Geografia Europei

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Geografie

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

MARIN MARIAN

EUROPA

BUCUREŞTI 2009

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009



Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro




Unitatea de învăţare nr.1 I. Specificul condiţiilor fizico-geografice Obiectivele unităţii de învăţare nr.1. 1.1. Aşezarea geografică, vecini, ţărmuri 1.2. Cunoaşterea continentului 1.3. Entitatea tectonică şi structurală 1.4. Zonalitatea biopedoclimatică 1.5. Sisteme hidrografice importante 1.6. Resurse naturale, componente ale mediului şi peisajelor Unitatea de învăţare nr.2. 2.1. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european 2.2. Oraşe 2.3. Particularităţi ale economiei regionale. Unitatea de învăţare nr.3. 3.1. Europa nordică - Unităţi naturale importante ca peisaj 3.2. Diferenţieri regionale 3.3. Europa Vestică - Unităţi naturale importante ca peisaje 3.4. Diferenţieri regionale: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Europa centrală 3.5. Europa Centrală - Unităţi naturale importante ca peisaj 3.6. Diferenţieri regionale: Germania, Polonia, Austria, Elveţia, Cehia, Ungaria, Europa de Est 3.7. Europa Estică - Unităţi naturale importante ca peisaj 3.8. Diferenţieri regionale: Rusia 3.9. Europa Sudică - Unităţi naturale importante ca peisaj 3.10. Diferenţieri regionale: Spania, Italia, Slovenia, Croaţia, Iugoslavia, Grecia, Turcia. - Influenţa poziţiei continentului în prezenţa şi structurarea componentelor fizico-geografice - percepţia diversităţii peisajelor de la nordul polar la sudul mediteraneean ca urmare a poziţiei şi condiţiei climatice - Rolul orografiei în distribuirea şi manifestarea unor componente ale cadrului natural şi de aici varietatea ecoistemelor, îndeosebi a celor terestre - Apele, purtătoare de energie şi suport biotic pentru întregul înveliş. - Componentele cadrului natural şi importanţa lor în peisajul resurselor naturale, valorificare, dar şi conservare şi protecţie. - Indeditul ariilor protejate europene, măsuri de atentă valorificare şi protecţie. 1.1. Poziţia geografică, vecini, ţărmuri Deşi nu trece spre sud de latitudinea subtropicală Europa se extinde suficient spre nord pentru a consemna în structura sa peisagistică numeroase caractere de o neasemuită frumuseţe. Prin urmare, Europa este situată în întregime în emisfera nordică, desfăşurându-se pe




circa 35° latitudine (aproximativ 4000 km) între Nordkyn (71°08itudine nordică) până la Capul Tarifa din dreptul strâmtorii Gibraltar (36° latitudine nordică) sau Matapan din Grecia. Limitele extreme, estică şi vestică, prin urmare în longitudine continentul se desfăşoară între 67°30 lontudine vestică, adică promontoriul (capul) Roca din peneinsula Iberică-regiunea Estremadura din Portugalia (la vest de Lisabona, la circa 50 km). Între aceste extremităţi distanţa trece de 6000 km. Între aceste extremităţi Europa se învecinează cu continentele Africa în Sud dacă luăm în seamă Marea Mediterană, Asia în sud-est (culmile Caucazului) şi Est dincolo de Marea Neagră (culmile Uralului). Spre vest şi nord Europa este înconjurată de Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, importante căi de legătură şi schimburi cu continentele pe care acestea le separă. Europa este o masă continentală, destul de articulată, cu multe posibilităţi de pătrundere spre interiorul continentului (mările Baltică, Neagră) cu impresionante peninsule (Scandinavă, Iberică, Italică), dacă nu chiar toată Europa este o peninsulă raportată la continentul Asia, de care este strâns legat (Eurasia). Etinderea mare a cliamtului temperat, la care se adaugă şi cel mediteraneean a avut urmări majore în popularea, dar şi repartiţia şi concentrarea populaţiei inclusiv a oraşelor. În legătură cu ţărmurile, au o origine foarte diferită (fjorduri, riass, estuare, dalmatic, delte etc) cu un peisaj corespunzător latitudinii şi cu o utilizare diferenţiată. 1.2. Cunoaşterea continentului. Se pare că primele informaţii edspre continentul european, respectiv asupra Europei Sudice le avem de la fenicieni. Insula Cipru constituia un refugiu, o escală în periplurile lor din Mediterana, cum la jumătatea mileniului al doilea îi găsim pe fenicieni şi în insula Creta în Marea Adriatică. În aceeaşi perioadă descoperă Italia şi multe insule din jurul acesteia,l strâmtoarea Gibraltar, peninsula Iberică ajungând la Atlantic şi probabil în insulele Britanice. Urmează grecii care s-au răspândit mai întâi în lumea sudică, ţărmul balcanic, italic suprapunându-se pe alocuri escoperirilor feniciene. Este sigur că Pyteas reprezintă descoperitorul insulelor Britanice. Vechii greci descoperă, mergând în lungul ţărmului Mării Negre gurile Dunării, Nistrului, Niprului, Crimeea. Romanii, în afara locurilor cunoscute până în secolul al II-lea î.e.n., mijlocul secolului I î.e.n. îi consacră drept descoperitori în Galia, Germania (culoarele Rhinului, Elbei), Iutlanda, Polonia (în general regiunea Balticei). Urmează la începutul sec. II e.n. descoperiri în Europa Estică (răsăriteană sau Sarmaţia) (Volga, marea Caspică). Către Marea Nordului şi Marea Albă (sec. IX-X), se îndreaptă normandul Other. El descoperă litoralul norvegian, a ajuns pe litoralul peninsulei Kila. În a doua jumătate a sec. IX regele Harold descoperă Islanda (Ţara de gheaţă) iar Erik cel Roşu (anul 920) descoperă Groenland. În secolul al X-lea se remarcă arabul Masadi care aduce cunoştinţe despre Europa Răsăriteană, Caucaz, apoi Idrisi (1100-1166), Iakuţ (1179-1229) (bazinul Mediteranei), Ibn al Vardi în al cărei mapamond, conturile Europei sunt mai exacte, Ibn Battuta (Călătoriile lui Ibn Battuta). Secolele XII-XV dau posibilitatea ruşilor să descopere tot ce se află în partea nordică a Europei (I. P. Maghidorici, 1959) adică regiunea Novgorod, Peciora, Karelia etc (inclusiv Siberia).




Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aduce spre cunoaşterea omeniriii, prin intermediul exploratorilor ruşi a unor insule şi arhipelaguri din Arctica euroasiatică (Novaia Zemlea, Novosibirsk, Ţara lui Franz Iosef, insule din Marea Kara, Severnaia Zemlea ş.a) După 1955 printre descoperirile importante se numără: descoperirea lanţului muntos submarin Lomonosov etc. A urmat o perioadă de căutări şi descoperiri care au îmbogăţit treptat patrimoniul cunoaşterii geografice a continentului Europa. 1.3. Entitatea tectonică şi structurală

Tectonica, matrice primordială

Structura şi relieful reflectare a tectonicii

Unităţile morfostructurale ale Europei (după N. Caloianu şi colab., 1982): 1 – câmpii de platformă (1a – Câmpia cristalină baltică; 1b – Câmpia Europei de Est; 1c – Câmpia GermanoPoloneză); 2 – sisteme montane paleozoice (2a – masivele caledoniene joase şi mijlocii, cu câmpii în depresiunilebazinele intercalate; 2b – masive joase şi mijlocii hercinice, cu câmpii în depresiunile-bazine intercalate); 3 – sistemul montan alpin (3a – grupa nordică, integral alpină; 3b – grupa sudică, cu masive paleozoice persistente)




Europa este un continent, în care coexistă structuri vechi de platformă dintre care cele mai vechi, precambriene Scutul Baltic şi Sarmaţia şi structuri noi, de orogen reprezentate de sistemele muntoase aparţinând cutărilor alpine. Unităţile de platformă (Podişurile Suediei, Finlandei, Câmpia Rusă), nu au mai cunoscut post genetic decât mişcări epirogenetice pozitive şi negative asociate cu rupturi, însoţite nu rareori de vulcanism. Unităţile de orogen au fost asociate ulterior cu mişcări ample provocând intense modificări tectono-structurale însoţite de apariţia unor mari bazine de afundare, vulcanism. Lângă Scutul Baltic şi Sarmaţia s-au alăturat treptat structurile caledonice şi hercinice şi apoi, spre sudul Europei cele alpine. De aceea deseori în structurile mai noi, vom întâlni părţi din cele anterior consolidate (ex. între aliniamentele alpine iberice întâlnim masive mediane paleozoice). Însăşi proporţiile diferitelor structuri sunt diferite fie pe direcţie nord-sud fie vest-est. Rezultă că marile unităţi morfostructurale se identifică treptelor geomorfologice majore ale continentului, adică câmpiile deseori etajate, căpătând caracter de podiş şi cea a munţilor. În general câmpiile (Câmpia Rusă, Câmpiile şi podişurile Fenoscandiei, Câmpiile Daneză şi Germano-Polonă) au un fundament foarte vechi sau vechi (precambrian, paleozoic) predominant cristalin, cu cuvertură mezoneozoică la suprafaţă, cu relief predominant glaciar şi fluvio-glaciar. Regiunile muntoase aparţin: fie etapelor de formare caledonică şi hercinică, prezentându-se sub forma unor blocuri stabile, consolidate, antrenate în perioada terţiar - cuaternară diferenţiat de mişcări epirogenetice asociindu-le cu vulcanism, fie geosinclinalului alpin (orogeneza alpină). Sistemul alpin european (Pirinei – Alpi – Carpaţi – Apenini – Balcano-Dinaric) include şi masive paleozoice, rupte mai ales din lumea hercinică, şi antrenate în masa acestor noi cutări. Şi aici, dar cu deosebire în sistemul alpin formele dominante de relief sunt cele glaciare şi fluviatile, cuaternare şi actuale. Lor li se adaugă relieful litoral (marin, lacustru) dar şi cel eolian şi antropic. Test de autoevaluare Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să cunoaşteţi componenţa cadrului natural pe care şi asupra căreia acţionează celelalte componente, generând medii şi peisaje. a. Precizaţi prin ce elemente relieful diferenţiază şi nuanţează peisajele la aceeaşi latitudine. b. Caracterizaţi pe scurt unităţile morfostructurale din schiţa nr. 1. Care sunt sistemele montane care introduc diferenţieri importante în peisaje şi de ce?

Reţine!

În subcapitolul parcurs am prezentat importanţa aşezării şi extinderii în latitudine a continentului, pentru a desprinde mai departe rolul acesteia în distribuţia climei, vegetaţiei şi solurilor de la latitudinea polară la cea subtropicală (mediteraneană). - am prezentat zonele biopedoclimatice înscrise în latitudinile respective, în ideea de a le cunoaşte locul şi conţinutul;



-


am dorit să vă informaţi dar să realizaţi şi legături, conexiuni între componente, dependenţa unora de altele etc. în aceste condiţii vă veţi deprinde cu analiza peisajelor, expresie spaţială la un moment dat a relaţiilor dintre ele.

1.4. Zonalitate biopedoclimatică . a. Zona biopedoclimatică polară şi subpolară Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul Câmpiei Est-Europene etc. Se detaşează printr-o climă cu vară scurtă şi răcoroasă, cu iarnă foarte lungă, rece şi întunecoasă. Temperatura lunii celei mai calde este cuprinsă între 10° ... 13° iar cea medie anuală 0° şi sub 0°. Precipitaţiile nu depăşesc 500 mm/anual căzând în bună măsură sub formă de zăpadă. În extremitatea nordică zăpada poate să cadă 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer arctic. În condiţiile amintite în regiunea arctică cresc muşchii şi lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufişuri de Betula nana, Salix glauca. Unele elemente de tundră înaintează spre sud datorită şi curenţilor reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăştinoase. b. Zona biopedoclimatică temperată Se desfăşoară sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu diferenţieri regionale:  clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape toată Norvegia, Suedia şi Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic trece prin preajma oraşelor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm. Temperaturile peste 10° sunt întâlnite în circa 120 zile pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte, relativ umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere cu molid european care, spre est este înlocuit prin molidul siberian (Picea obovata) şi pinul în staţiunile mai uscate. Stratul subarbustiv are în componenţă şi specii de Ledum, Vaccinium. Sub pădurile de conifere se găsesc podzoluri şi solurile podzolice.  în sudul subzonei climatice amintite se desfăşoară subzona climei temperate a pădurilor de foioase cu vară răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece şi precipitaţii suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn iar în Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca păduri de stejar şi mesteacăn pe soluri lutoase, apoi carpen şi fag.  între 50°-60° latitudine nordică apar pădurile de amestec, foioase cu pin şi molid. În Europa Centrală fagul reprezintă specia pădurilor zonale şi ocupă în general locurile joase. În partea vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au înlocuit fagul cu carpenul iar şi mai spre est cu stejarul. Tot în Câmpia Est-Europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile de amestec. Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte iar stepa locurile plane pe soluri relativ grele. În diagrama climatică apare o perioada uscată, volumul precipitaţiilor fiind depăşit de evapotranspiraţie. Se întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc.  în acelaşi tip al climei temperate este inclusă şi clima de stepă cu contraste termice şi precipitaţii reduse. Având în vedere importanţa majoră a acestor două componente meteo-climatice asupra vegetaţiei, a structurării acesteia, stepa se diferenţiază în stepa umedă cu iarna rece în sudul Câmpiei Ruse; stepa uscată cu iarnă rece în nordul Mării Caspice şi stepa semideşertică cu iarnă ece în jurul Caspicei. După asocierea speciilor componente pot fi separate: stepa cu negară, cu negară şi păiuş, cu graminee, pelin şi muşeţel. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca. În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor din regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile mobile şi semifixate cresc plante de săratură şi de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis.




c. Zona biopedoclimaticd mediteraneeană Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi Corsica, Sudul Franţei, jumătatea sudică a Italiei, Grecia, şi sudul Bulgariei, vestul Peninsulei Balcanice. Cad ploi de iarnă aduse de centrele ciclonale, îngheţurile sunt episodice dar apar şi zăpezi uneori abundente (vezi anul 1991). Caracteristice în vegetaţie sunt tufişurile de garriga (sudul Franţei), frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile sclerofile cu Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi şi arbuşti destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea oleaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Leymus racemosus. În afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa. În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu diferenţieri mai mult sau mai puţin importante de la o regiune la alta. Spre exemplu în Munţii Alpi pe versantul nordic etajarea are următoarea componenţă de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid, etaj alpin; în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din: pin, molid, larice şi zimbru, urmându-le etajul alpin. Pe versantul sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor, astfel: păduri sclerofile, stejar pufos, fag, etaj alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii Centrali şi a molidului din Pirinei şi Apenini, acesta din urmă fiind foarte răspândit în Alpii Centrali. În Scoţia, 1/3 din suprafaţă este ocupată de tufărişurile cu Calluna vulgaris, tufărişuri de tip „heide” (care reprezintă stadii de degradare a pădurilor de foioase) folosite azi pentru vânătoare şi păşune. Sub aceste tufişuri se întâlnesc soluri sărace, acide. La contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale acesteia alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa. Europa este străbătută de câteva râuri (fluvii) – Volga, Dunărea, Rhinul, Rhônul, Elba, Vistula ş.a. - care, cu unele excepţii, includ în bazinele lor hidrografice cea mai mare parte din suprafaţa continentului. Cu un regim hidrologic influenţat de condiţia climatică în principal, râurile continentului introduc numeroase diferenţieri nu numai în peisaj, fie şi numai ca sursă de apă (umiditate), ci şi în potenţialul economic al unor regiuni şi ţări în care se găsesc sau prin care trec. Cel puţin în activităţile de transport, râurile, dar şi lacurile, sunt asociate deseori cu canale, poate al doilea sistem hidrografic important după râuri. Cu mici întreruperi, ele leagă estul de vestul Europei sau nordul de sud. Lacurile, indiferent de geneza cuvetei lor: tectonice (ex. L. Balaton, L. Onega), vulcanice (Sf. Ana, Bolsena), carstice (în Alpii Dinarici) şi tectono-carstice (ex. L. Ohrid), glaciare (Como, Garda) etc. reprezintă un suport geografic al peisajului, dar şi un potenţial component în viaţa economică a unei regiuni. Zonalitatea biopedoclimatică în continentul Europa este impusă de dezvoltarea latitudinală între lumea polară şi cea mediteraneeană, asociată cu extinderea longitudinală strâns legată de continentul Asia (Eurasia). Unele diferenţieri care apar în structura biopedoclimatică sunt introduse de factori regionali (locali) precum: prezenţa oceanelor şi mărilor inclusiv a curenţilor, vânturilor din limita acestora, a înălţimilor muntoase implicit a gradului de dispunere, fragmentare, expunere etc, a unor importante resurse de apă (fluvii, acumulărilacuri etc).




1.6. Resurse naturale, componente ale mediului şi peisajelor În întregime, componentele cadrului natural reprezintă într-un fel sau altul resurse pentru societate, fie sub formă naturală, fie prelucrate, fie regenerabile, fie epuizabile (neregenerabile). Ele constituie în bună măsură suportul material al societăţii. În acelaşi timp, ele însele sunt componente ale peisajelor. Mediile naturale în Europa se succed de la nord la sud după cum urmează: mediul polar (arctic), mediul temperat şi mediul subtropical (mediteraneean). Transpunerea spaţială a mediului, adică reflectarea lui teritorială, se realizează prin peisaje. În funcţie de extinderea în latitudine a Europei şi de prezenţa unor mări marginale, în spaţiul european se diferenţiază o serie de peisaje naturale. Peisajele au trăsături proprii care le deosebesc unele de altele. De la nord la sud, se individualizează: peisajul arctic, peisajul temperat-oceanic, peisajul temperat-continental, peisajul de semideşert şi peisajul mediteraneean. Peisajul arctic cuprinde insula Islanda, nordul Peninsulei Scandinavice, peninsula Kola şi nordul Câmpiei Europei de Est. S-a dezvoltat în condiţiile zonei de climă rece, vegetaţiei de tundră, de silvotundră (tufişuri lemnoase scunde de salcie, mesteacăn), a solurilor şi faunei specifice. Peisajul temperat-oceanic se întinde pe faţada vestică a continentului european. Aici este domeniul climatului oceanic şi al pădurilor de foioase (îndeosebi de fag), dezvoltate pe cambisoluri şi argiluvisoluri. Defrişările au redus suprafaţa forestieră; în locul pădurilor au apărut ierburile, iar în zonele de ţărm landele. Peisajul temperat-continental ocupă cea mai mare suprafaţă a Europei. Climatul prezintă un caracter continental din ce în ce mai accentuat de la vest spre est. Taigaua, unde trăiesc numeroase animale cu blănuri scumpe, spodosoluri, sărace în humus şi lipsite de fertilitate, caracterizează cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavice şi aproape jumătate din Câmpia Europei de Est. Pădurile de foioase alcătuiesc o fâşie mai lată în jumătatea vestică a continentului, care se îngustează treptat spre Munţii Ural, pe măsură ce climatul temperat capătă un caracter din ce în ce mai continental. Se dezvoltă pe cambisoluri şi argiluvisoluri. Pe măsură ce uscăciunea climatului se accentuează, pădurile de conifere şi de foioase sunt înlocuite de stepă. Acestea se întâlnesc în Europa Centrală şi Estică, anume în estul Câmpiei Române şi în sudul Câmpiei Europei de Est. Peisajul de semideşert se continuă din Asia pe o mică suprafaţă a Europei, în câmpia din nordul Mării Caspice. Aici, unde cantitatea anuală de precipitaţii nu depăşeşte 300 mm, verile sunt foarte călduroase, iar iernile foarte geroase; peisajul are un aspect dezolant, cu o vegetaţie alcătuită din plante de sărături şi de nisip, ce cresc pe soluri semideşertice şi nisipuri mobile. Peisajul mediteranean, întâlnit în sudul Europei, are climat, vegetaţie, faună şi soluri specifice, care îl deosebesc de celelalte tipuri de peisaje. Creşterea numerică a populaţiei, dezvoltarea oraşelor, a industriei, agriculturii ori a căilor de transport au produs modificări ale peisajelor naturale. Unele din acestea se găsesc în armonie cu elementele naturale, dar altele (defrişările masive, deversările de substanţe toxice în ape, aer sau pe sol, păşunatul intensiv etc.) provoacă mari dezechilibre care duc la degradarea mediului natural în ansamblul său. Societatea omenească are un mare rol în remedierea zonelor degradate şi mai ales în preîntâmpinarea unor astfel de dezechilibre în natură.




Peisajele europene reprezintă o reflectare a condiţiilor generale ale mediului la nivelul teritoriului iar teritoriul este unul din atributele definitorii ale spaţiului geografic. În general, teritoriul este conceput ca suprafaţă, suport al fenomenelor şi proceselor geografice. În această interpretare el nu poate fi identificat cu ceea ce se află pe el, adică resurse naturale şi umane. Principala calitate a teritoriului este de resursă spaţială, pentru amplasarea amenajărilor. Importanţa teritoriului este foarte mare, deoarece el este strict limitat, nu poate fi extins şi nici înlocuit. În prezent se constată un deficit de teritoriu. Pe lângă aspectele globale ale deficitului de teritoriu se numără şi deficitele funcţionale ale acestuia, adică deficienţa pentru construcţii urbane sau industriale, agricole etc. În legătură cu aceasta, foarte importantă este determinarea potenţialului teritorial.

Climatele Europei (după N. Caloianu şi Colab., 1982): Zona arctică (1); zona subarctică: 2 – climat de tip oceanic; 3 – climat de tip continental; zona temperată: 4 – climat oceanic (atlantic); 5 – climat de tranziţie; 6 – climat continental; 7 – climat continental excesiv; zona subtropicală (subzona mediteraneană): 8 – climat de nuanţă oceanică; 9 – climat de nuanţă continentală; climă montană din cuprinsul diferitelor zone (10).




Test de autoevaluare Studierea capitolului de „Resurse naturale, mediile şi peisajele Europei” v-a creat premisele înţelegerii locului potenţialului natural prin resursele sale în înţelegerea varietăţii şi structurii peisajelor dependente de latitudine şi mediul acesteia. a. Puteţi localiza şi detalia peisajele temperat-oceanice prin prisma modificărilor introduse de om? b. Cine credeţi că introduce diferenţierile regionale în peisaj? c. De ce unele componente specifice peisajului mediteraneean au înregistrat modificări extrem de importante?

Unitatea de învăţare nr.2. 2.1. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei în spaţiul european Originea populaţiei 

Drumuri preistorice



Civilizaţia mării



Civilizaţia alpină

Se poate vorbi de existenţa omului pe meleagurile europene încă din paleoliticul inferior (eolitic), cunoscută fiind specia de hominid, un precursor al omului. Odată cu paleoliticul târziu şi mezoliticul se identifică preocupări ca vânatul, apoi recoltarea unor produse vegetale (economia agricolă) şi creşterea animalelor. Se impune omul de Neanderthal (noua epocă de piatră sau barbaria). În epoca bronzului s-a detaşat civilizaţia Mării Egee cu varietatea de culturi (prototracică, cunoscută pe valea Mariţei – Tracia, protomacedonică – în Macedonia şi Thessalia, protoeladică – Grecia centrală, Pelopones). Cultura bronzului este o infuzie orientală în lungul văilor Mariţei şi Dunării, ca şi pe coasta Mediteranei. Epoca fierului – a vieţii preistorice – se exprimă prin culturile Hallstatt (Austria) şi La Téne (a doua epocă a fierului - Elveţia) remarcate prin figuri expresioniste, dezvoltarea agriculturii. De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta Mediteranei, Poarta Carcasonne spre Bretagne şi Anglia, culoarul Rhône, Marea Adriatică – Alpi – Rhin, Vardar – Sava – Panonia etc.) în procesul de difuziune şi penetraţie a unor elemente de civilizaţie spre inima Europei.




