FIGURI RETORICE (GRUPUL μ )
a însemnat la origine, în latină, formă (« forma exterioară a unui corp »), alcătuire, aspect, fiind utilizabil şi în geometrie ; cu timpul s- au adăugat sensurile de « reprezentare a unei forme » (prin desen, sculptură) şi de “chip omenesc”ş.a.m.d. (***;T PR:64). Figura în retorică este definită ca o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într -un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori de persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii ( de la sensul „propriu, literal” al termenilor ori de la structurile sintactice neutre expresiv) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu , cel al retoricii, bazat pe uzajul figurat al termenilor şi pe structuri sintactice specifice.(*** DŞTL:213) Termenul figură
metabole) se În concepţia retoricienilor de la Liège (Grupul μ ), ansamblul figurilor (numite metabole) (metapasme,, metataxe, metataxe, metasememe şi metalogisme), metalogisme), iar organizează pe nivelur i lingvistice (metapasme tipologia de structurare a fiecărui nivel figurativ preia de la Quintilian modalităţile de realizare individuala a figurilor: adăugarea, suprimarea, suprimarea -adăugarea şi permutarea . Limitată
la teoria figurilor, retorica lingvistică („obiectul preferat al retoricii rămâne expresia lingvistică”) (Grupul μ,1974:17) renunţă la cadrul literar exclusiv, fundamentându -şi demersul pe analiza tehnicilor de dezvoltare a limbajului; Grupul μ porneşte de la „modelul Jakobson” căruia îi aduc două modificări: a) funcţiei poetice i se preferă denumirea de funcţie retorică; b) mesajul nu mai este unul din cei şase factori ai actului lingvistic, ci produsul celorlalţi cinci (emiţător, destinatar, canal, cod, referent). Dacă preferinţa pentru o altă denumire a funcţiei poetice nu pune probleme speciale, înţelegerea diferită a funcţionării limbajului solicită explicaţii. Din această nouă perspectivă, mesajul poate fi analizat sub două aspecte : ca realitate concretă (”mesajul însuşi”, în accepţia lui Roman Jakobson) şi ca „produs” al unui raport de comunicare (mesajele sunt adresate de către o persoană alteia, au o substanţă fizică –sonoră, grafică, electronică – şi generează semnificaţii în baza unei convenţii). Observaţia Grupului μ deschide o nouă perspectivă asupra funcţiei retorice, văzută ca transcendentă în raport cu celelalte funcţii ale limbajului (expresivă, conativă, fatică, metalingvistică, referenţială). Teoretic, „modelul Jakobson” sintetiza rapo rturile dintre factorii unui act de comunicare şi funcţiile fiecăruia, susţinând o ierarhizare a funcţiilor după tipul actului de comunicare. Susţinând caracterul totalizator al mesajului, reprezentanţii Grupului μ atrag atenţia asupra „perturbărilor” prod use de intenţia retorică asupra codului, „procedeele prin care limbajul retoricianului transformă convenţiile limbii sub triplul lor aspect: morfologic, sintactic şi semantic” (Grupul μ,1974:27), şi asupra raportului mesajului cu referentul. Premisa Grupului μ aduce în spaţiul retoricii „orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului” (Grupul μ,1974:28). Consecinţa imediată este extinderea câmpului de analiză la ansamblul transformărilor (orice fel de schimbare a sistematice (literare şi non -literare) ale întrebuinţării limbajului. Metabola (orice unui aspect oarecare al limbajului ) devine astfel centrul preocupărilor retoricii a cărei tipologie este determinată de factorul funcţiei unde se petrece schimbarea. s chimbarea. Analiza retorică tradiţională s -a axat în special pe metabolele codului: metaplasme, metataxe, metasememe; acestora li se adaugă transformările conţinutului referenţial: metalogismele. Metabolele emiţătorului, ale receptorului, ale contactului nu au concepte bine precizate şi nici descrieri satisfăcătoare.
METATAXE Metataxele sunt metabole care, actionand asupra actionand asupra frazei, trimit la sintaxa la sintaxa.. Termenul a fost creat de Grupul µ prin analogie cu metabola si cu metaplasma, existenti in vechea retorica.
In cautarea unui grad zero sintactic, se recurge la fraza minimala incheiata, compusa din doua sintagme (nominala si verbala), cu marci complementare. Din punct de vedere retoric, ordinea ordinea cuvintelor cuvintelor constituie aspectul cel mai important al sintaxei. Sub acest aspect, exista o ordine intelectuala si una afectiva, cu posibilitatea permutarilor, a jocului de pozitii. Procedeele de armonizare a frazei sunt considerate figuri, pentru ca discursul uzual nu este preocupat de echilibru. Cea mai simpla figura a armoniei frazei este simetria: ea adauga o structura in plus la structura frazei obisnuite. Se numea perioada numea perioada in patrat o o perioada in care protaza care protaza si si apodoza apodoza contineau contineau cate doi membri de 1. METATAXE PRIN SUPRIMARE . Suprimarea partiala, partiala, slab reprezentata, tine mai degraba de nivelul limbii decat al expresivitatii. Craza sau sinereza (gr. synairesis “contragere” “contragere”)) este contragerea unui substantiv sau a adjectivului sau pentru a forma un singur cuvant: mini – golf. In ortoepie, – jupa,mini – – golf. sinereza este contragerea a doua vocale succesive intr-una singura sau monoftongarea hiatului: alcol, coperativa, socetate, so-cial.
Suprimarea completa da completa da elipsa (gr. elleipsis “suprimarea
unui cuvant”), figurain care informatia se pastreaza, in ciuda formei incomplete (termenul omis se subintelege): “A fost un bal cum nici intr-o capitala de judet nu se poate [sa fie]mai splendid”. Elipsa poate genera locutiuni adjectivale: “tanar de conditie [buna]”, adverbiale: “ de cand lumea [este]” sau ambiguitati sintactice cu valoare stilistica, de pilda indicele de consecutiva de: ”A ajuns [asa de rau] de-i plangi de mila ”. Fraza nominala, consecinta a elipsei verbului, este un stilem al modernismului (la noi, al prozei lui Z. Stancu). Zeugma (gr. zeugma “legatura”, “injugare”) consta in folosirea unui cuvant (predicat, atribut, complement) intr-o relatie gramaticala cu mai multe cuvinte din propozitie. Din suprimare rezulta o incongruenta semantica (“a ucis scaunele si paserile”) ori gramaticala: “Nu erade vina viata conului Manolache; nici gandurile mele, raspunzatoare”.
Suprimarea marcilor de coordonare poarta numele de asindet (gr. asyndeton “omiterea conjunctiei”) si produce parataxa: “Trebuira saplece, sa fuga, [si] sa scape”; “[fiindca] Umblam desculti, dardaim de frig – [caci [caci e] primavara timpurie” (Z. Stancu). Polisindetul, dimpotriva, consta in folosirea excesiva a conjunctiilor, in special a copulativului si (este o metataxa prin adjonctie).
Eliminarea semnelor de punctuatie punctuatie afecteaza, afecteaza, de obicei, si dimensiunea semantica; sintactic, cuvintele capata autonomie si sunt antrenate in simbolizarea contextului.
Poezia vizuala a dinamitat ordinea lineara Poezia vizuala Caligramele lui lui Apollinaire). spatiala (cf. Caligramele
a
discursului,
inlocuind-o
cu o sintaxa
2. M ETATAXE PRIN PRIN ADJONCTIE . Adjonctia simpla actioneaza asupra frazei minimale in doua directii: a) digresiunea digresiunea,, prin incidente, paranteze si insertii. Linia comunicarii se frange, fraza fiind supraincarcata cu elemente anexe intercalate si deviante. Concatenatia (fr. concatenation “inlantuire”) este o anadiploza in lant, ilustrand si poliptota, adica repetarea termenului cu variatie flexionara: “Dar nu puteam ochi avand sa nu vaz, vazand sa nu iau aminte, luand aminte sa nu aseman, asemanand sa nu judec
binele…”(D. Golescu); Golescu); b) dezvoltarea dezvoltarea,, careia ii natura sinecdotica) si chiar apozitia.
corespund expletitia, enumerarea, acumularea (de
La polul opus – – ““racursiul”
care rezuma intr-un cuvant sau intr-o fraza un intreg pasaj. Este sentimentala,, acolo unde face ca unui timp celebru Flaubert cu “inventia” sa din Educatia sentimentala foarte scurt al discursului sa-i corespunda un foarte lung timp al fabulei: “Calatori. Cunoscu melancolia piroscafelor, desteptarile friguroase sub un cort, farmecul peisajelor si al ruinelor, amaraciunea simpatiilor rupte brusc. Se intoarse. Frecventa societatea si avu din nou alte iubiri. Dar amintirea staruitoare a celei dintai le facea pe toate fara vlaga; si apoi, violenta
dorintei, prospetimea simtirii se pierduse”. Adjonctia repetitiva poseda doua ample figuri sintactice: armonia si metrica. Versul, ca unitate sintactica si metrica, este un fenomen de adjonctie metataxica. In poezie, masura si paralelismul sintactic, ca forme de simetrie, intretin o puternica redundanta formala. 3. M ETATAXE PRI PRI N SUPRIM SUPRIM ARE A DJONCTIE . – ADJONCTIE Silepsa (lat. syllepsis, gr.syllepsis “luare impreuna”) este un acord realizat dupa sens si nu dupa regulile gramaticale: “Dat -au voie Stefan voda ostii sale sa prade in trei zile catvor putea in Tara Romaneasca” (Gr. Ureche). La autorii moderni sunt putine silepse, deoarece creste exigenta formala – cu cu exceptia suprarealismului, ghidat de spirit ludic. Anacolutul (gr. anakolouthon “intrerupere”) – o rupere a continuitatii intr-o constructie sintactica. Discontinuitatea e produsa de intaietatea nominativului (= subiectul s-a r psihologic) fata de cazurile oblice: “Nasul Cleo patrei, daca ar fi fost mai scurt, fata lumii s-ar fi schimbat” (Pascal) sau, la I. Creanga: “ Ei cum au dat de caldurica, pe loc li s-au muiat
ciolanele”. Chiasmul (gr. chiasmos “asezare in cruce”) este o simetrie in cruce, adica repetarea rasturnata a functiilor gramaticale. Mostenire latina, chiasmul a fost studiat prima oara la noi de catre B.P. Hasdeu in conferinta Estetica conferinta Estetica in sintaxa in sintaxa..
