Vintila Corbul - Dinastia Sunderland-Beauclair - Idolii de Aur (Vol.1-3)

Vintilă Corbul DINASTIA SUNDERLANDBEAUCLAIR

Idolii de aur

Vol. 1 ……………… 2 Vol. 2 ……………… 520 Vol. 3 ……………. 1019

Vintilă Corbul DINASTIA SUNDERLANDBEAUCLAIR Idolii de aur *

Editura Z Bucureşti, 1992 Consilier literar: H. GRĂMESCU Coperta de: V. OLAC —2—

Capitolul unu Casa lui Josiah Sunderland era o clădire veche, în stil olandez, ca mai toate casele din New York în acea primă jumătate a secolului al XVIII-lea. Camerele largi, văruite, îmbrăcate până la jumătate în faianţă aveau pardoseala de piatră. Mobilierul, redus la strictul necesar, cuprindea scaune cu spătar înalt, mese grele, pe care abia le puteai urni, paturi încăpătoare, comode, şi dulapuri masive de stejar lustruit, patinate nu numai de vreme, dar şi de cârpele de praf mânuite cu energie de mătuşa Audrey, o bătrânică vioaie care ţinea gospodăria. O grădină cu flori, pomi fructiferi şi straturi de zarzavat, exemplar îngrijite, întregeau modesta proprietate. În casa aceasta, viaţa lui Josiah Sunderland se depăna cu regularitatea mersului unui ceasornic. Zilnic se trezea înainte de cântatul cocoşilor. Mătuşa Audrey îi pregătea un breakfast frugal. Josiah se înfrupta tihnit, fiindcă timpul lui era perfect dozat pentru hrană, muncă, odihnă şi distracţii. Apoi, tot cu noaptea în cap, pleca spre atelierul lui de cuţite de pe Broadway, unde ajungea la cinci şi douăzeci. Lucrătorii îl aşteptau la poarta pe care Josiah le-o deschidea solemn, ca pe un sanctuar rezervat numai iniţiaţilor. La cinci şi jumătate precis începea activitatea. După o întrerupere de un ceas – pentru prânz – dura până seara la şase. Personalul era —3—

alcătuit din opt lucrători şi doi ucenici, care munceau pe brânci. Josiah le plătea simbrii relativ ridicate în raport cu alţi patroni. În schimb, pretindea o producţie de înaltă calitate. Cuţitele făurite în micul său atelier rivalizau cu cele mai fine lame străine. În acea epocă, industria de cuţite din coloniile americane era slab dezvoltată. Autorităţile îţi puneau beţe în roate, pentru a nu concura producţia de cuţite din metropolă. Lamele fabricate la Londra, Birmingham, Sheffield, Cork, Dublin şi Leeds erau vândute în colonii cu preţuri mari. Josiah Sunderland reuşise săşi formeze o clientelă numeroasă, care îi preţuia conştiinciozitatea, promptitudinea şi calitatea produselor. Cuţitele sale de vânătoare aveau mare căutare şi printre indieni. Adeseori aceştia le folosiseră la scalparea pionierilor aventuraţi pe teritoriile rămase încă în stăpânirea lor. Josiah muncea cot la cot cu lucrătorii săi. De la cinci şi jumătate şi până la prânz, trudea cât zece, fie la forjă, fie la turnătorie, fie la montaj, gata să dea oricui o mână de ajutor. Între douăsprezece şi unu, lua lunch-ul laolaltă cu lucrătorii, iar de la două până la şase trecea în birou, unde îşi opera cu pricepere scriptele, ajutat de un băieţandru, care făcea şi pe curierul. Printre picături, găsea timp să îşi primească clienţii şi furnizorii. Discuta numai cât era necesar. Ura vorbăria inutilă. „Tăcerea – obişnuia el să spună – trage în cumpănă mai greu decât cuvintele pline de înţelepciune.” Mai practica o virtute. Ordinea. Pentru a-şi îndeplini fără greş obligaţiile, întocmea de cu seară o listă a —4—

treburilor de a doua zi, repartizându-le pe ore. Înainte de culcare îşi trecea în revistă activitatea cotidiană şi numai după aceea îşi îngăduia să se bucure de odihnă. Se străduia să-şi păstreze în orice ocazie stăpânirea de sine şi să nu se lase târât de mânie, căci în primele clipe supărarea capătă proporţii mai mari decât cauzele care i-au dat naştere. Cumpătarea lui era proverbială. Nu mânca niciodată până la saturaţie şi de la o vârstă îşi impusese să nu mai bea decât un singur pahar de vin la masă. Respecta această regulă de conduită şi la nunţi sau praznice. Economia era – după părerea lui – una dintre virtuţile cardinale. Josiah alcătuise o listă a cheltuielilor în ordinea necesităţii şi a urgenţei lor. În primul rând erau cheltuielile indispensabile şi anume cele impuse de procurarea hranei, a veştmintelor şi a bunului mers al atelierului. În al doilea rând, grupa cheltuielilor pe care nu le putea înlătura fără să dăuneze bunului renume al familiei şi al onorabilităţii sale. Printre acestea se numărau: întreţinerea în condiţii mulţumitoare a locuinţei, a atelierului şi a biroului. În al treilea rând erau cheltuielile, care fără să fie absolut necesare, nu puteau fi cu desăvârşire evitate; când le faci, încerci o plăcere, dacă le ocoleşti, nu suferi nicio pagubă. În categoria aceasta intrau: sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou, darurile ocazionale pentru membrii familiei, plimbările duminicale afară din oraş. În sfârşit, în ultimul rând, plasa cheltuielile nebuneşti, absurde, care trebuiau ocolite cu orice preţ: petrecerile, jocurile de noroc, —5—

podoabele inutile. Josiah era un înverşunat duşman al lenei. Un om leneş, spunea el, este dăunător societăţii şi lui însuşi. Cina o lua întotdeauna acasă. După rugăciunea de seară, făcea ocolul casei, încuia porţile, verifica dacă ferestrele sunt bine închise, apoi lua cheile în camera lui de culcare şi le punea la îndemână, pe masa de noapte. Nimic din ceea ce se petrecea în gospodărie nu scăpa ochiului său vigilent. Ţinea socoteala coşniţei, a lumânărilor şi a uleiului folosit pentru luminat. Nu o făcea din zgârcenie. Pentru îmbrăcăminte cumpăra cele mai bune stofe, căci erau durabile şi deci mai avantajoase decât cele ieftine, care se uzau după un an sau doi de purtare. Răposatul Zedekias Sunderland, tatăl lui Josiah şi întemeietorul atelierului de cuţite, fusese un bătrân venerabil, cu barbă albă de patriarh, respectat de întreaga comunitate. Gurile rele răspândiseră zvonul că bătrânul ar fi fost în tinereţe pirat şi că se retrăsese la New York, după ce îşi rotunjise avutul jefuind corăbii sub comanda celebrului Robert Kidd. Kidd, mai puţin norocos sau mai puţin prevăzător decât Sunderland, îşi încheiase cariera legănându-se în ştreang la Execution Dock. Josiah nu dăduse niciodată crezare acestor zvonuri. Era convins că tatăl lui spunea numai adevărul când povestea despre trecutul său de muncă cinstită în Anglia şi despre emigrarea sa în coloniile americane. Acolo îşi agonisise treptat o avere care fără să fie însemnată, le îngăduia un trai relativ îndestulat. —6—

Se stârni mare vâlvă în cartier când Josiah, omul acesta sobru, echilibrat, îşi anunţă hotărârea de a se căsători cu Isabella, fiica unui francez ruinat, pripăşit la New York. Henri de Beauclair, viitorul socru, era un marchiz autentic. După o tinereţe aventuroasă, irosită prin tavernele şi tripourile Parisului, se exilase voluntar în America, pentru a scăpa de consecinţele unui duel, în cursul căruia ucisese un om. În Lumea Nouă nu reuşise să-şi creeze o situaţie convenabilă. Cunoscuse numai înfrângeri, umilinţe şi prăbuşiri. Însoţit de Isabella dusese o viaţă nomadă. Asemenea unui nou Ahasverus, rătăcise de la New Orleans la Charleston, de la Boston la Philadelphia, de la Baltimore la New York. Nicăieri nu prinsese rădăcini. Ajunsese să-şi câştige existenţa măsluind cărţile de joc. Dar naivii se lăsau tot mai greu pescuiţi. Îl pândea mizeria. Îmbrăcămintea lui şi a Isabellei se zdrenţuise. Adeseori se culcau fără să fi pus ceva în gură. În acea epocă, locuiau cu chirie într-o cameră sumar mobilată dintr-un imobil vetust, învecinat cu locuinţa lui Josiah Sunderland. Marchizul şi făurarul de cuţite se cunoscuseră întâmplător, pe stradă. Josiah fusese cucerit de simplitatea, drăgălăşenia şi candoarea Isabellei. Le făcuse diferite daruri. Într-o zi, se gândise că n-ar fi rău să-şi întemeieze un cămin. Se îmbrăcase în haine de sărbătoare şi se înfăţişase solemn marchizului, cerând mâna Isabellei. Bătrânul francez fusese atât de surprins, încât rămăsese fără glas. În primul moment se gândise să-l —7—

respingă. Apoi îşi zisese că pripeala nu este sănătoasă. Experienţa îl învăţase să nu se mai bizuie pe propriile sale resurse. Isabella nu se scandalizase când Josiah o ceruse în căsătorie. Îl privise cu ochi umezi de duioşie. Beauclair era perplex. Poate că n-ar fi fost potrivnic unei asemenea căsătorii, dacă soţul ar fi avut mai multe parale. Josiah Sunderland se bucura de o stare materială frumoasă, dar era departe de a fi bogat. Atelierul lui de cuţite se dezvolta, afacerile prosperau, dar aceasta nu însemna mare lucru. Pe de altă parte, partida asigura Isabellei şi lui însuşi un cămin şi hrană de toate zilele, ceea ce atârna greu în balanţă. După ce cântări toate argumentele, îşi călcă principiile de castă şi dădu un răspuns afirmativ. Căsătoria fu oficiată fără pompă, în cerc strict familial. Viaţa proaspetei familii intră în curând pe făgaşul rutinier. Josiah muncea din zori şi până în noapte la atelier. Isabella îşi luase în serios rolul de gospodină. Marchizul nu se dumirea în privinţa Isabellei, a cărei vrednicie contrasta cu dispreţul pentru muncă al părinţilor ei. Cu cine semăna fata asta, care simţea o desfătare să deretice şi să gătească? În orice caz, nu cu străbunii lui, care avuseseră armate de slugi. În această atmosferă austeră, de muncă încordată, timpul se scurgea monoton, fără zguduiri şi fără surprize. Fiecare zi semăna leit cu cea din ajun şi cu cea care avea să urmeze… În primii zece ani de căsătorie, Isabella născu trei băieţi. Andrew, Aristotle şi Patrick şi două fete, Bridget —8—

şi Hannah. Andrew era un copilaş zvăpăiat şi blond, ca îngeraşii zugrăviţi în cărţile religioase. La vârsta de şapte ani, un cal îl izbi cu copita în cap, înfrăţindu-i creierii cu ţărâna. Aristotle era potolit, blând, sfios şi maleabil ca o ceară moale. Mătuşa Audrey îl credea sărac cu duhul şi poate că avea dreptate. Josiah spunea în glumă că are de gând să-l facă pastor. Patrick era portretul în miniatură al tatălui său. Solid, vânjos, de o seriozitate neobişnuită, prevestea o maturizare precoce şi dădea dovadă de un spirit practic remarcabil. În jocurile lui imita fie pe lucrătorii din atelierul de cuţite, fie pe băcanul din colţ, pentru care nutrea o admiraţie fără margini. — Ăsta o să fie viitorul cap al firmei, spunea cu mândrie Josiah. Promite să ajungă un adevărat negustor. Bridget şi Hannah erau urâţele. Nu semănau cu nimeni din familie. N-aveau nici fineţea marchizului, nici gingăşia Isabellei şi nici înfăţişarea plină de sănătate şi vioiciune a lui Josiah. Subţiri ca nişte fuse, cu părul gălbui ca palul murdar, cu ochi cenuşii, inexpresivi, cu mâini şi picioare osoase, erau supărător de serbede. — Or să îmbătrânească fete mari, prevestea cu oarecare cruzime mătuşa Audrey. În acea vreme, izbucni războiul între francezi şi englezi. Şi unii şi alţii doreau să ocupe roditoarea vale a râului Ohio – numit de localnici „fluviul sfânt” – spre a-şi consolida posesiunile. —9—

La 1 iunie 1754, ziua în care englezii de sub comanda colonelului Monckton pătrunseră în golful Fundy, Isabella dădu naştere unui copilaş pe care-l botezară Richard-Henry şi care avea să fie minunea familiei. Richard satisfăcea gusturile tuturor. Era blond ca Andrew, însă mult mai frumos decât acesta. Îi uimea pe toţi cu inteligenţa şi zburdălnicia sa. Marchizul îl adora. Isabella nutrea o tainică preferinţă pentru copilul acesta, care îi împlinea aşteptările. Numai Josiah îl trată cu asprime, nădăjduind astfel să-l mai disciplineze, deşi în sinea lui era mândru de acest vlăstar ce trezea admiraţia întregului cartier. — Pun rămăşag că flăcăiaşul ăsta o să ajungă departe, spunea el zâmbind. — Da, da! Va realiza multe în viaţă, adăugă Beauclair. Are aerul familiei mele. Apariţia acestui copil dădu un scop vieţii marchizului. Richard era destinat să-i continue numele şi rasa. Josiah n-avea decât să păstreze pe Aristotle şi pe Patrick. Marchizul voia să-l crească pe Richard în spiritul strămoşilor săi. Să-i insufle o dragoste fierbinte pentru Franţa, o mândrie nemăsurată pentru obârşia sa aristocratică. Visa să-l vadă om de seamă, general ori diplomat cu vază. Într-o bună zi, îi trecu prin minte că cel mai nimerit lucru ar fi ca după moarte titlul său nobiliar să treacă asupra lui Richard. Josiah nici nu vru să audă. — Vezi-ţi de treabă, socrule. N-am de gând să-i bag copilului gărgăuni în cap. Richard este fiul unui — 10 —

negustor de cuţite. Când o fi mare, o să lucreze în aceeaşi branşă. Dracu a mai pomenit negustor cu titlu de nobleţe! Stăruinţele repetate ale bătrânului se sfărâmau de rezistenţa neclintită a lui Josiah. În cele din urmă, Beauclair făcu apel la un argument suprem. Pretinse că avea în Franţa nişte rude care ar putea lăsa moştenire lui Richard o avere considerabilă, dacă acesta le-ar purta numele. Era o minciună sfruntată, dar scopul scuză mijloacele. În realitate, singura lui rudă din Franţa era un baron sărac, cu o droaie de copii şi despre care nu mai ştia nimic de peste treizeci şi cinci de ani, de când debarcase la New Orleans. Argumentul acesta făcu o spărtură în zidul încăpăţânării lui Josiah. Banul avea asupra lui o influenţă magică. Posibilitatea îmbogăţirii rapide a lui Richard îi surâdea. Marchizul câştigă bătălia. Întocmi în faţa judecătorului un act, declarând că după moartea sa titlul va trece asupra lui Richard-Henry Sunderland, căruia i se adăuga şi numele de Beauclair. Josiah îşi dădu consimţământul, întărind astfel un act care făcea din preferatul socrului său un viitor marchiz… Josiah Sunderland nu trăgea mare nădejde asupra moştenirii din Franţa. Totuşi, surprizele nu erau excluse. Se mai văzuseră lovituri de teatru, datorită cărora oameni săraci se pomeniseră peste noapte posesorii unor averi formidabile. Marchizul voia să se bucure prin nepotul său de toate izbânzile pe care el personal nu fusese în stare să le obţină. Acum, la sfârşitul existenţei, îşi dădea — 11 —

seama că era un ratat. Datorită experienţei, putea să analizeze retrospectiv toate greşelile săvârşite în tinereţe. De aceste greşeli voia să-l ferească pe Richard. Când socoti că mintea copilului e îndeajuns de coaptă pentru a recepţiona învăţăminte folositoare, începu să-i strecoare poveţe tălmăcite atractiv în basme şi istorioare şi totodată să-i imprime – într-o formă embrionară şi deci foarte simplistă – concepţiile sale asupra vieţii. Vara, când căldurile caniculare se abăteau asupra oraşului, marchizul şi nepotul se aşezau pe o bancă la umbra fortului zidit pe promontoriul sudic al Manhattan-ului, de unde puteau să admire în voie imensitatea oceanului, brăzdat de corăbii cu pânze albe. Cu privirile îndreptate spre larg, Beauclair vorbea inspirat băiatului despre frumuseţile fără pereche ale Franţei, despre cavalerii cruciaţi, care-şi părăseau castelele plecând să lupte pentru eliberarea Sfântului Mormânt, despre nobilul şi neînfricatul paladin Roland, căzut eroic în bătălia de la Roncevaux, despre mareşalul Jean de Boucicault, care se ilustrase în bătăliile de la Nicopolis şi Azincourt, despre Bavard, cavalerul sans peur et sans reproche, despre prinţul de Condé şi despre marele Turenne. Cu aceeaşi plăcere asculta Richard şi cronica faptelor măreţe ale înaintaşilor săi, începând cu primul baron de Beauclair, fiul natural al lui Henri I Beauclair, regele Angliei şi continuând cu un întreg şir de ostaşi viteji, de diplomaţi iscusiţi şi de clerici — 12 —

onctuoşi şi gravi, ce îşi făceau un titlu de glorie din deviza Tout pour la Croix, tout pour son Roy. — Şi tu când vei fi mare, îi spunea marchizul sentenţios, vei locui într-un palat de cleştar şi vei fi un preţuit sfetnic al regelui. Toată lumea ţi se va ploconi şi îţi va cerşi prietenia. Te vei plimba în caleşti aurite, trase de câte şase cai, vei avea o gardă personală, alcătuită din câteva sute de ostaşi în straie de fir şi vei fi servit de paji aleşi dintre vlăstarii celor mai nobile familii… Dacă i s-ar fi cerut lui Beauclair să arate şi modul în care nepotul său va ajunge la această înaltă situaţie, n-ar fi ştiut să răspundă. Avea însă credinţa nestrămutată că Richard va fi un personaj a cărui faimă va depăşi fruntariile coloniilor americane. De pe urma plimbărilor cu bătrânul, Richard se alese cu oarecare foloase practice. Învăţă o franţuzească impecabilă, însuşindu-şi acel lustru indispensabil unui viitor gentleman. În acest domeniu, Beauclair era un educator excelent. Manierele alese ale lui Richard ieşeau în evidenţă pe lângă gesturile repezite, limbajul aspru, golănesc al lui Patrick şi pe lângă aerul molâu, prostesc, al lui Aristotle. Şi Josiah observă acest lucru. Nu rămase prea încântat. — Nu vreau să fac din Richard un filfizon, un pierde-vară, căruia să-i fie ruşine de meseria părintelui său, spunea el indispus. Când băiatul împlini şapte ani, Josiah începu să-l ducă pe la atelier, spre a-l familiariza cu activitatea de acolo. Sunderland socotea că de la această vârstă — 13 —

copilul trebuia să treacă sub supravegherea directă a tatălui, care să-l formeze după placul său. Aptitudinile copilului atârnau puţin în balanţă. Fiul unui pielar trebuia să ajungă pielar, ca şi tatăl său. Fiul unui băcan avea datoria să continue comerţul patern. Şi Josiah înţelegea să respecte tradiţia, făcând din copiii săi nişte pricepuţi făurari de cuţite. Patrick, de pildă, deşi avea numai zece ani, împlinea toate aşteptările părintelui său. La forje privea cu interes foalele care întreţineau jarul, umflându-se şi dezumflându-se ritmic, asculta cu deliciu muzica ciocanelor ce izbeau lamele de oţel încinse la roşu, îl impresionau cuptoarele dogoritoare, asemenea unor fantastice guri de iad, dar mai presus de orice îl captiva rotirea vijelioasă a tocilelor care smulgeau din lame snopi de scântei. Josiah îi şi pusese să lucreze la masa de montaj, unde băiatul îşi îndeplinea mulţumitor îndatoririle. Aristotle nu era în stare să mânuiască o unealtă, deşi împlinise patrusprezece ani, vârstă la care Josiah începuse să muncească efectiv în atelier. Nici în birou nu dădea rezultate mai bune. Se încurca printre registre şi scripte, până când tatăl său îi poruncea dezamăgit să lase totul baltă şi să plece acasă. La şcoală, Aristotle era un elev mediocru. — Nu eşti bun de nimic, băiete, îi vorbea Josiah domol. Umbli toată ziua cu capul în nori. Aristotle îl asculta supus, cu mâinile împreunate şi cu ochii pironiţi în pământ. Josiah îşi punea mari speranţe în Richard, în inteligenţa lui precoce, superioară spiritului practic şi — 14 —

instinctului sigur la care se limitau posibilităţile lui Patrick. Dar reacţia copilului în ziua în care îl aduse pentru prima oară în atelier fu un duş rece pentru Josiah. Richard aruncă în jur o privire distrată, aproape plictisită, apoi rosti strâmbând din nas: — Nu-mi place aici, e prea cald. E mai bine afară. Câţiva lucrători din apropiere pufniră în râs. Dar redeveniră serioşi când simţiră privirile severe ale patronului îndreptându-se asupra lor. Patrick se uită cu o superioritate făţişă la fratele său. Josiah îl lăsă pe Richard să plece acasă, hotărând să repete experienţa mai târziu, când băiatul se va mai coace la minte. „Teamă mi-e că băiatul ăsta e tot atât de filosof ca şi Aristotle”, îşi zise el posomorât, dând cuvântului „filosof” o semnificaţie adânc peiorativă. Dar temerile lui nu-şi aveau justificarea. Richard nu era un „filosof”, în sensul pe care tatăl său îl dădea acestui cuvânt. La şcoala primară, condusă de reverendul William Talmadge, îşi uimea colegii şi învăţătorii, recitând fără sforţare pasaje întregi din New England Primer, din catechism şi din alte cărţi de studii tot atât de indigeste. La aritmetică era neîntrecut. Josiah Sunderland se simţi foarte mândru în ziua când reverendul Talmadge, întâlnindu-l întâmplător pe stradă îl opri ca să-l felicite pentru calităţile excepţionale ale fiului său. — Dacă vom reuşi cu ajutorul lui Dumnezeu să-i călăuzim paşii pe drumul potrivit aptitudinilor lui, băiatul acesta va ajunge un om mare, spuse cu convingere reverendul. — 15 —

— Eu m-aş mulţumi să ajungă un om cinstit şi un priceput făurar de cuţite, zise cu modestie Josiah. Îndată ce va termina şcoala primară am să-l iau ia mine la atelier. — Nu te supăra că te contrazic, dragul meu Sunderland. Ai săvârşi un păcat dacă nu l-ai lăsa să înveţe mai departe. Universităţile au fost create pentru elemente ca el. Sunt încredinţat că la Harvard sau la William and Mary va cuceri în joacă toate premiile şi diplomele. Dacă aş fi în locul dumitale, aş face orice sacrificiu să-l trimit în Anglia, la Oxford sau Cambridge. Şi Columbia noastră este bună – departe de mine de a-i scădea meritele – totuşi nu se poate măsura cu universităţile engleze. Aşa că ai face bine să te gândeşti temeinic, înainte de a lua o hotărâre definitivă. Josiah făgădui să ţină seama de sfatul reverendului. Făcu însă totodată serioase rezerve mintale. Dar, pe măsură ce treceau anii, trebui să se încline în faţa evidenţei. Richard era un element care se ridică mult deasupra mediei elevilor. Asaltat de stăruinţele socrului, de rugăminţile Isabellei şi de poveţele repetate ale reverendului Talmadge acceptă să-l lase pe Richard să-şi continue studiile. În acea vreme, preocupările lui Josiah în legătură cu educarea fiului său trecură brusc pe planul al doilea. Parlamentul britanic votase o lege potrivit căreia niciun cuptor destinat să producă oţel nu mai putea fi construit în colonii, iar cele existente trebuiau imediat închise. Această măsură constituia o lovitură mortală pentru industria fierului şi oţelului, care pe atunci — 16 —

luase avânt în America. Metropola, temându-se de concurenţa americană, votase şi alte legi împotriva manufacturilor coloniale. Legile navigaţiei, care interziceau coloniilor să efectueze importul şi exportul de mărfuri pe alte vase decât pe cele englezeşti, precum şi legile cerealelor, ce închideau în mod practic pieţele englezeşti grânelor cultivate dincolo de ocean, creaseră o stare de tensiune între americani şi metropolă. Spre a putea continua fabricarea cuţitelor, Josiah se văzu pus în situaţia de a-şi procura – la un preţ ridicat – oţel laminat din Anglia, pe care să-l prelucreze în atelierul său. Aceasta avu drept consecinţă scumpirea produselor. Acum îi era din ce în ce mai greu să reziste concurenţei cuţitelor importate din Anglia, care începuseră să revină la un preţ mai scăzut decât producţia autohtonă. Mulţi tovarăşi de breaslă ai lui Josiah dădură faliment. Din fericire, acesta avea un număr de clienţi credincioşi şi de revânzători îndrăzneţi, care desfăceau mari cantităţi de cuţite de vânătoare pionierilor şi indienilor din regiunile de frontieră. Cu mulţi dintre clienţii săi Josiah, întreţinea relaţii de prietenie. Când veneau de pe frontieră, pentru a-şi reface stocul de cuţite îi poftea la masă. Isabella strâmba puţin din nas, căci de la o vreme făcea o economie straşnică. Dar nu spunea nimic bărbatului ei. Dacă el socotea necesar să poftească un oaspete sau doi, însemna că aşa era bine. Vizitatorii aceştia erau singurii care le mai descreţeau fruntea cu snoavele şi poveştile lor. — 17 —

Toţi vorbeau cu aceeaşi dragoste despre pionierii care duceau o viaţă aspră şi plină de primejdii în regiunile sălbatice de frontieră, în pădurile seculare ale văii Mohawk, la poalele munţilor Alleghani, în Piedmont ori pe valea Shenandoah. Modeşti şi anonimi, defrişau codrii uriaşi, smulgeau din pământ rădăcinile adânci şi vânoase de pe terenurile curăţate, semănau grâu şi porumb. Cabanele lor, clădite din trunchiuri de arbori şi lipite cu lut, erau podite cu lemn ori cu pământ. La ferestre aveau, în loc de geamuri, hârtie unsă cu untură ori cu grăsime de oaie. Bărbaţii purtau straie confecţionate din piele de animale ori din stofe ţesute în casă. Femeile îşi făceau rochii de bumbac sau de lână. Vara umblau cu picioarele goale, iar iarna în mocasini de piele primitiv tăbăcită. Mobilierul din lemn, grosolan cioplit, cuprindea o masă, câteva taburete, o laviţă, pe care dormeau de-a latul toţi membrii familiei, şi, în sfârşit, câteva poliţe. Hrana era alcătuită în primul rând din vânat – carne de porc mistreţ, căprioară, curcan sălbatic, potârniche, prepeliţă – sau peşti pescuiţi în pârâul ori în lacul din apropiere. Pentru a se feri de atacurile indienilor, mai multe familii de colonişti construiau în comun un fort, cu pereţi dubli, duraţi din trunchiuri de copaci, între care se turna pământ. În jur, se ridicau garduri solide şi se săpau şanţuri adânci, pline cu apă. Petrecerile lor erau tot atât de simple şi brutale, ca şi viaţa pe care o duceau. Ameninţarea atacurile indiene, dezlănţuite adeseori cu violenţa şi rapiditatea unor furtuni de vară, îi făceau să trăiască într-o stare, de continuă alarmă. Dar — 18 —

primejdiile nu-i înspăimântau. Dimpotrivă, îi stimulau, le oţeleau curajul şi le ascuţeau dârzenia. Păţaniile lor triste sau vesele, nu numai că nu descurajau pe cei ispitiţi să le urmeze pildă, ci îi fascinau, exercitând asupra lor o atracţie irezistibilă. Şi unul dintre copiii lui Josiah Sunderland răspunse acestui apel. Într-o seară de mai, familia întreagă era reunită în jurul cinei. În mijlocul mesei trona un castron uriaş, din care ieşeau aburi îmbietori de supă. Nu se auzea decât clefăitul celor care înghiţeau cu poftă supă fierbinte şi mestecau dumicaturile de pâine. După ce goli a doua farfurie, Josiah suspină mulţumit. Apoi făcu o observaţie banală în legătură cu vremea. Dădea astfel semnalul conversaţiei, la care puteau să participe oamenii mari, iar copiii numai dacă erau întrebaţi. Deodată, Aritotle cel timid, care ani de-a rândul nu deschisese gura în timpul mesei decât ca să mănânce şi aceasta cu moderaţie, îşi făcu o teatrală intrare în scenă. Îşi scoase şervetul de la gât, îl împături, iar după ce-l aşeză pe masă, lângă farfurie, începu să vorbească rar şi cu uimitoare siguranţă în glas. — Dragă tată, am aşteptat să fim cu toţii împreună ca să-ţi cer încuviinţarea de a pleca în Vest, cu o caravană de colonişti. Josiah Sunderland clipi uluit, ca o pasăre de noapte scoasă brusc la lumină. Isabella se îngălbeni. Marchizul începu să zâmbească. Situaţia aceasta nouă, care tulbura monotonia zilnică, îi părea amuzantă. Mătuşa Audrey îşi duse uimită mâna la gură. — 19 —

— Ce să cauţi în Vest? bâigui Josiah. Pentru prima oară în viaţă îşi pierduse cumpătul. — Vreau să ajut la propovăduirea cuvântului Domnului printre indieni. Mâine în zori pleacă spre Vest o misiune alcătuită din reverendul Tyler şi reverendul McGallager. Au primit să-i însoţesc. — Ai căpiat, băiete, tună Josiah. Îţi laşi căminul, familia, atelierul, în care ai să fii stăpân, ca să pleci aiurea?… — Răspund unei chemări de sus, dragă tată, răspunse Aristotle cu fermitate. — Glumeşti! — Nu glumesc de loc. Nu mi-aş îngădui să iau în deşert cuvântul Domnului. — Nu cumva eşti bolnav, băiete? Aristotle surâse cu bunăvoinţa unui om matur, faţă de râzgâielile unui copil. — N-am fost niciodată mai sănătos. — Şi-ţi închipui că am să te las să-ţi faci de cap? Am destule mijloace să te împiedic. — Sunt major, tată. — Ei şi?… O dată, pe când aveam douăzeci de ani, taică-meu – Dumnezeu să-l odihnească – mi-a tras două palme de mi-au ţiuit o săptămână urechile, fiindcă îndrăznisem să-l supăr. Nu mă face nici tu sămi ies din fire, s-ar putea să-i urmez pildă. Aristotle plecă fruntea, iar după câteva momente de tăcere, în care timp Sunderland se gândi că partida era câştigată, răspunse blând: — Dragă tată, hotărârea mea e nestrămutată. — Asta s-o crezi tu, sări ca ars Josiah. Am să — 20 —

vorbesc eu între patru ochi cu reverendul Tyler. Mă îndoiesc că după asta are să te mai ia cu el. — Atunci, plec singur. Josiah îşi încleşta pumnii. — Iată ce ştie molâul să facă! zbieră el. Începe propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, nesocotinduşi părinţii. Frumos! N-am ce zice! Află, băiete, c-am să te dezmoştenesc. — Dacă ai şti, tată, cât de puţin sunt legat de bunurile pământeşti!… Am şi iscălit o declaraţie prin care renunţ la orice drept în favoarea fraţilor mei. Ochii lui Patrick scăpărară. Va să zică, după moartea tatălui său el va rămâne stăpânul atelierului. Josiah Sunderland închise ochii şi respiră adânc în încăpere se lăsă o tăcere adâncă, grea. — Bine, poţi să pleci, rosti el încet, recâştigându-şi stăpânirea de sine. Pleoapele lui se ridicară şi ochii căpătară sclipiri de oţel. — Din clipa asta nu mai eşti copilul meu. Ai libertatea să faci tot ce doreşti. Dar te previn ca de azi înainte uşa acestei case îţi va rămâne pe veci închisă. Apoi se întoarse spre Isabella. — Nevastă, poţi să aduci friptura… În acelaşi an, în casa Sunderland se mai petrecu un eveniment. Richard primi învoirea să plece în Anglia, la Oxford. De când cu gestul de independenţă ai lui Aristotle, intervenise o mare schimbare în concepţiile lui Josiah. Conştiinţa atotputerniciei lui asupra familiei, al cărei — 21 —

şef era, se năruise brusc. Aristotle, molâul şi timidul Aristotle, pusese în şah autoritatea paternă, ieşind învingător. „Am încălzit la sân un şarpe”, îşi zicea Josiah. Amorul propriu ştirbit îi lăsase o rană adâncă. De la o vreme, nu mai avea încredere nici în Richard. Simţea o ură surdă împotriva socrului său, care-i furase sufleteşte băiatul, modelându-l după chipul şi asemănarea lui. În străfundul inimii, Josiah nu mai era atât de ostil plecării lui Richard în Anglia. Nădăjduia că în felul acesta îl va scăpa de sub influenţa directă şi nefastă a marchizului. Astfel, toată lumea era mulţumită. Beauclair, fiindcă îşi vedea nepotul plecând în Europa, trambulina viitoarei sale ascensiuni. Isabella era entuziasmată la gândul că fiul ei mai mic va ajunge un autentic gentleman. Reverendul Talmadge socotea că succesul lui Richard la Oxford îi va confirma nu numai prevederile, dar îl va impune şi pe el în faţa concetăţenilor ca pe un magistru capabil să-şi îndrumeze elevii mai bine decât oricare altul. În sfârşit, Josiah era încântat că jucase o festă socrului. Într-o dimineaţă însorită de septembrie Richard puse piciorul pe pasarela care lega cheiul oraşului de puntea corăbiei „Black Swan”. Preferatul marchizului de Beauclair abia împlinise şaisprezece ani: la vârsta aceasta era un copilandru dezvoltat, blond, cu ochi sclipitori de inteligenţă şi frumos, atât de frumos, încât nu numai femeile, dar şi bărbaţii îşi întorceau fără voie capul. Beauclair îşi amintea că văzuse la Versailles o statuie de marmoră — 22 —

a lui Antinous, care-l cucerise prin perfecţiunea ei clasică, prin formele admirabil proporţionale şi prin trăsăturile de o fascinantă eleganţă, în care virilitatea se împletea cu gingăşia. Richard era replica însufleţită a statuii. Când corabia începu să se îndepărteze de chei, ochii băiatului rămaseră multă vreme aţintiţi asupra bunicului, ce-şi flutura batista albă, în semn de adio. În afară de marchiz, se mai aflau pe chei Isabella, reverendul Talmadge, mătuşa Audrey, Bridget şi Hannah. Josiah rămăsese la atelier, fiindcă nu concepea să lipsească din mijlocul lucrătorilor în timpul orelor de lucru. Nu era de faţă nici Patrick, care declarase ritos că îndatorirea de a lucra în atelier avea întâietate faţă de plăcerea de a-şi conduce fratele la debarcader. Promontoriul Manhattan-ului dispăru la orizont. Richard simţea un gol în suflet. Îi venea să plângă. Dar se ruşina să dea frâu liber lacrimilor de faţă cu lumea. Pânzele umflate ale corăbiei semănau cu nişte platoşe bombate purtate de o ceată de uriaşi, gata să se ia la trântă cu norii. Catargele scârţâiau. Pescăruşi izolaţi ţipau ascuţit, rotindu-se în jurul navei…

— 23 —

Capitolul doi După o traversare plăcută, care dură aproape treizeci de zile, marinarul de santinelă semnală Capul Lizzard. „Black Swan” intrase în apele englezeşti. Îndată ce corabia pătrunse în Canalul Mânecii, timpul se strică. O ceaţă groasă, ca un înveliş de vată, acoperi nava. Căpitanul şi ofiţerii îşi făceau veacul pe dunetă, încercând să străpungă cu privirile cortina alb-cenuşie de negură. Clopotul de bord suna necontenit, lugubru. Richard era dezamăgit. Europa, pe care bunicul o descrisese în tonuri aurii, îi făcea o primire rece. Călătorii impresionaţi de ceaţa neobişnuit de groasă, se întreţineau pe şoptite, ca şi când le-ar fi fost frică să nu tulbure liniştea unor spirite răuvoitoare. Circulau cele mai stranii istorisiri despre corăbii ciocnite pe timp de ceaţă şi epave purtate în neştire pe crestele valurilor. Marea semăna cu un imens lac de ulei. În liniştea grea, mormântală, nu se auzea decât clipocitul uşor al apei, tulburată de mersul lent al navei şi dangătul sinistru al clopotului. După trei zile de navigaţie pe orbecăite, „Black Swan” acostă la Portsmouth. Când puse piciorul pe pământul Angliei, Richard încercă o mare emoţie. Îşi rezervă un loc în diligenţă care trebuia să plece peste o oră spre Londra, apoi intră în sala de mese a hanului „Golden Salamander”, unde comandă un breakfast copios. Deşi se simţea stânjenit, afecta dezinvoltura unui tânăr de lume, — 24 —

pentru care călătoriile lungi nu reprezintă ceva excepţional. În diligenţă i se dădu un loc între un pastor subţire şi ţeapăn şi o matroană grasă, cu sâni revărsaţi şi obraji roşii. În faţa lui stătea un căpitan de infanterie, cu o cicatrice adâncă pe obrazul stâng, şi un bărbat între două vârste, îmbrăcat în negru, care adormi îndată ce diligenţa se puse în mişcare. Ceaţa nu se ridicase încă. În ciuda timpului mohorât, Richard se simţea atât de fericit încât, dacă nu l-ar fi scuturat diligenţa, şi-ar fi închipuit că pluteşte în nori. Negura, care acoperea ca nişte perdeluţe albe ferestrele portierelor, nu-i îngăduia să admire pitorescul peisajelor englezeşti. Dar chiar în interiorul banal al diligenţei Richard descoperea multiple surse de amuzament, care ar fi scăpat neobservate altor călători. Îi părea ciudată vorbirea pasagerilor, atât de deosebită de cea folosită în colonii. Cuvintele aveau acelaşi înţeles, dar pronunţarea era diferită. Din cauza aceasta, Richard pierdu miezul unor glume debitate volubil de căpitan, spre hazul celorlalţi călători. Aproape de prânz, diligenţa opri la Winchester, unde coborî bărbatul în negru. Locul lui fu ocupat de un tânăr într-un costum de o eleganţă bătătoare la ochi, dar care îi păru lui Richard expresia supremă a bunului gust. Tânărul, care se recomandase John Morton, vorbea cu vervă despre vreme, despre cursele de cai de la Ascot, despre concertele de la Rotonde ori despre balurile de la Ranelagh, Vauxhall şi New Tumbridge Wells. — 25 —

Timpul trecu astfel pe nesimţite. Ajunseră la Londra pe înserat. Capitala Angliei nu-i făcu lui Richard o impresie deosebită. Casele erau mari, dar cenuşii, întunecate. Pe străzile strâmte şi întortocheate circulaţia intensă şi zgomotul asurzitor al vehiculelor îl zăpăceau. După ce se instală la hanul „Sailor and Syren”, făcu o vizită la sediul firmei „Jones and Boyle, English Steel Company” care întreţinea de multă vreme relaţii comerciale cu Josiah Sunderland. Randolph Boyle, unul dintre asociaţii firmei înmână lui Richard o sumă de bani, trimisă de Josiah din timp la Londra pentru fiul său. Richard făcu a doua vizită la locuinţa din Craven Street a doctorului Benjamin Franklin. Era înarmat cu o scrisoare de recomandaţie din partea bunicului său, care-l cunoscuse pe doctor la Boston. Franklin fusese numit de câţiva ani agent la Londra al coloniilor americane Georgia, New Jersey, Massachussetts şi Pennsylvania. Datorită capacităţii şi tactului de care dăduse dovadă în cursul acestei misiuni cvasidiplomatice câştigase o reputaţie binemeritată, dobândind încrederea guvernului şi preţuirea opiniei publice. Alegerea lui ca membru al Societăţii Regale de Ştiinţe îi consfinţise şi faima de cercetător în domeniul electricităţii şi chimiei. Se întunecase de-a binelea, când Richard sosi în Craven Street. Amfitrionul se afla în tovărăşia câtorva prieteni. Cu bonomia lui proverbială, Franklin îl întâmpină zâmbind: — Îmi pare bine că te cunosc, spuse el după ce citi — 26 —

mesajul lui Beauclair. Marchizul îmi scrie lucruri frumoase despre dumneata. Am primit o scrisoare şi din partea reverendului Talmadge. Te recomandă ca pe cel mai bun elev al său. M-a rugat să te înscriu la Oxford… Gentlemen, se adresă el prietenilor, vă prezint pe tânărul Richard Sunderland-Beauclair… Richard, strânge mâna prietenilor mei. Iată pe Mylord Shelburne, care a intervenit personal pentru înscrierea ta la universitate. Shelburne aruncă o privire plină de simpatie lui Richard. — Doctore, tânărul dumitale protejat are ochi inteligenţi. Cred că nu te va dezamăgi. Richard se înclină, roşindu-se de plăcere. — Vă mulţumesc cu recunoştinţă pentru sprijinul acordat şi vă asigur că mă voi strădui să corespund încrederii doctorului Franklin. — Se pricepe să întoarcă bine frazele, rosti zâmbind un bărbat cu trăsături aspre, în uniformă de general, despre care Richard află că se numeşte Sir Henry Seymour Conway. Un servitor anunţă că cina e servită. Richard era emoţionat. Ajunsese să stea la masă alături de un lord, de un general şi de cel mai de seamă reprezentat al coloniilor din America. Toate acestea se datorau bunicului său. Bătrânul marchiz îi deschisese porţile unei lumi la care fiul lui Josiah Sunderland nici n-ar fi îndrăznit să viseze. În timpul cinei, discuţia se învârti în jurul minciunilor calomnioase din ziarul „Public Advertiser”, care dezlănţuise o campanie furioasă împotriva guvernului. — 27 —

Convivii vorbiră şi despre poziţia şubredă a ducelui de Grafton. Preşedintele consiliului de miniştri, pe care lordul North încerca să-l doboare, creându-i o situaţie critică în Camera Comunelor. Apoi lordul Shelburne se ridică de la masă, cerându-şi scuze, fiindcă era silit să se retragă mai devreme ca de obicei. — Mâine voi avea o şedinţă furtunoasă la Cameră. Ghebosul Lanchester a anunţat că va face o interpelare în problema coloniilor. E un opoziţionist înnăscut. Dacă ar fi ales prim-ministru, ar dezlănţui un atac înverşunat împotriva lui însuşi. Shelburne plecă însoţit de generalul Conway. Îndată ce rămase singur cu Richard, amfitrionul aspiră o priză de tabac, apoi i se adresă cu bunăvoinţă. — În Anglia, fiul meu, ai păşit cu dreptul. Protecţia lordului Shelburne, îţi va fi de mare folos. Shelburne e ministrul coloniilor… Ai o înfăţişare şi un fel de a te purta care îţi atrag simpatia oamenilor. Să nu uiţi însă niciodată, Richard, cuvintele lui Ariosto, care spunea că orgoliul izvorăşte de cele mai multe ori din deprinderea şi încrederea vană că poţi plăcea oricând oamenilor. În lume, fiule, orgoliul este întotdeauna pedepsit. Orgoliul prânzeşte cu belşugul, cinează cu sărăcia, iar la culcare nu-i rămâne decât ruşinea. Şi-ţi mai dau o povaţă, Richard. O dată ajuns la Oxford, să munceşti mult. Ca să te bucuri de belşug, nu e nevoie să descoperi comori şi nici să primeşti moşteniri mari. Munca este părintele prosperităţii. Şi încă ceva, fiul meu. Să ţii seamă de sfaturile bune. Să nu aştepţi să — 28 —

te izbeşti cu fruntea de pragul de sus ca să-l vezi pe cel de jos. Cel care pune temei numai pe propriile lui experienţe e un neghiob. Shakespeare compătimea pe oamenii surzi la sfaturi bune. Deocamdată, atât, Richard. Cât ai să mai rămâi la Londra, casa mea îţi va fi întotdeauna deschisă. Pentru că era târziu şi Richard nu cunoştea încă străzile oraşului. Franklin îl trimise cu trăsura sa până la han. În noaptea aceea dormi dus. Puhoiul de impresii noi, călătoria îl istoviseră. Mai rămase câteva zile la Londra. Îi plăcea să se plimbe pe străzi, să admire clădirile monumentale, să privească lumea. Se pregătea tocmai să plece la Oxford, când primi o scrisoare din partea Isabellei, care-i vestea moartea bunicului. „Exact la o săptămână după îmbarcarea ta s-a stins. Până în ultima clipă ţi-a şoptit numele. «Richard va ajunge departe… Trebuie să ajungă departe, repeta el, privindu-mă în ochi şi strângându-mi mâna. Să-i scrii, mi-a mai spus el, că şi de dincolo de moarte voi veghea asupra lui…»” Lacrimi mari, fierbinţi, porniră să se rostogolească pe obrajii băiatului. Trebuia să izbândească în viaţă, să ajungă om mare, să facă cinste numelui de Beauclair. Nu-şi putea îngădui să înşele aşteptările bunicului… În dimineaţa următoare plecă la Oxford. Când se urcă în diligenţă, ploua mărunt, ca prin sită şi domnea un frig umed, pătrunzător. După douăsprezece ore de drum, ajunse la — 29 —

destinaţie. Noaptea dormi la „Royal Crown”, iar de dimineaţă se prezentă cu o scrisoare de recomandaţie, din partea lordului Shelburne, la Magdalen College, unde fusese înscris din timp. Drumul de la han la colegiu fusese pentru Richard o încântare. Se înseninase. Clădirile masive, cu ferestre înalte, cu turnuri şi turnuleţe ogivale, împodobite cu dantelării în piatră, zidurile cenuşii, patinate de vreme, dădeau Oxfordului un parfum arhaic, neobişnuit pentru Richard, care se deprinsese cu casele noi, mai toate asemănătoare, din oraşele americane. La Magdalen College îl primi cancelarul. Severul şi impunătorul magistru citi cu luare-aminte scrisoarea lordului Shelburne. Mesajul unui secretar de stat la Departamentul Coloniilor merita toată atenţia. După ce ură lui Richard bun-venit, îl dădu în primirea unui repetitor. Acesta îl conduse în odaia care i se rezervase. — Colegul dumitale de cameră, spuse cu răceală repetitorul, este Onorabilul James Fortescue, fiul lordului Cranham. Cred că o să vă înţelegeţi bine. Fortescue este un gentleman, de la care oricine ar avea de învăţat. „Ce-o fi vrut să spună? se întrebă Richard, mirat de tonul repetitorului. Am aspectul unui om care ar avea nevoie să primească lecţii de la un gentleman?…” — Despachetează-ţi lucrurile, iar la douăsprezece să fii gata pentru masă, adăugă repetitorul şi ieşi trântind uşa. Înainte de a-şi desface bagajele, Richard se roti prin cameră, examină curios gravurile cu femei goale — 30 —

aninate în perete, deasupra patului lui James Fortescue, aruncă o privire fugară asupra raftului cu cărţi pe care, alături de câteva volume de studiu, găsi o serie de romane şi cărţi erotice franţuzeşti şi italieneşti: Les Contes de Voltaire, Le Joujou des Messieurs, L’Éloge des Tétons, Le Joujou des Demoiselles, precum şi Decameronul lui Boccaccio. „Chiar că am ce învăţa de la Onorabilul James Fortescue” îşi zise Richard, în vreme ce răsfoia o carte cu gravuri îndrăzneţe, cum nu mai văzuse în America. Apoi îşi desfăcu bagajele. Îşi aşeză hainele în dulapul lui. Orândui rufăria în sertare şi după ce termină cu treaba se aşeză pe patul moale, acoperit cu un pled scoţian. În odaia aceasta avea să locuiască mai mulţi ani. Se întrebă ce fel de om era James Fortescue. Se va strădui să-i intre în voie. Se simţea singur. Foarte singur. La Londra nu-şi dăduse seama de acest lucru. Interesul pe care i-l treziseră străzile, forfota, vizita la doctorul Franklin îl menţinuseră într-o stare de continuă agitaţie. Dar în liniştea acestei camere, singurătatea începea să-l apese. Uşa se deschise fără veste şi în prag apăru un tânăr pistruiat, cu nas obraznic şi păr de o nuanţă bizară, ce bătea în cărămiziu. Purta pe braţul stâng un costum verde smarald, iar în mână ţinea o pereche de pantofi cu catarame late de argint. La vederea lui Richard, tânărul se opri mirat. — Pun rămăşag că eşti Richard Sunderland, zise el, arătându-şi într-un zâmbet larg dinţii cu strungăreaţă. — 31 —

— Exact! De unde ştii? întrebă înveselit Richard. — Erai aşteptat. Ţi se rezervase un pat în camera aceasta. Din moment ce te găsesc aici, cu bagajele desfăcute, înseamnă că dumneata eşti Richard Sunderland. — Perfect raţionament. Folosindu-mă de sistemul dumitale de gândire, pun şi eu rămăşag că te numeşti James Fortescue sau după cum mi te-a recomandat repetitorul care m-a adus aici, Onorabilul James Fortescue. — Ai greşit. Sunt şi eu un individ destul de onorabil, dar nu fac din această calitate un titlu. Numele meu e Joe Phipps. Student în drept. Prietenii îmi zic Joe. Poţi să-mi spui şi dumneata tot aşa. Noul venit băgă hainele şi pantofii în dulapul lui Fortescue. Amuzat de expresia de uimire de pe chipul lui Sunderland, se întoarse spre el râzând. — Te miră că mă numesc Phipps şi că totuşi umblu în dulapul lui Fortescue. Nimic mai simplu. Mă ocup de garderoba lui. Onorabilul James Fortescue e prea absorbit de problemele înalte ca să aibă timp să-şi scuture hainele ori să-şi cureţe pantofii. În schimbul unei mici retribuţii, îndeletnicirea aceasta îmi revine mie. Cu banii obţinuţi de la Fortescue şi de la alţi studenţi, cărora le ofer servicii, mă întreţin pe timpul studiilor mele universitare… Dacă doreşti, pot să mă ocup şi de garderoba dumitale. Sunt specialist. — Îţi mulţumesc pentru ofertă. La mine acasă am fost deprins să-mi scutur singur hainele. Phipps se recomanda cu un ton atât de firesc, încât jena pe care Richard o simţise în primele momente — 32 —

începea să se risipească. — Să nu crezi Mr. Sunderland că mă ruşinez de situaţia mea. Studenţii servitori, printre care mă număr şi eu, se mândresc cu o serie de înaintaşi iluştri. De pildă, George Whitefield, unul dintre iniţiatorii mişcării metodiste, şi celebrul Samuel Johnson. Johnson era atât de sărac, încât nu avea pantofi cu care să se ducă la cursuri… Eu am pantofi. Sunt mai bogat decât era Samuel Johnson. Asta-i viaţa, Mr. Richard. — Prietenii îmi spun Richie, rosti el simplu. Vrei să fim prieteni, Joe? — Cu dragă inimă, Richie. Cu un gest spontan, cei doi tineri îşi strânseră mâna. — Aştept cu nerăbdare să-l cunosc şi pe Fortescue, spuse Richard. — E şi firesc. Odaia aceasta ai s-o împărţi cu el trei ani. Să ştii, e un băiat cumsecade. — Cred că o să-l întâlnesc la masă. Phipps se scarpină în cap. — Astăzi nu. Poate mâine. — De ce tocmai mâine? — Fiindcă e internat la infirmerie. — Este bolnav? se interesă Richard. — Hm… Nu tocmai. A benchetuit astă-noapte până în zori, când Job, portarul nostru, l-a găsit dormind cu capul pe o bornă, lângă intrarea colegiului. Sforăia de răsuna strada. Cu toate strădaniile sale, Job n-a reuşit să-l trezească. A încercat să-l târască până la el în odaie, dar ghinionul a făcut ca tocmai atunci să — 33 —

treacă pe acolo un repetitor. Din porunca acestuia, Fortescue a fost transportat la infirmerie. Când băiatul se va trezi din beţie, se va alege cu o săpuneală straşnică. În aceeaşi clipă, se auzi un ciocănit imperios în uşă. Înainte ca Richard să fi strigat „intră”, repetitorul, care-i făgăduise că va trece să-l ia la masă îşi făcu apariţia. — Ce-i cu dumneata, Phipps? întrebă el repezit. — Am adus un costum de haine călcate pentru Fortescue, Mr. Blackstone. — Ai face bine să i le duci lui Fortescue la infirmerie. S-a trezit din beţie şi n-are cu ce să se îmbrace. Hainele pe care le purta de dimineaţă sunt în ultimul hal de mizerie. Pe vestă şi pe pantaloni s-a aşternut o crustă de noroi amestecat cu vărsătură. Puah!… Dezgustător!… Mr. Sunderland, haidem la masă. Richard urmă pe repetitor printr-un şir de coridoare întortocheate. Traversară o curte pătrată, mărginită de clădiri cu aspect sever şi intrară în uriaşul refector al colegiului. În holul luminat de ferestre cu vitralii viu colorate se aflau mai multe mese lungi, în jurul cărora se ospătau puzderie de studenţi. Repetitorul îl duse pe Richard la o masă laterală, indicându-i un loc lângă un tânăr nemaipomenit de gras. Capul lui, rotund ca o tărtăcuţă, părea înţepenit pe un trup ce evoca un dovleac de proporţii prodigioase. — Vă prezint pe Richard Sunderland, noul dumneavoastră coleg, se adresă repetitorul tinerilor de — 34 —

la masă. A venit tocmai de la New York spre a se adăpa la izvorul înţelepciunii oxfordiene, vorbi el cântat şi înflorit. Comportaţi-vă astfel, încât să se simtă bine printre noi. Ia loc, Mr. Sunderland. Apoi repetitorul se întoarse spre grăsan. — Wragby, ocupă-te tu de Mr. Sunderland. Fă-i cunoştinţă cu noii lui colegi. Ajută-l să se aclimatizeze. Mr. Blackstone se retrase tot atât de demn precum venise. Wragby întinse o mână prietenească lui Sunderland. — Numele meu este Guy Wragby. Mi se mai spune şi Wragby-„Dolofanul”. Colegii n-au prea dat dovadă de imaginaţie când m-au poreclit „Dolofanul”. Ar fi putut să-mi zică „Borţosul”, „Purcelul”, „Puiul de elefant”, sau ceva asemănător. S-au mărginit la „Dolofanul”. Fiindcă sunt comod, mă mulţumesc şi cu atât… Tânărul cu mutră gânditoare din stânga dumitale este lordul Gerald Eastleigh. Îi zicem „Poetul”, fiindcă are mania versurilor. Încolo, e inofensiv ca orice poet. Noi îl condamnăm cu asprime, fiindcă îşi pierde vremea compunând poezii, în loc să guste din plin bucuriile vieţii, aşa cum l-ar îndritui averea colosală a indulgentului său părinte, ducele de Northland. Gerald Eastleigh se înclină uşor. — Încântat de cunoştinţă, Mr. Sunderland. Te rog să nu-l iei în serios pe „Dolofan”. Ar fi un băiat cumsecade, dacă n-ar avea o limbă mai ascuţită decât o viperă. În ceea ce mă priveşte, nu aspir să-l întrec pe Dryden sau pe Alexander Pope. În orele libere scriu câte un madrigal fetelor naive, pentru care un vers de — 35 —

dragoste e cea mai bună nadă. — Mr. Sunderland, interveni Wragby-„Dolofanul” vom petrece mulţi ani împreună. În acest lung interval ai să judeci cine a spus adevărul. Poetul sau eu… Şi acum să continui cu prezentările, reluă el, în vreme ce îşi tăia tacticos friptura de porc din farfurie. Tânărul subţirel şi capricios ca o domnişoară din faţa dumitale este Everard Fordyce. Fiindcă tatăl lui, bancherul Alexander Fordyce, este cel mai bogat om din Anglia, amicul nostru Everard îşi închipuie că totul i se cuvine. Îl vezi… Stă numai cu nasul pe sus, de parcă toate i-ar puţi. Am fi putut să-l numim Cresus sau Mecena. Am preferat să-l poreclim „Midas”. Ca şi legendarul rege Midas, are urechi de măgar şi, în oarecare măsură, firea acestui patruped. Şi pentru că face fasoane şi e capricios ca o fată mare, îi mai zicem şi „domnişoara Midas”. — Te întreci cu gluma, „Dolofanule”, rosti condescendent Everard. Toţi începură să râdă. Nimeni nu se supăra pe Wragby-„Dolofanul”. — Mastodontul de lângă Fordyce este Matthew Broxton. Ai zice că e omul preistoric redivivus. Noi îi spunem „Gorila” Asemănarea este izbitoare. Priveşte şi dumneata. Frunte mică, nas turtit, bot mare, braţe lungi, corp mătăhălos, picioare arcuite. Să îl vezi gol, la baie. E plin de păr, de sus până jos. „Domnişoara Midas” şi „Gorila” sunt prieteni. Wragby-„Dolofanul” arată locul liber de lângă Everard Fordyce. — Regret că nu ţi-l pot prezenta şi pe James Fortescue, colegul dumitale de cameră. Lipseşte, — 36 —

deoarece e reţinut de urgente afaceri de stat. Deşi are o siluetă impecabilă, l-am poreclit „Butia fără fund”, fiindcă toarnă în el fără să se umple niciodată… Iată-l şi pe Geoffrey Horncastle, snobul Horncastle. E înrudit cu cele mai nobile familii din Anglia. Dar nu are un ban în buzunar… Restul colegilor, am să ţi-i prezint în sala de clasă. Sunt o colecţie de specimene demne să figureze într-un muzeu de curiozităţi. Băutura şi femeile sunt unica lor preocupare. Ehe, bine a făcut Mr. Blackstone că mi te-a încredinţat. Oxfordul e o junglă în care, fără ajutorul unei călăuze competente, ai cade pradă fiarelor. Wragby-„Dolofanul” exagera. Oxfordul nu era o junglă. Richard avu prilejul să constate că pe străzile orăşelului se putea plimba în voie, fără a se teme de animale sălbatice. Oxfordul ascundea primejdii de altă natură. În tavernele pline de studenţi erai oricând în pericol să-ţi cheltuieşti ultimul ban din buzunar. Femeile de moravuri nu tocmai austere abia aşteptau să-ţi uşureze punga în schimbul unor mângâieri ieftine, dar scump tarifate. Studenţii care etalau viciile cele mai sordide dădeau tonul modei. Învăţătura era lăsată pe planul al doilea. La High Borlace Club descendenţii marilor seniori risipeau cu amândouă mâinile aurul pe care administratorii domeniilor paterne li-l trimiteau cu regularitate. Aroganţi, superbi, cheltuitori, duceau o viaţă fastuoasă, ruinând pe studenţii mai puţin bogaţi care încercau să-i imite. Cămătarii făceau afaceri minunate. Studenţii, îndatoraţi la croitor, la cârciumari şi la alţi furnizori, găseau oricând credit, dar cu dobânzi scandaloase. În — 37 —

crângul de pe malul râului Cherwell şi în parcurile colegiilor Magdalen şi Merton se întâmplau noaptea lucruri care umpleau de scârbă şi indignare pe burghezii austeri din Oxford. Studenţii zurbagii şi aceştia erau destui la număr, simţeau o adevărată plăcere să işte scandaluri, pe care le rezolvau cu pumnii, după regulile nobilului sport al boxului. Erau şi studenţi mai rafinaţi, care preferau să-şi lichideze conflictele folosind spada. Duelurile erau pedepsite sever, dar numai când puteau fi descoperiţi făptaşii. Un rigid cod al onoarei împiedica însă pe participanţi, fie ei adversari sau martori, să scoată vreun cuvânt în legătură cu aceste întâlniri, care îndeobşte rămâneau nesancţionate. Un incident fără însemnătate, iscat din cauza unei fete de serviciu de la „Black Bear”, taverna preferată a studenţilor de la Magdalen College, avu drept urmare un duel între lordul Eastleigh şi Everard Fordyce. Poate că incidentul fusese numai un pretext. Între vlăstarul ducal şi fiul parvenitului din City domnea o rivalitate surdă, izvorâtă dintr-o antipatie reciprocă şi instinctivă, care nu aştepta decât un prilej ca să explodeze. Şi unul şi celălalt erau spadasini de forţă. Educaţia unui gentleman trebuia să comporte şi o pregătire temeinică în mânuirea armelor. Întâlnirea pe teren, îndelung disputată, se încheie cu rănirea superficială a lui Fordyce. Înciudat la culme de victoria rivalului său fiul bancherului hotărî să se răzbune. Într-o seară ploioasă, pe când Eastleigh se întorcea de la „Black Bear”, însoţit de Guy Wragby, se pomeni — 38 —

atacat la un colţ dosnic de stradă de un grup de tineri mascaţi. Lordul opuse o rezistenţă îndârjită, apărându-se cu un baston. Wragby, care nu se bătuse în viaţa lui, nu-i putea fi de niciun ajutor. Atunci interveni Richard, care trecea întâmplător pe acolo. Aportul lui ar fi fost iluzoriu, dacă n-ar fi avut asupra sa un box de metal, armă albă – intrată de curând în arsenalul marinarilor americani – dar necunoscută încă în Anglia. Richard făcu ravagii printre agresori, care o luară la fugă. A doua zi, Broxton nu se prezentă la cursuri. Abia mai târziu se află că fusese internat la spital pentru o gravă fractură a maxilarului inferior. Sir Josua Broxton, tatăl „Gorilei”, sosit dinadins la Oxford, ceru anchetarea cazului. Conspiraţia tăcerii era atât de adâncă, încât nimeni nu depuse mărturie împotriva lui Richard. Broxton fu retras din colegiu. Rămas fără aliat, Fordyce se resemnă să-şi rumege amărât înfrângerea. Datorită acestei întâmplări, Richard câştigă prietenia lui Eastleigh, care ajunsese să nu se mai poată lipsi de el. Între timp, Richard se aşternuse cu nădejde pe învăţătură. Materiile lui preferate erau istoria doctrinelor economice, economia politică, ştiinţele financiare şi bancare şi istoria comerţului englez. Problemele legate de monedă şi de speculaţiile bursiere exercitau asupra lui o adevărată fascinaţie. Aproape în fiecare zi lucra la biblioteca colegiului ori la Biblioteca Bodleyană, unde se împrietenise cu Jeremy Perkins, unul dintre bibliotecari, care îi — 39 —

recomanda cele mai bune tratate în legătură cu studiile sale. Pentru Perkins, Oxfordul era un colţ de rai, iar universitatea, un templu al culturii. Biblioteca Bodleyană, susţinea Perkins, are o proprietate miraculoasă. Cultura pe care o radiază prin fiecare filă a cărţilor sale, încarcă atmosferă cu un fluid care pătrunde prin toţi porii în corpul studenţilor, localizându-se la creier, pe care-l dezvoltă în chip prodigios. Studenţii îşi îmbogăţesc astfel cunoştinţele, chiar dacă nu depun eforturi la învăţătură. Perkins recomanda studenţilor să-şi petreacă săptămâni întregi în bibliotecă, pentru a înmagazina cunoştinţe cât mai vaste. Dar reţeta nu dădea întotdeauna rezultate optime. Şi la bibliotecă, şi în sălile de cursuri, studenţii vorbeau în timpul orelor acoperind expunerea profesorului. Seara, când se retrăgea în camera lui, dornic să înveţe, Richard îl găsea pe Fortescue jucând cărţi ori beţivindu-se cu prietenii. Într-o noapte, în timp ce Richard dormea, Fortescue aruncă pe geam o scară de frânghie, pe care se căţără o fată de şaptesprezece ani – una din spălătoresele colegiului – care făcu drumul întors abia la cântatul cocoşilor. Dezmierdările îndrăzneţei perechi îl treziră din somn pe tânărul american, care nu mai fusese în stare să închidă ochii până în zori. Isprava aceasta se repetă, de câteva ori. Prima dată, Richard se indignase peste măsură, dar se abţinuse să facă vreo observaţie colegului de cameră. Fiul puritanului de la New York păstra încă respectul principiilor severe insuflate de — 40 —

tatăl său. Însă, treptat, se deprinse cu aceste obiceiuri păcătoase. La început, în calitate de martor dezgustat, mai târziu, de spectator pasiv, apoi plin de curiozitate, ca în cele din urmă să devină participant. Tinereţea îşi impune drepturile. Chefurile de la „Black Bear” nu izbutiră să-l facă robul vinului. În schimb, îl captivă jocul de cărţi. Marchizul nu-i împărtăşise niciodată secretul mijloacelor care pot influenţa norocul. Îl familiarizase însă cu toate jocurile de cărţi. Cunoaşterea jocurilor de noroc, spunea Beauclair, este indispensabilă unui gentleman… Aproape de sfârşitul anului şcolar, Eastleigh îl pofti pe Richard să-şi petreacă vacanţa la Hardwicke Castle, reşedinţa de vară a familiei Nortland. Înainte de a accepta invitaţia, Richard scrisese tatălui său, rugându-l să-l autorizeze a-şi petrece vacanţa de vară în Anglia, la colegul său Eastleigh. Josiah îi dădu încuviinţarea, cu atât mai mult cu cât economisea costul unei călătorii din Anglia în America şi înapoi. Richard aştepta cu justificată emoţie plecarea la Hardwicke Castle. Simţea o bucurie împletită cu teamă la gândul că va petrece vara într-un castel ca în romane şi că va trăi în mijlocul unei lumi strălucite, pe care n-o cunoscuse decât din povestirile bunicului. Înainte de a părăsi Oxfordul, îşi comandă din ultimele lui economii un costum de mătase purpurie, brodat cu aur şi o perucă nouă, „à la Cadogan”. Era încredinţat că hainele acestea vor face furori. În ziua în care şi le probă la croitor rămase mut de încântare. După ce purtase o viaţă întreagă straie negre, de o — 41 —

croială severă, lipsită de fantezie, se vedea într-un costum de o splendoare nemaipomenită, cel puţin pentru el. Aproape o oră se admiră în oglindă. Îşi completă echipamentul cu un tricorn împodobit cu pene de struţ, care se agitau la cea mai uşoară adiere, cu cinci cămăşi de mătase garnisite cu dantelă de Alençon, cu două perechi de ciorapi albi şi cu o pereche de pantofi cu tocuri roşii şi catarame încrustate cu pietre semipreţioase. Croitorul îi atrase în ultimul moment atenţia că două perechi de mănuşi din piele de Suedia şi câteva batiste din linou de Olanda sunt indispensabile. Când Richard făcu totalul cheltuielilor, constată cu strângere de inimă că irosise aproape toţi banii care în mod normal ar fi trebuit să-i ajungă până la toamnă. Îşi luă cu succes examenele de sfârşit de an. În fine, într-o seară, Eastleigh îl anunţă să-şi facă bagajele. În noaptea aceea Richard dormi agitat. Se deştepta la fiecare ceas ca să vadă dacă nu se luminase de ziuă. După al doilea cântat al cocoşilor nu mai fu în stare să aţipească. Era bucuros că Fortescue plecase din ajun de la Magdalen College, căci i-ar fi fost ruşine să-şi arate emoţia. Îşi strânse bagajele, ajutat de serviabilul Joe Phipps, care refuză să primească vreun ban, apoi îşi făcu îndelung toaleta. Fusese ispitit să-şi îmbrace hainele noi, însă Joe îl convinsese că nu e de bon ton să călătoreşti cu astfel de veşminte. Pe la orele nouă de dimineaţă apăru şi Eastleigh, care îl invită să ia breakfast-ul în apartamentul său. Mâncară câte o omletă cu şuncă şi beefsteak în sânge, — 42 —

stropit cu vin de Burgundia. Când sosi clipa plecării, Richard avu prima surpriză. În locul diligenţei, cu care se aşteptase să călătorească până la Londra, văzu oprindu-se în faţa intrării principale a colegiului o caleaşcă azurie, trasă de şase cai negri, nervoşi, cu păr lucios ca lacul japonez şi cozi ondulate. Copitele lor izbeau pavajul, răscolind ecouri în gangul colegiului. În vreme ce vizitiul strunea caii, doi lachei încărcară cuferele în portbagajul de la spatele caleştii. Richard urmărea cu afectată indiferenţă acest spectacol. În sinea lui era însă plin de respect pentru stăpânii banului. În vreme ce muritorii de rând se îmbulzeau ca sardelele în poştalioanele neîncăpătoare, cu miros de năduşeală, usturoi şi cârnaţi, Eastleigh călătorea comod în trăsură proprie, gonindu-şi caii în galop, dacă era grăbit, sau făcând popasuri dese, dacă inima şi fantezia îl îndemnau spre contemplaţie şi hoinăreală. Richard admira nepăsarea cu care Eastleigh beneficia de bunurile şi avantajele aşternute la picioarele sale. Dacă el ar fi fost stăpânul acestei caleşti, nu şi-ar fi încăput în piele de bucurie. Eastleigh privea însă acestea cu blazarea omului căruia toate i se cuvin. După ce se urcă în trăsură, tânărul lord trase perdeaua, ca să nu-l bată soarele. Tolănit comod pe pernele de catifea violetă, începu să moţăie. Richard era atât de încântat de caleaşcă, încât nu-şi găsea astâmpărul. Paroxismul plăcerii îl încercă la ieşirea din oraşul Wheatby, când trăsura ajunse din urmă o — 43 —

diligenţă plecată din Oxford cu două ore înaintea lor, întrecând-o apoi în galopul celor şase cai negri. Invidia citită în ochii călătorilor, în clipa în care îi depăşi, îl făcu să simtă o exaltare nemaipomenită. Până la Londra, unde ajunseră pe înserat, schimbară patru rânduri de cai. Nici pe străzile strâmte ale capitalei echipajul nu îşi micşoră iuţeala. Pietonii săreau îngroziţi din calea atelajului care gonea nebuneşte, scoţând scântei din caldarâmul de bolovani. Ziua se îngâna cu noaptea când trăsura se opri, în sfârşit, în faţa somptuosului portal, în stil baroc, ce împodobea faţada palatului Northland din Grosvenor Square. În întâmpinarea lor ieşi Rivers, un majordom impozant, cu figură tipică de personaj nobil dintr-o piesă de teatru, urmat de patru lachei în livrele galonate, care purtau sfeşnice de argint cu lumânări aprinse. După ce le ură bun venit, Rivers anunţă pe Eastleigh că înălţimea sa ducele de Northland plecase în ajun la Hardwicke Castle, însoţit de înălţimea, sa ducesa şi de Mylady Patricia. Traversară un vestibul de marmură roşie, o galerie încărcată cu statui şi tablouri cu rame groase, aurite şi intrară într-un hol uriaş. În fund se desfăşura evantaiul unei măreţe scări de porfir. — Rivers, condu pe Mr. Sunderland în camera de malahit, porunci Eastleigh. Peste o jumătate de oră serveşti masa. Dragă Richard, se adresă el prietenului, fă-ţi repede toaleta, căci mi-e o foame de lup. Mă duc şi eu până sus să mă schimb. — 44 —

Majordomul, precedat de doi lachei, cu nelipsitele lor girandole cu lumânări aprinse, conduse pe Richard printr-un şir de saloane şi de galerii de dimensiuni gigantice. Flăcăruile jucăuşe ale lumânărilor se reflectau în enorme oglinzi de Veneţia, în ramele late ale tablourilor cu personaje în mărime naturală, în sculpturile aurii ale mobilelor. Camera de malahit era o încăpere de proporţii aproximativ egale cu sala cea mare a tavernei „Black Bear”. Un pat uriaş, cu baldachin de brocart verde, străjuit de două coloane de malahit, constituia elementul esenţial al acestei încăperi împodobită cu tapiserii şi mobile în stil rococo. Un valet rămase să-l servească. „Ce-o mai fi aşteptând şi ăsta? se întrebă Richard contrariat. De când mă ştiu m-am îmbrăcat singur.” În timp ce se spăla, asistat de valetul care-i turna apă, chibzui la înţelesul îndemnului lui Eastleigh, de a-şi face cât mai grabnic toaleta. „Nu cumva a vrut să spună că trebuie să-mi schimb hainele?” Richard citise prin romane că la masa de seară nobilimea îşi expune cele mai frumoase veşminte. Ca să nu se facă de râs, hotărî să-şi îmbrace hainele noi îşi puse magnificul costum confecţionat la Oxford, încercând zadarnic să descifreze un semn de admiraţie, sau cel puţin de aprobare, pe chipul impasibil al valetului. După ce Richard îşi termină toaleta, apăru şi majordomul, care cu acelaşi ceremonial îl conduse în marele hol. Eastleigh îl aştepta, delectându-se cu un — 45 —

pahar de whisky. Lordul purta un halat ponosit, de mătase moarată şi papuci largi, comozi. Când îl văzu pe Richard descinzând parcă din vitrina unui croitor de pe Saville Row făcu ochii mari. — Ce-i cu tine, Richie, vrei să mergi la balul Curţii? Elegant mai eşti! Obrajii lui Richard se învăpăiară. Îşi dădu seama că făcuse o gafă. Încercă s-o repare. — Am crezut că după cină vom ieşi puţin în oraş. După atâtea luni petrecute în atmosfera provincială a Oxfordului m-am gândit că n-ar strica să evadăm puţin. — De acord. Dacă voiai să ieşim, de ce nu mi-ai spus de la început? Mi-am pus halatul fiindcă îmi închipuiam că eşti obosit, că preferi să ne culcăm devreme. Rivers, pregăteşte-mi un costum de seară şi serveşte-ne degrabă un aperitiv. Richard urmări cu interes eficienţa cu care Rivers conducea armata de servitori. Cu gesturi măsurate şi cuvinte puţine, abia şoptite, transmise unui valet porunca stăpânului, ordonă unui valet să aducă aperitivul şi îl expedie pe al treilea în sala de mâncare, cu dispoziţia ca cina să fie servită în cinci minute. Servitorii forfoteau tăcuţi, ca nişte umbre, executându-şi cu precizie atribuţiile. Un servitor împinse până în dreptul amfitrionului şi al oaspetelui o măsuţă pe rotile, acoperită cu tăvi mari, de argint pline cu tot felul de bunătăţi. Altul aduse o tavă şi pahare de cristal de diferite mărimi. Rivers le servi, personal, mai multe sticle cu băuturi tari şi cu nume exotice. — 46 —

Ca să nu mai facă altă gafă, Richard imită în totul pe Eastleigh, servindu-se numai cu o tartină cu şuncă în aspic şi cu un păhărel de whisky. Acelaşi procedeu hotărî să-l aplice şi la masă. Risipă din casa aceasta era surprinzătoare. Ce se făcea oare cu restul aperitivelor? Cine le consuma? Băuturile se puteau păstra, dar feliile de morun ori de piept de curcan, singurele pe care le putu identifica în profuziunea de hors d’oeuvres cu aspect bizar, se alterau dacă nu erau consumate într-o zi sau două. Cina îl uimi şi mai mult. Remarcă patru crapi la grătar, vreo şaptezeci de raci, patru languste, un castron de argint cu cel puţin două kilograme de icre, patru fazani, un purcel fript cu o lămâie în bot. Patru torturi şi o îngheţată în formă de cetate medievală, cu turnuri, creneluri şi ostaşi în armuri, toate admirabil executate. Lui Richard îi era atât de foame, încât uită de prudenţa care şi-o impusese şi se servi din belşug, din cele mai multe feluri. Spre mijlocul cinei, constată cu regret că pântecele i se rotunjise, gata să plesnească şi că nu mai putea să se înfrupte şi din celelalte mâncăruri, toate îmbietoare, aduse de servitori. Se felicită că se îmbrăcase în hainele noi, obligândul astfel pe Eastleigh să iasă în oraş. Dacă n-ar fi făcut puţină mişcare şi s-ar fi culcat în starea de saturaţie în care se afla s-ar fi îmbolnăvit de indigestie. Cu această ocazie, făcu un aproximativ calcul mintal, constatând că suma de bani pe care o reprezenta acest dineu depăşea salariile pe o săptămână ale lucrătorilor din atelierul patern. — 47 —

După cină, ieşiră cu trăsura. Richard ar fi preferat să meargă pe jos, dar Eastleigh spuse că nu era prudent să circule fără trăsură la o oră atât de înaintată. Deşi era trecut de nouă, intrară la Opera House de pe Haymarket Street, unde familia Northland dispunea de o avanscenă. Se juca opera La Schiava, de Sighor Niccolo Puccini. Când pătrunseră în sală, se lăsase tocmai cortina după finalul actului al doilea. Era pentru prima oară că Richard intra într-un teatru. Spectacolul oferit de lumea elegantă din loje şi de la parter era strălucitor. Pe cât de emoţionat era Richard, pe atât de indiferent rămânea Eastleigh. Cu înclinări uşoare din cap, lordul salută câteva femei tinere, pe care Richard ar fi fost fericit să le cunoască. Murmurul sălii era întrerupt de ansamblul disonant al instrumentelor muzicale pe care orchestranţii le acordau înainte de începerea, actului al treilea. Opera făcu asupra lui Richard o impresie puternică. Muzica şi vocile interpreţilor îl încântară. După spectacol, trăsura îi duse la taverna „Ship and Turtle” de pe Leanden Hall Street. Pe masă, fumegau într-un castron uriaş câteva broaşte-ţestoase rasol, iar într-o tavă, umplută pană la jumătate cu sos de vin, plutea o caracatiţă mărişoară. Eastleigh gustă câte puţin dar Richard, care nu era deprins cu aceste specialităţi exotice, se mulţumi cu câteva pahare de vin. După ora unsprezece se înapoiară la Northland House. În noaptea aceea, Richard visă că se află în — 48 —

mijlocul unui stol de femei tinere şi frumoase, senzuale ca nişte hurii, care-l mângâiau pline de tandreţe; dar, de îndată ce el încerca să le prindă în braţe, se îndepărtau, strecurându-i-se printre degete ca argintul viu. Deodată, în faţa lui se despică pământul şi din străfunduri ţâşniră ca dintr-un vulcan jerbe de flăcări şi de scântei, care luară înfăţişarea unui diavol cu coarne ascuţite, ochi învăpăiaţi şi coadă răsucită. Ghearele încovoiate, ca de uliu, mânuiau un trident înroşit în foc, cu care diavolul îl împunse deodată în pântece. Richard scoase un răcnet… Crampe dureroase, rezultat al cinei copioase din ajun, îl făcură să se trezească brusc din somn. Şiroaie de năduşeală i se scurgeau pe gât şi pe frunte. Restul nopţii se frământă ca pe jăratic. În zori, când valetul ciocăni în uşă, Richard gemu din greu. Era atât de obosit, încât după ce coborî din pat nu se mai supără când valetul îl ajută să se îmbrace. Simţea în gură un gust amărui, de cocleală. La breakfast nu putu să guste nimic. Se urcă năuc în trăsură şi dormi toată ziua, fără să ştie când şi cum ajunseră la Hastings. Hurducăturile trăsurii pe caldarâmul de piatră îl treziră din toropeală. Capul i se limpezise şi simţea chiar o uşoară poftă de mâncare. Când mărturisi lui Eastleigh că i-e foame, acesta începu să râdă: — Semn bun, te-ai pus pe picioare. Mă temeam că ai să te îmbolnăveşti. Peste aproximativ treizeci de minute de mers, pe un drum neted de ţară, mărginit de copaci înalţi ce — 49 —

foşneau agitându-şi frunzele în briza sărată a mării, trăsura intră în vastul parc al castelului Hardwicke. La capătul unei alei pietruite, străjuită de ulmi seculari, apăru o clădire masivă, cu trei rânduri de ferestre înalte, cu vitralii magnific luminate. La intrarea principală erau trase câteva caleşti din care coborau invitaţi sosiţi de pe domeniile învecinate. Gerald Eastleigh şi Richard se urcară în camerele lor, unde se schimbară la iuţeală, pentru a coborî în marele hol înainte de a se servi masa. Richard îşi îmbrăcase iarăşi costumul cel nou. Se felicita că şi-l făcuse. Ce înfăţişare ar fi avut cu straiele lui negre? S-ar fi uitat oamenii la el ca la altă drăcovenie. Când cei doi prieteni coborâră în hol, se auzea dinspre sala de bal melodia dantelată a unui menuet de Boccherini. În jurul meselor verzi din saloanele de jos se îmbulzeau aceiaşi jucători pasionaţi, care nu se simţeau bine decât mânuind cărţile în cluburi sau cazinouri. În sufragerie se servea un îmbelşugat bufet rece. Uşile saloanelor erau deschise spre terasele cu vedere la mare. Ghirlande multicolore de lampioane japoneze luminau peluza vastă şi aleile împodobite cu statui de marmură şi jocuri de apă. Pe lacul de la capătul peluzei pluteau gondole învelite în covoare. O orchestră, instalată pe o insuliţă, revărsa valuri de armonii. După ce îl prezentă ducelui şi ducesei de Northland, care-i zâmbiră distrat şi condescendent, Eastleigh îl conduse în sala de bal, pentru a-i face cunoştinţă cu Patricia. O căutară în zadar. Un tânăr elegant, care-şi — 50 —

prinsese coada perucii cu o panglică violetă, le spuse că Patricia ieşise în parc împreună cu contele de Carlysle. Richard făcu senzaţie printre prietenii lui Gerald. Fetele, mai ales, îl găsiră încântător. Le plăcea prospeţimea şi naivitatea lui, atât de deosebită de blazarea şi rafinamentul artificial al celorlalţi tineri. — Acum să dăm o raită prin sălile de joc, spuse Eastleigh. Vreau să pun o mie de guinee la bătaie. — O mie de guinee? se sperie Richard. — Puţin? — Dimpotrivă. Prea mult. Cu banii aceştia poţi trăi minunat un an întreg. — Când îi pierzi sau îi câştigi într-o oră la joc încerci satisfacţii şi mai minunate. Ţie nu-ţi place să joci? — Îmi place. Dar în seara aceasta nu prea am chef, replică Richard, trecând sub tăcere faptul că nu dispunea decât de două livre. — Atunci, asistă-mă. Ai să-mi porţi noroc. Fortuna e femeie şi, ca orice femeie, e sensibilă la zâmbetul unui flăcău chipeş ca tine. Trecură în revista saloanele de joc, în care se îmbulzeau curtezanii norocului. Eastleigh se aşeză la o masă de faro. Richard rămase în picioare, dinapoia prietenului său. În faţa jucătorilor se îngrămădeau moviliţele de aur. Majoritatea participanţilor afectau o nepăsare elegantă faţă de toanele norocului. Cel care dădea însă tonul, jucând cu o degajare şi o fantezie inegalabilă, era William Douglas, duce de Queensberry. Unchiul lui Eastleigh Queensberry semăna cu un satir desprins — 51 —

din tablourile cu subiecte erotico-bahice. Aceiaşi ochi vioi şi scăpărători ca doi cărbuni aprinşi, aceleaşi sprâncene groase, în formă de unghi ascuţit, aceeaşi frunte sbârcită, acelaşi nas adus ca un cioc de pasăre răpitoare, aceeaşi gură cu buze senzuale, veşnic arcuite într-un zâmbet de o muşcătoare ironie. Lui Queensberry nu-i lipseau decât urechile lungi şi ascuţite, ca vârfurile de suliţă, coarnele răsucite, picioarele cu copite şi coada de ţap ca să se identifice cu vechea zeitate câmpenească, al cărei caracter îl dobândise în întregime. Adorator al lui Bachus şi al Afroditei, ducea o viaţă veselă, luând totul în glumă. „Cel mai sigur mijloc de a întâmpina cu plăcere ziua de mâine e să nu-ţi pese de ea”, obişnuia el să-l citeze pe Plutarh. Haina de curte, brodată cu aur, marele cordon, care-i bara pieptul şi placa încrustată cu briliante din dreptul inimii îi dădeau un aspect impozant. Aventurile lui amoroase erau fără număr. Când i se reproşa frivolitatea Queensberry răspundea cinic: — Virtuţile îngrădesc spiritul. Un om liber nu se lasă încorsetat de asemenea considerente burgheze. Plăcerea e un corolar indispensabil vieţii. Contemporanii îl socoteau un munte de corupţie. În toată Anglia nu avea decât trei prieteni. Primul era Maiestatea Sa Regele George al III-lea, care-l numise Gentilom de Cameră, al doilea era Prea Onorabilul George Selwyn, un inofensiv membru al Camerei Comunelor, ce-şi petrecea timpul scriind prietenilor scrisori menite să rămână celebre. În sfârşit, al treilea era Onorabilul Charles Fox, Cel mai prodigios şi — 52 —

inteligent om din Anglia. Nu se puteau firi mai diametral opuse. Un lacheu se plecă la urechea lui Eastleigh şi îi şopti câteva cuvinte. Lordul se ridică repede de la masă şi, înainte de a pleca, rugă pe Richard să-i ţină locul. Richard se aşeză pe scaunul rămas liber. Inima îi tresălta de emoţie. Încerca o nouă experienţă. Participa pentru prima oară la un joc de o asemenea amploare. I se părea că toţi ochii erau îndreptaţi spre el. Când ducele de Queensberry împărţi cărţile, Richard le luă cu teamă. Norocul îi surâse. Câştigă douăsprezece lovituri succesive, adăugând la capitalul lăsat de Eastleigh încă patru sute de guinee. Când lordul se înapoie la masă, Richard îi arătă încântat câştigul. Eastleigh strâmbă din nas. — Cine câştigă la joc, pierde în dragoste. Mă înşală Kitty. Richard încercă o mare dezamăgire, dar Eastleigh io îndulci, propunându-i să împartă câştigul pe din două. — Şi acum, haidem la culcare. Sunt mort de oboseală. Mâine vânăm. Vreau să fim odihniţi. Cu Patricia am să-ţi fac mai târziu cunoştinţă. E o fată drăguţă, dar obositor de complicată. Eastleigh căscă somnoros. — Mi-e somn şi sunt plictisit… Foarte plictisit… De dimineaţă, în jurul orei şapte, Eastleigh intră grăbit în camera lui Richard. — Haide, leneşule. Trezeşte-te! — 53 —

Richard se deşteptă, tresărind. Deschise ochii cârpiţi de somn. — Ce?… Ce s-a întâmplat?… — Peste o jumătate de oră plecăm la vânătoare. Am să-ţi aleg un cal excepţional. — Cal? Ce să fac cu el? — Vom vâna călare. Richard simţi o împunsătură în inimă. Vânătoare călare? El nu se urcase în viaţa lui pe cai. — Nu mi-am adus costumul de vânătoare, găsi el un pretext. — N-are importanţă. Îţi trimit un costum de-al meu. Am patru sau cinci, zise lordul, agitând clopoţelul de pe noptiera lui Richard. Apăru un valet. Eastleigh îi ordonă să aducă în grabă un costum de vânătoare cu echipamentul respectiv. Ajutat de valet şi sub supravegherea directă a lui Eastleigh, Richard îşi puse pantalonii albi, strânşi pe corp, cizmele cu carâmbi moi şi pinteni zornăitori de argint, vesta roşie şi haina albastră, cu găitane de fir. Când se privi în oglindă, constată cu plăcere că avea un aspect marţial, pe care i-l accentua spada uşoară prinsă la şold. Costumul lui era identic cu al lui Eastleigh. Richard îşi pipăi cuţitul de vânătoare prins la brâu, apoi luă de pe masă tricornul şi mănuşile albe. — Sunt gata, rosti el, punându-şi mândru o mână în şold. Când ieşiră în parc soarele era sus. Faţada severă a castelului, cu ziduri cenuşii şi — 54 —

ferestre înalte, ogivale, se armoniza cu verdele proaspăt al copacilor. Pe esplanada din faţa castelului era întinsă o masă îmbelşugată, în jurul căreia se îmbulzeau vreo sută de invitaţi, bărbaţi şi femei, în costume de vânătoare. Ca şi Richard, domnii purtau pantaloni albi, vestă roşie şi haină albastră, cu găitane de fir. Pe urmaşele Evei nu le deosebeau de bărbaţi decât fustele albe, de o stofă de lână moale şi mătăsoasă. Vestele şi hainele erau de aceiaşi croială şi culoare ca ale domnilor. — Richie, hai să te prezint Patriciei. E în grupul din dreapta. Când Patricia îşi întoarse privirile asupra lui, Richard se pierdu cu totul. Întâlnise pe fiinţa visurilor lui. Era atât de emoţionat, încât nu i-ar fi putut defini nici culoarea ochilor. — Mr. Sunderland, Gerald mi-a vorbit adeseori despre dumneata, rosti ea. Tinerii care o însoţeau se întunecară, indispuşi de expresia de plăcută surprindere care se aşternuse pe chipul Patriciei la apariţia acestui bădăran din America. Lordul Carlysle, unul dintre cei mai fervenţi admiratori ai fetei, se plecă la urechea lui Eastleigh: — Americanul tău e prea chipeş ca să nu-şi facă inamici. După ce luară cu toţii gustarea, lordul Queensberry, care dirija vânătoarea, dădu semnalul încălecării. Majoritatea invitaţilor îşi luară caii la întâmplare. Richard nimeri un roib plin de foc, care sforăia bătăios. — 55 —

Cu oarecare teamă, se urcă în şa, ajutat de un lacheu care-i ţinea scara. Când se pomeni pe cal, simţi o serioasă îngrijorare. Roibul se frământa plin de neastâmpăr, periclitându-i echilibrul. — Îmi permiteţi, Sir, să vă dau o povaţă. Strângeţi-l bine în genunchi. Trăsnetul e un cal bun, dar năzuros. Nu-i îngăduiţi, Sir, să-şi facă mendrele. Strângeţi-l bine în frâu. Să vă ştie de stăpân. Richard ciuli urechile mai straşnic decât roibul pe care-l călărea. Recomandările lacheului nu-i păreau de bun augur. Trăsnetul! Ce ghinion! Dintr-o sută de vânători să aibă tocmai el nenorocul de a încăleca pe Trăsnet. Numele acesta, care evoca arma favorită a lui Jupiter, îl făcu să blesteme vânătoarea, pe invitaţi şi toţi caii din lume. Îi era frică. Numai de nu i-ar simţi roibul slăbiciunea. Trebuia să pară curajos, nepăsător. Se îndreptă de spinare, umflă pieptul şi se gândi că n-ar fi rău să-şi pună pumnul în şold, aşa ca tânărul Carlysle. După câteva momente de calm, Trăsnetul dădu iarăşi semne de nerăbdare, scurmând cu copita pământul. Între timp, haita de câini de vânătoare porni să latre, făcând o larmă asurzitoare. Vânătorii se strigau între ei, glumeau, îşi struneau cu nepăsare caii. Richard auzi ca prin vis un sunet de goarnă. Alt sunet răspunse dintr-un punct mai depărtat al parcului. Se abătu apoi un cor de sunete, unele mai ascuţite decât altele. Câinii, excitaţi de larma metalică a goarnelor, lătrau ca scoşi din minţi. Deodată, li se dădu drumul. În iureş nebunesc, se avântară spre o — 56 —

pajişte însorită, prin care trecu fulgerător un cerb cu coarne rămuroase de toată frumuseţea. Ducele de Queensberry ridică cravaşa şi după câteva secunde de aşteptare, în care invitaţii încremeniră plini de încordare, dădu pinteni calului, pornind în galop pe urmele câinilor. — Atenţie, Sir mai auzi Richard o dată glasul lacheului. Strângeţi calul în genunchi şi struniţi-l bine. Restul cuvintelor lui se pierdură acoperite de puhoiul furtunos al ropotului de copite, care se dezlănţui cu zgomot de tunet. Masa compactă de călăreţi, măturată parcă de vijelie, se repezi pe urmele lui Queensberry. Trăsnetul ţâşni ca o săgeată dintr-un arc încordat. Richard se pomeni aruncat în sus ca de-o catapultă. Căzu apoi în şa cu atâta violenţă, încât icni. Şi în timp ce Trăsnetul despica spaţiile, Richard nu mai vedea nimic, nici înainte, nici în dreapta, nici în stânga. Toţi copacii păreau că se avântă cu viteză ameţitoare spre el. Într-o străfulgerare, Richard îşi aminti de recomandaţiile lacheului. Trase de frâu şi strânse calul între genunchi. În aceeaşi clipă, pintenii săi de argint se înfipseră adânc în flancurile sensibile ale roibului, care necheză, înteţindu-şi iuţeala. Trăsnetul galopa atât de întins, încât Richard nu mai simţea zguduirile. Roibul, înnebunit de pintenii ce-i scormoneau flancurile sângerânde, alerga întrecându-se cu toţi dracii din iad. Tricornul lui Richard zbură, rămânând aninat în frunzişul des al unui copac, cravaşa îi scăpă — 57 —

din mână, plesnind peste nas pe un vânător din apropiere. Spada, încurcându-se într-un lăstăriş, fu smulsă, cu portspadă cu tot de la brâul lui Richard care habar n-avu de acest incident mărunt. Vântul îi şuiera la ureche, bucăţile de pământ, zvârlite de copitele cailor care alergau înaintea lui, îl izbeau în piept şi peste faţă. Richard se zgârie în nişte crengi joase, şfichiuitoare, de trandafiri sălbatici, în care peruca rămase agăţată, ca un trofeu. Haina lăsă smocuri de lână şi de fir, care luceau printre frunze ca nişte podoabe într-un pom de Crăciun. Trăsnetul gonea, gonea de-a dreptul spre porţile infernului, care păreau să se deschidă în depărtare, spre a-l înghiţi pe Richard cu calul lui cu tot… Deodată, din dreapta, ţâşni o umbră. În clipa aceea, Richard simţi că se pierde… Dar starea aceasta dură numai câteva secunde. Când îşi reveni, constată că o mână puternică îl ţinea să nu cadă din şa. Calul se oprise. Era acoperit de spumă, picioarele fi tremurau, flancurile îi erau agitate de respiraţia grea, gâfâită. În faţa lui Richard se afla ducele de Queensberry călare. Bătrânul aristocrat, cu chipul de satir, îl sprijinea cu mâna dreaptă, pe care i-o priponise în umăr, iar în stânga ţinea strâns dârlogii Trăsnetului. Queensberry îl salvase de la moarte. Richard bâigui câteva cuvinte de mulţumire. Era copleşit de ruşine. Se compromisese. Desigur că toată lumea râdea de el. Şi de nimic nu se temea mai mult decât de ridicol… Tot ducele îl conduse până la castel, povăţuindu-l să — 58 —

facă o baie fierbinte, să bea câteva pahare de alcool şi să doarmă apoi câteva ore. — Diseară ai să te simţi proaspăt ca un nou-născut. Richard îi mai mulţumi o dată. Colţurile gurii lui Queensberry se ridicară într-un zâmbet mefistofelic. — Mulţumeşte mai bine interesului pe care mi l-a trezit o idilă… cu urmări previzibile… Vorbele lui erau atât de sibiline, încât băiatul – care nu se dezmeticise încă bine – renunţă să le mai tălmăcească. Când Richard se trezi din somn, soarele în asfinţit revărsa valuri de lumină purpurie prin ferestrele deschise, aşternând peste mobile, peste goblenuri şi covoare o tentă unitară, sângerie. Eastleigh stătea lângă pat şi îi zâmbea cu simpatie. — Dragul meu Richie, toată lumea aşteaptă să te felicite. — Să mă felicite? rosti Richard uluit. De ce să mă felicite? — Queensberry a declarat că i-ai salvat viaţa. Calul i se ambalase. Tu, ca un adevărat erou, ai făcut un mic ocol prin desişul pădurii, rupându-ţi hainele prin lăstăriş şi riscând în orice clipă să te zdrobeşti de trunchiurile copacilor, i-ai ieşit înainte şi ţi-ai înfipt mâna în dârlogii calului său, reuşind să-l opreşti. Şifonat din chestia aceasta a ieşit tocmai Carlysle care se bizuise pe un valet spre a-ţi repartiza pe cel mai nărăvaş armăsar. Voia să te facă de râs în faţa Patriciei. Şi acum, îmbracă-te. Lumea e nerăbdătoare să te sărbătorească. — 59 —

Richard avu senzaţia că se învârteşte casa cu el. Ce urmărise Queensberry, dând această întorsătură ciudată unei întâmplări atât de simple? Se întrebă ce atitudine să adopte? Să mărturisească adevărul, punându-l pe Queensberry într-o situaţie falsă? Dar dacă ducele îi crea această atmosferă de legendă ca mai târziu să dea totul în vileag? N-ar fi avut însă nicio raţiune. Poate că bătrânul duce voia să-l umilească pe Carlysle. Era plauzibil. Poate că voia să scoată din încurcătură pe un tânăr care îi inspirase simpatie! Se îmbrăcă, apoi coborî în sală. Richard avu în curând ocazia să constate că Eastleigh nu exagera când afirmase că lumea abia aştepta să-l sărbătorească. Ducele şi ducesa de Northland, în calitatea lor de gazde, îi mulţumiră, fiindcă datorită lui petrecerea nu se încheia în chip tragic. Lady Patricia Darnley, mânată de un spontan şi exuberant entuziasm, îi sări de gât şi îl sărută pe obraji. La sfârşitul săptămânii, invitaţii îşi făcură bagajele şi plecară la Londra. Printre ultimii oaspeţi care părăsiră castelul se număra şi Carlysle. Acest zelos şi înflăcărat curtezan al Patriciei era plin de amărăciune, fiindcă lăsa în preajma iubitei un rival de temut… În sfârşit, la cincisprezece iunie, ducele şi ducesa de Northland, însoţiţi de Patricia, Gerald şi Richard, se înapoiară la Londra. Richard avea impresia că trăieşte într-o lume de basm. Baluri, curse de cai, chermese, recepţii, lupte de cocoşi, meciuri de box, dineuri, reprezentaţii de — 60 —

teatru şi operă, parade militare, orgii, partide de joc de cărţi, excursii la Harrow şi Eton, vizite prin magazinele de modă, expoziţii, banchete, toate se înlănţuiau întrun cortegiu ameţitor de distracţii, care-l îmbătau, creându-i o stare sufletească şi o mentalitate nouă. Printr-o întâmplare, câştigase prietenia lordului Eastleigh. Graţie acestuia, intrase în vârtejul highlifeului londonez. Contactul cu această lume sus-pusă îi îmbogăţise experienţa. Pe Richard nu l-ar mai fi satisfăcut orizontul îngust pe care i-l oferea atelierul de cuţite al tatălui său. Era însetat de perspective largi, de putere, de bani, de o reputaţie pe care nu o putea dobândi la New York. Dar nu era uşor să ajungi în vârful piramidei. În lumea lui Eastleigh era acceptat numai ca figurant. Pătrunsese în această lume strecurându-se pe uşa din dos. Acum visa să-şi facă o nouă intrare, triumfală, pe uşa din faţă. Să se plaseze în centrul atenţiei generale. Dar cum putea ajunge acolo? Richard observase că banul era paşaportul care deschidea cu uşurinţă porţile cele mai straşnic ferecate. În cluburile exclusive şi în saloanele înaltei aristocraţii, potentaţii banului începuseră să fie primiţi cu onoruri. Un masiv cont în bancă echivala cu un titlu de baronet sau de viconte. Proprietarul băncii se putea socoti egalul unui duce. În câteva rânduri, Richard însoţi la operă pe Eastleigh şi pe sora acestuia. În prezenţa Patriciei încerca o senzaţie de nelinişte, o tulburare ciudată, o stare de excitare asemănătoare beţiei uşoare, provocată de trei sau patru cupe de şampanie, băute — 61 —

pe îndelete. Începuse să o iubească. Era atât de frumoasă… Avea impresia că şi Patricia îl plăcea, în ochii ei catifelaţi întrezărise un licăr de interes, de simpatie, simţăminte pe care Richard nu îndrăznise să le tălmăcească într-un sens mai profund… Vara zbură ca un vis. În toamnă, Richard şi Eastleigh se înapoiară la Oxford. Regăsiră cu plăcere atmosfera veselă de la „Black Bear”, dragostea lipsită de complicaţii a fetelor de acolo, interminabilele partide de faro şi de ecarté, escapadele nocturne din parcul colegiului. Medalia are însă şi revers. Într-o dimineaţă, căzu ca un trăsnet vestea că Geoffrey Horncastle „Snobul”, fraţii Kennedy şi Joe Phipps, studentul servitor, fuseseră arestaţi sub învinuirea de asasinat. Totul se datora unui nenorocit complex de împrejurări. După un chef la „Black Bear”, încheiat abia în zori, tinerii se înapoiau la colegiu făcând un tărăboi de treziseră toată strada. Pe drum, unul din fraţii Kennedy se luase la harţă cu un trecător paşnic. Un paznic bătrân intervenise în ajutorul trecătorului. Urmase o busculadă. Cineva – nu se ştia bine cine – lovise cu o piatră în cap pe bătrân, care căzuse fulgerat ca o vită la abator. Crima făcu mare vâlvă. După un proces monstru, cu multiple peripeţii, fraţii Kennedy şi Joe Phipps se văzură condamnaţi la moarte. În ultimul moment, regele, ţinând seama de vârsta lor, le comută pedeapsa capitală în deportare perpetuă. Horncastle fu achitat, datorită declaraţiilor favorabile ale unor martori de ultimă oră. Păţania celor trei studenţi avu — 62 —

un efect salutar asupra lui Richard. Renunţă la petreceri şi se aşternu iarăşi pe învăţătură. Abia se stinseră ultimele ecouri ale acestei afaceri şi un nou scandal explodă ca un butoi de pulbere. De data aceasta, eroul principal era lordul Eastleigh în persoană. Richard află ştirea într-o seară, pe când se înapoia de la Biblioteca Bodleyană. Wragby îl aştepta în poarta colegiului, dând semne de mare agitaţie. — Ai auzit ce-a păţit Gerald? îl întrebă „Dolofanul”, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte. — N-am auzit nimic. Ce s-a întâmplat? — Un accident tragicomic, cu urmări destul de neplăcute, rosti gâfâind Dolofanul, după ce-şi trase sufletul. Gerald se afla în vizită galantă în budoarul nevestei profesorului Saunders, când soţul încornorat şi-a făcut pe neaşteptate apariţia. Figură clasică. Bănuind că soţia îi pune coarne, a anunţat-o că e convocat la un consiliu profesoral şi că se va înapoia acasă mai târziu că de obicei. Mrs. Saunders s-a grăbit să-l cheme pe Gerald. Voios, flăcăul s-a înfiinţat în budoarul ei. Profesorul s-a întors acasă, surprinzându-i în cei mai tipic flagrant delict. Auzind bătăi în uşă, Gerald a ieşit pe fereastră. Dormitorul era la etajul I. La coborâre, viţa sălbatică de care se ţinea s-a rupt, aşa că bietul băiat a căzut de la trei metri, fracturându-şi mâna dreaptă şi făcându-şi o entorsă la picior. Mă mir cum a găsit putere să se urce într-o trăsură care trecea întâmplător pe acolo. A ajuns la colegiu mai mult mort decât viu. Fiindcă nare încredere în medicul colegiului, a trimis un — 63 —

mesager la Northland House, cerând să i se expedieze urgent un chirurg din Londra. Apoi m-a trimis după tine. Hai să-l vezi. E într-un hal… Când ajunseră la colegiu, doctorul, ajutat de un infirmier, fixa între atele braţul fracturat al lui Gerald, pe care suferinţa îl storcea de sudoare ca pe un burete. După ce aplică un unguent pe contuzii şi îi scoase o doză masivă de sânge – remediu suveran şi universal în acea epocă – medicul se retrase, lăsânduşi pacientul în seama infirmierului. Gerald avea dureri cumplite. Ca să-şi stăpânească gemetele îşi muşca buzele până la sânge. Impresionaţi, Richard şi Wragby hotărâră să-l vegheze toată noaptea. În cursul dimineţii, ducesa de Northland sosi în galopul cailor de la Londra, însoţită de Patricia şi de doi chirurgi. L-ar fi adus şi pe duce, dacă acesta nu sar fi întâmplat în acel timp să fie Viena, într-o misiune diplomatică extraordinară. Când ajunse la patul fiului ei, ducesa era zdrobită de emoţie. Îşi tampona ochii cu o batistă de dantelă fină, în vreme ce pieptu-i opulent sălta, zguduit de suspine. Durerea ei părea teatrală. În toate manifestările ei, ducesa de Northland se comporta cu măreţie şi solemnitate. Chiar şi exteriorizările de sentimente duioase păreau ostentative, de paradă. Era aidoma unei tragediene care interpretează rolul unei regine. Îndată ce-şi văzu fiul, îl sărută pe frunte şi îi sprijini capul de sânul ei matern, vărsând torent de lacrimi. După aceea, chirurgii din Londra îşi luară în primire — 64 —

pacientul. Examinară aparatul aplicat de colegul din Oxford, apoi declarară că totul trebuie refăcut. Cercetară contuziile, entorsa, iar după un consult purtat în şoapte dădură sentinţa: pacientul nu suferise leziuni interne care să-i pună viaţa în pericol, dar se impunea să i se aplice alte atele ghipsate la braţ şi să i se preschimbe radical tratamentul medicamentos. Pacientul urma să mai stea la pat câteva zile, sub directa supraveghere a medicilor. Richard instală provizoriu pe ducesă şi pe Patricia la Mitre Inn, apoi plecă să le caute un apartament confortabil pentru timpul cât vor rămâne la Oxford. În după-amiaza aceleiaşi zile avu norocul să găsească pe Oriel Street o căsuţă liniştită, curată şi învăluită în cortine de iederă. Parterul era ocupat de proprietar, reverendul John Greenfield care, în schimbul unei chirii rezonabile, puse la dispoziţie etajul alcătuit din două dormitoare, un salonaş şi o sufragerie, mobilate sobru, dar cu gust. Personalul de serviciu al ducesei urma să fie găzduit în câteva cămăruţe la subsol. În ziua următoare, nobilă doamnă, însoţită de fiica ei, se mută la noua reşedinţă, unde avea de gând să rămână până în ziua în care Gerald va fi autorizat să părăsească patul. La masa de prânz, la care fu invitat şi Richard, ducesa se plânse de dureri de cap şi de frisoane. Către seară, starea i se înrăutăţi. Medicii din Londra constatară o congestie pulmonară, îi aplicară luări de sânge şi cataplasme cu alcool, în care fuseseră macerate broaşte de câmp, recomandându-i şi o poţiune soporifică, alcătuită din boabe de mac pisat, — 65 —

amestecat cu bojoc de iepure, păstrat în vin de Porto. Patricia trebui să se ocupe acum de doi bolnavi, făcând naveta între Magdalen College şi Oriel Street. Richard era cavalerul ei, spre invidia celorlalţi studenţi. Din când în când se plimbau prin luncă. Zilele erau calde, cerul senin, de un albastru luminos, ca porţelanul de Delft, râul cânta laolaltă cu freamătul copacilor. O dată, pe înserat, în singurătatea complice a luncii, Patricia i se dărui. Totul se petrecu simplu, într-un elan tineresc fără artificii şi fără tirade de dragoste… În aceeaşi săptămână, Richard primi un mesaj de la Patrick. Îi recunoscu de îndată scrisul cu trăsături energice, clare, aproape caligrafice. „New York, 17 aprilie 1773 Dragul meu frate, Îţi anunţ o veste mare. M-am însurat. Nevasta mea, Rebecca, este fata pastorului Isaiah Brown din Albany. Toată lumea mă invidiază pentru această partidă strălucită. Familia Brown este una din cele mai vechi şi mai onorabile din Albany. Tata e foarte bucuros şi spune tuturor cu mândrie că aşteaptă să-mi urmezi şi tu pilda, însurându-te cu o fată gospodină, frumoasă, tânără şi de familie tot atât de bună ca a soţie mele. Locuim în casa noastră, fiindcă tata a fost de părere să nu cheltuim bani construindu-ne alt cămin, ci să-i investim în atelier. Rebecca a fost de acord cu această propunere. Curând după căsătorie, tata mi-a spus că vrea să ne asocieze la firmă, pe care va scrie «Josiah — 66 —

Sunderland and Sons». Bineînţeles, după ce ai să te înapoiezi şi tu de la Londra. Tu ai să te ocupi cu scriptele, eu cu îndrumarea muncii în atelier, iar tata cu supravegherea generală. De la Aristotle n-am mai primit nicio veste. Poate că l-au scalpat indienii. Să mă ierte Dumnezeu, dar dacă s-a întâmplat aşa, apoi şi-a meritat soarta. Mama nu se simte bine. Doctorul Westerley se ocupă de ea, dar nu i-a găsit încă leacul. Bridget şi Hannah o ajută la gospodărie. Tata e îngrijorat, fiindcă până acum nimeni nu le-a cerut în căsătorie. Şi mie mi-e temă să nu rămânem cu pietrele în casă. Alte noutăţi, nu prea am. O ducem greu cu impozitele. Până acum ne-am descurcat, dar mai târziu nu ştiu ce are să se întâmple. Ne supără că nu ne scrii mai des. Ne-ar plăcea să ştim ce se mai petrece prin Anglia. Cu învăţătura cum o duci? Întrebarea asta o pune şi reverendul Talmadge ori de câte ori se întâlneşte cu tata. Şi tot de atâtea ori adaugă că ai să ajungi departe. Nici vorbă că ai ajuns departe. De la noi şi până la tine sunt câteva mii de mile. Dragă frate, să nu iei în nume de rău gluma asta. Nam făcut-o cu intenţia să te supăr. Vreau să te mai înveselesc, că destul ţi-o fi dând de lucru învăţătura. Termină mai repede cu universitatea şi vino acasă. Trebuie să ne punem serios pe treabă. Sper că după ce ai să te întorci la New York, n-ai să mai faci nazuri când ţi s-o cere să lucrezi la atelier. Închei această misivă, deşi aş mai avea multe să-ţi scriu. Mi-e un somn de mi se lipesc ochii. Toată ziua — 67 —

am muncit cât şapte. Familia întreagă îţi trimite salutări şi te povăţuieşte să nu te întreci cu firea la învăţătură, dar nici să nu te dai lenei. Universitatea ta ne costă bani. Nu vreau să faci ca vecinul nostru Gompers, care a plecat la Princeton viţel şi s-a întors bou. Te îmbrăţişez frăţeşte, al tău, Patrick” Richard rămase câteva momente pe gânduri, împături scrisoarea şi o aruncă într-un sertar. Cât de meschine îi păreau preocupările fratelui său şi cât de ridicol sunau elogiile aduse „vechii şi onorabilei” familii Brown. Ce prezumţios era Patrick când îl sfătuia să-i urmeze pilda, punând această povaţă în gura lui Josiah. Se socotea generos, oferindu-i o participare la firmă. „Josiah Sunderland and Sons” Richard zâmbi dispreţuitor. La atât se mărgineau oare pretenţiile lui? Studia la Oxford, frecventa nobilimea, începuse să se familiarizeze cu dedesubturile bursei, iubea şi era iubit de o lady… De o adevărată lady, alături de care mult lăudata fiică a pastorului Brown era o burgheză fără importanţă. Aspiră să ajungă bogat, puternic, să acopere lumea cu aurul său. Iar Patrick îi oferea o nenorocită de participaţie într-un atelier de cuţite. Ridicol… Să-şi îngroape viaţa ţinând scriptele firmei „Josiah Sunderland and Sons”. Să renunţe la idealurile sale şi să accepte tutela, jugul tatălui şi al fratelui său. Al unor oameni simpli, cu vederi strâmte, cât erau de proşti! Îşi închipuiau că pot aduna bani mulţi, — 68 —

trudind ca nişte nenorociţi într-un biet atelier de cuţite. Erau convinşi că fac mare ispravă, investind în „formidabila” lor afacere câteva livre cu care imbecilul de Patrick ar fi putut să-şi construiască o casă. Se privau de toate plăcerile, ca să robească în atelier… Marile averi se acumulează prin speculaţii, riscând totul pentru tot, în îndrăzneţe tururi de forţă. Ca să dai lovituri de teatru pe scena marii finanţe trebuie să ai concepţie şi prudenţă. Să foloseşti economiile mulţimii anonime şi capitalurile întreprinderilor anexate la remorcă ta în jocuri de bursă spectaculoase, care să înflăcăreze imaginaţia acţionarilor amăgiţi de mirajul unor câştiguri mirobolante… Munca de cârtiţă a lui Patrick şi a tatălui său era bună numai pentru oamenii care văd doar până la vârful nasului. Şi Patrick, această mediocritate patentă, îşi permitea să folosească faţă de el un ton protector, condescendent… Avea tupeul să facă jocuri de cuvinte ieftine pe seama lui. Săracul! Cât îl compătimea. Patrick îl umilea, amintindu-i că face sacrificii pentru a-l ţine la învăţătură… Richard era hotărât să-i restituie toţi banii, cu dobândă încincită. Fratele său va fi foarte încântat şi îi va investi şi pe aceştia în atelier… Richard era în plină euforie. Fusese consecvent principiilor sale şi speculase succesul până la sfârşit. Ajunsese amantul unei fete frumoase, care mai era şi fabulos de bogată. Nu depindea decât de el ca această legătură să fie legalizată şi sancţionată de ducele de Northland. Patricia îl adoră. Era neîndoios. Numai o fată care iubeşte la nebunie se dăruieşte cu elanul şi — 69 —

generozitatea cu care i se dăruise Patricia Dacă se va însura cu Patricia va dispune de bani mulţi. Înarmat cu acest capital, se va lansa în afacerile plănuite de atâta timp. Dar toate acestea nu se puteau face cât ai bate din palme. Trebuie să pregătesc terenul… În fiecare seară, după ce se despărţea de Patricia şi de Eastleigh, se repezea la Biblioteca Bodleyană, unde cerceta zeci de volume, pentru a se documenta asupra unui subiect care-l preocupa mai mult decât orice şi anume, cum să facă avere. Jeremy Perkins, bătrânul bibliotecar, îi scotea din rafturi cele mai rare şi mai interesante lucrări despre această chestiune, care preocupase de-a lungul secolelor zeci şi sute de autori. Perkins nu avusese în viaţă decât o singură pasiune – cărţile. Ore întregi putea să vorbească despre setea de aur, despre patima de îmbogăţire a oamenilor, despre luptele duse pentru cucerirea acestui preţios metal. El, care uita în aşa măsură de sine, încât habar n-avea dacă afară se lăsa noapte sau se lumina de ziuă, dacă în cameră era frig sau cald, făcea expuneri atât de interesante, încât s-ar fi zis că fusese martor ocular la mai toate întâmplările şi episoadele istorice narate cu neobosită vervă. — Oamenii care s-au închinat Viţelului de Aur, spunea bibliotecarul cu sufletul secătuit. Sunt lacomi, lipsiţi de scrupul, înrăiţi… Mi-ar părea rău, Sunderland, să aflu că faci parte din tagma lor. Phocylide scria că aurul rătăceşte pe oameni, mânându-i la pierzanie, aurului i se datoresc războaiele, jafurile, masacrele. El sădeşte în sufletul — 70 —

copiilor ura împotriva părinţilor şi împinge pe frate săşi duşmănească fratele. Sofocle condamna aurul, duşman al virtuţilor. Virgiliu, Salustiu, Properţiu deplângeau omenirea care a ajuns să venereze un singur zeu – aurul. Nu numai înţelepţii din vechime, dar şi filosofii şi scriitorii de mai târziu au ridicat glasul împotriva veneraţiei aurului. Camöens scria că aurul e cauza trădărilor a mârşăviilor şi a vânzării celor mai nobile ţeluri. Shakespeare blestema aurul care consfinţeşte nelegiuirile, înscăunează pe tâlhari în locurile de cinste, împinge pe oameni să-şi prostitueze conştiinţa şi seamănă discordie între popoare. Dante cerea să fie excomunicaţi toţi acei care-şi fac din aur un ţel în viaţă, afirmând că ar fi posedaţi de diavol. — Mr. Perkins, înţelepţii care proclamă dispreţ faţă de aur o fac fiindcă nu sunt în stare să-l adune. Amintiţi-vă de fabula lui Esop: Vulpea şi strugurii. — Aceasta e teoria tuturor idolatrilor Viţelului de Aur, dragă Sunderland. — Este o teorie logică, în mizerie, poeţii şi filosofii se simt în elementul lor. Să-i lăsam deci în sărăcie, pentru a nu le stânjeni inspiraţia. În ceea ce mă priveşte, prefer să mă bucur din plin de plăcerile vieţii decât să aştept ca poeţii consacrarea posterităţii. — Din nefericire, ai şi tu dreptate, recunoscu Perkins cu amărăciune. Apostolatul în slujba unui ideal nu este la îndemâna oricui. — Credeţi că cei care îndrăgesc aurul n-au ideal? replică Richard. Idealul lor e acumularea aurului. Cred că s-au găsit şi oameni care să facă elogiul — 71 —

acestui metal miraculos. — S-au găsit destui, spuse Perkins. Am în bibliotecă o carte apărută în 1703 la Hamburg: Elogiul patimii aurului, de un oarecare Van Decker. Autorul glorifică aurul, cântându-i binefacerile. Aurul, scrie Van Decker, dirijează societatea umană, întreţine proprietatea statelor şi oraşelor, favorizează artele, ştiinţele, comerţul, alchimia, finanţele, medicina. El a dus la crearea imprimeriei, la dezvoltarea măiestriei militare, la ameliorarea navigaţiei, la descoperirea Americii. — Argumente perfect valabile, spuse Richard. — Pe care, din păcate, le-au socotit literă de evanghelie prea mulţi oameni, completă Perkins. Unul dintre aceştia a fost ducele de Prias, care a lăsat moştenire celor trei fete ale sale, printre alte bunuri mobile şi imobile, trei lăzi cu câte două sute de mii de scuzi de aur. Ducele de Albuquerque a fost şi mai avid de averi. După moartea sa a fost nevoie de şase săptămâni încheiate ca să se inventarieze toate obiectele de aur şi argint. S-au găsit, printre altele, 1.400 duzini de farfurii de aur, 700 tăvi de aur şi 40 scări de argint, pe care servitorii se căţărau ca să ajungă la rafturile de sus ale bufetelor. Ducele de Alba, care nu se număra printre cei mai bogaţi oameni din Spania, avea 600 duzini de farfurii de argint şi 800 tăvi de aur şi argint. Principii se întreceau să aibă obiecte de aur de dimensiuni cât mai mari. Unele tăvi de aur erau atât de grele, încât nu puteau fi ridicate decât cu scripeţi. În India, în cursul unei campanii, califul Mahmud a luat pradă dintr-un singur templu — 72 —

70.000 monede de aur, 28.000 livre de vase de aur, 106.000 livre de lingouri de aur, iar în Gujarat a pus mâna pe 56 coloane de aur masiv, încrustate cu pietre preţioase, precum şi pe un lanţ de aur cântărind 1.800 livre. Tezaurul de campanie al marelui Darius era cărat de 12.000 de cămile. Papa Clement al V-lea a lăsat o avere de un milion de florini de aur, Ioan al XXII-lea – 775.000 florini de aur, iar Alexandru Borgia – 300.000 de galbeni în numerar şi 200.000 în valori, ceea ce dovedeşte că domeniul spiritual nu-i acapara în exclusivitate pe conducătorii bisericii catolice. În decurs de două secole şi jumătate regii Spaniei au stors din posesiunile americane peste un miliard de piaştri. Perkins făcea să defileze prin faţa lui Richard comorile faraonilor şi ale regilor din Asiria şi Babilon, tezaurele uriaşe ale Cezarilor, giuvaierele nepreţuite ale Bazileilor din Bizanţ şi bogăţiile colosale ale potentaţilor Indiei… După aceste lungi discuiţii Richard visa noaptea numai aur, pietre preţioase şi cascade de guinee. De la o vreme, toate îi mergeau din plin. La Oxford era cotat printre studenţii de frunte. Doctorul Franklin şi lordul Shelburne îl protejau. Se bucura de prietenia lui Gerald Eastleigh iar cucerirea Patriciei îi încoronase acest şir de succese. În fiecare după-amiază petrecea cu Patricia doua sau trei ore în crâng. Îndrăznise să o întrebe dacă ar accepta să-i fie soţie. Spre bucuria lui Patricia îi răspunsese afirmativ, dar îl sfătuise să procedeze cu prudenţă şi dibăcie când va fi să ceară autorizaţia. — 73 —

Într-o seară, la colegiu, Wragby îi dădu o veste neplăcută. — Sunt informat că situaţia lui Gerald se discută în prezent în consiliul profesoral. Până acum a mai avut loc o şedinţă cu uşile închise. Cancelarul universităţii a încercat să muşamalizeze afacerea, deoarece e prieten cu bătrânul Northland. Din nenorocire, s-a creat un curent de opinie împotriva lui Gerald. Profesorii s-au împărţit în două tabere. Grupul ostil lui – şi cel mai vehement – îi cere îndepărtarea din universitate. Informaţiile lui Wragby erau exacte. Două zile mai târziu, Gerald Eastleigh fu anunţat în scris că, în urma unei anchete care stabilise în sarcina lui acte de o gravitate excepţională, ce-l dezonorau atât ca student, cât şi ca om, era exclus din colegiu. Adresa prin care i se aducea la cunoştinţă această aspră măsură disciplinară nu cita nume, dar menţiona că pentru prestigiul universităţii, cât şi al părţilor, nu se va da nicio publicitate sancţiunii ori cauzelor care au determinat-o. În încheiere, Eastleigh era invitat ca în douăzeci şi patru de ore să părăsească definitiv Magdalen College. Hotărârea consiliului profesoral afectă mai puţin pe Gerald decât pe Richard. — Îmi voi continua studiile la Heidelberg, spuse lordul calm. Îi redau belferului liniştea conjugală. Din nefericire pentru el, liniştea aceasta va fi de scurtă durată. Plecarea mea nu rezolvă nimic. Nu va putea salva virtutea nevestei decât excluzând din universitate pe toţi studenţii. — 74 —

