplu, că îi place să-i pupe în fund pe cei aflați la putere. Dar numai așa puteai să supraviețuiești atunci când trăiai înconjurat de oameni cu putere, fără ca tu însuți să ai acces la ea. Dar nu este adevărat, spunea vocea din capul ei care nu-i dăduse pace toată ziua. Ea avusese puterea. Lena încercă să alunge vocea, să n-o mai audă. Nu voia decât să audă că Leo fusese făptașul. El fusese! O știa. Trebuia să fie așa. Nu era nevoie decât să-l facă pe bărbatul acela bine îmbrăcat din fața ei să priceapă și el acest lucru. — Sunt sigură că el e de vină. Doar l-a mai pocnit pe Roger. L-a bătut rău de tot. Nu am făcut niciodată reclamație la poliție, dar poți să întrebi la școală. El e de vină. Sunt sigură că e el. Torkel îi înțelegea încăpățânarea și convingerea. O văzuse de multe ori până atunci. Dorința aceea, nu numai de a vedea cazul elucidat, ci și de a înțelege. Individul care îi hărțuise fiul, care îi otrăvise zilele, întrecând orice limită. Era de înțeles. Realitatea avea să pară din nou mai reală. Dar Torkel mai știa și că discuția lor nu avea să ducă nicăieri, așa că își puse o mână pe umărul Lenei și o conduse, grijuliu și aproape imperceptibil, spre ieșire. — O să vedem unde o să ne ducă ancheta. Am să te țin la curent cu tot ce se întâmplă. Lena încuviință din cap și o porni singură spre ușile de sticlă de la intrare. Dar apoi se opri. — Încă un lucru. Torkel făcu cei câțiva pași care o despărțeau de ea. — Da? — Ziarele mă tot sună. Torkel oftă. Bineînțeles că sunau. În cel mai dificil moment din viața ei. Când era atât de vulnerabilă. Nu conta că presa se dezmințea de nu știu câte ori după ce publica interviuri cu persoane care fuseseră prinse în astfel de VP - 93
situații-limită, care habar nu avuseseră în ce se băgau. Oameni aflați în stare de șoc sau copleșiți de cea mai profundă durere. Era aproape o lege a naturii. Un copil fusese ucis. Ziarele sună. — Din proprie experiență, îți pot spune că toți cei care acceptă să discute cu presa ajung să o regrete mai târziu, zise Torkel cu sinceritate. Poți să refuzi să răspunzi la telefon, pur și simplu, ori să îi trimiți să discute cu noi. — Dar vor un interviu în exclusivitate cu mine și vor să mă plătească pentru asta. Mă gândeam că poate știi tu cât să cer? Torkel se uită la ea cu o expresie pe care Lena o interpretă ca fiind una de nedumerire, ca și când bărbatul n-ar fi înțeles. Ceea ce de fapt era adevărat, dar nu în același sens al cuvântului. — Doar ai mai avut experiență cu așa ceva, mă gândesc. Care ar fi un preț rezonabil? — N-am nici cea mai vagă idee. — Eu n-am mai avut de-a face cu ei până acum, ce fel de sumă s-ar potrivi? O mie? Cinci mii? Cincisprezece mii? — Sincer să fiu, nu știu. Sfatul meu e să nu discuți deloc cu ei. — Nici nu am făcut -o. Dar acum vor să mă plătească pentru asta. Torkel încercă să fie tolerant și să o înțeleagă. Probabil că avea nevoie de bani. Nu avea nevoie de principiile lui morale ori de sfatul lui bazat pe experiența anterioară. Lena voia un preț. Avea oare dreptul să o judece? Când avusese el nevoie de bani ultima oară? Avusese vreodată nevoie de bani? — Fă cum vrei. Dar fii precaută. Lena dădu din cap, iar Torkel, spre marea lui surprindere, se auzi spunând: — Vinde-te scump. Lena dădu din cap zâmbind, se întoarse și ieși. Torkel rămase nemișcat, urmărind-o cu privirea preț de câteva secunde, cum dispărea din cadrul ferestrei, pe strada scăldată în razele soarelui primăvăratic. Apoi își alungă din gând întâlnirea cu ea și se întoarse la lucru și la colegii săi. Dar momentul încercărilor nu luase sfârșit încă. Haraldsson se apropia șchiopătând. Din privirea gravă a acestuia, Torkel își dădu seama că Haraldsson voia să stea de vorbă cu el. În legătură cu acea chestiune pe care Torkel încercase să o amâne cât mai mult. Chestiunea aceea pe care Vanja îi ceruse deja de vreo trei ori să o rezolve.
VP - 94
••• — Când cineva spune că urmează să lucreze în strânsă colaborare cu tine, cum ai interpreta tu asta? Haraldsson stătea întins pe spate, în jumătatea lui de pat, cu mâinile încrucișate sub ceafă și privirea pironită în tavan. Jenny stătea întinsă lângă el, cu două perne sub fund și cu tălpile înfipte în saltea. Din când în când își ridica șoldurile spre tavanul în care soțul ei își pironise privirea. Era ora 22:30. Făcuseră dragoste. Sau sex. Sau nici măcar asta, dacă era să fie sincer. Haraldsson își făcuse datoria de a-și transfera sperma în soția sa, în timp ce gândurile îi erau în cu totul altă parte. La serviciu. La discuția cu Torkel, când îi spusese că Hanser – în ciuda voinței clar exprimate a lui Torkel – încercase să-l excludă din anchetă. — Înseamnă că urmează să lucrați împreună, îi răspunse Jenny, ridicându-și încă o dată șoldurile spre tavan, pentru a crea o pârtie cât mai abruptă înspre uterul ei plin de așteptări. — Da, așa ai spune? Adică, dacă i-ai spune unui coleg, la tine la serviciu, că urmează să lucrați în strânsă colaborare, asta ar însemna că urmează să lucrați împreună. La același lucru. În același scop, sau…? — Îhâm. Sincer vorbind, Jenny nu îl asculta prea atentă. Povestea era veche. De când cu noua șefă, Haraldsson nu făcuse decât să vorbească despre serviciu și de fiecare dată o făcea doar pentru a da frâu liber nemulțumirii. Că de data aceasta ținta iritării lui era Brigada Națională de Omucideri, și nu Kerstin Hanser, nu schimba prea mult situația. Un text nou, aceeași melodie. — Dar știi cum interpretează acest Torkel Höglund de la Brigada Națională de Omucideri noțiunea de a lucra în strânsă colaborare? — Da, doar ai mai spus. — De fapt, nu o interpretează în niciun fel! Când l-am strâns cu ușa legat de cum vede el colaborarea dintre noi, a ieșit la iveală că, în fond, nu lucrăm deloc împreună. Nu-i al dracului de ciudat? — Da, e de neînțeles. Jenny se folosea de aceleași cuvinte pe care Haraldsson le rostise în timpul cinei. Din câte putuse să remarce, aceasta era o strategie perfectă pentru a părea profund implicată, fără să o facă, de fapt. Nu că ar fi fost cu VP - 95
totul dezinteresată de munca soțului ei. Dimpotrivă. Îi plăcea să audă toate detaliile despre falsificatori de bani care o scrânteau în ultima clipă sau despre jefuirea transportului de valori de acum două veri. Dar apoi Hanser fusese numită inspector-șef și, de atunci, poveștile despre munca de polițist fuseseră înlocuite cu lungi prelegeri despre nedreptate. Dușmănie. Văicăreli. Avea nevoie să se mai gândească și la altceva. — Dar știi cine ar vrea să lucreze în foarte strânsă colaborare cu tine? spuse Jenny, întorcându-se cu fața la el și lăsându-și mâna să alunece pe sub pătură înspre penisul lui lipsit de vlagă. Haraldsson se întoarse cu fața la ea, cu expresia cuiva care tocmai terminase de plombat trei dinți și aflase că mai are încă o carie. — Din nou? — Ovulez. Mâna ei își atinse ținta și o apucă. Începu să îl maseze ușor. Delicat, dar ferm. — Din nou? — Așa cred. Azi-dimineață temperatura mi-a crescut cu jumătate de grad. Mai bine să nu pierdem șansa. Spre marea lui surprindere, Haraldsson simți cum mădularul i se umple din nou de vlagă. Jenny se trase în jumătatea lui de pat și se întoarse cu spatele la el. — Din spate, așa penetrezi mai adânc. Haraldsson se întoarse pe o parte, se așeză în poziție și o penetră ușor. Jenny se întoarse pe jumătate cu fața spre el. — Mâine-dimineață trebuie să mă scol devreme, așa că încearcă să nu-ți ia toată noaptea. Îl bătu pe Haraldsson pe obraz, apoi se întoarse din nou cu spatele. Thomas Haraldsson își apucă nevasta de șolduri, lăsându-și gândurile să hoinărească. Are să le arate el lor. Are să le arate tuturor. Odată pentru totdeauna. Își promise să afle cine îl omorâse pe Roger Eriksson. În timp ce Haraldsson încerca să își lase nevasta gravidă, fără să îi strice însă somnul, Bărbatul care nu era un ucigaș stătea în halat de baie, la numai câțiva kilometri distanță, într-un cartier cu vile care, la această oră din noapte, erau doar sporadic luminate, și se punea la curent cu mersul anchetei. Pe internet. Stăt ea în întuneric, la lumina rece a monitorului, în încăperea aceea pe care, cu mândrie, o numea camera sa de lucru. Ziarul VP - 96
local acoperea în amănunt decesul – nu se simțea în stare să îl numească omor – chiar dacă nu își mai actualizau pagina la fel de frecvent ca înainte. Relatările din ziua aceea puneau accentul pe „un liceu în stare de șoc”, cu patru pagini de reportaj de la Liceul Palmlövska. Tot efectivul, de la personalul din cantină la elevi și conducerea liceului, avea ceva de comentat. Majoritatea ar fi putut la fel de bine să tacă din gură, constată Bărbatul care nu era un ucigaș, citind rândurile convenționale și citatele doldora de clișee. De parcă toți aveau o părere, dar în realitate n-aveau nimic adevărat de zis. Ziarul local mai relata că procurorul hotărâse arestarea unui băiat de aceeași vârstă cu victima, doar în baza unor suspiciuni minime. Ziarele de seară ofereau ceva mai multe informații. Aftonbladt.se spunea că, în trecut, acest băiat obișnuise să hărțuiască și să abuzeze fizic victima, constituind, se pare, principalul motiv pentru care cel din urmă se transferase la alt liceu. Un bărbat al cărui portret fusese tipărit în ziar făcea întâmplarea aceasta, care era deja tragică, încă și mai sfâșietoare scriind în editorialul său că băiatul acesta hărțuit, care tocmai reușise să scape de teroarea vieții lui, care se ridicase și o pornise mai departe, își făcuse noi prieteni, la un liceu nou, având deja un viitor luminos în față, fusese izbit subit de acest act absurd de violență. Toți erau cu ochii în lacrimi. Bărbatul care nu era un ucigaș citi textul acela emoționant și derulă în minte întâmplările. Își dorea oare ca toate acestea să nu se fi întâmplat? Bineînțeles. Dar nu mergea cu astfel de gânduri. Căci se întâmplase. Adică, era prea târziu pentru a mai putea îndrepta lucrurile. Simțea vreun regret? Nu neapărat. Regretul implica faptul că, dacă s-ar fi aflat din nou în aceeași situație, ar fi acționat diferit. Dar n-ar fi făcut -o. Nu avea cum. Erau prea multe în joc. Trecu la Expressen.se. Aici, la rubrica „Ultima oră”, era o scurtă știre cu titlul „Suspiciunile asupra ucigașului din Västerås au slăbit”. Ceea ce nu era bine. Dacă poliția îi dădea drumul acelui tânăr, însemna că aveau să se apuce din nou de căutat. Se rezemă de spătarul scaunului de birou. Așa făcea mereu când avea nevoie să chibzuiască. Se gândi la geacă. Geaca verde, marca Diesel, care se afla îndesată într-un sertar din spatele lui. Geaca năclăită de sânge a lui Roger. Să spunem că poliția avea să o găsească acasă la tânărul care fusese arestat. La prima vedere, păreau a fi un gând și o acțiune pline de egoism. O mărturie falsă pentru a da vina pe un semen. O găselniță imorală pentru a se sustrage egoist de la consecințele propriilor fapte. VP - 97
Dar era oare chiar așa? Bărbatul care nu era un ucigaș venea de fapt în ajutorul rudelor și prietenilor lui Roger. Aceștia ar fi încetat astfel să se mai gândească la cel care luase viața băiatului și s-ar fi putut implica pe deplin în procesul de jelire. Avea șansa să elimine acel semn de întrebare. Să-i ajute pe toți să-și continue viața. Merita. Ca bonus, avea să sporească procentul de cazuri elucidate de poliția din Västerås. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi apărea ca o faptă lipsită de egoism. Ba dimpotrivă, ca o faptă bună chiar. Nu fusese nevoie să caute prea mult pentru a afla numele tânărului reținut de poliție. Leonard Lundin. Numele lui era menționat în chatrooms, pe forumuri, bloguri și loguri. Internetul era fantastic. Nu după multă vreme, avea și adresa. Acum, putea să ajute cu adevărat. • Sebastian se uită la ceas. Pentru a câta oară în seara aceea? Nu știa. Era ora 23:11. Ultima oară fusese 23:08. Era oare posibil ca timpul să se scurgă atât de încet? Neliniștea pusese stăpânire pe el. Nu voia să mai stea în orașul ăsta, în casa asta. Oare ce-ar fi putut face? Să se așeze pe un fotoliu, să citească o carte și să se simtă ca acasă. Imposibil. Locul ăsta nu fusese „acasă” nici măcar atunci când, de fapt, locuise aici. Dădu drumul la televizor, trecând de la un canal la altul, fără să dea peste nimic interesant. De vreme ce nu bea, barul era complet neinteresant. Și nici nu era genul care să caute prin colecția mamei lui de uleiuri aromatice sau săruri exclusive, după care să se cufunde într-o baie relaxantă în camera de baie spațioasă, aproape luxoasă, care constituise refugiul mamei lui și singura încăpere din casă pe care îi ceruse soțului ei să o amenajeze singură, dacă Sebastian își aducea aminte corect. Camera ei în casa Lui. Sebastian începu să se învârtească la întâmplare prin casă, deschizând dulapuri și sertare. Pe de o parte, era mânat de o pură curiozitate, ca atunci când își vâra nasul în dulapul de baie din vreo casă unde era musafir. Dar, se văzu el nevoit să admită împotriva voinței lui, era mânat și de dorința de a vedea ce se întâmplase în casa aceea de când o părăsise. Impresia principală era: nimic, de fapt. Porțelanul scump de Rörstrand se afla la locul său, în vitrina albă din colț, carpetele și ștergarele pentru fiecare sărbătoare și anotimp stăteau minuțios împăturite pe rulouri de staniol în șifonier. Bineînțeles, se mai aflau și o grămadă de bibelouri noi, inutile, din sticlă ori porțelan, sau suvenire de prin călătorii și concedii, care împărțeau spațiul de pe rafturile din spatele ușilor încuiate ale dulapului cu cadouri vechi de o viață: sfeșnice, vaze și scrumiere dintr-o altă eră. Obiecte rar sau niciodată folosite, păstrate doar pentru că cineva le adusese în casă și, prin urmare, VP - 98
era imposibil să scapi de ele fără să pari ingrat ori – Doamne ferește! – să nu lași impresia că te-ai crede mai de bun-gust decât cel care ți le făcuse cadou. Dădu și peste tot felul de lucruri pe care nu le văzuse mai înainte, dar atmosfera generală rămăsese aceeași. În ciuda mobilelor noi, a pereților care fuseseră dărâmați, a iluminatului modern, în ochii lui Sebastian casa aceasta nu era decât un ocean de nimicuri fără sens ce dădeau impresia că viața în casa familiei Bergman continua să se desfășoare la fel de liniștit și pașnic, de convențional, burghez și cu frica în sân precum și-o amintea în trecut. Vederea tuturor acelor obiecte pe care le moștenise era de ajuns ca să -l plictisească de moarte, iar acum nu mai simțea decât o imensă oboseală la gândul că trebuia să se ocupe de toate rahaturile alea. Să scape de tot. Agentul imobiliar îl sunase în jurul orei trei. Păruse oarecum buimăcit de atitudinea lui Sebastian. În ziua de astăzi, un bun imobiliar este privit ca o investiție și toată lumea obișnuiește să își abordeze investițiile din perspectiva capitalismului modern. Dar Sebastian nu negociase deloc. El nu voia decât să vândă. În principiu, indiferent de preț. Iar, dacă se putea, chiar în aceeași zi. Agentul imobiliar îi promisese să treacă să vadă casa cât mai repede posibil. Sebastian spera ca acest lucru să se întâmple deja a doua zi. Începu să se gândească la femeia din tren. Biletul cu numărul ei de telefon se afla pe noptieră. De ce nu planificase deja? Să o fi sunat mai devreme, să -i fi sugerat să ia cina la un restaurant plăcut, la alegerea ei. Să fi mâncat și băut bine și mult. Ar fi vorbit, ar fi râs, ar fi ascultat. Ar fi încercat poate să o cunoască mai bine. Acum ar fi fost amândoi cufundați în fotoliile confortabile din holul vreunui hotel, cu un pahar în mână, cu muzică plăcută pe fundal, iar el și-ar fi lăsat degetele să-i atingă, timid și aproape neintenționat, genunchii sub tivul rochiei. Seducția. Jocul. Pe care el urma să-l câștige. Victoria. Plăcerea. Dar toate acestea îi erau acum inaccesibile căci, pentru moment, nu mai funcționa ca de obicei. Dădu vina pe casă. Pe mama lui. Pe Torkel, care reapăruse subit, din trecut. Avea suficiente motive, dar faptul acesta îl tulbura enorm. De obicei, factorii externi nu-l afectau atât de tare și nu-i tulburau cercurile2. Viața se adapta în funcție de Sebastian Bergman, și nu invers. În orice caz, așa fusese până acum. 2 Aluzie la
ultimele cuvinte rostite de Arhimede înainte de moarte. (N.t ). VP - 99
Înainte de Lily și de Sabine. Nu, n-avea să se dea bătut. Nu în seara asta. N-avea nicio importanță ce se întâmplase mai devreme, cine se adapta în funcție de cine sau ce, sau că unii ar fi descris zilele lui Sebastian mai degrabă ca prezență pe lume decât ca viață. Nu conta că pierduse, în aparență, controlul. Avea în continuare capacitatea să scoată ce era mai bun din situația aceea. Era un supraviețuitor. În toate sensurile cuvântului. Se duse în bucătărie și înșfăcă o sticlă de vin de pe dulap. Nici măcar nu se uită la etichetă. Nu conta ce fel de vin era. Conta că era vin, că era roșu și că avea să-și facă treaba. În timp ce împingea ușa de la terasă, Sebastian se gândi ce abordare să folosească. Grijuliu. (M- am gândit că poate nu vrei să fii singură …) Neliniștit. (Am văzut lumină, te simți bine …) Sau ferm, dar îngrijorat. (Într- o seară ca asta n - ar trebui să fii singură …) Indiferent de abordare, rezultatul va fi același. Avea să facă sex cu Clara Lundin. • Zugrăveala de pe tavan începuse să se scorojească, remarcă Torkel cum stătea întins pe spate în camera de hotel anonimă. De-a lungul anilor petrecuse atâtea nopți la hotel, încât încăperile anonime deveniseră o regulă. Ajunsese să prefere simplitatea originalității. Iar funcționalitatea devenise mai importantă decât confortul. Sincer vorbind, nici nu era prea mare diferență între apartamentul lui cu două camere din sudul Stockholmului, în care se mutase după ce divorțase de Yvonne, și o cameră obișnuită la hotelul Scandic. Torkel se întinse și își așeză mâinile sub pernă și sub ceafă. Dușul se auzea curgând în continuare. Nu se grăbea deloc când venea vorba să facă baie. Ancheta. Ce reușiseră să realizeze, de fapt, până acum? Aveau locul în care fusese abandonat cadavrul, dar nu și locul crimei. Aveau o urmă de pneu care poate că provenea de la mașina ucigașului sau poate că nu. Aveau un tânăr în arest, dar tot mai multe date sugerau că urmau să-l elibereze a doua zi de dimineață. Pe lista plusurilor puteau trece faptul că Billy, după ce fusese plimbat în sus și în jos, reușise să dea de o angajată a companiei de supraveghere a traficului care știa cu cine trebuia să ia legătura pentru a pune mâna pe înregistrările din Gustavsborgsgatan. Doar că persoana în cauză se afla în Linköping, la o zi de naștere. Dar avea să VP - 100
se ocupe de înregistrări cât de repede, a doua zi de dimineață la prima oră, când urma să revină la birou. Dar nu era tocmai sigur că înregistrările de vineri seara mai erau accesibile. Uneori, păstrau înregistrările doar 48 de ore. Municipalitatea avea anumite puncte de vedere în privința aceasta. Dar urma să verifice a doua zi de dimineață, la întoarcere. Billy îi dăduse termen până la ora unsprezece. Vanja era convinsă că prietena lui Roger mințise în privința orei la care acesta plecase de la ea în seara dispariției, dar, așa cum remarcase și tatăl Lisei, era cuvântul ei împotriva cuvântului martorilor. Filmele de la camerele de supraveghere le-ar fi putut fi de folos și în acest caz. Torkel oftă. Era oarecum deprimant să știi că progresul anchetei depindea acum de G 4S, filiala Västerås, și de cât de mult obișnuiau aceștia să păstreze înregistrările din spațiile publice. Ce se întâmplase cu munca onestă de polițist, de pe vremuri? Torkel alungă imediat gândul acesta. Așa gândeau inspectorii bătrâni, iubitori de operă și mari amatori de whisky de prin filmele polițiste. Folosirea tehnologiei moderne era noua muncă onestă de polițist. ADN, camere de supraveghere, informatică avansată, comparații, ascultarea telefoanelor, urmărirea telefoanelor mobile, reconstituirea mesajelor șterse. Așa se elucidau crimele acum. Să încerci să combați sau să refuzi avantajele tehnologiei nu era doar neprofitabil, ci era ca și cum te-ai fi apucat să faci elogiul lupei ca fiind cel mai important instrument într-o anchetă. O atitudine refractară și deloc inteligentă. Iar acum nu era deloc momentul pentru așa ceva. Un băiat fusese ucis. Toate privirile erau îndreptate asupra lor. Torkel tocmai terminase de vizionat știrile de pe Canalul 4, apoi o emisiune de dezbateri despre violența tot mai mare din rândurile tinerilor – cauze și soluții. Asta în ciuda faptului că tot mai multe indicii sugerau că Leo Lundin era, de fapt, nevinovat și a faptului că Torkel și echipa sa fuseseră destul de clari în comunicatele lor oficiale, tocmai pentru ca Leonard să nu ajungă să fie judecat de presă și de public. Sau poate că emisiunea încercase să demonstreze că, de îndată ce un tânăr cădea victimă unui atac, era vorba de violență în rândurile tinerilor, indiferent de vârsta agresorului? Torkel nu era sigur. Cert era că dezbaterea nu produsese nimic nou. Ca de obicei, se dădea vina pe lipsa unei figuri paterne, pe lipsa de implicare a părinților, pe filme și, mai ales, pe violența din jocurile de calculator, iar la sfârșit o femeie pe la vreo treizeci de ani, cu piercinguri, intervenise cu o observație pe care Torkel o anticipase deja și aștepta să o vizeze. — Dar să nu uităm că trăim într-o societate mult mai dificilă. Acestea erau cauzele. Părinții, televizorul, jocurile și societatea. Soluțiile excelau, ca de obicei, prin absența lor, asta dacă nu luai în calcul posibilitatea, întărită prin lege, ca ambii părinți să aibă acces, în mod VP - 101
echitabil, 50-50%, la concediu de maternitate, precum și sugestiile de înăsprire a cenzurii și de înmulțire a filtrelor. Cu societatea, se pare, nu prea aveai ce face ca să o schimbi. Torkel închisese televizorul înainte ca emisiunea să ia sfârșit și începuse să vorbească despre Sebastian. În ultimii ani, nu se gândise prea mult la fostul lui coleg. Cu toate acestea, se așteptase ca reîntâlnirea lor să decurgă cu totul altfel. Mai afectuoasă. Era dezamăgit. Ursula se dusese să facă duș. Acum ieșea din baie, complet dezbrăcată, cu excepția prosopului înfășurat în jurul capului. Torkel continuă de parcă discuția lor nu fusese întreruptă de o pauză de un sfert de oră. — Să-l fi văzut. Era destul de plin de sine și pe vremea când lucram împreună, dar acum… Se comporta de parcă ar fi vrut să-i devin dușman. Ursula nu-i răspunse. Torkel o urmări cu privirea cum se apropie de noptieră, ia flaconul cu cremă și începe să se ungă pe corp. LDB Aloe Vera, o știa. O văzuse făcând lucrul ăsta de multe ori. De câțiva ani. Când începuse totul? Nu știa sigur. Înainte de divorț, dar după ce relația cu soția lui începuse să se înrăutățească. Oricum, trecuseră mulți ani. Dar, până la urmă, nu conta. Divorțase. Ursula era căsătorită în continuare. Și, din câte știa Torkel, nici nu avea vreun plan să-l părăsească pe Mikael. Dar el nu știa prea multe despre relația dintre Ursula și Mikael. Mikael trecuse prin perioade dificile, din cauza alcoolului. Avea perioade. Doar atât știa Torkel. Dar, din câte înțelesese, în ultima vreme, perioadele acestea erau tot mai rare și mai scurte. Poate că aveau o relație mai libertină și se culcau cu cine voiau, când voiau și cât de des o voiau? Poate că Ursula îl înșela pe Mikael cu Torkel. Torkel credea că îi era destul de apropiat Ursulei, dar, când venea vorba de viața ei din afara serviciului, de relația cu soțul ei, nu știa mai nimic. La început îi pusese întrebări, dar era clar că, după părerea Ursulei, acestea erau treburi cu care el nu avea nimic de-a face. Își țineau companie atunci când lucrau împreună și atât. Nu trebuia să fie mai mult decât atât. Iar Torkel nu avea de ce să știe mai mult de atât. Torkel alesese să se dea bătut și să n-o mai descoasă de teamă să nu o piardă cu totul. Nu voia să o piardă. Nu știa precis ce anume voia din această relație, doar că voia ceva mai mult decât Ursula părea dornică să ofere. De aceea se mulțumea cu atât. Să petreacă nopțile împreună atunci când aveau chef. Ca acum, când Ursula dădu pătura la o parte și se strecură lângă el în pat. — Te avertizez. Dacă o să continui să vorbești despre Sebastian, o să plec. — Doar că am crezut că-l cunosc și când colo… VP - 102
Ursula îi puse un deget pe buze, apoi se sprijini într-un cot, privindu-l cu o mină serioasă. — Serios. Doar am camera mea. O să mă duc la mine în cameră și știu că nu vrei asta. Avea dreptate. Nu o voia. Așa că își ținu gura și stinse veioza.
VP - 103
••• Sebastian se trezi din vis. În timp ce-și dezmorțea degetele de la mâna dreaptă, încercă să se orienteze. Casa din vecini. Clara Lundin. O partidă de sex neașteptat de bună. Cu toate acestea, se trezise cu un sentiment de dezamăgire. Totul mersese mult prea simplu. Prea simplu pentru a se putea trezi cu sentimentul acela efemer de mulțumire. Sebastian Bergman se pricepea la sedus femeile. Dintotdeauna se pricepuse. Alți bărbați rămăseseră uimiți, de-a lungul anilor, de succesele sale la sexul opus. Nu era arătos în sensul clasic al cuvântului. Pendulase tot timpul între supraponderal și aproape supraponderal, iar în ultimii ani se oprise undeva între ele. Trăsăturile feței lui nu erau nici foarte distincte, nici foarte precise, mai degrabă buldog decât doberman, dacă ar fi să facem o comparație cu rasele de câini. Părul începuse să i se retragă înspre ceafă, iar garderoba lui era inspirată de imaginea profesorului de psihologie mai degrabă decât de revistele de modă. Desigur, existau și femei pe care nu le impresionau decât banii, înfățișarea sau puterea. Dar acestea nu erau decât o parte din ele. Dacă vrei să ai o șansă la toate femeile, atunci ai nevoie de altceva. De ceea ce avea Sebastian. Șarm, intuiție și un registru amplu. Să înțelegi că fiecare femeie este diferită și, prin urmare, să fii în stare să adopți tactici diferite. Să fii în stare să testezi o tactică, să o schimbi pe parcurs, să verifici temperatura și să schimbi din nou. Sensibilitate. Finețe. Când totul mergea perfect, femeia ajungea să-și închipuie că ea fusese cea care îl sedusese pe el. Un sentiment pe care bărbații cu bani ce-și vânturau cardul Platina AmEx la bar nu aveau să-l înțeleagă niciodată. Pentru Sebastian, satisfacția provenea tocmai din faptul că ajungea să controleze procesul, să pareze, să ajusteze și, în cele din urmă, dacă își juca așa cum trebuie cărțile, să completeze cu plăcerea fizică. Dar cu Clara Lundin mersese totul prea ușor. Ca și cum bucătarului-șef de la un restaurant de cinci stele i s-ar fi cerut să facă ochiuri. Nu avusese prilejul să arate de ce e în stare. Fusese dezamăgitor. Fusese doar sex. În drum spre casa vecină alesese varianta „îngrijorat”, iar când Clara deschisese ușa, îi întinsese sticla de vin. — M-am gândit că poate nu voiai să fii singură… VP - 104
Clara se dăduse la o parte, făcându-i loc să intre, și se așezaseră pe canapea, deschiseseră sticla de vin, iar Sebastian fusese nevoit să asculte aceleași lucruri pe care le mai auzise și la prânz, doar că de data aceasta întro variantă mai lungă și mai prelucrată, în care Clara pusese accent pe defectele ei ca părinte. Sebastian îngânase aprobator și încuviințase din cap pe ici, pe colo, după caz, răspunzând la întrebările legate de rutinele poliției în cazul unei arestări, la ce se putea aștepta în continuare, ce însemna gradul de suspiciune și așa mai departe. Când, în cele din urmă, Clara nu-și mai putuse reține lacrimile, îi așezase o mână consolatoare pe genunchi și se apropiase empatic de ea. Aproape că simțise fizic reacția Clarei, ca și cum fusese străbătută de un curent electric. Hohotele ei înăbușite încetaseră, iar respirația i se îngreunase. Se întorsese cu fața spre Sebastian și îl privise în ochi. Înainte ca el să apuce să reacționeze, se sărutau deja. În pat, îl primise cu o supunere totală. După aceea, plânsese din nou, îl sărutase și îl dorise din nou. Adormise apoi, cu cât mai mult contact fizic posibil. Brațul femeii încă se odihnea pe pieptul lui, iar capul îi era încă îngropat în gâtul său, când Sebastian se trezise din somn. Se eliberase cu grijă din îmbrățișarea ei și se ridicase în picioare. Clara nu se trezise. O privise în timp ce se îmbrăcase în tăcere. Pe cât de mult îl interesa faza seducției, pe atât de puțin era pregătit să prelungească timpul petrecut împreună după partida sex. Ce i-ar fi putut oferi? Doar o repetiție. Același lucru, dar fără înfrigurarea inițială. Complet lipsit de sens. Părăsise suficient de multe femei după asemenea aventuri de o noapte ca să știe că doar foarte puține dintre ele îi împărtășeau părerea. Iar Clara Lundin – era sigur de asta – se așteptase la o cont inuare. Nu doar micul dejun și conversație, ci ceva mai mult. Ceva real. Așa că plecase. Sentimentul de vinovăție nu făcea parte, de obicei, din registrul sentimentelor lui Sebastian, dar până și el realizase că, de data asta, n-avea să fie o experiență prea plăcută pentru Clara Lundin, când aceasta avea să se trezească. Deja cu o zi în urmă, în grădină, înțelesese cât de singură se simțea, fapt ce îi fusese confirmat pe canapea, în seara aceea. În felul în care buzele ei se cufundaseră în ale lui, în felul în care mâinile ei îl apucaseră de cap și în felul în care corpul i se înghesuise în corpul lui. Era disperată după contact. Pe toate planurile, nu doar fizic. După ani în care, în cel mai fericit caz, cineva o neglijase ori îi ignorase cu totul gândurile și sentimentele, iar în cel mai rău caz o certase și o amenințase, era înfometată după tandrețe și afecțiune. Era precum nisipul din deșert, absorbea cât putea de mult tot ce aducea a contact uman. Mâna lui atingându-i genunchiul. Contactul fizic. Un VP - 105
semn clar că încă mai era atrăgătoare. Ca și cum ar fi dat drumul unui zăgaz de nevoi. Nevoia de atingere. De apropiere. De cineva. Aceasta fusese problema, se gândi Sebastian făcând ultimii pași care îl mai despărțeau de casa părintească. Mersese prea ușor, iar Clara îi era recunoscătoare. Era în stare să se descurce cu majoritatea sentimentelor pe care le trezea în cuceririle sale, dar recunoștința întotdeauna îi repugnase. Ură, dispreț, mâhnire, orice altceva era de preferat. Recunoștința însă îi arăta atât de clar că totul se petrecuse în termenii impuși de el. Ceea ce era adevărat, dar era mai plăcut atunci când reușea să se convingă că situația fusese oarecum reciprocă. Să creeze iluzia aceea. Pe care recunoștința o spulbera. Îl făcea să se simtă așa cum era – un ticălos. Nu era decât patru dimineața când ajunse acasă, dar n-avea niciun chef să se bage din nou în pat. Ce să facă atunci? Chiar dacă nu avea niciun chef și sperase că totul avea să se rezolve într-un fel sau altul, își dădu seama că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să ia la rând și să trieze lucrurile din dulapuri și din sertare. Așteptarea avea să facă mai plăcută această obligație. Se duse în garaj, unde găsi mai multe cutii de carton, care stăteau rezemate de peretele din fața vechiului Opel. Luă trei, dar apoi se opri cu ele în brațe, în fața ușii de la intrare. De unde să înceapă? Alese vechea cameră de oaspeți, mai nou cameră de lucru. Lăsă biroul cu mașina de scris și mașina de calcul, deschise una dintre cutii și începu să măture la grămadă cărțile de pe rafturile care acopereau unul dintre pereți. Un amestec de beletristică, literatură de specialitate, enciclopedii și manuale. Totul zbură în cutie. La fel ca și Opelul din garaj, valoarea cărților era nulă dacă ar fi încercat să le vândă la mâna a doua. Când cutia se umplu, încercă să o închidă. Nu reuși, dar asta era treaba tipilor de la firma de mutări, se gândi Sebastian și o târî cu mare efort spre ușă. Deschise apoi o nouă cutie și își văzu mai departe de „evacuare”. În jurul orei cinci, adusese deja încă patru cutii din garaj și reușise să golească aproape toate rafturile. Nu mai rămăseseră decât ultimele două rafturi din dreapta. Cu albume foto. Datate cu grijă, pe ani, și cu un scurt cuprins. Sebastian ezită. Să le arunce, pur și simplu, în cutie și apoi să le trimită la groapa de gunoi? Putea oare? Amână această decizie. Oricum trebuia să golească rafturile, dar unde aveau să sfârșească albumele, asta rămânea de văzut. Sebastian mutase în cutie mai mult de jumătate din ele, începuse cu raftul de sus și ajunsese la iarna/primăvara 1992 – Innsbruck, când mâna lui dădu peste un obiect ascuns în spatele albumelor cu fotografii. O cutie. O pipăi cu VP - 106
degetele, o apucă și o dădu jos de pe raft. Era o cutie de pantofi, destul de mică, de culoare bleu, cu un soare mic pe capac. Pantofi pentru copii, probabil. Dar era, totuși, un loc ciudat pentru păstrat pantofi. Sebastian se așeză pe pat și deschise cutia cu o oarecare curiozitate și nerăbdare. Cutia nu era nici măcar pe jumătate plină. În ea se afla o jucărie erotică din epoca de piatră a acestora, frumos împachetată în ambalajul său decorat cu niște desene în creion ce aduceau a Kama Sutra. O cheie de seif și câteva scrisori. Sebastian luă scrisorile. Două dintre ele îi erau adresate mamei lui. Scris de femeie. Cea de-a treia era scrisă de mama lui către o anume Anna Eriksson din Hägersten. Returnată expeditorului – destinatar necunoscut fusese ștampilat pe plic. Judecând după ștampila poștei, corespondența aceasta era veche de peste treizeci de ani. De la Hägersten la Västerås. Cutia părea să conțină secrete pe care mama lui voise să le ascundă de restul lumii. Secrete suficient de importante pentru a fi păstrate, dar în taină. Ce făcuse oare? De la cine erau? De la o iubită? O scurtă aventură extraconjugală, fără știrea tatălui? Sebastian deschise prima scrisoare. Bună ziua , Nu știu dacă trimit această scrisoare la cine trebuie. Numele meu este Anna Eriksson și aș dori să iau legătura cu fiul dumneavoastră, Sebastian Bergman, care a predat psihologie la Universitatea din Stockholm, unde l- am și întâlnit. Am încercat să iau leg ătura cu el prin intermediul universității, dar nu mai predă acolo și nici nu aveau o adresă recentă. Colegii cu care am discutat mi- au spus că s -a mutat în Statele Unite, dar nu am reușit să dau de nimeni care să - mi poată da adresa lui de acolo. În cele d in urmă, cineva a menționat că Sebastian s -a născut în Västerå s și că pe mama lui o cheamă Esther. V - am găsit numele în cartea de telefoane și sper că sunteți într - adevăr persoana pe care o caut și că mă veți putea ajuta să iau legătura cu Sebastian. Dacă nu sunteți mama lui Sebastian Bergman, vă cer scuze pentru deranj. Dar chiar dacă sunteți sau nu persoana pe care o caut, vă rog să -m i răspundeți. Trebuie neapărat să iau legătura cu Sebastian și mi - ar fi de folos să aflu dacă am trimis această scrisoare cui trebuie. Cu stimă , Anna Eriksson VP - 107
Urma apoi o adresă. Sebastian căzu pe gânduri. Anna Eriksson. Toamna anului în care se mutase în Statele Unite. Numele nu îi spunea mare lucru, dar asta nu era o surpriză. Se scurseseră peste treizeci de ani de atunci, iar numărul femeilor care trecuseră prin viața lui în anii petrecuți la universitate era uriaș. Imediat după ce terminase facultatea cu note maxime, primise o poziție temporară, de un an, la Institutul de Psihologie. Era cu cel puțin douăzeci de ani mai tânăr decât colegii lui și se simțise ca un cățeluș într-o încăpere plină cu schelete de dinozaur. Dacă ar fi făcut un efort, probabil că ar fi reușit să-și aducă aminte numele vreunei femei cu care se culcase în perioada aceea, dar șansa era infimă. În orice caz, nu numele acesta. Dar poate că lucrurile aveau să se clarifice în cealaltă scrisoare. Bună ziua , Mul țu m esc pentru răspunsul dumneavoastră prompt și amabil și cer scuze că vă scriu și vă deranjez din nou. Înțeleg că vi s- ar putea părea ciudat să dați adresa fiului dumneavoastră unei străine care vă scrie, dar chiar TREBUIE să iau legătura cu Sebastian, și asta cât mai repede. Nu mi se pare drept să vă scriu dumneavoastră în legătură cu acest subiect, dar mă simt constrânsă pentru a vă face să înțelegeți că este într - adevăr extrem de important. Am rămas însărcinată cu Sebastian și trebuie neapărat să iau legătura cu el. Dacă știți unde se află, dați - mi de veste. După cum puteți vedea, este extrem de important pentru mine. În scrisoare se mai pomenea ceva despre mutat și că avea să revină, dar Sebastian nu mai apucă să citească. Se blocase asupra acelei propoziții. Avea un copil. Sau, cel puțin, era posibil să aibă un copil. Un fiu sau o fiică. Poate că era din nou tată. Poate. Poate. O revelație de moment că viața lui ar fi putut fi cu totul altfel îl făcu aproape să leșine. Își sprijini capul pe genunchi și respiră adânc. Gândurile îi vâjâiau în cap. Un copil? Avortase? Era în viață? Încercă febril să-și aducă aminte cine ar fi putut fi Anna. Să dea numelui o față. Dar nicio imagine nu-i răsări în minte. Poate că îi era greu să se concentreze. Respiră din nou adânc, încercând să-și abată atenția asupra imaginilor din trecut. În continuare nimic. Sentimentele contradictorii de fericire și de șoc fură umbrite pentru scurt timp de furie. Se simți cuprins de senzația aceea bine cunoscută că mama lui îl dezamăgea. Simțea cum îl macină în stomac. Acum, când încerca să o ierte. Sau, în orice caz, sperase că avea să găsească o clipă de răgaz în lupta aceea pe care, în sinea lui, o dusese VP - 108
tot timpul cu ea. Sentimentul acesta dispăruse. Lupta avea să rămână acolo pentru totdeauna. Pentru tot restul vieții lui. Trebuia să afle mai multe detalii. Trebuia săsă -și aducă aminte cine era Anna Eriksson. Se ridică în picioare. Făcu înconjurul camerei. Își aminti de ultima scrisoare, doar se aflaseră trei scrisori în cutie. Poate că aceasta conținea noi piese ale puzzlepuzzle-ului. O ridică de pe fundul cutiei. Pe plic se zărea caligrafia buclată a mamei. Pentru o clipă, îi veni să o arunce cât colo. Să dispară și să se facă nevăzut. Să părăsească acest secret și să-l să -l îngroape acolo unde fusese deja păstrat atât de mult timp. Dar acestei ezitări îi luă imediat locul nevoia de a acționa – orice – orice altceva ar fi fost imposibil –, așa că Sebastian scoase scrisoarea din cutie cu mâini tremurânde. Era scrisul mamei lui, frazarea ei, cuvintele ei. Mai întâi nu reuși să priceapă ce era scris acolo, creierul îi era suprasolicitat. Dragă Anna , Motivul pentru care nu ți -am -am dat adresa lui Sebastian din Statele Unite nu a fost acela că ești o străină, ci pentru că, așa cum am amintit și în scrisoarea mea anterioară, nu știm precis unde locuiește. Nu avem niciun fel de contact cu fiul nostru. Și nici nu am avut în ultimii ani. Trebuie să mă crezi. Îmi pare rău să aud că ești însărcinată. Chiar dacă este cu totul împotriva convingerilor mele, mă simt obligată să - -ți ți dau acest sfat, și anume, dacă încă mai este posibil, întrerupe sarcina. Încearcă să - -l uiți pe Sebastian. Nu - - și și va asuma niciodată vreo responsabilitate pentru tine sau pentru copil. Mă doare să - să - ți ți scriu aceste lucruri și probabil că te vei întreba ce fel de mamă sunt eu, dar majoritatea persoanelor sunt mai fericite dacă nu -l nu -l au pe Sebastian în viața lor. Cu toate acestea, sper ca totul să se aranjeze și să se termine cu bine. Sebastian citi încă o dată scrisoarea. Mama lui nu se abătuse deloc de la rețeta relației lor. Până și din mormânt reușea săsă-l rănească. Sebastian încercă din nou săsă-și pună gândurile în ordine. Să se concentreze asupra faptelor, nu asupra sentimentelor. Să privească totul din afară. Cu profesionalism. Ce aflase până acum? Cu treizeci de ani în urmă, când lucrase la Universitatea din Stockholm, o lăsase însărcinată pe o anume Anna Eriksson. Poate că aceasta avortase sau poate că nu. În orice caz, femeia se mutase din – Sebastian aruncă o privire peste adresă – VP - 109
Vasaloppsvägen Vasaloppsvägen 17, cândva, cu treizeci de ani în urmă. Se culcase cu ea. Să fi fost vorba de vreo studentă? Posibil. Făcuse sex cu mai multe dintre ele. Arthur Lindgren, administratorul acum pensionat al facultății, era, în orice caz, un nume peste care putea să dea dacă suna la Informații. Arthur răspunsese abia când sunase a treia oară, după mai mult de douăzeci și cinci de apeluri. Locuia în continuare pe Surbrunnsgatan, iar când reuși să se trezească dede-a binelea din somn și să priceapă cine era la telefon, la ora cinci și jumătate dimineața, fusese, spre surprinderea lui Sebastian, destul de săritor. Avea să o caute pe Anna Eriksson în documentele și registrele r egistrele pe care le avea acasă. Sebastian îi mulțumi. Arthur fusese dintotdeauna una dintre acele puține persoane pe care Sebastian le respectase. Iar respectul acesta fusese reciproc. Știa inclusiv faptul că Arthur îi luase apărarea atunci apărarea atunci când conducerea conducerea universității ceruse suspendarea lui prima oară. Dar până la urmă situația devenise intolerabilă chiar și pentru Arthur. Aventurile lui Sebastian nu mai erau mici aventuri amoroase discrete, ci începuseră să circule atât de multe zvonuri pe seama lui, încât, la cea de-a treia încercare, conducerea reușise să obțină suspendarea. Atunci plecase în Statele Unite, la University of North Carolina. Își dăduse seama că zilele lui la Universitatea din Stockholm îi erau numărate și candidase pentru o bursă Fulbright. Fulbrig ht. Sebastian începu să schițeze cronologia faptelor, își notă data primei scrisori – 9 decembrie 1979. Cealaltă scrisoare era datată 18 decembrie. Numără înapoi nouă luni începând cu decembrie și ajunse la martie 1979. Sebastian sosise la Chapel Hill în Carolina de Nord la începutul lui noiembrie 1979. Martie-octombrie era intervalul respectiv, opt luni. Dar cel mai verosimil era, desigur, că Anna descoperise că era însărcinată la scurt timp înainte de prima scrisoare. Septembrie-octombrie Septembrie-octombrie păreau să fie lunile lunile cele mai probabile. Sebastian încercă să reconstituie din amintire relațiile sexuale pe care le avusese în toamna lui 1979. Nu era tocmai simplu, perioada aceasta fusese una dintre cele mai intense din istoricul dependenței lui sexuale. Pe de o parte, parte, stresul pricinuit de anchetele interminabile ale universității nu făcuse decât să-i să -i agraveze nevoia de confirmare, pe de alta – după câțiva ani de experimentare, ajunsese la formula aproape perfectă a seducției. Teama, bâjbâielile, stângăcia îi dispăruseră. Acum nu făcea decât să se bucure de abilitatea nounou -dobândită și, pe parcursul acestor ani agitați, se dezbărase de orice inhibiții. Mai târziu, când privise în urmă la aceste vremuri, fusese șocat de propriul propriul lui comportament. Când spaima de SIDA și de infectarea cu HIV începuse să facă ravagii la începutul anilor optzeci, reușise să priceapă, cuprins de groază, cât de grav fusese abuzul lui. Începuse atunci să caute diferite soluții pentru a-și a-și controla dependența și găsise noi imbolduri când se dedicas e VP - 110
studiilor aprofundate asupra criminalilor în serie din Statele Unite. Își aminti momentul în care ajunsese acolo, în Quantico, la centrul educațional al FBI-ului, care avea un acord de cooperare cu University of North Carolina, și realizase că propriul lui comportament semăna foarte mult cu impulsurile ce îi mânau pe ucigași. Desigur, cele două comportamente aveau consecințe complet diferite, ca și cum el ar fi jucat poker pe bețe de chibrit, iar ucigașii – pe lingouri de aur. Dar aveau aceleași rădăcini. O copilărie dificilă, lipsită de înțelegere și iubire, o imagine de sine proastă și nevoia de a afișa aerul unei persoane stăpâne pe sine. Precum și eternul ciclu fantezie-realizarefantezie -realizareangoasă. Individul are nevoie de confirmare și fantazează despre control – în cazul lui, sexual, în vreme ce în cazul ucigașului în serie era vorba de viața și moartea unei alte ființe umane. Fantezia creștea apoi în intensitate, devenind irezistibilă, presândupresându -te să o pui în practică. După care urma angoasa faptei comise – confirmarea confirmarea nu meritase efortul. Te simțeai un om rău. Și, odată cu îndoiala, revenea fantezia pentru a alina angoasa. Fantezie care, în scurt timp, se intensifica atât de tare, încât se trezea din nou nevoia de a o refula. Și tot așa, la infinit. Revelația aceasta îl speriase, dar în același timp îl ajutase în munca lui, atunci când colabora cu poliția la identificarea criminalilor în serie. Analizele lui erau mai profunde. Profilurile create de el erau mai precise. De parcă descoperise acel ceva care îl făcea să fie să fie extrem de bine pregătit pentru a înțelege psihologia criminalilor. Și era adevărat. Adânc în sinea lui, dincolo de morga academică, în spatele cunoștințelor vaste și al comentariilor inteligente, Sebastian nu era foarte diferit de cei pe care îi vâna. Arthur îl sună o oră mai târziu. Sebastian sunase și el la Eniro, pentru a afla că în Suedia existau atât de multe Anna Eriksson, încât computerele lor afișaseră mesajul „prea multe rezultate”. Încercase atunci să limiteze căutarea la orașul Stockholm, Stockholm, iar rezultatul fusese 463 de persoane. Asta în condițiile în care nici măcar nu era sigur că Anna rămăsese în Stockholm. Ori dacă nu cumva se măritase și își schimbase numele. Arthur avea și vești bune, și vești proaste. Veștile proaste erau că, în însemnările însemnările și dosarele pe care le avea la dispoziție, nu găsise nicio Anna Eriksson înscrisă la Facultatea de Psihologie în anul 1979. Abia în anul 1980 se înscrisese o persoană cu acest nume, dar nn-avea cum să fie cea pe care o căutau. Vestea cea bună era că obținuse acces la Ladok. Bineînțeles, cum de Sebastian nu se gândise și el la asta? Baza de date care conținea rezultatele la examene fusese introdusă cu câțiva ani înainte ca el să fie suspendat. Adrese, schimbări de nume și alte informații de genul acest a erau actualizate automat, cu date din evidența populației. Iar ceea ce VP - 111
era mai important: aceste informații erau publice. Nu că ar fi fost furnizate oricui, la telefon, dar unul dintre administratorii de la resurse umane făcuse o excepție în cazul fostului administrator, în această dimineață. Acum avea adresa și numărul de telefon a trei persoane numite Anna Eriksson care fuseseră înscrise la universitate în perioada respectivă. Sebastian nu mai prididea săsă -i mulțumească lui Arthur. După ce îi promise o cină cină pe cinste la una dintre cele mai tari cârciumi din Stockholm când avea să se întoarcă din Västerås, Västerås, închise. Inima îi bătea cu putere. Trei Anna Eriksson. Să fi fost una dintre de aceea pe care o căuta? Prima Anna din scurta lui listă avusese patruzeci și unu de ani la vremea respectivă, așa că Sebastian o excluse din start. Nu pentru că aceasta nu ar fi putut rămâne însărcinată, ci pentru că femeile mai în vârstă nu fuseseră niciodată genul lui. În orice caz, nu pe vremea aceea. Mai târziu, adică în prezent, prezent, vârsta devenise mai puțin importantă. Rămăseseră, așadar, doar două. Două posibile Anna Eriksson. Trecuse multă vreme de când Sebastian nu mai simțise un asemenea amestec de energie, teamă și speranță ca acum. Ridică receptorul și o sună pe prima di n ele. Aceasta locuia în Hässleholm Hässleholm și studiase filmologia. Femeia se afla la serviciu. Sebastian se hotărî să fie brutal de sincer și îi povesti totul fără nicio introducere, începând cu scrisorile pe care le găsise în dimineața aceea. Femeia fu desigur copleșită c opleșită de convorbirea aceasta neașteptată și foarte personală, la prima oră din zi, dar îi explică foarte amabilă că nu avea nici cea mai vagă idee cine era el și că era mai mult ca sigură că nu avea niciun copil cu el. Avea copii, dar aceștia se născuseră în 1984 și 1987. Sebastian îi mulțumi și o tăie de pe listă. Mai rămânea una. Sebastian o sună. O trezi din somn. Poate din cauza aceasta fu ceva mai precaută. Îi confirmă faptul că studiase economie socială și absolvise în 1980, dar nu că s-ar s-ar fi culcat cu vreunul din doctoranzii de la facultatea de psihologie. ȘiȘi-ar fi adus aminte. Și cu siguranță șiși-ar fi adus aminte dacă ar fi rămas însărcinată. Nu, nu avea copii. Dacă tot reușise să dea de ea și să facă rost de numărul ei de telefon după toți acești ani, ar fi putut să verifice și acest detaliu. Apoi îi închise. Sebastian o tăie de pe listă și pe această ultimă Anna Eriksson. Respiră apoi adânc, de parcă în ultimele ore își ținuse respirația. Energia care îl mobilizase anterior dispăruse. Se așeză pe un scaun din bucătărie. Gândurile i se învolburau în cap. Trebuia să le pună în ordine. Așadar, acea Anna Eriksson pe care o căuta nu fusese studentă. Ceea ce îi îngreuna căutările. Dar trebuie să fi avut o legătură cu universitatea. Doar VP - 112
scrisese că îl întâlnise acolo. Dar unde? Fusese profesoară, angajată temporar sau doar prietenă cu cineva care studiase la universitate pe vremea aceea și se întâlniseră la o petrecere? Multe posibilități. Niciun răspuns. Avea un nume, o adresă, un an și referința la perioada perioada în care fusese angajat la Universitatea din Stockholm. Nimic mai mult. Nu știa nici măcar ce vârstă avea femeia – lucru – lucru care i-ar i-ar fi putut fi de ajutor. Dar trebuia să afle. Mai mult. Totul. Pentru prima oară după multă vreme, Sebastian simțea și alt ceva ceva decât oboseala nesfârșită care îl urmărise de atâta timp. Nu era speranță, dar era ceva. Un fragil contact cu viața. Recunoscu sentimentul acela. Lily îi dăduse acest sentiment, sentimentul de apartenență. De a fi al cuiva. Până atunci, Sebastian nu știuse ce e singurătatea. Trăise tot timpul la marginea vieții. Mereu pe lângă oameni, dar niciodată împreună cu ei. Lily schimbase acest lucru. Reușise să îi pătrundă în suflet, răzbătuse dincolo de zidul de indiferență și îl mișcase cum nimeni nu izbutise să o facă. Văzuse în interiorul lui. Îl iertase când călcase cu stângul, dar pusese condiții. Era ceva nou pentru el. Iubire. Încetase să se mai culce cu alte femei. Îi fusese greu, dar Lily reușise mereu, într-un într-un fel magic, să găsească vorbele potrivite și și alinarea în momentele de slăbiciune. Deodată, realizase că Lily nu era singura care se luptase pentru relația lor. Începuse și el să lupte. El, care tot timpul încercase să găsească o cale de scăpare, de data aceasta încerca să găsească o cale înainte. Era un sentiment minunat. Nu mai era soldatul singuratic, acum erau doi. Când se născuse Sabine, în ziua aceea de august, simțise că soarta îi zâmbise. Se simțise împlinit. Parte din ceva. Nu mai era singur. Tsunami-ul Tsunami-ul schimbase totul. Îi tăiase toate legăturile dintre el și orice altceva. Nu mai rămăsese decât el. Mai singur ca niciodată. Căci acum simțise viața. Aflase cum e să o simți. Sebastian ieși pe terasa din lemn. Se simțea exaltat într-un într -un fel foarte ciudat. De parcă cineva îi aruncase un colac de salvare. Să îl apuce? S-ar S -ar fi putut sfârși prost. Mai mult ca sigur. Dar, în dimineața aceea, pentru prima oară după multă vreme, simțea cum ceva începe să clocotească în el, energie, dorință – – nu de sex, nu de cuceriri – nu, dorință de viață. Avea să accepte accepte provocarea. Oricum, era deja osândit. Așa că n-avea n-avea nimic de pierdut. Doar de câștigat. Trebuia să afle. Avea încă un copil? Trebuia să o găsească pe VP - 113
acea Anna Eriksson. Dar cum? Un gând îi răsări deodată în minte. Existau persoane care l-ar fi putut ajuta. a juta. Dar nu avea să fie ușor.
VP - 114
••• Torkel și Ursula își făcură aproape simultan apariția la micul dejun, în restaurantul hotelului, dar nu fuseseră toată noaptea împreună. În nopțile pe care le petrecea în camera lui Torkel, Ursula punea ceasul să sune la ora patru și jumătate, se trezea, se îmbrăca și se întorcea în camera ei. Torkel se trezea și el și își lua la revedere de la ea în pragul ușii, îmbrăcat regulamentar. În cazul în care cineva ar fi trecut, din întâmplare, pe culoar, la o oră atât de necreștină, ar fi avut impresia că sunt doi colegi care lucraseră toată noaptea, iar acum unul dintre ei se întorcea în camera sa pentru a prinde câteva ore binemeritate de somn. Că se întâlneau pe trepte acum, de dimineață, și intrau împreună în restaurant era doar o coincidență. Auziră amândoi, în același timp, fluieratul acela puternic și priviră simultan spre una din mesele aflate lângă fereastră. La masă stătea Sebastian. Acesta își ridică mâna în semn de salut. Torkel o văzu pe Ursula cum oftează și apoi se îndepărtează de el pentru a cerceta bufetul de la micul dejun, întorcându și aproape ostentativ spatele. — Poți să vii o clipă, dacă ești amabil? Am luat eu cafea și pentru tine. Vocea lui Sebastian umplu toată încăperea. Cei care mai devreme nu dăduseră atenție fluieratului își întoarseră acum capul. Torkel o porni spre masă cu pași fermi. — Ce vrei? — Vreau să lucrez din nou. Cu voi. Cu băiatul acela. Torkel îl privi pe Sebastian încercând săsă -și dea seama dacă nu cumva glumește. Când nu reuși să descopere descopere niciun indiciu pe chipul acestuia, clătină din cap. — Nu se poate. — De ce? Pentru că nu vrea Ursula? Hai, dădă-mi două minute. Torkel privi în direcția Ursulei, care continua să stea cu spatele la ei. Apoi își trase un scaun și se așeză. Sebastian împinse către el o cană de cafea. Torkel se uită rapid la ceas și își propti capul în mâini. — Două minute. Se făcu tăcere preț de câteva clipe, căci Sebastian se așteptase ca Torkel să continue. Să-l Să-l întrebe ceva. Dar acesta n-o n-o făcu. — Vreau să lucrez din nou. Cu voi. Cu băiatul acela. Ce anume n-ai n -ai priceput? — De ce vrei ce vrei să începi să lucrezi din nou? Cu noi, cu băiatul? Sebastian ridică din umeri și luă o gură de cafea din cana aflată în fața lui, pe masă. VP - 115
— Din motive personale. Viața mea este un pic cam… flotantă momentan. Psihiatrul meu susține că mi-ar fi de folos să-mi creez niște rutine. Am nevoie de disciplină. De focus. Și apoi, aveți nevoie de mine. — Serios? — Da. Ați luat -o cu totul pe arătură. Torkel ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva. De cât e ori nu se întâmplase ca el sau vreunul dintre colegii săi să avanseze o teorie sau un scenariu doar pentru a fi demontat brutal de Sebastian. Cu toate acestea, Torkel se enervă auzindu-și fostul coleg criticându-le munca. O anchetă în care nici nu fusese inițiat. — Așa crezi? — Băiatul din vecini nu e făptașul. Cadavrul a fost mutat și abandonat într-un loc îndepărtat și greu accesibil. Povestea cu inima pare a fi rituală. Sebastian se aplecă peste masă și își coborî vocea pentru a obține un efect dramatic. — Ucigașul e ceva mai sofisticat decât un bătăuș care abia dă pe la școală. Sebastian se rezemă de spătarul scaunului, cu cafeaua în mână, și îl privi pe Torkel în ochi peste buza cănii. Torkel își trase scaunul. — Știm și noi asta, de aceea Lundin urmează să fie eliberat astăzi. Iar răspunsul la întrebarea ta este în continuare nu. Mulțumesc pentru cafea. Torkel se ridică în picioare și împinse scaunul la loc. Văzu că Ursula se așezase la o masă de la fereastră, cât mai departe de ei, și dădu să o pornească într-acolo când Sebastian își așeză cana pe masă și ridică vocea. — Îți aduci aminte când Monica te înșela. Tot haosul din perioada divorțului. Torkel se opri și se întoarse spre Sebastian care, foarte calm și relaxat, îl privea drept în ochi. Primul lui divorț, deci. Torkel nu spuse nimic, așteptând ca Sebastian să continue. — În perioada aia, erai la pământ. Așa-i? Torkel nu-i răspunse, dar îi aruncă lui Sebastian o privire ce sugera că navea niciun chef să discute despre asta. Dar Sebastian îi ignoră cu totul privirea. — Pun pariu că n-ai fi ajuns inspector-șef dacă cineva nu te-ar fi ajutat în perioada aceea. De fapt, tot anul, ce vorbesc eu aici? — Sebastian… — Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă rapoartele nu ar fi fost trimise la timp? Greșelile nu ar fi fost corectate? Gafele îndreptate? Torkel se apropie din nou de masă și se propti cu brațele în ea. — Nu știu ce urmărești cu asta, dar trebuie să fie nivelul cel mai de jos la care ești în stare să te cobori. Chiar și pentru tine. VP - 116
— Nu pricepi. — Amenințare? Șantaj? Ce anume nu înțeleg? Sebastian tăcu o secundă. Oare mersese prea departe? Avea mare nevoie să fie cooptat în ancheta aceasta. În plus, ținea la Torkel ori, cel puțin, o făcuse cândva, de mult, într-o altă viață. Amintirea acelei vieți îl făcu pe Sebastian să încerce iar. Pe un ton mai prietenos de data aceasta. — Nu te ameninț. Te implor. Este vorba de un serviciu. Sebastian îl privi pe Torkel în ochi. În privirea lui Sebastian se putea citi o rugăminte sinceră, pe care Torkel nu-și amintea să o mai fi văzut vreodată la el. Cu toate acestea, Torkel încercă să dea din cap, dar Sebastian i-o luă înainte. — Un serviciu prietenesc. Dacă mă cunoști atât de bine cum crezi, atunci ai ști că în mod normal nu ți-aș cere una ca asta. Dacă nu aș avea cu adevărat nevoie. • Se adunaseră cu toții în sala de ședințe de la sediul poliției. Ursula îi aruncase lui Torkel o privire plină de dușmănie când intrase în încăpere și îl zărise pe Sebastian tolănit pe unul dintre scaune. Vanja îl privise întrebătoare la început, dar Sebastian sesizase imediat cum privirea ei întrebătoare se transformase în antipatie de îndată ce se prezentase. Îi povestise Ursula despre el? Bineînțeles că o făcuse. Pornea în dezavantaj. Singurul care nu reacționase vizibil la prezența lui fusese Billy, care se așezase la masă cu micul dejun cumpărat de la 7-Eleven. Torkel știa că nu exista nicio modalitate perfectă pentru a face anunțul pe care avea să-l facă. Modalitatea cea mai simplă era adesea și cea mai potrivită. Așa că alese formula cea mai simplă. — Sebastian are să lucreze cu noi o perioadă. O scurtă tăcere. Schimburi de priviri. Uimire. Mânie. — O să lucreze cu noi? Torkel văzu cum fălcile Ursulei se încleștează vizibil, cum aceasta strânge din dinți. Era suficient de profesionistă pentru a nu-l face idiot și pentru a nu-l muștrului în fața echipei, dar Torkel era convins că acesta era singurul lucru pe care Ursula și-l dorea în clipa aceea. O dezamăgise. De două ori. Pe de o parte, îl readusese pe Sebastian în viața ei profesională, pe de alta – și poate mai rău – nu pomenise nimic despre planurile lui, nici la micul dejun, nici cât merseseră împreună pe jos spre sediul poliției. Da, Ursula era furioasă. Și pe bună dreptate. Avea să doarmă singur pentru tot restul anchetei. Poate chiar mai mult. VP - 117
— Da, are să lucreze cu noi. — De ce? Ce e atât de special cu cazul acesta, încât avem nevoie de marele Sebastian Bergman? — Cazul nu este elucidat, iar Sebastian era liber. Torkel auzi singur cât de fals îi sunase vocea. Nu trecuseră nici măcar două zile de când găsiseră cadavrul, iar astăzi se așteptau să progreseze pe mai multe fronturi, în cazul în care înregistrările de la camerele de supraveghere aveau să le confirme ipotezele. Iar liber? Exista oare un motiv întemeiat să îl coopteze în această investigație? Evident că nu. Mulți alți psihologi erau disponibili. Iar unii chiar mai buni decât Sebastian, cel puțin în forma lui actuală, Torkel era convins de acest lucru. Prin urmare, de ce se afla Sebastian acum în sala de ședințe? Torkel nu îi datora nimic. Dimpotrivă. Fără Sebastian în preajmă, viața lui ar fi fost mult mai simplă. Dar rugămintea fostului său coleg fusese extrem de sinceră. Aproape disperată. Oricât de indiferent și de neafectat ar fi părut Sebastian, Torkel citise golul din spatele acestei măști. Ghicise suferința. Poate că suna exagerat, dar Torkel avusese senzația că viața lui Sebastian – sau, în orice caz, sănătatea lui mentală – atârna de cooptarea lui în această anchetă. Torkel nu avea altă explicație decât că așa i se păruse drept. Acolo. La restaurant. Acum simțea cum un sâmbure de îndoială încolțește în el. — În plus, am și slăbit puțin. Toți patru se întoarseră simultan și îl fixară pe Sebastian cu o privire întrebătoare, care se instala confortabil pe scaun. — Poftim? — Ursula m-a numit „marele Sebastian Bergman”. Dar am mai slăbit. Asta dacă nu te-ai referit la altceva ce-mi aparține și ar putea fi caracterizată drept mare, desigur. Sebastian îi zâmbi Ursulei cu subînțeles. — Cred că ar fi cazul să stai dracului în banca ta! N-au trecut nici treizeci de secunde și ai început! Ursula se întoarse spre Torkel. — Chiar ești serios când spui că vrei să ne vezi lucrând împreună? Sebastian își ridică brațele într-un gest defensiv. — Iartă-mă. Scuze. Nu mă așteptam ca aluzia la o mare forță intelectuală să trezească atâta animozitate în această echipă. Ursula se mulțumi să pufnească pe nas, să dea din cap și să își încrucișeze brațele la piept. Se uita la Torkel cu o privire în care se citea clar că aștepta o soluționare a situației care să includă eliminarea lui Sebastian. Vanja, care până acum nu îl întâlnise niciodată pe Sebastian, îl privea cu un amestec de VP - 118
neîncredere și fascinație. De parcă ar fi fost o insectă uriașă pe care o cerceta la microscop. — Tu chiar ești de-adevăratelea. Sebastian își ridică din nou brațele. — În toată splendoarea acestui trup. Torkel simți cum sâmburele acela de îndoială se făcea tot mai mare. În mod normal, totul funcționa perfect atunci când își asculta intuiția. Dar acum? Cât timp trecuse? Trei minute? Iar atmosfera din încăpere era mai tensionată ca niciodată. Torkel ridică glasul. — Gata, terminați. Sebastian, acum te vei duce să te pui la curent cu datele cazului. Torkel îi întinse lui Sebastian un dosar. Sebastian luă dosarul, dar Torkel nu-i dădu drumul imediat, ceea ce îl forță pe Sebastian să-l privească în ochi. — Și, de acum încolo, ai să ne tratezi, pe mine și echipa mea, cu respect. Așa cum te-am acceptat în acest caz, la fel de bine te pot da afară. S-a înțeles? — Da, desigur, e foarte urât din partea mea să mă comport cu atâta lipsă de respect, ținând cont că toată lumea s-a străduit atât de mult să mă primească cu brațele deschise. Ironia aceasta fusese cu totul gratuită în ceea ce îl privea pe Torkel. — Nu glumesc. Am să te dau afară dacă nu te cumințești. S-a înțeles? Sebastian își dădu seama că nu era momentul să se măsoare cu Torkel, așa că încuviință ascultător din cap. — Vă cer iertare tuturor. Pentru tot. De acum încolo, abia dacă-mi veți simți prezența. Torkel dădu drumul dosarului. Sebastian îl luă, îl vârî la subsuoară și le făcu un semn cu mâna celor patru care se aflau în încăpere. — Ne vedem mai încolo. Sebastian împinse ușa și se făcu nevăzut. Ursula se întoarse către Torkel, dar nu apucă să-și înceapă discursul, căci Haraldsson bătu la ușă și păși înăuntru. — Am primit un e-mail. Îi întinse o hârtie lui Torkel, care o luă și o cercetă. Vanja se mută mai aproape, ca să poată citi peste umărul acestuia, dar se vădi a fi un gest inutil, fiindcă Haraldsson le relată totul prin viu grai. — E de la cineva care susține că geaca lui Roger se află în garajul lui Leo Lundin. Torkel nu trebui să mai adauge nimic. Ursula și Billy se strecurară pe lângă Haraldsson și ieșiră pe ușă. • VP - 119
Cu dosarul sub braț, dar fără să aibă nici cea mai vagă intenție de a-l deschide, Sebastian străbătu spațiul deschis unde se aflau birourile. Până aici totul mersese conform planului. Fusese cooptat în anchetă, acum nu mai trebuia decât să obțină informația de care avea nevoie. Dacă voiai să găsești pe cineva, atunci în computerele poliției trebuia să cauți. Una la mână, aveai baza de date care includea persoanele cu cazier, dar aceasta oricum nu cuprindea pe toată lumea, iar Sebastian spera ca Anna Eriksson să nu se afle printre aceștia. Dar, dincolo de infracțiuni, cantitatea de informație pe care o puteai extrage prin intermediul poliției, dacă știai unde să cauți, era impresionantă. Exact ce îi trebuia. Acum nu mai trebuia decât să dea de persoana potrivită. Persoana potrivită pentru această sarcină. Sebastian cercetă din priviri persoanele aflate la birouri. Se decise asupra unei femei pe la vreo patruzeci de ani, care stătea la un birou de lângă fereastră. Părul tuns scurt. Fardată discret. Cercei cu clipsuri în urechi. Ochi căprui. Verighetă. Sebastian se apropie de ea cu zâmbetul pe față. — Bună. Mă numesc Sebastian Bergman și începând de azi lucrez cu Brigada Națională de Omucideri. Sebastian arătă cu capul spre sala de ședințe când femeia își ridică privirea din hârtii. — Bună. Salut. Martina. — Bună, Martina. Ascultă, aș avea nevoie de ajutor cu o treabă. — Desigur. Ce anume? — Trebuie să dau de o anume Anna Eriksson care a locuit la această adresă, în Stockholm, în 1979. Sebastian așeză pe biroul femeii plicul care îi fusese returnat mamei lui. Aceasta îi aruncă o privire scurtă, după care se uită din nou la Sebastian, cu o oarecare suspiciune. — Are de-a face cu ancheta voastră? — Da. Bineînțeles. E foarte important. — Și atunci de ce nu o cauți singur? Da, de ce nu o căuta singur? Din fericire, de data asta mergea să spună adevărul. — Am început astăzi și încă nu am primit un nume de utilizator și o parolă. Sebastian schiță apoi cel mai fermecător zâmbet de care era în stare, dar își putu da seama din privirea Martinei că zâmbetul nu avusese efectul scontat. Femeia învârtea plicul între degete, dând din cap. — Și de ce nu-i ceri asta cuiva din echipa ta? Doar au acces la întregul sistem. VP - 120
De ce nu poți tu să te bucuri că ți s-a cerut ajutorul în anchetarea unei omucideri atât de mediatizate, găsește-mi informația pe care ți-o cer și încetează dracului să mai pui atâtea întrebări, se gândi Sebastian, apropiindu-se și mai mult de ea. Ca și cum i-ar fi spus un secret. — Sincer vorbind, este vorba de o ipoteză ceva mai hazardată și, știi cum e, fiind prima zi, nu vreau să mă fac de râs de pe-acum. — Te ajut cu plăcere, dar mai întâi trebuie să-mi confirme șeful tău. Nu avem voie să căutăm persoanele chiar așa, oricum. — Dar nu e chiar așa… Sebastian se opri când îl zări pe Torkel ieșind din sala de ședințe și privind în jur de parcă ar fi căutat ceva. Și nu după mult timp dădu peste ceea ce căuta. Sebastian. Torkel se apropie de el cu pași hotărâți. Sebastian trase plicul și își îndreptă spatele. — Știi ce, hai să o lăsăm baltă. Am să vorbesc cu echipa, e mai simplu așa. Mulțumesc, oricum. Fără să termine de vorbit, Sebastian se îndreptă spre Torkel. Voia să pună o distanță cât mai mare între el, Torkel și Martina ca să se asigure că acesteia n-o să-i vină cumva ideea să-l întrebe în treacăt pe Torkel dacă era în regulă să-l ajute pe Sebastian să dea de Anna Eriksson. Torkel ar fi vrut să știe de ce. Și ar fi început să se îndoiască de motivul real pentru care Sebastian voise să participe la anchetă. Continuă să se îndepărteze de Martina. Pas cu pas. Până când se auzi strigat. — Sebastian. Chibzui rapid în sinea lui. Se impunea oare să dea vreo explicație pentru discuția avută cu angajata poliției din Västerås? Poate că nu conta. Dar se gândi să ofere explicația care probabil că deja se înfiripase în mintea lui Torkel. — Mă duceam să citesc, dar am fost distras la vederea unui tricou bine dotat. Torkel se întrebă dacă să-i explice clar lui Sebastian că, începând din dimineața aceea, făcea parte din Brigada Națională de Omucideri. Că toate acțiunile lui aveau să se repercuteze asupra echipei. Că, prin urmare, nu era deloc o idee prea bună să se culce cu angajatele căsătorite ale poliției locale. Dar Torkel știa că Sebastian o știa. O știa, dar nu îi păsa. — Am primit un e-mail anonim care îl incriminează din nou pe Lundin. Ursula și Billy au plecat într-acolo ca să verifice, dar m-am gândit că poate ar fi bine să te duci și tu cu ei, să stai de vorbă cu mama. — Cu Clara? — Da, se pare că sunteți destul de apropiați. VP - 121
Da, așa s-ar fi putut spune. Se apropiaseră foarte mult. Încă o femeie din cauza căreia nu numai că Torkel ar fi devenit mult mai vigilent, ci Sebastian ar fi putut fi dat afară. Ca anchetator nu te apucai să te culci cu mamele adolescenților suspectați de crimă. Sebastian știa că Torkel era extrem de ferm în această privință. — Nu cred că e o idee prea bună. E mai bine să mă apuc să mă pun la curent cu cazul, să văd dacă nu cumva îmi vin și alte idei. Torkel dădu să protesteze, dar apoi încuviință din cap. — Bine, pune-te la curent cu cazul. — Încă ceva. Poți să aranjezi să am acces la computerele de aici? La bazele de date și așa mai departe. Torkel îl privi uimit. — De ce? — De ce nu? — Pentru că toată lumea știe că tu acționezi pe cont propriu. Torkel se apropie de el. Sebast ian știa de ce. Nu voia să dea urechilor curioase vreun motiv de a bănui că echipa era dezbinată. Din afară, trebuiau să pară uniți. Era important. Iar asta însemna că mesajul pe care Torkel avea să i-l comunice nu era în întregime pozitiv. Și așa și era. — Tu nu ești un membru cu drepturi depline al echipei. Ești doar un consultant. Tot ce vrei să cercetezi și să urmărești vei face prin intermediul unuia dintre noi, de preferință Billy. Sebastian încercă să-și ascundă dezamăgirea. Se pare că nu avusese prea mult succes. — Ai vreo problemă cu asta? — Nu. Deloc. Doar tu hotărăști. Al naibii Torkel. Acum avea să-i ia mult mai mult timp decât crezuse. Nu avusese deloc intenția să participe la anchetă pe termen lung. În niciun caz în mod activ. N-avea chef să discute cu nimeni, nici să interogheze ori să analizeze. Nici să construiască posibile scenarii sau profiluri de criminali. Nu voia decât să pună mâna pe informația de care avea nevoie – o adresă actuală a Annei Eriksson sau cum s-o mai fi numind ea acum – apoi, rapid și eficient, să iasă din echipă, să părăsească orașul și să nu mai aibă niciodată de-a face nici cu una, nici cu cealaltă. Sebastian ridică dosarul. — Atunci, mă apuc de citit. — Sebastian, încă ceva. Sebastian oftă pentru sine: chiar nu era posibil să fie lăsat să plece, să se ducă undeva unde să se poată preface că se documentează, cu o cană de cafea în față? VP - 122
— Te afli în această echipă pentru că am vrut să îți fac o favoare, ca prieten. Pentru că te-am crezut atunci când mi-ai spus că ai foarte mare nevoie de asta. Nu mă aștept la recunoștință, dar acum depinde numai de tine să nu mă faci să-mi regret decizia și să mă răzgândesc. Înainte ca Sebastian să apuce să răspundă, Torkel se întorsese deja și o pornise mai departe. Sebastian îl urmări cum dispare. Nu simțea niciun fel de recunoștință. Dar era clar că Torkel avea să-și regrete decizia. Toți cei care îl lăsau să intre în viața lor o făceau. Billy deschise ușa garajului. Înăuntru nu se afla nicio mașină, dar era loc suficient pentru una. O excepție. De-a lungul anilor, Billy și Ursula văzuseră destul de multe garaje. Majoritatea erau pline cu tot felul de rable, mai puțin o mașină. Dar, în garajul familiei Lundin, podeaua se căsca goală, pătată de ulei, murdară, iar în mijloc se afla un șanț de scurgere. Billy deschise ușa larg, în timp ce Ursula pipăia peretele în căutarea comutatorului. Pășiră în garaj. Deși cele două neoane din tavan erau acum aprinse, își scoaseră amândoi lanternele. Fără niciun cuvânt, începură să cerceteze fiecare partea sa de garaj. Ursula luă partea dreaptă, Billy, partea din stânga. Podeaua din partea Ursulei era, practic, goală. Nu se vedea decât un set vechi pentru crichet, iar în colț unul de boccia căruia îi lipsea o bilă. Și o mașină electrică de tuns iarba. Ursula o ridică. Nimic sub ea. Exact la fel ca data trecută. Rafturile de pe perete aveau ceva mai multe obiecte. Dar nimic din conținutul acestora nu sugera că în garaj s-ar fi aflat vreodată o mașină. Nu erau bujii, spray pentru motor sau faruri. În garaj se aflau, în schimb, o grămadă de articole de grădinărit. Gărdulețe pentru încadrat straturile de flori, pungi pe jumătate goale cu semințe, mănuși de grădinar și pesticide. Niciun loc în care să fi putut ascunde o geacă. Ursula ar fi fost surprinsă dacă informația din e-mail s-ar fi adeverit. Dacă geaca s-a aflat acolo de la bun început, ar fi găsit -o. — Ai verificat și șanțul? — Tu ce crezi? Billy nu-i răspunse. Începu să ridice pe rând cei trei saci cu pământ de flori aliniați la perete, lângă masa și scaunele de terasă din plastic alb. Fusese o întrebare stupidă. Ursulei nu îi plăcea să fie chestionată. Fără să știe prea multe despre relația lor anterioară, Billy se gândi că, din cauza asta, probabil, Ursula nu îl înghițea pe Sebastian Bergman. Din puținele informații pe care le auzise despre el, Billy aflase că Sebastian chestiona tot timpul pe oricine. Chestiona, dând de înțeles că el avea răspunsul corect. Din partea lui Billy, asta era OK, cu condiția să aibă într-adevăr un temei. Nicio problemă atunci. Billy lucra zilnic cu polițiști care erau mai buni decât el. Așa că nu își VP - 123
făcuse încă nicio impresie în privința lui Sebastian. O glumiță sexuală, și aia răsuflată, putea la fel de bine să se datoreze nervozității. Dar Ursula nu putea să-l înghită. Nici Vanja, așa că șansele erau destul de mari ca și Billy să sfârșească în tabăra lor. Terminase de verificat partea lui și ajunsese în colț. Uneltele de grădinărit erau aliniate într-un rastel, pe podea, iar pe un suport agățat de perete se vedea un set de scule. — Ursula… Billy se oprise în dreptul uneltelor de grădinărit. Lângă rastelul cu greble și o unealtă care semăna cu un târnăcop, al cărui nume Billy nu-l cunoștea, se afla o găleată de plastic cu bile de lut ars. Ursula se apropie de Billy care își îndreptase lanterna spre un obiect din găleată. Printre bilele de lut ars, se zărea clar ceva verde. Ursula începu să fotografieze în tăcere. După câteva clipe, lăsă aparatul din mână și se întoarse spre Billy. Era clar că interpretase expresia de pe fața acestuia, pe care el însuși o crezuse neutră, ca fiind una de scepticism. — Nu sunt eu persoana care să treacă cu vederea o geacă pe jumătate ascunsă într-o găleată din garajul suspectului. Asta ca să o știi. — Dar n-am spus nimic. — Am citit-o în ochii tăi. E de ajuns. Ursula scoase din geantă o pungă ziploc uriașă, apoi, cu ajutorul unui clește, pescui cu mare grijă geaca din găleată. Amândoi o cercetară cu priviri grave. Geaca era acoperită în multe locuri de sânge uscat. Pe spate, materialul era aproape complet sfâșiat. Nu încăpea însă nicio îndoială cam cum ar fi arătat atunci când acoperise un corp viu. Fără să scoată un cuvânt, Ursula vârî geaca în pungă și o sigilă. La sediul poliției din Västgötegatan, Haraldsson stătea în fața computerului și aștept a un e-mail. Încă nu ieșise din joc. Era mai mult ca sigur. Făcuseră tot posibilul pentru a-l scoate din joc, dar el se ținuse tare pe poziție. Mulțumită capacității sale de predicție și de a intui cine anume deținea cele mai multe informații. Persoanele pe care colegii lui le salutau în treacăt zi de zi. Cei de la recepție. Haraldsson înțelesese repede că persoanele de la intrare știau cam tot ce mișcă, înăuntru și în afara poliției. De aceea, de câțiva ani buni, obișnuia să bea din când în când o cafea cu ei, se interesa de familiile lor, ba, de câteva ori, chiar îi acoperise la nevoie. Motiv pentru care era de la sine înțeles că acum aveau să-i dea de știre de îndată ce avea să apară ceva nou legat de Roger Eriksson. Dacă informațiile acestea soseau prin intermediul serviciului telefonic de informare ori al formularului de informare aflat pe site-ul Poliției Regionale Västmanland, VP - 124
atunci aveau să ajungă cu siguranță și la Haraldsson. Când sosise pontul anonim despre geaca din garajul familiei Lundin, Haraldsson fusese sunat de la recepție, iar în secunda următoare e-mailul ajunsese în inboxul lui. Nu trebuia decât să-l printeze și să-l livreze. Bun, dar nu suficient. Oricine ar fi putut să printeze un e-mail. Asta era muncă de student în practică. Necalificată. Să dea de urma expeditorului, în schimb, asta era muncă de polițist. Nimic din mesajul acela nu sugera că informatorul s-ar fi putut face vinovat de ceva. Dar, dacă informațiile furnizate de el se vădeau a fi adevărate, atunci acest cineva deținea, probabil, și alte date pe care Brigada Națională de Omucideri ar fi fost interesată să le obțină, și atunci, Haraldsson i-ar fi putut ghida în direcția corectă. Departamentul de informatică al secției era o glumă proastă. Reprezentantul lui era Kurre Dahlin, un bărbat pe la vreo cincizeci de ani, a cărui principală competență consta în a apăsa ctrl/alt/delete, pentru ca apoi să clatine din cap și să transporte la reparat computerele cu probleme. Probabil că lui Kurre Dahlin i-ar fi luat ceva mai puțin timp să învețe să zboare decât să urmărească sursa unui e-mail. Computerul de la care fusese trimis pontul avea o adresă IP, iar Haraldsson avea un nepot de șaptesprezece ani. De îndată ce primi pontul, Haraldsson îl trimise mai departe nepotului său și, în același timp, îi trimise un SMS în care îi promitea 500 de coroane dacă reușea să afle adresa de la care fusese trimis e-mailul. Da, știa că nepotul se afla la școală, dar cât mai repede posibil, mulțumesc. Nepotul citise SMS-ul, ridicase mâna, se scuzase și ieșise din clasă. Două minute mai târziu citea e-mailul trimis de Haraldsson la unul din computerele școlii. Imediat ce văzu adresa de la care fusese trimis e-mailul, se rezemă îngrijorat de spătarul scaunului. Haraldsson îl credea probabil un fel de magician când venea vorba de computere și, de multe ori, îi cerea ajutorul în probleme ridicol de simple, dar de data aceasta se vedea nevoit să-și dezamăgească unchiul. Nu-i fusese greu să dea de o adresă IP, doar că e-mailul ar fi putut fi trimis prin intermediul unuia dintre marii operatori de internet, caz în care i-ar fi fost imposibil să găsească vreo informație utilă. Dar, oricum, putea încerca. Două minute mai târziu se rezemă din nou de spătarul scaunului. De data aceasta cu un zâmbet larg pe buze. Avusese noroc. Pontul fusese trimis de la un server independent. Avea să-și capete cele cinci sute de coroane. Așa că apăsă pe Send. VP - 125
La sediul poliției, inboxul lui Haraldsson îl anunță că are un e-mail nou. Îl deschise imediat și dădu satisfăcut din cap. Serverul de unde fusese trimis emailul se afla undeva în apropierea orașului. Mai precis, la Liceul Palmlövska.
