ECOLOGIA ŞI PLANIFICAREA PEISAJULUI CUPRINS 1.- Concepte generale de ecologia peisajului 1.1. Ecologia ca ştiinţă ……………………………………………………….. 11 1.2. 1.2. Ecolog Ecologia ia sist sistem emică ică ……… ……………… …………… …………… …………… ………… …………… …………… ………. …. 14 14 1.3. 1.3. Legile Legile ecolog ecologiei iei …………… ………………… …………… …………… ………… …………… …………… …………… ……….. 15 1.4. 1.4. Locul Locul ecolo ecologie gieii în ştiin ştiinţă ţă …………… ………………… …………… …………… ………… …………… ………….. ….... 16 1.5. 1.5. Ecolog Ecologia ia peis peisaju ajului lui …………… ………………… …………… …………… ………… …………… …………… ………… …… 18 18 2.- Ecologia umană 2.1. Geosfera, biosfera, ecosfera ……………………………………………….. 22 2.2. Ecologia terestră …………………………………………………………… 25 2.3. Ecosistemele terestre ………………………………………………………. 26 2.4. Ecologia umană ……………………………………………………………. 28 2.5. Ecologia aşezărilor umane ………………………………………………… 29 3.- Problematica peisajului 3.1. Conţinutul disciplinei de Peisagistică ………………………………………….. 32 3.2. Convenţia Europeană a Peisajului …………………………………… …………………………………………. ……. 34 3.3. Componentele peisajului …………………………………………………... 35 3.4. Valorile peisajului …………………………………………………………. 36 3.5. Procesele care au loc în detrimentul peisajelor ……………………………. ……………………………. 37 3.6. Efecte negative majore ale crizei ecologice asupra peisajelor …………….. 38 4.- Protecţia peisajului 4.1. Principii de acţiune pentru conservarea peisajului ………………………… 40 4.2. Participanţii la acţiunile de protecţie şi ameliorare a meliorare a peisajelor …………… 41 4.3. Implicarea publicului în protecţia peisajului ………………………………. ………………………………. 42 4.4. Studierea, identificarea şi evaluarea peisajului ……………………………. ……………………………. 43 4.5. Măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor de protecţie ………………. 45 4.6. Protecţia activă şi administrarea administrarea peisajelor ……………………………….. 46 5.- Arhitectura şi proiectarea peisajului 5.1. Peisaj natural şi peisaj amenajat ……………………………………… …………………………………………… …… 48 5.2. Arhitectură şi peisaj ………………………………………………………... 49 5.3. Oraşele de mâine …………………………………………………………… 51 5.4. Peisajul urban ……………………………………………………………… 52 5.5. Peisajul rural ……………………………………………………………….. 55
5.6. Peisajul montan ……………………………………………………………. 57 5.7. Măsuri internaţionale ………………………………………………………. 59
6.- Problematica vegetaţiei în peisagistică 6.1. Problematica vegetaţiei ……………………………………………………. 61 6.2. Funcţiile vegetaţiei ………………………………………………………… 62 6.3. Rolul major al vegetaţiei …………………………………………………... 63 6.4. Presiunea asupra naturii în oraşe …………………………………… …………………………………………... ……... 65 6.5. Organizarea vegetaţiei ……………………………………………………... 66 6.6. Pădurea urbană …………………………………………………………….. 67 7.- Programe de arhitectura peisajului peisajului 7.1. Abordarea sectorială, sectorială, specializată a peisajului peisajului ……………………………. ……………………………. 69 7.2. Programe specifice specifice clasice de arhitectura peisajului peisajului ……………………… ……………………… 70 7.3. Componentele amenajărilor amenajărilor peisagistice peisagistice …………………………………. …………………………………. 73 7.4. Organizarea spaţială spaţială a vegetaţiei în peisajele peisajele amenajate …………………. …………………. 78 8.- Amenajări peisagistice şi metodologia proiectării 8.1. Planificarea şi proiectarea peisajului …………………………………… …………………………………….. 80 8.2. Elemente funcţionale şi decorative …………………………………… ……………………………………… … 83 8.3. Mobilier Mobilier exterior, exterior, vase, piese de artă, artă, echipamen echipamente te şi accesoii accesoii ………… ………….. 85 8.4. Instalaţii Instalaţii tehnicotehnico- edilitare edilitare în amena amenajarea jarea peisagist peisagistică ică …………… ………………….. …….. 86 8.5. 8.5. Scenar Scenariul iul de de proiec proiectar taree a peisaju peisajului lui ………… ……………… …………… …………… …………… ………… … 87 9.- Valoarea peisajului cultural autohton 9.1. 9.1. Peisaj Peisajul ul cultu cultural ral rom române ânesc sc ………… ……………… …………… …………… …………… …………… ………… …….. 89 9.2. 9.2. Spaţiu Spaţiull deschis deschis,, arhitec arhitectur turaa deschis deschisăă ……………… ……………………… …………… ………… ………. …. 90 9.3. 9.3. Spaţiu Spaţiull cu prop proporţ orţii ii de de aur …………… …………………… …………… ………… …………… …………… ………. …. 91 9.4. 9.4. Arhite Arhitectu ctura ra la la scară scară umană umană ………… ……………… …………… …………… ………… …………… …………… …… 92 92 10. Reglementări internaţionale privind zonele protejate şi peisajul 10.1. Propunerile Uniunii Uniunii Internaţionale pentru pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) (U.I.C.N.) 94 10.2. Propunerile UNESCO …………………………………………………… 95 10.3. Comisia Comunităţilor Comunităţilor Europene …………………………… ……………………………………….. ………….. 96 10.4. Propunerile Consiliului Europei ………………………………………… 97 10.5. Reglementări de bază, speciale şi complementare complementare privind privind peisajul …….. 98 10.6. 10.6. Concluzii Concluzii privind privind reglementăr reglementările ile …………………… ……………………………… …………………. ………... 99
Ecologia reprezintă ştiinţa secolului XXI
Capitolul 1 CONCEPTE GENERALE DE ECOLOGIA PEISAJULUI 1.1. - Ecologia ca ştiinţă Ecologia – este ştiinţa care studiază şi optimizează inter-relaţiile dintre populaţii şi mediul lor de viaţă, ştiinţa relaţiei dintre viu şi neviu. Ecologia s-a născut din biologie, prin fundamentarea bazei sale teoretice, dar se dezvoltă în continuare de sine stătător, prin conexiune cu alte discipline, reprezentând totodată şi un mod nou de a gândi lumea în complexitatea ei. Limita Limita superioară superioară de studiu studiu a ecolog ecologiei iei este este biosfe biosfera ra şi ecosfer ecosferăă terest terestră, ră, iar cea inferi inferioară oară este este nivelul nivelul organismului organismului individual. individual. Ecologia însă nu este interesată interesată de nivelul nivelul organismului organismului individual, individual, ci de funcţionarea nivelelor supraindividuale, a populaţiilor, în mediul lor de viaţă. Ecologia Ecologia este o disciplină disciplină cu o vocaţie integrativă, integrativă, o ştiinţă de avangardă, avangardă, o superştiinţă, superştiinţă, întrucât întrucât studiază, spre a optimiza totalitatea inter-relaţiilor populaţiilor cu mediul lor de viaţă, viu şi neviu sau biotic şi abiotic. Studiind relaţia ’’viu - neviu’’, ecologia poate fi considerată drept ştiinţa drept ştiinţa vieţii pe planeta noastră. Ecologia studiază structura populaţiilor şi modul cum acestea îşi îndeplinesc funcţiile de transfer ale materiei, energiei şi informaţiei, în cadrul sistemelor ecologice (ecosistemelor). Ecologia armonizează datele ştiinţelor naturale cu cele ale ştiinţelor sociale, iar în ecologia umană şi cu cele ale ştiinţelor tehnice care determină amenajarea spaţiului pentru habitatul uman. Reconstrucţia ecologică necesită utilizarea unor tehnologii de proces. Putem numi ecologia drept ştiinţa drept ştiinţa supravieţuirii şi dezvoltării posibile viitoare a speciei umane. Ecologia se ocupă cu descoperirea principiilor şi legilor care guvernează procesele de evoluţie ale ecosist ecosisteme emelor lor şi a ecosfer ecosferei ei în ansamb ansamblul lul ei şi determ determină ină product productivi ivitat tatea, ea, stabil stabilita itatea tea şi dezvol dezvoltar tarea ea ecosistemelor, studiind implicit şi influenţa activităţilor umane asupra acestor procese şi implicaţiile lor asupra calităţii vieţii oamenilor şi a bunăstării lor fizice şi psihice. Ca ştiinţă a vieţii, ecologia reprezintă un nou mod de a gândi lumea, de a filozofa asupra vieţii şi de a acţiona adecvat pentru conservarea naturii naturii şi a speciei umane, reconciliind reconciliind omul cu natura, din care şi el face parte. În ultima vreme, se apropie de ecologie tot mai mulţi specialişti, cum ar geografii şi geologii, arhitecţii şi urbaniştii, inginerii de diverse profesii, sociologii, economiştii, etc. Ecologia nu este numai capabilă de a orienta tranziţia societăţii umane către o relaţie stimulativ matură şi mutuală cu natura, dar ea stă la baza concepţiilor noastre individuale şi colective, despre ambianţă şi relaţia noastră cu ea. (Burns, 1990)
Ecologia generală sau bioecologia este temelia teoretică necesară specialistului, pentru intervenţia sa în funcţionarea biosferei şi pentru o anumită de dirijare şi conducere a proceselor biologice. Ea deţine un corp de principii, pe baza cărora au fost elaborate discipline aplicative, cum ar fi: protecţia mediului, ocrotirea monumentelor naturii, agroecologia, ecologia forestieră, ecologia acvatică, ecologia peisajului , ecologia umană, etc.
Ecologia generală este neo-ecologie spre deosebire de paleo-ecologie , care este ecologia perioadelor istorico- geologice trecute. Ecologia generală sau teoretică este ştiinţa fundamentală a naturii vii. Principiile şi mecanismele interacţiunii ecologice, care constituie esenţa ecologiei generale sau teoretice, sunt: - Unitatea dintre viaţă şi mediu, pe toate nivelurile de integrare a lumii vii, viaţa fiind dependentă de mediu; între viaţă şi mediu are loc un permanent schimb de substanţă şi energie, forme echivalente ale materiei, care trec dintr-o formă în alta, de mai multe ori. Funcţie de schimbul de substanţă şi energie, sistemele finite pot fi izolate, închise sau deschise. Principiul feedback (retroacţiune), determinat de faptul că, prin activităţile lor vitale, populaţiile emit semnale, informaţii în mediul biocenozei, care reglează funcţionalitatea lor prin retroacţiune (feedback), astfel încât populaţiile (biocenozele) seamănă, în funcţionarea lor cu sistemele cibernetice cu autoreglare, fiind reglate de mediu, prin sisteme de input şi output (intrări, ieşiri). -
Legile factorilor limitativi. Fiecare factor de mediu devine limitativ atunci când concentraţia sa devine prea mică, sau prea ridicată. Semnificaţia factorilor limitativi este relativă, ei schimbându-se în funcţie de situaţia ecologică de ansamblu. -
Ecologia globală s-a constituit prin extinderea obiectului ecologiei asupra întregului mediu de viaţă al omului, înglobând şi domenii extrabiologice. Ecologia globală nu mai este o disciplină biologică, ci o ştiinţă cu vocaţie interdisciplinară şi complementară. Ea cuprinde ecologia umană şi ecologia aşezărilor umane, privite ca ecosisteme distincte de habitat uman, care trebuie însuşită de către arhitecţi- urbanişti, ingineri, geografi, economişti şi sociologi. Ecologia globală tinde să studieze toate interrelaţiile sistemului ecologic, atât cele interne, cât şi cele cu exteriorul. Un oraş poate fi studiat în toate componentele şi interrelaţiile sale, inter şi itraspecifice, doar cu ajutorul ecologiei globale, care poate studia, descifra şi optimiza transferul de substanţă, energie şi informaţie, relaţiile sociale, economice, culturale, etc., modul de integrare armonioasă a infrastructurilor materiale create de om, în ecosistemele naturale suport, precum şi în infrastructurile existente, fără dereglarea echilibrului ecologic. Această lărgire a sferei de cuprindere a ecologiei, conduce la tendinţa ei de a deveni un fel de supraştiinţă , mai greu de definit, cu obiect şi metodologie complexe, asupra căreia cercetările trebuie adâncite, cu sprijinul altor discipline, pe domenii ale activităţii umane sau tipuri de ecosisteme, cu ajutorul matematicii şi a tehnicii de calcul. De aceea, nu întâmplător ecologia a fost definită ca fiind ştiinţa secolului XXI, alături de gentică. La o reuniune ştiinţifică, din anul 1992, de la Ancara, Turcia, ecologia a fost, pur şi simplu, definită ca reprezentând un câmp interdisciplinar de reuniune a tuturor disciplinelor ştiinţei, destinată descifrării modului complex de funcţionare a vieţii pe Pământ, în scopul opririi degradării progresive a echilibrelor ecologice. Ecologia globală, în esenţa ei, ca ştiinţă nouă, reflectă dorinţa omului de sinteză, pentru recompunerea întregului, prin reunirea cunoştinţelor diferitelor discipline ştiinţifice, despre acelaşi fenomen, proces sau sistem. Folosind adjectivul globală , readucem ecologia la statutul ei real de disciplină ştiinţifică integratoare, care reuneşte datele mai multor discipline, având o puternică vocaţie interdisciplinară, prin transfer de cunoştinţe şi prin transdisciplinaritate. Viaţa, conştientă de existenţa ei însăşi, întruchipată în om, este pe punctul de a face, prin ecologie, ca ştiinţă globală, pasul hotărâtor de la ridicol la sublim, de la mentalitatea de vânător şi exploatator al naturii, la aceea de protector şi de partener înţelept al ei. Revoluţia ecologică trebuie să se producă nu doar în raporturile dintre om şi natură, ci şi în cele dintre om şi om, în societate. Trebuie realizată ’’împlinirea omului ca om’’(Blaga L.,1948).
Baza teoretică a ecologiei poate servi peisagistica, pentru ca spaţiul nostru antropizat să capete configuraţii echilibrate ecologic şi cultural. Nu putem face amenajări peisagistice cu soluţii doar tehniciste, ori numai estetiste. Armonizarea peisajului din oazele umane de habitat, poate fi obţinută prin aplicarea cunoştinţelor de ecologie.
1.2. - Ecologia sistemică Ecologia sistemică este faza de maturitate a ecologiei, care studiază cantitativ şi calitativ corelaţiile sistemice dintre parametri structurali şi funcţionali ai subsistemelor (populaţiilor) şi între aceştia şi cei ai sistemelor integratoare (ecosistemelor), deci interrelaţiile dintre structurile, funcţiile şi legile ierarhiei sistemice. De aici a rezultat o metodologie nouă, reprezentată prin analiza sistemică, care, în prezent, tinde să se diferenţieze într-o disciplină de sine stătătoare, pe care mulţi cercetători o echivalează cu modelarea matematică. Analiza sistemică este metoda unitară de rezolvare a problemelor ecologiei fundamentale (generale) şi aplicate, întrucât permite prognoza proceselor ecologice şi controlul ecosistemelor în dinamica evoluţiei lor. La baza abordării sistemice, a ecologiei sistemice stă teoria generală a sistemelor, formulată de Loudvig Von Berthalanffy, în anii 60. Această teorie susţine ierarhizarea sistemică a lumii, în sensul că sistemele, ca întreguri, sunt componentele unor sisteme de rang major, superior, fiind alcătuite la rândul lor din subsisteme. Obiectivul principal al ecologiei sistemice, al abordării sistemice în ecologie este dat de necesitatea descifrării legilor care guvernează procesele ecologice de transfer a materiei şi energiei în principalele tipuri de ecosisteme ale ecosferei, de a descifra mecanismele de reglaj, în limita domeniilor compatibile cu persistenţa şi perpetuarea acestora. Esenţa abordării sistemice în ecologie o reprezintă modelarea matematică, întrucât ecosistemele sunt foarte complexe, iar caracterizarea lor cuprinde o multitudine de parametri, intervenţia în ele - mai multe alternative posibile, cu consecinţe diferite, previzibile anticipat intervenţiei practice. Modelele complexe (izomorfe) ale ecosistemelor naturale fiind neoperaţionale pentru analiză, este necesară alcătuirea unor modele simplificate (homomorfe) ale acestora, ceea ce presupune un proces de agregare (grupare) a subsistemelor în componente mai mari, tratate unitar şi pot apare mai multe modele. Pentru caracterizarea stării ecosistemului prin modelul homomorf este obligatoriu să cunoaştem rolul ecologic al populaţiei dominante, rol determinat de structura populaţiei şi de fluctuaţiile presiunii mediului. Rolul ecologic (programul superior) al populaţiei umane, dominante în aşezările umane foloseşte deasemeni analiza sistemică, care poate fi dezvoltată cu ajutorul procesării pe calculator. Abordarea sistemică operează cu trei noţiuni fundamentale: sistem, structură şi funcţie. Structura reprezintă arhitectura sistemului, iar funcţia scopul său. Putem avea sisteme teritoriale, sisteme ecologice, sisteme geografice sau în plan filosofic – sisteme de gândire. Unul din principalele capitole ale ecologiei, importante pentru om este desigur ecologia terestră, din care se detaşează ecologia umană sau ecologia aşezărilor umane, sisteme ecologice antropizate.
1. 3. - Legile ecologiei. Cercetând procesele din natură constatăm că acestea nu se desfăşoară la întâmplare, ci în conformitate cu anumite reguli şi legi generale. Ecologul american Commoner (1980) a enumerat patru legi fundamentale ale ecologiei:
orice lucru este legat de alt lucru (interacţiunea dintre elementele naturale); orice lucru trebuie să conducă undeva ( orice acţiune are urmări); natura ştie cel mai bine ( sistemele naturii s-au constituit prin mecanisme cibernetice, pe baza principiului încercare- eroare- învăţare- optimizare) - nimic nu se obţine gratuit ( orice acţiune consumă substanţă, energie şi transfer de informaţie) În dinamica vieţii şi a dezvoltării, legile ecologiei constituie un ghid al omenirii în relaţiile sale cu mediul înconjurător. În 1982 Bogdan Stugren, ecolog român din Cluj (m. 1998) enumeră, în Bazele ecologiei generale, şase legi importante ale ecologiei. În anul 1984 Reimers discută existenţa a 12 legi ale ecologiei. Iar în anul 1999, o echipă de ecologi români, în frunte cu Ioan Puia şi Viorel Soran, ambii din Cluj, prezintă în cartea lor Introducere în ecologia umană , o clasificare a legilor generale ale ecologiei, enumerând 16 legi. -
Prezentăm pe scurt enunţul acestora: 1.Legea periodicităţii (Reimers, 1984), relevă repetarea unei scheme structurale pe diferite niveluri de organizare şi integrare; 2.Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii (Vernadskii,1926), prezintă caracterul unitar al vieţii terestre; 3.Legea complexităţii sistemelor vii (Reimers, 1984), exprimă tendinţa formării unor sisteme tot mai complexe pe parcursul evoluţiei; 4.Legea interacţiunii (Commoner, 1971 ), toate procesele sunt legate între ele; 5.Legea acţiunii şi retroacţiunii, orice proces determină un alt proces; 6.Principiul optimalităţii (Rosen, 1967 ), construcţia optimă a sistemelor vii; 7.Formarea sistemelor pe baze cibernetice (Commoner, 1971), derivat din principiul optimalităţii, afirmând că natura ştie cel mai bine; 8.Principiul excluderii (Gause,1934), două specii nu pot ocupa în acelaşi timp şi spaţiu aceiaş nişă ecologică; 9.Legea toleranţei (Shelfard,1913), Viaţa sistemelor decurge între pragul minim şi maxim; 10.Legea minimului, idem; 11.Legea creşterii neproporţionale a eficienţei factorilor (Liebig, 1840), factorii în deficit determină cursul proceselor ecologice, (Mitschelich, 1905), răspuns nelinear în sistem la acţiunea favorabilă a unui factor; 12.Totul în natură se plăteşte (Commoner, 1971), nimic nu se obţine în natură fără cheltuială de energie; 13.Legea a IV-a a termodinamicii (Georgescu-Roegen, 1980), în circulaţia substanţelor nu pot fi reciclate cantităţi disipate sau cele ce intră în incidenţa entropiei maxime; 14.Legea migrării biogene (Periman, 1973), circulaţia atomilor în biosferă se face prin intermediul organismelor; 15.Constanţa materiei vii (Vernadskii ), biosfera are o capacitate limitată de producţie); 16.Legea limitării resurselor (Boulding,1973 ), pe o planetă resursele vieţii sunt limitate; 17.Orice sistem viu se dezvoltă pe seama mediului (Reimers, 1984), evidenţiază relaţia sistem viuambianţă. Pentru aşezările umane, este utilă cunoaşterea unora dintre aceste legi, spre a prefigura dinamica dezvoltării lor viitoare, în armonie cu mediul natural. Calitatea peisajului în care ne desfăşurăm viaţa, fie că este urban sau rural, ori, pur şi simplu natural, în afara localităţii, depinde în mare măsură, de acţiunile noastre de amenajare a acestuia, în acord cu legile naturii şi ale ecologiei.
1.4. - Locul ecologiei în ştiinţă. În cadrul general al sistemului ştiinţei, ecologia a ocupat deja un loc central. Se afirmă, nu fără temei, că secolul XXI, în care am şi intrat, va fi secolul ecologiei şi al geneticii. Cerinţele de dezvoltare şi aplicare a ecologiei derivă în primul rând din necesitatea vitală de a stopa criza ecologică declanşată de societatea umană, care în relaţia sa cu ecosfera terestră, a luat-o pe un drum greşit. Dar ecologia este invocată şi în cadrul preocupărilor umane din ce în ce mai ample, de a-şi înbunătăţi şi înfrumuseţa cadrul general fizic general şi particular de viaţă din localităţi, dar şi din teritoriu. Spaţiul public reclamă, din ce în ce mai mult, nevoia de amenajare şi ameliorare. Credem că în timp, generaţiile noi vor dori, fiecare să-şi adapteze nevoilor şi gustului propriu, spaţiul public, ce le aparţine. Ecologia se interferează cu ştiinţele sociale, comunităţile umane aflându-se permanent în relaţii reciproce, ecologice, economice şi sociale, în procesul de utilizare şi gestionare a ecosistemelor. Iar în cazul ecosistemelor urban- industriale, ecologia se interferează cu urbanismul şi cu arhitectura, care modelează şi creează mediul construit, necesar asigurării condiţiilor optime pentru locuire. Ca disciplină de studiu , ecologia a fost introdusă în învăţământul superior din România, începând din anul 1961, ca disciplină de bază, mai întâi în facultăţile de biologie. În anul 1965, prof. dr. biolog Bogdan Stugren, din Cluj, publică primul manual românesc de ecologie, urmat ulterior şi de altele. În acest context, este de remarcat faptul că primii specialişti de altă profesie, care au studiat ecologia, au fost arhitecţii. Astfel, începând din anul 1963, profesorul universitar dr. arhitect Loudvig Stadecker a predat, la Institutul de Arhitectură ’’Ion Mincu’’- cursul de Ecologia şi protecţia mediului, cu prelegeri interesante, curs litografiat pentru studenţi, pe care autorul acestei cărţi a avut şansa să îl urmeze. A fost o şansă a câtorva serii de studenţi, că un profesor specialist în arhitectură, dar specializat şi în ecologie, a reuşit să spargă tiparele şi inerţia anilor 60 şi să predea studenţilor arhitecţi cunoştinţe de ecologie. Din păcate pentru noi, după câţiva ani, profesorul de origine germană a emigrat în Germania, cursul fiind scos din programa universitară. De remarcat este faptul că şi în facultatea de biologie, s-a înregistrat scoaterea din program a cursului de ecologie de mai multe ori, lucrurile devenind normale odată cu întemeierea, în anii 90, la nivelul Universităţii din Bucureşti a unei catedre speciale, numită astăzi Departamentul de ecologie sistemică şi managementul capitalului natural , în localul facultăţii de biologie, prin strădania şi grija profesorului Vădineanu Angheluţă. Ideal era, ca acest departament să funcţioneze la nivelul întregii universităţi, servind toate facultăţile, cu cadre universitare specializate în ecologie, prin stagii de master şi doctorat în domeniu şi nu cum se întâmplă în aceşti ultimi ani, de început de mileniu III, când la unele facultăţi, cum ar fi facultatea de geografie, ecologia este predată de către geografi, nespecializaţi în ecologie, care nu vor să cedeze orele unor specialişti în domeniu, aspect prezent de altfel şi în alte facultăţi. Universităţile moderne îşi organizează, pentru disciplinele importante cu vocaţie interdisciplinară de sinteză, catedre puternice specializate la nivelul întregii universităţi, care fac cercetare aprofundată şi aplicativă cu diverşi alţi specialişti, acţionând concret prin interdisciplinaritate şi nu doar invocând-o la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice organizate separat pe facultăţi. Menţinerea unor sisteme rigide de de castă, pentru fiecare facultate, cu un singur fel de specialişti blochează interdisciplinaritatea şi câştigarea viziunii globale asupra realităţii. De altfel, în învăţământul superior din ultimii ani, interdisciplinaritatea este mai mult invocată, decât aplicată concret, menţinându-se abordările unidisciplinare şi un pronunţat spirit de castă, pe discipline şi specialităţi.
Ecologia umană se află în relaţii şi cu antropologia, în special cu antropologia culturală, care include în obiectul său, studiul aspectelor comportamentului uman. Dealtfel, antropologul este considerat astronomul ştiinţelor despre om, ecologul este considerat astronomul ştiinţelor despre viaţă, ecologia fiind considerată filozofia naturii vii. Arhitectul creiază şi modelează ecosistemele antropizate, pentru habitatul omului, integrându-şi cât mai armonios, creaţiile sale în peisajul natural suport. În acest mod se alcătuieşte ambientul urban şi rural, prin simbioza elementelor naturale cu creaţiile umane. Unul din sensurile primordiale ale modului de existenţă umană este acela de a construi, de a făuri cadrul fizic şi spiritual de existenţă. Iar creaţia autohtonă are o mare încărcătură spirituală, reprezentând sinteza rafinată, acumulată de milenii, a experienţei populare cu legile arhitecturii, marcată de ritmurile naturale şi spirituale ale acestui teritoriu.
1.5. - Ecologia peisajului Percepţia peisajului este proprie fiecărui subiect care-l parcurge şi priveşte, îmbătându-se cu el. Orice peisaj reprezintă imaginea care devine vizibilă, dintr-un sistem ecologic dat. Acest sistem are un echilibru şi funcţionalitatea sa proprie explicită, chiar dacă nu este intuită de subiect. Dacă subiectul priveşte un peisaj, cunoscând funcţionarea acestuia, el îl poate înţelege în mod relativ complet. Dacă, dimpotrivă, subiectul nu cunoaşte funcţionalitatea sistemului respectiv, el va înregistra doar imaginea acestuia, fără a înţelege mare lucru. S-ar putea spune că, de exemplu, un pictor nici nu ar avea nevoie să cunoască funcţionalitatea ansamblului pe care-l vede, putând foarte bine desena orice peisaj valoros. Ar fi acelaşi lucru cu a afirma că un pictor ar putea reda fidel corpul uman, fară a fi urmat studii de anatomie. Privitorul, avizat însă, va înţelege şi dece peisajul, culorile, vibraţia luminii este aşa şi nu altfel şi atunci este sigur că el va vedea mai mult, decât cel neavizat. Ecologia peisajului reprezintă astfel acel minimum de cunoştinţe despre sistemele ecologice naturale ori antropizate, care te face să înţelegi în profunzime ceea ce vezi, să redai explicit imaginea şi eventual s-o şi corectezi, prin intervenţiile necesare şi posibile, fără a deregla funcţionarea sistemului fizic existent, ci punându-i chiar în valoare valorile, specificul, particularităţilem valenţele şi frumuseţea. Peisajul trebuie readus mereu în circuitul public de valori, pus în valoare, mai ales că el reprezintă, de regulă, un peisaj cultural, marcat, mai mult sau mai puţin, de prezenţa şi activitatea omului. De aceea, ecologia ne poate înzestra cu capacitatea de a percepe orice peisaj, cunoscându-i simultan şi funcţionalitatea, scopul şi finalitatea sa. Peisagistica, în varianta ei veche de mai multe decenii, care încă nu a fost depăşită nici acum, prezenta modalităţile simple de a crea o gradină, un parc, o alee agrementată cu plantaţii şi alte asemenea îndeletniciri utile, dar simplist prezentate. Un peisaj nu poate fi amenajat sau ameliorat niciodată doar de un arhitect peisagist, întrucât botanistul, inginerul silvic sau horticultorul sunt specialiştii de care nu te poţi lipsi, pentru a reuşi. Una este să plantezi arbori, care iarna, după ce cad frunzele au un coronament frumos şi alta este să fie unul schilod şi hilar. Una este să sădeşti pomi ai căror fructe murdăresc solul şi trotuarele, dacă nu şi hainele trecătorilor, cum este dudul, şi alta este să ai speciile adevate scopului peisagistic declarat.
Astfel, ameliorarea peisajului este o activitate de proiectare proprie arhitectului urbanist, specializat în peisagistică, care lucrează în echipă mixtă, cu ceilalţi colaboratori de profesii complementare: horticultor, inginer silvic etc. Ecologia peisajului poate reda tipologia specifică a diverselor peisaje naturale sau culturale, demne de luat în considerare, datorită frumuseţii lor, care poate fi astfel, pusă în valoare, prin intervenţii reuşite şi inspirate. Europa are o reţea de peisaje naturale şi culturale, care trebuie pusă în valoare, în scop economic, turistic şi cultural. În acest cadru, este necesară o politică de amenajarea ateritoriului ancorată în context ecologic, care odată cu zonarea ecologică a teritoriului să asigure şi delimitarea şi introducerea în circuitul public de valori a principalelor peisaje naturale şi culturale. Totodată, se impun măsuri de ameliorare ecologică a principalelor peisaje situate în prejma aşezărilor umane, care reprezintă decorul în care îşi desfăşoară existenţa zilnică comunităţile umane respective, pentru a le asigura acestora calitatea vieţii, sub toate aspectele. România are, la rândul ei, o diversitate de peisaje naturale şi antropizate, peisaje culturale deosebit de valoroase, din mai multe puncte de vedere. Prezenţa munţilor Carpaţi, a litoralului Mării Negre, a Deltei Dunării, a cursului principal al fluviului Dunărea, a zonelor de podiş, dealuri şi câmpii, a văilor dintre culmile montane, oferă privitorului, localnic, călător sau turist, numeroase peisaje naturale şi culturale remarcabile. Prezenţa aşezărilor umane mai mari sau mai mici, care au monumente istorice şi situri arheologice deosebite, precum şi construcţii moderne mai noi, completează în mod fericit peisajele percepute de către om. Monumentele memoriale ridicate pentru evenimente şi eroi, precum şi marea masă a construcţiilor, din diverse perioade, cu stilurile lor specifice, sunt, de asemenea, elemente cadru, care compun peisajele din teritoriul naţional. Valorificarea peisajelor în forme variate, mai ales prin turism, constituie o prioritate naţională, care ar trebui avută în vedere în mod sistematic şi concertat, de mai mulţi factori ai autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi de către societatea civilă. Conceptul de politica peisajului a intrat deja în circulaţie, reprezentând formularea de către autorităţile administraţiei publice competente a principiilor generale, a strategiilor şi a orientărilor, care permit adoptarea unor măsuri speciale, în vederea protejării, gestionării şi amenajării adecvate a peisajului. Autorităţile publice pot formula prin lideri şi specialiştii atraşi, aspiraţiile populaţiei pentru peisajul în care-şi petrec viaţa cotidiană, stabilind obiective care să asigure calitatea peisajului, pentru îmbunătăţirea cadrului de viaţă. În concepţia modernă, instituită, peisajul este imaginea şi configuraţia unui spaţiu din teritoriu, al cărui caracter rezultă din îmbinarea şi interacţiunea factorilor naturali şi/sau umani, aşa cum este perceput de către populaţie sau specialişti. Peisajul se află oriunde în jurul nostru. El poate fi splendid, frumos şi plăcut, echilibrat sau dinamic, degradat sau urât, în funcţie de acţiunea factorilor naturali şi/sau antropici. Întrucât imaginea peisajului înconjurător, a mediului şi ambientului uman, în care ne mişcăm, determină în mod direct calitatea vieţii, era firesc ca, în timp, să se amplifice preocupările pentru protecţia şi conservarea lui. Un peisaj tern, mohorât, lipsit de vioiciune, de culoare şi de pitoresc, poate reduce substanţial dorinţa de viaţă a omului. Pe câtă vreme, un peisaj frumos, echilibrat, cu diverse perspective interesante şi inedite, având culori armonizate, construcţii de calitate arhitecturală recunoscută, îţi poate trezi şi menţine dorinţa de viaţă, de luptă cu problemele şi greutăţile acesteia, de revigorare a forţelor fizice şi intelectuale.
