FLORIN MUGUR - Convorbiri cu Marin Preda.pdf

FLORIN MUGUR CONVORBIRI CU MARIN PREDA

florin mugur convorbiri cu

marin preda

EDITURA ALBATROS

Coper operta de de Andre ndrei Olsuf lsufie iev v

ARGUMENT

in martie 1972, redacţia revistei  Arg  A rgeş eş   mi-a propus sâ-i iau un interviu scriitorului Marin Preda, l-am amintit interlocutorului meu câ interviurile pe care le semnasem pînâ atunci fuseserâ aproape fârâ excep ţie textele unor discuţii cu scriitori din aceeaşi gene raţie cu mine. l-am spus de asemeni câ am, faţa de Marin Preda, o dragoste îndepârtatâ, de cititor ado lescent pentru autorul „sâu" şi câ acest sentiment poate sâ exercite asupra mea un efect paralizant, transpunîndu-mâ fie într-o iritanta stare de umilinţa, fie într-una de închidere ursuzâ în sine. Iar amîndouâ aceste stâri sînt neprielnice unei adevârate comunicâri. „Dar dialogul între scriitori nu e, în mod obligatoriu, comunicare", a observat interlocutorul meu. Aceasta era, de fapt, şi convingerea mea ascunsâ. Un bu»n interviu e, 'intr-un sens, o dovadâ a neputinţei de a comunica. Chiar dacâ nu e tabloul unei înfruntâri violente de spirite (şi uneori este !), el se bizuie pe existenţa unei tensiuni care îi leagâ şi în acelaşi timp ii desparte net pe convorbitori. Nu e nimeni gata sâ spunâ de bunâvoie lucruri esenţiale despre el şi despre ceilalţi. De ce sâ-ţi împârtâşeascâ se 5

cretele lui, ţie, uinui străin ? Trebuie, deci, neapdrat, sâ-l aduci într-o stare prielnicâ mârturisirilor. Pen tru ca altfel vei obţine un dar inutili : interviurile ama bile nu sînt decît cozerii sau conferinţe didogate. Un om bine dispus care îi pune întrebări altuia, la fel de bine dispus, nu dobîndeşte, în cel mai bun caz, decît nişte răspunsuri mediocre, pe care orice articol de revista le poate înlocui în mod fericit. Demascat (refuzul meu se dovedea a fi pretextul unui timid), am promis câ voi încerca şi l-am vizitat, în biroul sau de editor, pe Marin Preda. Am fost primit cu cordialitate şi i-am explicat scriitorului ce mâ adu cea acolo. A mers uşor. - Ai un carnet ? - Am. - Bine, mon cher,  facem sdptâmîna viitoare o plim bare la Floreasca, pe malul laoului. îmi spui ce vrei sâ ştii şi-ţi notezi răspunsurile. Ne plimbam o dupâamiazâ, doua, cît va fi nevoie. N-a existat nici un carnet. Nici plimbarea n-a avut loc. Peste cîteva zile, la 6 aprilie, mâ aflam în Cotroceni, pe strada Doctor Herescu, în locuinţa lui Marin Preda. Aduceam cu mine un magnetofon, obiect care mâ ţinea într-o stare de alertâ continua. Dacâ nu funcţioneazâ ? Dacâ se terminâ banda îna inte de vreme ? Dacâ-I stric ? Era un magnetofon  împrumutat şi umblam pentru prima oarâ cu un ase menea instrument. Pînâ ne-am obişnuit, prezenţa magnetofonului m-a stînjenit nu numai pe mine. Mi-am dat seama de asta peste cîteva sâptâmîni cînd, vizitîndu-l din nou, scriitorul nu m-a mai lâsat sâ-l folosesc. Din prudenţâ. Intr-adevâr, obiectul îm prumutat, o unealtâ finâ, perfecţionatâ, înregistrase nu numai spusele noastre, ci şi zgomotele ,,de fond*. 6

Noaptea, cînd mâ întorsesem acasâ dupâ acea prima convorbire şi începusem sâ ascult, avusesem senza ţia buimăcitoare câ discuţia s-a desfâşurat într-o piaţa. Fuseseră înregistrate şoapte şi zgomote puter nice, rumoarea mulţimilor (într-o încăpere apropiatâ era deschis televizorul şi avea loc transmisia unei manifestaţii sportive), urlete de maşini care por nesc şi se opresc brusc, gemete. Mi-am fâcut atunci o lista a zgomotelor şi a cîtorva dintre replicile şoptite pe care am iputut sâ le descifrez, lat-o : Scaune tîrîte pe ciment, scîrţîituri, o râsuflare lungâ. Se aud cuvintele : „Era vorba de o luptâ pe care o duceam pentru a-mi crea propriul stil11. Ciripit asur zitor de pâsâri, în timp ce se spune : „Efortul acela considerabil care m-a costat mai mulţi ani de trudâ". Vorba „ani" e sufocatâ de vocile zburâtoarelor. O respiraţie uriaşâ, ca de foaie. Bocânituri înâbuşite de ciocan. (îşi reparâ cineva maşina ?) Un glas de femeie : „Nu vâ e frig ?" Un glas de bârbat : „Incâ nu". Strigate lungi de cocoş. („La ce vîrstâ aţi devevenit moral ?") Vocea unui geamgiu : „Geamuri, re par geamuri !", în vreme ce se vorbeşte despre evada rea din sînul familiei a lui Tolsto'i. Urale îndepârtate la t-devizor, zgomotul apropiat al unei maşini care porneşte („aratâ cum s-au nâscut la el sentimentul şi dorinţa de a întemeia o nouâ religie"). Maşini, ciri pituri, dangât de clopote. Un glas de bârbat (şoaptâ): „Cum era, mâ, omul âla din parc ?" Un glas de copil (şoaptâ) : „Un tîmpit". Din nou maşini care înceti nesc şi apoi accelereazâ („Malraux s-a dus în China, a participat la o revoluţie"). Apoi, timp de vreo cinci minute, fiecare cuvînt despre Camus, Malraux, Celine este însoţit de o pocniturâ ca de pistol (uneori, pocnitura cade la mijlocul cuvîntului), explicaţia fiind 7

simplâ : la un balcon, în vecini, o femeie bate co voarele. Intre cuvintele „Nietzsche" şi „Freud", iarâşi cîteva bubuituri. Nişte femei se cearta („noi sîntem un popor care ştim foarte multe"), apare plînsul crescînd încet şi devenind asurzitor al unui copil care s-a lovit la genunchi (,,sîntem, în fond, nişte oameni veseli"). Din nou, ovaţiile mulţimii la televizor. Paş> care aileargâ. Acelaşi glas de bdrbat : „Şi cum era, mâ, omul ala din parc ?" Acelaşi glas de copil : ,,Un tîmpit". Ciripitul păsărilor, care se potolise, devine din nou intens şi însoţeşte, paralel cu fîşîitul unor automobile trecînd şi al unor paşi de copil pe ciment, toata partea convorbirii în care Marin Preda vorbeşte despre Sadoveanu. Apoi, lătrături. O pauza. Urmeazâ, pe fondul ciripiturilor care nu se mai potolesc, ulti mele replici ale acelei convorbiri (care aci, în carte, a fost aşezătâ ă doua). Bandă mi se pdrea extraordinara. Nu pentru cele cîteva coincidenţe între vorbire şi zgomote. Aceste coincidenţe nu aveau, de fapt, nici o importanţa. Ci pentru câ exista (pentru mine, cel care de nenumă rate ori îi pusesem întrebări neliniştite scriitorului, dar numai în absenţa lui, de faţa cu cărţile, iăr acum stâteam cu ădevârăt de vorbo cu el, însoţindu-mi cuvintele cu un rîs core ăr fi trebuit sâ-mi ascundă emoţia şi care nu reuşea sa ascundă nimic şi md fâcea doar sâ apar nâtîng), exista, deci, acea ru moare fantastica a marii pieţe, împreunâ ou glasul scriitorului care vorbea. Ea transforma ouvintele ros tite de mine cu o falsâ indiferenţa, iar de câtre Marin Preda cu voce obişnuita, intr-un dialog care merita sâ facâ parte din viaţa cuiva. Zgomotele ,,datau" dialogul, îl fixau într-un loc anume, într-un timp anume... 8

Cea de-a doua întîlnire s-a desfâşurat, deci, fârâ prezenţa magnetofonului. Marin Preda citise textul pe care aş fi vrut sâ-l completez - al interviului şi îl socotise, se pare, bun. Ii plăcuse şi lista zgomotelor, pe care îi propusesem s-o public drept introducere,  întrevederea aceasta a doua ar fi rdmas fârâ sem nificaţie, dacâ la un moment dat nu puneam întreba rea : ,,Ce-ar fi sâ facem o carte ?" şi dacâ nu mr se râspundea simplu : „De ce nu ?" Altfel stâteau lucrurile dupâ acest râspuns. Nu mar era vorba despre un interviu, ci despre altceva, des pre posibilitatea de a privi îndeaproape şi de a  înţelege nişte lucruri care mâ intrigasem totdeauna. Intre Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu pe de-o parte, şi eroii lor cei mai reprezentativi pe de alta, se fâcuserâ apropieri fireşti, se stabilisem asemânâri şi deo sebiri. Dar se pâstra mereu o anumitâ distanţa. Rebreanu, de plidâ, se spunea limpede, nu e nici Ion, nici Petre Petre, nici Apostol Bologa. Simili tudinea care se stabilea între Caragiale şi Miticâ era o glumâ, iar cea dintre Sadoveanu şi Ştefan cel Mare, o hiperbolâ. Nici în cazul romanelor lui Camil Petrescu, romane cu destule elemente autobiografice, nu se renunţa la o fireascâ rezervâ, iar afirmaţia câ autorul Patului lui Procust   s-ar fi comportat în cine ştie ce împrejurare cam în felul lui Ladima ne apare ca o bizarerie. Cu totul altceva se petrece cînd vine vorba despre Marin Preda şi despre Hie Moromete. Existâ, pe de o parte, un bârbat liniştit, de staturâ mijlocie, îmbrâcat ou grijâ. Poartâ ochelari, la cuvîntul în public foarte rar, la cîte o adunare o scriitori lor ; nu aratâ nici bâtrîn, dar nici prea tînâr. In cartea de telefoane a oraşului Bucureşti, oraş în care 9 

locuieşte încâ din prima tinereţe, se afla opt per soane care poarta acelaşi nume cu al sau : Marin Preda. Existâ, pe de alta parte, un bâtrîn ţâran din cîmpia Donării, nâsout în 1885 şi mort în 1963, numit, în romanele 'lui Marin Preda, Mie Moromete. Se ştie câ a avut cinci băieţi şi o fata, pe care ar fi vrut sâ-i păstreze lîngâ sine, în gospodărie, deşi vremurile se dovedeou potrivnice. Se moi ştie câ eră bucuros cînd avea ocazia ((sâ stea de vorbâ cu un om deştept, în stare sâ glumeascâ inteligent" şi câ şi-a sfîrşit viaţa fugind de-acasâ, spre o dragoste care i-a luminat cei din urmâ ani ca un opus plin de culori. Iar în ceasul sfîrşitului, ultimele sale cuvinte au fost : „Domnule... eu totdeauna am dus o viaţâ independentâ !" Ce legâturâ poate fi între autorul romanului Moromeţii şi al altor cârţi, scriitor locuind în Bucureşti, şi bâtrinul ţâran ? Ce legâturâ anormal de puternicâ, deosebitâ de aceea dintre orice scriitor şi eroii sâi, atît de strînsâ încît pot fi confundaţi ? De ce sînt socotite „moromeţiene" gînduri ale scriitorului, din articole sau din cârţi în care numele Iui Moromete nici mâcar nu e pomenit ? De ce atitudinile sale faţâ de eve nimente sînt raportate la atitudinile pe care le-ar fi luat Moromete, dacâ s-ar fi aflat în situaţii asemânâtoare ? De ce nu este Moromete un personaj (,tip Marin Preda", aşa cum ar pârea firesc ? Cine e tatâl şi cine e fiul ? Sînt pe lume taine bine întreţinute, hrânite cu vorbe care nu înseamnâ nimic, cu vorbe spuse în penumbrâ, pe un ton teribil. Sînt taine cultivate de artişti care, de cele mai multe ori, nici nu au altceva mai bun de cultivat. Asemenea lucruri trebuie respectate cu sfin ţenie : enigme se vor, enigme sâ fie ! Au şi ei, bieţii 10

oameni, un secret al lor. Daca li-l râpim, cu ce râmîn ? Dar confuzia aceasta dintre scriitorul Marin Preda şi ţâranul Mie Moromete, tatâI sau (care exista şi care de fapt nu exista, fiind o ficţiune 'literara), merita cu siguranţâ sâ fie cercetata cu atenţie. Pen tru câ e o tainâ care s-a născut de la sine, are ceva firesc şi curat. Toate 'întrebările se pun cu glas tare, la lumina zilei, iar răspunsurile le poţi vedea cu ochiul liber. Daca ai ochiul liber. Au urmat celelalte întîlniri, risipite pe spaţiul acci dentat al unei jumâtâţi de an. Au început, de fie care data, duminica la ora cinci şi s-au terminat noaptea tîrziu ori a doua zi în zori. Nu pot sâ spun cum s-au desfâşurat, descriindu-le cuminte, în or dine. Timpul convorbirilor îmi scapâ, nu mi-'l mai amintesc. In schimb, n-am uitat locurile. De pilda, spaţiul primei întîlniri : un fel de mare terasâ situatâ la trei-patru metri înâlţime, terasâ sau curte interi oarâ, intr-o amiazâ rece de primâvarâ. Pe o mâsuţâ, cu tâblia acoperitâ de un mozaic (pietre galbene şi cârâmizii) stâtea magnetofonul. Se legâna un jilţ de papurâ, al scriitorului. Un col de lemn îşi aţintea spre mine un imens ochi negru. Scriitorul, jucîndu-se cu fiul sau Niculae, dîndu-mi cîte un râspuns, iarâşi  jucîndu-se, şi senzaţia mea câ mâ găsesc în mijlo cul unei lumi normale, obligat sâ fac un lucru pro fund nefiresc. Ce rost avea sâ-i tot pun întrebâri ? La ce serveau ? încercam sâ-l determin pe cineva sâ-mi spunâ ceea ce nu ştiam, ,sâ-i smulg adevârul. Reuşeam sâ-l atrag în universul meu straniu, dominat de nelinişte şi de încercârile mele stîngace de repri mare a neliniştii, pentru ca în clipa următoare sâ-l vâd din nou urmârind mişcârile copilului. Apoi ac 11

cepta din nou sâ meargâ în direcţia în care-l che mam, dorind în acelaşi timp sâ râmînâ acolo, pe terasâ, sâ se   joace cu bâieţelul şi eventual sâ stea de vorbâ cu mine, aşa cum se stâ de vorbâ între oameni, degajat, fârâ necesitatea de a spune lucruri oare sâ fie notate. Undeva, în clâdirea din spatele meu, pe un balcon, era o femeie care-şi bâtea covoarele. Ne-am uitat la ea, ne-a observat şi şi-a vâzut de treabâ. Eu tot asta fâceam : îmi vedeam de treabâ. Puneam întrebâri cu un glas aparent calm, din care nu lipsea, probabil, tensiunea împotrivirii la agresiu nea acelor zgomote şi întîmplâri venite sâ tulbure mersul discuţiei, cu un glas de om câruia îi vine mereu sâ spunâ : „Nu, aşa nu se mai poate ; nu vreţi sâ arnînâm ?", dar izbuteşte sâ se stâpîneascâ. Stâteam deci in mijlocul unei terase,  pe  un scaun, şi uite câ n-aveam altceva mai bun de fâcut decît sâ-i pretind scriitorului adevârul, tot adevârul şi nimic altceva de cît adevârul. Mai tare, vâ rog, altfel o sâ se înregistreze pe bandâ numai bâtaia covoarelor. Existâ, pentru omul de azi, vreo speranţâ ? Terasa se pierdea încet într-o luminâ vineţie şi numai becul verde al magnetofonului îmi dâdea curaj. Apa ratul era viu, vorbele se înregistrau. O sâ vâd eu acasâ cum stau lucrurile, dacâ mi s-a râspuns oum speram sau dacâ esenţialul a fost ocolit, dacâ am ştiut într-adevâr ce sâ întreb şi cum sâ întreb, dacâ adevârul a izbutit sâ râzbeascâ sus, dominînd înalt şi puternic zgomotele şi dezordinea lumii. Mâ uitam la el şi mâ întrebam : ce fel de om e ? Terminasem de citit, cu puţinâ vreme în urmâ, roma nul Marele singuratic  şi observasem apoi mirat cu cîtâ linişte se vorbea, în articolele consacrate cârţii, 12

despre „conştiinţa senina" a romancierului. Ca şi cum ar fi fost firesc ca un scriitor din epoca noastrâ sâ aibâ o asemenea conştiinţa, lipsita de povara vino văţiei şi a neliniştii... Ştiam câ omul pe oare-l privesc nu e un scriitor în zestrat cu o înţelepciune de trp sadovenion, înalta şi calma, permiţîndu-i sâ urmâreascâ în ce fel lucrârile propriei sale vieţi se încadreazâ într-un lanţ etern, ci un creator care, prin personajele sale, participâ la toate luptele, cade ,,sub vremi" şi se ridicâ apoi deasupra lor, se lasâ uneori „tîrît" de evenimente, pentru a ajunge, prin înţelegere, sâ le stâpîneascâ. Şi iatâ câ, în ciuda tuturor acestor zguduiri, conştiinţa sa putea totuşi sâ râmînâ seninâ. îmi dâdeam seama câ, în roman, asta câutasem : dovezi, dovezi câ într-adevâr se poate. Aveam încredere : îmi „alesesem" scriitorul, dar ceea ce făceam,  citind, era prea im portant pentru ca încrederea mea sâ meargâ pînâ la capât. Puteam sâ înfrunt greutâţi de lecturâ, sâ trec fârâ su pâra re peste pagini mai puţin strâ luci toare, dar în ce priveşte dovezile, aici nu mai încâpea îngâduinţâ, ele trebuiau sâ reziste şi celui mai sever examen al inteligenţei, sâ nu cedeze cumva  în ultima clipâ. Iar paginile consacrate iubirii bâtrînukii Moromete pentru Fica mâ impresionaseră atît de profund (îmi era limpede acum, reamintindu-mi) nu din alte motive ci toomai pentru câ acolo se aflau mârturiile aşteptate. Sigur, era vorba de o po veste ou un om plin de inteligenţâ, de putere şi de generozitate, cu o femeie care spune aceste cuvinte magnifice : „O sâ trâiesc de-aici înainte pentru tine, şi n-o sâ mai ştiu de nimic, nici de copii şi nici de rude, numai ca sâ te fac sâ uiţi câ cineva ţi-a dorit moartea”. Dar nu era doar atît. Se punea în acel 13

moment al acţiunii întrebarea : va rezista Moromete ? Nevasta îl pârâsise în singurătate, sâ zacâ bolnav şi sâ moara, „nu mai avea ni oi o bucurie în casa lui", nu înţelegea ce se întîmplâ cu satul, iar ceea ce în ţelegea i se pârea fdrâ normei, îi fugiseră băieţii. In aceste condiţii, îmbâtrînit şi singur, îşi va mai putea pâstra seninătatea conştiinţei ? Iar episodul iubirii avea în primul rînd acest scop : să-mi îndreptăţească speranţele. Deci, dobîndeam încă o dată confirma rea faptului că îţi poţi păstra libertatea spiritului chiar şi în împrejurări cumplite. Râmîi în continuare la marginea drumului de ţară, puţin în afara lui (aşa cum se stă : între tine şi drum e un şofiţ), rămîi aşa, destul de aproape de drum ca să-l poţi contempla şi ca să-i poţi vedea pe cei ce trec, şi eşti din nou Mie Moromete, gata să supui lumea la un necontenit exa men al gîndirii, gata să te miri de fiecare dată cînd se comportă bine şi să te bucuri. Fusese în existenţa lui o mare tulburare. Dar nu murise nimic. Nu se „stricase” nimic. „N-ai îmbătrînit neam" îi spune fe meia. Iar eu simţeam că îmbătrrnirea definitivă, cu tot ceea ce presupunea ea (în primul rînd, o anume decădere a spiritului) ar fi fost nu numai o  nenoro cire a personajului. Se pierdea ceva din tăria dovezilor. A marilor dovezi că seninătatea gîndirii poate fi apărată, că ea e mult mai durabilă decît ne-am putea noi închipui. Tot o „căutare de dovezi" au fc .t, în ultimă instanţă, atît convorbirile notate în această carte, cît şi acele aventuroase (pentru mine) după-amiezi de duminică ale întîlnirilor. Nu numai cugetarea lui Mie Moromete e liberă şi neîmpovărată, ci şl  viaţa lui saj, în orice caz, toată acea parte a vieţii lui descrisă în primul volum al 14

cdrţii, lucru care îi apare limpede oricui îl vede, în faţa fierăriei, „ras proaspât", stînd de vorba ou locao şi CoooşHâ. Dar cu Marin Preda, autorul cărţii des pre llie Moromete, cum stâteau lucrurile ? încercăm sâ ghicesc în ce mâsurâ existenţa scriitorului pe căre  îl vizitam sta sub lumina acelei „conştiinţe senine" pe care i-o dezvăluie cărţile. Dar nu-i eram nici duhovnic şi nici prieten intim. Astfel încît a trebuit sâ mâ consolez cu gîndul câ, în asemenea situaţii, cel care se aflâ în afară, cel care contemplâ, nu poate descifra un râspuns, decît dacâ i se fac destăinuiri. Dar am vâzut nişte semne. Erau, în primul rînd, semnele ordinii. Puteau fi urmârite în vestimentaţie, în mişcâri, pe chip. „Răs proaspât" era şi scriitorul, întotdeauna. întâlnirile noastre aveau loc, cum om mai spus, la cinci dupâ amiazâ ; la acel ceas, scriitorul îşi termina plimbarea, pe care o fâcea zilnic, însoţit uneori de fiii sâi, Niculae şi Alexandru. N-a întârziat niciodatâ. II aşteptam  în faţa porţii şi intram împreunâ intr-o oosâ curatâ,  îngrijitâ, fârâ cel mai mic semn de neglijenţâ boemo. La fel de atent aranjatâ era şi camera din Sinaia  în care a locuit cu soţia peste vară. Să notez în treocât câ, în zecile de ore pe core le-am petrecut  împreunâ, nu ăm vâzut niciodatâ, pe birou, pe ca napea, pe rafturile bibliotecii, vreo poginâ scrrsâ de Marin Preda. Totul în preajma noastrâ era menit sâ sugereze câ timpul în care trâieşte scriitorul are, „ou oamenii, nesfîrşitâ răbdare0, după cum sunâ cuvin tele cu care se deschide istoria de o mie de pagini a ţâranimii româneşti moderne. Ei, oamenii, ou cînd sâ se plimbe, cînd sâ-şi îndeplineascâ obligaţiile profesionale, cînd sâ se joace cu copiii, cînd sâ mânînce, cînd sâ doormâ. Se vadea existenţă hotâ15

rîrii de a delimita planurile, de a evita confuzia şi haosul. Moment de destindere. — Vâ place cutare, domnule Preda ? Rostesc numele unui om de arta. — Un prost, mon cher,  un prost şi un arivist. Alaltâieri... — Nu, nu, domnule Preda, vreau sâ ştiu ce părere aveţi despre el. — Pai de ce nu spui aşa ? Sâ mâ giîndesc. Se ridica de la birou, se aşeazâ în fotoliu, îşi scoate ochelarii. — E un om de talent. Dar, vezi dumneata, atunci cînd a debutat el, era un moment în care... Urmeazâ o demonstraţie calmâ, care nu contrazice neapârat cele spuse la început, dar e, în mod evi dent, altceva. Pentru Marin Preda, conversaţia obişnuita e un mod de confort şi de destindere : sînt bune şi formulele uzuale, şi înjuraturile, ca expresii libere ale unor sen zaţii de moment, şi vorbele în doi peri. Nu e nevoie sâ stai sâ te gîndeşti tot timpul, ar fi împotriva ordi nii naturale : creierul trebuie sâ se şi odihneascâ. Dar cele douâ stâri, cea a negîndirii ori a gîndirii „funcţionale", şi cea a reflecţiei, nu au voie sâ se confunde. Despârţirea între ele e netâ. (Cîţi dintre oamenii pe care-i întâlnesc pot deosebi, în gîndirea l-or, opinia „de cafenea", asupra cuiva, de opinia realâ ? De foarte multe ori, cele douâ opinii se  îmbinâ în mod inconştient, pentru a da naştere unei sârmane judecâţi mediocre.) Romancierul are douâ moduri de a privi. Primul e cel obişnuit. Pe al doilea îl observi atunci cînd vrea sâ citeascâ un text. Ridica pagina şi o apropie de 16

obraz : de frunte, de ochi, de nas, de gura. „Scriito rul 'îşi pâstreazâ fila pentru a scrie ori a citi într-atît de aproape de ochi (observa undeva poetul Gheorghe Tomozei), î'ncît am credinţa câ hîrtia îi reţine respiraţia, fantast conservata ca .pe un disc magne tic." Şi în cugetarea asupra lucrurilor, scriitorul pro cedează la fel : contempla de departe, distrat, sau  îşi apropie lucrul de ochi pînâ-l zăreşte cu adevarat. Şi probabil câ Idei'le numai aşa pot fi vâzute, de la cîţiva centimetri, de la distanţa unei râsuflâri. Mereu hotârîrea de a nu confunda punctele de ve dere. Pierd o fotografie preţioasâ, care-i aparţine. In cele din urmâ, dupâ şovâieli şi amînâri care-l iritâ, îi spun cum stau lucrurile. E furios, mâ ceartâ. Fârâ sâ mâ ofenseze. Fârâ sâ rosteascâ, însâ, nici un cuvînt de înduplecare. („Credeam câ ţineţi la mine." „Nu, acum nu !") Mâ simt vinovat, sînt convins câ nu mâ va ierta. Scena se petrece la Sinaia, unde om venit pentru a-l întîlni. Plec din oraş şi revin abia dupâ o lunâ. - Unde te-ai dus, domnule, în seara aia ? Nu-mi mai spune mori cher. - V-am vâzut atît de supârat... - Eram. Mai sînt şi acum. Dar de ce nu te-ai în tors peste cîteva ore ? Doar aveam treabâ. Ai uitat ? Confundasem planurile : „a fi supârat pe cineva" nu înseamnâ neapârat a-l ocoli. Esenţiale nu erau mîhnirea, vinovâţiile, scuzele, ci lucrul care trebuia fâcut. Pe lîngâ semnele ordinii (şi pe Ungâ cele ale afec ţiunii : faţâ de soţie, faţâ de copii), am urmărit cu grijâ semnele atenţiei. Atenţiă era mereu încordatâ :  întrebarea trebuia înţeleasâ bine, formularea râs17

punsului nu putea fi neglijenta. Mi se povestea ade sea despre comportarea unor oameni, iar felul lor de a acţiona era urmărit îndeaproape, pentru a fi  înţeles bine. - Ai fi zis câ..., observa mereu scriitorul, dar daca te uitai mai atent... Şi iatâ câ atenţia devenea o modalitate a reflecţiei. Forţele interioare urmau sâ fie şi ele luate în con sideraţie : - Sâ bem o cafea, sâ vedem Mannix   la televizor şi pe urmâ sâ încercâm. Nu, acum încâ nu. Adicâ, înţelegeam eu, existâ o privire ascuţitâ şi asupra gîndirii proprii ; lucrurile nu trebuiau forţate nici in spaţiul cugetârii. Şi era, necontenit, atenţia acordatâ felului cum se purta : nici un gest necontrolat, nici o vorba fârâ noimâ, nici o ,.ieşire". Dar un om cu adevârat senin trebuie sâ fie mereu atent asupra propriei sale comportâri ? Scriitorul fâcea numai lucruri normale, dar aveam senzaţia (poate greşeam) câ nu erau astfel de la sine, ci pentru câ aşa le voia, atenţia nefiind, de data aceasta, decît o expresie a stârii de veghe. Mi s-a pârut câ înţeleg şi sensul mai adînc al tuturor acestor semne (de afecţiune, de ordine, de atenţie) : era vorba de timp, de folosirea timpului vieţii. Exista, pentru scriitor, o datorie : aceea de a se simţi bine, pentru a putea sâ lucreze. - Trebuie sâ scriu romanul despre râzboi, mi-a mârturisit într-o searâ. E cea mai grea corte din cariera mea. Nici nu ştiu dacâ o s-o termin. Iţi spun acest secret, ca sâ mâ simt mai bine. Şi mi-a arâtat în continuare câ romanul va fi, în cele din urmâ, volumul doi din Moromeţii ; urmâtorul va deveni cel care este acum al doilea, iar 18

Marele singuratic,  cu unele racordări, va încheia

ciclul. M-am referit la seninâtatea lui  Maromete şi am descoperit la Marin Preda semne ale unei vieţi ordo nate, luminata de dragoste ; am vâzut câ ordinea acestei vieţi e supravegheata cu o atenţie vie. Im presia mea este câ, în timp ce seninâtatea lui Moromete existâ, e o însuşire esenţiala, dânuitâ lui de la bun început şi pentru toatâ viaţa, la scriitor poate fi vorba numai de o mare dorinţâ de a trâi  în linişte şi armonie. Primordialâ e starea de alarma a conştiinţei, primordial e efortul de a o depâşi. Seninâtatea, cînd apare, e cucerirea nmui moment de echilibru. Ilie Moromete nu este (cum ne-am obişnuit sâ credem) Marin Preda. Ci este exact ceea ce scriitorul nu poate fi. Nu o transpunere, ci un ideal. Eroul cârţii îşi imagineazâ câ armonia ar putea sâ domneascâ şi în afara sa, într-o lume haoticâ, într-o lume care nu îngâduie cu nici un chip sâ fie supusâ raţi>unii. La urma urmei, atît de inteligentul personaj e un naiv. Un copil. Ceea ce Moromete ignorâ, Marin Preda ştie prea bine ; el nu-şi face iluzii. Şi mai e ceva. Seninâtatea lui Moromete e o  însuşire asupra câreia bâtrînuJ nu simte nevoia sâ mediteze. Altele, cu totul altele sînt grijile lui. !n timp ce la scriitor seninâtatea este, atunci cînd apare, un bun de preţ, un oîştig şi o concluzie, lucrul pe care îl are de apârat. Şi pe care îl apârâ, pe deplin conştient. Scriu aceste pagini dupâ ce totul s-a terminat. Am venit în casa prozatorului, l-am întrebat, mi-a râspuns, gata. E momentul să-mi  pun şi mie cîteva în19

trebâri. In primul rînd, de ce Marin Preda ? In al doilea rînd, de ce eu ; de ce sâ fiu eu şi nu altul cel oare semneazâ aceasta carte de interviuri ? Asta, presupunînd câ e o carte de interviuri... Aşa credeam câ va fi, aşa o voiam la început. Dar se  întîmpla un fenomen care în primele ore de con versaţie mi s-a pârut trecâtor. Uneori, întrebam una şi mi se spunea altceva, ou totul altceva, oferindu-mise un răspuns la o întrebare pe care, de fapt, şi-o pusese însuşi scriitorul. Reveneam ou îndârâtnicie la chestiunea de la care pornisem, dar prozatorul nu râspundea nici de data asta, ci aducea completâri şi preoizâri la ceea ce spusese înainte. Voiam, de pilda, sâ ştiu ce s-a întîmplat ou Ana Ro şculeţ, ce crede Marin Preda azi despre nuvelâ, cum priveşte criticile brutale care i s-au adus, dacâ momentul acelor critici a fost, în evoluţia sa, la fel de impor tant ca şi acela, „de crizâ", de dinaintea apariţiei Risipitorilor . Aşa bânuiam eu câ au stat lucrurile. Aşa bânuiam, şi am râmas cu bânuiala, pentru câ, ori de cîte ori îl întrebam cîte ceva în legâturâ cu acel moment, prozatorul îmi vorbea de altceva. La fel s-a  întîmplat şi cu poeţii. Voiam neapârat sâ ştiu ce crede despre poezia româneascâ de azi, pe care eu o soco tesc excepţionalâ. Numai câ Marin Preda nu cre dea   nimic. Mai bine zis, nu asta credea în acele momente. Altele erou gîndurile care-l preooupau. O vreme, felul acesta de a râspunde nerâspunzînd m-a supârat. Dar supârarea nu avea nici un rost şi am sfirşit prin a-mi da seama câ, la urma urmei, scriito rul are ceva de spus numai despre lucrurile care constituie pentru el o obsesie, câ refuzul de a râs punde corect, dîndu-mi nişte lâmuriri oarecare în probleme care nu-l interesau însemna de fapt un 20

semn de consideraţie acordat întreprinderii pe care o duceam la capât. Ceea ce urma sâ fie interviu de venea confesiune. Foarte bine. Am Idsat lucrurile sâ meargâ mai departe pe calea pe care o apucaserâ. Era într-o noapte, terminasem şi ne înţelesesem sâ ne vedem peste o sâptâmînâ. - Mon cher,  ai vreo întrebare sâ-mi pui despre câlâtorii ? - Cîteva, nu multe. - Foarte bine. Duminicâ, te rog sâ începi cu ele. Vreau neapârat sâ povestesc ce-am pâţit oînd am fost în Asia. „Cîrma" trecuse din mîinile mele în mîinile roman cierului, iar momentul a fost atît de firesc, înoît nici nu i-am acordat atenţie. Era limpede câ va fi un volum de confesiuni. De confesiuni provocate, aşa cum nu puţine apar în alte ţâri. Se pare, chiar, câ e o adevâratâ modâ : un scriitor îi pune întrebâri al tuia. latâ Entretiens avec Eugene lonesco , de Claude Bonnefoy, Entretiens avec Andre Breton , de Andre Parinoud, Entretiens familiers ovec L.-F. Celine, de R. Poulet, Entretiens avec Armând Salacrou, Les en tretiens d'Ostende   (cu Michel de Ghelderode), En tretiens avec Jean Codeau   etc. Convorbirile dintre Pierre de Boisdeffre şi Andre Malraux au fost înre gistrate pe disc microsillon. Necesitatea omului de azi de a fi determinat sâ facâ destâinuiri de câtre altcineva e uşor de observat. Poate câ jurnalele şi mârturisirile veacurilor trecute ţineau de un timp în care oamenii comunicau mai ales pe calea scriso rilor, a lungilor scrisori din nopţi de iarnâ, cu flâcâri mirifice şi pure, celebrînd în vetre sârbâtorile in timităţii. Azi, trâim în epoca telefonului şi a şedin 21

ţelor de analiza. „Copiii veacului" nu-şi mai noteazâ confesiunile. Ei şi le rostesc în faţa microfonului. E secolul vorbei. imi amintesc gindurile unei ore tîrzii de noapte, in casa scriitorului. Fusese o dupâ-amiazâ înăbuşitoare. Dincolo de geam frunzele foşneau aspru ca hîrtiile mototolite în pumn. Trecerea pe strada a unor oa meni cu hainele muiate de câldurâ închipuia o miş care urnedâ şi greoaie, fârâ speranţa. Umblam prin casa, oprindu-mâ din cînd în cînd în faţa unor rafturi  în care cărţile pâreau şi ele fierbinţi. Nu ştiam ce e cu mine şi nu mi-am dat seama decît în momentul cînd, pe la zece seara, a început ploaia. Ar fi trebuit s-o primesc cu un sentiment de uşurare (cu siguranţa, scriitorul şi soţia sa o intîmpinaserâ astfel), dar eu aşteptam de cinci ore altceva : momentul cînd vom putea sâ stâm de vorba. Nu mâ interesa ploaia, era de parca n-ar fi fost. Am stat alâturi la fereas tra, apa câdea în ropote şi prozatorul a obser vat cu nemulţumire câ mari grămezi de frunze, pe oare vecinii nu se grăbiseră sâ le adune, împiedicau scurgerea normalâ, în gurile de canal, a şuvoaielor care se formau sub ochii noştri. Stâteam şi ne ui tam ; nu se încerca nici tm gest de tandreţe şi nu se rostea nici un cuvînt de simpatie. Eram alâturi, sin guri, fiecare în parte singur. îmi pârea râu. Da, mâ gîndeam, urmârind mersul în acelaşi sens al şuvoaie lor, locul pe care-l ocupâ în viaţa mea prietenia şi nevoia de prietenie e disproporţionat de mare. Doar ştiatm de mult câ Moromete (cu care, totuşi, Marin Preda seamânâ atît de mult) nu de prieteni are ne voie, ci de un auditoriu inteligent. Drama bâtrînului ţâran e o dramâ a familiei. Aproape toţi eroii ro mancierului asta doresc : sâ-şi întemeieze sau sâ-şi 22

menţină o familie puternica. Sînt nişte singuratici, dar abolirea singurătăţii nu e posibilă, în ochii lor, decît prin familie. In momentul în care încercările dispe rate de a-şi readuce copiii lîngo el, ale lui Mie Moromete, se termina cu un eşec, batrînul se prăbu şeşte şi nici unul dintre prietenii lui nu-i poate sta  în ajutor. Iar încercarea lui Niculae de a-şi alunga singurâtatea prin participarea la un efort comun nu-l duce prea departe. Apar într-adevar nişte prieteni : fostul notar, de pilda ; se perinda prin viaţa lui Niculae o mulţime de amici episodici, dar adevărul este câ tînârul nu devine un „mare singuratic" într-un tîrziu, în momentul retragerii sale către gră dini, ci singuratic fusese tot timpul : şi în şedinţele agitate, şi <în dormitoarele comune ale celui de-al doilea volum ol Moromeţilor. Prieteni sau nu, era tîrziu şi puteam în sfîrşit sa ne apucâm de treabâ. Puteam, într-adevâr ? Eu, nu. Obosisem. Am pus magnetofonul in priza, l-am ve rificat, funcţiona bine şi, aşezîndu-ma cu spatele la fereastra deschisa (ploaia se mai potolise şi au zeam roţile de guma ale automobilelor pe asfaltul ud), am început sâ citesc ceea ce-mi notasem,  întrebările. Prozatorul depăşise momentul de toro peala datorat căldurii, îşi revenise şi spunea lucruri extraordinar de interesante. Numai ca-l auzeam ca prin vis şi tot ca prin vis ma ascultam raspunzîndu-i cu promptitudine, plin de viaţa, de-o vioţâ falsa. Ce cauţi aici, domnule ? ma întrebam. Statea întins pe canapea, ou microfonul argintiu ca măciulia unui sceptru in mina, vorbea despre moartea batrînului rege Moromete, despre moartea unui rege Lear ţă ran (pe care il inventase el, prinţul, fiul monarhului), rar mie-mi venea sa plîng de oboseala şi ma între 23

bam mereu : Ce cauţi aici ? Daca eşti ceva pe lu mea asta, eşti poet şi nu autor de interviuri. Ce cauţi aici ? Scriitorul vorbea în şoapta, îmi era drag, iar eu venisem dintr-o veche carte a regilor, cu coper tele negre, sâ-l aud pe un om spunînd adevdrul despre moartea părintelui sâu. Şi am început sâ-mi revin. Cum adicâ : Ce caut aici ? Unde sâ fiu în alta parte ? Ce conteazâ câ Marin Preda e prozator, iar eu scriu versuri, şi nu despre ţdrani ? Astea sînt lu cruri fârâ importanţa. Numai sfîrşitul regelui con teazâ. Bâtrinul murea fârâ sâ fie bolnav, aşa, pen tru câ i se terminase viaţa, fiul sâu vorbea tot mai  încet, iar eu simţeam în clipa aceea câ unul dintre puţinele locuri în Europa în care puteam sâ aflu cîte ceva despre existenţa mea era chiar acela în care mâ aflam atunci, ieşind încet dintre umbrele obo selii, cu pârul umezit de râsuflarea dinspre strada a ploii, cu capul înâlţat puternic, sâ aud. Ii spun ceva despre Proust, nu-mi mai amintesc ce, un fleac, un amânunt. Se ridicâ, ia din bibliotecâ volumul trei din A la Recherche du Temps perdu, în ediţia Pleiade, cautâ, gâseşte şi dâ citire paginii cu glas tare, bucuros câ memoria lui s-a dovedit mai bunâ decît a mea, dar mai ales câ are ocazia sâ reia fraze care-i plac. E ora cinci dimineaţa, mintea mea s-a oprit demult, magnetofonul! e închis şi aşe zat undeva într-un colţ, sâ nu-l mai vedem, iar Ma rin Preda îmi vorbeşte despre Proust, despre ceea ce e de înţeles şi ceea ce nu poate fi înţeles în viaţa sentimentalâ bizarâ a celui care l-a inventat pe dom nul de Charlus. Altâdatâ, îi recomand doamnei Preda Velasquez, Goya   a lui Ortega y Gasset, carte apârutâ atunci în traducere româneasca. ,,Stai, mon cher „ 24

e buna şi asta, dar nu-i cartea lui esenţiala." Şi-mi vorbeşte despre renumitul filozof, ca şi cînd atunci, chiar în ziua aceea terminase sâ-i citeascâ operele, interesat în ce mâsurâ oferâ acele scrieri soluţia unor probleme actuale. în cîteva fraze aflu cum stau lucrurile cu cartea „esenţiala", ce rezista în ea, ce nu mai rezista. Bănuiesc câ, la o anumita vîrstâ, nu în prima tine reţe, s-a rostit o întrebare simplâ : ,,Ce trebuie sâ citeascâ neapârat un prozator de azi ?" Poate câ a existat chiar o listâ, pentru câ marii romancieri, de pilda, sînt cunoscuţi perfect ; pentru totdeauna şi in întregime. Trebuie sâ fi fost un lung râstimp al ..epuizării" de autori. Astfel încît, fârâ eforturi de memorie, oricare dintre cârţile acestor scriitori, chiar şi cele mai puţin semnificative, poate fi povestitâ, cu observaţii asupra unei idei, a unei scene ori a unui personoj, care i-au reţinut atenţia. Şi mâ gîndeam cum, intr-o anumitâ perioadâ a vieţii mele, vechea obsesie de a cunoaşte noul, neapârat noul, ultima apariţie care îl proclama avînd în ochii mei o superioritate indiscutabilâ asupra a tot ce se fâcuse pînâ atunci, se transformase într-o dorinţâ arzâtoare de a fi la curent cu cârţile la modâ. Nu mâ stâpineau încâ nâzuinţa şi mîndria de a şti esen ţialul. Lipsea, de asemenea, orgoliul deloc adoles centin de a cunoaşte ceva ,,la perfecţie", de a avea o bunâ memorie şi de a putea spune, la zece ani dupâ lecturâ, cum se desfâşoarâ, de pilda, o anu mitâ întîlnire dintre personajele  Annei Karenina. Me moria, obositâ de eforturi neglijabile de adaptare, pârea învâţatâ mai mult sâ uite, decît sâ reţinâ. Şi nu din complicate cauze psihologice, ci din lene. (O lene cu caracter „istoric", rezultat al unui moment 25

al adevârurilor servite de-a gata.) Eseul devenea, în aceste împrejurări, o salvare... Mi-a râmas multa vreme strâin un adevâr pe care-l nota cîndva criticul Al. Paleologu : „întreprinderea sportiva sau război nică face frumuseţea sexului ziîs tare, dar fapta cea mai bârbâteascâ e de a citi Critica raţiunii pure, şi cu atît mai mult, bineînţeles, de a o scrie." Nici mâcar la subtilitatea minimâ a omului de lume, care ştie ca „la moda" pentru rafinaţi sînt întotdeauna cărţile demodate, nu ajunsesem. Dacâ autorul Intilnirii din Pămînturi  ştia multe, pen tru ca le văzuse şi pentru ca le înţelesese, autorul Imposibilei întoarceri   ştie şi pentru câ o auzit vocile morilor spirite. Le-o urmărit, probabil, aşa oum urmâreşte bâtrinul llie Moromete declaraţia de dragoste o Ficâi, în Marele singuratic :  „Asculta parca la pîndâ aceasta declaraţie, ca şi cum o aşteptase şi acum vedea, tacînd, ca fusese bine facuta". Acea trecere de la „forma" (nuvelele) la „substanţa" (romanele), de care vorbeşte undeva criticul Lucion Raicu, s-a petrecut pe un drum dominat de răsunetul unor voci  înalte. Spaţiul de „agora" din faţa fierăriei lui locan a fost înlocuit cu „agora" tacuta a bibliotecii. Niculae a ascultat „la pîndâ" vocile filozofilor şi a accep tat tacînd câ vorbele lor au fost gîndite cu grijâ şi spuse bine. Stâ întins pe canapea, cu capul ascuns de speteazâ. Nu vrea sâ-l vâd ? La ce se uitâ ? E greu de crezut câ existâ vreo frâmîntore a feţei, pe care s-o tâimiiasca din pudoare, de vreme ce glasul pe care îl ascult e perfect calm. Spune cîteva fraze, urmeazâ o pouzâ lungâ (se gîndeşte; pe banda magne26

ticâ e linişte) şi iarâşi se înregistrează cuvintele, il urmăresc şi, fdrâ nici o legătură cu ceeă ce-mi spune, îmi vine în minte o întîmplare. Eră ăcum măi bine de un deceniu. Pe-atunci îmi plâcea mult sâ ascult muzică. Mă aflam lă Sinaia, lă casa de odihna a oamenilor de artâ, şi am aflat ca marele pianist K., unul dintre cei mai buni interpreţi euro peni ai muzicii Iui Bach, pe care îl ascultasem de mai multe ori în sălile de concert, vo da, într-o dupâamiazâ, un mic recital în onoarea lui Marin Preda. La acest mic recital eram invitat sa asist şi eu. S-au adunat în castelul Peleş, în salonul de muzica al foşti lor monarhi, şi au luat loc în fotolii tapisate cu mâtase roşie bătuta în ţinte, pe care mi le imaginam de aur, vreo zece persoane. Intîmplator, fotoliul care mi se indicase era aşezat în imediata apropiere o pianu lui. Distanţa dintre mine şi zeu se micşorase pe ne aşteptate într-un chip ameţitor. Mi se parea ca toata lumea se uita la mine : cum nimerisem acolo şi ce voiam, la un metru sou doi de K., în acel salon de muzica ? Nu mai simţeam nici un fel de plăcere ; de ceea ce avea sa urmeze nici nu-mi pasa. Eram stapînit de o stare de emoţie care se transformase în crispare şi care ma înstrăina cu totul de muzica. (O ciudata asemănare între muzica şi iro nie : le poţi pricepe oricît de trist oi fi, disperat chiar. Cu o singura condiţie : sa poţi depăşi starea de  încordare o spiritului care transforma ironia într-o  înşiruire de cuvinte cu înţeles bizar şi cîntecul într-o succesiune indiferentă de sunete care nu se cheama şi nu-şi răspund.) K. a început sa cînte, iar ascultăto rii urmăreau, addpostiţi în umbra cu un uşor miros de praf şi de tamîie a fotoliilor de mâtase, urcuşurile şi coborîşurile ameţitoare ale fugilor, ca ale unor bile 27

de cristal, pe treptele unor scâri de cristal... Eu ascul tam cu totul altceva, ceva care nu putea sâ existe decît într-un vis al meu : gemetele lungi şi suspi nele şi mormăiturile furioase o le pianistului, zgo mote care la cîţiva paşi nu ajungeau, dar din locul unde eram (ştiusem eu, simţisem eu câ nu trebuia sâ fiu acolo) se distingeau perfect. Degetele alune cau cu fineţe pe claviatura, se încordau, loveau, apoi se destindeau iar, iar omul acela era atît de concentrat asupra lucrârii sale esenţiale, asupra minunii pe care o înfâptuia, încît tot restul 'lumii (în care se cuprindea, ou excepţia mîinilor, şi trupul sâu) nu mai avea nici o importanţâ. Un singur lucru se intîmpla în acea încâpere : se fâcea muzicâ. Mi-am amintit aceastâ pâţanie teribilâ a vieţii mele de adolescent, în timp ce-l ascultam poves tind pe Marin Preda, şi nu pricepeam deloc ce mi-a venit sâ mâ gîndesc tocmai la recitalul lui K. M-am despârţit de scriitor în zori, am luat un taxi şi m-am îndreptat spre casâ (îmi fâcea plăcere gîndul câ drumul dintre locuinţa lui Marin Preda şi locuinţa mea trece pe malul unui rîu). Ajuns acaisâ, mi-am fâcut o cafea neagra şi am început sâ ascult ceea ce imprimasem. Ca de obicei. Cîteva fraze, linişte, o propoziţie scurtâ, linişte (scriitorul se gîndea, îşi câuta cuvintele). Dar ce fel de linişte era asta ? Am apropiat urechea de difuzor : o exclama ţie de nerâbdare, un suspin lung, foarte lung, un mormâit furios, un sunet bizar care mi s-a pârut un geamât... Altâ zi, în aceeaşi camerâ de lucru, care mi-a deve nit familiara. în spatele meu se afla o fereastra deschisâ câtre grâdinâ şi câtre stradâ („Ce arbori sînt 28

âştia, domnule Preda ?"). Şedeam la biroul galben, fârâ sertare, în faţa cu magnetofonul câruia îi fâcusem loc între doua teancuri de cârţi. Odaia nu avea deoît trei pereţi. Cel de-al patrulea, în faţa mea, era înlocuit cu o mare perdea data deoparte, lâsîndu-mâ sâ privesc, peste încâ doua camere, ne despărţite nici ele de vreun perete, biblioteca aflata  în fundul casei. Aş fi vrut sâ fim undeva singuri,  într-o odaie liniştitâ şi cu tavanul jos, sâ râsfoim cârţi cu poze vechi şi sâ ne uitâm la cer printr-o fe reastra micâ. Dar mâ gâseam parcâ în ultimul rînd al unei mari sâli de spectacole, în care cel care  juca rolul principal, de tatâ, de soţ, de stâpîn al casei, îmi dâdea concomitent râspunsuri despre firea scriitorilor, despre Câlinescu, despre capaci tatea de înţelegere a copiilor. Era, în mişcârile ce lor care apâreau în vreuna dintre cele trei odâi, o totalâ lipsa de încordare. Nu intrau şi nu ieşeau, ci treceau pe acolo sau râmineau acolo. Apâreau sau dispâreau, cu strigâte vesele, copiii. O femeie cu broboadâ punea întrebâri despre îmbrâcâminte. Cineva vorbea la telefon. Doamna Preda urmarea un film la televizor. Iar eu trebuia sâ apârun glas: eram  în slujba lui. Aveam datoria sâ fac astfel încît între barea sâ fie auzitâ bine, iar magnetofonul sâ în registreze răspunsul, căre sâ nu fie înâbuşit de zgo mote. Şi nu conteneam sâ mâ mir cum izbuteşte scriitorul sâ se concentreze şi sâ râspundâ, în ciudo acelui du-te-vino care nu se mai potolea. Se ridi case de pe canapea şi se aşezase într-un fotoliu aflat în mijlocul casei. Ţinea în mîna dreaptâ microfonuil şi îmi povestea o amintire din copilârie, iar cu stînga se juca distrat cu cîinele. 29

Dar ce fel de joaca era asta ? Am devenit deodatâ atent şi mi s-a pârut câ încep sâ înţeleg. Sâ înţeleg nu numai ceea ce se întîmpla sub ochii mei, ci şi sensul acelei legaturi atît de trainice între scriitor şi eroul sau, mergînd pînâ la confundarea misteri oasa a unui intelectual în viaţa cu un bâtrîn ţâran care fusese cîndva şi nu mai este. Scriitorul mu-şi mîngîia dinele. Ii strivea o laba, apoi îl strîngea de bot, i-l casca tare, şi mai tare, cu cruzime, şi-imi arata, satisfâcut, câ dulăul e negru în cerul gurii. Animalul mîrîia aţîţat, iar scriitorul era bucuros câ vietatea nu şade cuminte, câ se repede furioasa sâ-i muşte pantofii, câ latrâ, cu coada zburlitâ. Numai câ asta nu mai era joaca unui intelectual aflat în casa lui, ci o încercare a puterilor şi a destoiniciei unui dulâu, fâcutâ într-o gospodârie ţârâneascâ. Şi deodatâ, acea încâpere mi-a apârut drept ceea ce şi era de fapt, o curte ca /toate curţile, de ţarâ, deosebit de bine îngrijitâ, în care  îşi gâseau de lucru cei mici, prin care treceau cu treburile lor membrii mai vîrstnici ai familiei şi aju toarelor lor, în mijlocul câreia Moromete povestea unui prieten ceva... Ne aflam în curtea unei case nu invizibile, ci indi ferente, casa fiind spaţkil în care dormi şi mânînci (dormitorul sau dormitoarele, bucâtâria, iatâ locuri care mi-au râmas tot timpul ascunse şi la existenţa cârora nici nu m-am gîndit). Ce rost avea sâ stâm de vorbâ în casă ? Doar nu era iarna ! Acolo, în curte, era altceva : mai trecea un om şi se oprea dincolo de gard sâ asculte, îl chemai înâuntru şi-l  întrebai un lucru, indiferent ce, îl puteai urmâni pe Paraschiv cum ascute ulucile, sâ repare poarta, ve nea şi Dumitru lui Nae agale şi îi atrâgea atenţia 30

sâ nu-i ştirbeascâ tesla împrumutata. „D a1 ce, mâ, nea Nae, crezi câ eu bat cuiele cu tăişul ?" îi râspundea Poraschiv jignit. De fapt, dialogul, adevâratul dialog, în timpul câruia eu sâ-i pot pune scriitorului întrebârile mele cele mai importante şi sâ i le pun în aşa fel încît sâ-l determin sâ râspundâ, nu a avut loc. Pentru câ nu exista dialoguri perfecte. ,,Nu despre viaţa mea e vorba acum", spun la un moment dat. Cum sâ nu fie vorba? De ce sâ fi venit eu la Marin Preda dacâ nu pentru a-l întreba ce pârere are despre posibilitâţHe mele de a supravieţui ? Dar se vede câ, de fapt, dialogurile nu sînt posibile. Doar confesiunile... Şi iarâşi : de ce Marin Preda ? Pentru câ e un scriitor pe care omul s-a obişnuit sâ-l ia în serios. Şi-a cîştigat acest drept. Poate câ nu punînd întot deauna întrebârile cele mai importante, poate câ nu oferind întotdeauna râspunsuriile cele mai drepte. Dar nu şi-a înşelat niciodatâ cititorii ou bunâ-ştiinţâ, pentru a face concesii cine ştie câror împrejurâri sau persoane. Nu a minţit. Nu şi-a jucat singur farse şi n-a jucat farse nici altora. Nu s-a fâcut de rîs. Scriitorul european de azi s-a învâţat sâ justifice erorile sale proprii prin erorile epocii. Şi nu se întreabâ deloc sau nu se întreabâ cu seriozitate dacâ,  în ochii cititorilor, asemenea justificâri au vreo va loare. E de crezut câ nu au. Pentru lector, scriitorul este un erou, un erou câruia îi pretinde sâ se situeze nu la înâlţimea momentului, ci mult mai sus. Ce fel de autor e acela care nu-şi depâşeşte cu un cap cititorul ? Adevăratului iubitor de 'literatura nu-i plac scriitorii care ştiu despre lume cam tot atîtea cîte ştie şi el. Dacâ nu a trâit nişte lucruri extraordinare 31