VP - 126
••• — La următoarea, fă la stânga. Sebastian stătea pe scaunul pasagerului într-una din mașinile civile ale poliției. O Toyota. Vanja conducea. Aruncă o privire rapidă peste bordul mașinii. — GPS-ul spune să o luăm înainte. — Dar ajungem mai repede dacă o iei la stânga. — Ești sigur? — Da. Vanja continuă tot înainte. Sebastian se cufundă în scaun și, prin geamul pătat din dreapta, începu să privească orașul acela care nu îi trezea altceva decât o mare senzație de gol. Torkel, Vanja, Billy și cu el tocmai avuseseră o ședință. Sebastian nu reușise să găsească suficient de rapid un motiv pentru a se eschiva atunci când Torkel îl căutase spunându-i că aveau noi informații cu privire la anchetă. Așa aflase că geaca victimei fusese găsită la Lundin acasă. Sângele nu fusese analizat încă, dar niciunul dintre ei nu credea că ar fi putut fi vorba de geaca sau de sângele altcuiva. Ceea ce însemna că Leo Lu ndin devenea din nou principalul suspect. Vanja avea să-l interogheze din nou la încheierea ședinței. — N-ai decât să o faci, dar n-o să fie decât pierdere de vreme. Se întorseseră cu toții către Sebastian care stătea pe latura scurtă a mesei, legănându-se cu scaunul. De fapt, ar fi putut să tacă din gură și să-i lase pe ceilalți să comită oricâte greșeli aveau chef, în timp ce el urma să găsească o modalitate de acces la bazele de date și la informația de care avea nevoie. Sau, mai bine zis, să găsească o altă femeie, de la alt departament al poliției, care să fie mai receptivă la șarmul lui decât fusese Martina. Nu putea să fie chiar așa de greu. Apoi, nimeni nu îl înghițea aici. Așa că putea, la fel de bine, să se comporte ca un Știe-Tot. — Ceva nu merge aici. Sebastian își propti din nou scaunul cu toate picioarele în podea. Ursula intră în încăpere și se așeză tăcută pe unul dintre scaunele de lângă ușă. Sebastian continuă. — Leo nu ar fi ascuns niciodată geaca victimei în propriul garaj. — De ce nu? Billy părea sincer interesat să afle. Nu era deloc defensiv. O persoană cu care putea să încerce să aibă relații ceva mai strânse. — Pentru că nici măcar nu s-ar fi deranjat să o dea jos de pe corpul victimei. VP - 127
— Dar i-a luat ceasul. Vanja nu era nici ea defensivă. Mai degrabă, era în ofensivă. Nerăbdătoare să îl corecteze. Să-i distrugă argumentul. La fel ca Ursula. Sau, de fapt, așa cum era și el, ori cum fusese pe vremea când îi păsase. Bătăioasă. Voia mereu să câștige. Din păcate, Vanja nu avea să câștige meciul acesta. Sebastian o privi calm în ochi. — Cu ceasul e altceva. Acesta are o valoare. Avem de-a face cu un băiat de șaisprezece ani, aflat în grija unei mame singure. Un băiat care încearcă să țină pasul în cursa materialistă din jurul lui. De ce să se chinuie să dea jos o geacă sfâșiată, plină de sânge și să o ia cu el, dar să nu-i pese de mobil și de portofel? Nu are sens. — Sebastian are dreptate. Se întoarseră cu toții către Ursula. Sebastian avea o expresie de parcă nu -i venea să-și creadă urechilor. Ursula nu pronunțase de multe ori în viața ei aceste trei cuvinte. De fapt, lui Sebastian îi era greu să-și amintească dacă le auzise vreodată. — Mi-e greu să o recunosc, dar așa este. Ursula se ridică în picioare și scoase două fotografii dintr-un plic. — Știu că vă gândiți că am ratat geaca la prima percheziție. Dar, uitați-vă aici. Ursula așeză pe masă una dintre fotografii. Se aplecară cu toții ca să vadă mai bine. — Când am cercetat garajul ieri, trei lucruri m-au interesat în primul rând: motoret a, din motive evidente, șanțul ca să verific dacă se aflau urme de sânge în cazul în care cineva ar fi spălat motoreta sau arma crimei în garaj, și uneltele de grădinărit, întrucât nu avem o armă a crimei. Fotografia asta a fost făcută ieri. Ursula arătă cu degetul spre uneltele de grădinărit din garaj, aliniate în rastelul lor. Fotografia era făcută ușor dintr-o parte, de sus, iar găleata albă se zărea clar într-un colț. — Fotografia asta a fost făcută azi. Acum, găsiți diferențele. Ursula așeză pe masă cea de-a doua fotografie. Aproape identică cu prima. Dar, de data aceasta, materialul verde se zărea clar, ieșind în mai multe locuri de sub bilele de lut ars. În încăpere se lăsă, pentru o clipă, tăcerea. — Cineva a plantat geaca acolo în timpul nopții. Billy fusese cel care dăduse glas acelui gând pe care îl aveau cu toții. — Cineva vrea să îl incrimineze pe Leo Lundin. VP - 128
— Nu acesta este motivul principal. Sebastian se surprinse privind cu un anumit interes fotografiile acelea. Cele întâmplate îi insuflaseră o oarecare energie. Ucigașul luase cu sine bunuri ale victimei și le folosea acum pentru a incrimina pe altcineva. Și nu chiar pe oricine, ci pe cel pe care poliția îl reținuse ca suspect principal. Asta sugera faptul că ucigașul urmărea activitatea poliției și acționa conform unui plan, cu alte cuvinte premeditat. Era ferm hotărât să facă tot posibilul pentru a scăpa. Probabil că nici nu își regreta fapta. Un bărbat pe gustul lui Sebastian. — Motivul principal care l-a determinat să planteze geaca în garaj este acela de a se asigura că bănuielile nu vor cădea asupra lui. Nu are nimic personal cu Leo, s-a nimerit să fie tocmai acesta pentru că poliția și-a arătat deja interesul față de el. Torkel îl privi pe Sebastian cu o oarecare satisfacție. Îndoiala pe care o simțise mai devreme începuse să se mai atenueze. Torkel îl cunoștea pe Sebastian mai bine decât credea acesta. Cunoștea incapacitatea colegului său de a se angaja în lucruri care nu îl interesau, dar știa și cât de profund ajungea să se implice atunci când se simțea provocat și ce resursă neprețuită putea să fie, în asemenea cazuri, pentru o anchetă. Torkel simțea că se aflau pe calea cea bună. Mulțumi în tăcere pentru e-mailul primit și pentru geaca pe care o descoperiseră. — Atunci, cel care a trimis e-mailul este probabil ucigașul. Vanja fu cea care trase rapid concluzia. — Trebuie să încercăm să-i urmărim sursa. Să aflăm de unde a fost trimis. Era aproape ca într-o piesă de teatru. Abia ce termină de rostit aceste cuvinte, că se auziră bătăi discrete în ușă. De parcă Haraldsson ar fi stat în fața ușii, așteptând un semnal pentru a-și face intrarea. • Sebastian își dădu la o parte centura de siguranță și coborî din mașină. Își ridică privirea spre fațada clădirii în fața căreia se opriseră și se simți străbătut de o oboseală enormă. — Așadar, la liceul ăsta mergea el? — Da. — Săracul. Am exclus posibilitatea unei sinucideri? În fața ușilor duble prin care pătrundeai în Liceul Palmlövska se afla o pictură uriașă înfățișând un bărbat ce ar fi putut fi Iisus. Acesta avea brațele întinse într-un gest pe care probabil artistul îl voise primitor, dar pe care Sebastian îl interpretă ca fiind amenințător. Ca și cum din prima ți -ar fi răpit orice libertate. Sub imagine era scris – Joan 12:46. VP - 129
— Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric3, declamă Sebastian. — Cunoști Biblia pe de rost? — Cunosc versetul ăsta. Sebastian urcă ultimele trepte și împinse una dintre uși. Vanja aruncă o privire spre fresca uriașă și îl urmă. Ragnar Groth, directorul liceului, arătă cu mâna spre fotoliul și canapeaua cu două locuri aflate într-un colț al biroului. Vanja și Sebastian luară loc. Ragnar Groth se descheie la sacou și se așeză în spatele biroului rustic, în stil vechi. Fără să fie conștient de acest lucru, alinie stiloul paralel cu marginea biroului. Sebastian o remarcă imediat și își lăsă privirea să alunece, mai întâi peste birou, apoi prin restul încăperii. Camera de lucru a directorului era, în principiu, goală. În partea stângă se afla un teanc de dosare din plastic. Perfect aliniate. Niciunul nu ieșea în evidență. Dosarele se aflau în colțul din stânga al biroului, iar de fiecare parte a teancului fuseseră lăsați vreo doi centimetri liberi. În partea dreaptă, se vedeau două stilouri și un pix-creion, toate trei aliniate paralel, cu vârful în aceeași direcție. Ceva mai sus, formând un unghi drept, se găseau o riglă și o gumă de șters care nu părea să fi fost folosită. Telefon, computer și o lampă de birou, toate așezate cu aceeași precizie în raport cu marginea biroului și unul față de altul. Restul încăperii continua în același stil. Niciun tablou care să fi atârnat pieziș. Niciun bilețel aruncat la întâmplare, toate hârtiile de la avizier erau prinse cu bolduri, la distanțe egale, bibliorafturile erau perfect aliniate. Pe masă nu se vedea nicio urmă lăsată de vreun pahar de apă ori cană de cafea. Mobilele erau așezate, de asemenea, cu mare precizie, la centimetru, în relație cu peretele și covorul. Sebastian îi puse rapid un diagnos tic directorului Groth: pedant cu tendințe spre gesturi compulsive. Directorul îi întâmpinase cu o expresie gravă în fața biroului, îi salutase, întinzând mâna într-un gest aproape ridicol de țeapăn, după care se lansase direct într-un discurs despre cât de groaznic era că unul dintre elevii liceului fusese omorât. Aveau să facă tot posibilul pentru a ajuta la elucidarea acestei crime oribile. Liceul nu le va sta în cale. Cooperare totală. Vanja nu își putu stăpâni gândul că toate cuvintele directorului sunau ca scoase dintr-un manual de administrare a crizei de pe la vreun birou de PR. Directorul îi întrebă dacă doresc să bea o cafea. Vanja și Sebastian îl refuzară. — Cât de multe știți despre liceul nostru? — Destul, spuse Sebastian. Traducere preluată după Biblia sau Sfânta Scriptură – Noul Testament, în versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe Române. (N.t.). VP - 130 3
— Nu foarte multe, replică Vanja. Scuzându-se cu un zâmbet, Groth se întoarse către Vanja. — Ne-am început activitatea ca internat în perioada anilor cincizeci, acum suntem un liceu independent cu diferite specializări în științe naturale și științe sociale – limbi străine, economie, administrație financiară. Avem în prezent un efectiv de 218 elevi, tineri din toată Suedia centrală și de est, chiar și din Stockholm. De aceea am păstrat în continuare și internatul. — Pentru ca odraslele bogătanilor să nu fie nevoite să se amestece cu oricine. Groth se întoarse către Sebastian, neputându-și stăpâni o expresie de enervare, dar îi răspunse fără a ridica tonul. — Reputația noastră de liceu exclusivist scade. În prezent, ne adresăm tuturor părinților care își doresc ca fiii și fiicele lor să învețe ceva la școală. Media la examenul de absolvire este dintre cele mai ridicate din toată țara. — Bineînțeles că este, doar așa puteți face față concurenței și puteți justifica taxele alea obscene de semestru. — Nu mai avem niciun fel de taxe de semestru. — Bineînțeles că aveți, dar probabil că le numiți „taxe rezonabile” acum. Groth îi aruncă lui Sebastian o privire plină de furie și se rezemă de spătarul scaunului ergonomie. Vanja simțea cum interogatoriul îi alunecă printre degete. În ciuda tonului său exagerat de politicos, directorul păruse dispus să-i ajute în anchetă. Obrăzniciile lui Sebastian ar fi putut schimba această atitudine după numai trei minute. Caz în care ar fi fost nevoiți să le scoată cu cleștele din gură orice informație, atât elevilor, cât și profesorilor. Dacă Ragnar Groth nu-și dădea aprobarea, atunci n-ar mai fi putut nici măcar să se uite la o fotografie fără să ceară voie. Vanja nu știa dacă directorul Groth era conștient de faptul că le putea face viața foarte grea, dar, în situația dată, nu era deloc dispusă să riște. Se aplecă înainte și îi zâmbi cu o expresie plină de interes. — Povestiți-ne despre Roger. Cum de a ajuns el la acest liceu? — Din cauza hărțuielilor din școala generală și de la liceul lui de dinainte. Una dintre profesoarele de aici îl cunoștea, Roger era prieten cu fiul ei, așa că a pus o vorbă bună pentru el și am reușit să-i oferim un loc aici. — Și se simțea bine aici? Nu a sfârșit în vreo încăierare sau ceva de genul ăsta? — Noi lucrăm foarte activ în vederea prevenirii hărțuielilor. — Da, aveți un alt cuvânt pentru asta. Disciplină camaraderească, așa-i? Groth ignoră complet intervenția lui Sebastian. Vanja îi aruncă lui Sebastian o privire care, spera ea, avea să-l facă să-și țină gura. Apoi se întoarse din nou către director. VP - 131
— Știți cumva dacă Roger s-a comportat diferit în ultima vreme? Dacă avea vreun motiv de îngrijorare sau dacă se comportase agresiv ori ceva de genul ăsta? Directorul clătină încet din cap, încercând să-și aducă aminte. — Nu, n-aș putea spune. Dar cel mai bine e să discutați cu diriginta clasei lui, Beatrice Strand. Ea se întâlnea cu el mult mai des decât mine. Directorul se întoarse acum doar spre Vanja. — Beatrice este cea care a avut grijă ca Roger să se transfere la noi. — Și cum s-a descurcat el cu taxa aceea rezonabilă? se auzi brusc din direcția lui Sebastian, care nu avea de gând să se lase ignorat. Ar fi fost prea simplu pentru domnul Groth. Directorul îl privi surprins, aproape ca și cum, pentru o vreme, chiar reușise să ignore faptul că bărbatul acela ușor supraponderal și cam neîngrijit îmbrăcat se afla în încăpere. — Roger a fost scutit de taxă. — A, era micuțul vostru proiect de ajutorare socială? Să realizați cota de acțiuni de binefacere. Cred că v-ați simțit t are bine, nu-i așa? Groth își împinse scaunul cu un gest controlat și se ridică în picioare. Rămase așa în spatele biroului, cu trupul drept și degetele pironite în biroul pe care nu se zărea nici urmă de praf. Precum Caligula în filmul ăla vechi, Chinul , se gândi Sebastian, înregistrând cum, în secunda următoare, directorul se încheia, din reflex, la sacou. — Trebuie să spun că atitudinea pe care o arătați față de școala noastră mă irită. — O, vai! Dar, vedeți, dumneavoastră, mi-am petrecut trei dintre cei mai groaznici ani din viață aici, așa că am nevoie de ceva mai mult decât discursul ăsta de marketing ca să mă pot alătura corului de lăudători. Groth îl privi pe Sebastian cu oarecare scepticism. — Sunteți un fost elev? — Da, tatălui meu i-a venit ideea să întemeieze acest templu al cunoașterii. Groth recepționă informația, iar, când îi percută înțelesul, se așeză la loc pe scaun. Și se descheie din nou la sacou. Expresia de iritare de pe chipul lui se schimbă într-una de neîncredere. — Sunteți fiul lui Ture Bergman? — Da. — Nu semănați prea mult. — Mulțumesc, este cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva de când am ajuns aici. Sebastian se ridică în picioare și făcu un gest ce îi cuprindea atât pe Vanja, cât și pe Ragnar. VP - 132
— Vă las să continuați singuri discuția. Unde o pot găsi pe Beatrice Strand? — Este la lecție momentan. — Pe care o ține undeva, în liceu, presupun. — Aș prefera să așteptați până la pauză ca să vorbiți cu ea. — OK, am să mă descurc singur atunci. Sebastian ieși din birou. Înainte să închidă ușa, o auzi pe Vanja cum cerea scuze pentru comportamentul lui. Lucru pe care îl mai auzise. Nu de la ea, ci de la alți colegi, în contexte similare. Sebastian începea să se simtă din ce în ce mai confortabil în această anchetă. O porni cu pași grăbiți spre scări. Pe vremuri, majoritatea sălilor de clasă se aflau cu un etaj mai jos. Iar acest lucru probabil că nu se schimbase. În general, totul arăta la fel ca în urmă cu patruzeci de ani, doar câteva culori noi apăruseră pe pereți. Altminteri, Liceul Palmlövska era același dintotdeauna. Iadul nu se schimbă. Doar asta era definiția în sine a iadului. Chinul etern. Lui Sebastian îi luă mai mult decât se așteptase ca să găsească clasa. Rătăci minute în șir pe coridoarele acelea bine-cunoscute, bătând la mai multe uși, până când, în cele din urmă, dădu de clasa în care se afla Beatrice Strand. În tot acest timp, se decise să abordeze totul fără resentimente. Liceul nu era decât o clădire. O clădire în care își petrecuse trei ani împotriva voinței lui. Tatăl lui îl forțase să facă liceul la Palmlövska, iar Sebastian se hotărâse din prima zi că nu avea să îi placă aici. Încălcase orice regulă posibilă și, în calitate de fiu al fondatorului, provocase fiecare profesor și autoritate în parte. Comportamentul acesta i-ar fi putut conferi un anumit statut în rândul elevilor, dar Sebastian luase decizia că nimic nu avea voie să fie pozitiv în anii petrecuți acolo, așa că nu ezitase nicio secundă să-i bârfească sau să-i învrăjbească pe ceilalți elevi între ei ori cu profesorii. În consecință, nimeni nu putea să-l înghită, dar reușise să obțină marginalizarea scontată. Crezuse că în felul acela își pedepsea tatăl, alienându-se sistematic de tot și de toate, dar își dăduse seama că alienarea aceasta totală îi conferea, de fapt, un nou tip de libertate. Nimeni nu se aștepta de la el decât ca, indiferent de context, să facă așa cum îl taie capul. Iar Sebastian devenise extrem de bun la asta. Continuase, apoi, pentru tot restul vieții, pe aceeași cale pe care o apucase în anii adolescenței. Ca mine, ori deloc. Toată viața. Nu, nu chiar toată viața. Nu cu Lily. Cu ea nu fusese la fel. Cum de fusese posibil ca o persoană – apoi, mai târziu, două – să poată avea o VP - 133
asemenea influență asupra vieții lui? Cum de putuseră să-l schimbe atât de profund? Nu știa. Știa numai că se întâmplase. Se întâmplase, apoi totul îi fusese răpit. Bătu în ușă și apoi intră în clasă. O femeie pe la vreo patruzeci și ceva de ani stătea la catedră. Părul roșu și des îi era prins într-o coadă de cal la spate. Nefardată, cu chipul acoperit de pistrui. Purta o bluză de culoare verde-închis cu un șnur deasupra pieptului opulent. O fustă lungă, maro. Îl privi întrebător pe Sebastian când acesta se prezentă și le dădu liber elevilor pentru tot restul orei. Beatrice Strand nu protestă. După ce rămaseră singuri în clasă, Sebastian își trase un scaun din primul rând, se așeză și îi ceru să-i povestească despre Roger, așteptându-i reacția. Aceasta nu întârzie să apară. Beatrice fusese nevoită să fie tare în faț a elevilor, să le poată răspunde la întrebări, asumându-și responsabilitatea de a-i face să se simtă în siguranță și de a reinstaura o stare de normalitate în clipele acelea tensionate. Dar acum rămăsese singură cu un alt adult. Care participa la anchetă. O persoană care, prin urmare, își asuma rolul de a le oferi siguranță și care ținea situația sub control. Nu mai avea nevoie să fie cea cu nervii tari. Așa că izbucni în plâns. Sebastian așteptă ca Beatrice să se mai liniștească. — Nu pot să înțeleg… Femeia abia reușea să articuleze cuvintele printre sughițuri. — Vineri ne-am luat la revedere ca de obicei, iar acum… nu o să se mai întoarcă niciodată. Am sperat până în ultima clipă, dar apoi, când l-au găsit… Sebastian nu spuse nimic. Se auziră bătăi în ușă, iar Vanja își vârî capul în clasă. Beatrice își suflă nasul și își șterse lacrimile, în timp ce Sebastian făcu prezentările. Beatrice făcu un gest cu batista, către fața ei brăzdată de lacrimi, se scuză, se ridică în picioare și părăsi sala de clasă. Vanja se așeză pe marginea unei bănci. — Școala nu monitorizează în vreun fel traficul de date și nici nu au camere de supraveghere. Directorul mi-a explicat că e vorba de respect reciproc. — Așadar, oricine ar fi putut trimite e-mailul acela? — Nici nu e nevoie să fii elev aici pentru a putea folosi computerele, oricine o poate face. — Dar trebuie să fie cineva care cunoaște cât de cât liceul. — Desigur, dar asta înseamnă 218 elevi, plus părinții, plus amicii lor, plus personalul. — Probabil că știa acest lucru. VP - 134
— Cine? — Cel care a trimis e-mailul. Știa că o să ne fie imposibil să urmărim emailul mai departe. Dar persoana aceasta a mai fost aici, are o legătură cu liceul. Ar trebui să pornim de la acest indiciu. — Probabil. Asta în cazul în care chiar este vorba despre un el. Sebastian o privi pe Vanja. Sceptic. — Aș fi foarte surprins să nu fie vorba de un bărbat. Felul în care a procedat și, mai ales, povestea cu inima sugerează un infractor de sex masculin. Sebastian se pregătea să înceapă o prelegere despre nevoia de trofee a infractorilor de sex masculin, despre încercarea lor de a-și menține controlul asupra victimei păstrând un obiect ce îi aparținuse acesteia, un fenomen care, în principiu, nu se întâlnește niciodată când e vorba de o infractoare. Dar Beatrice se întorsese, iar Sebastian se întrerupsese înainte de a apuca să spună ceva. Beatrice se așeză la catedră, cerând încă o dată scuze și se întoarse cu fața la ei. Arăta din nou calmă. — Tu ai fost cea care a aranjat ca Roger să se transfere aici, nu-i așa? începu Vanja. Beatrice încuviință din cap. — Da, el și fiul meu, Johan, sunt prieteni. Beatrice realiză că folosise timpul prezent și se corectă. — Erau prieteni. Roger venea adesea la noi acasă și știam că nu o ducea deloc bine la școală. Ulterior, s-a dovedit că nici la liceu lucrurile nu se schimbaseră, ba dimpotrivă, situația se înrăutățise și mai tare când a început liceul la Runeberg. — Dar aici se simțea bine? — Din ce în ce mai bine. La început a fost ceva mai greu, bineînțeles. — De ce? — A fost o perioadă de adaptare. Elevii noștri sunt extrem de motivați și studioși. Roger nu era obișnuit cu ritmul și nivelul la care lucrăm aici. Dar totul mergea din ce în ce mai bine. Rămânea peste ore, mergea la clasele ajutătoare. Se implicase cu toată seriozitatea. Sebastian nu spuse nimic. Beatrice își îndreptase toată atenția către Vanja. Sebastian îi privi profilul și se trezi întrebându-se cum s-ar simți să-și plimbe degetele prin părul ei roșu și des. Să sărute chipul acela plin de pistrui. Să privească ochii aceia mari, albaștri cum se închid de plăcere. Ceva din ființa ei – Sebastian nu își putea da seama ce anume – părea să exprime singurătate. Dar nu la fel ca în cazul Clarei Lundin, nu o singurătate vulnerabilă. Beatrice era mai… sigură pe sine. Mai matură. Sebastian avu senzația că Beatrice era mai greu de cucerit, dar, probabil că ar fi meritat VP - 135
efortul. Alungă însă acest gând. O femeie care avea legătură cu ancheta era de ajuns. Începu să se concentreze din nou asupra discuției. — Roger avea prieteni aici? — Nu foarte mulți. Se vedea mai ales cu Johan și uneori cu Erik Heverin, care se află în Statele Unite semestrul acesta. Și cu Lisa, desigur, prietena lui. Dar nu era marginalizat sau antipat izat. Doar că Roger era mai degrabă un lup singuratic. — Și nu s-a bătut cu nimeni? — Nu aici. Dar uneori se întâmpla să se întâlnească pe stradă cu băieți de la fostul lui liceu. — Părea îngrijorat de ceva? — Nu. Când a plecat de la școală, vineri, era exact la fel ca de obicei. Bucuros ca toți ceilalți că era vineri. Tocmai avuseseră teză la suedeză și a trecut să mă vadă, să-mi spună că totul mersese bine. Beatrice tăcu și clătină din cap, de parcă abia acum sesizase absurdul situației. Ochii i se umplură iar de lacrimi. — Roger era un băiat foarte bun. Sensibil. Matur. E de neconceput. — Johan, fiul tău, se află acum la școală? — Nu, e acasă. L-a afectat foarte tare ce s-a întâmplat. — Am dori să discutăm cu el. Beatrice încuviință resemnată. — Înțeleg că este nevoie. Am să fiu acasă în jur de ora patru. — Nu este nevoie să fii de față. Beatrice încuviință din nou din cap. Cu și mai multă resemnare. Suna cunoscut. Că nimeni nu avea nevoie de ea. Sebastian și Vanja se ridicară în picioare. — O să revenim dacă va fi nevoie să discutăm din nou cu tine. — Da, desigur. Sper sincer că veți reuși să-l găsiți pe făptaș. E atât de… e atât de greu. Pentru toți. Sebastian dădu din cap, în aparență, aprobator. Beatrice îi salută. — Încă ceva, nu știu dacă are vreo importanță, dar Roger a dat telefon. La noi acasă. În seara aceea, vineri. — Când anume? Pe fața Vanjei se putea citi clar că asta era o noutate. Se apropie, din reflex, de Beatrice. — Pe la opt și un sfert. Voia să vorbească cu Johan, dar Johan era plecat cu Ulf, tatăl lui. I-am spus să-l sune pe mobil, dar nu l-a sunat, mi-a zis Johan. — Și ți-a spus cumva ce voia? Beatrice clătină din cap. — Voia să vorbească cu Johan. VP - 136
— La ora opt și un sfert, vineri seara? — Aproximativ la ora aceea. Vanja îi mulțumi și plecă. Opt și un sfert. Atunci când Roger se afla la prietena lui, Lisa. Vanja era din ce în ce mai sigură că Roger nu fusese deloc la ea acasă. • Materialul se afla pe două hard diskuri LaCie. Sosiseră cu o oră în urmă, aduse de curierul firmei de pază și securitate. Billy cuplă prima cutie de culoarea oțelului la propriul computer și începu să lucreze. Discul era marcat „Vin., 23 aprilie, 06:00-00:00, camerele 1:02-1:16”. Conform registrului aferent pe care îl primise, camerele 1:14-1:15 acopereau Gust avsborgsgatan sau porțiuni ale acesteia. Conform informațiilor primite, acesta era ultimul loc în care Roger fusese văzut în seara aceea fatală de vineri. Billy căută direct camera 1:14 în mapele cu înregistrări, o găsi și porni filmul. Rezoluția era mai bună decât de obicei, sistemul de supraveghere fusese instalat cu mai puțin de șase luni în urmă, iar firma nu se zgârcise deloc. Ceea ce îl bucură pe Billy. De obicei, materialul înregistrat de camerele de supraveghere a traficului era atât de neclar, încât rar se întâmpla să le fie de vreun folos în anchetă. Dar sistemul acesta era cu totul altfel. Un sistem Zeiss Optics ultimul răcnet, se gândi Billy derulând în viteză până la ora 21:00. O jumătate de oră mai târziu îl suna deja pe Torkel, care își făcu imediat apariția. Torkel se așeză lângă Billy. În tavan zbârnâia proiectorul care fusese cuplat la computerul lui Billy. Pe perete se derulau imaginile luate de camera 1:15. Judecând după unghiul camerei, se putea deduce că aceasta era montată la vreo zece metri înălțime. Era îndreptată asupra unui spațiu deschis, iar în mijloc se vedea strada care dispărea între două clădiri mari. Una dintre ele, cea din stânga, era clădirea universității. Cealaltă – o școală. Spațiul deschis din fața camerei arăta pustiu și bătut de vânt. Într-un colț al ecranului se vedea un cronometru. Liniștea fu întreruptă de o motoretă care răsări brusc în imagine. Billy opri filmul. — Acolo. Leo Lundin își face apariția în zonă la 21:02. La puțin timp după aceea apare și Roger venind dinspre vest. Billy apăsă pe tastatură și înregistrarea continuă să se deruleze. Nu trecu nici măcar un minut, și o nouă siluetă se ivi în imagine. Purta o geacă verde și înainta cu pași repezi și fermi. Billy îngheță imaginea și priviră amândoi silueta. Chiar dacă purta o șapcă al cărei cozoroc îi ascundea fața, îl recunoscură, dincolo de orice dubiu, pe Roger Eriksson. Înălțimea, părul VP - 137
lung până la umeri și geaca, aceeași geacă aflată acum, pătată de sânge uscat, în evidența poliției, în imagine apărea întreagă și fără pete. — Roger își face apariția la ora 21:02:48, spuse Billy și porni din nou filmul. Roger tresări și își continuă drumul. Imaginile acelea, ale cuiva care mai avea doar câteva ore de trăit, aveau ceva special. Ca și cum faptul că știai ce nenorocire urmează te făcea să privești cu atenție fiecare pas, iar fiecare mișcare căpăta o semnificație aparte. După colț pândea moartea, dar plimbarea aceea, extrem de obișnuită, nu sugera nimic. Destinul era cunoscut doar de spectatori, nu și de adolescentul acela de șaisprezece ani, care trecea liniștit pe lângă camera 1:15. Habar nu avea ce îl așteaptă. Torkel îl văzu pe Roger oprindu-se și privind în sus. O secundă mai târziu, motoreta își făcu din nou apariția în imagine. Din limbajul corporal al lu i Roger îți puteai da seama că îl recunoscuse pe șofer și că se aștepta la probleme. Încremeni în loc, privind în jurul său, de parcă ar fi căutat o scăpare. Roger se hotărî rapid să încerce să ignore motoreta care acum începuse să îl hărțuiască, făcând cercuri în jurul lui. Roger dădu să se îndepărteze câțiva pași, dar motoreta îi tăie calea, apropiindu-se tot mai mult. Băiatul se opri. După câteva runde se opri și motoreta. Leo se dădu jos de pe ea. Roger îl privi pe cel care își scosese casca și se întindea, ca și cum ar fi încercat să se facă și mai mare. Știa că avea să iasă cu bătaie, se pregătea. Se oțelea în fața a ceea ce știa că urmează. Pentru Torkel, aceasta era prima întâlnire adevărată cu băiatul mort, din care își putea face o oarecare idee despre cine fusese acesta. Roger nu o luase la goană. Poate că nu era o simplă victimă. Părea că și el încearcă să se întindă. Leo spuse ceva. Roger răspunse, după care veni prima îmbrânceală. Roger făcu câțiva pași înapoi, iar Leo îl urmă. În clipa în care Roger își recăpătă echilibrul, Leo îl apucă de brațul stâng și trase de geacă, dezvelind ceasul. Leo probabil că spusese din nou ceva, căci Roger încercă să își retragă brațul. Leo îi răspunse cu un pumn în față. Rapid și puternic. Fără niciun avertisment. Torkel văzu sângele curgând pe brațul drept al lui Roger când acesta își duse mâna la față. Leo îl lovi din nou. Roger se clătină și îl apucă pe Leo de tricou în cădere. — De aici vine sângele de pe tricoul lui Leo, constată Billy scurt. Torkel încuviință ca pentru sine, da, asta explica sângele de pe tricou. Tricoul pătat de sânge păru să fie semnalul de care Leo avu nevoie pentru ași putea justifica violența. Se aruncă turbat asupra lui Roger. Nu trecu mult și Roger zăcea la pământ într-o ploaie de lovituri. Cronometrul din josul VP - 138
imaginii înregistra mecanic timpul cât Roger zăcuse ghemuit la pământ, încasându-și „pedeapsa” de la Leo. Acesta se opri la ora 21:05, apoi se aplecă asupra lui Roger și îi smulse ceasul de la mână. Îi aruncă o ultimă privire băiatului care zăcea la pământ , apoi își așeză, cu o încetineală ostentativă, casca pe cap, ca pentru a-și sublinia superioritatea, încălecă pe motoretă și ieși din imagine. Roger rămase pe loc o vreme. Billy îl privi pe Torkel. — Roger nu s-a uitat la Let’s Dance împreună cu prietena. Torkel încuviință din cap. Lisa mințea. Dar nici declarațiile lui Leo, luate în timpul interogatoriului, nu se potriveau întocmai cu înregistrarea. Nu Roger fusese cel care începuse, îmbrâncindu-l pe Leonard de pe motoretă. Și nici măcar nu se bătuseră. O bătaie implică două părți active. Torkel se rezemă de spătarul scaunului cu mâinile încrucișate la ceafă. Puteau să-l aresteze pe Leo pentru jaf și agresiune fizică. Dar nu pentru omor. În orice caz, nu acolo și nu atunci. Și nici mai târziu, Torkel era destul de convins în această privință. Leo era un huligan. Dar să-i scoată inima din piept, nu, nu ar fi fost în stare. Nu încă. Poate peste câțiva ani, când viața lui avea s-o ia razna de tot, dar nu acum. — Și unde se duce Roger apoi? — Nu știu. Uite aici. Billy se ridică în picioare și se apropie de harta de pe perete în care fuseseră înfipte mai multe bolduri. — Roger merge tot înainte, apoi ajunge în Vasagatan. De aici, poate să o ia la stânga sau la dreapta. Dacă o ia la stânga, ajunge la șoseaua de centură. În intersecția aceea se află instalată o cameră, dar Roger nu-și face apariția acolo. — Atunci înseamnă că a luat -o la dreapta? — În cazul acesta, ar fi trebuit să apară în fața camerei care se află aici. Billy arătă cu degetul un loc de pe hartă aflat undeva, lângă terenul de fotbal, puțin mai la nord. — În realitate, nu erau decât câteva sute de metri. Dar nu apare nici aici. — Atunci înseamnă că a făcut la stânga sau la dreapta undeva, înainte să ajungă acolo. Billy dădu din cap și arătă spre o străduță care dădea pieziș în Vasagatan. — Probabil aici. Apalbyvägen. Direct într-o zonă rezidențială. Fără camere. Nici măcar nu știm în ce direcție a luat -o. — Verifică în toate direcțiile atunci. Poate că o să apară din nou, pe vreo stradă mai importantă. Trimite oameni să bată la toate ușile din zonă. Cineva trebuie să-l fi văzut. Vreau să știu unde s-a dus. Billy încuviință din cap și amândoi își scoaseră telefoanele. VP - 139
Billy îl sună pe responsabilul de la firma de pază și securitate, care încă era ușor mahmur după petrecerea din urmă cu o zi, pentru a-i cere și alte înregistrări. Torkel o sună pe Vanja, iar aceasta îi răspunse, ca de obicei, de la primul semnal. Vanja și Sebastian tocmai dădeau să plece de la liceu când Torkel îi sună. Era pauză și majoritatea elevilor se aflau în curtea școlii. Torkel o puse la curent cu noutățile, pe scurt – îi plăcea să fie eficient când vorbea la telefon, iar convorbirea dură mai puțin de un minut. Vanja închise și se întoarse către Sebastian. — Au verificat filmul din Gustavsborgsgatan. Roger a fost acolo imediat după ora nouă. Sebastian se gândise la noile informații. Vanja susținuse cu încăpățânare că Lisa Hansson, prietena lui Roger, mințise de fiecare dată în privința locului în care se aflase Roger în noaptea crimei. Acum aveau și dovada că Lisa mințea. Așadar, pentru Lisa era mai important să păstreze acest secret decât elucidarea crimei a cărei victimă fusese prietenul ei. Genul acesta de secrete importante îl intriga pe Sebastian. La naiba, tot cazul începuse să-l intereseze din ce în ce mai tare. Se văzu nevoit să admită că o scurtă pauză de la gândurile lui de zi cu zi era bine-venită. Colaborarea aceasta putea dura cât de mult avea el chef și ar fi trebuit să se bucure de situație. Urma să ia noi decizii în legătură cu viitorul și cu participarea lui la anchetă atunci când avea să se ivească posibilitatea. — N-ar fi cazul să mergem să discutăm cu Lisa? — Nu credeam că o să mai întrebi asta. Se întoarseră din nou la liceu pentru a afla că, după ora de engleză, Lisa se dusese acasă. Era ziua ei scurtă. Cu puțin noroc, aveau să o găsească la locuința ei. Vanja nu sună să verifice, altminteri Lisa ar fi avut timp să-și anunțe părinții și să pună la punct o strategie defensivă. Se urcară în mașină, iar Vanja porni în trombă, gonind cu mult peste limita legală de viteză.
VP - 140
••• Parcurseră drumul în tăcere. Vanjei îi convenea așa. Nu avea niciun chef să-și cunoască în detaliu noul partener care îi fusese băgat pe gât și care, spera ea, nu avea să fie decât unul temporar. Că Sebastian nu era omul care putea face conversație de dragul conversației o știa deja. Ursula îl numise un dezastru social. Și îi mai spusese că era de preferat să tacă. De îndată ce deschidea gura, Sebastian era fie bădăran, șovinist, critic sau, pur și simplu, rău. Atâta vreme cât tăcea din gură, nu riscai să te apuce turbarea din cauza lui. Vanja, la fel ca Ursula, se enervase cumplit când Torkel îl prezentase pe Sebastian, anunțându-i că avea să colaboreze cu ei în această anchetă. Nu atât pentru că era vorba de Sebastian. Desigur, auzise despre el mai multe chestii urâte decât despre toți ceilalți polițiști la un loc, dar cel mai tare o deranjase faptul că Torkel luase decizia aceasta fără să se consulte cu ea. Știa că Torkel nu avea nicio obligație să-i ceară părerea în asemenea situații, dar totuși. Simțea că se apreciau reciproc și că lucrau atât de bine împreună, încât ar fi trebuit să o întrebe în legătură cu o decizie care afecta întregul grup. Înainte ca această decizie să fie luată. Torkel era cel mai bun șef pe care îl avusese vreodată și de aceea fusese surprinsă că făcuse schimbări atât de importante, fără să se consulte cu ea. Sau cu ceilalți. Surprinsă și, sincer vorbind, dezamăgită. — Cum îi cheamă pe părinț ii ei? Vanja se smulse din gânduri. Se întoarse spre Sebastian. Acesta rămăsese nemișcat, continuând să privească afară, pe geam. — Ulf și Ann-Charlotte. De ce? — A, doar așa. — Era menționat în materialul pe care l-ai primit. — Nu l-am citit. Vanja crezu că nu aude bine. — Nu l-ai citit? — Nu. — De fapt, ce cauți în această anchetă? Vanja își pusese această întrebare de la bun început, când auzise explicația cel puțin vagă pe care Torkel o dăduse cooptării lui Sebastian. Îl avea oare cu ceva la mână pe Torkel? Nu, era de neconceput. Torkel nu ar fi periclitat niciodată o anchetă din motive personale, indiferent care ar fi fost acelea. Răspunsul lui venise mai repede decât se așteptase. — Aveți nevoie de mine. Fără mine nu o să puteți elucida cazul. VP - 141
Ursula avea dreptate. Nu era greu să te apuce turbarea cu Sebastian Bergman în apropiere. Vanja parcă și opri motorul. Se întoarse către Sebastian înainte ca acesta să coboare din mașină. — Un lucru numai. — Ce anume? — Știm că Lisa minte. Avem dovada. Dar aș vrea s-o aud mărturisind. Așa că n-o să ne apucăm să o strângem cu ușa și să îi băgăm dovada pe gât, căci în felul acesta o facem să tacă mâlc. OK? — Desigur. — Eu o cunosc pe Lisa. Așa că eu am să discut cu ea. Tu nu te băga. — După cum am spus mai devreme, nici n-ai să-mi remarci prezența. Vanja îi aruncă o privire menită să-i dea de înțeles că nu-i arde de glume, apoi coborî din mașină și se îndreptă spre casă. Sebastian o urmă. Așa cum sperase Vanja, Lisa era singură acasă. Păru șocată să dea cu ochii de Vanja și de un bărbat necunoscut . Încercă să bâiguie niște scuze neinspirate, dar Vanja pătrunse în hol fără să aștepte vreo invitație din partea ei. Era ferm decisă, mai ales când auzise că Lisa era singură acasă. — N-o să ne ia decât un minut. Putem discuta aici, înăuntru. Vanja aproape că îi conduse în bucătăria îngrijită. Sebastian stătea deoparte. O salutase prietenos pe Lisa, apoi nu mai spusese nimic. Spre bucuria Vanjei, se ținea deocamdată de promisiune. Adevărul era că, în momentul acela, Sebastian nici nu mai era în stare să vorbească. Dăduse cu ochii de tabloul din mărgeluțe, care îl înfățișa pe Iisus, și rămăsese mut de uimire. Nu mai văzuse niciodată în viața lui ceva asemănător. Fantastic. — Ia loc. Vanja avu impresia că zărește o ușoară schimbare în privirea fetei. Părea mai obosită. Scăpărarea aceea defensivă pe care o avusese în ochi dispăruse, de parcă zidul ei de apărare începuse să se surpe. Vanja încercă să folosească un ton cât mai firesc posibil. Nu voia că vorbele ei să fie percepute drept agresive. — Lisa, uite cum stă treaba. Avem o problemă. O mare problemă. Ș tim că Roger nu s-a aflat aici la ora nouă în seara zilei de vineri. Știm unde se afla și avem cum să o dovedim. I se păru ori umerii Lisei se mai lăsară o idee? Lisa nu spuse nimic. Nu încă. Vanja se aplecă înspre ea și îi atinse mâna. Ceva mai blând de data aceasta. VP - 142
— Lisa, trebuie să ne spui adevărul. Nu știu de ce minți. Dar n-o mai poți face. Nu pentru noi, ci pentru tine. — Vreau ca părinții mei să fie de față, reuși să bâiguie Lisa. Vanja nu-și îndepărtă mâna de pe brațul fetei. — Chiar vrei să fie de față? Chiar vrei ca părinții tăi să afle că minți? Pentru prima oară Vanja îi surprinse în privire slăbiciunea aceea ce licărește doar o clipă și care, de obicei, precedă mărturisirea adevărului. — Roger s-a aflat pe Gustavsborgsgatan la nouă și cinci. Avem o înregistrare video. Gustavsborgsgatan este destul de departe de aici, continuă Vanja. Aș putea ghici că prietenul tău a plecat de aici pe la opt și un sfert. Opt și jumătate, cel târziu. Asta în cazul în care a fost aici. Vanja se opri. O privi pe Lisa ai cărei ochi erau acum obosiți și resemnați. Orice urmă de protest și aroganță adolescentină dispăruse. Acum nu mai rămăsese decât îngrijorarea. Un copil îngrijorat. — Or să se supere atât de tare pe mine, se auzi în cele din urmă. Mama și tata. — Asta numai dacă or să o afle. Vanja o strânse și mai tare de mână, care, pe măsură ce discuția avansa, părea să se încălzească tot mai tare. — Fir-ar al dracului, spuse Lisa deodată, iar cuvintele acestea tabu erau doar începutul sfârșitului. Zidul se prăbușise. Lisa se eliberă din mâna Vanjei și își îngropă fața în palme. Auziră amândoi o respirație lungă, aproape de ușurare. Secretele sunt o povară grea atunci când ești singur. — Roger nu era prietenul meu. — Poftim? Lisa își înălță capul. — Roger nu era prietenul meu. — Nu? Lisa clătină din cap și își îndepărtă privirea, ațintind-o undeva, departe. Pe fereastră. De parcă ar fi dorit să se afle acolo. — Ce era el, atunci? Ce făceați voi? Lisa ridică din umeri. — Nu făceam nimic. Dar Roger era aprobat. — Cum adică, aprobat? Lisa își întoarse capul și îi aruncă Vanjei o privire obosită. Chiar nu pricepea? — Aprobat de părinții tăi, vrei să spui? Lisa își luă mâinile de pe față și încuviință. VP - 143
— Aveam voie să ies cu el în oraș. Sau să fiu singură cu el acasă. Dar n-am ieșit niciodată nicăieri. — Adică nu voi doi împreună. Lisa dădu din cap. — Adică ai un alt prieten? Lisa aprobă din nou și, pentru prima oară, o privi rugător pe Vanja. O fată a cărei viață se rezuma la rolul de fiică perfectă, o mască acum pe punctul să cadă. — Pe care părinții tăi nu îl acceptă? — M-ar omorî dacă ar ști. Vanja privi din nou tabloul din mărgeluțe. Care acum căpătase o cu totul altă semnificație. „Eu sunt calea”. Nu și atunci când ai 16 ani și te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie. — Știi că va fi nevoie să ne întâlnim cu tipul ăsta? Să stăm de vorbă cu el. Dar părinții tăi n-or să afle, îți promit. Lisa înclină capul. Nu mai izbutea să lupte. Adevărul iese mereu la iveală, așa spunea pastorul la biserică, ori de câte ori avea ocazia. Lisa se gândise adesea la aceste cuvinte, în urzeala aceea tot mai complicată de minciuni cu care fusese nevoită să trăiască atâția ani în șir. Dar acum, în momentul acesta, înțelesese că venise vremea unei schimbări. Adevărul trebuia să iasă la iveală, iar părinții ei or să turbeze de mânie. Așa era. Dar era, totuși, adevărul și era eliberator. — Care e problema cu el? Prea mare? Criminal? Droguri? Musulman? Sebastian fusese cel care întrebase. Vanja își îndreptă privirea spre el, iar Sebastian făcu o mină de parcă ar fi cerut scuze. Lisa încuviință din cap, era în regulă. — Nu e nicio problemă cu el, spuse fata, ridicând din umeri. Doar că nu este… treaba asta. Lisa făcu un gest care cuprindea nu numai casă, ci întregul cartier, cu grădinile cochete din fața caselor de pe strada aceea liniștită. Sebastian o înțelegea perfect. Când fusese de vârsta Lisei, el nu fusese în stare să-și analizeze cu atâta luciditate propria situație și să o descrie în felul acela, dar recunoștea sentimentul. Siguranța care se transforma într-o închisoare. Grija care devenea sufocantă. Convențiile ca niște cătușe. Vanja se aplecă spre Lisa. O apucă din nou de mână. Lisa o lăsă sau, mai bine zis, voia să o simtă. — A fost Roger aici în seara aceea? Lisa încuviință din cap. — Doar până la opt și un sfert. Până când am fost siguri că mama și tata au plecat. VP - 144
— Și unde s-a dus după aceea? Lisa clătină din cap. — Nu știu. — Urma să se întâlnească cu cineva? — Așa cred. Obișnuia s-o facă. — Cu cine? — Nu știu. Roger nu îmi povestea niciodată nimic. Îi plăcea să aibă secrete. Sebastian le privi pe Lisa și pe Vanja, cum stăteau una lângă alta, la masa aceea ridicol de curată și vorbeau despre o seară plină de peripeții, dar care nu-l includea pe Roger. Ordinea din bucătărie îi amintea lui Sebastian de casa părintească și de toate casele vecinilor, care făceau parte din anturajul de oameni realizați al părinților lui. Sincer vorbind, se simțea de parcă nimerise într-o copie a propriei lui copilării. Tot timpul luptase împotriva acestei lumi. Nu văzuse în ea decât încercările superficiale de a păstra forma și curățenia, fără nicio strădanie sinceră de a iubi sau de a fi curajos. Lui Sebastian începea să-i placă tot mai mult de Lisa. Cu siguranță că avea să ajungă departe. Un iubit secret la numai șaisprezece ani. Părinții ei urmau să aibă de furcă cu ea când avea să crească ceva mai mare. Îl bucura acest lucru. Ușa de la intrare se auzi deschizându-se. Din hol răzbătu o voce plăcută: — Lisa, am venit acasă. Din reflex, Lisa își trase mâna și înlemni în scaun. Cu o viteză fulgerătoare, Vanja îi strecură cartea ei de vizită. — Trimite-mi un SMS ca să-mi spui cum să dau de prietenul tău și n-o să te mai deranjăm pe tema asta. Lisa încuviință din cap, luă rapid cartea de vizită și apucă să o ascundă în buzunar. Ulf intră primul în bucătărie. — Ce faceți aici?! Tonul amabil din hol dispăruse. Vanja se ridică în picioare. Îl întâmpină cu un zâmbet cam prea jovial. Un zâmbet care îl făcu să înțeleagă că ajunseseră prea târziu. Vanja era mulțumită. Ulf încercă să-și restabilească autoritatea. — Credeam că ne-am înțeles și că nu veți mai discuta cu Lisa în absența mea. E cu totul inacceptabil! — Nu poți pretinde așa ceva. Oricum, n-a fost vorba decât de câteva detalii pe care a trebuit să le verificăm cu Lisa. Dar acum suntem gata. Vanja se întoarse și îi zâmbi Lisei, dar aceasta nu avu cum s-o vadă, căci privirea îi era pironită în pământ. Sebastian se ridică în picioare . Vanja se îndreptă spre ușă. — Nu cred că va mai fi nevoie să vă deranjăm din nou. VP - 145
Tatăl își muta privirea de la Vanja la fiica sa și înapoi. Preț de câteva secunde, rămăsese fără replică, după care recurse la singura amenințare care îi veni la îndemână. — Să știi că am să discut cu șeful tău. N-ai să scapi așa ușor. Vanja nici nu se sinchisi să-i răspundă, ci continuă să se îndrepte spre ușă. Obținuse ceea ce voise, când, deodată, auzi în spatele său vocea lui Sebastian. Mai puternică decât oricând, de parcă așteptase îndelung momentul acela. — Doar că trebuie să știți un lucru, spuse el, împingând cu gesturi studiate scaunul sub masă. Să știți că fiica voastră v-a mințit. Ce dracu’ l -a apucat ? Vanja se întoarse șocată și încruntată spre Sebastian. Că Sebastian era un porc față de colegii lui și față de alți oameni o știa, dar să dai de gol un copil? Cu totul inutil. Lisa arăta ca și cum ar fi vrut să se ascundă sub masă. Părinții tăcuseră. Îl priveau cu toții pe bărbatul acela care, dintr-odată, devenise centrul bucătăriei. Momentele acestea îi lipsiseră cel mai mult lui Sebastian în perioada absenței sale. Așa că nu se grăbi, le savură magia. Doar nu se mai întâmplau așa des. — Roger a plecat de aici mult mai devreme decât a admis Lisa la început. Părinții Lisei se uitară unul la altul, apoi mama izbucni. — Fiica noastră nu minte. Sebastian făcu câțiva pași spre ei. — Ba minte. Sebastian nici nu se gândea să lase minciuna să scape nepedepsită. Nu acum, când îi avea la mână. — Dar întrebarea care ar trebui să vă preocupe este: de ce a mințit? Poate că există un motiv pentru care Lisa nu îndrăznește să vă spună adevărul. Sebastian tăcu și își aținti privirea asupra părinților fetei. Bucătăria îngrijită aștepta cu neliniște continuarea. Continuarea lui. Creierul Vanjei lucra de zor. Ce să facă pentru a stăvili avalanșa aceasta. Nu reuși decât să murmure o rugăminte. — Sebastian… Sebastian nici nu o auzi. Domina încăperea, iar viața unei fete de șaisprezece ani se afla în mâinile lui. De ce să asculte pe altcineva? — Lisa și Roger s-au certat în seara aceea. Roger a plecat la ora opt. S-au certat, apoi el a murit, cum credeți că se simte ea acum? Dacă nu s-ar fi certat, poate că Roger ar mai fi în viață. Din vina ei a plecat Roger mai devreme. Este o vină enormă pentru o fată atât de tânără. — Așa e, Lisa? VP - 146
Vocea mamei suna rugător, iar ochii începuseră să i se umple de lacrimi. Lisa se uită la părinții ei de parcă tocmai se trezise dintr-un vis și nu mai știa sigur ce era adevărat și ce nu. Sebastian îi făcu discret cu ochiul. Se simțea bine în postura aceea. — De fapt, ceea ce a făcut Lisa nu a fost tocmai să mintă. Este un mecanism defensiv. Ca să poată continua. Ca să poată trăi cu sentimentul de vinovăție. De aceea vă spun toate acestea, continuă Sebastian, privindu-i grav pe părinții Lisei. Apoi coborî tonul o idee pentru a sublinia cât de serioasă era situația. — Acum Lisa trebuie să știe că nu a greșit cu nimic. — Bineînțeles că nu ai greșit cu nimic, scumpa mea. Tatăl fusese cel care vorbise de data aceasta. Se apropiase de fiica lui, înconjurându-i umerii cu brațul. Lisa arăta cea mai surprinsă. Nu trecuseră decât câteva minute de la momentul în care totul fusese dat pe față, iar acum era înconjurată de iubire și grijă. — Dar, copilule, de ce nu ai spus nimic până acum? începu mama cu voce slabă, dar nu apucă să continue, căci Sebastian o întrerupse din nou. — Pentru că Lisei i-a fost teamă să nu vă dezamăgească. Chiar nu înțelegeți? Lisa trăiește un enorm sentiment de vinovăție. Vinovăție și jale. Iar voi n-ați făcut decât să discutați dacă minte sau nu. Nu înțelegeți cât de singură ați făcut -o să se simtă? — Dar nu știam… noi credeam… — Ați ales să credeți ceea ce v-a convenit. Nimic altceva. Dar e de înțeles. E omenește. Însă acum fiica voastră are nevoie de afecțiune, de iubire, trebuie să simtă că aveți încredere în ea. — Dar avem încredere. — Nu îndeajuns. Dați-i iubire, dar dați-i și libertate. De asta are ea nevoie acum. Multă încredere și libertate. — Desigur, mulțumesc. Habar nu aveam. Îmi pare rău că ne-am ambalat așa, dar sper să ne înțelegeți, începu mama. — Evident. Cu toții vrem să ne protejăm copiii. Față de orice. Altfel n-am fi părinți. Sebastian afișă un zâmbet larg. Mama Lisei îi răspunse recunoscătoare, încuviințând din cap. Atât de adevărat, atât de adevărat. Sebastian se întoarse către Vanja care trecuse de la furie la confuzie. — Ar fi cazul să plecăm, nu? Vanja încercă să aprobe cu toată energia de care era în stare. — Evident. N-o să vă mai deranjăm. Vanja și Sebastian le aruncară un ultim zâmbet părinților Lisei. VP - 147
— Și nu uitați, aveți o fată minunată. Oferiți-i iubire și libertate. Trebuie să știe că aveți încredere în ea. Cu aceste cuvinte, plecară. Sebastian se simțea cuprins de euforie la gândul că reușise să strecoare o mică bombă cu ceas în viața familiei Hansson. Libertatea era exact ceea ce îi trebuia Lisei pentru a ieși din tot rahatul ăla. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. — Chiar era necesar? întrebă Vanja, deschizând poarta ce dădea în stradă. — A fost distractiv, nu e de ajuns? Sebastian se întoarse către Vanja, a cărei atitudine îi spunea că distracția nu era un motiv suficient de întemeiat ca să justifice comportamentul lui. Oftă. Totul trebuie explicat pe îndelete. — Da, a fost necesar. Mai devreme sau mai târziu, presa o să scrie că Roger nu s-a aflat acolo unde Lisa a declarat anterior. Acum, că tot eram la ei acasă, le-am putut explica de ce și am avut ocazia s-o ajutăm. Sebastian își continuă drumul. Aproape că îi venea să fluiere când ajunse la mașină. Nu mai fluierase de multă vreme. De foarte multă vreme. Vanja mergea la câțiva pași în urmă, încercând să țină ritmul cu el. Desigur! Să o lase pe Lisa și să plece ar fi fost o mare prostie. Ar fi trebuit să se gândească la asta. De multă vreme nu mai simțise că cineva i-o luase atât de mult înainte. De foarte multă vreme. Torkel și Hanser se aflau în biroul acesteia din urmă, situat la etajul al treilea. Torkel fusese cel care solicitase o întâlnire. Trebuiau să discute despre dovezi. Descoperirea făcută cu ajutorul înregistrărilor de la camerele de supraveghere fusese, desigur, un important pas înainte, acum îl puteau plasa pe Roger, dincolo de orice îndoială, pe Gustavsborgsgatan, la câteva minute după ora nouă, în acea seară fatală de vineri. În același timp, acest e informații făcuseră ca suspiciunile față de Leo să slăbească încă și mai tare. Mare parte din declarațiile acestuia fuseseră confirmate, iar Torkel, de comun acord cu procurorul, hotărâse ca Leonard Lundin să fie eliberat pentru a nu mai pierde vremea într-o anchetă atât de dificilă. Are să fie, desigur, mare agitație în presă. Jurnaliștii îl condamnaseră deja. Bătăușul care mersese prea departe. Scoțând în evidență existența a noi dovezi materiale care îl incriminau pe Leo. Toată lumea aflase deja de tricoul pătat de sângele victimei. Geaca verde încă nu ajunsese în presă, dar faptul că poliția găsise noi dovezi în garajul suspectului fusese făcut cunoscut de mai multe ziare. Presa nu făcuse mențiunea că aceste „dovezi suplimentare” fuseseră plantate în garajul lui Leo și nici nu avea să o facă. Erau informații VP - 148
deținute doar de echipa lui Torkel și așa și trebuiau să rămână. Torkel voia să îi comunice personal lui Hanser decizia sa, înainte de a-l suna pe procuror. Până la urmă, ea era cea care răspundea oficial de anchetă, fiind obligată să vină cu rezultate. Torkel știa că era greu să eliberezi un suspect fără să prezinți unul nou. Hanser se arătă înțelegătoare, împărtășindu-i decizia. Dar insistase ca Torkel să răspundă de următoarea conferință de presă. Torkel știa de ce. Întotdeauna e în folosul carierei atunci când până și Brigada Națională de Omucideri orbecăiește în beznă. Torkel îi promise să se ocupe de conferința de presă și ieși din birou pentru a-l suna pe procuror. Mașina se opri pe o altă stradă, în fața altei case, dintr-o altă zonă rezidențială a orașului. Câte astfel de zone se aflau oare în Västerås? În regiune? În țară? se întrebă Sebastian în timp ce înainta, alături de Vanja, pe aleea pietruită ce ducea spre casa galbenă cu etaj. Sebastian nu contesta faptul că era posibil să fii fericit într-o asemenea zonă. Nu pe baza propriei experiențe, dar asta nu însemna că ar fi fost imposibil. Pentru el ar fi fost. Zonele acestea erau îmbibate de atmosfera aceea de „pace și demnitate” pe care el o disprețuia. — Ștergeți-o dracului de aici! Sebastian și Vanja se întoarseră și văzură un bărbat pe la vreo patruzeci și cinci de ani apropiindu-se de ei dinspre ușa deschisă a garajului. Bărbatul ținea sub braț un cilindru dintr-un material albastru. Un cort. Se apropie de ei cu pași repezi și hotărâți. — Mă numesc Vanja Lithner, iar acesta este Sebastian Bergman. Vanja își scoase legitimația. Sebastian își ridică mâna în semn de salut. — Suntem de la Brigada Națională de Omucideri și anchetăm uciderea lui Roger Eriksson. Tocmai am discutat cu Beatrice la școală. — Vă cer scuze. Credeam că sunteți jurnaliști. Deja am pus pe fugă vreo doi astăzi. Ulf Strand, tatăl lui Johan. Ulf le întinse mâna. Sebastian remarcă faptul că și tatăl lui Johan se prezentase la fel ca mama lui. În calitate de părinte. Ulf, tatăl lui Johan, nu soțul lui Beatrice. Beatrice folosise aceeași modalitate de prezentare. Tatăl fiului, nu soțul meu. „A ieșit cu Ulf, tatăl lui”. Nu „soțul meu”. — Nu sunteți căsătoriți? Tu și cu Beatrice? Ulf păru sincer surprins de această întrebare. — Ba da, de ce? — Eram curios numai, am avut sentimentul că… oricum, n-are importanță. Johan este acasă? Ulf aruncă o privire spre casă, iar fruntea i se încreți de îngrijorare.
VP - 149
— Da, dar chiar este nevoie să discutați cu el astăzi? Este extrem de afectat de tot ce s-a întâmplat. De aceea plecăm cu cortul. Să stăm departe de tot și de toate pentru o vreme. — Îmi pare rău, dar, din diferite motive, această anchetă a tergiversat deja prea mult. Trebuie să stăm de vorbă cu Johan cât mai repede posibil. Ulf realiză că nu prea avea cum să se împotrivească, așa că puse deoparte echipamentul de camping și îi conduse în casă. Se descălțară în hol, acolo unde deja se aflau mai multe perechi de pantofi, adidași și papuci la grămadă. Praf pe podea. Geci și paltoane zăceau aruncate pe bancheta neagră de la intrare. Pătrunseră mai departe în casă, iar Vanja avu sentimentul că aceasta era exact opusul casei extrem de îngrijite a părinților Lisei. În sufragerie, într-unul din colțuri, era o scândură de călcat pe care se aflau rufe, o parte din corespondența din săptămâna aceea, un ziar și o cană de cafea. Pe măsuța pătată din fața televizorului se vedeau încă două căni. Haine – era greu de spus dacă erau curate sau murdare – zăceau aruncate pe fotolii și pe speteaza canapelei. Urcară la etaj. Un băiat firav, cu ochelari, care nu arăta deloc de șaisprezece ani, stătea în camera lui și se juca la computer. — Johan, dânșii sunt de la poliție și vor să discute cu tine despre Roger. — Imediat. Johan continuă să-și concentreze atenția asupra monitorului. Părea să fie un joc de acțiune. Un bărbat cu un braț exagerat de lung și mutilat alerga încolo și încoace, luptându-se cu niște indivizi ce păreau a fi militari. Își folosea brațul pe post de armă. Billy probabil că știa numele jocului. Personajul din joc intră într-un tanc aflat la un colț de stradă, iar computerul se opri, afișând cuvântul „loading” pe ecran. Când imaginile reveniră, individul se afla acum în interiorul tancului pe care îl putea controla. Johan apăsă pe un buton al tastaturii. Imaginea îngheță. Johan se întoarse către Vanja. O privire obosită. — Condoleanțe. Am înțeles că tu și Roger erați prieteni buni. Johan încuviință din cap. — Așa că Roger îți povestea, probabil, lucruri pe care nu le povestea altcuiva. — Ce anume? Nimic nou, avea să se vădească. Johan nu credea că Roger fusese îngrijorat în ultima vreme. Și nici că îi fusese frică de cineva, chiar dacă, din când în când, dădea nas în nas cu tipii din Vikingaskolan. Se simțea bine la Palmlövska, nu datora nimănui niciun ban, nu se arătase interesat de prietena altcuiva. Doar avea prietena lui. Johan credea că acolo fusese Roger în seara aceea de vineri. Fiindcă petrecea mult timp acasă la Lisa. Prea mult, VP - 150
avură impresia Sebastian și Vanja că încercase el să spună. Și nu, nu știa cu cine altcineva s-ar fi putut întâlni dacă nu fusese acasă la Lisa. Și nici nu știa de ce Roger sunase acasă la el în seara aceea. În orice caz, nu încercase să-l sune după aceea pe mobil. Prea mulți de nu. Vanja simțea că o apucă disperarea. Nu ajungeau nicăieri așa. Toți spuneau același lucru. Roger era un băiat liniștit și cuminte, care stătea în banca lui și nu se certa cu nimeni. Dacă era unul dintre acele cazuri în care ucigașul și victima nu se cunoșteau dinainte? Dacă, pur și simplu, îi venise cuiva să omoare pe cineva în seara aceea de vineri și dăduse peste Roger? Din întâmplare. Doar pentru că putea. Asta era, desigur, foarte neobișnuit. Și, oricum, ucigașul n-ar fi procedat cum se procedase în cazul acesta. Să-i scoată inima din piept. Apoi să mute și să ascundă cadavrul. Să planteze dovezi. Neobișnuit, dar nu imposibil. În același timp, ceva părea în neregulă cu toate aceste declarații aproape identice despre Roger. Vanja o simțea din ce în ce mai puternic. Cuvintele Lisei, cum că lui Roger îi plăcea să aibă secrete, îi rămăseseră întipărite în minte. De parcă ar fi existat doi Roger Eriksson, unul abia vizibil, care nu ieșea deloc în evidență, și un altul care avea o grămadă de secrete. — Deci nu îți vine nimeni în minte care să fi avut vreun motiv să fie supărat pe Roger? Vanja dădea deja să iasă din cameră, sigură că și de data aceasta Johan avea să clatine din cap în loc de răspuns. — Ba da, Axel era ofticat rău pe el, bineînțeles. Dar nu chiar atât de ofticat. Vanja se opri. Aproape simți cum îi crește adrenalina. Un nume. Al cuiva care-i purta ranchiună lui Roger. O rază de speranță. Poate că începutul unui nou secret. — Cine e Axel? — Fostul portar al liceului. Un adult. Acces la mașină. Raza de speranță devenea tot mai puternică. — Și de ce era acest Axel supărat pe Roger? — Păi, doar din cauza lui a fost dat afară de la liceu, acum câteva săptămâni.
VP - 151
••• — Incidentul acela nefericit, da. Directorul Groth se descheie la sacou și se așeză la birou cu o mină de parcă tocmai mâncase ceva acru. Vanja stătea în fața ușii, cu mâinile încrucișate la piept. Îi era greu să-și stăpânească furia din voce. — Când am fost aici, mai devreme, am precizat că cineva din liceu ar fi putut fi implicat în uciderea lui Roger Eriksson. Dar nu v-ați gândit să menționați că un angajat al liceului a fost dat afară din cauza lui Roger? Directorul își ridică brațele într-un gest de scuză, dar și de dispreț. — Nu, din păcate, vă cer scuze. Nu am pus faptele cap la cap. — Ați putea să ne povestiți un pic despre „incidentul acela nefericit”? Groth îl privi cu vădită antipatie pe Sebastian care stătea tolănit într-un fotoliu, cu nasul într-o broșură informativă a liceului, pe care o culesese dintr-un suport aflat lângă biroul directorului. „Liceul Palmlövska – aici încep posibilitățile”. — Nu e prea mult de povestit. A ieșit la iveală că portarul nostru, Axe l Johansson, vindea băuturi alcoolice elevilor. Făcea trafic, pe scurt. Bineînțeles că a fost concediat pe loc și cu asta am rezolvat. — Și cum ați aflat cu ce se ocupa portarul? întrebă Vanja. Ragnar Groth îi aruncă o privire obosită, apoi se sprijini de birou și șterse câteva fire de praf de pe suprafața acestuia. — Doar din cauza asta vă aflați aici, nu? Roger Eriksson a venit la mine, ca un elev plin de simțul răspunderii ce era, și mi-a povestit ce se petrece. I-am cerut apoi unei fete din clasa a zecea să-l sune pe Axel și să facă o comandă. Când acesta a venit cu marfa la locul stabilit, l-am prins în flagrant delict. — Iar Axel știa că Roger fusese cel care îl pârâse? — Nu știu. Probabil că da. Am auzit că mai mulți elevi o știau. — Dar nu ați raportat niciodată la poliție incidentul acesta? — Nu, n-am fi avut nimic de câștigat din asta. — Ați simțit că reputația voastră de „mediu educațional optim, incluzând siguranță, inspirație și posibilități extinse de dezvoltare pentru fiecare individ, ce promovează o viziune și valorile creștine asupra omului” v-ar fi fost ușor pătată? Sebastian își ridică privirea din broșura din care tocmai preluase acel citat și nu își putu reține un ușor zâmbet malițios. Ragnar Groth se luptă din răsputeri pentru a-și ascunde aversiunea din voce atunci când răspunse. — Nu este niciun secret că reputația bună a liceului este resursa noastră cea mai importantă. Vanja clătină din cap, fiindu-i greu să înțeleagă. VP - 152
— Și din cauza asta nu raportați infracțiunile care se petrec în liceu? — Nu era decât trafic cu alcool. Cantități nesemnificative. Desigur, era vorba de minori, dar tot uși. Axel ar fi fost amendat, nu-i așa? În cel mai bun caz. — Probabil, dar nu asta e ideea. — Nu! Groth o întrerupse cu asprime în voce. — Ideea este că pierderea încrederii părinților m-ar fi costat mult mai mult. Este vorba de priorități. Directorul se ridică în picioare, se încheie la sacou și se îndreptă spre ușă. — Acum, dacă ați terminat, mai am și altele de făcut. Dar puteți afla adresa lui Axel Johansson în drum spre ieșire, de la informații, dacă vreți să stați de vorbă cu el. Sebastian stătea pe culoar, așteptând-o pe Vanja să iasă din biroul de informații. Pe pereți atârnau portretele în alb-negru ale foștilor directori ai liceului și ale profesorilor care se remarcaseră dintr-un motiv sau altul și meritau a fi amintiți pentru posteritate. În mijlocul acestei galerii de fotografii atârna un tablou în ulei. Tatăl lui Sebastian. Acesta stătea lângă o catedră plină de simboluri menite să te ducă cu gândul la educația în stil clasic. Tabloul era pictat în perspectiva broaștei, astfel încât Ture Bergman își privea tot timpul spectatorii de undeva, de sus. Ceea ce se potrivea perfect, se gândi Sebastian. Să-i privească pe toți și pe toate de sus. Plin de prejudecăți. De pe piedestal. Sebastian își lăsă gândurile să hoinărească mai departe. Cum fusese el ca tată în acei patru ani cât avusese parte de Sabine. Răspunsul era, probabil: așa și așa. Sau, mai degrabă: atât de bun pe cât fusese în stare, iar asta nu însemna mai mult decât „așa și așa”. În momentele sale cele mai negre, când Sebastian se îndoise de capacitatea sa de a fi părinte, se gândise că era ca atunci când Sabine se uita la televizor: calitatea programului nu conta; atâta vreme cât erau culori multe și se mișcau pe ecran, era fericită. Fusese la fel și cu el? Motivul pentru care Sabine era fericită să fie cu el fusese pur și simplu faptul că Sebastian se aflase mereu în apropiere? Fără pretenții în privința calității. Petrecuse mult timp cu fiica sa, asta era sigur. Mai mult decât Lily. Nu fusese rezultatul unei încercări de a fi la egalitate, ci mai degrabă al programului lor din fiecare zi. Sebastian lucra adesea de acasă, avusese perioade scurte și intense când lucrase în delegație, apoi perioade mai lungi când nu era solicitat pe teren și lucra din nou de acasă. Așadar, putea să VP - 153
bifeze la capitolul prezență. Cu toate acestea, Lily fusese cea căreia Sabine îi povestea totul dacă s-ar fi întâmplat ceva. Lily era mereu prima. Asta ar trebui să însemne ceva. Sebastian refuza să creadă că era ceva genetic. Că, pur și simplu, o mamă era de neînlocuit, lucru pe care unele femei din anturajul lor îl clasificaseră ca fiind absurd. Apoi se autoanalizase. Ce altceva îi oferise el fiicei sale, cu excepția siguranței că tot timpul se aflase cineva lângă ea? Lui Sebastian nu i se păruse că primii ani cu Sabine fuseseră foarte deosebiți sau – sincer vorbind – distractivi. Sau nu, deosebiți fuseseră. Năucitori. Mulți dintre cunoscuții lor încercaseră să se autoconvingă că nimic nu avea să se schimbe atunci când or să aibă copii. Aveau să-și trăiască viața la fel ca înainte, cu mica diferență că acum erau părinți. Sebastian nu fusese la fel de naiv. Știuse că avea să fie nevoit să-și schimbe stilul de viață. Tot ce fusese el. Și fusese dornic să o facă. Așa că, desigur, anii aceia fuseseră speciali, dar nu plini de cine știe ce satisfacții. Sabine îi dăduse prea puțin în primii ani. Așa crezuse el atunci. Acum, ar fi fost în stare de orice pentru a-i readuce înapoi. Dar, pe parcurs, situația se mai îmbunătățise, trebuia s-o admită. Pe măsură ce Sabine crescuse și începuse să reacționeze, relația dintre ei se adâncise. Dar ce arăta oare acest lucru, în afară de faptul că era un egoist? Nici nu îndrăznise să-și imagineze cum avea să fie când Sabine avea să se facă mare. Când ar fi început să aibă pretenții. Când n-avea să mai fie un copil, ci o persoană. Când el nu va mai avea de spus ultimul cuvânt. Când Sabine urma să îl citească ca pe o carte deschisă. O iubise mai presus decât orice. Dar oare ea o știuse? Fusese în stare să i-o arate? Nu era tocmai sigur. O iubise și pe Lily. Și i-o spusese. Uneori. Prea rar. Nu se simțea confortabil rostind cuvintele acelea. Nu atunci când erau sincere, cel puțin. Pornise de la ideea că Lily o știuse tot timpul. Că i-o arătase în alte feluri. Nu se culcase cu nimeni altcineva în perioada în care fuseseră împreună. Era oare posibil să-ți arăți dragostea prin lucrurile pe care nu le făceai? Era oare în stare să-și arate dragostea? Iar acum se afla aici și poate că, undeva, avea un fiu sau o fiică. Scrisoarea de la Anna Eriksson îl tulburase profund, iar după aceea funcționase pe pilot automat. Se hotărâse din prima că trebuie neapărat să dea de ea. Trebuia să și vadă copilul. Dar, dacă se gândea mai bine, chiar îl putea numi copilul lui? Oare chiar era o idee bună să umble după cineva care avea treizeci de ani și VP - 154
care își petrecuse toată viața fără el? Ce-i va spune? Poate că Anna mințise, spunându-i că altcineva era tatăl. Poate că îi spusese că tatăl lui murise. Poate că avea să le distrugă viața. Tuturor. Dar, în primul rând, sieși. De fapt, lui Sebastian nu-i păsa deloc dacă era bine sau rău să dea buzna așa în viața unui om și s-o întoarcă pe dos. Dar ce avea el de câștigat din asta? Credea oare că, undeva, îl aștepta o altă Sabine? Bineînțeles că nu. Nu exista nimeni care să își strecoare mânuța cu inelul cu fluturaș în mâna sa și care să adoarmă, încălzită din cauza soarelui, cu capul pe umărul lui. Nimeni care să se rostogolească sub pătură și să respire aproape neauzit în umărul lui, dimineața. Riscul iminent era că avea să fie respins fără menajamente. Sau, în cel mai fericit caz, îmbrățișat stângaci de un străin care niciodată nu avea să devină mai mult decât un cunoscut. În cel mai fericit caz, un prieten. Și dacă i s-ar fi interzis cu totul să se amestece în viața copilului? Ar fi fost în stare? Dacă tot se gândea să comită încă o acțiune egoistă, ar fi trebuit să fie sigur, cel puțin, că avea ceva de câștigat din asta. Dar acum nu mai era la fel de sigur. Poate că ar fi fost mai bine să renunțe la tot. Să vândă casa, să părăsească ancheta și orașul Västerås și să se întoarcă la Stockholm. Gândurile îi fură întrerupte de Vanja care trânti ușa biroului și se apropie de el cu pași repezi și nervoși. — Am făcut rost de adresă, spuse ea, trecând pe lângă Sebastian fără să încetinească. Acesta o urmă. — Oare ce fel de lucruri grave trebuie să se petreacă în acest liceu ca să ajungă să fie raportate și la poliție? întrebă Vanja, împingând ușa și ieșind pe aleea din fața liceului. Sebastian presupuse că fusese o întrebare retorică, așa că nu-i răspunse. De fapt nici nu ar fi fost nevoie, căci Vanja continuă. — Serios acum, cât de departe ar fi dispuși să meargă doar ca să păstreze buna reputație a liceului? Cu zece zile înainte de a fi omorât, Roger a cauzat concedierea unui angajat, iar ei nu scot o vorbă despre asta. Dacă o fată e violată în grup, la toaletă, ar mușamaliza totul și atunci? Sebastian se gândi din nou că Vanja nu se aștepta să primească vreun răspuns, dar putea, cel puțin, să-i arate că o ascultă. De altfel, chestiunea îl interesa. — Dacă ar avea mai multe de câștigat decât de pierdut, mai mult ca sigur. Groth e un tip ușor de ghicit. Prioritatea lui numărul unu sunt liceul și reputația acestuia. Într-un fel e de înțeles: reputația este cea mai importantă resursă a lor în concurența de piață. VP - 155
— Deci, atunci când a precizat că la ei nu e loc de hărțuiri, a fost și asta un fel de praf în ochi? — Bineînțeles că da. Doar stă în natura umană să creeze ierarhii. De îndată ce ne constituim într-un grup, trebuie să ne găsim locul, și atunci recurgem la toate acțiunile necesare pentru a ne menține poziția sau pentru a urca. Mai mult sau mai puțin evident. Mai mult sau mai puțin planificat. Ajunseseră la mașină. Vanja se opri în fața portierei și îl privi pe Sebastian cu scepticism, peste capotă. — Lucrez în echipa aceasta de mai mulți ani. Noi nu ne comportăm așa. — Asta pentru că ierarhia voastră este statică și pentru că Billy, care se află la baza ei, nu are nicio ambiție să urce. Vanja îi aruncă o privire ușor amuzată. — Billy se află la baza ierarhiei? Sebastian încuviință din cap. Bineînțeles. Îi luase mai puțin de trei secunde ca să-și dea seama că Billy avea rangul inferior. — Și unde mă poziționez eu, atunci, după părerea ta? — Imediat sub Torkel. Ursula îți dă voie să deții poziția asta pentru că nu vă ocupați cu aceleași lucruri. E conștientă de faptul că, în domeniul ei, este cea mai bună, așa că nu concurați. Dacă ați fi făcut -o, Ursula te-ar fi detronat. — Sau eu pe ea. Sebastian îi zâmbi de parcă Vanja ar fi fost o fetiță care, fără să vrea, spusese ceva amuzant. — Da, asta s-o crezi tu. Sebastian deschise portiera și se așeză pe scaunul pasagerului. Vanja rămase câteva clipe în picioare, încercând să alunge senzația aceea tot mai accentuată de iritare. N-avea să-i dea prilej de satisfacție și să se enerveze. Înjură în gând. Nu trebuia să-l provoace la discuții. Atâta vreme cât Sebastian își ținea gura, nu avea de ce să se enerveze. Respiră adânc de două ori, deschise portiera și se așeză. Îi aruncă o privire scurtă lui Sebastian. Chit că fusese perfect conștientă de consecințe, îl ațâțase din nou. Dar acum, nu-i va da satisfacția să aibă ultimul cuvânt. — Nu ne cunoști deloc. Trăncănești aiurea din gură. — Nu vă cunosc? Torkel m-a cooptat în anchetă. Lui Billy nu i-a păsat deloc. Tu și cu Ursula nu prea știți exact ce să faceți cu mine, dar un lucru e clar – știți că sunt al dracului de bun în ce fac, așa că amândouă vă purtați foarte rece cu mine. — Iar asta pentru că ne simțim amenințate, vrei să spui? — Din ce alt motiv, atunci? — Pentru că ești un bădăran. VP - 156
Vanja porni mașina. Ura! Victorie! Avusese ultimul cuvânt. Acum or să se ducă să-i facă o vizită lui Axel Johansson. Într-o tăcere totală, dacă ar fi fost după ea. Dar nu era după ea. — E important pentru tine, nu-i așa? Fir-ar al dracului, chiar nu putea să-și țină fleanca? Vanja oftă adânc. — Ce e atât de important pentru mine? — Să ai ultimul cuvânt. Vanja strânse din dinți și își aținti privirea înainte. Cel puțin avea să scape de zâmbetul acela de om mulțumit de sine când Sebastian se va tolăni în scaun, cu ochii închiși. Vanja își ținu degetul apăsat pe sonerie. Sunetul monoton al acesteia răzbătea prin ușă, trimițându-și ecoul pe palier, unde se aflau ea și Sebastian. Dar asta era tot ce se auzea dinăuntru. Vanja ridicase clapeta cutiei pentru corespondență și ascultase cu atenție înainte de a suna. Nicio mișcare. Niciun sunet. Acum, arătătorul i se înțepenise pe sonerie. Sebastian se întreba dacă să intervină și să-i atragă atenția că, dacă Axel Johansson s-ar fi aflat în apartament, probabil ar fi deschis într-una dintre cele opt dăți în care sunase. Chiar dacă ar fi dormit, tot ar fi avut timp să ajungă până la ușă și să deschidă. La dracu’, și de pe catafalc și tot s-ar fi sculat din morți ca să răspundă. — Ce faceți aici? Vanja își ridică degetul de pe sonerie și se întoarse. În spatele unei uși întredeschise, o bătrânică cenușie îi privea curioasă. Aceasta fusese prima impresie pe care și-o făcuse Sebastian. Că era cenușie. Nu numai din cauza părului grizonant, tuns scurt. Femeia purta un pulover tricotat de culoare cenușie, pantaloni flaușați de aceeași culoare și șosete de lână în picioare. Cenușii. În mijlocul feței brăzdate de riduri trona o pereche de ochelari cu rame incolore care întăreau impresia aceea de cenușiu și transparent. Iar acum bătrâna clipea des din ochi, așteptând un răspuns de la intrușii de pe scară. Să fiu al naibii dacă n-are ochii cenușii, se gândi Sebastian. Vanja se prezentă, apoi îl prezentă pe Sebastian și-i spuse că-l căutau pe Axel Johansson, dacă nu cumva știa pe unde își făcea acesta veacul. În loc de da sau nu, se treziră cu o întrebare cu totul neașteptată pe post de răspuns. — Dar ce-a făcut? Bătrânica fu întâmpinată cu o formulă standard impenetrabilă. — Trebuie să stăm de vorbă cu el, atâta tot. — Pură rutină, se amestecă Sebastian. VP - 157
Mai mult în glumă. Nimeni nu spunea „pură rutină” în realitate, dar se potrivea oarecum în situația aceea. De parcă bătrânica s-ar fi așteptat la așa ceva. Vanja îi aruncă o privire menită să-i dea de înțeles că nu-i ardea de glume. Sebastian nici nu se așteptase să fie altfel. Vanja se întoarse la loc, către vecină, aruncând o privire scurtă spre numele de pe ușă. — Doamnă Holmin, aveți cumva idee unde îl putem găsi? Doamna Holmin nu știa. Dar știa că Axel Johansson nu era acasă. Nu mai dăduse pe acasă de peste două zile. Atâta știa. Nu că ținea condica la tot ce se întâmpla pe scară, cine venea și cine pleca, dar nu poți să nu bagi de seamă anumite lucruri. Ca, de exemplu, că Axel Johansson fusese dat afară de la serviciu cu ceva vreme în urmă. Sau că prietena mult prea tânără a acestuia se mutase de la el cu câteva zile mai înainte. Era și timpul să o facă, ce văzuse la acest Axel Johansson era dincolo de capacitatea ei de înțelegere. Nu pentru că Axel ar fi fost nepoliticos sau ceva de genul acesta, dar era un tip foarte rezervat. Ținea totul pentru sine. Nesociabil. Abia dacă te saluta când te întâlneai cu el pe scară. Fata, în schimb, era foarte deschisă. Foarte de treabă. Toată lumea din bloc era de aceeași părere. Nu că ar fi spionat, dar pereții erau subțiri și ea avea un somn ușor, de aceea știa atât de multe. Nimic altceva. — Era vânzoleală mare la Axel acasă? — Da, destul de mare. Mai ales tineri. Tot timpul sunau la telefon sau la ușă. E suspectat de ceva? Vanja clătină din cap și repetă răspunsul de mai devreme. — Nu vrem decât să stăm de vorbă cu el. Vanja îi zâmbi, îi întinse cartea de vizită și o rugă pe vecină să o sune dacă auzea că Johansson s-ar fi întors acasă. Bătrânica aruncă o privire la cartea de vizită cu logoul Brigăzii Naționale de Omucideri, iar acest lucru păru s-o ajute să pună datele cap la cap. — Are de-a face cu băiatul acela care a fost omorât? Ochii ei cenușii scânteiară când își mută privirea de la Vanja la Sebastian pentru a primi o confirmare. — Axel a lucrat la același liceu la care a mers și băiatul, dar probabil că știți asta, nu? Vanja căută ceva în buzunar. — Știți cumva dacă a fost aici? Vanja scoase fotografia lui Roger, cea pe care toți polițiștii o foloseau și care fusese făcută la școală. Vanja i-o întinse bătrânicii cenușii, care îi aruncă o privire rapidă, apoi clătină din cap. — Nu știu, mie mi se pare că arată toți la fel, cu șepcile lor, și glugi, și gecile alea lălâi. Așa că nu știu. VP - 158
Îi mulțumiră pentru ajutor și îi reamintiră să sune dacă Axel își făcea din nou apariția. În timp ce coborâră treptele, Vanja scoase telefonul și îl sună pe Torkel. Îi relată pe scurt situația și sugeră punerea sub urmărire a lui Axel Johansson. Torkel îi promise să se ocupe direct. Când ajunseră la ușa blocului, aproape că dădură nas în nas cu cineva care tocmai intra. O figură cunoscută. Haraldsson. Vanja se întunecă vizibil la față. — Ce faci tu aici? Haraldsson îi răspunse că se aflau în zonă și băteau la uși. Roger Eriksson fusese înregistrat de o cameră din Gustavsborgsgatan, dar nu și de pe altă stradă, așa cum te-ai fi așteptat dacă ar fi mers tot înainte pe strada aceea. Deci, probabil, că a cotit -o pe o străduță laterală, iar blocul acesta se afla în zona de căutare. Acum încercau să verifice dacă nu cumva fusese văzut de cineva în seara aceea de vineri. Să bată la uși. Vanja avu senzația că, în sfârșit, Haraldsson nimerise la locul potrivit. Locuinț a lui Axel Johansson se afla, așadar, în zona relevantă de căutare. Raza aceea de speranță devenise ceva mai puternică. O echipă obosită stătea acum în jurul mesei din lemn de mesteacăn în sala de ședințe de la sediul poliției din Västerås. Făcuseră rezumatul anchetei, constatând cu nemulțumire că nu avansaseră cine știe ce. Faptul că e-mailul fusese trimis de la Liceul Palmlövska nu limitase prea tare numărul posibililor suspecți. Reușiseră să demonstreze că Lisa mințise, dar asta nu făcea decât să confirme niște bănuieli pe care Vanja le avea de multă vreme, însă fără să ducă nicăieri. Cel mai important detaliu care ieșise la iveală din discuția cu Lisa era faptul că Roger avea secrete față de cei din anturajul său. Toată echipa căzuse de acord că trebuiau să cerceteze viața acestuia din afara liceului. O pistă foarte interesantă era și indiciul că Roger avea o relație secretă cu o persoană despre care nimeni altcineva nu știa. Cineva cu care se întâlnea atunci când toată lumea credea că e la Lisa acasă. Se hotărâră ca o parte din echipă să se concentreze asupra lui Roger și să afle cât mai multe despre el. Cine era el, de fapt? — Computerul lui Roger a fost verificat? întrebă Billy. — Nu avea niciun computer. Billy se uită la Vanja de parcă auzise greșit. — Nu avea computer? — Cel puțin așa reiese din inventarul întocmit de poliția locală, după ce a fost la el acasă. — Dar avea șaisprezece ani. Poate că a fost furat? Ca și ceasul? — În imaginile înregistrate de camera de supraveghere, Roger nu avea niciun computer la el, interveni Torkel. VP - 159
Billy clătină din cap, încercând să-și imagineze prin ce suferință trebuie să fi trecut bietul băiat. Să nu fii conectat la internet! Izolat. Singur. — Cu toate acestea, putea să fie activ pe internet, continuă Torkel. De pe computerul Lisei sau de la un internet-café. Verifică să vezi dacă apare pe undeva. Billy încuviință din cap. — Și apoi, îl mai avem pe Axel Johansson. Torkel îi privi pe rând pe cei aflați în jurul mesei. Billy preluă ștafeta. — Căutarea din ușă în ușă nu a produs nimic astăzi. Nimeni nu și-a amintit să-l fi văzut pe Roger în zona aceea, în seara zilei de vineri. — Ceea ce nu înseamnă însă că el nu s-ar fi aflat acolo, interveni Vanja. — Dar nici că s-a aflat acolo, ripostă Billy. — Avem și alte date în legătură cu Axel Johansson? În afara faptului că locuiește într-o zonă unde Roger este posibil să se fi aflat în seara în care a dispărut, vorbi Sebastian. — Că a fost concediat din cauza lui Roger, spuse Vanja. Până acum este cel mai aproape de un posibil mobil al crimei. — Nu a dat pe acasă în ultimele două zile, completă Billy. Pentru o clipă, Sebastian simți cum îl cuprinde nerăbdarea. Își petrecuse toată ziua cu Vanja. Auzise aceleași lucruri ca și ea. Doar realiza și singur că incidentul cu Roger put ea fi interpretat ca un potențial mobil al crimei și că Axel Johansson nu mai dăduse pe acasă. — În afară de astea, vreau să spun. În jurul mesei se așternu tăcerea. Billy își răsfoi hârtiile și găsi ceea ce căuta. — Axel Malte Johansson, 42 de ani. Necăsătorit. Născut în Örebro. S-a mutat destul de mult prin țară. În ultimii doisprezece ani a locuit în Umeå, Sollefteå, Gävle, Helsingborg și Västerås. Unde s-a mutat cu doi ani în urmă. S-a angajat la Palmlövska. Mai multe facturi neplătite la timp. Nicio condamnare în cazier, dar a figurat în mai multe anchete legate de fraude cu cecuri false și fals în acte. Toate cazurile au fost închise din lipsă de dovezi. Vanja se simțea, totuși, destul de încrezătoare. Axel Johansson apărea în baza de date a poliției. Un motiv în plus să fie considerat suspect. Se întâmpla foarte rar în cazurile de omucidere ca făptașul să fie o persoană fără antecedente penale. Cel mai des, infracțiunile extreme de genul acesta nu constituiau decât punctul maxim al unei delincvențe în ascensiune. Calea către crima capitală era adesea pietruită cu delicte minore și, în mai toate cazurile, exista o relație între ucigaș și victimă. Aproape întotdeauna. VP - 160
Vanja se întrebă dacă să dea glas acelui gând care-i trecuse mai devreme prin cap, posibilitatea ca ucigașul să nu-l fi cunoscut pe Roger. Că își pierdeau probabil vremea încercând să afle mai multe despre Roger. Poate că trebuiau să abordeze ancheta din o cu totul altă perspectivă. Dar nu spuse nimic. Până acum participase la elucidarea a paisprezece omucideri. În toate cazurile, făptașul și victima se cunoscuseră reciproc. Chiar dacă în unele cazuri doar superficial. Nu era deloc plauzibil ca Roger să fi fost omorât de cineva cu totul necunoscut. Iar, dacă ar fi fost așa, cazul avea să rămână, probabil, neelucidat. Cei patru aflați în jurul mesei o știau prea bine. Posibilitățile poliției de a găsi un criminal necunoscut, care să nu mai fi avut nicio relație cu victima, erau infime, mai ales în condițiile în care dovezile materiale lipseau, așa cum se întâmpla în cazul acesta. Analiza ADN-ului, care fusese introdusă în perioada anilor optzeci, era, de fapt, principalul motiv pentru care asemenea cazuri ajungeau să fie soluționate. Dar ADN-ul făptașului dispărea de obicei atunci când cadavrul era abandonat în apă. Sarcina pe care o aveau înaintea lor nu era deloc ușoară. — Știm sigur că Axel Johansson se ascunde? Poate că a plecat într-o călătorie, de exemplu, să-și viziteze tatăl sau pe altcineva? Intervenția extrem de rezonabilă a lui Sebastian nu ușura cu nimic lucrurile. Billy aruncă o privire în hârtiile din fața lui, pentru a verifica. — Amândoi părinții sunt morți. — OK, dar poate că s-a dus să viziteze pe altcineva care încă e în viață? — Posibil, confirmă Torkel, dar tot nu știm unde se află. — Nu s-ar putea ca Ursula să se ducă să arunce o privire în apartamentul lui? Torkel se ridică în picioare și începu să se învârtă prin cameră. Își înăbuși un căscat. Aerul din cameră era destul de închis. Probabil că sistemul de ventilare nu era la fel de nou ca restul. — Avem prea puține date pentru a putea obține un mandat de percheziție. Dacă l-am fi putut plasa pe Roger în zonă – poate, dar așa… O tăcere ușor resemnată se lăsă în încăpere. Billy întrerupse atmosfera aceea sumbră – era una dintre calitățile lui, să aibă forța să privească înainte, chiar și atunci când îndoielile începeau să se acumuleze. — Am luat legătura cu Laboratorul Național de Criminalistică. Or să obțină lista SMS-urilor din telefonul lui Roger, ba mai mult, le vor reconstitui și pe cele care au fost șterse. În plus, operatorul de telefonie mobilă ne -a trimis lista convorbirilor, care va ajunge în curând. Am să mă ocup eu de ele, probabil că diseară. VP - 161
Billy se întrerupse când telefonul Vanjei sună. Aceasta se uită la ecran, se scuză și ieși din încăpere. Torkel și Billy priviră în urma ei. Nu-și aduceau aminte să o mai fi văzut pe Vanja acordând prioritate unei convorbiri telefonice atunci când se aflau la muncă. Probabil că era ceva important. Telefonul primit de la tatăl ei îi stârnise sentimente contradictorii. Vanja ieși din sediul poliției pentru a-și putea limpezi gândurile. În general, reușise să-și separe munca de viața privată, două vieți paralele care doar rar se intersectau. Dar în ultima jumătate de an îi fusese atât de greu. Colegii ei nu băgaseră nimic de seamă, era prea disciplinată, dar situația o epuizase. Gândurile. Neliniștea. În centrul vârtejului de gânduri, bărbatul pe care-l iubea mai presus de orice, tatăl ei, Valdemar. Neliniștea pe care încerci să o reprimi, dar se întoarce mereu. Cu cât încerci mai mult să o alungi, cu atât revine mai în forță, cu atât e mai puternică la întoarcere. În ultima vreme îi fusese din ce în ce mai greu, începuse să se trezească tot mai devreme dimineața, fiindu-i imposibil să adoarmă la loc. O luă la stânga, spre grădina castelului. Adia o briză ușoară dinspre lacul Mälaren, mugurii verzi și copacii proaspăt înfrunziți se unduiau foșnind în vânt. Mirosea a primăvară. Vanja păși pe pământul moale, fără să știe încotro se îndrepta. Rezultatul inițial al chimioterapiei fusese, așadar, pozitiv, dar era nevoie de teste suplimentare. Imaginea aceea îi reapăru în minte. Spitalul. Trecuseră opt luni de când primiseră vestea. Mama plânsese. Doctorul stătuse lângă tatăl ei, afișând o mină profesională. O făcuse pe Vanja să se gândească la acele dăți când ea însăși își asumase rolul acela. Calmă și concentrată în fața victimelor și a rudelor acestora. De data aceasta, rolurile fuseseră inversate. Stătuse acolo, lăsându-se copleșită de sentimente. Era un diagnostic ușor de înțeles. Schimbări la nivelul celulelor pulmonare. Cancer la plămâni. Vanja se cufundase în scaunul de lângă tatăl ei. Buza îi tremurase ușor, vocii îi fusese greu să găsească un ton echilibrat. Tata o privise din patul de spital, încercând ca întotdeauna să rămână calm. Era singurul din familie care era în stare să-și joace rolul în continuare. În ziua aceea, cu opt luni în urmă, Vanja se întorsese la slujbă cu gândul la promisiunile doctorului despre capacitățile tehnologiei medicale moderne. Chimioterapie și radioterapie. Existau șanse mari ca tatăl ei să se facă bine. Să învingă cancerul. Se așezase pe scaun, la locul ei, în fața lui Billy, îi ascultase recenzia concertului din ziua trecută, susținut de o formație de VP - 162
care nu auzise în viața ei, și, dacă ar fi auzit -o la radio, probabil că l-ar fi închis. Billy o privise o clipă, apoi tăcuse. De parcă sesizase că se întâmplase ceva. Ochii lui blânzi îi întâlniseră privirea. Momentul acela nu dură decât o secundă. Apoi se auzise spunând ceva sarcastic despre gusturile lui muzicale și că luna viitoare avea să împlinească 32 de ani, și nu 22, în caz că uitase. Apoi flecăriseră o vreme despre asta. Ca de obicei. Vanja se hotărâse în acel moment că așa o să rămână. Nu pentru că n-ar fi avut încredere în el. Billy nu era doar colegul ei. Ci și prietenul ei cel mai bun. Dar în momentul acela avusese nevoie de el așa cum era el de obicei. Atunci o durea mai puțin. O parte a vieții ei s-ar fi putut sfârși. Dar o altă parte continua. Ca de obicei. Și avea nevoie să simtă acest lucru. În ziua aceea stătuse de vorbă mai mult cu Billy. Vanja urmă pârâul până la plajă, soarele de după-amiază îmbrățișa apa. Câteva bărci se luptau cu vântul rece. Își scoase telefonul, alungându-și gândul că trebuia să se întoarcă la colegii ei, și formă numărul părinților săi. Mama ei fusese surprinzător de afectată de boala lui Valdemar. Și Vanja ar fi vrut să plângă, să urle și să se simtă neputincioasă la gândul că Valdemar ar fi putut să dispară din viața ei. Dar rolul acela fusese deja luat. În mod normal, așa ar fi trebuit să stea lucrurile. Raporturile erau evidente: mama era cea sensibilă, fiica – puțin mai rațională și mai stăpânită, la fel ca tatăl ei. În ultima vreme însă, Vanja realizase că existaseră momente în care își dorise să poată face schimb de roluri. Chiar și pentru o secundă. Vanja simțise cum se dezechilibrase pe marginea unei prăpăstii a cărei adâncime nu o cunoștea. Iar cel care se aflase tot timpul acolo, având grijă ca ea să nu cadă, îi fusese brusc răpit. Pentru totdeauna. Sau poate că nu. Știința medicală aruncase speranța în ecuație. Exista o mare probabilitate ca Valdemar să se facă bine. Vanja zâmbi în sinea ei. Privi spre apa scânteietoare și se lăsă copleșită de bucurie. — Bună, mamă. — Ai auzit? Prea nerăbdătoare ca s-o mai salute. — Da, tocmai m-a sunat. E fantastic. — Nu-mi vine să cred că e adevărat. Acum e în drum spre casă. Vanja auzi cum mama abia își putea stăpâni lacrimile. Lacrimi de bucurie. Trecuse multă vreme de când plânsese ultima oară de bucurie. VP - 163
— Să-l îmbrățișezi tare din partea mea. Și să-i spui că mă întorc acasă cât pot de repede. — Când anume? — În weekend, cel târziu. Promit. Stabiliră ca săptămâna următoare să ia cina toți trei. Era greu s-o faci pe mama să închidă. Vanja, care de obicei ura convorbirile prea lungi, se bucura acum. Și ea, și mama erau euforice, neliniștea pe care o adunaseră se revărsa acum în șuvoaie de cuvinte. Ca și cum amândouă aveau nevoie să-și confirme că totul era din nou ca de obicei. Se auzi un bip din mobil. Un SMS. — Te iubesc, Vanja. — Și eu. Dar trebuie să închid. — Trebuie? — Da, doar știi asta, mamă. Dar o să ne vedem curând. Vanja încheie convorbirea și citi mesajul pe care tocmai îl primise. Era de la Torkel. Celălalt univers din viața ei îi solicita atenția. „Unde ai dispărut? Ursula e în drum spre sediu”. Răspunse de îndată. „Vin imediat”. Voise să adauge un smiley, dar renunță.
