H. P. Grice, Înţelesul 1 Să luăm în considerare urmatoarele propoziţii: „Aceste pete înseamnă (însemnau) pojar.” „Aceste pete nu însemnau nimic pentru mine, dar pentru doctor ele însemnau pojar.” „Bugetul recent înseamnă că vom avea un an greu.” (1) Nu pot spune: „Aceste pete înseamnă pojar, dar el nu are pojar” şi, de asemenea, nu pot spune: „Bugetul recent înseamnă ca vom avea un an greu, dar noi nu vom avea un an greu.”. Cu alte cuvinte, în cazuri precum cele de mai sus, x însemna că p şi x înseamnă că p implică p. (2) Nu pot trece de la „Aceste pete înseamnă (însemnau) pojar” la vreo concluzie cu privire la „ceea ce este (era) avut în vedere prin acele pete”. Nu sunt îndreptăţit să spun, de pildă: „Ceea ce era avut în vedere prin acele pete era că el are pojar.” La fel, nu pot scoate din enunţul despre bugetul recent concluzia: „Ceea ce e avut în vedere prin bugetul recent este că vom avea un an greu.” (3) Nu pot trece de la „Aceste pete însemnau pojar” la vreo concluzie cu privire la cineva care să fi avut în vedere pojarul prin acele pete. Mutatis mutandis , acelaşi lucru este adevărat cu privire la bugetul recent. (4) Pentru nici unul dintre exemplele de mai sus nu poate fi gasită o reformulare în cadrul căreia verbul „a însemna” („a avea în vedere”) să fie urmat de o propoziţie sau o expresie între semnele citării. Astfel, „Aceste pete însemnă pojar” nu poate fi reformulată ca în „Aceste pete înseamnă: «pojar»” sau „Aceste pete înseamnă: «el are pojar»”. (5) (5) Pe de altă altă part parte, e, pent pentru ru toat toatee aces aceste te exem exempl plee poat poatee fi găsi găsită tă o refo reform rmul ular aree aproximativă aproximativă începând începând cu expresia „Faptul că ...”. De exemplu: exemplu: „Faptul că el avea acele pete însemna că el are pojar” şi „Faptul că bugetul recent era aşa cum era înseamnă că vom avea un an greu.” 1
Traducere realizată după H. P. Grice, Meaning , The Philosophical Review, vol. 63, nr. 3 (1957), pp. 377388.
Să confruntăm acum propoziţiile de mai sus cu următoarele propoziţii: „Cele trei clinchete de clopoţel din autobuz înseamnă că autobuzul este plin” „Remarca «Smith nu s-ar putea descurca fără remorcă» însemna că Smith consideră că soţia lui îi este indispensabilă” (1) Aş putea rosti prima propoziţie şi să continui spunând: „Dar autobuzul nu este de fapt plin, şoferul a făcut o greşeală”, iar după a doua propoziţie aş putea continua: „Dar de fapt Smith şi-a părăsit soţia acum şapte ani.” Cu alte cuvinte, aici x înseamnă că p şi x însemna că p nu implică p. (2) Pot trece de la prima propoziţie la un enunţ despre „ce anume era avut în vedere (se înţelegea)” prin sunetele clopoţelului, iar de la a doua propoziţie la un enunţ despre „ce era avut în vedere (se înţelegea) prin remarca lui Smith”. (3) Pe baza primei propoziţii pot trece la concluzia că o persoană (respectiv şoferul) a înţeles, sau în orice caz ar fi trebuit să înţeleagă prin sunetele clopoţelului că autobuzul este plin şi l-a fel s-ar putea conchide şi pentru a doua propoziţie. (4) Prima propoziţie poate fi refomulat într-o formă în care „a înţelege” să fie urmat de o expresie plasată între semnele citării, adică: „Cele trei sunete de clopoţel înseamnă «autobuzul este plin».” La fel, în cazul celei de-a doua propoziţii. (5) O propoziţie precum „Faptul că clopoţelul a sunat de trei ori înseamnă că autobuzul este plin” nu reprezintă o reformulare a înţelesului