Procesul de amenajarea peisajului cuprinde, aşadar, acţiuni vizând punerea în valoare, refacerea şi ameliorarea peisajelor, agrementarea acestora, care să devină astfel, cât mai agreabile pentru procesul de locuire. Toate aceste atitudini, acţiuni şi intervenţii umane, reprezintă elemente ale interacţiunii dintre populaţie şi mediul ei de viaţă, făcând parte şi din obiectul de studiu al ecologiei. În România, avem marele avantaj că beneficiem de o natură armonios alcătuită, de un peisaj natural încântător, pigmentat şi pus în valoare de numeroase creaţii şi alcătuiri umane, dintre care se detaşează creaţiile de arhitectură şi de artă. Arhitectura tradiţională românească oferă o adevărată lecţie de măsură şi de judecată, îmbinând simplu, dar excelent, utilul cu frumosul, fără ostentaţie. Ostentaţie prezentă uneori în opera unor arhitecţi mediocri, dar care doresc, cu orice preţ, să iasă cumva în evidenţă. Casele acestora se iţesc nepermis şi şocant, fară măsură şi fără rost, în peisajul urban sau rural, intrigând pe localnici şi trecătorii cu aberaţia unor forme agresive sau gratuite. Aşa numitele pagode ţigăneşti, apărute după 1990 reprezintă oglinda ostentaţiei frivole a unor familii de indivizi lipsiţi de cultură şi de bun gust, dar care au reuşit să acumuleze averi importante, pe care simt nevoia să le etaleze cât mai şocant şi frivol, faţă de semeni. Lipsa unei intervenţii ferme a responsabililor urbanistici şi a edililor pentru stoparea fenomenului relevă o altă racilă a comunităţilor, lipsite de domnia legii şi a bunului simţ. Arhitectul Le Corbusier remarca modernitatea arhitecturii populare româneşti (Păun Silvia, 2003), care ne transformă peisajul în spaţiu pentru locuire. Adevăratul creator de arhitectură însă, ar trebui să-şi abordeze opera cu responsabilitate, cu smerenie şi cu demnitate, creaţia de arhitectură fiind un bun adresat tuturor contemporanilor şi urmaşilor. După înfăptuire, creaţia de arhitectură nu mai rămâne a autorului sau a proprietarului, ci formează, determinând, decorul, peisajul, ambientul şi spaţiul de locuire pentru contemporani şi urmaşi. Bibliografie:
Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Editura Facla, Timişoara, 1948; Odum E. P., Fundamentals of Ecology, Saunders Company, Philadelphia, London, Toronto, 1971; Viorel Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985; Bogdan Stugren, Bazale ecologiei generale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982; Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologia, Edit.didactică şi pedagogică,Buc.,1982; - Puia I., Soran V. şi alţii, Elemente de ecologie umană , Editura V. Goldiş University Press, Arad, 1999; - Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, adoptate de Conferinţa europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000; - Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003; -
Ecosistemele reprezintă căminul, leagănul şi locul nostru de baştină
Capitolul 2 ECOLOGIA UMANĂ 2.1. – Geosfera, biosfera, ecosfera Geosfera reprezintă învelişul sferic al pământului, compus din mai multe straturi (geosfere). Se cunosc mai multe geosfere concentrice: centrosfera (nucleul pământului), mantaua, astenosfera lichidă pe care pluteşte scoarţa solidă terestră, hidrosfera şi atmosfera, la care se adaugă biosfera (lumea vie). - Centrosfera este partea centrală a globului pământesc, cu raza de 2900 Km. şi cu densitate foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel şi fier. - Mantaua este partea din sferă cuprinsă între 2900 km. şi circa 6300 km. Ea se află la 20-80 km. adâncime sub continente şi circa 10 km. sub oceane. - Astenosfera lichidă este suportul scoarţei terestre care urmează, compusă la baza ei din calote semisferice care plutesc şi se afundă diferit în astenosferă, până îşi găsesc echilibrul izostatic. - Scoarţa terestră este învelişul extern, solid al pământului, cu o grosime care variază între 5 şi 10 km. sub oceane ( unde cuprinde o pătură bazaltică şi una sedimentară) şi 20-80 km. în zona continentală ( unde are trei straturi: sedimentară, granitică şi bazaltică). Incluzând parte din aceste straturi, litosfera este învelişul solid extern al pământului, cu grosime de circa 1200 km., alcătuit din silicaţi. - Hidrosfera este învelişul de apă al pământului, cuprins între litosferă şi atmosferă, care include oceanul planetar şi ocupă 70,8 % din suprafaţa Pământului, precum şi apele continentale, inclusiv subterane, gheţurile şi zăpezile. - Atmosfera reprezintă învelişul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară pământul, fără o limită superioară precisă, trecând spre spaţiul interplanetar. Masa atmosferei reprezintă o milionime din masa globului pământesc. Pe 1 cmp. de suprafaţă terestră acţionează o masă atmosferică de 1 kg. Densitatea atmosferei scade cu creşterea altitudinii. Atmosfera are următoarele straturi: troposfera (6-18 km.), stratosfera (până la 50 km.), mezosfera (până la 80 km.), ionosfera (termosfera)până la 1000 km. şi exosfera ( peste 1000). Limita exterioară a atmosferei este la circa 10 000 km., dar ea ajunge foarte rarefiată şi până la 35000 km. Teoria generală a geosferelor concentrice a fost formulată de către geologul Suess E. în anul 1875. Biosfera reprezintă ansamblul vieţuitoarelor (plante şi animale) de pe pământ, învelişul în care se manifestă viaţa fiind partea superioară a litosferei, hidrosferei, şi partea inferioară a atmosferei. Concepţia despre biosferă a fost aprofundată de W. Vernadsky, în 1929,care consideră biosfera unul din învelişurile pământului, ocupat de substanţa vie. Acest înveliş cuprinde partea inferioară a atmosferei (troposfera), hidrosfera şi pătura superficială a litosferei (2-3km). Biosfera este concepută ca un tot unitar, alcătuit din mediul abiotic ’’impregnat’’ cu materia vie (inseparabilă de substratul ei abiotic, mai ales din punct de vedere funcţional), funcţionarea biocenozei neputând fi concepută fără biotopul, suportul ei, care de altfel o integrează. Biosfera este învelişul biotic al pământului. Biosfera cuprinde circa 15000 de specii de plante şi 1500 000 specii de animale. Limita inferioară a biosferei din litosferă este la circa 3000 m. adăncime,
reprezentată prin bacteriile din petrol. În stratosferă se află limita superioară a biosferei, prin bacterii şi sporii de ciuperci. Factorii ce influenţează repartiţia pe glob a plantelor şi animalelor sunt : - factorii climatici: radiaţia solară necesară fotosintezei, temperatura, umiditatea solului, gazele atmosferice, vântul; - factorii geomorfologici: altitudinea reliefului, cu zonele de adăpost pentru plante şi animale; - factorii edafici de sol, ce influenţează dezvoltarea plantelor şi microorganismelor; - activitatea societăţilor umane, care transformă considerabil învelişul biotic al planetei. Pe mari suprafeţe, vegetaţia naturală a fost înlocuită cu cea de cultură, ceea ce a condus la poluarea aerului şi la eroziunea terenurilor. Domeniile de viaţă ale lumii vii sunt: 1-acvatic (oceane, mări, lacuri, râuri, bălţi), în zona litorală, pelagică (până la 500 m.) şi abisală, 2-terestru şi 3-subteran. •
• •
Zonele bio-geografice terestre cuprind asociaţii vegetale, modul repartiţiei teritoriale, structura floristică, relaţiile cu factorii naturali, animalele caracteristice, diferite pe zone. Tipurile principale de zone bio-geografice sunt: a) zona pădurilor ecuatoriale, cu vegetaţie abundentă: din care arbori mari, arbori mici şi arbuşti, strat erbaceu şi orhidee, liane şi plante parazite. Ca animale sunt: maimuţe, reptile şi păsări. Pe ţărmul oceanelor trăiesc mangrovele, adaptate mareelor. b) zona pădurilor musonice, care seamănă cu cele ecuatoriale(teck şi santal), cu aceleaşi animale ca în savană. c) zona subecuatorială, cu două anotimpuri şi două mari asociaţii vegetale: savanele şi pădurile galerii. d) zona pustiurilor şi semipustiurilor- deşerturi, uscată, discontinuă. e) zona subtropicală umedă, cu secvoia, eucalipt, magnolia şi animale puţine. f) zona mediteraneană, cu stejar,măslin,arbori de plută,tufişuri, apoi vipera cu corn, scorpionul, şacalul, broasca ţestoasă. g) zona pădurilor temperate cu frunză căzătoare, h) zona stepelor şi pustiurilor reci, i) zona pădurilor de conifere (taigaua), j) tundra, k) zona gheţarilor continentali cu ceva vegetaţie.
Ecosfera (Commoner, 1972; Botnariuc şi Vădineanu, 1982) Ecosfera terestră reprezintă un sistem, un macrosistem de rang maxim, global. Ecosfera exprimă unitatea dintre biosferă şi substratul ei teritorial. Integralitatea ecosferei este rezultatul interacţiunii şi interpătrunderii structurale şi funcţionale a biosferei cu atmosfera, litosfera, hidrosfera şi a interacţiunii subsistemelor ei (ecosisteme). Ele sunt unităţile funcţionale elementare ale ecosferei, adică subsistemele ei. Interacţiunea ecosistemelor terestre în cadrul biomurilor (ansambluri de ecosisteme) şi interacţiunile biomurilor, determină dimensiunile planetare ale circuitului materiei. Circuitul materiei implică cheltuială de energie, sursa principală fiind radiaţia solară. Procesele de transfer ale materiei şi energiei reprezintă şi principalele mecanisme de autocontrol planetar al stării ecosferei. Ciclurile bio-geo-chimice sunt mecanisme de autocontrol ale stărilor ecosferei, în dinamica tranziţiei lor.
Constituirea ciclurilor bio-geo-chimice, ca rezultat al diferenţierii ecosferei terestre în unităţi structural-funcţionale (ecosisteme şi biomi) şi al conexiunilor dintre ele a reprezentat, de fapt, o etapă esenţială în evoluţia vieţii pe Pământ şi a ecosferei în întregul ei. Transformările proceselor lineare, fără autocontrol, ce acumulează deşeuri şi cresc entropia, în procese ciclice, a determinat dezvoltarea mecanismelor de autocontrol ale stărilor ecosferei şi dezvoltarea integralităţii ei. Aceste mecanisme, folosind energia solară, rezolvă problema deşeurilor, care devin astfel o sursă a vieţii. Principalele cicluri bio- geo- chimice, aşa zis perfecte, sunt, după cum se ştie, cele ale carbonului şi azotului. În ambele aceste cicluri naturale, omul intervine, dereglând procesul, întrucât prin arderile industriale ale combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaze), în atmosferă se degajă de 10 ori mai mult carbon decât se fixează în plantele terestre, restituirea carbonului sub formă de Co2 crescând în ritm exponenţial. Consecinţele acestei creşteri nefireşti sunt imprevizibile şi sever negative, conducând la extinderea efectului de seră, la încălzirea generală a climei şi la poluarea majoră a atmosferei. Efectele acestor fenomene sunt deja vizibile, prin topirea gheţarilor din oceane şi de pe crestele munţilor şi creşterea nivelului oceanului planetar, ceea ce va conduce la inundarea unor zone litorale şi chiar ţări şi insule întregi. De asemenea, creşterea cantităţii de azot în mediu - depăşeşte capacitatea de utilizare a lui de către plante şi acesta pătrunde în ape , accelerând procesele de eutrofizare şi de poluare a acestora, fiind necesară utilizarea mult mai raţională a îngrăşămintelor azotoase în agricultură. Datorită folosirii abuzive a îngrăşămintelor fosfatice,a lăcomiei omului de a smulge mai mult solului decât poate el da în mod natural, fosforul se acumulează progresiv în oceane, de unde nu mai poate reintra în circuitul natural. În consecinţă, activitatea umană tinde, prin actualele tehnologii inadecvate şi poluane, să degradeze iremediabil echilibrul global al ecosferei terestre. Apariţia vieţii a accelerat fluxurile materiale şi energetice, care au o viteză sporită. Aşa-numita criză ecologică pare a fi o adevărată criză de sistem a civilizaţiei contemporane . Pentru acest motiv, a fost lansat conceptul de dezvoltare durabilă, autoreproductibilă, concepută pe termen lung şi nu de azi pe mâine, ca până acum.
2.2. - Ecologia terestră. Funcţie de mediile de care se ocupă, putem vorbi de ecologie terestră sau acvatică. Ecologia acvatică studiază ecosistemele oceanice, marine, ale apelor dulci curgătoare (râuri, fluvii), ale bălţilor şi lacurilor. Ecologia terestră abordează studiul ecosistemelor terestre de toate tipurile. În funcţie de impactul omului, pot exista ecosisteme naturale, seminaturale (parcuri amenajate, culturi agricole) sau antropizate (aşezări umane). Ca relief, ecosistemele terestre pot fi de câmpie, de podiş, de munte, litorale, deltaice, lagunare etc. Fâşia de tranziţie dintre două ecosisteme terestre poartă denumirea de ’’ecoton’’. De exemplu: zona dintre pădure şi pajişte, dintre pădure şi teren agricol, dintre taiga şi tundră, plaja dintre uscat şi mare etc. Aceste zone creează peisaje specifice, valoroase. Întrucât populaţia umană intră în componenţa majorităţii ecosistemelor terestre, ecologia terestră cuprinde şi ecologia ecosistemelor antropizate, a aşezărilor umane, urbane sau rurale. Uscatul reprezintă circa 30 % din suprafaţa globului, restul fiind formată din mări şi oceane, lacuri, fluvii şi râuri.
Ansamblul de ecosisteme diferite formează, ceea ce numim, biom, care prezintă o mare extindere teritorială. Pădurea de foioase, de conifere, ori cea ecuatorială, tundra sau stepa sunt biomi. Fiecare din aceşti biomi cuprinde mai multe ecosisteme variate: lacuri, mlaştini, ape curgătoare sau stâncării, inclusiv zonele împădurite. (Botnariuc N., 1999) Delta Dunării este un biom. La fel un masiv montan. Impactul populaţiei umane a fost mult mai puternic pe uscatul planetar, decât asupra zonelor acvatice, pe care doar în ultima vreme omul le poluează progresiv, ameninţându-le integritatea. Deoarece omenirea trăieşte pe uscatul planetar, lumea ştiinţifică se preocupă mai mult de ecologia terestră, deşi preocupările pentru viaţa acvatică din mări şi oceane, ori din apele dulci continentale nu lipsesc, ci dimpotrivă s-au îmulţit. Resursele din mediul acvatic sunt imense, omul fiind departe de a le utiliza, deşi multe din resursele clasice terestre sunt pe cale de a se epuiza. Cercetătorul Jack Yv Cousteau şi echipa sa, care-i continuă cercetările, au semnalat importanţa practică a cercetărilor de ecologie acvatică. Ecologia terestră va cunoaşte în viitor o larga dezvoltare pe orizontală, pentru a studia diversele tipuri de ecosisteme, în scopul unor intervenţii antropice de conservare sau de refacere. Ea s-a diversificat atât de mult, încât s-a ajuns să se studieze separat aşa-zisele ecosisteme industriale, care, în anumite cazuri, de fapt, nici că nu mai pot fi numite ecosisteme, atât de degradate sunt. Mai corect putem vorbi de ecosisteme urban- industriale, întrucât industria este amplasată, de regulă, în perimetre urbane. Oricum, cel mai nou capitol al ecologiei terestre şi poate cel mai important pentru om este ecologia umană, care abordează studiul sistemului social uman integrat mediului natural. Pentru proiectanţii infrastructurii materiale necesare asigurării habitatului uman, respectiv construcţii, amenajări, instalaţii, ansamblurile şi aşezările umane, adică pentru arhitecţi, urbanişti şi ingineri, este important să-şi însuşească ecologia aşezărilor umane, acestea fiind privite ca ecosisteme antropizate, distincte şi specifice, mult mai complexe decât ecosistemele naturale. În aşezările umane, naturalitatea primordială echilibrată cibernetic este penetrată de culturalitatea umană complexă.
2.5. - Ecosistemele terestre. În sens larg, ecosistemele terestre sunt reprezentate de cele continentale ale uscatului, cât şi de cele acvatice (oceanice, marine, de ape curgătoate), toate acestea aflându-se situate pe Terra, deci fiind terestre. În sens restrâns, desigur ecosistemele terestre sunt doar cele de uscat, diferite de cele acvatice. Întrucât tematica acestei lucrări se axează pe ecologia umană, ne vom ocupa numai de ecosistemele terestre. Reprezentând unitatea structurală elementară, de bază a lumii vii, situată pe un teritoriu (biotop), ecosistemul se comportă ca un întreg organizat şi are legăturile interne mai puternice decât cele cu exteriorul. Un ecosistem este format din biocenoză (plante şi animale) şi biotop (locul unde este situat, cu tot ce se află pe el) Clasificarea ecosistemelor terestre poate avea în vedere anumite criterii, cum ar fi următoarele: - După relieful terenului sunt ecosisteme: litorale, deltaice, de câmpie, de dealuri, submontane, montane şi alpine. - După structura biocenozelor componente ecosistemele pot fi : silvicole, acvatice (de bazin râu), agricole, de tundră.
După gradul de influenţă umană şi intensitatea impactului uman asupra mediului, ecosistemele pot fi: naturale, seminaturale, antropizate şi puternic antropizate. -
Ecosistemele naturale se dezvoltă în mod natural, influenţa omului fiind nesemnificativă, cum ar fi jungla amazoniană, sau pădurile virgine, stepele nelocuite de om, tundra nordică, deşerturile, zona arctică şi cea antarctică. Ecosistemele seminaturale sunt pădurile de producţie forestieră, în care omul determină tăierile şi replantările, parcurile amenajate, păşunile şi pajiştile uşor influenţate de om, care în general au un regim natural de dezvoltare, creştere şi regenerare, omul intervenind în mod cert, dar nu determinant. Ecosistemele antropizate sunt cele de tipul culturilor agricole în sistem de monocultură, în asolament (de cereale, vii, livezi), care comportă un aport mineral şi energetic adus de comunităţile umane, pentru a se asigura o productivitate sporită de biomasă. Satele răsfirate pe dealuri, în care casele sunt înnecate în verdeaţă, în peisajul natural, ce alternează zonele cultivate cu pajiştile şi chiar zonele naturale, pot fi şi ele considerate sisteme ecologice antropizate. Ecosistemele puternic antropizate sunt cele cu aşezări umane aglomerate, dar compacte, cum ar fi mai ales oraşele, mai ales cele industriale, cu transformări radicale a peisajului şi aglomerările urbane. Aici intervenţia omului este preponderentă, majoritatea proceselor ecologice fiind simplificate, linearizate şi energofage, ecosistemele fiind puternic dereglate ca echilibru, poluate sub diverse forme şi total dependente de om. Marile aglomerări urbane de pe coastele Pacificului, din Japonia şi din Statele Unite ale Americii creează probleme de gestionare deosebit de complexe. Ar trebui respectat principiului biologic, care susţine că, nici un organism nu poate creşte nelimitat. Un oraş prea mare, pur şi simplu, este imposibil să fie bine condus, problematica sa fiind deosebit de complexă. Din punct de vedere al stabilităţii lor ecologice, ecosistemele pot fi: stabile şi fragile. Fragilitatea ecosistemelor are drept cauze, acţiunile factorilor meteorologici şi climatici naturali, stabilitatea biotopului şi condiţiile de relief. Sunt considerate ecosisteme fragile următoarele zone: zonele deltaice, zonele litorale şi zonele montane. De regulă, orice sistem ecologic acvatic este un ecosistem, mai mult sau mai puţin, fragil. Populaţia umană, ca populaţie invadatoare, intră în componenţa ecosistemelor terestre. Simbioza sistemului natural cu sistemul social uman se realizează prin om, prin populaţia umană, condiţionată în evoluţia ei atât biologic, cât şi social. Geosistemul este proiecţia în spaţiu a ecosistemului cu delimitarea sa, precizarea zonelor de tensiune ecologică (ecoton), a relaţiilor dintre ele, a activităţilor social- economice umane din unităţile teritoriale. Teritoriul poate fi zonificat din punct de vedere ecologic, prin delimitarea principalelor ecosisteme naturale, pentru cunoaştere şi acţiune, în scopul unei gestiuni corespunzătoare şi a prelevării resurselor regenerabile necesare omului. Macrozonarea teritoriului are în vedere zonele mari, ce alcătuesc biomuri, ansambluri de ecosisteme. Acestea pot fi: zonele montane, subcarpatice, podişurile, delta, litoralul, câmpiile, etc. Macrozonarea ecologică a teritoriului ar trebui să preceadă şi să fundamenteze planificarea fizică şi amenajarea teritoriului.
2.4. - Ecologia umană Ecologia umană sau culturală, studiază ecosistemele umane, modul în care utilizarea naturii şi resurselor influenţează organizarea socială şi valorile culturale, precum şi modul cum acestea, la rândul lor, influenţează acţiunile umane în mediul natural. (Soran V, şi alţii, 1999) Enciclopedia britanică din anul 1993, defineşte ecologia umană ca ştiinţă interdisciplinară a interacţiunilor dintre populaţiile (societăţile) umane şi ambianţa în care vieţuiesc. Ceea ce extinde mult sfera ecologiei, faţă de viziunea clasică a biologilor. Ecologia umană cuprinde ecologia socială şi ecologia culturală. Obiectul ecologiei umane îl reprezintă (după Braat, 1995) ecologia sistemelor om- natură, sau ecologia sistemului uman total. Societatea umană a fost condusă până în prezent sub imperiul ’’determinismului economic’’, viziune simplistă, urmărind creşterea economică nelimitată, deseori intensivă, fără a lua seama la consecinţele negative colaterale ale acestui proces forţat, nenormal şi până la urmă nenatural. Fără o relaţie armonioasă cu natura, cu resursele sale primare, fără o viziune pe termen lung, care să ofere şi generaţiilor viitoare o perspectivă viabilă, creşterea economică poate avea consecinţe negative importante. Fiecare generaţie recreiază şi modifică, într-o oarecare măsură mediul ei de viaţă şi are soluţiile ei particulare la problemele existenţei( Hunter D. E. C.,1990). Ecologia umană împreună cu economia ecologică, ingineria ecologică şi arhitectura ecologică demonstrează faptul că dezvoltarea sustenabilă (durabilă) poate fi instituţionalizată, recunoscându-se principiile ecosofiei şi ecoeticii. Cercetările din ultimile decenii au relevat faptul că societăţile umane răspund influenţelor mediului în care trăiesc, acţionând concomitent asupra acestuia, iar modul lor de acţiune are consecinţe importante pentru societate şi pentru individ deopotrivă. După cum susţin ultimile cercetări, din anii ’90, ecologia este capabilă să orienteze adecvat tranziţia sistemului social-uman către o relaţie mutuală şi matura cu natura, stând la baza concepţiilor noastre despre mediu, ambianţă şi relaţia noastră cu ea. (Burns P. T.,1990) Chiar tranziţia societăţii româneşti către economia de piaţă, democraţie şi integrare în Europa – trebuie concepută, nu doar ca o creştere economică, ci ca tranziţia întregului sistem socio- economic către o societate în întregime viabilă, prin dezvoltare durabilă, către societatea informatizată de mâine. O idee de acţiune pentru tinerii arhitecţi şi ingineri ar putea viza aplicarea unui proces complex de modernizare şi reabilitare a aşezărilor şi ansamblurilor urbane şi rurale, iniţial prin proiecte pilot, iar apoi prin utilizarea scenariilor cu rezulate bune, pe scară largă. Un proces de reabilitare pe principii ecologice a reţelei de localităţi din România, ar putea cu uşurinţă deveni chiar program politic de guvernare, cu subprograme pe rural şi urban, cu motivaţii capabile să asigure finanţările necesare, în cadrul actualului proces de integrare europeană.
2.5. Ecologia aşezărilor umane Ecologia aşezărilor umane este un capitol fundamental pentru om al ecologiei, care studiază şi optimizează ecosistemele puternic antropizate urbane şi rurale, ciclurile materiale, energetice şi informaţionale din acestea, pentru restabilirea echilibrului, în beneficiul sănătăţii oamenilor şi al bunăstării lor. Ecologia aşezărilor umane reprezintă drumul acestora către dezvoltarea durabilă. Ea îşi are originea atât în biologia clasică, cât şi în conceptul etic referitor la responsabilitatea omului pentru existenţa sa. În viitor cercetările de ecologie urbană vor preceda planificarea urbanistică a localităţilor, condiţionând-o cu măsuri de reinstalare a echilibrului ecologic degradat, din anumite zone.