Richard era consternat. Eliminarea aceasta îi primejduia planurile. Prin plecarea lui Gerald la Heidelberg pierdea un aliat. Trebuia să-i vorbească despre proiectele lui matrimoniale înainte ca acesta să fi părăsit Anglia. Nu avu însă timp să i se destăinuie. Eastleigh, însoţit de Patricia şi de ducesă a cărei stare se ameliorase simţitor, părăsi în aceeaşi zi Oxfordul. În timp ce trăsura se îndepărta stârnind praful, Richard stătea în faţa casei din Oriel Street şi îşi flutura trist batista. Perspectivele-i atât de trandafirii până mai ieri se întunecaseră brusc. Pe când se înapoia posomorât spre colegiu, un tânăr înalt şi subţire, pe care hainele atârnau ca pe un cuier, îl opri salutându-l politicos. — Bună seara. Sunteţi Mr. Sunderland, dacă nu mă înşel? spuse el, scoţându-şi cascheta de student. Smuls din gânduri, Richard îi privi nedumerit, apoi replică maşinal: — Da. Sunt Richard Sunderland. Cu ce vă pot servi? — Aş vrea să stăm de vorbă câteva clipe. Suntem compatrioţi. Numele meu John Halsey. — Halsey… Halsey… repetă Richard ca pentru sine, încercând să-şi împrospăteze memoria. Numele îi era vag cunoscut. Îşi aminti că auzise vorbindu-se despre el în legătură cu atitudinea antiguvernamentală luată de un grup de studenţi americani ce studiau la Oxford. — Ţineam să-ţi vorbesc, Mr. Sunderland, fiindcă eşti american ca şi mine, reluă Halsey. Am sperat mult timp că ai să te înscrii în clubul nostru, al studenţilor americani, cu atât mai mult cu cât ştiu că îl cunoşti — 75 —

bine şi pe doctorul Franklin, pe care îl preţuim cu toţii în egală măsură. Fiindcă dumneata n-ai găsit timp sau poate ai neglijat să vii în mijlocul nostru, am hotărât noi să venim la dumneata. Apoi adăugă zâmbind: — Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Richard era din ce în ce mai nedumerit. Unde voia să ajungă acest Halsey, care semăna cu o barză îmbrăcată? Avea aceleaşi picioroange drepte şi fără formă, acelaşi corp scurt, disproporţionat cu lungimea mâinilor şi a picioarelor, acelaşi gât subţire şi acelaşi cap mic, pe care stătea în echilibru nestabil cascheta de student. Nu-i lipsea decât ciocul ascuţit şi roşu. Ochii lui negri, adânci, ca o mare liniştită şi inspiraţi, ca de profet, dădeau însă feţei o expresie de o seriozitate atât de impunătoare, încât îi uitai aspectul grotesc. — Dacă nu-ţi răpesc prea mult timp, te-aş invita să bem o halbă de bere la „Hanged Man’s Head”. Acolo mă mai întâlnesc cu un grup de prieteni, printre care un om foarte apreciat de doctorul Franklin. Chiar dacă Richard ar fi şovăit să-l urmeze, era firesc ca numele lui Benjamin Franklin să-i înlăture orice îndoieli. John Halsey îl conduse pe Cornmarket Street, într-o tavernă a cărei firmă înfăţişa un spânzurat cu limba scoasă de un cot. Traversară o sală arhiplină, în care domnea o hărmălaie de târg şi pătrunseră într-o cameră dosnică. În jurul unei mese lungi zări vreo douăzeci de studenţi, care ascultau cu atenţie — 76 —

cuvintele înflăcărate ale unui bărbat între două vârste, cu ochi de iluminat şi cu obrazul agitat de un tic ce-i schimonosea colţul gurii. Părul lui negru, fără cute, era legat la spate într-o coadă ţeapănă ca de şobolan. Hainele cenuşii, ponosite, cravata înnodată neglijent, cămaşa mototolită vădeau lipsa-i de preocupări vestimentare. În ciuda aspectului său răpănos, omul avea o personalitate puternică, de un dinamism ce magnetiza auditoriul. Halsey şi Richard se aşezară pe o bancă, lângă perete. — Vorbitorul este Thomas Paine, un luptător al cauzei săracilor şi un campion al libertăţilor poporului nostru, îi şopti Halsey. Nu de mult a organizat o grevă a funcţionarilor de stat, cerând salarii omeneşti. Aceasta i-a atras persecuţiile guvernului, care îi face traiul imposibil în Anglia. Mr. Paine plănuieşte să plece în America. Paine folosea termeni de o brutalitate uluitoare. — Dumneavoastră, americanii, trebuie să sfărâmaţi jugul britanic şi să proclamaţi republica. Luaţi măsuri eroice! Porniţi neîntârziat insurecţia împotriva coroanei şi a guvernului englez! Republica este forma ideală de guvernământ. Şi Dumnezeu este în sufletul său un republican convins. Când evreii au cerut un rege, Atotputernicul le-a trimis pe judecătorul Samuel, spre a-i dojeni şi a le lumina mintea, arătându-le cât de păcătoasă este monarhia. Monarhia, prieteni, n-a blagoslovit lumea decât cu sânge şi cenuşă. Ce folos aduce regele George al III-lea poporului britanic? Niciunul. El nu poate fi socotit nici providenţa, nici generalul şi nici judecătorul supuşilor săi: nu este — 77 —

decât o pacoste care implică o cheltuială inutilă pe spinarea poporului. Un singur om cinstit e mai de folos societăţii şi mai preţuit de Dumnezeu decât toţi bandiţii încoronaţi care au trăit vreodată. Lui Richard nu-i venea să-şi creadă auzului. Insultele aduse regelui îl împietreau. În lumea frecventată de el se vorbea de rege dacă nu cu dragoste, cel puţin cu respect şi teamă. — Să nu vă lăsaţi înşelaţi de acei care încearcă să vă argumenteze că aveţi o datorie sfântă faţă de Anglia, ţara voastră mumă. Europa întreagă este muma Americii. Lumea Nouă a fost de la început azilul persecutaţilor, al iubitorilor de libertate politică şi religioasă, veniţi de pe toate meleagurile Europei. America nu este o ţară engleză. Studenţii îi sorbeau cuvintele. Adânca lor semnificaţie îi cutremura. — Nu vă rămâne decât să alegeţi între două căi: sclavia sau independenţa. Alternativa este limpede. Aveţi o cauză precisă pentru care să luptaţi. Sfărâmaţi lanţurile robiei. Dărâmaţi guvernământul real şi creaţi în locul lui un guvernământ al vostru: statele libere şi independente ale Americii, strigă Paine, izbind cu pumnul în masă. Am să plec în curând în colonii. Vreau să lupt umăr la umăr cu cei care tind să făurească în America o lume fără regi. Fără războaie şi fără clase sociale. — Bine zis! Fără regi, fără războaie, fără clase sociale. Aceasta să ne fie lozinca. — Jos tirania regală! — Ducă-se dracului George al III-lea cu toţi slugoii — 78 —

lui. — Trăiască libertatea! — La arme! Să le dăm la cap englezilor. — Trăiască America! Trăiască republica americană! Halsey puse mâna pe umărul lui Richard. — Nădăjduiesc că vei merge cu noi, Sunderland. Vrem să fii de-al nostru. Vrem să te încadrăm în rândurile „Fiilor Libertăţii”. — Voi mai chibzui, Halsey, spuse Richard. Îmi trebuie timp de gândire. — Nimeni nu te zoreşte, Sunderland. E bine să cugeţi temeinic înainte de a lua o hotărâre. Bineînţeles, până atunci niciun cuvânt despre tot ce ai văzut şi ai auzit. Richard îşi luă rămas bun de la Halsey, apoi ieşi buimac în stradă. Scena la care asistase părea de domeniul închipuirii. Era pentru prima oară că auzea punându-se în discuţie posibilitatea unei rupturi între colonii şi patria-mumă. Se pregăteau deci evenimente mari. Ideea eliberării câştigase teren. Dacă studenţii americani înscrişi la Oxford – despre care era firesc să se presupună că făceau parte din familii loialiste, proengleze – nutreau astfel de sentimente, apoi cât de înfierbântate trebuiau să fie spiritele în America! Dar preocupările legate de aceste frământări politice nu-i stăpâneau mult. Era de ajuns să-i zboare gândul la Patricia, ca să uite şi de Halsey şi de Thomas Paine şi de lupta pentru libertate a poporului american. Amintirea îmbrăţişărilor ei îl obseda. Îi scrise în mai multe rânduri, dar nu primi răspuns. După câteva săptămâni de neastâmpăr, de — 79 —

îndoieli, de zbucium sufletesc, hotărî să plece la Londra. Călătoria cu diligenţa îi păru fără sfârşit. Îndată ce ajunse în capitală se prezentă la Northland House. Îl întâmpină Rivers, majordomul. Cu aerul său impasibil, acesta fi dădu o serie de veşti care îl doborâră. Mylord Gerald Eastleigh plecase la Heidelberg. Înălţimea sa ducele sosise de la Viena şi se afla în prezent la Balmoral, în preajma Maiestăţii Sale. Înălţimea sa ducesa se afla la Paris, împreună cu Mylady Patricia şi cu logodnicul acesteia, lordul Edward Stainforth. Richard simţi că i se tăie răsuflarea. — Logodnicul lady-ei Patricia? — Da, Sir. Logodna a fost celebrată acum zece zile. — Ah, da, înţeleg. Mulţumesc Rivers. Richard părăsi năuc palatul Northland. Suferise prima lui mare înfrângere… Înfrângere care, în ochii lui, lua proporţiile unei catastrofe. Se înapoie la Oxford într-o stare de descurajare şi apatie totală… Examenele de sfârşit de an le luă la limită. Hotărî să-şi petreacă vacanţa la New York. Era dornic să schimbe atmosfera şi decorul ce-i aminteau necontenit de Patricia. Despre logodnicul ei află de la Wragby lucruri surprinzătoare. Edward Stainforth, fiul lordului Charles Derby, nu se remarca decât prin faimoasele lui grajduri de curse. Era pirpiriu, avea picioarele strâmbe şi un umăr mai înalt decât celălalt. Nici inteligenţa să nu ieşea din comun. Se bâlbâia şi trebuia să i se repete un nume pentru a-l reţine. În — 80 —

schimb, descindea dintr-o ramură bastardă a Stuarţilor, era înrudit cu câteva capete încoronate, iar tatăl său stăpânea trei sferturi din oraşul Manchester, domenii care depăşeau graniţele unui comitat şi câteva mine de fier şi cărbuni. La New York, Richard nu reuşi să-şi uite amărăciunea. Casa părintească îi păru meschină, sărăcăcioasă, tatăl său mai rutinier şi mai lipsit de imaginaţie ca niciodată, Patrick îngâmfat şi de o prostie fenomenală, nevastă-sa arogantă şi cu nasul pe sus, mama lui mai ştearsă şi mai resemnată ca oricând, iar surorile sale de o urâţenie înspăimântătoare. Patrick îi arăta o ostilitate vădită. Către sfârşitul lui august, Richard se înapoie în Europa. Vacanţa petrecută în America îi lăsase un gust amar. Ajunsese la concluzia că, faţă de pregătirea lui intelectuală, atelierul de cuţite de la New York îi oferea un teren de activitate prea restrâns. Înainte de a pleca spre Europa, convenise cu tatăl său ca după încheierea studiilor să facă practică doi sau trei ani într-o mare întreprindere din Anglia. În iarna aceea se petrecu un eveniment însemnat pentru relaţiile dintre coloniile americane şi metropolă, eveniment care avea să aibă o serioasă înrâurire şi asupra lui Richard. În noaptea de 16 decembrie, la Boston, vreo cincizeci de oameni deghizaţi în italieni luară cu asalt vasele englezeşti ancorate în port şi aruncară în mare câteva sute de lăzi cu ceai, în semn de protest împotriva taxelor arbitrare impuse de guvernul Maiestăţii Sale. Acest act de violenţă, aplaudat cu frenezie în colonii, constituia — 81 —

un afront la adresa Coroanei şi a guvernului britanic, care nu întârzie să ia măsuri drastice, în ciuda opoziţiei lui Burke şi a lui Chatham. Cabinetul, la injoncţiunile regelui, dispuse modificarea Cartei statului Massachussetts, abolind drepturile fundamentale ale coloniei, închise portul Boston comerţului maritim şi trimise patru regimente englezeşti care să reprime răscoalele populare. Atât în coloniile americane, cât şi în Anglia spiritele se înfierbântară la culme. Lumea avea senzaţia că trăieşte pe un butoi cu pulbere al cărui fitil luase foc. Richard era absent de la aceste frământări. Eludase invitaţia repetată a lui John Halsey de a se înscrie în „Asociaţia Fiilor Libertăţii” şi, în general, evita să discute probleme politice. Înainte de a-şi preciza atitudinea faţă de conflictul care căpăta o virulenţă crescândă, voia să analizeze forţa taberelor angajate în luptă, să le cântărească sorţii de izbândă. Învăţătura trecu iarăşi pe primul plan. Deziluziile sale sentimentale se estompaseră. Viaţa îşi relua cursul firesc în tinereţe, suferinţele dragostei sunt crâncene, dar de scurtă durată. Reuşi să-şi termine studiile universitare în condiţii strălucite. În primăvara anului 1774 îşi luă rămas bun de la colegiu şi plecă la Londra, înarmat cu o diplomă frumos scrisă. Obţinu o scrisoare de recomandaţie semnată de lordul Shelburne şi, într-o bună dimineaţă, se prezentă la sediul băncii „Bancroft and Co.” de pe Lombard Street. După o aşteptare de o oră şi mai bine într-o sală lungă, cu ferestre înguste în care lucrau câteva zeci de — 82 —

funcţionari, aplecaţi asupra unor pupitre înalte, un bătrânel slăbuţ, încovoiat, cu urechi clăpăuge, nas bubos şi o pană de gâscă aninată după ureche. Îl introduse în biroul lui Mr. Charles Bancroft. În încăperea vastă, cu lambriuri de stejar sculptat şi cu tavanul susţinut de bârne masive, trona la o masă mare, florentină, un uriaş cu ochiul drept acoperit cu un bandaj negru, ce-i dădea aspectul unui pirat. Impresia aceasta era accentuată şi de obrazul său tăbăcit parcă de toate vânturile mărilor. Personalitatea lui era covârşitoare. Charles Bancroft reprezenta tipul omului priceput să conducă, să poruncească, să tragă sfori şi să nu se dea înapoi de la nimic. La intrarea lui Richard, se ridică de la masă şi-i întinse mâna. Gâtul lui vânjos, braţele lungi, picioarele musculoase, pe care stătea înfipt cu nădejde, îi împrumutau înfăţişarea unei uriaşe maimuţe antropoide; putea să aibă orice vârstă, între patruzeci şi şaizeci de ani. Fruntea îi era încă netedă, ochiul ager, dantura albă puternică, gestul vioi. Tiranic faţă de subalterni şi neînduplecat cu servitorii, se arăta însă în viaţa de toate zilele jovial şi prietenos. Charles Bancroft era tipul unui self-made man, care nu se sfia să declare că se născuse într-o cocioabă din Shoreditch. După ce măsură îndelung cu privirea pe Richard, de parcă ar fi vrut să-i citească până în străfundul inimii, îl pofti să ia loc pe scaun. Se aşeză la rândul său în jilţ. Parcurse scrisoarea lordului Shelburne. — Contele Shelburne te recomandă în termeni elogioşi. Judecând după înfăţişarea dumitale, pari să — 83 —

fii un tânăr de nădejde. Mai scrie aici că ai studiat la Oxford. — Da, Sir. Am studiat ştiinţele economice şi matematică. — În afara lordului Shelburne, ar mai putea cineva să-mi dea referinţe despre dumneata? — Doctorul Franklin şi ducele de Queensberry, Sir. — Bun. Te bucuri de recomandaţii tari. Bancroft făcu o pauză, apoi reluă: — Te angajez. Ai să lucrezi câtva timp la Serviciul titluri, Secţia ordinelor de bursă. — Vă mulţumesc, Sir. — Cunoşti operaţiile de bursă? — Da, Sir. Le cunosc. Le-am studiat. Am fost adeseori la bursă, dar n-am jucat niciodată. — Din lipsă de bani, Sunderland? — Nu mi-a plăcut să joc Sir, minţi Richard cu seninătate. Bancroft îl privi lung, apoi rosti: — E bine că nu-ţi place să joci. Jocul de bursă, ca şi jocul de cărţi, e o patimă primejdioasă, în special pentru novici. De altfel, regulamentul băncii mele interzice funcţionarilor să facă speculaţii de bursă în interes personal. Ai fost şi la bursa de mărfuri din Mincing Lane? — O dată sau de două ori, Sir. În realitate, Richard fusese de mai multe ori pe acolo. Îşi dădea însă bine seama că Bancroft căuta un agent nu prea versat în sforăriile jocului de bursă. Cu alte cuvinte, avea nevoie de un executant priceput, care să-i îndeplinească prompt ordinele, dar fără spirit — 84 —

de iniţiativă. — Atunci, rămânem înţeleşi, Sunderland. Începând de astăzi, îţi iei serviciul în primire. William McFee, şeful Secţiei ordinelor de bursă te va pune în curent cu atribuţiile dumitale. Eşti liber. Richard se înclină şi se îndreptă spre uşă. Tocmai când să pună mâna pe clanţă, se auzi strigat de bancher. — Sunderland! — Da Sir. — Îţi mai fac o recomandare. Pretind salariaţilor mei o calitate pe care o socotesc de căpetenie în activitatea lor. Să ştie să tacă. În această bancă vei fi iniţiat asupra unor operaţii financiare al căror secret trebuie păstrat cu stricteţe. Multe întreprinderi bancare s-au năruit datorită indiscreţiilor. Eu mă feresc de indiscreţi, Sunderland. Atât de cei care scapă informaţii din prostie, cât mai ales de cei care le dau în schimbul unor… compensaţii băneşti. Cred că m-ai înţeles? În ochii lui Bancroft licări o lumină aspră, tăioasă. — V-am înţeles perfect, Sir. Vă puteţi bizui pe discreţia mea. — E de dorit. Pentru binele dumitale, de altfel. Ameninţarea era abia deghizată. În felul acesta deveni Richard funcţionar al Băncii „Bancroft and Co.”… În curând, Richard se făcu remarcat prin activitatea sa neobosită, prin setea de muncă şi prin atenţia pe care o acorda celor mai mărunte şuruburi din uriaşul — 85 —

şi complicatul mecanism pe care-l reprezenta o bancă de proporţiile întreprinderii create de Charles Bancroft. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi, care lucrau de mântuială, aşteptând cu nerăbdare terminarea orelor de birou, Richard rămânea la bancă până noaptea târziu, operând în registre, confruntând conturi, răsfoind dosare, analizând dările de seamă ale operaţiilor de bursă. Era atât de conştiincios şi de eficient, încât reuşi să câştige stima şefilor săi direcţi. I se încredinţară misiuni tot mai grele şi mai delicate. Operaţiile de bursă rămâneau specialitatea lui. Activitatea febrilă de la Stock Exchange, iuţeala cu care se clădeau şi se năruiau averi îl fascinau, creându-i-se o stare de extaz mistic. Şeful său direct, William McFee, îl tachina adeseori: — Sunderland, eşti îndrăgostit de bursă ca de o femeie frumoasă. Să ştii de la mine, femeia aceasta e foarte capricioasă. Azi te copleşeşte cu daruri, iar mâine se poate burzului, luându-ţi tot ce-ai agonisit. William McFee era un irlandez jovial, amator de glume şi de farse. Deşi n-avea decât şaizeci de ani, se uscase ca o mumie ce-şi calculează vârsta în milenii. Avea însă o experienţă extraordinar de bogată. Tinereţea lui fusese aventuroasă. Făcuse de toate. Fusese marinar, vânător de negri pe Coasta de Azur, neguţător de perle în Bahrein, alchimist, căutător de aur în Brazilia, ranchero în Argentina; contrabandist şi traficant de stupefiante. Viaţa lui cunoscuse nenumărate suişuri şi coborâşuri. Avusese epoci în care se bălăcise în bani. Şi altele când dormise flămând pe sub poduri. În cursul peregrinărilor lui îl — 86 —

cunoscuse Charles Bancroft. Bancroft îi preţuise inteligenţa şi spiritul de iniţiativă şi îi oferise un post la banca lui. William McFee acceptase propunerea, căci pe atunci trecea printr-o criză financiară acută. Nici vârsta nu-i mai îngăduia să-şi continue existenţa trepidantă. Şi William McFee se dovedise a fi un excelent negociator în bursă. Avea un simţ sigur care nu-l înşela aproape niciodată. Graţie sfaturilor sale, Bancroft dăduse câteva lovituri senzaţionale. Irlandezul evita să joace pe cont propriu. — Dacă aş face speculaţii în numele meu, cred că aş pierde cu siguranţă, obişnuia el să spună. În privinţa aceasta se deosebea de Richard, care de abia aştepta să-şi creeze un capital şi să se lanseze în speculaţii personale. — Pentru mine, spunea McFee, jocul de hausse şi de baisse, cotele acţiunilor înscrise pe tablă neagră au o semnificaţie deosebită, o poezie aparte. Da, da. Să nu ţi se pară ciudat, Sunderland. Creşterea sau scăderea acţiunilor, care pentru cei mai mulţi oameni reprezintă un mijloc mecanic de îmbogăţire, sunt mai pasionante pentru mine decât cel mai captivant spectacol. Când citesc, de pildă, că acţiunile Companiei Indiilor Orientale sunt în plin urcuş, ştiu că vase încărcate cu mărfuri străbat mările, îndreptându-se spre Anglia, mai ştiu că în India domneşte pacea şi că indienii de rând muncesc cu voia sau fără voia lor pentru prosperitatea metropolei şi pentru rotunjirea pungilor speculatorilor din Change Alley. Când văd că acţiunile minelor de aur — 87 —

din Minas Geraes înregistrează salturi impresionante, ştiu că în Brazilia minerii au descoperit noi filoane de aur, că pântecele galioanelor gem de lingouri, că piraţii pun mâna pe prăzi uriaşe şi că, în ciuda acestor pagube, prosperitatea se revarsă în Portugalia şi în Anglia… Când cotele de pe tablă neagră încep să scadă, prăbuşirea acţiunilor îmi evocă alt spectacol. Văd corăbii aliniate în porturi, marinari rătăcind nemâncaţi pe cheiuri, hamali famelici scrutând orizontul în aşteptarea vreunei nave cu mărfuri care nu mai apare, antrepozite şi magazine goale… Producătorii îşi vând bunurile la mezat, iar consumatorii sunt storşi de bani. Speculatorii care joacă la baisse îşi freacă însă mâinile de bucurie. Fac afaceri minunate. Nicăieri nu-ţi dai seama mai bine ca la bursă de adânca semnificaţie a visului biblic cu şapte vaci grase şi şapte vaci slabe… Într-o dimineaţă, McFee luă deoparte pe Richard. — Am o veste bună pentru tine. Şeful are de gând să te folosească pentru anumite misiuni în străinătate. Iai câştigat încrederea. Bravo ţie. Într-adevăr, Richard fu trimis la Haga, Frankfurt, Lisabona, Stockholm, Kassel. Avu astfel prilejul să ia legătură cu cele mai puternice case de bancă europene, să se iniţieze în marile operaţii bancare şi să cunoască personal câţiva bancheri care trăgeau sforile finanţelor Lumii Vechi. Mandatul său era însă limitat. Charles Bancroft nu lăsa niciodată pe agenţii săi să cunoască în ansamblu operaţiile pentru care erau folosiţi. În cursul peregrinărilor sale, Richard avu de — 88 —

încheiat o serie de tranzacţii, care-i dădură serios de gândit. Banca sa efectua masive cumpărări de grâu, atât pe pieţele englezeşti, cât şi din străinătate, pentru diverşi clienţi. Până acolo, nimic deosebit. Dar printre cumpărătorii care figurau în contracte, Richard descoperi şi numele lui William McFee. Valoarea contractului se ridica la zece mii de livre. Or, după câte ştia el, bătrânul irlandez nu era în măsură să ruleze sume atât de mari. Se impunea o singură concluzie. McFee era un om de paie, care-şi împrumuta numele, îngăduind lui Charles Bancroft să achiziţioneze grâu fără ca bursa să prindă de veste. Bănuielile lui Richard sporiră când găsi într-o serie de contracte numele altor oameni de încredere ai bancherului. Nu cumva acesta pregătea o lovitură de bursă? Numai aşa se explicau uriaşele stocaje de grâu pe care şi le crea. De ce alesese tocmai acest moment? Hazardul îl servi şi acum. Explicaţia îi fu oferită indirect de o scrisoare primită de la maică-sa. În ultimele pasaje Isabella i se plângea de greutăţile întâmpinate de Josiah şi Patrick din partea autorităţilor „Tatăl şi fratele tău, scria ea, nu ştiu de unde să mai scoată bani pentru fisc. Impozitele sunt tot mai grele. Josiah se teme că va fi nevoit să închidă atelierul. Certurile dintre colonişti şi autorităţi se înveninează zilnic. Soldaţii aduşi în mare număr din Anglia se poartă ca într-o ţară cucerită. Mulţi dintre ei nici nu vorbesc englezeşte. Umblă beţi pe stradă, se leagă de femei şi stârnesc scandaluri din te miri ce. După lăsatul serii nu mai îndrăznim să ieşim din casă. Coloniştii sunt furioşi. Acum câteva zile, a luat — 89 —

masa la noi Scotty Jarvis, negustorul de blănuri. Scotty ne-a spus că Mr. Samuel Adams vorbeşte pe faţă de un război între colonii şi Anglia. Cred că nu este cuminte să porneşti la luptă împotriva propriului tău rege. E de mirare că Mr. Adams nu se teme de mânia cerului. Culmea e că tatăl tău şi Patrick sunt de părere că numai un război ar pune capăt relelor. Nam discutat niciodată cu ei asemenea lucruri – căci o femeie nu se cuvine să-şi contrazică bărbatul – însă m-am rugat de Cel de Sus să pună stavilă mâniei oamenilor şi să împiedice orice vărsare de sânge…” Într-un postscriptum, mai puţin interesant, Isabella vestea venirea pe lume a doi gemeni, dăruiţi de Rebecca lui Patrick. Richard împături scrisoarea, rămânând cu ochii în gol. În mintea lui se făcuse lumină. Aflase pe o cale ocolită motivul care-l determinase pe Charles Bancroft să stocheze grâul: perspectiva unui război între metropolă şi coloniile din America. Eventualitatea aceasta, care ar fi părut absurdă celor mai mulţi englezi, era totuşi posibilă. Richard descoperise taina lui Bancroft. Intrase în posesia unei informaţii de mare importanţă. Interesaţii ar fi plătit-o scump. Dar el nu se mulţumea cu firimiturile banchetului. Voia totul sau nimic. În viaţă, norocul nu-ţi iese de două ori în cale. Şi Richard nu avea de gând să-l piardă. Informaţia trebuia s-o folosească numai el. Pentru aceasta, avea nevoie de capital. Problema procurării lui era greu de rezolvat. De doi ani încoace, de când era angajatul băncii, îşi făcuse oarecare relaţii printre magnaţii finanţelor. Dar niciunul dintre aceştia n-ar fi — 90 —

acceptat să-i avanseze banii fără a-i cere garanţii. Şi ce garanţii putea oferi el? Gerald Eastleigh i-ar fi pus eventual la dispoziţie suma necesară. Dar în prezent se afla la Berlin, într-o călătorie de agrement. Doctorul Franklin lipsea de la Londra. Şi această poartă îi era deci închisă. Nu-i rămânea decât să apeleze la lordul Shelburne sau la ducele de Queensberry. Relaţiile sale cu Shelburne se reduceau însă la câteva vizite protocolare. Bătrânul aristocrat, cu chip de satir, îi părea singurul om capabil să-l ajute. Îi arătase întotdeauna interes. Richard îşi zise că se putea prezenta lui cu tot curajul. Ducele, care în seara aceea se pregătea să plece la club, îl primi cu bunăvoinţă. După obişnuitele formule de politeţe, Richard îl rugă să-i permită a-i vorbi într-o chestiune importantă. — Dragul meu, peste o jumătate de oră am întâlnire la club cu generalul Conway, zise ducele. Dacă n-ai nimic împotrivă, în seara aceasta eşti invitatul meu. Vom discuta pe drum. Richard acceptă invitaţia. Primirea pe care i-o făcuse Queensberry era de bun augur. Nerăbdător, intră în subiect: — Mylord, am nevoie de douăzeci de mii de guinee pentru o afacere extraordinară. Garantez izbânda. Queensberry îl privi surprins. — Douăzeci de mii de guinee? repetă el făcând ochii mari. Bani, nu glumă! Aş putea să aflu despre ce e vorba? Richard îi istorisi pe scurt împrejurările în care fusese angajat în serviciul lui Charles Bancroft, — 91 —

precum şi chipul în care intrase în posesia preţioasei informaţii. — Bancroft a pus la cale o mare lovitură de bursă, continuă el înfierbântându-se. Achiziţionează sub nume fictive şi la preţ scăzut cantităţi uriaşe de grâu, pe care-l va reţine stocat până când cererea va creşte atât de mult, încât va forţa pe cumpărători să plătească preţul fixat de el. Mi-am dat seama de importanţa acestei afaceri numai după taina de care se înconjoară. Intenţia lui este să zdrobească pe jucătorii care speculează la baisse. Queensberry îl privi cu admiraţie. Desluşea în ochii lui Richard o voinţă fanatică, pusă în slujba unei mari inteligenţe. — Ştii ceva, ţinere? N-ai putea să-mi explici şi mie jocul de bursă? Îmi pare însă destul de confuz. — Voi încerca să vă lămuresc, folosindu-mă de afacerea plănuită de Bancroft. Urmăriţi-mă cu atenţie. La bursa de cereale, Charles Bancroft vrea să realizeze o operaţie fructuoasă, forţând urcarea preţului grâului pe care-l cumpără – să zicem – cu 100 de şilingi quarterul şi pe care intenţionează să-l vândă, peste trei sau patru ani, cu 150 de şilingi quarterul. Înseamnă că Bancroft joacă la hausse, adică mizează pe creşterea preţului. — Acesta e jocul la hausse, repetă Queensberry ca un şcolar silitor. M-am lămurit. Explică-mi acum jocul la baisse. — Nimic mai simplu. Să zicem, de pildă, că Brown este un speculant la baisse. El vrea să realizeze câştiguri din diferenţa de preţuri rezultate din — 92 —

scăderea grâului la bursă. — Foloseşte te rog termeni mai puţin tehnici. — Brown încheie azi cu Bancroft un contract prin care îşi ia angajamentul ca peste o lună să-i vândă grâu cu 100 de şilingi quarterul, plătibili la acelaşi termen. Brown vinde o cantitate de grâu pe care azi nu o are. El vinde grâu din recolta viitoare, pe care a contractat-o cu diferiţi producători. — Şi ce interes are Brown să scadă preţul grâului? — Un interes arzător. Speră ca până la termenul la care va trebui să predea grâul cu 100 de şilingi quarterul acesta va costa mai puţin. Astfel că el va putea să achiziţioneze grâul de la producător cu 80 de şilingi quarterul, apoi să-l vândă lui Bancroft cu 100 de şilingi quarterul, aşa cum au convenit iniţial în contract. Diferenţa aceasta de 20 de şilingi îi rămâne deci lui Brown în buzunar, fără niciun fel de muncă. La un quarter de grâu, câştigul pare neînsemnat. Dar când tranzacţiile au ca obiect sute de mii de quarteri de grâu diferenţele de preţuri se ridică la sute de mii de guinee. — Şi producătorul direct, adică omul care-l munceşte, cu cât se alege? — Cu nimica toată. Astăzi quarterul de grâu se vinde cu 100 de şilingi. Dintre aceştia. 20 de şilingi sunt înghiţiţi de impozite, 15 şilingi reprezintă câştigul negustorului en détail, iar alţi 20 de şilingi alcătuiesc profitul negustorului en gros. Vreo zece-douăzeci de şilingi intră în buzunarele altor intermediari, mai mici sau mai mari, iar restul revine producătorului. Queensberry se izbi cu palma peste genunchi. — 93 —

— Formidabil! exclamă el. Va să zică, la un quarter de grâu producătorul obţine maximum 30 de şilingi, iar negustorii şi speculanţii diferenţa până la o sută de şilingi. — Exact. — Îmi pare rău că nu m-am făcut negustor, suspină Queensberry. Rangul nobiliar a devenit o haină veche, bună de aruncat la gunoi. — Nu e chiar aşa. Titlurile nobiliare oferă încă destule avantaje. Locuri în Camera Lorzilor, prestigiu, libera intrare la Curte, stima snobilor şi multe altele… — Dar cu banii cum stăm? — Ceva mai slab, conveni Richard. — Dacă aş fi iarăşi tânăr, spuse Queensberry, aş renunţa la titlul meu şi m-aş apuca de negustorie. Dar la vârsta mea trebuie să mă resemnez şi să-mi port mai departe coroana… coroana şi mantia ducală… Apropo, mi se pare totuşi, tinere, că facem parte din aceeaşi tagmă. Amicul meu Northland mi-a spus că eşti marchiz. — Da. Marchiz de Beauclair. Am moştenit titlul bunicului meu matern. — Aşa. Frumos. Şi decorativ. Din nefericire, zise Queensberry, numai decorativ. Cele discutate cu dumneata până acum m-au dezgustat de titluri şi de nobilime. Să revenim la subiect. Spuneai că ai nevoie de câteva zeci de mii de guinee. O sumă respectabilă. — Miza merită riscul. — Ţi-aş pune la dispoziţie banii aceştia, dar aseară Wythburne m-a scuturat la trente et quarante de zece mii de guinee. Alaltăseară, Maiestatea sa m-a uşurat — 94 —

de alte trei mii. Mă urmăreşte un ghinion… Figura lui Richard se lungi, exprimând plastic o dezamăgire comică. — Aceasta să nu te sperie, reluă Queensberry după o scurtă pauză, în care savura glumeţ dezumflarea lui Sunderland. Te scot eu din încurcătură. Faţă de dumneata am anumite obligaţii morale, pe care mi leam asumat din ziua în care m-ai salvat de la moarte, zâmbi ei. — Mylord, obligaţiile sunt ale mele… Ştiţi prea bine. — Să zicem atunci că obligaţiile sunt reciproce, rosti bătrânul cu chip de satir, ducând la gură un cornet acustic. Wilton, ordonă el vizitiului, întoarce! Ia-o spre Jermyn Street. În cinci minute să fiu la Wythburne House. Queensberry lăsă cornetul, apoi se întoarse spre Richard. — Vreau să-l prind pe Wythburne acasă. Dacă apucă să iasă în oraş, nu mai dai de el până mâine. Ca să-l pot găsi, trebuie să cutreier toate bordelurile, începând cu coliviile de lux din Pall Mall şi terminând cu speluncile din Limehouse. — Credeţi că Mr. Wythburne ar fi dispus să mă finanţeze? — Nu cumva să-i spui Mister că strici totul. Este Sir. Baronet. Nobil ca şi dumneata. Singura lui amărăciune e că Maiestatea Să nu a binevoit încă să-l ridice la rangul de viconte. Dacă vrei să-l câştigi, să-i vorbeşti despre strămoşii lui, care au debarcat în Anglia o dată cu William Cuceritorul. Să-i admiri şi însuşirile de donjuan. Reţetă cu succes garantat. — 95 —

Peste câteva minute trăsura opri în faţa casei lui Wythburne. Bătrânul duce şi Richard intrară pe sub un portal măreţ ca un arc de triumf. Călăuziţi de un majordom grav ca un cioclu, străbătură un şir de saloane somptuoase, urcară o scară de marmură şi pătrunseră într-un dormitor uriaş, tapisat cu goblenuri, covoare orientale şi mobilat cu piese autentice Chippendale. Un tablou de Rembrandt era atârnat deasupra unei comode chinezeşti, sculptată în fildeş. În faţa unei oglinzi veneţiene, un frizer şi trei valeţi trebăluiau în jurul stăpânului casei, o mogâldeaţă învăluită într-un halat amplu de mătase albă — Ce vânt te aduce, Queensberry? auzi Richard un glas ascuţit şi tremurat de babă. În acelaşi timp, mogâldeaţa se ridică de pe scaun şi scuturându-se ca o găină lepădă halatul pe care frizerul i-l luă de pe umeri cu aceiaşi veneraţie cu care un preot ia din altar sfânta cuminecătură. Ca şi fluturele ieşit din crisalidă Wythburne se roti de câteva ori înaintea oglinzii, privindu-se pe toate părţile. James Orville Wythburne strălucea ca o icoană bizantină, împodobită de cucernici cu ploaie de diamante. Chipul lui nu avea însă nimic din ascetismul sfinţilor bizantini. Obrajii slabi, descărnaţi, cu pielea scorojită lipită parcă de pomeţi şi maxilare, erau fardaţi violent cu roşu. În urechea stângă ascuţită ca aripa unui liliac de noapte, sclipea un diamant. Gura cu buze subţiri, uscate, în care mai rămăseseră doar câţiva dinţi cariaţi, cenuşii, ca nişte străvechi pietre funerare înfipte în cimitirul fălcilor, — 96 —

clămpănea sec, scoţând un fluierat de satisfacţie ce aducea cu şuierul unui şarpe. Doar în ochii tulburi, bătrâni, scăpăra un foc neostenit, care-şi striga parcă la cer dorul de viaţă în cinstea căruia continua să ardă frenetic. La şaptezeci şi cinci de ani James Orville Wythburne se gătea ţipător şi era setos de petreceri carnale, ca un tânăr de douăzeci. Idealul lui nemărturisit era să trăiască aventura magnifică a lui Faust, prodigiosul erou al lui Marlowe; tocmai când ajunsese cu un picior în groapă, ghiduşarul Belzebut îl blagoslovise cu vigoarea tinereţii şi cu dragostea unei fecioare. Wythburne ar fi fost gata să-şi dăruiască oricând sufletul diavolului, numai să renască la o viaţă de necontenite desfătări. În fiecare miez de noapte dedica cinci minute unei rugăciuni fierbinţi, pe care o cobora în adâncurile Infernului, implorând pe Lucifer să-i redea tinereţea. În jurul lui Wythburne colcăiau aventurieri, alchimişti, vraci şi şarlatani, care se ofereau să-i procure elixirul tinereţii veşnice. Într-o aripă a palatului său transformase câteva saloane în laboratoare încărcate cu alambicuri, eprubete şi cuptoare, în care pescuitorii în apă tulbure făceau experienţe şi scamatorii năstruşnice, străduindu-se să obţină pentru trupul vlăguit de excese al lui Wythburne remediul suveran împotriva bătrâneţii. În schimbul unor sume fantastice, îl dopaseră cu substanţe afrodiziace, redându-i dacă nu tinereţea mult visată, cel mult iluzia unei renaşteri sexuale. În seara aceea Sir James Wythburne se pregătea, ca de obicei, să plece în oraş, spre a-şi începe turneul — 97 —

prin tripouri şi bordeluri. Ca în fiecare noapte, pornea la drum plin de exuberanţă juvenilă, întreţinută artificial cu stimulente puternice, ca în zori să se înapoieze acasă dărâmat, extenuat, flasc, ca şi o păpuşă stricată căreia îi atârnă capul pe pieptul inert. Queensberry, care ştia că la ora aceasta starea de spirit a lui Wythburne era propice celor mai îndrăzneţe proiecte, hotărâse să-l tapeze cu câteva mii de guinee pentru Richard. După ce îl complimentă pentru aspectul său tineresc, intră în materie: — Dragul meu Wythburne, dă-mi voie să-ţi prezint cu această ocazie pe Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, un tânăr de mare viitor. Richard, se adresă Queensberry protejatului său, salută pe reprezentantul celei mai vechi şi mai nobile familii engleze. — Scumpul meu Queensberry, familiile noastre sunt deopotrivă de nobile, se înclină Wythburne, vorbind sâcâit şi clămpănind din fălcile-i ştirbe. Încântat să te cunosc, tinere, adăugă el, privindu-l pe Richard prin lornionul său incrustat cu diamante. Ei, dar chipeş mai eşti! Îmi aminteşti de vremurile când eram şi eu tânăr ca dumneata. Ce timpuri! sâsâi el liric. Aveam pe atunci un prieten, ceva mai vârstnic decât mine: Contele Sunderland, ginerele lui Marlborough… Apropo, tinere, nu eşti cumva nepotul lui Sunderland?… Îi semeni grozav. Richard vru să-i explice că nu era înrudit cu conţii de Sunderland, dar Queensberry îi făcu semn să tacă. — Eşti extraordinar, Wythburne, interveni el râzând. Nimic nu-ţi scapă. — 98 —

— Deci nu m-am înşelat! exclamă încântat bătrânul. Sunt de o perspicacitate… Vino în braţele mele, Richard băiatule! Se întoarse spre Sunderland, care se uita buimac când la Wythburne, când la Queensberry. Şi de data aceasta ducele cu chip de satir îl punea pe Richard în faţa faptului împlinit. Intervenţiile lui erau, ca de obicei, diabolice. Şi azi, Queensberry juca rolul unui personaj miraculos, care cu o mişcare de baghetă creează cele mai extraordinare şi burleşti situaţii. Richard se pomeni în braţele lui Wythburne, care-i sărută pe amândoi obrajii, cu buzele sale lipicioase şi moi. — Richard, clămpăni Sir James expansiv, de astăzi înainte te rog să te consideri fiul meu. Casa şi punga mea îţi stau la dispoziţie!… Queensberry, în cinstea voastră îmi modific programul. Vom petrece toată noaptea împreună. Sper că n-aveţi nimic împotrivă? — O noapte în compania dumitale, Wythburne, promite desfătări alese, rosti Queensberry cu prefăcut entuziasm. Se hotărâse să renunţe la întâlnirea cu generalul Conway. Îi va servi o scuză potrivită. Supară la „White’s”, unde, potrivit recomandaţiilor meticuloase şi competente ale lui Wythburne, li se servi o masă bogată, stropită cu vinuri delicioase. La şampanie, Sir James începu să depene amintiri despre presupusul unchi al lui Richard. — Sunderland era un extraordinar om de afaceri. Prin 1720 deţinea un pachet de acţiuni ale Companiei Mărilor Sudului, achiziţionate imediat după emisie, la — 99 —

valoarea lor nominală, dar al căror curs crescuse între timp. Înflorirea companiei era numai aparentă. Cotele tot mai mari înregistrate în bursă se datorau unor speculaţii nebuneşti, disproporţionate cu posibilităţile reale ale companiei. Acest dezechilibru trebuia să ducă fatal la prăbuşire. Sunderland, datorită înaltei sale poziţii, a obţinut cu uşurinţă informaţii asupra dificultăţilor financiare întâmpinate de companie. Francezii spun că un homme averti en vaut deux. Nicăieri acest aforism nu e mai valabil decât în speculaţiile de bursă. Bazat pe aceste informaţii şi-a lichidat acţiunile la cursul lor maxim, realizând beneficii considerabile. O săptămână mai târziu, Compania Mărilor Sudului a plesnit ca un balon de săpun, ruinând pe toţi deţinătorii de acţiuni care se încrezuseră în soliditatea ei. Mulţumită lui Sunderland, care-mi arăta o mare afecţiune, mi-am vândut şi eu acţiunile la vreme, astfel că averea mea nu numai că a supravieţuit acestui dezastru fără precedent, dar s-a şi înzecit… Richard era numai ochi şi urechi. Citise volume întregi în legătură cu răsunătorul faliment ai Companiei Mărilor Sudului, dar până în ziua aceea nu avusese prilejul să stea de vorbă cu vreunul dintre autorii formidabilului crah. — Wythburne, rosti Queensberry, după ce-şi goli cupa de şampanie, am impresia că Richard îşi va depăşi unchiul. — Foarte frumos. Sper să-l văd la lucru. — Ai să-l vezi la lucru mai devreme decât crezi. Richard e născut pentru afaceri. Nu fac o indiscreţie — 100 —

dacă îţi destăinui că e pe punctul de a încheia o tranzacţie colosală, spuse Queensberry, aruncând abil nadă. — Ce spui! exclamă Wythburne interesat. — Pentru că nu sunt potrivnic unui câştig uşor, lam rugat să-mi îngăduie a participa la această afacere cu un aport de cinci mii de livre. Aş fi pus la bătaie mai mulţi bani, dar pentru moment nu dispun de suficient numerar. — Mă faci curios, Queensberry. Pot să aflu şi eu despre ce e vorba? „Gata, s-a prins de undiţă”, gândi încântat ducele, care se grăbi să răspundă cu voce tare. — Dragul meu, astfel de afaceri nu se trâmbiţează în cele patru vânturi. Un cuvânt scăpat poate da totul peste cap. — Ce Dumnezeu! Ar trebui să mă cunoşti mai bine, Queensberry. Suntem între gentlemeni. Când trebuie, ştiu să fiu mai tăcut decât un mormânt. După o scurtă ezitare, savant dozată, ducele se întoarse spre Richard. — Expune-i, te rog, planul dumitale. Poţi să ai încredere în Sir James ca într-un… frate mai mare… Fusese cât pe-aci să spună „ca în tatăl tău”, dar se abţinuse la timp. Wythburne fu plăcut impresionat de această nuanţă, care-l apropia de generaţia lui Richard. „Zarurile sunt aruncate”, îşi zise Richard. Folosindu-se de cifre şi date precise, dezvălui planul de bătălie al lui Charles Bancroft, stăruind asupra avantajelor pe care le-ar obţine cei ce ar utiliza această — 101 —

informaţie. De la primele cuvinte îşi dăduse seama că Wythburne îl asculta cu crescândă curiozitate. — După câte ştiu, operaţiile la termen cu lichidarea conturilor la sfârşit de lună sunt interzise, rosti sâsâit Wythburne, aruncându-i o privire piezişă. — Opreliştea n-a împiedicat pe nimeni să execute asemenea operaţii. Bineînţeles, fără a bate toba. — Hm, e interesant ce-mi spui dumneata. Da, da, interesant. Începi să creşti în ochii mei, tinere. Evident, s-ar câştiga ceva parale, dacă bineînţeles condiţiile politice şi economice ar fi favorabile. „E şiret, vulpoiul”, îşi zise Richard. Hotărî să forţeze nota: — Sunt favorabile, Sir James. Foarte favorabile. Chiar în cursul acestei zile am primit o informaţie cu caracter politic dintr-o sursă extrem de serioasă. Războiul bate la uşă. Coloniile din America sunt gata să ridice armele împotriva metropolei. — Ştirea e impresionantă. Corespunde realităţii? — Răspund de seriozitatea ei. Am căpătat-o din partea unui important personaj din anturajul regelui, care n-a făcut de altfel decât să-mi confirme comunicarea scrisă primită deunăzi din partea doctorului Franklin. — Am fost şi eu de faţă la acea convorbire, întări cu afectată seriozitate Queensberry, care-şi zise că protejatul său făcea progrese uimitoare. „Minte de îngheaţă apele, dar o face cu un aer atât de convingător, încât l-ai crede chiar dacă ar spune că a secat Tamisa.” — Afacerea e ispititoare, mormăi Wythburne. Şi cum — 102 —

ai de gând să foloseşti informaţia pe care o posezi, Mr. Sunderland? — Cumpărând cât mai mult grâu la preţul zilei şi aruncându-l pe piaţă în momentul în care Bancroft va forţa urcarea preţului la maximum. Aş realiza astfel cel mai formidabil corner al grâului, cunoscut vreodată la bursa de cereale. Wythburne păstră câteva clipe tăcerea, morfolind între buzele-i înroşite o coajă de portocală. Inima lui Richard bătea să se spargă. De răspunsul lui Sir James atârna succesul afacerii. — Dispui de suficient capital pentru această operaţie? întrebă în sfârşit Sir James. — Dispun de 15.000 de guinee, răspunse Richard fără să clipească. — Puţin. — Pot să găsesc oricând capital pe piaţă. Dar nu mă grăbesc, fiindcă vreau să-mi aleg bine partenerii. — Da, da, prudenţa condiţionează succesul. Şi de câţi bani ai mai avea nevoie? — De aproximativ treizeci şi cinci de mii de guinee. — Mda… Urmară iarăşi câteva momente de tăcere, care făcură să crească şi mai mult starea de tensiune nervoasă a lui Richard. Chipul nu-i trăda însă furtuna lăuntrică. — Cred că îţi voi pune eu suma aceasta la dispoziţie, rosti Wythburne tărăgănat. O bucurie nemărginită îi dădu lui Richard senzaţia că e pe punctul de a plesni ca un balon umflat peste măsură. Dar şi de data aceasta, reuşi să-şi — 103 —

stăpânească expresia feţei. — Şi de unde intenţionezi să procuri grâul, astfel încât achiziţionările dumitale masive să nu dea de bănuit agenţilor lui Bancroft? — Din Polonia şi din Ţările Baltice, prin intermediul bursei din Amsterdam. — Perfect. Mâine dimineaţă vei primi scrisori de schimb până la concurenţa sumei de 35.000 de guinee, pe numele Băncii Hope din Amsterdam… Cu un Sunderland, spuse el zâmbind, sunt gata oricând să fac afaceri. Şi acum să lăsăm discuţiile serioase. Mă obosesc. Să bem o sticlă de şampanie în cinstea asociaţiei noastre, apoi să facem o vizită la tripoul Caterinei Roşcovana. În ciuda înfăţişării sale de ruină omenească, Sir James Wythburne ascundea rezerve de vitalitate şi energie care puteau fi îndrumate şi pe făgaşul afacerilor. Încrezător până la superstiţie în numele lui Sunderland, de care se lega primul lui mare succes financiar, îmbrăţişase cu entuziasm ideea lui Richard. După ce Richard achiziţionă de la Amsterdam două corăbii încărcate cu grâu, pe care îl depozită într-un doc londonez, închiriat pe un nume fictiv, Wythburne îi oferi încă 20.000 de guinee pentru acelaşi scop. Avea mare încredere în steaua tânărului său prieten, de care se legase atât de mult, încât se simţea indispus dacă nu-l vedea o zi. Queensberry avea grijă să-i cultive această înclinare, care luase cu timpul proporţiile unei pasiuni senile. Dar încrederea lui Sir James în talentele lui Richard nu era absolut oarbă. În afacerile băneşti simţea — 104 —

dincotro bate vântul. Toată viaţa ştiuse când să meargă înainte şi când să se oprească. Aceasta nu se datorase inteligenţei sale, cât instinctului de a se ataşa pe lângă oameni destinaţi să dea mari lovituri. Sprijinindu-l pe Richard, bătrânul Wythburne se simţea un nou Mecena. Dar, spre deosebire de generosul său înaintaş, Sir James, replica lui londoneză, înţelegea să profite de pe urma investiţiilor sale. Afacerea cu grâul, de pildă, era promiţătoare. Prin finanţarea lui Richard îşi asigură o sporire a propriului său capital. Cu alte cuvinte, dădea cu o mână şi luă de două ori pe atât cu cealaltă mână. Pentru cumpărarea grâului de care avea nevoie, Richard făcu mai multe călătorii atât în Franţa, cât şi în Ţările de Jos. Bancherul Hope de la Amsterdam şi bancherul Chariet, de la Havre, care-i susţineau interesele, se mirau de stăruinţa lui Richard de a cumpăra grâul la un preţ relativ scump, la început de primăvară, când era de aşteptat ca preţul să scadă o dată cu noua recoltă. În definitiv, îşi ziceau ei, fiecare e stăpân pe banii lui. Dacă vrea să piardă, nu-i poate împiedica nimeni. La Corn Exchange din Mark Lane, cumpărăturile masive de grâu, din ultimele săptămâni ale lui aprilie, creară o stare de nervozitate lesne de înţeles. Până atunci, numele lui Charles Bancroft nu fusese pronunţat la bursă decât cu îndoială. Abia mai târziu încolţi bănuiala că în spatele diferiţilor cumpărători fără suprafaţă se ascundea un financiar puternic. Aceste bănuieli erau întărite şi de zvonurile tot mai stăruitoare în legătură cu eventualitatea unui conflict — 105 —

armat între Anglia şi coloniile din America. În septembrie 1774 se întrunise la Philadelphia primul Congres Continental, care hotărâse intensificarea măsurilor de boicot împotriva Marii Britanii. În Massachussetts coloniştii sfidau făţiş autorităţile, manifestând împotriva regelui şi a generalului Gage, guvernatorul civil şi militar al coloniei. Trupele trimise din metropolă nu făcuseră decât să înfierbânte şi mai mult spiritele. În timpul iernii, prăpastia se adâncise. Regele George al III-lea şi Parlamentul britanic calculaseră greşit că vor putea înăbuşi cu uşurinţă o rebeliune, căreia nu-i acordau multă însemnătate. Dar coloniştii erau puternici şi aveau conştiinţa propriei lor forţe. Se oţeliseră luptându-se cu indienii, vânând jivine, defrişând păduri, desţelenind pământurile, clădind cabane şi forturi. În ultimul război, purtat împotriva francezilor, mulţi dintre ei căpătaseră o serioasă pregătire militară. Samuel Adams, John Hancock şi Joseph Warrens, exponenţi ai coloniştilor, făceau să se voteze rezoluţii peste rezoluţii, prin care declarau că regele viola drepturile poporului garantate de Cartă şi că supuşii acestuia erau dezlegaţi de jurământul de credinţă faţă de coroană… Perspectiva unui conflict militar cu coloniile începuse să îngrijoreze şi pe speculatorii la baisse de la bursa de cereale din Londra. Era evident că în cazul izbucnirii unui război, coloniile americane vor înceta să mai trimită în Anglia grâu, al cărui preţ va înregistra o creştere bruscă. — 106 —

Oamenii politici prevăzători afirmau că anul 1775 va fi hotărâtor şi că Marea Britanie îşi va pierde coloniile dacă nu-şi va modifica politica. Către sfârşitul lunii mai, Richard făcu o ultimă călătorie la Havre, unde reuşi să achiziţioneze 350 de chintale de grâu. Între timp, Sir James reuşise să-şi asigure o opţiune asupra recoltei de grâu pe anul în curs, din partea mai multor proprietari funciari din Anglia. Richard îşi realizase în sfârşit planul, stocând la Londra o cantitate apreciabilă de grâu. Terminase pregătirile în vederea marii bătălii, pe care Charles Bancroft trebuia să o dezlănţuie la momentul ales de el. Richard era totuşi nemulţumit. Urcarea simţitoare a preţului grâului la bursă era încă artificială, căci rezulta din achiziţionările efectuate de diverşi speculanţi şi nu dintr-o cerere firească a pieţei. Era de ajuns că previziunile politice şi economice ale lui Bancroft să nu se îndeplinească la termen, ca lovitura lui să cadă în gol, prilejuindu-i pagube serioase. Mai grave ar fi fost urmările unui eşec pentru Richard, care şi-ar fi pierdut creditul faţă de Queensberry şi de Wythburne… Într-o seară, Richard făcu o vizită lui McFee. Îl găsi în halat şi papuci, bându-şi ceaiul botezat din belşug cu rom de Jamaica. McFee era obosit, căci de dimineaţă, la bursă, se agitase ca un nebun, cumpărând grâu pentru Bancroft. — Nu înţeleg ce vrea şi omul ăsta, spuse irlandezul gânditor, vorbindu-şi parcă lui însuşi. Cumpără, — 107 —

cumpără, şi iar cumpără. Şi-a angajat toată averea pe o singură carte: dezlănţuirea unui conflict armat cu coloniile. Dacă războiul nu începe, şeful nostru e curăţat. Curăţat ca un măr de coajă. Dar tu ce-ai făcut la Havre? Ai mai dibuit ceva grâu la preţ rezonabil? Mâine ai să poţi da lui Bancroft un rezultat mulţumitor? — N-am reuşit să-i fac rost decât de o sută de chintale; spuse Richard, ferindu-se bineînţeles să adauge că achiziţionase alte 350 de chintale pentru el însuşi. Jocul acesta dublu îi părea foarte excitant. Pericolul ar fi fost mare dacă Bancroft ar fi aflat că Richard lucra pe două tablouri, folosind secretele băncii în slujba intereselor personale. În ziua următoare, Richard şi McFee se duseră împreună la Corn Exchange. În holul vast, susţinut de coloane albe, se agitau câteva sute de persoane. Discutau, negociau, cercetau eşantioanele expuse la diverse standuri, totul într-un zgomot de nedescris. La ora douăsprezece precis, un sunet de clopot vesti începerea activităţii. Se făcu deodată tăcere, apoi ca la un semnal, ofertele şi ordinele de cumpărare începură să plouă, ciocnindu-se în aer, acoperindu-se, amplificându-se într-un vuiet din ce în ce mai puternic, ca şi apele unei cataracte. Taurii – aşa erau numiţi jucătorii la hausse – achiziţionau cu îndârjire orice cantitate de grâu pe care Urşii – speculatorii la baisse – le aruncau pe piaţă spre a determina scăderea preţurilor. William McFee dirija ceata oamenilor de paie a lui — 108 —

Bancroft, dând necontenit ordine de cumpărare. — Cumpăr grâu cu 8 şilingi! — Vând 6.400 bushels, cu 8 şilingi şi doi pence! — Cumpăr! — Vând 5.700 bushels, cu 8 şilingi şi trei pence! — Cumpăr cu 8 şilingi şi 3 pence… — Cumpăr cu 8 şilingi şi 4 pence… — Vând 12.000, cu 8 şilingi şi 5 pence! — Cumpăr… — Vând… — Cumpăr!… Cumpăr!… Cumpăr!… În cursul acelei zile, operaţiile fură relativ echilibrate. În primele două ore se înregistrau urcări de 3 pence la buschel, ca în ultima oră să se producă scăderi de 2 pence. Zvonurile care bântuiesc culisele bursei, determinând scăderi şi urcări vertiginoase, erau şi acum alimentate din belşug de interesaţi. Jedidah Shildkrauth, corifeul baisse-ierilor, avusese grijă să răspândească printre agenţii lui ştirea că o înţelegere între colonişti şi metropolă era iminentă şi că prim-ministrul, lordul North, formulase câteva proiecte de legi care ar fi constituit o bază de plecare în vederea unor negocieri menite să lichideze conflictul existent. Aceste zvonuri determinaseră pe mulţi deţinători de grâne să-şi vândă disponibilul, spre a profita de uşoara urcare înregistrată recent. Richard stăruia să-şi păstreze intangibil stocul de grâu, pentru a-l folosi în zilele decisive care se apropiau cu paşi repezi. — De azi în două săptămâni maximum, Bancroft — 109 —

sau Shildkrauth îşi vor lăsa pielea, spuse McFee lui Richard. — Eu cred că deznodământul se va petrece mai curând, replică Sunderland. Sunt convins că Bancroft va învinge. — S-ar putea să ai dreptate. Nu te contrazic. Cert este că din bătălia asta mulţi nenorociţi vor ieşi jumuliţi de pene. Ehe. Ce bine fac eu că nu mai joc la bursă Richard simţi că-l strânge gulerul. Profeţia lui McFee nu-i era pe plac. În ziua următoare, irlandezul îl pofti la o nuntă. O nepoată a sa, Miss Betsy McGrow, se mărita cu un vrednic şi înstărit fermier din Bisley, în Surrey. Ginerele hotărâse să facă o nuntă care să rămână de pomină. Mâncare cu carul, râuri de bere, trei miei şi un viţel la proţap şi, printre alte dulciuri, un pudding mare cât un butoi de douăzeci de decalitri. McFee obţinu o învoire de două zile pentru el şi pentru Richard. Închirie apoi o trăsură cu doi cai straşnici şi porni spre Bisley, împreună cu tânărul său prieten. — Băiete dragă, mă simt minunat, spuse McFee suspinând plin de încântare. Trăsura mă leagănă şi prin faţa ferestrelor trec tot felul de privelişti vesele. Uite, căsuţe îmbrăcate în iederă, garduri de lemn câinesc, tufişuri de trandafiri sălbatici, turme de vite… Sunt îndrăgostit de natură. În oraş mă înăbuş. Idealul meu e să-mi odihnesc bătrâneţele într-un cottage pierdut în fundul unei grădini cu flori şi cu pomi fructiferi. Cu o mie de livre mi-aş împlini visul. — 110 —

Richard asculta zâmbind vorbele bătrânului. Preţuia şi el perspectivele tipic englezeşti, în care culorile proaspete, mângâiate de soarele blând de primăvară, se îmbină într-o simfonie vizuală. Cupeul nu era tot atât de elegant ca trăsurile lui Eastleigh. Înăuntru mirosea a grajd şi a umezeală. Tapiţeria era aspră şi roasă. Dar pe ferestrele deschise năpădea un aer parfumat, în care se amestecau toate miresmele câmpului şi ale pomilor în floare, laolaltă cu mirosul uşor sărat al transpiraţiei cailor. În timp ce Richard lăsa gândurile să-i rătăcească în voie, trăsura înainta în trap întins, străbătând uliţa principală din Weybridge. Deodată, vizitiul trase brusc de hăţuri, oprind vehiculul în dreptul primăriei. Când Richard scoase curios capul pe fereastră, observă un grup de oameni care gesticulau animat, în vreme ce un bătrân cu nasul roşu şi obrajii bucălaţi ca de prunc intrase în discuţie cu vizitiul. Bătrânul se apropie de Richard, pe care-l salută politicos. — Good day, Sir, îi vorbi el cu un ton în care se desluşea o uşoară nerăbdare. Îmi pare rău că vă întrerup călătoria. Trebuie să vă cer un serviciu. Richard ridică iritat din sprâncene. — Nu ştiu cu ce aş putea să vă fiu de folos. — Sir, sunt primarul comunei Weybridge. Mi-am îngăduit să vă opresc, deoarece avem nevoie de trăsura dumneavoastră spre a transporta un curier al regelui până la Londra. — Regret, dar timpul meu e preţios. La prânz — 111 —

trebuie să fiu la Bisley. După cum vezi şi dumneata, ora e înaintată. Nu pot întârzia. Richard voi să poruncească vizitiului a da bice cailor, dar primarul deschise cu un gest hotărât portiera. — Îmi pare rău, Sir, că trebuie să insist. Dacă nu daţi de bunăvoie urmare rugăminţii mele, mă puneţi în situaţia de a vă rechiziţiona trăsura pentru serviciul regelui. Tonul sec şi categoric al primarului contrasta cu aerul său de prunc bine hrănit. — E un abuz strigător la cer, protestă Richard. Lăsaţi-ne, vă rog, să trecem. — M-aş fi aşteptat să am de-a face cu oameni mai înţelegători. Fac un ultim apel la spiritul dumneavoastră patriotic. Curierul regelui trebuie să ajungă neîntârziat la Londra. La intrarea în comuna noastră a căzut cu calul, luxându-şi un picior şi rănindu-se la cap. L-aş fi transportat cu altă trăsură, dar pentru moment nu avem la Weybridge niciun vehicul disponibil. Dacă ştirile pe care curierul trebuie să le ducă la Londra ar fi mai puţin importante, aş fi renunţat la serviciile dumneavoastră. Dar suntem în plin război, Sir. Şi cu războiul nu se glumeşte. — Război? exclamă Richard electrizat. Război? — Război, Sir. Război în toată legea. La Lexington şi la Concord trupele maiestăţii sale au fost atacate de rebeli. Luptele au început şi la Boston, care a fost împresurat de răsculaţi. Situaţia e gravă. — Război! repetă Richard, în vreme ce mintea lui lucra febril. În sfârşit, previziunile lui Bancroft se — 112 —

împliniseră. Războiul pe care acesta îl aştepta de atâta timp izbucnise. Şi Richard avea norocul să fie primul locuitor al Londrei care află această veste. Gândurile acestea i se perindară cu viteza fulgerului. Richard era om de acţiune şi iniţiativă. Cu promptitudine, răspunse primarului: — Faţă de argumentele dumneavoastră, nu-mi rămâne decât să mă înclin. Trăsura vă stă la dispoziţie. Figura primarului se lumină. — Sir, sunteţi un om de nădejde. — Dar cu o condiţie. — Vă rog. — Am nevoie de un cal bun cu care să ajung la Bisley. Prietenul meu McFee va face drumul întors şi va transporta pe curier până la Londra. — Sir, vă pun la dispoziţie cel mai zdravăn cal din Weybridge. McFee era consternat. Înnebunise Sunderland subit? Ce să caute singur la Bisley, unde nu-l cunoştea nimeni? Şi ce rost avea să-l expedieze pe el, om bătrân, la Londra, împreună cu curierul acesta blestemat, care-i strica petrecerea? Richard îi citi gândurile. Se întoarse spre el şi fi vorbi în şoaptă: — Dacă ajungi la Londra după ora trei, la sfârşitul acestei săptămâni vei fi proprietarul mult visatului cottage. Cred că m-ai înţeles! — Hm, sincer să-ţi spun, nu înţeleg nimic. — Ei bine, atunci am să-ţi vorbesc deschis. Fă pe dracul în patru ca să nu ajungi la Londra înainte de — 113 —

ora trei. Băcşăluieşte pe vizitiu, îmbată-l, omoară-l, făi ce ştii, numai să nu intri în capitală înainte de ora trei. — Sunderland, ai înnebunit! — Niciodată n-am avut mintea mai limpede. — Sunderland… — Nu mai avem timp de pierdut, Mr. McFee. Uite, primarul soseşte împreună cu curierul. Fă ce-ţi spun şi nu mai pune întrebări. Diseară la opt să mă aştepţi neapărat! Sprijinit de doi oameni, pe care-i ţinea pe după grumaz, curierul se urcă şchiopătând în trăsură. Hainele îi erau încă pline de ţărână, iar bandajul de pe frunte i se îmbibase de sânge. Curând după plecarea cupeului, i se aduse şi lui Richard un cal roib, înşeuat. — La înapoierea dumneavoastră de la Bisley îl lăsaţi la primărie, unde veţi găsi o trăsură care vă va duce la Londra, spuse primarul. V-am adus şi pinteni şi o cravaşa. Richard îşi lua rămas bun. Încălecă şi porni în galop spre Bisley. Îndată ce ieşi din sat, se avântă pe un drum ocolit, înapoindu-se spre Londra. Distanţa de la Weybridge până la Kingston o parcurse întrecându-se cu vântul. Calul alerga cu gâtul întins, cu urechile lăsate iepureşte pe spate, sforăind ritmic, în timp ce copitele-i izbeau cadenţat şoseaua. La jumătatea drumului dintre Weybridge şi Kingston, Richard depăşi trăsura care înainta în trap mărunt spre Londra. Abia avu timp să vadă mutra lui McFee apărând pentru o clipă la portieră. Apoi cupeul — 114 —

rămase în urmă. Cursa aceasta îndrăcită îi amintea vânătoarea călare din parcul castelului Hardwicke. Atunci Trăsnetul îl dusese în voia sorţii. Astăzi, el dirija soarta. Va fi destul de îndemânatic s-o stăpânească, aşa cum îl stăpânea acum pe roibul acesta care-l ducea spre glorie? Va izbândi?… Trebuia să izbândească!… Trebuia!… McFee îşi cercetă ceasul de la brâu. Era opt şi cinci. Oftă adânc, apoi începu să se plimbe în lungul şi în latul camerei sale; îşi îndeplinise misiunea. Sosise la Londra potrivit instrucţiunilor lui Richard, traversând podul Westminster exact la ora trei fără zece minute. „Eu, om în toată firea, să execut poruncile unui băieţandru. Am căzut în doaga copiilor. Eu, care nu mă intimidez nici în faţa lui Bancroft, să mă tâmpesc în aşa hal încât să renunţ la o petrecere şi să pun beţe în roate unui curier al regelui. Şi pentru ce? Pentru a face pe placul unui tânăr căruia abia i-a mijit mustaţa.” Dar în sinea lui. McFee simţea instinctiv că nu greşise. Tânărul acesta avea o personalitate care impunea. — Papa McFee felicitările mele. Te poţi socoti proprietarul mult râvnitului cottage. Irlandezul tresări. Era atât de preocupat, încât nici nu-l auzise pe Richard intrând în cameră. Acesta scoase din buzunar o pungă de mătase roşie şi o aşeză cu glumeaţă grijă în mijlocul mesei. — Papa McFee, te rog să primeşti cele o mie de — 115 —

guinee făgăduite. Le meriţi. Azi sunt un om bogat. Nu tot atât de bogat ca Bancroft, iubitul nostru patron, dar pe cale de a-l ajunge. Bătrânul se uită uluit când la pungă, când la Richard. — Ai dat o lovitură la bursă, nu-i aşa? — Exact. Şi încă ce lovitură! — Am bănuit. A mers uşor? — Ca pe roate. Eram singurul om din Londra care ştia de izbucnirea războiului. Când am intrat la bursă, tranzacţiile se încheiau într-un ritm de marş funebru. Discursul din ajun al lordului North, care declarase în Camera Lorzilor că situaţia politică din colonii este mai calmă ca niciodată, a determinat pe toţi deţinătorii de grâu să se degajeze de cantităţile de care dispuneau. Până şi agenţii lui Bancroft, dezorientaţi de această amorţeală, ezitau să mai cumpere. Atunci am intervenit eu. Prin agenţii mei, care credeau că am înnebunit, am început să cumpăr. Jucătorii la baisse, în frunte cu Jedidah Shildkrauth, se întreceau să-mi vândă grâu à decouvert, fiind siguri că mă vor strivi sub greutatea lor de îndată ce preţurile vor începe să scadă. Agenţii lui Bancroft, prinzând de veste că se petrece ceva neobişnuit şi că sub nasul lor se încheie tranzacţii suspecte, au trimis după Bancroft, pentru a-i cere instrucţiuni. Operaţiile începute la prânz întro atmosferă de amorţeală s-au înviorat către ora unu. Nervozitatea creştea în proporţie geometrică. Discursul lordului North făcuse minuni din punctul meu de vedere. La două şi jumătate s-a dezlănţuit furtuna. Bancroft, care a mirosit ceva, a dat ordin de — 116 —

cumpărare la orice preţ. Agenţii mei achiziţionaseră însă tot ce putea fi achiziţionat. Către sfârşitul şedinţei, ordinele de cumpărare şi vânzare alternau într-o pendulare furioasă. Cotele urcau, dar baisseierii continuau să vândă, încredinţaţi că zvonurile de pace aveau o bază serioasă. Cu două minute înaintea sunetului de clopot, care anunţa încetarea tranzacţiilor, a căzut ca o lovitură de trăsnet vestea izbucnirii războiului. — Îmi închipui că a fost ceva epic, rosti McFee, căruia fi jucau ochii în cap. Desfăşurarea operaţiilor descrisă cu atâta pasiune de Richard îl pusese în fierbere. — Ordinele de vânzare au încetat brusc. Bancroft era vânăt. Cornerul, pe care-l urmărise atâta vreme, îi scăpase din mână. Îşi dădea seama că avea un concurent care achiziţionase, ca şi el, mult grâu şi care ar fi putut să-i răstoarne planurile. Printr-o indiscreţie a aflat că eu aş fi fost îndărătul acestor manevre. Cert este că la plecare s-a oprit în faţa mea şi mi s-a adresat cu un ton înveninat: „Dumneata aici, Mr. Sunderland? Îmi ceruseşi parcă învoire să pleci la o nuntă, la ţară. Nu-i aşa?” „Mi-am schimbat planurile în ultimul moment”, i-am răspuns eu cu inocenţă. „Mr. Sunderland, a reluat el, în ciuda opreliştii mele, te-ai lansat în operaţii pe cont propriu la bursă, periclitând interesele băncii, care ţi-a oferit până azi pâine. Aş putea să ştiu de unde ţi-ai procurat sumele de bani care ţi-au permis să te lansezi în speculaţii bursiere?” Am replicat sec: „Nu vă datorez nicio explicaţie. De altfel, din acest moment vă rog să mă — 117 —

socotiţi demisionat. În cursul zilei de mâine voi preda registrele mele primului contabil. Sunt în perfectă ordine.” Bancroft m-a privit cu ochi scăpărători de mânie. „Am să te distrug.” a urlat el. „Sunt sigur că veţi încerca, am răspuns eu. De rezultat însă, mă îndoiesc.” Apoi i-am întors spatele… Ei, ce zici, papa McFee? — Ce să zic! Nu mai zic nimic. Totuşi nu e cuminte că te-ai pus rău cu Bancroft. E primejdios… Irlandezul zâmbi. — Mie poţi să-mi spui cine ţi-a procurat capitalul? — Secretul ţi-l voi dezvălui de îndată ce vei intra în serviciul meu. Îţi ofer un salariu dublu, faţă de cel pe care-l primeşti de la Bancroft. McFee luă punga de pe masă, o cântări gânditor în palmă, iar după ce o strecură în buzunar, se uită la Sunderland. — Am să mai reflectez. Propunerea e ispititoare. Cere totuşi o oarecare chibzuire. Nu vreau să spun că n-aş avea încredere în tine, însă la vârsta mea, aventurile nu sunt recomandabile. În două-trei zile îţi dau un răspuns definitiv… Richard petrecu noaptea aceea într-o stare de euforie vecină cu beţia. Războiul, care pentru cei mulţi însemna mizerie, suferinţă, nesiguranţa, moarte, îi oferise lui prilejul să câştige, prima victorie. Preţul grâului va creşte vijelios. Cele şaptezeci de mii de guinee – angajate de Wythburne în această afacere – se vor dubla, se vor tripla, se vor decupla în scurt timp. A doua zi de dimineaţă se înfăţişă la locuinţa lui Sir — 118 —

James. Îi prezentă bilanţul tranzacţiilor încheiate. — După cum vedeţi, îi explică el, după ce bătrânul îşi ridică privirile de deasupra registrelor, afacerea a reuşit peste aşteptări. Dacă vindeţi azi grâul, vă triplaţi cele şaptezeci de mii de guinee învestite. Dar vă sfătuiesc să mai aşteptaţi. Preţul grânelor creşte vertiginos. Wythburne se scarpină satisfăcut sub bărbie. — Felicitări, dragul meu Sunderland. Am însă o nedumerire, adăugă el după o scurtă pauză. Din scripte reiese că întregul capital folosit în această afacere a fost depus de mine. Or, după cum am înţeles eu în timpul discuţiilor preliminare, se stabilise că şi dumneata şi Queensberry veţi investi capital în combinaţie. Nu-ţi fac un cap de acuzare. Departe de mine acest gând. Mai ales acum. După un asemenea succes. Totuşi, nedumerirea rămâne. Se poate să nu fi înţeles eu îndeajuns de bine obligaţiile care reveneau fiecărui partener. — Ba aţi înţeles foarte bine, Sir James. Şi eu îmi luasem angajamentul să particip cu un capital. — Perfect. De ce nu figurează în scripte? — Nici nu are cum să figureze. Capitalul depus de mine e mintea. Mintea care a pus la cale întreaga afacere şi care a dus-o la bun sfârşit. — De acord, admise laconic Wythburne. Cum rămâne cu Queensberry? — Capitalul ducelui de Queensberry este numele şi marea sa influenţă. În afacerile de anvergura celor iniţiate de noi, relaţiile cu potentaţii zilei sunt foarte necesare. — 119 —

— Richard, eşti extraordinar, îl bătu Wythburne pe umăr. Găseşti răspuns la toate. Şt culmea e că experienţa îţi lipseşte. Eşti prea tânăr. Totuşi, nu trebuie să mă mir. Ai moştenit calităţile lordului Sunderland… În seara aceea serbară succesul la „White’s” unde cinară în companie numeroasă. Printre invitaţii lui Sir James Wythburne se numărau în afară de ducele de Queensberry şi de Richard Sunderland, câţiva lideri ai opoziţiei şi ai majorităţii guvernamentale. Sir James avea principiul de a menţine legături prieteneşti şi cu guvernul şi cu opoziţia. Chestiune de oportunitate. La cafea, Wythburne îl luă pe Richard de o parte. — Dragul meu băiat, am ţinut să organizez acest banchet spre a te prezenta prietenilor şi cunoscuţilor mei în postura unui financiar care şi-a făcut debutul în lumea bursei cu o lovitură de maestru. Nu le-am furnizat amănunte fiindcă nu era necesar. Toţi ştiu însă că Sir James Wythburne este un vulpoi care nu risipeşte laude deşarte şi că o recomandaţie din partea lui are mare greutate. Eu şi Queensberry te susţinem fiindcă ai geniu. Acesta e un adevăr pe care nu mă sfiesc să ţi-l spun. Dar, ca să-ţi păstrezi renumele în societate e nevoie de anumite artificii. Să nu te superi că ţi-o spun. Hainele acestea brune, burgheze, de o croială mediocră, pe care le porţi acum, nu se potrivesc cu faima de mare financiar creată în jurul dumitale. Dacă vrei să impui, trebuie să te îmbraci fie în haine negre, roase în coate şi la genunchi, după pildă lui Shylock, fie să umbli muiat în aur, ca John Law sau ca Grimaud de la Reyniére. Altă cale nu — 120 —

există. În lumea aceasta, dragul meu, haina face pe om… În ce cartier locuieşti? — În Southwark, pe Maiden Lane, spuse Richard oarecum jenat de renumele mic-burghez al cartierului său. — Rău, foarte rău! Chiar mâine te muţi aproape de Saint James Parc. Pe Piccadilly, pe Jermyn Street sau Pall Mall. Dacă nu ai vreun apartament în vedere, îţi trimit în zori pe agentul meu, John Napless, care-ţi va găsi o locuinţă potrivită. În curând vei începe să primeşti vizite simandicoase. Poţi să-ţi iei şi o amantă scumpă, cu care să te afişezi în localurile de lux. Gradul de prosperitate al unui financiar se măsoară şi după eleganţa toaletelor şi după valoarea bijuteriilor purtate de întreţinutele lui. Bineînţeles, să nu abuzezi. Sunt însă unele cheltuieli de paradă, imposibil de evitat. Richard îşi aminti recomandaţiile de sobrietate făcute de doctorul Franklin. Răspunzând parcă acestor obiecţii mintale, Sir James continuă. — Să nu te mire preceptele mele. Dumneata nu eşti sortit să-ţi clădeşti averea adunând ban cu ban, fructificându-i, muncind zi de zi ca un rob, dumneata eşti omul loviturilor. Vei ajunge fie în vârful piramidei, fie pe paie. Nu te văd robotind într-un antrepozit sau în birourile unei bănci. Nu se potriveşte cu temperamentul dumitale… Richard se conformă bucuros poveţelor lui Sir James. Luxul era de altfel una dintre pasiunile lui. John Napless îi găsi un apartament compus din opt camere, elegant mobilate, într-o clădire nouă — 121 —

somptuoasă, cu un portal maiestuos. Ferestrele înalte ale cabinetului de lucru, tapisat cu mătase vişinie, priveau spre Saint James Square. Douăzeci de costume pentru toate ocaziile, fură aliniate în garderobă. Un valet, doi lachei şi un bucătar alcătuiră personalul de serviciu. Li se adăugă un groom şi un vizitiu în ziua în care Richard, potrivit poveţelor lui Sir James, îşi cumpără o trăsură uşoară, trasă de doi cai negri, spanioli. Pentru a pune vârf acestei metamorfoze, îşi luă o amantă superbă, pe celebra curtezană Grace Elliot, fostă până mai ieri metresa bancherului Charles Bancroft. Acesta primi nouă lovitură cu urlete de furie, blesteme, torent de înjurături şi potop de ameninţări. Previziunile lui Sir James Wythburne nu întârziară a se împlini. Din ziua în care se află că pe cerul marii finanţe se ridicase un nou astru, vizitele şi invitaţiile începură să curgă în casa lui Richard. Mai toţi aristocraţii, pe care-i cunoscuse la Northland House – şi care între timp îl dăduseră uitării – îşi amintiră brusc că printre relaţiile lor se afla şi acest tânăr. Ducele de Rutland îl invită la o vânătoare pe domeniile sale de la Belvoir, ducele de Bedford îl pofti la un week-end la castelul Woburn, ducesa de Devonshire îi solicită concursul la un concert de binefacere, oferit la Chatsworth. În ziua în care se înapoie de la Chatsworth, Richard primi o vizită. Mai slab şi mai descărnat ca niciodată, John Halsey îşi făcu apariţia tăcut, sumbru, fantomatic, ca o pasăre de rău augur. Hainele lui negre şi ponosite distonau cu somptuozitatea — 122 —

cabinetului de lucru al lui Richard. După ce aruncă o privire circulară prin încăpere, Halsey se aşeză pe un scaun şi se uită la gazdă zâmbind ciudat. — Frumos apartament. Te-ai instalat de minune. Prosperitatea se citeşte peste tot. Mobilele acestea de muzeu, covoarele, tablourile. Nu mă prea pricep la aşa ceva, dar pot să-mi dau seama că trebuie să fie îngrozitor de scumpe. Richard surâse stingherit. — Apartamentul l-am închiriat mobilat. Gustul este al proprietarului. Eu nu sunt decât un pasager care nu va prinde muşchi. — Zilele acestea plec în America, spuse Halsey. — Da? — Da. Conversaţia era dezlânată şi lâncezea. Richard nu ştia ce să mai spună. — Mi se pare că se călătoreşte anevoie până în America. Chiar şi corăbiile comerciale sunt afectate transportului de trupe. — Adevărat. Am însă de gând să folosesc o rută ocolită, zise Halsey. Trec în Franţa, apoi voi traversa Atlanticul pe o navă franceză. — Ah, da. Foarte ingenios. — Nu-i aşa? — Şi când intenţionezi să pleci? — În cursul acestei săptămâni. Şi nu plec de unul singur. Mai toţi americanii stabiliţi în Anglia se înapoiază acasă. — Interesant. Foarte interesant. De ce acest exod? — 123 —

— Mergem să ne înrolăm în rândurile luptătorilor pentru libertate. Avem o datorie, Sunderland, faţă de patria noastră. Astăzi, când întreg poporul american se ridică împotriva tiraniei regale şi pune mâna pe arme, noi nu mai avem ce căuta aici. Richard tuşi în sec. Chiar că nu mai ştia ce să răspundă. — Mergi şi dumneata cu noi? întrebă Halsey. — Hm, aş merge. Aş merge cu dragă inimă. Însă trebuie să lichidez anumite afaceri care mă ţin încurcat. Vă urmez ceva mai târziu, adăugă el repede. — Aha, am înţeles, rosti Halsey cu ton bizar. Richard, care ştiuse să-l înfrunte pe Bancroft simţi de data aceasta că roşeşte. — Am şi eu o răspundere… Sunt dator să apăr interesele oamenilor angrenaţi în afacerile dirijate de mine… — Nu crezi că îndatoririle faţă de patrie precumpănesc interesele particulare? — Nici vorbă!… Totuşi, nu pot să plec aşa, pe negândite… — Mda. Am înţeles, zise iarăşi Halsey. După o pauză, adăugă: — La sfârşitul lunii viitoare sper să debarc la New York. Vrei să transmit vreun mesaj familiei dumitale? — Mulţumesc. Dacă ai timp să le faci o vizită, spune-le că sunt sănătos, că am mult de lucru şi că în curând mă voi înapoia în mijlocul lor. Halsey îi strânse mâna. Plecă tot atât de tăcut precum venise…

— 124 —

Războiul care umpluse cu aur lăzile lui Richard şi ale lui Charles Bancroft avu consecinţe mai puţin plăcute pentru masa de consumatori. Grâul dispăruse de pe piaţă. La brutării cozile se lungeau şi se îngroşau pe zi ce trecea. Mizeria populaţiei creştea. Pe străzile Londrei, oamenii în zdrenţe umblau fără rost. Un speculant îndrăzneţ care adusese în oraş câteva căruţe cu grâu şi ceruse un preţ absurd, fusese înşfăcat de populaţia revoltată, legat fedeleş şi aruncat cu o piatră de gât în Tamisa. Altul, tot atât de setos de înavuţire rapidă, scăpase cu viaţă, dar mulţimea îndârjită îi incendiase casa şi îi linşase copiii. Câţiva speculanţi încăpuseră pe mâna justiţiei şi fuseseră aruncaţi în temniţă. Satisfacţiile acestea, acordate populaţiei înnebunite de foame, nu rezolvau însă fondul problemei. Sfătuit de Sir James şi de Queensberry, Richard dădu dovadă de cuminţenie, lichidând grâul pe care-l deţinea, fără a specula pe consumatori la sânge. Cedă guvernului patru corăbii în condiţii acceptabile pentru visterie şi vându populaţiei cinci sute de chintale la un preţ rezonabil. Bancroft, care se încăpăţânase să speculeze la maximum grânele acumulate, întâmpină mari neplăceri. Mulţimea furioasă îi incendie două antrepozite şi îi devastă locuinţa din Haymarket. În acest timp, Richard începuse să ducă o viaţă de nabab. Ajunsese un dictator al modei. Cravatele sale erau copiate de eleganţii zilei, caii săi de curse câştigau premii la Epson şi Conventry, Grace Elliot, amanta lui, îşi cumpăra blănurile din Rusia şi din Canada, diamantele din Olanda, dantelele din Ţările — 125 —

de Jos, mătăsurile din India. Pe lângă Richard se aciuase o ceată de paraziţi, care îl proslăveau, gâdilându-i vanitatea. În curând, acesta deveni un stâlp al Londrei frivole, al Londrei noctambulilor, care aveau principiul de a trăi intens, de a petrece nebuneşte, arzând lumânarea la amândouă capetele. Era însă înzestrat cu o extraordinară putere de muncă. Benchetuia toată noaptea, se înapoia acasă în zori, iar după două sau trei ceasuri de odihnă, pe furate, îşi relua activitatea zilnică. Negocieri cu diverse firme, discuţii de afaceri, verificări contabile, operaţii de bursă, întrevederi cu anumiţi lideri politici, sforării de culise, în sfârşit, toată bucătăria obositoare, ascunsă dinapoia faţadei spectaculoase a marii finanţe. Zilele, săptămânile, lunile treceau în iureş zănatic, întovărăşite de clinchetul pieselor de aur, care curgeau gârlă în cuferele ferecate ale lui Richard. Acesta specula grânele, zahărul, lacul japonez, mătăsurile, vinul. Armata avea nevoie de uniforme, de provizii, de arme. Sunderland, sprijinit de Queensberry, se ocupă şi cu furniturile militare. Într-o seară, la o partidă de faro, decavă pe un armator care-şi juca la masă verde un transport de sclavi, capturaţi pe Coasta de Aur. Când se văzu în posesia acestei turme umane, se scarpină nedumerit în creştet. Principiile puritane pe care i le insuflase tatăl său în copilărie făceau să-i repugne acest comerţ, condamnat de religie. Sir James Wythburne îi adormi scrupulele. Sclavii, vânduţi unor plantatori din Hispaniola, aduseră un frumos profit. — 126 —

Dar războiul care-l îmbogăţise îi pricinuia şi bătaie de cap. Prin legăturile sale de sânge, ar fi fost firesc să îmbrăţişeze cauza poporului american. Educaţia desăvârşită la Oxford, terenul prielnic oferit de metropolă pentru afacerile sale, prieteniile închegate în Anglia îl rupseseră însă de America. În ziua sosirii la Londra a copiei Declaraţiei de Independenţă, proclamată la patru iulie 1776 de către Congresul celor treisprezece state unite ale Americii, explozia de indignare a englezilor avu răsunet şi în sufletul lui Richard. Documentul condamna în termeni violenţi tirania coroanei britanice. Regelui George al III-lea i se imputa încălcarea Cartei acordate coloniilor de către înaintaşii săi, jefuirea corăbiilor americane, devastarea şi incendierea oraşelor, masacrarea populaţiei, folosirea de trupe străine împotriva americanilor. Cercurile politice britanice răspunseră acuzând pe coloniştii insurgenţi de ingratitudine, trădare a intereselor ţării lor de baştină şi revoltă armată împotriva autorităţilor constituite. Poate că Richard ar fi îmbrăţişat acest punct de vedere – ca şi alţi colonişti rămaşi credincioşi coroanei – dacă în josul Declaraţiei de Independenţă n-ar fi citit şi numele doctorului Franklin, în ale cărui concepţii politice avea o încredere de neclintit. În acest timp, războiul din America lua proporţii epice. Bătăliile de la Bunker Hill, Manhattan, White Plains, Trenton, Princeton, Germantown, Ticonderoga, Saratoga făceau să penduleze succesul când de partea trupelor americane, când de partea celor britanice. Atitudinea echivocă a Franţei, care acorda — 127 —

împrumuturi secrete insurgenţilor, prin intermediul casei Hortalez, dirijată de un oarecare monsieur Caron de Beaumarchais, dădea serioase motive de îngrijorare cabinetului de la Londra. Pe mare, corsarii francezi, spanioli şi olandezi capturau zeci de corăbii de comerţ britanice, profitând de carenţa flotei de război a Angliei, concentrată în preajma ţărmurilor americane. În primele luni ale anului 1777, Richard suferi câteva pierderi grave. O corabie afretată de el, cu mărfuri din India, fu capturată de un corsar din SaintMalo, în largul Capului Ortegal, iar altă, cu mirodenii din Ceylon şi Moluce, suferi aceiaşi soartă în golful Gasconiei. Şi la bursă, Richard primi două lovituri succesive, pierzând sume mari într-o bătălie bursieră pornită împotriva lui Charles Bancroft. Ros de griji, preocupat de viitorul care se anunţa în culori întunecate, Richard rărise petrecerile. Seara, după orele de birou, se retrăgea în cabinetul său de lucru şi, la lumina lumânărilor, înscria lungi coloane de cifre în carnetul roşu, pe care-l ţinea de obicei închis într-un sertar secret. Grace Elliot începuse a se plânge prietenilor că era neglijată. În câteva rânduri avusese violente schimburi de cuvinte cu Richard. Îl învinuia că nu-i dă destui bani pe mână şi că din cauza zgârceniei lui e nevoită să iasă de două ori cu aceeaşi rochie, lucru de neconceput pentru o femeie cu reputaţia ei. Paraziţii care până mai ieri trăiseră atât de bine pe spinarea lui dădeau semne de nervozitate. Pentru a-şi reface în parte capitalurile ciuntite, — 128 —

Richard plănui o lovitură de bursă, în dauna lui Bancroft şi a celorlalţi jucători la hausse. Aceştia, profitând de lipsa tot mai simţită de mirodenii de pe piaţă, datorită nesiguranţei navigaţiei pe mări, hotărâseră să provoace o urcare artificială a preţului piperului. Richard, informat de intenţiile grupului Bancroft, puse la cale o contralovitură, menită să răstoarne planurile urşilor. Era destul să vândă à decouvert mari cantităţi de piper, spre a stârni panică printre jucătorii la hausse. Dacă ar împleti această operaţie cu o aruncare masivă de piper pe piaţă, dezastrul urşilor va fi împlinit. Din diferenţa de preţuri realizată, Richard spera să obţină beneficii apreciabile. Piperul se preta la asemenea speculaţii, căci avea mare căutare. Anglia importa aproape 9.000.000 livre anual şi exporta 7.000.000 livre. Piperul, care – după spusele lui Pliniu – se vindea în Roma antică tot atât de scump ca aurul şi argintul, realiza la licitaţiile publice ale Companiei Indiilor Olandeze 30 la sută din valorile negociate. Portughezii îl aduceau din Cochinchina şi Sumatra, olandezii din Iava şi Borneo, englezii din Ceylon, Malabar, Siam, Bengal şi Paliapatnam. Numai din Jamaica importau 1.000.000 de livre anual. Speculaţiile bursiere pe marginea acestui produs exotic erau în general fructuoase. Dar speculatorii evoluau pe muchie de cuţit. Navele care transportau piperul călătoreau luni de zile pe oceane şi mări bântuite, de furtuni, cicloane şi piraţi, la care se adăugau şi forţele navale ale ţărilor inamice. Bazându-se pe aceste împrejurări şi pe anumite — 129 —

indicii care prevesteau o producţie slabă de piper pe anul în curs, Charles Bancroft declanşă acţiunea care trebuia să ducă la urcarea preţului acestui condiment, cumpărând toate cantităţile găsite pe piaţă. Richard Sunderland achiziţionase direct de la Kingston, Bombay şi Colombo 600.000 livre de piper şi contractase cu o firmă din Amsterdam alte 200.000 de livre. Cu acestea avea să se lanseze în marea bătălie care trebuia să ducă la nimicirea lui Bancroft şi a grupului său. În clipa în care cumpărările repetate ale lui Charles Bancroft determinară o urcare importantă a cotei piperului, Richard începu să vândă cantităţi mari de piper à decouvert. În trei zile, grupul Bancroft înghiţi 1.800.000 de livre la 2 şilingi şi 6 pence livra. Această invazie de piper provocă nervozitate în rândurile jucătorilor la hausse, care se temeau că nu vor putea face faţă plăţilor la termenul fixat pentru lichidare. Spre surprinderea tuturor, Bancroft continua să cumpere toate cantităţile care i se ofereau. Pe culoarele bursei, pe stradă, în cafenele, în lumea băncilor, lupta făţişă dintre Bancroft şi Sunderland era urmărită cu pasionat interes. Se făceau pariuri şi pronosticuri. Cei încredinţaţi că Bancroft va repurta victoria afirmau că Sunderland vindea la disperare şi fără acoperire cantităţi de piper pe care nu va reuşi niciodată să le realizeze şi că rivalul său îl va nimici, imobilizându-l în corner. Partizanii lui Richard spuneau că acesta va livra piperul în termen şi că Bancroft va fi strivit de potopul — 130 —

de boabe negre, pe care nu va fi în stare să le plătească. Astfel, el va fi acel care va intra în corner. Tocmai când discuţiile erau mai aprinse, se răspândi o veste senzaţională. Richard Sunderland începuse a vinde mari cantităţi de piper, de data aceasta livrabile imediat. Unii afirmau că Richard ar dispune de trei milioane de livre de piper. Alţii, exagerau şi mai mult, citând cifre fabuloase. Sub avalanşa de piper oferit spre vânzare, jucătorii la hausse intrară în panică. Cei mai mulţi opriră cumpărăturile. Alţii îşi răsturnară poziţiile şi începură să vândă. De la 2 şilingi şi 6 pence livra, cota piperului scăzu în patruzeci şi opt de ore la 2 şilingi livra. Cu imperturbabil calm, Richard continua să vândă. Dar liniştea lui Richard era numai aparentă. Aruncase pe piaţă 500.000 de livre, fără ca preţul piperului să sufere scăderi importante. Dacă va desface şi ultimele 320.000 de livre de care mai dispunea, fără a reuşi să-i forţeze prăbuşirea la bursă, era pierdut. În seara aceea Richard porni spre casă mai devreme ca de obicei. Deşi distanţa până la locuinţa lui era relativ mare, preferă să meargă pe jos. Voia să-şi liniştească nervii surescitaţi. Avea ciudata senzaţie că e spionat, urmărit de mii de ochi care-i citeau până în adâncul conştiinţei. În mod normal, vânzările lui masive ar fi trebuit să ducă la prăbuşirea inevitabilă a preţului piperului. Bancroft cumpăra totuşi fără să şovăie, de parcă ar fi ştiut că adversarul său va fi acel care va cădea la pământ. — 131 —

Richard era perplex. Se părea că duşmanul său îi cunoştea planul de acţiune, deşi el păstrase cu străşnicie secretul manevrelor sale bursiere. Cum reuşise Bancroft să afle totul? Pe ce cale? Când Richard ajunse acasă, începuse să se întunece. Ferestrele apartamentului său erau cufundate în întuneric. Mirat, căci ştia că Grace invitase câţiva prieteni la cină, urcă grăbit scările şi bătu în uşa de la intrare. Îi deschise majordomul. — De ce n-aţi aprins luminile? întrebă Richard. Miss Grace nu-i acasă? — Miss Grace a plecat acum o oră, Sir. Şi-a luat toate bagajele. Spunea că ştiţi despre aceasta, Sir. Richard simţi că se înăbuşă. — Şi oaspeţii? vorbi el sugrumat. — Miss Grace a decomandat toate invitaţiile. Spunea că sunteţi obosit şi că vreţi să vă culcaţi devreme. Ciudat. Pe Richard nu-l îndurera faptul că fusese părăsit. De mult nu mai avea niciun sentiment pentru Grace. Numai vanitatea lui suferea puţin. Însă era alarmat. Plecarea ei în momentul acela îi dădea de bănuit. Deodată, împinse pe majordom la o parte şi se repezi în casă. În drum spre cabinetul său de lucru se lovi în întuneric de un scaun, răsturnă o măsuţă cu un vas chinezesc, care se sparse în sute de cioburi, şi se împiedică într-o draperie grea. În biroul său lumina lunii, strecurată printre perdelele de dantelă, arunca asupra mobilelor o patină — 132 —

de argint. Richard se repezi la masa de lucru. Sertarele erau deschise. Scotoci în despărţitura secretă, rezervată carnetului cu scoarţe roşii, în care-şi trecea însemnările importante. Nu găsi nimic. O sudoare rece, ca nişte lacrimi îngheţate, îi îmbrobonă fruntea. — Căţeaua! gemu el. Căţeaua! M-a vândut lui Bancroft. Un simţământ de exasperantă neputinţă îl făcu să se lase pe fotoliul de lângă birou. Era inutil să o urmărească. Desigur că în momentul de faţă Grace se afla Bancroft cu carnet cu tot. În mintea lui se făcu lumină. Acesta era deci mijlocul prin care Bancroft era încunoştinţat de toate planurile şi manevrele lui. Grace, îndemnată de bancher, îi forţase de multă vreme sertarul secret al biroului. Copia datele înscrise în carnet şi le transmitea fostului ei amant. Iar acum în preajma ultimei bătălii, când victoria lui Bancroft era asigurată, îl părăsise, luând şi carnetul cu ea. Grace Elliot îl trădase pe Bancroft, când socotise că steaua acestuia pălea în faţa lui Richard, iar acum îşi trăda amantul, pentru a se înapoia la omul care trebuia să câştige bătălia. Richard avea senzaţia că înaintea lui se deschidea o prăpastie care-l chema, care-l trăgea. Se lăsase noaptea, când Richard plecă în mare grabă la Wythburne House. Îndeobşte nu cerea sfaturi lui Sir James, care-i lăsase mână liberă, el mulţumindu-se să-şi colecteze beneficiile. — 133 —

Acum Richard avea nevoie de povaţa bătrânului. Aştepta din partea acestuia o rezolvare miraculoasă a gravelor sale dificultăţi financiare. Fazele în care speranţele îi încolţeau în suflet alternau cu momente de disperare. Abătut, îşi îngropa atunci capul în palme şi gemea, blestemându-şi imprudenţa de a-şi fi încredinţat tainele unui carnet lăsat pe mâna unei femei lipsită de scrupule. Gândurile negre ce i se perindau prin minte galopau tot atât de vijelios ca şi caii săi de la trăsură. Când ajunse la Wythburne House, Majordomul îl anunţă că Sir James plecase la „White’s” unde invitase câţiva prieteni. Richard parcurse drumul până la club în câteva minute. Când îi văzu pe Sir James în sala orbitor luminată, simţi o uşurare, de parcă ar fi ajuns la liman. Wythburne nu se aşezase încă la masa laolaltă cu prietenii săi. Alegea la bufet specialităţi ale casei. Richard ceru scuze însoţitorilor lui Sir James, pe care îl luă deoparte. Îi expuse situaţia pe scurt, insistând asupra urmărilor descrise în negru. Bătrânul îl ascultă atent. La sfârşit începu să râdă. — Îţi faci sânge rău pentru nimica toată! — Nimica toată! Dumneavoastră numiţi acestea nimica toată? exclamă Richard uimit. — Ai uitat poate că ai lângă dumneata un om priceput în scamatorii financiare. Cred că Bancroft nu ştie că lucrăm mână în mână. Altfel, nu şi-ar fi dezvăluit jocul atât de timpuriu. Presupun că în pârdalnicului dumitale de carnet nu figura numele meu, nici al lui Queensberry. — 134 —

— Nu foloseam decât iniţialele. — Perfect. „W” poate să însemne Wythburne, dar şi Williams ori Whiterspoon. Tot aşa şi „Q”. Deci în privinţa aceasta putem fi liniştiţi. — Totuşi nu văd soluţia. — Sunt o mie de soluţii, scumpule. O mie şi o sută… — Vă implor, indicaţi-mi cel puţin una, să mă liniştesc. — Va fi de ajuns să scădem temporar vama la piper, ca aceasta să aflueze în Anglia, din Olanda, Portugalia şi Spania, dând peste cap toate planurile lui Bancroft. Avem destui pioni în guvern. Acum începe rolul lui Queensberry. — Aceste măsuri cer timp. Ducele nici nu se află în Anglia. — Până la sfârşitul lunii, când trebuie să închei socotelile, mai sunt două săptămâni. Avem destul timp. Queensberry e în Hanovra. În trei zile un curier îl poate ajunge. Ducelui îi vor trebui trei sau patru zile spre a se înapoia la Londra. Încă vreo patru vor fi folosite pentru diverse pertractări de culise şi în fine legea va ajunge în faţa parlamentului. Va fi de ajuns ca preţul piperului să scadă fulgerător. — Mecanismul e complicat. — Mai puţin complicat decât pare. În viaţa mea am trecut prin momente mult mai grele, din care am ieşit cristal. Mâine de dimineaţă să treci pe la mine să punem la punct planul de acţiune. Totodată îţi voi avansa şi o sumă. Să cumperi piper din Olanda sau din Franţa. — 135 —

— Înseamnă că vom înregistra totuşi oarecare pierderi. — Nu vor fi primele şi nici ultimele, Richard băiatule. Ai să mai treci prin asemenea crize. Poţi să fii sigur. Important e să nu-ţi pierzi cumpătul şi cu asta să punem punct. Am discutat îndeajuns despre afaceri. Restul pe mâine dimineaţă. Acum să petrecem, căci viaţa e scurtă. Te invit să iei cina cu mine şi cu prietenii mei. Apoi facem o vizită nimfelor de la Sans-Souci. Vei mai uita de necazuri. — Vă mulţumesc, Sir James. Recunoştinţa lui Richard era nemărginită. Wythburne îi ridicase de pe umeri o piatră. Providenţa îi venise iarăşi în ajutor. Wythburne şi convivii săi cinară copios la „White’s”. După miezul nopţii plecară la clubul Sans-Souci. Sir James era într-o dispoziţie excelentă. Jucă la masa de trente et quarante, apoi urmă o blondă apetisantă, cu mlădieri de sirenă, într-o cameră separată, unde porunci să se aducă două sticle de şampanie. Richard rămase la masa de jos. Norocul ţinea constant cu banca. Richard pierdu şaptezeci de guinee. Indispus, se ridică de la joc şi trecu la o masă mică, ordonând să i se aducă o sticlă de Maraschino. Vinul tare îi destinse nervii. În curând, începu să vadă lucrurile în roz, apoi într-un accentuat auriu. Ce-ar fi să se răstoarne situaţia în favoarea sa, astfel încât la termenul fatal Charles Bancroft să-şi plece umil fruntea! Richard se şi văzu în postura unui vânător care pune victorios piciorul pe grumazul fiarei ucise… Un ţipăt lung şi ascuţit de femeie se auzi dintr-o — 136 —

cameră separată. După câteva clipe, blonda cu mlădieri de sirenă, care dispăruse în tovărăşia lui Sir James, apăru goală şi despletită în salonul de joc. În ochii ei măriţi de groază juca o lumină zănatică. Fata se aruncă la pieptul opulent al patroanei stabilimentului. — Sir James… gâfâi ea printre sughiţuri de plâns, Sir James… Cred că a murit. Nu mai mişcă… Eram cu el, când a avut un atac… Ah, doamnei Doamne! Mă ţinea în braţe şi mă săruta pe gât… Deodată a ridicat capul şi m-a fixat în ochi cu o privire ciudată, înfiorătoare, pe care n-am s-o uit niciodată… Da, nam s-o uit niciodată… Apoi a căzut peste mine, greoi şi ţeapăn ca un trunchi de copac. Oh, Doamne!… Nu pot să-i uit privirea… Când patroana, urmată de mai mulţi clienţi, intră ca o furtună în camera rezervată de Sir James, acesta zăcea pe pat, cu faţa îngropată în perne, cu degetele crispate, înfipte în cuvertura de mătase. Un cal negru, înspumat, mânat de un călăreţ încovoiat peste ancolură, gonea în noapte. Pe drumul de ţară, învăluit în linişte, zgomotul ritmat al copitelor evoca răpăitul tobei ce însoţeşte execuţia capitală a unui condamnat. Răpăitul simbolic de tobă însoţea încheierea unui vis de mărire, năruirea unor iluzii… Călare pe calul său, mai negru decât noaptea, Richard gonea spre ţărmul mării. Căuta un refugiu în afara graniţelor Angliei. În această ţară trăise câţiva ani de neuitat. În vreme ce ochii lui se străduiau să străpungă întunericul, urmărind fâşia cenuşie şi — 137 —

şerpuitoare a drumului, prin minte i se perindau haotic încercările îngrozitoare prin care trecuse după moartea subită a lui Sir James Wythburne. Dispariţia bătrânului baronet în acel moment crucial fusese o lovitură ireparabilă. Richard rămăsese dezarmat, tocmai când avea mai multă nevoie de sprijinul lui financiar. De atunci trăise un coşmar înspăimântător. Bătuse pe la toate uşile solicitând împrumuturi, încercase tot felul de manevre, spre a face faţă răfuielii cu Bancroft, care se apropia cu paşi repezi. Niciodată nu i se păruse că timpul se scurgea cu mai mare iuţeală. Orele treceau ca minutele, iar zilele ca orele. I se refuzase orice ajutor. Paraziţii, care se ospătaseră la mesele sale îmbelşugate se lepădau de el ca de Satana. Când văzuse că orice strădanie e inutilă, că totul se năruie, că îl pândeşte închisoarea datornicilor, hotărâse să fugă. Înainte de a părăsi pe ascuns Londra, făcuse o ultimă vizită la Queensberry House. Ducele nu numai că nu se înapoiase din Hanovra, dar mai trimisese un mesaj majordomului său, prin care îi vestea plecarea sa într-o lungă călătorie. Totodată îi poruncea să i se trimită corespondenţa la Petersburg, unde plănuia să rămână câteva luni. Richard Sunderland suferise o înfrângere dezastruoasă. Bancroft îl zdrobise. Bancroft avusese ultimul cuvânt. Richard fierbea de mânie şi exasperare când se gândea la triumful rivalului sau. Cu obrazul aprins de ruşine, încerca să-şi imagineze comentariile — 138 —

răuvoitoare care vor ploua pe seama lui, după ce se va afla că a fugit ca un laş. Ce va spune Patricia? Eastleigh? Ceilalţi aristocraţi trufaşi şi siguri de ei, care îl acceptaseră în mijlocul lor atâta timp cât le putuse oferi împrumuturi şi banchete… Când prinse a se crăpa de ziuă, apărură în depărtare turnurile castelului din Dover şi ale clădirilor de pe Western Heights, proiectate pe cerul vioriu. Calul, obosit de cursa lungă, era muiat în spumă. Activitatea obişnuită a dimineţii pusese în mişcare portul şi străzile înconjurătoare, când Richard opri în faţa hanului „Bishop’s Throne Inn”, de pe Northhampton Street. În ciuda numelui său cucernic, „Bishop’s Throne Inn” avea o faimă puţin ortodoxă. Se spunea că era punctul de întâlnire al contrabandiştilor de pe coastele comitatului Kent. Obed Ash, hangiul, nu lipsea de la niciun serviciu religios. La biserica Saint-James nimeni n-ar fi îndrăznit să-i ocupe locul din strană. Persoana lui robustă, nasul său roşu şi burta-i întemniţată în jiletca cenuşie ajunseseră să facă parte integrantă din decorul oraşului. Gurile rele – insinuau că Obed Ash ar fi căpetenia contrabandiştilor din regiune. Şi Richard, care se adăpostise adeseori în acest han, în cursul deselor sale călătorii pe continent, auzise zvonurile. Hotărâse să se adreseze hangiului. Acesta ar fi fost cel mai în măsură să-i dea o mână de ajutor, recomandându-l unor contrabandişti care să-l debarce clandestin pe coasta Franţei sau a Olandei. Când — 139 —

Richard îi destăinui scopul vizitei, Obed se lăsă greu, făcu nazuri şi termină prin a se jura că n-are nicio legătură cu contrabandiştii din Kent. Când oaspetele îi strecură o pungă plină cu guinee, hangiul se scărpină în vârful capului şi oftă adânc, ridicând pios mâinile spre cer. — O, Doamne Dumnezeule, cum aş putea să nu ajut un semen în restrişte? Pofti pe Richard într-o cameră dosnică, îi puse în faţă nişte jumări de ouă, şuncă, unt şi o sticlă cu gin, apoi îl îndemnă să-şi consume breakfast-ul în tihnă, până la sosirea unui om de încredere, după care trimise neîntârziat. Omul de încredere, un mastodont roşcovan, cu pieptul bombat ca o platoşă, apăru peste o jumătate de oră. După un scurt conciliabul cu hangiul, mastodontul se învoi a trece pe Sunderland în Franţa în schimbul unui supliment de douăzeci de guinee. Târgul se încheie pe loc. Richard ardea de nerăbdare să părăsească Anglia înainte ca ordinul de arestare săl prindă din urmă. Nu era exclus ca oamenii lui Bancroft să fi şi împânzit porturile, spre a-i pune mâna în ceafă. După ce îşi refăcu puterile, dormind toată ziua întro cameră retrasă, cină pe înserat, iar o dată cu lăsarea nopţii îşi luă rămas bun de la Obed Ash şi plecă în tovărăşia mastodontului spre Old Stairs Bay, unde aveau să se îmbarce pe un schooner. Richard pornise la drum cu o mare teamă în suflet. Purta asupra lui o pungă cu o mie de guinee şi bijuterii în valoare de aproximativ zece mii de livre. — 140 —

Dacă Ash şi mastodontul s-ar fi înţeles să-i facă de petrecanie şi să-l devalizeze, nimic n-ar fi fost mai uşor. După ce ieşiră din oraş, o luară pe jos, de-a lungul falezei, având grijă să ocolească posturile de pază. Era o noapte fără lună, cu cer de catran. Zgomotul valurilor care se spărgeau de coastă aducea cu un fâsâit de mătase pe care o rupi şuviţă cu şuviţă. Spre a fi mai sigur că nu va fi atacat prin surprindere, Richard lăsase mastodontul să meargă înainte. Nici aşa nu era liniştit. De după tufişuri ar fi putut să sară oricând un individ care să-i înfigă un cuţit în spate. Precaut, îşi luase două pistoale. Avea de gând să le descarce în ceafa mastodontului şi a tovarăşului acestuia, în cazul că ar fi fost victima unei agresiuni. Dar măsurile de prevedere se dovediseră inutile. După un drum de aproximativ patru ore, ajunseră la Old Stairs Bay. Coborâră de pe faleză pe plajă, folosind o potecă sinuoasă, care se strecura ca un şarpe printre tufişurile unei răpi, şi se urcară într-o luntre cu două perechi de rame, mânuite de doi uriaşi, aidoma ciclopilor din Odiseea. Lopeţile afundate cu grijă în valuri nu făceau zgomot. Barca era încărcată cu baloturi grele, pătrate, învelite în pânză de sac şi legate cu frânghii groase. Richard nu mai simţea nicio teamă. Era limpede că avea de-a face cu nişte contrabandişti adevăraţi. Barca opri în dreptul unui vas de mici dimensiuni, ale cărui pânze fură desfăşurate de îndată ce încărcătura fu urcată pe bord. Călătoriră fără peripeţii. Înainte de a se lumina de — 141 —

ziuă, nava aruncă ancora în apropierea unui ţărm, care se profila la capătul drumului fosforescent, croit de stele peste unde. O nouă plimbare cu barca şi Richard se pomeni pe o plajă adăpostită de o faleză râpoasă. — V-am debarcat întreg şi nevătămat pe coasta franceză, spuse mastodontul zâmbind. Până la Calais mai aveţi de mers cale de un ceas. Luminile portului le puteţi vedea într-acolo… spre răsărit. Un om de-al nostru, un francez de treabă, o să vă ducă până în oraş. La Calais vă lăsăm să vă descurcaţi singur. Misiunea noastră se termină. Desluşind parcă îndoielile din sufletul lui Richard, contrabandistul continuă cu acelaşi zâmbet, vexant de ironic. — Să aveţi toată încrederea faţă de însoţitorul dumneavoastră. E un om sigur. Să nu vă temeţi de vameş. Cei de serviciu în noaptea asta sunt de-ai noştri. Cât priveşte patrulele militare, nu aveţi grijă. Sunt uşor de ocolit. Richard mulţumi şi plecă pe urmele noului însoţitor de-a dreptul spre Calais. Pe drum nu schimbară nicio vorbă. Călăuza părea să fie surdă şi mută. Nu se exprima decât prin semne. Arăta cu mâna când trebuiau să cotească spre dreapta sau spre stânga şi îşi ducea degetul la gură când socotea că trebuie să se oprească pentru a trage cu ureche la câte un zgomot suspect. Când soarele îşi trimise primii soli, înălbind zarea, ajunseră la Calais. Oraşul era încă adormit. Câte un trecător matinal călca grăbit pe străzile întortocheate, — 142 —

făcând să răsune caldarâmul cu bocancii săi ţintuiţi. În curând sosiră la un han, în faţa căruia trebăluia un argat măturând strada. Pe firmă tăiată în formă de inimă era pictat un înger obez, cu obraji rotunzi ca două fese. — Am ajuns, rosti sec însoţitorul. Şi, fără să aştepte vreun cuvânt de mulţumire, sau să dea vreo explicaţie, se răsuci pe călcâie şi îşi văzu de drum, pierind după un colţ de clădire. Richard ridică din umeri şi intră în încăperea cea mare a hanului. O slujnică îşi făcea de lucru, ştergând mesele. Hangiţa, o brunetă apetisantă, cu o bonetă de dantelă prinsă pe sub bărbie, stătea în dosul tejghelei şi făcea socoteli. Hangiul, între două vârste, cu un picior mai scurt decât celălalt, şontâcăia pe lângă un bufet uriaş, în care alinia nişte pahare. Când îl văzu pe matinalul său client aşezându-se la masă, veni să ia comanda. — Monsieur désire? întrebă el ploconindu-se şi ştergând automat cu un şervet tăblia întunecată a mesei. Cuvintele rostite în franţuzeşte, primele pe care Richard le auzea de când păşise pe pământul Franţei, îi umplură inima de o ciudată şi plăcută căldură. În acest moment de criză îl întăreau, îl făceau să se simtă în siguranţă, de parcă ele ar fi avut însuşirea miraculoasă de a îndepărta primejdia. Vorbele îi evocau copilăria cu întreg cortegiul ei de amintiri duioase. Iar de dincolo de lume, îi parvenea parcă în şoaptă glasul bunicului: „Să nu ai teamă! Sunt alături de tine. Vei izbândi. Încercările acestea sunt — 143 —

trecătoare. Mergi înainte. Să nu ai teamă. Auzi? Să nu ai teamă!” Deasupra lui Richard se deschisese parcă un petec de cer senin printre norii grei ai amărăciunii. Dar această stare nu dură mult. Fluxul năvalnic al amintirilor recentei lui înfrângeri îi stârni iarăşi mânia împotriva lui însuşi şi a lui Bancroft. Ciuda îl scormonea atât de aprig, încât îi izgoni şi somnul care începuse să-i îngreuieze pleoapele. — Monsieur désire? repetă hangiul întrebarea. Richard tresări. — O cafea tare, jupâne. Atât de tare, încât să trezească un mort. Şi mai vreau ceva. Să-mi spui când pleacă diligenţa spre Paris. — La ora şapte, monsieur. Pleacă chiar din faţa hanului. Citind parcă gândurile lui Richard, hangiul continuă, făcând complice cu ochiul. — Dacă aveţi nevoie de monedă franţuzească, vă schimb oricâte guinee poftiţi. Richard îl privi în ochi, încercând să-i descifreze intenţiile. — Puteţi avea toată încrederea, spuse hangiul scăzând tonul, şi aruncând maşinal privirile în jur, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit şi de alte urechi. Târgul se făcu la iuţeală. Richard schimbă o sută de guinee pentru un comision rezonabil. Îşi bău cafeaua şi până la plecarea diligentei moţăi cu capul sprijinit în palme şi cu coatele rezemate de masă. Deşi toate locurile erau vândute din ajun, hangiul îi făcu rost de un locşor, pe banca din fund, între un — 144 —

ofiţer chipeş în uniformă de marină şi un negustor gras, lăbărţat, în haine cenuşii. Banca din faţă era ocupată de doi gentilomi şi de un abate în sutană scurtă, parfumat, pomădat, cu o perucă impecabil pudrată şi care vorbea subţire, cu graţiozităţi de artistă şi făcea gesturi de o feminitate mai accentuată decât o autentică fiică a Evei. — Este o adevărată desfătare să călătoreşti într-o companie atât de agreabilă, se alintă abatele, aruncând priviri pline de seducătoare prietenie chipeşului ofiţer şi celor doi gentilomi. Richard, care era obosit, tras la faţă, plin de praf şi cu hainele ponosite, îl lăsa indiferent. Abatele scoase din buzunarul vestei o tabacheră de fildeş şi oferi tutun de prizat ofiţerului şi celor doi gentilomi. Pe Richard şi pe negustor îi ignoră. Deodată, se auzi un sunet modulat de corn. Vizitiul dădea semnalul plecării. Unul din gentilomi scoase de la brâu un ceas borţos şi, după ce îl privi atent, spuse cu încântare: — Şapte fix! Straşnică exactitate. — Peste două zile suntem la Paris, adaugă al doilea gentilom. — Ah, Parisul! Când rostesc cuvântul „Paris”, mi se umezesc ochii. Şi abatele îşi duse batista până aproape de ochi, pe care evită însă a-i atinge, spre a nu şterge fardul de pe gene. „Paris!” repetă Richard în sinea lui, lăsând gândul să-i galopeze spre Oraşul Lumină. „Paris!… Paris!”…

— 145 —

Capitolul trei Richard era la o vârstă în care amărăciunile, de orice natură ar fi ele, se uită repede. La această vârstă omul priveşte numai înainte şi rareori în urmă. La această vârstă se trăieşte intens, iubirile sunt pătimaşe, dar îndeobşte de scurtă durată, organismul îndură cele mai grele privaţiuni, dar şi cele mai dezlănţuite plăceri. La această vârstă, toate speranţele sunt îngăduite şi înfrângerile nu sunt niciodată definitive. Parisul, în care Richard păşea pentru prima dată, avea să contribuie de asemenea a-i risipi ceţurile amărăciunii. Nu i-l cântase oare cu entuziasm bunicul în atâtea şi atâtea rânduri? În închipuirea lui Richard, Parisul era un nou Olimp al zeilor lumii moderne, un magnific Eldorado, străbătut de străzi pardosite cu marmură, înfrumuseţat de palate cu acoperişuri de aur, înmiresmat de florile unor parcuri orânduite în terase suprapuse, ca şi faimoasele grădini suspendate din Babilon. Era atât de nerăbdător să ajungă la Paris, încât la fiecare cotitură de drum scotea capul pe portieră să vadă în zare turnurile catedralei Notre-Dame. Dar la Creil fu nevoit să întrerupă călătoria, fiindcă se porni o ploaie torenţială, care umflă cumplit apele râului Oise, desfundă drumurile şi băgă spaima în caii trăsurii de poştă, făcându-i să cabreze ori de câte ori tunetele şi trăsnetele zguduiau cerul şi pământul. Hanul „Le Dindon Vert” din Creil era ticsit de — 146 —

călători. Richard abia reuşi să facă rost de o cameră mansardată. În zori, porni iarăşi la drum. Caii înaintau anevoie prin noroiosul clisos. Cerul era întunecat, duşmănos. Prânzi la Chantilly. La plecare, se dezlănţui iarăşi ploaia. O ploaie rece şi repede, care cădea în perdele cenuşii peste câmpia îmbibată de apă. Când ajunse la periferiile Parisului începuse să se însereze. Poarta Saint-Denis îl înghiţi ca o gură uriaşă, împingându-l pe gâtlejul străzii Saint-Denis spre centrul nesăţios al Parisului. Vremea urâtă, ploaia monotonă, străzile strâmte, casele cenuşii sau poate starea sufletească a lui Richard făcură ca oraşul să-i pară îngrozitor de trist. Pe lângă ziduri se strecurau umbrele trecătorilor care călcau în vârful picioarelor, încercând zadarnic să se ferească de băltoace, de şuvoaiele de apă care se scurgeau din jgheaburi, de noroiul împroşcat de trăsuri. La ferestre se aprindeau lumini. Din prăvălii ieşeau cumpărători întârziaţi. Aruncau plictisiţi privirile spre cer, apoi îşi deschideau umbrelele, avântându-se în ploaia care se prăvălea ca dintr-o imensă stropitoare. Ploaia era numai una dintre neplăcerile pe care Richard avea să le întâmpine la Paris. Hanurile şi hotelurile la care se opri pe rând erau arhipline. Nu găsi camere libere nici la hotelul „des Deux Siciles” de pe Rue de Richelieu, nici la hotelul „des QuatreProvince”, de pe Rue des Frondeurs, nici la hotelul „des Prouvaires” din cartierul Saint-Eustache. Luă în şir şi hanurile de mâna a doua, de pe străzile du Paon, — 147 —

du Jardinet, de Condé, des Augustins şi de pe alte străzi, străduţe şi fundături pe care vizitiul îl plimbă cu inutilă conştiinciozitate. Abia după trei ore de mers şi după un bacşiş gras, strecurat unui portar milos, reuşi să găsească o cămăruţă mansardată la hotelul „de Grenelle” de pe strada Grenelle-Saint-Honore. În odăiţa atât de scundă, încât se lovea cu capul de tavan, dacă nu umbla încovoiat, încăpea doar un pat strâmt, o masă, un scaun şi un cuier. Dormi adânc şi fără vise până a doua zi dimineaţă. Când se trezi, soarele vesel aurea geamurile pătrate şi îi gâdila glumeţ pleoapele, peste care aşternuse tonuri calde trandafirii. Richard se îmbrăcă la repezeală, apoi trecu la fereastră. Spectacolul îi păru atât de surprinzător, încât scăpă o exclamaţie de încântare. Peste marea de acoperişuri care ondulau pierzându-se în depărtare, soarele desfăşura covoare aurii, rubinii, argintii. Clădirile se desprindeau albe, somptuoase, mândrindu-se cu coloanele lor proporţionate, cu frizele măiestrite, cu aticurile ornate cu vase de marmură şi cu podoabele arhitecturale de o rară eleganţă. Richard deschise fereastra şi aspiră adânc aerul răcoros, purificat de ploaia din ajun. Bunicul său nu-l minţise. Parisul era un oraş de vis. Se simţea uşor ca un fulg. Magnifica privelişte îl eliberase parcă de toate grijile. Acum era alt om. Metamorfoza se petrecuse în câteva clipe. Câteva clipe pe care nu avea să le uite în veci. Sunt momente în viaţă, unele importante, altele, — 148 —

mai multe la număr, cu totul neînsemnate, care se întipăresc în minte ca nişte hieroglife săpate în piatră. Pe acestea nu reuşesc să le şteargă nici cele mai covârşitoare evenimente intervenite ulterior. Oameni, care trăiesc clipe de mare intensitate, care trec prin războaie ucigătoare, urcă pe culmile gloriei sau se prăbuşesc în abisurile deznădejdii, ale declasării, îşi amintesc cu stăruitoare fidelitate scene din copilărie ori din tinereţe, care la vremea lor au trecut aproape neobservate. O jucărie sfărâmată, un peisaj banal, o şoaptă de dragoste, o felie de măr înfulecată cu deliciu, o mângâiere pe obraz, un surâs al mamei, o expresie ciudată citită pe chipul unui prieten pierdut de mult din vedere şi căruia i-a uitat poate şi numele… Amănunte cărora hazardul, sau o anumită circumstanţă neînţeleasă, le acordă privilegiul unui loc de cinste printre amintiri. În jurul orei zece ieşi în oraş. Luă o trăsură de piaţă poruncind birjarului să-l ducă în cartierul Passy. Voia să facă o vizită doctorului Franklin, reprezentantul Statelor Unite în Franţa, la reşedinţa din palatul Valentinois, pus la dispoziţia sa de Donatien de Chaumont, un înflăcărat partizan al insurgenţilor americani. Richard se gândea cu teamă la primirea pe care i-o va face Franklin. Nu-i va imputa oare acesta indiferenţă de care dăduse dovadă faţă de luptă pentru libertate a compatrioţilor săi? Găsi cu uşurinţă adresa. Toată lumea cunoştea sediul Misiunii Americane. Acolo se adăpostea la acea oră omul ce-şi câştigase o extraordinară popularitate, — 149 —

datorită înţelepciunii, manierelor simple şi mai ales pledoariilor înflăcărate în sprijinul cauzei poporului american. Când Benjamin Franklin apărea în saloane, pe stradă, la operă era salutat cu aplauze şi ovaţii de o lume entuziasmată până la delir. Nu izbutise el oare, ca un al doilea Prometeu, să smulgă trăsnetele din mâna lui Jupiter, să le îmblânzească? Nu ridicase el coloniile împotriva tiraniei britanice? Nu cucerise pe blazaţii parizieni, făcându-i să vadă în el pe un campion al libertăţii, luptând împotriva despotismului regilor?… Când Richard sosi la palatul Valentinois, anticamera doctorului Franklin era plină de lume. Oameni de afaceri, furnizori, ofiţeri în uniformă, agenţi ai guvernelor care sprijineau în secret sau pe faţă rebeliunea americană. Richard se prezentă unui secretar, declinându-şi numele şi cerând să fie primit în audienţă. După ce secretarul îl înscrise într-un registru, Sunderland se aşeză pe o canapea, pregătindu-se sufleteşte pentru o lungă aşteptare. Dar, spre plăcuta lui surpriză şi spre mirarea celorlalţi solicitanţi, secretarul îl anunţă după câteva minute că doctorul Franklin îl aşteaptă. Emoţionat, Richard intră în cabinetul marelui om. Benjamin Franklin îi zâmbi prietenos şi îi întinse cu simpatie mâna, de parcă abia ieri s-ar fi despărţit. — Fii bine venit, Richard! Ia loc. În cabinet se mai afla un bărbat, potrivit de statură, în uniformă de ofiţer de marină. Chipeş, spătos, dăltuit parcă dintr-un bloc de granit, ofiţerul avea un chip aspru, ars de soare, ce contrasta cu eleganţa-i — 150 —

vestimentară. — Căpitane Paul, dă-mi voie să-ţi prezint pe Richard Sunderland-Beauclair, nepotul unui vechi prieten. Richard iată pe căpitanul Paul Jones. Doctorul Franklin măsură cu privirea pe Richard, căruia îi zâmbi iarăşi. — Au trecut câţiva ani de când nu ne-am mai văzut, dragul meu băiat. Ai ajuns un om în toată firea. Acesta se înclină intimidat. — Mă bucur că te văd, în sfârşit, printre noi. Continuă Franklin. Ei da! Nu renunţă oricine la o situaţie frumoasă pentru a luptă alături de compatrioţi. Observaţia părea generică. Sunderland simţi totuşi că se înroşise până în vârful urechilor. Era exclus ca doctorul să nu fi auzit despre prăbuşirea lui, care făcuse atâta vâlvă în City. Stânjenit, Richard îi mulţumi pentru cuvintele generoase, asigurându-l că e gata să-şi pună serviciile la dispoziţia sa. Era o formulă de politeţe. Doctorul o prinse din zbor. — Preţuiesc gestul tău, Richard. Vei fi folosit la locul potrivit. Sunderland simţi o uşoară alarmă. Nu se aşteptase să fie luat în serios. Nu era în intenţia lui să-şi piardă independenţa, înrolându-se în armata americană. Venise la Paris spre a se reface, nu pentru a îmbrăca armura. Fără să aştepte confirmarea lui Richard, doctorul Franklin adăugă cu acelaşi ton grav, dar prietenos: — Astăzi, dragul meu, America are nevoie de braţul — 151 —

tuturor fiilor ei. Eforturile lor întrunite vor aduce victoria. Şi cunoştinţele tale financiare ne-ar putea fi de folos. Sunderland era din ce în ce mai alarmat. Unde voia Franklin să ajungă? — Căpitanul Paul, care reorganizează în prezent unităţile americane destinate să opereze în sectorul de răsărit al Atlanticului, are nevoie de un trezorier priceput. Sunt încredinţat că ai corespunde acestei misiuni. Doctorul se întoarse spre Paul Jones. Căpitane, îţi recomand pe Richard Sunderland. I-am urmărit activitatea încă de pe vremea când studia la Oxford. E înzestrat cu multiple calităţi. Mai are nevoie totuşi de îndrumări. Richard era perplex. Venise să ceară o povaţă. Doctorul Franklin, fără să-l consulte, îl dădea în primirea marinarului. — Căpitanul Paul Jones a dovedit lumii întregi că supremaţia navală britanică a încetat de a mai fi o axiomă şi că pustiirile săvârşite de englezi pe coastele Americii nu mai puteau scăpa nepedepsite, rosti Franklin cu mândrie. După raidul căpitanului Jones pe insula Sfânta Maria, britanicii au înţeles că războiul purtat pe teritoriul Statelor Unite putea fi extins şi în propria lor ţară. Marinarul se înclină. — Nu merit laudele dumneavoastră, Sir. Mi-am făcut numai datoria. — Îţi apreciez modestia, căpitane Paul. Richard, iată un om în faţa căruia merită să-ţi scoţi pălăria. Alături de el vei avea multe de învăţat. — 152 —