primei propoziţii. Ambele pot fi adevărate, dar ele nu au, nici măcar în mod aproximativ, acelaşi înţeles. Atunci când expresiile „înseamnă”, „înseamnă ceva”, „înseamnă că” sunt folosite în felul în care sunt folosite în cadrului primului tip de propoziţii, voi vorbi despre sensul sau sensurile în care sunt folosite ca sens natural , sau sensuri naturale ale expresiilor în cauză. Atunci când expresiile sunt folosite în felul în care sunt folosite în al doilea fel de propoziţii, voi vorbi despre sensul sau sensurile în care sunt folosite ca sens nonnatural al expresiilor în cauză. Voi folosi abreviaţia „înseamnă NN” pentru a distinge sensul nonnatural. Pentru comoditate, propun să includem în categoria sensurilor naturale ale lui „înseamnă” şi acele sensuri ale lui „înseamnă” („înţelege”) ce sunt exemplificate în
propoziţii de forma „ A înţelege să facă cutare (prin x)”, unde A este un agent uman. Prin opoziţie, după cum arată exemplele anterioare, voi include în categoria sensurilor nonnaturale ale lui „înseamnă” orice sensuri ale lui „înseamnă” („înţelege”) ce se întâlnesc în propoziţii de forma „ A înţelege ceva prin x” sau „ A înţelege prin x că ...” (Ac. observaţie e prea riguroasă, dar ne va servi drept indicaţie). Nu doresc să susţin că toate folosirile noastre ale lui „înseamnă” cad cu uşurinţă şi acurateţe într-unul din cele două grupuri pe care l-am distins, dar cred că în majoritatea cazurilor ar trebui să fim măcar înclinaţi să asimilăm o folosire a lui „înseamnă” la unul sau altul din grupuri. Întrebarea care se ridică acum este: „Ce se mai poate spune în plus despre cazurile în care ar trebui să spunem că un cuvânt este utilizat într-un sens natural şi cazurile în care ar trebui să spunem ca un cuvânt este utilizat într-un sens nonnatural?” Punerea acestei întrebări nu ne va interzice să încercăm să oferim o explicaţie pentru „înţeles NN” în termenii unui sens natural al lui „a înţelege”. Această întrebare despre distincţia dintre înţeles natural şi înţeles nonnatural este, după cum cred, cea care îi preocupă pe cei interesaţi de distincţia dintre semne „naturale” şi „convenţionale”. Dar cred că formularea mea este mai bună. Căci unele lucruri ce pot să însemne NN ceva nu sunt semne (e.g., cuvintele nu sunt), iar unele nu sunt convenţionale într-un sens obişnuit (e.g., anumite gesturi), în timpe ce anumite lucruri ce au înţeles natural nu sunt semne pentru ceea ce înseamnă (potrivit exemplului cu bugetul recent). Doresc mai întâi să iau în considerare pe scurt şi să resping ceea ce ar putea fi numit un răspuns de tip cauzal la întrebarea „Ce este înţelesul NN?” Am putea încerca să spunem (fiind oarecum în acord cu C. L. Stevenson2) că pentru ca x să însemne NN ceva, x trebuie să aibă tendinţa să producă în auditoriu o anumită atitudine (cognitivă sau nu) şi o tendinţă, în cazul vorbitorului, de a-l produce datorită acelei atitudini, aceste tendinţe fiind dependente de „un proces elaborat de condiţionare ce însoţeşte folosirea semnului în comunicare”3. Dar acest răspuns nu va fi satisfăcător. (1) Să luăm în considerare cazul în care se rosteşte ceva care, dacă se califică drept înţeles NN, va fi de tip descriptiv sau informativ, iar atitudinea relevantă va fi prin urmare una cognitivă, bunăoară o opinie. (Folosesc „rostire” drept cuvânt neutru ce se aplică oricărui candidat pentru înţeles 2 3
Etica şi limbajul , New Haven, 1944, cap. 3. Ibid., p. 57.