Planificarea urbanistică va folosi în viitor două noţiuni de bază: ecologia aşezărilor umane şi dezvoltarea durabilă. Ecologia aşezărilor umane abordează mediul de viaţă creat şi dirijat integral de către om. Teoretic, ea studiază transformările materiale, energetice şi informaţionale din aşezările umane, iar aplicativ - tendinţele de evoluţie a ecosistemelor respective şi măsurile de restabilire a echilibrului ecologic în limite acceptabile de stabilitate. Este evident că pentru om studiul ecologiei aşezărilor umane este important, întrucât aici trăieşte şi întreaga lor dezvoltare depinde exclusiv de el, cu atât mai mult cu cât calitatea vieţii şi a mediului de aici lasă deseori de dorit. Totodată este de precizat că, pe de o parte, ecosistemele naturale: silvice, acvatice, etc., sau seminaturale: culturi agricole, parcuri amenajate, etc. suferă doar o anumită influenţă a omului, prin infuzia suplimentară de energie, dezvoltându-se, de regulă, în sistem natural. Spre deosebire de acestea, ecosistemele antropizate, cum sunt aşezările umane, sunt controlate şi dirijate aproape în totalitate de către om, singur răspunzător de disfuncţiile şi dereglările create privind calitatea mediului de viaţă. De aceea, este necesar studiul ecologiei aşezărilor umane, spre a cunoaşte amploarea intervenţiilor negative ale omului asupra mediului, cât şi modalităţile de intervenţie benefică, pentru ameliorarea calităţii mediului respectiv. Aşezarea umană şi în special oraşul a devenit polul conflictului major dintre om şi mediu (Hann E., 1991). Marea majoritate a surselor de poluare provin din oraşe şi din zonele lor industriale, care generează externalităţi negative de mediu, pentru întrega populaţie din zonă. Supra-aglomerarea, haosul circulaţiei, deşeurile, zgomotul, aerul viciat, vegetaţia insuficientă şi în curs de degradare reprezintă motive pentru care oraşul a devenit dăunător. Dovadă este faptul că, tot mai mulţi citadini, la sfârşit de săptămână, când obligaţiile de serviciu încetează, părăsesc oraşul, invadând zonele naturale periurbane. Toate acestea reprezintă obiectul ecologiei aşezărilor umane. Putem considera că prima şansă în descifrarea mecanismelor de funcţionare a aşezărilor umane şi de depistare a soluţiilor de reabilitare ecologică o au arhitecţii–urbanişti, care văd în spaţiu şi proiectează noile edificii şi ansambluri, asigurând concomitent funcţionalitatea, constructivitatea şi estetica ansamblurilor noi sau reabilitate. Condiţia este însă ca aceştia să-şi insuşească în plus şi ecologia ca ştiinţă şi să coopereze cu alţi specialişti. Un transfer corespunzător de cunoştinţe dinspre ecologie către urbanism, arhitectură şi construcţii, nu se poate asigura decât de către proiectanţii specializaţi în ecologie. Dovadă sunt interpretările simpliste, deseori eronate sau confuze ale unor specialişti, deveniţi peste noapte, după o abordare sumară, ecologi de ocazie. Complexitatea mecanismului delicat şi fragil al naturii, care poate fi cu uşurinţă distrus, cât şi complexitatea mecanismului social, antropic – necesită un studiu aprofundat, pentru alegerea inserţiilor şi intervenţiilor cele mai potrivite, care să restabilească echilibrul ecologic, în limite acceptabile de stabilitate. Bibliografie:
Commoner B., Cercul care se închide. Natură, om, tehnologie , Ed.pol., Buc., 1980; - N. Botnariuc, A. Vădineanu, Ecologia, Editura didactică şi pedagogică, Buc, 1982; - Viorel Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985, Bucureşti; - Ekart Hann, Expunere la Colocviul Oraşul ecologic şi dezvoltarea durabilă, 1990, Piestany- Bratislava, Slovacia; - Bogdan Stugren, Ecologie teoretică , Casa de editură Sarmis, Cluj Napoca, 1994; -
Ioan Puia, Aurel Ardelean, Viorel Soran, Corneliu Maior, Ioan C. Puia, Elemente de ecologie umană , Editura Vasile Goldiş University Press, Arad, 1999; Gheorghe, Aspecte ale ecologiei aşezărilor umane , Mediul înconjurător , vol. II, nr. 3- 4, 1991, - Ionaşcu Gheorghe, Aspecte Bucureşti; (II) , în revista Mediul Înconjurător , vol. IV, nr. - Gheorghe S. Ionaşcu, Ecologia aşezărilor umane (II), 3/1993; Gh., Problematica - Ionaşcu Gh., Problemati ca ecologie aşezărilor umane , Analele Universităţii din Târgovişte, 1994; Editura V. Goldiş University Press, - Puia I., Soran V. şi alţii, Elemente de ecologie umană , Editura Arad, 1999; biologice supraindividuale supraindividuale , Editura Universităţii din Bucureşti, Botnariuc, Evoluţia sistemelor biologice - Nicolae Botnariuc, Evoluţia 1999. -
Peisajul se află oriunde în jurul nostru
Capitolul 3 PROBLEMATICA PEISAJULUI 3. 1. - Conţinutul disciplinei de peisagistică În privinţa componentelor mediului urban, perceput de regulă ca peisaj cultural urban, de către iubitorii iubitorii de frumos, frumos, între care se înscriu înscriu în primul primul rând arhitecţii, arhitecţii, putem afirma afirma că peisagistica peisagistica nu se poate rezuma, mai ales ca disciplină de studiu universitar, la proiectarea spaţiilor verzi, având o anvergură cu mult mai amplă, ce cuprinde de fapt întregul mediu urban şi rural. Cum de dezvoltarea în plan fizic a organizării localităţilor urbane şi rurale se ocupă urbanismul, tendinţa modernă este ca urbanismul să-şi însuşească abordarea ecologică, devenind urbanism ecologic, al cărui fundament teoretic şi filozofic să devină treptat ecologia urbană, sau ecologia peisajului urban. Necesitatea introducerii acestei viziuni moderne asupra percepţiei şi proiectării peisajului urban rezultă din importanţa pe care trebuie s-o acordăm prezentei elementelor mediului natural în perimetrul urban, pentru a asigura un ambient corespunzător pentru locuire. Orice abordare sectorială în proiectarea de arhitectură şi urbanism riscă să conducă la rezultate necorespunzătoare, focalizate simplist doar asupra aşa numitelor spaţii spaţii verz şi eventual oglinzi de apă. În probleme de urbanism, ca şi în cele de mediu, trebuie întotdeauna să gândeşti global şi să acţionezi local. Va fi necesară o dozare echilibrată a prezenţei habitatelor seminaturale în oraşe, astfel încât cel puţin o treime din spaţiu să constituie spaţii verzi şi oglinzi de apă, echilibrat repartizate în perimetrul urban. Această prezenţă consistentă a naturii în oraşe asigură, după părerea unor biologi- ecologi, minimum de calitate a factorilor de mediu în oraşe. Totodată, Totodată, suprefeţele suprefeţele ocupate de construcţii construcţii nu ar trebui nici ele să depăşească depăşească maxim o treime treime din suprafaţa oraşului. Restul teritoriului ar constitui terenuri libere, amenajate pentru circulaţie pietonală şi auto, pentru contacte interumane, desfăşurarea unei vieţi social culturale adecvate aspiraţiei locuitorilor. Viziunea preponderent tehnicistă şi estetistă adoptată în trecut, inclusiv la noi cu privire la proiectarea ambientului urban, trebuie înlocuită treptat cu o viziune nouă interdisciplinară, ecologică, singura în măsură să asigure armonizarea interrelaţiilor populaţiei cu mediul ei de viaţă ( a se vedea definiţia). De altfel, peisagistica a fost forma iniţială de studiu asupra compoziţiei spaţiilior verzi în oraşe, atunci când ecologia nu era încă prezentă în programele de studiu universitar. Evoluţia ştiinţei a condus la formarea unui nou capitol al ecologiei aplicate aşezărilor umane, care a căpătat denumirea de ecologia aşezărilor umane. umane . Cum orice spaţiu poate fi perceput ca un peisaj, putem denumi disciplina şi ca ecologia peisajului urban sau rural, după caz. De asemenea, asemenea, în studiul studiul disciplinei disciplinei de peisagistic peisagistică, ă, nu poate lipsi problemati problematica ca peisajului peisajului cultural, cultural, acest acestaa const constit itui uind nd ma mart rtoru orull legă legătu turi rilo lorr trec trecut utee şi prez prezent entee ale ale comuni comunită tăţi ţilo lorr um uman anee cu me medi diul ul lor lor înconjurător. Totodată, peisagistica trebuie să cuprindă problemele de arhitectură, care ne crează decorul general pentru locuire. De aceea, aceea, în ultimi ultimile le două capitol capitole, e, am prezent prezentat at consid consideraţ eraţiil iilee mai import importante ante rezult rezultate ate din experi experienţ enţaa şi cercet cercetarea area unor arhite arhitecţi cţi împăti împătimiţ miţi,i, care au relevat relevat valoar valoarea, ea, origin originali alitat tatea ea şi bogăţia bogăţia
arhitecturi arhitecturiii tradiţional tradiţionalee româneşti, româneşti, care poate fi sursă de inspiraţie inspiraţie nelimitată nelimitată pentru creatorii noului peisaj cultural din teritoriu şi din localităţi. Este Este nece necesar sarăă o ma maii seri serioa oasă să luar luaree în consi conside derar raree în progr program amel elee de form formar aree univ univers ersit itar arăă şi postuniversitară, a problemelor amenajării peisagistice a teritoriului, viziunea modernă de amenajare a teritoriului având în vedere amenajarea integrată a tuturor componentelor şi cu luarea în considerare a tuturor aspectelor. Din acest motiv, practic, amenajarea teritoriului nu poate fi, şi nici nu trebuie despărţită de peisagistică, pe care o serveşte, prin tot ce realizează în dezvoltarea fizică, spaţială a habitatului uman. Pe de altă parte, amenajarea teritoriului, neancorată în context ecologic, este sortită eşecului, astfel încât, pentru viitor se impune şi introducerea unor cursuri de ecologie umană în cadrul învăţământului de arhitectură, urbanism şi construcţii, sau, pentru început, cel puţin la ciclurile de master sau de doctorat. În practică, peisajele urbane pot fi ameliorate, prin diverse lucrări, cum ar fi: - reabilitarea construcţiilor şi renovarea faţadelor acestora; - realizarea unor suprafeţe înierbate cu gazon, care apoi trebuie întreţinut, respectiv udat şi tuns periodic, - plantarea unor arbuşti ornametali, sub diferite forme geometrice sau cu dispunere liberă, - plantarea arborilor adecvaţi, cu coronament adecvat, estetic vara, cât şi iarna (a se evita pomii fructieri, gen duzi, care murdăresc solul), - realizarea unor alei pietonale cu nisip, dale înierbate, sau betonate, - reabilitarea şi renovarea faţadelor clădirilor, - prevederea de elemente de mobilier urban, în spaţiile publice, inclusiv în lungul străzilor, aleilor şi a bulevardelor, - iluminarea pe timp de noapte a acestor spaţii publice, montar tarea ea de reflec reflectoa toare re pentru pentru ilumi iluminat natul ul artifi artificia ciall convena convenabil bil a faţadel faţadelor or unor unor clădir clădirii - mon importante, sau a monumentelor istorice şi memoriale, - realizarea unor locuri de odihnă şi promenadă, pentru facilitarea contactelor sociale, - realizarea de garduri vii, - alte amenajări de înfrumuseţare şi revigorare a peisajului. Dintre toate aceste intervenţii, calitatea arhitecturii construcţiilor este un element fundamental, care nu poate lipsi dintr-un proces de reabilitare urbană complexă.
3. 2. - Convenţia Europeană a Peisajului În ultimi ultimiii ani, ani, populaţ populaţia ia şi conducă conducător torii ii au deveni devenitt conşti conştienţi enţi de import importanţ anţaa peisaje peisajelor lor,, prin prin creşt creştere ereaa sensi sensibi bili lită tăţi ţiii gene general ralee asupr asupraa probl problem emel elor or me medi diul ului ui înco înconju njură răto torr şi dato datori rită tă ceri cerinţ nţel elor or comunităţilor umane pentru un ambient plăcut şi cât mai reconfortant. În realitate, calitatea mediului în care trăim este determinată într-o mare măsură de calitatea peisajului, perceput de oameni şi de către comunităţile umane. Calitatea peisajelor determină de asemenea în mare măsură şi calitatea vieţii oamenilor. Peisajele au valori care pot fi puse în circuitul public ale unor comunităţi sau ale unor zone teritoriale. În trecut peisajul era considerat doar ceea ce percep oamenii, care posedă o anumită sensibilitate la frumos, din mediul în care trăiesc. În realitate, peisajul, fie el marin, montan, de podiş sau de câmpie – ori pe de altă parte peisaj urban sau rural reprezintă ansamblul configuraţiei mediului înconjurător, ambientul mai mult sau mai puţin umanizat, care reprezintă scena şi decorul în care evoluăm. Peisajul urban care se înfăţişează zilnic citadinilor poate avea un efect reconfortant, estetic şi tonic, care să sporească dorinţa şi durata de viaţă a oamenilor, sau, dimpotrivă poate fi tern, rece, lipsit de vlagă,
contribuind, alături de alţă factori dăunători, precum poluarea, stresul, haosul circulaţiei, zgomotul, etc. la instalarea aşa- numitei patologii urbane. Peisajele rurale pot fi de asemenea variate, pline de culoare şi armonie, relevând o natură luxuriantă, în care casele şi gospodăriile oamenilor se integrează armonios şi firesc, fără a şoca, sau a deregla echilibrele ecologice. După câteva dezbateri şi întâlniri, din care ultima în 1999 la Florenţa, la care a participat şi o delegaţie din România, în luna octombrie, anul 2000, a fost definitivată şi adoptată Convenţia Europeană a Peisajului, recomandată statelor europene şi difizată de către Consiliul Europei, la Strasbourg. Convenţia Europeană a Peisajului a fost ratificată de către Parlamentul României, în anul 2002, prin Legea nr. 415. România urmează să întreprindă în continuare măsurile recomandate privind determinarea, evaluarea, protecţia şi conservarea peisajelor, precum şi punerea lor în circuitul public de valori. Determinarea principalelor peisaje, precum şi asigurarea măsurilor de protecţie, conservare şi ameliorare a lor, fac obiectul activităţilor specifice de amenajarea teritoriului şi de urbanism. Convenţia Europeană a peisajului cuprinde în preambul patru capitole, pe care le prezentăm în continuare: - Cap. 1 – defineşte obiectivele şi câmpul de aplicare al Convenţiei, - Cap. 2 – enumeră măsurile necesare la nivel naţional, - Cap. 3 – prezintă bazele cooperării europene şi măsurile necesare la nivel internaţional, inclusiv rolul Comitetului responsabil, - Cap. 4 – tratează procedura de adoptare a Convenţiei şi chestiuni conexe.
3.3. - Componentele peisajului. Orice aşezare umană se întemeiază şi evoluează în cadrul unui sistem ecologic natural, pe care îl umanizează. Influenţa omului asupra peisajului natural constituie ceea ce numim antropizare, proces de artificializare a mediului de viaţă şi mai ales a circuitelor de transfer a materiei, energiei şi informaţiei. În perimetrul oraşului se disting diferite ansambluri construite, interferate în ecosistemul natural iniţial. Peisajul natural devine un peisaj cultural, prin creaţiile umane, care îl potenţează, umanizându-l. În acest mod, putem descifra componentele principale ale peisajului urban ca fiind următoarele: reţeaua de habitate naturale situate în periurban, în jurul oraşului şi care participă la compunerea peisajului urban, cum ar fi relieful, dealurile sau munţii ori pădurile din jurul oraşului; reţeaua de habitate seminaturale (întreţinute de om), compusă din: - pădurile întreţinute şi îngrijite din zona periurbană, - resturi din pădurile anterioare apariţiei oraşului, situate în perimetrul său, - parcuri semiamenajate, - grădini publice, - scuaruri, mici grădiniţe din curţile interioare ale ansamblurilor construite, - livezile şi viile din curţile gospodăriilor individuale, situate în general în afara zonei centrale a oraşului, - aliniamente plantate în lungul străzilor, •
•
•
-
reţeaua de habitate acvatice: oglinzile de apă ( lacuri naturale sau amenajate, bălţi, lacuri de agrement, etc.),
cursurile de apă: fluvii, râuri, canale de apă amenajate, amenajările antropice pentru circulaţie auto de transport, formate din reţeaua de drumuri şi străzi, poduri, viaducte, precum şi aleile şi trotuarele pietonale, construcţiile şi ansamblurile construite: locuinţe, clădiri administrative, de comerţ, servicii, cultură, producţie, sănătate, educaţie, etc, amenajările exterioare cu mobilier urban, iluminat exterior, reclame, etc. Simplificarea prezentării amenajărilor antropice, realizate de către om pentru asigurarea condiţiilor optime de habitat, se datorează faptului că tipologia construcţiilor face obiectul altor discipline de studiu. -
•
•
•
3. 4. - Valorile peisajului sunt determinate de următoarele aspecte mai importante: - Calitatea vieţii, determinată de bunăstarea fizică şi mentală a oamenilor, de calitatea construcţiilor şi amenajărilor, de nivelul veniturilor; o comunitate umană care se zbate în sărăcie, în care lipsurile şi şomajul sunt la cote înalte, peisajul poate să nu aibe calitate, întrucât nu există resursele necesare, sau conştiinţa umană în măsură a le utiliza; - Diversitatea peisajelor , determinată de specificul zonei, bogăţia şi varietatea biodiversităţii, modul specific de existenţă a comunităţilor umane; astfel, în funcţie de relief şi zona geografică pot exista peisaje litorale, deltaice, de podiş, de deal, de câmpie, montane, precum şi alte tipuri, care nu se regăsesc la noi (de tundră, de taiga, de junglă, de pădure tropicală, etc.); - Valoarea culturală , specifică fiecărei colectivităţi, care include atât factorii naturali, cât şi creaţiile umane (amenajări şi construcţii), peisajele fiind determinate de natura sau de structura urbană sau rurală respectivă, cu valoare simbolică pentru locuitori; - Valoarea ştiinţifică , determinată de studiul funcţionării ecologice a naturii, a diferitelor tipuri de sisteme ecologice, de unele specii rare, cu calităţi estetice – valoare relevată de studiile şi cercetările naturaliştilor şi ecologilor; valoarea ştiinţifică este de asemenea relevată deopotrivă şi de elementele patrimoniului arheologic, istoric şi memorial al comunităţilor, care le oferă oglinda vie a evoluţiei lor în timp, trecutul senificativ conferind certitudine existenţei actuale şi încredere în viitor; - Valoarea economică a peisajelor, determinată de capacitatea lor de stimula dezvoltarea economică, a turismului, peisajul având şi o valoare economică intrinsecă şi veritabilă pentru activităţile umane; - Valoarea ecologică , determinată de complexul de relaţii existente şi perceptibile în peisaj, date de diferitele moduri de amenajare şi de utilizare a peisajelor de către comunităţile umane, care locuiesc în zonă; valoarea ecologică se referă de asemenea şi la existenţa resurselor naturale de bază pentru existenţa populaţiilor, a capitalului natural, care trebuie conservat, protejat şi ameliorat; - Importanţa acordată peisajelor de către societate, prin locuitorii zonei, trecători sau
vizitatorii acesteia. Gradul de sensibilitate, de cunoaştere şi de cultură, determină în mare măsură valoarea acordată de oameni peisajului în care locuiesc, sau pe care îl străbat;
3. 5. - Procesele care au loc în detrimentul peisajelor Peisajele europene, în calitatea şi diversitatea lor, au fost generate de activităţile umane în interacţiune cu natura. Transformările suferite de peisaje s-au datorat, fie unor cauze generate de natură, fie activităţilor umane. Aceste procese au avut aşadar la bază două cauze principale şi anume: - cauze naturale benefice sau catstrofice şi
cauze de natură antropică, determinate numai de acţiunile agresive şi nechibzuite ale comunităţilor umane. Principalele cauze naturale sunt de natură catastrofică, legate de categorii de fenomene cum ar fi următoarele: - cutremure de pământ, datorată migraţiei plăcilor tectonice, - inundaţiile de primăvară, cauzate de ploi abundente şi de durată îndelungată, - alunecări de teren, cauzate în parte şi de ploi şi inundaţii, însoţite de infiltraţii în subsol, unde înmoaie rocile de bază, suprasaturând straturi de argilă, dizolvând roci calcaroase, etc, alunecări însoţite uneori de prăbuşiri; - alte cauze naturale. Principalele procese de natură antropică, determinate exclusiv de activităţile umane, care nu sunt însoţite de prevedere ecologică şi care afectează integritatea, calitatea şi autenticitatea peisajelor sunt: - amploarea fenomenului de urbanizare şi urbanizarea excesivă, prin concentrarea populaţiei umane, a clădirilor către densităţi excesive şi forme agresive, şocante, care nu respectă scara umană, precum şi expansiunea infrastructurilor de transport, care fragmentează, aglomerând zona; - dezvoltarea zonelor de depozitare şi activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti din afara oraşelor, adesea fără nici o preocupare faţă de calitatea peisajului, cu spaţii necontrolate, lipsă de igienă şi salubritate, etc.; - dezvoltarea excesivă a transporturilor şi infrastructurii energetice, cu tot felul de construcţii şi amenajări, fără luarea în consideraţie a peisajului; - turismul de masă, care poate afecta negativ peisajul, prin numărul prea mare de turişti din perioadele libere, care depăşeşte capacitatea de suport ecologic, prin deteriorarea unor zone sau specii de vegetaţie, deteriorarea căilor de acces, etc.; - deteriorarea peisajelor rurale, de către fluxul mare de citadini, care la sfârşit de săptămână părăsesc oraşele, invadând efectiv zonele rurale, unde calitatea mediului a rămas superioară mediului urban; - amploarea unor exploatări forestiere, de regulă prin aşa- numitele tăieri rase, care afectează sever echilibrul ecologic al zonei, determinând adesea alunecări de teren, care nu mai este consolidat de rădăcinile copacilor; - incendiile de păduri, care fac ravagii în multe ţări din lume şi care provoacă şi o poluare suplimentară, deloc de neglijat; - monoculturile, care prezintă uniformitate şi nu au calităţile estetice, care să asigure o anumită calitate minimă pentru peisajul în care sunt amplasate; - exploatarea minieră şi a resurselor solului, prin exploatări de suprafaţă şi abandonarea acestora, fără a se readuce terenul la starea anterioară şi a se reface calitatea peisajului natural; - abandonarea zonelor miniere de exploatare în subteran, fără a le reface; - calamităţile naturale datorate diferitelor cauze naturale, cum ar fi: eroziunea solului, inundaţiile, alunecările de teren, etc.; - poluarea solului, a apei şi a aerului, datorate tehnologiilor poluante utilizate de om, preocupat mai degrabă de creştere şi de profit, decât de calitatea mediului de viaţă din localităţi; - globalizarea economiei şi comerţul internaţional, care determină creşterea transporturilor şi utilizarea altor resurse atrase, produse în zone îndepărtate de centrele de prelucrare şi fabricaţie; Dezvoltarea durabilă va trebui să găsească soluţiile necesare, adecvate - astfel încât să se asigure conservarea resurselor naturale şi a peisajelor şi pentru generaţiile prezente şi următoare. Căile de acţiune vor face obiectul potenţialului de creativitate umană, deseori neutilizat corespunzător. -
Calitatea peisajelor naturale şi culturale reprezintă unul din cele mai valoroase moşteniri pe care trebuie să le lăsăm generaţiilor viitoare.
3. 6. – Efecte negative majore ale crizei ecologice asupra peisajului Criza ecologică este deja o relitate tragică, în care omenirea deja, din pacate, a intrat. Delanşată şi întreţinută de acţiunile nechibzuite ale omului, criza ecologică are asupra peisajului efecte dramatice. Considerată a fi o adevărată criză culturală a omenirii , criza ecologică este determinată de poluarea provocată exclusiv de om a principalilor factori de mediu. Poluarea atmosferei reprezintă însă pericolul cel mai mare, întrucât procesul a declanşat alte procese de deteriorare gravă şi se pare ireversibilă, cum ar fi subţierea stratului de ozon protector al vieţii şi încălzirea generală a climei. Acestea reprezintă dezastre majore ale umanităţii şi constituie semnale de alarmă pentru trezirea factorilor de decizie naţionali şi mondiali. Combinarea diverşilor factori de poluare şi deteriorare a mediului poate conduce la efecte imprevizibile. Încălzirea generală a climei va genera efecte în lanţ, dintre care cel mai sever va fi topirea gheţarilor din zonele polare şi creşterea nivelului oceanului planetar, având ca un alt efect în lanţ inundarea unor insule şi zone litorale, unde se află concentrată cea mai mare parte a populaţiei globului. Criza ecologică şi poluarea atmosferei nu pot fi oprite prin diverse măsuri cosmetice. Poluarea atmosferei este cauza fundamentală a dereglărilor climatice, precum şi a încălzirii generale a climei pe glob. Dereglările climatice generează uragane, furtuni şi inundaţii, afectând sever activităţile umane şi habitatele. De asemenea, tăierile rase de păduri, provoacă local condiţii de formare a unor torenţi, alunecari de teren, inundaţii şi distrugeri ale amenajărilor realizate de oameni, pentru habitatul lor. Chiar tăierile locale de păduri, ca cele din sudul Olteniei, au condus la declanşarea şi amplificarea unor fenomene de deşertificare în zonă, proces care trebuie oprit prin reîmpăduriri. De altfel, sunt cunoscute procesele majore de deşertificare din nordul Chinei, cauza fiind depăşirea capacităţii de suport ecologic a ecosistemeleor naturale, datorată numărul prea mare de animale, care au epuizat şi distrus păşunile şi vegetaţia. Nu putem să facem abstracţie de aceste fenomene nefaste asupra peisajului, cu atât mai mult, cu cât, efectul lor negativ se poate manifesta la o scară mult mai mare în teritoriu, decât orice acţiune umană locală. Bibliografie:
Carta Europeană a amenajării teritoriului , Strasbourg, 1984; - Agenda XXI , Rio de Janeiro, 1992; - Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, emise de Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000,; - Convenţia Europeană a Peisajului , Strasbourg, 19.11.2001; - Lucrările Atelierului internaţional de lucru în domeniul peisajului , ECOVAST, Stupava, 24- 26 mai 2001, - Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România - perspectiva ecologică , Editura Tempus, Bucureşti, mai 2003; -
Peisajul reprezintă un patrimoniu comun, indiferent de valoarea şi localizarea lui Protecţia peiasajului va netezi calea dezvoltării durabile şi va fi, cu precădere, treaba arhitecţilor
Capitolul 4 PROTECŢIA PEISAJULUI 4. 1. - Principiile de acţiune care trebuie adoptate în procesul de conservare şi revigorare peisajelor sunt : - protecţia peisajelor nu trebuie concepută în antiteză cu dezvoltarea socio-economică, absolut necesară prosperităţii şi calităţii vieţii oamenilor din comunităţile urbane şi rurale; - protecţia activă a peisajelor trebuie inclusă în acţiunea oficială, prin promovarea unor politici specifice şi prin întreţinerea corespunzătoare a calităţii şi integrităţii peisajelor; - dinamica administrării peisajelor trebuie să constituie o componentă a dezvoltării durabile, integrată şi corelată cu toate celelalte măsuri; - planificarea peisajelor trebuie să aibă loc, astfel încât calitatea acestora să fie prezervată, prin măsuri specifice de amenajarea teritoriului, precum şi de protecţia mediului. Toate aceste principii de acţiune trebuie să facă obiectul unor reglementări, politici şi programe de acţiune a autorităţilor centrale, zonale şi locale de protecţia mediului şi de amenajarea teritoriului, care să operaţionalizeze protecţia şi conservarea. Astfel, prin planurile de amenajarea teritoriului se pot delimita, pe baza unor criterii specifice, principalele peisaje cu valoare incontestabilă, clasate a fi de importanţă naţională, sau zonală. De asemenea, autorităţile de protecţia mediului pot impune anumite condiţii de desfăşurare a unor activităţi umane, astfel încât să se asigure integritatea peisajelor şi ameliorarea lor, pentru care se pot stabili şi facilităţi. Principala măsură necesară pentru asigurarea revigorării peisajelor poate fi reconstrucţia ecologică a acestora, pe baza unor proiecte. La întreţinerea peisajelor trebuie atrase organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului şi de dezvoltare durabilă. Prima măsură în cadrul procesului este cea de asigurare a curăţeniei şi întreţinerii curente a peisajelor, posibilă de realizat cu ajutorul ONG- urilor amintite şi în special cu participarea tinerilor iubitori de natură. 4.2. - Participanţii la acţiunile de protecţia şi ameliorarea peisajelor Pentru a asigura protecţia şi ameliorarea peisajelor, este necesară o acţiune complexă, conjugată şi simultană, în parteneriat, a mai multor factori şi anume: - societatea civilă - populaţia locală, potrivit aspiraţiilor ei, prin participarea ei publică la planificarea şi gestionarea teritoriului şi localităţii, în care se regăsesc şi peisaje valoroase; - autorităţile administraţiei publice locale, regionale şi naţionale, adică Primăriile oraşelor şi comunelor, Consiliile judeţene, Agenţiile de dezvoltare regională şi respectiv ministrele implicate, cum ar fi miniserul responsabil cu pădurile, apelor şi protecţia mediului. Acestea au responsabilitatea privind protecţia peisajului, prima răspunzătoare rămânând însă, autoritatea publică locală directă (Consiliul local), celelalte sprijinind protecţia pe care o asigură primăria locală. Autorităţile pot institui reguli de conservare, planifica resurse materiale şi financiare şi asigura evidenţa şi gestionarea activă a peisajelor, inclusiv controlul respectării regulilor;
toţi proprietarii particulari , deţinători de terenuri, care fac obiectul unor peisaje. Dreptul lor de proprietate este grevat de restricţiile impuse de autorităţi, care în ţările civilizate mai bogate asigură şi compensarea neutilizării economice a respectivelor proprietăţi private (necosirea fânului, netăierea arborilor din păduri, asigurarea accesului vizitatorilor etc.); - organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului, a patrimoniului cultural şi de dezvoltare durabilă, organizaţiile de etnografie şi folclor, etc. Acestea pot lua în primire un peisaj protejat, de care să aibă grijă, să asigure ghizi, să păstreze curăţenia, ajutând autorităţile locale, contra unor facilităţi (posibilitate de campare în construcţii uşoare, avizul pentru strângerea unor plante medicinale şi pentru culegerea unor fructe de pădure, etc); - organizaţii economice şi instituţii din zonă, care, prin profilul lor, au tangenţă cu peisajele , respectiv desfăşoară activităţi de producţie (ocoale silvice, asociaţii de agricultori sau crescători de animale), de cercetare, de învăţământ (şcoli, facultăţi), etc.; - autorităţile de nivel european , care au determinat şi adoptarea unei convenţii europene a peisajului, pentru conservarea diversităţii naturale şi culturale a peisajului european, într-o Europă a unor naţiuni originale şi specifice. Trebuie menţionat că, din practica mondială şi europeană, rezultă că statele care au peisaje bine întreţinute şi conservate sunt de regulă cele cu un înalt nivel de trai şi de civilizaţie, în care populaţia respectă regulile de bună convieţuire şi fără a fi controlată şi sancţionată, ori recompensată în acest scop. În această situaţie, România mai are încă multe de făcut pentru a se înscrie şi în acest domeniu în rândul normalităţii şi a accede în cadrul Uniunii Europene. Totuşi, România are peste 400 000 de hectare de pădure virgină, o reţea bogată de rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, dintre care trei sunt rezervaţii ale biosferei, numeroase pajişti şi păşuni în stare bună, munţii deosebit de frumoşi, sate pitoreşti răsfirate pe dealuri şi câmpii, obiceiuri tradiţionale valoroase, fapt remarcabil, apreciat şi de specialiştii şi turiştii străini. Dacă avem în vedere că peste tot se întâlnesc şi diverse monumente istorice, arheologice şi memoriale, culminând cu monumentele înscrise în patrimoniul mondial UNESCO şi centrele istorice ale oraşelor vechi (Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş, etc.) precum şi construcţii moderne reuşite, putem vorbi de existenţa unei reţele naţionale de peisaje culturale cel puţin agreabile. Pe drumul României de integrare în Europa, se reglementează treptat toate domeniile, inclusiv cel cu privire la peisaje. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 230, din 4 martie 2003 (Monitor Of. Nr. 190/26.03.2003), sau delimitat şi stabilit măsurile de administrare a rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale, de natura celor înscrise în Legea nr. 5/2000, privind aprobarea Planului de amenajarea teritoriului naţional, secţiunea a treia, Zone Protejate (naturale). De asemenea, însăşi Uniunea Europeană mai are de stabilit anumite norme cu privire la peisaje, cărora abia acum, după anul 2000, le-a venit rândul. Astfel, unul dintre principalele documente adoptate pe plan european sunt Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, emise la Hanovra, Germania, în anul 2000, cu prilejul Conferinţei Europene a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), întruniri care au loc periodic. Aceste principii au în vedere şi măsuri pentru protecţia peisajelor, pornind de la necesitatea delimitării în planurile de amenajarea teritoriului a principalelor macropeisaje protejate şi continuând cu determinarea întregii reţele de peisaje culturale, precum şi a traseelor cultural turistice, pentru turiştii români şi străini. -
4. 3. - Implicarea publicului în protecţia peisajului. Toţi cetăţenii sunt preocupaţi de calitatea peisajului, pentru că acesta are un impact asupra vieţii lor. Calitatea peisajului este afectată pozitiv sau negativ de activitatea sau de inactivitatea oamenilor.
Autorităţile publice pot stabili reguli în folosirea proprietăţilor, pentru îmbunătăţirea peisajelor. Publicul trebuie să participe la întregul proces de identificare, evaluare, protejare, gestiune dinamică şi planificarea peisajelor. Participarea poate fi încurajată prin informare publică, mass-media şi educaţie la toate nivelele. Este necesară şi instruirea instituţiilor publice şi organizaţiilor reprezentative, care să poată astfel evalua şi administra peisajele. În acest scop, măsurile revin guvernelor, ministerelor şi organizaţiilor care se ocupă de amenajarea teritoriului, de protecţia mediului, de managementul proprietăţii funciare şi de managementul turistic. Programul de educaţie trebuie să vizeze ca scop, formarea copiilor şi tinerilor spre a deveni cetăţeni conştienţi, sensibili şi responsabili, în privinţa importanţei protecţiei mediului şi a peisajului. Autorităţile locale trebuie să fie cele care aplică efectiv strategia de protecţie şi de ameliorare a peisajului, prin consilieri locali şi regionali specializaţi, experţi independenţi, reprezentanţi ai societăţii civile, ai grupurilor interesate, reprezentanţi ai locuitorilor şi alţii. Numeroasele organizaţii neguvernamentale care se ocupă de protecţia mediului ar putea şi ar trebui să se implice mai mult în acţiunile concrete de conservarea, protecţia şi ameliorarea peisajelor, cunoscând faptul că tinerii sunt şi ei una din principalele categorii de consumatori ai peisajului, de beneficiari ai valorilor sale. Toţi aceşti actori, autorităţi şi populaţie, trebuie să acţioneze în parteriat public- privat, în vederea realizării obiectivelor comune privind peisajul. Întărirea sensibilizării publicului, a organizaţiilor private şi a colectivităţilor locale, în privinţa valorii peisajelor, a importanţei lor economice, a modificărilor acestora, ca şi a posibilităţilor de conservare, ameliorare şi dezvoltare, este una din principalele măsuri adoptate cu prilejul Conferinţei Europene a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului, de la Hanovra, din anul 2000, când s-au aprobat şi Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a Europei .