VP - 164
••• Beatrice Strand luase, ca de obicei, autobuzul până acasă. Coborî cu o stație mai devreme. Avea nevoie de aer curat. La școală îi era imposibil. Acasă, la fel. Moartea lui Roger își lăsase amprenta peste tot, ca un baraj ce se rupsese, iar acum apa îi t âra cu sine pe toți. Elevul ei. În care investise atât de mult. Prietenul lui Johan. Cu care se jucase atât de mult. Asemenea lucruri n-ar trebui să se întâmple. Prietenii nu mureau. Elevii nu trebuiau să fie găsiți morți în pădure. În mod normal, îi lua opt minute din stație și până la aleea cu pietriș ce ducea spre casa galbenă cu etaj. Astăzi îi luă treizeci și cinci de minute. Nu că Ulf i-ar fi dus dorul. De multă vreme nu-i mai păsa de ora la care ajungea acasă. Casa era cufundată în tăcere când păși înăuntru. — Alo? Niciun răspuns. — Johan? — Suntem aici, sus, se auzi un răspuns. Atâta tot. Niciun „Vin imediat” ori „Ce mai faci?” Doar tăcere. Suntem aici, sus. Noi. Ulf și Johan. De fiecare dată. Din ce în ce mai rar toți trei. Pe cine încerca ea să mintă? Niciodată toți trei. — Am să pun de ceai, strigă ea din nou fără să primească vreun răspuns. Beatrice puse apa la fiert. Rămase în picioare, cu privirea ațintită spre lumina roșie a fierbătorului. Pierdută în gânduri. În primele zile făcuse tot posibilul ca familia ei să poată petrece cât mai mult timp împreună, să discute, să se sprijine reciproc. Doar așa se comportă o familie. În momentele dificile. Se sprijină reciproc. Dar Johan nu voise. O evita tot mai mult. În familia lor, toate activitățile se făceau cu tata, inclusiv jelirea. Ea era lăsată pe dinafară. Dar nu avea de gând să se dea bătută. Scoase cănile mari, cu model franțuzesc cu fructe, și le așeză pe o tavă, laolaltă cu mierea și zahărul cubic. Privi pe fereastră la strada liniștită, mărginită de vile. În scurt timp în grădină avea să izbucnească explozia aceea de roz care îi plăcea atât de mult. Cireșul dădea să înflorească. Devreme anul acesta. Îl plantaseră împreună, acum o eternitate. Sau, cel puțin, așa o simțea. Johan avea numai cinci ani și se încăpățânase să sape singur, iar ei chicotiseră și îi făcuseră pe plac. Își aduse aminte ce spusese atunci. VP - 165
O familie adevărată are pomi fructiferi. O f amilie adevărată. Fierbătorul se opri și Beatrice turnă apa fierbinte în căni. Trei pachețele de ceai. Apoi urcă treptele. Spre ce rămăsese din ceea ce fusese cândva familia ei. Johan stătea la calculator, jucându-se un joc violent în care trebuia să împuști cât mai mulți oameni. First Person Shooter aflase ea că se numește. Ulf stătea confortabil pe marginea patului și îl urmărea. Când Beatrice deschise ușa și păși înăuntru, Uli se uită, totuși, la ea. Totuși. — Vă e foame? — Nu. Tocmai am mâncat. Beatrice așeză tava pe dulăpiorul care conținea colecția de reviste Manga ale fiului său. — A fost poliția aici? — Da. Din nou tăcere. Beatrice făcu cei câțiva pași care o despărțeau de fiul său și îi puse o mână pe umăr. O lăsă acolo, putea să-i simtă pielea caldă prin tricou. Pentru o secundă speră că avea să o lase să-și țină mâna pe umărul lui. — Mama…, se smuci Johan, semnalând clar: ia-ți mâna de pe umărul meu! Împotriva voinței sale, Beatrice își ridică mâna de pe umărul lui, dar nu avea de gând să se dea bătută. Nu încă. Se așeză pe pat, ceva mai departe de Ulf. — Trebuie să discutăm despre cele întâmplate. Nimeni nu o să se simtă bine dacă ține totul în sine, începu ea. — Eu discut cu tata, se auzi dinspre birou, fără ca Johan să se întoarcă. — Dar și eu am nevoie să discut, spuse ea cu glasul înăbușit. Ea nu avea nevoie să discute. Avea nevoie de familia ei. Și, în primul, rând de fiul ei. Sperase ca Johan să se apropie din nou de ea atunci când Ulf se întorsese acasă. Să uite totul și să o ia de la capăt. Să uite, să ierte, să meargă mai departe. Sperase că totul avea să revină la normal. Și avea să fie la fel ca înainte. Înainte de toate cele petrecute. Când ea fusese cea căreia Johan îi povestea toate neliniștile sale, când împărtășiseră greutățile și bucuriile vieții în discuții îndelungi și afectuoase, iar ea putuse îndeplini rolurile acelea de care avea nevoie – de mamă, de femeie, de parte din ceva. Dar acum, aceste momente păreau la fel de departe ca și ziua aceea, cu multă vreme în urmă, când o familie plantase, plină de mândrie, un cireș. Ulf se întoarse către ea. — O să discutăm mai încolo. A mers bine cu poliția. Johan le-a povestit ce știa. VP - 166
— Bine, atunci. — Uite ce e, noi o să plecăm ceva mai încolo, Johan și cu mine. O să mergem cu cortul. Să stăm departe o vreme. Departe de ea, adăugă Beatrice în gând, dar nu făcu decât să încuviințeze din cap. — O să fie bine. Sunt sigură. Din nou tăcere. Ce mai era de spus? În jocul lui Johan împușcăturile continuau. • Ursula intră în încăpere. Cu zâmbetul pe buze. — Te rog, spune-mi că ai vești bune, o imploră Torkel. — Am raportul de la autopsie. Este plin de surprize. Ca un ou Kinder. Fără să-și dea seama, Vanja, Sebastian și Torkel se îndreptară cu toții în scaunele lor. Ursula deschise dosarul pe care îl adusese cu ea și începu să atârne pe tablă mai multe fotografii. Fotografii în care trunchiul și brațele lui Roger se vedeau din toate unghiurile posibile și de la distanțe diferite. — Douăzeci și două de lovituri de cuțit în spate, trunchi, brațe și picioare. Iar asta e ceea ce am putut număra. La acestea se adaugă traumele cauzate atunci când inima a fost scoasă din piept. Ursula arătă spre o fotografie în care se vedea o deschizătură adâncă și asimetrică în spatele lui Roger, între omoplați. Sebastian își întoarse ușor privirea. Mereu îi fusese greu să se uite la rănile produse de lovituri de cuțit. La combinația aceea grotescă de piele palidă, atârnând în fâșii, și tăieturile adânci care dezvăluiau ceea ce pielea încercase să ascundă. — Nu există răni în palme sau pe antebrațe care să arate că a încercat să se apere, continuă Ursula. Știți de ce? Ursula nu mai așteptă vreun eventual răspuns. — Pentru că toate loviturile de cuțit au fost aplicate post -mortem. Torkel își ridică privirea din carnețelul de însemnări și își dădu jos ochelarii. — Cum adică? — Era deja mort când a fost înjunghiat. Ursula îi privi serios, ca pentru a sublinia importanța descoperirii. — Și din ce cauză a murit, atunci? Ursula arătă din nou spre fotografia cu rana deschisă dintre omoplații lui Roger. Opt centimetri lățime în zona cea mai extinsă. Ici-colo se întrezăreau bucăți din coastele fracturate. Fusese nevoie de o forță considerabilă pentru a cauza o asemenea rană. Forță și hotărâre. VP - 167
— Mare parte din inimă lipsește, dar asta nu are de-a face cu vreun ritual sau vreun sacrificiu bizar. Ci cu faptul că un glonț a fost extras din ea. Nimic altceva. Ursula afișă o nouă fotografie pe tablă. Nimeni nu spuse nimic. — Roger a fost împușcat în spate. Glonțul a fost extras, dar am găsit urme ale acestuia pe una din coaste. Ursula arătă cu degetul spre fotografia mărită la maximum a rănii pe care o afișase anterior. Pe una dintre coaste se putea zări o urmă în formă de semilună unde coasta fusese știrbită de glonț. — Este vorba de o armă de calibru relativ mic. Judecând după urma din coastă, calibrul 22. Informația aceasta îi însufleți pe toți. Începură imediat să discute despre tipurile de arme pe care le cunoșteau și care ar fi putut avea calibrul respectiv. Torkel se apucă să alcătuiască o listă din baza de date. Sebastian nu era în stare să participe la o astfel de discuție, așa că se ridică în picioare și se apropie de tablă. Se forță să privească fotografiile de aproape. În spatele lui, discuția se mai domolise. Imprimanta zbârnâia, dând afară lista lui Torkel. Torkel își privi vechiul coleg. — Ai descoperit ceva? Sebastian continua să privească fotografia rănii ce se căsca în spatele lui Roger. — Nu cred că făptașul a intenționat să îl omoare pe Roger Eriksson. — Când împuști pe cineva și apoi îl înjunghii de douăzeci și două de ori, cred că te poți aștepta și la această posibilitate, spuse Vanja sec. — OK, m-am exprimat greșit. Vreau să spun că nu cred că omorul a fost premeditat. — De ce? — Nu a fost ușor să scoată glonțul ăla din inimă. Mult sânge. A luat mult timp. Ceea ce a sporit considerabil riscul de a fi descoperit. Dar ucigașul s-a simțit obligat să o facă. Pentru că știa că altminteri avea să fie identificat. Vanja înțelese imediat ce voia să spună Sebastian. Pentru o clipă înjură în gând că nu-i venise ei ideea aceea. Trebuia să-i fi trecut prin cap. Așa că adăugă imediat, ca să nu-l lase pe Sebastian să fie singurul care ajunsese la concluzia aceea. — Căci, dacă omorul ar fi fost premeditat, atunci ar fi folosit o altă armă. Sebastian încuviință din cap în semn de confirmare. Vanja era rapidă în gândire. — Deci, ce s-a întâmplat atunci? întrebă Torkel. Roger s-a plimbat o vreme prin zona din centrul orașului Västerås, s-a întâlnit cu cineva care avea o armă calibrul 22, a trecut pe lângă persoana în cauză și a fost VP - 168
împușcat în spate. Persoana realizează atunci că, aoleu, glonțul mă poate da de gol, așa că se hotărăște să își ia glonțul înapoi, apoi să se ducă să abandoneze cadavrul în Listakärr. Torkel se uită spre ceilalți, care îi urmăriseră raționamentul în tăcere. — Sună plauzibil pentru voi? — Nu știm precis ce s-a întâmplat. Sebastian îi aruncă șefului o privire obosită, ușor iritată. Nu făcuse decât să livreze o mică piesă dintr-un puzzle uriaș, nu terminase de pus toat e piesele cap la cap. — Nici măcar nu știm unde a fost ucis. Nu am spus decât că, probabil, omorul n-a fost premeditat. — Așadar, există posibilitatea să avem omor din culpă, și nu omor cu premeditare, dar asta nu ne ajută să-l identificăm pe cel care l-a ucis pe băiat, sau cum? În încăpere se lăsă din nou tăcerea. Sebastian știa din proprie experiență că nu avea sens să răspundă atunci când Torkel începea să bombăne în felul acela. Același lucru părea să fie valabil și în cazul celorlalți. Torkel se întoarse către Ursula. — Fisura aceea din coastă poate fi atribuită precis unei arme, în cazul în care descoperim arma crimei? — Nu, din păcate. Torkel se cufundă de tot în scaun și își ridică brațele. — Așadar, avem o nouă cauză a decesului, dar cam asta e tot. — Nu neapărat. Sebastian arătă către una din fotografiile de pe perete. — Mai avem și ceasul. — Ce e cu el? — E scump. Continuă să-și plimbe mâna peste hârtia lucioasă a fotografiilor care înfățișau hainele lui Roger. — Blugi marca Acne. Geacă Quiksilver. Adidași Nike. Toate sunt produse de firmă. — Vorbim despre un adolescent. — Da, dar de unde avea el atâția bani? Mama lui nu pare să o ducă tocmai în lux. Doar Roger era micul experiment de caritate al Liceului Palmlövska. • Lena Eriksson stătea cufundată în fotoliul din sufragerie, scuturând scrumul de țigară într-o scrumieră de pe brațul acestuia. Începuse un nou pachet de țigări în dimineața aceea, apoi mai începuse încă unul cu aproape o oră în urmă. Era a treia țigară din acest pachet. Adică a douăzeci și treia VP - 169
din ziua respectivă. Prea multe. Mai ales că nu mâncase aproape nimic toată ziua. Se simți un pic amețită când își drese glasul și își îndreptă privirea spre polițiștii care se așezaseră pe canapea, de cealaltă parte a măsuței pătrate. Erau noi. Amândoi. Toți trei, dacă era să o adauge și pe femeia care se afla în camera lui Roger. Cea pe care Lena o întâlnise la morgă nu venise cu ei. Niciunul dintre ei nu mai fusese la ea acasă și nici nu discutase cu ea anterior. Erau îmbrăcați în civil și țineau de ceva care se numea Brigada Națională de Omucideri. Întrebaseră de unde avea Roger atâția bani. — Primea bursă de studii. Lena trase un fum din țigară. Gestul acela era atât de familiar, atât de obișnuit, aproape un reflex. Ce altceva făcuse ea, astăzi, până la urmă, în afară de a sta și a fuma toată ziua în fotoliu? Nimic. Nu fusese în stare să se mobilizeze. De dimineață se trezise după numai câteva ore de somn și se gândise să iasă să facă o plimbare. Să ia un pic de aer curat. Să cumpere de mâncare. Poate chiar să facă puțină curățenie în apartament. Să facă un prim pas spre o revenire la un fel de normal. Fără Roger. Se văzuse, în orice caz, nevoită să iasă din casă pentru a cumpăra ziarul Aftonbladet. Aceștia se arătaseră dispuși să plătească cel mai mult. Cincisprezece mii de coroane primise doar ca să stea de vorbă cu o tânără timp de vreo două ore. Cu banii jos. Un fotograf fusese și el prezent în prima jumătate de oră, dar apoi plecase. Femeia, al cărei nume Lena nu și-l mai amintea, așezase un reportofon pe masă și îi pusese întrebări despre Roger, despre cum era el, despre copilăria lui, ce îi plăcea să facă, despre golul pe care îl lăsase în urmă. Spre marea ei surprindere, Lena nu plânsese în timpul interviului. Crezuse că avea să o facă, era pentru prima oară de la dispariția lui Roger când stătea de vorbă despre el cu altcineva decât poliția. Adică stătuse cu adevărat de vorbă. Maarit, o colegă de la muncă, o sunase și îi transmisese jenată condoleanțele sale stângace, dar încheiase convorbirea cât putuse de repede. Și șeful o sunase, dar mai mult ca să-i comunice că o înțelegea că nu putea să vină la serviciu conform programului și că aveau să încerce să rezolve totul și să-i împartă tura între ceilalți angajați, dar că, în orice caz, ar f i fost bine să dea de veste cu o zi înainte când avea de gând să vină din nou la serviciu. Polițiștii care fuseseră la ea acasă nu voiseră decât să afle detalii despre dispariția lui Roger, dacă mai fugise de acasă, dacă fusese speriat sau amenințat. Nu o întrebaseră despre el, ca persoană. Ca fiu. Nimic despre cum fusese el. Cât de mult însemnase pentru ea. Dar tocmai asta voise să afle tânăra jurnalistă. Se uitaseră împreună în albumul cu fotografii și o lăsase pe Lena să povestească în voie, strecurând din când în când o întrebare sau cerând o explicație. Când Lena terminase de VP - 170
povestit ceea ce i se păruse important, reportera începuse să-i pună întrebări mai directe. Fusese Roger genul de persoană căreia colegii obișnuiau să-i ceară ajutorul? Fusese angajat în vreo activitate de voluntariat? Antrenase vreo echipă de copii, ajutase vreun copil aflat în nevoie? Ceva de felul acesta? Lena răspunsese cu nu sincer la toate întrebările. Singurii prieteni care fuseseră acasă la ei erau Johan Strand și un băiat de la noul lui liceu. O dată. Erik nu-știu-cum. Lenei i se păru că zărește o urmă de dezamăgire pe chipul jurnalistei. Putea Lena să-i povestească mai multe despre hărțuiala de la liceu? Ce simțise când aflase că băiatul care îi chinuise fiul fusese arestat pentru crimă? Chiar dacă acestea erau deja știri învechite, jurnalista – o chema Katerina – se gândise că putea să reanimeze subiectul puțin. Cu o fotografie a patului lui Roger și a celor două animăluțe de pluș care se aflau pe acesta, ar fi putut funcționa. Așa că Lena îi povestise. Despre hărțuială. Despre violență. Despre cum schimbase liceul. Dar cel mai mult despre cât de sigură era că Leo Lundin îi omorâse fiul și că nu avea să îl ierte niciodată. Katerina oprise reportofonul, întrebase dacă poate să împrumute câteva fotografii din albumul de familie, plătise și apoi plecase. Asta se întâmplase ieri. Lena îndesase banii în buzunar. Atât de mulți bani. Se gândise să iasă și să mănânce în oraș. Chiar avea nevoie să iasă din casă. Avea nevoie să mănânce. Dar rămăsese pe loc. În fotoliu. Cu țigările și cu banii în buzunar. Îi simțea atingându-i piciorul de fiecare dată când își schimba poziția. De fiecare dată când vocea aceea i se trezea din nou în cap. Cel puțin banii ăștia nu îl omorâseră. În cele din urmă se ridicase în picioare și așezase teancul de bancnote într-unul din sertarele comodei. Nu ieșise. Nu mâncase. Stătuse în fotoliu și fumase. La fel cum făcuse și astăzi, toată ziua. Iar acum veniseră doi polițiști la ea acasă și voiau să discute despre bani. — Alocația de minor și bursa de studii fuseseră de ajuns până să se mute la nenorocitul ăla de liceu de snobi. Acolo, tot timpul voia să aibă haine noi. Vanja tresări surprinsă. Se așteptase ca Lena să aibă numai lucruri bune de spus despre Liceul Palmlövska, că îi ținuse băiatul departe de indivizii care îl chinuiseră și că i se oferise un loc într-un liceu despre care – indiferent de impresia pe care i-o lăsase conducerea acestuia – Vanja era totuși sigură că era unul bun și competitiv. — Nu îți convenea că se transferase la alt liceu? Lena îi evită privirea. Își îndreptă ochii spre fereastra mare. P e pervaz se afla o lampă cu abajur albastru și două ghivece cu flori ofilite. Când le udase ultima oară? De mult. Crinii rezistaseră ceva mai bine, dar și ei se cam veștejiseră. În lumina tot mai slabă a soarelui ce răzbătea dinspre fereastră, își dădu seama că apartamentul era cufundat în fum. VP - 171
— Mi-a furat băiatul, spuse ea stingând în același timp țigara, după care se ridică din fotoliu și străbătu încăperea până la ușa de la balcon. — Cine ți l-a furat? — Beatrice. Și locul ăla de fițe. — În cel fel ți l-a furat pe Roger? Lena nu răspunse imediat. Închise ochii și trase în piept aerul plin de oxigen. Sebastian și Vanja simțiră o adiere de aer proaspăt și rece venind dinspre ușa deschisă a balconului. În tăcerea care se lăsase, o puteau auzi cu toții pe Ursula răscolind prin camera lui Roger. Insistase să-i însoțească. Pe de o parte, pentru că nu voia să rămână singură cu un Torkel în toane proaste pe care încă mai era furioasă, pe de alta – pentru că, până atunci, camera nu fusese percheziționată decât de poliția locală. Încrederea Ursulei în poliția locală era minimă. Dumnezeule, neglijaseră două zile la rând reclamația de dispariție a băiatului. Dacă voia să fie sigură că treaba se făcea așa cum trebuie, era nevoie să se ducă personal. Ceea ce și făcea acum. Din locul în care stătea, privind în gol spre copacul din parcare, Lena auzea cum șifonierul se deschide, cum sertarele sunt trase, iar tablourile și afișele sunt date jos de pe pereți. Copacul din parcare era singurul petic de verdeață care se vedea de la fereastră. Restul câmpului vizual era ocupat de fațada cenușie a blocului de vizavi. În ce fel i-l răpiseră pe Roger? Era oare posibil să o explice? — Urmau să plece în Maldive de Crăciun, apoi în Alpi în vacanța de iarnă, după care să vadă Riviera în vacanța de vară. Nu mai voia să stea acasă. Apartamentul nu mai era suficient. Nici ceea ce obișnuiam să facem înainte sau relația noastră. Nu aveam nicio șansă. — Dar Roger se simțea bine la Palmlövska? — Da, bineînțeles că se simțea bine. Nimeni nu-și mai bătea joc de el. Nimeni nu-l mai lua la bătaie. Dar, în momentele sale cele mai negre, Lena se gândise că poate ar fi fost de preferat. Atunci ar fi stat acasă. Când nu era la sală sau la Johan, ar fi stat acasă. Cu ea. Ar fi avut nevoie de ea la fel de mult cât avusese ea nevoie de el. Acum, adevărul dur era că nimeni nu mai avea nevoie de ea. În ultimul an fusese singură. Fusese abandonată. Ceea ce era și mai groaznic. Lena realiză brusc că se lăsase tăcerea. Așteptau un răspuns. — Probabil că da. Lena încuviință ca pentru sine. — Presupun că se simțea mai bine acolo. VP - 172
— Tu ai serviciu? întrebă Vanja când își dădu seama că nu avea să primească un răspuns mai detaliat despre noul liceu al lui Roger. — Da, sunt plătită la oră. Lucrez la Lidl. De ce? — Mă gândeam că poate fura bani. Fără ca tu să știi. — Poate că ar fi furat, dacă ar fi fost ceva de furat. — Ați vorbit vreodată despre așa ceva? Că era important pentru Roger să aibă bani? Ți s-a părut disperat? Este posibil să se fi împrumutat? Lena trase ușa balconului fără să o închidă complet. Reveni în fotoliu. Rezistă impulsului de a-și aprinde o nouă țigară. Se simțea obosită acum. Capul îi vâjâia. Nu puteau să o lase în pace? — Nu știu. De ce e așa de important de unde avea bani? — Dacă s-a împrumut at sau dacă i-a furat de la cine nu trebuie, atunci acesta ar putea fi mobilul crimei. Lena ridică din umeri. Nu știa de unde făcea Roger rost de bani. Trebuia să o fi știut? — A pomenit vreodată despre Axel Johansson? Vanja încercă o nouă pistă. Dar nu se putea spune că mama era deosebit de cooperantă. Trebuiau să-i scoată vorba cu cleștele din gură. — Nu, cine e? — Portarul de la Liceul Palmlövska. Fostul. Lena clătină din cap. — Când poliția a fost aici, ai spus că… Vanja răsfoi în carnețelul ei de însemnări și citi cuvânt cu cuvânt… — Roger nu s-a simțit amenințat și nu s-a certat cu nimeni. Este adevărat în continuare? Lena încuviință din cap. — Dacă ar fi fost amenințat de cineva sau dacă s-ar fi certat cu cineva, ești sigură că ai fi știut -o? De data aceasta, bărbatul fusese cel care pusese întrebarea. Până acum, el nu spusese nimic. Se prezentase când sosiseră, apoi stătuse tăcut, sau nu, nici măcar asta. Femeia îi prezentase pe amândoi, apoi își arătase legitimația. Bărbatul nu arătase nimic. Sebastian îl chema, își aminti Lena. Sebastian și Vanja. Lena privi în ochii albaștri și calmi ai lui Sebastian și își dădu seama că acesta știa deja răspunsul. Văzuse prin ea. Știa că nu era vorba numai de apartamentul cu trei camere, închiriat de la stat, din zona aceea comună a orașului, că DVD-playerul trebuia să fi fost un Blu-ray și că mobilul trebuia schimbat la fiecare șase luni. Sebastian știa că Lena nu făcuse față. Ea, cu înfățișarea ei, grasă și cu munca ei prost plătită. Știa că lui Roger îi fusese rușine cu ea. Că nu mai voia ca ea să facă parte din VP - 173
viața lui, că o dăduse afară. Dar ceea ce nu știa Sebastian era că Lena găsise o portiță de scăpare. O cale înapoi spre el. Înapoi la relația lor. Dar apoi Roger a murit, spunea vocea din capul ei, la ce-i mai era de folos portița de scăpare? Cu mâinile tremurându-i ușor, Lena desfăcu pachetul de țigări și își aprinse cea de-a douăzeci și patra țigară din ziua aceea, înainte să-i răspundă lui Sebastian care deja știa totul. — Probabil că nu. Lena tăcu și clătină din cap ca pentru sine, de parcă abia în momentul acela își dădea seama ce relație proastă avusese cu fiul ei. Privea pierdută în depărtare. Conversația se întrerupse când Ursula ieși din camera lui Roger cu două genți și cu aparatul foto în jurul gâtului. — Eu sunt gata. Ne vedem mai încolo, la sediu. Ursula se întoarse către Lena. — Din nou, condoleanțe. Lena dădu absentă din cap. Ursula îi aruncă Vanjei o privire cu subînțeles, îl ignoră pe Sebastian și părăsi apartamentul. Vanja așteptă până când auziră ușa de la intrare închizându-se. — Tatăl lui Roger – este posibil să luăm legătura cu el? Vanja fusese cea care întrebase. O nouă încercare. O nouă pistă. Voia să vadă dacă reușea să scoată de la mamă mai mult de trei cuvinte într-un răspuns. — Nu există niciun tată. — Oho, asta nu s-a mai întâmplat de acum 2000 de ani. Lena o privi calm pe Vanja prin fum. — Mă judeci? Te-ai potrivi perfect la noul liceu al lui Roger. — Nimeni nu te judecă, dar trebuie să existe un tată, undeva. Sebastian fusese cel care intervenise. Avea oare halucinații, ori Vanja sesizase o nouă nuanță în tonul vocii lui? Interes? Implicare? Lena scutură scrumul și ridică din umeri. — Nu știu unde se află. Nu am fost niciodată împreună. A fost doar o chestie de o noapte. Nici măcar nu are habar de existența lui Roger. Sebastian se aplecă ușor înainte. Era clar că interesul îi crescuse. O privi pe Lena în ochi. — Și cum ai rezolvat problema? Adică, vreau să spun că Roger te-a întrebat probabil despre tatăl lui, nu? — Când era mic. VP - 174
— Și ce i-ai spus atunci? — Că a murit. Sebastian dădu din cap ca pentru sine. Oare același lucru îi spusese Anna Eriksson fiului sau fiicei lui? Că tata murise? Ce s-ar fi întâmplat atunci dacă, deodată, tata și-ar fi făcut apariția? După treizeci de ani? Neîncredere, desigur. Trebuia să o dovedească într-un fel. Că într-adevăr era cel care pretindea că este. Probabil că bărbatul sau femeia aceea s-ar fi simțit dezamăgit sau dezamăgită de mama sa. Că mințise. Îi răpise copilului posibilitatea de a avea un tată. Poate că apariția lui Sebastian avea să le distrugă cu totul relația. Ar fi făcut mai mult rău decât bine. Oricum ar fi dat o, ajungea la aceeași concluzie: că era mai bine să-și vadă de viață, ca și cum n-ar fi descoperit deloc scrisoarea aceea. Ca și cum nu aflase nimic. — De ce i-ai spus că e mort? Dacă Roger ar fi știut adevărul, poate că ar fi încercat să îl contacteze. — M-am gândit și la asta. Dar am simțit că era mai bine să-i spun că e mort decât să iasă la iveală că nu îl vrea pe Roger. Știi, pentru stima de sine. — Dar n-ai de unde să știi asta! Nu știi ce vrea el. Nu i -ai dat niciodată șansa! Vanja îl privi cu suspiciune pe Sebastian. Se angajase al dracului de tare în chestiunea asta. Ridicase glasul, iar vocea îi devenise mai puternică. Alunecase până la marginea canapelei și arăta de parcă, în orice secundă, avea să sară în picioare. — Și dacă l-ar fi vrut pe Roger? Dacă ar fi știut. Lena nu părea deloc afectată de izbucnirea violentă a lui Sebastian. Stinse țigara și dădu fumul afară din plămâni. — Era deja căsătorit. Avea alți copii. Copii cu nevasta lui. — Cum îl chema? — Pe tatăl lui Roger? — Da. — Jerry. — Dacă Jerry ar fi venit să îl caute pe Roger, acum, când se făcuse mare, cum crezi că ar fi reacționat Roger? Vanja se aplecă înainte. Ce avea de gând Sebastian, până la urmă? Doar asta nu ducea nicăieri. — Cum ar fi putut să reacționeze? Doar habar nu avea de existența băiatului. — Dar dacă s-ar fi întâmplat. Vanja îl atinse ușor pe Sebastian, pentru a-i atrage atenția. — E un raționament cu totul ipotetic, care nu are nicio legătură cu ancheta, nu-i așa? VP - 175
Sebastian se opri. Putea să simtă privirea surprinsă a Vanjei. — Adevărat… Eu… Pentru prima oară după foarte mult timp, Sebastian nu știa ce să spună, așa că nu făcu decât să repete: — E adevărat. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Se ridicară în picioare, considerând că au terminat. Sebastian se îndreptă spre hol, iar Vanja îl urmă. Lena nu schiță niciun gest să se ridice sau să-i conducă până la ușă. Tocmai dădeau să iasă, când Lena îi opri brusc. — Ceasul lui Roger. Sebastian și Vanja se întoarseră amândoi spre ea. Vanja nu se putu abține să nu simtă că ceva nu era tocmai în regulă cu femeia din fotoliu. Dar nu putea să pună degetul pe acel ceva. — Ce e cu el? — Jurnalista cu care am stat de vorbă mi-a spus că, înainte să-l omoare, Lundin i-a furat ceasul lui Roger. Un ceas scump. Acum e al meu, nu-i așa? Vanja făcu un pas înapoi, întorcându-se în sufragerie. Ușor surprinsă că Lena nu aflase până acum acest lucru. Torkel obișnuia să fie foarte meticulos când lua legătura cu rudele. — Toate dovezile sugerează că Leonard Lundin nu are nimic de-a face cu omorârea fiului tău. Lena recepționă informația aceasta cu tot atât de mult interes de parcă Vanja îi spusese ce mâncase la prânz. — OK, dar ceasul este al meu, nu? — Presupun că da. — Îl vreau înapoi. Sebastian și Vanja se aflau în mașină, în drum spre sediul poliției, pentru a-și încheia ziua de lucru. Vanja conducea cu viteză mare. Prea mare. Simțea un nod de iritare în piept. Lena o provocase. Vanja se lăsa foarte rar provocată. Era o calitate a ei. Capacitatea de a rămâne rece și distantă. Dar Lena reușise să o zgândărească. Sebastian avea mobilul la ureche. Vanja îi asculta replicile la telefon. Sebastian vorbea cu Lisa. După o ultimă întrebare de final, cum mergeau lucrurile acasă și un răspuns scurt și evident, Sebastian închise telefonul și îl vârî în buzunar. — Lisa îl plătea pe Roger pentru a se preface că era prietenul ei. — Am înțeles din discuția ta cu ea. — Nu erau sume foarte mari, nu cât să-i acopere cheltuielile, dar poate aflăm ceva din asta. Roger avea spirit de afacerist.
VP - 176
— Sau era lacom. Se pare că e o trăsătură de familie, să se gândească numai la bani. Adică, fiul ei a fost omorât, iar ea nu se gândește decât la cum să facă bani. — Să încerci să obții avantaje de pe urma unei situații nefericite este o modalitate de a suporta durerea. — Este o modalitate bolnavă. — Poate că nu are altă alegere. Tipic psihologilor. Să fie atât de înțelegători. Toate reacțiile sunt naturale. Totul are o explicație. Dar Vanja nu avea de gând să-l lase pe Sebastian să scape prea ușor. Era furioasă și nu o deranja să-și reverse mânia asupra lui. — Serios acum. Avea ochii înroșiți de fumul ăla nenorocit. Pun pariu că nici măcar nu a plâns, deloc. Am mai văzut oameni în stare de șoc, dar ea nu e în niciun șoc. E pur și simplu indiferentă. — Impresia mea este că Lena nu poate intra în contact cu sentimentele pe care noi ne-am aștepta să le vedem în această situație. Durere. Disperare. Poate că nici măcar empatie. — Și de ce nu poate? — De unde naiba să știu eu? N-am întâlnit-o decât patruzeci și cinci de minute. Probabil că așa a ales, să nu le simtă. — Dar nu poți să „alegi”, pur și simplu, să nu simți. — Nu? — Nu. — N-ai auzit niciodată de persoane care au fost atât de profund rănite de cineva, încât aleg să nu se mai atașeze niciodată de altcineva? — E totuși o diferență. Copilul ei a murit. De ce să alegi, voluntar, să nu reacționezi? — Pentru a reuși să supraviețuiești. Vanja conduse mai departe în tăcere. Era ceva. Cu Sebastian. Ceva nou. La început trăsese cu dinții, mai ceva decât un terrier, de întrebările acelea despre tatăl lui Roger. Un subiect care, după numai două întrebări, se vădise a fi cu totul irelevant pentru anchetă, iar acum Vanja avea impresia că sesizase o nuanță nouă în tonul vocii lui. Mai atenuată. Nu se mai opunea. Nu mai încerca să facă pe deșteptul ori să fie spiritual sau condescendent. Nu, era altceva. Durere, poate. — Eu, una, nu o cred. E patologic să nu-ți jelești propriul fiu. — Dar îl jelește, așa cum poate. — Jelește pe naiba! — De unde dracului știi tu? VP - 177
Vanja tresări la auzul asprimii bruște din vocea lui Sebastian. — Ce știi tu despre durere, până la urmă? Ai pierdut pe cineva care să fi însemnat totul pentru tine? — Nu. — Atunci de unde știi tu care este o reacție normală în cazul ăsta? — Nu știu, dar… — Nu, exact, o întrerupse Sebastian. Habar nu ai despre ce vorbești, așa că ai face bine să taci din gură. Vanja îl privi cu coada ochiului, surprinsă de izbucnirea lui, dar Sebastian nu făcea decât să privească fix înainte, la drum. Vanja continuă să conducă în tăcere. Știm atât de puține unul despre celălalt, se gândi ea. Sigur ascunzi ceva. Știu cum este. Mai mult decât o crezi. Sediul poliției era în mare parte cufundat în întuneric. Ici-colo, porțiuni din încăpere erau luminate de vreun monitor lăsat deschis sau de vreo lampă de birou uitată aprinsă. Dar, în general, era întuneric, pustiu și liniște. Torkel înaint ă încet printre birouri, îndreptându-se spre sala de mese, care era luminată. Se așteptase ca poliția din Västerås să nu debordeze de activitate douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, dar îl luase prin surprindere să constate că majoritatea clădirii murea, pur și simplu, imediat după ora 17. Torkel intră în sala de mese anost mobilată. Trei mese rotunde, înconjurate fiecare de opt scaune. Frigider, congelator, trei cuptoare cu microunde, un filtru de cafea, o chiuvetă, o mașină de spălat vase, toate aliniate de-a lungul unuia dintre pereți. O floare de plastic pe un ștergar purpuriu rotund aflat în mijlocul mesei. Podeaua acoperită de un linoleum plin de zgârieturi era ușor de curățat. Nicio perdea la cele trei ferestre ale încăperii. Un telefon pe pervaz. Sebastian stătea la masa cea mai îndepărtată, cu o cafea în față. Citea ziarul Aftonbladet. Torkel îl răsfoise și el mai devreme. Lenei Eriksson îi erau dedicate patru pagini. Bine scrise. Pline de dezvăluiri. Conform articolului din ziar, Lena continua să creadă că Leonard Lundin fusese cel care îi omorâse fiul. Torkel se întrebă oare cum primise vestea că acesta fusese eliberat azi. Încercase să o sune de câteva ori și să-i spună, dar Lena nu răspunsese la telefon. Poate că habar nu avea. Sebastian nu-și ridică privirea din paginile ziarului, deși probabil că îl auzise pe Torkel apropiindu-se. Abia după ce Torkel trase scaunul de vizavi și se așeză, se sinchisi să-i arunce o privire grăbită, după care se cufundă din nou în lectura ziarului. Torkel își împreună mâinile pe masă și se aplecă înspre el. VP - 178
— Cum a mers azi? Sebastian dădu pagina. — Cu ce? — Cu totul, cu munca. Ai fost pe teren cu Vanja destul de mult. — Da. Torkel oftă. Nu avea să obțină nimic pe degeaba. Probabil că, oricum, nu avea să scoată nimic de la el. — Și cum a mers? — Bine. Torkel îl văzu pe Sebastian întorcând din nou pagina și ajungând la suplimentul rozaliu. Paginile de sport. Torkel știa că Sebastian era cu totul dezinteresat de orice fel de sport, fie că era vorba de a le practica, de a le urmări sau de a citi despre ele. Cu toate acestea, acum părea să parcurgă cu mare interes paginile de sport. Un semnal la fel de bun ca oricare altul. Torkel se rezemă de spătarul scaunului, îl privi pe Sebastian în tăcere preț de câteva secunde, după care se ridică în picioare, se apropie de mașina de cafea și apăsă butonul pentru cappuccino. — Nu vrei să luăm cina? Sebastian încremeni. Gata, venise. Așa cum se așteptase. Nu fusese „ar trebui să ne vedem cândva” ori „să bem o bere cândva”. Propusese o cină. Același mesaj, chiar dacă altfel ambalat. — Nu, mersi. — De ce? — Am alte planuri. O minciună. La fel ca și interesul subit pentru paginile de sport. Torkel o știa, dar se hotărî să nu insiste. Nu ar fi primit decât alte minciuni pe post de răspuns. Lui Torkel îi ajungea pentru seara aceea. Își luă cafeaua, dar, în loc să părăsească încăperea așa cum se așteptase Sebastian, se întoarse la masă și se așeză la loc. Sebastian îi aruncă o privire scurtă, apoi își concentră din nou întreaga atenție asupra ziarului. — Povestește-mi despre soția ta. La asta nu se așteptase. Sebastian îl privi sincer surprins pe Torkel, care își ridica paharul plin ochi cu cafea și îl ducea la buze cu o expresie relaxată, de parcă îl întrebase doar cât era ceasul. — De ce? — De ce nu? Torkel puse cafeaua pe masă, se șterse în colțurile gurii cu degetul mare de la mâna dreaptă și cu arătătorul, apoi îl privi pe Sebastian drept în ochi. Sebastian chibzui rapid care erau alternativele. Să se ridice în picioare și să plece. VP - 179
Să continue să se prefacă că citește. Sau. Să-i povestească despre Lily. Instinctiv, înclină spre una din primele opțiuni. Dar, dacă se gândea mai bine, cu ce avea să strice dacă Torkel știa mai mult? Probabil că îl întrebase pentru că îi păsa de el, și nu din curiozitate. Încă o mână întinsă. O încercare de a trezi din nou la viață o prietenie care, dacă nu murise, în orice caz, dormise profund. Perseverența lui Torkel era de admirat. Nu venise momentul ca Sebastian să ofere și el ceva, la schimb? Cât de mult – asta depindea numai de el. Mai bine așa decât ca Torkel să se apuce să caute pe internet și să afle mai mult decât ar fi vrut Sebastian să afle. Sebastian puse ziarul deoparte. — O chema Lily. Era nemțoaică, ne-am întâlnit în Germania când am lucrat acolo, ne-am căsătorit în ʼ98. Din păcate, nu sunt genul care să umble cu fotografia în portofel. — Cu ce se ocupa? — Era sociolog. La Universitatea din Köln. Locuiam acolo. — Mai în vârstă decât tine? Mai tânără? De aceeași vârstă? — Cu cinci ani mai tânără. Torkel încuviință din cap. Trei întrebări rapide, trei răspunsuri în aparență sincere. Acum avea să fie mai dificil. — Când a murit? Sebastian încremeni. OK, de ajuns. Interogatoriul se sfârșise aici. Până aici era limita. — Cu mai mulți ani în urmă. Nu vreau să vorbesc despre asta. — De ce? — Pentru că este un subiect personal, iar tu nu ești psihiatrul meu. Torkel încuviință din cap. Adevărat, dar existase o vreme când își povestiseră aproape totul. Că Torkel dusese dorul acelor vremuri era, probabil, mult spus – de-a lungul anilor, nu îi acordase lui Sebastian mai mult de un gând fugar. Dar acum, că se întorsese și îl vedea la lucru, Torkel își dădea seama că munca și, poate, chiar viața lui fuseseră ceva mai insipide în anii aceia când Sebastian nu se aflase acolo. Asta depindea desigur și de alte lucruri decât absența lui Sebastian, dar Torkel nu-și putea alunga sentimentul că, de fapt, îi fusese dor de vechiul lui coleg. Mai mult decât crezuse că-i va fi. Torkel nu avea nicio speranță că sentimentul era reciproc, dar putea, cel puțin, să încerce. — Pe vremuri eram prieteni. De câte ori nu m-ai ascultat vorbind despre problemele mele, cu Monica, și copiii, și tot rahatul ăla. Torkel își privi deschis colegul aflat de cealaltă parte a mesei. VP - 180
— Ascult cu plăcere. — Ce anume? — Ce vrei tu să-mi spui. Dacă există ceva ce vrei să-mi spui. — Nu există nimic. Torkel încuviință din cap. Doar nu credea că are să meargă chiar așa de ușor. Doar era vorba de Sebastian Bergman. — De asta m-ai invitat la cină? Ca să mă spovedesc un pic? Torkel își ridică din nou cafeaua, încercând să câștige timp înainte de a răspunde. — Am senzația că nu te simți tocmai în apele tale. Sebastian nu-i răspunse, probabil că Torkel nu terminase de vorbit. — Am întrebat-o pe Vanja cum a mers astăzi. Pe lângă faptul că te consideră un nemernic, mi-a spus că i s-a părut că, nu știu… A avut sentimentul că porți o povară. — Vanja ar trebui să se concentreze asupra anchetei. Sebastian se ridică în picioare, lăsă ziarul pe masă, dar își luă paharul gol și îl strivi în mână. — Iar tu n-ar trebui să pleci urechea la orice prostii. Apoi se întoarse și plecă. În drum spre ieșire aruncă paharul de cafea la coșul de gunoi de lângă ușă. Torkel rămase singur. Trase adânc aer în piept și îl dădu lent afară. La ce se așteptase oare? Ar fi trebuit să o știe de la bun început. Sebastian Bergman nu era omul care să se lase analizat. Tocmai își pierduse compania pentru cina din seara aceea. Billy și Vanja aveau de lucru, iar de Ursula nici n-ar fi putut fi vorba. Dar chiar nu voia să ia cina singur. Își scoase telefonul mobil. Sebastian ieși din sala de mese și înaintă cu pas întins printre birourile cufundate în întuneric. Era furios. Pe Torkel, pe Vanja, dar cel mai tare pe sine însuși. Până acum nu mai lăsase niciodată impresia că „ar fi purtat o povară”. Nimeni nu mai ghicise până acum ce gândea el. Ceea ce se știa despre Sebastian era doar ceea ce el permitea să se știe. Așa își câștigase poziția. În vârf. Admirat. Temut. Dar în mașină se dăduse de gol. Își pierduse controlul. Acum, dacă stătea să se gândească mai bine, la fel și acasă la Lena Eriksson. Inacceptabil. Fusese numai vina mamei lui. A ei și a scrisorii. Trebuia să ia o decizie în privința aceasta. Ajunsese să îl afecteze mai mult decât își putea permite. Din sala de ședințe răzbătea lumină. Prin ușa de sticlă, Sebastian îl zări pe Billy aplecat deasupra laptopului. Sebastian încetini. Se opri. Toată ziua, de VP - 181
fiecare dată când se gândise la Anna Eriksson, ajunsese la concluzia că ar fi fost mai bine să o lase baltă. Prea puțin de câștigat și prea mult de pierdut. Dar chiar era în stare să renunțe? Era în stare să uite, pur și simplu, tot ce aflase și să-și continue viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Probabil că nu. Apoi, nu strica să aibă adresa respectivă, dacă tot era posibil. Și să hotărască mai târziu ce avea să facă. Să o folosească sau să o arunce. Să se ducă în vizită sau să stea departe. Ar fi putut doar să meargă până acolo, să sondeze terenul. Să vadă cam ce fel de oameni locuiau acolo. Să-și facă o impresie despre cam cum ar fi fost primit dacă decidea să își facă cunoscută existența. Se hotărî. Ar fi fost o prostie să nu păstreze toate opțiunile deschise. Sebastian împinse ușa. Billy își ridică privirea din computer. — Ce faci? — Verificam un pic pe Facebook și alte rețele sociale. — Te lasă Torkel să o faci în timpul orelor de serviciu? Billy îl privi pe deasupra monitorului și îi zâmbi, clătinând din cap. — În niciun caz. Verificam dacă îl pot găsi pe Roger. — Și ai găsit ceva? Billy ridică din umeri. Depinde cum privești. Îl găsise pe Roger, dar nu găsise nimic interesant. — Nu era foarte activ. E adevărat că Roger nu avea un computer al lui, dar, chiar și așa, trecuseră peste trei săptămâni de când scrisese ceva pe Facebook. Dar nu era foarte ciudat că nu petrecea prea mult timp pe Facebook. Avea numai douăzeci și șase de prieteni înregistrați. — Iar asta e puțin? Sebastian știa, desigur, ce era Facebook, doar nu își petrecuse ultimii ani în peșteră, dar nu se simțise niciodată tentat să afle cum funcționează exact sau să devină membru – sau ce deveneai. Nu avea niciun chef să țină legătura cu foști colegi de școală sau cu foști colegi de serviciu. Numai gândul că l-ar fi „adăugat” și l-ar fi terorizat cu prietenia lor superficială și trivialități stupide îl făcea să-i piară orice chef. Dimpotrivă, făcea tot posibilul pentru a evita să interacționeze cu lumea, fie că era vorba de lumea reală sau de cea digitală. — Douăzeci și șase de prieteni sunt nimic, spuse Billy. Practic, numai dacă te înregistrezi și ai din prima mai mulți prieteni. Același lucru pe MSN. Nici acolo nu a intrat de mai bine de patru luni și nu a avut contact decât cu Lisa, Erik Heverin și Johan Strand. — Așadar nu prea avea cyber-prieteni. — Așa se pare. Și nici dușmani. N-am găsit absolut nimic despre el pe internet. VP - 182
Sebastian se gândi că se prefăcuse suficient de mult că era interesat pentru a-i adresa întrebarea pentru care se afla, de fapt, acolo. De ce să nu-și ușureze calea cu un compliment? — Tu ești nemaipomenit de priceput când e vorba despre computere, din câte am înțeles. Billy nu își putu reține un zâmbet ce nu făcea decât să o confirme. — Mai bun decât majoritatea. E distractiv să te ocupi cu așa ceva, spuse el ceva mai timid. — Crezi că m-ai putea ajuta cu un lucru? Sebastian scoase scrisoarea din buzunarul de la piept și i-o arătă lui Billy. — Aș avea nevoie să dau de o Anna Eriksson care a locuit la adresa aceasta în 1979. Billy luă scrisoarea și o cercetă. — Are de-a face cu ancheta? — Posibil, da. — În ce fel? Fir-al al dracului, daʼ în locul ăsta toți lucrau conform regulamentului? Sebastian era prea obosit pentru a putea inventa o minciună bună, așa că se mulțumi cu un pic de praf în ochi, sperând să fie de ajuns. — Este o treabă pe care o urmăresc în paralel, o încercare destul de hazardată. Nu am mai spus nimănui despre asta, dar în cel mai fericit caz o să dea un rezultat. Billy încuviință din cap, iar Sebastian se mai relaxă puțin. Dădu să plece, când Billy îl întrerupse. — Dar în cel fel are ea de-a face cu Roger Eriksson? OK, deci praful în ochi nu funcționase. Ce se întâmplase de oamenii făceau doar ce li se spunea? Dacă ieșea prost, Billy ar fi putut oricând să dea vina pe Sebastian care, la rândul lui, ar fi putut pretinde că înțelesese greșit. Torkel probabil că se va supăra un pic. Și aveau să discute despre o revizuire a rutinelor. Apoi totul avea să continue ca de obicei. Sebastian mai făcu o ultimă încercare de a-l convinge pe Billy să muște fără momeală suplimentară. — E o poveste lungă, dar ar fi bine, inclusiv pentru tine, dacă m-ai putea ajuta. Sunt sincer convins că avem ceva aici. Billy răsuci plicul și îl cercetă. Sebastian născoci în pripă o minciună, în caz că Billy nu avea să muște. Se gândise să-i spună că Anna Eriksson ar fi putut fi mama biologică a lui Roger. Nu, lucrul ăsta nu apărea nicăieri în vreun registru de adopții, ci era o informație din interior. Ar fi putut funcționa. Asta dacă ar fi fost biologic posibil. Sebastian începu să calculeze VP - 183
în minte. Ce vârstă ar fi avut Anna Eriksson când l-ar fi născut pe Roger, în acest caz? Mergea. — OK. Sebastian reveni la realitate, nesigur că auzise corect, poate că îi scăpase ceva. — OK? — Bineînțeles, dar o să ai de așteptat un pic, am o grămadă de fișiere de la camerele de supraveghere pe care t rebuie să le verific până mâine. — Da, desigur, nicio grabă. Mulțumesc. Sebastian se ridică în picioare și o porni spre ușă. — Încă un lucru. Billy își ridică din nou privirea din computer. — Aș aprecia dacă asta ar putea să rămână între noi. După cum ai spus, e o ipoteză mai hazardată și, așa cum știm, mulți se bucură când moare capra vecinului. — Bineînțeles. Nicio problemă. Sebastian îi zâmbi recunoscător și părăsi încăperea. • Limone Ristorante Italiano. Hanser fusese cea care făcuse rezervarea, dar Torkel ajunsese primul și fusese condus la o masă din colț, aflată lângă două ferestre cu două sfere de metal de mărimea unei bile de bowling ce atârnau din tavan. O masă de patru persoane. Două canapele în loc de scaune. Tari, cu spătarul drept. Îmbrăcate într-un material de culoare mov-închis. Torkel sorbi berea direct din sticlă. Fusese o idee proastă? Să o invite pe Hanser la cină? De fapt, nu o invitase în adevăratul sens al cuvântului. Nu voise decât să mai stea de vorbă despre mersul anchetei. În scurta întrevedere din timpul zilei nu apucaseră să discute decât superficial și puteau la fel de bine să o facă în biroul ei sau cu ceva de mâncare în față. Hanser le dăduse mână liberă să se ocupe cum voiau de anchetă. Dar nu trebuia să uite că ea era în continuare principala responsabilă, iar Torkel simțea că, în ultima vreme, fusese prea ursuz cu ea. Hanser sosise, se scuzase pentru întârziere, luase loc și comandase un pahar de vin alb. Șeful poliției regionale o sunase ca să se informeze despre mersul anchetei. Era îngrijorat să afle că fuseseră nevoiți să-l elibereze pe Leonard Lundin, dar bucuros să audă de o nouă arestare iminentă. Bineînțeles, trebuise să-l dezamăgească. Șeful regional al poliției era și el presat. Interesul arătat de ziare, mai ales de presa de scandal, nu se potolise. Cel puțin patru pagini în fiecare zi. Interviul din Aftonbladet cu Lena Eriksson fusese reambalat și servit din nou. De data aceasta, articolul se concentra asupra singurătății lui Roger, avansând chiar posibilitatea ca VP - 184
făptașul să fi fost un necunoscut. Caz în care crima s-ar fi putut repeta. Un „expert” declarase că, atunci când cineva ucide pentru prima oară – ceea ce ar fi putut fi cazul și aici –, trecea o graniță și că nu mai exista cale de întoarcere la normal. Mai mult ca sigur, persoana aceea avea să ucidă din nou. Și probabil că destul de curând. Genul de jurnalism de „groază”, din aceeași categorie cu isteria pandemiei sau „Durerea ta de cap ar putea fi o tumoare pe creier”. Expressen reușise să adulmece greșelile comise la începutul anchetei, imediat după ce băiatul fusese dat dispărut, și punea sub semnul întrebării eficiența poliției. În plus, în paginile dedicate acestui caz, adăugaseră scurte rubrici în chenare, ce rezumau și alte crime nerezolvate, începând cu uciderea lui Olof Palme. Hanser îi spusese că avea să se întâlnească cu Torkel în seara aceea și, astfel, spera ca a doua zi să îi comunice șefului de la Inspectoratul Regional ceva mai multe detalii. Acesta se văzuse nevoit să se mulțumească cu aceste promisiuni, dar, înainte de a pleca, îi spusese explicit că A) spera că nu fusese o greșeală să solicite ajutorul Brigăzii Naționale de Omucideri și B) dacă fusese o greșeală, atunci ea și numai ea avea să și-o asume. Când chelnerul sosi cu paharul ei de vin și îi întrebă dacă erau gata să comande, se cufundară amândoi pentru un moment în citirea meniului. Torkel știa deja ce voia să comande. Salmone alla Calabrese. File de somon prăjit cu roșii, praz, capere, măsline și sufleu de cartofi. Nu prea le avea el cu apetitivele. Hanser se decise rapid pentru o porție de Agnello al la Griglia – coaste de miel la grătar cu cartofi cu parmezan și un sos din vin roșu. Mai scump decât ce comandase el. Nu că ar fi avut vreo importanță. Doar el o sunase, solicitându-i compania. Torkel privea această cină ca pe o cină de lucru, așa că se înțelegea de la sine că el urma să plătească. Mai precis, Brigada Națională de Omucideri. Trecură în revistă datele cazului în timp ce așteptau mâncarea. Da, Torkel citise ziarele. Vanja fusese prima care sugerase această ipoteză. Un făptaș necunoscut. Dar, în opinia lui Sebastian, faptul că Roger fusese împușcat infirma acest scenariu. O persoană care se hotărăște să ucidă, indiferent cine este această persoană, nu se folosește de o armă care să îl forțeze să extragă glonțul din victimă, ca să nu se dea de gol. Din păcate, aceste informații nu puteau fi comunicate presei. Faptul că Roger fusese împușcat nu era genul de informație care să fie dată publicității, căci ar fi putut să ajungă astf el la cunoștința ucigașului. În afară de asta, Torkel nu avea prea multe de povestit. Cu excepția lui Axel Johansson, nu făcuseră niciun progres semnificativ, multe depindeau de a doua zi și de rapoartele de la Laboratorul Național de Criminalistică. Mobilul lui Torkel vibră în buzunarul de la piept. Îl scoase și privi ecranul. Vilma. VP - 185
— Trebuie să răspund. Hanser încuviință din cap și luă o gură de vin. Torkel răspunse. — Bună, păpușo. Deja dinainte să-i audă vocea, pe chip îi înflorise un zâmbet. Fiica lui cea mică obișnuia să aibă acest efect asupra lui. — Bună, tată! Ce faci? — Iau cina cu o colegă. Tu ce faci? — Mă duc la banchet la școală. Ești acasă, în oraș? — Nu, sunt tot în Västerås, voiai să mă întrebi ceva special? — Da, dacă poți să mă iei diseară de la școală. De la banchet. Nu știam dacă ai venit acasă și mama a zis să te sun și să verific. — Dacă aș fi fost acasă, cu mare plăcere. — Nicio problemă. O să vină mama. Numai dacă erai acasă. — Ce fel de banchet e ăsta? — Bal mascat. — Și în ce-ai să te îmbraci? — Într-o t ipă cu fițe. Torkel avea o vagă idee despre semnificația acestui concept. Nu se poa te spune că era tocmai mulțumit de costumația aleasă de fiica lui de doisprezece ani, dar, pe de altă parte, el nu se afla acolo și nu avea cum să controleze sau să sugereze vreo variantă mai bună. Apoi, era convins că Yvonne avea să țină lucrurile sub control. Spre deosebire de divorțul de Monica, divorțul de Yvonne fusese ușor. Atât de ușor cât poate să fie un divorț. Relația lor se deteriorase. Amândoi fuseseră de aceeași părere. El o înșelase. Ea, de asemenea, era sigură de asta. Amândoi voiau să se despartă, pentru binele lui Elin și al Vilmei. Adevărul era că relația lor era mai bună acum decât atunci când fuseseră căsătoriți. — OK. Salut-o pe mama și distracție frumoasă. — Mersi. Mama te salută și ea. Ne vedem când te întorci acasă. — Bineînțeles. Mi-e dor de tine. — Și mie. Pa-pa. Torkel termină convorbirea și se întoarse către Hanser. — Fiica mea. — Da, mi-am dat seama. Torkel își vârî telefonul la loc, în buzunarul de la piept. — Parcă tu ai un fiu, nu? Câți ani are acum? Ezitare. Deși Hanser trecuse de multe ori prin asta în ultimii ani, ezita mereu atunci când venea vorba despre fiul ei. La început răspunsese sincer, spunând adevărul, dar oamenii erau atât de afectați când auzeau, încât, după o tăcere chinuitoare sau o încercare stângace de a continua conversația, VP - 186
găseau rapid o scuză pentru a-i evita compania. Așa că, la întrebarea dacă avea copii, obișnuia să răspundă pur și simplu că nu. Era mai simplu și era adevărat. Nu avea niciun copil. Nu mai avea. Dar Torkel știa că fusese mamă. — A murit. Niklas a murit acum trei ani. La paisprezece ani. — O, îmi pare rău! Nu știam, îmi pare extrem de rău. — Nu, de unde să știi? Hanser cunoștea din experiență cam ce gândea acum Torkel. Toți cei care aflau de decesul lui Niklas voiau să știe același lucru. Nu se întâmplă prea des ca un copil de paisprezece ani să moară. Ceva trebuie să se fi întâmplat. Dar ce? Torkel nu făcea excepție, Hanser era sigură de asta. Excepția fu că Torkel, de fapt, chiar îi puse întrebarea. — Cum a murit? — A vrut să o ia pe scurtătură. Pe deasupra unei locomotive. S-a apropiat prea tare de cablurile electrice. — Nu pot să-mi închipui prin ce trebuie să fi trecut și soțul tău. Cum ați rezistat? — N-am rezistat. Se spune că optzeci la sută dintre cei care pierd un copil divorțează. Aș vrea să spun că fac parte din restul de douăzeci la sută, dar din păcate nu fac. Hanser luă încă o gură de vin. Simțea că îi era ușor să-i povestească lui Torkel. Mai ușor decât crezuse. — M-am înfuriat foarte tare pe el. Pe Niklas. Avea paisprezece ani. Nici nu știu de câte ori nu citisem despre copii care mor electrocutați pe tren. De fiecare dată comentau că la vârsta aceea ar fi trebuit să-și dea seama. Adolescenți, unii dintre ei aproape adulți. Iar Niklas fusese și el de aceeași părere. Știa că era periculos. Pericol de moarte. Și totuși… M-am supărat foarte tare pe el. — E de înțeles. — M-am simțit cea mai inaptă mamă din lume. Din toate punctele de vedere. — Și asta e de înțeles. Chelnerul se apropie de masa lor, cu o farfurie în fiecare mână. Acesta ar fi putut fi un motiv să încheie discuția. Să-și vadă de mâncare în tăcere. Dar, chiar dacă începuseră să mănânce, își continuară conversația, iar Torkel își dădu seama după câteva minute că, la sfârșitul cinei, fiecare avea îl cunoască pe celălalt mult mai bine decât o făcuse la începutul acesteia. Zâmbi în sinea lui. Îi plăcea când se întâmpla așa. VP - 187
VP - 188
••• Haraldsson stătea în fața blocului lui Axel Johansson, în Toyota sa verde și îngheța de frig. Chiar dacă purta indispensabili și o haină Polar pe sub geacă. Strânse în palme paharul de cafea. Căldura primelor zile de primăvară se făcea simțită doar în timpul zilei, serile și nopțile continuau să fie reci. Haraldsson simțea că avusese o contribuție importantă la punerea lui Axel Johansson sub urmărire. Mai mult decât o contribuție, acțiunile lui fuseseră decisive. Datorită eforturilor lui de a identifica sursa e-mailului ajunsese Brigada Națională de Omucideri la Palmlövska și, de acolo, mai departe, la portarul concediat. Torkel Höglund îl salutase ușor din cap și îi zâmbise când trecuse pe lângă el în după-amiaza aceea, dar asta fusese tot. În general, nimeni nu îi recunoscuse meritul, că el fusese cel care venise cu informația ce dusese la această nouă descoperire. Dar nu era surprins. Dezamăgit – da, dar nu surprins. Haraldsson realiză că nu avea să primească vreo apreciere pentru munca lui. Oricum, nu din partea lui Torkel și a colegilor lui. Cum ar fi arătat asta? Dacă un membru al forțelor polițienești locale ar fi rezolvat cazul sub nasul Brigăzii Naționale de Omucideri? Înainte de a pleca șchiopătând de la serviciu, Haraldsson o întrebase mai întâi pe Hanser dacă punerea sub urmărire a suspectului includea și supravegherea locuinței acestuia douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Nu, nu o includea. În această fază, alerta nu fusese trimisă decât personalului din poliție, să fie vigilenți în patrulele și mobilizările lor obișnuite. Vecinii, prietenii și rudele lui Axel fuseseră, de asemenea, contactate și informate că acesta era căutat. Că voiau să stea de vorbă cu el. Avuseseră grijă să sublinieze că, în acest stadiu al anchetei, Axel Johansson nu era suspectat de nimic. Rămânea la latitudinea Brigăzii Naționale de Omucideri dacă avea să îi pună locuința sub supraveghere. Haraldsson se hotărâse pe loc. Era clar că individul încerca să stea ascuns. Persoanele nevinovate nu dispar așa, iar ceea ce făcea Haraldsson în timpul lui liber și unde își petrecea noaptea erau treaba lui. Așa că acum stătea acolo. În Toyota lui. Și îngheța de frig. Cochetă cu gândul să pornească mașina și să dea o tură în jurul blocului, cât să se mai încălzească, dar risca să nu îl vadă pe Axel Johansson în caz că acesta s-ar fi întors acasă. Să lase mașina să meargă în gol câteva minute nici nu putea fi vorba. Pe de o parte, pentru că suspectul ar fi putut reacționa observând, chiar în fața blocului său, o mașină pornită la o oră așa de târzie din noapte, pe de alta – pentru că acest lucru nu era permis decât timp de un VP - 189
minut în interiorul orașului. O infracțiune minoră, dar totuși. Legile și regulile existau pentru a fi respectate. Apoi, ar fi fost cu totul condamnabil din punct de vedere ecologic. Ca să se încălzească, Haraldsson își turnă încă un pahar de cafea. Îl strânse în palme. Trebuia să-și fi luat mănuși. Își suflă în palme, apoi se uită la pansamentul de pe dosul palmei. Jenny se furișase prin spatele lui când își turnase cafeaua în termos și îl înconjurase cu brațele, lăsându-le apoi să alunece în jos. Haraldsson tresărise surprins. Se dusese la baie și își unsese arsura cu o alifie cu Xilocaină, după care își pusese un pansament. Jenny îi ținuse companie, iar după ce terminase și aruncase ambalajul la coșul de gunoi din baie, revenise în spatele lui și îl întrebase dacă într-adevăr se grăbea așa de tare. O făcuseră la duș. Apoi își schimbase pansamentul ud și se unsese din nou cu alifie. În ciuda partidei de sex de la duș, Jenny păruse destul de dezamăgită când plecase. Îl întrebase când avea să se întoarcă. Poate reușea să ajungă cu jumătate de oră înainte ca ea să plece la serviciu a doua zi de dimineață? Așa spera. Haraldsson avea îndoieli. Planul lui era să se ducă direct la secție. Aveau să se vadă a doua zi seara și cu asta basta. Te -am pupat și la revedere. Se gândi la toate astea luând o gură din cafeaua care deja începuse să se răcească. Jenny nu fusese în toane bune când plecase de acasă. O știa. Iar acum stătea în mașină și era îmbufnat pentru că ea fusese îmbufnată. Dar el voia cu adevărat… Greșit. Avea să elucideze omorârea lui Roger Eriksson, dar se pare că Jenny nu reușea să priceapă cât de important era acest lucru pentru el. Dorința ei de a rămâne însărcinată eclipsase orice altceva în viața lor. Haraldsson o înțelegea până la un anumit punct. Și el voia să aibă copii. Tânjea să fie tată și îl durea că le era atât de greu. Dar în cazul lui Jenny devenise o obsesie. Relația lor fusese redusă la sex. Încercase să o facă să iasă împreună, la cinema, poate la restaurant, dar Jenny era de părere că se puteau uita la DVD-uri și puteau să mănânce acasă, unde puteau „să o facă”. În puținele dăți în care merseseră în vizită la prieteni, plecaseră întotdeauna devreme și niciunul dintre ei nu mai bea deloc. Să invite pe cineva la ei acasă nici nu putea fi vorba. Dacă oaspeții s-ar fi lungit prea mult și n-ar mai fi putut să o facă? Haraldsson încercase să discute cu ea despre problemele care se iviseră la slujbă, mai întâi cu Hanser, iar acum cu Brigada Națională de Omucideri, dar avea tot mai des impresia că Jenny nu-l asculta. Dădea din cap, încuviința, răspundea – tot mai des cu propriile lui cuvinte –, apoi voia să facă din nou sex. Cu totul invers față de colegii lui cu care discuta, din când în când, despre relații și căsnicie. Pentru ei, problema era prea puțin sex. Prea rar. VP - 190
Prea plicticos. Haraldsson nici măcar nu îndrăznise să le povestească despre situația lui de acasă. Dar se gândea tot mai des la ea. Dacă avea să continue așa? Și după ce Jenny avea să rămână însărcinată? Oare avea să devină unul dintre acei bărbați care citesc fiecare alertă despre fiecare aliment sau care ajung să caute benzinării non-stop, la zeci de kilometri depărtare de casă, doar ca să poată face rost de castraveți murați sau înghețată cu lemn-dulce? Haraldsson alungă aceste gânduri. Avea o sarcină de îndeplinit. Doar de asta se afla aici. Căci doar nu fusese o încercare să scape de soția lui, nu? Haraldsson se hotărî să facă puțină mișcare pentru a se încălzi. Să facă vreo câțiva pași în zonă, fără să piardă din ochi intrarea în blocul lui Axel Johansson. • Vanja stătea aplecată peste birou și privea pe fereastră. Priveliștea era blocată, în mare parte, de clădirea de vizavi, un monstru modern din sticlă, dar putea să vadă, totuși, cerul înstelat și un crâmpei din copacii de pe malul lacului Mälaren. În fața ei se aflau un blocnotes, câteva hârtii și câteva agende negre de buzunar. Toate acestea fuseseră găsite în biroul lui Roger și constituiau o parte din obiectele pe care Ursula le ridicase din camera lui. Cu o oră mai devreme, Vanja și Billy mâncaseră câte o salată la restaurantul grecesc ce le fusese recomandat de recepționeră. Mâncarea fusese mai mult decât decentă și amândoi știau că aveau să mănânce din nou aici. Nu era o idee prea bună să riști într-un orășel suedez. Când găseau un loc cu mâncare bună, obișnuiau să devină clienți fideli. În drum spre hotel se furișase să-și sune tatăl. Valdemar păruse bucuros, dar obosit. Toată ziua fusese una plină de emoții, iar tratamentul îi cauza amețeală. Dar era minunat să o audă pe Vanja. Când a închis telefonul, pentru prima oară după multă vreme, Vanja nu a mai simțit că avea să-l piardă. Îi venea să sară în sus de bucurie. Așa că se hotărâse să își folosească energia într-un scop util. Se întoarse la sediul poliției. De fiecare dată când se afla în delegație încerca să lucreze cât mai mult posibil, dar, de data aceasta, gândul la niște ore suplimentare de seară păruse mai potrivit ca niciodată. Ursula terminase în jur de ora șase. Ciudat, fuseseră de părere Vanja și Billy. Ursula obișnuia să lucreze, la fel ca toată lumea, până târziu, așa că amândoi speculaseră că adevăratul motiv avea dea face cu Torkel. Oricât de discreți fuseseră ei, Vanja și Billy suspectau de multă vreme că cei doi erau mai mult decât colegi. Vanja începu cu hârtiile. Majoritatea erau lucrări de control sau teme pentru acasă, ori notițe de la școală. Vanja se apucă să le clasifice, lucrările de control într-un teanc, notițele – în altul, diverse – separat. Începu cu trei teancuri pe care le sortă ulterior în funcție de subiect și dată. La sfârșit, în VP - 191
fața ei se aflau douăsprezece teancuri pe care începu să le parcurgă cu atenție. Învățase de la Ursula metoda aceasta de a cataloga succesiv materialele. Marele avantaj era că reușeai să-ți faci imediat o părere de ansamblu și că fiecare material era examinat de mai multe ori, cu tot mai multă atenție. În felul acesta, era ușor să găsești un tipar sau întâmplări ce ieșeau în evidență, sporind astfel șansa de a afla ceva interesant. Ursula se pricepea la așa ceva. Să creeze sisteme. Vanja se gândi brusc la ce spusese Sebastian despre ierarhia grupului. Avusese dreptate, Ursula și cu ea aveau o înțelegere tacită să nu se suprapună în domeniile lor. Nu era vorba numai de respect, ci se subînțelegea că, altminteri, ar fi ajuns să concureze și să-și submineze reciproc pozițiile. Căci, de fapt, amândouă concurau pentru o poziție. Pentru rezultate. Pentru a fi cea mai bună. Vanja începu să cerceteze celelalte materiale. Hârtiile nu dezvăluiseră mare lucru, cu excepția faptului că Roger era mai slab la matematică decât la limba suedeză și că avea lacune considerabile la engleză. Vanja luă la rând agendele negre de buzunar. Arătau destul de neatinse și începeau din 2007 încoace. O luă pe cea mai actuală, agenda din anul în curs, și începu cu luna ianuarie. Roger nu făcuse cine știe ce însemnări în agendă, părea că o primise de Crăciun, dar că după aceea încetase să o mai folosească. Își notase câteva date de naștere, ore la liceu, datele unor lucrări de control. Cu cât avansai mai mult în luna ianuarie, cu atât numărul însemnărilor scădea. Inițialele P.W. apăreau prima oară la începutul lui februarie, apoi apăreau din nou la sfârșitul lunii și din nou în prima săptămână din martie, pentru ca apoi să revină în fiecare miercuri, o dată la două săptămâni, la ora 10:00. Vanja căzu pe gânduri. Părea să fie singura însemnare recurentă, așa că răsfoi înainte până la vinerea aceea fatală din aprilie. Miercurea, o dată la două săptămâni, era scris P.W. Mereu la ora 10:00. Cine sau ce era P.W.? Întrucât coincidea cu orele de la liceu, Vanja trase concluzia că trebuia să aibă de-a face cu școala. Răsfoi mai departe, dincolo de vinerea aceea, și realiză că, de când murise, Roger lipsise la o întâlnire cu P.W. Vanja luă agenda din urmă cu un an pentru a verifica dacă P.W. apărea regulat și acolo. Apărea. Prima oară la sfârșitul lui octombrie, de data aceasta marțea, din două în două săptămâni, la ora 15:00, apoi continua regulat până la sfârșitul lui noiembrie. Cercul de prieteni al lui Roger era foarte restrâns și, până acum, nu contribuise mai deloc la progresul anchetei. Aici aveau, în sfârșit, o persoană cu care Roger se întâlnise regulat, asta în cazul în care chiar era vorba de o persoană, și nu de o activitate. Vanja se uită la ceas, nu era decât nouă și un VP - 192
sfert. Nu era deloc târziu ca să încerce să sune. Încercă mai întâi să dea de Lena, mama lui Roger. Niciun răspuns. Nici nu se așteptase să primească vreunul. Când fuseseră la ea acasă, telefonul sunase de mai multe ori, dar Lena nu schițase vreun gest că ar vrea să răspundă. Se hotărî să o sune pe Beatrice Strand. Ca dirigintă a clasei, ar fi trebuit să știe ce făcea Roger la ora 10:00, miercurea, o dată la două săptămâni. — Avea o fereastră. Beatrice părea ușor obosită, dar bineînțeles că avea să încerce să o ajute. — Și știi ce anume făcea în timpul ferestrei? — Nu, din păcate, următoarea oră a lui Roger începea la unsprezece și un sfert și nu obișnuia să întârzie. Vanja încuviință, apoi trecu la agenda din anul precedent. — Dar toamna trecută? Marțea la ora 15:00. Pentru o clipă se făcu tăcere. — Cred că la ora aceea terminam cursurile. Da, așa era, marțea terminam la trei fără un sfert. — Și știi ce poate să însemne prescurtarea P.W.? — P.W.? Nu. Deocamdată nu-mi spune nimic. Vanja dădu din cap, simțea că indiciul acesta devenea tot mai solid. Roger avusese un secret, cel puțin față de Beatrice, întâlnirile sale cu P.W. Simțea că este un indiciu important. Doar Beatrice nu era numai profesoara lui, se cunoșteau și în afara școlii. — Un P.W. cu care se întâlnea miercurea? întrebă Beatrice după ce se gândi o vreme. — Exact. — Atunci ar putea fi Peter Westin. — Cine este Peter Westin? — Este un psiholog care are contract cu liceul. Știu că Roger l-a vizitat de câteva ori imediat după ce s-a transferat la noi. De fapt, eu am fost cea care i l-am sugerat pe Peter Westin. Dar nu știam că a continuat să îl vadă. Vanja îi mulțumi pentru ajutor și îi ceru lui Beatrice datele de contact ale lui Peter Westin. Apoi îl sună la cabinet. Nu-i răspunse nimeni, dar mesageria vocală o informă că îl putea găsi a doua zi, la cabinet, începând cu ora nouă. După ce aruncă o privire pe hartă, constată că acesta se afla la vreo zece minute de liceu. Roger ar fi avut timp să se strecoare nevăzut în fereastra aceea de o oră, fără ca nimeni să știe că se ducea la psiholog. Ce altceva ar fi putut să discute cu acesta, dacă nu secrete? Chestii despre care nu discuți cu alții. Mobilul scoase un bip. Un SMS. VP - 193
Am găsit -o pe fosta prietenă a lui Axel J ohansson. Vrei să vii cu mine, să stăm de vorbă cu ea ? /Billy. Vanja răspunse imediat. DA. De data aceasta adăugă și un smiley. Linda Beckman, fosta prietenă a lui Axel Johansson, era la slujbă când Billy reușise să dea de ea. Ținuse să îi atragă atenția de câteva ori că nu mai era împreună cu Axel și că nu știa unde se afla acesta sau ce făcuse în ultima vreme, iar Billy avusese nevoie de o mare putere de convingere pentru a o face să se întâlnească cu el. Când, în cele din urmă, aceasta consimțise, refuzase să vină la sediul poliției. Dacă voiau să stea de vorbă cu ea în seara aceea, atunci puteau să vină la ea la birou, și avea să ia o pauză. Vanja și Billy stăteau acum la masă, la o pizzerie din centrul orașului. Nu comandaseră nimic, ci se mulțumiseră fiecare cu o cană uriașă de cafea. Linda își făcu apariția și se așeză în fața lor. Era o femeie blondă, destul de comună, pe la vreo 30 de ani. Părul îi era lung până la umeri și purta un breton care se termina fix deasupra ochilor ei albaștri. Purta un pulover tricotat în dungi albe și negre și o fustă scurtă, neagră. Puloverul nu era tocmai măgulitor pentru corpul ei. La gât, pe un lănțișor delicat, îi atârna o inimioară de aur. — Am doar un sfert de oră la dispoziție. — Atunci o să facem tot posibilul să terminăm într-un sfert de oră, spuse Billy și se întinse după zahăr. Tot timpul își bea cafeaua cu zahăr. Și nu puțin. — Așa cum am spus și la telefon, am vrea să aflăm câte ceva despre Axel Johansson. — Dar nu ați spus ce anume. Vanja interveni și ea în discuție. Nu era o idee prea bună să-i dezvăluie că aveau cunoștință despre veniturile suplimentare ale lui Axel, cel puțin nu înainte de a afla părerea Lindei despre această afacere. Vanja începu, așadar, cu precauție. — Știi cumva de ce a fost dat afară de la Palmlövska? Linda le zâmbi polițiștilor. Pricepuse despre ce era vorba. — Da. Băutura. — Băutura? — Pe care o vindea puștilor. Idiotul! Vanja o privi pe Linda și încuviință din cap. Axel nu părea să aibă un aliat în ea. — Exact. VP - 194
Linda clătină resemnată din cap, de parcă ar fi vrut să-și întărească părerea negativă pe care o avea despre afacerile lui Axel. — A pomenit vreodată de Roger Eriksson? încercă Vanja, plină de speranță. — Roger Eriksson? Linda începu să se gândească, dar chipul ei nu dezvăluia să fi recunoscut numele. — Un băiat de vreo șaisprezece ani, continuă Billy și îi întinse fotografia lui Roger. Linda luă fotografia și o cercetă. Îl recunoscu imediat. — Băiatul care a fost omorât? Vanja încuviință din cap în loc de răspuns. Linda își îndreptă privirea către ea. — Da, a fost de câteva ori pe la el, așa cred. — Și știi cumva de ce se întâlneau? Cumpăra băutură de la Axel? — Nu, nu cred. Mai degrabă venea și stăteau de vorbă. Din câte îmi aduc aminte, nu avea nimic la el când pleca. — Și când s-a întâmplat asta? — Acum vreo două luni, eu m-am mutat la scurt timp după aceea. — L-ai văzut pe Roger de mai multe ori? Gândește-te bine. E important. Linda tăcu preț de câteva clipe. Apoi clătină din cap. Vanja schimbă tactica. — Și cum a reacționat Axel când te-ai mutat? Linda clătină din nou din cap, părea să fie o reacție normală a corpului ei când venea vorba de Axel. — A fost ceva de genul: aha, bine. Nu s-a supărat, nici nu s-a întristat, nu a reacționat în niciun fel. Nu a încercat să mă convingă să rămân. Nu a făcut decât să… continue. De parcă nu ar fi avut nicio importanță dacă stăteam acolo sau nu. Absolut incredibil. Douăzeci de minute mai târziu, când Vanja și Billy îi mulțumiră Lindei Beckman și o porniră spre sediul poliției, imaginea lui Axel Johansson nu numai că prinsese contur, ci li se dezvăluise în cel mai mic detaliu. La început, Axel fusese un gentleman perfect. Atent, generos, hazliu. După numai câteva luni, Linda se mutase cu el. Totul mersese bine. La început, cel puțin. Apoi începuseră să iasă la iveală tot felul de lucruri. Nu foarte grave. Genul de lucruri pe care abia le remarci. Mai puțini bani în portofel decât se așteptase și altele de felul acesta. Apoi dispăruse o bijuterie de aur pe care o moștenise de la bunica ei, iar Linda începu să-și dea seama că, pentru Axel, relația lor era mai degrabă o strategie de a mai reduce din costuri. Linda îl înfruntase atunci, iar acesta se arătase plin de regrete. Avea datorii la jocuri VP - 195
de noroc și îi fusese teamă că Linda l-ar fi părăsit dacă i-ar fi povestit, așa că făcuse tot ce făcuse doar pentru a se achita de datorii. Doar ca să înceapă curat relația cu ea. De la început și curat. Linda îl crezuse. Dar, nu după mult timp, Axel recidivase, iar Linda descoperise din nou bani lipsă. Picătura care umpluse paharul fusese atunci când găsise factura de la chirie și își dăduse seama că, în loc să achite chiria jumătate-jumătate, așa cum crezuse ea, de fapt o plătea singură în întregime. Linda completase imediat cu detaliile lipsă. Viața lor sexuală era jalnică. Axel nu își arăta interesul față de ea decât foarte rar, iar atunci când o făcea, devenea dominant la limită cu violența și tot timpul voia să o ia pe la spate, împingându-i fața adânc în pernă. Prea multe detalii, se gândi Vanja, dar dădu din cap, încurajând-o să continue. Axel ieșea tot timpul la ore ciudate, uneori era plecat toată noaptea și nu venea acasă decât dimineața sau spre prânz. Restul timpului, atunci când nu lucra la Palmlövska, și-l petrecea încercând să găsească tot felul de modalități de a face bani. Totul în lumea lui Axel gravita în jurul încercării de a fenta sistemul. Doar idioții fac ce spun era deviza lui. Singurul motiv pentru care se angajase la Palmlövska era pentru că elevii de acolo aveau părinți bogați și o educație mai strictă, ceea ce în lumea lui Axel însemna mai puține probleme. Bogătanii încearcă tot timpul să-și spele rufele murdare în familie. Exact așa cum procedase și directorul liceului, până la urmă. Vinde celor care plătesc cel mai mult și care au cel mai mult de pierdut dacă sunt dați de g ol, spusese el. Dar Linda nu văzuse niciodată vreun ban. Asta era cel mai greu de înțeles pentru ea. În ciuda „afacerilor” sale, Axel era tot timpul lefter. Unde dispăreau toți banii era un mare mister pentru ea. Nu părea să aibă decât foarte puțini prieteni, iar cei pe care îi avea, se jura el tot timpul, nu-i împrumutau bani. Sau, dacă o făcuseră vreodată, atunci se jurase că aveau să și-i primească înapoi. Axel era tot timpul nemulțumit. De toți și de toate. Dar, pentru Vanja și Billy, cea mai importantă întrebare era ce avusese Roger de-a face cu Axel? Roger fusese acasă la Axel, acum erau siguri de asta. Avea oare vreo legătură cu faptul că, doar câteva săptămâni mai târziu, Axel fusese dat afară din cauza lui Roger? Părea un scenariu plauzibil. Când se despărțiră în seara aceea, Vanja și Billy erau destul de mulțumiți de rezultatul ultimelor ore de lucru. Axel Johansson devenise încă și mai interesant. Iar a doua zi urmau să îl viziteze pe un psiholog cu inițialele P.W. • Torkel o salută din cap pe recepționeră, apoi se îndreptă spre lift. Acolo ezită, apoi înseră cardul și apăsă pe butonul de la etajul patru. Torkel avea VP - 196
camera 302. Ursula era cazată la etajul patru. Din boxele ascunse în perete se auzeau Rolling Stones. Torkel și-i aducea aminte ca pe cea mai dură formație pe care o ascultase în tinerețe. Acum erau folosiți pe post de muzică de lift. Ușile se deschiseră, dar Torkel rămase pe loc. N-ar fi fost mai bine să renunțe? Nu știa dacă Ursula mai era încă supărată pe el. Nu fusese decât o presupunere. El, unul, ar fi continuat să fie supărat pe ea dacă i-ar fi făcut una ca asta. Dar era mai bine să verifice. Torkel străbătu coridorul până la camera 410 și bătu în ușă. Trecură doar câteva secunde și Ursula deschise. Expresia feței ei, complet neutră, îi dădu de înțeles cam ce credea ea despre această vizită. — Scuză-mă dacă te deranjez. Torkel făcu tot posibilul ca emoțiile să nu-i răzbată în voce. Acum, când se afla față în față cu ea, își dădu seama că nu-și dorea să rămână certați. — Voiam doar să verific cum stăm. — Și cum crezi tu că stăm? Așa cum se temuse. Era în continuare supărată pe el. Era de înțeles. Dar lui Torkel îi fusese întotdeauna greu să ceară scuze atunci când greșea. — Scuză-mă, ar fi trebuit să te anunț că aveam de gând să-l cooptez pe Sebastian. — Nu, n-ar fi trebuit să-l cooptezi deloc. Pentru o clipă, Torkel simți că îl apucă furia. Ursula nu era deloc rezonabilă. Doar ceruse scuze. Recunoscuse că procedase greșit, dar la urma urmelor el era șeful. Cel care lua anumite decizii, inclusiv să coopteze personal, dacă era în interesul anchetei. Chiar dacă asta nu era pe placul tuturor. Trebuia să se comporte profesionist. Dar Torkel alese să nu dea glas acestor gânduri. Nu voia să strice și mai tare relațiile cu Ursula. Pe de altă parte, nici nu era sută la sută sigur că prezența lui Sebastian era într-adevăr spre binele anchetei. Torkel simțea că trebuia să-și clarifice decizia, nu numai față de Ursula, ci și față de sine însuși. De ce nu îl refuzase, pur și simplu, pe Sebastian, la restaurant, în dimineața aceea? O privi aproape rugător pe Ursula. — Ascultă, chiar am nevoie să discut cu tine. Pot să intru? — Nu. Ursula nu lărgi deschizătura ușii nici cu un centimetru. Dimpotrivă. O strânse și mai tare, de parcă s-ar fi așteptat ca Torkel să tragă un șut în ușă. Din cameră se auziră trei semnale scurte, apoi trei lungi, apoi trei scurte. SOS. Mobilul Ursulei. — E Mikael. Așteptam să mă sune. — Bine. Torkel își dădu seama că discuția era încheiată. VP - 197
— Transmite-i salutări din partea mea. — Poți să i le transmiți personal mâine, când o să fie aici. Ursula închise ușa. Torkel rămase pe loc, încercând să proceseze această veste. Mikael nu îi mai vizitase în timpul unei anchete până atunci… niciodată, din câte își putea aminti. Nu se simțea în stare să analizeze ce anume putea să însemne asta. Cu pași grei se îndreptă spre treptele ce aveau să-l conducă spre camera lui. Viața lui era acum mult mai complicată decât fusese cu numai douăzeci și patru de ore în urmă. Dar la ce se așteptase oare? Doar îi făcuse din nou loc lui Sebastian Bergman în viața sa. • Sebastian se trezi pe canapea, cu fața în sus. Probabil că ațipise. Televizorul era pornit. Cu volumul dat încet. Știrile. Avea pumnul drept atât de încleștat, încât îl durea tot antebrațul. Începu să-și îndrepte degetele din poziția aceea chircită și închise din nou ochii. Se pornise vântul. Zăngănea tot mai tare în coșul șemineului, dar, în starea lui de semitrezie, zgomotul acesta se confunda cu visul din care tocmai se trezise. Bubuitura. Forța. Forța aceea supraumană a zidului de apă. O ținea de mână. Strâns. În mijlocul urletelor, toată lumea răcnea. Apa. Nisipul învolburat. Forța. Singurul lucru de care era sigur în mijlocul haosului. Că o ținea strâns. Putea să vadă mâinile. Bineînțeles, era imposibil, dar nu, chiar vedea mâinile lor strânse. Putea să le vadă în continuare. Mânuța ei. Cu inelul. Cuprinsă în mâna lui dreaptă. O ținea mai strâns decât o ținuse vreodată până atunci. Nu avea timp să se gândească la nimic și totuși știa că se gândea. Un gând. Mai important decât toate celelalte. Să nu-i dea drumul, sub nicio formă. Așa gândea el. Singurul lucru pe care îl gândea. Să nu-i dea drumul, sub nicio formă. Dar o făcuse. Îi alunecase din mână. Deodată, nu mai era acolo. Ceva probabil că o izbise din masa aceea de apă. O izbise? Sau trupușorul ei se agățase de ceva? Sau corpul lui? Nu știa. Știa numai că, atunci când, învinețit, tumefiat și șocat își revenise în simțiri, la câteva sute de metri de ceea ce fusese cândva plaja, ea nu se afla acolo. Nu se afla lângă el. Nicăieri. Mâna lui dreaptă era goală. VP - 198
Sabine dispăruse. Nu o mai găsise niciodată. În dimineața aceea, Lily plecase să alerge pe plajă. Așa cum făcea în fiecare dimineață. Ceea ce obișnuia să îl enerveze. Predica despre toat e efectele pozitive ale mișcării. Și își înfipsese degetul în masa aceea moale care cândva fusese talia lui. Îi promisese să alerge și el. Cândva, în timpul vacanței. Promisese că avea să o facă, dar nu și când avea să o facă. Oricum, nu în ziua de Crăciun, pe care voise să o petreacă împreună cu fiica sa. Lily ieșise târziu în ziua aceea. De obicei, ieșea să alerge înainte să se facă prea cald, dar de data aceasta luaseră micul dejun împreună, în uriașul pat dublu de la hotel, apoi rămăseseră o vreme în cameră și se distraseră. Toată familia. În cele din urmă, Lily se ridicase din pat, îl sărutase, o pupase pe Sabine încă o dată și părăsise camera făcându-le fericită cu mâna. Nu avea să alerge atât de mult astăzi. Era deja prea cald. Avea să se întoarcă peste o jumătate de oră. Nici pe ea nu o mai găsise. Sebastian se ridică de pe canapea. Tremura tot. Era frig în camera aceea tăcută. Oare cât era ceasul? Tocmai trecuse de zece. Sebastian luă vasele de pe măsuță și se duse în bucătărie. Când ajunsese acasă, încălzise la cuptorul cu microunde mâncarea cumpărată de la o cârciumă, apoi se așezase pe canapea, în fața televizorului, cu mâncarea și cu o bere slab alcoolizată. Îl izbise imediat faptul că taverna care servea mâncarea aia probabil că avea să dea faliment în curând. Neinspirat era doar începutul. Dar cina se potrivea cu oferta canalelor de televiziune. Insipidă, lipsită de fantezie și fără consistență. Pe mai multe canale de televiziune, diferiți realizatori priveau direct în cameră, îndemnându-l să sune și să voteze. Sebastian mâncase jumătate din porție, se rezemase de spătar și probabil că ațipise. Dormise și visase. Acum revenise în bucătărie și nu știa ce să facă. Puse farfuria și sticla pe bufet, lângă chiuvetă. Rămase nemișcat. Fusese luat pe nepregătite. Nu obișnuia să-și permită să moțăie. Să tragă un pui de somn după-amiază ori să adoarmă în tren sau în avion. Îi distrugea complet restul zilei. Dar dintrun motiv anume se relaxase. Fusese o zi neobișnuită. Muncise. Făcuse parte dintr-un grup, ceea ce nu se mai întâmplase din 2004. Nu voia să meargă chiar atât de departe și să o numească o zi bună, dar, cel puțin, fusese neobișnuită. Și crezuse că va continua la fel, că visul nu avea să i se mai furișeze în somn. Dar cât de tare se înșelase. Iar acum stătea așa, în bucătăria părinților lui. VP - 199
Neliniștit. Iritat. Fără să-și dea seama, închidea și deschidea repetat pumnul drept. Dacă nu voia să stea treaz tot restul nopții, nu îi rămânea decât un singur lucru de făcut. Mai întâi, avea să facă un duș. Apoi avea să se culce cu cineva. • Casa chiar arăta în ultimul hal. Rufe de călcat. Rufe de spălat. Împrăștiate peste tot. Praf. Vase nespălate. Așternuturile trebuiau schimbate, șifonierele aerisite, iar pe timpul zilei, razele soarelui primăvăratic dezvăluiau clar că ferestrele aveau nevoie să fie spălate. Beatrice nici nu știa de unde să înceapă, așa că alese să nu facă nimic. La fel ca în fiecare seară din ultima vreme. Cât de mult timp era cuprins în expresia „în ultima vreme” nu îndrăznea să se gândească. Un an? Doi ani? Nu știa. Știa doar că nu se mai simțea în stare. Nu se mai simțea în stare de nimic. Toată energia ei se consumase în încercarea de a-și menține intactă imaginea de pedagog competent și coleg îndrăgit la liceul la care lucra. Să păstreze intactă această fațadă pentru ca nimeni să nu remarce cât de obosită era în realitate. Cât de singură. Cât de nefericită. Dădu la o parte un teanc de lenjerie curată și se așeză pe canapea cu cel de-al doilea pahar de vin din seara aceea. Dacă ai fi aruncat o privire pe fereastră – și ai fi făcut abstracție de dezordinea din încăpere – n-ai fi văzut decât o femeie care muncea, o soție și o mamă care se relaxa pe canapea după o zi grea de lucru. Cu picioarele strânse sub ea, cu un pahar de vin pe masă, o carte bună care aștepta să fie citită și o muzică relaxantă curgând din boxe. Singurul lucru care lipsea era focul aprins din șemineu. O femeie de vârstă mijlocie bucurându-se de un moment de solitudine. De timpul petrecut cu sine însăși. Dar nimic nu putea fi mai greșit. Beatrice era singură. Asta era problema. Era singură chiar și atunci când Ulf și Johan erau acasă. Johan avea șaisprezece ani, se afla în mijlocul procesului de emancipare și era băiatul tatălui. Tot timpul fusese așa. Iar acest lucru se accentuase de când Johan începuse să meargă la Liceul Palmlövska. Beatrice îl înțelegea până la un punct, sigur că nu era plăcut ca mama să-ți fie și dirigintă, dar se simțea, totuși, mai marginalizată decât era cazul. Discutase sau, cel puțin, încercase să discute cu Ulf. Fără niciun rezultat, bineînțeles. Ulf. Soțul ei care pleca dimineața și se întorcea seara. Soțul ei, împreună cu care mânca, se uita la televizor și dormea. Bărbatul împreună cu care era VP - 200
singură. Care se afla în casă, dar care nu era niciodată cu ea. Nu mai era de când se întorsese. Dar nici înainte. Se auzi soneria. Beatrice aruncă o privire la ceas. Cine putea să fie la ora aceea? Se duse în hol, dădu la o parte o pereche de adidași din drum și deschise ușa. Avu nevoie de câteva secunde pentru a plasa în context figura aceea aparent familiară. Polițistul care fusese la liceu. Sebastian nu-știucum. — Bună, scuză-mă că te deranjez la ora asta, dar se întâmpla să mă aflu în zonă. Beatrice dădu din cap și aruncă o privire în stradă, în spatele musafirului. Nicio mașină parcată pe aleea din fața casei sau pe stradă. Sebastian realiză și el acest lucru în secunda în care Beatrice își ridică din nou privirea spre el. — Am ieșit să mă plimb și m-am gândit că poate ai nevoie de cineva cu care să stai de vorbă. — De ce să am nevoie? Acum era acum. Pe drum, Sebastian își construise o strategie în funcție de ceea ce știa despre Beatrice și despre soțul ei. Faptul că amândoi se prezentaseră ca fiind unul dintre părinții lui Johan și nu ca soț și soție arăta că relația lor nu era tocmai perfectă. Nu era pentru prima oară când se confrunta cu așa ceva. Într-un cuplu, aceasta era o modalitate inconștientă de a-l pedepsi pe celălalt. „Nu mă gândesc la mine ca fiind soția ta”. Apoi, faptul că tatăl și fiul plecaseră de acasă, pentru a reflecta împreună la cele petrecute în ultimele zile, în loc să o facă cu toții, ca o familie, era un indiciu clar că relația dintre mama și tatăl lui Johan nu era tocmai perfectă. De aceea se hotărâse să adopte acest rol, de om interesat, dispus să o asculte. Nu avea nicio importanță ce anume avea să asculte. Putea să fie orice, despre moartea lui Roger, despre căsnicia nefericită a lui Beatrice ori o prelegere despre fizica cuantică. Pe lângă ajutor la curățenie, Sebastian era sigur că Beatrice avea nevoie maximă de cineva care să o asculte. — Când ne-am întâlnit la liceu, mai devreme, am avut senzația că încercai din răsputeri să fii tare, că te afli acolo pentru elevii tăi. La fel și aici, acasă, presupun, de vreme ce fiul tău era cel mai bun prieten al lui Roger. Te vezi nevoită să îți înfrânezi sentimentele. Fără să-și dea seama, Beatrice încuviință aprobator. Sebastian continuă. — Dar Roger era elevul tău. Un copil. Și tu ai nevoie să îți exprimi emoțiile. Ai nevoie de cineva care să te asculte. Sebastian încheie înclinând ușor capul într-o parte și lansându-și cel mai compătimitor zâmbet din arsenal. O combinație care îl făcea să apară ca o persoană altruistă, ce nu se gândește decât la binele celei din fața lui, fără a VP - 201
avea și alte gânduri ascunse. Își dădu seama că Beatrice îi recepționase spusele, dar că încă nu reușea să pună totul cap la cap. — Dar nu înțeleg, doar tu ești unul dintre polițiștii implicați în anchetă. — Nu, eu sunt psiholog. Colaborez uneori cu poliția, când e vorba de construit profiluri și altele de genul acesta, dar nu de asta mă aflu aici. Știam că ești singură în seara aceasta și m-am gândit că în asemenea momente omul se lasă năpădit de gânduri. Sebastian se întrebă dacă să-și sublinieze spusele cu o ușoară atingere. O mână pe umăr. Dar se abținu. Beatrice încuviință din cap. I se păruse oare, sau ochii îi scânteiaseră o clipă? Îi atinsese coardele sensibile. Era dat dracului, ce mai! Se strădui din răsputeri să-și înfrângă un zâmbet când Beatrice se dădu la o parte, făcându-i loc să intre. • Bărbatul care nu era un ucigaș își potrivi perna. Era obosit. Fusese o zi lungă și, în multe privințe, solicitantă. Se surprinsese adesea gândindu-se că trebuie să se comporte cât mai natural. Ceea ce îl făcea să-i fie teamă să nu se forțeze prea mult și, prin urmare, să se comporte nefiresc. Așa că încercă să nu se mai gândească deloc la asta, ceea ce, după o vreme, îl făcu să se simtă ciudat, așa că începu să se gândească din nou la cum să se comporte natural. Era epuizant. În plus, poliția îl eliberase pe Leonard Lundin. Ceea ce însemna că își începuseră din nou căutările. După altcineva. După el. Bărbatul care nu era un ucigaș se așeză pe spate, cu mâinile împreunate. O scurtă rugăciune de seară. Apoi somnul. Mulțumi că avusese puterea să reziste încă o zi. Și se rugase ca viața să revină, cât mai repede, la normal. La normal. Citise undeva că primele 24 de ore după o crimă erau cele mai importante pentru a-l prinde pe făptaș. În cazul de față, poliția își începuse căutările abia după trei zile. Iar întârzierea aceasta nu putea decât să însemne că acțiunile lui fuseseră juste. La sfârșit, se rugă să reușească să doarmă toată noaptea și să nu viseze. La fel ca noaptea trecută. Avusese un vis atât de ciudat. Stătea pe gazonul din spatele stadionului de fotbal. În lumina farurilor mașinii. Băiatul zăcea în fața lui, la pământ. Sânge peste tot. Bărbatul care nu era un ucigaș ținea în mână inima ciopârțită a acestuia. Încă mai era caldă. Bătuse? Da, în vis inima îi bătuse în mână. Cu bătăi lente. Tot mai lente. Muribunde. Se întorsese apoi spre dreapta, realizând brusc că cineva stătea acolo, la câțiva metri de el. Complet nemișcat. Și era destul de sigur cine era această VP - 202
persoană. Dar se înșelase. Spre surprinderea lui, își văzu tatăl cum stă și îl privește în tăcere. Avu o senzație de ireal, deși știa că era vorba de un vis. Bărbatul care nu era un ucigaș făcu un gest cu mâna, ca și cum ar fi vrut să alunge scena aceea sângeroasă. — Nu sta degeaba acolo. Dă-mi o mână de ajutor. Vocea îi era clară și spartă, ca a unui copil supărat. Tatăl nu se mișcă din loc, stătea neclintit privind scena, cu ochi de mort. — Când ai ceva pe suflet, cel mai bine e să te descarci. — Să mă descarc? Și ce să spun, mai e ceva de spus? urlase Bărbatul care nu era un ucigaș cu vocea lui de copil. Băiatul e mort! Doar îi țin inima în mână. Ajută-mă! — Uneori, ajungi să spui prea multe. Apoi tatăl lui dispăruse. Bărbatul care nu era un ucigaș privise în jur. Zăpăcit. Speriat. Dezamăgit. Tatăl lui nu putea să dispară pur și simplu. Nu acum. Trebuia să îl ajute. Așa cum o făcuse întotdeauna. Trebuia. Era datoria lui. Dar tatăl nu reapăru, iar Bărbatul care nu era un ucigaș realiză că inima pe care încă o ținea în mână se răcise. Era rece și țeapănă. Apoi se trezise din somn. Se trezise și nu mai putuse să adoarmă la loc. În timpul zilei, se gândise mult timp la visul acela, la ce putea să însemne, asta în cazul în care chiar avea vreo semnificație. Dar, pe măsură ce orele se scurseseră, fiind absorbit de rutinele vieții cotidiene, amintirea acestuia pălise tot mai mult. Dar acum, acum avea să doarmă. Avea nevoie de asta. Trebuia să fie cu un pas înainte. Pontul pe care îl trimisese de la liceu nu dăduse rezultatul scontat. Într-un fel sau altul, poliția își dăduse seama că Leonard nu ascunsese geaca în propriul garaj. Că fusese plantată acolo. Ce putea să facă acum? Citise toate știrile legate de moartea băiatului, fără să afle însă prea multe noutăți. Încercase să își aducă aminte dacă nu cumva cunoștea pe cineva la poliție, care să fi poată furniza informații din interior, dar nu îi veni nimeni în minte. Grupul care ancheta omorul fusese mărit. În Expressen scria că poliția adusese întăriri. Sebastian Bergman. Faimos, se pare, în domeniul acesta. Avusese un rol decisiv în prinderea ucigașului în serie Edward Hinde, în 1996. Psiholog. Bărbatul care nu era un ucigaș simți cum gândurile i se încețoșează tot mai tare și fu cât pe ce să ațipească, dar deodată se trezi brusc. Se ridică în șezut. Acum înțelegea totul. „Când ai ceva pe suflet, cel mai bine e să te descarci”. Tatăl lui încercase să-l ajute. VP - 203
Ca de obicei. Ca întotdeauna. Doar că fusese atât de prost și nu pricepuse. Cu cine vorbeai atunci când aveai griji? Cu psihologul. Cu psihiatrul. „Dar uneori, ajungi să spui prea multe”. Desigur. O știuse tot timpul, doar că nu făcuse legătura. Nu crezuse să fie nevoie să o facă. Exista un bărbat în oraș care era în stare să nimicească tot ce reușise să realizeze el până acum. Toate strădaniile lui. Acesta constituia, așadar, o amenințare. Un ascultător de profesie. Peter Westin.