Obtinut prin inversarea celui de-al doilea termen al unui paralelism sintactic, chiasmul are functia stilistica de reliefare a termenilor; in finalul poeziei Morgenstimmung Morgenstimmung , Arghezi
polarizeaza diferenta dintre principiul masculin si cel feminin in simboluri explicite si in deictice plasate antisimetric, in chiasm:
“Eu veneam de sus, tu veneai de jos Tu veneai din vieti, eu veneam din morti ”. Psalmul Intre doua nopti Psalmul Intre nopti propune o structura redundanta in care paralelismul semantic este dublat de cel sintactic realizat in forma fals dinamica, incrucisata, a chiasmului:
“Mi-am implantat lopata taioasa in odaie. Afara batea vantul. Afara era ploaie. Si mi-am sapat odaia departe subt pamant. Afara batea ploaia. Afara era vant”. 4. M ETATAXE PRI PRI N PERMUTARE . Ca operatie relationala, permutarea modifica ordinea sintagmelor in propozitie si a morfemelor in sintagma. Tmeza (gr. tmesis “taietura“) este cea mai caracteristica forma de insertie. Ea desemneaza separarea unui cuvant sau a unei locutiuni (pe care uzajul le leaga strans) in doua elemente, prin intercalarea altor elemente: “duce -va-ti”; “fi-mi-re-ai al Naibii”, in care infinitivul lung fire e taiat de dativul etic mi ; “in ori si ce chip”; “fiind insa ca”; “atat era de frumos”; “cat este de mare?”; “ia sa dammai bine cartile pe fata”. Hiperbatul (gr. hyperbaton “depasire”, “trecere dincolo”), figura care consta in a scoate in afara cadrului normal al frazei unul dintre constituentii ei ficsi. Prin inversarea
ordinii normale, elementul dislocat este perceput ca un adaos la finele enuntului: “Tu strangi pasarile-n goarba / la parau, ce stau sa soarba” (Dosoftei); “Trandafiri arunca rosii…/ Trandafiri arunca tineri” (Eminescu). Barocul arghezian manifesta o inclinatie speciala pentru hiperbat: “Zeci de boabe -n cioc, de mei”; “Pe coaja bulevardului, de smoala ”; “Hrana -n viscol pasareasca”; “Tacerea vocile si le-a pierdut / Care-o faceau pe vremuri sa rasune”; “Ca mana iti arsese, cu care-ai scormonit / In jarul din campul alb de sus, esti rasplatit”. Inversiunea (fr. inversion “rasturnarea ordinii”) aduce schimbari in ordinea constituentilor frazei. Abaterea are loc in raport cu topica consacrata: subiect+atribut, verb+complement. Este frecventa antepunerea determinantilor:
-atribut : “Ale turnurilor umbre
peste unde stau culcate…/ Si-ale valurilor mandre generatii spumegate…” (Gr. Alexandrescu); “Imi place sa te vad in cuvenitul codru / Sub, ruginii si rosii, frunzele de vita” (L. Blaga); -complement: “Frunza-n codru cat invie / Doina cant vioara, singura ce canta” (Arghezi). Rara, postpunerea subiectului postpunerea subiectului este este perceptibila ca / Si din Flamanzi si Stanilesti, vapaia ” (Arghezi).
de voinicie”(Folclor); “Esti ca
hiperbat: “S -a ridicat pe cer din Hodivoaia
METALOGISME Metalogismele constituie clasa de metabole logice care modifica relatiasemnului cu referentul. Deosebit de metasememe, tropi ce se plaseaza in spatiul interior al limbajului, referentul. metalogismul se defineste prin referirea la un dat extralingvistic, la un spatiu exterior aflat intre semn si referent – – “pentru “pentru a identifica eventualul metalogism, trebuie invoc ata realitatea, confruntate semnele si referentul lor. Pentru a constata metalogismul trebuie, in plus, sa te
asiguri ca semnele nu dau o descriere fidela a referentului” In parte, metalogismele sunt vechile “figuri de gandire” care modifica valoarea logi ca a frazei. Ele transgreseaza relatia normala intre concept si lucrul semnificat, fara a altera codul. Pentru ca recuza exhaustivitatea taxinomica a vechilor retorici, retorica generala admite ca metalogismele pot dubla metasememele sau pot sa faca abstractie de ele. De exemplu, tacerea, ca metabola, isi traduce sensul numai prin apel la referent, pentru ca ea nu are cum sa modifice codul. In privinta structurii morfologice, metasememul priveste un singur cuvant, pe cand metalogismul se manifesta in unitati de semnificatie egale sau superioare cuvantului. Concret, metalogismele au forme specifice operatiilor retorico – semantice semantice fundamentale: suprimare, adjonctie si permutare. 1. M ETAL OG OGII SM E PRIN PRIN SUPR SUPRII M AREA SEM ELOR . Prin suprimarea partiala a semelor se obtine litota (gr. litotes “micime, modestie”), figura care “spune mai putin, pentru a spune mai mult”(de exemplu in Cidul, Cidul, cand cand Chimena ii spune lui Rodrigue: “Pleaca, nu te urasc deloc”, pentru a -l lasa sa inteleaga: “te iubesc”). In sensul invers hiperbolei, litota este o deplasare regresiva de-a lungul unei serii intensive, o micsorare. I. Creanga spune: “bucuria parintilor n-a fost proasta”, in loc de “ a fost mare”, iar eroina lui G. Cosbuc foloseste litota modestiei: “Si ce fata frumusica / Are
mama”. H. Morier crede ca arta litotei recurge la elipsa si, sinonima cu laconismul, concizia si sobrietatea, spune mult in putine cuvinte. Gh. N. Dragomirescu observa ca, dimpotriva, structura lingvistica a litotei nu este laconica, pentru ca recurge la perifraza (nu prea e destept – in in loc de prost). Esenta ei tine de caracterul oarecum simulat al comuncarii (in loc de “esti un om rau si crud” spunem “nu stii ce-i bunatatea si mila”) si de aceea litota nu se opune hiperbolei, figura care exagereaza imaginea obiectului fie prin supra-, fie prin subdimensionare. Litota este mai degraba asemanatoare antifrazei, eufemismului si ironiei [1] [1].. Cand suprimarea semelor este totala, avem tacerea , figura care deschide, la receptor, o adjonctie intamplatoare de seme. Cand coincide cu o intrerupere a discursului, tacerea poarta numele de reticenta (lat. reticentia “tacere inadins”): “Eu unul as…dar nu vreau sa spun nimic jignitor. Numai adversarul meu ma insulta cu prisosinta” (Demosthenes). Daca intreruperea este doar provizorie, vorbim mai de suspensie (lat. suspensio “intrerupere, incertitudine”). Ortografic, punctele de
curand
suspensie
marcheaza o pauza in expunerea ideii, urm ata de o surpriza, uneori ironica: “si daca guvernul
pierde cativa partizani, partizani, pierde si el el functia si…are familie grea” grea” (Caragiale). . 2. M ETALOG ETALOGII SM E PRI PRI N ADJONCTI ADJONCTI A SEM SEM ELOR
Prin adjonctie simpla se simpla se obtine hiperbola, figura de insistenta constand in exagerare, fie marind, fie micsorand imaginea obiectului. In vorbirea comuna circula hiperbole verbale cu sens adverbial de superlativ de superlativ stilistic stili stic:: fuge mancand pamantul, ploua cu galeata, minte de ingheata apele, a scapat ca prin urechile acului, groaznic de dulce etc. Hiperbola adjectivala adjectivala recurge la adjective cu superlativ: imens, gigantic, urias, colosal, enorm, fantastic, infernal, infinit etc. Hiperbola substantivala substantivala interfereaza interfereaza cu spinare / Stralucind / Ca sfantul soare” fulgerul si ca gandul ” (Folclor).