Lui Sunderland nu-i rămânea decât să se declare de acord, chiar dacă mai târziu îşi va relua libertatea. — Sunt fericit, Sir, că m-aţi socotit vrednic să lucrez sub ordinele căpitanului Paul spuse el. — Şi eu sunt bucuros să am printre subalternii mei pe un tânăr recomandat de doctorul Franklin, zise marinarul. Richard îi cântărise vorbele şi tonul cu care fuseseră rostite. Îşi zise că Paul Jones era un om ager la minte, calculat în răspunsuri şi pe care nu-l puteai vinde uşor. Era îndoielnic să facă treabă bună împreună. — Căpitane Paul, i se adresă doctorul, până la data în care îţi vei reorganiza statul major, îngăduie-mi să-l folosesc pe Mr. Sunderland în câteva misiuni. — La ordinele dumneavoastră, Sir. — Richard, ai putea să te prezinţi la lucru săptămâna viitoare? — Vă stau la dispoziţie, Sir. — Perfect! În acest caz… Sună clopoţelul. Secretarul apăru în cadrul uşii. — Will, îţi prezint pe Richard Sunderland, noul nostru colaborator. Richard, iată pe William Temple, secretarul şi nepotul meu. Sper că veţi deveni buni prieteni… Richard, în seara aceasta eşti invitatul meu. Ofer un dineu în cinstea ducelui de Lauzun. Vei face cunoştinţă cu câteva persoane cu care vei avea în curând de lucru. Acum lăsaţi-mă să lucrez cu căpitanul Paul. Pe deseară, Richard… Richard cântări îndelung situaţia, ajungând la concluzia că ar fi fost o neghiobie să respingă mâna — 153 —

întinsă a doctorului Franklin. Era evident că acesta îi cunoştea poziţia echivocă. Dar îl reabilita, fiindcă avea încredere în el. Dacă ar fi refuzat oferta doctorului şiar fi închis toate porţile. În Anglia nu se mai putea înapoia, cel puţin pentru un timp oarecare, în America i se aplicase de mult pecetea de transfug. Nu i-ar mai fi rămas decât să rătăcească prin Europa, îngroşând numărul aventurierilor, al acelor rătăcitori cavaleri de industrie ce trăiesc de azi pe mâine, alcătuind zaţul societăţii. Incontestabil, era greu să-şi schimbe optica la poruncă, îmbrăţişând o cauză pe care până mai ieri o privise, dacă nu cu ostilitate, cel puţin cu indiferenţă. Dar relaţiile pe care şi le putea face, lucrând sub ordinele doctorului Franklin, precumpăneau dezavantajul pierderii libertăţii. Seara, la orele opt precis, se prezentă la Passy. Parte din invitaţi sosiseră. Doctorul îi primea cu bonomia lui legendară, găsind pentru fiecare o vorbă de duh care să descreţească frunţile şi să deschisă inimile. Era un dineu numai între bărbaţi. Cu acest prilej, Richard cunoscu pe ducele de Lauzun, a cărui trecere la Curte şi a cărui reputaţie de grand seigneur depăşiseră de mult graniţele Franţei. Mai erau de faţă contele Philippe de Segur, un tânăr de douăzeci şi patru de ani, care visa numai bătălii şi glorie, ducele de La Rochefoucauld – unul dintre secretarii lui Franklin – care traducea textul Constituţiei Statelor Unite, vicontele de Noailles, vărul marchizului de La Fayette – care se înrolase în armata americană, deschizând drumul miilor de voluntari francezi – — 154 —

prinţul de Nassau-Siegen, un aventurier de sânge regal, care însoţise pe Bougainville în călătoria sa în jurul lumii, Charles de Talleyrand-Perigord, un abate cochet cu alură de petit maître, bancherul Beaujon, care în tot timpul dineului se mărgini să bea un pahar cu lapte şi, în sfârşit, un francez vorbăreţ şi spiritual pe nume Caron de Beaumarchais. Americanii, mai puţini la număr, se remarcau prin îmbrăcămintea lor sobră, care distona cu dantelele, bijuteriile şi broderiile de aur ce împodobeau veşmintele de mătase şi catifea ale francezilor. Benjamin Franklin, prezida, încadrat de Arthur Lee şi de Ralph Izard, ambasadori in partibus în Spania şi Toscana, de William Temple şi de căpitanii Paul şi Pierre Landais. Richard era plasat în dreapta prinţului de Nassau şi în stânga lui Will Temple. Prinţul era un foarte amuzant conviv. Spiritual, adeseori corosiv, avea un humor sec, britanic. Frumos „ca o fecioară abia ieşită din mănăstire” – pentru a folosi termenul de comparaţie al celebrei pictoriţe Vigée-Lebrun – inspiră din primele clipe simpatie lui Richard. Acesta s-ar fi descurcat cu greu printre atâtea figuri noi dacă în prealabil Will Temple nu l-ar fi pus în curent cu biografia fiecărui invitat în parte. Sediul Misiunii Americane de la Paris ajunsese un viespar de intrigi, datorită invidiei pe care personalitatea doctorului Franklin o isca în sufletele meschinilor săi colegi. Arthur Lee – de pildă – îl ura de moarte pe Franklin, dar, fiindcă nu îndrăznea să-l atace făţiş, aducea înverşunate acuzaţii lui Silas Deane, unul dintre — 155 —

colaboratorii apropiaţi ai doctorului, afirmând că făcea afaceri necurate cu Monsieur de Beaumarchais. Indirect, critica şi pe Franklin, care – pretindea el – dădea dovadă de o condamnabilă indulgenţă faţă de aceştia. Ralph Izard, un revoluţionar de modă veche vedea în orice om politic de suprafaţă un virtual dictator. Izard se socotea desemnat de providenţă să asigure paza libertăţilor politice ale ţării sale şi chiar să joace rolul lui Brutus, dacă împrejurările ar fi cerut-o. Bănuia în egală măsură pe Franklin, a cărui popularitate îl indispunea, cât şi pe Lee, în care vedea un parvenit invidios şi setos de măriri. Pentru că Franklin îi preţuia pe Paul Jones, atât Lee cât şi Izard îl susţineau pe căpitanul Pierre Landais, un american de origine franceză, rivalul declarat al lui Jones. Acelaşi dihonie domnea şi între francezii care, fie dezinteresat, fie în scopuri lucrative, sprijineau lupta poporului american. Nobilimea care se înrola pe întrecute în rândurile armatei americane dispreţuia pe burghezii care se mulţumeau să facă afaceri cu furniturile, îmbogăţindu-se de pe urma războiului. Enciclopediştii preamăreau revoluţia americanilor şi îndemnau pe francezi să le urmeze pilda. Ducele de Orléans, vărul regelui, încerca să canalizeze această mişcare de opinii în interesul său personal. Bancherii şi furnizorii se războiau între ei pentru a-şi atribui cele mai importante comenzi şi cele mai mari beneficii. Richard aflase cu surprindere că Monsieur de Beaumarchais, creatorul mult discutatului Bărbier din — 156 —

Sevilla, era mai puţin cunoscut la Misiunea Americană pentru calităţile lui de dramaturg decât pentru aceea de abil furnizor. Rivalitatea lui cu bancherii Beaujon şi Bouret ajunsese de pomină. Se uita plin de curiozitate la Beaujon, care era atât de bogat, încât în această lume de snobi îşi permitea luxul să nu aibă niciun rang nobiliar. Totuşi, era asaltat cu elogii, complimente şi linguşiri de purtătorii celor mai ilustre nume din Franţa. Franklin îi acorda o atenţie deosebită. Statele Unite aveau nevoie de bani, de foarte mulţi bani… Mai toţi convivii participau la conversaţie. Se vorbea despre operaţiile militare din America, despre aportul francezilor în această campanie, despre mult aşteptata intrare în război a Franţei şi a Spaniei. Pe măsură ce sticlele de vin se goleau, discuţiile alunecau pe o pantă mai veselă, mai frivolă. Ducele de Lauzun spicui ultimele cancanuri de la Curte. La Rochefoucauld strecură câteva anecdote din lumea teatrelor. Charles de Talleyrand-Perigord înveseli asistenţa, citind cu voce tare copia unei scrisori de dragoste adresată de nevârstnicul fiu al regelui Angliei, Lady-ei Mary Hamilton, una dintre domnişoarele de onoare ale surorii lui. Aproape de miezul nopţii, convivii se ridicară de la masă bine dispuşi şi uşor ameţiţi de băuturile excelente… Richard îşi luă în primire serviciul la Misiunea Americană. La început, postul subaltern ce i se încredinţase îi păru incompatibil cu situaţia pe care şi-o făurise la Londra; după ce fusese ani de-a rândul — 157 —

un personaj influent în City, cobora la nivelul unui tânăr cu atribuţii modeste şi cu un salariu şi mai modest. Apartamentul din Rue Royale, în care se mutase după stabilirea sa la Paris, refacerea garderobei, obligaţiile mondene, femeile, jocul de cărţi îi mistuiseră cea mai mare parte din cele zece mii de guinee cu care venise în Franţa. Bătrânul William McFee, după ce-i achitase parte din datorii, obţinând termene lungi pentru rest, îi expediase două mii de guinee, ultimii bani salvaţi din naufragiul blestematei afaceri cu piperul. Din acest dezastru Richard ieşea ruinat, dar cu faţa curată. McFee fusese la înălţime. Datorită lui, Richard putea să ţină fruntea sus şi să nu se teamă că va fi arătat cu degetul. McFee avea o mare calitate. Nu-şi pierdea capul în momentele de criză. Calm, calculat, salvase tot ce putea fi salvat. Richard nu-şi însuşise încă această măiestrie. În ofensivele bursiere era de neîntrecut. Loviturile sale îndrăzneţe făcuseră epocă în City. Reversul medaliei îl găsise însă nepregătit. Lecţia primită de la Bancroft îl usturase zdravăn. Dar de pe urma ei trăsese învăţăminte de neuitat. Benjamin Franklin îi pusese la contribuţie cunoştinţele financiare, folosindu-l în câteva misiuni delicate. Multiplele ocupaţii ale doctorului nu-i îngăduiau să rezolve şi chestiunile de ordin financiar, pe care le lăsa pe seama celorlalţi comisari. Printre altele, Richard avea sarcina să-l ţină la curent cu negocierile şi cu tranzacţiile încheiate în numele guvernului american de către Arthur Lee, Ralph Izard şi Silas Deane. — 158 —

Richard primi şi misiunea de a păstra legătura cu Ministerul francez al Marinei, care întârzia să pună la dispoziţia căpitanului Jones câteva nave de război necesare blocării coastelor Angliei. Povestea era lungă. În baza unei convenţii secrete încheiată între doctorul Franklin şi ministrul afacerilor străine al Franţei, Vergennes, nava americană de război „Ranger”, de sub comanda căpitanului Paul Jones, fusese primită la Brest cu toate onorurile datorate pavilionului militar al unui stat beligerant. După o scurtă escală, Paul Jones pornise iarăşi în larg, dezlănţuind aprige şi bruşte atacuri împotriva corăbiilor britanice de comerţ, printre care făcuse ravagii. Nemulţumit cu aceste rezultate, întreprinsese câteva raiduri îndrăzneţe pe coastele Angliei şi Scoţiei. Surprins şi încântat de succesul lui „Ranger”, contele de Sartine, ministrul francez al marinei, hotărâse să acorde întăriri căpitanului Jones, punându-i la dispoziţie fregata „Indien”, care se construia tocmai pe şantierele olandeze. Birocraţii, formalişti şi invidioşi, ridicaseră obiecţii, susţinând că era contrar uzanţelor să se încredinţeze unui american comanda unei nave de război franceze, cu echipaj francez şi cu un corp ofiţeresc alcătuit numai din francezi. Fiindcă serviciile căpitanului Jones erau totuşi necesare, propuseseră a i se da comanda unui vas de patruzeci de tunuri, „Le Duc de Duras”, care urma să primească echipaj american. Dar această navă era atât de veche şi de prăpădită, încât nu de mult se pusese problema dezarmării şi a scoaterii ei definitive din serviciu. — 159 —

Căpitanul Jones ar fi fost fericit să obţină chiar şi comanda acestei corăbii, cu care intenţiona să execute noi raiduri pe ţărmurile Insulelor Britanice. Din nenorocire, incuria şi intrigile făceau treabă bună. Contele de Sartine zăbovea să-şi îndeplinească promisiunea, spre exasperarea lui Jones şi a doctorului Franklin. Intervenţiile lor repetate rămăseseră fără rezultat. Sartine se mulţumea să-i amâne într-una. Richard făcu nenumărate vizite prin birourile Ministerului Marinei, spre a grăbi soluţionarea acestei chestiuni care se complicase fără rost. Spre a-i da mai multă autoritate în aceste negocieri, Franklin făcuse demersuri pe lângă Congres, solicitând încadrarea oficială a lui Richard în Misiunea Americană de la Paris. Nu primise încă niciun rezultat. Pe căi deturnate aflase că propunerea sa fusese întâmpinată cu ostilitatea de câţiva membri ai Adunării. Obiecţiunile erau în parte justificate. Richard Sunderland, care în primii ani ai războiului preferase să rămână la Londra spre a încheia tot felul de tranzacţii dubioase, nu era demn a i se încredinţa o misiune în străinătate. Franklin revenise la atac, încredinţat că până la urmă propunerea lui va fi aprobată de Congres. Stăruinţele sunt îndeobşte răsplătite. Într-o dimineaţă, un curier se prezentă la locuinţa lui Richard, poftindul de urgenţă la Passy. Richard se prezentă de îndată doctorului Franklin, care îl primi în cabinetul său de lucru. — Băiete dragă, am primit azi din America un mesaj — 160 —

care te priveşte pe tine şi pe Temple. — Din America, Sir? Franklin zâmbi. — Da. Veşti bune. Ah, câtă bătaie de cap am avut din pricina ta şi a lui Will. Am fost acuzat în plin Congres că ţin în preajma mea pe fiul unui prieten devotat al Angliei şi pe unul dintre acei care în prima fază a războiului au contribuit la aprovizionarea cu grâu a metropolei. Richard ridică din umeri. — Credeţi-mă, Sir, niciodată nu m-am gândit să fac servicii poporului britanic. Afacerile mele au avut un caracter pur speculativ. Dacă ar fi să mi se aducă imputări, englezii ar fi mai în măsură să o facă. Tranzacţiile mele la bursa de cereale au adus de multe ori Londra în pragul foametei. — Cu alte cuvinte, ai fost un fel de cal troian pe care americanii l-au avut, fără ştirea lor, în City, rosti doctorul cu ironie fină. — Nu merg până acolo încât să pretind că am sabotat cu bună ştiinţă politica economică a guvernului britanic. Indirect, am dezorganizat adeseori planul de aprovizionare al capitalei. Franklin, care se plimbase până atunci dintr-un capăt în celălalt al camerei, se opri în faţa lui Richard. — Voi, financiarii de şcoală nouă, aveţi o mentalitate aparte. Faceţi abstracţie de interesele celor mulţi. Numai realizarea planurilor voastre vă preocupă. Vă e indiferent dacă loviţi în economia ţării care vă găzduieşte. — N-aş putea spune, Sir, că această concluzie ar fi — 161 —

contrară realităţii. Vă mărturisesc că nu m-am preocupat niciodată dacă afacerile mele stingheresc politica economică a guvernului. — Bine cel puţin că eşti sincer. — În orice caz Sir, chiar dacă am făcut rău, nu am făcut-o pentru plăcerea de a face rău. — Ştiu. Argument folosit de toţi bancherii. Nu e totuşi o scuză valabilă… Să revenim la oile noastre. Scoase dintr-un sertar al biroului un sul de hârtie cu pecetea Statelor Unite. Îl înmână lui Richard. — Iată brevetul prin care Congresul te confirmă în funcţia de trezorier al forţelor navale de sub comanda căpitanului Jones. Te felicit, zise el strângându-i mâna. Richard primi cu destulă emoţie brevetul. — Trecutul a fost şters cu buretele, spuse Franklin. De azi înainte eşti un om nou. Un american care luptă pentru libertatea şi independenţa Statelor Unite. Lui Richard nu-i plăcu prima frază a doctorului. Era necesar să se aştearnă uitarea asupra activităţii lui anterioare? Nu avea nimic a-şi reproşa. Concepţiile sale despre morală, despre îndatoririle cetăţeneşti, despre ceea ce e bun şi ceea ce e rău nu corespundeau cu ale interlocutorului său. Mulţumi totuşi lui Franklin, care înclină uşor din cap, reluându-şi apoi plimbarea prin cameră. Privirile doctorului căzură întâmplător asupra unui scrin Louis XV semnat de Pierre Migeon. O mobilă elegantă, suplă, fragilă, marchetată cu lemn de trandafir şi de amarant, pe fond satinat. Bronzurile fin cizelate, aplicate în colţuri, accentuau liniile curbe, — 162 —

perfect echilibrate. Spiritul pozitiv al lui Franklin realiza anevoie răbdarea şi migala cu care creatorul superbei piese îşi împlinise opera. Deosebirea dintre scrinul Louis XV şi mobilele solide şi greoaie din locuinţa sa din Philadelphia era tot atât de izbitoare ca şi contrastul dintre eleganta societate franceză şi brutala lume americană. Prin asociaţie de idei, îi veni în minte magnificul palat de la Versailles, care era un tipic exemplu al rafinamentului artei franceze. — Richard, ai fost vreodată la Versailles? întrebă el. — De două sau trei ori, Sir. Pentru a vorbi cu Monsieur de Vergennes. — Ai vizitat palatul? — Numai birourile miniştrilor. M-am plimbat însă prin parc. — Ţi-am pregătit o surpriză. Îţi voi da ocazia să admiri „Les Grands Appartements”. Vei face parte din delegaţia americană care va fi primită de către rege în audienţă oficială. O expresie de triumf licări în ochii lui Franklin. — Audienţa aceasta, pe care o aştept de atâta vreme, constituie un mare eveniment pentru poporul american… Consfinţeşte intrarea oficială a Statelor Unite în rândul ţărilor independente. Regele Ludovic este cel dintâi suveran care ne recunoaşte acest drept. Doctorul trecu în faţa ferestrei. Negura care plutise în aer în primele ore ale dimineţii se destrămă cu încetul, lăsând razele soarelui să străbată cu putere sporită. — Se luminează, Richard. Ceaţa se risipeşte. Seninul izgoneşte întunecarea. — 163 —

Franklin se întoarse spre Sunderland. — Ştii tu ce spunea, nu de mult, doctorul Samuel Johnson despre noi, americanii? Că am fi o adunătură de ocnaşi, buni numai de spânzurătoare. Iar acum câţiva ani, la Londra, Wedderburn m-a insultat fiindcă îndrăzneam să lupt pentru libertatea patriei mele. Mulţumesc providenţei că mi-a hărăzit să pun şi eu o piatră la temelia acestui triumf. — Mi-aş permite o întrebare, Sir. Cum vă explicaţi interesul şi entuziasmul francezilor pentru izbânda cauzei noastre? — Nimic mai simplu. Poporul acestei ţări îşi caută el însuşi drumul spre libertate. Lupta americanilor împotriva tiraniei deschide o eră nouă pentru omenire. — Nu vă pare totuşi ciudat că regele Franţei, un monarh absolut, sprijină revoluţia noastră? Am auzit că ar fi acordat Congresului un împrumut de şase milioane de livre din caseta sa particulară. — E adevărat. — Ce semnificaţie are acest gest? Generozitate sau calcul politic? — Şi una şi alta, replică Franklin, aşezându-se la birou. Regele şi-a manifestat adeseori simpatia pentru insurgenţi. Pe de altă parte, interesele politice ale Franţei îi dictau să intervină în ajutorul nostru. Duşmănia seculară dintre crinul francez şi leul britanic, intrată în latenţă după încheierea Războiului de Şapte Ani, nu aştepta decât o scânteie pentru a da naştere la o nouă conflagraţie. Consecvenţi politicii lor antibritanice, Bourbonii ne-au acordat în secret subsidii importante, de îndată ce şi-au dat seama că — 164 —

răscoala noastră nu e un simplu incident, ci un adevărat război de uzură pentru Anglia. Guvernul de la Londra, informat de manevrele Franţei, nu aştepta decât să sfărâme rebeliunea americană, spre a se întoarce apoi cu forţe sporite împotriva celor care au sprijinit-o. Bourbonii din Franţa şi cei din Spania, legaţi prin pactul de familie, pândeau o ocazie favorabilă pentru a interveni făţiş în ajutorul nostru. Obiectivele lor politice erau simple. Anglia trebuia lovită înainte de a lichida revolta din colonii. Atâta timp cât comunicatele militare vesteau numai succese britanice, Franţa şi Spania nu cutează să mobilizeze. Mitul invincibilităţii Angliei le ţinea în frâu. Spre surprinderea lumii întregi, acel mit a fost spulberat de un pumn de oameni insuficient pregătiţi din punct de vedere militar, dar oţeliţi de o încrederea fanatică în dreptatea cauzei lor. Richard urmărea cu atenţie explicaţiile limpezi ale lui Franklin, care-i lămurea în puţine cuvinte dedesubturile politice ale războiului. — Împrejurările care au dus la precizarea poziţiei Franţei sunt nu numai interesante, dar şi comice. După cum ştii şi tu, la 16 octombrie generalul Bourgoyne s-a predat cu toate trupele sale rebelilor, după o serie de înfrângeri care îi înjumătăţiseră armata. Vestea acestui miraculos succes a întârziat să ajungă în Europa. În ziua în care Bourgoyne pleca steagul în faţa generalului Gates, primul ministru al Spaniei, Florida Blanca scria descurajat lui Vergennes: „Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă spre a nu indispune Marea Britanie”. La aceeaşi dată, Vergennes — 165 —

declara într-un consiliu de miniştri întrunit la Versailles: „Anglia se socoteşte azi stăpâna lumii. Şi pe drept cuvânt. Mă tem să nu ne oblige a-i declara pe americani în afara legii”. Glootz, ambasadorul Prusiei la Paris, scria suveranului său că Franţa şi-a pierdut definitiv rangul de mare putere şi că Marea Britanie va conduce pe viitor destinele lumii. Tocmai când demoralizarea era mai adâncă, a ajuns în Europa ştirea capitulării generalului Bourgoyne. Rezultatul a întrecut aşteptările. La Versailles, comunicatul oficial a fost primit la 4 decembrie. La 5 decembrie, Vergennes a întocmit un raport prin care propunea regelui recunoaşterea Statelor Unite şi încheierea unui tratat de alianţă. În ziua următoare, regele Ludovic a pus pe acest raport rezoluţia: „Se aprobă”. Îţi dai seama, Richard, ce înseamnă această dezlegare pentru ţara noastră? Trăim cel mai înălţător moment din istoria Statelor Unite. Tratatul de alianţă va fi semnat zilele acestea. Stormont, ambasadorul Angliei, e cuprins de panică. La Londra, guvernul dă semne de nervozitate. Ameninţarea intervenţiei militare a Franţei îi pune în mare încurcătură. Da, da, băiatule! Suntem mai aproape de victorie ca niciodată. Franklin era transfigurat. Chipul lui reflecta extazul. După un timp îşi plecă fruntea. Era obosit. În noaptea din ajun lucrase până în zori. Nu dormise decât două ore. Şi mai avea de primit audienţe, de întocmit rapoarte, de purtat discuţii cu oamenii politici ai Franţei. O zi încărcată ca atâtea altele. — Richard, rosti el în şoaptă, ca şi când abia atunci şi-ar fi adus aminte că trebuie să-şi menajeze puterile, — 166 —

de care avea încă atâta nevoie, să te pregăteşti pentru audienţa de la Versailles. Şi acum, pleacă. Trebuie să stau de vorbă şi cu alţi oameni. Richard se înclină adânc, apoi ieşi fără zgomot din această încăpere, sfinţită parcă de prezenţa lui Franklin… Sosi şi ziua mult aşteptatei audienţe. Somptuosul cortegiu, pe care protocolul Curţii îl punea la dispoziţia ambasadorilor străini, străbătu cu toată pompa străzile Parisului, purtând spre Versailles delegaţia Statelor Unite. Richard se afla în aceeaşi trăsură cu William Temple. Amândoi arborau veştminte de mare gală, ca şi ceilalţi membri ai Misiunii Americane. Numai Benjamin Franklin era îmbrăcat simplu ca un quaker. Nu purta perucă şi nici sabie. Costumul său de catifea brună, părul lăsat liber pe spate, pălăria albă de castor, ţinută sub braţ, ochelarii, de pe nas, îl singularizau în această lume banalizată de o strălucire care ajunsese să nu mai facă nicio impresie. La Versailles, delegaţia fu primită cu toate onorurile. Două companii din regimentul de gardă prezentară armele. Ministrul afacerilor străine ieşi în întâmpinarea delegaţiei. Ambasada străbătu apoi marile saloane de paradă, care alcătuiau ceea ce se numeşte „Les Grands Appartements”. Richard rămase impresionat de splendoarea interioarelor, de uniformele militare, de costumele de ceremonie ale curtenilor, de toaletele de mare gală stropite de roua mărgăritarelor, de chipurile — 167 —

zâmbitoare ale femeilor, răsărite fugitiv pe după evantaie mânuite cu languroasă eleganţă, de efluviile de parfumuri tari, de murmurul de glasuri şoptite, de ploconelile ceremonioase şi de gesturile rotunde de balet perfect stilizat. Decorul unic în lume al Galeriei Oglinzilor îl copleşi. Puzderie de lustre şi girandole de cristal revărsau cascadă de lumină, punând în valoare veşmintele de catifea şi de brocart, decoraţiile încrustate cu pietre preţioase, statuile de argint masiv, portocalii aliniaţi în mari vase de porţelan, perdelele de damasc alb, broşate cu aur şi brodate cu cifrul regelui, mobilierul de argint cizelat, covoarele de savonnerie cu tonuri delicate trandafirii. La capătul galeriei, regele trona pe o estradă acoperită cu un imens covor ornat cu armele Franţei. Monarhul purta un costum de catifea verde, acoperit cu broderii şi smaralde. Regina, principii de sânge şi înalţii demnitari ai Curţii îl încadrau, creându-i un impunător fundal. Când ajunse în apropierea suveranului, Richard încercă o mare deziluzie. Obez, uşor încovoiat, cu ochi de miop ce priveau în vag, cu nasul acvilin înecat aproape în grăsimea obrajilor congestionaţi, cu fruntea teşită şi gâtul masiv, scurt, strâns în cravata de dantelă, regele Ludovic avea înfăţişarea unui burghez de rând, îmbuibat, apatic, obtuz şi lipsit de personalitate. Regina, în schimb întrupa perfecţiunea, idealul feminin al secolului al XVIII-lea. Cochetă, elegantă, mlădioasă, proaspătă ca o briză primăvăratică, avea — 168 —

ochii albaştri, emotivi, plini de expresie, tenul de o albeaţă strălucitoare, bărbia sublim modelată, decolteul ispititor. Pe Richard îl impresionă neplăcut glasul răguşit, gângav, al regelui, care vorbea unison, ca şi când ar fi fost rostit o lecţie învăţată pe dinafară: — Messieurs, vă rog să asiguraţi Congresul Statelor Unite de toată solicitudinea mea. Sunt încredinţat că relaţiile de prietenie dintre ţările noastre vor fi rodnice şi vor deschide o eră nouă pentru omenire. Doctorul Franklin răspunse cu simplitate: — Maiestatea Voastră poate să se bizuie pe recunoştinţa Congresului. Poporul Statelor Unite îşi va respecta cu stricteţe angajamentele luate faţă de Franţa. Ovaţiile curtenilor răsunară sub bolta Galeriei Oglinzilor. Era un moment impresionant, pe care Richard nu avea să-l uite niciodată… Războiul de Independenţă intra în faza lui finală. Căpitanul Paul Jones încercă cea mai vie bucurie când primi din partea Ministerului Marinei invitaţia de a se prezenta de urgenţă în portul Lorient, spre a lua în primire nava „Duc de Duras”. Visul lui îşi găsea în sfârşit împlinirea. Înainte de a părăsi Parisul, ceru lui Franklin îngăduinţa de a schimba numele vasului „Duc de Duras” în „Bonhomme Richard”. Jones se inspirase după titlul unei lucrări filosofice a doctorului, Les Maximes du Bonhomme Richard, care cunoştea în acea epocă un mare succes de librărie. Însoţit de Sunderland, plecă apoi în mare grabă spre — 169 —

Lorient. Îndată ce ajunseră la Lorient, se îndreptară spre docuri. Căpitanul era curios să-şi vadă corabia. Prima impresie îl dezamăgi. „Duc de Duras” era într-o stare jalnică. Vasul fusese folosit peste cincizeci de ani de serviciul Companiei Indiilor, după care proprietarii îl trecuseră la reformă. Cu o navă pe jumătate putredă, Jones trebuia să se avânte în lupta împotriva forţelor navale britanice, care până atunci nu cunoscuseră înfrângerea. Cu neobosită energie porni să schimbe străvechiul vas de comerţ într-o navă de război. Reparaţiile necesitau timp şi bani. Fiindcă tunurile comandate de Richard la fabrica de armament din Angouleme întârziau să fie livrate, Jones, care fusese înălţat între timp la gradul de comandor, fu nevoit săşi înarmeze corabia cu tunuri vechi, provenite din arsenalul Lorient. Ofiţerii însărcinaţi cu recrutarea echipajului întâmpinau mari dificultăţi. Întrucât nava urma să treacă sub pavilion american, nu era îngăduit a se înscrie pe roluri marinari de naţionalitate franceză. Jones, care n-avea de unde să-şi completeze echipajul numai cu americani, fu nevoit să angajeze tot felul de supuşi străini: portughezi, spanioli, flamanzi, germani, algerieni, levantini şi chiar englezi prizonieri de război care preferară a servi pe o navă militară americană decât să mucezească în închisorile franceze. Către începutul verii, escadra luă în sfârşit fiinţă. În afară de „Bonhomme Richard”, înarmat cu patruzeci de tunuri, aceasta mai cuprindea fregata „Alliance”, cu treizeci şi şase de tunuri, comandată de căpitanul — 170 —

Pierre Landais, rivalul lui Jones, fregata „Pallas”, cu treizeci şi două de tunuri, comandată de căpitanul Denis Cottineau, cuterul „Cerf”, cu optsprezece tunuri, comandat de căpitanul Joseph Vorage şi bricul „Vengeance”, cu douăsprezece tunuri, comandat de căpitanul Philippe Ricot. La 11 iunie 1779 sosi un ordin al Ministerului de Război, care încredinţa comandorului misiunea de a escorta un convoi de vase de comerţ încărcate cu muniţii şi mărfuri de la Lorient la Bordeaux, iar la înapoiere să atace crucişătoarele britanice pe care le va surprinde în golful Biscaya. Jones era consternat. În loc de o debarcare pe coastele Angliei, a cărei reuşită l-ar fi acoperit de glorie, i se încredinţa rolul de paznic al unor vase comerciale. Trist schimb. Totuşi, era mai bine decât nimic. După ce lăsă convoiul la Bordeaux, escadra patrulă apele golfului Biscaya, fără a intra în contact cu forţele navale britanice. Navele inamice întâlnite în drum se îndepărtau în grabă, evitând lupta. Richard avea impresia că se află într-o croazieră de plăcere. Nimic nu tulbura liniştea acestei călătorii în zigzag, de-a lungul coastelor sud-vestice ale Franţei. Timpul se făcuse iarăşi prielnic. După ce termină de operat în registrele sale, Richard ieşea pe punte şi lenevea la soare, lăsând gândurile să-i vagabondeze. Către începutul lui august, Paul Jones primi în sfârşit o misiune după placul său: dezorganizarea comerţului maritim al marii Britanii prin atacarea convoaielor care plecau sau intrau în porturile engleze, precum şi bombardarea câtorva oraşe de — 171 —

coastă ale Angliei. Acţiune militară importantă, care cerea abilitate şi mai ales îndrăzneală. Părea aproape o nebunie a se încerca blocarea ţărmurilor Marii Britanii cu o escadră alcătuită din câteva vase vechi la care se adăuga o singură fregată modernă. Dar comandorul Paul Jones avea încredere în steaua lui. În zorii zilei de 14 august, escadra sa părăsi portul Lorient, îndreptându-se spre Anglia. Statul Major al comandantului fusese întărit cu câţiva ofiţeri americani experimentaţi, evadaţi dintr-un lagăr britanic de prizonieri. Detaşamentul francez era comandat de colonelul de Chamillard, şi de un grup de ofiţeri entuziaşti, care visau numai bătălii şi lovituri de spadă. Pe cât de bine închegat era corpul ofiţeresc al lui „Bonhomme Richard”, pe atât de eteroclit era echipajul. Pe cele trei punţi ale vasului, ca pe un plutitor turn al lui Babel, se auzeau tot felul de graiuri: malaeza, engleza, franceza, greaca, italiana, turca, daneza, araba, portugheza, în dialecte, unele mai bizare decât altele. Pe toţi aceşti oameni, culeşi de pretutindeni, Paul Jones îi supusese unei pregătiri militare intensive. În fiecare zi, de la linia de plutire şi până în vârful catargului cel mare şi de la provă până la pupă se auzeau ordine, înjurături, zgomot de arme mânuite cu straşnică iuţeală, ropot de paşi alergători, întovărăşite toate de ţipetele ascuţite ale pescăruşilor care însoţeau escadra. Încă din primele zile, escadra captură optsprezece corăbii de comerţ, care fură expediate în Franţa. Recolta era totuşi slabă faţă de aşteptările comandorului. Jones se gândea cu amărăciune că la — 172 —

sfârşitul lui septembrie trebuia să acosteze în portul olandez Texel, punctul final al expediţiei. Pe bord, atmosfera era încărcată. Ofiţerii erau nemulţumiţi, fiindcă periplul se termina fără rezultate spectaculoase. Prizonierii englezi erau plini de nelinişte. Detaşamentul francez, care vegeta pe bord în condiţii de cazare lamentabile, manifesta o nervozitate crescândă, comunicând-o şi ofiţerilor. Marinarii, care alcătuiau un adevărat mozaic de naţionalităţi, erau iritaţi fiindcă nu participau la beneficiile expediţiei, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi angajat pe un vas corsar. O întâlnire cu peripeţii avea să-i scoată pe toţi din starea de încordată expectativă. Ziua de 23 septembrie începu ca oricare alta. Rutina monotonă a vieţii de bord părea că nu va fi tulburată. Deasupra lui „Bonhomme Richard” se roteau zglobiu pescăruşii. Vasul se legăna uşor, predispunând la somn şi reverie. Aproape de ora prânzului, escadra depăşi capul Flamborough, un promontoriu care se avânta îndrăzneţ în Marea Nordului, între Scarborough şi Great Grimsby. Spre seară, marinarul de veghe semnală pânze numeroase la orizont. Îndată ce primi vestea, comandorul ieşi pe dunetă. Cu telescopul la ochi, număra siluetele albe care se profilau în zare. — Gentlemen, se întoarse el spre ofiţerii care-l însoţeau, norocul ne surâde. Flota comercială a Mării Baltice ne pică în palmă. Paul Jones aspiră adânc aerul sărat al mării. — De luni de zile aştept momentul acesta. Priviţi! — 173 —

Peste patruzeci de nave încărcate cu mărfuri. Cea mai formidabilă pradă de război. Înflăcărarea lui molipsise şi pe ceilalţi ofiţeri. Exaltarea le dădea tuturor aripi. — Mr. Dale, se adresă el primului locotenent, semnalează flotei: „Urmărire generală”. Pavilioanele de semnalizare ale vasului amiral se înălţară pe catarg. În câteva minute, întreaga velatură fu desfăşurată. Navele se avântară ca nişte lupi asupra unei turme de oi. În convoiul inamic se dăduse alarma. Corăbiile se îndreptau cu iuţeală spre ţărm, căutând protecţia bateriilor de coastă. Richard opera în registrele sale, când ropotul tobelor care dădeau semnalul de luptă îl făcu să-şi întrerupă lucrul. Îşi strânse repede scriptele, le băgă în lada lor ghintuită, apoi ieşi pe punte. Bătaia tobelor întovărăşea pregătirile febrile. Zoriţi de ordinele ofiţerilor, marinarii alergau la posturi; puntea era stropită cu apă şi presărată cu nisip, spre a nu fi alunecoasă; sabordurile erau descoperite, tunurile puse în baterie; se împărţeau arme şi muniţii echipajului, în previziunea unei lupte corp la corp; echipele de pompieri treceau la pompe; la infirmerie, chirurgul improviza din câteva lăzi o masă de operaţie; bucătarul, cu ajutoarele sale, pregătea sacii în care aveau să fie băgaţi morţii, înainte de a fi aruncaţi în mare. Richard simţea un ciudat gol în stomac. Perspectiva luptei îl umplea de emoţii. Nu se temea atât de moarte, cât de vreo infirmitate. În timpul acţiunii, — 174 —

misiunea lui era să stea în permanenţă la dispoziţia comandantului. Se apropia înserarea. Paul Jones avea de gând să angajeze lupta chiar în timp de noapte, dacă va fi nevoie. Vântul uşor umfla totuşi pânzele lui „Bonhomme Richard”, care se apropia cu viteză de inamic. Două vase de război britanice escortau convoiul. O fregată de aproximativ patruzeci de tunuri şi o navă mijlocie. Comandantul exulta. Puterea de foc a flotei lui era net superioară. Dispunea de patru vase, faţă de cele două britanice. Proporţia de forţe îi era favorabilă. „Bonhomme Richard” şi „Alliance” vor încadra fregata, iar „Pallas” şi „Vengeance” vor ataca celălalt vas englezesc. Soarele apusese într-o apoteoză purpurie, întunericul începea să se lase. Stelele luminau uşor marea. Pe puntea de comandă, Paul Jones se freca neîncrezător la ochi. „Alliance” părăsise ruta urmată de „Bonhomme Richard” şi se îndepărta spre sud-est în ciuda semnalelor de pe vasul amiral. Comandantul înjură printre dinţi. Laşul Landais evita lupta, preferând să urmărească de departe mersul acţiunii. Lui Jones nu-i mai rămâneau la dispoziţie decât fregata „Pallas” şi bricul „Vengeance”, pe care trebuia să le lase a face faţă celui de-al doilea vas britanic. „Bonhomme Richard” spărgea valurile întunecate, avântându-se cu iuţeală spre fregata inamică, ale cărei saborduri luminate permiteau să se vadă tunurile pregătite de tragere. — 175 —

Geana de aur a lunii apăruse la orizont. O lună plină, rotundă ca o tipsie, care arunca peste învelişul mării o cale luminoasă. Fregata britanică se afla acum la aproximativ o sută de metri de nava „Amiral”. Examinând-o de aproape, Paul Jones îşi dădu seama că îşi subestimase adversarul. Vasul inamic era mai modern şi mai puternic decât „Bonhomme Richard”. Raportul de forţe se răsturnase în favoarea englezilor. Zarurile erau însă aruncate. Comandantul n-ar fi conceput să dea înapoi. — Ce navă e aceasta? se auzi un glas autoritar de pe corabia britanică. Paul Jones se bucură. Englezii nu ştiau încă dacă aveau de-a face cu un bastiment duşman. Pentru a câştiga timp, răspunse prin portavoce. — Nava Maiestăţii Sale, „Princess Elisabeth”. Dar nava dumneavoastră? — Nava Maiestăţii Sale, „Serapis”. Căpitan Richard Pearson, sosi fără întârziere răspunsul, încotro mergeţi? — Apropiaţi-vă! strigă Paul Jones, folosind acelaşi şiretlic. Nu vă aud! De data aceasta, căpitanul Pearson nu se mai lăsă înşelat. Încă de la început avusese bănuieli. După câte ştie el, „Princess Elisabeth” n-avea ce căuta în această parte a Mării Nordului. — Răspundeţi imediat ori trag! porunci Pearson. De pe „Bonhomme Richard” se puteau vedea comandanţii britanici de tunuri aprinzându-şi fitilele. — 176 —

Nu mai era niciun moment de pierdut. — Foc, Mr. Dale! ordonă Paul Jones. Simultan, tunurile de pe „Bonhomme Richard” traseră o salvă în plin, în vreme ce culorile americane erau ridicate la pupă. Tunurile britanice răspunseră aproape în aceeaşi clipă, ţintind bateriile de pe „Bonhomme Richard”. Zgomotul era asurzitor. S-ar fi zis că se dezlănţuiseră tunetele cerului. O explozie formidabilă într-una din bateriile de jos făcu să ţâşnească o trombă de fum roşiatic. Se auziră distinct răcnete de durere. — Mr. Sunderland, strigă comandantul, aleargă jos şi vezi ce s-a întâmplat. Dacă a explodat unul dintre tunurile vechi, de optsprezece, întreaga baterie să înceteze focul. Servanţii să se urce pe punte. Îi vom folosi la abordaj. Electrizat de primejdie şi de ordinul comandantului, Richard se avântă pe tambuchiu în jos, prin valurile de fum negru care răbufneau spre ieşire. În bateria de jos îi întâmpină un spectacol oribil: două tunuri mari de calibru 18 explodaseră pulverizând servanţii. Spărturi de metal şi ţăpligi de lemn răniseră şi pe artileriştii de la alte tunuri. Când puse piciorul pe pardoseala de scânduri, Richard alunecă într-o baltă de sânge. Aspirantul Gilbert Watt, sprijinit de balustrada scării, vărsa o spumă roşie, vâscoasă. Capul unui artilerist era secţionat de corpul care se mai zvârcoli convulsiv, încremenind apoi pe veci. Servanţii de la celelalte tunuri nu mai îndrăzneau să tragă. — Încetaţi focul, Mayrant, zbieră Richard — 177 —

comandantului bateriei. Tunurile de optsprezece nu mai trag! Ordinul comandantului! Închideţi sabordurile! Oamenii valizi să urce pe punte! Richard trebui să repete porunca, fiindcă salvele bateriei de sus şi ale tunurilor britanice trăsneau aproape fără încetare, acoperindu-i glasul. — Am înţeles, Mr. Sunderland, răspunse Mayrant pe care îl înnegrise pulberea. Încetaţi focul! urlă el, încercând să acopere zgomotul detunăturilor. Închideţi sabordurile, căraţi răniţii la infirmerie! Ceilalţi pe punte! Porunca era greu de executat. Puterea exploziei smulsese din ţâţâni obloanele câtorva saborduri, aruncându-le în mare. Dulgherul şi ajutoarele sale acoperiră cu scânduri de stejar deschizăturile căscate în pântecele navei. Oricât era Richard de novice îşi putea da seama că scoaterea din luptă a bateriei de 18 reducea la jumătate puterea de foc a lui „Bonhomme Richard”, care rămânea net inferior faţă de „Serapis”. Făcându-şi anevoie loc printre răniţi şi printre infirmieri, se repezi pe scări în sus spre a raporta comandantului rezultatele misiunii. Când ajunse pe punte, i se făcu părul măciucă. Străfulgerările tunurilor care trăgeau în rafale, scânteierile flintelor şi pistoalelor care răpăiau grindină, luminau noaptea ca un fantastic joc de artificii. Mirosea a pulbere, a fum, a sânge şi sudoare. Marinarii americani, căţăraţi pe sarturi, şi soldaţii francezi trăgeau de voie, ochind tunarii şi puşcaşii de pe „Serapis”, care cădeau ca nişte păpuşi dezarticulate. Ploaia de ghiulele englezeşti — 178 —

continua să izbească în plin flancurile străvechii corăbii americane, care se cutremura la fiecare impact. Puntea, duneta erau măturate de focul inamic, care făcea ravagii. Aşchii de lemn zburau prin aer, înfigându-se în carnea marinarilor, care înjurau cumplit. Puntea era acoperită cu morţi, răsturnaţi în cele mai bizare poziţii. Ochii sticloşi ai unuia fixau cerul învăpăiat. Altul încremenise cu pistolul încă fumegând, încleştat în mâna crispată. Capul unui artilerist era despicat în două, ca un pepene. Un braţ stătea atârnat ca prin minune de un sart. Picături de sânge se scurgeau din cartilagiile sfâşiate, din carnea zdrobită. Un elev de marină rămăsese încolăcit lângă parapet. S-ar fi zis că doarme, dacă nu i s-ar fi văzut gaura roşie din frunte. Un rănit se zbătea în spasmele agoniei. Richard simţi o slăbiciune ciudată. Îi venea să verse. Se rezemă câteva clipe de peretele tambuchiului, apoi cu o sforţare, porni iarăşi la drum. Străbătu puntea în câteva salturi şi se căţără pe dunetă. Raportă comandantului situaţia din bateria de jos şi măsurile luate. — Foarte bine, Mr. Sunderland. Pierderi mari? — Aproximativ treizeci de morţi şi răniţi, Sir. Răniţii sunt transportaţi la infirmerie. — Mr Sunderland, vom aborda nava inamică. Preia comandă detaşamentului doi de abordaj în locul locotenentului McCarthy, căzut la datorie. Ţine legătura cu colonelul Chamillard, care te va sprijini la atac. — 179 —

Comandantul încerca o soluţie disperată: abordajul. Vechea tactică a piraţilor. Continuarea duelului de artilerie ar fi fost fatală lui „Bonhomme Richard”, a cărui putere de foc scădea necontenit. Superioritatea artileriei britanice era categorică. Desluşind intenţiile comandantului Jones, după manevrele vasului amiral, căpitanul Pearson căuta să păstreze o distanţă constantă între „Serapis” şi „Bonhomme Richard”. Prevedea cu precizie matematică reducerea la tăcere a navei duşmane, pe care o va avea în curând la discreţie. Pe „Bonhomme Richard” situaţia era disperată. Tunurile lovite pe rând de salvele britanice încetau să mai tragă. Bateria dintre punţi, comandată de locotenentul Mayhew îşi curmă focul. Aceeaşi soartă o avu şi unitatea de sub comanda aspirantului Reuben Chase. Lovit sub linia de plutire, vasul amiral începea să se scufunde. Pompele puse în funcţiune nu mai pridideau să scoată apa, care năvălea cu furie. Calm, Paul Jones aştepta momentul prielnic. Pentru el, abordajul devenise o idee fixă. Pe ţărm, mii de oameni urmăreau cu emoţie duelul dintre „Serapis” şi „Bonhomme Richard”. Ceva mai în larg, „Pallas” şi „Vengeance” încolţiseră pe „Countess of Scarborough”, cea de-a două navă de război britanică. Vasele comerciale din convoi se risipiseră ca potârnichile. „Alliance” continua să stea deoparte. Nimeni n-ar fi putut spune ce se petrecea în mintea căpitanului Landais, care asista impasibil la luptă, fără să intervină în ajutorul camarazilor săi de arme. — 180 —

Încrezător în zdrobitoarea sa superioritate, căpitanul Pearson îşi schimbă tactica. Dornic să-şi lichideze mai repede adversarul, se apropie de „Bonhomme Richard”. Voia să-l lovească sub linia de plutire, spre a-i grăbi scufundarea. Acesta era momentul pe care-l aştepta Paul Jones. — Aruncaţi harpoanele de fier! Cârligele harpoanelor muşcară balustradele lui „Serapis”. „Bonhomme Richard” se cramponă de nava vrăjmaşă ca o caracatiţă de pradă sa. — La abordaj! Goi până la brâu, legaţi la cap cu basmale viu colorate, cu cuţitele în dinţi, în mâini cu pistoale, săbii şi topoare, oamenii de pe „Bonhomme Richard” se avântară ca un nor de lăcuste asupra punţii lui „Serapis”. Săreau peste parapete, peste cordaje, peste mormanele de cadavre, repezindu-se cu strigăte guturale asupra englezilor, care se apărau cu furie. Loviţi de gloanţele puşcaşilor britanici, mulţi atacanţi se prăvăliră fulgeraţi de moarte. Câţiva căzură în spaţiul dintre cele două vase, fiind striviţi ca muştele. Combatanţii luptau corp la corp, cu cuţitele, cu dinţii. Cuprins de o cumplită furie, Richard îşi rotea sabia deasupra capului, trăsnind în dreapta şi în stânga, icnind la fiecare lovitură şi răcnind ca scos din minţi. Alături de el, colonelul de Chamillard căzu străpuns de un glonte care-i sfărâmă şira spinării. Locotenentul colonel Weibert prelua de îndată comanda detaşamentului francez. Puşcaşii de pe „Serapis” trăgeau cu înverşunare, făcând goluri în rândurile atacanţilor. Artileriştii — 181 —

britanici continuau să verse fier şi foc asupra carcasei lui „Bonhomme Richard”, care se scufunda metru cu metru. Deodată, un nou duşman îi încolţi deopotrivă şi pe englezi şi pe americani. Vela trincă de pe „Serapis” luă foc de la o grenadă de mână, care incendiase un morman de cordaje de pe punte. De la vela trincă flăcările se întinseră la gabierul mic, la contragabierul mic apoi, duse de vânt, săriră la flocul mic şi la flocul mare. În câteva minute, întreaga velatură a navei britanice deveni o pădure de flăcări. Incendiul se transmise şi la pânzele lui „Bonhomme Richard”. Echipajele celor două nave puseră pompele în funcţiune. Fumul gros, cu miros de gudron, înăbuşea pe luptători. Duelul de artilerie şi de muschete se încetini. Eforturile erau îndreptate acum spre stingerea focului. Cuprins de panică, prăjit de o răbufnire a focului, un maltez zbieră: — Ardem, ne scufundăm! Suntem pierduţi! Un tânăr artilerist din bateria lui Mayrant răcni, aruncând armele: — Să ne predăm! Ardem ca şoarecii! Nu vreau să mor! Nu vreau! Nu vreau! Cuprins de nebunie, se repezi să coboare steagul american. Un glonte de pistol îl nimeri în cap. Se răsuci pe călcâie, ca şi când ar fi făcut o piruetă, apoi căzu cu faţa în jos. Comandorul Jones, cu pistolul încă fumegând, se întoarse spre oamenii adunaţi pe punte. — Cel care va îndrăzni să pomenească de predare, — 182 —

va avea aceeaşi soartă. Trădătorii vor fi împuşcaţi pe loc. Pentru ei nu există milă. Ochii îi erau atât de scânteietori, încât păreau să oglindească incendiul care mistuia navele. Episodul acesta nu scăpase căpitanului Pearson, care striga de pe puntea lui „Serapis”: — Predaţi-vă cât mai e timp! Vă scufundaţi! Sperase că intervenţia sa va provoca o răscoală a marinarilor americani. Situaţia lor era foarte grea. Deşi navele erau strâns înlănţuite, tunurile britanice continuau să tragă, scormonind măruntaiele lui „Bonhomme Richard”. Detaşamentele care abordaseră pe „Serapis” fuseseră prinse în focul puşcaşilor, englezi, care le măcinau cu furie. Îndemnul lui Pearson nu rămase fără răspuns. De pe duneta vasului amiral se auzi glasul limpede al lui Paul Jones: — Nici nu ne gândim să ne predăm. Lupta abia a început! Ultimul cuvânt al comandantului fu acoperit de răpăiala împuşcăturilor, care revărsau grindină de gloanţe. Deodată, la pupa celor două vase apăru silueta unei corăbii negre, pe care incendiul o învăluia într-o lumină roşiatică. — „Alliance” a sosit în ajutorul nostru, Sir! strigă primul locotenent. — Era şi timpul, răspunse comandantul. Aprinde luminile de recunoaştere. Spre consternarea lor, „Alliance” potopi cu ploaie de gloanţe şi pe englezi şi pe americani, fără deosebire. — 183 —

— A înnebunit căpitanul Landais! zbieră Dale, înjurând furios. „Alliance” pieri ca o nălucă în noapte ca, după un interval scurt de timp, să revină, mitraliind atât pe oamenii de pe „Serapis”, cât şi pe cei de pe „Bonhomme Richard”. Trădarea căpitanului Landais era manifestă. Pe cele două vase încleştate într-o supremă trântă se dezlănţuise infernul. Combatanţii se măcelăreau între ei, apărându-se totodată de asaltul apei şi focului, care îi ameninţa pe toţi în egală măsura. Pălălaia înroşise văzduhul şi marea. Un linţoliu de purpură învăluia cele două bastimente, care se scufundau cu încetul. „Alliance” dispăru iarăşi. Locotenent-colonelul Weibert propuse comandantului să înceteze lupta. — Ofiţerii şi soldaţii francezi au luptat până la unul. Mai toţi sunt morţi sau răniţi. Oamenii dumneavoastră sunt la capătul puterilor. Cred că orice rezistenţă e inutilă. — Vă înşelaţi, Monsieur, replică Jones cu dârzenie. Victoria va fi a aceluia care va rezista mai mult. În aceeaşi clipă un vuiet de urale se ridică din pieptul „marinarilor de pe „Bonhomme Richard”. Pavilionul britanic era coborât. Comandantul Paul Jones reuşise să înfrângă una dintre cele mai puternice nave militare ale asupritorilor ţării sale. Cu ceremonialul de rigoare, căpitanul Pearson remise sabia sa lui Jones. — 184 —

— Regret că sunt silit s-o predau unui pirat care ar trebui să poarte ştreangul, rosti el fierbând de mânie. — Vă închipuiţi atunci, Sir, cât e de bucuros piratul care a izbutit să smulgă victoria din mâna unui ofiţer de valoarea dumneavoastră, răspunse curtenitor Paul Jones… Lupta se terminase. În ciuda strădaniilor comandantului, „Bonhomme Richard” nu mai putu fi salvat. Întreg echipajul acestuia trecu pe bordul lui „Serapis”, la pupa căruia flutura pavilionul american. Străvechea carcasă a eroicului „Bonhomme Richard” se scufundă în adâncuri, purtând în sânul ei cadavrele luptătorilor care căzuseră pentru libertatea Statelor Unite… Escadra comandantului Jones îşi făcu o intrare triumfală în portul olandez Textel, punctul final al expediţiei. În urma raportului scris al lui Jones asupra desfăşurării bătăliei, doctorul Franklin ridică imediat comanda căpitanului Landais, ordonând trimiterea sa în faţa Curţii Marţiale. În octombrie, Paul Jones se înapoie la Paris. Regele îl primi în audienţă, decorându-l cu ordinul „Meritul Militar” şi oferindu-i o sabie de onoare. Totodată îl ridică la rangul de cavaler. Şi Richard obţinu crucea „Meritul Militar” şi un brevet semnat de rege care îi confirma titlul de marchiz de Beauclair. Laolaltă cu el primiră „Meritul Militar” încă alţi patrusprezece ofiţeri şi aspiranţi de pe „Bonhomme Richard”. O primire foarte frumoasă îi făcu Temple. Luându-l de umeri, îl privi cu bărbăţie în ochi. — 185 —

— Doctorul Franklin a aprobat desemnarea ta în funcţia de interpret-şef pe lângă corpul expediţionar francez care va fi trimis în America. Totodată, a cerut Congresului să-ţi acorde brevetul de căpitan. Richard roşi de plăcere. Era ciudat. Viaţa militară începuse să-l captiveze. Ambianţa războinică, bătălia la care luase parte, decoraţia primită, preţuirea pe care francezii o acordau uniformei ostăşeşti, admiraţia femeilor pentru prestanţa sa marţială îi schimbaseră concepţiile faţă de cariera armelor. Gradul de căpitan îl va face să nu se simtă în poziţie de inferioritate faţă de nobilii francezi care deţineau grade în armată. Căpitani erau şi contele de Segur şi ducele de Castries şi prinţul de Broglie şi contele de Charlus. Era firesc ca şi marchizul de Beauclair să fie ofiţer. În definitiv, ar putea să urce şi alte trepte. Locotenent-colonel, colonel, locotenent-general… Da, da. Locotenentgeneral! Un grad potrivit pentru un Beauclair! — Brevetul trebuie să sosească dintr-o zi într-alta, spuse Temple. Congresul nu-l va refuza pe Franklin. Faptele tale de arme sunt cele mai bune recomandaţii. Pronosticul lui Temple se împlini. În ianuarie, brevetul sosi de la Philadelphia. Când Richard îmbrăcă uniforma de căpitan, Franklin îl felicită: — În sfârşit, o dată a fost şi Congresul expeditiv. Bine că brevetul nu l-a costat decât câteva semnături. Dacă ar fi fost vorba de bani, s-ar fi schimbat lucrurile. Nu era pentru prima oară că Franklin aducea critici Congresului. Poziţia lui era însă atât de puternică, încât îşi putea permite acest lux. — 186 —

— Brevetul l-ai primit repede. Cu leafa va merge mai greu, continuă el râzând. Domnii din Congres se tocmesc ca la tarabă când e vorba de cheltuielile militare. În vreme ce poporul american sângerează în acest război îngrozitor, Congresmenii reduc bugetul armatei. 24.000.000 în 1777 şi în 1778. 10.000.000 în 1779. 3.000.000 în 1780. Nu m-ar mira ca la anul să reducă creditele militare la 1.000.000. Congresul trebuie epurat de elementele suspecte… La 26 martie Richard, care îşi luase atribuţiile în primire, sosi la Brest, însoţind pe contele de Rochambeau, comandantul en chef al corpului expediţionar. Şapte vase de linie şi două fregate aveau să escorteze convoiul alcătuit din treizeci şi şase de nave de transport. Printre ofiţerii de Stat major şi comandanţii de unităţi, Richard întâlni numeroşi cunoscuţi; ducele de Lauzun, marchizul de Montmorency-Laval, comandantul regimentului Bourbonnais, contele de Saint-Mesme, comandantul regimentului Royal-Deux-Ponts, contele d’Adeville, comandantul artileriei. Pe mareşalii de câmp Chastellux şi Viomenil îi întâlnise de câteva ori la recepţiile de la Misiunea Americană. Dintre ofiţerii tineri, era prieten cu vicontele de Noailles, cu contele de Segur, cu prinţul de Broglie, cu cei doi fraţi Dillon şi cu ducele de Castries. În Statul Major al lui Rochambeau se mai afla un personaj foarte cunoscut la Curte, contele Axel de Fersen, a cărui plecare pe front îndurerase pe regină, smulgându-i hohote de plâns. La 2 mai flota ieşi în larg. Richard fusese repartizat — 187 —

pe vasul amiral „Duc de Bourgogne”, împărţea o cabină neîncăpătoare cu încă alţi patru ofiţeri. Toată lumea călătorea de altfel în condiţii îngrozitoare. Ofiţerii şi soldaţii erau înghesuiţi ca sardelele. Spaţiul neîndestulător îl silise pe Rochambeau să lase la Brest câteva sute de cai, un mare număr de tunuri şi parte din trenurile regimentare. Traversarea Atlanticului fu grea. Furtuni, scorbut, murdărie, păduchi, hrană insuficientă. Spre a mai risipi monotonia, Lauzun ordonă muzicii regimentului său să dea zilnic concerte trupei. La 18 iunie, una dintre fregate captură o corvetă britanică. Scurta luptă navală oferi un spectacol distractiv pentru toată lumea. Plăcerea se topi când prizonierii informară pe Rochambeau că generalul american Lincoln capitulase la Charleston. Două zile mai târziu, la sud de insulele Bermude, navele franceze schimbară câteva salve de artilerie cu o escortă uşoară, alcătuită din şase vase inamice. Angajamentul acesta nu avu urmări. Abia la 11 iulie, după o călătorie care durase şaptezeci de zile, convoiul ancoră la Newport în Rhodes Island. Amiralul de Ternay făcuse un adevărat tur de forţă, reuşind a evita puternica flotă britanică a amiralului Graves, care primise instrucţiuni să intercepteze corpul expediţionar francez înainte de debarcarea acestuia în Statele Unite. În cinstea aliaţilor, primarul şi notabilităţile din Newport iluminară oraşul şi organizară o serbare, care se încheie cu un bogat foc de artificii. O delegaţie a triburilor indiene prezentă daruri contelui de — 188 —

Rochambeau, care le oferi spectacolul mult gustat al unei parade şi al unei şarje a husarilor din regimentul ducelui de Lauzun. Populaţia oraşului şi a satelor din împrejurimi era în plină admiraţie faţă de corectitudinea francezilor care plăteau rechiziţiile fără să se tocmească. Nici englezii şi nici americanii nu-i deprinseseră cu asemenea procedeu. Corpul expediţionar iernă la Newport. Generalul Washington îl păstra în rezervă, spre a-l folosi fie pentru cucerirea New Yorkului, aflat în mâna englezilor, fie pentru atacarea armatei generalului Cornwallis, care opera în Virginia. Înaltul comandament american, de acord cu contele de Rochambeau, optă pentru a doua ipoteză. La 19 august, pe o ploaie torenţială, forţele americane făcură joncţiunea cu trupele franceze şi se puseră în mişcare. Destinaţia nu o cunoşteau decât Washington şi Rochambeau. Spre deziluzia lui Richard, care îşi închipuise până în ultimul moment că vor ocupa poziţii în jurul New Yorkului, trupele aliate ocoliră oraşul, îndreptându-se în marş forţat spre Sud. Străbătură Princeton, Trenton şi Valley Forge, îndreptându-se spre Philadelphia. La porţile oraşului, întreaga armată făcu haltă. Soldaţii francezi îşi puseră ghetele albe, îşi pudrară părul, îşi lustruiră cataramele apoi, sub comanda ofiţerilor îmbrăcaţi în uniforme de paradă, defilară pe străzile drepte, proaspăt stropite, salutaţi de uralele populaţiei entuziasmate. Ţinuta mândră, alinierea perfectă, fireturile şi decoraţiile strălucind în soare, tropotul cailor cu crupe lucioase ca mătasea, drapelele brodate — 189 —

cu crinul Bourbonilor, fanfarele care electrizau cu marşurile lor marţiale stârneau furtună de aclamaţii. Francezii dădură Congresului onoruri regale. Trei zile de-a rândul se desfăşurară treceri în revistă, banchete, baluri, serbări publice şi focuri de artificii. La 6 septembrie armata îşi reluă marşul. Generalul lord Cornwallis, comandantul forţelor britanice, se retrăsese în oraşul Yorktown, pe care-l întărise în grabă. Era sigur că francezii îi vor da de furcă. Şi nu se înşela. Dinspre Nord cobora armata franco-americană de sub comanda generalului Washington, secondat de contele de Rochambeau. Dinspre West se apropiau trupele franceze ale marchizului de La Fayette. În Sud debarcase contigentul din Antille, în cap cu marchizul de SaintSimon. La Fayette şi Saint-Simon făcuseră joncţiunea la Jamestown. Spre Răsărit, golful Chesapeake era blocat de marea flotă a amiralului conte de Grasse, care izbutise a izgoni flota britanică a amiralului Graves după o epică bătăile navală ce durase şase zile. Pentru a complica şi mai mult situaţia lui Cornwallis, escadra contelui de Barras aducea de la Newport unităţi franceze de artilerie grea, precum şi un detaşament de infanterie, comandat de baronul de Choisy. În jurul lui Cornwallis se strânsese cleştele. La 14 septembrie, avangarda forţelor francoamericane coborâte din Nord intră în Williamsburg, unde fu instalat marele cartier general aliat. Încercuirea Yorktown-ului era totală. Cei 8.800 de englezi, întăriţi în această citadelă improvizată, — 190 —

trebuiau să facă faţă la 32.000 de francezi, dintre care 22.000 marinari, la care se adăugau 7.000 de americani. Williamsburg, capitala idilică şi romantică a Virginiei, arăta ca o tabără militară. Pe străzile altădată atât de liniştite, coloanele militare se încrucişau cu curieri care treceau în galop, cu baterii de artilerie care huruiau asurzitor, trezind indignarea câinilor. Richard avea mult de lucru. Misiunea lui de căpetenie era să traducă generalului de Rochambeau ordinele şi comunicările primite de la comandamentul american şi să tălmăcească rapoartele generalului către Washington. Prin însăşi poziţia sa, cunoştea toate secretele acestei campanii. De patru-cinci ori pe zi făcea naveta între colegiul William and Mary, în care fusese încartiruit comandamentul francez, şi casa profesorului George Wythe, afectată generalului Washington şi adjutanţilor săi. Devenise un fel de umbră a lui Rochambeau. Îl însoţea la consfătuirile cu Washington, în inspecţii, în vizitele pe care contele le făcea oficialităţilor. În ciuda stăruinţelor sale, Rochambeau nu fusese în stare să înveţe un cuvânt englezesc. Aceasta îl făcea să nu se poată lipsi de prezenţa interpretului său. Richard slăbise ca un ogar. Noaptea târziu, când se trântea pe patul lui de campanie, îşi blestema soarta şi căpitănia, care-l băgaseră în încurcătura aceasta. Dar serviciul îi oferea şi satisfacţii. Cunoscuse pe mai toate căpeteniile armatei americane, în frunte cu Washington, şi multe personalităţi politice ale Statelor Unite. Colonelul Alexander Hamilton vestitul — 191 —

reprezentant al Statelor New York şi mâna dreaptă a lui Washington, îi arăta o prietenie deosebită. De Alexander Hamilton îl apropia nu numai vârsta, dar şi convingerile politice. Şi unul şi celălalt erau partizanii unei guvernări aristocratice, a creării unei oligarhii financiare. Îşi dăduseră seama de această comunitate de concepţii cu prilejul unei discuţii pe care o purtaseră în timpul unui prânz oferit de Washington ofiţerilor din comandamentul francez. Într-o seară, Rochambeau invită pe George Washington la o cină la care aveau să ia parte şi alte căpetenii americane. Comandantul suprem al trupelor franceze era încartiruit în casa unui mare plantator, Sir Lewis Effingham, care-i pusese îndatoritor la dispoziţie toate resursele îndestulatei sale cămări. Sir Lewis Effingham era o fiinţă ciudată. Tot timpul şi-l petrecea în bibliotecă. Nu primea vizitatori fiindcă – spunea el – accesele de gută îl împiedicau să guste tovărăşia musafirilor. Niciun ofiţer din anturajul lui Rochambeau nu izbutise să-l vadă vreodată. În ziua în care generalul francez se prezentase la locuinţa ce-i fusese atribuită, majordomul lui Sir Lewis îl întâmpinase protocolar prezentându-i complimentele şi totodată scuzele stăpânului său, căruia boala nu-i îngăduia să-şi îndeplinească personal obligaţiile de gazdă. Sir Lewis îşi punea însă casa la dispoziţia contelui, urându-i o şedere cât mai plăcută. Din ziua aceea, Rochambeau trăise ca în câmpurile Elizee. Nici la adânci bătrâneţe n-avea să uite ospitalitatea din casa lui Sir Lewis Effingham. Sir Lewis era prudenţa personificată. Până la — 192 —

izbucnirea războiului păstrase o atitudine neutră. În apropiere de New York stăpânea un domeniu uriaş, care începea de la râul Hudson şi se termina la Long Island Sound. Soţia lui, Lydia, născută Saint-Astier, îi adusese de zestre un domeniu de un milion de acri în Virginia şi câteva plantaţii de cafea şi de zahăr în Indiile Occidentale. Reşedinţa lui Lewis era la New York. Dar când englezii asediaseră acest oraş, Effingham îşi strânsese bagajele şi plecase cu întreaga familie în Virginia. Prietenilor săi, favorabili Angliei, le spusese că părăseşte New Yorkul fiindcă sănătatea soţiei şi a fiicei sale nu le îngăduia să suporte emoţiile unui asediu. Bineînţeles, aceasta nu-l împiedica să dorească sincer victoria trupelor britanice. Partizanilor revoluţiei le mărturisise cu aceeaşi afectată candoare că nu concepea să rămână într-un oraş care putea să cadă oricând în mâna englezilor tiranici. După ce-i convinsese şi pe unii şi pe ceilalţi de buna lui credinţă, se mutase la Williamsburg, unde aştepta în linişte sfârşitul războiului. Când teatrul de operaţii se mutase în Sud, şi englezii puseseră piciorul în Virginia, Sir Lewis se îmbolnăvise subit de o gută carel ţintuia în casă cu lunile. Fiindcă nu-i dădea mâna să plece în Indiile Occidentale – din cauza flotelor de război, a corsarilor şi a piraţilor care infestau mările – se resemnase să rămână cu orice risc în Virginia. Ocuparea Williamsburg-ului de către englezi nu-l scosese din biblioteca lui. Primise în cartiruire pe generalul Cornwallis, îi pusese şi lui casa la dispoziţie, dar nu-i ieşise în întâmpinare. Adoptase aceeaşi atitudine şi faţă de Rochambeau. Astfel salva — 193 —

aparenţele şi nu se compromitea cu niciuna din tabere. Sir Lewis nu voia să împărtăşească soarta partizanilor Angliei, unşi cu gudron şi tăvăliţi în fulgi de către revoluţionarii fanatici. Nu voia să se pronunţe nici pentru independenţa Statelor Unite, căci se temea de represaliile pe care Anglia nu va întârzia a le lua împotriva partizanilor lui Washington, în cazul că va obţine victoria. Boala lui diplomatică dura de un an şi ameninţa să dăinuiască până la sfârşitul războiului. Cina oferită de Rochambeau generalului Washington evoca agapele pe care spartanii le luau laolaltă – de la şeful suprem şi până la ultimul soldat – în preziua marilor bătălii. Agapa era spartană numai prin semnificaţia ei. Legendara sobrietate a acelor mese nu mai putea fi respectată, de vreme ce pivniţele lui Sir Lewis furnizau cele mai fine băuturi alcoolice, iar bucătăriile sale – produse gastronomice de o înaltă savoare. În ziua următoare, adică la 9 octombrie, aliaţii dezlănţuiră un bombardament puternic asupra Yorktown-ului. Până în ultimul moment Cornwallis aşteptase intervenţia generalului Clinton, care dispunea la New York de suficiente forţe spre a sparge cercul de foc, aprins de franco-americani în jurul Yorktown-ului. Clinton, a cărui faimă de temporizator întrecea şi pe a celebrului Caius Fabius Cunctator, se mărginise a-l bombarda pe Cornwallis cu mesaje ce-i anunţau apropiata sa intervenţie. Exasperat, acesta îi răspunsese la ultima scrisoare că era inutil să se mai deranjeze, întrucât nu va ajunge la timp spre a mai — 194 —

salva ceva. La 14 octombrie, trupele aliate atacară redutele înaintate ale englezilor, cucerindu-le după o furioasă luptă la baionetă. La 16, Cornwallis făcu o ultimă tentativă de a rupe încercuirea. În timpul nopţii îmbarcă primele sale detaşamente pe luntri şi pe plute. Intenţiona să traverseze fluviul York, apoi să se strecoare spre Nord, prin liniile aliate puţin întărite, din faţa localităţii Gloucester. Dar o vijelie, dezlănţuită fără veste, îi zădărnici planul. Resemnat în faţa inevitabilului, îşi retrase trupele în Yorktown. În dimineaţa zilei de 17 octombrie, aliaţii declanşară un atac general, sprijinit de întreaga artilerie. Focul tunurilor grele făcu ravagii în oraşul asediat. Aliaţii reuşiră să ajungă până la tranşeele britanice. Lupta corp la corp se încinse cu furie. Pierderile erau mari de o parte şi de alta. Deşi muniţiile şi medicamentele ajunseseră pe sfârşite, englezii rezistau eroic. Cornwallis îşi dădea însă seama că lupta era zadarnică. La 10 de dimineaţă steagul alb fu ridicat pe zidurile fumegânde ale Yorktown-ului. Focul de artilerie încetă imediat. În liniile francoamericane soldaţii se îmbrăţişau într-un entuziasm delirant. Parlamentarii britanici se prezentară generalului Washington, care le dictă o capitulare fără condiţii. La 19 octombrie, Cornwallis se înclină în faţa destinului. Trupele britanice, cu muzicile în frunte, defilară în pas de paradă până la liniile aliate, apoi depuseră armele. Opt mii de soldaţi şi nouă sute de — 195 —

marinari căzură prizonieri. Prada de război se ridica la 214 tunuri şi 23 de drapele. Generalul Cornwallis capitulase după o luptă eroică, binemeritând nu numai admiraţia propriilor săi soldaţi, dar şi pe a inamicului. Contele de Rochambeau îşi stabili tabăra de iarnă în Virginia. După căderea Yorktown-ului îşi exprimase intenţia de a exploata succesul, atacând Charleston-ul aflat încă în mâinile englezilor. Rechemarea flotei amiralului de Grasse în Antille îl împiedică să-şi pună planul în practică. Generalul Washington se înapoie cu trupele sale în Nord, iar La Fayette se îndreptă spre Sud, pentru a întări armata generalului Green. Regimentele lui Rochambeau fură încartiruite în Yorktown, Gloucester, Hampton şi Williamsburg. Generalul en chef rămase cu Statul său Major la Williamsburg. După emoţiile campaniei care culminase cu capitularea lui Cornwallis, Richard gustă din plin odihna şi liniştea regăsite în sfârşit în acest oraş cu moravuri patriarhale. Serviciul îi lăsă destulă libertate. Viitorul începea iarăşi să-l preocupe. Războiul era pe sfârşite. După ce va dezbrăca uniforma militară şi va atârna sabia în cui, ce-i va rămâne de făcut? Trebuia să-şi găsească un rost. Să se înapoieze la atelierul de cuţite? Era şi aceasta o soluţie, dar nu îi surâdea. Existenţa sa trepidantă la Londra, capitalurile pe care le rulase, îl învăţaseră să dispreţuiască preocupările mărunte pe care i le-ar fi — 196 —

oferit meşteşugul patern. Richard era nemulţumit. Spre a-şi mai limpezi gândurile ieşea la plimbare pe străzile Williamsburgului. Zilele însorite şi călduroase de toamnă târzie îl îndemnau la hoinăreală şi visare. Făcea planuri, clădea castele în Spania, se încânta cu proiectele sale. Dar clipele de euforie alternau cu momente de descurajare profundă. Soluţiile pe care le găsise până atunci îi păreau iluzorii. Să se angajeze în viaţa politică? Îl cunoştea pe Alexander Hamilton; poate că acesta i-ar găsi o întrebuinţare. Dar rolurile subalterne nu-l ispitiseră niciodată. Nu se vedea în postura unui trepăduş politic, a unul elector mărunt, cu preocupări meschine. Concluzia era clară. Nu avea stofă de om politic. Nu simţea nicio înclinare pentru bătăliile electorale. Cea mai sigură cale spre ratare este să îmbrăţişezi o carieră pentru care să nu ai nicio afinitate. În vreme ce se plimba pe Duke of Gloucester Street, Richard se uita distrat la lume. Femeile tinere îşi etalau toaletele aduse din Franţa; copiii se zbenguiau chiuind bătăios ca pieile roşii intrate pe făgaşul războiului; soldaţi convalescenţi se odihneau pe bănci ori umblau încet, cu precauţie, de parcă ar fi fost de sticlă. Cele două spitale din Williamsburg fiind neîncăpătoare pentru răniţi, se amenajase în colegiul William and Mary un spital de campanie pentru francezi, iar în palatul guvernamental un altul pentru americani şi englezi. În colţul străzii Duke of Gloucester, pe aleea care ducea spre palatul guvernamental, Richard se întâlni — 197 —

cu un soldat american, care umbla în cârje. Slab, galben, cu cearcăne negre, rănitul îşi târa piciorul pansat la gleznă. Uniforma îi era zdrenţuită, iar piciorul sănătos purta o cizmă desfundată. Abia după câteva secunde de reculegere Richard îşi dădu seama că-l avea în faţă pe fratele său. — Patrick! Patrick, ce-i cu tine? Consternat de mizeria fizică a acestuia, îl apucă de braţ, vrând să-l sprijine. Uitase că la New York se despărţiseră supăraţi. Soldatul se opri, îl privi încruntat, apoi încreţiturile feţei i se destinseră într-o umbră de zâmbet. — Ei, Richard, bată-te să te bată! Dar cu tine ce-i? — După cum vezi, sunt căpitan. Fac parte din Statul Major al generalului Rochambeau. — Văd. Mai văd că eşti decorat. Frumos lucru. Nu ştiam, că te-ai înrolat. — Oho. Sunt trei ani de când port uniforma. Dar tu? — Lupt de şase ani. La New York, la Valley Forge, la Germantown, la Monmouth, aci la Yorktown… Dar nam ajuns decât sergent. — Patrick, vrei să stăm puţin pe bancă, la soare? Soldatul păru că şovăie, apoi acceptă propunerea. Se aşezară pe o bancă liberă. — Sunt ani mulţi de când nu ne-am văzut, zise Richard. — Vremea trece, rosti în doi peri Patrick. — Ce mai ştii despre cei de acasă? Cu vârful cârjei, Patrick făcea cercuri în pietrişul aleii. — Cred că sunt sănătoşi. Acum un an, când am — 198 —

primit ultima scrisoare, erau cu toţii bine. Numai pe mama o mai supărau durerile în pântece. De atunci nu mai ştiu nimic despre ei. — Mi-e dor de casă, Patrick. M-am gândit adeseori la voi. — Serios? Tonul cu care Patrick rostise acest cuvânt era ambiguu. Exprima şi neîncredere şi mirare şi un vag dispreţ. Richard se prefăcu a nu-l remarca. — Da, da. Eram curios să ştiu ce mai faceţi. Dar pierdusem legătura. Ne despărţeau mări şi ţări. Patrick nu scoase niciun cuvânt. Richard se simţi stingherit. — După război ne vom aduna cu toţii, reluă el cu silită voioşie. Poate vom lucra iarăşi la atelier, ca odinioară. Privirile lui Patrick întârziară asupra jaboului de dantelă al lui Richard, asupra pantofilor săi de lac, asupra pantalonilor albi, de stofă fină, asupra perucii pudrate… Examenul acesta ostentativ aşternu un nor pe fruntea lui Richard. Patrick îşi bătea joc de el? — Mă îndoiesc, Richard, că îţi va plăcea să mai lucrezi la atelier. Vezi tu, ai ajuns un domn. Un domn adevărat. Un domn ca şi bunicul tău. — Bunicul meu a fost şi al tău, Patrick. — Nu zic ba. Dar tu i-ai fost mai mult decât un simplu nepot. Tu i-ai moştenit totul. Şi purtările şi titlul şi felul de a privi lumea. Bunicul nostru – Dumnezeu să-l ierte – nu s-a simţit niciodată bine în casa lui Josiah Sunderland. Niciodată n-a izbutit să uite că era marchiz şi că tata era un simplu — 199 —

meşteşugar, poate ceva mai răsărit decât alţii. Zic, n-a izbutit fiindcă sunt încredinţat că a încercat. N-a izbutit, că era peste firea lui să devină alt om. Deşi a trecut prin foarte grele încercări, n-a învăţat nimic de la viaţă. — Ai impresia că îi seamăn atât de mult? întrebă Richard cu uşoară iritare, deşi comparaţia n-ar fi trebuit să-l supere. Întotdeauna îl luase pe bunicul drept model. Îl indispusese tonul lui Patrick. — Îi semeni mai mult decât îţi închipui. Nu ştiu dacă înţelegi acest lucru. Nici tu nu te-ai simţit bine printre noi. Şi acum, după ce ai devenit un adevărat domn, cu atât mai vârtos ai să te socoteşti străin în casa bătrânului Josiah Sunderland. — Străin în casa mea? — Eşti tot atât de rupt de ea ca şi un pui de cuc crescut în cuib străin. Richard zâmbi ironic. — Părerea ta nu mă supără. Tu nu faci, în definitiv, decât să-mi aminteşti că am reuşit să mă desprind din universul vostru mic-burghez şi să-mi creez o lume a mea, o lume în care viziunea e largă, aspiraţiile înalte… — N-aş putea să spun că nu ai dreptate. Tu ai ajuns căpitan şi eu sergent. Richard îşi aminti brusc de îndoielile lui din ultima vreme, de puţinul preţ pe care-l acorda gradului său, care nu-i va mai fi de niciun folos după demobilizare, de teama de viitor, de alternanţele de optimism şi descurajare… Patrick îl lovise acolo unde îl durea. O făcuse cu bună ştiinţă sau întâmplător? — 200 —

— Am avut situaţii mai frumoase decât aceasta, spuse el, mai mult spre a urmări reacţia fratelui său. — Am auzit, zise Patrick. Asta m-a şi făcut să-ţi spun că n-ai să te mai simţi printre noi. Cel care s-a dedulcit cu tutunul de lux e greu să se mai întoarcă la mahorcă. Atelierul nostru, cel puţin acel pe care l-am lăsat când am plecat să mă lupt cu englezii, nu era decât o biată umbră a atelierului de odinioară. Cu alte cuvinte, Patrick îl povăţuia să nu se mai înapoieze printre ai lui. — De ce nu vorbeşti pe şleau Patrick? zise Richard, luând taurul de coarne. Ocolişurile diplomatice nu se potrivesc cu firea ta. Spune mai bine că ai socoti inoportună prezenţa mea la atelier. — Inoportună? Ce-i aia inoportună? Nu cunosc cuvântul ăsta. — Inoportun înseamnă de nedorit, supărător, explică Richard sec. — Dacă ăsta e înţelesul, poţi să-i zici aşa. Richard rămase dezorientat. Se gândise întotdeauna la atelier ca la o ultimă resursă, ca la un liman, în care să se retragă la vreme de restrişte. Era mai uşor să ia viaţa pieptiş, când ştia că are spatele asigurat. Patrick îl lăsa în aer, fără niciun punct de sprijin. Mai ales acum, Richard nu-şi putea permite să provoace o ruptură. Folosi un ton împăciuitor: — Trebuie să înţelegi, Patrick, că simt şi eu uneori nevoia să revăd casa în care m-am născut, părinţii… — Pe vremea când te bălăceai în bani te-ai gândit la casa în care te-ai născut, la părinţii tăi? Te-ai gândit? Ia spune. — 201 —

În izbucnirea lui era atâta ură, încât Richard tresări. — Pe vremea când te jucai cu aurul la Londra, eu degeram la Valley Forge, departe de casa mea, continuă Patrick îndârjit. New Yorkul era – ca şi acum – ocupat de englezi. Eu, aflându-mă în tabăra americană, nu puteam face nimic pentru atelier, pentru familie. Tata o ducea foarte greu. Atelierul îşi pierduse clienţii. Într-un oraş împresurat populaţia nu prea are ce tăia cu cuţitele, iar trupele de ocupaţie le primeşte din metropolă. Familia mea, care e şi a ta, abia dacă mai avea ce mânca. Pe atunci te-ai gândit să trimiţi vreun ban acasă? Părinţilor tăi, surorilor tale? — Eram în plin război, Patrick. Comunicaţiile erau grele. — Mofturi. Te aflai în Anglia, iar New Yorkul era ocupat de englezi. Nimic mai uşor decât să le fi trimis ceva bani. Dar aveai tu timp să te gândeşti ia ai tăi? Erai prea egoist. Nu ţi-ar fi ruşine să ceri sprijinul moral alor tăi când tu n-ai făcut nimic pentru ei în vremurile când înotai în bani? Patrick se ridică anevoie de pe bancă. Richard îl privi cu răutate. — Crezi că mă vei putea împiedica să intru în casa părinţilor mei? rosti el aspru. — Atâta timp cât trăiesc ei n-ai decât să vii, replică Patrick liniştit. Dar după moartea lor, voi avea grijă să nu-ţi mai calce piciorul în casa mea. — A ta? De ce numai a ta? — Sunt fiul cel mai mare. Moştenesc de drept toată averea. Nădăjduiesc că n-ai să mergi până acolo cu neruşinarea încât să-mi ceri o coajă de pâine. — 202 —

Richard simţi cum i se urcă sângele în cap. Dacă fratele său n-ar fi fost rănit, l-ar fi pălmuit. Încleştă fălcile şi pumnii pentru a-şi struni mânia. Rămase pe bancă, în vreme ce Patrick se îndepărta, sprijinindu-se în cârje… În timpul unei inspecţii a trupelor din Gloucester, contele de Rochambeau şi Statul său Major fură surprinşi de o ploaie torenţială, ca în toiul verii. Uzi până la piele asistară la o recepţie oferită de primarul oraşului. După această, ispravă, cei mai mulţi ofiţeri se aleseră cu câte un guturai straşnic. Generalul en chef, care nu mai era în prima tinereţe, răci însă grav. Medicii din Williamsburg îi prescriseră să stea cel puţin o săptămână la pat. Pacientul avea fierbinţeli mari, tuşea şi îl dureau încheieturile atât de rău, încât trebui să se supună. Boala lui Rochambeau îi asigura lui Richard o libertate nelimitată. În afară de o oră sau două, folosite pentru traducerea corespondenţei oficiale, îşi omora timpul potrivit fanteziei şi bunului său plac. Citi în zilele acelea multe cărţi din biblioteca lui Sir Lewis, care îi îngăduise să o cerceteze oricând. Însă parcă era un făcut. Ori de câte ori Richard cobora după cărţi, Sir Lewis lipsea din bibliotecă. Richard înţelese că gazda evita să-l întâlnească. Aceasta nu-l supăra, căci şi lui îi plăcea să nu fie deranjat. Ca şi generalul en chef, putea invita la masă pe oricine voia. Cămările şi pivniţele cu vinuri ale amfitrionului îi stăteau la dispoziţie. Nu abuza însă niciodată, spre satisfacţia lui Sir Lewis, care îi preţuia cumpătarea. Richard s-ar fi simţit minunat în această casă, dacă — 203 —

nu l-ar fi deranjat la ore nepotrivite corul de lătrături ale haitei de câini baseţi ţinuţi în apartamentul ei de Miss Ophelia Effingham, fiica gazdei. Când javrele treceau în trombă pe coridor, însoţindu-şi stăpâna care ieşea să se plimbe prin parc, făceau o hărmălaie de ridicau casa în sus. Vacarmul se repetă şi la înapoiere, şi când li se ducea de mâncare, şi în toiul nopţii, când baseţii se luau tam-nisam la harţă. Atâta vreme cât atribuţiile îl reţinuseră pe Richard în preajma generalului en chef, profitase de puţinele ore de repaus dormind atât de adânc, încât nu l-ai fi trezit din somn nici cu tunul. Libertatea şi desfrâul de odihnă din ultimul timp îi făcuseră somnul mai uşor. Lătrăturile baseţilor îl scoteau adeseori din fire. Dar se ferea să protesteze, fiindcă nu voia să-şi indispună gazdele, cu atât mai mult cu cât Ophelia Effingham era o fată foarte drăguţă. O întâlnise de câteva ori pe coridor sau pe scări, înconjurată de baseţii ei cafenii, lungi, jucăuşi şi şerpuitori ca nişte salamandre. Părul blond argintiu îi cădea pe umeri într-o plăcută neorânduială. Rochiile ei, foarte scumpe, erau purtate cu o neglijenţă şi o lipsă de cochetărie ciudate. Deşi părea să fi împlinit şaptesprezece ani, ţinea în braţe păpuşi pe care le alinta cu grai gângurit, ca fetiţele. Pentru Richard, fata aceasta era o enigmă. Ophelia nu-i vorbise niciodată şi abia dacă îi răspundea la salut. Era atât de preocupată de câini şi de păpuşi, încât pentru ea restul lumii nu mai avea nicio însemnătate. — 204 —

O negresă între două vârste, grasă, aproape rotundă, cu albul ochilor tot atât de strălucitor ca şi dinţii, se îngrijea de miss Effingham. Personalul de serviciu al acesteia era completat cu o subretă ceva mai tânără, care era în relaţii foarte tandre cu valetul lui Richard. Într-o după-amiaza, în vreme ce stătea în faţa oglinzii din camera sa de culcare şi îşi prindea un ac cu diamant în jaboul de dantelă, auzi pe coridor lătrat de câini, zgomot de paşi în fugă şi glasul Opheliei care striga supărată: — Aici, Gimpy! Vino încoace! Lasă păpuşa! Gimpy! Deodată, pe uşa lăsată întredeschisă de valetul care tocmai ieşise cu o tavă de pahare, năvăli în camera lui Richard un baset cu urechile pe spate şi scuturând în dinţi o păpuşă. În urmărirea lui Gimpy intră în fugă şi Ophelia, laolaltă cu alţi cinci sau şase câini, care lătrau şi scheunau ca la vânătoare. Prin cameră şi în jurul lui Richard se porni o goană nebună, cu peripeţii senzaţionale. Gimpy, cu păpuşa în dinţi, sări pe un scaun, de pe scaun pe pat, de pe pat pe masă, de pe masă iarăşi jos, strecurându-se apoi printre mobile şi printre picioarele lui Richard care încremenise cu mâinile ridicate în sus. — Gimpy, stai! Gimpy! Gimpy! La un moment dat, fugarul sări iarăşi pe pat şi de acolo pe una dintre noptiere, răsturnând un sfeşnic de argint, care se rostogoli huruind pe parchet. Speriat, căţelul scăpă din gură păpuşa şi, cu coada între picioare, se ascunse sub pat. Ophelia îngenunchie lângă păpuşa căreia îi ieşiseră — 205 —

câlţii din burtă şi din cap. Buzele îi tremurau, ochii i se umpluseră de lacrimi. Deodată începu să plângă cu sughiţuri. Era deznădăjduită, ca în faţa unei pierderi ireparabile. Înduioşat de durerea fetei, Richard se plecă, o ridică de jos, apoi începu să-i şteargă ochii cu batista lui de dantelă. — Îţi voi cumpăra o păpuşă de o mie de ori mai frumoasă, miss Effingham, încercă el să o consoleze. Aşa! Acum nu mai plânge. Lasă-mă să-ţi şterg lacrimile. Ophelia nu făcea niciun gest de împotrivire. Era atât de drăgălaşă în clipa aceea, încât Richard fu ispitit să o sărute. — Îmi aduci o păpuşă mai frumoasă? îl întrebă ea printre suspine. Mai frumoasă decât Pierrot? — Hotărât mai frumoasă decât Pierrot, făgădui Richard, care bănui numaidecât ca acesta era numele păpuşii victimă. Chipul fetei se însenină. Suspinele i se curmară. — Şi când mi-o aduci? Mâine? — Mâine la ora aceasta. — Pot să viu să o iau? — Sigur. Te vom aştepta şi eu şi păpuşa. Ophelia surâse printre lacrimi. Furtuna trecuse. — Atunci, pe mâine. Haidem, Gimpy! Samba, Maisy, Flossiel strigă ea după câinii care se gudurară, lătrând de bucurie. Cu urechile pleoştite şi cu coada în jos, de parcă ar fi ştiut că făcuse o neghiobie, Gimpy ieşi cel dintâi pe uşă. — 206 —

— La revedere! strigă Ophelia din prag. Nu uita, pe mâine! După plecarea ei, se întrebă meditativ: — Să vedem de unde scot păpuşa. Promettre c’est noble. Toată după-amiaza colindă prăvăliile, căutând o păpuşă mai chipeşă. În Williamsburg comerţul nu suferise prea mult de pe urma războiului. Magazinele de mode şi de articole feminine erau încă bine aprovizionate. Într-un astfel de magazin, Richard descoperi o colecţie de păpuşi îmbrăcate în costume de epocă, dintre care alese o marchiză în miniatură, foarte elegantă în rochia ei cu panier-uri. Avea o coafură înaltă şi un evantai de pene în mână. Vânzătoarea se oferi să trimită păpuşa acasă, dar Richard preferă să o ia cu el. Femeile care se încrucişară în ziua aceea pe stradă cu un tânăr şi falnic căpitan, care ducea în braţe o păpuşă mare, învelită în hârtie de mătase, zâmbeau cu cochetărie, regretând că nu le era lor destinat darul… A doua zi, Ophelia veni să-şi ia păpuşa. Aşteptase cu nerăbdare acest moment. Fusese agitată toată dimineaţa. La prânz nu mâncase aproape nimic. Marchiza în miniatură îi întrecu aşteptările. Niciuna dintre păpuşile ei – şi avea destule – nu se asemuia cu aceasta. Rochia, părul, evantaiul erau minunate. Ophelia nu-şi credea ochilor. Richard zâmbea încântat de bucuria ei. Nu-şi închipuise că darul va avea atâta succes. — E foarte frumoasă!… E foarte frumoasă! spunea — 207 —

ea în culmea extazului. O mângâia, îi aranja cutele rochiei, îi netezea părul. Deodată se întoarse spre ofiţer. — Mâine îmi mai aduci o păpuşă? Candoarea ei era dezarmantă. La aşa ceva Richard nu se aşteptase. Ochii scăpărători de nădejde ai fetei nu-i îngăduiau să o dezamăgească. — Da, da! Mâine îţi aduc altă păpuşă. Bineînţeles, dacă ai să fii cuminte, îi vorbi el ca unui copil. Ophelia bătu din palme. — Voi mai avea o păpuşă! Voi mai avea o păpuşă! Ce bine, ce bine, ce bine! Comportarea ei plină de exuberanţă era atât de copilăroasă, de nepotrivită cu vârsta ei, încât Richard o privea cu nedumerire. Respectându-şi făgăduiala, îi cumpără şi un arlechin. Entuziasmul Opheliei nu mai cunoştea margini. Dansă cu păpuşa, o sărută, o mângâie, îi cântă… Din ziua aceea, îşi făcu obiceiul să intre zilnic la Richard, care îi oferea de fiecare dată fie o sticlă cu parfum, fie o dantelă, fie o garnitură de flori pentru rochie. Nimeni nu dădea atenţie acestor vizite. Sir Lewis nu ieşea din biblioteca lui, îngrijitoarea Opheliei era încântată că mai scăpa câteva momente de zgomotoasă prezenţă a feţei, iar subreta avea preocupări sentimentale, care nu-i dădeau timp să se gândească şi la stăpâna ei. Pentru Richard, tânăra fată era o enigmă. Lipsa ei de cochetărie, atât de nefirească la şaptesprezece ani, — 208 —

înclinarea exagerată pentru păpuşi şi pentru câini, gesturile şi limbajul de fetiţă îi păreau bizare. Contrastul dintre naivitatea ei copilărească şi feminitatea corpului, care începuse să se formeze, era de-a dreptul izbitor. Richard avea pentru ea un sentiment de milă, îmbinat cu o stranie atracţie fizică. Ophelia era la vârsta adolescenţei primejdioase. De câteva ori, aflându-se în prezenţa lui Richard, lăsase păpuşile deoparte, rămânând cu privirile aţintite asupra lui. Ochii îi erau umeziţi de dorinţe neînţelese care o înfricoşau. Chemarea reflectată pe chipul ei îl tulbură şi pe Richard, trezindu-i curiozitatea. „Ce senzaţii mi-ar oferi fetiţa aceasta cu trup împlinit de femeie?” Încercase dragostea atâtor fete tinere, încât căpătase mentalitatea unui colecţionar veşnic însetat după exemplare noi, care să-i îmbogăţească tezaurul. Rezistase tentaţiei, fiindcă Ophelia era fiica amfitrionului. Ar fi fost nedemn să profite de inocenţa ei. Totuşi, de la o vreme, gândul acesta îl urmărea stăruitor. O dată se decise să nu o mai primească în camera lui. Dar când o văzu apărând în prag, proaspătă, candidă, atrăgătoare, uită de hotărârea luată şi o întâmpină cu acelaşi surâs de bun venit. „Dacă îi fac un copil, ce-o să se întâmple? reflectă el privind-o. Îmi va rămâne pe cap. Dar asta n-ar fi o catastrofă. Sir Lewis e bogat. Dacă i-aş deveni ginere, n-aş încheia o afacerea rea.” Noul aspect al chestiunii începea să-l pasioneze. Ajunsese un vânător de zestre? Se pare că da. Ar fi — 209 —

trebuit poate să-i fie ruşine. Dar nu urmărise acelaşi lucru când voise a se însura cu Patricia Darnley? După ce făcu în oraş câteva investigaţii discrete cu privire la averea lui Sir Lewis, ajunse la concluzia că o căsătorie cu Ophelia Effingham ar echivala cu o magnifică lovitură de Bursă. Proprietăţile lui Sir Lewis din New York şi Virginia, fără a mai socoti plantaţiile din Indiile Occidentale, reprezentau un capital care ar fi constituit o puternică bază pentru edificiul afacerilor de mai târziu. Richard îşi găsi o scuză. Nu era el primul om care s-ar căsători din interes. În sferele înalte ale societăţii britanice şi franceze proiectele matrimoniale se întemeiau, în majoritatea cazurilor, pe considerente pecuniare. Câţi nobili nu-şi auriseră blazonul, însurându-se cu fete bogate? În aceste împrejurări, aristocraţii francezi foloseau o formulă cinică: Il fallait bien de temps en temps fumer ses terres. Premeditarea lui era condamnabilă în măsura în care profită de naivitatea bietei fete. Dacă n-ar face el acest pas, altul n-ar scăpa ocazia. Ophelia era la acea vârstă primejdioasă în care fetele trebuie să cadă ca un fruct copt. În acele momente critice, alegerea masculului joacă un rol secundar. Norocul poate să aleagă pe orice nevolnic. Câte fete de oameni cu stare nu şi-au început viaţa, aruncându-se în braţele vreunui neisprăvit, uluit de asemenea ocazie. Sprijinindu-se pe aceste argumente, Richard căuta săşi justifice în propriii săi ochi comportarea viitoare. Ophelia, care habar n-avea de procesul de conştiinţă al ofiţerului, venea zilnic în camera acestuia. În preajma lui Richard simţea o bizară, dar foarte plăcută — 210 —

tulburare, care o făcea să râdă fără motiv, să se îmbujoreze, să se răsucească pe călcâie în piruete de balerină. O stranie căldură lăuntrică, ce alterna cu neînţeleşi fiori de gheaţă, îi risipeau somnul şi îi furau liniştea. Într-o zi, Richard îi prinse o camelie în păr. De atunci, Ophelia nu mai umblă decât cu flori în cosiţe. În fiinţa tinerei fete se petrecea o schimbare, care nu scăpă ochiului îngrijitoarei. — Fetiţa mea iubeşte! Nu-i aşa? îi spunea negresa mângâind-o pe obraji. Lui Mamie nu i se poate ascunde nimic. Mamie ştia de vizitele Opheliei în camera Ofiţerului. Dar nu le dădea importanţă. O socotea pe Ophelia prea copil, prea necoaptă sufleteşte, iar pe ofiţer prea gentleman pentru a se gândi la lucruri urâte. Pe de altă parte, Mamie simţea intuitiv că iubirea va face oarecare ordine în mintea bolnavă a fetei. Căci Ophelia era bolnavă. Adevărul acesta nu putea fi ocolit. Într-o după-amiază de toamnă târzie, Ophelia veni iarăşi în camera ofiţerului. Nu purta în braţe păpuşi şi nu era urmată de niciun câine. Richard remarcase aceste amănunte. Ophelia respira greu, ca şi când o greutate i-ar fi apăsat pieptul. În vine îi curgea parcă metal topit. Fierbinţeli neînţelese, urmate de fiori reci, îi scuturau trupul, mai chinuitor decât frigurile unei boli. Buzele întredeschise îi erau dogorite de arşiţă. Ochii strălucitori aveau o expresie stranie. S-ar fi zis că era în transă. Se apropie de Richard, care stătea în mijlocul camerei, şi se opri în dreptul lui. Sânii ei tari păreau să vibreze. Mâinile îi atârnau neputincioase — 211 —

de-a lungul corpului. Nu rostea niciun cuvânt. Richard simţi că încep să-i zvâcnească tâmplele. O căldură ciudată îi încorda şi lui trupul tânăr, setos de iubire. Încercă să lupte cu el însuşi. Nu trebuia să facă un gest pe care să-l regrete mai târziu. Dar viaţa care pulsa năvalnic fu mai puternică decât şovăielile lui. Richard se îndreptă spre uşă şi întoarse cheia în broască… După îmbrăţişarea aceea năprasnică, iute ca o furtună de vară, Ophelia nu mai reveni în camera lui Richard. Femeia din ea, trezită şi descătuşată din crisalida adolescenţei, se făcu simţită prin manifestări fizice şi sufleteşti care o înspăimântară. Cu intuiţia femeii primare, se ferise totuşi de ochii pătrunzători ai negresei, pretextând o indispoziţie pe care Mamie nici nu se gândise să o pună la îndoială. Se deprinsese a citi în sufletul Opheliei ca într-o carte deschisă. Fiindcă fata nu se prefăcuse niciodată, negresa nu concepea altă posibilitate. O îngriji cu devotament animalic, o alintă, până când tulburările Opheliei se mai liniştiră. Absenţa îndelungată a tinerei fete alarmă pe Richard, care trecea prin emoţii de nedescris. Vorbise oare Ophelia cuiva despre cele întâmplate? Era bolnavă? Incertitudinea aceasta îl ţinea într-o încordare nervoasă continuă. Nu îndrăznea să ceară relaţii nici îngrijitoarei şi nici subretei. Când le întâlnea pe coridor încerca să le descifreze expresia ochilor. Dar privirile celor două femei îi păreau mai — 212 —

impenetrabile decât o mască. Ştiau ceva şi ascundeau acest lucru? Contele de Rochambeau se însănătoşise. Organismul său ieşise triumfător din trânta cu boala. Iarna pogorâse asupra Virginiei. Într-o seară, pe când Richard se înapoia acasă după ce redactase un voluminos raport destinat generalului Washington, găsi uşa dormitorului său întredeschisă. O împinse uşor. În cameră, umbrele serii se aşterneau, învăluind mobilele într-o negură cenuşie. În cămin, jarul arunca reflexe palide, rubinii, care luminau uşor patul. Respiraţia lui Richard se opri. Pe pat se profila silueta Opheliei. Stătea întinsă ca o moartă. Se apropie de ea. Fata părea să doarmă. O sărută încet pe obrajii umezi de lacrimi. Ophelia deschise ochii şi, scâncind ca un copil, îşi încolăci braţele în jurul grumazului său. — Richard! şopti ea. Richard!… Cât de mult mi-ai lipsit. Din seara aceea, Ophelia reveni zilnic la Richard. Se mai juca şi acum cu păpuşile şi cu baseţii. Dar o făcea automat, din obişnuinţă. Richard era Dumnezeul ei. Când se aflau împreună, îl urmărea cu priviri în care dragostea şi veneraţia se împleteau într-o adorare mistică. Zilele, săptămânile, lunile se fugăreau în zbor. Trecu iarna, iar primăvara apăru cu trena ei de soare şi de tinereţe, purtată de ghiocei, paji plăpânzi şi albi. — 213 —

Legătura dintre Richard şi Ophelia continua nestingherită. Mamie simţise ceva. Dar îşi ţinea gura. O bucură fericirea Opheliei, care înflorea vizibil. Fetele din neamul ei tuciuriu îşi începeau viaţa sexuală la o vârstă mult mai fragedă. Şi – slavă Domnului – plesneau de sănătate. Afară de aceasta, Mamie nu se simţea obligată să dea socoteală lui Sir Lewis, care se dezinteresa de soarta fiicei sale. Treceau adeseori luni de zile, fără ca tatăl să ceară a-şi vedea progenitura. La început, indiferenţa lui o scandalizase. Cu timpul se deprinsese cu ea, aşa cum te deprinzi cu orice lucru bun sau rău. Într-o dimineaţă. Mamie, copleşită de emoţie şi spaimă, ciocăni în uşa lui Richard. Albul ochilor ei, pe care şi-i rostogolea comic, părea mai vizibil ca de obicei. Îşi frângea mâinile şi gemea ca un câine bătut. Richard, abia trezit din somn, o privi nedumerit. — Ce s-a întâmplat, Mamie? întrebă el alarmat, îmbrăcându-şi la repezeală halatul de mătase. — Vai, Miste’ Sunde’land, ce-aţi făcut?? se văicări ea. Nu pronunţa pe „r”, aşa cum fac de altfel cei mai mulţi negri. — Ce-am făcut? exclamă el perplex. — Miss Ophelia e însă’cinată. Vai ce neno’oci’e, ce neno’oci’e! Richard simţi un gol în piept, apoi o emoţie năvalnică. Ophelia era însărcinată. Îi dăruia un copil. Avea şi el un copil. — Ce-o să zică Si’ Lewis când o auzi! se tângui — 214 —

Mamie. O omoa’ă pe Ophelia şi mă omoa’ă şi pe mine. — Ei, lasă, nu e chiar atât de grav, încercă el să-i liniştească criza de isterie, deşi inima îi bătea şi lui furios. Aranjez eu lucrurile cu Sir Lewis. — O să te omoa’e şi pe dumneata, Miste’ Sunde’land. Vai, vai, vai, ce neno’oci’e! Ba’em dacă miaţi fi spus mai de mult desp’e ce e vor’ba, am fi făcut ceva. Da’ aşa… Vai, vai, vai! Disperarea ei avea accente comice. Lui Richard nu-i ardea de râs. Criza era prea gravă. Rezolvarea ei, în sensul intereselor lui, cerea multă chibzuială. — Mă spânzu’ă, Si’ Lewis mă spânzu’ă! se jelui Mamie, prăvălindu-se pe un scaun. — Nicio grijă. Potrivesc eu lucrurile cum e bine, zise Richard, iritat de tânguielile ei. Acum du-te. Mă îmbrac şi cobor îndată la Sir Lewis. Ophelia ce spune? E speriată? — E înnebunită de g’oază. Nici nu v’ea să iasă din came’a ei. — Subreta ştie ceva? — Cine, Sa’ah? Sa’ah nu ştie nimic. Şi nici nu v’eau să ştie. Asta a’ mai t’ebui. Vai, vai, vai! Richard o luă de umeri şi o împinse încet pe uşă afară. — Lasă-mă să mă îmbrac. Du-te! Hai, du-te! Spunei şi Opheliei să nu se mai frământe. Închise uşa în urma negresei. Avea nevoie de timp şi linişte spre a-şi orândui gândurile. Evenimentul acesta nu-l lua prin surprindere. Aşteptase realizarea lui. Pregătise şi explicaţiile pentru Sir Lewis. Îşi formulase o serie de argumente cu care va răspunde la — 215 —

obiecţiile sau la explozia de indignare a părintelui ultragiat. Se simţea totuşi mai emoţionat decât şi-ar fi închipuit. Se îmbrăcă fără grabă, silindu-se să-şi stăpânească enervarea. Îşi propuse să treacă pe la Ophelia, dar renunţă la acest gând. Nu trebuia să se lase pradă emoţiei. Era imperios să-şi păstreze calmul în aceste momente critice. Intrarea lui în apartamentul Opheliei ar fi trezit bănuielile subretei. Dacă pălăvrăgelile acesteia ar ajunge la urechile personalului de serviciu, înainte ca Richard să dea ochi cu Sir Lewis, totul s-ar duce de râpă. Succesul demersului său se baza pe păstrarea strictă a tainei. Raţionamentul său era simplu. Teama de scandal îl va face pe Sir Lewis să muşamalizeze cu orice preţ această afacere. Richard se afla în preajma uneia dintre cele mai decisive bătălii din viaţa lui. Viitorul său depindea de reacţia lui Sir Lewis. Richard era hotărât să obţină victoria. Eşecul întâmpinat odinioară faţă de Patricia nu trebuia să se mai repete. Îmbrăcă cea mai fină cămaşă, uniforma de paradă, pantofii cu catarame de argint. Peruca pudrată proaspăt, eghileţii, galoanele strălucitoare îi dădeau o înfăţişare plăcută. După ce îşi termină toaleta se privi în oglindă, apoi îşi consultă ceasul. Nouă şi un sfert. Prea devreme pentru a coborî la Sir Lewis. Îşi toci nerăbdarea citind câteva pagini dintr-un volum cu maxime de la Rochefoucauld. Parcurgea rândurile fără să reţină nimic. Deşi nu-şi găsea astâmpărul, rămase în camera lui până la ora zece, când ieşi pe coridor, pornind-o încet pe scări în jos. — 216 —

Străbătu cu paşi rari galeria de la parter şi se opri în faţa uşii bibliotecii. Tuşi uşor, spre a-şi drege glasul, apoi ciocăni în tăblia de stejar. Un servitor negru, cu părul sur şi priviri inchizitoriale de cerber, scoase capul şi îl întrebă în şoaptă: — Cu ce vă pot servi, Sir? — Am ceva de vorbit cu stăpânul tău. Spune-i că îl rog să mă primească. Servitorul închise cu precauţie uşa. Richard simţi iarăşi acel gol neplăcut în coşul pieptului. După câteva clipe de aşteptare, uşa se deschise din nou, lăsând să apară iarăşi capul sur al negrului. — Sir Lewis vă roagă să-l iertaţi, dar guta îl supără îngrozitor. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, pot să-i comunic eu mesajul dumneavoastră. Vorbirea lui era corectă, cumpătată, de servitor ultragiat. Richard, care se aşteptase la această piedică, nu se descurajă. — Regret că sunt nevoit să insist. Ceea ce vreau să-i comunic lui Sir Lewis are un caracter strict confidenţial. Trebuie neapărat să-i vorbesc. Nu-l voi reţine decât cinci minute Era îndoielnic că într-un timp atât de scurt îşi va putea debita pledoaria. Trebuia să adoarmă însă temerile lui Sir Lewis, care se temea ca de ciumă de întrevederi cu ofiţerii armatelor aflate în trecere prin Williamsburg. Servitorul dispăru iarăşi, şi după câteva minute deschise uşa. — Poftiţi. Sir Lewis vă aşteaptă. Vă reamintesc că — 217 —

Sir Lewis e foarte bolnav. Richard intră în biblioteca uriaşă, cu pereţii acoperiţi până în tavan de rafturi cu cărţi aurite. În faţa căminului înalt, în care ardea focul, stătea într-un fotoliu un bărbat între cincizeci şi şaizeci de ani, slab, cu ochi pătrunzători, umbriţi de sprâncene stufoase şi cu un nas încovoiat, aristocratic. Era îmbrăcat în haine de catifea maron, cu nasturi de aur. Dantelele de la gât şi manşetele erau de mare preţ. De data aceasta, Sir Lewis nu se prefăcea. Era într-adevăr bolnav. Şedea cufundat într-un jilţ adânc. O expresie de suferinţă i se întipărise pe faţă. Piciorul stâng, ridicat pe un scăunel, era înfăşurat în feşe albe. Sir Lewis avea înfăţişarea tipică a gentilomului britanic care-şi primeşte vizitatorii stând în faţa căminului din bibliotecă. Richard s-ar fi putut crede la Londra sau în vreo mare casă de ţară din Anglia. Salută curtenitor, înclinându-se adânc, ca nobilii de la Versailles. Sir Lewis plecă uşor capul. — Mi s-a spus că doriţi să-mi vorbiţi, Mr. Sunderland. Să nu luaţi în nume de rău dacă vă rog să fiţi concis. În dimineaţa aceasta mă canoneşte un acces de gută infernal. Începutul era puţin promiţător. — Era de datoria mea să vă vorbesc, Sir. Îmi cereţi să fiu concis. Mă voi executa. Sir Lewis, adăugă el solemn, îmi permit să cer mâna fiicei dumneavoastră. — Ce? Ce?… mormăi surprins Sir Lewis, ridicânduse fără voie în mâini. O durere ascuţită în piciorul bolnav îl făcu să-şi încleşteze dinţii şi să se lase iarăşi — 218 —

pe spătarul fotoliului. Mr. Sunderland, reluă el, cererea dumitale mă onorează. Din păcate, fiica mea e prea nevârstnică spre a se mărita. Afară de aceasta, am alte planuri pentru viitorul ei. După cum vedeţi… Tonul lui dispreţuitor îi invită pe Richard să pună capăt unei discuţii pe care o socotea definitiv închisă. — Îmi pare rău că trebuie să stărui, grăi acesta calm. Ţin numai să vă informez că, faţă de situaţia creată, am datoria să-mi reînnoiesc cererea şi să sper că o veţi încuviinţa. — Ce situaţie? Care situaţie? se încruntă Sir Lewis. Nicio situaţie nu-mi va schimba hotărârea. Sunt deprins să merg pe un singur drum, Mr. Sunderland. Socotesc întrevederea noastră încheiată. Good bye, Mister. Richard zâmbi cu superioritate şi condescendenţă. Voia să arate bătrânului amfitrion că nu-l impresionau manierele-i bruşte, nepoliticoase. — Continui totuşi să socotesc necesară o explicaţie a demersului meu, Sir, zise el cu acelaşi calm. După ce mă veţi asculta, sunteţi liber să luaţi hotărârea pe care o veţi crede de cuviinţă. — Vorbeşte, Mr. Sunderland, răspunse Sir Lewis Effingham cu tonul resemnat al unei gazde obligată de legile ospitalităţii să accepte prelungirea unei vizite inoportune. — Fiica dumneavoastră, Sir Lewis, va avea un copil. Copilul meu. Lewis Effingham clipi des, ca o pasăre de noapte scoasă brusc la lumină. Nu înţelegea vorbele ofiţerului. — 219 —

Richard stătea nemişcat. Sosise în sfârşit momentul critic. Punctul culminant al duelului. — Dacă ai încercat să faci o glumă. Mr. Sunderland, află că este de prost gust, rosti bătrânul în surdină. — Glumă, Sir? Este purul adevăr. Effingham îşi încleştă mâinile pe braţele fotoliului — Ai merita să te ucid. — Ar fi şi aceasta o soluţie, Sir Lewis. N-ar rezolva însă problema. Effingham rămase o clipă cu privirile aţintite în gol. Aproape că nu-şi mai amintea cum arăta Ophelia. Se învinui că o neglijase. Dar regretele erau târzii. — Frumos mi-ai răsplătit ospitalitatea. Simţea cum îl înăbuşă mânia. Ce ticăloşie! Ţi-ai bătut joc de un copil. — Ophelia are şaptesprezece ani. Nu mai e un copil. — Nu ţi-ai dat seama că e bolnavă? Că are mai multă nevoie de tratament medical decât de dragostea dumitale? — Iertaţi-mă, Sir, dar în tot timpul şederii mele sub acoperişul casei dumneavoastră n-am văzut niciun medic care să se intereseze de sănătatea Opheliei. Lovitura era directă. Sir Lewis îi simţi din plin efectul. — Ophelia era părăsită de toată lumea, continuă Richard. Singurii ei prieteni erau păpuşile şi câinii. Şi singurele fiinţe cu care schimba o vorbă – o îngrijitoare negresă şi o cameristă mulatră. Frumoasă companie pentru o fată bolnavă, care are nevoie de tratament, de distracţie, de aer, de lumină. Eu, cel puţin, i-am oferit o prietenie. — 220 —

— Foarte scump plătită. — Credeţi? Ophelia mă iubeşte şi eu o iubesc. — O iubeşti pe ea, sau zestrea ei? Întrebarea ţâşni ca o lovitură de bici. — E inutil să vă răspund la această întrebare. Tot nu m-aţi crede. Ophelia… — Miss Effingham, căpitane. Ai cel puţin decenţa să-ţi aminteşti că vorbeşti în prezenţa tatălui ei. Sir Lewis era congestionat la faţă. Sângele îi zvâcnea puternic. — Cred că ţi-ai greşit socotelile, căpitane. Dacă te-ai fi documentat mai temeinic asupra mea şi a familiei mele ai fi renunţat să-mi seduci fata. Ai fi ajuns la concluzia că nu merită osteneala. Nu ştiu dacă eşti informat că mai am un fiu mai vârstnic decât Ophelia. O sudoare rece îmbrobonă fruntea lui Richard. Să se fi înşelat în calculele sale? Să fi depus atâtea eforturi pentru nimic? Însă niciun muşchi al feţei nu-i tresări. Chipul lui rămase impenetrabil, ca al unui perfect jucător de cărţi. — Mai am un fiu care după legile acestei ţări, moşteneşte toată averea. Dreptul de primogenitură. Îţi mai menţii cerea în căsătorie, Mr. Sunderland? Mai doreşti să te însori cu o fată bolnavă mintal, care mai e şi săracă lipită pământului. Sosise momentul ca Richard să-şi joace cartea cea mare. — Iubesc pe miss Effingham, Sir, şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Zâmbetul veninos de pe chipul bătrânului se şterse, lăsând loc unei expresii de nesfârşită oboseală. După — 221 —

câteva momente de meditaţie, ridică iarăşi cu trufie capul. — Mi-am spus ultimul cuvânt, rosti el cu reînnoită energie. Nu! Şi acum pleacă. Pleacă mai repede din faţa mea! Richard vru să mai spună ceva, dar se răzgândi. Salută cu aceeaşi politeţe şi se îndreptă spre uşă. Când puse mâna pe clanţă, se auzi chemat de bătrân. — Mr. Sunderland, încă un moment. Mai ştie cineva despre toată chestia aceasta? — Nimeni, Sir Lewis. Absolut nimeni. Încerca să o acopere pe Mamie, deşi îşi dădea seama că nu avea sorţi de izbândă. — Mă bizui pe discreţia dumitale, căpitane, că totul va rămâne între noi. — Nu era nevoie să mi-o cereţi, sir. Îmi cunosc îndatoririle. Salută din nou, apoi apăsă clanţa. — Mr. Sunderland! auzi el din nou glasul lui Effingham. — Da, Sir? Lewis Effingham şovăi, apoi făcu un mare efort asupra lui însuşi. — Mâine dimineaţă, la ora zece, te aştept aci, bibliotecă. — La dispoziţia dumneavoastră, Sir. Richard ieşi pe coridor. Exulta. Câştigase partida. Bănuia motivul pentru care Effingham îi fixase o întrevedere. Era dispus să cedeze. Cât priveşte fiul mai mare al acestuia, Richard se alarmase degeaba. Un jucător de înaltă clasă trebuie să ştie a-şi juca până la — 222 —

sfârşit cartea. Dreptul de primogenitură îşi trăia ultimele zile. Atacurile înverşunate ale lui Jefferson naveau să rămână fără efect. Richard era hotărât să se menţină dârz pe poziţie. Ophelia trebuia să rămână a lui… În noaptea aceea nu încercă să o întâlnească. Aştepta verdictul tatălui ei. Era încredinţat că răspunsul lui va fi afirmativ, aşa că îşi putea struni o noapte dorinţa de a-şi vedea iubita. A doua zi de dimineaţă, la ora sorocită, coborî în bibliotecă. Sir Lewis îl aştepta în acelaşi fotoliu şi purta aceleaşi haine cafenii. Părea că de ieri nu se urnise din jilţ. Lewis Effingham era întunecat. La salutul lui Richard, răspunse cu o înclinare seacă a capului. — Mr. Sunderland, ia loc, îl pofti el, arătându-i jilţul din faţa sa. Încă un semn bun, îşi zise Richard. Ieri nu-l invitase să şadă. — Mr. Sunderland, reluă Effingham cu ton domol, dar mohorât, de ieri de dimineaţă şi până acum nu am rămas inactiv. Am cerut referinţe asupra dumitale generalului Rochambeau şi altor ofiţeri din Statul său Major. Am avut surpriza să mi se vorbească elogios despre dumneata. Îţi mărturisesc că nu mă aşteptam. Degetele albe ale bătrânului băteau ritmic în braţele fotoliului. — Am chibzuit mult asupra discuţiei noastre de ieri. Se spune că la nuit porte conseil. După o noapte de cântărire a argumentelor care pledează în favoarea şi — 223 —

împotriva dumitale, am ajuns la concluzia că ai oarecare circumstanţe atenuante. Eram hotărât să nu-mi căsătoresc niciodată fata. Ştiam că este bolnavă. De aceea am şi ţinut-o izolată. Doctorii pe care i-am consultat în repetate rânduri mi-au spus că o căsătorie i-ar putea eventual îmbunătăţi starea. Dar că o vindecare totală este exclusă. O lăsasem între păpuşile şi câinii ei, fiindcă ştiam că aceasta era lumea în mijlocul căreia se simţea fericită. Dar soarta te-a scos în calea ei. Cu destinul nu te poţi lupta. Îmi spui că o iubeşti. Aş vrea să te cred. Din nenorocire, nu pot cunoaşte ce zace în mintea dumitale. Nu! Nu protesta. Mi-ai mări neîncrederea. Înainte de a răspunde la cererea dumitale în căsătorie, îţi datorez şi eu anumite explicaţii. Abia după aceea ne vom putea preciza atitudinea. Sir Lewis arătă cu bastonul, pe care-l ţinea de obicei rezemat de jilţ, tabloul unei femei tinere, aninat deasupra căminului. — Iată portretul nevestei mele. După cum vezi, e neterminat. A fost pictat în 1750 de pictorul Feke. Poate că ai auzit de el. Avea talent şi îşi făcuse un frumos renume. După pictura aceasta poţi să constaţi că nevasta mea nu era extraordinar de frumoasă. Avea însă graţie şi drăgălăşenie. Nu m-am însurat cu ea din dragoste. Era însă foarte bogată. Am făcut ceea ce se numeşte o căsătorie de convenienţă. Din întâmplare, aveam şi eu avere. Mi-aş fi putut îngădui să mă însor cu o femeie săracă dar sănătoasă. Am preferat însă banii şi un nume, deşi înainte de căsătorie fusesem avertizat că viitoarea mea soţie avea o ascendenţă — 224 —

grea. Tatăl ei şi un străbunic muriseră nebuni. Pentru nesocotinţa mea aveam să-mi primesc pedeapsa. Primii ani ai căsniciei au fost relativ senini. Soţia mea trecea prin crize de melancolie, cărora nu le dădeam importanţă. Thérèse acesta este numele soţiei mele – mi-a dăruit un băiat pe care l-am iubit ca pe ochii din cap şi pe care l-am trimis la învăţătură prin cele mai înalte şcoli din Europa. Am să-ţi vorbesc mai târziu şi despre el. Cu prilejul aniversării a cinci ani de căsnicie, m-am gândit să fac portretul Theresei. Într-o seară – rămasă memorabilă – după o şedinţă, în care soţia mea a pozat mai mult ca de obicei, pictorul a plecat spre locuinţa lui. Dar nu a mai ajuns niciodată acasă. S-a volatilizat, s-a topit în aer. A dispărut, fără ca cineva să-l mai fi văzut de atunci. Gurile rele au prins a răspândi zvonul că l-aş fi ucis din gelozie şi că aş fi făcut să-i dispară cadavrul. Îţi jur că n-am niciun amestec în această afacere. Când a aflat de dispariţia pictorului şi i-au mai ajuns la ureche şi zvonurile care-mi atribuiau asasinarea lui, nevasta mea a suferit un şoc nervos, din care nu şi-a revenit pe deplin nici până azi. Şase ani după această dramă a născut-o pe Ophelia. Durerile facerii, sau mai ştiu eu care altă împrejurare necunoscută mie, i-au tulburat definitiv mintea. Cât e ziua de mare, umblă într-o rochie de bal, cântând şi vorbind cu fiinţe imaginare. Pentru a nu se afla că nevasta mea este nebună şi spre a nu crea o reputaţie supărătoare copiilor, am izolat-o pe unul din domeniile mele. Lumea, care nu cunoaşte realitatea, m-a acuzat că aş fi închis-o, departe de oameni, pentru a-i pedepsi adulterul. Iată, — 225 —