VP - 204
••• Era ora două și douăzeci și un frig mușcător. Poate că temperatura nu scăzuse sub zero, dar nici mult nu mai avea. În orice caz, Haraldsson scotea aburi din gură, cum stătea cu ochii ațintiți asupra blocului de vizavi. Auzise că moartea prin înghețare era cea mai plăcută și nedureroasă modalitate de a muri. Mai întâi ți se face cald și apoi ai o senzație plăcută în tot corpul, chiar înainte de a muri. Prin urmare, Haraldsson era departe de a fi în pericol deocamdată. Îngheța ca un câine, cum stătea la volan, cu brațele încrucișate la piept. De îndată ce făcea până și cea mai mică mișcare, tresărea și parcă simțea cum temperatura corpului îi coboară cu încă o zecime de grad. Câteva ferestre din blocul pe care îl supraveghea încă erau luminate, dar majoritatea zăceau în beznă. În spatele lor, oamenii dormeau. Sub plapumă. La căldură. Iar Haraldsson nu putea să spună că nu-i invidia. De două ori în noaptea aceea fusese gata-gata să se dea bătut și să se ducă acasă, dar, de fiecare dată când se simțise tentat să vâre cheia în contact, se văzuse sosind a doua zi de dimineață la serviciu, cu t ot cazul rezolvat. Cel care îl prinsese pe ucigașul lui Roger Eriksson. Deja vedea cu ochii minții reacțiile tuturor. Laudele. Invidia. Parcă auzea cum inspectorul-șef de la Inspectoratul Regional al Poliției îi lăuda capacitatea de inițiativă și devotamentul față de profesie, calități care îl determinaseră să meargă dincolo de obligațiile regulamentare ale postului, un pas pe care Brigada Națională de Omucideri nu îl considerase necesar. Pasul acela pe care doar un adevărat polițist îl putea face. La această ultimă frază, inspectorul-șef avea să arunce o privire grăitoare către el, iar Haraldsson avea să se uite în pământ, ușor rușinat. Poate că, datorită inițiativei supraomenești a acestuia fusese împiedicată pierderea altor vieți omenești. La asemenea gânduri, Haraldsson se încălzi imediat în Toyota lui înghețată. Dar să vezi cum o să fie atunci când toate acestea aveau să se întâmple în realitate. Norocul avea să i se întoarcă. Panta aceea descendentă pe care nimerise viața lui avea să ia sfârșit și avea să revină în forță. Pe toate planurile. Haraldsson se trezi brusc din reverie. Cineva se apropia de intrarea în bloc. O siluetă înaltă. Un bărbat. Înainta cu pași repezi, cu mâinile înfundate în buzunarele gecii și cu umerii trași. Haraldsson nu era singur ul care înghețase în noaptea aceea. Bărbatul trecu pe lângă un felinar din fața blocului și, pentru o clipă, Haraldsson avu ocazia să-i vadă clar chipul în VP - 205
lumina acestuia. Aruncă o privire la fotografia ce atârna prinsă cu o agrafă de bordul mașinii. Nu încăpea nicio îndoială. Bărbatul care se apropia de intrarea în bloc era Axel Johansson. Bun venit acasă, se gândi Haraldsson, simțind cum toată oboseala și frigul se risipesc. Axel Johansson se apropie de ușa de la intrare și tastă la interfon codul de patru cifre. Încuietoarea se deschise cu un clic, iar bărbatul trase de ușă. Dădu se pășească înăuntru, la beznă și la căldură, când auzi brusc încă un clic și zgomotul metalic, de neconfundat, al unei portiere de mașină deschizându-se. Axel se opri în ușa blocului și privi în jur. Haraldsson rămase o clipă nemișcat. Se lăsase purtat de zel. Trebuia să fi așteptat ca suspectul să intre în scara blocului și abia apoi să deschidă portiera. Ce să facă acum? Îl văzu pe Axel Johansson în ușa deschisă, cu privirea ațintită asupra Toyotei. Să rămână așa, cu portiera întredeschisă, ar fi părut încă și mai ciudat, așa că Haraldsson o deschise larg și se dădu jos din mașină. La douăzeci de metri mai încolo, îl văzu pe Axel Johansson dând drumul clanței și făcând un pas înapoi. Haraldsson traversă strada cu pași hotărâți. — Axel Johansson! Haraldsson se strădui din răsputeri să sune de parcă tocmai dăduse, pe neașteptate, peste un vechi prieten. Plăcut surprins, deloc amenințător. Oricum, nu ca un polițist. Dar se pare că nu îi reuși. Axel Johansson se întoarse și o luă la goană. Haraldsson începu să alerge după el, înjurând că stătuse atât de mult în mașină și înghețase. Alerga prea încet. Când dădu colțul străzii, observă că distanța dintre el și Axel Johansson se mărise. Haraldsson spori viteza, fără să-i pese că picioarele îi erau amorțite și deloc dispuse să coopereze. Era mânat de voință. Johansson alerga cu pași repezi și ușori printre blocuri. Sări peste pancartele de lemn pe care stătea afișat „Locuri de parcare rezervate”, pe lângă parcarea dintre blocuri, gonind pe asfalt, până la următorul gazon și așa mai departe. Dar Haraldsson nu-l slăbea. Simțea cum pașii i se măresc tot mai mult, cum tot corpul începuse să răspundă solicitării. Sporea viteza constant. Distanța dintre el și Johansson nu mai creștea. Și nici nu rămânea constantă. Haraldsson câștiga teren. Nu foarte mult, dar era într-o formă bună, așa că nu avea de ce să obosească și să încetinească. Dacă nu îl pierdea din ochi pe suspect sau dacă nu aluneca pe iarba umedă, avea să-l ajungă din urmă, era sigur de asta. Nu era deloc rău pentru un tip cu glezna luxată. De unde îi răsărise gândul acesta în minte? Haraldsson încetini din reflex, înjură în gând și spori din nou viteza. Alerga. Își auzi pulsul bătându-i în tâmple. Se dezmorțise. Picioarele îi goneau ritmic. Cu putere. Axel Johansson nu dădea semne să încetinească. VP - 206
Traversă Skultunavăgen, îndreptându-se spre podul ce ducea spre Svartån. Haraldsson continuă să alerge după el, dar nu își putea scoate din minte gândul acela. Oficial, el era accidentat. O luxație de gleznă gravă. Până acum îi reușise perfect să păstreze aparențele. Continuase să se târască cu mare efort și grimase de durere până la mașina de cafea și înapoi la birou. Uneo ri, fiind nevoit să facă o pauză la jumătatea drumului, la biroul vreunul coleg, pentru că glezna îl durea cumplit. Simțea că-i explodează. Iar acum, dacă îl prindea pe suspect după o goană de câțiva kilometri în beznă, atunci toată lumea avea să afle că se prefăcuse. Că mințise. Vor avea dovada că-și părăsise postul în timpul căutării organizate. Fugise de la locul de muncă. Dar urma să mai aibă vreo importanță? Dacă îl prindea pe ucigașul acela de copii, nimeni n-avea să facă scandal pentru că denaturase adevărul cu câteva zile în urmă, nu? Ba da, Hanser avea să facă scandal. Era sigur de asta. Avea să aibă grijă ca discursul și toate laudele să nu existe. Avea să fie supus unei anchete interne? Poate că nu, dar ce aveau să spună colegii? Nu va face pasul acela în sus de care avea o nevoie atât de disperată. Gândurile îi vâjâiau în cap. Haraldsson îl văzu pe Axel Johansson traversând râul și cotind-o la stânga, pe pista de cicliști, pe Vallbyleden. Avea deja un mare avans. În curând avea să ajungă la păduricea din Djäkneberget, iar acolo i-ar fi fost imposibil să-l mai găsească în beznă. Haraldsson încetini. Se opri. Johansson dispăruse din raza lui vizuală. Se opri gâfâind și înjurând cu voce tare. De ce inventase povestea aia cu glezna luxată? De ce nu spusese că Jenny se îmbolnăvise sau că avea o toxiinfecție alimentară sau altceva care trecea dracului mai repede? Haraldsson se întoarse și o luă înapoi, spre mașină. Se gândea să se întoarcă acasă, la Jenny. Să o trezească din somn și să facă sex cu ea. Ca să nu se simtă complet inutil. • Una dintre ferestrele dormitorului fusese întredeschisă, iar aerul proaspăt al nopții răcorise dormitorul acela care zăcea în dezordine. Sebastian se întinse și își îndreptă cu grijă pumnul drept încleștat. Senzația că o atingea pe Sabine îi zăbovea pe piele și își mângâie palma doar ca să fie aproape de ea încă o secundă. Sub plapumă era cald, iar o parte din el dorea să prelungească senzația aceasta plăcută, să mai amâne întâlnirea cu frigul. Se întoarse spre Beatrice. Aceasta stătea întinsă lângă el și îl privea liniștită. — Ai avut un coșmar? Ura când erau treze. Atunci despărțirea devenea mult mai neplăcută. — Nu. Beatrice se trase mai aproape de el, căldura corpului ei gol îl învălui. O lăsă, deși ar fi trebuit să aleagă frigul. Beatrice îi mângâie gâtul și spatele. VP - 207
— Te simți prost? — Nu, dar ar trebui să plec. — Știu. Beatrice îl sărută. Nu foarte tare. Nu foarte disperat. Îl făcu să-i răspundă la sărut. Părul ei roșu îi acoperi obrajii. Apoi Beatrice se desprinse de el, își potrivi perna și se întinse comod pe ea. — Iubesc diminețile devreme. Mă fac să mă simt de parcă aș fi singura persoană din lume. Sebastian se așeză pe marginea patului. Picioarele îi atinseră podeaua rece din lemn. O privi. Se văzu nevoit să admită că Beatrice îl surprinsese. Nu o remarcase mai devreme. Dar Beatrice avea potențial. Acesta era termenul pe care Sebastian îl folosea pentru femeile extrem de periculoase. Cele care aveau potențialul să ți se cuibărească în inimă. Care ofereau și alt ceva, nu doar sex. Genul acela de femeie de care îți este ușor să te atașezi și la care te simți forțat să revii. Mai ales atunci când nu erai într-o formă perfectă. Se ridică în picioare, încercând să se distanțeze de ea. Se simțea deja mai bine. Pentru Sebastian, majoritatea femeilor erau mai frumoase înainte să se culce cu ele decât atunci când se trezea lângă ele. Dar câteva erau tocmai invers, o femeie cu potențial era aceea care era frumoasă fix înainte ca el să o părăsească. Aceea care începea să promită la sfârșit mai degrabă decât la început. Beatrice îi zâmbi. — Vrei să te duc cu mașina? — Nu, mulțumesc, am să o iau pe jos. — Te duc cu mașina. Sebastian încuviință din cap. Beatrice chiar avea potențial. Înaintau cu mașina prin dimineața tăcută. Soarele încă dormea sub orizont, așteptând ca noaptea să se risipească. La radio se auzea David Bowie cântând „Heroes”. Nu își spuseră prea multe. Bowie ținea loc de conversație. Sebastian se simțea ceva mai puternic. Cu hainele pe el era mai simplu. Se întâmplaseră multe în ultimele zile și toate i se învolburau în cap. Multe sentimente, apoi asta. O conexiune emoțională, chit că era slabă. Dădu vina pe situație, care îl făcuse, pur și simplu, prea vulnerabil. Nu era în toate apele lui. Beatrice parcă în fața casei și opri motorul. Îl privi ușor surprinsă. — Locuiești aici? — Momentan. — Nu pare a fi tocmai stilul tău, trebuie să spun. — Nici nu știi câtă dreptate ai. Sebastian îi zâmbi și deschise portiera. Lumina din mașină se aprinse, iar pistruii ei îi părură încă și mai frumoși. Se înclină spre ea. Beatrice mirosea VP - 208
frumos. Ce naiba făcea acum? Fără pupături de bună dimineața sau la revedere. Fir-ar al naibii, doar se hotărâse să păstreze distanța. Beatrice îl trase înspre ea și îl sărută direct pe gură, ceea ce îl făcu să-i fie și mai greu. În mașină nu era prea mult loc, dar era cald. Mâinile ei îi mângâiară părul, apoi alunecară în jos, spre gât. Sebastian se eliberă. Grijuliu, dar oricum. Tot e ceva. — Trebuie să plec. Trânti imediat portiera, stingând astfel lumina aceea care o făcea să arate atât de ispititoare. Beatrice porni mașina și dădu înapoi. Farurile îl orbiră, dar tot reuși să o vadă făcându-i cu mâna pentru ultima oară, înainte ca mașina să demareze. Farurile măturară casă, luminând apoi locuința Clarei Lundin. O pereche de ochi și o geacă albastră străluciră în lumina acestora, în fața casei vecine. Clara Lundin stătea pe trepte, cu o țigară în mână, și îl urmărea cu o privire plină de furie și durere. Sebastian o salută din cap, încercând să spargă gheața. — Bună! Niciun răspuns. Nu se așteptase la asta. Clara stinse țigara și, după ce îi aruncă o privire lungă, se făcu nevăzută în casă. Nu mirosea deloc a bine. Dar Sebastian era prea obosit ca să-i mai pese. Se apropie de ușa casei părinților săi. În mai puțin de 48 de ore, se făcuse cu o casă, un posibil copil, o slujbă și întâlnise o femeie cu potențial, dar și o femeie răzbunătoare. Se înșelase amarnic. În Västerås se întâmplau multe.
VP - 209
••• Cabinetul psihologului se afla la șase sute de metri de Liceul Palmlövska, într-o clădire cu două etaje. Parterul era ocupat de birouri, iar la etaj locuiau mai multe familii. Vanja îl așteptase pe Sebastian la sediul poliției până la ora 8:25, după care se săturase să mai aștepte și se hotărâse să se ducă singură la Westin. Se simțise ușurată. În mod normal și oricât de trivial ar fi putut părea, Vanja considera că era mai bine să fie doi atunci când interogau pe cineva. Pe de o parte, pentru că întotdeauna constituia un avantaj să ai mai multe puncte de vedere asupra unei situații, pe de alta – pentru că informația era recepționată simultan de mai multe persoane din echipă. În felul acesta, puteai evita dări de seamă prea îndelungate, care, cu vremea, începuseră să o plictisească tot mai mult. Dar cu Sebastian era altfel. Deloc plicticos, Sebastian însă avea capacitatea de a transforma totul într-o competiție. Așa că nu îl așteptă exagerat de mult. Westin & Lemmel SA stătea scris pe ușa de sticlă. „Psihologi autorizați” scria cu litere mai mici dedesubt. Vanja păși înăuntru. O atmosferă plăcută, mobilier de culoare deschisă și iluminat mai bun decât în cabinetele medicale tradiționale. Pe măsuța din fața canapelei se aflau mici veioze albe, de design. Canapeaua era confortabilă, făcând așteptarea mai plăcută. O ușă din sticlă dădea din sala de așteptare spre – ghici Vanja – cabinetul propriuzis. O încercă. Era încuiată. Bătu ferm de câteva ori în ea și un bărbat pe la patruzeci de ani își făcu apariția. Se prezentă ca fiind Rolf Lemmel. Vanja îi arătă legitimația și îi spuse în ce scop se afla acolo. — Peter nu a sosit încă, dar trebuie să apară în orice clipă, spuse Rolf și o invită să ia loc. Vanja se așeză pe canapea și începu să răsfoiască ediția de ieri a ziarului Dagens Nyheter, care se afla pe masă. În sala de așteptare era liniște. După o vreme, în cabinet intră o puștoaică de vreo cincisprezece ani. Era minionă, iar părul îi era proaspăt spălat. Vanja o salută prietenos din cap. — Îl aștepți pe Peter Westin? Tânăra încuviință din cap. Bun, asta înseamnă că urmează să sosească în curând. • — Trebuie să stăm de vorbă un minut. Sebastian își dădu seama imediat că ceva nu era în regulă. Îl cunoștea prea bine pe Torkel și tonul vocii lui. E adevărat că Sebastian adormise la loc după ce sunase ceasul și ajunsese la sediul poliției abia după ora nouă, dar nu putea să aibă legătură cu întârzierea lui. Era vorba de ceva mai serios. VP - 210
— Desigur, răspunse Sebastian și îl urmă agale pe Torkel, care intră întruna din sălile de interogatoriu de la primul etaj și îi făcu semn lui Sebastian să se grăbească. Era ceva serios. Să se grăbească. Discuție între patru ochi. Mai mult, într-o încăpere cu izolare fonică. Nu începea deloc bine. Sebastian încetini o idee. Ca înt otdeauna, atunci când se pregătea de ceva rău, afișa o atitudine mai nonșalantă ca de obicei. Dar această tactică nu îl impresionă pe Torkel. — Vino odată, nu am toată ziua la dispoziție. Torkel închise ușa în urma lui și își pironi privirea asupra lui Sebastian. — În ziua de dinainte să vii și să îmi spui că vrei să lucrezi cu noi ai făcut sex cu mama lui Leonard Lundin. E adevărat? Sebastian dădu din cap. — Nu în ziua, ci în seara de dinainte. — Termină! Ai luat -o razna cu totul? Pe vremea aceea, Clara Lundin era mama suspectului nostru principal. — Și ce importanță are? Doar Leo este nevinovat. — La momentul acela nu aveai cum să știi asta. Sebastian îi zâmbi lui Torkel. Cu multă siguranță. Arogant chiar, s-ar fi putut spune. — Ba nu, o știam. Eram sută la sută sigur. O știi și tu. Torkel clătină din cap și începu să se învârtă enervat prin camera îngustă. — E greșit din toate punctele de vedere, iar tu o știi prea bine. Femeia m a sunat ca să mă informeze. Mai mult, a amenințat că anunță presa dacă n-o să iau măsuri. Ar fi cazul să te stăpânești, ce dracului! Sebastian simți brusc că îi părea rău pentru Torkel, care, punându-se împotriva tuturor, cooptase un încurcă-lume în anchetă. Mai mult ca sigur că își susținuse decizia cu diferite argumente, inclusiv față de sine. Iar unul dintre aceste argumente fusese probabil clasicul: nu-ți face griji, Sebastian e un alt om, s-a schimbat. Dar adevărul este că nimeni nu se schimbă, iar Sebastian o știa prea bine. Ne învârtim mereu în jurul aceleiași axe, așa că diferitele fețe pe care le afișăm variază, dar esența rămâne mereu aceeași. — Desigur. Dar, în momentul în care m-am aflat într-o situație intimă cu Clara, încă nu lucram cu voi, nu-i așa? Torkel își îndreptă privirea asupra lui. Nu se mai simțea în stare să răspundă. — N-o să se mai întâmple de acum încolo, spuse Sebastian pe tonul cel mai sincer de care era în stare: Promit. De parcă această promisiune suplimentară ar fi putut să alunge imaginea corpului gol al lui Beatrice, cu o noapte în urmă. Beatrice Strand, diriginta băiatului ucis. Ca să nu mai spunem că fiul ei era cel mai bun prieten al lui VP - 211
Roger. Oricum ar fi întors-o, tot era greșit. Din toate punctele de vedere. Dumnezeule, chiar era un idiot, până și el se vedea nevoit s-o recunoască. — Mereu t rebuie să testez, să văd până unde se poate merge. Torkel îl privi din nou. Pentru o clipă, Sebastian crezu că avea să-i ceară să plece. Ar fi fost o decizie corectă. Dar Torkel o lungise prea mult, ezitase – dintr-un motiv necunoscut lui Sebastian. — Ești sigur? se auzi în cele din urmă. Sebastian încuviință cu cea mai mare sinceritate de care era în stare. — Mai mult ca sigur. — Nu trebuie să te culci cu fiecare femeie care îți iese în cale, continuă Torkel pe un ton ceva mai blând. Sebastian realiză brusc care fusese motivul necunoscut. Era destul de simplu, de fapt. Lui Torkel îi plăcea de el. Sebastian se hotărî ca, în orice caz, să încerce. Simțea că, într-un fel sau altul, Torkel o merita. — Îmi este greu să fiu singur. Noaptea e cel mai rău. Torkel îi întâlni privirea. — Un lucru trebuie să știi. Alte șanse nu mai pupi. Șterge-o acum și să nu te mai văd o vreme. Sebastian încuviință și plecă. În mod normal, s-ar fi simțit euforic și victorios. Reușise să treacă peste încă o încercare. Reușise să scape. — Nu mă băga în rahat, îl auzi pe Torkel strigând în spatele lui. Nu-mi place să mă aflu în asemenea situații. Dacă Sebastian ar fi avut capacitatea de a simți regret sau remușcare, probabil că asta ar fi simțit acum. Simți totuși o umbră de regret în timp ce se îndreptă spre ușă. Beatrice – n-avea să se repete, își promise. • Fata cu părul proaspăt spălat se dăduse bătută după douăzeci de minute de așteptare. Peter Westin tot nu își făcuse apariția. După o vreme, Vanja făcu o tură prin clădire, ca să ia o gură de aer curat. Îi era greu din fire să stea degeaba, așa că profită de ocazie și își sună părinții. Tocmai dădeau să plece de acasă, dar aveau timp să schimbe o vorbă cu ea. Totul era ca în vremurile bune. Mai întâi vorbi îndelung cu mama, apoi, după o vreme, un moment cu tata. Poate că era ciudat, dar niciodată nu avuseseră nevoie de tot atât de multe cuvinte pentru a-și spune aceleași lucruri. Un sentiment familiar revenise în convorbirile lor, după ultimele luni în care totul se învârtise în jurul unei chestiuni de viață și de moarte. Vanja realiză cât de mult dusese dorul normalității și izbucni în râs numai când o auzi pe mama ei revenind la unul dintre subiectele sale preferate – relațiile amoroase ale Vanjei. Sau, mai precis, lipsa acestora. Vanja se eschivă ca de fiecare dată, dar cu mai puțină emfază ca de obicei. VP - 212
Întâlnise pe cineva în Örebro? În Västerås și nu, nu avea timp pentru așa ceva. Dar Billy, tipul ăla de treabă cu care lucra, atunci? Doar îi plăcea de el. Da, dar atunci ar fi ca și cum s-ar fi culcat cu propriul ei frate. Și așa ajungeau din nou la Jonathan, eternul capăt de linie în raționamentul mamei ei. N-ar fi mai bine să reia legătura cu el? Doar era așa un băiat de treabă. Cu câteva luni în urmă, Vanja ar fi adoptat imediat o poziție defensivă de îndată ce venea vorba despre Jonathan. O enerva la culme că mama încerca tot timpul s-o facă să se împace cu fostul ei prieten, fără să priceapă cât de tare o trăgea în jos acest lucru. Dar acum subiectul acesta nu părea decât minunat de obișnuit. Ba chiar o lăsă să-și ducă raționamentul și pledoaria până la capăt. Chiar și mama păru surprinsă să nu mai întâmpine rezistența obișnuită, iar argumentul ei își pierdu din putere, așa că până la urmă sfârși în același punct în care obișnuia să ajungă și Vanja. — Dar ești mare acum, ești în stare să hotărăști singură. — Mulțumesc, mamă. Tata venise la telefon imediat după aceea. Se hotărâse să treacă să o vadă în seara aceea. Și nu voia să accepte nicio scuză. Vanja nici măcar nu încercă să găsească vreuna. Ea, care de obicei făcea tot posibilul să-și țină cele două universuri la distanță, simțea că de data aceasta le putea permite să se intersecteze. Tata avea să ia trenul de 18:20. Vanja îi promise să vină să-l ia de la gară. Închise telefonul și se întoarse la cabinet. Luă adresa de acasă a lui Peter Westin de la colegul acestuia care deja începuse să se sature de prezența ei, dar îi promise că avea să-l anunțe pe Peter că îl căutase poliția. Vanja urcă în mașină. Rotevägen 12. Introduse adresa în GPS. Avea să-i ia aproape o jumătate de oră ca să ajungă acolo. Promisese că urma să fie înapoi la birou la ora 10, pentru o ședință cu echipa. Westin mai avea de așteptat. Torkel intră în sala de ședințe. Ceilalți se aflau deja acolo. Ursula privi întrebătoare în spatele lui Torkel când acesta închise ușa. — Dar pe Sebastian unde îl ții? Să fi fost el neobișnuit de iritabil în dimineața aceea sau chiar era o diferență între a întreba: „Dar Sebastian unde e?” și „Dar pe Sebastian unde îl ții?” Suna de parcă ar fi fost nedespărțiți. Lolek și Bolek. Torkel și Sebastian. „Dar pe Sebastian unde îl ții?” O modalitate pasiv-agresivă de a-i comunica faptul că Ursula considera că, pentru Torkel, Sebastian era mai important decât ea. De parcă ar mai fi avut nevoie de vreo aluzie suplimentară. În clipa aceea, Torkel ar fi fost gata să-l vândă pe Sebastian VP - 213
pentru cele mai chinuitoare teste clinice. Dar dimineața fusese deja suficient de cruntă și fără să se fi certat cu Ursula. — O să sosească și el, răspunse Torkel trăgându-și un scaun. Se întinse peste masă, apucă termosul și își turnă cafea într-un pahar de unică folosință. — Mikael a ajuns deja? Tonul îi era neutru. Conversație cotidiană. — Ieri după-amiază. — Ce drăguț. — Da, evident. Vanja își ridică privirea. Tonul discuției dintre Ursula și Torkel suna altfel decât de obicei. Nu își aducea aminte să-l mai fi auzit vreodată. Sau poate că da, când era mică, atunci când mama și tata nu voiau să-i arate că se certaseră. Atunci când afișau un ton neutru, politicos, pentru ca ea să creadă că totul era în regulă. Dar nu funcționase niciodată. Și nu funcționa nici acum. Vanja aruncă o privire în direcția lui Billy, o băgase și el de seamă? Se pare că nu. Billy era cu totul absorbit de ecranul laptopului. Sebastian intră în sala de ședințe, salută pe toată lumea, apoi luă loc. Vanja o privi pe Ursula pe furiș. Aceasta îi aruncă lui Sebastian o privire mânioasă, apoi se uită la Torkel, după care își pironi ochii în pământ. Ce se întâmpla aici, de fapt? Torkel luă o gură de cafea și își drese glasul. — Billy, dă-i drumul. Billy își îndreptă spatele, închise laptopul, luă un teanc de coli A4 care se aflau în fața lui, pe masă, și se ridică în picioare. — Aseară am primit listele de convorbiri de la operatorii de telefonie, iar azi-dimineață am primit listele cu SMS-urile de la Laboratorul Național de Criminalistică. Așa că am pus totul într-un document. Billy făcu înconjurul mesei și distribui hârtiile. Vanja se întrebă de ce oare nu le împinsese pe toate în mijlocul mesei, astfel încât fiecare să-și ia propriul exemplar. Nu spuse nimic. Deschise la prima pagină din t eancul de hârtii pe care îl primise. — Pe prima pagină avem apelurile efectuate de Roger. Ultima convorbire a fost efectuată în ziua de vineri, la ora 20:17, către locuința dirigintei lui. Billy adăugă convorbirea la cronologia trasată pe tablă. Sebastian își ridică privirea din hârtii. — Se poate verifica dacă a încercat să sune pe altcineva după aceea, fără ca nimeni să răspundă. — Da, acesta este ultimul apel efectuat. — La ce te gândeai? întrebă Vanja, întorcându-se către Sebastian. VP - 214
— Parcă voise să vorbească cu Johan, atunci când a sunat la el acasă, nu-i așa? Dar apoi nu a încercat să-l sune pe Johan pe mobil? Billy se întoarse cu fața și clătină din cap. — Da. Adică nu, nu a făcut -o. — Poate că a intervenit ceva, sugeră Torkel. — Un ucigaș, de exemplu, spuse Ursula. — Pe pagina următoare avem apelurile primite, continuă Billy. Ultimul este de la Lisa, cu puțin înainte de șase jumate. Adică, o puteți vedea și singuri. Billy notă și această convorbire pe tablă. Se întoarse din nou cu fața la ei și dădu pagina. — La pagina următoare avem mesaje. Pe prima pagină se află acelea care încă se mai aflau, ca să spun așa, în telefonul recuperat din apă. Sunt destul de puține, majoritatea către sau de la Johan, Erik și Lisa. Știam deja că Roger nu era extrem de prolific la capitolul prieteni. Nimic surprinzător aici. Dar, dacă dați la ultima pagină, acolo unde avem mesajele primite care au fost șterse din telefon, acestea sunt de departe mult mai interesante. Sebastian aruncă o privire pe pagină. Se îndreptă în scaun. Mult mai interesante era puțin spus. — Două din ele sunt trimise de la un telefon cu cartelă, continuă Billy. Unul a fost trimis joi, iar celălalt vineri, cu numai câteva ore înainte de dispariția lui. Sebastian citi. „TOTUL TREBUIE SĂ SE SFÂRȘEASCĂ ACUM! PENTRU BINELE TUTUROR!” Apoi celălalt mesaj. „TE ROG, SUNĂ-MĂ! NU A FOST DECÂT GREȘEALA MEA! NIMENI NU TE ACUZĂ PE TINE!” Sebastian așeză hârtiile pe masă și se întoarse către Billy. — Partea tehnică nu a fost niciodată punctul meu forte, telefon cu cartelă înseamnă ce cred eu că înseamnă? — Dacă bănuiești că înseamnă că avem un număr de telefon, dar nu avem un nume al posesorului acestuia, atunci da, răspunse Billy, scriind numărul de telefon pe tablă. Am cerut liste cu toate convorbirile telefonice și mesajele trimise de la acest număr de telefon, vom vedea dacă o să ne ducă undeva. Sebastian o văzu pe Vanja cum, aproape fără să-și dea seama, își ridicase cotul de pe masă, cu arătătorul în aer, de parcă ar fi ridicat mâna să răspundă, în timp ce studia paginile din fața ei. Pentru o clipă, Sebastian și-o imagină în uniformă de școlăriță, dar alungă imediat acest gând. Încălcase VP - 215
deja prea multe limite în ancheta aceasta, iar dacă anii nenumărați de relații efemere îl învățaseră ceva, atunci era tocmai faptul că putea să aprecieze atunci când chiar avea o șansă și când nu. — Mesajele erau scrise cu majuscule, adică cu litere mari, și în telefon sau apar așa doar aici, pe prinț? Billy se uită la Vanja cu o oarecare oboseală în privire. — Știu ce înseamnă majuscule. — Scuză-mă. — Erau scrise exact ca pe print. Cu majuscule. — Ca un strigăt de ajutor, oarecum. — Sau poate că cel care a scris mesajul nu este foarte familiarizat cu trimiterea de SMS-uri. — Majoritatea celor care nu sunt familiarizați sunt persoane mai în vârstă. Sebastian citi mesajele acelea scurte din nou și fu înclinat să îi dea dreptate Vanjei. Nu știa dacă majusculele însemnau că era vorba de un strigăt sau nu, dar alegerea cuvintelor sugera că mesajul fusese trimis de un adult, de o persoană mai în vârstă. — Dar nu o să avem niciodată șansa să aflăm cine anume le-a trimis? întrebă Torkel și puteai sesiza o anumită resemnare în vocea sa. Billy clătină din cap. — A încercat cineva să sune la acest număr? În cameră se făcu tăcere. Toate privirile se îndreptară spre Vanja, care pusese întrebarea, apoi se uitară unul la altul, pentru ca apoi să își îndrepte privirile către Billy. Acesta făcu câțiva pași repezi spre telefonul aflat în mijlocul mesei, apăsă pe speaker și formă numărul. O tăcere încordată, plină de așteptări se așternu în încăpere. Nu se auzi niciun semnal, ci doar: „Pentru moment, abonatul nu poate fi contactat, vă rugăm să reveniți”. Billy decuplă speakerul. Torkel îi aruncă o privire gravă. — Ai grijă să continue cineva să sune la numărul acesta. Billy încuviință din cap. — Ce e cu restul de mesaje de aici? Ursula arătă spre hârtia pe care o ținea în mână. Sebastian studie și el printul. Primul SMS: 12 beri + vodcă. Următorul: 20 beri și gin. Apoi un smiley. Următorul: 1 st. roșu & bere. Și tot așa. — Sunt comenzi. Își ridicară cu toții privirile. VP - 216
— Comenzi pentru ce? — Pentru ce se poate citi în mesaje. Sebastian se întoarse către Billy. — Când a primit ultimul mesaj de genul acesta? — Cu aproape o lună în urmă. Privirea lui Sebast ian o întâlni pe a Vanjei. Își dădu seama că Vanja pricepuse deja încotro bătuse, cu toate acestea ținu să precizeze: — Exact atunci când Axel Johansson a fost concediat că făcea trafic cu băuturi alcoolice. Vanja se ridică în picioare și îl privi pe Sebastian care își plecase ochii la loc, în hârtii. Știa prea bine ce voia Vanja. Dar el nu avea niciun chef. • Vanja o porni spre casă. Sebastian o urmă la câțiva pași. La început, se gândise să rămână în mașină, dar își dăduse imediat seama că ar fi părut ciudat. Nu pentru că i-ar fi păsat dacă Vanjei i-ar fi părut ciudat. Nu, era mai degrabă vorba de un pur instinct de conservare. Nu se hotărâse încă, trebuia să mai rămână în echipă pentru o vreme, în caz că Billy ar fi reușit să găsească adresa. Beatrice Strand, mulțumindu-i pentru o noapte minunată petrecută împreună, ar fi putut, desigur, să-i pună bețe în roate. Vanja nici nu apucă să sune la sonerie, că ușa se și deschise. Era Beatrice, cu părul aranjat, îmbrăcată într-o bluză simplă, de culoare albastră, și blugi. Părea surprinsă. — Bună ziua, s-a întâmplat ceva? — Trebuie să stăm de vorbă cu Johan, începu Vanja. — Nu e acasă, el și Ulf sunt plecați cu cortul. Beatrice se uită la Sebastian, dar nu pomeni nimic despre faptul că trecuseră doar câteva ore de când se despărțiseră. — Știm asta, continuă Vanja, dar ai idee unde anume? • O porniră înspre vest, pe autostrada E18. Instrucțiunile primite de la Beatrice îi purtară pe lângă Digtuna, apoi înspre sud, pe drumuri de țară, spre lacul Mälaren și golful Lilla Blacken, acolo unde Beatrice credea că se aflau cei doi. Vanja încercă să-l sune pe Peter Westin, dar în continuare nu primi niciun răspuns. Începuse să o enerveze incapacitatea psihologului de a suna înapoi. Îi lăsase patru mesaje. Sebastian încercă să doarmă și închise ochii. — Ai petrecut până târziu azi-noapte? Sebastian clătină din cap. — Nu, doar că am dormit prost, spuse el, și închise ochii la loc, subliniind în acest fel că nu era interesat să facă deloc conversație. VP - 217
Dar, nu după mult timp, fu nevoit să-i deschidă din nou, căci Vanja frână brusc. — Ce mai e acum? — Trebuie să o luăm la dreapta sau la stânga? Doar ești copilot. — Încetează. — Și îți place să hotărăști. Acum ai șansa. Sebastian oftă, luă harta și verifică. Nu se simțea în stare să riposteze. Îi dădu voie să câștige de data aceasta. Ura orașul Västerås. Dumnezeule, cât de tare putea să urască orașul Västerås. • Avea senzația că îi văzuse fiecare metru pătrat în înregistrările, mai mult sau mai puțin clare, ale camerelor de supraveghere. Ar fi vrut să vadă și pe viu o bucată din el, dar, în singurele dăți când reușise să se desprindă de analiza înregistrărilor, fusese doar pentru a putea face rost de listele convorbirilor telefonice ori… Billy tresări brusc. Bâjbâi pe tastatură. Stop. Înapoi. Play. Gata, în sfârșit. Doamnelor și domnilor, din partea stângă își va face intrarea: Roger Eriksson. Stop din nou. Billy privi în registrul care sosise odată cu înregistrările. Ce cameră era aceea? 1:22. Drottninggatan. Unde se afla asta? Billy scoase o hartă a orașului, căută, găsi și marcă locul. Cronometrul din colțul de sus al ecranului indica 21:29. Play. Billy îl văzu pe Roger apropiindu-se de cameră cu capul plecat și pași târșâiți. După vreo zece metri, acesta își ridică privirea, o luă la dreapta și dispăru în spatele unei mașini parcate pe o străduță, ieșind din imagine. Billy oftă. Ce-i frumos nu durează mult. Băiatul era în viață și își continuase drumul. Ceea ce însemna că și căutările lui Billy aveau să continue. Avea să vadă și mai mult din Västerås, fie că îi convenea sau nu. Roger se îndreptase spre nord. Billy verifică din nou în registru și corelă cu harta. Excluse o serie de camere amplasate în alte direcții și începu să caute din nou. Ura orașul Västerås. Lilla Blacken era o zonă de agrement foarte populară, aflată într-un golf ce dădea spre lacul Mälaren. Pe timp de vară, cel puțin. Acum zona arăta complet abandonată. Străbătură o vreme drumurile mici de țară, până să găsească locul. Un Renault Megane era parcat în fața unui avizier ce stătea să se prăbușească. Sebastian coborî și se îndreptă spre mașină. I se păru că o recunoaște, aceeași mașină care se aflase în fața casei lui Beatrice când se întâlniseră cu Ulf. „Bine ați venit la Lilla Blacken. Zonă de agrement” stătea VP - 218
scris pe o pancartă scorojită, atârnată de avizier. Sub aceasta se aflau câteva anunțuri de vânzări-cumpărări de pe care zăpada iernii ștersese conținutul. O ofertă pentru un abonament de pescar. Sebastian se întoarse spre Vanja. — Cred că aici sunt. Aruncară o privire în jur. Pâlcuri de copaci se vedeau pe terenul deschis din fața lor, ce se întindea până la malul apei unde se afla un cort albastru. Legănându-se ușor în bătaia vântului. Înaintară prin iarba umedă și se apropiară de cort. Ziua era mohorâtă, dar frigul nopții se risipise. Vanja preluă conducerea, ca de obicei. Sebastian zâmbi gândindu-se la ea. Mereu prima, mereu să aibă ultimul cuvânt. Asta era Vanja. La fel ca el, când fusese tânăr și ambițios. Acum obișnuia să se mulțumească doar cu ultimul cuvânt. Când se apropiară, văzură două persoane așezate pe pontonul șubred ce se ivea din apă, la mică distanță de zona de campare. Păreau să pescuiască. Unul lângă altul. Când Sebastian și Vanja se apropiară mai mult, îi putură recunoaște pe Ulf și pe Johan. Era o imagine din aceea ce esențializează relația dintre tată și fiu, ceva ce lui Sebastian nu-i fusese niciodată dat să trăiască. Ulf și Johan erau îmbrăcați cu haine groase și cizme verzi de cauciuc, iar lângă ei se aflau niște găleți, un cuțit și o cutie cu cârlige și plumbi. Fiecare avea undița sa. Johan rămase pe loc, în vreme ce Ulf se ridică în picioare și îi întâmpină pe anchetatori. Cu neliniște în priviri. — S-a întâmplat ceva? Apa lacului crescuse în urma topirii zăpezii, iar partea de jos a pontonului se afla periculos de aproape de suprafața apei. Când Ulf înaintă către ei, apa rece a lacului se strecură printre scândurile acestuia. Sebastian făcu vreo câțiva pași înapoi ca să nu se ude. — Trebuie să discutăm iarăși cu Johan. Au apărut informații noi. — Aha, credeam că aici o să fim lăsați în pace. Că o să fim departe de tot. A fost foarte greu pentru el. — Da, ai mai spus-o, dar trebuie să discutăm din nou cu el. — E în regulă, tati. Ulf încuviință resemnat din cap și le făcu loc să înainteze spre ponton. Johan puse undița jos și se ridică încet în picioare. Vanja nu mai avea răbdare să aștepte. — Johan, e adevărat că Roger vindea alcool, în cârdășie cu Axel Johansson? Johan se opri și își îndreptă privirea spre Vanja. Arăta ca un băiețel îmbrăcat în haine prea mari pentru el. Johan se albi la față și încuviință din cap. Ulf reacționă. Era clar că asta era o noutate pentru el. — Ce spui tu acolo? VP - 219
Trei adulți îl priveau simultan, iar Johan păli și mai mult. — De fapt, la început a fost ideea lui Roger. El prelua comenzile. Axel era cel care cumpăra alcoolul. Apoi îl vindea la suprapreț și împărțeau câștigul. Ulf își privi fiul cu gravitate. — Ai fost și tu implicat? Băiatul clătină imediat din cap. — Nu, n-am vrut să mă bag. Băiatul se uita rugător la tatăl său. Acesta îl privi cu reproș. — Johan, ascultă. Înțeleg că vrei să-l protejezi pe Roger, dar acum trebuie să ne povestești totul, mie și domnilor de la poliție. Johan ajunsese acum lângă tatăl lui. — Ai înțeles? Johan încuviință încet din cap către Ulf. Vanja simți că era momentul să continue. — Când a început totul? — Astă-toamnă, la un moment dat. Roger a discutat cu Axel și au devenit imediat tovarăși. Câștigau o căruță de bani. — Și știi cumva ce s-a întâmplat? De ce l-a dat Roger de gol pe Axel? — Pentru că Axel nu mai voia să împartă banii cu el și începuse să vândă pe cont propriu. Doar nu avea nevoie de Roger. Putea să preia comenzile direct. — Și atunci Roger s-a dus la director? — Da. — Care apoi l-a dat afară pe Axel Johansson? — Da, în aceeași zi. — Iar Axel nu a menționat că Roger îi fusese la început complice? — Nu știu. Cred că Roger a menționat -o singur. Că a fost complice cu Axel, dar că apoi s-a răzgândit. Că nu mai voia s-o facă. Sebastian fusese cel care pusese ultima întrebare. Parcă îl vedea pe Roger în fața directorului aceluia pedant, jucând rolul elevului cuminte și plin de remușcări. Pârându-și complicele care îl trădase. Roger fusese mult mai calculat decât o crezuse. Tot timpul arăta noi fețe. Era un caz interesant. — De ce s-a apucat Roger de trafic cu alcool? — Avea nevoie de bani. Ulf se simți constrâns să intervină. Probabil pentru că voia să sublinieze că asta nu avea nicio legătură cu familia lui. — Pentru ce? — Tată, dar n-ai văzut cum arăta? Ce avea pe el când a început liceul. Nu voia să ajungă din nou de râsul școlii. Pentru o clipă se făcu tăcere. Johan continuă. VP - 220
— Chiar nu înțelegeți? Voia să se integreze. Ar fi făcut orice ca să se integreze. Roger, personajul acesta care la început fusese lipsit de orice contur, începea să prindă formă. Fețele lui ascunse începeau să iasă la lumină, iar cu acestea și motivul. Dureros și uman. Un tânăr care voia să fie altcineva. Altceva. Cu orice preț. Vanja cunoștea senzația din perioada în care lucrase ca simplu polițist. Uimirea că astfel de aspirații puteau duce la violență și chiar la crimă. Vanja scoase printul cu SMS-urile din telefonul lui Roger și i-l întinse lui Johan. — Am găsit mesajele acestea în telefonul lui. Vanja îi dădu lui Johan cele două bucăți de hârtie care conțineau cele două mesaje disperate, iar acesta le citi cu atenție. — Știi cine le-ar fi putut trimite? Johan clătină din cap. — Habar n-am. — Nu recunoști numărul? — Nu. — Ești sigur? Ar putea fi extrem de important. Johan dădu din cap în semn că înțelesese acest lucru, dar nu știa. Ulf îl cuprinse cu brațul. — Tu și Roger cam începuserăți să rupeți legătura semestrul acesta, nu-i așa? Johan încuviință din cap. — De ce? întrebă Vanja. — Nu știți? Băieții se dezvoltă diferit la vârsta aceasta. Ulf ridică din umeri într-un gest ce părea să indice că era un fel de lege a naturii, n-aveai ce-i face. Vanja nu se dădu bătută. Se întoarse, de data aceasta încă și mai evident, către Johan. — Există vreun motiv pentru care nu vă mai vedeați la fel de mult? Johan ezită, chibzui, apoi ridică și el din umeri. — Se schimbase. — În cel fel? — Nu știu… Nu mai vorbea decât despre bani și de sex. — De sex? Johan încuviință din cap. — Tot timpul vorbea despre asta. Devenise agasant. Ulf se aplecă și își îmbrățișă fiul. Clasic, se gândi Sebastian. Cât de mulți părinți nu se simt obligați să-și protejeze copiii de îndată ce vine vorba de sex? O făceau mai mult de ochii celorlalți. Ca să le arate că în familia lor copiii erau protejați de instinctul acela murdar, animalic. Numai de-ar fi VP - 221
știut Ulf ce făcuseră soția lui și Sebastian cu o seară în urmă, în timp ce el stătuse și tremurase într-un cort rece. Dar asta ar fi periclitat, desigur, șansa unui interogatoriu constructiv. Mai discutară cu Johan încă vreo câteva minute, încercând febril să dea și de alte indicii care să îi ajute să înțeleagă cine fusese cu adevărat Roger, dar Johan nu părea să mai aibă și altceva de spus. Era stors de vlagă, o vedeau amândoi și oricum obținuseră mai mult decât speraseră. Așa că, în cele din urmă, îi mulțumiră și se întoarseră la mașină. Sebastian aruncă o privire înapoi, la tatăl și fiul care stăteau la marginea lacului și îi urmăreau din priviri. Un tată iubitor și protector. Fiul lui. Nu mai era loc și pentru alții. Poate că nu Sebastian fusese cel care o sedusese pe Beatrice. Poate că fusese tocmai invers. • În timp ce se întorceau, Vanja se hotărî să îl viziteze pe Peter Westin în casa acestuia din Rotevägen. Era oarecum în drum. Iritarea inițială, pricinuită de faptul că acesta nu o sunase, fusese înlocuită de o anumită neliniște. Se făcuse deja ora prânzului. Iar neliniștea îi fu confirmată când mașina se apropie de adresa psihologului, iar Vanja simți brusc cum mașina se umple de un miros pătrunzător de ars. Prin parbriz se zărea o dâră ușoară de fum negricios ridicându-se deasupra copacilor și a caselor cu etaj. Încetini și o coti pe o stradă lăturalnică, apoi la stânga din nou pe Rotevägen. Era o stradă cu vile, flancată de castani, a cărei liniște fusese brusc întreruptă de numărul mare de mașini ale pompierilor ce blocau drumul. Girofarurile erau aprinse. Pompierii se mișcau, fără grabă, înainte și înapoi, cărând echipament. Grupuri de curioși se adunaseră în zonă. Până și Sebastian se trezi din somn. — Am ajuns la destinație? — Așa cred. Coborâră din mașină și o apucară cu pași repezi spre casă. Pe măsură ce se apropiau, aceasta arăta tot mai mult ca o ruină. Din zidul de la etaj lipseau porțiuni mari, iar în interior se zăreau mobile și alte obiecte arse de foc. O apă neagră, urât mirositoare, se scurgea în stradă și, apoi, mai departe, în rigole. Cu cât se apropiau, cu atât duhoarea devenea mai puternică. Vreo câțiva pompieri continuau să stropească cu apă. Pe gardul cenușiu, care cândva probabil că fusese vopsit în aceeași culoare cu casă, se afla o pancartă cu numărul 12. Era casa lui Peter Westin. VP - 222
••• Vanja se legitimă și după câteva minute îl întâlni pe șeful echipei de intervenție, Sundstedt. Acesta era un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu mustață și cu o geacă lucioasă pe care era scris „Șef de echipă”. Sundstedt era un bărbat liniștit care vorbea dialectul din Norrland. Fusese uimit să vadă că poliția în civil se afla deja la fața locului. Tocmai sunase și raportase că descoperiseră un cadavru la etajul superior. Vanja înlemni. — Este cumva bărbatul care locuia aici? Peter Westin? — Nu avem cum să știm, dar pare foarte plauzibil, cadavrul a fost descoperit în ceea ce a mai rămas din dormitor, spuse Sundstedt și preciză că unul dintre pompieri descoperise un picior carbonizat ieșind de sub acoperișul prăbușit. Aveau să încerce să extragă cadavrul cât mai repede posibil, dar probabil că avea să mai dureze câteva ore, din cauza operațiunilor de stingere a incendiului, care continuau, și din cauza riscului de prăbușire. Incendiul începuse dimineața devreme, iar alarma fusese recepționată de pompieri la ora 4:17. Vecinul de alături fusese cel care sunase. Când pompierii sosiseră la fața locului, porțiuni ample din etajul superior fuseseră deja cuprinse de flăcări, așa că fuseseră nevoiți să oprească extinderea incendiului și la alte case din cartier. — Aveți motive să suspectați incendierea premeditată? — Este prea devreme pentru a putea spune, dar focarul și rapiditatea cu care s-a răspândit incendiul sugerează acest lucru. Vanja aruncă o privire în jur. Sebastian se apropiase de câțiva vecini curioși, aflați ceva mai departe. Părea să stea de vorbă cu ei. Vanja își scoase telefonul și o sună pe Ursula, îi explică situația și o rugă să vină cât mai repede. Apoi îl sună pe Torkel ca să-i povestească și lui, dar nu primi niciun răspuns. Îi lăsă un mesaj în căsuța vocală. Sebastian se apropie de ea. Făcu un semn spre vecinii cu care tocmai stătuse de vorbă. — Câțiva dintre ei spun că l-au văzut pe Westin aseară, târziu și sunt convinși că s-a aflat în casă azi-noapte. Nu obișnuia să lipsească noaptea de acasă. Făcură un schimb de priviri. — E prea mult ca să fie doar o coincidență, spuse Sebastian. Suntem siguri că Roger îi era pacient? — Nu. Știm cu siguranță doar că a frecventat cabinetul lui Westin la început, când s-a transferat la noul liceu. Fapt care a fost confirmat de Beatrice, dar, dacă a frecventat cabinetul și de curând, n -am nici cea mai vagă idee. Nu am decât inițialele acelea și intervalul orar de miercurea. VP - 223
Sebastian încuviință din cap, după care o apucă de braț. — Trebuie să aflăm. Sebastian o porni spre mașină. — Liceul ăsta e prea mic ca să poți păstra astfel de secrete. Crede-mă, am fost elev acolo. Întoarseră mașina și o porniră din nou spre Palmlövska. Cazul acesta părea să îi poarte mereu acolo. La liceul acela, în aparență perfect. Dar a cărui fațadă părea să se fisureze tot mai mult. Vanja îl sună pe Billy, cerându-i să facă rost de toate informațiile disponibile despre Peter Westin, psiholog, domiciliat în Rotevägen 12. Billy îi promise să se ocupe de îndată ce era posibil. În acest răstimp, Sebastian sună acasă la Lena Eriksson pentru a verifica dacă aceasta nu știa ce anume obișnuia să facă fiul ei miercurea, o dată la două săptămâni, la ora 10. Așa cum bănuise Vanja, Lena nu știa nimic despre vreun psiholog școlar. Sebastian îi mulțumi și închise. Vanja îl privi – uitase că își promisese să nu-i placă de el. Sebastian putea fi, de fapt, un camarad de nădejde în situații critice. Nu își putu reține un zâmbet ușor. Desigur, Sebastian nu scăpă șansa de a-l interpreta greșit. — Flirtezi cu mine? — Poftim? Nu! — Doar stai și te uiți la mine, așa, ca o admiratoare. — Du-te dracului! — N-are de ce să-ți fie rușine, obișnuiesc să am efectul acesta asupra femeilor. Sebastian îi zâmbi cu o siguranță de sine ridicolă. Vanja își îndepărtă privirea înainte și apăsă pe accelerație. De data aceasta el fusese cel care avusese ultimul cuvânt. • — Ai un minut? Haraldsson pricepu imediat, din tonul vocii, că Hanser voise să spună de fapt: „Trebuie să stau de vorbă cu tine. Acum!” Într-adevăr, când își ridică privirea din hârtiile de pe birou, o văzu pe Hanser așteptând cu brațele încrucișate la piept. Cu o mână hotărâtă, aceasta făcu un semn din cap, arătând spre ușa biroului ei. Dar nu avea să se dea bătut așa ușor. Oricare ar fi fost problema, Haraldsson nu avea de gând să o lase să joace pe teren propriu. — Nu se poate să discutăm aici? Încerc să-mi menajez glezna pe cât posibil. VP - 224
Hanser aruncă o privire spre celelalte birouri, ca pentru a estima câți dintre colegi ar fi putut să le asculte conversația, apoi, cu un oftat și cu un gest nervos, dar controlat, își trase un scaun de la biroul alăturat. Se așeză față în față cu Haraldsson și se apropie apoi de el, coborând vocea. — Te-ai aflat azi-noapte azi-noapte în fața blocului în care locuiește Axel Johansson? — Nu. Din reflex. Negase. Fără să se gândească la consecințe. consecințe . Îi pusese acea întrebare pentru că știa deja că se aflase acolo? Probabil că da. Atunci un da ar fi fost de preferat și apoi ar fi putut inventa un motiv plauzibil ca să se afle acolo, asta dacă ar fi fost o problemă. Și probabil că era o problemă, altfel Hanser nu ar fi venit să stea de vorbă cu el. Ori doar bănuia că se aflase acolo? În acest caz, ar fi mers să nege. Sau poate că doar voia sa îi laude inițiativa? Nu părea verosimil. Gândurile i se învârtejeau acum în cap. Intui că ar fi fost mai bine să fi răspuns afirmativ la prima întrebare, că ar mai fi putut să o dreagă. — Ești sigur că n-ai n-ai fost tu? Prea târziu ca să se poată răzgândi, dar nu trebuia săsă -și confirme și nici săsă-și nege primul răspuns. — De ce mă întrebi? — Am primit un telefon de la o anume Desiré Holmin care locuiește în același bloc cu Axel Johansson. A spus că ll-a văzut aziazi-noapte și că cineva l-a l-a așteptat întrîntr-o mașină, după care a început să alerge după el, când acesta a venit acasă. — Și crezi că am fost eu? — Ai fost tu? Haraldsson începu să proceseze febril. Holmin, Holmin… Nu era oare baba aia cenușie care locuia pe palier cu Johansson? Da, ea era. Păruse extrem de implicată când îi bătuse la ușă cu o zi în urmă și discutase cu ea. Se temuse că nu avea să mai plece de acolo. Probabil genul de persoană care stătea și îi spiona pe ceilalți. Ca să ajute poliția. Ca să dea un pic de culoare vieții ei cenușii și monotone de pensionară. Dar, pe de altă parte, fusese întuneric, iar baba poate că fusese obosită și chioară. Poate chiar un p ic senilă. Avea să se descurce. — Nu, n-am fost eu. Hanser nu spuse nimic, ci doar îl cercetă cu atenție. Nu fără o oarecare satisfacție. Haraldsson nu avea de unde să știe, dar tocmai începuse să își sape propriul mormânt. Hanser stătea tăcută, convinsă că Haraldsson nu avea săsă-și schimbe declarația. VP - 225
Haraldsson nu se simțea în apele lui. Îi ura privirea. Ura tăcerea aceea care îi spunea că Hanser nu îl credea. Parcă chiar zâmbise? Se gândi săsă-și arunce atuul în joc. — Cum aș putea alerga după cineva? Abia ce mă pot târî până la toaletă. — Din cauza gleznei? — Exact. Hanser dădu din cap. Haraldsson îi zâmbi. AșaAșa -așa, totul s-a s-a clarificat. Hanser își va da seama că era imposibil și va pleca. Dar, spre marea lui surprindere, Hanser rămase pe loc, în poziția aceea, ușor aplecată înainte. — Ce mașină ai? — Cum așa? — Holmin a precizat că bărbatul care a alergat după Johansson a ieșit dintr-o Toyota de culoare verde. OK, își spuse Haraldsson, a venit vremea să jucăm cărțile mai slabe: noapte, oboseală, vedere proastă și senilitate. Cât de departe de bloc stătuse? La vreo 2020-30 de metri. Cel puțin. Un zâmbet larg îi apăru pe buze. — Nu că aș vrea să o discreditez pe doamna Holmin, dar a fost o noapte destul de întunecoasă, cum de a putut ea să vadă ce culoare avea mașina și, acum să fim drepți, câți ani are, optzeci? Am vorbit cu ea, nu părea tocmai credibilă. MM-ar surprinde să aflu că ar fi în stare să distingă mărcile de mașină. — Mașina era parcată sub un felinar, iar bătrâna avea binoclu. Hanser se rezemă de spăt ar, ar, cercetându-l cercetându-l pe Haraldsson. Aproape că îi putea vedea creierul la lucru. Ca într-un film de desene animate, în care rotițele se învârteau tot mai repede. Era oarecum uluită, de acum Haraldsson ar fi trebuit săsă-și dea seama încotro bătea ea. — Doar nu sunt singurul care are o Toyota verde. Asta în cazul în care chiar a fost o Toyota verde. — Evident că nu, realiză Hanser și mai uluită. Haraldsson continua săsă-și sape singur groapa, ba mai mult, acum sărise în ea și începuse să se îngroape de unul singur. — Doamna Holmin a notat numărul de înmatriculare. De data asta, ești singurul care să aibă acest număr. Haraldsson amuți. Se blocă total. Vid complet. Hanser se aplecă și mai mult peste birou. — Acum Axel Johansson a aflat că suntem pe urmele lui și probabil că o să facă tot posibilul să se ascundă. Haraldsson încercă să răspundă, dar nu reuși să scoată niciun sunet, nimic. Coardele vocale refuzau să-l să-l mai asculte. VP - 226
— Acum trebuie să îi informez și pe cei de la Brigada Națională de Omucideri. Aceasta. Este. Ancheta. Lor. Am fost nevoită să ți-o ți-o repet cuvânt cu cuvânt pentru că se pare că, până acum, nu ai reușit să pricepi. Hanser se ridică în picioare și îl privi de sus pe Haraldsson. Acesta clipea des din ochi. Dacă nu ar fi fost vorba de o încălcare atât de gravă și – acum să fim sinceri – dacă ar fi fost vorba despre altcineva, ii-ar fi părut rău pentru persoana în cauză. — O să discutăm cu altă ocazie despre unde te-ai te -ai aflat tu de fapt atunci când ar fi t rebuit rebuit să fii în Listakärr. Listakärr. Desiré Holmin a spus că bărbatul care a alergat după Axel nu șchiopăta. Ba dimpotrivă. Era extrem de rapid. Hanser se întoarse și plecă. Haraldsson o urmări cu o privire goală. Cum de se ajunsese aici? Trebuia să se descurce cumva. Să încerce să minimalizeze gravitatea consecințelor nici nu îi trecuse prin cap. Momentul acesta nu fusese inclus în scenariu. Discursul inspectorului-șe inspectorului-șeff se pierduse undeva, departe de tot. Haraldsson simți cum spirala aceea descendentă făcându-se tot mai abruptă, care devenise viața lui se învârtejea tot mai tare, făcânduiar el nu făcea decât să se prăbușească. Fără scăpare. • Ursula îl știa pe Sundstedt de mai înainte. Lucrase o vreme ca anchetator la Comisia de Cercetare a Accidentelor Aeriene și Navale, după care revenise din nou în rândul pompierilor. Se întâlniseră în perioada când Ursula lucrase la Laboratorul Național de Criminalistică, cu prilejul unei anchete mai complicate legate de un avion ce se prăbușise în Sörmland, Sörmland, în care se suspectase că pilotul fusese otrăvit de soție. Se plăcuseră din prima. Sundstedt era la fel ca ea, nu se temea săsă-și asume răspunderi. Nu accepta praf în ochi. O văzuse încă de când dăduse să coboare din mașină și îi făcuse cu mâna. — O, lume bună! — Da, doar ești aici. O îmbrățișare prietenească, apoi câteva vorbe despre cât de mult trecuse de când se văzuseră ultima oară. După care Sundstedt îi dădu o cască de protecție, o conduse în spatele baricadei și se îndreptară spre vila distrusă de incendiu. — Deci, ești în continuare la Brigada Națională de Omucideri? — Da. — Vă aflați aici din cauza băiatului care a fost omorât? Ursula încuviință. Sundstedt făcu un semn cu capul înspre casa fumegândă. — Și credeți că incendiul acesta are legătură cu omorul? — Nu știm încă. Ați reușit să extrageți cadavrul? VP - 227
Sundstedt clătină din cap, iar, după ce ocoliră casa și ajunseră la mașina lui, deschise portiera și scoase o uriașă pelerină de protecție și i-o i -o întinse. — Îmbracă Îmbracă--te cu asta. E mai bine să îți arăt unde se află cadavrul, altfel altfe l ai să bâzâi nonnon-stop dacă nu ești implicată de la început. — Nu bâzâi deloc. Ci protestez. Și pe bună dreptate. Este totuși o diferență. Își zâmbiră reciproc și se îndreptară spre casă. Intrară prin deschizătura unde se aflase cândva ușa ce zăcea, acum, aruncată în hol. Mobilele din bucătărie erau neatinse de flăcări și arătau de parcă așteptau să vină cineva și să se apuce de gătit. Podeaua, în schimb, era acoperită cu o apă murdară de funingine ce continua să se scurgă de pe acoperiș și apoi mai departe , în stradă. Ursula și Sundstedt urcară treptele care, din cauza apei, erau foarte alunecoase. Duhoarea devenea tot mai pregnantă, îi pătrundea Ursulei în nas, iar ochii începură săsă -i lăcrimeze ușor. Deși văzuse și ea destule incendii, de fiecare dată era fascinată. Focul transforma cotidianul într-un într-un mod înspăimântător și aproape seducător. Un fotoliu care nu fusese atins de flăcări răsărea din mijlocul acelor ruine. În spatele acestuia, acolo unde înainte se aflase un perete, se zăreau grădina și casa vecină. Efemerul vieții se întâlnea cu rămășițele vieții cotidiene. Sundstedt încetini și începu să pășească cu mare precauție. Îi făcu semn Ursulei să rămână acolo unde se afla. Podeaua scârțâi îngrijorător sub greutatea lui. Arătă spre o cârpă albă ce se af la la lângă ceea ce mai rămăsese din pat. Bucăți din acoperiș se prăbușiseră, iar deasupra lor se zărea cerul. — Aici se află cadavrul. Va trebui să consolidăm podeaua înainte să-l să -l putem muta. Ursula încuviință din cap, se așeză pe vine și scoase aparatul fot o. o. Sundstedt îi ghici intențiile, se întinse fără să scoată un cuvânt, apucă de un colț al cârpei și o dădu la o parte. Dedesubt se zăreau grinzi carbonizate și țigle sparte sau întregi din acoperișul prăbușit. Dar ceea ce ieșea în evidență era, desigur, un picior. Acesta era înnegrit de foc, dar carnea nu fusese carbonizată. Ursula se apucă de fotografiat. Începu cu fotografiile de ansamblu. Când, cu mare precauție se apropie de picior pentru a fotografia de aproape, simți un miros dulceag în duhoarea înțepătoare, o combinație de morgă și pădure incendiată. În meseria ei învățai să te obișnuiești cu multe, dar mirosurile erau cele mai dificile. Înghiți în sec. — Judecând după mărimea piciorului, este probabil vorba de un bărbat adult, începu Sundstedt. Să te ajut să iei o mostră de țesut? Au rămas câteva bucăți de țesut moale în jurul j urul gleznei. VP - 228
— O voi lua mai târziu, dacă va fi nevoie. Acum aș vrea să mă ajuți să compar cu fișa dentară. — Are să dureze câteva ore până să-l să-l putem muta. Ursula încuviință din cap. — OK, atunci, dacă nu sunt aici, sunăsună-mă imediat. Scoase din buzunar o carte de vizită și i-o i -o întinse lui Sundstedt. Acesta o luă, o vârî în buzunar, puse cârpa la loc și se ridică în picioare. Ursula îi urmă exemplul. Începură să cerceteze împreună care fusese cauza incendiului. Ursula nu era expert în substanțe inflamabile, dar până și ea putu să bage de seamă o serie de detalii care sugerau o extindere rapidă a focului. Prea cuprinzătoare și rapidă pentru a avea o cauză naturală. • Rolf Lemmel era devastat. Un cunoscut îl sunase și îi povestise despre incendierea casei lui Peter. Nu se știa dacă fusese descoperit vreun cadavru, așa că se albi încă și mai tare la față când Vanja îi dădu vestea. Se așeză pe canapeaua din sala de așteptare și își acoperi fața cu mâinile. — Este Peter? — Încă Încă nu știm, dar pare destul de plauzibil. Trupul lui Lemmel fu cuprins de convulsii, de parcă nu știa încotro să o apuce. Respira greu. Sebastian se duse și îi aduse un pahar cu apă. Rolf luă câteva înghițituri și se mai calmă o idee. Îi privi pe polițiști. Își dădu seama că era aceeași femeie care îl căutase pe Peter și mai devreme, pe când încă mai credea că acesta nu făcea decât să întârzie și atât. Atunci o considerase enervantă. Acum simțea că nu înțelesese suficient seriozitatea prezenței ei acolo. — De ce ai venit aici azi-dimineață, azi-dimineață, are dede -a face cu incendiul? întrebă el și o privi pe Vanja adânc în ochi. — Nu știm încă. Venisem să mă interesez de un pacient, voiam să aflu dacă îl vizita în continuare pe Peter Westin. We stin. — Cine? — Îl cheamă Roger Eriksson, un băiat de șaisprezece ani de la Palmlövska. Vanja se întinse după fotografie, dar se dovedi că nu era nevoie. — Băiatul care a fost omorât? — Exact. Pentru mai multă siguranță, Vanja îi întinse, totuși, fotografia. Rolf o privi atent și chibzui apoi îndelung, voia să fie sigur. — Nu știu. Peter avea un contract cu liceul, așa că veneau mulți elevi pepe aici. Este posibil. VP - 229
— Miercurea, la fiecare două săptămâni, la ora zece, semestrul acesta? A fost aici? Lemmel Lemmel clătină din cap. — Nu lucrez la cabinet decât trei zile pe săptămână, miercurea și joia sunt la spital. Așa că nu știu. Dar am putea verifica în biroul lui Peter. Își ținea agenda acolo. — Nu aveți o recepționeră? întrebă Sebastian pășind dincolo de ușa uș a de sticlă și apoi într-un într-un coridor îngust. — Nu, ne descurcam și singuri, ar fi fost o cheltuială inutilă. Lemmel se opri în dreptul celei de-a de- a doua uși de pe dreapta și își scoase cheile din buzunar. Păru surprins când încercă să răsucească cheia în broască, broască, iar ușa se deschise brusc. — Ciudat… Sebastian împinse ușa. Dinăuntru îi întâmpină un haos total, bibliorafturi rupte și hârtii aruncate la întâmplare. Sertare deschise. Dosare golite de conținut. Cioburi de sticlă. Rolf arăta șocat. Vanja își puse imediat i mediat o pereche de mănuși de latex. — Rămâneți afară. Sebastian, sunsun-o pe Ursula și spunespune-i că avem nevoie de ea aici, să vină cât de repede posibil. — Cred că e mai bine să o suni tu. Sebastian încercă să schițeze un zâmbet. — Spune-i despre ce e vorba. E adevărat că nu te poate suferi, dar Ursula este o profesionistă. Vanja se întoarse spre Lemmel. — Deci, tu n-ai n-ai fost înăuntru aici, astăzi? Acesta clătină din cap. Vanja începu să privească în jur. — Vezi agenda lui Peter pe undeva? Lemmel era șocat și zăbovi până să poată da un răspuns. — Nu, e o agendă mare, verde, îmbrăcată în piele, format A4. Vanja dădu din cap și începu să caute cu grijă printre hârtiile aruncate în jur, nu era tocmai ușor, nu voia să distrugă eventualele dovezi materiale. În același același timp, simțea instinctiv că era extrem de important să afle imediat dacă exista o legătură între Peter Westin și Roger. Căci, dacă exista, atunci ancheta aceasta luase o întorsătură neașteptată. Vanja se dădu bătută după zece minute. Din câte își putea da seama, în încăpere nu se afla nicio agendă. Dar nu putea să răscolească peste tot. Ursula sunase pentru a le transmite că avea să fie prinsă în Rotevägen Rotevägen pentru încă vreo câteva ore, dar vorbise cu Hanser care promisese că poliția locală avea să trimită cea mai bună echipă de tehnicieni. Ursulei nu îi convenea situația, dar cât de greu putea să fie să analizeze o încăpere? Vanja VP - 230
încuie cu cheile lui Lemmel și se duse în sala de așteptare ca să discute în continuare cu el. Acesta stătea pe canapea și vorbea vorbea cu cineva la telefon. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar tonul, controlat, dar plin de durere. Dădu cu ochii de Vanja și încercă să se stăpânească. — Draga mea, trebuie să închid. Poliția vrea să discute cu mine din nou. — Tehnicienii sunt pe drum. Nimeni Nimeni nu are voie să intre în camera aceea. Pot să păstrez cheile? Lemmel încuviință din cap în loc de răspuns. Vanja privi în jurul său. — Unde s-a dus colegul meu? — S-a S-a dus să verifice ceva. Vanja oftă și scoase mobilul. Realiză apoi că nu avea numărul de t elefon elefon al lui Sebastian. Nu crezuse să ajungă vreodată să aibă nevoie de el. Sebastian intră în cantina Liceului Palmlövska. Pe vremea lui, la parter nu se aflase nicio cantină, iar încăperea fusese folosită pe post de sală de studiu unde elevii își făceau temele. Pereții nu erau albi, cu spoturi spoturi mici. Fotolii negre din piele cu măsuțele aferente din lemn de culoare deschisă și boxe mici din care se auzea muzică ambientală nu existau în amintirea lui Sebastian. Pe vremea lui, pereții fuseseră acoperiți de rafturi cu cărți, iar pe podea se aflau bănci de școală, cu scaune tari. Și asta era tot. Sebastian se săturase să fie vioara a doua cât așteptase în cabinetul psihologului. Se luptase toată ziua ca să se integreze, să nu meargă prea departe, să fie un coechipier adevărat și tot rahatul aferent. Nu-i Nu -i fusese deosebit de greu, nu trebuia decât să se lase dus de val și, în cele mai multe situații, să tacă din gură. Dar era plictisitor, al dracului de plictisitor, de simțeai cum moare sufletul în tine. Chiar dacă îi aruncase vreo două Vanjei în mașină, nu îi fusese de ajuns. Însemna să trăiască la minimum, iar Sebastian nu putea să se minimalizeze. Cât stătuse și o privise pe Vanja mutând hârtiile acelea cu mare grijă, ca nu cumva să-i să-i strice munca Ursulei, în biroul care fusese întors pe dos, se hotărâse să o dea naibii de echipă și să zboare solo o clipă. Informație se găsea peste tot. Cineva știa ceva despre ceva. Nu trebuia decât să știi pe cine să întrebi. De aceea se afla acum aici, cercetând cu privirea cantina. cantina. Dădu cu ochii de Lisa Hansson care stătea ceva mai departe și vorbea cu prietenele ei, iar în fața lor se aflau niște cutii de café-latte café-latte goale. Lisa nu fu tocmai bucuroasă săsă-l vadă, o putu citi în privirea ei. Acceptare. Era de ajuns. — Bună, Lisa. Ai două secunde la dispoziție? Celelalte fete îl priviră surprinse, dar Sebastian nu așteptă niciun răspuns. — Aș avea nevoie de ajutor cu o treabă. • VP - 231