sens
cosit a pe metafora, comparatia: “Fata mare / Cu cosita sau “Dorul meu… / E mai repede ca vantul, / Ca
Autorii clasici sugereaza prin hiperbola solemnitatea colosala a evenimentelor: “Iar la ospat! Un rau de vin! / Mai un hotar tot a fost plin /De mese, si tot o aspeti rari” (Cosbuc) si a naturii (Hogas); romanticii – – tragismul tragismul unui destin supus ironiei istoriei: “Nimeni n -avea ceea ce el avea: / Superba lui trufie / Si elefantii / si labele lor sfaramand vertebrele / acestor Alpi albiti de spaima // Calca de-abia sa se auda / peste stanci / Si s-auzea in luna, si / nimeni nu mai vazuse / trambitele / de piatra ondulanda ale acestor fiare // Si n-au invins.” (E. Jebeleanu, Hanibal Jebeleanu, Hanibal ). ). Adjonctia pur repetitiva repetitiva sfarseste sfarseste in repetitie si in pleonasm. Se admite ca repetitia are valoare de insistenta si de reliefare. Izotopia centrala a Noptii a Noptii de decemvrie, decemvrie, Meca = “idealitate”, este focalizata in text prin repetitia termenului simbolic: “– La Meca plecat-am a merge si eu. / –La Meca?… La Meca?…si vocea ciudata: / – La La Meca! La Meca! Rasuna mereu” (Macedonski). Repetitia verbului dinamizeaza actiunea: “Mircea insusi mana n lupta vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calca totul in picioare” (Eminescu,Scrisoarea (Eminescu, Scrisoarea III ). ). Retorica a codificat principalele tipuri de repetitie: anafora (la inceputul versului sau al unei unitati sintactice), epifora (la sfarsitul versului sau al unei unitati sintactice), epanadiploza (la inceputul si la sfarsitul versului sau al unei unitati sinactice): “Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu ”; “Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”. Repetarea unui cuvant sau a unui grup de cuvinte din finalul unei unitati metrice sau sintactice la inceputul unitatii urmatoare se numeste anadiploza (gr. anadiplosis, lat. reduplicatio“reduplicare”): “Cine face bine, bine gaseste”; “Vesnic este numai raul: raul este demiurg”. Trei fete de fete de L. Blaga este, in ciuda simplitatii paralelismelor sintactice, un text legat circular prin anadiploza si epanadiploza, dinamizat prin permutarea celor trei termeni care stilizeaza atitudinile proprii “fetelor” omului: “Copilul rade: / Intelepciunea si iubirea mea e jocul. / Tanarul canta: / Jocul si intelepciunea mea-i iubirea. / Batranul tace. / Iubirea si jocul meu entelepciunea”
“a fi superfluu”) consta in folosirea unor cuvinte superflue, mai multe decat ar fi necesar: “Zugraveste din nou iarasi panzele posomorate” (Eminescu); “Este chiar el insusi in persoana” (Caragiale). Unele pleonasme Pleonasmul (gr. planeosmos, din pleonazein
sunt gramaticalizate: l-am vazut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; m ele; altele sunt de evitat: avansati inainte, mai superior, foarte vast,intrevedere intre etc., altele sunt poetice: “Eu ti-s frate, tu mi-esti frate” (Alecsandri). Antiteza (gr.antithesis “opozitie”) este o forma de repetitie dupa formula “A nu este non A ”: “Ei totul, voi nimica…”(Eminescu). Conditionata de posibilitatea unei negatii lexicale, antiteza se exprima in termeni abstracti, opusi doi cate doi, ca: dragoste vs. ura,frumos vs. urat (termenii concreti sunt lipsiti, de obicei, de antonime). Juxtapunerea are ca efect intarirea simultana a celor doi termeni uniti in mod obligatoriu prin seme comune care genereaza o izotopie acceptabila: “Preturile urca si calatorii coboara”. Cu generale avanseaza ideea ca un exemplu ca: “Cerul e negru, pamantul e alb”, autorii Retoricii generale avanseaza antiteza este produsul a doua hiperbole.
3. M ETALOG ETALOGII SM E PR PRII N SUPR UPRII M ARE A DJONCTIE . – ADJONCTIE Prin suprimare Prin suprimare – adjonctie adjonctie partiala se partiala se ajunge la eufemism (gr. euphemismos“zicere de bun augur”), care poate fi o litota sau o hiperbola. Eufemismul elimina din enunt semele considerate ca stanjenitoare, pentru a le inlocui cu seme noi: “si intr o saptamana m-au izbavit de podoaba” (pentru raie); “De la adormirea batranului Stefanvoevod” (pentru moarte). Eufemismul onomastic, foarte vechi, este generat de interdictia de vocabular; in loc de Dracu: Al din lac, Al de pe comoara, Naiba, Uciga-l crucea / toaca etc. De obicei este o antifraza: Frumoasele, Ielele denumesc zanele rauvoitoare din noaptea de Rusalii. Prin suprimare-adjonctie completa se produc: alegoria, parabola, fabula. Inseram aici si Prin suprimare-adjonctie simbolul, figura ignorata in lucrarile de retorica. Simbolul artistic. Figura fundamentala a artei in genere, a celei moderne indeosebi, simbolul n-a avut de la inceput acest sens artistic si literar. Acceptiunea primitiva a termenului este juridica: desemna contractele politice dintre cetati si din domeniul dreptului privat. Mai tarziu, termenul denumeste formulele intrebuintate intr-un cult religios (simbolul apostolilor, simbolul din Niceea).
In acceptiunea lui literara, simbolul este semnalat intai in legatura cu proverbele lui Pitagora. In teoria limbajului, Aristotel distinge in cuvant elementul imitativ de cel simbolic. In dimensiunea estetica si filozofica, de imagini frumoase care ascund frumusetea tainica a divinitatii, apare in tratatul de Teologie simbolica al lui Dionysius Areopagita, in stransa legatura cu alegoria [2] [2].. In dimensiunea stilistico-retorica, simbolul nu trebuie confundat cu tropii, desi se manifesta si el la nivelul limbajului, prin semne lingvistice. Intrucat modifica valoarea logica a contextului, el apartine metalogismelo metalogismelor; r; prin transgresarea relatiilor normale intre semnul verbal si lucrul semnificat, semnul verbal genereaza un sistem derivat, cu specificitate
semiotica. Cuvantul devine “poetic” nu ca semn, ci ca simbol si in aceasta noua calitate depaseste cadrul lingvisticii. In dezvoltarea limbajului, semnul si simbolul sunt complementare: semnele lingvistice furnizeaza simboluri atunci cand subiectul le poetizeaza,
investindu-le subiectiv; si invers, semnul actual poate fi vestigiul unei valori stilistice originare. Din observatia ca sinteza simbolica a artei necesita o anumita afinitate intre semn si semnificatie provine ideea criticii fenomenologice si arhetipale de a alcatui un repertoriu al formelor care sa explice imaginatia creatoare. Simbolul este semnul care rezulta dintr-o operatie de suprimare – adjonctie adjonctie efectuata asupra tr imite la obiect celor doua semne. In definitia lui I. Coteanu, “simbolul apare ca semnul care trimite prin intermediul altui altui semn semn” [3] [3].. Noul semn, care prin semnificantul sau trimite la alt semn, este un cumul si o dinamica a celor doi termeni: ei se regasesc in simbol aceiasi si altcumva, cu ceva adaugat nu din exterior, ci generat de interferenta lor. Deosebit de alegorie, semnificatia abstracta este congenera semnului simbolic, nu anterioara lui. Relatia simbolica demonstreaza ca o categorie noua se formeaza atunci cand nu mai este posibila analiza lexicala rationala, datorita adjonctiei unui sens suplimentar, ca negare a adevarului – corespondenta intre semn si obiect. – corespondenta Modificarea relatiei cu referentul fiind fiind clara, urmeaza sa examinam al doilea element pe care il altereaza si prin care exista ca simbol – contextul. contextul. Daca pentru metafora macrocontextul nu este necesar pentru a sprijini efectul stilistic, simbolul este simbol numai in contextul care-l sustine si-l reliefeaza. reliefeaz a. In metafora lui R. Barthes, este ca paianjenul care, iradiind, se topeste el insusi in secretia constructiva a panzei. El indeplineste o functie predominant poetica, textuala, de structurare si de potentare a semnificatiei, in procesul poietic de translare de la semn la simbol. Prin simbolizarea Prin simbolizarea contextului si contextului si prin metaforizarea simbolului, simbolului , sensul ramane doar sugerat, deschizand o larga perspectiva semantica. Metalogismul apare ca o figura de ansamblu, necesitand intelegerea organica a poemului ca text autoexplicator, cu relationare multipla. Semnul sau verbal devine opac, ambiguu, de o infinita disponibilitate semantica. Odata impus, un simbol atrage citirea simbolica a altor cuvinte, schimbarea perspectivei de decodare. In functie de text, ea poate fi progresiva sau regresiva, pastrand o entropie direct proportionala cu polivalenta simbolului, deci cu calitatea sa. Din perspectiva de la simbol la text, cuvintele din jur intra in campul semantic al simbolizatului, sirul devine permeabil si, prin iradiere, simbolul se regaseste in indicii de recurenta ai contextului simbolizat. Din perspectiva de la mesaj la simbol, nu toate unitatile textuale il reliefeaza in mod egal. Devierile de la ordinea semantica si gramaticala normala sugereaza al doilea sens, ceea ce duce la asimilarea simbolica a termenului reliefat. Incompatibilitatea dintre context si sensul aparent al figurii ar putea fi considerata ca un indiciu al prezentei simbolului, simbolului , alaturi derecurenta derecurenta si si de ocurenta in pozitii – cheie. – cheie. Simbolul este o functie de context, impreuna cu care formeaza un sistem cu autodeterminare. Aceasta relationare subtila asigura viata istorica a formei poetice, ca mesaj centrat asupra lui insusi. Daca simbolul ca atare este o categorie semiotica, semiotica, valorificarea lui conduce la functia la functia poetica / stilistica a limbajului, ceea ce pledeaza pentru includerea sa in dictionarele de retorica generala care, deosebind structural metasememele de metalogisme, l-ar fixa structural in a doua categorie, conform celor expuse mai sus.