Pătrunderea altor civilizaţii în Europa, influenţând-o în mare măsură, s-a datorat şi navigaţiei. Însăşi mişcarea curenţilor marini a impulsionat circulaţia costieră. În Europa se vorbeşte de civilizaţia mării ca fenomen propriu european extrapolat şi la alte regiuni (ex. Bengalia), după cum se vorbeşte în acelaşi sens şi de civilizaţia alpină. Civilizaţia mării poate fi remarcată prin rolul foarte important jucat de republicile Veneţia, Genova, Pisa. De la ţărm, prin căile de penetraţie amintite, valuri de componente ale civilizaţiei pătrund continuu în Europa, adăugându-se fondului existent. Se remarcă în mod deosebit rolul insulei Creta, loc de întâlnire a civilizaţiilor bizantină, veneţiană, turcă, arabă etc. Rolul jucat de Marea Mediterană (Mare Nostrum), care a constituit un liant permanent între lumea latină, greacă, musulmană, lumea iberică veche etc. a fost de excepţie. Valenţele acestor lumi s-au transferat unele asupra altora, încât cel puţin în latura spirituală a uneia se regăsesc elemente aparţinând celeilalte. Civilizaţia alpină, cu elementele sale de fond – păstoritul şi prelucrarea lemnului – a dezvoltat spiritul de comunitate, de asociere, de interferenţe. Însăşi apariţia aşezărilor în inima Pirineilor, ultima „supra-vieţuitoare” fiind Andorra, demonstrează acest fapt. Pirineii, dar mai ales Alpii, deşi au constituit o lume fragmentată de dialecte, religii, tradiţii, etnii, formaţiuni statale, au sintetizat ceea ce numim lumea alpină. Europa a cunoscut etape (momente) importante în evoluţia numerică (1650 – circa 100 milioane locuitori; 1800 – 187 mil. loc.; 1900 – 400 mil. loc.; 1930 – 355 mil. loc., datorită migraţiei puternice spre alte ţări şi continente; 1981 – 488 mil. loc.). Există un interval (1800 - 1950) când Europa a fost părăsită de circa 45 - 50 mil. locuitori, urmată de câteva perioade de reîntoarcere a europenilor cu ocazia decolonizării. În 1992, Europa deţinea circa 17% din populaţia globului, pentru ca în 1996 procentul să scadă la 12,5%. Faţă de un spor natural redus, în jurul valorii de 1 0/00, există mari diferenţieri între ţări şi regiuni. Densitatea medie a populaţiei este de 69,4 loc/km2, ceea ce înseamnă o valoare ridicată raportată la media mondială. Pe mari compartimente europene, repartiţia populaţiei este aproximativ următoarea: Europa Nordică circa 23 mil. loc.; Europa Vestică circa 146 mil. loc.; Europa Centrală 186 mil. loc.; Europa Sudică 158 mil. loc.; Europa Estică 241 mil. loc. (datorită aportului Rusiei – partea europeană, cu aproape jumătate din valoare – 112 mil. loc.). Pe ţări apar mari deosebiri în sensul că valorile densităţii trec de 14000 loc./km2 în Monaco, 2273 loc./km2 în Vatican, 1089 loc./km2 în Malta, 350 loc./km2 în Olanda şi coboară la 2,4 loc./km2 în Islanda. Valori mari ale densităţii sunt înregistrate şi de regiuni care concentrează importante activităţi industriale, comerciale şi de transport, cum sunt: deltele (cazul deltei estuarice Rhein-Maas), Pad; bazinele carbonifere Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele portuare Liverpool, Anvers, Genua. Dacă unele regiuni constituie arii de mare atracţie din altele prin migraţii definitive, temporare, sezoniere (pentru muncile agricole), se dislocă un număr de locuitori cu tendinţă de ridicare a valorilor absolute ale populaţiei altor regiuni. Există, de asemenea, arii de atracţie unipolare (München, Paris), multipolare (Silezia Superioară, Ruhr). Din cele 75 de state europene, 35 au astăzi o densitate a populaţiei peste media europeană, dar şi ţări, cum sunt majoritatea din Europa Nordică, cu valori reduse ale densităţii populaţiei.



Arii de concentrare




Nuclee de polarizare



Regiuni de concentrare



Axe urban (-industriale)



Areale litorale

Există nuclee de polarizare (Viena), axe urban-industriale (Rhône-Saône, Rhein-Maas, LondraLiverpool), zone de concentrare a populaţiei (Axa Rhenană). Există regiuni de concentrare şi nuclee de polarizare (ex. Randstad-Holland – valori care ajung în unele areale la 1500 loc./km2; Viena, Moscova, Barcelona, Atena), axe urban - industriale, de mare concentrare a populaţiei, astfel: Macroaxa Rhenană (circa 5000 loc./km2 în conurbaţia Rhein-Ruhr), Axa Volgăi, Axa Rhônului, cu o concentrare mare în deltă şi pe riviera Nice-Cannes; aliniamentul LiverpoolBirmingham-Londra, Axa Dunării (Linz-Viena), Axele Subalpină şi Subjurasiană (Elveţia), regiuni de contact fizico-geografic etc., areale litorale îndeosebi în Europa de Vest şi Sud (Londra, Anvers, Rotterdam, Istanbul, Genua, Veneţia, Hamburg).

Test de autoevaluare 1. Subcapitolul Repartiţie şi arii de concentrare, mişcare naturală şi mişcare migratorie avertizează asupra dispunerii în teritoriu a populaţiei, factorii influenţi în acest caz, dar şi mobilitatea populaţiei între teritorii şi formele sub care se desfăşoară. a. Apreciaţi prezenţa şi rolul marilor concentrări urbane în peisajul unor regiuni, ţări, etc. b. Care au fost şi sunt motivaţiile deplasărilor interne şi externe ale populaţiei? c. Ce impact are asupra populaţiei restructurarea resurselor, ca şi prelucrarea lor în unele regiuni industriale vechi?

Mişcarea naturală şi mişcarea migratorie Mişcarea naturală presupune:  natalitate  mortalitate  spor natural Mişcarea migratorie presupune:  migraţiune internă  migraţiune internaţională




 monopolară  multipolară  sezonieră Din punct de vedere al mişcării naturale, Europa înregistrează valori mult reduse ale natalităţii şi valori medii ale mortalităţii. Rezultă în acest fel un spor natural cu valori negative în multe din ţările europene. Sunt ţări cu un spor natural peste 15-20‰ (Estonia, Bulgaria ş.a.), dar şi ţări cu un spor natural negativ (Ucraina - 6,1‰, Bulgaria – 5,3‰ ş.a.). Oricum, Europa Nordică şi Vestică au un spor natural pozitiv, iar cea estică negativ. De-a lungul timpului, o serie de factori, printre care mai importanţi sunt cei socioeconomici (conflictele mondiale sau chiar regionale, revoluţiile tehnico-ştiinţifice, schimbări socio-politice etc.), au influenţat într-un sens sau altul evoluţia sporului natural. Cu precădere, procesul a început în Europa de Vest şi mai târziu în restul continentului. La acestea din urmă, în faza de posttranziţie spre economia de piaţă, natalitatea, cu repercusiuni negative în valoarea sporului natural, a scăzut foarte mult. În acelaşi timp, mortalitatea cunoaşte şi ea creşteri (Rusia 14‰, Belarus 13‰), cauzele fiind multiple. Procesul de industrializare, mai izolat la început şi generalizat după aceea, cele două confruntări mondiale, inclusiv schimbările geopolitice apărute ulterior, dinamica societăţii în fiecare din ţările europene au generat deplasări importante, uneori tensionate, ale populaţiei dintr-un continent în altul, dintr-o ţară sau regiune în alta. Ele s-au desfăşurat la nivelul ţării (migraţiune internă definitivă şi temporară etc., migraţiune sezonieră pentru activităţi în domeniul agricol sau migraţie internaţională - ex. pentru muncă). Aceasta din urmă a cunoscut cele mai diverse forme în diferite epoci, astăzi procesul având dimensiuni şi direcţii mai restrânse, dar şi forme nu rareori restrictive. 2.2. Oraşe Origine Cu o medie de circa 70% populaţie urbană, Europa reprezintă un continent de referinţă din acest punct de vedere amintind câteva oraşe reprezentative pentru peisajul urban european (Londra – peste 7 mil. loc.; Paris – peste 8 mil. loc.; Moscova – peste 10 mil. loc.), întregind aspectul de înalt grad al urbanizării. Multe sunt rodul civilizaţiei romane deşi prima generaţie de oraşe a apărut în antichitate în Grecia în sudul Franţei şi Italiei în bazinul Mării Negre (ex. Histria, Tomis ş.a.). Vorbim succesiv de oraşele cretane, etrusce, oraşele greceşti, cele feniciene, oraşele romane. Au urmat generaţiile: Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman; oraşele arabe, oraşele medievale ale lumii creştine etc. care s-au extins treptat spre estul şi nordul Europei un impact deosebit avându-l colonizarea germană, urmată apoi de consecinţe pozitive în procesul urbanizării impuse de prima revoluţie industrială.




Dezvoltarea industriei, a unei economii industriale în general, a impulsionat procesul urbanizării în cele mai neaşteptate regiuni generând oraşe cu totul noi lângă altele deja consacrate (ex. Nowa Huta - Polonia). Funcţionalitate Poziţia în sistemul condiţiilor fizico-geografice şi mai ales potenţialul resurselor existente, au influenţat apariţia entităţilor urbane dar strâns legate de condiţiile istorice, socioeconomice, de conjunctura momentului. S-au impus treptat predilecţiile spre dezvoltarea unor activităţi fie industriale, comerciale, agricole, fie cultural-administrative etc. De aici şi până la a se contura o anumit funcţie, precumpănitoare, nu a trecut mult timp. La toate acestea se adaugă experienţa forţei de muncă şi capacitatea de a se adapta, reforma continuu ca răspuns la noi exigenţe economice sau de altă natură ale timpului şi locului. Dacă apreciem retrospectiv putem spune că, spre exemplu unele oraşe, ca cele romane aveau la început funcţii politice, militare, administrative şi mai apoi economice. Un început de secol XI imprimă caracterul (funcţia) comercial-multor oraşe, evident porturi (ex. Genua, Anvers, Marsilia etc.) cu unul din apogeu – ale vremii, într-o regiune bine conturată şi anume lumea Hanseatică. Actual şi perspective Odată cu aceasta ascensiunea fenomenului urban din care nu lipsesc oraşe precum Hamburg, Bremen etc. a fost precumpănitoare. Revoluţia industrială strâns legată de dezvoltarea transporturilor impune mai ales această funcţie, îndeosebi în ţări ca. Marea Britanie, Germania, Franţa redimensionând nu numai funcţional oraşele. Destul de timpuriu o serie de oraşe (ex. Londra, Paris) concentrează pe lângă funcţia de capitală şi cea politică, alături de cea comercial-portuară, treptat asociată şi cu cea financiară, după cum interesant este şi „schimbul” funcţiilor ca spre exemplu între Moscova şi Sankt Petersburg. Deşi oraşele actuale depăşesc destul de mult numărul de 20.000 cu peste miliarde de locuitori. Oricum, Europa reprezintă continentul cel mai urbanizat, cu o aşezare geografică extrem de diferită chiar şi a oraşelor mari. Ca structuri teritoriale, întâlnim aglomeraţii urbane, conurbaţii, megalopolisuri, complexe metropolitane polinucleare (ex. Randstad – Holland; macroaxa Rhenană etc.). Formelor de grupare urbană modernă se include funcţia actuală a serviciilor. În oraşele reprezentative ale continentului, această funcţie ocupă cu mult peste 50% din forţa de muncă. În acelaşi timp, există un proces continuu de adaptare la exigenţele societăţii moderne, multe centre urbane schimbându-şi până la dispariţie funcţii inoportune 2.3. Particularităţi ale economiei regionale Secolul al XX-lea a marcat în general o dinamică accentuată a pieţei mondiale, fie că este vorba despre resurse, produse finite, servicii etc. Totuşi, câteva caracteristici au determinat




structura şi fluxurile de materii prime, produse etc., cantităţile acestora, partenerii, însoţite de consecinţe: - limitarea resurselor exploatate din diverse motive (epuizare, apariţia unor inconveniente în ceea ce priveşte exploatarea lor, costuri mult reduse dacă se importă etc.); - dispariţia unor pieţe de desfacere pentru multe ţări europene, îndeosebi cele desprinse din regimul socialist, a determinat inflaţia pe piaţa internă a unor produse altădată exportate, cu consecinţe nedorite pe piaţa internă etc.; - infuzia puternică a unor produse străine, deşi unele solicitate, scoate din circuit, datorită costului mai redus, întreprinderi producătoare a unor astfel de bunuri cu consecinţe dramatice în plan social. Este una din consecinţele economiei de piaţă, concurenţiale. - nu în ultimul rând conflictele, multe de natură politică şi militară, au restrâns şi schimburile economice, limitând drastic posibilităţile menţinerii sau dezvoltării unor domenii de activitate.

Unitatea de învăţare nr.3 Diferenţieri regionale în: Europa Nordică, Europa Vestică, Europa Centrală, Europa Estică, Europa Sudică, Europa de Sud-Est Condiţiile fizico-geografice, alături de cele socio-economice, istorice etc. au determinat apariţia unor diferenţieri regionale la nivelul compartimentelor europene (Europa Nordică etc.) sau al ansamblurilor geopolitice (Etat du Monde, 1992). Întrucât condiţiile naturale constituie o premisă foarte importantă în vederea desprinderii diferenţierilor regionale, este necesar cel puţin să menţionăm unităţi naturale semnificative, pe care într-o accepţie le putem numi la nivelul fiecărei regiuni complexe geoeconomice (obiectul diferenţierilor regionale).




EUROPA NORDICĂ 3.1.Unităţi naturale importante ca peisaj: Alpii Scandinaviei, Podişul Finlandei, Podişul Suediei, Regiunea Centrală a Islandei, Câmpia Danemarcei Alpii Scandinaviei şi litoralul norvegian se alungesc pe marginea vestică a scutului fenoscandic, îndeosebi pe teritoriul Norvegiei şi Suediei. Sunt cutări caledonice impuse prin culmi, cu altitudini ce trec de 2000 m şi cu o parte căzută spre Atlantic. Aspectul general este dat de prezenţa unor platouri, secţionate de văi transformate succesiv de gheţari şi apa mării în fiorduri. Nordul Alpilor Scandinaviei se remarcă prin: înălţimi care depăşesc 2000 m, numărul mare al circurilor glaciare, fiorduri, terase litorale suspendate, delte care preced sectorul de obârşie al fiordului (ex. delta râului Tana din podişul Finmark); gheţari, rămăşiţe ale vechii calote pleistocene, dar şi blocuri eratice, aşa cum apar în arhipelagul Lofoten. Clima oceanică, cu un plus de umiditate datorită circulaţiei vestice şi sud-vestice, plus curentul cald al Golfului, introduce una dintre importantele anomalii pozitive ale latitudinii (astfel încât temperaturile medii în luna ianuarie se menţin la 00C). Acest fenomen face posibil, prin neîngheţarea apelor, un transport maritim chiar şi în apele din nordul Mării Norvegiei. În al doilea rând, Alpii Scandinaviei introduc o asimetrie climatică, separând vestul umed, oceanic, de estul din ce în ce mai continental.

Fiorduri în Norvegia




PEISAJE specifice latitudinii

LAPONIA Regiunea de dincolo de Cercul polar - eschimoşi şi reni - licheni şi muşchi

- fjorduri…Sogne - delte…Tana - gheţari…(în) Lofoten - anomalii pozitive ale latitudinii - asimetrie climatică şi biogeografică

COLINE MORENAICE Saalpauselka Suomenselka Podişul Finlandei. Relieful s-a format ca urmare a acţiunii calotei glaciare (pleistocene). Înălţimile maxime sunt înregistrate în extremitatea nord-vestică (vf. Haltia, 1324 m). În general




formale pozitive, cu aspect colinar, sunt în cea mai mare parte şiruri morenaice care se desfăşoară pe sute de kilometri. Principalele şiruri pornesc din sudul Finlandei ocolind Regiunea Lacurilor. Ele poartă numele de Saalpauselka în estul, sud-estul ţării şi Suomenselka în vest. Clima Podişului Finlandei, temperat continentală este destul de aspră mai ales în Laponia cu temperaturi medii ale lunii ianuarie care coboară –190 în Laponia şi cu temperaturi cuprinse în luna iulie cuprinse 170C la Helsinki şi 140C în regiunea lacului Inari. Reţeaua hidrografică este reprezentată prin numărul foarte mare al lacurilor, moştenire a epocii postglaciare din care unele cu suprafeţe care trec de 4000 km2 (Saimaa). Pădurea ocupă circa 69% din suprafaţa Finlandei. Circa 80% sunt păduri de răşinoase din care pe primul loc se află pinul silvestru instalat pe soluri turboase dar şi pe suprafeţe nisipoase. Podişul Suediei. Ocupă cea mai mare parte a ţării extinzându-se între Munţii Scandinaviei, Marea Baltică şi Golful Botnic. Are fundament precambrian şi o cuvertură sedimentară care la suprafaţă este formată din depuneri glaciare, lacustre şi maritime. În jumătatea nordică altitudinile sunt mai mari (823 m vf. Dundret) dar scad în aceeaşi direcţie ca şi cele din sud, adică spre golful Botnic. Văile sunt tinere având în vedere retragerea târzie a calotei glaciare cu râuri paralele şi debit bogat, permanent ceea ce a uşurat foarte mult amenajările hidroenergetice. Aproape în întregime peisajul caracteristic este cel al pădurii de conifere (barrskog) formată din molid şi pin. Peisajele de pădure se dezvoltă într-un climat temperat-continental caracterizat prin temperaturi medii în luna ianuarie cuprinse între –3° în sud şi –150 în partea nordică şi 10 în nord şi 170 în sud (Stockholm) cu o perioadă de vegetaţie de 7 luni. Precipitaţiile sunt cuprinse între 250 mm în nord şi aproape 600 mm în sud.




Barrskog (pădure boreală) păduri de pin şi molid

Regiunea Centrală a Islandei. Un podiş vulcanic cu vârfuri (vulcanice), acoperite pe alocuri cu gheaţă. Climă arctică, tundră şi specii de Betula şi Salix.




Geyser - Islanda

Câmpia Daneză. Caracterele reliefului sunt legate de ultima modelare glaciară, care a dat naştere acumulărilor morenaice sub forma unor coline sau câmpii joase uşor vălurite, cu impresionante acumulări de nisipuri şi pietrişuri, dar şi blocuri eratice. Altitudinile nu depăşesc 200 m în estul peninsulei Iutlanda. Regiunea constituie un spaţiu de interferenţe active ale unor mase de aer cu provenienţă arctică sau atlantică, unele reci şi umede, altele uscate şi mai calde încât vremea este destul de schimbătoare chiar în cadrul aceluiaşi anotimp. Pădurile de fag şi stejar au fost înlocuite pe întinse suprafeţe cu terenuri agricole culturalizând peisajul regiunii.




Test de autoevaluare Studierea acestei secvenţe v-a familiarizat cu câteva noţiuni specifice peisajului arctic – boreal: a. care sunt noţiunile cu care nu aţi avut ocazia să vă întâlniţi? b. De ce în cea mai mare parte văile sunt tinere? c. Care este deosebirea esenţială dintre un fjell şi un fjord?

2. DIFERENŢIERI REGIONALE NORVEGIA Diferenţierile regionale ale Norvegiei rezultă din specificul şi ponderea unor activităţi, a unor elemente de funcţionalitate, a gradului de umanizare şi antropizare. 1. Regiunea Sud-Estică. Dominată de oraşul Oslo, importantă regiune urbană cu o economie complexă. Oslo antrenează o serie de centre (Drammen, Skien, Honevoss, Sarosborg, Tonsberg, Lillehammer, Frederikstad) creând o reţea funcţională din punct de vedere industrial (mari şantiere navale, industria chimică, a celulozei şi hârtiei, construcţiilor de maşini), comercial (nod de comunicaţii feroviare şi rutiere), cultural-administrativ. Agricultura, are în vedere creşterea animalelor pentru carne şi lapte şi apoi cultura cerealelor (orezului) şi plantelor furajere. 2. Regiunea Vestică (inclusiv platforma continentală a Mării Nordului). Cuprinde oraşe importante ale ţării: Bergen, Stavanger, Trondheim centre de mare influenţă. Este o regiune dotată din punct de vedre al resurselor naturale: zăcăminte de petrol şi gaze cu rol deosebit în viaţa economică a ţării prin valorificare dar şi export; minereuri de fier, cupru, zinc; potenţial hidroenergetic minuţios valorificat; agricultură litorală, cultura unor plante în Câmpia Jaeren (orz, orez, plante de nutreţ, cartofi), creşterea animalelor (cornutele mari), pescuit; turism (gheţari, cascade, fjorduri). 3. Regiunea Nordică (Regiunea Laponiei în principal. Aproximativ la nord de oraşul Narvik (dincolo de Cercul Polar). O slabă concentrare a populaţiei. Activităţile principale sunt: pescuitul, inclusiv prelucrarea peştelui (Trømso, Harstad, Narvik, Bodø) exploatarea şi prelucrarea cuprului (Sulitjelma), valorificarea lemnului (Trømso). Principalele oraşe sunt însă fără îndoială, Oslo, Bergen şi Stavanger. Rolul pe care îl deţin nu se datorează exclusiv importanţei economice ci şi particularităţilor culturale care fac din aceste oraşe atribute ale spaţiului nordic.




Oslo – capitala Norvegiei şi cel mai important oraş. Populaţia oraşului este de 544073, iar împreună cu împrejurimile în jur de 850000. Centrul oraşului este situat în capătul fiordului Oslo, dezvoltîndu-se către sud şi nord pe ambele maluri. Aria metropolitană (Greater Oslo) are o populaţie de 1300000 locuitori iar întreaga regiune a fiordului în jur de 1700000 locuitori. În 1624 un puternic incendiu a distrus o mare parte din oraşului medieval, fiind necesară relocaţia în apropierea fortăreţei Akershus




Rolul de centru politic, administrativ şi economic al oraşului Oslo, reprezintă o permanentă sursă de controverse. Acestea se datorează faputlui că extinderea rapidă a ariei metropolitane, contribuie decisiv la creşterea presiunii asupra zonelor înconjurătoare şi, în special a celor cu caracter rural. Reprezintă principala cauză a depopulării masive, fapt pentru care orice încercare de impunere a peisajului urban, modern se loveşte de o puternică opoziţie, care nu de multe ori a contribuit la stoparea proiectelor. Un exemplu în acest sens îl constituie atitudinea locuitorilor şi nu numai în ceea ce priveşte construcţia de blocuri înalte în zona centrală, acţiune privită cu mult scepticism. Varietatea arhitecturală a oraşului însă are suficiente resurse pentru a propune secvenţe cu adevărat uimitoare. Spre exemplu, Oslo este singura capitală europeană despre ai cărei locuitori se spune că „trăiesc cu sălbăticia în curtea din spate”. Existenţa metroului – liniilor suburbane, face ca în capitala norvegiană să te urci pur şi simplu în acesta şi să ajungi într-o locaţie unde să practici ski-ul sau alpinismul.




Catedrala din Oslo

Muzeul vaselor vikinge

Parcul Vigeland – una dintre cele mai mari expoziţii de sculptură, în aer liber din Europa




Palatul Regal

Statuia lui Karl Johan, rege al uniunii dintre Suedia şi Norvegia (1814-1844), pe numele său Jean Baptiste-Bernadotte, fost mareşal al lui Napoleon, este cel care practic a iniţiat modernizarea celor două regate nordice şi intrarea acestora în circuitul economic, politic şi cultural european.

Trambulina Hollmenkolen




Bergen – situat in provincia Hordaland, este al doilea oras ca, marime al Norvegiei. Populatia este de 243219 locuitori, iar aglomerarea urbana in jur de 303000 locuitori.Centrul sau este situat in interiorul unei regiuni cunoscute sub denumirea de syv fjell (cei sapte munti).Cea mai veche parte a orasului este Bryggen in cadrul careia se gasesc case vechi de lemn, reconstruite dupa incendiul din 1702. Ca mai veche constructie este biserica Mariakirke, datata din 1130. La aceasta se adauga vechea fortareata, Bergenhus cu o arhitectura de inspiratie medievala, aici gasindu-se Haakon Hall si turnul Rosenkrantz, acesta din urma construit in jurul unei fortificatii medievale.

Fortăreaţa Berghus

Turnul Rosenkrantz Incepind cu secolul XIII Bergen-Brygge a fost unul dintre cele patru porturi importante ale Ligii Hanseatice, avind statutul de Kontor, sau enclave economica, aici avindu-si sediul comerciantii germani. Odata cu acestia au sosit si mestesugarii care au pus bazele unei “industrii locale”.




Muzeul Hanseatic, fostul sediu administrative al Ligii hanseatice Vagen reprezintă inima oraşului Bergen, fiind aspectul care a stat la baza crearii conceptului "World Heritage Bergen - the Historic Town Centre", pentru că deţine acele elemente, spaţii care au avut legătura cu Vagen sau au fost conectate la acesta din punct de vedere al formei, structurii urbane sau al economiei. Trebuie tinut cont de faptul ca Vagen a fost portul în jurul căruia mai tîrziu s-a dezvoltat oraşul propriu-zis. Cartierele cu case şi străzi de lemn rămîn şi astăzi o amprentă şi în acelaşi timp o legătură cu trecutul acestei foste capitale a Norvegiei.

Casele din lemn şi aleile pavate cu scîndură sunt specific oraşului vechi, constituind nota de specificitate a oraşului Bergen.




Capitala coastei de vest a Norvegiei are o lunga istorie, colorata de comertul si transporturile internationale. Fara indoiala culturile diverse care s-au intilnit in cadrul orasului siau pus amprenta asupra acestuia dar si a locuitorilor sai. Din perioada Hansei si pina in prezent, in perioada festivalurilor internationale, numeroase, Bergen a fost o capitala a explorarii culutrale. Datorita acestor atu-uri Bergen a fost ales in 2000 drept una dintre cele trei capitale ale Europei (alaturi de Helsinki si Rejkjavik). Stavanger – capitala provinciei Rogaland. Este a treia conurbatie a Norvegiei, aria metropolitana avind o populatie de aprox. 300000 locuitori, iar orasul propriu-zis de 115157 locuitori. Orasul reprezinta un amestec de vechi si nou, evolutia sa fiind influentata de situarea in imediata sa apropiere a unei baze NATO si de descoperirea zacamintelor de petrol din Marea Norvegiei. Succesul sau ca centru economic a facut ca in 112 sa devina sediu Episcopal. Odata cu Reforma, 1536, importanta sa ca centru religios scade treptat. In secolul XIX, bancurile de heringi au constituit factorul de revigorare a economiei. Descoperirea petrolului a impus un nou ritm de dezvoltare, Stavanger fiind principalul exportator de petrol al Norvegiei. Rolul pe care l-a jucat de-a lungul timpului a facut ca Stavanger sa fie ale drept capitala culturala in 2008. Viziunea anului 2008 este aceea a unui port deschis atit in sens strict dar mai ales in sens norvegian, ceea ce inseamna o poarta deschisa catre cunoastere dar si o deschidere a propriilor locuitori catre cultura europeană.