Douăzeci de minute mai târziu, când Sebastian reveni în cabinetul lui Lemmel și al lui Westin avea deja confirmarea, din două surse independente, că Roger Eriksson obișnuise să frecventeze cabinetul lui Peter Westin miercurea, o dată la două săptămâni, la ora zece. Ca în toate grupurile cu control intern – și există puține grupuri care să aibă un control mai mare decât adolescenții – lui Roger i-ar fi fost imposibil să se fofileze la psiholog fără a fi descoperit. Lisa nu știuse cine era persoana cu care Roger se întâlnise miercurea, o dată la două săptămâni. Dar cunoștea ierarhia din liceu și se vădise a fi de mare ajutor pentru a găsi pe cineva care să o știe. O fată din clasa a unsprezecea îl văzuse pe Roger la cabinetul lui Peter Westin, fapt confirmat și de o fată dintr-o clasă paralelă. Se întâlniseră de două ori în sala de așteptare. Vanja vorbea la t elefon. Îl privi acru pe Sebastian când acesta păși nonșalant în încăpere, cu zâmbetul pe buze. Sebastian văzu un tehnician prelevând amprente digitale de pe tocul ușii ce dădea în biroul lui Westin. Sincronizarea fusese perfectă. Sebastian așteptă până când Vanja termină de vorbit la telefon. — Cum merge? Au găsit ceva dovezi materiale? — Nu încă. Unde ai fost? — Am lucrat un pic. Doar ai vrut să ai confirmarea că Roger venea aici din două în două săptămâni, miercurea, la ora zece. Acum o ai. — De la cine? Sebastian îi dădu numele celor două eleve, mai mult, notase și numerele lor telefon, ca să i le spună Vanjei. Știa că asta avea să o irite și mai tare. — Sună și verifică, dacă vrei. Vanja se uită la bucata de hârtie. — Am să o fac. Mai târziu. Acum o să revenim la secție. Billy a descoperit ceva. Torkel spera că erau vești bune. Avea nevoie de rezultate, de ceva de care să se bucure. De fapt, era gata să se mulțumească să știe că ancheta nu se dusese cu totul de râpă. Tocmai avusese o întrevedere cu Hanser. După un schimb de politețuri și „m-am simțit bine aseară”, îi povestise despre Thomas Haraldsson. Nu conta cât de bune fuseseră intențiile acestuia. Nătărăul reușise să-l facă pe singurul suspect adevărat pe care îl avuseseră până acum să intre în pământ. Iar faptul că obținuseră listele de convorbiri telefonice și reconstituiseră mesajele nu mai conta la fel de mult. Iar ceea ce punea capac la toate era că psihiatrul lui Roger fusese, după toate probabilitățile, ucis și el. Oricum, era mort. Torkel avea prea multă experiență ca să poată crede că era vorba de o simplă coincidență. Acum aveau de-a face, probabil, cu un omor dublu. Se consola totuși la gândul că VP - 232
Sebastian credea că primul omor nu fusese premeditat. Al doilea însă era clar premeditat. Westin murise probabil din cauza unor informații pe care le deținea. Despre Roger Eriksson. Torkel înjură în gând că nu fuseseră mai rapizi. De ce nu ajunseseră ei primii? Nimic nu părea să le meargă în nenorocita asta de anchetă. Nu avea să treacă prea mult și presa avea să facă și ea legătura între cele două decese, era exact ce îi trebuia pentru a menține povestea în viață. Și, colac peste pupăză, Ursula era supărată pe el. Mikael avea să vină în vizită. Torkel împinse ușa sălii de ședințe. Ursula rămăsese la locul crimei, dar ceilalți se aflau deja înăuntru. Billy îi convocase pe toți. Torkel se așeză pe un scaun și îi făcu semn lui Billy să înceapă. Proiectorul din tavan zumzăi, așa că Torkel se așteptă să vadă noi înregistrări de la camerele de supraveghere. Și avea dreptate. Roger își făcu apariția pe ecran din dreapta, pășind agale. — La ora 21:29 Roger Eriksson s-a aflat aici. Billy încercui o stradă de pe harta afișată pe tablă. — La mulți kilometri distanță de Gustavborgsgatan. După cum vedeți, Roger traversează strada și apoi dispare. Literal vorbind dispare. Billy derulă înapoi cu telecomanda și îngheță imaginea fix înainte ca Roger să dispară în spatele unei mașini. — Din câte se pare, o ia pe Spränggränd, care este o stradă închisă și se termină cu niște alei care o pornesc în trei direcții. Billy arătă pe hartă cu pixul. — Am verificat toate camerele care se află la nord și la vest de Spränggränd. Nu sunt foarte multe. Iar Roger nu reapare pe niciuna din ele, așa că am verificat dacă nu cumva s-a întors înapoi. Nimic. Am văzut mai multe străzi anonime decât aș avea nevoie. Aceasta este ultima imagine cu Roger Eriksson în viață. Se uitară cu toții la imaginea înghețată de pe ecran. Torkel simți cum proasta dispoziție i se accentuează cu încă câteva grade – sau în ce s-o măsura proasta dispoziție. În orice caz, i se accentuase. — Iar dacă ne jucăm cu ideea că Roger o ține tot înainte, spre nord, ce anume se află acolo? Vanja fusese cea care pusese întrebarea. Torkel se simți plin de recunoștință că se mai afla cineva în echipă care încerca să scoată apă din piatră seacă. — De partea cealaltă a autostrăzii E18 se află Vallby, un cartier constituit în mare parte din blocuri cu apartamente de închiriat. — Și are Roger vreo legătură cu zona aceasta? Vreun coleg de școală care să locuiască acolo? VP - 233
Billy clătină din cap. Sebastian se ridică în picioare și se apropie de hartă. — Ce e asta? Sebastian arătă o clădire mai mare care ieșea în evidență, aflată la numai douăzeci de metri de locul în care se termina Spränggränd. — Este un motel. Sebastian începu să se învârtă prin încăpere, vorbind pe un ton jos, argumentativ, de parcă ar fi vorbit cu sine însuși. — Roger și Lisa s-au prefăcut că au o relație pentru o bucată de vreme. Lisa a zis că Roger obișnuia să se vadă cu cineva, dar nu știa cu cine anume. Era foarte secretos în privința asta. Sebastian se apropie din nou de hartă și puse degetul pe motel. — Iar după spusele lui Johan, Roger vorbea foarte mult despre sex. Un motel este perfect pentru acest tip de întâlniri. Da, vorbesc din proprie experiență. Sebastian îi aruncă Vanjei o privire cu subînțeles. — Nu din experiență cu motelul respectiv, dar încă nu mi-am încheiat munca în Västerås. Vanja îi aruncă o privire obosită. A doua aluzie sexuală din ziua aceea . Încă una și va avea ea grijă ca Sebastian să părăsească ancheta atât de repede că nici nu avea să se dezmeticească, să-și dea seama ce se întâmplă. Dar nu spuse nimic, de ce să îl avertizeze? Torkel își încrucișă brațele la piept și îl privi pe Sebastian cu scepticism. — Nu sună un pic prea… avansat, cu întâlniri la motel, pentru un băiat de șaisprezece ani? La vârsta asta, de obicei, totul se întâmplă la cineva acasă. — Poate că, din varii motive, asta nu era posibil. Tăcură cu toții. Aceleași priviri sceptice, nu numai din partea lui Torkel, ci și din partea lui Billy și a Vanjei. Sebastian își ridică brațele. — Haideți acum! Avem un băiat în călduri de șaisprezece ani și un motel. Merită verificat, totuși. Vanja se ridică în picioare. — Billy. Billy încuviință din cap și părăsiră camera împreună. Motelul Edin cu tarif redus fusese construit în anii șaizeci, dar acum arăta neîngrijit și scorojit. În parcarea supradimensionată nu se aflau decât trei mașini. Clădirea era în întregime inspirată de motelurile americane și era compusă dintr-un parter și un etaj alungite, cu scări pe exterior, astfel încât fiecare cameră avea o ușă ce dădea direct în parcare. În mijlocul clădirii se afla o recepție micuță, iar în fața acesteia lumina o firmă cu neon. „Camere libere”. Billy și Vanja avură senzația că trecuse ceva vreme de când aceasta VP - 234
fusese stinsă. Dacă voiai să te întâlnești cu cineva în secret, atunci acesta era locul. Pășiră dincolo de ușa dublă din sticlă pe care cineva atârnase un afiș scris de mână „Nu se acceptă carduri American Express”. La recepție era destul de întuneric, iar aceasta se compunea dintr-o tejghea înaltă, rotunjită, din lemn de culoare închisă, un covor murdar, de culoare bleumarin, și două fotolii așezate lângă o măsuță joasă. Încăperea părea afumată și îmbâcsită, iar micul ventilator care se învârtea pe tejghea nu reușea să facă față. În spatele recepției se afla o femeie la vreo cincizeci și cinci de ani, cu părul lung, probabil oxigenat. Femeia citea unul din acele ziare ieftine de scandal, încărcate cu cât mai multe fotografii posibile și cât mai puțin text. Lângă ea se afla numărul din ziua aceea al ziarului Aftonbladet. Deschis la un articol despre uciderea lui Roger. Vanja îl citise în diagonală ceva mai devreme. Nimic nou, doar că directorul de la Liceul Palmlövska declara cât de activ se implicase liceul pentru a stăvili hărțuiala și marginalizarea elevilor și povestea cum Roger se simțise ca acasă la acest liceu, după cum se exprimase chiar el. Vanja simțise că o apucă greața de la minciunile înșirate de director. Femeia își ridică privirea către nou-veniți. — Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? Billy îi zâmbi. — Ai fost în tură vinerea trecută? — Poftim? — Suntem de la poliție. Billy și Vanja se legitimară. Femeia încuviință din cap, ca și cum s-ar fi scuzat. Vanja scoase fotografia lui Roger și o așeză sub veioza din fața femeii pentru ca aceasta să o poată vedea clar. — Îl recunoști? — Da, din ziar. Femeia arătă spre ziarul deschis. — Doar se scrie zilnic despre el. — Dar nu îl recunoști de aici, de la motel? — Nu, ar trebui? — Avem motive să credem că băiatul s-a aflat aici vinerea trecută. Cu puțin înainte de ora zece. Femeia din spatele recepției clătină din cap. — Dar nu apucăm să ne vedem toți clienții, adesea îl vedem doar pe cel care plătește. Este posibil ca băiatul să fi fost aici cu altcineva. — S-a aflat aici? — Din câte știu eu, nu. Am spus numai că ar fi fost posibil. — Va trebui să îți cerem informații despre clienții din seara aceea. VP - 235
La început, femeia îi privi cu oarece scepticism, dar după aceea se apropie de computerul învechit. Cel puțin opt ani, remarcă Billy. Probabil și mai vechi. O piesă de muzeu. Femeia tastă ceva pe tastatura îngălbenită. — Așa, deci este vorba de seara de vineri spre sâmbătă, cu totul nouă camere închiriate. — Toate erau închiriate la nouă și jumătate? — Seara? Billy încuviință din cap. Femeia continuă să verifice în computer. După o vreme găsi ce căutase. — Nu, numai șapte dintre ele. — Vom avea nevoie de toate informațiile pe care le deții în legătură cu clienții. Pe fruntea femeii se formă o cută de îngrijorare. — Sunt destul de sigură că pentru asta aveți nevoie de un fel de permis, nu? Vanja se aplecă spre ea. — Nu cred. Dar femeia se hotărâse. Nu pentru că ar fi știut prea multe despre legea cu privire la monitorizarea convorbirilor telefonice și a traficului online sau altele de acest fel, ci pentru că văzuse la televizor că poliția avea tot timpul nevoie de un mandat pentru așa ceva. Nu avea să-și vândă clienții doar pentru că poliția i-o ceruse. Avea să reziste fermă pe poziție. — Ba nu, așa este. Aveți nevoie de mandat. Vanja îi aruncă o privire acră, după care se uită la Billy. — OK, o să revenim cu un mandat. Femeia dădu din cap satisfăcută. Foarte bine. Protejase viața privată a clienților motelului, iar în felul acela, libertatea de exprimare, în general. Dar polițista continuă. — Și o să venim și cu un inspector fiscal după noi. Și cu cineva de la Inspecția Sanitară, eventual. Căci răspundeți și de restaurant, așa-i? Femeia o privi pe Vanja cu neîncredere. Doar nu puteau să facă una ca asta, nu? Polițistul aruncă o privire în jur și adăugă foarte serios, în timp ce dădea afirmativ din cap: — Și să nu uităm și de pompieri. Văd că aveți o mulțime de ieșiri de urgență care necesită o verificare. Căci se pare că îți pasă foarte mult de clienții motelului. Vanja și Billy se îndreptară către ieșire. Femeia ezită. — Stați. Nu vreau să vă deranjați mai mult decât este cazul. Aș putea printa o copie imediat. VP - 236
Apoi le zâmbi prostește polițiștilor. Privirea îi căzu pe ziarul deschis. Dintr-odată îl recunoscu. Avu o senzație ciudată. De euforie și triumf. O șansă să câștige puncte. Poate că îi făcea să uite de treaba aia cu Inspecția Sanitară. Femeia se întoarse către polițista care tocmai se îndrepta spre ea. — Tipul ăsta a fost aici vinerea trecută. Polițista o cercetă cu o privire curioasă. — Ce spui acolo? — Spun că el – femeia arătă cu degetul în ziar – a fost aici vinerea trecută. Vanja tresări când văzu fotografia indicată de femeia de la recepție. În încăperea spațioasă se așternuse o atmosferă de încordare ce lipsise până acum. Întrebările erau numeroase, mai multe piste se deschiseseră dintr-odată, iar acum se vedeau nevoiți să le abordeze în ordinea priorității. Ultima bombă fusese că recepționera de la motel susținuse hotărât că, în seara aceea de vineri, îl văzuse la motel pe Ragnar Groth, directorul Liceului Palmlövska. Și nu pentru prima oară. Acesta îi frecventa la intervale regulate. Plătea de fiecare dată în numerar și se înregist ra sub numele de Robert nu-știu-cum. În vinerea aceea, îl zărise în treacăt, când acesta se îndrepta spre camerele din stânga, dar nu el fusese cel care făcuse rezervarea. De fiecare dată crezuse că tipul se întâlnea la motel cu o amantă. Doar existau persoane care să folosească motelul și în asemenea scopuri, nu era exact ceea ce citeai în reclamă, dar ăsta era adevărul. Sebastian nu-și mai încăpea în piele de bucurie, era din ce în ce mai interesant, directorul pedant părea să aibă multă mizerie sub unghii. Torkel îi privi pe Vanja și pe Billy și dădu din cap aprobator și mândru de ei. — Bun, bine lucrat. Asta înseamnă că directorul devine o prioritate evidentă pentru noi. Din câte îmi pot da seama, e foarte plauzibil ca Groth și Roger să se fi aflat simultan în același loc în seara crimei. Billy scoase o fotografie cu Ragnar Groth și i-o întinse lui Torkel. — Poți să o afișezi pe tablă. Nu am avut timp să verific în baza de date, dar este interesant că atât Roger, cât și Peter Westin au o legătură cu directorul. Westin avea un contract cu liceul, iar Roger îl vizita în calitate de pacient. Torkel afișă fotografia directorului și trasă cu markerul două săgeți dinspre director către Roger și către Peter Westin. — Poate că ar trebui să ne ducem și să-i facem din nou o vizită directorului. Cu întrebări proaspete. Torkel se întoarse către ceilalți. Pentru o clipă, în încăpere se așternu tăcerea. — Cred că trebuie să procedăm ceva mai precaut, să strângem mai multe informații înainte de o eventuală confruntare, vorbi Sebastian. Până acum VP - 237
directorul s-a arătat extrem de talentat la trecerea sub tăcere a unor informații relevante. Prin urmare, cu cât vom ști mai multe când ne întâlnim din nou cu el, cu atât mai greu îi va fi să se eschiveze. Vanja încuviință aprobator către Sebastian. La aceeași sugestie ajunsese și ea. — Mai ales că încă nu știm prea multe despre Peter Westin. Nu știm nici măcar dacă acel cadavru din dormitorul lui îi aparține sau de la ce a pornit incendiul, continuă Vanja. Ursula încă se mai află în Rotevägen și a promis să vină cu un raport preliminar de îndată ce va fi posibil. — Intrarea prin efracție de la cabinet, avem ceva de acolo? interveni Torkel, îndreptându-și privirea către ea. — Nu. Niciun fel de dovezi materiale și n-am reușit să dau de agendă. Deci, pe frontul ăsta nicio mișcare. Din spusele colegului său, Westin nu era genul care să facă însemnări extensive. Doar câte un cuvânt -cheie ici-colo, pe care le nota tocmai în agenda care lipsește. — Chiar nu avem deloc noroc? oftă Billy. — Nu, dar atunci va trebui să ne străduim și mai mult, răspunse Torkel și își privi stăruitor echipa. — Norocul ni-l facem prin muncă, se știe. Momentan, pornim de la premisa că spargerea are legătură cu incendiul și că agenda lui Peter Westin a fost furată din cauza informațiilor pe care le conținea. Asta până ce vom reuși să dovedim contrariul. I-am cerut lui Hanser să trimită patrule și să bată la ușile din preajma cabinetului, în caz că cineva a văzut ceva suspect azi-noapte. — Axel Johansson, cum rămâne cu el? Billy arătă spre fotografia portarului atârnată într-un colț al tablei. — Am aflat ceva nou? Torkel izbucni în râs și clătină din cap. — Da, iar aici favoritul nostru, Thomas Haraldsson, s-a hotărât să iasă în evidență, făcând-o pe detectivul privat. — Ce vrei să spui? — De unde să încep…? — Ai putea începe prin a-mi da dreptate. Ar fi trebuit să-l excludem complet, de îndată ce l-am întâlnit la intrarea în secție, de acord? spuse Vanja cu un zâmbet. Torkel încuviință din cap. — Absolut, Vanja, absolut. Un polițist bătu la ușă, își vârî capul înăuntru și întrebă de Vanja și de Billy. Le dădu apoi fiecăruia un plic. Billy aruncă o privire în plicul lui. VP - 238
— Să le verificăm acum? Billy se uită întrebător la Torkel. — Ce ai acolo? — Raporturi preliminarii despre clienții care, după părerea mea și a Vanjei, merită să fie examinați ulterior. Torkel încuviință din cap. — Bineînțeles. Dar, ca să închei cu Axel Johansson, aici nu avem nimic nou. Mulțumită lui Haraldsson, acesta a aflat acum că suntem pe urmele lui. Așa că există riscul ca Johansson să fi părăsit deja orașul Västerås. Hanser a promis să mobilizeze toate resursele pentru a da de el, deci o vom lăsa pe ea să se ocupe. Pot să spun că se simte destul de jenată de situație. În acest răstimp, Billy se apropiase de tablă și începuse să scoată din plic noua serie de fotografii. Așteptă ca Torkel să termine de vorbit, apoi luă cuvântul. — Deci, în seara zilei de vineri, în jurul orei nouă, erau ocupate șapte camere. Am exclus trei familii cu copii, precum și un cuplu mai în vârstă care a stat până luni. Nu pare plauzibil ca Roger ori Ragnar Groth să fi venit în vizită la vreuna dintre familiile cu copii sau la cuplul în vârstă. Așa că, dacă îi eliminăm pe aceștia, nu mai rămân decât trei nume care prezintă interes. Billy începu să afișeze fotografiile. Erau două femei și un bărbat. — Malin Sten, 28 de ani. Frank Clevén, 52, și Stina Bokström, 46 de ani. Ceilalți se apropiară ca să poată vedea mai bine fotografiile de pașaport care fuseseră mărite. Malin Sten, născută Ragnarsson, cea mai tânără dintre ei, era o femeie atrăgătoare, cu un păr lung și ciufulit de culoare închisă. Conform informațiilor din baza de date, era proaspăt căsătorită cu un anume William Sten. Fotografia din mijloc îl înfățișa pe Frank Clevén, tatăl a trei copii, domiciliat în Eskilstuna – un bărbat cu părul de culoare închisă, ușor grizonant și cu un început de chelie. O figură cu trăsături puternic conturate. Bătută de vânt. Arăta foarte hotărât în fotografie. Ultima era Stina Bokstr öm, o figură îngustă cu păr scurt, blond și trăsături colțuroase. Necăsătorită. Billy arătă spre femeia cu părul de culoare închisă. — Am reușit să iau legătura cu Malin Sten, manager de vânzări, și am aflat că a rămas la motel peste noapte, după o întâlnire de afaceri în Västerås. Susține că nu a văzut pe nimeni și că s-a dus devreme la culcare. Malin Sten locuiește în Stockholm. Nu am reușit încă să dau de ceilalți doi, dar, după cum vedeți, niciunul dintre ei nu locuiește în Västerås, cel puțin nu conform informațiilor din evidența populației. Torkel încuviință, apoi se adresă întregii echipe. VP - 239
— Bun, va trebui să dăm și de celelalte două persoane. Pornind de la premisa că poate au ceva de ascuns. Același lucru este valabil și în privința lui Malin. Toți încuviințară, cu excepția Vanjei. Aceasta stătea pe scaun, răsfoind hârtiile pe care tocmai le primise. Apoi își ridică privirea. — Mă scuzați, dar asta cred că va trebui să mai aștepte. Toți se întoarseră și o priviră mirați. Până și Sebastian. Vanja se bucură de momentul acela, se bucură să fie în centrul atenției, și făcu o pauză pentru efect înainte să continue. — M-am gândit că arma cu care a fost omorât Roger este o armă de calibrul 23. O armă clasică în concursurile de tir, nu-i așa? Torkel o privi nerăbdător. — Așa, și? — Tocmai am primit lista membrilor de la Clubul de Tir din Västerås. Vanja făcu din nou o pauză și nu își putu stăpâni un zâmbet de satisfacție cât timp își plimbă privirea de la unul la altul. — Iubitul nostru director de liceu, Ragnar Groth, este membru din 1992. Și încă unul foarte activ, se pare. • Clubul de Tir se afla în partea de nord a orașului, nu departe de aeroport. Era o construcție din lemn, ce aducea cu o baracă. Mai mult ca sigur că pe vremuri aparținuse armatei. Piste de trageri păreau să existe și în interior, și în aer liber, iar Vanja, Sebastian și Billy auziră pocniturile surde ale puștilor pe măsură ce se apropiară. Vanja sunase și luase legătura cu secretarul clubului, care locuia în apropiere, iar acesta îi promisese să vină la club pentru a le răspunde la întrebări. Un bărbat îi întâmpină pe trepte, urândule bun venit. Avea vreo patruzeci și cinci de ani, o cămașă cu mâneci scurte și o pereche de blugi uzați. Arăta ca un veteran de armată și se prezentă ca fiind Ubbe Lindström. Intrară împreună în baracă, unde fură invitați într-un birou simplu ce îndeplinea simultan rolul de recepție și depozit. — Ziceai că este vorba de unul dintre membrii noștri? întrebă Ubbe, așezându-se pe un scaun uzat de birou. — Da, Ragnar Groth. — Ragnar, da. Un trăgător foarte bun. A câștigat de două ori medalia de bronz la campionatul național. Ubbe se îndreptă spre unul din rafturile arhipline, scoase un biblioraft uzat și îl deschise. Căută prin mai multe dosare până să găsească ceea ce căuta. — Membru din anul 1992. De ce vă interesează? Billy îi ignoră întrebarea. VP - 240
— Își ține armele aici, la club? — Nu, le ține acasă. La fel ca majoritatea, de fapt. Ce a făcut? Din nou îi ignorară întrebarea. Vanja interveni de data aceasta în discuție. — Știi cumva ce fel de arme deține? — Are mai multe. Atât pentru competiții, dar și de vânătoare. Are cumva de-a face cu băiatul acela de la liceul lui? Care a murit? Ubbe nu se lăsa bătut cu una, cu două. Sebastian se săturase deja să asiste la discuție, așa că făcu câțiva pași, dând să iasă din birou. Nu era nevoie de trei inși ca să ignore întrebarea pusă de Lindst röm. Billy îi aruncă o privire scurtă lui Sebastian. Vanja continuă să îl preseze cu întrebări. — Știi cumva dacă are vreo armă de calibrul 22? — Da, un Brno CZ 453 Varmint. Ubbe încetase, cel puțin, să mai pună întrebări și începuse să răspundă. Tot e ceva. Vanja își notă modelul în carnețelul de însemnări. — Cum ai zis? Un Brno…? — Un Brno CZ. O armă de vânătoare. Extrem de bună. Ce aveți voi? Sig Sauer p255? Glock 17? Vanja își ridică privirea spre Ubbe, căruia se pare că-i plăcea să-și încheie fiecare răspuns cu o întrebare. Dar la aceasta putea să îi răspundă. — Sig Sauer. Este singura armă de calibru 22 la care Ragnar are acces? — Din câte știu, da. De ce? Băiatul a fost împușcat? Sebastian înaintă pe culoarul lung și ajunse într-o sală de întruniri în care se aflau un filtru de cafea și un frigider uriaș, uzat. În încăpere tronau două vitrine mari, pline de cupe și medalii. În fața vitrinelor se aflau câteva scaune simple și mese arse de țigară dintr-o vreme când oamenii cu puști nu erau nevoiți să iasă afară ca să fumeze. Sebastian se învârti prin încăpere. La una din mese stătea o fată de vreo treisprezece ani cu o cutie de cola și un melccu-scorțișoară în față. Îi aruncă lui Sebastian o privire plictisită. Sebastian o salută scurt din cap, apoi se apropie de vitrinele unde se vedeau cupe aurii. Sebastian era fascinat cum, în toate sporturile, victoriile erau răsplătite cu trofee de aur, absurd de mari. De parcă atleții aveau o stimă de sine foarte proastă și, în sinea lor, realizau totala lipsă de sens a sportului pe care îl practicau. Modul acela de a nega acest adevăr și de a arăta lumii cât de importantă era ocupația lor avea drept rezultat o inflație a cupelor. Atât în ce privește mărimea, cât și strălucirea acestora. Pe pereți se aflau atârnate fotografii ale unor trăgători, dar și fotografii de grup. Ici-colo se găsea câte o știre din ziar sau vreun articol înrămat. Era o sală de club clasică. Sebastian privi în treacăt fotografiile de pe pereți. Majoritatea lor înfățișau bărbați mândri cu arme, ce zâmbeau către obiectiv proptiți pe picioarele lor lăbărțate. Zâmbetele acelea aveau ceva ce le făcea VP - 241
să pară ridicole și artificiale, de parcă le fuseseră lipite pe fețe. Ce era așa de amuzant să ții în mână armele și cupele alea? Simți în spate privirea fetei și se întoarse spre ea. Aceasta continuă să îl privească plictisită. Apoi fata vorbi. — Ce faci aici? — Lucrez. — La ce? Sebastian o privi scurt. — Sunt psiholog la poliție. Tu ce faci? — Aștept să încep antrenamentul. — Ai voie să te antrenezi pentru așa ceva la o vârstă atât de fragedă? Fata râse. — Doar nu tragem unul în altul. — Nu încă… E distractiv? Fata ridică din umeri. — E mai distractiv decât să alergi după vreo minge stupidă. E distractiv să fii psiholog la poliție? — Așa și așa. Aș prefera să trag în lucruri, așa cum faci tu. Fata îl privi în tăcere, apoi atenția îi reveni la melcul-cu-scorțișoară. Conversația se încheiase, din câte se pare. Sebastian își aținti privirea spre perete. Ochii i se opriseră asupra unei fotografii ce înfățișa șase bărbați fericiți adunați în jurul unei cupe uriașe. O plăcuță de aur de deasupra descria momentul ca fiind „Campionatul național-BRONZ 1999”. Sebastian cercetă fotografia mai îndeaproape. În primul rând pe unul dintre bărbați. Acesta stătea în stânga și arăta extrem de fericit. Mulți dinți. Hotărât, Sebastian dădu jos fotografia și ieși, luând-o cu el. Când plecau din Rotevägen, Ursula și cu Sundstedt erau aproape convinși că incendiul care cuprinsese casa lui Peter Westin fusese provocat. Că pornise în dormitor era dincolo de orice îndoială. Peretele din spatele patului și podeaua adiacentă purtau semnele clare ale unui incendiu cauzat de o explozie. După ce se întețise, focul se extinsese apoi rapid spre tavan, iar cantitatea de oxigen din cameră crescuse brusc când fereastra de la dormitor explodase sub presiunea căldurii. În jurul patului nu se afla nimic care să poată explica această extindere rapidă a focului. Dar, când cercetaseră mai îndeaproape, descoperiseră urmele clare ale unei substanțe inflamabile. Cu alte cuvinte, era vorba de incendiere. Cauza decesului lui Westin era în continuare necunoscută, dar Sundstedt reușise să extragă cadavrul din grămada de dărâmături. Operațiunea durase câteva ore, întrucât fuseseră nevoiți să consolideze de dedesubt podeaua distrusă. Ursula avusese grijă ca trupul să fie împachetat cu atenție într-un sac de VP - 242
plastic și se hotărâse să însoțească transportarea acestuia la medicul legist, pentru a putea fi de față la autopsie. Sundstedt îi promisese să îi trimită un raport cât putea de repede. La medicul legist încruntaseră ușor din sprâncene din cauza prezenței ei, dar Ursulei prea puțin îi păsa. Se hotărâse ca de data aceasta să fie prima la fața locului. Altfel, toată povestea risca să devină un adevărat coșmar pentru Brigada Națională de Omucideri. O comparație cu fișa dentară pe care o ceruse stabili imediat că trupul neînsuflețit descoperit în vila pe jumătate carbonizată îi aparținea lui Peter Westin, iar din acel moment fu convinsă că se aflau în fața unui omor dublu. Ursula știa, de asemenea, că cineva care fusese capabil să omoare de două ori ar fi putut să o facă din nou. Și că de fiecare dat ă avea să îi fie tot mai ușor. Îl sună pe Torkel. Billy și Vanja nu reușiră să scoată mai mult de la Ubbe. Cu cât îl descoseau mai tare, cu atât acesta devenea mai defensiv. Dar obținuseră deja informațiile cele mai importante: directorul Ragnar Groth avea o armă al cărei calibru se potrivea cu calibrul armei cu care fusese ucis Roger. Ubbe încercase tot timpul să îi tragă de limbă și să afle motivul interesului lor față de unul dintre cei mai fideli și mai de succes membri ai clubului. Cu cât evitau să-i răspundă, cu atât răspunsurile acestuia deveneau, la rândul lor, tot mai scurte. Vanja își dădu seama că Ragnar Groth și Ubbe erau ceva mai mult decât simpli camarazi de club, avea senzația că aceștia erau prieteni și începuse să se îngrijoreze tot mai mult că, de îndată ce aveau să plece de acolo, Ubbe Lindström avea să își sune prietenul pentru a-i povesti despre vizita lor. — Știi că permisul de armă trebuie reînnoit la f iecare cinci ani. Dacă am să aflu cumva că discuția aceasta confidențială pe care am purtat-o nu a fost confidențială, atunci… Vanja nu își mai încheie fraza. — Ce vrei să spui? întrebă secretarul clubului cu mânie în glas. Mă ameninți cumva? Billy îi zâmbi. — Nu vrea să spună decât că discuția asta trebuie să rămână între noi. Ne-am înțeles? Privirea lui Ubbe se întunecă. Încuviință iritat din cap. Făcuseră o încercare, cel puțin, și îl avertizaseră. Sebastian pătrunse în încăpere cu pași târșâiți. — Încă un lucru. Așeză fotografia înrămată în fața lui Ubbe și arătă cu mare emfază căt re una din persoane. VP - 243
— Cine este acesta? Ultimul, din stânga? Ubbe se aplecă pentru a cerceta fotografia. Billy și Vanja apucară să arunce și ei o privire asupra bărbatului cu zâmbet uriaș. — Este Frank. Frank Clevén. Atât Vanja, cât și Billy îl recunoscură imediat. Fotografia lui atârna deja pe tabla din sala de ședințe. Fără zâmbetul acela uriaș, dar nu încăpea nicio îndoială că era el. Frank Clevén, cel care vinerea trecută închiriase o cameră la motelul acela decrepit. — Este și el membru aici? — A fost. S-a mutat din oraș la un an după campionatul național. Locuiește în Örebro acum, din câte știu. Sau Eskilstuna. Este și el implicat? — Nimeni nu este implicat în nimic. Gândește-te la permisul de armă, răspunse Vanja scurt și plecă împreună cu ceilalț i. Cei trei se îndreptară grăbiți spre mașină. Începea să le meargă din ce în ce mai bine. Frank Clevén locuia pe Lärkvägen în Eskilstuna. Dar, la adresa respectivă, Billy nu primi niciun răspuns, iar conform bazei de date a Eniro, Frank nu avea telefon mobil ori, cel puțin, nu avea niciun telefon mobil înregistrat pe numele lui. După câteva căutări, Billy reuși să dea de locul de muncă al acestuia: H&R Bygg. Frank lucra ca inginer constructor și avea un telefon de serviciu. Billy îl sună. Frank fu foarte surprins să audă că este căutat de poliție, dar Billy sublinie că nu voiau decât să îi pună câteva întrebări. La el la serviciu, eventual. Peste treizeci de minute. Insistaseră, de fapt. Vanja și Sebastian se aflau deja în mașină, în drum spre Eskilstuna, când îi sună Billy, care rămăsese la secție. Acesta le citi niște informații legate de Frank Clevén extrase din evidența populației. Nu era cine știe ce. 52 de ani, căsătorit, trei copii, născut în Västervik, se mutase de tânăr în Västerås, urmase un liceu tehnic de patru ani, făcuse serviciul militar la unitatea KA3 de pe insula Gotland, avea permis pentru pistol și pentru pușcă de la sfârșitul anului 1981, fără cazier și nicio datorie de plătit. Nimic de care să se lege. Dar primiseră o adresă. Chiar înainte de intrarea în orașul Eskilstuna, se opriră la un șantier unde urma să fie construit un mall uriaș. Deocamdată nu arăta deloc ca un templu al cumpărăturilor, nu se vedeau decât grinzile viitoarelor culoare, dar fundația uriașă, turnată, era în principiu gata. Ceva mai departe se zăreau muncitorii, cu totul absorbiți de un excavator galben. Sebastian și Vanja își îndreptară pașii către barăcile constructorilor, care se aflau ceva mai departe. Acolo se întâlniră cu un bărbat ce părea a fi șef de echipă. VP - 244
— Îl căutăm pe Frank Clevén. Bărbatul dădu din cap și arătă spre o baracă aflată în mijloc. — Ultima oară când l-am văzut era acolo. — Mulțumesc. Vanja și Sebastian o porniră mai departe. Frank Clevén era tipul de om care arată mai bine în realitate decât în fotografie. Cu un chip frumos sculptat, chiar dacă fața îi era marcată de anii petrecuți muncind în aer liber. Ochi vioi cu o expresie masculină, à la cowboy-ul din reclama la Marlboro, când Vanja și Sebastian dădură mâna cu el. Dar pe parcursul discuției nu le fu dat să vadă nici măcar o dată zâmbetul larg din fotografie. Frank Clevén îi invitase să intre și să ia loc în biroul lui mic din baracă, unde nimeni nu avea să-i deranjeze. Vanja și Sebast ian îl urmară într-acolo, iar Vanja avu impresia că, la fiecare pas pe care îl făceau pe pietrișul ce le scrâșnea sub picioare, umerii acestuia se lăsau tot mai mult. Erau pe drumul cel bun, putea să o simtă. În sfârșit. Clevén descuie ușa și îi invită înăuntru. Lumina cenușie a zilei răzbătea prin două ferestre prăfuite în baraca strâmtă. Mirosea neplăcut a tanin. Un filtru de cafea pornit se afla în holul dintre două cămăruțe. Prima dintre ele era biroul lui Clevén. O masă de lucru banală, pe care se aflau o mulțime de planuri și câteva scaune ce compuneau tot mobilierul biroului. Pereții erau goi, cu excepția unor urme de scotch și a unui calendar ICA de anul trecut. Clevén își îndreptă privirea către polițiștii care, în ciuda invitației de a lua loc, rămăseseră în picioare. Nu se așeză nici el. — Sunt cam în criză de timp, așa că sper să meargă repede, spuse Clevén, încercând să-și păstreze calmul, dar fără a reuși. Sebastian băgă de seamă că buza de sus a acestuia începuse să transpire. În încăpere nu era cald. — Noi avem la dispoziție tot timpul din lume, așa că numai de tine depinde cât de repede are să meargă totul, replică Sebastian, pentru a sublinia încă și mai clar că discuția nu avea să decurgă după condițiile puse de Clevén. — Dar n-am înțeles nici măcar de ce vă aflați aici. Colegul vostru a spus numai că vreți să stați de vorbă cu mine. — Dacă vei lua loc, colega mea îți va explica imediat. Sebastian o privi pe Vanja care încuviință din cap, dar așteptă ca Frank Clevén să se așeze. După un scurt moment de tăcere, Clevén se hotărî să le facă, totuși, pe plac. Așa că se așeză. Pe marginea scaunului. De parcă ar fi stat pe ace. — Poți să ne spui de ce te-ai aflat la motelul din Västerås vinerea trecută? VP - 245
Clevén își ridică privirea. — Nu m-am aflat la niciun motel vinerea trecută. Cine a zis asta? — Noi. Vanja tăcu. În mod normal, odată ajunși la acest punct, persoana interogata obișnuia sa își dea singură drumul la gură. Când erau puși în fața faptelor. Clevén ar fi trebuit să-și dea seama că nu se deplasaseră până în Eskilstuna fără a fi siguri de cum stăteau lucrurile. De obicei, fie o confirmau imediat, fie încercau să dea alte explicații. Ori exista și o a treia opțiune. Tăcerea. Iar Clevén o alese pe aceasta. Își plimbă privirea de la Vanja la Sebastian, dar nu scoase un cuvânt. Vanja oftă și se aplecă ușor în față. — Cu cine te-ai întâlnit? Ce-ai făcut acolo? — Doar am spus că nu am fost acolo. Clevén îi privi aproape rugător. — Probabil că este vorba de o confuzie. Vanja aruncă o privire în hârtiile pe care le avea la ea, mormăind ceva ca pentru sine. Fără să se grăbească. Sebastian nu își lua ochii de la Clevén. Acesta își trecea limba peste buze, de parcă i s-ar fi uscat. O picătură de sudoare începu să i se prelingă de la rădăcina părului înspre frunte. Temperatura din încăpere nu crescuse între timp. — Nu ești tu Frank Clevén, cu CNP-ul care începe cu 580518? întrebă Vanja pe un ton neutru. — Ba da. — Și nu ai plătit cu cardul o factură de 799 coroane pentru o cameră la motel, vinerea trecută? Clevén se albi la față. — Cardul mi-a fost furat. — Furat? Ai făcut vreo reclamație? Când? Clevén tăcu, mintea părea să-i lucreze cu febrilitate. Picătura de sudoare i se scurgea pe obrazul palid. — Nu am făcut reclamație. — L-ai blocat atunci? — Este posibil să fi uitat, nu știu… — Hai odată, tu chiar îți imaginezi că o să te credem că ți -a fost furat cardul? Niciun răspuns. Vanja simți că venise momentul să-l facă pe Clevén să priceapă că, în momentul acela, se afla într-o poziție foarte proastă. — Este vorba de anchetarea unei crime. Ceea ce înseamnă că o să mergem până în pânzele albe cu fiecare informație pe care ne-o vei furniza. Așa că te întreb din nou, te-ai aflat vinerea trecută la un motel din Västerås, da sau nu? VP - 246
Clevén părea șocat. — Crimă? — Da. — Dar eu n-am omorât pe nimeni. — Dar ce ai făcut atunci? — Nimic. N-am făcut nimic. — Dar te-ai aflat în Västerås în noaptea crimei și ne-ai mințit în privința asta. Sună un pic suspicios pentru mine. Clevén tresări brusc și tot corpul i se contorsionă. Îi era greu să-i privească în ochi pe polițiștii din fața lui. Sebastian se ridică brusc în picioare. — Hai s-o lăsăm baltă. O să mă duc la tine acasă, să vedem dacă soția ta știe mai multe. Rămâi tu cu el, aici? Vanja încuviință din cap, cu privirea ațintită asupra lui Clevén care, cu ochii lipsiți de expresie, îl urmărea pe Sebastian cum se îndreaptă încet spre ușă. — Soția mea nu știe nimic, reuși el să îngâne. — Nu, poate că nu cunoaște detalii, dar ar putea să ne spună dacă vineri te-ai aflat sau nu acasă. Soțiile obișnuiesc să știe treburi de genul ăsta. Sebastian arătă, printr-un zâmbet larg, cât de fericit era să meargă acasă la soția și la copiii lui Frank Clevén și să le pună acea întrebare. Apucă să facă vreo câțiva pași înspre ușă, când Clevén îl opri. — OK, am fost la motel. — Așa. — Dar soția mea nu știe nimic. — Nu, doar ai mai spus-o. Cu cine te-ai întâlnit? Niciun răspuns. — Cu cine te-ai întâlnit acolo? Putem să stăm aici toată ziua. Putem să sunăm o mașină de poliție și să te scoatem cu cătușele la mâini. Depinde numai de tine. Până la urmă o să aflăm totul. — Nu pot să spun cu cine m-am întâlnit. Nu se poate. O să fie destul de rău pentru mine dacă totul o să iasă la iveală, dar pentru el… — El? Frank tăcu și dădu rușinat din cap. Sebastian pricepu brusc totul. Clubul de tir. Privirea rușinată a lui Frank. Atmosfera nefirească de la Liceul Palmlövska. — Te-ai întâlnit cu Ragnar Groth, nu-i așa? Frank încuviință încet din cap. Cu privirea în pământ. VP - 247
Acolo unde toată viața tocmai i se surpase. În mașină, pe drumul de întoarcere, Sebastian și Vanja erau aproape entuziasmați. Relația dintre Frank Clevén și Ragnar Groth începuse cu mult timp în urmă. Se cunoscuseră la clubul de tir. Cu paisprezece ani în urmă. Începuse timid, dar după o vreme îi devorase complet. Distrugătoare. Clevén mersese atât de departe, încât se mutase din Västerås în încercarea de a pune capăt acelei relații de care îi era atât de rușine. Era căsătorit. Avea copii. Nu era homosexual. Dar nu reușise să se abțină. Era ca o otravă. Plăcerea. Sexul. Rușinea. Și tot așa. Continuaseră să se vadă. De fiecare dată, Groth era cel care îl suna, cerându-i să se întâlnească cu el, dar Clevén nu îl refuza niciodată. Îi era dor de aceste întâlniri. Niciodată acasă la Groth. Motelul devenise oaza lor. Camera ieftină. Paturile moi. Clevén era cel care făcea rezervarea și plătea. Fusese nevoit să găsească tot timpul noi pretexte. Și reușise până acum să nu trezească suspiciunile soției. Era mai simplu când nu rămânea peste noapte. Să ajungă târziu acasă era mai simplu decât să fie plecat toată noaptea. Da, se văzuseră în seara de vineri, în jurul orei patru. Groth fusese aproape lacom. Clevén nu părăsise motelul decât după ora zece. Groth dispăruse din cameră cu o jumătate de oră mai devreme. Pe la nouă și jumătate. Cam la aceeași oră când Roger tocmai trecea pe acolo.
VP - 248
••• Toți cinci simțeau în aer senzația aceea de nerăbdare. O senzație binecunoscută și atât de bine-venită. Aceea care te năpădea atunci când dădeai lovitura într-un caz, când ancheta lua din nou avânt și când, în situația cea mai fericită, puteai întrezări sfârșitul. Timp de mai multe zile, toate ideile și pistele pe care le urmaseră nu făcuseră decât să se împotmolească, dar, odată cu întâlnirea amoroasă de la hotel, dintre Roger Groth și Frank Clevén, apăruseră noi piese din acest puzzle. Piese ce păreau să se potrivească perfect. Directorul unui liceu care propovăduia o viziune creștină asupra omului și a lumii era homosexual. Torkel își privi echipa și văzu că un val proaspăt de energie îi însuflețise. Nu era deloc exagerat să presupună că Ragnar Groth ar fi fost în stare să meargă destul de departe pentru a-și păstra secretul. — Să iei viața cuiva nu înseamnă destul de departe, ci extrem de departe. Ursula fusese cea care intervenise. Arăta obosită, se gândi Torkel. Probabil pentru că lucrase toată ziua cercetând incendiul și uciderea lui Westin. Dar nu se putu stăpâni să nu se întrebe dacă nu dormise și ea la fel de prost ca și el. — Nimeni n-a avut intenția de a ucide de la bun început. Sebastian se aplecă peste masă și luă o pară din fructieră. Mușcă zgomotos din ea. — Nu pornim de la premisa că cel care l-a omorât pe Roger Eriksson l-a omorât și pe Peter Westin? întrebă Ursula. Niciunul dintre noi nu crede totuși că a fost vorba, pur și simplu, de un accident. — Nu, dar susțin în continuare că Roger nu a fost ucis cu premeditare. Era destul de greu de înțeles ce spunea, cuvintele i se împotmoleau în para mestecată pe jumătate. Sebastian continuă să mestece câteva secunde, apoi înghiți și începu din nou. — Susțin în continuare că Roger nu a fost ucis cu premeditare. Pe de altă parte, avem de-a face cu o persoană extrem de hotărâtă, care este în stare de orice numai să scape cu fața curată. — Adică omorârea lui Roger este un accident, dar făptașul e gata să ucidă premeditat pentru a nu fi descoperit? — Da. — Și cum se împacă astea? întrebă Billy. La el în cap, vreau să spun. — Probabil i se pare că are un rol important. Crede, probabil, că cineva sau mai multe persoane ar avea de suferit din cauza lui, dacă este prins. E VP - 249
posibil să aibă o profesie pe care crede că nimeni altcineva nu o poate exersa sau o misiune de îndeplinit. Cu orice preț. — Îl putem încadra în această descriere pe directorul de la Palmlövska? Vanja fusese cea care pusese întrebarea. Sebastian ridică din umeri. Cele două întâlniri fugare cu Ragnar Groth nu erau suficiente pentru a-i putea pune un diagnostic, dar nici nu îl putea exclude cu totul. Devotamentul acestuia față de liceu îl determinase deja să nu facă reclamație la poliție. Era oare în stare să meargă mai departe? Mai mult ca sigur. Dar cât de departe? Rămânea de văzut. Sebastian lăsă deschisă această posibilitate. — Da, s-ar putea. — Știm cumva dacă Ragnar Groth avea cunoștință de faptul că Roger frecventa cabinetul lui Westin? Ursula fusese cea care se agățase de pista Westin, și era de înțeles. — Probabil că da. Billy privi în jur după aprobare. — Doar Westin fusese angajat de liceu, presupun că îi informa cu privire la cei care îi solicitaseră serviciile. Probabil că nu o făcea gratis. — Va trebui să aflăm acest lucru. Torkel înt rerupse discuția înainte ca entuziasmul nou dobândit să ofere răspunsuri la întrebări care încă nici nu fuseseră rostite. Voința de a potrivi toate piesele puzzle-ului era puternică în această fază a anchetei, dar acum trebuiau să se abțină. Să separe ceea ce știau cu siguranță de ceea ce era posibil și plauzibil de aspectele despre care nu știau mai nimic. — Sebastian și Vanja au schițat un potențial scenariu. Noi o să-i ascultăm și o să încercăm să identificăm punctele în care faptele și dovezile materiale se contrazic. Bine? Încuviințară cu toții. Torkel se întoarse spre Sebastian care făcu un mic gest cu mâna, ca pentru a arăta că îi dă voie Vanjei să înceapă. Vanja încuviință din cap, aruncă o privire la hârtiile pe care le avea în față, apoi luă cuvântul: — Așadar… … Roger se îndreaptă spre motel. Este supărat și înfuriat după întâlnirea cu Leo Lundin. Cu fața plină de sânge și cu orgoliul șifonat, își șterge lacrimile cu mâneca de la geacă. O ia înspre gazonul din fața motelului, pentru a se întâlni cu persoana cu care stabilise să se vadă. Deodată se oprește. O mișcare dinspre una din camerele motelului îi atrage atenția. Își ridică privirea și dă cu ochii de directorul liceului. Ragnar se întoarce spre ușa camerei din care tocmai a ieșit și o mână îl trage înăuntru. Un bărbat pe care Roger nu îl cunoaște își face apariția în pragul ușii, se apleacă și îl sărută pe Ragnar pe gură. Acesta pare să protesteze scurt, dar, în timp ce VP - 250
Roger se retrage puțin, vede cum Ragnar se relaxează treptat și îi răspunde la sărut. După acest sărut, ușa camerei se închide la loc, iar Ragnar se întoarce și privește atent în jur. — Dacă Roger urma să se întâlnească cu cineva la motel, în acest moment planurile lui se schimbă complet. Vanja îi aruncă o privire lui Sebastian, care se ridică în picioare și începu să se plimbe prin încăpere, preluând ștafeta. — Roger se furișează spre parcare… … iar când Ragnar ajunge la mașină, Roger se află acolo, așteptându -l. Cu un zâmbet superior pe buze. Îl înfruntă pe Ragnar și îi dezvăluie ce a văzut. Ragnar neagă, dar Roger se ține tare pe poziție. Dacă tot nu s -a întâmplat nimic, atunci nu e nicio problemă dacă o să povestească mai departe ? Roger vede cum Ragnar încearcă febril să găsească o soluție. Îl privește și jubilează. D upă întâlnirea cu Leo se simte bine să dețină controlul. Să vadă cum pe Ragnar îl trec toate căldurile. Cum, în sfârșit, nu el este cel care suferă. Ci este cel ce deține puterea. Roger îi explică faptul că, desigur, și - ar putea ține gura cu privire la esc apadele amoroase ale directorului, dar că nu are să fie ieftin. Vrea bani. O grămadă de bani. Ragnar refuză. Roger ridică din umeri, atunci peste un sfert de oră totul are să apară pe Facebook. Ragnar își dă seama că este pe punctul de a pierde totul. Roger se întoarce, dând să plece. Parcarea este pustie. Prost iluminată. Roger nu realizează cât de multe are Ragnar de pierdut când îi întoarce spatele. Ragnar lovește, iar Roger se prăbușește la pământ. — Nu a plouat de multă vreme. Ne-am putea întoarce în parcare să verificăm dacă există urme. Ursula încuviință și își însemnă ceva în blocnotesul pe care îl avea în față. Este adevărat că, de când cadavrul lui Roger fusese descoperit, nu plouase decât foarte puțin, dar să speri că s-ar mai putea găsi dovezi materiale într-o parcare atât de circulată, la mai mult de o săptămână de la comiterea unei crime, însemna să fii de un optimism exagerat. Dar avea să dea o raită la fața locului. Poate că băiatul ori directorul pierduse ceva. Sebastian se uită spre Vanja, care aruncă o privire rapidă în hârtii, apoi luă din nou cuvântul. Torkel stătea mut. Nu numai pentru că ipoteza care începuse să se contureze în fața ochilor lui părea să fie foarte plauzibilă, ci pentru că Sebastian o lăsa pe Vanja să se afle în centrul atenției. În mod normal, în lumea lui Sebastian nu exista loc decât pentru o singură persoană care să strălucească. Nu avea obiceiul să împartă. Vanja trebuie să fi făcut ceva special. — Cu mare efort, Ragnar reușește să-l urce pe Roger în mașină… VP - 251
… Nu avus ese niciodată intenția să îl rănească p e băiat, dar nu avea cum să îl lase să plece. Să povestească. Să distrugă totul. Trebuiau să găsească o soluție care să fie acceptabilă pentru amândoi. Să discute. Rațional, ca adulții. Ragnar începu să conducă la înt âmplare, prin cartiere tot mai pustii, transpirat și agitat, cu băiatul leșinat pe bancheta de lângă el. Se gândește cum să iasă din această situație, ce să îi spună elevului său când acesta avea să se trezească. Încearcă să dea de cap situației aceleia de coșmar, când Roger își recapătă cunoștința. Ragnar nici măcar nu apucă să - și înceapă discursul rațional, menit să - l liniștească. Roger se aruncă imediat asupra lui. Lovitură după lovitură. Ragnar este forțat să frâneze. Mașina derapează la marginea bordur ii și se oprește, iar încercarea lui Ragnar de a -l calma pe băiat eșuează. Nu doar că or să afle cu toț i i că și -o trage cu al ț i bărbați, dar îl va reclama și la poliție pentru atac și răpire. Ragnar nici nu apucă să reacționeze, că Roger deja a deschis portiera și s - a rostogolit afară din mașină. Furios, o ia la picior de - a lungul șoselei prost iluminate, încercând să se orienteze. Unde scapă oare ? Unde l- a dus nemernicul ăla bolnav la cap ? Adrenalina crește, iar Roger nu realizează cât de speriat este. Far urile mașinii aruncă umbre lungi în fața lui. Ragnar iese din mașină, strigă după el, dar în loc de răspuns se alege cu o insultă. Ragnar e disperat. Își vede toată viața prăbușindu -i- se. Băiatul trebuie oprit. Nu mai gândește. Acționează din instinct. Aleargă până în spatele mașinii, deschide portbagajul, își scoate arma. O duce la umăr, în poziția aceea familiară, ț in tește și trage în băiatul care aleargă. Roger cade la pământ. Nu trece nici măcar o secundă și Ragnar realizează ce a făcut. Privește ș ocat în jur. Nu vine nimeni. Nu se afl ă nimeni acolo. Nimeni care să fi văzut ori să fi auzit ceva. Încă mai are șanse să scape. Să supraviețuiască. Ragn ar se năpustește către băiat și realizează imediat două lucruri atunci când, în lumina lunii, vede sângele c urgând șuvoi din gaura lăsată de glonț în spatele băiatului. Băiatul e mort. Glonțul este ca o amprentă digitală. Îl apucă pe Roger și îl târăște departe de șosea. Undeva, în tufișuri. Aduce un cuțit din mașină. Se așază deasupra lui și descoperă gaura lăsată de glonț. Fără să stea pe gânduri, automat, Ragnar îi scoate glonțul din inimă. Aproape surprins, privește bucățica aceea de metal care a pricinuit atâta distrugere. Apoi privește corpul acela, deasupra căruia se află. Glonțul a fost îndepărtat, dar cel mai bine ar fi dacă ar putea ascunde cu totul că băiatul a fost împușcat. Să arate ca o înjunghiere. Instinctul de supraviețuire a pus complet stăpânire pe el și Ragnar începe să înfigă cuțitul în Roger, ca ieșit din minți. VP - 252
— Apoi îl cară pe Roger la mașină și îl transportă în Listakärr, îl abandonează, iar restul îl cunoaștem… Sebastian și Vanja încheiară. Fusese o descriere vie a faptelor. Condimentată, desigur, cu gânduri și sentimente pe care nu știau dacă vreunul din cei implicați le avusese sau nu, dar, dacă făceai abstracție de acest detaliu, descrierea lor suna destul de credibil în urechile lui Torkel. Acesta aruncă o privire prin încăpere, își dădu jos ochelarii și îi puse în toc. — Cred că a venit momentul să stăm de vorbă cu Ragnar Groth. • — Nu, nu, nu s-a întâmplat deloc așa. Ragnar Groth clătină din cap, se aplecă în scaun și își ridică mâinile, cu manichiura lor perfectă, într-un gest de apărare. Un iz ușor de Hugo Boss, stârnit de gestul acela, ajunse la nasul Vanjei, care se afla de cealaltă parte a mesei. Aceeași marcă de after-shave pe care o folosea și Jonathan, se gândi Vanja rapid – probabil singurul lucru pe care cei doi bărbați îl aveau în comun. Vanja tocmai terminase cu introducerea teoriei lor despre noaptea crimei. Cum îl întâlnise pe Roger în fața motelului și cearta care se iscase. O afirmație pe care directorul o negase vehement. — Dar cum s-a întâmplat atunci? — Nu s-a întâmplat deloc. Nu l-am întâlnit deloc pe Roger în seara aceea de vineri, așa cum am spus deja. Așa spusese, era adevărat. Cu peste o oră în urmă, când îl ridicaseră de la liceu. Directorul își luase o mină de om obosit și iritat când Vanja și Billy își făcuseră apariția în biroul lui. Oboseala îi dispăruse însă în clipa în care îi dezvăluiseră cu ce treabă se aflau acolo, fiind înlocuită de indignare. Doar nu credeau că ar fi putut fi implicat în vreun fel în întâmplarea aceea tragică, nu? Ba da, își dădu el seama imediat, când aceștia îi ceruseră să-i însoțească la poliție pentru a sta de vorbă. Groth întrebase dacă era arestat, sau reținut sau cum se numea, dar Vanja îl asigurase că nu era vorba decât de o discuție. Directorul întrebase atunci de ce nu puteau să discute în biroul lui, așa cum o făcuseră până atunci, dar Vanja insistase, spunând că de data ac easta trebuiau să stea de vorbă la secție. Groth avusese nevoie de timp ca să pună la punct câteva formalități legate de un lucru atât de simplu precum faptul că urma să părăsească biroul și liceul. Se asigurase că nu va arăta ca o arestare. Vanja îl liniștise. Nu aveau să îi pună cătușele la mâini, afară, la mașină nu aștepta niciun polițist în uniformă, iar Groth avea să călătorească pe scaunul pasagerului într-o mașină ce nu purta însemnele poliției. Ba chiar îi dăduse și un alibi când unul dintre colegi îl întrebase unde se ducea. Prezența lui Ragnar Groth la secție fusese necesară pentru a identifica niște tineri în imagini înregistrate de camerele de supraveghere. Directorul îi VP - 253
mulțumise de ajutor în momentul în care ieșiseră de sub uriașa imagine a lui Iisus Hristos ce decora fațada liceului. Într-una din cele trei săli de interogatoriu de la secție, Groth refuzase pe rând cafea, apă, pastile Läkerol și prezența unui avocat. Îl salutase pe Torkel, apoi luaseră cu toții loc. Vanja și Torkel de o parte a mesei, Groth – de cealaltă. Înainte de a-și lăsa brațele să atingă masa, Groth șterse suprafața pătată a acesteia cu o batistă. — Ce e asta? întrebase el când Vanja ridică de pe masă un dispozitiv bluetooth. — Asta? replică Vanja, întinzând dispozitivul către Groth, care dădu din cap. Este un dispozitiv bluetooth. — Și pe cine asculți la el? Vanja alese să nu răspundă și se mulțumi să-și potrivească dispozitivul la ureche. Groth se întoarse, privind spre oglinda supradimensionată ce acoperea unul dintre pereți. — Bergman se află acolo, în spate? întrebă el, fără a reuși să-și controleze tonul răutăcios. Vanja alese din nou să nu-i răspundă. Dar directorul liceului avea dreptate. Sebastian se afla în camera de alături, studiind interviul pentru a putea interveni, la nevoie, cu scurte comentarii adresate direct Vanjei. Se puseseră de acord ca Sebastian să nu fie de față. Și pe bună dreptate, căci oricum avea să le fie greu să-l facă pe Ragnar Groth, care de obicei era atât de controlat, să-și dea drumul la gură, chiar și fără ca Sebastian să îl tachineze. Vanja așeză reportofonul pe masă, preciză numele celor aflați în încăpere și ora exactă, apoi descrise cum îl identificaseră pe Roger cu ajutorul camerelor de supraveghere și prezentă ipoteza conform căreia Ragnar Groth îl întâlnise pe Roger în fața motelului. La început, directorul o ascultă cu o expresie indiferentă. Prima oară când schiță o reacție fu atunci când veni vorba despre motel. Apoi clătină tăcut din cap, își încrucișă brațele la piept și se rezemă de spătar cu un limbaj corporal ce exprima clar luare de distanță. Față de Vanja. Față de cele afirmate de ea. Față de întreaga situație. Abia când Vanja termină de vorbit, Ragnar Groth se apropie din nou de masă și își ridică palmele. — Nu, nu, nu. Nu s-a întâmplat deloc așa. — Dar cum s-a întâmplat, atunci? VP - 254
— Nu l-am întâlnit deloc pe Roger în seara aceea de vineri, așa cum am spus deja. — Dar te-ai aflat la motel la ora respectivă? În încăperea alăturată, Sebastian dădu din cap ca pentru sine. Aveau ora și locul, fapt ce îl deranja în mod vădit pe directorul Groth. Foarte tare. Atât de tare, încât nici măcar nu răspunse la întrebarea pusă de Vanja. Dar aceasta nu se dădu bătută. — Întrebarea era retorică, știm că te-ai aflat la motel la ora nouă și jumăt ate, în seara zilei de vineri. — Dar nu l-am întâlnit pe Roger. — Cere-i să-ți povestească despre Frank, interveni Sebastian. În sala de interogatoriu, Vanja ascultă în cască, după care aruncă o privire scurtă spre oglindă. Sebastian dădu aprobator din cap, de parcă Vanja l-ar fi putut vedea. Vanja se aplecă ușor peste masă. — Povestește despre Frank Clevén. Groth nu răspunse imediat. Încercă să tragă de timp, potrivindu-și manșetele cămășii astfel încât să nu iasă mai mult de un centimetru și jumătate de sub sacou. Apoi se rezemă de spătarul scaunului și îi privi calm pe Vanja și pe Torkel. — Este un vechi prieten, de la clubul de tir. Obișnuim să ne vedem din când în când. — Ca să faceți ce? Torkel fusese cel care pusese întrebarea. Groth își îndreptă atenția către el. — Să depănăm amintiri. Am câștigat împreună medalia de bronz la Campionatul Național de Tir, după cum probabil că știți. Obișnuim să bem un pahar de vin, uneori jucăm cărți. — Și de ce nu vă întâlniți acasă la tine? — De obicei, ne vedem atunci când Frank e în delegație și se află în drum spre casă. Atunci motelul e o soluție mai potrivită. — Știm că tu și Frank Clevén vă întâlniți la motel pentru a face sex. Groth se întoarse către Vanja și, preț de o secundă, arata de parcă numai gândul la așa ceva îl dezgusta complet. Se aplecă ușor, cu ochii ațintiți în ochii ei. — Și, dacă îmi este permis să întreb, cum de știți lucrul acesta? — De la Frank Clevén. — Atunci să știți că minte. — Clevén este căsătorit și are trei copii. De ce ar minți că vine în Västerås ca să întrețină relații sexuale cu un bărbat? VP - 255
— Nu știu, asta să îl întrebați pe el. — Nu sunteți buni prieteni? — Așa credeam, dar ceea ce aud acum mă face să mă îndoiesc de acest lucru. — Dar te putem plasa la motel. — Pentru că m-am aflat acolo. M-am întâlnit cu Frank. Nu neg acest lucru. Dar ceea ce neg cu hotărâre este faptul că ne-am fi dedat la activități sexuale și că l-am întâlnit pe Roger Eriksson în seara aceea. Vanja și Torkel se priviră scurt. Ragnar Groth era un adversar abil. Recunoștea tot ce putea fi dovedit, dar nega orice altceva. Îl aduseseră prea devreme la secție? Doar nu aveau decât dovezi circumstanțiale. Întâlniri amoroase în secret, afilierea la clubul de tir, o poziție care trebuia apărată. Poate că le trebuia mai mult decât atât? În încăperea alăturată, lui Sebastian îi treceau prin minte gânduri asemănătoare. Știau că Groth era o persoană cu o tulburare psihică, dacă nu serioasă, cel puțin evidentă în pedanteria și acțiunile compulsive. Nu părea deloc exagerat să presupui că, de-a lungul anilor, acesta dezvoltase un mecanism defensiv profund, aproape impenetrabil, pentru a se proteja de întâmplări pe care le-ar fi putut percepe ca fiind neplăcute. Sebastian avea senzația că, tot timpul, Ragnar Groth cântărea mai întâi avantajele și dezavantajele, după care lua o decizie și modela realitatea în funcție de ea. Decizia devenea adevărul. Mai mult ca sigur că, atunci când spusese că el și Frank Clevén nu întreținuseră relații sexuale în camera de la motel, nu o percepuse ca pe o minciună. Aveau nevoie de dovezi fotografice pentru a-l face să recunoască. Dovezi fotografice pe care nu le aveau. — Peter Westin? Vanja încercă o nouă pistă. — Ce e cu el? — Îl cunoști. — Liceul are un contract cu cabinetul lui, da. Ce legătură are el cu toate astea? — Știi unde locuiește? — Nu, nu ne vedem în privat. Pe Groth îl fulgeră un gând și se aplecă înainte. — Vreți să spuneți că am avut relații sexuale și cu el? — Ai avut? — Nu. — Unde te-ai aflat azi-dimineață la ora patru? — Acasă, dormeam. Am un obicei cam prost, că încerc să dorm la ora aia. De ce mă întrebați? VP - 256
Sarcasm. Sebastian oftă în încăperea alăturată. Groth își redobândise încrederea în sine. Realizase că nu aveau suficiente dovezi împotriva lui. Nu aveau să ajungă nicăieri. Cu toate acestea, înăuntru, în sala de interogatoriu, Torkel voia să salveze ce mai era de salvat. — Va trebui să îți verificăm armele. — De ce? Uimire sinceră. Vanja înjură în gând. Până acum, reușiseră să țină informația aceasta departe de presă. Cu excepția ucigașului, nimeni nu știa că Roger fusese împușcat. Ar fi fost de ajutor dacă Groth ar fi considerat cererea lor ca fiind nerezonabilă sau, și mai bine, dacă s-ar fi opus atunci când îi ceruseră să vadă armele. — De ce nu? — Dar nu înțeleg motivul. Doar băiatul nu a fost împușcat, nu? Groth îi privi întrebător pe Vanja și pe Torkel. Niciunul dintre ei nu avea de gând să o confirme, dar nici să o dezmintă. — Te opui cererii noastre de a-ți examina armele? — Nu, deloc. Luați ce vreți. Țineți-le cât vreți. — Și am mai vrea să aruncăm o privire în apartamentul tău. — Locuiesc la vilă. — Atunci, am vrea să aruncăm o privire în vila ta. — Nu aveți nevoie de un mandat de percheziție pentru asta? — Ba da, dacă proprietarul nu ne lasă de bunăvoie, caz în care este suficient să vorbim cu procurorul. Vanja își dădu seama că, de acum încolo, nu se mai puteau aștepta ca directorul să-i ajute prea mult, așa că optă pentru o amenințare ambalată în considerație pentru reputația lui. — Dar asta presupune o anumită birocrație. Mai multe persoane care ne vor citi cererea, riscul ca informațiile să ajungă unde nu trebuie. Groth își ridică privirea spre ea și Vanja realiză că, dincolo de îngrijorarea pe care o afișase, directorul liceului îi citise imediat intenția, percepând clar amenințarea. — Desigur. Căutați unde vreți. Cu cât o să vă dați seama mai repede că nu m-am atins de Roger, cu atât mai bine. Vanja avu impresia că aceasta avea să fie ultima oară când Groth se arăta cooperant. — Ai telefon mobil? — Da. Vreți să îl vedeți? — Da, mulțumesc. — Se află în sertarul biroului, la liceu. O să vă duceți la mine acasă acum? — În curând. VP - 257
Ragnar Groth se ridică în picioare. Vanja și Torkel încremeniră, dar acesta nu făcu decât să-și strecoare mâna în buzunarul pantalonilor și să scoată niște chei. Trei la număr. Le așeză pe masă și le împinse către ei cu un gest controlat. — Cheia de la dulapul cu arme se află în debaraua cu articole pentru curățenie, în dreapta. Dar vă rog să fiți discreți. Pornesc de la premisa că nu o să apară nicio uniformă sau vreo sirenă prin zonă. Sunt o persoană respectată în cartier. — Vom face tot posibilul. — Bun, așa sper. Groth se așeză la loc pe scaun. Se rezemă confortabil de spătar, cu brațele încrucișate la piept. Vanja și Torkel se priviră reciproc. Vanja aruncă o privire rapidă și înspre oglindă. Sebastian duse receptorul la gură. — Nu cred să mai scoatem ceva de la el. Vanja încuviință din cap ca pentru sine în sala de interogatoriu, preciză ora exactă și opri reportofonul. Întâlni privirea lui Torkel și își dădu seama că gândeau amândoi același lucru. Îl aduseseră prea devreme la interogatoriu.