Alegoria. In sens literar, termenul alegorie alegorie (lat. (lat. allegoria “vorbire figurata”) a fost folosit prima oara de Anax agoras (secolul al V -lea i.e.n.), atunci cand a interpr etat poemel poe melee hom homeri erice. ce. Ari Aristo stotel tel nn-o o aminteste, in schimb autorii latini o repertoriaza si o definesc. Pentru Cicero ( De oratore) oratore),, alegoria este un ansamblu de metafore succesive. Mai putin tehnic, Quintilian ( Institutia Institutia oratoriei, oratoriei, I, IX) o IX) o defineste ca figura fi gura ce consta in a spune un lucru si a intelege un altul. Ulterior, alegoria a fost evaluata negativ, dovada ca raportul imagine – idee idee a fost rezolvat in favoarea simbolului de catre esteticienii idealisti si apoi de poetii insisi.
Alegoria formeaza, impreuna cu simbolul, o unitate dialectica in care termenii se reliefeaza
reciproc; de aceea T. Vianu descrie contrastiv cele doua metalogisme: “ Alegoria este semnul [4].. Herder a identificat in alegorie si semnificatia laolalta. Simbolul este numai semnul” [4] mijlocul propriu de expresie al poeziei crestine; in civilizatia mai aproape de natura a grecilor, generalul putea fi inca mentinut in granitele particularului, deci ale simbolului. In simbolism, conceptia intelectuala asupra simbolului persista, dar opozitia cu alegoria este
viu resimtita. A. Mockel sistematizeaza estetica idealista germana: “Alegoria, ca si simbolul, exprima abstractul prin concret. Simbolul si alegoria sunt deopotriva intemeiate pe analogie si ambele contin o imagine dezvoltata. As vrea insa sa numesc alegorica acea opera a spiritului uman in care analogia este artificiala si extrinseca, in timp ce simbolica este aceea in care [5].. analogia apare naturala si intrinseca” [5] Daca disocierea de simbol este clara, trebuie spus ca alegoria, ca orice metalogism, interfereaza cu metasememele, in particular cu metafora (a si fost definita, scolareste, ca o suita de metafore inlantuite, fiind invocata Miorita invocata Miorita, ca alegorie a ”mortii–nunta” si cu sinecdoca particularizanta.
Cand Fr. Mauriac scria “corabia beata a intalnit marea si singuratica corabie cu panze”, se gandea la faptul ca A. Malraux a aderat la politica guvernului de Gaulle. Aluzia la metafora lui Rimbaud, “corabia beata” trimite mai degraba la o fiinta umana decat la o nava, iar epitetele “beat”, “solitar”, “mare” ne in deamna dincolo de sensul literal, spre izotopia secunda. Contextul indica insuficienta sensului literal si obligativitatea de a-l transcende spre sensul alegoric. Luceafarul alegoric. Luceafarul este, la un prim nivel, o “poveste”; Eminescu isi ia insa precautii metalingvistice si precizeaza: “iar intelesul alegoric ce i-am dat…”. Alegorii sunt si Noaptea de decemvrie a decemvrie a lui Macedonski si Mistretul si Mistretul cu colti de argint de de St. A. Doinas. I. Creanga a in Harap Harap Alb Alb a a continuat alegoric metafora “capra cu trei iezi”(= o taranca vaduva), iar in concretizat abstracte: Setila, Flamanzila, Ochila, Pasari – Lati – Lungila, Gerila [6] [6].. – Lati – Lungila, Fabulele si parabolele sunt alegorii (abstractul prin concret) construite pe analogii partial codificate; moravurile animalelor / oamenilor pentru fabule, viata pastorala pentru parabole,
constituie referentul real, disimulat in “poveste”. Parabola / fabula. Parabola (gr. parabole “vorbire alegorica”) consta in citare a unui exemplu sau a unei pilde imaginare prin care se justifica, gratie analogiei, o teza, un mesaj. Ca figura de compozitie, este ilustrata de literatura biblica, in scurte naratiuni moralizatoare.
Pornind de la parabola biblica a semanatorului, Al. poeziaSemanatorul, poezia Semanatorul, comparandu-l comparandu-l pe scriitor cu eroul din parabola.
Vlahuta
a
scris
In fabula (lat. fabula “vorbire, poveste”), ca si in parabola, sensul literal este inselator; sensul secund este dat, de cele mai multe ori, in structura de suprafata, in secven ta numita “morala”. Morala este plasata in pozitii-cheie: la inceputul ori la sfarsitul textului si instituie raportul
analogic. Partea narativa, mai extinsa, este codificata: o “poveste” cu animale personificate. Printr-o suprimare Printr-o suprimare – adjonctie adjonctie negativa se negativa se obtin: ironia, paradoxul, antiteza, litota. Ironia. Ironia (gr. eironeia “ironie”) este un metalogism prin care se enunta o apreciere pozitiva, chiar o lauda simulata, pentru a intelege o apreciere negativa, o persiflare: “O, te-admir, progenitura de origi ne romana” (Eminescu); “ Invata dantul, vistul si multe dealde alea, / Iar de vrei sa faci versuri, ia pildade la Pralea” (Gr. Alexandrescu).
Simulare contrarium inseamna a te exprima evaziv. Ironia se inrudeste cu figurile atenuarii, eufemismul si litota, numai ca sensul presupus este negativ. Dumarsais observa ca ironia “realizeaza o satira cu aceleasi cuvinte cu care un discurs obisnuit face un elogiu”. Finalul
sintetic al Scrisorii pierdute aduce, prin lauda lui Dandanache, ironia sarcastica : “Unde esti, Catavencule, sa te vezi razbunat! Unde esti, sa-ti cer iertare ca ti-am preferit pe onestul domn Agamita, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul
Dandanache”. I r onia soc socratica ratica – atunci cand cineva simuleaza ignoranta, pentru a se referi la ignoranta –
celorlalti (asa cum spunea Socrate: “Eu stiu canu stiu nimic”). Ironia socratica este o ironie [7].. Ca sofist care ia in deradere sofistica, Socrate pune intrebari prin care “pune intrebari” [7] care produce o dezagregare a monismului lui Parmenide si a cosmogoniilor ionice. reactia luciditatii in raport cu iluzia absolutului (cf. finalul Luceafarului finalul Luceafarului). ). Nu este euristica, eurist ica, ci nihilista: eul ironic dizolva lumea obiectiva in infinitatea subiectului (cf. exercitiile de subiectivizare a spatiului si a timpului in Sarmanul Dionis de Dionis de M. Eminescu). Ironia
romantica este
Alte forme ale ironiei: -tacerea ironica, o forma de litota ironica, de laconism extrem, avand ca antiteza emfaza emfaza,, adica putinul camuflat in multe cuvinte; -reticenta , colaborare intre tacere si vorbire, este discursul in agonie, vorbirea refulata, re fulata, trecerea de la explicit la l a tacit. Punctele de suspensie, cuvintele et caetera “frang gatul
elocventei”; -aluzia se cladeste pe conditionarea reciproca dintre explicit si implicit. Producerea si si decodarea ei sunt direct proportionale cu gradul de cultura: cu cat mai mare, cu atat aluzia va fi mai subtila. V. Jankélévich disemineaza, de-a lungul c artii sale, formule de definitie precum: “ironia este laconica… laconica…ironia ironia este discontinua. discontinua. Concisainainte Concisainainte de toate, ironia este o brahilogie…ca si Erosul, este o creatura dinamica” [8] [8].. Antifraza si paradoxul. Ant Antifra ifraza za (gr. (gr. antiphrasis “ironie”) consta in folosirea unui cuvant sau a unui enunt in sens contrar adevaratei sale semnificatii.
Este numele generic a trei figuri construite pe procedeul contrasensului. Astfel, antifraza se distinge greu de eufemism; afirmatia “Frumoasa mentalitate!” stigmatizeaza o atitudine deplorabila. Eufemismele toponomastice au fost generate de mentalitatea prelogica:Pontul Euxin – din teama marinarilor pentru aceasta mare. In sfarsit, antifraza litotica: litotica: urato! = ironica: leule! = “lasule! slabanogule!” “frumoaso!” si antifraza ironica: Paradoxull (gr. paradoxon “contrar Paradoxu
asteptarii”), figura prin care se enunta o idee aparent contrara adevarului sau opiniei comune: “La -nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cand totul era lipsa de viata si vointa / Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns …” (M. Eminescu).
Un celebru tablou al pictorului Magritte se intituleaza “Aceasta nu este o pipa”, desi tabloul reprezinta o pipa. Paradoxul titlului impune considerarea diferentei dintre limbaj si referent: aceasta nu este nu este o o pipa, pentru ca este reprezentarea reprezentarea unei unei pipe.