NN
, întrucât are o ambiguitate act-obiect
convenabilă.) Fără îndoială, se întâmplă adesea ca oamenii să îşi ia smokingul atunci când se duc la o serată şi de asemenea se întâmplă ca mulţi oameni, la vederea cuiva îmbrăcat în smoking, să tragă concluzia că persoana respectivă urmează să meargă la o serată. Ne îndreptăţeşte aceasta să spunem că punerea smokingului înseamnă NN că cineva urmează să meargă la o serată (sau că înseamnă NN ceva)? Sigur că nu. Nu ne este de nici un ajutor să ne referim la expresia „depinzând de un proces elaborat de condiţionare”. Căci dacă aceasta nu înseamnă decât ca răspunsul la vederea smokingului să fie învăţat sau dobândit într-un anumit fel, ceea ce se aplică şi la cazul prezent, acesta va trece mai departe drept un caz al înţelesului NN. Dar dacă luăm în serios a doua parte a expresiei propuse („însoţind folosirea semnului în comunicare”), atunci analiza înţelesului NN este evident circulară. Am putea la fel de bine să spunem: „x are înţeles NN dacă este folosit în comunicare”, ceea ce, chiar dacă este adevărat, nu ne ajută cu nimic. (2) Dacă această abordare nu este suficientă, există o dificultate recunoscută şi de Stevenson (aceeaşi dificultate, după părerea mea): cum putem evita, de pildă, să spunem că „Jones este înalt” face parte din ceea ce se înţelege prin „Jones este atlet”, întrucât a-i spune cuiva că Jones este un atlet va avea tendinţa să-l facă să creadă că Jones este înalt. Stevenson invocă aici regulile lingvistice, şi anume o regulă permisivă a limbajului potrivit căreia „atleţii pot fi non-înalţi”. Aceasta revine la a spune că regulile nu ne interzic să vorbim despre „atleţi care nu sunt înalţi”. Dar de ce nu ne interzic? Nu fiindcă este corect gramatical sau nu este nepoliticos şi aşa mai departe, ci probabil fiindcă nu este lipsit de înţeles (sau, dacă aceasta pare o formulare prea tare, fiindca nu sunt violate regulile de înţeles pentru expresiile avute în vedere). Dar aceasta pare să ne ducă la un alt cerc vicios. Mai mult, ne-am putea întreba de ce, dacă este legitim sa apelăm aici la reguli pentru a distinge ceea ce se înţelege de ceea ce se sugerează, nu am făcut apel mai devreme la reguli asemănătoare în cazul mormăiturilor, de pildă, pentru a căror tratare a introdus Stevenson iniţial definiţia propusă de el. O deficienţă suplimentară a unei teorii cauzale de genul cele abia prezentate pare să fie aceea că chiar dacă o acceptăm ca atare, nu dispunem decât de o analiză a enunţurilor despre înţelesul standard sau înţelesul generic al unui „semn”. Nu ni se oferă nimic pentru a putea trata enunţurile despre ce anume înţelege un anumit vorbitor sau scriitor printr-un semn într-o anumită ocazie (în mod diferit faţă de înţelesul standard al
semnului) şi nici nu este evident cum ar putea fi modificată teoria pentru a dea seama de asemenea situaţii. S-ar putea merge mai departe cu critica şi să susţinem că teoria cauzală ignoră faptul că înţelesul (generic al) unui semn trebuie să fie explicat în termenii a ceea ce înţeleg prin el utilizatorii semnului în diferite ocazii, iar această din urmă noţiune care nu este explicată de către teoria cauzală este de fapt cea fundamentală. În ce mă priveşte, sunt de acord cu această critică mai radicală, deşi sunt conştient că această chestiune este controversată. Nu îmi propun să mai iau în considerare alte teorii orientate cauzal. Bănuiesc că nici o astfel de teorie nu poate evita dificultăţi analoage celor pe care le-am schiţat fără să renunţe la pretenţia că reprezintă o teorie de tip cauzal. Voi încerca acum să propun o abordare diferită şi, după cum sper, mai promiţătoare. Dacă putem lămuri ce se înţelege prin: „x înseamnă NN ceva (într-o anumită situaţie)” şi „x înseamnă NN că ... (într-o anumită situaţie)” şi prin: „A înţelege NN ceva prin x (într-o