4. 4. - Studierea, identificarea şi evaluarea peisajelor. Implementarea procesului dezvoltării durabile presupune între altele iniţierea unor cercetări şi studii la toate nivelele pentru descifrarea problematicii peisajelor. Nu există o metodă universală confirmată pentru identificarea, studierea şi evaluarea peisajelor, dar cunoaşterea şi experienţa altora pot fi de folos. Cooperarea regională şi europeană poate fi de folos, cu atât mai mult în determinarea unor peisaje de importanţă mare, europeană. În procesul de identificare a peisajelor pot fi utilizaţi diferiţi termeni, cum ar fi: - tipuri majore de peisaj european, care sunt recunoscute datorită caracterului lor autentic, reprezentativ şi unic ( păduri combinate, peisaje terasate, cămpuri deschise, văile unor râuri, zone urbane şi periurbane, zone mlăştinoase, etc.); - unităţile spaţiale ale peisajului cu caracteristici omogene, la nivel local şi regional; - zone de peisaje speciale, protejate prin măsuri instituite (păduri virgine, etc.). În perioada 24-26 mai 2001, la Stupava a avut loc un atelier de lucru în domeniul peisajului, organizat de către ECOVAST (Organizaţia Consiliului Europei pentru dezvoltarea satelor şi oraşelor mici). Cu acest prilej s-au discutat problemele legate de peisaje. Astfel, în ceea ce priveşte identificarea peisajelor, s-a constatat ca : - peisajul este oriunde în jurul nostru, - peisajul are o anumită semnificaţie pentru noi, - există un interes public şi politic crescând pentru peisaje în Europa, - această aspiraţie s-a concretizat în Convenţia Europeană a Peisajului . Ţelul Convenţiei este de a face pe oamenii din Europa să fie atenţi asupra peisajului în care locuiesc, pentru a-l conserva şi menţine, sau ameliora, în scopul creşterii calităţii vieţii lor.
Cetăţenii pot avea iniţiativa în acest sens. Primul pas este acela de a identifica specificul peisajului, proces pe care-l pot face cetăţenii însăşi, asistaţi şi de specialişti. Procesul nu este foarte complicat. Se caută a se depista unităţile peisagistice, care pot fi, de exemplu: - un câmp semănat, - o pădure, - valea unui râu, - un sat dintre dealuri, - un ansamblu urban distinct, etc. Ideea unităţii peisagistice foloseşte pentru ca oamenii să-şi concentreze atenţia asupra zonei în care locuiesc, care-i interesează, sau pe care o străbat. Peisajul trebuie privit, simţit şi gândit. Fiecare peisaj poate fi perceput ca o relaţionare de factori naturali şi umani. Evaluarea peisajului cuprinde câteva etape şi anume: o temă dată, o contemplare a peisajului, descrierea detailată şi o documentaţie scrisă şi desenată sau fotografiată. Straturile peisajului sunt în număr de zece şi anume: 1- geologia de suprafaţă, 2- climatul zonei, 3- forma terenului sau geomorfologia, 4- solul, de regulă acoperit cu vegetaţie, 5- acoperirea terenului cu vegetaţie diversă, arbori, arbuşti sau gazon, pajişti sau păşuni, construcţii sau ale amenajări create de om, 6- agricultura şi silvicultura, care sunt activităţi umane ce asigură o parte din produsele necesare pentru traiul populaţiei, 7- casele şi localităţile, realizate de om pentru habitatul său, inclusiv vestigiile unor perioade vechi, cu semnificaţie pentru locuitori (monumente istorice), 8- alţi factori, cum ar fi: fabrici, cariere, unităţi militare, linii electrice, infrastructura turistică, etc., 9- caracteristicile istorice ale naturii şi localităţilor, 10- sentimente şi asocieri, care conduc la o evaluare specială. Evaluarea peisajelor este esenţială pentru stabilirea corectă a măsurilor practice de gestionare responsabilă, de protecţie şi de planificare corespunzătoare specificului şi caracteristicilor acestora. Evaluarea se face după criterii obiective, comparate, funcţie de diversitatea acestora, atribuită de către locuitori. Evaluarea presupune determinarea trăsăturilor specifice ale peisajului, care, dacă sunt rare, necesită o protecţie specială, în vederea conservării lor, în starea autentică, specifică. Suita de valori atribuită de localnici peisajelor locale, poate face obiectul unor dezbateri publice, asistate şi de specialişti, la care pot fi invitate autorităţile. În cadrul acestor dialoguri, se pot stabili măsurile convergente şi conjugate, la care să participe toţi cei interesaţi. Studierea şi evaluarea generală a peisajelor, analiza proprietăţilor lor, a ecosistemelor peisagere, a influenţelor cărora le sunt supuse şi a modificărilor care rezultă de aici, definirea şi aplicarea obiectivelor de calitate peisageră – reprezintă una din principalele măsuri prevăzute în Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european , adoptate în anul 2000, la Hanovra, în Germania, cu prilejul CEMAT (Conferinţa Europeană a Miniştrilor Amenajării Teritoriului).
4. 5. - Măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor de protecţie În realizarea protecţiei peisajelor sunt necesare următoarele măsuri conjugate şi care ar trebui realizate consecvent, de către toţi actorii implicaţi şi interesaţi, într-un parteneriat strategic, pe termen lung: - instruirea şi educaţia publicului, prin programe speciale, începând din învăţământul preşcolar, până la învăţămânul universitar şi chiar post- universitar; - consolidarea resurselor destinate instruirii, identificării şi evaluării peisajelor, în sensul permanetizării lor, spre a nu se deturna către alte interese; - educaţia elementară în familie a copiilor de la cea mai fragedă vârstă asupra valorilor peisajului şi pentru respectarea acestora; - cunoaşterea de către populaţie a măsurilor luate pentru: dezvoltarea cercetării şi instruirii, protecţia activă, gestiunea dinamică şi planificarea peisajelor, stimulente financiare şi fiscale, statute speciale de protecţie (similare zonelor protejate); - cooperarea internaţională în protecţia activă, administrarea dinamică şi planificarea peisajelor şi implementarea Convenţiei Europene a Peisajului; - integrarea amenajării peisagere în amenajarea teritoriului, precum şi în politicile sectoriale de dezvoltare economică şi socială, urbană, a infrastructurii, de agricultură, de mediu şi de cultură, întrucât toate au efecte directe sau indirecte asupra peisajului . Această măsură a fost prevăzută în Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială a continentului european, emise la Hanovra, în anul 2000; - o altă măsură luată cu acelaşi prilej a fost: punerea în aplicare a politicilor integrate orientate simultan către protecţia, gestionarea şi amenajarea peisajelor; - luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionale, reprezintă o măsură prevăzută în Principiile directoare adoptate în anul 2000, la Hanovra, de către miniştrii responsabili cu amenajarea teritoriului. Peisajul trebuie recunoscut ca fiind o componentă esenţială a cadrului de viaţă a populaţiei, precum şi ca o expresie cuprinzătoate a diversităţii patrimoniului ei comun, natural şi cultural, fundament al identităţii fiecărei comunităţi umane, urbane sau rurale. Acesta este şi motivul, pentru care, calitatea vieţii depinde, în mare măsură şi de calitatea şi de protecţia peisajului. Programele lansate în anii 2002 – 2003, privind O Românie Frumoasă , sau România Curată – ar trebui conjugate cu toate celelalte programe de dezvoltare, de investiţii şi de protecţia mediului şi a patrimoniului cultural. La astfel de programe, trebuie găsite forme viabile de conlucrare în parteneriat public- privat, astfel încât, practic, întreaga populaţie să participe la reabilitarea peisajului în care trăieşte. În condiţiile unui buget sărac, fără conlucrarea tuturor forţelor, nu se pot realiza proiecte complexe, care să ne amelioreze cadrul de viaţă cotidian.
4.6. Protecţia activă şi administrarea peisajelor Acestea sunt activităţi specifice care au ca scop realizarea obiectivelor menţionate anterior prin: - încurajarea activităţilor de protecţie, administrare şi planificare a peisajului, - stabilirea trăsăturilor şi calităţilor fiecărui peisaj, - instrumentele necesare pentru realizarea obiectivelor, - întocmirea planurilor principalelor peisaje.
Se înţelege aici că delimitarea peisajelor poate fi realizată corespunzător numai prin intermediul planurilor de amenajarea teritoriului sau de urbansim, care în plus beneficiază şi de regulamente corespunzătoare de gestiune. Din păcate, o astfel de acţiune lipseşte din preocuparea autorităţilor adminstraţiei publice centrale şi locale din România, care nu au aproape nici un fel de preocupare pentru protecţia peisajului, deşi toate politicile sectoriale de dezvoltare au un impact direct sau indirect cu calitatea peisajului. Există însă o serie de măsuri care trebuie îndeplinite de către autorităţi, cu sprijinul celorlalţi actori implicaţi şi interesaţi, ori responsabili şi anume. Asupra peisajelor, este necesar, să fie îndeplinite, următoarele acţiuni mai importante: - evaluarea peisajului, necesară şi pentru a determina zonele ce necesită protecţie, - protejarea peisajului, sau ale caracteristicilor sale mai importante, - administrarea peisajului în sensul activităţilor care l-au creat şi care continuă şi - amenajarea peisajului, pentru a-l ameliora şi introduce în circuitul public de valori. De regulă, peisajele valoroase au fost recunoscute, mai întâi de către scriitori, de pictori şi de alţi oameni de artă sau de cultură, sensibili la frumos, întrucât aceste peisaje conferă specific şi personalitate zonei sau locului, exprimând culturi locale diverse şi specifice. De asemenea, poeţii cântă peisajul în creaţiile lor, relevând frumuseţea naturii pentru ceilalţi oameni. Populaţia recunoaşte aceste peisaje, iar autorităţile au datoria să ia şi unele măsuri de protecţie şi de conservare. Planificarea peisajelor nu înseamnă altceva decât delimitarea lor prin planurile urbanistice sau de amenajarea teritoriului şi propunerea unor măsuri de conservare şi ameliorare a acestora. Peisajele zonale au ajutat dintotdeauna la constituirea culturilor locale, zonale şi naţionale. Reabilitarea peisajelor necesită şi reconstrucţia lor ecologică. O asemenea acţiune complexă nu se poate realiza decât prin cooperarea interdisciplinară a specialiştilor şi prin conlucrare în parteneriat. Administrarea dinamică a peisajului presupune supravegherea şi corectarea disfuncţiilor apărute, ca urmare a apariţiei unor riscuri naturale şi antropice, care pot degrada peisajul. Autorităţile administraţiei publice locale au şi aici un rol principal, cel puţin în coordonarea acţiunilor, chiar dacă există şi roluri jucate de societatea civilă organizată. Bibliografie:
- Carta Europeană a amenajării teritoriului, Strasbourg, 1984; - Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001; - Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european,
adoptate la Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000;
Cu cât omul s-a îndepărtat de integrarea sa echilibrată în natură, cu atât ambianţa lui fizică devenea mai dăunătoare ,
( Simonds J. O., 1961, în Peisagistica).
Capitolul 5 ARHITECTURA PEISAJULUI 5. 1. - Peisaj natural şi peisaj amenajat Peisajul natural este alcătuit din elemente naturale nemodificate de către om. Constituind o componentă importantă a mediului fizic, peisajul natural reprezintă un patrimoniu natural care asigură conservarea vieţii şi naturii sălbatice, în regim natural, în cadrul ecosistemelor naturale. Adesea, aceste peisaje sunt deosebit de frumoase, prezentând dealuri domoale împădurite, văi cu pajişti verzi, pâlcuri de pădure de foiase ori de conifere etc. Uneori însă, peisajul natural poate prezenta elemente dezagreabile, cum ar fi povârnişuri dezgolite, arbori doborâţi sau tăiaţi, alunecări de teren, vegetaţie săracă şi uscată, văi de râuri degradate de torenţi şi aluviuni etc. Datorită faptului că omul a pătruns până în cele mai îndepărtate zone ale globului, peisajele naturale, sălbatice, total necălcate de om sunt din ce în ce mai rare. Într-un peisaj natural frumos, intervenţiile umane trebuie să integreze armonios creaţiile realizate, astfel încât peisajul să capete noi valenţe, fiind pus în valoare. Peisajul amenajat comportă înlăturarea aspectelor negative şi nedorite, corectând astfel imaginea şi aspectul iniţial. Peisajul poate fi amenajat în diferite grade de intervenţie umană. Astfel, intervenţiile discrete şi limitate, cum sunt întreţinerea unei păduri, a unui parc amenajat, a unei grădini publice, menţin ecosistemul respectiv în starea de seminatural. Culturile agricole sunt intervenţii mai drastice, survenite prin simplificarea biocenozei, în sensul de înlăturare a unor specii vegetale, în avantajul dezvoltării unei singure, sau a două specii, care reprezintă cultura dorită de agricultor. Acestea sunt habitate seminaturale. Spre deosebire de ele, aşezările umane reprezintă habitate artificiale, create şi întreţinute aproape exculsiv de către om. Calitatea peisajului rural sau urban depinde de capacitatea comunităţii de a-şi amenaja ambientul în mod agreabil. Convenţia Europeană a Peisajului a determinat părăsirea viziunii exclusiv elitiste a peisajului, prezentând importanţa studierii celor două categorii majore, total diferite, de peisaj şi anume: a peisajelor remarcabile şi a celor degradate, urâte. Primele trebuie puse în valoare, conservate şi întreţinute spre a rămâne în circuitul public de valori, iar cele degradate - reabilitate funcţional şi estetic. În perioada de tranziţie de după 1990, în multe zone din România, teritoriul a fost urâţit de instalaţii tehnologice industriale degradate şi părăsite, de halde de steril, de depozite neamenajate de deşeuri, cariere de piatră şi nisip, spaţii libere neamenajate etc. Toate acestea trebuie luate în vizor, pentru proiecte de reconstrucţie ecologică. În funcţie de configuraţia geografică a teritoriului, peisajul poate fi: de şes, de deal, de podiş, de munte sau alpin, de deltă, de litoral etc. Dacă suntem în aşezări umane, avem peisajul urban sau rural. Dintre acestea, câteva tipuri de peisaj sunt prezentate în acest capitol, cu specificul şi particularităţile lor. 5. 2. - Arhitectură şi peisaj Problema esenţială a arhitecturii româneşti este să-şi regăsească autenticitatea ei, puctul de plecare pentru intrarea în arhitectura universală. Nu se poate face operă valabilă, fără un punct fix de
sprijin, fără clarificarea şi acceptarea unor sensuri comunitare funciare ale plastcii noastre arhitecturale, fără conştiinţa că întreaga spiritualitate, întreaga cultură românească trebuie să se găsească întrupată în opera arhitecturală (Joja C, 1984). Arhitectura civilă urbană de mică şi medie dimensiune şi cea ţărănească, care face majoritatea construcţiilor din toate timpurile este cea care compune peisajul urban şi rural cotidian şi omniprezent. Nu doar monumentele religioase şi palatele de mari dimensiuni, care sunt în număr mic, uneori simbolizând mai mult forţa financiară a unor dictatori, decât valori, trebuie tratate în manualele de istoria şi teria arhitecturii. Deosebirile spirituale şi specificul cultural al naţiunilor se desprinde mai degrabă din arhitectura civilă diferită, cu expresivitate specifică. Iar peisajul cultural al aşezărilor umane respective este exprimat mai curând prin clădirile civile de locuit, decât prin catedrala sau palatul seniorului, obiective singulare, chiar dacă reuşite, ori cu valoare de simbol. Expresivitatea peisajului arhitectural nu se obţine printr-o multitudine de elemente şi detalii, ci, mai degrabă, prin cizelarea şi perfecţionarea proporţiilor cu câteva elemente funcţionale esenţiale, cum sunt stâlpul, grinda, balustrada, acoperişul. Timp de milenii, arhitectura casei de locuit a evoluat treptat şi firesc, către pefecţiunea proporţiilor. Atraşi şi eclipsaţi de dimensiunile şi bogăţiile decorative ale catedralelor şi palatelor, am încetat să vedem, să simţim bogăţia plastică şi poetică, expresivitatea extraordinară a caselor mici. Nu poţi, ca arhitect să nu simţi poezia şi magia subtilă a arhitecturii tradiţionale ţărănşti, pe care, din lipsă de înţelegere, sau datorită educaţiei noastre, o categorisim cu uşurinţă, doar pitorească. Ca să ne apropiem de muzică, o ascultăm repetat, cu răbdare, în dorinţa de a o înţelege. Spre deosebire de muzică, arhitectura ni se înfăţişează dintrodată, cu toată puterea ei expresivă, impactul rămânând obsedant şi totalitar. Pentru a-i înţelege mesajul ei simfonic, discursul liric, trebuie să mergem în jurul şi înăuntrul ei, lăsându-ne pradă magiei ei binefăcătoare (Joja C., 1984). Orice operă de artă acţionează asupra noastră, atâta vreme cât o privim, dar de arhitectură nu putem scăpa, suntem prinşi în ea, ca într-o plasă. Peisajul nostru înconjurător este plin de arhitectură, pe care o respirăm, ne dă sens vieţii, ne dă gustul eternităţii, ne luminează când este pură şi ne întunecă atunci când nu este decât construcţie (Joja C., 1984). Realizările valoroase ale arhitecturii moderne cristalizează în ele spiritualitatea epocii noastre şi evoluţia culturală a omenirii. Trăind în blocurile tip, nu putem să nu preţuim vechile oraşe, pline de personalitate, exprimând spiritualitatea comunităţii şi lipsite de greşeli plastice. Ambientul lor, peisajul şi aerul care se degajă este, prin valorile tradiţiei, reluate de modernismul valoros, de o calitate superioară. Valorile perene ale arhitecturii româneşti sunt foarte apropiate de cele ale arhitecturii moderne, cum numai arhitectura japoneză şi chineză o mai face. Arhitectura modernă şi-a pierdut substanţa şi poezia ei care o umaniza, devenind obositoare, monotonă şi simplistă. Originalitatea cu orice preţ, căutată de reformişti, denotă faptul că aceştia au uitat funcţia primordială a arhitecturii, care este spirituală, urmărind confortul spiritual, înaintea celui material. A trăi şi a creia în actualitate nu înseamnă a te rupe de tradiţie, ci de a îmbogăţi tradiţia cu noi atitudini de viaţă. Simplificarea este de fapt concentrarea extremă a sensurilor, a spiritualităţii de neam. Şcoala de arhitectură trebuie să fie însuşirea tradiţiei, a voalorilor spirituale specifice, alături de îndemânarea de exprimare spaţială (Joja C., 1984). Putem aprecia, aşa cum sublinia şi acest fin analist a arhitecturii tradiţionale româneşti, care este Constantin Joja, că arhitectura reflectă concepţia etică, estetică şi metafizică a fiecărui popor, întrega lui specificitate, indiferent de mijloacele tehnice şi materiale existente. Iar arhitectura ţărănească şi-a dezvoltat, vreme de milenii, sistemele ei expresive şi le-a rafinat, până au ajuns la o simplitate expresivă , supremă (Joja C., 1989). Iar peisajul nostru rural ori urban, este marcat fundamental, de creaţia de arhitectură, a diverselor perioade trecute. De pildă, arhitectura sacră a simbolizat cerinţele sufleteşti ale fiecărei comunităţi umane. Dar arhitectura modernă nu trebuie să cadă în greşeala de a globaliza stilurile şi epocile, într-un babilon. Nu poţi face simbioze ale mai multor stiluri distincte şi evoluate.
Poţi face, cum subliniază arhitectul modern Kysho Kurokava, simbioze între trecut şi viitor, între valori stilistice zonale şi idei cu valoare globală, dar nu poţi mixta oricum şi orice. El subliniază adevărul, de multe ori uitat şi anume că oraşul şi casa au valoare egală şi se includ reciproc, la fel ca individul şi societatea (Kisho Kurokawa, 1985). Arhitectura modernă ilustrează apogeul şi estetica tehnicităţii, dar a pierdut armoniile şi poezia geometriei (Joja C., 1989). De aceea, ea nu are valoarea, pe care ar trebui să şi-o tragă din tradiţie, păstrând poezia geometriei şi armoniile esenţiale.
5. 3. – Oraşul grădină Oraşul grădină este legat de numele lui Ebenezer Howard (1850 – 1928), un vizionar social, care a propus reconstrucţia completă a societăţii capitaliste, prin realizarea unor oraşe grădină, cu comunităţi voluntare, cooperative de citadini, care să se autoguverneze. Howard nu a fost un urbanism obişnuit, cum greşit l-au considerat unii. El nu a dorit să creeze oraşe mici, izolate, ci a mers pe soluţia co-urbanizării, cu sute de mii şi chiar milioane de locuitori. Peter Hall publică, în anul 1996, cartea Oraşele de mâine: o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, tradusă în limba română de Laurenţiu Stoica, trei ani mai târziu şi apărută în anul 1999. Autorul descrie tipuri de oraşe şi, în contextul acestui discurs despre peisagistică, am considerat utilă prezentarea ideilor sale despre oraşul grădină . Howard combină cele mai bune trăsături ale mediului urban şi rural, într-un nou tip de aşezare umană, oraşul – sat . Mai întâi, un grup de iniţiatori cumpărau pământ, aducând cu ei şi câteva fabrici, muncitorii acestora urmând a-şi face case aici. Oraşul grădină urma să aibe un număr limitat de locuitori, circa 32000, care urmau să trăiască pe o suprafaţă de maxim 1000 de acri de pământ. În jurul său urma să se planteze o centură verde, de cinci ori mai mare decât suprafaţa locuibilă a oraşului, care să fie tot proprietatea companiei, ce cumpărase terenurile. După terminarea primului oraş grădină, la o anumită distanţă s-ar construi al doilea, până la realizarea unei reţele de oraşe grădină, având anumite specializări fiecare. Fiecare din oraşe ar fi autonom, bucurându-se de libertate, dar ele ar coopera.. Aceasta este partea de scenariu şi de strcură. Desigur însă, că o astfel de rezolvare ideală, ar creea peisaje urbane de o calitate incontestabilă, fără a mai vorbi de celelalte avantaje economice şi sociale. Avantajul fundamental al oraşului grădină ar fi acela, că ar fi şi înconjurat de o vegetaţie forestieră concludentă, în măsură să asigure calitatea aerului, precum şi un climat tonic, reconfortant, locuitorii simţindu-se aici, ca într-o staţiune balneo- climaterică. Howard nu a fost doar un visător, ci şi un om de acţiune. Planul său se putea realiza progresiv şi fără riscuri. Primul său oraş grădină s-a născut la 35 de mile de Londra, la Letchworth, iar al doilea la Hampstead, prin anul 1903. După diverse grutăţi, mai ale în perioada războaielor mondiale, oraşul a atins forma sa finală în anii 60, cu ajutorul lui Unwin şi Parker. Aceştia au continuat să-I aplice ideile lui Howard. Mişcarea oraşul grădină a creeat şi o asociaţie activă, unde proiectele erau dezbătute cu localnicii şi cu specialiştii. Se pare că ideile lui Howard au trecut oceanul în Europa, dar ele au fost înţelese greşit, ajungânduse la cartiere suburbii grădină, ceea ce era altceva. Germania totuşi a împărtăşit corect ideea, încercând s-o aplice, în câteva cazuri, organizând şi o mişcare pentru oraşul grădină. Impresia covârşitoare a oraşului grădină englez este aceea de calm. Scepticii nu cred că oraşul grădină este alcătuit din blocuri, dar ar trebui să vadă oraşul grădină Siemensstadt, care funcţionează bine, pentru că se află pe mâini bune, ca şi Romerstadt. Londra s-a descongestionat prin cele opt oraşe grădină, realizate în jurul ei. Încercând o concluzie, oraşul ar trebui să ofere oamenilor fericire şi o viaţă bună. Acest ideal nu este imposibil de atins şi nu credem că este o utopie. Dar sunt foarte mulţi factori, care trebuie să se conjuge către îndeplinirea acestui scop şi treaba e mai complexă.
De pildă, dacă totul este proiectat şi realizat ca la carte, iar conducerea oraşului nu este corespunzătoare, totul se poate nărui într-un mandat. Oraşul nou trebuie să rămână un oraş viu, dinamic, adaptat vremurilor, dar cu măsură, modernizat permanent, dar cu bun simţ şi talent. Dece să determinăm mereu pe citadini să părăsească oraşul în week end, sau sa meargă la odihnă în alte… oraşe. Credem într-un proces benefic treptat de reabilitare complexă urbană, care să transforme oraşele noastre în ceea ce trebuie şi merită să devină: în oaze de cultură şi de odihnă, fără a le ştirbi cu nimic rolul de incubator economic pentru zona de influenţă. Rămâne doar ca viitoarele guverne să înţeleagă şi să adopte un program de reabilitare, croit pe termen lung, cu etape, resurse şi obiective.
5. 4. - Peisajul urban Peisajul urban este perceput în intravilanul oraşelor, destinat habitatului urban al citadinilor, ca decor de viaţă a ambientului urban. Habitatul reprezintă locul în care trăieşte o populaţie, în mod natural. Ameliorarea habitatului presupune îmbunătăţirea condiţiilor de locuire. Ambientul constituie mediul apropiat omului, mediul natural şi construit, aflat direct în contact cu fiinţa umană (dicţionarul englez). Dicţionarul francez Little – defineşte ambientul, ca ceea ce există şi se petrece în jur. Cu alte cuvinte, ambientul este ceea ce ne înconjoară din mediul în care trăim. Ambientul mai este definit, ca fiind mediul în mijlocul căruia se află cineva, mediul său înconjurător. Dicţionarul de ecologie S. U. A. defineşte ambientul uman, drept totalitatea factorilor fizici, care acţionează asupra populaţiei umane, în mediul său apropiat, natural sau construit. Dicţionarul de ecologie Oxford – defineşte ambientul, ca fiind totalitatea factorilor, care predomină într-un mediu natural sau construit. În România, este folosit curent termenul de ambianţă, ambientul fiind termen francez, preluat în vocabularul românesc. În crearea unei ambianţe corespunzătoare, colaborarea cu natura nu este numai importantă, ci chiar indispensabilă (Saarinen Eliel, arh., 1948). Estetica ambientală este calitatea ambientului de a avea însuşiri estetice, de a oferi frumuseţe, sănătate, vigoare şi optimism. Estetica ambientală constituie o disciplină de studiu pentru arhitecţi. Calitatea vieţii este determinată, în mare măsură, de efectul estetic pe care un peisaj natural, combinat cu creaţii umane, cu construcţii şi amenajări, îl produce asupra comunităţii umane. Omul realizează o simbioză, mai mult sau mai puţin reuşită, a inserţiilor sale construite cu mediul natural existent. Soluţia de principiu este de a căuta echilibrul om – mediul său natural, orice evadare din acest adevăr, constituind o himeră, ce este grabnic pedepsită, considera arhitectul francez Le Corbusier. Iar pedeapsa o va primi chiar omul. Percepţia peisajului urban este realizată de către toţi citadinii, dar, desigur că gradul de sensibilitate a lor diferă, în funcţie de gradul de cultură şi de instruire, de modul lor de viaţă, care poate fi, mai mult sau mai puţin în acord cu cu natura din care fac parte. Un om de artă, pictor, poet sau muzician, fiind educat şi inspirat, percepe cu uşurinţă frumuseţea peisajului din ambientul său, precum şi eventualele corecţii necesare pentru ameliorare. Un om îndrăgostit vede numai frumuseţea peisajului în care se mişcă. Iar un arhitect, ca artist şi totodată tehnician, ar trebui să vadă în mod realist totul aşa cum este, precum şi cam ce ar trebui făcut pentru înfrumuseţarea peisajului. Analiza unui peisaj presupune atât sensibilitatea necesară, cât şi cunoştinţe tehnice, privind intervenţiile posibile.
De regulă, peisajul oferit privitorului care parcurge o stradă, un traseu prin oraş, ar trebui să fie agreabil, echilibrat şi frumos. Cu cât omul s-a îndepărtat de integrarea sa echilibrată în natură, cu atât ambianţa lui fizică devenea mai dăunătoare , sublinia autorul Peisagisticii ( Simonds J. O., 1961). În Australia, colonelul Light a propus pentru Adelaide, ideea că, odată ce un oraş a crescut destul de mult, ar trebui începută construcţia unui al doilea oraş, separat de primul, printr-o centură verde, ceea ce lansa ideea de oraş social, recunoscută ulterior de Howard. El preia de la un contemporan ideea ca o comunitate să cumpere teren arabil, la preţul lui redus la valoarea agricolă, pe care apoi să-şi construiască un oraş, ridicând astfel valoarea terenului, cu diferenţa valorică achitându-şi o parte din lucrările de construire a caselor şi dotărilor. Se înţelege de la sine, că un astfel de oraş nou, ar fi croit de la început, destul de aerisit, cu un puternic sistem coerent de habitate naturale, ca reţea în cuprinsul său. Calitatea peisajului urban astfel obţinut ar putea fi superioară. Cu atât mai mult, atributul de urban, ar trebui onorat, de la început, aşa cum se cuvine. Arhitectul Constantin Joja descria sugestiv, în cărţile sale, frumuseţea peisajului urban. Când au ştiut să se transforme în suite de pieţe, cu străzi înguste sau late, în şes sau în pantă, cu cotituri savante, unghiuri noi de vedere şi perspective variate la orice pas, oraşele au devenit medii creatoare, stimulatoare, dar oraşul modern a pierdut această calitate, înfundându-se în monotonia străzilor drepte şi uniformizându-şi casele. Urbanistica modernă, imitând damierul antic la o scară uriaşă, a distrus oraşul ca entitate spiruituală şi coloană vertebrală a unui popor (Joja C., 1984). De altfel, blocurile tip nu au istorie, n-au farmec, n-au suflet şi nici frumuseţe, existând toate şansele, ca ele să nu aibă nici viitor (Ionaşcu Gh., 1991). Percepţia, analiza şi intervenţia în peisajul urban nu se poate rezuma numai la aspectele compoziţionale, volumetrice. Pentru că, până la urmă, important nu este neapărat cum e alcătuit oraşul, cât mai ales, cum se simt în el locuitorii săi. Calitatea ambientului urban şi a peisajului oferit sunt elemente fundamentale. Trăirile oferite citadinilor, de ansamblurile natural- construit, depăşesc simpla fizică a dispunerii geometrice a construcţiilor. Calea realistă conduce incontestabil spre folosirea cu maximă grijă a spaţiilor prielnice care ne stau la îndemână, puse la dispoziţie de natura însăşi, pe care nici pe departe nu ştim să le folosim în mod judicios (Gusti G., 1974). Intervenţiile în peisajul urban sunt numeroase, dar, important pentru arhitecţi, este ceea ce pot face ei. Astfel, intervenţiile ar trebui grupate pe grupe de actori şi anume: Funcţionarii publici din compartimentele de urbanism a Consiilor locale, pot avea iniţiativa în iniţierea şi promovarea unor programe şi proiecte privind: - curăţenia spaţiilor publice, a străzilor, trotuarelor, spaţiilor verzi şi a terenurilor libere, - reabilitarea tuturor plantaţiilor şi asigurarea unor specii adecvate ca şi culoare, coronament, aspect, pentru toate anotimpurile, - reabilitarea oglizilor de apă, stătătoare sau curgătoare, - reabilitarea tuturor drumurilor şi a aleilor pietonale şi reglementarea circulaţiei şi a parcajelor, în funcţie de trafic şi de numărul de autovehicole, - asigurarea realizării de garaje, supra şi subterane, la capacitatea necesară, - reabilitarea tuturor clădirilor publice, a calcanelor vizibile din locuri publice, în culori calde, pastel, cu evitarea culorilor tari, stridente, a reclamelor exagerate, - sprijinirea locuitorilor în realizarea reabilitării propriilor locuinţe (credite etc.), - realizarea unor intervenţii pentru crearea de perspective variate, interesante, agreabile, inclusiv prin acoperirea vederii către locuri inestetice, dezagreabile, - asigurarea dotării spaţiilor publice cu mobilier stradal de calitate, - reabilitarea modernă a pieţelor civice de promenadă, contacte sociale etc., - alte lucrări necesare. Arhitecţii proiectanţi pot avea în vedere următoarele deziderate: •
•
-
Inventarierea locurilor uitate din perimetrul urban, a clădirilor valoroase, cu realizarea unor proiecte de reintroducerea lor benefică în ambientul urban, Amenajarea peisagistică de calitate a spaţiilor publice, cum sunt pieţele de promenadă şi de contacte sociale ale oraşului, Amenajarea peisagistică a parcurilor, grădinilor publice şi a scuarurilor, ori chiar a aliniamentelor plantate adiacente arterelor oraşului, Realizarea, în soluţii de calitate, stabilite eventual prin concurs, a tuturor proiectelor de ameliorare a peisajelor urbane, Analiza perspectivelor necorespunzătoare, care se deschid din diferite unghiuri de vedere şi corectarea imaginilor negative, prin noi construcţii şi amenajări, ori prin mobilier urban adecvat şi decorarea unor faţade informe sau anoste,
Peisajul urban necesită, de regulă, o supraveghere permanentă, o intervenţie gradată, în funcţie de cerinţe, de oportunităţi şi de resursele potenţiale. În cadrul strategiei de dezvoltare şi reabilitare a aşezărilor urbane, peisajul oraşului ar putea să fie substanţial îmbunătăţit, dacă s-ar adopta următoarele deziderate: - conservarea vocaţiei rezidenţiale a oraşului, - încurajarea diversităţii moduilor de locuire, - evitarea segregării sociale a locuitorilor, - fluidizarea circulaţiei intravilane, - menţinerea în limitele stabilităţii a echilibrului ecologic global, prin conservarea habitatelor seminaturale (spaţii plantate şi oglinzi de apă). Pentru mediul rural, problematica peisajului este alta, deşi unele elemente comune – se regăsesc.