Paradoxul violenteaza realitatea, pentru a o omogeniza, ca in aceasta ghicitoare absurda: “Ce -i mai nalt cat casa, / Verde ca matasa / Siamar ca fierea / Si dulce ca mierea” (Nucul). Alaturi de oximoron, paradoxul este un stilem arghezian: “Esti ca un gand si esti si nici nu esti / intre putinta si-ntre amintire” sau “Banuiesc ca se pricepe: / Nu incepe unde-ncep e”. Cu efecte umoristice, paradoxul este folosit de Creanga: “Sarac ca acum, ca anul trecut si ca decat sunt pe lume, n-am fost niciodata”; la Caragiale, umorul conoteaza ironia: “Voicu e destept, dar il strica prostia”; “Iubesc tradarea (cu intentie), dar urasc pe tradatori”. Retorica generala include intre metalogismele care neaga categoric faptul ca lucrurile sunt ceea ce sunt (figuri ca: preteritiunea,asteismul, epanortoza ), o metabola care nu figureaza in vechile tratate, anume denegatia. Printr-un joc al subconstientului, subiectul marturiseste ceea ce este, prin confesarea a ceea ce nu este: “Omul pe care l -am omorat in vis cu siguranta ca nu era tatal meu”. Figura este prezenta in proza moderna (R. Musil) si in cea postmoderna, ca “ocol” baroc si ca refuz al unui traumatism. la nivel de limbaj si frecventa in cinematografie, permutarea metalogica este specifica limbajului suprarealist: se inverseaza raporturile de cauzalitate, de succesiune naturala, de situare ontologica (cf. exemplul din H. Michaux, in care eroul pune un mar pe masa, se strecoara in el si-i simte linistea). Banalizate prin frecventa, aceste permutari sunt receptate ca artificii de limbaj si ca ma nierisme. PERMUTAREA
METALOGICA. Posibila
METAPLASME
Cuvantul metaplasm este folosit in retorica generala cu denotatia “operatia care altereaza continuitatea fonica sau grafica, grafica , adica form adica formaa expresiei” [1] [1].. Metaplasmele se pot realiza in substanta fonica, dar si la nivel grafic; in masura in care poarta o semnificatie, semnele tipografice se numesc grafeme numesc grafeme,, prin analogie cu fonemele, ale caror trasaturi distinctive sunt femele. Ca si celelalte metabole, metaplasmele se clasifica in functie de agentii operatori:
1. METAPLASME PRIN SUPRIMARE . Suprimarea fonemului sau a fonemelor se produce la inceputul, la sfarsitul sau in interiorul cuvantului, in urmatoarele figuri considerate, in
fonologie, “accidente fonetice”: -afereza (gr. aphairesis, lat. remotio “indepartare”) este suprimarea unui sunet sau silabe la inceputul cuvantului: a stampara pentru a astampara;Culae pentru Nicolae;
a unei
-apocopa (gr. apokope , lat. apocopa “scoatere afara”) este scurtarea unui cuvant prin inlaturarea unui sunet sau a unei silabe: cinema[tograf],mate[matica], tele[vizor], “Si doamnele grabit au prins / Sa se grabeasca dinadins / Ca niciodat ” (Cosbuc); -sincopa (gr. synkope, lat. syncopa “taiere, scoatere”) – contragerea unui cuvant prin eliminarea unei vocale sau a unei silabe din interiorul sau: dom’le,cel’lalt, tat’tau, uit’te, par’ca (ultimele doua gramaticalizate: uite, parca).
2. M ETAP ETAPLAS LASM M E PRIN PRIN ADJO ADJONCTIE NCTIE . Adjonctia se produce la inceputul, in interiorul sau la sfarsitul cuvantului: -proteza (gr. prosthesis “punere in fata”) consta in adaugarea unei cuvant, dintr-o necesitate eufonica sau iste), alauta (lauta), alamaie (lamaie), a amirosi (a mirosi); -prefixatia – cand Radulescu);
vocale la inceputul unui semantica: aista (lat.
elementul adaugat este un morfem: “ Incantec sau descantec” (I. H.
-paragoga (gr. paragoge “prelungire”) sau epiteza este adaugarea unui sunet “parazitar” (S. Puscariu) la sfarsitul unui cuvant, mai ales in vers: “De la Salcuta mi -era-re / Bordeiu’ lu Stanislav / Dara-n el cine-mi era-re?” ( Folclor); -sufixatia reprezinta o alta forma a afixatiei / adjonctiei; -epenteza (gr. epenthesis “adaos inlauntru”) sau infixatia consta in adaugarea unui sunet neetimologic in mijlocul cuvantului, pentru reliefarea structurii sale silabice: fitecine, codobaltura.
Cuvantul-valiza rezulta din fuzionarea a doua cuvinte care au anumite caracteristici Cuvantul-valiza formale comune: évolution + volupté = évoluption;accolade + alcool = alcoolade (la R. Queneau). Pentru adjonctia repetitiva, repetitiva, pe langa reduplicare (in limbajul li mbajul copiilor), este citata rima, ca recurenta recurenta regulata regulata a unitatilor fonice fonice echivalente. echivalente. Adjon Adjonctia ctia repet repetitiv itivaa este mai evidenta in rima-ecou: -amoru orull desminte / Minte! / La noi, cu “Acel ce -am farmeci divine /Vine!” (Al. Macedonski) si in rima interna (sau homeoteleuton): “Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna ” (Folclor). Contiguitatea elementelor fonice produce alte doua figuri de repetitie:
-asonanta (fr. assonance) – repetitia repetitia vocalei accentuate in doua sau mai multe cuvinte: “Ale turnurilor umbre peste unde stauculcate”(Gr. Alexandrescu); “Catal in…/ Viclean copil de casa / Ce imple cupele cu vin“ (M. Eminescu); unele sintagme ale gramaticii expresive precum: sapa si lopata, ca voda prin loboda, inalt si cascat, multe si marunte; -aliteratia (fr. allitération “repetarea
aceleiasi litere”) – repetitie consonantica, cu efect eufonic, onomatopeic sau simbolic: “Prin vanturivantul viu vuia”(G. Cosbuc); “Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de pl oaie”(M. Eminescu); in limba comuna, in constructii precum: in lung si-n lat, praf si pulbere, mic si mare, multe si marunte etc.
. Problema sinonimelor, 3. METAPLASME PRIN SUPRIMARE-ADJONCTIE metasememe la nivelul continutului, este actualizabila si aici, deoarece doi sau mai multi semnificanti coincid partial in privinta descrierii lor semice. Cazuri particulare ale sinonimiei stilistice sunt arhaismul si neologismul, deoarece pentru acelasi semnificat are loc o substitutie a semnificantilor.
In cazul calamburului (fr. calembour “gluma”), semnificantii fiind identici, dezacordul semnificatilor naste metabola si efectul umoristic. Calamburul perfect ar fi o omonimie totala.
4. M ETAP ETAPLAS LASM M E PRIN PERMUTARE . O distorsiune simpla a structurii morfologice a cuvantului este metateza (gr. metathesis “schimbare de loc”): lacra «racla», plocon «poclon»; in limbajul copiilor: ciumala «ciulama»,camara «macara». Forma multor cuvinte romanesti se explica, istoric, prin mtateza: plop < lat. populus, padure < lat. paludem, castravete < sl. krastavita. Anagrama (fr. anagramme “inversarea literelor”) – procedeu de a forma cuvinte noi prin inversarea literelor altui cuvant: car din rac, peste din stepe. In sens ludic, se anagrameaza numele proprii pentru a obtine pseudonime: Mitru Perea din Petru Maior. Palindromul consta in permutarea unitatilor elementare, asa incat suita fonica sa-si pastreze semnificatia coerenta. Interfereaza cu metagrafele, ca in patratul magic:
SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS MEASEMEME
1. Stilistica retorica si analiza semica. Metasememele sau tropii rezultand din schimbari de i erarhia retorica, intrucat rolul lor in configurarea sens se situeaza pe primul loc in ierarhia imaginarului si a limbajului l imbajului poetic este esential. Pentru G. Bachelard, trop este sinonim cu imagine; vom demonstra intr-un alt capitol cum, prin multiplicarea referintei, metafora
simbolica genereaza un imaginar anume sau, in termenii teoriei textului, o “lume posibila”. Stilistica lingvistica a subliniat rolul catachrezei in desemnarea unor obiecte inca nenumite in limba comuna; gramaticalizate, aceste metafore inghetate nu mai sunt percepute ca atare: urechile acului, poalele muntelui, piciorul meseietc. Tropul poetic, in schimb, este o abatere vizibila, conditionata de distanta dintre doua lexeme percepute intr-un context lingvistic; in procesul retoric, semnificatul prim cedeaza in fata noului semnificat. semem prin altul ” adica, Metasememul a fost definit ca “acea figura care inlocuieste un semem prin precizeaza autorii, continutul unui cuvant prin continutul altuia. Definitia ar putea fi exemplificata cu imaginea dadaista / suprarealista a pamantului “albastru ca o portocala”, in care sememul “portocaliu” substituie sememul “albastru” printr -o operatie de tip metaforic. De fapt, substitutia nu este perfecta, deoarece lizibilitatea secventei este asigurata de
permanenta semului semului “culoare”, “culoare”, prezent in ambele sememe. Din moment ce o parte din sensul initial (= clasemele) se pastreaza chiar si in cele mai originale metafore, mai corect ar fi sa spunem ca metasememele sunt figuri semantice care, in relatia sem-semem, opereaza intersectii, transferuri, substitutii sau aditii semice. Definite semice. Definite in termeni de analiza semica, este evident ca metasememele necesita cunostinte de semantica structurala. Ideea ca expresivitatea este un efect de semnificatie a ridicat semantica pe o pozitie