anumită situaţie)” şi „A înţelege NN prin x că ... (într-o anumită situaţie)” ar fi rezonabil să ne aşteptăm ca aceasta să ne ajute să analizăm şi: „x înseamnă NN (atemporal) ceva (că ...).” „A înţelege NN (atemporal) ceva (că ...) prin x.” şi să explicăm „înseamnă acelaşi lucru cu...”, „înţelege” (understands ), „implică” şi aşa mai departe. Pentru moment să pretindem că avem de a face doar cu rostiri ce pot fi informative sau descriptive. O primă încercare ar fi să sugerăm că „x înseamnă NN ceva” va fi adevărat dacă „cel care a rostit x intenţiona să inducă o opinie unui auditoriu” şi că a spune despre ce
opinie era vorba revine la a spune ce însemna NN x. Acest lucru nu este însă suficient. Aş putea să las batista lui B în preajma scenei unei crime pentru a îi induce detectivului opinia că B este criminalul. Dar nu vrem să spunem că batista (sau actul de a o lăsa acolo) însemna NN ceva sau că eu am înţeles NN prin faptul că am lasat batista că B este criminalul. În mod clar, trebuie să adăugăm cel puţin că pentru ca x să aibă un înţeles NN trebuie să fie „rostit” nu doar cu intenţia de a induce o anumită opinie. Vorbitorul trebuie să aibă în plus intenţia ca „auditoriul” să recunoască intenţia din spatele rostirii. Deşi lucrurile stau mai bine, nu stau suficient de bine. Să ne gândim la următoarele cazuri: (1) Irod îi arată Salomeei capul lui Ioan Botezătorul pe o tavă. (2) Simţindu-se slăbit, un copil o lasă pe mama sa să vadă cât de palid este (sperând că va trage singură concluziile şi îi va veni în ajutor). (3) Las pe jos cioburile porţelanului pe care l-a spart fiica mea pentru ca soţia mea să le vadă Aici se pare că avem cazuri ce satisfac condiţiile oferite până acum pentru înţeles NN. De exemplu, Irod intenţiona să o facă pe Salomeea să creadă că Ioan Botezătorul este mort şi fără îndoială că intenţiona ca Salomeea să recunoască că el intenţiona ca ea să creadă că Ioan Botezătorul este mort. La fel pentru celelalte cazuri. Cu toate acestea nu cred că ar trebui să spunem că aici avem de a face cu un înţeles NN. Ceea ce dorim să găsim este diferenţa dintre, să zicem, „a lăsa pe cineva să afle ceva în mod deliberat şi deschis” şi „a spune ceva” şi între „a face pe cineva să se gândească la ceva” şi „a spune ceva”. Calea de ieşire este probabil următoarea. Să comparăm următoarele două cazuri: (1) Îi arăt domnului X o fotografie a domnului Y într-o postură nepermis de familiară cu doamna X. (2) Desenez o imagine cu domnului Y în această postură şi i-o arăt domnului X. Doresc să resping că în cazul (1) fotografia (sau actul de a o arăta domnului X) înseamnă NN propriu-zis ceva. Vreau în schimb să afirm că în cazul (2) desenul (sau actul de a-l desena şi a-l arăta) înseamnă NN ceva (că domnul Y a fost nepermis de familiar), sau
cel puţin că eu înţelegeam NN prin desen că domnul Y a fost nepermis de familiar. Care este diferenţa dintre cele două cazuri? Cu siguranţă, în cazul (1) recunoaşterea de către domnul X a intenţiei mele de a-l face să creadă că e ceva între domnul Y şi doamna X este (relativ) irelevantă în ce priveşte producerea acestui efect de către fotografie. Domnul X va ajunge cel puţin să o suspecteze pe doamna X chiar dacă în loc să i-o arăt, aş fi lăsat-o în camera lui din greşeală, fără ca eu să fiu conştient de aceasta. Dar va conta, în ce priveşte efectul desenulului meu asupra domnului X, dacă domnul X va considera că eu intenţionez să îl informez (să îl fac să creadă ceva) cu privire la doamna X şi nu doar să fac o mâzgăleală sau să produc o operă de artă. Dar acum se pare că am ajuns la o nouă dificultate, dacă acceptăm această tratare. Căci putem să luăm în considerare acum, să zicem, cazul unei grimase. Dacă fac o grimasă în mod spontan, într-o situaţie obişnuită, cineva care se uită la mine ar putea lua grimasa mea drept