5. 5. - Peisajul rural Cunoscut ca fiind prima formă de aşezare umană, satul a apărut odată cu apariţia agriculturii, ca prim sistem coerent de locuire umană. Habitatul rural a premers şi determinat apariţia habitatului urban. Satul se integrează organic în mediul natural, fiind armonizat ecologic cu natura înconjurătoare, mai mult decât oraşul. Satul este o aşezare umană care primeşte şi menţine amprenta teritoriului, în care este situat, a mediului natural pre-existent, spre deosebire de oraş, care modifică radical peisajul, în care s-a edificat. Percepţia peisajului rural reprezintă, de regulă, o încântare pentru privitor. Construcţiile din sat sunt integrate peisajului şi naturii pe care o umanizează şi o potenţează. Ele apar ca fiind înnecate în verdeaţă, intercalate între pomi şi arbori, printre grădini, vii şi livezi. Veşnicia s-a născut la sat , susţinea Lucian Blaga. Satul are ca nucleu economic de bază – gospodăria rurală de tip integrat. Orice gospodar îşi produce, de regulă, cam tot ce are nevoie pentru traiul zilnic, în gospodăria proprie. Înflorirea satului şi bogăţia lui este determinată şi condiţionată de prosperitatea fiecărei gospodării ţărăneşti. Satul se găseşte sub formă de crâng , atunci când este compus doar din câteva case, sub forma unui cătun, când are 15-40 de case sau sub forma unui sat propriuzis, dacă are mai multe gospodării rurale. Peisajul rural este, de regulă, un peisaj tradiţional. Majoritatea caselor dispun de spaţiul intermediar, ilustrat de prispa sau cerdacul casei, care realizează trecerea gradată între exterior şi interiorul case de locuit.
Componentele teritoriale ale satului sunt vatra de sat şi moşia sau ţarina, care se îngemănează şi intercondiţionează reciproc, formând un singur fenomen socio-economic complex. Moşia ori ţarina constituie baza de resurse naturale a satului, iar vatra oferă condiţii pentru amplasarea gospodăriilor individuale. Peisajul rural trebuie conservat şi revigorat, prin renaşterea şi consolidarea gospodăriilor ţărăneşti de tip integrat. Degradarea peisajului rural s-a produs în anumite locuri, datorită sărăciei şi pauperizării zonelor rurale, survenită atât în fostul regim, prin comasarea şi restrângerea nefuncţională a perimetrului acestuia, cât şi după anul 1989, datorită fărâmiţării culturilor agricole şi lipsa de perspectivă, care a condus la părăsirea şi de popularea satelor. Fenomenul de depopulare a fost mai accentuat în zonele de munte, care suferă de handicapuri naturale şi sociale, iar în unele zone, ca în Ardeal, multe sate locuite de saşi, au fost părăsite de aceştia. Intervenţiile necesare pentru păstrarea şi revigorarea peisajului rural nu necesită altceva decât revigorarea activităţilor economice tradiţionale, cum sunt cultivarea pământului şi creşterea animalelor, precum şi cele de prelucrare a produselor astfel obţinute, care să se facă cu participarea locuitorilor la profit şi nu prin vânzarea lor ca simple materii prime, la preţuri derizorii oferite de agenţii economici. Introducerea obiectelor de folosinţă îndelungată şi mecanizarea unor lucrări agricole, survenite ca elemente de modernizare a vieţii satului contemporan, nu trebuie să împiedice cu nimic, păstrarea elementelor de arhitectură rurală tradiţională, a elementelor etnografice şi folclorice, a obiceiurilor, a meşteşugurilor tradiţionale, precum şi a artei populare. Totodată, modernizarea satului românesc nu este neapărat sinonimă cu urbanizarea lui. Doar unele sate mai mari, centre de comună, în care activităţile de producţie şi servicii s-au amplificat, pot deveni în perspectivă oraşe, printr-o urbanizare echilibrată şi bine dozată. În prezent (2003) în România există un număr de circa 13268 de sate, grupate administrativ în 2687 de comune. O şansă nouă în dezvoltarea şi modernizarea satelor este turismul rural, agoturismul, care valorifică potenţialul natural şi cultural al zonelor rurale, precum şi frumuseţea peisajului rural. Valorificarea resurselor naturale prelucrate din gospodăriile ţărăneşti prin turism rural – asigură o nouă cale de prosperitate a gospodăriei rurale. Turismul rural reprezintă o activitate economică complementară agriculturii, veniturile obţinute de pensiuni, fiind reinvestite în baza materială a gospodăriei de primire turistică. Arhitectura ţărănească, cea sacră şi urbană sunt compatibile între ele, pentru că, deşi cu scopuri diferite, sunt expresia aceleiaşi structuri sufleteşti şi naţionale, a comunităţii care le-a dat naştere (Joja C., 1989). Peisajul cultural românesc este parcat fundamental de o arhitectură originală, unitară, în diversitatea ei, despre care străinii afirmă că este altceva, că adică are o identitate aparte. Ea se încadrează cel mai armonios în natura amplasamentului, care este peisajul subcarpatic. Creaţiile de arhitectură care îmbogăţesc peisajul autohton, sunt autentice, îndelung cizelate şi cristalizate din preistorie şi conţin ritmuri, proporţii, structuri ingenioase, care sunt simboluri ale unei puternice culturi şi civilizaţii spirituale şi materiale (Păun Silvia, 2003).
5. 6. – Peisajul montan Peisajul montan este un peisaj specific, îndrăgit de majoritatea oamenilor, datărită unor factori diverşi, care-l fac interesant, variat, diferit de alte peisaje, iar adesea sau uneori, inedit. Principala calitate a peisajului montan este dată de calitatea mediului natural, de regulă nepoluat, reconfortant şi cu calităţi estetice distincte. Din trecut se cunoaşte apetenţa oamenilor pentru a merge la munte, unde întotdeauna aerul este curat, vegetaţia bogată, apele curate şi limpezi, iar oamenii destinşi. Casele şi gospodăriile sunt innecate în
vegetaţie, iar grădinile, fâneţele şi pajiştile dau o imagine îndrăgită, adesea de preferat, faţă de peisajul urban. Faţă de peisajul oferit de prezenţa mării şi a plajei, când ambientul este plăcut, numai când este soare şi timp frumos, la munte te simţi bine pe orice vreme, deoarece aerul este întotdeauna curat, ozonat, iar natura sălbatecă se dezvoltă în legea ei, armonios şi plăcut, chiar fără voia sau intevenţia omului. Poate tocmai acesta este secretul, neintervenţia omului, care, de multe ori, strică. Poeţii au cântat în odele lor muntele, pictorii au pictat în aceste zone, iar turiştii s-au recreat la munte. Izvoarele limpezi, apele şi cascadele năvalnice, alături de arborii stufoşi, dau o imagine plăcută, care îndeamnă la drumeţie şi la popas în mijlocul naturii. Majoritatea parcurilor naţionale şi naturale, a rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii se află amplasate în zonele montane. Aici găseşti specii unice de floră şi de faună, lacuri glaciare, crevase, vulcani, văi minunate şi creste alpine spectaculoase. Din aceste motive, aceste elemnte de patrimoniu au fost incluse în aşa numitele zone protejate naturale, sau, cum se exprimă naturaliştii arii protejate. În România, prin Legea nr. 5 din anul 2000, au fost instituite oficial câteva sute de zone naturale protejate. De curând, în Europa şi în lume, se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre dreptul la diferenţă al zonelor montane, a comunităţilor umane de aici. Acest drept a fost chiar recunoscut de autorităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi de Comunitatea Europeană. Argumentul pentru care zonele montane ar avea acest drept rezidă în faptul că la munte, viaţa locuitorilor este mult mai grea, faţă de celelalte zone geografice. Diferenţa de altitudine, drumurile şi potecile în pantă, factorii meteorologici adesea agresivi, avalanşele, alunecările de teren, torenţii şi viiturile generate de ploi şi furtuni, eroziunea solului, acolo unde scade efectivul de animale, care întreţin paşunile şi fâneţele – reprezintă tot atâţia factori, care conferă aşa numitul drept la diferenţă . De altfel, studiile economiştilor şi sociologilor au condus la descoperirea adevărului că, în zona montană, locuitorii muncesc de două ori mai mult şi mai greu, pentru acelaşi câştig, faţă de cei din zona de câmpie. Din acest motiv, muntele trebuie ajutat, adică locuitorii din zona de munte au nevoie de ajutorul statului. Ei oferă resurse adesea unice pentru celelalte zone teritoriale, dar suferă handicapurile naturale specifice. Iar datorită sărăciei, muntenii suferă şi handicapuri economice şi sociale. Frumuseţea muntelui, a peisajului montan este astfel însoţită de probleme. Percepţia peisajului montan se realizează numai de pe traseul drumurilor de munte sau potecilor. Acestea au, de regulă marcaje cu precizarea unor date strict necesare. În anumite puncte ale traseelor turistice se deschid, către piscuri, ori catre văile intramontane, perspective inedite, interesante şi spectaculoase. Aceste locuri, din care se deschid perspective interesante, se numesc puncte de bell-vedere. Uneori, drumurile de munte forestiere sunt utilizate şi de către turişti. Pădurile traversate pot fi păduri de protecţie (a mediului), dar sunt şi păduri de producţie forestieră. Peisajul montan agreabil trebuie conservat, deoarece el se poate deteriora. Factorii care pot deteriora peisajul montan pot fi de ordin natural sau antropic. Astfel, condiţiile meteorologice nefavorabile pot provoca torenţi, avalanşe şi alunecări de stânci, pietre sau de teren, care provoacă adevărate răni în peisaj. Activităţile umane pot distruge un peisaj montan, prin trasarea unor linii de înaltă tensiune, care necesită tăierea unor porţiuni de pădure, prin exploatări de minereuri în cariere de suprafaţă, sau prin construcţii hidroenergetice. De aceea, înainte de proiectarea unor astfel de lucrări, legea prevede necesitatea determinării impactelor negative potenţiale, pentru măsuri de compensare.
Peisajul montan este punctat benefic de casele muntenilor, în şirate pe dealuri, pe coline şi în văi. Este necesară păstrarea arhitecturii tradiţionale din zona montană, care constituie forme decantate de secole de trăire şi evoluţie culturală a oamenilor înfrăţiţi cu muntele. Modernismele gratuite şi agresive nu-şi au locul la munte. Aici arhitectul, constructorul şi urbanismul îşi dau examenul meseriei lor, pentru că originalitatea gratuită te poate costa.
5. 7. - Măsuri internaţionale. Convenţia Europeană a Peisajului a fost adoptată la Florenţa, la 20 octombrie 2000, prin Consiliul Europei, de către reprezentanţi ai Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei, împreună cu delegaţi ai autorităţilor guvernamentale şi neguvernamentale din statele Europei. În anul următor, 2001, Convenţia a fost adoptată oficial de către Consiliul Europei, în Franţa, la Strasbourg. Convenţia instituie cooperarea transfrontalieră şi transnaţională între state, în vederea conservării şi reabilitării peisajelor. Comitetul European pentru peisaje va acţiona în viitor pentru: - implementarea Convenţiei, - intocmirea unei liste a peisajelor europene, stabilind anticipat criteriile, - stabilirea unei mărci de calitate a autorităţilor locale şi regionale, prin intermediul unui consiliu pentru marca calităţii peisajului european , ce va lua fiinţă. Oraşele istorice, centrele istorice, siturile arheologice şi istorice sunt de natură a fi considerate peisaje culturale importante pentru comunităţile umane. Astfel, centrele istorice ale vechilor oraşe au fost propuse pentru reabilitare, în cadrul Programului Naţional O Românie Frumoasă, lansat oficial în anul 2002 şi care va face obiectul unor finanţări externe din cadrul Programelor P.N.U.D. Din acest motiv, ele ar trebui să facă obiectul finanţării în cadrul unor programe internaţionale, inclusiv şi mai ales din Fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene. Finanţarea internă este însă condiţionată, după cum se ştie, de o finanţare internă de la bugetul de stat, care să demonstreze practic voinţa politică centrală şi locală de a realiza măsurile declarate. Luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionale, reprezintă de altfel, una din măsurile stabilite la Hanovra, în anul 2000, fiind înscrisă în Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a statelor Europei. Este de menţionat faptul că, documentul Convenţia Europeană a Peisajului este, la rândul său, considerat ca fiind complementar celorlalte instrumente juridice adoptate pe plan european anterior, dar mai ales celor, cu referire la patrimoniu, sub diversele sale forme şi anume: - Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, natural şi cultural , adoptată la Paris, la 16 noiembrie 1972; - Convenţia Consiliului Europei privind conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al Europei, adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979; - Convenţia Consiliului Europei pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural european, semnată la Grenada, la 3 octombrie 1985; - Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia patrimoniului arheologic, adoptată la Valletta, la 16 ianuarie 1992; Fiecare din convenţii presupune programe, care pot cuprinde acţiuni cu efecte comune cu cele necesare pentru protecţia peisajului. În ultimul capitol, X, se prezintă clasificările şi reglementările europene şi mondiale mai importante, privind zonele protejate şi peisajul.
Important este ca acţiunile să fie convergente şi congruente, spre a conduce în final la un mediu mai sănătos pentru oameni, la un mediu nedeteriorat şi reabilitat în tot ce are mai valoros, spre a asigura un habitat uman cât mai agreabil şi reconfortant.
Bibliografie: • • • •
•
•
• •
• •
Joja Constantin, Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti, 1984; Joja Constantin, Arhitectura românească în context european , Editura tehnică, Bucureşti, 1989; Ionaşcu Gheorghe, Satul şi dezvoltarea rurală , în Calitatea vieţii, nr. 3-4/1995; Ionaşcu Gheorghe, Turismul rural – o şansă pentru România, (comunicare difuzată de Divizia pentru mediu şi habitat a Comitetului pentru Aşezări Umane, în lb. engleză), Geneva, 1993; Peter Hall, Oraşele de mâine, o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX , traducere, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999; Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea durabilă a zonei montane, în Academica, Anul XI, nr. 12 (120), octombrie 2000, Editura Casa Academiei, Bucureşti; - Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001; - Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, adoptate la Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000, - Legea nr. 575/2001, privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, secţiunea a V-a, Zone de risc natural; Ionaşcu Gheorghe, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002; Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologică , Editura Tempus, Bucureşti, 2003; Iliescu Ana Felicia, Arhitectură peisageră, Editura Ceres, Bucureşti, 2003. Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;
Vegetaţia este plămânul verde al Pământului
Capitolul 6 PROBLEMATICA VEGETAŢIEI ÎN PEISAGISTICĂ 6. 1. - Problematica vegetaţiei. Vegetaţia a reprezentat precondiţia apariţiei, existenţei şi dezvoltării populaţiilor animale. Utilizând mineralele din sol şi lumina soarelui, prin fotosinteză, plantele cresc şi se înmulţesc, producând biomasă care constituie hrana fundamentală a majorităţii animalelor. Plantele extrag şi consumă în permanenţă bioxidul de carbon din atmosferă şi emit oxigenul necesar vieţii. De aceea, prezenţa vegetaţiei în oraşe este foarte importantă, ea purificând aerul din bazinul său atmosferic. Asupra vegetaţiei din oraşe există însă o permanentă presiune, care se manifestă atât din partea autorităţilor, cât şi de către populaţie. Pe locul unor spaţii verzi, ce par a nu folosi suficient terenul şi valoarea sa, care în oraşe se ridică adesea la sume astronomice, se ridică noi construcţii, care aglomeraeză şi mai mult spaţiul urban, nelăsându-l să respire. Ori, prezenţa vegetaţiei în oraşe şi a unor spaţii libere, este necesară tocmai pentru asigurarea unui ambient plăcut şi reconfortant pentru locuire. Clădirile nu trebuie să se aglomereze în spaţiul oraşului progresiv şi la nesfârşit. Există o limită fizică şi chiar una psihică pentru individ şi pentru populaţia umană dintr-un oraş. Urbanismul ecologic al anilor care vin va trebui să stabilească reguli mai severe în ceea ce priveşte densitatea optimă a infrastructurilor urbane, cu luarea în consideraţie a cerinţelor ecologice fundamentale, a confortului psihic al omului. Dozarea vegetaţiei în oraşe se planifică şi se poate gestiona corespunzător prin intermediul planurilor urbanistice, care reprezintă instrumentul principal pentru gestionarea corespunzătoare şi responsabilă a oraşului. De asemenea, planurile urbanistice pot stabili prin regulament o anumită protecţie, dorită, asupra acestora, care poate merge până la un statut de zonă protejată locală, non-edificandi. Din păcate, puţini edili utilizează astăzi astfel de sisteme de protecţie, care pot garanta conservarea aşanumitelor spaţii verzi din oraşe. Dezvoltarea durabilă, care terptat va fi instituţionalizată prin măsuri inclusiv legale - va conduce treptat la un accent mai mare pe caliatatea mediului urban, calitate inseparabilă de prezenţa unei reţele coerente şi continui de habitate seminaturale în perimetrul urban. Prezenţa unor cursuri şi oglinzi de apă vor trebui speculate la maximum, prin amenajări antropice adecvate, care să le pună în valoare şi mai ales să le menţină în circuitul public de valori ale oraşului, în interesul asigurării unui ambient cât mai plăcut şi reconfortant pentru citadini. Nu doar monumentele istorice ale oraşului sau zestrea lui de construcţii sunt importante, ci şi reţeaua de habitate naturale, care menţin un peisaj reconfortant şi agreabil pentru locuitori, capabil să le redea acestora vigoare şi optimism.
6. 2. - Funcţiile vegetaţiei Vegetaţia urbană are o serie de funcţii fundamentale , care o recomandă a fi prezentă, în cât mai mare măsură în perimetrul urban.
Aceste funcţii asigură vigoarea fizică şi psihică a celor care locuiesc în mediul respectiv, împiedicând apariţia şi dezvoltarea fenomenelor de stres, îmbolnăviri mintale, sau a patologiei urbane cu aria ei de afecţiuni, despre care se vorbeşte din ce în ce mai des şi mai mult. Principalele funcţii ale vegetaţiei prezente în aşezările umane sunt următoarele : - întreţinerea fluxurilor naturale, a ciclurilor bio- geo- chimice din perimetrul localităţii, ceea ce asigură permananţa, productivitatea şi stabilitatea biodiversităţii în aşezările umane şi mai ales urbane; - purificarea aerului prin extragerea permanentă a dioxidului de carbon (CO2) şi emisia de oxigen, necesar vieţii animalelor şi oamenilor; - purificarea aerului prin absorbţia prafului, a noxelor şi a pulberilor, ceea ce are un efect reconfortant pentru locuitori; - ionizarea aerului prin intermediul particulelor de apă, care fie se evaporă din oglinzile de apă ale oraşului, fie se pulverizează prin intermediul unor fântâni arteziene, amenajate în marile intersecţii, ori în zone de trafic intens; - menţinerea umidităţii aerului atmosferic, la nivele compatibile cu asigurarea unui ambient cât mai plăcut, evitându-se asfixia proprie perioadelor caniculare, precum şi uscăciunea unor perioade mai friguroase ; - atragerea păsărilor (cântătoare) şi a altor vietăţi ce formează lanţurile trofice necesare conservării vegetaţiei; - funcţia de recreere, estetico- peisagistică, cu influenţă binefăcătoare complexă asupra tonusului individual şi colectiv; - alte funcţii auxiliare, de agrementare a spaţiului destinat pentru locuire. Aşa cum am arătat, vegetaţia din aşezări, din oraşe - formează, împreună cu oglinzile de apă aşa numitele habitate naturale, sau mai corect spus, habitatele semi- naturale, întrucât ele sunt îngrijite şi intreţinute de către om. Omul le asigură energia necesară prin întreţinerea curentă, prin stropirea cu apă în perioadele secetoase, curăţarea uscăturilor şi prin alte intervenţii (îngrăşăminte naturale, insecticide etc.). Interacţiunea sistemelor de spaţii verzi se manifestă atât cu apa din aşezări, cât şi cu ceilalţi factori de mediu şi anume cu solul şi cu aerul. Acţiunea conjugată a acestora are un efect determinant asupra climei oraşului şi a microclimatului unor zone funcţionale, în care îşi fac prezenţa benefică.
6.3. – Rolul major al vegetaţiei Vegetaţia este alcătuită din totalitatea speciilor de plante şi arbori, constituind, împreună cu populaţiile animale, unul dintre cei cinci factori de mediu, alături de sol, apă, aer şi aşezări umane. Vegetaţia are un rol fundamental în menţinerea echilibrului ecologic al planetei, în primul rând prin absorbţia bioxidului de carbon din atmosferă şi emisia de oxigen, necesar vieţii animalelor şi oamenilor. În condiţiile în care emisiile de CO2 cresc peste capacitatea vegetaţiei de a le absorbi, gazul se acumulează în atmosferă, creind efectul de seră, ridicând temperatura şi dereglând echilibrul ecologic din ecosisteme.
Pe glob, din păcate, vegetaţia s-a redus mereu, prin tăierea pădurilor, pentru valorificarea economică a lemnului. Adesea, populaţia valorifică această resursă, datorită sărăciei şi lipsei altor resurse. Tăierea şi incendierea pădurilor reduce biodiversitatea planetei şi concomitent – capacitatea ei de a absorbi bioxidul de carbon excedentar din atmosferă şi de a emite oxigenul necesar vieţii, agravând dezastrul ecologic. Prin arderile industriale de combustibili fosili (murdari), în atmosferă se degajă de circa zece ori mai mult carbon, decât se fixează în mod natural în plantele terestre. Restituirea carbonului sub formă de dioxid de carbon (CO2) creşte într-un ritm exponenţial. În aceste condiţii, rolul vegetaţiei devine fundamental, pentru echilibrarea mediului dereglat. Se impune, dacă nu creşterea suprafeţelor împădurite, cel puţin menţinerea suprafeţelor existente. În structura funcţional-ecologică a teritoriului, zonele împădurite care formează ecosistemele forestiere au o importantă fundamentală în asigurarea echilibrului ecologic al ecosferei terestre, în purificarea aerului atmosferic, în conservarea resurselor de apă şi în combaterea deşertificării, degradării terenurilor şi a secetei. Agenda 21 cuprinde şi problematica dezvoltării durabile a pădurilor şi silviculturii în următoarele capitole: cap. 11 – Combaterea despăduririlor, cap. 12 – Combaterea deşertificării şi a secetei, cap. 13 – Dezvoltarea montană durabilă şi cap. 15 – Conservarea diversităţii biologice Cu acelasi prilej, în cadrul Samit-ului de la Rio au fost adoptate următoarele documente oficiale: Convenţia privind biodiversitatea, Convenţia cadru a Naţiunilor Unite referitoare la schimbările climatice, Declaraţia de principii referitoare la păduri. Toate aceste documente vizează protecţia , conservarea şi gestionarea responsabilă a zonelor forestiere şi au fost preluate în cea mai mare parte în legislaţia românească. Silvicultura poartă o mare răspundere pentru conservarea, regenerarea şi valorificarea chibzuită a resurselor forestiere, pădurea constituind un factor fundamental al mediului. O poziţie tranşantă şi fermă se impune pentru viitor. Dezvoltarea durabilă constituie o cu totul altfel de dezvoltare, care comportă schimbarea radicală a mentalităţilor, renunţarea la concepţia de vânător a omului faţă de resurse, concepţie retrogradă de factură antropocentrică şi adoptarea unei concepţii moderne, mai benefică pentru natură, pentru om şi mediu, şi anume concepţia ecocentrică. Amenajarea complexă a teritoriului constituie un instrument de gestionare responsabilă a zonelor funcţionale diverse , întrucât armonizează interesele şi politicile sectoriale, cu politicile locale şi centrale. La baza acestor preocupări stă Carta Europeană a Amenajării Teritoriului, în care unul din cele patru obiective fundamentale îl constituie protecţia mediului şi a resurselor. Zonele forestiere reprezintă, după cum se ştie plămânul verde al planetei, cu rol esenţial în asigurarea generală a calităţii mediului. Una din problemele care stau în atenţia activităţii de amenajarea teritoriului este problematica privind conservarea diversitătii biologice, a pădurilor, toate planurile respective realizând delimitarea prin studii de specialitate prealabile a zonelor împădurite, iar regulamentele de gestionare aferente planurilor stabilesc măsurile generale pentru conservarea acestora, în spiritul dezvoltării durabile. De remarcat că după avizare şi aprobare, aceste planuri constituie un instrument de gospodărire a teritoriului, aflat permanent la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale. Din punct de vedere ecologic dezvoltarea durabilă a pădurilor şi silviculturii comportă preocuparea organizată, sistematică şi responsabilă pentru: conservarea şi reconstrucţia ecologică a pădurilor existente, creşterea suprafeţelor împădurite din perimetrul naţional,
promovarea silviculturii culesului, adică preluarea şi valorificarea doar a surplusului de produse ale pădurii, a tuturor resurselor regenerabile, care se pierd anual, în limita cerinţelor menţinerii echilibrului ecologic al ecosistemelor forestiere, gestionarea responsabilă a zonelor forestiere, planificarea fizică a teritoriului şi armonizarea dezvoltării silviculturii cu celelalte activităţi umane. Prin urmare, rolul vegetaţiei este crucial, inclusiv în localităţi, unde se cer aplicate diverse iniţiative publice de amplificare a zonelor plantate şi verzi.
6. 4. - Presiunea asupra naturii din oraşe Recapitulând, putem distinge coexistenţa organică a elementelor mediului natural cu creaţiile umane, mai ales acolo unde, s-a manifestat o grijă orientată adecvat pentru acest rezultat. Există însă un fenomen negativ, care se manifestă în mod frecvent în oraşe şi anume, presiunea tuturor actorilor urbani pentru ocuparea spaţiilor libere, dar mai ales a spaţiilor verzi cu noi construcţii. Terenul liber, fiind din ce în ce mai redus şi din ce în ce mai scump, se urmăreşte utilizarea lui cât mai profitabilă economic, deci ocuparea lui, până la ultima parcelă disponibilă din intravilan. Astfel, începând cu edilii şi cu proprietarii de terenuri situate în intravilan, toată lumea doreşte să construiască pe terenurile libere, chiar dacă acestea adăpostesc un parc, o grădină publică ori pur şi simplu un scuar. Desigur argumentele logice există, mai ales pentru că, prezenţa utilităţilor adiacente necesare (reţele de alimentare cu apă, de canalizare, de gaze naturale, de energie electrică, reţele de telefonie, etc.) constituie un avantaj. În mod intuitiv în oraş, toţi alungă sau înlătură, direct sau indirect vegetaţia, ocupând terenurile libere de construcţii şi împiedicând astfel menţinerea unei reţele de habitate naturale suficient de consistente, care să poată asigura ambientul corespunzător unui habitat uman de calitate, integrat armonios naturii primordiale. De asemenea, este preferabil să construieşti în intravilan, pentru a nu ocupa teren agricol fertil, necesar pentru agricultură, în afara oraşului. Dar aceste soluţii trebuie oprite atunci când, se atacă reţeua minimă de spaţii verzi din zonele centrale şi din zonele rezidenţiale, care asigură microcliamtul minim necesare, agreabil şi calitatea ambientului urban. Orice exagerare în acest sens este dăunătoare populaţiei urbane şi ar trebui oprită de autorităţile responsabile cu urbanismul. Calitatea aerului depinde în mod vital de abundenţa şi calitatea vegetaţiei din petrimetrul intravilanului. Planul urbanistic trebuie să propună atât grafic, cât şi prin regulamentul său anexă - reţeaua optimă de spaţii verzi şi oglinzi de apă, în măsură să asigure prin ambientul creat un mediu agreabil pentru locuire urbană. Cu atât mai mult, cu cât oraşul, care-şi arogă urbanitatea sa, trebuie să aibe o ştachetă de calitate a vieţii, chiar mai ridicată decât satul, din punct de vedere a ambientului uman. Arhitecţii urbanişti încearcă, cu ocazia elaborării planurilor urbanistice, să prezerve terenurile libere pentru a le destina unor oaze naturale în intravilan. Ulterior însă presiunea unor agenţi economici, capabili a oferi finanţări şi noi locuri de muncă conving oficialităţile ca să renunţe la aceste terenuri, pe care le cedează progresiv noilor investitori, care oferă şanse reale de dezvoltare economică a urbei respective. Astfel, se ajunge chiar la conjugarea intereselor de grup cu alte interese imediate a populaţiei şi autorităţilor, aşa fel încât, până la urmă, nimeni nu mai susţine păstrarea spaţiilor verzi din oraş, aspect care apare drept lipsit de interes, faţă de alte interese imediate, economice.