şi docâ n-a fost în stare sâ tragâ din ele o mare în ţelepciune, de ce le mai povesteşte? Modestia excesiva a scriitorului contemporan, care vine dintr-un puternic şi explioabil complex de vinovăţie, poate avea efecte dintre cele mai rele într-o lume în care savantul, obligat de îndeletnicirea sa sâ aibâ mai multe cu noştinţe despre ceilalţi, sâ le fie, deci, superior, gâseşte liber locul Eroului. Loc pe care în secolul nouâsprezece l-a ocupat scriitorul. Şi pe care s-ar cuveni sâ-l ocupe din nou. De ce Marin Preda ? Din nenumârate motive. Pen tru câ nu e doar un scriitor, ci şi un intelectual. Pentru câ are conştiinţa binelui şi a râului. Pentru câ nu se joacâ. Pentru câ poate fi, cu aplicaţie, râutâcios, dar niciodatâ râu. Pentru câ nu este nu mai un mare romancier, ci şi un mare romancier care nu şi-a încheiat cariera. Pentru câ este un om care ştie sâ-şi asume riscurile... Spunea cîndva (într-un interviu, mi se pare) câ ar vrea sâ scrie o carte despre Vlad Ţepeş. N-a scris-o. Ar fi putut sâ scrie, de pilda, romanul copilâriei şi al tinereţii lui Mie Moromete... GînduJ câ ar exista o asemenea carte ne face plâcere : am aştepta s-o vedem, s-o cumpârâm, am fi nerâbdâtori s-o citim. E limpede câ ar fi o carte admirabilâ, cum altfel ? Marin Preda despre tinereţea lui Moromete ! Riscul eşecului e minim, practic inexistent. Dar prozatorul nu a scris nici aceastâ carte. Şi e locul sâ ne întrebâm : nu cumva întreprinderile fârâ nici un risc îl lasâ indife rent ? Nu cumva ideea unei bâtâlii în care învingâtorul e cunoscut dinainte îl plictiseşte ? De ce scrie cârţi despre o epocâ atît de fromîntatâ şi atît de greu de înţeles, uneori, cum este epoca pe care 32

o trâim, şi o trdim nu doar în lumea mare şi nu doar în Europa, ci aci, în România ? De ce merge pe un pâmînt muncit de cutremure ascunse şi înfruntâ, din cauza lipsei perspectivei în timp şi din alte cauze, primejdia de o vorbi despre lucruri în formare, nesigure încâ şi adesea înşelâtoare ? Nu cumva, în aceste condiţii, victoria capâtâ un preţ  însutit ? Nu cumva, numai în felul acesta apar acele cârţi fârâ de care nu putem trâi, marile cărţi nece sare ale vieţii unui popor ? în sfîrşit, nu cumva ma rele scriitor al unei epoci este acela care nu-şi cautâ comod subiectele în trecutul mai mult sau mai puţin  îndepârtat (şi la urma urmei elucidat), ci înfruntâ  întrebârile cele mai grave şi preia obsesiile cele mai adînci ale epocii sale ? Pentru mine, nu existâ în doia lâ câ da. De ce Marin Preda ? Pentru câ a creat un erou care justificâ ideea esenţiala a vieţii mele. („Pe cine urâşte Moromete ?" îmtreabâ undeva criticul Mircea lorgulescu. Nu urâşte pe nimeni. Ura este, se ştie şi se uita mereu, o manifestare a ignoranţei şi o expre sie a unui complex de inferioritate. Şi nu e lipsit de o anume semnificaţie -istorica faptul câ cel mai re prezentativ erou al romanului românesc este un om care nu închinâ urii nici un cîntec...) Pentru câ, acum vreo zece ani, l-am vâzut pe prozator intr-o dupâ-amiazâ, ipe bulevardul Ana Ipâtescu, mergînd ca un om râtâcit. Pentru câ, în sfîrşit, mi-a plâcut nespus de mult sâ stau de vorbâ cu el. Darul de a spune al mari'lor povesti tori populari, de oare pomeneşte undeva, în pagi nile care urmeazâ, îl are, în cea mai mare mâsurâ, el însuşi. Uitâ, în acele ore superbe, cucerirea cu care se mîndreşte pe drept cuvînt (formarea unui „stil al scriitorului", stilul unui autor care poate 33

vorbi despre orice, nu numai despre ţârani) şi poves teşte în stilul (ou nimic, inferior, iertare !) al lui Moromete. Ca şi Moromete, Marin Preda, povestito rul, nu spune niciodatâ poveşti. Face altceva : co mentează evenimentele politice la zi. Nu Fât-frumos e eroul „poveştilor'* lui Moromete, ci lorga, cu „cei doi creieri" ai lui. Nu cele trei încercări ale lui Harap Alb, ci „cele trei chestiuni care rezulta din cele spuse de Ţugurlon". E cu atfit moi plâcut sâ-i asculţi pe marii povestitori populari, cu oît ei «ştiu sâ-şi arate direct sau indirect simpatia faţa de cei care-i urmăresc. Naratorul nu poate fi indiferent faţa de publicul sau ; îi pasa, îi convine faptul câ e ascultat cu atenţie şi i se dau semne de înţelegere. Şi sînt obligat sâ notez câ plâcerea de a povesti e, la Marin Preda,atît de mare, încît o intuiesc comparabila cu plâcerea sa de a scrie. Uneori, confesiunilor prozatorului le ieşeau în întîmpinare mărturisiri ale poetului. Mărturisiri pe care numai arareori le-am pâstrat în textul dat tiparului. Interviu, convorbire, confesiune, oricum i-aş fi spus, schimbul nostru de replici se întemeia, am mai arâtat, pe existenţa unei tensiuni, a unei nepotriviri, o unor contradicţii. Dor nu era vorbo de o discuţie  în contradictoriu. Astfel încît m-am mulţumit sâ su gerez opinia mea, fârâ sâ insist. In fond, ea avusese  în primul rînd rolul de a-l împinge pe romancier sâ spunâ mai mult decît ar fi spus într-o discuţie obişnuitâ. Autorul unei asemenea cârţi are destinul unui intermediar, al unui mesager. El va fi jiudecat dupâ importanţa mesajului pe care a reuşit sâ-l obţinâ. Cum a procedat, îl priveşte. Octombrie 1972

I

A TRAI MULT • FOTOGRAFII • O HOTARIRE Şl O AMINTIRE A MAMEI • OBSESIA SPONTANEITĂŢII Şl A INOCENŢEI • SCRI SORI PĂRINTEŞTI

Florin Mugur : Aveţi aproape cincizeci de ani, vîrsta lui Mie Moromete din primul volum al romanului Moromeţii,  vîrsta aceea, între tinereţe şi bâtrîneţe, „cînd numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Vâ gîndiţi la ce va fi ? Marin Preda : Am descoperit un lucru pe care nu-l bânuiam. O vîrsta respectabilâ e un motiv de îngri  jorare, nu e o gluma sâ numeri mai multe decenii, dar e şi un motiv de mulţumire : alţii au murit mai tineri. Oricum, a trai mult e o isprava, nu toţi trâiesc. Acum pot sâ-mi explic seninâtatea bâtrînilor şi o anume veselie a lor. Te uiţi la ei mai atent şi vezi câ sînt chiar încîntaţi de ei înşişi. Cînd aveam douăzeci şi cinci de ani, îi priveam indignat : ce drept au âştia sâ se   înveseleascâ, sâ fie atît de senini, cum pot ei sâ aibâ starea asta de nepâsare, cînd în curînd vor pârâsi aceastâ lume, vor muri ? Ei bine, au motivele lor I Sînt încîntaţi de isprava pe care au fâcut-o : au trâit şaizeci sau şaptezeci de ani. Mi-aduc aminte câ Arghezi, cînd a împlinit optzeci de ani, a ţinut un discurs, cu glasul lui bîţîit şi subţirel, şi ne-a fâcut 37

o urare care conţrnea acest adevâr. MSâ trăiţi cît şi mine !“ ne-a zis. Este o urare care meritâ sa fie luata  în serios. F.M. : Şi totuşi, nu vâ e fricâ ? M.P. : Tot ce pot sâ spun e câ am sentimentul câ mâ pîndesc din umbra atîţia duşmani, atîţia cîini, vorbesc de cîini biologici, ascunşi în propria noastrâ fiinţa,  încît doresc în secret sâ nu ajung sâ îmbâtrînesc. Sâ nu ajung ca aceşti cîini sâ înceapâ sâ muşte din mine şi sâ mâ chinuiascâ îndelung, atunci cînd voi fi aproape de acea limitâ înscrisâ în noi ca un semn misterios pe care nu izbutim sâ-l cunoaştem niciodatâ. Mâ gîndesc, de pilda, la conjudeţeanul meu Galaction care, înainte de a muri, a stat în pat timp de aproape zece ani, dacâ nu mâ înşel, paralizat complet şi lipsit de grai, chinuindu-se astfel pentru pâcatele nu se ştie cui. Poate ale lui. Poate, cum spunea mama, pâcate de la nouâ neamuri. Chin  îndelung, înspâimimtâtor, pe care i-a fost scris pârintelui sâ-l îndure, lipsit şi de puterea de a scrie şi de puterea de a vorbi, douâ instrumente de care se lega strîns însuşi sensul existenţei sale. F.M. : Orice prezentare a unui scriitor începe cu nu mele ; urmeazâ, de obicei, data naşterii şi informaţii despre pârinţi. Chiar dacâ întrebârile mele nu vor putea respecta întotdeauna ordinea pe care o recomandâ manualele, şi nici nu cred câ ar fi bine s-o respecte, douâ fotografii aflate aci, în camera dumneavoastrâ de lucru, îmi oferâ un punct de pornire pe care, ca fost şcolar cuminte, nu-l pot ignora. Cea dintîi e fotografia tatâlui : nu mai e tînâr ; mustaţa 38

scurtă şi pârul au încârunţit ; ochiul a râmas viu şi puternic. Poartâ o vestâ veche, decoloratâ de soare. Alâturi,\fotografia mamei. In ce împrejurâri au fost fâcute ? M.P. : Mâ supâra sup ârasem sem pe tata ta ta,, câ nu avea avea şi el o fotografie de pe vremea cînd era tînâr, flâcâu, sâ-l fi vâzut şi eu cum arâta pe atunci. L-am adus la Bucureşti şi am fost cu el în studioul celui mai bun fotograf de pe atunci, îl chema Bauh. Mulţi îşi aduc aminte de Aurel Bauh ; mai tîrziu a plecat din ţarâ ; nu mai trâieşte. Era în *56, tatâl meu a murit în *63. Deci, avea, cînd a venit în capitalâ, şaptezeci şi unu de ani. Arâta bine. Fizionomia lui nu era aşa cum avea sâ aparâ peste cîtâva vreme, deterioratâ brusc de îmbâtrînirea care a survenit cu un an înainte de a muri, îmbâtrînire totalâ. Şi din punct de vedere intelectual se ţinea foarte bine. Fotografia mamei, care trâieşte şi are peste optzeci de ani, e fâcutâ tot atunci. Nici ea nu are fotografii din tinereţe. Mulţi ţârani nu aveau ; n-au pâstrat sau nu şi-au fâcut. Probabil câ pe vremuri, cînd erau ei tineri, un foto graf era lucru mare, costa ceva bani. Nu ca acum, cînd în casa fiecâruia dintre ei gâseşti una sau mai multe panorame de fotografii, reprezentînd tot felul de rubedenii, ba chiar şi persoane necunoscute. F.M. : E vorba şi în carte de un portret al lui Mie Moromete, de capul lui sculptat în lut de câtre Din Vasilesc Va silescu. u. Sculptura Sculptura acee ac eeaa a existat existat cu adevârat ? M.P. : Pe coperta primei ediţii a Moromeţilor   e un desen de Perahim care, citind cartea şi dîndu-şi 39

seama despre ce e vorba, a imaginat un portret sub formâ de cap sculptat. Multe din desenele li/i Perahim din acea ediţie, foarte frumoase, sînt filine de expresie, deşi au în ele ceva care astâzi nb-mi mai place. Hainele de pe personaje joaca parca prea mare rol în expresia generala pe care o are omul, şi asta nu corespunde realitâţii. Cine se uita la un ţâran de pe vremuri îşi dâdea foarte bine seama, şi era plăcut sâ observi, iar în picturile lui Gheaţa, de pilda, vezi foarte bine acest lucru, câ ţâranul, cu pâlâria, cu câmaşa şi cu ce mai avea pe el, forrneazâ un  tot expresiv şi deloc discordant. Haina este a lui, pantalonul la fel, iar pâlâria parcâ îi e crescutâ din cap. In timp ce la Perahim lucrurile acestea pâreau scoase prea mult în relief şi nu se acordau atît de bine cu cel care le purta. F. M. : Dor sculptura a existat sau nu ? Nu puneam aceasta întrebare, dacâ nu ştiam câ Din Vasilescu, despre care se vorbeşte de altfel şi în Marele singu ratic, nu este numai un personaj de ficţiune, ci e şi o persoanâ realâ, un pictor sau un sculptor (,,naiv", cum se spune) care trâieşte într-un sat. E o simplâ potrivire de nume ? M. P. : Constantin sau Din Vasilescu locuieşte într-adevâr într-o comunâ vecinâ cu a  noastrâ, iar eu am aflat de existenţa lui dintr-un ziar, citind un articol de paginâ oulturalâ scris de un reporter ; se vorbea acolo despre un sculptor ţâran cu acest nume. Existâ, atunci atu nci cînd scriem o cart carte, e, momente momente cînd vin spre noi tot felul de lucruri care se potrivesc cu ceea ce dorim sâ facem, vin aproape fârâ sâ le câutâm. E un moment misterios şi e cel mai fericit pentru scri 40

itor : toate elementele de care are nevoie pentru com poziţia sa le găseşte fârâ sâ le caute, ca şi cînd s-ar fi înţeles între ele anume forţe şi evenimente, sâ-l ajute. Alteori, chinul de care se vorbeşte în creaţie exista, şi el se naşte din pricina câ, spre surpriza şi furia noastrâ, asemenea elemente nu apar, nu vin şi nu putem scrie fârâ ele. Râmîn departe de noi, râmîn fârâ nume. In cazul nostru, cu acest sculptor, eu am citit informaţia în ziar, dar nu cînd scriam cartea, ci altâdatâ. Jar ea a venit spre compoziţia pe care mâ gîndeam s-o fac, în momentul în care arâtam cum se adunâ oamenii mei în poiana fierăriei lui locan, duminica. Erau acolo eroul cu prietenii sâi şi alţii care veneau sâ-l asculte. Şi a apârut şi acest ţâran, care trebuia sâ se poarte ca un artist, şi se şi poartâ ca un artist, adicâ nu se bagâ în dis cuţie, observâ, ascultâ ce se spune şi în acest timp se deplaseazâ puţin mai la o parte şi trimite un bâiat sâ-i ia nişte humâ ; cu humă ăceeă gălbenâ modeleazâ capul personajului care i se pare şi lui, ca şi scriitorului, cel mai interesant din adunarea aceea. F.M. : Vorbeaţi de venirea tatei la Bucureşti pentru fotografie ; eraţi, în acel moment, un scriitor cunos cut. Cum vâ priviserâ tata, şi ceilalţi de acasâ, mama, fraţii, pe vremuri, în copilârie, şi cum vâ vedeau dupâ ăpăriţiă Moromeţilor ?  M.P. : Fireşte câ un cititor otent poăte sâ observe, presârote prin paginile romanelor mele, tot felul de destâinuiri ole lui Niculăe Moromete, pe core le făce despre pârinţi, despre frăţii şi despre surorile lui. Dor  între  înt rebă băre reăă e foorte in intere teresă săntâ ntâ şi poote poote sâ râscoleascâ amintiri. Trebuie sâ spun câ port la mine o 41

mica fotografie care a fost detaşatâ de nişte colegi de-ai mei dintr-o fotografie mai mare, fâcutâ atunci cînd terminam cursul primar. Fotografia arata un bâiat oarecare, aşa cum probabil erau mulţi la vîrsta meaa — şi totu me totuşi şi sînt sînt în în ea nişte semne ciuda ciu date te de ex ex  presie : copilul acel ac elaa parca avea minte minteaa undeva, undeva, pierdutâ în somn. Bâiat de doisprezece ani, nu pârea  încâ  înc â sâ se fi trezit la o gîndi gîn dire re mai mai vioai vio aie, e, mai mai spri sp rinn  tena. Spre deosebire de ceilalţi, care au o privire isteaţa şi feţele atente, pare adormit, deşi fotografia a fost fâoutâ ziua în amiaza mare. Asta îmi stîrneşte mie tot felul de amintiri. Aveam într-adevâr aceasta stare de încetineala. Trebuia sâ mi se spunâ un lucru de mai multe ori, ca sâ-J înţeleg. Surorile, fraţii mei, ca sâ mâ facâ sâ pricep ceva, sau sâ aduc ceva de undeva, trebuiau sâ se râsteascâ la mine : „Bâ, uite acolo, în partea aia, în colţul âla, du-te şi ia-l de acolo !" Mâ duceam sâ iau lucrul acela şi nu-l gâseam. Şi era un spectacol pentru ei, se uitau miraţi ca la o ciudâţenie : stâteam chiar lîngâ obiectul pe care trebuia sâ pun mîna, sâ-l aduc, şi nu-l luam, nu-l vedeam. In general, era o mare problemâ pen tru mine aceastâ revelaţie a relaţiilor dintre oameni şi lucruri. Mi-aduc aminte, tot în acest sens, cum mi-am rupt mîna. Eram cu caii la pîrloagâ, bâiat mic, de vreo opt, nouâ ani. Cînd am plecat de acasâ, m-au pus ei pe cal, tata sau vreun frate, nu mai ţiu minte. Dar acolo, singur, la întoarcere, cum sâ urc pe cal ? Erau doi. l-am legat eu, pe urma i-am tras fru mos lîngâ o piatrâ de hotar care era mai înaltâ, m-am urcat pe piatra aceea de hotar şi mi-am fâcut vînt. Mi-am fâcut eu vînt, dar spinarea cailor, cînd sînt bine întreţinuţi şi nu nu sînt sla s lab b i, e foarte lu lucio cioasâ asâ ; am alunecat şi m-am trezit pe partea cealaltâ, jos, 42

drept în umor. M-am ridicat, simţind eu câ, în ce pri veşte mîna dreaptâ, ceva nu era în regula, mâ înţepa, mâ durea, credeam câ mi-am rupt braţul. Nu mai ţin minte cum am ajuns acasâ, dar ştiu câ toatâ vara aia am stat cu mîna atîrnatâ ca o treanţâ ; n-am impresionat pe nimeni cu chestia asta. Fapt e câ şi-a revenit : era o luxaţie, una foarte puternicâ. Şi totul se petrecuse numai dintr-o neatenţie. Cînd m-au dat la şooalâ nu mai eram mic, aveam opt am. Nu mi-a pârut niciodatâ râu de aceastâ întîrziere, nu-mi explic însâ ezitarea pârinţilor. ,,Bâ, tu n-ai sâ  începi şcoala anu* âsta I" mi-a spus într-o zi tata. De ce ? Poate câ nu prezentam eu semnele necesare trezirii din precopilârie ? Se temea ca, aşa adormit cum arâtam, sâ nu râmîn cumva repetent, sâ rîdâ lumea de noi ? Ţin minte bine cînd s-au întîmplat toate acestea. Era un început de septembrie care aducea, nu ştiu de pe unde, frunze moarte şi pe jumâtate galbene, prin curte. Tata şi mama se întorseserâ de undeva şi mama arâta schimbatâ... Se întîmplâ uneori acest lucru pârinţilor noştri, aratâ schim baţi, dar în bine, nu în râu, şi noi, copiii, nu ştim de ce, dar parcâ ni se transmite şi nouâ starea lor. Mai tîrziu, mama avea sâ-şi aminteascâ de aceastâ zi totdeauna cu o nesfîrşitâ încîntare pe chipul ei, cu o expresie pe care am moştenit-o şi eu şi fratele meu, expresie directâ, care nu ascundea sursa bucu riei sau a tristeţii. Nu dintr-o datâ aveam sâ înţeleg câ semnificaţie au lucrurile pentru noi numai dacâ aceste lucruri sau întîmplâri coincid cu o dispoziţie a sufletului nostru de a le fotografia, parcâ, pentru a fi contemplate în tihna zilelor urmâtoare. Şi câ numai aşa ne aparţin şi au valoare pentru noi, cu toate câ pentru alţii sînt insignifiante. Se duseserâ 43

pe la Roşiori, care pe vremea aceea avea cîrciumi foarte frecventate de ţârani. Vînduserâ, cumpâraserâ ceva, în orice caz îi apucase seara şi, minune mare, tata a intrat cu mama într-un mic restaurant, o cîrciumâ, care avea afara un fel de terasa şi unde era şi un lâutar care cînta din vioara... Mâ rog, au bâut şi ei vin, ce-au bâut, a stat tata cu mama la masa şi era acolo un chefliu, probabil un ins amuzant, cine ştie ce-a vâzut mama la el ! Câ âla, din cînd în cînd se adresa de la masâ lâutarului : „Domnule, îţi dau o mie de lei, dar te bat de douâ !" De ce adicâ sâ-i dea o mie de lei, de ce sâ-l batâ de douâ, n-am în ţeles din povestirea mamei. Poate voia sâ spunâ câ  îi dâ o mie de lei sâ cînte, dar dacâ nu cîntâ bine,  îl bate pe urmâ de douâ ? Asta era, probabil, tot secretul personajului. Au trecut ani, ne-am fâcut mari şi mama tot îşi mai amintea : „Domnule, îţi dau o mie de lei, dar te bat de douâ !“ Şi doar trecuserâ treizeci, patruzeci de ani... Se vede câ a petrecut cu tata acolo şi s-a simţit fericitâ, asta e explicaţia pe care o dau eu acuma. A fost unul din rarele mo mente cînd s-au simţit ei bine, au mai uitat de griji, de copii... Acolo, ascultînd cîntecul lâutarilor, mi-au hotârît ei mie soarta : nu, nu în anul acela trebuia sâ mâ duc eu ia şooalâ ca toţii copiii, ci la anul âlâlalt. Şi mama socotise şi ea tot aşa, am vâzut asta uitîndu-mâ la ea, am vâzut adicâ hotârîrea şi pe faţa ei, o hotârîre de nepâtruns, dar liniştitâ şi seninâ, în timp ce un surîs îi înflorea chipul ; aşa era bine, aşa trebuia, aşa socotise ea, câ mai aveam încâ nevoie sâ fiu ocrotit înainte de a mi se da drumul în lume. Fiindcâ într-adevâr e un moment crucial... Şi despre primele zile de şcoalâ am şi eu amintirea mea, care  îmi place numai mie, şi îmi e tot atît de preţioasâ 44

cum era pentru mama seara petrecuta de ea cu tata  în acel restaurant cu lâutari. In general, peste sufle tele noastre se depune o crusta chiar de tineri, prin care însâ, din fericire pentru noi, râzbat asemeni firu lui de iarbâ prin asfalt amintiri care o sparg şi ne fac sâ ne simţim iarâşi ca atunci, fericiţi câ asistam cu sufletul la gura la spectacolul vieţii, în care sîntem cînd eroi, cînd martori... Lîngâ şcoala noastrâ se afla o fîntînâ pârâsitâ, în care se aruncase odatâ un om bolnav de  peleagră.  In acel început domol de toamnâ cînd m-am trezit eu printre atîţia copii în curtea şcolii, tocmai veniserâ nişte oameni cu unel tele s-o sleiascâ, sâ-i facâ adicâ iarâşi apa bunâ de bâut, şi noi nâvâliserâm în jurul ei : în pietrişul scos de oamenii aceia de pe fundul fîntînii se gâseau bani. Era amintirea pe care o pâstra fîntîna de pe vremea cînd oameni şi vite se adâpau din ea şi cînd  în trecere spre cimitir rudele morţilor aruncau, în timpul popasurilor funebre prin sat, bani pentru cin stirea celui care trecea pentru ultima oarâ pe lîngâ fîntînile din care băuse opâ. Unul din noi a gâsit o monedâ de cinci lei şi, râcnind, a arâtat-o celorlalţi, crezînd câ, de vreme ce moneda era în mîna lui, nimeni n-avea sâ-i conteste dreptul asupra ei. Un altul, însâ, i-a dat peste mînâ şi el a scâpat-o jos. Acela i-a luat-o şi a zbughit-o cu ceilalţi dupâ el, scoţînd râcnete ; a fost ajuns şi au vrut sâ-l trînteaiscâ la pâmînt. Era însâ un bâiat ceva mai mare şi mai puternic decît ceilalţi şi i-a fost deajuns sâ ţinâ doar mîna ridicatâ, ca moneda sâ-i râmînâ lui. S-a întors chiar din nou în jurul pietrişului scos din fîntînâ, sâ mai scormoneascâ dupâ altele. Cel dintîi care o gâsise s-a apropiat atunci de unul din oa menii care scoteau pietrişul ou gâleţile şi s-a rugat 45

de el sâ-i spunâ hoţului sâ-i dea banul îndârât. Omul i-a înjurat pe toţi de mamele lor, s-a fâcut câ are sâ punâ mîna pe o cazma şi le-a spus câ, dacă nu pleacâ de lîngâ fîntînâ, are sâ rupâ cazmaua aceea pe spinarea lor ; ce( asta învaţâ ei alâturi, de aia i-a trimis tat-sâu la şcoalâ, sâ se ghemuiascâ unii pe alţii pentru un ban gâurit ? Bâiatul, auzind acestea, s-a furişat pe la spatele celui care îi luase moneda şi care sta aplecat jos, i-a sârit în spinare, a câzut cu el grâmadâ, i-a apucat pumnul şi şi-a înfipt dinţii  în el ca într-un mâr. Moneda a câzut, bâiatul s-a repezit la ea şi de cîteva ori a trecut astfel de la unul la altul. Cînd a scâpat-o ultima oarâ şi a vâzut câ n-o s-o mai recîştige, cel dintîi care o gâsise a apu cat deodatâ un pietroi şi i-a dat hoţului cu el în cap. - Na, fire-al dracului, i-a spus. Sâ te saturi ! Şi i-a desfâcut ghiarele... Se pare însa câ lovitura, deşi fusese datâ drept în moalele capului şi aceluia  îi curgea sînge, nu fusese mai puternicâ decît micul dovleac în care pietroiul se izbise, pentru câ bâiatul a ţîşnit în picioare şi s-a repezit dupâ celâlalt, care o şi luase la fugâ. Au intrat în curtea şcolii, i-au ocolit zidurile în goanâ de mai multe ori, au nâvâlit  în sălile de clasâ ţipînd, au ţîşnit de cîteva ori prin ferestrele deschise şi în cele din urmâ o minciună a fugâritului l-a adus pe celâlalt dintîi peste cap, în gît, apoi de-a rostogolul pînâ în scara de ciment de la intrare... Un învâţâtor, auzind zarva, a ieşit din cancelarie, i-a chemat pe amîndoi copiii la el şi fârâ sâ le spunâ ceva, mîncînd dintr-un covrig sub ţire de cîrciumâ de sat, le-a cîrpit pe rînd cîte o palmâ ţeapânâ dupâ ceafâ. Cel cu capul zgîriat a scos un urlet, luînd-o la fugâ spre poartâ şi s-a oprit acolo, râcnind vindicativ ca un câţelandru otîn46

 jit în clipa cînd a fost prins cu botul în oala cu mîncare... Celalalt, însâ, se uita la învâţâtor stupefiat. - De ce dai, mâ, în mine ?! i-a spus. Invâţâtorul, care tocmai vroia sâ se îndepărteze, s-a  întors. S-a fâcut mare linişte, toatâ şcoala se adunase şi se strînsese într-un cerc gros în jurul bâiatului şi învâţâtorului. Acesta şi-a scos o mînâ din buzu nar, l-a apucat pe copil de bărbie şi l-a ţinut astfel ferm, cu capul dat pe spate. - Al oui eşti tu ? l-a întrebat el, care era un localnic şi îi cunoştea bine pe toţi ţâranii. - Stai, mâ, câ mâ doare gîtul! aspus bâiatul, mişcîndu-se înapoi. invâţâtorul i-a dat drumul, s-a îndreptat alene spre scara de ciment de la intrare, s-a aşezat pe bordura ei înaltâ şi l-a chemat pe bâiat la el. Cercul gros de copii s-a apropiat o datâ cu cel chemat. - Aici trebuie sâ spui al cui eşti, a explicat învâţâtorul, sugerînd câ asta e unadintre lecţii, sâ-l  înveţe sâ vorbeascâ, în timp ce privirea lui absentâ urmârea ceva sau pe cineva care tocmaitrecea pe drum. Şi a repetat : al cui eşti ? - Al lui lan llie Albuleasa, a râspuns bâiatul şi învâţâtorul dupâ o clipâ de surzenie simulatâ şi-a râsucit capul într-o parte şi a spus : - Nu aud ! Voi auziţi ceva ? Se adresa celor mai mari. Copilul a zis cu ovoce limpede : - Sînt al lui Ion llie Albuleasa, ce, tu eşti surd ? Ji-am mai spus o datâ ! O rumoare înaltâ de voci subţiri s-a revârsat peste liniştea din partea aceea a satului. Invâţâtorul s-a ridicat, a intrat în cancelarie şi s-a întors însoţit de 47

 încâ doi învăţători ; era şi o femeie foorte tînârâ, cu trupul subţire ca o viespe, îmbrâcatâ în costum na ţional, rujata şi pudratâ din gros. - Asculta, mâ, Albuleasa, a spus cel dintîi dintre  învăţători, ăşezîndu-se iaroşi pe brăţul de ciment ăl scârii, de ce te-ăi ăpucăt tu lă bâtaie cu âla ? - A, tu eşti ? a zis învâţâtooreă, recunoscîndu-l. Pâi  îl ştiu eu, ce-ăm pâţit cu el pînâ l-am învâţat sâ stea  în bancâ... Din prima zi s-a ridicat de la locul lui şi a luat-o spre uşa, ă continuot învâţâtoarea, parca alărmătâ. Şi cînd l-ăm întors îndârot, câ : „Nu pot, domnişoorâ, zice, sâ stău în băncâ, mâ furnicâ piciooIe... - Spune, AlbuleăSă, ă reluat învâţâtorul, dupâ ce oscultăse că şi cum ăr fi cunoscut povesteo cu furnicătul picioarelor, avînd aerul câ asta e un fleac faţâ de ce o sâ se întîmple acum. De ce te-ai apucat cu âla la bâtaie ? - Pâi dacâ mi-a luat francul, a râspuns bâiatul. - Ei, şi ?! - I l-am luat îndârât şi am fugit, fiindcâ era francul meu şi el s-a luat dupâ mine şi a câzut în gît. Ce era sâ-i fac ? - Minte, dom* învâţâtor, l-a pîrît atunci cu entuziasm cineva din mulţimea de copii, l-a spart capul cu un pietroi. - Auzi ce zice âla ! a exclamat învâţâtorul. Sau nu este adevârat ? - Pâi ce, tu n-ai vâzut ? Ce mai mâ tot întrebi aşa ? a zis bâiatul... Cercul de copii fremâta, se înghesuia, cei din faţâ se luptau sâ pâstreze distanţa, sâ nu-l înâbuşe cu trupurile şi chipurile lor lipite unul de altul pe cel n

48

din mijlocul lor, mai mic decît ei, şi sâ-l poatâ vedea învăţătorul. - Vasâzicâ spargi capul la oameni cu pietroiul, a zis iar învâţâtorul, pentru un franc eşti în stare sâ faci moarte de om. - Pai bine, mâ, ce erea sâ-i fac eu, dacâ el mi-a luat mie froncul şi n-a vrut sâ mai mi-l dea îndârât ? Rumoarea creştea şi învâţâtorul aştepta sâ se facâ linişte, sâ poatâ relua întrebârile. - Bine, ţi l-a luat, a convenit învâţâtorul, dar de ce n-ai venit aici la noi, sâ ne spui ? Noi l-am fi obli gat sâ-ţi dea francul înapoi şi toatâ chestia s-ar fi terminat fârâ sînge. Aşa, dacâ moare âla ?! Cine  îl mai înviazâ ?! - Dâ-I în p... mâ-si, a spus atunci băiatul şi deodatâ i-au ţîşnit lacrimile şi s-a strîmbat de o cumplitâ indignare, l-a întins învâţâtorului moneda şi îl lua tot pe el martor al unei nedreptâţi pe care îi cerea s-o facâ, acum dupâ ce el îşi fâcuse dreptate singur. Na, i-a zis cu dispreţ, dâ-i-o tu lui, dacâ era francul pe care l-am gâsit eu în nisip şi el mi l-a luat... - Bravo, a zis învâţâtorul, aşa da. Şi s-a adresat celorlalţi : unde e âla cu capul spart ? lă vin* în coace, mâ ! Şi învâţâtorul i-o dat monedo unuia din cei mari şi l-a trimis la prâvâlie, sâ cumpere cu ea covrigi şi bomboane şi sâ le împartâ pe urmâ în mod egal celor doi. Dar bâiatul nu mai pârea interesat de soarta monezii, nici de transformarea ei în cu totul altceva decît ce mai reprezenta ea încâ pentru el, ca şi pentru ceilalţi : câutarea în nisip, surpriza unei lumi de basm, deodatâ adevâratâ, cum povesteau fraţii în iernile lungi de acasâ, cu fîntîni pârâsite 49

cu comori în ele, din care ieşeau flăcărui albastre, păzite de cîini cu doua capete sau de balauri care scoteau foc pe gura. Şi n-a mai răspuns la nici una din întrebdriile pe care învâţâtorul a încercat sâ i le mai adreseze. Invâţâtoarea lui l-a apucat de bărbie şi i-ă spus cu un glăs înalt şi subţire, din vîrful limbii, cu o bunâvoinţâ insistentă şi rece : - Aşa te-ă învăţat tata acosa sa vorbeşti ? Nu ştii sa vorbeşti frumos ? Aici Io şcoolâ trebuie sâ vorbeşti frumos ! Auzi, Albuleosa ? Uitâ-te la mine, ai auzit ce ţi-am spus ? Dar bâiatul n-a mai râspuns... Şi nu mai ştiu : atunci, sau abia acum simt câ mâ copleşeşte un odînc regret ? N-am mai auzit de el nimic... Fiindcâ n-a mai vrut sâ vorbeoscâ în felul acela, din primele zile cînd intrase el în şcoolâ... Ce i se întîmplase ? Prima nedreptate, prima jignire ? Sau tâvâlugul edu caţiei începuse sâ treacâ nemilos peste spontanei tatea lui, care prin ani mâ face şi acum sâ simt o bâtoie de inimâ, de surprizâ şi încîntare ? F. M. : Spontaneitatea şi inocenţa, o veche obsesie... Eroii cârţilor dumneavoastrâ sînt mai totdeauna oa meni spontani şi inocenţi care o păţesc. E odevârat câ, în ultimele romane, tabloul lor sufletesc se complicâ... Dor sâ revenim Io mediul familiei. Eraţi cel mai mic în casa pârrnteascâ ? Ţineau la dumneavoastrâ în mod deosebit ? M. P. : De fapt, copilul cel mai îndrâgit în familie n-om fost eu, ci frati-meu mai mic, Sae. Alexandru îl cheamâ. Sigur câ eu ţineam suficient de mult la părinţi şi la familia mea, ca sâ nu mâ mai intere seze dacâ şi ei ţin la mine tot atît de mult sau 50

daca ţin mai mult la mine sau la ceilalţi fraţi. Totuşi, cu trecerea anilor, am observat aceastâ bizarerie : de cîte ori veneam pe acasâ, dupâ o foarte scurta primire, uneori redusâ la cîteva clipe de bucurie, glasul mamei devenea deodatâ jalnic şi se uita la mine cu un fel de disperare. „Maicâ, da' ce mai face Sâicâ ? Unde e Sâicâ ?" Ei de Sâicâ îi era dor. Venisem şi eu acasâ, credeam c-o sâ se bucure câ am venit, dar întrebarea era unde e Sae. Sae era la el acasâ. Ar fi trebuit ca frati-meu sâ dea mai multe semne de dragoste filialâ, deşi dâdea suficient de multe, dar la el ţinea mama, nu la mine, el era copilul iubit. Probabil pentru câ era ultimul. In orice caz, nu înţelegeam de ce eram eu responsabil : de unde sâ ştiu eu ce e cu el, de ce nu e la înâlţimea exigenţelor ? In general, nu le-am pus probleme pârinţilor mei. Ţin minte o împrejurare care, pe funda lul âsta, apare şi ea foarte fireasca. La armatâ (am fâcut doi ani armatâ), n-am primit de la ei nici o scrisoare. Atîta vreme şi nici un rînd. Eram ostaş, nu-mi lipsea nimic din cele necesare, mîncare, adicâ, iar eu n-aveam ce sâ le trimit. Deci, totul era în regulâ. Apropo de povestea asta cu trimisul, într-o zi m-am apucat şi am citit una peste alta şi în ordine oronologicâ toate scrisorile pe care le-am primit de la tata. In fiecare era cîte o istorie, ba câ : „Marine, trimite-mi bani, câ mâ apucâ  percitorul de douâ mii de lei, şi n-am de unde sâ dau douâ mii de lei", ba câ : „Mârine, nu ne lâsa sâ murim acuma, primâvara, la iarbâ verde", treburi din astea. F. M. : Pâstraţi scrisorile ? Citiţi-le, vâ rog. M. P. : Bine, hai sâ citesc. Vâd câ e scris sus, eu am scris : „situaţia roz". Data : 1951, februarie 4. „Mâ51

rine, fâgâduiala promisa (probabil o fâgâduialâ de bani) vad câ a râmas aşa, eu sînt tot ne plătit la fix. O ducem foarte greu, a bîntuit lipsa. Nu s-a fâcut ca sâ mai putem vinde cîte ceva din produsele noastre. Nu-i nimeni vinovat, (l-auzi !) Te rog, nu uita câ nu am nici un mijloc. Am aşteptat şi aştept cu totul. Ne-ai mai adus cîte ceva şi ne-ai mai dat şi nu are sâ fie degeaba, te vom mulţumi şi noi cu ce vom putea ; cînd puteam, vâ dam, câ era belşug. Sae, mai cu seamâ tu, care trimeteai mereu câ «m-aţi uitat» şi spuneai «llinco, trimite-mi ciorapi, mâ nuşi». Şi acuma ai uitat. Nu sâ ne dai ceva, da' nici o scrisoare, de cînd ai plecat. (Deci, tot Sae era cu chestia, de la el nu voia bani, voia mâcar o scri soare.) Cînd ai plecat, mâ-ta a câzut jos şi s-a îmbolnâvit mai râu şi te strigâ mereu : Sae, Sae. Acum cred câ, în calitatea de eşti, ai putea şi tu sâ ne ajuţi cu ceva, ca pe nişte bâtrîni. Acum vâ roagâ llinca, câ ştiţi câ v-a servit cînd veneaţi pe acasâ. Nu zicem noi câ sâ fie degeaba. Vâ roagâ trimiteţi-i una pereche pantofi numârul treizeci şi şase, decu paţi, maro, cu talpa de crep, care puteţi din voi, câ şade în casâ, mj are cu ce ieşi afarâ. Şi care puteţi sâ faceţi acest lucru, va recunoaşte mai mult decît face. Poate gâsiţi pe cineva, vreo cartelâ, vâ costâ mai ieftin. Vei şti câ s-a format colectiv, pe data de 5 martie se face inaugurarea şi neapârat ne ducem şi noi, câ nu se poate altfel. Mârine, vorba lui Mie a lui Matei, ţine minte : noi am scris aici, câ ne trebuie. Mârine şi Sae, faceţi o afacere, nu uitaţi. Neapârat, dacâ se gâseşte nişte sudâ (vrea sâ spunâ sodâ causticâ), cum aţi putea, trimeteţi-ne, câ n-am fâcut nici anul trecut (adicâ n-au avut sodâ şi n-au fâcut sâpun nici anul trecut, asta vrea sâ spunâ). 52

Cu comitetul provizoriu o ducem foarte bine, oamenii şi-au îndeplinit cotele de porumb, au mai dus în loc de porumb floarea soarelui, şi au primit-o. Partidul ne crede, câ ne-a bîntuit seceta. Cu stima, Tudor Câlâraşti.'1 Alta : „Ne gâsim într-o situaţie foarte grea, ca niciodatâ. Am umblat cu căruţele pentru cotele de porumb. Şi noi, dacâ ni s-a luat porumbul tot şi încâ nu ne-a ajuns. Gîndiţi-vâ şi la noi, nu ne lâsaţi sâ murim, câci nu avem nici un mijloc de trai, câci am vrea sâ mai trâim. Dacâ nu vreţi sâ mai trâim, lâsaţi-ne. Câci din toţi copiii noştri, la voi avem nâdejde. Aşi vrea sâ viu şi eu pe la Bucureşti. Râspunde-mi dacâ viu sau nu. Dacâ-mi răspunzi sâ nu mai viu, Mârine, gîndeşte-te la maicâ-ta, câci ea a stâruit pe toate câile, ea cu milâ de mamâ, mama e s-cumpâ. Vâ zic la revedere de sfînta naştere, cu bine, la mulţi ani, vâ doresc sânâtate." Incâ una : „Mârine, doresc ca micile mele rînduri sâ vâ gâseascâ... Aflâ câ mâ gâsesc într-o situaţie foarte grea (bineînţeles, de cînd îl ştiu s-a aflat într-o situaţie foarte grea ; chiar cînd avea chimirul plin cu bani, tot aşa scria), câci aţi venit într-un moment care nu am putut vorbi nimic, câci am fost cu munca, eu fiind singur, maicâ-ta cu mîna nu a putut sâ-mi dea nici un ajutor. Am avut noroc cu copiii lui Albei şi acuma îmi cere platâ şi nu am de unde sâ le plâtesc. Câci ce ai lâsat tu, ştii bine câ nu aveam ce mînca. Tu oi fi rîs de noi, câ sîntem sâraci ; maicâ-ta nu are îmbrâcâminte, a cumpârat stofâ de casâ. Şi aşa, de datoriile alelalte nu mai spun. Numai cînd ai fi aici, ai vedea cum stau lucrurile. Noi nu mai spunem cît sînt de grele zilele, sâ le petreci fârâ nici un ban. Nu avem sare, ce e mai ieftin, varzâ tot aşa la fel, am arat şi noi douâ pogoane de grîu, nu am 53

cu ce sâ le plâtesc. Şi aşa, citind cele scrise, ia aminte cum crezi. Ne mai avînd ce scrie, râmînem ai dumneavoastrâ scumpi pârinţi care vâ dorim la revedere.'* Uite şi asta : „In primul rînd, acum, daca s-a fâcut varâ, am ieşit pe iarbâ verde şi vâ adu cem mulţumire câ aţi avut bunâvoinţâ de ne-aţi dat şi nouâ viaţâ, de am ieşit din iarnâ. Dar pe la  jumâtatea Iernii ne-a lovit o boalâ, moi cu seamâ pe mine şi mâ-ta şi nu ne-a deschis nimeni uşa, decît llinca, ne aducea şi nouâ apâ. Şi a dat Dumnezeu, ne-am fâcut mai bine, avem mare bucu rie, câ nu mai aveam nici un ban, câci am cheltuit cu boala mea o sumedenie de bani şi mai cu seamâ pe lipsa asta noi, bâtrînii, nu avem de unde. Şi pe ce sâ luâm bani ? Câci dacâ omul e sânâtos, o mai duce, şi mai bine, şi mai râu. Ne pare bine câ am fost ajutaţi, aceasta mai bine ca întotdeauna, câci dacâ nu ne daţi voi, eram morţi. De altfel, ne bucurâm câ sînteţi sânâtoşi cu toţii, la fel sîntem sânâtoşi cu toţii, Alexandru cu toţi copiii şi Sandu, Miţa, llinca şi familia noastrâ toatâ. Mârine, mâ-ta în special i-e dor de tine, câ nu a mai vorbit cu tine de patru ani (ceea ce nu era adevârat) şi acuma, dacâ vede câ e mai bine acolo, nu-i mai vine sâ mai plece şi atunci cum îi mai fac eu ? Câ e mai greu. Dar sâ ne ve dem noi acolo, câ cum am trâit pînâ acum, om trâi şi de acum încolo. Mârine, cum aveţi voi tre buri, avem şi noi. Noi mai avem, la noi, pui mici, purcel şi altele... Pe aici e bine, colectivul este foarte bine, merge bine. (Vezi ? ! Cine zicea câ nu merge bine ?!) Ne mai avînd ce scrie, râmînem ai dum neavoastrâ scumipi pârinţi care vâ dorim cu toţii. Mârine, altceva mai e câ nu mai am pllâcere de trai, dacâ mâ vâd aşa slâbit. Ion lacov are optzeci 54

şi cinci de ani şi merge ca flăcăul şi Cocoşilâ are optzeci de ani şi merge bine şi eu am cheltuit bani şi degeaba. Dacă viu pe la Bucureşti, să-mi scrii cit stai pe la Bucureşti, ca să ştiu şi eu, să nu cheltui degeaba. Pe acolo oît stăm, mai vorbim mai multe. Vă zic la mulţi ani, sănătate, să trăiţi, pe aici la ţară chiar dacă ai bani n-ai ce să cumperi..." F. M. : Spuneaţi de un ultim an al vieţii, în care s-a prăbuşit. De ce boală a suferit ? M. P. : A îmbâtrînit brusc foarte tare. S-a stins ca o luminare, începînd din primâvarâ şi pînâ în toam na, cam atît a durat timpul în care el nu s-a mai putut mişca bine. Nu, n-a suferit de nimic, aşa a fost constituţia lui. Era foarte voinic ; la vîrsta la care apare în fotografie, mai putea încâ sâ ia un sac de şaptezeci şi cinci de kilograme de pe prispâ şi sâ-l punâ în câruţâ. F. M. : Cînd a apârut Moromeţii,  ce-au spus cei de acasâ, cei de acasâ sau cei care plecasem de acasâ: tata, mama, fraţii ? M. P. : Ocupaţia mea li s-a pârut totdeauna foarte ciudata şi nu s-au convins câ e şi asta o meserie, care poate sâ asigure cuiva existenţa, decît în mo mentul în care au aflat câ am luat un premiu de stat. Asta a impresionat foarte mult opinia satului. Ceea ce scriam eu în cârţi erau, pentru ei, lucruri total neatrâgâtoare, lucruri pe care le cunoşteau, care erau ale lor, viaţa lor. Şi ce interes prezintâ um lucru pe care tu îl ştii şi-l vezi descris într-o carte ? Eşti curios sâ afli altceva, ceea ce nu existâ sau ceea ce nu cunoşti. 55

II

CIND DEVENIM MORALI • DESPRE SFÎRŞITUL VIEŢII LUI TOLSTOI • DESPRE CELINE, CAMUS Şl MALRAUX • ŞTIINŢA DESPRE VIAŢĂ Şl GUSTURILE ARTISTICE ALE CITITORULUI ROMAN

Florin M ugur: Scriaţi odatâ câ exista o vîrstâ „la oare omul devine imoral" şi vreau să   încep cu o mărturisire. Am citit Risipitorii,  care tocmai apâruse, intr-un moment de impas. Versiunea aceea dinţii a Risipitorilor , viziune asupra unui atelier în tunecat, plin de forme misterioase, mi-a atras aten ţia, poate pentru prima datâ în existenţa mea, asu pra unei posibilităţi anume de a deveni un om moral. Dar asta are importanţa numai în viaţa mea, şi nu despre viaţa mea e vorba acum. Totuşi Risi  pitorii e  singura carte pe care aţi scris-o de mai multe ori. Ea ocupâ deci un loc important şi în viaţa dumneavoastrâ... Marin Preda : In Imposibila întoarcere,   am o mărtu risire directâ despre ceea ce s-a întîmplat ou mine cînd am scris Risipitorii  şi spun de ce am scris-o de mai multe ori. Era vorba de o lupta pe care o duceam pentru a-mi crea propriul meu stil, pe care sâ-l stâpînesc şi care sâ nu fie stilul cu care se exprima ţârănii sau cu care scriitorul exprima tema ţdranilor. Efortul acesta considerabil, care m-a cos 59

tat mai mulţi ani de truda, s-a concretizat în roman, adicâ urmele lui sînt portretele şi conflictele din Ri sipitorii.  Aci se face trecerea de la stilul indirect liber, cu care a fost scris Moromeţii,   la stilul direct. S-a petrecut şi o fuziune între cele doua stiluri şi s-a născut stilul scriitorului, putînd servi pentru ata carea nu numai a subiectelor oare sînt rezultatul unor ţîşniri inconştiente, ci şi a acelor teme de con ştiinţa deliberate, pe care doreşti sâ le exprimi, ele constituind, ca sâ spun aşa, o obsesie conştienta. Se poate spune câ exista cârţi care se scriu ca o expresie a unei realitâţi interioare, ca sâ nu folo sesc cuvinte dintr-un arsenal care a fost, nu se ştie de ce, demistificat şi ca sâ nu vorbesc despre teme de ordinul inspiraţiei misterioase. Dar existâ şi stilul scriitorului, un instrument formidabil pen tru un creator ambiţios care vrea sâ creeze în mod deliberat un anumit univers. Cu acest stil care, fie câ-i place, fie câ nu-i place cititorului, a devenit stilul meu, am scris dupâ aceea, de astâ datâ fârâ chinuri, romanul Moromeţii,  volumul doi, Intrusul, povestirea Friguri  şi apoi volumul Imposibila întoar cere   şi romanul Marele singuratic.  Toate, într-un numâr de ani aproape egal cu cel în care a trebuit sâ lupt cu Risipitorii. F. M. : Aţi vorbit despre ultimele dumneavoastrâ scrieri. Nu ştiu dacâ aţi observat câ existâ o deo sebire între titlurile, între „tipul" de titluri al acestor cârţi şi numele celor dintîi : Intîlnirea din Pămînturi, Desfăşurarea, Moromeţii. Primele titluri erau Malbe". Celelalte nu mai sînt la fel. Un titlu ca Marele sin  guratic  sau ca Imposibila întoarcere   presupune o apreciere asupra lucrurilor. Friguri, Intrusul  sînt chiar 60

titluri triste. Nu poate fi o simpla întîmplare câ toate titlurile din aceastâ ultima perioada înseamnâ, într-un fel, şi o angajare de la bun început, o anga  jare afectiva. Cred câ se poate face o legâturâ între tonul deosebit al acestor titluri de cârţi şi vîrsta aceea, despre care vorbeam, ,,la care omul devine morar'. La ce vîrstâ aţi devenit moral ? M. P. : Dupâ experienţa mea, omul devine moral în momentul în care trâieşte prima spaimâ. Pînâ atunci, pînâ la aceastâ experienţâ, care nu ţine de vîrstâ, nu câ ar fi imoral, dar e dur, nu numai atunci cînd face râul, ci şi atunci cînd face binele. E curios cum poţi fi dur cînd faci binele. Duritatea, aici, are sensul de nepâsare. Poate sâ facâ binele sau râul fârâ o conştiinţâ prea accentuatâ a ceea ce înseamnâ, din punct de vedere moral, bine sau râu. Momentul  în care omul devine moral este momentul în care ia cunoştinţâ de faptul câ persoana lui fizicâ nu este nemuritoare. Am bânuiala câ toţi oamenii au o legâturâ de acest gen cu sentimentul moral. Mâ gîndesc la sentimentul moral pe care şi-l descoperâ ei  înşişi, pentru câ altfel, de mici copii sîntem crescuţi  într-o anumitâ moralâ pe care, chiar de la şapte ani, dacâ nu mai devreme, ne-o însuşim, şi curînd devenim apârâtorii ei, din obicei sau determinaţi de persuasiunea educatorilor noştri, pârinţii şi şcoala. Tolstoi vorbeşte undeva despre un moment pe care l-a trâit, se pare, pe la patruzeci de ani, cînd a simţit pentru prima oarâ groaza de moarte. El po vesteşte acest lucru tîrziu, cînd e foarte apropiat de bâtrineţe şi vrea sâ sugereze câ n-ar fi trebuit sâ-i fie frica ; ar fi trebuitsâ fie senin toatâ viaţa şi nu s-ar fi cuvenit sâ se înspâimînte atît de mult la 61

ideea câ intr-o zi va pârâsi aceastâ lume. Noi ştim  însâ câ acel moment al lui coincide cu o profundâ şi extraordinara criza morala care a fâcut din crea torul lui Război şi pace, care   este opera lui capitalâ şi cea mai puţin morala, omul profund moral care a scris Moartea lui Ivan llici, Părintele Serghie, în vierea   şi nenumârate alte povestiri. Iar aceste scrieri transmit, ca un ecou persistent, deşi îndepârtat, ceva din zguduirea pe care a trâit-o el, la un moment dat, în viaţa lui. S-ar pune întrebarea, pentru câ e vorba de Tolstoi şi, fiind vorba de un scriitor genial, putem discuta liniştiţi, viaţa şi opera tui dîndu-ne puncte de sprijin sigure, ce fel de om a fost Tolstoi pînâ la Război şi pace.  Textele, naraţiunile, jurnalul intim, lucrurile povestite de alţii ne vorbesc despre omul pe care l-a ponegrit bâtrînul Tolstoi, câruia nu-i plâcea sâ-şi aminteascâ de tinereţea lui. Acel om s-a dedat la nişte acte de desfrîu, reprobabile din punct de vedere moral, sau din punctul de vedere moral pe care-l câpâtase Tolstoi la acea etapâ a vieţii lui cînd se uita în urmâ şi-l vedea pe tînârul militar luînd parte la petreceri, la jocuri de cârti, la beţii crunte, terminate toate într-un anumit loc, pe care-l numeşte în opera lui, într-un anumit cartier,  într-o anumitâ casâ, considerate drept locul câderii totale a tînârului. Dacâ ar trebui sâ examinâm foarte atent acele acte la care se refera Tolstoi, eu am bânuiala câ nu le-am gâsi atît de cumplit de reprobabile, şi câ ele nu ne-ar face sâ-l condamnâm pe tînârul Tolstoi. Dar, şi acest fapt este, dupâ mine, foarte revelatoriu pentru depârtarea extremâ  între stările sufleteşti şi morale prin care a trecut Tolstoi, scriitorul vedea în aceste acte întunericul minţii lui şi absenţa totalâ a simţului moral. El îşi 62

amintea câ tînârul Tolstoi nu era un om moral. Câ era complet întunecat şi câ viaţa sa ameninţa sâ se termine într-o înfundâturâ, aşa cum se terminâ viaţa multora... F. M. : Intr-un fel, ea s-a terminat totuşi, mult mai

tîrziu, într-o fundâturâ. M. P. :