VP - 258
••• Acum, ca să fim chițibușari, Ragnar Groth nu locuia într-o vilă, ci într-un duplex. Garajul lui era perete în perete cu casa vecină. Nu le fuseseră greu să-și dea seama care dintre casele de pe stradă era a lui Ragnar Groth. Billy și Ursula o simțiră instinctiv, pe măsură ce se apropiară de ea. Casa lui era… mai curată. Tot pietrișul adus de mașinile de deszăpezire în timpul iernii fuses e adunat cu grijă din stradă și de pe trotuar și aranjat la nivel cu terenul. În garaj, totul era suspendat, expus și așezat într-o ordine impecabilă. Când Billy și Ursula se îndreptară spre casa lui Ragnar, băgară de seamă că nici măcar o frunză veștedă de anul trecut nu rămăsese pe alee sau pe gazonul bine îngrijit. Ajunși în fața ușii de la intrare, Ursula își trecu degetul pe pervazul ferestrei de lângă ușă. Îl ridică și i-l arătă lui Billy. Nici urmă de praf. — Probabil că își petrece tot timpul făcând curat, constată Ursula, în timp ce Billy introduse cheia în broască, descuie și păși înăuntru. Casa era destul de mică. 92 de metri pătrați împărțiți pe două etaje. Intrară într-un hol îngust care îi conduse la piciorul unei scări. În hol dădeau două uși și două arcade. Billy aprinse lampa din hol, apoi se priviră scurt. Fără un cuvânt, se aplecară și își scoaseră pantofii din picioare. Nu obișnuiau să o facă atunci când percheziționau o casă, dar în casa aceasta simțeau că ar fi fost o blasfemie să intre cu tălpile murdare. Își lăsară pantofii pe carpeta din hol, chiar dacă pe raftul pentru încălțăminte de sub cuierul de la intrare era loc suficient. Pe raftul de sus al cuierului se afla o pălărie, iar pe un umeraș atârna un palton. Dedesubt se afla o pereche de pantofi. Lustruiți. Nu se vedea nici cea mai mică pată de iarbă sau de noroi. Mirosea a curat. Nu a detergenți, ci a… curat. Ursulei îi veni în minte o casă nou construită pe care ea și Mikael o văzuseră cu mai mulți ani în urmă. Mirosise la fel. Impersonală. Nelocuită. Ursula și Billy înaintară și deschiseră pe rând cele două uși. Ușa din dreapta dădea într-un vestiar, cea din stânga dădea în baia de la parter. O inspecție rapidă arătă că cele două încăperi erau la fel de impecabil de curate și ordonate precum orice altceva în viața directorului Groth. Restul parterului confirmă acest lucru. Arcada din dreapta dădea spre o sufragerie mică, mobilată cu gust. Față în față cu un grup de canapele și o măsuță asortată, se afla o bibliotecă ale cărei rafturi erau ocupate jumătate cu cărți, VP - 259
jumătate cu plăci de pick-up. Jazz și muzică clasică. În mijlocul bibliotecii se afla un pick-up fără urmă de praf. Directorul Groth nu avea televizor. Cel puțin, nu în sufragerie. Arcada din stânga dădea într-o bucătărie ce strălucea de curățenie. Cuțitele erau aranjate frumos pe o bandă magnetică atașată de perete. Pe bancul de lucru se afla un fierbător. Pe masă – un set de sare și piper. În general, majoritatea suprafețelor erau goale. Curate. Urcară treptele împreună. Acestea se terminau într-un hol dreptunghiular cu trei uși. O baie, un dormitor și o cameră de lucru. În spatele unui birou de stejar de culoare închisă, în camera de lucru, se aflau armele lui Ragnar, încuiate într-un dulap regulamentar de arme. Billy se întoarse către Ursula. — Sus sau jos? — Nu contează. Tu ce alegi? — Atunci am să iau parterul, să te ocupi tu de arme. — S-a făcut. Billy dădu din cap și începu să coboare treptele. Ursula dispăru în camera de lucru. • Abia când Vanja ajunse acolo, cu brațele în jurul gâtului său, simți marea diferență. Înainte și după. Tatăl ei slăbise, dar nu era numai asta. Îmbrățișările din ultimele luni fuseseră dublate de o teamă concretă în fața fragilității vieții, o tandrețe disperată că fiecare atingere ar fi putut fi și ultima. Dar, după vestea bună primită de la medici, îmbrățișările aveau o nouă semnificație. Medicina îi prelungise viața și îi salvase din abisul în care se găsise relația lor în ultima vreme. Acum îmbrățișările lor aveau o continuare. Valdemar îi zâmbi. Ochii lui albaștri erau mult mai plini de viață, chiar dacă acum străluceau de lacrimile pricinuite de bucuria revederii. — Mi-a fost atât de dor de tine. — Și mie, tată. Valdemar o mângâie pe obraz. — E atât de ciudat, ca și cum aș descoperi din nou totul. Ca și cum ar fi pentru prima oară. Vanja îl privi tăcută. — Înțeleg, înțeleg. Vanja se dădu câțiva pași înapoi, nu avea niciun chef să stea în holul hotelului și să plângă. Făcu un gest către fereastră, spre apusul care se zărea de cealaltă parte a acesteia. — Hai să ne plimbăm. Îmi poți arăta orașul. — Eu? N-am mai fost în Västerås de un secol. VP - 260
— Dar cunoști orașul mai bine decât mine. Doar ai locuit aici o vreme, așa-i? Valdemar râse, își luă fiica de braț și de îndreptară spre ușile rotative. — Asta se întâmpla acum un mileniu, când aveam 21 de ani și primisem prima mea slujbă la compania de electricitate ASEA. — Dar îl cunoști mai bine decât mine. Eu nu știu decât hotelul, secția de poliție și câteva locuri în care au fost comise crime. Se îndepărtară. Vorbind despre vremurile de demult, când Valdemar fusese un tânăr inginer cu ambiții și lucrase în Västerås. Se bucurau de momentul acela. De conversația care, pentru prima oară după multă vreme, era doar atât, conversație, și nu doar o modalitate de a evita ceea ce le ocupa cu adevărat gândurile douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Începuse să se lase întunericul peste oraș, iar vremea se schimbase subit și se pornise o ploaie ușoară. Abia o simțeau, cum mergeau așa, unul lângă altul, de-a lungul lacului. Abia după o jumătate de oră, când picăturile începură să se mărească, iar Valdemar crezu că ar fi cazul să se adăpostească, Vanja sugeră să se întoarcă la hotel și să cineze. — Ai timp? — Îmi fac. — Nu vreau să dai de bucluc din cauza mea. — Îți promit, ancheta o să meargă și fără mine timp de o oră. Valdemar se declară mulțumit. Își apucă din nou fiica de braț și grăbiră pasul înapoi la hotel. • Vanja comandă un pahar de vin alb și o Cola Light, în timp ce tatăl ei cerceta meniul barului. Vanja îl urmări cu privirea. Îl iubea cu adevărat. Își iubea și mama, dar cu ea totul fusese mereu mai complicat, mai multe conflicte, mai multă luptă pentru spațiu. Cu Valdemar era mai calmă. El era mai flexibil. Desigur, și el o provoca, dar în domenii în care se simțea mai sigură pe sine. Nu despre relații. Nu despre capacitățile ei. Valdemar avea încredere în ea. O făcea să se simtă mai sigură. La drept vorbind, ar fi vrut să bea un pahar de vin, dar era mai bine să renunțe. Probabil că urma să muncească în seara aceea sau, cel puțin, să se pună la curent cu ancheta. Iar în acest caz era mai bine să fie lucidă. Valdemar își ridică ochii din meniu. — Mama îți transmite salutări. Voia să vină și ea. — Și de ce nu a venit? — Serviciul. VP - 261
Vanja încuviință din cap. Desigur. Doar nu era prima oară. — Să o îmbrățișezi din partea mea. Chelnerița veni cu băuturile. Comandară de mâncare. Vanja ceru un cheeseburger cu chilii. Valdemar comandă supă de pește cu aioli și pâine cu usturoi. Chelnerița luă meniurile și se îndepărtă. Își ridicară paharele și ciocniră. Vanja stătea acolo cu tatăl ei care renăscuse, cât mai departe de anchetă și de provocările cotidiene, când deodată se auzi o voce. O voce care nu avea ce să caute în acest moment intim. — Vanja? Se întoarse în direcția din care venise vocea, sperând să fi auzit greșit. Dar nu. Sebastian Bergman se îndrepta către ei. Paltonul lui era ud din cauza ploii. — Bună, ai ceva noutăți despre Groth? Vanja îi aruncă o privire care, spera ea, arăta clar că îi deranja. — Nu. Ce faci aici? Nu ai o casă? — Am fost și am mâncat și tocmai mă întorceam la sediu. M-am gândit să văd dacă Billy și Ursula n-au descoperit ceva nou. Ai idee? — Nu, mi-am luat liber o vreme. Sebastian aruncă o privire către Valdemar, care ședea tăcut în fotoliu. Vanja își dădu seama că trebuia să intervină înainte ca tatăl ei să apuce să se prezinte sau, poate și mai rău, să-l invite pe Sebastian să li se alăture. — Am să mănânc și eu. Tu du-te la sediu și vin și eu mai târziu. Ne vedem acolo. Orice persoană normală ar fi perceput imediat răceala din vocea ei, dar, când îl văzu pe Sebastian că-i întinde mâna lui Valdemar, zâmbindu-i, Vanja realiză că uitase un lucru. Sebastian nu era o persoană normală. — Salut, eu sunt Sebastian Bergman, lucrez cu Vanja. Valdemar îl salută prietenos pe Sebastian și, ridicându-se pe jumătate din fotoliu, îi strânse mâna. — Salut, Valdemar, tatăl Vanjei. Vanja se întunecă și mai tare la față – știa cât de mare era interesul lui Valdemar față de munca ei și își dădu seama că acest scurt salut s-ar fi putut transforma în ceva mai mult. Și avea dreptate. Valdemar se îndreptă în fotoliu și îl cercetă pe Sebastian cu o expresie ce sugera curiozitate. — Vanja mi-a povestit despre mai mulți dintre colegii ei, dar nu cred să mai fi auzit de tine până acum. — Sunt implicat doar temporar. Pe post de consultant. Sunt psiholog, nu polițist. Sebastian observă cum expresia feței lui Valdemar se schimbă imediat, de îndată ce își menționase profesia. De parcă ar fi căutat ceva în amintiri. VP - 262
— Bergman… Nu cumva ești acel Sebastian Bergman care a scris cartea aceea despre ucigașul în serie Hinde…? Sebastian încuviință cu viteza fulgerului. — Cărțile. Ba da. Eu sunt. Valdemar se întoarse către Vanja. Părea aproape entuziasmat. — E cartea aia pe care mi-ai dat-o acum nu știu câți ani, îți aduci aminte? — Da. Valdemar se întoarse din nou spre Sebastian și făcu un semn către fotoliul liber de lângă Vanja. — Nu ai vrea să iei loc? — Tată, sunt sigură că Sebastian are alte treburi acum. Ancheta este destul de complicată. Sebastian întâlni privirea Vanjei. Citise oare rugăminte în ochii ei? În orice caz, era clar că Vanja nu voia ca el să li se alăture. — Nicio problemă, am timp. Sebastian își descheie paltonul ud, și-l dădu jos și îl potrivi pe spătarul unui scaun, după care se așeză. În tot acest răstimp, o privi pe Vanja cu un zâmbet ce nu putea a fi interpretat altfel decât malițios. Nu mai putea de plăcere. Vanja o remarcă, iar faptul că Sebastian li se alăturase o înfurie și mai tare. — Nu știam că mi-ai citit cartea, îi spuse Sebastian, cufundându-se în fotoliu. N-ai spus nimic. — Poate că nu am avut când. — I-a plăcut la nebunie, interveni Valdemar, fără să bage de seamă cum privirea fiicei lui se întunecă tot mai tare la fiecare cuvânt pe care îl pronunța. Aproape că m-a forțat să o citesc și eu. Cred că a fost unul dintre motivele pentru care s-a făcut polițistă. — Adevărat? Vai, ce mă bucur să aud asta. Sebastian se rezemă mulțumit de spătar. — Când te gândești că am influențat -o atât de tare… Jocul se sfârșise. Sebastian îi zâmbi Vanjei. De acum încolo, Vanja n-o să mai aibă niciodată ultimul cuvânt. Iubitul ei tată tocmai avusese grijă de asta. • Mikael o sunase și o întrebase dacă urma să vină să-l ia de la gară sau avea să se ducă singur la hotel. Ursula înjură în gând. Nu uitase că Mikael trebuia să vină în oraș, dar nu se gândise deloc la asta în timpul zilei. Aruncă o privire grăbită la ceas. Fusese o zi al naibii de lungă și nici măcar nu se încheiase. Ursula stătea în dormitorul lui Groth și tocmai voia să se apuce de un șifonier dublu, cu cămăși, pulovere, chiloți și șosete frumos împăturite, și VP - 263
alte articole de îmbrăcăminte pe care Ragnar le pusese pe umerașele aflate la o distanță de exact trei centimetri unele de altele. La început, se gândi să -i ceară soțului ei să aștepte o oră. Nu era în toane prea bune. Lipsa de dovezi materiale o irita la culme. Începuse cu dulapul cu arme, dar își dăduse seama că nu avea să ducă la niciun rezultat. Armele fuseseră folosite de curând, dar Groth se antrena pentru tir. Fără un glonț cu care să poată face o comparație, informația aceasta era cu totul inutilă. Restul camerei de lucru nu dăduse niciun rezultat. Nu se afla nimic pe birou, în secretarul de la fereastră sau pe raftul cu cărți. Poate că se afla ceva în computer, dar de asta avea să se ocupe Billy. Baia fusese și ea o mare dezamăgire. Nici măcar un fir de păr în canalizare. Iar acum stătea cu Mikael la telefon. Mikael care se ținuse de cuvânt, doar ea îi spusese să vină. Se apropia ora cinei. Oricum trebuia să mănânce ceva. Ursula se dădu bătută, coborî treptele și își vârî capul în bucătărie unde Billy scotocea prin dulapuri și sertare. — O șterg o vreme. O oră-două. Billy o privi surprins. — Bine. — E în regulă dacă iau mașina? — Unde te duci? — Mă duc… să mănânc. Billy o privi fără să priceapă. Nu își putea aduce aminte când o văzuse pe Ursula atât de nerăbdătoare să plece să mănânce. În ochii lui, Ursula era femeia care trăia din sandvișuri ambalate în celofan, cumpărate de la benzinărie, pe care le mânca la locul crimei. — S-a întâmplat ceva? — Mikael e în oraș. Billy încuviință cu toată înțelegerea de care era în stare, chit că acum totul părea încă și mai ciudat. Mikael, bărbatul pe care Billy îl văzuse o singură dată preț de zece minute când venise să o ia pe Ursula de la petrecerea anuală de Crăciun, venea în Västerås ca să ia cina cu ea. Era clar că se întâmplase ceva. Ursula ieși din casă și se îndreptă cu pași nervoși spre mașina parcată în stradă. Când deschise portiera, își dădu seama că uitase cu totul motivul pentru care Mikael călătorise până în Västerås. Nu pe Mikael trebuia să fie supărată. În niciun caz. El nu avea nicio vină. Sincer vorbind, era deja destul de grav că se folosise de el pentru a-și atinge propriile scopuri. Mikael se gândise probabil că VP - 264
Ursula îl sunase pentru că voia să-l vadă, îi era dor de el, nu pentru ca, prin prezența lui, să-i dea lui Torkel o lecț ie. Trebuia să se poarte extrem de frumos cu el. Trebuia să-și aducă aminte, să nu pedepsească pe cine nu trebuia. Ursula urca în mașină și scoase mobilul. În drum spre centru dădu două telefoane scurte. Unul la secție, pentru a se asigura că Torkel încă mai era acolo, și unul lui Mikael, pentru a stabili un loc de întâlnire. Apoi reduse din viteză pentru a se asigura că avea să ajungă după el. Dădu drumul la radio, ascultă o vreme și își lăsă mintea să se odihnească. Zarurile fuseseră aruncate. Pedeapsa urma să fie aplicată. • — Salut, Torkel. Torkel se întoarse și îl recunoscu imediat pe bărbatul înalt, cu părul de culoare închisă, așezat pe canapeaua de la recepție. Torkel îl salută din cap. Se strădui să zâmbească. — Mikael, mă bucur să te văd. Ursula a zis că ai să treci pe aici. — E aici? — Din câte știu, nu e. Dar pot să verific. — E în regulă, știe că sunt aici. Torkel încuviință din nou din cap. Mikael arăta bine. În părul lui de culoare închisă se întrezăreau câteva fire albe în zona tâmplelor, dar îi stătea bine. Erau aproximativ de aceeași vârstă, dar Torkel nu se putu stăpâni să nu se simtă mai bătrân și mai uzat. Nu îmbătrânise la fel de bine ca Mikael, iar faptul că acesta se luptase, în scurte perioade, cu alcoolismul, nu se vedea deloc la exterior. Dimpotrivă, arăta mai atletic și mai sănătos ca oricând. Mai mult ca sigur că e genetic, se gândi Torkel, dar în același timp se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să-și facă abonament la o sală de sport. Cei doi nu spuseră nimic o vreme. Torkel nu voia să pară nepoliticos, dar, oricât încerca, nu-i venea nimic în minte ce să spună. Din lipsa unui interes genuin, optă pentru niște fraze convenționale. Se decise să joace la sigur. — Cafea? Vrei o cafea? Mikael încuviință din cap, iar Torkel se îndreptă spre intrare, își scoase cardul și îi ținu ușa lui Mikael. Străbătură un spațiu cu birouri în plan deschis și se îndreptară spre sala de mese. — Am citit despre omor. Pare să fie o anchetă dificilă. — Da, așa este. Torkel îl conduse mai departe în tăcere. Nu se întâlniseră decât de vreo câteva ori de-a lungul anilor, el și Mikael. Mai mult la început, când Ursula era nouă în departament. Atunci Torkel îi invitase pe amândoi la el și la VP - 265
Monica acasă. De vreo două-trei ori. Pe vremea aceea, el și Ursula nu fuseseră decât colegi și nu se întâlneau în particular decât însoțiți de perechea lor. Înainte de a-și începe relația din camerele de hotel. Cât de mult durase oare? Patru ani? Cinci, dacă includea și noaptea aceea din Copenhaga. Aceea pe care el, cu mare regret, o numise o întâmplare singulară. Ceva ce nu avea să se mai repete vreodată. Asta fusese atunci. Acum era altfel. Regretul și promisiunile dispăruseră, fiind înlocuite de niște reguli nescrise. Doar în delegație. Niciodată pe teren propriu. Fără planuri de viitor. Ultimul punct fusese cel mai dificil pentru Torkel. Când stăteau întinși în pat, goi și satisfăcuți, unul lângă altul, îi fusese greu – ca să nu spună imposibil – la început să nu își dorească ceva mai mult decât atât. O continuare dincolo de camera anonimă de hotel. Dar în puținele dăți în care întrecuse limita și încălcase înțelegerea, ochii ei se înăspriseră și Torkel se văzuse lipsit de aceste întâlniri timp de săptămâni. Așa că își învățase lecția. Fără planuri de viitor. Costau prea mult. Acum stătea în sala de mese impersonală, cu privirea pironită în cafeaua maronie care umplea paharele. Mikael stătea la o masă din apropiere, sorbind dintr-un cappuccino. Terminase de povestit ceea ce era de povestit despre anchetă, așa că începură să facă conversație. Despre vreme și vânt. (Chiar a venit primăvara .) Cum mai mergea cu serviciul lui Mikael. (Ca de obicei, aceleași necazuri .) Ce mai făcea Bella. (Bine, mulțumesc , e în ultimul an la jurnalism .) Mai juca Mikael fotbal? (Nu, nu- l mai ține genunchiul. Meniscul .) Torkel nu se putu abține să nu se gândească la faptul că doar ieridimineață se culcase cu soția lui Mikael. Se simțea ipocrit. Până în măduva oaselor. De ce naiba hotărâse Ursula să se întâlnească cu el aici? Torkel intuia motivul și avu impresia că acesta i se confirmă câteva secunde mai târziu, când Ursula își făcu apariția în spatele lor. — Bună, iubitule. Îmi pare rău că am întârziat. Ursula trecu pe lângă Torkel, fără să-i acorde nici cea mai mică atenție și îl sărută tandru pe Mikael. Se întoarse apoi către Torkel, cu o privire rece. — Ai timp de stat la cafele? Torkel dădu să răspundă, dar Mikael îi sări în ajutor. VP - 266
— Stăteam și așteptam la recepție, așa că Torkel a vrut doar să fie politicos. — Altfel avem o groază de făcut, atât de multe, încât am avut nevoie să aducem personal suplimentar. Nu-i așa, Torkel? Confirmat. Prezența lui Mikael era pedeapsa lui Torkel. Poate că nu cea mai rafinată, dar cu siguranță cea mai eficientă. Torkel nu-i răspunse. Nu era deloc o idee bună să o înfrunte. Nu cu Mikael de față. Și nici în alt context. Când Ursula era în toane proaste, nu aveai șanse să câștigi. Torkel ceru scuze, dar, înainte de a pleca, avu grijă să-i strângă mâna lui Mikael, cu toată convingerea de care era în stare. Putea, totuși, să arate un pic de mândrie. Ura sentimentul acela, să plece cu coada între picioare. Ursula îl apucă pe Mikael de braț și ieșiră din sala de mese. — Nu sunt tocmai sigură de restaurantele de aici, din oraș, dar Billy spune că, undeva, în apropiere, se află un restaurant grecesc care e bun. — Sună bine. Făcură câțiva pași în tăcere, când Mikael se opri. — De ce sunt aici? Ursula se întoarse și îl privi întrebătoare. — Ce vrei să spui? — Exact ce am spus. De ce sunt aici? Ce vrei, de fapt? — Nu vreau nimic. M-am gândit doar că, de vreme ce mă aflu la numai câțiva kilometri de Stockholm, atunci am putea… Mikael o cercetă din priviri. Nu îl convinsese. — Doar ai lucrat și mai aproape de Stockholm și nu m-ai sunat niciodată. Ursula oftă în gând, dar se controlă. — Tocmai de asta. Ne vedem prea puțin. Am vrut să fac ceva diferit. Vino acum. Ursula îl apucă de braț și îl trase tandru deoparte. În timp ce îl îmbrățișa, continuă să blesteme în gând ideea aceea care, cu o zi în urmă, i se păruse atât de corectă și de clară. Ce voia ea până la urmă? Să îl facă gelos pe Torkel? Să-l umilească? Să-și arate independența? Indiferent care fusese intenția, prezența lui Mikael părea să-și fi îndeplinit deja scopul. Torkel era evident jenat de situație, iar când, fără să spună un cuvânt, acesta se îndepărtase de ei, umerii i se lăsaseră mai tare ca niciodată. Așa că întrebarea care îi răsări Ursulei în minte era: Ce să facă acum cu bărbatul ei? VP - 267
••• După ce petrecu o oră și ceva la restaurantul grecesc, Ursula se văzu nevoită să revină acasă la Ragnar Groth. Cina fusese, totuși, plăcută. Mai plăcută decât crezuse că are să fie. Mikael o mai întrebase de câteva ori de ce îl chemase aici. Îi era greu să creadă că singurul motiv fusese doar ca să îl vadă. Ceea ce nu era deloc ciudat. Ani întregi, relația lor fusese dificilă. De fapt, era o minune că supraviețuise, dar legătura lor se consolidase pe parcursul acestei bătălii. Probabil pentru că ajunseseră să învețe cele mai adânci slăbiciuni ale partenerului, ceea ce face ca o relație să devină mai puternică sau, dimpotrivă, să moară. Amândoi aveau defectele lor. Inclusiv ca părinți. Când venea vorba de Bella, era ca și cum un filtru subțire, o membrană fină o împiedica pe Ursula să se apropie prea tare de fiica sa și sfârșea acordând mai multă prioritate serviciului. Ursula suferise adesea dându-și seama că, involuntar, părea să prefere analize criminalistice și cadavre în locul fiicei ei. Dădea vina pe educația pe care o primise, pe părinții ei, pe creierul său care acorda prioritate rațiunii, și nu sentimentelor. Dar asta nu schimba nimic, filtrul acela rămânea acolo și odată cu el, durerea pricinuită de propria incapacitate de atașament puternic. Simțea că trebuie să fie mai prezentă și mai angajată. Mai ales în perioadele în care Mikael recidiva. Atunci, bunicii fuseseră salvarea. Ani la rând. În ciuda defectelor lui evidente, Ursula nu se putea abține să nu-l admire pe Mikael. Niciodată nu lăsase viciul să le distrugă situația financiară or să le fie imposibil să locuiască acasă. Atunci când starea lui se înrăutățea foarte tare, se retrăgea. Ca un animal rănit. Cel pe care îl dezamăgea cel mai tare atunci când recidiva era el însuși. Viața lui nu fusese decât o lungă luptă cu propriile slăbiciuni. Acolo credea Ursula că se afla cheia iubirii ei față de Mikael. Nu se dădea niciodată bătut. În ciuda eșecurilor, a pașilor greșiți și a promisiunilor încălcate, lupta mai departe. Mai hotărât decât ea, mai puternic decât ea. Cădea, eșua, dar se ridica întotdeauna și continuă. Pentru ea. Pentru Bella. Pentru familie. Iar Ursula era loială celor care luptau pentru ea. Cu trup și suflet. Nu era extrem de romantic, și în niciun caz visul adolescentin asupra relației perfecte, dar Ursula nu fusese niciodată prea impresionată de idealul acesta. Întotdeauna apreciase loialitatea mai presus decât iubirea. Persoanele pe VP - 268
care te puteai baza contau și le voiai tot timpul în preajmă. Căci o meritau. Ceea ce, eventual, lipsea din această relație se putea găsi în alte locuri. Torkel nu era primul ei amant, chiar dacă el așa credea. Nu, mai fuseseră și alții. Deja de timpuriu îl completase pe Mikael cu alții. La început, încercase să se simtă vinovată, dar nu reușise. Oricât de mult încercase. Nu reușea să simtă că îl dezamăgise pe Mikael. Escapadele ei extraconjugale erau o condiție pentru ca ea să rămână alături de el. Avea nevoie și de complexitatea emoțională cu Mikael, dar și de prezența fizică lipsită de alte pretenții cu cineva ca Torkel. Era ca o baterie care avea nevoie de un pol negativ și de unul pozitiv ca să poată funcționa. Altfel se simțea golită de orice. Un lucru le cerea însă amândurora. Loialitate. Iar aici Torkel o dezamăgise. Din acest motiv, decisese să-și intersecteze polii și să-i scurtcircuiteze. Fusese o decizie infantilă, nechibzuită și luată sub impulsul emoțiilor. Dar, cu toate acestea, funcționase. Iar cina fusese plăcută. Se despărțise de Mikael în fața restaurantului cu promisiunea că o să se întoarcă la hotel cât putea de repede, dar că avea să dureze ceva. Mikael își luase o carte și îi spusese că nu avea de ce să își facă griji. După întâlnirea cu Mikael, seara lui Torkel continuă pe o pistă descendentă. Primi un telefon de la Billy, care tocmai plecase de la Groth și era în drum spre secție, spunându-i că nu găsise nimic acasă la acesta. Nici urme de sânge pe haine, nici pantofi murdari de noroi, nici urmă de Roger – sau de altcineva, de fapt – nu se găsea în casa aceea. Mașina nu avea pneuri Pirelli, și nu găsise urme de sânge nici în mașină, nici în garaj. Nici vreun bidon cu vreo substanță inflamabilă și nici haine care să miroasă a fum. Nimic care să-l fi legat în vreun fel de Roger Eriksson sau de Peter Westin. Nimic. Absolut nimic. Billy urma să mai verifice încă o dată computerul lui Groth, dar Torkel nu avea motive să se aștepte la cine știe ce. Torkel încheie convorbirea cu un oftat. Se așeză la masă, cu privirea pierdută în gol, în direcția tablei pe care erau afișate datele cazului. L -ar fi putut reține pe Groth timp de patruzeci și opt de ore, dar, sincer vorbind, Torkel nu vedea cum ar fi put ut să-și întărească suspiciunile împotriva lui. Niciun procuror din lume nu ar fi acceptat arestarea acestuia pe baza dovezilor pe care le aveau. Așa că, dacă îi dădeau drumul în seara aceea sau a doua zi după-amiaza, era tot aia. Torkel dădu să se ridice în picioare, când, spre marea lui surprindere, Vanja se năpusti în sala de ședințe. Nu se VP - 269
așteptase să o mai vadă în ziua aceea. Avusese niște treburi personale de care trebuise să se ocupe. — De ce naiba l-ai cooptat pe Sebastian în ancheta asta? Ochii îi fulgerau de mânie. Torkel o privi obosit. — Cred că am mai explicat -o de vreo câteva ori. — A fost o decizie idioată. — S-a întâmplat ceva? — Nu, nu s-a întâmplat nimic. Dar ar fi mai bine să dispară. Distruge totul. Telefonul lui Torkel sună. Privi ecranul. Șeful Inspectoratului Regional. Torkel îi aruncă Vanjei o privire prin care cerea scuze și răspunse. Schimbul de informații se efectuă în mai puțin de un minut. Torkel află că ziarul Expressen făcuse legătura dintre Peter Westin și Liceul Palmlövska și, prin urmare, legătura cu Roger Eriksson. Acum apărea totul pe internet. Inspectorul-șef află că Ragnar Groth avea să fie eliberat, precum și din ce motiv. Torkel află că inspectorul-șef era nemulțumit. Cazul trebuia elucidat. Cât mai repede. Inspectorul-șef află că se străduiau. Torkel află, în schimb, că inspectorul-șef aștepta de la el să discute cu jurnaliștii care se adunaseră în fața poliției înainte să-și încheie ziua de lucru. Inspectorul-șef închise. Torkel închise și el, dar grijile lui nu se terminau acolo, înțelese el atunci când întâlni privirea Vanjei. — Îl eliberăm pe Groth? — Da. — De ce? — Doar ai auzit ce am spus la telefon, nu? — Da. — Ei bine, atunci ai aflat de ce. Vanja tăcu o clipă, de parcă ar fi procesat informația pe care tocmai o primise. Ajunse rapid la o concluzie. — Urăsc cazul ăsta. Urăsc orașul ăsta nenorocit. Se întoarse și o porni spre ușă, o deschise, dar se opri și se întoarse către Torkel. — Și îl urăsc pe Sebastian Bergman. Vanja părăsi încăperea, închizând ușa în urma sa. Torkel o privi cum dispare cu pași repezi printre birourile goale. Cu un gest obosit, își luă sacoul de pe spătarul scaunului. Decizia aceea de moment, de a-l coopta pe Sebastian, îi mânca zilele. VP - 270
O jumătate de oră mai târziu, Torkel aranjase toat e detaliile legate de eliberare. Ragnar Groth fusese disciplinat și concis. Își repetase dorința ca poliția să fie discretă și ceruse ca o mașină civilă sau un taxi îl ducă acasă. Și să iasă pe ușa din spate. Nu avea de gând să iasă prin față și să se lase pradă jurnaliștilor. Nu era posibil să trimită o mașină civilă la o oră atât de târzie, așa că Torkel chemă un taxi. Se despărțiră. Groth spera să nu-i mai vadă din nou. Torkel nu se putu stăpâni să nu simtă că dorința era reciprocă. Rămase nemișcat până ce farurile din spate ale taxiului dispărură în noapte. Chibzui o clipă. Încercă să-și aducă aminte dacă nu cumva avea altceva de făcut. Ceva căruia putea să îi acorde prioritate cu conștiința împăcată. Dar nu reuși. Era nevoit să iasă și să stea de vorbă cu presa. Dacă exista ceva ce Torkel ura în munca sa, atunci era tocmai faptul că relațiile cu presa deveniseră tot mai importante. Desigur, nu îi era greu să înțeleagă nevoia de informare a populației, dar începuse să se întrebe dacă într-adevăr acesta era țelul jurnaliștilor. Pentru ei, cel mai important părea să fie să atragă cât mai mulți cititori și nimic nu se vindea mai bine decât sexul, contrastele și senzaționalul. Prin urmare, în loc să informeze lumea, ajunseseră să o sperie, ajunseseră să condamne în loc să elibereze și dezvăluiau identitatea infractorilor mai devreme decât ar fi fost în interesul populației. Nume și fotografii. Înainte de proces. Și peste tot, în orice relatare, Torkel avea impresia că trebuiau să includă ceva înspăimântător. Care să te afecteze. Niciodată nu poți fi sigur. Ar fi putut să fie copilul tău. Asta îi era cel mai greu lui Torkel. Presa simplifica relații complexe, se hrănea din tragedii și nu făcea decât să creeze spaimă și suspiciune în rândul oamenilor. Încuie-te în casă. Nu ieși noaptea. Să nu ai încredere în nimeni. Spaimă. Asta vindeau ei de fapt. • Când, două ore mai târziu, Ursula reveni la hotel, era în toane groaznice. Iar situația avea să se înrăutățească și mai tare. După ce se întorsese acasă la Groth, Billy era, în principiu, gata. Se așezaseră în bucătărie ca să o poată informa despre rezultatul percheziției lui. Nu avuseseră nevoie de prea mult timp. Nimic. VP - 271
Absolut nimic. Ursula oftase. La început apreciase simțul ordinii care domnea în casa lui Ragnar Groth, dar acum, când descoperirile străluceau prin absența lor, avea senzația că pedanteria acestuia constituia, de fapt, un dezavantaj pentru ancheta lor. Groth nu ar fi fost niciodată în stare să facă ceva neplanificat sau nechibzuit. Niciodată nu s-ar fi pripit dacă era să ascundă ceva și nu ar fi lăsat dovezi incriminatorii la întâmplare, riscând să fie găsite. Dacă voia să ascundă ceva, Ragnar Groth ar fi avut grijă ca tot ceea ce ascundea să rămână ascuns. Nimic. Absolut nimic. Nu găsiseră nimic pornografic, nici substanțe interzise, nici scrisori de dragoste ori linkuri suspecte în calculator, nimic care să confirme o relație sexuală cu Frank Clevén ori cu alți bărbați, telefonul mobil nu era cel de la care fuseseră trimise mesajele către telefonul lui Roger Eriksson. Nu găsiseră, fir-ar al naibii, nici măcar o somație de la vreo factură neplătită. Billy împărtășea și el frustrarea Ursulei. Demontase computerul pentru a lua hard diskul cu el, să îl verifice la sediu pentru a treia oară, cu un software superior. Dar nu era doar lipsa materialelor dubioase. În general, în lucrurile lui Groth nu reușiseră să găsească nimic personal. Nicio dovadă că acesta ar fi avut vreo relație, intimă sau de alt fel. Nu avea fotografii cu el sau cu altcineva cu care să aibă o legătură afectuoasă – părinți, rude, prieteni, nu găsiseră nici urmă de scrisori ori felicitări de Crăciun, de mulțumire sau vreo invitație. Materialul cel mai personal fusese fișa lui școlară. Cu note perfecte. Billy și Ursula erau tot mai convinși că viața interioară a directorului de liceu – în cazul în care avea una – trebuia să se afle altundeva. Hotărâră ca Billy să ia mașina, să se întoarcă la sediu și să îi dea raportul lui Torkel. Ursula rămase pe loc pentru a verifica încă o dată, în primul rând, etajul. Ferm hotărâtă să se asigure că nu omisese nimic din cauza sosirii lui Mikael. Dar nu găsi nimic. Absolut nimic. Luă un taxi înapoi la hotel și urcă direct în cameră. Mikael stătea în fața televizorului și se uita la Eurosport. Ursula simți că ceva nu era în regulă din primul moment în care pătrunse în camera spartan mobilată. Mikael se ridică în picioare un pic cam prea repede și îi zâmbi cu prea multă veselie. Fără să scoată un cuvânt, Ursula se apropie de minibar și îl deschise. Cu excepția a doua sticle de apă minerală și o cutie de suc, era gol. În coșul de gunoi zări din zbor sticluțele de plastic. Nici măcar nu VP - 272
încercase să le ascundă. Cantitatea era prea mică pentru a-l îmbăta. Dar chiar și foarte puțin era prea mult. Al dracului de mult. Ursula îl privi și vru să se înfurie. Dar ce crezuse, până la urmă? Doar există un motiv pentru care polul negativ și polul pozitiv se află la capete diferite ale bateriei. Ca să nu se întâlnească… • Haraldsson era beat. Ceea ce nu se întâmpla prea des. De obicei, era foarte cumpătat când venea vorba despre alcool, dar, la cină, spre surprinderea lui Jenny, destupase o sticlă de vin pe care o golise singur în decursul a două ore. Jenny îl întrebase dacă se întâmplase ceva, dar Haraldsson nu făcuse decât să bolborosească ceva nedeslușit despre cât avea de lucru la slujbă. Ce ar fi putut să spună? Jenny nu știa nimic despre minciunile pe care le împrăștiase la locul de muncă. Nu știa nimic despre cum încercase să îl urmărească pe Axel Johansson, în afara orelor de lucru, și despre consecințele acestei acțiuni. Nu o știa și nici nu avea să o afle vreodată. L-ar fi crezut idiot. Și chiar era. Iar acum era un idiot beat. Se așezase pe canapea, schimbând canalele de televiziune. Pe mute ca să nu o trezească din somn pe Jenny. Făcuseră sex. Bineînțeles. Dar gândurile îi fuseseră în cu totul alt loc. Însă nu contase. Bineînțeles. Acum Jenny dormea. Avea nevoie de un plan. Primise o lovitură grea din partea lui Hanser, dar urma să se ridice din nou în picioare. Să le arate că nu era ușor să-l dai gata pe Thomas Haraldsson. Mâine, când avea să se întoarcă la lucru, urma să își ia revanșa. Avea să le arate el tuturor. Să îi arate lui Hanser. Nu îi trebuia decât un plan. Că el va fi cel care îl va prinde pe ucigașul lui Roger Eriksson devenea tot mai improbabil. Acum avea șanse mai mari să câștige un milion la loto fără să aibă vreun loz. Nu se va mai apropia de ancheta aia, Hanser avusese grijă de asta. Dar Axel Johansson, aici încă mai exista o posibilitate. Din câte înțelesese Haraldsson, Brigada Națională de Omucideri reținuse un nou suspect. Directorul de la liceul băiatului. Din câte știa el, Axel Johansson nu fusese exclus cu totul din rândul suspecților, dar nu mai avea cea mai mare prioritate. Haraldsson se enervă că nu adusese acasă materialul despre Axel Johansson. Se înjură că băuse, altfel s-ar fi putut duce cu mașina până la secție. Să ia un taxi până acolo și înapoi era nu numai scump și departe, dar VP - 273
nu voia sub nicio formă să dea nas în nas cu colegii beat. Urma să ia materialul a doua zi de dimineață. Când o să aibă tot planul. Haraldsson știa că Brigada Națională de Omucideri stătuse de vorbă cu fosta prietenă a lui Johansson. Trebuia să afle ce le spusese aceasta. Să o sune și să o interogheze și el nu era o soluție. Dacă ar fi făcut -o și, în vreun fel, acest lucru ar fi ajuns la cunoștința lui Hanser, s-ar fi aflat într-o poziție și mai proastă. Hanser fusese foarte explicită, ca să nu spună ultraexplicită, spunându-i că, dacă Haraldsson avea să dedice, fie și un minut, cazului Roger Eriksson, îl va aresta pentru obstrucționarea anchetei. Fusese o glumă, desigur. Sau, mai degrabă, îi transmisese un avertisment. O modalitate de ași arăta puterea și de a-l pune pe Haraldsson la locul lui acum când, în sfârșit, făcuse și el o mică greșeală. Sărise pe el imediat. Fir-ar a dracului Hanser… Haraldsson respiră adânc. Concentrare. Nu avea să mai piardă timpul și energia înjurând-o pe Hanser. Trebuia să se gândească la un plan. Un plan cu care să o pună la colț. Care să arate cine era cel mai bun polițist dintre ei doi. Să ia legătura cu fosta prietenă a lui Axel Johansson era exclus, dar, după cum spusese, Brigada Națională de Omucideri stătuse de vorbă cu ea și, chiar dacă Haraldsson nu avea acces la materialele legate de această anchetă, se găseau alții care aveau. Haraldsson își scoase mobilul, căută un număr în agendă și apăsă pe Call. Era aproape douăsprezece noaptea, dar persoana răspunse după numai câteva apeluri. Radjan Micic. Acesta era unul dintre avantajele vechimii la locul de muncă. Îți făceai prieteni. Prieteni cărora, uneori, le făceai mici servicii și care, prin urmare, te ajutau atunci când și tu aveai nevoie de o mână de ajutor. Nu era de mirare. Nimic ilegal sau ceva de genul ăsta. Doar o mână de ajutor pentru a face față vieții. Cum ar fi să scrii un raport în locul cuiva când acesta trebuia să se ducă să-și ia copiii de la grădiniță. Sau să dai o raită pe la magazinul de băuturi într-o vineri după-amiaza. Să acoperi, să ajuți. Servicii minore care făceau viața mai ușoară pentru toți cei implicați. Servicii datorită cărora puteai și tu, la rândul tău, să ceri un serviciu la nevoie. Când Hanser preluase răspunderea urmăririi lui Axel Johansson, îl numise responsabil pe Radjan Micic. Prin urmare, acesta avea acces la materialul legat de portar. Convorbirea nu dură nici două minute. Radjan lucrase la poliția din Västerås la fel de mult ca și Haraldsson. Înțelesese VP - 274
imediat despre ce era vorba și bineînțeles că avea să îl ajute și avea să printeze interviul cu fosta prietenă a suspectului. Haraldsson avea să îl găsească pe biroul lui a doua zi de dimineață. Radjan chiar era un coleg bun. Când Haraldsson, cu un zâmbet satisfăcut, așeză telefonul lângă el, pe canapea, descoperi că Jenny stătea în pragul ușii cu ochii cârpiți de somn. — Cu cine ai vorbit? — Cu Radjan. — La ora asta? — Da. Jenny se așeză lângă el pe canapea cu picioarele strânse sub ea. — Ce faci? — Mă uit la televizor? — La ce te uiți? — La nimic. Jenny își așeză cotul pe brațul canapelei și mâna pe creștetul lui. Începu să-l mângâie pe păr și își lăsă capul pe umărul lui. — S-a întâmplat ceva. Povestește-mi. Haraldsson închise ochii. Îl cam luase amețeala. Simțea nevoia să-i povestească totul. Voia să-i povestească despre serviciu. Despre Hanser. Cu adevărat. Nu doar să se văicărească și să fie penibil. Voia să-i spună cât de frică îi era că viața îi aluneca printre mâini. Că nu se putea vedea peste zece ani. Ce făcea. Cine era. Că viitorul îl înfricoșa. Voia să-i spună că se temea că niciodată nu or să aibă un copil. Avea oare să reziste relația lor? Sau Jenny avea să îl părăsească? Voia să îi spună că o iubește. I-o spunea prea rar. Avea atât de multe de povestit, dar nu știa cum. Clătină numai din cap și se rezemă cu ochii închiși de mâna ei care continua să îl maseze pe cap. — Hai, vino să te culci. Jenny se aplecă și îl sărută pe obraz. Haraldsson simți cât de obosit era. Obosit și beat. Se duseră la culcare. Aproape unul de altul. Jenny îl ținea în brațe. Îi simți respirația liniștită. Apropiere. Trecuse multă vreme. Sexul era ceva la ordinea zilei, dar apropierea… simți cât de mult îi dusese dorul în timp ce somnul se furișă. Vinovații se ascund. Un ultim gând lucid. Vinovații se ascund. Se afla o concluzie în fraza aceasta. Un tipar. Se afla acolo, dar creierul lui încețoșat de alcool nu putea să îl prindă. Thomas Haraldsson ațipi și dormi adânc și fără vise. VP - 275
••• Imediat după miezul nopții reuși și Torkel să scape de la conferința de presă. Evitase să răspundă la întrebările referitoare la legătura dintre cele două crime și ignorase complet întrebarea dacă arestaseră un angajat al Liceului Palmlövska, dar spera că, totuși, lăsase impresia că ancheta progresa și că elucidarea cazului nu mai era decât o chestiune de timp. Acum se îndrepta grăbit spre hotel. Spera ca bucătăria restaurantului să nu fi închis încă. Vedea negru în fața ochilor de foame. Așa că spera să apuce să bage ceva în gură în micul restaurant al hotelului. De îndată ce ajunse acolo, își dădu seama că nu era singurul care avusese o zi proastă. La bar îl zări pe Mikael. Cu un pahar în față. Nu era de bine. Torkel încercă să se strecoare nevăzut afară din bar, dar Mikael dădu cu ochii de el. — Torkel? Torkel se opri, făcându-i cu mâna ușor rezervat. — Salut, Mikael. — Hai să bei un pahar cu mine! — Nu, mulțumesc. Încă mai am ceva de lucru. Torkel încercă să scape de el cu un zâmbet și să pară cât mai dezinteresat posibil, dar fără să fie nepoliticos. Dar nu funcționă. Mikael se dădu jos de pe scaunul de bar și porni drept – atât cât putea – spre Torkel. Fir-ar să fie, chiar era beat, apucă Torkel să-și spună înainte ca Mikael să ajungă lângă el și să se apropie o idee prea mult. Torkel îi putea simți respirația. Whisky și o băutură ceva mai dulce. Nu numai că stătea prea aproape de el, ba mai și vorbea tare. — Fir-ar să fie, Torkel, m-am dat în stambă. Fir-ar al dracului. — Observ. — N-ai putea tu să vorbești cu ea? — Nu cred că are să funcționeze. Treaba asta trebuie să rămână între voi… — Dar de tine îi place. Te ascultă… — Mikael, eu cred că e mai bine să te duci să te culci. — Dar am putea să bem un pahar, nu? Torkel clătină hotărât din cap, încercând febril să găsească o cale de scăpare din această situație. Nu avea niciun chef să se împrietenească cu Mikael. Se simțea suficient de jenat așa cum era și se îngrozea la gândul posibilității de a ajunge să-l cunoască ceva mai bine. Înțelese imediat greutatea regulilor stabilite de Ursula. Mereu în delegație. Niciodată pe teren propriu. VP - 276
Asta era mai rău decât pe teren propriu. Dar ea fusese cea care încălcase regulile. Ea își chemase aici soțul care acum stătea sprijinit de Torkel și avea nevoie de cineva. De cineva căruia să i se confeseze. — Fir-ar al dracului, ce m-am dat în stambă! O iubesc, înțelegi? Dar Ursula e complicată. Înțelegi? Doar lucrezi cu ea. O știi și tu. Torkel se hotărî să acționeze. Avea să îl care până sus, în camera Ursulei, și avea să îl lase acolo. Era singura soluție. Îl apucă pe Mikael de braț și îl conduse prietenos, dar ferm afară din bar. — Vino, am să te ajut să ajungi în cameră. Mikael îl urmă docil. Liftul se afla deja la parter, așa că părăsiră imediat recepția, urmăriți de privirile tinerei care lucra acolo. Torkel apăsă butonul pentru etajul patru. Dacă o să mă întrebe cum de știu în ce cameră stă Ursula? se gândi el, dar își alunga imediat grija aceea. Doar erau colegi de serviciu. Bineînțeles că își știau numărul camerelor. Mikael îl privi. — Ești tare. Ursula are numai lucruri bune de spus despre tine. — Mă bucur să aud. — A fost al naibii de ciudat când m-a sunat. Știi, când Ursula e la muncă, atunci numai de muncă e vorba. Ține la reguli. Dacă lucrezi, atunci lucrezi și nu faci nimic altceva. Și nu sună. Așa a fost întotdeauna. Iar eu m-am conformat. Mikael respiră adânc. Torkel nu spuse nimic. — Dar ieri m-a sunat și mi-a zis că vrea să vin aici. Cât de repede posibil. Pricepi? Tindea să devină una dintre cele mai lungi ascensiuni cu liftul din câte trăise Torkel. Doar etajul doi. Poate că ar fi fost mai bine să-l fi lăsat pe Mikael la bar și să plece. — Relația noastră a fost al naibii de grea, să știi. Prin urmare, că m-am gândit că probabil voia să-mi spună că s-a terminat. Știi, că s-a hotărât. Altfel de ce dracului să mă cheme aici? Doar nu s-a mai întâmplat niciodată până acum. — Mikael, nu știu. E mai bine să discuți direct cu Ursula. — Dar așa e ea. Bang și se hotărăște. Iar atunci, decizia trebuie pusă în aplicare direct. Deci ce puteam să cred? — Nu cred că vrea să divorțeze de tine. În sfârșit ajunseseră la etajul patru. Torkel deschise rapid ușa de sticlă și ieși. Mikael rămase în lift. — Poate că nu, dar așa m-am gândit eu. Ea nu mi-a zis nimic. A luat cina cu mine și apoi m-a lăsat în cameră. Am întrebat -o de ce a vrut să vin aici, dar nu mi-a zis decât că a vrut să mă vadă. Dar nu are cum să fie ăsta motivul. VP - 277
— Vino odată! Torkel îi făcu semn cu mâna lui Mikael care, cu oarece efort, părăsi liftul. O porniră amândoi de-a lungul coridorului. — Așa că am luat o sticluță din minibar. Eram neliniștit. Eram sigur că vrea să mă părăsească. Torkel nu-i răspunse. Ce ar fi putut să-i spună. Mikael repeta același lucru ca o placă zgâriată. Ajunși în fața camerei, Torkel bătu la ușă. — Nu cred că Ursula e în cameră. A ieșit. Nu-i place să mă vadă așa. Dar am cheia. Mikael se scotoci prin buzunare și, după ceea ce păru să dureze o eternitate, scoase cartela de acces și i-o dădu lui Torkel. Când Torkel îi întâlni privirea pentru o fracțiune de secundă, văzu că Mikael avea lacrimi în ochi. — Altfel de ce m-ar fi chemat să vin aici? — Nu știu. Chiar habar nu am, minți Torkel. Deschise ușa. Mirosea a alcool, iar Ursula se afla în cameră. O combinație pe care Torkel nu o mai trăise până acum. Intrară în cameră, iar Mikael se așeză pe unul din cele două scaune aflate în colț. Arăta plin de remușcări. — Fir-ar al dracului, ce m-am făcut de rahat… Torkel privi epava din fotoliu și îi păru rău pentru el. Mikael era nevinovat. El și Ursula erau vinovați. Torkel voia să plece, dar, în același timp, nu era în stare să facă un pas. Pentru o clipă, chiar îi trecu prin minte să-i povestească totul. Să îi spună tot. Să explice de ce Mikael stătea beat în colțul unei camere dintr -un hotel din Västerås. Că Torkel fusese de vină. El era cel care trebuia să fie pedepsit. Nu Mikael. Deodată Ursula apăru în pragul ușii. Nu spuse nimic. Probabil că simțea același lucru ca și Torkel, că existau multe lucruri pe care voia și ar fi trebuit să le povestească și să le facă, dar nimic nu se potrivea în clipa aceea. Tăcerea era cel mai bun acompaniament. Torkel o salută scurt din cap și plecă. • Fără să știe că Torkel părăsise deja clădirea cu aproape o oră în urmă, Billy stătea cu picioarele pe birou în încăperea aceea micuță în care aproape că locuise cât verificase filmele înregistrate de camerele de supraveghere. Mâncă un baton de ciocolată ca să capete puțină energie. Epuizat după o zi lungă. Închise ochii și stătu așa, ascultând zgomotul din biroul ascuns în VP - 278
întuneric. În afara zumzăitului ușor al ventilatoarelor se auzea cum ultima versiune a software-ului Stellar Phoenix Windows Data Recovery se lupta cu hard diskul lui Ragnar Groth. Programul căuta fișiere care fuseseră șterse, iar zumzăitul furios al discului sugera că programul încă era în funcțiune. Billy știa că undeva se afla ceva. Mereu se afla. Întrebarea era dacă într adevăr căutaseră unde trebuie. Computerele ascund mai mult decât poți bănui și de aceea continuase să caute. Majoritatea oamenilor nu-și dădeau seama de mulțimea de informații care rămâneau pe hard disk chiar și după ce fișierele erau șterse. Sistemul de alocare a fișierelor care controla unde anume pe disc este stocată informația nu îndepărta fișierul cu totul atunci când apăsai pe delete, ci doar referința la fișier. Ceea ce însemna că informația continua sa existe îngropată adânc în hard disk. Dar în privința computerului lui Grot h Billy începuse să fie sceptic. Îl verificase deja de două ori, e adevărat cu ajutorul unor programe mai puțin eficiente, dar nu găsise nimic interesant. Nu găsise niciun indiciu că Ragnar s-ar fi folosit de logaritmi puternici care să fi putut șterge permanent informația de pe un hard disk. Dimpotrivă, Billy localizase o mare cantitate de e-mailuri și documente șterse. Din păcate până acum, toate acestea se dovediseră a fi cu totul irelevante pentru anchetă. Billy se întinse. Verificarea hard diskului avea să fie gata peste 15-20 de minute. Prea puțin timp ca să se poată apuca de altceva, prea mult ca să stea degeaba. Dădu o raită prin încăpere, pentru a-și pune sângele în mișcare, și, pentru o clipă, cochetă cu gândul să se ducă să-și ia încă un baton de ciocolată de la aparatul aflat la parter. Se hotărî să reziste tentației, mânca prea mult zahăr și știa că, dacă își cumpăra un baton, peste câteva ore avea să se simtă din nou tentat. Privirea îi alunecă asupra unuia dintre celelalte monitoare aflate pe masă. Acesta arăta o imagine din ultima secvență pe care o aveau cu Roger în viață. Băiatul stătea cu fața ușor întoarsă, îndreptându-se spre motel. Sau, cel puțin, așa bănuiseră azidimineață, dar acum nu mai era la fel de sigur. Billy apucă tastatura și începu să vizioneze filmul, cadru cu cadru. Unul după altul. Cercetă în acest ritm ultimul pas al băiatului. Piciorul drept, încălțat cu pantoful de tenis, era ultimul care dispărea din cadru. Imaginea se căsca acum goală, cu excepția aripii din spate a mașinii după care dispăruse Roger. Abia se întrezărea într un colț al imaginii. Lui Billy îi veni o idee. Tot timpul pornise de la premisa că Roger își continuase drumul și de aceea verificase dacă apărea pe înregistrările altor camere. Dar s-ar fi putut ca Roger să se fi întâlnit cu cineva, să se fi dus undeva, apoi să se fi întors după o vreme înapoi. Nu era chiar așa de neverosimil, în orice caz merita făcută o încercare; oricum era mai sănătos decât să mănânce și mai multă ciocolată. Billy se așeză confortabil și se puse VP - 279
pe treabă. Derulă înainte până la ultimul cadru în care Roger se vedea și începu să vizioneze de acolo. Crescu viteza de derulare la 4x ca să meargă mai repede. Billy stătea cu privirea ațintită asupra porțiunii aceleia pustii de stradă. Cronometrul derula înainte, un minut, două, trei. Billy spori viteza de derulare la 8x doar ca să câștige timp. La minutul 13, conform cronometrului, văzu că mașina în spatele căreia dispăruse Roger se îndepărtează, iar strada rămâne pustie. Billy derulă mai departe, acum la o viteză de 16x. Nu după mult timp se zăriră două siluete care străbătură cadrul de 16 ori mai repede decât era normal. Arătau comic. Billy opri filmul și derulă înapoi până când siluetele se zăriră din nou. Era un cuplu mai în vârstă cu un câine, care se îndrepta în direcția opusă celei în care dispăruse Roger. Nimic nu arăta că ar fi făcut altceva decât să își plimbe câinele. Billy notă, totuși, ora și se hotărî să îi paseze lui Hanser sarcina de a identifica și a găsi cuplul. În cel mai fericit caz, aceștia văzuseră ceva. Billy derulă mai departe. Minutele zburau, dar nu se întâmpla nimic. Roger nu reapărea. Billy se rezemă de spătarul scaunului, dar îi veni subit o idee. Mașina aceea, care părăsea parcarea la treisprezece minute după ce Roger dispăruse în spatele ei, când sosise? Cu un dublu click, Billy reveni la momentul în care Roger se vedea din nou în imagine. Tot timpul porniseră de la premisa că mașina era parcată acolo, ca un obiect mort. Dar cineva o pornise la numai treisprezece minute după aceea. Billy derulă înapoi și descoperi că mașina intrase în parcare cu numai șase minute înainte ca Roger să apară în imagine. Toată oboseala lui Billy fu spulberată când realiză că mașina aceea fusese parcată timp de nouăsprezece minute în apropiere de Roger. Se simți dintr-odată ca un mare idiot. Comisese păcatul capital de a-și îngrădi interpretarea materialului avut la dispoziție. Se blocase în căutarea unui anumit tipar fără să lase vreo portiță deschisă altor interpretări. Până acum Roger trecuse de la o cameră la alta. Mai departe și mai departe. Iar Billy nu făcuse decât să verifice încotro se îndreptase Roger. Până la următoarea cameră. Billy realiză acum că existau și alte scenarii plauzibile. Poate că mașina nu fusese doar parcată acolo, fără nimeni în ea. Era posibil ca persoana care, cu șase minute înainte de apariția lui Roger, parcase mașina acolo să fi rămas în ea tot timpul. Pe monitor nu se zărea decât o porțiune din stânga a aripii din spate, prin urmare era imposibil de spus dacă cineva coborâse sau nu din mașină; cu toate acestea, dădu click înapoi la imaginea lui Roger și porni din nou filmul. Încercă să se convingă că era prima oară când o zărea. Fără să facă vreo presupunere. Roger intră în cadru din colțul drept, făcu câțiva pași înainte, apoi traversă strada. Billy opri filmul. Derulă înapoi cadru cu cadru. Acolo! Roger VP - 280
întorsese brusc capul înspre stânga. Ca și cum ceva i-ar fi atras atenția. Apoi începuse să traverseze strada. Billy porni din nou filmul. Acum, că își lepădase ochelarii de cal, părea la fel de plauzibil că Roger dispăruse în spatele mașinii, apropiindu-se de portiera din dreapta. Billy trase adânc aer în piept. Fără concluzii pripite de data aceasta. Trebuia să se stăpânească. Să se concentreze asupra imaginii. Asupra mașinii. Părea să fie un Volvo. Negru sau bleumarin. Nu era un break, ci un sedan. Nu era un model nou, poate un model de prin 2002-2006, trebuia să verifice. Dar în mod sigur era un Volvo, sedan, cu patru uși. Billy avansă din nou cadru cu cadru, de data aceasta concentrându-se asupra mașinii. Doar mașina, și nimic altceva. La 57 de secunde și 6 cadre după ce Roger dispăruse din imagine, Billy descoperi ceva nou. O ușoară zguduire a mașinii, ca și cum cineva ar fi trântit portiera. Nu era foarte evidentă și poate că se înșelase. Dar putea să verifice imediat. Billy încărcă imaginea într-un software dotat cu stabilizator de mișcare. Pornind de la premisa că aparatul de filmat nu se mișca, atunci mișcarea trebuia să provină de la obiectul din imagine. Billy marcă rapid câteva puncte de mișcare pe aripa din spate, deasupra roții. La indexul 00.57.06 punctele acelea se deplasaseră clar cu câțiva milimetri, pentru ca apoi să se stabilizeze ceva mai jos decât nivelul inițial. Cineva deschisese portiera, urcase în mașină și apoi o trântise. Faptul că punctele se stabilizaseră la un nivel inferior sugera că greutatea mașinii crescuse brusc. Cineva se urcase în mașină. Probabil Roger. Billy se uită la ceas. Era aproape douăsprezece și jumătate. Dar nu e ra niciodată prea târziu să îl suni pe Torkel. Mai degrabă, Torkel s-ar fi supărat dacă nu l-ar fi sunat. Luă telefonul și formă un număr scurt. În timp ce aștepta un răspuns, privi ecranul. Această nouă ipoteză ar fi putut clarifica destul de multe. Faptul că Roger nu mai reapărea pe alte camere, pentru că se oprise acolo. Se afla într-un Volvo de culoare închisă. Îndreptându-se probabil spre moarte.
VP - 281
••• Lena Eriksson stătea pe același scaun pe care Billy stătuse cu șapte ore în urmă și privea mirată în jurul ei. În încăperea aceea mică se aflau mai multe persoane, pe majoritatea le cunoștea deja, cu excepția polițistului tânăr care tot tasta ceva în fața celor două monitoare stinse. Atât de mulți polițiști la un loc nu putea să însemne decât un singur lucru: Se întâmplase ceva. Ceva important. Avusese sentimentul acela din clipa în care sunaseră la ușă, iar de atunci nu făcuse decât să-l resimtă tot mai acut. Era 6:46 când, după multe minute de sunat insistent, Lena se sinchisise să se scoale din pat și să deschidă, obosită, ușa. Polițista tânără care fusese la ea acasă cu câteva zile în urmă se prezentase din nou și îi vorbise repede și agitat. Aveau nevoie de ajutorul ei. Toată situația aceea, dimineața devreme, tonul serios al polițistei, graba cu care voiau ca Lena să vină la sediul poliției alungaseră imediat amintirea zilelor pline de neliniște și fără somn. Lena simți cum tot corpul i se umple de energie și, totodată, de îngrijorare. Mașina înaintase prin ceața dimineții fără ca nimeni să spună ceva . Parcaseră sub sediul poliției, într-un garaj subteran de a cărui existență Lena nici nu avusese habar. Urcaseră câteva scări din beton, intraseră pe mai multe uși de oțel. Polițista străbătu cu pași repezi câteva coridoare lungi. Pe drum, se întâlniseră cu mai mulți polițiști care tocmai păreau să iasă din tură. Râdeau de ceva, iar veselia lor părea nelalocul ei. Totul se petrecuse atât de repede, încât Lenei îi fusese greu să adune toate acele impresii în ceva coerent. Erau mai degrabă o serie de imagini disparate: hohotele de râs, coridoarele care o coteau încolo și încoace, polițista care mergea fără să se oprească. O ultimă cotitură și avusese senzația că ajunseseră la destinație. Acolo se aflau mai multe persoane și o așteptau. O salutaseră, dar Lena nu auzise ce anume îi spuseseră, ci se gândise că îi era imposibil să găsească ieșirea. Cel care păruse să fie șeful lor, cel cu care vorbise despre Leo Lundin acum o eternitate – așa de mult i se părea că trecuse – o apucase prietenos de umăr. — Mulțumesc că ai venit. Trebuie să îți arătăm ceva. Deschiseseră ușa încăperii aceleia mici și o conduseseră înăuntru. Așa te simți probabil când ești arestat, se gândise ea. Te salută, apoi te bagă aici. Respiră adânc. Unul dintre polițiști îi oferi un scaun, iar cel mai tânăr dintre ei, un tip înalt, începu să bată ceva la tastatura de pe masă. VP - 282
— Este important ca tot ceea ce îți spunem acum să rămână între noi. Fusese din nou cel mai bătrân dintre ei. Șeful. Torsten, parcă așa îl chema? Lena încuviință oricum din cap. Șeful continuă. — Credem că Roger a fost luat de o mașină. Voiam să vedem dacă nu cumva o recunoști. — O aveți în fotografie? Lena păli. — Nu toată mașina, din păcate. Sau, mai bine zis, foarte puțin din ea. Ești gata? Cu aceste cuvinte, polițistul mai în vârstă amuți și făcu un gest din cap către polițistul tânăr de la computer. Acesta apasă tasta lungă din mijlocul tastaturii și, dintr-odată, pe ecran apăru imaginea unei străzi pustii mărginite de gazon și o casă mică, iar sus, într-unul din colțuri, se vedea reflecția a ceea ce părea să fie lumina galbenă a unui felinar stradal. — La ce trebuie să mă uit? întrebă Lena ușor confuză. — Acolo. Polițistul tânăr îi arăta în colțul de jos, din stânga ecranului. Partea din spate a unei mașini. O mașină de culoare închisă. Cum Dumnezeu să o recunoască? — Este un Volvo, continuă polițistul tânăr. Un model de prin 2002-2004. Un S60. — Nu-mi spune nimic. Lena privi imaginea și văzu farurile din spate ale mașinii aprinzându-se, după care aceasta dispăru. — Asta-i tot? — Din păcate, da. Vrei să vezi din nou filmul? Lena încuviință din cap. Polițistul cel tânăr apăsă pe niște butoane, iar imaginea porni din nou de la început. Lena o privi, încercând cu febrilitate să găsească ceva în ea. Dar nu era decât o bucată dintr-o mașină care stătea pe loc. O bucată mică. Așteptă încordată să se întâmple și altceva, dar nu erau decât aceeași porțiune de stradă și aceeași mașină. Imaginea se opri, iar Lena înțelese din privirile lor întrebătoare că venise rândul ei să spună ceva. Îi privi. — Nu recunosc mașina. Polițiștii încuviințară. Era de așteptat. — Dar cunoști pe cineva care să aibă un Volvo de culoare închisă? — Posibil, e o mașină comună, presupun, dar nu știu… Nu, din câte pot sămi aduc aminte. — Și n-ai văzut pe nimeni care să îl aducă acasă pe Roger într-o astfel de mașină? VP - 283
— Nu. Se așternu tăcerea. Lena simți cum încordarea și așteptările polițiștilor erau înlocuite de dezamăgire. Lena se întoarse către Vanja. — De unde este imaginea? — De la o cameră de supraveghere. — Dar unde se afla camera? — Din păcate, nu îți putem spune. Lena încuviință din cap. Nu aveau încredere în ea că avea să își țină gura. De aceea nu îi spuneau. Că acesta era motivul îi fu confirmat când șeful lor luă din nou cuvântul. — Ar fi în detrimentul anchetei dacă această informație ar transpira. Sper că ne înțelegi. — N-o să suflu nimic. Lena se întoarse către monitoare, la imaginea nemișcată a străzii pustii. — Roger este și el pe filmul acesta? Billy își îndreptă privirea către Torkel care încuviință imperceptibil. — Da. — Pot să îl văd? Billy îi aruncă o nouă privire lui Torkel, iar acesta dădu iar din cap în loc de răspuns. Billy se aplecă peste tastatură, derulă înapoi ceva mai mult și apăsă pe play. După câteva secunde, Roger își făcu apariția în imagine din colțul drept. Lena se apropie de monitor. Nu îndrăznea nici măcar să clipească, de teamă să nu piardă vreun detaliu. Trăia. Mergea. Cu pași rapizi, ușori. Cu corpul lui atletic. Avea grijă de corpul lui. Era mândru de el. Iar acum zăcea spintecat și rece în spatele unei uși de oțel, la morgă. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu clipi. Trăia. Roger întoarse rapid capul spre stânga, traversă strada și dispăru în spatele mașinii. Ieșind din cadru. Departe de ea. Departe de tot. Totul se petrecuse atât de repede. Lena se luptă cu impulsul de a atinge monitorul. În încăpere era tăcere. Polițistul cel tânăr se apropie grijuliu de ea. — Vrei să vezi din nou filmul? Lena clătină din cap și înghiți în gol. Spera ca vocea să nu i se frângă. — Nu, mulțumesc, e în regulă… VP - 284
Șeful se apropie de ea și îi puse o mână pe umăr. — Mulțumesc că ai venit. O să aranjăm o mașină să te ducă acasă. Cu aceste cuvinte, întrevederea se încheiase, iar acum se trezi din nou mergând în spatele Vanjei. Acum nu mai părea că merg la fel de repede. Nu pentru polițistă, cel puțin. Pentru Lena era altfel. Neliniștea îi dispăruse. Fusese înlocuită de furie. De energia confirmării. Un S60. Model din 2002-2004. Știa foarte bine cine avea o astfel de mașină. Ajunseră lângă un polițist în uniformă, care stătea pe un scaun și lucra la un birou. Vanja îi spuse ceva, iar polițistul se ridică în picioare și își luă haina. Lena clătină din cap în direcția lor. Ghicise ce voise să spună polițista. — Nu este nevoie. Arătați-mi numai pe unde este ieșirea. Oricum am niște treburi în oraș. — Ești sigură? Nu e nicio problemă pentru noi. — Foarte sigură. Mulțumesc, oricum. Lena dădu mâna cu Vanja. Polițistul își atârnă haina la loc și o conduse prin coridor, spre ieșire. Treburi în oraș. Puțin spus. Avea o treabă importantă. • Vanja li se alătură celorlalți în sala de ședințe. Înainte să intre, îl văzu pe Torkel cum făcea înconjurul camerei cu pumnii încleștați. Dacă Vanja nu ar fi fost și ea în toane la fel de rele, ar fi crezut că era comic cum se învârtea în jurul mesei la care stăteau Billy și Sebastian. Vanja împinse ușa. Sebastian tăcu când aceasta intră în încăpere, refuzând să-l privească în ochi. Furia ei era irațională. Doar Valdemar fusese cel care nu-și ținuse gura. El le stricase seara. El îl invitase pe Sebastian să ia loc, conferindu-i apoi un avantaj asupra ei. Făcându-l să pară mai important decât era în realitate. Numai Valdemar fusese de vină. Dar Sebastian avea de gând să se folosească de aceste noi informații la maximum, Vanja putea să o simtă. Ba nu, o știa. Și ura acest lucru. Acum se așeză lângă ușă, cu brațele încrucișate la piept. Torkel o privi. Arăta obosită. Fir-ar al naibii, toți erau obosiți. Epuizați. Morocănoși. Mai mult decât de obicei. Dar probabil că nu puteau atribui toate acestea doar efectului Sebastian. Era o anchetă neobișnuit de potrivnică. Torkel îi făcu semn lui Sebastian să continue. VP - 285
— Tocmai ziceam că, dacă șoferul a dat cu spatele pentru că știa că se află o cameră de supraveghere în locul acela, atunci înseamnă ca acesta este nu numai extrem de meticulos și de bine organizat, ci se mai și joacă cu noi pe deasupra. Iar în acest caz, putem să fim siguri că, și dacă o să găsim mașina, probabil că n-o să găsim nimic în ea. Vanja încuviință fără să vrea. Suna plauzibil. — Nu e chiar așa de sigur, răspunse Billy. Că știa unde se află camera, vreau să spun. Camera acoperă doar o latură a străzii, care este o stradă înfundată. E posibil ca șoferul să fi virat aici… Billy se ridică în picioare, se apropie de harta afișată pe tablă și trasă cu pixul potențialul traseu, terminându-și în același timp fraza. — … a renunțat să mai întoarcă și, în schimb, a dat cu spatele. Torkel se opri din învârtit prin încăpere și își ridică privirea spre Billy și spre hartă. — Atunci, dacă nu știa că se afla o cameră montată acolo… dacă ar fi dat înapoi cu doi metri mai mult, am fi putut să vedem cine este. — Exact. Torkel arăta de parcă nu-i venea să creadă ce auzea. Doi metri! Doi metri și ar fi putut elucida cazul acesta nenorocit! — De ce dracului totul iese pe dos în ancheta asta? Billy ridică din umeri. Începuse să se obișnuiască cu proasta dispoziție a lui Torkel din ultima vreme. Dacă ar fi fost vorba despre ceva care îi scăpase din vedere sau dacă ar fi greșit cu ceva, probabil că atitudinea lui ar fi fost diferită, dar asta nu avea legătură cu el. Era convins. Mai degrabă avea de-a face cu Ursula. Ursula care tocmai împinsese ușa cu o cafea în mână și o pungă de la Pressbyrån în mână. — Scuze pentru întârziere. Ursula așeză punga și cafeaua pe masă și își trase un scaun. — Cum merge cu Mikael? Auzise bine Billy, ori vocea lui Torkel se mai înmuiase? Compătimire? — A plecat acasă. Billy o privi sincer surprins pe Ursula. Nu pentru că îi păsa, dar totuși. — Nu a venit aseară? — Ba da. — Atunci a fost o vizită-fulger? — Da. Torkel își dădu seama din tonul vocii ei că nu avea să afle mai multe detalii despre vizita lui Mikael, poate doar dacă Ursula nu aducea vorba despre asta mai târziu, ceea ce nu părea verosimil. O văzu scoțând din pungă VP - 286
o brioșă cu brânză și un iaurt de băut, în timp ce examina cu privirea încăperea. — Am pierdut ceva? — O să te pun la curent mai încolo. Să continuăm. Torkel îi făcu semn lui Billy, care se întoarse la locul și la hârtiile lui. — N-o să te bucuri prea tare. Am verificat Registrul Auto. În Västerås figurează 216 Volvo S60, cu anul de fabricație 2002-2004, de culoare neagră, gri-închis ori bleumarin. Dacă includem și localitățile limitrofe – Enköping, Sala, Eskilstuna și încă vreo câteva – atunci ajungem la peste 500 de autovehicule. Torkel nu se simți în stare să răspundă – își încordă pumnii și mai tare. Sebastian își ridică privirea spre Billy. — Câte dintre acestea pot fi puse în legătură cu Palmlövska? Dacă e să intersectăm registrul înmatriculărilor auto cu părinții și angajații? Billy îl privi pe Sebastian. — Nu putem face o astfel de căutare. Ori trebuie să o facem manual, vreau să spun. O să ia ceva timp. — Atunci, cred că ar trebui să începem cu asta. Până acum, toate indiciile ne-au dus la liceul ăla blestemat. Billy crezu că sugestia lui Sebastian suna bine, dar nu era nevoie să fii psiholog ca să-ți dai seama că iritarea aceea care domnea în echipă putea fi atribuită participării lui Sebastian la anchetă. Billy nu voia să-și exprime opinia în legătură cu sugestia respectivă înainte de a auzi ce avea Torkel de spus. Dar Torkel încuviință și el. — Este o idee bună. Dar aș vrea ca, în paralel, să verificăm fiecare înregistrare, de la fiecare cameră de supraveghere din oraș. Vreau să găsim blestemata asta de mașină! Billy oftă adânc când auzi răspunsul. — Mi-e imposibil să o fac singur. — Nicio problemă. Am să discut cu Hanser. Până atunci o să te ajute Sebastian. Nu-i strică să facă și ceva muncă de polițist adevărat. Pentru o clipă, Sebastian vru să-l trimită pe Torkel la dracu’. Să compare baze de date și să deruleze filme de la camerele de supraveghere era ultimul lucru pe care avea chef să îl facă, dar, în clipa în care cuvintele stăteau să i se desprindă de pe buze, se opri. Dacă rezistase până acum, nu avea de gând să strice totul. Nu înainte să rezolve treaba. Nu înainte să pună mâna pe adresa care îl interesa. Ar fi fost nechibzuit să se pună în relații proaste cu singura persoană care l-ar fi putut ajuta să dea de Anna Eriksson. Singurul motiv pentru care se afla acolo. Așa că Sebastian îi zâmbi lui Billy surprinzător de larg. VP - 287
— Desigur, Billy, spune-mi ce am de făcut și o s-o fac. — Te pricepi la computere? Sebastian clătină din cap. Iritat, Torkel mai făcu un tur al încăperii – încercase să provoace un schimb de cuvinte în contradictoriu cu vechiul lui prieten. Pe de o parte, avea nevoie să-și verse nervii pe cineva, pe de alta voia să îi arate Ursulei că nu-l lăsa pe Sebastian să-și facă de cap pe gratis. Dar nici măcar de asta nu avu parte. Sebastian se ridică în picioare și îl bătu pe Billy pe umăr. — Hai, la treabă! Torkel ieși furios din încăpere. • Lena nu se duse imediat acolo. Hotărârea aceea pe care o simțise atât de fermă la sediul poliției începuse, după câteva minute în aer liber, să mai slăbească. Și dacă se înșelase? Dacă nu era mașina aia? Dar, și mai rău, dacă avea dreptate? Ce ar fi făcut? Dădu o raită prin mallul cel nou, inaugurat toamna trecută. Construiseră la el ani întregi. De multe ori, locuitorii orașului Västerås se îndoiseră că avea să fie gata vreodată. Lena rătăci fără țintă pe podeaua lucioasă din piatră, privind uriașele vitrine luminate. Era încă devreme, magazinele nu deschiseseră, așa că Lena era, practic, singură în noua mândrie a orașului. În vitrine începuse să apară noua modă a verii, sau cel puțin așa susțineau cu mare convingere reclamele, dar Lena nu reușea să vadă diferențele față de anul trecut. Și, oricum, nimic din ce era expus în vitrine nu ar fi stat pe ea la fel de bine ca pe manechinele acelea subțiri ca un șnur. În plus, acum avea altele pe cap decât astfel de trivialități. Vocea aceea își făcuse din nou apariția. Vocea pe care în ultimele zile reușise, cu mai mult sau mai puțin succes, să o reprime. Poate că din cauza aceasta vocea revenise mai puternică decât niciodată. A fost vina ta! Acum o știi! Tu ai fost de vină! Trebuia să afle dacă vocea avea dreptate. Dar numai gândul că ar fi putut fi adevărat era atât de dureros, atât de groaznic. Mai ales acum, când nu părea să mai aibă vreo posibilitate de a nega acest lucru. Mașina neagră din imagine avusese grijă de asta. În mijlocul mallului se afla o tânără care așeza brioșe și chifle proaspăt scoase din cuptor în galantarul supradimensionat al unei cafenele. Mirosea a zahăr, vanilie și scorțișoară. Amintirea unei alte vieți, dincolo de gândurile chinuitoare. Lena simți că avea nevoie să se întoarcă la viața aceea, fie și numai pentru o clipă. Reuși să o convingă pe tânără să-i vândă o brioșă, VP - 288
chiar dacă nu deschiseseră încă. Alese o brioșă exagerat de mare, cu vanilie și cu foarte mult zahăr. Tânăra puse brioșa într-o punguță de hârtie și i-o întinse. Lena îi mulțumi și merse câțiva pași spre ieșire, înainte de a scoate brioșă din pungă. Era moale și încă nu se răcise. Cealaltă viață o vizită o secundă și mușcă lacom din brioșă. Când gustul deveni realitate și simți aluatul prea dulce în gură, avu dintr-odată o senzație de greață. Cum de putea să se afle acolo? Să se uite la vitrine și să își cumpere brioșe? Să stea acolo, încercând să se bucure de viață. Imagini cu Roger îi răsăriră în minte. Primul lui zâmbet. Primii pași. Zile de școală, zile de naștere, meciuri de fotbal. Ultimele lui cuvinte. „Am șters-o…” Ultimii lui pași în spatele mașinii aceleia. Lena aruncă brioșa la gunoi și grăbi pasul. Pierduse deja prea mult timp. Se eschivase și evitase să se ducă să afle. Jucase oare vreun rol în tragedia aceea? Mai mult decât atât. Era vinovată? Vocea așa susținea cu încăpățânare. Străbătu orașul aproape în goană. Corpul ei nu era obișnuit cu un asemenea ritm. Plămânii îi lucrau din greu, simțea efortul în piept. Dar nu încetini. Își continuă îndârjită drumul spre locul pe care îl ura cel mai tare. Locul acela care fusese începutul sfârșitului pentru ea și pentru Roger. Locul care o făcuse să se simtă atât de măruntă, atât de lipsită de orice însemnătate. Liceul Palmlövska. Lena găsi ce căutase în spatele liceului. Mai întâi, cercetase parcarea uriașă din fața liceului fără să găsească nimic. Frustrată, făcuse înconjurul liceului și atunci descoperise o parcare mai mică, aflată chiar la intrarea în cantină. Acolo se afla mașina. Un Volvo bleumarin. Așa cum se așteptase. Așa cum se temuse. I se făcu din nou greață. Iar gândurile o năpădiră din nou. În mașina asta se urcase el. Roger, băiatul ei. În vinerea aceea, nu demult, dar care, în mod ciudat, părea să fi fost cu o veșnicie în urmă. Îi mai rămăsese un singur lucru de făcut. Lena se apropie de aripa din partea stângă a mașinii și se așeză pe VP - 289
vine. Nu era sigur că polițiștii o remarcaseră și ei, nu îi spuseseră în orice caz nimic, dar, când mașina din imagine semnalizase și părăsise strada se putea vedea clar că semnalizatorul din stânga era lipit cu bandă adezivă. Lena văzuse limpede acest detaliu. Cu câteva săptămâni în urmă, Roger venise acasă cu un bilet de la școală. O descriere seacă și acuzatoare despre o mașină găsită cu ambele semnalizatoare sparte în care se menționa că acestea urmau să fie reparate provizoriu, dar autorul biletului spera ca vinovatul să recunoască și să acopere costul reparațiilor. Ce se întâmplase apoi cu acuzația aceea, habar nu avea. Pipăi banda adezivă cu degetele. Ca și cum ar fi sperat ca timpul să se oprească în loc și nimic să nu se mai întâmple. Niciodată. Dar avea să se întâmple. Ăsta nu era decât începutul. O știa. Se ridică în picioare și merse câțiva pași în jurul mașinii. Atinse cu grijă metalul rece. Poate că Roger a atins mașina aici. Ori aici. Lena continuă. Gândindu-se la locurile pe care le atinsese cu mâinile. Cu siguranță că atinsese portierele. Pe cea din față, probabil. O atinse și ea. Rece și încuiată. Lena se aplecă și privi înăuntru. Căptușeala de culoare închisă, fără model, care acoperea bancheta din față. Nimic pe podea. Ceva mărunțiș în compartimentul dintre scaune. Nimic altceva. Lena își îndreptă spatele și, spre uimirea ei, realiză că toată neliniștea îi fusese spulberată. Răul cel mai mare se întâmplase deja. Vinovăția ei fusese confirmată. Dincolo de orice îndoială. Acum se simțea complet goală pe dinăuntru. O răceală i se împrăștie în corp. Ca și cum vocea aceea interioară, glacială, concretă în sfârșit devenise una cu ea. Fusese greșeala ei. Nimic din corpul său nu mai opunea vreo rezistență acestei revelații. Nici urmă de căldură. O parte din Lena murise în ziua în care Roger îi fusese răpit. Cealaltă parte muri acum. Își scoase telefonul și formă un număr. După câteva semnale, în receptor se auzi o voce de bărbat. Lena își auzi propria voce. La fel de rece cum se simțea în interior. — Azi, când am fost la poliție, am văzut ceva. Ți-am văzut mașina. Știu că tu ești ucigașul.