6. 5. - Organizarea vegetaţiei în oraşe. Concepţia modernă utilizează conceptul de sistem de habitate naturale, întrucât prezenţa unor aşa numite zone verzi, izolate, care nu sunt legate într-un sistem coerent, continuu şi persistent, conduce la deteriorarea, dealtfel arhi-cunoscută a vegetaţiei din oraşe. Soluţia de organizare a vegetaţiei în oraşe este crearea unui sistem mozaicat, legat şi nu menţinerea unor pete izolate. Concepţia ecologică consideră că privit de sus oraşul trebuie să se prezinte ca o mare continuă de verdeaţă, în care ansamblurile construite să se vadă ca nişte insule, pentru ca natura să fie şi aici prezentă concludent şi nu doar simbolic. Prezenţa dezolantă a arborilor izolaţi, situaţi la distanţă mare unul de altul, din lungul bulevardelor, chertaţi într-un grătar metalic, care lasă terenul să respire şi apa să pătrundă doar pe un metru pătrat şi înconjuraţi de hectare de beton şi de asfalt, care vara se încinge ucigător, sufocându-i, poate fi înlocuită cu benzi verzi continui, cu alveole cu mobilier urban, pentru mici răgazuri ori popasuri ale pietonilor din trafic, care se recunosc şi se opresc. În procesul viitor de reabilitare a oraşelor, reconsiderarea vegetaţiei şi consolidarea habitatelor seminaturale din oraşe, va constitui una din principalele intervenţii cu efect benefic foarte important pentru ameliorarea viitoare a calităţii mediului urban. Varietatea modurilor de amenajare funcţional- spaţială a spaţiilor cu vegetaţie din localităţi a fost studiată de specialişti, între care o contribuţie importantă a adus-o Duvigneaud, care în anul 1971 publică şi o carte. Principalele tipuri de vegetaţie şi moduri de amenajare prezentate de autor, ca modele pentru mediul urban şi rural, au rămas în mare cam aceleaşi, chiar dacă modul de dispunere a lor s-a diversificat. În oraşe, în spaţiile publice, în perimetrul unor scuaruri, grădini publice, sau în cadrul aliniamentelor plantate, sau peluze verzi, se amenajează deseori straturi sau covoare florale, cu specii de flori aclimatizate zonei respective, în culori vii şi armonizate, care agrementează şi înfrumuseţează aceste spaţii. Atunci când este posibil, se recomandă realizarea unor oglinzi şi cursuri artificiale de apă. Un exemplu interesant îl constituie în acest sens oraşul Freibourg. Important este ca ele să fie întreţinute corespunzător, să fie date în primire asociaţiilor de proprietari de locuinţe din zonă, sau unor firme responsabile şi specializate cu astfel de lucrări. Participarea organizată a populaţiei din zonă, a comunităţilor de locuitori, mobilizate prin intermediul diverselor asociaţii de proprietari este indispensabilă, pentru că atunci când depui un efort fizic şi economic iniţial pentru amenajare, este imposibil să nu supraveghezi în continuare, dacă efortul depus nu este nesocotit de către alţii. Un rol important îl are mentalitatea oamenilor, care însă poate fi modelată în timp, prin proiecte pilot, cu putere de exemplu.
6. 6. – Pădurea urbană Concept relativ nou, pădurea urbană este un fel de răspuns la tendinţa de urbanizare exceivă, la aglomerarea construcţiilor în spaţiul urban, la artificializarea vieţii din marile oraşe, în care mediul devine nutritiv, rupt de elementele cadrului natural, în care s-a perpetuat specia umană. Conceptul presupune ca oraşul să fie plantat cu arbori adecvaţi, astfel ca suprafaţa coronamentului acestora privită de sus, să fie preponderentă în suprafaţa perimetrului urban, depăşind suprafaţa totală a clădirilor şi a spaţiilor de circulaţie auto şi pietonale şi creind impresia unui oraş grădină. Pădurea urbană se apropie astfel foarte mult de structura şi comportamentul unui ecosistem, cu funcţii benefice evidente pentru decorul urban şi anume: Arborii şi arbuştii pompează apa din sol, umidificând aerul atmosferic, Reducerea temperaturii caniculare de vară cu 5-10 grade Celsius, Frecvenţa precipitaţiilor creşte cu 25 %,
Se metabolizează bioxidul de carbon antropic, Sunt reţinute suspensiile solide din aer, praful şi altele, Oraşul sau zona respectivă este treptat reintegrată în ecosistemul echilibrat natural, Peisajul capătă valenţe reconfortante, devenind mai atrăgător şi mai sănătos, Confortul psihic al locuitorilor se îmbunătăţeşte. Se poate renunţa la o parte din instalaţiile interioare de condiţionare a aerului, datorită îmbunătăţirii microclimatului. Acest proces poate fi realizat prin promovarea adecvată, de către autorităţile administraţiei publice locale, a unor politici responsabile de amenajarea şi gestionarea teritoriului urban. Pădurea urbană reprezintă o practică utilizată în mod curent în ţări precum: Austria, Germania, Canada şi Statele Unite ale Americii. Măsurile luate au asigurat ameliorarea sensibilă a condiţiilor de habitat urban, oamenii simţindu-se foarte bine în mijlocul naturii. Concomitent, autorităţile acordă o atenţie deosebită centurilor verzi ale oraşelor, care formează pădurea periurbană. Totodată se reinstalează şi agricultura urbană, cu efecte benefice multiple asupra populaţiei şi ambientului urban. Pădurea urbană face oraşul mai atrăgător pentru turiştii autohtoni şi străini, înlesnind includerea lui în traseele turistice importante. Oraşul apare ca fiind înecat în vegetaţie, mediul urban evoluând în echilibru armonios cu natura. Arborii şi în general vegetaţia joacă şi rolul de agrement peisagistic, interpus între diferitele stiluri de construcţii, flancând bulevardele cu coronamente umbroase, atenuând curenţii de aer şi vântul din timpul iernii şi diminuând disconfortul creat de masivitatea blocurilor de locuinţe sau a clădirilor de birouri. În concluzie, pădurea urbană reprezintă o componentă peisagistică indispensabilă oraşului modern, agreabil şi sănătos.
Bibliografie: •
•
•
Ionaşcu Gheorghe, Abordarea ecologică a ecosistemelor forestiere din punct de vedere al amenajării teritoriului, Academica, Bucureşti, 2000; Gheorghe Manea, Spaţiile verzi- plămânii oraşelor noastre, Referat către M.L.P.A.T., Bucureşti, 2001, Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România – perspectiva ecologică, Editura Tempus, Bucureşti, 2003;
Componentele peisajului sunt elementele naturale şi elementele artificiale, create de către om.
Capitolul 7 PROGRAME DE ARHITECTURA PEISAJULUI 7.1. Abordarea sectorială, specializată a peisajului Până la apariţia Convenţiei Europene a Peisajului, respectiv în secolul XX, care abia s-a încheiat, în concepţia diverşilor specialişti, arhitectura peisajului se referea cu precădere la amenajările exterioare construcţiilor, la spaţiile libere şi verzi, sau chiar la amenajarea unor circulaţii auto şi pietonale. Peisajul nu era privit în integralitatea sa. Acest mod de a privi peisagistica s-a datorat, în mare măsură şi faptului că majoritatea zonelor verzi, plantate, a grădinilor şi parcurilor intrau în sfera de preocupări a unor ingineri horticoli, forestieri sau chiar agronomi, cunoscători mai degrabă a speciilor care compun astfel de spaţii şi mai putin a laturii estetice compoziţionale a ansamblurilor construite şi amenajate, în întregul lor. Chiar arhitecţii, puţini la număr, care s-au ocupat la noi de amenajarea unor parcuri şi grădini, erau dintre cei care nu prea proiectaseră construcţii, aşa încât nu aveau în vedere peisajul în integralitatea sa, mai ales că, de regulă nici nu li se solicita acest lucru de către comanditar. Cele două operaţiuni, de realizare a unor construcţii funcţionale şi de amenajarea spaţiilor publice libere erau despărţite în timp, fiind proiectate şi realizate separat, uneori la distanţă mare în timp, una faţă de cealaltă. Spaţiile verzi căpătau, în fine, o importanţă specială. Obsesia îndreptăţită a populaţiei şi autorităţilor urbanistice de a conserva puţinele spaţii verzi, permanent agresate de noile construcţii din oraşe, au determinat abordarea separată a acestora, deşi tardivă, faţă de construcţiile propriuzise, care, întotdeauna au constituit prima urgenţă. Iar abordarea amenajării unor spaţii publice şi verzi survenea de regulă, atunci când, ara destul de târziu, cu scopul de a le salva şi în ultimă instanţă, de a le re-introduce în circuitul public. În ultimul deceniu, din ce în ce mai multe ansambluri construite au fost proiectate în integralitatea lor, pornind şi de la necesitatea, impusă şi de autorităţi, ca noile ansambluri să se integreze în planuri urbanistice zonale, realizate în prealabil autorizării construcţiilor propriuzise, pentru asigurarea calităţilor întrgului ansamblu sau zonă funcţională. O astfel de abordare este desigur mai complicată decât cea sectorială, dar ea câştigă teren, mai ales în perspectiva promovării unor investiţii etapizate şi a formelor de conlucrare în parteneriat public- privat. Maniera de abordare a fost determinată de viziunea proprie etapei respective, de condiţiile în care au lucrat proiectanţii, de concepţia edililor responsabili de calitatea peisajului, în special urban. Peisajul era considerată mai mult o preocupare a pictorilor, poeţilor şi mai puţin a edililor.
7.2. Programe specifice clasice, de arhitectura peisajului În aceste condiţii menţionate anterior, preocupările celor care au avut în vedere peisajul, a cercetătorilor din domeniul silviculturii şi horticulturii (Iliescu Ana-Maria, 2003 şi alţii) au depistat şi conturat în timp câteva programe specifice privind arhitectura peisajului, de regulă urban. Aceste programe se referă la: scuar, spaţiile pietonale, grădină publică, parc, pădure parc, ştrandul, zona de agrement, parcurile sportive, spaţiile libere şi verzi dintre blocurile de locuinţe, grădinile particulare, aliniamentele plantate etc.
Scuarul, cunoscut mai demult, des întâlnit în perimetrul oraşului, este situat, de regulă, între străzi, în zona unor dotări culturale, a unor instituţii administrative şi publice, în pieţele publice ale oraşului, sau chiar în
cartierele rezidenţiale. Scuarul asigura odihna de scurtă durată, facilitează circulaţia pietonilor într-un cardu plantat şi reconfortant, oferă locuri de joacă copiilor mici, având şi un rol estetic- arhitectural, de particularizare şi punere în valoare a unor edificii sau zone urbane importante. Un scuar are alei, bănci pentru odihnă, peluze cu gazon verde, decoraţii florale, fântîni arteziene, bazine de apă, arbori şi arbuşti. Compoziţia poate fi geometrică, simetrică sau liberă. Un scuar are, de regulă, o suprafaţă de sub trei hectare, peste care se transformă în grădină publică. Se apreciază că norma medie ar fi de 1,5- 4 mp. de scuar pe locuitor.
Grădina publică poate ajunge pănă la 20 hectare în suprafaţă, asigurând odihna şi recreerea zilnică a locuitorilor zonei adiacente, circa 50 % din suprafaţa ei fiind plantată cu arbori şi arbuşti, care ameliorează calitatea aerului şi climatul urban. Grădinile publice se amplasează, de regulă la nivelul unui cartier sau complex rezidenţial, cu o rază de până la 1,5 km, oraşele mici având o singură grădină publică, ce îndeplineşte şi rolul de parc. O grădină publică are ca dotări, în afara celor specifice scuarului, căte un lac de agrement, precum şi dotări cu scop utilitar, ca adăposturi de ploaie, umbrare, WC-uri publice, chioşcuri de ziare, dulciuri şi răcoritoare, cafenea, restaurant, uneori şi o bibliotecă de vară. Compoziţia peisagistică poate avea un stil mixt. A se vedea gradina Cişmigiu. Parcul este cea mai amplă formaţiune peisagistică, destinată recreerii populaţiei urbane, depăşind ca suprafaţă 20 ha. Un parc este util unei populaţii de circa 30 000 locuitori, ele fiind vizitate de circa 15- 20 % din locuitorii zonei limitrofe. Parcul are o vegetaţie bogată, trasee lungi şi variate de plimbare, microrelief variat, incluzând şi un lac sau o salbă de lacuri (vezi parcul Herăstrău). Parcul mai marem, de peste 30 ha. poate dispune de dotări de agrement, sport, spectacole, expoziţii, terenuri de joacă pentru copii şi tineri, amenajări pentru sporturi nautice, teatr, cinematograf, foişoare pentru concerte, restaurante etc. La proiectarea unui parc se are în vedere un coeficient de aglomerare maximă de 160 la 300 vizitatori/ha., pentru odihnă pasivă sau, respectiv, activă. Parcul este zonat funcţional, zonele cu agitaţie şi zgomot fiind separate de celelalte pentru odihnă. Intrarile în parc sunt în funcţie de direcţiile de aflux de vizitatori dinspre zonele rezidenţiale. Parcurile trebuie administrate şi întreţinute de un sector administrativgospodăresc, subordonat primăriei. Într-un parc, construcţiile nu trebuie să depăşaescă 3-4% din suprafaţă, marea majoritate (65-75 %) fiind ocupată cu spaţii plantate în diverse moduri, iar circa 10 % fiind alei. Pădurea- parc este situată, de regulă, în afara localităţii, în zona periurbană, fiind un masiv forestier de peste 100 ha., cu amenajări interioare pentru odihnă şi recreere (Pădurea Băneasa). Căile de acces rutier şi parcajele se opresc la limita pădurii, nedepăşind 4% din suprafaţa ei. Capacitatea maximă de primire se limitează la 50-60 turişti/ha., pentru a evita degradarea şi aglomerarea. Se prevăd ca amenajări: cişmele de apă, adăposturi de ploaie, locuri de joacă pentru copii, toalete şi eventual sector zoologic şi botanic. Dacă există şi lac, se prevăd amenajări nautice, tabere de vară pentru copii şi tineret, cantonamente sportive, restaurant şi chiar hotel motel sau han turistic. Ca exemplu putem menţiona pădurile -–parc de la Băneasa şi Snagov, de lângă Bucureşti, Dumbrava Sibiului, Varte- Ştejăriş la Braşov, Pădurea Verde la Timişoara, Hoia la Cluj- Napoca etc. Pădurea de recreere depăşeşte suprafaţa pădurii parc, făcând parte din fondul forestier de interes public, fiind utilizată în scop recreativ, păstrându-se structura pădurii, în regim de gospodărire silvică. Ea reprezintă în marea majoritate o zonă de plimbări, având o zonă de primire cu dotări minime şi uneori, o mică zonă (5%) de regenerare a arboretelui. Aici sunt şi locuri de campare, de dejun cu scaune butuci, mese fixe rustice, surse naturale de apă, locuri de joacă pentru copii, amenajări de canotaj, pescuit, tenis de masă, tras cu arcul etc.
Ştrandul se amenajează pe un curs natural de apă, sau pe malul unui lac, pentru plajă, înnot, jocuri şi sporturi nautice şi alimentaţie publică. Ca dotări, ştrandul are grupuri sanitare, platforme cu baterii de duşuri exterioare, cabine de vestiar, chioşcuri şi localuri provizorii pentru alimentaţie publică. Champingul se dezvoltă datorită creşterii traficului auto. Se amplasează pe sol uscat, într-un cadru natural plăcut, ferit de vânt, la o sursă de apă potabilă, lângă o apă sau o pădure, pe circuite turistice importante. Poate avea pavilion de primire, căsuţe sezoniere, grupuri sanitare, bucătărie în aer liber, terenuri de joacă şi sport, locuri de parcare, inclusiv pentru rulote. Se poate amplasa şi un mic han sau motel turistic, ori o cabană. Prezenţa plantaţiei autohtone este obligatorie. La intrare în incintă este amenajată o parcare auto, parcarea rulotelor fiind separată. Se compartimentează terenul prin pâlcuri de vegetaţie, cu arbori, arbuşti şi garduri vii, care separă zonele de campare. Spaţiile verzi din localităţi sau din staţiunile turistice asigură prezenţa naturii în cadrul zonelor construite, regenerarea climatului şi calitatea aerului, precum şi în general a mediului urban sau rural. În staţiunile de odihnă şi tratament spaţiile plantate au o pondere mai mare ca în localităţi. În localităţi spaţiile verzi se află în diverse locuri şi ipostaze: în scuauri, parcuri şi grădini publice, dar şi ca aliniamente plantate în lungul străzilor şi bulevardelor. Stadioanele, alte complexe sportive, cimitirele, au multe plantaţii. Locuinţele la sol şi vilele particulare au grădini de faţadă sau de curte, care agrementează spaţiul urban, asigurând prezenţa vegetaţiei necesare ameliorării climatului şi ambientului urban. Parcurile sportive alternează zonificând bateriile de terenuri sportive pentru tenis de câmp, volei, baschet etc, prin plantaţii şi garduri vii şi gazon rezistent la călcare. Se prezăd şi vestiarele necesare pentru sportivi. Terenurile de joacă pentru copii se prevăd, de regulă, pe grupe de vârstă: preşcolari, cu nisipare cu leagăne, balansoare, spaliere, pentru 30-40 de copii; copii de 7-10 ani, teren de circa 1000 mp., pentru 50-60 de copii, cu zone înierbate cu gazon rezistent, cu miniterenuri de jocuri sportive, aparate adecvate de gimnastică, bănci de odihnă etc.; copii de 11-15,16 ani, cu spaţii mai mari (3-4000mp.), cu miniterenuri de baschet, volei, fotbal, tenis de masă etc. Grădini şi parcuri speciale pentru copii, gen Parcul Copiilor, se realizează la nivel de cartier, sau de oraş mic, plantaţiile ocupând circa jumătate din suprafaţă.. Zona de agrement poate fi cea mai mare zonă amenajată peisagistic, se organizează la limita ori în afara oraşului şi cuprinde: păduri de recreere şi agrement, râuri şi lacuri, situri istorice, situri balneare etc. O astfel de zonă este pe cale de a se amenaja, la Comana, la circa 20 Km. de Bucureşti, unde este o rezervaţie naturală protejată cu lac şi pădure. De asemenea, Valea Mureşului, altă rezervaţie naturală, va fi amenajată în viitor ca o mare şi interesantă zonă de agrement, pe cursul Mureşului, pe distanţă de mai multe zeci de km., iniţiativa Direcţiei Silvice Arad necesitând sprijinul administraţiilor locale, a unor societăţi comerciale şi altor organizaţii din zonă. Alte zone care sunt agrementate cu spaţii plantate de arbori şi arbuşti, alei, jardiniere, fântâni arteziene, mici bazine de apă, zone cu flori, garduri vii, bănci de odihnă etc., sunt cele din faţa unor instituţii şi intreprinderi mai importante. Spaţiile verzi din cartierele rezidenţiale se realizează între circulaţii şi blocurile de locuinţe. Ele asigură microclimatul şi calitatea mediului urban. În ultimile decenii, în România, aceste spaţii verzi s-au realizat în cartierele de blocuri, prin Administraţia Domeniului Public, cu concursul Asociaţiilor de Proprietari, fără proiecte peisagistice şi nefiind întreţinute sistematic. Grădinile locuinţelor individuale şi vilelor se realizează pe suprafeţe relativ mici de teren, de la câteva zeci la câteva sute de mp., în funcţie de incinta proprietarului. Există grădini de faţadă, grădini situate în spatele clădirilor şi grădini interioare, întâlnite mai curând la hoteluri, care au suprafeţe construite mari.
Acestea cuprind alei de circulaţie auto către garaj şi pietonală, gazon, garduri vii, arbuşti şi arbori, florile fiind prezente cu precădere în grădinile de faţadă.
Plantaţiile de aliniament, aferente căilor de circulaţie, au un rol foarte important şi multiplu, privind reducerea poluării atmosferice, îmbunătăţirea microclimatului local, prin umbrirea circulaţiilor şi prin evapo-transpiraţia maselor de frunze, având rolul de a creea efecte arhitecturale, împreună cu fronturile de clădiri aliniate drumurilor, de a separa circulaţia pietonilor, de pista de biciclete şi de traficul auto stradal, compartimentând astfel transversal prospectul străzii. Arborii şi arbuştii pot fi plantaţi pe unul sau mai multe rânduri. Se recomandă folosirea unei singure specii de arbori, de regulă foioase sau a unor specii înrudite, distanţe egale între arbori (5-12 m.), distanţe de minim 6 m. faţă de clădiri şi minim 1m. faţă de spaţiul carosabil. Speciile plantate trebuie să fie rezistente biologic în mediul urban şi la poluarea urbană, cu înfrunzire de lungă durată, având trunchiul drept şi coronamentul de cel puţin 2,5 m. înălţime. Fâşiile plantate de-alungul drumurilor, se pot realiza axial şi lateral, având lăţimile mai mari la autostrăzi. Acestea se realizează pe traseele din afara localităţilor, care, de regulă, sunt ocolite de autostrăzi. Plantaţiile cu profil specializat se referă la: grădini botanice, parcuri dendrologice, grădini de trandafiri, grădini zoologice, parcuri pentru expoziţii şi târguri şi grădinile expoziţionale, gen Expo-flora din Herăstrău. Plantaţile din cimitire se adaugă benefic la vegetaţia prezentă în localităţi. 7.3. Componentele amenajărilor peisagistice Componentele peisajului sunt elemente naturale (nemodificabile şi modificabile) şi elemente artificiale, create de om. Elementele naturale nemodificabile sunt: macrorelieful (munţi, dealuri, câmpii); elementele hidro-geologice: structura geologică a terenului, fluviile, râurile, lacurile mari, marea, pânza de apă freatică, clima şi anotimpurile; lumina astrală a soarelui şi a lunii, liant compoziţional esenţial peisajului, cu efecte de lumini şi umbre, scâteieri, reflecţie şi dinamică. Elementele naturale care se pot modifica prin proiectare şi execuţie sunt: microrelieful cu vegetaţia aferentă, cursurile de apă mai mici, mlaştinile, stâncile şi solul, terenul. Elementele artificiale, create de către om, pot fi: alei, platforme inclusiv dalate şi drumuri diferite, construcţiile de tot felul, pavilioanele cu diverse destinaţii, instalaţiile şi echipamentele tehnico-edilitare, fântâni, inclusiv arteziene, bazine de apă şi piscine, terenurile de joacă şi sport, pergole, garduri vii, plantaţii de arbuşti şi arbori, mobilier urban, bănci, mese, lamladare şi lămpi pitice etc. Aceste elemente sunt şi principalele componente mânuite de proiectantul peisagist, asigurând reunirea lor într-un tot unitar şi armonios alcătuit.
Terenul pote fi amenajat prin aşa-numita sistematizare verticală. Un teren orizontal, poate fi modelat cu mici văi şi coline artificiale, prin săpături şi umpluturi în debleu şi respectiv rambleu, care trebuie echilibrate.
Un teren denivelat poate fi nivelat, terasat, spre a fi apropiat de orizontală. Terenul înclinat poate fi amenajat in terase cu taluzuri verzi şi baterii de trepte pe căile de acces. Parcul Herăstrău, Grădina Cişmigiu, Parcul Carol, Grădina Icoanei, Parcul Circului şi altele sunt exemple de moduri de amenajare a terenului şi amplasare a vegetaţiei, precum şi de dispunere a elemtelor decorative şi de mobilier exterior. Configuraţia iniţială şi modificările propuse se reprezintă în proiecte prin secţiuni în teren, cu profile transversale şi longitudinale, precum şi prin perspective realizate, de regulă, la nivelul ochiului. În plan se trec cotele terenului amenajat, faţă de un reper de nivel. Se realizează planul de terasamente, calcului deplasărilor de pământ, stabilinduse volumul lucrărilor de construcţie necesare. Condiţiile hidro-geologice şi edafice ale terenului determină soluţiile de proiectarea peisajelor şi de realizare a vegetaţiei, inclusiv drenarea terenului şi aportul de pământ vegetal pantru plantaţii.
Rocile sunt utilizate ca mase stâncoase, aglomerări de bolovani, sau amplasare surpriză, în puncte de perspectivă, sau la schimbări de direcţie a potecii ori aleii de acces. Compoziţiile artificiale cu roci (calcar, bazalt, granit etc) sunt indicate pe terenuri cu relief mai frământat, unde acestea par a fi ale locului. Se pot amplasa şi blocuri surpriză nefinisate, eventual semi-îngropate, în compoziţii unde contrastează cu restul amenajării. Rocile mai mici sau chiar mărunte se folosesc la amenajarea unor grădini japoneze, unde alternează cu vegetaţia şi evenual cu oglinzi de apă. Caracterul unei grădini poate fi determinat de prezenţa rocilor. Grădina poate fi de tip alpin (alpinariu), incluse în parcuri şi grădini botanice sau chiar zoologice. Rocile grupate pot forma rocării, sau stâncării. Aproape întotdeauna, în prejma stâncăriilor sunt şi diferite specii de vegetaţie. Rocile tăiate pot fi folosite şi la ziduri rustice de sprijin, taluzuri şi parapete. Apele au un rol compoziţional esenţial, prezenţa lor conferind vigoare, prospeţime şi dinamică – peisajului. Sursa de apă poate fi un izvor captat sau o pânză de apă freatică superioară. Un lac nu depăşeşte, de regulă, o treime din suprafaţa unui parc. Se evită paralelismul malurilor, malurile fiind curbe, creindu-se mici golfuri de acostare, cu sau fără debarcadere. Lacurile se amenajează prin escavare în forme libere cu taluzuri cât mai naturale. Se pot crea insule, acolo unde lacurile sunt suficient de mari. Malurile lacului trebuie consolidate în diverse soluţii, începând de la brazde de pământ vegetal cu gazon şi până la soluţiile cu taluz betonat sau dalat. Malurile pot fi verticale sau înclinate, fiind necesară consolidarea lor, în funcţie de amenajările de mal, care pot fi debarcader, clădiri de mal, plaje sau taluzuri înierbate. Bordurile lacului se realizează din beton sau din piatră aparentă. Impermeabilizarea albiei se impune pe terenuri nisipoase, cu excepţia lacurilor alimentate din pânza freatică. Fundul lacului şi eventual taluzul poate fi betonat (vezi Cişmigiu), placat cu argilă, sau, pentru lacuri artificiale mici şi bazine, cu folii speciale din materiale sintetice. Alte amenajări pot fi stăvilarele şi ecluzele (vezi pe salba de lacuri Herăstrău, Floreasca, Tei, la trecerea din unul în altul), cu staţii de pompare pentru reglarea nivelului apei. Acest tip de lucrări sunt prezente şi pe cursul Dâmboviţei amenajate prin Bucureşti. Apele curgătoare sunt cursurile râurilor naturale, mai mult sau mai puţin amenajate. La curba răului, în partea concavă se produc eroziuni, iar în partea convexă se produc depuneri, aluviuni. Profilul malurilor trebuie corectat şi consolidat, mai ales în perimetrl localităţilor străbătute de albie. Căderile de apă sau cascadele sunt prezente în zone cu denivelări de teren. Acestea pot fi spectaculoase, tumultoase şi zgomotoase sau mai liniştite, în funcţie de diferenţa de nivel. În grădinile mici, se pot realiza casacade artificiale, eventual în serie, în terase, cu izvoraşe din conducte mascate cu staţie de pompare apă. Cascada poate conduce şi la un bazin de apă mai mare, înconjurat de vegetaţie şi alei pietonale cu locuri de odihnă şi promenadă. Un exemplu reuşit de amenajare peisagistică cu un râu artificial, cu salbe de cascade pe el, vegetaţie şi alte elemente decorative este amenajarea pieţei centrale din municipiul Piteşti. Un alt sit parc, care s-ar cere amenajat şi reabilitat este Parcul Romanescu din Craiova.