Viaţa lui Tolstoi s-a terminat într-o splendidâ fugâ. Nu a fost o înfundâturâ, ci un act sublim prin care marele scriitor câuta sâ scape de o anumitâ viaţâ care era o agresiune faţâ de spiritul sâu şi faţâ de dorinţa sa de a trâi într-o mare luminâ. Familia, probabil, avea interese justificate. Dupâ cum îţi aminteşti, el voia sâ punâ în practicâ teoriile lui neo-creştine, sâ-şi dea pâmîntul, sâ devinâ un creştin umil, aşa cum propovâduia în pildele şi în parabolele lui, în timp ce mama copiilor sâi nume roşi avea interese foarte concrete şi anume de a pâstra acele bunuri şi de a-i feri pe copiii ei de viaţa mizerâ în care i-ar fi aruncat gestul sublim al tatâlui. Mi-amintesc din lecturi câ în jurul lui Tolstoi foiau tot felul de inşi (nu le-am reţinut nu mele, care se aflâ toate în jurnalul lui), dar ţiu minte câ era unul foarte perseverent, care-l în demna pe Tolstoi sâ facâ acest gest. Sofia Andreevna  îl ura ou o urâ fierbinte pe acel discipol al lui Tolstoi şi sigur câ acea atmosferâ de urâ şi de gelo zie constituia o agresiune continuâ, care l-a împins in cele din urmâ la evadare. Dupâ cum ştim, fuga i-a adus şi moartea : s-a îmbolnâvit într-o garâ pustie, la cîteva zeci de kilometri de locurile lui. Tolstoi a murit ca un om simplu, într-o casâ sâracâ, aproape fârâ asistenţâ medicalâ. Acest lucru nu 63

trebuie sâ dea o aura tragica, ci una sublima, des tinului sau. El s-a comportat, la sfîrşitul vieţii lui, ca unul dintre eroii lui reuşiţi, Levin. Adicâ a trecut printr-o faza de negaţie, nu atît de tenebroasa ca la eroii dostoievskieni sau ca la Dostoievski însuşi, dar care a dat naştere unei crize, acelei crize morale despre care vorbeşte el însuşi. A cunoscut stâri de grava depresiune, sensul vieţii nu-i mai apârea cu claritate. Prin asemenea stâri a trecut şi Levin ; dacâ-ţi aminteşti, la un moment dat, el umblâ prin grajduri cu o frînghie. E un pasaj care mi s-a pârut caraghios cînd l-am citit prima oarâ, dar pe urmâ mi-am dat seama cît de tolstoianâ e comportarea lui. Levin şi-a pregâtit frînghia, ca sâ se spînzure, şi o aşeazâ mereu, ba prin ieslea cailor, ba prin nu ştiu ce şopron, s-o aibâ pregâtitâ, astfel încît la momentul oportun sâ se ducâ sâ şi-o punâ de gît. Ca şi Tolstoi, Levin e iun tip plin de vitalitate, un om al timpului sâu. Are multe de fâcut : e moşier, om cu familie, cu copii ; trebuie sâ trâiasca pentru ei şi, considerâ el, trebuie negreşit sâ trâiascâ şi pen tru Dumnezeu. Cred câ în acest personaj e descris  însuşi Tolstoi în timpul crizei şi dupâ rezolvarea ei. Intrebârile pe care şi le pun cei doi sînt cam ace leaşi : tot în legâturâ cu sensul vieţii pe pâmînt şi cu sensul existenţei lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Da, bineînţeles câ plimbarea aia cu frînghia nu era o glumâ. Existâ aci un mare patetism al întrebârilor şi al credinţei, şi tocmai acest patetism a fâcut ca literatura rusâ sâ zguduie cititorii din lumea  întreagâ, în momentul în care ea a trecut graniţele limbii în care a fost scrisâ şi a devenit cunoscutâ pretutindeni. 64

F. M. : Poate câ datele acestei crize apar şi mai clar în Moartea lui Ivan llici. M. P. :

Daca ne-am lua dupâ intenţiile declarate, care se găsesc peste tot în opera lui Tolstoi, am putea sâ spunem câ Moartea lui Ivan llici  aratâ în modul cel mai patetic ce înseamnâ o viaţâ lipsitâ de credinţa în Dumnezeu. Dar asta este o temâ generalâ, a întregii gîndiri tolstoiene. Aci, însâ, ideea apare abia la urmâ şi e mai mult o sugestie abstractâ. Nuvela e scrisâ într-un moment cînd Tolstoi era în plina putere creatoare ; arta biruie asupra ideii creştine. Intr-adevâr, Moartea lui Ivan llici  înfâţişeazâ mai direct decît, sâ zicem, învierea  sau chiar decît  Anna Karenina, termenii dramatici ai acelei opţiuni esenţiale, pe care urmâreşte Tolstoi s-o înfâţişeze cititorilor. Cum trâim ? Viaţa poate sâ se desfâşoare într-un profund întuneric sau într-o uriaşâ lumina. Iar cea mai mare pedeapsâ şi cea mai mare durere pentru un om este sâ fie surprins de moarte, sâ fie lovit de moarte într-un moment cînd conştiinţa lui se aflâ în întuneric, cînd îşi dâ seama câ nu şi-a trâit viaţa cum trebuie, dar nu mai are timp sâ trâiascâ altfel. Eroul acestei nuvele e un om care s-a lâsat prins într-un vîrtej de lucruri insignifiante, de nimicuri, de stupiditâţi de tot soiul, de prejude căţi înspâimîntâtoare ; toate acestea i-au umplut literalmente viaţa de la primă pînâ lă ultimă clipâ. Şi acum, la sfîrşit, vede,  îşi dâ seama cum au stat lucrurile. Şi mâcar dacâ ar mai putea trâi cîţiva ani ! Dar e prea tîrziu - şi el moare tocmai atunci cînd din faţa ochilor sâi se dâ la o parte o perdea, cînd zâreşte cutremurat lumina, o mare de luminâ. Ştiinţa lui despre viaţâ şi despre moarte s-a dovedit 65

prea slaba. N-a avut, la timp, puterea de a înţelege. Poate şi pentru câ era bârbat. Tot dupâ Tolstoi, femeile sînt mai bine înarmate în aceasta privinţa. In  Anno Karenina   exista un episod revelator. Levin se considera un om superior şi în orice caz se simte plutind într-o sfera de probleme inaccesibile femeii. Inaccesibile soţiei lui, Kitty, câreia nici nu-i face des tăinuiri prea intime, socotind-o o fetiţa. Şi într-o zi vine ştirea tristâ câ fratele sâu Alexandru e foarte bolnav, e pe moarte. Iar Kitty îi spune câ vrea sâ meargâ şi ea, sâ-l vadâ pe muribund. Levin se simte stînjenit, asemenea lucruri nu sînt pentru femei. Acolo e locul tragicului. Ce sâ caute în locul acela o fetiţâ neştiutoare ? Neştiutoare, aici e punctul in teresant şi revelatoriu. Totuşi ea insistâ, ajung acolo şi, într-adevâr, dau peste un muribund. Alexandru şi Levin, cei doi fraţi, se privesc stingheriţi, n-au ce sâ-şi spunâ. Levin se gindeşte câ nu e bine sâ fie prea vesel, dar dacâ o sâ se arate prea trist iar nu e bine, şi în starea aceasta de confuzie ochii muri bundului se îndreaptâ deodatâ asupra soţiei lui Levin. (Mai era o femeie acolo, dar femeia aceea nu se pricepea, nu ştia ce sâ facâ.) Şi otunci Kitty pune mina pe mâturâ, ea, care era fatâ de nobili, schimbâ cearceafurile şi pernele, aduce rufârie curatâ, îl primeneşte pe bolnav, face ordine, deschide geamurile, aeriseşte. Şi totul capâtâ un alt aspect ; vâzîndu-se într-un mediu sânâtos, omul se simte şi el mai puţin bolnav. In privirea muribundului în cepe sâ pîlpîie o speranţâ şi se uitâ la femeie ca la singura fiinţâ de care se mai simte legat pe pâmînt, în acele clipe. Fireşte câ e vorba de o iluzie, dar vedem câ aceastâ fetiţâ, abia mâritatâ, ştia mai multe despre moarte decît problematicul Levin, care 66

o ocrotea şi se considera superior ei. Adevârul e câ ştiinţa despre viaţa şi despre moarte a femeilor e mai mare decît a bârbaţilor. Nu ele sînt primele care, trebuind sâ nascâ, ştiu câ în acele clipe pot şi muri ? F. M. : Sâ revenim la întrebarea : cînd devine omul o fiinţâ moralâ ; oînd credeţi câ aţi devenit dumneavoastrâ un om moral ? M. P. : Evenimentele care duc Io formarea unei con

ştiinţe morale se înşiruie de obicei pe un foarte mare numâr de ani. In ce mâ priveşte, nu a fost un moment anume, nu s-a întîmplat brusc. Mi-amintesc câ o primâ zguduire de ordin moral am avut-o crtin
F. M. : La timp ! Generaţia mea a citit cârţile fun damentale cu zece ani mai tîrziu. M.P. : La mine, a fost, poate, o intîmplore. Era vîrsta

lecturilor flâmînde şi era fatal sâ ajung la ei. Dar în acelaşi timp i-am citit pe Stendhal şi Balzac, ca şi pe Eminescu şi Caragiale, care ou avut un alt efect asu pra mea. Dupâ cum vezi, vorbesc numai despre trezi rea la viaţa moralâ cu ajutorul lecturilor. Cît despre faptele din viaţa mea care au adîncit aceastâ tre zire am spus ceva în alta parte, dar foarte puţin, şi la urma urmei, ele constituie un secret din care 67

scriitorul se hrâneşte, cu ajutorul câruia îşi menţine echilibrul sau interior şi din care, desigur, atunci cînd reuşeşte, scoate la iveala, în forma obiectiva, o povestire, un roman... F. M. : întrebat de ce se

intîmplâ cutare lucru, Moromete răspunde : „Intr-adins !" Fârâ sâ re fuze de a cerceta faptele, fârâ, în acelaşi timp, sâ se grâbeascâ sâ-şi spunâ pârerea, pârerea cea adevâratâ (poate pentru câ nu a ajuns încâ la un adevâr în care sâ creadâ şi el şi pe care omul cu care vorbeşte sâ merite sâ i-l spunâ), Moromete lasâ sâ se înţeleagâ câ timpul „are râbdare" şi câ va veni şi clipa în care se vor da râspunsurile definitive. Caraghioasa e numai graba prostului de a afla repede-repede tot ce se poate afla. Spuneaţi des pre o tainâ pe care scriitorul o mârturiseşte treptat  în cărţile lui. Ei bine, cunoaşteţi taina lui Marin Preda ? Aţi fi în stare s-o formulaţi, aşa cum se formuleazâ orice adevâr ? M.P. : Nu ! In Morele singuratic e  vorba de nişte în-

timplâri pe cîrnp ale lui Niculae Moromete, pe care el i le povesteşte iubitei lui, Simina. Niculae aratâ cum s-au nâscut la el sentimentul şi dorinţa de a înte meia o nouâ religie. Mai tîrziu, cînd ea îi reproşeazâ câ de ce stâ în grâdinâ şi considerâ câ pentru asta s-a nâscut, el îi râspunde câ îi e foarte plâcut sâ ss gîndeascâ la acel moment al copilâriei, cînd a avut pentru prima oarâ acea revelaţie şi câ trâieşte cu acea revelaţie tot timpul, la masâ, pe stradâ, la muncâ, revelaţia fiind, ca sâ spun aşa, unul dintre pilonii vieţii sale interioare. Puţin importâ dacâ acel lucru o sâ-l punâ vreodatâ în practicâ (s-ar putea 68

sâ-1 punâ) ; el ştie, însă, câ exista aceasta posibi litate, câ profetul poate sâ treacâ la profeţii, (cit timp sîntem tineri şi viitorul este în faţa noastrâ, nu e nici o grabâ). Eu am imaginat pentru eroul meu aceastâ tainâ. Nu spun câ este autobiograficâ, nu afirm, nici nu neg, nu are importanţâ... F. M. : Cum sâ nu aibâ ? Importanţâ are chiar şi faptul câ nu vreţi sâ spuneţi. M. P. : Actul de creaţie este rezultatul vieţii inte rioare secrete a scriitorului ; nu se mai ştie, şi nu mai ştie nici el exact, dacâ ceea ce povesteşte i s-a  întîmplat lui cu adevârat, dacâ şi-a imaginat numai, sau dacâ e vorba de un amestec de fapte reale şi de invenţii. Este imposibil de fâcut o delimitare în tre viaţa imaginarâ, creatâ şi exprimatâ într-o carte, şi cea trâitâ de scriitor. Dacâ ne gîndim, de pilda, la astfel de proiecţii, care pot fi gâsite cu duiumul la Dostoievski, şi ne gîndim şi la viaţa kii, aşa cum apare ea în biografiile care< s-au scris, ceea ce spuneam devine evident. Niciodatâ n-o sâ putem şti cît de strînsâ e legâtura pe care o au cu gîndirea autorului viziunile unui om ridicol, despre care citim într-o nuvelâ, cînd se imagineazâ o lume un deva, pe o altâ planetâ, o lume fericitâ, sau cele ale inşilor demoniaci, cum este Stavroghin, erou întune cat, sinistru. E greu de crezut câ Stavroghin a putut fi creat in mod obiectiv de câtre Dostoievski, fârâ ca ceva din gîndirea şi simţirea personajului sâ nu fi ţîşnit, în orele rele ale scriitorului, in mintea şi în sufletul lui. F. M. : „Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnâ, cînd o anumitâ întîmplare m-a fâcut sâ 69

 înţeleg deodatâ câ exist", spuneţi undeva. Imi amin tesc câ acum vreo zece ani, la Sinaia, într-un mo ment cînd critici inteligenţi vâ trecuseră, cu o bună voinţă dubioosâ, în cctegorio „scriitori rurali", dum neavoastră îl citeaţi pe Kierkegaard. Ce opinie aveţi despre existenţialism şi despre literatura existenţia lista ? M. P. : Nu am lecturi foarte sistematice despre acest

curent filozofic, care a avut şi în literatura efecte spectaculoase, însâ ştiu câ dupâ râzboi l-am admirat pe Sartre. Mi se pârea atunci, şi cred câ nu mâ  înşelam, câ existenţialismul este una dintre mişcârile majore ale primei jumâtâţi a secolului nostru, alâturi de influenţa care continua din secolul al nouâsprezecelea a lui Nietzsche şi Freud. F. M. : Deci, Sartre... In imaginaţia mea, numele dum-

neavoastrâ stâtea şi stâ de multâ vreme, dincolo de asemânarea unor titluri de romane, poate fârâ sem nificaţie, alâturi de numele unui alt mare scriitor, din aceeaşi familie de spirite : e vorba despre Camus. Mi-a plâcut sâ descopâr şi unele similitudini. Vine şi el dintr-un loc cu soare puternic, atît de puternic încît poate împinge oamenii la acte de violenţâ absurde. Spuneţi, ca şi el : ,.Totul e ca gîndirea noostrâ sâ nu slâbeascâ deloc şi sâ nu ocoleascâ nimic, sâ batâ cu degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar pu tea sâ se gâseascâ un om core sâ fie tocmai cel care  îţi trebuie." Are şi el un anumit fel de luciditate, a celui care a gîndit sub soarele zâpâcitor ol Algeriei sau al Bârâganului în august, luciditatea celui care a cunoscut insolaţia şi frigurile. Ştie sâ râspundâ şi el, la întrebârile ultime, fârâ lamentâri. Vâ place Camus ? 70

M. P. : Un lucru interesant s-a petrecut cu Camus,  în cariera lui neobişnuita, şi acest lucru se poate exprima prin reacţia pe care a avut-o scriitorul fran cez cînd a aflat câ i s-a decernat premiul Nobel. A spus câ ar fi vrut sâ i se decerne premiul lui Malraux, mon maître de toujours.  De unde putem deduce câ acest remarcabil scriitor era foarte modest în gîndirea lui, de parcâ ar fi simţit câ nu el este cel mai mare scriitor francez şi câ nu lui ar fi trebuit sâ i se decerne premiul. La ora aceea, Celine murise de cîţiva ani. Incontestabil câ faţâ de un Celine şi faţâ de un Malraux, Camus este un scriitor cu o operâ mai puţin impunâtoare. Insâ el a fost foarte iubit de francezi şi nu numai de francezi, ci şi de cititorii de alte structuri, pentru acea cutremurare pe care simţi rea lui a avut-o în momentele cheie ale istoriei Fran ţei şi a lumii, în epoca unui râzboi atît de murdar cum a fost ultimul râzboi, sîngeros şi plin de crime şi de atrocitâţi, şi dupâ râzboi, cînd lumea se reaşeza pentru a se reface. El a reacţionat mereu, cu aceeaşi sensibilitate cutremuratâ, faţâ de tot ce a ofensat as piraţia moralâ spre care trebuie sâ tindâ oamenii pentru ca sâ se poatâ salva. Alţi scriitori (de pilda, Celine este un scriitor mai întunecat, daca nu cu totul întunecat, dar cu o forţâ de expresie mai mare, cu o personalitate mai puternicâ decît a lui Camus) nu au procedat cu aceeaşi consecvenţâ ca Albert Camus. De ce a spus despre Malraux câ e maestrul lui dintotdeauna ? Poate câ la Malraux a vâzut el pen tru prima oarâ ce înseamnâ sâ fii sensibil la seismele timpului pe care îl trăieşti. Malraux s-a dus în China, a participat la o revoluţie, dupâ aceea a fost în Spa nia, ca şef al unei escadrile de aviaţie, şi a luat parte direct la lupte. Toate acestea nu puteau sâ nu-l en 71

tuziasmeze, sâ nu-l fascineze pe tînârul Camus. Şi au avut asupra lui un efect considerabil, care s-a concretizat într-o reacţie artistica deloc tributara maestrului pe care-l admira. Camus e un gen de scriitor care, la noi în România, nu este întotdeauna şi de toatâ lumea admirat. Cititorul român este un cititor foarte bun, dar are o însuşire care nu numai câ nu dispare, dar se menţine ca o caracteristica a psihologiei lui : cautâ în artâ şi altceva decît marile probleme, vrea ca arta sâ şi distreze, sâ-l înveseleascâ puţin, sâ-l scoatâ din viaţo diurnâ, sâ-l transporte  într-o lume a imposibilului, sâ-l facâ sâ uite, pentru moment, de soarta pe care o are el pe pâmînt. Or, literatura care nu conţine o asemenea trâsâturâ nu-i prea place cititorului român. La Camus este predo minant sentimentul şi aspiraţia moralâ ; dar scriitorul nu are o imaginaţie foarte bogatâ. Autorii de acest tip nu îl scot pe cititor din cotidian, ci dimpotrivâ, cautâ sâ dea cotidianului semnificaţii majore, pe care cititorul român nu prea le vede. Şi nici nu-l intereseazâ. F. M. : De ce ? De ce nu-l intereseazâ ? M. P. : Din urmâtorul motiv : Câlinescu, cred, spune

câ noi sîntem un popor care ştim foarte multe şi, ca toate popoarele care stau pe un foc al pâmîntului de multe secole, cu greu ne mai poate uimi cineva, din punctul de vedere al ştiinţei despre viaţâ, despre moarte sau despre marile evenimente ale existenţei sociale. Şi atunci, zic eu, ceea ce dorim de la artâ este sâ ne scoatâ din aceste realitâţi, pe care le cu noaştem prea bine, adicâ boalâ, necazuri, lupta pen tru existenţâ, vicisitudini ale istoriei. Poate câ, mai 72

mult decît celelalte, vicisitudinile istoriei, pe care le-am trâit de cind sîntem, dau cititorului român aceastâ ştiinţâ. Nu e o ştiinţâ care sâ fie rezultatul unei însu şiri de cunoştinţe. Ne naştem cu ştiinţa despre ceea ce ne aşteaptâ în viaţa. Asta ar putea fi o explicaţie. Dar un alt observator ar putea spune câ sîntem, în fond, nişte oameni veseli, şi câ lucrurile grave, neîn soţite de mişcarea aceea care sâ facâ din artâ un spectacol, nu ne prea prind, nu ne prea entuziasmeazâ. F. M. : Dacâ lectorului de la noi îi place o literaturâ plinâ de fantezie, de scorniri fermecâtoare ale ima ginaţiei, atunci de ce iubeşte literatura românâ, care este, pe mari spaţii ale ei, o literaturâ directâ, realistâ ? Desigur câ existâ şi cârţi râspunzînd cerinţelor omului pâţit, care vrea sâ întîlneascâ în literaturâ şi altceva decît pâţeşte el, dar o parte importantâ a prozei româneşti vorbeşte despre viaţa cotidianâ. M. P. : Da şi nu. De pildâ, opera lui Sadoveanu este toatâ o închipuire. F. M. : li place Sadoveanu atît de mult cititorului obiş nuit ? M. P. : In timpul vieţii scriitorului, cârţile lui au fost urmârite cu pasiune şi cred câ place şi astâzi. Fireşte, dupâ terminarea unei opere urmeazâ o pauzâ de recepţie, în mod fatal scriitorul intrâ într-un con de umbrâ, necesar chiar, dar un editor perspicace va extrage din Sadoveanu zece volume care, citite unul dupâ altul, îi vor entuziasma pe cititorii de mîine şi cu atît mai mult pe contemporani. 73

F. M. : Imi amintesc câ elevii mei, pe vremea cînd

eram profesor de liceu, citeau cu o plăcere deosebita nu cărţile lui Sadoveanu (îi convingeam cu greu sâ termine Fraţii Jderi,  roman atît de frumos, cu aven turi şi eroi tineri), ci pe Rebreanu. Existâ şi un motiv special (Rebreanu atrâgea datorita scenelor erotice), dar nu era acesta singurul motiv, pentru câ de o audienţâ egalâ se bucurau şi unele nuvele sau ro manul Pădurea spînzuraţilor,  în care nu sînt aseme nea scene. M. P. : E, într-adevâr, un lucru surprinzâtor, pentru

câ cel care ar fi trebuit sâ le placâ mai puţin ar fi fost tocmai Rebreanu. Cred, însâ, câ îi atrâgea ab senţa stilului poetic ; stilul artistic şi liric place mai puţin tineretului. Posibil. Nici mie nu mi-a plâcut Sa doveanu cînd eram elev de liceu. F. M. : E un scriitor prea rafinat. M. P. : Mult prea rafinat pentru vîrsta elevului. Şi

mi-aduc aminte câ l-am preferat şi eu pe Rebreanu. Pe Rebreanu şi pe Camil Petrescu. Am citit Creangâ foarte tîrziu. Contrar opiniei curente, nici Creangâ nu este un scriitor accesibil tineretului, ci un mare artist care trebuie savurat la maturitate.

74

III

LUPTA CU MORILE DE ViNT

Florin Mugur : Aţi vâzut vreodatâ o moara de vînt ? Marin Preda : Moara de vînt ? Cred câ am vâzut

una, pe undeva prin Ardeal, pe lîngâ Sibiu, dacâ-mi aduc bine aminte. Dar mai înainte om vâzut mori de vînt, aşa cum am vâzut toţi, în desenele care însoţeau rezumatul pentru copii al aventurilor iscusitului Don Quijote. Acolo am luat cunoştinţâ despre ceea ce se cheamâ o moarâ de vînt. O descripţie halucinantâ face Geo Bogza într-unul din reportajele sale ; el a vâzut de aproape o moarâ de vînt, s-a dus lîngâ ea, a pipâit-o, a pus mîna pe pînza cîrpitâ. Peticul acela pe care îl descrie amânunţit adaugâ la fantasticul viziunii... Mi se pare câ mori de vînt mai exista şi azi, pe undeva prin nordul Franţei, nu sînt sigur. înţeleg eu cum devine chestia asta, cu morile de vînt. Vrei sâ mâ determini sâ spun ceva despre Don Quijote... F. M. : Nu neapârat. Mori de vînt existâ şi în vieţile

contemporanilor noştri, scriitori sau nu. Dar dacâ tot aţi pomenit de romanul lui Cervantes... 77

M. P. : Exista aceste categorii de ficţiuni în proza literara, cârţi la care aderam, le înţelegem foarte bine, ne recunoaştem în ele ; ceea ce reprezintă ase menea cârţi este pentru noi ceva întru totul inteligibil. Dar sînt şi, ca sâ zic aşa, cârţi cu bâtaie lunga, pe care nu le pricepem de mici, ci abia mult mai tîrziu, poate la maturitate. De altfel, în asta constâ şi secre tul longevitâţii lor. Dacâ ar fi uşor de priceput, aceastâ uşurinţâ ar duce poate şi la consumarea înţelesului, care s-ar toci cu anii şi n-ar mai constitui un motiv de nedumerire, un semn de întrebare, pe care sâ-l preia generaţiile urmâtoare, veacul urmâtor. O astfel de creaţie, la care nu aderi la prima lecturâ din tine reţe, este şi Don Quijote.  Cînd am citit prima oarâ aceastâ carte, n-am înţeles nimic. Totul mi s-a pârut neverosimil şi cam stupid. Aventurile cavalerului ar fi trebuit sâ mâ determine sâ rîd. Dar nu rîdeam deloc. Era o veselie a autorului care nu mi se trans mitea, pentru câ înţelesul îmi scâpa. Un biet nebun a citit cârţi despre cavaleri şi pleacâ şi el cu o mîrţoagâ şi cu un ţâran, cam mârginit, ales sâ-l însoţeascâ... Toatâ chestia asta n-a constituit nici o atrac ţie şi nu avea nici un farmec pentru vîrsta mea de optsprezece ani. Abia pe urmâ, cu anii, auzind sau citind, mi-am dat seama câ predispoziţia aceasta a lui Don Quijote are un înţeles, câ existâ aci ascunsâ o mare idee, un sentiment profund... Luptei cavale rului cu morile de vînt i s-a dat un sens mai înalt, pe care atunci, în şcoalâ, eu nu-l vâzusem în carte. Don Quijote nu mai pârea un nebun total, ci un om cu iluzii zadarnice. M-am întrebat şi ulterior dacâ asta a vrut sâ spunâ Cervantes. 78

F. M. : In prefaţa şi în dedicaţiile cărţii, Cervantes îşi prezintă singur romanul. Spune : ,,Cartea nu-i decît o înjurătură îndreptată împotriva cărţilor cavalereşti". Scopul romanului ar fi „sâ ruineze autoritatea acestor corţiM. Don Quijote : ,,Macar, senior Quijote, ca scor nirea / Ji-a-ntunecat a minţilor luminâ / Nicicînd un om nu-ţi vo gâsi pricinâ / Spunînd câ ţi-a fost jos nica pornirea". E deci un nebun care a avut ţeluri frumoase. Nu e vorbo nici o clipa despre ceea ce ne-am obişnuit sa numim donquijotism. Moi tîrziu a cam fost vorbo. Ce s-o fi întîmplot cu cartea ? Poate ca, fiind, totuşi, o carte geniala, plina de viaţa, oa menii au văzut mai departe, dincolo de ceea ce le indica autorul în prefaţâ. M. P. : Orice cultura, naţionala sau continentala, sau

care ocupa o mare parte geogroficâ a lumii, trebuie sâ-şi creeze nişte mituri, nişte noţiuni de referinţa care sâ constituie o posibilitate de legâturâ între secolele core trec peste capetele oamenilor. Mâ îndoiesc câ un chinez or înţelege Don Quijote . Nu, din tot ce om  învestit noi în aceste aventuri cam neverosimile, el nu vo alege nimic. Nu-şi va da seama de ce numim donquijoteşti şi nu altfel acţiunile umane generoase, dar zadarnice. El nu va înţelege, chinezul, sau alt locuitor ol planetei din alt continent cultural, dupâ cum noi înşine, docâ citim nu ştiu ce cugetâri ale lui Li-tai-po, sau Confucius, sau Buda, nu le prea înţe legem. Sînt printre europeni oameni care apreciazâ filozofia budistâ. In ce mâ priveşte, n-o apreciez deloc. Mâ plictisesc înţelepciunile acestea, pe care le înţe leg, dar care mi se par mult prea depârtate şi prea abstracte. Nu-mi sugereazâ o realitate la care sâ ader cu o convingere fundomentalâ. Cu mai mare plâcere 79

 îl citesc, de pilda, pe Schopenhauer, a cârui filozofie mi se pare foarte apropiata şi pe înţelesul meu de european. Aşa judecind lucru riile, Înţelegem câ donquijotismul este o noţiune de circulaţie permanenta, specific europeanâ. Şi se vede câ termenul a fost bine gâsit, de vreme ce n-a fost minat şi nu este minat de nici un alt termen, deşi au trecut aproape patru sute de ani de la apariţia cârţii şi, slavâ Dom nului, s-au scris atîtea capodopere şi au apârut scri itori mai mari decît acest spaniol, scriitori ca Balzac şi Tolstoi. F. M. : Aş vrea sâ adaug la ceea ce aţi spus cîteva date. Prima : Don Quijote   este una dintre cârţile cu cea mai mare circulaţie europeanâ ; se spune câ ar fi cartea cel mai des tradusâ. A doua : nu exista scri itor român care sâ fi fost influenţat în mod hotârîtor de câtre Cervantes. Sînt ,,balzacieni", „tolstoieni", „gidieni", pot fi întîlnite episoade „shakespeariene". Cuvîntul similar, pornind de la „Cervantes", nu s-a format. Nu s-a simţit nevoia. In Istoria literaturii ro mâne  (compendiu) de G. Câlinescu vom gâsi opt referinţe la Shakespeare, patru la Tolstoi, cinci la Bal zac, şase la Andre Gide. La Cervantes, nici una. De altfel, Don Quijote,  carte tradusâ în toate limbile globului, nu a fost tradusâ decît foarte tîrziu în limba românâ. Au existat nişte odaptâri pentru copii, au fost traduceri prescurtate, a existat o tolmâcire, acum vreo treizeci de ani, a -lui Al. Popesou Telega care e, se pare, incompletâ. Abia în 1965 apare prima tra ducere din Don Quijote . Existâ o atitudine specificâ a cititorului român faţâ de oceastâ carte ? Dostoievski spunea câ este „cea mai tristâ şi cea mai frumoasâ poveste din literatura lumii". Nu-i place 80

aceasta excepţionali de frumoasa poveste, cititorului de la noi ? M. P. : Pârerea mea este câ genul âsta de nebunie nu este agreat de cititorul român, care vede în strâdania oricârui om de a lupta cu morile de vînt o în treprindere care naşte exclusiv m ul, fârâ nimic sublim în plus. Deci inu rîsul superior, ci rîsul de dispreţ care n-ar încuraja scrierea unei cârţi ca Don Quijote. Alte popoare, n-aşi spune mai naive, dar care au un alt fond de gravi tate, pâtrund dincolo de nişte fapte care pe cititorul român îl nedumeresc (,,Stai, domnule, fii serios, ce e cu chestia asta ? Care moarâ de vînt ? Astea sînt prostii.") Un alt cititor, elveţian sau german, în spe cial german, cred, sau chiar francez, vede imediat sublimul atitudinii personajului. Intr-o lume în care toţi oamenii sînt obsedaţi de existenţâ şi de lupta pentru existenţâ, francezul, cu inteligenţa lui pâtrunzâtoare, sesizeazâ imediat caracterul fascinant al unui erou care îşi consumâ toatâ bruma de avere pe care o are, ca sâ cumpere cârţi cavalereşti şi sâ-şi umple podul cu ele. Şi încâ asta ar fi o manie într-adevâr fârâ sens, dacâ personajul ar râmîne aci. Dar el trece la practicâ. îşi face rost de o iapâ, îşi stoarce creierii sâ-i dea acestei iepe un nume sonor, potrivit pentru faptele mâreţe pe care o sâ le sâvîrşeascâ, îşi cautâ un scutier, mâ rog, îl vrâjeşte pe nenorocitul âla de Sancho Panza, şi pe urmâ şi pleacâ la drum, fârâ sâ-şi dea seama câ împrejurârile istorice care favo rizau apariţia cavalerilor râtâcitori nu mai existâ, s-au modificat. Nu vede în jurul sâu schimbarea. Ei bine. anacronismul sublim al personajului românul nu-l sesizeazâ. Spune : „Domnule, âla este un biet nebun”. 81

Da, da, un biet nebun, dar e un nebun obsedat de-o idee, pe care vrea s-o punâ în practica în ciuda vitre giei condiţiilor şi-a zădărniciei acţiunii respective ! Asta se întîmplâ, poate, pentru câ românii (şi noi doi am mai discutat despre asta) au cunoscut prea multe nenorociri. Nenorociri adevârate, nu închipuite. Nu erau nişte vrâjitori ascunşi într-o moarâ de vînt, cum  îşi imagina Don Quijote ; chiar veneau nişte tâtari care nâvâleau şi distrugeau câminele noastre, vetrele noastre, tot ce clâdeam. Tot ce se putea clâdi pe pâmîntul acestei ţâri era ars. Nu ? Veneau tâtarii şi aruncau suliţi de foc în bisericile noastre, pe oraşele noastre. Nimiceau tot. Trâind sute de ani aceste realitâţi, eşti prea puţin dispus sâ te mai distrezi cînd vezi oameni care au psihologii bizare şi sînt stâpîniţi de un soi de nebunie, aceea de a lupta cu condiţii vitrege, în ciuda evidentei zâdârnicii. Vezi, la noi nu se poate. Cine pâţeşte prea multe are prea puţin chef sâ aprecieze sublimul unuia care pâţeşte lucruri închipuite sau o pâţeşte din pricina unei închipuiri. Noi am trâit în realitate asemenea grozavii. Prea multe din nedreptâţile împotriva cârora luptâ Dan Quijote sînt imaginare. Dacâ-mi amintesc bine, el vedea într-o turmâ de oi nişte duşmani as cunşi. Ei, la noi, chiar erau nişte duşmani. Nu era o simplâ turmâ de oi inofensivâ. Sau întîlnea în cale o slugâ bâtutâ de stâpînul sâu şi imediat îşi imagina câ sluga era o victimâ nevinovatâ, iar bâtâuşul un monstru ; se vedea apoi câ sluga era un şmecher care nu ştiu ce treabâ nu fâcuse şi care merita sâ fie bâtut. La noi, lucrurile stâteau altfel, erau mult mai rele, au fost sute de ani mult mai rele. Venea peste casa românului gealatul sau strâinul, turcul sau cine venea şi cu adevârat smulgea copilul de la sînul 82

mamei, ca sâ-l duca sultanului, drept bir în semn de vasalitate. In timp ce Spania, ce ocupaţie a sufe rit ? Mi se pare câ o singurâ ocupaţie, cea araba. In orice caz, Spania, la rîndul ei, a fost o putere triumfâtoare. Şi pe urma noi ştim câ din Spania au pornit conchistadorii care vînau oamenii cu cîinii pe noul pâmînt descoperit, în America. In stampele la care ne uitâm, vedem spanioli vînînd indigeni şi ucigînd. Nu la ei în ţarâ se petreceau aceste orori, ci ei le provocau în altâ parte, cu toate câ Inchiziţia şi, mai tîrziu, trupele lui Napoleon au stîmit destule grozâvii şi la ei acasâ. F. M. : Şi totuşi s-a întîmplat ca eroul cel mai puter nic al cârţilor dumneavoastrâ, care nu sînteţi, dupâ cum se vede, un admirator fârâ rezerve al lui Cervantes, sâ fie comparat cu Don Quijote, iar compa raţia sâ facâ o anumitâ carierâ în criticâ. A pornit de la o afirmaţie, dintr-un eseu ou multe observaţii pâtrunzâtoare, a lui S. Damian. Zicea câ „Hie Moromete repetâ într-un sens o experienţâ de Don Qui  jote". Existâ ceva comun între cele douâ personaje ? Sigur câ şi Moromete şi Don Quijote sînt oameni in teligenţi, generoşi, şi unul şi celalalt nu vâd la un moment dat realitatea, dar aceste cîteva lucruri se pot spune despre aproape orice erou din literatura universalâ : şi despre Pierre Bezuhov, şi despre Mîşchin, şi despre Ladima. Asta nu înseamnâ câ toţi aceştia repetâ o experienţâ de Don Quijote. Atitudinea lui Moromete poate fi, într-un episod, donquijotescâ, dar cred câ nu existâ om care sâ nu fi avut, mâcar c datâ în viaţa, o asemenea atitudine... M. P. : O culturâ, chiar dacâ nu este integratâ şi pe

planul difuziunii, este fârâ voia ei integratâ într-un 83

anume spaţiu geografic. Europa are o cultură în oare idei şi teme, filozofii şi creaţii ciroulâ de la o ţa/râ la alta, ou o forţa mai mare sau mai mica. Asta ţine de specificul culturilor naţionale. Unele sînt interesate mai mult de un anume aspect al acti vităţii umane, altele de altul, in Italia şi în Franţa a apărut, sub o formă comună, aceeaşi idee (guvernînd două mari opere, Divina Comedie şi Comedia umană),  ideea de comedie, arta fiind văzută ca un amplu spectacol. Ideea e reluată şi la noi. Au fost scriitori care au văzut arta ca un spectacol făcut să copleşească pe cititor. Intre ei stă la loc de frunte Eminescu, care este marele nostru poet : ideile sale, stările sale sufleteşti, predispoziţiile sale cele mai intime sînt caracteristice romantismului german ; el rămîne însă un poet original, atît prin tragismul său, care este deosebit de cel al romantismului german, cît şi prin forţa sa de expresie specifică geniului şi reprezentînd virtuţile creatoare ale poporului nostru,  în acel timp şi nu numai în acel timp. Există, deci, tema artei ca spectacol.^Există şi tema eroului con templativ, a omului care, fără a dispreţui activitatea,  îşi dă seama că insul care e numai activ îşi consumă viaţa şi nu înţelege nimic din ea, pentru că devine robul acţiunii. Să vezi viaţa, s-o contempli, nu nea părat ca pe un spectacol, ci ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi, să te uiţi la oa meni, la soare, la tot ce există, e însă o plăcere în sine, pură, misterioasă, e aproape un vic iiy Din pricina asta, acestor oameni li se întîmplă tot felul de nenorociri. Nu dau exemple numeroase, dar mă gîndesc la eroul lui Lermontov, la Peciorin, la unele personaje ale lui Balzac, la Oblomov. Tema aceasta, a omului contemplativ, e demnă de cea mai mare 84

atenţie ; de fapt, aici se pune întrebarea ce este viaţa : un prilej de acţiune sau un prilej de con templare. Cel care alege un drum şi merge pînâ la capâtul lui devine erou, erou de drama. Un aseme nea erou e doamna Bovary, o eroina din galeria celor cu aspiraţii neîmplinite, cunoscînd, ca şi Don Quijote, acea stare de spirit care ne face sâ aspi ram spre ceva care nu exista, sau spre ceva care este, dar puterile noastre şi condiţiile noastre de trai nu ne permit sâ-l atingem. Doamna Bovary gă seşte cîţiva bârbaţi, pe care îi iubeşte, dar se dove desc nişte tipi comuni, neinteresanţi. Urmeazâ, bine  înţeles, prâbuşirea, inclusiv ruina materiala. Cine are asemenea aspiraţii ajunge negreşit la ceea ce ajunge şi doamna Bovary, adicâ e încolţit de griji, de necazuri, care, în cele din urma, îl copleşesc, in literatura românâ, un contemplativ al naturii este Sadoveanu, un om care, aşa cum am mai avut ocazia sâ spun, integreazâ fiinţa umanâ în naturâ ca pe o vietate de un gen deosebit. Pe planul unei mari finalitâţi a naturii, omul nu are o soartâ mai feri cita decît a lupului, a peştelui ; între vînâtor şi vînat nu se casca o prâpastie. Lupoaica trebuie şi ea sâ-şi hrâneascâ puii, dupâ cum ne aminteşte el  într-o frumoasâ povestire de-a lui : lupoaica vîneazâ şi le aduce puilor sâ mânînce ; iar în vremea asta este ea însâşi pînditâ şi în cele din urmâ vînatâ. Sadoveanu aratâ aci câ, în naturâ, lupta speciilor, dintr-un anume punct de vedere, este un fenomen la care trebuie sâ ne închinâm. Şi te întrebi chiar : cine are dreptul sâ distrugâ o specie ? O specie de pâsâri, sâ zicem. Dar, spre liniştirea noastrâ, tot Sadoveanu spune câ pâsârile sînt atît d-e numeroase, mai numeroase decît oamenii, încît vînarea lor nu 85

reprezintâ o tragedie. Dimpotrivă. Râmînînd toate  în viaţa, s-ar înmulţi prea tare, ar invada pâmîntul. In orice caz, pagina aceea, în care el spune câ planeta noastrâ este de fapt o planeta a pâsârilor, nu a oamenilor, este de o mare poezie. Tema asta are un caracter universal ; peste tot, şi la asiatici,  în special la asiatici, existâ viziunea aceasta care  înglobeazâ sau are tendinţa de a îngloba într-un singur tot oameni şi animale, pâsâri şi ape. Cred câ Sadoveanu este, din acest punct de vedere, un scriitor asiatic. Moromete al meu este şi el un con templativ, iar drama lui este drama contemplativitâţii, de care pomeneam mai înainte. Iluziile lui sînt prezente, adevârate, dar el nu acţioneazâ. Ca sâ fie un Don Quijote, Moromete ar fi trebuit sâ acţio neze în spiritul iluziilor lui. Dar ce interes aveam eu, şi ce interes are orice scriitor sâ imite pe alt cineva, sâ imite pe alt scriitor, altâ carte ? Chiar dacâ realitatea ne-ar ispiti s-o facem. F. M. : Spuneaţi câ, pentru a semâna cu Don Qui  jote, Moromete ar trebui sâ acţioneze în sensul ilu ziilor lui. Cum adicâ ? Vâ rog sâ încercaţi sâ daţi un exemplu. Intr-o împrejurare oarecare, cum ar fi procedat Moromete, dac-ar fi fost Don Quijote ? Ar trebui întîi precizatâ iluzia, şi apoi sâ vedem cum ar fi acţionat în sensul acelei iluzii. M. P. : Una d intre iluziile acestui erou este câ lumea

ar putea trâi fârâ bani, iar poziţia asta e a ţâranului patriarhal. El simte câ puterea banului, putere care devine din ce în ce mai mare în timpul sâu, cînd el însuşi a ajuns mic proprietar de pâmînt, îl pune în situaţia de a face din producţia sa o marfâ. 86

E dator să munceascâ pentru a-şi întreţine familia, dar sâ munceascâ într-un anume stil, şi anume producînd cereale pentru sine, dar şi pentru a le vinde. E nevoie sâ dobîndeascâ bani. Şi nu numai pentru plata, hai sâ zicem, a impozitelor şi a altor obligaţii cetăţeneşti, ci în general, pentru a avea un element de siguranţă împotriva nenorocirilor care pot apărea  în viaţa colectivităţii agricole : secetă, lipsuri. Dacă omul are ceva bani, cumpără din altă parte şi în felul ăsta se pune la adăpost. De asemenea, trebuie să aibă bani şi pentru a se dezvolta. Au apărut maşinile, care pot să-i uşureze, să-i schimbe, să-i revoluţioneze munca, să-i dea posibilitatea să nu mai crească atîţia cai cîţi ar avea nevoie într-o economie tradiţională, autarhică, ci mai puţini, un singur cal pentru transportul persoanei lui şi, în rest, să aibă un tractor pentru muncile cîmpului, pentru arat şi semănat. Deci, bonul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei cu care se nutreşte personajul, că el, cu pămîntul lui şi cu copiii lui, cu ce are, poate continua sâ trâiască liniştit, că nu va fi nevoit sâ intre în cursă. Da, e adevărat, vede şi el, ţăranul este atras în această cursă. Dar încotro o să meargă ? Spre ce ? Neliniştea unor asemenea  întrebări îl determină pe erou să rămînă pe poziţia lui pînă la sfîrşit. Cum ar trebui să acţioneze Moromete, eroul meu, în spiritul iluziilor lui ? Răspunsul este că el şi acţionează în acest spirit, şi sigur câ  în acest sens are o trăsătură donquijotescă. Să ne reamintim, fntîi câ el îi ia în rîs pe copiii lui, care vor să cîştige bani. Asta-i acţiune, nu ? Vrea să-şi păstreze copiii, să-i înveţe felul său de viaţă, sâ munceascâ la cîmp, iar cu surplusul de cereale, care o fi, n-au decît să se ducă să-l vîndâ la munte sau 87

la balta. Asta ar fi una. Al doilea : el nu cedeazâ atunci cînd aceşti copii stâruie în dorinţa lor de a-şi face alta viaţa decît cea tradiţionalâ şi nu accepta, lupta cu disperare sâ-şi păstreze copiii lîngâ el. In finalul primului volum, le administreazâ acea bâtaie crîncenâ. Dar nu este o bâtaie, ci un gest de disperare, prin care încearcâ sâ-i oblige sâ râmînâ ceea ce ar trebui ei sâ fie, dupâ pârerea lui, adicâ ţârani adevâraţi. In volumul doi, asistâm la o altâ acţiune, tot de naturâ donquijotescâ : îl dâ pe unul din bâieţi la şcoalâ, dar în acelaşi timp  începe o trudâ de cîţiva ani de zile, stâpînit de un gînd, un gînd bizar, pentru un om ca el, care a dat dovadâ de atîta luciditate. El adunâ, face rost de bani, munceşte, se duce în dreapta şi-n stînga, cumpârâ la loc pâmîntul vîndut şi într-o zi se urcâ  în câruţâ şi se duce la Bucureşti, sâ-şi aducâ bâieţii  înapoi, scoţînd din chimir bani şi arâtîndu-le câ uite, are bani, sâ se întoarcâ acasâ şi sâ devinâ ţârani, aşa cum crede el câ trebuie sâ fie, nu sâ stea pe aici ; ce sâ facâ ei la Bucureşti, ce sâ ajungâ ? Şi aceastâ dramâ este urmâritâ îndeaproape, pînâ la sfîrşit. E cazul sâ reamintim câ ei nu vor sâ se reîntoarcâ, deşi el era dispus sâ facâ orice (îl opreşte pe cel mic de la şcoalâ, era gata sâ plece şi din casa pârinteascâ, sâ-şi facâ el alâturi o cojmelie). Dar pe cei trei propunerea lui nu-i intereseazâ. întorcîndu-se acasâ, familia aflâ de tentativa lui şi iese o nenorocire care este arâtatâ în volumul doi : femeia îi fuge de acasâ, bâiatul cel mic apucâ alte drumuri, iar el râmîne aproape singur la bâtrîneţe, cu un sentiment de desnâdejde. latâ, deci, câ perso najul are o laturâ donquijotescâ şi acţioneazâ în spiritul ei. Avem de-a face cu o consecinţâ a fap 88

tului că  acestui om îi place viaţa ca miracol de contemplat. De aici vine concepţia sa tradiţionala despre viaţa ţârâneascâ. Aşa cred, nu cred câ e invers, dar lucrurile nu sînt prea clare, s-ar putea sâ fie şi invers, plâcerea contemplârii sâ fie conse cinţa unei anumite concepţii despre viaţâ. Lucrurile astea se leagâ între ele şi nu sint uşor de disociat. Ar fi greu sâ afirm câ faptul de a fi un contemplativ l-a dus la aceastâ concepţie despre viaţâ. Procesul acesta nu este arâtat, e un proces anterior apariţiei lui ca erou. Noi îl gâsim gata format. Nu mi s-a pârut interesant şi nu mi se pare necesar sâ arât unde începe procesul. O singura scenâ e redatâ din tinereţea lui, cînd cunoaşte prima fatâ, cu care avea sâ-i facâ pe cei trei, Paraschiv, Nilâ şi Achim, dar pe vremea aceea eroul meu era poreclit Mutul. Nu vorbea... Gîndirea lui nu era formatâ... Revenind deci la natura celor douâ personaje, observâm câ un om ca Moromete, cu simţul umorului, al ridico lului, nu poate sâ se asemene, în ciuda autoiluzionârii care de asemeni e o trâsâturâ a caracterului sau, cu un personaj ca Don Quijote, un smintit sub lim şi pe care puţin îl intereseazâ dacâ lumea rîde de el...