Mr. Sunderland cât m-a costat această căsătorie, pe care o socotisem la început atât de avantajoasă. M-am ales cu o nevastă nebună, cu o fată debilă mintal şi cu un băiat nevolnic, căzut în patima beţiei. Am însă bani mulţi. Atât de mulţi, încât n-aş putea să-i număr nici într-o viaţă de om. Totuşi, calculele mele au fost greşite. Dar e prea târziu ca să mai îndrept ceva. Dumneata îmi calci pe urme. Ai făcut o afacere proastă. Foarte proastă. Pari un om deştept şi plin de resurse. Sunt convins că ai fi reuşit să te îmbogăţeşti şi fără să recurgi la stratagema aceasta. Cu bună ştiinţă îţi atârni de grumaz o piatră de care n-ai să te poţi elibera niciodată. Asiguri descendenţilor dumitale tarele unor străbuni bolnavi. Eu îmi plătesc zi de zi neghiobia. Şi dumneata vrei să mă imiţi… Poate că ar trebui să fiu bucuros că un om cu însuşirile dumitale îmi intră în familie. Generalul de Rochambeau, ducele de Lauzun şi contele de Fersen te-au descris în culorile cele mai frumoase. Totuşi mă tem. Mă tem că îmi vei nenoroci fata. Dacă s-ar fi pus vreodată problema căsătoriei, Ophelia ar fi trebuit să se mărite cu un bărbat între două vârste, care să aibă grijă de ea şi pe care să-l mulţumească o viaţă tihnită. Dumneata eşti un agitat, dornic să parvii. O vei neglija şi o vei face să sufere. Sunt convins că după moartea mea se va simţi foarte singură. Căci dumneata îţi vei urma drumul, iar pe ea o vei lăsa în părăsire. Dar atât cât voi trăi, te voi sili să o menajezi. Altfel, îţi voi zbura creierii. Şi te asigur că nu glumesc… Dacă în condiţiile acestea mai stărui să ceri mâna Opheliei, sunt gata să ţi-o acord. — 226 —

Richard îl privi cu toată seriozitatea. Bătrânul nu vorbea în vânt. Va avea cu el mult de lucru. Dar îşi alesese drumul. — Sir Lewis stărui să cer mâna fiicei dumneavoastră. Vă asigur că mă voi strădui s-o fac fericită. — Bine, rosti Effingham simplu. Îţi dau încuviinţarea. La sfârşitul acestei săptămâni vei anunţa oficial logodna voastră, iar în primele zile ale lunii viitoare vom face nunta. După câte m-ai lăsat să înţeleg, trebuie să ne grăbim. Să salvăm convenienţele. Lumea trebuie să ştie că este o căsătorie din dragoste şi că grabă se datoreşte nerăbdării legitime a unor tineri îndrăgostiţi… Logodna şi nunta fură celebrate potrivit programului fixat de Sir Lewis. Încântat, Richard păşise pe prima treaptă a noii sale ascensiuni. În Anglia se ridicase mai repede spre culmi, dar şi prăbuşirea fusese fulgerătoare. Edificiul spectaculosului său succes fusese clădit pe nisip. De data aceasta, era hotărât să-şi dureze viitoarea prosperitate pe temelii solide, să nu lase nimic la voia întâmplării. Pusese primul jalon. Îl înfipsese atât de zdravăn, încât nimic n-avea să-l mai smulgă din pământ. Devenise ginerele bogătaşului Sir Lewis Effingham. Îşi crease o platformă solidă. Prin copilul pe care i-l făcuse Opheliei îşi întărise legătura cu averea familiei Effingham. Moartea Opheliei – de pildă – nu i-ar atrage automat expulzarea din mijlocul acestor — 227 —

bogătaşi. Rămânând tutorele legal al copilului, va continua să-i administreze bunurile. Deci amprenta lui nu se va mai şterge. Despre Orville Effingham, fiul mai mare al lui Sir Lewis, aflase lucruri care nu puteau decât să-i convină. Beţiv, afemeiat, cartofor, Orville se certase cu tatăl său şi, în semn de protest, plecase în SaintDomingue, unde se înhăitase cu o mulatră. Îşi justifica prezenţa în acest îndepărtat colţ de lume, ocupându-se de plantaţiile familiei Effingham, situate între Jacmel şi Port-au-Prince. Richard mai aflase că Orville era bolnăvicios şi că excesele îi grăbeau ruina organismului. Acest om nu putea fi un obstacol serios în calea planurilor sale. Înainte de a se însura cu Ophelia, Richard navusese habar de agricultură. Se impunea să acopere aceasta lacună. Cu conştiinciozitatea pe care o punea în rezolvarea oricărei chestiuni care-l privea direct, se apucă să studieze tratate de specialitate. Agricultura şi calul, de Tuli, Tratatul practic de agricultură şi Ghidul fermierului de Duhamel, Gentlemanul cultivator de Howe şi multe alte lucrări asemănătoare. În primele luni după căsătorie îşi luă un concediu de la contele de Rochambeau, pentru a inspecta domeniul Bermuda Hundred de pe James River, una dintre proprietăţile familiei Effingham. De la începutul războiului, Sir Lewis nu mai călcase pe la Bermuda Hundred. Administratorii acestui domeniu, de aproape un milion de acri, furau cu neruşinare. Sosirea lui Richard le strică socotelile. Îi supăra prezenţa acestui vlăjgan care, sub veşmintele sale elegante, ascundea o — 228 —

musculatură de atlet, îi intimidau privirile lui bănuitoare, cu luciri de oţel, familiaritatea sa condescendentă. John Crow, administratorul-şef al domeniului, făcu cel dintâi cunoştinţă cu metodele drastice şi expeditive ale noului stăpân. Richard vizită conacul, grajdurile, hambarele crescătoriile de vite şi de păsări, casele servitorilor albi şi colibele negrilor. Notă semnele unei neglijenţe care băteau la ochi. Ceru registrele domeniului. Le examină expert, sub privirile îngrijorate ale celor cinci vătafi care-i urmăreau fiecare mişcare. După ce puse pana jos, se uită fix la John Crow. — De câtă vreme furi? întrebă el cu voce egală, incoloră. Crow se îngălbeni, se înroşi, se încruntă, înghiţi în sec, cântărind la iuţeală răspunsul impus de această apostrofă fără echivoc. Spre a nu-şi pierde prestigiul, trecu la contraofensivă. Îşi scutură chica neagră, bombă pieptul şi îşi sprijini semnificativ mâna dreaptă de catarama centurii late de piele, de care îi atârnau pe şolduri două pistoale în tocuri frumos împodobite. Avea vreo patruzeci de ani. Ochii negri şi pielea cafenie îi trădau sângele amestecat. Era robust ca un urs. Bizuindu-se pe puterea-i încercată în nenumărate încăierări, răspunse cu glas răguşit: — Sir Lewis nu mi-a vorbit niciodată pe tonul ăsta. — Eu îţi vorbesc. — Şi eu nu vă răspund. La asemenea întrebări nu răspund. — Ai să răspunzi. Cu voie sau fără voie. — 229 —

Richard simţea furtuna în aer. Dar nu-i era permis să facă un pas înapoi. Trebuia să le dea tuturor o lecţie, să se impună. Altfel era pierdut. — Dacă nu vă place, faceţi-mi socoteala şi plec. Orice proprietar de pe domeniile învecinate mă va primi cu braţele deschise. — Înainte de asta ai să-mi răspunzi ia întrebare. De câţi ani furi? Richard se ridică de la masa pe care stăteau registrele deschise. Era calm şi stăpân pe sine. În mâna stângă ţinea o cravaşă scurtă, pe care o lovea uşor de carâmbul cizmei. — Nu îngădui să-mi vorbiţi astfel. Faceţi-mi imediat socoteala! — Aici poruncesc numai eu. — Nu primesc porunci de la oricine, replică Crow tăios… Urmarea se desfăşură cu viteza fulgerului. Cravaşa lui Richard şuieră prin aer, plesnind obrazul administratorului, pe care lăsă o dâră de sânge. Crow duse repede mâinile la pistoale, dar un pumn aplicat în falcă îl doborî la podea. Năuc, încercă să se ridice într-un cot. Îşi scutură capul spre a şi-l limpezi. Ochii lui, injectaţi de sânge, cătară spre Richard. Deodată, mână-i rămasă liberă apucă un pistol, smulgându-l din teacă. Richard fu mai iute. Cizma lui izbi cu sete braţul în plină mişcare. Se auzi un zgomot sec, de os spart, şi braţul recăzu neputincios la pământ. Pistolul scăpă dintre degetele crispate. — Luaţi-i pistoalele, ordonă Richard martorilor încremeniţi, şi pe el aruncaţi-l în drum. Toate lucrurile — 230 —

lui rămân aici. Drept despăgubire. Să fie mulţumit că nu-l dau pe mâna justiţiei. Am în registrele astea probe care-l pot costa ştreangul… Ca şi pe voi toţi, de altfel, adăugă el, rotindu-şi privirile asupra ajutoarelor lui Crow. Acest act de autoritate îi stabili definitiv reputaţia. — Cu un om ca ăsta nu te joci. E dracul împieliţat, îşi spuneau oamenii de pe domeniu. Numai Belzebuth putea să-i vină de hac lui Crow. Spre mulţumirea lui Sir Lewis, Richard făcu ordine şi pe domeniul Huntingdon, din statul New York. Cu mijloace mai puţin violente, dar tot atât de eficace, epură personalul, aplică pedepse şi făcu noi angajări. Reputaţia de diavol împieliţat îl urmase şi aici. Rezultatele nu întârziară a se vedea. Veniturile celor două domenii înregistrară, încă din primul an, o creştere sensibilă. Richard avea posibilitatea să se ocupe intens de administrarea proprietăţilor lui Sir Lewis. Campania din Sud se încheiase. Către mijlocul lui octombrie, Rochambeau primi de la Paris ordinul să-şi îmbrace trupele pe escadra comandată de marchizul de Vaudreuil. În mai 1783, ultimele regimente franceze, rămase sub comanda ducelui de Lauzun, plecară în Franţa. Richard îşi luă rămas bun de la foştii lui camarazi de arme. Se vorbea insistent despre pace. Operaţiile militare de uscat se încheiaseră. Pe mare, flotele britanice continuau o blocadă lipsită de eficacitate. Numai portul New York şi împrejurimile sale se mai aflau în — 231 —

stăpânirea englezilor, care voiau să-şi păstreze un cap de pod pe teritoriul Statelor Unite. După îmbarcarea ultimei unităţi franceze, Richard fu lăsat la vatră, laolaltă cu un mare număr de ofiţeri şi soldaţi din formaţiile de miliţie. În iunie, generalul Washington proclamă războiul terminat şi licenţie cea mai mare parte din armată. La Londra, guvernul condus de lordul North îşi prezentă demisia. Noul cabinet, prezidat de marchizul Rockingham, şi din care făceau parte lordul Shelburne şi Charles Fox, prieteni ai Americii, iniţie tratative de pace. La 3 septembrie 1873 fu semnat tratatul care consfinţea independenţa Statelor Unite. După încheierea păcii, scoase şi Sir Effingham capul la lumină. Acum se putea plimba în linişte pe stradă, fără a se mai teme că s-ar compromite. Către sfârşitul campaniei, când victoria americană nu mai lăsa umbră de îndoială, îmbrăţişase cu afectată înflăcărare cauza învingătorilor. Pentru toţi acei care aveau urechi să-l audă, trâmbiţa că în plin război îşi căsătorise fata cu un ofiţer din armata Statelor Unite, tocmai fiindcă avusese întotdeauna încredere în succesul revoluţiei. Solidar, Richard se grăbea să-i confirme spusele. Sir Lewis era încântat că nu împărtăşea soarta atâtor partizani ai Angliei, cărora li se confiscaseră domeniile în folosul foştilor luptători lipsiţi de pământ. — Rând pe rând, nenorociţii aceştia sunt deposedaţi de averi, spunea Sir Lewis ginerelui său, făcând un sumbru bilanţ al pierderilor suferite de câţiva prieteni şi cunoscuţi. Au confiscat domeniul lui De Lancey din — 232 —

Westchester şi pe al lui Roger Morris din Putnam County. Pe Sir John Wentworth din Georgia l-au izgonit de pe moşie numai cu ce avea pe el. Domeniul de trei milioane de acri din North Carolina, al vărului meu, Robert Granville, a fost distribuit la treizeci de mii de familii. Pe latifundiile din statul New York, ale lui Sir John Johnson, au fost împroprietăriţi zece mii de fermieri. Până şi lordului Fairfaix, cel mai bun prieten al lui Washington, i s-a confiscat domeniul din Virginia. Richard clătina din cap în semn de compătimire. — Dar mai grav e faptul că Jefferson, iniţiatorul acestor măsuri barbare, loveşte şi în prietenii revoluţiei, în cei care s-au sacrificat pentru independenţă. Deunăzi, a cerut exproprierea parţială a tuturor domeniilor, declară cu indignare Sir Lewis, pe care perspectiva sfârtecării uriaşelor sale proprietăţi funciare îl umplea de spaimă. Spre a desăvârşi opera de fărâmiţare, de distrugere a marilor latifundii, Jefferson a mai propus şi desfiinţarea primogeniturii, idee pe care a lansat-o şi în preajma războiului. Omul ăsta e un trădător al propriei lui clase. Un ticălos! Un vândut! Richard înclină iarăşi din cap, arătând astfel că împărtăşeşte punctul de vedere al socrului, deşi în sinea lui aproba cu toată căldura campania lui Jefferson. Prin desfiinţarea primogeniturii Ophelia va fi pusă pe picior de egalitate cu fratele ei. Sir Lewis era prea fin ca să nu ghicească gândurile ginerelui. Într-o oarecare măsură, n-ar fi fost potrivnic ca Ophelia şi Richard să moştenească o porţiune — 233 —

echitabilă din avere după moartea sa. Era încredinţat că aceştia vor face mai multă cinste numelui său decât Orville, care se destrăbăla în Saint-Domingue, nesocotind autoritatea paternă. Spre uimirea cunoscuţilor, care ştiau cât de puţin acomodant este Sir Lewis, între acesta şi ginerele său se stabiliseră relaţii armonioase. Energia şi spiritul de iniţiativă ale lui Richard erau pe placul bătrânului Effingham, care ajunsese să se felicite că cedase la timp, primindu-l în sânul familiei. La câteva zile după evacuarea New Yorkului de către trupele britanice, o superbă cabrioletă, cu doi cai negri, andaluzi, opri în faţa casei lui Josiah Sunderland. Era în asfinţit. Pe ferestrele deschise ale bucătăriei, care servea şi de sufragerie, se vedea întreaga familie adunată în jurul mesei. Josiah Sunderland ocupa locul de cinste, având în dreapta pe Isabella, iar în stânga pe Hannah, fiica mai mare. Urmau apoi Bridget, a doua fiică, şi Rebecca, soţia lui Patrick, care stătea, ca de obicei, aproape de copiii ei – doi băieţi mai răsăriţi şi două fetiţe gemene. La celălalt capăt al mesei se afla Patrick. Josiah terminase tocmai de recitat rugăciunea. Lingurile intraseră în funcţiune. Josiah era coliliu, încă voinic, dar foarte îmbătrânit la chip. Avea pungi negre sub ochi, iar obrazul îi era de un roşu nesănătos, ce bătea în vânăt. Isabella ajunsese o umbră a femeii vioaie şi vrednice de odinioară. Slabă, încovoiată, cu părul nins, se micşorase, coborându-se la nivelul copiilor, care înfulecau de zor clam chowder — 234 —

– un fel de supă cu legume şi scoici de râu. Într-o cratiţă uriaşă, aşezată pe masa de lângă cuptor, fumega o cratiţă cu baked beans – un fel de iahnie de fasole. Acesta era al doilea fel şi ultimul. Se putea spune că cina aceasta era îmbelşugată în raport cu mizeria îndurată în timpul ocupaţiei britanice. De câţiva ani încoace, două feluri de mâncare îşi dădeau foarte rar întâlnire pe masa familiei Sunderland. Hannah şi Bridget, cele două surori ale lui Patrick, erau slabe, colţuroase şi urâte foc. Două figuri tipice de fete bătrâne, înăcrite şi deziluzionate, două caricaturi de femei, care nu-şi îndepliniseră rostul vieţii. Dacă Josiah ar fi fost mai bogat, s-ar fi găsit poate şi pentru ele câte un soţ mai modest, dispus să ducă un trai şters, în umbra autoritarului Josiah. Şi Rebecca – nevasta lui Patrick – era uscată şi noduroasă. Dar uscăciunea ei ascundea vigoarea unui cactus plin de ţepi. În epoca adolescenţei fusese drăguţă, feminină. Acum arăta ca un un bărbăţoi, ars de soare, călit de muncă şi de nevoi, dârz şi pus oricând pe harţă. Copiii ei erau subnutriţi. Obrajii lor transparenţi inspirau milă. Patrick părea doborât de oboseală. Mizeria războiului şi lipsurile de acasă îl făcuseră să uite că pe lumea aceasta mai existau şi oameni îndestulaţi. Cabrioleta lăcuită, oprită la poartă, îl nedumeri, încreţindu-i fruntea. Caii izbeau nervos cu copitele pământul. Un gentleman, în haină de catifea vişinie, vestă ivorie şi pantaloni albi de nankin, coborî vioi din trăsură. Dintre cei doi servitori tuciurii, în livrele albe, — 235 —

care stătuseră pe scăunelul din spate, unul trecuse la cai, iar celălalt, încărcat cu un munte de pachete şi cutii de toate culorile, îşi urmau stăpânul care se apropie de casă. Sosirea lui Richard stârni felurite reacţii printre membru familiei Sunderland. Pe chipul lui Josiah nu tresări niciun muşchi. În schimb, ochii i se umeziră uşor. Isabella scăpă un strigăt de bucurie, o podidiră lacrimile şi, într-un elan de nestăvilit, alergă înaintea lui prâslea. Puţină culoare se aşternu pe obrajii palizi ai celor două fete bătrâne. Apariţia spectaculoasă şi plină de neprevăzut al lui Richard aducea o adiere de aventură şi romantism în viaţa lor statică, monotonă. Rebecca se încruntă ca şi soţul ei. Intrase în această familie având convingerea că va ocupa un loc predominant datorită numelui şi situaţiei tatălui ei, reverendul Brown. Înapoierea lui Richard Sunderland, această oaie rătăcită, care în loc să nimerească în gura lupului se bălăcea iarăşi în aur, o copleşea de obidă şi invidie. Căsătoria lui Richard fusese viu comentată în familia Sunderland. Rebecca privea cu ciudă intrarea în neamul lor a Opheliei Effingham, a cărei origine şi bogăţie o lăsau pe ea în umbră. Copiii încremeniseră cu gura căscată. Dacă nar fi fost de faţă bunicul Josiah, care nu îngăduia nimănui să se ridice de la masă înaintea lui, ar fi alergat cu toţii în întâmpinarea străinului. Bunica încălcase această oprelişte, dar ce să-i faci! De aceea era bunică. Măcar cu atâta să se aleagă. Intrarea lui Richard, care o luase pe Isabella în braţe şi o aducea pe sus ca pe o mireasă, lumină casa. Copiii se uitau cu admiraţie la hainele lui, îi ascultau — 236 —

extaziaţi glasul puternic, râsul sănătos şi molipsitor. Când Josiah se ridică de la masă spre a întinde mâna fiului său mai mic, toată lumea, cu excepţia lui Patrick şi a Rebeccăi, îi urmară exemplul. — Îmi pare bine că te văd, băiete, zise Josiah bătându-l pe umăr. Arăţi minunat. — Se cunoaşte că îi merge bine, spuse Patrick cu ironie. Dar bucuria celorlalţi era atât de mare, încât săgeata lui trecu neobservată. Hannah şi Bridget îl sărutară pe Richard, iar copiii îi dădură pe rând mâna. Bunica îi prezentă în ordinea vârstei: — Benjamin, Josiah, Liberty şi Independence. — Frumoase nume! Dar sunt şi tot atât de cuminţi pe cât de frumoase li-s numele? — Foarte cuminţi. Bunicul n-ar îngădui să aibă nepoţi neastâmpăraţi. — Fiindcă sunt cuminţi, unchiul Richard le va împărţi jucării, zise acesta. Sub privirile extatice ale copiilor, servitorul negru aşeză pachetele pe masă. Hannah adunase între timp farfuriile şi tacâmurile. Richard deschise pe rând cutiile. În mâinile lui apărură ca prin minune păpuşi, ursuleţi, elefanţi, cărucioare, şorţuleţe brodate cu căţei şi rochiţe de organdi pentru Liberty şi Independence, costumaşe de catifea cu nasturi aurii şi pălării cu boruri largi pentru Benjamin şi Josiah. — Copiii mei n-au nevoie de asemenea daruri, mormăi Patrick iritat de generozitatea de paradă a — 237 —

fratelui său. Progeniturile lui erau gata să plângă. — Destul, Patrick, grăi apăsat bătrânul. Copiii sunt şi nepoţii mei. Atâta timp cât locuiesc în casa mea am şi eu un cuvânt de spus. După ce-oi muri, poţi să-i îndrumezi cum te-o tăia capul. Copii, luaţi-vă darurile şi duceţi-vă în camera voastră. Rebecca profită de ocazie ca să plece cu ei. Simţea că ar înnebuni dacă ar mai sta o clipă în aceeaşi odaie cu Richard. Îl ura din instinct. Patrick, care păstra încă un mare respect pentru tatăl său, rămase pe loc. Richard umblă iarăşi la pachete. Scoase pentru Josiah o pipă de chilimbar, splendid dăltuită, un halat de mătase şi o mapă din piele de Cordoba. Isabellei îi oferi o rochie de muselină vişinie, o pereche de cercei cu rubine şi un inel cu rubin, înconjurat cu diamante. Pentru Hannah şi Bridget pregătise două rochii de mătase înflorată, cam prea tinereşti pentru ele, şi câte-o pălărie împodobită cu panglici multicolore. Toate obiectele erau de o calitate excepţională. Cele două fete bătrâne scoteau exclamaţii de bucurie, în vreme ce îşi ţineau rochiile de umeri şi le lăsau să cadă de-a lungul corpului, ca să vadă cum le vine. Richard nu adusese nimic pentru Patrick şi Rebecca. Ştia că darurile sale n-ar fi fost primite cu plăcere. — Lucrurile astea sunt prea frumoase pentru nişte oameni simpli ca noi, spunea Josiah, flatat totuşi de atenţia lui prâslea. Mă întreb ce-or să zică prietenii mei când or să mă vadă în halatul ăsta scump. Or să — 238 —

clatine cu compătimire din cap şi or să spună că am înnebunit la bătrâneţe. Aş pune rămăşag pe zece dolari că au să-şi dea coate, căinându-mă că m-am ţicnit. Aceasta nu-l împiedică să-şi umple pipa cu tutun şi să şi-o aprindă cu voluptate. Se uită apoi la mapă. O întoarse pe toate feţele, o mirosi, clătină satisfăcut din cap, apoi o deschise, ca s-o examineze şi pe dinăuntru. Într-unul din compartimentele căptuşite cu moar roşu găsi o foaie de hârtie împăturită. O scoase la lumină. Curios, o parcurse cu privirile. I se înroşi obrazul. Era un ordin de plată asupra Băncii Stuyvesant din New York, în valoare de două mii de dolari, plătibili pe numele lui Josiah Sunderland. — Două mii de dolari! exclamă bătrânul. Băiete, nu pot să primesc banii ăştia. N-am făcut nimic ca să-i câştig. — Ba ai făcut foarte mult, foarte mult, răspunse Richard. Foloseşte-i cum vei crede de cuviinţă. — Primeşte-i, tată, primeşte-i, interveni Patrick. Bagă şi el ceva bani în afacere, fiindcă ştie că după noile legiuiri toţi fraţii moştenesc părţi egale. Nu se încumetă să vină chiar la de-a gata. Primeşte-i tată! Ar fi fost bine să-i trimită mai de mult, când nevoile atelierului erau mari. Dar acum, când afacerile îşi vor lua iarăşi avântul, contribuţia asta nu reprezintă cine ştie ce. Josiah se mohorî, lăsând fruntea în jos. Poate că Patrick avea dreptate. Dar felul în care vorbise era nepermis. — 239 —

— Patrick, mă mâhneşti astăzi pentru a doua oară. — Iartă-mă, tată. Prâslea s-a întors cu sacul plin. Sar cuveni să tai două oi grase. Din păcate nu avem niciuna. Cel mult să pui la bătaie cratiţa cu fasole. Fără să mai aştepte încuviinţarea bătrânului, ieşi furios din bucătărie, sub privirile consternate ale Isabellei şi ale celor două fete bătrâne. — Pentru fiul meu, care s-a înapoiat din străini, am să tai totuşi oaia cea grasă, spuse bătrânul cu solemnitate. Nimeni nu va putea spune că Josiah Sunderland nu a fost în stare să-şi cinstească feciorul. Se vor găsi bani şi pentru acest ospăţ. Josiah Sunderland îşi respectă cuvântul. Pentru prima oară în viaţă se împrumută. Făcu aceasta pentru un ospăţ care trebuia să ducă departe faima familiei Sunderland. Josiah nu se atinse de banii dăruiţi de Richard. Pe toţi îi destină dezvoltării atelierului. Luă doar câţiva dolari, din rezervele destul de anemice ale întreprinderii, spre a-şi completa suma de care avea nevoie. Bătrânul dădu sfoară în ţară că oferea ospăţul pentru a sărbători întoarcerea din război a celor doi fii ai săi. În felul acesta îl cinstea şi pe modestul Patrick, care înfruntase greutăţi fără număr, muncind cu el cot la cot, în atelierul de cuţite în vreme ce Richard învăţa carte la Oxford. Deşi îl costa scump, Josiah făcea bucuros acest sacrificiu. Pofti la ospăţ rude şi prieteni, furnizori şi foşti muncitori din atelier cu familiile. Invită şi pe James Duane, cel dintâi primar american al New Yorkului, şi pe reverendul Talmadge, care-l povăţuise — 240 —

a trimite pe Richard la învăţătură înaltă, şi pe Sir Lewis Effingham, care se scuză că nu poate veni, din pricina unei pârdalnice crize de gută. Richard primise cu entuziasm moderat vestea sărbătorii. De când intrase în lumea selectă a celor patru sute de familii nu-i mai convenea să se afişeze alături de modestul făurar de cuţite. Călcase pragul căminului patern fiindcă aşa cereau îndatoririle filiale. Îşi acoperise neamurile cu daruri şi oferise două mii de dolari tatălui său pentru că era de datoria sa să răsplătească într-o oarecare măsură sacrificiile pe care aceştia le făcuseră spre a-l întreţine la învăţătură în Anglia. Un refuz diplomatic l-ar fi amărât pe Josiah, corvoada trebuia deci suportată. Pentru Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, ospăţul dat de Josiah Sunderland în hambarul din fundul curţii, amenajat de circumstanţă în sală de petreceri, nu era decât o reuniune vulgară, un fel de bâlci lipsit de sare, în care citadini mărunţi, cu nevestele şi fiicele lor, îşi poartă cu ostentaţie hainele de duminică, se veselesc în jurul unei balerci cu rachiu, fac haz de glumele răsuflate ale câtorva mucaliţi de tarabă, cântă în cor cântece populare, aplaudând până la înroşirea palmelor câteva soliste improvizate, cu glas tremurat şi necultivat, dansează stârnind nori de praf, iar în zori pleacă pe la casele lor, frânţi de oboseală, dar încântaţi că un an vor avea ce povesti şi comenta în serile lungi şi monotone. Ospăţul corespunse în totul aşteptărilor lui Richard. Josiah Sunderland prezida, având de o parte şi de alta — 241 —

pe Patrick şi pe Richard, cei doi sărbătoriţi. Urmau apoi după rang şi vârstă ceilalţi invitaţi cu nevestele lor. Rudele sărace şi tineretul ajungeau la coada mesei. Turma de copii era servită la o masă aparte, ca să nu le ajungă la ureche glume nepotrivite vârstei lor. Orchestra, alcătuită dintr-o vioară, un clarinet, un cimpoi şi o tobă, cânta de zor, făcând să răsune hambarul. Iluminaţia era asigurată de lămpi cu feştile înfipte în grăsime, de facle şi de lampioane improvizate din pepeni deşertaţi de miez şi cu coaja perforată în chip de ochi, nas, şi gură. Cei mai mulţi oaspeţi – care cunoşteau starea precară a atelierului de cuţite – socoteau că belşugul de băuturi şi mâncăruri se datora lui Richard Sunderland, despre care umblau zvonuri fabuloase. Patrick, conştient de acest lucru, stătea posomorât ca la înmormântare. Richard era ceva mai vesel, dar amabilitatea lui condescendentă stingherea şi umilea pe cei cărora le făcea cinstea să le adreseze cuvântul. Hainele elegante, brodate cu fir şi nasturii de diamante, intimidau tot atât de mult ca şi graiul lui ales, cu accent oxfordian. În jurul mesei lungi, pe care bucatele erau aduse pe tăvi de lemn de către Hannah, Bridget şi Rebecca, domnea mare veselie. Era şi firesc. După mizeria şi privaţiunile fără număr din timpul războiului lumea era dornică de petrecere, de râsete şi de voie bună. Chiar şi puritanii ascultau cu plăcere glume şi snoave care pe vremuri i-ar fi făcut să se încrunte. Către sfârşitul mesei, primarul Duane ridică un toast în cinstea vlăstarilor lui Josiah Sunderland, care luptaseră cu eroism pentru independenţa patriei lor. — 242 —

— Golesc acest pahar în cinstea vrednicului sergent Patrick Sunderland, fiul mai mare al iubitei noastre gazde! strigă el în ovaţiile convivilor, care-şi dădură paharele peste cap. Iar pe al doilea îl beau pentru inimosul nostru căpitan Richard Sunderland. La ultimul toast, comesenii din preajma lui Patrick observară că acesta şovăi să ridice paharul. Apoi, cu scârbă parcă, îşi muie buzele în băutura alcoolică. Gestul nu scăpă nici lui Josiah, care se întunecă la faţă, şi nici lui Richard, care surâse imperceptibil. Se mai ridicară toasturi pentru independenţa Statelor Unite, pentru Josiah Sunderland şi pentru Isabella, pentru primar şi pentru oaspeţi, luaţi în colectiv. Apoi se porni dansul, în vâltoarea căruia se avântă numai tineretul. Femeile măritate, oricât ar fi fost ele de tinere, treceau în rândul matroanelor, şi se mărgineau a privi cu bunăvoinţă zbenguielile fetelor şi ale flăcăilor! Bărbaţii însuraţi rămâneau să bea câte un pahar cu rachiu sau cu bere şi să vorbească de politică, de mersul treburilor lor ori de cancanurile comunităţii. Richard, pe care-l ameţise fumul de tutun ieftin, gălăgia oaspeţilor şi stridenţa cântecelor, se strecură afară din hambar spre a lua puţin aer. Oftând cu uşurare, trecu în grădina din dosul casei şi se aşeză pe banca de sub umbrarul de viţă sălbatică. Dacă nu s-ar fi temut că plecarea sa ar fi fost interpretată ca o necuviinţă faţă de primar şi de ceilalţi oaspeţi mai vârstnici, de mult şi-ar fi luat tălpăşiţa. Era de ajuns că nu o adusese pe Ophelia, care refuzase să asiste la o astfel de reuniune. — 243 —

Tocmai când îşi tampona fruntea cu batista, un zgomot de paşi pe pietrişul potecii din grădină îi atrase atenţia. Cu creştetul şi umerii argintaţi de lumina lunii, Patrick se apropia de umbrar. Ajuns în dreptul lui Richard se opri, rămânând în picioare. — Richard, ţineam să-ţi vorbesc. Te-am văzut plecând încoace. Am vrut să profit de acest prilej ca să am o ultimă explicaţie cu tine. — Ultima! Credeam că ultima explicaţie ne-a lămurit definitiv. Ştii, la Williamsburg. — E adevărat. Dar n-ai vrut să ţii seama de ea. — Te supără că am venit să-mi văd familia? zâmbi el ironic. — Da, mă supără. Mă supără fiindcă prezenţa ta ne umileşte. Ne umileşti cu aerele tale de parvenit, cu hainele şi giuvaerurile tale bătătoare la ochi. — Din moment ce prezenţa mea a făcut plăcere tatălui şi mamei mele, restul nu mă mai interesează. Tu te simţi umilit. Nu e de mirare. Când eram copii nu mă puteai suferi fiindcă îmi plăcea învăţătura şi ţie nu. Mai târziu, când ţi-ai dat seama că ai mintea mai greoaie decât a mea, ai început să mă urăşti. Iar ura ta a devenit bolnăvicioasă, obsedantă, de când ai constatat că sunt în stare să scot banii şi din piatră seacă, ispravă pe care tu n-ai s-o poţi face niciodată. Cât priveşte hainele de pe mine, mă îmbrac ca toţi cei din lumea mea. — Vezi? Chiar tu recunoşti că faci parte dintr-o lume deosebită de a noastră, răspunse Patrick, ignorând ofensele fratelui său. De data asta nu te — 244 —

contrazic. Te-ai socotit întotdeauna mai aproape de bunicul tău – marchizul – decât de tatăl tău – meşteşugarul de cuţite. Te-ai uitat întotdeauna cu milă şi îngăduinţă la noi, ăştia de jos. Şi eu, adaugă Patrick aspru, n-am nevoie nici de milă şi nici de îngăduinţa ta. Deci fă bine şi rămâi între fandosiţii din lumea mare şi nu ne mai tulbura pe noi cu prezenţa ta. — Poţi să te linişteşti, scumpule, ripostă Richard cu aceeaşi batjocură în glas. Am ceva mai bun de făcut decât să-mi pierd vremea în bietul vostru atelier. — Vorbeşti cu dispreţ despre el, rânji Richard. Totuşi datorită atelierului ai putut să înveţi în Anglia. — V-am despăgubit. — Ah. Da. Ne-ai despăgubit, făcând pe mărinimosul… Nu e greu să faci pe mărinimosul cu banii nevestei. — Aceasta te roade, Patrick, scumpule. Te simţi umilit fiindcă eu sunt însurat cu fata unui om bogat în vreme ce tu te-ai procopsit cu fiica unui pastor, o burgheză care face pe marea doamnă. — Nu-ţi îngădui să te atingi de nevasta mea, şuieră Patrick înfuriindu-se. — Lasă mârâielile astea! Nu mă mai sperii. Iar dacă ai iarăşi gust de sfadă, te sfătuiesc să te stăpâneşti. Pe vremea când eram copii puteai să mă chelfăneşti cât pofteai, căci erai mai mare şi mai puternic. Dar acum s-au schimbat lucrurile… În privinţa dolarilor pe care i-am dăruit tatălui meu îţi voi da o justificare, deşi nu sunt obligat. Banii sunt agonisiţi de mine. Căci muncesc mult, deşi nepricepuţii care mă judecă după — 245 —

hainele mele cu nasturi de diamante îşi închipuie că duc o viaţă de huzur şi trândăvie. Însă munca mea e de calitate. Tu te vei speti pentru a ridica atelierul la nivelul de dinainte de război. Te vor căpia grijile înainte de a găsi de lucru pentru zece lucrători, ca pe vremuri. Dar, când atelierul tău va ajunge să folosească zece lucrători, întreprinderile pe care le voi crea eu vor utiliza cel puţin o mie… Remarcă: am zis atelierul tău. Căci va rămâne al tău. Mie nu-mi place să mă încurc cu fleacuri. — E foarte lăudabilă încrederea pe care o ai în propriile tale puteri, îl ironiză Patrick. Usturătoarea experienţă de la Londra ar fi trebuit să te cuminţească. Ai uitat, mi se pare, povestea broaştei care s-a umflat până a plesnit. — Grijă această las-o în seama mea. Tu ocupă-te de atelier. E pe măsura ta. Richard se ridică de pe bancă. — Acum te las, trebuie să plec. Înainte de a ne lua rămas bun nu pot să nu fac o constatare plăcută. Ne despărţim fără să ne fi încăierat. Mai rar atâta iubire frăţească. Patrick rămase singur sub umbrar. Îi era scârbă să se înapoieze la un ospăţ care-l sărbătorea şi pe Richard. Curând după miezul nopţii, petrecerea se sparse. Beţi de încântare şi frânţi de oboseală, oaspeţii se împrăştiară pe la casele lor. Mâine îi aştepta o zi de lucru. Richard înnoptă la un hotel de pe Broad Street. Casa lui Sir Lewis Effingham din New York arsese în — 246 —

timpul războiului. Richard avea de gând să ridice pe temeliile ei un edificiu măreţ, care să ilustreze opulenţa familiilor Effingham şi SunderlandBeauclair. Deprins să lucreze în stil mare, angajase serviciile unor arhitecţi cu faimă, care trebuiau să-i prezinte câteva proiecte, la alegere. Sir Lewis fi dăduse mână liberă în administrarea întregii sale averi. Datorită ginerelui său, bătrânul baronet putea să se dedice, fără grijă, colecţiilor sale de cărţi rare şi giuvaeruri vechi. O dată sau de două ori pe lună, Richard îl punea în curent cu mersul afacerilor, care prosperau vizibil. După căsătoria să cu Thérèse de Saint-Astier, Sir Lewis armase două corăbii. „Pegasus” şi „Capricorn”, cu care expedia în Anglia produsele domeniilor sale. În timpul celui dintâi an de război, „Capricorn” fusese capturat de piraţi, în preajma coastelor Cubei. Mai norocos, „Pegasus” scăpase ca prin urechile acului şi de piraţi şi de vasele de război inamice. Datorită unui căpitan întreprinzător, pe nume Nathaniel Fanning, care era nu numai un navigator excelent, dar şi un abil om de afaceri, „Pegasus” făcuse, după nevoie, cabotaj şi curse lungi, aducând lui Sir Lewis câştiguri frumoase. Liniile alungite ale vasului, care-i permiteau o viteză excepţională, îl scoase din multe situaţii neplăcute. Richard achiziţionă încă două corăbii, „Lidia” şi „Neptun”, abia lansate de pe şantier. Intenţia lui era să-şi creeze cu timpul o mică flotă comercială, care săl scutească de a mai fi tributarul armatorilor străini. Primăvara anului 1784 îl găsi în plină activitate. În — 247 —

timp ce economia Statelor Unite se dezorganiza, iar anarhia bătea la uşă, Richard pregătea terenul pentru viitoarele sale lovituri financiare. În vederea asigurării unor condiţii prielnice pentru realizarea scopurilor sale, făcu un prim pas, angajând serviciile unui om de mare viitor. Pe Wall Street, la numărul 53, îşi stabilise biroul de avocat tânărul om politic Alexander Hamilton, pe care Richard îl cunoscuse la asediul Yorktown-ului. Dornic să şi-l apropie îl angajă consilier juridic cu titlul permanent, renunţând la serviciile avocatului Aaron Burr de pe Cedar Street, care fusese până atunci sfătuitorul juridic al familiei Effingham. În timpul convorbirilor sale cu Hamilton asupra unor procese intentate câtorva fermieri care încălcaseră fruntariile domeniului Huntingdon, din statul New York, Richard adusese vorba şi despre criza financiară şi economică prin care treceau Statele Unite. Soluţiile lui Hamilton, ce preconiza crearea unei oligarhii puternice şi a unui regim politic în care elitele să joace un rol de frunte, erau pe placul lui Richard. Cu câţiva ani înainte, Robert Morris, unul dintre prietenii politici ai lui Hamilton, înfiinţase la Philadelphia prima bancă comercială a Statelor Unite, sub firma „Bank of North America”. Succesul ei determinase crearea la New York a unei bănci menite să sprijine dezvoltarea comerţului maritim. În iunie 1784, noua „Bank of New York” îşi deschise ghişeele într-un imobil din Saint George Square. Capitalul, de 500.000 de dolari, era divizat în o mie de acţiuni. Fiindcă Alexander Hamilton era membru activ în — 248 —

consiliul de administraţie, Richard achiziţionă un mare număr de acţiuni pentru a sprijini emisia. În acelaşi an cumpără pe Wall Street un teren, în apropiere de Trinity Church, şi începu construirea unui imobil în stilul neogrec, care începea să facă furori nu numai în Europa, dar şi în America. În ciuda crizei economice, la New York, se ridicau clădiri fără număr. Ruinele rămase din timpul războiului erau înlăturate, cocioabele dărâmate. În locul lor răsăreau ca ciupercile case de locuit pretenţioase, magazine mari, cafenele, restaurante. New York-ul, cu străzi nepavate, pe care vitele, porcii şi găinile umblau în voie se scutura din amorţeală, îşi lepăda hainele cenuşii, schimbându-le cu veşminte luxoase, cam ţipătoare la vedere, dar care constituiau totuşi un progres faţă de trecut. Afacerile luau avânt, negustorii îşi dezvoltau comerţul, speculanţii se îmbogăţeau peste noapte. Prosperitatea, care revărsa ploaie de aur peste puţinii aleşi, întorcea spatele restului populaţiei, ce se războia cu criza. Foştii luptători îşi purtau povara mizeriei şi a mâniei neputincioase; funcţionarii mărunţi se chinuiau să facă faţă nevoilor cu salariile lor neîndestulătoare, ameninţate pe zi ce trece de deprecierea monedei; văduvele, orfanii şi sinistraţii de război nu-şi puteau încasa drepturile. Se vorbea de tulburări în Sud şi de iminenţa unui pronunciamento care să răstoarne regimul republican, înlocuindu-l cu o dictatură militară. Federaliştii susţineau că numai o monarhie constituţională, de factură englezească, ar salva ţara de la dezastru. Richard era atât de preocupat de afacerile lui ce-l — 249 —

reţineau la New York, încât abia dacă mai avea timp să-şi vadă când şi când familia, stabilită la Williamsburg. Ophelia îi dăruise un fiu care nu-l prea entuziasmase. În cinstea bunicului său, marchizul, Richard îi botezase Henry. Băieţelul era plăpând, avea pielea întunecată, capul lunguieţ, ca un dovlecel, braţe subţiri şi picioare noduroase. Sentimentele Opheliei pentru copil erau bizare. Săptămâni de-a rândul purta în suflet comori de dragoste maternă; atunci îl alinta, îl săruta, îl răsfăţa ca pe cel mai iubit dintre căţeii ei. Apoi, fără nicio justificare, era cuprinsă de o aversiune neînţeleasă pentru vlăstar, pe care îl îndepărta din preajma ei, exilându-l printre slugi. În aceste momente de criză, îşi revărsa iubirea asupra păpuşilor şi a baseţilor, care-şi recâştigau privilegiile temporar ştirbite. Aceste pendulări de iubire şi ură, nedumereau pe toată lumea. Sir Lewis îi privea cu filosofică resemnare capriciile. Ophelia îşi petrecea cea mai mare parte din an pe domeniul Bermuda Hundred, urmând povaţa medicilor, care recomandaseră aer curat firavului Henry. Pe Bermuda Hundred născu şi o fetiţă, Georgina, pe care o încredinţă devotatei Mamie. Câteva zile după acest eveniment, muri, fără să lase regrete, Lady Thérèse Effingham. Între timp, poziţia lui Richard se consolidă. La New York ajunsese o figură proeminentă. Nu i se mai zicea „ginerele lui Sir Lewis Effingham”, ci pur şi simplu Richard Sunderland. Devenise cineva prin el însuşi. Către sfârşitul lui august, primi un mesaj din partea — 250 —

lui Sir Lewis, care-l chema de urgenţă la Williamsburg. Deşi era ocupat până peste cap, răspunsese imediat la apelul bătrânului. Îl menaja, fiindcă primogenitura nu fusese încă desfiinţată. Sir Lewis se dovedise a fi un socru extrem de comod. Totuşi, Richard nu se lăsase la discreţia generozităţii acestuia. Avusese grijă să-şi deschidă un cont secret în bancă, depunând periodic sume relativ mari. Îşi alcătuia astfel pe nesimţite un capital, care să-i folosească la nevoie. Populaţia New Yorkului se ridicase la impresionanta cifră de treizeci de mii de suflete. Într-un discurs ţinut la Camera de Comerţ, primarul Duane declarase cu emfază: — Acum o sută cincizeci de ani, Peter Minuit a cumpărat de la indieni insula Manhattan în schimbul câtorva panglici şi a unor mărgele fără valoare. A zidit apoi un fort, punând bazele marelui nostru New York de azi. Faţă de ritmul în care se dezvoltă acest oraş, putem face fără sfială pronosticul că peste un alt secol şi jumătate va atinge impresionanta cifră de o sută de mii de locuitori. Şi Richard Sunderland era plin de optimism în ceea ce priveşte viitorul New Yorkului. În nordul oraşului, şi anume în partea centrală a Manhattan-ului, cumpărase un teren vast, folosit ca păşune de lăptarii olandezi din satul învecinat, Yorksville. Avea de gând să-l parceleze în locuri de casă. Pe domeniul Huntingdon, din statul New York, începu construirea unei distilerii de alcool. Pentru întreţinerea propriilor sale corăbii şi în scopul dezvoltării flotei sale comerciale puse bazele unui şantier naval la Long — 251 —

Island. Dar aceasta prosperitate durată cu încetul nu-l mulţumea. În acea epocă în care averile uriaşe se clădeau peste noapte, el avea impresia că progresa cu încetineala unei broaşte-ţestoase. Nu se încumeta a se lansa în afaceri îndrăzneţe, fiindcă nu se socotea decât un mandatar al lui Sir Lewis. Nu voia să mai reediteze dezastrul de la Londra. În septembrie hotărî să facă un popas la Bermuda Hundred, unde se aflau copiii şi Ophelia. Pe Ophelia o găsi între păpuşile şi baseţii ei. Sosirea bărbatului ei nu-i făcu nici-o impresie. Îl sărută pe obraz, apoi îl arătă ultimele păpuşi primite în dar de la Sir Lewis. După câteva minute de conversaţie dezlânată, se întoarse la păpuşile ei, uitând brusc de prezenţa soţului. Acesta se retrase în vârful picioarelor. Copiii, în schimb, îi înseninară puţin fruntea. Henry era măsliniu, avea părul negru şi creţ. Georgina gângurea ceva pe limba ei. Râdea şi făcea gropiţe. Al treilea copil, pe care Richard îl vedea pentru întâia oară, era blond ca maică-sa. Această asemănare îi inspiră gânduri triste. Copiii nu vor moşteni oare tarele Opheliei şi ale Thérèsei Effingham? Botezul lui prâslea, care primi numele de RobertGeorge, prilejui o mare petrecere, la care participară reprezentanţii celor mai aristocratice familii din Virginia, mai toate înrudite cu răposata soţie a lui Sir Lewis. Acesta nu voise ca doliul purtat după Orville, mort de curând, să întunece strălucirea ceremoniei botezului. În cronicile apărute mai târziu în paginile ziarelor locale figurau printre invitaţi mai toţi membrii — 252 —

acestui puternic clan. Familiile Carter, Lee, Corbin, Randolph, Berkeley, Blair, Mason, Page îşi trimiseseră solii la această solemnitate, la care participase însuşi generalul George Washington, în calitate de naş. Din statul New York sosiră în falangă neamurile lui Sir Lewis: De Payster, Van Cortland, De Lancey, Livingston, Schuyler, Jay, Philips. Din partea familiei lui Richard nu luase parte decât Isabella Sunderland, care făcuse figură onorabilă. Josiah Sunderland se scuzase că nu poate veni, deoarece era reţinut de treburi importante la New York. Atelierul cunoştea iarăşi zile de prosperitate. Comenzile soseau numeroase, producţia era în creştere. Josiah nu putea lipsi tocmai în această perioadă de activitate febrilă. Dar acesta era numai un pretext. Nu răspunsese la invitaţia fiului său fiindcă nu voia să se simtă prost printre atâtea figuri simandicoase. Poate că nici acestea n-ar fi fost încântate să stea cot la cot cu un făurar de cuţite. Richard protestase de formă, dar în sinea lui primise cu uşurare hotărârea bătrânului. Pentru el, ceremonia botezului avusese şi semnificaţia unei consacrări, a primirii sale oficiale în sânul comunităţii familiilor patriciene americane. Când generalul Washington acceptase să dăruiască numele său vlăstarului lui Richard, acesta primise în mod tacit acolada tuturor acelor care se considerau cei mai autentici descendenţi ai pionierilor de pe Mayflower. Toţi preziseseră micului Robert-George o viaţă fericită şi demnă. Ceea ce n-ar fi fost de mirare, dacă se ţinea seama de piedestalul solid al prosperităţii părinţilor şi rudelor sale. — 253 —

După botez, Richard nu zăbovi decât puţine zile la Williamsburg. Prezenţa Opheliei nu îl dispunea, iar Sir Lewis îi evoca supărător fantoma lui Orville. În drum spre New York se opri la Philadelphia, răspunzând invitaţiei lui Alexander Hamilton, care voia să-l prezinte prietenilor săi din Congres. Deşi nu împlinise încă treizeci de ani, Hamilton ajunsese un personaj influent. Socotea că numai un regim de mână forte putea stăvili, ceea ce numea el tirania anarhică a celor mulţi. Richard asistă la câteva conciliabule politice ţinute în casa lui Robert Morris, unul dintre partizanii lui Hamilton. La aceste reuniuni se vorbea deschis despre necesitatea modificării Constituţiei şi despre instaurarea unei dictaturi a generalului Washington. Expunerile strălucite, convingătoare ale lui Hamilton stăpâneau asistenţa, care-i aplauda fiecare pasaj. „Omul acesta e un conducător înnăscut”, îşi zicea Richard, cucerit de elocinţa-i energică, vibrantă. Elegant, zvelt, suav, cu ochi catifelaţi, gură feminină şi mâini de aristocrat, Alexander Hamilton ascundea sub înfăţişarea unui Antinous un caracter puternic, dârz, voluntar. După o şedinţă la care se discută îndelung proiectul lui Alexander Hamilton cu privire la înfiinţarea unei bănci naţionale şi a unei monede unice, destinată să înlăture definitiv confuzia existentă, Richard Sunderland fu invitat de Jeremiah Wadsworth, unul dintre prietenii politici ai lui Hamilton, la un spectacol de mare succes. La teatrul „Old South Street” fusese programată o reprezentaţie de balet, Peasant Dance, — 254 —

cu faimosul dansator american John Durang. Fiindcă puritanii priveau cu ostilitate asemenea manifestaţii artistice, direcţia teatrului intitulase acest spectacol Lectură cu exemplificări. Manevra nu scăpase neînduplecaţilor moralişti, care declanşară presiuni asupra Congresului, spre a-l determina să voteze o lege împotriva teatrelor. Jeremiah Wadsworth, care făcea ochi dulci unei stele din trupa lui Durang, se împotrivea cu îndârjire puritanilor, care-i creaseră o reputaţie puţin ortodoxă. Wadsworth nu se sinchisea de protestele lor. Era învinuit că lupta împotriva curentului. Răspundea că luptă împotriva prostiei şi a obscurantismului Richard simpatiză din primele clipe cu acest răzvrătit care nesocotea opinia publică. Şi el şi Wadsworth aveau înclinări şi trăsături de caracter comune. Wadsworth îi căuta prietenia fiindcă – spunea el – prefera să meargă cu un singur deştept la câştig decât cu o sută de proşti la pagubă. În antracte şi la supeul pe care-l oferi lui Richard după spectacol, Wadsworth îi vorbi îndelung despre necesitatea închegării unei elite, menită să dirijeze nu numai economia, dar şi politica ţării. — Sub paravanul celei mai perfecte democraţii, trebuie creată o oligarhie ocultă, care să deţină pârghiile conducerii. Câţiva oameni avuţi şi cu iniţiativă, printre care am cinstea să mă număr şi eu, au constituit un astfel de nucleu. La una din reuniunile noastre s-a pus în discuţie şi cooptarea dumitale. Recomandările lui Alexander au găsit un ecou favorabil. — 255 —

— Sunt flatat de aprecierea dumitale şi a lui Hamilton, Mr. Wadsworth. Voi reflecta serios asupra acestei chestiuni. — N-ar fi exclus, Mr. Sunderland, să avem foarte curând nevoie de aportul dumitale, cu atât mai mult cu cât dispui de resurse apreciabile. — Îţi preţuiesc sinceritatea, Mr. Wadsworth. — Da, da. Nu mă sfiesc să declar că aportul dumitale moral şi intelectual va contribui şi mai efectiv la succesul cauzei noastre, dacă va fi dublat de un aport material considerabil. — Mr. Wadsworth, şi Horaţiu a spus înaintea dumitale: „Banul e regele întregii omeniri”. — Văd că ne înţelegem bine Mr. Sunderland. — E şi firesc. Folosim un limbaj comun. — Şi aveam un ideal comun. — Exact. Un ideal redus la două expresii: Aurul şi puterea. — Poate chiar la o singură expresie, Mr. Sunderland. Aurul!… Cu aur cumperi totul. Chiar şi puterea. În seara aceea, Richard şi Jeremiah Wadsworth se despărţiră buni prieteni… În cursul ultimelor zile petrecute la Philadelphia, Richard asistă la o şedinţă furtunoasă a Congresului. Partizanii lui Hamilton, în frunte cu Robert Morris şi Jeremiah Wadsworth, denunţau cu violenţă incapacitatea actualei forme de guvernământ, care împingea republica la dezastru. — Vreţi să modificaţi Constituţia pentru a instaura — 256 —

dictatura! strigau bătăios radicalii. — Vom avea grijă să nu vă dăm apă la moară. — Vom muri pe baricade înainte de a vă permite să sugrumaţi libertăţile cetăţeneşti! La tribună se urcă un deputat îmbrăcat în negru. Era scheletic, dar glasul lui cavernos făcea să răsune întreaga sală. — Mr. Wadsworth şi prietenii săi se preocupă de soarta republicii, rosti el batjocoritor. Vor s-o însănătoşească administrându-i otravă, ca s-o scape prompt de suferinţă. — Halsey! exclamă Richard, recunoscându-i vocea. Iată-l şi membru în Congres. Nu-i putea desluşi trăsăturile feţei, fiindcă umbrele amurgului se lăsau în perdele tot mai dese. — Mister Wadsworth şi prietenii săi, continuă Halsey, aruncându-şi semnificativ privirile spre Alexander Hamilton, care stătea cu mâinile încrucişate în prima bancă, se preocupă de soarta republicii. Dar se preocupă de soarta ei ca şi o mamă vitregă care nu ştie cum să facă mai repede de petrecanie copiilor ce iau rămas în grijă. Mr. Wadsworth şi prietenii săi pretind că sunt alarmaţi de soarta republicii. Evident, sunt alarmaţi, fiindcă republica supravieţuieşte, în ciuda manevrelor duşmănoase. Mr. Wadsworth şi prietenii săi vor ca republica să piară. Vor să o nimicească spre a instaura o monarhie tiranică. — Probe, Mr. Halsey, îl întrerupse Wadsworth. Probe. — Vreţi probe? Le veţi avea. Colonelul Louis Nicole, agentul lui Alexander Hamilton, a propus în scris — 257 —

generalului Washington să accepte coroana pe care i-o oferă poporul american. Generalul Washington a răspuns că acest proiect îi este odios şi că nu vrea să mai audă vorbindu-se despre el… Poporul american care oferă cu atâta dărnicie coroane regale se reduce la Mr. Hamilton şi la complicii săi. Mr. Hamilton şi complicii săi vor să zdrobească democraţia americană şi în locul ei să instaureze o autocraţie tiranică. Mai tiranică decât cel mai abuziv absolutism monarhic. — Răstălmăcirile vorbitorului nu ne impresionează, întrerupse iarăşi Wadsworth. Am preconizat un regim autoritar, care să înăbuşe anarhia din Noua Anglie, să însănătoşească economia ţării şi să ne ridice prestigiul în străinătate. — Vorbele voastre sună frumos, Mr. Wadsworth, dar sunt tot atât de înşelătoare ca şi corul sirenelor. Apreciem abilitatea politică a grupului vostru, dar am prefera să o vedem folosită în slujba unei cauze juste. Vă dau un sfat, Mr. Wadsworth. Renunţaţi să mai puneţi la încercare răbdarea Congresului. Cei care sau priceput să lupte cu succes pentru independenţa Statelor Unite vor şti să pună capăt şi maşinaţiilor voastre. Dacă nu veţi înceta să primejduiţi republica, voi fi primul care voi cere condamnarea grupului vostru şi ţintuirea sa la stâlpul infamiei. Şi nu mă voi rezuma la o condamnare platonică. Voi cere să suferiţi pedeapsa pe care o merită trădătorii de patrie. — Nu te văd în postura lui Cicero, Mr. Halsey. — Dar eu te văd în postura lui Catilina, Mr Wadsworth. Şi nu atât pe dumneata, cât pe Mr Hamilton, care asistă senin, ca Budha, la această — 258 —

şedinţă, deşi fruntea ar trebui să-i dogorească de ruşine. — Lasă vorbele sforăitoare, Mr. Halsey. Dacă nu reuşim să creăm un guvernământ puternic, anarhia va mătura toate instituţiile republicane. Nu uita că acum trei ani soldaţii răsculaţi au luat Congresul cu asalt. Doreşti o repetiţie? — A fost o criză trecătoare. — O criză trecătoare este şi rebeliunea lui Shays? — Generalul Lincoln va şti să o înăbuşe. — Mr. Halsey, Congresul nu mai are nicio putere. Autoritatea naţională a rămas un mit. Dacă nu vom crea un guvernământ puternic, vom pierde tot ce am dobândit. Şi vinovaţi nu veţi fi decât dumneavoastră. — Respingem cu hotărâre tirania! strigă Halsey, ridicând pumnul. Voci i se alăturară de pe băncile radicalilor: — Jos dictatura! — Jos autocraţia! — La ştreang cu duşmanii republicii! — Moarte lor! Tumultul porni să se umfle, acoperind duelul oratoric dintre Halsey şi Wadsworth, revărsându-se în potop de imprecaţii, ameninţări şi strigăte Clopoţelul preşedintelui adunării abia se mai putea desluşi. Richard părăsi gânditor sala de şedinţe. Punerea în practică a ideilor politice ale lui Hamilton îi părea soluţia cea mai potrivită pentru însănătoşirea vieţii publice. Şi el era convins că numai un regim autoritar, stabil, putea asigura un climat propice bunului mers al afacerilor. — 259 —

În seara aceea cină la un restaurant de pe Market Street. După masă, ieşi să facă puţină mişcare. Simţea nevoia să se recreeze, să rătăcească pe străzi, să-şi odihnească mintea privind edificiile, trecătorii, trăsurile care se încrucişau în trapul cailor. În apropiere de Independence Hall se opri câteva clipe. Admiră Arcul de Triumf ridicat după încheierea războiului. Monumentul dedicat virtuţilor noii republici, gloriei eroilor ei, prieteniei cu Franţa şi păcii, era împodobit cu figuri alegorice şi inscripţii latine, care preamăreau trecutul Statelor Unite şi îi prevesteau un viitor strălucit. Deasupra arcului central erau săpate în piatră iniţialele S.P.Q.P. (SENATUS POPULUSQUE PENNSYLVANIUS). În vreme ce Richard descifra inscripţiile care abia se mai desluşeau în lumina albăstrie a serii, cineva îl atinse pe umăr. — Bună seara, Richard. Mă bucur că te revăd. — Halsey! John Halsey! exclamă Sunderland, întorcându-se spre fostul său coleg de universitate. Ce mai faci, dragul meu? — O duc minunat. Dar tu? Cum îţi merg afacerile? — Clopin, clopant. Mările sunt infestate de piraţi. Mereu sunt cu inima sărită la gândul că-mi vor captura corăbiile. Sărăcia e atât de cumplită, încât mi se fură recoltele de pe câmp. Paznicii cei mai straşnici nu sunt în stare să facă faţă atacurilor înarmate ale hoţilor de grâne. După celelalte toate, squatterii s-au abătut ca lăcustele pe domeniile mele. Mi le ocupă cu forţa. — Nenorociţii! Îşi riscă pielea pentru o baniţă de — 260 —

porumb sau pentru un petec de pământ. — Pe ei îi compătimeşti? zise Richard ridicând din sprâncene. — Dar pe cine? Pe voi, acaparatorii tuturor bogăţiilor ţării? Voi purtaţi responsabilitatea acestei situaţii. — Opiniile tale sunt din ce în ce mai radicale, Halsey. — Se poate. Şi mă mândresc cu ele. — Opiniile acestea ne împing spre prăpastie, încurajaţi anarhia. Războiul civil bate la uşă. Iar voi, în loc să zăgăzuiţi furtuna, înfierbântaţi şi mai mult spiritele, bătând câmpii cu discursuri incendiare. Expresia ochilor lui Halsey se înăspri. — Ce înseamnă limbajul acesta, Richard? Nu cumva ai trecut şi tu de partea lui Hamilton? — N-am trecut încă. Dar nu voi întârzia s-o fac. Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun. Dar ideile lui Hamilton sunt mai realiste decât ale voastre. Voi otrăviţi lumea cu teorii utopice. — Sunt consternat, Richard. N-aş fi crezut că vei ajunge unul de-ai lor. Îţi dau un sfat. Rupe orice legătură cu aceşti indivizi periculoşi. Ţine seamă de povaţa mea şi n-o să-ţi pară rău. Ziua socotelilor se apropie. Aventurierii politici, partizanii dictaturii, vor fi traşi la răspundere. — Partizanii dictaturii? Vrei să spui partizanii ordinei. Păcat de voi, Halsey! Aţi ajuns să faceţi demagogie ieftină. — Demagogie ieftină fiindcă luptăm pentru libertatea poporului american? zise Halsey — 261 —

înfierbântându-se. Dacă te plasezi pe această poziţie, îţi făgăduiesc că te voi combate şi pe tine fără cruţare. Duşmanii libertăţii trebuie nimiciţi. — E un ultimatum, Halsey? — Un avertisment, Sunderland. În ochii lui se citea o hotărâre fanatică. Richard ridică din umeri. — Declaraţiile de război nu mă sperie. Deşi nu sunt om politic, voi sprijini pe acei care vor să pună capăt haosului. — Regret, Sunderland, că trebuie să-mi menţin părerea pe care mi-o făcusem despre dumneata la Londra. Richard se întunecă la faţă. Halsey îl atinsese întrun punct nevralgic. — Altădată puneam mare preţ pe părerile dumitale, zise el. Îmi pare rău că nu mai pot spune şi azi acelaşi lucru. — Nu te-ai schimbat de loc, Sunderland. Ai rămas acelaşi arivist, acelaşi aventurier de la Londra. Ai îmbrăţişat cauza lui Hamilton numai pentru că îţi serveşte interesele. — N-are rost să mă justific, Halsey. Regret că nu mai pot prelungi această conversaţie plăcută. Bună seara, spuse el, salutând sec. — Bună seara. Se despărţiră, fără să-şi mai dea mâna. Pentru Richard urmară ani bogaţi în evenimente. Prins în şuvoiul lor, târât în vârtejul prefacerilor care zguduiau lumea, nu-şi irosi timpul plângând pe — 262 —

ruinele trecutului. Viitorul sumbru, preocupările legate de viaţa sa agitată, goana lui neobosită după aur îl sileau să privească mereu înainte. Un act legislativ care răsturna ordinea succesorală în Statele Unite avea să stârnească revoluţie şi în familia lui Josiah Sunderland. Dreptul de primogenitură, care acorda primului născut privilegiul de a moşteni întreaga avere, fusese desfiinţat de Congres în urma campaniei violente a lui Thomas Jefferson, care urmărise în primul rând să dea o lovitură mortală latifundiilor. Într-adevăr, prin aplicarea noii ordini succesorale, care asigura tuturor fraţilor dreptul de a moşteni porţiuni egale, marile proprietăţi funciare erau condamnate să dispară, prin îmbucătăţire, după câteva generaţii. Această măsură avu consecinţe însemnate şi asupra claselor mai puţin avute. În familia Sunderland atelierul de cuţite şi casa urmau să fie moştenite de toţi fraţii, în părţi egale. Primul rezultat al acestei schimbări fu surprinzător. Bridget şi Hannah, care se resemnaseră să rămână fete bătrâne, se pomeniră cerute în căsătorie de diverşi indivizi, ispitiţi de perspectiva moştenirii atelierului. Deşi desluşise adevăratul substrat al acestor subite candidaturi la mâna fetelor, bătrânul Josiah Sunderland se opri în cele din urmă asupra unui văduv cumsecade, Samuel Hickey, pe care-l procopsi cu Bridget, şi a unui funcţionar de vamă, pe nume Zechariah Abercrombie, căruia i-o dărui pe Hannah. Printr-o ciudată coincidenţă, văduvul era şchiop de piciorul drept, iar vameşul de piciorul stâng, ceea ce-l — 263 —

făcu pe Richard să spună că din cei doi soţi betegi s-ar putea face unul teafăr, pe care Hannah şi Bridget să-l tragă la sorţi. Gluma jigni profund pe cei patru interesaţi, care n-aveau să i-o ierte niciodată. Însă în vreme ce vădanul – om simplu şi oarecum dintr-o bucată – nu-şi ascundea antipatia faţă de Richard, Zechariah Abercrombie – mai diplomat – se întrecea în amabilităţi pe lângă bogatul său cumnat, deşi purta în suflet aceeaşi pică. Samuel Hickey avea – după cum spunea chiar el – cincizeci de ani, zece vaci, o sută de găini şi patru copii dintr-o primă căsătorie. Dacă n-ar fi fost copiii la mijloc Hickey şi-ar fi găsit de multă vreme nevastă. Bridget îl acceptase şi aşa, fiindcă era cinstit, muncitor şi nu-i plăcea să bea. Afară de aceasta, era deprinsă cu copiii. Progeniturile lui Patrick crescuseră sub ochii ei. Hickey mai era şi proprietarul unui magazin universal pe Broadway, care-i procura mai multe griji decât beneficii. Se însurase cu Bridget pentru a-şi mai pune ordine în afaceri. Era, cum s-ar spune, o căsătorie de convenienţă. Hannah, deşi depăşise vârsta de patruzeci de ani şi era albă la păr ca o oaie, se îndrăgostise de vameş ca o fată tânără de un Făt-Frumos. Îl privea cu ochi măriţi de admiraţie şi îi sorbea fiecare cuvânt. Dimineaţa, când pleca la serviciu, rămânea în pragul casei şi ofta înamorată, urmărindu-l îndelung cu privirile. Când ieşeau împreună pe stradă, stârneau râsul. Rareori pereche mai nepotrivită. Hannah era osoasă, înaltă şi atât de slabă, încât se spunea că e un schelet îmbrăcat în paie. Abercrombie era scund, iar piciorul — 264 —

stâng, mai scurt decât dreptul, îl făcea în timpul mersului să pară şi mai mărunt. Era însă de o eleganţă ţipătoare, rar întâlnită în acea emisferă. La vamă purta haine negre, căci aşa cerea serviciul. Când pleca la plimbare, arbora cravate de mătase multicolore, jiletci înflorate şi redingote caca-dauphin, rose-bonbon sau bleu-de-roi, pantalon de caşmir alb şi cizmuliţe galbene, moi. Nu-şi pudra părul, căci aşa cerea ultimul strigăt al modei, şi purta pălării rotunde, de castor, cu panglici asortate cravatelor. Nu era urât. Avea însă un umăr mai înalt decât celălalt şi o cocoaşă – ce-i drept puţin pronunţată – pe care croitorul i-o masca abil printr-o croială ad-hoc. Abercrombie, care în afară de garderobă şi de salariu nu avea nicio avere, se mutase în casa socrilor. Josiah era puţin iritat de zâmbetul plin de superioară bunăvoinţă şi de tonul condescendent al ginerelui. De multe ori se simţea ispitit să-l repeadă. Dar se abţinea, ca să nu o amărască pe Hannah. „Biata fată, îşi zicea el. Privindu-i cu milă şi duioşie silueta descărnată, merită şi ea puţină mulţumire sufletească.” Câteodată, Josiah era uimit de propria lui schimbare. Acum, către sfârşitul vieţii, devenise mai îngăduitor, mai blând. Îndeobşte, bătrânii se înăcresc, ajung tipicari, pisălogi, exagerat de susceptibili. Josiah privea totul cu o seninătate desprinsă parcă de cele lumeşti. De la o vreme se simţea slăbit. Avea palpitaţii şi obosea uşor. La atelier se mărginea să se plimbe printre lucrători, îmbărbătându-i, dându-le poveţe, urmate fără — 265 —

crâcnire. Acum Patrick ducea tot greul. În mod practic, preluase conducerea întreprinderii. Josiah trecuse pe nesimţite sceptrul în mâinile lui Patrick, pe care-l unsese şef al familiei. Spre mulţumirea sa, fiul îşi îndeplinea cu conştiinciozitate îndatoririle. Sub îndrumarea acestuia, atelierul cunoştea o înflorire care amintea zilele bune dinaintea războiului. Producţia şi vânzarea creşteau constant. În primele luni după căsătorie, Zechariah Abercrombie anunţă că e gata să renunţe la postul său de vameş pentru a da o mană de ajutor lui Patrick, la atelier. În mai multe rânduri, acesta se plânsese că ţinerea scriptelor la zi, vizitele clienţilor şi ale furnizorilor îl împiedicau să se ocupe mai intens de fabricaţie. Oferta lui Abercrombie fu primită de îndată. Spre plăcuta surpriză a lui Josiah şi a lui Patrick, fostul vameş le întrecu aşteptările. Era un bun contabil. Se pricepea nu numai să-şi ţină registrele în perfectă ordine, dar să şi întreţină cu clientela cele mai cordiale relaţii. Zâmbetul larg, glumele sărate, costumele fanteziste din stofă fină oglindeau ostentativ prosperitatea firmei. Înţelegerea deplină dintre Patrick şi Abercrombie nu era pe placul celuilalt cumnat, care avea impresia că nu e consultat îndeajuns în ceea ce priveşte mersul întreprinderii. În primul an se oferise a-şi transforma magazinul într-un centru de desfacere a produselor atelierului. Abercrombie, temându-se că participarea mai activă a lui Hickey va atrage scăderea propriei lui influenţe, îl prelucrase în taină. — Patrick, să te fereşti de Samuel. E lipsit de — 266 —

scrupule. Vrea să pună mâna pe firmă, înlăturândune pe noi de la conducere. L-am simţit eu. Nu-i de ajuns că va intra fără nicio osteneală în stăpânirea unui sfert din averea care, la drept vorbind, ţi s-ar fi cuvenit ţie. Abercrombie reuşi să trezească bănuielile lui Patrick, care resimţea dureros pierderea poziţiei sale. — Eu, însă, îmi cunosc lungul nasului, continuă Zechariah insinuant. Mă subordonez ţie, căci tu eşti şeful familiei şi conducătorul întreprinderii. Vreau să te ajut cu slabele mele puteri. În mine ai să găseşti întotdeauna un colaborator devotat. Încruntat, Patrick mormăi câteva cuvinte neînţelese. Cutele adânci săpate pe fruntea lui acoperită pe jumătate de franjurii părului creţ şi stufos, înspicat cu fire albe, îi oglindeau furtuna gândurilor. Patrick cugeta. Cugeta profund şi ajungea la concluzia că avea dreptate. Hickey, negustoraşul de pe Broadway îi părea suspect. Trebuia să fie cu ochii în patru. Legea îl jefuise de trei pătrimi din avere. Cel puţin să fie sigur pe pătrimea care-i rămăsese. Patrick luptă deschis, brutal, ca un taur care se avântă impetuos asupra duşmanului. Şiretenia de vulpe a lui Abercrombie nu-i era la îndemână. Avea oarecare bănuieli şi în privinţa acestuia. Abercrombie se pricepuse însă a-i adormi vigilenţa, dând repetate şi ostentative probe de devotament şi supunere. Patrick nu cunoştea experienţa apărătorilor Troiei, care pieriseră datorită unui perfid atac dinăuntru. Nici nu i-ar fi trecut prin minte că urmărea să ajungă stăpânul întreprinderii, folosindu-se de el ca unealtă. — 267 —

În convorbirile sale cu Patrick, fostul vameş nu se sfia să-l critice şi pe Richard. — Nici fratele tău nu e mai breaz. Cel puţin Samuel vrea să pună umărul la treabă, deşi scopul lui e egoist. Richard aşteaptă să-i vină totul de-a gata. După moartea bătrânului va veni cu mâinile în buzunar să-şi ceară partea din friptură. Ai să vezi dacă n-o să fie aşa. Prevestirea lui Abercrombie avea să se împlinească mai repede decât s-ar fi crezut. Într-o seară, Josiah se întoarse acasă mai devreme ca de obicei. Era tras la faţă şi îşi târa picioarele ca după un drum greu. Refuză să mănânce şi se culcă îndată. În zori, Isabella îl găsi ţeapăn. Josiah Sunderland se stinsese, fără chinuri, în timpul somnului. Pe buze avea un zâmbet liniştit, de om împăcat cu moartea. La deschiderea succesiunii sosi şi Richard. Nu numai că nu renunţă la partea lui, dar pretinse şi o atentă verificare a scriptelor întreprinderii. „Hapsânul ăsta, deşi înoată în bani, nu se îndură să renunţe la moştenire în folosul surorilor sale, cum ar face orice om cu obraz”, reflectă Samuel Hickey. „Se bucură la prăpăditul ăsta de atelier, care abia ne întreţine pe noi. Să-i fie ruşine, ticălosul!” supralicită Bridget, cântând în strună bărbatului ei. De îndată ce se măritase cu Hickey, Bridget se identificase trup şi suflet cu familia acestuia. Hickey era domnul şi stăpânul ei. Simţea o voluptate deosebită să fie dominată, să-i execute poruncile. Iar instinctele ei materne, refulate atâta amar de vreme, — 268 —

îşi găsiseră împlinirea în creşterea şi ocrotirea copiilor lui Hickey. Îi îngrijea, îi alinta şi îi răsfăţa ca şi când ar fi fost trup din trupul ei. Demn, Patrick nu scoase niciun cuvânt. Nedreptatea acestei legi care atribuia lui Richard o parte dintr-o avere pentru păstrarea şi dezvoltarea căreia nu făcuse nimic, îl umplea de scârbă. Dar nu cârtea. Socotea că protestele l-ar fi înjosit. Nevastă-sa arunca priviri întunecate, încărcate de imputări, cumnatului, căci jefuia copiii de averea care ar fi trebuit să le revină numai lor. Raţionamentul ei nu se deosebea mult de al lui Patrick. Ura ei era însă mai sălbatică, mai puţin deghizată. Richard înregistra instinctiv efluviile de duşmănie care-l împresurau. Dar aceasta nu-l supăra. Simţea o plăcere diabolică să-i înfurie pe toţi. Acceptase moştenirea numai spre a face în necaz fratelui şi cumnaţilor săi. Îl deruta puţin amabilitatea siropoasă a fostului vameş, care îi zâmbea cu înţelegătoare tristeţe, arătând că îi împărtăşeşte durerea. În schimb, îl scandaliza Hannah, care în momentele acelea solemne arunca priviri înamorate bărbatului ei. Femeia aceasta îi evoca o Rosinantă osoasă şi deşălată ce încerca să gângure ca o porumbiţă. Singura fiinţă cu adevărat îndurerată era Isabella. Cincizeci de ani împliniţi trăise alături de omul acesta care, în ciuda asprimii lui, nu-i spusese niciodată un cuvânt de ocară. Nu o răsfăţase, dar nici nu-i întunecase vreo zi din viaţă. Traiul lor în comun nu cunoscuse nici suişuri, nici coborâşuri bruşte. Dacă făcea socoteala bucuriilor şi a supărărilor, bucuriile — 269 —

atârnau mai greu în balanţă. Isabella era străină de interesele materiale care preocupau în aceste momente pe copii, pe nora şi pe ginerii ei. Cu timpul, familia Sunderland intră iarăşi în normal. Patrick şi fostul vameş reîncepură munca în atelier. Isabella şi Rebecca se înapoiară la menajul lor. Hannah îşi toarse în continuare firul amorului. Hickey reveni la şubredul său comerţ. Bridget îşi răsfăţa cu sporită indulgenţă copiii vitregi. Richard se înapoie în lumea lui, care nu mai avea nicio contingenţă cu lumea lui Patrick şi a cumnaţilor săi. În curând, avea să constate că moştenirea îi era o povară. Perspectiva de a se vedea înhămat la conducerea unei întreprinderi minuscule, alături de nişte parteneri pentru care avea numai dispreţ, era firesc să nu-i surâdă. Afară de aceasta, administrarea averii sale nu-i mai îngăduia să se ocupe şi de atelier. Răsuflă uşurat în ziua în care dibaciul Zechariah Abercrombie, ghicindu-i parcă gândurile, îi făcu o vizită la locuinţa sa şi, după oarecare ocolişuri, îi propuse – în numele său şi al lui Patrick – să-i cumpere partea de moştenire. De formă, Richard ridică unele obiecţii. Invocă respectul filial, datoria sfântă de a păstra un bun rămas de la autorul zilelor lui, spiritul său conservator… Abercrombie găsi răspuns la toate. Acceptând această tranzacţie, Richard nu numai că nu deroga de la îndatoririle sale filiale, dar respecta implicit dorinţa defunctului, care desigur n-ar fi văzut cu ochi buni — 270 —

fărâmiţarea unei averi pentru care se zbătuse o viaţă întreagă. Richard se lăsă uşor convins, mai ales că fostul vameş îi oferi o sumă rezonabilă. Tranzacţia se încheie repede. Richard ceda porţiunea sa de moştenire lui Patrick Sunderland şi lui Zechariah Abercrombie, primind contravaloarea în aur. Samuel Hickey prinse firul acestei lucrături abia după ce totul fusese consumat. Perfidia cumnaţilor îl făcu să turbeze. — Auzi, bandiţii! Auzi ce să ne facă! strigă el furios, năvălind ca o furtună în bucătăria în care Bridget spăla cu sârg rufele copiilor vitregi. Ne-au tras pe sfoară ticăloşii. — Ce s-a întâmplat? sări ea alarmată, scăpând rufele din mână. Explicaţiile incoerente ale bărbatului ei nu o lămuriră cu nimic. — Zechariah, cocoşatul ăla blestemat, a pus totul la cale. Ne-a lucrat, vicleanul! În complicitate cu fraţii tăi. Abia aşteaptă să ne scoată din averea lăsată de taică-tău. Dar n-o să le meargă. Nu. Aha, am să le arăt eu! Unul e Sam Hickey! În aceeaşi seară provocă un scandal monstru la locuinţa soacră-si. Îl pălmui pe Abercrombie, care se refugie în camera lui, încuindu-se de două ori, şi îl făcu pe Patrick ca o albie de porci. Acesta răbdă ce răbdă şi ieşindu-şi brusc din fire, îl luă de guler şi îl azvârli pe uşă afară. Hickey nu se mulţumi cu atât. Două zile mai târziu, trecând pe stradă cu Bridget, se întâlni din întâmplare — 271 —

cu Richard, pe care îl acostă cu aroganţă: — Frumos, cumnate, n-am ce zice. Ne-aţi jucat. Iar Bridget, blânda Bridget, care până atunci nu îndrăznise să ridice glasul în prezenţa fraţilor ei, se înfipse cu mâinile în şolduri în faţa lui Richard. — Ar trebui să-ţi fie ruşine! îl apostrofă ea în auzul şi în văzul trecătorilor. Ai cedat partea ta din averea părintească prăpăditului de vameş, care s-a înţeles cu Patrick pe spinarea mea şi a lui Sam. Dacă aveai de gând să renunţi la moştenire, nu trebuia să părtineşti pe unii în dauna altora. — N-am părtinit pe nimeni, se apără Richard. Mi s-a oferit un preţ bun. L-am acceptat. De ce nu mi-aţi făcut voi oferta? Crezi că banii lui miros mai bine? — Bani, bani, bani! Nu te preocupă decât banii. Ţiai vândut sufletul pentru bani, asta ai făcut. Ruşine, ruşine! Pentru aur ţi-ai luat o nevastă atât de slută şi de slabă la minte, încât ţi-a fost ruşine să o prezinţi familiei. Îndrăzneşte să spui că n-am dreptate, Richard Sunderland! Dacă vrei, îţi mai torn şi alte adevăruri. Chiar dacă or să te usture. Richard se învineţi de indignare. — Din clipa aceasta, Bridget, nu mai avem ce ne vorbi. Bună ziua. Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, făcându-şi loc prin mulţime. — Ticălosule! Întreţinutule! Richard auzi de departe cuvintele grele, rostite cu glas ascuţit de Bridget, care fusese cuprinsă de o criză de isterie.

— 272 —

În primăvara anului 1787, Richard îşi luă familia de pe domeniul Bermuda Hundred şi o aduse la New York. Nu îşi mai lăsase copiii la ţară de teama squatterilor, care se stabileau cu forţa pe marile latifundii, atacând cu armele pe cei care încercau să-i expulzeze. În toamna aceluiaşi an mai făcu un copil Opheliei. Un băiat grăsuţ, roşcat, care primi numele de CharlesAlexander. Copilul venea pe lume într-o epocă tulbure. Statele Unite erau în plină efervescenţă. Inflaţia făcea ravagii. Mizeria îşi întindea giulgiul foametei, al bolilor şi al morţii. Foştii combatanţi, desculţi, nemâncaţi, zdrenţăroşi, văduvele neajutorate, lăsate în voia sorţii, orfanii rămaşi pe drumuri şi toţi cei greu păgubiţi de pe urma războiului primiseră în compensaţie asignate depreciate, care nu le acopereau nici pe departe nevoile. Răscoala debitorilor şi a fermierilor înfometaţi din Massachussetts, certurile dintre diferitele state americane, lipsa de autoritate a Congresului consternau şi alarmau opinia publică. În vreme ce sărăcia îşi întindea tot mai tiranic stăpânirea un mic număr de oameni, speculanţi, negustori, bancheri, armatori şi fabricanţi se îmbogăţeau rapid, durându-şi case somptuoase, achiziţionând domenii şi etalând un lux ostentativ. Philadelpia, căreia i se spunea şi Atena Vestului, New York, Charleston, Boston se dezvoltau, înfloreau, tindeau să capete înfăţişarea marilor oraşe europene. Elementele conservatoare, profitând de această stare de anarhie care îngrijora poporul american, reuşiră să — 273 —

creeze un puternic curent de opinie în sprijinul convocării unei Convenţiuni. Aceasta votă o Constituţie aristocratică, ce acorda puteri dictatoriale preşedintelui republicii şi guvernului. În aprilie 1789, generalul Washington fu ales Preşedinte al Statelor Unite. Când îşi pronunţă mesajul prezidenţial în faţa Senatului, Washington era atât de emoţionat, încât abia îşi stăpânea tremurul mâinilor. Cabinetul constituit de el cuprindea elemente disparate în ceea ce priveşte apartenenţa şi convingerile politice, dar hotărâte să-l sprijine în acţiunea de zăgăzuire a anarhiei. Alături de Alexander Hamilton, Robert Morris, Jay, Adams şi generalul Knox, partizani ai unei forme conservatoare de guvernământ, se afla un singur democrat convins, arhitectul Thomas Jefferson, cel mai dârz şi ireductibil apărător al drepturilor poporului. Îndată după constituirea noului cabinet, Alexander Hamilton trecu la punerea în aplicare a politicii sale economice şi financiare, care urmărea să consolideze creditul Statelor Unite înăuntru şi în afară, prin preluarea datoriilor de război ale diferitelor state de către guvernul federal, prin crearea unei bănci naţionale şi prin stabilirea unor impozite directe unice, pe întreg teritoriul ţării. Primul punct al acestui program provocă discuţii violente. James Monroe şi James Madison, liderii opoziţiei, se împotriviră cu îndârjire votării unei legi care ar fi favorizat o speculaţie deşănţată. Într-adevăr, statul eliberase foştilor combatanţi o primă însemnată sub formă de titluri, care în epoca — 274 —

inflaţiei îşi pierduseră orice valoare. Proiectul noului secretar de stat al trezoreriei avea drept obiectiv rambursarea tuturor certificatelor şi titlurilor emise în trecut la valoarea lor nominală, în dolari revalorizaţi. Dar aceasta era o armă cu două tăişuri. Curând după înscăunarea lui Hamilton în fruntea Secretariatului de Stat al Trezoreriei, Richard Sunderland primi o vizită simandicoasă. Jeremiah Wadsworth, prietenul şi colaboratorul lui Hamilton, venea să-i facă o propunere: — Mr. Sunderland, zise Wadsworth, după ce se asigură că uşile biroului erau închise şi că nu putea fi auzit de urechi indiscrete. Mr. Sunderland, aş dori ca această convorbire să rămână strict confidenţială. — Mr. Wadsworth, te asigur de discreţia mea, zise Richard mirat de acest lux de precauţii. — Îţi propun o afacere care ne va umple de bani. — Mr. Wadsworth, începutul e promiţător. — Cunoşti, cred, proiectele lui Hamilton asupra rambursării certificatelor şi obligaţiilor emise de guvern la valoarea lor nominală? — Destul de vag. Discuţiile purtate în Senat sunt prea recente ca oamenii de afaceri să fi luat poziţie… — Tocmai în aceasta constă cheia succesului, zâmbi şiret Wadsworth, scărpinându-se în chica-i creaţă. Discuţiile n-au depăşit culoarele Senatului. Marele public habar n-are de acest lucru. Va mai curge apă pe gârlă până când proiectul va fi cunoscut de întreaga ţară. Acest interval îl putem folosi achiziţionând pe nimic de la actualii deţinători certificatele şi obligaţiile care azi nu mai au aproape — 275 —

nicio valoare, dar care mâine vor fi garantate cu aur. Însă trebuie să lucrăm repede. O condiţie sine qua non a succesului e să achiziţionăm titlurile înainte ca actualii deţinători să afle de intenţiile lui Hamilton. — Hamilton ştie ceva despre planurile dumitale? — Nu l-am informat încă. Dar această operaţie nu-l va leza cu nimic. Iar celor care ar încerca să ne atace le vom răspunde că acţiunea este pur patriotică. Ne riscăm banii, mizând pe înflorirea financiară şi economică a ţării. — Aş vrea să-ţi pun o întrebare, Mr. Wadsworth. Ce se va întâmpla dacă Senatul respinge proiectul? — Posibilitatea aceasta este aproape exclusă. Hamilton e hotărât să obţină votarea. Tratativele duse în culise între partizanii şi adversarii proiectului sunt înaintate. Până şi Jefferson a acceptat să-l sprijine în schimbul unui preţ foarte ridicat. Faţa lui Richard oglindi mirarea. — Incoruptibilul Jefferson a primit un preţ în schimbul complezenţei sale? E de necrezut. — Lasă-mă să termin, Mr. Sunderland. Preţul nu e în arginţi sunători, ci într-o mare cinstire acordată Sudului, al cărui reprezentant e Jefferson. Viitoarea capitală a Statelor Unite va fi plasată la fruntariile de Nord ale Virginiei. — Înseamnă că trebuie să cumpărăm terenuri acolo unde se va întemeia viitoarea capitală. — Sănătos raţionament, Mr. Sunderland. Cu voia dumitale, îl putem pune în practică tot împreună. Dar pentru moment, eforturile trebuie mobilizate în vederea acaparării certificatelor. Pentru această — 276 —

operaţie avem nevoie de capitaluri serioase, împreună cu Fisher Ames, Christopher Gore şi cu George Bingham am constituit un sindicat de cumpărători. Sunt autorizat a-ţi oferi şi dumitale o participaţie în acest sindicat. Ce-ai de spus, Mr. Sunderland? Richard medită câteva clipe, de formă. — Sunt omul dumneavoastră, Mr. Wadsworth. — Bravo, eram sigur că n-ai să mă dezamăgeşti! tună el, râzând zgomotos. Mâine seară, la ora opt, te aştept la mine acasă, unde îţi voi prezenta şi pe ceilalţi membri ai sindicatului. Vom stabili de comun acord sumele ce le va vărsa fiecare participant. — Voi fi punctual. O strângere de mână pecetlui înţelegerea. După plecarea vizitatorului, Richard se adânci în fotoliul său. Exulta. Ajunsese în sfârşit un personaj important în lumea marii finanţe, de vreme ce i se făcuse această propunere. Acceptase fără ezitări oferta lui Wadsworth, fiindcă mirosise o mare lovitură. Hotărî să lucreze şi pe cont propriu. În aceeaşi seară îşi convocă agenţii, pe care îi organiză în echipe, cu misiunea de a străbate întreg teritoriul Statelor Unite pentru a achiziţiona certificate. În definitiv, îşi zicea el, de ce n-aş lucra şi independent? Era gata să pună rămăşag că Wadsworth şi Bingham nu se mărgineau să opereze numai prin intermediul sindicatului. Într-un timp record, agenţii lui Richard împânziră ţara, curăţind ca lăcustele terenul. Lucră atât de — 277 —

repede, încât delegaţii sindicatului rămaseră de multe ori cu buza umflată. Teritoriul Statelor Unite era atât de întins, iar populaţia atât de răspândită încât mai toţi oamenii de afaceri, participanţi la această operaţie, se aleseră cu un număr apreciabil de obligaţii. Cei vrednici acumulară, fireşte, mai multe decât ceilalţi. Richard se numără printre cei mai vrednici. Bineînţeles, şi riscul era mare. Capitalul investit în această afacere era uriaş. Respingerea proiectului lui Hamilton l-ar fi ruinat. Dar el avea mare încredere în tenacitatea de buldog a tânărului avocat. În ianuarie 1790, Alexander Hamilton se prezentă în faţa Camerei şi a Senatului spre a-şi expune raportul. În prima parte prevedea consolidarea tuturor valorilor emise de guvern, iar într-a doua se stipula trecerea în sarcina noului stat federal a totalităţii datoriilor contractate de fostele colonii. Această declaraţie oficială declanşă o nouă ofensivă a sindicatelor de bancheri, precum şi constituirea de noi sindicate, alcătuite din oameni de afaceri care, neavând legături directe cu Hamilton şi cu colaboratorii săi, nu cunoscuseră dinainte proiectul de rambursare. Deţinătorii de obligaţii, risipiţi pe imensele teritorii ale Statelor Unite, nu aflară nici de data aceasta de discuţiile purtate în Cameră şi Senat. Drumurile desfundate, legăturile poştale defectuoase, distanţele uriaşe, anevoie de parcurs în acel sezon îngreuiau contactul cu capitala. Speculatorii îşi puteau continua nestingheriţi jocul, achiziţionând certificatele cu 15 până la 20 de cenţi dolari. — 278 —

Pe Richard nu-l mai impresiona concurenţa crescândă. Pachetele de certificate achiziţionate de el până la publicarea raportului reprezentau, la valoarea lor nominală, aproximativ cincisprezece milioane de dolari, pe care le plătise cu trei milioane două sute de mii de dolari. Nu îşi pierduse vremea. În Cameră şi în Senat, adversarii lui Hamilton se luptau cu disperare pentru a împiedica votarea proiectului. Forţele celor două tabere erau sensibil egale. Potrivit calculelor specialiştilor, care făceau aprinse pronosticuri asupra rezultatului votării, Hamilton, pentru a obţine victoria, ar mai fi avut nevoie de un vot în plus în Senat şi de cinci voturi în Camera Reprezentanţilor. Opoziţia constituia un monolit. Manevrele de culise şi corupţia păreau să nu mai aibă niciun efect. La tribună, adversarii lui Hamilton, dezlănţuiau atacuri furibunde. Ziarul „Daily Advertiser” din New York publică o informaţie care stârni o vâlvă extraordinară. Votarea proiectului, dezvăluia articolul, n-ar procura beneficii decât speculatorilor. Richard Morris ar realiza optsprezece milioane, Jeremiah Wadsworth nouă milioane, guvernatorul Clinton cinci milioane, iar bancherul Bingham patru milioane. Lista cuprindea şi alte nume de afacerişti mai puţin importanţi. În încheiere, ziarul denunţa opiniei publice manevrele deocheate ale cercurilor guvernamentale şi cerea americanilor să ducă o campanie dârza împotriva votării. În ziua în care „Daily Advertiser” lansa acest semnal de alarmă, Richard se întâlni iarăşi cu John Halsey, — 279 —

pe puntea pontonului care lega Long Island de New York. Richard era însoţit de Norman McKreely, noul său secretar, şi de avocatul Sanders, consilierul său juridic. Hasley era întovărăşit de câţiva prieteni politici. Sunderland, care nu uitase încă întorsătura neplăcută luată de ultima lor discuţie la Philadelphia, încercă să-l evite. Cu mâinile sprijinite de parapetul pontonului, privea ţărmul Manhattanului, care se îndepărta învăluit într-o pânză subţire de ceaţă. Sanders îi vorbea despre ultimele cancanuri politice iar McKreely asculta cu respectuoasă atenţie, aşa cum se cuvine unui secretar model la început de carieră. Îndată ce îl văzu pe Richard, Halsey se îndreptă spre el cu exagerată prietenie. — Ce mai faci, Sunderland? A trecut un secol de când nu ne-am mai văzut. Se feri însă a-i întinde mâna. — Mă bucur că te văd, Halsey, zise Richard zâmbind ironic. — Ştii, spuse Halsey cu aceeaşi falsă bunăvoinţă, am citit articolul din „Daily Advertiser”. Scria că eşti pe punctul de a realiza un beneficiu de treisprezece milioane de dolari. Straşnică lovitură, Sunderland. Felicitări! Gândiţi-vă, gentlemen, spuse el întorcânduse spre însoţitorii săi, treisprezece milioane de dolari. Ce sumă fantastică! Zece mii de fermieri nu pot câştiga laolaltă, după o viaţă de muncă, această sumă fabuloasă, pe care amicul nostru o realizează printr-o simplă scamatorie. — Te crezi spiritual, Halsey! spuse Richard cu — 280 —

aceeaşi ironie seacă. — Nici nu mă gândesc să fac spirite, dragul meu. Spun purul adevăr. Sunt de-a dreptul uimit de această genială speculaţie. Câteva sute de mii de foşti luptători sunt pe cale de a fi spoliaţi de beneficiile care în mod normal ar trebui să le revină lor. Aceleaşi sute de mii de luptători vor fi impuşi pe viitor la noi şi grele taxe fiscale, pentru ca Statul să poată plăti la valoarea lor nominală certificatele acaparate de dumneata. — Glumele bune m-au amuzat întotdeauna, Halsey. — De data aceasta nu glumesc, Mr. Sunderland, zise Halsey cu aspră solemnitate. Jefuirea oamenilor cinstiţi de către o bandă de speculanţi lacomi nu-mi dă prilej de râs. Voi râde numai în ziua în care vă voi vedea pe toţi cu ştreangul de gât. — Satisfacţia aceasta nu ţi-o voi oferi niciodată, Halsey. — Te înşeli. Mi-o vei oferi foarte curând. Cetăţenii acestei ţări nu vor îngădui la infinit să fie înşelaţi, jefuiţi, călcaţi în picioare de o haită de tâlhari în haine negre. Richard începu să râdă. — Insultele dumitale nu reuşesc să mă supere. Mânia te face hazliu. Uite, te-ai înroşit ca un curcan. — Eşti de un cinism revoltător! Dar nu e de mirare. Bogăţia ţi-a îngroşat obrazul. Richard râdea cu poftă. — Îţi repet, Halsey. Orice mi-ai spune nu reuşeşti să mă superi. Ce-ar zice lumea dacă mi-aş pune mintea cu dumneata? Te-aş strivi. Şi mie nu-mi plac victoriile ieftine. — 281 —

Avocatul Sanders, care stătea deoparte şi urmărea plin de curiozitate incidentul, se întoarse spre McKreely. — Uimitor om şi patronul dumitale. Îmi face impresia unui dulău danez care priveşte calm o javră mică şi arţăgoasă ce-l latră cu furie. — Mr. Sunderland nu e întotdeauna aşa de calm, spuse secretarul. Avusese prilejul să cunoască şi alte faţete ale caracterului patronului său. De data aceasta, incidentul se curmă fără alte peripeţii. Râzând cu hohote, Sunderland se întoarse cu spatele spre Halsey, reluându-şi discuţia cu Sanders. Halsey îşi încleştă pumnii, voi să mai spună ceva, dar nu făcu decât să deschidă gura şi să o închidă, hăpăind aerul. Se îndreptă apoi spre prietenii săi. — Ziua socotelilor nu e departe, spuse el, suficient de tare ca să fie auzit de Sunderland. Atunci îşi va pierde calmul… Calmul lui Sunderland era numai aparent. Ziua punerii la vot a proiectelor lui Hamilton se apropia cu paşi repezi. Investise în această afacere toate fondurile sale. În plus se împrumutase la două bănci din New York, ipotecând domeniul Bermuda Hundred şi două din cele trei corăbii de comerţ. Dacă lovitura dădea greş, pierdea totul. Responsabilitatea lui era uriaşă. Angajase în această afacere toate capitalurile socrului şi nevestei sale, fără să-i fi consultat. Un insucces ar fi fost mai bogat în consecinţe astăzi decât înfrângerea suferită la Londra acum treisprezece ani. Atunci lucrase pe cont propriu. Urmările le — 282 —

suportase singur. De data aceasta ar fi ruinat şi pe Sir Lewis şi pe Ophelia. Richard îl invidia uneori pe Patrick, care nu trecea prin asemenea emoţii. Ascensiunea acestuia era înceată, dar fără zguduiri. În ziua sorocită pentru votarea legilor propuse de Hamilton, Richard nu avu curajul să asiste la şedinţa Camerei Reprezentanţilor. Era pentru prima oară în viaţă că încerca o emoţie profundă care-l strangula. Spre a nu-şi trăda agitaţia faţă de colaboratorii săi, părăsi în ziua aceea oraşul pretextând o vizită la un prieten din Scranton. Noaptea târziu se înapoie la New York. Străzile erau goale. Luna arginta casele, turlele bisericilor, copacii şi boschetele din grădini, dându-le înfăţişarea ireală a unui decor de feerie. Numai zgomotul pe care îl făcea echipajul când trecea pe porţiuni pavate cu bolovani de râu risipea această atmosferă stranie, de poveste, readucându-l la realitate. Când ajunse acasă, portarul îl anunţă că în salon îl aştepta un vizitator. „La ora aceasta târzie? Cine să fie? se întrebă Richard. Vreun prieten? Vreun mesager? Cu veşti bune sau rele?” Îşi lăsă mantaua în vestibul. Cu paşi măsuraţi urcă cele zece trepte de marmură ale scării interioare şi pătrunse în holul slab luminat. Pe sub uşa închisă a salonului se vedea o dungă mai vie de lumină. Apăsă clanţa. Inima fi bătea accelerat. Când intră în salon, vizitatorul, care stătea adâncit într-un fotoliu, sări aruncat parcă de un resort. Era Jeremiah Wadsworth, — 283 —

cu statura lui herculeana, cu gesturile largi şi vorbă-i puternică, tunătoare: — Ce-i cu dumneata, Sunderland? Oraşul fierbe, iar dumneata te plimbi. Până la căderea nopţii, străzile din jurul Congresului gemeau de oameni care urlau, vociferau ori aplaudau ca ieşiţi din minţi. Ai fi zis că New Yorkul e un azil de nebuni. Richard afectă o poză nepăsătoare. — Nu obişnuiesc să mă agit, prietene. Excesele sunt de prost gust. — Cunoşti, cel puţin, rezultatul votului? întrebă Wadsworth uimit de calmul gazdei. — Nu l-am aflat încă. Dar nu face nimic. Am tot timpul. — Eşti fenomenal! exclamă vizitatorul izbindu-se cu palmele peste coapse. Eşti de-a dreptul fenomenal! Team aşteptat două ore, Mr. Sunderland ca să-ţi comunic vestea, marea veste. Richard simţi un fior străbătându-l ca un curent electric. — Doreşti un whisky, Wadsworth? — Două, Sunderland, trei… Dar mai întâi să-ţi spun vestea. Legile au fost votate. Cu o mică majoritate. Dar nu importă. Principalul e că au fost votate, în ciuda opoziţiei dârze a lui Madison, a lui Halsey şi a radicalilor. Am învins, Sunderland. Ei, ce zici? — Sunt încântat, răspunse el laconic, cu acelaşi ton egal, spre admiraţia fără margini a lui Wadsworth. Acum dă-mi voie să te tratez cu un whisky. Luă clopoţelul de argint de pe măsuţă şi începu să-l agite. În vreme ce sunetele limpezi răscoleau liniştea — 284 —

casei, o satisfacţie uriaşă umflă inima amfitrionului, care îşi îngădui un singur gest de slăbiciune. Un oftat de uşurare atât de reţinut încât scăpă vizitatorului… În sfârşit, Richard reuşise să-şi consolideze averea şi să-şi creeze totodată o bază financiară puternică. Beneficiul lui net se cifra la nouă milioane de dolari. Cifră astronomică pentru acele vremuri. Wadsworth, Morris, Clinton, Bingham realizaseră profituri mai mari. Însă în mâinile lui Richard, nouă milioane de dolari aveau mai multă valoare decât toate beneficiile celorlalţi speculatori luate la un loc. Visul său se împlinise. Avea la dispoziţie un capital important, pe care va şti să-l manevreze. Se cutremura gândindu-se cât de aproape fusese de prăpastie. Dar câştigurile mari nu sunt posibile fără riscuri mari. Jucase totul pe o carte şi câştigase. După acest succes, Richard îşi zise că o scurtă vacanţă nu i-ar strica. În ultimii zece ani nu ştiuse ce înseamnă odihna. O călătorie în Europa ar fi fost oportună din mai multe motive. În primul rând, trebuia să se mai ocupe şi de familia sa, pe care în ultima vreme o neglijase. Pe Ophelia n-o vedea cu săptămânile, deşi o avea în preajma lui, la New York. Cât despre copii, ştia doar că mai trăiau. O dată sau de două ori pe lună, guvernanta îi aducea în biroul său, pentru o scurtă şi protocolară vizită. Richard îşi ridica ochii de pe vrafurile de hârtii, arunca o privire distrată asupra copiilor, întreba dacă sunt cuminţi, apoi le dădea drumul. McKreely, secretarul său, avea obligaţia să le — 285 —

supravegheze educaţia, angajând preceptori şi guvernante. Tot el trebuia să se ocupe şi de cheltuielile necesitate de întreţinerea lor. Corvoadă de care se achita conştiincios, dar fără entuziasm. Copiii ajunseseră a-l privi cu mai multă simpatie decât pe tatăl lor. Richard le inspira teamă. Henry, cel mai mare dintre copii, care împlinise de curând nouă ani, tremura ca frunza ori de câte ori era adus în faţa tatălui său. Richard nu-i zâmbise niciodată. Copilul acesta slăbuţ, cu trăsături colţuroase, cu ochi negri, veşnic plecaţi, cu nas cârn, buze cărnoase şi obraz cafeniu, de mulatru, era atât de deosebit de fraţii săi, încât Richard se întreba adeseori dacă era zămislit de el. Îl indispunea firea acestui copil timid, închis în sine, care nu-i privea niciodată în ochi. La întrebările sale, Henry nu era în stare să răspundă decât printrun monosilabic: „Da, Sir” sau „nu, Sir” Din rapoartele lui McKreely şi ale preceptorilor reieşea că băiatul avea o inteligenţa vie, superioară vârstei sale. „E de mirare că nu şi-o manifestă”, îşi zicea Richard perplex. În mintea lui nu stăruia decât imaginea copilului sperios şi bănuitor, care evita să-l privească deschis. Georgina, care împlinise şapte ani, îl despăgubea de toate dezamăgirile pricinuite de Henry. Fetiţa semăna cu heruvimii din imaginile colorate oferite copiilor catolici pentru silinţă la învăţătură. Robert, al treilea copil, care avea cinci ani, şi Charles, prâslea, care abia trecuse de doi ani, erau prea mici spre a îngădui pronosticuri în legătură cu viitoarele lor însuşiri. În privinţa lui Henry, Richard socoti că sosise — 286 —

momentul să-l trimită la şcoală, în Anglia. Eton sau Harrow erau de preferat. Pe Georgina intenţiona să o înscrie la mănăstirea Fontevrault, unde îşi desăvârşeau educaţia fete din cele mai nobile familii din Franţa. Richard era de părere că numai în şcolile europene copiii căpătau o educaţie aleasă şi o cultură solidă. Sir Lewis se declară de acord cu ginerele său. Ophelia nu fu consultată. În ultimii doi ani, mintea ei se întunecase. Nu îşi mai recunoştea bărbatul şi nici copiii. Universul ei se rezuma la câteva zeci de păpuşi şi la o haită de baseţi. Înainte de a pleca în Europa, Richard întâlni la un banchet oferit de guvernatorul Clinton pe Monsieur Jean de Ternant, Ministrul Franţei, pe care îl cunoştea încă de la Paris. Când vorbi ministrului despre intenţia sa de a-şi înscrie fetiţa la Fontevrault, acesta clătină sceptic din cap. — Atmosfera din Franţa a devenit irespirabilă. Nu ştiu dacă azi o mănăstire franceză e de recomandat pentru fetiţa dumneavoastră. Nu urmăriţi ziarele? — Sunt abonat la vreo patru sau cinci. — Evenimentele din Franţa nu v-au atras atenţia? — Vă mărturisesc că nu le-am dat prea multă importanţă. În ultima vreme am fost extrem de prins. — N-aţi auzit de căderea Bastiliei, de tulburările de la Paris, de confiscarea bunurilor clerului, de luarea cu asalt a Versailles-ului de către parizieni? Dacă aţi fi stat de vorbă cu predecesorul meu, contele de Moustier, aţi fi primit informaţii mai ample… În calitatea mea oficială nu pot să vorbesc mai mult, adăugă el, alegând cu grijă cuvintele. — 287 —

Mirat de reticenţele ministrului, Richard făcu a doua zi o vizită unui funcţionar superior de la legaţia Franţei, Monsieur Victor du Pont de Nemours, cu care cinase în câteva rânduri în casa lui Alexander Hamilton. Nemours fu mai puţin rezervat decât şeful său direct. — Franţa trece printr-o criză serioasă Monsieur. Parisul clocoteşte. Pe străzi aristocraţii sunt huiduiţi şi ucişi. Castelele sunt incendiate. Războiul civil bate la uşă. Armata e în descompunere. Anarhia câştigă teren… Richard zâmbi cu neîncredere. — Fie-mi cu iertare, Monsieur de Nemours. Mă tem că priviţi lucrurile prea în negru. Franţa a mai văzut asemenea agitaţii. Nicio ţară nu e scutită de tulburări, la anumite epoci. Şi America a cunoscut destule frământări. Dar ordinea socială nu a fost răsturnată. În Franţa, monarhia, privilegiile nobiliare, tradiţiile au rădăcini prea adânci. Nu le smulge o simplă răzmeriţă. — E mai mult decât o răzmeriţă, Monsieur, zise Nemours. — Credeţi? Va fi de ajuns ca guvernul să ia măsuri energice şi tulburătorii ordinii publice se vor potoli ca prin farmec. În orice caz, valurile revoluţiei de care vorbiţi nu vor ajunge până la zidurile mănăstirilor. Poporul francez e cucernic. La Fontevrault fiica mea va fi mai la adăpost decât în casa mea. Diplomatul ridică din umeri. — Procedaţi cum credeţi de cuviinţă. V-am prevenit. — Şi eu vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, zise — 288 —

Richard ridicându-se de pe scaun. Plecă de la legaţia Franţei neclintit în hotărârea sa. Ultimele lui succese îi întăriseră încrederea în infailibilitatea raţionamentelor sale. Nu-l impresionară nici avertismentele celor doi diplomaţi, nici articolele fulminante din ziarele de stânga, care trâmbiţau mersul triumfător al revoluţiei din Franţa, şi nici declaraţiile lui Jefferson, care afirmase că ar prefera să se năruie jumătate din omenire decât să asiste la înfrângerea revoluţiei. În ajunul plecării sale în Europa, primi două vizite, aparent fără importanţă, dar care aveau să determine o cotitură în viaţa lui. Primul vizitator fu Robert Morris, unul dintre beneficiarii speculaţiei cu obligaţiile de stat. Morris întruchipa cumpătarea. Vorbea rar şi la un diapazon foarte jos, era zgârcit în gesturi şi nu se entuziasma niciodată. Cei ce-l judecau după înfăţişarea să n-ar fi conceput că omul acesta era adeptul loviturilor îndrăzneţe, al salturilor în necunoscut, al iniţiativelor extraordinare. Pierdea şi câştiga milioane, fără a da vreun semn de contrarietate sau de bucurie. Richard fusese de două sau trei ori în casa lui Morris. Vizita bancherului îl bucură. Acest îndrăzneţ om de afaceri nu se ostenea pentru oricine. Un sfert de oră Morris vorbi despre soare, despre lună, despre vreme. Făcu ceea ce în limbaj colorat se numeşte „a bate câmpii”. Richard ştia că în curând musafirul va intra în subiect şi că acesta va fi palpitant. Aşa se şi întâmplă. Morris explică, în fine, că împreună cu un grup de — 289 —

prieteni înfiinţase un sindicat de cumpărători de terenuri. Prin „terenuri” se înţelegeau întinse teritorii în Vestul Sălbatic. Sindicatul îşi propunea să le revândă mai târziu, cu preţ dublu sau triplu, coloniştilor lipsiţi de pământ. Numai în ultimul an grupul achiziţionase şase milioane de acri. — Am investit în terenuri sume uriaşe, Mr. Sunderland. În acest moment avem în perspectivă achiziţionarea unui teritoriu de opt milioane de acri, la vest de lacul Michigan. Pe acest teritoriu a mai pus ochii şi alt grup, dirijat de Bingham. Va trebui să ducem o luptă îndârjită. Succesul nostru este însă asigurat, căci avem relaţii puternice în guvern. În timp ce Morris vorbea, Richard făcea mintal felurite presupuneri în legătură cu scopurile nemărturisite ale bancherului. Era evident că Morris avea relaţii puternice. Prietenia lui cu Washington şi cu Alexander Hamilton era arhicunoscută. Războiul de Independenţă fusese finanţat, în mare măsură, cu fonduri colectate de el. Dacă se adresa lui Sunderland, însemna că avea nevoie imediată de un fond serios de rulment. Nu cumva Morris nu mai dispunea de bani lichizi? Morris îşi terminase expunerea, invitându-l să se asocieze grupului său cu o participaţie de şase milioane de dolari. Richard nu păru impresionat de suma exorbitantă. Devenise maestru în deghizarea simţămintelor. Oferta era ispititoare. Lucrând mână în mână cu Wadsworth realizase beneficii de nouă milioane de dolari. Poate că Morris îi va da ocazia să le dubleze. Avea o singură — 290 —

obiecţie. Squatterii. Ce se va întâmpla dacă aceştia se vor instala cu forţa pe pământurile sindicatului, refuzând să le plătească? Richard avea experienţa de pe Bermuda Hundred. Nu-şi formulă îndoielile în faţa interlocutorului său, însă ceru un termen de gândire, făgăduind că va studia cu toată atenţia oferta. La câteva minute după plecarea lui Morris, un nou vizitator ceru să fie primit. Zechariah Abercrombie. Când majordomul îi anunţă acest nume, Richard strâmbă din nas. îi inspira o aversiune deosebită. În primul moment fu tentat să nu-l primească. Apoi îşi zise că gestul acesta ar stârni comentarii dezagreabile, iar va şti să le alimenteze. Fostul vameş era primejdios. Îi părea preferabil să-l neutralizeze printr-o atitudine binevoitoare, dar care să nu-l angajeze la nimic. Zechariah Abercrombie îşi făcu intrarea ploconinduse şi ducându-şi mâna dreaptă la inimă, la gură şi la frunte, într-un larg salut oriental. Pe buze îi plutea acelaşi zâmbet dulceag, în care se îmbinau linguşirea şi familiarismul. Purta o cravată ţipătoare de mătase roşie, brodată cu frunzuliţe verzi. Fracul, cu cozi scurte, croit după ultimul jurnal, era de o nuanţă castanie, denumită cheveux de reine. Pantalonii de caşmir alb, cizmele de lac cu carâmbii moi, pălăria înaltă pe care o ţinea sub braţ şi bastonul răsucit, cu măciulie de fildeş, mare cât o gutuie, ilustrau cele mai noi capricii ale modei masculine. Abercrombie se aşeză cu grijă pe marginea fotoliului. Felul său de a sta sublinia amestecul de deferenţă şi intimitate, dictat de dublul său rol de — 291 —

solicitant şi de cumnat. Căci venea să ceară ceva. Cu frazele dezinvolte ale unui om de lume – nu degeaba fusese vameş zece ani încheiaţi – se interesă de familia lui Richard de copii, de sănătatea acestuia. „Cred că bagi de seamă cât sunt de politicos şi ce maniere distinse am, reflectă el, în vreme ce gura îi mergea ca o moară. Te întreb de nevastă-ta, deşi ştiu că nu-i lipseşte decât cămaşa de forţă, mă interesează copiii tăi cu toate că nu sunt decât nişte mormoloci, cu care n-am nici în clin nici în mânecă şi te mai întreb şi de sănătate, deşi sănătatea ta mă interesează foarte puţin. Adică nu. Greşesc. Mă interesează într-o oarecare măsură. Îţi urez să rămâi sănătos până în clipa în care îmi voi face treburile cu ajutorul tău. Pe urmă, poţi să te duci dracului, şi tu, şi familia ta; nam să mă sinchisesc nici cât negru sub unghie. Adică, iarăşi greşesc. Aş vrea să-i văd plesnind pe rând, şi pe tine la urmă. Nu de alta, dar să te moştenesc. Ce bine mi-ar sta în casa asta mare, cu mobile luxoase, cu covoare şi cu argintărie pe toate mesele.” Nici gândurile lui Richard nu erau mai binevoitoare: „Ce-o fi vrând să mai îmi ceară şi cocoşatul ăsta, gătit ca o pupăză? Cred că şi la prohab poartă nasturi de argint. Cravata verde cu roşu îşi urlă prostul gust. Arborează atâtea culori, încât face concurenţă unui papagal. Trebuie să-mi muşc buzele ca să nu izbucnesc în râs. Ce aere îşi dă. Şi ce termeni umflaţi foloseşte.” După ce îşi epuiza introducerea, fără ca Richard să fi cooperat la întreţinerea focului sacru al conversaţiei, — 292 —

se apropie de subiect. — Cumnate, am venit să discutăm şi ceva afaceri, îţi propun o combinaţie susceptibilă să ne procure amândorura beneficii frumoase. Ştii poate că nici eu nu sunt novice în afaceri. Pe fratele dumitale l-am făcut om. — Bravo! Dacă ar şti Patrick ce mult îţi datorează… — După ce am pus pe picioare atelierul de cuţite, zise umflându-se în pene, am cumpărat împreună cu Patrick o mică pulberărie la Terrytown, pe Hudson. Pulberăria, mulţumesc lui Dumnezeu, merge straşnic. Azi, cumnate, am o situaţie de invidiat. Dar nu mi-e de ajuns. Şi eu sunt plămădit din acelaşi aluat ca şi dumneata. Tind tot mai sus. Pe Richard îl irita prezumţioasă paralelă pe care şi-o permitea Abercrombie, cât şi obiceiul acestuia de a repeta aproape la fiecare frază cuvântul cumnate. Fostul vameş evita să-i zică pe nume, ceea ce ar fi părut poate prea intim, şi ocolea totodată şi protocolarul „Mr. Sunderland”, care l-ar fi pus într-o stare de inferioritate. — Am în vedere o afacere formidabilă, spuse Abercrombie, izbindu-se cu palmele peste genunchi. O cogeamite fabrică de explozivi. Aş putea să o cumpăr pe un preţ de nimic. Să precizăm. Preţul e de nimic în raport cu adevărata valoare a fabricii. Eu nu l-aş realiza chiar dacă aş vinde întreaga mea participaţie în atelierul de cuţite şi în pulberăria de la Terrytown. — Mai exact, la cât se cifrează? — La o sută de mii de dolari. Dar fabrica face cei puţin trei sute. — 293 —

— Trebuie să fie ceva la mijloc de vreme ce proprietarul o vinde atât de ieftin, zise Richard. — Este ceva. Proprietarul ei a murit. Iar moştenitorul e un tinerel nevolnic, setos de petreceri. Abia aşteaptă să-şi transforme fabrica în bani şi să-i pape cu femeile la Philadelphia şi la New York. Afară de asta, mai are şi datorii la cărţi. Şi, de! Astea sunt datorii de onoare, spuse el râzând ironic. Trebuie achitate de urgenţă. — Şi mă rog de ce te-ai adresat tocmai mie? întrebă Richard cu ton neutru. — De ce? Fiindcă sper să obţin de la dumneata un credit pe termen lung, cu care să cumpăr fabrica. Richard nu răspunse. Era mai impenetrabil decât un sfinx. — Sunt gata să plătesc orice dobândă, se grăbi să adauge Abercrombie, impresionat de tăcerea gazdei. Aş accepta chiar o ipotecă asupra atelierului de cuţite şi a pulberăriei de la Terrytown. Richard îşi examină critic unghiile. Clipele acestea îi părură lui chinuitor de lungi. În ochi i se citea îngrijorarea. Se temea de un răspuns negativ. Momentul acesta era poate cel mai greu din viaţa lui. Picături de sudoare îi îmbrobonară fruntea. Bărbia începu să-i tremure. Gura i se uscase. Înghiţi în sec, cu zgomot, ca şi când ar fi sughiţat. Richard continua să-şi contemple unghiile, impecabil lustruite. O presimţire ciudată vibra undeva, înăuntrul fiinţei lui. De ce îl afectă oare atât de straniu propunerea lui Abercrombie? — E o afacere extraordinară, reluă acesta. Voia să-şi — 294 —

convingă neapărat interlocutorul. E o afacere formidabilă! Gândeşte-te şi dumneata. O ţară întreagă îşi durează prosperitatea prin luptă. Un popor întreg înaintează spre Vest, deschizându-şi drum şi cucerindu-şi cu arma în mână un loc sub soare… Şi pentru aceasta oamenii au nevoie de arme, de pulbere… „Cocoşatul ştie uneori să fie elocvent, îşi zise Richard, care făcuse acelaşi raţionament. Oamenii au nevoie de arme şi de pulbere… Aşa e… Oamenii au nevoie de arme şi de pulbere…” Cu indolenţă studiată, Richard îşi ridică privirile asupra lui Abercrombie. — Armele importate din Anglia vor fi întotdeauna mai ieftine decât cele fabricate în Statele Unite. Nu, nu suntem o ţară industrială, Abercrombie, şi nici nu vom fi vreodată. Cât priveşte pulberea, avem destule fabrici care-şi fac o concurenţă crâncenă. Minţea cu cel mai convins aer din lume. — Totuşi, continuă el, n-ar fi exclus să-ţi acord împrumutul. Bineînţeles, mai înainte trebuie să-mi dau seama de soliditatea garanţiilor dumitale. Nu ştiu dacă ipotecarea atelierului şi a pulberăriei de la Terrytown ar acoperi riscul pe care îl întâmpin dânduţi banii. Cred că ipotecarea fabricii pe care ai de gând să o cumperi ar fi cea mai bună formulă. Evident, numai dacă fabrica merită acest împrumut. Voia să obţină date mai precise asupra întreprinderii despre care îi vorbise cu atâta entuziasm. Richard se pricepea să deosebească entuziasmul sincer de entuziasmul de comandă al — 295 —

solicitantului care oferă garanţii iluzorii. Abercrombie făcuse o descoperire, care merita a fi studiată. O descoperire nu trebuie să ajungă pe mâini străine. Pentru a nu-şi dezvălui jocul, Richard se feri să ceară referinţe mai precise. Dar abia aştepta să afle numele fabricii şi localitatea în care era situată. — Astăzi banii sunt foarte scumpi, spuse el. Voi face însă tot posibilul să te servesc. Un cumnat atât de inimos nu poate fi refuzat, zâmbi Richard cu exagerată bunăvoinţă. Abercrombie căzu în cursă. Faţa i se lumină. Un zâmbet de uşurare îi lărgi gura. Îi venea să explodeze de bucurie. — Crezi că ai să-mi poţi împrumuta banii? Să nu mă mai adresez la alt bancher? — Dacă garanţiile sunt satisfăcătoare îţi acord creditul, Abercrombie. În prealabil, îmi trebuie informaţii mai ample. Fostul vameş alunecă pe panta destăinuirilor. — Fabrica în chestiune se află la New Schenectady, în Pennsylvania. Aproape de Trenton. Firma e cunoscută. „The First American Gumpowder Factory”. Richard înregistră mintal datele. — Dacă spui că afacerea e atât de straşnică, nu te temi că altul ar putea să ţi-o sufle? întrebă el, afectând un aer de amuzată curiozitate. — Nu mă tem, răspunse Abercrombie, făcând şmechereşte cu ochiul. Am reuşit să capăt o opţiune până fac rost de fonduri. În cazul că tânărul Sloane, proprietarul, vinde fabrica altui amator, trebuie să-mi cedeze din preţ zece mii de dolari. După cum vezi, îl — 296 —

am în palmă. — Felicitările mele, Abercrombie! Cum ai făcut de iai smuls opţiunea? — Am câştigat la cărţi de la tânărul Sloane trei mii de dolari. În schimbul acestei sume, pe care nu mi-o putea achita în douăzeci şi patru de ore, mi-a semnat opţiunea cu pricina. — Încep să te admir, Abercrombie. Fostul vameş zâmbi cu falsă modestie. — În lumea asta, deştepţii trăiesc pe spinarea proştilor. În ceea ce mă priveşte, am năzuit întotdeauna să mă număr printre deştepţi. Richard făcu haz. — Se pare că ai reuşit, cumnate, zise el, folosind pentru prima oară acest termen… Corbul şi Vulpea, faimoasa fabulă a lui La Fontaine, îşi găsea cea mai perfectă ilustrare. După plecarea lui Zechariah Abercrombie, Richard avu o lungă convorbire cu secretarul său, Norman McKreely. Îi dădu instrucţiuni amănunţite şi precise. Aceasta se petrecea la 5 mai. În zorii zilei de 6 mai, McKreely plecă la New Schenectady, unde sosi în după-amiaza aceleiaşi zile. Rămăsese la New Schenectady până în dimineaţa următoare. La 7 mai, în fapt de seară, se înapoie la New York cu un raport detaliat, care fu pe placul patronului său. La 8 mai, Richard, însoţit de McKreely şi de avocatul John Sanders, plecă la rândul său spre New Schenectady. În dimineaţa zilei de 9 mai avu loc în biroul directorului întreprinderii „The First American — 297 —

Gumpowder Factory” o foarte importantă conferinţă de afaceri, care dură 3 ore. La această şedinţă, ţinută cu uşile închise, participa Richard Sunderland şi însoţitorii săi, de o parte, iar de alta, Archibald Sloane, proprietarul şi directorul fabricii, contabilul-şef Gordon W. Watkins şi avocatul Roscoe Mooney. La ora douăsprezece din zi, Archibald Sloane semnă actul de vânzare, prin care, „The First American Gumpowder Factory” trecea în proprietatea lui Richard Sunderland-Beauclair. Preţul era de o sută douăzeci de mii de dolari. La 10 mai, Zechariah Abercrombie primi o notificare. I se aducea la cunoştinţă că Mr. Archibald Sloane depusese în contul său, la „Bank of New York” zece mii de dolari, sumă ce reprezenta despăgubirile prevăzute în opţiunea acestuia. La 11 mai, Zechariah Abercrombie se îmbolnăvi de gălbenare. De puţin scăpă să nu treacă Styxul în barca bătrânului Caron. Medicii se temuseră că pacientul lor va da în icter negru. Plângea toată ziua, se izbea cu pumnii în cap, îşi smulgea părul şi îl blestema pe Richard Sunderland, ameninţându-l cu cele mai cumplite răzbunări. Când auzi despre subita îmbolnăvire a cumnatului său, Richard exclamă cu dispreţ: — Idiotul! Mă înjură, în loc să-mi fie recunoscător fiindcă datorită mie a câştigat fără nicio osteneală zece mii de dolari. Câţi n-ar vrea să câştige zece mii de dolari aşa, pe nepusă masă. Idiotul!… Richard amână cu zece zile plecarea în Europa. Voia — 298 —

să se familiarizeze cu noua lui întreprindere. Era entuziasmat de fabrică de explozivi ca un copil de o jucărie frumoasă. Făcuse o afacere strălucită. Fabrica aceasta, în care munceau trei sute de lucrători, valora cel puţin dublul preţului pe care-l plătise la cumpărare. Într-o dimineaţă, pe când inspecta de unul singur atelierul, îi ieşi înainte un meşter cu obrazul stâng sluţit de cicatricile unei arsuri. Anii îi aşternuseră promoroacă în păr. Era slab, dar încă viguros. Se citea pe chipul său chinuit că viaţa nu-i fusese până atunci prielnică. — Mr. Sunderland, rosti el timid. Glasul, vag, cunoscut, îl făcu pe Richard să-i scruteze atent faţa îmbătrânită. — Nu mă recunoaşteţi, Mr. Sunderland? — Drept să-ţi spun… — Sunt Phipps. Joe Phipps. Colegul dumneavoastră de la Oxford. — Phipps! exclamă Richard uimit. Phipps! Trecutul îi reveni în minte cu limpezime, în câteva frânturi de secundă revăzu universitatea, colegii de odinioară, pe Eastleigh, nobilul lord, pe Geoffroy Horncastle „Snobul”, pe Guy Wragby „Dolofanul”. Îşi aminti întâmplarea nenorocită care culminase cu uciderea bietului paznic de noapte de către Matt şi Patt Kennedy. Crimă în care fusese implicat şi Phipps. După condamnarea şi deportarea acestuia în America, Richard nu crezuse că îl va mai vedea vreodată. Cu timpul îl uitase. Şi acum, tocmai când se aştepta mai puţin, îl reîntâlnea. Dacă Phipps nu l-ar fi oprit, nu l— 299 —

ar fi recunoscut. — Hai cu mine în birou, Phipps. Să stăm puţin de vorbă. Fostul student servitor era bucuros şi totodată stânjenit. În prezenţa lui Richard se simţea uimit. Sărăcia nu face niciodată casă bună cu bogăţia. Sunderland îi fusese coleg de universitate. Pe atunci îi înfrăţiseră lipsurile. Astăzi, însă, echilibrul se răsturnase în favoarea lui Richard. Richard era bogat. Foarte bogat. Reuşise în viaţă. Phipps urmase alt făgaş. După debarcarea sa în America, lucrase şapte ani pe plantaţia de tutun a lui Sir James Stuart Aukland, fost guvernator al statului North Carolina. Muncă grea, de puşcăriaş, lăsat la bunul plac al unui tiran în miniatură, pe care o boală cronică de ficat îl făcuse peste măsură de coleric. Cunoştinţele lui tehnice, obţinute la Oxford, îşi găsiseră totuşi întrebuinţare. Aflând de pregătirea lui intelectuală, fostul guvernator îl transferase la o mică distilerie de alcool de pe domeniile sale. Phipps dăduse rezultate frumoase. Drept mulţumire, Aukland îi îngăduise să se însoare cu Nan Britton, o tânără guvernantă a copiilor săi. Fata era atât de îndrăgostită de Phipps, încât nu ţinuse seama că mirele era un puşcăriaş deportat, care-şi executa pedeapsa. După primul an de căsnicie, Nan îi dăruise un băieţel. Era suferindă de piept. Sarcina îi agravase boala. Cinci luni după naştere, o hemoptizie o doborâse. Rămas văduv, Phipps se dedicase creşterii fiului său şi conducerii distileriei, care îşi triplă producţia. Colericul James Stuart Aukland începuse să-şi — 300 —

simpatizeze protejatul. Phipps era tratat omeneşte. I se pusese la dispoziţie o căsuţă confortabilă şi fusese scos de sub supravegherea vătafilor care asigurau paza celorlalţi deportaţi. Războiul de Independenţă îi dăruise şi lui libertatea mult aşteptată. În schimb, îl lăsase pe drumuri. Aukland, hotărât partizan al Angliei, se refugiase în metropolă, după ce repetatele înfrângeri ale britanicilor pecetluiseră soarta războiului. În timpul operaţiilor militare, plantaţia fusese devastată, distileria arsă. Phipps îşi lăsase copilul în îngrijirea unei familii de fermieri, apoi se înrolase în armata americană. După încheierea păcii îşi luase copilul şi plecase să caute de lucru. Umblase mult. În cele din urmă fusese angajat lucrător la fabrica de explozivi a bătrânului Archibald Sloane. Muncea douăsprezece ore din douăzeci şi patru, dar avea masa asigurată şi un acoperiş sub care să se adăpostească. Seara, după ce se înapoia de la fabrică, lucra până târziu într-un mic laborator amenajat într-o magazioară din curte. După experienţe şi cercetări îndelungate, descoperise o pulbere care făcea mai puţin fum decât cea fabricată de Archibald Sloane. Această invenţie, menită să-i îmbunătăţească viaţa, avusese un efect contrar. Stăpânul fabricii încercase să pună mâna pe descoperirea lui Phipps în schimbul unei sume derizorii. Înfuriat de refuzul salariatului său, îl ameninţase cu concedierea. Poate că şi-ar fi pus ameninţarea în practică, dacă un atac de apoplexie nu l-ar fi trăsnit într-o dimineaţă pe când inspecta — 301 —

atelierele. Tânărul Sloane, un descreierat muieratic, căzut în patima jocului de cărţi, avea un singur gând. Să scape mai repede de fabrică. De invenţia lui Phipps nici nu voia să ştie. Vestea trecerii fabricii în mâna lui Richard Sunderland îl bucurase pe Phipps. Pentru el aceasta însemna deschiderea unei ere noi, care-i îndrituia cele mai optimiste aşteptări. Deşi bătrânul Sloane îl persecutase, Phipps îl descrise în culori frumoase. — Sloane-senior era capabil şi întreprinzător. Într-o zi, fiind în toane mai bune, mi-a spus că intenţiona să dea o mare dezvoltare fabricii. Voia să utilizeze pentru producţia de armament uşor: pistoale şi puşti. Intrase chiar în tratative cu o firmă englezească, din Dudley, Worcestershire, pentru achiziţionarea utilajului necesar. Moartea i-a spulberat planurile. Proiectele bătrânului Sloane plăcură lui Richard. Îşi propusese să reflecteze asupra lor. — Să-mi întocmeşti un raport amănunţit, spuse el lui Phipps. Aş vrea să mai studiez problema. N-ar fi exclus să o aplic într-un viitor apropiat. Richard era omul iniţiativelor repezi. Când spusese lui Phipps că avea de gând să studieze planurile răposatului Sloane, hotărârea de a le pune în practică era luată. Participarea lui în afacerea propusă de Robert Morris nu avea să depăşească faza discuţiilor preliminare. Crearea unei industrii de armament îl ispitea mai mult decât speculaţia de terenuri. Fabrica de armament reprezenta o investiţie înţeleaptă. Richard îşi alesese definitiv drumul. Şi drumul acesta — 302 —

era crearea unei industrii de armament. Pentru a-şi reorganiza fabrica potrivit proiectelor prezentate de Phipps, Richard îşi amână din nou plecarea în Europa. Prima lui măsură fu numirea fostului său coleg de facultate în funcţia de director. Voia să aibă la conducerea fabricii un om devotat, care să ştie că datora numai bunăvoinţei lui brusca sa ascensiune şi care să mai ştie că un simplu cuvânt al patronului îl putea arunca iarăşi în mizerie şi anonimat. Richard era încredinţat că Phipps va corespunde misiunii sale. La Oxford fusese sârguitor şi capabil… Nenorocirile de mai târziu îl căliseră, făcându-l să preţuiască just evenimentele şi oamenii. Afară de aceasta, exclusivitatea fabricării pulberii fără fum, descoperită de Phipps, i-ar asigura beneficii apreciabile. Phipps îi făcuse într-o zi o demonstraţie, utilizând la o tragere pulberea lui, care scosese foarte puţin fum. — Îţi dai seama ce uriaş avantaj reprezintă această pulbere? explicase el. Poziţia trăgătorului nu mai poate fi descoperită după fumul lăsat de arma sa. Aceasta va revoluţiona tactica militară. De altfel, mă străduiesc să ameliorez procedeul de fabricaţie. Sper să descopăr în curând o pulbere lipsită cu desăvârşire de fum. Deşi era entuziasmat, Richard nu-şi exterioriza sentimentele. Cu ostentativă mărinimie, puse la dispoziţia lui Phipps un fond de două mii de dolari pentru continuarea cercetărilor, cu singura obligaţie din partea acestuia de a-l prefera în cazul că îşi va — 303 —

vinde brevetul. Cu raportul lui Phipps în buzunar, Richard plecă la New York. Pe drum îi venea să zburde. Dacă n-ar fi fost însoţit de Sanders şi de McKreely, ar fi cântat în gura mare, ca un şcolar în vacanţă. Priveliştile îi păreau frumoase, soarele mai strălucitor, lumea mai veselă. Ropotul ritmic al cailor, pe drumul de ţară, ţinea parcă isonul unui marş triumfal.