semnul natural al unei neplăceri. Dar dacă fac o grimasă în mod deliberat (pentru a transmite că nu-mi place ceva), ne putem aştepta ca persoana care mă vede, chiar dacă îmi recunoaşte intenţia, să conchidă totuşi că mă simt inconfortabil. Nu ar trebui să spunem atunci, întrucât nu ne putem aştepta ca faptul că privitorul ia grimasa mea drept ceva spontan sau drept ceva intenţionat să ducă la vreo diferenţă în ce priveşte reacţia sa, că grimasa mea (produsă deliberat) nu înseamnă NN nimic. Cred că această dificultate poate fi depăşită, căci deşi o grimasă produsă deliberat poate avea acelaşi efect (în ce priveşte inducerea opiniei cu privire la faptul că mă simt inconfortabil) ca şi una spontană, ne aşteptăm să aibă acelaşi efect doar cu condiţia ca auditoriul să o ia drept o grimasă produsă cu intenţia de a transmite neplăcerea. Cu alte cuvinte, dacă lăsăm la o parte recunoaşterea intenţiei, păstrând celelalte circumstanţe (inclusiv recunoaşterea grimasei drept una produsă deliberat), capacitatea grimasei de a genera opinii în auditoriu va fi ştirbită sau distrusă. Poate că putem rezuma ceea ce este necesar pentru ca A să înţeleagă ceva prin x după cum urmează. A trebuie să intenţioneză să inducă o opinie într-un auditoriu prin x, şi trebuie ca el să intenţioneze de asemenea ca rostirea sa să fie recunoscută drept una produsă cu această intenţie. Dar aceste intenţii nu sunt independente. Recunoaşterea este avută în vedere de către A ca jucând un rol în inducerea opiniei, iar dacă aceasta nu se realizează lucrurile vor eşua în ce priveşte împlinirea intenţiilor lui A. În plus, intenţia lui
A ca recunoaşterea să joace acest rol cred că implică că el asumă că există şanse ca aceasta să joace un astfel de rol, că el nu ia de bună concluzia că opinia va fi indusă în auditoriu indiferent dacă intenţia din spatele rostirii nu este recunoscută. Pe scurt, am putea spune că „A înţelege NN ceva prin x” este echivalentă în mare cu „A rosteşte x cu intenţia de a induce o opinie prin intermediul recunoaşterii acestei intenţii.” (Aceasta pare să implice un paradox al reflexivităţii, dar nu se întâmplă de fapt aşa.) Acum este probabil momentul să renunţăm la pretenţia că avem de a face doar cu cazuri „informative”. Să începem cu câteva exemple de imperative sau quasi-imperative. În camera mea se află un om foarte avar şi doresc ca el să plece, aşa că arunc o bancnotă de o liră pe fereastră. Avem aici o rostire cu un înţeles NN? Nu, fiindcă nu am intenţionat ca recunoaşterea scopului meu să îl determine să plece. Acest caz e asemănător cu cel al fotografiei. Dacă, pe de altă parte, aş fi arătat înspre uşă sau l-aş fi împins un pic spre uşă, purtarea mea ar putea constitui o rostire cu sens, aceasta doar fiindcă recunoaşterea intenţiei mele va fi avută în vedere de către mine ca având un rol efectiv în grăbirea plecării sale. O altă pereche de cazuri va fi: (1) un poliţist opreşte o maşină postându-se în calea ei şi (2) un poliţist opreşte o maşină gesticulând. Sau, pentru a trece la un alt tip de caz, dacă pic pe cineva ca examinator, s-ar putea să îi pricinuiesc o tulburare sau indignare sau impresia că e umilit, iar dacă sunt răzbunător aş putea să intenţionez acest efect şi chiar să intenţionez ca el să recunoască intenţia mea. Dar nu ar trebui să fiu înclinat să spun că faptul că l-am picat a însemnat NN ceva. Pe de altă parte, dacă concediez pe cineva mă simt înclinat să asimilez acest caz situaţiilor cu înţeles NN, iar această înclinaţie pare să depindă de faptul că nu e rezonabil să mă aştept ca el se fie tulburat (indignat, umilit) fără să recunoască intenţia mea de a-l afecta în acest fel. (Dacă colegiul nu mi-ar mai plăti deloc salariul, i-aş acuza că mă ruinează, dacă mi l-ar micşora cu 20% s-ar putea să-i acuz că mă insultă; în alte cazuri intermediare s-ar putea să nu ştiu că să zic.) Probabil că am putea să facem următoarele generalizări: (1) „A înţelege NN ceva prin x” este (în mare) echivalent cu „A intenţionează ca rostirea lui x să producă un anumit efect în auditoriu prin intermediul recunoaşterii acestei intenţii”; şi am putea adăuga că a întreba ce a avut în vedere A revine la a căuta