IV

VIATA Şl VIS • CELE TREI DIVINITĂŢI • RE LIGIILE • INTILNIREA CU MOARTEA • PA HARUL BATRINULUI TARAN

Florin Mugur : Vâ amintiţi vreun vis ? Marin Preda : Ce fel de vis ? F. M. : Dormiţi, aveţi vise ; dimineaţa, mai ţineţi minte

ce-aţi visat ? M. P. : Se ştie acum câ omul, chiar daca nu-şi mai

aduce aminte nimic a doua zi, tot viseazâ, lipsa viselor fiind semnul unor grave tulburări psihice. Cred câ aşa cum nu poţi dormi fârâ sâ visezi, e imposibil, aflat în starea de veghe, sâ trâieşti fârâ a arunca asupra lumii o iproiecţie care ţine de vis, de închi puire. O dorinţâ greu de numit ne face sâ transferâm  în afarâ ceva din intimitatea fiinţei noastre, sâ ne gîndim la lucruri care nu existâ. Trebuie sâ fie foarte tristâ viaţa unui om care, pe parcursul lung al stârii de veghe, nu face decît sâ acţioneze. E drept câ une ori acţiunea poate suplini reveria ; ea exercitâ asupra sufletului nostru un fel de influenţâ euforicâ, asemânâtoare cu starea de visare. Mi-e greu sâ-mi închi pui un om care nu acţioneazâ şi nici nu lasâ mintea

sâ-i zboare. Cum poate sâ trâiascâ un astfel de om ? Visele noastre ţin de factori uşor de înţeles. Cînd avem douăzeci de ani, visam la tot ce e cu putinţa, pentru câ, într-adevâr, la acea vîrstâ totul e cu pu tinţa, în faţa gîndurilor noastre nu exista obstacole. Şi de ce ar exista, de vreme ce s-a dovedit câ oameni de aceeaşi vîrstâ cu noi sau de aproape ace eaşi vîrstâ au fost în stare sâ cucereascâ lumea ? De ce nu ni s-ar întîmpla şi nouâ acelaşi lucru ? Nimic nu ne împiedicâ sâ gîndim astfel. Pe mâsurâ ce anii trec, visurile noastre se modificâ şi ele. E uşor de presupus, de pildâ, câ un om de cincizeci de ani viseazâ sâ fie din nou tînâr. Aici vâd eu eterna frumuseţe a mitului faustic. Goethe a îmbrâcat în haina poeziei mari legenda care spune câ un om ajunsese la bâtrîneţe fârâ sâ fi trâit. E un vis fârâ moarte... Sâ fii din nou tînâr... Sâ poţi iubi... Faust   e unul din marile mituri ale culturii noastre europene, mereu actual atîta vreme cît oamenii îmbâtrînesc şi o nostalgie sfîşietoare îi duce cu gîndul la tinereţea pierdutâ... F. M. : Vâ amintiţi vreun vis dintre cele din timpul

somnului ? M. P. :

Nu-mi vine în minte vreun vis, pe care sâ-l pot povesti şi sâ aibâ un sens. Existâ, pe lîngâ vise, şi stâri de vise. De pildâ, azi-noapte am visat câ aveam un cal şi câ cineva mi-l omorîse. Fireşte, am  început sâ plîng şi m-am trezit în starea aceea cînd simţi câ ceva în tine plînge. Nu plîngi tu, nu e un plînset, e amintirea urnii plîns, visul unui plîns. Cu o zi înainte citisem un poem al lui Adrian Pâunescu despre cai, poem care îmi era dedicat, în care el 94

spunea câ am omorît caii, câ ne-am iscălit cu toporiştile pe grumazul lor. Imaginea are o mare forţa de sugestie, şi iatâ câ în noaptea urmâtoare am avut acel vis. Mi se întîmplâ foarte rar ca un vis sâ aibâ o astfel de coerenţâ şi sâ pâstreze o legâturâ atît de limpede cu viaţa realâ. F.M. : îmi vorbeaţi altâdatâ despre o stare de visare,

de toropealâ, în care v-aţi aflat în vremea copilâriei. Cînd s-a terminat acea stare ? Cînd aţi avut o deplinâ conştiinţâ de sine ? M. P. : La vîrsta de trei, patru, cinci ani, copiii proce-

deazâ instinctiv. Chiar şi atunci cînd vorbesc, ei vor besc, dar nu ştiu ce spun. Nu sînt cuvinte care izvorâsc dintr-o înţelegere a relaţiilor dintre lucruri şi oameni, ci o intuiţie ; e lucrarea instinctului, care-i împinge la vorbire. Nu-mi amintesc momentul exact cînd am ieşit din acea stare, fiindcâ a durat foarte mulţi ani. Deşi se cereau de la mine, din toate pârţile, de câtre toţi, sâ fac tot felul de lucruri, eu, cum am mai poves tit, din toate acele lucruri care mi se cereau, nu fâceam nici unul. Asta însemna, în limbajul ţârânesc, a nu fi bun de nimic. Respingeam tot ce mi se cerea sâ fac. E foarte interesant, totuşi, câ în aceastâ ati tudine a mea exista, probabil, îmi amintesc câ exista, o anumitâ forţâ. Nu respingeam aceste lucruri din lene, din rîzgîialâ, din prostie, nu, era ceva care interzicea aceste calificâri în ochii pârinţilor şi ai fraţilor mei, un lucru care nu era acceptat, pentru câ nu era de înţeles, dar cu timpul, cu anii, a fost acceptat şi am început sâ fiu definit în funcţie de acel lucru, singurul pe care îl fâceam consecvent. E uşor de bânuit care este acest lucru, ceva în legâ95

tura cu pasiunea care mâ stâpînea, cu plâcerea şi pasiunea cărţilor. S-a creat, deci, aşa, un fel de pîrtie în conştiinţa alor mei, câ, domnule, poate e ceva în chestia asta ; un om s-ar putea sâ-şi facâ din asta un scop în viaţa şi sâ iasâ ceva de aici pen tru el. S-a acceptat acest iluoru nu otît pe temeiul res pectului pentru ştiinţa de carte, mama sau tata con simţind câ a învâţa carte este un lucru pe care meritâ sâ-l faci, ci pentru câ li se sugera câ aici  începea un drum care ar putea duce eventual la o viaţâ mai bunâ decît aceea de a fi ţâran, de a munci pâmîntul, de a creşte vite, lucruri pentru care nu aveam nici un fel de pricepere. F. M. : Aţi citit, de mic, Biblia, dacâ scena din Marele singuratic,  cînd mama îi dâ fiului, care stâ câlare

pe cal, cartea cu coperţi negre, e autobiograficâ. Ce rol juca, în imaginaţia copilului de atunci, Dumnezeu ? M. P. : Cum mâ simţeam ocrotit de pârinţi, mâ sim

ţeam ocrotit şi de Dumnezeu, pe care îl credeam prezent în lucruri şi fiinţe, ca pe un creator. Printre aceste divinitâţi, Dumnezeu şi pârinţii, a apârut mai tîrziu şi învâţâtorul meu, Teodorescu, cum am mai povestit... Şi a şi râmas, alâturi de ei, pentru tot deauna... Asta nu înseamnâ câ în momentul apariţiei gîndirii reflexive, care dâ tînârului o neasemuitâ tru fie (şi la mine acest moment a survenit la paisprezece ani, dupâ ce am citit Descartes, Discurs asupra me todei...),  Dumnezeu a râmas pe scaunul lui, acelaşi cum mi-l descrisese mama... Dumnezeu, despre care ne vorbea mama, despre care se ţineau slujbe la bisericâ şi învâţam la orele de religie, în clasâ, nu mai era pentru mine un Dumnezeu care sâ prezinte 96

un interes deosebit. Deşi mama zicea foarte des câ Dumnezeu nu iartâ, câ Dumnezeu are sâ ne pedepseascâ, era un Dumnezeu destul de blînd, oarecum inofensiv, şi deci, fârâ prea mare importanţâ. Cre dinţa în Dumnezeu, aşa cum exista în satul meu, îi nemulţumea pe mulţi prin forma în care se nâscuse ; aşa cred eu câ se explicâ pentru ce erau atît de mulţi eretici, din Oastea Domnului, de pildâ, bârboşi sau reprezentanţi ai altor secte. Povestesc eu, undeva,  în volumul doi din Moromef/7, despre râtâcirea Siţei, o fatâ care spunea câ a vâzut-o pe Maica Domnului pe izlaz. Dumnezeu, aşa cum se nâscuse el în satul meu, aşi zice câ era prea familiar ; nu satisfâcea în totul dorinţa mea de mister, sau în orice caz nevoia de fanatism care existâ în orice credinţâ religioasâ. Cred câ de aceea l-am şi pârâsit aşa de timpuriu. Pe alţii, dupâ ce pârâseau biserica, îi vedeai strîngîndu-se mai mulţi laolaltâ şi participînd la diverse adunâri tainice. Reacţia la Dumnezeul nostru din sat era deci de douâ feluri. Prima putea duce pe cineva la pârâsirea credinţei, în orice caz la neglijarea cre dinţei, aşa cum apârea ea în satul nostru, şi alta la fanatismul sectar... Am asistat şi eu la cîteva din întîlnirile celor din Oastea Domnului, tşi lâsau bârbi, se adunau în casa cîte unuia şi acolo, toţi, cu lumînâri în mîini, cîntau cu vocile lor bârbâteşti, în cor, dupâ carte, conduşi de câtre unul dintre ei care se pricepea mai bine. Nu ştiu de unde învâţaserâ aceste cîntece şi era foarte impresionant, mai impresionant decît la bisericâ. Partea bunâ şi partea rea a orto doxismului, dupâ unii bunâ, dupâ alţii rea, eu o vâd  în aceastâ îngâduinţâ, în aceastâ umanizare a lui Dumnezeu şi a lui Cristos, în coborîrea lor printre oamenii din localitatea respectivâ, în familiarizarea 97

extremâ a cetăţenilor cu Dumnezeu şi cu fiul sau. Se naşte un fel de convieţuire paşnicâ între divi nitate şi om, guvernata de o mare îngâduinţâ din partea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, faţa de pâcatele muritorilor. Adicâ : „Doamne, noi sîntem oameni, omul e supus pâcatului, iar tu e bine sâ fii înţelegă tor şi sâ ierţi." Ăsta ar fi ortodoxismul, aşa apare et  în practicâ. Urmarea se vede. El duce, cum am spus, ori la pârâsirea credinţei, ori la formarea de secte. N-aşi putea sâ afirm hotârît câ religia catolicâ nu provoacâ asemenea reacţii din partea oamenilor ; e de remarcat câ, totuşi, catolicismul e mai sever ; se ştie cît a fost de sever şi la ce excese a ajuns. Fapt e, însâ, câ dacâ o credinţâ poate fi numitâ credinţâ, astă este cea catolicâ... In orice coz se pâstreazâ mai bine decît la noi în sat, unde cei tineri se cred superiori oricârei divinitâţi şi nemuritori... Intr-o zi, de curînd, sorâ-mea angajase un astfel de tînâr, un tîmplar şi în timp ce el meşterea la nişte ferestre, mama (care are acum optzeci şi patru de ani) tot trecea pe lîngâ el şi maicâ, aşa şi pe dincolo, la bisericâ te duci ? „La bisericâ ?! zice âsta deodatâ, foarte surprins câ tocmai lui i se pune o astfel de  întrebare. Cum sâ nu mâ duc ? De trei ori pe sâptâmînâ mâ duc..." Sînt foarte abili şi convingători aceşti farseuri, prin faptul câ ideea farsei le vine de îndatâ, pe negîndite aproape şi pâstreazâ un glas şi o expre sie impenetrabile. Mama l-a crezut : „De trei ori, maicâ ? Eu nu mai pot, nu mâ mai ţin picioarele... Sâ-ţi duci şi copiii, maicâ, sâ nu trâiascâ fârâ domnuf Cristos..." Tâcere. Apoi, deodatâ, tînârul a reluat : „Credeam câ ştii, bunico, dar vâz câ nu ţi-a spus nimeni." „Ce sâ-mi spuie, maicâ ?" „Toate femeile ca matale trebuie sâ plece în altâ ţarâ, ca sâ înveţe 98

şi pe-alţii, pe-acolo, despre domnul Cristos. S-a fâcut o lista, a adâugat el, eşti trecutâ pe lista..." Mama □ râmas pe loc, uluitâ. Lucrul era de crezut. De cîte liste nu auzise ea pînâ acuma, în lunga ei viaţa ? Cîte schimbări nu trecuseră peste anii ei, cînd mai buni, cînd mai râi ?... ,,Oleu, maica, a strigat ea inspâimîntatâ, unde sâ mâ duc eu aşa bâtrînâ... Nu mâ duc, maică..." „Trebuie sâ te duci, a conti nuat tînârul, liniştit. Pe-alelalte muieri le-a şi trecut pe listâ. Pe Cotelicioaia, pe Neacşa, a Pinţii, a Iu’ Mâciucâ, a Iu’ Sdârâboajâ..." Astea erau prietene ale mamei. „Cum pe-a Iu' Sdârâboajâ, a şoptit mama nedumerită. Pâi asta drâcuie." „Nu ştiu, a zis tînârul, şi o tras nepăsător cu plaivasul peste scîndura albâ. Câ drâcuie, câ nu drâcuie, trebuie sâ plece şi ea... E trecutâ pe listâ..." Aceastâ întîmplare e greu de imaginat într-o ţarâ catolicâ... F. M. : Sâ nu ne îndepârtâm încâ de vîrsta copilăriei, a primelor visâri şi sâ vâ pun o întrebare despre care nu ştiu dacâ e potrivitâ : cînd v-aţi gîndit pen tru prima oarâ câ existâ moartea ? M. P. : Nu am uitat şi nu uit starea de spirit pe

care am avut-o atunci cînd am văzut morţi, în copi lărie sau mai tîrziu, în timpul războiului, şi în Bucu reşti, sub bombardamente. Pentru prima dată am vâ zut un om mort atunci cînd vecinul nostru, un flâcâu care abia se însurase, din familia lui Ion Dumitrache, nu mai ţin minte cum îl chema, a murit călcat de căruţă. N-aşi putea sâ spun câ am înţeles ce ve deam. La o anumitâ vîrstâ, moartea este tot un fe nomen al vieţii, nu se percepe ; copilul nu-şi dâ seama câ a fi mort înseamnă a nu mai exista : 99

exişti în olt fel, este o tntîmplare, ţi s-a întîmplat ceva, asta nu înseamnâ dispariţie. Senzaţia de dispariţie, de moarte, apare o data cu formarea deplinâ a conştiinţei de sine, cînd se înfiripeazâ frica. Aşi lega aceste doua stâri, luarea de cunoştinţa cu faptul câ în viaţa se moare, şi teama care apare, câ  în aceeaşi secundâ e posibil sâ mori şi tu. Vezi, lucrul acesta eu l-am trâit tîrziu, foarte tîrziu. Vreau sâ spun câ, pînâ pe la treizeci de ani, am avut aceeaşi reacţie ca şi prima datâ, deşi trecuserâ peste mine, cum am spus, grave evenimente şi convulsii so ciale : e o nenorooire care s-a întîmplat altora ; stau morţi acolo, printre dârîmâturi şi pe târgile bran cardierilor. Sînt morţi, au pâţit ceva, îi duc dintre noi... Acest sentiment a fost mai acut şi a început sâ se transforme în altceva (adicâ sâ nu mai fie doar un refuz de a lua cunoştinţâ de adevârul celor petrecute unui semen de-al meu) abia prin 1953 sau 1954. Cred câ era în 1954. Ieşeam de la mime, din odaia mea, din frumoasa odaie de pe strada Ana Davila. (Acum, cei doi plopi, ale câror vîrfuri erau tocmai la  înâlţimea ferestrei mele, au depâşit-o cu mult, o astupâ ; nu mai e atît de frumos ca pe atunci.) Eram singur, mâ duceam la redacţie. In colţul strâzii care dâ pe bulevardul Ardealului s-a oprit o maşinâ şi din ea a fost scos un om cu costum pe el, cu cravatâ la gît, cu pantofi în picioare, cu ceos la mina, cu tot ceea ce este un om. Pârtfl negru lins peste cap ; avea şi-o mustaţâ. Numai câ era plin de sînge. Era mort. A fost pus jos pe trotuar de câtre bran cardier ; un om s-a dus sâ anunţe pe cineva dintr-o oasâ, sâ vinâ şi sâ deschidâ. M-am oprit, eram singurul trecâtor în acel minut, şi m-am uitat intens la omul de pe brancardâ, care era mort. Şi atunci 100

am simţit câ se produce asupra fiinţei mele o agre siune, câ cineva încearcâ sâ-mi strecoare ideea câ cel de pe targâ este om şi este mort şi câ, deci, aşa cum i s-a imtîmplat lui sâ fie pe targâ şi sâ fie mort, s-ar putea sâ mi se întîmple şi mie, sâ fiu în locul lui ; nu acum, dar oricînd. Am respins acest gînd, m-am uitat cu un sentiment teribil de târie şi de rezistenţâ la ceea ce vedeaim jos, şi în clipa aceea n-am mai vâzut un om, ci am vâzut moartea. Am privit 'moartea în faţâ cu o senzaţie foarte putemicâ de sfidare Jiniştitâ, respingînd agresiunea care  încerca sâ se sâvîrşeascâ asupra conştiinţei mele. Şi am stat aşa multâ vreme, simţindu-mâ perfect calm, suveran şi sigur de fiinţa mea nemuritoare. Dupâ care m-am îndepârtat. Era şi momentul, pentru câ se deschisese uşa. Am plecat şi în secunda urmâtoare am şi uitat... F. M. : In secunda urmâtoare aţi şi uitat. Dar n-aţi

uitat... M. P. : In orice caz, dupâ cum se vede din aceastâ

intîlnire a mea cu moartea, pentru câ asta era sen zaţia pe care o aveam, revelaţia pe care o aveam :  jos, acolo, nu mai era un om, ci era însâşi moartea, existâ o luptâ care se dâ între fiinţa noastrâ şi ideea morţii. Şi nu se ştie ce este mai bine : sâ acceptâm o convieţuire, sâ facem loc în conştiinţâ acestei negaţii a ceea ce numim viaţâ, sau dimpotrivâ, sâ nu acceptâm, sâ refuzâm cu toata forţa sufletului nostru. Trebuie sâ spun câ, mai tîrziu, eu am fost silit sâ accept aceastâ idee. Am acceptat-o şi am regretat. Poate nu trebuia sâ renunţ de a mâ împo trivi la agresiunea ideii de moarte asupra conştiinţei 101

mele ; pentru câ senzaţia de sublim, pe care am trăit-o atunci cînd m-am uitat drept la ea şi am negat-o a fost o clipa unicâ, o clipâ care acum se repetâ greu sau nu se mai repeta cu aceeaşi inten sitate. Starea de spirit se modificâ, odatâ cu anii, iar cunoscuta frica de care fugim încearcâ sâ ne domine conştiinţele. Amintirea aceasta este, însâ, pen tru mine, un teritoriu al refugiului de unde pot sfida  încâ moartea atotbiruitoare. Dacâ putem sâ facem acest lucru pînâ în ultima zi pe care o avem de trâit pe acest pâmînt, sîntem învingători. F.M. : Frico de moarte e una dintre temele Risipitori lor...   Gîteva personaje importante ale acestui roman

sînt medici. Aţi cunosout, între medicii care v-au în grijit, atunci oînd aţi fost bolnav, oameni deosebiţi ? M. P. : Da, medicii cu care am avut de-a face mi

s-au pârut toţi personalităţi foarte interesante. Medi cina e o meserie care oreează omului um complex stenic, de superioritate faţă de boli şi faţă de moarte, la fel de reconfortant ca şi cel pe care mi-l dădea preotul în copilărie. După ce mă spovedeam şi ieşeam de sub patrafir, simţeam că acuma sînt curat, nu mai am nici un păcat, toate păcatele mi-au fost iertate. La fel e şi cu medicii. După ce ieşi din mîinile lor şi pleci din spital, ai sentimentul câ eşti perfect sănă tos (dacă eşti !), că îţi stau în faţă toate nebuniile posibile, pe care le poţi face. Pe care însă nu le faci. Dar senzaţia că le putem face ne este foarte agreabilă. F. M. : Revin mereu la vîrsta copilăriei. Cînd eram

mic, îmi era mereu teamă (de cîte ori era bolnavă 102

mama) câ va muri mama. De cîte ori se simţea râu tata (care era şi bolnav de inima, nu grav ; dar eu nu ştiam câ nu-i grav bolnav), mi-era fricâ sâ nu moarâ tata. Aţi cunoscut aceste senzaţii ? V-a fost fricâ vreodatâ câ moare mama sau tata ? M. P. : Da, din plin. Acum zece ani, ba nu, acum nouâ ani, în primâvarâ, l-am vâzut pe tatâl meu foarte slâbit şi avînd pe faţâ o tentâ, o culoare foarte osemânâtoare cu cea pe care o capâtâ omul dupâ ce viaţa nu mai existâ în el. Eu am refuzat (aşa cum mâ obişnuisem, ca o reacţie veche, despre care am povestit) sâ cred câ tatâl meu, la care ţineam atît de mult, o sâ pâţeascâ ceva. El încâ mai mergea, se sprijinea într-un ciomag şi mergea, dar foarte greu. Şi la un moment dat, prietenul sâu mai tînâr, langâ, ce] care îmi fâcea mie, cînd eram elev, haine din stofâ ţesutâ în casâ, dar, pentru economie şi pentru un preţ mai scâzut, fârâ nasturi, ne-a invitat la el, pe mine şi pe frate-meu Gheorghe, sâ bem un pahar de vin. Dar trebuie sâ fac o rectificare : nu era... Ba da, era primâvarâ. Sau nu, era prin august, dacâ nu mâ înşel. Da, în orice caz era, o sâ vezi de ce, cam  în timpul culesului strugurilor. Ne-a invitat la el, sâ bem un pahar, şi am bâut noi un pahar. Şi langâ zice : „Se duce, Marine, nea Tudor". „Da' de unde ştii dumneata ? Nu cred." Zice : „Nu, r>u, se duce, sâ ştii de la mine, se vede". Şi atunci mi-am dat şi eu seama câ într-adevâr tatâl meu era deja vizitat : venise, trecuse pe ilîngâ el, ea, şi îl alesese. Şi bine  înţeles câ m-am speriat foarte tare ; totuşi am râmas  în credinţa mea câ nimeni nu ştie, nimeni nu poate sâ ştie vreodatâ cînd i se va întîmpla. Şi dacâ totuşi 103

va fi, s-ar putea sâ fie peste doi, trei ani, deci mai are încâ de trâit. Am plecat la Bucureşti şi peste vreo sâptâmînâ m-am întors, trebuie sâ fi fost pe la sfîrşitul lui august, şi am intrat în casâ. L-am gâsit în pat. Era mic, mititel, stâtea puţin aplecat şi se uita pe fereastrâ. Abia m-a recunoscut ; n-a avut o reacţie de recunoaştere, aşa cum avea obiceiul, cum o ştiam eu, cînd mâ vedea câ vin. Eu, mirat, m-am plecat spre el şi i-am vorbit, ridicînd puţin glasul : „Tatâ, eu sînt, Marin. Am venit acasâ." Şi s-a uitat la mine. Atunci am vâzut câ el, cum stâtea aşa puţin chircit, aplecat in faţâ spre fereastrâ, ţinea ceva în mînâ. Mîna lui mare şi puternicâ, odatâ. Şi cînd m-am uitat eu mai bine, am vâzut câ avea un pahar, şi paharul era plin pe sfert cu vin roşu, probabil un fel de must. Şi inâuntru acolo, era un bob de strugure, l-am luat paharul din mînâ şi m-am uitat la el, aşa, şi m-a copleşit deodatâ o adîncâ emoţie ; ca s-o ţin în frîu am gîndit : „la uite, bâtrînul ţâran, cum ţine în mînâ paharul sâu de vin din via lui şi-şi ţine ultimul pahar cu ultima înghiţitura» care seamânâ cu ultimele zile sau cu ultimele sâptâmîni din viaţa pe care o mai are de trâit." Cred câ el nu mai ştia ce ţine în mînâ, dar ţinea totuşi paharul foarte stnîns ; era ca un fel de tovarâş de viaţâ ; acest pahar simboliza însâşi viaţa care mai exista şi pe care parcâ voia s-o mai ţinâ, sâ n-o scape. Nu mai iputeam vorbi cu el, nu mai cunoştea bine pe nimeni. Venea din cînd în cînd doctorul şi-i fâcea cîte o injecţie cu cofeinâ. Tensiunea lui era normalâ : şaptesprezece cu zece, la şaptezeci şi opt de ani I Insâ avea, cum se spune, fenomene de arteriosclerozâ generalizatâ. Nu mai pu tea merge, şi nici fluxul gîndirii nu mai era cel 104

normal. Rostea douâ-trei cuvinte care aveau o co erenţa ; dupâ aceea, fie câ tâcea, fie câ vorbea, dar spunea ceva care nu avea nici o legâturâ cu lumea realâ. Am plecat şi într-adevâr, peste o lunâ, o lunâ şi ceva, s-a întîmplat ceea ce spusese langâ, priete nul sâu mai tînâr.

V

EROUL LITERATURILOR MODERNE • DES PRE INSPIRAŢIE Şl LIBERTATE • FAULKNER • VIAŢA FARA LITERATURA ? • MOARTEA LUI LABIŞ

Florin M ugur: Spuneţi undeva, în Imposibila în toarcere   : „Mi-am dat atunci seama de umilinţele pe care trebuie să le îndure cel care e pe nedrept prin tre ultimii"... Marin Preda :

„...intr-o profesiune, sau pe scara ierarhiei sociale".

F. M. : Ei bine, deşi ştiţi ce înseamnă nedreptatea,

personajele romanelor şi povestirilor dumneavoastră, oameni care n>u fac rău nimănui, nu se gîndesc, to tuşi, decit rareori, la repararea nedreptăţii, nu se prea amestecă in viaţa altora. Am simţit nevoia, uneori, ca generozitatea lor să fie mai activă. Ii opreşte firea lor ţărănească ? Sînteţi de părere că oamenii trebuie să se ajute singuri şi numai singuri ? M. P. : in fond, cred că e vorba la dumneata de

eterna tresărire pe care o are şi o s-o aibă întot deauna cititorul, citind, de pildă, scena din Mizera bilii,   cu fetiţa, scenă pe care om mai evocat-o undeva, sau scena din Contele de Monte Cristo,  în care 109

omul, dupâ ce i s-a luat avuţia, nevasta, revine dupâ mulţi ani şi se hotârâşte sâ-şi consacre viaţa nu unei răzbunări, cît unei repuneri a vieţii în coordo natele iniţiale, fireşti... Ei bine, aceastâ literatura este cel mai greu de scris ; a descoperi astfel de eroi şi astfel de împrejurări constituie ospirăţiă ori cărui scriitor. Puţini reuşim sou foarte greu reuşim, chiar şi atunci cînd avem tot ce ne trebuie, adicâ forţâ de expresie, gîndire... Nu e suficient. Cîteodotâ, nici împrejurările vieţii istorice nu ne ojută sâ gâsim astfel de eroi şi ostfel de împrejurări. Nu sînt, nu existâ în viăţa reala ; sau nu-i descoperim noi. Dar nici alţii nu-i descoperă. De pilda, la ora actualâ, Franţa lui Dunvas şi a lui Eugene Sue nu mai existâ. Nici lă ei nu se mai gâsesc astfel de eroi. Un Jean Valjean, chiar un Javert au dispărut în măsa unei societâţi core trâieşte în abundenţâ, în care luptă pentru existenţâ cunoaşte forme potolite şi în core problemele sînt cu totul altele decît cele cu care am fost noi învâţaţi de mici copii. Omul de ostâzi se întreabâ cum sâ cîştige cît mai multâ libertate din mediul ambiant care se tehnicizeazâ şi face din el o rotiţâ o unui mare mecanism. Asta explicâ ati tudinile disproporţionate pe care le adoptâ o parte din tineret, mişcârile  gauche- iste, cum li se zice, mişcarea hippy, şi aşa mai departe. Sînt reacţii la aceastâ societate. Maşina e tot moi perfecţionotâ, dar îl anuleazâ pe individ, aşa cum s-a conceput şi s-o ştiut el câ existâ, cu un univers singular, cu viaţa lui individualâ, pe care totdeauna şi-a dorit-o liberâ. Acest om trâieşte moi bine ca pe vremea lui Dumas, dar e mai puţin liber, deşi se afla într-o societate liberala. E foarte curios. E tragic. Sigur câ da, cititorul tînâr vrea sâ gâseascâ un erou care 110

sâ se mişte, sâ acţioneze, din voinţa lui, împins de idei şi sentimente mari şi mai puţin din voinţa altora, cu alte cuvinte sâ determine el întîmplârile şi nu  întîmplârile sâ-l determine pe el. Literaturile moderne au arâtat însâ câ asistâm la dispariţia acestui tip de erou. Cum sâ te mişti şi cum sâ acţionezi, cînd structurile sociale sînt atît de prezente şi atît de greu de ocolit ? Ca sâ acţionezi, sâ faci binele, sâ fii un cavaler al unui sentiment, un cavaler al reparârii nedreptâţii, cum spuneai, ei bine, nu poţi altfel decît cunoscînd bine realitâţile timpului în care trâieşti. Eroul meu, Niculae din Marele singuratic, lovit fiind, are un moment de retragere şi cînd revine, revine tot în urma unei lovituri, pe care de data asta nu i-o dâ societatea, ci i-o dâ soarta. Aceastâ a doua loviturâ îl împinge spre singura soluţie care a mai râmas pentru el, astfel încît existenţa lui sâ nu-şi piardâ sensul. Adicâ sâ nu stea şi sâ trâiascâ un fel de semiexistenţâ, cu gîndul la iubita lui care a murit, în timp ce o prietenâ a 'lui duce pe umerii ei slabi sarcini prea mari. El gâseşte un fel de a acţiona eficace, alegînd un loc de unde îi poate urmâri pe cei care fug de râspundere şi de ceea ce e de datoria lor sâ facâ, iar în fuga asta lasâ pe umerii altora sarcini prea grele, strivitoare, în timp ce ei se sustrag, şi nu dintr-o necesitate superioarâ, ci din motivele bine cunoscute : mizerie umanâ, lene, dorinţa de a trâi fârâ sâ munceşti. F. M. : Aţi vorbit despre libertate şi despre condiţiile libertăţii. Vâ socotiţi un om liber ? M. P. : In sensul în care discutam înainte, referindu-ne la faptul câ structurile sociale moderne sînt 111

foarte prezente în viaţa indivizilor, aşi fi ispitit sâ spun câ scriitorul este mai liber faţâ de ele decît alţi inşi, cu alte profesiuni. Asta e adevârat, dar pe alt plan libertatea îl lasâ singur în faţa unei mari responsabilităţi. Ce sâ facâ el cu aceastâ liber tate ? Cum s-o folosească ? In Marele singuratic exista un râspuns la aceastâ întrebare, dat de eroina mea, pictoriţa. Ea a fost o artista peste care, deşi n-a încetat niciodată sâ picteze, n-a dat inspiraţia. In momentul în care dă, nu-şi pierde capul, nu se culcă pe urechea cealaltă, nici nu face gesturi gro teşti de entuziasm ci, pur şi simplu, cu un fel de fanatism, cu sentimentul câ nu se poate şti cît o s-o ţină aceastâ stare, se apucă de muncă şi mun ceşte atît de mult, încît moare. E ceea ce crede ea că trebuie să facă atunci, cu libertatea ei de artistă. Un caz, fireşte, împins la limită. Aşadar, dacă scri itorul, artistul în general, e mai liber decît alţii, în profesiunea lui, nu e liber faţă de inspiraţie, pe care trebuie s-o servească şi sâ fie la înălţimea ei. Asta face ca scriitori ca Balzac să fie numiţi „ocnaşi ai scrisului11. De fapt, el a fost un servitor al inspiraţiei sale prelungite, care nu l-a părăsit o clipă toată viaţa, ca şi pe Sadoveanu. Dar sînt mulţi scriitori români foarte talentaţi care n-au scris decît prea puţin. F. M. : Aveţi, pe masa dumneavoastră de lucru, o ediţie foarte frumoasă din Craii de Curtea Veche ... M. P. : Mateiu I. Caragiale e un caz aparte. Eu mă

gîndesc, de pildă, la Odobescu, mare scriitor, care a scris atît de puţin. Talent remarcabil, o mare cul tură, şi n-a scris decît două nuvele... 112

F. M. : ...şi o superbă improvizaţie... M. P. : ...care au râmas în istoria literaturii române, dar nu sînt la înâlţimea talentului sâu. Aici ne-am putea întreba dacâ nu cumva omul n-a avut inspi raţie. F. M. : Nu cumva n-a avut inspiraţie ? M. P. : Poate câ n-a avut inspiraţie I Poate câ sin gura datâ cînd a fost inspirat a fost atunci cînd a citit acel mic tratat al lui Cornescu. Insâ, revenind la Balzac, nu este exclus ca inspiraţia sâ poatâ fi şi provocatâ. F. M. : încercaţi sâ vâ„provocaţi" inspiraţia ? M. P. : Din experienţa mea, pot sâ afirm câaceastâ stare idealâ, doritâ de noi toţi, scriitorii, poate fi chematâ („provocatâ" e prea mult spus), poate fi adusâ mai repede decît ar veni în mod spontan. S-ar putea naşte întrebarea : „Cum ?“ Cred câ printr-o conştiinţâ puternicâ a responsabilitâţii, pe care ne-o dâ libertatea de care ne bucuram faţâ de celelalte profesii. F. M. : Nu înţeleg. Cum poate conştiinţa propriei noastre responsabilitâţi sâ cheme inspiraţia ? M. P. : Dacâ gîndul „trebuie sâ scriu !” este însoţit de credinţa cutremuratâ câ, dacâ nu scriu, nu am rost pe lume, inspiraţia vine mai curînd decît dacâ am aştepta-o nepâsâtori şi între timp ne-am petrece viaţa în chefuri. Mai existâ la îndemîna scriitorului  încâ o modalitate cu care el poate aduce inspiraţia mai curînd la masa lui de lucru şi care este tot 113

deauna cu urmâri bune, deşi greu previzibile. Aceasta modalitate sînt călătoriile. Călătoriile, şi în suprafaţa şi în odîncime, în viaţa oamenilor. Sâ umble din oroş în oraş, din sat în sat, ca un pelerin, sa stea de vorba cu cine vrea. Asta îmi aminteşte de doua destine : ol lui Faulkner şi al lui Hemingway, do» americani, dintre care unul a umblat şi a colindat tot pâmîntul şi, docâ nu umbla, este sigur ca n-ar fi scris nimic, şi unul a stat pe loc şi o scris o opera considerabilâ. Ca şi Balzac, Faulkner a trăit o inspi raţie continuo, lucru care se datoreazâ regiunii în care se afla, o regiune foarte interesanta, saraca,  în sudul Statelor Unite, cu oameni deosebiţi, care aveau o gîndire originala, un comportament violent şi o credinţa fanaticâ, rasialâ sau religioasa... F. M. : Care e eroul dumneavoastră preferat, din ro

manele lui Faulkner ? M. P. : Eroii lui nu sînt simpatici. F. M. : Nici judecătorul ? Gavin ? M. P. : Sînt eroi de Comedie umana, e greu sâ te

ataşezi de vreunul dintre ei. Insâ are cârţi frumoase, de care te poţi ataşa şi care satisfac aceastâ aspi raţie fireascâ a unui cititor. Ar fi, de pilda. Lumină de august   E o carte din care citeşti cu pasiune, la orice paginâ ai deschide-o, foarte concentrata şi foarte bogotâ. F. M. :  Zgomotul şi furia

? 

M. P. :  Zgomotul şi furia este o  performonţâ artistica

uluitoare, dar nu mi se pare atît de atractivâ Io 114

lectura. N-aşi zice ca poţi s-o ţii la câpâtîi şi sâ citeşti din ea cu plăcere. Cînd am citit-o prima data, mi-a cerut un efort care a fost recompensat, dar pe care n-am simţit nevoia sâ-l repet. Revin la posibili tatea de a face ca inspiraţia sâ se apropie de gîndirea noastrâ şi sâ ne punâ la lucru. Dacâ ştii ceva, foarte bine, stai şi scrie ceea ce ştii. Iar dacâ nu ai inspiraţie, pleacâ, du-te undeva, câlâtoreşte. Am fost odatâ, prin '950, într-un sat de pe lîngâ Buzâu. Mâ trimisese revista Contemporanul. Era într-o varâ. Am stat acolo cam vreo lunâ şi am vâzut un seceriş şi un treieriş. N-a fost nevoie sâ mâ duc la mine în sat pentru asta, era în fond acelaşi sat, aceiaşi oameni,  îmi erau familiari. îmi aduc aminte câ satul se numea Câldâreşti. Ei bine, volumul doi din Moromeţii  are la bazâ aceastâ lunâ petrecutâ acolo. Am fost mulţi ani şi pe la mine prin sat şi prin alte sate, dar luna aceea, dintre toate, mi-a râmas în memorie cu un anume eclat.  Cînd am scris Moromeţii, volumul doi, a trebuit sâ arât aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întîmplârile ; de acolo vin. Atît de interesante mi s-au pârut şi atît de tare s-au contopit în memoria mea afectivâ cu intenţiile mele secrete... Dacâ nu aşi fi fâcut acea câlâtorie, poate câ nu scriam cartea. Statul pe loc al scriitorului care nu scrie mi se pare o condamnare la eşec. Nu-ţi aduce nimic statul pe loc. Poate lecturile... Stai pe loc şi citeşti, şi asta se poate ! Dar statul pe loc fârâ sâ faci nimic, nu. Prin „a nu face nimic", înţeleg exact ceea ce fac unii artişti care se adunâ între ei şi pierd vremea în comun, nu o sâptâmînâ, nu douâ, ci ani de zile. Fenomenul acesta se poate observa uşor în viaţa artisticâ româneascâ. Altceva e cînd avem de-a face cu un caz de epuizare a unui destin 115

literar. Omul a avut talent, a scris ce-a putut şi cu asta s-a terminat cu el şi nu mai e nimic de fâcut. E, însâ, un semn de întrebare daca sentimentul de final pe care îl trăieşte un asemenea artist este jus tificat, daca un talent se poate epuiza. Da, e un semn de întrebare. Noi vedem (şi în toate literaturile exista asemenea scriitori) autori care, în mod bizar, dau o carte, o carte buna, şi dupâ aceea dispar, nu mai scriu nimic sau ceea ce scriu e cu totul şi cu totul sub nivelul primei cârţi pe care au dat-o. E un fenomen foarte interesant. Nu ştim cine e de vina.  Împrejurările ? Proasta educaţie estetica ? Ori poate un blestem ? Exista şi talente care, alegîndu-şi o direcţie de investigaţie, ajung la o înfundătură, dato rita faptului câ s-a terminat drumul. O iau pe o poteca şi poteca, în loc sâ-i duca în adîncul pădurii virgine, îi duce deodotâ într-o rîpo. Nimeresc ăcolo. Vozînd cum stău lucrurile, trebuie sâ se întoarco  înapoi la punctul de plecare şi sâ schimbe drumul. E greu. Sigur câ scrieri neîmplinite dau şi scriitorii cu o operâ constituitâ, dar acolo e cu totul altceva. Tragedia e la ceilalţi. Puţin ne pasâ nouâ astâzi câ Rebreanu, dupâ ce a scris atîtea cârţi bune, a mai scris şi nişte cârţi proaste, spre sfîrşit. Ei, şi ? Ce dacâ le-a scris ? E ca şi cînd nu le-ar fi scris. F. M. : Cu excepţia lui Alexandru Papilian (aţi scris odatâ foarte frumos despre cartea lui, Dihorul), nu aţi vorbit niciodatâ despre prozatorii tineri de azi. Amintesc cîteva nume : Radu Petresou, Dana Dumitriu, Mircea Ciobanu, Virgil Duda, Mircea Horia Simionescu, Romulus Guga, Augustin Buzura, Norman Manea, Maria-Luiza Cristescu, Bujor Nedelcovici, Ale 116

xandru George, Alexandra Târziu, Sorin Titel, Nicolae Damian... Ce pârere aveţi despre ei ? M. P. : Spuneam acolo, cînd vorbeam despre tînârul

Papilian, câ nu am talent de descoperitor. Din pri cina asta, am tot felul de frîne cînd mâ simt entu ziasmat şi aşi vrea sâ scriu despre un tînâr scriitor şi sâ vorbesc despre talentul lui. Insâ numele pe care le-ai citat, la care eu aşi adâuga pe Petru Popescu, pe Mircea Cojocaru, Aurel Dragoş Munteanu, Sân ziana Pop, Corina Cristea, Corneliu Ştefanache, Va lentin Şerbu, sînt foarte promiţâtoare, promisiunile la unii s-au şi realizat în parte, şi cred câ şi dintre ei se vor ridica marii scriitori de nrrîine... F. M. : Mâ refer acum la prozatorii care au debutat

mai demult ; care dintre ei vi se pare cel mai în zestrat ? M. P. : Nu sînt partizanul ideii, pe care a exprimat-o

la un moment dat un coleg de-al nostru, câ în fie care scriitor zace o capodoperâ. Aceastâ lozincâ poate deveni o justificare a unei aplatizâri, a unei nivelâri a tuturor valorilor existente, şi nu cred în ea : aşa ceva nu se întîmplâ nicâieri, nici în viaţâ şi nici în artâ... Aşteptînd ca un scriitor mediocru, care are şaizeci de ani, sâ dea o capodoperâ, toţi ceilalţi ar urma sâ se poarte cu el cu mânuşi, cu tot respectul, pentru câ, vezi Doamne, cine ştie ? Asta  înseamnâ sâ vorbim ca sâ n-adormim. Nu în fiecare scriitor zace o capodoperâ. Intr-adevâr, fiecare poartâ  în structura fiinţei lui chiar şi o paginâ care este numai a lui şi care poate sâ facâ din el un autor demn sâ fie luat în considerare. Asta e cu totul alt ceva. Teoria pe care am auzit-o mai înainte este 117

valabila, însă, la scriitorii tineri. Nu poţi sâ ştii care dintre cei aliniaţi la un moment dat pentru asaltul ce urmeazâ sâ fie dat, o va lua înainte şi va deveni un mare scriitor. Nu e obligatoriu şi n-a fost nicio dată obligatoriu oa un mare scriitor isâ se dove dească astfel de la început. Eminescu debutează sub semnul poeziei comune care se făcea în timpul său. Balzac nici măcar nu şi-a semnat primele cărţi, o grămadă de cărţi slabe care s-au pierdut, nu se mai ştiu. încetul cu încetul se dezvăluie la Balzac puterile unui titan. E şi cazul lui Sadoveanu. Primele lui volume sînt mediocre. Abia se strînge povestitorul, care e foarte lăbărţat, scrie cărţi după cărţi, dar nu marchează o personalitate. în Şoimii,  el dă de gîndit, ghiceşti că în Sadoveanu zace un scriitor, dar cît de mare era avea să se vadă încetul cu încetul. Condiţia ar fi deci ca scriitorul veritabil, marele scri itor, să nu întîrzie prea mult, totuşi, să se arate ca atare şi, pentru a nu întîrzia, să scrie, să-şi stimuleze inspiraţia. Care dintre scriitorii tineri va ajunge mare scriitor ? Desfid pe oricine să poată fi sigur, să dea un diagnostic ! Cel mult se poate spune despre unul din ei, care în mod vădit are talent, că e foarte posibil să ajungă un mare scriitor. Dar nimeni nu garantează că un autor care a scris o carte anostă nu va scrie peste cinci ani una interesantă sau foarte interesantă. Şi cu toate astea, în zilele noastre, noi cam ştim cine e scriitor şi cine nu, e greu să ne  înşelăm  înşe lăm chia ch iarr total cu privire la vreunul din ei. Pu Pu  blicul însă da, îl poate ignora o vreme. Vorbesc de marele public... F . M. : Cînd vă propuneam să vă spuneţi părere păr ereaa despre prozatorii care au debutat recent v-am spus 118 118

şi nişte nume. Sâ fac un lucru asemânâtor, sâ rostesc numele altor scriitori tineri : Fânuş Neagu, Nicolae Breban, Breb an, Dumit Dumitru ru Radu Popescu, Radu Cosaş Co saşu. u. Ştefan Bânulesou, Pop Simion, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, şi sâ vâ întreb : ce opinie aveţi despre generaţia de mijloc ? M. P. : Cum adicâ ? Fânuş Neagu tînâr ? Breban sau Teodor Mazilu tineri ? Asta e ceva vesel ! Sînt încă

tineri, iatâ ouvîntul care 'li se potriveşte mai degrabâ. Ca scriitori toţi au luat cu asalt Olimpul (ultimul care a fâout-o fiind Radu Casaşu, cu volumul sau în cuirs de apariţie Supravieţuiri,  care îl plaseazâ deodatâ printre cei din fruntea gene raţiei sale), sînt adicâ toţi în plinâ maturitate şi aşa cum e şi firesc la o generaţie, unii au şi ajuns în manuolelle şcolare. E interesant de observat câ nici unul, dupâ cîte ştiu eu, nu e mulţumit de acest prim asalt, iar alţii sînt chiar iritaţi câ trebuie sâ-l mai dea şi pe al doilea şi pe al treilea... „Scrieţi voi cârţi dupâ cârţi, l-am auzit pe unul spunînd furios (acel voi  fiind adresat pesemne celor productivi), cîte cinci romane sâ scrieţi, câ pe urmâ vin eu cu unul sin gur, dupâ zece ani, şi vi Ie anulez pe toate." E o ameninţare serioasâ pe care o pot auzi cei cârora le place sâ scrie... E o chestie !... Iar oît des pre expresia „generaţie de mijloc", am impresia câ uzurpi titlul generaţiei mele. Noi sîntem generaţia de mijloc. F. M. : Vâ referiţi foarte rar la poeţi. Care sînt poeţii

dumneavoastrâ preferaţi ? 119 119

M. P. : Îmi plac poeţii care n-au nici un cusur. Cutare

poet, de pilda, scrie o poezie în care o strofa e foarte buna, e excelenta, iar celelalte trei sînt proaste. Sau invers, trei strofe excelente şi una proasta. Felul acesta de poezie, acuma, în aceastâ perioada a carierei mele, mâ irita. Vreau ca scriitorul sâ-şi adune el ce are mai frumos şi cartea sâ fie buna de la  început  înce put şi pînâ la sfîrşit. Nu a ş a , sâ punâ laola lao laltltââ şi lucruri bune şi lucruri rele, dupâ un criteriu pe care car e nu-l nu-l înţe înţeleg leg.. Sigur câ existâ în opera opera fiecârui fiecâ rui scriitor înâlţimi şi depresiuni uneori spectaculoase, care sînt ale aceluiaşi, îi aparţin. Asta e foarte ade vărat, recunosc, dar nu ştiu de ce, sînt un cititor mai pretenţios decît altâdatâ, vreau mai mult, vreau totul. Poate din pricina unei diminuări a interesului pentru literatura... Nu mai citesc cu aceeaşi pasiune cu care citeam la nouăsprezece ani, cînd, daca înce peam un roman de cinci sute de pagini seara, pînâ dimineaţa îl terminam. Acum îmi trebuie o sâptâmînâ. Citesc mai încet. Geo Bogza spunea câ o face ca sâ  înţe  în ţelea leagă gă mai mai profund profund textul, dar da r asta as ta eu cred câ nu e cauza adevărată. Cauza adevărată e o anumită micşorare a interesului ; nu ne mai atrag atîtea cărţi ; ştim mai multe despre oameni, despre vremuri şi ac ceptăm cu greu un scriitor care nu intră repede în subiect şi nu merge drept la ţintâ. Nu mai putem citi orice. In şcoală citeam tot. Sandu Aldea mi se părea un scriito scr iitorr bun bun ; sau Ion Ion Adam şi alţii alţ ii ca el. B in inee   înţeles,  înţe les, astăzi astă zi nu l-aşi l-a şi mai putea citi pe Sandu San du Alde Al dea, a, chiar dacă ar îmbrăca şi el o mantilă mai potrivită, mai modernă... F. M. : Spuneaţi altădată ce calităţi trebuie sâ aibă

o carte, ca să-i placă unui cititor din România. Dar 120 120

dumneavoastră ce cârţi vâ plac ? (Dumneavo (Dumn eavoastră, astră, care nu sînteţi numai cititorul...) Ce însuşiri au lucră rile literare care vâ atrag ? M. P. : In prim primul ul rînd, ceea ce ea ce ziceam adine ad ineau auri ri şi am mai mai spus-o şi şi altâ a ltâd d atâ at â : cârţil câ rţilee trebuie trebu ie sâ fie bune de la început şi pînâ la sfîrşit. Dacâ dau de o prostie, de o gugumânie, într-o carte, asta mâ indis pune, pune, î> î>mi cre cr eeazâ sentim sen timent entul ul câ-m câ -mii pierd vreme vre mea. a. Şi fireşte, închid cartea şi fac ceea ce mi se pare mie câ este mult mai interesant decît a citi, adicâ ies printre oameni. Plec de acasâ sau mâ duc sâ stau de vorbâ cu copiii mei. Insâ cârţile care sînt bune de la cap la coadâ continuâ sâ mi se parâ nişte miracole tot atît de mari ca şi lumea însăşi. Pentru câ, într-adevâr, autorii unor astfel de cârţi deţin secretul de a surprinde şi de a eterniza un moment din viaţa unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret şi toate marile cârţi sînt misterioase. Vorbeam altâdatâ despre Don Qui jote  jo te..  M-am M-am apuc ap ucat at sâ-l recites r ecitescc şi cu cu toate câ aveam aveam aşa, un fel de rezervâ faţâ de un roman al cârui subiect îl ştiam şi despre care nu credeam câ mâ va interesa la o nouâ lecturâ, chiar dupâ primele capitole am izbucnit în rîs, cucerit. E un moment în care Don Quijote se oflâ lă hăn, unde se duce sâ fie botezot căvăler, şi-şi pâzeşte armele, acolo, lîngâ  jghi  jg hiab abtil til fînt fî ntîn înii. ii. Vi Vine ne un rîndaş rînd aş şi-i dâ armele arm ele la o parte. Don Quijote, spunîndu-i nişte cuvinte bombas tice, pune mîna pe lance şi îi trage una în cap. Pe urmâ vine un al doilea rîndaş, care şi âsta se leagâ de armele lui şi-i trage şi âluia una în cap. Faptul  în sine nu-i atît de hazliu ha zliu.. Cit Cititoru itorull simte simte în însâ sâ,, deodeodatâ, magia povestitorului şi i se ridicâ în faţa ochi121

lor figura acelui slăbănog, cu faţa osoasa şi cu minţile rătăcite, care izbeşte cu lancea necruţător şi te obligo sâ-ţi spui : „Cu asta nu e de glumit. E cineva I" Mâ întrebai ce cârţi îmi plac şi mâ gîndesc câ-mi plac cărţile neăpărăt necesare. Cărţile fârâ care e greu său e cu neputinţă sâ trăieşti. Cu alte cuvinte Cărţile pe care, dupâ ce le citeşti, le  închizi cu admiraţie şi le pui înbiblioteca printre altele de preţ ca şi ele, şi asupra cororo ştii câ doreşti sâ măi revii, împins de o sete imperioasă. Numărul lor e mare şi atracţia pentru ele variabila. Statornica ramîne neputinţă de a trai fârâ ele. F. M. : Cineva îmi povestea ca a cunoscut un ingi

ner, un mare specialist, care i-a făcut mărturisirea uluitoare câ n-a mai citit un roman sau un volum de versuri de treizeci de ani şi câ nici nu simte nevoia sâ citeascâ asemenea cârţi. Şi era vorba de un am inteligent, în stare sâ înţeleagâ şi sâ rezolve nu numai probleme tehnice, ci şi chestiuni delicate, legate de viaţa intimâ a oamenilor pe care îi con ducea... M. P. : Se poate trâi oricum, putem sâ trâim şi într-o

grotâ, cum au fâcut-o milioane de ani strâmoşii noştri  îndepărtaţi. Bineînţeles, fiinţa umanâ nu s-a născut ca sâ scrie literaturâ, sâ picteze sau sâ facâ muzicâ. Dar în mod bizar s-a descoperit cu timpul câ fârâ artâ omul trâieşte urît, adicâ, aşa cum i se întîmplâ lui Ivan llici din nuvela lui Tolstoi, îşi duce viaţa  în întuneric şi moare în întuneric. Ne putem întreba dacâ existâ cineva care, totuşi, sâ se poatâ lipsi de sentimentul sublim pe care ţi-l dâ lectura unei cârţi 122

cu adevârat mari. Doar nişte oameni care sînt ei  înşişi artişti şi care au deja în conştiinţa lor senti mentul artei. Aşa sînt, de pilda, marii povestitori orali, atît de agreaţi în societate şi atît de iubiţi de semenii lor. Intîlneşti la ei o adevâratâ revârsare de imaginaţie, de inventivitate verbala, de inteligenţa. Asemenea oameni n-au de ce sâ citeascâ cârţi, n-au ce gâsi în ele. Sînt ei înşişi creatori, nu sînt obligaţi sâ citeascâ, pentru ca sâ ia cunoştinţâ de existenţa altor creatori. Ei au grupul lor care-i admirâ, care-i cautâ, femeile care-i iubesc, prietenii care-i cultivâ. Ii înţeleg foarte bine. De asemenea, îl înţeleg pe omul de acţiune. Lucreazâ la un pod grandios sau la o hidrocentralâ fantasticâ, încearcâ sâ bareze un fluviu, Dunârea sau altâ apâ aşezatâ între munţi. Ce sâ-i mai spuie unui astfel de om, care trâieşte din plin sentimentul creaţiei, un roman, chiar foarte bun ? De cele mai multe ori, el îşi pâstreazâ totuşi plâcerea de a descoperi câ şi pe planul gîndirii scrise, al muzicii sau al picturii, existâ oameni ca şi el, care cunosc sentimentul creaţiei, îl concretizeazâ şi îl transmit într-o formâ constituitâ. Trebuie sâ ne gîndim câ, oricum, aceşti inşi cu o psihologie aparte, care-şi ajung lor înşile, nu se poate sâ nu aibâ acasâ la ei mâcar un tablou. Ar fi dezolant sâ vâd un inginer, cum e cel despre care pomeneai, locuind  într-o casâ cu pereţii goi şi fârâ bibliotecâ artisticâ... Sâ nu-l împingâ oare firea lui, aşa cum se întîmpla şi cu omul care trâia în peşteri, sâ contemple o  întruchipare plasticâ, oricît de simplâ ar fi ea ? Şi doar n-o sâ-şi umple casa inginerul acela cu şer vete, cu linguri, cu strâchini, confecţii de bîlci (strâchinile care sâ fie obiecte de artâ sînt extrem de rare, lucruri de negâsit) ; o sâ strîngâ şi el cureaua şi 123

o sâ-şi cumpere un tablou de un pictor cunoscut, un tablou bun. Şi pînâ la urmâ, pe o cale sau alta, se va dovedi încâ o data câ un om superior nu se poate lipsi de artâ, n-are cum sâ trâiascâ fârâ ea. F. M. : Pornisem de la poeţi, şi iar nu mi-aţi vorbit

despre poeţi... Sînt vreo douâzeci de ani de cînd un adolescent mâ prezenta scriitorului Marin Preda. Se numea Nicolae Labiş. M. P. :

Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune. Cine citeşte Primele iubiri şi Lupta cu inerţia  are acea tresârire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi. Realizarea lui nu înseamnâ câ, dacâ ar mai ti trâit, n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la prima ţîşnire a talentului sâu, care a fost atit de bogatâ  încît putem spune câ urmâtoarele ne-ar fi arâtat pe deplin întinderea şi adîncimea stratului sâu subteran. F. M. :

L-aţi cunoscut bine. Cum era ?