Domkirke




Stavanger – vagen în 1926 (stînga) şi în prezent (dreapta)

Breiavatnet În prezent, în condiţiile creşterii presiunii asupra modelelor culturale, în Norvegia se pune accentul pe conservarea siturilor care păstrează legătura cu tradiţia sau reflectă secvenţe importante din dezvoltarea regatului. Principalul scop al protejării mediilor culturale (peisajelor culturale) este acela de a le menţine unitatea şi de a păstra caracterul regiunii. Un peisaj cultural poate conţine un ansamblu de elemente sau elemente disparate, care să reflecte stadii în dezvoltarea istorică a regiunii respective. În ceea ce priveşte Norvegia există şase medii culturale introduse în programe de protecţie şi conservare, încercîndu-se astfel revigorarea elementului tradiţional. 1. complexul de ferme Havra – Hordaland 2. împrejurimile abaţiei Utstein – Rogaland 3. aşezările răsăritene saami din Neiden – Finmark 4. minele de argint din Kingsberg – Buskerud, deschise în 1623




5. aşezările costiere din Sogndalstrand – Rogaland 6. parcul Birkelunden - Oslo

Skjaervaer – sta tradiţional din regiunea costieră Sogndalstrand-Rogaland

Complexul de ferme Havra - Hordaland

Intrarea în minele de la Kongsberg




Birkelunden – marchează perioada de dezvoltare industrială a oraşului Oslo, prin urbanizarea unei zone agricole

Abaţia Utstein – reprezintă cel mai bine conservat lăcaş religios din Norvegia, ilustrînd totodată urme ale populării începînd din Epoca Pietrei (utilizarea terenurilor etc.). trebuie remarcat rolul de principal centru politic al civilizaţiei vikinge.




Neiden – Finmark – iniţial „reşedinţă” de vara a populaţiei saami, a devenit locaţie cu caracter permanent datorită trasării graniţei dintre Rusia şi Norvegia în sec- XIX.

Neiden - Finmark

SUEDIA Caracterele cadrului natural, împreună cu cele care privesc populaţia, aşezările şi activităţile economice, au pus în evidenţă două importante regiuni, astfel : Regiunea Norrland, înţelegând mai ales Câmpia şi litoralul Golfului Botnic între Lulea şi Stockholm şi Regiunea Sudică (Varmland, Svealand, Gotaland şi Scania). Regiunea Norrland. Aici domină câteva activităţi: exploatarea şi prelucrarea parţială a minereurilor de fier şi neferoase; exploatarea şi prelucrarea masei lemnoase cu obţinerea celulozei şi hârtiei, mobilei, cherestelei etc.; valorificarea energetică a reţelei de ape. Se remarcă centrele: Lulea, Pitea, Hornefors, Sundsvall, Hudiksvall. Regiunea Sudică. Foarte complexă din punct de vedere economic. Aici se întâlnesc: industria (extractivă, energetică, metalurgică, construcţii de maşini, chimică şi petrochimică, textilă). Agricultura, mai ales în Scania, are caracter intensiv, asociindu-se cerealicultura cu, cultura plantelor tehnice, a celor furajere cu creşterea animalelor, pescuitul. Comunicaţiile




înregistrează o mare densitate. Centre mai importante în afară de capitala, Stockholm sunt: Göteborg, Malmö, Orebro, Motala, Vasteras, Uppsala.

Din punct de vedere cultural şi al tradiţiilor pe care le conservă, se detaşează regiunea dalarna, situată în partea centrală a Suediei. Este locuită încă de acum 5000 de ani, cănd retragerea calotei glaciare a permis acostarea pe malurile Dalarnei de la golful Botnic a unei populaţii ce folosea ambarcaţiuni primitive. Condiţiile climatice încă destul de aspre, precum şi existenţa unei bogate faune au contribuit la crearea statutului de vînători-culegători. Treptat climatul se transformă, astfel încît cu 4000 de ani în urmă se poate vorbi de existenţa unei agriculturi intensive şi de dezvoltarea primelor ferme. În acelaşi timp cu vikingii, populaţia a crescut din punct de vedere numeric localizîndu-se în jurul lacurilor Siljan şi Runn. Aceste populaţii s-au ocupat în special cu prelucrarea fierului. Secolul al XIV-lea este caracterizat de creştinarea locuitorilor Dalarnei, acest lucru fiind cunoscut datorită „Dalalagen” – un vechi set de legi ce datează din prima parte a acestui secol. Populaţia Dalarnei are o lungă tradiţie în ceea ce priveşte opoziţia faţă de cei care au încercat să o domine. Importanţa minelor pe care le deţineau şi care produceau cupru, fier şi argint a făcut ca locuitorii să devină o importantă forţă politică începînd cu secolul al XIII-lea. Apariţia Ligii Hanseatice – confederaţie a oraşelor din nordul Germaniei – a fost foarte importantă pentru Dalarna. Această confederaţie se bucura de independenţă şi autonomie,




asemenea oricărui stat, controlînd comerţul în Europa Nordică. Uniunea de la Kalmar (1397), care a contribuit la unificarea celor trei regate ale Suediei, Norvegiei şi Danemarcei, a încercat să distrugă monopolul Hansei. Populaţia Dalarnei însă nu a fost de acord cu această Uniune. Au fost impuse astfel taxe iar o parte a populaţiei a fost strămutată, acţiuni care au determinat răzvrătirea Dalarnei. În perioada ce a urmat regiunea a ieşit la rampă prin acţiunile sale împotriva regalităţii (în special a celei daneze). Mai mult decît atît locuitorii săi au sprijinit familia Vasa, prin reprezentantul său Gustav Eriksson Vasa pentru a urca pe tronul Suediei. Interesantă este legenda care aminteşte de această decizie a celor din Dalarna, care iniţial nu au dorit să-l sprijine pe Gustav în momentul în care acesta le-a cerut ajutorul, refuzul lor determinîndu-l să plece către Norvegia în exil. A doua zi însă locuitorii din Mora şi-au schimbat părerea, doi reprezentanţi plecînd şi ajungîndu-l pe viitorul rege, la Salen la 90km de Mora unde l-au asigurat de sprijinul lor. Acest eveniment este comemorat în fiecare an, cînd mii de bărbaţi, femei şi chiar copii din întreaga lume, parcur pe ski-uri cei 90 de kilometri dintre Mora şi Salen, în cadrul unei competiţii ce poartă denumirea de Vaasaloppet. Sfîrşiul sec. Al XVI-lea şi secolul al XVII-lea au fost foarte dificile. Recoltele au fost compromise, foametea şi rîzboaiele din Europa afectînd şi populaţia Dalarnei. Ceea ce fusese o preocupare adiacentă, meşteşugăritul, devine o ocupaţie de bază. Sunt cunoscute: pielea de Malung, căluţul de lemn – Dalahasten şi cuţitele de Mora. Aceste tradiţii sunt foarte bine conservate şi în prezent Dalarna fiind inima folclorului suedez. Dalahasten este căluţul de lemn, colorat, în culori vii. Pentru mulţi reprezintă naturalul, originalul simbol al Suediei, mai puternic în semnificaţii decît steagul naţional. Şi-a făcut intrarea pe scena culturală mondială la expoziţia universală de la New York din 1939. Suedezilor le place să spună că„a luat naştere la lumina focului, după o zi de lucru în pădure, în timp ce zăpada acoperea ferestrele, iar vîntul şuiera pe la toate colţurile. Acesta trebuia sa fie un cal, în acelşi timp tovarăş de muncă, prieten şi simbol al puterii”. Deşi iniţial a fost mai mult o jucărie, conontaţiile ulterioare l-au tansformat într-un simbol în adevăratul sens al cuvîntului.

În secolul XX, provincia a suferit numeroase transformări. Mii de locuri de muncă s-au pierdut în industria minieră. Chiar şi în aceste condiţii, aceasta nu a dispărut ci s-a transformat, structura sa modficîndu-se. Locuitorii Dalarnei păstrează moştenirea culturală, tradiţiile lor. Oriunde s-ar duce iau cu iei şi o parte din ceea ce înseamnă şi reprezintă Dalarna.




Principalele oraşe ale provinciei sunt: - Falun (55000 loc.), sediul guvernului provincial, centru administrativ şi cultural; istoria oraşului este legată de minele de cupru (sf.sec.XIII), acesta devenind sediul Stora Kopparberg – probabil cea mai veche companie mineră din lume; mina a fost închisă la începutul anilo 90; este în acelaşi timp deţinătorul unui dintre preparatele culinare tradiţionale suedeze, cîrnăciorul Falkuroy. - Borlange, centru industrial cu o populaţie de 48000 loc

Minele de cupru de la Falun

Costum tradiţional din Dalarna




Stockholm Apare pentru prima oară menţionat în 1252, cînd datorită minelor de fier de la Bergslagen, a devenit un important centru al comerţului cu fier. La sfîrşitul secolului XIX, Stockholm redevine principalul centru comercial al Suediei. Oraşul începe să se extindă dincolo de limitele sale. Se înfiinţează o serie de instituţii culturale şi ştiinţifice, printre care se numără şi Institutul Karolinska. Spre sfîrşitul secolului XX, capitala Suediei devine un oraş modern, multe dintre sit-urile tradiţionale (cartiere vechi), printre care şi Klara au fost distruse, în locul lor apărînd cartiere moderne. Expansiunea oraşului a dus la apariţia unor noi districte cum ar fi Rinkeby, Tensta sau Sollentuna. Nucleul original însă al oraşului îl constituie „oraşul dintre poduri”, Gamla Stan, dezvoltat pe trei insule Stads, Helgeands şi Riddar . Majoritatea clădirilor din acest centru datează din secolele XVI-XVII fiind în prezent protejate de lege.

Gamla Stan

Clădiri din Gamla Stan




DANEMARCA Aşezările şi activităţile umane au individualizat două mari regiuni: vestul Jutlandei, cu unele diferenţieri pe cele două laturi (vestică şi estică) şi Arhipelagul Danez (Sjaelland, Fуn, Lolland). Regiunea Jutlandei se caracterizează prin asocierea activităţilor industriale cu cele agricole, de transport şi comerciale. Oraşele sunt dispuse pe două aliniamente, vestic şi estic, cu activităţi preponderent industriale al celor din est şi cu activităţi comerciale, agricole şi pescăreşti, al celor din vest. Oraşele au un număr redus de locuitori (Hirtshals, Hanstholm, Hvide Sande) chiar şi cel mai important de pe această latură, Esbjerg (cca 83 mii loc.). Este un centru metalurgic, al industriei energetice, un foarte activ port. Ca subunitatea estică, şi centrele de pe litoralul vestic sunt legate prin căi de comunicaţie feroviară şi rutieră, de la nord la sud, dar şi cu centrele din est. Faţada estică, mult mai populată cu oraşe ca Ålborg, Århus, Horsens, se remarcă prin activităţi industriale complexe, industrie energetică (termocentrale), Ålborg, Århus, Kolding, Apenrade, industrie textilă (Silkeborg, Århus, Vejle), industrie alimentară (Ålborg, Århus, Kolding, Randers), prin legături şi comunicaţii active, strâns dependente de principala cale feroviară care străbate peninsula de la nord către sud, trecând şi pe teritoriul Germaniei. Agricultura are caracter intensiv nelipsind din culturi grâul, orzul, plantele tehnice, dar nici fermele pentru creşterea porcilor. Regiunea arhipelagului danez. Cuprinde principalele insule Sjaelland, Fуn, Lolland, în care se găsesc oraşe importante ale ţării (Odense, Nakskov), inclusiv Copenhaga. Subregiunea Copenhaga sau, împreună cu alte centre, Marea Copenhagă concentrează aproape jumătate din producţia industrială a ţării, (industria construcţiilor navale), cea mai mare parte a traficului comercial cu rol major în schimburile nord-europene, dar şi locale (traficul peste strâmtoarea Oresund între Copenhaga şi Malmö, între Helsingǿr şi Kelsingborg). A doua subregiune este formată din oraşele Nakskov, Odense din insuele Fуn şi Lolland ş.a cu funcţii portuar-industriale (industria construcţiilor de maşini, nave, energetică, electrotehnică, alimentară) şi comerciale, cu arii de influenţe în spaţiul insular în care se găsesc. Există o agricultură intensivă, bazată pe cerealicultură şi creşterea porcilor. Insula

Oraşe

Sjaelland Fÿn Lolland

Copenhaga Odense Nykøping

Culturi Creşterea animalelor    

Sfeclă de zahăr Legumicultură Bovine Porcine




Copenhaga




Două dintre simbolurile Danemarcei, Mica Sirenă şi Legoland

FINLANDA Avînd în vedere prezenţa unor resurse, a unor centre regionale sau locale cu activităţi specifice, a schimburilor, implicit a căilor de comunicaţie în Finlanda s-au conturat două regiuni: regiunea cîmpiei litorale vestice şi sud-estul. Regiunea cîmpiei litorale include centre importante precum Pori, Vaasa, Oulu, Kemi. Este bine reprezentată siderurgia neferoaselor, avînd în vedere şi prezenţa materiei prime, industria chimică şi petrochimică, industria mobilei şi celulozei, acestea din urmă activităţi cu caracter tardiţional. Sud-estul include regiunea lacurilor unde se remarcă aria de influenţă a oraşului Tampere (cel mai important centru al industriei textile europene). În sudul extrem se află Helsinki, capitala şi Turku, centru universitar important. Identitatea culturală finlandeză, s-a născut în secolul XIX, în cadrul unui proces de renaştere naţională, sub dominaţia rusească, culminînd printr-un crez popular: „nu suntem suedezi şi nu vrem să devenim ruşi, aşa că lăsaţi-ne să fim finalndezi”. În prezent succesul modelului cultural finlandez se datorează în primul rînd accentului pus pe educaţie, învăţămînt, Finlanda fiind primul stat european care a a vut o rată a alfabetizării de 100% (la începutul secolului al XX-lea). Faptul că în prezent firmele finlandeze se impun în cadrul activităţilor sectorului cuaternar (informatică, tehnologia informaţiei) la nivel global reflectă atenţia autorităţilor acordată cercetării şi învăţămîntului de toate gradele.




Helsinki

Test de autoevaluare Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să cunoaşteţi principalele regiuni geoeconomice din ţările Europei de Nord, atribuindu-i-se fiecăreia locul şi rolul în structura economică a ţării a) Evidenţiaşi prin ce activităţi se desprinde fiecare din regiunile prezentate b) Care sunt oraşele cu o influenţă deosebită în peisajul geografic al fiecărei regiuni c) Există diferenţieri deseori importante în peisajul agricol al regiunilor; amintiţi-le şi comentaţi-le.




EUROPA DE VEST INSULARĂ 3.3. Unităţi naturale importante ca peisaj: Scoţia, Ţara Galilor, Bazinul Londrei

ARHIPELAGUL BRITANIC Scoţia. Culmile muntoase din Scoţia, au altitudini maxime care nu trec de 1700 m şi o desfăşurare generală nord-est sud-vest. Îndelungata peneplenizare alături de tectonică a generat aşa numitele highlands porţiunile înălţate (culmile) şi lowlands, în general depresiuni sau culoare deseori cu canalele care fac legătura între o parte şi alta a Scoţiei. Mişcările paleogene au individualizat sau definitivat unele din masive luând naştere horsturile şi grabenele amintite anterior (highlands, lowlands) după cum perioada de linişte tectonică ce a urmat a permis formarea unor suprafeţe de eroziune de mică altitudine aşa cum apar în Scoţia de Nord-Vest. Scoţia, ca întreg arhipelagul Britanic, face parte din zona pădurilor cu frunze căzătoare, inclusă în zona climatică temperată, dar nu lipsesc nici coniferele în partea superioară a culmilor. Pădurea apare uşor stratificată cu un etaj superior format din fag, carpen, frasin şi stejar sub care se află un strat arbustiv din care nu lipsesc cornul şi alunul iar pe parter ierburi. Ţara Galilor (Wales). O regiune cu munţi joşi şi coline. Munţii Cambrieni nu depăşesc în altitudine 1100 m (Vf. Snowdon – 1085 m). Relieful corespunde unor aliniamente de fractură pe direcţia SV-NE, faţă de care s-au organizat înălţimile, dar şi sistemele hidrografice. Pe cuvertura sedimentară monoclinală alcătuită din gresii, conglomerate etc. s-a dezvoltat în sudul Ţării Galilor un relief de cueste. Relieful glaciar este destul de răspândit, mai cu seamă în Parcul Naţional Snowdonia (lacuri glaciare, circuri, văi glaciare, morene etc.). Bazinul Londrei. Cuvertura sedimentară mezozoică dar şi neozoică, extinsă mai ales în bazinul Londrei, a constituit suportul apariţiei unui relief corespunzător structurii şi litologiei. Astfel, pe structura monoclinală, dar şi uşor cutată a acestui bazin, a luat naştere relieful structural: cueste, tipuri de depresiuni şi văi etc. Asocierea spaţială a condiţiilor fizico-geografice a dat naştere unor peisaje asupra cărora intervenţia omului s-a manifestat simţitor. Se deosebesc astfel: peisajul litoralului, peisajul câmpiilor şi depresiunilor, peisajul colinelor şi culmilor muntoase. În câmpii (Câmpia Glasgow, Câmpia Liverpool, Câmpia din jurul golfului Solway) apar uneori martori de eroziune aparţinând treptelor înalte. Asupra unei bune părţi a câmpiilor şi-a pus amprenta modelarea glaciară lăsând urme evidente. Sub pâlcurile de păduri, care altădată aveau o mult mai mare răspândire se întâlnesc soluri brune de pădure iar în câmpii soluri de lande (pe nisipuri).




Peisaje - al câmpiilor ---modelare glaciară, fluviatilă etc., culturi - al litoralului---estuare, golfuri, faleze, oraşe porturi - al colinelor şi culmilor muntoase --tocite, cu caracter structural, pădure




EUROPA DE VEST CONTINENTALĂ Unităţi naturale importante ca peisaj: Masivul Central Francez, M. Vosgi, M. Alpi, M. Pirinei, Bazinul Aquitaniei, Bazinul Parisului, Câmpiile periferice (vestice), Platourile hercinice Masivul Central Francez. Este situat în centrul ţării şi prezintă o mare varietate a formelor de relief şi peisajelor. Constituie un bastion hercinic intens şlefuit, compact cu o altitudine medie de aproximativ 700 m.. În partea centrală, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice de vârstă terţiară sau mai noi care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă poartă numele de Cantal. Aici se găsesc foste cratere, destul de erodate, reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858 m). A doua treaptă în peisajul reliefului este constituită din podişuri, unele situate la altitudini mai mari (ex. Forez, Margeride aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos chiar sub 1000 m (Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin, scăzând în altitudine de la est către vest. Ele se înscriu într-o veche peneplenă şi sunt străbătute de văi, care, datorită înălţărilor terţiare, s-au adâncit, creând în profilul longitudinal numeroase rupturi de pantă. Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (culoarele). Ea a rezultat din mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de flexură şi în limitele cărora se găsesc depresiuni cu caracter de culoare (în lungul văilor Loire şi Allier şi se numesc: Limagne pe Allier şi afluenţi; Forez, Roanne pe Loire).




Munţii Vosgi. Sunt situaţi în nord-estul ţării între Bazinul Parisului în vest şi Câmpia Alsaciei în est. Altitudinile maxime se găsesc în jumătatea sudică şi trec de 1400 m (Balon de Guebwiller - 1426 m). Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline, gresii, granite. Versantul dinspre Câmpia Alsaciei este fragmentat de o bogată reţea de ape care şi a creat văi destul de adâncite. Munţii Vosgi sunt traversaţi prin trecători impracticabile iarna. Primesc peste 1000 mm precipitaţii medii anuale. Iernile sunt destul de reci şi bogate în zăpadă, iar toamnele ploioase. Sunt bine împăduriţi cu păduri de brad, de amestec brad, stejar şi fag, iar spre poale numai de foioase. Culmile înalte sunt acoperite cu o bogată cuvertură ierboasă de pajişti şi fâneţe. Munţii Alpi se găsesc în partea de est a Franţei şi se desfăşoară sub forma unui arc pe cca. 350 km, cu convexitatea spre vest. Au apărut odată cu orogeneza alpină. Individualizarea principalelor grupe sau culmi s-a făcut pe seama amplelor mişcări tectonice, proprii epocii şariajului. Pachetele foarte groase de roci sedimentare s-au alăturat cristalinului existent care a rămas sub forma unei axe mediane, mai mult sau mai puţin unitare. Aceste pachete, în bună măsură calcaroase, flanchează spre vest şi est nuclee mediane (cristaline). Altitudinea maximă în Alpii Francezi depăşeşte 4000 m (4807 m Mont Blanc). Sunt străbătuţi de văi puternic adâncite, cum sunt Durance, Drome, Isere, Rhone. Eroziunea legată de îngheţ-dezgheţ ca şi cea torenţială şi glaciară au avut şi un rol important în fasonarea reliefului. Ea a generat şi continuă să creeze creste, abrupturi, văi şi circuri glaciare, mari conuri de dejecţie.




Munţii Pirinei, o regiune muntoasă masivă, cu înălţimi care trec de 3000 m. Se întind pe circa 400 km de la est către vest. Prezintă un abrupt pronunţat spre Câmpia Acvitaniei şi unul mai domol către Ebru. Munţii Pirinei au fost conturaţi, puţin înaintea Alpilor, faza pireneană (eocen mediu-oligocen) fiind considerată ca încheind evoluţia tectonică a Pirineilor. Cumpăna de ape urmăreşte o serie de blocuri cristaline ridicate, acoperite către sud şi nord de sedimentar cutat, deseori deformat. Sunt fragmentaţi de văi puternic adâncite şi înşeuări care permit comunicarea între Franţa şi Spania. Nenumărate sunt circurile şi crestele glaciare. Pirineii se împart în trei subunităţi: Occidentali, Centrali şi Orientali. Pirineii Occidentali sunt culmi alungite care nu depăşesc 2000 m, formate din pachete groase, mai ales de calcar. Culmile sunt separate fie de văi adânci, fie de depresiuni. Au un climat oceanic, ploios, cu zăpezi trecătoare. Sunt acoperiţi cu păduri de stejar şi brad, dar şi pajişti şi fâneţe. Pirineii Centrali trec de 2500 m, sunt formaţi din şisturi cristaline, granite pe seama cărora au apărut culmi înalte, greoaie dar şi vârfuri semeţe (Pic d’Aneto, Pic du Midi 2877 m). Gheţarii de platou, ca de altfel întreg relieful glaciar cu peste cele 600 de lacuri glaciare mici şi relieful fluviatil evident în întregul compartiment muntos şi mai ales în etajul alpin măresc frumuseţea peisajului. Pirineii Orientali se găsesc între înşeuarea Puymorens şi Marea Mediterană. Sunt formaţi din mai multe culmi (Canigou, Carlitte) destul de şlefuite, separate prin depresiuni tectonice sau de contact. Un climat mediteranean uscat şi cald, cu ploi violente, cu versanţi puternic ravenaţi, acoperiţi de păduri, tufişuri, iar la poale şi depresiuni terenuri irigate marchează nota peisajului.




Bazinul Parisului şi Bazinul Acvitaniei. O bună parte a teritoriului ţării este ocupat de câmpii, unele colinare, în general situate sub 350 m altitudine. Multe din ele au fost bazine de sedimentare (mezo-neozoice) umplute cu materiale diferite caprovenienţă din care nu lipsesc calcarele, nisipurile, argilele, marnele. Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez în sud, Masivul Ardeni în nord, Masivul Armorican în vest şi Câmpia Saône, Munţii Vosgi în est. În această cuvetă umplută cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai recente spre centru, stratele înclină spre mijlocul bazinului. Aşezarea concentrică a structurii este mai evidentă în est şi parţială în celelalte regiuni. Sistemele hidrografice au creat liniile majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins relief - structural din Europa Atlantică. Există un relief de cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferit de la vest către est care se repetă şi în bazinul Londrei. Principalele râuri care traversează regiunea sunt: Loire, Seine, Meuse, ate. Unele ca şi afluenţii lor au văi destul de largi delimitate de versanţi abrupţi (Loire), altele curg pe o mică pantă, meandrând. Suntem în prezenţa unui climat de tip parizian, adică un climat continental nuanţat sau un climat oceanic degradat, remarcat prin veri calde cu ploi şi ierni reci, cu ger şi zăpadă, din ce în ce mai severe către est.

Relief structural - Cueste : Lorena; Champagne; Brie; Beace - Suprafeţe erozivo-structurale - Tipuri de depresiuni (Woevre) şi văi




Câmpiile periferice (vestice). Sunt cuprinse în această unitate regiunile de joasă altitudine, situate între ţărmul de la Marea Nordului în vest, Câmpia Germaniei şi Masivul Şistos Rhenan în est. Este vorba de Câmpia Flandrei, regiunile Zeeland, Holland şi Friesland. În afară de Câmpia Flandrei care se află pe teritoriul Belgiei şi mai la sud al Franţei, restul unităţilor fac parte din Polderlandul olandez (o fostă regiune acoperită de apele mării şi transformată de om în uscat prin separarea de mare printr-un lung cordon litoral). Climă temperat-oceanică, se remarcă prin temperaturii medii pozitive (ianuarie 0 ... 20C şi circa 16 ... 180C în iulie). Cad aproximativ 700 – 750 mm precipitaţii aproape tot anul.