specificarea efectului intenţionat (deşi s-ar putea să nu fie totdeauna posibil să primim un răspuns direct ce include o clauză propoziţională, de pildă „opinia că...”) (2) „x înseamnă ceva” este (în mare) echivalent cu „cineva a înţeles NN ceva prin x”. Şi aici vor fi cazuri în care aceasta nu va funcţiona. Mă simt înclinat să spun (cu privire la luminile semaforului) că lumina roşie înseamnă NN că traficul trebuie să se oprească, dar ar fi foarte nenatural să spun „Cineva (e.g. corporaţia) înţelege NN prin lumina roşie că traficul trebuie să se oprească”. Cu toate acestea, pare să existe un anumit gen de referinţă la intenţiile cuiva. (3) „x înseamnă NN (atemporal) că cutare şi cutare” ar putea fi echivalat la prima vedere cu un enunţ ce cuprinde disjuncţia enunţurilor despre ce intenţionează „oamenii” (ţinând cont de „recunoaştere”) să producă prin x. Voi spune câteva cuvinte despre aceasta. Poate fi obţinut orice efect, sau pot exista cazuri în care există un efect intenţionat (cu precizările necesare) şi totuşi nu ar trebui să dorim să vorbim despre înţeles NN? Să presupunem că am descoperit o persoană constituită în aşa fel încât dacă îi spun că atunci când spun „hmmm” într-un anumit fel doresc ca el să roşească sau să capete o anumită boală, atunci această persoană va roşi sau va căpăta boala respectivă în mod automat când va recunoaşte acel „hmmm” rostit de mine (odată cu intenţia mea). Ar trebui să spunem în acest caz că „hmmm” înseamnă NN ceva? Nu cred. Aceasta atrage atenţia asupra faptului că pentru ca x să aibă un înţeles NN, efectul intenţionat trebuie să fie sub controlul auditoriului, sau că, într-un anumit sens al termenului „raţiune”, recunoaşterea intenţiei din spatele lui x trebuie să fie pentru auditoriu o raţiune şi nu doar o cauză. Ar putea părea că e o confuzie aici („raţiune pentru a crede ceva” şi „raţiune pentru a face ceva”), dar nu cred că e vorba de ceva serios. Căci deşi, fără îndoială, dintr-un punct de vedere întrebările despre raţiunile pentru a crede ceva privesc evidenţele şi sunt complet diferite de întrebările despre raţiunile de a face ceva, a recunoaşte intenţia unui vorbitor ce rosteşte x (o propoziţie descriptivă), a avea o raţiune de a crede că cutare şi cutare, este cel puţin la fel cu „a avea un motiv pentru” a accepta cutare şi cutare. Deciziile „că ...” par să presupună decizii „să ...” (şi de aceea putem „refuza să credem” şi să fim „constrânşi să credem”). (Cazul „concedierii” trebuie să fie tratat un pic diferit, pentru că cineva nu poate „decide” să se simtă ofensat, în sensul propriu al termenului, dar poate
refuza să se simtă ofensat.) Se pare că efectul intenţionat trebuie să fie ceva aflat sub controlul auditoriului, sau cel puţin acel gen de lucru aflat sub controlul auditoriului. O observaţie înainte de a trece la câteva obiecţii. Cred că din ceea ce am spus despre conexiunea dintre înţeles NN, recunoaştere şi intenţie decurge (dacă am dreptate) că doar ceea ce s-ar putea numi intenţia primară a vorbitorului este relevantă pentru înţelesul NN unei rostiri. Căci dacă rostesc x intenţionând (cu ajutorul recunoaşterii acestei intenţii) să induc efectul E, şi intenţionez ca acest efect să conducă la un alt efect F, atunci în măsura în care apariţia lui F e văzută ca depinzând doar de F, nu îl pot privi pe F ca depinzând de intenţia mea de a induce E. Cu alte cuvinte, dacă intenţionez să fac pe cineva să facă un lucru prin aceea că îi dau o anumită