M. P. : Fârâ sâ afirm câ aveam un presentiment, ştiu

câ i-am spus într-o zi câ nu-mi place viaţa pe care o duce. (Am cunoscut-o şi pe sora lui, care îi semâna leit şi care avea mîna fermâ ; a fratelui era moale.) Mi-a dat un râspuns care nu se deosebeşte prea mult de vocabularul celor obişnuiţi sâ fugâ de ei  înşişi : „Am un drac în mine şi vreau sâ-l omor". „Omoarâ-I prin austeritate, i-am spus, îl vei ucide mai sigur." Curînd însâ am aflat câ nu numai mîna lui era moale, şi nu trebuia sâ fie moale din fire, ci şi picioarele care nu l-au putut ţine sâ nu se loveascâ de un tramvai. Labiş a câzut la pâmînt şi şi-a rupt şira spinârii. Poetul Gheorghe Tomozei a tipărit o carte care reconstituie acest tragic dosar al existen tei lui Nicolae Labiş.

VI

CE NU PUTEM IERTA

Florin Mugur : Am citit de curînd o poveste intere

santa. Intr-un sat trăiesc doi oameni, un pictor şi un  jandarm : me aflam în 1943, în Germania hitleristâ. La un moment dat, jandarmul primeşte un ordin în legâturâ cu pictorul (cu care era prieten şi care îl salvase de la moarte, cîndva, în tinereţe) : artistul nu va fi arestat, ci urmărit extrem de atent, în aşa fel incit sâ fie împiedicat sâ picteze. Detenţia (ne-am obişnuit cu gîndul asta îngrozitor) era, în acel mo ment, şi a devenit, pe la mijlocul secolului, nu în puţine locuri, un lucru firesc. Dar aici era vorba de a-l lâsa pe om liber şi de a-i interzice sâ-şi facâ meseria, arta reprezentînd pentru acel om nu nu mai posibilitatea de a-şi cîştiga pîinea, ci şi posibili tatea de a termina ziua fârâ a se sinucide. Mi-am propus sâ vâ rog sâ comentaţi acest mod al tiraniei spirituale. Marin Preda : E una din milioanele de întîmplâri, ai

câror eroi au fost oameni din secolul nostru, una dintre cele mai rele, dar nu chiar cea mai rea. Intîlnim aci unul dintre modurile brutale de a-l opri pe om 127

sâ-şi împlinească destinul. Cunoaştem însâ şi forme mai subtile, împrejurări în care însăşi fibra umană este pusă în condiţii atît de infame, încît se degra dează, se deteriorează, iar artistul, om destinat unei acţiuni spirituale nobile, ajunge sâ nu mai ştie nici ce e arta, nici care e misiunea ei, să contribuie el  însuşi în mod direct şi activ la dispariţia artei ca noţiune şi a sa ca artist. E cazul să ne întrebăm ce nu putem noi ierta secolului nostru, ce învinuiri grave îi aducem. Cred că una dintre cele mai grave  învinuiri este tocmai aceasta : a dovedit că lucruri pe care noi le socoteam de neimaginat, dincolo de limitele răutăţii omeneşti, sînt totuşi posibile. S-a creat pe mari porţiuni din suprafaţa pămîntului un climat de o extremă nocivitate care, acţionînd cu forţă asupra omului, l-a determinat să dea la iveală tot ce avea mai urît în el, pornirile cele mai josnice. Am văzut cu ochii noştri uluiţi că e posibil să se creeze asemenea structuri sociale şi asemenea norme de convieţuire, încît indivizii, ca şi cum ar fi fost dro gaţi sau ca şi cum ar fi fost otrăviţi cu o otravă lentă, să nu se mai comporte ca oameni şi nu atît să se înstrăineze de natura lor, cum spunea Marx, ci mult mai rău, să se modifice unii pe alţii şi să capete nişte înfăţişări mai monstruoase chiar şi decît cele pe care le-ar putea soorni imaginaţia dia volului. Nu sînt un bun cunoscător al secolelor tre cute. Poate ştiu ceva despre vremea lui Pericle, poate despre secolul al XlX-lea. Nu cunosc decît prin artă viaţa Europei în evul mediu. încît nu-mi dau seama dacă ceea ce a adus rău secolul nostru se poate compara cu încărcătura de fapte barbare şi tene broase a acelei epoci întunecate. Ştiu însă că seco lul nostru e vinovat, şi-l acuz că a strecurat în con128

ştiinţa omeneasca îndoiala faţa de om. E un senti ment despre care am încercat sâ vorbesc într-una din lucrările mele, într-o piesâ de teatru. (O piesa care e fâcutâ mai degrabâ pentru lectura, decît pen tru reprezentare ; actorii interpretează cu greutate un anumit tip de personaje problematice.) Eu m-am format într-un anume spirit şi am trâit, încâ din adoles cenţa, cu ideea că exista o limita pe care omul nu o poate trece : în mistificare, în josnicie, chiar în trădare,  în nenumărate alte acţiuni care mâsoarâ mizeria umana. Dar ceea ce s-a fâcut în secolul nostru, în materie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosi rile Io care ă fost supusâ fiinţo omeneoscâ de către alte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţele noastre în doiala : se pore ca aceasta 'limită nu exista, mu sînt bariere spre infern pe care omul sa nu le treacă. Le trece. S-a dovedit ca el le poate trece. S-a creat astfel un foarte grav precedent... Mâ întreb cum poate fi uitat şi dacâ va putea sa fie uitat vreo dată. Şi cum putem trai cu astfel de amintiri ? E foarte interesant cum, pentru liniştirea conştiinţelor noostre tulburate, unii autori francezi, de pilda, se pricep sa ne arate, atunci cînd vorbesc despre tre cut, cum se creează tot felul de legaturi de omenie  între personajele malefice şi cele purtătoare ale unui ideal revoluţionar. Acolo unde exista gîndire umana şi bătaie de inima, par ei sa ne spunâ, se gâseşte  întotdeauna şi ceva care sa-i unească pe oameni, chiar daca ei se situează pe poziţii adverse. Aceasta legătura idilică şi naivă are un foarte bun efect psihologic asupra cititorului. A existat dintotdeauna credinţa că, dincolo de atrocităţile şi ignominiile pe care le au de trăit colectivităţile, indivizii între ei pot stabili punţi de înţelegere oare rămîn totdeauna 129

mai tari decît presiunile evenimentelor, rele sau chiar monstruoase, ale timpului. Am vâzut sâptâmînile astea la televizor, cred câ ai vâzut şi dumneata, un serial franţuzesc cu un subiect de pe vremea lui Napoleon, istoria misteriosului Schulmeister, care fâcea parte din serviciul secret al împâratului. Ei bine, acest erou care a existat în realitate e pus sâ urmâreascâ o mare spioanâ a Angliei. Spioana provocase în Franţa adevârate nenorociri. Pe baza informaţiilor date de ea, fusese bombardatâ o tabârâ francezâ, muriserâ nu ştiu cîţi oameni, se produseserâ impor tante pierderi materiale. Bineînţeles, pînâ la urmâ, Schulmeister o prinde : descoperâ codul cu care spioana transmitea ştiri militare chiar din budoarul  împârâtesei şi reuşeşte s-o aresteze. E condamnatâ la moarte, insâ Schulmeister este un individ foarte inteligent şi ingenios ; el se frâmîntâ toatâ noaptea şi ajunge la concluzia câ e stupid sâ moarâ o ase menea femeie, atît de dotatâ. Cunoaşte un sentiment de admiraţie care-l face s-o înţeleagâ ; e un fel de legâturâ sufleteascâ, aşa, ca între spionii de mare calibru. Şi atunci se duce, intervine şi reuşeşte sâ-i transmitâ împâratului câ au şi ei o asemenea spioanâ de mare calibru în Anglia, câ a fost prinsa şi câ bine-ar fi sâ facâ un schimb : sâ le dea engle zilor spioana lor înapoi, iar englezii sâ le-o înapoieze pe a lor, francezilor. Izbuteşte, o scapâ. Ei, şi la despârţire, acolo, Schulmeister âsta cunoaşte un fel de mîhnire : îi pare râu dupâ fatâ. Mâ rog, era nu numai deşteaptâ, ci şi drâguţâ. Vezi, dragâ Doamne, el uita deodatâ câ din cauza ei muriserâ atîţia soldaţi. Aici, producâtorul vrea sâ spunâ : „Domnule, dincolo de neînţelegerile care se produc  între naţiuni, dincolo de dezastre, indivizii au câile 130

lor, au legile lorf pe temeiul cârora se iubesc sau se duşmănesc. Aceste câif aceste legi nu dâuneazâ datoriei, dar în acelaşi timp nu-i împiedica sâ şe simpatizeze reciproc." Ce bine-ar fi sâ fie aşa ! Ce bine-ar fi ca, şi în secolul nostru, sâ se fi întîmplat, între câlâi şi victime, astfel de apropieri, sâ se fi stabilit astfel de punţi omeneşti ! Mâ tem însâ, dupâ ce am citit atîtea documente şi atîtea mărturi siri zguduitoare ale supravieţuitorilor, câ, poate pen tru prima oarâ în istorie, astfel de punţi nu s-au sta bilit şi astfel de simpatii nu au existat între cei aduşi  în situaţia de victime şi cei, sâ zicem, împinşi de  împrejurări sâ devinâ câlâi. Mai degrabâ ni s-a su gerat ideea câ cei care erau câlâi, erau astfel prin voinţa lor şi printr-o alegere fâcutâ deliberat, nesi liţi de nimeni, iar victimele au fost oameni absolut nevinovaţi, ale câror suferinţe nu puteau fi justi ficate în nici un fel. Nici suferinţele, nici, cu atît mai puţin, moartea atroce care li s-a menit.

VII

O ZI • OBSESIA AFIRMARII • NEGAREA ANALIZEI • G. CALINESCU Şl MIHAIL SADOVEANU, INSTRAINAŢI DE PROPRIA GE NERAŢIE... • O PROFEŢIE BIZARĂ • ARMASARUL FABULOS • PADURARUL • „AM PAGINAT CÂDEREA LUI MUSSOLINI" • CUM A FOST SCRIS ..MARELE SINGURA TIC"

Florin Mugur : Ce-aţi făcut ieri ? Marin Preda : Ieri ? Dar ce-a fost ieri

?

F.M. : O zi obişnuita. Vreau sâ vâ pun cîteva în trebări oare vor  pavea,  probabili, cam disparate, în

legătură cu felul în care vâ petreceţi zilele, cu oa menii printre care trâiţi, cu scriitorii pe care i-aţi cunoscut cîndva... M. P. : Scriitorii cu care am de-a face fac parte

din douâ categorii distincte : cei care sînt foarte râi, din pricinâ câ le merge prost, adicâ nu scriu, nu au asiguratâ ziua de mîine, şi cei care scriu, sînt mulţumiţi de ei înşişi, generoşi şi plini de farmec în relaţiile personale cu prietenii şi cu restul lumii. Ar mai exista şi o a treia categorie, din care a fâcut parte, de pildâ, Arghezi. Deşi scria bine şi în fond era mulţumit, verbul sâu continua sâ fie otrâvit, atît cu prietenii, cît şi cu duşmanii. Sînt unii care îl admirâ pentru asta, ca şi cînd exemplul sâu i-ar absolvi pe ei de pâcate. 135

F.M. : Se spunea cîndva despre Arghezi câ va lua

premiul Nobel. Nu l-a luat. Nici un scriitor român nu a fost distins cu acest premiu. Deşi Eminescu, Creangâ, Rebreanu, Sadoveanu, Stancu şi alţi cîţiva poeţi şi prozatori importanţi au fost traduşi în nume roase limbi ale globului, mai ales în anii noştri, nu este cunoscut totuşi nici un discipol, în altâ literaturâ, al acestor scriitori : influenţa în afarâ a lite raturii române este, deci, limitatâ. Se spune câ ar fi de vinâ limba, care nu este de largâ circulaţie. Dar Fn limbi cu o sferâ de raspmdire restrînsâ sînt scrise şi lucrârile scriitorilor nordici... M. P. : Subiectul acesta a mai fast în discuţia scri

itorilor noştri, între cele douâ râzboaie, a fost şi dupâ râzboi, şi e mereu. Constituie o obsesie, dar nu nu mai a noastrâ. Este în general obsesia tuturor cultu rilor : aceea de a se afirma, de a intra în circuitul mare al culturilor dominante. Dominante fie intr-o parte a lumii, fîe în alta. Ştim, de pilda, câ, în afarâ de Paris, existâ un circuit mare de culturâ pe linia anglo-saxonâ şi altul pe linia germanâ. De pildâ, italienii, ca şi nemţii de altfel, vor sâ se rupâ de franţuji, de centrul de iradiaţie franţuzesc sau en glezesc. Dacâ te duci în Germania, ai sâ vezi câ, aşa cum se întîmpla şi pe vremea lui Eminescu, nemţii continuâ sâ creadâ câ, în lume, cultura în cepe şi se sfîrşeşte cu ei. Acuma, şi italienii au aceastâ tendinţâ. Şi pe bunâ dreptate, aşa trebuie sâ fie. Fiecare popor trebuie sâ-şi închipuie, şi asta nu cu îngîmfare prosteascâ, ci cu linişte, câ litera tura, cultura în genere, începe şi sfîrşeşte cu el. La ce i-ar folosi o luciditate prea mare, o luare de cunoştinţâ de faptul câ, în altâ parte a pâmîntului, 136

cultura începe şi sfîrşeşte, sâ zicem, la Paris, şi câ literatura care se face la Paris e mai răspîndită decît cea care se face la Bucureşti ? Da, aşa stau lucrurile. Dar difuziunea nu este totdeauna un semn de durabilitate. E adevârat câ acolo existâ o anumitâ bursâ a valorilor, care s-a nâscut datoritâ ten dinţei unor ţâri de a deveni satelite ale Parisului. Aceastâ tendinţâ de a deveni satelit mi se pare însâ dâunâtoare pentru orice culturâ, oricît ar fi ea de puţin cunoscutâ. Pot fi contrazis şi mi se poate aduce argumentul câ asemenea gîndire trufaşâ n-ar face decît sâ ocoleascâ realităţile şi sâ împiedice sau sâ întîrzie rezolvarea problemei, atît de obse dantă, care se pune. O culturâ cu caracter univer sal, cu valoare universală trebuie sâ devinâ univer sală şi în practică. Dar, dă-mi voie să-ţi spun, am repetat acest lucru şi cu alte prilejuri, eu nu m-am născut ca să fiu difuzor de cărţi ; eu m-am născut să scriu. Nu vreau să mă gîndesc cine să facă astfel (dacă trebuie sâ se facă şi dacă acest lucru intră  în puterea cuiva) încît linia de cultură şi de spiri tualitate pe care vibrăm noi să intre în contact cu altele şi să producă ceea ce se numeşte circuit universal. Nu e treaba mea. De cînd mi-am spart şi eu odată capul, într-o zi, cu această problemă, de cînd mi-am dat seama de faptul că, de pildă, la Paris apar în fiecare zi două sau trei sute de cărţi, care vin din toată lumea să fie editate acolo şi să cucerească circuitul universal, amajuns, cu privire la soluţiile la care visează şi pe care le recomandă chiar oameni foarte serioşi, la un scepticism total. O fi, poate că au dreptate, dar, repet, nu m-am născut să-mi sparg eu capul cu astfel de istorii. Dacă aşi face-o, dacă aşi lua în serios această 137

drama, mâ întreb daca aşi mai putea sâ scriu un rînd. Alţii pot sâ se ocupe, sâ gâseascâ tot felul de mijloace pentru ca sâ-şi editeze cârţile lor, mai mult sau mai puţin bune, peste hotare. Ei, şi ? Sâ zicem câ un scriitor ar lua un premiu oarecare, chiar premiul Nobel. Şi ce ar ieşi de aici ? Circuit uni versal nu înseamnâ un premiu sau mai multe premii. Dupâ pârerea mea, înseamnâ o conştiinţâ aprinsâ undeva pe o parte a globului, localizatâ într-o anumitâ culturâ a unei anumite ţâri, de care întreaga omenire simte nevoia sâ ia cunoştinţâ în mod repe tat. Sâ dau un exemplu ; am mai pomenit, cred, despre asta. Teatrul nostru, teatrul românesc, simte nevoia ca din trei în trei ani, sau din doi în doi ani, dacâ nu chiar mai curînd, sâ joace o piesâ de Ibsen. De ce de Ibsen ? Ei, uite, de aia, pentru câ place publicului, pentru câ Ibsen ridicâ anumite probleme care prezintâ interes. Şi pentru o mie de alte motive, dintre care al o mielea nu ţine de altceva decît de faptul câ teatrele, dacâ existâ, trebuie sâ joace piese, iar în competiţia dramaturgilor râmîne cine poate. Aşi vrea sâ ştiu şi eu câ un teatru din Oslo sau din Amsterdam, din trei în trei ani, sau din cinci în cinci ani, simte nevoia sâ joace o piesâ de Caragiale. Dar nu simte nevoia. Nu simte nimeni aceastâ ne voie. F. M. : De ce n-o simte ? M. P. : De ce ?

Repet : nu aşi vrea sâ-mi sparg capul cu chestia asta. Sâ şi-l spargâ alţii. Poate câ,  într-adevâr, dacâ ne gîndim bine, existâ nişte con diţii proprii pentru afirmarea noastrâ pe plan uni versal. Sâ vedem care ar fi acele condiţii. împins 138

de dorinţa pe care o avem totdeauna, cînd dam peste aceasta spinoasa problema, de a gâsi un vinovat, credeam mai demult câ vina ar fi a noastrâ, a scriitorilor, care nu scriem cârţi cu caracter uni versal. Tot câutînd explicaţii, descopeream câ una dintre cauzele lipsei de audienţâ ar fi grija noastrâ prea mare pentru stil. Adicâ, scriitorul român este prea preocupat de formâ, de formele stilistice, do meniu în care ajunge la mari perfecţiuni şi frumu seţi. Dar asemenea frumuseţi se pierd aproape total  în traducere, iar cârţile respective nu reuşesc sâ strâbatâ sau sâ spargâ zidul indiferenţei cititorului strâin. Astâzi, n-aşi mai fi înclinat sâ spun câ de vina sînt stilul şi marile valori stilistice ale scrisului româ nesc. in fond, asta se întîmplâ în toate literaturile. Puşkin, de pilda, este un scriitor care, în limba lui, dupâ cîte sînt eu informat, are un farmec deosebit ;  în traducere se pierde foarte mult. Ei, da, se pierde, şi totuşi înţelegem câ Puşkin este un mare poet şi-l apreciem ca atare. Dacâ, în general, poeţii pot fi traduşi, e un vechi semn de întrebare. Dar iatâ câ Baudelaire, datoritâ eforturilor a zeci şi zeci de con fraţi de-ai lui din România, ajunge pînâ la urmâ sâ fie înţeles de lectorul de la noi, care nu-l poate gusta în limba francezâ. Deci, printr-o lucrare artisticâ îndelungatâ, câreia unii îi consacrâ toatâ cariera lor, un scriitor poate sâ strâbatâ deceniile, secolele, şi sâ ajungâ în conştiinţa cititorului strâin. De ce nu ni se întîmplâ nouâ acest lucru ? Ştiu eu ? Sâ luâm cazul lui Sadoveanu. Am mai dat exemplul acesta odatâ şi l-am comparat cu Ivo Andric, care a luat premiul Nobel. Am citit cartea pen tru care Andric a luat premiul Nobel, Podul de pe Drina.  E o carte bunâ, dar se comparâ ea cu vreuna 139

din marile cârţi ale lui Sadoveanu ? Niciodatâ, nici pe departe. Ei, şi Sadoveanu de ce n-a luat premiul Nobel ? Sâ reflectam. De ce ? De ce nu ? De aia, pentru câ Sadoveanu a fost un scriitor moldovean. De-abia daca voia sâ iasâ din Moldova şi sâ vinâ la Bucureşti. In frumoasele lui amintiri, în  Anii de ucenicie, aratâ cum l-a speriat capitala, cum l-a nemulţumit profund, prin jocul acesta al bursei valo rilor, prin psihologia încurcatâ şi complicatâ a cole gilor lui din Bucureşti, cu luptele lor literare. L-au gonit de aici şi s-a dus undeva în Moldova, într-un tîrg, şi-a cumpârat un locşor şi de acolo a declarat câ România este Moldova, câ restul este raia turceascâ. Poftim I Nu reuşeşte sâ accepte, în sinea lui şi pentru gîndirea lui, propria sa ţarâ ; cum o sâ fie atunci acceptat de, sâ zicem, un continent ? F. M. : Cred câ acceptarea sau neacceptarea unui scriitor sau a unei literaturi, de câtre strâini, ţine,  într-o foarte mare mâsurâ, şi de întîmplare. De no roc, de ghinion... M. P. : Poate. Dar lâsînd la o parte polemica şi fu

ria neputincioasâ împotriva noastrâ înşine, hai sâ ne gîndim un pic dacâ, de pildâ, scriitorul român este foarte conştient şi presat de sentimentul de a se adresa întregii umanitâţi şi nu numai, sâ zicem, cer cului restrîns de cititori pe care îi are. (Unii dintre noi nu ne gîndim sâ cucerim nici mâcar milioanele de locuitori care ne pot citi în româneşte...) E în stare artistul român (cel care foloseşte cuvîntul, pen tru câ am auzit câ pictorii, sculptorii, muzicienii, utilizînd un limbaj universal, au o audienţâ larga în rîndul amatorilor de arta de peste hotare) sâ-şi ia, 140

cu mentalitatea lui şi cu psihologia lui, râspunderea unei problematici universale ? E în stare ca, râmînînd scriitor român, sâ-şi punâ în conştiinţa lui pro blema râspunderii sale şi sâ-şi asume misiunea de a se adresa întregii umanitâţi ? E o întrebare la care ar merita sâ reflectâm, fârâ sâ ne lâsâm ispitiţi sâ ne repezim într-o direcţie sau alta şi sâ râspundem afirmativ sau negativ. Lucrurile sînt complicate. Poate câ scriitorul român, stînd la masa de scris, poartâ pe umeri şi simte cum îl apasâ aceastâ sarcina. Poate câ da. Pe de altâ parte, mai existâ o între bare. Astâzi, cînd lumea este dominatâ de superputeri, militare şi nu numai militare, prin ce altceva, dacâ nu prin gîndirea filozoficâ, prin creaţia literarâ şi artisticâ, poate sâ râzbatâ o ţarâ cum este Româ nia ? Aici stâ forţa unei naţiuni mai mici. Intr-adevâr, nimeni nu are cum împiedica o gîndire artisticâ sau filozoficâ sâ concentreze o mare putere spiritualâ. Despre Balzac se spune câ, prin creaţia sa, aduce  în fiecare an pentru Franţa mai multe milioane de simpatizanţi chiar decît Napoleon, care a râmas atît de viu în amintirea popoarelor. E cazul sâ vedem lucrurile şi din aceastâ perspectivâ. Sâ concentrâm ce avem mai bun în noi, şi sâ luâm în felul âsta cu asalt cerul universal... F. M. : Vâ intereseazâ opiniile criticilor despre dum-

neavoastrâ ? Citiţi ce se scrie despre cârţile pe care le publicaţi ? M.P. : Cel mai adesea, scriitorul citeşte ceea ce se

scrie despre el şi e dornic sâ vadâ dacâ ceea ce a gîndit şi simţit el e socotit bun. Dar nu totdeauna  îţi pasâ cu adevârat de ceea ce se spune. Existâ o 141

perioada anume, cînd eşti într-adevâr foarte sensibil la opinia criticii : imediat dupâ apariţia unei cârţi noi. Atunci, da, poţi fi cu uşurinţa lovit. Toate por ţile casei tale sînt deschise. Fireşte, pot intra şi indi vizi grosolani, care nu au nici o legătură cu arta scrisului şi care folosesc prostul lor gust, stupidita tea şi bâdârânia lor, ca pe o mâciucâ ridicata  împotriva scriitorului, pentru scurta vreme sensibil la opinia critica. Nu e vorba aici de acceptarea sau respingerea unei cârţi, ci de intrusiunea nechemaţi lor, care mimeazâ foarte adesea pe cei care înţeleg, pentru ca la un moment dat sâ-şi dea în petic. Mi s-a întîmplat nu numai o datâ ca una sau alta dintre cârţile mele sâ fie obiectul atenţiei lor obtuze. F. M. :

Pentru câ a venit vorba de critici... Sînteţi considerat, de câtre unii dintre ei, drept autor al unei proze de analizâ. Vâ socotiţi un analist ? M. P. :

Dacâ negîndim bine, numai din cînd în cînd se face cîte o menţiune cu privire la ceea ce gîndeşte un erou al meu şi se face o analizâ a gîndurilor şi actelor sale. Infirm aceastâ caracteri zare a prozei mele, drept prozâ de analizâ. Dacâ prin comportamentism înţelegem câ nu înfâţişâm' cu precâdere gîndurile eroilor, ci câutâm sâ ne dâm seama la ce se gîndesc urmârindu-le comportarea, fârâ sâ eliminâm deliberat şi programatic analiza, atunci eu sînt un astfel de scriitor, comportamentist. Rareori, cum am spus, fac o investigaţie directâ  în gîndirea unui personaj, ca sâ indic sursa acţiu nilor sale. Prefer sâ înfâţişez omul în mişcare, iar mişcarea o vâd cînd din afarâ, cînd din perspectiva eroului. Poate câ aceşti critici înţeleg prin analizâ 142

explicarea, interpretarea unor gesturi şi cuvinte. Dar nu ştiu daca asta înseamnâ cu adevârat analizâ ; doar e evident câ un comentariu trebuie fâcut, o explicaţie elementara trebuie datâ. Comportamentism absolut nu exista. Cum sâ-l facem pe cititor sâ înţeleagâ ce se întîmplâ cu un personaj, daca ne abţinem de la orice comentariu al gesturilor şi al cuvintelor lui ? Am ajunge la artificii bizare, ar fi ca şi cînd am învâţa pe eroii noştri alfabetul surdo muţilor şi pe cititor de asemeni, ca sâ poatâ sâ-i  înţeleagâ. Cantitatea de convenţie ar spori şi mai mult... Şi tocmai convenţia zic comportamentiştii totali câ vor s-o evite. Cum o evitâ ? Ca sâ evite sâ ne spunâ direct, de pildâ, câ broaştele ţestoase merg totdeauna în direcţia unei ape, unui scriitor comportamentist îi trebuie pagini întregi de descripţie (vezi Fructele mîniei  de Steinbeck), în timp ce unui scriitor clasic îi ajunge o frazâ. De ce ? Pentru câ scriitorul comportamentist excesiv nu ştie sau se face câ nu ştie de ce broasca merge cu încâpâţînare nu mai într-o direcţie... Misterul sporeşte, e adevârat, dar sporeşte şi convenţia. Fârâ sâ mai vorbim câ, dacâ se întîmplâ sâ ştim sau sâ ghicim cauza com portamentului broaştei, toatâ descripţia nu mai are nici un haz... Trebuie sâ explici mâcar printr-o frazâ de ce a plecat eroul de acasâ şi unde s-a dus şi ce rost avea aceastâ plecare, altfel nu se va în ţelege ceea ce se va întîmplâ acolo unde se duce decît dacâ sporeşti considerabil numârul de pagini, amplificînd descripţia şi dialogul. Aşi putea sâ spun câ grijile mele sînt cu totul altele decît de a face analizâ. Pentru câ, într-adevâr, analiza ucide miş carea... Grija mea este de a dezvâlui, prin orice mijloace, directe sau indirecte, o stare sufleteascâ. 143

o idee care îl obsedeazâ pe erouf un conflict care se naşte... Şi pe lîngâ asta, exista o alta grija care mâ obsedeazâ şi e, dupâ mine, principala grijâ a unui scriitor : adunînd fapte şi întîmplâri şi oameni, trebuie sâ faci în aşa fel încît ceea ce trâieşte în imaginaţia ta ca o plâsmuire cu o putere de viaţâ intensâ, sâ se transmitâ şi în cuvinte. Pentru câ dacâ nu existâ transmisie, orice Încercare de analizâ e inutilâ. Ar fi aşa, de parcâ ai aduna materialele pre fabricate pe un loc viran, unde trebuie sâ se facâ o casâ ; ce rost ar avea sâ descrii fiecare perete în parte, sâ analizezi fiecare fereastrâ ? Ceea ce se cere de la tine e sâ ridici clâdirea. Şi sâ fie frumoasâ I La ce bun sâ vorbeşti despre urechile, des pre pârul, despre nasul, despre ochii unui personaj, dacâ personajul acela nu trâieşte şi nu-i dâ lecto rului senzaţia câ a fost smuls viu din plâsmuirea ima ginaţiei scriitorului ? F.M . : Sâ râmînem la critica literarâ. Povestiţi un deva, dar foarte succint, câ i-aţi fâcut o vizitâ acasâ şi aţi avut o discuţie cu G. Câlinescu. Discuţie, se pare, nu peste mâsurâ de cordialâ, de vreme ce, referindu-vâ la unele atitudini ale marelui critic, poate superficiale, i-aţi pus întrebarea pe care o amintiţi : „Şi de aia sînteţi dumneavoastrâ sâptâmînal opti mist ?" Mai ţineţi minte de ce l-aţi câutat ? Cum era casa lui Câlinescu ? El însuşi, cum era ? M. P. : încerc sâ-mi aduc aminte exact motivele pentru care am vrut sâ-l vizitez pe George Câlinescu. II admiram, aşa cum îl mai admirâ şi astâzi mulţi literaţi. Şi pe drept cuvînt, e o personalitate de mare forţâ a culturii noastre. Cred câ mâ gîndeam la o 144

posibila legâturâ între generaţii ; exista şi dorinţa de a fi apreciat, fireşte. Da, asta trebuie sâ fi fost, altfel n «aveam ce sâ oaut la el, nu ne cunoşteam absolut deloc. M-a primit foarte omab'rl. Insâ, cum spuneam şi în altâ parte, omul nu corespundea aşteptârilor. Era în el ceva crispat, ceva nefiresc, care împiedica o conversaţie cît de simplâ. Exista mai dinainte o iritare a marelui critic împotriva mea, nu ştiu din ce pricinâ. Acuma, cînd mi-aduc aminte,  îmi dau seama câ âsta era lucru cert. Nici ulterior nu l-am cunoscut bine, ca sâ-mi dau seama ce-l  împrnsese sâ fie aUît de pornit. De altfel, şi Sadoveanu a avut un comportament asemonâtor, dar avea scuza câ nu prea saluta pe debutanţi... In ca zul meu a fâcut o excepţie, dar în negativ. Nu ştiu de ce, cu glasul sâu moale şi înţdept, şi-a ex primat nişte nemulţumiri asupra stilului meu, zicînd câ sălbăticesc limba... Aceşti doi mari oameni ai literaturii noastre cred câ erau înstrâinaţi, în momentul acela, nu numai faţâ de ge neraţia mea, dar şi faţâ de propria lor generaţie. Am scris, de pildâ, despre soarta pe care a avut-o Hortensia Papadat-Bengescu, care a murit în con diţii foarte rele, chinuitâ de boalâ, de mizerie, de singurâtate, şi neajutatâ de nimeni, atunci cînd un singur gest al lui Mihail Sadoveanu ar fi putut uşura foarte mult soarta unei colege de generaţie, care era ea însâşi, ca şi el, o mare scriitoare. Bineîn ţeles câ descoperirile acestea aveam sâ le fac mai tîrziu. Pe moment, aveam încrederea naivâ câ pot stabili, cu George Câlinescu, un dialog. Intîlnirea s-a consumat repede, din cauza acelor iritâri ascunse ale marelui personaj, iar optimismul meu. care era 145

contrazis, devenea în acelaşi timp şi indiferent. Am vâzut câ nu se încheagâ nimic, am scurtat vizita şi am plecat. F. M. : Ne-am îndepârtat puţin, în timp. Sâ ne mai  îndepărtăm. In afara de învâţâtorul Teodorescu, care a  jucat un rol atît de important în viaţa copilului care aţi fost, vâ mai amintiţi cu plăcere de alt învăţător sou profesor ? M. P. : Un profesor odmirăbil ă fost Iustin Salanţiu, căre predă limbă româno şi eră directorul şcolii normale, la care învâţăm. Ţin minte douâ întîmplâri cu el... Ceo dintîi e legătâ de un fel de grevâ ă elevi lor. Nu ştiu ce ne opucăse. Ni se dâdeă ă douo oorâ lă măsâ ostropel de miel cu mâmâliguţâ. Ce nu ne-a plâcut nouâ la ostropelul âsta ? Door mielul, ăCăsâ, eră mîncăre de sârbâtoare ! Ne strînsesem opt clase, cîţi eram, pe opt grupuri, şi cînd am fost in vitaţi sâ pâtrundem în sala de mese, cei dintr-a opta m-au vrut sâ intre. Sigur câ n-au intrat nici cei dintr-a şaptea şi nici noi, cei din clasa a treia. Ne întreabâ pedagogul : „Ce e cu voi, ce s-a întîmplat ?“ „Nu mîncâm ostropel cu mâmâligâ !" „De ce ?" „Nu vrem !" Vâzîndu-se în faţa unei greve ge nerale, pedagogul s-a dus sâ-l cheme pe director. A venit, şi pârea stupefiat. „Cum, mâ, nebunilor, zice, nu mîncaţi voi ostropel de miel cu mâmâligâ ? O delicateţâ, zice, o delicateţâ !" Ce ne pâsa nouâ de delicateţuri de genul âsta ? Ne-a beştelit, ne-a ame ninţat, nimic ! Nu înţelegea : cum, el şi cu nevasta lui sâ mânînce ostropelul, şi sâ-l mânînce delectîndu-se, iar noi sâ refuzâm ? Douâ sâptâmîni a râmas supârat 146

pe noi. Băieţi de ţârani, probabil câ am fi vrut ca mie lul ala sâ fie fript ; daca era fript şi era cu pîine, atunci da ! Dar Da r mâmâ m âmâligâ ligâ ? Mâmâ Mâmâlligâ lligâ aveam şi ooa oo a sâ. sâ . De ce trebuia sâ ne dea mâmâligâ aici la şcoalâ, unde plâteam cu greu greu taxa ? Sâ ne dea pîine ! D ar do rinţa noastrâ de a avea pîine nu era nici pe de parte atît de puternicâ, încît sâ justifice asemenea târâboi. Altâ datâ, eram tot în clasa a treia, pro fesorul Salanţiu ne-a vorbit despre Hogaş. La sfîrşit, zice : „Pentru „Pe ntru lecţia lecţia viitoare, viitoare , faceţ fac eţii un rezumat cu titlul «Inserare «Inse rare pe vale va leaa Nichit Nic hitulu ului»1 i»1'. Nimeni Nimeni n-a prea luat în serios tema. Hogaş aratâ pe larg cum se lasâ înserarea pe valea Nichitului, face o descriere splendidâ. Dar cum sâ rezumi o descriere poeticâ ? Ni s-a pârut câ asta e aşa, sâ nu spunâ câ nu ne-a dat ceva ca temâ. Nici eu nu i-am acordat o atenţie prea mare şi, pe o singurâ paginâ, am luat de aici o propoziţie, de dincolo una şi am închegat o com poziţie sumarâ. Nimic mai simplu. Cînd am avut din nou orâ de limba românâ, a început sâ ne cheme la tablâ, sâ citim rezumatul. A ieşit prost, pentru câ nu scrisese nimeni nimic şi toatâ lumea era nedumeritâ, simţind vag câ notele rele pe care profesorul Salan ţiu ni le dâdea nu era erau me merita ritate te : cum sâ rezumi ceea ce ea ce nu se poate rezuma ? Şi atun at unci ci,, cum cum se plimba el furios printre bânci, dupâ ce pedepsise vreo zece inşi, vâd câ îmi ia mie caietul, citeşte întîi  în gînd şi apoi deodatâ deod atâ exclam ex clamââ : ,,C ,, C e frumos frumos I C e frumo frumoss ! Asculta Asc ultaţi ţi aici aic i I" Şi începe înce pe sâ citeas cite ascâ câ cu glas tare compunerea mea. Pe urmâ se duce la ca talog, îlîl deschide desc hide şi-mi şi-mi pune zece. „Exce „Ex cepţ pţion ional al ! zice. zice. Bravo ! Ai sâ ajun aju ngi un mare scriito scr iitorr I" HodoHodoronc, tronc. Cum sâ ajungi un mare scriitor, pentru 147 147

câ ai fâcut un rezumat dupâ o descriere, luînd de aici o propoziţie şi de dincolo un cuvint şi punînd punct punct dupâ şapte fraze ? Intre multele multele lucruri a b  surde care mi s-au întîmplat, âsta pâstreazâ însâ specif spe cificu icull lui : e reconfortant recon fortant şi şi m mi-l i-l aminte am intesc sc întot înto t deaun dea unaa cu mare plâcere plâ cere.. C in inee ştiece era în mintea mintea lui ! Nu înţeleg nici azi. a zi. Din ace a cest st punct de vedere oomportarea lui seamânâ perfect cu a învâţâtorului meu, Teodorescu, Io fel de inexplicabilă. Faptul câ n-am uitat cuvintele lui dovedeşte câ selecţionăm, din ceea ce ni se întîmplâ în viaţâ, lucrurile care ne pot susţine şi care ne întăresc în aspiraţiile noas tre, chiar dacă acele aspiraţii sînt încă într-o formă embrionară, neclare şi pentru noi înşine. Adunăm cu grijă asemenea lucruri, ca vietăţile acelea care depozitează mult mai multă hrană decît le trebuie  în culcu cu lcuşu şull lor lor subteran subter an ; să avem avem acolo, aco lo, la nevoie, nevoie, să ştitim m la ce să facem apel ape l în cazul cazu l în în care ca re,, în cursul existenţei noastre, vom cunoaşte un moment de confuzie sau de cădere. F. M. : Pentru că tot ne-am întors în copilărie, să vă pun o întrebare în legătură cu starea aceea de bui măceală, despre care mi-aţi vorbit la început. Am  înţeles  înţele s câ ea vâ îngreu îng reuna na sau vâ interzic inte rzicea ea contactul contac tul cu obiectele lumii înconjurătoare. Dar de înţeles, înţelegeaţi ? M. P. : Sigur, aproape tot. Părinţii pricepuţi ştiu că

pentru copii există puţine lucruri pe lume pe care, hai sâ zicem, nu sâ le înţeleagă în toată amploarea lor, dar în legătură cu care să nu-şi dea seama cam despre ce e vorba. îmi aduc aminte, de pildă, de un fapt care stîrnea curiozitatea noastră inocentă. Cînd 148 148

veneam spre casâ, dupâ ce ni se dâdea drumul de la şcoalâ, la ora douăsprezece sau dupâ masa pe la ora şase, ne lipeam nasurile de gardul „agrono miei", oum i se spunea (era o staţiune de monta), sâ vedem ce se întîmplâ acolo în curte. Gardurile erau  înal  în alte te,, nu puteam zâri peste ele ele,, d ar ne uitam prin pr in tre crâpâturi. Spectacolul era halucinant, dar, pe noi, copiii, ceea ce se petrecea ne fâcea sâ şi pufnim în rîs : fiindcă fiin dcă în înţel ţeleg egea eam m ... Pe cît de viteaz era armâsarul, scos din grajdurile lui, un armâsar ţinut spe cial, cum se întîmplâ în staţiunile de montâ, pe cît de Impetuos se apropia de iapa ţâranului, umilâ şi speriatâ, pe atît de neajutorat era în fapt. Nu putea face nimic singur. De aceea, specialiştii în montâ ţin, alâturi de iapa care urmeazâ sâ fie datâ la prâsilâ, un om care are grijâ ca armâsarul sâ fie eficient şi sâ nu bestecâie în toate pârţile, chinuindu-se zadarnic... Ne venea sâ rîdem, cînd vedeam ce disproporţie exista între vitejia pe care o mani festa armâsarul şi ineficienţa mişcârilor lui. Sigur, ţâranul âla care stâtea aoolo, aproape, cu câciula pe cap, îi venea imediat în ajutor. Ei, şi aici se întîmpla un lucru formidabil. Indatâ ce animalul de prâsilâ prâ silâ era în plinâtate plin âtateaa scopurilor înmulţirii înmulţirii rasei respective, el apuca iapa de coamâ, cu dinţii, care se şi rînjeau, şi din gîtul lui ieşeau cele mai felurite implorâri, sunete nearticulate, duioşii nechezate ; pârea câ s-a umanizat, atît de mult semânau zgomotele pe care le scotea el din gît cu cele ale «unui om. Suspinele, gemetele întretâiate... Ai fi zis câ suferea mult. Şi atunci, apârea din casâ, pentru câ acolo era şi locuinţa agronomului, nevasta acestuia, o tînârâ femeie care asista şi ea la aceste împerecheri. Era foarte foarte impresionatâ impresionatâ de suferinţele armâsa arm âsarulu rului.i. I 149 149

se strangula vocea şi începea sâ-i spunâ pe nume, sâ-l consoleze, parca, şi din ce în ce mai tiare îi tre mura vocea, şi se apropia de armâsar, care de altfel nici n-avea timp s-o audâ, şi-l batea pe gît, continuînd sâ-l mîngîie şi sâ-i şopteascâ tot felul de drâg âlâş âl âşen enii. ii. Cîţi ani sâ fi avut noi ? Opt, Op t, nouâ nouâ ani. an i. Ei bine, înţelegeam perfect de ce se purta ea aşa. ii vorbea vorbea ca unui unui flâcâ flâ câuu : „ H a i, mâ bâiatule bâia tule,, fii fii cuminte, câ nu ştiu ce, c-o fi, c-o pâţi..." Bineînţe les, ţâranul sau cine era pe-acolo râmînea impasibil; nu-l interesau pe el stârile de isterie care se trans miteau nevestei agronomului. Stâtea cu o oalâ cu apâ rece şi cînd socotea el câ e momentul, dupâ sfatul pe care i-l dâduse inginerul, azvîrlea ou apâ sub burta armâsarului, peste organul sâu procreativ. Armâsarul, sub acest şoc, se retrâgea aproape fulgerâtor şi-l duceau în grajd, sâ se odihneascâ, sâ fie pe urmâ bun pentru altâ iapa. F. M. : Dar D ar cu pârinţii cum stâteau lucrurile lucr urile :

îşi

dâdeau seama câ înţelegeţi ce se întîmplâ ? M. P. : D acâ-ş ac â-şii dâdeau seama ? Da, Da , cred cred câ da, deş deşii

probabil câ nu-şi pierdeau vremea gîndindu-se la asta. Dar se ştie cît de sîcîitoare şi cît de neplâcutâ e pentru ţâran curiozitatea avidâ a copilului, cînd stâ şi-i ascul asc ultâ tâ pe cei mari. îmi îmi aduc adu c aminte câ câ într-o într-o zi a venit pe la noi noi nea Mat M atei, ei, un ve vecin cin,, prieten al tatei, şi nu s-a întîmplat nimic deosebit : nea Matei s-a aşezat pe pat şi a stat de vorbâ cu tata cîteva ceasuri, aşa cum stau oamenii de vorbâ, dupâ care şi-a luat cojocul, era iarnâ, s-a îmbrâcat şi a plecat. Dupâ ce a plecat el, deodatâ tata se apropie de mine şi-mi cîrpeşte douâ palme dupâ ceafâ. Bine 150 150

 înţeles, am început sâ plîng şi sâ-l întreb ce are cu mine. Nu mi-a râspuns imediat, dar, îndreptîndu-se spre uşa, a mormăit : „Altâdatâ sâ te înveţi minte sâ te mai uiţi în gura omului !" Din asta am înţeles câ tot timpul, cît stâtuse nea Matei, eu nu-mi luasem ochii de pe figura musafirului. Dupâ aceastâ întîmplare, de cîte ori venea cineva în casâ, fâceam efor turi sâ mâ feresc şi sâ nu mâ uit la om drept în faţâ ; asta era regula pe care trebuia sâ o respect de aici înainte, toatâ copilâria, sâ nu mâ uit la om. De ce, nu ştiam. Acum înţeleg însâ. Curiozitatea copi lului fiind nesâţioasâ, el poate sâ dea peste lucruri pe care, fiind mic, sâ nu le poatâ pricepe aşa cum se cuvi ne. Probabil, însâ, câ, de cele mai multe ori, copilul  înţelege lucrurile bine, nu greşeşte, şi asta jeneazâ pe cei mari... Copilul trebuie sâ râmînâ curat... Ţi-am povestit despre staţiunea de montâ. Asta era una. Dar cîte nu vedeam şi cîte nu auzeam ! Şi le înţe legeam perfect, deşi nu aveam deoît cinci, şase sau, cel mult, nouâ ani. îmi aduc aminte de nişte oameni cum stâteau pe marginea şanţului nostru ; nu erau bâtrîni, dar nu mai erau nici tineri ; se întîlniserâ şi vorbeau despre muieri... Unul dintre ei era pâdurar şi spunea câ într-o zi a vâzut trecînd pe-acolo, pe la marginea pădurii, o femeie foarte frumoasâ. Dupâ cîte am înţeles eu, era o vâduvâ, o femeie tînârâ. Şi el, pâdurarul, i-ar fi spus ajutorului sâu, un flâcâu din sat : „la uite, mâ, ce muiere frumoasâ !" „Dom* pâdurar, zice bâiatul, chiar vâ place ? Pâi mâ duc sâ-i spun." „Du-te, mâ." Ăla se duce şi se întoarce şi spune : „Gata, dom* pâdurar, s-a fâcut, am vorbit cu ea şi zice câ e-n regulâ." „Bine, face pâdurarul, atunci spune-i şi tu câ dacâ are nevoie de ceva, de nişte lemne, sâ n-aibâ nici o grijâ, câ pot sâ-i aran 151

 jez, un metru, doi, cît are nevoie." Ăla aleargâ iarâşi,  îi vorbeşte şi se întoarce. „Dom’ pâdurar, zice, ştii ce mi-a spus ? Câ altceva sâ ai dumneata, nu lemne... Lemnele..." La care pâdurarul, auzindu-l, o datâ a strigat : „Cum ? ! Ce ? I la moi dâ-o-n poştele mâ-si de muiere I" Şi a fâcut aşa, gesturi de îndepârtare şi respingere. Eram mic, dar m-a pufnit rîsul. Sigur, ii plâcuse lui nenea pâdurarul tînâra vâduvâ, dar nu  înţelegea sâ fie pus chiar pe terenul unei competiţii cu unul tînâr, cum pesemne gîndise frumoasa şi neru şinata muiere, uitînd câ un bârbat de vîrsta lui trebuia luat altfel, şi nu speriat... F. M. : Se ştie câ în epoca debutului aţi fost, pentru

scurtâ vreme, ziarist. V-a plâcut gazetâria ? M. P. : In 1943, eram secretar de redacţie la un ziar.

Foarte frumoase amintiri pâstrez despre acea perioadâ, aveam douăzeci de ani, şi cred câ mâ voi  întoarce la ele odatâ ; poate chiar în romanul la care lucrez acum va râzbate ceva din acele timpuri. Despre momentul esenţial am mai pomenit eu odatâ, dar numai în cîteva cuvinte. Ei bine, m-am trezit la un moment dat, singur, faţâ în faţâ cu ştirea câderii lui Mussolini, o adevâratâ pleaşcâ pentru un ziarist. Ora unu noaptea. T^buia sâ dau drumul la ziar. Lucram cu un paginator. „Ce facem, nea Gogule V  Parcâ aşa îl chema : Gogu, ceva în genul âsta. „Pâi, ce sâ facem ? Paginâm din nou." „Paginam." Numai noi eram acolo. Am pus titlul pe toate cele opt coloane ale ziarului : „Câderea lui Mussolini. Veni rea la putere a mareşalului Badoglio." Am dat Io cules ştirea şi am început sâ câutâm în zincografie un clişeu al lui Badoglio âsta. N-am gâsit. Era numai 152

poza lui Mussolini. Bun şi Mussolini. L-am pus pe Mussolini acolo şi dâ-i drumul la calandru. Am tri mis textul la cenzura ; dupâ aceea am lâsat vorba unde sînt şi am coborît la o bodegâ care era încâ deschisa. Am mîncat un debreţin, care a fost nemai pomenit de gustos, şi am bâut o halba de bere zdravânâ. Cînd, surpriza, mâ pomenesc cu un bâiat care mâ cheamâ la telefon. Mâ duc. Era un om de la cenzurâ, nici nu ştiam cum îi spune. „Domnule Preda, dâ şi dumneata ştirea asta nu chiar pe toatâ pagina ; dâ-o numai pe patru coloane." Bine. Am  înţeles eu de ce zice aşa şi am repaginat titlul. Am plecat pe urmâ acasâ şi eram foarte mîndru. Mâ uitam \a  cetâţenii de pe stradâ, ei nu ştiau nimic, şi savu ram plâcerea ziaristului, informat cu cîteva ore mai devreme decît omul de rînd in legâturâ cu eveni mentele care, a doua zi, aveau sâ stîrneascâ o mare senzaţie. F. M. : Dar nu mi-aţi povestit ce-aţi fâcut ieri. Cu asta începusem... Cum lucraţi ? M. P. : In cele douâzeci şi patru de ore, mi se întîm-

plâ sâ scriu pe perioade lungicare alterneazâ, fie noaptea, fie în cursul dimineţii. Sau dupâ-amiaza, pe searâ. Marele singuratic,  de pildâ, l-am scris în dupâ-amiezile lui '71, ambiţios sâ-
şi mâ întorceam la Bucureşti, sâ-mi vâd copiii mici. Dimineţile mâ simţeam întotdeauna obosit, dar mâ duceam la editurâ, unde activitatea mâ acapara. Uneori, aceste şedinţe de lucru, de douâ-trei ore,  începeau pe la unsprezece noaptea, şi atunci, la ora trei şi uneori chiar la patru, plecam cu maşina pe şoseaua pustie dintre Mogoşoaia şi Bucureşti. Acce leram şi luam vitezâ ca sâ ies cît mai repede din singurătatea cîmpiei şi a nopţii prin care treceam. Nu o datâ mâ întîmpinau chiar zorile, râsâritul soa relui, amintindu-mi de dimineţile cînd mergeam la seceriş... Eram fericit, dar oboseala, noaptea nedor mită îmi dădeau şi fiori de nelinişte, lată, îmi spu neam, pot să scriu, dar ce-o să fie cînd nu voi mai putea ? Ce-o să fac ? ...Odată era să mor. Eram cu soţia mea şi nu m-am uitat cînd, ieşind din drumul castelului, am intrat în şoseaua mare. Ea a strigat de două ori, înspăiimintîndu-mă şi determinîndu-mă instinctiv să accelerez. Asta ne-a salvat. Din stînga noastră venea, cu o viteză halucinantă, un camion care abia a putut vira, reuşind să nu ne strivească...