Peisajele Beneluxului: I. În general polderland II. Câmpii fluvio-marine, lacuri, canale, terenuri cultivate III. Platouri joase cultivate, păşuni IV. Platouri înalte

Platourile cu altitudine medie şi joasă. Sunt întâlnite în Belgia (regiunile Brabant, Hesbaye, Condröz, Hainaut, Lorena belgiană, Gutland (sudul Luxemburgului) şi Limburg (sudul Olandei). Altitudinile sunt cuprinse între 200 şi 350 m, iar alcătuirea petrografică este predominant sedimentară (calcare, gresii, marne). Clima temperată cu o uşoară nuanţă de continentalitate spre est. Platourile înalte. Sunt situate în sud-estul Belgiei grupând câteva interfluvii cu un grad de fragmentare mai accentuat şi cu altitudini ce nu trec de 700 m (culmea Botrange - 694 m în înălţimile Fagnes) în nordul Luxemburgului. Regiunea este împădurită cu păduri de foioase dacă ţinem cont de cantitatea de precipitaţii ridicată (1000 – 1300 mm), alături de păşuni şi fâneţe.




3.4. DIFERENŢIERI REGIONALE MAREA BRITANIE Scoţia. Activităţile sunt legate mai ales de preocupări în industria extractivă (cărbune), construcţii navale, petrochimie (Dundee), electronică, în comerţ, administraţie. O zonă de dezvoltare (Clyde Valley-Firth of Forth) impune caracterul modernităţii şi high-tech. Nordul (Lake District), se remarcă prin industria siderurgică, exploatarea gazelor naturale din Marea Irlandei, construcţia navelor, turism. Principalul centru este Barrow. Nord-Vestul. Regiune destul de populată, cu oraşe mari şi cu rol deosebit în peisajul economic englez (Liverpool, Manchester, Preston). Există două importante conurbaţii: Merseyside şi Yorkshire. Aici se află liderii dezvoltării industriale declanşate de Revoluţia Industrială (Liverpool şi Manchester) şi fosta capitală a industriei textile - Manchester. Este una dintre cele mai populate regiuni cu rol în dezvoltarea regională. Sunt active industriile: construcţii de nave, chimică şi petrochimică, electronică. Ample activităţi portuare, de transport şi comerciale. Nord-Estul. Regiune complexă din punct de vedere economic: activităţi industriale (exploatări de cărbune, siderurgie neferoasă, construcţii de nave, de automobile, petrochimie); regiune conectată la centrul de exploatare a petrolului din Marea Nordului numit Ekofisk); activităţi de pescuit - Hull fiind portul flotei de pescuit. Este una din regiunile Marii Britanii cu activităţi turistice eficiente. Se remarcă în mod deosebit oraşele: Newcastle, Leeds, Bradford, Hull, Middlesbrough.




 Ekofisk! (punct petrolier) 

Reconversie industrială

Rhonda Valley (Toyota Valley) (High tech)  Concentrare: - metropolitană (Birmingham) - multipolară (Leicester, Derby, Nottingham)

Ţara Galilor. Regiune cu o recunoscută identitate culturală, politică şi economică. Un loc de refugiu al celţilor. O economie orientată către sectorul terţiar, cu ramuri şi servicii „High Tech”. În acest sens există în sudul Ţării Galilor regiunea Ronda Walley, cunoscută sub denumirea de Toyota Valley. După 1980, regiunea este subvenţionată de importante investiţii japoneze susţinând procesul de reconversie industrială. Există încă: siderurgie, construcţii de maşini, activităţi portuare, de transport şi comerciale (Swansea, Cardiff, Newport). Midlands. Conurbaţie (Midlands) de primă importanţă având ca centru, metropolă orientată pe servicii, Birmingham împreună cu Dudley şi Walsall, Leicester, Derby, Nottingham. Activităţi care se concentrează îndeosebi în jurul oraşului Birmingham, concentrare industrială de tip metropolitan (industrie constructoare de maşini, industrie siderurgică, având ca materie primă fierul vechi, iar ca centru specializat Dudley – cu industrie petrochimică: cauciuc, mase plastice) şi una multipolară: exploatare de cărbuni, siderurgie, construcţii de maşini (autovehicule) cu centre: Leicester, Derby, Nottingham. Birmingham este un centru comercial internaţional. Regiunea de Est. Reprezintă o zonă istorică a ţării cu mărturii ale invaziilor anglilor. Descoperirea petrolului şi gazelor în platforma Mării Nordului au impus o altă direcţie evoluţiei economice a regiunii, încât oraşele Norwich şi Bacton capătă noi funcţii. Regiunea de Sud-Vest. Activităţi comerciale şi de transport, turistice, industriale. Au un rol deosebit oraşele: Plymouth, Portsmouth, Southampton. Regiunea de Sud-Est (şi Marea Londră). Regiune cu un potenţial industrial şi al serviciilor ridicat. Londra joacă un rol polarizant. Activităţile care se desfăşoară în lungul estuarului Tamisa şi în conurbaţia Londrei sunt extrem de importante pentru oraşul propriu-zis,




cât şi pentru împrejurimi. Oraşele satelit Basildon, Bracknell, Crawley, Harlov, Hartfiels etc. au astăzi un rol din ce în ce mai important în distribuţia populaţiei, decongestionarea regiunii etc. Un aspect important în actuală etapă post-industrială de dezvoltare îl constituie glisarea economică de la sectoarele primar-secundar către terţiar-cuaternar. Mai mult decît atît, a devenit de mare actualitate moştenirea industrială, vechile amplasamente care au jucat un rol important în promovarea şi susţinerea revoluţiei industriale, şi care în prezent face obiectul unor ample procese de reconversie asociate regenerării urbane.

Birmingham – unul dintre centrele care au susţinut revoluţia industrială şi cel mai important centru industrial al regatului. După criza din anii 80, oraşul a suferit o serie de transformări structurale, atît din punct de vedere al arhitecturii urbane cît şi din punct de vedere al structurii sociale. Daca în cazul celei dintîi sunt evidente aspectele legate de regenerarea vechilor spaţii în ceea ce priveşte societatea, evoluţia a fost condiţionată de caracterul multicultural al oraşului (aici se găseşte cel mai mare procent de locuitori non-britanici).

Liverpool – reprezentantul unei dintre primele dualităţi economice din Europa, alături de Manchester. Noile direcţii de dezvoltare şi management urban au revigorat spaţiile care au fost afectate de etapele de criză. Fostele docuri Albert, unul dintre simbolurile oraşului au fost incluse într-un amplu proces de renovare şi schimbare a profilului iniţial.




Manchester – cel mai important centru al industriei textile din sec.XIX, în prezent se identifică ca un important centru financiar. La fel ca şi în cazul fostului partener, Liverpool, Manchester a beneficiat de noile abordari ale regenerarii urbane.

Londra, capitala regatului a reuşit să-şi impună statutul de centru decizional la nivel global în domeniul financiar şi prin transformarea fostelor docuri în areale în care funcţionează instituţii ce aparţin acetui domeniu.




FRANŢA Regiunea pariziană. Este dominată de prezenţa oraşului Paris, o aglomerare urbană cu peste 9,3 mil. loc., situată în centrul Bazinului Parisului, pe fluviul Seine. Parisul cuprinde aglomeraţia restrânsă sau oraşul propriu-zis şi aglomeraţia extinsă care include şi aglomeraţia precedentă plus a doua coroană de banlieue. Urbanizarea are caracter discontinuu. Cinci centre mari Cergy-Pontoise, Marne-L-Valee, Saint-Quentin, Evry, Melun-Senart, preiau o serie de activităţi ce aparţineau însăşi capitalei stabilizând populaţia. La circa 100-200 km se întâlneşte o altă centură de oraşe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims, cu care Parisul menţine legături funcţionale. Cea mai dinamică zonă este Sena inferioară (Bass Seine) cu activităţi industriale multiple (petrochimie, siderurgie, industria automobilelor şi avioanelor, industria textilă, chimică). Activităţile portuare, având în vedere prezenţa celor două porturi, Le Havre şi Rouen (380.000 loc.), au un loc deosebit în structura economiei.

Regiunea pariziană

REGIUNEA PARIZIANĂ

Aglomerarea restrânsă (oraşul propriu-zis)

Aglomerarea extinsă (oraşul şi a doua coroană de banlieue)




La Defense – una dintre zonele pariziene care a suferit transformări structurale profunde prin reorientarea economică şi prin intermediul unei arhitecturi moderniste.

Blois – oraş care păstrează aerul medieval

Tours – unul dintre susţinătorii turismului cultural de pe valea Loire




Regiunea nordică. Puternică regiune industrială (industria extractivă, constructoare de maşini, chimică, alimentară) cu industrie textilă şi carboniferă tradiţională. Prezenţa conurbaţiei tripolare Lille – Roubaix - Tourcoing se alătură activităţilor portuar-industriale din perimetrul oraşelor Dunkerque, Calais, Boulogne. Se remarcă porturile Dunkerque, port de nivel european şi Calais. Această regiune cu o desfăşurare lineară este străbătută de autostrăzi, căi ferate rapide, canale, care permit o legătură eficientă între centrul Franţei şi regiunile vecine. Regiunile de Est şi Nord - Est. Este vorba de Lorena şi Alsacia, o puternică arie industrială, cu o pondere susţinută a industriei extractive (cărbuni, fier, săruri) şi a celei prelucrătoare (siderurgia, chimică şi petrochimică a industriei construcţiilor mecanice). În lungul celor două axe industriale Moselle şi Meurthe, adevărate bulevarde industriale, se găsesc puternice centre urban-industriale, cum sunt Nancy, Metz, Thionville pe Moselle şi Saint-Die, Raon l’Etope, Luneville pe Meurthe. De altfel Nancy, Metz şi Thionville formează un aliniament urban tripolar, cu mare rază de influenţă, oraşul Nancy având funcţie de metropolă de echilibru. Alsacia este dominată de prezenţa oraşului Strasbourg, oraş cu peste 380.000 locuitori. Cuprinde zona industrială de-a lungul canalului care însoţeşte Rhinul, zona de antrepozite, rezervoare de petrol, depozite de cărbune, zona şantierului naval. La sud şi nord de Strasbourg, pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice, oraşul Strasbourg, metropolă regională, este încadrat între canalul Rhône-Rhin în sud şi marne-Rhin în nord. El s-a dezvoltat teritorial mai ales către est. Este străbătut de importante căi rutiere şi feroviare. Celălalt oraş, Mulhouse, centru al construcţiilor mecanice, industriei textile şi chimice, asigură cu produse industriale economia regiunii. Aliniament urban tripolar Nancy-Metz-Thionville (metropolă de echilibru)




Regiunea Rhône - Alpi. Cu importante resurse hidroenergetice în Alpi, carbonifere, forestiere şi pastorale în Masivul Central Francez (St. Etienne) şi o intensă activitate industrială (construcţii de maşini – Lyon-St. Etienne), electrometa-lurgie, industria lemnului, dar mai ales textilă şi chimică. Gruparea Lyoneză constituie un alt pol economic al ţării. Există şi o agricultură foarte diversificată în culoarul Rhône şi pe văile cu care confluează, precum şi o activitate turistică. Oraşul Lyon, importantă metropolă de echilibru are o populaţie de peste 1 milion locuitori. Împreună cu Grenoble, capitală regională, centru industrial, turistic şi universitar şi cu St. Etienne de asemenea capitală regională şi centrul conurbaţiei cu acelaşi nume, alcătuiesc un areal economic puternic.




Regiunea Sudică. Cuprinde două secţiuni şi anume: mediteraneană şi sud-vestică. Regiunea mediteraneană, foarte dezvoltată, cu agricultură, pomicultură, viticultură, cu activităţi portuare şi industriale, precum şi turistice-balneare. Câteva oraşe au o foarte mare influenţă în spaţiul economic de aici şi anume: Marseille, cu o populaţie de peste 1 milion locuitori, cu o activitate complexă (portuară, industrială, comercială, turistică etc.) Câteva centre din jurul său: Fos, La Bere, Lavéra; Toulon (peste 400.000 loc), port cu un şantier naval activ; Nice (peste 500.000 loc.) principalul centru al Coastei de Azur, Montpellier (peste 200.000 loc.) centru industrial şi universitar, prefectură, important pol de atracţie. În afara oraşului Montpellier, în regiunea Languedoc-Roussillon mai sunt câteva centre: Perpignan, Nîmes, Beziers, Arles cu activităţi în industria construcţiilor de maşini, industria textilă, petrochimic (Frontignan), platforme de distribuire a legumelor şi fructelor. La est de Rhône, în regiunea Provence-Alpes-Cote d'Azur, oraşele Marseille, Nice, Toulon şi altele cum sunt Grasse, Cannes, Antibes alcătuiesc unii d i n t r e tehnopolii ţării care asociază numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învăţământ şi cercetare. Prin urmare pe Coasta de Azur se poate vorbi în aceeaşi măsură de prezenţa turismului şi industriei. Subregiunea sud-vestică are unele resurse energetice (petrol, gaze), industria construcţiilor de maşini (avioane - Bordeaux, Toulouse), reprezentativă pentru Franţa, industria petrochimică, activităţi portuare. Cele două centre - Bordeaux (peste 690.000 loc.) şi Toulouse (peste 650.000 loc.), prin funcţiile lor, dezvoltă un mare hinterland de influenţă.




Tehnopoli C O A S T A D E A Z U R

- învăţământ activităţi - cercetare industriale Marseille Nice Toulon Grasse, Cannes …

Industrie

Turism

- Fos - La Bere - Lavéra - Nice - Cannes

Regiunea Vestică, de fapt continuarea spre nord a celei sud-vestice, se remarcă prin activităţi agricole, portuare şi industriale. Oraşele porturi Nantes, St. Nazaire, La Rochelle şi Brest, sunt şi centre active ce şi-au asumat funcţiile amintite dar mai ales funcţia portuarcomercială. Este o regiune de intens trafic al petrolului, lemnului, cerealelor şi a multor produse alimentare, dar şi industriale, o regiune activă pentru creşterea animalelor (Bretagne, Normandie, Loire).

OLANDA Se disting patru regiuni: de Vest, de Nord, de Sud, de Est. Regiunea Nordică se remarcă prin producţia de gaze naturale (exploatarea pe uscat şi din platforma continentală), pe baza cărora se dezvoltă industria chimică, a aluminiului etc. Prezentă este şi industria energetică (termoenergie). Agricultura (creşterea animalelor) ocupă un loc important în structura economiei regiunii. Principalele centre sunt: Groningen, Leeuwarden, Delfzijl. Regiunea Vestică. Conurbaţia Randstad – Holland (peste 5,9 mil. loc.) se prezintă sub forma unui inel incomplet, desfăşurat între gurile Rhinului şi vechiul golf Zuidersee. Cuprinde mai multe centre urbane: Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, Haarlem, Dodrecht, Leiden, Hilversum. Au fost separate trei regiuni industriale: 1. Amsterdam (pe râul Amstel) – Ijmuiden – Haarlem: industrie constructoare de nave, avioane, autovehicule, industrie petrochimică, chimică, industrie siderurgică, electronică. 2. Rotterdam – Dodrecht – Haga: industrie petrochimică, chimică, energetică, construcţii de nave. 3. Utrecht: electronică, metalurgie.




Regiunea Estică, cu principala grupare industrială Arnhem – Nijmegen (industria textilă, metalurgică, electronică, exploatarea gazelor naturale). Regiunea Sudică se distinge prin dezvoltarea industriei siderurgice, chimice, petrochimice, constructoare de maşini, industriei textile. Terenurile sunt cultivate cu secară, ovăz, cartofi, plante furajere etc. Regiuni industriale importante: 1. Tilburg – Breda; 2. Eindhoven; 3. Maastricht – Haarlem.

Conurbaţia Randstad - Holland

Olanda poate fi considerată astăzi, şi pe bună dreptate, laboratorul social al occidentului şi prin extindere al întregului spaţiu european. Tradiţia olandeză în ceea ce priveşte toleranţa a contribuit la eliminarea, în mare parte a tabu-urilor sociale, diversitatea culturală putîndu-se exprima aproape fără piedici. Oraşele olandeze, reflectă un cosmopolitism asumat, subordonat unei stări de normalitate. Existenţa marilor porturi precum Rotterdam sau Amsterdam sau a centrelor universitare Utrecht, Maastricht nu face decît să contribuie pe de-o parte la perpetuarea toleranţei dobîndite de-a lungul secolelor de comerţ pe mare, iar pe de altă parte la păstrarea acesteia în actualul context al globalizării.




Amsterdam – capitala economică a Olandei şi unul dintre cele mai liberale oraşe ale Europei

BELGIA Funcţional, dar în strânsă legătură cu potenţialul uman şi economic, în Belgia se disting trei regiuni importante şi anume: 1. Regiunea Centrală. 2. Regiunea de Vest (Flandra) şi 3. Regiunea Sudică şi Sud-Estică. Regiunea Centrală. Include regiunile: Bruxelles, Brabant, Limburg, Hainaut, Liege, iar dintre oraşele mai importante: Bruxelles, Anvers, Liege, Charleroi, Namur . Aici este concentrată cea mai mare parte a industriei ţării pe cele două axe Antwerpen Bruxelles şi Mons-Charleroi – Namur - Liege (siderurgică, constructoare de maşini, chimică), o mare densitate a căilor de comunicaţii.




Regiunea de Vest (Flandra). Se desfăşoară la vest de râul Schelde până la ţărmul Mării Nordului. În peisajul urban se remarcă oraşele: Gand, ale cărui legături cu Antwerpen şi cu litoralul se realizează prin Kanal van Gent, noul Terneuzen care face legătura cu portul Terneuzen la estuarul Westershelde şi direct cu Antwerpen prin intermediul râului Schelde. Alte oraşe sunt Brugge, Ostende, ambele cu funcţii industriale şi comerciale. Aici, având în vedere tradiţia, este concentrată cam 85% din industria textilă: prelucrarea primară a lânii, bumbacului, mătăsii, iutei, inului şi produselor sintetice. Dintre centre se remarcă: Kortrijk, Brugge, Gând, Aalst, Menen, Tielt, Eeklo, Lokeren, Ronse. Regiunea de Vest este un important furnizor de produse agricole şi anume: cerealele (grâu, ovăz). Pe terenurile nisipoase se cultivă cartof, secară, plante furajere, sfeclă de zahăr, iar în regiunea litorală, pe poldere - legume, ovăz, orz. Regiunea Sudică şi Sud-Estică. Cuprinde regiunile Namur (jumătatea sudică) şi Luxemburg având ca centre mai de seamă Aarlen, Givet, Jemelle, Dinant. Resursele naturale: pădurea, păşunile şi fâneţele, material de construcţii au restrâns întrucâtva activităţile industriale. Preocuparea majoră se referă la valorificarea pădurii, a păşunilor şi fâneţelor prin industria lemnului şi creşterea animalelor. Ardenii oferă suficiente posibilităţi şi pentru dezvoltarea turismului.

Agricultura şi industria în Belgia şi Luxemburg




Agricultura Belgiei

Brugge – un oraş care păstrează şi în prezent influenţa modelului cultural flamand




Bruxelles – un important vechi centru comercial care în prezent şi-a asumat rolul de centru de decizie politică ,economică şi militară al spaţiului european.

Test de autoevaluare Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să cunoaşteţi principalele regiuni geoeconomice din ţările Europei de Vest, atribuindu-i-se fiecăreia locul şi rolul în structura economică a ţării a) Evidenţiaşi prin ce activităţi se desprinde fiecare din regiunile prezentate b) Care sunt oraşele cu o influenţă deosebită în peisajul geografic al fiecărei regiuni c) Există diferenţieri deseori importante în peisajul agricol al regiunilor; amintiţi-le şi comentaţi-le.




EUROPA CENTRALĂ 3.5. Unităţi naturale importante ca peisaj: Munţii Alpi, Podişurile prealpine, Munţii Carpaţi, Masivele hercinice. Munţii Alpi. Alpii se desfăşoară arcuit, între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică, aproximativ între Nice şi Viena pe o lungime de peste 1.200 km. Lăţimea lor variază între 125 km şi 265 km, fiind mai mare în compartimentul estic. Se remarcă totodată o simetrie altimetrică transversală, zonele centrale fiind şi cele mai înalte. Munţii de pe latura internă şi externă a lanţului alpin, în general cu altitudini sub 3.000 m, formează şirurile unităţilor prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfăşoară arcuit, Alpii de Est au orientare vest-est, răsfirându-se digital spre Câmpia Panonică, în bună parte datorită formării unor mici bazine tectonice intramontane (Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana). Alpii au rezultat din coliziunea plăcii Eurasiatice şi Africane care a antrenat un mare volum de roci sedimentare acumulate în trei fose inclusiv depozite vulcanice aduse de pe uscaturile vecine. Importante mase de roci au fost deplasate pe mari distanţe. Structural, Alpii se caracterizează printr-o simetrie accentuată, având în centru o zonă cristalină (şisturi cristaline, granite, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă sedimentară formată din şisturi, calcare, gresii etc. Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel mai măreţ edificiu orogenic european. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea Rhônului, Marea Ligurică), spre care trecerea se face rapid. Sistemul fluviatil, cel glaciar şi periglaciar au rol fundamental în modelarea reliefului. Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence, Bavariei, Austriei) dar şi în sud (Piemontul şi Dolomitici) nu depăşesc 2000-3000 m şi sunt alcătuiţi fie din calcare şi dolomite fie din şisturi, gresii etc. Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal pentru apele de pe latura nord-estică şi estică, Rhinul pentru sectorul central-nordic, Rhônul pentru cel extern, nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri se varsă direct în mările anexe ale Mediteranei. În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare: Günz, Mindel, Riss şi Würm, ultimele două lăsând importante urme. Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, în Alpi s-a menţinut o zonă glaciară extinsă chiar şi în holocen. Se admite o ridicare actuală a Alpilor cu cca 0,6mm/an. Clima este în general temperată de munte, influenţată local de poziţia Alpilor la contactul cu Europa Sudică, de orientarea şi lungimea culmilor şi de asemenea de altitudine şi de configuraţia reliefului. Zona prezintă variaţii regionale între părţile de vest şi de nord, mai umede şi cu diferenţieri anotimpuale atenuate, şi cele estice, mai continentalizate. Atât flora cât şi fauna Alpilor cunosc o mare varietate de genuri şi specii. Se întâlnesc peste 5000 de specii de plante vasculare, numai Alpii Mediteraneeni dând circa 2800 de specii. În general, versanţii sudici, mai însoriţi, au un suport de căldură mai mare; sunt acoperiţi cu păduri de pin şi zadă, pot fi cultivaţi şi oferă condiţii mai optime instalării aşezărilor umane,




comparativ cu cei nordici, mai umbriţi şi mai răcoroşi, apţi pentru dezvoltarea pădurilor de brad şi molid. Fauna este cea adecvată biotopurilor menţionate. Ca element specific, se remarcă marmota alpină.

Europa Centrală - Areale cu mari concentrări de populaţie




Podişurile prealpine (podişurile Elveţiei, Bavariei şi Austriei) au forma unui triunghi cu baza sprijinită pe culmile Prealpilor în sud-vest şi în sud şi cu cele două laturi închise de Munţii Pădurea Cehiei, Munţii Pădurea Bavariei, de culmile Jura Franconiană, Jura Suabă şi de Munţii Jura. În ansamblu, reprezintă o zonă depresionară interpusă între Alpi, Jura şi zona hercinică a Europei Centrale. Gheţarii pleistoceni coborâţi din Alpi au acoperit în totalitate Podişul Elveţiei (pătrunzând şi în Munţii Jura), jumătatea sudică a Podişului Bavariei şi liziera sudică a celui austriac. Clima are un caracter de adăpost. În Elveţia, media lunii ianuarie este între 1-3ºC, iar a lunii iulie 1518ºC. Precipitaţiile sunt abundente (700-800 mm anual). Föhnul se resimte şi aici, îndulcind clima, fapt la care contribuie şi influenţa termică a marilor lacuri. Munţii Carpaţi, respectiv sectorul lor de Nord-Vest, ocupă aproape trei sferturi din teritoriul Slovaciei. S-au format odată cu întregul sistem alpin. De la nord, de la graniţa cu Polonia, către sud se disting: – Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst” cristalin, granitic, definitivat prin mişcările neotectonice, – spre sud, dincolo de Culoarul tectonic longitudinal Váh, până la Culoarul Hron, se ridică Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke Tatry) tot un compartiment cristalin – La sud de Depresiunea Hron (limitează la sud masivul Tatra), un culoar tectonic miocen pe o distanţă mult mai mare decât precedentele sisteme muntoase, se desfăşoară Munţii Meta-liferi ai Slovaciei; În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă centrul Slovaciei, către vest se ridică alte câteva masive cum sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine; Carpaţii Albi (Bîle Karpaty) sub 1000 m. - Beskizii, Tatra Mare şi Tatra Mică, Javorniky, Vihorlat. Aparţin zonei externe a orogenului alpin, zonă de fliş intens cutată încadrată Platformei Beskidice (Beskizii de Vest şi Est). Masivele hercinice Este vorba de un ansamblu de platouri joase şi masive medii constituite în unele locuri din aflorimente ale soclului hercinic, în altele din cuvertura sedimentară mezozoică sau terţiară. Relieful este reprezentat de un mozaic foarte nuanţat, cu masive vechi ce corespund aflorimentelor soclului.




a. Masivele zonei interne, mult mai apropiate de Alpi şi de Carpaţi, au fost puternic înălţate şi decupate în blocuri, delimitate de falii. b. Masivele zonei externe. Extremitatea lor occidentală este traversată de Meuse, vale epigenetică şi antecedentă. Reţeaua hidrografică este convergentă către centrul masivului unde Sieg, Lahn şi Moselle întâlnesc Rhinul printr-o dispunere inversă celei normale. Aceasta se explică prin existenţa fracturilor meridiene care au ghidat cursul Rhinului, ca şi a micilor cuvete sedimentare terţiare din interiorul masivului.