informaţie, nu se poate considera că are vreo relevanţă pentru înţelesul NN rostirii mele să descriu ce anume intenţionez să facă el. Se pot ridica acum câteva probleme cu privire la folosirea unor cuvinte precum „intenţie” şi „recunoaştere”. Trebuie să resping orice intenţie de a popula viaţa mentală a vorbitorului cu armate întregi de evenimente psihologice complicate. Nu sper să rezolv enigme filosofice cu privire la intenţie, ci doresc să argumentez pe scurt că folosirea pe care o dau cuvântului „intenţie” în legătură cu înţelesul nu ridică nici un fel de dificultăţi speciale. În primul rând, vor exista cazuri în care o rostire este însoţită sau precedată de un „plan” conştient sau de o formulare explicită a intenţiei (de exemplu, declar cum am de gând să folosesc x, sau mă întreb cum să „transmit ceva”). Prezenţa unui asemenea „plan” explicit contează desigur serios în favoarea ideii că intenţia vorbitorului (înţelesul) este conform „planului”, deşi nu în mod concludent. De exemplu, un vorbitor care şi-a declarat intenţia de a folosi o expresie familiară într-un mod nefamiliar ar putea aluneca în folosirea familiară. La fel în cazurile nonlingvistice: dacă ne punem întrebări cu privire la intenţiile unui agent, o exprimare anterioară poate conta serios; cu toate acestea, un om ar putea plănui să arunce o scrisoare la gunoi şi cu toate acestea să o ducă la poştă; ar putea spune apoi fie „Nu intenţionam să fac asta”, fie „Presupun că intenţionam să o trimit”. Intenţiile formulate lingvistic (sau quasi-lingvistic) în mod explicit sunt fără îndoială comparativ mai rare. În absenţa lor s-ar părea că ne bazăm pe aproape aceleaşi criterii ca în cazul intenţiilor nonlingvistice, atunci când există o uzanţă generală. Un
vorbitor este luat ca intenţionând să transmită ceea ce se transmite în mod normal (sau se intenţionează să se transmită în mod normal), şi avem nevoie de un temei bun pentru a accepta că o anumită folosire deviază de la uzanţa generală (e. g., el nu ştia sau uitase uzanţa generală). În mod similar pentru cazurile nonlingvistice: se presupune că avem în vedere consecinţele normale ale acţiunilor noastre. Din nou, în cazurile în care există îndoieli cu privire la, să zicem, pe care dintre două sau mai multe lucruri intenţionează vorbitorul să le transmită, avem tendinţa de a ne raporta la contextul rostirii (lingvistic sau nu) şi să ne întrebăm care dintre alternative ar fi relevantă pentru alte lucruri pe care le spune sau le face, sau care intenţie s-ar potrivi într-o situaţie particulară cu scopurile pe care e evident că le are (e.g., un om care strigă după o „pompă” într-un incendiu nu doreşte o pompă de bicicletă). Paralelele nonlingvistice sunt vădite: contextul reprezintă un criteriu pentru a răspunde de ce un om care tocmai a pus o ţigară în gură şi-a băgat mâna în buzunar; relevanţa pentru un anumit scop reprezintă un criteriu pentru a stabili de ce un om fuge din calea unui taur. În anumite cazuri lingvistice îi putem pune întrebări vorbitorului despre intenţiile sale, iar în câteva din aceste cazuri (cazurile cele mai dificile, precum cel al unui filosof căruia i s-a cerut să explice înţelesul unui pasaj foarte neclar dintr-una din lucrările sale), răspunsul nu este bazat pe ceea ce îşi aminteşte, ci este mai mult ca o decizie, o decizie cu privire la cum ar trebui să fie luat ceea ce a spus. Nu pot găsi o paralelă nonlingvistică aici, dar cazul este atât de aparte încat nu pare să aducă vreo diferenţă vitală. Toate acestea sunt extrem de evidente, iar a arăta că criteriile pentru a judeca intenţiile lingvistice sunt foarte asemănătoare cu criteriile pentru a judeca intenţii nonlingvistice revine desigur la a arăta că intenţiile lingvistice sunt foarte asemănătoare cu intenţiile nonlingvistice. Traducere de Gheorghe Ştefanov