VP - 290
••• Cia Edlund nu avea câinele de foarte mult timp. În realitate, niciodată nu se văzuse cu câine. Dar, cu doi ani în urmă, Rodolfo își făcuse apariția de ziua ei cu un cățeluș adorabil și dolofan. Un cocker spaniel. O fetiță. O adevărată lady, proclamase Rodolfo cu un zâmbet larg, iar ochii îi străluciseră așa cum numai ochii lui puteau să strălucească. Îi fusese imposibil să spună nu, mai ales că Rodolfo, simțindu-i ezitarea spontană, promisese să o ajute. — Nu o să fie doar câinele tău. O să fie al nostru, îți promit. Copilașul nostru… Dar nu fusese așa. Șase luni mai târziu, când ochii lui Rodolfo începuseră să strălucească tot mai rar, iar vizitele sale se împuținaseră tot mai mult, Cia își dăduse seama că devenise singura răspunzătoare de câine. Chiar dacă o botezaseră după bunica lui Rodolfo, Lucia Almira, o femeie din Chile pe care Cia nu apucase s-o întâlnească, dar plănuiseră să o viziteze de îndată ce aveau să-și poată permite. Dar nu se întâmplase așa. Acum, Cia împărțea patul cu o ființă botezată după o bunică chiliană pe care nu avea să o întâlnească niciodată. Marea ei problemă deveni imediat partea practică. Cia lucra ca soră medicală. Mult și fără un program fix. Iar plimbatul cu Almira avusese constant de suferit. Adesea, nu erau decât ieșiri scurte în jurul blocului. Iar asta se putea întâmpla în mijlocul nopții, iar următoarea plimbare putea fi abia a doua zi după-amiaza. În funcție de programul Ciei. Dar astăzi era liberă și se gândise să facă o plimbare mai lungă. O să-i facă bine și ei, și Almirei. O porniră pe poteca ce ducea spre terenul de fotbal care se învecina cu pădurea și pista de jogging. Când ajunseră la terenul de fotbal, Cia îi dădu drumul din lesă Almirei, iar câinele se afundă cu un lătrat vesel în tufișurile din apropiere. Cia îi vedea din când în când coada, mișcându-se prin tufele dese. Cia zâmbi în sinea ei. În sfârșit simțea că-i oferă Almirei ceea ce un câine avea nevoie. Almira se întoarse alergând. Nu dispărea niciodată prea mult, tot timpul voia să știe unde se află stăpâna ei. După ce o vedea, obișnuia s -o ia din nou la goană. Pentru a se întoarce după scurt timp. Cia încruntă din sprâncene când își văzu câinele răsărind din tufișuri. În jurul botului Almirei se zărea ceva întunecat. Cia își strigă câinele. Almira se apropie de ea. Cia încremeni. Părea să fie sânge. Dar câinele era prea vesel. Nu avea cum să fie sângele ei. Cia îi evită încercările de a o linge și o prinse din nou în lesă. — Ce-ai găsit? Arată-mi. • VP - 291
Sebastian se plictisise deja după un sfert de oră de privit în monitor, după mașini Volvo de culoare închisă. Era o pură demonstrație de lipsă de sens. Billy încercase să-i explice cum aveau să procedeze. Întrucât știau momentul când mașina în care se urcase Roger plecase din parcare, puteau să bla-blabla calculeze cu aproximație că bla-bla-bla în funcție de direcția acesteia și bla-bla-bla. Sebastian nu-l urmărise cu atenție. Acum îl privea pe Billy, care stătea nu departe de el, cu o listă de adrese pe care tocmai le primise de la Liceul Palmlövska. Billy nu părea deloc plictisit, dimpotrivă, părea concentrat și hotărât. Își ridică privirea către Sebastian care stătea nemișcat. — E ceva ce nu merge? — Nu, nu. Totul merge cum trebuie. Ție cum îți merge? Billy îi zâmbi. — Abia am început. Dar continuăm. Avem camere din belșug. Te asigur. Billy se întoarse la hârtiile lui. Sebastian se întoarse și el cu fața la monitor și oftă. Situația aceasta îi amintea de perioada în care fusese asistentul profesorului Erlander, cu treizeci de ani în urmă, și trebuise să centralizeze datele din mii de chestionare. Plătise câțiva studenți să-i facă treaba și se dusese la cârciumă. Dar acum părea mai greu. — Ai reușit să afli ceva despre numele acela pe care ți l-am dat? Anna Eriksson. — Din păcate, nu. Tot timpul s-a ivit altceva, dar am să mă ocup și de asta. — Nu-i nicio grabă, eram curios numai. Sebastian simți că Billy îl privea provocator. Trebuia să le facă jocul, nu putea să se răzgândească încă. Sebastian apăsă pe F5, așa cum îl învățase Billy, și începu să privească plictisit încă o bucată neinteresantă de stradă, de undeva din Västerås. Telefonul care sună îl salvă să nu moară de plictiseală. • Sosiră la terenul de fotbal în două mașini. Vanja și Ursula într-o mașină, Torkel și Sebastian în cealaltă. Torkel se simțea de parcă se întorsese la anii de liceu și era o versiune a unui joc băieții contra fetelor. Se abținuse să facă vreo remarcă atunci când Ursula rămăsese în urmă, pentru a se pune la curent cu evenimentele din ultimele ore. Dar aceasta oricum îl ignorase când coborâseră în garaj și se îndreptase fără să scoată o vorbă spre mașina ei. Două mașini de poliție se aflau deja la fața locului. Un polițist le ieși în întâmpinare când coborâră din mașini și îi conduse mai departe. Polițistul părea încordat și, în același timp, recunoscător că sosiseră. — S-a descoperit sânge. Foarte mult sânge. — Cine a descoperit sângele? VP - 292
Ursula fusese cea care pusese întrebarea. Deocamdată, această descoperire nu era decât o dovadă materială și atunci era natural ca ea să pună întrebările. — O anumită Cia Edlund, se plimba cu câinele. Vă așteaptă acolo. Traversară terenul de fotbal și se apropiară de celălalt polițist aflat în pădurice. După câțiva pași, terenul se oprea brusc, iar când coborai în adâncitura aceea, nu mai erai vizibil dinspre terenul de fotbal, remarcă Vanja. Poteca o cotea la stânga, ducând apoi spre un luminiș. Două persoane îi așteptau acolo, un polițist care încerca să izoleze perimetrul cu bandă galbenă și o femeie la vreo douăzeci și cinci de ani, care stătea ceva mai departe, cu un cocker spaniel. — Aceea e persoana care a descoperit sângele. Nu i-am pus prea multe întrebări, așa cum ați cerut. — Aș vrea să văd sângele mai întâi, spuse Ursula, continuând să înainteze spre luminiș. Polițistul îi arătă un loc aflat la câțiva metri de potecă. — Îl poți vedea de aici. Ursula se opri și îi făcu semn polițistului să se oprească acolo. În fața ei se întindea iarba îngălbenită de anul trecut. Sub ea creștea iarba nouă, dar aceasta era mai scurtă, iar verdele abia răzbătea în marea aceea de galben palid. Această paletă cromatică limitată nu era întreruptă decât de pete ruginii de sânge uscat. În mijlocul lor se zărea ceva ce părea a fi o baltă de sânge coagulat. — Arată de parcă cineva a fost înjunghiat aici, se auzi brusc dinspre polițistul care întinsese banda. — Poate că așa și este, răspunse Ursula sec, apropiindu-se cu grijă de balta de sânge și așezându-se pe vine în fața ei. Sângele era în mare parte uscat, dar pe pământ se zăreau mici adâncituri care aduceau cu urme de pași, pline cu o substanță roșie, de consistența unui gel. Iar aerul parcă era și el saturat de un miros de fier? Ursula îi făcu un semn celuilalt polițist. — Aș vrea să fac o analiză rapidă, pe loc, să nu pierdem timpul cu cine știe ce biet cerb care și-a pierdut viața pe aici. N-o să ia decât câteva minute. Ursula își deschise geanta și se apucă de lucru. Torkel și Sebastian se îndreptară spre femeia cu câinele. Aceasta îi privea cu o expresie pierdută, de parcă stătuse multă vreme acolo, așteptând să asculte cineva ce avea de povestit. — Almira a găsit sângele. Cred că a băut din el… • VP - 293
Lena intră în apartament, închise ușa și se simți copleșită de atâta efort. Se lăsă să alunece pe podeaua din hol. Cu totul lipsită de vlagă. Afară, când se aflase printre oameni, îi fusese mai ușor să păstreze masca. Reușise să se controleze, înaintând cu privirea neclintită. Reușise să se prefacă. Acasă îi era mai greu. Imposibil. Cum stătea pe podea, printre pantofi și pungi de plastic, zări vechea fotografie a lui Roger, pe care o atârnase pe perete cu o veșnicie în urmă. Prima pe care i-o dăduseră de la școală, în clasa întâi. Roger zâmbea către aparat și era îmbrăcat într-un tricou albastru, de tenis. Îi căzuseră doi dinți. Trecuse multă vreme de când se uitase la fotografia aceasta. O atârnase pe perete când se mutaseră în apartament, dar o plasase prea aproape de cuier, așa că era mai mereu ascunsă de geci și haine de iarnă. Când Roger crescuse, gecile lui se înmulțiseră, așa că fotografia aceea zăcuse ascunsă și uitată mai mulți ani de zile. Ciudat să o redescopere tocmai acum. Ani întregi fusese uitată și ascunsă printre geci. Dar de acum încolo n-aveau să mai apară noi geci care să o ascundă. Pentru tot restul zilelor ei, Roger avea să-i zâmbească Lenei fără dinți, din fotografie. Mut. Fără să îmbătrânească. Cu privirea plină de viață. Cineva sună la ușă. Lena nu se sinchisi. Lumea putea să mai aștepte. Momentele acestea erau mai importante. Uitase să încuie ușa, realiză ea, când silueta aceea se strecură înăuntru. Își ridică privirea spre el. Dar cel mai ciudat nu era faptul că bărbatul acela se afla acum în fața ei, în apartamentul ei. Nici măcar disperarea din ochii lui nu era surprinzătoare. Nu, ceea ce o făcea să tremure din tot corpul era faptul că ochii ei, care tocmai priviseră zâmbetul lui Roger, când acesta avea șapte ani, îl priveau acum pe ucigașul acestuia. • Haraldsson întârziase. Nu-i stătea în fire să doarmă până târziu. Dădu vina pe băutură și pe Jenny. Vinul îl făcuse să doarmă mai profund și mai fără vise decât de obicei. Jenny nu îl trezise din somn înainte să plece la serviciu. Haraldsson pusese ceasul să sune, apoi probabil că îl închisese. Nici măcar nu își amintea să-l fi auzit sunând. Se trezise la nouă și jumătate. La început, voise să se îmbrace imediat și să se grăbească la serviciu, dar dimineața continuase cu încetinitorul, iar când terminase de făcut duș, de îmbrăcat și de mâncat, trecuse deja o oră. Se hotărî să meargă pe jos până la secție și ajunse acolo la unsprezece fix. Radjan făcuse ce îi ceruse Haraldsson. Găsi plicul pe birou când se așeză în fața acestuia cu o cană de cafea. Haraldsson îl deschise nerăbdător. În plic se aflau trei pagini A4, scrise destul de mărunt. Haraldsson se rezemă de spătar cu cafeaua într-o mână și hârtiile în cealaltă. Începu să citească cu mare atenție. VP - 294
Patruzeci și cinci de minute mai târziu, recitise de trei ori interviul cu Linda Beckman. Așeză dosarul deoparte și se întoarse spre computer. Introduse datele lui Axel Johansson și începu să examineze rezultatele căutării. Johansson se mutase de câteva ori și, din câte se părea, fusese luat în vizorul poliției în toate locurile în care avusese domiciliul. Haraldsson urmări datele din rapoarte. Umeå, Sollefteå, Gävle, Helsinborg și o serie de incidente minore în Västerås. Tulburarea ordinii publice, furtișaguri, furt, molestare sexuală. Haraldsson se opri și dădu înapoi. Molestare sexuală și în Sollefteå. Axel nu fusese condamnat, ci doar reclamat. Ambele anchete fuseseră neconcludente din lipsă de dovezi. Haraldsson cercetă mai departe în timp. Axel Johansson figura în anchetarea unui caz de viol și în Umeå. Cu unsprezece ani în urmă. Se aflase la aceeași petrecere cu o tânără care fusese violată brutal în grădină, când ieșise să fumeze. Toți cei care se aflaseră la petrecere fuseseră interogați. Dar nimeni nu fusese acuzat. Violul rămăsese neelucidat. Un gând de ieri îi răsări din nou în minte lui Haraldsson. Doar vinovații se ascund. Se rezemă de spătarul scaunului și lăsă gândul acela să se înfiripe. Luă dosarul pe care Radjan îl copiase pentru el. Un scurt pasaj. Lui Axel Johansson îi plăcea să fie dominant în pat. Doar vinovații se ascund. Părea exagerat. Dar, ținând cont că Haraldsson se apropia cu o viteză fulgerătoare de banca rezervelor, putea la fel de bine să riște. Se întoarse din nou spre computer și tastă. Mai întâi află perioada în care Axel Johansson fusese domiciliat în Umeå, apoi extrase toate cazurile neelucidate din perioada aceea. Erau destul de multe. Le excluse pe cele care nu erau de natură sexuală. Ceva mai puține, dar în continuare destul de multe. Haraldsson continuă să-și limiteze aria de căutare. Mai întâi violurile. În continuare, groaznic de multe. Apoi atacurile. Mult mai puține. Era, totuși, o infracțiune destul de neobișnuită. În majoritatea cazurilor de viol, victima și infractorul se cunoșteau, fie că se întâlniseră doar pentru câteva ore. În perioada în care Axel Johansson locuise în Umeå, fuseseră comise cinci violuri brutale. Trei cu același mod de operare. Femei singure în locuri izolate. Izolate, dar nu complet pustii. Cu oameni în apropiere. Ceea ce probabil că le făcea să se simtă în siguranță, faptul că puteau auzi alți oameni. Îndrăzneau să se af unde în bezna grădinilor când ieșeau să fumeze, căci puteau auzi în continuare petrecerea prin ferestrele deschise. Îndrăzneau să traverseze parcul căci, din spatele tufișurilor, puteau să audă conversațiile din stația de autobuz. O iluzie de siguranță, avea să se dovedească. Bărbatul din cele trei violuri se apropiase pe la spate VP - 295
și le răsturnase la pământ. Le împinsese cu fața în pământ, fiindu-le imposibil să strige, și le penetrase pe la spate. Toate trei violurile fuseseră consumate până la capăt. Un bărbat puternic. După care acesta dispăruse. Se amestecase probabil cu cei din jur, imediat și pe nesimțite. Umblase pe străzile orașului ca oricare alt om. Femeile nu apucaseră nici măcar să îl vadă cu coada ochiului. Nu existau niciun fel de semnalmente, niciun martor. Haraldsson repetă procedura, de data aceasta în Sollefteå. Mai întâi se informă în ce perioade locuise Axel Johansson acolo, apoi examină cazurile neelucidate. Găsi două violuri brutale, aproape identice cu cele din Ume å. În locuri izolate, dar nu pustii. Femeile erau atacate pe la spate. Trântite cu fața la pământ. Niciun semnalment, niciun martor. Haraldsson se rezemă de spătarul scaunului și respiră profund. Dăduse peste ceva important. Putea să o simtă. Avea să-și ia revanșa din plin. Un violator în serie. Poate mai rău decât violatorul din Haga. Iar Haraldsson fusese cel care îi dăduse de urmă. Discursul inspectorului-șef părea să fie mai aproape ca niciodată. Roger Eriksson și psihologul acela erau, desigur, cazuri importante, dar ăsta era mare. Foarte mare. Era un caz fundamental, pe care să-ți construiești ulterior cariera. Cu mâinile tremurându-i, Haraldsson își continuă febril căutările pe computer. Gävle. Un viol raportat în perioada relativ scurt ă în care Axel Johansson locuise în oraș. Același mod de operare. Niciun viol în anii în care Axel locuise în Helsinborg. Haraldsson se opri. Ca și cum ar fi alergat, ar fi sporit viteza tot mai mult și, dintr-odată, se oprise în fața unui obstacol. Simți, în mod ciudat, cum îl copleșește un val de dezamăgire. Desigur, ar fi trebuit să se bucure că nicio femeie nu trecuse prin experiența groaznică a unui viol, dar teoria lui nu mai ținea aici. Teorie pe care fusese atât de aproape să o confirme. Haraldsson verifică din nou. Același rezultat dezamăgitor. Axel Johansson locuise doi ani și ceva în Helsinborg, dar niciun viol care să corespundă cu modul acela de operare nu fusese raportat în acel interval de timp. Haraldsson se rezemă de spătar și își goli cana de cafea. Cafeaua se răcise între timp. Chibzui. De fapt, asta nu însemna mare lucru. Poate că infracțiunile, pur și simplu, nu fuseseră raportate. Nu toate violurile sunt raportate. Nici pe departe. Majoritatea victimelor o fac, dar nu era sigur. Până la urmă, nu avea nevoie de Helsinborg. În aproape toate cazurile anterioare poliția reușise să colecteze mostre de ADN. Dar era enervant. Strica imaginea de ansamblu. Ca și cum ar fi încercat să compună o imagine prin unirea cu o linie a unor puncte și, dintr-odată, sărea peste un punct sau mai multe. Desigur, nu era VP - 296
greu să-ți dai seama ce reprezenta imaginea respectivă, dar privirea îți era tot timpul atrasă de liniile acelea lipsă. Enervant. Apoi, Haraldsson era sigur că Axel Johansson nu luase o pauză. În orice caz, nu timp de doi ani și ceva. Nu după ce se pornise și reușise să scape de atâtea ori. Haraldsson se ridică în picioare și se duse în sala de mese să-și toarne încă o cafea. Se simțise obosit și amețit când ajunsese la serviciu, mahmur, ca să o spunem pe șleau, dar senzația aceea îi dispăruse subit, fiind înlocuită de un sentiment fremătător de așteptare încordată. Un sentiment nu tocmai diferit de cel pe care îl avea când era mic și îl aștepta pe Moș Crăciun. Avea să îi vină de hac și în Helsinborg. Reîntors la biroul său, Haraldsson intră în arhiva poliției din Västerås. Știa precis ce anume căuta. Două violuri care să se potrivească cu modul de operare al lui Axel Johansson. Amândouă comise după ce Axel se mutase în Västerås. Așadar, nu mai rămânea decât Helsinborg. Imaginea era clară acum. Era clar ce reprezenta aceasta, dar totuși voia să unească și ultimele două puncte. Jenny și cu el fuseseră în Helsinborg cândva. La sfârșitul anilor nouăzeci. Înainte să se construiască podul. O vacanță în Skåne. Inclusiv o vizită în Danemarca, pe celălalt mal. Cu feriboturile care, pe vremea aceea, traversau non-stop, înainte și înapoi. Nu îți lua decât zece minute, din câte își putea aminti Haraldsson. Un alt oraș, o altă țară. La numai zece minute distanță. Găsi numărul poliției din Helsingör. Le explică de ce îi sunase, fu cuplat mai departe, primi noi numere de telefon, sună, se întrerupse, sună din nou, nu fu înțeles, dar până la urmă reuși să dea de o femeie pe nume Charlotte care îl putu ajuta. Daneza lui Haraldsson era destul de limitată și, după câteva minute de repetiții și refrazări, căzură de acord să o dea pe engleză. Haraldsson avea intervalul de timp. Avea modul de operare. Nu putea să dureze prea mult. Și avu dreptate. Poliția din Helsingör avea două cazuri de viol brutal care nu fuseseră elucidate. Cu mare efort, se abținu să nu facă un gest triumfător. Cazul era internațional. Și rezolvat. Acum nu mai trebuia decât să îl găsească pe Axel Johansson. Dar mai întâi trebuia să o anunțe pe Hanser. • Hanser abia își ridică privirea din hârtiile cu care lucra când Haraldsson bătu în ușa deschisă și păși în biroul ei. — Ce îți mai face piciorul? VP - 297
— Bine, mulțumesc. Haraldsson nu avea de gând să îi facă jocul. Nu voia să se lase provocat. Ori subjugat. Dar putea să o lase să preia conducerea pentru câteva secunde. Dar în curând, avea să se vadă nevoită să recunoască faptul că, în ciuda micii lui abateri, Haraldsson era totuși un polițist bun. Mult mai bun decât fusese ori avea să ajungă ea vreodată. — Ai spus să nu mă apropii de cazul Roger Eriksson. — Așa e. Sper că nu ai făcut -o. -o. — Într-un fel, nu. Haraldsson își cântări cu grijă cuvintele. Voia să lungească momentul. Să nu dezvăluie totul dintrdintr-odată. Voia să savureze pas cu pas cum Hanser trece, fără să vrea, de la neîncredere la admirație. — L-am L-am verificat mai în amănunt pe Axel Johansson. Hanser nu reacționă, ci continuă să privească cu interes hârtiile din fața ei. Haraldsson se apropie cu un pas. Coborî tonul. Mai intens. Mai interesant. — Aveam senzația că ceva nu e în regulă cu el. Altceva decât legătura cu Roger Eriksson. O senzație… senzație… poți să o numești intuiție dacă vrei. — Aha. Hanser încerca să pară dezinteresată. Poate că avea să dureze, dar în curând avea să fie nevoită să reacționeze. — S-a S-a vădit că am avut dreptate. Axel Johansson este un violator. Violator în serie. Hanser își își ridică ochii și îl privi cu o expresie ce putea fi tradusă ca fiind o totală lipsă de interes. — Adevărat? Nu îl credea. Nu voia să să îl creadă. Dar în curând nn-o să mai aibă de ales. Haraldsson făcu ultimii pași și îi așeză pe birou o scurtă sintez scurtă sintezăă a muncii lui din ziua aceea. Locuri, date, schimbări de domiciliu, victime. — Am descoperit o conexiune ce sugerează că Axel Johansson a comis violuri în Umeå, Sollefteå, Gävle, Helsingör Helsingör și aici, în Västerås, în cursul ultimilor doisprezece ani. Hanser aruncă o privire fugară asupra listei și, pentru prima oară, se întoarse către el, acordânduacordându-i lui Haraldsson toată atenția. — Glumești? — Cum? Nu, o să avem, desigur, nevoie de ADN, dar știu că am dreptate. — Toată secția știe că ai dreptate. — Poftim? Cum așa? Nu știu încă unde se află, dar… — O știu eu, îl întrerupse Hanser. VP - 298
Haraldsson se blocă. Discuția luase o întorsătură cu totul neașteptată. Ce voia să spună, până la urmă? — O știi? — Axel Johansson se află în sala de interogatoriu numărul trei. Colegul tău, tău, Radjan, l-a arestat azi-dimineață. azi-dimineață. Haraldsson o auzea ce spune, dar nu reușea să priceapă mesajul. Încremeni cu gura căscată. • Ursula se hotărâse să uite de eșecul din ziua anterioară și să se concentreze asupra sarcinii la care se pricepea cel mai bine, cercetarea locului crimei. Testul ei dăduse imediat rezultatul scontat, stabilind dincolo de orice îndoială că era sânge omenesc. Fapt ce îi spori puterea de concentrare. Începu să cerceteze împrejurimile pentru aa -și face o impresie. Nu se grăbi. să-și facă o privire de ansamblu, să se familiarizeze cu zona, Trebuia Trebuia săpentru ca ulterior să se concentreze asupra detaliilor. Să înceapă să analizeze indiciile, să încerce săsă -și dea seama care fusese cel mai plauzibil curs al evenimentelor. Simți privirea lui Torkel în ceafă, dar nu se neliniști, dimpotrivă, știa că el era impresionat. Acesta era momentul ei. Nu al lui. Ceilalți o priveau de la distanță, cum se învârtea înainte și înapoi în perimetrul delimitat de banda galbenă, cu grijă să nu distrugă vreo dovadă. După zece minute lungi se apropie de ei. Era gata. — Este greu de precizat despre ce cantitate de sânge e vorba. O parte din acesta s-a s-a scurs în pământ, și animalele probabil că au băut din el, dar este de origine umană și este vorba de o cantitate mare. mar e. Ursula se îndreptă spre una din laturile perimetrului. Arătă spre pământul moale. Vanja, care, de obicei, era cea mai rapidă, făcu câțiva pași și se lăsă pe vine pentru a vedea mai bine ce anume voia să le arate Ursula. — Urme de pneuri. — Probabil Pirelli Pirelli P7, recunosc zigzagul din centru. O mașină a fost parcată aici. După care ss-a îndepărtat pe poteca aceea. Ursula arătă mai departe spre urmele din iarbă care conduceau către un drum forestier îngust. Apoi le zâmbi triumfător. — Aș spune că acum avem locul crimei. Laboratorul urmează să confirme dacă este sângele lui Roger, dar probabil că nu există prea multe persoane în Västerås care să fi pierdut atât de mulți litri de sânge în ultimele săptămâni. Făcu o pauză pentru efect și privi peste luminiș. — Dar Roger nu a fost ucis aici. — Cred că tocmai ai spus că acesta este locul crimei, începu Torkel. VP - 299
— Este un loc al unei crime. Dar nu locul în care a fost ucis. Ci a fost târât până aici. Uite. Ursula îi conduse pe cei trei pe potecă, înapoi, spre terenul de fotbal. Sări peste banda galbenă și își continuă drumul. — Încercați să mergeți pe marginea potecii. ȘiȘi -așa nu e bine că am mers pe ea o dată. Continuară în tăcere și, nu după mult timp, văzură ce descoperise Ursula. Urme clare de sânge în iarba gălbuie. Torkel îi făcu polițistului semn să se apropie. — Va trebui să mărim perimetrul izolat. Ursula nu reacționă, ci continuă mai departe, dincolo de tufișuri, urcă panta și ajunse la marginea terenului de fotbal. — Cineva l-a târât aici. De acolo. Ursula arătă spre teren și abia acum zăriră și ei urmele unui corp târât în pietrișul de la marginea terenului. Urme de călcâie probabil. Se opriră, simțind gravitatea momentului – se apropiaseră de făptaș mai mult ca niciodată. Era magic cum un loc comun și banal ca acela căpăta deodată o semnificație doar pentru că îl vedeau prin ochii Ursulei. Petele mici, abia vizibile, deveneau sânge, ramurile rupte deveneau urme ale unui cadavru târât, iar pietrișul murdar nu era numai pietriș, ci locul în care un tânăr se stinsese din viață. Se mișcau ceva mai lent acum, dornici să continue, dar precauți. În primul rând ca să nu distrugă dovezile, dar și pentru a fi siguri că nu pierd magia aceea eliberatoare a elucidării. Torkel își scoase telefonul și o sună pe Hanser. Avea nevoie de mai multe resurse, zona de căutare trebuia extinsă considerabil. Exact în momentul în care Hanser îi răspunse, ajunseră la un loc în care urmele acelea abia vizibile luau sfârșit, fiind înlocuite de o pată rotundă, de culoare închisă, ce nu putea să însemne decât un singur lucru. Se aflau în locul în care băiatul acela de șaisprezece ani murise. Acolo unde începuse și se terminase totul. Torkel realiză că îi vorbea în șoaptă lui Hanser când îi explica unde se aflau. Sebastian aruncă o privire în jur. Era o descoperire importantă. Nu doar niște indicii disparate, ci o scenă completă. Acum trebuiau să facă pașii următori. Urmele de sânge și de corp târât erau un lucru, dar erau nevoiți să interpreteze întreaga scenă pentru a ajunge la făptaș. Locul faptei Locul faptei era unul dintre cele mai importante elemente în anchetarea unui omor. Despre ultimul drum al lui Roger știau deja destul de multe. Dar ce spunea locul acesta despre ucigaș? — Ciudat să împuști pe cineva aici. În mijlocul unui teren de fotbal, spuse Sebastian după o vreme. VP - 300
Ursula încuviință din cap. — Mai ales cu blocurile acelea în apropiere. Ursula arătă spre cele trei clădiri cenușii care se înălțau ceva mai departe. — Ceea ce întărește ipoteza mea, și anume că omorul nu a fost premeditat. Sebastian Sebastian făcu câțiva pași, îndepărtânduîndepărtându -se de pata întunecată. Nerăbdător să treacă în revistă toate posibilitățile. — Roger a fost împușcat aici. Când băiatul cade mort la pământ, ucigașul realizează că trebuie să îndepărteze glonțul. De aceea alege un loc ceva mai adăpostit. Care o fi acela, alegerea lui nu ne spune nimic. Ceilalți încuviințară. — Mai știm că Roger a fost împușcat în spate, nunu-i așa? Atunci avem două posibilități. Fie că Roger a sesizat amenințarea și a încercat să fugă de ucigaș, fie a fost împușcat împușcat aici fără să aibă habar. — Eu cred că Roger a sesizat amenințarea, spuse Ursula ferm. Mai mult ca sigur. A luat-o luat-o la fugă, încercând să scape. — Și eu sunt de aceeași părere, interveni Vanja. — Ce vă face să credeți acest lucru? întrebă Torkel. — Uită Uită--te la locul crimei, îi explică Ursula. Suntem destul de departe de marginea terenului de fotbal. Dacă mm-aș simți amenințată, și eu aș lua-o lua-o la goană spre pădure. Mai ales dacă cineva are o armă îndreptată asupra mea. Torkel privi în jur. Ursula avea dreptate. dreptate. Latura scurtă a terenului se afla lângă clădirea clubului și lângă o parcare întinsă. De-a De -a lungul uneia dintre laturi se afla un gard înalt și, la vreo zece metri în spatele acestuia, un drum, iar dincolo – câmp deschis. De cealaltă parte se aflau blocurile, blocurile, apoi urma latura cu pădurea. Partea aceasta era de departe cea mai ferita. Asta dacă erai nevoit să iei o decizie rapidă. Desigur, la fel de în siguranță te-ai te -ai fi putut simți și printre blocuri, dar blocurile erau amplasate pe o ridicătură și păreau mai degrabă un fort de necucerit decât o ascunzătoare. ascunzătoare . În plus, diferența de nivel ll-ar fi forțat să reducă din viteză. Sebastian, care îi ascultase fără să spună nimic și cercetase împrejurările, ridică timid mâna. — DațiDați-mi voie să avansez o altă teorie. teorie. — O, ce neașteptat, șopti Vanja teatral. Sebastian se prefăcu că nu o aude. — Sunt de acord cu voi. Asta dacă Roger a sesizat amenințarea. Atunci, mai mult ca sigur că ar fi luat -o la goană spre pădure. Dar nu pricep exact cum s-ar fi putut întâmpla asta. Sebastian făcu o pauză. Atenția tuturor era îndreptată către el. VP - 301
— Pornim de la premisa că Roger a ajuns aici adus de o mașină. Parcarea se află acolo. Sebastian arătă spre latura opusă, cu clădirea clubului și parcarea unde se vedeau mai multe mașini de poliție. Un număr de mașini civile tocmai intrau în parcare. Câteva persoane coborâră din mașini, fiind imediat oprite de polițiști. Jurnaliștii aflaseră și ei despre această nouă descoperire. — Nu pare verosimil ca Roger să vină până aici cu cineva care are o armă asupra sa, continuă Sebastian. — Dar am găsit urme de pneuri și în pădure, interveni Ursula. — Vrei să spui că Roger nu se îndrepta către pădure, ci ieșea din ea? întrebă Torkel. — Există și această posibilitate, răspunse Ursula. — Posibil, dar nu și plauzibil. Sebastian clătină din cap. — Este un loc greu accesibil, îndepărtat, protejat. De ce ar intra cineva cu o mașină în pădure, dacă nu ar fi planificat deja să îi facă rău lui Roger? Dar suntem de acord că nu este cazul aici. Ceilalți confirmară dând din cap. Sebastian făcu un gest amplu cu mâna. — UitațiUitați-vă la locul acesta, este destul de pustiu. Un loc în care să poți târî pe cineva fără să fii văzut. Apoi, nu suntem destul de aproape de casa lui Roger? — Ba da, așa e, locuința lui se află acolo. Vanja arătă undeva în spatele blocurilor înalte. — La vreo jumătate de kilometru. — Atunci, aceasta ar putea fi o scurtătură, nu? spuse Sebastian. Ceilalți încuviințară. Torkel îl privi. Se scărpină pe obraz. Uitase să se radă de dimineață și acum îl mânca fața. — Și ce vrei să spui? Că cineva ll-a adus pe Roger cu mașina până aici și… ce? Privirile tuturor se îndreptară către Sebastian. Așa cum îi plăcea lui. — Lisa a spus ca Roger se dusese să se întâlnească cu cineva… — Șoferul care, nu după mult timp, avea să devină ucigaș așteaptă în mașină și claxonează ușor când îl vede pe Roger apropiindu-se apropiindu -se de partea cealaltă a străzii. Roger traversează strada și, după un scurt schimb de cuvinte prin fereastră, urcă în Volvoul care apoi o pornește din loc. loc. Pe drum, șoferul și Roger au o discuție. Nu se pun de acord. Șoferul oprește în parcarea din fața terenului de fotbal, iar Roger coboară din mașină. Poate că a înțeles greșit situația și se simte triumfător. Ori poate că se gândește că a fost o întâlnire întâlnire neplăcută și grăbește pasul spre casă, traversând terenul de VP - 302
fotbal. În orice caz, habar nu are ce se întâmplă în spatele lui. Șoferul recapitulează situația, nu vede nicio soluție. Sau, mai bine zis, bine zis, nu vede decât o soluție. Se hotărăște rapid, fără să stea prea mult pe gânduri, se dă jos din mașină, deschide portbagajul și scoate o pușcă. Roger își continuă drumul traversând terenul de fotbal, fără să știe că, din parcare, cineva tocmai a îndreptat o armă asupra lui. Distanța nu este deloc mare. Cu atât mai mai mult dacă persoana în cauză are antrenament. Vânător ori trăgător cu tirul. Șoferul trage. Roger se prăbușește. Șoferul își dă seama că glonțul poate fi identificat, riscând să conducă la el. Străbate în goană terenul de fotbal și îl târăște pe Roger în pădure, la adăpost. Aleargă înapoi în parcare, aduce mașina în pădure, extrage glonțul, mutilează corpul cu câteva lovituri de cuțit, îl încarcă în mașină și îl duce întrîntr -un loc în care îl abandonează. Sebastian tăcu. Din stradă se auzeau din când în când mașinile trecând. O pasăre pasăre cântând în pădurice. Torkel fu cel care întrerupse tăcerea. — Ai spus trăgător de tir. Crezi în continuare că este vorba de directorul liceului? — E doar o teorie. Acum am să vă las să continuați fără mine cercetarea dovezilor materiale. Sebastian o porni înspre blocuri. Torkel privi în urma lui. — Unde te duci? — Vreau să stau de vorbă cu Lena Eriksson, vreau să aflu dacă Roger obișnuia să folosească scurtătura aceasta. Dacă e adevărat, atunci nu face decât să îmi susțină ipoteza, dar și probabilitatea săsă -l fi văzut cineva pe Roger și mașina aici, cu altă ocazie. Ceilalți încuviințară din cap. Sebastian se opri și se întoarse făcând un gest de invitație. — Nu vrea nimeni să vină cu mine? Nu se oferi nimeni. Sebastian găsi imediat poteca bătătorită ce ducea spre ridicătura cu blocurile cenușii. Nu după mult timp, poteca dădea întrîntr -o alee asfaltată ce continua să șerpuiască urcând printre blocuri. Sebastian trăia cu impresia că blocurile fuseseră construite în aceeași perioadă când când el mersese la Liceul Palmlövska, Palmlövska, dar niciodată nu se apropiase atât de mult de ele. Nu se aflau în partea în „care trebuia” a orașului și apoi părinții lui aveau un fel de aversiune înnăscută, tipic burgheză, față de blocurile cu apartamente de închiriat . Oamenii cum trebuie locuiau la casă. În spatele lui, dincolo de stadionul de fotbal, se zăreau sosind noi mașini de poliție. Aveau să petreacă multă vreme acolo, o știa. Sebastian avea sentimente amestecate când venea vorba de partea tehnică a muncii de polițist. Din punct de vedere intelectual, înțelegea importanța acestora, faptul că generau dovezi imbatabile care, în VP - 303
majoritatea cazurilor, erau decisive la tribunal și duceau la condamnări mult mai numeroase decât specialitatea lui. Dovezile – dacă puteau puteau fi numite astfel – pe care le obținea el erau mult mai vulnerabile și puteau fi puse la îndoială, răsucite pe toate fețele și combătute, mai ales când aveai de-a de -a face cu un avocat priceput. Erau mai degrabă ipoteze de lucru și teorii despre forțele întunecate care îi mânau pe infractori. Utile în cercetările preliminare mai degrabă decât în instanță. Dar, pentru Sebastian, găsirea dovezilor nu fusese niciodată partea cea mai importantă, ceea ce îl motiva pe el nu era contribuția la obținerea unei condamnări. Scopul lui era să se pună în pielea infractorului. Posibilitatea de a prezice următorul pas era ceea ce îi aducea satisfacție. Pe vremuri, fusese singurul lucru la care se putuse gândi, singurul lucru după care tânjise și care îi lipsise, realiză el acum. a cum. În ultimele zile avusese din nou ocazia săsă-i simtă gustul, chiar dacă funcționase cu randament scăzut. Se întâmpla ceva atunci când se concentra. Pentru o clipă reușea să uite toată durerea și chinul acela constant. Se opri și savură o clipă revelația aceasta. Exista oare o cale de întoarcere? Să găsească motivația. Obsesia. Să se concentreze asupra altor lucruri. Bineînțeles că nu. Pe cine încerca el să păcălească? Niciodată nu avea să mai fie ca pe vremuri. Niciodată. Visul avea să aibă grijă de acest lucru. • Sebastian deschise ușa de sticlă de la intrarea blocului în care locuia Lena Eriksson. În Stockholm, blocul ar fi avut interfon la parter, dar aici erai liber să intri în scară. Nu își aducea aminte la ce etaj locuia Lena. Afișul de la intrare intrare îl informă că stătea la etajul trei. Sebastian începu să urce cu pași grei, răsunători, scara flancată de zidurile crem. Când ajunse la etajul trei, se opri. Ciudat. Ușa apartamentului Lenei Eriksson era întredeschisă. Făcu câțiva pași înspre ea. Sună la sonerie și, în același timp, împinse prudent ușa cu piciorul, strigând. — Alo? Niciun răspuns. Ușa se deschise încet și, nu după mult timp, micul hol de la intrare deveni vizibil. Pantofi pe podea, o comodă maronie și un teanc de reclame aruncate în dezordine pe jos. — Alo? E cineva acasă? Sebastian păși înăuntru. În partea stângă se afla ușa de la toaletă. În față se afla sufrageria cu mobilier de la Ikea. Mirosea a aer închis și a fum de VP - 304
țigară. Jaluzelele erau trase, ceea ce făcea ca în apartament să fie întuneric, mai ales că nicio lumină nu era aprinsă. Sebastian continuă să înainteze în sufragerie unde dădu peste un scaun răsturnat și cioburi pe podea. Se opri, simțind cum neliniștea crește în el. Ceva se întâmplase aici. Tăcerea din apartament deveni brusc prevestitoare de rău. Se strecură mai departe, în direcția în care presupuse că se afla bucătăria. Acolo o văzu pe Lena. Zăcând pe podeaua acoperită cu linoleum. Picioarele, fără pantofi, cu tălpile îndreptate spre el. Unul dintre picioare ascuns sub celălalt. Masa din bucătărie fusese răsturnată și zăcea într-o rână. Sebastian alergă și se aplecă asupra ei. Abia atunci văzu sângele care i se scursese din ceafă. Părul îi era năclăit de sângele care se adunase într-o băltoacă lucioasă sub ea. Ca o aură a morții. Sebastian îi pipăi gâtul palid, verificând dacă mai avea puls, dar își dădu seama imediat că răceala pe care o simțise cu degetele nu putea să însemne decât un singur lucru. Ajunsese prea târziu. Sebastian se ridică în picioare și își scoase mobilul. Dădu să îl sune pe Torkel când telefonul începu să îi vibreze în mână. Recunoscu numărul de telefon și răspunse imediat, cu o voce iritată. — Da! Era Billy. Părea entuziasmat, iar Sebastian nu apucă să-i spună unde se afla și ce anume descoperise. — Nu te-a sunat Torkel? — Nu, dar… — Liceul Palmlövska are un Volvo, spuse Billy grăbit. Sau fundația care conduce liceul. Un Volvo bleumarin S60, din 2004. Ba mai mult… Sebastian se duse înspre sufragerie, pentru a se îndepărta de cadavru. Situația părea prea absurdă pentru a putea discuta cu Billy despre eventuale Volvouri. — Billy, ascultă aici. Dar Billy nu îl ascultă. Dimpotrivă. Continua să turuie. Repede și agitat. — Am pus mâna pe lista convorbirilor efectuate de la telefonul de pe care i s-au trimis mesaje lui Roger. Același telefon a sunat la Frank Clevén și la Lena Eriksson. Înțelegi ce înseamnă asta? Sebastian respiră adânc și tocmai voia să îl întrerupă pe Billy, când întrezări ceva în camera lui Roger. Ceva care în niciun caz nu trebuia să se găsească acolo. Sebastian abia îl mai asculta pe Billy în timp ce făcea ultimii pași spre camera băiatului. — Acum putem pune mâna pe Groth! Îl avem la mână. Sebastian abia mai auzea vocea triumfătoare a lui Billy. — Alo, Sebastian, mă auzi? Îl putem aresta pe director acum! VP - 305
— Nu este nevoie… Directorul se află aici. Sebastian îndepărtă mobilul de la ureche și se holbă la Ragnar Groth care atârna de lampa din camera lui Roger. Ragnar Groth îl privea înapoi cu ochi morți.
VP - 306
•••• Munciseră din greu tot restul zilei. Încercaseră să fie cât mai rapizi și mai eficienți, dar fără să neglijeze vreun detaliu. Întâmplările din ziua aceea impuneau o concentrare maximă. Tânjiseră după aceste rezultate, iar acum se aflau probabil foarte aproape de elucidarea cazului. Nu își permiteau să comită nicio eroare. Nici măcar una. Era o sarcină dificilă. Aveau nevoie de timp pentru a evalua informațiile, pentru a confirma dovezile materiale, dar, în același timp, rezultatele erau cerute cu viteză fulgerătoare. Torkel încercase, pe cât posibil, să țină presa la distanță. Nu aveau nimic de câștigat dacă informațiile despre locul în care fusese omorât Roger sau despre cele două cadavre din apartament erau date publicității. Dar, ca în mai toate anchetele complexe, în care era implicată multă lume, vestea morții lui Ragnar Groth se dusese deja. Începuseră să circule tot felul de speculații hazardate, mai ales în presa locală, care părea să aibă acces la o sursă foarte bine informată din poliție. Așa că poliția nu mai putea aștepta. Torkel și Hanser convocară o conferință de presă comună pentru a-și asigura posibilitatea de a munci din nou în liniște. Torkel, care de obicei era foarte precaut în declarațiile sale, acceptase să promită, după ce Ursula și Hanser veniseră cu câteva rezultate preliminare, că în curând vor da lovitura în această anchetă. Când sosiră, încăperea era plină până la refuz de jurnaliști, iar Torkel nu își pierdu vremea cu conversații de complezență. Încă un bărbat și o femeie fuseseră uciși. Femeia era rudă apropiată cu defunctul Roger Eriksson și, cel mai probabil, viața îi fusese curmată de bărbatul care fusese găsit mort în apartamentul acesteia. După toate aparențele, bărbatul acesta, care fusese implicat deja în anchetă, își luase viața după ce o ucisese pe femeie. Torkel ținu să precizeze foarte clar că suspectul nu era tânărul ce fusese reținut anterior. Acesta era în continuare exclus de pe lista suspecților. Accentuă încă o dată acest fapt, înainte de a-și încheia scurta dare de seama. Apoi se porni nebunia. Mâini nerăbdătoare se ridicară în aer, întrebările dădură navala. Toată lumea vorbea simultan, fără să asculte ce spuneau ceilalți, cereau cu toții răspunsuri. Torkel reuși să înțeleagă unele din întrebările ce se aflau pe buzele tuturor. E adevărat că directorul Liceului Palmlövska este făptașul? Că el e bărbatul pe care îl găsiseră? Că mama lui Roger era cealaltă victimă? Torkel fu izbit de jocul acesta atât de special dintre reprezentanții celor două părți aflate în încăperea aceea prea mică și încinsă. Pe de o parte jurnaliștii, probabil la fel de bine informați ca și cei cărora le puneau VP - 307
întrebările. De cealaltă parte, poliția, a cărei singură sarcină consta în a confirma oficial informațiile deja știute. Primii cunoșteau deja răspunsurile, cei din urmă cunoșteau deja întrebările. Nu era mereu la fel de clar, dar trecuse multă vreme de când Torkel fusese implicat într-o anchetă în care informațiile să nu transpire în presă. În orice caz, asta se întâmpla de fiecare dată când informațiile ajungeau dincolo de echipa lui. Torkel răspunse cât mai evaziv posibil, continuând să atragă atenția asupra caracterului delicat al investigației. Era obișnuit să se eschiveze de la întrebările jurnaliștilor. Probabil că din cauza aceasta nu era atât de popular în rândul lor. Lui Hanser îi era mai greu să le facă față. Lui Torkel îi era ușor să înțeleagă de ce. Era vorba de orașul ei, de cariera ei, iar tentația de a și -i face mai degrabă prieteni decât dușmani fusese, în cele din urmă, prea mare pentru ea. — Nu pot spune decât că anumite indicii ne-au făcut să ne îndreptăm atenția asupra liceului, începu ea înainte ca Torkel să mulțumească scurt presei și să o tragă de acolo. Văzu că Hanser se rușină imediat, cu toate acestea, încercă să-și justifice acest pas greșit. — Oricum, cunosc deja toate detaliile. — Nu despre asta e vorba. Noi hotărâm ce să le dăm. Nu invers. Așa funcționează principiul. Acum o să fie circ curat la liceu. Torkel voia să evite acest lucru. Liceul era acum locul unei potențiale descoperiri. Una dintre primele măsuri luate de Torkel, după descoperirea dramatică făcută de Sebastian, dar și la sugestia lui Billy și a Ursulei, fusese extinderea zonei de căutare. Casa lui Groth arătase o lipsă aproape suspectă de obiecte personale, ca să nu mai vorbim de dovezi. Mașina era trecută pe numele fundației care conducea Liceul Palmlövska, prin urmare, includerea clădirii în mandatul de percheziție fusese o consecință naturală. Era singurul loc pe care îl cunoșteau ei, la care Groth avea acces nelimitat. Torkel hotărî pe loc să o trimită acolo pe Ursula, de îndată ce aceasta avea să termine analiza preliminară a locului crimei. Dar nu avea să se ducă singură, ci însoțită de Sebastian. Spre surprinderea lui Torkel, Ursula nu protestă deloc. Posibilitatea de a elucida cazul era mai presus de orgoliul ei atunci când piesele puzzle-ului păreau să se potrivească atât de rapid, iar Sebastian era singurul din echipă care cunoștea liceul și clădirile acestuia. Desigur, cunoștințele lui datau de acum treizeci de ani, dar totuși… Ursula îl invită chiar să se așeze pe scaunul din față. Pe drum nu își spuseră nimic. VP - 308
Exista totuși o limită. • Billy, care rămăsese la birou, se simțea cu totul deconectat de la aceste întâmplări. Torkel îi ceruse să se ocupe de localizarea Volvoului bleumarin. Mașina nu se afla la liceu, fapt confirmat de Ursula și de secretarele lui Groth. Billy puse vehiculul sub urmărire, anunțând toate patrulele de poliție, și se hotărî ca apoi să se ducă până la apartamentul Lenei Eriksson. Își îndeplinise sarcina, iar acum voia să-și facă o impresie proprie asupra locului noilor crime. Sediul poliției părea să fie mai pustiu ca de obicei, iar Billy bănuia că Torkel trimisese majoritatea personalului pe teren, la liceu sau pentru a izola perimetrele în care fuseseră comise crimele. Acum aveau mai multe locuri de analizat. Terenul de fotbal, apartamentul Lenei, casa lui Groth (din nou) și liceul. Ca un trifoi cu patru foi de locuri interesante, dar situația devenise dificilă. Torkel era nevoit să decidă, în ordinea priorităților, locurile pe care aveau să le cerceteze personal și locurile pe care avea să le lase în seama tehnicienilor de la poliția din Västerås. Billy era exaltat când urcă în mașină. Pentru prima oară după mult timp simțea că momentul elucidării cazului era aproape. Totul părea să meargă în favoarea lor. Și avea să continue. Când Billy viră înspre blocul Lenei, recepționă o patrulă de poliție care raportă că mașina dată în urmărire se afla parcată în fața blocului către care tocmai se îndrepta. Jumătate de minut mai târziu, Billy se afla lângă Volvo și îl sună pe Torkel pentru a-i raporta descoperirea. Torkel se afla în apartamentul Lenei, împreună cu Vanja, și tocmai dăduseră peste o pereche de chei de Volvo în buzunarul directorului de liceu. Părea că totul începuse să meargă bine. • După treizeci de minute de cercetat încăperile din clădirea liceului, Ursula și Sebastian ajunseră în fața unei uși cenușii din oțel, aflată la subsolul clădirii. O ușă de care nici portarul și nici secretara de la informații nu păreau să aibă habar. Pe vremea lui Sebastian, aici se aflase un buncăr, dar acum nimeni nu știa sigur la ce era folosită încăperea din spatele ușii de oțel. Personalul nu fusese de mare ajutor, iar portarul și secretara voiau să vorbească mai întâi cu directorul înainte să-l descuie. Sebastian îi privi și își aduse aminte cât de neliniștit fusese personalul și în jurul tatălui său. Neliniștit era puțin zis, de fapt. Respectul său, mai degrabă, frica de autoritate probabil că îmbibase pereții liceului. Dar acum se terminase. — Hai să fim clari. Știu din surse extrem de sigure că pe Ragnar Groth îl doare în cot dacă descuiați sau nu ușa. Acolo unde e el acum nu îi mai pasă. Dar tactica aceasta nu dăduse niciun rezultat. Ba dimpotrivă. VP - 309
Portarul se umflase în pene, susținând că nici măcar nu avea cheia de la ușa respectivă. Niciodată nu o avusese. Secretara de la informații dădea din cap susținând spusele acestuia. Sebastian se apropie de ei; zărise o urmă de ezitare în privirea portarului. Puterea lui Ragnar Groth încetase, o știau amândoi, dar într-un fel tocmai acest lucru îi dădea portarului o nouă energie. O ultimă bătălie înainte ca instituția aceasta, ce păruse să se afle deasupra tuturor, să se prăbușească. Sebastian îl privi și realiză că în clipa aceea se afla mai aproape ca niciodată de a distruge visul tatălui său. Liceul Palmlövska și reputația impecabilă a acestuia nu aveau să mai fie la fel după aceea. Indiferent dacă directorul era sau nu vinovat. Sebastian o știa și probabil că și bărbatul care se afla în fața lui realizase același lucru. Chiar dacă portarul nu știa precis care fusese soarta lui Groth, interogatoriul și vizitele frecvente ale poliției îi spuseseră ceva. Că lucrurile nu mai erau la fel de curate ca înainte. Se uitară unul la altul cu priviri insistente. În fața lui Sebastian nu se mai afla doar portarul liceului, ci minciunile, falsitatea și tot ce reprezenta creația tatălui său. Sebastian respiră adânc, recăpătă noi forțe, apoi se apropie și mai mult, hotărât să scoată de la bărbatul din fața lui toate cheile. Ușa avea să fie descuiată. Ursula, care rar îl văzuse pe Sebastian atât de pornit, îl opri. — Plecați acum! Goni cu mâna personalul, apoi îl privi pe Sebastian. — Suntem polițiști. Adu-ți aminte de asta și comportă-te ca atare. Apoi trecu tăcută pe lângă el. Sebastian privi în urma ei. Fără să găsească replica aceea malițioasă de ripostă la care se pricepea atât de bine. Dar Ursula nu avea dreptate. Sebastian nu era polițist. El se afla acolo din interese personale, și nu în interesul altcuiva. Așa începuse totul așa avea să se sfârșească. Sebastian îi ajuta cu plăcere să distrugă Liceul Palmlövska, dar apoi totul avea să se termine și el avea să își vadă mai departe de viață. Avea să o caute pe femeia aceea cu care se culcase cândva. Și atât. Nimic mai mult. Ursula se întoarse fără să scoată niciun cuvânt. În mână avea o ladă de scule pe care o puse jos și o deschise. Scoase o bormașină electrică uriașă. Trei minute mai târziu, schije de metal zburau în jurul ei și reuși să demonteze încuietoarea. Împinseră cu forțe unite ușa și priviră în încăperea din spatele acesteia. Înăuntru se vedea un birou ordonat. Fără ferestre, desigur, dar cu pereții zugrăviți în alb, cu lumină plăcută și o masă de lucru uriașă de culoare închisă pe care se afla un computer. Niște fișete cochete și un fotoliu englezesc din piele în centru. Judecând după ordinea pedantă din interior, Sebastian realiză că găsiseră ceea ce căutaseră. Mobilele erau VP - 310
amplasate simetric pentru a conferi un echilibru încăperii, iar poziția pixurilor de pe birou indica limpede numele directorului. Sebastian și Ursula se priviră și zâmbiră. Micul secret al directorului, oricare ar fi fost acela, era dezvăluit acum. Ursula îi întinse lui Sebastian o pereche de mănuși din latex și păși în încăpere înaintea acestuia. Sebastian se simți ca atunci când, împreună cu Lily, vizitase Muzeul Stasi din fosta RDG. Ordonat și civilizat la suprafață, dar sub ordinea aceea vibrau secrete și întâmplări care se imprimaseră în pereți și care nu trebuiau să iasă vreodată la iveală. Contradicția din mirosul pe care el și Ursula îl simțiră când pătrunseră în încăpere le întăreau senzația aceea – aromă de lămâie și aer închis. Își începură prudenți cercetările. Sebastian luă la rând fișetele lustruite, Ursula, biroul. Nu trecură decât câteva minute și Sebastian făcu prima descoperire în spatele unor bibliorafturi. Îi arătă Ursulei un teanc de DVD uri cu coperte în culori. — Real Men, Hard Cocks. Partea a doua și a treia. Mă întreb unde se află partea întâi? Ursula zâmbi ironic. — Abia am început. Sunt sigură că ai să dai de ea. Sebastian continuă să ia discurile la rând. — Bareback Mountain. Bears Jacking and Fucking. Nu e prea multă variație. Sebastian puse DVD-urile deoparte, continuându-și căutările în dulap. — Ia uite aici. Ursula se apropie de el și aruncă o privire. În spatele bibliorafturilor se afla ambalajul de carton al unui telefon Samsung. Ambalajul părea nou. Ursula întinse mâna după el.
VP - 311
••• Verificarea apartamentului Lenei Eriksson nu făcu decât să întărească ipoteza după care lucrau Torkel și Vanja. Groth o înfruntase, dintr-un motiv sau altul, pe Lena Eriksson acasă la ea. Se certaseră. Rănile adânci din ceafa Lenei sugerau că aceasta fusese împinsă ori căzuse și se lovise atât de grav în colțul mesei, încât murise. Indiciile de la fața locului sugerau clar că, după aceea, Ragnar Groth își luase singur viața. Vanja găsise o scrisoare de adio foarte concisă pe biroul lui Roger. Scrisă pe o bucată de hârtie A4 smulsă dintr-un caiet. Cer scuze, stătea scris acolo cu pix albastru. După cercetarea preliminară făcută de Ursula și după ce aceasta plecase la Palmlövska împreună cu Sebastian, Torkel organizase etapele succesive ale investigației. Cel mai important era să evite prea multă vânzoleală prin apartament ca să împiedice contaminarea dovezilor materiale. Părea că, dintr-un motiv sau altul, toată poliția din Västerås își făcea drum într-acolo, iar Torkel fusese nevoit să pună un polițist de gardă la intrarea în bloc pentru a se asigura că intrau doar cei care într-adevăr aveau treabă în bloc. Se concentrară mai întâi asupra cadavrelor. Le fotografiară din toate unghiurile posibile, pentru a le putea transporta cât mai repede la morgă, pentru aut opsie. Vanja găsi telefonul Lenei în poșeta din hol, aflând noi indicii privind cursul evenimentelor care duseseră la această tragedie. La două ore după ce Lena părăsise sediul poliției, unde îi arătaseră fotografiile unui Volvo S60 de culoare bleumarin, Lena efectuase un apel. Convorbirea nu durase decât 25 de secunde. Îl sunase pe bărbatul care atârna în dormitorul fiului ei și care avea acces la un Volvo S60 de culoare bleumarin. Totul părea să sugereze că Lena recunoscuse mașina, dar, dintrun motiv sau altul, alesese să nu le dezvăluie acest lucru. Întrebarea era de ce? De ce preferase să ia legătura cu Groth? Vanja trase imediat concluzia că Groth și Lena avuseseră o legătură de care ei nu aveau habar încă. Când, câteva minute mai târziu, Ursula o sună și îi povesti că ea și Sebastian găsiseră o cameră secretă la Liceul Palmlövska, care se dovedise a fi un adevărat bufet de dovezi împotriva lui Groth, Vanja înțelese că presupunerile ei fuseseră întemeiate. Incriminatoare era în primul rând cartela de telefon descoperită într-unul din fișete, a cărei listă de convorbiri nu includea decât trei numere. Numărul lui Frank Clevén, precum și numărul de telefon al lui Roger și cel al Lenei Eriksson. De la acest număr fuseseră trimise și mesajele către Roger, cu puțin timp înainte de omorârea acestuia. Vanja dădu pe speaker, VP - 312
pentru ca Torkel să audă și el veștile. Sebastian și Ursula mai descoperiseră registrele contabile ale liceului, precum și o cantitate considerabilă de materiale pornografice cu homosexuali. Cei patru se hotărâră să se întâlnească peste o oră, la sediul poliției. • Billy întârziase puțin. Când își făcu apariția, ceilalți începuseră deja trecerea în revistă. Atmosfera din sala de ședințe se încălzise, de parcă temperatura anchetei crescuse în ultimele ore, fără să afecteze însă aerul din jur. Ursula îl salut ă din cap când intră în încăpere. — Așa, după cum am spus, Liceul Palmlövska era copilul lui Ragnar Groth. Se ocupa personal până și de contabilitatea acestuia. Uitați-vă aici. Ursula scoase câteva coli A4 și le trimise să circule din mână în mână. — Referitor la legătura dintre Groth și Lena Eriksson. În ultima lună, am găsit în registrul contabil trei înregistrări care ies în evidență. „Cheltuieli personale”. Mai întâi 2 000 de coroane, apoi de două ori 5 000 în luna următoare. Ursula făcu o pauză. Toți cei din încăpere își dădură seama încotro bătea aceasta, dar nimeni nu spuse nimic, așa că Ursula continuă. — Am sunat la bancă. Lena Eriksson a depus sume de bani comparabile la una sau două zile după aceea. Ursula tocmai reușise să facă o legătură incontestabilă între femeie și directorul liceului. — Șantaj? Torkel lăsă întrebarea să atârne în aer. — Altfel de ce i-ar fi dat 12 000 de coroane? — Mai ales când te gândești că Ragnar îi trimite mesaje lui Roger și îl imploră ca treaba aceea, care o fi fost ea, să ia sfârșit, completă Vanja, arătând către telefonul din ambalajul intact. — Întrebarea este ce anume trebuia să ia sfârșit, spuse Billy, încercând să se prindă și el în joc. Aici avem două opțiuni. — Știm că lui Groth îi plăceau bărbații, zise Vanja, arătând cu capul înspre filmele pornografice de pe masă. Poate că Lena a aflat acest lucru. — Ai fi în stare să plătești 12 000 de coroane doar ca să nu se afle că te uiți la pornografie cu homosexuali pe computer? Tonul lui Sebastian fusese destul de sceptic și pe bună dreptate. — Doar ar fi putut să arunce DVD-urile. Trebuie să fie ceva mult mai grav pentru ca scenariul cu șantajul să funcționeze. — Ca de exemplu? întrebă Vanja. — Mă gândesc la ce mi-a spus Lisa. Că Roger avea secrete… VP - 313
Sebastian lăsă fraza suspendată în aer. Vanja îi prinse imediat aluzia. Se îndreptă în scaun agitată. — … și că se întâlnea cu cineva. Ragnar Groth? Toate privirile se îndreptară către Vanja și Sebastian. Ar fi putut avea dreptate. Devenise foarte clar pentru toți că secretul acela, care fusese cauza acestei tragedii, trebuia să fie ceva foarte grav, ca să nu spunem cu totul distrugător pentru Ragnar Groth. O relație sexuală interzisă cu un băiat de șaisprezece ani se încadra clar în această categorie. — Atunci acesta ar fi secretul descoperit de Lena. Și, în loc să îl reclame, Lena s-a hotărât să profite de cele aflate. — Știm că Lena avea nevoie de bani. Doar și-a vândut interviul ziarului care a plătit cel mai mult, nu-i așa? Vanja făcu un gest întrebător în direcția lui Torkel, care se apropie de tablă. Era foarte receptiv acum. Toată iritarea de mai devreme îi dispăruse. La fel și sentimentul de înfrângere personală. — OK, hai să continuăm cu această ipoteză pentru moment. În timp ce vorbea, Torkel începu să facă însemnări disparate și aproape indescifrabile pe tablă. Caligrafia lui obișnuia să se deformeze proporțional cu gradul de exaltare care îl cuprindea. — Cu o lună înainte de omorârea lui Roger, Ragnar Groth începe să îi plătească Lenei sume de bani. Iar noi credem că o face pentru a o împiedica pe Lena să dezvăluie un secret. Așa-i? Poate că fiul acesteia are o relație intimă cu Groth. Avem vreun indiciu în acest sens? Hai să ne gândim o clipă. Torkel își privi provocator echipa, voia să audă ce aveau de spus. Vanja vorbi prima. — Știm că Groth era homosexual. Mai știm că i-a trimis SMS-uri lui Roger în care îi cerea ca un anumit lucru să înceteze. Ceea ce sugerează că ar fi putut avea o relație. Lisa ne-a povestit că Roger se întâlnea probabil cu cineva în secret. — OK, stai. Torkel nu apucase să scrie tot. Vanja tăcu. După ce pe tablă își făcură apariția cuvinte ce puteau fi interpretate ca însemnând „se întâlnea” și „în secret”, continuă. — Știm că Groth s-a aflat la motel în aceeași seară în care Roger s-a aflat și el acolo. Știm că Groth obișnuia să folosească motelul pentru escapade amoroase. Mai știm și că Roger a trecut pe lângă mașina liceului și că s-a urcat probabil în ea. Indiciile sugerează că această mașină l-a transportat până în apropierea terenului de fotbal. — V-aș putea furniza câteva detalii suplimentare despre Volvo, interveni Billy. Am făcut câteva descoperiri interesante. VP - 314
Torkel încuviință din cap. — Bineînțeles, dă-i drumul. — Din păcate, în mașină nu s-a găsit nicio urmă vizibilă de sânge, dar am găsit amprente digitale lăsate de Roger, Ragnar Groth și încă două persoane. Amprentele lui Roger se aflau pe portiera din dreptul scaunului pasagerului și pe torpedou. În portbagaj am mai găsit o rolă mare de plastic care ar fi putut fi folosită la înfășurarea cadavrului. Când terminăm ședința, Ursula ar trebui să arunce și ea o privire, să vedem dacă găsește urme de sânge sau de ADN. Mașina avea pneuri Pirelli P7. Billy se ridică și așeză pe masă un caiet uzat cu coperte cartonate roșii. — Am găsit și un jurnal de traseu. Ceea ce mi s-a părut interesant este că, în ziua de joi, înainte de dispariția lui Roger, a fost înregistrată o cursă, după care următoarea cursă înregistrată este luni după-amiază. Dar între acestea avem un gol de 17 km. — Așadar, cineva s-a folosit de mașină cândva, între vineri și luni dimineața, și a condus 17 km? Torkel pusese întrebarea în timp ce, simultan, nota febril pe tablă noile informații. — Conf orm jurnalului de traseu. Acum, e simplu să datezi distanța. Dar cei 17 km nu au fost deloc înregistrați. Sebastian aruncă o privire asupra hărții aflate pe perete, lângă Torkel. — Între școală, motel, terenul de fotbal, Listakärr și înapoi trebuie să fie mai mult de 17 km, nu-i așa? Billy dădu aprobator din cap. — Da, asta e o problemă, dar, după cum am spus, este doar un jurnal de traseu, ușor de manipulat. În orice caz, mașina a fost folosită. Billy se așeză din nou pe scaun. Torkel încuviință din cap. — Bun, Ursula are să verifice după aceea, spuse el, și continuă. Mai e un lucru de care nu trebuie să uităm. Peter Westin, psihologul liceului. Torkel scrise pe tablă numele acestuia. — Știm că Roger l-a vizitat de mai multe ori la cabinet în cursul acestui an. Dacă cineva ar fi putut afla despre o eventuală relație dintre Roger și Groth, atunci doar Peter Westin ar fi putut fi acesta. Poate că psihologul chiar l-a înfruntat pe Groth. Ceea ce ar explica dispariția agendei. Vreau să spun, despre ce altceva vorbește lumea cu psihologul? — Sebastian știe mai bine, răspunse Vanja în glumă. Zâmbiră cu toții în afară de Sebastian. Acesta o privi o clipă. — Da, doar mi-ai citit cartea, ar trebui să fii informată în privința asta. Torkel îi privi pe amândoi și clătină din cap. VP - 315
— Ne putem menține la subiect? Este plauzibil că, dacă ar fi existat o relație sexuală între Roger și directorul liceului, Roger i-ar fi povestit lui Westin despre ea. — Nu, nu-i adevărat, spuse Sebastian. Îmi pare rău. Roger încerca să se integreze. În gașca de la liceu. Iar pentru asta avea nevoie de bani. Poate că îi oferea servicii sexuale lui Groth contra cost, dar nu i-ar fi dezvăluit niciodată acest lucru lui Westin. Ar fi însemnat să omoare o vacă de muls. — Poate că a fost presat cumva? spuse Ursula. — Nu cred. Roger a plecat de la Lisa ca să se întâlnească cu cineva. — Oricum ai da-o, îmi este greu să accept că Westin nu a murit din cauză că știa ceva despre Roger, continuă Ursula. Nu există niciun alt motiv. Mai ales dacă ținem cont că agenda este singurul lucru care lipsește din biroul lui. Se auziră bătăi în ușă, după care Hanser pătrunse în încăpere. Era îmbrăcată într-un costum lila-închis, care părea să fie nou. Torkel nu-și putu stăpâni gândul că Hanser își cumpărase, probabil, costumul special pentru ziua în care cazul avea să fie rezolvat. Ca să arate bine în fotografie. Era clar că se pregătea pentru următoarea conferință de presă. Iar atunci are să fie încă și mai greu de oprit. — Nu mă băgați în seamă, spuse ea. Voiam doar să aflu dacă am voie să particip și eu. Torkel încuviință din cap și arătă spre un scaun liber. Hanser se așeză cu grijă, să nu-și șifoneze costumul. — Discutăm mai multe scenarii plauzibile, continuă Torkel, arătând spre mâzgălelile indescifrabile de pe tablă. — Știm că Ragnar Groth îi plătea, în secret, sume de bani Lenei Eriksson. Probabil șantaj. Probabil pentru că Roger, forțat sau de bunăvoie, era amantul lui Groth. Privirea lui Hanser se înăspri, iar aceasta se aplecă înainte cu interes. — Mașina școlii are pneuri care se potrivesc cu urmele de la fața locului, amprentele lui Roger și ale directorului au fost găsite în mașină, și știm că aceasta s-a aflat la motel în seara respectivă. Până acum, nu am găsit urme de sânge, așa că va trebui să mai verificăm o dată. De asemenea, credem că omorul nu a fost premeditat, ci că Groth și Roger au plecat cu mașina de la motel, ajungând la terenul de fotbal. Aici ceva nu a mers cum trebuie. Groth l-a împușcat pe Roger, apoi și-a dat seama că trebuie să extragă glonțul. Când am întrebat-o pe Lena Eriksson azi-dimineață dacă recunoaște mașina, aceasta ne-a mințit. Se pare că și-a dat seama, cu această ocazie, că Ragnar Groth a fost cel care i-a ucis fiul. Lena s-a hotărât să-l șantajeze serios de tot, dar Groth a înfruntat-o, iar lucrurile au scăpat de sub control. VP - 316
Torkel se opri în fața lui Hanser. — Sună plauzibil, după părerea mea. — În orice caz, deocamdată nu avem decât dovezi circumstanțiale. Vom avea nevoie de dovezi materiale care să le întărească. Vanja și Billy aprobară din cap. Momentele acelea, când posibilul devenea plauzibil, îți dădeau un sentiment special. Acum nu mai trebuiau decât să găsească o modalitate de a transforma plauzibilul în dovezi concrete. Sebastian începu brusc să aplaude, ceea ce în încăperea mică păru un gest malițios. — Bravo. Să trec sub tăcere faptul că există câteva mici detalii care nu se potrivesc cu teoria voastră drăgălașă? N-aș vrea să stric atmosfera. Vanja îl privi mânioasă pe Sebastian, care se rezemase de spătarul scaunului cu un aer de superioritate. — Nu crezi că e cam târziu să îți faci griji în privința asta? Sebastian îi aruncă un zâmbet exagerat și își ridică mâinile înspre teancul de DVD-uri de pe masă. — Bărbați, bărbați adevărați. Adulți. Lui Ragnar nu-i plăceau băieții. Lui îi plăceau mușchii și mădularele sănătoase. Uitați-vă la Frank Clevén. Un machoman în toată firea. Nu un puști de șaișpe ani cu cașul la gură. Faceți o mare greșeală crezând că homosexualii nu au și ei preferințe. O sulă și gata, sunt fericiți. — Totuși, există bărbați care nu pot spune nu unei partide de sex. Indiferent de preferințe. Iar asta o știi mai bine decât oricine. Ursula fusese cea care intervenise. — Pentru mine nu sexul contează, ci cucerirea. Este cu totul altceva. — E posibil să nu deviem de la subiect? Torkel îi privi pe amândoi rugător. — E mai simplu așa. Sebastian, ai dreptate. Nu știm dacă Groth și Roger aveau o relație sexuală. — Un lucru nu-mi dă pace, apoi, continuă Sebastian. Sinuciderea lui Ragnar Groth. — Ce vrei să spui? — Hai să ne gândim la ucigașul nostru. Poate că uciderea lui Roger nu fusese premeditată, dar, după ce a ucis o dată, atunci nu se dă în lături de la nimic pentru a o ascunde. Să nu uităm că ucigașul i-a scos inima din piept lui Roger pentru a ext rage glonțul. Sebastian se ridică în picioare și începu să se învârtească prin încăpere. — Când s-a simțit amenințat de Peter Westin, l-a eliminat imediat. Nu a ezitat să planteze dovezi în garajul lui Leo ori să intre prin efracție în biroul lui Peter Westin. În situații extrem de presante, a acționat fără ezitare. Toate VP - 317
acestea ca să nu fie descoperit. A acționat la rece. Chibzuit. Fără să cedeze stresului. E clar că nu e genul care să se spânzure în camera unui băiat și în niciun caz care să ceară iertare. Pentru că nu simte niciun fel de remușcare. Când Sebastian termină ce avea de spus, se așternu din nou tăcerea. Sentimente contradictorii. Autoritatea și raționamentul lui Sebastian împotriva voinței de a elucida cât mai repede cazul. Vanja fu prima care luă cuvântul. — OK, Freud, o singură întrebare numai. Să spunem că ai dreptate. Că nu e Groth. Că altcineva e ucigașul. Groth s-a întâmplat să se afle la motel. Iar mașina lui era parcată acolo, și Roger s-a întâmplat să treacă pe lângă ea. Ragnar îl ia pe Roger cu mașina, ajung la terenul de fotbal. Dar altcineva îl omoară. Asta e teoria ta? Vanja se rezemă de spătarul scaunului, cu o privire severă în care se putea întrezări și o urmă de triumf. Sebastian se opri și o privi calm. — Nu, nu asta e teoria mea. N-am spus decât că teoria voastră nu merge. Ceva ne scapă. Telefonul lui Torkel sună. Se scuză și răspunse. Sebastian se duse înapoi la locul său și se așeză. Torkel ascultă o clipă, apoi răspunse. Vocea îi era, puțin zis, fermă. — Adu-l aici. Acum. Închise și apoi i se adresă lui Hanser. — Tehnicienii tăi tocmai au făcut o nouă descoperire acasă la Groth. Au găsit agenda lui Peter Westin în șemineu. Hanser se rezemă de spătar cu un zâmbet. Acum îl aveau pe Ragnar Groth. Clar. Vanja nu se putu abține să nu se întoarcă spre Sebastian. — Cum se potrivește descoperirea asta cu profilul tău psihologic, Sebastian? Sebastian cunoștea răspunsul. Dar nu se mai simțea în stare să-i pese. Oricum, ceilalți se hotărâseră deja. Sebastian părăsi încăperea. Cei dinăuntru voiau să termine. Îi înțelegea. Fusese un caz complicat, care îi extenuase și erau obosiți. La suprafață, soluția lor părea perfectă. Dar pentru Sebastian nu era de ajuns. El se străduia de fiecare dată să descopere legătura din adâncime. Răspunsurile pure. Când toate detaliile se potriveau. Când acțiunile și consecințele, nevoile și motivele spuneau toate același lucru. Aceeași poveste. Iar asta nu se întâmpla niciodată la suprafață. De ce să îi pese, până la urmă? Dovezile circumstanțiale se înlănțuiau impecabil, iar în plan personal ar fi trebuit să fie mulțumit. De fapt, ar fi trebuit să fie euforic. Templul acela al cunoașterii, pe care tatăl lui îl VP - 318
construise, fusese pângărit, denigrat, prăbușit din Olimp și călcat în picioare de realitate. Soarele strălucea la apus prin ferestrele uriașe, iar Sebastian făcu vreo câțiva pași în încăperea plină de polițiști care lucrau de zor, apoi se opri și privi înapoi către Torkel și ceilalți care rămăseseră în sala de ședințe. Începuseră să își strângă lucrurile. Agenda lui Westin în șemineul lui Ragnar Groth. Majoritatea paginilor probabil că arseseră, așa că eventualele dovezi lipseau, dar faptul în sine, că agenda fusese găsită acasă la Groth, fusese de ajuns pentru a o convinge pe Hanser. Pentru Sebastian, această descoperire nu făcea decât să încurce și mai tare toată povestea. Acel Ragnar Groth pe care îl cunoscuse el nu ar fi făcut o asemenea gafă. În niciun caz. Omul acela nu ar fi permis ca un pix și o hârtie să fie plasate greșit. Nu se potrivea. De îndată ce auziseră că agenda fusese găsită, Sebastian se uitase imediat la Ursula. O cunoștea destul de bine, Ursula trebuia să fie de aceeași părere cu el. Chiar dacă tot timpul se certau în privința detaliilor, pe amândoi îi preocupa același lucru, legăturile din profunzime. Ecuația pură. Sebastian avusese dreptate, în privirea Ursulei citise aceeași ezitare pe care o simțise și el, dar de data aceasta Ursula nu putea să riposteze. De data aceasta poate că fusese neglijentă, își luase liber și ieșise să ia cina cu Mikael atunci când ea și Billy percheziționaseră casa. Nu apucase să verifice acea parte a casei, și crezuse că Billy o făcuse. Billy înțelesese greșit și crezuse că Ursula o verificase. Ursula nu obișnuia să omită ceva atât de ușor. Toți cei din încăpere puteau să vadă cât îi era de rușine. Sebastian se hotărâse în acel moment. Se săturase de toată ancheta asta. Dacă ei erau mulțumiți, atunci și el era mulțumit. În consecință, numele lui Ragnar Groth avea să fie împroșcat cu noroi, iar adevăratul ucigaș avea să scape. Sebastian putea să trăiască cu ambele. Atunci se ridicase în picioare și plecase. Acum stătea acolo, aruncându-le o ultimă privire. Își luă paltonul și începu să se îndrepte spre ușă. Aproape că ieșise din clădire când auzi o voce în spatele lui. Era Billy. Acesta aruncă o privire în jur și se apropie de Sebastian. De îndată ce ajunse lângă el, coborî tonul o idee. — Ieri am avut ceva timp liber. — Aha, mă bucur. — Nu știu la ce îți trebuie, dar am găsit adresa acelei Anna Eriksson care te interesa. Sebastian îl privi pe Billy. Nesigur de ceea ce simțea. Dintr -odată era atât de aproape. Din senin. Treizeci de ani mai târziu. O femeie pe care nu o cunoștea. Dar oare era gata? Chiar voia acest lucru? Probabil că nu. — Nu are nicio legătură cu ancheta, nu-i așa? VP - 319
Billy îl privi întrebător. Sebastian nu se simțea în stare să mintă. — Nu, nu are legătură. — Atunci nu pot să-ți dau adresa, o știi și tu. Sebastian încuviință din cap. Billy se aplecă brusc spre el și îi șopti la ureche. — Storskärsgatan 12, în Stockholm. Apoi îi zâmbi și dădu mâna cu el. — Oricum, pentru mine a fost o plăcere să lucrez cu tine. Sebastian încuviință din cap. Dar era nevoit să își vină în fire. Mai ales acum. Când făcuse rost de ceea ce îl interesase de la bun început. — Mi-aș dori să pot spune același lucru. Apoi plecă. Hotărât să nu se mai întoarcă niciodată. Niciodată. • Bărbatului care nu era un ucigaș îi era greu să stea liniștit. Știrea era peste tot. Pe internet, la televizor și la radio. Poliția elucida se cazul. Punctul culminant îl constituise un scurt reportaj de pe SVT, de la ultima conferință de presă. Polițista în costum elegant era flancată de inspectorul de la Brigada Națională de Omucideri pe care îl mai văzuse de câteva ori până acum. Polițista zâmbea larg și relaxat. Zâmbetul ei era atât de larg și de strălucitor, încât ai fi putut crede că aceasta își albise dinții și acum nu voia decât să și-i arate. Inspectorul de la Brigada Națională de Omucideri era același dintotdeauna, formal și grav. Femeia – la televizor tocmai scria că numele ei era Kristine Hanser – declarase că poliția avea un suspect. Mai multe detalii urmau să fie prezentate atunci când analiza dovezilor materiale avea să fie gata, dar erau atât de siguri de rezultat, încât erau dornici să dezvăluie deja numele suspectului. Marele progres se produsese odată cu decesurile tragice din dimineața aceea, iar suspectul era un bărbat în vârstă de cincizeci de ani, domiciliat în Västerås, care se sinucisese apoi. Nu îi dezvăluiră numele. Dar îl știau deja cu toții. Mai ales Bărbatul care nu era un ucigaș. Ragnar Groth. Doar el însuși lansase zvonul deunăzi pe internet. Flashback se numea forumul respectiv și era plin până la refuz cu cele mai josnice bârfe și speculații despre tot și toate. Dar se aflau și o groază de informații adevărate. Într-o discuție intitulată „Crimă rituală în Västerås” găsise un comentariu anonim care susținea ferm că directorul Liceului Palmlövska fusese luat de poliție la interogatoriu. Bărbatul care nu era un ucigaș sunase direct la liceu și ceruse cu directorul, dar i se spusese că acesta era plecat pentru tot restul zilei. Se învoise de la serviciu și alergase la mașină. Sunase VP - 320
la informații pentru a afla unde locuia directorul și se dusese întins întracolo. Parcase în stradă, mai la distanță, apoi se plimbase prudent prin fața casei, cât mai discret cu putință, dar mașina parcată în fața acesteia spunea totul. Era o mașină civilă, dar o recunoscuse imediat. Aceeași mașină care se aflase în fața casei lui Leo Lundin cu câteva zile în urmă. Bărbatul care nu era un ucigaș se înflăcărase cu totul. De parcă ar fi câștigat lozul cel mare și nimeni altcineva nu o știa. Era câștigul lui și putea să facă ce voia cu el. Cât stătuse acolo, o ușă se deschise și o femeie ieși din casă. Bărbatul se îndepărtă pentru a nu-i atrage atenția, dar femeia nu părea să aibă ochi pentru altceva. Părea iritată. O văzu din felul în care trântise portiera. Continuă să se îndepărteze, iar când mașina acesteia trecu pe lângă el, bărbatul se întoarse și se îndreptă spre propria sa mașină. Zece minute ca să aducă agenda. Zece minute până să se întoarcă. Înăuntru nu se afla decât un singur polițist. Avea șanse de reușită. Și chiar îi reușise.
VP - 321
••• Sebastian stătea nemișcat în întuneric, în fața casei părintești. O privea. Seara era rece, iar el era îmbrăcat prea subțire, dar frigul care i se strecura prin haine nu îl deranja. Dimpotrivă, părea să se potrivească cu momentul acela. Sosise clipa. Să facă ce fusese hotărât să facă încă de când sosise în Västerås, dar întâmplările din ultimele zile îl împiedicaseră. A doua zi avea să plece. Să o șteargă. Să dispară. Reușise să facă rost de adresa din cauza căreia se implicase în anchetă. Storskärsgatan 12. Acolo ar fi putut afla răspunsul. Asta, dacă voia să îl afle. Cum stătea așa în fața casei, realiză că tot ce se întâmplase în ultima vreme avusese un efect pozitiv asupra lui. Atât scrisoarea și posibilitatea enormă pe care o deschisese aceasta, cât și ancheta și colaborarea cu Brigada Națională de Omucideri. Îi insuflaseră energie. Ziua îi fusese ocupată cu altceva decât pregătirea chinuitoare și anxietatea aceea care îl urmăriseră deja de prea multă vreme. Sentimentele acelea nu dispăruseră, bineînțeles, nici visul nu dispăruse, dar greutatea pierderii pe care o suferise nu-l mai făcuse complet pasiv. Avusese ocazia să întrevadă posibilitatea unei alte vieți. Fapt care îl speria, dar îl și tenta în același timp. Viața aceea pe care o cunoștea de atâta vreme îi dădea o senzație de siguranță. Oricât de negativă ar fi fost, exista ceva confortabil în rutinele acelea. O alegere, până la un punct, intenționată, ce intra în contact direct cu adâncul ființei lui. Că nu merita fericirea. Că era condamnat. O știuse încă de mic copil. Tsunami-ul, într-un fel, nu făcuse decât să o confirme. Se întoarse apoi către casa din vecini. Clara ieșise pe trepte și îl privea. O ignoră. Iar Clara îl ignoră pe el. Poate că, de fapt, chiar se afla într -un moment decisiv al vieții. De când se culcase cu Beatrice nu mai fusese cu altă femeie. Nu se gândise până acum la acest lucru. Trebuia să însemne ceva. Se uită la ceas, 19:20. Agentul imobiliar ar fi trebuit să sosească deja. Trebuiau să se vadă la ora 19, să semneze rapid contractul, pentru ca el să poată prinde trenul de Stockholm, de la opt și jumătate. Acesta fusese planul. De ce nu se afla aici? Iritat, Sebastian intră în casă și aprinse lumina în bucătărie. Îl sună pe agentul imobiliar, un anume Peter Nylander, care ceru scuze când răspunse după câteva apeluri. Era ocupat să prezinte o casă și nu avea cum să dea pe la el decât a doua zi de dimineață, cel mai devreme. Tipic. VP - 322
Încă o noapte în casa aia nenorocită. Halal moment decisiv! • Torkel își dăduse jos sacoul și pantofii, apoi se întinsese mort de oboseală pe patul moale de la hotel. Dădu drumul la televizor doar pentru a-l închide în secunda următoare, de îndată ce văzu imaginile de la conferința de presă. Nu numai pentru că ura să se vadă la televizor, ci cazul acesta, în general, îl indispunea. Încercă să închidă ochii și să ațipească o clipă, dar nu reuși. Nu reușea să scape de senzația aceea de disconfort. Probele circumstanțiale erau solide, e adevărat, doar el le pusese cap la cap. Dar îi lipseau dovezile materiale imbatabile. Care l-ar fi putut convinge că aveau dreptate. Lipsa urmelor de sânge îl sâcâia cel mai tare. Cu sau fără plasticul acela, sângele era o substanță dificil de îndepărtat. O substanță organică atât de bogată în elemente, încât o cantitate microscopică ar fi fost suficientă pentru a lăsa urme. Roger pierduse o cantitate enormă de sânge. Cu toate acestea, în Volvo nu se afla nici urmă de sânge. Era sigur că și Ursula simțea la fel. Petrecuse câteva ore pline de frustrare verificând mașina, imediat după ședința comună, dar nu găsise nimic. Dacă o cunoștea cu adevărat, probabil că încă se afla acolo, verificând în continuare. Pierduse deja suficient cu casa lui Ragnar Groth, cu agenda aceea, așa că acum n-avea să se dea bătută fără să verifice de trei ori. Dar Hanser fusese de nestăvilit și reușise să-l atragă de partea ei pe inspectorul-șef regional. Torkel și Hanser se întâlniseră cu el cu o jumătate de oră înainte de conferința de presă care fusese planificată de Hanser. Torkel ceruse mai mult timp, câteva zile în plus nu aveau să însemne cine știe ce. Dar realizase imediat că ceilalți doi voiau să câștige pe loc. Doar erau mai mult politicieni decât polițiști, pricepuse acest lucru de îndată ce încercase să-i convingă să adopte o poziție ceva mai prudentă. Pentru ei, elucidarea cazului era necesară pentru a-și putea continua carierele fără nicio pată la dosar. Pentru el, elucidarea cazului însemna ceva mai mult. Însemna adevărul. Victima merita acest lucru, și nu o decizie care avea de-a face cu propria carieră. În cele din urmă, reușiseră să îl domine. Ar fi putut să se lupte cu ceva mai multă înverșunare, așa simțea, dar era obosit, extenuat și, până la urmă, și el voia să lase cazul acesta în urmă. Nu erau cele mai potrivite motive, era conștient de asta, dar era adevărul. Oricum, nu el era cel care avea ultimul cuvânt. Ci inspectorul-șef regional. Și nici nu era prima oară când se văzuse nevoit să se mulțumească cu o asemenea decizie. Erai nevoit să te obișnuiești cu așa ceva în cadrul unei instituții precum poliția. Altfel ai fi putut ajunge ca Sebastian, un pustnic imposibil cu care nimeni nu mai voia să lucreze. Întinse mâna după telecomandă, sperând că știrile se terminaseră, dar înainte să apuce să dea drumul la televizor se auzi VP - 323
cineva bătând încet la ușă. Se ridică din pat și deschise. În fața ușii se afla Ursula. Și ea arăta obosită. — Ai găsit ceva? Ursula clătină din cap. — În mașină nu am găsit nici urmă de proteine sangvine, nici măcar de albumină. Pur și simplu, nu există urme de sânge. Torkel dădu din cap. Rămaseră așa preț de o clipă. Niciunul din ei nu părea să știe cum să continue. — Pleci acasă mâine, nu-i așa? îl întrebă ea în cele din urmă. — Da, așa se pare. Hanser o să vrea să încheie singură cazul, iar noi ne aflăm aici la cererea ei. Ursula încuviință din cap înțelegătoare și se întoarse, dând să plece. Torkel o opri. — Ai venit până aici doar ca să-mi povestești despre mașină? — Nu neapărat. Ursula îl privi insistent. — Dar cred că e de ajuns. Nu știu exact ce altceva să spun. — Sebastian a plecat, în orice caz. Ursula încuviință din cap. — Dar situația e confuză acum. — Știu. Îmi pare rău. — Și nici nu cred că a fost greșeala ta, am un presentiment. Ursula îl privi. Făcu un pas înspre el și îi atinse mâna. — Doar credeam că mă cunoști. Chiar o credeam. — Cred că acum te cunosc. — Nu, va trebui să fiu încă și mai clară. Torkel izbucni în râs. — Ai fost destul de clară. Pot să te invit înăuntru? — Poți să încerci. Ursula îi zâmbi și intră în cameră. Torkel încuie ușa în spatele ei. Ursula își atârnă geaca și geanta pe un scaun și se duse în baie să facă duș. Torkel își scoase cămașa și aranjă patul. Așa îi plăcea Ursulei. La început făcea duș. Apoi el făcea duș. Apoi el se strecura în pat, lângă ea. Asta era rutina, așa voia ea. Regulile ei. Doar în delegație. Niciodată pe teren propriu. Fără planuri de viitor. Și, se gândi Torkel, să-i arăți loialitate neclintită. Trebuia să adauge și acest lucru. VP - 324
••• Sebastian nu putea să adoarmă. I se învârteau prea multe în minte. Se întâmplaseră prea multe. La început crezuse că adresa din Stockholm era cea care îl bântuia și nu îl lăsa să se relaxeze. Nu era chiar așa de ciudat, de fapt. Cum ar fi putut să doarmă când în fața lui se deschidea o asemenea posibilitate sau un asemenea risc? Dar nu era numai adresa. Mai era încă ceva, altceva decât posibilele consecințe ale unei scrisori din trecut. O altă imagine. Mult mai actuală, mult mai clar conturată. Imaginea unui băiat de șaisprezece ani care se îndrepta cu pași siguri spre moarte pe un teren nisipos de fotbal. Un băiat pe care nu reușea să-l înțeleagă. Pe care de la bun început nu îl înțelesese. Simțea că asta fusese greșeala lor. Că se concentraseră prea repede asupra aspectelor secundare în loc să acorde atenție unui aspect esențial. Axel Johansson, Ragnar Groth, Frank Clevén. Era logic. Doar încercau să dea de urma făptașului. Dar uitaseră complet de victimă. Sebastian avea sentimentul că acolo începuseră să piardă din vedere ansamblul. Roger Eriksson. Adolescentul din centrul tragediei continua să rămână un mister. Sebastian se ridică în picioare și se duse la bucătărie. În frigider se mai aflau câteva sticle de apă minerală, cumpărate de la benzinărie. Desfăc u o sticlă și se așeză la masă. Își aduse geanta și scoase din ea un pix, hârtie și materialul care îi mai rămăsese din timpul anchetei. Dosare și documente pe care probabil că ar fi trebuit să le înapoieze. Dar uitase că le avea în geantă și, oricum, nu era el genul de om care să se ducă înapoi doar pentru a returna o mână de fotocopii. Și nici nu fusese vreodată. Dimpotrivă, voia să aibă cât mai mult material la îndemână, pentru ocazii de genul acesta. Așa lucrase el dintotdeauna, iar acum se bucură că nu își pierduse obiceiul de a îndesa totul în geantă. Din păcate, materialele pe care le avea nu conțineau cine știe ce despre Roger Eriksson. Erau doar niște documente pe care le primiseră de la cele două licee la care fusese înmatriculat. Sebastian le puse deoparte, deschise caietul, luă pixul și începu prin a-și organiza metodic gândurile. În susul paginii scrise: Sebastian rupse foaia și o așeză sus, la marginea mesei. Obișnuia să lucreze cu cuvinte-cheie scrise pe bucăți de hârtie, iar în felul acesta reușea să-și pună gândurile în mișcare. Își făcea astfel o impresie asupra fragmentelor acelui schelet la care avea acces, le putea întoarce și răsuci pe toate părțile, pentru a le îmbina. Sebastian continuă: VP - 325
Cercul restrâns de prieteni al lui Roger reprezentase o problemă pentru poliție. Prea puțini aliați, prea puține persoane care să știe ceva despre el. Lisa se prefăcuse că era prietena lui și, până și prietenul din copilărie, Johan, începuse să se îndepărteze de el. Un om singur, și cu asta basta. Oamenii singuri sunt greu de priceput. La defunctul Peter Westin. Probabil ca să aibă cu cine sta de vorbă. Fapt care sublinia cât de singur era Roger. Poate că avea și anumite probleme care trebuiau povestite și procesate. Traficul cu alcool și legătura cu Axel Johansson se vădiseră a fi o pistă secundară. Dar Roger părea să fi fost în stare de multe pentru a face rost de bani. Avea nevoie de bani pentru a se integra. Mai ales în noul mediu, la un liceu cu pretenții, precum Palmlövska. Relația amorală cu banii părea să fie o trăsătură de familie. Scenariul cu șantajul părea totuși destul de plauzibil. Lena aflase un secret, iar Ragnar Groth era gata să plătească pentru ca acesta să nu iasă la iveală. Trebuie să fi fost ceva care ar fi distrus reputația liceului, căci Groth trăia pentru asta. Roger era singura legătură dintre Lena și Groth de care Sebastian avea habar. Ceea ce ducea la: Dar șterse imediat cuvintele respective. Dintre toate probele circumstanțiale, ipoteza aceasta îl deranjase cel mai tare. Era genul acela de raționament care putea prelua puterea și apoi controla întreaga anchetă. Acum trebuia să se miște liber, să nu se închisteze într-o ipoteză, ci să privească tot contextul, fără a-l interpreta prea mult. Adesea, soluția venea de la detaliile mărunte. O știa, așa că scrise: Chiar și pista aceasta era, până la urmă, prea vagă. O impresie a Lisei, pe care Vanja o sesizase și sublimase. O impresie pe care și el o împărtășea. Dar ar fi putut, la fel de bine, să fie vorba doar despre o nuanță subiectivă pe care o dădeau cuvântului „secret”. Ceva ce trebuia ascuns și avea de -a face cu sexul. În afara impresiei lor, mai exista vreun alt indiciu care să-i îndrepte în aceeași direcție? Da, exista. Sebastian scrise următorul titlu: Așa le spusese Johan, lui și Vanjei, când stătuseră de vorbă cu el în camping. Poate că acest detaliu fusese mai important decât crezuseră la început. Doar acesta fusese motivul pentru care prietenia dintre Roger și Johan începuse să se destrame. Interesul sexual al lui Roger era de VP - 326
netăgăduit, iar pe Johan îl deranjase acest lucru. Dar cu cine făcea sex, oare? Nu cu Lisa. Cu cine atunci? Și acest lucru îl încurca pe Sebastian. Ultima convorbire pe care o avusese Roger. Când, în seara aceea de vineri, îl sunase pe Johan acasă și nu dăduse de el. De ce nu încercase să-l sune și pe mobil? Pentru o vreme, crezuseră că Roger nu mai apucase, dar, ulterior, când reușiseră să-i dea de urmă cu ajutorul camerelor de supraveghere, această ipoteză nu mai putea sta în picioare. Dimpotrivă. Roger se plimbase o vreme prin oraș după convorbirea aceea, înainte de a se urca în mașină. Așa că timp avusese. Cea mai plauzibilă ipoteză era atunci că treaba pe care o avusese cu Johan nu era chiar așa de importantă. Poate că fusese suficient să lase un mesaj. Poate. Sebastian se duse și luă încă o sticlă de apă minerală din frigider. Uitase ceva? O grămadă, probabil. Începuse să se simtă obosit și frustrat, Roger nu era ușor de înțeles. Știa că îi scapă ceva. Sebastian începu să răsfoiască foile matricole primite de la liceu, dar nu găsi nimic altceva decât că Roger începuse să ia note tot mai mari. Mai ales la disciplinele predate de Beatrice. Părea să fie o profesoară bună. Asta era cam tot ce putea scoate din materialul acela. Sebastian se ridică în picioare, simțea că are nevoie de aer curat. Să își limpezească mintea și să dobândească o perspectivă asupra datelor. Știa prea bine cum funcționa. Uneori îi trebuia timp până să îi pice fisa ce avea să potrivească toate piesele puzzle-ului. Uneori nu îi pica deloc. La fel ca în toate celelalte procese, nu puteai avea nicio garanție. • Agentul imobiliar sosi pe la opt și jumătate. Sebastian apucase între timp să își facă bagajul și ieșise iar la o plimbare. Tot nimic. Mintea îi mersese în gol, mereu în aceeași direcție. Secretul lui Roger poate că era de nepătruns. Cel puțin cu materialul pe care îl avea la dispoziție. Agentul imobiliar avea un Mercedes uriaș, strălucitor, un zâmbet larg, poate prea fericit și un sacou perfect. Sebastian îl urî din prima. Nici măcar nu catadicsi să dea mâna cu el. — Așa, deci vrei să vinzi? — Vreau să scap de aici cât mai repede posibil. Dă-mi contractul și semnez pe loc. Doar așa ți-am spus la telefon, nu? — Da, dar poate că ar fi mai bine să parcurgem, totuși, contractul. — Nu este nevoie. Oricum ai să îți tragi un procent din suma finală, așa-i? — Da. — Cu cât mai mare prețul, cu atât o să câștigi mai mult, nu? — Exact. VP - 327
— E tot ce trebuie să știu. În felul acesta, și tu ești motivat să vinzi casa la un preț cât mai mare posibil. Pentru mine e de ajuns. Sebastian Sebastian dădu din cap, luă pixul și semnă. Agentul imobiliar îl privi cu un ușor scepticism. — Poate că ar trebui să inspectez casa mai întâi. — Atunci o să sun pe altcineva. Semnez sau… Agentul imobiliar ezită. — Ce anume te-a te-a făcut să alegi tocmai firma noastră? — A fost prima firmă din cartea de telefon care avea căsuță vocală și am putut lăsa un mesaj. OK? Pot să semnez acum? Agentul imobiliar zâmbi plin de satisfacție. — Mă bucur să aud asta. Căsuțele vocale cu răspuns automat, care nu fac decât săsă-ți repete orele de program și să te roage să revii, sunt tot mai dese. Așa -i? Deștept, Dar m-am m-am gândit că atunci clienții or să sune în altă parte. Așanu? Sebastian presupuse că întrebarea fusese retorică. În orice caz, el nu avea nicio intenție să confirme teoriile agentului a gentului imobiliar, spunându-i spunându-i că de fapt așa se și întâmplase. — Vreau să spun că este extrem de important să te afli mereu la dispoziția clientului. Ai să găsești numărul meu de telefon în dosar, continuă agentul imobiliar fără să aștepte vreun răspuns. Care oricum nu avea să vină. — Nu trebuie decât să mă suni dacă ai vreo întrebare, în weekend, seara, oricând, așa lucrez eu. Și, aproape ca pentru a dovedi cât de căutat era el tot timpul, telefonul agentului imobiliar sună înainte ca acesta să continue. Sebastian aruncă aruncă o privire obosită spre bărbatul acesta pe care, acum, își dorea să nu-l nu -l fi sunat. — Bună, dragă, da, mă deranjezi un pic… dar spune. Agentul imobiliar se îndepărtă câțiva pași, pentru a putea vorbi la telefon. — Draga mea, te descurci tu. Sunt sigur. Trebuie să plec acum. Te-am Te-am pupat. Agentul imobiliar închise și se întoarse din nou către Sebastian, scuzându-se cu un zâmbet. — Vă cer scuze, prietena mea are un interviu pentru un job. Și mereu o apucă emoțiile. Sebastian își pironi privirea asupra bărbatului care se afla în fața lui și despre care aflase deja atât de multe lucruri. În sinea lui începuse să caute ceva cu care să îl amuțească. De preferință atât de tare, încât să nu mai fie în stare să vorbească vreodată. Apoi, dintrdintr-odată, îi veni. Ideea. Pe care o așteptase. VP - 328
Contextul. Pe cine sunăm de obicei? • Lui Vasilios Koukouvinos i se păru o cursă ciudată. Îl luase pe bărbatul acela cu valiza din fața casei. Bărbatul vorbea forțat. Voia să ajungă mai întâi la Liceul Palmlövska pentru ca apoi să meargă mai departe. Fără să coboare din taxi. Nu voia decât să ajungă acolo. Cât mai rapid posibil. Odată ajunși la liceu, bărbatul îi ceru lui Vasilios să pornească din nou taximetrul, de la zero, să întoarcă mașina și să conducă, pe drumul cel mai m ai scurt, până la motelul din autostrada E1 E 18. Bărbatul scoase o hartă și îi arătă unde se afla motelul, dar Vasilios cunoștea prea bine orașul. Își continuară drumul în tăcere. Dar când Vasilios îi arunca, din când în când, o privire bărbatului, acesta abia mai putea să stea liniștit. Așa de agitat părea să fie. Când se apropiară de hotel, bărbatul se răzgândi din nou. Îi dădu lui Vasilios numele unei străzi și îi ceru să îl ducă acolo. Spränggränd. Spränggränd. Nu numai atât. Bărbatul voia ca, odată ajunși acolo, să dea înapoi și să parcheze. După ce Vasilios îi făcu pe voie, bărbatul privi taximetrul. Înregistrase abia șase kilometri. Bărbatul îi dădu lui Vasilios cartea de credit și îi ceru să aștepte. Apoi coborî din taxi. Bărbatul alergă spre motel. Vasilios opri motorul și ieși să fumeze o țigară. Clătină din cap. Dacă bărbatul voise să ajungă la motel, Vasilios l-ar l-ar fi putut lăsa în fața acestuia. Abia apucă să tragă câteva fumuri, când bărbatul se întoarse. Arătând încă și mai neliniștit, dacă așa ceva era posibil. posibil. Se albise la față. față. În mână mână avea ceva ce aducea cu o foaie matricolă. Taximetristul recunoscu antetul. Era liceul acela de snobi pe care tocmai îl părăsiseră, Palmlövska. Vasilios urcă din nou în mașină, iar acum bărbatul îi ceru săsă -l ducă la terenul de fotbal din spatele blocurilor, apoi din nou la liceu. Bărbatul nu își lua privirea de la taximetru. Așa cum am spus, era o cursă ciudată. O cursă lungă de 17 kilometri. • Sebastian ar fi trebuit săsă -și dea seama din prima. Mai ales el. Doar o simțise singur. Schimbarea, forța, puterea ei când începeai să o cunoști. Cum erai absorbit de ea și voiai să o întâlnești din nou. La fel ca Roger. Roger avea nevoie de cineva. De cineva care să se afle acolo pentru el. Care să-l să-l sprijine când se mutase la un alt liceu. Cineva la care să sune atunci când se temea de ceva. Când era bătut. Cineva pe care să iubească. Roger dăduse telefon. Dar nu lui Johan. VP - 329
Ci lui Beatrice. Când Sebastian alergase spre motel, fusese aproape o revelație. Avusese deja o presimțire când taxiul dăduse înapoi și parcase. Că motelul era mai important decât crezuse. Că Roger nu ajunsese acolo din întâmplare. Nu era prima oară când se afla acolo. Dar nu cu Ragnar Groth. Când Sebastian pusese foaia matricolă matricolă în fața recepționerei, bănuiala îi fusese confirmată. O, da, femeia aceea venise acolo. De mai multe ori. Beatrice nu era doar o femeie cu potențial. Era ceva mai mult decât atât.