Unităţile naturale din Germania: 1. Marşe şi poldere 2. Câmpii 3. Coline morenaice 4. Depozite loessoide 5. Masive vechi 6. Bazine de sedimentare (al Germaniei de Sud-Vest) 7. Relief vulcanic 8. Alpii şi Podişul Bavariei 9. Limita glaciaţiunilor de calotă (a), alpină (b)




Câmpia Nord-Europeană reprezintă un sector vast al unei arii de subsidenţă, din care o parte este scufundată sub apele M. Baltice şi M. Nordului. Soclul hercinic este acoperit de o groasă cuvertură sedimentară mezozoică şi terţiară care ajunge până în Pliocen, fiind complet mascată de formele de acumulare cuaternară. Morenele desenează arcuri de cerc paralele, corespunzătoare la o primă aproximare glaciaţiilor succesive (fazelor glaciare). Glaciaţiunile cele mai vechi, Elster (Mindel) şi Saale (Riss), au lăsat morene în Olanda, Belgia şi pe marginile masivelor vechi. Formele caracteristice au fost distruse în întregime de către solifluxiunea periglaciară ulterioară. Patrulaterul Boemiei Podişul Boemiei, situat în partea central-vestică a Cehiei, este inclus regiunii varisce încadrată de numeroase falii şi falii transformante. Altitudinile medii se înscriu în jurul valorii de 500 m. Este traversat de cursul superior al Elbei (Labe) şi a afluentului său Vltava. Colinele Ceho-Morave. Denumirea confirmă aspectul morfografic al regiunii (Colinele Oderului). Altitudinile nu depăşesc 900 m, iar culmile apar fie aliniate pe direcţia nord-vest sud-est, fie grupate. Munţii Metaliferi (Erzgebirge sau Krušne Hory). Culmile sunt orientate pe direcţia nord-est sud-vest. Altitudinea maximă se înregistrează în vârful Klinovec (1244 m). Pe latura sud-estică, la o altitudine mai coborâtă, se găsesc Munţii Pădurea Boemiei (sau Cehiei), care spre Germania poartă denumirea de Pădurea Bavareză. Sub raport climatic şi nu numai, există diferenţieri între ele două trepte de peisaj: munte şi podiş. Spre exemplu, precipitaţiile variază între 500 şi 700 mm în podiş şi peste 1.500 mm în munţi. Cantitatea medie anuală la Praga este de 510 mm. Apele care străbat ţara sunt destul de numeroase şi se îndreaptă către Marea Baltică (Odra), Marea Neagră (Morava afluent al Dunării), Marea Nordului, Elba (Labe). Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai mare parte, înlocuite în altitudine de pădurile mixte, foioase şi conifere, iar mai sus pădurile de molid şi brad. Solurile: sub covorul vegetal se găsesc argiluviosoluri, cambisoluri şi spodosoluri. În podişul Boemiei, regiunea Polabiei, apar rendzinele. 3.6. DIFERENŢIERI REGIONALE

GERMANIA Regiunea Landurilor din Vest (Renania de Nord Westfalia, Rhenania Palatinat, Saarland). Se suprapune în cea mai mare parte Axei Rhenane. Axa Rhenană, (regiune puternic urbanizată şi industrializată), se înscrie în lungul fluviului Rhin, separând în general munţi cu altitudine mijlocie, podişuri şi depresiuni sau traversând câmpii. Axa propriu-zisă începe de la Basel sau mai exact de la Mulhouse, trece prin Câmpia Alsaciei, separând hercinidele Vosgi şi Pădurea Neagră. Mai departe, spre nord, separă munţi şi podişuri aparţinând regiunii Şistos-Rhenane. Majoritatea acestora sunt alcătuite din şisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv şi acoperite cu o cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a culoarului a generat arii depresionare (câmpii), cum sunt Koblenz, la confluenţa Rhinului cu Moselle, Köln ş.a. În treimea inferioară, Rhinul traversează o parte a câmpiei nord-europene de pe teritoriul Olandei complexă di n punct de vedere genetic (glaciară, fluviatilă, maritimă) cu altitudini sub 60 m. Polderele formează aici un important suport productiv pentru activităţile agricole.




În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se întâlneşte climatul temperat continental cu frecvente invazii de mase boreale în regiunea Masivului Şistos-Rhenan, temperat continental de adăpost cu veri călduroase în Alsacia şi temperat-oceanic mai umed în câmpiile nordice. Cu mici diferenţieri, cantitatea de ploaie căzută se înscrie în valori cuprinse între 500750 mm, cu frecvente zile şi nopţi friguroase şi geroase în sezonul rece. Culoarul Rhin constituie de asemenea o axă de vechi schimburi dinspre bazinul Mediteranei spre inima Europei şi în continuare spre nordul acesteia, prelungire firească a culoarului Rhône. Populaţia este concentrată cu deosebire în bazinul Ruhr unde valorile densităţii ajung la 4.000-5.000 loc./kmp şi unde există câteva oraşe mari: Köln, Düsseldorf, Essen şi multe alte centre mai mici cu care interferează funcţional. În general, valoarea medie a densităţii populaţiei în lungul axei depăşeşte 180 loc./kmp, îndeosebi în lungul microaxelor (Rhin-Neckar, Rhin-Main), în care o serie de centre urbane cum sunt: Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează prin specificul lor industrial un volum mare de activităţi. Valorile foarte mari d i n regiunea Ruhr sunt legate de antrenarea forţei de muncă din landurile apropiate (Rhenania, Westfalia ş.a.). Regiunea Rhinului însumează 40% din populaţia urbană a ţării. Pentru centrele situate în bazinul Ruhr, resursele de subsol au generat multiple activităţi industriale. Activitatea industrială a evoluat pe baza unei infrastructuri de transport eficiente, mare densitate a căilor rutiere şi ferate, canale de navigaţie continuu modernizate. În afară de industria petrochimică, prezentă atât în regiunea Ruhr, dar mai ales în lungul Rhinului, s-au dezvoltat siderurgia (Duisburg, Dortmund), industria metalurgiei neferoase (Freiburg), industria construcţiilor navale, a automobilelor (Bochum). Axa Rhinului se remarcă şi printr-o agricultură variată unde coexistă cultura unor cereale precum în Câmpia Köln, cu viticultura si pomicultura în regiunea Alsaciei, ca şi pe culoarele Main, Neckar, împreună cu creşterea animalelor (peste 60% din valoarea producţiei agricole în regiunea Rhin de pe teritoriul Olandei). Regiunea Landurilor de Nord (Saxonia Inferioară, Bremen, SchleswigHolstein, Hamburg, Mecklemburg-Vorpommern). Activităţile economice se desfăşoară pe două aliniamente: unul portuar (Bremen, Hamburg, I.übeck, Rostock cu industrie portuară (siderurgie, construcţii de nave), petrochimie, industrie alimentară ( pescuit) şi un aliniament continental, către interior, cu activităţi dispersate (extracţia gazelor naturale, industria mecanică, agricultură, cartof, cereale, creşterea animalelor, sfecla de zahăr); două oraşe importante, Hannovra şi Wolfsburg - cu activităţi industriale, de transport şi comerciale. Regiunea Landurilor Centrale şi Estice (Hessen, Saxonia-Anhalt, Saxonia, Brandemburg, Berlin, Turingia). Există câteva concentrări urban-industriale BerlinPotsdam, Halle, Leipzig, Dresda, Cottbus şi Magdeburg (industria extractivă – cărbune – şi prelucrătoare - chimică şi petrochimică, construcţii de maşini), industria energetică, textilă, optică; o agricultură bazată pe creşterea animalelor şi cultura unor plante (secară, grâu). Regiunea Landurilor de Sud (Baden - Wurtemberg, Bavaria). Peisaje foarte diferite, resurse importante şi variate. Centre de referinţă: München, Stuttgart, Nürnberg. Karlsruhe, Ulm, Reutlingen. Macroaxa Rhenană, mai exact (microaxa Rhin - Neckar), cuprinde şi câteva spaţii din landul Baden - Wurtemberg. Oraşele importante ca centre de influenţă desfăşoară activităţi industriale, comerciale, de comunicaţie şi transport. Sunt prezente activităţi turistice şi agricole (îndeosebi în regiunea Alpilor).







Axa Rhenană




Berlin – capitala federală, reprezintă unul dintre simbolurile unificării Germaniei şi totodată al rezistenţei din perioada comunistă. Peisajul urban constituie un muzeu în aer liber care conservă atribute ale perioadei celui de-al doilea război mondial dar şi pe cele ale dominaţiei sovietice. La ora actuală pe lîngă rolul politic trebuie evidenţiat rolul de centru cultural, avangardist aflîndu-se în primul rînd al libertăţii de exprimare a scietăţii sau individului.

Dresden – cunoscut înainte de al doilea război mondial drept „Florenţa de pe Elba”, capitala Saxoniei este poate cel mai frumos oraş al Germaniei. Deşi distrus aproape în întregime de bombardamentele aliate din 13-14 februarie 1945, a fost reconstruit încercîndu-se readucerea la viaţă a arhitecturii iniţiale. În prezent poate fi considerat una dintre capitalele culturale ale Europei.




Hamburg – cel mai important port al Germaniei, reuşeşte să combine cosmopolitismul generat de poziţia sa economică cu rigoarea germană.

Munchen – metropola bavareză, a cunoscut un proces amplu de transformare economică, devenind în prezent unul dintre cele mai puternice centre ale Europei

POLONIA Gradul de dezvoltare economică, interrelaţiile spaţiale, prezenţa unor tehnopoli, a unor centre de influenţă au delimitat în Polonia câteva regiuni importante, astfel: Silezia, Polonia Centrală şi Nordul Poloniei. Silezia sau Regiunea sudică poloneză. Dispune de resurse variate: cărbuni, minereuri neferoase, petrol, material de construcţii, potenţial hidroenergetic, terenuri productive. Aici sunt concentrate importante centre (Katowice, Cracovia, Wroclaw) şi activităţi aparţinând industriei extractive (cărbuni, cupru, sare, sulf) alături de industria prelucrătoare (siderurgie, chimie,




construcţii de maşini). Se întâlnesc terenuri cultivate cu cereale, plante tehnice, alături de creşterea animalelor. De importanţă deosebită pentru economia regiunii este turismul. Polonia Centrală. Este dominată de prezenţa oraşului Varşovia, importantă metropolă urbană europeană. Se remarcă şi oraşele: Poznan, Bydgoscz, Lublin, Lodź. Principale activităţi industriale: exploatarea unor zăcăminte de cărbune (Lezna), industria constructoare de maşini, industria textilă şi chimica. Se cultivă cereale, plante tehnice, se cresc animale. Nordul Poloniei. Principala funcţie este cea industrial-portuară (Gdansk, Szczecin, Byalystok, Torun) remarcându-se construcţiile de nave, chimia şi petrochimia, pescuitul şi industria alimentară. Unele culturi (secară), împreună cu creşterea animalelor, impun caracterul unei agriculturi relativ limitate.




AUSTRIA În general se pot deosebi în Austria două regiuni în care ponderea industriei, a a gr i c u l t u r i i , comerţului şi a altor activităţi este diferită, astfel: Regiunea Estică. Cuprinde ( p r o v i n c i i l e sau l an du ri l e ): Viena, Niederosterreich, Oberosterreich, Styria, Karintia şi Burgenland. Se caracterizează prin existenţa a două areale industriale importante, Viena şi axa Dunării, şi aria urban-industrială Mur - Murz. (industria siderurgică, industria chimică, industria construcţiilor de maşini, industria textilă şi electronică). Agricultura se remarcă prin asocierea unor culturi, cu un puternic sector de creştere a animalelor, inclusiv agricultura periurbană. Regiunea Vestică. Cuprinde provinci il e: Tirol, Salzburg, Voralberg. Are resurse naturale (forestiere, pastorale, hidroenergetice etc.) de care sunt legate o serie de a c t i v i t ă ţ i industriale. Un important rol îl are de asemenea creşterea animalelor şi mai ales turismul. Se are în vedere turismul montan, legat direct de sporturile de iarnă.

Important:

Axe urban – industriale: a. Dunării – Linz - Viena b. Mur – Murz: - Graz

Viena – oraşul muzicii, reprezintă un adevărat centru cultural european şi nu numai.




ELVEŢIA Potenţialul condiţiilor fizico-geografice, gradul de urbanizare, activităţile economice şi relaţiile interregionale au individualizat trei mari regiuni şi anume: Regiunea Nordică ce se suprapune în cea mai mare parte axelor urbane Subalpină şi Subjurasiană; Regiunea Vestică în josul lacului Geneve şi Regiunea Sudică Alpină. Regiunea Nordică. Se caracterizează prin complexitatea cadrului socio-economic: concentrări ale populaţiei în principalele oraşe ale ţării (Berna, Luzern, Zürich, Basel), cu centre ale căror funcţii comerciale şi financiar-bancare sunt de referinţă la nivelul ţării (Zürich), mare grad de dezvoltare a producţiei industriale (metalurgie, chimie, textilă, orologerie, alimentară), mare densitate a căilor de comunicaţie naţionale şi de tranzit (internaţional) a agriculturii cu specific periurban, asociată cu extinderea creşterii animalelor. Regiunea Vestică. Cuprinde două mari oraşe din peisajul urban al ţării, Geneve şi Lausanne, la care se alătură oraşul Neuchatel. Se remarcă activităţi industriale, agricole (cultura viţei-de-vie) şi nenumărate legături comerciale. Regiunea Sudică (Alpină). Prin excelenţă turistică, cu multe staţiuni foarte bine dotate, cu căi de comunicaţie multiple, cu activităţi silvo-pastorale. Ca aşezări mai importante se remarcă Lugano, Chur, Brig, St. Moritz.

Important

Axe urban - industriale:

Subjurasiană -

Neuchâtel Biel Solothurn Olten Basel

Ind. metalurgică Ind. chimică Ind. textilă Orologerie

Subalpină -

Genéve Lausanne Berna Luzern Zürich

Ind. metalurgică Ind. textilă Ind. chimică Ind. electronică




Luzern – oraş important al Elveţiei, centru turistic şi comercial

CEHIA Asocierea trăsăturilor fizico-geografice, umane şi economice, într-un cadrul omogen au permis individualizarea următoarelor două macroregiuni: Boemia şi Moravia. Boemia. Structura geologică confirmă existenţa resurselor de subsol, la care se adaugă pădurea, apele, solul etc. Zăcămintele de cărbune (bazinul Most, Kladno, Sokolov etc.), minereurile neferoase şi metalele preţioase (argint) au permis dezvoltarea unei puternice industrii prelucrătoare (siderurgia). Bine reprezentate sunt şi industria construcţiilor de maşini, industria chimică (petrochimia) şi industria materialelor de construcţie (inclusiv ceramica). În Boemia există o regiune industrială reprezentativă - Praga- şi altele secundare cum sunt Boemia de Vest, Nord-Vest (Usti nad Laben, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi Boemia de Sud (České Budĕjovice, Tabor). In centrele menţionate, se exploatează sau se prelucrează fie resurse autohtone (cărbune, neferoase, lemn, material de construcţie), fie importate (petrol, minereuri de fier). La ramurile tradiţionale (siderurgie, lemn, textilă) s-au adăugat unele noi, de vârf (electronica, biotehnologia, agrotehnologia). O agricultură complexă (policultură) îmbină cultura cerealelor, a plantelor tehnice, legumicultura şi pomicultura. Se cresc animale, îndeosebi pentru carne şi lapte, pentru piei şi lână. Regiunea este traversată de căi ferate, din care unele electrificate, drumuri modernizate etc. Are nenumărate obiective turistice. Moravia. Este o regiune care are importante resurse de huilă, minereuri de fier, petrol, gaze naturale, materiale de construcţie. Pe seama acestora s-au dezvoltat industria siderurgică, industria construcţiilor de maşini, industria chimică, industria textilă, dar mai ales a pielăriei şi încălţămintei, a materialelor de construcţie. Principalele centre ale regiunii, cu un mare hinterland de acţiune, sunt: Ostrava - puternic centru industrial (siderurgie, cărbune); Brno - centru cu funcţii complexe, dar în care industria este precumpănitoare, nod de comunicaţii; Olomouc - centru industrial, şi cu rol în comunicaţii; Žilina - centru al industriei încălţămintei, centru cultural.




Praga – „oraşul de aur” combină stiluri ale unor epoci diferite, fiecare însă cu farmecul său. Este unul dintre pilonii dezvoltării actuale a Cehiei.

UNGARIA Potenţialul economic, uman şi relaţiile intraregionale au determinat separarea a trei regiuni şi anume: Ungaria de Nord şi Nord-Est, Ungaria de Vest (Dunantul) şi Ungaria de Est (Alföld). Ungaria de Nord şi Nord-Est. Locul principal în regiune îl are Budapesta împreună cu zona sa suburbană. Aici se realizează o bună parte din producţia ţării. Sunt prezente în principal ramurile industriale specifice capitalelor, industria electronică şi electrotehnică, poligrafică, textilă. Se întâlnesc şi alte centre industriale, din care unele cu o mare arie de influenţă (Miskolc, Ozd, Eger, Tokay, Borsod). În regiune sunt prezente şi activităţi care vizează exploatarea unor resurse (cărbune, fier, uraniu etc.), ramuri industriale de bază (siderurgie, construcţii de maşini, industrie energetică, petrochimică). Există o mare densitate a căilor de comunicaţie. O agricultură dominată de pomi-viticultură, având un puternic rol periurban. Ungaria de Vest (Dunantul). Cuprinde în general regiunea situată la vest de Dunăre incluzând în mod deosebit Mezoföld-ul şi Kissalföld-ul. Este o regiune cu tradiţii industriale, cu resurse variate şi cu influenţă din partea Vienei şi a Budapestei. Exploatările de bauxită, cărbune, ca şi utilizarea acestora în industria de prelucrare autohtonă (siderurgia aluminiului), alături de viticultură, creşterea animalelor fac parte din potenţialul economic al regiunii unul de referinţă. Câteva centre se detaşează în peisajul urban: Pécs, Gyor, Koposfar, Szombathely, Sopron, Almàsfuzito. Ungaria de Est (Alföld şi Felföld). Treptat, fizionomia acestor regiuni se modifică. Ea a trecut de la zonă cu profil agricol la una cu profil agro-industrial. Centrele urbane şi-au modificat treptat funcţiile (de la agricole la industriale sau industrial-agrare). De referinţă sunt: Debrecen (material rulant, rulmenţi, etc.), Szeged, Szolnok, Bekescsaba, Nyiregyhaza, Kecskemet. Ele şi-au dezvoltat ramuri industriale precum industria construcţiilor de maşini (Debrecen), alimentară şi textilă (Szeged, Bekescsaba), industria textilă şi a




chibriturilor. Cerealicultura (grâul, porumbul) ocupă întinse suprafeţe în regiunea Nyirseg; cultura sfeclei de zahăr, a viţei de vie şi legumicultura în Felföld; a tutunului şi a florii soarelui.

Budapesta – capitala Ungariei şi-a asumat rolul de promotor al noilor direcţii de dezvoltare economică, reuşind să îmbine modernizarea cu conservare aspectelor particulare.

Important

Bazinul Panonic Câmpia Panonică (subunităţi): 1. 2. 3. 4.

Alföld Felföld Mezoföld Kissalföld

1. Câmpie joasă (0 – 100 m), loessoidă, pe alocuri nisipoasă, mlăştinoasă 2. Interfluviul dintre Tisa şi Dunăre, altitudini 100 – 200 m 3. În general la vest de Dunăre, uşor colinară şi cu munţi joşi, insulari 4. Nord-vestul Câmpiei Panonice, la vest de Gyor.




Test de autoevaluare 3. Europa Centrală cuprinde unităţi majore de relief, formate în intervalul paleozoic superior – cuaternar. Principalele trepte de relief sunt câmpiile, podişurile, colinele şi munţii. a. În care din acestea relieful a apărut sau definitivat în Cuaternar şi care sunt rezultatele acestor transformări? b. În care din ele se constată o etajare biopedoclimatică evidentă şi în ce constă aceasta? c. Unde se întâlnesc principalele concentrări umane (urbane) şi de ce?




EUROPA DE EST 3.7. Unităţi naturale importante ca peisaj: Munţii Ural, Munţii Caucaz, Câmpia Europei de Est, Câmpia Siberiei de Vest, Podişul Siberiei Centrale, Nord-Estul Siberian, Orientul Îndepărtat Siberian, Carpaţii Păduroşi, Câmpia Niprului, Câmpia Pricernomorie (Pontică) Munţii Ural. O parte din cutările paleozoice ural-siberiene, cutarea principală a avut loc la sfârşitul carboniferului. În etapa alpină au fost înălţaţi pe compartimente de-a lungul unor linii facturale. Înălţimea maximă 1894 m în vf. Narodnaia. Se află la interferenţa aerului oceanic atlantic cu cel continental siberian. Există o dispunere zonală bio-pedogeografică (tundra, pădurile, stepa; solurile de tundră, solurile podzolice etc.). Elemente frecvente întâlnite în vegetaţia de pădure sunt zada siberiană, bradul siberian, mesteacănul pitic, stejarul, arţarul. Munţii Caucaz. Important sector al cutărilor alpine, cu o tectonică activă. Altitudinea maximă se înregistrează în vârfurile vulcanice Elbrus (5633 m) şi Kazbek (5047 m). Obstacol în calea maselor de aer polar, continentale, atlantice şi a celor dinspre deşerturile Arabiei şi Iranului. Floră tipic caucaziană, endemisme, relicte. Câmpia Siberiei de Vest. Întinsă arie acumulativă, cu sectoare subsidente. Are o altitudine cuprinsă între 150–300 m şi o climă continentală cu ierni reci, îngheţuri persistente, condiţii de dezvoltare a termocarstului. Tundră arctică, silvotundră, taiga, păduri de foioase, silvostepă şi stepă. Podişul Siberiei Centrale. Cuprins între Enisei şi Lena. Aici apare structura precambriană la zi în nucleele Aldan şi Anabar. Relief vulcanic în regiunea Munţilor Putorana. Nord-Estul Siberian. Alcătuit din sisteme montane aparţinând etapei tectono - magmatice mezozoice. Climă continentală cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub – 30°…–40°C. Tundră, tufişuri şi păduri. Orientul Îndepărtat Siberian. Format din munţii: Anadâr, Ciukotka, Koriaci, Djugdjur (1906 m); sunt asociaţi cu depresiuni joase, importante arii de lăsare ca: Anadâr-Penjina, Amguen ş.a.; Carpaţii Centrali (Carpaţii Păduroşi). Se desfăşoară aproximativ de la izvoarele Siretului şi Tisa superioară în sud şi până la Nistru, în nord. Fac parte din sistemul cutărilor alpine, fiind o continuare spre est a Carpaţilor de Nord-Vest. Înălţimea maximă trece de 2000 m (vf. Hovârla, 2058 m) în Masivul Cernohora. Sunt constituiţi predominant din depozite de fliş puternic cutate în intervalul oligocen – miocen. Postmiocen au fost intens peneplenizaţi, apoi din nou recutaţi până aproape de intervalul cuaternar. Culmile alcătuite sunt dispuse pe direcţie NV-SE în trei şiruri: Beskizii în partea estică formaţi predominant din fliş intens cutat, Gorganii, cu înălţimi ce trec de 1700 m, constituiţi în bună parte din conglomerate, gresii dure, cu văi transversale şi Carpaţii Pocuţiei în sud-est, cu cele mai mari înălţimi (peste 2000 m), cu vârful Hovârla (2058 m). Există o etajare a condiţiilor bioclimatice. Câmpia Niprului. Este străbătută de Nipru, care şi-a format mai multe terase. Are o altitudine redusă, de 100 - 150 m. În pleistocen a fost acoperită în jumătatea nordică de gheţari de calotă (Nipru). În limitele câmpiei se succed, de la nord către sud, pădurile de foioase, silvostepa şi stepa.