— 304 —

Capitolul patru Richard era îndrăgostit de peisajele englezeşti. Îi plăceau colinele domoale din West Midlands, păşunile de un verde luminos din Rommey Marsh, pâraiele limpezi, cu prundiş calcaros, umbrite de crânguri răcoroase din Wiltshire, costişele împădurite din North Devon, mlaştinile întinse, acoperite cu păpuriş stufos, din North Norfolk, falezele alburii, stâncoase ale comitatului Cumberland. Îl încântau satele şi târgurile englezeşti, ruinele turnurilor saxone, patina aşternută pe zidurile catedralelor şi bisericilor gotice, măreţia castelelor şi palatelor înconjurate de parcuri vaste, admirabil întreţinute, intimitatea caldă a caselor de ţară, acoperite cu cortine de iederă sau trandafiri sălbatici. Priveliştile englezeşti sunt de o frumuseţe calmă, senină, care încântă mai mult prin farmecul detaliului decât prin măreţia ansamblului. Spre deosebire de vastele perspective panoramice americane, precis conturate şi învăluite în culori vii, strălucitoare, crude, aproape brutale, priveliştile englezeşti realizează cele mai reuşite efecte scenice, printr-o armonioasă împletire de nuanţe calde, de tonuri estompate. În America, natura e sălbatică, impunătoare, magnifică. Omul se simte mic, neînsemnat în faţa ei. În Anglia, natura şi mâna omului colaborează intim, creând tablouri ce amintesc lucrătura migăloasă a unei cizelări. Satele şi cătunele străvechi sunt adăpostite în văi cu pante domoale, cărora livezile înflorite le dau — 305 —

aspectul unor decoruri stilizate de teatru: alteori, stau risipite pe câmpii uşor ondulate. Grătarul gardurilor vii le despart în figuri geometrice, ca pe nişte uriaşe table de şah. În America, soarele e fierbinte şi orbitor de luminos. În Anglia, razele lui străbat perdele aproape invizibile de ceaţă, pierzându-şi treptat intensitatea şi irizându-se în tonuri catifelate, mângâietoare. Ori de câte ori Richard punea piciorul pe pământul insulelor engleze, simţea o emoţie plăcută, învăluindul ca un parfum suav, dar stăruitor. Acum, când „Pegasus” acosta în portul Londrei, încerca un simţământ de satisfacţie, de împlinire, de mândrie, dar totodată şi de o paradoxală jenă. Satisfacţie, deoarece călătorise pe corabia lui, care făcea parte din flota lui de nave comerciale. Împlinire şi mândrie, fiindcă realizase în parte averea jinduită, pentru care luptase cu atâta sârg. Jena îşi avea sursa în alte cauze, care îi dăduseră mult de gândit, tulburându-i adeseori nopţile… Se înapoia într-o ţară pe care acum unsprezece ani o părăsise în condiţii umilitoare. Ce recepţie i se va face acum? Cum vor reacţiona oamenii de afaceri din City? Richard era însoţit de cei doi copii mai mari – Henry şi Georgina – de avocatul Sanders, de secretarul McKreely şi de guvernanta fetiţei. Personalul de serviciu era alcătuit din trei servitori negri, un vizitiu şi un bucătar. La Londra se instală în cele mai bune camere ale hotelului Clarendon. Sezonul monden bătea în plin. Richard dădu dispoziţii lui McKreely să colinde cu — 306 —

copiii teatrele, expoziţiile, parcurile şi orice alte locuri demne de văzut. Alegerea rămânea la libera apreciere a secretarului. McKreely nu se bucură cu deosebire de această sarcină. Ar fi preferat un program mai potrivit vârstei şi gusturilor sale. Nu putea petrece după voia inimii decât noaptea, după ce copiii plecau la culcare. Atunci se dezlănţuia, frecventând localuri de perdiţie, care ar fi scandalizat până la cutremurare pe bigoţii lui părinţi din Noua Anglie. Eliberat de grija copiilor, Richard începu să tatoneze terenul pentru înscrierea lui Henry la Eton. Totodată, făcu unele sondări în lumea bursei. Voia să-şi încerce iarăşi norocul. Speculaţiile bursiere exercitau asupra lui aceeaşi puternică atracţie de altădată. Prima vizită la Londra o făcu lui William McFee. Avea o mare datorie de conştiinţă faţă de bătrânul McFee. După fuga sa din Anglia, acesta dusese tratative cu creditorii, obţinuse moratorii, încheiase concordate, lichidase debite, reuşind în mai puţin de doi ani de strădanii să-l scoată basma curată. După ce îşi consolidase propria lui situaţie, căsătorindu-se cu Ophelia Effingham, Richard îi trimisese o mare sumă de bani, spre a-i răsplăti eforturile. Cu acelaşi prilej îl chemase în Statele Unite, unde-i făgăduise o sinecură gras plătită. McFee acceptase banii, dar refuzase să părăsească Anglia. „Sunt prea bătrân pentru a mă aventura pe meleaguri străine, îi scrisese el. Lângă dumneata n-aş mai cunoaşte grija zilei de mâine. Dar aici, în Anglia mi-am creat o situaţie mulţumitoare. Nu sunt bogat, dar am un venit îndestulător şi, graţie dumitale, o — 307 —

casă confortabilă. La vârsta mea, Mr. Sunderland, înţelepţii renunţă la luptă.” Richard îl găsi pe McFee în grădiniţa casei sale. Stătea într-un jilţ, la umbra unui vişin plin de roade, şi citea un roman de Fielding. De când îmbătrânise şi se retrăsese din viaţa activă, căzuse în patima lecturilor. Ocupaţie plăcută, care avea şi avantajul că nu costă nimic. Cărţile le împrumuta de la o vecină tot atât de vârstnică şi de amatoare de romane ca şi el, Miss Charlotte Byrnes, fostă profesoară de limba şi literatura engleză la o şcoală particulară de fete. Gurile rele şopteau că între McFee şi Miss Byrnes s-ar fi născut o timidă idilă, întreţinută de comuna lor pasiune pentru citit. McFee arăta ca o maimuţă bătrână. Albise, slăbise, şi se cocârjise. Ochii lui, vioi încă, jucau şugubăţ pe sub sprâncenele stufoase ca nişte minuscule garduri vii. Irlandezul îl primi pe Richard ca şi cum s-ar fi despărţit în ajun. Îi oferi un scaun şi un castron cu vişine mari, apetisante, care înotau în apa rece. Vorbiră despre vreme, despre costul crescând al vieţii, făcură o mică incursiune şi în literatură, domeniu în care McFee se dovedi mai documentat decât oaspetele său. După ce se interesă şi de sănătatea bătrânului, care răspunse că se simte mai zdravăn decât un cal de saca, Richard socoti că îşi îndeplinise îndatoririle de musafir politicos şi că putea trece la subiecte mai arzătoare. — Dragă McFee, începu el, am nevoie de serviciile dumitale, n-am venit în Anglia să mă plimb, ci să fac — 308 —

afaceri. Vreau să dau câteva lovituri care să cutremure carcasa bătrânului City. Dar pentru asta am nevoie de experienţa dumitale. McFee îşi netezi încet părul. — Îţi mulţumesc pentru apreciere. Dar la şaptezeci de ani mă îndoiesc că ţi-aş mai putea fi de folos. — Abia acum câteva minute mi-ai declarat că te simţi mai zdravăn decât un cal de saca. — Mă simt, nu zic ba. Dar dumitale îţi trebuie un agent tânăr, energic, priceput. Argint viu! — Dumneata, McFee, eşti mai preţios decât o sută de tineri. Am nevoie de mintea, nu de picioarele dumitale. — Eu am nevoie de odihnă, de linişte… — Cu alte cuvinte, te-ai resemnat să rugineşti ca orice bătrân care aşteaptă moartea, stând nemişcat într-un fotoliu. Ruşine, McFee, ruşine! Vinde-mi liniştea asta. Nu ţi se potriveşte, aşa cum nu i se potriveşte unui păstrăv deprins cu paralele repezi de munte liniştea unui lac acoperit cu lintiţă. Ţi-o plătesc regeşte. Fixează dumneata preţul şi eu ţi-l triplez. Vechea sete de bani a lui McFee se trezi ca un câine tolănit la soare, care deschide un ochi, apoi pe al doilea, ciulind urechile şi adulmecând pofticios când simte miros de friptură dinspre bucătărie. — Ei, ce zici? Nu te ispiteşte? reveni Richard la atac. — Nu zic ba. Dar… — Gândeşte-te la poezia jocului de bursă. Să te avânţi iarăşi în furtună. Să te războieşti cu rivalii. Să-i dobori. Să te bucuri când le pui piciorul pe grumaz. Să ai un capital nelimitat la dispoziţie, care să te — 309 —

scutească de surprize neplăcute. Să te simţi stăpân pe situaţie. Invincibil! Victorios! — Fugi, Satană! exclamă McFee, scuipându-şi în sân. — Hai, McFee! Lasă-te convins! Nu-l imita pe Sfântul Anton, căci s-a demodat. Cedează ispitei şi primeşte oferta mea. Într-un an vei sta pe un sac de guinee. Te vei simţi mai mândru decât preşedintele Camerei Lorzilor pe sacul lui cu lână. Hai, McFee! Leapădă inerţia asta, potrivită numai ramoliţilor! Smulge-te din amorţeală şi urmează-mă! — Nu! Nu pot! Categoric, nu! — Adu-ţi aminte cât de fructuoasă a fost colaborarea noastră din trecut. — Şi cât de trist a fost sfârşitul, completă McFee. — Este adevărat. Dar pe atunci am pornit la drum aproape cu nimic. Şi pe deasupra eram şi tânăr. Exasperant de tânăr. Astăzi am remediat în parte această deficienţă. Am treizeci şi şase de ani… — Oho, ce bătrân eşti. — Am însă experienţă pentru dublul acestei vârste. În afară de asta, mai posed un mare atu. — Care? întrebă bătrânul plin de curiozitate. — Am bani. Am bani mulţi. Dispun de un capital impresionant. Până mai ieri nababii veneau din India. Acum vin din America. — Fugi, drace, fugi. — Nu fug! Rămân. Rămân ca să te trag după mine. Hai, McFee, nu mai face nazuri. Întinde palma. Şi ploaie de aur va cădea asupră-ţi. Te văd acoperit de torente strălucitoare de aur, ca şi Danae. — 310 —

— O Danae bătrână şi fără dinţi. Jupiter s-ar scutura scârbit… — Azi eu sunt Jupiter. Oricând pot să dau drumul ploii de aur. Da, da, McFee. Nu zâmbi. Eu sunt Jupiter. Un Jupiter al vremurilor noi. — Culmea ar fi să grăieşti adevărul, zise McFee, încetând să mai râdă. Zeii de ieri tronau în Olimp. Cei de azi tronează în bănci. — Înclină-te deci noilor zei, McFee. Îmbrăţişează noua credinţă în supremaţia aurului. — Credinţa asta e străveche, dragul meu. Nu-l uita pe Baal. Dumnezeu însă a pedepsit trufia oamenilor… — Şi Dumnezeu s-a modernizat. Lumea de azi e stăpânită de bogaţi. Cei bogaţi sunt şi cei puternici. Aurul şi puterea merg mână în mână. — Mă tem că ai dreptate, zise McFee oftând. Şi mă mai tem că nu voi avea tăria de caracter a Sfântului Anton. — Cedează, McFee. Spune un singur da. Te solicit ca şi când ai fi o fecioară superbă. Hai, grăbeşte-te! Nu mai sta la gânduri! Ridică-te, fecioară, şi păşeşte alături de Făt-Frumos! Irlandezul începu să râdă. — Fie. Mă ridic. Dar nu te aştepta să mă vezi roşind. Virginitatea mea a fost pusă la încercare cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. O tuse rebelă îl scutură deodată. O încheie într-un fel de nechezat strident. — Calul de saca se redeşteaptă în mine. Apoi, dacă e vorba să pornim la drum, să nu mai pierdem vremea. — 311 —

— Bravo, McFee! Să pornim. N-ai să regreţi. Richard făcu a doua sa vizită ducelui de Queensberry. Şi acesta îmbătrânise. Dar nu îşi arata vârsta. Ducele cu chip de satir slăbise puţin. Slăbiciunea nu făcuse decât să-i adâncească trăsăturile care păreau mai ascuţite, mai drăceşti. În mijlocul unui vast salon cu pereţii încărcaţi cu portrete de familie, bogat înrămate în aur, ducele de Queensberry şedea la o masă mică, delicată, stilizată de Sheraton, şi dicta secretarului, un tânăr incolor, cu perucă pudrată, înaltă şi ascuţită ca o căpăţână de zahăr. Queensberry şi secretarul său păreau pierduţi în imensitatea salonului. Amurgul arunca prin ferestrele deschise o lumină aurie, roşiatică. Vizita neaşteptată a lui Richard făcu mare plăcere ducelui. După ce îşi concedie secretarul şi porunci unui valet să aducă răcoritoare, zâmbi poznaş musafirului. — Richard, aş pune rămăşag că te-ai înapoiat la Londra spre a lua iarăşi cu asalt City-ul. Acesta se adânci confortabil în fotoliul său. — Aţi câştigat. De asta am şi venit. Queensberry îl privi cu simpatie. — Bravo! Dacă ai fi procedat altfel, m-ai fi dezamăgit. — Nu m-am socotit niciodată un învins, mylord. Aci, la Londra, am pierdut prima bătălie. O voi câştiga pe a doua. — Perseverenţa ta mă bucură, Richard. Îmi confirmă părerea bună pe care o aveam despre tine. Doreşti o citronadă de la gheaţă? întrebă el, în vreme — 312 —

ce valetul le servea răcoritoarele. Ori preferi un Porto, un Maraschino? — Pe căldura aceasta o citronadă rece are mai multă trecere decât nectarul zeilor. Savurară băutura frapată. — Mulţumesc, zise Richard. Te înviorează. Îţi dă aripi. După ce îşi goli paharul, îl puse încet pe masă. — Aţi primit scrisorile mele? — Da. Pe toate. Mi-au făcut multă plăcere. Mai ales că am putut să-ţi urmăresc, în linii mari, activitatea. Queensberry îşi mângâie uşor bărbia. — M-am gândit adeseori la tine, Richard. — E o cinste pentru mine, mylord. — Da, da. M-am gândit adeseori, repetă el, învăluindu-şi protejatul de odinioară într-o privire afectuoasă. După câteva clipe se întoarse spre un tablou mare, atârnat deasupra unei comode „Boulle” şi străjuit de două lampadare de bronz aurit. — Richard, vezi tu tabloul acesta? Este o pânză atribuită flamandului Jeronimus Bosch. Reprezintă Căderea îngerilor. Cunoşti, cred, legenda biblică. Lucifer, cel mai strălucitor şi mai orgolios dintre îngeri, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Între armata îngerului rebel şi oastea arhanghelilor rămaşi credincioşi Stăpânului Lumii s-a încins o bătălie înverşunată. În cele din urmă, temerarul Lucifer a fost înfrânt. El şi ostaşii săi înaripaţi au fost prăvăliţi în adâncurile iadului. Tabloul acesta înfăţişează momentul în care răzvrătiţii se prăbuşesc în abis. — 313 —

Priveşte-i bine. Pictorul s-a complăcut să-i zugrăvească sub chipurile unor creaturi înspăimântătoare, hidoase, născute parcă dintr-o împerechere monstruoasă între oameni şi reptile. Viziunea era într-adevăr halucinantă. Pe un fundal roşu, de flăcări, se desprindeau pregnant nişte făpturi groteşti, înfiorătoare, cu chipuri oribile de coşmar. În primul plan se reliefa Lucifer, cu o sabie frântă în mâna-i crispată, cu gheare de pasăre răpitoare în loc de degete, cu un rictus de neputincioasă ură pe faţa-i schimonosită de amărăciune şi disperare, cu corpul diform, contorsionat, acoperit cu solzi. În partea de sus a tabloului apăreau, luminoşi, într-o splendidă aureolă, arhanghelii şi îngerii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu. Frumoşi, ca într-o plăsmuire de vis, îşi îndreptau săbiile lor de foc spre răsculaţii doborâţi. — Te-ai întrebat vreodată de ce îngerii aceştia învinşi sunt atât de urâţi? Poate că nu. Voi încerca săţi dau o explicaţie care îţi va folosi, dacă vei fi cu luare aminte. Îngerii aceştia sunt urâţi pentru că au fost înfrânţi. Urâţi la înfăţişare şi urâţi de turma oamenilor comuni, mărunţi, cu concepţii strâmte, învingătorii sunt în schimb frumoşi şi au întotdeauna dreptate. Ca şi în tabloul acesta. Queensberry îşi adânci privirile în ochii limpezi ai lui Richard. — Tu, dragul meu, să nu te resemnezi niciodată a fi un înfrânt. Să lupţi. Atâta timp cât lupţi, te mai bucuri de respectul oamenilor, căci se gândesc că s-ar mai putea întoarce roata. În clipa în care ai abandonat lupta eşti definitiv pierdut. Dispreţul şi uitarea te vor — 314 —

afunda definitiv în noroiul nimicniciei, al deznădejdii. Ducele rostea cuvintele încet, monoton, dar cu mare putere de convingere. — Te voi sprijini şi pe viitor, Richard. O fac cu totală dezinteresare. De aceasta să fii sigur. Şi Queensberry nu minţea. Pentru el, Richard reprezenta un caz interesant, o experienţă care merita a fi încercată. Îi plăcea să fie mentorul unui om puternic. Îi zgândărea vanitatea gândul că într-o zi, poate, sugestiile lui vor întoarce lumea pe dos. Queensberry îşi încreţi sprâncenele. — Şi tu, Richard, ai fost un înger înfrânt. După plecarea ta, oarecum precipitată, din Londra, s-au găsit mulţi, foarte mulţi pigmei care s-au grăbit să te zugrăvească în cele mai negre culori. Este inutil să mai repet tot ce s-a spus pe seama ta. Cred că îţi imaginezi. După înapoierea mea de la Sankt Petersburg, câţiva răuvoitori au încercat să mă convingă că nu erai decât un aventurier, un escroc, care te-ai folosit de numele lui Sir James Wythburne şi al meu pentru a spolia lumea. Bineînţeles, nu le-am dat crezare. Te cunoaştem prea bine. Ştiam că eşti un înger înfrânt. Dar mai ştiam că te vei ridica din ţărână şi că vei porni din nou la luptă. Azi mă bucur, căci aşteptările mele n-au fost înşelate. Obrazul lui Queensberry se plisă într-un zâmbet drăcesc. — De altfel, nici nu concepeam să mă fi înşelat. Când te-am cunoscut la vânătoarea de pe domeniile lui Northland mi-am dat imediat seama că nu eşti un om de rând. — 315 —

Umbra unui surâs destinse chipul lui Richard. — Da, da, continuă Queensberry, am citit în sufletul tău ca într-o carte deschisă că eşti destinat să sfărâmi zăgazuri, să dărâmi prejudecăţi, să iei în râs preceptele de falsă moralitate care regizează societatea coruptă din vremurile noastre. Richard înclină uşor fruntea. — Cuvintele dumneavoastră, mylord, sunt cel mai preţios balsam. Ducele începu să râdă. — E mai mult decât atât. E un compliment pe care nu l-am făcut nimănui până acum. Admir oamenii lipsiţi de scrupule, Richard. Bineînţeles, nu pe borfaşii mărunţi, pe escrocii de duzină, pe ariviştii care acceptă orice compromisuri pentru o situaţie mediocră. Mă refer la lipsa de scrupule a titanilor. Queensberry îşi mângâie cu voluptate de cunoscător manşetele de dantelă fină. — Să ştii de la mine, Richard, continuă el, scrupulele sunt piedici de care se poticnesc numai pigmeii. Cei care se încumetă să le născocească, dacă nu sunt plămădiţi din aluatul marilor oameni, nu rămân decât nişte epigoni ai răului, nişte mărunte şi sărmane lichele, nişte desperados de rând. Care mai devreme sau mai târziu încap pe mâna justiţiei. După cum vezi, diferenţa este prea subtilă ca să o înţeleagă oricine. Şi cu atât mai mult să o pună în practică. Această deosebire de nuanţă face ca un individ care-ţi fură punga, profitând de înghesuială, să nu fie decât un hoţ de buzunare, căruia oricine îi poate pune mâna în ceafă, în timp ce cuceritorii de anvergura lui — 316 —

Alexandru Macedon sau a lui William Normandul, care jefuiesc prin război şi cotropire regate şi imperii, sunt încoronaţi de istorie cu laurii nemuririi. Richard se cutremură. Teoria lui Queensberry era monstruoasă. Dărâma toţi idolii creaţi de omenire de-a lungul câtorva milenii de istorie, scrisă adeseori cu pene muiate în sânge în loc de cerneală. — Pentru a izbândi, omul superior trebuie să se ridice deasupra timpurilor, a oamenilor. Ducele vorbea ca un iluminat. Fără patos, fără acea falsă retorică, necesară oratorilor dornici să-şi cucerească auditorul mai mult prin forţa vocală şi prin măiestria cuvintelor decât prin puterea raţionamentelor. — Omul superior trebuie să-şi facă din oamenii de rând instrumente docile, pioni de manevrat pe tabla de şah a vastelor lui planuri. Iar timpurile să le folosească în scopul împlinirii ţelurilor sale. Jocul de bursă nu este decât o isteaţă tălmăcire speculativă a viitorului. Previziunea limpede a viitorului este una dintre însuşirile de căpetenie ale oamenilor superiori. Şi să mai ţii minte ceva. Să faci copii. Copii mulţi. Săţi creezi din propria ta familie un fel de francmasonerie, pe care să o utilizezi în interesul tău şi al neamului tău. Copiii tăi să se infiltreze în marea industrie, în finanţe, în diplomaţie. În lumea politică. Şi fetele sunt bune la ceva. Aminteşte-ţi vechea deviză a casei de Habsburg: Tu felix Austria nubae. Fetele îţi aduc gineri aleşi tot de tine, dintre cele mai strălucite elemente ale noii generaţii. În chipul acesta, clanul tău va deveni şi mai puternic. Dacă vrei ca opera realizată — 317 —

de tine să dăinuiască, trebuie să ai copii, nepoţi, strănepoţi, care să ţi-o continue. Se impune să-ţi creezi o dinastie. Da. O dinastie. Acesta e cuvântul potrivit. Ai auzit, cred, despre celebra dinastie Fugger, din Germania secolului al XVI-lea? — M-am şi documentat asupra ei. Asemenea culmi sunt greu de atins. — Sper să le depăşeşti. Câteva clipe, Richard rămase visător. Va reuşi să împlinească aşteptările lui Queensberry? — Şi acum, vorbeşte-mi puţin despre copii tăi, spuse ducele, servindu-se dintr-o pomieră. — Copiii mei? Un zâmbet lipsit de veselie apăru pe chipul lui Richard. — Băiatul meu cel mare, Henry, are zece ani. E o fire ciudată. Nu-mi seamănă. E prea timid. Se teme şi de umbra lui. Mănâncă bătaie de la copii mai mici decât el. Pe corabia cu care am venit din America am avut un invitat: John Calvert, proprietarul unui domeniu învecinat cu Bermuda Hundred. Acest Calvert are un băieţel de vreo şapte ani, care-i trăgea ghionturi cu nemiluita lui Henry al meu, fără ca acesta să crâcnească. Îmi venea să plesnesc de ciudă când îl vedeam cum încasează ploaia de pumni fără să schiţeze un gest de apărare. Pe corabia lui, se lăsa bătut ca un tont de copilul unui invitat. — Poate că o făcea din politeţe, zise Queensberry. — Trebuie să recunoaşteţi că împingea cam departe limitele politeţii. — Cred, Richard, că nu îl cunoşti de ajuns. — 318 —

Sunderland ridică din umeri. — Se poate. Nici n-am avut timp să-l cunosc prea bine. În ultima vreme am fost foarte ocupat. — Motivul nu este îndeajuns de puternic. Încearcă să ţi-l apropii. Să-l înţelegi. E fiul tău, doar. Aş vrea să-l cunosc şi eu. — Cu îngăduinţa dumneavoastră, am să vi-l prezint mâine. L-am adus în Anglia pentru a-l înscrie la Eton, la Harrow sau la Winchester. Aş prefera însă Eton-ul. Ţin mult să-şi facă educaţia în ţara aceasta. Dacă tatăl meu, care era un om puţin înstărit, şi-a permis acest lux cu mine, cu atât mai vârtos am datoria să o fac şi eu cu copii mei. — La Eton, părinţii îşi rezervă locuri pentru copiii lor înscriindu-i îndată după naştere în registrele şcolii, zise ducele. Richard se întunecă. La piedica aceasta nu se gândise. Ducele alese din grămadă o căpşună ispititoare ca buzele unei fete frumoase. — De ce nu te serveşti şi tu, Richard? Supărarea nu trebuie să-ţi strice pofta de mâncare. Bunul tău prieten, Queensberry, va avea grijă ca fiul tău să intre la Eton. La nevoie, pun în mişcare casa regală. Şi voi mai face ceva pentru tine. Îţi voi deschide din nou porţile societăţii londoneze. Vom avea puţin de furcă, dar merită… Queensberry se ţinu de cuvânt. O săptămână mai târziu, apăru la cursele de cai de la Epsom în tovărăşia lui Sunderland. Culorile grajdului său — 319 —

urmau să fie reprezentate în cele mai grele competiţii ale zilei. Sosirea lui Richard făcu senzaţie. Londra nu-l uitase. Era încă vie amintirea îndrăzneţelor şi spectaculoaselor lui lovituri de bursă, precum şi răsunătorul dezastru care le pusese capăt. Şi la Epsom, unde caii săi de curse repurtaseră câteva victorii, Richard rămăsese o figură cunoscută. Jocheii, bookmakerii, grăjdarii îl salutau. Comentariile stârnite în public la apariţia lui nu erau tocmai binevoitoare. Prezenţa lui Queensberry, care se sprijinea cu ostentativă prietenie de braţul său, deruta pe detractori. — Desigur că ducele s-a îngropat iarăşi în datorii şi acum aşteaptă ca acest venetic să-l scoată din nou la lumină, şopteau unii, făcându-şi semn cu cotul. Richard îşi dădea seama că spre el convergeau toate privirile. Câteva ziare îi vestiseră laconic sosirea în Anglia, rezervându-şi pentru mai târziu comentariile. Redactorii prudenţi preferau să nu se pronunţe înainte de a se clarifica lucrurile. Speculatorii din City erau curioşi să afle în ce domeniu se va lansa Sunderland. Precis se ştia un singur lucru. Că americanul acesta îndrăzneţ şi cosmopolit îşi refăcuse în chip miraculos milioanele şi că în curând se va avânta iarăşi în maelstromul bursei. În acelaşi moment se opri în faţa ducelui un gentleman, pe chipul căruia plutea o expresie de infinită plictiseală. Purta un impecabil costum de călărie – redingotă bleumarin, jiletcă albă, brodată cu flori, pantaloni crem, cizme moi, roşii, pălărie rotundă, — 320 —

de castor. — How a’e You mylo’d? se adresă noul venit ducelui, salutând lenevos. Caii noştri concurează pentru cupa „Golden Star”. Vă propun un rămăşag de cinci mii de guinee. „Snobuleţul ăsta îşi închipuie că n-am destui bani ca să-i susţin rămăşagul” îşi zise Queensberry uşor iritat. — Nu pariez decât de la douăzeci de mii în sus, Horncastle, replică el cu glas tare. Richard, continuă ducele, întorcându-se spre acesta, cred că îl cunoşti pe Geoffrey Horncastle. — Ne cunoaştem de multă vreme, vorbi Horncastle cu glas trenant. Am fost colegi la Oxford. Hallo, Richie! zise el, întinzând o mână moale, înmănuşată cu alb. Îmi pare bine că te revăd. Glasul ca şi chipul îi erau lipsite de expresie. Lui Richard nu-i venea să-şi creadă ochilor. Dacă Queensberry n-ar fi rostit numele lui Horncastle. Nu şi-ar fi recunoscut fostul coleg de universitate. Horncastle „Snobul” rămăsese acelaşi snob incorigibil. Aci însă se oprea asemănarea. Horncastle de azi era un individ gras, cu obraji moi, buhăiţi, pudraţi şi fardaţi cu minuţiozitate. O eşarfă de mătase indiană era petrecută în jurul gâtului, într-un fel de cravată opulentă, care-i ajungea pană la urechi şi îi acoperea jumătate din bărbie. Abdomenul i se reliefa sub moarul înflorat al jiletcii. Horncastle nu purta nicio bijuterie, în afară de un breloc de ceas măiestrit cizelat în aur şi încrustat cu diamante. O piesă minusculă, dar de un gust rafinat. — 321 —

„Nu-şi îngăduie luxul unor bijuterii de mare preţ, gândi Richard. Dar ceea ce poartă este un obiect de artă.” Horncastle schimbă câteva aprecieri banale despre timp, despre cursele disputate până atunci, despre toaletele femeilor, apoi se retrase, fără a mai pomeni de rămăşag. „Nu s-a încumetat să rişte douăzeci de mii de guinee, cugetă Richard”, înregistrând automat acest amănunt. — Până mai deunăzi, Londra avea două mari şi pasionante subiecte de conversaţie, spuse Queensberry. Căsătoria secretă a Prinţului de Coroană cu Mrs. Fitzherbert şi revoluţia din Franţa. Acum va mai avea unul. Persoana ta. Mai ales după ce Horncastle a stat de vorbă cu tine, întreaga lume fashionable a Londrei va afla despre ce aţi discutat. Chiar şi cu ceva floricele. Urechea lui Richard prinse câteva crâmpeie de conversaţie purtate în limba franceză. — Se pare că franceza e la modă, spuse el. — Explicaţia e alta, replică ducele. În momentul de faţă, Londra este plină de emigranţi francezi. Iată în grupul acela pe principesa de Broglie, pe ducesa de Mortemart, pe contesa de Bouffers. Ceva mai departe e ducele de Duras, principesa de Leon şi ducele de Liancourt. — Pe Liancourt îl cunosc de la Paris. A făcut parte din corpul expediţionar francez care a participat la războiul nostru de independenţă. Era foarte bine văzut de doctorul Franklin. — 322 —

— E un om cumsecade. Puţin simple d’esprit, dar te poţi bizui pe cuvântul său, zise Queensberry. Penultima cursă se terminase. Lumea, care urmărise cu încordare o întrecere spectaculoasă, încheiată cu victoria neaşteptată a unei iepe tinere din grajdul lordului Alvanley, se îndrepta spre paddock, pentru a examina de aproape caii care aveau să participe la ultima cursă. Se făceau comentarii zgomotoase, se încheiau pariuri, se lansau pronosticuri. Mulţimea se agita cuprinsă de înfrigurare. Culorile grajdului lui Queensberry aveau să fie reprezentate la disputarea celui mai mare premiu al zilei, cupa „The Golden Star”. Tocmai când ducele se pregătea să plece cu Richard spre paddock, se auzi strigat pe nume. — Hello, Queensberry! — Hello, Somerset! Hello, Lusignan! zise el oprinduse şi întâmpinând cu mâna întinsă pe un gentleman voinic, ars de soare, cu alură tinerească de sportiv, în ciuda celor şaizeci de ani pe care-i purta cu dezinvoltură, şi pe un bărbat ceva mai tânăr, îmbrăcat într-un costum de o croială tipic pariziană. Mylords, îmi daţi voie să fac prezentările. Prietenul meu, marchizul de Beauclair. Ducele de Somerset şi ducele de Lusignan-Valois. Somerset, zise Queensberry, am remarcat performanţa armăsarului dumitale, Lightning. Felicitările mele. Cred că vei concura la derby. Ai toate şansele să dai o lovitură. — Mă tem, Queensberry, că iapa dumitale, Cyllene, îmi va sufla premiul. — 323 —

Lusignan oftă trist. — Şi caii mei de curse stau inactivi în Franţa! Îmi vine să înnebunesc de ciudă. Cum i-aş mai aduce aici. — Ce vă împiedica s-o faceţi? întrebă Richard. — Evenimentele, marchize, evenimentele! Franţa fierbe şi se frământă ca lava în craterul unui vulcan activ. Comandam garnizoana de la Nancy. Trei regimente. A trebuit să fug deghizat ca să nu fiu ucis de soldaţii mei. N-am putut nici să-mi iau familia cu mine. Cazărmile au ajuns focare de agitaţie revoluţionară. Cavalerul de Bausset, comandantul fortului Saint-Jean, din Marsilia, a fost masacrat de propriii săi soldaţi. Prinţul de Lambesc, colonelul regimentului Royal-Allemand, a fugit din Franţa o dată cu mine. Şi pe capul lui s-a pus preţ, fiindcă a şarjat cu trupele sale mulţimea din grădina Tuileries. Dangătul unui clopot anunţă ultima cursă. Caii se aliniau la start. Mulţimea îmbulzită în loji, în tribune şi pe peluze încetase să se mai agite. Cei douăzeci de cai de rasă struniţi de jochei ţâşniră ca nişte săgeţi din tot atâtea arcuri. Capetele lor frumoase, întinse la orizontală, urechile ciulite, nările fremătânde, coamele care fluturau în vânt, piepturile late şi puternice, care despicau vijelios aerul, trupurile suple, picioarele lungi şi fine, care izbeau în cadenţă pământul, se îmbinau într-un tablou de o armonie fără pereche. Publicul, înfiorat de emoţie, gâfâia mai vârtos decât bidivii care goneau pe gazonul pistei. — Culorile grajdului Queensberry sunt în frunte! exclamă Richard cu entuziasm. Phoenix conduce. Câştigă! Câştigă! A câştigat! Bravo! Splendid! aplaudă — 324 —

el, în vreme ce uralele mulţimii zguduiau văzduhul. Queensberry zâmbea reţinut, mândru de performanţa calului său. Phoenix promitea victorii şi mai frumoase. Totuşi, nu s-ar fi încumetat să concureze cu el la derby. — Mylord, vă ofer pentru Phoenix cincizeci de mii de guinee, îi propuse Richard. Queensberry care cunoştea adevăratele posibilităţi ale calului, şovăi să primească o sumă cu care s-ar fi putut achiziţiona chiar şi un câştigător al derbyului. — Ezitaţi, mylord? Vă ofer cincizeci şi cinci de mii, stărui Richard, spre uimirea lui Somerset şi a lui Lusignan, care îşi închipuiră că au de-a face cu un ageamiu. Ducele cu chip de satir înţelese brusc rostul acestei oferte disproporţionate. Richard, care îi cunoştea probabil jena financiară, îi dăruia câteva zeci de mii de livre, deghizând cadoul sub forma unui transfer de proprietate. În aceeaşi seară, Queensberry oferi prietenilor săi un banchet la „White’s” în cinstea succesului repurtat de Phoenix care schimbase stăpânul. Convivii, în exclusivitate bărbaţi, erau plini de bună dispoziţie. Eliberaţi de prezenţa femeilor, pentru care ar fi trebuit să se întreacă în complimente şi amabilităţi adeseori obositoare, îşi permiteau să discute cu sinceritate, deschizându-şi inima şi spunând lucrurilor pe nume. Queensberry vorbi despre proiectele sale de viitor. Deşi trecuse de şaptezeci de ani, avea de gând să plece într-o lungă călătorie în Indii. — 325 —

Somerset descrise o vânătoare de mistreţi de pe domeniile sale din Lincolnshire. Cea mai vie dorinţă a lui era să facă o hecatombă de lei în Africa. Lusignan, care primise în aceeaşi seară o scrisoare de la ducesa de Lusignan, vorbi nostalgic despre Franţa, despre domeniile sale din Tourraine, despre Versailles, era mai liniştit în privinţa familiei. Aflase că ducesa se afla cu fiul lor mai mare la Paris. Dintre cele două fete ale sale, una îşi petrecea vacanţa la o mătuşă din Bretagne, cealaltă rămăsese pe tot timpul verii la mănăstirea Remiremont. Lusignan spera că efervescenţa din Franţa se va calma şi că în curând se va putea înapoia acasă. Şi Richard vorbi în linii mari despre proiectele lui. Stărui asupra intenţiei sale de a crea o industrie de armament în Statele Unite. Spuse, printre altele, că voia să achiziţioneze din Europa utilaj modern pentru instalarea unei turnătorii de tunuri. — Cred că v-aş putea oferi ceea ce vă trebuie, spuse Lusignan, care urmărise cu interes expunerea lui Richard. Sunt proprietarul celei mai mari turnătorii de tunuri din Nantes. Uzina mea furnizează de cincizeci de ani armament şi muniţii Marinei Militare franceze. În timpul războiului dumneavoastră de independenţă, am vândut Statelor Unite două sute de tunuri. Vă ofer spre vânzare utilajul uzinei mele, sau dacă preferaţi, uzina în întregime. Richard îşi muie buzele în paharul cu Chablis. — În eventualitatea că aş accepta oferta dumneavoastră, care ar fi preţul? — Voi fi sincer cu dumneavoastră, marchize, — 326 —

întrucât condiţiile politice din Franţa nu sunt actualmente tocmai prielnice unor astfel de tranzacţii, operaţia transferului proprietăţii fiind oarecum delicată, vă cer un preţ foarte redus. Cincizeci de mii de guinee, plătibile la Londra. Vând ieftin, fiindcă am urgentă nevoie de bani şi, în al doilea rând, pentru că şi dumneavoastră veţi avea de întâmpinat oarecare riscuri. Valoarea uzinei este de zece ori mai mare. Richard îşi împreună mâinile sub bărbie, reflectă câteva clipe, apoi zise: — Duce, oferta dumneavoastră mă ispiteşte. Bineînţeles, înainte de a vă da un răspuns, trebuie să mă documentez la faţa locului — Foarte înţelept. Trimiteţi pe cineva la Nantes sau preferaţi să vizitaţi personal uzina? — Mă voi deplasa personal. — Cea mai bună formulă, zise Lusignan. Proprii noştri ochi sunt cei mai preţioşi sfătuitori. În drum spre Nantes va trebui să vă opriţi la Paris. Avocatul meu, maître Radiguet vă va pune la dispoziţie, spre consultare, actele de proprietate ale uzinei. Cu această ocazie, mi-aş permite să vă rog a transmite un mesaj ducesei de Lusignan. — Voi fi fericit să vă fac acest serviciu. Totodată, voi prezenta doamnei ducese omagiile mele Queensberry ascultase zâmbind întreaga conversaţie. Era aidoma unui satir bătrân, pe care-l transportă sunetele de fluier ale unui păstor tânăr. — Mylords, ridic paharul în cinstea ducelui de Lusignan, a marchizului de Beauclair şi a acestei interesante afaceri. — 327 —

După ce convivii goliră cupele, Queensberry se întoarse spre Lusignan. — Lusignan, îţi cer îngăduinţa să ridic un pahar şi pentru ducesa de Lusignan-Valois… În dimineaţa următoare Richard se trezi foarte târziu. Banchetul se încheiase în zori. Zgomotele străzii se auzeau în surdină prin cele două rânduri de ferestre, acoperite până jos de perdele grele de catifea vişinie. O dată cu valetul care îi aduse breakfast-ul, intră în cameră şi William McFee, agitând un ziar desfăcut. — Canaliile! Iată ce au scornit canaliile! strigă el roşu de mânie, vârând gazeta sub ochii lui Richard. Pe o întreagă coloană era scris cu litere groase un articol fără semnătură: „Ce calificativ daţi căpitanului de vas care părăseşte puntea corăbiei sale aflată în primejdie, lăsându-şi echipajul în voia sorţii? Ne dispensăm a scrie acest cuvânt, pentru că ar murdări paginile ziarului nostru. Acest epitet, puţin onorabil, îl merită cu prisosinţă R.S.B., care acum zece ani, în urma unui crah răsunător, a fugit pe continent, lăsându-şi agenţii să lichideze un adevărat haos financiar. Astăzi, acelaşi R.S.B., socotind că opinia publică i-a uitat ruşinoasa comportare, cutează să reapară la Londra, etalând o bogăţie de provenienţă suspectă. Acest domn ar trebui izgonit cu huiduieli de oamenii de afaceri cinstiţi, în mijlocul cărora încearcă iarăşi să se strecoare. Suntem convinşi că în curând va primi o lecţie binemeritată” — Ce zici, şefule, de pamfletul ăsta? De gunoiul ăsta care de azi de dimineaţa a împânzit străzile Londrei? — 328 —

Nu e om în City să nu te fi identificat sub iniţialele R.S.B. Cred că Charles Bancroft nu e străin de porcăria asta. Richard citi articolul, apoi împături ziarul, înapoindu-l lui McFee. — Numai în pomul cu rod bogat se zvârle cu pietre, dragă McFee. Lasă-i să urle. N-au decât. O dovadă în plus că le e frică de mine. Pe Bancroft nu-l cred capabil de asemenea murdării. — Cum poţi totuşi îngădui… — Îngădui. De ce să nu îngădui? Crezi că fleacul acesta mă va împiedica să-mi fac afacerile? Haida de! mai bine ascultă ce tranzacţie am de gând să închei. Şi Richard povesti amănunţit discuţia purtată cu ducele de Lusignan. — Ei, ce zici? rosti el la sfârşit. Nu-i aşa că îţi place? McFee, căruia indignarea nu-i întunecase spiritul comercial, ascultase atent expunerea. — M-da. Nu e rău, zise el. Totuşi… articolul… — Linişteşte-te, McFee! Pentru articole de astea am avocaţi bine plătiţi. Peste trei zile plecăm la Paris. Trebuie să vizităm uzina. În vreme ce voi inspecta atelierele şi voi cerceta utilajul, dumneata vei verifica scriptele. Va trebui să lucrăm repede. Ar fi păcat să pierd afacerea. Dacă lăsăm lucrurile de azi pe mâine, s-ar putea ca Lusignan să se răzgândească. Dacă frământările din Franţa se potolesc, ducele va înzeci preţul. — Dar dacă frământările continuă? — Orice afacere comportă riscuri. Dumneata, care ai experienţă, ştii acest lucru mai bine decât mine. Ei, ce — 329 —

spui? În patruzeci şi opt de ore eşti gata de plecare? McFee se scarpină după ureche. — Sunt gata şi mâine. Însă… articolul… e prea de tot. — Lasă-l în plata Domnului. Peste două zile plecăm. Luăm şi pe Sanders. Avem nevoie de un avocat care să încheie actele de vânzare-cumpărare. — Dar dacă utilajul nu este la înălţime? — Facem drumul întors şi cumpăram alt utilaj din Anglia. Cu un preţ mult mai ridicat. — Fie cum zici dumneata, şefule, se resemnă McFee. Plec să-mi fac bagajele.

— 330 —

Capitolul cinci 1790… La Paris… Pe străzi furnicar de oameni. Un necontenit du-te-vino. Zgomotul oraşului face să vibreze atmosfera îmbâcsită de praf, în care plutesc miasme de gunoaie şi de putreziciuni, uitate cu zilele, cu săptămânile. Lumea vorbeşte, se agită, strigă, urlă primii şi zeci de mii de glasuri. În faţa brutăriilor cozi nesfârşite de femei şi bărbaţi care cer pâine, se frământă, protestează împotriva vieţii scumpe. Copiii se joacă, se fugăresc, fac gălăgie. Vânzătorii de ziare urlă să-şi spargă pieptul: V’la les Révolutions de Paris! V’la l’Ami du Peuple! V’la Les Actes des Apôtres! Se vând şi broşuri cu titluri abracadabrante: Complotul Aristocraţilor! Regele Vampir! Emigraţia, marea duşmană a poporului! Crimele de la Versailles! Oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe borne, pe grămezi de pavele, pe postamentele statuilor din pieţe ori pe băncile din parcuri, atacă tirania regală, privilegiile aristocraţiei şi obscurantismul clerului. În Place de Grève, pe Pont-au-Change, în Hale, pe Pont-Neuf, negustori ambulanţi îşi strigă mărfurile, agăţând de mânecă pe trecătorii grăbiţi. Deasupra magazinelor firmele vechi sunt date jos. Apar altele noi: „La Marele Necker”, „La Patriotul Francez”, „La Cocarda Tricoloră”, „La Adevăratul Patriot”. — 331 —

Pe pereţi, garduri, puzderie de afişe roşii, albastre, verzi, albe sunt tot atâtea manifeste regaliste, revoluţionare, constituţionale, patriotice. De undeva se aud împuşcături izolate, apoi o salvă. Lumea se opreşte, se întreabă din ochi şi trece mai departe. O manifestaţie patriotică străbate în ropot de tobe strada Saint-Antoine. În frunte, un bust a lui Marat purtat pe umeri de doi bărbaţi cu bonete frigiene. În grădina Luxemburg o ceată de oameni dărâmă pancartele pe care stă scris: „Este interzis accesul derbedeilor, al servitoarelor şi al oamenilor prost îmbrăcaţi. Vinovaţii vor suferi rigorile legii, închisoarea, carcanul şi chiar pedepse mai grele, după caz”. Pe sub arcadele lui Palais-Royal peripateticienele îşi plimbă farmecele mai mult sau mai puţin fanate, ispitind trecătorii cu surâsuri şi invitaţii provocatoare. Rareori trece câte o trăsură. Blazoanele de pe portiere au fost şterse. Decretul din iunie a desfiinţat aceste semne ale tiraniei feudale. Eleganţii se plimbă în grădina Tuileries. Poartă fracuri negre – culoarea regalismului îndoliat – sau purpurii – culoarea revoluţiei. Cocarda tricoloră împodobeşte toate pălăriile. Cine refuză s-o arboreze riscă să fie spânzurat de un felinar. În faţa primăriei veghează un felinar de fier forjat, o adevărată podoabă, fixat de colţul casei unui băcan. În fiţuica „Petit Journal du Palais-Royal” apare un anunţ: Casa din colţul pieţei, zisă „Casa felinarului”, este de vânzare. Proprietarul acestei clădiri nu vrea să mai — 332 —

doarmă zi de zi alături de o spânzurătoare. Pretutindeni uniforme de miliţie pariziană. Haină albastră, revere şi vestă albă. Unii le zic: rândunelele albastre cu burţi albe. Toţi parizienii s-au înscris voluntari în miliţie. Uniforma militară a avut întotdeauna prestigiu. S-au desfiinţat titlurile de nobleţe. Ducele d’Aguillon se numeşte acum Monsieur Vignerot, Marchiza de Coigny, Madame Franquetot, Ducele de Caraman, Monsieur Riquet. Vechile decoraţii sunt aruncate la coş. Pe Rue Saint-Honoré defilează o unitate militară cu marchizul de La Fayette în frunte. Entuziasm delirant. Marchizul răspunde cu modestie la ovaţii. „Vai, ce popular e! Se vede cât de colo că e de-al nostru.” Prin colţuri de stradă apar figuri ciudate. „Cine or mai fi şi ăştia? se întreabă unii parizieni mai timoraţi. Nu cumva pregătesc o nouă noapte a Sfântului Bartolomeu?” În loje, la Teatrul Francez, ducesa de Brion e bombardată cu roşii răscoapte şi cu vinete putrede. „Iată primele fructe ale revoluţiei care au ajuns până la mine”, scrie ea lui La Fayette. Prăvăliile de lux se închid pe rând. Nobilii, clienţii cei mai asidui, au fugit în străinătate sau pe moşiile lor. Cei care au rămas la Paris nu mai au la dispoziţie mijloacele financiare de altădată. La Bois de Boulogne dueliştii îndârjiţi se bat zilnic, pe viaţă şi pe moarte. Pe vremea muşchetarilor lui d’Artagnan, maniacii spadei se întâlneau la Prés-auxClercs. Azi, partizanii revoluţiei se bat cu partizanii — 333 —

monarhiei. Deputaţii din Adunarea Constituantă angajează la tribună dueluri oratorice, pe care le continuă cu spada în mână, pe pajiştile verzi. Când Bailly, Mirabeau, Desmoulins şi alţi idoli ai mulţimii trec pe stradă, ovaţiile şi aplauzele se pornesc ca o furtună din cer senin. Porţile mănăstirilor sunt larg deschise. Monahii îşi rad bărbile şi încing sabia. Averile bisericii se secularizează. Madame Roland scrie lui Lanthenas: „Vindeţi bunurile ecleziastice. Nu vom scăpa de aceste jivine decât după ce le vom distruge vizuinile. Puţin îmi pasă de şuieratul şerpilor. Nu-mi vor tulbura liniştea”. La teatrul Molière din Rue Saint-Martin, publicul patriot se încaieră cu publicul regalist. Morţi, răniţi. La ieşire, femeile în grande toilette sunt maltratate şi târâte de păr prin noroi. Ah, ça ira! ça ira! ça ira!… Asignatele încep să se deprecieze. Tulburări sângeroase se iscă din orice incident La Paris… În 1790… În ultima zi a lunii lui cuptor, Richard Sunderland intră în Paris prin poarta Saint-Martin. Era însoţit de William McFee, de avocatul Sanders şi de secretarul McKreely. Călătoria de la Calais până la Paris, care ar fi durat în vremuri normale patruzeci şi opt de ore, ţinu de data aceasta o săptămână încheiată. Gărzile patriotice, care blocau drumurile, îi opriră de nenumărate ori pentru cercetarea paşapoartelor. Nu — 334 —

numai la intrarea în oraşe, dar şi în cele mai mărunte cătune, pichete de miliţieni voluntari, înarmaţi cu puşti străvechi, pistoale şi săbii, le examinau documentele, îi descoseau bănuitori, le scotoceau bagajele, căutând arme. Norman McKreely dârdâia de frică. La Roye, o surpriză plăcută. Când află că are de-a face cu patru americani, căpitanul de miliţie le făcu o manifestaţie de simpatie, oferindu-le câte o ulcică de vin şi cocarde tricolore. McKreely şi-o înfipse cel dintâi la pălărie. Frăţia de arme din timpul războiului american de independenţă era încă proaspătă în mintea francezilor. Richard se felicita că avusese prevederea să-şi transforme banii în scrisori de schimb trase asupra unei bănci pariziene. Mutrele încruntate ale patrioţilor, înarmaţi până în dinţi, nu-i inspirau încredere. Lui McKreely îi era frică să nu fie opriţi de vreo ceată de briganzi, care să fi uzurpat autoritatea gărzilor patriotice. După ce văzu care e atmosfera în Franţa, Richard mulţumi în gând lui Queensberry, care-l sfătuise să nu-şi ducă fetiţa la Fontevrault. Nu era însă nici cazul a se alarma peste măsură, ca McKreely, de pildă, care se aştepta să apară după fiecare cotitură de drum ruinele calcinate şi fumegânde ale vreunui castel ori răsculaţi în marş, înarmaţi cu furci, topoare şi coase însângerate, aşa cum citise prin ziarele englezeşti. Spre uimirea lui, prin sate şi oraşe domnea liniştea. Sau poate era numai o linişte aparentă? La Chantilly, prin care trecură în după-amiaza unei duminici, — 335 —

cârciumile erau pline, se bea şi se râdea cu poftă; tinerii în straie sărbătoreşti se plimbau pe strada principală, iar cumetrele sporovăiau stând pe bănci în faţa caselor. Când ajunseră la Paris, soarele asfinţea într-o mare de purpură ce învăluia oraşul în tonuri sângerii. Sângerii erau străzile înţesate de lume, casele modeste, edificiile publice şi palatele cu storuri trase; sângerii ca nişte dricuri fantastice erau palatele şi furgoanele care se strecurau la pas prin mulţimea că tălăzuia într-un necontenit du-te vino. Ai fi zis că din cerul cuprins de flăcări ploua foc şi sânge, aşa cum odinioară plouase foc şi cenuşă asupra Sodomei şi Gomorei… Pentru a găsi camere libere, Richard şi însoţitorii săi bătură fără succes la uşa multor hoteluri. Membrii Adunării Constituante, provincialii veniţi de prin toate colţurile ţării în Parisul răsculat, străinii dornici să vadă revoluţia la ea acasă, invadaseră hanurile, hotelurile şi casele cu camere mobilate. Cu preţul unui bacşiş gras – passe-partout pentru cele mai zăvorâte porţi – Richard izbuti să pună mâna pe două camere libere la hotelul „Des Deux Siciles”, de pe Rue de Richelieu. Pe cea mai încăpătoare încăpere şi-o rezervă pentru el şi pentru McFee. Pe cealaltă o destină avocatului Sanders şi lui McKreely. În dimineaţa următoare, Richard îmbrăcă un costum de vizită. Frac galben-canar, jiletcă albă, tricorn cu galon de argint, pantofi cu tocuri roşii. Un ac de cravată încrustat cu diamante prindea jaboul de dantelă, în inelarul mâinii stângi purta un smarald de — 336 —

o puritate excepţionala Potrivit făgăduielii făcute ducelui de Lusignan, pleca să prezinte omagiile sale ducesei, căreia avea să-i transmită şi un mesaj din partea soţului. Luase cu el numai pe avocatul Sanders, care avea educaţie europeană şi care ştia să se comporte convenabil în prezenţa unei înalte doamne. Sanders, potrivit profesiunii lui de om de legi, era îmbrăcat în negru. Pe străzi mare îmbulzeală, Richard nu reuşi să găsească nicio trăsură de piaţă. Prins în curentul acestei lumi zgomotoase şi agitate, îşi făcea anevoie drum spre cartierul Marais, în care era situat palatul Lusignan. În mai multe rânduri, observă cete de indivizi care îl priveau cu ostilitate. Unii rânjeau ca nişte dulăi puşi pe harţă. Pe furiş, Richard îşi desprinse acul de la jabou şi îşi scoase inelul, strecurându-le în buzunarul jiletcii. Ceva mai liniştit îşi continuă drumul, promiţându-şi să nu mai poarte pe viitor bijuterii. Când sosi la palatul Lusignan avu prima surpriză neplăcută. Poarta de fier, bogat ornamentată, era ferecată cu un lacăt voluminos cât o căpăţână de copil. Clădirea albă, o podoabă arhitectonică a stilului Louis XV, trona solitară în mijlocul unei vaste grădini cu trandafiri, în care nu se vedea ţipenie de om. La ferestre storurile trase. — Castelul „Frumoasei din pădurea adormită”, glumi Sanders, impresionat de liniştea adâncă. Richard nu răspunse, îl indispunea absenţa locatarilor. După ce izbi îndelung în poartă, cu un ciocan de fier forjat după chipul unui leu gulerat, — 337 —

apăru după un boschet un bătrân gârbovit, într-o livrea răpănoasă, cu o legătură de chei la brâu. Bănuitor, servitorul se apropie de poartă. — Aş dori să vorbesc cu doamna ducesă, zise Richard nerăbdător. Sper că e acasă. Lacheul se scărpină după ureche. Îmbrăcămintea elegantă a vizitatorului îi inspira oarecare încredere. Nu-i plăcea însă individul îmbrăcat în negru. Avea o mutră prea oficială. Şi oficialităţile de azi nu arătau prietenie stăpânului său. — Înălţimea sa doamnă ducesă e plecată din Paris. — Unde aş putea să o găsesc. Trebuie să îi predau un mesaj din partea ducelui. Avocatul Sanders scoase din portofel scrisoarea adresată de ducele de Lusignan soţiei sale. Argumentul era convingător. Lacheul explică laconic că ducesa se află la castelul Charlemont-sur-Loire, din Tourraine. Lui Richard nu-i rămânea decât să treacă pe la biroul maestrului Gilbert Radiguet, avocatul şi factotumul ducelui de Lusignan, cu care trebuia să pună la punct aspectele legale ale afacerii. Din fericire, maestrul Radiguet era acasă. Locuinţa lui se afla la etajul al doilea al unei clădiri părăginite din apropierea Palatului de Justiţie. De la ferestrele cabinetului său se vedeau apele scăzute ale Senei şi, pe celălalt mal, tarabele anticarilor ce-şi expuneau sub cerul liber cărţile mucegăite, pline de praf. Maestrul Radiguet oferi scaune vizitatorilor. După ce parcurse la repezeală scrisoarea pe care ducele i-o trimisese prin intermediul lui Richard, se întoarse — 338 —

spre acesta şi i se adresă cu aer profesional. — Monsieur, vă stau la dispoziţie pentru perfectarea actelor. Potrivit instrucţiunilor din această scrisoare, îmi revine sarcina de a vă conduce până la Nantes, spre a vă arăta uzina de armament. În cazul că sunteţi de acord să o cumpăraţi, doamna ducesă de Lusignan are procură pentru a semna actul de transfer a proprietăţii pe numele dumneavoastră. Avocatul, care stătea la biroul său de stejar cu linii severe, de catedră, îşi împreună mâinile şi aruncă o privire zâmbitoare pe deasupra ochelarilor cu rame pătrate. — Cu titlu personal, pot să vă spun, Monsieur, că încheiaţi o afacere excepţională. Preţul cerut de clientul meu este ridicol de mic. E adevărat că în aceste vremuri critice, de răsturnare a valorilor, asemenea tranzacţii au devenit monedă curentă. Radiguet se adresă de data aceasta şi lui Sanders. — Să nu vă mire limbajul meu, Messieurs, în această epocă în care nu se vorbeşte decât despre libertate, egalitate şi fraternitate. Eu sunt conservator şi regalist convins. De aceea mă înţeleg atât de bine şi cu domnul duce de Lusignan. Mă străduiesc să-i apăr cât mai bine interesele. Monsieur Sunderland, peste trei zile sunt gata să vă însoţesc la Nantes. Richard făcu un gest de nerăbdare. — Întârzierea aceasta îmi încurcă programul… — Regret, Monsieur. Am un proces important de la care nu pot lipsi. Nu mi-e îngăduit să neglijez cauzele altor clienţi. Corectitudinea profesională… — Înţeleg, înţeleg, îl întrerupse Richard contrariat. — 339 —

— Astăzi e marţi; zise avocatul. Vineri dimineaţa putem pleca. En brûlant les étapes, ajungem la Nantes în două sau maximum trei zile. Dacă sunteţi grăbit, vaş oferi o sugestie. Plecaţi înaintea mea la Nantes. Până să sosesc şi eu veţi avea timp să vizitaţi uzina. Vă dau o scrisoare de recomandaţie către administrator. — Mulţumesc. Prefer să vă aştept, zise Richard ridicându-se de pe scaun. Plecăm vineri, aşa cum a rămas stabilit. Până atunci, secretarul meu va păstra legătura cu dumneavoastră. Bună seara, Monsieur Radiguet. A doua zi de dimineaţă făcu o vizită bancherului Perregaux, asupra căruia avea o scrisoare de schimb, trasă de bancherul Baring, din Londra. Perregaux era o figură în lumea pariziană. Mare admirator al artelor, îşi făcuse faima unui Mecena. Mai toate capetele de afiş din lumea teatrelor se numărau printre clientela sa. Perregaux devenise confidentul discret şi deus ex machina al tuturor actorilor aflaţi în jenă financiară. Birourile lui erau instalate într-o splendidă vilă, achiziţionată de la celebra dansatoare La Guimard. Clădirea, denumită la origine „Templul Terpsihorei”, fusese construită de arhitectul Ledoux şi decorată de Boulle şi Fragonard. Bancherul îşi primea clienţii în saloanele pictate cu amoraşi şi erotice scene câmpeneşti, cu păstori înveşmântaţi în mătase şi ţărăncuţe cu păr pudrat şi pantofi minusculi de cenuşăreasă. Richard, care era deprins cu atmosfera severă, aproape solemnă, din băncile americane şi englezeşti, — 340 —

fu plăcut surprins de ambianţa veselă, înviorătoare, din birourile lui Perregaux. Bancherul îl primi cu jovială amabilitate. Perregaux se oferi să-i tragă o scrisoare de schimb asupra Băncii Fécamps, din Nantes, cu care se afla în relaţii de afaceri. În timpul discuţiei îşi făcu apariţia în birou o fată tânără, zveltă, foarte elegantă, cu un chip angelic, care inspira, paradoxal, o aprigă senzualitate. — Iartă-mă, dragul meu Perregaux, că am intrat neanunţată. Ţineam neapărat să te văd. Rochia de mătase foşnea ca un mănunchi de trestii în bătaia vântului. Perregaux şi Richard se ridicară în picioare. — Mademoiselle, sunt sclavul dumitale, zise bancherul, sărutându-i mâna albă, cu degetele lungi şi fine. Dă-mi voie să-ţi prezint pe marchizul de Beauclair. Marchize, iată pe cea mai tânără şi mai talentată actriţă a teatrului francez. Mademoiselle Françoise Lange. Richard se înclină. Artistă îi zâmbi seducător. — Perregaux, n-am să te reţin decât un minut. Team deranjat că să-ţi amintesc o făgăduială… — Împrumutul de zece mii de livre? — Exact. Sunt tare strâmtorată, Perregaux. — Dumneata, strâmtorată? E de necrezut! zâmbi bancherul. La Paris toată lumea ştia că Françoise Lange ronţăia milioanele admiratorilor ca un şoricel scăpat într-o cămară cu brânză. Bancherul sună dintr-un clopoţel. Ecoul, un tânăr — 341 —

amploiat cu picioare nemăsurat de lungi şi nas coroiat, rozaceu, ce-i dădea aspectul unui flamingo, se strecură în cabinet. Perregaux completă un bon de zece mii de livre, pe care-l înmână tânărului. — Condu pe Mademoiselle Lange la casier. Să i se elibereze de îndată suma de zece mii de livre. Mademoiselle Lange mulţumi, înclinând drăgălaş din cap. Dădu mâna cu bancherul, apoi cu Richard, după care ieşi urmată de amploiat. — Delicioasă făptură! exclamă Richard după plecarea ei. Pare foarte tânără. — Este foarte tânără. N-are decât optsprezece ani. Parisul o adoră. Când a debutat acum doi ani în rolul Galateei, din Pygmalion, pe scena Comediei Franceze, întreaga sală a fremătat de admiraţie. A fost un triumf. De atunci nu mai are rivală. Admiratorii îi aştern la picioare flori, diamante, milioane… Cu toate acestea, n-are niciodată bani. Din când în când îmi cere câte un împrumut, pe care, bineînţeles, nu mi-l restituie niciodată. Pot să vă strecor o informaţie confidenţială. Dacă-i oferiţi în semn de omagiu o rivieră de diamante, nu va rămâne indiferentă. — Monsieur Perregaux, vă mulţumesc pentru informaţie. S-ar putea să o folosesc. Cine ştie… După ce i se completă scrisoarea de schimb, Richard părăsi banca. Era încântat de Perregaux şi de rapiditatea cu care fusese servit. Pe stradă, îşi roti zadarnic privirile în căutarea unei birje. Nu-i plăcea să străbată pe jos distanţe mari. Dinspre bulevardul d’Antin apăru o cabrioletă albă, — 342 —

pictată cu ghirlande de trandafiri. Trăsurica, trasă de doi cai albi, opri în dreptul lui Richard. Françoise Lange ţinea cu prestanţă hăţurile. — Monsieur Beauclair, te-am văzut aruncând priviri disperate după o trăsură. Mi-am amintit de parabola samariteanului milostiv şi m-am înfăţişat în faţa dumitale. Sunt gata să te conduc unde ai de mers. Richard rămase surprins. Mademoiselle Lange căuta o aventură? Era flatat că fusese ales de această femeie frumoasă. După ce mulţumi în limbajul înflorat al timpului, se urcă în cabrioletă. Françoise Lange dădu bice cailor. — Aş dori să ies la Louvre, spuse Richard. — Vei fi servit cu promptitudine, zâmbi ea. Actriţa mâna caii în trap întins. Richard observă că niciun pieton nu se ofusca de mersul vijelios al echipajului. Trecătorii o priveau pe Françoise cu simpatie. Mulţi o salutau. Popularitatea ei era întradevăr prodigioasă. După o cursă plăcută, cabrioleta opri în dreptul palatului Louvre. Lacheul de la spate sări din trăsură, desfăcând scăriţa pentru invitat. Richard sărută mâna actriţei. — Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Mademoiselle Lange îi zâmbi. — Există o cale. Condu-mă deseară, după spectacol, la o recepţie la care sunt invitată. Gazda e puţin formalistă. N-ar fi exclus să o cunoşti. Madame VigéeLe Brun, pictoriţa. — O cunosc, spuse Richard. Am avut onoarea să-i — 343 —

fiu prezentat la Versailles. Picta portretul reginei. — Atunci, rămâne pe deseară, la teatru, zise Françoise. Va fi suficient să-ţi spui numele la control. Vei avea o avanscenă. După ultimul act, te aştept în cabina mea. Plecarea actriţei îl lăsă pe Richard visător. Îl încânta faptul că la treizeci şi şase de ani mai putea trezi pasiuni, sau cel puţin capricii, la o artistă de optsprezece, aflată pe culmile gloriei… Pentru spectacol, Richard alese un costum de satin alb, brodat cu fir de argint. Îşi zise că ar fi fost mai cuminte să poarte un frac negru, discret. Dar voia să facă impresie asupra lui Françoise Lange. La urma urmei, era american. Se putea îmbrăca oricum. Chiar şi cu o cască de pene, ca pieile roşii. La dracu şi cu revoluţia asta! Când sosi la teatru, avu prilejul să constate că cel puţin în materie vestimentară revoluţia făcuse mari schimbări. Publicul era foarte amestecat. Costume de modă veche, fracuri englezeşti, redingote pestriţe, pantaloni lungi, vărgaţi, bonete frigiene, gulere înalte, până la urechi, cravate uriaşe, strident colorate şi înnodate capricios, alcătuiau un Turn Babel al modei. Mai toate femeile adoptaseră tricolorul revoluţionar, pe care-l foloseau în diverse garnituri: funde, cocarde, eşarfe, cordoane, evantaie. Câteva rochii erau de un roşu aprins, culoarea sângelui lui Foulon. Mademoiselle Lange apăru într-un rol de ingenuă. Se juca o piesă fadă, Nicodem în Lună de Beffroy de Reigny, din care Richard nu reţinu nimic. Potrivit înţelegerii, după ultimul act trecu în cabina — 344 —

actriţei. În mica încăpere se îmbulzeau admiratori de toate vârstele, încărcaţi cu buchete de flori, care inundau cabina cu mirosul lor. La sosirea lui Richard, gropiţele lui Françoise Lange înfloriră. Preferinţa aceasta vădită stârni gelozia rivalilor. Prefăcându-se că nu le observă supărarea, ea făcu un discret semn cu mâna garderobierei, care începu să-i mâne energic de la spate, ca pe o turmă, spre ieşire. Mademoiselle Lange purta o rochie bizară, dar care îi venea foarte bine. O cascadă străvezie de voal alb, drapat în stilul grec antic, cu sute de pliuri. Părul ei, lipsit de pudra tradiţională, era de un negru satinat, cu reflexe albastre. Coafura păstra aceeaşi linie antică. O diademă de perle îi încorona fruntea înaltă, de un alb mat. Peste umerii goi îşi aruncase un şal de caşmir de un colorit excepţional. La Londra, o toaletă atât de excentrică ar fi stârnit scandal. — Sunt gata, spuse ea înclinând uşor capul pe umăr şi privindu-l şăgalnic. Să plecăm. Oferă-mi braţul. Trăsura ei îi aştepta în faţa teatrului. Când ajunseră la locuinţa pictoriţei Vigée-Lebrun, Richard avu impresia că dăduse peste un bal mascat. Prin vestibulul ornat cu ghirlande circulau invitaţi în hlamide de purpură şi cu sandale romane. Femeile purtau tunici de mătase pastelate şi himetioane albe, ca cele mai autentice ateniene din epoca lui Pericle. — Suntem invitaţi la un banchet grec, îi explică actriţa. — 345 —

În sufrageria decorată cu coloane greceşti de ipsos, oaspeţii se aşezară la masă, cântând în cor celebra arie de Gluck, Zeul din Paphos şi din Cnida, acompaniată de lire. Două fete în tunici violete jucau rolul sclavelor, servind musafirilor vin – zis de Falern – în cratere originale, dezgropate la Herculanum. — Sclavele din antichitate şi revoluţia dumneavoastră nu-mi par tocmai compatibile, se adresă Richard vecinului său de masă, un oarecare viconte de Barras, despre care actriţa îi şoptise că e un om foarte cumsecade, deşi o duce foarte prost cu banii. În capul mesei, Madame Vigée-Lebrun imita pe Aspasia nu numai la îmbrăcăminte, dar şi în felul în care conducea conversaţia. Se discuta despre Homer, Sofocle şi Pindar, despre democraţia ateniană şi despre arta greacă. La masă se serveau ţipari în sos grec, păuni, măsline, prăjituri cu miere, struguri şi smochine. Pictorul David, care se afla printre invitaţi, vorbi despre ultimele sale pânze: Helena şi Paris şi Leonida la Termopile. Richard era perplex. I se părea că intrase într-o adunare de nebuni. Răspunzând parcă gândurilor sale, gazda i se adresă cu amabilitate. — Ce părere aveţi, Monsieur Sunderland despre revoluţia noastră? Englezii au început-o printr-un război civil şi au terminat-o prin decapitarea lui Charles I Stuart. Dumneavoastră, americanii, aţi duso la bun sfârşit numai după ce v-aţi războit opt ani cu — 346 —

armatele britanice. Pe când noi, francezii, am încheiato cu succes după câteva luni de frământări, în care a curs mai multă cerneală decât sânge. Am instaurat un regim democratic şi constituţional, cu minimum de tulburări. — Felicitări, Madame, replică Richard. De când am sosit la Paris asist la prefaceri uluitoare. — Am auzit, Monsieur Sunderland, că la dumneavoastră federaliştii lui Hamilton se hărţuiesc cu democraţii lui Jefferson. De ce nu ne imitaţi pe noi, realizând armonia generală? — Spiritul francez e inimitabil, Madame. În revoluţia aceasta, ca şi în orice alt domeniu, sunteţi un exemplu pentru întreaga omenire. După cină, începu balul. Fiindcă nimeni nu cunoştea dansurile greceşti, invitaţii se mulţumiră cu clasicele menuete, gavote şi rondouri. La primul menuet, Richard o avu pe Françoise parteneră. Fiinţa aceasta reuşise să-l pună pe cărbuni aprinşi. Deprins cu atacurile directe, îl spuse la un moment dat, fără ocol. — Regret că stau la hotel. Altfel te-aşi fi poftit la mine. Actriţa îl privi cu candoare. — Ai fi vrut să mă inviţi la dumneata? şopti ea, cu o licărire ciudată în priviri. Vino dumneata la mine. E mai simplu… În diligenţa care-l ducea spre Nantes, Richard recapitula nopţile petrecute cu Françoise. Aventura aceasta era de bun augur. Un succes le atrage pe — 347 —

celelalte. E o lege a firii. Însoţitorii lui nu-l tulburau reveria. Erau încredinţaţi că patronul făcea planuri în legătură cu uzina de armament. Ajunseră la Nantes în faptul serii. O seară calmă, luminoasă de august. Radiguet îi conduse la un han cu faimă printre localnicii amatori de o bucătărie fină şi de o pivniţă cu vinuri alese. „La Syrène” era locul de întâlnire al armatorilor, al neguţătorilor cu vază, al importatorilor de mirodenii şi de produse coloniale. La un pahar de vin de Bordeaux se puneau la cale afaceri colosale. La Nantes, Richard uită de Françoise Lange. Fabrica de armament redeveni punctul central al preocupărilor sale. Cumpărând-o, încheia o afacere bună? Nu riscă să piardă banii investiţi? Tulburările din Franţa nu-i vor periclita interesele? A doua zi de dimineaţă, când văzu din trăsură furnalele înalte, atelierele întunecate, pavilioanele administrative, profilându-se ca un oraş pe malul stâng al Loirei, toate îndoielile i se spulberară. Fabrica trebuia cumpărată. Ocazia era prea frumoasă ca să o scape din mână. La uzină fură primiţi de inginerul Ambroise Chastellux, fost ofiţer de artilerie, retras din armată după ce pierduse în luptă un ochi şi un picior. Chastellux era un colos cu musculatură de gladiator, cu piele măslinie şi cu mâini mari, puternice. Piciorul de lemn şi bandajul negru care-i acoperea orbită goală îi dădea înfăţişarea unui pirat clasic. Spre deosebire de tâlharii mărilor, blindaţi cu pistoale, flinte şi cuţite, inginerul era înarmat numai cu un baston şi cu un — 348 —

carnet de note. Lui Richard îi plăcu omul acesta cu tors atletic şi priviri drepte. Chastellux îi conduse mai întâi la secţia de furnale. Acolo, topitori tuciurii, lac de sudoare, dirijau şuvoaiele de fier ce curgeau în râuri arzătoare din cuptoarele uriaşe. Metalul topit se revărsa sfârâind prin jgheaburi puţin adânci, într-o aureolă de foc, scântei şi fum. Lucrători pricepuţi prindeau în cleşti barele de fier incandescent şi le scufundau la repezeală în apa care începea să fiarbă, scoţând aburi şuierători. Era un spectacol nou pentru Richard şi pentru americanii din suita sa. Chastellux îi plimbă apoi prin secţiile în care se fabrică armamentul uşor. La urmă, le arătă turnătoria de tunuri. — Lucrăm după cele mai noi metode, explică el lui Richard, care îl asculta cu atenţie încordată. În ultimii ani am aplicat formulele lui Vaquette din Gribeauval, creând tunuri de câmp, tunuri de asediu, tunuri de coastă şi tunuri grele. Am pus la punct câteva tipuri de tunuri de câmp, uşor manevrabile în războiul de mişcare. Le-am prevăzut cu osii de fier şi am mărit roţile avantrenului, spre a le asigura o viteză sporită. Am îmbinat cartuşul cu ghiuleaua, reunind astfel proiectilul şi pulberea. Am realizat chesonul cu compartimente, pentru a înlătura pericolul deflagraţiilor în timpul transportului explozibililor. Chastellux se oprea în dreptul fiecărui banc, lua în mână câte o piesă pe care o manipula delicat, dădea lungi şi amănunţite explicaţii în legătură cu câte un — 349 —

afet de tip nou sau cu câte o ţeavă turnată din bronz sau din fier de o compoziţie îmbunătăţită. — Am furnizat tunuri, puşti şi muniţii nu numai armatei şi marinei franceze, dar şi americanilor, spaniolilor şi nemţilor. Uzina noastră s-a mândrit cu o foarte bogată activitate. În ultima vreme, producţia de armament a scăzut considerabil. După cum vedeţi şi dumneavoastră, trei furnale înalte nu mai lucrează. Membrii Adunării Constituante declară la tribună că războiul va fi abolit şi că pe viitor statele îşi vor lichida conflictele prin negocieri diplomatice. Dacă ar fi să le dăm crezare, nu ne-ar rămâne decât să închidem porţile fabricii. Dar stagnarea e trecătoare. Pacea universală pe care o propovăduieşte Adunarea Constituantă este o utopie. Ehe, Monsieur, când în Franţa agitaţia creşte, când puştile şi tunurile sunt folosite tot mai mult de taberele încleştate în luptă, permiteţi-mi să mă îndoiesc că mult cântată pace va coborî pe pământ. Va rămâne, cel mult, un mit glorificat de poeţi şi idealizat de utopişti. Richard era fascinat de trecerea în revistă a lui Chastellux. Tunurile reprezentau adevărata lui vocaţie. Reuşise în sfârşit să-şi găsească drumul spre propria lui realizare. Se îndrăgostise subit de tunuri. Era singurul dintre cei patru vizitatori ai fabricii care înţelegea limbajul şi entuziasmul lui Chastellux. Inginerul era numai un constructor. Richard, acest mânuitor de capitaluri, vedea în tunuri o extraordinară armă economică şi politică. Nu era un simplu om de afaceri, ci un vizionar. Un fanatic care vedea în aur nu un scop, ci un mijloc. Un precursor al — 350 —

marelui capital, pe altarul căruia aducea nenumărate jertfe, încredinţat, ca şi preoţii străvechilor rituri păgâne, că în felul acesta deservea o mare cauză. În timp ce Richard vizita fabrica, McFee verifica registrele şi scriptele întreprinderii. Din examinarea lor îşi dădu seama că fabrica putea aduce beneficii importante. Scăderea cifrei de afaceri din ultimii doi ani nu se datora unei proaste gestiuni ori unei alterări a calităţii produselor, ci ruinei financiare a statului francez, cel mai important client, care nu-şi mai putea plăti armamentul livrat. Dar epocile de criză erau îndeobşte urmate de perioade de prosperitate, care redresau cele mai anemiate afaceri. McFee cunoştea aceste legi economice. Raportul pe care-l prezenta lui Richard era mai mult decât favorabil. Avocatul Sanders studie împreună cu Radiguet actele de proprietate ale fabricii, precum şi brevetele şi dosarele litigiilor angajate cu diverşi clienţi şi furnizori, întocmind de asemenea un referat bun. După ce analiză cele două rapoarte, Richard anunţă pe Radiguet şi pe Chastellux că era hotărât să cumpere fabrica. — În cazul acesta, spuse avocatul cu profesională gravitate, nu ne rămâne decât să ne deplasăm la Charlemont-sur-Loire, pentru a supune actele spre semnare înălţimii sale ducesa de Lusignan, în calitate de procuratoare a soţului ei. Richard era omul deciziilor repezi. — Îţi stau la dispoziţie, maître. Când plecăm? — Dacă doriţi, mâine de dimineaţă. Cu diligenţa de — 351 —

Tours. De acolo şi până la castel vom avea ceva de furcă. Cu dezorganizarea aceasta nici nu e de mirare… Călătoria până la Tours dură două zile. Două zile de chinuri, într-o diligenţă încărcată până la refuz şi întro atmosferă de etuvă. La Tours, potrivit previziunii lui Radiguet, nu găsiră niciun mijloc de locomoţie pentru a-şi continua drumul. După cercetări laborioase şi bacşişuri oferite încolo şi încoace, făcură rost de o caleaşcă veche, care mirosea a mucegai şi a şoareci. Hangiul, care le procură trăsura, le scoase dintr-un fund de grajd două gloabe deşelate de ani şi de mizerie. În ciuda acestor condiţii nenorocite, călătoria de-a lungul Loirei fu prilej de aleasă desfătare. Castele magnifice defilau cu gravă încetineală prin faţa călătorilor. Charlemont-sur-Loire nu-i dezamăgi. Această străveche reşedinţă a ducilor de Lusignan era o cetăţuie gotică, la care fuseseră adăugate două corpuri de clădire, decorate cu o exuberantă ornamentaţie italiană; pilaştrii, arcade şi pervazuri decorate cu arabescuri, panouri de zid sculptate cu salamandre încadrate de mari romburi, colonete şi dantelării în piatră. Esplanade cu statui de marmură şi grădini suspendate, italieneşti, creau un ansamblu de o splendidă măreţie. Majordomul, care îi primi în capul scării, comunică lui Radiguet că doamna ducesă îi va primi imediat. Avocatul avusese grijă să-şi vestească sosirea printrun mesaj în care inclusese şi scrisoarea ducelui pentru soţia sa. Servitorul îi îndrumă printr-un şir de — 352 —

galerii întunecoase, până în dreptul unei uşi masive, sculptată cu flori şi dragoni. O deschise, anunţând solemn: — Monsieur le Marquis de Beauclair, Monsieur Radiguet şi suita. — Să poftească, se auzi un glas mlădios, cu timbru vag cunoscut. Intrară cu toţii într-o încăpere vastă, cufundată în penumbră. O fereastră deschisă lumina puternic fundalul camerei, care ieşea în evidenţă ca o scenă de teatru. Întreg peretele era acoperit de o tapiserie uriaşă, ce înfăţişa dramatic lupta epică dintre Hercule şi centauri. În faţa acestui decor se vedea un birou Louis XIV, care părea să aibă dimensiuni liliputane în comparaţie cu mărimea tapiseriei. La birou scria o femeie cu trăsături nedesluşite. Ajuns în mijlocul camerei, Richard se înclină adânc. Deodată tresări. Se auzise chemat pe nume. — How do you do, Richie? Mi-a făcut mare plăcere vestea sosirii tale. Fii bine venit! Richard, care abia îşi încheiase reverenţa, se apropie uimit de ducesă. — Patricia! rosti el. Patricia! Dumneata?… Pentru nimic în lume nu s-ar fi aşteptat ca Patricia să-l întâmpine în acest castel din inima Franţei. Sora lordului Eastleigh ajunsese o femeie de treizeci şi mai bine de ani, o adevărată doamnă, care impunea respectul. Richard era atât de surprins de această întâlnire, încât uitase şi de scopul vizitei şi de Radiguet şi de însoţitorii săi, care stăteau nedumeriţi înapoia lui. — 353 —

Ducesa de Lusignan se întoarse spre Radiguet. — Maître Radiguet, în seara aceasta e prea târziu ca să mai semnăm actele. Mâine vom avea tot timpul. Richard, Messieurs, cel mai potrivit lucru e să înnoptaţi la castel. La cină sunteţi oaspeţii mei. Chemă pe majordom. — Condu-i pe domni în camerele lor, porunci ea. Richie, dumneata mai rămâi puţin. După ce rămase singură cu Richard, Patricia îi oferi un scaun. — Aşează-te lângă mine. Să mai stăm de vorbă. Prieteneşte, ca pe vremuri „Ca pe vremuri?” repetă pentru sine, Richard. Faţă de Patricia de azi n-ar mai fi putut avea sentimentele de odinioară. Era prea maturizată spre a mai răscoli de sub cenuşă jarul iubirii de odinioară. Ea îi zâmbea cu duioşie. Duioşie inspirată de dragostea lor din trecut sau de tinereţea care le scăpa amândorura printre degete? Richard nu era în stare să dea o interpretare exactă expresiei chipului ei. Pe Patricia trecerea anilor nu o avantajase. O plasă de riduri fine apăruse în colţul ochilor. Gura îşi pierduse prospeţimea. Un aer de amărăciune plutea pe fruntea ei înaltă. — Eşti curios să ştii cum am ajuns aci. Nu-i aşa? rosti ea. Nimic mai simplu. Prima oară am fost căsătorită cu lordul Edward Stainforth, pe care l-am pierdut după un an de căsnicie. La o vânătoare a căzut de pe cal, zdrobindu-şi baza craniului. Edward a fost un om cumsecade. L-am regretat. N-am rămas mult timp văduvă. Familia m-a căsătorit cu ducele de — 354 —

Lusignan, actualul meu soţ, pentru care am o stimă deosebită. Cuvintele acestea sunau ca o scuză. „Nu-l iubeşte,” îşi zise Richard cu nemărturisită satisfacţie. Completându-i parcă gândurile, Patricia adăugă: — Charles şi cu mine suntem foarte buni prieteni. Undeva, în depărtare, se auziră tălăngi. Un câine lătra sub ferestre. — Eşti fericită. Patricia? întrebă Richard aproape fără voie. — Vrei să afli dacă eşti răzbunat? Pe obrazul ei juca lumina roşiatică a soarelui-apune. — Mă crezi atât de meschin, Patricia? — Sunt ultima care aş putea să gândesc aşa ceva despre tine. Ea îşi plimbă alene degetele de-a lungul colierului de perle de la gât. Păstră câteva clipe tăcerea, apoi zise: — Din nefericire, Richard, trecutul este mort… În vreme ce se schimba pentru cină, Richard încerca să tălmăcească vorbele Patriciei. Regretă oare că nu se căsătorise cu el în ciuda interdicţiei paterne? Dorea să reînnoiască o legătură pe care el o socotea definitiv ruptă? Patricia nu mai era femeia visurilor lui. Richard nu se simţea atras decât de fetele tinere. Poate că acesta era un semn de îmbătrânire. Ei, şi? Mai era o enigmă căreia nu-i găsea dezlegarea. Queensberry ştiuse că Lusignan era căsătorit cu Patricia Darnley. Păstrase însă taina faţă de Richard. De ce? Queensberry era un personaj cu reacţii bizare. — 355 —

Niciodată nu puteai şti ce urmăreşte. La orele opt precis Richard coborî în salon, aşa cum i se indicase. Nu găsi în uriaşa încăpere decorată cu tapiserii italieneşti decât pe un imberb locotenent de dragoni, subţirel, bine făcut, prins într-o elegantă uniformă cu fireturi strălucitoare. Se numea Roger d’Hautefeuille. Se prezentară reciproc şi, în aşteptarea celorlalţi convivi, legară o conversaţie politicoasă despre vreme, eternul subiect al oamenilor care nu au altceva a-şi spune. Un lacheu le servi un aperitiv bogat. Sorbiră câte un pahar de Château d’Yquem, gustară din Brieul apetisant, se delectară cu câteva sardele şi încheiară cu câte un pateu în aspic, rugându-se fiecare cerului să apară mai repede amfitrioana, spre a pune capăt acestui incomod tête-à-tête. După o jumătate de oră de aşteptare, ducesa de Lusignan intră în salon. Purta o toaletă de mare gală, foarte potrivită pentru o recepţie la Versailles. În clipa aceea, Patricia era cu adevărat frumoasă. Păşea lin ca o balerină, ochii îi străluceau, pieptul opulent, generos decoltat, îi sălta în ritmul respiraţiei uşor agitată, buzele-i erau întredeschise. Răspunse cu graţie la salutul lui Richard, dar când ajunse în dreptul locotenentului de dragoni, întreaga-i fiinţă înflori, radiind o căldură şi un farmec nespus. Abia atunci se făcu lumină în mintea lui Richard. Toate problemele pe care şi le pusese în legătură cu Patricia îşi găseau dezlegarea. Era îndrăgostită de ofiţer, care o privea cu adoraţie. „Hero şi Leandru”, gândi Richard, cu indulgenţă cvasipaternă. „Biata — 356 —

Patricia! Cât de scump îşi plăteşte eşecul celor două căsnicii. Cu mine ar fi fost mai fericită? Cine ştie?” — V-am lăsat singuri, Richard, fiindcă ţineam să vă cunoaşteţi fără să fiu eu de faţă. Am avut grijă să comunic lui Radiguet şi însoţitorilor dumitale că cina se serveşte la orele nouă. V-am dat prilejul să staţi mai mult timp de vorbă, aşa ca între bărbaţi. Spune drept, Richard! Nu-i aşa că îl placi? Locotenentul de dragoni îi sărută mâna cu devoţiune de neofit. Richard zâmbi. — Mi-a făcut o foarte frumoasă impresie. Este, ceea ce numim noi un desăvârşit gentleman. — Auzi, Roger? gânguri ea. Complimentul lui Richard mă bucură. Vine din partea unui om superior. „Mi-a decernat şi mie un mic premiu de consolare”, îşi spuse Richard. — Roger are garnizoana la Tours. Ori de câte ori are puţin timp liber şi-l petrece aci. Prezenţa lui mi-e de mare folos. În vremurile acestea tulburi, simţi nevoia unui braţ protector… cred că mă înţelegi, Richard. După plecarea lui Charles la Londra mă simţeam atât de singură… N-aveam pe nimeni lângă mine. Copiii prin şcoli, mai toate rudele mele în Anglia… „De ce încearcă să se justifice, reflectă Richard. Din punctul meu de vedere are toate scuzele…” La nouă, coborâră în salon Radiguet, Sanders, McFee şi McKreely. Sosi şi ultimul invitat, Abatele Voisin, parohul bisericii din sat, care oficia la zile mari în capela castelului. La cină, americanii din suita lui Richard, formaţi în — 357 —

mediul sobru, puritan, din New England, priveau cu uimire etalarea făţişă a sentimentelor de dragoste manifestate de nobila amfitrioană faţă de ofiţer. Şi aceasta în prezenţa unui abate, care nu se formaliza deloc. Ajunseseră la desert. Abatele Voisin savurase cu beatitudine şampania roşie. Din când în când muia în şampanie un pişcot, pe care-l ronţăia alene. Rotund ca un balon, durduliu, cu obrajii bucălaţi, trandafirii, abatele Voisin la vârsta de şaizeci de ani arăta ca un sugar abia scos din scutece. Sanders, uşor ameţit de şampania cu care nu era deprins, rotea încet cupa de cristal între degetele-i puternice, făcând mare haz de glumele lui McFee. Şi Patricia le asculta cu plăcere. Bătrânul acesta mucalit îi evoca ţara natală, peisajele englezeşti, copilăria, ştrengăriile de odinioară. Din când în când, degetele ei atingeau ca din întâmplare mâna îngrijită a locotenentului, McKreely, pe care-l stingherise la început cadrul acesta somptuos, se dezmorţea treptat sub efectul alcoolului. Privirile lui rătăceau cu voluptate peste cristalele şi argintăria strălucitoare de pe masă, peste tapiseriile cu subiecte mitologice, peste mobilierul masiv, cu patină autentică. „Ce bine e să te numeri printre fericiţii acestei lumi, cugeta el stimulat de şampania frapată. Să fii bogat, să ai un castel, o nevastă tânără şi frumoasă, un mare cont la bancă şi nicio grijă care să-ţi întunece bună dispoziţie.” Ferestrele înalte erau larg deschise spre parc, lăsând să pătrundă în sufragerie o răcoare — 358 —

înmiresmată. Dinspre Loire se auzeau concertul neîntrerupt al broaştelor şi ţârâitul greierilor. Un licurici sclipitor intră fără veste în încăpere şi ateriză pe sutana neagră a abatelui, împodobind-o cu o nestemată gingăşie. Îşi luă iarăşi zborul, pierzându-se pe fereastră în noapte. Era o atmosferă atât de idilică, de calmă, încât McKreely oftă satisfăcut. Glasul tărăgănat, puţin răguşit, dar totuşi plăcut, al lui McFee întrerupea singur liniştea patriarhală. — De fiecare dată când stau la masă cu un cleric, spunea el uitându-se şugubăţ la abatele Voisin, îmi amintesc de ultimele clipe ale unui unchi al meu, cămătar din Dublin. Pe când bietul om se afla pe patul de moarte, abatele chemat a-i da sfânta împărtăşanie i-a arătat patetic crucifixul său de argint. Unchiul a luat crucifixul, l-a privit, apoi l-a restituit abatelui, „Iartă-mă, sfinţia ta, dar pe obiectul ăsta nu-ţi pot împrumuta mare lucru. Prea e uşor. Pun rămăşag că e gol pe dinăuntru.” Şi şi-a dat sufletul. Altă dată, unchiul meu… O detunătură sfâşie liniştea nopţii. McFee tăcu. Tăcură parcă şi broaştele şi greierii. Tăcerea, care se lăsase peste fire şi peste oameni, fu tulburată de alte două detunături. Alte împuşcături urmară după un lung interval. Vânăt de spaimă, McKreely se ridică brusc de la masă, răsturnând cupa cu şampanie, care se sparse cu zgomot cristalin. Şampania roşie făcu o pată mare pe faţa de masă de dantelă. — 359 —

— Ce se întâmplă? întrebă el înspăimântat. — Nimic grav, domnule, replică maître d’hôtel-ul calm. Braconierii ucid căprioarele din parc. — Şi-i lăsaţi să-şi facă pe voie? exclamă Sanders uimit. Dreptul de proprietate… — Trăim vremuri deosebite, domnule Sanders, spuse Patricia. Prefer să închid ochii. În alte părţi, ţăranii au dat foc castelelor. Aici se mulţumesc cu mai puţin. — Acesta este, poate, numai începutul, opină Richard. Mai târziu… — Mai târziu? Hm, viitorul e un imens semn de întrebare, rosti gânditor abatele Voisin. Nădăjduim că totul va reintra în ordine. După un timp oarecare…

— 360 —

Capitolul şase În septembrie, Richard se înapoie la Londra. Era însoţit de locotenentul d’Hautefeuille, pe care-l scosese clandestin din Franţa, în urma rugăminţilor stăruitoare ale Patriciei. Dragonii din regimentul lui d’Hautefeuille se răsculaseră, izgonindu-şi ofiţerii, ucigând pe comandant şi pe un căpitan, care încercaseră să le ţină piept. D’Hautefeuille împuşcase doi soldaţi, fugise călare, urmărit de o ceată de dragoni, până ce i se pierduse urma. Se refugiase la Charlemont-sur-Loire. Patricia îl deghizase în lacheu, îl urcase pe capră, lângă vizitiu apoi, pe drumuri ocolite, plecase la Paris, în căutarea lui Richard. Avusese norocul să-l găsească la hotel. Richard se pregătea tocmai să plece la Londra. Folosindu-se de hârtiile de identitate ale lui McKreely, d’Hautefeuille trecuse graniţa, dându-se drept secretarul lui Richard. La Londra se despărţiră. Îndată după sosirea sa în capitala Angliei, Richard primi două veşti bune. Întâia i-o dădu Queensberry, care-l anunţă că Henry fusese admis la Eton. Intervenise nu numai ducesa de Devonshire, dar şi prinţul de Wales, pe care Queensberry îl pistonase atât direct, cât şi prin intermediul lui Charles Fox. Primirea lui Henry la Eton avea pentru Richard o semnificaţie deosebită. Admiterea fiului său în această şcoală aleasă era nu numai un titlu de glorie, dar şi o confirmare a intrării familiei Sunderland-Beauclair în sânul înaltei societăţi britanice. Sensibil la onoruri, — 361 —

Richard acordă mai multă importanţă decât s-ar fi cuvenit acestei recunoaşteri oficiale a rangului şi prestigiului său. A doua veste o datora lui William McFee. În scurtul răstimp scurs de la înapoierea sa la Londra, bătrânul irlandez dăduse o straşnică lovitură la bursă, realizând trei sute de mii de guinee. Succesul sosea la timp. Richard îşi investise cea mai mare parte din milioanele câştigate la New York în întreprinderi, afaceri şi speculaţii de lungă durată. Richard hotărî să stabilească la Londra reprezentanţa generală a casei Sunderland-Beauclair pentru Europa. În vremuri normale, ar fi preferat Parisul. Însă capitala Franţei nu mai prezenta siguranţă pentru afaceri. La Londra, Richard puse bazele unei întreprinderi de import-export pe acţiuni. Pentru consiliul de administraţie avea nevoie de câţiva oameni de paie, dar cu suprafaţă în City şi în lumea politică. Queensberry acceptă preşedinţia. — Dacă vrei să cooptezi în consiliu un om cu relaţii multiple şi foarte puternice, adresează-te lui Geoffrey Horncastle. Ţi-a fost coleg la Oxford. Horncastle se înrudeşte cu tot ce are Anglia mai ilustru, e prieten cu prinţul de Wales, tovarăş de orgii al lui Charles Fox şi singurul om cu care se beţiveşte William Pitt. Prin Horncastle poţi obţine informaţii politice preţioase. Şi omul acesta e uşor de stăpânit. Cheltuieşte enorm, aşa că e întotdeauna dator vândut. Cu bani ţi-l aserveşti. Fă-i chiar azi o vizită. Nu vei regreta. Poveţele Iul Queensberry erau pentru Richard literă — 362 —

de evanghelie. Avea încredere oarbă în duce. Pe Horncastle îl găsi în apartamentul său din Bedford Square. Încăperi puţine, însă decorate cu excepţional bun gust. Mobile Chippendale şi Heppiewhite, tablouri semnate de pictori cu renume, obiecte de artă, parchete de acaju, lucii ca oglinda, o penumbră calmă, de bon-ton. Horncastle se pregătea să iasă în oraş. Îl primi pe Richard cu condescendentă amabilitate. Înfiripară o conversaţie dezlânată, pe care amfitrionul o întrerupea din când în când spre a cere diverse servicii valetului său Lycurgus. Valetul umbla tacticos şi fără zgomot, aşa cum se cuvine unui perfect servitor. — Dragul meu Richard, obligaţiile mondene sunt ucigător de plictisitoare, vorbea Horncastle trenant şi afectat. Îţi consumă energia, îţi calcă pe nervi. Primeşti invitaţii fără număr şi nu ştii unde să te duci mai întâi. Trebuie să le triezi, să le cântăreşti, să-ţi organizezi timpul, ca să le faci onorabil faţă. — Da, da! Te înţeleg, rosti Richard cu compătimire. — Spune şi tu, zise Horncastle, oftând obosit, diseară, la nouă, trebuie să cinez cu George. — Care George? — Wales, rosti Horncastle laconic, zăgăzuindu-şi un căscat. Până atunci trebuie să mă întâlnesc la club cu Thomas Grenville… — Ministrul? — Ministrul afacerilor străine. Apoi am un rendezvous la Athenaeum cu Peniston Melbourne. Trebuie să fac o vizită bătrânei ducese de Beaufort, care e o caţă înspăimântătoare, alta Carolinei Mantrose, vara mea a — 363 —

doua… — Faţa ducelui de Manchester? — Exact. Mi se pare că ai cunoscut-o şi tu, pe vremuri, la Northland. Trebuie să trec şi pe la Principesa Mary, pe la Charles Westmoreland şi pe la Chatham… — Fratele primului ministru? — Întocmai. Cred că voi renunţa să mai petrec câteva minute la chermesa lady-ei Anglesey, aşa cum plănuisem. Nu ştiu nici cu ce să mă îmbrac. Dacă îmi pun fracul albastru, cu care m-aş prezenta onorabil la bătrâna ducesă de Beaufort, va trebui să mă schimb pentru dineu. Iar la chermesă nu mă pot duce decât cu un costum subţire, deschis la culoare, nepotrivit cu atmosfera funebră a casei Westmoreland. Bietul Westmoreland aşteaptă să-i moară soacra. Ah, câte probleme, câte probleme! exclamă el depăşit. Dacă ai fi în locul meu, ai înnebuni. Ah, am uitat că deseară trebuie să mă mai întâlnesc cu Somerset şi cu Devonshire. Martorii aleşi de William Murray pentru duelul său cu lordul Fitzgerald. — Tu eşti martorul lui Fitzgerald? — Da. Altă corvoadă, de care nu ştiu cum să mă mai achit. Hello, Lycurgus, se adresă el valetului, mai am ceva în program? — Da, Sir. Înălţimea sa ducele de Dorset a trecut azi de dimineaţă şi a lăsat vorbă să-l căutaţi neapărat la „White’s”. Extenuat, Horncastle îşi tamponă cu batista-i fină fruntea asudată. — Lycurgus! — 364 —

— Da, Sir? — Câte un porto. — Imediat, Sir. — Pe urmă pregăteşte-mi fracul verde cu pantaloni de satin dungaţi cu galben. După plecarea valetului, Richard trecu la expunerea scopului vizitei sale. Geoffroy Horncastle asculta lenevos, examinându-şi când unghiile lăcuite, când vârful papucului de mătase, când dantela de la mâneci. Căscă de vreo două ori, dar nu îşi întrerupse musafirul. Când auzi că e vorba şi de bani încreţi interesat sprâncenele. — M’da, proiectul merita atenţie, spuse el fără grabă. Mintal, entuziasmul său nu cunoştea margini. — Richard, continuă el cu voce tare, cred că voi accepta. Vorbea cu ton obosit, ca şi când ar fi făcut o mare concesie. — Dacă vrei să-ţi creez relaţii noi, pot să-ţi aduc tot ce are Londra mai select. — Ai legături şi în City, Geoffrey? — Desigur. Fata lordului primar îmi face o curte nebună. Cu cei mai mulţi bancheri am strânse relaţii de afaceri. De la toţi împrumutase mari sume de bani. Graţie lui Richard spera să îşi reîmprospăteze creditul. Richard scoase din buzunar o hârtie împăturită, cu en-tête-ul unei bănci. — Mâine de dimineaţă, Geoffrey, prezintă-te la Goldsmith Bank. Ţi-am deschis un cont curent. — 365 —

Deocamdată, până la concurenţa sumei de zece mii de guinee. Iată adresa. Horncastle luă hârtia şi o strecură neglijent în buzunar. — Uluitor, Richard. Erai atât de sigur că îţi voi primi propunerea, încât ai şi depus bani la bancă pe numele meu. Începu să râdă, subit umanizat de perspectiva încasării banilor. — Mai am nevoie de câteva personalităţi în consiliul de administraţie, zise Richard. — Foarte simplu, dragul meu. Îţi aduc întreg almanahul nobilimii. Dacă vrei, îţi organizez o primă luare de contact. Închiriază o sală, dă un bal, şi îţi invit toată aristocraţia. Şi câţiva oameni politici pe deasupra. Ce zici de Charles Fox? — E în opoziţie, rosti Richard fără entuziasm. — Ţi-l aduc atunci pe Chatham. N-ar fi exclus să-l conving şi pe Pitt să-ţi onoreze balul. — Colaborarea noastră, Geoffrey, va fi, se pare, fructuoasă. — Nu mă îndoiesc, zise Horncastle căscând ceva mai înviorat. Uite-l şi pe Lycurgus. Vine cu băutura. Să ciocnim în cinstea colaborării noastre, Richard… Geoffrey Horncastle se ţinu de cuvânt. Pentru a pregăti terenul, organiză cu banii lui Sunderland o serie de dineuri, la care pofti diverse personalităţi. Ca din întâmplare, Richard era nelipsit. Relaţiile acestuia crescură astfel în ritm accelerat. Era văzut la curse, prin marile restaurante, la cluburi. Îşi cumpărase o trăsură superbă, cu care se — 366 —

plimba însoţit de Queensberry sau de Horncastle. Rareori ieşea singur. Tot ce făcea era pentru reclamă. Şi fiindcă era deprins să lucreze în stil mare, hotărî să dea un bal de o strălucire nemaiîntâlnită. Pe Grosvenor Street îşi cumpără o casă superbă, clădită de un arhitect care-şi făcea o zgomotoasă intrare în lumea artelor, ridicând palate măreţe, cu colonade vaste, cu scări şi porţi monumentale, nemaivăzute la Londra. John Nash, arhitectul care visa să depăşească gloria grădinilor suspendate ale Babilonului, era pe măsura unui client de talia lui Richard Sunderland. Amândoi tindeau să facă imposibilul posibil. Edificiul alb, neogrec, cu colonada lui măreaţă, era mai impresionat decât Hampton Court sau Buckingham Palace. Răuvoitorii spuneau că le amintea un decor de teatru, mirobolant pe din afară şi gol pe dinăuntru. Indiscutabil, exagerau. Tot ce i s-ar fi putut reproşa era un fast strident, insolent, care distona cu sobrietatea clădirilor londoneze. Casa lui Richard avea un hol uriaş, care răspundea într-o vastă sală de bal, decorată în alb şi aur. De o parte şi de alta a holului, pe toată lungimea edificiului, se înşirau două rânduri de câte şase saloane. Oamenii de afaceri din City, care lucrau în acelaşi domeniu cu Richard, intraseră în panică. — Megalomanului ăstuia i s-a năzărit să se stabilească la Londra. — Nicio grijă. Aşa cum a pornit-o, n-ajunge departe. — Până atunci ne va da de lucru, ce folos dacă — 367 —

înainte de a-şi frânge gâtul ne va strangula pe noi. — Pesimismul vostru nu-şi are rostul. Toate vin la timpul lor. Puterea de rezistenţă. Aceasta e tot ce ne trebuie… Balul era fixat pentru prima sâmbătă a lunii noiembrie. Pregătirile continuau febril. Invitaţiile fuseseră lansate încă de la 15 octombrie. Mai rămânea o problemă de rezolvat. Mrs Ophelia Sunderland fiind reţinută în Statele Unite, Richard trebuia să găsească o locţiitoare, care să facă onorurile casei. Ar fi apelat la Patricia, dar alegerea aceasta ar fi iscat comentarii răuvoitoare. Erau destui acei care aflaseră pe căi lăuntrice de aventura modestului student de la Oxford cu fiica ducelui de Northland. După îndelungate discuţii, Queensberry propuse pe o nepoată a sa, lady Pamela Chertsey, care era îndeajuns de urâtă spre a nu da naştere la interpretări supărătoare, şi îndeajuns de nobilă spre a primi pe prinţul de Wales însuşi. Balul, destinat a rămâne înscris în analele mondene ale Londrei, fu precedat de câteva veşti, unele plăcute, altele dezagreabile, care dădură multă bătaie de cap lui Richard. Printre cele neplăcute se numărau informaţiile alarmante primite din Saint-Domingue. Negrii de pe plantaţii erau în fierbere. Bandele de sclavi refugiaţi în munţi făceau raiduri tot mai dese, incendiind conacele, arzând recoltele, masacrând pe marii plantatori. La Nantes, fabricile îşi închideau pe rând porţile, ca urmare a stagnării afacerilor. Muncitorii se agitau, — 368 —

cerând de lucru şi pâine. La uzina de armament a lui Richard avuseseră loc manifestaţii zgomotoase. „Lydia”, una din cele mai noi nave din flota comercială a casei Sunderland, fusese capturată în Mediterană de către piraţii barbareşti. Dintre ştirile plăcute, două meritau să fie relevate. Joe Phipps reuşise să mărească în scurt timp producţia fabricii de pulberi de la New Schenectady, iar pe şantierul naval de la Long Island fuseseră lansate două corăbii, ce aveau să fie afectate traficului cu Indiile Occidentale. Richard îşi angajase mare parte din capitaluri în afaceri de lungă durată. La un moment dat, resimţise acut lipsa de numerar. Achiziţionarea costisitoarei case din Londra îi accentuase vremelnica jenă financiară. Pentru a se degaja, negociase cu băncile americane din Philadelphia un împrumut în condiţii destul de avantajoase. Secretul acestei tranzacţii nu fusese bine păstrat. Adversarii casei Sunderland se şi grăbiseră a lansa zvonul că Richard Sunderland se afla într-o situaţie critică. Realitatea era alta. Spre a-şi crea rezerve de aur, Richard dăduse dispoziţie agenţilor săi din New York să parceleze şi să pună în vânzare o mare porţiune din domeniul Effingham, din statul New York. Capitalul rezultat din această operaţie intenţiona să-l investească într-o bancă proprie, pe care plănuia să o înfiinţeze în Statele Unite. În prima zi a lunii octombrie, Richard se mută în noua sa casă. Condus de arhitectul John Nash şi de anticarul Morton, care-i decorase interioarele, se — 369 —

plimbă prin saloane, galerii, săli de recepţie. Întârzie în faţa câtorva tablouri, pipăi tapiseriile cu subiecte mitologice, admiră două vase chinezeşti înalte cât omul şi verifică moliciunea câtorva scaune. Cutreieră apartamentele de locuit, camerele servitorilor, bucătăriile, pivniţele, remiza pentru trăsuri, grajdul. En bon prince, Richard risipi laude şi gratificaţii. Era încântat. Cine ar fi crezut, pe vremuri, că fiul lui Josiah Sunderland va ajunge stăpânul unui palat! În comparaţie cu acest edificiu, casa pe care şi-o construise la New York acum doi ani părea o colibă. Cheltuise bani cu sacul, dar nu regreta. Clădirea aceasta era şi o investiţie de prim ordin. Oricând ar putea să o vândă fără pierdere. Fără îndoială, ansamblul avea ceea ce francezii numesc grand air. Orbit de acest lux de faţadă, Richard nu îşi dădea seama că tablourile păcătuiau prin mediocritate şi platitudine, că statuile de marmură erau doar copii reuşite ale capodoperelor antice, că porţelanurile şi cristalele nu fuseseră aduse din Boemia, de la Sevres sau Delft, ci erau executate în Anglia, că tapiseriile nu aveau comun cu Renaşterea italiană decât maniera şi stilul şi că în realitate fuseseră lucrate în manufactura de la Mortlake. Un cunoscător, un colecţionar, n-ar fi găsit în galeriile somptuoase nici zece piese demne de a fi remarcate. La Oxford, Richard se familiarizase cu ştiinţele pozitive. Studiile lui nu avuseseră nicio contingenţă cu artele. Iar viaţa agitată de mai târziu nu îi dăduse răgaz să guste frumosul sub forma lui cea mai — 370 —

desăvârşită, opera de artă. Ca şi orice profan cu bun-simţ, putea să spună despre un tablou că era frumos său urât. Nu avea însă criterii de apreciere. Se deprinsese cu luxul, fiindcă intimitatea lui cu Gerald Eastleigh şi prosperitatea din ultimii ani îi îngăduiseră să frecventeze case şi cercuri în care luxul şi eleganţa erau fireşti. Oameni cu gust şi rafinament ar fi fost în drept să-l acuze că se înconjurase cu un fast ostentativ, de parvenit. Richard era însă atât de bogat, încât se găseau destui linguşitori dispuşi să-i laude fiecare cuvânt ca pe o exprimare desăvârşită a geniului omenesc şi palatul său ca pe a opta minune a lumii. Din loja orchestrei care domina sala balului, Henry Sunderland privea cu încântare şirurile lungi de dansatori şi dansatoare, ce evoluau cu precizia unui balet pe parchetul de acaju. Îl amuzau şi instrumentiştii, care cântau cu vervă un vesel menuet. Flautistul, ce-şi umflă obrajii ca un cimpoi, în vreme ce degetele-i fugeau săltăreţ pe clapele instrumentului, îi făcea o plăcere nebună. Violoniştii erau mai puţin nostimi. Totuşi, îi păreau destul de caraghioşi, cu fălcile lor priponite de viorile pe care plimbau cu pasiune arcuşul, legănându-se transportaţi din tot corpul. Oboiul grohăia. Clapele albe ale clavecinului semănau cu dinţii albi al unui crocodil. Talgerele bufneau când mai înfundat, când mai tare, supărând de moarte violoncelul care se văicărea de ţi se rupea sufletul. Henry Sunderland s-ar fi simţit în al nouălea cer — 371 —

dacă n-ar fi avut în apropiere pe Obadiah Folger, neînduplecatul său preceptor. Folger stătea ţeapăn pe un scaun, ţinând în mână – ca un sceptru – un baston de jonc, semnul distinctiv al atribuţiilor sale. Obadiah Folger era tipul puritanului. Nu rostea o frază fără să strecoare un citat din Biblie. Richard îl angajase pentru a deprinde pe fiul său cu o educaţie rigidă, aspră. La New York, Folger dispusese de Henry ca un suveran absolut. De când sosise la Londra, preceptorul simţea cum îşi pierde autoritatea. Profesorul de dans voia să facă din elevul său un gentleman desăvârşit, care să strălucească în societate prin manierele şi prin cunoştinţele sale deosebite în arta dansului. Profesorul de desen vorbea cu înflăcărare despre superbe îmbinări de culori, despre poetice apusuri de soare, despre incomparabila plăcere de a contempla ore întregi un peisaj sau o floare. Noţiuni şi principii în contradicţie cu felul de a vedea a lui Folger, spirit eminamente practic şi duşman înverşunat al contemplaţiei şi al lenei. Profesorul de engleză îl revolta la culme. Puritanul din New York nu concepea ca un copil de nouă ani să recite versuri uşuratice, profane, neglijând psalmii. Iar profesorul de franceză, cu manierele sale afectate, de domnişoară bătrână, şi cu accentul său gutural, ce imita ridicol gânguritul porumbelului, îl umplea de indignare şi dezgust. Richard Sunderland acceptase la New York fără nicio obiecţie normele educative ale lui Folger. De când sosise în Anglia, devenea însă tot mai receptiv la influenţele decadente europene. Preceptorul resimţea — 372 —

cumplit diminuarea puterilor sale discreţionare asupra creşterii micului Henry. Balul acesta îi părea un spectacol drăcesc, menit să slăbească simţul moral al copilului. Dacă ar fi bănuit cât era acesta de încântat l-ar fi scos din lojă, cu riscul de a-l indispune pe Mr. Sunderland. Calvarul avea să dureze până la miezul nopţii, când Henry urma să fie trimis la culcare. Până atunci, mai avea de aşteptat şi de suferit. Băiatului îi plăceau balerinele în rochii scurte, care se roteau pe vârfurile picioarelor, mişcând graţios din braţe. Îl cucerise mai ales o fată atât de tânără şi subţirică, încât părea de vârsta lui. Când pendulul închis în clopotul de sticlă vesti noaptea jumătate, profesorul îşi luă elevul de mână şi îl duse în camera lui. Pe masa din mijloc era servită o gustare frugală, pe care Henry o consumă amărât, sub privirile inchizitoriale ale lui Folger. Era atât de trist că plecase de la bal, încât îi pierise pofta de mâncare. Încăpu apoi pe mâna valetului său, care-l dezbrăcă, îi puse cămaşa de noapte şi îl vârî în pat. Folger făcu o scurtă inspecţie prin încăpere, apoi stinse lumina şi se retrase solemn. Momentul acesta era pentru Henry începutul unui calvar care se repeta noapte după noapte. Îi era frică de singurătate, de întuneric. Cu urechile ciulite şi inima sărită, prindea cele mai uşoare şi inofensive zgomote. Trosnetul unei mobile, bâzâitul unei gângănii luau proporţii fantastice, înnebunindu-l de groază. Frica îl paraliza, îi tăia respiraţia. Se agăţa de ea aşa cum se agăţă o plantă de un copac. — 373 —

De toate îi era frică, îi era frică de tatăl său, distant şi autoritar. În ochii acestuia nu citise niciodată nicio licărire de duioşie, de afecţiune. Richard nu-l bătea. Cu toate acestea, lui Henry îi era mai frică de el decât de Obadiah Folger, care-l biciuia pentru cele mai mărunte greşeli. Îi era frică şi de Ophelia, pe care n-o vedea decât o dată sau de două ori pe an. Ochii ei mari şi inexpresivi îl priveau ciudat. Stătea nemişcat în faţa ei şi avea senzaţia bizară că e un obiect fără importanţă. Pe Ophelia o interesau mai mult imaginile fantastice care se formau în pâcla minţii ei decât făpturile din jur. Excepţie făceau numai turma de câini şi păpuşile care se înmulţiseră de parcă ar fi avut viaţă. Avea câteva zeci, începând cu arlechini şi marchize splendid lucrate şi terminând cu câte un ghemotoc de cârpă, care o captiva adeseori mai mult decât celelalte exemplare din colecţie. Uneori o copleşeau crizele de melancolie. Săptămâni de-a rândul stătea într-o letargie vecină cu tâmpenia. Alteori se pornea să cânte şi să râdă fără rost. Cânta şi râdea neîncetat, epuizându-se într-o frământare sterilă, încheiată cu un somn care dura patruzeci şi opt de ore. Lui Henry îi era frică şi de fraţii lui mai mici, mai vioi şi mai agresivi decât el. Georgina, mai neastâmpărată decât un căţel, îl trăgea de păr, îl înghiontea prin colţuri şi îi juca tot felul de şotii. Îi era frică şi de copiii străini. Se lăsa bătut fără să reacţioneze, deşi era voinic pentru vârsta lui. Vindicativ şi ascuns, plănuia în tăcere răzbunări crunte, dar le punea în aplicare abia după un lung — 374 —

răstimp. Îşi atrăgea victima în preajma vreunui bazin cu apă, în care o îmbrâncea fără veste, ori asmuţea după ea câinii, făcând haz de ţipetele care ridicau casa în picioare. Dar groaza cea mai chinuitoare o încercase pe corabia care-l adusese în Europa. Clipă de clipă se aşteptase ca oceanul să se deschidă şi din adâncurile lui necuprinse să scoată capul şarpele mărilor, care să înghită corabia cu călători cu tot. Îl înspăimânta şi labirintul acesta din Grosvenor Street, cu galerii lungi în care se pierdea şi în care paşii stârneau ecouri lungi ca într-un templu. Îl intimidau servitorii, care îl priveau cu ochi reci, ca de peşte, covoarele groase, în care se împiedica prosteşte, prietenii tatălui său, care-l măsurau din cap până în picioare ca pe un mânz de rasă, declarând apoi cu complezenţă: — Frumuşel băieţaş. Are ochi inteligenţi… Un bătrân sfrijit ca o stafidă, cu nume bizar, spusese zâmbind ciudat: — Băiatul tău seamănă leit cu Don Balthazar Carlos din portretul lui Velasquez. Acelaşi oval al feţei, aceeaşi bărbie prognată… „Prognată!”… Zile întregi se trudise Henry să afle semnificaţia acestui cuvânt. Nu-l întrebase pe preceptor, fiindcă îi era frică, şi nici nu căutase prin dicţionare, pentru că asemenea obiecte nu se găseau în casa din Grosvenor Street. Ce-i drept, exista o cameră mare, cu rafturi până în tavan, denumită bibliotecă. Dar era închisă cu cheia, fiindcă tatăl său nu avusese încă timp să cumpere — 375 —

cărţi. Îl auzise într-o zi spunând că îşi va găsi o dată vreme să dea o raită prin librării pentru a-şi mobila rafturile. „Cum să mobileze nişte rafturi? cugetă Henry perplex. Rafturile sunt mici şi mobilele mari. Cum dracu să încapă mobilele în rafturi?” După ce rostise în gând numele diavolului, îşi scuipase în sân, în semn de mare căinţă. Folger îl prevenise adeseori că blasfemiile sunt pedepsite de Atotputernic cu un necurmat surghiun în iad. Lui Henry îi era frică şi de şcoală. Îl înspăimântau dascălii neînduplecaţi şi severi, care îl frigeau peste mâini cu nuielele lor nărăvaşe, îl intimidau colegii zgomotoşi, turbulenţi şi răi, îl năuceau lecţiile lungi şi grele, pe care nu le putea urmări, deoarece nu avea o pregătire temeinică. La Eton erau două categorii de elevi. Collegers, sau interni, supuşi unu regim foarte sever, şi oppidans, sau externi, în majoritatea cazurilor fii de nobili sau de mari bogătaşi, care se bucurau de un tratament mai blând. Richard Sunderland îşi înscrisese vlăstarul în internat. Nu din spirit de economie, ci spre a-i da o educaţie spartană, care să-i oţelească trupul şi să-i trezească din amorţeală spiritul. În parte reuşise. Programul de lucru era foarte încărcat. Zece ore pe zi, începând de la şase dimineaţa. Pentru orice greşeală, elevii erau bătuţi cu vergile şi lipsiţi de prânz sau cină. În primele săptămâni de şcoală Henry mâncase zilnic bătaie. Profesorii – masters – şi asistenţii lor – fellows – erau de o severitate absurdă. Prepositorii – un fel de — 376 —

pedagogi – şi monitorii, care supravegheau meditaţiile şi purtarea elevilor în afara orelor de clasă, raportau profesorilor orice încălcare a regulilor de disciplină, din nefericire, foarte numeroase. Pedepsele plouau. Hrana era proastă. Micul dejun inexistent. La prânz şi seara se servea invariabila friptură de miel sau oaie – după anotimp – cu garnitură de cartofi. Porţiile erau mici. Elevii serviţi la urmă rămâneau adeseori fără mâncare. De sărbători li se servea ostropel de găină şi salată verde. Vara, prânzul era stropit cu puţină bere. Henry s-ar fi obişnuit şi cu programul încărcat şi cu bătăliile repetate şi cu hrana neîndestulătoare. Resimţea însă lipsa odihnei şi imposibilitatea de a se izola. Cele mai grele momente erau seara, după orele de clasă. Atunci, pentru elevii din primele clase se dezlănţuia infernul. Internii dormeau, claie peste grămadă, în „cameră lungă”. Încăperea aceea, înaltă de cinci metri şi lungă de şaizeci de metri era un domeniu rezervat în exclusivitate elevilor care scăpau de orice supraveghere. Paturile erau insuficiente, aşa că mulţi copii dormeau pe jos. Geamurile sparte în timpul jocurilor, rămâneau în aceeaşi stare până la sfârşitul anului. Conducerea nu se ostenea să le pună la loc. Abia de vreo zece ani – adică prin o mie şapte sute optzeci şi ceva – fuseseră instalate două cămine pentru foc. Copiii care voiau să se spele trebuiau să coboare la pompa din curte. Contemporanii care criticau sistemul de educaţie din şcolile engleze afirmau că până şi „puşcăriaşii sunt mai bine hrăniţi şi cazaţi decât elevii de la Eton”. Charles Simeon, un renumit predicator evanghelic, declara că mai degrabă — 377 —