VIII

CĂLĂTORIE ÎN ASIA

Florin Mugur : Vâ place sâ călătoriţi ? Marin Preda : C>ui nu-i place ? F. M. : Şi totuşi, deşi bânuiesc câ aţi fost în destule

ţâri strâine, n-aţi scris niciodatâ note de drum... Aceastâ absenţâ, nu numai a însemnărilor de câlâtorie, ci a oricârei referiri directe la ceea ce aţi vâzut acolo, e o simplâ întîmplare sau are o anumita semnificaţie ? M. P. : în zilele noastre, o câlâtorie nu mai constituie

un mister. în orice caz, nu mai este un lucru fabulos, un vis la care sâ te gîndeşti toatâ viaţa şi pe care sâ-l realizezi sau sâ nu-l realizezi. O imensâ mulţime de oameni câîâtoreşte în toate pârţile pâmîntului, cu mijloace de transport rapide, iar eu mâ uit cu un sentiment de neîncredere şi nu pot sâ-i înţeleg pe acei literaţi care, foarte conştiincioşi, dupâ ce au fâcut o câlâtorie în Franţa, în Italia sau în altâ parte, se întorc acasâ şi scriu pentru concetâţenii lor, pentru cei care n-au avut fericirea sâ câlâto157

reascâ, note de drum sau impresii de câlâtorie, sau cum vrei sâ le spui. Cine naiba citeşte aşa ceva ? Nimeni nu mai vrea sâ afle ce-ai vâzut dumneata pe unde ai fost. Omului i-ar place sâ se duca şi sâ vadâ el, cu ochii lui, cum e Veneţia, cum e Parisul sau cum e Atena, sau chiar Istambul, de ce nu ? Ce e interesant în aceste cârţi de câlâtorii ? Ele aratâ cum e cu muzeele, cu aspectul arhitectonic, autorii  îşi iau treaba în serios, vorbesc despre şosele, despre nevoia de spaţiu. Lucruri total inutile. Ceea ce poate sâ intereseze, în zilele noastre, într-o câlâtorie, este dacâ ai pâţit ceva. Asta e tot. Nu toatâ lumea o pâţeşte, iar pâţania este un subiect de un interes omenesc etern. Nu ştiu dacâ ai observat, dar pâţania ca atare constituie unul dintre puţinele lucruri care-i fac pe oameni sâ se adune între ei. Iar unii literaţi  îşi închipuie câ simplul fapt câ au fost la Roma ori la Veneţia poate sâ constituie un motiv de interes pentru cel care nu are banii necesari, sau posibilitatea, sau nu e în situaţia sâ facâ şi el drumul respectiv. în zilele noastre, se ştie însâ câ drumurile acestea se pot face, iar o povestire a voiajului, în care nu se spune altceva decît ceea ce ai vâzut, e fârâ rost ; oricît de pretenţios şi de intelectual ar fi scrisâ, oricît ţi-ai da aere de mare cunoscâtor în ale artei, de expert, de supraexpert în tot şi în toate. Cu o sutâ de ani în urmâ, un voiaj era o aventurâ, se câlâtorea greu, apâreau mai întotdeauna pâţanii pe care merita sâ le povesteşti. Dar în zilele noastre, totul este aran  jat, camera la hotel este reţinuta, itinerariul stabilit din timp, avionul nu se prâbuşeşte. Iar dacâ, totuşi, se prâbuşeşte, asta e ceva care nu intrâ în regula  jocului ; cînd se întîmplâ o asemenea nenorocire, nu supravieţuieşte nimeni care sâ poatâ scrie despre ea... 158

Şi atunci, ce interes prezintă cutare carte de câlâtorii, al cârei autor n-a pâţit nimic, dar ţine morţiş so comunice omenirii câ a vâzut lucruri interesante... Foarte bine câ le-a vâzut ! Sâ le vadâ şi cititorul, la rîndul lui I Repet : nu mâ gîndesc la acele câlâtorii  în care reporterul sau scriitorul ajung Intr-o situaţie excepţionalâ, sau strâbat locuri mai puţin cunoscute sau deloc cunoscute. Intr-adevâr, aşa cum observai, nu am scris nici o carte de câlâtorie. De ce ? Pentru câ nu mi s-a întîmplat nimic deosebit. O singurâ datâ, poate... Dar de cele mai multe ori, am vâzut lucrurile pe care doream sâ le vâd şi pe care le-au mai privit o mulţime de oameni. Am vizitat Parisul, aşa cum l-au vizitat zeci de mii de români, am fost la Roma, la Londra şi în alte locuri, şi mi-am dat seama câ între Italia, Franţa, Germania şi Anglia, din punctul de vedere al modului de viaţâ, nu sînt deosebiri mari ; e cam aceeaşi civilizaţie, cu nuanţe pe care specialiştii le discern foarte rapid şi le pot pune în valoare ; e treaba lor, a specialiştilor. F. M. : Probabil câ nu numai specialiştii pot discerne

asemenea nuanţe. Mi-e greu sâ cred câ toate oraşele mari v-au plâcut la fel de mult sau v-au lâsat la fef de indiferent. Parisul, de exemplu... M. P. : Unii spun câ Roma este mai frumoasâ decît

Parisul ; existâ parizieni care pleacâ în vacanţâ la Roma. Dupâ mine, Roma e un oraş extraordinar de zgomotos, un infern, o aşezare asediatâ de maşini. Este imposibil sâ contempli vestigiile superbe ale Ro mei antice atunci cînd pe lîngâ tine zboarâ cu o vitezâ smintitâ zeci de automobile, venind în valuri. Iar contemplarea este singurul mod de a privi care 159

 îţi permite sâ înţelegi cu adevârat, sâ vezi esenţa unei creaţii. îmi aduc aminte câ am fâcut un voiaj  în Germania. Am vâzut toatâ Germania într-o luna de zile, alergînd cu maşina de la un oraş la celalalt. Dar mi-a râmas în memorie o singura zi. O zi în care, pur şi simplu, am refuzat sâ mâ mai urc în maşină. G. Câlinescu scria câ „cel mai mâreţ lucru e sâ mergi pe jos", ceea ce însâ nu l-a împiedicat sâ-şi cumpere sau sâ primească o Volga.  A mai pier dut ceva din mâreţie, ce e drept, dar a cîştigat in schimb mai mult timp. In aceastâ privinţâ, putem într-adevâr spune câ maşina e bunâ sâ cîştigi timp ca sâ mergi pe jos... Intr-adevăr, ne copleşesc atîtea treburi... E bunâ deci maşina, sâ alergi cu ea în cutare piaţâ unde ai auzit câ se gâseşte brînzâ sau carne... Dar sâ vezi din ea lumea ? Nu vezi nimic. Darmstadt e un orâşel ; se spune câ e foarte bogat, câ e plin de bancheri ; dar nu se vedeau semne de bogâţie. Apoi am mers pe şosea spre Frankfurt, am strâbâtut o pâdure. O pâdure care nu avea nimic deosebit, dar am câlcat-o eu cu piciorul meu. Oraşul Hamburg mi-a râmas în memorie tot pentru câ m-am despârţit de grupul cu care eram şi am luat-o pe jos, la plim bare. Orele acelea, în care am mers prin oraş şi m-am uitat în jurul meu, singur, într-o stare sufle tească în care puteam contempla ceea ce vedeam, viaţa vie din jurul meu, au existat şi existâ pentru mine şi azi. In timp ce zilele nesfîrşite în care alergam de la un oraş la altul, cu o sutâ şaizeci de kilometri pe orâ, ajungeam, ne duceam la masâ, de la masâ la hotel, de la hotel la o întîlnire cu nu ştiu cine, au dispârut, s-au şters, n-a râmas nimic din ele. Se pare câ e adevârat ; omul nu s-a adaptat încâ la modul de viaţâ pe care-l impun posibilităţile mo 160

derne de a se deplasa rapid în spaţiu. Poate câ se adapteazâ greu şi pentru câ orice deplasare în spaţiu este, psihologic vorbind, şi o deplasare în timp. E un lucru pe care am impresia câ nu l-a înţeles bine Camil Petrescu, care se întreba cum de ne poate fascina ideea de a câlâtori. Ne fascineazâ pentru câ ne deplasâm nu numai geografic, ne deplasâm şi în timp. Nu pârâsim un loc gol, ci unul plin de tot ce am fâcut noi pe lume ; lâsâm în urmâ, pentru cît vom lipsi, probleme, complicaţii ale vieţii noastre, le pârâsim acolo, în casa din care plecâm, nu le luâm cu noi. De ce nu le luâm cu noi ? Pentru câ realmente deplasarea geograficâ este un lucru mi nunat, un lucru care ne schimbâ, în noi înşine... Ne îndepârtâm cu adevârat de un loc şi ne ducem cu adevârat în altul. Nu ne vom mai afla acolo unde am trâit, ci în altâ parte. Asta produce o mare de plasare a atenţiei, o schimbare fundamentalâ a stârii noastre sufleteşti. De aceea, un om suferind simte nevoia, chiar şi fârâ recomandarea medicilor, sâ pârâseascâ locul acelei suferinţe, sâ se ducâ, sâ plece. Camil Petrescu avea o structurâ de sedentar, pe care o sublima, spunînd câ o câlâtorie în sufletul unei femei e mai fascinantâ decît un voiaj, sâ zicem, la Istambul. La care noi am putea sâ întrebâm : ,,Dar dacâ femeia se aflâ la Istambul ?" Nu e o glumâ, deloc, trebuie sâ te duci dupâ ea. Presupunînd câ existâ o onumitâ femeie (n
pârâsim şi locul conflictului şi câpâtâm o altâ per spectivă. Deci, îndepărtarea (nu atît depărtarea, cît  îndepărtarea, adică acţiunea de a te distanţa) se săvîrşeşte nu numai în spaţiul geografic, ci şi în cel psihologic. De aceea, în timp ce mijlocul de loco moţie se deplasează, simţi din ce în ce mai mult voluptatea unei eliberări, pentru ca, mai tîrziu, cînd vii acasă, să trăieşti sentimentul contrariu, al unei tulburătoare regăsiri. F. M. : Să revenim la Paris. (E un fel de-a spune ; eu n-am fost niciodată acolo.) M. P. : I mi place să mă duc la Paris, pentru că în acest oraş mă aflu mereu în cunoştinţă de cauză. Şi poate că mi se pare atît de frumos, pentru că istoria şi cultura lui îmi sînt familiare ; sînt în vizită, dar nu ca un străin care vine pentru prima oară într-o casă şi se lasă copleşit de prea multele lucruri noi. E oraşul în care au trăit Balzac şi Victor Hugo (cît nu s-a autoexilat), oraşul în care a gîndit şi a acţionat Robespierre. In conştiinţa noastră, Pa risul e populat şi plin de strălucire. E suficient să ne gîndim, de pildă, la ascensiunea marelui corsican care, tînar, rătăcea pe străzile acestui oraş, în zilele cînd mulţimea era în mare fierbere, şi nu-şi pierdea timpul, citea, ca şi cînd ar fi ştiut ce destin îl aş teaptă, citea intens cărţi de drept, de economie poli tică, afla din paginile lor tot ceea ce avea să se dovedească mai tîrziu că îi era necesar pentru ca să cucerească Europa şi pentru ca să dea Franţei o legislaţie care este valabilă şi azi. Nu ştia nimeni de el, era un june locotenent prăpădit, stătea într-o odăiţă sărăcăcioasă, abia avea banii necesari cu 162

care sâ trâiascâ şi aştepta. Şi-a adus aminte cineva de el, câ se pricepea la artilerie, şi l-au trimis la Toulon, unde i-a înfruntat pe englezi, descoperind cu ingeniozitate în ce fel trebuiau sâ fie aşezate bateriile, pentru a-i înfrînge. Şi i-a zdrobit, într-adevâr. Apoi, dupâ Toulon, a fost chemat sâ potoleascâ mulţimea Parisului, sârâcimea care nu mai era mulţumitâ de noua clasâ care luase puterea. Devenise turbulentâ şi, dupâ pârerea Directoratului, nihilistâ. Şi tînârul subţirel şi palid i-a încredinţat pe Directori câ va aranja el lucrurile, numai sâ i se execute ordi nele. Şi a dat un ordin straniu, tunurile sâ fie urcate pe acoperişuri. Ordinul a fost executat, şi de acolo, de sus, s-a tras cu ele în mulţime... Unii pretind câ mai tîrziu, pentru a preveni râscoalele, baronul Haussman a tâiat Parisul în bulevarde largi, aşa cum a râmas pînâ astâzi ; astfel de câi de acces pot fi dominate mai lesne cu tunurile ; împiedica ridicarea de baricade. Dar cîte nu ştim noi despre Paris ! Acolo, totul e istorie, iar oraşul a râmas frumos, în ciuda amintirilor prea numeroase, care ar fi putut sâ-l împovâreze şi sâ-l striveascâ sub apâsarea monu mentelor. Dar francezii nu sînt atît de mari iubitori de vestigii istorice, pe cît s-ar crede. Italienii, da. La Paris n-am vâzut însâ decît puţine statui ale oa menilor celebri. F. M. : Aţi fost la muzeul Grevin ? M. P. : Nici prin gînd nu mi-a trecut. Sâ vezi oameni

de cearâ e o idee sinistrâ. La Saint Denis existâ o bisericâ în care au fost înmormîntaţi cîţiva dintre marii regi ai Franţei ; îi vezi sculptaţi în piatrâ, unul lîngâ altul, ca nişte pâpuşi mari şi reci, sute de ani 163

de istorie comprimaţi astfel. Nu, franţuzii nu au o mare atracţie pentru morminte formidabile. Exista mormîntul lui Napoleon, care e un lucru splendid, exista şi Pantheonul, din care însâ, mi se pare, lip seşte Balzac. Dar Balzac şi-a scris romanele acolo, la Paris, şi mergînd pe străzi te simţi trâind într-o istorie care a strălucit. Ceea ce ne apropie de Paris este desigur şi cunoaşterea (limbii, precum şi metroul sau, care într-o jumâtate de ora te poate duce unde vrei, cu 80 de cenţi. Dupâ pârerea mea, cel mai plicti sitor luonu este sâ te duci într-o ţara câreia nu-i cunoşti limba : dupâ cîteva zile siimţi nevoia sâ te  întorci acasâ. Nu-i înţeleg pe acei literaţi români care cutreiera lumea în lung şi-n lat şi habar n-ou de limba care se vorbeşte în ţârile pe care le viziteazâ. F. M. : Deşi este cunoscutâ dragostea pe care o are

din totdeauna scriitorul român pentru Franţa, pentru Italia, operele de ficţiune a câror acţiune se petrece  în altâ parte decît în România sînt, în literatura noastrâ, puţine. Intre ele se numârâ piesa de teatru Martin Bormann  şi nuvela Friguri... M. P. : Iţi spuneam câ o singura datâ, poate, am

pâţit şi eu ceva, în timpul unei câlâtorii. £ vorba mai puţin de o pâţanie propriu-zisâ, aît de un sentiment puternic pe care l-am trâit în timpul voiajului meu  în Vietnam, de o stare de spirit pe care scrierea povestirii Friguri  nu a stins-o. Dar e o poveste mai lungâ... F. M. : Avem timp... M. P. : fntîi, câ pe vremea aceea, era prin 1957, gîndul

de a câlâtori era departe de mine, nu mâ aflam 164

printre privilegiaţii călătoriilor, nu mâ trimetea nimeni peste hotare. Intr-o zi, primesc un telefon de la Uniunea scriitorilor. Ero Aurel Mihale. „Marine, zice, tu nu vrei sâ te duci într-o călătorie în Vietnom ?" Cum naiba sâ nu vreău sâ mâ duc, în orice fel de câlâtorie ! Şi el mâ întreba, ca şi cînd Uniunea m-ar fi râsfâţat pînâ atunci cu tot felul de propuneri care de care mai fascinante, de a câlâtori... Am aflat ceva mai tîrziu câ alţii, favoriţii, cei core erau sâtui de atîtea drumuri, refuzaserâ sâ facâ o astfel de câlâtorie îndepârtotâ şi atunci Uniunea s-a gîndit la unul care nu mai plecase. Dar ce-mi pâsa mie câ alţii refuzaserâ ? Mi-a spus Mihale : doi sau trei alţi inşi, câroro li s-a propus, ou spus câ nu se duc ; fuseserâ prin China, prin America, şi nu mai voiau. Foarte bine ! Nu-mi ardea mie sâ mâ consider jignit câ mâ duceam undeva unde alţii refuzaserâ. E de remarcat aici un lucru care mi se pare vesel. Mihale mi-a spus atunci la telefon : ,,Pregâteşte-te, câ peste trei zile trebuie sâ plea !" Trei zile ! Formidabil ! Anul âsta, de pildâ, urmeazâ sâ fac o câlâtorie, în cadrul unui schimb cultural, în Olanda. Hotârîrea biroului Uniunii scri itorilor s-a luat prin februarie, acum sîntem în sep tembrie, iar eu încâ nu am actele necesare pentru ca sâ pot pleca, nici vizele pe care trebuie sâ ni le dea forurile de resort din ţarâ şi nici râspunsul olan dezilor, de unde se vede câ birocraţia nu are o patrie, ci e râspînditâ peste tot pâmîntul. Pe vremea aceea, dupâ cum vezi, Uniunea scriitorilor ştia sâ ia o hotârîre. „Peste trei zile pleci !" Şi în trei zile au fost gata şi paşaport, şi vizâ, şi bani, tot. In cele douâ nopţi de dinaintea plecârii, n-am mai putut închide ochii. Eram pur şi simplu copleşit de ideea de a câlâtori 165

 într-o ţarâ atît de îndepârtatâ, de a parcurge un spaţiu geografic atît de întins.Dupâ psihologia de om care nu cunoştea încâ marile progrese făcute  în materie de aviaţie, şi tocmai pe vremea aceea apâruserâ avioanele cu reacţie, un drum cu avionul ră măsese o mare aventura. Credeam câ voi merge cu un avion dintre cele obişnuite, care face opt sau nouâ ore pînâ la Moscova. Exista, pe lîngâ entuziasm, şi teama pe care o poate deştepta un spaţiu geo grafic atît de puţin cunoscut. M-am gîndit câ s-ar putea sâ nu mâ mai întorc dinacest voiaj şi mi aminte câ mi-am luat la revedere de la unii prieteni, anunţîndu-i câ plec într-o mare câlâtorie, câ s-ar putea sâ nu mâ mai vadâ niciodată... Râzboiul din Vietnom se terminase... Era un moment de calm, Vietnamul fusese împârţit în douâ şi nu exista vreun semn neliniştitor. Râzboiul era departe de gîndurile mele... In sfîrşit, a venit ziua pJecârii şi in dimineaţa aceea a început deodatâ sâ ningâ şi s-a pornit visco lul. Era la începutul lui decembrie. M-am dus la aeroport, m-am urcat în avion şi am plecat spre Moscova. Ruta era Moscova-Pekin-Hanoi, trecînd prin Siberia. Nici nu ştiu cum am ajuns la Moscova, dar,  în orice caz, ţin minte câ, deşi dupâ douâ nopţi de insomnie aşi fi vrut sâ dorm, nu izbuteam ; eram extrem de surescitat. La Moscova, luîndu-mâ dupâ ceilalţi câlâtori, am intrat în aerogarâ şi aşteptam acolo, cam dezorientat ; nu ştiam o boabâ ruseşte. Nu pot sâ-mi dau seama cum a ajuns sâ dea peste mine o funcţionarâ de la Aeroflot, poate câ i se spusese sâ-mi vinâ în ajutor. M-a dus într-un loc unde mi s-a pus o ştampilâ pe biletul de avion şi cu chiu, cu vai, nu mai ţiu minte pe ce limbâ, nu ştia franţuzeşte, m-a lâmurit câ la ora zece trebuie 166

sâ fiu pregătit, câ voi pleca mai departe nu cu un avion obişnuit, ci cu un TU-104. E uşor de imaginat câ in momentul acda şi în anul acela, gîndul de a câlâtori cu viteza cu care zburau primele avioane cu reacţie putea sâ te arunce într-o stare extremâ de nelinişte, amestecatâ cu una de mare entuziasm. La ora zece ne-am urcat în acest avion uriaş, care era, mi se pare, chiar în primul lui an de existenţâ, şi am început sâ zburâm. Oraşele apâreau şi dispâreau în spaţiu, ca nişte pîlpîiri de lumini fantastice care veneau de undeva din abis şi treceau pe sub avion ; pe urmâ, întunericul câdea din nou asupra pâmîntului. încetul cu încetul, am început sâ mâ obişnuiesc cu zborul care, spre mirarea mea, era foarte agreabil ; avionul avea o stabilitate cu mult mai mare decît cele obişnuite. Curînd, am început sâ strâbatem întinderile siberiene. Imaginea care se vedea jos era aceea a unei planete care a fost odatâ acoperitâ de un ocean, iar oceanul, în urma unui cataclism, a dispariţiei soarelui, îngheţase. Cu riozitatea mea era atît de ascuţitâ, încît ore întregi am continuat sâ mâ uit pe fereastrâ, în timp ce absolut toţi calatorii dormeau sau se prefâceau câ dorm ; nu puteai sâ-ţi dai seama, pentru câ stâteau cu ochii închişi. Am ajuns la Omsk, am coborît, dar n-am stat mult acolo ; pe urmâ am pornit mai departe şi dupâ douâ ore de voiaj ne-am oprit la Tomsk, iar eu continuam în acea noapte lungâ sâ râmîn treaz. Dar de dormit, îmi dâdeam seama câ trebuie sâ dorm ; altfel se putea sâ pâţesc ceva, era a treia noapte de nesomn. Am tras perdeaua, am închis ochii. Nu ştiu cît am stat în felul âsta, dar în cele din urmâ mi-am dat seama câ n-am sâ aţipesc, degeaba (pe vremea aceea nu aveam obiceiul sâ 167

iau somnifere şi nici nu m-am gîndit câ exista aceasta posibilitate). M-am hotârît, fie ce-o fi, sâ continui sâ mâ uit ; de dormit, tot va trebui eu sâ dorm cîndva. Am tras brusc perdeluţa de la micul hublou şi în momentul âla m-am dat pe spate îngrozit. In faţâ, aripa stîngâ era roşie, ca şi cînd ar fi izbucnit flâcâri din ea. Am avut, o fracţiune de secundâ, cre dinţa câ a luat foc avionul. De unde putem deduce câ exista în mine o încordare ascunsâ cu privire la soar ta navei ; altfel, de unde acea reacţie atît de violentâ ? Râsârise soarele şi bâtea cu o luminâ de un roşu aprins în avionul care mergea în întîmpinarea lui. M-am uitat la ceas. Totuşi dormisem ? Era dimineaţâ ? Era, dor intrasem în ea cu forţa, ceasul meu arâta orele douâ. Am înţeles. Viteza avionului ne fâcuse sâ ieşim din noaptea Europei şi sâ pâtrundem  în soarele Extremului orient. M-am liniştit şi m-am uitat la spectacol, la râsâritul soarelui ; nu mai ţin minte cît a durat aceastâ contemplare ; apoi avionul a început sâ piardâ din înâlţime. Am aterizat şi am aflat câ oraşul în care ajunsesem era Irkuţk. Am stat foarte puţin şi ne-am continuat zborul spre UlanBator. Trebuie sâ spun însâ câ în tot timpul voiajului am avut o senzaţie ciudatâ, un fel de suferinţâ : ca şi cînd aşi fi fost smuls de lîngâ cineva, luat cu forţa. Sau ca şi cînd m-aşi fi smuls eu însumi, prin voinţa mea, ştiind câ trebuie sâ mâ duc în altâ parte, dor fârâ sâ pot ocoli marea durere a acestei smulgeri. Nu era vorba de acea acţiune de îndepărtare, de care am pomenit. Nu, era ceva nou, eram stâpînit de o suferinţâ nedefinitâ, amestecatâ cu nelinişte. Nu era nici cunoscuta senzaţie a îndepărtării, pe care o simţi doar cu trenul. Nu sufeream pentru oraşul pe care îl pârâsisem, pentru casa din care plecasem, 168

ci parca pentru pâmîntul de jos, pentru scoarţa pâmîntului. Suferinţa s-a definit exact în momentul în care am ajuns la Ulan-Bator. Am coborît din avion, m-am detaşat puţin de grupul celor care câlâtoreau  împreuna cu mine şi am luat de jos un pumn de ţarina, pe care am început sâ-l strîng în mînâ şi sâ-l frâmînt. Atunci mi-am dat seama câ suferinţa, câ neliniştea aceea, nu, suferinţa nu e cuvîntul po trivit, era neliniştea unei fiinţe care de milioane de ani fusese învâţatâ sâ stea aproape de scoarţa pâmîntului şi care s-a gâsit deodatâ în spaţiu, ridicatâ la o înălţime atît de mare şi menţinută acolo timp de mai multe ore. In avionul cel mic, pe care l-am luat îndatâ, de la Ulan-Bator spre Pekin (avionul zbura la o înălţime, în sfîrşit, mai omeneasca) acest sentiment a dispărut. N-am dormit în tot ocest răs timp şi din pricină unei dureri, a cărei natura n-o cunoşteam şi care era localizată undeva în partea dreapta a frunţii. Cu un an în urma, cînd simţisem pentru prima data gheara aceea de fier care strîngea, durerea ma ţinea un minut ; de la un minut ajunsese cu timpul pîna la o jumătate de ora. Aici, sus, a izbucnit cu mare violenţa şi nu ma mai slăbea. Cînd ne-am urcat în avionul spre Pekin, un ceh, care probabil observase ca nu dorm, m-a întrebat, într-o franţuzeasca aproximativa, daca ma simt mai bine ; el credea ca am rau de avion. Mi-a dat o pilula, am luat-o şi om adormit. Cred ca am trecut peste deşertul Gobi dormind, şi acelaşi ceh, foarte amabil, m-a trezit în clipa în care am ajuns deasupra zidu lui chinezesc. Era într-adevar un spectacol ; se vedea de sus un splendid zid care urca şi cobora peste dealuri şi vai, pierzîndu-se în depărtare ; îţi poţi imagina cît de mare era, daca se vedea atît de clar 169

de la înâlţimea de peste doua mii de metri la care zbura avionul, şi cît era de lat... Dormisem douâ sau trei ore şi mâ simţeam bine. Am ajuns la Pekin, am coborît, am intrat în aerogara, şi acolo, deodatâ, am avut senzaţia câ mâ aflu în altâ lume, în alt conti nent. Era un sentiment pe care mi-e greu sâ-l descriu, şi sînt convins câ o câlâtorie, de fapt, nici nu poate fi povestitâ cu adevârat ; e necesar sâ ai o dispoziţie specialâ, ca şi cînd ai face nu o descriere, ci ai inventa. Câlâtoriile pot fi trâite. Cele povestite, dacâ sînt bine povestite, trebuie sâ fie, într-o anumitâ mâsurâ, nişte invenţii. Cum altfel sâ-l faci pe cititor sâ înţeleagâ ce-ai simţit ? De pilda, în cazul de faţâ, spuneam câ am intrat în altâ lume ; dacâ am sâ precizez câ oamenii, chinezii pe care i-am vâzut în aerogarâ, erau îmbrâoaţi altfel decît noi, tot n-am spus mare lucru. Aveau pufoaice, dar pufoaicele lor erau chinezeşti, erau cusute Intr-un fel anume, rom boidal, închise pînâ sus, la git. In picioare nu purtau pantofi, ci nişte câlţuni ; noi, la ţarâ, numim câlţuni papucii cu câlcîi. Iar talpa acestor câlţuni nu era de piele, ci dintr-un material alb ; ce-o fi fost mate rialul acela alb n-am înţeles. Limba pe care o vor beau mi se pârea şi ea bizarâ ; deşi o mai auzisem prin filme... Şi aerul, parcâ era tot chinezesc. Ce-aş putea inventa, ca sâ mâ fac înţeles ? Nu ştiu care dintre aceste lucruri îmi dâdea mai puternic senza ţia noutâţii, a irealului... De pildâ, tâlpile acelea ale câlţunilor mi se pâreau neverosimile. Şi trebuie sâ spun câ voiajul acesta a fost atît de reuşit, încît am câlâtorit ca într-un vis. M-am trezit, deci, deodatâ,  în aerogarâ. Acuma, îmi ziceam, ce-o sâ se întîmple, ce-o sâ fie cu mine ? Sigur câ nici chinezeşte nu ştiam. Cum o sâ ştiu chinezeşte ? Ei bine, am auzit 170

vocea unui român care mi s-a pârut pe loc cel mai simpatic om dintre cei pe care i-am cunoscut vreo dată. ,,Bine aţi venit, tovarăşe Preda !" îmi spune. „Ei, zic, va să zică dumneata eşti aici... Cine eşti?" „Păi, zice, eu sînt cutare, ataşat cultural de la ambasada română din Pekin. Poftiţi cu mine. Unde sînt bagajele dumneavoastră ?" „Nu ştiu." „Ei, lasă că le găsim noi." S-a îndepărtat şi, spre marea mea uimire, deodată îl aud scoţînd un fel de sunete înalte, ascuţite şi în acelaşi timp şi ondulate. „Domnule,  îmi zic, ăsta e formidabil, ştie chinezeşte." Fireşte, mi-a găsit bagajele imediat. „Domnule, îi zic, dum neata ştii chinezeşte ?" „Bineînţeles", îmi răspunde. „Păi cum bineînţeles, asta e o limbă care se poate  învăţa ?" „De ce nu ?" „Şi cît timp ţi-a trebuit pînă ai învăţat-o ?" „Patru ani." „Eşti nemaipomenit." M-a dus cu el la un ghişeu ; acolo era un funcţionar care mi-a pus o ştampilă pe bilete sau pe paşaport, şi ăsta vorbea chinezeşte cu funcţionarul de acolo. Am luat bagajele, ne-am urcat într-o maşină şi am pornit spre oraş. In maşină mi-a povestit, nu fără mîndrie, că la un moment dat a venit în China un demnitar de-al nostru care a avut o întrevedere cu Ciu-En-Lai, că el a servit drept interpret şi că Ciu-EnLai ar fi zis că puţini străini a auzit vorbind chinezeşte atît de bine cum vorbeşte el. Eu J-am crezut, bine  înţeles. Am ajuns la Pekin, am dormit într-o cameră de oaspeţi pe care mi-a pus-o la dispoziţie amba sada, mi se pare că am dormit pînă a doua zi la prînz, vreo douăsprezece, paisprezece ore. Dar nu era într-o cameră a ambasadei, nu, acum îmi aduc bine aminte. Cînd m-am trezit dimineaţa, atunci mi-am dat seama unde sînt : era o cameră de hotel, foarte curată, cu papuci europeneşti puşi la marginea patu 171

lui. Ferestrele dâdeau spre o curte interioara în stil chinezesc, adicâ complet închisa, care îţi dâdea sen zaţia de nemişcare eternâ... Era o linişte desâvîrşitâ, aproape halucinanta ; am deschis geamurile şi nu se auzea absolut nimic, nici voci de oameni, nici, în hotel, vreo uşa trîntitâ, vreun strigat, nimic. Ţara cerului liniştit. Mi se pare câ am scris nişte ilustrate şi le-am trimis în ţara ; erau aşa de frumoase, câ, fireşte, n-au ajuns la destinaţie... Iar apoi, chiar în ziua aceea sau a doua zi, am pornit spre Hanoi. Acelaşi ataşat m-a dus cu maşina la aeroport şi am luat de astâ datâ un avion mic, obişnuit. Eram acum odihnit. Piloţii chineji sînt foarte atenţi ; voiajul a fost liniştit. Ţin minte cum ne opream, din trei în trei ore, în localitâţi mici care nu se vedeau ; aerogârile pâreau aşezate într-un cîmp pustiu. Ne aştepta la restaurantul aeroportului masa, aşa, cu pîinişoare aşezate lîngâ farfurii, cu mîncare europeanâ, de pasâre, cu ouâ, în timp ce piloţii aveau altâ mîncare... Se afla lîngâ masa lor un cazan destul de mare, plin de orez, şi orezul stâtea în nemişcare, drept, un munte de orez, iar pilotul şi membrii echipajului luau cu lingura şi-şi umpleau farfuria. In alt vas se afla un sos cu fire de plante, fierte în untdelemn. Nu ştiu ce erau firele acelea ; semânau cu ceapa verde, dar nu era ceapâ. Turnau peste orez sosul şi mîncau fârâ pîine ; pîinea era numai pentru noi, câlâtorii. Dupâ ce terminau, ne fâceau un semn familiar, aşa, ca nişte flâcâi de la ţarâ : (lGata, acum hai sâ ne vedem de treabâ", iar noi, foarte veseli, nu ştiu ce ni se pârea de rîs în toatâ chestia asta, ne luam dupâ ei, ne urcam în avion şi dâ-i drumul mai de parte. Dupâ trei ore, iar ne opream şi iar mîncam. A fost unul dintre cele mai senine voiajuri pe care 172

le-am fâcut. Cînd am intrat în Indochina, peisajul s-a schimbat, a devenit spectaculos, cu munţi, cu păduri tenebroase ; nordul Vietnamului, vâzut din avion, e foarte frumos. Dupâ o ora şi ceva, am ate rizat. Aici, totul s-a repetat dupâ tipic. A venit cineva de la ambasadâ, m-a recunoscut imediat, mi-a luat bagajele şi am dat sâ mâ îndrept spre maşinâ, dar  însoţitorul meu m-a oprit. ,,Nu, mai staţi puţin, sâ faceţi cunoştinţâ cu cîţiva membri ai Uniunii scriito rilor care au venit în lîntîmpinarea dumneavoastrâ." Mâ ia de braţ şi mâ duce spre un grup care era format din patru, cinci persoane, nişte bâieţi mititei ; dar daca te uitai mai atent, nu pâreau tineri ; erau  îmbrăcaţi în haiine de-ole noastre, de europeni, şi nu semânau cu chinejii. Şi deodatâ îl aud pe unul din tre ei, care mâ întreabâ în franţuzeşte, cu o voce piţigâiatâ : ,,Cum aţi voiajat ?" „Foarte bine, îi râspund, foarte bine !" Dar n-am terminat eu de spus „foarte bine", câ toţi au început sâ rîdâ în hohote, ca la comandâ, şi dupâ aceea s-au oprit. „Şi cum vâ simţiţi dupâ un voiaj atît de lung ?" a mai întrebat celâlalt. „Bine", zic. Şi iar au izbucnit în rîsul lor piţigâiat care, de altfel, se oprea brusc ; toţi înce tau sâ rîdâ în aceeaşi clipâ. „Ce-o fi cu âştia ? m-am întrebat eu. Probabil câ vor sâ-mi fie pe plac, sâ arate câ sînt încîntaţi de venirea mea ; dacâ e aşa, e perfect." Ne-am urcat într-o maşinâ foarte veche, un turism râmas cine ştie de la cine, de pe vremea franţujilor, şi deodatâ am intrat într-un pei saj de basm. Era o surprizâ, dar, în acelaşi timp, acest peisaj mi se pârea familiar, aşa cum, atunci cînd vedem în vis ceea ce n-am mai zârit niciodatâ, avem impresia câ, totuşi, lucrurile acelea bizare le ştim noi, le cunoaştem de undeva. Era, în primul 173

rînd, şoseaua ; la dreapta şi stînga se vedeau copaci foarte bâtrîni. Pârea mai degrabâ un drum de ţara, puţin prâfuit, ca la noi. In acelaşi timp, însâ, copacii aceia bâtrîni aveau o frunza necunoscutâ de mine ; printre ei vedeam, ici, colo, bananieri şi un soi de arbori drepţi ca lumînarea, care numai în vîrf aveau cîteva frunze. Am întrebat cum se numesc şi mi s-a spus : arechieri... Şi domnea o linişte totalâ ; de acolo venea, probabil, sentimentul de irealitate, nu adia vîntul, nu tremura nici o frunzâ. Intîlneam bârbaţi şi femei, femeile îmbrâcate în pantaloni negri, cu bluze care avuseserâ cîndva altâ culoare decît pantalonii, dar nu se mai cunoştea bine. Am intrat  într-un oraş. Ce impresie mi-a fâout mie acest oraş am încercat sâ spun undeva, în Imposibila întoar cere.  Existâ o încercare de a arâta ceea ce mi-au vâzut ochii, în acele minute ; nu mi-a fost uşor sâ descriu ce-am observat şi nici acum nu mi-e mai uşor ; de aceea, îmi voi permite sâ citez acel pasaj : „Cînd am intrat în oraş am râmas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viaţa strâzii, cu toate câ ceea ce vedeam nu avea în sine nimic senzaţional : erau bârbaţi şi femei pe biciclete. Da. Dar asta trebuie vâzut, fiindcâ bârbaţii erau mici şi pâreau toţi tineri, iar femeile, datoritâ hala telor lor multicolore, pâreau toate fete. Cuvîntul halat sunâ însâ nepotrivit, trebuie precizat câ era vorba de un vestmînt închis sever pînâ sub bârbie şi des picat în douâ pârţi în aşa fel încît pantalonul, violet sau alb, care înlocuieşte la ele fusta sau rochia, sâ se vadâ de la şold în jos. Acest vestmînt uşor flu tura în urma bicicletei, fârâ sâ jeneze pedalarea. Nici o urmâ de maşinâ, nici un zdrângânit de ca mion de mare tonaj, nici un autobuz al cârui motor 174

Diesel îţi zgîlţîie creierii nu se vedea şi nu se auzea pe strâzile acestui oraş. Cînd se întîmpla sâ treacâ, o datâ la o ora, de pilda, un GAZ, apariţia şi dispa riţia lui îţi amintea de un bondar care a nimerit  într-un stup de albine, de unde repede este alungat. Cine poate sâ-şi imagineze, învâţînd geografia, sute de ochi oblici, frumoşi în limpiditatea lor expresiva, privindu-te într-o trecere continua în care mersul bicicletei fîşîie doar atît ca sâ-ţi dea senzaţia de vis, de ireal ? Trebuie mers acolo, în oraşul sau pe fluviul arâtat pe harta, pentru ca geografia sâ ne pasioneze." Bineînţeles câ eram foarte obosit de acest lung voiaj, în ciuda pauzei de la Pekin, şi aveam o stare vagâ de nâucealâ. Dar la întrebarea gazdelor mele, repetatâ în vila unde am fost cazat, vilâ care, la Hanoi, ţinea loc de hotel, am râspuns câ mâ simt bine ; prilej sâ rîdâ iarâşi, de astâ datâ  în camera mea, zgîlţîindu-şi micile lor burţi şi dîndu-mi senzaţia câ mâ aflu într-o ţarâ liliputanâ. Nu mai ţin minte cum am petrecut prima zi, în orice caz mi s-a atras atenţia câ în odaie (şi trebuie sâ spun câ patul era înconjurat cu un fel de pînzâ de tifon, dispusâ sub formâ de coviltir, menitâ sâ te apere, în timpul somnului, de ţînţarii care se auzeau bîzîind prin camerâ) o sâ vâd la un moment dat, pe pereţi, mai spre searâ, nişte şopîrle. Nu trebuie sâ mâ sperii, sînt total inofensive. Nu fac altceva decît sâ mânînce tot timpul ţînţari. In momentul în care se aruncâ asupra ţînţarului şi-l înghite, şopîrla scoate un mic strigât, care nu trebuie sâ mâ alarmeze. Am spus câ e perfect, cunosc şopîrlele, sînt şi pe la noi ; desigur, nu se urcâ pe pereţi, ci merg prin miriştea griului. Dar fie şi pe pereţi ! Nu mâ deranjeazâ cîtuşi de puţin. 175

Am dormit bine şi a doua zi dimineaţa, sâ fi fost ora şapte sau opt, cineva mi-a bâtut în uşa. M-am dus, i-am deschis şi a intrat un om tîndr, în panta loni şi-n câmaşâ, dar desculţ. L-am întrebat, în fran ţuzeşte bineînţeles, ce doreşte ; nu mi-a răspuns : avea într-o mînâ un coş cu fructe, ananas, portocale şi banane, iar în cealaltâ un termos, în care am  înţeles câ trebuie sâ fie o bâuturâ ; ceai, probabil. Am spus câ-i mulţumesc, a pus totul pe masâ şi m-a  îndemnat prin gesturi sâ mâ servesc, ceea ce am şi f âcut. Nu înţelegea nimic din ce-i spuneam, nu spu nea decît ou/, indiferent ce-l întrebam. Ulterior am aflat câ era directorul, responsabilul vilei, un om foarte simpatic, care tot timpul cît am stat acolo a avut grijâ de mine, sâ mânînc bine, sâ am tot ce-mi trebuie. Ceva mai tîrziu au venit şi gazdele, era şi cineva de la institutul lor pentru relaţiile culturale cu străinătatea ; urma sâ facem un program al şe derii mele de o lunâ de zile în Vietnam. N-a fost greu sâ ne înţelegem, pentru câ am acceptat tot ce mi-au propus ei, pentru mine totul fiind egal de interesant, indiferent ce ar fi vrut sâ-mi arate. Am proiectat sâ mergem şi în junglâ, în jungla nordvietnamezâ, în Vietbac, cum spuneau ei, însă lucru rile s-au desfâşurat astfel, încît n-am mai avut timp. Fireşte, e cazul sâ spun câ pe vremea aceea, sînt de atunci aproape cincisprezece ani, reflexele mele profesionale erau puţin mai ascuţite decît astâzi şi eram foarte atent la tot ce spuneau. Din prima zi am observat câ există în conştiinţa lor un element fundamental, pe care îl exprimau des şi foarte firesc;  îmi povesteau fără ostentaţie, dar mereu cu noi amănunte, despre lupta pentru independenţă, des pre „rezistenţă", cum spuneau ei. Lupta aceasta cu 176

foştii lor colonizatori, francezii, a durat aproape opt ani, din 1945 pînâ în 1953. Daca fâceam cunoştinţa cu cineva, conversaţia se desfăşură la început pe teme obişnuite : cum e la noi, cum e la ei, ce pro bleme literare se pun, cum se petrec cutare eveni mente. Iar apoi, întotdeauna, apârea leit-motivul : „pendant la resistence", în timpul rezistenţei... Tot ce mi se povestea despre acel moment istoric era foarte interesant. Mai exista şi o alta expresie care revenea des în conversaţie. Spuneau : „La nivelul dumneavoastrâ de trai, la nivelul dumneavoastrâ de viaţa...", asta vrînd sâ însemne câ anumite probleme se pun altfel în Europa, România fiind parte integranta din Europa, şi altfel la ei, sau la noi nu se pun deloc,  în timp ce în Vietnam... Semnificaţia acestei expresii am înţeles-o mult mai tîrziu, cînd am aflat ce salariu are un muncitor sau un funcţionar vietnamez, cum  îşi duc viaţa, cum aratâ casele lor. Luînd cunoştinţâ de aceste realitâţi grave ale luptei lor pentru existenţâ şi vâzînd cu ochii mei unele lucruri, în conştiinţa mea s-a produs ceva asemânâtor cu dispariţia unei obsesii fundamentale. Era într-o zi, stâteam în odaia mea. Le spusesem gazdelor, care erau totdeauna foarte dornice sâ stea de vorbâ cu mine, câ sînt obosit şi vreau sâ râmîn singur. Mâ aflam la Hongay,  într-o regiune de o mare frumuseţe, eram numai eu  în odaie şi mâ gîndeam la vizita pe care o fâcusem  într-un sat şi care tocmai se terminase. Însoţitorii nu se arâtau prea încîntaţi de iniţiativele mele, dar eu eram foarte dornic sâ aflu cum trâieşte un ţâran. Ei bine, am vâzut cum aratâ gospodâria unui ţâran vietnamez şi atunci, pe loc, nu m-am gîndit la nimic. Dar mai tîrziu, cînd am râmas singur în camerâ, s-a produs fenomenul de care îţi vorbeam şi care s-ar 177

putea traduce cam în felul următor. Cine trâieşte intr-o ţara ca România sau în orice altâ ţarâ din Europa, noi, cei binecuvîntaţi cu existenţa celor pa tru anotimpuri şi cu fascinanta schimbare a peisaju lui care se întîmplâ de patru ori pe an, cei care avem parte de un pâmînt atît de roditor şi atît de darnic cu ceea ce are omul nevoie, trebuie sâ ştim câ felul acesta de trai nu este singurul cu putinţâ. Sînt ţâri în care pâmîntul este galben, bun numai pentru orez şi trebuie udat cu un fel de cupe, legate de frînghii. Copiii, şi adesea întreaga familie a ţâranului, mînuiesc aceste cupe necontenit, de dimineaţa şi pînâ seara, pentru a scoate apâ din canal şi a o arunca peste dig, acolo unde se aflâ pâmîntul care o cere. La noi e mai simplu : vine ploaia, cade aproape totdeauna cînd e nevoie de ea şi în general nu avem de fâcut decît puţin pentru ca pâmîntul sâ ne dea tot ce ne trebuie. Cine poate sâ fie vinovat dacâ nu-ţi merge bine, dacâ nu ai tot ce ai vrea sâ ai şi nu ştii sâ faci din acest pâmînt un rai ? Nimeni. Dacâ n-ai reuşit, înseamnâ câ tu  însuţi, cel care lucrezi pâmîntul, eşti vinovat. Şi în acel moment am simţit câ problema luptei pentru existenţâ la noi acasâ înceteazâ sâ mai fie pentru mine o obsesie. In orice caz, termenii acestei pro bleme nu mai râmâseserâ aceiaşi, iar semnificaţia vorbei : ,,Cum îţi aşterni, aşa vei dormi" o înţelegeam altfel. Da, la noi se poate spune aşa, cu un ton mai degrabâ îngâduitor : nu-ţi aşterni ca lumea, nu dormi ca lumea. In Vietnam eşti determinat, eşti silit de câtre naturâ sâ-ţi aşterni într-un anumit fe!. Nu mai existâ posibilitatea alegerii : sâ-ţi aşterni aşa sau altfel, pentru câ oricum te vei descurca. Acolo nu te descurci. Dacâ nu trudeşti de dimineaţâ pînâ 178

seara, pieri ! Abia dupâ aceasta vizita la ţara, atunci cînd auzeam din nou, în conversaţiile mele cu oa menii pe care îi cunoşteam, expresia „la nivelul dum neavoastră de viaţa", pricepeam într-adevâr la ce se gîndeau ei. Tot atunci s-a produs şi descoperirea conţinutului expresiei : „In timpul rezistenţei". Despre lupta lor de rezistenţa faţa de francezi, mi s-au spus nenumărate istorisiri, mi s-au arătat case, pieţe, loca lităţi, precum şi hărţi cu locurile unde s-au produs atacuri sau alte evenimente importante. Bineînţeles, la un moment dat, auzind toate acestea, am simţit ispita de a descrie episodul cel mai spectaculos al luptelor, şi anume cucerirea fortului de la Dien-BienFu. Dar a trebuit să alung această ispită, deoarece mi-ar fi fost necesară o documentaţie la care nu ştiu dacă aşi fi avut acces. Ar fi trebuit, de asemeni, să stau de vorbă cu Ho-Şi-Min, ceea ce, din timiditate, nu am încercat ; ulterior am aflat că puteam să o fac, deoarece acest mare om era, se spune, de o modestie excepţională şi stătea cu plăcere de vorbă cu străinii care erau prieteni ai Vietnamului. De ase menea, ar fi trebuit să-l întîlnesc pe unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai timpurilor noastre, pe Giap. N-am făcut-o, tot din aceeaşi lipsă de experienţă de reporter ; un adevărat reporter are curajul, şi el ştie că are şi dreptul să se bage peste tot, să bată la toate uşile şi să intre. Nu aveam această psihologie şi regret că am pierdut definitiv prilejul. Poate că, altfel, povestirea mea Friguri s-ar fi localizat acolo unde vietnamezii au obţinut cel mai mare succes al lor în lupta de rezistenţă, în locul în care douăzeci de mii de francezi au fost luaţi prizo nieri ; cu această victorie, s-a pus capăt şi războiu lui cu francezii... M-am gîndit, însă, că se pot spune 179

multe despre capacitatea lor de a îndura, despre perseverenţa şi mîndria lor naţionala, despre idea lurile lor, alegînd un teren mai familiar unui scriitor, şi anume cel al prezentării unui om -simplu, un ofi ţer, aşa cum apare el în povestirea mea, şi a unui moment de lupta, care sâ coincidâ cu un răstimp de  împlinire în viaţa lui intima. Gâsirea unui astfel de moment a fost dificila. L-am câutat în tot timpul câlâtoriei. M-am oprit la episodul atacului de la CatBi ; au fost distruse acolo, pe un aeroport francez, cîteva zeci de avioane. Şi într-o zi mi s-a întîmplat ceva care parca mi-a ieşit anume înainte... Treceam un rîu cu bacul, şi atunci aînd am ajuns dincolo, am vâzut lîngâ mal o câsuţâ. Am întrebat ce e cu câsuţa aceea şi mi s-a spus câ acolo locuieşte omul care conduce bacul ; el nu era acasâ, în momentul acela, altcineva fâcea pe şoferul. Şi, nu ştiu de ce, râspunzînd unui impuls, am spus câ vreau sâ vizitez câsuţa. Gazdele mele nu erau prea înaintate ; multe din iniţiativele mele nu le erau pe plac, nu le înţelegeau şi aveau un fel de reţinere pe care nici eu, la rîndul meu, n-o pricepeam. Am vâzut eu câ se codesc, dar m-am dus ţintâ spre câsuţâ, iar ei au trebuit sâ vinâ dupâ mine. Am intrat înâuntru şi în prima clipâ mi s-a pârut câ nu e nimeni. Trebuie sâ spun câ la vietnamezi, paturile sînt fâcute din bambus împletit, aşa, ca un fel de plasâ ; din cauza câldurii ; chiar şi în timpul iernii, abia dacâ simţi nevoia sâ-ţi pui haina. Dar pe pat am observat câ erou doi copii, o fetiţâ şi un bâiat care dormeau şi care, dupâ cum am înţeles imediat, urmârind felul cum respirau şi cum gemeau uşor în somn, aveau febrâ mare. Deli rau. Dar era un delir încet ; trebuia sâ fii foarte atent ca sâ le auzi şoaptele ininteligibile. Însoţitorii mei 180

mi-au confirmat câ fetiţa şi băiatul sînt bolnavi. Dar ştiam : aveau friguri. M-am aşezat pe pat, lîngâ ei, şi parcâ-mi retrâiam propria copilărie. îmi aminteam atacurile mele de friguri, în timpul cărora deliram şi mi se părea că văd cum copacii şi cîmele şi stîlpii casei şi podeaua şi bătătura şi vitele care treceau în cep să se umfle, să capete forme monstruoase, să se strîmbe la mine, să se apropie, să dispară. Mă uitam la cei doi copii şi eram foarte turburat. Aşi mai fi stat, dar se lăsa seara ; a trebuit să plecăm. Le-am în trebat pe gazdele mele dacă frigurile mai produc cazuri mortale ; mi s-a răspuns că da. Şi mi-au spus că specialişti români au fost chemaţi şi au venit să-i ajute în acţiunea aceasta, de mare anver gură, a stîrpirii ţînţarului care provoacă malaria. (In România, la acea dată, malaria fusese eliminată din rîndurile bolilor endemice.) Seara, înainte de a ador mi, am avut o viziune, un fel de fantasmă, aşa cum vedem cu ochii încă tulburi ai imaginaţiei, atunci cînd subiectul scrierii la care ne gîndim încă nu s-a delimitat precis, încă nu s-a închegat. Se făcea că un bărbat şade în noroi, îngropat pînă la gît, şi aşteaptă să treacă ziua, pentru ca, pe întuneric, să pornească la acţiunea pe care o are de îndeplinit ; iar în timp ce stă în mlaştină, dat cu noroi pe faţă ca să nu fie recunoscut, îi cad ochii pe o căsuţă aflată la marginea mlaştinii ; începe s-o suprave gheze şi să se întrebe cine locuieşte acolo, cum ar putea să-şi dea seama ce fel de oameni sînt aceia, dacă este în căsuţă vreun bărbat, ce fel de om o fi acel bărbat, probleme capitale pentru un luptător în misiune. Atunci, el vede două fetiţe care ies dimi neaţa din acea căsuţă (în realitate, fuseseră o fată şi un băieţel), şi aşa începe Friguri.   Subiectul nu-mi 181

era însâ atît de clar ; s-a limpezit, în imaginaţia mea, abia peste dîţiva ani, cînd, într-o luna, am şi scris povestirea. Friguri  are ca moment-cheie vizita pe care o face luptătorul în aceasta câsuţâ de pe marginea rîului, unde descoperă nu doi copii, ci trei, dintre care douâ fete în jurul a optsprezece ani ; una din fete este o actriţa din Hanoi, de care el se şi îndrăgosteşte. Paralel cu aceste douâ revelaţii, pe care le-am avut în timpul câlâtoriei, fireşte câ viaţa zilnicâ nu era lipsitâ de unele peripeţii obiş nuite care mâ înveseleau, dar nu erau, pentru per soanele implicate, atît de vesele cum mi se pâreau mie. Pe vremea aceea eram mai puţin atent la pro tocol decît sînt astâzi şi nu-mi dâdeam seama câ un cuvînt spus de mine, ca musafir, putea sâ aibâ pentru gazdele mele altâ importanţâ decît i-o acor dam eu şi alte consecinţe decît cele la care mâ aş teptam. De pildâ, aveam un însoţitor ; totul era în regulâ cu el, dar, la prînz şi seara, lua masa cu mine, cînd eram în Hanoi, în mica vilâ, sau în voiaj, şi dupâ fieoare masâ avea grijâ sâ comande ceai. Ceaiul âsta îl servea în felul următor : sorbea din ceaşcâ, îşi clâtea dinţii dintr-o parte, apoi din cealaltâ parte, apoi toatâ gura, şi pe urmâ înghiţea lichidul. Sînt un om rezistent la chestii de-astea... Imi aduc aminte câ fraţii şi surorile mele puneau unii altora la grea încercare capacitatea de a ne  îngreţoşa şi eram toţi destul de rezistenţi ; dar, nu ştiu de ce, gargara asta bizarâ a însoţitorului meu  începuse sâ deviinâ pentru miine o obsesie. Ştiam câ dupâ ce se va termina masa va face figura cu ceaiul ; şi nici nu puteam sâ mâ scol cu cîteva clipe înainte şi sâ plec, şi nici nu mai puteam s-o suport. Şi într-o zi i-am spus cuiva câ acest contact 182