Câmpia Pricernomorie (Pontică) sau şesul situat în partea septentrională a Mărilor Negre şi Azov. Se desfăşoară din nordul Deltei Dunării (în vest) până în Regiunea Jdanov (est). În vest, câmpia din nordul Mării Negre până la vărsarea Niprului se remarcă prin altitudine sub 100 m, un ţărm cu limanuri (Nistrului, Kunduk, Niprului), cu cordoane litorale, sărături; sistemul de modelare torenţial este prezent, dar şi cel de sufoziune şi tasare prin modelarea microdepresiunilor şi crovurilor existente, de modelare a falezelor lacustre, de deplasare a nisipurilor pe plajele existente. 3.8. DIFERENŢIERI REGIONALE RUSIA 1. Regiunea Europeană de Nord: resurse: cărbuni, petrol, gaze, nichel, crom, păduri. O industrie variată, concentrată în Sankt Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind. constructoare de maşini (utilaj electronic, nave, industria lemnului). Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit nomad (reni). Centre economice importante: Sankt Petersburg (5,0 mil. loc.) – centru urban cu funcţii complexe, portuare, culturale; Pskov, Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia şi Komi. 2. Regiunea Europeană Centrală a. Subregiunea Moscova: resurse: cărbuni, petrol şi gaze, nichel, fier. O industrie complexă: constructoare de maşini, siderurgică, chimică, textilă şi alimentară. Agricultura: creşterea animalelor pentru lapte şi carne, avicultura, plante furajere, culturi de cartofi, legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane). Centre economice importante: Moscova, Samara, Ţariţân, Briansk, Vladimir, Ivanovo, Oreé, Riazan, Smolensk, Tula, Iaroslavl). Moscova (9 mil. loc.), capitala ţării; cel mai mare centru urban al Rusiei, cu funcţii complexe; b. Subregiunea Volga-Veatka. Industria constructoare de maşini (automobile şi nave, aparatură de măsură şi control, maşini-unelte, produse electrotehnice), chimică, prelucrarea lemnului etc. Agricultura: cultura cerealelor, in, cânepă, cartof etc., creşterea animalelor pentru lapte şi carne. Centre economice importante: Nijni-Novgorod, Kazan, Nijni-Novgorod (1,4 mil. loc.), centru urban cu funcţii predominant industriale. c. Subregiunea centrală cu cernoziom. Industria alimentară, industria constructoare de maşini (tractoare, maşini agricole, echipamente pentru industria textilă şi alimentară), siderurgică, chimică (cauciuc sintetic, îngrăşăminte chimice etc.). Agricultura: cultura cerealelor (îndeosebi grâu), sfeclă de zahăr, cartofi, floarea-soarelui etc., şi creşterea animalelor. Centre economice importante: Voronej (908000 loc.), Kursk, Lipeţk, Tambov, Orel. d. Subregiunea Povolgia. Industria se caracterizează prin producţia mare de petrol, gaze naturale, energie electrică, prin dezvoltarea industriei petrochimice, a industriei constructoare de maşini (maşini unelte, utilaje petrochimice complexe, automobile etc.). Agricultura: culturi de cereale, plante tehnice, creşterea animalelor. Centre economice importante: Kuibâşev (812000 loc.); Ţariţân (918000 loc.), Saratov, Belarovo. 3. Regiunea Europeană Sudică Caucazul de Nord (teritoriul administrativ Krasnodar şi Stavropol): Resurse (petrol, gaze naturale); industria constructoare de maşini (maşini agricole, locomotive electrice, maşini unelte, utilaj petrolier), ind. alimentară; agricultura: culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, legume, creşterea ovinelor; Turism: importante staţiuni balneoclimaterice. Centre economice importante: Rostov pe Don (907000 loc.), Krasnodar, Groznâi, Stavropol.




4. Regiunea Ural. Resurse (minereuri de fier, cărbune, neferoase, preţioase, lemn, materiale de construcţie). Industria se remarcă prin: construcţii de maşini (material rulant, tractoare, camioane), utilaje pentru ind. chimică şi petrolieră, ind. chimică, ind. de prelucrare a lemnului etc.; Agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr, cereale. Centre economice importante: Ekaterinburg (1,4 mil. loc.), Celiabinsk (1 mil. loc.), Perm, R. A. Udmurtă. 5. Regiunea Asiatică – Siberia de Vest Caractere specifice:- minereuri de fier, cărbune, petrol, gaze naturale, lemn; industria petrolului, cărbunelui, gazelor naturale, ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), ind. constructoare de maşini (utilaj pentru industria cărbunelui, maşini-unelte, tractoare, maşini agricole, vagoane




etc.), ind. chimică, ind. alimentară; agricultura: creşterea animalelor (cornute mari), economia forestieră. Centre economice importante: Novosibirsk (1 mil. loc.), Omsk (1 mil. loc.), centre cu funcţii administrative; Komorovo, Tomsk, Tiumen, Terit. adm. Altai. 6. Regiunea Asiatică – Siberia de Est: resurse (cărbuni, energie electrică). Industrie energie electrică, metalurgie neferoasă, exploatarea şi prelucrarea lemnului, ind. hârtiei, ind. constructoare de maşini (maşini-unelte etc.). Agricultura: culturi, creşterea animalelor. Centre economice importante: Krasnoiarsk (900000 loc.); Irkutsk (519000 loc.); Cita, R. A. – Buriată, Tuvină. 7. Regiunea Asiatică – Extremul Orient (teritoriul adm. Primorie şi Habarovsk: districte Amur, Kamceatka, Sahalin; oraşul Magadan, R. A. Iakuţia) Caractere specifice: cărbuni, metale neferoase, sare, lemn; industria de prelucrare a lemnului, industria constructoare de maşini (nave); agricultura concentrată de-a lungul fluviului Amur şi a afluentului său Ussuri; vânat, pescuit etc. Centre economice importante: Vladivostok (526000 loc.), Habarovsk (513000 loc.); Magadan; Iakutsk. Siberia - Câmpii - Podişuri - Munţi - Cele mai lungi fluvii din Asia de Nord (Obi, Enisei, Lena). - Cea mai întinsă pădure de conifere (taigaua). - Cea mai coborâtă temperatură din Asia (Verhoiansk). - Cea mai lungă cale ferată din Asia de Nord (Transsiberianul). - Cele mai preţioase specii de animale pentru vânat.

Test de autoevaluare Rusia la vest de Ural şi Ucraina sunt incluse în cea mai mare parte Câmpiei Europei de Est. a) Din nordul acestei câmpii şi până în nordul Mării Caspice se succed zone biopedoclimatice; care sunt acestea şi prin ce se detaşează specificul fiecăreia? b) Care sunt unităţile naturale reprezentative din partea europeană a Rusiei, mai exact din Câmpia Europei de Est? c. Estimaţi consecinţele resurselor Uralului.




EUROPA SUDICĂ 3.9. Unităţi naturale importante ca peisaj: Meseta Spaniolă, Munţii Iberici, Cordiliera Betică (Munţii Andaluziei), Câmpia Andaluziei, Munţii Apenini, Câmpia Padului, Alpii Sloveniei, Podişul Karst, Munţii Dinarici, Munţii Pindului, Munţii Balcani, Podişul Anatoliei, Munţii Pontici, Munţii Taurus Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiş dezvoltat în limitele structurilor paleozoice, făcând parte din cutările armoricane (hercinice). Ea a funcţionat ca un soclu relativ rigid înregistrând mişcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (Sierrele) care străbat podişul de la nord-est către sud-vest şi pornesc din vestul sistemului muntos iberic şi până la Oceanul Atlantic sunt rezultatul mişcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins şi acest masiv producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre formează o culme centrală care poate fi considerată chiar cordilieră. Către sud, Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un versant impunător spre valea Guadalquivir. Cele două Castiliii au funcţionat în Terţiar-Cuaternar ca două lacuri (mări interioare) azi în limitele lor întâlnindu-se relieful de plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre Atlantic fie spre Marea Mediterană. Ele au adunat mulţimea apelor curgătoare, constituind zone de apel fapt prezent şi astăzi deşi numărul mare al canalelor au modificat cel puţin parţial parametrii şi consecinţele drenajului. Princtre cele mai importante ape se numără: Duero, Tajo şi Guadiana. Regiunea Castiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat continental, cu veri foarte calde, ierni friguroase şi foarte uscate. În Sierra de Guadarrama şi Sierra de Gredos există o etajare a vegetaţiei după cum urmează: în partea inferioară etajele termomediteraneean şi mezomediteranean, ce includ stejarul verde (Quercus rotundifolia), mai sus etajul supramediteranean cu Q. pyrenaica şi Pinus sylvestris, etajul superior, oromediteranean şi cryomediteranean cu Cystus şi Festuca. Pe unii versanţi mai însoriţi deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută. (Enrique Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992) Munţii Iberici se desfăşoară aproximativ între oraşul Burgos în vest şi râul Jucar în est. Aparţin cutărilor armoricane şi sunt formaţi din granite, cuarţite, gresii şi calcare, acestea din urmă alcătuind largi sinclinale. Sunt fragmentaţi de către afluenţii Ebrului,dar şi de Duero, Tajo, Turia, unele din acestea fiind amenajate pentru irigaţii, alimentare cu apă sau obţinerea hidroenergiei. Cordiliera Betică sau Munţii Andaluziei. Face parte din categoria munţilor tineri, (cutări alpine). Ocupă circa ¾ din suprafaţa regiunii Andaluzia. Aici se găseşte cea mai mare altitudine din toată peninsula Iberică (Pico de Mulhacen - 3478 m în culmea Sierra Nevada; Pico de la Velete - 3392 m). Varietatea nuanţelor climatice (topoclimate) impuse mai ales de fragmentarea, altitudinile şi expunerea versanţilor au determinat o mare diversitate floristică, în care un rol deosebit îl au speciile endemice (ex. Violeta de Sierra Nevada). Frecvent apare terra-rossa, sol dezvoltat pe calcare. Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului Guadalquivir, având o largă deschidere către Oceanul Atlantic.




Meseta (F. Schmidt)

- lipsa apei (precipitaţii):

- irigaţii:







Important Câmpia Andaluziei Câmpia Padului

- Foste golfuri colmatate începând din terţiar - Ambele cu deschidere la mare - Drenate de cele mai mari râuri din peninsule - Cele mai intens irigate - Cele mai productive agricol şi suficient de populate

S-a format prin colmatarea unui golf, în intervalul terţiar-cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu cordiliera se realizează printr-o treaptă colinară judicios amenajată agricol, îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin). Munţii Apenini. Sistem de culmi care se desfăşoară pe teritoriul Italiei între pasul Giovi (472 m) în nord şi Calabria în Sud. Apeninii au lăţimea maximă la paralela oraşului Roma. Altitudinile maxime depăşesc 2.900 m (vf. Gran Sasso d’Italia sau Mailo (2.795 m) în culmile Abruzzi şi scad către nord (M-ţii Cimone, 2.165 m) şi sud (Pollino, 2.267 m). Apeninii sau ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină şi structuri mai vechi, hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart în trei subunităţi: Apeninii de Nord, Centrali şi Sudici. Pe cele două laturi, tireniană şi adriatică, Apeninii se termină prin regiuni colinare neogene, Preapeninii în vest, continuaţi către mare cu câmpii, şi Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale adriatice. Câmpia Padului. Între culmile subalpine şi Apeninii Nordici se desfăşoară întinsa Câmpie a Padului. Are o largă deschidere către marea Adriatică. S-a format pe locul unei depresiuni tectonice (fosa Padului) care a funcţionat mult timp ca un golf, barat apoi de un cordon litoral în spatele căruia procesul de colmatare a creat această întindere de uscat de joasă altitudine. Este prin urmare un vechi bazin aluvial. Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje remarcându-se: laguna Veneţiei care adăposteşte oraşul Veneţia, mlaştinile din jurul golfului Trieste, lacurile şi




nisipurile sub formă de dune la sud de deltă extinsă şi la sud de Monfalcone. Se remarcă de asemenea relieful carstic ce marchează litoralul Istriei. Învelişul vegetal spontan aproape că nu se mai păstrează, câmpia fiind intens cultivată. Rarele crânguri de stejar, desişurile de salcie şi de plopi de pe malurile râurilor sunt analoage cu cele din vegetaţia Europei Centrale. Alpii Iulieni (Sloveniei) şi Podişul Karst. Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector al sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al Alpilor Veneţiei (Italia) şi al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m), în prelungirea Alpilor Carnici situaţi la graniţa între Italia şi Austria. În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin Podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele specifice treptelor joase ale reliefului, adică ale culoarelor Sava, Drava şi Kupa care traversează estul ţării îndreptându-se către Dunăre, (Câmpia Panonică). În limita acestor culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana şi Celje – bine populate, iar în complexul carstic Postojna, dominat de peştera cu acelaşi nume, reprezintă una din cele mai cunoscute şi vizitate regiuni carstice, inclusiv peşteri din Europa. Munţii Dinarici. Aparţin cutărilor alpine (dinaridele). Înălţimile depăşesc 2000 m (Vf. Cyrsnica - 2380 m), iar culmile dispuse pe direcţia nord-vest sud-est sunt relativ paralele (paralelism impus de afluenţii Savei, Neretvei, Drinei, râului Vrbas). Fenomenele carstice sunt foarte extinse (depresiuni carstice - Shkoder, văi cu chei, peşteri, polii). Platourile şi Colinele Rudnik-Miroc din Iugoslavia şi culoarul Morava-Vardar. Trapta de peisaj ce corespunde colinelor şi platourilor cuprinde regiunea colinară şi de podiş, cu înălţimi sub 1000 m, fragmentată de către afluenţii Drinei. În ansamblu, formele de relief pozitive, interfluviile, sunt destul de şlefuite, aplatizate cu cât ne depărtăm de regiunea Miroč spre vest, datorită şi consistenţei mult mai reduse a rocilor. Munţii Albaniei şi Câmpia litorală (Muzakja). Sunt o continuare a Munţilor Muntenegrului (Mokra Planina). În extremitatea nordică se numesc Prokletije şi trec de 2500 m. Munţii Albaniei sunt alcătuiţi din calcare mezozoice şi terţiare în bancuri groase, fapt ce a uşurat, în condiţiile climatice de aici (circa 2.000 mm anual) dezvoltarea reliefului carstic. Însăşi prezenţa celor trei lacuri tectono-carstice (scuturi, Ohrid, Prespa) demonstrează acest lucru. Către Marea Adriatică şi în lungul acesteia se află o câmpie joasă, cu lagune şi mlaştini, cu golfuri şi numeroase promontorii în lungul căreia se găsesc şi câteva din principalele oraşe ale ţării (Durres, Vlore). Este principala regiune agricolă a ţării. Munţii Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă jumătatea occidentală a ţării depăşind 2.000 m în vârful Smolikas. Sunt prezente formele carstice dezvoltate pe calcare mezozoice şi terţiare, cu o desfăşurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni care cantonează lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar şi un relief ruiniform legat de prezenţa gresiilor, a marnelor grezoase, mai ales în nord. Se termină printr-un ţărm destul de articulat, cu multe insule şi peninsule, deseori cu faleze, dar şi cu câmpii litorale fertile datorită irigaţiilor, ca aceea de la Arta. Olуmpus, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează spre nord Câmpia Thessaliei. Are înălţimea maximă de 2.911 m şi se continuă către sud prin culmea Ossa şi mai la sud Othris. Câmpia Thessaliei este cantonată într-un bazin/depresiune tectonică, foarte fertilă datorită irigaţiilor. Aici se află unul dintre importantele oraşe din Grecia Continentală şi anume Larissa. Are un climat cu veri foarte secetoase şi o vegetaţie de tufişuri care au luat locul vechilor păduri.




Munţii Balcani se desfăşoară sub forma a două culmi aproape paralele (planine - datorită caracterului şlefuit şi cu vegetaţie de păşuni), în nord Stara Planina cu înălţimile cele mai mari 2376 m (vf. Botev), iar în sud, dincolo de valea Tundjei -Sredna Gora (1604 m), culme mult restrânsă ca dimensiuni. Între Struma şi Mesta se află Munţii Pirin, apoi Rila (vf. Musala - 2925 m) şi Munţii Rhodopi (între Mesta şi Mariţa). Sunt formaţi predominant din şisturi cristaline, cu forme greoaie, au relief glaciar (circuri, văi, carsturi) mai ales în Pirin şi Rila. Înălţimea Vitoşa se ridică la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia. Câmpia Traciei s-a format într-o regiune de scufundare situată între Rhodopi şi Marea Neagră. Această depresiune tectonică terţiară s-a colmatat treptat în sud mai ales cu sedimente marine, iar spre nord fluvio-lacustre, cel mai mare aport avându-l sistemul hidrografic Tundja Mariţa. Câmpia Macedoniei continuă spre vest pe aceea a Traciei, situată fiind în sudul masivelor traco-macedonene. S-a format pe locul unor mici bazine de scufundare, transformate în golfuri şi colmatate treptat. Podişul Anatoliei. Relieful Podişului Anatoliei este reprezentat prin platouri situate la altitudini care variază între 1.000-1.500 m, o parte din ele conservând suprafeţe de eroziune dezvoltate pe o structură granitică şi cristalină. Apariţia în partea central-estică (în estul depresiunii Licaonia) a unor depozite vulcanice neozoice, (Erciyes-3.916 m), demonstrează existenţa unor mişcări postmiocene însoţite de flexuri în lungul cărora au apărut masele de lavă, baza viitorului relief.

În partea centrală a podişului se întâlnesc numeroase depresiuni dintre care mai importantă este cea a Licaoniei. Unele cantonează lacuri (depresiunile Tuz şi Konya), mlaştini şi sărături, altele sunt lipsite complet de o reţea de ape. Singurele artere hidrografice care reuşesc să traverseze Podişul Anatoliei sunt Kizil Irmak, Sakarya, Ieşil Irmak. Vegetaţia Podişului Anatoliei o reprezintă stepa cu ierburi xerofile de diferite varietăţi: stepa de nisipuri, de sărătură, de depozite pietroase. Pădurile lipsesc în general. Apar izolat pinul şi stejarul, îndeosebi spre Marea Marmara. Munţii Pontici. Însoţind litoralul Mării Negre, Munţii Pontici au o desfăşurare vest-est, prezentându-se sub forma unor culmi paralele separate de văi longitudinale, adevărate culoare ce aparţin bazinelor hidrografice Kizil Irmak, Sakarya şi Ieşil Irmak. Altitudinile maxime depăşesc 3.900 m (vf. Kackar, 3.937 m) în Munţii Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea glaciaţiei




cuaternare, precum şi existenţa unor gheţari actuali. Ei constituie un obstacol în calea maselor de aer umed venite dinspre mare. Pe versanţii dinspre Marea Neagră (Ibrahim Atalay, Kenan Mortan, 2003) se dezvoltă pădurile de fag şi carpen, apoi de fag cu răşinoase până la 900 m, urmându-le la altitudinile mai mari pădurile pure de răşinoase. Munţii Taurus. Pe latura sudică a Podişului Anatoliei se desfăşoară sistemul muntos al Tauridelor, Munţii Taurus, care formează tot o arie de cutări alpine. Culmile muntoase au aceeaşi desfăşurare paralelă sau aproape paralelă cu ţărmul mediteranean ca şi a celor din sistemul Munţilor Pontici. Sunt alcătuite din şisturi cristaline, calcare, gresii şi conglomerate iar morfologia mai complexă a lor este datorată şi şariajului mult mai amplu.




3.10. DIFERENŢIERI REGIONALE SPANIA Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii diferitelor regiuni în Spania se deosebesc:

Regiunea Mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia, Murcia, parţial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei şi cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona, Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga. Condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale şi de transport, industriale, şi agricole. Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un profil economic complex (industrial, deşi multă materie primă se importă): comercial, cultural, administrativ dar mai ales turistic) incluzând şi oraşele satelit Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet, Valencia – un oraş industrial (siderurgie) şi comercial; Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei siderurgice, petrochimice şi a construcţiilor navale; Almeria şi Malaga - centre ale industriei constructoare de maşini şi ale industriei uşoare; Algeciras – centru petrochimic. Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice dar şi printr-o agricultură în principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene şi regiunea Aragon – care gravitează spre Mediterana – cu oraşul Zaragoza, nucleu industrial (construcţii de avioane, industrie textilă), important nod de comunicaţii legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de Aragon). Regiunea Nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria, Asturia, Galicia) oferă condiţii naturale optime, cu multe precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu industrie prelucrătoare,




mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), apoi chimică şi petrochimică. Oraşele mai importante sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcţiile navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă. Regiunea Centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon şi Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol de oraş polarizant, în care funcţia industrială este activă prin industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică, textilă şi alimentară cu ramuri tradiţionale, apoi funcţia comercială, cultural-administrativă etc. Regiunea Sudică (parţial Andaluzia). Corespunde în mare măsură provinciei Andaluzia şi mai cu seamă culoarului Guadalquivir. Cele patru oraşe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva susţin o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie neferoasă, chimie, industrie constructoare de maşini, textilă şi o agricultură din care nu lipsesc: cultura viţei de vie, măslinului şi citricelor. Insulele Baleare şi Canare. În afară de turism se remarcă şi activităţi legate de pescuit şi agrucultură (cerealicultură şi pomicultură, mai ales citrice şi viţă de vie) şi în mai mică măsură industrie (textilă, pielărie, ceramică).




Cordoba – oraş important din sudul Spaniei, care păstrează elementele culturale maure, fapt ce îi conferă un loc aparte în peisajul multicultural european

ITALIA Structurile economice, legăturile şi schimburile dintre centre, inclusiv modalităţile prin care se fac, elemente ale cadrului natural cu o implicaţie semnificativă în peisajul socio-economic au determinat individualizarea în Italia a trei mari regiuni şi anume: Italia de Nord, Italia Centrală şi Italia de Sud. Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată economic, cu o pondere substanţială în potenţialul industrial (industria veche şi diversificată) şi agrar (agricultura complexă a Câmpiei Padului) al ţării, principala poartă a schimburilor economice cu exteriorul cu mari axe de comunicaţie care leagă Italia de Elveţia, Germania, Austria şi de aici mai departe.




Nenumărate obiective naturale şi socio-economice dintre cele mai importante la scară naţională şi internaţională susţin activităţile turistice. Italia Centrală. Dominată de prezenţa oraşului Roma cu o economie relativ echilibrată industria jucând un rol secundar, cu o ofertă turistică de excepţie. Italia de Sud (Mezzogiorno). Cu o importantă pondere a activităţilor agricole, cu rolul şi hinterlnadul cuprinzător al oraşului Napoli şi noile zone industriale formate. Italia de Sud accede treptat la competitivitatea impusă de celelalte regiuni. Apa este o problemă vitală a sudului. De aceea în 1906 a început construirea unui apeduct terminat în 1915. În 1950 au fost concepute noi proiecte. Astfel că regiunea Tarente a devenit una fertilă, productivă unde se cultivă legume, pomi fructiferi făcând din Apulia un important exportator de produse agricole. Concentrare majoră a populaţiei - prealpină (Regiunea urbană milaneză) Nonza Milano Varese Bergano Brescia Novara Como Verona Vicenza Trieste - Padului (Torino, Piacenza, Mantua, Ferrara) - Emiliei (Piacenza, Parma, Modena, Bologna, Forli, Rimini Areale - Genoa (+ Savona) - La Spezia - Livorno (+ Pisa)




Roma – „cetatea eternă” reprezintă o punte de legătură cu antichitatea şi Renaşterea. Imaginea sa fiind aceea a unui centru cultural primordial.




SLOVENIA Asocierea unor particularităţi ale cadrului natural cu cele umane şi economice într-o structură funcţională a permis individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura-Drava având ca exponent oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă şi activităţi turistice; regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică a ţării, dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi cea de-a treia regiune, cea a litoralului la golful Trieste – cu rolul polarizator al portului Koper . CROAŢIA Diversitatea cadrului natural, structura social-economică şi condiţiile istorice, poate mai puţin cele din ultimii cinci ani, au marcat existenţa unor deosebiri spaţiale ale Croaţiei. Astfel, se disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod, Karlovać şi care concentrează o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi o agricultură corespunzătoare. Aici se remarcă industria energetică, dar mai ales industria alimentară, parţial industria construcţiilor de maşini şi chimică şi o regiune sudică, ce include şi litoralul, se individualizează prin industria construcţiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase (prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăţia resurselor hidroenergetice, industria lemnului şi industria materialelor de construcţie. Agricultura este dominată de cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Peisajele deosebite, vestigiile antice şi medievale, prezenţa porturilor ocupă un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice.

IUGOSLAVIA În limitele administrative ale Iugoslaviei, având în vedere existenţa celor două republici Serbia şi Muntenegru, ca şi a celor două provincii autonome Kosovo-Metohija şi Vojvodina, fiecare cu un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul istoric în care s-a dezvoltat, au putut fi considerate trei entităţi regionale: Cea mai complexă din punctul de vedere al potenţialului socio-economic în care s-a dezvoltat este Serbia. Ea cumulează două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad şi Culoarul Moraviei, marcate de o economie dezvoltată, de prezenţa unor ramuri industriale tradiţionale (industria textilă, industria lemnului) şi de vârf (electronică, electrotehnică), a policulturii (cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creşterea animalelor), a căilor de comunicaţie de interes european, a unui turism de vocaţie internaţională. Muntenegru, a doua entitate regională, se remarcă prin potenţialul unor resurse de subsol, al industriei energetice, al agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului şi a citricelor, al turismului dalmatic cu multe staţiuni litorale. Vojvodina, regiunea complexă din punct de vedere economic este dominată de prezenţa a două oraşe Novi Sad şi Subotica – centre industriale importante, regiune agricolă de importanţă naţională (cultura cereale-lor şi a plantelor tehnice), cu două noduri de comunicaţie internaţionale (Subotica, Novi Sad).