Vegetaţia este o componentă esenţială a peisajului, având roluri multiple. Ea poate fi vegetaţie lemnoasă, mai longevivă, compusă din arbori şi arbuşti. Utilizarea lor presupune cunoaşterea caracteristicilor ecologice, aspect de care se ocupă în principal inginerii silvici. Tipul de arbori determină forma coronamentului, înălţimea şi lăţimea acestuia. Masivele plantate mari folosesc arbori ca: stejarul, fagul, paltinul, ulmul, frasinul, teiul argintiu, molidul, bradul şi pinul. În grădinile mici se utilizează arbori de talie mică: arţar globulos, magnolii, meri ornamentali, cireşi japonezi, tui, chiparos californian, sau arbori cu talie mică pentru aliniamente de contur. Mărimea arbuştilor determină modul de folosire a acestora în diverse compoziţii. Arbuştii de talie mare: liliac, sânger, soc, salcâm galben etc. echilibrează volumetria plantaţiilor vegetale de arbori, sau sunt utilizaţi şi separat, în locul arborilor, în grădinile mici. Contează mult silueta arborilor şi arbuştilor, în realizarea compoziţiilor plantate. Silueta lor se poate profila pe covorul de gazon, pe alţi arbori sau arbuşti, ori chiar pe cer. Silueta poate fi columnară, piramidală, ovoidală, globuloase, etalate (mai late decât înalte), tabulare (turtite) sau pletoase, ultimile sugerând calmul şi relaxarea. Iarna, silueta arborilor lipsiţi de frunze pune în valoare coronametul, care poate fi remarcabl, mai ales profilat pe cerul deschis, ori acoperit de zăpadă, când pare împodobit de sărbătoare. Frunzişul contează mult, atăt după mărimea frunzelor, cât şi după colorit sau flori şi fructe. Conurile florilor de castan, ca nişte candelabre, sau conurile de brad dau efecte peisagistice foarte agreabile. Textura şi mărimea frunzelor poate fi diferită, de la o textură fină, cu frunze mici, ca la mesteacăn, până la textură medie, ca la frasin, carpen, magnolie şi până la textură grosieră ca la platan, stejar, alun. Scoarţa copacilor contribuie, de asemenea, la valoarea lor ornamentală. Contează mult şi caracteristile biologice şi ecologice ale plantaţiilor, cum ar fi ritmul de creştere, care poate fi lent, la stejar, tei, brad, tisă, fag, buxus, mediu – la majoritatea speciilor, sau repede crescător, ca la plop, salcie, arţar, mesteacăn, sânger, forsitie, larice, pin de Himalaia brad duglas. Longevitatea este mai mică la arbuşti, până la 50 de ani şi mai mare la arbori, până la 300 de ani. Capacitatea de drajonare (formare de lăstari pe rădăcini), poate fi benefică sau deranjantă pentru alte specii. Unele specii, cum ar fi cătina, au un caracter invadant. Există şi o anumită toxicitate a unor elemente vegetale, care trebuie evitată. Astfel, tisa are frunzele toxice, salcâmul galben- scoarţa, frunzele şi fructele, iar altele inflorescenţa, motiv pentru care nu se plantează în incintele grădiniţelor, a şcolilor, sau căminelor de copii. Comportamentul ecologic al plantelor este foarte important. Trebuie cunoscută rezistenţa la boli, la dăunători şi la poluare, cerinţele de sol şi de climă fiind esenţiale, potenţialul peisagistic putând fi asigurat numai în condiţii optime. Există liste cu speciile de plante compatibile entru realizarea unor plantaţii coespunzătoare. Speciile alogene, aduse din zone cu climă şi umiditate diferită, nu se aclimatizează întotdeauna la noi. Din toate aceste motive, se recomandă ca plantaţiile să fie realizate şi intreţinute cu personal calificat în silvicultură şi horticultură, rolul arhitectului peisagist fiind complementar, adică pentru concepţia de ansamblu, circulaţii, zonerea funcţională, perspective şi proiectarea lucrărilor de sistematizare verticală. Pentru realizarea şi reabilitarea peisajelor se formează, de regulă, arhitecţi specializaţi în peisagistică, unele universităţi formând chiar prin instruire – astfel de specialişti. Structura vegetaţiei se poate realiza prin diverse tipuri de grupare a arborilor şi arbuştilor. Peisajul poate conţine masive de plantaţii, grupuri, aliniamente, garduri vii şi exemplare solitare. Pot fi planţii de tip perdea (de protecţie), masive din arbori sau din arbori şi arbuşti. Grupările urmăresc forme piramidale, astfel încât către exteriorul masivului sunt plantele cele mai scunde, eventual târâtoare. Pot fi masive omogene, care constituie majoritatea într-un parc, sau eterogene de arbori şi arbuşti, care se compun din specii forestiere. Grupurile se pot dispune liber sau într-o compoziţie geometrică. Aliniamentele plantate pot fi cu distribuţie simetrică sau intercalată. În aliniamente arborii pot alterna cu arbuştii, putând fi intercalate şi porţiuni de gard viu. Există distanţe minime ale trunchiurilor faţă de conducte de apă,
canalizare, gaze, termoficare şi cabluri electrce, care variază la arbori între 2 şi 4 metri, iar la arbuşti, în jur de 1,5 m. Arbuştii urcători alcătuiesc decoruri verticale tip pergole, umbrare, garduri, chioşcuri, sau placheză calcanele unor clădiri. Se pot utiliza şi pomi fructiferi, înclusiv în combinaţii şi ritmuri artistice, viţă de vie, urcată pe spaliere de lemn, metal şi sârmă. Vegetaţia erbacee cuprinde covorul verde de gazon, precum şi plante floricole de grădină, care formează majoritatea, dar mai pot fi şi plante medicinale şi aromatice, graminee, ferigile şi unele legume decoratve. Plantele floricole pot avea talie diferită, până la maximum doi metri. Se pot amenaja borduri de plante floricole, combinaţii cromatice armonizate, pentru diverse sezoane sau anotimpuri. Primăvara sunt plante floricole cu bulbi, ca lalelele, vara begonia,. Salvia şi petunia etc., iar toamna predomină tufănele bienale, inclusiv cu bulbi. Amenajările peisagisice florale se fac pe peluze, pe fond de gazon, spre a fi puse în evidenţă. Se folosesc compoziţii tip mozaicuri, cu chenare perimetrale, simetrice ori asimetrice, în arabescuri, spirale, pătrate şi dreptunghiuri, în petale florale, covoare florale şi borduri florale sau mixte. Se utilizează adesea gramineele ornamentale, ferigile, plantele aromatice şi medicinale, chiar plante legumicole. În zone cu oglinzi de apă se aduc plantele acvatice. Gazonul reprezintă principalul element peisagistic al unei grădini, care potenţează măreţia uni arbore, frumuseţea unor flori, etc. Gazonul poate fi pentru agrement (sport, plajă, odihnă), pentru pajişti, contemplare şi gazonul utilitar, la consolidarea taluzelor, malurilor de ape, a unor terenuri degradate etc. Gazonul este, de regulă, un amestec de specii ierboase perene, care se menţin în timp. El se seamănă, sau se aduce în brazde.
7.4. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele amenajate Plantaţiile separă spaţiile destinate diverselor funcţiuni, cum ar fi terenurile de sport, locurile dejoacă pentru copii, zonele de promenadă şi de odihnă, expoziţiile florale, spaţiile de lectură în aer liber, amenajările de spactacole, zone gospodăreşti şi grupuri sanitare, ori vestiare sportive. Plantaţia joacă rol de umbrire, domolire a vânturilor, fixare şi ameliorare a solului şi pantelor etc. Masa vegetală ecranează privirea spre unele direcţii, orientând-o spre cele preferate, capete de perspectivă, clădiri, piese de apă, monumente, covoare florale etc. Vegetaţia delimitează alei, locuri şi nişe de odihnă sau jocuri, ordonând spaţiile funcţionale dintr-un parc sau grădină publică. Plantaţiile trebuie sistematizate prin legare ori separare, în funcţie de compoziţia de ansamblu. Unele se corijează prin tundere periodică. Spaţiile deschise cuprind peluze şi ornamente cu flori, oglinzi de apă, microrelieful jucând un rol important. Arborii înalţi pot juca rol de punct focal, dominantă de înălţime sau de punctare a unei zone. Plantaţia trebuie să aibe naturaleţe, armonie şi echilibru. Plantaţia de mică ânîlţime, compusă din arbuşti şi garduri vii este subordonată plantaţiei mari. Ea poate camufla aspecte inestetice, ori acoperi perspective neagreabile. În cadrul decoraţiunilor florale, un rol important îl au trandafirii. Decoraţiile florale sunt limitate ca arie, fiind asociate cu bazine, fântâni, statui, jardiniere, intrări în clădiri, lângă construcţii importante, în apropiere de terase, fără a se disemina în tot cuprinsul compoziţiei peisagistice. Circulaţia asigură percepţia gradată a peisajului şi componentelor sale. Deplasarea se face de regulă pietonal, cel mult cu bicicleta sau cu trotineta. Traseul de circulaţie asigură fluenţa traficului şi confortul deplasării, conexează obiectivele amenajate spre a fi privite, conduc spre anumite zone de interes peisagistic şi asigură accesul facil al vizitatorilor din zonele de intrare. Sistematozarea circulaţiei se face în funcţie de structura stradală exterioară, de stilul de compoziţie al parcului sau grădinii, de relieful terenului, prezenţa apei, mărimea terenului şi de organizarea interioară a
spaţiului. Intrările sunt situate în puncte vizibile, la intersecţii de străzi, fiind dimensionate potrivit importanţei lor. Există alei de acces, de centură şi de distribuţie, intermediare, iar ca ierarhie, avem alei principale, secundare şi de detaliu. Aleile pot fi rectilinii, curbe, ori sinuoase. Se evită intersecţia aleilor în unghi ascuţit, ca să nu incomodeze traficul. În parcuri şi grădini se prevăd pieţe, ca locuri de întâlnire, având dotări de interes, ca fântână sau ciuşmea, un bazin, o statuie, ori un aranjament floral, piaţa putând fi flancată de bănci pentru odihnă. Circulaţia se realizează pe alei, de 1,5-3,00 m. sau pe poteci, cu lăţimi sub un metru. Aleile carosabile, cu lăţimi de 5-6,00 m., sunt necesare numai pentru uz gospodăresc, au trasee scurte, separat de pietonale şi în zona construcţiilor de întreţinere. Parcajele interioare se limitează în zona periferică la intrarea de serviciu. Construcţia aleilor se face cu pietriş mărunt, balast, dale de beton sau de piatră. Nu se recomandă alei asfaltate, care contrastează cu cadrul natural şi nu sunt permeabile la ploi. Pavajele grădinilor ornamentale ale unor palate sau monumente istorice pot fi realizate ornamental, după desene geometrice. Pavajele decorative se pot realiza şi în compoziţii libere, asimetrice, în arabescuri, spirale şi alte forme mai moderne. Spre a nu fi inundate la ploi torenţiale, aleile din parcuri şi grădini se amenajează cu cel puţin 10 cm. mai sus decât zona înconjurătoare, având pante longitudinale şi transversale, cu eventuale rigole de scurgere a apei. Vegetaţia din parcuri, grădini sau diverse incinte este însoţită de diverse amenajări constructive şi decorative cu rol funcţional, dar şi estetic. Bibliografie: Simonds J. O. , Peisagistica, Paris, 1961; Ana- Felicia Iliescu, Arhitectura peisajului, Editura Ceres, Bucureşti, 2003, pag. 110-257; Gheorghe Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, 126 pag.;
Planificarea peisajului trebuie inclusă în politicile de dezvoltare spaţială a teritoriului şi localităţilor
Capitolul 8 AMENAJĂRI PEISAGISTICE ŞI METODOLOGIA PROIECTĂRII 8. 1. – Planificarea şi proiectarea peisajului Planificarea peisajelor reprezintă acţiunea umană conştientă a autorităţilor administraţiei publice locale, a specialiştilor şi a populaţiei, prin care se asigură ameliorarea calităţii peisajelor, care constituie decorul cotidian de locuire a comunităţilor umane, sau care este traversat, de regulă de către călători sau de către turişti. Planificarea peisajelor denotă preocuparea pentru îmbunătăţirea lor. Există peisaje naturale, care prin diverse acţiuni umane s-au degradat, cum ar fi carierele de exploatare a minereurilor de suprafaţă, anumite porţiuni de stâncării dislocate prin puşcare cu exploziv, urmele unor alunecări de teren, a unei furtuni care a rupt sau scos din rădăcini arborii şi altele. Toate aceste zone inestetice, diforme şi urâte trebuie luate în evidenţă pentru acţiuni de ameliorare. Modalităţile prin care se realizează planificarea peisajelor au astfel în vedere următoarele etape de acţiune: luarea în evidenţă a zonelor deteriorate din peisajul natural, propunerea de proiecte de ameliorare prin lucrări de amenajare complexă, procurarea resurselor necesare, executarea lucrărilor de corecţie, conservare şi intervenţie proiectate, în diverse forme de parteneriat. O legislaţie care să favorizeze acţiunea de protecţie şi de ameliorare a peisajelor poate stabili toate premizele de acţiune şi obligaţiile actorilor antrenaţi şi interesaţi în proces. De asemenea, evidenţierea tuturor zonelor deteriorate din peisaj trebuie avută în vedere prin planul de amenajare a teritoriului zonal respectiv, dar mai ales, prin planul urbanistic general al localităţii, planuri care, în final, cuprind şi propuneri concrete generale de gestionare şi pentru intervenţiile necesare, care nu ţin loc de proiecte, dar pot sta la baza promovării acestora. Există şi situaţii în care anumite porţiuni din peisaj, care reprezintă pajişti sau păşuni, sunt proprietăţi particulare. În această situaţie, trebuie găsite soluţii adecvate pentru ambele părţi, atât pentru proprietarul terenului, care poate primi o eventuală compensaţie, cât şi pentru publicul consumator de peisaj. În unele ţări mai avansate, s-a ajuns la situaţia că administraţia locală compensează pe proprietarii, care datorită respectării măsurilor din proiecte pentru conservarea frumuseţii peisajului, pierd o parte din uzufructul (profitul) ce l-ar putea obţine, dacă nu ar respecta normele de gestionare, stabilite în interesul public general. Acest lucru nu este, deocamdată posibil la noi, datorită bugetului încă destul de sărac. În literatura de specialitate (Iliescu A. M., 2003) se apreciază necesitatea respectării unor principii, în proiectarea peisajelor, astfel: principii funcţionale, care să asigure compatibilitatea funcţiunilor proiectate cu trăsăturile sitului existent, asigurându-se de pildă, vecinătăţi compatibile, fluenţa circulaţiei auto şi pietonale, separarea circulaţiei pietonale de cea auto, accesul facil la intrarile clădirilor etc.; principii estetice, compoziţionale; principii ecologice, care, de fapt sunt integratoare, cuprinzându-le pe celelalte; principii tehnice, privind modul de amenajare; principii economice, în limita posibilităţilor financiare ale beneficiarului; principii cultural istorice, de menţinerea siturilor tradiţionale, fără modernisme gratuite, care pot depesonaliza peisajul (ex. grădina Cişmigiu, Parcul Carol etc.).
Desigur că trebuie ţinut seama de condiţionările respective, pentru integrarea intervenţiilor umane în contextul realităţilor existente şi în cerinţele modern. Instrumente de planificare a peisajului. Planificarea dezvoltării fizice a teritoriului şi aşezărilor umane permite luarea în considerare a problematicii peisajului, dacă metodologia de elaborare a acestor planuri prevede acest lucru. Măsurile ţin de legislaţia fiecărei ţări, precum şi de alte considerente complemetare. Este necesară identificarea şi marcarea peisajelor, în special a celor protejate, elaborarea regulamentelor de gestionare şi protecţie, organizarea gestionării efective a peisajelor protejate, prin numirea unor administraţii permanente, precum şi punerea lor în valoare şi asigurarea controlului necesar. Regulamentul trebuie să acorde o grijă deosebită calităţii construcţiilor şi amenajărilor noi introduse într-un peisaj. Este necesară şi o anumită încurajare financiară şi fiscală pentru stimularea preocupărilor de protecţia, planificarea şi gestiunea peisajului. Pentru peisaje deosebite, de importanţă naţională sau europeană ar trebui întocmite statute şi regulamente speciale de gestiune şi asigurată funcţionarea unei administraţii specifice, cu un secretariat permanent de lucru. Desigur, calităţile în special estetice ale peisajului fac să fie indicat ca de determinarea peisajelor să se ocupe, cel puţin ca specialişti- consultanţi arhitecţii şi urbaniştii. Planificarea peisajelor trebuie să fie inclusă în cadrul tuturor politicilor sectoriale de dezvoltare, întrucât toate au consecinţe directe sau indirecte asupra evoluţiei, calităţii şi protecţiei peisajelor. Această ultimă măsură a fost adoptată prin documentul privind Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, în anul 2000, la Hanovra, Germania. Astfel, în cadrul programelor de protecţie a mediului, trebuie să se regăsească şi măsuri de protecţia peisajelor naturale degradate, care, de fapt, ar trebui să facă obiectul unui program distinct, atât la nivel central, cât şi local. Autorităţile care ar trebui să se ocupe de un astfel de program ar fi cele de protecţia mediului, dar şi cele de amenajarea teritoriului şi de urbanism. În acest cadru, văile râurilor şi a lacurilor, bazinele fluviale şi litoralul Mării Negre, ca să nu mai vorbim de Delta Dunării, trebuie să constituie zone de aplicare a unor programe integrate, abordate interdisciplinar, care să asigure simultan şi măsurile adecvate pentru protecţia, conservarea şi ameliorarea peisajelor respective. Astfel de iniţiative pot face şi obiectul unor programe naţionale, care ar trebui promovate de guvern, prin ministerul de resort. De asemenea, astfel de programe ar putea fi propuse pentru finanţare din fondurile structurale ale Uniunii Europene. Proiectele destinate gestionării responsabile a patrimoniului natural din parcurile naturale instituite (prin Legea nr. 5/2000), pot constitui un început şi un exemplu pentru celelalte zone. În cadrul programelor de cultură, de protecţia patrimoniului cultural arheologic şi istoric, protecţia peisajelor culturale, care oferă trasee de turism cultural, este o necesitate, întrucât ea asigură şi punerea lor în valoare, introducerea acestora în circuitul public de valori. Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale şi luarea în considerare sistematică a riscului natural - care se realizează conjugat cu măsurile de amenajare a teritoriului au în vedere şi protecţia calităţii peisajului. Catastrofe naturale, cum ar fi: cutremurele, alunecările de teren sau inundaţiile, trebuie avute în vedere, în cadrul unui plan naţional care să conţină atât măsuri de prevenire, cât şi de înlăturare a urmărilor dezastrelor naturale. În acest sens, a fost promulgată şi Legea privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, secţiunea a V-a, Zone de risc natural (pentru habitat), nr. 575/2001.
Reglementarea menţionată se referă exact la cele trei tipuri de catastrofe naturale majore, care pot afecta negativ condiţiile de habitat uman şi anume: cutremurele, alunecările de teren şi inundaţiile. Râpele, versanţii dezgoliţi de vegetaţie sau alte zone dezagreabile pot fi plantate cu arbuşti şi gazon, prin tehnologiile de intervenţie moderne. Peisajul poate şi trebuie înfrumuseţat, mai ales în zonele publice vizibile şi mai ales în preajma localităţilor. Decorul natural al peisajului reprezintă cadrul cotidian de viaţă a populaţiei, astfel încât acesta determină şi nivelul de calitate a vieţii. Primii actori, care trebuie să se ocupe de ameliorarea peisajului sunt autorităţile administraţiei publice locale, alese de populaţie, care, însă, trebuie sprijinite de către populaţie şi de agenţii economici locali. Fără parteneriat public- privat şi fără implicarea publicului beneficiar, nu se pot realiza măsuri de anvergură.
8. 2. Elemente funcţionale şi decorative Parcurile şi grădinile sunt dotate cu elemente construite şi amenajate specifice, care au funcţiuni necesare acestor zone. Terasele, scările, zidurile de sprijin, bazinele diverse, pergolele şi colonadele, jardinierele, adăposturile de grădină, podurile şi împrejmuirile – sunt o serie de elemente create de om, cu rol funcţional, complementar vegetaţiei. Terasele domină perspectivele asupra peisajului, către un lac, o vale plantată, sau un element de fundal, o grădină cu aranjament floral etc. Terasele sunt însoţote de scrări, ziduri de sprijin, balustrade, ornamente arhitecturale şi de artă plastică, fiind situate pe platforme cu taluzuri. Terasele se întâlnesc şi în parcurile clasice şi în cele moderne, unde sunt amenajate adecvat. Scările de grădină, diferite de cele ale clădirilor, urmăresc continuu panta terenului denivelat, având podeste de odihnă adecvate, nu sunt abrupte, fiind chiar mai uşor de urcat şi având siguranţă în exploatare. Treapta unei scări exterioare are lăţimi de 35 - 45 cm. şi înălţimi de 10 – 15 cm., fiind destul de odihnitoare. Scara se incastrează în profilul terenului, mai ales când acesta este mai înclinat. În caz contrar, la pante mici, se prevăd baterii de câteva trepte intercalate cu podeste (paliere) de odihnă succesive. Scările pot fi drepte, curbe sau frânte. Scara se realizează din materiale de construcţie adecvate, cum ar fi cu trepte tăiate în piatră brută, calupuri de cărămidă înglobate în mortar pe cant, din beton, cu dale de beton, din lemn rotund sau fasonat etc. Zidul de sprijin este de obicei realizat din piatră, sau din beton cu imitaţie de zidărie de piatră, putând fi rustic, clasic sau modern. În grădini şi parcuri sunt preferate zidurile din piatră naturală, mortarul de legătură fiind redus la strictul necesar. Între rosturile zidăriei se pot planta flori sau mici plante agăţătoare ori arbuşti, realizându-se ziduri înflorate. Pentru stabilitate, se prevăd fundaţii corespunzătoare la ziduri, iar în terenurile umede şi pentru scurgerea apelor, către baza zidului se mai prevăd şi barbacane. Bazinele cu apă reprezintă elemente atractive, putând fi asociate cu plante acvaice decorative şi cu peşti ornamentali, combinate cu statui sau alte opere de artă plastică, ori chiar cu instalaţii de iluminat. În spaţii largi, se amenajează oglinzi de apă aproape la nivel cu gazonul, care reflectă benefic peisajul exterior. Se mai amenajează aşa-numitele partere de apă, agremetate cu flori şi decoraţii de buxus şi gazon. Bazinul poate avea formă de pătrat, dreptunghi, circular, elipsoidal, stelar sau hexagonal. Bordurile, realizate din beton turnat, mozaicat, sau cu dale - delimitează forma bazinului, punând apa în valoare. Bazinul poate avea şi jocuri de apă, fântâni arteziene cu recircularea apei etc. Cu instalaţii hidraulice costisitoare.
Pergola este o construcţie decorativă frmată din coloane sau perechi de stâlpi reuniţi la partea superioară prin grinzişoare de lemn, pe care se ridică adesea plante agăţătoare, oferind astfel locuri agreabile de staţionare cu umbrire. Ele fac trecerea între o clădire şi o grădină, formând un paţiu intermediar. Pergola se
face din lemn rotund, sau din lemn fasonat, uneori profilat, cu stâlpi de beton, zidărie sau de lemn. Mai apar uneori şi pergole realizate ca galerii arcuite din elemente metalice, ca suport pentru plante.
Colonada specifică arhitecturii este compusă din coloane clasice dispuse în unul sau mai multe şiruri, care încadrează un spaţiu, un monument, sau o oglindă de apă, o flacără, ori un grup statuar, putând consitui şi un fundal al unei construcţii. Aspectul colonadei este decorativ, ridicând valoarea ambientală. Jardiniera, un alt gen de dotare decorativă, se amplasează pe marginea teraselor, ca parapet al terasei sau scării, coloritul plantelor incluse fiind benefic. În jardinieră se toarnă pământ fertil şi se pun plante sau flori, fiecare cuvă având prevăzută o ţeavă de scurgere a apei suplimentare. Adâncimea unei jardiniere este cam de 30 cm. pentru flori şi 40-60 cm. pentru arbuşti, fiind mai mare pentru arbori. Jardinierele sunt volume geometrice diverse, ce pot fi mutate şi aşezate în ritm. Ele formează mici grădini, care pot fi şi suspendate. Adăpostul de grădină poate fi sub forma unui chioşc uşor din lemn, folosit pentru a ne feri de soare sau de ploaie, ori pentru a admira perspectiva din jur. Ele pot avea un aspect rustic, clasic sau modern. Acoperişul se realizează din şiţă, olane sau ţiglă, mai rar din tablă (profilată). Adăpostul sau chioşcul poate fi total sau parţial deschis către exterior, fiind prevăzut cu grilaj, parapet de lemn, stâlpişori şi uneori cu geam de sticlă. În grădinile publice mari se fac chişcuri mai mari în care cântă, în zilele de sărbătoare. potrivit unor tradiţii mai vechi, reluate, orchestre sau fanfare militare. Podurile pot fi necesare pentru traversarea unui râu sau mic lac, ori chiar a unoi văi mai mari. Podeţul este un pod mai mic, ca deschidere, prevăzut cu balustrade. Podul poate fi orizontal sau arcuit, având întotdeauna un parapet cu balustradă. O variantă mai redusă a podului este puntea, care poate fi şi mobilă, pe frânghii, ori pe cabluri. Grădinile japoneze au mici punţi, sau dale de piatră ori beton prelungite, pentru a sări dintr-o parte în alta a firului de apă. Împrejmuirea se realizează din garduri vii, mascate în vegetaţie de arbori şi arbuşti, sau chiar prin intermediul acestora. Spre exterior se mai folosesc garduri din plasă de sârmă vopsită neutru în verde, ziduri pline sau profilate prefabricate. Pentru aspect rustic, se pot realiza şi garduri de nuiele pe pari de lemn, ca la vechile construcţii rurale, ori garduri din scânduri fasonate şi profilate, de asemenea vopsite în verde. Împrejmuirile au rolul de a proteja parcul sau grădina de accesul unor animale, care pot deteriora masa verde, ori de accesul unor oameni certaţi cu legea. Important este ca împrejmuirea să asigure securitatea spaţiului, fără a fi remarcată în mod special, spre a nu deteriora imaginea naturală rustică. 8.3. Mobilier exterior, vase, piese de artă, echipamente şi accesorii Mobilierul de grădină, vasele de grădină, jocurile de copii şi instalaţiile sportive, piesele de artă plastică şi alte accesorii – reprezintă o altă categorie de dotări specifice, necesare în parcuri şi grădini. Elemente nelipsite într-o grădină sau parc, băncile şi scaunele se amplasează dealungul aleilor şi în pieţele parcurilor
Băncile pot fi mobile, sau montate fix, izolat sau în şiraguri. Există şi bănci circulare. Ele se realizează din piatră, beton, metal cu lemn, module de beton fasonat sau mai rustic, din lemn rotund, trunchiuri şi butuci semifasonaţi. O bancă trebuie să fie comodă şi frumoasă, să ofere şi un confort termic. Forma, culoarea, materialul şi finisajul se armonizează cu restul compoziţiei.
Vasele de grădină pot fi scunde sau înalte, ovale sau rotunde, decorate simplu, profilate sau vopsite. Materialul este ceramică arsă, piatră sau marmoră. Ele se aşează pe podestele scărilor, pe balustrade sau pe borduri ori postamente tip soclu, speciale. Se găsesc în grădini botanice, parcuri dendrologice etc. Piesele de artă plastică pot fi statui, grupuri statuare, busturi, bazoreliefuri, obiecte artistice din metal, sârmă ori turnate în beton. Dimensiunile lor se corelează cu cele ale spaţiului în care se amplasează. Pentru o percepţie adecvată, ele se amplasează având un fundal, de regulă în cotrast cu piesa. Unele obiecte de artă pot fi privite de jur împrejur şi atunci pot fi înconjurate de alei, pe când altele pot fi privite doar din faţă şi lateral (bazoreliefuri, busturi etc.) şi atunci se amplasează pe un fundal verde. Obiectele şi instalaţiile de jocuri se amplasează în locurile rezervate pentru joaca celor mici. Acestea pot fi: bacul de nisip pentru preşcolari, leagăne diverse, carusele rotative, topogane, bazine mici de apă, bare metalice de căţărat, piste pentru patine cu rotile, mici construcţii adăpost tip colibă, cabană, iglu etc. Terenuri de sport. Pentru copiii mai mari care practică jocurile sportive, se amenajează mini-terenuri de fotbal (20 x 40 m.) sau de handbal amatori (25 x 50 m.) terenuri sau ziduri pentru tenis, terenuri de volei şi baschet, iar pentru tineri chiar terenuri normale pentru aceste sporturi. Platformele unor astfel de terenuri se pot transforma iarna în patinoare. Accesoriile sunt piese necesare amenajărilor peisagistice, cum ar fi: treiajele, panourile indicatoare şi coşurile de gunoi. Treiajele sunt nişte panouri de tip grilă, alcătuite din şipci înguste de lemn, sau bare subţiri de metal, aşezate în cruce, cu spaţii libere, pătrate sau romburi, mai mari ori mai mici. Ele se vopsesc în verde, alb sau brun închis, fiind folosite pentru decorarea zidurilor şi calcanelor inestetice, sau şi prin îmbrăcarea lor ca suprt, cu plante urcătoare, agăţătoare. Ele se montează la 5 – 10 cm. distanţă de zidul suport. Se pot folosi şi pentru compartimentarea sau flancarea unor pergole ori terase, ca separeuri de grădină restaurant, ori cofetărie, de delimitare a nişelor de lectură la bibliotecile în aer liber etc. Ele delimitează aşanumitele săli de verdeaţă din parcuri şi grădini. Panourile indicatoare marchează direcţiile de vizită şi de ieşire din parc, ori prezintă unele specii vegetale sau florale rare, cu caracteristicile lor biologice. 8.4. Instalaţii tehnico- edilitare în amenajarea peisagistică Alimentarea cu apă este necesară pentru: udarea plantelor, alimentarea bazinelor, fântânilor şi cascadelor, pentru apă potabilă la ciuşmele şi la grupuri sanitare şi pentru spălat aleile, bazinele sau terasele. Pentru udarea plantelor se utilizează ca surse fie reţeaua de alimentare cu apă a localităţii, fie un râu sau un lac apropiat, o captare de izvor sau un puţ propriu, săpat sau forat. Apa de udare trebuie să fie la termperatura mediului exterior, apa din puţuri fiind prea rece, astfel încât este indicată stocarea prealabilă a apei în bazine, înainte de stropire a vegetaţiei. Reţeaua de alimentare cu apă se pozează sub adâncimea de îngheţ şi este prevăzută cu hidranţi, la care se pozează furtunul pentru udare, care asigură o rază de circa 20 m. Se foloseşte şi udarea prin aspersiune, necesară pentru arbori şi arbuşti. Aspersoarele se cuplează la furtunurile cuplate la hidranţi. Bazinele, fântânile şi cascadele necesită o apă limpede şi curată, apa de alimentare putând fi stocată în bazine şi recirculată prin pompare, ele putând funcţiona neîntrerupt. Canalizarea apelor uzate şi pluviale necesită un sistem de rigole deschise, cu guri de absorbţie, pentru apa de suprafaţă, prevăzute cu grătar şi reţea de conducte subterane, care conduc, printr-un canal colector, la un emisar. Pentru apele uzate, provenite de la grupuri sanitare sau anexe gospodăreşti se prevede o staţie
de decantare corespunzătoare, legată la canalul colector, înainte de deversare în emisar. Aşadar, avem un sistem de canalizare deschis şi unul subteran.
Drenajul se utilizează în cazul unor terenuri umede, cu substrat de argilă, impermeabile pentru apa primită. Drenurile pot fi şanţuri umplute cu pietre, fascine, tuburi perforate de ceramică sau de plastic, ori conducte de ciment poros. Ele formează o reţea subterană care colectează apa în exces şi o evacuează la un emisar natural, ori într-un puţ absorbant. Drenurile se stabilesc pe direcţia pantei maxime de scurgere a terenului la distanţă de 5-10 m. unul de altul, cu o înclinare minimă de 3% şi creşterea progresivă a diametrului, către emisar. Un dren poate avea 50- 60 m., lungime, putând ajunge şi la 300 m. Instalaţia electrică asigură iluminatul corespunzător al parcului sau grădinii, având un rol funcţional, dar şi decorativ. Corpurile de iluminat sunt tratate ca obiecte decorative, cu efecte diverse, putând fi montate pe stâlpi ca lampadare sau jos, ca lămpi pitice. Iluminarea florilor se face prin becuri cu incandescenţă, pentru a nu se denatura culorile. Traseul de iluminat urmează îndeaproape traseul vizitatorilor, al aleilor de acces. Istalaţiile electrice de forţă pentru hihrofoare şi alte utilaje, sau de iluminat se realizează de către specilişti electricieni, în colaborare cu arhitectul peisagist şi cu administraţia parcului amenajat. 8. 5. Scenariul de proiectare a peisajului De regulă, o amenajare peisagistică se realizează pe baza unui proiect. Fazele de proiectare sunt, potrivit legii, următoarele: studiu de pre-fezabilitate, studiul de fezabilitate, proiectul tehnic şi caietele de sarcini. Acestea sunt obligatorii pentru investiţiile publice, parcurile şi grădinile oraşelor fiind spaţii de interes şi de utilitate publică. Mai întâi trebuie ca beneficiarul, care poate fi primăria localităţii, ori administraţia parcului – să elaboreze o Temă- program de proiectare, care stă la baza elaborării proiectului. Ca investiţie publică, proiectul lucrării se încredinţează pe baza unei licitaţii publice de proiectare. Trecerea la proiectare se face pe baza unui contract de proiectare încheiat şi a comunicării deschiderii finanţării, care să confirme solvabilitatea beneficiarului, faţă de proiectant, garantând plata, la recepţia fazelor de proiectare. Documentaţia cuprinde, ca de obicei, piese scrise şi piese desenate. La proiectul tehnic de execuţie, piesele scrise cuprind: comanda şi tema de proiectare, memoriul general şi de arhitectură (elaborat de şeful de proiect, arhitect), memoriile de specialitate pentru instalaţiile sanitare de alimentare cu apă şi canalizare, pentru instalaţiile electrice, sistematizare verticală şi drumuri etc., însoţite fiecare de breviarele de calcul ale consumurilor, debitelor, dimensionării şi eventuale instrucţiuni de exploatare. La acestea se adaugă antemăsurătorile, extrasele de materiale şi devizele realizate printr-un program pe calculator şi în final, devizele pe obiecte şi devizul general al lucrării. Ca piese desenate se elaborează: planul de încadrare în zonă, la scara 1/25000 – 1/5000, după caz; planul general de amplasament al zonei ce se amenajează peisagistic, la scară convenabilă, 1/5000, 1/1000, sau chiar 1/500; planuri de amplasare de detaliu, la scări convenabile: 1/100 sau 1/50 pentru decoraţia pardoselilor, dispunerea jardinierelor, a pergolelor etc.; detalii de execuţie pentru diverse piese de mobilier exterior de grădină, de artă, etc.la scări convenabile (1/20, 1/5). secţiuni transversale şi longitudinale prin zona amenajată, la scara 1/500,1/1000 La studiul de pre-fezabilitate şi fezabilitate se elaborează o documentaţie simpliicată, care cuprinde doar un plan general de amenajare cu zonarea funcţională şi o evaluare generală. Acestea se elaborează pe baza unei ridicări topografice a terenului, a unui studiu hidro-geologic şi a temei de proiectare.