direct cu gazdele mele este foarte interesant şi câ tocmai de aceea aşi vrea sâ cunosc cît mai mulţi colegi (însoţitorul meu era şi el scriitor) care să-mi povestească despre rezistenţa. Deci, îi întrebam dacâ n-ar putea sâ-mi dea un alt însoţitor, ca sâ aflu alte lucruri... „Da, desigur, foarte bine !" mi s-a răs puns, şi într-adevâr a apârut în preajma mea alt cineva, un bâiat cult, care ştia o franţuzească aleasâ; vorbea atît de bine încît, după o zi paşnică, în a doua zi, in a treia şi în cele următoare a început să mă corecteze pe mine, care nu aveam pe atunci prea multă experienţă în ce priveşte conversaţia în limba franceză şi probabil că făceam, din cînd în cînd, greşeli... Am devenit atent, am început să mă exprim mai cu grijă, dar în acelaşi timp urmăream şi felul lui de a vorbi şi am văzut că nici franceza lui nu era la dreptul vorbind prea corectă. La un moment dat, i-am şi spus : „îmi atragi atenţia asu pra greşelilor mele, dar nici dumneata nu ştii să vorbeşti corect franţuzeşte". „Ba cum nu, zice el, ştiu foarte bine !" „Păi, uite, m-ai corectat, mi-ai spus câ nu se zice des oeufs corrompus.  Dar aşa se spune în franţuzeşte, cînd e vorba de ouă stri cate." A doua zi, văd că vine în maşină cu un dic ţionar. „Să căutăm verbul corrompre",  zice. „Caută!" L-a căutat şi l-a găsit, expresia aceea exista. Dar povestea asta m-a enervat foarte tare şi le-am adus aminte gazdelor că e momentul să mai cunosc  încă un coleg ; a apărut, cîteva zile după aceea, un tînăr foarte simpatic, foarte vesel. Dar după două sau trei întîlniri am observat că are un tic. Cînd trebuia sâ ne dăm jos din maşină şi sâ vizităm un oraş, el mergea alături de mine, în stînga, şi începea să mă împingă cu umărul, în mod inconştient, spre 183

dreapta, în timp ce cu mîna mâ lovea peste braţ. Dîndu-mi seama câ are o pornire irezistibila de a mâ împinge spre dreapta, treceam în stînga lui ; el nu-şi dâdea seama câ încerc sâ mâ feresc şi din nou venea în stînga mea şi iar începea sâ mâ împingâ şi sâ mâ loveascâ. înteţeam paşii, dar şi el ştia sâ meargâ repede, încît asta nu era o soluţie. Nu mai puteam sâ privesc în linişte nimic, în oraşele şi satele prin care treceam, trebuia sâ fiu atent, sâ mâ feresc de loviturile lui. îmi dâdeam seama câ dacâ repet formula mea cu cunoaşterea cît mai multor colegi vietnamezi, o sâ batâ la ochi. Eram supărat, îmi pierise buna-dispoziţie, nu mai puteam sâ fac nimic ; mâ împingea în mod inexorabil cu umârul şi mâ lovea cu mîna dreaptâ, destul de ener gic ; era un bâiat mititel, dar voinic. Dupâ trei-patru zile, vad câ dispare şi începe sâ mâ însoţeascâ unul dintre secretarii Uniunii scriitorilor, un om ireproşa bil, Nguen-Xuan-Şan, aşa îl chema. Atunci, crezînd câ sînt subtil şi plin de abilitate, îl întreb : „Dar unde e însoţitorul meu de mai înainte ? De ce l-aţi schim bat ?" Asta, cu o uşoarâ nedumerire în glas, care, ziceam eu, o sâ-i aparâ sincerâ şi spontanâ. La care colegul meu, secretar al Uniunii, spune : „Lâsaţi, nu-i nimic, tâsaţi..." A doua zi, prinzînd un nou prilej (eram sincer intrigat, pentru câ nu spusesem nimânui câ mâ supârâ ceva), îl întreb iar : ,,De ce n-a mai venit ? Mi s-a pârut un om foarte simpatic." „Ei, nu, nu, îmi râspunde noul meu însoţitor, il a monque quelque chose,   nu era chiar totul în ordine cu el." De unde am dedus câ şi manevra mea de dinainte fusese destul de inabilâ, ei probabil înţele sesem totul de la început. Secretarul Uniunii era un scriitor cu o aleasâ culturâ, probabil foarte talentat m . 184

l-am şi revăzut la noi în România dupâ cîţiva ani, cînd venise ca invitat al Uniunii scriitorilor. In tot restul voiajului în Vietnam, am fost însoţit de el, iar prezenţa lui a fost pentru mine deosebit de agrea bilă. Intr-o zi am fost invitat la o nuntâ. O asemenea nuntă>n-ar fi râu sâ fie posibilă şi la noi. Se căsă torea un tînăr poet, fata era şi ea scriitoare, iar evenimentul s-a sărbătorit la Uniunea scriitorilor ; s-au adunat acolo marea majoritate a oamenilor condeiului şi m-au invitat şi pe mine. Erau toţi aşe zaţi în jurul unei mese şi nu s-a întîmplat nimic deosebit : s-au ţinut discursuri în care li se ura fericire celor doi tineri căsătoriţi, s-au spus şi glume, pe care n-a reuşit nimeni să mi le traducă, pentru că toată lumea rîdea. Ce m-a impresionat a fost faptul că exista între cei de acolo un fel de frater nitate, ăsta e cuvîntul care exprimă cel mai bine sentimentul pe care l-am avut, o fraternitate incom patibilă cu fricţiunile, cu intrigile sau cu un anumit caracter puţin curat pe care îl dobîndeşte uneori viaţa noastră literară. De la o vreme, lucrurile rele nu mai sînt, pentru noi, surprize : nimeni nu se mai miră că un coleg de-al nostru a făcut un lucru re probabil ; am ajuns şi la această fază, în care am  încetat să ne şi mirăm. Aşa sîntem. Ce să facem ? Nunta aceea m-a făcut să presupun că relaţiile din tre scriitori pot fi şi de altă natură, iar asta mi-a plăcut ; i-am admirat. Ulterior am aflat că tot de la noi, de la europeni, moşteniseră ei şi lucruri care nu mai erau atît de vesele ; nici acolo nu domnea liber sentimentul acesta de fraternitate absolută. In tr-o seară am fost invitat la teatru şi după teatru am mers cu cîteva din gazdele mele, toţi scriitori,  într-un fel de restaurant-cafenea, unde am mîncat, 185

am bâut ceai, cafea. Se afla acolo un bâiat mititel şi negricios, despre care ai fi zis câ e de alta rasa decît vietnamezii. Avea o faţâ foarte expresiva, semâna cu a unui european. Nu eram atent la ce spunea, pentru câ vorbea o francezâ aproape inin teligibila (deşi, dupâ vreo zece zile, începusem sâ mâ obişnuiesc cu accentul lor şi pricepeam destul de bine ce spun) ; era şi puţin bîlbîit şi se stropşea la tine ; dacâ stâteai mai aproape de el, te stropea cu salivâ. Expresia lui era dramaticâ, iar nişte cuvinte pe care le repeta mi-au atras în cele din urmâ aten ţia. Era acolo şi un scriitor polonez, tot în schimb cultural, ca şi mine, iar vietnamezul îi tot spunea câ la main gauche coupe la main droite,   mîna stîngâ toie mîna dreaptâ. Ce-o fi asta ? m-am întrebat eu mirat şi i-am cerut explicaţii. A început sâ spunâ câ la ei se petrec nişte lucruri tragice, câ în rîndurile lor se produc acuzaţii grave ; asemenea acuzaţii fac, de pildâ, ca un luptâtor care a primit anumite sarcini în timpul rezistenţei sâ fie chemat sâ justifice  în ce fel a reuşit sâ scape în cutare zi, cînd a fost  în spatele liniilor inamicului, cum a fâcut. La care omul râspunde, fireşte, câ el a avut o sarcinâ de  îndeplinit şi şi-a îndeplinit-o. Poate, i se spune. Dar cine dovedeşte câ şi-a îndeplinit sarcina ? Pâi, îi lămureşte cel întrebat, tovarâşii cutare şi cutare. Nu mai câ aceşti tovarâşi, la oare se referâ el, sînt morţi, au pierit în luptâ, iar fostul partizan, nemaiavînd nici o posibilitate sâ se justifice... Am înţeles... Asta era sensul cuvintelor despre mîna stîngâ care taie mîna dreaptâ. M-au trecut fiorii... Era în 1957, iar ceea ce se întîmpla putea fi, cum mai spuneam, o cansecinţâ a unor procedee şi a unui sentiment de neîncredere moştenite de la noi, din Europa. Fapt e 186

câ, deşi succesele lor erau certe, unitatea politica ferma, iar prestigiul armatei foarte mare (iar ţăra nii oare formau aceasta armata vedeau în Ho-Şi-Min pe părintele şi conducătorul lor), ei trăiau totuşi, în 1957, şi asemenea drame. Liniştea aceea extraordi narei, care mă fermeca, ascundea în adincurile ei mari frâmîntâri. Dar pe vremea aceea nu eram pregătit sâ reflectez şi sâ-mi dau seama pînâ la capât de semnificaţia unor asemenea realitâţi. De pilda, îmi aduc aminte câ nu l-am crezut în între gime pe colegul meu care vorbea atît de stîlcit fran ţuzeşte referitor la mîna stîngâ care taie mîna dreaptâ şi am luat faptul povestit drept o ciudăţenie ; soco team câ asemenea lucruri nu pot sâ fie adevărate sau sînt adevărate numai într-o anumită mâsurâ. De altfel, nici n-aşi fi putut sâ înţeleg bine ceea ce mi se spunea. Impresiile mâ copleşeau. îmi aduc aminte drumul spre Haifong şi regiunea de coastâ. Mergeam de obioei cu două maşini. Intr-una eram eu, însoţitoru/l, un sanitar şi şoferiil. Intr-a doua, un bucătar şi un om însărcinat cu paza noastrâ ; a imea, probabil. Peisajul era unic. Mari vîrfuri de munţi seînteiau înconjurate de ape. Apa, Marea Chinei de sud (era golful Tonkin) pătrunsese în munţi şi pusese stâpînire pe ei, acoperind platourile, ureînd pînâ sus, aproape de creştete. Printre piscurile acelea încon  jurate de ape pluteau barei cu pînze, pline cu excursionişti, ou amatori care pescuiau liniştiţi. Cînd am ajuns Ia hotelul care era aşezat pe malul mârii şi ne-am dat jos, s-au oprit în urma noastră douâ maşini asemânâtoare cu cele cu care mergeam ; au coborît vreo cinci, şase persoane. Cînd am întrebat cine sînt, mi s-a răspuns câ sînt membri ai comisiei aliate pentru supravegherea acordurilor de la Ge 187

neva. Deci, şi ei aveau doua maşini, ca şi mine ; mi-am dat seama cîtâ importanţa acordau gazdele schimburilor noastre culturale. Ceva mai tîrziu, am vizitat regiunea minieră din Hongoi, unde cărbunele se scotea de la suprafaţa ; cărbunele, spre norocul vietnamezilor, se găseşte în căntităte foorte mare şi e uşor de exploatat. în afara de unele date cu pri vire la luptele ce avuseseră loc în războiul cu fran cezii, pe care mi le-am notat pe o harta, nu am luat nici un fel de note, pornind de Io ideea ca nu tre buie sa folosesc, în povestirea pe care voiam so o scriu, nici un amănunt care nu se fixase în memorie. Memoria ştie sâ dea semne sigure în ceea ce pri veşte valoarea lucrurilor aflate ; ea este cea care marchează faptele cu adevărat importante şi le re ţine, selectîndu-le şi stabilindu-le valoarea... Desigur, notele, însemnările pe care ţi le faci, documentele pot fi de folos, dor numai în al doilea rînd. Ce poţi, de pilda, sa spui despre un revelion pe melea guri atît de îndepărtate ? L-am petrecut la Clubul internaţional. De acest revelion îmi aduc bine aminte, pentru câ a existat, la un moment dat, un răstimp de singurătate (cum spuneam, la începutul convorbirii noastre de azi, ca mi s-a întîmplat şi în Germania). Am ieşit din incinta clubului şi am înce put sa mă plimb. Era o gradina imensa, cu copaci seculari, şi la vreo suta de metri în faţa mea am văzut o cuşca, în care se afla o maimuţa. Nu era dintre cele mari, dar nici dintre cele cît pisicile... M-am apropiat de cuşca şi am început sa ma uit la ea, aşa cum ne uitam noi totdeauna la aceste vietăţi, cu acea privire insistenta şi, probabil, neliniş tita de faptul ca vedem o imagine a ceea ce am fost noi înşine cu milioane de ani în urma. M-am 188

uitat cîtva timp astfel şi ni s-au întîlnit privirile. Nu ştiu ce s-a întîmplat, se vede câ maimuţa a simţit câ ne separa aceste milioane de ani, peste care ea nu poate sari. Şi cum stâteam aşa, unul în faţa celui lalt, eu singur, ea singura, deodată, fulgerător, a scos un răcnet bestial, iar mîna ei a ţîşnit pe sub gratii, m-a apucat de guler şi a început sâ mâ zgîlţîie. Am izbit-o cu toata violenţa peste braţul cu gheara şi
limbi, şi pînâ la atmosfera generala cosmopolita ; hotelul, într-adevâr, era plin de străini. N-aşi putea sâ spun câ am fost foarte înidîintat (aşi fi vrut sâ stau într-un hotel chinezesc), era şi foarte scump, costa doisprezece yuani pe zi. Avînd totuşi bani mulţi şi, la urma urmei, trebuind sâ-i cheltuiesc, pentru câ n-aveam ce sâ cumpâr cu ei (antichitâţile lor nu se mai gâseau, în acei ani, în magaziine), m-am dus la restaurant şi i-am cerut chelnerului sâ-mi dea ceva specific chinezesc, ce putea fi mai bun şi mai rar. Chelnerul a dat din cap câ da, da, mi-a servit în prealabil cîteva antreuri pe care i le cerusem şi a adus un fel de frapierâ. Probabil, mi-am zis, trebuie sâ fie sifon sau o sticlâ de vin, pe care presupunea câ am s-o beau, deşi eu nu-i cerusem. Pe urmâ vâd câ îmi mai aduce o frapierâ şi o pune în partea cealaltâ a -mesei, în stînga ; asta,  într-adevâr, era plinâ cu sticle de vin şi de apâ mineralâ. Şi în timp ce mîncam, observ câ în frapiera din dreapta, ceva se mişca. Mâ uit mai bine şi vâd câ de fapt nu era o frapierâ, ci o cutie ermetic  închisâ, care avea deasupra un fel de bilâ. Dar nu, nu era bilâ, ci o maimuţicâ, era capul unei mai muţe, ieşit afarâ din cutia ermetic închisâ ; sâ fi fost cît un cap de miel sau de .pisica, mai degrabâ cît un cap de miel, şi era ras. Probabil câ vrea sâ mâ distreze, m-am gîndit, îmi aduce maimuţa sâ-mi ţinâ tovârâşie. Cînd s-a întors, l-am întrebat ce e cu ea. ,,E lucrul cel mai bun pe care vi-l putem oferi, asta aţi cerut." „Cum adicâ ?" Mi-a explicat. Pe cutiuţa aceea erau un ciocan mic de metal şi un fel de furculiţâ. Cu ciocanul trebuia sâ sparg capul maimuţei, dar nu brutal, ci aşa, uşurel, iar cu instru mentul care semâna cu o furculiţâ urma sâ dau la 190

o parte oasele craniului spart, astfel încît sâ las creie rul complet descoperit ; pe urma, pe creierul acelo cald, sâ pun sare, piper şi încă o substanţâ pe care o adusese el acolo, sâ-l amestec cu linguriţa şi sâ-l mănînc. Bineînţeles câ am avut o senzaţie de oroare şi i-am spus sâ ia de acolo repede maimuţa. Nu ştiu ce-am mai mîncat, mi se pare câ raţâ lăcuită, dar eram prea enervat şi-mi pierdusem orice poftâ... A doua zi m-am prezentat ambasadorului nostru de atunci, Rudenco, şi i-am spus câ aşi vrea sâ vizitez un sat chinezesc ; n-o sâ mai am ocazia, probabil, sâ fac o călătorie atît de îndepârtatâ, şi cum ţâranii de pe pămînt mâ interesează, n-aşi vrea sâ plec din China înainte de a vedea un sat. Rudenco ştia cine sînt, ştia câ vizita mea acolo nu era ceva obiş nuit, dar m-a refuzat net, fârâ explicaţii. Am insistat şi i-am amintit câ au atîtea maşini, nu e mare gro zăvie sâ mâ ducă şi pe mine una zece, cincispre zece kilometri, pînă în afara oraşului. Se uita pe geam şi mi-a spus din nou nu, fără să-mi explice, nici de data asta, de ce nu se poate. N-am mai avut ce face şi a trebuit să mă resemnez, fără să-f iert vreodată pentru acest refuz. In schimb, l-am rugat pe ataşatul acela cultural, care ştia atît de bine limba chineză, să-mi dea cîteva indicaţii, ce anume pot vedea în Pekin, şi mi-a spus să vizitez palatul de iarnă, palatul împăraţilor Chinei, care e deschis la orice oră. Am întrebat cum se numeşte ; se numea, cred că ţiu minte bine, Ku-Kung. Vechile ricşe, care străbăteau altădată Pekinul, dispăruseră şi erau înlocuite cu un fel de triciclete ; stăteai ca un vodă pe un fel de fotoliu în mijlocul celor două roţi din spate, şi-n faţă era taximetristul, dacă vrei sâ-i spui aşa. M-am urcat într-un asemenea ve191

hicol şi omul, fdrâ sâ zicâ nimic, a început sâ peda leze ; am mers vreo sutâ de metri şi pe urma a  întors capul spre mine şi m-a întrebat ceva, în chinezeşte, bineînţeles... l-om răspuns aşa cum îmi recomandase prietenul meu de la ambasadâ : „KuKung". A dat din umeri şi a pedalat mai departe. Dupâ vreo cincizeci de metri, s-a oprit lîngâ un cetâţean care stâtea pe trotuar şi a început cu ala o conversaţie, parca ţipînd unul la altul, apoi s-a  întors spre mine şi iar m-a întrebat ceva, iar eu i-am răspuns ca şi înainte : ,,Ku-Kung". A mai pedalat el o vreme şi vad câ se opreşte lîngâ un alt chinez, care nu semâna cu ceilalţi ; pufoaica de pe el era mai  îngrijitâ, câlţunii erau şi ei curaţi. Se vedea talpa aia albâ, care mâ frapase încâ de la început. Purta şi un fel de barbâ ascuţitâ. Probabil câ era un intelec tual, un om cu care mâ puteam înţelege ; de aceea oprise lîngâ el. Şi încep ei sâ-şi vorbeascâ, iar eu mâ aşteptam ca intelectualuii meu de pe trotuar sâ mi se adreseze într-o altâ limbâ decît chineza, l-am spus pe franţuzeşte ce caut, palatul de iarna, Ku-Kung, dar nici el n-a priceput. Iar omul meu a reînceput sâ pe daleze ; nu ştiam unde mâ duce, m-am enervat şi am început sâ-i fac semne şi sâ repet cuvîntul âla pe care nu-l pricepea nimeni, cerîndu-i sâ opreascâ. Dar din strigâtele mele a înţeles ceva şi deodatâ a exclamat : „A, Ku-Kung I", cu aerul câ acum da, ştie şi el despre ce e vorba. Cuvintele mele erau corecte, doar intonaţia fusese alta. Dar eu spusesem acelaşi cuvînt. II nimerism strigînd la întîmplare : Ku-Kung ! Fapt e câ m-a dus la palatul împâraţilor Chinei, am vizitat sâlile aproape pustii, am vâzut locul în care stâteau împâraţii, cu o pasâre phoenix în dreapta şi cu alta în stînga ; nu m-a 192

impresionat cine ştie ce, dupâ cum nu mâ turburase nici faptul, pe care îl aflasem mai demult, câ întreg palatul a fost construit fârâ sâ fie folosit nici un cui, numai prin îmbucarea lemnelor între ele. Mai curios eram sâ ştiu ce se întîmplase cu mine şi cu triciclistul âla, iar cînd m-am întors la ambasadă, i-am povestit totul amicului meu care ştia chinezeşte. A început sâ rîdâ. „Domnule, Ku-Kung nu se spune aşa cum zici, ci cu un alt ton, mai ascuţit. Sînt mai multe trepte de ascuţime. Probabil câ dumneata, cînd te-ai supărat, ai dat din întîmplare peste tona litatea necesarâ. La chinezi, acelaşi cuvînt, dacâ  îl pronunţi altfel, înseamnâ cu totul altceva. Nu-i nimic, îţi fac eu cunoştinţâ cu un student care ştie Pekinul şi vorbeşte şi chinezeşte ; o sâ te înso ţească.“ Şi într-adevăr mi-a prezentat un bâiat, un student de-al nostru de acolo, împreună cu care am  început sâ vizitez Pekinul. Ţin minte cum m-a dus sâ vâd un zid care înconjura o mînâstire, dacâ nu mâ  înşel, nu, un palat, al unui împârat al Chinei. Zidul avea o particularitate, o tainâ a lui. Dacâ doi inşi se aflau unul de o parte şi celâlalt de altâ parte a zidului, şi dacâ primul vorbea, cel de-al doilea  îl auzea de parcâ ar fi fost alâturi. Un fel de telefon primitiv... Am vizitat şi alte minu năţii şi l-am întrebat pe însoţitorul meu cum trăieşte la Pekin, cum se descurcă, dacă învaţă bine, cum face cu fetele. Mi-a spus că a cunoscut o chine zoaică şi a început să-mi povestească o întreagă istorie. „Tovarăşu* Preda, zice, sâ vedeţi ce mi s-a  întîmplat. Am cunoscut o colegă de care m-am în drăgostit, s-a îndrăgostit şi ea de mine, dar nu aşa ca să ajungem pînâ la căsătorie. Am trăit cîtva timp  împreună, pe urmă ne-am despărţit şi am rămas în 193

relaţii prieteneşti. Intr-o zi, sînt chemat la ambasadâ, aşa, cam la un an dupâ ce ne-om despărţit, iar am basadorul mâ întreabâ : «Ce-ai fâcut ?» «Ce sâ fac, tovarâşe ambasador ?» «Uite, spune el, a venit la mine un coleg de-al dumitale de facultate şi se plînge câ mu ştiu ce ai făcut ou soţia lui.* «Gare soţie ?» «Sâ-I chemâm, sâ ne spună despre ce e vorba, câ nici eu n-am prea înţeles.»* Era acolo, l-a chemat şi a început sâ spunâ ce se întîmplase. Fata de care fusesem eu îndrăgostit se măritase, iar soţul ei era tot student. Mâ rog, nu ştiu ce-a apucat-o pe fată, că i-a spus că mă cunoscuse pe mine înainte. Iar ăsta, care nici nu ştiuse de ea  în vremea aceea, venise la ambasadă, să mă re clame. «Domnule, zic, ce vrei dumneata ?» «Nu, face el, lucrurile nu pot să rămînâ aşa.» «Ce lucruri ?» «Dumneata cu soţia mea...», aşa şi pe dincolo. «Stai,  îi spun, pe vremea cînd eram eu şi cu ea prieteni, dumneata nici n-o cunoşteai.» «Aşa e.» «Atunci ce vrei ?» Ce să vrea ? Spunea şi repeta că lucrurile nu pot să rămînă aşa. Mă rog, pînă la urmă a plecat, dar tot furios era. După vreo lună de zile, iar vine la ambasadă, iar mă cheamă ambasadorul. «Dom nule, ce-ai făcut cu fata aia ?» «N-aţi auzit şi dum neavoastră cum stau lucrurile ? Nici n-o cunoştea.» A mai venit de vreo două, trei ori. Că lucrurile nu pot râmîne aşa, nu şi nu I Ce se mai putea repara  în povestea asta, nici el nu ştia. Dar de reclamat, mă reclama mereu." Şi studentul meu se vedea că se aşteaptă ca vizitele chinezului să continue. „E gelos, am încercat eu să-i explic, are o gelozie retrospectivă şi nu-şi dă seama că gelozia asta nu e justificată. Nu se cade să te legi de o colegă care are de gînd să se mărite cu cineva ; dar cum el 194

singur recunoaşte câ, pe vremea aia, nici nu ştia de ea, dumneata n-ai nici o vina..." Şi luînd avionul spre ţara, deodatâ am simţit câ mi se întîmplâ ceva inexplicabil. Fârâ sâ-mi dau seama de ce, am în ceput sâ doresc aproape paroxistic sâ fiu cît mai repede acasâ. Ce era ? Mâ trezisem ? Îmi dâdeam seama câ sînt departe, iar imaginaţia se speria de distanţa care exista între punctul bombat de pe glob pe care mâ aflam şi oraşul unde locuiam, undeva în Europa. Departe de ţarâ, departe de străzile care  îmi erau dragi... Nu mai puteam râbda. O astfel de senzaţie de separare, de distanţâ faţâ de locul în care trâisem, am avut-o şi în Vietnam, dar acolo a durat foarte puţin. Mâ aflam în casa unei învâţâtoare, unde fusesem invitat sâ beau o ceaşcâ de ceai, împreunâ cu însoţitorii mei, iar oraşul nu avea electricitate, totul era luminat cu mici lâmpi de gaz şi domnea un întuneric aproape total. Am bâut ceai şi am stat de vorbâ o vreme ; apoi, cînd am ieşit, am simţit cum imensul cer necunoscut mâ apasâ imems... Eram singur, departe de satul meu, de oraşul meu, de fiinţele pe care le iubeam. Ştiam câ mâ desparte de ele o distanţâ uriaşâ, de mii de kilometri, care nu poate fi strâbâtutâ decît  în cîteva zile şi câ, aricit m-aşi zbate eu, oricît m-aşi zbuciuma, n-o pot face sâ se micşoreze. Mai râu decît atît, simţeam câ nici gîndul nu mai avea pu terea de odinioară, puterea lui obişnuitâ de a stră bate distanţele şi de a face ca un fir, invizibil dar trainic, sâ mâ lege de lumea pe oare o pârâsisem, fâcîndu-mâ, în felul acesta, sâ mâ simt în sigu ranţă. Da, asta era, gîndul acela al meu, care mâ ajutase întotdeauna, îşi pierduse puterea. La ple carea din Pekin, acea pierdere de putere şi acel %95 

sentiment de îndepârtare care fuseseră mai puţin acute în Vietnam reveneau cu o mare intensitate. Mi se pârea ca avionul merge ca melcul, iar dorinţa mea de a mâ vedea acasâ dobîndise o formâ paro xistica... S-a născut o temere obscura şi foarte acuta câ s-ăr putea sâ nu măi ajung niciodatâ, câ avionul o sâ cadâ şi o sâ mor departe de ţarâ. Am sâ  încerc acum sâ spun, foarte minuţios, ce-am mai simţit din momentul în care starea aceea s-a instalat  în conştiinţa mea. Pentru câ acesta este, într-adevâr, lucrul pe care l-am pâţit şi pe care n-o sâ-l pot uita vreodatâ, aşa cum nu uitâm acele lucruri primej dioase care determinâ conştiinţa noastrâ sâ fie fixatâ,  în mod forţat şi alarmant, într-o anumitâ înclinaţie puţin fireascâ. întinderile de pâmînt peste care tre ceam mi se pâreau fârâ sfîrşit. In ciuda vitezei cu care zbura avionul, nu percepeam micşorarea dis tanţei şi nici nu aveam sentimentul câ scutesc o câlâtorie de o lunâ de zile cu trenul. Nervii îmi erau  încordoţi, iăr conştiinţă era incapabilă de-a acorda timpului valoarea realâ mâsuratâ de ceasornic. Aveam sentimentul câ o orâ este o veşnicie. Spiritul mi-ero acaparat de dorinţa de a termina aceste zboruri şi din pricina aceasta secundele, în scurgerea lor, erou libere şi umflate. Nu ascultam decît -uruitul intens al reactoarelor şi nu mâ gîndeam decît la ele. Erau bine fâcute ? Erau rezistente ? Nu era posibila nici o defecţiune ? Aparatura de bord cum era ? Comen zile ascultau credincioase ? Neştiinţa îmi arunca gîndul într-o nelinişte ameninţâtoare. Zadarnic îmi spu neam câ drumul la ducere a fost asemânâtor cu ocesta şi câ n-am fost deloc îngrijorat. Gîndul liniş titor nu-mi ajuta la nimic. Eram descoperit la asaltul ideii de hazard. Fatalitatea aceasta, a dezordinii 196

care exista pe lîngâ ordine, mâ speria. Era frioa de hazard. Imi spuneam câ un accident mecanic fârâ importanţâ pe pâmînt devenea aici o catastrofa si gura. O frica asemdnâtoare trăisem însâ şi în împre  jurări în care nu exista nici o ameninţare obiectivâ. imi aduceam aminte, de pildâ, câ uneori, seara, îna inte de clipa în care conştiinţa mea intra în odihna binefâcâtoare şi fireascâ a somnului, aveam neliniş tea câ voi fi pârâsit de sublima ei existenţâ pentru totdeauna. Nu mâ voi moi trezi... Stâri diverse şi stranii mâ vizitau; mi se întîmpla sâ am sentimentul acut câ viaţa şi-a golit conţinutul pentru mine, pen tru existenţa inimii mele şi, în acelaşi timp, conştiinţa percepea cu spaimâ ideea plecârii mele din viaţâ. Un dezechilibru între ceea ce simţeam şi conştiinţa mea îmi aminteam câ mâ cutreierase deja în aceastâ perioadâ a vieţii mele. Şi chiar atunci cînd îmi tre ceau toate acestea prin cap, auzeam cum reactoarele  îşi schimbau tonalitatea şi mâ întrebam ce putea fi. Mi se pârea câ avionul coboarâ fârâ motiv şi-mi spuneam : nu cumva coboarâ forţat, nu cumva ne prâbuşim ? Mâ stâpînea o cumplitâ dorinţâ de a scâpa. Sâ fiu iarâşi acasâ, cu cârţile mele, între hîrtiile mele, cu proiectele mele... In fond, aceastâ aventurâ trebuia sâ mâ vindece pentru totdeauna, sim ţeam eu atunci, de micile şi meschinele temeri, de mâruntele şi ruşinoasele laşitâţi. Imi dâdeam seama, pe propria mea piele, câ aşi fi nefericit sâ trâiesc  în altâ ţarâ, câ niciodatâ nu m-aşi putea acomoda intr-un spaţiu geografic strâin. Pîinea nu avea gust, mîncarea mirosea neplâcut, deşi putea fi preparatâ ca şi la mine în ţarâ, florile nu-mi evocau nimic, aerul nu-mi fâcea plâcere, era prea uscat sau prea umed, praful îl simţeam înecâcios şi penetrant. Nop197

ţile erau regatul ţînţarilor, iar zilele le vedeam chi nuite de uriaşe valuri de praf fin şi invizibil, pe care Wnturile le ridicau de pe întinderea deşertului Gobi şi le purtau pînâ la Marea Chinei. Toţi locuitorii ora şului Pekin purtau un fel de cache-bouche  (aşa cum au medicii în spitale, în sălile de operaţii), ca sâ-şi protejeze nasul şi plâmînii de acest praf fin, invi zibil. Ai fi zis câ toţi chinezii erau medici... Motoa rele nu se mai auzeau decît în surdina, numai şuie ratul aripilor. Planam peste Siberia în zbor înclinat, la zece kilometri înălţime, spre Omsk, care se apro pia ; aparatura, îmi dâdeam seama, funcţiona minu nat ; nu se simţea nici o smuciturâ, nici o înclinare ; era ora doua, ora Moscovei ; soarele abia apunea. Timp de trei ore, de la Irkuţk şi pînâ în apropiere de Urali, râmâsese nemişcat, labuzaasfinţitului, latâ  în ce fel putea fi împiedicatacestastru sâ apunâ. Mi se pârea, laun moment dat, câ se opriserâ mo toarele, câ pierdem din înâlţime ; aerul îmi presa urechile şi înăbuşea auzul ; înghiţeam ou putere şi  în secunda urmâtoare percepeam din nou impresio nanta activitate a turbinelor. Apoi, iarăşi, auzeam zgomote, în timp ce urcam, şi mâ stâpînea o sen zaţie de pierdere a greutâţii. Câlâtoream de la Omsk spre Moscova, era ultima rutâ pe care o strâbâtea această uriaşă navă aeriană, şi îmi propuneam sâ nu mai călătoresc niciodatâ cu ea. Totul, în interior, era balşoi  şi avionul însuşi avea ceva nefiresc, ne obişnuit, prea îndepârtat de preocupările mele legate atît de strîns de scoarţa pâmîntului. latâ, acum urcam  în nori, şi nu ştiam ce caut eu acolo, era viscol, furtu nă. Nava uriaşâ, cu inimă de metal şi sînge de ben zină, se dovedea însă mai puternică decît furtuna. Presiunea aerului devenise atît de mare încît stiloul 198

meu, cumpârat cu cinci yuani de la Pekin, dâdea afarâ cerneala. Ieşeam deasupra norilor, soarele era violent ; o mare luminâ umplea universul acela, în care nu se vedea decît cerul sus şi o nesfîrşitâ supra faţa de mori jos, la o adimcivne îrospâimîntâtoare. Zburam în plin ocean terestru, în straturile rarefiate. Prin albastrul dens, ceva duşmănos pîndea oceanul nostru de luminâ şi de oxigen. Eternul vid. Frumu seţea acelui peisaj pot s-o admir numai în amintire ; atunci îmi lipsea sentimentul deplinei securitâţi. Mi-era mai departe dragâ ţârîna noastrâ urîtâ şi informâ, mi-era iar dor de bulgârii lutoşi şi de praful pâmîntului... Dacâ toţi oamenii ar fi fost ca mine, niciodatâ aviaţia n-ar fi progresat. Aşa spun eu, dar poate câ aviatorul avea acel sentiment de sacri ficiu pe care îl cunoaşte orice om pasionat de pro fesiunea lui ; el vrea sâ-şi exercite aceastâ profesiune  în ciuda tuturor vicisitudinilor. Dacâ aşi şti câ efortul pentru scrierea unui roman mâ poate costa viaţa, mi-aşi lua toate mâsurile de siguranţâ pentru a înlâtura o eventualitate cum ar fi boala din care sâ mi se tragâ moartea. Dar unica mâsurâ hotârîtoare, aceea de a renunţa la scris, nu aşi lua-o. Aşa cum nici aviatorul nu se gîndeşte la singura posibilitate care i se oferâ pentru a scâpa de primejdii : aceea de a nu zbura. In ce priveşte privilegiul de a zbura, mâ pot lipsi de el, aşa cum un cititor, ameninţat cu orbirea din cauza lecturilor, se poate lipsi de cârţi. Mai trecuserâ douâ ore, zburam în continuare şi îmi spuneam câ avionul cu elice, un biet mârfar în com paraţie cu acest ultra-rapid, trebuie iubit mai mult : a zburat timp de un sfert de veac în deplinâ secu ritate, cu credinţâ, obişnuindu-i pe pâmîntenii noştri cu înâlţimile. Mi se pârea câ, o datâ ajuns la Mos 199

cova, eram ca şi acasâ, atît de departe mâ simţeam de oraşul în care trâiam. Continuau sâ-mi aparâ uriaşe reliefuri de nori, cu prăpăstii şi umbre neîntîlnite pe pdmînt. Era imposibil de perceput viteza de zbor ; doar intuitiv, judecind dupâ schimbarea din depârtare a peisajului, puteai sâ-ţi dai seama cît de repede ne deplasam. Mâ uitam la câlâtori şi le cercetam feţele ; unii dormeau, cu o expresie nefireascâ pe chip, fârâ destinderea şi calmul unei feţe care se odihneşte. Alţii discutau, nu se ştie ce, mai firesc. Iar cei din urmâ, printre care mâ numâram şi eu, eram tâcuţi, calmi, pâream puţin resemnaţi, nevrînd sâ ne gîndim direct la ceea ce ar putea aduce întîmplarea, dar totuşi necontenit obsedaţi de aceastâ idee. Peisajul se schimba fârâ odihnâ. Te pomeneai cu o gaurâ vînâtâ, în care puteai arunca un munte, avionul avea tensiune, atras poate de aceste hâuri, apoi totul trecea. Nava se zgîlţîia şi se redresa. Te uitai la ceas şi vedeai câ nu trecuserâ decît cincisprezece minute. Avionul reîncepea sâ se zgîlţîie : se pârea câ e furtunâ. O furtunâ care râmînea invizibilâ în aceastâ feerie de luminâ şi de nori. Urcam. Da, era o furtunâ, pentru câ jos pei sajul apârea tulbure, fârâ contururile clare ale nori lor, de obicei liniştiţi. Totuşi, soarele, la aceastâ înâlţime, era viu şi ne ardea feţele. Stăm pe locul cel mai bun din avion, aveam în faţa mea o masa şi mâ strâduiam sâ iau note, în timp ce prin geam soarele îmi inunda obrazul şi mîinile cu luminâ şi câldurâ. Eră căld, îmi scoteam hăină, o puneam la loc. De ostâ dătâ, spre deosebire de ziuo din urmâ cu o lunâ, cînd mâ îndreptăm spre Hănoi, erom pe deplin sânâtos. Lo Hănoi, o rodiogrofie îmi desco perise o sinuzitâ. Am fost trotăt cu anumite ierburi 200

de-ale lor, care m-au fâcut sânâtos. In ciuda curenţi lor fini şi penetranţi din avion, nu numai câ nu aveam crizele atroce de atunci, dar nu mai simţeam nici mâcar banala durere a urechilor, pe care o au toţi calatorii atunci cînd avionul decoleazâ sau aterizeazâ. Şi mai trecea un sfert de ora ; furtuna aceea se pare câ era lâsatâ în urmâ, în Siberia ei ; zburam spre Europa. Ne apropiam de Moscova, mai erau puţine ore. Da, într-adevâr, peisajul devenea altul ; nori foarte joşi, la mii de metri sub avion, semânau cu un ocean blînd de ape, imensâ întindere albâ. Orizontul era însâ mereu straniu, mereu nefiresc, neprietenos, aproape sinistru. Avea o culoare verde,  îngheţatâ, şi râmînea nemişcat. Turbinele lucrau ne contenit; necontenit, necontenit ; se auzea şuieratul aspru al aerului trecînd prin ele, şi din cînd în cînd reactoarele dâdeau navei o tensiune extraordinară. Mi se întîmpla sâ cred câ ne prâbuşim şi într-adevâr avionul se zgîlţîia cu putere şi tot ce se afla pe mese câdea jos : scrumiere, tacîmuri, farfurii, lampa, caie tul în care luam note. Unele chipuri oglindeau un fel de fricâ ; altele râmîneau impasibile. Cea care  încurajează întotdeauna câlâtorii în avioane, ste wardesa, o fatâ câreia i se pârea mereu câ s-a întîmplat ceva vesel şi îi ardea de rîs, era acum serioasâ şi spunea ceva (în ruseşte, bineînţeles) ; liniştea câ lâtorii. Dar iatâ câ deodatâ, ca prin farmec, norii care ne despărţeau de pâmînt se topeau... Zburam deasupra Rusiei ; se vedea pămîntul. Săraca şi draga noastră scoarţă pămîntească, pe întinderea căreia se petreceau atîtea drame ce păreau, de la această altitudine, nefireşti şi nedrepte, se înfăţişa rece şi inumană, lipsită de culoare şi de vegetaţie, aşa cum un bun telescop ar face să arate scoarţa lunii. Dar 201

iatâ, avionul mergea din nou râu. Ce se întîmpla ? S e   apleca enorm spre dreapta, revenea, se liniştea. Mâ uitam la ceas. Mai aveam încâ puţin şi ne apro piam de destinaţie. Urcam. Avionul, cu botul în sus, trepida... Intram într-'un nor, apoi vedeam munţii, mari pete negre, probabil pâduri, pe urmâ îmi dâdeam seama câ m-am înşelat, câ nu mai ştiu nimic precis : intrasem în Rusia sau mai eram în Siberia ? Aveam sentimentul câ am terminat cu peisajul, gata, nu mai aveam chef sâ-l contemplu. Avionul avea mereu zgîlţîituri. Veşnica mea atenţie la activitatea maşinilor ar fi trebuit sâ fie pedepsitâ printr-un ura gan, sâ-mi dau seama ce însemna cu adevârat pen tru un avion sâ întîlneascâ o furtunâ. Dar asemenea pedeapsâ nu am primit. Nici atunci, nici mai tîrziu. In sfîrşit, iatâ-mâ ajuns la Moscova. In aerogarâ am gâsit români, nişte piloţi. Veniserâ cu avionul de cursâ Tarom, cu care am plecat apoi spre ţarâ, dimineaţa, pe la orele nouâ, dupâ o noapte friguroasâ. In ■noaptea aoeea (n-am putut dormi deloc. Fusesem condus la hotel şi, din pricina atîtor ore de câlâtorie, cînd puneam piciorul jos, mi se pârea câ podeaua cedeazâ şi se apleacâ în partea pe care câlcam. Apoi, cînd puneam celâlalt picior, podeaua ceda în cealaltâ parte. A trebuit sâ mâ culc în pat ; nu reuşeam sâ-mi gâsesc echilibrul. Dimineaţa, aceste senzaţii bizare au dispârut. Cu piloţii români, de la Moscova la Kiev, m-am simţit minunat ; conduceau ca nişte adevâraţi ortişti, cu viraje line, cu ascensiuni şi coborîri aproape nesimţite. Piloţii români sînt foarte serioşi şi au, dupâ impresia mea, un sentiment de râspundere mai mare decît al altora. Sînt nişte piloţi fârâ cusur, adicâ stâpînesc aparatul în toatâ intimi tatea lui ; simţeam tot timpul câ motoarele duduiesc 202

conform voinţei lor, a navigatorilor. Zburam, fireşte, foarte jos, în comparaţie cu neprietenosul TU-104. Senzaţia vitezei o percepeam din plin, cu voluptate, vremea era frumoasa, iar peisajul ucrainean nesfîrşit şi monoton. Dar semdna ou cel românesc şi îmi plâceaf mi-era drag şi familiar. Orizontul se zârea aproape, obişnuit şi amical, învâluit într-o uşoarâ ceaţâ albâstrie, cerul era senin, albastru stins, iar eu ardeam de nerâbdare sâ ajungem în România. Am depâşit Odesa( fârâ escalâ, şi am intrat în regiunea deltei. Sim paticul nostru lliuşin special (avea paturi şi canapele ca un salon) nu era însâ prea rapid : a trebuit sâ mai facâ vreo orâ pînâ la graniţâ. Mâ uitam pe geam şi  în depârtare se vedeau norii ; mâ întrebam dacâ nu cumva la noi e vreme proastâ. Îmi spuneam în gînd câ ar trebui sâ fac ceva pentru tovarâşul Georgescu, pilotul principal, inginer, sâ-i mulţumesc pentru plu tirea aceasta, pe care o comparam în stabilitate cu aceea a marelui TU-104. Zburaim extrem de plâcut, fumam ţigare dupâ ţigare, gura îmi era arsâ, mâ simţeam tâbâcit şi probabil câ trâsneam a mahorcâ. Nu eram singur. Câlâtoream împreunâ cu o delegaţie care venea de la Moscova pentru funeraliile lui Petru Groza. Erau acolo un rus, un suedez şi un reprezen tant al nu ştiu cârei republici bananiere... Norii din depârtare se apropiau încet, îmi aduc aminte, foarte pe jos, treceam prin ei, îi râscoleom, iii imprâştiam. Motoarele se auzeau distinct, ca ale unui camion care staţioneazâ, dar simţeai câ puterea lor e incom parabil mai mare. Pe mâsurâ ce trecea timpul, fâceam cunoştinţâ cu cei cîţiva câlâtori care, ca şi mine, nimeriserâ în acest lliuşin special. Alâturi de mine se afla un curier diplomatic care povestea  însoţitoarei noastre aventuri aviatice de necrezut, din 203

necontenitele lui alergâri. Cum l-au apucat furtuni aşa şi pe dincolo, cum tuna şi fulgera, cum dupâ ce ateriza nu ştiu unde lua din nou avionul, deşi fur tuna continua. Şi iarâşi sus, jos, fulgere şi aterizare şi apoi din nou avionul şi, deşi de asta data plecase pe timp frumos, în munţi îl aştepta furtuna şi din nou fulgere şi ploaie, intre altele, îi relata o nâzdrâvânie de care mai auzisem. Cum un american, vrînd sâ scape de bunica lui, ca s-o moşteneascâ, a convins-o sâ facâ o câlâtorie cu avionul, dupâ ce în prealabil  îi bâgase o bombâ în geamantan. Cum, dupâ aceea, s-a dus la un bar, s-a pus pe bâuturâ şi a început sâ se laude, arâtînd în ce fel s-a descotorosit de bâtrînâ şi cît de bucuros e câ o sâ punâ mîna pe sute de mii de dolari. Cum barmanul l-a luat la ochi, a început sâ fie atent la bolboroselile lui şi a anunţat poliţia •' poliţia, la rîndul ei, a înştiinţat aeropoartele. Atît bâtrîna, cît şi pasagerii avionului condamnat au putut sâ scape, iar stupidul criminal a fost pedepsit... Povestirile curierului nostru ne-au acaparat, pe mine şi însoţitoare, şi numai într-un tîrziu ne-am dat seama câ ajunsesem de mult la Bucureşti şi câ avionul se  învîrtea deasupra capitalei, fâcînd spirale nesfîrşite şi nevrlînd deloc sâ aterizeze. Şi deodatâ, mi-am dat seama câ acum, spre sfîrşit, s-ar putea s-o pâţim, sâ trâiesc şi eu, cum se lâuda câ trâise curierul, o aventurâ cu avionul. Dar asemenea aventuri sînt pri mejdioase. Ce se întîmpla ? Nu ne primea aeroportul, asta am aflat mai tîrziu. Pe moment, însâ, nu-mi dâdeam seama ce e cu noi şi eram foarte neliniştiţi. Trebuie spus câ, faţâ de neliniştea care mâ chinuise pînâ atunci, neliniştea aceasta era mai uşor de su portat, cu toate câ-mi dâdeam seama câ are teme iuri mult mai sigure decît pierderea de putere şi 204

sentimentul de îndepârtore care mâ stâpîniserâ în prima parte a călătoriei de întoarcere. Intre fiinţa noastrâ şi o nenorocire reala care ne pîndeşte exista  însâ un gen bizar de comuniune ; e, parca, un fel de împlinire reciproca. Dupâ o ora, daca nu chiar mai mult, ne-am apropiat de aeroport şi am aterizat. Spre capitala noastrâ veniserâ multe avioane cu personalitâţi care trebuiau sâ fie prezente la înmormîntarea omului nostru de stat. Mi-am dat seama de acest lucru, datoritâ unui fapt care s-a petrecut  în avion. Indatâ ce a fost adusâ scara, a urcat un om care s-a adresat celor pe care avionul îi adusese, reprezentanţilor despre care am pomenit, dîndu-le  în trei limbi indicaţii necesare de protocol : întîi tre buia sâ coboare rusul, care era un fel de decan al ambasadorilor, nu-mi aduc aminte cu precizie, sau suedezul... Pe urmâ, omul nostru s-a adresat repre zentantului republicii bananiere ; el urma sâ coboare al doilea. Apoi, cel de-al treilea străin, iăr noi, eu,  însoţitooreă şi cei doi curieri diplomatici, mult mai tîrziu, cînd totul ovea sâ se termine... Dupâ acest instructaj, uşa avionului s-a deschis. Cine o io însâ  înainte, câlcînd orice protocol ? Negrul, reprezen tantul ţârii bananiere, cel care trebuia sâ coboare al doilea. Foarte demn, cu fruntea sus, şi solemn... Zadarnic a mai alergat dupâ el omul de Io protocol ; mergea, foarte bâţos, în frunte. Muzica a început sâ cînte, bineînţeles, un alt imn decît cel al ţârii lui, imnul care era prevâzut pentru reprezentantul diplo maţilor. Desigur, cînd o venit cel care trebuise sâ fie primul, s-a oîntat imnul ţârii africanului. Cu aceastâ comedie a protocolului s-a terminat fantasticul meu voiaj... 205

F. M. : Pentru dumneavoastră s-a cîntat vreun imn ? M. P. : Pentru mine nu s-a cîntat un imn care sâ

poatâ fi auzit. El se cînta, totuşi, în mine. Mâ stâpînea senzaţia copleşitoare (care, trebuie s-o recu nosc, m-a ţinut mult mai puţin timp decît am sperat) câ, dupâ neliniştile paroxistice pe care le cunoscusem in câlâtorie şi pe care am încercat sâ le redau, niciodatâ, ajuns pe pâmîntul copilâriei mele şi al vieţii mele, nu voi mai fi nemulţumit de nimic, nu voi mai suferi de nici un fel de durere, ci voi fi pururea feri cit şi încîntat câ trâiesc în oraşul meu, la care mâ gîndisem cu atîta intensitate, pe strâzile lui, sub cerul lui oare se schimba atît de imprevizibil de patru ori pe an, sub ploile care niciodatâ nu seamânâ unele cu altele. Şi eram sigur câ, întrucît aceastâ câlâtorie m-a fâcut sâ am revelaţia marilor comori pe care le deţine o existenţâ, toatâ viaţa mea de aici înainte va decurge ca o permanentâ sârbâtoare. Nu s-a întîmplat aşa, fireşte, deşi multe sâptâmîni dupâ aceea, de pildâ, cînd plouo şi bâtea vîntul şi mergeam pe strâzi, mi se pârea câ nimic din ce e râu sau urît nu are importanţă, pentru câ sufletul meu era încâ deasupra norilor, acolo pe unde zburasem, într-un spaţiu în care cerul era veşnic al bastru şi plin de lumina violentâ a soarelui. Şi nu-mi pâsa de ploaia care mâ izbea peste faţâ, sau, mai tîrziu, de ninsoarea care câdea. Nu luam în întregime cunoştinţâ de ele şi nu le acordam importanţa pe care le-o dâdeam altâdatâ. Treptat, acest sentiment s-a stins. Am uitat încetul cu încetul visul care a fost aceastâ câlâtorie şi am redevenit prizonierul pâmîntuiui natal şi al aerului natal, al lumii în care mâ nâscusem şi trâisem pînâ atunci...