explicativa “forte”, permitand regandirea figurilor si a structurilor stilistice ale textului. La nivel de discurs, conceptul izotopie “recurenta semica” da seama de coerenta intregului si valideaza suprematia structuratorului semantic, in genere izomorf cu cel fonic, grafic, sintactic. La nivel de cuvant, analiza semica / componentiala a relevat structura interna, functionarea tropilor si a rasturnat ierarhii bimilenare. Structura binara a semnificatiei 31 a impus redefinirea tropilor in termeni de sintaxa, context si interactiuni reciproce. Modelul reciproce. Modelul binar constituie, pentru poezia moderna, structura textuala fundamentala. SEMANTICA STRUCTURALA STRUCTURALA a fost fundamentata in Franta de catre A.J. A.J . GREIMAS (care s-a axat pe studiul lexemului in contextele sale) si de catre B.POTTIER 32 B.POTTIER 32 (care a analizat campuri lexicale – rudenia, rudenia, de exemplu). Celebra analiza a lui cap si a claselor sale contextuale (Greimas), majoritatea metasememe configurand campuri stilistice, releva inevitabila interferenta a lingvisticii cu retorica si cu stilistica. Se porneste de la premisa ca fiecarei unitati de expresie (lexem (lexem)) ii corespunde, in planul continutului, cel putin o unitate, numita semem. numita semem.Sememul Sememul este constituit dintr-un ansamblu organizat de trasaturi de continut numite sem = trasaturi semice distincte sau = distincte sau unitati sem e minimale de sens. sens. Ansamblul semelor comune mai multor sememe formeaza un arhisemem, notiune care organizeaza campurile semantice. Cum lexemul are o structura polisemica, semele nucleare sunt cele denotative (claseme claseme si si semanteme semanteme,, la Pottier), iar celecontextuale sunt conotative. sunt
Daca se pune problema sa distingem intre semantica si retorica, vom constata ca atat St. Ullmann, cat si R. Jakobson, au utilizat in semantica lingvistica a schimbarilor de sens conceptia retorica dupa care limbajul se reduce la metafora si metonimie, adica la schimbarile bazate pe similaritate si pe contiguitate. Analiza semica a seriei a seriei metonimice (metonimie, sinecdoca, hipalaga, enalaga) releva caracterul motivat al substitutiilor, adica existenta unor seme comune in structura semantica a celor doi termeni. In versul lui D. Bolintineanu: “S -abate sub taiosul fier”, substitutia lui sabieprin fier este posibila, deoarece semele lor coincid aproape integral: A: / sabie / : (+substanta) – (+ (+ corp terestru) – (+ (+ corp natural) – (+ solid) – (+metal) (+metal) – (+ (+ arma alba); B: / fier / :
(+substanta) – (+corp (+corp terestru) – ( (- organic) – (+solid) – (+metal) (+metal)
In baza acestei analize semice, M. Mancas defineste metonimia ca un proces de substitutie logica a unui nume prin altul, proces motivat de existenta anumitor trasaturi comune in structura de dictionar a termenilor antrenati 3 Metonimia functioneaza identic in limba comuna si in limbajul poetic si nu presupune nici o modificare de sens la substituirea unui termen cu altul, intrun context identic. Pentru seria metaforica Pentru seria metaforica (metafora, (metafora, metafora simbolica, personificare, comparatie metaforica, epitet rar), similaritatea celor doi termeni nu este necesara; dimpotriva, metafora baroca, cea manierista si cea moderna pun in relatie termeni disjuncti, care intersecteaza semic doar in contextul poetic individual. Deosebit de metonimie, metafora nu este o figura libera de realizarea contextuala, sintagmatica. Versul eminescian “Cand noaptea -i o regina lunateca si bruna” prezinta urmatoarele seme: A: / noaptea / : (-substanta) – (- senzorial) – (+aspect al realitatii fizice) – (luminozitate) – (+ (+ soarele sub orizont); B: / regina / : (+ substanta) – (+ corp terestru) – (+ corp natural) (+organic) (+uman) – (+persoana (+persoana care guverneaza); C: / bruna / :
–
(-substanta) – (+senzorial) (+senzorial) – (+vizual) (+vizual) – (+ (+ culoare) – (-luminozitate).
Prin dubla amalgamare: A+C si B+C, deci prin medierea contextului, incompatibilitatea semantica a termenilor A, B este ridicata. Se observa, sub aspect terminologic, ca M. Mancas numeste context ceea ce Grupul µ desemneaza prin intersectie semica. In opinia autoarei, diferenta dintre metafora si metonimie se reduce la prezenta sau absenta anumitor marci semantice identice in sensul celor doi termeni care compun figura. 2. Ierarhizarea metasememelor. Formula clasica a sistemului tropic se reducea la metafora, la metafora, metonimie si metonimie si sinecdoca sinecdoca.. Asemanarea, corespunzatoare metaforei, era descrisa in opozitie cu relatia inclusiva, corespunzatoare sinecdocei si cu relatia exclusiva, corespunzand metonimiei.
Perspectiva diacronica evidentiaza centralitatea metaforei; metaforei; metonimia ocupa locul secund si-si subordoneaza sinecdoca. De la Aristotel incoace, intr-o bibliografie de peste 3000 de titluri 34, metafora a continuat sa fie “cea mai luminoasa, mai necesara si mai frecventa dintre tropi” 35 35.. Umberto Eco arata ca, printr-o curioasa sinecdoca, termenul metafora a indicat orice figura retorica, in genere: a vorbi despre metafora inseamna a vorbi despre activitatea retorica in toata complexitatea sa. A trata despre metafora inseamna a vorbi si despre metonimie, sinecdoca, simbol, arhetip, mit, rit, magie, paradigma, imagine, model – adica adica despre: limbaj, semn, semnificat, sens. Discursul asupra metaforei, tautologic in raport cu cele cateva concepte fundamentale enuntate de Aristotel, se misca in jurul a doua optiuni: analogia si anomalia si . Asadar: a/- limbajul este, prin natura si originea sa metaforic, cu alte cuvinte mecanismul metaforei fondeaza activitatea lingvistica. lingvistica. Regulile ulterioare apar pentru a disciplina, a reduce si a saraci bogatia metaforica ce defineste omul ca animal simbolic; b/- fata de mecanismul conventional reglat de reguli care este limba, metafora constituie abaterea abaterea,, zgomotul si, in acelasi timp, motorul timp, motorul reinnoirii. reinnoirii. Studiata ca fapt de limbaj, metafora este un mecanism semiotic care apare in toate sistemele de semne: metaforele verbale trimit, in cadru semiotic mai larg, la metaforele vizuale, olfactive, gestuale, muzicale, onirice etc. etc.36 36.. Un model interactional al metaforei a elaborat P. Ricoeur, autorul Metaforei autorul Metaforei vii vii;; tropul de similaritate nu este o simpla substitutie de cuvinte, ci efectul unei tensiuni sintagmatice actionand extensiv, la nivel de text. Ideea ca metafora este o figura fondatoare a fost partial revizuita in teoria lui R. Jakobson, poeticianul care a redus schema tripartita la doi tropi: metafora metafora si si metonimia metonimia,, figuri nucleare care opun asemanarea opun asemanarea contiguitatii contiguitati i37 37.. Proiectarea echivalentelor echivalentelor de de pe axa paradigmatica, paradigmatica , a selectiei, pe axa sintagmatica, sintagmatica, a combinarii, intemeiaza functia limbajului, poetica a limbaj redundant , orientat spre semnificant , vizand mesajul in sine si pentru si pentru sine 38 38.. Jakobson a remarcat afinitatile dintre metonimie, ca trop si ca principiu de organizare textuala si descrierea “realista”/ discursul poetic “realist”. Teoreticianul postmodernismului, I. Hassan, a precizat, in grila de seme a acestui stil, emfatizarea metonimiei, a fragmentarismului, concomitent cu discreditarea ironica a metaforei si a functiei poetice a limbajului. Un punct de vedere integrator, pe linie jakobsoniana, marcheaza Michel Le Guern atunci cand sustine ca sinecdoca nu este o categorie retorica operanta si, in consecinta, o inglobeaza in metonimie. 2.1. Sinecdoca – trop matriceal. Limita reducerilor tropice si, totodata, cea mai spectaculoasa rasturnare a ierarhiei retorice a fost adusa de Grupul µ: µ: sinecdoca sinecdoca,,
studiata comparativ cu mecanismul semantic al metaforei si al metonimiei, a fost ridicata la rangul de trop matrice sau trop minimal. Descrierea mecanismului sinecdotic (pe care il limiteaza la sinecdoca particularizanta) fusese o introducere la explicarea metaforei. Laconica, definitia Grupului din Liège detroneaza este produsul produsul a doua sinecdoce” 40 40.. Din Din fondatoare fondatoare,, regalitatea metaforei: “ Metafora este metafora devine fondata devine fondata prin prin sinecdoca. Asadar nu substituire de sens, ci modificarea continutului semantic al termenilor prin doua operatii: suprimare si adjonctie de seme. Structural, metafora este o sintagma formata din doi termeni non-identici ca semnificat, dar care intersecteaza intr-un virtual punct comun, numit intersectie semica (Is). Metafora extinde, pana la reunirea celor doi termeni, semele acestui termen intermediar, absent din
discurs. De exemplu, pentru metafora “noaptea ochilor”, Eminescu selecteaza doua lexeme distincte in plan paradigmatic si le proiecteaza ca echivalente pe axa combinarii, in metafora citata. Echivalarea termenilor este mediata de semele lor comune: un sem cromatic (negru) si cateva seme ale determinarii: mister, profunzime insondabila, romantism.
