Enigma Otiliei de George Calinescu -Particularitati de constructie a unui personaj-
Publicat in anul 1938 romanul „Enigma Otiliei”, este menit sa iustreze convingeile teoretice ale lui G. Calinescu. Criticul s-a manifestat si in domeniul literar, fiind autorul unor romane construite pe modelul balzacian, dar si a unor piese de teatru sau poezii. „Enigma Otiliei” este al doilea roman al lui Calinescu si este scris pe fondul polemicii purtate de acesta cu Camil Petrescu pe tema romanului. Calinescu considera ca modelul procustian cultivat de Camil Petrescu nu se potriveste spiritului si implicit romanului romanesc si considera ca acesta este cu formula estetica realismului balzacian. Cu toate acestea, Calinescu depaseste modelul balzacian, Manolescu afirmand de altfel ca in romanele calinesciene exista „un balzacianism fara Balzac”. Otilia este unul dintre personajele centrale ale romanului „Enigma Otiliei”, numele ei regasindu-se si in titlu. Este o tanara de optsprezece ani, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasa si bogata care murise dupa cinci ani de casnicie, si-i lasase lui toata averea, laolalta cu indatorirea cresterii Otiliei. Costache o creste ca pe fiica lui, dar avaritia si frica de reactia surorii sale il impiedica. Otilia canta foarte bine la pian, talent pe care il mostenise de la mama ei asa cum recunoaste insusi Giurgiuveanu, este studenta la Conservator si viseaza sa devina actrita. Cunoaste franceza si germana si citeste in aceste doua limbi carti imprumutate de la Pascalopol. Portretul fizic este realizat de catre narator, acesta fiind un element de structura a textului, semnificativ pentru constructia personajelor. Acest portret se completeaza pe parcursul romanului de fiecare data fiind realizat de narator din perspectiva lui Felix si sugereaza indirect trasaturile sale morale de delicatete tinerete, farmec, distinctie inocenta si maturitate.
Initial Otiliei ii sunt evidentiate cateva elemente portretistice „cap prelung si tanar de fata, incarcat de bucle, cazand pana la umeri, ca apoi sa i se realizeze un portret mai amplu: „fata parea sa aiba optsprezece – nousprezece ani”, „Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii”. Alaturi de narator, o modalitate importanta de caracterizare a personajelor este cea indirecta, trasaturile fetei reiesind din fapte, actiuni, gesturi, vorbe si ganduri. Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare uneori, dovedind alteori, in mod surprinzator luciditate. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, se urca pe stogurile de fan in Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care cei doi nu se pot casatori: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrazisa”. Descrierea detaliata a camerei sugereaza, indirect firea enigmatica a Otiliei: „o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu trei sertare, [...], un scaun rotativ pentru pian, ar putea simboliza firea ei imprevizibila ( motivul oglinzilor). Dezordinea tinereasca a lucrurilor aruncate si amestecate trimit catre exuberanta juvenila, catre un univers spiritual al „ascunzisului feminin” cum spune naratorul. Statutul moral si psihologic se contureaza si din actiunile Otiliei, din starile si atitudinile ei, din temperamentul pe care il are si mai ales din comportament. De altfel, N.Manolescu in „Arca lui Noe” isi exprima ideea ca in cazul Otiliei se poate vorbi de comportamentism. De-a lungul romanului, Otilia va fi caracterizata si de celelalte personaje. Este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in constiinta celorlalte personaje, in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare Mos Costache o iubeste pe Otilia, „pe fe-fetita mea”, el fiind „papa” care primeste de la ea un strop de tinerete si lumina Felix vede in Otilia „o fata admirabila, superioara, pe care n-o intelege”, Pascalopol o priveste ca pe femeia in devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern si ce e viril” in dragostea lui pentru tanara, pe care o considera „o artista” si care il incanta si il
emotioneaza: „e ca o randunica”. Felix si Pascalopol ii creeaza Otiliei un portret favorabil, in timp ce Aglae o considera „o zanatica”, „o dezmatata” care suceste capul baietilor „ de familie iar Aurica o uraste si o invidiaza pentru ca are succes la barbati. Cea mai apropiata de realitatate este perceptia lui Stanica, care o vede pe Otilia ca pe o femeie cu „spirit practi” care stie ce vrea si cum sa se decurce in viata: „desteapta fata”. O trasatura a fetei este caracterul ei capricios, semn al unui temperament vulcanic care o face sa treaca brusc de la o stare la alta. O secventa relevanta pentru a evidentia aceasta trasatura se regaseste in al doilea capitol al romanului. Trezit din somn a doua zi dupa sosirea la tutorele sau, Felix o intalneste pe Otilia care ii aseaza in brate o rochie si o serie de maruntisuri, cerandu-i sa o urmeze. Dar, cand ajung in camera in care se afla pianul, fata il abandoneaza pe tanar si incepe sa interpreteze un cantec la moda, foarte sentimental, pe care nu il finalizeaza si trece brusc la o melodie clasica, furtunoasa, ca apoi, la fel de brusc, sa tranteasca capacul pentru claviatura si sa-si manifeste dorinta de a alerga prin curte. Cele doua secvente muzicale pe care Otilia le canta la pian surprind conflictul interior al fetei, tumultul ei sufletesc. O alta secventa ce surprinde aceasta trasatura este cea din finalul romanului. Otilia intra in camera lui Felix sugerandu-i sa traiasca impreuna fara a se casatori. Acesta refuzand, considerand gestul ca o dovada de iubire, doarme pe o canapea, in timp ce Otilia ramane in patul lui. A doua zi, afla cu surprindere ca fata a plecat cu tot cu geamantan la Paris impreuna cu Pascalopol. Comportamentul contradictoriu al fetei il intriga pe Felix, desi gestul fetei demonstreaza felul ei realist de a se raporta la propriul destin. Consider ca in constructia personajului se reflecta ideea ca Otilia intruchipeaza eternul feminin. Ea este o enigma pentru cei doi barbati care o iubesc in moduri diferite. Felix si Pascalopol. Daca in cazul lui Felix, caracterul enigmatic al Otiliei reiese din gesturile contradictorii ale fetei, pentru Pascalopol, Otilia va ramane o enigma pana la sfarsit: El ii marturiseste lui Felix ca Otilia i-a marturisit ca daca ar sti ca sufera, nu ar exita sa-l insele cu Felix: „A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma”.
Roman reprezentativ pentru perioada interbelica, „Enigma Otiliei”, ramane una dintre cele mai cunoscute creatii literare ale lui G. Calinescu, un roman ce surprinde prin viziunea realista despre lume a acestuia dar si prin modul in care reflecta psihologia societatii Bucurestiului de la inceput de secol XX.