IX

LOCUITORII SATELOR • UN DIALOG CU UN CAL • DESPRE FRAGILITATEA CIVILI ZAŢIEI NOASTRE • O ENIGMA CARE PUNE IN JOC SOARTA UMANITĂŢII

Florin Mugur : In Imposibila întoarcere se vorbeşte

despre dispariţia unei categorii sociale (sau despre modificarea ei radicalâ) şi despre faptul câ revenirea la cele ce au fost nu mai e cu putinţa. Deci, piere ţârânimea tradiţionalâ. Dar ţâranul, omul care a fostcîndva reprezentantul acestei categorii, nu moare, ci devine altceva. Ce devine ? Eram, prin 1962, pro fesor de limba româna într-un sat din fosta regiune Argeş, la vreo douâzeci de kilometri de locul în care v-aţi nâscut. Ceea ce vedeam eu atunci, cu ochii mei de orâşean, nu mi se pârea uşor de înţeles. Dansau mirese de nailon, dâdeau porunci naşi cu tranzistoare la gît, visul cel mai fierbinte al elevilor mei era sâ devinâ şoferi. Mai bine de jumâtate din populaţia satului lucra la schela petroliferâ din apro piere, iar de muncile cîmpului se ocupa în timpul liber. Problema pîinii, a grîului şi a porumbului nu era nici pe departe cea mai importantâ dintre pro blemele care o preocupau. Oricum, oamenii nu o du ceau râu ; dimpotrivâ, condiţiile materiale ale vieţii lor erau mulţumitoare. Dumneavoastră, în Moromeţii,  în Imposibila întoarcere , în Marele singuratic , sînteţi 209

poetul unei grandioase dispariţii. Al unei morţi. Moare ţârânimea tradiţionala, reprezentata prin Mie Moromete şi nu numai prin el. Altceva apare în loc şi nu o data acest „altceva" are o înfâţişare deconcer tanta. tan ta. E o tragedi trag ediee sau o tragicome tragico medie die ? Sînteţ Sînteţii poetul unei tragedii sau al unei tragicomedii ? Marin Preda : Eu nu mâ gîndesc niciodatâ decît la

ceea ce am cunoscut şi la ceea ce am trâit direct. Consider câ numai asta are valoare. Ceea ce au trâit alţii are valoare numai pentru ei. Nu mâ gîndesc deoît la total meu şi la felul cum şi-a sfîrşit viaţa,  în zilele zile le noastre. noastre . Dupâ Dup â el, pentru pentru mine nu mai e nimic. Dacâ dupâ el urmeazâ, în lumea lui, o tra gedie sau o tragicomedie, asta este o întrebare la care trebuie sâ râspundâ alţii, cei care au trâit acest „dupâ" la faţa locului, acolo unde exista mirese tinere cu miri tineri. Dintre ei trebuie sâ iasâ scriitorul care sâ le cînte viaţa, sâ le înfâţişeze obi ceiurile. Sâ arate el ce fel de haine au, ce încalţâ, ce poartâ pe cap, pâlârii sau bâşti mici care nu se deosebesc de forma capului. Sâ spunâ dacâ se duc la casa miresei cu acele bâşti cu care i-am vâzut eu în ultimii ani, sau se duc cu capul gol, cu pârul liber, dacâ miresele sînt sau nu de nailon şi dacâ petrecerea care are loc este o petrecere adevâratâ, unicâ pentru cei doi, sau o petrecere în care musa firii trebuie sâ bage mîna în buzunar, sâ scoatâ bani, sâ plâteascâ. Pentru mine, toate aceste împrejurâri nu mai au nici o semnificaţie. Şi nici nu sînt cel chemat sâ le gâseascâ înţelesul. Un scriitor nu poate cunoaşte decît o singurâ viaţâ, un singur destin, des tinul unei clase sau al unei categorii sociale mai restrînse. încercarea lui de a afla mai multe, dincolo 210 210

de ceea ce a trăit şi a cunoscut, este, cred eu, foarte riscanta. Nu ştiu ce lume se naşte. Este o lume mai bunâ bunâ ? Este o lume lume în pragu pra gull unei noi noi civiliz civ ilizaţ aţii, ii, al unor unor noi orizont orizonturi uri ? Asta râmîne sâ vedem. Cei care se uita înapoi vad totdeauna cu ochi râi prezentul ? In ce priveşte viaţ v iaţaa ţâra ţâ ranil nilor or,, eu m-am uitat deseori înapoi. Se poate afirma câ nu vad bine prezentul ţâranilor ? latâ, de pilda, acum s-a fâcut toamnă, frunzele galbene au început sâ cadâ peste oraşul nostru şi deodată, în luna octom brie, au venit ploile. Nişte ploi pe care nu le aştepta nimeni. Octombrie, de obicei, e o lunâ frumoasă, atît pentru orâşeni, cît şi pentru ţărani, o lunâ în care cerul râmîne senin, iar melancolia toamnei se  întinde liniştitâ liniş titâ pe parcur par curii şi pe strâzile strâ zile cu cas ca s tan ta n i, prin crîngurile aşezârilor de oraşe şi de sate. Şi totuşi, în acest an au venit peste noi ploile. Nesfîrşite, exasperante, mai râu decît bacoviene, ploi care te fac sâ auzi materia plîngînd şi-ţi dau sentimentul câ tot ceea ce noi, oamenii, am construit este atins de umezealâ şi se poate prâbuşi. In timpurile noas tre, întreaga economie este supusâ presiunii necesi tăţilor unei populaţii care trebuie hrânitâ şi care tre buie îmbrâcatâ şi încâlzitâ. Alarma se dâ imediat. Ce facem cu porumbul, ce facem cu cartofii, ce facem cu producţia agricolâ, de care depinde hrana noastrâ şi a copiilor noştri ? Ca odinicara, pe vre mea lui Caragiale, orâşeanul este neliniştit, dar nu la modul în care ia cunoştinţă de situaţie Nae, din schiţa cunoscută cunoscu tă : ,,Ce ,,C e recoltă, nene, ce recoltă ? Dumneata n-ai văzut rapiţa ? (...) Apoi vezi !... Rapiţa, moft !" Nu, neliniştea noastră e mai concretă şi mai dramatică. Ştim, fiecare dintre noi, că soarta porum bului nu este o glumă şi că există ceva care nu 211 211

e în regulă, care nu merge bine, daca, în urma unor asemenea calamităţi, nici porumbul şi nici celelalte produse de toamna nu pot fi culese de câtre coope rativele agricole. Nu putem sta liniştiţi în casele noastre, atîta vreme cît ştim câ porumbul zace sub ploaie, în noroi. Plecam la ţara şi intrâm în reali tatea ţârâneascâ, pentru câ sîntem surprinşi şi puşi  în a cee ce e a şi sit situaţ uaţie ie toţi, orâşeni orâş eni şi locuitori ai satelor. sate lor. Şi nu îi putem înţelege pe cei care stau cu mîinile  în şolduri, şold uri, în pragul case ca selo lorr lor lor ţârân ţâr âneşt eşti,i, se uitâ la noi şi rîd, cînd veniim sâ le culegem porumbul. Cine sînt âştia care rîd ? Din ce trâiesc ? Te uiţi la casele lor, sînt spaţioase, au grădini mari, curţi întinse. Sînt case cu coloane, fâcute după un stil luat Dumnezeu ştie de unde şi adus acolo la ţarâ, ca şi cînd fiecare casâ ar fi un fel de cămin cultural sau, ştiu eu, vreo primârie. Da, probabil câ modelul lor sînt pri măriile ! Uliţe întregi cu primării, una lîngă alta. Sînt oameni care lucrează şi îşi oîştigă existenţa tot pe seama oraşului, undeva pe un şantier sau într-un combinat. Se întorc sîmbătă dimineaţa acasă, în sînul familiei, al unei familii care adesea are copii mari. Aceşti copii stau şi învaţă liniştiţi (şi nu ca pe vremea cînd eram eu de vîrsta lor şi trebuia să mă duc să muncesc la secere şi la sapă), în timp ce elevi de aceeaşi vîrstă cu ei, locuind la oraş, sînt aduşi să culeagă porumbul şi cartoful. Ce-o fi de rîs în această acţiu ac ţiune ne ? De ce-or fi rîzînd rîzînd aceşti ace şti oameni oameni care ca re nu mai sînt ţăra ţă rann i, d ar locuies loc uiescc totuşi totuşi la ţară ţar ă ? E o  între  în treba bare re la care ca re a r trebui să răspundem. răspunde m. Se pare că există o lege care apără şi care pune la adăpost situaţia acestor locuitori ai satelor. E nevoie de ei, sînt angajaţi undeva, îşi cîştigă existenţa prin uzinele şi şantierele deschise de noi. Lucrează acolo şi puţin 212

le pasa de pâmîntul de unde au plecat. Aicea se ridica un semn de întrebare : de ce depinde bună starea noastrâ ? Desigur, şi de faptul câ se fabricâ, la Tumu-Mâgurele sau mai ştiu eu în care parte, produse chimice. Sau de faptul câ existâ produse me talurgice, textile, şi celelalte. Dar ne aduc noua direct, nemijlocit, produsele astea, carnea şi pîinea zilnicâ ? Putem noi, din pricina acestor produse, sâ ne uitâm cu dispr dis preţ eţ la porumb porumb ? La porumbul care ca re hrâneşte vitele şi stâ la baza întregii producţii ali mentare şi industrii alimentare... De aci, necesitatea acelui echilibru, despre care se vorbeşte mereu, între industrie şi agricultura. Se pare câ asemenea activi tate neînsemnatâ şi neglorioasâ, cum ar fi cultivarea pâmîntului, continuâ sâ râmînâ una esenţialâ pentru noi şi sînt destui oameni care se ocupâ de ea cu  însufl  îns ufleţi eţire re şi cu pricep pri cepere ere.. C e facem fârâ fârâ asta as ta ? Pen Pe n tru ce ne zbatem, d ac â porumbul zac z acee în noroi noroi ? De ce oamenii care trebuie sâ punâ mîna sâ culeagâ porumbul şi tot ceea ce ne dâ pâmîntul pleacâ şi sînt lâsaţi sâ plece nu ştiu unde ; ca sâ producâ ce ? Ca sâ umple artificial oraşele şi sâ stea la cozi pen tru tru un kilogram de carn ca rnee ? Unde Unde au ajuns aju ns aceşti aceş ti oameni ? Ce l-a putut putut aduc aducee pe un un fost fost ţâra ţâ rann în situaţia pe care am citat-o : sâ stea cu mîinile în buzunare la poarta lui şi sâ se uite rîzînd la orâşenii care vin sâ culeagâ roadele cîmpului ? Este un lucru paradoxal, care trebuie sâ dea de gîndit economişti lor şi sociologilor. De altfel, dintre oamenii âştia care rîd rîd aşa aş a cum cum rîd rîd au ieşit şi defin def iniţii iţii aale le altor categorii categ orii soci so cial ale. e. Ce sînt studenţii studenţii ? Ei Ei bine, dupâ pârerea acestor oameni peste mâsurâ de veseli, studenţii sînt nişte cetâţeni pe care ţâranii îi ajutâ la strîngerea recoltei. Atunci, întreb eu, ce sînt ţâranii ? Ar fi trist 213

sâ spunem câ sînt acei cetăţeni care stau pe margi nea drumurilor şi rîd de orăşenii care vin sâ-i ajute. Se ştie câ munca agricolâ nu mai cere azi atîta mînâ de lucru, de cînd s-a mecanizat cultivarea pâmîntului. Deci o mulţime de ţârani vin la oraşe, sâ lucreze în industrie şi în construcţii. Dar în utili zarea lor oare n-u s-au produs excese ? Nu ne putem dispensa de o porte din ei, cu folos şi pentru indus trie şi pentru agricultură ? Nu-i putem trimite înapoi  în vilele lor de Io ţarâ, pentru ca, împreunâ cu neves tele şi copiii lor, sâ ajute la strîngerea porumbului ? N-or fi mai normal ? F. M. : Cînd îmi povesteaţi despre câlâtorio pe care aţi fâcut-o în Chino şi în Vietnam, îmi spuneaţi că

eraţi tot timpul interesat sâ vedeţi cum trâiesc ţâranii din aceste ţâri. V-aţi întors recent dintr-o câlâtorie  în Franţa. Aţi întîlnit ţârani ? Existâ ţârânime în Franţa ? M. P. : E greu sâ dau un râspuns total acestei între

bări. Dar cîte ceva am aflat. Am aflat că, dacă existâ ţărani în Franţa, ei sînt obligaţi să  fie ţârani, adicâ un lucru întrucîtva contrariu a ceea ce existâ la noi. E o lege care îl determină pe proprietarul de pâmînt sâ locuiască la ţară, dacă vrea sâ facâ agricultură. Iar dacă vrea să râmînă la oraş, nu este silit sa renunţe la proprietate, dor e obligat să deo spre cultivare pămîntul său unui om core locuieşte Io ţară. Foarte straniu, dar această lege e mai severă decît la noi. Sigur, în România nu mai sînt proprietari de pâmînturi întinse care, dacă vor să rămînă ţărani, să fie obligaţi prin lege să-şi muncească ei înşişi pămîntul. Existâ însâ la noi gospodăriile agricole de 214

stat care, dupâ cîte ştiu, îl lasâ liber pe lucratorul de la ferma legumicola sau zootehnica, sâ locuiascâ unde vrea. Sâ stea la ţarâ, unde lucreazâ, sau sâ locuiascâ la oraş şi sâ vinâ la muncâ zilnic sau chiar sâ plece definitiv din sat şi sâ se angajeze pe un şantier. Aşi putea sâ mai stârui asupra acestui su biect, însâ am sentimentul (sentiment care este trezit cu o mare putere de amintirea câlâtoriei mele în Asia) câ, aşa cum gîndeam atunci, Europa este unul din locurile în care este (posibil raiul pe păm/înt, iar certitudinea mea câ acest rai ar trebui sâ existe devine un ciudat obstacol în calea unor mărturisiri despre condiţia de viaţă a pârinţilor mei şi a urma şilor lor. Mâ mir chiar, acum, în momentul în care discutâm despre aspecte ale existenţei ţâranilor pe pâmînt, cum am putut, dupâ călătoria din Asia şi dupâ ce vâzînd cît de teribile sînt condiţiile de muncâ şi de trai de acolo, am ajuns sâ cred câ problemele existenţei nu mai sînt, pentru mine, de actualitate, mâ şi mir, deci, cum am putut, în Imposibila întoar cere   şi în Marele singuratic, să  continui, la un mod foarte acut, sâ mâ ocup de soarta ţâranilor. în M a rele singuratic , lucrurile sînt mai fireşti, pentru câ eroul e un ţâran a cârui soartâ penduleazâ între trecut şi viitor, dar preocuparea mea e mai puţin explicabilă în Imposibila întoarcere,  unde problema ţârâneascâ este atacată direct, de câtre autor chiar, iar soarta ţâranilor de la noi e comparată cu soarta celor de pe alte meridiane şi adusă la punctul ei critic, acolo unde critică devine însăşi realitatea pe care o trăiesc şi pe care sînt chemat s-o înţeleg. Uneori, m-am îmtrebat : La urma urmei, oe sînt eu ? în prima cliipă, am fost tentat să răspund ca unii scriitori americani care, într-un mod fals naiv, în loc să 215

spunâ câ sînt ceea ce sînt de fapt, adicâ ceea ce au devenit (pentru câ nu sîntem numai ceea ce am fost la originâ), râspund : ,,De fapt, srnt un ţâran". Am fost tentat sâ-mi râspund mie însumi într-un mod asemânâtor : ,,Eu sînt un simplu ţâran şi toate aces tea nu-mi pot fi mie puse în sarcinâ, fiind eu însumi iimplicat în ele, ca un ţâran adevărat". Ei bine, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Soarta care mi-era rezervatâ ca ţâran nu numai câ nu mi-a plâcut, dar m-a neliniştit încâ din copilârie. Nu îm plineam zece ani, cînd doream din tot sufletul sâ nu mai fiu ţâran. Şi abia în momentul în care am izbutit prima ispravâ pe care am fâcut-o nu ca ţâran, ci ca altceva (ceea ce devenisem), m-am simţit despovârat de un destin ameninţâtor. Ce devenisem ? Ce sînt ? Fireşte câ, dacâ e sâ ne gîndim la moravuri, la mo rala, la sufletul pe care îl pâstrâm şi la credinţa pe care vrem s-o transmitem copiilor noştri, în acest sens, desigur, râspunsul meu nu poate sâ fie altul decît câ am râmas ţâran. Insâ gîndirea şi munca mea nu mai sînt cele ale unui ţâran, e clar. Iar dacâ, la cincizeci de ani, aşi putea sâ declar câ mi-ar face plâcere sâ cresc cai, într-o gospodârie ţârâneascâ foarte 'întimsâ, tristeţea care mâ urmâreşte se datoreşte faptului câ îmi dau seama câ acest lucru, so cialmente, nu mai este posibil, nu numai la noi, ci nicâieri în Europa. Fiindcâ, pe cît de adevârat e câ mi-ar plâcea sâ cultiv pâmîntul şi sâ cresc vite, tot atît de adevârat este câ îmi place sâ locuiesc la Bucureşti. Dupâ cum am arâtat mai înainte, france zii, de pildâ, nu considerâ acest lucru practic şi au legiferat obligaţia pentru cultivatorul de pâmînt şi pentru crescâtorul de vite sâ nu fie orâşeni, ci sâ trâiascâ la ţarâ. La noi, cum remarcam, nu existâ o 216

asemenea obligaţie, dar nici dreptul meu de a cumpâra pâmînt şi a face pe fermierul, chiar dacâ aşi avea dorinţa şi posibilitatea materialâ de a mâ stabili definitiv la ţarâ. Sînt realitâţi ale timpurilor mo deme. F. M. : Aţi vrea sâ aveţi o crescătorie de cai... Presupunînd câ acest vis s-ar putea realiza, v-aţi imaginat cum s-ar petrece lucrurile ? M. P. : Ar trebui sâ fie şi sâ se întîmple aşa cum era

la casa pârinţilor mei. Mi-aduc aminte câ aveam un cal... Sâ fi fost luna martie, sfîrşitul lui februarie. In orice caz, zâpadâ mai era puţinâ, prin curte şi prin grâdinâ, dar ziua era plinâ de soare mult. Şi parcâ şi vrăbiile începeau sâ iasâ din amorţealâ şi, deşi erau încă ţurţuri la geam şi la streşini, totuşi se pare câ primâvara sosea, fârâ sâ mai poatâ fi  împiedicatâ de o zi scurtâ şi de un soare îndepârtat şi slab. Şi îmi amintesc câ ieşea din grajdul nostru un cal. Nu şitiu de ce ieşea el de aco
bare, calul necheza şi batea din copita. Ei, aceasta prietenie între animal şi om, care-i lega dincolo de faptul câ omul era silit sâ punâ animalul sâ-i mun cească, sâ tragâ la plug, sâ are, este un lucru care o dispărut din viaţa ţâranului. Din viaţa omului. Iar o prietenie e un lucru care ne îmbogăţeşte existenţa. Spre ce lume ne îndreptăm ? Cu ce înlocuim acea prietenie atît de strînsă a omului, cu ceva care era viu ? Ne-au rămas cîinii. Văd că populaţia lumii euro pene este acum foarte ataşată de cîini, într-un mod exagerat. Dar nu ştiu dacă singur oîinele poate să ţină locul atîtor legături cu fiinţele, care existau altă dată. Am auzit, de altfel, că europeanul îşi părăseşte cîinele în timpul vacanţei, pentru că nu are unde să-l ţină şi nu poate să-l ia cu el, vacanţa trebuind să se petreacă negreşit în afara oraşului unde omul a muncit intens timp de unsprezece luni. Şi atunci, cu cine ne împrietenim ? Cu cine ne împrietenim în natură ? E o natură pe care, de altfel, o alungăm. Ne împrietenim cu automobilul ? Da, există şi o astfel de prietenie : între om şi maşină. îmi aduc aminte că am făcut odată turul României, aoum vreo zece ani, cu un şofer care, după vreo două zile de mers, a avut deodată o exclamaţie plină de ataşament. La un popas, a bătut maşina pe capotă, cum ar bate un ţăran calul pe spinare, şi i-a zis : ,.Foarte bine-ai mers, fetiţo I Bine ! Foarte bine !“ Numai câ „fetiţa" n-a dat nici un semn de recunoaştere, n-a mişcat din coadă şi nici din coamă, iar expansiunea omului nostru a rămas fără răspuns. Cine ştie ? Un prieten îmi spune că într-un viitor apropiat s-ar pu tea ca un bou să coste mai mult decît un tanc. Eu nu cred că e adevărat : în fermele moderne, cu alimentaţia raţională şi intensivă care li se dă vite 218

lor, animalele cresc în numdr mare, sînt suficient de multe ca sâ ne hrâneascâ. însâ tocmai asta mâ pune pe gînduri, aceasta industrializare a creşterii vitelor. Tot ceea ce exista odinioarâ nu numai pentru a ne hrâni şi pentru a ne ajuta sâ trâim, ci şi pentru a da vieţii un înţeles mai complex, un înţeles, aşi putea sâ spun, metafizic, dispare sau este pe cale sâ disparâ pretutindeni, pe toate meridianele lumii. Poate câ vom redescoperi animalele... Dar cum se va întîmpla acest lucru ? F. M. : în timp ce-mi povesteaţi despre ieşirea din grajd, într-o dimineaţâ de martie, a acelui cal pe care tatâl dumneavoastră îl numea Zamfir, mâ gîndeam cît de mult se deosebeşte memoria unui om care s-a nâscut la ţarâ, de memoria unuia care şi-a petrecut copilâria la oraş. Amintirile celui dintîi sînt mult mai bogate în existenţe deaît ale celuilalt. Ani malele nu sînt elemente de decor. Ele participâ direct, cu viaţa lor, la viaţa copilului. Dacâ se îmbolnăveşte vaca, nu  are el, copilul, ce mînca. Dacâ d'ulâul nu-şi vede de treabâ, se râtâcesc nu nişte oi dintr-un tablou de Grigorescu, ci oile maicâ-si, ale lui taicâ-su, ale lui. Toţi cei printre care trâieşte muncesc, îi vede lucrînd şi obosind şi uneori trebuie sâ-i ajute. (Cînd auzeam, copil, câ tata se duce la Bancâ, vedeam imediat o bancâ din parc şi nu înţelegeam cum se poate sâ-ţi cîştigi pîinea stînd acolo.) Copilul de la ţarâ n
ce, poate ştiţi dumneavoastră, nu au formâ, sînt labile. E o civilizaţie tînârâ, fârâ consistenţă. Poate câ depârtorea de lucrurile naturii este prea mare. Amintirile copilului de orâşean sînt nu întâmplări, nu pâţonii, ci meditaţii. Nu reţii fapte, îimiprejurâri care te pun iîn contact cu esenţialul (cîştigarea pîinii, frica de moarte, bucuria de a scâpa de primejdii), ci nu mai gîndurile tale dintr-o situaţie dilematicâ. O mare parte din proza modernâ se bizuie şi ea pe amintiri din copilârie care sînt amintiri de gînduri şi nu de  întîmplâri. Lipsesc adevâratele pâţanii, cele care se leagâ şi de prezenţa altuia. Civilizaţia oraşului mo dern îi asigurâ omului o superba ocrotire, pînâ la aproape douăzeci de ani, cînd începe să-şi cîştige pîinea. Lâsîndu-I sâ nu se gîndească decît Io ceeă ce-i oferă cărţile din căre învăţă, îi ocroteşte şi sin gurâtoteă. Dar viăţa unui om ou totul singur e com plet lipsită de poezie. Numai relăţiile ău poezie. M. P. : Poate câ sîntem legaţi de trecut. Aşă cum aminteam într-un loc, chior în aceste convorbiri ale noastre sau, dacâ nu, în volumul doi din Moromeţii, au existat totdeauna două feluri de a porţici
viitorul copiilor noştri, este aceea de a câuta sâ eliminam din viaţa noastrâ mizeria şi sârâcia, fârâ ca sâ facem asta cu preţul înstrâinârii noastre de viaţa şi frumuseţea naturii. Primejdia care ne paşte, şi asupra câreia am impresia câ toţi meditam, este aceea de a nu jubila pretimpuriu în lupta dusâ pentru stâpînirea naturii, de a nu ne cînta prea devreme victoria, de a nu proslâvi şi de a nu diviniza fârâ rost tot ceea ce am reuşit sâ creem ou mintea noastrâ, util sau inutil. Sâ nu fim orbiţi de cuceririle noastre, pentru câ altfel oîntecul de glorie se poate transforma în prohod ! Sâ fim mai atenţi şi mai severi cu activitatea noastrâ freneticâ, în ce priveşte descoperirile tehnice ! Problema care ni se pune este capitalâ. Cum putem sâ biruim sârâcio în care au trâit strâbunii noştri şi, în acelaşi timp, în aceastâ luptâ, sâ nu ne pierdem sufletul ? Pentru câ, în zilele noastre, nu este greu sâ observâm câ multe ţâri au cîştigat aceastâ luptâ, au ajuns foarte bogate, trâiesc  în opulenţâ, dar li s-a intîmplat ceva grav : conştiinţa lor a fost atinsâ, a câzut în râtâcire, este bîntuitâ de nelinişte. Omul se uitâ cu ochii mi-raţi la fenomenele bizare care au loc în societatea lui : apar cete de derbedei care cutreierâ pâdurile şi le dau foc, care ucid în mod ritual, la întîmplare, sau care se con stituie în bande teroriste, necâlâuzite de nici o idee şi cu atît mai puţin de un suflet. Se vede câ aceşti derbedei dau, totuşi, iluzia câ ar fi câlâuziţi de o idee şi un suflet, dacâ îl pot determina pe un scri itor, care e şi laureat al premiului Nobel, Heinrich Boli, sâ cearâ pentru ei, din partea societâţii, mai multâ înţelegere. In realitate, sînt nişte criminali de drept comun, care trebuie sâ-şi primeascâ pedeapsa. De îngâduinţa contrariatâ pe care o are o societate 221

foarte bogatâ faţâ de un fenomen deconcertant cum devine, în condiţiile unei mari abundenţe de bunuri, hoţia, poate profita şi profita individul barbar. El se foloseşte de faptul câ, în unele ţâri, controlul vamal este aproape inexistent, câ paşapoartele se pot fal sifica fârâ greutate, câ nimeni nu le controleazâ, şi pâtrunde într-o anumitâ ţarâ cu scopul de a asasina, de a deturna avioane, de a exercita acte de tero rism. E o slâbiciune a civilizaţiei noastre. Mâ uitam, la Paris, în casa unui prieten, cum îşi fâcea el, de pildâ, apâ caldâ. Intr-un fel foarte economic. Exista un oparat (pe care apoi l-am vâzut şi la noi în vitrine) în care ardea o flacârâ cam de mârimea celei pe care o are chibritul aprins. Ardea permanent, alimentată de un mic orificiu cu gaze. In momentul  în care dâdeai drumul la robinet, în bucâtârie sau  în baie, aceastâ micâ flacârâ se intensifica deodatâ şi se împrâştia ; ţîşnea prin douâzeci de orificii şi  încâlzea ţeava pe care, aproape instantaneu, apa  începea sâ curgâ caldâ. Temperatura era în aşa fel reglatâ, încît venea fierbinte, dar nu fiartâ, iar meca nismul de încălzire înceta sâ funcţioneze în momen tul în care închideai robinetul. Bine, dar de unde vine acest gaz ? le-am întrebat pe gazdele noastre. „Nu ştim." Vezi, lemnul care ne încâlzea locuinţa venea totuşi de undeva. Venea din pâduri, era adus  în aşezârile omeneşti, iar orâşenii ştiau câ existâ un loc, o adresâ precisâ unde se duceau sâ-l cumpere şi sâ-l aducâ acasâ. Astâzi existâ acest aparat şi gazele. Dar dacâ nu mai vin gaze ? Mecanismul acesta este la fel de eficace şi în acelaşi timp la fel de fragil ca şi civilizaţia noastrâ. E suficient sâ in tervină un accident la sursa generalâ de gaze, pen tru ca tot oraşul sâ nu mai aibâ cu ce gâti, cu ce se 222

 încălzi, sâ fie complet paralizat. Nu e firesc, e o situaţie care ţine tot de slâbiciunea civilizaţiei noas tre. Uneori, în faţa violenţei dezlănţuite şi fârâ scrupul, aceasta civilizaţie apare complet dezarmata. Numai aşa s-ar putea explica întîmplarea de la recenta Olimpiada, cînd gazda jocurilor a putut fi silitâ prinşantaj şi s-a arâtat gata sâ elibereze pe nişte crimi nali care au ucis oameni nevinovaţi şi au tulburat  jocurile. Una dintre marile obsesii ale omenirii a fost nevoia de a se simţi la adâpost de foame şi de frig. Dupâ cum mi se pare mie, omul de azi, dupâ ce a reuşit sau e pe cale sâ reuşeascâ de a rezolva aceastâ mare problemâ, care a urmârit şi a chinuit umanitatea de-a lungul milioanelor de ani, ar trebui sâ-şi ridice ochii spre ceva înalt şi sâ trâiascâ fârâ nelinişte, fârâ spaime, fârâ obsesia distrugerii a ceea ce s-a realizat. Conştient câ a scâpat de obsesia luptei pentru existenţâ, ar putea, liber de urgia vîntului şi de chinurile stomacului, sâ aspire spre abso lut, spre acea fericire greu de numit care a devenit  în sfîrşit realizabilâ. E oare de imaginat ca oamenii care au dobîndit asemenea victorii sâ doreascâ sâ se întoarcâ înapoi, sâ se retragâ, pentru a face loc urangutanului ? Numai pentru câ, în frenezia lor, s-au râtâcit şi nu-şi mai pot regâsi sufletul pierdut ? F. M. : Poate câ s-a ajuns aici pentru câ, ridicînd privirea spre ,,ceva înalt", cum spuneaţi, unii oameni,, cei mai mulţi dintre ei, nu vâd nimic. în imaginaţia omenirii, locul acela înalt nu mai e locuit. Dar exis tenţa unei fiinţe supreme era şi un criteriu de veri ficare. In Marele singuratic,   Simina îi spune lui Niculae : ,,Voltaire nu mai e de actualitate şi nicr Goethe. Grâdinâreşte-I pe om, seacâ-i mlaştinile din 223

el, nu din afara." Intr-adevâr, probabil câ ar trebui sâ ne oprim din cînd în oînd, din marea cursa a  îmbunâtâţirii stării materiale, şi sâ ne uitâm în oglindâ. Dar unde-i oglinda ? Cea pe care ne-o oferea re ligia nu mai e bunâ, s-a tulburat sau s-a spart. Cu ce altâ oglindâ s-o înlocuim ? Mai este de actua litate, de pilda, „autoperfecţionarea moralâ", pe care o propunea Tolstoi ? M. P. : Tolstoi spunea câ fericirea constâ în satisfa cerea necesitâţilor. l-mi amintesc de o iarnâ teribilâ cînd, timp îndelungat, nu a curs apa. Ne spâlam cu spirt. Sînt mai mulţi ani de atunci şi lipsa de apâ era un fenomen general : fârâ apâ, noi toţi, bucureştenii, ne simţeam derutaţi, neliniştiţi. Parcâ des copeream apa abia atunci. Nu eram curaţi, iar asta ne dâdea un sentiment penibil, de nefericire, pe care demult nu-l mai încercasem. Şi în sfîrşit, Intr-o zi se aude izbucnind apa în robinete, cu zgomotul specific pe care-l face ea cînd aruncâ aerul înainte de a ţîşni în chiuvetâ. Şi mi-aduc aminte câ deodatâ am început sâ strig : „Apâ ! Apâ ! Apâ I" Dupâ care m-am oprit, ţintuit locului, surprins şi indignat de strigatul pe care-l scosesem.Cum, m-am gîndit, ajunge atîtde puţin, pentru a-l face pe om sâ fie fericit ? In asta constâ toatâ mâreţia lui ? Se dovedea, în momentele acelea, câ Talstoi avea, într-o anumitâ mâsurâ, dreptate. E neîndoielnic câ fe ricirea în afara satisfacerii necesitâţilor este greu de imaginat. Dar pe de altâ parte, asta nu înseamnâ câ satisfacerea necesitâţilor presupune neapârgt fe ricirea. Acest al doilea adevâr e o descoperire pe care o putem considera a noastrâ, a timpurilor noas tre. Faptul câ europenii şi în generol oamenii de azi 224

nu sînt fericiţi, deşi satisfacerea necesităţilor s-a îm plinit, este un fenomen neaşteptat, care ne surprinde şi în faţa căruia atît gîndirea, cît şi arta contempo rană rămîn descumpănite. Nu ştim ce explicaţie să dăm stării psihologice de tensiune în care se găsesc masele, aflate în posesia mijloacelor de existenţă şi totuşi iritate, nemulţumite şi cu neliniştea viitorului mereu vie în conştiinţă. Ce le-ar trebui ? Ce ne-ar trebui ? Să ne lipsească apa ? Asta ar fi soluţia ? Undeva, într-un articol despre miracolul economic al Germaniei, încercînd să fac un portret colegului meu Gunther Grass (care nu a luat premiul Nobel, aşa cum mâ aşteptam ; l-a luat un alt scriitor german, care-l merita, poate, mai puţin decît el), spuneam că Germania ne-a aruncat în două războaie mondiale nu numai pentru că în fruntea poporului german s-ar fi aflat o castă de cuceritori, ci şi pentru motive strict economice, care făceau ca poporul german, dornic de a trăi în bunăstare, să fie nefericit, lată că acum, spuneam, el trăieşte în bunăstare, iar scriito rii sâi se plîng de această bunăstare, sînt sumbri şi  îngrijoraţi, fără să descopere însă ce-ar trebui să se focă. Ce-i lipseşte lumii în care trăiesc, pentru ca,  în sfîrşit, să se declare fericită ? Se pare că nu există răspuns la asemenea întrebare. F. M. : Ţăranul care se umilea odinioară pentru un sac de mălai, ca să nu moară de foame, el şi copiii, peste iarnă, avea motivele lui şi ne vine greu să-i facem reproşuri retroactive. Insul care îşi pune în  joc demnitatea pentru ca din şef de birou să ajungă şef de secţie e mult mai greu de înţeles. Contro lăm fisiunea nucleară, ajungem în lună, producem creiere electronice, dar funcţionarul fabricii de creiere 225

electronice acceptâ cu uşurinţa sâ-şi plece spinarea  în faţa şefului ierarhic. Nu cumva rezolvâm uneori probleme a câror soluţie nu serveşte la nimic ? M. P. : Lucrurile stau în felul următor : majoritatea filozofilor se mulţumesc sâ accepte natura umana şi, acceptînd-o, încearcâ s-o explice şi sâ stabileascâ un fel de tabel al lui Mendeleev al comportărilor morale. Conştiinţa, aşa cum este, e suficient de complexa şi conţine în germenii ei, în mod incon testabil, forme de exprimare şi de existenţâ ideale. E suficient sâ ne referim la secolul trecut, iar se colul nostru nu trebuie sâ se rupâ şi sâ sperâm câ nu se vo rupe de veacurile anterioare, râstimpuri ale unei evoluţii o conştiinţei umane şi ale unor creşteri care dureazâ demult, cel puţin de la Cristos încoace. Sâ ne gîndim, deci, la ce se petrece cu mişcarea romantismului şi cu unul dintre eroii ei cei mai reprezentativi, ocnaşul din Mizerabilii.  Jean Valjean sparge geamul unei brutârii, furâ o pîine şi este condamnat la ocnâ. Aşa începe şirul nenorocirilor vieţii sale. Cine a citit aceastâ carte îşi aminteşte, fârâ sâ poatâ sâ uite vreodatâ, cum acest om umilit, dupâ ce este primit de unicul cetâţean al oraşului care nu-l alungâ, şi anume de episcopul Myriel, dupâ ce mânîncâ la masa episcopului şi i se serveşte mîncarea cu tacîmuri de argint, profitâ de somnul clericului, furâ aceste tacîmuri şi se duce în camera lui, sâ-l ucidâ. Dar în momentul în care îl vede dormind şi descoperâ pe chipul slujitorului biseri cii o expresie de o puritate revelatoare, în sufletul „mizerabilului" scapârâ o scînteie, iar aceastâ scînteie aprinde o flacârâ care n-are sâ se mai stingâ pînâ la sfîrşitul zilelor sale. Sigur câ scena poate 226

pârea, unui critic pretenţios, romanticâ şi exagerata. Pentru mine, nu este, însâ, nici romanticâ şi nici exageratâ, ci perfect verosimilâ. Eu ştiu câ omul poate fi, in aceeaşi clipâ, foarte aproape de crimâ şi, datoritâ tocmai naturii noastre plinâ de contraste uluitoare şi spectaculoase, tot atît de aproape de sfinţenie, de divinitate. Este un adevâr pe care vreau sâ-l invoc <în sprijinul ideii câ trebuie sâ fim mulţumiţi de natura umanâ. Sâ fim mulţumiţi, ca şi filozofii de care vorbeam. Ei încearcâ s-o studieze şi nu vor sâ caute, in afara naturii umane, o altâ naturâ, una perfectâ, cerîndu-i umanitâţii s-o urmeze sau s-o imite. Toţi cei care au fost nemulţumiţi de natura umanâ şi au încercat s-o modifice conform dorinţelor lor, oricît de bine intenţionaţi au fost, n-au stîrnit drept conse cinţe decît un numâr uriaş de fârâdelegi. Aşa s-a  întîmplat. în loc sâ-l slujeascâ pe om şi sâ-i schimbe natura, n-au fâcut decît sâ-l înjoseascâ, sâ-l arunce  într-o mare de chinuri. în acest sens, chiar Cristos (bineînţeles, fârâ ca el sâ fi dorit sau sâ fi preco nizat vreodatâ aceasta) a adus omenirii, pe lîngâ credinţâ şi înâlţare moralâ, nesfîrşite suferinţi. încît, atunci cînd vorbeşte de ,,autoperfecţionarea moralâ", omul modern, care cunoaşte toate aceste realitâţi, e pe drept cuvînt foarte circumspect. Sâ rezulte din ceea ce spun câ natura umanâ nu este perfectibilâ ? S-ar putea sâ rezulte. în realitate, eu sînt convins câ per fectibilitatea naturii umane este posibilâ, dar câ ea nu  înseamnâ nicidecum un salt al naturii umane dincolo de ea însâşi. Deşi au existat, atît în religia creştinâ, cît şi la cei care au strigat pentru pri'ma oarâ „Dum nezeu este mort !" destule exemple de comportâri su praumane (cum ar fi viaţa, de o perfecţiune moralâ neomeneascâ, a sfinţilor pârinţi), care sâ 227

 justifice, pe cei fanatici, sâ nu respecte omul aşa cum e şi, dispreţuindu-l, să   încerce 'SchI schimbe... S-a vâzut însâ, în practica secolului nostru, unde se ajunge daca omul, aşa cum e el, nu e respectat... F. M. : In 1961, William Faulkner spunea : „Exista

din ce în ce mai puţin spaţiu între oameni, din ce  în ce mai multâ pasiune a individului de a se aban dona seriei fârâ trâsâturi ca dinţii aranjaţi într o gura, doar pentru a avea mai mult loc sâ respire. Ar trebui sâ ne amintim acele vremuri cînd ideea unei individualitâţi, a excelenţei compusâ din resurse şi independenţâ şi unicitate, nu numai câ merita o panglicâ albastrâ, dar primea chiar una. Sâ lâsâm trecutului abolirea trecutului, atunci cînd şi dacâ îi poate substitui ceva mai bun. Sâ nu abandonâm noi trecutul, numai pentru câ a trecut." M. P. : Sâ-mi exprim pârerea mea. Faulkner intuieşte,

dar nu exprimâ exact o realitate brutalâ a timpu rilor noastre şi anume faptul câ omenirea s-a în mulţit foarte mult. Aceastâ omenire, care tinde sâ creascâ şi mai tare, reuşeşte sâ îşi ia soarta în propriile ei nrnîmi şi sâ-şi afirme dominaţia asupra istoriei. Sau dacâ nu dominaţia asupra istoriei, ten dinţa de a face istorie.  Problemele aduse pe scena lumii de prezenţa unui numâr atît de mare de oa meni sînt probleme noi, pe care gîndirea indivi duala, abia respirînd în aceste condiţii, încearcâ sâ le descifreze şi cârora vrea sâ le gâseascâ soluţii. Individul de serie, despre care vorbeşte Faulkner, este  într-adevâr o realitate a timpurilor noastre, datoritâ acestei expansiuni şi datoritâ existenţei dominatoare a unor mulţimi atît de impresionante. Neliniştea pe 228

care o stîrnesc atît numărul mare de oameni care au apârut pe pâmînt, cît şi prezenţa lor sociala revoluţionara, este puternicâ ; ea ţine umanitatea intr-o stare de permanentâ tensiune. Exista o idee pe care mi-a plăcut sâ o exprim şi nu ştiu în ce mâsurâ am exprimat-o atît de clar cum îmi apârea mie, în ultimul meu roman. Mijloacele pe care şti inţa le-a pus omului la îndemînâ îl alungâ pe om din grâdinâ, de pe cîmp, şi îl aruncâ vertiginos pe scena istoriei. Vînturile aspre şi neînduplecate ale istoriei sînt adulmecate cu nesaţ de aceastâ mul ţime mare de oameni, atraşi din grâdinile lor, în care nu mai au nici un chef sâ taie crengile uscate ale copacilor şi sâ alunge omizile, iar apetitul lor de a face istorie este atît de ascuţit, încît modul în care se vor comporta în vîltoarea evenimentelor consti tuie o enigmâ. O enigmâ care pune în joc soarta umanitâţii.

X

PARADIS

Florin Mugur: Exista, în romanele dumneavoastră, tema iubirii (de fapt, Risipitorii, Intrusul , Marele singuratic  sînt romane de dragoste), tema mor ţii, a muncii, a înstrăinării omului de sine şl

de ceilalţi ; oamenii, deci, îşi vad de trebu rile lor, se îndrăgostesc, se simt bine sau râu, se gîndesc sau nu la sinucidere, trăiesc mai departe o vreme şi mor. Dar nu se nasc. Personajele vin de undeva, de departe (sau sînt, acolo unde le vedem, dintotdeauna). Femeile îi îngrijesc pe cei mici, pentru câ acesta e rostul lor. Nu se gîndesc câ ar putea avea şi alţi copii. Bârbaţii se preocupa cu atît mai puţin de asemenea chestiuni. Pe Gabi: Sterian, un personaj din Risipitorii, femeia cu care trâieşte îl anunţa la un moment dat câ s-ar putea sâ aibâ un copil. Tînârul are impresia câ i se întîmplâ un lucru nepotrivit ; nu pare sâ se fi gîndit la aceastâ posibilitate ; e contrariat : de ce tocmai el, dintre atîţia bârbăţi, sâ intre într-o asemenea  încurcâturâ ? Marin Preda : Intr-adevâr, acolo unde apare o femeie pregâtitâ sâ dea viaţâ unui copil, cum e, în Risipitorii , 23S

Mimi Arvanitache, totul este vâzut prin prisma tînârului bârbat, oare nu înţelege absolut nimic. Ce e cu istoria asta ? Cum e posibil ca, de unde pînâ atunci trăise independent şi liber, deodatâ sâ-i intre în casa cineva, un străin, de care sâ trebuiascâ sâ aibâ grija, sâ se apuce sâ-l serveascâ, sâ-l spele, sâ-i dea de mîncare ? Cu ce scop ? Ce satisfacţii pot sâ iasâ de aici şi ce nevoie are el de asta ? E psihologia tipicâ a bârbatului nepregâtit pentru a fi tatâ. Din fericire pentru speţa umanâ, naşterea nu ţine seama dacâ tatâl este sau nu pregâtit, iar fenomenul naşterii s-a petrecut, se petrece şi se va petrece mereu. E limpede câ autorul evitâ sâ stâruie asupra momentului sublim care e naşterea. F. M. : Deci, pe vremea scrierii acestei cârţi, pro babil câ vedeaţi lucrurile cam aşa cum le vede şi Gabi Sterian. Dar între timp s-a întîmplat ceva nu numai în opera, ci şi în viaţa dumneavoastrâ. Sînteţi, astâzi, tatâl a doi copii mici... M. P. : Subiectul e foarte interesant, dar observa ţiile dumitale de la început nu mâ pun, ca scriitor,  într-o situaţie comodâ. Pînâ nu demult, nici în viaţa mea personalâ şi nici în literaturâ nu am •considerat câ fenomenul naşterii unui om poate sâ prezinte un interes prea mare. Trebuie sâ fiu sin cer şi sâ spun câ aveam cel mai profund dispreţ atunci cînd vedeam, prin vreun parc, un bârbat care, în loc sâ-şi ţinâ odrasla de rmnâ, cum ar ■fi fost normal şi cum ar fi putut sâ parâ inevitabil,  îl lua pe gît, vezi dumneata, îi punea fundul pe ceafa lui ; asta, mie mi se pârea dezgustâtor. Nu  înţelegeam deloc amorul lui stupid pentru mica pro234

geniturâ obraznicâ şi gâlâgioasâ. Sigur, spuneam eu pe vremea aceea, ca şi eroul meu Gabi, exista copii, fdrâ îndoiala, aşa cum exista şi bâtrîni, dar atîta timp cît nu sîntem nici copii şi nici bâtrîni, de ce sâ ne preocupâm de ei ? Nici copiii şi nici anima lele nu-mi intrau în voie, aveam impresia câ exis tenţa lor este un nonsens. Acum, am un fox sîrmos şi cred câ bâtrînul meu tatâ, daca ar trâi, ar fi foarte indignat şi m-ar privi cu dispreţ, vâzînd câ-l ţin în casâ şi nu afarâ, şi-i dau sâ mânînce nu firimiturile de la masa noastrâ, ci ceva mai mult... Sigur câ rezerva mea de atunci, ca scriitor, avea şi o explicaţie logicâ. M-am gîndit întotdeauna câ nu trebuie sâ te apuci sâ descrii lucruri pe care nu le poţi cunoaşte ; este imposibil ca un bârbat sâ înţeleagâ, ziceam, ce simte cineva oare poartâ o sarcinâ timp de nouâ luni şi care, la un moment dat, trebuie sâ se pregâteascâ sâ se elibereze de ea şi sâ dea naştere unei noi fiinţe umane. Asta e treaba femeii, sâ scrie ea. Existâ destule scriitoare care au trecut prin aceastâ situaţie ; sâ vorbeascâ ele despre ce-au pâţit. De unde sâ ştiu eu ce sentimente o stâpînesc pe femeie în acel râstimp, ce altitudine, ce intensitate şi ce coloraturâ au aceste sentimente... Sînt momente în care bârbatul se dâ umil la o parte. Nu mai e de nici un folos, nu mai poate sâ fie alâturi de femeia lui, orice ar face, întrucît ea, prin poziţia ei biologicâ, e gata sâ dea viaţâ şi gata, în acelaşi timp, sâ fie victima acestei tentative şi sâ moarâ. F.M . : Nu am în faţa mea cele mai importante romane ale femeilor şi nu pot sâ jur câ e adevârat ce spun, dar am impresia câ nici scriitoarele nu se 235

grăbesc sâ descrie perioada dinaintea naşterii unur copil şi însăşi naşterea. Nu asemenea momente îmi amintesc, de pildei, din cărţile Hortensiei PapadatBengescu. Poate câ există un soi de pudoare, poate câ au sentimentul de a fi în prezenţa unei taine sacre, care nu trebuie desvâluitâ... M. P. : Mi-aduc aminte câ am citit undeva pagini

frumoase despre ceea ce are de îndurat o femeie chiar în timpul naşterii. Cred câ era o carte de Vera Panova. E vorba de o femeie, soţia unui ştab* care vine în salonul naşterilor cu o zi sau doua  înainte de a o fi apucat durerile facerii şi aude ce urlete scot mamele în momentul în care sînt supuse chinurilor. Şi se gîndeşte ea, cu gîndirea ei demnâ, de soţie de ştab, câ existâ, în felul âsta de a-ţr arâta durerea, ceva animalic. Cum poţi sâ scoţi asemenea urlete ? Trebuie sâ te stâpîneşti. Dupâ aceea, cu un ascuţit simţ al umorului, autoarea urmăreşte starea de spirit a acestei femei : cum o apucâ durerile, cum se stâpîneşte într-adevâr foarte bine, pînâ la un punct î>nsă, şi cum, dupâ aceea, parcâ se prăbuşeşte un baraj al conştiinţei şi al voinţei, iar ea se prinde cu mîinile de patul de fier  în care zace şi scoate un urlet la fel de animalic ca şi al celorlalte femei. E o paginâ bunâ. Tolstoi are, de asemenea, o paginâ revelatoare despre so ţia prinţului Bolkonschi, Liza, care, nâscînd, moare. E o femeiuşcă inconştientă, care e uluită că trebuie să moară. Cum ? De ce să i se întîmple ei asta ? Ce i-au făcut ? Nu acelaşi lucru aşi putea să spun, de pildă, despre Rebreanu care, în Ion,  descrie o naştere. Cînd am citit această pagină, mi-aduc aminte, am fost foarte enervat de neadevărul po 236

ziţiei pe care se plasează autorul. Ana, soţia lui lonf este apucata pe mirişte de durerile facerii. Acest copil a fost, înainte de a se naşte, instru mentul ambiţiei bărbatului ; auînd un copil ou Ana, el urmează să-l şantajeze pe socru, să-i ceară pâmînt. Deci, în mod normal, ar trebui să se bucure câ totul se îndeplineşte conform planului său. In loc de aceasta, asistăm la o scenă neverosimilă. Ana se chinuie pe mirişte, se chinuie ca orice fiinţă umană în asemenea clipe ; viaţa ei e în primejdie. Din ceea ce ştiu eu acum şi din ceea ce am pre supus totdeauna şi poate să presupună orice om, în asemenea momente bârbatul se simte alături de soţia sa. Mai mult decît atît, el poate suferi de un complex de inferioritate, din cauză că nu e în stare s-o ajute. Din nenorocire, femeia este singură şi nimeni nu poate face nimic pentru ea. Decît doctorul sau moaşa. In Hemingway există o scenă semnificativă : bărbatul femeii, care asistă la naştere, nu suporta ţipetele (e drept că femeii i se face o cezariana pe viu) şi-şi taie gîtul cu briciul. Scena se înte meiază pe o observaţie psihologică justă : bărbatul n-o poate ajuta pe femeie, dar nici nu suportă s-o vadâ suferind atît de cumplit. Gestul lui e excesiv, dar verosimil. La Rebreanu ce se întîmplă ? E in teresant de recitit acest pasaj ; eu l-om recitit, să verific dacă nu cumva n-am înţeles bine. In mo mentul acela, cînd e în pericol nu numai viaţa Anei, dar şi a copilului, Ion se poartă ca o brută, o înjură, o ofensează. E drept că mai apoi, ca să-l facă probabil „complex", Rebreanu arată că Ion are vagi tresăriri de milă, auzind gemetele femeii... Ce-o fi gîndit Rebreanu, cum a fost în stare să se plaseze atît de greşit ? E o pagină bizară, de un natura 237

lism de prost-gust. Probabil e un efect al modei im puse de Zolo, a comportărilor viscerale, singuro explicaţie care îmi vine la îndemînâ. F. M. : Aveţi doi copii. Sînteţi mulţumit băieţi şi nu fete ?

câ

sînt.

M. P. : In acel moment al vieţii mele, cînd am în ţeles câ doresc foarte tare sâ am copii, nu mâ in teresa, şi nu m-a interesat nici pe urmâ, cînd ei s-au nâscut, dacâ au sâ fie bâieţi sau fete. Mi-era totuna. Faptul câ au venit doi bâieţi mi se pare  însâ senzaţional. Doi bâieţi, doi flâcâi ! F. M. : Existâ, în romanele dumneavoastrâ, scene în care se prezintâ joaca celor mici ; dar sînt puţine şi lipsite de seninâtatea extraordinarâ pe care o are, uneori, comportarea adulţilor. Polina şi Biricâ, în episodul! iubirii lor, sînt mult mai copilâroşi şi mai lipsiţi de griji decît Niculae... M .P . : Nu mi s-a întîmplat numai mie acest lucru. Li se întîmplâ tuturor scriitorilor care cautâ sâ punâ,  într-un singur personaj, tot ceea ce ştiu despre viaţâ şi despre oameni. Aşa îmi explic de ce nu existâ, în cârţile mele, pagini în care sâ aparâ aceste mici fiinţe, despre care vorbeam mai înainte,  în starea lor naturalâ, de puritate. In Moromeţii, volumul doi, e un capitol în care se vede câ am simţit nevoia acutâ sâ vorbesc despre asta. Dar în ediţia ultimâ, acest pasaj a fost eliminot : eveni mentele trebuiau sâ ăibâ ăltâ ămploore ; nu în trecere se poote vorbi despre osemeneă lucruri. In băieţii mei, fireşte, mâ vâd pe mine lă vîrstă lor şi 238

 îmi amintesc că, pentru noi, copiii, cuvîntul „n i mic" avea o semnificaţie magica. Pentru adulţi, un om care nu face nimic este demn de dispreţ. In ochii copilului, dimpotrivă, „a nu face nimic'1e starea naturala a omului. Nu ştiu de unde cunoaşte copilul acest lucru, dar îmi amintesc şi enervarea oameni lor maturi, dar şi consecvenţa răspunsurilor pe care le dădeam noi, în copilărie, cînd ni se puneă o anumită întrebare. Stăteam la poartă şi trecea cîte o muiere. „Ce face ma-ta, Marine ?" „Nimic", îi răspundeam numaidecît. Şi biata mama nu mai putea răzbi, de atîtea treburi, cu atîţia copii ; muncea de dimineaţa pîna seara. Dar mie mi se părea ca ea, sau tata, sau ceilalţi oameni maturi trăiesc în aceeaşi stare în care trăiam şi noi. Daca robotesc, trog la plug, lucrează pamîntul, asta e ceva care merge de la sine. In realitate, nu fac nimic. Copiii se afla în această stare miraculoasă pe care omul matur o pierde : ei pot trăi fără să muncească şi totuşi să fie veşnic uimiţi şi încîntaţî  de tot ce văd şi de tot ce aud. Punîndu-mi-se în trebarea dacă există, pentru om, o viziune o para disului, m-am gîndit în cele din urmă la copii şi aşi spune că ei sînt cei care ne pot do răspunsul. Doar ei văd paradisul. Sigur că la noi, la oamenii mături, există ispita de a socoti ca pe o stare infe rioară acest fel de a fi şi de a gîndi a\  copiilor. Dor pe măsură ce trec anii, ne întrebăm cu tot moi multă insistenţă cum am putea reface starea paradisiacă, fireşte adaptând-o la condiţiile vieţii noastre de oameni maturi care trebuie să luptăm şi să ne asigurăm mijloacele de trai. Se poate pune pro blema în acest fel ? Da, cred că da. Nu consider că violenţa, păcatul, conştiinţa păcatului, duplici239

tatea (cu corolarele ei : dezgustul, scepticismul) sînt forme ale existenţei, superioare celor pe care or putea sâ li Je opunâ starea paradis tarea pe care am prelua-o de la copii... F. M. : Poate câ, de fapt, ceea ce dorim noi este

sâ aflâm un singur râspuns şi o singura soluţie, câtre care ne atrage acel „Ce face mama ? Nimic.'1, al copilului. M. P. : Da, da, asta vrem sâ ştim : cum am putea

sâ facem ceea ce fâcea mama de dimineaţâ şi pînâ seara, sâ trudim şi sâ ne curgâ sudoarea pe gît şi în acelaşi timp sâ ne gîndim câ nu facem nimic, adicâ sâ fim, aşa cum sînt copiii, uimiţi şi  încîntaţi de miracolul existenţei şi fericiţi.

CUPRINSUL

Pagina

Argument

5

I. A trăi mult • Fotografii • O hotărî re şi o amintire a mamei • Obsesia spontaneităţii şi a inocenţei • Scrisori părinteşti II. Cînd devenim morali • Despre sfîrşitul vieţii lui Tolstoi • Despre Celine, Camus şi Malraux • Ştiinţa despre viaţă şi gusturile artistice ale cititorului român III. Lupta ou morile de vînt

.

.

.

35

57 75

IV. Viaţă şi vis • Cele trei divinităţi • Religiile • Intîlnirea cu moartea • Paharul bătnînului ţăran . . .

91

V. Eroul literaturilor moderne • Despre inspiraţie şi libertate • Fatflkner • Viaţa fără literatură ? • Moartea lui . Labiş

107 241

VI. Ce nu putem ierta

.

.

.

.

125

VII. O zi • Obsesia afirmării • Negarea analizei • G. Câlinescu şi Mihail Sadoveanu, înstrăinaţi de propria generaţie... • O profeţie bizară • Armăsarul fabulos • Pădurarul • „Am paginat căderea lui Mussolini" • Cum a fost scris „Marele singuratic" 133 .........................................

VIII. Călătorie în A s i a

 

............................

155

IX. Locuitorii satelor • Un dialog cu un cal • Despre fragilitatea civilizaţiei noastre • O enigmă care pune în  joc soarta umanftâţii . . . . 207 X.

Paradis

231