şi-ar ucide fiul decât să-l lase să cunoască ticăloşiile din „camera lungă”, la care fusese martor pe când era elev. Jocurile erau de o brutalitate feroce. Elevii noi se vedeau supuşi unor ceremonii de iniţiere complicate şi dureroase. Aruncarea în aer a copiilor pe pături ţinute de colţuri era unul dintre sporturile favorite. Un elev dintr-a doua, căzut cu capul pe colţul unui căpătâi de pat, fusese scalpat. Din fericire, medicul şcolii îi cususe artistic partea piloasă, astfel că băiatul scăpase de o sluţire pe viaţă. Alt joc consta în formarea unui cerc alcătuit din elevi din clasele mari. În mijloc plasau un băieţel mic, pe care îl îmbrânceau înăuntrul cercului până la epuizare. Alteori, se porneau vânători după şobolani, care colcăiau noaptea prin dormitor ori se organizau banchete cu mâncăruri furate din cămara colegiului sau aduse prin contrabandă dinafară. Elevii temerari capturau vânatul din pădurea Windsor – cu care se învecina colegiul – şi-l preparau, după toate regulile artei, în căminele încinse la roşu. Mai erau şi alte jocuri, mai puţin avuabile. Independenţa acordată elevilor între opt seara şi cinci dimineaţa prezenta şi unele avantaje. Dezvolta spiritul de iniţiativă, de libertate, de autoconducere. În mintea lui Henry avea să rămână de pomină spectacolul dramatic Orlando Furioso pus în scenă în „camera lungă”. Spre a se asigura succesul reprezentaţiei, elevii, cu preţul unor minuni de ingeniozitate, aduseseră în dormitor un măgar pe care să încalece Bombastes. — 378 —

Ceremoniile de mare gală, în prezenţa întregului corp profesoral şi a numeroşi invitaţi dinafară, erau foarte apreciate. Procesiunea din 6 decembrie, care avea scopul procurării de fonduri pentru săraci, se desfăşura în prezenţa regelui George şi a prinţului de Wales. Alegerea căpitanului şcolii sau a a elevului episcop, meciurile de cricket cu colegienii de la Harrow ori întrecerile pe Tamisa între Eton şi Westminster, erau evenimente mondene, de la care londonezii fashionable nu-şi permiteau să lipsească. La Eton învăţa Henry să preţuiască cititul şi cărţile. Colegiul era înzestrat cu o uriaşă bibliotecă, alcătuită dintr-un mare număr de încăperi tapisate cu rafturi, care gemeau sub greutatea tomurilor legate în pergament sau piele de viţel. În liniştea adâncă a sălilor de lectură, Henry se simţea renăscut. Idealul lui ar fi fost să ajungă asistentul bibliotecarului şef. În asfinţit, pleca să se plimbe pe sub arcadele curţii interioare a capelei, unul dintre cele mai frumoase monumente arhitectonice ale colegiului. Visa atunci că e singur pe o insulă, ca Robinson Crusoe. S-ar fi lipsit şi de prezenţa lui Vineri. Ce bine ar fi fost să rătăcească singur pe plajă cu nisip călduţ, în vreme ce valurile murmurau poveşti numai de el înţelese. Sau să cutreiere pădurea cu păsări cântătoare, să se desfete în răcoarea desişurilor, să zburde pe pajiştile aşternute cu iarbă verde şi moale, în care să se rostogolească apoi cu deliciu. Aci, la şcoală, toţi îl priveau de sus, îi persecutau, nu-l lăsau să trăiască. Începuse să regrete vremea în care îşi făcea de cap la Williamsburg sau la New York. Acolo tot se mai — 379 —

bucura de oarecare libertate. Preceptorul Obadiah Folger era unicul său duşman. Pe când aci, avea zece, o sută de vrăjmaşi. Profesorii, monitorii, colegii, toţi îi erau ostili. Realitatea era mai puţin neagră. Caracterul său închis, bănuitor, timiditatea bolnăvicioasă nu contribuiau a-i câştiga prietenii. Colegii îl porecliseră „Pisica sălbatică”. Elevii mai mari îl dispreţuiau pentru laşitatea lui, iar profesorii şi pedagogii se îndoiau de posibilităţile sale intelectuale. Adevărul e că nu găsise o fiinţă care să-l înţeleagă, un coleg de joacă şi de hoinărit, un confident căruia să-i destăinuiască amărăciunea şi temerile. La Eton tradiţia impunea fiecărui elev din clasele superioare să-şi aleagă un protejat dintre elevii mai mici. Regula nu fusese niciodată călcată. Trebuise să apară Henry, pentru că principiul acesta imuabil să nu-şi mai găsească aplicarea. În primele luni de şcoală, niciun elev din clasele mari nu voi să şi-l ataşeze. Abia spre începutul iernii, un băiat voinic cât un urs, James Oaks, fiul judecătorului Sir Charles Oaks, îi luă apărarea într-o seară de pomină, în care trei băieţi se năpustiră asupra lui, trăgându-i o bătaie soră cu moartea. Cruzimea inutilă a micilor sălbatici, care după ce îl doborâseră pe podea, îl izbeau cu picioarele în coaste şi în cap, treziseră mila lui Oaks. Acesta apucă pe unul de urechi, pe altul de ceafă, iar pe ultimul de turul pantalonilor, repezindu-i pe rând cu nasul de podea. — De azi înainte, tună el, Sunderland este protejatul meu. Dacă se mai atinge cineva de el, îl chelfănesc. — 380 —

Din clipa aceea, Henry deveni tabu. Nici monitorii nu mai cutezau să se lege de el. Oaks nu numai că avea o mână grea, care trimisese mulţi elevi la infirmerie, dar mai era şi căpitanul echipei de crichet şi de canotaj, ceea ce îi conferea un rang înalt în ierarhia şcolară. În asemenea condiţii, cine ar fi riscat să-şi atragă mânia acestui personaj pentru plăcerea ieftină de a trage o săpuneală nevolnicului Sunderland? O nouă împrejurare contribui să consolideze poziţia lui Henry. James Oaks mai avea un protejat. Un băiat frumuşel ca o cadră, cu doi ani mai vârstnic decât Henry, pe nume George Byron Brummell. Delicat ca o fată, cu maniere de o afectată eleganţă, întotdeauna tiré à quatre épingles, Brummell era un tip de snob precoce. Influenţa lui asupra căpitanului echipei de crichet era puternică. Oaks, tiranul colegiului, accepta cu voluptuoasă supunere tirania lui Brummell. Veşnic erau văzuţi împreună. Brummell îl dirija pe Oaks aşa cum o amantă abilă îşi impune ascendentul asupra amantului. Când Oaks luase apărarea lui Henry, nu o făcuse numai din proprie iniţiativă. Brummell, pe care îl indispuneau violenţele, jucase un important rol în această luare de poziţie. Spiritul de justiţie nu fusese factorul determinant al intervenţiei tânărului Brummell. Ca orice snob, acesta avea mare slăbiciune pentru purtătorii titlurilor de nobleţe. Henry Sunderland, fiul marchizului de Beauclair merita toată consideraţia. Pentru a câştiga prietenia unui aristocrat autentic, Brummell n-ar fi şovăit să-şi — 381 —

sacrifice doi prieteni de origină burgheză. Henry fusese atât de recunoscător lui Oaks, încât ajunsese să se ţină după el ca scaiul. Căpitanul echipei de crichet se plictisi repede de acest obsedant devotament. — Mai vezi-ţi de treabă, băiete, şi nu mă mai urmări ca o umbră, îl apostrofă Oaks într-o zi. Henry încremeni consternat. Îşi ridica Oaks aripa protectoare, lăsându-l pradă brutalilor săi colegi? Câţiva băieţi, martori la această scenă, se şi pregăteau să-i scarmene. Din fericire, Brummell interveni cu hotărâre: — Master James, te rog să ţii seama că Sunderland este prietenul meu. Căpitanul echipei de crichet se încruntă nedumerit, aruncă o privire bănuitoare lui Henry, apoi mârâi ca un leu resemnat să sară prin cerc sub privirile îmblânzitorului. — Bine. Dacă zici tu… Laconica încuviinţare, reconfirmând inviolabilitatea lui Henry, dezamăgea crunt pe toţi acei care speraseră să-l ia din nou în primire. Recunoscător, Henry îşi strămută sentimentele de devotament asupra lui Brummell, care deveni de fapt adevăratul său protector. În cursul întregului an şcolar, Richard Sunderland nu făcu decât două sau trei vizite la Eton. Obligat de afacerile sale să întreprindă dese deplasări pe continent, rămânea la Londra numai atât cât îi era necesar pentru a controla şi dirija – în linii mari – pe colaboratorii săi din City. — 382 —

În primele luni ale anului 1791 întreprinse o călătorie în Indiile Occidentale. Domeniul său din Saint-Domingue îi procura griji sporite. La Port-auPrince şi în celelalte oraşe de pe coastă, creştea agitaţia revoluţionară. Între Adunarea colonială, dominată de elementele radicale, şi guvernatorul insulei, partizan al ordinii şi al regalităţii, relaţiile se încordau. Colonelul cavaler de Mauduit, comandantul regimentului din Port-au-Prince, pe care Richard îl cunoscuse pe timpul războiului de independenţă al Statelor Unite, fusese ucis de soldaţii săi în incinta Adunării coloniale. Cocarda tricoloră a revoluţiei înlocuia cocarda albă a regaliştilor. La câteva zile după debarcarea sa la Port-au-Prince, Richard se întâlni pe stradă cu Renaud Salabert, avocatul familiei Effingham. Îngândurat, cu capul plecat şi mâinile la spate, Salabert trecea grăbit spre tribunal. La vederea lui Richard zâmbi, oprindu-se din drum. După ce schimbară bineţe, aşa cum fac două cunoştinţe care nu s-au văzut de multă vreme, Richard îl pofti să ia împreună o gustare. Salabert se codi puţin, căci era foarte ocupat, dar până la urmă acceptă invitaţia. Intrară într-o bodegă răcoroasă din Place Royale. Richard comandă doi homari, ton, icre şi două sticle de vin franţuzesc, care avea un singur păcat: era moleşitor de cald. — La Port-au-Prince nu găsiţi gheaţă ca în Franţa, se scuză patronul. Pe vremea când Saint-Domingue era sub dominaţia spaniolilor, guvernatorul îşi aducea gheaţa din Peru. Nu se ştie cum făcea ca gheaţa să nu — 383 —

se topească pe drum. — Peste vreo trei luni voi bea şi eu vin la gheaţă, spuse avocatul. Plec în Franţa. — Pentru mult timp? — Părăsesc definitiv insula această blestemată. — De ce? Ţi-ai făcut suma? — Nu încă. Dar aci nu mai e de trăit. Războiul civil bate la uşă. — Crezi că în Franţa e mai multă linişte? — Nu cred. Dar în Franţa se vor bate – în cel mai rău caz – fraţii între ei. Pe când aici, trăim pe un vulcan. Negrii nu aşteaptă decât un semnal ca să ne gâtuie. Ziarele, cărţile şi pamfletele venite din metropolă îi învaţă că toţi oamenii sunt liberi, că sclavia este o rămăşiţă a barbariei feudale şi că tirania trebuie înfrântă. Negrii au băgat teoriile astea la cap. Şi acum fierb, se frământa. Cetele de sclavi refugiaţi în munţi s-au înmulţit. Acolo nu-i mai ajunge arţagul stăpânilor şi nici gârbaciul vătafului. Într-o zi se vor revărsa puhoi la vale. Vor trece prin foc şi sabie nu numai pe foştii lor stăpâni, ci şi pe albii care n-au avut niciodată robi. — Prea eşti pesimist, Maître Salabert. — Se apropie ziua socotelilor, Monsieur de Beauclair. Şi nu vă urez să fiţi aici când va suna ceasul. Va fi vai şi amar de toţi albii. Nimeni şi nimic nu-i va scăpa de furia negrilor. Şi e firesc. Sclavii vor să-şi lepede lanţurile. Aşa cum i-au învăţat pamfletele revoluţionare. — Rămâne de văzut dacă vor reuşi. — Vor reuşi. Dacă nu mâine, poimâine. Trebuie să — 384 —

reuşească. E în mersul firii. — Eşti şi dumneata intoxicat de ideile revoluţiei, Maître Salabert. — Întotdeauna am fost slujitorul justiţiei, Monsieur. O justiţie superioară, deasupra ingerinţelor oamenilor, care o interpretează potrivit intereselor lor de moment. Procesul care s-a deschis din vremuri imemoriale între robi şi stăpâni se va rezolva radical, mai curând decât vă închipuiţi. — Dacă eşti atât de convins de mersul inexorabil al revoluţiei, de prăbuşirea vechilor instituţii, de crearea unei lumi libere, de ce nu rămâi aici, pe insulă? Să militezi în slujba ideilor noi? zise Richard cu ironie. — Nu rămân pentru că mi-e frică. O spun deschis. Mişcările acestea profunde, zguduirile acestea epocale nu se vor face fără băi de sânge. Dacă aş fi singur, poate că aş înfrunta primejdia. Dar am nevastă şi trei copii. Pentru ei mi-e frică. Pentru ei plec în Franţa. Am trăit prea mult timp pe insula aceasta, am văzut prea mulţi sclavi suferind cumplit şi prea multe nedreptăţi ca să nu îmi dau seama că într-o zi toate se vor plăti. Şi cu dobândă. Avocatul îşi goli paharul. — Noaptea, când e linişte, se aud până în oraş tamtam-urile din munţi. Zgomotul acesta cadenţat nu te lasă să dormi. Fiecare lovitură de tobă îţi aminteşte că negrii din creierii munţilor se pregătesc să ne extermine. — Nici albii nu stau cu mâinile încrucişate, Maître Salabert. Au trupe, arme… — Pe trupe nu mai suntem siguri. Arme au şi negrii. — 385 —

Albii sunt izolaţi. În oraşe, pe plantaţii, îi înconjură o mare de sclavi care nu aşteaptă decât momentul oportun să ne măcelărească… Ţin minte, Monsieur, că în 1755, anul în care mi-am început cariera, aci la Port-au-Prince, un negru din Guineea, pe nume François Marcandel, a pus la cale exterminarea albilor de pe insulă. Organizase masele de sclavi în unităţi mici, conduse de şefi îndrăzneţi gata să-i execute orbeşte poruncile. Faimosul „Bătrân de la munte”, şeful sectei Haşişinilor, nu avea mai multă autoritate asupra discipolilor săi decât Marcandel asupra robilor negri. Planul masacrării albilor era pus la punct. La un semnal, sclavii urmau să-şi ucidă stăpânii, să dea foc plantaţiilor şi oraşelor. Printr-o întâmplare, printro simplă întâmplare, complotul a fost descoperit. Marcandel a fost prins şi ars pe rug. Până în ultima clipă a dat dovadă de un curaj extraordinar… Gândiţivă ce s-ar fi întâmplat dacă răscoala n-ar fi fost zdrobită în faşă! Am tras atunci o spaimă pe care nam s-o uit niciodată. Pe vremea aceea eram tânăr. Cu inconştienţa tinereţii, am aplaudat execuţia lui Marcandel. Azi văd lucrurile cu alţi ochi. Vârsta m-a cuminţit. M-a deprins să cuget mai profund. Am analizat fapta lui Marcandel. Din punctul meu de vedere, care era al tuturor albilor, masacrul plănuit de el era o crimă de neiertat. Din punctul de vedere al sclavilor, era un act de justiţie, o încercare disperată de a sfărâma lanţurile robiei. Cine avea dreptate? Noi sau ei?… Răspunsul nu e greu de dat. — Albii aveau dreptul să se apere. — Şi negrii aveau dreptul să lupte pentru libertatea — 386 —

lor furată. Ce-aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul lor? — Comparaţia nu e potrivită, Maître Salabert. Negrii sunt fiinţe inferioare. — Nu credeţi că sentinţa aceasta categorică e greşită? Negrii nu sunt oameni? Ce-i deosebeşte de noi, albii, în afară de culoarea pielii? Culoarea datorită în mare parte climatului în care au trăit? — Maître Salabert, sunt om de afaceri, nu antropolog. Dăduse acest răspuns în glumă, după cum în glumă luase şi vorbele avocatului. Era de un optimism prea robust pentru a concepe că lumea lui – şi el indirect – ar putea suferi lovituri din partea unor negri. Nu se temea de revoluţia din Franţa şi nici de răscoala care ameninţa să incendieze Saint-Domingue. Războaiele şi revoluţiile erau zguduiri fireşti în viaţa popoarelor, pe care el îşi propunea să le folosească în interesul său personal. Nu pe degeaba stăpânea o fabrică de pulberi în Statele Unite şi o uzină de armament în Franţa. În ciuda optimismului său, nu uită prezicerile avocatului. În primele zile îi luase în derâdere temerile. Treptat, vorbele acestuia începură să i se graveze în minte. Reluă firul raţionamentelor sale, pentru a-şi izgoni îndoielile. O reeditare a nopţii Sfântului Bartolomeu în care sclavii negri să joace rolul catolicilor sângeroşi şi albii pe al victimelor protestante, îi părea de domeniul fanteziei. O răzmeriţă nu era exclusă. Înăbuşirea ei în sânge îi părea, însă, axiomatică. Era cu neputinţă ca supremaţia albilor asupra popoarelor de alte rase să sufere o eclipsă. Nimic nu i-ar fi putut zdruncina — 387 —

această convingere. Neplăcut ar fi fost doar că revolta să izbucnească în timpul şederii sale pe insulă. În puţinele nopţi pe care şi le petrecu pe domeniul Effingham, ecourile tam-tam-urilor care se revărsau necontenit din munţi îi populară somnul cu vise rele. Ajunsese să-i pară ciudat că majoritatea localnicilor albi nu se sinchiseau de sumbrele perspective zugrăvite de Salabert. Cavalerul Georges de Ribérac, o rudă îndepărtată şi săracă a Opheliei, preluase administrarea domeniului. Richard era încântat de această alegere. Ribérac nu strălucea prin imaginaţie şi inteligenţă în schimb, era de o corectitudine exemplară. Vesel, glumeţ, amator de un vin bun şi de o mâncare aleasă, era un comesean, preţuit şi, la nevoie, un om pe braţul căruia te puteai bizui. Împreună cu fiica sa, Angelique, locuia într-o aripă a conacului. Cealaltă aripă era rezervată pentru Richard şi familia sa. Ophelia şi copiii nu călcaseră însă niciodată în Saint-Domingue, iar Richard abia dacă mai făcea câte o vizită la doi sau trei ani. Nici cavalerul de Ribérac şi nici Angelique nu erau impresionaţi de repetatele concerte nocturne ale tobelor. Cavalerul, care făcuse campania din Guyana sub comanda ducelui de Lauzun, spunea că tam-tamurile acestea îi aminteau cele mai plăcute episoade din viaţa sa ostăşească. Către sfârşitul lui februarie, Richard se înapoie în Statele Unite. În timpul şederii sale în Saint-Domingue dăduse o mare dezvoltare schimburilor comerciale cu Indiile Occidentale, încheind o serie de contracte — 388 —

avantajoase cu proprietarii unor întinse plantaţii de cacao şi de trestie-de-zahăr. Când nava sa părăsi portul, Richard rămase multă vreme în contemplarea munţilor, care se înălţau într-o vâlvătaie de culori deasupra oraşului şi a coastei, pe care se decupa dantela cocotierilor. Vorbele lui Renaud Salabert continuau să-i răsune în urechi: „Războiul civil bate la uşă… Sclavii negri pregătesc o răscoală monstruoasă… Revoluţiile nu se fac fără băi de sânge…” Ce se va întâmpla într-o asemenea eventualitate cu Angelique şi cu Ribérac? Îl mustra conştiinţa fiindcă îi lăsase singuri în faţa ameninţării despre care Salabert vorbea cu atâta convingere. La New York fu întâmpinat cu o veste tristă. Maicăsa murise subit, ca şi Josiah. După o viaţă de muncă necurmată, ieşise din scenă fără zgomot şi fără să deranjeze pe nimeni, cu mulţumirea în suflet că toţi copiii ei – cu excepţia lui Aristotle, de care nu mai ştia nimic – ajunseseră bine. Fericirea ei ar fi fost desăvârşită dacă rivalitatea declarată dintre Patrick şi Richard ar fi luat sfârşit. Richard se întreba adeseori dacă Isabella se împăcase cu soarta ei. Traiul ei cu Josiah îi oferise unele satisfacţii. Discretă, nu vorbise nimănui despre propriile ei nemulţumiri. Moartea mamei lăsă un gol în sufletul lui Richard. Regretă că nu fusese de faţă la înmormântare. Ar fi îndeplinit un act de pietate filială… Nu avu însă timp să se lase pradă durerii. Fabrica de la New Schenectady îi solicita atenţia. Chastellux — 389 —

reuşise să expedieze din Franţa un prim transport de utilaj necesar fabricării puştilor. Joe Phipps îl şi montase la New Schenectady. Fabrica de pulberi producea acum şi arme uşoare, ceea ce contribui să-i tripleze clientela. În Statele Unite, concurenţa era aproape nulă. Nu se înfiinţase încă nicio altă mare fabrică de armament. Puştile şi tunurile erau procurate din Europa. Richard îşi asigurase exclusivitatea fabricării de arme în Lumea Nouă. Aştepta acum cu nerăbdare utilajul pentru turnarea tunurilor. Maşinile de forat ţevi nu puteau fi executate în Statele Unite. Când fabrica de la New Schenectady scoase la iveală prima puşcă, executată în întregime în Statele Unite, Richard încercă o mare bucurie. Pe ţeava lucioasă, uşor brumată, era imprimată marca fabricii: Un vultur purtând în gheare o banderolă cu titlul SunderlandBeauclair-Steel. Richard era hotărât ca această marcă să reprezinte chintesenţa calităţii. Regretă că bunicul şi părinţii săi nu erau martori la acest triumf. De fraţii şi surorile lui nici nu se sinchisea. Când îşi aducea aminte de cumnatul său, Zechariah Abercrombie, îi venea să râdă. Desigur că Abercrombie, îşi muşca furios pumnii când auzea vorbindu-se despre succesele fabricii de armament, care ar fi trebuit să fie numai a lui. Richard rămase trei săptămâni la New Schenectady. O scrisoare strict confidenţială, primită de la Chastellux, la începutul lunii mai, îl făcu să plece de îndată la New York.

— 390 —

„Monsieur la Marquis, scria Chastellux, care continua să folosească titlurile abolite de revoluţie, a intervenit o complicaţie care m-a împiedicat să expediez în Statele Unite al doilea transport de utilaj, potrivit planului. Lucrătorii din uzină s-au opus cu îndârjire demontării pieselor, ameninţând că vor da foc întreprinderii. Agitatorii strecuraţi printre ei, le-au băgat în cap că aceasta este o manevră contrarevoluţionară şi că urmărim să-i lăsăm muritori de foame. În ultima vreme, numeroase întreprinderi şi-au închis porţile. Iar cele care mai continuă să funcţioneze şi-au restrâns considerabil activitatea. Lucrătorii concediaţi fac manifestaţii pe străzi, lapidează pe unii patroni, se dedau la violenţe de rău augur. Faţă de situaţia creată, socotesc că ar fi cazul să vă deplasaţi până la Nantes, spre a decide asupra măsurilor ce se impun. În oraş circulă zvonul că autorităţile municipale ar intenţiona să confişte fabrica. Se spune că tranzacţia încheiată între dumneavoastră şi ducele de Lusignan n-ar fi decât o manevră destinată a feri de riscurile confiscării bunurile unui nobil emigrat. Al dumneavoastră prea umil şi plecat servitor, Ambroise Chastellux.” Mesajul fusese adus de un curier, ce îl cususe în căptuşeala hainei. Richard rămase pe gânduri. Complicaţia aceasta îi încurca planurile. Ar fi plecat imediat în Europa. Dar trebuie să mai zăbovească la New York spre a desăvârşi organizarea centralei întreprinderilor sale — 391 —

din Statele Unite, precum şi pentru a grăbi înfiinţarea unei bănci cu un capital de circa cinci milioane de dolari. Transformase în birouri locuinţa sa din Wall Street, rezervându-şi un mic apartament la etaj. Această centrală avea să dirijeze pe viitor fabrica de armament de la New Schenectady, şantierul de la Long Island, flota sa comercială care ajunsese să cuprindă şase corăbii de mare tonaj, domeniile din Virginia, precum şi operaţiile de parcelare şi vânzare a domeniului din statul New York. Fabrica de armament din Nantes şi Societatea de import-export din Londra depindeau de un birou aparte, specializat în afacerile europene. Cu un an înainte, resimţise acut necesitatea unei bănci proprii, care să-i sprijine operaţiile financiare. Pentru înfiinţarea ei, pornise o vastă campanie publicitară în presă şi prin prospecte. Deşi deschise registrele numai pentru două milioane de dolari, se găsiră de îndată subscriptori pentru opt milioane. Afacerile luaseră mare avânt în Statele Unite, iar nebunia speculaţiilor era în plină creştere. Toate aceste elemente contribuiseră din plin la succesul campaniei sale. Richard îşi rezervă trei cincimi din acţiuni, lăsând numai două cincimi la dispoziţia publicului. Voia să păstreze un control deplin asupra băncii, menită în realitate să rămână o unealtă în mâna lui. În felul acesta fu întemeiată „The Bank of Manhattan”. Înfiinţarea ei întâmpinase şi unele dificultăţi. Banca New Yorkului, care îşi începuse operaţiile în 1784, îşi atribuise în ultimii ani — 392 —

monopolul de fapt al operaţiilor de bancă efectuate cu titlul privat în statul New York. Influenţa politică a lui Alexander Hamilton, membru activ în consiliul de administraţie, făcea imposibilă obţinerea unei licenţe din partea Parlamentului pentru crearea altor bănci. Richard izbutise acest tur de forţă folosindu-se de un şiretlic. Pretinsese că societatea înfiinţată de el avea drept scop îmbunătăţirea şi mărirea portului New York. În cererea înaintată Parlamentului prevăzuse o clauză, aparent inofensivă, care scăpase partizanilor lui Hamilton. Dacă întregul capital nu va fi indispensabil operaţiilor propuse, fondurile excedentare ar putea servi fie cumpărării de valori publice sau private, fie efectuării oricăror tranzacţii sau operaţii financiare, compatibile cu legile şi Constituţia statului New York. Parlamentul, fără să bănuiască adevăratele intenţii ale lui Richard Sunderland, aprobase proiectul. Intrarea în arenă a Băncii Manhattan sfărâmă monopolul Băncii New Yorkului. Lovitura aceasta, care făcu mare vâlvă, răci brusc relaţiile dintre Richard şi Alexander Hamilton. — Am încălzit la sân un şarpe, declara Hamilton intimilor. Iată recompensa sprijinului şi prieteniei pe care i le-am arătat. Richard acceptă cu inimă uşoară ruptura. Era de părere că prietenia nu trebuie să impieteze asupra afacerilor. Acestui principiu avea să-i rămână credincios toată viaţa… Sunt momente când omul, asemenea unui alpinist în plină escaladare a muntelui, face un popas şi — 393 —

priveşte înapoi drumul parcurs, cântărind în minte greutăţile întâmpinate şi învinse. Aşa proceda şi Richard. Sfârşitul Războiului de Independenţă îl găsise fără nicio situaţie. Un rezervist oarecare, ca mulţi alţii, fără sfanţ în buzunar, fără perspective, şi care nu avea la activ decât un trecut furtunos. Scurta epocă de prosperitate de la Londra şi spectaculoasa prăbuşire care o urmase nu-i îmbogăţiseră, decât experienţa. După căsătoria sa cu Ophelia Effingham, în aproximativ zece ani cunoscuse o ascensiune vertiginoasă. Rezervistul anonim ajunsese unul dintre corifeii vieţii economice americane. Tentaculele lui se întindeau nu numai asupra statelor Virginia, Pennsylvania şi New York, ci şi dincolo de ocean, asupra Indiilor Occidentale, asupra Angliei şi Franţei. Însuşi Richard era uimit de aceste rezultate prodigioase. Asemenea regelui Midas, transforma totul în aur. În octombrie, Banca Manhattan îşi deschise ghişeele într-o clădire încăpătoare din Wall Street, vis-à-vis de Trinity Church. Acţiunile noii bănci înregistrară din primele zile o curbă ascendentă, publicată de toate ziarele comerciale în listele lor de valori bursiere, alături de elogioase articole semnate de cei mai cunoscuţi comentatori ai problemelor financiare. Gurile rele şopteau că Richard Sunderland stipendia generos aceasta presă neobişnuit de favorabilă. Conducerea nominală a băncii o exercita Wilbur Morrison, un tânăr şi talentat laureat al Universităţii Columbia. Ultimul cuvânt îl avea însă Richard care — 394 —

dirija totul cu mână de fier. Între timp, mesajele lui Chastellux deveneau tot mai alarmante. Situaţia politică din Franţa se complica. În iunie familia regală încercase să fugă peste graniţă. Fusese recunoscută la Varennes şi readusă cu mare alai la Paris. Moderaţii, care susţineau că Franţa nu era coaptă pentru o schimbare de regim, înfiinţaseră clubul Feuillant, susţinut de burghezia tradiţionalistă şi de un grup de aristocraţi cu vederi liberale, printre care Lafayette, fraţii Lameth şi Charles de TalleyrandPérigord, pe care Richard îl cunoscuse la Paris. Iacobinii erau persecutaţi. Ziarul lui Murat, liderul extremismului de stânga, fusese suprimat. Parte din căpeteniile iacobinilor se ascunseseră spre a nu fi arestaţi. Adunarea Constituantă fusese dizolvată. O Adunare Legislativă îi luase locul. Contrarevoluţia părea să triumfe. Dar partidul Feuillant nu avea sprijinul maselor. Girondinii şi iacobinii continuau o politică de agitaţie, subminând autoritatea guvernului. În ţară efervescenţa era în creştere. În decembrie, Chastellux, simţind că nu mai are nicio autoritate asupra muncitorilor, trimise o ultimă şi disperată scrisoare lui Richard, conjurându-l să vină în Franţa. În ianuarie 1792, profitând de o îmbunătăţire a timpului, Richard se îmbarcă pe corabia „Neptun”. Îndrăzneala lui era mare. Puţini erau acei care se încumetau să navigheze în plină iarnă spre Europa. Dar Richard nu şovăia a se lua la trântă cu dificultăţile. După o traversare grea, acostă la — 395 —

Portsmouth în primele zile ale lui martie. Nu rămase la Londra decât o săptămână. La 15 martie sosi la Paris. Prima vizită o făcu ministrului Statelor Unite, Morris, pe care-l cunoscuse în casa lui Alexander Hamilton. Amabil, Moris îl puse în curent cu situaţia politică. — Cred că în scurt timp Franţa va declara război Austriei. Toate partidele doresc acest lucru, iacobinii vor „să declare război regilor şi pace naţiunilor”. Aceasta e formula, oarecum obscură, pe care a lansato purtătorul lor de cuvânt, Merlin de Thionville. Girondinii sunt convinşi că războiul va grăbi prăbuşirea monarhiei şi deci împlinirea logică a idealului revoluţionar. Partidul Feuillant speră că un război localizat – de exemplu o acţiune militară limitată la o expediţie de pedepsire a electorului de Treves, care manifestă o bunăvoinţă exagerată faţă de emigranţi – le va întări poziţia, dându-le posibilitatea să devieze interesul opiniei publice, spre problemele de politică externă. În sfârşit, Ludovic şi MarieAntoinnette îşi văd salvarea numai într-o invazie străină, care să înăbuşe revoluţia. Narbonne, Ministrul de război şi Lessart, Ministrul afacerilor străine, au trimis la Londra o delegaţie oficioasă, dirijată de Talleyrand şi de Lauzun, spre a obţine neutralitatea Marei Britanii în cazul izbucnirii unui război continental. — Interesant, foarte interesant! rosti Richard gânditor. Declanşarea unui conflict armat însemna comenzi de muniţii şi de armament, însemna o înviorare a afacerilor şi un prilej unic de speculaţii financiare. Fabrica de la Nantes va cunoaşte iarăşi zile — 396 —

bune. Împiedicarea lui Chastellux de a trimite în America utilajul necesar fabricării tunurilor se întorcea acum în avantajul său. În loc să plece la Nantes, aşa cum plănuise, îşi prelungi şederea la Paris. Iminenţa deschiderii ostilităţilor îi impunea să ia legătura cu reprezentanţii Ministerului de Război, singurii în măsură să încheie contracte de furnituri militare. Din nefericire, cunoştinţele lui se limitau la cercurile ultraregaliste. Lipsa de relaţii cu oficialităţile noului regim se făcea grav simţită. Richard era însă omul resurselor. Experienţa îl învăţase că femeile se pricep a deschide cele mai ferecate porţi. Mademoiselle Lange, prietena lui de acum doi ani, era cea mai indicată pentru acest rol. Actriţa nu-i înşelă aşteptările. Françoise cunoştea intim pe mai toate mărimile zilei. Iar nevoia de bani, întotdeauna acută, o făcea receptivă la orice manevre, susceptibile a-i procura venituri suplimentare. La recepţiile pe care le organiză pentru Richard, acesta cunoscu pe contele Louis de Narbonne, ministrul de război al maiestăţii sale. În ciuda ideilor sale liberale, Narbonne era un nobil de viţă veche. Persoane bine informate pretindeau că ar fi copilul natural al răposatului Ludovic al XV-lea. Asemănarea cu prezumtivul său tată era izbitoare. Frumos, spiritual, libertin, manierat, făcea notă discordantă cu colegii săi din guvern, în majoritatea cazurilor burghezi mărunţi, cu principii morale rigide. La două sau trei dineuri, Françoise plasă ca din întâmplare pe Richard alături de ministru. De câteva ori îi invită în — 397 —

acelaşi timp în loja ei. După două săptămâni de manevre, Richard obţinu contractul râvnit. Ministrul de război îi comandă un prim lot de douăzeci de mii de puşti, o sută de tunuri uşoare, cincizeci de mortiere şi muniţia corespunzătoare. Îşi începuse ucenicia în sforăriile industriei de armament printr-o lovitură de maestru. Înarmat cu acest contract, Richard plecă la Nantes. Pe Chastellux îl găsi slăbit, palid, cu ochii în fundul capului. — Situaţia e gravă, raportă Chastellux. Acum o săptămână, în miez de noapte, bande înarmate au năvălit în curtea fabricii. După ce au scos din luptă pe paznici, au spart depozitul de arme, furând trei sute de puşti şi patruzeci de butoiaşe de pulbere. Nu s-au atins de tunuri. M-am plâns reprezentanţilor municipalităţii, care mi-au râs în nas. Am impresia că sunt de conivenţă cu indivizii care au dat lovitura. Au nevoie de arme. Iacobinii pregătesc ceva. Ce anume, naş putea să spun. Oraşul e cuprins de panică. Se închid prăvăliile. Depozitele angrosiştilor de produse alimentare sunt luate cu asalt. Dacă haosul mai durează, vom fi nevoiţi să închidem fabrica. Clienţii nu îşi mai ridică armele comandate. Armatorii din Lorient, Saint-Malo şi Nantes, care au contractat cu noi turnarea a două sute de tunuri de bord, vor să ne plătească în asignate depreciate. — Îşi înarmează corăbiile? întrebă Richard cu interes. De ce? Se pregătesc pentru războiul de cursă? Se confirmau zvonurile care circulau la Paris în legătură cu iminenţa unor acţiuni militare. — 398 —

— Se vorbeşte de război, Monsieur Sunderland. Armatorii îl aşteaptă cu nerăbdare. Cursa e o afacere bănoasă. Richard îşi dezbrăcă mantaua îmblănită şi o aruncă pe un scaun. — Am obţinut comenzi pentru fabrica noastră, Chastellux. Iată contractul! zise el scoţându-l din geantă. Citeşte-l! Chastellux ridică întrebător din sprâncene. Despături contractul, îl parcurse atent, apoi cercetă caietul de sarcini. Richard se feri să-l întrerupă. Trecu în faţa ferestrei. Ploaia ciocănea în geamuri cu picături mari, pe jumătate îngheţate. — Mda. Frumos. Foarte frumos! zise Chastellux luminându-se. Termenul e cam scurt faţă de posibilităţile noastre. — Trebuie să executăm comanda în termen. Potrivit cifrelor de pe ultimii cincisprezece ani, fabrica noastră poate produce şi mai mult. Chastellux închise încet caietul de sarcini. — Monsieur Sunderland, în vremuri normale aveam la dispoziţie materie primă, posibilităţi de transport, lucrători calificaţi… — Întrerupeţi orice altă lucrare. Comanda aceasta are prioritate. Folosiţi echipe de zi şi de noapte. Plătiţi prime muncitorilor. Stimulaţi mâna de lucru, înţelegi, Chastellux? Vreau să onorez comanda. Fostul ofiţer de marină oftă adânc. — Fie, Monsieur Sunderland. Voi împlini porunca. Richard se ridică de pe scaun. — 399 —

— Îmi place acest limbaj, Chastellux. La lucru! După patru ani de lâncezire, uzina intră într-o perioadă de activitate febrilă. Chastellux se dovedi un organizator de prim ordin. Angajă lucrători noi, mobiliză pe cei vechi, repartiză echipe de zi şi de noapte, repuse în funcţie toate secţiile fabricii, asigură paza atelierelor şi a depozitelor cu detaşamente din garda naţională. De data aceasta autorităţile îi acordară sprijin necondiţionat. Fabrica lucra doar pentru apărarea cuceririlor politice ale poporului. Acei care se îndoiseră de buna-credinţă a noului proprietar al fabricii îşi puseră deocamdată frâu gurii. Dar îşi sporiră vigilenţa. Richard Sunderland, acest american de origină franceză, căruia regele îi confirmase titlul de marchiz, nu le inspira încredere. Richard lăsă pe seama lui Chastellux conducerea tehnică a fabricii, rezervându-şi problema procurării fondurilor pentru plata materiilor prime şi a salariilor. Pentru că nu avea încredere în stabilitatea asignatelor, monedă în care guvernul îi plătise acontul lucrării, se înapoie la Paris, unde se avântă într-o speculă activă, dar discretă, jucând la baisse hârtiile şi efectele de stat. Fiindcă deprecierea asignatelor continua în ritm accelerat, se ferea să păstreze în casa monedă-hârtie. Folosindu-se de interpuşi, vindea asignatele pe sub mână, cumpărând aur a cărui valoare creştea zi de zi. După două sau trei săptămâni, când sosea termenul diferitelor plăţi, vindea numai o parte din aurul achiziţionat. În schimbul acestuia îşi procură un număr de asignate egal cu cel folosit cu două sau cu trei săptămâni — 400 —

înainte pentru cumpărarea întregii cantităţi de aur. Diferenţa în aur o băga astfel în buzunar. Puterea de cumpărare a asignatelor cu care plătea salariile, scădea pe măsură ce creştea puterea de cumpărare a aurului, care-i rămânea lui. Profitul lui Richard era dublu. În afară de beneficiul legal pe care-l obţinea de pe urma executării comenzilor de armament, se alegea şi cu un frumos câştig personal, rezultat din manipularea secretă a asignatelor şi a aurului. Bineînţeles, jocul era periculos. Numeroşi speculatori, surprinşi asupra faptului, fuseseră sfâşiaţi de populaţia înfometată. Într-un tripou, un jucător mucalit declara cu umor: „Am pierdut 25 de ludovici de aur, iar către sfârşitul partidei am câştigat 80 de ludovici în asignate. Cine ar crede că făcând bilanţul, am pierdut totuşi mai mult decât am câştigat? Cum am ajuns la această concluzie. Ghici, ghicitoarea mea?” Bursa neagră a aurului îşi muta sediul dintr-o stradă întunecoasă într-alta mai dosnică, dintr-o fundătură cu ieşiri secrete într-alta şi mai uşor de evacuat în cazul raziilor. Asignatele false, aruncate pe piaţă de falsificatori stabiliţi în străinătate, sporeau discreditul hârtiilor emise de stat. În Anglia, cu 35 de franci de aur, se puteau cumpăra 1.000 de livre false. Cei care voiau să folosească moneda falsificată nu aveau de învins decât dificultatea de a o trece fraudulos peste graniţă. Cu timpul, apăru şi în Franţa o ciupercărie de tiparniţe clandestine, destinate falsificării asignatelor. — 401 —

La Passy fură descoperite şi confiscate 15.000.000 de asignate, gata să fie puse în circulaţie. Unii falsificatori atingeau perfecţiunea. Tiparniţa lui Guillot, un librar executat prin spânzurare la Verdun, fu preluată de monetărie, care o folosi pentru tipărirea asignatelor oficiale. În aceste condiţii, prăbuşirea economică a Franţei devenea o certitudine. Sărăcirea populaţiei era invers proporţională cu îmbogăţirea speculatorilor, care cunoşteau o prosperitate nemaiauzită. La 27 martie 1792, Franţa trimise un ultimatum agresiv imperiului austriac. Împăratul Franz al II-lea răspunse pe acelaşi ton. La 20 aprilie, Ludovic al XVI-lea fu obligat să propună Adunării Naţionale să declare război Austriei. Pus la vot, decretul fu adoptat într-o atmosferă de entuziasm delirant. Şapte deputaţi, printre care şi Robespierre, un avocat din Arras, se abţinură de la vot. Richard jubila. Războiul destinat să dea aripi producţiei uzinei sale fusese, în sfârşit, declarat. Operaţiile militare în sine nu-l interesau. Înfrângerea generalilor Lauzun şi Dillon, în luptele de la 28 aprilie, îl lăsară indiferent. Îl bucura în schimb complicarea situaţiei politice internaţionale. La Berlin, regele Friederich-Wilhelm pusese în aplicare Tratatul din 7 februarie, decretând mobilizarea generală. La Londra, trimisului Franţei, „cetăţeanul” Talleyrand, i se făcuse un mare afront. Foreign Office-ul îi comunicase oficial că e persona non grata. În douăzeci şi patru de ore — 402 —

trebuia să părăsească Anglia. Aceasta însemna că ostilităţile băteau la uşă. Potrivit negocierilor dintre inamicii Franţei revoluţionare, Marea Britanie urma să furnizeze armament aliaţilor, lăsând descoperită piaţa americană. Consecinţele erau lesne de prevăzut. Americanii vor fi nevoiţi să îşi procure armament de la fabricile americane. New Schenectady va cunoaşte într-un viitor apropiat o mare înflorire, datorită comenzilor noi care nu vor întârzia să aflueze. La Paris, oamenii politici erau dezorientaţi. Războiul ameninţa să ia proporţii neprevăzute. MarieAntoinnette era încredinţată că în trei săptămâni nepotul ei, împăratul Austriei, va intra triumfal în capitală. Adunarea Legislativă ţinea şedinţe nesfârşite fără a lua vreo hotărâre. Dezbaterile erau de o violenţă nemaipomenită. Schimburile de invective, ameninţările, încăierările se ţineau lanţ. Cluburile revoluţionare răspândeau pe drept cuvânt zvonul că inamicul avea complici în interior: aristocraţii, clericii, curtenii şi generalii vânduţi Austriei. Obţinerea victoriei era condiţionată de exterminarea acestor trădători. Rezultatele propagandei cluburilor nu întârziară să se vadă. Lessart, ministrul afacerilor străine, fu arestat şi trimis în faţa înaltei curţi. Aceeaşi soartă o suferi şi ducele de Cossé-Brissac, comandantul Gărzilor Constituţionale. Contele de Narbonne pierdu portofoliul războiului. În faţa palatului Tuileries patrioţii manifestau zilnic, scandând lozinci antiregaliste. Pancarte cereau moartea trădătorilor. Aristocraţii bănuiţi de reacţionarism erau arestaţi. — 403 —

Unele execuţii se făceau fără judecată, în plină stradă. Evenimentele se precipitau. La 20 iulie, populaţia cartierelor, exasperată de lipsuri, invada Tuileries-ul. Autorităţile municipale şi gărzile naţionale izbutiră cu greu să evacueze mulţimea din palat. În capitală atmosfera devenea tot mai explozivă. Se aşteptau evenimente mari. Pe străzi se auzeau până noaptea târziu cântece revoluţionare, intonate de patrioţi înarmaţi, care defilau în lungi coloane. Dansons la Carmagnole, Vive le son, vive le son, Dansons da Carmagnole, Vive le son du canon! În calitatea lui de fabricant de armament, Richard avea intrare liberă la Ministerul de Război. În cursul vizitelor sale cunoscu o serie de lideri revoluţionari, atât girondini cât şi iacobini. Diplomat, împărtăşea întotdeauna opiniile interlocutorilor. Era un cameleonism politic, pe care-l practica, de la o vreme, cu măiestrie. Ministrul Statelor Unite, pe care Richard îl vizita uneori, îl sfătui să părăsească Franţa. — Niciodată atmosfera n-a fost mai încărcată, spunea el domol. Mă tem că vom asista în curând la tulburări grave. — Muzica aceasta o aud mereu, aci la Paris zise Richard. — Nu e de mirare. Din informaţiile culese, am ajuns la concluzia că se pregăteşte o mare insurecţie. — 404 —

Deunăzi, am stat de vorbă cu ambasadorul Angliei, lordul Sutherland. Şi el aşteaptă să fie rechemat dintrun moment într-altul. E foarte îngrijorat. Richard era conştient că prelungirea şederii sale în Franţa, nu era lipsită de primejdii. Dar mai ştia că marile beneficii nu se obţin fără riscuri. Parisul anului 1792 era pentru el o comoară nesecată. Afacerile îl obligau să mai rămână în Franţa. În Statele Unite şi la Londra avea oameni pricepuţi şi de încredere, care-i suplineau mulţumitor lipsa. Mecanismul funcţiona perfect. La Paris, prezenţa lui era mai mult decât necesară. În caz de primejdie, putea oricând să fugă. Paşaportul său american era înzestrat cu puteri magice. Americanii, cetăţeni ai celei mai tinere republicii democrate din lume, erau adoraţi în Franţa. Americanul Fournier ajunsese unul dintre căpeteniile comitetului de insurecţie care se întrunea în taverna „Le Soleil d’Or” din piaţa Bastiliei, în hanul „Au Cadran Bleu” şi în casa lui Duplay. Gazda şi prietenul lui Robespierre, Gouverneur Morris era cel mai apreciat personaj din întregul corp diplomatic. Scriitorul american Joel Barlow, agentul din Paris al companiei „Sciota Land”, creată în scopul de a recruta colonişti, pentru a popula deşerturile americane, se împrietenise cu cei mai extremişti revoluţionari. Dar, spre deosebire de aceşti compatrioţi, care profesau din convingere idei liberale, Richard începuse a frecventa cercurile revoluţionare numai după ce constatase că succesul înclina spre curentele de stânga.

— 405 —

De la o vreme, Richard nu se mai limita la furniturile de arme şi la specularea asignatelor. La 17 martie 1792 prima sa corabie cu grâu acostase la Nantes. Întreaga cantitate o vânduse cu preţ astronomic unui mare importator, Aristide Beausire, care o depozitase într-un siloz, cu intenţia de a o specula mai târziu la sânge. Primul transport fusese urmat la scurte intervale de altele. Richard rămăsese atât de încântat de aceste tranzacţii, încât dirijase spre Nantes şi Bordeaux încărcăturile de cereale şi produse alimentare destinate până atunci Angliei. Foametea făcea ca piaţa franceză să înghită orice cantitate la preţuri impresionante. Richard lucra mână în mână cu un grup de firme din Nantes, care realizau, ca şi el, profituri uriaşe. Spre a scăpa de controlul vigilent al organelor revoluţionare, care vânau pe speculanţi şi pe agenţii lor, îşi asigurase protecţia câtorva personaje suspuse, pe care le mituia regeşte. Printre aceştia se aflau unii corifei ai clubului iacobin, membri cu vază ai Adunării Legislative, renumiţi pentru intransigenţa şi principialitatea lor. Cel mai însemnat era Chabot, un călugăr care îşi lepădase rasa monahală spre a adopta cea mai extremistă poziţie revoluţionară. Chabot ajunsese idolul foburgurilor Saint-Antoine şi SaintMarceau şi unul dintre cei mai temuţi membri al clubului iacobin. Titlul lui de glorie era crearea termenului sans-culottes, care avea să rămână pe veci legat de revoluţia franceză. Odată, la o masă copioasă, servită discret în apartamentul său, Richard îl întrebase dacă nu se — 406 —

înrudeşte cu familia conţilor de Chabot. Fostul călugăr începuse să râdă cu poftă. — Cum să nu. Ne tragem din acelaşi Adam. Dar ei coboară din ramura lui Abel, pe când eu dintr-a lui Cain. De aceea vreau să le răsucesc gâtul. Jullien de Toulouse şi Basire, iacobini cu mare platformă politică, întregeau trinitatea care asigura lui Richard o cvasiimunitate economică. Basire, datorită puternicelor sale legături cu Ministrul de Război, îi mijlocise o nouă comandă de armament. Fabrica de la Nantes lucra acum cu randament sporit. Richard îşi stabilise la Paris centrul său de activitate pentru Europa continentală. Statul său major era alcătuit dintr-un număr restrâns de colaboratori americani şi francezi, care dirijau însă o armată de agenţi nemărturisiţi, recrutaţi din toate straturile sociale. Agenţii schimbau asignatele pe valută forte, având totodată misiunea să vâneze şi informaţii cu caracter politic şi militar necesare marelui patron, care le folosea pentru interesele sale sau le vindea Angliei. Mănunchiul de colaboratori, care cunoşteau în parte dedesubturile activităţii lui Richard, erau recrutaţi mai ales din rândurile micii nobilimi şi ale burgheziei înalte. Toţi îi erau devotaţi, în primul rând fiindcă erau plătiţi împărăteşte, şi în al doilea, pentru că ştiau că la nevoie vor fi susţinuţi şi acoperiţi de patron care, din principiu, era loial cu subalternii. Acest nucleu cuprindea şi câţiva foşti camarazi de arme din timpul Războiului american de Independenţă. Expeditivi, plini de resurse, cu puteri — 407 —

depline în tratarea afacerilor, când împrejurările îi împiedicau să ceară dezlegarea directă a şefului, străbăteau Franţa în lung şi lat, trecând la nevoie fraudulos graniţa. Pentru a acoperi această activitate sub o firmă inofensivă, Richard deschisese la Paris şi la Nantes reprezentanţele unei societăţi franco-americane, specializată în vânzarea de terenuri arabile în Louisiana şi Saint-Domingue. Asigurat de protecţia trinităţii Chabot, Basire şi Jullien, şi sprijinit de grupul său omogen de subalterni, Richard putea să privească liniştit şi cu încredere viitorul. Cu seninătatea cinicului, a candidului şi a amoralului, trăsături care se îmbinau paradoxal în firea sa, Richard releva intimilor – în rarele sale momente de destindere şi sinceritate – ciudăţeniile situaţiei lui inextricabile. Deşi avea sentimente promonarhice, lucra pentru revoluţie şi democraţie. Colaboratorii şi-i alegea totuşi din rândurile aristocraţilor şi simpatizanţilor acestora. Viaţa aceasta, plină de contradicţii, îi rezerva surprize extraordinare. Partizanul oligarhiei sprijinea democraţia în măsura în care aceasta îi servea interesele. Patrioţii îl credeau un aprig partizan al revoluţiei. Monarhiştii îl socoteau un stâlp al contrarevoluţiei. Richard era încântat de posibilităţile sale de adaptare… Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, devenise unul dintre vizitatorii asidui al salonului cetăţenei — 408 —

Lucille Desmoulins şi al cetăţenei Roland, cele mai avansate bastioane moderne ale ideilor noi. Girondinii, care ţineau cârma statului, se adunau cu predilecţie în casa Roland. Iacobinii cu preocupări mondene preferau casa Desmoulins. Mai era şi un al treilea salon, al soţiei actorului Talma, în care îşi dădeau întâlnire oamenii de artă şi actorii cu idei avansate. De la o vreme, şi aceste reuniuni începură a fi suspectate. Adversarii politici denunţau activitatea, calificându-le cuiburi de spioni, de conspiratori, de duşmani ai poporului. Richard evita să mai circule noaptea pe străzi. Oamenii bine îmbrăcaţi riscau să fie luaţi drept aristocraţi şi trataţi ca atare. Primejdia de a fi spânzuraţi de un felinar inspira celor mai nărăviţi noctambuli o spaimă salutară, care-i făcea să se ferece în casele lor de îndată ce se întuneca. Spiritele se învrăjbeau. Mânia şi disperarea creşteau în suflete. Războiul civil mocnea în cenuşă. Insurecţia armată era pregătită la lumina zilei, fără niciun mister. Detaşamentele de patrioţi, organizate de Comună şi de secţiile revoluţionare, erau întărite cu contingente provinciale. Batalioanele sosite din Marsilia şi de la Brest erau gata de acţiune. Comitetul de insurecţie lucra febril, organizând formaţiile de luptă, distribuind arme. La 15 iulie, Adunarea hotărî desfiinţarea companiilor de elită din Paris. Totodată, ordonă deplasarea în provincie a trupelor de linie. În preajma bătăliei finale, lipsea monarhia de cele mai devotate unităţi militare. Jandarmeria şi unităţile din garda — 409 —

naţională, care primiseră sarcina să asigure paza palatului Tuileries, erau atrase de ideile noi. Parte din aceste trupe făcuseră cauză comună cu poporul, participând la cucerirea Bastiliei. Regaliştii, simţind primejdia, luau măsuri de apărare. Trei sute de cavaleri ai ordinului „SaintLouis”, scoşi din armată, se prezentară spontan la Tuileries, punându-se la dispoziţia regelui. Batalioanele elveţiene de la Rueil şi Courbevoix, alcătuite din nouă sute de oameni devotaţi monarhiei, fură rechemate la Paris pentru a sprijini apărarea palatului. Două mii de ostaşi din Garda Naţională întregeau forţele defensive. Artileriştii nu inspirau încredere. Comandantul forţelor regaliste se temea de o defecţiune a tunarilor, care manifestaseră adeseori simpatiile lor pentru insurgenţi. Parisul trăia momente de încordată aşteptare. În zilele următoare avea să se hotărască soarta revoluţiei şi, o dată cu acesta, soarta unei lumi. Toţi ştiau acest lucru. Într-o noapte, aproape de orele trei, Richard fu trezit din somn de dangătul clopotelor de la Saint-Sulplice şi Saint-Roch. După un scurt interval, porniră să se scurgă pe cheiul Luvrului coloane nesfârşite de oameni înarmaţi, care păreau să se îndrepte spre Tuileries. Cântecele revoluţionare făceau să vibreze ferestrele. Cartierele populare Saint-Antoine şi SaintMarceau se revărsau ca o mare spre centru. Clopotele tuturor bisericilor sunau acum laolaltă, într-un concert lugubru. Toată noaptea bocăniră pe chei paşii sacadaţi ai — 410 —

mulţimii. Huruitul tunurilor trase de cai sau împinse cu mâinile, zgomotul metalic al căruţelor cu muniţie, ropotul de copite al cailor comandanţilor de detaşamente, strigătele mulţimii excitate se învălmăşeau într-un vuiet continuu, asurzitor. De la fereastra apartamentului său, cufundat în întuneric, spre a nu atrage atenţia, Richard privea uluit şi impresionat acest fluviu uman care se scurgea paralel cu Sena. Emoţia care înflăcăra populaţia găsea un bizar ecou şi înăuntrul fiinţei lui. Poate că sângele său plebeu, moştenit de la Josiah Sunderland şi de la străbunul său patern, piratul, reuşea să decoloreze albastrul sângelui transmis de bunicul său matern, marchizul. Aşa se explicau poate preferinţele sale pentru comerţ şi finanţe, preocupări atât de străine mentalităţii nobililor puri. Spre dimineaţă, coloanele începură să se subţieze. Soames îi aduse informaţii proaspete. O vecină îi spusese că pieţele din jurul palatului Tuileries erau negre de oameni. Prin curţile palatului scânteiau în soare baionete, săbii, tunuri. Dinspre Tuileries se auzi răpăiala neregulată a unor împuşcături. Apoi detunăturile, răzleţe la început, se înteţiră. În curând, porni să se audă şi glasul tunurilor. Focurile de armă şi huruitul pieselor se contopeau într-o rostogolire grea de tunete, ca în plină furtună. Nu trecu mult, şi dinspre palat apărură pe cer vălătuci negri de fum şi limbi uriaşe de foc, pe care vântul le împingea spre Sena. Din balconul — 411 —

apartamentului său, Richard contempla văzduhul întunecat de vârtejurile de fum, care se înălţau parcă şi deasupra Luvrului. Pe chei treceau în pas alergător patrule, cete de revoluţionari, femei din hale, copii. Apoi mulţimea porni să se retragă dinspre palat într-o neorânduială de nedescris. Richard văzu din balcon doi soldaţi din gărzile elveţiene, plini de sânge, care fugeau urmăriţi de o ceată de patrioţi înnebuniţi de furie. O patrulă tăie drumul fugarilor, care după o luptă scurtă fură ucişi. Se auziră împuşcături şi dinspre Luvru. O femeie căzu lovită de un glonte rătăcit. Richard văzu un bătrân ţeapăn, cu alură de ofiţer în retragere, care trecea escortat de doi patrioţi cu armele la şold. Aproape de colţul străzii, câţiva revoluţionari înşfăcară pe prizonier, îl puseră la zid şi îl ciuruiră cu gloanţe. Luptele durară până spre seară. Împuşcăturile se împuţinară abia către lăsatul serii. În noaptea aceea, Parisul fu iluminat de sărbătoare. Pe Quai du Louvre treceau acum cete de oameni voioşi. Victoria era a lor. Cântecele răsunau iarăşi pe străzi: Ah, ça ira, ça ira, ça ira… În zilele următoare efervescenţa se mai domoli. Profitând de acalmie, Richard hotărî să facă un drum până la palatul Lusignan. De data aceasta îmbrăcă un costum curat, simplu, de burghez cu mijloace modeste. Pentru orice eventualitate, strecură sub haină două pistoale încărcate. În cazul că ar fi fost atacat, n-ar fi ezitat să tragă. — 412 —

Palatul Lusignan era pustiu. Nici bătrânul portar nu-i mai ieşi în întâmpinare. Deduse că Patricia se afla încă la Charlemont-sur-Loire. În noaptea de 28 august începură vizitele domiciliare. Delegaţii secţiunilor percheziţionau casă cu casă, în căutarea preoţilor care refuzaseră jurământul pe Constituţie, şi a aristocraţilor care participaseră la evenimentele de la 10 august. În două zile fură operate mii de arestări. Richard găsi necesar să-şi ia măsuri de precauţie. Arse o serie de hârtii compromiţătoare, printre care liste cu numele unor agenţi folosiţi în operaţiile de schimburi de asignate, un pachet cu scrisori primite din partea unor emigranţi din Anglia, cu care păstrase legături, şi diverse piese cu caracter comercial, care lear fi dezvăluit combinaţiile cu acaparatorii de devize şi de mărfuri. Semnele prevestitoare unei vijelii şi mai mari se făceau simţite. Richard se întreba dacă n-ar fi mai înţelept să treacă graniţa. În Anglia ar putea aştepta în linişte desfăşurarea evenimentelor. Dar nu se îndura să-şi lichideze afacerile atât de prospere din Franţa. La vizita domiciliară, care i se făcu şi lui, i se confiscară câteva epistole scrise în englezeşte. Secţionarii jubilau. Erau convinşi că puseseră mâna pe câteva piese cu limbaj cifrat. Pentru a-şi dovedi nevinovăţia, Richard se prezentă la Ministrul de Justiţie, unde depuse o plângere împotriva secţionarilor, cerând restituirea misivelor scrise de fiul său. În vreme ce îşi aştepta rândul la audienţă, se întâlni — 413 —

cu Charles de Talleyrand-Périgord, fostul episcop de Autun, care solicita un paşaport pentru Anglia. Danton, noul ministru de justiţie, căruia Franţa revoluţionară îi datora succesul loviturii de stat de la 10 august, dădu satisfacţie lui Richard. Eliberă şi paşaportul cerut de Talleyrand. Lui Richard nu-i scăpă suspinul de uşurare al fostului cleric. — Când speraţi să ajungeţi la Londra? îl întrebă. — La începutul săptămânii viitoare. Azi e în treizeci, nu-i aşa? — Exact. — Dacă nu vor interveni piedici, la 4 septembrie voi debarca la Dover. Dragă Monsieur Sunderland, niciodată nu mi-a plăcut să-mi petrec vara la Paris. Anul acesta, barem, capitala noastră a devenit un adevărat cuptor, în care nu mai e de trăit. Tonul şi întorsătura frazei erau ambigui. Richard rămase gânditor. Fuga lui Talleyrand – căci plecarea aceasta intempestivă nu putea fi calificată altfel – dovedea că fostul episcop socotise că e mai cuminte să se facă nevăzut decât să fie martorul triumfului revoluţiei. Culmea era că luptase şi el pentru acest triumf. — Ador calmul vieţii de ţară, pe care nu-l guşti nicăieri mai bine decât în Anglia, spuse Talleyrand elegiac. Adio, Monsieur Sunderland, adăugă el întinzându-i mâna. Nădăjduiesc să ne revedem la Londra. — Cât de curând, Monsieur de Périgord, cât de curând!

— 414 —

Richard era uluit. Mersul rapid al evenimentelor depăşea orice aşteptări. Monarhia zăcea la pământ. Nobilii şi preoţii se ascundeau prin vizuini, ca sălbăticiunile încolţite de primejdie. În cursul acestor zile, Richard trimisese în mai multe rânduri emisari la palatul Lusignan, spre a se informa dacă Patricia sosise la Paris. De fiecare dată primise răspunsuri negative. De când lucrurile luaseră întorsătura gravă din ultima vreme, Richard lucra mai prudent. Licenţiase pe mai toţi agenţii mărunţi, care se făcuseră nevăzuţi, în aşteptarea unor vremuri mai prielnice. Mulţi dintre colaboratorii săi apropiaţi ceruseră îngăduinţa să treacă în străinătate. Franţa nu mai oferea garanţii de securitate foştilor purtători de particule nobiliare şi partizanilor recunoscuţi ai monarhiei. Împotriva speculei se pornise o campanie implacabilă. Numeroşi importatori denunţaţi că făcuseră speculă fuseseră întemniţaţi. În ciuda primejdiilor, speculatorii nu dezarmau. S-ar fi zis că teroarea – potrivnic intenţiei iniţiatorilor ei – crea un climat propice câştigurilor ilicite. Afaceriştii trăiau în umbra ştreangului dar, printr-o ciudată compensaţie, făceau afaceri de aur. Acesta era şi motivul pentru care Richard îşi prelungea şederea în Franţa. Câştiga atât de mult, încât socotea că şi-ar fi batjocorit steaua dacă ar fi abandonat partida. Într-o zi, pe când traversă Pont-Neuf îndreptându-se spre casă, văzu pe Quai du Louvre o mulţime agitată, îmbulzindu-se în faţa unei case cu două etaje. Obloanele trase şi poarta mare, destinată trăsurilor, — 415 —

ferecată în plină zi, dădea clădirii masive înfăţişarea unei fortăreţe. — Au intrat în casa asta! striga un tânăr sansculotte, arătând lumii bulucite poarta grea. I-am văzut cum s-au strecurat înăuntru. O patrulă apăru în pas alergător după colţul străzii. Gloata din faţa casei creştea alimentată de trecători curioşi. — Aici sunt! strigă tânărul zelos către ostaşii înarmaţi, care se înfipseră ca o pană în îmbulzeală, spre a-şi face drum până la poartă. — Eşti sigur că au intrat aici? îl întrebă comandantul. — Cum te văd şi mă vezi, cetăţene ofiţer. Au dat colţul străzii şi s-au furişat în casa asta, socotind că n-o să prindă nimeni de veste. Noroc că am fost prin apropiere… Comandantul izbi în poartă cu garda săbiei. — Deschideţi! În numele legii, deschideţi! Poarta răsuna ca doagele unui butoi gol. — S-o spargem, propuse tânărul zelos. — S-o spargem! — Da, s-o spargem, se auziră glasuri din mulţime. De undeva apărură doi oameni cu o bârnă, pe care o repeziră ca pe o catapultă în poartă. — Ce se întâmplă? întrebă Richard pe un tânăr gură-cască, ce stătea cu mâinile în buzunare şi se uita spre ferestrele de la etaj. — Cică nişte aristocraţi, scăpaţi de sub escortă, sau refugiat încasa asta. Sub loviturile repetate, poarta pârâi din încheieturi, — 416 —

prăbuşindu-se cu zgomot asurzitor. Tânărul sans-culotte se avântă în gang, urmat de soldaţi. Câteva focuri de armă răbufniră dinăuntru. Sub privirile surprinse ale spectatorilor din primele rânduri, tânărul îşi duse mâna la pântece, se împletici, apoi se rostogoli cu obrazul pe o sfărâmătură a porţii. Căzu şi comandantul patrulei. Un glonte îl trăsnise între ochi. Ca la un semnal, lumea cuprinsă de panică se risipi care încotro. Înnebuniţi de spaimă, oamenii neînarmaţi o luaseră la fugă, îmbulzindu-se, îmbrâncindu-se, călcându-se în picioare. Era limpede că prizonierii fuseseră aşteptaţi de prieteni pregătiţi pentru orice eventualitate. Se trăgea din gang şi de la două ferestre, ale căror obloane fuseseră brusc date deoparte. Richard căută adăpost sub arcada intrării unei prăvălii din apropiere. Deodată simţi o usturime cumplită în braţ. Furios, înjură printre dinţi. Curioşii se risipiră ca potârnichile. Richard era atât de furios din pricina propriului său ghinion, încât nu mai acordă nicio atenţie schimbului violent de focuri. Fusese, rănit la antebraţ. Pe sub mânecă se prelingea o dâră de sânge care înroşise dantela. Alarmat de hemoragia puternică, nu mai aşteptă sfârşitul luptei. Strecurându-se pe lângă pereţi, reuşi să ajungă în dreptul casei lui. Cu un oftat de uşurare intră repede în gang. Îi venea ameţeală şi i se înmuiaseră picioarele. Acum, după ce scăpase de primejdie, simţea un gol în stomac, greaţă şi un început de leşin. — 417 —

Cu preţul unui mare efort, izbuti să urce scările până la apartamentul său. Soames nu-şi dezminţi nici de data aceasta calmul. — Îmi permit să vă atrag atenţia. Sir, că la etajul al doilea locuieşte un medic, spuse el cu profesională solicitudine. — Haidem la doctor. Dă-mi braţul tău să mă sprijin, zise Richard. Urcară încet făcând popasuri la fiecare treaptă. — Numai de-ar fi acasă. — Este, Sir. L-am văzut intrând acum o jumătate de oră. Ajuns în dreptul uşii medicului, Soames ciocăni cu putere. Nu avură mult de aşteptat. Auziră zgomot de paşi târşiţi, o cheie învârtită în broască. Uşa se întredeschise, lăsând să apară capul hirsut al unei babe ştirbe şi bănuitoare. — Pe cine căutaţi? întrebă ea răguşit. — Pe maître Paulet, zise Soames cu solemnitate. — Nu ştiu dacă e acasă. Să văd. Cine sunteţi? — Mă numesc Sunderland şi locuiesc cu un apartament mai jos, interveni Richard nerăbdător. Spre exasperarea lui, bătrâna încuie uşa. Paşii târşiţi se pierdură în fundul apartamentului. Se scurse un minut, două, trei… — Ce dracu face zgripţuroaica asta? exclamă Richard furios. Cred că doctorului îi e frică să iasă. În acelaşi moment, uşa se deschise larg. În prag apăru un bărbat de vreo cincizeci de ani, deşirat, în haine negre, ponosite. Praf de tutun de prizat îi presăra jiletca. Gulerul i se albise de pudra căzută de — 418 —

pe perucă, pantofii aveau crustă de noroi uscat. — Iertaţi-mi întârzierea, spuse el cu siropoasă amabilitate. Menajera mea este de vină. Abia se mişcă. Vă rog intraţi, Monsieur Sunderland. Doctorul le făcu loc să intre. Încuie uşa cu grijă şi porni înaintea lor spre a le arăta drumul. Mergea încovoiat, cu paşi mici ca un chinez bătrân. Deschise o uşă, străbătură un salon de aşteptare, cu mobile vechi, prost întreţinute, cu un covor gros, găurit, ale cărui culori se contopiseră într-un cenuşiu murdar, şi ajunseră într-o încăpere mare, care servea de cabinet medical. Aşeză pe Richard într-un scaun care scârţâi, apoi începu să trebăluiască într-o cutie de instrumente medicale. — Tăiem mâneca? Sau preferaţi să nu stricăm haina? întrebă medicul. — Tai-o, Monsieur! mai repede! — Imediat, imediat. Toate la timpul lor, Monsieur Sunderland. Nu vă impacientaţi. În timp ce doctorul umbla cu instrumentele, Richard remarcă fără voie de-a lungul pereţilor o mulţime de tablouri, sprijinite unele peste altele şi aşezate de-a dreptul pe podea. Toate erau cu faţa întoarsă spre zid. Pe mesele chirurgicale, pe dulapurile cu cărţi, pe biroul din colţul camerei stăteau, claie peste grămadă, vase chinezeşti, porţelanuri scumpe, statuete de jad, cristale, toate prăfuite şi murdărite de muşte. Cabinetul acesta medical semăna mai degrabă cu o prăvălie de antichităţi. Din bucătărie, menajera slută şi ştirbă aduse un — 419 —

lighean cu apă fierbinte. Richard urmărea cu sufletul la gură pregătirile. Prezenţa lui Soames îl făcea să afişeze un calm de faţadă. Spre surprinderea sa, medicul, care îi făcuse la început impresia unui cârpaci, îl trată cu pricepere şi atenţie. După ce tăie în lung mâneca hainei, descoperind braţul, urmaşul lui Esculap cercetă rana, apoi clătină doctoral din cap. — Nu e grav. Necesită însă oarecare îngrijire. Pentru a se evita complicaţiile. Nu costă decât opt sute de livre. — O mie, Monsieur, dacă mă tratezi cum trebuie, zise Richard enervat. — Atunci să ne punem pe treabă, rosti medicul, începând să opereze. Soames, care îşi inaugurase cariera făcând pe bărbierul în salonul unui peruchier de pe Holborn Street, îşi însuşise încă de pe atunci rudimentele artei chirurgicale. Rana stăpânului îi păru mai puţin serioasă decât încerca să o înfăţişeze medicul. Onorariul îi păru fabulos. Dar nu spuse nimic. „în definitiv, îşi zise el, patronul n-are decât să plătească. Nu-i lipsesc gologanii.” Glontele atinsese superficial muşchiul extensor comun, sfâşiind pielea şi dând naştere unei hemoragii relativ abundente. În realitate, era vorba de o simplă zgârietură, pe care medicul o pansă cu lux de gesturi şi schime spre a-şi impresiona pacientul. — Mâine după-amiază să veniţi din nou. Va trebui să vă schimb pansamentul, zise doctorul, ştergându-şi mâinile cu un prosop de o curăţenie îndoielnică. În — 420 —

zece zile se vindecă. Garantez. Richard plăti onorariul majorat, potrivit făgăduielii, şi se înapoie în apartamentul său. — Chirurgul acesta pare priceput, zise el, în vreme ce valetul îi punea cu grijă pe umeri un halat de casă. — În cartier se bucură de o bună faimă profesională, Sir. Are însă şi păcate. E aprig la câştig. Se îndeletniceşte şi cu cămătăria, numai să-şi înmulţească mai repede banii. Tablourile pe care le-aţi văzut în cabinet sunt gajuri ale nenorociţilor care nu şi-au putut achita la timp ratele împrumuturilor. — Shylock, exclamă Richard gânditor. — Iertaţi-mă, Sir, îl cheamă Paulet. Maître Simon Paulet. Lumea îi mai zice şi „Paulet-Mănâncă-Aur” Richard reflectă cu cinism că porecla acesta i s-ar potrivi poate şi lui. Rana i se vindecă repede, depăşind previziunile medicului. Cicatricea, care rămase a-i aminti păţania de pe Quai du Louvre, era prelungă şi trandafirie. — Acum sunteţi deplin sănătos, zise Paulet, după ce îi desfăcu ultimul pansament. Puteţi folosi mâna fără niciun menajament. Dacă mai aveţi vreodată nevoie de maître Simon Paulet, ştiţi unde să-l găsiţi. — Sper să nu mai am niciodată nevoie, maître, zise Richard. — Nu se ştie, Monsieur, nu se ştie. Il ne faut jurer de rien glăsuieşte un vechi proverb al nostru. — Aşa îmi urezi? — De ce nu? La mine credeţi că vin oamenii numai după sfaturi medicale? Se mai găsesc şi altele, zise Paulet, arătându-şi într-un zâmbet strâmb dinţii — 421 —

galbeni şi tociţi. — Ce se mai găseşte? Ia spune? întrebă Richard amuzat. Medicul îşi frecă mâinile. — Să vă arăt eu ce. Se îndreptă cu paşii lui mărunţi spre perete. Apucă un tablou şi îl întoarse cu faţa spre Richard. — Iată ce puteţi găsi. Priviţi! — Nu sunt amator de tablouri, maître Paulet. Îmi pare rău… — Vă rog, priviţi! stărui doctorul. Nu costă nimic. Şi cercetaţi semnătura. Mai mult pentru a-i face plăcere, Richard se uită la tabloul pe care lumina căzu din plin. Deodată tresări. În camera aceea cu pereţi albi, cu mese încărcate cu instrumente chirurgicale şi porţelanuri prăfuite, tabloul se singulariza izbitor. În palatele pe care le frecventase, Richard văzuse nenumărate pânze semnate de maeştri cu renume mondial. Dar acolo, în cadrul somptuos al saloanelor aurite, splendoarea lor nu se reliefa. Totul era atât de perfect armonizat, încât obiectele de artă, oricare ar fi fost ele, se contopeau în ansamblul decorativ menit să creeze o anumită atmosferă, şi nicidecum un cadru de expoziţie. Dar aici, în încăperea aceasta sordidă, cu pereţii goi şi tavan afumat, tabloul ieşea în evidenţă că un diamant printre cărbuni. — E un Guerchin, spuse maître Paulet. Un Guerchin veritabil. Reprezintă pe sfinţii Benoit şi Francise de Assis şi vioara. — 422 —

Richard rămase cu privirile aţintite asupra pânzei, care îi răscolise parcă sufletul. Era pentru întâia dată că un tablou îl făcea să vibreze. Subiectul era banal. Tratarea însă atingea culmile perfecţiunii. Cei doi sfinţi ascultau cu extaz sunetele unei viori. Muzica sugera o viziune supranaturală, un spaţiu eterat, în care se întâlneau suflete şi îngeri. În tabloul lui Guerchin muzica avea o semnificaţie ascetică, înălţând nu numai simţurile, dar şi materia, printr-o complicitate a decoraţiei pictate ce descoperea plafoanele, continuându-le printr-o arhitectură aeriană. S-ar fi zis că pământul îşi pierdea consistenţa şi se ridica spre cer. Ansamblul era prezent într-un bogat joc de culori, cu uimitoare artificii de lumină. Richard contempla această capodoperă, delectânduşi ochiul, mintea şi sufletul. Uitase că se afla în cabinetul unui medic. Cufundat în extaz, încerca bucuria neofitului care savurează pentru prima dată o intensă satisfacţie estetică. — Piesa e de mare valoare, spuse Paulet, care urmărise cu atenţie reacţiile întipărite pe chipul pacientului său. Dacă vă place, v-o cedez pe un preţ de nimic. O mie de livre aur. Preţul îl smulse pe Richard din reverie. Fabuloasa sumă îi trezise spiritul ascuţit de om de afaceri. — O mie de livre aur? Exagerat, maître Paulet. Deşi nu sunt cunoscător, aş fi dispus să cumpăr pânza. Dar preţul… — Preţul e infim faţă de valoarea reală a tabloului, Monsieur Sunderland. Pot să vă arăt şi alte pânze, adăugă el. — 423 —

Simţise că nada prinsese o pradă rară. Cu gesturi molcome, spre a stimula şi mai mult curiozitatea vizitatorului, îi înfăţişă câteva peisaje şi portrete de Claude Lorrain, şi Le Sueur, de Rigaud şi Chardin, de Guido Reni şi Bronzino, de Van Eyck şi Vermeer. O defilare de tablouri magnifice, un feeric caleidoscop de culori şi tonuri măiastru îmbinate. Richard era copleşit. — Toate sunt originale? întrebă el bănuitor şi oarecum ruşinat de propria-i ignoranţă. — Desfid să găsiţi vreo copie în întreaga mea colecţie. Nu s-a născut omul care să strecoare o copie lui Simon Paulet. Rostise această frază plin de impetuozitate şi mândrie: Apoi se încovoaie iarăşi. Cu afectată mâhnire adăugă: — Din nenorocire, timpurile sunt grele. Altfel, nu maş îndura să mă despart de aceste minuni cu care s-ar mândri oricare muzeu. Maître Paulet oftă adânc. — Dacă aţi şti, Monsieur Sunderland, ce sacrificii am făcut spre a le procura. Acum, împrejurări vitrege mă obligă a mă despărţi de unele din ele. Richard ar fi jurat că maître Paulet nu era tocmai îndurerat. În ciuda talentului său de actor, medicul nu îşi putea ascunde satisfacţia de a fi dat peste un amator care prezenta toate garanţiile de seriozitate. Richard îşi dădea seama că interlocutorul său era un rafinat negustor. Era dornic să cumpere câteva piese, dar nu voia să se lase jumulit. Avusese de-a face cu indivizi mai vicleni decât Paulet. — 424 —

— Mă tem că nu aveţi suficientă încredere în mine, spuse medicul fără ocoluri. V-aş face o propunere. Vă încredinţez tabloul lui Guerchin, care pare să vă fi plăcut. Consultaţi orice expert veţi socoti de cuviinţă. Sunt convins că după expertiză veţi achiziţiona multe tablouri din colecţia mea. V-aş propune să aduceţi expertul aici, însă nu vreau să credeţi că aş încerca să-l influenţez. Fără să mai aştepte consimţământul lui Richard, care stătea nehotărât în mijlocul camerei, învălui tabloul într-o faţă de masă verde. — Trimiteţi vă rog valetul să-l ia. Vi-l încredinţez fără a vă cere vreo garanţie. Dar de ce să mai pierdeţi vremea trimiţând valetul? Cobor chiar eu cu tabloul până la dumneavoastră. — Maître Paulet… protestă Richard. — Vă rog! Când e vorba de un vecin atât de preţuit, niciun sacrificiu nu e prea mare. Luă tabloul sub braţ, apoi deschise uşa, poftind cu un gest pe Richard să treacă înaintea sa. Richard angajase recent în serviciul său personal pe un tânăr recomandat călduros de ducele de Lusignan, pe nume Amaury de Beaumont-Challais. Acest autentic descendent al unor baroni care se ilustraseră în epoca primilor capeţini, era tipul eroului de roman cântat de scriitori secolului al XVIII-lea. Efeminat, blond, cu ochi albaştri şi corp sculptural, spiritual, inteligent, manierat, păstra totuşi o doză de naivitate şi exuberanţă copilărească, ce îl prindea de minune. Richard se ataşase de el, aşa cum te ataşezi de un căţel de care nu te mai poţi lipsi. Nu-l folosea în — 425 —

afaceri serioase. Nu avea prea multă încredere în seriozitatea tânărului nobil şi nici nu voia să-l expună primejdiilor. Lusignan i-l recomandase stăruitor. Challais, afirmase ducele, era capabil de cel mai sublim devotament. Nu avea suficientă experienţă, dar cu timpul va şti să ducă la capăt cele mai grele misiuni. Richard îl angajase fiindcă avea nevoie de un secretar-curier care să cunoască bine Parisul şi care să se achite discret de unele sarcini delicate. Challais nu-l dezamăgise. Ştia să fie prezent când trebuia şi să dispară la timpul oportun. În vremuri normale, un Beaumont-Challais ar fi fost la douăzeci şi trei de ani demnitar al Curţii, colonelproprietar al unui regiment, şef de misiune diplomatică ori episcop cu venituri princiare. Revoluţia însă izgonise pe nobili din armată şi diplomaţie, le închisese izvorul înaltelor grade ecleziastice şi, o dată cu măturarea monarhiei, făcuse tabula rasa din toate sinecurile gras plătite ale Curţii. Nobilii se văzuseră puşi în situaţia fie de a emigra, fie de a trăi modest şi cu frica în sân într-o Franţă nouă, cu o nouă ierarhie a valorilor. Pe Challais nu-l ispitise emigraţia. Din primele zile ale revoluţiei adoptase celebra frază a ducelui de Rohan-Chabot: „Când ai onoarea să te naşti francez, preferi să ţi se taie capul decât să-ţi părăseşti ţara”. Fiindcă veniturile sale nu erau îndestulătoare spre aşi asigura un trai comod, corespunzător rangului, acceptase să figureze pe statele de salarii ale arhimilionarului Richard Sunderland. Această aservire — 426 —

îi fusese uşurată de o scuză care-i aurise pilula. Patronul său era un marchiz autentic. Iar istoria cunoştea nenumărate exemple de nobili care primiseră a sluji – fără să deroge – pe alţi nobili de un rang superior. Sunderland-Beauclair nu era decât marchiz. Dar nici Bourbonii nu fuseseră de la începutul începutului în vârful piramidei familiilor nobile din Franţa. Challais se simţea într-o relativă siguranţă materială sub aripa lui Richard Sunderland, care-l plătea în aur, imens avantaj în Franţa revoluţionară. Consultat de patronul său asupra unui expert în materie de pictură, Challais îşi frământă două zile mintea, făcu cercetări încoace şi încolo, la capătul cărora se înapoie triumfător, propunând serviciile maestrului Fragonard, un apreciat pictor al vechiului regim. Trimis în ambasadă, Challais reuşi să obţină din partea marelui artist asentimentul de a face expertiza tabloului semnat de Guerchin. Într-o duminică, Richard şi Challais se prezentară cu tabloul în atelierul venerabilului membru al fostei Academii Regale, care până la prăbuşirea monarhiei se mândrise cu titlul de pictor al maiestăţii sale. Fragonard era în acea epocă un bătrân încă verde, care mânuia cu virtuozitate penelul. Dar moda lui trecuse. David, pictorul sans-culotte, sfătuitorul corifeilor revoluţiei în domeniul artelor plastice, decretase obligativitatea temelor sugerate de operele sobre ale antichităţii. Franţa regenerată, spunea el, repudia arta frivolă, decadentă, a lui Watteau, Boucher şi Fragonard, pe care posteritatea o va — 427 —

dispreţui, surghiunind-o prin poduri. Frizele de la Herculanum, vasele etrusce, sculpturile greceşti antice trebuiau să constituie unica sursă de inspiraţie a artiştilor plastici ai revoluţiei. Fragonard încercase zadarnic să se familiarizeze cu noua manieră, creând opere în stilul neoclasic. Penelul delicatului pictor al formelor rotunde, voluptuoase, al siluetelor elegante, cu sinuozităţi ispititoare nu putea reda severitatea liniilor şi sobrietatea desenului, impuse de noul curent. — Fragonard s-a demodat. E un om sfârşit, declarau sentenţios partizanii lui David. Richard nu ştia acest lucru, şi chiar dacă l-ar fi ştiut nu l-ar fi luat în seamă. În artă, prefera tradiţionalismul verificat tendinţelor noi, care îşi căpătau confirmarea numai o dată cu patina vremii. Nu accepta inovaţiile îndrăzneţe decât în afaceri. Fragonard îi primi cu amabilitatea şi politeţea caracteristică societăţii rafinate în care se formase şi care-i confirmase celebritatea. — Maestre, vă rog să expertizaţi acest tablou. Onorariul vi-l fixaţi dumneavoastră, spuse Richard! La nevoie, ştia să facă paradă de generozitate. Experienţa îl învăţase că faţă de unii oameni e preferabil să-ţi etalezi mărinimia. Dacă Fragonard va fi lăsat să-şi aprecieze singur cuantumul onorariului, va cere desigur mai puţin decât s-ar simţi obligat să-i ofere milionarul Sunderland. Pictorul îi ceru o sumă atât de modestă, încât Richard se felicită pentru mirosul său fin. Odată tranşată această chestiune, intră în subiect: — 428 —

— Mi s-a cerut pentru tabloul acesta o mie de livre aur. Cred că e scump. Cât apreciaţi că valorează? Fragonard contemplă îndelung tabloul, apoi clătină din cap. — Dacă îmi cereţi un răspuns categoric, mă tem că am să vă dezamăgesc. Cel mult pot să vă atest dacă e autentic sau nu. Şi în această privinţă răspunsul meu e afirmativ. E un Guerchin veritabil. Culoarea, desenul, concepţia, maniera, vernilul sunt caracteristice. La Roma, eram unul dintre admiratorii lui Guerchin. Pictorul făcu o pauză. — Cât despre valoare, continuă el, nu aş putea să vă dau vreo povaţă. Orice obiect de artă, cher monsieur, are mai multe valori. În primul rând, o valoare comercială, pe care o stabilesc negustorii şi amatorii; cu alte cuvinte, valoarea pieţei. În al doilea rând, o valoare afectivă, care face ca un obiect de artă, oricât de mediocru, să capete un preţ uriaş pentru amintirile pe care le evocă anumitor persoane. În sfârşit, o valoare artistică, o valoare pură, dezbrăcată de orice factori exteriori. Pentru mine, un tablou de Guerchin, de Rafael sau de Rembrandt are o valoare artistică incalculabilă. O asemenea capodoperă are un preţ infinit mai mare decât cel mai frumos palat de marmură. De ce? Vă voi răspunde. Orice bogătaş poate să-şi dureze un palat de marmură, dar nu să şi posede un Rafael. Numărul tablourilor lui Rafael e limitat. Mi-aţi spus că vi s-a cerut pe acest Guerchin o mie de livre aur şi că vi s-a părut scump. V-aţi referit desigur la valoarea comercială. În vremuri normale — 429 —

numai regii, principii şi papii îşi pot îngădui să cumpere un Rafael. În vremurile excepţionale pe care le trăim îl poţi schimba pe un blid de fasole. Când oamenii sunt ameninţaţi să moară de foame, se deposedează de toate bunurile pentru o coajă de pâine. Fragonard aruncă o privire încărcată de dragoste şi regret asupra tabloului. — Nu ştiu dacă m-aţi înţeles, Monsieur. Dacă aş avea o mie de livre, l-aş cumpăra imediat. După câteva momente de gândire suspină adânc. — Dacă cel care vi-l vinde e un particular îndrăgostit de tablouri, îl plâng. Îl plâng fiindcă îmi dau seama cât suferă, cât îl costă această despărţire. Dacă e negustor, e şi mai grav. Mă gândesc la preţul de nimic cu care l-a cumpărat, pentru a vi-l putea oferi dumneavoastră pe o mie de livre. Richard îl ascultase fără a-l întrerupe. Abia într-un târziu sfâşie tăcerea plină de adânc înţeles care se lăsase asupra lor. — Vă mulţumesc maestre. Îl voi cumpăra. Cel care mi l-a oferit spre vânzare mai are şi alte pânze, pe care abia aşteaptă să le comercializeze. Le voi cumpăra pe toate numai datorită dumneavoastră. Vă fac o mărturisire. Într-o oră am învăţat de la dumneavoastră mai mult decât într-o viaţă de om. Rămase câteva clipe pe gânduri. — Maestre, acest Guerchin este al dumneavoastră. — Oh, Monsieur, e un dar scump. Nu-l pot primi. — Este onorariul dumneavoastră, maestre. Onorariul pe care vi-l stabilesc eu. — 430 —

Richard voia să fie consecvent în mărinimia sa. Tonul vorbelor sale respira însă, fără voie, un orgoliu de Mecena care oferă un dar regesc unui pictor al regilor. Când plecă de la Fragonard, se lăsase noaptea. Cerul era greu de nori vineţi, prevestitori de furtună. Richard se urcă împreună cu Challais în trăsura de piaţă care îi aşteptase tot timpul vizitei. — Unde te las, Challais? — La Palais Royal, Monsieur, dacă vă este în drum. Richard interzisese formal colaboratorilor a i se adresa folosind titlul său de marchiz. — Bine, te conduc până la Palais Royal. Zâmbi, apoi continuă: — Spune drept, nu-i aşa că te duci la Dufour’s, să joci cărţi? Challais se roşi până în vârful urechilor. — Aţi ghicit, Monsieur, recunoscu el după o scurtă şovăială. Richard scoase din buzunar o pungă cu cincizeci de ludovici şi o aruncă în braţele lui Challais. — Să-ţi poarte noroc! Simţea nevoia să fie darnic pe toată linia. Îi plăceau aceste gesturi. Când trăsura ajunse la Palais Royal, porniră să cadă picături mari, aşternând pe caldarâm puzderie de băncuţe întunecate. — Prudenţă, Challais, îi mai recomandă Richard. Nu mă refer la joc, ci la comportarea ta. Azi nobilii nu sunt bine văzuţi într-o pornire de simpatie, îl bătu — 431 —

uşor pe braţ. — Mă bucur că n-ai fost în capitală la 10 august. Altfel te-aş fi pierdut. Fără îndoială că Challais s-ar fi prezentat la Tuileries spre a-şi pune pune sabia la dispoziţia regelui. — Mă întreb ce i-aş fi răspuns lui Lusignan dacă mi-ar fi cerut veşti despre dumneata! Printre iniţiaţi se şoptea că Challais era fiul lui Lusignan. Aşa se şi explică interesul deosebit pe care i-l purta acesta. — Ne-am înţeles! Prudenţă! rosti iarăşi Richard. Porunci apoi birjarului să dea bice cailor. Îi părea straniu că ajunsese a folosi acest ton patern faţă de un tânăr de douăzeci şi trei de ani. Începuse să îmbătrânească? Era inevitabil. Trebuia să se deprindă cu gândul. Diferenţa aceasta de vârstă o observa numai în comparaţie cu alţi indivizi mult mai tineri decât el. În ceea ce îl privea, se simţea ca la douăzeci de ani. Françoise ar fi putut s-o confirme, îşi zise el cu voie bună. Apoi gândul îi fugi la tablouri. Da, da. Le va achiziţiona pe toate. Dacă spusele lui Fragonard erau adevărate, merita să facă oarecare sacrificii spre a intra în stăpânirea colecţiei lui maître Paulet. Instalarea unei galerii de tablouri în palatul său de la Londra îi va crea o reputaţie de protector şi rafinat cunoscător al artelor. Între timp, stăvilarele cerului se deschiseseră. Din văzduh se revărsau torente de ploaie spulberată de vijelie. Şuvoaiele de apă întunecaseră ferestrele — 432 —

trăsurii. Birjarul mâna la pas. Caii mergeau cu urechile ciulite, speriindu-se de hârtiile şi frunzele rostogolite de vânt. Trecătorii se refugiaseră prin prăvălii şi pe sub arcadele clădirilor. Străzile erau pustii. Oraşul părea mort. Spectacol puţin reconfortant. Trăsura opri în sfârşit în faţa casei de pe Quai du Louvre. Richard se urcă grăbit în apartamentul său. Pe birou, găsi câteva mesaje sosite din America. De la Port-au-Prince scria Georges de Ribérac. Administratorul domeniilor Effingham, atât de optimist şi nepăsător odinioară, vărsa foc şi pară. Negrii marrons îi răpiseră fiica. În vreme ce el se afla la Port-au-Prince, unde supraveghea încărcarea pe Neptun a unui transport de cacao, o bandă de negri înarmaţi atacaseră prin surprindere domeniul. Uciseseră doi paznici, jefuiseră proviziile, ridicaseră armele şi muniţia găsite la conac, apoi se retrăseseră în munţi, luând-o cu forţa şi pe Angélique. Poterele, organizate de Riberac, cutreieraseră zadarnic masivele păduroase din împrejurimi. Cavalerul cerea să i se trimită de îndată cincizeci de puşti şi muniţia necesară. În treacăt, scria că atmosfera din insulă era foarte tulbure. Al doilea mesaj era din partea căpitanului Nathanael Fanning, pe care Richard îl înscăunase nu de mult în fruntea flotei sale comerciale. Într-o formă sobră, de o demnitate puritană, dar care trăda totuşi o amărăciune reţinută, Fanning deplângea faptul că primul său raport de activitate cuprindea o veste rea. „Pegasus” fusese capturat de piraţi în apropiere de — 433 —

Nouvelle-Orléans. Căpitanul Richardson căzuse în timpul luptei. Din Nouvelle-Orléans scria avocatul Jules Labourde, anunţându-i moartea cavalerului Charles de Vitré, care lăsase prin testament întreaga avere nepoatei sale Ophelia Sunderland, născută Effingham. Bunurile în chestiune cuprindeau un domeniu de două sute de mii de hectare în apropiere de Natchez şi un întreg cartier de locuinţe de raport la New Orleans. Avocatul invită pe Richard şi pe soţia sa a se prezenta personal sau a trimite un împuternicit care să ia în primire succesiunea. Richard nu rămase prea entuziasmat de această veste. Pentru moment avea destule încurcături pe cap. Bineînţeles, nu renunţă la succesiune. O primea ca pe o fatalitate. „Banul trage la bogat ca puricii la câine”. Pe vremuri, când nu avea sfanţ în buzunar, nu-l procopsise cerul cu nicio moştenire. Ultimele scrisori cuprindeau rapoarte de activitate din partea lui Wilbur Morrison şi a lui William McFee. Bogata corespondenţă avea semnificaţia unui avertisment. Amintea lui Richard că nu-i era îngăduit să-şi limiteze preocupările la Franţa şi că prezenţa sa era necesară şi în alte puncte ale globului. Bogăţia şi puterea nu erau numai instrumente. Spre a le păstra, trebuia uneori să le suporte şi jugul. Sezonul nu era prielnic pentru călătorii peste mări şi oceane. Numai lupii de mare se încumetau să străbată Atlanticul înfruntând furtunile toamnei târzii. Richard era nevoit totuşi să împartă cu ei aceste dezagreabile încercări. Nu se îndura să părăsească — 434 —

Parisul. Îl reţineau prea multe legături. Raţiunea existenţei edificiului economic creat de el îl obliga să îşi înăbuşe sentimentele. Se resemnă deci a se prezenta la Ministerul de Război pentru a cere viza de plecare. În aceste zile, republica se afla în război cu jumătate din Europa. Starea excepţională făcea ca străinii să fie supuşi unei supravegheri stricte. Teama de spioni inspirase cele mai severe măsuri de control. Pentru orice deplasări în interiorul Franţei sau peste graniţă, străinii aveau nevoie de încuviinţarea comitetelor de supraveghere şi de autorizaţia Ministerului de Justiţie. Richard obţinu uşor vizele. Activitatea lui de fabricant de arme era arhicunoscută. Republica datora recunoştinţă acelora care contribuiau la înarmarea trupelor ei. Înainte de plecare, acordă depline puteri lui Chastellux în conducerea fabricii. Făcu o încercare şi cu Challais, care rămase să-l reprezinte la Paris. Acesta avea să facă legătura între Ministerul de Război şi Chastellux. În umbră, avea să continue operaţiile atât de fructuoase până atunci. Richard avu grijă să-l recomande lui Chabot şi lui Basire, influenţii săi protectori din sânul Convenţiunii. Aceştia îl asigurară că vor veghea. — Chabot ţi-o garantează, îi făgădui fostul călugăr, bătându-l cu palma pe umăr. Niciun fir de păr n-o să i se vatăme protejatului dumitale. Chabot avea tot interesul să îşi respecte cuvântul. Richard Sunderland îi procura cele mai substanţiale venituri. — 435 —

În seara aceleiaşi zile, Richard primi o vizită. Maître Simon Paulet, aflând de proiectata plecare a fostului său pacient, venise să-l întrebe asupra hotărârii luate în legătură cu tablourile. Cu afectat dezinteres, se feri să aducă vorba despre pânza încredinţată lui Richard spre expertizare. Acesta uitase şi de Paulet şi de tablouri. Pregătirile de plecare îl absorbiseră. — Iartă-mă, maître Paulet. Mă gândeam tocmai să trec pe la dumneata. Pe Guerchin îi reţin. Fiindcă se simţea vinovat, se întrecu în amabilităţi. — Mă interesează şi restul tablourilor. Sunt dispus să le cumpăr în bloc. Bineînţeles, dacă îmi faci un preţ rezonabil. Ochii medicului sclipiră. Nimerise în plin. — Ştiţi bine că piesele mele sunt de mare valoare. Am două tablouri de Rafael, unul de Leonardo de Vinci, patru de Van Dyck, şase de Rembrandt, şase de Velasquez… Richard făcu un gest de nerăbdare. — Dă-mi o listă completă chiar în seara aceasta. Mâine dimineaţă vei primi vizita expertului meu, care se va pronunţa asupra autenticităţii lor. Câte tablouri sunt? — O sută şaptezeci şi două, rosti medicul, neîndrăznind să spere că gazda sa ar putea să le cumpere pe toate. — Şi în principiu cât ceri pe ele? întrebă Richard prefirându-şi manşetele de dantelă. — Vedeţi… nu m-am gândit încă… să le vând global… — Dumneata ai stofă de negustor, maître Paulet. — 436 —

Imposibil să nu fi socotit până acum valoarea tablourilor dumitale, luate în bloc. Medicul zâmbi mieros. — Mi-e teamă că suma o să vă pară cam mare. Deşi, faţă de valoarea reală a colecţiei… — Fii precis, maître Paulet, zise Richard privindu-l în ochi. — Opt sute de mii de livre aur. — Acesta presupun că e preţul pe care l-ai obţine dacă ai vinde tablourile cu bucata. Eu ţi le cumpăr pe toate. Contează. Medicul înghiţi în sec. Se uscase limba şi cerul gurii. — Mă luaţi cam repede, Monsieur. — Bine, bine. Mâine dimineaţa stabilim definitiv preţul mărfii. Al colecţiei, am vrut să zic, se corectă el repede. La invitaţia lui Richard, Fragonard acceptă să se prezinte la locuinţa lui Simon Paulet. Darul pe care i-l oferise acest client sui-generis îl obligase peste măsură. Richard asistă personal la expertiză. În timpul delicatei operaţii se mărgini să scruteze, fără a fi observat, figura pictorului pe măsură ce tablourile îi treceau prin faţa ochilor. Expresia de religioasă devoţiune oglindită pe chipul pictorului, ori de câte ori descoperea noi tezaure de artă în acea colecţie disparată, îl convinse mai temeinic decât cele mai elocvente laude că tablourile lui maître Paulet erau de mare preţ. Din cele o sută şaptezeci şi două de piese, Fragonard se pronunţă asupra autenticităţii indiscutabile a o sută cincizeci şi trei de pânze. — 437 —

— Le-aţi pus deoparte, maestre? întrebă Richard. — Da, Monsieur. Pânzele îndoielnice, asupra cărora nu mă pot pronunţa decât după un examen atent, sunt în colţul de colo. Cele care îmi par fără valoare, sunt pe masa din mijloc. După ce mulţumi lui Fragonard pentru osteneală, Richard îi promise că în cursul după-amiezii secretarul său îi va aduce onorariul cuvenit. Pictorul se întrecu în mulţumiri. După plecarea acestuia, Richard se aşeză pe un scaun. Picior peste picior şi cu mâinile împreunate, se uită zâmbind la medic. — Şi acum, ultimul preţ, maître Paulet. De faţă era şi Challais, care asculta atent această lecţie de târguiala între vulpoi, prefăcându-se că examinează câteva statuete de jad. — V-am mai spus, Monsieur Sunderland. Opt sute de mii de livre. — În asignate? Medicul ridică mâinile într-un gest de disperare. — În asignate? În hârtie? Vai, Monsieur, glumiţi. O tranzacţie ca aceasta nu se face în asignate. — Aurul e scump, maître Paulet. — Şi tablourile mele sunt scumpe, Monsieur — L-ai auzit pe expert. Autenticitatea unora e îndoielnică. — Maître Fragonard greşeşte. Mai sunt şi alţi experţi. Consultaţi-i. Şi unul şi celălalt stăteau pe poziţie. Challais era curios să afle deznodământul. — Cu opt sute de mii de livre aur poţi cumpăra trei — 438 —

domenii, spuse Richard. Ceri prea mult. Îţi ofer două sute cincizeci de mii de livre de aur. Medicul oftă din greu. — Regret că nu ne putem înţelege, Monsieur. Mă mulţumesc să îmi plătiţi pânza lui Guerchin, aşa cum am convenit. Juca tare. Richard nu se lăsă impresionat. Se ridică de pe scaun, îşi scutură un fir de tutun de pe jabou, apoi rosti cu indiferenţă. — Bine, maître Paulet. Te las cu tablourile dumitale. Îţi achit pe Guerchin şi încheiem discuţia. Paulet intră în panică. Un client ca acesta nu se întâlnea pe toate cărările. În vremurile nesigure pe care le trăia, amatorii de tablouri erau rarisimi. Posesorii de capitaluri achiziţionau domenii naţionale, castele, palate, cei care voiau să posede valori sigure şi uşor negociabile cumpărau bijuterii. Tablourile şi obiectele de artă n-aveau căutare. Şi Simon Paulet şi Richard ştiau acest lucru. — Monsieur Sunderland, zise medicul dornic să reia negocierile, sunt gata să fac o reducere substanţială. Vă cedez tablourile pentru şase sute de mii de livre. Richard se opri în prag. — Scump. Scump. Foarte scump. Aş pune rămăşag că pe dumneata nu te costă mai mult de cincizeci de mii de livre. — Monsieur, aceasta e o chestiune care mă priveşte numai pe mine, replică medicul cu ofensată demnitate. — Şi eu socotesc că ţi-am oferit un preţ rezonabil. — 439 —

Gândeşte-te, maître Paulet, obţii un beneficiu de cinci sute la sută. Medicul făcu un efort. — Cinci sute de mii de livre este ultimul meu preţ. — Adică un beneficiu de o mie la sută, completă Richard. Trei sute de mii vrei? — Cu neputinţă! — Află, maître Paulet, că nu le-aş cumpăra dacă nu aş avea de gând să le scot din Franţa. E o nebunie să le păstrezi aici, la Paris, când nu eşti sigur că vei apuca ziua de mâine… — Sunt atât de îndrăgostit de colecţia mea, încât nu mă tem să înfrunt orice pericole, spuse medicul cu patos. — Să lăsăm vorbele mari, maître, nici dumneata şi nici eu nu suntem colecţionari pasionaţi. Dumneata eşti un negustor priceput, iar eu un snob care ţine să aibă o galerie de tablouri autentice. Pe mine mă interesează o pânză de Rembrandt numai fiindcă poartă o semnătură celebră. Subiectul tabloului mi-e indiferent. Un Rembrandt tot găsesc eu. Dacă nu la dumneata, îl dibui la Londra ori Bruxelles. Dacă îmi intră în cap ceva, nu mă las până nu îmi ating scopul. După cum vezi, am fost cinstit cu dumneata. Fii şi dumneata cinstit şi admite că nu vei mai întâlni multă vreme o ofertă ca a mea. Tablourile nu-ţi dau de mâncare. Dar cu trei sute de mii de livre aur cumperi în zilele acestea un ţinut. — Patru sute de mii, fornăi medicul. Nicio livră mai puţin. — Ştii ceva? Să împărţim pe din două, zise Richard — 440 —

zâmbind. Cu o sută de mii de livre aur cumperi palatul contelui de Gisors de pe Rue de Tournelles, iar cu restul achiziţionezi un domeniu cu un castel pe Loire. Richard ar fi debursat patru sute de mii de livre dacă medicul ar fi ţinut la preţ. Pe acesta îl dezarmase în aşa măsură sinceritatea abil calculată a interlocutorului, încât rosti aproape furios: — Trei sute şaptezeci şi cinci de mii. Dacă îmi oferiţi preţul acesta, încheiem târgul. Dacă nu, ne reluăm libertatea de acţiune. Nu vreau să mă ruinez. Monsieur Sunderland. — Challais, zise Richard întorcându-se spre secretar, ia cheia aceasta şi coboară în biroul meu. Ai să găseşti în sertarul de sus al comodei de lângă fereastră patru sute de mii de livre în pungi de câte o mie. Adu trei sute şaptezeci şi cinci de mii. Să vină şi Soames să care până jos tablourile. După plecarea lui Challais, medicul se uită uluit la Richard: — Păstraţi la dumneavoastră în casă sume atât de mari? E o imprudenţa de neiertat. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău… — Îndeobşte nu fac imprudenţe. Banii erau pregătiţi pentru dumneata, maître. — Cum? Eraţi încredinţat că vom cădea la învoială la preţul dumneavoastră? întrebă doctorul din ce în ce mai uluit. — Desigur. În afaceri nu concep eşecuri. Marele său orgoliu răbufnise iarăşi… În vreme ce cobora scările, însoţit de Challais, — 441 —

Richard i se adresă cu veselie. — Ce zici de chilipir? Am făcut o afacere formidabilă. Un cunoscut al meu, ducele de Northland, are o galerie de aproximativ o sută de tablouri, achiziţionate de-a lungul câtorva generaţii. Experţii au evaluat-o la două milioane de livre bani franţuzeşti. Chiar dacă tablourile mele nu valorează decât un milion de livre, tot am realizat un profit de şase sute douăzeci şi cinci de mii de livre. Nu e frumos? În aceeaşi zi Richard primi o invitaţie care îl surprinse. Georges Danton, ministrul de justiţie, îl poftea la un dineu în apartamentul său din clădirea ministerului. Pe Danton îl cunoscuse întâmplător, la cafeaua Charpentier, cu puţine zile înainte de atacul palatului Tuileries. De atunci nu se mai văzuseră. Invitaţia îl lăsa cu atât mai perplex, cu cât îşi închipuise că Danton uitase de existenţa lui. În seara fixată se prezentă în Place Vendôme, la Ministerul de Justiţie. Palatul cancelariatului, pe care îl ocupaseră odinioară parlamentari cu mare vază, printre care Maupeou şi Lamoignon, adăpostea pe Danton şi pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. Îndată după sosirea sa, Richard fu introdus într-un salon luxos. De faţă se mai aflau câţiva invitaţi. Printre aceştia nu recunoscu decât pe Camille Desmoulins. Desmoulins îl întâmpină cu familiaritate. — Bine ai venit, cetăţene Sunderland. Sunt încântat — 442 —

că pot saluta pe un prieten al glorioasei noastre republici, spuse el cu patos. Tunurile şi ghiulele turnate de dumneata au îngăduit eroicelor noastre armate să dea lovituri nimicitoare tiranilor coalizaţi împotriva Franţei revoluţionare. Limbajul său grandilocvent era tipic epocii. Desmoulins îi mai prezentă câteva personaje ale căror nume Richard nu le putu reţine. Ceva mai târziu, îşi făcu apariţia şi Danton, însoţit de miniştrii Clavière şi Servan, precum şi de secretarul său Fabre d’Eglantine. Amfitrionul fu deosebit de amabil cu Richard. Îi strânse bărbăteşte mâna, se întreţinu îndelung cu el, iar la masa servită în marea sufragerie îl aşeză la dreapta sa. Ţinuta simplă, burgheză a convivilor distona cu eleganţa somptuoasă a sălii de mâncare. Maître d’hôtel-ul, rămăşiţă a vechiului regim, conducea cu solemnitate o armată de servitori. Sunderland se simţea stingherit. Nu se putea antrena în conversaţia generală. Vorbea alt limbaj decât aceşti oameni. Nu era deprins cu retorica lor, cu luxul de citate antice, care îmbrăcau cele mai banale subiecte într-o formă pompoasă, pedantă, de discurs. Discuţiile păstrau un caracter neutru. Richard îşi dădea seama că oaspeţii se fereau să atace probleme importante în prezenţa sa şi a servitorilor. După cină, convivii trecură în salon. În vreme ce servitorii aduceau pe tăvi cafele şi băuturi tari, Danton îl trase pe Richard deoparte. — Am vrut să stăm de vorbă, cetăţene Sunderland, — 443 —

aşa, ca doi buni prieteni. — Mă onorează formula, excelenţă. Stăteau pe o canapea ascunsă după un boschet de plante exotice. În curând, apăru şi Desmoulins. Abia atunci intră şi Danton în subiect. Vorbi în termeni elogioşi despre America şi despre americani. La primul dineu oferit de el la Ministerul de Justiţie se afla printre oaspeţi un cetăţean cu vază al Statelor Unite. Vorbi în trecere despre ultimele evenimente politice, despre întorsătura de la 10 august, despre campania din Est. Enumeră greutăţile întâmpinate de republică, arătând că până în prezent nu se ridicase niciun stat în sprijinul ei. Aminti că Franţa lupta pe baricade împotriva tiranilor încoronaţi. În timpul Războiului de Independenţă al Statelor Unite francezii îşi oferiseră cu abnegaţie sângele pentru triumful cauzei americane. S-ar fi cuvenit că Statele Unite să facă acelaşi gest azi, când Franţa se afla în greu impas. Aceasta cu atât mai vârtos, cu cât între cele două state exista un tratat de prietenie încă în vigoare. Danton deplânse inerţia guvernanţilor americani, care stăteau în rezervă, ferindu-se să antreneze Statele Unite în conflict. Încălzindu-se, atacă în termeni violenţi pe federaliştii americani, partizani ai Angliei şi duşmani ai revoluţiei, care se împotriveau ajutorării Franţei. Ambasadorul Statelor Unite părea să fie un sincer prieten al francezilor. Bunăvoinţa sa nu găsea însă ecou dincolo de Ocean. Danton, care avea stimă pentru oaspetele său, îl ruga să accepte a fi purtătorul de cuvânt oficios al — 444 —

guvernului francez pe lângă preşedintele Washington, căruia să-i demonstreze necesitatea creării unui front comun împotriva monarhiilor reacţionare, vrăjmaşe ale libertăţii şi progresului. Dacă s-ar achita cu succes de această misiune, absolut justă, stărui Danton, Sunderland ar binemerita de la Franţa şi de la francezi. Recunoştinţa guvernului revoluţionar, pentru osteneală, nu s-ar limita la vorbe. La New York, Sunderland nu ar lupta singur. Mulţi americani de seamă, printre care şi personalităţi din guvern, sprijineau Franţa. La acest pasaj, Richard îşi încordă atenţia. De multă vreme circula zvonul că unii oameni politici americani, printre care şi câţiva membri ai guvernului, primeau subsidii din Franţa. Vorbele lui Danton confirmau acest lucru. Richard dădu un răspuns echivoc, care putea luat drept acceptare, dar care nu îl angaja cu nimic. Unul din scopurile sale nemărturisite era să pună politica în slujba afacerilor lui, nicidecum să se pună el în slujba politicii. Şi mai ales a politicii altui stat. — Ştiam de plecarea dumitale fiindcă eu însumi ţiam semnat autorizaţia de plecare, spuse Danton, scuturându-şi coama leonină. La New York vei găsi un colaborator preţios în ambasadorul nostru Genêt. În vreme ce asculta tirada lui Danton, Richard reflectă ironic. Va să zică Monsieur Genêt trebuia să-i dea instrucţiuni după sosirea sa în America. Naivi mai erau aceşti francezi dacă îşi închipuiau că puteau face din el o unealtă. Cel mult el se va folosi de Danton şi de Genêt, aşa cum se folosea de Chabot, de Basire şi — 445 —

de Julien. Dacă ministrul de justiţie ar cunoaşte aceste sforării, ar rămâne uimit. Îi făgăduiau recompense. Ce recompensă îi putea oferi această republică? Când ei nu aveau bani să-şi plătească funcţionarii şi să-şi echipeze trupele! Tariful lui era ridicat. Atât de ridicat, încât un sfert din bugetul republicii nu i-ar acoperi cheltuielile mărunte. În orgoliul său nemăsurat, Richard se vedea deasupra tuturor acestor oameni. După miezul nopţii se despărţi de Danton şi de musafirii acestuia. Când se văzu în stradă, începu să râdă. Cine ar fi crezul că va ajunge să stea la masă cu călăul monarhiei! Cu hingherul aristocraţilor! Cu făuritorul republicii!… Necunoscute erau căile Domnului…

— 446 —

Capitolul şapte Atmosfera din capitala Angliei îi păru lui Richard de un calm desăvârşit după zilele de cumplită frământare trăite la Paris. Inima Londrei este City-ul. Iar pulsul City-ului îl dau bancherii şi negustorii. Aceştia nu erau ostili revoluţiei, care nimicise comerţul francez, permiţând Angliei să dobândească preponderenţa comercială în Europa. Englezii, în marea lor majoritate, condamnau absolutismul regal. Cercurile liberale salutau răsturnările sociale din Franţa. Şi Anglia cunoscuse zguduiri asemănătoare. Şi populaţia din cartierele mărginaşe ale Londrei privea cu simpatie zdrobirea atotputerniciei claselor avute. Nerăbdătoare, aştepta că incendiul să se întindă şi dincolo de Canalul Mânecii. Nobilimea britanică, oamenii politici conservatori şi burghezia tradiţionalistă, care urau din principiu schimbările violente, nu erau în stare să influenţeze opinia publică. William Pitt, tânărul premier, nu afirmase oare în nenumărate rânduri că îngenunchierea Franţei asigura prosperitatea Marii Britanii? Richard fu asaltat cu întrebări. Fusese martor la atacul palatului Tuileries? Ce ştia despre soarta regelui şi a reginei? Dar despre masacrele din septembrie? Cum arăta ghilotina abia instalată? Ieşise cu greu din Franţa? Fusese ameninţat cu moartea? Era adevărat că revoluţionarii beau sângele aristocraţilor ucişi? — 447 —

Emigranţii francezi îi cerură informaţii asupra rudelor rămase în Franţa. Erau înspăimântaţi de ştirile din ziare. Lordul Gower, ambasadorul Angliei la Paris, se înapoiase la Londra de curând, aducând veşti îngrozitoare. Proprietarii de latifundii din Marea Britanie îşi pierdeau somnul. Soarta principesei de Lamballe, sfârtecată de populaţie în timpul masacrelor de la închisoarea La Force, strecurase fiori de groază în inimile frumoaselor ladies. Curând după sosirea sa la Londra, Richard primise şi vizita prinţului Stahremberg, ambasadorul Imperiului Austriac la Haga. În trecere prin Londra, acesta aflase de recenta ieşire din Franţa a lui Sunderland. Stahremberg avea la Paris un bun prieten. Pe Charles de Rohan-Chabot. Nu putea oare marchizul să-i dea informaţii asupra amicului său? Richard se grăbi a-i satisface cererea. Îl văzuse pe Chabot pentru ultima oară în noaptea care precedase atacul palatului Tuileries. De atunci nu mai ştia nimic despre el. Asigură însă pe ambasador că va face investigaţii. Întrevederea se încheie cu o cină oferită de Richard simandicosului vizitator la Sunderland House. La plecare îl conduse – potrivit protocolului – până în capul scării. „Încă o relaţie preţioasă la catastif”, îşi zise Richard, care proiectase de mai multă vreme să îşi creeze un cap de pod şi la Viena. Paris, Londra, New York, Nantes, New Orleans, Portau-Prince, Williamsburg… Tentaculele sale cuprindeau domenii tot mai vaste, — 448 —

obiective din ce în ce mai numeroase. Pentru oamenii de afaceri din City, Richard Sunderland era un fenomen. Concepţia sa originală, oglindită în diversitatea întreprinderilor pe care le crea în diferite puncte ale globului, îi uluia. Nu izbutise să atingă proporţiile imperiului economic al lui John Law şi nici să acumuleze capitalurile casei Fugger. Dar în ritmul în care se dezvoltă, promitea să-i depăşească în curând. Interesele sale economice se ramificau ca un cancer într-un organism. Distanţele uriaşe, căile de comunicaţie nesigure, poşta lentă nu-i permiteau să realizeze o centralizare rigidă. În condiţiile existente în acea vreme era obligat să organizeze puncte economice cvasiautonome, care, în eventualitatea lipsei unor directive, să se conducă şi singure. O trăsătură caracteristică a concepţiei lui despre afaceri era îndrăzneala, dublată de o sete nesăţioasă de a da o dezvoltare continuă întreprinderilor sale. „United Wheat”, societatea de import-export pe care o înfiinţase la Londra, nu mai corespundea vederilor lui. După cercetarea registrelor, ajunsese la concluzia că cifra ei de afaceri era ridicol de scăzută în raport cu rezultatele obţinute în Franţa. William McFee se justificase invocând lipsa de capitaluri: — Nu am îndrăznit să mă lansez în aventuri financiare fără să am un postament solid. Când cele mai puternice firme operează cu prudenţă, nu îmi pot asuma riscuri disproporţionate cu posibilităţile mele. Războiul bate la uşă. Tranzacţiile de orice natură trec — 449 —

printr-un marasm accentuat. Până şi bursa se resimte. Argumentul lipsei de capital nu era fără temei. Richard introdusese mari cantităţi de aur în Anglia, pe care, spre nedumerirea lui McFee, le tezaurizase în pivniţele Băncii Angliei. Operaţia aceasta avea însă un scop. Richard intenţiona să înfiinţeze la Londra o întreprindere bancară, care să asigure finanţarea tuturor firmelor europene controlate de casa sa. Când îi expuse lui McFee planul, acesta clătina din cap cu îndoială: — Situaţia internaţională e atât de complicată, încât mă tem că o extindere imprudentă a afacerilor ar periclita existenţa casei noastre. Riscurile sunt prea mari. Războiul… Richard îl privi cu compătimire: — Ai îmbătrânit, McFee. Ţi-ai pierdut avântul. Irlandezul se întunecă la faţă. Aprecierea patronului său îl îndurerase mai vârtos decât o insultă. Spre a-l îmbuna, Richard îl bătu prieteneşte pe umăr: — Să nu îţi închipui că mi-am pierdut încrederea în dumneata, McFee. Îţi preţuiesc prudenţa. Însă vremurile noi cer procedee noi. Războiul, de care dumneata te temi, constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea casei noastre. Epocile tulburi sunt favorabile marilor afaceri. — Dar şi pierderile… — Pierderile sunt neglijabile faţă de beneficiile uriaşe pe care le poţi obţine, speculând grânele, alimentele, armamentul… În special armamentul. — 450 —