noapte ochi Negru mister imanent profunzime romantism
noaptea
ochilor
Astfel descompus, mecanismul metaforic are la baza doua sinecdoce: in prima, Is este o sinecdoca particularizanta a termenilor noaptesi ochi, carora li se suprima semele specifice; in a doua, metafora noaptea ochilor este o sinecdoca generalizanta a lui Is, in care termenii isi pierd individualitatea, prin aditionarea si prin generalizarea semelor din zona lor comuna. 2.2. Metafora corectata. Trecerea metaforei prin intersectia semica poate fi simtita ca o ingustare rigida. Pascal simte nevoia sa-si corecteze metafora printr-o sinecdoca: “Omul nu
este decat o trestie, cea mai slaba din natura, dar o trestie ganditoare”. Metafora este introdusa printr-o negatie ne gatie si un adverb restrictiv, in timp ce dar adversativ introduce o sinecdoca si necdoca generalizanta; “fragilitate” – semul intersectarii termenilor om, trestie este dat in structura de suprafata prin lexemul slaba:
gandire Om
fragilitate
Trestie
Exemplul din Pascal este un caz intermediar intre demersul literar si cel stiintific (utilizarea verbului a fi intr-o structura de definitie care uneste doi termeni non-identici). Definitia lui P. Guiraud: “Retorica este stilistica anticilor” contine o metafora ( retorica = stilistica) corectata prin diferenta specifica (antic vs. modern):
antici Retorica
Limbaj figurat
Stilistica
In sfarsit, selectam din exemplele analizate in Retorica in Retorica generala generala41 41 versul
varful
chiparosului,
aceasta
lance
imobila”;
intersectia
lui H. Juin: “In metaforica a
termenilor chiparos si lance se realizeaza la nivel de semnificat: forma lanceolata a
chiparosului evoca forma axiala ascutita a lancei. Metafora este “corectata” prin semul imobilitate, prezent in ambele lexeme:
imobil
lance chiparos
forma lanceolata
Simbol oximoronic, deci polarizat, chiparosul este, in tot bazinul mediteranean, un arbore funerar, dar si pom al vietii, prin notiunile de inviere, puritate si spiritualitate prezente in simbolismul general al coniferelor; ambele semnificatii sunt subsumabile imobilitatii, ca sem al eternitatii. Dimpotriva, lancea este simbolul falic al focului, al soarelui si al puterii 42 42.. Esential afirmativa, lancea imobila este o identitate oximoronica, contradictorie. In toate exemplele de mai sus corectarea se face prin hipalaga, prin hipalaga, fapt nesesizat de autori. Transferul semantic implica relatii de vecinatate: epitetul care convine primului termen este atribuit celui de-al doilea, ca epitet metaforic ori metonimic, formand uneori o sintagma oximoronica. Contestarea teoriei jakobsoniene privind existenta a doua serii ale limbajului (seria metaforica si cea metonimica) s-a facut, in ultimele decenii, in numele ideii de unitate a limbajului poetic, poetic, unitate ce decurge din absenta unei diferente de natura semantica dintre formele de realizare a figurilor 4 figurilor 4 Chiar daca acceptam omogenitatea de structura semantica a tropilor fundamentali, analiza de text ne obliga sa nu eludam traditia retorica si teza lui Jakobson privitoare la diferenta specifica si specifica si originara dintre metafora met afora si metonimie, adica dintreanalogie si substitutie. TI POLOG OLOGII A METAF OR OREI EI . Metafora (gr. metaphora “transport,
transfer”) este o miscare
semantica derivata din analogia analogia dintre dintre obiecte. Se disting urmatoarele tipuri de metafore: 1. METAFORA IN PRAESENTIA (COALESCENTA), realizata prin prin suprimare partiala de seme, ca si comparatia metaforica, sinecdoca si antonomaza generalizata. Coalescenta celor doi termeni infirma ideea lui P. Fontanier, dupa care tropii se refera numai la un singur cuvant. Nu intamplator metafora a fost definita ca o comparatie prescurtata sau concisa, din care lipseste comparativul ca; caracterul caracte rul intrucatva ecuational face posibila dezvoltarea acestor metafore (dar nu a tuturor) in comparatii: de exemplu, noaptea ochilor , in “ochi negri si nepatrunsi ca noaptea”; regina noptii in “luna ca o regina a noptii”. 2. METAFORA IN ABSENTIA (cu un termen) constituie, constituie, dupa opinia anticilor, anticilor, adevarata metafora; ea presupune o larga intersectie semica si obligativitatea contextului. In exemplul Grupului µ: zidului, scanteie zidita / Ciocul acesta, acest “Privighetoare a dulce declic,prizonier al varului”, numai contextul (si, eventual, epitetele) ne indruma spre termenul metaforizat – comutatorul comutatorul electric. In Scrisoarea III , Eminescu evoca termenii metaforizati (cavaleri cruciati, crestinatate, razboi)
prin similitudine cu termenii termenii metaforizanti “floarea”, “floarea”, “umbra crucii”, “uraganul”. Metafora in absentia absentia rezulta dintr-o suprimare-adjonctie de seme / sememe, cand unul din termeni lipseste; in contextul epopeilor homerice, termenul propriu Ahile este eliminat, semele sale fiind adaugate termenului metaforizant: “leul s -azvarle”. Din perspectiva referintei, a functiei lor cognitive, metaforele au fost clasificate de L. Blaga in:
1. METAFORE PLASTICIZANTE, de tipul “cicoarea ochilor”. Sunt me tafore de suprafata, care exemplifica abstractul – – “albastrul”, “albastrul”, in cazul acesta; 2. METAFORE REVELATORII, de tipul: “Soarele, lacrima Domnului / Cade in marile Asfintit marin) marin) si “Cenusa ingerilor arsi in ceruri / Ne cade fulguind pe umeri si pe somnului” ( Asfintit Ninsoare). Ele au functia euristica de a revela obiectul tabuizat. Pentru filozoful Blaga, case” ( Ninsoare). metafora transcende poetica si stilistica; ea este o dimensiune ontologica a destinului uman si de aceea solicita eforturile antropologiei si ale metafizicii . In amplul studiu dedicat metaforei, T. Vianu distinge, in paralel cu L. Blaga, dar intr-un metalimbaj specific, METAFORA SIMBOLICA sau POETICA, echivalentul metaforei revelatorii. METAFORA – GHICITOARE, splendida dar sterila, este un joc intelectual provocat de tabuizarea obiectului. Metafora “circumscrie obiectul, dar, in loc sa -l reveleze, tinde mai curand a-l intuneca” , asa ca in exemplele: “Sunt doua paduri intinse / Doua ap e aprinse” (Sprancenele si ochii) sau “Am doua gheme negre / Cat le- arunc,/ Atat se duc” ( Ochii). Orice ghicitoare vorbeste indirect despre ingeniozitatea conexiunilor semantice operate in jurul obiectului. Regula jocului impune dubla dubla relatie ludica: a) cu semnul cu semnul al al carui referent este metaforizat; b) cu receptorul , solicitat sa completeze mecanismul eliptic al metaforizarii ingenioase. La nivel pragmatic, ghicitoarea ilustreaza prin excelenta conotatia ludica a functiei poetic – fatice. fatice. Poezia moderna confera metaforei-ghicitoare o extensie textuala, valorificand-o fie in
literatura “pentru copii”, fie in cea dadaista sau suprarealista. Structura textuala “ghicitoare” consta intr-o metafora sau un sir de grefe metaforice care sugereaza termenul metaforizat, absent din discurs, dar supus identificarii. Convergent la nivelul referintei si modalizat interogativ, textul-ghicitoare consista intr-una sau mai multe metafore care tind spre sugerarea, dar si spre opacizarea simultana a obiectului.
In literatura sa “pentru copii”, T. Arghezi aplica structurii un tratament ironic: mecanismele metaforei sunt etalate eta late fara retinere. Prin topicalizarea functiei fatice, Arghezi decodifica ghicitoarea: a) in titlu, titlu, ca in Urechelnita: “Unde fugi, nebuna oarba, / Cu pi cioarele de barba?” sau in Vrabiile: “M-a strigat la gard un om / Ca-mi fug perele din pom./ Dar avui si eu noroc, / Erau cu coada si cioc”. Titlul accelereaza, anuland informatia textuala si jocul decodificarii, focalizand, in schimb, functia poetica a contextului metaforic. b) in interiorul structurii sau structurii sau in in final , ca in Ghicitoare: “N-ai ghicit ca e ariciul?”si in Hora in gradina: ”N-ai vazut ca e dovleac?”, unde accentul cade pe cascada de metafore textuale, nu pe rigorile speciei. Mimarea tehnicii ghicitorii, aluziva in Plugule, in Plugule, este vizibila in Hore in Hore,, in special in Hora in Hora de ucenici.. Textul este o defilare sprintara de intrebari si raspunsuri incorporate in maniera ucenici suprarealista; supra realista; raspunsu raspunsurile rile sunt aleatorii, aleatorii, iar jocul de-a semnele are rezonanta tragica a
“lumii intoarse”: “Ce ia cofa din izvoare? / Pacura si apa tare. // Cum sunt puse oasele? / La om, pe de-a- ndoasele”. METAFORA TEXTUALIZATA este mai putin frecventa in poezia moderna, intrucat intelectualismul acesteia prefera dezvoltarile simbolice. Toamna de suflet , la T. Arghezi, este un titlu si un text metaforic ale carui mecanisme de intersectie semica sunt rezumate in versul aforistic initial: “In sirul vietii noastre intreg, se face seara”. Structura metaforica este explicita, seara reprezentand intersectia semica a izotopiilor toamna si suflet (cifrele romane redau structuratorul grafic, respectiv repartitia strofica):
Toamna
Suflet
I - III
II - IV
seara “tarziu, imbatranire, plecare, moarte” STRUCTURA LINGVISTICA A METAFOREI. Probabil ca cea mai frecventa metafora este cea substantivala , situatie datorata bogatiei morfologice a numelui: a) metafora-apozitie metafora-apozitie,, de tip coalescent, isi poate atenua caracterul explicit prin simbolizare, ca in poemul lui N. Stanescu, Leoaica Stanescu, Leoaica tanara – iubirea; iubirea; o metafora ingenioasa, cu apozitie dezvoltata a creat M. R. Paraschivescu: “greierii, sonorii samburi ai beznei” sau Eminescu: “Zburator cu negre plete, umbra fara de noroc”; b) metafora genitivala: “Tarana vesniciei” (L. Blaga);
e plina de zumzetul tainelor ”; ”; “Cand izgonit din cuibul
c) metafora in acuzativ : “Pe coarde dulci de liniste / pe harfe de- ntuneric”; n vreji de nouri creste luna” (L. Blaga);
“Pe coasta-
d) metafora in vocativ: vocativ: “Si-ar inflori pe buza ta atata vraja / de n-ai fi framantata, / Sfanto, / de voluptate-ascunsa a pacatului?” (L. Blaga); Metafora verbala interfereaza cu personificarea, ca in aceste versuri ale lui Blaga: “ Pe uliti, subtire si-nalta / ploaia umbla pe cataligi”; “Sufletul satului falfaie pe langa noi”, cu superlativul stilistic: “Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele de luna” sau cu comparatia: “Din strasina curat -a vesniciei / cad clipele ca picurii de ploaie”. Metafora adjectivala este, de fapt, un epitet metaforic: “Vazduh topit ca ceara-n arsita de soare / curgea de-a lungul peste miristi ca un rau”; “…dorul sugrumat / si franta bucurie bucurie de viata?”; “si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa” (L. Blaga).