GRECIA Ponderea unor activităţi, numărul oraşelor cu implicaţii profunde în economia ţării, valoarea schimburilor şi rolul căilor de comunicaţii separă în Grecia trei regiuni şi anume: Grecia de Est înţelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia şi Macedonia; Grecia de Vest (ionică) şi Peloponezul. Grecia de Est se remarcă prin prezenţa celor mai importante oraşe ale ţării şi anume: Athena, cu zona ei de influenţă care acoperă aproape întreaga ţară, o zonă metropolitană în care fenomenul urban şi industrial este intens, cea mai mare parte din populaţia activă fiind ocupată în industrie şi servicii. Acelaşi lucru este specific şi oraşului Salonic şi în mai mică măsură oraşului Larissa din Thessalia. Aici este concentrată aproape toată industria prelucrătoare (siderurgia, industria chimică şi petrochimia, industria textilă, a materialului de construcţie) şi o parte din industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune), industria construcţiilor navale (Athena-Pireu, Salonic), activitatea de transport în principal maritim, turismul. Flota de transport ocupă locul patru în lume mai ales prin modernizarea parcului de cargouri (Collection J.R.Pitte, 1994). Grecia de Vest se caracterizează prin numărul redus al aşezărilor importante (Arta, Joannina, Agrinio) având şi un relief mult mai accidentat, o agricultură prezentă mai ales în fâşia litorală cu o agricultură tradiţională, incluzând regiunile muntoase şi agricultura mediteraneană propriu-zisă. Aici populaţia înregistrează o densitate redusă, iar industria se dezvoltă punctual. O serie de insule evocă momente din istoria ţării (Corfu-Kerkуra; Lefkada, Kefallonia, Zante), generând o puternică activitate turistică. Peloponezul, prin cele două oraşe, Patras şi Corinth, ambele situate la golful şi canalul Corinth, este marcat de o agricultură care impune specificul economic al regiunii. Se cultivă: măslin, citrice, viţă-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă şi extractivă (cărbune, zinc). Este o regiune turistică extrem de importantă. Există şi posibilitatea unei alte diferenţieri regionale şi anume: Grecia de Nord - o regiune dezavantajată, oarecum izolată în plan economic şi cultural. A urmat o lungă perioadă în care treptat s-a detaşat oraşul Salonic, iar câmpia din jurul acestuia a devenit una din cele mai productive ale ţării. Trebuie amintit faptul că în Evul Mediu, golful Salonic era pătruns mult în continent (M. Meunier, 1982) umplut treptat de aluviunile cărate de Axios şi Alikamon iar lacul Jiannitsa a fost şi el colmatat treptat de depozite aluvionare. Ulterior au fost construite canale (prezentate anterior) s-au realizat îndiguiri, desecări etc. Portul Salonic este situat în estul câmpiei, la contactul cu regiunea înaltă, fiind un port protejat. El joacă un rol important în traficul naţional şi internaţional. Grecia Meridională, marcată de prezenţa Atenei – Pireu, Peloponez, Golful Corinth, fiecare prin specificul său contribuind la individualizarea regiunii sub raport geografic.




Model agricol în Salonic




TURCIA Potenţialul natural, alături de cel social economic, de tradiţie şi implicarea în evenimente social-politice au generat structuri diferite, regionale, urbane, industriale şi agricole cu un anumit specific şi valoare globală astfel: Regiunea de Nord-Vest. Prin poziţia de interferenţă euro-asiatică regiunea s-a dezvoltat mai mult decât altele având în vedere potenţialul natural şi schimburile, facilităţile de transport îndeosebi maritim cu alte regiuni mai ales în afara ţării etc. Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ş.a. polarizează activitatea regiunii şi nu numai a acesteia. Istanbul împreună cu suburbiile de aproximativ are o populaţie 4 milioane locuitori. Oraşul a cunoscut în lungul timpului o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării teritoriale, al modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s-a numit Bizanţ (Bizantion). Apoi devine capitala Imperiul Roman de răsărit când capătă numele de Constantinopol, nume care se păstrează atât în timpul Imperiului Bizantin cât şi a celui Otoman începând din 1453. Oraşul Istanbul se remarcă prin funcţia industrială având dezvoltate atât ramuri de vârf (electronice, electrotehnice) precum şi tradiţionale (industria textilă, industria alimentară, a pielăriei). Concentrează şi o importantă parte din activitatea comercială şi de transport a ţării. Este un port de primă mărime specializat în traficul de mărfuri ca şi în cel de pasageri. Nucleul urban, cu funcţii comerciale, culturale şi administrative, se află localizat pe o mică peninsulă triunghiulară în care apar, ca şi la Roma, şapte înălţimi. Peninsula este cuprinsă între golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km şi lat de maxim 8 km şi Marea Marmara. În cadrul nucleului urban se află numeroase unităţi comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul construit în anul 1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale şi administrative. Între ansamblurile arhitectonice se numără Sf. Sofia, un monument al artei bizantine, construit între anii 532-537, transformată în moschee, Moscheea Albastră (edificiu din 1.609.1,616), monument al artei otomane, Palatul Topkapi situat pe acropola vechiului Bizanţ etc. Nucleul urban cuprinde şi o parte din cartierul Beyoglu (vechea Pera), legat prin două poduri, peste Cornul de Aur, de Stanbul (Istanbul). Pe lângă nucleul urban există zonele rezidenţiale (Sişli, Beşiktaş), inclusiv cele de pe ţărmul asiatic (Uskudar, Kadikoy), legate cu cele de pe ţărmul european




prin podul de peste Bosfor, lung de peste 1 km, a cărui construcţie a fost terminată în 1973. De asemenea, se disting zonele portuare şi cele industriale localizate la Cornul de Aur şi în continuare, pe malul Bosforului fiind două poduri acum. Pe lângă industrie, comerţ etc., concentrarea urbană Istanbul şi-a dezvoltat şi o agricultură periurbană care să satisfacă cele mai diverse necesităţi în sfera consumului alimentar. Alte centre urbane importante din această regiune sunt Izmit (peste 600.000 locuitori) situat la Marea Marmara, Bursa un centru industrial şi comercial dintre cele mai vechi, cu o populaţie de peste 34.000 locuitori, Adapazari. Anatolia Centrală. Este cuprinsă în limitele Podişului Central al Anatoliei. Are un potenţial industrial mai restrâns în schimb se dezvoltă producţia de cereale, plante tehnice îndeosebi sfeclă de zahăr, precum şi întreprinderi pentru prelucrarea acestora. Activitatea se concentrează în jurul oraşului Ankara, capitala ţării din anul 1923. Are o populaţie de peste 2,2 milioane locuitori (1995) şi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării (de aproape 4.000 ani). Are funcţii comerciale, bancare, de transport şi industriale. Are extins peisajul agricol periurban. În arhitectura oraşului se îmbină stilul vechi tradiţional cu cel modern de mare rafinament. Alte oraşe cu funcţii mai ales industriale sunt: Konya cu o populaţie de peste 24.000 locuitori, Kayseri, Silvas, Eskişehir (260.000 loc.) Regiunea de la Marea Egee. Se caracterizează printr-o veche şi vie activitate comercialportuară având în vedere cadrul natural propice. Treptat aici s-a conturat şi o vie activitate industrială, de prelucrare în principal a produselor agricole autohtone. Este o regiune tradiţională în ceea ce priveşte viticultura, cultura măslinului, a tutunului. Pe terenurile irigate s-a extins cultura bumbacului iar în lungul culoarelor de vale Gediz şi Menderez cultura grâului, a sfeclei de zahăr. Foarte bine reprezentată în această regiune este industria alimentară. De altfel întreaga ţară se încadrează în tipul major de agricultură mediteraneeană. Dintre centrele mai importante ale regiunii amintim: Izmir cu peste 600.000 locuitori cel mai mare oraş de la Marea Egee cu un pronunţat potenţial industrial, comercial-portuar şi de transport. Alte regiuni din limitele acestei ţări sunt: regiunea de la Marea Mediterană cu specific portuar şi de prelucrare a bumbacului, petrolului mai ales a celui importat, a culturilor de citrice, a pescuitului şi prelucrării peştelui. Principalele centre sunt: Adana cu peste 400.000 locuitori şi Mersin cu peste 450.000 locuitori. Regiunea de la Marea Neagră cu un peisaj dezvoltat, cu ramuri industriale care prelucrează produsele oferite de agricultură. Mai importante sunt centrele Samsun şi Trabzon. Ansambluri arhitectonice de excepţie -

Sf. Sofia Moscheea Albastră Palatul Topkapi




Test de autoevaluare Studierea capitolului Europa Sudică atrage atenţia asupra diferenţierilor economice esenţiale din fiecare ţară aparţinând Europei Sudice. a. Explicaţi ce factori majori impun diferenţierile în peisajele Europei Sudice. b. Explicaţi de ce regiunile situate în preajma Mediteranei au un potenţial economic mult mai ridicat decât celelalte. c. Ce rol a jucat Marea Mediterană, implicit Mările Adriatică, Tireniană şi Egee în evoluţia generală a regiunilor, respectiv a ţărilor din jur?




Conceptul de cultură şi rolul său în analiza regională Geografii abordează studiul culturii din cîteva puncte de vedere, avantajoase, unul dintre acestea fiind analiza peisajului cultural. De aceea trebuie să ne apropiem de ceea ce reprezintă conceptul de cultură. Acesta nu este întotdeauna înţeles cum trebuie, în majoritatea cazurilor el făcînd referire la abilităţi precum: gustul pentru muzică, literatură, artă, educaţie. Ca termen ştiinţific cultura nu se referă numai la aspectele enumerate aici ci, include şi aspectele care ţin de viaţa de zi cu zi: portul tradiţional, obiceiurile comportamentale, preferinţele culinare, arhitectura caselor, modul de utilizare a terenurilor, sistemele educaţional, guvernamental şi legislativ. Aceasta nu înseamnă că antropologii sau sociologii nu au avut probleme în tratarea conceptului. Dacă facem apel la literatura de bază a vom observa că antropologii au avut dificultăţi în ceea ce priveşte definirea conceptului de regional. Cultura poate include totalitatea aspectelor legate de modul de viaţă actuală („modul în care se desfăşoară jocul”) sau standardele prin care societatea controlează modul de viaţă (”regulile jocului”). Există diferenţieri puternice în legătură cu această opinie fapt ce a dus la complicarea definiţiilor. Antropologul E. Adamson Hoebel, a definit în lucrarea sa „Anthropology: The Study of Man”, cultura ca fiind „sistemul integrat al tiparelor comportamentale care sunt caractristice societăţii şi care nu sunt rezultatul unei moşteniri biologice; cultura nu este predeterminată genetic, ea este noninstinctivă…fiind rezultatul activităţii sociale, transmiţîndu-se numai prin comunicare, învăţare”. Definiţia ridică o altă întrebare: cum este transmisă cultura de la o generaţie la alta? Este într-adevăr o chestiune legată, aşa cum insista Hoebel, sau există anumite aspecte ale culturii instinctive şi deci rezultatul moştenirii genetice ? Această întrebare reprezintă problema sociobiologilor şi nu în aşa mare măsură a geografiei regionale-culturale, cu toate că anumite teme pe care le include, cum ar fi teritorialitatea (instinctul uman al posesivităţii teritoriale) şi proximitatea (preferinţa pentru apropiere sau depărtare a unor societăţi), au o importanţă ridicată în ceea ce priveşte dimensiunea spaţială. Chiar şi fără aceste concepte teoretice, cultura ca şi concept nu poate fi definită într-un mod satisfăcător. În 1952 antropologii Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn au identificat numai puţin de 160 de definiţii – diferite între ele, dintre acestea extrăgînd-o pe a lor « cultura este alcătuită din tipare explicite şi implicite, de şi pentru comportament şi transmisă de către simboluri, constituind achiziţii distincte ale grupurilor umane, incluzînd personificările în opere de artă (obiecte de artă), partea sa esenţială (ceea ce este derivată şi selectată istoric) fiind alcătuită din idei tradiţionale şi, în special din valorile ataşate acestora ; sistemele culturale, pe de-o parte pot fi considerate rezultate ale acţiunii, pe de altă parte ca elemente condiţionate ale unor acţiuni viitoare ». Pentru ncesităţile noastre este suficient să stipulăm că, cultura este alcătuită din credinţe (religioase, politice), instituţii (legislative, guvernamentale) şi tehnologii 8abilităţi, echipament). Această noţiune reprezintă o mai bună abordare decît cea adoptată de cei mai mulţi antropologi, care acum preferă să restrîngă conceptul la interpretarea experienţei umane şi comportamentului, ca produse ale sistemelor cu semnificaţie simbolică. Este de asemenea important de a păstra în minte ca definiţiile de acest tip nu sunt niciodată finale sau absolute ; ele sunt arbitrare şi desentae cu scop teoretic particular. Cultura este definită pentru a facilita explicarea comportamentului uman.




Antropologii astăzi tind să se concentreze asupra a ceea ce cunosc oamenii, asupra codurilor şi valorilor, asupra « regulilor jocului ». Sociologii, politologii, psihologii şi istoricii au cerinţe diferite şi construiesc definiţii operaţionale contrastante. Geografii sunt atraşi în mod particular de definiţia lui Herskovits, datorită faptului că au un interes particular în ceea ce priveşte modul în care membrii societăţii exploatează resursele, maximizează oportunităţile şi se adaptează limitărilor mediului lor natural şi modul în care ăşi organizează spaţiul. Acest ultim aspect, modul în care societăţile îşi organizează spaţiul reprezintă cu predilecţie domeniul de cerectare al geografilor. Activitatea umană lasă numeroase urme care, fie au o durată foarte lungă de existenţă, fie sunt permanente : structurile romane încă caracterizează anumite regiuni, numeroase drumuri romane evoluînd, fiind în prezent unele dintre căile majore de transport ale europei. Peste timp regiunile dobîndesc anumite calităţi care împreună creează un aspect regional, o personalitate şi o atmosferă distinctă. Aceasta reprezintă în mare parte baza pentru divizarea spaţilui uman în peisaje geografice majore.

Peisajul cultural Cultura se poate exprima în mai multe moduri, atîta timp cît ea oferă un caracter vizibil unei regiuni. Estetica joacă un rol important în toate culturile, deseori o singură scenă dintr-o fotografie sau film ne poate oferi în termeni generali informaţia cu privire la regiunea din care provine. Arhitectura, îmbrăcămintea, mijloacele de transport şi probabil bunurile transportate ne pot permite să o identificăm cu succes. Aceasta se întîmplă datorită faptului că populaţiile aparţinînd unei anumite culturi îşi pun amprenta asupra spaţiului pe care-l ocupă prin construcţii, căi de transport şi comunicaţii, parcelarea terenului şi utilizarea acestuia. Sunt însă şi cîteva excepţii. Populaţii nomade lasă un minim de dovezi permanente, iar unele dintre cele care trăiesc pe marginile deşerturilor (boşimanii) sau în pădurile tropicale (pigmeii) alterează într-o foarte mică măsură mediul lor natural. In afara acestor exemple însă, umanitatea a reprezentat un agent activ al schimbării (drumuri, canale de irigaţii, versanţi terasaţi, aşezări urbane şi alte miliarde de obiecte vizibile de cultură şi artă). Acest mozaic al amprentelor umane asupra suprafeţei pămîntului poartă denumirea de peisaj cultural, termen care a intrat în uzul geografic general începînd cu 1920. Carl Ortwin Sauer, profesor de geografie la Universitatea Berkeley – California, a dezvoltat o şcoală de geografie culturală, care a fost centrată pe conceptul de peisaj cultural. Într-o lucrare scrisă în 1927 « Descoperiri recente în Geografia Culturală – Recent developments in Cultural Geography », Sauer a propus cea mai directă definiţie a peisajului cultural, « formele suprapuse peisajului fizic de către activităţile umane ». El a afirmat că aceste forme rezultă din procesele culturale – forţele cauzale care influenţează modelele culturale – care acţionează o perioadă lungă de timp implicînd şi influenţele cumulate ale ocupanţilor succesivi. Uneori aceste grupuri succesive nu au aceeaşi cultură. Fermele şi aşezările construite de coloniştii europeni cu un secol în urmă, sunt acum ocupate de către populaţiile africane. Minaretele islamice se ridică în oraşele din Europa Estică, dovedind hegemonia IMperiului Otoman pentru o anumită perioadă.




Moscheea Begova - Bosnia

Spania - Andaluzia




În 1929 Derwent Whittlesey introduce termenul de secvenţa de ocupaţie, pentru a cataloga aceste stadii succesive în evoluţia peisajului cultural al unei regiuni. Durabilitatea acestui concept al peisajului cultural a fost motivat prin redefinirea sa în 1984 de către J.B.Jackson, care a dat o definiţie asemănătoare lui Sauer « o compoziţie a spaţiilor create sau modificate de către om care a servit ca infrastructură sau fundal pentru existenţa colectivă ». Astfel peisajul cultural este alcătuit din construcţii, drumuri, terenuri şi multe altele. Cu toate acestea posedă o calitate intangibilă, o atmosferă, o aromă, un sens al locului care este uşor de perceput dar foarte greu de redat, definit. Mirosurile şi sunetele unei pieţe africane sunt de neuitat, dar încercaţi să înregistraţi aceste calităţi pe o hartă sau în alte moduri obiective, utilizate într-un studiu comparativ. Geografii au avut mereu dificultăţi cu înregistrarea aspectelor mai puţin tangibile ale peisajului cultural, care de cele mai multe ori sunt semnificative în realizarea totală a personalităţii regionale. Jean Gottmann a subliniat în lucrarea sa A Geography of Europe, pentru a se distinge de împrejurimile sale, o regiune are nevoie de mai mult decît un munte sau o vale, o limbă dată sau anumite însuşiri; are nevoie în mod esenţial de o credinţă puternică bazată pe crezuri religioase, un punct de vedere social sau pe tipare ale memoriilor politice, deseori pe o combinaţie a celor trei. Un astfel de regionalism poartă denumirea de iconografie, iar fundamentul său este explicat astfel : fiecare comunitate a găsit ea însăşi o icoană, sau i-a fost dată, un simbol uşor diferit de cele moştenite de către vecinii săi. Timp de secole această icoană a fost păstrată şi îmbogăţită de către comunităţile care au trăit în regiunea respectivă . Gottman încearcă să definească cîteva dintre calităţile abstracte intangibile care definesc peisajul cultural. Proprietăţile mai concrete sunt mai uşor de observat şi înregistrat (forma oraşelor sau a fermelor din diferite regiuni). Astfel un peisaj cultural nu poate fi surprins în totalitatea sa într-o fotografie sau pe o hartă, deoarece personalitatea unei regiuni implică mai mult decît organizarea sa spaţială şi anume apariţia sa uzuală, zgomotele, mirosurile, experienţele împărtăşite de către locuitării săi şi chiar ritmul în care se desfăşoară viaţa acestora.

Regiuni & culturi. Culturi & etnicitate Limba, religia şi alte tradiţii deseori sunt durabile şi persistente. Cultura nu este în mod necesar bazată pe etnicitate, astfel încît în regiunile geografice umane, populaţii de etnii (elemente etnice diferite) diferite pot dobîndi un peisaj cultural comun, în timp ce populaţii cu acelaşi fundal pot fidivizate de-a lungul unor limite culturale. Evenimentele recente din fosta Iugoslavie constituie un exemplu în acest sens. Vechea Iugoslavie, care s-a destrămat la începutul anilor ’90 a dat naştere unor componente, care mai întîi au fost afectate, apoi înghiţite, de ceea ce de cele mai multe ori a fost descris drept conflict interetnic. Cînd criza s-a declanşat în Bosnia-Herţegovina, în inima Iugoslaviei, trei grupuri au luat parte la războiul civil. Acestea au fost musulmanii bosniaci, sîrbii şi croaşii, în fapt însă toate grupuri de slavi (Iugoslavia înseamnă „ţara slavilor din sud”). Ce i-a distanţat pe unii de ceilalţi şi i-a păstrat în sfera conflictului, a fost tradiţia culturală şi nu etnia. Bosniacii musulmani şi




sîrbii şi-au dezvoltat comunităţi diferite în parţi diferite ale fostei Iugoslavii. Musulmanii sunt descendenţii slavilor care cu secole în urmă au fost convertiţi de la creştinism la islamism. Fiecăruia dintre aceste grupuri i-a fost frică de dominaţia celorlalţi şi astfel slavii din sud s-au întors împotriva slavilor din sud, în ceea ce a fost de fapt un conflict cultural.

Chiar şi aşa societatea post Războiul Rece este tînără, confruntîndu-se deja cu numeroase conflicte inter-regionale. Nu toate dintre acestea au avut etnicitatea drept cauză. Cultura este un mare unificator dar, în acelaşi timp şi un puternic factor divizant.

CARACTERISTICILE EUROPEI  Spaţiul european constituie, din extremitatea vestică a platformei eurasiatice, o locaţie de maximă eficienţă pentru conctactele cu restul lumii  Influenţa tîrzie pe care alte state au avut-o asupra Europei rezultă din avantajele pe care aceasta le-a dobîndit de-a lungul secolelor de dominaţie globală, politică şi economică




 Statele naţionale europene au apărut pe neaşteptate din centre de putere, formînd cartierele generale ale imperiilor coloniale  Europa este marcată de diferenţieri regionale interne foarte puternice (atît culturale cît şi fizice), dispune de un grad ridicat de specializare, promovînd multiple oportunităţi de comunicare, schimburi  Mediul natural european dispune de o gamă largă de condiţii topografice, climatice, biologice şi pedologice alături de o multitudine de resurse industriale  Economiile europene aunt caracterizate de o puternică industrializare şi de un ivel ridicat al productivităţii. Cu toate acestea nivelul dezvoltării scade în general de la vest către est  Populaţia Europei este în general caracterizată de rate scăzute ale naşterilor dar şi deceselor, medie de viaţă lungă, constituind unul dintre cele trei grupuri populaţionale ale lumii, fiind caracterizată de un grad ridicat de urbanizare, o foarte bună pregătire şi educaţie  Europa este deservită de sisteme de transport şi comunicaţii foarte eficiente care promovează comerţul precum şi alte forme ale interacţiunii spaţiale internaţionale  După război Europa a făcut un important progres către integrarea economică şi unificarea politică, forţînd pe mai departe dezvoltarea sa pe aceste coordonate Poziţia geografică Reprezintă un atu al continentului european. Distanţele relativ mici au dus la o răspîndire rapidă a fenomenului economic şi cultural. Configuraţia ţărmurilor, pornind din Europa Sudică şi ajungînd în Europa Nordică, a permis apariţia însuşirilor necesare navigaţiei – despre care se poate afirma că s-a dezvoltat treptat, dar a şi stimulat şi menţinut dorinţa de cunoaştere, care mai tîrziu s-a concretizat în relaţiile comerciale (ex. grecii, vikingii). Lanţul Alpin – care poate fi considerat o barieră naturală în calea schimburilor, de orice natură ar fi ele, dispune de culoare prin care fluxurile au pătruns dintr-o parte în alta. Evoluţia primară a spaţiului european Grecia Antică - a stat la baza la baza dezvoltării culturale a spaţiului european - baza progresului lumii greceşti a fost reprezentată de oraşele state şi ligi ale oraşelor, care în ciuda diferenţierilor existente între ele au dus la obţinerea progresului în toate domeniile - individualismul şi localizarea au fost elemente determinante pentru spaţiul grecesc. În acelaşi timp ele au avantajat progresul fiecărui oraş în parte, dar au şi menţinut o discordie internă, actuală şi potenţială, care a dat naştere unor reacţii adverse. Cel mai bun exemplu îl constituie adversitatea dintre Atena şi Sparta. A urmat o perioadă de urcuşuri şi coborîşuri pentru spaţiul grecesc, fapt ce a dus în final la înfrîngerea ultimei ligi a oraşelor greceşti – Liga Aheeană, de către romani.