Câteva zile după această convorbire, Richard făcu o vizită ducelui de Queensberry. Îi împărtăşi proiectul său, rugându-l totodată să accepte postul de preşedinte al consiliului de administraţie. Amfitrionul îmbrăţişă cu entuziasm ideea lui Richard. La invitaţia acestuia, desemnă câteva personalităţi demne de a fi cooptate în consiliu. La sfârşitul aceleiaşi săptămâni, Richard pofti la Sunderland House pe Queensberry, pe Horncastle, precum şi persoanele propuse de duce pentru a alcătui consiliul de administraţie al viitoarei bănci. Expunerea sa, împănată cu cifre şi date seci, nu fu înţeleasă de toţi cei prezenţi. Ascultătorii reţinură un singur lucru: americanul acesta tânăr şi întreprinzător le făgăduia dividende, tantieme şi beneficii ispititor de ridicate. Docili, încuviinţară totul. Formalităţile necesare înfiinţării noii firme fură îndeplinite cu rapiditate. Capitalul de două milioane de livre fu subscris în mai puţin de o săptămână. Cu aurul scos prin contrabandă din Franţa, Richard achiziţionă cincizeci şi cinci la sută din acţiuni, treizeci la sută fiind rezervate membrilor din consiliul de administraţie. Restul reveni subscriitorilor mai mărunţi. Queensberry primi un pachet de două sute de acţiuni, fără să deburseze vreun gologan. În Cannon Street fu stabilit sediul noii firme, înscrisă sub denumirea „The Anglo-American Bank”. Richard încredinţă lui McFee direcţia băncii. În fruntea lui „United Wheat” trecu Algernon Travers, un fost coleg de la Oxford. În sfârşit, putea pleca în Statele Unite având — 451 —

conştiinţa datoriei împlinite. În ajunul îmbarcării, lăsă o carte de vizită la locuinţa lui Talleyrand. Această manifestare de simpatie nu era dezinteresată. Până la limpezirea situaţiei politice din Franţa, înţelegea să menţină relaţii prieteneşti cu reprezentanţii tuturor taberelor. Făcu o vizită şi ducelui de Montmorency. Fiindcă Talleyrand îi era simpatic, în aceeaşi seară îi trimise un mesaj prin care îl asigură de toată consideraţia, rugându-l totodată să se adreseze băncii anglo-americane ori de câte ori va avea nevoie. Jena financiară a fostului episcop de Autun nu mai era pentru nimeni o taină. La 21 ianuarie 1793, Ludovic XVI, ex-regele Franţei şi al Navarrei, fu decapitat la Paris, în Place de la Revolution. În seara zilei de 23, vestea execuţiei ajunse la Londra. În Camera Comunelor, premierul William Pitt ţinu un discurs virulent împotriva regicizilor din Convenţiune. Grenville, titularul departamentului afacerilor străine, invită pe marchizul de Chauvelin, trimisul extraordinar al Republicii Franceze, să părăsească în douăzeci şi patru de ore teritoriul Angliei. Umilită, îndârjită, de expulzarea ambasadorului ei la Londra, Convenţiunea declară război Marei Britanii şi Olandei. Richard află despre aceste evenimente abia după sosirea sa la New York. Se bucură. Conflagraţia care cuprinsese Europa putea fi un nesecătuit izvor de beneficii. Beligeranţii vor avea nevoie de grâne şi de armament, produse exportate de Richard în cantităţi — 452 —

masive. Pentru executarea transporturilor era însă necesară o puternică flotă comercială. Pe şantierul său de la Long Island puse în lucru trei nave de mare tonaj. Deschise apoi tratative cu un grup de şantiere din Indiile Occidentale pentru construirea unui număr de douăsprezece corăbii. În cadrul aceluiaşi proiect de dezvoltare a flotei comerciale, înfiinţă în Bermude şi în Jamaica două şantiere navale proprii. Indiile Occidentale produceau un lemn de construcţie rezistent la viermi şi la putrezire. Acest vast plan de lucru necesita un mare efort financiar. Richard nu se mărgini a-şi mobiliza propriile capitaluri. Se folosi din plin şi de resursele Băncii Manhattan. Pentru a-şi asigura şi sprijinul Băncii New Yorkului, făcu avansuri prieteneşti lui Alexander Hamilton. Pecetluiră concilierea printr-un banchet la „Blanck Swan Tavern”. Fiindcă locuinţa sa de la New York devenise neîncăpătoare pentru marele număr de prieteni politici şi de afaceri care îl vizitau zilnic, închirie pe Richmond Hill o casă superbă, învecinată cu reşedinţa vicepreşedintelui John Adams. În această locuinţă vastă, înconjurată de un parc englezesc de toată frumuseţea, oferi o serie de recepţii care făcură vâlvă. Pentru aniversarea zilei de naştere a Georginei, dădu o serbare la care asistară trei sute de persoane, printre care membrii guvernului şi întreg corpul diplomatic. Preşedintele Washington, naşul fetiţei, sosi în caleaşca lui de gală, de culoarea cremei arse. Atelajul, compus din şase căi albi de Virginia, lacheii pudraţi şi escorta — 453 —

călare erau de mare efect. Îmbrăcat în catifea neagră, cu părul pudrat, cu catarame de diamante la genunchi şi la pantofi, cu sabia la şold şi tricornul militar sub braţ, preşedintele avea o înfăţişare măreaţă. În ziarele de stânga, radicalii îl comparau cu Cezar. Unii mergeau atât de departe, încât se întrebau dacă nu se va găsi un Brutus care să împiedice încoronarea acestui candidat la tronul Statelor Unite. La aniversarea Georginei asistă şi cetăţeanul Edmond Genêt, ambasadorul Franţei. Tânărul diplomat îşi luă revanşa, invitându-l pe Richard la un banchet. Majoritatea comesenilor împingeau până acolo simpatia pentru noua republică de dincolo de ocean, încât visau să introducă mult admirata teroare şi în Statele Unite. Radicalii în relaţiile lor de toate zilele adoptară – după moda franceză – titlul glorios de cetăţean, pentru bărbaţi, şi de cetăţeancă, pentru femei. Un ziar conservator propuse, în derâdere, denumirea de biped, care prezenta avantajul de a se referi la ambele sexe, fără deosebire. Partizanii lui Genêt plantau arbori ai libertăţii, preconizau răsturnarea prin forţă a regimului şi intrarea în război alături de Franţa. Richard nu era potrivnic revoluţiilor din alte ţari, dar nu o dorea înscăunată la el acasă. Aşa că puse în gardă pe Hamilton împotriva manevrelor lui Genêt. Ambasadorul Franţei, care nu cunoştea sentimentele ascunse ale lui Richard, i se destăinuia fără rezerve, cu atât mai vârtos cu cât Danton i-l recomandase stăruitor. În cursul unei convorbiri confidenţiale, Genêt îi declară că era pe punctul de a organiza o — 454 —

insurecţie armată, sprijinindu-se pe elementele ostile actualului regim şi pe societăţile patriotice fundate de Franklin. Îi mai spuse că înarmase un mare număr de corsari americani, încredinţându-le misiunea să atace navele comerciale britanice. Fiindcă vasele englezeşti erau foarte departe, corsarii lui Genêt începuseră să atace pe neutri şi chiar pe compatrioţi, acţiune care, în termeni mai puţin ocoliţi, se numea piraterie calificată. În ziua în care unul dintre corsari abordă o navă din flota comercială a casei Sunderland, Richard găsi că gluma depăşise limitele îngăduite. În cursul unei convorbiri cu preşedintele Washington şi cu Alexander Hamilton dezvălui planurile lui Genêt, făcând aluzie şi la rolul îndoielnic jucat de secretarul de stat Randolph. Ambasadorul îi vorbise în termeni puţin echivoci de stipendiile pe care le acorda acestui înalt personaj. — De multă vreme îl suspectez pe Randolph, zise Hamilton. Preşedintele îşi mângâie gânditor bărbia: — Hamilton, să-mi prezinţi un raport amănunţit asupra lui Randolph. Dacă învinuirile care i se aduc sunt adevărate, situaţia lui e pecetluită. Trebuie luate măsuri şi în privinţa lui Genêt. Abuzează de imunitatea lui diplomatică. — De ce nu-l declaraţi persona non grata? întrebă Richard. — Ziua aceea nu e departe, declară preşedintele. Vom lovi la momentul oportun… Datorită jocului său dublu, Richard era bine văzut — 455 —

şi de federalişti şi de democraţi. Avea intrare liberă şi la Casa Albă şi la Legaţia Franţei. Duplicitatea devenise pentru el a doua natură. În acea epocă tulbure avu şi nemulţumiri. Ophelia suferi prima criză de nebunie furioasă. Boala ei luă brusc o formă gravă. Medicii recomandară o izolare totală. Crizele se repetară. Paznicii Opheliei primiră autorizaţia să folosească la nevoie cămaşa de forţă. Pe Richard nu îl afectă peste măsură nenorocirea soţiei sale. Pentru el, Ophelia nu mai era de mult decât o străină. Câteodată îi era milă de ea. Îndeobşte, însă, o ura. O ura fiindcă îl condamna să suporte, cine ştie câtă vreme, lanţurile unei căsnicii care-i devenise odioasă. În timpul şederii sale la New York, Richard află lucruri noi despre Patrick şi despre asociatul său, Abercrombie. După o colaborare aparent fructuoasă, ce durase aproape trei ani, Abercrombie – supusul şi blândul Abercrombie – îşi dădu brusc arama pe faţă. Profitând de faptul că Patrick – căruia îi câştigase încrederea – lucra de predilecţie la atelierul de cuţite, Zechariah trăgea activ sforile din birourile fabricii de pulbere de la Terrytown. Datorită unor manopere ascunse, de o abilitate drăcească, reuşi să treacă pe numele său mai toate brevetele invenţiilor folosite în întreprinderile lor. Totodată, avu cu Samuel Hickey, soţul Bridget-ei câteva întrevederi de afaceri, despre care Patrick nu fu informat. În cadrul unui plan rumegat de mai multă vreme, Abercrombie se mută din casa lui Patrick. — 456 —

Pretextase că are nevoie de un spaţiu sporit şi de linişte. Copiii cumnatului îi tulburau cu nebuniile şi gălăgia lor. Abercrombie închiriase pe Cherry Street o casă nouă, cu două camere şi o bucătărie la parter şi cu trei camere la etaj. Hannah se instală fericită în noua ei locuinţă. Rămânea, în sfârşit, singură cu mult iubitul ei Zechariah. Curând după mutare, Abercrombie socoti că sosise timpul să dea marea lui lovitură. Pentru a-şi inaugura noua locuinţă, invită la o mică petrecere pe cei doi cumnaţi, Patrick şi Samuel, cu nevestele lor. La aceasta reuniune de familie fu poftit şi un avocat priceput, dar cu reputaţie dubioasă, pe numele Leonard Maloney. După cină, care fu la înălţime, bărbaţii trecură să-şi bea cafeaua în salon, iar femeile rămaseră în sufragerie să strângă masa. Ca din întâmplare, închise uşa salonului, pentru că discuţia care avea să urmeze să nu fie auzită şi de dincolo. În vreme ce sorbeau cafelele, Maloney istorisea glume piperate spre hazul lui Hickey, care se tăvălea de râs. Puritanul Patrick stătea înţepat şi nu schiţa niciun zâmbet. — Nu sunteţi de părere să vorbim despre lucruri mai serioase? spuse el la un moment dat. — Chiar că mă gândeam şi eu să fac această propunere, zise Abercrombie, cu exagerată amabilitate. Îmi ziceam că n-ar fi rău să profităm de ocazie spre a discuta anumite chestiuni care ne privesc pe toţi cei de faţă în egală măsură. — 457 —

— Da, da, n-ar fi rău, întări Hickey, de conivenţă cu Zechariah. Avocatul se adânci cu voluptate în fotoliul său. Se pregătea să guste cu voluptate scena pe care o pregătise migălos. — Atunci să punem cărţile pe masă, zise Abercrombie cu un ton bizar. Este vorba de atelierul de cuţite şi de fabrica de pulbere de la Terrytown. — Ei, da, ce-i cu ele? zise Patrick. Zechariah îşi frecă gânditor mâinile. Nu ştia cum să înceapă. Îşi aminti lecţia pe care i-o dăduse avocatul înainte de sosirea oaspeţilor. — Dragă Patrick, zise el, intenţionez să părăsesc asociaţia noastră şi să lucrez, pe viitor, pe cont propriu. Cumnatul său încreţi sprâncenele: — Ce vrei să spui? — Ce am spus. Vreau să mă retrag din asociaţie. Totodată, am hotărât, împreună cu Samuel să cerem tribunalului ieşirea din indiviziune. Fruntea lui Patrick se întunecă. Simţea instinctiv că i se întinde o cursă. — Cum adică? întrebă el, încercând să câştige timp pentru a-şi pune rânduială în gânduri. — Foarte simplu. În momentul de faţă suntem asociaţi la conducerea fabricii de pulberi. În acelaşi timp, stăpânim, în codevălmăşie, atelierul de cuţite şi casa părintească. Până acum treaba a mers cum a mers. Dar, ce-i amestecat… Patrick se înroşi ca un curcan. — Ce prostii ţi-au mai trecut prin cap? Cum să — 458 —

împărţim atelierul rămas de la tata? Ar fi o insultă adusă memoriei lui. Atelierul trebuie să rămână mai departe… — N-am avea nimic împotrivă să-ţi rămână în întregime ţie, spuse Abercrombie cu blândeţe. Faţa lui Patrick se lumină bucuros. — Nu zău! Aţi fi dispuşi să-mi cedaţi părţile voastre din atelier? — Da. De ce nu? spuse Abercrombie. Bineînţeles, cu oarecare compensaţii. Patrick îşi încreţi sprâncenele. Bănuielile îl încolţiră iarăşi. — Evident, sunt gata să vă despăgubesc. Abercrombie aruncă o privire întrebătoare avocatului, care clătină din cap în semn de încuviinţare. Încurajat, începu: — Uite ce e, Patrick. Sunt gata să-ţi cedez partea mea din atelier – adică partea nevestei mele – în schimbul porţiunii tale din fabrica de pulbere de la Terrytown… Renunţ şi la casa părintească. Patrick se înfurie brusc. — Mult te-ai gândit? Cred că nu eşti întreg la minte. Fabrica face cât patru ateliere. Afară de asta, am cumpărat-o cu banii lăsaţi de tata. Nu, nu. Nici nu poate fi vorba! Prefer să rămânem în codevălmăşie. — Renunţă şi Hickey la partea lui, stărui . — Cu el sau fără el… rosti Patrick cu dispreţ. Abercrombie se uită iarăşi la avocat, care îi făcu iarăşi semn să debiteze lecţia aşa cum o învăţase. — Vezi tu, Patrick, reluă el cu blândeţe, asta nu se — 459 —

poate. Când coindivizarii voiesc să se despartă nimic nu-i poate împiedica să o facă. — Eu am să vă împiedic. — Nu fii absurd, dragul meu. Îţi faci iluzii. Dacă ajungem la proces, tribunalul îmi va da dreptate, întreabă şi pe Mr. Maloney. E avocat, ce dracu’! — Refuz. În condiţiile astea nu cad la învoială, stărui Patrick. Sunt dispus să îţi răscumpăr partea ta din atelier. Sunt gata să răscumpăr şi partea lui Samuel. Dar la fabrică nu renunţ. Nu! Pentru nimic în lume. — De ce nu vrei să fii om de înţeles, Patrick? Dacă aş vrea, aş putea să trec uşor peste tine. Am preferat să rânduim frăţeşte lucrurile. Patrick îşi scoase războinic bărbia în afară. — Şi, mă rog, cum ai putea să mă constrângi? — Foarte uşor. Mai toate brevetele folosite în fabrică sunt pe numele meu. — Ce? Ce spui? bolborosi Patrick. — Da! Pe numele meu. Le-am cumpărat cu bani grei. Am avut chiar bunăvoinţa să le pun la dispoziţia fabricii fără să cer vreun avantaj pecuniar. — Acum, în schimb, mă strangulezi cu brevetele tale, scrâşni Patrick, simţind cum i se urcă sângele în cap. — Vai de mine, de ce foloseşti termeni atât de tari? Să nu dramatizăm lucrurile, dragul meu. Ţi-am propus o afacere. Eşti liber să accepţi sau nu. După cum şi eu sunt liber să stărui în acţiunea mea. — Pe orice cale, Zechariah? — Pe orice cale, Patrick. — 460 —

— Canalie! tună Patrick, ridicându-se de pe scaun şi uitându-se ameninţător la cumnatul său. Acesta aruncă o privire alarmată avocatului. — Să ne păstrăm calmul, Mr. Sunderland, interveni acesta. Nici invectivele şi nici atitudinile ameninţătoare nu-l vor împiedica pe clientul meu să-şi valorifice drepturile. Dacă vrea să obţină partea dumitale din fabrică, o poate face cu multă uşurinţă. — Cu multă uşurinţă? S-o crezi dumneata, zise Patrick, străduindu-se a-şi păstra calmul. Dacă nu vrea să mai lucreze cu mine, n-are decât să se retragă din asociaţie. Eu nu renunţ la fabrică! — Bine, zise avocatul calm. Suntem dispuşi să discutăm şi această formulă. Abercrombie îl privi consternat. Înnebunise Maloney? Cine îl autorizase să facă această declaraţie? — Dar o să coste scump, Mr. Sunderland, continuă avocatul, fără să se lase intimidat de semnele alarmate ale clientului său. — Cât cereţi? întrebă Patrick, gândindu-se că nu iar fi imposibil să-şi procure capitalul necesar. — Patru sute de mii de dolari, spuse Maloney. — Aţi căpiat! urlă Patrick. În aprecierile lui cele mai extravagante, partea lui Zechariah nu se ridica la mai mult de patruzeci sau cincizeci de mii de dolari. De unde vreţi să scot atâţia bani? — Vă priveşte. Dacă nu vă convine preţul, acceptaţi propunerea noastră. — Şi dacă nu primesc? — Avem mijloace de constrângere. V-am mai spus. — Aş vrea s-o văd şi pe asta. — 461 —

— O s-o vedeţi. Patrick îşi încleştase pumnii. Turbă. — Dacă încercaţi să vă atingeţi de atelier, de fabrică, vă fac praf, vă zdrobesc! — Sunt de părere să chibzuiţi mai adânc înainte de a vă pronunţa. V-aş sfătui să consultaţi un avocat. Orice om de lege vă va demonstra că situaţia dumneavoastră e disperată. Să presupunem că Mr. Abercrombie, clientul meu, s-ar retrage din combinaţie. Ştiţi ce s-ar întâmpla? Aţi rămâne cu pereţii goi ai fabricii. Toate procedeele noi pe care le folosiţi, toată aparatura modernă sunt proprietatea lui. De unde veţi procura capitalul necesar despăgubirii asociatului dumneavoastră pentru partea sa din fabrică, pentru brevetele, pentru utilajul său, pentru folosirea în trecut a brevetelor sale? Vă daţi seama că Mr. Abercrombie va pretinde să plătiţi toate drepturile băneşti din urmă. În mintea lui Patrick se făcu brusc lumină. Înţelese că era pierdut. Vinele gâtului i se umflară, învineţindu-se. — M-ai lucrat, Zechariah, rosti el cu linişte ameninţătoare. Se îndreptă spre Abercrombie, care se retrase înspăimântat înapoia scaunului său. — Mr. Sunderland, păstraţi-vă calmul, îi vorbi avocatul, încercând să-i taie drumul. Cu o vâslire a mâinii, Patrick îl dădu la o parte. Pierzându-şi echilibrul, omul de legi se prăvăli pe o canapea. Abercrombie aruncă o privire disperată avocatului, — 462 —

care dădea din mâini şi din picioare, ca un gândac căzut pe spate. Deodată Zechariah se repezi şchiopătând spre uşă. Din câteva salturi, Patrick îl ajunse din urmă. Cu dreapta îl înşfăcă de ceafă, priponindu-l în uşă, iar cu stânga răsuci de două ori cheia în broască. Samuel Hickey căscase nişte ochi rotunzi de peşte scos pe uscat. Se făcuse mic în scaunul său şi nu mai scotea un cuvânt. — Lăsaţi violenţele, izbuti să strige avocatul. Vă rog, Mr. Sunderland, lăsaţi violenţele. Ţinut de ceafă ca un căţel, horcăia, înspăimântat de moarte. Leonard Maloney se repezi iarăşi la Patrick. Hickey recunoscu în sinea lui că avocatul nu era lipsit de curaj. El n-ar fi intervenit pentru nimic în lume. Omul legilor se agăţă de braţul cu care Patrick îl ţinea pe Abercrombie. — Mr. Sunderland, daţi drumul clientului meu. Nu uitaţi că sunt de faţă martori. Eu, Mr. Hickey… — Nu mă băga în chestia asta, bâigui Hickey. Nu vreau să am de-a face cu Patrick. — Mr. Sunderland, strigă din nou avocatul, protestez! Chem poliţia! Cu mâna rămasă liberă, Patrick îl plesni peste faţă cu latul palmei. Avocatul icni, pornind-o de-andărătelea. Dădu peste o măsuţă pe care o răsturnă, prăbuşindu-se apoi peste ea. Din gura năclăită de sânge, scuipă trei dinţi, apoi leşină. — Acum să ne socotim între noi, Zechariah scumpule, scrâşni Patrick, scuturându-l ca pe un sac. — 463 —

Îl mută în mâna stângă, iar cu dreapta porni să-i care pumni. Ridicat la câteva palme deasupra pământului, Abercrombie se învârtea în aer ca un spânzurat în ştreang. Urletele lui atraseră pe femeile din sufragerie, care începură să strige şi să bată cu pumnii în uşă. Apoi Zechariah încetă să mai zbiere. Pe jumătate căzut în nesimţire, gemea, în vreme ce sângele îl podidea pe gură, pe urechi, pe nas, prin pielea sfâşiată a obrajilor. Ploaia de palme şi de pumni continua să-l potopească, să-l frângă, să-i zdrobească. Abia pupă ce se obosi, Patrick îi zvârli alături de avocat. Îşi aranjă hainele şi, fără să arunce vreo privire lui Hickey, se îndreptă spre uşa. O deschise fără grabă şi ieşi în sufragerie. Femeile îl priveau înnebunite neştiind ce să creadă. — Hai acasă, Rebecca, se adresă el nevestei sale. Hannah băgă capul pe uşa salonului. Când îl văzu pe scumpul ei bărbat pe jumătate mort, începu să urle. — Zechariah! Zechariah! Ce ţi-a făcut banditul, Zechariah! Şase luni zăcu Zechariah în spital. Patrick îl lipsise de toţi dinţii din faţă şi îi rupsese patru coaste. În schimb, avocatul Maloney făcu treabă bună. În ziua în care ieşi din spital, consilierul său juridic îi prezentă triumfător hârtia prin care Patrick renunţa la drepturile sale asupra fabricii din Terrytown, primind în schimb partea din atelier a lui Abercrombie. Maloney izbutise să smulgă lui Patrick tranzacţia, ameninţându-l că în caz contrar îl va reclama justiţiei — 464 —

pentru tentativă de omor, săvârşită asupra cumnatului său. Cel mai rău căzu Samuel Hickey. După rolul jucat în această lucrătură, nu i-ar mai fi fost posibil să conlucreze cu Patrick. Acesta îl prevenise prin interpuşi că îi va rupe gâtul dacă îl va mai prinde prin atelier. Laş, Hickey, ajunse la concluzia că era preferabil să vândă partea Bridget-ei decât să mai aibă de-a face cu Patrick. Îl văzuse doar în acţiune. Bridget se văitase; invocase cerul, blestemase, dar în cele din urmă acceptase inevitabilul. Patrick rămase astfel stăpânul întregului atelier părintesc. Afacerea nu era tocmai proastă. Scăpase de orice amestec în conducerea micii lui întreprinderi, ceea ce în fond nu putea decât să-l mulţumească. Partea Bridget-ei o cumpărase pe o sumă relativ măruntă. Acum nu avea a se mai teme de lucrăturile neamurilor. Abercrombie se alese cu cel mai mare profit. Fabrica de pulbere de la Terrytown se dezvoltase considerabil în ultimii ani. Şi el şi Hickey vândură lui Patrick părţile lui din casa părintească. Pe Richard îl amuzase nespus această afacere. Se bucură pentru Patrick, care merita o compensaţie pentru toate neplăcerile suferite. De când nu mai avea nicio legătură cu fratele său, începuse să-i vadă cu alţi ochi. Printr-o scrisoare amplă, Charles de Lusignan anunţă pe Richard că Roger d’Hautefeuille făcuse minuni de ingeniozitate, reuşind să-i scoată copiii din — 465 —

Franţa şi să-i treacă în Anglia. Era însă îngrijorat de soarta Patriciei, de la care nu mai avea nicio veste. Se părea că şi aceasta încercase să părăsească Franţa, dar că fusese arestată la Bordeaux. Era un mister cum de ajunsese acolo. Lusignan ruga pe Richard să intervină pe lângă Danton, pentru a obţine informaţii asupra Patriciei şi eventual a-i solicita eliberarea. Pe Richard nu-l alarmă ştirea. Cunoştea bine caracterul Patriciei. Ar fi pus rămăşag că nu fusese arestată şi că în clipa aceea stătea ascunsă prin cine ştie ce colţ de ţară. Într-un decor câmpenesc, pastoral, ca în pânzele lui Boucher, trăia o nouă idilă, alături de vreun tânăr ofiţer, urmaş al lui D’Hautefeuille. Richard mulţumea cerului că nu se însurase cu ea. Cel puţin Ophelia nu-i dădea bătaie de cap în privinţa aceasta. Totuşi, pentru a potoli temerile lui Lusignan, îi scrise că în curând va pleca în Franţa şi că va face tot posibilul spre a-i găsi nevasta. Nădăjduia că va reuşi. Înainte de a se îmbarca, Richard trimise la New Orleans pe avocatul Sanders, cu împuterniciri speciale, spre a lua în primire succesiunea cavalerului de Vitré. La 1 iulie scrise la Paris lui Challais, rugându-l să-l aştepte la Nantes între 1 şi 15 august. La 5 iulie se îmbarcă pe „Corsaire”, ultima navă construită pe şantierul său de la Long Island, iar în dimineaţa zilei de 10 august acostă la Nantes. Pierdut în mulţimea de marinari, hamali, negustori şi gură-cască, ce înnegreau cheiul, Challais îl aştepta pe Richard. Un Challais aproape de nerecunoscut, — 466 —

nebărbierit, cu ochelari pătraţi, cu părul nepudrat prins într-o coadă soioasă. Hainele-i jerpelite erau de o curăţenie dubioasă. — Amaury, tu eşti? Ce deghizare! exclamă surprins Richard, în loc de bun găsit, când această caricatură a lui Challais se strecură lângă el, apucându-l de braţ. Vii de la un bal mascat? — M-am deghizat ca să-mi scap pielea, zise Challais zâmbind. — Ce s-a mai întâmplat? întrebă Richard nedumerit. Ce e comedia aceasta? — S-au întâmplat multe, foarte multe, Monsieur, de când aţi plecat în Statele Unite. Iar comedia aduce mai mult a tragicomedie. — La New York, Genêt, ambasadorul Franţei, m-a informat că s-au petrecut oarecare schimbări pe la voi. Că s-ar fi abolit termenii de Monsieur şi de Madame, care aminteau neplăcut vechiul regim… — Dacă ar fi numai atât, Monsieur. Probabil că nu aţi primit rapoartele mele pe mai şi iunie. — Nu le-am primit. Poate că s-au încrucişat cu mine, pe drum. M-am îmbarcat la 5 iulie. Raportul pe iunie nu putea să ajungă la New York înainte de minimum treizeci de zile. Numai raportul pe mai ar fi avut oarecare şanse să mă găsească în America. E adevărat că timpul a fost nefavorabil. N-ar fi exclus ca nava curier să fi întârziat pe drum. Mergeau încet prin mulţimea bălţată, îndreptânduse spre centru. — V-aş sugera să intrăm în cârciuma aceasta, zise Challais, arătând un local modest, într-un colţ de — 467 —

stradă. Pe firmă scria pompos: „Au vrai arbre de la liberté”. Putem sta de vorbă în linişte. Azi, dacă vrei să treci neobservat, trebuie să stai acolo unde e îmbulzeala mai mare. — De ce atâta mister? întrebă Richard din ce în ce mai intrigat. — Am să vă explic de îndată, zise Challais, aruncând o rapidă şi bănuitoare privire circulară, înainte de a intra în cârciumă. Găsiră o masă într-un colţ, unde puteau să discute cu glas scăzut, fără să fie auziţi. Era aproape zece. La ora aceea matinală, localul era totuşi plin. Cei mai mulţi clienţi purtau bonete roşii şi bluze largi, denumite carmagnoles. Richard comandă o sticlă de Bordeaux. — Acum sper, Challais, că îmi vei lămuri mascarada aceasta, zise el după ce patronul le aduse vinul. — Challais nu mai există, monsieur. Challais a dispărut, s-a volatilizat. În momentul acesta mă numesc Jean Lelong, sunt de profesie pictor, iar domiciliul îl am la Lyon, Rue du Bouc 15. Posed acte care dovedesc noua mea identitate. — De ce această metamorfoză? — Fiindcă împotriva bietului Challais s-a emis mandat de arestare. — Nu se poate! — Uite că se poate! — Ce ţi se impută? — Legături cu fostul ofiţer de dragoni Roger d’Hautefeuille, arestat sub învinuirea de spionaj în favoarea lui Pitt şi a lui Coburg. — 468 —

— D’Hautefeuille a fost arestat? — Din nenorocire. — Când? De mult? Cum de l-au prins? Richard era îngrijorat. Dacă fostul ofiţer făcuse mărturisiri compromiţătoare şi pentru el? — L-au înhăţat acum o săptămână, zise Challais. La Paris. Un denunţ. Venise în Franţa pentru a înlesni evadarea ducesei de Lusignan. — Ducesa e arestată? — Da. A fost arestată la Bordeaux în port, pe când încerca să se strecoare pe o navă suedeză. — Uluitor! — Uluitor, dar adevărat. Richard rămăsese împietrit. Deci Lusignan avusese dreptate. Nu se alarmase pe degeaba. — Ducesa şi d’Hautefeuille au vreo şansă să scape? — Niciuna. Cei care au nenorocirea să încapă pe mâna tribunalului revoluţionar nu mai scapă. Cunoaşteţi celebra frază a lui Dante: Lasciate ogni… — Totuşi, trebuie să facem ceva pentru ei, spuse Richard. — Pentru Roger d’Hautefeuille nu se mai poate face nimic. Situaţia lui e atât de grea, încât cel care ar interveni în favoarea sa ar fi arestat pe loc. Revoluţionarii nu se joacă. Trădarea şi spionajul sunt crime capitale. — Ducesei i se impută aceiaşi lucru? — După câte sunt informat, nu. E însă o fostă. Ceea ce e suficient de grav. Faptul că soţul ei a emigrat, îi îngreuiază şi mai mult situaţia. Pentru ducesă cred că s-ar putea face o încercare. — 469 —

— Îi cunosc pe Danton, pe Desmoulins, pe Fabre d’Eglantine… — Danton nu mai e ministru de justiţie. Richard îşi muşcă buzele. Era mai grav decât se aşteptase. — Sper că Chabot, Basire şi Julien mai sunt încă la putere. Când am plecat din Franţa tăiau şi spânzurau. — Mai sunt la putere, dar situaţia lor e şubredă. Li se aduce învinuirea că fac afaceri, că primesc mită… Poate îi cunoaşteţi pe Tallien. Pe proconsulul Tallien. La Bordeaux el are pâinea şi cuţitul. — Pe Tallien nu-l cunosc. — Dar pe amanta lui? Pe superba Theresia Cabarrus? — Nici pe ea. — E de mirare. Tot Parisul vorbeşte de frumoasa Theresia. — Poate că o cunoaşte Françoise. — N-ar fi exclus. Mademoiselle Lange are o colecţie de relaţii… Vorbiţi cu ea. — Tallien primeşte bani? — Se spune că nu. Primeşte însă frumoasa Theresia şi pentru el. — Atunci nimic nu e încă pierdut, Challais. — Lelong, îl corectă acesta. — Fie. Lelong. — Să nu luaţi în nume de rău această precauţie. Dacă îmi rostiţi în public numele adevărat, n-ar fi imposibil să vă audă vreun delator. Şi atunci s-a terminat cu mine. — Dragul meu, aş vrea să-ţi pun o întrebare, la — 470 —

care, bineînţeles, eşti liber să nu răspunzi. — Vă ascult. — Ai lucrat cu d’Hautefeuille? — Nu. Dar cu câteva ore înainte de a fi arestat, a trecut pe la mine. Era întunecat la faţă. Mi-a spus că e urmărit de presimţiri rele. Avea asupra lui o mapă. Ma rugat să i-o păstrez până când se va înapoia de la Bordeaux. „Ce cauţi acolo?” l-am întrebat eu. Răspunsul lui a fost evaziv. „Am ceva de lucru.” Apoi mi-a destăinuit că face o tentativă disperată pentru a salva pe ducesa de Lusignan. „Dacă nu mă mai înapoiez, mi-a mai spus d’Hautefeuille, să faci tot posibilul ca mapa aceasta să ajungă în Germania, în mâinile prinţului de Condé.” Am făgăduit să-i îndeplinesc dorinţa. Tonul lui grav, sepulcral, mă impresionase. „Pot să ştiu ce e înăuntru?” l-am întrebat. A şovăit o clipă, apoi mi-a răspuns: „Planurile de campanie ale armatelor franceze de nord. Ordinea de bătaie şi date asupra unităţilor militare”. Am simţit că mă trec fiori. „Ceea ce îmi ceri tu se numeşte înaltă trădare” i-am spus eu. D’Hautefeuille era fanatic. Apoi şi-a luat rămas bun şi a plecat. Era noapte. În momentul acela am avut şi eu presimţirea că n-am să-l mai revăd. A doua zi, în vreme ce mergeam spre casă, mi-a ieşit înainte un băiat care mi-a strecurat un bilet. Fără să mai aştepte răspuns, şi-a luat picioarele la spinare, topindu-se în îmbulzeala de pe stradă. Mi-am închipuit că e vorba de o aventură galantă. Mai primisem şi altă dată asemenea mesaje. Am deschis biletul. Era concis. Am încă în faţa ochilor scrisul acela nervos, ascuţit: „În — 471 —

baza unui denunţ, cavalerul Roger d’Hautefeuille a fost arestat azi-noapte în ascunzătoarea sa din Rue Chantereme. În cursul dimineţii s-a emis mandat de arestare şi împotriva dumneavoastră. Vă sfătuiesc să vă faceţi nevăzut. Locuinţa dumneavoastră este pusă sub supraveghere. Deseară, la orele opt, un prieten vă aşteaptă la hanul „Le Bonnet Phrygien” de lângă poarta Saint-Antoine”. Biletul nu era semnat. Am cugetat adânc. Poate că era o glumă proastă. Dar chiar dacă era glumă trebuia să ţin seama de ea. În vremurile pe care le trăim, nimănui nu-i e îngăduit să nesocotească asemenea avertismente. Până la opt seară am rătăcit pe străzi. La ora fixată am intrat în han. Era arhiplin. Am reuşit să dibuiesc o masă liberă. Puţin timp după ce m-am aşezat, un individ cu mutră de bandit s-a oploşit lângă mine. Sughiţa şi vorbea vrute şi nevrute. Puţea a vin. Îmi ziceam că beţivul îmi va strica toate socotelile. A comandat o sticlă de Anjou. M-a tratat cu un pahar. Când s-a apropiat de mine ca să ciocnim mi-a şoptit repede: „Eu sunt prietenul. Ţine actele acestea, a adăugat el, strecurându-mi în buzunar câteva hârtii. Sunt pe numele pictorului Jean Lelong. Ai să găseşti un certificat de civism, semnat de Secţia Saint-Antoine. Mâine în zori să părăseşti Parisul. Ai bani la dumneata?” I-am răspuns că nu aveam prea mulţi, dar că acasă dispuneam de unele rezerve. „Renunţă la ele şi procură-ţi bani din altă parte.” Apoi a schimbat vorba. N-a amintit nici de d’Hautefeuille, nici de mapă. La masa noastră se aşezaseră trei indivizi patibulari, care ar fi putut să tragă cu urechea. După un sfert de — 472 —

oră, prietenul a plătit, s-a ridicat de la masă, şi a plecat fără să mă salute. În aceeaşi noapte m-am dus la bancherul Perrégaux, care mi-a pus la dispoziţie douăzeci de mii de livre în asignate şi o mie în aur. Am dormit la prietenul în casa căruia ascunsesem mapa. În zori am plecat la drum. Purtam nişte haine vechi scoase dintr-un colţ de pod. Mi le împrumutase gazda. Arătam ca un tipic pictor ratat. Am ieşit cu uşurinţă din Paris. Nimeni nu s-a gândit să cerceteze mapa îndesată cu desene sub care ascunsesem documentele militare. În primul moment, m-am gândit să mă îndrept spre nord. Ştiam însă că porturile de pe coastele Mării Mânecii erau sever supravegheate. Prezenţa mea nejustificată ar fi dat naştere la bănuieli. În est, războiul făcea ravagii. Graniţa cu Spania era închisă. Nu-mi rămânea decât o singură ieşire: porturile dinspre Atlantic. Nantes era cel mai indicat, cu atât mai mult cu cât între 1 şi 15 august trebuia să mă întâlnesc cu dumneavoastră. — Eşti de o candoare dezarmantă, dragul meu Challais. — Lelong, Monsieur. — Iartă-mă, Lelong. Îmi vorbeşti de afacerea aceasta de spionaj cu o seninătate care – drept să-ţi spun – atinge inconştienţa. În clipa aceasta eşti mai primejdios decât un butoi cu pulbere pe care o arde o lumânare. — Îmi dau seama, Monsieur, şi nu-mi fac iluzii. — Te pândeşte ghilotina. — Ştiu. Dar puteam să procedez altfel? Am făgăduit lui d’Hautefeuille să duc documentele la destinaţie. — 473 —

Richard îşi împreună mâinile şi aruncă teatral o privire disperată spre cer. — Iartă-l Doamne căci nu ştie ce face. Şi mapa aceea blestemată unde e? — Ascunsă. La loc sigur. — Te-ai gândit, Challais, că mă compromiţi şi pe mine? — Monsieur, vă ştiam atât de îndrăzneţ, atât de nepăsător în faţa primejdiilor, încât nu mi-am închipuit că fleacul acesta ar putea să vă supere. — Mă încântă aprecierile tale. În ceea ce mă priveşte, sunt îndrăzneţ, dar nu temerar. O combinaţie financiară necurată e una; spionajul e alta. — Depinde de optică, Monsieur. Specula cu asignatele se pedepseşte cu moartea, ca şi spionajul. Richard începu să râdă. — Eşti incorigibil. Intri de bună voie în gura lupului. Challais zâmbi cu amărăciune. — M-am deprins să am de-a face cu lupii. Făcu o pauză, golindu-şi paharul. — Mă gândeam, Monsieur, că mă veţi ajuta să ies din ţară. — Cu mapă cu tot? — Cu mapă cu tot! Aş putea s-o las, când ştiu cât e de preţioasă pentru cei care luptă dincolo de baricadă? — Nu demult gândeai altfel. — E adevărat. Am crezut un timp că e posibil să urmez un drum de mijloc. Acum îmi dau seama că neutralitatea e imposibilă. Trebuie să lupţi pentru revoluţie sau împotriva ei. D’Hautefeuille avea — 474 —

dreptate. Un nobil nu-şi poate renega casta. Richard umplu din nou paharele. — Nu te înţeleg, Challais. Renunţi să te îmbogăţeşti cu uşurinţă, lucrând alături de mine, şi te arunci întro aventură din care e problematic dacă vei scăpa teafăr. Te angajezi pe un drum la capătul căruia se întrezăreşte ghilotina. — Este greu să eviţi ghilotina, Monsieur. E destul să fii nobil, pentru a fi trecut în rândul suspecţilor. Şi azi a fi suspect echivalează cu o condamnare la moarte. Fouquier-Tinville nu stă cu mâinile în sân. — Challais, te credeam deasupra considerentelor politice. — Am încercat să vă împărtăşesc vederile, Monsieur. Dar din ziua în care revoluţia a proclamat „război castelelor şi pace colibelor” am înţeles că Franţa s-a împărţit în două lumi. Un compromis nu mai e posibil. Nobilii care au crezut că pot merge în pas cu revoluţia au fost depăşiţi. Cei care n-au reuşit să fugă peste graniţă zac acum în închisori, aşteptând să-şi plece grumazul sub cuţitul ghilotinei. Azi, pentru mine, pământul Franţei este de jăratic. Trebuie să plec. Richard ridică paharul cu vin. — Să ciocnim, Lelong, pentru succesul ieşirii tale din Franţa. Cu mapă cu tot. — Mă ajutaţi, Monsieur? — Îmi rămâne altă alternativă? Am făgăduit lui Lusignan să-ţi port de grijă. Voi face pe dracul în optsprezece spre a te scoate din Franţa. „Corsaire” descarcă grâu şi încarcă vin pentru Statele Unite. Operaţia va dura aproximativ zece zile. Până atunci — 475 —

stai ascuns, dar nu într-o casă particulară. Mă tem de percheziţii şi de gura vecinilor. După-amiază te prezinţi lui Chastellux şi începi să lucrezi la fabrică. Pentru toată lumea vei fi un muncitor oarecare. E deghizarea perfectă. Nimeni nu va bănui că urmaşul unei căpetenii de cruciaţi e capabil să toarne fontă. Ştiu, munca manuală e grea. Dar trebuie s-o suporţi. Cel puţin câteva zile. Voi da dispoziţii lui Chastellux să te pună la o muncă uşoară, astfel ca neîndemânarea ta să nu bată la ochi. Vei dormi în dormitorul comun. E mai sigur. Grija mapei o las în întregime pe seama ta. E bine? — Perfect. Monsieur. Richard se simţea iarăşi bun, generos, gata să săvârşească fapte mari. Fapte despre care biografii săi vor scrie mai târziu pagini patetice. De la o vreme îi intrase în cap că viaţa sa va inspira pe scriitori şi că bustul lui va fi primit cu onoruri în marea galerie a celebrităţilor secolului. — Deşi nu sunt un băutor pasionat, aş zice să mai dăm peste cap un pahar, propuse el, folosind argoul chefliilor. — De acord! încuviinţă Challais, căruia apropiata ieşire din Franţa îi crea o stare de nervozitate, de nelinişte, lesne de înţeles. — După ce te îmbarc pe „Corsaire”, zise Richard, plec la Paris. Voi încerca să o salvez şi pe Madame de Lusignan. — D’Hautefeuille ar fi fericit să afle că strădaniile sale pentru salvarea ducesei sunt continuate. — N-o fac numai pentru d’Hautefeuille. Am şi eu — 476 —

obligaţii faţă de Patricia de Lusignan şi de familia ei, zise Richard visător. Şi-o amintea tânără, ameţitor de frumoasă. Pe atunci o iubise ca un nebun. A-i dobândi dragostea devenise un ţel, o ambiţie a vieţii lui. Reuşise să o seducă. Repurtase primul lui triumf. Nu izbutise să se însoare cu ea. Dar dragostea ei îi adusese noroc. De atunci, urcase treaptă cu treaptă scara succeselor. Avea datoria să facă totul pentru salvarea ei. Deşi acum nu o mai iubea… — Spuneţi că aveţi de gând să plecaţi la Paris, zise Challais întrerupându-i reveria. Mi-aş permite să vă dau o povaţă. — O povaţă e întotdeauna binevenită. Chiar de la un copil, surâse Richard. — Nu mai sunt de mult copil, Monsieur. — Să admitem că nu mai eşti. Mentalitatea copilăriei ai păstrat-o încă neatinsă. Să auzim povaţa. — La Paris să fiţi prudent. Prudenţa nu exclude curajul. — Tu îmi vorbeşti de prudenţă? Tu care te-ai încărcat cu mapa aceea blestemată? Tu care îţi joci capul pe o carte? Haida de! Să fim serioşi, dragul meu. Din gura ta povaţa aceasta sună fals. — Totuşi, ar fi bine să ţineţi seamă de vorbele mele. Parisul pe care îl cunoaşteţi dumneavoastră, Parisul de acum un an, nu mai există. Azi, capitala Franţei e o capcană de lupi. O capcană de lupi în care se prind şi oi. Lupii, în schimb, se mănâncă între ei că turbaţi. Girondinii cu montaniarzii, hebertiştii cu dantoniştii, iacobinii cu cordelierii. Dacă Brunswick ar fi cucerit — 477 —

Parisul după faimosul lui manifest, prin care ameninţa cu trăsnetele şi fulgerele sale pe cei care ar îndrăzni să se atingă de un fir de păr al familiei regale, n-ar fi dezlănţuit o hecatombă, mai îngrozitoare decât aceea pe care fiii revoluţiei şi-o pregăteau pentru ei înşişi. E uimitor câte s-au petrecut de la plecarea dumneavoastră. S-a înfiinţat tribunalul revoluţionar. Bogaţii au fost loviţi de impozite grele. Săracii au primit arme, fiind organizaţi într-o armată revoluţionară care terorizează Parisul. Orleaniştii, în cap cu Philippe Égalité, au fost arestaţi, în Vendée regaliştii au proclamat insurecţia. Convenţiunea, sub presiunea Comunei, a ordonat arestarea a douăzeci şi nouă de deputaţi girondini. Marat a fost lichidat. Bursa a fost închisă. S-a introdus pedeapsa cu moartea împotriva acaparatorilor care înfometează populaţia. Speculatorii care depreciază forţat cursul asignatelor sunt daţi pe mâna călăului. Se vorbeşte de apropiata confiscare, în folosul statului, a băncilor şi întreprinderilor conduse de străini. Vedeţi, aşadar, Monsieur, de ce vă povăţuiesc să fiţi prudent. Când vreţi să intraţi în capcana lupilor trebuie să fiţi pregătit sufleteşte. Richard îşi goli paharul. — Se pare că ai dreptate mânzule. Dacă tabloul tău corespunde realităţii, situaţia nu e trandafirie. — Tabloul e sumbru, Monsieur. Ar trebui să vedeţi tribunalul revoluţionar în şedinţă, ghilotina hăpăinduşi victimele, strada frământându-se şi zbătându-se ca un şarpe, Convenţiunea sfâşiindu-şi, ca Moloch, copiii… — 478 —

— Primejdia mă stimulează, Challais. Pardon, Lelong. Ocupaţiile mele, adeseori pe marginea legii, mau deprins să evoluez pe muchie de cuţit. Şi în vremuri normale risc să îmi frâng gâtul. — Acum, însă, riscurile sunt înmiite, Monsieur. Numai aci, la Nantes, ştiţi ce se petrece? Castelul Bouffay, mănăstirea carmelitelor, vechiul palat al ducilor de Bretagne, mănăstirea penitentelor, a vizitaţiunii, şi încă multe altele, au fost transformate în închisori. Mii, zeci de mii de oameni zac, claie peste grămadă, în temniţele improvizate, în condiţii neînchipuit de sălbatice; murdari, nehrăniţi, pradă bolilor, terorizaţi. O viziune de infern pe care nu vă urez s-o cunoaşteţi de aproape. — Ţi-a intrat frica în suflet, râse Richard. — După ce veţi vedea tot ce am văzut eu mă veţi înţelege, Monsieur. — Sunt călit, dragul meu. Challais ridică din umeri. Vinul, băut pe stomacul gol, începuse să-l ameţească. Richard plăti consumaţia. Când ieşiră în stradă, Challais clipi ca o pasăre de noapte scoasă la lumină. — Ce soare puternic! Mă orbeşte! — Aşa ne va orbi lumina care va străluci mâine, risipind bezna de azi, zise Richard. — Vom ajunge să trăim ziua de mâine? — Te mai îndoieşti? Cine merge cu mine nu pierde cursa. Auzi, Lelong? Nu pierde cursa! La 25 august Richard plecă la Paris, însoţit de — 479 —

Chastellux şi de Soames, nelipsitul său valet. În capitală îl aştepta o activitate febrilă. Trebuia să încheie noi contracte de furnituri militare, să reorganizeze reţeaua de agenţi care speculau în numele lui deprecierea vertiginoasă a asignatelor, să facă posibilul şi imposibilul pentru eliberarea Patriciei. La 1 septembrie sosi în capitală. În Place de la Révolution văzu de departe o schelărie înaltă, cenuşie, în creştetul căreia sclipea orbitor, reflectând razele soarelui, o placă de metal trapezoidală. — Ghilotina, explică laconic Chastellux. Piaţa era aproape goală. În faţa Convenţiunei se zăreau pâlcuri de oamenii. Diligenţa pătrunse în labirintul străzilor strâmte, întunecoase şi arhipopulate ale Parisului. Richard constată că Challais avusese dreptate. Ceva era schimbat. Bonetele roşii se înmulţiseră uluitor. Părea că străzile fuseseră invadate de o fabuloasă recoltă de maci roşii. Bluzele carmagnoles aveau mare căutare. Fracurile englezeşti îşi făceau câte o rară şi timidă apariţie. Sutanele prelaţilor pieriseră. La uşile brutăriilor, măcelăriilor şi băcăniilor, cozile nesfârşite de parizieni înfometaţi semănau cu nişte şerpuitori dragoni chinezeşti. Diligenta îşi descărcă pasagerii în faţa hanului „Le Croissant d’Or” de pe Rue de Richelieu, punctul terminus al călătoriei. Richard găsi o birjă trasă de o mârţoagă nemâncată, care îl transportă până la locuinţa sa de pe Quai du Louvre. Apartamentul mirosea a mucegai şi a praf. — 480 —

Atmosfera era închisă, fierbinte, irespirabilă. Soames deschise ferestrele, lăsând aerul curat să pătrundă în casă. Deşi era obosit, Richard se spălă, îşi schimbă hainele de călătorie, apoi ieşi de unul singur în oraş. Avea de făcut mai multe vizite. Ghinionul se ţinu scai de capul său. Nu găsi pe nimeni din cei pe care îi căuta. Nici pe Françoise Lange, care se afla la teatru, nici pe Chabot, protectorul său, nici pe Danton, şi nici pe Camille Desmoulins. Călcase cu stângul. Dădu acestei întâmplări semnificaţia unei prevestiri rele. Se înapoie devreme acasă şi se culcă fără să cineze. În noaptea aceea somnul nu i se lipi de geană, închipuirea sa plăsmuia un necontenit şi macabru cortegiu de trupuri decapitate. Îl obseda ghilotina pe care o văzuse în Place de la Revolution, profilându-se hâdă pe cerul văratic. Îl urmărea chipul Patriciei şi al lui d’Hautefeuille, care zăceau în închisoare, aşteptându-şi osânda. Gâfâind, cu trupul năclăit de sudoare, Richard îşi ridică de pe pernă capul tulburat de fumurile închipuirii. Coborî din pat. Deschise larg ferestrele. Camera să îl înăbuşea ca şi celula unei închisori. Spre dimineaţă, reuşi să aţipească. Dar nu apucă să-şi odihnească trupul vlăguit. Soames îl trezi la orele opt. — Monsieur Chastellux vă reaminteşte că la nouă şi jumătate sunteţi convocaţi la Ministerul de Război. — Bine. Mă îmbrac imediat, mormăi, Richard. La ora fixată, intră la minister, însoţit de Chastellux. Şi aici se schimbaseră multe. Descrierea plină de venin pe care o făcuse, nu demult, generalul — 481 —

Dumouriez îi reveni fără voie în minte: „Birourile Ministerului de Război au devenit un club în care se preamăreşte setea de sânge şi măcelul. Funcţionarii poartă berete roşii. Lumea se tutuie. Până şi ministrul afectează o ţinută neglijentă. Murdăria lui e neînchipuită. Ministerul a ajuns un fel de cavernă infectă”. Cită lui Chastellux vorbele lui Dumouriez. — Nu-i aşa că avea dreptate generalul? Chastellux nu-i cântă în strună. — Monsieur, e prudent să nu mai repetaţi aceste cuvinte, spuse el cu toată seriozitate. Pe Richard îl irita să i se recomande mereu prudenţa. — Adevărul n-ar trebui să-i supere, Chastellux. — Nu ştiu, Monsieur, dacă acesta e purul adevăr. Nu trebuie să uitaţi că generalul Dumouriez a rostit aceste cuvinte după eşecul loviturii sale de stat. Era firesc să vadă totul în negru. — Mi se pare că te-a contaminat şi pe dumneata microbul revoluţiei, zise Richard ironic. — Monsieur, n-am făcut şi nici nu fac politică. Nu pot însă nega realitatea. Acestui minister atât de hulit i-a revenit sarcina de a organiza şi de a susţine unsprezece armate. Unsprezece armate care, în condiţii vitrege, apără cu succes fruntariile Franţei. Richard se întunecă. Nu-i plăcea ca salariaţii lui să aibă opinii personale. Era evident că optica lui Chastellux se schimbase. Şi aceasta îl indispunea. — În birourile ministerelor nu înfloreşte eleganţa, continuă inginerul, care nu remarcase expresia feţei patronului său. Dar patriotismul acestor oameni nu — 482 —

poate fi pus la îndoială. Fac greşeli. E firesc. Dar sunt de bună-credinţă. Unii fură. Nu e ceva extraordinar. Parcă sunt singurii! Richard încreţi sprâncenele. Făcea Chastellux vreo aluzie? Inginerul aluneca pe o pantă primejdioasă. Îl va pune sub supraveghere. La nevoie, nu va şovăi să-l concedieze. Spera însă că depresiunea lui Chastellux era trecătoare. Nu avu timp să reflecteze prea mult asupra acestei chestiuni. Uşierul îi introduse în cabinetul secretarului general Vincent. Vincent era un hebertist înflăcărat. Nebărbierit, neglijent îmbrăcat, afecta o atitudine degajată, familiară, şi un limbaj verde, în tonul idolului său. În birou se mai afla şi Miot, un birocrat din vechea falangă, care ducea tot greul ministerului. Miot prezentă lui Sunderland caietul de sarcini al unei importante comenzi de armament. Vincent se scărpină la ceafă. — Pe toţi dracii, cetăţene Sunderland, vei ajunge în curând să monopolizezi toate comenzile de armament. Nici Creusot nu te întrece. Nu ne zgârcim la bani. Pretindem, în schimb, armament de calitate superioară. Te previn! Să nu ne pui în situaţia de a regreta că ţi-am acordat încrederea. Ameninţarea deghizată a lui Vincent nu fu pe placul lui Richard. — Cetăţene secretar general, zise el, folosind la rândul său această formulă revoluţionară care-i ardea parcă buzele, să fiţi încredinţaţi că nu veţi avea motive să regretaţi alegerea făcută, adresându-vă uzinei mele. — Să nădăjduim, cetăţene Sunderland, să — 483 —

nădăjduim. — E o certitudine, cetăţene Vincent, interveni Chastellux. Cuvântul cetăţeanului Sunderland nu s-a dezminţit niciodată. Înţelegea să fie loial faţă de patronul său, deşi nu îi mai împărtăşea în întregime convingerile politice. — Mă bucur, cetăţene. Pe toţi dracii, numai în chipul ăsta vom învinge trufia duşmanilor republicii. Contractele fură semnate în ziua următoare. După îndeplinirea acestei formalităţi, Chastellux plecă la Nantes. Richard rămase la Paris. Era neliniştit. Tonul lui Vincent, privirea lui ciudată, iscoditoare, îl pusese pe gânduri. În străfundul sufletului său suna timid un clopoţel de alarmă, Challais şi Chastellux aveau dreptate. Trebuia să fie prudent. La câteva zile după audienţa sa la Ministerul de Război, primi o vizită neaşteptată. Se ridicase tocmai de la masa de prânz când un ciocănit în uşă îl făcu să tresară. De când se afla la Paris îl speriau toate zgomotele. Nervii începuseră să-i joace feste. Soames introduse în salon pe un bărbat voinic, masiv, cu faţa rotundă, bărbia revărsată şi ochi vicleni de vulpe. Hainele negre, jaboul şi gulerul alb, înalt, gesturile blânde, onctuoase, îi dădeau înfăţişarea unui cleric. — Îmi permiteţi să mă prezint, spuse străinul. Mă numesc Frey. Sunt bancher. Poate că aţi auzit de mine. — Oh, cine nu a auzit de fraţii Frey, zise Richard, poftindu-l să ia loc. În lumea bursei sunteţi figuri de — 484 —

prima mărime. — Ca şi dumneavoastră, Monsieur Sunderland. Vă întorc complimentul fără să greşesc. Bancherul avea un vag accent străin. Richard era intrigat. Ce căuta acest ins? Fraţii Frey aveau reputaţia unor speculatori îndrăzneţi, cu relaţii puternice în lumea politică. Se ştia că lucrau mână în mână cu danezul Diedrichsen, cu spaniolul Guzman, cu germanul Westerman şi cu francezul d’Espagnac. Cei mai temerari speculatori ai epocii. Era o camarilă a marii finanţe, care dirija din umbră acţiunea de depreciere a asignatelor şi care tindea să stabilească un monopol al furniturilor militare. Se spunea că şi baronul de Batz, gasconul vorbăreţ, care trăgea sforile Ministerului de Finanţe, n-ar fi străin de această clică. Richard, gazdă perfectă, îşi trată musafirul cu şampanie şi gustări fine, într-o vreme în care Franţa era bântuită de foamete. Bogaţii sunt în general feriţi de aceste meschine dezagremente. Şi Richard nu făcea excepţie. Oaspetele vorbi despre ultimele piese de teatru, despre sezonul care abia se încheiase la Londra, despre dispariţia treptată a manifestărilor mondene pariziene şi – foarte în treacăt – despre evenimentele politice. Abia după o jumătate de oră de sporovăială se hotărî să intre în subiect. — Monsieur Sunderland. De multă vreme voiam să vă cunosc. Ţineam să stăm de vorbă, să ne împărtăşim vederile. Mi-a plăcut întotdeauna să am de-a face cu oameni superiori. Richard se înclină. — 485 —

— Vă mulţumesc pentru apreciere. — Ei da, să nu păcătuim printr-un exces de modestie. Noi care dirijăm realmente finanţele Franţei, trebuie să păstrăm legături, să ne înţelegem, să judecăm împreună anumite situaţii. Nu-i aşa Monsieur Sunderland? Richard se înclină iarăşi. Muţenia interlocutorului îl înciudă pe Frey. De ce păstra tăcerea? Aştepta ca vizitatorul să-şi descopere bateriile. Era viclean americanul. Dar nici pe marele Frey nu-l băga oricine în cofă. Bancherul reluă cu amabilitate: — Scumpe Monsieur Sunderland – ah, îmi iertaţi digresiunea, nu ştiţi cât e de plăcut să scapi pentru câteva ore de acest obsedant cetăţene şi în prezenţa dumneavoastră îmi permit să fiu deschis. Nu-i aşa, Monsieur Sunderland? Richard socoti că sosise momentul să plaseze un cuvânt. — Cum spuneţi dumneavoastră, scumpe Monsieur Frey. „Iar îmi lasă iniţiativa, vulpoiul, gândi musafirul. Bănuieşte motivul care m-a adus la el, dar face pe niznaiul ca o fecioară care ştie ce vrea curtezanul, dar deschide ochii mari şi nedumeriţi când acesta o imploră să rostească un da, care să-i deschidă porţile paradisului.” „Spune tot ce-ai de spus, cumetre”, îl invită în tăcere Richard, privindu-l cu exasperantă candoare. „Aşteaptă făţarnicul. Eu să dau tot şi el nimic. Escrocul, cugetă Frey, zâmbind cu aceeaşi — 486 —

nemărginită simpatie. În război, cea mai sigură metodă e atacul. Să atacăm!”. — Monsieur Sunderland, amândoi ştim ce vrem. Ce să mai batem apa în piuă. Să discutăm deschis. Richard se înclină pentru a treia oară. Bancherul Frey începu să fiarbă. „Scârbă, fariseule, prefăcutule!” îl bombardă el cu invective mute. — Scumpe Monsieur Sunderland, criza prin care trece Franţa e cumplit de grea. Trebuie să conveniţi şi dumneavoastră că nu fac decât să enunţ un adevăr. Fără să mai aştepte încuviinţarea gazdei, Frey continuă: — Este inutil să ne divizăm forţele, într-o epocă în care uniţi am doborî orice concurenţă, am înfrânge orice rivalitate. Şi noi şi dumneavoastră, Monsieur Sunderland, suntem prietenii cetăţeanului Chabot – iar pârdalnica aceasta de formulă, de care nu reuşesc să mă dezbăr. Cum v-am spus, avem prieteni comuni, vederi comune, scopuri comune. De ce să nu folosim în comun mijloacele noastre de luptă? Adversarii noştri din Convenţiune sunt puternici. Chabot, Basire, Julien, prietenii noştri, sunt tot mai vehement atacaţi de hebertişti şi de iacobinii „turbaţi”. Căderea susţinătorilor noştri ar însemna şi căderea noastră. Dacă stipendiem pe anumiţi membri ai secţiunilor pariziene dărâmăm şi pe Hebert şi pe partizanii săi. Dacă furnizăm armament defectuos armatei, discredităm Ministerul de Război, care e în mâna hebertiştilor. Compromiterea lui Bouchotte, actualul ministru de război, ar atrage înlocuirea sa cu Chabot — 487 —

sau cu un om al acestuia. Mă urmăriţi, Monsieur Sunderland? — Cu multă atenţie, Monsieur Frey. — Cu alte cuvinte vrem să iniţiem un sindicat care să dezorganizeze armata, care să semene discordia în sânul secţiunilor şi care să ducă la prăbuşirea adversarilor lui Chabot şi deci alor noştri. În ziua în care vor fi măturaţi nu numai Hebert, dar şi Chaumette, Danton, Robespierre şi întreaga lor clică vom pune mâna pe putere. Franţa va fi a noastră. Monsieur Sunderland. Cuvântul nostru va fi lege. — Şi dacă nu reuşeşte? Dacă îl dă cineva în vileag? V-aţi gândit la consecinţe? — Ne-am gândit, Monsieur Sunderland. Dar dacă nu atacăm, suntem pierduţi. Ştiţi că toate băncile şi întreprinderile cu capital străin vor fi confiscate? — Ştiu. Am fost informat. — Şi aveţi de gând să staţi cu mâinile în sân, Monsieur? Vă resemnaţi în faţa fatalităţii oarbe? Aşteptaţi să fiţi târât sub cuţitul ghilotinei? — Bineînţeles că nu, replică Richard stânjenit. Discuţia aluneca pe o pantă primejdioasă. Dacă Frey era agent provocator?… Nu! Nu putea fi spionul lui Robespierre sau al lui Hebert. Chabot îi vorbise de fraţii Frey în termeni elogioşi. Challais, însă, îi recomandase prudenţa. Şi mânzul acesta ştia ce spune. Parisul ajunsese o capcană uriaşă. O capcană a lupilor, în care Richard nu avea de gând să-şi lase pielea. Acumulase destul capital dincolo de graniţele Franţei ca să joace la disperare ultima carte. Ah, nu! Nu va aştepta să fie prins ca un şoarece în cursă. Frey — 488 —

şi acoliţii lui n-aveau decât să se angajeze pe această cale. El îşi va păstra libertatea de acţiune. Chabot îl făcuse mari servicii. Dar pentru Chabot nu avea de gând să-ţi rişte existenţa. Recunoştinţa lui nu mergea până acolo. Moare Chabot? Trăiască urmaşul lui Chabot! Chipul impenetrabil al lui Richard nu-i trăda agitaţia lăuntrică. Dacă Frey i-ar fi citit gândurile, l-ar fi denunţat lui Chabot. Şi acesta mai avea destulă putere pentru a-l zdrobi. Richard văzuse ghilotina. Nu avea poftă să-i facă îndeaproape cunoştinţă. Era hotărât să răspundă în doi peri, făgăduind atât încât să nu se angajeze cu nimic. — Monsieur Frey, apreciez sinceritatea dumneavoastră. Mi-aţi lămurit o serie de chestiuni care-mi erau încă neclare. Voi studia propunerea dumneavoastră. Pot să vă declar încă de pe acum că o socotesc foarte înţeleaptă. Vă rog să-mi acordaţi un timp de gândire, înăuntrul căruia să-mi cântăresc posibilităţile. Vreau că participarea mea să nu aibă un caracter formal. — Sunt încântat, Monsieur Sunderland, că priviţi lucrurile cu aceeaşi seriozitate ca şi mine. Primul dumneavoastră aport este armamentul pe care-l fabricaţi la Nantes. Furnizaţi pulbere care să nu ia foc, arme defectuoase, tunuri descentrate. În felul acesta veţi servi cauza noastră, care trebuie să fie şi a dumneavoastră. Trecură o săptămână, două, trei, fără ca Richard să dea răspunsul aşteptat. Primejdia era mare. Nu voia — 489 —

să-şi precizeze atitudinea înainte de a afla dincotro bate vântul. În acele zile de aprigă frământare, încercă în mai multe rânduri să aibă o întrevedere cu Danton sau cu Desmoulins. Cei doi oameni politici erau însă indisponibili. Şedinţele Convenţiunii, ale cluburilor, adunările Comunei, pertractările din culise nu le mai dădeau răgaz să-şi primească solicitanţii. Afară de aceasta, Danton nu era prea mulţumit de serviciile pe care Richard Sunderland le adusese Franţei revoluţionare în timpul călătoriei sale în Statele Unite. Dornic să dea ochii cel puţin cu Desmoulins, Richard hotărî să-l caute la Convenţiune. Avea de gând să aştepte sfârşitul şedinţei şi să-l acosteze la ieşire. Şedinţele se ţineau într-o sală a palatului Tuileries, în faţa enormului edificiu tălăzuia agitată o mare de patrioţi înarmaţi. Richard îşi făcea cu greu loc spre primele rânduri. Ajutându-se cu coatele, cu pumnii, izbuti a se apropia de intrarea palatului. În sala de şedinţe nu-i fu posibil să se strecoare. Din frânturile de discuţii purtate de patrioţii masaţi la intrare înţelese că tribunele şi culoarele erau înţesate de oameni. Cu preţul unor eforturi eroice, reuşi să-şi facă loc prin gloată până la uşa sălii de şedinţe. Dinăuntru se auzeau frânturi de discursuri, întretăiate de aplauze, ovaţii sau de zbierete ameninţătoare. Un revoluţionar din apropierea lui Richard strigă, încercând să acopere tumultul: — 490 —

— Hebert ne-a poruncit să înconjurăm palatul şi la nevoie să-l luăm cu asalt. Să nu dăm înapoi când adunarea nu va adopta măsurile necesare eliberării patriei. — Foarte bine! — Să stăm pe baricade! — Trăiască Hébert! — Trăiască Robespierre! — Moarte intriganţilor! — Moarte inamicilor publici… — Moarte… Un vlăjgan cu spinare lată de urs, zbieră, dominând gălăgia. — Gura! Gurrra! În sală vorbeşte cetăţeanul Couthon! — Da, da, tăcere! Vacarmul se domoli gradat, ca un tunet care se pierde. Din sală se auzea un glas aspru sacadat: — …contrarevoluţia şi-a găsit prieteni în sânul Convenţiunii naţionale! Să ne ridicăm împotriva ei! Să ne ridicăm cu toţii! Să arestăm pe toţi duşmanii republicii, pe toţi suspecţii. Să facem de petrecanie tuturor conspiratorilor, dacă nu vrem să ne facă ei de petrecanie. La arme! Vom lupta până la ultimul! Printre noi s-au strecurat duşmani… trădători, spioni, acaparatori… Să-i demascăm şi să decretăm punerea lor sub acuzare! Un glas răsună vehement: — Moarte trădătorilor! — Moarte speculanţilor! — 491 —

— Marat! Voi ţine seama de lecţiile tale! răsună o voce ascuţită, stridentă, ca o trompetă. — Vorbeşte Hébert, spuse un patriot din pragul sălii de şedinţă. — Pe toţi dracii, Marat! Nu te vom uita! Nu te vom uita, umbră scumpă! Victimă a cuţitului agenţilor tiraniei… Îţi jur că voi înfrunta fără şovăială ameninţarea pumnalelor şi a otrăvii, şi că îţi voi urma pilda. Război veşnic conspiratorilor, intriganţilor, hoţilor! Asta e deviza mea, pe toţi dracii! Şi să fii sigur Marat că îmi voi respecta jurământul. Iar pe toţi acei care vor refuza să ne urmeze îi vom îngenunchea sub cuţitul ghilotinei! — Bravo, Hébert! Mergi până la capăt! Jumătăţile de măsură n-au fost niciodată bune. Furtună de aplauze. Proteste. Tumult. Apoi, ca la poruncă, se pogorî iarăşi liniştea. — Reprezentanţi, Robespierrre are cuvântul! — În aceste momente de mare primejdie, îngăduinţa e crimă. Dacă trădătorii vor să nimicească republica, dacă speculanţii vor să sugă sângele poporului, îi vom da pe toţi pe mâna poporului însuşi! Dacă răuvoitorii din sânul acestei adunări vor încerca să ne pună piedici, spre a scăpa de sancţiunile justiţiei pe vânzătorii de neam, pe conspiratori şi pe acaparatori, vom cere poporului să-şi facă singur dreptate. Robespierre dădea frâu liber maselor. Propovăduia insurecţia. Mulţimea porni iarăşi să freamăte. — Bravo, Robespierre! — 492 —

— Trăiască Robespierre! — Trăiască… — O delegaţie, în frunte cu Chaumette, se apropie de tribună, vesti patriotul din pragul uşii. — Nicio cruţare pentru ticăloşi! Nicio milă pentru trădători! Să le-o luăm înainte! Între ei şi noi să aruncăm bariera veşniciei! Robespierre răspunse cu gravitate: — Libertatea va supravieţui intrigilor şi maşinaţiilor conspiratorilor. Convenţiunea se va strădui să aline durerile poporului. Moţiunile erau prezentate fără întrerupere. O delegaţie a clubului iacobinilor străbătu mulţimea, purtând un drapel tricolor pe care era brodat un ochi vigilent cu deviza: „Liberté ou la mort!” Purtătorul drapelului se adresă imperios preşedintelui adunării: — Cerem ca teroarea să fie trecută la ordinea de zi! — Foarte bine, răsună glasul puternic al lui Danton. Susţin cu toată căldura această moţiune. Să instaurăm teroarea. Adevărata teroare! În fiecare zi să cadă cel puţin o ţeastă sub tăişul ghilotinei. — Da, da! Să trecem teroarea la ordinea de zi! — Trăiască teroarea! — Trăiască… — Vorbeşte Barère! — Teroarea va stârpi o dată pentru totdeauna pe regalişti, pe moderaţi şi tot gunoiul contrarevoluţionar. Aristocraţii au vrut sânge. Ei bine, se vor alege cu sângele conspiratorilor, cu sângele ticăloşilor de teapa lui Brissot ori a Mariei-Antoinette! Regaliştii vor să tulbure lucrările Convenţiunii. Zadarnic. — 493 —

Convenţiunea va şti să le vină de hac. Conspiratori, aţi vrut să nimiciţi pe montaniarzi; ei bine, vă vor nimici pe voi! Richard urmărea cu respiraţia tăiată fazele dramatice ale acestei şedinţe, care avea să rămână memorabilă în analele revoluţiei. Sângele îi zvâcnea în tâmple. Nemaiputând îndura tensiunea care creştea clipă de clipă, ieşi afară. Se întunecase. Făclii aprinse, purtate în zeci de mâini, luminau piaţa uriaşă, sângerie. Din când în când, câte un patriot ieşea din sala de şedinţe explicând mulţimii mersul dezbaterilor. — S-a votat legea suspecţilor! — Bravo! — Trăiască… — Aristocraţii nu vor scăpa nici în gură de şarpe, comentau patrioţii. — S-a votat legea maximului general! — S-a zis cu specula, se bucurau femeile şi bărbaţii livizi de nemâncare. — Orice negustor care va îndrăzni să ascundă mărfuri, ori va afişa liste de preţuri inexacte va fi executat – vesti acelaşi crainic. — La ghilotină cu speculanţii! — La ghilotină… — Moarte lor… Richard era năuc. Avea senzaţia că mulţimea aceea dezlănţuită îi simţea prezenţa, că toate privirile erau aţintite asupra lui. Fără să-l mai aştepte pe Desmoulins, se îndepărtă de palat. Când izbuti să se smulgă din mijlocul gloatei şi se văzu singur pe cheiurile largi, aerate, ale Senei — 494 —

respiră adânc. Pentru prima dată cunoscuse frica. O frică oarbă, mistuitoare… Criza aceea de spaimă dementă, animalică, nu-l stăpâni din fericire mult. După o sticlă de şampanie băută pe nerăsuflate şi după un somn bun, reparator, îşi veni în fire. Zorile îi risipiră ultimele temeri. Richard nu îşi pierduse încrederea în steaua sa. Era cu neputinţă să i se întâmple ceva rău lui, alesul zeilor! Trei zile după acea furtunoasă şedinţă a Convenţiunii, pe care o audiase din anticameră, Richard bătu din nou la uşa casei lui Camille Desmoulins. De data aceasta avu noroc. Tânărul prieten al lui Danton se înapoiase mai devreme ca de obicei de la redacţia lui „Le Vieux Cordelier”. În acele zile, Desmoulins locuia în casa pe care i-o construise socrul său, controlorul financiar Duplessis, în fundul unei grădini frumoase de pe Rue de Condé. Deşi era obosit, Desmoulins îşi primi cu amabilitate vizitatorul. Richard nu-şi pierdu vremea în preambuluri inutile. — Cetăţene Desmoulins, sper că n-ai să iei în nume de rău demersul pe care-l fac azi. Am îndrăznit să apelez la dumneata pentru că îţi cunosc generozitatea şi spiritul de dreptate. Socotesc că eşti cel mai în măsură să-mi dai o mână de ajutor; cu atât mai mult cu cât eşti colaboratorul cetăţeanului Danton, fost până mai deunăzi şeful Departamentului Justiţiei. Desmoulins zâmbi: — Aş vrea să-ţi pot fi de folos. Despre ce e vorba? — 495 —

— Cetăţeana Patricia Lusignan a fost arestată la Bordeaux sub învinuirea că ar fi încercat să treacă fraudulos graniţa, zise Richard. Vina ei nu este atât de mare, dacă ţinem seama de motivele care au determinat-o. Voia să meargă la soţul şi la copiii ei, aflaţi în străinătate. Expresia feţei lui Desmoulins se înăspri: — Dacă nu mă înşel, este o fostă? — E adevărat. N-are niciun rost să ascund acest lucru. Faptul că a fost ducesă nu poate constitui o circumstanţă agravantă. — Te înşeli, cetăţene Sunderland. Cazul fostei ducese de Lusignan nu e lipsit de gravitate. Soţul ei, un emigrant înrăit, complotează la Londra cu duşmanii republicii. Amantul ei, fostul locotenent Roger d’Hautefeuille, a fost prins pe când făcea spionaj în favoarea unor puteri străine, iată pentru cine intervii dumneata. — Dar ce i se impută Patriciei Lusignan, cetăţene Desmoulins? Trebuie să fie ghilotinată numai pentru că este soţia unui fost? Desmoulins îşi muşcă iritat buzele: — Dacă mi-ai fi cunoscut principiile, cetăţene Sunderland, sunt convins că n-ai fi venit la mine. Patricia Lusignan a favorizat acţiunile de spionaj ale amantului, a ascuns în castelul ei din Tourrains conspiratori şi preoţi care au refuzat să depună jurământul. Când a simţit că autorităţile sunt pe urmele ei, a încercat să dispară. A fost prinsă la Bordeaux şi întemniţată. Acum îşi aşteaptă osânda. Regret, cetăţene Sunderland. Nu pot face nimic pentru — 496 —

ea. Regret de asemenea că m-ai socotit capabil a mă preta la o infamie. Nu sunt trădător, Mr. Sunderland, zise Desmoulins, subliniind cuvântul Mister. — Omenia înseamnă trădare, Monsieur Demoulins? Obrazul gazdei se făcu pământiu. — Îmi ceri să fiu omenos cu trădătorii? Cu ticăloşii care, pentru a-şi recâştiga privilegiile, pactizează cu vrăjmaşii patriei lor? Mentalitatea dumitale este ciudată, Mr. Sunderland. Iartă-mă că nu folosesc termenul de cetăţean, dar acesta îl rezerv exclusiv prietenilor republicii. — Mă socoteşti un duşman al Franţei, Monsieur Desmoulins? Uiţi că sunt american? Că sunt cetăţean al unei mari republici, care nu de mult s-a smuls de sub jugul tiraniei? Desmoulins zâmbi ironic: — Îmi pare rău, Mr. Sunderland, dar nu văd în dumneata un cetăţean al republicii americane. Un cosmopolit… da. Un om fără patrie, căruia i se aplică dictonul Ubi bene, ibi patria! — Aceasta nu v-a împiedicat să apelaţi ia serviciile mele şi dumneata şi Monsieur Danton, replică Richard tăios. — Pentru asemenea servicii nu avem nevoie de caractere. Richard îşi privi interlocutorul cu ostentativă milă: — Credeam că stau de vorbă cu un om de suflet. Constat însă că am de-a face cu un fanatic. În aceste condiţii, prezenţa mea nu mai are rost. — Sunt de acord. Nu-mi plac prietenii trădătorilor. „Mi-am făcut un duşman de temut, gândi Richard — 497 —

după ce părăsi casa lui Desmoulins. Pe viitor va trebui să fiu atent. Foarte atent.” Acest prim eşec nu-i descurajă. Făcu o vizită şi lui Chabot. Fostul călugăr îl primi cu râsul său zgomotos şi jovial. — Îmi pare rău că te dezamăgesc, amice Sunderland, dar nu pot interveni pentru prietena ta. Bordeaux este fieful lui Tallien, care e foarte gelos de prerogativele sale. Relaţiile dintre mine şi Tallien nu sunt tocmai cordiale. Dacă ar putea să mă jupoaie de viu, ar face-o cu voluptate. Şi eu de aşijderea. Ţi-aş da o sugestie. Încearcă să iei legătura cu Thérèsia Cabarrus. Proconsulul din Bordeaux nu ridică un deget fără încuviinţarea ei. Şi, pentru edificare, adaug că Thérèsia e foarte sensibilă la cadouri. — Cetăţene Chabot, la cine mă sfătuieşti să mă adresez ca să obţin o scrisoare de recomandaţie pentru acest personaj? — Ştiu eu? După câte sunt informat este în relaţii amicale cu Françoise Lange, prietena dumitale. Mă tem însă că iubita îţi va face dificultăţi. — De ce? — Eterna gelozie feminină. Gândeşte-te şi dumitale. Ceri unei femei frumoase o scrisoare de recomandaţie pentru altă femeie frumoasă, care să intervină pentru eliberarea unei protejate despre care se spune că are mult farmec. Ce zici? Am dreptate? — Françoise Lange este o fiinţă înţelegătoare. — În primul rând e femeie, cetăţene Sunderland. — Totuşi, trebuie să încerc. — Desigur. Încearcă. Dar cu prudenţă. Ah, să nu uit — 498 —

principalul. Zilele acestea să nu pleci la Bordeaux, căci vei avea mult de lucru. La începutul săptămânii viitoare se va vota o moţiune pentru deprecierea asignatelor. Până atunci să vinzi toate asignatele pe care le ai la dispoziţie. Exact peste cincisprezece zile se va vota altă moţiune, prin care se va cere revalorizarea asignatelor. Cu trei zile înainte de depunerea ei pe masă preşedintelui Convenţiunii, te voi anunţa, ca să faci cumpărături masive de asignate. Diferenţele… zâmbi Chabot… — Le împărţim, completă Richard, făcând semnificativ cu ochiul. Vestea era plăcută. Această alternanţă de moţiuni, care duceau fie la prăbuşirea asignatelor, fie la consolidarea lor temporară prilejuia câştiguri uriaşe iniţiaţilor. — Cetăţene Sunderland, îl rechemă fostul călugăr, când Richard dădu să plece, bancherul Junius Frey mi-a spus că ţi-a făcut o vizită. Ţi-ar fi propus încheierea unui pact… — L-am făgăduit că voi reflecta asupra acestei chestiuni. Sunt gata să cad la învoială. Un singur considerent m-a împiedicat să închei pană în prezent acordul. M-am gândit că nu e sănătos să lucrăm în grup. Dacă regimul – care de la o vreme înăspreşte vizibil măsurile respective împotriva speculatorilor de asignate – va pune mâna pe unul din noi, întreaga organizaţie se va prăbuşi ca un castel de cărţi de joc. Pe când aşa, păstrându-ne libertatea de acţiune, dăm mai mult de lucru autorităţilor. Capturarea unuia dintre speculatori va spori vigilenţa celorlalţi. Cred că — 499 —

eşti de acord cu mine. — S-ar putea să ai dreptate. Da, da. S-ar putea să ai dreptate, zise Chabot gânditor. Procedează cum crezi că e mai bine, cetăţene Sunderland. Am încredere în judecata dumitale. Cu mâinile la spate, Richard stătea nemişcat în faţa ferestrei deschise. Cugeta adânc. Sena îşi rostogolea apele umflate de ploile stăruitoare de toamnă. În ultimele două luni câştigase foarte mulţi bani. Chabot reuşise să anuleze ordinele de confiscare ale fabricii de armament de la Nantes şi ale băncii fraţilor Frey. Dar pe măsură ce cuferele lui Richard se umpleau cu ludovici de aur, mizeria creştea în Parisul revoluţionar. O dată cu apropierea iernii, foametea căpăta proporţii de calamitate naţională. Lipsa de bani, de alimente, de haine, mergea mână în mână cu înăsprirea mijloacelor de represiune. Tribunalul revoluţionar lovea fără deosebire pe speculanţi, pe aristocraţi, pe contrarevoluţionari, pe spioni şi pe susţinătorii lor. Arestările se ţineau lanţ. Chiar şi Françoise Lange fusese încarcerată laolaltă cu întreg ansamblul Teatrului Naţiunii, după reprezentarea piesei Pamela, considerată de fanaticii revoluţiei insultător de reacţionară. Capul reginei MarieAntoinette căzuse la 16 octombrie, în vreme ce populaţia striga „trăiască republica”. Bailly, fostul primar al Parisului, urcase treptele eşafodului. În ziua aceea ploua mărunt. Bailly tremura. „Ţi-e frică?” îl întrebase călăul râzând. „Nu. Mi-e frig”, răspunsese fostul primar. Fusese executat şi ducele de Lauzun, — 500 —

alături de care Richard luptase în Războiul de Independenţă al Statelor Unite. Tăişul ghilotinei decapitase pe contesa Du Barry şi pe Brissot, căpetenia girondinilor, pe madame Roland şi pe ducele Philippe d’Orleans, care votase moartea vărului său, regele. Căpeteniile revoluţiei începeau să-şi plătească tributul sângelui. Moartea aduna recoltă bogată. Oamenii mureau de foame ori seceraţi de boli, mureau în închisori şi pe eşafod, mureau în încăierări de stradă ori pe câmpul de bătălie. Se mai găseau şi oameni care mureau de bătrâneţe. Dar aceştia erau mai puţini la număr. Peste Franţa ploua sânge. În buzunarele lui Richard ploua aur. Moartea care secera în jurul lui începuse să-i tulbure liniştea. Chiar şi încrederea în propriile puteri are uneori limite. Câteodată îi era frică de moarte. Un glonte rătăcit, un denunţ, o eroare judiciară îl putea expedia rapid dincolo de Styx. Devenise bănuitor. Nu mai avea încredere nici în colaboratorii apropiaţi. Se temea şi de Soames. Nu cumva acesta se pusese în slujba lui Hebert sau a comitetului de supraveghere? În vreme ce stătea la fereastră, atenţia îi fu atrasă de un geamgiu care umbla legănat, purtându-şi samarul cu geamuri. Strigătul lui profesional tulbura la intervale regulate liniştea străzii. — Geamuri!… Geamuri!… Pun geamuri!… Geamuri!… Geamuri!… Pun geamuri… În dreptul ferestrei lui Richard, vânzătorul ambulant se opri şi îşi aruncă privirile în sus. — 501 —

— Cetăţeanul doreşte geamuri?… Avem geamuri colorate! Geamuri verzi, geamuri roşii! Richard tresări. „Geamuri roşii” Făcu semn geamgiului să intre în casă. Îi deschise personal uşa – căci Soames era plecat după cumpărături – şi îl lăsă să intre în salon. Îndată ce se văzură singuri, geamgiul îşi lăsă jos samarul şi căzu într-un fotoliu. — Uff, sunt rupt de oboseală, Beauclair. — Te ispiteşte un pahar de Porto? — Mă mai întrebi? Aş bea o sticlă întreagă. Dar numi permit să mă îmbăt. Richard îi servi băutura. Geamgiul o sorbi pe nerăsuflate. — Mai vrei un pahar? — Mulţumesc, n-am voie. — Prescripţia medicului? — A prudenţei. — Vrei să mănânci? — Sunt furios că trebuie să te refuz. Nu rămân la dumneata decât câteva minute. Richard închise ferestrele. — Ai primit banii pe care ţi i-am trimis prin Cornuel? întrebă el. — Primit. Mulţumesc. Am primit şi plicul cu documente. — Bun. — Totuşi am să mai beau un pahar de Porto, spuse geamgiul. — Foarte bine. Două pahare nu îmbată. — 502 —

Vânzătorul ambulant bău de data aceasta cu înghiţituri rare, savurând vinul fin. — Ai aflat? Ieri, d’Hautefeuille a fost condamnat la moarte de tribunalul revoluţionar. Mâine, la ora prânzului, sentinţa va fi executată. Fouquier-Tinville a prelungit cercetările trei luni, în speranţa că va pune mâna şi pe alţi complici. Osteneala i-a fost zadarnică. Roger n-a făcut nicio mărturisire. — N-aţi încercat să faceţi ceva pentru el? întrebă Richard. — Tentativele noastre au eşuat. La „Conciergerie”, unde e întemniţat, paza e foarte severă. Reuşisem să cumpărăm un paznic, care din nenorocire a fost denunţat de femeia lui. Fouquier-Tinville l-a executat în douăzeci şi patru de ore. — Execuţiile acestea au început să mă scoată din fire, zise Richard, plimbându-se agitat prin cameră. Când aveţi de gând să striviţi revoluţia aceasta blestemată? Aţi asmuţit Europa întreagă împotriva ei, fără să obţineţi vreun rezultat. — În curând o vom zdrobi, spuse geamgiul, cu convingere. Aliaţii pregătesc ofensiva generală. — Cunosc povestea. De un an şi mai bine se tot pregătesc pentru lovitura de graţie. Mă tem să nu se întâmple contrariul. Armatele acestea, alcătuite din revoluţionari famelici, sunt formidabile. Trebuie să recunoşti, dragul meu de Guiche, că minunile de vitejie pe care le săvârşesc azi n-au avut precedent sub ultimii doi Bourboni. — Vom sugruma totuşi revoluţia, spuse oaspetele cu încredere. Teroarea, crimele comise zi de zi nu sunt — 503 —

decât zvârcolirile agoniei. — În orice caz, eu nu mai am de gând să rămân multă vreme la Paris, spuse Richard. Evenimentele au luat o întorsătură gravă. Mă tem să nu fiu arestat. — De ce nu ţi-ai organizat o reţea de informatori care să te ţină în curent cu mişcările autorităţilor? întrebă vizitatorul. Slavă Domnului, cu banii pe care îi ai poţi cumpăra toate conştiinţele. Nu vezi? Ţara întreagă e la mezat. — Mi-am luat eu măsuri de precauţiune. În port, la Nantes, e ancorată o corabie sub pavilion american, care poate ieşi în larg în două ore. Corabia e a mea. Oricând sunt gata să te iau cu mine. — Mulţumesc, Beauclair, dar am datoria să mai rămân în Franţa. Mi s-a încredinţat o misiune grea. Nu mi-e îngăduit să dezertez. Dumneata n-ai obligaţiile mele. — Nici eu nu plec până când nu voi reuşi să scot din închisoare pe ducesa de Lusignan şi pe Françoise Lange. — Madame de Lusignan e la Bordeaux, dacă nu mă înşel? — Exact. E la Bordeaux. Mi s-a spus că Thérèsia Cabarrus ar putea să facă ceva pentru ea. Nu ştiu cum să ajung până la această femeie. Françoise Lange, care o cunoaşte şi care mi-ar fi dat o scrisoare de recomandaţie, a fost încarcerată în septembrie. — De Mademoiselle Lange să nu ai grijă, spuse vizitatorul. Nu-şi va pierde capul pe ghilotină. Are destui prieteni cu influenţă care s-o scoată din închisoare. Alta e situaţia ducesei de Lusignan. La — 504 —

Bordeaux, Tallien are mulţi duşmani. Altfel Thérèsia Cabarrus ar fi scăpat mulţi prizonieri până acum. Femeia aceasta are o inimă de aur. Dacă ai norocul să-i placi, ţi se dăruieşte trup şi suflet. Păcat că s-a vândut lui Tallien. — Văd că toţi o cunoaşteţi, spuse Richard. — Mă mir că nu o cunoşti şi dumneata. Cabarrus e numele ei de fată. În prezent e căsătorită cu contele de Fontenay. Tallien e nebun după ea. Îi satisface toate capriciile. De ce nu iei legătura cu ea? E de-a noastră. Oricât ar fi de putredă, nu va rezista să răspundă la apelul tău. Pe Richard îl mustra conştiinţa De peste două luni îşi propunea să ia măsuri operative pentru salvarea Patriciei, dar de tot atâtea ori le amânase sub diferite pretexte. Sosise timpul să intre în acţiune. Pentru Patricia orice întârziere putea să fie fatală. — N-ai pe cineva care să tragă sforile? Eu, drept săţi spun, nu ştiu cum să încep. La Bordeaux n-am fost niciodată. La Tallien şi la amanta lui nu sunt în stare să ajung. Mă aflu într-un punct mort. Contele de Guiche reflectă câteva clipe. — Cred că te pot ajuta. Am un om de nădejde, Aristide Quillau. Un diavol. Dacă Quillau nu ţi-o scoate pe Madame de Lusignan din închisoare, nimeni nu o mai poate face. Dar o să te coste scump. — Nu importă. Precizează cât? întrebă Richard practic. — În primul rând cadoul pentru Tallien, în al doilea rând, cheltuielile pentru deplasare şi, în al treilea, un fond pentru mituirea paznicilor, a soldaţilor din — 505 —

gardă… — Pentru Tallien ajunge o sută de mii de livre? — E suficient. — Şi pentru celelalte cheltuieli ale lui Quillau să zicem douăzeci şi cinci de mii… De Guiche rămase visător. „Douăzeci şi cinci de mii! repetă el în gând. La cifra aceasta se ridicau economiile generalului Custine, înainte de a fi executat. Douăzeci şi cinci de mii de livre, după o viaţă întreagă de activitate militară. Şi Beauclair dispune cu dezinvoltură de această sumă, care pentru posibilităţile lui nu reprezintă desigur decât o firimitură”… — Ei, ce zici? E destul? întrebă Richard. — Cred că da. Deşi Quillau e pretenţios. În fond, este o secătură. Dar îşi cunoaşte valoarea comercială. Mâine în zori ţi-l trimit. Pregăteşte-i până atunci banii sau o scrisoare de schimb. Şi încă ceva. La Bordeaux trebuie să asiguri ducesei ieşirea din Franţa. — Nimic mai simplu. Trimit la Bordeaux pe „Neptun”. Îl ţineam pentru orice eventualitate la Nantes. Richard era încântat. Făcuse o afacere bună. Debursa ceva bani, dar se descărca de răspundere. — Mâine de dimineaţă vii să asişti la execuţia lui d’Hautefeuille? întrebă de Guiche, înainte de a pleca. Eu voi căuta să mă strecor în primele rânduri. Prezenţa mea îl va îmbărbăta. Cred că va fi bucuros să te vadă şi pe dumneata. Richard spuse că nu putea veni. În noaptea aceea nu reuşi să închidă ochii. Se temea — 506 —

ca agentul contelui de Guiche să nu ajungă prea târziu la Bordeaux. Regretă că nu făgăduise contelui să-l însoţească în Place de la Revolution. Nu i-ar fi plăcut să fie acuzat de laşitate. Tot colindând străzile Parisului, se încrucişase de câteva ori cu căruţele folosite pentru transportarea condamnaţilor la moarte. Paloarea acestora, urletele, huiduielile, mulţimii masate de-a lungul străzilor, scârţâitul căruţelor, zgomotul roţilor pe caldarâm, mersul lent al mârţoagelor care se poticneau de bolovani îl umpluseră de groază. D’Hautefeuille urma să fie executat laolaltă cu un întreg lot de condamnaţi, printre care un falsificator de asignate, un agent regalist al lui Stofflet, o femeie de stradă care strigase din senin „trăiască regele”, în vreme ce stătea la coadă în faţa unei brutării, un speculant care dosise o mare cantitate de grâu şi un avocat ce îşi ucisese nevasta. În cursul dimineţii, Richard îşi propusese să lucreze mai mult ca de obicei. Voia să îşi creeze un pretext, care să-i scuze în propriii săi ochi absenţa de la execuţia lui d’Hautefeuille. Cu Quillau lichidă la iuţeală. Îşi găsi de lucru şi la Ministerul de Război, unde, parcă era un făcut, treburile îi fură rezolvate mai expeditiv ca niciodată. Dădu o raită pe la bursa clandestină a asignatelor, unde zăbovi, cu tot riscul de a fi prins în laţul vreunei razii. La unsprezece termină cu toate treburile. Dacă Françoise Lange ar fi fost liberă, ar fi trecut pe la ea. Dar apartamentul ei era sigilat. Nu-i venea să se înapoieze acasă, în apartamentul acela mare, populat numai de stafiile — 507 —

propriei lui închipuiri. Mergea ca un automat pe stradă în vreme ce gândurile îl asaltau frenetic. Într-adevăr, atmosfera Parisului devenise irespirabilă. De mult ajunsese la concluzia că trebuia să treacă graniţa. Numai lăcomia de bani şi acea blestemată pornire de a sfida primejdia îl mai reţinuseră în Franţa. În condiţiile normale, n-ar fi câştigat nici în cinci ani de eforturi continue beneficiile pe care le realiza într-un an la Paris. Pofta de câştig ajungea să-i înăbuşe instinctul de conservare. Simţea că se afundă în marasm, dar nu găsea resursele, sufleteşti pentru a se desprinde. Pierdut în lăstărişul gândurilor, nu observă că paşii îl duceau tocmai spre locul pe care voise să-l evite. Spre Place de la Révolution. Nu se dezmetici decât în momentul în care văzu la capătul străzii, spre care-l împingea curentul de curioşi, ghilotina cu braţele negre înălţate spre cer. Vru să se întoarcă din drum, dar curiozitatea, bolnăvicioasă, îi birui repulsia. Cele două căruţe cu condamnaţi apărură dinspre Rue Saint-Honoré. Împietrit, Richard asistă la toate fazele execuţiei. Călăul şi ajutorul său aşteptându-şi victimele, căruţele oprindu-se la picioarele eşafodului, condamnaţii coborând unul după altul, apoi, tot pe rând, urcând treptele stropite de sânge. Un bătrân cu barba cenuşie, slab ca o arătare şi doborât de frică – probabil speculantul care dosise grâul – puse cel dintâi gâtul sub tăişul ghilotinei. Cuţitul căzu cu zgomot sec şi capul, secţionat de trup, se rostogoli — 508 —

într-un coş. Urmă apoi o fată tânără, simplu îmbrăcată. Câteva mişcări precise şi capul ei se înfrăţi cu al bătrânului. Veni şi rândul lui d’Hautefeuille. Cu mâinile legate la spate urcă hotărât treptele eşafodului. Era în cămaşă. Îi tăiaseră părul. Fostul locotenent de dragoni era mândru, ca la paradă. Surâse cuiva din mulţime – poate lui Guiche, gândi Richard – apoi se întoarse spre executorul sentinţelor capitale. — Fă-ţi datoria, călăule! — Oricând la dispoziţia dumneavoastră, zise acesta râzând. Cuţitul ghilotinei căzu iarăşi. Richard nu fu în stare să asiste şi la celelalte execuţii. Nu îndrăznea să plece, căci ar fi trezit bănuielile privitorilor. Şi atunci s-ar fi terminat cu el. Până la terminarea execuţiilor, se mărgini a se uita, pe deasupra ghilotinei, la rândunelele care săgetau văzduhul. „Rândunelele erau sufletele condamnaţilor?” După încheierea spectacolului, se lăsă dus de mulţime spre Pont-Royal. Voia să ajungă mai repede acasă. Simţea o bizară slăbiciune în picioare. Aşa se manifestau marile lui emoţii. O luă pe Quai du Louvre, trecu pe lângă măreaţa colonadă a palatului, deasupra căruia fâlfâia drapelul tricolor, şi după zece minute de mers ajunse acasă. Se culcă fără să mai cineze. Zâmbetul lui d’Hautefeuille îl urmări şi în somn. Se făcea că se află iarăşi în Place de la Révolution. De data aceea nu printre spectatori, ci în căruţa cu — 509 —

condamnaţi. Stătea pe o scândură întinsă de-a latul pe loitre. Caldarâmul de bolovani făcea să se zguduie căruţa, scuturându-i şi lui trupul ca într-un acces de friguri. Încrâncenat, se apucase cu mâinile de scândura care nu era bine geluită şi-l înţepa cu mii de aşchii. Ajuns în dreptul ghilotinei, cortegiul se opri. Richard fu chemat cel dintâi. Năucit, coborî din căruţă, străbătu clătinându-se cei câţiva metri care-l despărţeau de eşafod apoi, ajutat de un necunoscut, începu să urce treptele. Una, încă una şi încă una… Scara nu se mai termina. Ajunsese în sfârşit sus. Priveliştea era frumoasă. Piaţa semăna cu o pajişte stropită cu flori roşii. Miriade de flori roşii. Bonetele frigiene. Călăul îl pofti râzând: — Poftim! Întindeţi-vă pe scândură. Richard vru să rostească mândru, ca şi d’Hautefeuille: „Fă-ţi datoria, călăule!” Dar nu putu. Gâtlejul i se încleştase într-un spasm nervos. Se aşeză cu pântecul pe scândura pe care călăul o manevră la repezeală, culcându-l cu gâtul într-o scobitură rotundă. Cu o mişcare bruscă, îl înţepeni apoi într-un fel de colier de lemn, ca un jug, prins între braţele ghilotinei. Auzi apoi un zgomot ciudat, un clănţănit metalic şi un fâsâit scurt. Cădea cuţitul ghilotinei. Richard răcni ca un animal înjunghiat. Ud de transpiraţie, se trezi din somnul greu. Îşi duse mâna la gât. Nu simţi nici colierul de lemn, nici tăişul cuţitului fatal. Respiră adânc. Deodată începu să râdă. Un râset bolnăvicios, lipsit de veselie. Era fericit că fusese numai un coşmar. Frica însă nu-l părăsise, — 510 —

îl gâtuia şi acum, încleştându-i beregata într-un colier nevăzut, dureros. Afară ploua. Picăturile băteau darabana în fereastră. Era o muzică tristă, monotonă, de înmormântare. Ropotea asemenea pământului ce cade cu zgomot sec pe capetele sicrielor. O imagine rizibil de ieftină, care-l urmărea cu tenacitate. Coborî din pat, îşi aruncă pe umeri halatul, apoi începu să aprindă lumânările din cameră. Voia lumină. Cât mai multă lumină. În cămin focul se stinsese. Sună pe Soames. — Aprinde focul! Aprinde-l mai repede! Am îngheţat. Somnoros, boscorodind fără să fie auzit, valetul aduse cioplituri şi jar din bucătărie. „De mâine mă pregătesc de plecare, îşi zise Richard febril. Plec. Plec neapărat. Nimic nu mă mai poate reţine. Nimic. Nimic.” Îşi respectă cuvântul. Încă de a doua zi încredinţă cantităţi mari de aur agenţilor săi, dând poruncă straşnică să fie neîntârziat scos peste graniţă. Strecurat în fundurile duble ale unor butoaie cu vin ori ale unor cufere abil meşterite, purtat în raniţe de pseudosoldaţi, care cică se înapoiau din permisie, îndreptându-se spre unităţile dinspre hotare, ascuns în oiştea scobită a căruţelor ori în chesoanele îndrumate – de formă – spre unităţile militare de pe front, aurul acumulat de Sunderland se scurgea din Franţa ca sângele prin zeci de răni deschise. Pânzele achiziţionate de la maître Simon Paulet urmară acelaşi drum. — 511 —

Activitatea aceea titanică îi fura tot timpul. Uitase iarăşi de frică. Înfierbântat, cu energie reînnoită, îşi degaja aurul din această ţară, în care afacerile bănoase de odinioară deveniseră imposibile. Ploile cădeau fără întrerupere. Toamna îşi plângea cu lacrimi mărunte şi reci agonia. Ploua. Ploua neîncetat, obsedant. Ploua dimineaţa, după-amiaza, noaptea, de parcă văzduhul nu şi-ar mai fi ţinut baierele. Richard era satisfăcut. Avea şi motive temeinice. Mai bine de nouăzeci la sută din aurul său luase calea străinătăţii. Câteva transporturi se rătăciseră. Un exod atât de masiv nu era posibil fără unele pierderi. Dar acestea nu micşorau succesul operaţiunii. Richard fixase la 1 decembrie termenul plecării sale din Franţa. Până atunci trebuia să încheie acel formidabil transfer, efectuat în condiţii epice. În fiecare zi rupea câte o filă din calendar. Ajunsese la mijlocul lui noiembrie. De la Bordeaux primise veşti bune. Aristide Quillau făcuse minuni. Procurorul Rouvroy semnase o ordonanţă de neurmărire în dosarul Patriciei Lusignan. Tallien şi Thérèsia Cabarrus se achitaseră de obligaţiile lor. Fosta ducesă nu obţinuse încă paşaport. Dar aceasta era o chestiune secundară. Quillau îşi luase angajamentul să o strecoare pe „Neptun” fără ca gărzile din port să prindă de veste. 15 noiembrie… 16 noiembrie… 17 noiembrie… — 512 —

Noul calendar revoluţionar intrase în vigoare încă din septembrie, însă Richard rămăsese tot la vechea denumire a lunilor şi a zilelor. „17 noiembrie.” Deşi nu se terminase încă ziua, rupse fila din calendar. „Încă treisprezece zile”, anticipă Richard cu plăcere clipa în care îşi va scutura papucii de ţărâna Franţei. Bineînţeles, se va mai înapoia în Parisul de care îl legau nu numai interesele, dar şi sentimentele. Dar nu va face acest pas înainte de lichidarea crizei politice actuale. Se uită la ceasul de pe comodă. Era patru şi jumătate. Începuse să se întunece. În casă era cald şi bine. Soames îi servise un prânz excelent. Valetul ştia să fie la înălţime. Nu-l întreceau nici bucătarii de casă mare. În cămin focul ardea vesel. Vântul izbea în geamuri rafale de ploaie. Richard trecu la fereastră. Pe chei nu se vedea picior de om. Apele Senei se rostogoleau tulburi, întunecate. Umbrele înserării se lăsau cu repeziciune. Deodată, Richard observă un om strecurându-se pe lângă case. Un fel de pitic înfăşurat într-o pelerină amplă, din care nu i se vedea decât nasul. „Ce i-o fi găsit şi pe ăsta să iasă pe aşa vreme?” Richard mai rămăsese un timp în dreptul ferestrei. Un ciocănit în uşă şi Soames îşi făcu apariţia. — Un domn, care refuză să-şi spună numele, doreşte să vă vorbească. Pretinde că are o comunicare urgentă… — 513 —

Richard fu ispitit să spună că nu poate primi pe nimeni. Nu voia să-şi strice plăcuta după-amiază. Dar în vremurile acestea nu era înţelept să refuzi a sta de vorbă cu un om care voia să-ţi comunice ceva urgent. — Să intre. Spre uimirea lui Richard, apăru în prag piticul învăluit în pelerină, pe care-l văzuse cu câteva minute înainte înfruntând ploaia. Vizitatorul îşi descoperi faţa. Richard recunoscu chipul întunecat al grefierului Bardoux de la tribunalul revoluţionar. — Bună seara, Monsieur Sunderland. Aş vrea să vă vorbesc între patru ochi. Grefierul folosea termenul Monsieur ori de câte ori vorbea cu Richard. Nu concepea să-i zică cetăţene, ca oricărui om de rând — Soames, poţi să pleci, zise Richard arzând de curiozitate să afle veştile aduse de Bardoux. Grefierul era unul dintre cei mai buni informatori ai săi. — Vorbeşte, Bardoux, zise Richard, după ce rămaseră singuri… Mai întâi leapădă-ţi pelerina şi ia loc. — Nu e timp, zise Bardoux cu grabă. Se petrec lucruri grave. Azi de dimineaţă Convenţiunea a decretat punerea sub acuzare a lui Chabot, a lui Basire şi a lui Jullien. Primii doi au şi fost arestaţi. Jullien a reuşit să-şi ia tălpăşiţa. Dosarele lor se află în prezent pe masa lui Fouquier-Tinville. Acum o oră, în prezenţa mea, procurorul a semnat mandate de arestare împotriva lui Dubuisson, Desfieux, Proli, Pereyre, şi a bancherilor Frey şi Diedrichsen. Hebert a — 514 —

cerut şi arestarea dumneavoastră şi a bancherilor Oesterheim. Semnarea acestor mandate nu va întârzia. Richard simţi un fior de-a lungul şirei spinării şi o căldură ciudată în ceafă. Apoi căldura i se răspândi în ţeastă. O greutate i se lăsase parcă pe creier. — Vorbeşti serios, Bardoux? îngăimă el. — Foarte serios, Monsieur. Atât de serios, încât vă dau un sfat. Lăsatul serii să nu vă găsească acasă. — Ce mi se impută? — Fraude fiscale, sabotarea asignatelor, speculă, complot împotriva republicii. Lui Richard i se făcu părul măciucă. — Şi care e pedeapsa pentru asemenea capete de acuzare? Grefierul rânji. — Nu ştiţi? Sfânta ghilotină. Ei, aţi plecat? — Unde? Da, sigur. Plec. Plec imediat, bolborosi Richard. — Eu am şters-o, zise grefierul. Nu e sănătos să fiu găsit aici. N-aş vrea să mă văd cot la cot cu atâtea figuri simandicoase. Am dreptate? Nu? Spuneţi şi dumneavoastră. Grefierul făcu un pas spre uşă, apoi se opri. Voia să spună ceva dar şovăia. Richard înţelese. Trecu la comodă în care ţinea banii. Scoase o pungă pântecoasă, cu cinci sute de ludovici. — Poftim, Bardoux. Pentru serviciile dumitale. Iar după sosirea mea la Londra – dacă bineînţeles voi mai ajunge acolo – vei primi prin Banca Perregaux încă cinci mii de livre. — 515 —

Grefierul se ploconi scurt şi dispăru pe uşă. Richard auzi paşi în vestibul, scârţâitul unei uşi, apoi nimic. Împietrit, stătea în mijlocul încăperii, întrebându-se dacă e treaz sau visează. Îşi duse mâna la gât. Avea impresia că simte pe grumaz răceala tăişului ghilotinei. Ploaia şi vântul se întreceau să bată în geamuri. În bucătărie Soames trebăluia umblând cu nişte sticle. Zgomotele acestea, familiare altădată, îi păreau acum străine, duşmănoase. „Lăsatul serii să nu vă găsească acasă”. Dar bine, începuse să se întunece! Procesul acesta de gândire nu dură decât o frântură de secundă. Împins parcă de un resort, Richard intră brusc în acţiune. Se repezi la comoda cu bani, din care începu să scoată pungi de aur. Febril, le înghesui claie peste grămadă într-o geantă mare, de piele. Sună pe Soames. — Pregăteşte-mi imediat o manta de călătorie! Îmbracă-te şi tu de drum. Apoi coborî în grajd şi înşeuează doi cai. Plecăm imediat. — Să vă pregătesc o valiză cu lucruri de primă necesitate, Sir? întreabă Soames calm, deşi în sinea lui era uimit de agitaţia stăpânului. — Nu e timp. Fugi la cai! Soames îi aduse o mantă groasă şi costumul de călărie. Soames era un valet model. Ştia să execute ordinele fără să pună întrebări. Înţelegea că se petrece ceva grav. Ajuns în cămăruţa lui, aruncă o privire plină de regret asupra costumelor din dulap. Ridică resemnat — 516 —

din umeri şi începu să se îmbrace la iuţeală cu haine groase, bune de tăvăleală. Apoi se năpusti pe scări în jos. Într-un sfert de oră termină pregătirile. Când orologiul de la Saint-Roch bătu de şase ori, Richard şi Soames ieşiră călări pe Quai du Louvre. Richard, care era de multă vreme pregătit pentru orice eventualitate, avea asupra sa două rânduri de paşapoarte. Ieşiseră fără greutate din Paris. Porţile oraşului nu se închideau decât la ora şapte. Apoi, în galop întins, o porniră pe şoseaua Versailles-ului. Se întunecase de-a binelea. Ploaia se înteţise. Abia după o oră de mers, Richard îşi aminti că greşise drumul. O pornise spre Nantes, când de fapt ar fi trebuit s-o ia spre Orleans şi de acolo spre Bordeaux. Făcu deci cale întoarsă, dar nu spre Paris, ci pe nişte drumuri ocolite, care duceau spre Sceaux. Frica îi dădea aripi. Aproape de ora nouă sosi la Sceaux. Trase la hanul „Le Paon d’Or”, unde îl aşteptau cai de schimb. Pe drumul care ducea la Bordeaux, Richard îşi organizase din vreme un releu cu cai de schimb la oameni de încredere. Călătoria aceea infernală, cu popasuri scurte, cu câte un pui de somn furat pe vreun colţ de masă, cu gustări frugale, înghiţite cu noduri şi pe fugă, dură trei zile. La 20 noiembrie, către ora prânzului, sosiră la destinaţie. Vestea arestării lui Chabot, a lui Basire şi a complicilor lor nu ajunsese încă la Bordeaux. Îmbarcarea pe „Neptun”, nu necesită decât simpla formalitate a examinării paşapoartelor. Richard — 517 —

Sunderland, cetăţean american, nu era supus nici unei restricţii. Soames şi Patricia de Lusignan figurau pe documentele sale de liberă trecere sub numele de soţii Clayborne, cetăţeni americani, amândoi în serviciul lui Richard Sunderland-Beauclair. Prova lui „Neptun” despica valurile verzi, acoperite cu o reţea de vine alburii, de spumă. Rezemat de balustrada dunetei Richard contempla ţărmurile Franţei, care se pierdeau pe nesimţite la orizont. Pale de vânt îi fâlfâiau pelerina, umflând şi pânzele albe, imense, ca şi vălătucii de nori ce pluteau răsfiraţi spre soare-apune. Grementul scârţâia uşor, însoţind tangajul navei. Privirile lui Richard se desprinseră de linia subţire a pământului, învăluit alocuri în zdrenţe argintii de pâclă. Şi se plecară asupra talazurilor, care goneau pe lângă flancurile vasului. Un delfin zglobiu, sfâşia învelişul apelor albastre, făcând tumbe. Ţărmul abia se mai profila în zare. Falezele cenuşii subţiate ca un fir de aţă, despărţeau albastrul oceanului de albastrul văzduhului. În curând, aveau să dispară. Deodată, Richard încercă o senzaţie ciudată. I se părea că priveşte cu ochii bunicului său pământul care se topea la orizont. Cu şaptezeci de ani în urmă, marchizul Henry de Beauclair părăsise Franţa, căutând ascunziş în pustietăţile Americii. Marchizul ucisese un om. Hăituit de poliţie se îmbarcase clandestin pe o corabie, nădăjduind că în Louisiana i se va pierde urma. Printr-o ciudată fantezie a sorţii, nepotul său îi călca — 518 —

pe urme. Şi Richard Sunderland-Beauclair părăsea pe ascuns Franţa. Aici însă, înceta simetria de situaţii. Marchizul Henry fugise ca un învins. Sărac, trecut de pragul maturităţii, secătuit de iluzii, de speranţe, avea să eşueze într-o lume care nu era a lui. Nepotul său era însă bogat. Foarte bogat. În clipa în care pusese piciorul pe puntea lui „Neptun” se închisese un capitol din viaţă. Un alt capitol se deschidea. Richard Sunderland-Beauclair nu concepea înfrângerea. Un albatros cu aripile larg deschise plutea lin deasupra valurilor cu creşte înspumate. Falezele dispăruseră dincolo de zare. Cerul şi oceanul se contopiseră… Sfârşitul Volumului I

— 519 —

Vintilă Corbul DINASTIA SUNDERLANDBEAUCLAIR Idolii de aur **

Editura Z Bucureşti, 1993 Consilier literar: H. GRĂMESCU Coperta de: V. OLAC — 520 —

Capitolul opt La Northland House, sosirea Patriciei şi a lui Richard fu prilej de mare sărbătoare. Emoţie, îmbrăţişări, lacrimi de fericire, extaz, efuziuni de bucurie. Întreaga familie ridică osanale lui Richard. În cinstea acestuia, bătrânul duce de Northland, care se cam ramolise, oferi un ospăţ regesc. Îi dădu locul de cinste, la dreapta sa, iar la toasturi înălţă cel dintâi paharul. Împleticindu-i-se limba, rosti cu tremolo în glasul subţiat de bătrâneţe: — Daţi-mi voie, ăăă, să golesc această cupă de şampanie în onoarea celui mai preţuit, ăăă, prieten al familiei noastre, Robert… — Richard, îl corectă în şoaptă Gerald Eastleigh. — …Richard Sunderland-Beauclair, care… care… Un supărător lapsus înceţoşă mintea bătrânului. — Care… ăăă… — Care a salvat-o pe Patricia, îi şopti din nou fiul său. Ducele prinse încântat firul. — Care a salvat-o pe Patricia din temniţele Franţei revoluţionare, redând-o părinţilor, soţului şi copiilor ei. Scumpul meu Raymond… — Richard, îl îndreptă iarăşi Eastleigh. — Scumpul meu Richard, îngăduie-mi, ăăă, să te socotesc fiul meu. De azi înainte, familia Northland va fi, ăăă, familia dumitale, casa Northland – casa dumitale… — 521 —

Richard asculta cu ironie ascunsă toastul ducelui. „Acum douăzeci de ani nu mă socoteaţi demn să pătrund în clanul vostru, gândea el. Azi îmi oferiţi un loc honoris causa în ilustra voastră familie ducală. Cum se mai întoarce roata!” Şi Louis de Lusignan, şi Gerald Eastleigh ridicară la rândul lor paharul, în vreme ce ducesa de Northland îşi tampona cu o batistă de dantelă ochii umeziţi de duioşie maternă. „Şi tu te-ai îndoit odinioară de mine, Gerald”, reflecta Richard, pe când lordul îi declara patetic recunoştinţă veşnică. „Ar trebui să-ţi amintesc vorbele pe care mi le-ai aruncat în obraz, când am îndrăznit să-ţi mărturisesc dragostea mea pentru Patricia. Dar condiţiile s-au schimbat. Azi îmi deschideţi larg braţele. M-aţi întrebat şi pe mine dacă sunt dispus să accept această onoare? Tu, bătrâne Northland, eşti pe jumătate ramolit. Tu, mândră ducesă, ţi-ai pierdut dinţii şi prestanţa. Arăţi ca orice burgheză sărită de şaptezeci de ani. Tu, Gerald, eşti un om cumsecade. Nimic mai mult. Te complaci într-o mediocritate patentă. Tu, biet Lusignan, nu te pricepi decât să-ţi porţi titlul şi coarnele. Dacă n-ai fi avut norocul să te naşti duce, n-ai fi fost bun nici de valet. Iar tu, Patricia, ţi-ai ratat viaţa. Trăieşti alături de un soţ pe care nu-l stimezi. Plăcerile le cauţi în afara căsniciei. Ai început să te ofileşti. În curând n-o să mai poţi trezi pasiuni. Atunci vei fi nenorocită. Dacă ai şti cât te plâng, Patricia…” Şi Eastleigh îşi depăna şiragul gândurilor. „Dacă Patricia s-ar fi măritat cu Richard, ar fi avut — 522 —

azi o situaţie materială excelentă. Cine ar fi prevăzut că omul acesta va face o carieră atât de strălucită? Prima ei căsătorie a dat fiasco. A doua a fost şi mai nenorocită. Louis nu mai are cu ce trăi. Îl întreţinem noi. Evident, nu e vina lui. Cu Richard, Patricia ar fi nimerit mai bine. Nu l-am preţuit îndeajuns. Şi am greşit.” Ducesa de Northland era mai practică. „Dacă Lusignan moare, o mărit cu Sunderland. Nu-i o partidă de lepădat. Se pare că e însurat. S-ar găsi şi pentru aceasta antidot.” Bătrânul duce de Northland uitase şi de Richard şi de Patricia. Surâzând absent, îşi sorbea încet şampania şi se bucura la gândul că îşi îmbogăţise colecţia de stampe decoltate cu un exemplar superb, primit în cursul dimineţii de la anticarul său din Jermyn Street. — Păcat că nu sunt şi copiii cu noi, spuse Lusignan, mângâind tandru mâna Patriciei. Să se bucure şi ei că te afli iarăşi printre noi. — Adevărat. Aş fi fost fericită să-i am acum lângă mine, zise ea. — În câteva zile vor fi aici, spuse Eastleigh. Am trimis vorbă lui Storm să-i aducă la Londra. — Eşti o comoară, Gerald! — Unde sunt copiii? întrebă Richard. — I-am trimis la ţară încă de acum două luni. Să se liniştească după emoţiile prin care au trecut în Franţa, spuse Lusignan. Socrul meu, ducele, a avut bunăvoinţa să le pună la dispoziţie castelul Guyhirne din comitatul Lincoln. Mi-ai cunoscut copiii, — 523 —

Sunderland? îl întrebă el. — Îmi pare rău. N-am avut prilejul. Lusignan zâmbi cu mândrie. — Am un băiat înalt şi drept ca un brad. Şi două fete, imaginea vie a mamei lor. — Camelia e leită Patricia. Andreea îţi seamănă dumitale, interveni concesiv mama soacră. — Vreţi să spuneţi că nu-i frumoasă? — Dimpotrivă. Şi dumneata eşti un bărbat frumos, zâmbi ducesa cu amabilitate. Lusignan oftă melancolic. — Am fost un bărbat frumos. Într-o vreme mi se spunea Beau Louis. Din nenorocire, anii şi-au cam bătut joc de mine. M-au îngrăşat, m-au îmbătrânit… — Nu aştepta complimente, Lusignan, îl întrerupse Queensberry, care se număra printre invitaţi. Patricia a ştiut să aleagă. Tonul ducelui cu chip de satir păru ciudat lui Richard care-l privi nedumerit. În ochii lui Queensberry licări o flăcăruie glumeaţă, adresată numai acestuia. Pregătit de Eastleigh, care-i vorbise cu glas scăzut, bătrânul Northland ridică mâna, făcând să înceteze orice conversaţie. — Prieteni, în ziua sosirii la Londra a nepoţilor mei voi oferi un ospăţ cu porci mistreţi, căprioare, urşi fripţi la proţap, cu fazani, cocoşi de munte şi porumbei pregătiţi în sos de Oporto şi Madera. Gerald, ăăă, când crezi că vor sosi copiii? — La sfârşitul acestei săptămâni. — Astăzi suntem în douăzeci şi cinci noiembrie. La — 524 —

şapte decembrie – am zis bine, Gerald, nu-i aşa? – prieteni, vă poftesc pe toţi la un banchet ca în legendă. Fiul meu onorific, Raymond, pardon, ăăă, am vrut să zic Richard, va ocupa şi atunci locul de cinste, căci lui îi datorăm buna-dispoziţie de azi. Richard se înclină uşor. — Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, spre a răspunde cum se cuvine acestor onoruri. Sper că până la şapte decembrie voi avea timp să mă înapoiez de la Eton. Mâine plec să-mi văd băiatul. — Să-l aduci şi pe el, îl pofti Northland. Nu concep să fiu refuzat. Nădăjduiesc că până la şapte decembrie te vei înapoia la, ăăă, Londra. Familia te vrea în mijlocul ei, rosti ducele. Queensberry zâmbea în colţul gurii. Zâmbetul unui satir bătrân, care a văzut multe şi care cunoaşte până în adâncuri tainele sufletului omenesc. La 26 noiembrie Richard plecă la Eton. Inima îi era plină de voioşie. Se simţea ca un şcolar în prima zi de vacanţă. Deşi iarna bătea la uşă, închipuirea lui îmbrăca natura în hainele primăverii. Poetiza ploaia rece şi măruntă, noroiul clisos, satele, părăsite parcă, prin care trăsura lui trecea în trapul întins al cailor. După privaţiunile îndurate la Paris, gusta cu voluptate comodităţile pe care bogăţia i le punea la dispoziţie. Umbla într-o caleaşcă încăpătoare, cu canapele moi, sobiţă la picioare, dulăpior cu băuturi fine sub banchetă şi cuverturi de blană. Se gândea cu oarecare strângere de inimă la Françoise Lange. Nu fusese trimisă încă în faţa — 525 —

Tribunalului Revoluţionar, ceea ce era un punct câştigat. Richard socotea, ca şi mulţi contemporani ai săi, că zilele Revoluţiei erau numărate. Dar ce rost avea să se mai amărască, recapitulând evenimente atât de triste? Important era ca scăpase teafăr din cea mai grea criză a vieţii lui. Dar concluzia era pripită. Cea mai grea criză se apropia cu paşi repezi… Rămase o săptămână la Eton. În fiecare zi ieşea cu Henry în oraş. Deşi sezonul se încheiase, făcură o excursie până la Bath. Relaţiile dintre tată şi fiu erau surprinzător de cordiale. Richard arăta vlăstarului său înţelegere şi simpatie. Henry era uimit şi încântat de această schimbare. La 3 decembrie îşi luă rămas bun de la fiul său şi plecă spre capitală. Nu voia să lipsească de la sărbătorirea Patriciei şi a copiilor ei. Pe drum răci straşnic. Când ajunse la Londra, avea temperatură mare. Medicul curant îi prescrise să rămână la pat cel puţin o săptămână. — Dacă nu-mi veţi da ascultare, riscaţi o complicaţie serioasă, spuse acesta cu gravitate profesională. Trebuie să vă menajaţi. Nu mai sunteţi în prima tinereţe. — Pardon, doctore, mă simt ca la douăzeci de ani, îl contrazise Richard. — Îmbucurător, îmbucurător. Dar aceasta nu vă împiedică să vă apropiaţi de patruzeci. — Mai am un an până la patruzeci. — Ce e un an? O bagatelă. Dacă nu săvârşiţi imprudenţe, vă făgăduiesc să atingeţi suta. — 526 —

— Să te audă Dumnezeu. Apropo de vârstă, doctore. Nu s-a descoperit încă elixirul tinereţii? Aş fi dispus să plătesc oricât. — Nici cu toate averile din lume nu aţi putea cumpăra acest elixir. Aurul şi tinereţea nu se prepară în eprubetă, Sir. — Nu ţi se pare ciudat, doctore? Oamenii au groază de bătrâneţe. Vor totuşi să trăiască mult, spre a-şi duce povara anilor. Nu e paradoxal? — Paradoxul e în firea omului, Sir. În noaptea aceea Richard avu un vis îngrozitor. Se făcea că albise fără veste. Creştetul îi rămăsese pleşuv. Faţa i se pungise în mii de zbârcituri. Înspăimântat, se privea în oglindă, fără să-şi poată desprinde ochii de la imaginea lui decrepită. Când se trezi din coşmar, era scăldat în sudoare. Îşi duse fără voie mâna la obraz. Era neted. Îşi pipăi fruntea. Era întinsă ca o coală de hârtie. Îşi petrecu mâna prin păr. Era intact. I se luă o mare greutate de pe inimă. Totul nu fusese decât o plăsmuire a minţii lui obosite. Îl obseda spectrul bătrâneţii. Doctorul îi explicase că organismul său avea nevoie de odihnă. Activitatea neîntreruptă, tensiunea nervoasă, emoţiile puternice pe care le încercase, îi impuneau un repaus de cel puţin o lună de zile. Avea nevoie de vacanţă. Ca şi copiii. Deodată, Richard începu să râdă. Era ridicol să se teamă de bătrâneţe. Mai avea până atunci mulţi ani înainte. Fiindcă răceala îl împiedica să participe la recepţia de la Northland House, compuse o scrisoare în stilul pompos al epocii, prin care îşi scuză lipsa. Încheie — 527 —

patetic: „Deşi boala mă ţintuieşte la pat, voi fi cu sufletul alături de dumneavoastră. Vom serba împreună fericita reuniune sub acelaşi acoperiş a întregii dumneavoastră familii, din care, în chip onorific mi-aţi îngăduit să fac parte”. Cu acelaşi prilej trimise ducesei de Northland o diademă incrustată cu rubine, Patriciei un colier de perle fine, băiatului un cal arab, iar fetelor două case de păpuşi, reduse la proporţii minuscule. După ce îşi încheie convalescenţa, Richard acceptă să ia parte la o vânătoare de mistreţi pe domeniul Belvoir al ducelui de Rutland. La sfârşitul lui ianuarie se înapoie la Londra. Vizita unui prieten îi făcu mare plăcere. Charles de Talleyrand-Périgord venea să-şi ia rămas bun înainte de a pleca în Statele Unite. Cabinetul britanic hotărâse să-l expulzeze din Anglia. În America găsise cu cale fostul episcop să se stabilească pentru un timp. Richard, care-i cunoştea jena financiară, se grăbi să-i ofere sprijinul. Talleyrand îi spusese că reuşise să-şi procure banii de drum, vânzându-şi biblioteca pe şapte sute de livre. — Viaţa la New York nu e tocmai ieftină, zise Richard. La nevoie să vă adresaţi lui Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan, care vă va pune orice sumă la dispoziţie. E deajuns să-i înmânaţi acest bilet, adaugă el, aşezându-se la masă şi aşternând pe o foaie de hârtie o scurtă recomandare. — 528 —