CONDITIILE METAFOREI IN POETICILE CLASICE. Se stie ca -ismele secolului XX au descatusat un imens potential metaforic al limbii; dupa O. Elitis, rostul poetului este acela de a arunca “poduri” peste lucruri indepartate, a caror proximitate n -a fost gandita niciodata. Poeticile clasice au impus metaforei reguli restrictive si obligatorii: -sa fie justa, adica sa exprime relatii intemeiate pe natura lucrurilor; -sa nu fie fondate pe asemanari prea indepartate; altfel, par cautate, nefiresti, chiar penibile; -sa fie adaptate domeniului (poezie, proza, filozofie); -sa fie mai sugestiva decat termenul pe care-l inlocuieste si sa fie necesara (Quintilian), sa suplineasca un loc vacant in vocabular (cf. catachreza); -sa fie folosita cu masura; risipa de metafore duce la afectare si la monotonia stilului. Ca o replica la aceste constrangeri, manierismul si barocul au practicat metafora bizara care a deschis drum conexiunilor libere ale modernismului. Tesutul metaforic vorbeste (metaforic) despre unitatea lumii si despre aptitudinea poeziei de a o reda. De aceea, se considera ca metafora are o valoare eminamente cognitiva cognitiva ( (aditiva, aditiva, nu nu substitutiva) si nu intereseaza ca simplu ornament. Dincolo de problema daca este fondatoare este fondatoare sau fondata fondata,, acest trop antreneaza un complex de concepte culturale precum: metonimia, sinecdoca, simbolul, arhetipul, mitul, intertextul, contextul, pragmatica etc. U. Eco conchide ca o semiotica a metaforei se intersecteaza cu o semiotica a culturi culturiii 45 45.. 4. COMPARATIA . Potrivit unei definitii simple si operative, metafora coalescenta este o comparatie din care s-a eliminat adverbul de comparatie comparati e ca. Mai putin expresiva ex presiva decat metafora, comparatia este, alaturi de epitetul ornant / stereotip, o figura specifica clasicismului, inclusiv celui folcloric. Comparatia canonica este introdusa prin ca si sinonimele lui: cum, precum, intocmai cum, asemenea, aidoma, asemanator cu, ca si, la fel cu, tot astfel cum etc.
In “Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere”, Eminescu a inlocuit epitetul stereotip dulce cu un epitet perifrastic de expresie comparativa; in Oda in metru antic prefera antic prefera comparatia mitologica: “Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul, inveninat in haina-i”. , in care primul termen este sinecdoca generalizata a celui de-al doilea Comparati a si necd necdoti oti ca sau al doilea termen (cel reliefat) este sinecdoca particularizanta a celui dintai. Cu caracterul lor explicit, aceste comparatii stereotipe, cliseizate, reprezinta expresii cu valoare intensiva, superlativa, hiperbolica: alb / neaua; bland / miel; frumos / cadra / zeu; mut / peste; murdar / porc; porc; nevi novat / prunc; prost /ciubota; puternic / bou; urat / drac drac etc. se situeaza in afara retoricii, deoarece raportul dintre termeni este Comparr atia me Compa metalogica talogica
“adevarat”:: “el e puternic ca tatal lui”; “ea e frumoasa ca sora ei”. In momentul cand afirmatia “adevarat”
este ironica si nu pur constatativa, avem o antifraza – un metalogism care pune in discutie referentul. (narativa, dezvoltata) (narativa, dezvoltata) este proprie retoricii clasice. Termenul comparat Comparr atia homer Compa homer ica este plasticizat prin atribuirea a doi sau mai multi comparanti care au extensia unor propozitii / fraze. . In exemplul propus de Grupul µ 47 47:: Comparr atia metafor Compa metafor ica (1) obrajii ei sunt proaspeti ca trandafirii; (2) obrajii ei sunt ca trandafirii; (3) trandafirii din obrajii ei; (4) pe chipul ei, doi trandafiri, (1) este o comparatie explicita, explicit a, cu intersectia semica o comparatie metaforica, (3) – o o metafora coalescenta, iar (4) – “proaspeti” data in text, (2) – o o metafora in absentia. este o figura de compozitie care sustine structura intregului text. La este text. La Comparr atia textuali zata Compa steaua, probabil primul text poetic romanesc in care este poetizata o idee stiintifica, prezinta steaua, si cazul, mai rar, in care comparatul are o extensie mai mare decat comparantul. Eminescu a fost fascinat de distantele cosmice masurate in ani-lumina, distante care fac ca perceperea obiectului sa fie asincrona cu existenta sa. In ultimul catren, poetul umanizeaza teoria, subiectivand-o si invioreaza discursul prin compararea a doua metonimii: asa cum steaua exista inca prin lumina trimisa spre noi candva, tot astfel amintirea tine vii iubirile stinse.
Semele sintaxei concesive sunt usor reperabile: desi “caducitate, noapte”, totusi “persistenta, lumina”: “Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noapte -adanca / Lumina stinsului amor / Ne urmareste inca”. Gandirea metaforica a poetilor raporteaza timpul subiectiv la orologii naturale, naturale , cum ar fi astrele, cresterea arborilor, acumularea straturilor de sedimente 48 48.. Intr-o structura asemanatoare cu La cu La steaua steaua,, modernul Blaga inlocuieste orologiul astral eminescian cu unul biologic – cresterea arborilor. In ambele poeme, spatializarea timpului e insotita de melancolie: “Intr -un -un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgariat / staruitor / in scoarta unui arbor numele – / / cu slove mici, stangace si subtiri. / Azi am vazut din intamplare / cum slovele-au – numele crescut din cale-afara – uriase. uriase. / Asa iti tai si tu ,copilo, numele / in inima-mi supusa / marunt, marunt, ca un strengar./ Si dupa ani / si ani de zile-l vei gasi / cu slove-adanci si uriase” (Cresc amintirile). amintirile). La T. Arghezi, comparatia este rara, datorita optiunii pentru simbol si pentru metafora simbolica. In Suis Suis apa apare chiar in nucleul generator al textului: “Tu esti asemeni celui care….”, unde verbul copulativ introduce relatia de echivalenta TU ca EL, unde EL este un comparant oximoronic: “Aceluia ce-atinge neatins noroiul / Si aripile stranse fiindu-i calatoare”. Daca spre finalul poeziei structurarea comparativa se atrofiaza, inceputul este adancit baroc, prin comparanti ai comparantului. Simplificata in Inscriptii in Inscriptii,, amplificarea prin comparatii va servi, in fabule, drept punte de introducere a “moralei”; Usa care scartaie juxtapune limpedelui paralelism sintactic o structura comparativa: “Ca si tine, gaunoasa, / Merg in frunte si nu-mi pasa. / Ca si tine, vreau
sa zic, / Fac mult zgomot cu nimic”. Identica sub aspect semantic, dar lipsita de simetrie sintactica este “fabula” din Inscriptie pe ghiozdan. ghiozdan. Structura comparativa cea mai interesanta este cea din Lin din Lin;; in primele doua unitati grafice, comparatilor (amintirea, paraul) li se adaugacomparantii (vinul, lacrimi). In strofa a treia, trei a, comparantul din cea de-a doua devine comparat al comparantului din prima strofa:
“Amintirea, ca paraul, / Pe sub puntea cenusie, / Duce aurul si graul”. In continuare, a patra unitate grafica reia cele doua izotopii si le modalizeaza ipotetic (“parca”) si negativ (“nu -i”). De remarcat, in acest model baroc, alaturi de permutari si de ierarhia complexa a comparatiilor, jocul omonimelor: “Amintirea curge lin, / Curge lina, zi si nopti, / Ca din teascuri si din lin, / Din ciorchinii mari si copti”. Cumu lu l de co comparati mparati i este un caz de incongruenta intre poietica si poetica: autorul crede ca-
si lumineaza comparatul prin raportari multiple, in realitate obiectul iese intunecat din aceasta competitie de ingeniozitate. Cioara Cioara lui lui G. Toparceanu constituie un exemplu de virtuozitate improvizatorica pe o tema data: “Cu alura interlopa / ca un muzicant in frac, / Cuvioasa ca un popa / si smolita ca un drac”. 5. M ETONI M I A si SI NECDOC NECDOCA. A. Cele mai reprezentative definitii ale celor doi tropi
configureaza un model contrastiv de tipul: METONIMIA SINECDOCA -substitutia semnificantului pe baza -substitutia semnificantului pe baza relatiilor de excluziune sau de coincluziune;; incluziune relatiilor de incluziune; presupune: -o modificare a referintei referintei;; -o modificare modificare semantica: semantica: -mecanism de selectie a unui sem unui sem -mecanism de selectie a unui sem lateral ;