Roma antică -

-

-

-

-

-

şi-a pus amprenta pe mai multe domenii: comunicaţiile, organizarea militară, drept şi administraţie publică. A promovat progresul social-economic şi cultural în toate provinciile imperiului. Diversitatea culturală din interiorul imperiului nu a determinat stagnarea, prin inhibarea culturilor locale, ci a dus la progresul prin includerea elementelor noi Un alt aspect important îl constituie componenta politică a imperiului roman. Dacă la nivel european nu se poate vorbi de o interferenţă între sistemul politic şi administrativ roman şi cele ale zonelor înglobate, fiind vorba de triburi a căror organizare era mai mult sau mai puţin evidentă, nu acelaşi lucru s-a întîmplat în SEul imperiului, în Asia, unde state precum Mesopotamia sau Assiria dispuneau de sisteme politice şi sociale bine definite. De aceea putem afirma că Imperiul Roman, reprezintă prima unitate politică inter-regională. În afară de varietatea culturală care a intrat sub controlul său, de schimbul de idei care a avut loc, au apărut şi o multitudine de posibilităţi de interacţiune economică Procesul dezvoltării economice a avut un impact puternic asupra întregii structuri a europei Mediteraneene şi Occidentale. Suprafeţe care au fost caracterizate numai de modele de subzistenţă s-au transformat în adevărate centre economice, pentru ca mai tîrziu să apară pieţele specializate. Putem vorbi acum şi despre primele încercări de asistenţă know-how şi anume, importul de tehnici agricole din inima imepriului către periferie. Datorită acestor transformări în planul relaţiilor economice, Roma a luat decizia de a revizui măsurile de suport al progresului, investind cu puteri administrative, politice cîteva centre importante. Putem vorbi astfel despre primul proces de descentralizare şi autonomizare. Au apărut regiunile funcţionale. Se observă aici modelul oraşelorstat greceşti, adoptat pentru a satisface nevoile imperiului roman. Spre deosebire de oraşele greceşti, cele romane erau legate de o reţea de comunicaţie paralelă – pe apă şi pe uscat. Influenţa Imperiului Roman se simte însă şi în prezent, numai dacă stăm să ne gîndim la caracterul economic al unor oraşe, în special cele cu specific portuar, la unele dintre autostrăzile care urmăresc îndeaproape vechile drumuri romane. Transformările pe care Europa le-a suferit sub Imperiul Roman au inclus şi principiul geografic al arealului funcţional specializat – regiuni care produc bunuri specifice (ex. africa de Nord –grînarul imperiului, ins. Elba – fier, Cartagina –minereu de argint)

Diferenţieri - dacă ne gîndim la perioada de sfîrşit a Imperiului Roman putem evidenţia următoarele aspecte care ar fi putut influenţa apariţia ulterioară a statelor naţionale: o distanţa faţă de centru a provinciilor mai îndepărtate, a făcut ca acestea să fie printre primele care au ieşit de sub jurisdicţia romană. Acest lucru s-a întîmplat fie din cauza atacurilor popoarelor migratoare, fie din cauză că interesul economic şi politic faţă de ele a scăzut




o apropierea de centru şi dezvoltarea puternică a unora dintre oraşe a dus la apariţia unor situaţii de stat în stat. A crescut importanţa conducătorilor locali, care încep să conducă după legi proprii. o Aceste depărtări sau apropieri faţă de centru au dus în final la apariţia unor diferenţieri economice regionale Renaşterea Europei -

-

-

aceasta datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, unii punînd aceasta pe seama descoperirii Americii de către Columb Modelul oraşelor stat greceşti, preluat de către Imperiul Roman se regăseşte perfecţionat şi mult mai funcţional sub forma Republicilor Maritime din nordul peninsulei Italice: Venezia, Genoa şi Pisa. Acestea au preluat şi deţinut monopolul comerţului dintre spaţiul european şi Orient, mai mult decît atît influenţînd geopolitic Europa (ex. - căderea Bizanţului). Progresul economic, creşterea influenţei politice şi militare au contribuit la cristalizarea acestor noi centre de puetre europeană. Toscana sub conducerea familiei De Medici devine unul dintre centele decizionale ale Europei Mediteraneene şi nu numai, iar prin alipirea Pisei şi unul dintre cei mai importanţi actori economici. Marile familii italiene (Sforza, Uffizi) joacă un rol important în dezvoltarea Italiei de Nord. marea perioadă de progres şi prosperitate a fost centrată pe Europa Occidentală. Aceasta se afla în imediata apropiere a noilor căi de comerţ – oceanul, spre deosebire de Europa de Est care a fost nevoită să facă faţă presiunii otomane. Această zonă de protecţie a oferit Europei Vestice posibilitatea de a se angaja în rivalităţi economice, fără interferenţe cu estul, fapt ce a dus la apariţia unui naţionalism politic, care treptat, s-a transformat în naţionalism economic, ce a operat sub forma mercantilismului

Revoluţiile Revoluţia Agrară -

-

în analiza evoluţiei economice a Europei avem tendinţa de a pune accentul pe Revoluţia industrială, înşeleasă ca începutul unei noi perioade de dezvoltare, pierzînd din vedere o metamorfozare mai puţin dramatică, dar nu lipsită de importanţă şi anume, cea legată de transformările la nivelul tehnicilor şi practicilor agricole europene, într-un cuvînt revoluţia agrară. Aceasta a început cu mult mai devreme decît Revoluţia Industrială şi a fost capabilă să susţină creşterea populaţiei în Europa sce. XVII-XVIII. S-a concentrat în Regatul Ţărilor de Jos, Belgia şi nordul Italiei. Aceste regiuni s-au confruntat cu o creştere a populaţiei datorită urbanizării, rezultat al succesului pe care



mercantilism – politică protecţionistă a stetlor europene în sec. XVI-XVIII, care a promovat poziţia economică a unor state în raport cu celelalte. Achiziţiile de aur şi argint precum şi menţinerea unei balanţe comerciale favorabile au reprezentat obiectivele centrale ale acestei politici.



-

-


l-au avut în comerţ şi activităţi manufacturiere, fapt ce s-a concretizat în stimularea pieţelor, în reorganizări ale utilizării tehnicilor şi terenurilor agricole. Cîteva dintre aceste inovaţii au fost împrumutate de Anglia şi Franţa, unde proprietatea comunală asupra terenului a lăsat locul iniţiativelor individuale – micii fermieri: metode de pregătirea solului, rotaţia culturilor, metode noi de cultură. Sistemele de distribuţie şi stocare au devenit din ce în ce mai eficiente S-a dezvoltat activitatea pastorală Revoluţia agrară a impulsionat dezvoltarea manufacturilor

Revoluţia Industrială În Anglia şi Flandra, manufacturile au atins un grad ridicat de specializare în obţinerea lînii şi textilelor. În căteva regiuni (ex.- Thuringia, partea central-estică a Germaniei) minereul de fier era topit, prelucrat, trecîndu-se astfel treptat la o extracţie masivă. Problema care s-a pus la un moment dat era cea a calităţii şi în special a calităţii produselor din industria textilă. Acestea trebuiau să concureze cu cele aduse din import, din China şi India în special mătase. Datorită acestei situaţii, fabricanţii de textile din Anglia au cerut ajutor legislativ în 1721, adică aprobarea unei legi cu caracter protecţionist. Astfel a început cursa pentru găsirea unor soluţiii care să ducă la obţinerea unor produse de calitate superioară. Astfel perioada 1765-1788 este caracterizată de cercetări pentru realiazrea şi introducerea motorului cu abur (James Watt). Cam în aceeaşi perioadă cărbunele putea fi transformat în cocs, care la rîndul său dispunea de calităţi superioară, putînd fi folosit la prelucrarea fierului. În mod direct în jurul bazinelor carbonifere s-au concentrat principalele centre metalurgice. Transporturile oceanice au cunoscut o nouă dezvoltare, Anglia beneficiind din plin de aceste transformări, avînd în vedere dimensiunea imperiului său colonial. Englezii au controlat fluxurile de materii prime, avînd totodată şi monopolului produselor finite. În întreaga Europă au apărut centre de dezvoltare, în special în jurul bazinelor carbonifere – black belt. Vechile regiuni economice industriale au fost revigorate ca urmare a acestor noi descopeiri. Revoluţia politică -

a început după 1780 1789-1795, Revoluţia Franceză – deşi iniţial a avut la bază idealuri pur umaniste, Egalitate, Libertate, Fraternitate, în realitate a aruncat Franţa în haos şi distrugere 1799 – Napoleon o A reinstaurat stabilitatea o A reuşit să schimbe pentru totdeauna harta politico-geografică a Europei o După înfrîngerea sa au avut loc mişcări revoluţionare aproape în toate statele (Spania, Portugalia, Italia, Prusia etc.)

Dimensiunile geografice ale modernizării




Johann Heinrich von Thunen (1783-1850) în 1812 a realizat unul dintre primele modele geografice, avînd în spate o experienţă de peste 40 de ani de exploatare agricolă (a deţinut o fermă în nord-estul Germaniei, lîngă Rostock). Astfel el a ţinut o evidenţă srtictă a tranzacţiilor sale, ilustrînd efectele pe care le au distanţa şi costurile cu transportul în ceea ce priveşte o locaţie productivă. Studiile sale au fost publicate sub titlul Der Isolierte Staat – Statul izolat, iar mare parte din metodele sale constituie fundamentul teoriei moderne a locaţiei. Modelul Von Thunen. S-a dorit ca pe baza acestui model să se stabilească influenţele externe care pot influenţa ecoluţia economică. Pentru aceasta el a creat un laborator regional, în interiorul căruia putea identifica elemente ce pot condiţiona distribuţia locală a fermelor în jurul unui singur centru urban. Pentru aceasta a făcut cîteva presupuneri: - clima şi solul sunt aceleaşi în întreaga regiune - nu există nici un obstacol care să afecteze suprafaţa plană - există un singur oraş situat central, în cadrul statului izolat - producătorii agricoli îşi transportă singuri produsele către piaţă, nu există companii de transport, făcînd acest lucur cu mijloace proprii. Aceasta presupune asumarea unui sistem radiar de drumuri de constantă şi egală calitate; cu acest sistem costurile privind transportul sunt direct proporţionale cu distanţa. Intensificarea interacţiunilor spaţiale

După încheierea Războiului Rece, Europa s-a constituit într-un mediu propice pentru interacţiunea şi cooperarea între locuitorii săi, indiferent de statul de provenienţă. Conceptual, interacţiunea spaţială se organizează în jurul a trei principii dezvoltate de către Edward Ullman: 1. complementaritate – atunci cînd o regiune deţine un surplus necesar unei alte regiuni. Aceasta nu însemană că existenţa unei resurse într-o locaţie garantează dezvoltarea comerţului. Este necesar ca acea resursă să fie în mod specific necesară în altă parte. 2. transferabilitatea – se referă la uşurinţa cu care poate fi transportat un bun între două locaţii. În acest caz distanţa trebuie înţeleasă în termenii cost şi timp. Aşadar existenţa unei resurse sau bun într-o regiune este condiţionată de distanţă care la rîndul său poate influenţa negativ dezvoltarea comerţului (chiar blocarea acestuia) 3. intervenţia oportunităţii – se referă la potenţialul comercial existent între două părţi, care chiar dacă se satisfac celelalte două condiţii, de complementaritate şi transferabilitate, nu se poate pune în valoare decît în absenţa în apropiere a unei surse de aprovizionare. Ex.: industrializarea Italiei a fost şi este încă dependentă de o serie de materii prime ce provin din Europa Vestică sau Nordică, în acelaşi timp însă furnizînd produse agricole şi alimentare (fructe, vinuri etc.). Această dublă complementaritate nu a fost însă inhibată de restricţiile privind transferabilitatea, în speţă prezenţa lanţului alpin. Acesta este străbătut de căi rutiere cît şi de căi ferate,




ambele fiind preferate trasnportului naval. La această situaţie se adaugă faptul că nu a intervenit vreo altă oportunitate care să modifice aceste fluxuri. Cîteva proiecte majore au contribuit fără doar şi poate la îmbunătăţirea relaţiilor comerciale: - deschiderea în 1994 a tunelului pe sub Canalul Mînecii - crearea unei reţele feroviare de mare viteză după modelul TGV - se preconizează construcţia a mai mult de 160 km de tuneluri în zona Alpilor, care să fluentizeze traficul şi să se conformeze cu legislaţia elveţiană, care din 2004 prevede transportul containerelor exclusiv pe calea ferată - inaugurarea unei linii de mare viteză, pe bandă magnetică, în 2005 între Berlin şi Hamburg. Continuitate & modificare urbană În cazul Europei se poate vorbi de o preponderenţă a populaţiei urbane, circa 71%, acest continent reprezentînd unul dintre cele mai urbanizate spaţii. Cifrele sunt mult mai sugestive dacă avem în vedere raportarea cu caracter regional. Astfel vorbim de 84% grad de urbanizare în cazul Europei nordice şi 79% în cazul Europei vestice (Belgia 97%, UK 90%, Germania şi Danemarca 85%). Principalele efecte ale procesului de urbanizare ar fi relaţionate cu scăderea ratei mortalităţii dar şi cu costuri de trai mai ridicate, ceea ce în termeni demografici s-ar traduce printr-o scădere a natalităţii (nr. de copii mai mic decît în spaţiul rural; căsătorii la vîrste mai înaintate, planificare familială, femeile optează pentru realizarea unei cariere, se preferă chetuielile legate de bunuri sau recreere decît pentru creşterea copiilor). Această situaţie a dus la o implozie a populaţiei, ajungîndu-se la o reducere a numărului de tineri, care la rîndul lor pot susţine o populaţie îmbătrînită ce are nevoie de pensii şi asistenţă medicală. În aceste condiţii se ajunge la o creştere a taxelor pentru acoperirea deficitului, la o înrăutăţire a climatului de afaceri, la creşterea şomajului şi intensificarea emigraţiei. În Europa, oraşele încă joacă un rol comercial important în cadrul culturilor naţionale, substituindu-se postulatului „Oraşului Primar” al lui Mark Jefferson (1939), care reliefa faptul că oraşul primordial al unei ţări este întotdeauna „disproporţionat ca mărime şi excepţional de expresiv pentru capacitatea şi sentimentele naţionale”. Chiar dacă se poate vorbi de o anumită imprecizie a acestei legi ea poate fi susţinută cu exemple la nivelul spaţiului european,Paris, Londra, Viena, Stockholm, Varşovia, Atena, centre care se află în topul ierarhiei urbane şi care şi-au luat partea leului din creşterea populaţiei după Al doilea Război Mondial. La scară intraurbană însă oraşele europene diferă radical de cele americane (spre exemplu) în ceea ce priveşte organizarea. Vechimea celor dintîi reprezintă un element definitoriu pentru această situaţie. Londra prezintă modelul metropolitan tipic european, avînd în partea sa centrală – oraşul vechi, CBD – central bussines district, care include de administraţia, finanţele, serviciile, în jurul acestuia dezvoltîndu-se practic oraşul propriu-zis, aşa numita arie metropolitană.

Trasformări politice & economice




După cădere comunismului şi dispariţia ca stat a Uniunii Sovietice, au apărut 15 noi state care au impus astfel o redefinire a spaţiului european. Cinci dintre acestea Letonia, Lituania, Moldova, Ucraina şi Belarus au fost incluse în noua Europă de Est. În acelaşi timp Estonia s-a alipit Eurpei Nordice din care face însă parte din punct de vedere istoric şi cultural. Chiar dacă a fost eliminat pericolul unei confruntări militare Est-Vest, nu au fost însă reduse – în unele cazuri chiar dimpotrivă – divizările culturale interne. Vechile ostilităţi au ieşit la suprafaţă odată cu accentuarea naţionalismului (cel mai bun exemplu în acest caz fiind Iugoslavia). Se poate vorbi deci în unele cazuri de apariţian disoluţiei, ca proces centrifug prin care populaţii sau regiuni din interiorul unui stat cer şi cîştigă putere politică şi uneori autonomie (deseori cu fonduri de la centru) prin negocieri sau chiar rebeliune. Multe dintre state înfăţişează un regionalism intern, dar procesul disoluţiei se declanşează atunci cînd o forţă centrifugă cheie (care trebuie să menţină unitatea) – ideea de naţional spre exemplu – îşi pierde din valoare pînă în punctul din care se poate declanşa o mişcare regională de secesiune. Glisarea către separatism apare mai ales în statele în care guvernele deja au probleme în încercarea de amenţine un stat naţional viabil. Atît Iugoslavia cît şi Cehoslovacia au fost afectate de decizia aliaţilor după Primul Război Mondial (1919, Conferinţa de Pace de la Versailles) care a lăsat practic Europa estică sub forma unui mozaic etnic, fără a ţine cont de realităţile existente (după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar). Conceptul de disoluţie a fost pentru prima oară utilizat pentru a enumera – ilustra, cursul evenimentelor politice din UK în cadrul căruia resurecţia separatismului regional pare mai degrabă o ironie geografică. Acest stat este dominat din punct de vedere populaţional, politic şi economic de către Anglia, centrul istoric al Arhipelagului Britanic. Celelalte trei componente Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord au fost ataşate cu secole în urmă. Timpul nu a reuşit să împiedice aapriţia regionalismului în ciuda dezvoltării generate de revoluţia industrială precum şi de perioada imperiului colonial. În anii 60-70, Londra a fost forţată să se confrunte cu un răboi civil în Irlanda de Nord şi cu o accentuare a separatismului în Scoţia şi Ţara Galilor. Naţionalismul scoţian a devenit extrem de puternic mai ales după identificarea rezervelor de petrol şi gaze naturale din Marea Nordului. Forţa financiară => autonomie economică => autonomie politică



Dezvoltare

Subdezvoltare


Naţionalism

Frustrare

Primează aspectul legat de diferenţele culturale, de modul în care centrul distribuie fondurile

Regiunea devine astfel una cheie în peisajul economic britanic. În 1997 Partidul Laburist a permis atît scoţienilor cît şi galezilor să voteze nu pentru independenţă ci pentru o mai mare autonomie, autonomie a cărei reflectare a reprezintă parlamentele regionale. Acest fapt a dus la o limitare a controlului pe care centrul îl avea în ceea ce priveşte relaţiile economice (aferente). Referendumul prin care scoţienii au votat pentru autonomie a reprezentat un pas important pe calea disoluţiei. Spre surprinderea guvernului de la Londra, Scoţia, în loc să înceteze cu flirtul cu separatismul, a fost împinsă să continue pe acelaşi drum de către naţionalişti (bine reprezentaţi ca principal partid de opoziţie în parlamentul scoţian). Apariţia acestui regionalism puternic în Regatul Unit, unul dintre cele mai stabile şi durabile state ilustrează impactul pe care procesul de disoluţie îl poate avea oriunde pe continent. Un alt exemplu ar putea fi Spania, în care forţele regionale au reuşit să inducă modificări în plan administrativ şi politic. Au fost semnate astfel acorduri privind autonomia cu ţara Bascilor şi Catalunya, autonomie reprezentată prin parlamentari proprii, recunoaşterea oficială a limbii, trasformarea sistemelor de taxe, educaţie. Primul pas fiind făcut alte regiuni ale Regatului Spaniol au încercat acelaşi lucru, Galicia, iar pe măsură ce stabilitatea economică se va generaliza probabil că numărul va creşte. În acelaşi tipar, deşi la scară mai mică se încadrează Franţa cu regiunea Corsica, Italia cu Padania, Sardinia, Tirolul de Sud, Belgia care ilustrează conflictul dintre flamanzi şi valoni, Olanda – Frysland, Polonia – Silezia superioară, Grecia şi Albania cu regiunea de frontieră.




Cultura pentru a supravieţui are nevoie de o fundamentare economică. Numai o economie puternică poate da naştere sau susţine curente culturale sau chiar culturi propriu-zise, chiar atunci cînd este vorba despre o „cultură de consum” (generată de o economie de consum)




BIBLIOGRAFIE

"The Runes of Kensington". Studies in Honor of Albert Morey Sturtevant. Westport: Greenwood Press, 1970. A Pre-Columbian Crusade to America. New York: Twayne, 1962. A Viking Chapter in American History (from Smithsonian Web Site: Smithsonian Celebrates 1,000th Anniversary of New World's 'Discovery'. Adam of Bremen; Gesta Hammaburgensis Ecclesiae Pontificum. Pamphlets, Colloquim Reports, Etc: Alfred, Kroeber, Theodora Kroeber – A personal configuration, Berkeley, 1970 Atalay I, Mortan Kenan (1997), Türkiye bölgesel coğrafyasi, Istanbul Back to Modern History SourceBook | Back to Medieval SourceBook Birot P. (1970), Les regions naturalles du glob, Paris Blegen, Theodore Christian. The Kensington Rune-stone; New Light on an Old Riddle, ... St Paul: Minnesota Historical Society, 1968. Brunnes J. (1994), Human Geography, rand Mc nally, Company, Chicago Butland G. (1992), North and Latin America, a Regional Geography, London Caloianu N., Iancu S., Gârbacea V, Hârjoabă I., Marin I. (1982), Geografia Continentelor, Europa, Ed. Did şi Ped., Bucureşti Caloianu N., Iancu S., Gârbacea V, Hârjoabă I., Marin I. (1982), Geografia Continentelor, Europa, Ed. Did şi Ped., Bucureşti De Blij, H.J., Murphy, Alexander B.- Human geography:Culture,Society and Space, New York, John Wiley and Sons, 6th rev.ed., 1999 Durant, Will Caesar and Christ MJF Books New York copyright 1944 E., Adamson Hoebel – Anthropology: The Study of Man (ed.3), McGraw-Hill, (1966) Erik Wahlgren, The Vikings and America, London: Thames and Hudson, Ltd., 1986. F. Donald Logan, The Vikings in History, Totowa, New Jersey, 1983. Farrell, R (editor); The Vikings. Phillmore, 1982. Flom, George Tobias. The Kensington Rune Stone: An Address. Springfield: Phillips Bros., 1910. Frere, Sheppard Britannia: A History of Roman Britain, Third Edition Routledge and Paul: London Copyright 1987 Goerres, M., Frenzel, B. “Ash and Metal Concentrations in peat bogs as indicators of anthropogenic activity.” In Water, Air, and Soil Pollution 19971200, vol. 100, no. 3-4, pp. 355365 Gottman J. (1991), Megalopolis, Oxford Press Gottmann, J. – A Geography of Europe Graham-Campbell, James, ed., Cultural Atlas of the Viking World , New York: Facts on File, 1994.




Gwyn Jones, A History of the Vikings, New York and Toronto: Oxford University Press, 1968. Landsverk, Ole Godfred. The Kensington Rune-stone: A Reappraisal of the Circumstances under which the Stone was Discovered. Glendale: Church Press, 1961. Hall, Robert Anderson. The Kensington Rune-stone is Genuine: Linguistic, Practical Methodological Considerations. Columbia: Hornbeam Press, 1982. Harm T de Blij, Peter Muler (1988), Geography-regions and concepts, New York Holand, Hjalmar R. The Kensington Rune Stone: The Oldest Native Document of American History. Ephriam, WS: [Private Printing?], 1919. http://www.abcnews.go.com/sections/science/DailyNews/vikings_000428.html Ingstad, Helge. Westward to Vinland. Erik J. Friis, Trans. New York: St Martin's Press, 1969. John Noble Wilford, "Ancient Site in Newfoundland Offers Clues to Vikings in America", New York Times, May 9, 2000, posted on web site on May 11, 2000 John, Brinckerhoff Jackson – Discovering the Vernacular Landscape. Jones, Gwyn; A History of the Vikings. Oxford University Press, 1968. Kluckhohn, Clyde (1944) – A mirror of man, New York, Fawcett Lanegran, David. "Communication." In Geography's Inner Worlds: Pervasive themes in Contemporary American Geography , eds. Ronald Abler, Melvin Marcus, and Judy M. Olson. New Brunswick, New Jersey: Rutgers University Press, 1992 Whittlesley, Derwent. "Sequent Occupance," Annals of the Association of American Geographers, Volume XIX, Sept. 1929, Number 2. de Blij, Harm J. Human Geography: Culture, Society, and Space (5th ed.). New York: John Wiley and Sons, 1996. Jordan, Terry G. and Lester Rowntree. The Human Mosaic: A Thematic Introduction to Cultural Geography (5th ed.). New York: Harper and Rowe, 1990. Rubenstein, James M. The Cultural Landscape: An Introduction to Human Geography (5th ed.). Upper Saddle River, New Jersey: Prentice Hall, 1996. Marin I., Marin M. (2005), Europa, Geografie Regională, ed. Universitară, Bucureşti Lehman H. (1973), Les civilisations precolumbiennes, Presses, Univ. De la France, paris Logan, F D.; The Vikings in History. Routledge. 1991. Magnusson, M and Paulsson, H; The Vinland Sagas. Penguin, 1965. Original Sources: Magnusson, Magnus; Vikings! E P Dutton. 1980. Manning, A.; Birley, R.; Tipping, R. “Roman impact on the environment at Hadrian’s Wall: Precisely dated pollen analysis from Vindolanda, northern England.” In Holocene 1997 vol. 7, no. 2, pp. 175-186 Marin I. (1995), Continente, Georgafie Regională, Bucureşti Marin I. (1999), Geografie Regională. Europa, Asia, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Marin I. (1999), Geografie Regională. Europa, Asia, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Marin I., Marin M. (2001), Mediile Terrei şi regiuni geografice pe glob, Ed. Universitară Marin I., Marin M. (2005), Europa, Geografie Regională, ed. Universitară, Bucureşti Melville, J., Herskovits – Man and his works




Michael, Aston - Interpreting the Landscape (landscape archaeology and local history), B.T. Batsford Ltd. London Mort du paysage – philosophie et esthetique du paysage – Actes du colloque de Lyon, Collection Milieux (AUF) National Museum of Natural History, "Vikings: The North Atlantic Saga." http://www.freerepublic.com/forum/a391b4b4c4693.htm Neagu Djuvara – Civilizaţii şi tipare istorice, Edit. Humanitas Norse Discoveries and Explorations in America, 982-1362. New York: Dover Publications, 1940. Paterson, Anna Scotland’s Landscape: Endangered Landscape Polygon of Edinborough. Copyright 2002 Birley, Anthony R. Hadrian: The Restless Emperor Routeledge London copyright 1997 Paul, Claval – Espace et Pouvoir, Press Universitaires de France,1978, Paris Paul, Claval – Introduction to Regional Geography, Malden Mass,Blackwell, 1998 Redmond, Jeffery R. Viking Hoaxes in North America. New York: Carlton Press, 1979. Wahlgren, Erik. The Kensington Rune-stone: A Mystery Solved. Madison: University of Wisconson Press, 1958. William H. McNeill – Ascensiunea occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, Edit. ARC 2000 William W. Fitzhugh and Elisabeth I. Ward (eds.), Vikings: The North Atlantic Saga, Washington and London: Smithsonian Institution Press, 2000. Wilson, David; The Vikings and Their Origins. Thames & Hudson, 1970. Kensington Rune Stone Information:


Geografia Europei

Recommend Documents