VP - 330
••• Vanja și Torkel se aflau în sala de interogatoriu. În fața lor stătea Beatrice verde -închis și cu fusta Strand. Strand. Era îmbrăcată cu aceeași bluză de culoare verdelungă cu care fusese îmbrăcată atunci când Vanja și Sebastian se întâlniseră prima oară cu ea, la Liceul Palmlövska. Palmlövska. Dar acum arăta obosită. Obosită și palidă. Pistruii ei ieșeau și mai tare în evidență pe fața palidă. Poate că era doar o închipuire, dar lui Sebastian, care se afla în încăperea alăturată, i se păru că până și părul ei roșu își pierduse din strălucire. Beatrice strângea un șervețel de hârtie întrîntr -o mână, dar nu se sinchisea săsă-și șteargă lacrimile care i se scurgeau încet pe obraji. — Desigur, ar fi trebuit să vă fi povestit de la bun început. — Da, ne-ar ne-ar fi ușurat munca, așa e. Vanja răspunse scurt, pe un ton iritat, aproape acuzator. Beatrice o privi de parcă ceva înspăimântător tocmai îi trecuse prin minte. — Ar fi trăit, nu? Lena și Ragnar, dacă aș fi povestit de la început? În încăpere se făcu liniște. Torkel realiză că Vanja voia să răspundă afirmativ, așa că îi puse ușor și calm o mână pe braț. Vanja se opri. — Este imposibil imposibil de spus și, oricum, nu ajută la nimic să mai rumegăm acum, faptul a fost consumat. Torkel vorbea calm, cu o voce care încerca să inspire încredere. — PovesteștePovestește-ne despre tine și Roger, în schimb. Beatrice trase aer în piept, își ținu apoi respirația, de parcă ar fi încercat să se blindeze pentru ceea ce avea să urmeze. — Îmi dau seama, în ochii voștri este ceva atât de nepotrivit. Sunt o femeie măritată, iar Roger nu avea decât șaisprezece ani, dar era destul de matur pentru vârsta lui și… s-a s-a înt âmplat âmplat pur și simplu. — Când s-a întâmplat? — La câteva luni după ce s-a s-a mutat la liceul nostru. Avea nevoie de cineva, nu primea foarte multă încurajare de acasă. Iar eu… aveam nevoie să simt că cineva are nevoie de mine. Că mă iubește. Sună chiar așa de oribil? — Roger avea șaisprezece ani și îți era elev, tu cum crezi că sună? Vanja din nou. Dură. Inutil de dură. Rușinată, Beatrice își lăsă privirea în pământ. Strângea șervețelul în mâini. Aveau să o piardă dacă Vanja nu se liniștea un pic. Beatrice ar f i izbucnit în plâns. Nu aveau nimic de câștigat din asta. Torkel își puse din nou mâna pe brațul Vanjei. Sebastian decise să intervină în cască. — Întreab-o Întreab-o de ce simțea nevoia să fie iubită. Doar e căsătorită. VP - 331
Vanja aruncă o privire înspre oglindă. O privire care părea să întrebe ce avea asta de-a de-a face cu cazul. Sebastian apăsă din nou pe butonul de emisie. — Nu o ataca. Întreab-o Întreab-o numai. Are nevoie să povestească despre asta. Vanja ridică din umeri și își întoarse din nou atenția către Beatrice. — Cum este căsnicia ta? — Este… Beatrice își ridică din nou privirea. Șovăitoare. Părea să caute cuvântul sau cuvintele care să descrie cel mai bine situația ei de acasă. Viața ei. Până când îl găsi. — Lipsită de iubire. — De ce? — Nu știu ce anume știți despre noi, dar Ulf și cu mine am divorțat acum șase ani. NeNe-am recăsătorit acum un an și jumătate. — De ce ați divorțat? — Am avut o relație cu un alt bărbat. — L-ai L-ai înșelat? Beatrice încuviință din cap și își coborî din nou privirea. Rușinată. Era evident ce credea polițista cea tânără despre ea. O putea distinge în vocea ei, i-o putea citi în privire. Beatrice nu o acuza. Acum, când faptele ei erau pronunțate cu voce tare, în încăperea aceea rece, apăreau ca fiind profund imorale. Dar atunci când se aflase în mijlocul mijlo cul lor, când trăise iubirea aceea vecină cu adorarea. Fusese orbită. O știuse tot timpul că era greșit. Din multe puncte de vedere. Din toate punctele de vedere. Dar cum să fi putut respinge iubirea aceea de care avea o nevoie atât de disperată și pe care nu o primea din altă parte? — Și Ulf tete-a părăsit? — Da. Pe mine și pe Johan. Practic, a ieșit pur și simplu pe ușă și a plecat. A durat un an până să ne vorbim din nou. — Dar acum te-a iertat? Beatrice se uită la Vanja cu o privire neobișnuit de pătrunzătoare. pătrunză toare. Era important. Tânără aceasta trebuia să înțeleagă. — Nu. Ulf s-a s-a întors pentru Johan. Divorțul și anii care au urmat l-au l-au marcat profund. Era furios și confuz. Johan a rămas cu cea care a distrus familia. Era război declarat. Nu am reușit să ajungem la vreo soluție. Mai devreme sau mai târziu, majoritatea copiilor se adaptează, până la urmă, atunci când părinții lor divorțează. Nu și Johan însă. Nici măcar atunci când a început să stea cu Ulf o dată la două săptămâni sau mai mult. Îi intrase în cap că nimic nu avea sens dacă familia nu era întregită. Până când a devenit o obsesie. Și ss-a îmbolnăvit. A devenit deprimat. O vreme a avut chiar gânduri VP - 332
sinucigașe. A început să meargă la psiholog, dar starea lui nu s-a s -a ameliorat. Totul gravita în jurul familiei. familiei. Să fim toți trei împreună. Așa cum a fost dintotdeauna. — Așa că Ulf s-a s-a întors. — De dragul lui Johan. Îi sunt recunoscătoare pentru asta, dar Ulf și cu mine… nu este tocmai o căsnicie cum credeți. Sebastian încuviință ca pentru sine în camera alăturată. Avusese dreptate când simțise că Beatrice fusese cea care îl sedusese, și nu invers. Dar situația era mai rea decât crezuse. Prin ce chin trebuie să fi trecut aceasta în ultimii ani. Zi de zi să trăiască cu un bărbat care o respingea pe față, care d eclara răspicat că nu vrea să aibă nimic dede -a face cu ea, și cu un fiu care o acuza pentru tot răul care le afectase familia. Beatrice era probabil marginalizată cu totul. Nu era de mirare că accepta iubirea și înțelegerea indiferent de unde veneau acestea. — Cum de a aflat Lena Eriksson de relația voastră? Torkel fusese cel care intervenise. Beatrice se opri din plâns. Îi făcea bine să povestească. Acum i se părea chiar că până și polițista cea tânără o privea cu ceva mai multă compasiune în ochi. Desigur, niciodată nu ar fi ajuns s-o s -o aprobe, dar poate că acum înțelegea nevoile care o mânaseră la asemenea fapte. — Nu știu. DintrDintr-odată știa, pur și simplu. Dar, în loc să încerce să pună capăt relației, a început săsă -l șantajeze pe Ragnar și liceul. Așa a aflat aflat Ragnar. — Și a plătit -o? -o? — Așa cred. Ragnar punea reputația liceului mai presus de orice. Eu aveam să continui acolo până la sfârșitul semestrului, deja scăpaserăm de portar, așa că încă o persoană care… nu dădea deloc bine. Dar Ragnar m-a m -a obligat să pun capăt relației cu Roger, desigur. — Și ii-ai pus capăt? — Da. Sau cel puțin am încercat. Roger a refuzat să accepte. — Când se întâmpla asta? — Cu aproape o lună în urmă, cred. — Dar te-ai întâlnit din nou cu el în vinerea aceea? Beatrice încuviință din cap și respiră din nou, încă și mai adânc. În obraji îi mai revenise culoarea. E adevărat că ceea ce făcuse era blamabil, iar cei din încăpere aveau dreptate să o judece, dar Beatrice nu putea nega că era o ușurare să poată povesti totul. — M-a sunat vineri vineri seara și voia să ne vedem pentru ultima oară. Ca să vorbim, a spus el. — Și ai acceptat? VP - 333
— Da. Am stabilit un loc în care să îl aștept. Acasă lele-am spus că ies să mă plimb. Am împrumutat mașina liceului și m-am m -am întâlnit cu el. Când a sosit, era trist, tocmai nimerise într-o într-o bătaie și îi curgea sânge din nas. — Leo Lundin. — Da. Am început să vorbim, iar eu am încercat să-i să -i explic. L-am dus cu mașina până la marginea terenului de fotbal. Refuza în continuare să priceapă că nu ne mai puteam vedea. Plângea și mă implora, și era supărat. Se simțea abandonat. — Ce s-a întâmplat apoi? — A coborât din mașină. Furios și supărat. Apoi ll -am văzut îndepărtânduîndepărtânduse în fugă pe terenul de fotbal. — Și nn-ai alergat după el? — Nu. Am condus înapoi la liceu și am lăsat mașina. maș ina. În încăpere se lăsă tăcerea. O tăcere pe care Beatrice o interpretă ca fiind neîncredere. Credeau că minte. Ochii i se umplură din nou de lacrimi. — Nu am nimic de-a L -am de-a face cu uciderea lui. Trebuie să mă credeți. L-am iubit. Indiferent ce credeți. Dar l-am iubit. Beatrice începu să plângă. Își ascunse fața în palme. Vanja și Torkel schimbară o privire. Torkel făcu un semn către ușă și se ridicară amândoi în picioare. Torkel îi spuse că aveau să revină imediat, dar nu era clar că Beatrice îl auzise. Deschiseră Deschiseră ușa, dând să iasă, când Beatrice îi opri. — Sebastian e aici? Torkel și Vanja arătau de parcă ar fi înțelesînțeles -o greșit pe femeia care plângea pe scaun. — Sebastian Bergman? Beatrice încuviință printre lacrimi. — De ce? Vanja încercă să își aducă aminte dacă Sebastian și Beatrice se întâlniseră vreodată. Atunci, la liceu, desigur, și atunci când întrebaseră cum să ajungă la locul de campare al lui Ulf și Johan, dar nu fuseseră decât momente scurte. — Aș avea nevoie să stau de vorbă cu el. — O să vedem vedem ce putem face. — Vă rog. Cred că și el își dorește să mă vadă. Torkel îi ținu ușa Vanjei și ieșiră amândoi pe culoar. O secundă mai târziu, Sebastian ieșea și el din încăperea alăturată. — Beatrice nu are nimic de-a face cu omorul. — De ce crezi asta? întrebă Torkel în timp ce toți trei o luară din loc. Doar tu ai fost cel care a aflat că avea o relație cu Roger și că a condus mașina la motel. VP - 334
— Știu, dar am tras concluzii pripite. Am pornit de la premisa că persoana din Volvo este ucigașul. Dar nu este așa. — N-ai de unde să știi acest lucru. — Ba da, am. Nimic din povestea sau comportamentul ei nu indică faptul că ar minți. — Dar nu este suficient pentru a o exclude din rândul suspecților. — Dovezile materiale din mașină confirmă declarația lui Beatrice. De aceea nu am găsit urme de sânge în mașină. Vanja se întoarse către Torkel. — De data aceasta trebuie să admit că sunt de acord cu Sebastian. Torkel încuviință din cap. Și el era de aceeași părere. Beatrice păruse foarte credibilă. Din păcate. Iar gândurile Vanjei se pare că mergeau în aceeași direcție. Nu își putu stăpâni o expresie de oboseală și dezamăgire. — Ceea ce înseamnă că mai există o mașină. Am revenit de unde am plecat. Pentru a câta oară? — Nu neapărat, spuse Sebastian. Toți trei se opriră din mers. — Atunci când înșeli pe cineva, cineva este înșelat. Ce știm despre bărbatul ei?
VP - 335
••• Haraldsson era în stare de șoc. Starea lui nu putea fi descrisă altfel. Planul lui. Revanșa. Anihilate. Acum stătea singur în sala de mese, cu o cană de cafea răcindu-i-se în față, încercând să recapituleze totul și să înțeleagă cum de totul putuse să o ia razna. Poate că discutase cu Radjan, atunci când îl sunase, mai mult decât își aducea aminte. Tot felul de nimicuri, despre cum cei vinovați încearcă să se ascundă și că trebuia să fie ceva mai mult cu Axel Johansson, nu doar traficul cu băuturi alcoolice. Poate că nu avea legătură cu Roger Eriksson și cu Peter Westin, dar tot era ceva cu tipul ăla. Vorbise alcoolul din el. Și spusese prea multe, se pare. Radjan nu făcuse doar să fotocopieze documentul pentru el, probabil că îl citise, cu ochi noi. Îl citise și, la fel ca Haraldsson, fusese izbit de informațiile acelea. Radjan Micic nu era deloc un polițist rău. Nu îi luase probabil mult timp să ajungă la aceeași concluzie la care ajunsese și Haraldsson câteva ore mai târziu. Bineînțeles că și alți polițiști din Gävle, Sollefteå și chiar și colegii de la secție probabil că sesizaseră asemănările dintre violuri, realizând că, în toate cazurile, aveau de-a face cu același infractor. Dar fără un nume informația aceea nu era de prea mare folos. Haraldsson avusese un nume și i-l pasase lui Radjan. Radjan care – Haraldsson își dădea acum seama – avea o rețea de relații mult mai mare decât a lui. Din câte se spunea la secție, nu trecuse decât un sfert de oră până ca Radjan și colegul acestuia, Elovsson, să facă rost de adresă. Îl săltaseră pe Axel Johansson la ora zece și jumătate. Cam la aceeași oră când Haraldsson începuse să se îndrepte spre secție. Când devenise clar că aveau să ia o mostră de ADN, Axel recunoscuse totul. Fără ocolișuri. Mai multe violuri decât aveau în baza lor de date. Dar negase că ar fi avut de-a face cu omorârea lui Roger Eriksson și a lui Peter Westin. Ba chiar avea și un alibi pentru seara în care fusese ucis Roger, alibi care părea să țină. În orice caz, fusese o dimineață bună pentru poliția din Västerås. 17 violuri fuseseră elucidate. De Micic și Elovsson. Acum circula zvonul că în după-amiaza aceea polițiștii aveau să se întâlnească cu inspectorul-șef regional. Haraldsson simți cum îl ard ochii și și-i apăsă cu degetele. Pentru a-și reține lacrimile. În întunericul din spatele pleoapelor se vedeau culori. Lumini care clipeau. Voia să se cufunde în VP - 336
pământ. Departe de realitate. Să rămână acolo, în spatele pleoapelor. Auzi pași apropiindu-se de masa lui. Haraldsson își luă mâinile de la ochi și își îndreptă privirea încețoșată spre silueta care se apropia de el. — Vino, spuse Hanser scurt și se întoarse. Haraldsson o urmă supus. • Se adunaseră din nou cu toții în sala de ședințe. Billy și Ursula își petrecuseră dimineața cu remobilizarea. În încăpere plutea o senzație de inerție. Pentru o vreme crezuseră sau, cel puțin încercaseră să se convingă de faptul că erau gata. Cazul fusese elucidat. Ca și cum tocmai câștigaseră la maraton, dar aflaseră că mai aveau de alergat încă vreo zece kilometri. Și nu mai aveau f orțe suficiente. — Ulf Strand s-a despărțit de Beatrice Strand cu șase ani în urmă, apoi sau recăsătorit acum un an și jumătate, spuse Billy care adunase toate informațiile disponibile în legătură cu soțul lui Beatrice. Vanja oftă. Sebastian îi aruncă o privire și își dădu imediat seama că oftatul nu avea nimic de-a face cu plictiseala ori lipsa de interes. Era o expresie, dacă nu de compasiune, cel puțin de admitere a faptului că acesta fusese un act de sacrificiu care, din multe puncte de vedere, părea să ducă la o viață irosită. — Avem și două reclamații, continuă Billy. Amenințare și atac. Ambele reclamații au fost depuse de un anume Birger Franzén care, în perioada respectivă, era împreună cu Beatrice Strand. — Cu acesta își înșelase soțul? De îndată ce își auzi vocea, Vanja realiză că întrebarea ei fusese cu totul lipsită de relevanță și că fusese mânată de pură curiozitate. Știa, așadar, că nu avea să primească vreun răspuns. Ceea ce era adevărat. — Nu scrie nimic aici. Scrie doar că aveau o relație, dar că locuiau separat la data reclamației. — Și ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Torkel nerăbdător. Voia să meargă mai departe, să termine, să scape. — A primit amendă pentru prima și condamnare la închisoare cu eliberare condiționată și interdicție de apropiere la a doua. Interdicție de a se apropia de casa lui Franzén, nu de a lui Beatrice, clarifică Billy. — Deci este un tip gelos. Sebastian se rezemă de spătarul scaunului. — Faptul că soția lui s-a culcat cu prietenii fiului este posibil să-l fi înfuriat. Torkel se întoarse din nou către Billy. — Continuă. VP - 337
— Are permis de portarmă. — Și arme? — O Unique T66 Match înregistrată. — Calibrul 22, spuse Ursula informativ. Billy confirmă și el. — Da. — Mai departe? — Cam asta a fost totul. Lucrează ca administrator de sistem la o firmă de recrutare de personal și are un Renault Megane din 2008. Torkel se ridică în picioare. — Bun, atunci o să mergem să stăm de vorbă cu Ulf Strand. Vanja, Sebastian și Ursula își traseră scaunele și se ridicară în picioare. Billy rămase pe loc. Când se vor întoarce la secție cu Ulf, or să vrea să aibă toate informațiile disponibile. Asta era treaba lui. Cei patru dădură să iasă din încăpere, când se auziră bătăi în ușă, iar în secunda următoare Hanser își vârî capul înăunt ru. — Îmi puteți acorda un minut? Hanser intră fără să mai aștepte vreun răspuns. — Tocmai voiam să plecăm. Torkel nu-și putu stăpâni iritarea din voce. Hanser o auzi, dar decise să nu îi acorde atenție. — Aveți noutăți în cazul Roger Eriksson? — Ne ducem să îl ridicăm pe Ulf Strand, soțul lui Beatrice. — Bine că am sosit la timp, atunci. Tocmai am discutat cu inspectorul-șef de la… Torkel o întrerupse. — Da, probabil că jubilează. Am auzit de Axel Johansson. Felicitări. Torkel făcu un semn către ușă, gest prin care spunea că voiau să-și continue drumul. Hanser rămase pe loc. — Mulțumesc. Da, e mulțumit, dar ar putea fi și mai mulțumit. Torkel recunoscu situația. Știa încotro bătea Hanser. Iar faptul îi fu confirmat. — Ieri am declarat sus și tare că omorul a fost elucidat. — Nu-i vina mea. Ieri, multe indicau faptul că Ragnar Groth ar fi putut fi făptașul, dar la o analiză mai atentă a informațiilor nu a ținut. Se mai întâmplă. — Inspectorul-șef este supărat că ați adus-o pe Beatrice Strand la secț ie, fără să ne informați. Și dorește ca poliția din Västerås să fie reprezentată la fața locului atunci când ori dacă urmează să efectuați o arestare. — Nu am nicio obligație să îl informez ce anume fac eu cu echipa mea. VP - 338
Tonul vocii lui Torkel se înăsprise. Nu era genul care să țină la disputele teritoriale, dar nici genul care să accepte prostii de felul ăsta, doar pentru că inspectorul-șef regional nu era în toane bune, după un eșec de PR. — Dacă tot are păreri despre munca mea, de ce nu vine el aici să mi le comunice? Hanser ridică din umeri. — M-a trimis pe mine. Torkel realiză că nu făcea decât să omoare mesagerul. Strânse din dinți și cântări rapid situația. Ce avea de câștigat și ce avea de pierdut? — OK, bine. O să luăm pe cineva cu noi. — Avem o demonstrație pentru o casă de tineret, care a luat -o un pic razna, și un accident pe E18, așa că suntem în criză de personal momentan. — N-am de gând să aștept, dacă asta voiai să spui, există niște limite. — Nu, nu trebuie să așteptați, dar voiam numai să vă explic de ce v-am repartizat pe cine v-am repartizat. Torkel avu impresia că întrezărește o ușoară expresie de compătimire pe fața lui Hanser înainte ca aceasta să facă un semn din cap spre birourile de lângă sala de ședințe. Torkel aruncă și el o privire prin ușa de sticlă. Apoi se întoarse cu expresia cuiva care tocmai fusese victima unei glume proaste. — Glumești! Dincolo de ușă, Haraldsson tocmai se apleca peste birou, răsturnând un pix pe jos. • Mașinile civile parcară la vreo douăzeci de metri distanță de casa galbenă, după care descinseră cu toții. Haraldsson stătuse singur pe bancheta din spate în aceeași mașină cu Torkel și Vanja. De îndată ce pornise mașina, încercase să facă puțină conversație, dar își dădu seama imediat că nimeni nu era interesat de ceea ce avea el de spus și tăcu. Acum traversau strada, Haraldsson, Vanja și Torkel în față, Ursula și Sebastian ceva mai în spate. Strada cu vile zăcea tăcută în soarele de după amiază. Undeva, în depărtare, se auzea o mașină de tuns iarba. Sebastian nu știa mai nimic despre grădinărit, dar parcă nu în aprilie se tundea iarba cel mai devreme? Un entuziast, probabil. Grupul se apropie de casa familiei Strand. Când o luaseră pe Beatrice de la liceu, aceasta menționase că Ulf obișnuia să fie acasă în după-amiezile în care Johan nu avea ore. La compania de resurse umane li se spusese că Ulf își încheiase deja ziua de lucru. Și așa părea să fie, căci Renaultul familiei era parcat în fața garajului. Vanja se îndreptă spre mașină. Se așeză pe vine lângă pneul din spate. Nerăbdarea i se citea în ochi când, întorcându-se spre ceilalți, anunță: VP - 339
— Pirelli. Ursula se apropie imediat de Vanja și se așeză și ea pe vine. Își scoase aparatul și fotografie pneul. — P7. Se potrivește. Ursula scoase un cuțit mic și începu să râcâie mostre din noroiul aflat în striațiile pneului. Vanja se ridică în picioare, o ocoli pe Ursula și se apropie de portbagaj. Îl verifică. Nu era încuiat. Aruncă o privire întrebătoare către Torkel, iar acesta încuviință din cap. Vanja deschise portbagajul. Torkel se apropie și el și se uitară împreună în portbagajul care, în principiu, era gol. Pereții laterali erau negri și fără echipamentul necesar era imposibil să-ți dai seama dacă erau pătați de sânge. Pe jos se afla un covor de plastic. Nou. Torkel se aplecă și îl ridică. Sub covor se găseau două compartimente prevăzute cu capac. Conțineau probabil pneul de rezervă, triunghiul de semnalizare, bariere și alte lucruri neinteresante. Dar capacul de deasupra acestora era mult mai interesant. Era acoperit cu o mochetă. De culoare cenușie. Cel puțin pe margine. Căci din mijlocul acesteia se lățea o pată de culoare închisă. Atât Vanja, cât și Torkel văzuseră suficient de mult sânge uscat în cariera lor pentru a-și da seama ce se afla acolo. Iar, dacă ar fi avut cumva îndoieli, mirosul le confirma bănuielile. Închiseră portbagajul trântindu-l. Sebastian îi văzu cât de încrâncenați arătau și realiză că descoperiseră ceva. Ceva decisiv. În sfârșit nimeriseră la țintă. Sebastian se întoarse rapid spre casă. I se păru că zărește o mișcare la fereastra de la etaj. Își aținti privirea într-acolo. Nimic. Totul stătea neclintit. — Sebastian… Torkel fusese cel care îl strigase. Sebastian aruncă o ultimă privire înspre fereastra de la etaj și își îndreptă atenția către Torkel. • Bărbatul care nu era un ucigaș îi văzuse apropiindu-se și oprindu-se în fața casei. Lângă mașină. Da, o știuse dintotdeauna. Mașina fusese pentru el călcâiul lui Ahile. A doua zi, după vinerea aceea fatală, se gândise să se ducă, să o abandoneze la fiare vechi, dar se răzgândise. Cum ar fi putut explica o asemenea decizie? De ce să arunci o mașină care funcționa fără probleme? Ar fi părut cel puțin suspect. Așa că se mulțumise să o spele și să o curețe, cumpărase un nou covor de plastic pentru portbagaj și dăduse mașina la vânzări, pe un site online. Până acum două persoane veniseră să o vadă, dar VP - 340
niciuna dintre ele nu se decisese să o cumpere. Comandase și aștepta capace noi pentru cele două compartimente din portbagaj. Trebuiau să sosească săptămâna următoare. Prea târziu. Poliția se afla aici. Lângă mașină. Două femei stăteau pe vine lângă roata din spate. Lăsase urme oare? Așa se pare. Bărbatul care nu era un ucigaș înjură în gând. Asta ar fi putut fi remediat. Să cumpere cauciucuri noi. Asta n-ar fi bătut la ochi. Dar acum? Prea târziu. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru. Să iasă și să se declare vinovat. Să-și accepte pedeapsa. Poate că aveau să-l înțeleagă. Să-l înțeleagă, dar nu să-l și ierte. Făcuse ceea ce era de făcut. Atât cât putuse. Dar acum totul se terminase. • — Știm că Ulf are acces la armă, așa că fiți extrem de precauți. Torkel stătea cu echipa adunată în jurul său, pentru o ultimă rundă de instrucțiuni, pe care le împărțea cu o voce joasă, aproape în șoaptă. — Înaintați pe lângă ziduri. Vanja, tu te ocupi de partea din spate. Încuviințară cu toții plini de seriozitate. Vanja își scoase pistolul și dispăru în spatele casei. — Ursula, tu ai să te poziționezi pe latura lungă, în caz că Ulf încearcă să iasă pe fereastră și să evadeze în grădina vecinului. Sebastian, tu stai în spatele nostru. Un ordin pe care Sebastian era bucuros să-l urmeze. Partea aceasta a muncii de polițist nu-l interesa câtuși de puțin. Știa că acesta era momentul pe care toți ceilalți îl așteptaseră încă de când auziseră de dispariția unui băiat de șaisprezece ani, pe nume Roger Eriksson, dar arestarea în sine nu îi producea nicio satisfacție lui Sebastian. În cazul lui, mijloacele prin care ajunseseră acolo contau cu adevărat. Scopul – deloc. Torkel se întoarse către Haraldsson. — Tu și cu mine o să sunăm la ușă. Cu arma scoasă, dar ține-o pe lângă corp. Nu vrem să-l speriem. S-a înțeles? Haraldsson încuviință din cap. Simțea adrenalina la maximum. Acum era pe bune. Avea să pună mâna pe ucigașul lui Roger Eriksson. Nu singur, dar totuși. VP - 341
Se afla acolo. În echipă. Simți cum îi vâjâie urechile când, cu arma scoasă, se apropie de ușa de la intrare, împreună cu Torkel. Nu apucară să facă decât câțiva pași, când văzură clanța mișcându-se. Într-o fracțiune de secundă, Torkel își scoase arma și ținti. Haraldsson îi aruncă o privire rapidă și realiză că ordinul de a-și ține arma pe lângă corp nu mai era valabil, așa că-și ridică și el pistolul. Ușa se deschise încet. — Am să ies, se auzi din casă. O voce de bărbat. — Încet! Și ține mâinile la vedere! Torkel se opri la vreo patru-cinci metri de ușă. Haraldsson, așijderea. Văzură un picior încălțat ieșind dintre ușă și perete, împingând și mai larg ușa. Ulf Strand ieși din casă cu brațele ridicate la nivelul capului. — Presupun că pe mine mă căutați. — Stai pe loc! Ulf se supuse. Îi privi calm pe polițiștii care se apropiau de el cu armele ridicate. Vanja și Ursula se apropiară și ele de ușa de la intrare. Cu armele ridicate. — Întoarce-te! Ulf se întoarse cu spatele, privind calm spre holul aflat în dezordine. Torkel îi făcu semn lui Haraldsson să rămână pe loc, în timp ce el se apropie de Ulf. — În genunchi! Ulf făcu după cum i se spuse. Pietrișul de pe alee îi intra în genunchi. Torkel făcu ultimii pași și își așeză o mână pe ceafa lui Ulf în timp ce cu cealaltă îl percheziționă sumar. — Eu am făcut -o. Eu l-am omorât. Torkel își termină percheziția și îl forță pe Ulf să se ridice din nou în picioare. Ceilalți polițiști își așezară pistoalele în teacă. — Eu am făcut -o. Eu l-am omorât, repetă Ulf când Torkel îl privi în ochi. — Da, am auzit. Torkel îi făcu semn lui Haraldsson, iar acesta se apropie cu cătușele în mână. — Mâinile la spate, te rog. Ulf îl privi pe Torkel cu o expresie rugătoare. — Nu s-ar putea să nu-mi puneți cătușele? Să plecăm de aici normal. În felul acesta Johan nu are să mă vadă în postura de… criminal. — Este acasă? Johan? — Da. La el în cameră. La etaj. Chiar dacă băiatul nu auzise sau nu văzuse până acum cele întâmplate, în cele din urmă tot avea să iasă din camera lui. Caz în care nu trebuia să VP - 342
găsească goală casa. Avea nevoie de cineva cu care să stea de vorbă. Torkel o strigă pe Vanja. — Rămâi aici cu băiatul. — S-a înțeles. Torkel se înt oarse din nou către Ulf. — Bun, acum să o luăm din loc. Ulf întoarse capul și strigă în direcția casei. — Johan, plec puțin cu poliția. Mama sosește imediat! Niciun răspuns. Torkel îl apucă pe Ulf de braț. Haraldsson își vârî cătușele în buzunar și se postă de cealaltă parte. Flancându-l pe Ulf Strand, se îndreptară spre mașină. Când trecură pe lângă Sebastian, acesta se apropie de ei. — Când ai aflat, de fapt? Ulf își miji ochii în razele soarelui de după-amiază, privindu-l sincer uimit pe Sebastian. — Când am aflat ce anume? — Că soția ta avea o relație sexuală cu Roger Eriksson? Sebastian văzu cum, pentru o clipă, ochii lui Ulf se măresc de uimire. Pe față i se putea citi șocul – nu-i venea să creadă. Înainte să apuce să-și controleze expresia feței, Ulf își plecă privirea. — Hmm… de ceva vreme… Sebastian se opri. Încremenind cu totul. Realiză că văzuse un bărbat uluit. Total. Complet. Un bărbat care, înainte ca Sebastian să-i fi dezvăluit acest lucru, habar nu avusese ce se întâmplase între soția lui și cel mai bun prieten al fiului. Sebastian se întoarse fulgerător către ceilalți. — Nu e el. Torkel se opri, iar Ulf și Haraldsson se opriră și ei. Ulf continua să aibă privirea ațintită în pământ. — Ce ai spus? — Tipul habar n-are! Sebastian se apropie de Torkel cu pași mari. — Ce anume? Despre ce vorbești? Sebastian realiză semnificația propriilor vorbe în timp ce le pronunța cu glas tare. — Nu e el. Înainte să apuce să reacționeze în vreun fel, se auzi o împușcătură și un strigăt. Sebastian se întoarse către Ulf și văzu cum Haraldsson își duce mâna la piept și se prăbușește la pământ.
VP - 343
••• — Armă! Ursula se aruncă la pământ și îl trase pe Haraldsson în spatele Renaultului. La adăpost. Torkel reacționă la fel de rapid și îl împinse pe Ulf Strand, apoi, aproape simultan se lăsă pe vine, urmându-l. În afara razei de tragere. În numai câteva secunde, se îndepărtaseră de aleea din fața casei. Secunde pe care Sebastian le folosise pentru a arunca o scurtă privire în urmă. De la fereastra de la etaj, unde privise mai devreme, se vedea țeava unei puști. Iar în spatele ei, o față tânără și palidă. — Sebastian! Torkel strigă la el. Sebastian realiză pentru o clipă că ceilalți acționaseră instinctiv, iar anii nenumărați de antrenament îi ajutaseră să se pună la adăpost. Doar el rămăsese pe aleea din fața casei. În raza puștii. Privi din nou spre fereastra de la etaj și văzu cum țeava armei se mută ușor la stânga. Spre el. O luă la goană. Alergă spre ușă. După numai câțiva pași auzi un glonț nimerind aleea pietruită, în spatele lui. Începu să alerge și mai tare. Ceva își făcu apariția în deschizătura ușii. Vanja. Cu arma ridicată. — Ce se întâmplă? Sebastian era destul de sigur că se apropiase suficient de mult de casă și că, din unghiul acela, nu putea fi nimerit de la fereastră, dar nu avea de gând să riște și să se oprească pentru a o pune pe Vanja la curent. Se aruncă în hol, unde era în siguranță. Într-o secundă, Vanja se afla lângă el. — Sebastian. Ce se petrece? Sebastian gâfâia. Inima îi bătea cu putere. Nu din cauza efortului, ci probabil pentru că, în ultimele cincisprezece secunde, își folosise porția de adrenalină pentru un an întreg. — E sus, la etaj, răspunse Sebastian gâfâind. Cu o pușcă. — Cine? — Johan. L-a împușcat pe Haraldsson. Dinspre etaj se auziră pași. Vanja făcu stânga-mprejur și își îndreptă imediat pistolul spre scară. Nu venea nimeni. Pașii amuțiră. — Ești sigur? — L-am văzut. — De ce l-ar împușca pe Haraldsson? Sebastian ridică din umeri și cu mâini tremurânde își scoase mobilul. Formă un număr. Ocupat. Sebastian închise și formă un alt număr. În continuare ocupat. Torkel suna probabil după întăriri. VP - 344
Polițiști înarmați. Sebastian încercă să-și adune gândurile. Ce știa până acum? La etaj se afla un adolescent care tocmai împușcase un polițist. Un adolescent care, după spusele mamei lui, fusese labil psihic. Era posibil să fi fost o reacție impulsivă, când văzuse că poliția îi luă tatăl. Probabil că Johan era implicat în omorârea lui Roger Eriksson, iar acum simțea cum toată lumea lui e pe cale să se prăbușească. Sebastian o porni spre scară. Vanja îl opri punându-i mâna în piept. — Unde te duci? — Sus. Trebuie să stau de vorbă cu el. — Nu, nu te duci nicăieri. Așteptăm întăriri. Sebastian respiră adânc. — Johan e un copil de șaisprezece ani. E speriat. Încolțit în camera lui. Când o să vadă o ditamai echipa de intervenții și o să simtă că nu mai are nicio scăpare, o să îndrepte pușca aia către sine. Sebastian o privi pe Vanja cu o expresie gravă. — Nu vreau să îl am pe conștiință. Tu? Vanja îl privi în ochi pe Sebastian. Nu spuse nimic. Sebastian putea să o vadă cumpănind argumentele. Plusuri și minusuri. Sentiment și rațiune. O urmărea, chibzuind cum să o convingă în cazul în care Vanja ar fi refuzat să-l lase să urce treptele. Era dificil, dar se vedea nevoit să facă ceva. Sebastian era convins că Johan avea să se sinucidă dacă nu vorbea imediat cu cineva. Era scenariul cel mai plauzibil. Dar asta nu avea să se întâmple. Spre marea lui ușurare, Vanja încuviință din cap și se dădu la o parte. Sebastian trecu pe lângă ea. — Sună-l pe Torkel și spune-i ce fac. Spune-i să aștepte. Vanja încuviință din cap. Sebastian respiră adânc, puse mâna pe balustradă și piciorul pe prima treaptă. — Succes! Vanja îi puse o mână pe braț. — Mulțumesc. Sebast ian începu să urce cu pași lenți. Scara dădea într-un hol mic care se termina în fereastra de la etaj. Patru uși. Două la dreapta, una la stânga și una în față, la capătul holului. Pe pereții vopsiți în alb atârnau, într-o ordine aparent aleatorie, afișe, fotografii și desene de copil. Pe podea se afla o carpetă roșie doar cu câțiva centimetri mai îngustă decât holul. Era plină de praf. Sebastian privi ușile și chibzui. VP - 345
Scara o cotea la 90 de grade în direcția ferestrei. Ușa de la intrare se afla de aceeași parte cu fereastra camerei lui Johan. Ceea ce însemna că Johan se afla în camera aceea închisă, de la capătul holului. Sebastian se îndreptă spre ea cu pași ușori. — Johan…? Tăcere. Sebastian se lipi de peretele din dreapta, ca să nu stea fix în fața ușii. Habar nu avea dacă glonțul unei puști Unique T66 Match ar fi putut trece prin ușă, dar nici nu avea chef să afle. — Johan, sunt eu. Sebastian. Bătu ușor în ușă. — Îț i aduci aminte de mine? — Pleacă de aici, se auzi aproape șoptit din cameră. Sebastian răsuflă adânc. Contact. Un pas important. Acum urma să facă încă un pas. Trebuia să intre în cameră. — Vreau să stau de vorbă cu tine. Se poate? Niciun răspuns. — Cred că e bine să stăm de vorbă un pic. Eu nu sunt polițist, dacă îți aduci aminte. Sunt psiholog. În tăcerea care urmă, Sebastian auzi sirenele care se apropiau. Înjură în gând. Ce naiba făceau? Aveau să-l sperie și mai tare pe băiat. Sebastian trebuia să intre în cameră. Acum. Traversă holul și se postă în stânga ușii. Cu mare precauție își așeză mâna pe clanță. Era rece. Sebastian își dădu seama că începuse să transpire. Își șterse fruntea cu cealaltă mână. — Vreau să stau de vorbă cu tine. Atâta tot. Îți promit. Niciun răspuns. Sirenele se auzeau tot mai aproape. Probabil că intraseră pe stradă. Sebastian ridică vocea. — Mă auzi? — Chiar nu poți să te cari de aici?! Vocea lui Johan suna mai degrabă descurajată decât amenințătoare. Înfundată. Plângea oare? Era pe punctul de a ceda? Sebastian respiră adânc. — Am să deschid ușa. Sebastian apăsă pe clanță. Nicio reacție vizibilă. Ușa se deschidea în exterior, așa că Sebastian o crăpă un centimetru și putu să vadă în cameră. — O să deschid ușa larg și o să intru în cameră. De acord? Sebastian fu întâmpinat din nou de tăcere. Își strecură arătătorul în crăpătura ușii și o împinse ușor, fără ca el să se miște din loc. Protejat de perete. Închise ochii. Se concentră. Apoi păși înăuntru, postându-se în pragul ușii. Cu mâinile la vedere. VP - 346
Johan stătea pe podea, lângă fereastră. Cu pușca în mână. Se întoarse către Sebastian cu o expresie uimită că acesta apăruse subit în cameră. Confuz. În stare de șoc. Și de aceea, periculos. Sebastian rămase nemișcat în pragul ușii. Îl privi pe Johan cu afecțiune. Părea atât de mic. Atât de vulnerabil. Pielea de pe față i se albise și îi era plină de sudoare. Avea cearcăne negre în jurul ochilor injectați și cufundați în orbite. Insomnie. Indiferent ce se întâmplase, indiferent de ceea ce făcuse, acest lucru îl hăituise. Îl hăituise până în punctul acela de unde nu mai exista cale de întoarcere. Presiunea risca să devină prea mare. Iar membrana aceea subțire care încă îl ancora în realitate avea să se rupă. Sebastian îl vedea cât de încordat era. Fălcile i se mișcau sub obrajii palizi. Johan păru să-și piardă brusc interesul față de Sebastian și își întoarse din nou atenția către fereastră și către cele ce se petreceau afară. De la locul său, din pragul ușii, Sebastian putu să zărească o ambulanță sosind, urmată de alte mașini de poliție. Mobilizare deplină. Îl văzu pe Torkel discutând cu un bărbat înarmat care părea să facă parte din echipa locală de intervenție. Johan își ridică pușca de pe genunchi și o îndreptă spre Sebastian. — Spune-le să plece. — Nu pot. — Nu vreau decât să mă lăsați în pace. — N-or să plece. Ai împușcat un polițist. Johan clipi des și o lacrimă îi alunecă pe obraz. Sebastian făcu un pas înainte. Johan tresări și ridică pușca. Sebastian se opri pe loc. Își ridică palmele într-un gest prin care îl ruga să se liniștească. Privirea lui Johan nu prevestea nimic bun. — Am să mă așez aici. Sebastian făcu un pas în lateral și se așeză pe podea, cu spatele la peretele de lângă ușa larg deschisă. Johan nu-l scăpă din priviri, dar coborî pușca. — Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat? Johan clătină din cap, se întoarse din nou și cercetă activitatea din stradă. — Or să vină să mă ia? — Nu atâta vreme cât eu sunt aici. Sebastian își întinse picioarele prudent. — Iar eu am tot timpul din lume. Johan încuviință. Sebastian avu impresia că umerii lui Johan se mai coborâseră o idee. Se mai relaxase? Așa părea. Dar capul băiatului continua VP - 347
să tresară la vederea celor ce se petreceau afară, iar pușca era în continuare îndreptată spre Sebastian. — Cu toții încercăm să-i protejăm pe cei pe care îi iubim. Este firesc. Am înțeles că tu îți iubești foarte mult tatăl. Nicio reacție din partea băiatului. Poate că era atât de concentrat asupra celor ce se petreceau afară, încât nici nu îl auzea. Sau poate că, pur și simplu, nu îl asculta. Sebastian tăcu. Rămaseră așa o vreme. Prin fereastra deschisă Sebastian auzi o targă pe rotile fiind împinsă pe asfalt și apoi portierele ambulanței trântindu-se. Haraldsson se afla pe mâini bune. Voci atenuate. Pași. O mașină porni și se îndepărtă. Mașina de tuns iarba continua să se audă undeva în depărtare, undeva unde viața continua să aibă sens. — Și eu am încercat să-i protejez pe cei pe care i-am iubit. Dar am eșuat. Poate că în tonul vocii lui se strecurase o nuanță specială. Sau poate că activitatea de afară se oprise și nu-i mai atrăgea atenția, iar Johan se întoarse cu fața la Sebastian. — Ce s-a întâmplat? — Au murit. Soția și fiica mea. — Cum? — S-au înecat. În tsunami, îți aduci aminte de tsunami? Johan dădu din cap în semn că da. Sebastian nu îl scăpa din ochi. — Aș fi în stare de orice, numai să fie din nou în viață. Să putem fi din nou o familie. Așa cum sperase Sebastian, cuvintele lui atinseseră o coardă sensibilă. Era clar o situație la care se putea raporta. Familia. Dorul de ea atunci când aceasta încetase să mai existe. Beatrice povestise când de mult tânjise Johan după ea. Până se îmbolnăvise. Familia. Imaginea familiei perfecte. Sebastian începuse să realizeze că Johan era în stare să meargă foarte departe pentru a o salva. Johan rămase tăcut. Sebastian stătea într-o poziție incomodă. Încet, își ridică genunchii și își sprijini antebrațele pe ei. Mult mai bine. Johan nu reacționă deloc la mișcările lui. Rămaseră așa. Față în față. În tăcere. Johan începu să-și muște buza cu mintea pierdută undeva, departe. Privea pe fereast ră, cu ochii ațintiți în gol, ca și cum nimic din cele ce se petreceau afară nu îl mai interesa. — Nu am vrut să-l omor pe Roger. Sebastian abia putu să perceapă cuvintele acelea. Johan vorbea încet, printre dinții încleștați. Sebastian închise ochii pentru o clipă. Deci așa se petrecuse. O intuise deja în clipa când realizase că Ulf nu avusese un motiv, VP - 348
dar aproape că nu-i venise s-o creadă. Chiar și fără acest detaliu, tragedia era deja suficient de mare. — I-am povestit Lenei, mama lui Roger, crezând că o să pună capăt la tot. Dar nu s-a întâmplat nimic, ci au continuat. — Roger și mama ta? Johan continua să privească pe fereastră. Cu privirea pironită. Undeva, departe. — Mama ta se întâlnea cu altcineva. Înainte. Știai asta? — Da. Cu Birger Frenzén. Și atunci tata a dispărut. Sebastian așteptă. Dar Johan nu mai spuse nimic. De parcă s-ar fi așteptat ca Sebastian să adauge singur restul. — Și ți-a fost teamă că o să dispară din nou? — Ar fi făcut -o. De data asta era și mai rău. Johan părea foarte sigur, iar Sebastian nu avea cum să-l contrazică, chiar dacă ar fi vrut. Diferența de vârstă. Relația dintre elev și profesoară. Prietenul cel mai bun al fiului. Dezamăgirea avea să pară, fără îndoială, mare. Mai greu de iertat. Mai ales pentru un bărbat ca Ulf. Un bărbat care nici măcar nu începuse s-o ierte pentru prima oară. — Cum ai aflat că sunt împreună? — I-am văzut sărutându-se. Știam că Roger era cu cineva. Vorbea foarte mult despre… ce făceau. Dar eu… Johan nu își încheie propoziția. Dacă tot începuse să-și descarce sufletul, trebuia să-l facă să vorbească mai departe. Simțea nevoia să povestească. Secretele sunt greu de păstrat. Iar în combinație cu sentimentul de vinovăție te puteau distruge. Sebastian era destul de sigur că Johan începuse deja să se simtă mai ușurat. Vedea o schimbare fizică în postura băiatului. Umerii i se lăsaseră și mai tare. Fălcile nu-i mai erau la fel de încleștate. Spatele, care îi fusese drept și încordat, era mai relaxat. Așa că Sebastian așteptă. Dar Johan părea să fi uitat că Sebastian se afla în cameră. Deodată însă începu din nou să povestească. De parcă mai întâi derulase filmul în cap, iar acum povestea ce văzuse. — Roger a sunat. Aici, acasă. A răspuns mama. Tata era la serviciu. Mi-am dat seama că aveau să se întâlnească din nou. Mama a zis că se duce să se plimbe. Johan aproape scuipase ultimele cuvinte. — Știam unde să or să se ducă. Ce aveau să facă. VP - 349
Cuvintele curgeau mai repede acum. Vocea era mai puternică. Privirea era în continuare ațintită undeva unde doar Johan avea acces. Ca și cum s-ar fi aflat acolo, ca și cum… I-a așteptat lângă terenul de fotbal. Ascuns în pădure. Știa că obișnuia să îl lase acolo. Roger îi povestise. Înainte să știe că Johan știa. Vede Volvoul liceului apropiindu-se de parcare. Mașina se oprește, dar din ea nu coboară nimeni. Nici nu vrea să se gândească ce ar fi putut face ei acolo, înăuntru. Dă cu piciorul în pușca pe care a luat -o de acasă și care acum se află în fața lui. După o vreme, vede cum lumina se aprinde și cineva coboară din mașină. E Roger. Johan are impresia că acesta strigă ceva, dar nu poate auzi ce anume. Roger traversează terenul de fotbal cu pași grăbiți. Se îndreaptă spre el. Cu mare viteză. Johan se ridică în picioare și apucă pușca. Roger se îndreaptă spre poteca dint re blocuri, care are să îl ducă acasă, când Johan îl strigă. Roger se oprește. Privește spre pădure. Johan iese din tufișuri și îl vede pe Roger clătinând din cap când acesta îl recunoaște. Nu e deloc bucuros. Dar nici surprins. Nici speriat. Ca și cum Johan e o problemă cu care nu vrea să aibă de-a face în momentul acela. Johan înaintează câțiva pași pe terenul de fotbal. Roger arată ca și cum ar fi plâns. Oare a văzut pușca pe care Johan o ține la picior? Chiar dacă o vede, nu spune în niciun caz nimic. Îl întreabă pe Johan ce vrea de la el. Johan îi explică. Vrea ca Roger să înceteze să se mai culce cu mama lui. Vrea ca Roger să nu mai vină la ei acasă. Ca Roger să stea cât mai departe de el și de familia lui. Ridică arma pentru a da și mai multă greutate spuselor sale. Dar Roger nu reacționează deloc așa cum s-a așteptat Johan. Ci urlă. Că oricum totul e un mare rahat. Că totul, toată viața lui nenorocită s-a dus dracului. Că Johan e un idiot. Și că acum nu are niciun chef de el. Plânge. Apoi se îndepărtează. De Johan. Dar Johan nu îi dă voie. Nu acum. Nu așa. Fără să-i promită că lucrurile or să se schimbe. Că o să înceteze. Nu ia promis nimic. Se pare că Roger nu pricepe seriozitatea situației. Cât de important este. Johan trebuie să-l facă să înțeleagă. Dar pentru a-l face să înțeleagă, trebuie să-l facă să asculte. Iar pentru a-l face să asculte, trebuie să îl facă să se oprească. Johan ridică arma. Îi strigă lui Roger să se oprească. Îl vede continuându-și drumul. Îl strigă din nou. Roger îi arată degetul peste umăr. Johan apasă pe trăgaci. — N-am vrut decât să-l fac să asculte, încheie Johan întorcându-se cu fața la Sebastian. VP - 350
Obrajii îi erau umezi. Energia consumată. Mâinile nu mai au niciun pic vlagă și nici voința de a mai ține arma, care îi alunecă la picioare. — N-am vrut decât să îl fac să asculte. Corpul începu să i se zguduie. Plângea în hohote. Johan se prăbuși brusc cu fruntea pe genunchi. Sebastian se târî încet pe podea, până la ființa aceea care se zguduia de plâns. Cu grijă, dădu pușca la o parte. Apoi îl înconjură pe Johan cu brațul și îi dădu singurul lucru pe care i l-ar fi putut da în momentul acela. Timp și afecțiune.
VP - 351
••• Vanja era îngrijorată. Nu mai avea răbdare. În curând se făcea o jumătate de oră de când Sebastian urcase la etaj. Îl auzise vorbind cu Johan prin ușa închisă, dar, după ce acesta intrase în cameră, nu mai auzise decât un mormăit înfundat. Și un foșnet când vreunul dintre ei își schimba poziția. Presupuse că era bine. Niciun strigăt. Nicio voce supărată. Și, mai ales, nicio împușcătură. Haraldsson era în drum spre spital sau poate că ajunsese deja. Glonțul îi pătrunsese imediat sub omoplat, în stânga, și ieșise prin față. Pierduse mult sânge și urma să fie operat, dar raportul preliminar sugera că nu era în pericol de moarte. Vanja îl ținea la curent pe Torkel prin telefon. Șase mașini de poliție sosiseră la fața locului. Doisprezece polițiști în echipament special, înarmați până în dinți, înconjuraseră casa. Dar Torkel încerca să îi țină la distanță. Polițiștii în uniformă interziseseră accesul în zonă. Curioșii se adunaseră la colțul străzii, împreună cu jurnaliștii și fotografii care se împingeau, încercând să se apropie cât mai mult. Vanja se uită din nou la ceas. Ce se întâmpla, totuși, acolo sus? În sinea ei spera că n-o să-și regrete decizia de ai fi dat voie lui Sebastian să urce scările. Apoi auzi pași. Pași care se apropiau de trepte. Vanja își scoase pistolul și se propti la piciorul scării. Pregătită pentru orice. Sebastian și Johan pășeau unul lângă altul. Sebastian cu brațul înconjurând umerii băiatului, care părea cu mult mai mic decât cei șaisprezece ani ai săi. Arăta ca și cum Sebastian îl căra, mai mult sau mai puțin, pe trepte în jos. Vanja își vârî pistolul în toc și îl contactă pe Torkel. După ce Johan fusese predat și transportat pentru îngrijiri de specialitate, Sebastian întoarse spatele activității din stradă și intră în casă. Cu inima grea, intră în sufragerie, mută niște rufe de pe canapea și se așeză. Se rezemă cu spatele de țesătura aspră, își sprijini picioarele pe măsuța din față și închise ochii. Pe vremea când fusese activ, rar dădea voie vreunui caz, vreunui infractor sau vreunei victime să îi rămână în minte. Acestea nu erau decât probleme de rezolvat, mijloace de utilizat sau obstacole ce trebuiau depășite. Până la urmă, totul se afla acolo pentru a-i oferi o provocare. Să își poată demonstra talentul. Să îi măgulească orgoliul. După ce își îndeplineau funcția, le uita și își vedea de viață. Procesul care urma era, pentru Sebastian, la f el de neinteresant ca și arestarea în sine. Familia Strand însă îi rămăsese întipărită în conștiință. Un infractor tânăr. O VP - 352
familie distrusă. Tragic, desigur, dar nimic neobișnuit pentru el. Și nici nu avea intenția să poarte această povară pentru mult timp. Terminase cu cazul. O terminase cu Västerås. Știa precis ce îi trebuia pentru a putea scăpa de familia Strand. Sex. Avea nevoie de sex. Sex, să vândă casa și să se întoarcă la Stockholm. Acesta era planul. Avea să viziteze adresa din Storskärsgatan 12? Avea să încerce să ia legătura cu fiul sau fiica sa? Din câte se părea în momentul acela, probabil că nu, dar nu avea de gând să ia vreo hotărâre definitivă înainte de a-și reveni. După sex. După vânzarea casei. După Västerås. Sebastian simți cum salteaua se lăsă puțin în jos și cineva se așază lângă el. Vanja stătea pe marginea canapelei. Cu spatele drept. Cu mâinile împreunate în poală. Alertă. Cum stătea tolănit pe canapea, Sebastian era exact opusul. Ca și cum Vanja încerca să marcheze o distanță cât mai mare între ei doi. — Ce ți-a spus? — Johan? — Da. — Că l-a omorât pe Roger. — Și ți-a zis de ce? — Îi era teamă că tatăl lui avea să îl părăsească din nou. A fost un accident. O cută plină de scepticism brăzdă fruntea Vanjei. — Douăzeci și două de lovituri de cuțit și cadavrul aruncat într-o mlaștină? Nu cred că aduce deloc a accident. — Tatăl lui l-a ajutat aici într-un fel sau altul. Rămâne să-l interogați pe el. Iar pe Westin, nu băiatul l-a omorât. Vanja păru mulțumită de răspuns. Se ridică în picioare și se îndreptă spre hol. În pragul ușii se opri și se întoarse către Sebastian. Acesta îi întâmpină privirea cu o mină întrebătoare. — Te-ai culcat cu ea, nu-i așa? — Poftim? — Cu mama lui, cu Beatrice. Te-ai culcat cu ea. De data aceasta nu mai fusese o întrebare, așa că Sebastian nu se sinchisi să răspundă. Nici nu avea nevoie să o facă, tăcerea era, ca de fiecare dată, mult mai grăitoare. VP - 353
Văzuse oare o urmă de dezamăgire pe fața viitoarei foste colege? — Când te-ai dus sus, crezând că băiatul vrea să se sinucidă. M-am gândit că poate nu ești chiar un nemernic. Sebastian înțelese încotro se îndrepta discuția. Mai trecuse prin asta. Cu alte femei. În alte contexte. Cu alte cuvinte. Aceeași concluzie. — Dar e clar că m-am înșelat. Vanja îl părăsi. Sebastian o urmări cum se îndepărtează. Rămase pe canapea. În tăcere. Ce ar mai fi putut să-i spună? Doar avusese dreptate. • Ulf Strand stătea pe același scaun pe care stătuse și soția lui cu câteva ore în urmă. Făcea impresia unui om așezat. Politicos, aproape amabil. Primul lucru de care întrebase, când Vanja și Torkel intrară în sala de interogatoriu și se așezară de cealaltă parte a mesei, fusese să afle ce făcea Johan. Când i se răspunse să stea liniștit, căci Johan fusese luat în îngrijire, iar Beatrice se afla cu el, întrebase ce făcea Haraldsson. Vanja și Torkel îi spuseră că acesta fusese operat și se afla în afara oricărui pericol, dădură drumul la reportofon și îi cerură lui Ulf să înceapă cu începutul. Cu momentul în care a aflat că Roger era mort. — Johan m-a sunat la serviciu în seara aceea. Plângea și își ieșise complet din minți – mi-a spus că s-a întâmplat ceva groaznic pe terenul de fotbal. — Așa că te-ai dus acolo într-un suflet? — Da. — Ce s-a întâmplat când ai sosit acolo? Ulf se întinse în scaun. — Roger era mort. Johan era în stare de șoc, așa că am încercat să-l liniștesc cât de cât, apoi i-am zis să stea în mașină. Vanja remarcă faptul că vocea lui Ulf nu avea niciun fel de inflexiuni. De parcă ar fi ținut o prezentare pentru colegi și clienți. Atent să folosească terminologia corectă și intonația potrivită. — Apoi m-am ocupat de Roger. — În ce fel te-ai ocupat de el? întrebă Torkel. — L-am târât într-un loc ascuns, în păduricea de alături. Am realizat că glonțul poate fi identificat, așa că am fost nevoit să îl extrag. — Și cum ai făcut -o? — M-am dus la mașină și am luat un cuțit. Ulf se opri și înghiți în gol. Nu era de mirare, se gândi Sebastian care se afla în camera de alături. Până acum Ulf nu participase direct, cu excepția faptului că mutase corpul. Dar nu îl rănise încă. De-abia acum începea greul. VP - 354
Ulf ceru un pahar cu apă. Torkel se duse și îi aduse unul. Ulf luă câteva înghițituri. Așeză paharul pe masă și se șterse la gură cu dosul palmei. — Ai adus un cuțit din mașină. Apoi? insistă Vanja. Vocea lui Ulf își pierduse considerabil din intensitate când acesta răspunse. — M-am întors în pădure și l-am folosit pentru a extrage glonțul. Vanja deschise dosarul pe care îl avea în față. Răsfoi printre fotografiile în culori, format A4, care înfățișau cadavrul ciopârțit al adolescentului. Părea să caute ceva anume. Joc pentru galerie, se gândi Sebastian. Vanja știa prea bine tot ce avea nevoie să știe pentru interogatoriul acela și fără să consulte vreun raport ori protocol. Doar că voia să îl facă pe Ulf să vadă consecințele faptelor sale. Nu pentru că acesta uitase. Nu pentru că avea să o uite cândva. Vanja se prefăcu că găsise documentul pe care îl căuta. — Corpul lui Roger avea douăzeci și două de lovituri de cuțit când a fost găsit. Ulf se luptă din răsputeri să-și îndepărteze privirea de la fotografiile acelea oribile ce se aflau acum împrăștiate pe masă, în jurul dosarului. Clasica dilemă în cazul accidentelor de mașină. Să nu vrei să vezi, dar să nu fii în stare să te abții. — Da… M-am gândit să fac în așa fel încât să arate ca și cum ar fi fost înjunghiat. Ritualic, eventual. O faptă a unui nebun, nu știu. Ulf reuși să-și ridice privirea din fotografii și o privi pe Vanja în ochi. — N-am vrut decât să ascund faptul că a fost împușcat. — OK, și după ce l-ai înjunghiat de douăzeci și două de ori și i-ai scos inima din piept, ce ai făcut după aceea? — L-am dus pe Johan acasă. — Unde era Beatrice în momentul acela? — Nu știu, nu acasă, în orice caz. Johan probabil că era în stare de șoc sau ceva de genul acesta. A adormit în mașină, în drum spre casă. L-am dus în cameră și l-am băgat în pat. Ulf tăcu. Păru să se agațe de momentul acela. Își dădu seama că aceasta fusese, probabil, ultima scenă care încă mai putea fi caracterizată drept normalitate. Un tată care își învelește fiul adormit. După aceea nu a urmat decât o luptă nesfârșită. Ca să tacă. Să reziste. — Continuă. — M-am întors în pădure ca să mut corpul. M-am gândit să îl transport undeva unde un adolescent nu ar fi avut cum să îl transporte. Pentru a fi sigur că nicio bănuială nu are să cadă asupra lui Johan. VP - 355
Sebastian se îndreptă în scaun, în camera alăturată. Apăsă butonul de emisie. Prin fereastră o zări pe Vanja tresărind când auzi zumzăitul în cască. — Ulf nu știa că Beatrice și Roger aveau o relație sexuală. Care credea el că fusese motivul pentru care Johan îl împușcase pe Roger? Vanja încuviință scurt din cap. Bună întrebare. Își îndreptă din nou întreaga atenție asupra lui Ulf. — Un lucru nu pricep. Dacă nu erai la curent cu relația sexuală dintre soția ta și Roger, care credeai că a fost motivul pentru care Johan l-a împușcat pe Roger? — Nu a existat niciun motiv. S-a întâmplat din greșeală. Un joc care a sfârșit prost. Au ieșit afară să tragă cu tirul, iar Johan nu a fost atent. Așa mia spus. Ulf își mută privirea de la Vanja la Torkel cu o expresie schimbată, de parcă până acum crezuse că fiul său nu făcuse decât să mintă, de parcă tocmai acum realizase că Johan nu era nevinovat. Că nu fusese un accident. Sau nu numai un accident. — Ce o să se întâmple cu Johan? Îngrijorare autentică și afecțiune în voce. — De vreme ce are peste cincisprezece ani, va fi tratat ca major, spuse Torkel pe un ton formal. — Ce înseamnă asta? — Că va fi judecat în proces. — Povestește-ne despre Peter Westin, interveni Vanja schimbând subiectul. Nerăbdătoare să ajungă la sfârșit. — E psiholog. — Asta o știm. Am vrea să aflăm de ce a murit. Ce credeai că i-a povestit Roger de era atât de periculos încât trebuia să moară? Ulf îi privi nedumerit. — Roger? — Da, Peter Westin era psihologul lui Roger. N-o știai? — Nu. Era psihologul lui Johan. A fost timp de mulți ani. De la divorț. Johan a fost foarte afectat după… în fine, după tot ce s-a întâmplat. Cu Roger. Din motive lesne de înțeles. Așa că a început să meargă la Peter, la cabinet. După ce s-a întâmplat. Nu știam ce i-a povestit. L-am întrebat, dar nu își aducea aminte exact. Că nu a recunoscut nimic, mi-am dat seama, altfel neam fi pomenit imediat cu poliția la ușă. Dar poate că îi spusese lui Peter unele lucruri, iar acesta ar fi putut face legătura mai târziu și în felul acesta ar fi înțeles ce s-a întâmplat. N-am vrut să risc. VP - 356
Vanja adună la un loc fotografiile pe care le împrăștiase pe masă și deschise din nou dosarul. Aflaseră tot ce voiseră să știe. Acum totul rămânea la latitudinea tribunalului. Johan probabil că avea să scape destul de ușor. Nu și Ulf însă. Avea să treacă mult timp până când familia Strand avea să fie din nou reunită. Vanja se întinse pentru a opri reportofonul, când Torkel o opri. Mai aveau de pus o întrebare. O întrebare la care se gândise din momentul în care începuse să înțeleagă cum se legau toate. — De ce nu ai sunat la poliție? Fiul tău îți dă telefon și îți spune că, din greșeală, și-a împușcat prietenul. De ce nu ai sunat, pur și simplu, la poliție? Ulf înfruntă calm privirea plină de curiozitate a lui Torkel. Răspunsul era simplu. Dacă Torkel era și el tată, ar fi putut înțelege. — Johan m-a oprit. Era speriat de moarte. L-aș fi abandonat. Deja o făcusem o dată. Când i-am părăsit. De data aceasta, am fost nevoit să îl ajut. — Patru persoane au murit, tu ai să ajungi în pușcărie, iar Johan e traumatizat, pentru tot restul vieții, probabil. Cum l-ai ajutat? — Am eșuat. Admit că am eșuat. Dar am făcut tot ce mi-a stat în putere. Nam vrut decât să fiu un părinte bun. — Un părinte bun? Îndoiala din cuvintele lui Torkel fu întâmpinată de o privire în care nu se citea decât certitudine deplină. — L-am părăsit în timpul unor ani importanți. Dar nu cred că e vreodată prea târziu pentru a fi un părinte bun. • Ulf Strand fu scos din sala de interogatoriu. Avea să fie transferat la închisoare în seara aceea. Ancheta luase sfârșit. Sebastian rămase pe scaun, în camera alăturată, privindu-i prin fereastră pe Vanja și Torkel care își strângeau lucrurile. Vorbeau veseli despre întoarcerea acasă. Vanja spera să poată lua un tren chiar în seara aceea, asta în cazul în care Billy nu se gândise să se întoarcă și el cu mașina. Torkel avea să mai rămână încă douătrei zile. La fel și Ursula. Torkel avea să facă ultimele legături necesare, iar Ursula urma să percheziționeze casa familiei Strand și să se asigure că nicio eroare nu avea să afecteze procesarea dovezilor materiale. Ultimul lucru pe care Sebastian mai apucă să îl audă, înainte ca ușa ce dădea înspre culoar să se închidă în spatele lor, a fost că Torkel spera să ia cina împreună înainte ca Vanja să se întoarcă acasă. Plutea o atmosferă de lejeritate în jurul lor. În vocile lor, în mișcările lor. Lejeritate. Binele care învinsese. Misiune îndeplinită. Venise vremea de sărbătorit cu un cântec victorios. VP - 357
Sebastian nu avea niciun chef de cântat. Nu avea niciun chef de sărbătorit. Nu mai avea chef nici măcar de sex. Nu se mai putea gândi decât la două lucruri: Adresa din Storskärsgatan 12 și vorbele lui Ulf: Nu cred că este niciodată prea târziu pentru a fi un părinte bun. Dar cel mai ciudat fusese să realizeze că deja se hotărâse. Nu în mod conștient sau răspicat, dar în sinea lui era destul de sigur că avea să o viziteze pe Anna Eriksson și/sau pe copilul său atunci când avea să se întoarcă la Stockholm. Era destul de sigur și de mulțumit cu decizia luată de subconștientul său. Nu reușea să vadă însă avantajul. Ce avea să îi confere acest lucru. Unde avea să ducă. Anna nu avea să devină niciodată o nouă Lily. Copilul nu avea să devină o nouă Sabine. De fapt, ele îi lipsiseră. Pe ele le voia înapoi. Doar de ele îi păsa. Lily și Sabine. Dar, fără să vrea, cuvintele lui Ulf stârniseră ceva în el. Nu ceea ce spusese, ci felul în care o spusese. Certitudinea. Ca pe un fapt evident. Ca și cum ar fi fost un fapt de neclintit. Un adevăr universal. Nu cred că este niciodată prea târziu pentru a fi un părinte bun . Sebastian avea un fiu ori o fiică. Avea un copil care, cu cea mai mare probabilitate, era în viață. Undeva se afla o ființă care era pe jumătate carne din carnea lui. Era a lui. Nu cred că este niciodată prea târziu pentru a fi un părinte bun . Vorbe simple care ridicau întrebări dificile. Oare chiar avea să lase încă un copil să îi scape printre degete? Putea oare? O voia? Sebastian părea tot mai înclinat să creadă că răspunsul la toate cele trei întrebări era „nu”.
VP - 358
••• Trenul care avea să îl poarte pe Sebastian înapoi, la Stockholm, pleca peste o oră și ceva. Trecuseră deja trei zile de când ieșise din sediul poliției cu vorbele lui Ulf răsunându-i în urechi, îndreptându-i pașii către casa părintească. Nu încercase să ia legătura cu Torkel ori cu Ursula, chiar dacă știa că aceștia aveau să mai rămână pentru câteva zile în oraș. Nu știa dacă încă se mai aflau acolo. Ancheta fusese încheiată. Niciunul dintre ei nu părea să aibă nevoie să păstreze legătura cu el și în afara muncii. Perfect, în ceea ce îl privea pe Sebastian. Reușise să obțină ceea ce îl interesase. Cu două zile în urmă, agentul imobiliar îl vizitase din nou și continuaseră cu procedurile necesare pentru vânzarea casei. Seara, Sebastian scosese biletul cu numele și numărul de telefon pe care îl primise de la femeia din tren, în drum spre Västerås. Simțea de parcă trecuse o veșnicie de atunci. Femeia șovăise când o sunase. Sebastian ceruse scuze. Îi explicase că fusese cu totul absorbit de muncă. Ancheta aceea legată de omorârea unui adolescent, de care probabil că auzise și ea. Băiatul de la Liceul Palmlövska. Așa cum se așteptase, o făcuse curioasă și acceptase să îl întâlnească în ziua următoare. Ieri, adică. Seara se încheiase acasă la el. Femeia nu plecase decât în ziua următoare, înainte de prânz. Voia să îl întâlnească din nou. Sebastian nu îi promisese nimic. Dacă el nu avea să dea de veste, atunci avea ea să o facă, îi spusese cu un zâmbet. Nu avea cum să scape, doar acum știa unde locuiește. Trei ore mai târziu, Sebastian luase din casă tot ce îi trebuise, încuiase și o părăsise pentru a nu se mai întoarce niciodată aici. Acum se afla în locul acela pe care nimeni n-ar fi crezut vreodată că avea să îl viziteze. De fapt, jurase să nu se ducă niciodată acolo. Să nu îl mai viziteze. Acum se aflau amândoi aici. La cimitir. Mormântul părinților. Florile de pe mormânt se ofiliseră. Mormântul arăta neîngrijit. Sebastian se întrebă cum de nimeni nu culesese buchetele veștede și jerbele răsturnate ce fuseseră pe jumătate mâncate de căprioare. Trebuia oare să trimită vreun formular undeva pentru a cere administrației cimitirului să aibă grijă de mormânt? Nu avea de gând să se ocupe de așa ceva. N-ar fi făcut -o nici dacă ar fi locuit în Västerås. Un gând absurd. Pe piatra funerară din granit roșu se afla un soare răsărind sau apunând, în spatele a doi pini înalți. Inscripția suna în felul următor: „Mormântul familiei Bergman”, iar dedesubt se afla numele tatălui lui: Ture Bergman. Numele lui Esther încă nu fusese adăugat. Așteptau ca mormântul să se stabilizeze înainte să mute piatra pentru o nouă gravură. Șase săptămâni, parcă așa auzise Sebastian de undeva. VP - 359
Ture murise în 1988. Mama lui trăise singură timp de douăzeci și doi de ani. Sebastian se trezi întrebându-se dacă voise să îl viziteze vreodată. Să îi întindă o mână. Iar dacă ar fi făcut -o, ar fi acceptat-o? Probabil că nu. Sebastian stătea la câțiva metri de mormântul neîngrijit. Nehotărât. Era liniște. Soarele de primăvară îi încălzea spatele prin palton. O pasăre singuratică se auzea cântând într-unul din mestecenii plantați între morminte. O femeie și un bărbat pe biciclete trecură pe aleea alăturată. Femeia râdea de ceva. Un râs vesel, cristalin, care suna straniu acolo, înălțându-se spre cerul albastru de primăvară. Ce făcea el aici, de fapt? Chiar nu avea niciun chef să se apropie mai mult de mormânt. În același timp era ceva tragic în faptul că locul de veci al mamei, care fusese o femeie extrem de ordonată, arăta ca un talmeș-balmeș. Sebastian făcu cei câțiva pași care îl mai despărțeau de mormânt și se așeză pe vine. Începu să culeagă florile ofilite. — La asta nu te-ai fi așteptat, mamă. Să vin aici. Sunetul propriei voci îl surprinse. Îl zăpăci. Nu se văzuse niciodată în stare să stea pe vine lângă un mormânt, curățându-l și vorbind cu răposata lui mamă. Ce se întâmplase, de fapt, cu el? Ceva cu cifrele acelea. 1988. Douăzeci și doi de ani. Singură. La zile de naștere, Crăciun, vacanțe, tot timpul. Chiar și înconjurată de prieteni, își petrecuse tăcută cea mai mare parte a timpului, în casa aceea uriașă. O mulțime de timp de gândit. La ce fusese. La ce îi rămăsese. Mândria mai presus decât dorul. Teama de a fi respinsă mai puternică decât nevoia de iubire. Mama unui fiu care nu o căuta niciodată. Pentru câțiva ani, bunica unui copil pe care nu apucase să îl vadă niciodată. Sebastian se opri și se ridică în picioare. Se scotoci în buzunar, își scoase portofelul, iar din acesta scoase fotografia cu Sabine și Lily pe care o luase de pe pian. — Nu ai apucat să o vezi. Am avut grijă de asta. Mâna dreaptă i se încleștă pe portofel. Sebastian simți cum îi dau lacrimile. Durerea. Clar nu pentru tatăl lui. Nici pentru mama lui, chiar dacă simțea o oarecare durere pentru cât de lipsit de sens părea acum conflictul lor, ținând cont de consecințele la care dusese. Nu plângea nici pentru Lily ori pentru Sabine. Plângea pentru sine. Pentru că realizase ceva. VP - 360
— Îț i aduci aminte ce mi-ai spus când ne-am văzut ultima oară? Ai spus că Dumnezeu m-a părăsit. Că și-a luat mâna de pe mine. Sebastian privi fotografia cu soția și fiica lui moartă, privi piatra funerară neterminată, privi cimitirul din orașul acela în care crescuse, unde nimeni nu îl cunoștea, unde nimeni nu întreba de el, unde nimeni nu îi ducea dorul. Fapt care era valabil în orice alt oraș. Sebastian își șterse obrajii cu dosul palmei stângi. — Ai avut dreptate. • Storskärsgatan 12. Ajunsese acolo până la urmă. În fața clădirii aceleia construite în stil funcțional. Sebastian nu știa mai nimic despre arhitectură și nici nu era interesat să învețe, dar știa că edificiile din zona aceea, la vest de G ärdet, erau din perioada funcționalismului. Știa că în clădirea din fața lui locuia Anna Eriksson. Mama copilului său. Așa spera. Sau…? Sebastian se afla în Stockholm de aproape o săptămână. Trecuse în fiecare zi pe lângă clădirea din Storskärsgatan. Uneori de mai multe ori pe zi. Dar până acum nu intrase înăuntru. Cel mai tare se apropiase de ea atunci când privise prin fereastra ușii de la intrare și aruncase o privire peste lista cu locatari atârnată pe perete, în casa scării. Anna Eriksson locuia la etajul al treilea. Să intre? Să nu intre? De când ajunsese acasă, Sebastian se luptase serios cu întrebarea aceasta. În Västerås, totul păruse, într-un fel, mai abstract. Un gând cu care doar cochetase. Putuse cântări argumentele pro și contra. Putuse lua o decizie. Și se putuse gândi. Și răzgândi. Fără nicio consecință. Dar acum se afla aici. Hotărârea pe care o luase putea fi ireversibilă. Să se întoarcă și să plece de acolo. Sau dimpotrivă. Să își facă existența cunoscută. Ezita. Uneori de mai multe ori pe zi. Argumentele erau aceleași pe care le folosise și în Västerås. Nu-i mai venea nicio idee nouă. Niciun gând nou. Își blestemă nehotărârea. Uneori ajungea până în Gärdet, convins că are să se ducă țintă la intrarea în bloc, sus pe scări și avea să sune la ușă. Dar atunci nici măcar nu ajungea să o cotească în Storskärsgatan. Alteori, când nici prin gând nu-i trecea să își facă existența cunoscută, se putea întâmpla să stea ore în șir în fața ușii din lemn de culoare închisă de la VP - 361
intrare. De parcă ar fi fost controlat de altcineva. Iar el, de fapt, nu avea niciun cuvânt de spus în aceast ă privință. Dar până acum nu intrase în scara blocului. Nu încă. Dar azi avea să o facă. O simțea. Reușise să își mențină traseul până acum. Părăsise apartamentul său din Grev Magnigatan, ajungând până în Storgata. O luase la dreapta, spre Narvavägen, apoi spre Karlaplan, trecuse pe lângă Fältöversten, traversase Valhallavägen și ajunsese aici. O plimbare de aproape un sfert de oră. Dacă Anna Eriksson locuia aici. Dacă locuise aici și în perioada în care copilul fusese mic. Atunci se întâlniseră pe Fältöversten. Copilul lui și mama acestuia poate că stătuseră față în față cu el, la coadă la mezelăria Sabis. Gândurile acestea îi ocupau mintea lui Sebastian când se opri în mijlocul străzii și își îndreptă privirea spre clădirea din Storskärsgatan. Începuse să se însereze. Fusese o zi frumoasă de primăvară în Stockholm. Aproape văratică. Astăzi avea să-și ia inima în dinți. Azi avea să vorbească cu ea. În sfârșit, se hotărâse. Traversă strada și se îndreptă spre intrarea în bloc. Tocmai atunci, o femeie pe la vreo treizeci și cinci de ani ieși din lift și se apropie de ieșire. Sebastian o luă ca pe un semn că venise momentul să se întâlnească cu Anna Eriksson. Se apropie exact în clipa în care femeia păși pe trotuar. Apucă ușa care începuse să se închidă în spatele ei. — Bună ziua, mulțumesc. Ce noroc! Femeia aproape că nici nu se uită la el. Sebastian intră în scara blocului, iar ușa se închise în spatele lui trântindu-se puternic. Cercetă din nou lista locatarilor, chiar dacă știa deja ce era scris acolo. Etajul trei. La început voise să ia liftul care străbătea vertical clădirea, într-o cutie din oțel, dar se răzgândi. Avea nevoie de timpul acela. Simți cum inima începuse să îi bată mai repede și că palmele îi transpiraseră. Avea emoții. Lucru care nu se întâmpla tocmai des. Începu să urce încet treptele. La etajul trei se aflau două uși. Pe una dintre ele scria Eriksson și încă un nume. Se opri o clipă ca să își poată aduna gândurile. Închise ochii. Respiră adânc de două ori. Apoi se apropie de ușă și sună la sonerie. Nicio reacție. Sebastian se simți aproape ușurat. Nu era nimeni acasă. Încercase, dar nu-i răspunsese nimeni. Se înșelase. El și Anna Eriksson nu trebuiau să se întâlnească. Nu astăzi, în orice caz. Dădu să se întoarcă și să o pornească VP - 362
spre scări, când auzi un zgomot de pași venind din interiorul apartamentului. O secundă mai târziu, ușa se deschise. O femeie cu vreo câțiva ani mai tânără decât el îl privea întrebător. Avea părul de culoare închisă, lung până la umeri și ochi albaștri. Pomeți proeminenți. Buze subțiri. Sebastian nu o recunoscu. Nu avea absolut nicio amintire că s-ar fi culcat cu femeia aceasta care acum își ștergea mâinile pe o cârpă de bucătărie în carouri roșii și îl privea întrebător. — Bună ziua, aici locuiește…, se auzi Sebastian spunând. Nu știa precis de unde să înceapă. Parcă nu mai avea nimic în cap. În ciuda miilor de gânduri care îi vâjâiau în minte. Femeia nu se clinti din loc, ci îl privi tăcută. — Anna Eriksson? reuși Sebastian să îngâne. Femeia încuviință din cap. — Numele meu este Sebasti… — Știu cine ești, îl întrerupse femeia. Sebastian rămase mască. — Știi cine sunt? — Da. Ce faci aici? Sebastian tăcu. Derulase întâlnirea aceasta în minte de multe ori după ce citise scrisorile. Dar acum, în realitate, totul luase o altfel de întorsătură decât se așteptase. Niciodată nu își imaginase că așa avea să decurgă prima lor întâlnire. Crezuse că avea să o șocheze, că poate chiar avea să se clatine un pic. Surpriza avea să fie totală. O fantomă de acum treizeci de ani reîntoarsă în prezent, în fața ușii ei. Sebastian avea să fie nevoit să facă dovada identității lui pentru a o putea convinge. În niciun caz reacția femeii acesteia care acum își vâra un colț al cârpei în pantaloni și îl privea provocator. — Am… Sebastian se întrerupse. Repetase și acest moment în gând. Încă se mai putea ține de scenariu. Să înceapă cu începutul. — Mama mea a murit și când am făcut curat în casă am găsit niște scrisori. Femeia nu spuse nimic, dar încuviință din cap. Se pare că pricepuse despre ce scrisori era vorba. — Iar acolo scria că erai însărcinată. Cu mine. Am venit să te întreb dacă e adevărat și, dacă da, ce s-a întâmplat apoi. — Intră. Femeia se dădu la o parte și Sebastian păși în holul micuț. Anna închise ușa în spatele lui, iar Sebastian se aplecă să se dezlege la șireturi. — Nu e nevoie. N-ai să stai prea mult. VP - 363
Sebastian își îndreptă spatele și o privi întrebător. — N-am vrut să stai pe palier. Din cauza ecoului. Anna se postă în fața lui, cu brațele încrucișate la piept. — E adevărat. Am rămas însărcinată și am încercat să dau de tine, dar nu am reușit să te găsesc. Iar, acum, sincer, am încetat de mult să te mai caut. — Îți înțeleg frustrarea, dar… — Nu e vorba de nicio frustrare. — Dar scrisorile nu au ajuns niciodată la mine. N-am știut nimic. Tăcură. Stăteau față în față. Pentru o clipă, Sebastian se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi aflat. Atunci. Dacă s-ar fi întors la Anna Eriksson pentru a fi tată. Cum ar fi arătat viața lui alături de femeia aceasta? Gândul acesta era, bineînțeles, prostesc. Nu avea sens să speculeze asupra unui posibil viitor, asupra unui prezent alternativ. Apoi, probabil că nu s-ar fi întors la ea nici dacă ar fi primit scrisorile. Atunci. Nu acel Sebastian. — Te-am văzut acum… să tot fie cincisprezece ani, cred. Anna vorbea cu o voce calmă. — Când ai anchetat și ai capturat criminalul acela în serie. — Hinde. În ʼ96. — Te-am văzut atunci. La televizor. Dacă aș fi vrut în continuare să dau de tine, cu siguranță că aș fi putut să te găsesc. Sebastian chibzui o secundă. — Dar am un copil? — Nu. Eu am o fiică. Bărbatul meu are o fiică. Tu nu ai niciun copil. Nu aici și nu cu mine, în orice caz. — Deci ea nu știe că… — … că el nu e tatăl ei adevărat? completă Anna. El știe, desigur. Dar nu și ea, iar dacă ai să-i povestești, ai să distrugi totul. Sebastian încuviință din cap și își coborî privirea. De fapt, nici nu era surprins. Era unul dintre scenariile pe care le derulase în minte. Copilul nu știa nimic. Avea un alt tată. Ar fi distrus o familie funcțională. O mai făcuse și înainte, când se culcase cu femei căsătorite și poate că nu întotdeauna fusese discret, dar asta era altceva. — Sebastian… Sebastian își ridică privirea. Anna își coborâse brațele și se uita la el cu o privire care încerca să îi solicite toată atenția. — Chiar ai distruge totul. Pentru toți. Ea ne iubește. Își iubește tatăl. Dacă ar afla că am mințit -o în toți acești ani… Nu cred că suntem în stare să trecem prin asta. — Dar totuși, ea este… O ultimă încercare patetică. Condamnat din start. VP - 364
— Nu este. Poate că a fost cândva. Pentru o vreme. Ar fi putut fi, dacă te-ai fi întors. Dar acum nu mai e. Sebastian încuviință din cap. Realiză logica spuselor ei. La ce ar fi folosit? Ce ar fi avut de câștigat din asta? Părea că Anna era în stare să îi citească gândurile. — Ce i-ai putea oferi? Un străin care își face apariția după treizeci de ani și îi spune că e tatăl ei. Ce rezultat ar putea avea toate astea, dacă nu să distrugă totul? Sebastian încuviință din cap și făcu ultimii pași care îl despărțeau de ușă. — Am să plec acum. Puse mâna pe clanță, când Anna îi așeză o mână pe braț. Sebastian se întoarse spre ea. — Îmi cunosc prea bine fiica. Singurul lucru pe care l-ai realiza ar fi să ne distrugi familia și să o faci să te urască. Sebastian încuviință din cap. Înțelegea. Părăsi apartamentul și viața alternativă care ar fi putut să fie a lui. Anna închise ușa în urma sa, iar Sebastian rămase nemișcat pe palier. Asta fusese totul. O făcuse. Avea o fiică. Pe care n-o s-o vadă niciodată. N-o s-o cunoască niciodată. Toată tensiunea aceea cu care se încărcase de atâta timp se scurse din el și se simți epuizat fizic. Picioarele abia îl mai purtau. Sebastian se îndreptă spre scară și se așeză pe trepte. Cu privirea pierdută în gol. Totul era un vid. Un vid total. În depărtare, auzi ușa de la intrare trântindu-se cu trei etaje mai jos. Se gândi cum avea să ajungă acasă. Nu era departe, dar acum drumul i se părea interminabil. Trecură câteva secunde după care realiză că liftul din stânga se pusese în mișcare. Se ridică în picioare. Dacă liftul avea să se oprească aici, avea să îl ia. Era primul pas al drumului lung până acasă. Avea noroc. Liftul se opri la etajul trei. Sebastian nu avea chef să se întâlnească cu nimeni. Cu atât mai puțin pentru a zâmbi fără sens în urma unui lift. Când persoana din lift dădu la o parte ușa de protecție din interior, Sebastian urcă vreo câteva trepte. Persoana ieși din lift, iar Sebastian apucă să o întrezărească printre gratii. Era ceva cu persoana aceea. Ceva familiar. VP - 365
Foarte familiar. — Bună, mamă, eu sunt, se auzi vocea Vanjei. Ușa rămase o clipă deschisă, cât timp aceasta își scoase pantofii, iar Sebastian mai apucă să o zărească pe Anna, înainte ca Vanja să închidă ușa în spatele ei. Își aduse aminte acum. Pe ușă. Numele. Se concentrase atât de tare asupra numelui Eriksson, încât nici nu sesizase celălalt nume. Lithner. Vanja Lithner. Vanja era fiica lui. Nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru informația aceea. Nimic. Sebastian simți cum picioarele i se înmoaie și se văzu nevoit să se așeze din nou. Trecu multă vreme înainte să fie în stare să se ridice din nou.
VP - 366
Am dori să le mulțumim tuturor celor de la Editura Norstedt care, încă de la prima noastră întâlnire, au fost entuziasmați și ne-au sprijinit, ne-au dat încredere și au făcut ca munca noastră să fie mult mai plăcută. Le mulțumim în mod special Evei, Susannei, lui Peter și Lindei. Dorim, de asemenea, să mulțumim companiei Trei Prieteni, în primul rând lui Jonas, Tomas, Johan și William pentru că am avut parte de binecuvântarea voastră. Multe mulțumiri familiilor noastre, care, în ultimii ani, au auzit atât de multe despre Sebastian Bergman, încât probabil că a devenit deja o tortură. Hans dorește să le mulțumească lui Sixten, Alice și Ebba: sunteți fantastici. Iar Lotta, pe bune: „Queen of fucking everything”. Micke dorește să le mulțumească lui Astrid, Caesar, William și Vanessa: Sunteți cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat.
VP - 367