Bibliografie: • • •
•
Simonds J. O. , Peisagistica, Paris, 1961; Ana- Felicia Iliescu, Arhitectura peisajului, Editura Ceres, Bucureşti, 2003, pag. 258- 281; Gheorghe Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, 126 pag.; Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectiva ecologică, Editura Tempus, Bucureşti, 2003, 202 pag.
Arhitectura creată în vatra carpato- danubiano- pontică s-a încadrat organic în mediul natural şi în paleta de ritmuri şi forme de relief pitoresc, care coboară treptat, din catena munţilor, spre câmpia Dunării de jos. … Ritmurile naturii au marcat creaţiile antropice. (Păun Silvia,arh.,România, valoarea arhitecturii autohtone, Buc.,2003)
Capitolul 9 VALOAREA PEISAJULUI CULTURAL AUTOHTON 9. 1. Peisajul cultural românesc Peisajul natural este marcat pretutindeni de prezenţa omului şi a creaţiilor sale antropice. Între aceste creaţii ale omului, se remarcă în mod pregnant cele arhitecturale, de modelare a spaţiului, prin diverse construcţii şi amenajări. Nimic nu redă mai fidel amprenta istorico- spirituală a unui popor, sau a unei epoci trecute, decât operele de arhitectură, dăltuite în piatră şi alte materiale. Ambientul uman este, de regulă, croit armonios şi integrat mediului natural. Locuitorii ţinutului carpato- danubiano- pontic au primit acest dar natural de ritmuri, de la relieful pitoresc, modulat gradat, al arcului sub-carpatic, străjuit de bazinul inferior al fluviului Dunărea, caracter aparte, imprimat şi transmis de civilizaţia pelasgo- tracă, a primilor agricultori europeni, aflată acasă, în centrul de greutate a ariei sale major (Păun Silvia, 2003). Arhitectura autohtonă, în special cea din mediul rural, s-a înscris în ritmul, modulat natural, al spaţiului mioritic, cu alternanţa deal - vale , remarcată de Lucian Blaga. Arhitectura creată aici s-a încadrat intim mediului natural suport, precum şi în paleta de ritmuri şi forme de relief, ce coboară treptat din catena munţilor, spre câmpia Dunării de jos. Construcţiile reuşite, integrate organic mediului în care sunt amplasate, reprezintă exemple majore de trăire a, ceea ce numim, sentimentul spaţiului, relevant şi propriu arhitectului creator al ambientului uman. Profesorul Octav Doicescu definea admirabil arhitectura, ca fiind ,,spaţiul funcţional pe goluri”, pe când sculptura este ,,spaţiul nefuncţional pe plinuri”. Ritmurile naturii au marcat creaţiile arhitecturale. Natura caracteristică a spiritualităţii autohtone este sentimentl solidarităţii cu întregul, cu macrocosmosul. Peisajul cultural reprezintă peisajul natural, în care naturalitatea primordială, a fost potenţată marcant de culturalitatea umană, prin creaţiile adăugate de om, creaţiilor naturii. De aceea, culturalitatea trebuie să pună în valoare naturalitatea, potenţând-o cu valorile spiritualităţii umane, iar nu s-o înlăture, degradând-o. Rolul viului este acela de a creea ordine şi organizare în universul neviu. Cu alte cuvinte, creaţiile umane ar trebui, din principiu, să aibă un impact pozitiv asupa mediului preexistent şi nicidecum un impact negativ. Criza ecologică reprezintă de fapt o criză de sistem a civilizaţiei contemporane. Valorile cadrului natural autohton sunt potenţate cu creaţiile umane, în majoritatea lor covârşitoare, locuinţele familiale urbane, colective sau individuale şi gosăpodăriile oamenilor din zona rurală. Arhitectura clădirilor şi gospodăriilor are meritul de a reprezenta cele mai fidel, standardul de locuire, de frumos, tradiţia şi arta românească. Peisajul este marcat de toate aceste alcătuiri umane, învăluite în mantia protectoare a naturii, cu geografia, relieful şi biodiversitatea ei
9. 2. - Spaţiul deschis, arhitectura deschisă Arhitectura românească este o arhitectură deschisă către Soare, către lume, către om, prin intermediul spaţiului intermediar, al celui de al treilea spaţiu, care face trecerea firească dintre spaţiul interior către cel exterior, eliminând hotarele rigide. Trecerea gradată, în ritmuri de lumini şi umbre, din interior către exterior şi invers, se realizează la noi, de milenii, prin intermediului prispei, a pridvorului, a cerdacului, a foişorului. Este un mesaj de comunicare umană, de sociabilitate a oamenilor acestor locuri, ca şi de comunicare a celor două spaţii, transmis în concepţia arhitecturii autohtone, din neolitic şi până astăzi (Păun Silvia, 2003). Casele mai vechi aveau foişorul mai mare, decât cele noi. Foişorul, această casă a dorului, ieşit mai mult de sub acoperişul casei mari şi având propria straşină, era amplasat, de regulă, cu faţa spre miază zi, ca dealtfel prispa sau pridvorul, numit, în anumite zone din Ardeal - verandă. Foişorul este o încăpere deschisă a casei de locuit, care a fost adaptat cu uşurinţă, multiplelor cerinţe în timp, ale familiei. El deschide procesul de locuire spre exterior, dialogul începând de dimineaţă, cu constatarea stării vremii, prilej cu care se adaptează şi programul de activitate al zilei. Starea timpului, înregistrată în zori, determină şi starea de spirit a oamenilor. (Berindan Cornelia, 1994). Funcţiunile unui foişor, în ordinea apariţiei lor au fost următoarele: de comunicare cu mediul natural, cu comunitatea exterioară locuinţei, de supraveghere a gospodăriei, ca loc de muncă, de odihnă, de belvedere şi de taifas, de adăpost al intrării în casă, de păstrare la umbră a vasului cu apă de băut, de expunere a zestrei fetelor de măritat, loc de primire a oaspeţilor în vreme de vară, ori de stat la sfat, loc de luat masa, ori de lucru de mână artizanal, loc de odihnă şi de somn, în nopţile de vară. Unele din aceste funcţiuni se regăsesc, la o scară adecvată şi la celelalte tipuri de spaţii intermediare: cerdac, prispă, verandă. Una din cele mai vechi case cu foişor este cea neolitică de la Vădastra, din Oltenia, care are o vechime de circa 6000 de ani. Dar astfel de case s-au pastrat şi în alte regiuni, cum ar fi cele de circa 2000 de ani, de la Bucşani şi Şuici, din Muntenia, apoi de la Medgidia, ori din Moldova, din judeţul Neamţ, ori de 6000 de ani, de la Straja în Bucovina, la Zebil în Dobrogea, ori la Vâlcani în Banat etc. Prezenţa casei cu prispă sau foişor, în mai multe zone ale României, dovedeşte vitalitatea substratului comun pelasgo-tracu- dac. Aceste construcţii demonstrează faptul că primii agricultori ai Europei, care au devenit sedentari în arcul Carpatic şi pe Valea Dunării, au dovedit dintru început şi până în zilele noastre, o mantalitate deschisă, proprie civilizaţiei carpato- danubiano- potice. Pridvorul este o prispă mai dezvoltată, care are, de regulă, stâlpii şi balustrada din piatră, ori din cărămidă, ca la biserici. Mesajul străvechi din vechimea veacurilor a avut forţa de a determina preluarea şi adoptarea spaţiului internediar, de legătură a interiorului cu exteriorul, chiar şi la locuinţa din blocuri, prin prezenţa loggiei urbane, adesea prefabricată. Arhitectura ţărănească a precedat-o pe cea urbană şi sacră şi le-a întrecut prin număr, prin varietate, prin fantezie. În zeci de milenii, ea s-a putut rafina, mai mult decât oricare alta. Arhitectura urbană a fost trecerea logică şi estetică a arhitecturii tărăneşti la nevoile oraşului şi orăşanului, un imn închinat statului (Joja C., 1989). Orice arhitectură urbană derivă, prin evoluţie, dintr-una rurală, primordială. 9. 3. - Spaţiul cu proporţii de aur.
În spatele a ceea ce numim a fi frumos, se află de fapt o anumită proporţionalitate, care se verifică prin rapoarte geometrice. Arhitecta Silvia Păun le numeşte trasee regulatoare, ele fiind ritmuri, esenţe şi sensuri de ordine şi frumos. Studiile interbelice ale arhitecţilor G. M. Cantacuzino şi Cristofi Cerchez, sau cele ulterioare ale lui Adrian Gheorghiu, Henrietei Delavrancea- Gibory şi ale lui Constantin Joja, ne călăuzesc către valorile arhitecturale autentice, care utilizează proporţiile de aur. Numai cei care, nu au respectat tradiţia, au pierdut aceste valori, cu semnificaţii adânci, filosofice, căci se scurg de secole şi milenii. În căutarea legilor obiective ale frumosului, numărul de aur poate fi considerat ca o constantă a fenomenului estetic, atât în natură, cât şi în arhitectura populară autentică (Păun Silvia, 2003). În lumea mineralelor, numărul de aur se regăseşte în cristale, materii anorganice, care prezintă simetrii de ordinul 4 şi 6. În regnul vegetal şi animal, numărul de aur abundă, numărul 5 fiind regăsit în spiralele cochiliilor, dar şi în proporţiile corpului uman. Vitruvius definea numărul de aur, ca valoarea unei proporţii între un minim de termeni, înţelegând prin ordonare, relaţiile convenabile de mărime, care armonizează întregul cu părţile sale, relaţii care pot corecta şi înfrumuseţa dimensionările strict utilitare. Detaliul şi ornamentul completează numai volumul, fără a-l sufoca. Numărul de aur este dat de raportul dintre 1+ radical din 5 supra 2, care este egal cu 1,618. El exprimă, cum am arătat, legătura cea mai strânsă dintre întreg şi părţile sale componente. Nu există superioritate arhitecturală a unui popor asupra altui popor, a unei epoci asupra altei epoci, a unui stil asupra altui stil. (idem, op. cit.) Figurile geometrice care conţin, în diferite moduri, numărul de aur, sunt: dreptunghiul de aur, având raportul laturilor egal cu numărul de aur 1,618; pentagonul regulat de aur, regăsit din siturile preistorice, până astăzi; pentagonul stelat de aur; triunghiul de aur cu unghi ascuţit de 36 grade, triunghiul echilateral, pătratul. Este posibil ca proporţia de aur să fie unul din ritmurile ordonatoare, sau, cum spunea Platon, ritmul sufletului lumii. Acest raport, susţine arh. Silvia Păun, s-a impus ca rezultat al cercetării. Prezenţa de milenii, a raportului de aur în arhitectură, este propice reintegrării omului în mediul natural. Proporţiile de aur în spaţiul antropic armonizează ritmurile fiziologice umane cu ritmul cosmic, contribuind la creşterea gradului de coerenţă al fiinţei umane, semnalul cosmic transformându-se în semnal de conştiinţă, reechilibrând planul psihic (Păun Silvia, 2003).
9.4. - Arhitectura la scara umană În România, arhitectura autohtonă este concepută la scară umană, chiar şi în edificiile de cult. Concepţia oglindeşte mentalitatea specifică românilor, de a se reculege în spaţii intime, la scara şi măsura cerută de smerenia omului. Forţa şi demnitatea unor biserici, de dimensiuni impresionante, impuse prin supleţea şi harul proporţiilor, fără ostentaţie, oferă o lecţie a măsurii cu care trebuie să ne alcătuim creaţiile arhitecturale pentru locuire şi reculegere (Păun Silvia, 2003). Exemple de păstrare a scării umane a construcţiilor, găsim atât ca arhitectură din lemn, cât şi din cărămidă şi piatră. Lipsa de trufie şi modestia reculegerii profunde se vădeşte, cel mai bine, în arhitectura troiţei. Una dintre cele mai frumoase lecţii de smerenie şi de respectare a scării umane a edificiilor ridicate în cărămidă şi piatră, ne-o dau meşterii care au edificat bisericile lui Ştefan cel Mare al Moldovei, prezente atât în Moldova, dar şi în Ardeal, Ţara Românească şi la muntele Atos, care domnitor îl avea drept duhovnic, pe celebrul Daniil sihastrul. Fie că sunt simple locuinţe, conace sau palate, biserici ori ctitorii domneşti, construcţiile ilustrează, prin arhitectura lor, măsura şi sobrietatea autohtonă oferită, cu dragoste şi fără ostentaţie Creatorului.
Petru Rareş îi urmează exemplul lui Ştefan, iar mai târziu, în Ţara Românească, Constantin Brâncoveanu a identificat, prin stilul brâncovenesc, stimulând redescoperirea vocaţiei europene a arhitecturii şi artei autohtone româneşti (idem). Arhitectura autohtonă din teritoriul românesc oferă un exemplu de acord ideal şi armonie între volum, materiale şi tehnologie. Schematizarea deliberată a formelor şi croiala lapidară a alcătuirilor constructive constituie un exemplu de creaţie arhitecturală a meşterilor populari neşcoliţi în arhitectură. Arhitectura autohtonă a lemnului, practicată de milenii, oferă exemple de măiestrie ajunsă la superlativ. Se consideră că arhitectul Ion Mincu a fost fondatorul arhitecturii în stil românesc, de la sfârşitul veacului XIX. Pledoaria mea, din acest capitol, pentru valoarea arhitecturii autohtone româneşti, în cadrul unei scrieri de peisagistică pentru arhitecţi şi alţi interesaţi de subiect, o consider justificată pentru determinarea calităţii peisajului antropizat. Ea este extrasă din studiile aprofundate ale unor cercetători de marca, cum au fost arhitecţii: Octav Doicescu, pe care l-am ascultat ca student, Constantin Joja, cu care am avut şansa să dialoghez în anii 90, asupra arhitecturii româneşti. Dar, cea mai bună sursă de informaţii, a fost, mai ales, pasionata şi delicata, arhitect Silvia Păun, cu care am colaborat ani de-a rândul, învăţând să discern valorile şi încercând s-o ajut prin obţinerea unor informaţii şi materiale din teritoriu, câtă vreme, în periada 1990-2003, am lucrat în departamentul de urbanism şi amenajarea teritoriului din ministerul de resort, având anumite posibilităţi de fructificarea legăturilor cu colegii arhitecţi din teritoriu. Chiar şi studiile de conservare a cetăţilor dacice din munţii Orăştiei, precum şi alte studii la care am fost promotor şi responsabil în cadrul ministerului, mi-au fost uneori sugerate de regretata doamnă, care a fost nepreţuita arhitect Sivia Păun. Nu poţi avea un demers orientat benefic şi productiv, ca funcţionar public în ministerul de resort, dacă nu te sprijini pe specialiştii de marcă ai domeniului, sprijinindu-i la rândul tău. Pledoaria asupra calităţii peisajului, rezultat ca urmare a unei arhitecturi realizate la scara umană, nu cred că mai trebuie argumentată suplimentar.
Bibliografie: Joja Constantin, Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti, 1984; Joja Constantin, Arhitectura românească în context european, Editura tehnică, Bucureşti, 1989; Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003; Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologică, Editura Tempus, Bucureşti, 2003;
Peisajele protejate trebuie să facă obiectul unor preocupări oficiale ale autorităţilor administraţiei publice centrale şilocale, care să înceapă cu instituiirea şi reglementarea protecţiei acestora
Capitolul 10 REGLEMENTĂRI PRIVIND ZONELE PROTEJATE ŞI PEISAJUL Diversele organizaţii europene şi mondiale au acordat o atenţie specială zonelor protejate din teritoriu, care adăpostesc specii unice, reprezentative şi autentice de floră şi faună, constituindu-le în zone protejate, sub diverse denumiri. Deşi există şi o categorie specială de peisaje protejate, peisaje semnificatie ca valoare şi frumuseţe ori bogăţie – se regăsesc în majoritatea celorlalte zone protejate instituite. În România, zonele protejate au fost instituite, cum am mai amintit, prin Legea privind amenajarea teritoriului naţional, secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5 din anul 2000. Reglementări speciale privind delimitarea principalelor peisaje şi protecţia acestora, încă nu au fost elaborate. S-au elaborat unele studii, mai mult cu caracter de documentare, care au fost dezbătute la o reuniune privind peisajul, desfăşurată la Tulcea, la inceputul lunii mai 2004, în prezenţa unor invitaţi străini. Principalele organizaţii care au instituit şi ierarhizat zonele protejate din teritoriu, inclusiv cele peisagistice, sunt: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor (UICN), Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Comisia Comunităţii Europene (C. E. E. ), Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. (73) 30, adoptată în 26 octombrie 1973.
10. 1. - Propunerile Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor (U.I.C.N.), pentru clasificarea zonelor protejate, cu patrimoniu natural, cuprind 10 categorii diferite şi anume: Rezervaţii ştiinţifice – rezervaţii naturale, Parcuri naţionale, Monumente naturale – zone cu particularităţi naturale marcante, Rezervaţii naturale pentru conservare – sanctuare ale faunei, Peisaje protejate, Rezervaţii de resurse, Zone biotice naturale – rezervaţii antropologice, Zone administrate cu utilizări multiple – zone sau resurse administrate, 10. Rezervaţii ale biosferei şi situri naturale ale patrimoniului mondial. Categoriile 9 şi 10 ale sistemului de clasificare al U. I. C. N. corespund zonelor protejate care fac parte din programele internaţionale şi care prezintă o deosebită importanţă pentru conservarea naturii. Pesajele protejate cuprind peisaje naturale de importanţă naţională, caracterizate prin interacţiunea armonioasă a omului şi a peisajului şi oferă posibilităţi de destindere şi de turism, în cadrul stilului de viaţă şi a activităţilor economice normale ale regiunii. Aceste zone servesc deasemenea interese ştiinţifice, culturale şi educative. Ele sunt diverse din punct de vedere ecologic şi au un caracter şi dimensiuni variate, dată fiind marea diversitate a peisajelor seminaturale sau a caracteristicilor culturale în lume, este posibil ca acestea să fie clasate în două mari categorii:
peisaje cu calităţi estetice deosebite, care rezultă din interacţiunea omului şi a naturii. Acestea reflectă fenomene culturale, cum ar fi tradiţiile, obiceiurile, credinţele, organizarea socială (la noi în obştii), sau tehnicile de exploatare a pământurilor. Aceste zone se caracterizează prin tipuri de aşezări umane atrăgătoate din punct de vedere estetic, sau unice în felul lor. Tipurile tradiţionale de exploatare (agricultură, păşunat, pescuit) constituie elementul dominant, zona trebuind să fie suficient de mare, pentru a asigura integritatea peisajului respectiv; peisajele – parte integrantă a regiunilor naturale pe care omul le administrează intens, pentru activităţi de destindere în general şi pentru turism în special. Acestea sunt zone naturale sau pitoreşti, situate de-a lungul coastelor litorale, pe malul lacurilor, în regiuni de deal şi de munte, pe firul văilor, sau pe platouri de podiş, aproape de rute turistice sau de centre de locuit, care oferă un peisaj deosebit şi prezintă variaţii climatice.
10. 2. Propunerile Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U. N. E. S. C. O.) se axează pe două mari categorii de zone protejate excepţionale, la scară mondială şi anume: Rezervaţii ale biosferei, care au fost organizate într-o reţea mondială de rezervaţii ale biosferei, de către Programele UNESCO pentru om şi biosferă. Fiecare rezervaţie a biosferei cuprinde unul sau mai multe din următoarele elemente: exemplare reprezentative de biomi naturali, comunităţi unice de plante şi animale sau regiuni care conţin elemente neobişnuite sau prezintă un interes excepţional, peisaje armonioase, care rezultă din modurile de utilizare tradiţională a siturilor, ecosisteme modificate sau degradate, care pot fi readuse la condiţiile naturale mai favorabile. Gestionarea responsabilă corespunzătoare a unei rezervaţii a biosferei, necesită instituirea următoarelor zone specifice: zona naturală, de restricţie maximă, zona tampon (între zona protejată şi restul teritiriului), zona de restaurare (ecologică), zona de cultură stabilă. Situri ale patrimoniului mondial, care au fost desemnate prin Convenţia Internaţională pentru protecţia patrimoniului mondial, natural şi cultural ( UNESCO, 1972), care a permis regiunilor de valoare universală remarcabilă, să fie considerate situri ale patrimoniului mondial. Pe baza criteriilor stabilite prin Convenţie, de către naţiunea semnatară pentru sit, aceste regiuni excepţionale trebuie recomandate ca atare, Comitetului Internaţional al Patrimoniului Mondial, spre a fi declarate situri ale patrimoniului mondial. 10.3. Comisia Comunităţii Europene (C. E. E. ) are pentru zonele protejate o clasificare în opt categorii, cu grade de protecţie diminuat, de la 1 la 8, astfel: Rezervaţia naturală integrală, Rezervaţiile naturale, Parcurile Naţionale, Peisajele naturale sau semi-naturale, Peisajul rural protejat, Monumentele şi siturile naturale protejate, Zone protejate specifice, Centuri verzi. Dintre acestea, în cadrul tematicii noastre de peisagistică, ne interesează în mod special, categoriile 4 şi 5. Peisajele naturale sau semi-naturale sunt regiuni protejate, acoperite de vegetaţie naturală sau semi-naturală (întreţinută de om), care prezintă un deosebit interes biologic sau peisagistic, (cum ar fi zonele umede sau pădurile). Peisajele naturale ori semi-naturale protejate pot adăposti rezervaţii naturale, rezervaţii forectiere, rezervaţii de vânat, sanctuare, sau alte forme de rezervaţii. O asemenea zonă poate îndeplini mai mult decât o
funcţiune: conservarea naturii, activităţi forestiere, loisir, precum şi protecţia solurilor contra speculei funciare. Dacă protecţia nu este prezăzută în legislaţia naţională (cum este cazul României), ea trebuie instituită prin decizii relative la amenajarea teritoriului sau printr-un regulament elaborat de către administraţia centrală, mai ales pentru construcţiile ridicate de persoane străine de regiunea şi pentru adăpostirea turiştilor. Este preferabil ca gestionarea ansamblului zonei să fie încredinţată administraţiei centrale. Zonele naturale şi semi-naturale protejate sunt nelocuite, sau slab locuite, numai de către persoanele ale căror actuivităţi sunt compatibile cu protecţia acestor zone. Zona este, în general, accesibilă pentru mersul pe jos, iar în anumite rezervaţii vehiculele sau bărcile fac obiectul unor reglementări speciale. Zonele naturale sau semi-naturale protejate, care se pretează scopurilor recreative, trebuie să cuprindă amenajări destinate informării publicului, cum ar fi drumurile însemnate, centrele de primire a vizitatorilor etc. Peisajul rural protejat este o vastă întindre de pământuri cultivate, care prezintă un peisaj semi-natural.Ca regulă generală, domină agricultura, dar peisajul prezintă anumite caracteristici tradiţionale, cum ar fi: mărăcinişuri, stufărişuri, heleştee, râuleţe, islazuri de munte etc. Această zonă este bogată în elemente care prezintă interes din punct de vedere biologic şi cultural. Ansamblul peisajului este agreabil vederii şi poate cuprinde rezervaţii naturale.Populaţia trăieşte în ferme, case, sate sau chiar în mici oraşe, care se integrează bine în peisaj. Patrimoniul biologic, cultural şi estetic este protejat cât mai eficient cu putinţă, prin reglementări ale activităţilor de construcţie sau printr-o gestionare de ansamblu, încredinţată unui organism central, care reglementează şi controlează folosinţa terenurilor, extinderea zonelor populate şi popularea. Aspectul recreativ este important, indiferent că este vorba de perioada de o singură zi sau de o durată mai mare de timp. Pe cât este posibil, echipamentele destinate activităţilor de destindere vor trebui amplasate în afara acestei zone sau la periferia ei. Centurile verzi cuprind spaţii rurale amenajate, parcuri plantate cu arbori şi cu arbuşti şi care cuprind eventual zone de oglinzi de apă etc.Centurile verzi sunt destinate să servească de ecran protector pentru peisajele rurale situate în proximitatea aglomerărilor urbane, în scopul impiedicării urbanizării şi poluării spaţiului rural şi pentru a oferi orăşenilor spaţii recreative.Dacă aceste spaţii sunt amenajate în mod judicios, mai ales prin tehnici de amenajare naturală a peisajelor, ele pot deveni pe termen lung peisaje semi-naturale. Protecţia şi modul de gestionare a acestor zone ţine de competenţa autorităţilor regionale şi locale
10. 4. Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. (73) 30, adoptată în 26 octombrie 1973, a propus o terminologie europeană de zone protejate, bazată pe clasificarea în patru categorii, primele două fiind zone protejate strict, iar celelalte două fiind cu măsuri de protecţie mai reduse. Categoria A se bazează, în primul rând, pe interesul ştiinţific: grupează teritoriile (rezervaţiile) protejate de o manieră absolută, în afara oricărei intervenţii umane. Au acces în aceste zone numai cercetătorii ştiinţifici, dar şi aceştia numai cu permis special. Interesul major priveşte protecţia naturii şi neamestecul omului în evoluţia naturală a ecosistemelor. Zonele clasate în categoria A sunt astfel sustrase definitiv activităţilor umane, perturbatoare a echilibrelor naturale, constituind zone de referinţă şi rezerve biologice potenţiale, în vederea regenerării şi repopulării zonelor degradate. Categoria B reuneşte teritoriile pentru care conservarea patrimoniului natural (floră, faună, sol, apă, etc.) constituie un obiectiv major, în care orice intervenţie artificială susceptibilă să altereze aspectul, compoziţia şi evoluţia naturii este interzisă. Interesul ştiinţific este important, totuşi, anumite amenajări pot fi autorizate, în zone bine definite, în cadrul unor severe reglementări. Pot fi, de asemenea, tolerate anumite activităţi umane tradiţionale, cu condiţia ca acestea să nu contravină scopurilor conservării. Orice activitate umană modernă este interzisă. Pot fi admişi vizitatori, cu condiţia respectării stricte a reglentărilor. Categoria C cuprinde zone care prezintă un interes incontestabil, pentru valoarea culturală şi estetică, pentru ocrotirea peisajului şi echilibrul ecologic. Activităţile umane tradiţionale sunt admise, dar sunt
reglementate, fiind tolerate anumite activităţi umane moderne, dar acestea trebuie să facă obiectul unor reglementări adaptate zonei. Zona prezintă interes şi pentru activităţile de loisir, pentru buna circulaţie a turiştilor, anumite amenajări recreative permise în anumite zone clar delimitate, cu condiţia de a rămâne compatibile cu obiectivele de protecţie. Categoria D grupează în general, teritorii vaste pe care se desfăşoară activităţi de loisir de calitate, în care principiile conservării patrimoniului natural sunt luate în consideraţie. Pot fi incluse aici monumente naturale, proprietăţi private, sate etc., prezentând un interes, înainte de toate, recreativ, de destindere şi repaos, dar şi un interes cultural, estetic şi natural. Amenajările pentru destindere necesită totuşi anumite dezvoltări culturale, sportive, recreative, iar activităţile umane tradiţionale sau moderne compatibile cu obiectivele avute în vedere sunt în general permise. Circulaţia cu vehicule motorizate, în scopuri turistice, este liberă, dar poate fi reglementată în anumite zone, care prezintă interes special, cum ar fi monumente ale naturii, floră şi faună, restricţiile vizând doar asigurarea obiectivelor de protecţie a zonei şi peisajului.
10.5. Reglementări de bază, speciale şi complementare privind peisajul Problematica peisajului a fost enunţată încă din anul 1992, când, la Rio de Janeiro, în Brazilia, a avut loc Conferinţa mondială O.N.U. privind Mediul şi Dezvoltarea, care a emis Agenda XXI, pentru dezvoltare durabilă. Convenţia Europeană a Peisajului încheiată la Florenţa, în anul 2000, se aplică întregului teritoriu al ţărilor semnatare din Europa, privind spaţiile naturale, rurale, urbane şi periurbane. Ea include, de asemenea, apele interioare curgătoare şi stătătoare, precum şi apele maritime. Convenţia se referă atât la peisajele cotidiene, cât şi peisajele degradate. Convenţia a avut ca principal obiectiv promovarea protejării, gestionării şi amenajării peisajelor şi organizarea cooperării europene în acest domeniu. Reglementările europene complementare Convenţiei, care acţionează pe diverse domenii adiacente, sunt următoarele: Convenţia pentru conservarea naturii sălbatice şi a mediului natural al Europei, încheiată la Berna, la 19 septembrie 1979; Convenţia pentru protejarea patrimoniului arheologic, revizuită la 16 ianuarie 1992, în La Valleta; Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor locale, încheiată la Madrid, la 21 mai 1980, cu protocoalele adiţionale ulterioare; Carta Europeană a autonomiei locale, semnată la Strasbourg, la 15 octombrie 1985; Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, Brazilia, la 5 iunie 1992; Convenţia privind protejarea patrimoniului mondial, natural şi cultural, încheiată la Paris, la 16 noiembrie 1972 şi Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional şi actul de justiţie, în materie de mediu, semnată la Aarhus, la 25 iunie 1998. Toate aceste conveţii au fost, ulterior încheierii lor, ratificate şi de către România, prin diverse legi. Ele alcătuiesc astfel, un sistem de reglementări, care se referă, direct sau indirect, la întreaga problematică a peisajului. În acest mod, se poate afirma că, problematica peisajului a fost deja instituţionalizată în România, dar important este ca ea să facă obiectul unor intervenţii benefice concrete, a unor proiecte urmate de lucrări efective de amenajare, care să ne infrumuseţeze peisajul cotidian, ameliorându-ne astfel calitatea vieţii.