— Vă rămân recunoscător, marchize, zise Talleyrand. Gestul dumneavoastră nobil… — E firesc între prieteni, îl întrerupse Richard surâzând. Gestul său nu era însă tocmai dezinteresat. Cariera politică a lui Talleyrand nu se încheiase. Richard era încredinţat că fostul episcop va juca iarăşi roluri importante. Calculul său era simplu. Dacă Talleyrand va ocupa din nou înalte demnităţi în stat, îşi va manifesta recunoştinţa în chip substanţial. În cel mai rău caz, Richard risca să piardă câteva mii de dolari, ceea ce n-ar fi constituit o pierdere serioasă. Câteva zile mai târziu, primi o invitaţie cu en-tête-ul casei de Lusignan. „Ducele şi ducesa de Lusignan Valois roagă pe marchizul de Beauclair să-i onoreze cu prezenţa sa la logodna fiicei lor Andreea de Valois, cu locotenentul Lord George Melville Fitzwilliam, din regimentul Grenadierilor de Gardă. Ceremonia va avea loc la Hardwicke Castle, Hastings, Sussex, în ziua de 25 ianuarie 1794.” Richard primi un faire-part asemănător şi din partea marchizului şi marchizei de Wensleydale, părinţii locotenentului Fitzwilliam. „Şi eu care am trimis în dar Andreei o casă de păpuşi, zâmbi el cu melancolie. Fiica Patriciei se mărită! Îngrozitor de repede trec anii. Patricia, soacră! Frumoasa şi frageda Patricia va fi în curând bunică. Iar eu mă voi uita la copiii Andreei şi voi cugeta cu — 529 —

uimire: Dacă aţi şti voi că o dată, e mult de atunci, am iubit-o pe bunica voastră! Dacă soarta nu s-ar fi împotrivit, aţi fi fost nepoţii mei.” Richard oftă adânc. „Oricum, nu e plăcut să ştii că eşti pe punctul de a intra în tagma bunicilor. Daca aş fi fost bunic, aş fi avut cel puţin satisfacţia de a se spune despre mine: Ce bunic tânăr! E uimitor, nu-i aşa?… Slabă consolare…” În aceeaşi zi primi şi o scrisoare din partea Patriciei: „Hardwicke Castle 3 ianuarie 1794 Dragul meu Richard, Nădăjduiesc că nu vei lipsi de la logodna Andreei. M-ar mâhni mult să te îmbolnăveşti iarăşi. Te implor, fereşte-te de răceli. Umblă ceva mai gros îmbrăcat. Aminteşte-ţi că la vârsta noastră trebuie să fim prudenţi. Îţi pare poate ciudat că o femeie nu caută să-şi ascundă data naşterii. Faţă de tine ar fi ridicol. Mă cunoşti de când eram de vârsta Andreei. Afară de aceasta, logodna ei îmi creează un complex bizar. Ţie şi numai ţie, pot să mă destăinui. Mă simt îmbătrânită. E oarecum ciudat să faci această mărturisire primului tău curtezan. Mi-ai rămas însă cel mai apropiat sufleteşte. Faţă de cine să-mi descarc sufletul? Faţă de prietene? Femeile nu sunt prietene sincere. M-ar privi cu amabilitate de circumstanţă: «Vai, scumpo, să nu te mai aud vorbind de bătrâneţe! Arăţi ca la douăzeci de ani». Ar adaugă însă mintal: «Vai, ce dărâmată e! Un hârb. Faţă de mine e uimitor — 530 —

de îmbătrânită». Când mă uit la Andreea, dragul meu Richard, am impresia că mă privesc într-o oglindă care îmi redă imaginea de acum douăzeci de ani. Acelaşi obraz virginal, acelaşi surâs dulce, aceeaşi timiditate. Eram poate mai zvăpăiată, mai nepăsătoare, mai veselă. Nici nu e de mirare. Copilăria Andreei a fost întunecată de anii grei ai Revoluţiei. Ochii ei sunt trişti. Gesturile ei şi-au pierdut vioiciunea, spontaneitatea. Câteodată, şi aceasta e îngrozitor de dureros, am impresia că şi sufletul ei s-a maturizat înainte de vreme. Am acceptat să o mărit, în speranţa că schimbarea de atmosferă, dragostea soţului, căsnicia, îi vor spulbera tristeţea. Tristeţea aceasta grea, care o apasă ca o lespede. Logodnicul, George Fitzwilliam, e un tânăr simpatic, voios, plin de viaţă. Reprezintă tot ceea ce lipseşte Andreei. Partida e bună şi din alte puncte de vedere. Familia Wensleydale face parte din la meilleure noblesse. Mai e şi foarte bogat, ceea ce nu e de neglijat. Andreea este săracă. Întreaga avere a tatălui ei a fost confiscată. Revoluţia aceasta, care pare să se eternizeze, nu ne îngăduie să sperăm într-o răsturnare apropiată a regimului. Pierderea atâtor prieteni decapitaţi pe eşafod ne macină moralul. Execuţia lui Roger d’Hautefeuille a fost o mare lovitură. Timpul ne va vindeca poate rănile sufleteşti. Datorită ţie, am gustat iarăşi fericirea de a fi liberă, de a mă afla printre ai mei. Recunoştinţa pe care ţi-o purtăm cu toţii nu poate fi tălmăcită în vorbe. În numele acestei — 531 —

recunoştinţe, te rog să nu lipseşti de la logodna Andreei. Închei, dragul meu Richard, asigurându-te încă o dată de sentimentele mele de sinceră prietenie. Patricia.” Când revăzu zidurile întunecate şi ferestrele castelului Hardwicke, Richard încercă un sentiment nedefinit, în care se îmbinau mândria, melancolia, tristeţea, triumful. După douăzeci de ani reintra în această clădire, pe care o privise odinioară ca pe a opta minune a lumii. Toleratul de ieri era astăzi oaspete de onoare. Ar fi trebuit să se socotească fericit. Marile lui triumfuri erau precumpănite însă de amărăciuni fără număr. Ce-i foloseau bogăţiile, succesul, puterea, când viaţa lui personală era mai posomorâtă decât cerul acesta plumburiu de iarnă? Când trăsura opri în faţa scării principale, începuse să fulguiască. Deşi nu era încă cinci, perdelele serii se lăsau tot mai dese. La ferestrele castelului se aprindeau lumini. Rivers, majordomul, acelaşi Rivers de totdeauna, poate ceva mai voluminos, îl întâmpină în capul scării. — Sunt mulţi ani, Rivers, de când n-am mai fost pe aci, îi zâmbi Richard cu familiaritate condescendentă. Se deprinsese a se comporta cu vechii servitori. — Sunt exact douăzeci şi doi de ani, Sir, spuse Rivers subliniind astfel că ţinuse o riguroasă socoteală a timpului, în raport cu importanţa vizitatorului. Richard îl bătu pe umăr. — 532 —

— Ai o memorie straşnică, Rivers. — În serviciul dumneavoastră, Sir, se plecă adânc majordomul. Precedat de acesta, traversă vestibulul şi pătrunse în holul cel mare, îndreptându-se spre scară. Valeţii aprindeau lumânările din candelabre. Din biblioteca alăturată se auzi un glas de fată. — Andreea, vino să vezi ultimele daruri sosite. Lucy şi Homer le despachetează. Nişte lucruri superbe. Ducesa de Devonshire ţi-a trimis o capă de hermină, iar lady Roxbury – un serviciu de masă de Boemia, cu iniţialele tale. Hai, Andreea, lasă cartea şi vino să-ţi vezi cadourile! Mă mir că ai răbdare să citeşti romane în preziua unui eveniment atât de mare. Să fie logodna mea, nu mi-aş mai găsi locul. Se auzi zgomotul unei cărţi care se închide. — Bine, Camelia. Vin cu tine. Din bibliotecă ieşi în fugă o fată zveltă, înăltuţă, cu bucle brune, revărsate pe umeri. Zburdalnică, veselă, cu ochi strălucitori, respira primăvara. — Hai, Andreea! Abia te mişti. Of, Doamne! În prag apăru altă fată. La vederea ei Richard avu o tresărire. Încercă senzaţia răscolitoare pe care iluminaţii o trăiesc în faţa manifestărilor divinităţii. Frumuseţea Andreei era atât de perfectă, încât părea o expresie a dumnezeirii. O frumuseţe care nu îngăduia descrierea, fiindcă excludea termenii de comparaţie. Lui Richard îi reveni în minte o odă a lui Anacreon. „Zeus a dăruit coarne taurilor, copite cailor, aripioare peştilor, labe zglobii iepurilor, colţi leilor, aripi iuţi păsărilor, înţelepciune — 533 —

oamenilor. Nu i-a mai rămas nimic pentru femei. Ce le-a mai dăruit atunci şi lor? Frumuseţea în locul tuturor scuturilor şi a tuturor suliţelor, frumuseţea care a căpătat astfel puteri mai mari decât fierul şi decât focul.” Şi privirile Andreei se încrucişară cu ale lui Richard. Fascinată de ochii lui, care o ardeau parcă, se opri deodată în mijlocul holului. Omul acesta vârstnic pentru ea, dar cu înfăţişare atât de mândră, de virilă, de impunătoare, o înfricoşa şi o atrăgea totodată. Era pentru prima oară că Andreea încerca asemenea simţăminte. — Andreea! Ce e cu tine? Ai împietrit? Parcă ai fi o statuie! auzi Richard ca prin vis glasul Cameliei. „Statuia unei Madone!” gândi el extaziat. Îl înăbuşeau bătăile inimii. Palidă, tremurând, fata blondă stătea în pragul bibliotecii, fără să-şi poată desprinde privirile dintr-ale lui Richard. Instinctiv, Camelia se uită la străinul a cărui apariţie tulburase atât de mult pe sora ei. Figura ei nedumerită se lumină de un zâmbet. — Nu sunteţi dumneavoastră Monsieur de Beauclair? Cuvintele ei îl smulseră din transă. Salută stângaci. — Da, sunt Richard Sunderland-Beauclair. Camelia bătu din palme. — Eram sigură! râse ea zglobiu. Arătaţi întocmai cum v-a descris mama. Eu sunt Camelia. Şi ea e sora mea, Andreea. Logodnica. Richard se înclină din nou. Ar fi vrut să rostească un compliment. Oricât de banal. Dar nu era în stare. — 534 —

Andreea făcu o reverenţă adâncă şi fără să mai scoată un cuvânt, se desprinse din pragul uşii, luându-şi zborul ca o pasăre speriată. Traversă aproape în fugă holul şi dispăru în sera din fund. Camelia îşi încreţi buzele, supărată. — Să nu luaţi în nume de rău purtarea Andreei. E foarte emotivă. Deşi este cu un an mai mare decât mine, e cea mai copilăroasă dintre noi două. După această explicaţie, începu din nou să râdă. — Şi dumneata, mă rog, câţi ani ai? o întrebă Richard, afectând un amuzant interes. În realitate era nerăbdător să afle vârsta fetei blonde. — Am împlinit cincisprezece ani. Richard îşi muşcă buzele. Andreea era deci un copil. Un copil de şaisprezece ani. Îşi dădu brusc seama că o dorea, că o voia pentru el şi numai pentru el. Simţea nevoia imperioasă să o aibă, să o stăpânească, să se bucure în exclusivitate de inimaginabila ei frumuseţe. În braţele Andreei va cunoaşte fericirea. Da, acesta era cuvântul. Fericirea. Dragostea cu Andreea nu va fi un simplu contact între două epiderme, aşa cum descrisese actul amorului un cinic filosof al secolului al XVIII-lea, ci o frântură de extaz divin. Andreea era fiinţa pe care o căutase toată viaţa. Bâjbâise prin întuneric, iar acum se deschiseseră zările, revărsând asupra lui o strălucire feerică. În sfârşit, o găsise. Acesta era esenţialul. Restul nu avea importanţă. Patricia, Louis de Lusignan, Eastleigh, convenienţele sociale erau fleacuri pe lângă bucuria de a o întâlni pe Andreea. — 535 —

Andreea era însă pe punctul de a se logodi. O găsise pentru a o pierde. Nu! Nu o va pierde. Va risca totul pentru ea. Reputaţia, averea, viaţa. Dificultăţile erau uriaşe. Era însurat. Avea copii. Andreea era fata Patriciei. Un copil. Iar el urma să împlinească peste câteva luni patruzeci de ani. Dar niciun considerent nu îl va împiedica să o păstreze. Va avea mult de luptat. Dar va izbândi. Era sigur. Va dărâma orice obstacol. Gândurile acestea se rostogoleau vertiginos. În vreme ce asculta cu prefăcută atenţie vorbele copilăreşti ale Cameliei, cugetul lui lucra febril. O dată ajuns în camera sa, Richard îşi dezbrăcă şuba de vizon. În vreme ce îl ajuta să-şi scoată haina, Rivers încercă să reia conversaţia. Bineînţeles, în limitele îngăduite între un oaspete de seamă şi un bătrân servitor al casei, care îşi îngăduia un vag familiarism. — Au mai sosit până acum optzeci de invitaţi. Până mâine la prânz mai aşteptăm încă o sută douăzeci. — Dar logodnicul? întrebă Richard cu prefăcută indiferenţă. — Excelenţa-sa a anunţat că va sosi mâine dimineaţă. În vreme ce se îmbrăca pentru cină, Richard făcea tot felul de reflecţii în legătură cu Andreea. Dacă ar fi fost să pună într-un talger al balanţei posesiunea acestei fete şi în celălalt talger realizările lui de până acum, n-ar fi ezitat să o aleagă pe Andreea. Şi aceasta nu era o simplă figură de stil. Nu juca pentru întâia oară totul pe o carte. Andreea îl atrăgea ca un magnet. — 536 —

Nu s-ar mai fi putut rupe din preajma ei. I se urca sângele în cap la gândul că un tânăr imbecil aştepta să se însoare cu ea. Aceasta nu trebuia să se întâmple. Pentru nimic în lume. Frumuseţea ei ireală avea să fie a lui, aşa cum ale lui şi numai ale lui erau atâtea nepreţuite comori de artă. Se privea în oglindă şi în oglindă îi apărea chipul ei, îşi îndrepta ochii spre fereastră, şi pe fundalul întunecat al cerului răsăreau ochii ei, se uită întâmplător spre vreun tablou şi în rama aurită se avea obrazul Andreei, încununat de nimbul părului ei blond. Andreea! Andreea! Andreea! Îi repeta numele fără să se sature. Un nume care căpătase rezonanţe sublime, numai fiindcă era purtat de ea… Înainte de cină, Patricia îi pofti în apartamentul ei. Richard o găsi împreună cu ducele de Lusignan. — Îndată ce am aflat de sosirea ta, m-am grăbit să te poftesc aici, în intimitate, zise Patricia întinzându-i mâna. Am trimis şi după fete. Ţineam să ţi le prezint chiar eu. Lusignan se uită cu beatitudine la Richard. — Pentru familia noastră ai fost trimisul lui Dumnezeu, rosti el cu recunoştinţă. Richard nu avu timpul să explice că făcuse cunoştinţă cu fetele. Ducele nu-i dăduse răgaz să scoată vreun cuvânt. Apariţia Cameliei lămuri neînţelegerea. — Camelia, iată pe salvatorul mamei tale, zise Lusignan cu patos. — Ne-am cunoscut în hol, acum o oră, spuse fata, — 537 —

făcând o nouă reverenţă în faţa lui Richard. Monsieur de Beauclair tocmai sosise la castel. A fost de faţă şi Andreea. — Ei bravo, şi eu care voiam să fac prezentările, exclamă ducele încântat. De ce nu mi-ai spus, Beauclair, că ai făcut cunoştinţă cu fetele mele? — Nu mi-aţi dat timp, spuse el la adresa ambilor părinţi. — De ce n-a venit şi Andreea? întrebă Patricia. — Te roagă să o ierţi. O doare îngrozitor capul. Se teme că nu va putea cina cu noi. Patricia se întoarse spre Richard. — Aşa sunt fetele în ajunul logodnei, spuse ea cu ton de scuză. Ce vrei, le copleşeşte emoţia. — Când are loc logodna? întreba el. — Mâine după amiază, la şapte. Richard reuşi să îşi ascundă frământarea. — E simpatic logodnicul? Câţi ani are? — Un băiat superb, spuse Patricia cu entuziasm. Nare decât douăzeci şi trei de ani. — Vor fi o pereche minunată, spuse Lusignan. — George a cunoscut-o pe Andreea la cinci decembrie, se amestecă în vorbă Camelia. El şi părinţii lui erau invitaţii bunicului, la sărbătorirea mamei. De la prima vedere s-a îndrăgostit de Andreea. Romantic. Nu-i aşa? — A doua zi, marchizul de Wensleydale s-a prezentat cerând mâna Andreei pentru fiul său George, explică Lusignan în continuare. Desigur, nu lam refuzat. Partida era excepţională. — Aţi întrebat-o şi pe Andreea dacă e de acord? — 538 —

întrebă Richard. — I-am explicat că e în interesul ei să accepte, zise ducele. — Îl iubeşte? întrebă iarăşi Richard. — Iubirea vine cu timpul, dragul meu. În lumea noastră nimeni nu se căsătoreşte din dragoste. La început Andreea a făcut oarecari nazuri, dar până la urmă şi-a dat consimţământul. Trebuie să recunosc că am o fată înţeleaptă. — Biata de ea! — Ce vrei să zici, Beauclair? — Sunteţi siguri că acest Fitzwilliam o va face fericită? — Ţi-am mai spus-o, George e un băiat minunat, interveni Patricia. — Din punctul vostru de vedere. — Richard, prea tai firul în patru, rosti ea uşor iritată. Andreea nu are motive să regrete aceasta căsătorie. Dimpotrivă. Obârşia marchizilor de Wensleydale… — Fata voastră se mărită cu obârşia? Prea sunteţi snobi. Patricia se uită nedumerită la soţul ei. Richard înţelese că mersese prea departe, înfierbântat, vorbise mai mult decât trebuie. Bătu în retragere. — În sfârşit, voi sunteţi părinţii ei. Cine îi poate cunoaşte mai bine interesul? Mă tem însă că v-aţi pripit. După câte am înţeles, Andreea e un copil. Mi se pare că abia a împlinit şaisprezece ani. — La vârsta aceasta bunica mea a născut primul — 539 —

copil, zise ducele. Replica lui Lusignan dădu de gândit lui Richard. „Nu o socotiţi nevârstnică pentru a-şi începe viaţa. Un punct câştigat, reflectă el. Nu mă veţi condamna prea aspru când veţi afla că am fost primul bărbat din viaţa ei.” Raţionamentul era tras de păr. Richard nu era în măsură să-i aprecieze şubrezenia. Trecură la masă. Richard nu o revăzu pe Andreea nici în seara aceea şi nici la vânătoarea din dimineaţa următoare. Aceasta îl nemulţumi. Ar fi vrut să dea ochi cu ea, să-i vorbească. Făcea parte din planul său. Toată noaptea veghease, fără ca somnul să se lipească de gene. Prezenţa Andreei sub aceiaşi acoperiş îl punea pe jăratic. Şi-o închipuia în patul ei. Părul de aur îi era risipit pe pernă. Sânii i se vedeau sub ţesătura fină a cămăşii. Cuvertura îi contura corpul graţios, pe care el ardea de nerăbdare să-l strângă în braţe, să-l acopere cu sărutări. Când îl văzu pe logodnicul Andreei, simţi fiori de ciudă. Energumenul acesta, căruia abia îi mijise mustaţa, să se bucure de comorile trupului ei? Era de neconceput. Imaginaţia lui aprinsă crea scene erotice, în care cei doi tineri jucau rolul principal. Gândul acesta îl înnebunea. Andreea trebuia să fie numai a lui. Nici Patricia şi nici Louis de Lusignan nu aveau dreptul să i-o ia. Cât priveşte acest tinerel insignifiant, va şti el să-l înlăture. După ce-l privi pe Fitzwilliam, fu nevoit să admită că Patricia nu exagera când afirmase că e un băiat superb. Era într-adevăr frumos! Mai frumos decât s-ar — 540 —

cuveni unui bărbat. Corpul atletic, cu forme alungite, era prins în uniforma Grenadierilor de gardă. George Fitzwilliam era tipul cuceritorului. Orice fată s-ar fi simţit fericită să-l aibă de soţ. Părinţii lui erau mai puţin arătoşi. Marchiza arăta ca o bucătăreasă. Era scurtă, grasă, cu obraz roşcovan, pistruiat, mâini late şi piept opulent, gata să se reverse peste dantela de argint a corsajului. Marchizul era scund, dar proporţionat. Cum de zămisliseră aceşti oameni comuni un exemplar uman atât de perfect? Era firesc ca Andreea să fie amorezată de el. Richard îşi zicea cu mânie că lupta lui va fi şi mai acerbă. Ceremonia logodnei se desfăşură după toate regulile protocolului. Solemnitate, lux, ostentaţie, emoţie de circumstanţă, toalete, clevetiri prin colţuri, urări emfatice, apoi banchet cu două sute de tacâmuri, treizeci de servicii, mâncare şi băutură până la saturaţie, după aceea dans, balet, reprezentaţie teatrală cu o trupă adusă de la Londra, joc de cărţi, câştiguri şi pierderi uriaşe, bani mutaţi din buzunarul unuia într-al altuia, idile, intrigi, şoapte de iubire în seră, îmbrăţişări furate prin ungherele mai întunecoase ale castelului. În salonul italian cadourile expuse admiraţiei generale: servicii de masă, blănuri, bijuterii, tăvi de argint cât roata de car, porţelanuri, jad, malachit, dantele, brocarturi, orchidee care furaseră culorile curcubeului şi formele reptilelor… Logodnica eterată, absentă, bizară, excitant de frumoasă, logodnicul mândru, acoperit de fireturi, îndrăgostit, fericit, plimbându-se parcă pe covor de nori, şi călcând din stea în stea. Richard mohorât, — 541 —

gelos, aruncând priviri înveninate. Ducele de Northland zaharisit, uituc, întrebându-se din când în când, nedumerit: ce dracu se sărbătoreşte în casa asta? Câte un valet, iscodit pe departe, ca să nu-i observe cică ramolismentul avansat, îi reamintea că se logodeşte Lady Andreea. Luminat ca de o revelaţie, ducele clătina din cap cu aer competent: desigur, se logodeşte Andreea. Parcă eu nu ştiam! Ducesa de Northland aferată, măreaţă. Patricia emoţionată, întinerită. Louis de Lusignan înduioşat până la lacrimi, pudrat, parfumat, plin de bijuterii şi decoraţii. Eastleigh distant, sobru, superior. Invitaţii gălăgioşi, invidioşi, puşi pe petrecere şi cleveteală, împodobiţi ca raclele moaştelor… Cu toate strădaniile sale, Richard nu reuşi să se apropie de Andreea. La masă fusese încadrat între două femei vorbăreţe ca nişte vrăbii. Cu riscul de a fi nepoliticos, nu scosese niciun cuvânt. Tot timpul urmărise din ochi pe Andreea; obsedată de privirile lui, aceasta răspundea monosilabic logodnicului şi convivilor. Nici la bal nu fu mai norocos. George Fitzwilliam şi ceilalţi tineri făceau zid în jurul ei, invitând-o pe rând la dans şi împiedicând pe neiniţiaţi să străbată bariera lor vie. Pe la orele trei din noapte lumea se retrase la culcare. A doua zi trebuia să aibă loc o nouă vânătoare. Spre a putea dormi, Richard bău de unul singur două sticle de Tokay. Datorită acestei eroice soluţii, izbuti să aţipească în zori. La vânătoare îşi alese un cal viforos, pe care îl goni — 542 —

până la epuizare. Sări obstacolele, urmări vânatul, alergă nebuneşte, dornic să-şi obosească nervii surescitaţi. Făcuse uluitoare progrese în arta echitaţiei. Îşi aminti penibila experienţă a primei lui vânători călare, încercată tot pe acest domeniu al familiei Northland. Graţie ducelui de Queensberry, ridicolul unei situaţii menite să-l compromită definitiv în ochii high life-ului, se transformase atunci într-un mare succes. Şi azi se afla într-o situaţie oarecum asemănătoare. „Audaces fortuna juvat”. Avea de gând să mizeze tare pe această maximă, care reflecta de altfel o mare experienţă de viaţă. Nu se va angaja orbeşte în luptă. Se va folosi de o armă hotărâtoare. Îşi dădea seama că făcuse o impresie puternică Andreei. În cursul vânătorii galopase în câteva rânduri în preajma ei. Deşi îl avea în stânga pe logodnic, care o copleşea cu atenţii şi complimente, Andreea se uită din când în când, cu coada ochiului, la Richard. Privirile omului acestuia o răscoleau, îşi dădea seama că stârnise o mare pasiune. Era îngrozită, dar şi măgulită. Avea senzaţia că e împinsă spre marginea unei prăpăstii. Se străduia zadarnic să se smulgă din încleştarea acestei forţe. Fascinată, mergea înainte, deşi ştia că dincolo de buza hăului o aştepta poate pieirea. Richard Sunderland şi logodnicul ei erau mai deosebiţi decât cei doi poli. Locotenentul Fitzwilliam era tipul ofiţerului cu origine nobilă: manierat, îndatoritor, brav, plin de voioşie şi exuberanţă, uşor încrezut şi destul de fluşturatec. Andreea îl socotea fad şi lipsit de seriozitate. Tinereţea – care nu avea niciun preţ în ochii Andreei – pleda în defavoarea lui. — 543 —

Richard apărea într-o aureolă strălucitoare, de binefăcător al familiei Lusingnan. Înfăţişarea lui era la înălţimea reputaţiei. Semeţ, de o distincţie rară, falnic, sobru, personifica bărbăţia. Maturitatea înfăţişării şi a caracterului îi sporea atracţia… La prânzul care urmă după încheierea vânătorii, Andreea nu fu în stare să guste nimic. Situaţia în care se afla, o tulburase la culme. Simţea instinctiv tensiunea din sufletul lui Richard. Aştepta – cu încordare – un deznodământ, şi în concepţia ei, acest deznodământ trebuia să îmbrace forme violente. După amiază, oaspeţii dormiră câteva ore, apoi asistară la reprezentaţia comediei Mirandolina de Carlo Goldoni. În antracte se serviră gustări copioase. La cină convivii nu mai fură în stare să onoreze cum se cuvine bunătăţile întinse pe masă. Cu burţile pline admirau melancolic mâncărurile apetisante care defilau aproape neatinse prin faţa lor. Lumea aştepta cu nerăbdare balul. Era dornică să-şi pună sângele în mişcare, să-şi activeze digestia. Ca şi în ajun, Richard nu parveni a se înscrie pe carnetul de dans al Andreei. Ostracizarea la care era supus îl făcea să fiarbă. A doua zi, invitaţii urmau să plece pe la casele lor. Dacă nu reuşea să îi vorbească în seara aceasta, totul era pierdut. Nunta trebuia să aibă loc la mijlocul lunii februarie. Părinţii ginerelui ceruseră acest termen scurt, având în vedere starea de război, care nu îngăduia fiului lor un concediu mai lung de treizeci de zile. Părinţii Andreei se învoiseră bucuroşi. În seară aceasta Richard trebuia să dea marea sa — 544 —

lovitură. Pentru a înfrânge cerbicia fetei, nu-i rămânea decât un mijloc decisiv. Neobservat de nimeni, să se strecoare în camera ei. Şi acolo, între patru ochi, să provoace o explicaţie hotărâtoare. Riscul era mare. Dacă era surprins asupra faptului, dădea naştere unui scandal îngrozitor. Dezonorat, hulit, izgonit, nu-i va rămâne decât să fugă din Anglia. Dar şi în acest caz îşi pregăti o scuză plauzibilă. Dacă va fi văzut strecurându-se în camera Andreei, va spune că a intrat din greşeală, uşile mai multor apartamente – toate asemănătoare – răspunzând în acelaşi coridor. Era însă încredinţat că nu va da greş. Cât priveşte Andreea, va reuşi să o reducă la tăcere. Servindu-i parcă planurile, Andreea se retrase mai devreme în camera ei. Abia trecuse de miezul nopţii. În sala de bal se dansau menuete şi contradansuri. Orchestra cânta fără întrerupere. În sălile de jos, amatorii de emoţii puternice pontau pe masa verde sume impresionante. Băutorii sorbeau clondire peste clondire de alcooluri tari. Petrecerea era în toi. Cine şiar fi închipuit că Richard Sunderland-Beauclair, respectatul prieten al gazdelor, intenţiona să abuzeze de ospitalitatea care i se acorda cu atâta dragoste? După retragerea Andreei, Richard îşi găsi de lucru în apartamentul său. Prin uşa întredeschisă a dormitorului, urmări forfoteala celor trei slujnice care o ajutau pe tânăra fată să se pregătească de culcare. Când ultima subretă părăsi apartamentul Andreei, topindu-se după colţul coridorului, Richard ieşi din camera sa. Trebuia să ajungă la uşa fetei înainte ca aceasta să o încuie. — 545 —

Norocul îl ajută de minune. Nimeni nu trecu pe coridor. Muzica de la parter ar fi acoperit orice zgomot de voci. În câţiva paşi străbătu coridorul, oprindu-se la uşa fetei. Apăsă pe clanţă. Spre marea lui bucurie, uşa se deschise. Fără şovăială, intră în cameră şi încuie uşa pe dinăuntru. În faţa mesei de toaletă Andreea îşi pieptăna părul auriu ca o cascadă de beteală. Era într-un peignoir de voal alb. La apariţia lui Richard, încremeni cu pieptenul în mână. Inima începu să-i bată cu putere. O cuprinse panica. — Doream să-ţi vorbesc, rosti el cu uşoară răguşeală în glas. De câte ori am încercat să mă apropii de dumneata, m-ai ocolit. Trebuia totuşi să mă explic. Să-ţi spun ceea ce simt. De aceea am şi îndrăznit să intru neanunţat la dumneata. Iartă-mi cutezanţa, nu-mi rămânea altceva de făcut. Andreea se ridică încet de pe scaun. Cu gesturi automate lăsă pieptenul pe masa de toaletă. Se întoarse cu faţa spre Richard. Tremura. Lividă, îşi încleşta palmele de masa de toaletă. — Pleacă, te rog. Nu se poate să mai rămâi aici. Dacă te găseşte cineva? Mâine dimineaţă putem sta cât vrei de vorbă. Acum e prea târziu. — Să nu laşi niciodată pe mâine ceea ce poţi face azi, zise el zâmbind. O ocazie mai potrivită nici că se putea. E linişte. Nu ne tulbură nimeni. Suntem singuri… Obrazul Andreei se învăpăie ca o flacără. — Te rog să pleci. Să ieşi imediat din camera mea. Cum ţi-ai permis să intri? Eşti lipsit de cavalerism. — 546 —

— Se poate, răspunse el cinic. În dragoste nu-mi aleg mijloacele. Toate sunt bune spre a-mi atinge scopul. — Pretinzi că eşti îndrăgostit! rosti ea. — Da. Sunt îndrăgostit de dumneata, Andreea. Şi nu voi avea linişte până nu voi şti că ai rămas definitiv a mea. — Dar nu se poate. Ştii bine că m-am logodit. — Logodnele se pot rupe. — La începutul lunii viitoare voi avea nunta. Mi-am dat cuvântul. — Asemenea angajamente se pot călca. — Dar eu nu te iubesc, rosti ea cu deznădejde. — Nu-i nimic. Mâine ai să mă iubeşti. Te voi face să mă iubeşti. — E monstruos… Richard făcu câţiva paşi spre ea. Privirile Andreei rătăciră prin cameră. Deodată, se repezi spre uşa balconului, şi încercă să o deschidă. În câteva salturi, Richard fu asupra ei. O înlănţui cu braţele sale puternice. Andreea se zbătu cu disperare. — Dă-mi drumul, dacă nu vrei să strig. Să se adune toată casa. — N-ai s-o faci, zise el cu linişte, strângând-o la piept. Dacă voi fi găsit aici, va trebui să dau explicaţii. În orice caz vei fi compromisă. Gândeşte-te bine. Ce va spune logodnicul tău, familia, prietenii, slugile? Nu vor da vina numai pe mine. Vor zice că şi tu m-ai provocat… Că m-ai chemat la tine… — E monstruos! izbucni ea într-un plâns hohotit. Lasă-mă! Pleacă! Te implor! — 547 —

— Nu plec! rosti el dârz. Eşti a mea. Am dreptul să rămân lângă tine. Şi îmi voi disputa acest drept cu dinţii. Până la ultima suflare. Înţelegi, Andreea? Eşti a mea! Numai moartea ne poate despărţi. Cu puteri înzecite, o luă pe sus purtând-o spre pat. — Dă-mi drumul! se zbătu ea. Dă-mi drumul! — Fără gălăgie! porunci el. Vrei să fi auzită? Ştii ce te aşteaptă dacă vom fi descoperiţi împreună. Dispreţul oamenilor, ruşinea. O culcă pe pat. Andreea nu se mai împotrivi. Plângea încet, sfâşietor. Deodată, Richard încremeni. Auzi clanţa mişcându-se. O dată. De două ori. Îl trecu o sudoare rece. Auzi un chicotit. — Andreea a adormit, rosti un glas tânăr de fată. — Cred şi eu. Trebuie să fie doborâtă de emoţie. Noaptea logodnei… — S-o lăsăm să doarmă, fetelor! — Da, da! S-o lăsăm să doarmă. Noi să mergem la dans. N-avem de ce să fim emoţionate. Zgomotul de paşi se depărtă. Se pierdu treptat şi zumzetul glasurilor. De la parter se auzea un cântec vioi, antrenant. Richard respiră uşurat. Mâinile Andreei se încleştară în cuvertura de mătase. Ca să nu strige, îşi lasă capul de-o parte şi prinse perna în dinţi. Cântecul vioi continua să reverse armonii vesele în camera în care nu se mai auzeau decât respiraţia lor… În cursul zilei următoare, cei mai mulţi invitaţi părăsiră castelul. Nu mai rămaseră decât logodnicul Andreei, viitorii cuscri, câţiva intimi ai casei şi, fireşte — 548 —

Richard Sunderland. Aceştia urmau să plece la Londra, abia la sfârşitul săptămânii. Până atunci aveau să profite de puţină odihnă, după agitaţia din primele zile. „Odihnă” e un fel de a zice. Programul fixat de ducele de Northland era destul de încărcat. Zilnic vânători, ospeţe, joc de cărţi, conversaţie, schimb de ţinute, aşa cum se cuvine într-o societate britanică rafinată. Richard gusta cu plăcere diabolică situaţia care se crease. Intimitatea tainică dintre el şi Andreea îi prilejuia o stare de încântare vecină cu extazul. Regreta brutalitatea cu care o tratase. Însă îşi dădea seama că nu avusese de ales. Altfel ar fi mers la o înfrângere sigură. În fiecare noapte se strecura în apartamentul Andreei, care nu îndrăznea să i se mai refuze. Secretul, păstrat cu străşnicie, îi oferea o satisfacţie colosală. Pentru bietul Fitzwilliam, care îşi manifesta necontenit veneraţia faţă de Andreea, simţea o compătimire condescendentă. Dacă mândrul marchiz Wensleydale ar fi ştiut că fiul său e păcălit într-un chip atât de josnic, desigur că ar fi plesnit de ciudă. Ar fi protestat cu vehemenţă, şi-ar fi luat nevasta şi vlăstarul consternat, şi ar fi plecat trântind uşile. Richard se simţea atotputernic. În mâna lui ţinea destinul familiilor Northland, Lusignan şi Wensleydale. Un cuvânt din partea sa şi armonia s-ar nărui ca un castel de nisip. Scandalul i-ar împroşca pe toţi aceşti înalţi lorzi. Fiul meşterului de cuţite şi nepotul piratului, al unui marchiz aventurier şi al — 549 —

unei femei de moravuri uşoare, dicta azi legea sa maimarilor de ieri. Câteodată, această omnipotenţă îl înspăimânta. Succesul era prea mare, prea categoric, spre a dura la infinit. Poate că într-o zi va începe declinul. Până atunci voia să profite din plin de avantajele pe care i le ofereau bogăţia, puterea. Azi evolua pe muche de cuţit. Acesta era adevărul. O dată şi o dată, situaţia actuală trebuia lămurită. Clarificarea era cu atât mai imperioasă, cu cât nu-i mai despărţea decât două săptămâni de nunta Andreei. Două săptămâni în care trebuia să găsească o ieşire. Ştia că această ieşire va răni suflete, va umili, va strivi mândrii şi va stârni mânii clocotitoare. Aştepta cu teamă deznodământul. Dar acesta era inevitabil. La Andreea nu putea renunţa. Dragostea lui creştea. Devenea tot mai despotică, acoperind, mistuind totul. Străvechii adoratori ai soarelui nu îşi divinizau idolul cu mai mult sârg decât îşi diviniza Richard iubita. Cucerirea bogăţiei – odinioară scopul unic al vieţii lui – era subordonată acum dragostei pe care o purta Andreei. Îl indispunea pasivitatea totală cu care ea îi accepta îmbrăţişările. În zori, după ce părăsea pe furiş camera Andreei, rămânea ore întregi în faţa oglinzii din dormitorul său. Se privea atent. Îşi examina critic ridurile născânde din colţul ochilor, firele argintii care îi încolţeau tot mai dese în părul blond. Câţiva tineri arbitri ai eleganţei porniseră o campanie furibundă împotriva perucii pudrate. „La o parte cu părul argintat! spuneau ei. Jos bătrâneţea! Să ridicăm tinereţea la — 550 —

locul care i se cuvine. Părul negru e semnul tinereţii. Trăiască părul negru!” Moda aceasta, hulită la început, câştiga adepţi. Fără peruci, tinerii păreau mai tineri, şi bătrânii mai bătrâni. Richard se întreba cu îngrijorare: se număra oare printre bătrâni? La treizeci şi nouă de ani era încă tânăr! Câţi tineri puteau egala realizările lui? Muncile lui Hercule erau fleacuri în raport cu înfăptuirile sale. Era deci tânăr. În cel mai rău caz se putea spune că păşise pragul maturităţii. Dar până la bătrâneţe mai avea mult. Foarte mult. Câteodată îl încolţea descurajarea. Între el şi Andreea era o diferenţă de douăzeci şi trei de ani. O generaţie. Era mult şi totuşi puţin. Se simţea mai tânăr, mai puternic, mai plin de sevă decât la douăzeci de ani. De când o cunoscuse pe Andreea savura plăcerea de a trăi. Până atunci adunase ca un automat bani peste bani. Pentru cine? Pentru o nevastă nebună. Pentru nişte copii faţă de care se simţea străin. Averea lui de azi ar fi îndestulat pentru restul vieţii zece mii de familii. Pentru ai săi adunase destul… Avea şi el dreptul să îşi trăiască viaţa, să iubească, să se bucure de soare. În penultima zi a şederii lor la Hardwicke Castle, ducele de Northland, în calitate de şef al familiei, vesti convivilor adunaţi la cină că în urma discuţiilor purtate cu părinţii Andreei şi ai locotenentului Fitzwilliam fixase data nunţii la zece februarie. Ceremonia nupţială va avea loc la castelul Wardsworth din Gloucestershire, reşedinţa de familie a marchizilor Wensleydale. În noaptea aceea, Richard rămase până la răsăritul — 551 —

soarelui în camera Andreei. — Nunta aceasta nu trebuie să se facă! Înţelegi? Nunta aceasta nu trebuie să se facă! îi repeta el. Mă voi împotrivi cu îndârjire. Dar aceasta nu este deajuns. Trebuie să te împotriveşti şi tu. Ai s-o faci? Spune! Ai s-o faci? — Mă voi împotrivi, şopti ea cu oboseală. — Juri? — Jur. — Sunt gata să merg până-n pânzele albe spre a împiedica această căsătorie monstruoasă. — Ştiu că eşti în stare de orice. În sinea lui Richard exulta. Reuşise să o facă a-şi da seama cât era de hotărât. O acoperi iarăşi cu sărutări. — Te iubesc, Andreea. Te iubesc ca un nebun. Nu îngădui nimănui să mi te ia. Voi ucide pe cel care va încerca să-mi stea în cale… Te iubesc! Auzi? Te iubesc! Din nou o cuprinse în braţe. Şi în clipa aceea se petrecu minunea. Pentru prima oară buzele ei răspunseră la sărutările lui. Pentru prima oară gura ei şopti cu înfrigurare: — Te iubesc şi, eu Richard! Te iubesc! În faţa lui se deschise cerul şi pământul. Sosi şi ziua nunţii. Până în ultimul moment Richard sperase că Patricia şi soţul ei vor asculta rugăminţile stăruitoare ale Andreei şi vor rupe logodna. Patricia fusese intransigentă. Simţind parcă primejdia, nu numai că nu acceptase acest lucru, dar — 552 —

refuzase să acorde vreo amânare. Ca de obicei, ducele de Lusignan nu-i ieşea din cuvânt. Era încântat că Patricia îl scutea să ia hotărâri importante. Simpatiza cu fiica lui. Însă nu îndrăznea să se împotrivească nevestei sale. Patricia găsise un puternic aliat în tatăl ei, care susţinea cu senilă încăpăţânare că trebuie săşi respecte cuvântul. La Londra, Richard o revăzuse de mai multe ori pe Andreea. Desele lui vizite la Northland House nu dădeau de bănuit. Nu era cel mai iubit prieten al casei? Nu o salvase de la ghilotină pe Patricia? Bătrânele ei mătuşi îl priveau cu ochi umeziţi de recunoştinţă. Richard Sunderland era mai mult decât un om. Era un sfânt. Andreea îl ţinea în curent cu mersul lucrurilor. Când Richard simţi că evenimentele iau o întorsătură potrivnică intereselor lui, hotărî să treacă la fapte. În preziua nunţii avu un îndelungat conciliabul cu Challais, prietenul şi omul său de încredere. Iar în dimineaţa zilei de 10 februarie se prezentă la Wardsworth Castle. Cei mai mulţi oaspeţi sosiseră de cu seară. Ceremonia religioasă era fixată pentru ora şase după amiază. La cinci şi jumătate invitaţii se adunară în marele hol al castelului. De aci şi până la capelă erau aliniaţi într-un dublu front, camarazii de arme ai mirelui, în mare ţinută şi cu sabia la umăr. La ieşirea tinerilor căsătoriţi din capelă, ofiţerii aveau să ridice săbiile, alcătuind o boltă de oţel, de sub care urma să se scurgă cortegiul. Emoţionat, George Fitzwilliam îşi aştepta mireasa, aruncând priviri nerăbdătoare în susul scării pe care — 553 —

trebuia să apară Andreea la braţul tatălui ei. Marchizul de Wensleydale stătea mândru în stânga fiului său, căruia îi şoptea cuvinte de îmbărbătare. Patricia, ducesa de Northland şi marchiza de Wensleydale, se aflau în mijlocul unui grup de figuri simandicoase, printre care se remarcau câţiva membri ai guvernului, în frunte cu premierul Wiliam Pitt. Ducele de Northland stătea într-un jilţ, încadrat de lordul Eastleigh şi de nepoţii săi Raymond şi Camelia. Patricia era copleşită de emoţie. Căută din ochi pe Richard dar nu-l descoperi în mulţimea invitaţilor. Îi părea rău că nu-l avea lângă ea. Alături de el s-ar fi simţit deplin mulţumită. Lumea vorbea în şoaptă, adăstând începerea ceremoniei. Un orologiu bătu undeva şase lovituri grave de clopot, acoperind murmurul vocilor. Trecură cinci minute. Încă cinci şi încă cinci… După o jumătate de oră, oaspeţii începură să-şi arunce priviri nerăbdătoare. Ginerele nu-şi mai găsea locul. Deşi nu era cald, îşi tampona mereu cu batista fruntea asudată. „Andreea se întrece cu firea, reflectă Patricia. Exagerează cu toaleta…” Marchizul de Wensleydale era contrariat. Îi plăcea punctualitatea. Obicei contractat în armată, din cadrele căreia făcuse până de curând parte. Marchiza îşi muşcă nervos buzele. Viitoarea-i noră depăşea măsura. Această întârziere echivala cu o nesocotire a tradiţiilor şi demnităţii familiei mirelui. Eastleigh era visător şi sibilin ca de obicei. Ducele de Northland adormise în jilţul său. Un sforăit mai — 554 —

accentuat îl făcu pe nepot să-l împingă uşor cu cotul. Ducele se trezi, totuşi, apoi în tăcerea grea rosti foarte mal à propos: — Ce? Ce s-a întâmplat? S-a terminat serviciul religios? Atunci să trecem la masă. După ce se scurseră patruzeci de minute, aşteptarea deveni intolerabilă. Lumea începu să se frământe. Majordomul apăru în capul scării. Deşi se străduia să pară liniştit, se vedea că e ros de o mare tulburare. Coborî treptele fără să se grăbească şi se apropie de Patricia. — Înălţimea sa ducele de Lusignan vă roagă să poftiţi până sus. Patricia aruncă o privire nedumerită marchizei Wensleydale, cerându-i tacit încuviinţarea să se retragă. Aceasta înclină înţepat din cap. — Andreea ar face bine să se grăbească, spuse ea cu iritare. — Desigur, desigur, zise Patricia, pornind pe scări în sus. Manevra stârni felurite comentarii. Peste alte zece minute Patricia, însoţită de ducele de Lusignan apăru pe scară. Coborî grăbită treptele şi urmată de soţul ei se apropie de marchiza de Wensleydale. Patricia era statuia vie a consternării. Şopti câteva cuvinte marchizei, care se înnegri la faţă. Aceasta făcu semn soţului şi fiului ei să se apropie. Comunicarea ei avu acelaşi efect şi asupra celor doi bărbaţi. „E ceva putred în Danemarca”, îşi zise primul ministru, care urmărea cu coada ochiului această — 555 —

agitaţie, în timp ce stătea impasibil de vorbă cu doi membri ai cabinetului. Nu îşi încheie bine deapănul gândului, că marchiza – în calitatea ei de gazdă – ridică mâna, solicitând liniştea. — Dragi prieteni, o veste neplăcută. Scumpei noastre mirese i s-a făcut rău. Suntem nevoiţi a amâna cu o oră sau două ceremonia nunţii. Până atunci vă poftesc la bufet. Apoi se întoarse spre muzicanţii instalaţi într-o nişă. — Să cânte orchestra! Vestea primită de marchiză era uluitoare. După ce subretele îmbrăcaseră pe Andreea cu rochia albă de mireasă, în prezenţa domnişoarelor de onoare, aceasta ceruse favoarea de a rămâne câteva minute singură, cu gândurile ei. Dorinţa era ciudată, dar nu extraordinară. Multe fete solicitau câteva momente de singurătate, înainte de a se prezenta în faţa altarului. Subretele şi domnişoarele de onoare se retrăseseră în anticamera în care ducele de Lusignan îşi aştepta de un sfert de oră fiica, spre a o conduce în faţa preotului. După vreo douăzeci de minute, o domnişoară de onoare, impacientată, ciocănise în uşă; neprimind niciun răspuns, se sfătuise cu prietenele ei, apoi deschise curioasă uşa dormitorului. Camera era goală. Uimite, fetele, la care se adăugă şi ducele de Lusignan, răscoliră întreg etajul, fără niciun rezultat. Abia după ce coborâră pe o scară de serviciu până la bucătărie, aflară de la un ajutor de bucătar că o domnişoară în rochie albă, peste care aruncase o haină de blană, coborâse cu un sfert de oră mai — 556 —

înainte, ieşind în curtea de serviciu. Ajutorul de bucătar auzise zgomotul unei trăsuri, dar nu-i dăduse importanţă. Rudele mirelui şi ale miresei înghiţiră cu noduri pilula amară a adevărului. Era limpede că Andreea fusese răpită. Fără voia ei, desigur. Ar fi prea umilitor pentru vanitatea ginerelui să se presupună că fugise de bunăvoie. În vreme ce invitaţii se desfătau la bufet, pregătindu-se să facă mare haz pe seama gazdelor şi a virtuţii miresei, George Fitzwilliam, însoţit de câţiva camarazi, cărora le împărtăşise taina, se avântă pe urmele trăsurii misterioase. — Exact ca în romane! şopti excitată o matroană opulentă la urechea unei prietene. Vestea nu putuse fi tăinuită. În primul rând o aflase personalul de serviciu al castelului. De la oficiu ştirea trecuse sus. În mai puţin de o jumătate de oră toată lumea află adevărul. Dar puterea ipocriziei şi a convenienţelor era mare. Toţi fuseseră puşi la curent, dar se prefăceau a nu şti nimic. Câte o aluzie fină, ori câte o glumă cu vag subînţeles constituiau singura libertate pe care şi-o îngăduiau pentru moment aceşti rafinaţi oameni de lume. Comentariile veninoase, batjocura, forfecarea vor urma mai târziu. Atunci, cale liberă clevetirilor. Lumea va avea ce discuta câteva săptămâni de-a rândul. Cu timpul interesul se va toci. Noi evenimente şi noi scandaluri vor distrage atenţia opiniei publice… Informaţiile suplimentare căpătate de la câţiva servitori mai limbuţi îngăduiră să se facă lumină — 557 —

asupra acestei dispariţii. La şase fără un sfert, trăsura cenuşie a marchizului de Beauclair trase în faţa uneia din intrările de serviciu ale castelului. La aproximativ şase şi zece, portarul o văzuse ieşind în galop pe drumul ce ducea la Worcester adică într-o direcţie opusă Londrei. Tot spre Worcester pornise şi George Fitzwilliam împreună cu prietenii săi. Încă de dimineaţă începuse să cadă lapoviţă, transformând drumurile în făgaşuri noroioase, în care caii se afundau până la genunchi. Trăsura avea un avans de o oră asupra urmăritorilor. Dar aceştia sperau să o ajungă în curând. Cu noroaiele acelea nu putea să meargă departe. Amestecul direct al lui Richard în această afacere consternă pe toată lumea. În primul moment Patricia nu-şi crezu auzului. Abia atunci îşi aminti de vehemenţa cu care Richard pledase împotriva căsătoriei. Dacă ar fost mai perspicace, şi-ar fi dat seama că stăruinţele lui erau suspecte. Dar cum să-şi închipuie că fostul ei iubit îşi mutase preferinţele asupra Andreei? După mamă, fiica! Lusignan rămase trăsnit. — Dacă era îndrăgostit de Andreea, de ce nu mi-a spus-o din capul locului? I-aş fi dat-o bucuros de nevastă, declară el Patriciei. — Zăpăcitule, îl repezi ea, nu ştii că e însurat? — Ei şi? Putea să divorţeze. Ducele era înzestrat cu spirit practic. Formula îi părea realizabilă. — Nu poate divorţa, îi explice Patricia exasperată. — 558 —

Ophelia Sunderland e nebună. Lusignan clătină îndărătnic din cap. — Cu bunăvoinţă s-ar fi găsit o soluţie. Mai sunt şi alte posibilităţi. N-ar fi exclus ca Richard să fie de bună credinţă. A răpit-o, poate, spre a o scăpa de această căsătorie, care devenise odioasă Andreei. — Naiv mai eşti! exclamă Patricia. Cunoştea prea bine temperamentul lui Richard, dar nu putea vorbi mai mult fără să îşi dezvăluie propriile taine. Eastleigh rosti calm: — De ce vă miraţi? Era în firea lui Richard să protesteze astfel. Noi am fost imprudenţi, căci îi cunoşteam lipsa de scrupule, spuse el aruncând o privire semnificativă Patriciei. Când află de fuga Andreei, ducele de Northland bătu voios din palme. — Minunat, minunat! Va să zică a şi plecat în călătorie de nuntă. Dar când dracu s-a oficiat căsătoria? Of, pârdalnica aceasta de memorie nu mă mai ajută de loc. Apoi elegiac: Ce încântătoare a fost călătoria mea de nuntă cu maică-ta, se adresă el Patriciei. Am cutreierat Europa. Paris, Berlin, Viena, Sfântul Petesburg! Eh, ce vremuri admirabile! — Am fost la Roma, rosti sec ducesa de Northland. Ai uitat. Dar ce importanţă are acum? Se întoarse spre Patricia. Nepoată-sa bate drumurile Angliei în tovărăşia unui om însurat, iar el se gândeşte la călătoria lui de nuntă. Enervată, începu să-şi facă vânt cu batista. — Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva din partea lui — 559 —

Richard! Marchiza de Wensleydale fu cea mai tăioasă: — Marchizul de Beauclair era prietenul dumneavoastră, dacă nu mă înşel. Straşnic l-aţi mai ales. Bine cel puţin că fiul meu nu a apucat să se însoare. Mi-ar fi displăcut un triunghi conjugal. Membrii familiei Northland înghiţiră afrontul fără să crâcnească. — În familia noastră, continuă gazda, nu s-a pomenit aşa ceva. Marchizii de Wensleydale au fost pildă de înţelepciune şi morală. — Da, da! Wensleydale, ce băiat de viaţă! interveni tam-nisam din colţul său ducele de Northland. Când venea la Londra nu-i ajungeau toate dansatoarele din baletul operei… — Cine? Soţul meu? exclamă marchiza sufocată de indignare. — Vai, nu, marchiză, spuse Northland deşteptat parcă dintr-un vis. Tatăl soţului dumitale! Bătrânul Wensleydale! Wensleydale fiul nu se ducea decât din an în an la stabilimentul Caroline Winston. Când venea la câte o sesiune a Camerei Lorzilor. Încolo… cuminţenia personificată. Pentru prima oară bătrânul Northland făcuse o gafă, care nu supără pe niciun membru al familiei sale. Aproape de Tewkesbury, George Fitzwilliam şi însoţitorii săi ajunseră din urmă trăsura cenuşie. Locotenentul de grenadieri dădu pinteni calului, înteţindu-i galopul. Doi ofiţeri depăşiră atelajul, agăţându-se de hăţuri. Caii înfrânaţi fără veste, — 560 —

cabrară gata să rupă hamurile, apoi se opriră. Din mers, Fitzwilliam deschise portiera trăsurii. Scăpă o înjurătură. Înăuntru nu era nimeni. Richard pusese perfect la punct amănuntele acestei pseudorăpiri. Fiindcă era sigur că va fi urmărit, organizase din timp o reţea menită să deruteze pe urmăritori. După ce părăsise împreună cu Andreea castelul Wardsworth, o luase spre Worcester spre a da impresia că intenţionează să fugă spre nord, Scoţia sau Liverpool. Dar la Cleeve, localitate situată la jumătatea drumului dintre Gloucester şi Tewkesbury, aştepta o berlină. În care trecu împreună cu Andreea, lăsând trăsura cenuşie să-şi continue drumul spre Tewkesbury. Berlina porni spre Cheltenham. Datorită stratagemei, urmăritorii avântaţi pe o pistă falsă, aveau să piardă la sigur o oră sau două. Repetă manevra la Shipton. Berlina goală, a cărei trecere avea să fie eventual semnalată, se îndreptă spre Londra, în vreme ce el se lansa spre Banbury şi Buckingham, cu scopul de a traversa Anglia spre răsărit, până la Yarmouth, unde îl aştepta o navă pentru Europa. Călători toată noaptea. La Buckingham îl adăsta Challais în fruntea unei escorte de oameni bine înarmaţi. Prin Northampton, Bedford şi Cambridge, se înscriseră pe drumul ce ducea la Yarmouth. Această călătorie drăcească, fără oprire, continuă până la Wymondham, unde făcură totuşi un popas. Emoţionată, istovită, Andreea leşinase în trăsură, spre disperarea lui Richard, care hotărâse, cu orice risc, această haltă după douăzeci şi patru de ore de drum neîntrerupt. Lapoviţa încetase. Avură norocul să — 561 —

găsească un han curat, cu camere libere, mâncăruri gustoase şi vinuri excelente. Hangiul, impresionat de echipajul princiar al lui Sunderland şi de escorta numeroasă, se grăbi să-i pună la dispoziţie tot ce avea mai bun. Richard lăsă pe Andreea să se odihnească în cea mai arătoasă cameră de oaspeţi, în care hangiul făcu un foc zdravăn. Împreună cu Challais, rămase să vegheze în sala de jos. Fiindcă slujitorii din escortă erau doborâţi de oboseală, le permise a se odihni pe rând. După miezul nopţii, hangiul, nevastă-sa, feciorii şi servitorii lui, plecară la culcare. — Monsieur, socotesc că nu mai avem motive a ne teme, zise Challais, în vreme ce sorbea o cană de vin fiert, care-l încălzea plăcut. La prânz vom fi la Yarmouth. — Primejdia încă nu e înlăturată, dragul meu, spuse Richard. — E cu neputinţă să ne mai dea de urmă. Nici Dick Turpin n-ar fi încurcat mai abil pistele. — Challais, mi-ai fost de un ajutor nepreţuit. — E atât de puţin faţă de tot ce aţi făcut pentru mine, Monsieur. Nu va fi greu să părăsiţi Anglia. Dar… mai târziu… — Ştiu, Challais. Te gândeşti la urmări. Richard aruncă o privire spre tavan, ca şi când ar fi încercat să străpungă cu privirile obstacolele materiale care îl despărţeau de camera Andreei. — Şi pe mine m-a frământat multă vreme această chestiune. Ştiam că mă îmbarc într-o aventură cu urmări şi riscuri imprevizibile. Dar nu aveam alternativă. Am înfruntat totul. Scrupulele de — 562 —

conştiinţă, teama de opinia publică… Ce vrei, fiecare om face o nebunie în viaţă. Unii la tinereţe. Alţii mai târziu. Nu era să fiu eu o excepţie. — Existenţa ar fi monotonă, Monsieur, dacă nu i-ar da savoare peripeţiile. Richard îşi coborî privirile asupra focului din vatră. — Îmi pare ciudat, Challajs, că tocmai eu am ajuns să fac nebunii. Mă socoteam un om superior echilibrat. Am riscat însă totul, absolut totul, pentru ochii unei femei. — Nu vă condamn, Monsieur. Din pricina Elenei a pierit Troia. — Totuşi la vârsta mea, escapadele acestea sunt oarecum ridicole. — Vârstă? Uitaţi că la şaptezeci de ani mareşalul de Richelieu avea nenumărate aventuri amoroase. — Depinde de temperament. — Nici temperamentul dumneavoastră nu e tocmai nordic, Monsieur. — Poate să ai dreptate. Sunt nepotul unei franţuzoaice cu sânge foarte fierbinte. Zâmbi. Un singur lucru este cert, reluă el. Andreea m-a făcut fericit. Dragostea ei m-a umanizat. Nu ştiu dacă mă înţelegi, Challais. Graţie ei sunt alt om. Văd lucrurile altfel. Am mai multă înţelegere. Gust viaţa. Nu mai privesc totul prin prisma banului… Ssst!… Ascultă!… Cântă cocoşii! — Peste două ore se va crăpa de ziuă, zise Challais consultându-şi ceasul. — Nu ar fi înţelept să pornim iarăşi la drum? — Nu cred că are rost să vă grăbiţi. — 563 —

Richard se ridică de pe scaun. — E mai bine să plecăm. Mă duc sus să o trezesc pe Andreea. Simt primejdia în aer. Cred că iubirea aceasta mi-a ascuţit simţurile. Richard se simţea înclinat spre confidenţe. Înainte vreme s-ar fi stăpânit cu uşurinţă. — Mă ierţi, Challais. Porni să urce fără zgomot treptele. Se ferea parcă să o trezească brusc pe Andreea. În sala cea mare se făcuse frig. Focul se stinsese în vatră. Tăciuni răzleţi, culcaţi în patul lor de cenuşă, aruncau o lumină roşiatică. Cei doi slujitori, cărora le venise rândul la veghe, stăteau tăcuţi şi somnoroşi lângă cămin. Richard străbătu tiptil coridorul luminat slab de un opaiţ, şi se opri în dreptul camerei în care se odihnea Andreea. Împinse încet uşa. Când o văzu dormind, cu părul răvăşit pe pernă, cu chipul senin, aurit de flacăra lămpii de perete, cu mâna dreaptă deschisă, ridicată deasupra capului, parcă într-un gest de apărare, simţi că se topeşte de duioşie. Nu îndrăzni să o trezească. Ieşi tot în vârful picioarelor şi închise fără zgomot uşa. Îşi va lăsa iubita să doarmă până în zori. Era atât de plăpândă. Oboseala o istovise. Nu voia s-o omoare. Deodată se opri. În faţa hanului nechezase un cal. Auzi apoi zgomot de copite, bocănit de paşi pe pietriş şi bubuituri în uşa de la intrare. Richard se încordă gata de luptă. Îi fierbea sângele în vine. Pentru Andreea ar fi fost în stare să se încaiere cu Dumnezeu. În câteva salturi ajunse în capul scării. Coborî câte — 564 —

trei trepte deodată. Challais se afla la pândă în dreptul uşii zăvorâte. Cei doi slujitori îl încadrau cu câte două pistoale în mâini. — Dacă sunt „amicii” noştri, spuse Challais, urcaţivă sus, luaţi-o degrabă pe Mademoiselle de Valois şi coborâţi pe scara de serviciu. Trăsura vă aşteaptă cu caii gata înhămaţi. Lăsaţi-mi patru servitori. Ceilalţi să meargă cu dumneavoastră. — Nu te las singur. — Mă descurc eu, nu-mi purtaţi de grijă. Vreţi să compromiteţi totul printr-un gest de cavalerism care nu-şi are rostul? Gândiţi-vă la Mademoiselle de Valois! — Ai dreptate. — Acum deschid, zise Challais să-i identific pe vizitatori. Va să zică, ne-am înţeles? — Perfect! Dă-le drumul, să văd cine sunt! Challais desfăcu zăvoarele şi deschise brusc uşa. În prag apăru Fitzwilliam, acoperit cu o crustă de noroi. Faţa-i pământie era trasă de oboseală. Furia îi injectase ochii. În mâna dreaptă ţinea sabia scoasă din teacă. Sub mantaua întredeschisă se vedea uniforma de ofiţer de gardă. În urma lui se îmbulzeau câţiva bărbaţi, acoperiţi în aşa hal de glod, încât nu mai erau de recunoscut. — Te-am prins, Sunderland! strigă ofiţerul, când dădu cu ochii de Richard, care stătea pe prima treaptă a scării. Acesta înclină din cap spre Challais. — El e! — În regulă, râse Challais, tăind drumul lui — 565 —

Fitzwilliam, care se avântase asupra lui Richard. Ehe, mai încet, tinere! Nu se vorbeşte pe tonul acesta unui gentilom! — Nu îţi vorbesc dumitale! La o parte! — Îmi daţi ordine? zise Challais, încruntând teatral din sprâncene. Nu sunt deprins să primesc porunci. — Ce te amesteci, Mister, în treburile altora? Sunt locotenentul Fitzwilliam din Regimentul Grenadierilor de Gardă. Ţi-ajunge? Şi acum nu mai îmi sta în drum! Nu vreau să-mi scape individul de colo. Challais îşi scoase brusc sabia. — Înapoi! tună el spre stupefacţia ofiţerului. — Ce-ai înnebunit? strigă Fitzwilliam. — Înapoi! repetă Challais, punându-se în gardă. Pretinzi că eşti ofiţer… — Sigur că sunt ofiţer. — Minţi! Eşti un brigand! Te dai drept ofiţer de gardă. Pe el, băieţi! strigă slujitorilor. Atacul fu atât de neaşteptat, încât Fitzwilliam făcu doi paşi înapoi. — Dacă îmi scapă ticălosul din cauza dumitale, te ucid ca pe un câine, urlă el turbat. Însoţitorii săi, uluiţi de această întorsătură, scoaseră săbiile din teacă. — Nu trageţi decât la ordinul meu! spuse repede Challais servitorilor. Daţi alarma! Hoţii! Săriţi! Briganzii au atacat hanul! Săriţi! Tâlharii! strigă el, ţinând piept lui Fitzwilliam şi însoţitorilor acestuia. Deşi avea de-a face cu şase adversari, se simţea stăpân pe situaţie. Fitzwilliam şi camarazii săi erau istoviţi de drum, mâinile le amorţiseră de frig, — 566 —

mişcările lor erau dezordonate. Dacă şi-ar fi pus mintea cu ei, Challais i-ar fi lichidat pe rând, în câteva minute. Răcnetele lui, clinchetul săbiilor care se ciocneau scoţând scântei, înjurăturile locotenentului, strigătele servitorilor lui Challais, care puseseră mâna pe scaune şi le aruncau în grămadă, sculară în picioare tot hanul. Cu ochii cârpiţi de somn, hangiul apăru pe jumătate îmbrăcat. Ţinea în mâini două pistoale. Era urmat de cei patru fii ai săi, flăcăi vânjoşi, gata să se ia la trântă cu munţii, şi de oamenii de serviciu, înarmaţi care cu ce găsise. Pistoale, bâte, săbii, cuţite de bucătărie, vătraie. Lupta se încinse crâncenă. Săbiile rotite prin aer şuierau ca şerpii, bâtele izbeau la nimereală, rupând coaste, spărgând capete, pistoalele scuipau foc şi fum, îmbâcsind atmosfera, vătraiele mânuite cu sete făceau să zboare spadele din mâinile combatanţilor, taburetele repezite ca nişte proiectile răreau rândurile luptătorilor. Se auzeau gemete, strigăte de durere, icniri, înjurături. Camarazii lui Fitzwilliam, susţinuţi de câţiva servitori din serviciul marchizului de Wensleydale, începeau să cedeze în faţa atacului impetuos al forţelor reunite de sub comanda lui Challais şi a hangiului. Locotenentul Gordon, din acelaşi escadron cu Fitzwilliam, căzu cu ţeasta spartă de o bâtă. Hangiul se alese cu două degete tăiate, iar fiul său mai mare cu umărul străpuns de sabia logodnicului ultragiat. Challais crestă în două locuri obrazul lui Fitzwilliam. — 567 —

Unul din servitorii acestuia începu să urle, acoperindu-şi cu mâinile faţa arsă şi ciopârţită de explozia ţevii unui pistol. Bătălia nu dură mult. Oamenii lui Fitzwilliam fură nevoiţi să cedeze în faţa superiorităţii numerice a adversarilor, care se bucurau şi de marele avantaj de a fi odihniţi. Înfrânţi, dezarmaţi, umiliţi, fură împinşi ca o turmă, într-o cameră cu ferestre zăbrelite şi cu o uşă grea, ferecată, pe care hangiul o încuie de două ori. Un om al său plecă în grabă să anunţe pe reprezentanţii ordinii publice. Captura era interesantă. Nu afirmase Monsieur de Challais că recunoscuse în şeful bandei pe un periculos brigand? O dată cu zorile sosi la han Benjamin Luke, bătrânul constable al târgului, însoţit de patru gardieni de noapte care constituiau totalitatea forţelor poliţieneşti din localitate. Cu aer important, Luke supuse la un interogator strâns pe fiecare prizonier în parte. — Să se termine o dată mascarada aceasta, strigă exasperat Fitzwilliam, când îi veni rândul să răspundă la întrebări. Mă reţineţi aici ca pe un răufăcător, în vreme ce un ticălos îmi răpeşte logodnica. În loc să puneţi mâna pe el, mă arestaţi pe mine. Culmea bătăii de joc! — Mai încet, băiatule, îl întrerupse Luke cu demnitate. Ce te răţoieşti aşa? Uiţi cu cine ai de-a face? — Am de-a face cu un îngust la minte. Fitzwilliam ridică mâinile către cer, într-o implorare plină de batjocură la adresa păzitorului ordinii — 568 —

publice. — Doamne-Dumnezeule, cum îi laşi pe neisprăviţii ăştia să pună stavilă justiţiei, dând apă la moară tuturor nelegiuiţilor. Se întoarse iarăşi către constable. — Nu înţelegi, omule, că te faci unealta unor tâlhari? Uită-te la uniforma mea! Sunt ofiţer în armata Maiestăţii Sale. — Cine-mi garantează că uniforma pe care o porţi nu e de furat? strigă Benjamin Luke. Am mai văzut eu lupi în piele de oaie. Fitzwilliam se înverzi de furie. — Uniforma mea de furat?! Am să te fac să-ţi muşti pumnii pentru insulta aceasta. — Nu mai spune! Află că m-ai băgat în sperieţi. Acest gentleman, rosti el grav, arătându-l pe Challais, declară că eşti brigand, că ai atacat în miez de noapte hanul. E adevărat sau nu? — Am venit să-mi eliberez logodnica. — Poveşti! Fitzwilliam îşi încleştă pumnii. — Şi mă rog, pe dumnealui de ce îl crezi? — Fiindcă actele Înălţimii Sale sunt în perfectă regulă. Mi le-a arătat. Dumneata ai vreo dovadă că eşti ofiţer? Ori vreun martor? — Camarazii mei de regiment. Căpitanul Stewart, căpitanul Granger, locotenentul Gordon şi locotenentul Boswell. În plus, cei opt servitori ai mei, pe care îi ţineţi închişi fără niciun temei. Întrebaţi-i pe ei cine sunt. — Grozavi martori. Unul şi unul. Toţi îţi sunt — 569 —

tovarăşi de bandă, interveni hangiul cu ură. Eu sunt martor, Mr. Luke. Eu, băieţii şi servitorii mei. Aceşti derbedei au năvălit în puterea nopţii, spărgând uşa hanului şi încercând să-mi asasineze clienţii. Pe mine m-au betegit de două degete; pe fiul meu mai mare lau străpuns cu sabia. Mi-au rănit şi doi servitori. Ce alte probe vă mai trebuie? La închisoare cu ei, Mr. Luke! Eu fac reclamaţie. Atac armat împotriva hanului. O să mă bucur straşnic când i-oi vedea în ştreang, unul lângă altul pe toţi aceşti ofiţeri de contrabandă. Mr. Luke găsi că vorbele hangiului erau pline de înţelepciune. Judecătorul va dezlega mai bine decât oricine aceasta afacere spălându-l pe el de orice răspundere. — La închisoare cu indivizii ăştia! se-ntoarse Luke spre cei patru gardieni de noapte, care se priviră cu teamă. — Vă dau şi eu o mâna de ajutor, se oferi hangiul. Eu şi toţi oamenii mei. Nu de alta dar să nu vă scape de sub escortă. Challais se adresă curtenitor bătrânului constable. — Pot să-mi văd de drum Mister? La ora prânzului trebuie să fiu la Yarmouth. Socot că prezenţa mea nu mai este necesară. Aveţi destui martori, zise el, arătându-l pe hangiu şi pe toţi ai săi. — Puteţi pleca, Sir, hotărî Luke. De nărăviţii ăştia am eu grijă. Azi după-amiază vor avea de-a face cu judecătorul. Challais salută cu franţuzească eleganţă, apoi porunci slujitorilor să pună şaua pe cai. — 570 —

Era încântat, căci îşi făcuse cu prisosinţă datoria. Dăduse timp lui Richard să ajungă nestingherit la Yarmouth. Îşi plătise în sfârşit datoria de recunoştinţă.

— 571 —

Capitolul nouă La Veneţia, pe Canale Grande, nu departe de podul Rialto, se înălţa un palat de marmură trandafirie cu sculpturi aurite. Apa verzuie scaldă câteva trepte de marmură roşie, deasupra cărora se ridică un portic cu şapte arcade, cu ogive rotunjite, susţinute de o colonadă suplă, împodobită cu dantelării în piatră. Cele două etaje sunt înfrumuseţate de galerii spaţioase, cu balustre în partea de jos şi rosacee ramificate sus. Galeria primului etaj este masivă, deoarece susţine greutatea etajului al doilea, a cărei galerie e mai zveltă, mai aeriană. Edificiul are o cornişe cu mici console, încoronate cu creneluri de marmură. Ornamente preţioase, de un gust ales, echilibrat, sunt distribuite pe întreaga faţadă. În curtea interioară, înconjurată de colonade înalte, armonizate cu restul ansamblului, se zăreşte un puţ de marmură de Verona, sculptat de Bartolomeo Bono, către începutul secolului al XV-lea. Ghizdurile au forma unui capitel împodobit cu flori şi figuri legendare. În această casă, clădită parcă spre a servi de lăcaş zeilor, îşi găsiseră refugiul Richard şi Andreea. După o rapidă călătorie de la Nord spre Sud, prin ciupercăria de state şi stătuleţe germane, terorizate de ofensiva victorioasă a trupelor revoluţionare franceze, cortegiul lui Richard, alcătuit din patru trăsuri şi două furgoane pentru bagaje, ajunsese în oraşul lagunelor. Aici hotărâse Sunderland să se oprească. Ar fi putut — 572 —

cere azil în Prusia sau în Austria. Aceste două state erau însă aliate Angliei. Şi Richard se temuse a nu fi extrădat, în cazul că autorităţile britanice ar fi cerut-o. Veneţia era neutră. Tocmai această poziţie a Republicii Serenissime îi asigura lui o relativă imunitate. Autorităţile veneţiene, care preţuiau pe turiştii cu parale, n-aveau niciun interes să facă neajunsuri unui om a cărui bogăţie lăsa în umbră cele mai fantastice povestiri ale lui Marco Polo. Richard şi Andreea sosiseră la Veneţia în plin carnaval. Când văzuse canalele, pieţele, străduţele, inundate de un furnicar vesel de măşti, de toate formele şi culorile, Andreea se crezuse într-o lume de basm. După emoţiile şi oboselile călătoriei, atmosfera aceasta de necurmată petrecere era balsam pentru nervii ei greu încercaţi. Spectacolul era pitoresc, pestriţ. Bătăi de flori, jocuri de artificii, confeti, drapele, ghirlande de verdeaţă şi lampioane, covoare la ferestre şi pe balcoane, teatre în aer liber, platforme pe care şarlatanii îşi lăudau panaceul, ori pe care saltimbancii îşi prezentau minunăţiile. Tigri domesticiţi, uriaşi cu un ochi în frunte, femei cu barbă, halterofili, purici dresaţi, dansatori pe sârmă, crocodili şi elefanţi minune, clovni, caruseluri de cai arabi, cortegii groteşti. Mulţimea pestriţă, voioasă, dezlănţuită, arbora cele mai extraordinare travestiuri. Satiri cu corniţe, bărbi ascuţite şi copite lucioase, regi de bâlci cu sceptre de carton şi suită de curteni împodobiţi cu pene şi tatuaţi ca sălbaticii din Lumea Nouă, turci cu turbane umflate ca nişte baloane, odalisce şi colombine, nasuri — 573 —

false, dervişi, cape de mătase, arlechini, draci negri ca smoala, îngeraşi cu aripioare, tarabe cu jucării, precupeţe cu răcoritoare, curtezane travestite în călugăriţe şi călugăriţe travestite în femei de moravuri uşoare. Pantalone, regele carnavalului, cu bărbie uriaşă şi vestă roşie-foc, mattacino îmbrăcat în alb, cu jartiere şi pantofi roşii, mânuind ouă din care ţâşneau parfumuri tari, brighello glumeţul, în haine galbene tivite cu verde, gnaghe bărbatul îmbrăcat în veşminte femeieşti, dar care îşi purta cu mândrie barba în vânt, polichinello cu cocoaşe şi bonetă ascuţită, pierrot clovnul care râde cu un ochi şi plânge cu celălalt. Toţi alergau, cântau, făceau nebunii, tumbe, râdeau, glumeau, se legau de femei. Agitaţia continua fără întrerupere, zi şi noapte. Toată lumea era mascată. Îşi puneau masca şi nobilii care ieşeau de la şedinţele marelui Consiliu, şi preoţii care abia terminaseră slujba divină, şi doctorii care mergeau să-şi viziteze pacienţii, şi avocaţii cu procese la tribunal, şi inchizitorii, şi spionii, şi victimele lor, şi doamnele din lumea mare şi curtezanele, şi femeile din popor, şi gondolierii, şi neguţătorii, şi bătrânii care abia îşi mai târau picioarele, şi ţâncii purtaţi în braţe. În timpul carnavalului un singur personaj primea toate onorurile: Sinior Maschéra. Europa era cuprinsă de flăcări. Sufletul războiului şi al morţii bântuia ţări şi popoare. Carnavalului puţin îi păsa de război şi de moarte. Veneţia petrecea. Andreea înflorea în această ambianţă de veselie şi exuberanţă. Richard era fericit. Atât de fericit, încât se — 574 —

temea să nu trezească gelozia cerului. Stewart Rowlandson, avocatul său din City, cu care păstra în permanenţă legătura, îl informase că familia Lusignan nu pornise nicio acţiune judiciară. „Vor să evite un scandal, care le-ar întuneca reputaţia şi prestigiul” scria cinic omul de legi. Pe Richard îl bucura reţinerea părinţilor Andreei. Totuşi, câteodată îi era ruşine de fapta lui. Abuzase de încrederea Patriciei, de ospitalitatea bătrânului Northland, de naivitatea Andreei. Călcase în picioare legile prieteniei, îşi dezonorase căminul, se făcuse de râs nu numai în Anglia, dar şi în Statele Unite, unde nu întârziase să ajungă ecoul isprăvii lui. Dar nu regreta. Numai alături de Andreea gusta plăcerea de a trăi. Izbutise să se facă iubit. Sentimentul dragostei împărtăşite îi crea o stare de extaz, de euforie, mai puternică decât beţia. Pentru prima oară în viaţa lui îşi permitea să lenevească. Toată vremea şi-o irosea stând lângă Andreea. Ziua şi-o petreceau într-un netulburat dolce farniente. Dimineaţa se trezeau târziu. Îndată ce cobora din pat, Andreea alerga la fereastră. Cu mâinile împreunate parcă pentru rugăciune, admira cu nesaţ necontenitul du-te-vino al gondolelor pe Canale Grande. Li se servea apoi micul dejun, după care Andreea trecea la masa de toaletă. Această operaţie, atât de laborioasă la femeile cochete, îi cerea puţin timp. Frumuseţea Andreei era atât de desăvârşită, încât natura se putea lipsi de cooperarea fardurilor. O ajuta şi triumfătoarea ei tinereţe. Orice rochie, orice podoabă, cât de simplă, o prindea de minune. — 575 —

Plecau apoi să se plimbe cu gondola pe canalul Grande. Îi încântau palatele reflectate în oglinda apelor. Alteori colindau pe Canale de San Marco, contemplând Piazzeta San Marco, dominată de zvelta ei Campanilla. Uneori se plimbau pe Canale della Giudeca. Pe ţărmurile insulelor Giudeca şi San Giorgio, mănăstirile şi bisericile se înşiruiau ca un şirag de perle. Când vremea era excepţional de frumoasă făceau excursii până la Murano, Lido sau Burano. Lagunele învăluite în lumină difuză argintie, ofereau un spectacol de basm. Învelişul de sidef al apelor, care se ridica şi se cobora o dată cu fluxul şi refluxul, reflecta cerul schimbător, fie întunecându-se în tente verzi-cenuşii, fie scăpărând în revărsări de culori vii strălucitoare. Îndeobşte, spaţiile largi, vaporoase, erau inundate de o lumină trandafirie, caldă, străbătută de irizări jucăuşe. Palatele, bisericile, campanillele care se ridicau din adâncurile apelor, dădeau oraşului o înfăţişare ireală, de vis. Pe fundalul acesta stilizat se conturau siluetele delicate ale gondolelor, pânzele albe umflate ale corăbiilor, formele alungite şi joase ale bărcilor pescăreşti. Undele leneşe cu luciri vii de paiete, ori cu reflexe molatice, pastelate, creau laolaltă cu cerul opalescent acea lumină neînchipuit de dulce, născută parcă dintr-un miraj, pe care pictorii o numeau „lumina veneţiană”. În acest cadru inspirat, Andreea îşi dăruia dragostea cu şi mai multă generozitate. La ora prânzului gondola lui Richard poposea în dreptul hanurilor, care îşi deschideau arcadele chiar la marginea apei. După amiaza, se pierdeau în vârtejul — 576 —

pitoresc al carnavalului, vizitau cazinourile în care se jucau fabuloase partide de basseta, pharaon, biribissa şi pamphila, cutreierau cafenelele la modă, asistau la spectacolele Operei sau ale marilor teatre, ori urmăreau întrecerile sportive de tot felul, foarte căutate de publicul veneţian. După căderea nopţii se plimbau cu gondola sub clar de lună ori dansau la balurile mascate în care oricine era primit în schimbul biletului de intrare. Frumuseţea Andreei făcea senzaţie. Intrarea ei în localurile publice oprea conversaţiile, isca scânteieri de lumină în ochii bărbaţilor şi săgeţi de ciudă în privirile femeilor. Richard simţea o necuprinsă mândrie când ieşea în lume cu Andreea. Ştia că oamenii îl invidiau şi aceasta îi stimula plăcut vanitatea. Din cauza situaţiei lor delicate nu-şi lărgeau cercul cunoştinţelor. Nu lansau şi nici nu primeau invitaţii. Era mai înţelept. Richard achiziţionă pe numele Andreei palatul în care locuiau. Gestul lui păru Andreei de o generozitate fără seamăn. Refuză să accepte darul. Îi părea prea scump, prea disproporţionat cu ceea ce îi dăruise ea. — Nimic nu e prea scump pentru tine, Andreea, zise el cu simplitate. Nu mă pricep să fac declaraţii de dragoste. N-am nici imaginaţia şi nici măestria poeţilor. Darul acesta modest încearcă să fie interpretul iubirii mele. Un interpret foarte mărunt faţă de ceea ce ai merita tu. Richard era recunoscător aurului care îi îngăduia să-şi exprime în felul său sentimentele. Numai — 577 —

datorită banilor izbutise să se refugieze cu Andreea în această lume minunată, numai datorită lor putea să o acopere cu daruri scumpe. Pentru Andreea cumpăra tablouri de preţ, bijuterii, mătăsuri, brocarturi, blănuri, bibelouri de ivoriu şi jad, tacâmuri de argint şi aur. În privinţa aceasta era ajutat de o împrejurare prielnică. Sosirea lui la Veneţia coincidea cu o epocă de prăbuşire a valorilor care creaseră în trecut gloria Republicii Serenissime. Urmaşii patricienilor care duraseră din nimic splendoarea Veneţiei erau nişte palizi epigoni, pricepuţi doar să-şi tocească în petreceri deşarte şi în frivolităţi galante virtuţile strămoşeşti, să-şi irosească la masa verde avuţiile acumulate de străbuni şi să-şi piardă vremea în discuţii politice sterile. De vânzare erau marile palate de pe Canale Grande. De vânzare erau galeriile de tablouri admirate de întreaga lume. De vânzare erau colecţiile de bijuterii îmbogăţite şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul secolelor. De vânzare erau mobilele scumpe, tapiseriile, vasele de jasp şi marmură, mărturie a prosperităţii atâtor case patriciene, cu care se mândrise altădată Veneţia. Şi Richard cumpăra. Cumpăra tot ce găsea mai de preţ. Pentru a se feri de falsuri, angajase serviciile unui famelic dar foarte priceput pictor, Carlo Zanchini, care ar fi ajuns pe culmi dacă beţia nu i-ar fi tăiat aripile. Dar cea mai mare încredere o avea în gustul sigur şi în simţul artistic al Andreei, care depista instinctiv multe lucrări de artă autentice. — 578 —

Din clipa în care fuseseră contaminaţi de pasiunea de a colecţiona, nu trecea zi în care să nu colinde magazinele cu antichităţi şi să nu concureze la licitaţii. La o astfel de licitaţie, care atrăsese un mare număr de amatori, se auzi Richard strigat pe nume, de un glas cunoscut: — Richie, old boy, de când nu te-am mai văzut! Cu mâna întinsă şi cu un surâs larg pe buze, se apropia de el un bărbat scund, de o grăsime bolnăvicioasă. Era atât de încântat de această revedere, încât îi râdeau şi ochii, gata parcă să se scufunde în osânză, şi nasul încreţit şi obrajii trandafirii şi bucălaţi ca de nou născut. — Wragby-Dolofanul! exclamă Richard voios. Ce cauţi aici? Îşi strânseră mâinile şi se priviră cu dragoste şi curiozitate nemărturisită. Fiecare se mira în sinea lui de îmbătrânirea celuilalt. — Ce caut aici? zise Wragby. Întrebarea aceasta ar trebui să ţi-o pun eu, căci aici la Veneţia, sunt la mine acasă. — Ce spui, Dolofanule? — Adevărul adevărat. Curând după ce mi-am terminat studiile la Oxford, o mătuşă bogată, care îmi scria din an în an, a avut fericita inspiraţie să moară, lăsându-mi averea. Fiindcă aveam înclinări spre genul epistolar, mi-am zis că n-ar fi rău să urmez pilda lui Horace Walpole, împărtăşind în scris impresiile de călătorie prietenilor rămaşi acasă. Am cutreierat Ţările Scandinave, Germania, Franţa, Spania, Egiptul, Grecia. Dar m-am oprit în Italia. Veneţia mi-a părut — 579 —

cea mai minunată creaţie a omului. Mi-am cumpărat o casă pe Rio delle due Torri, lângă Palazzo Pesaro. Am devenit astfel veneţian prin adopţie. După ce am cunoscut frumuseţea cerului Italiei, mi-ar fi cu neputinţă să mai trăiesc la Londra. Potrivit vechii mele pasiuni, trimit furgoane de scrisori prietenilor, în speranţa că le vor colecţiona. Acum spune-mi şi tu, cine e fata superbă cu care te-am văzut adineauri? Să nu-mi spui că e fiica ta, căci m-aş simţi prea bătrân. Richard zâmbi. — Nici nu e fiica mea. Este… cum să zic… — Ei, da, m-am lămurit! Trebuia să-mi dau seama de la început, încercă Wragby să o dreagă. E desigur Mrs. Sunderland. Richard suspină uşor. — Nici măcar atât. Wragby râse stânjenit. — Iartă-mă, Richard. În viaţa mea n-am făcut gafe în lanţ, într-un răstimp atât de scurt. Nu mai îndrăznesc să scot o vorbă. — Cu tine am să fiu deschis, zise Richard. Mademoiselle de Valois este fiica ducelui de Lusignan. Mama ei este sora colegului nostru Eastleigh. Wragby rămase cu gura căscată. După câte îşi amintea, Richard fusese bun prieten cu mama fetei. Acesta îi citi gândurile. — Acum sunt prieten cu fata. Încurcat, Wragby se scărpină în vârful nasului. — Aşa ceva ţi se putea întâmpla numai ţie, dragul meu. În definitiv, ar trebui să te felicit. Şi eu m-aş simţi mândru să pot stârni pasiuni în sufletul unei — 580 —

fete atât de frumoase. Cu fizicul meu, însă, ar fi cam greu. — Arăţi excepţional, îl complimentă Richard. — Lasă, lasă! Cunosc realitatea. Nu-mi fac iluzii. Dacă ai ştii ce mi s-a întâmplat, nu de mult, n-ai mai vorbi aşa, zise Wragby. Făceam curte unei femei splendide, cu care intenţionam să mă însor. Eram nebun după ea. Socoteam că cea mai mare fericire ar fi fost s-o instalez în casa mea de pe Rio delle due Torri. Într-o zi, aflându-mă singur cu ea, m-am aruncat în genunchi spre a-i mărturisi dragostea. M-a ascultat câteva clipe, cu o expresie de adâncă nedumerire în ochi. Deodată a izbucnit în râs. „Ridicăte, Guy! Să uităm scena aceasta, mi-a spus ea, străduindu-se să-şi stăpânească hohotele. Crede-mă, am fi o pereche atât de nepotrivită! Hai, ridică-te!” Eram atât de emoţionat, încât mi se muiaseră picioarele. N-am fost în stare să mă ridic decât cu ajutorul valetului chemat de aleasa inimii mele. De atunci am renunţat la amor şi la proiectele matrimoniale. Wragby examina prin lornion o pânză de Canaletto. — Frumos peisaj! Mă ispiteşte să-l cumpăr. Tu ai achiziţionat ceva de la licitaţia aceasta? — Da, un Tizian, doi Veronese, un Tintoretto şi un Pinturicchio. Wragby făcu ochii mari. — Ce spui, frate? Cred că te-au costat o avere. Richard ridică indiferent din umeri. — M-au costat o mie de ducaţi. Convenabil. Acum o săptămână am cumpărat întreaga galerie de tablouri a — 581 —

fostului procuror Alvizio Mocenigo. Am plătit-o cu treizeci de mii de ducaţi. Wragby-Dolofanul se uită cu respect la fostul său coleg. — Am impresia că stau de vorbă cu un Cressus redivivus. Richard zâmbi cu falsă modestie. — Să nu-ţi închipui că am averile reginei din Saaba. E drept că în ultima vreme afacerile mi-au mers binişor. Pot să-mi permit unele capricii. — Nu te-ai dezminţit, zise Wragby. Încă de la Oxford visai să aduni bani mulţi. — Am şi trecut prin multe, Dolofanule. Şi acum, vino să te prezint Andreei. Se va bucura să te cunoască. Corpolenţa elefantină a lui Wragby făcu mare impresie asupra fetei. — Guy, zise Richard, diseară la oră opt eşti invitatul nostru. Îţi pregătesc un supeu englezesc, ca pe vremuri, la Oxford. După masă, mergem cu toţii la balul Operei. Când se întoarseră acasă, Richard şi Andreea găsiră două scrisori din partea Patriciei. Prima, adresată lui, avea următorul cuprins: „Northland House Londra 15 martie 1794 Richard, — 582 —

Îmi este foarte greu să-ţi scriu. O fac totuşi pentru că n-am încotro. Până acum n-am găsit necesar să întreprind vreo acţiune împotriva ta. N-am vrut să târăsc în noroi reputaţia Andreei. Îţi dai seama, cred, că poziţia mea este foarte dificilă. O mamă nu poate accepta cu inimă uşoară compromiterea fiicei ei. Actul tău necugetat a pus-o într-o lumină urâtă. E firesc să arunc toată responsabilitatea asupra ta. Andreea este încă un copil. Pentru un om cu experienţa şi posibilităţile tale a fost o jucărie s-o cucereşti, să-i impui voinţa ta, să o determini să-şi încalce angajamentele luate faţă de viitorul ei soţ şi respectul datorat părinţilor. Tocmai fiindcă te cunosc bine, am încercat să-ţi găsesc o justificare. Ai fost orbit de frumuseţea Andreei, de tinereţea şi prospeţimea ei. Aţi fugit împreună. Dar după primele clipe de nebunie, de uitare de sine, ai avut timpul să te reculegi, să cugeţi adânc asupra faptelor tale şi să le cântăreşti urmările. Te-ai gândit oare că ai închis Andreei orice drum spre o viaţă demnă, compatibilă cu condiţia ei socială? Te-ai gândit că în afară de dragostea ta nu îi poţi oferi nimic? Eşti însurat cu o femeie pe care nu o poţi părăsi. Ai copii mari. Henry este aproape de vârsta Andreei. Atâta timp cât va rămâne alături de tine, lumea nu va vedea în Andreea decât o întreţinută. O va ostraciza fără să te învinovăţească pe tine. Ar fi zadarnic să încerc a trece cu buretele asupra trecutului. Îţi dai prea bine seama că fiul marchizului de Wensleydale nu va mai accepta să devină soţul unei femei care a fugit cu un străin în noaptea nunţii. — 583 —

Andreea şi-ar putea găsi totuşi un soţ mai puţin strălucit care să-i uite escapada şi să încerce a o face fericită. Dacă vei continua să o păstrezi lângă tine, perspectivele devin foarte întunecate. O compromiţi nu numai pe ea, ci şi pe tine. Moravurile anglo-saxone nu îngăduiesc oamenilor cu oarecare suprafaţă asemenea nesăbuinţe. În ceasul al doisprezecelea fac apel la conştiinţa, la înţelepciunea ta. Renunţă la Andreea şi trimite-o la părinţii ei. Aceasta este singura cale. Nădăjduiesc că vei da ascultare glasului raţiunii. Vom evita măsurile extreme. Familiile Northland şi Lusignan sunt încă destul de puternice şi influente, pentru a apăra cinstea unui vlăstar al lor. Închei, în speranţa că îmi vei da prilejul să-ţi port aceleaşi sentimente frumoase de odinioară. Aş fi bucuroasă să le meriţi. Patricia de Lusignan.” Scrisoarea adresată Andreei avea un ton mai puţin solemn: „Northland House Londra 15 martie 1794 Scumpa mea copilă, Să citeşti aceste rânduri fără teamă şi cu inima deschisă, aşa cum se cuvine faţă de o mamă care înţelege toate bucuriile, dar şi durerile copilului ei. — 584 —

Vreau să subliniez de la început că nu te condamn. Tu, scumpa mea Andreea, eşti o fetiţă bună şi cuminte. Ai căzut victima unui complex de împrejurări nenorocite. Evident, nu-ţi aprob conduita. Dar nici nu voi ridica cea dintâi piatra. Eşti îndrăgostită de un om însurat. Iubirea ta e furată. Sentimentul acesta, cel mai frumos şi mai înălţător dintre toate, îl întinezi. Pentru a păstra lângă tine pe Richard, furi dragostea pe care acesta o datora soţiei lui. Încearcă să priveşti situaţia prin ochii acesteia. Gândeşte-te la suferinţele ei morale, la nopţile nedormite, la iluziile ei sfărâmate. De ce să-ţi clădeşti fericirea pe ruinele fericirii altei femei? În viaţă draga mea fetiţă, nu poţi face întotdeauna numai ceea ce îţi place. Orice om are datorii faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi, faţă de familie, faţă de societate. Este o înlănţuire de condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti, dacă vrei să fi respectată de lumea în mijlocul căreia trăieşti. Îmi dau seama că ţi-e greu să te desparţi de omul pe care îl iubeşti. Omul care este pentru tine şi aerul pe care îl respiri, şi apa pe care o sorbi, şi viaţa pe care o trăieşti. Dar, când această dragoste este în afara legilor omeneşti şi ale firii, eşti datoare să renunţi la ea, oricât te-ar costa această jertfă. Durerea despărţirii e mare. O ştiu. Dar mai târziu, când apele se vor limpezi şi liniştea va pogorî iarăşi asupra sufletului tău, îţi vei da seama că era singurul drum de ales. Să nu-ţi închipui că prin această renunţare se vor închide pentru tine porţile fericirii. Dimpotrivă. Viaţa — 585 —

în care abia ai păşit, îţi deschide perspective nebănuite. Fii generoasă, Andreea, şi redă soţiei nefericite dragostea soţului ei. Iar tu, înapoiază-te printre ai tăi. Vom uită trecutul şi vom privi cu încredere viitorul. Sunt încredinţată că şi Richard va înţelege apelul meu. Te aştept, Andreea. Te aştept şi te binecuvântez. Patricia.” Pentru Richard, scrisoarea Patriciei fu prilej de mare alarmă. De la primele rânduri îi respinse argumentele. „E geloasă, îşi zicea el cu mânie. E geloasă fiindcă iam preferat-o pe Andreea.” „Nu fi crud. Odinioară te-a iubit, răspunse un alter ego mai înţelegător, mai bun.” „Chiar dacă m-a iubit, a renunţat la mine fiindcă era sclava prejudecăţilor castei ei. N-a avut tăria să-şi apere dragostea. Acum vrea ca şi Andreea să fie laşă. Dar mă voi împotrivi. Tocmai Patricia îşi permite să-mi dea lecţii de morală? „Uiţi că e mamă? Ca orice mamă, nu urmăreşte decât binele copilului ei. În definitiv, eşti sigur că nu are dreptate? Ce-i poţi tu oferi Andreei? Eşti însurat, ai copii mari şi ai trecut de prima tinereţe. Argumentul acesta nu ţi l-a aruncat în faţă Patricia. A avut delicateţea să-l treacă sub tăcere.” „Cum? Eu bătrân? Ridicol! La patruzeci de ani îmi încep abia viaţa. Acum sunt un adevărat bărbat. În plenitudinea tuturor posibilităţilor. Femeile mă — 586 —

admiră. E de ajuns să-mi arunc privirile asupra lor, ca să le cuceresc.” „Eşti convins că banii tăi nu le impresionează mai mult decât fizicul tău? Gândeşte-te bine, înainte de a răspunde!” „Ei şi? La urma urmei, le cumpăr aşa cum cumpăr orice obiect. În orice caz, pe Andreea n-au impresionat-o banii mei.” „Andreea e un copil. Discernământul ei e îndoielnic.” „Mă iubeşte!” „Gândeşte-te, cum a ajuns să te iubească! Procedeele tale au fost curate? N-ai să-ţi reproşezi nimic?” „Nu-mi reproşez nimic. Trebuia să fie a mea. O iubesc cum n-am iubit niciodată.” „Eşti sigur că n-ai mai rostit această frază şi altor femei?” „Sunt sigur!” „Nu te grăbi. Pune-ţi memoria la contribuţie!” „Nu mă mai sâcâi. Nu renunţ la Andreea. Sunt hotărât să lupt cu ultima energie pentru fericirea mea.” „Bine cel puţin că recunoşti. Fericirea mea, iubirea mea. Prin gura ta vorbeşte numai egoismul. De ce nu spui fericirea ei, iubirea ei, viitorul ei…” „Fericirea Andreei se confundă cu a mea. Iubirea ei este şi a mea. Viitorul ei este strâns legat de al meu. Şi acum nu mă mai plictisi.” „Ştiu că dialogurile acestea cu conştiinţa nu sunt tocmai plăcute.” „Destul! Nu mă face să te urăsc, să te smulg din — 587 —

sufletul meu!” „Nu-ţi urez să o faci. În ziua când mă vei expulza, sufletul tău va rămâne mai uscat decât ciotul unui copac trăsnit, mai împietrit decât cremenea.” „Şi dacă îmi va plăcea să fiu uscat, împietrit? Las sentimentalismul ieftin pe seama altora.” „Te contrazici. Pretindeai că pentru prima oară iubeşti cu adevărat. Iubirea umanizează.” „Şi pe mine a reuşit Andreea să mă umanizeze.” „Andreea trebuie să fie preţul umanizării tale?” „Da! C’est à prendre ou à laisser.” „De ce foloseşte faţă de mine formulele seci? Sunt potrivite în comerţ sau în politică, nu într-un dialog cu conştiinţa.” „Le folosesc pentru că aşa îmi place. Îţi propun totuşi o tranzacţie. Dacă făgăduiesc să fiu bun cu Andreea, îmi îngădui să o păstrez?” „Ai întrebat-o şi pe ea dacă vrea să rămână cu tine? După câte ştiu a primit o scrisoare de la maică-sa.” „Am destule argumente s-o conving.” „Biata Andreea!” „Dacă îţi place să o compătimeşti, n-ai decât. Andreea va rămâne a mea. Va rămâne a mea până dincolo de mormânt. Nimeni şi nimic nu mi-o mai poate lua. Mă auzi? Nimeni şi nimic! Nimeni şi nimic”! Şi Andreea discută multă vreme cu ea însăşi. „Mama nu e supărată pe mine. Mi-a spus că îmi înţelege frământarea. Ce bună e! Mi s-a ridicat o greutate de pe inimă! Îmi cere să mă despart de Richard. Dar cum aş putea s-o fac? Deşi mama îmi — 588 —

scrie că sunt numai o victimă a împrejurărilor, am citit printre rânduri că în sinea ei mă socoteşte o fată rea. Sunt oare rea? Am păcătuit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, fiindcă îl iubesc pe Richard? Şi Maria Magdalena a fost o femeie rea. Iisus Cristos a iertat-o şi a luat-o sub oblăduirea sa fiindcă şi-a dat seama că sufletul ei nu era negru. Nici sufletul meu nu e negru. N-aş face rău nici unei gângănii. Este adevărat că iubesc. Dar iubirea mea nu aduce nimănui neajunsuri… Mama mă învinuieşte că am înstrăinat pe Richard de soţia lui. Nu-i adevărat! Richard mi-a jurat că soţia lui e nebună şi nu se mai poate vindeca. E atât de bolnavă încât nu-şi mai recunoaşte nici bărbatul, nici copiii. Atunci cu ce am greşit faţă de ea? Nici copiilor ei nu le vreau răul. Martor mi-e Dumnezeu că îmi place să fac numai bine. Sunt îndrăgostită de soare, de flori, de păsărele, de căţelul meu Pif… Ah, îl uitam pe Richard. Şi de el sunt îndrăgostită. Dar în alt chip. E un simţământ bizar pe care nu l-am mai încercat. Când îl văd pe Richard, mi se taie respiraţia. Simt o căldură ciudată în corp şi în suflet şi îmi vine să alerg în întâmpinarea lui, să-l sărut… Îmi place să alerg şi în întâmpinarea mamei, a tatei, a Cameliei sau a lui Raymond. Şi pe ei îi iubesc, îmi iubesc şi păpuşile. Îl iubesc şi pe Pif. Pe Pif mai mult decât pe ele, fiindcă are suflet. Père Anselme spunea că animalele n-au suflet. Ce enormitate! Pif al meu e un om în miniatură, un om în piele de căţel… E ciudat. De când l-am cunoscut pe Richard păpuşile nu mă mai atrag ca înainte. Sunt moarte. Numai imaginaţia mea le dădea viaţă. Dacă ar fi copii, cred că — 589 —

mi-ar plăcea mai mult. Dar e prea devreme să am copii. Richard spune că eu sunt copilul lui… e straniu, deşi zice că-i sunt copil, mă sărută altfel decât tata… Când mă ia în braţe, mă cuprind frigurile, mă topesc ca o lumânare… Mi-e ruşine să o mărturisesc. Dar e minunat când îl simt alături de mine. Uneori mi-e frică de el. Totuşi îl vreau cât mai aproape. Când mă priveşte cu ochii lui în care arde jăraticul, simt că mă încolţeşte frica. Îmi vine să fug. Şi totuşi nu o fac. Rămân pe loc, în vreme ce inima mi se zbate în piept ca o pasăre în laţ. Stau neclintită, ca şi când farmecele unui vrăjitor mi-ar fi anihilat voinţa şi puterea. Şi îl aştept. Aştept cu teamă şi totuşi cu plăcere, să mă cuprindă în braţele lui puternice, să mă strivească sub corpul lui de uriaş. Cred că m-am înroşit la faţă. Numai să nu mă vadă cineva… De ce îmi plac atât de mult îmbrăţişările lui? De ce? Nu sunt totuşi o femeie rea? Foarte rea? E caraghios, dar George nu-mi inspira niciun sentiment. Parcă ar fi fost de carton. Nici Challais nu face să-mi vibreze sufletul, deşi e băiat frumos. Nici Mr. Wragby. Înainte vreme aveam un jurnal în care îmi notam toate impresiile. L-am rupt de când l-am cunoscut pe Richard. Dacă aş fi scris în el tot ce simt şi dacă din întâmplare ar fi căzut sub ochii cuiva, aş fi murit de ruşine. Acum singura mea confidentă e luna. Seara, când sunt singură, trec la geam, dau perdeaua la o parte şi mă uit la lună. Ei îi spun toate păsurile şi bucuriile mele. Cu ea întreţin lungi conversaţii. Când e rotundă, e mai îngăduitoare. Îmi trece cu vederea poznele. Ca şi oamenii cu pântecele plin priveşte totul cu bunăvoinţă. Când e — 590 —

nouă şi ascuţită la capete, chipul ei e aspru, neînduplecat, ca ai guvernantelor slabe, osoase şi negricioase, care sunt severitatea personificată. Atunci îi ascund anumite lucruri… Şi mai e cineva căruia îi spun toate secretele… Pif. Căţelul meu. Am băgat de seamă că şi subreta mea, Cosette, încearcă să-mi câştige încrederea. Mă trage de limbă. Dar mă ţin tare. Nu-mi place fata aceasta. Prea se gudură, prea e mieroasă… Am observat că în lipsa mea îmi cotrobăieşte prin lucruri. Scrisoarea de la mama o voi ascunde bine; să nu dea Cosette de ea… Nu vreau să ştie că mama îmi porunceşte să vin acasă. Că la vârsta mea, mi se mai porunceşte ca unui copil… Ciudat! Foarte ciudat! Cine ar fi crezut că după ce îl voi cunoaşte pe Richard îmi voi părăsi familia. Doamne, Dumnezeule! Ce-a lăsat şi firea! Te îndrăgosteşti de un bărbat, care până mai ieri ţi-a fost străin, şi pentru el renunţi la părinţi, la fraţi, la casa în care te-ai născut şi în care ai trăit. Laşi totul pentru un necunoscut. Nu este extraordinar? Se poate spune însă că Richard e un bărbat ca toţi bărbaţii? Păcătuiesc chiar şi când îmi trece prin minte gândul acesta nedrept. Richard e mai îndrăzneţ decât Siegfrid, mai frumos decât Apollo, mai inteligent decât Socrate, mai întreprinzător decât Ulise! Richard e… Richard!… Cum aş putea să plec! Să-l las singur! Mai bine m-aş omorî decât să-i pricinuiesc lui cel mai mic neajuns. Richard! Viaţa şi soarele meu! Richard!” Pe nesimţite, Guy Wragby ajunse prietenul nedespărţit al lui Richard şi ai Andreei. La plimbare, la teatre, la concerte, prin sălile de expoziţie, la licitaţiile — 591 —

publice, în biserici, prin cafenele şi restaurante, pretutindeni erau văzuţi împreună. Wragby se îndrăgostise de Andreea. O iubire devorantă, cotropitoare, năvalnică, sortită să rămână de-a pururi neîmpărtăşită. Guy Wragby îşi dădea seama de acest lucru. Totuşi continua să rămână lângă Andreea. Prezenţa ei îl îmbăta ca licoare dumnezeiască, ca un stupefiant de care nu te mai poţi dezbăra. Pentru un surâs al Andreei, pentru o fărâmă de simpatie, pentru o scânteie de iubire şi-ar fi vândut sufletul diavolului. Cu instinctul sigur al amantului care simte apariţia rivalului, Richard descifrase cu uşurinţă sentimentele lui Wragby faţă de Andreea. Dolofanul era atât de robit de pasiunea sa, încât nu izbutea să-şi deghizeze dragostea. Aceasta liberă, dar foarte respectuoasă manifestare a sentimentelor sale, era uşurată de Richard – care neavând a se teme de concurenţă – îi arăta o înţelegătoare şi amuzată îngăduinţă. Veneraţia aceasta scăpase neobservată Andreei, care se deprinsese a fi admirată şi dorită de toţi bărbaţii, fără excepţie. În viaţa mondenă a Veneţiei secolului al XVII-lea se încetăţenise un personaj nelipsit în familiile patriciene. Personaj decorativ, cu atribuţii precise, numit sigisbé. Sigisbé-ul, era un fel de cavaler servant pe care soţul – acaparat de amante sau mai rar, de treburile republicii – îl lăsa să-i vegheze soţia. Sigisbéul o conducea la biserică, la spectacole, în vizite, o asista la toaleta de dimineaţă, îi făcea comisioanele şi tot felul de servicii. Potrivit tradiţiei, acest prieten al — 592 —

familiei era un admirator platonic al doamnei şi un apărător al onoarei soţului. Niciun curtezan nu îndrăznea să depăşească anumite limite în prezenţa sigisbé-ului, îndeobşte foarte iute la mânie. Ca şi în Franţa secolului al XVIII-lea, în care era de prost gust ca soţul să fie văzut prea des în compania soţiei, patricienii Veneţiei îşi cultivau reputaţia mondenă, ducând o existenţă cât mai ruptă de căminul conjugal. Richard, care privise la început cu ostilitate pe sigisbé-i, considerându-i nişte paraziţi, ajunse cu timpul la concluzia că uneori aceştia puteau avea un rost bine definit. În orele pe care el şi le dedica zilnic activităţii sale financiare, Andreea rămânea să se plictisească singură în apartamentul ei. Un sigisbé ar fi însoţit-o în plimbări, la biserică, prin magazine. Wragby ar fi fost cel mai indicat pentru acest rol. Îndrăgostit, dar inofensiv, ar fi corespuns de minune misiunii de cavaler servant al Andreei. Sondat de Richard, Dolofanul se înroşi de plăcere. — Aş fi fericit să o însoţesc pe Andreea în lipsa ta… Te asigur. Dar mă tem că nu voi corespunde, se apără el slab. Cu silueta mea nu sunt tocmai decorativ. Cum mi-ar sta să apar alături de ea? Ea frumoasă şi subţire ca o trestie, iar eu atât de rotund… — Nimic mai potrivit. Venus şi luna! râse Richard cu imperceptibilă ironie. Am şi vorbit cu Andreea. N-are nimic împotrivă. Wragby îşi asumă astfel rolul de sigisbé. Spiritualul şi causticul Wragby a cărui limbă veninoasă înspăimântase odinioară Oxfordul, ajunsese căţeluşul supus al unei fete tinere. Andreea, care nu era — 593 —

superficială, îi aprecia inteligenţa sclipitoare. Fizicul lui n-o indispunea. Durduliu şi roz, Wragby avea aspectul unui îngeraş grăsuţ, deghizat în haine burgheze. Richard era uimit de fascinaţia pe care tânăra fată o exercita asupra bărbaţilor. În faţa ei cinicul Wragby se bâlbâia iar Challais se pierdea ca un adolescent. Spre a nu sucomba tentaţiei, acesta se ferea să stea în preajma Andreei. Primea cu bucurie orice misiune care îl îndepărta temporar de Veneţia. Dar Richard voia să fie cu desăvârşire liniştit. Dornic a-şi asigura devotamentul slugilor, le plătea regeşte. Pentru a se feri de servitorii deprinşi să joace un rol dublu – primind bani şi de la stăpânul casei şi de la curtezanii doamnei – organizase în jurul palatului său o reţea de spioni şi de agenţi provocatori, cu misiunea de a depista pe slujitorii necredincioşi şi de a supraveghea orice persoană suspectă care ar fi dat târcoale palatului şi Andreei. Sigisbé-ul Wragby întărea indirect garda din jurul ei. Recunoscător lui Richard, fiindcă îi dădea prilejul să se bucure la orice oră din zi de prezenţa Andreei, o înconjura cu gelozia unui avar care îşi păzeşte comoara. Anturajul Andreei prezenta astfel toate garanţiile. Primejdia putea veni numai din afară. Zilele se depănau calme pe caerul vremii. Richard ajunsese a crede că părinţii şi rudele mai apropiate ale Andreei se resemnaseră să accepte situaţia de fapt. Liniştea sufletească îi era cu atât mai necesară cu cât preocupările legate de afacerile sale tindeau să ocupe — 594 —

iarăşi primul plan. Războiul pârjolea Europa. Armatele revoluţionare, în urma mobilizării generale ordonată de Convenţiune numărau peste un milion de oameni, cifră nemaicunoscută în campaniile de până atunci. Forţele militare ale puterilor coalizate sufereau înfrângeri repetate. Războiul economic era şi mai înverşunat. Blocusul naval impus de Anglia pentru înfometarea Franţei, crea serioase nemulţumiri în Europa. Neutrii care păstrau legături comerciale cu Franţa sufereau pierderi colosale. Forţele navale britanice confiscaseră Statelor Unite peste trei sute de vase comerciale, fiindcă traficaseră cu Antilele Franceze. Preşedintele Washington aplicase represalii, punând embargo asupra tuturor navelor engleze. Danemarca şi Suedia ameninţau Anglia cu războiul. În vârtejul acestei formidabile ciocniri de interese politice, militare, economice, Richard înregistrase pierderi serioase. Cinci nave cu grâu destinat Franţei fuseseră capturate de englezi. La Londra se dezlănţuise o înveninată campanie de presă împotriva sa. Era învinuit că joacă un rol dubios şi că agenţii săi comerciali fac spionaj în favoarea Franţei. În aceeaşi vreme la Paris, Convenţiunea ordonase confiscarea fabricii sale de armament de la Nantes. În acest cortegiu de neplăceri, împrejurările îl serviseră totuşi bine. Fuga sa din Anglia fusese oportună. La Londra ar fi riscat să fie arestat sub învinuirea de pactizare cu inamicii Angliei. Poziţia sa de cetăţean al unui stat neutru nu l-ar fi ferit de dezagremente. Pierderile erau însă precumpănite de profiturile fabuloase realizate de întreprinderile sale de import— 595 —

export, care făceau contrabandă în stil mare. Principiul lui Richard era clar. Interesele comerciale primau simpatiilor politice. Făcea comerţ cu cel care plătea mai bine. Iar dacă ambii beligeranţi erau dispuşi să plătească preţurile sale, vindea şi unora şi altora. Bineînţeles, avea grijă să păstreze cel mai adânc secret asupra acestor operaţii delicate. La Veneţia se bucura de imunitate. Pe teritoriul Serenissimei Republici – care îşi impunea o neutralitate strictă – era ferit de surprize. La Paris abia scăpase de ghilotină, la Londra era învinuit de a fi agentul Franţei. La New York, unde opinia publică era foarte aprinsă împotriva metodelor poliţiste ale Angliei, radicalii îl învinuiau că lucrează mână în mână cu negustorii din City, în vreme ce federaliştii bănuiau că s-ar fi vândut trup şi suflet revoluţionarilor. Din Veneţia, din acest minunat punct de observaţie, dirija din umbră ansamblul de operaţii. De la biroul său manevra, abil şi fără scrupule, piesele pe tăblia de şah a finanţelor internaţionale. Când corespondenţa era prea voluminoasă şi Richard nu avea timp să o parcurgă în întregime, Challais avea sarcina să i-o rezume într-un buletin al zilei. Într-o dimineaţă, pe când lucra la un astfel de buletin, Challais găsi în rapoartele sosite de la Paris câteva ştiri senzaţionale. Sări ca ars şi fluturând rapoartele, intră în biroul lui Richard. — Veşti extraordinare, Monsieur. Hébert, Mamora, Vincent, Pereira, prusacul Cloots, bancherul olandez le Kock au fost ghilotinaţi laolaltă cu alţi unsprezece — 596 —

aşa-zişi „agenţi ai străinătăţii”. La 24 martie, capul animatorului lui „Père Duchesne” a căzut în coşul comun. Sic transit gloria mundi. Ei, ce ziceţi? Acum vine marea surpriză. La 4 aprilie – deci numai zece zile după căderea lui Hébert – au urcat treptele eşafodului Danton, Desmoulins, Fabre, Chabot, Basire şi Delaunnay. În acest lot de granguri au mai figurat şi câţiva prinţi ai Bursei. Abatele d’Espagnac, bancherii Frey, danezii Diedriechsen şi spaniolul Quzman. Richard făcu ochii mari. Îşi trecu mâna prin păr, şi după ce fluieră a uşurare, exclamă: — Când te gândeşti că aş fi putut să le împărtăşesc soarta! Am avut un noroc… Ştii ce mi s-a întâmplat, Challais? În preajma plecării mele din Paris, unul din fraţii Frey îmi propusese a mă afilia unui sindicat constituit pentru doborârea rivalului lor neîmpăcat, Hébert. Au reuşit să-i facă de petrecanie lui Hébert. Dar au căzut şi ei în plasă. — Lupii se mănâncă între ei, Monsieur. Dar acesta e numai începutul. Ascultaţi continuarea raportului. Un nou lot de corifei i-au urmat la scurt timp. Chaumette, episcopul răspopit Gobel, generalii Beysser şi Dillon, şi spre a le pune vârf, văduvele Hébert şi Desmoulins. — Lucille Desmoulins? exclamă Richard. Pe Camille Desmoulins l-am văzut pentru ultima oară la el acasă. Îl vizitasem, sperând să-i obţin sprijinul pentru eliberarea ducesei de Lusignan. În loc de un cuvânt bun, puţin a lipsit să nu mă aresteze şi pe mine. Pe atunci era necruţător. Ar fi adoptat altă atitudine dacă ar fi ştiut că peste şase luni nevasta lui va urca treptele eşafodului, condamnată de alţii, tot atât de — 597 —

necruţători faţă de ea. — Robespiere e azi marele lup. — Mă întrec dacă nu se va găsi o oaie, care să-i sucească gâtul. — O oaie, Monsieur? — Să te ferească Dumnezeu de mânia celor slabi. Oile turbate sunt mai primejdioase decât lupii… În mai, Richard închirie o vilă pe Brenta. Urma pilda veneţienilor, care o dată cu venirea verii, părăseau oraşul pentru a-şi petrece vacanţa la ţară. Dragostea lor pentru verdeaţă, pentru pământul reavăn, pentru păduri, pentru ape curgătoare, îşi găsea în sfârşit împlinirea. Vara, Veneţia murea, se învăluia în tăcere, spre a reveni la viaţă abia în toamnă, când petrecerile, carnavalul îi înveseleau iarăşi zidurile. Richard hotărâse să plece la Brenta îndată după sărbătoarea „Căsătoriei Veneţiei cu marea”, care închidea sezonul monden. Vila închiriată era o magnifică reşedinţă de vară, clădită de un ilustru patrician, a cărui prosperitate cunoştea de la o vreme o eclipsă prelungită. Saloane uriaşe, galerii vaste, zeci de încăperi pentru gazde şi oaspeţi, peluze verzi, minunat întreţinute, terase suspendate peste care se revărsau cascade de trandafiri, statui şi vase de marmură oglindite în apele vii ale Brentei. Richard îşi puse în gând să cumpere vila pentru Andreea. Pentru ea voia să creeze în ţinuturile Veneţiei un mic regat de basm. Fiindcă nu-i putea oferi un nume şi o cunună de lămâiţă, îi pregătea în schimb o viaţă îmbelşugată. Deşi era convins că va trăi până la adânci bătrâneţe, Richard — 598 —

se pregătea pentru orice eventualitate. Ştia că în cazul morţii lui nu va putea lăsa nimic prin testament Andreei. Trebuia să-i asigure din timp o bună stare materială, care să o ferească de grija zilei de mâine. Această independenţă aurită pe care i-o dura cu perseverenţă, nu era lipsită de riscuri. O dată stăpână pe această avere fabuloasă, Andreea ar fi putut oricând să se despartă de el şi să-şi continue viaţa fie singură, fie alături de alt bărbat. Dar această posibilitate teoretică nu părea deloc probabilă. Viaţa intrase în făgaşul ei normal. Richard spera că familiile Northland şi Lusignan vor accepta totuşi situaţia de fapt. Într-o scrisoare trimisă Lady-ei Bolton, o prietenă a ducesei de Northland, îşi lua angajamentul să încerce imposibilul spre a regulariza legătura sa cu Andreea. Făcu chiar demersuri pentru a i se îngădui să divorţeze de Ophelia. Rugă pe Lady Bolton să fie ambasadorul său pe lângă familia Andreei. Se aştepta la un răspuns favorabil. Dar previziunile sale care în lumea afacerilor dădeau rareori greş se dovediră false în ceea ce priveşte reacţia familiilor Northland şi Lusignan. Într-o după amiază senină, în vreme ce asista din galeria deschisă a palatului său la regatele de pe Canale Grande, sosi Guy Wragby, grăbit şi aferat. — Trebuie să-ţi vorbesc între patru ochi, şopti el, plecându-se la urechea lui Richard, care se întreţinea cu un grup de invitaţi. Pe canal defilau agale largi peote alegorice. Prima reprezenta Timpul. Douăzeci şi patru de statui vii, înveşmântate în bogate costume, pline de fantezie, — 599 —

înfăţişau cele douăzeci şi patru de ore. O altă peotă era dedicată lui Apollon. Zeul era înconjurat de nouă muze, ispititor de goale. A treia evoca Grădina Hesperidelor. Altele, mereu altele, cu subiecte alegorice, tot mai variate, apăreau în depărtare. — Îţi aduc o veste neplăcută, spuse Wragby, după ce se retraseră de-o parte. Acum o oră m-am despărţit de ambasadorul Angliei, care mi-e prieten. În taină, ma înştiinţat că a primit instrucţiuni categorice de la Londra pentru a solicita guvernului Republicii Serenissime să ia măsuri imediate împotriva ta, în cazul că vei stărui a reţine ilegal pe Andreea. Greville, care semnează aceste instrucţiuni, mai cere ca Andreea să fie ridicată, eventual, manu militari şi predată unui agent al familiei de Lusignan, care o va conduce la Londra. Ambasadorului i s-a recomandat să ducă negocierile în cea mai adâncă taină, spre a nu se face vâlvă în jurul numelui Andreei. Le secret de Polichinelle. Toată Veneţia cunoaşte legătura ta cu Andreea. — Şi Veneţia mă condamnă? — Să te condamne? Mă faci să râd, Richard. Veneţia care primeşte sub aripa ei pe toţi aventurierii lumii, Veneţia care ridică amoralitatea la rang de îndreptar în viaţă, nici nu concepe a te condamna pentru ceea ce numeşte ea o inofensivă legătură amoroasă. Veneţia nu l-a condamnat nici pe lordul Baltimore, care călătorea cu un serai de amante şi cu doi negri nubieni, cu roluri foarte echivoce. Nu l-a condamnat nici pe cardinalul de Bernis care corupea călugăriţele tinere, poftindu-le pe rând în cazinoul său. — 600 —

— Atunci de ce aş avea să mă tem? — Opinia publică veneţiană nu reprezintă totul. Colegiul înţelepţilor şi Senioria, care în general închide ochii asupra acestor fleacuri, sunt obligate să ţină seama de dorinţa guvernului Marii Britanii. În Italia influenţa Angliei e în creştere. Azi, când Franţa revoluţionară ameninţă să invadeze lumea, Marea Britanie a devenit campionul lumii vechi. Italia, care a mai cunoscut apăsarea cizmei franceze, vede în leul britanic pe conducătorul firesc al coaliţiei statelor reacţionare. Altădată, Colegiul Înţelepţilor ar fi respins cu politeţe, dar cu fermitate, cererea ambasadorului nostru. Azi, e nevoit a face concesii. — Crezi că guvernul Veneţiei va lua măsuri? întrebă Richard alarmat… — Cred. — Atunci nu-mi mai rămâne decât să iau iarăşi drumul pribegiei. Îţi dai seama că nu voi renunţa la Andreea. — Unde să pleci? La Roma, la Milano? Ambasadorul Angliei e deopotrivă de influent. La Napoli? Lady Hamilton dictează reginei. În Rusia? Cum ai să ajungi acolo? Afară de aceasta, poţi să ştii ce primire ţi se va face? — Eşti de părere, văd, că nu îmi rămâne decât să capitulez fără condiţii! — Să nu dramatizam, Richard. Sunt şi alte posibilităţi. — Care? Să acopăr Senioria cu bani? — Nu. Senioria e incoruptibilă. Respectă străvechile tradiţii de integritate ale oligarhiei veneţiene. — 601 —

— Atunci? — Caută o formulă legală care să contracareze acţiunea autorităţilor. Apelează la serviciile unui jurist priceput şi îndeajuns de viclean, pentru a se descurca în această împrejurare. — De acord. Găseşte-l tu. Cunoşti mai bine decât mine Veneţia şi pe veneţieni. Wragby se puse pe lucru. După investigaţii îndelungate, descoperi un eminent om de legi, pe nume Antonio Pozzi, care le oferi de îndată soluţia. Andrea trebuia căsătorită – de formă bineînţeles – cu un cetăţean veneţian. Senioria va fi obligată să-i acorde azil şi protecţie. Trebuie lucrat repede, spre a nu da timp autorităţilor să ia măsuri, înainte de încheierea căsătoriei. — Unde să găsesc un om cinstit, care să se preteze la acest joc? zise Richard încruntându-se. Planul nu îi surâdea. — Nimic mai simplu. Veneţia geme de nobili scăpătaţi, gata oricând să accepte o formulă susceptibilă să le îmbunătăţească starea financiară. — Dar dacă după căsătorie, acest soţ… — …In partibus, completă avocatul: Adică onorific. — Ei bine, ce se întâmplă dacă acest soţ onorific, sau in partibus, cum îi spui dumneata, pretinde a-şi exercita drepturile conjugale? — Înainte de căsătorie, Sir Sunderland vom încheia un act sub semnătură privată, care va fixa condiţiile dumneavoastră. În cazul că soţul onorific şi-ar manifesta ulterior anumite pretenţii nepermise, veţi publica documentul. Automat căsătoria va fi anulată. — 602 —

— Ar însemna să deschidem procese, să facem vâlvă… — Nu există altă cale. Afară bineînţeles de soluţia de a părăsi teritoriul Veneţiei. Cred însă că numai la Beyul Algerului veţi fi ferit de influenţa autorităţilor britanice. Despre azilul algerian, să nu mai vorbim. Cred că nu vă surâde perspectiva de a vedea pe Signora Lusignan târâtă în seraiul vreunei căpetenii de piraţi. Formula sugerată de mine mai prezintă un mare avantaj. Vă degajează de orice responsabilitate, în ochii lumii redeveniţi un om cu reputaţie intactă. — Trebuie să mă mai gândesc, Messer Pozzi, zise Richard. — Desigur. Nu aveţi însă timp de pierdut. Richard îşi dădea seama că nu are de ales. Cu toate dezagrementele, această căsătorie „albă” prezenta avantajul că elibera definitiv pe Andreea de tutela părinţilor. Tot Messer Antonio Pozzi îşi luă sarcina să dibuiască şi omul potrivit. Investigaţiile sale se îndreptară de la început spre acei patricieni sărăciţi, porecliţi Barnaboţi, după numele cartierului SanBarnabo, în care îşi găseau sălaşul. Printre nobilii aceştia scăpătaţi, care ar fi acceptat orice ofertă susceptibilă a le umple buzunarul, dibui Messer Antonio Pozzi pe un tânăr patrician frumos ca un arhanghel şi cu un nume foarte decorativ, Lorenzo da Ponte. Nobilul candidat la mâna Andreei îşi purta cu semeţie hainele roase în coate. Antecedentele sale erau recomandabile. În cursul secolelor, patru ambasadori, trei procuratori, câţiva amirali şi un conspirator care — 603 —

pierise decapitat. Bunicii şi părinţii săi îşi dăduseră silinţa să spulbere toate avuţiile adunate de înaintaşi. Străbunicii lui da Ponte stăpâniseră două palate la Veneţia, o vilă pe Brenta, trei domenii pe terra ferma şi o flotă de vase comerciale. Bunurile tânărului Lorenzo se rezumau la două perechi de nădragi desfundaţi, o pălărie decolorată, o capă neagră, cârpită, care începuse să bată în verde, o pereche de pantofi din care ieşeau discret degetele şi două cămăşi ciuruite. Doar spada purtată la şold ar fi fost demnă să figureze într-un muzeu. Un strămoş al lui Ponte o capturase în cumplita vălmăşeală a bătăliei de la Lepante. Când auzi propunerea lui Messer Antonio Pozzi, tânărul Lorenzo se încruntă, făcu mutră ofensată, puse mâna pe garda spadei, apoi declară că un nobil de rangul său nu poate conveni la asemenea târguieli ruşinoase. — Numele patricienilor da Ponte nu e obiect de tranzacţie. Sute de femei bogate şi de rang înalt din întreaga Italie ar onorate şi fericite dacă aş încuviinţa să le întind mâna. Lorenzo da Ponte nu se pretează la combinaţii dubioase. — Nici când compensaţia atinge cifre impresionante? — Nimic nu impresionează pe un da Ponte! Nimic! — Nicio mie de ducaţi? Lorenzo ciuli urechile. Înghiţi zgomotos în sec, în vreme ce mărul lui Adam săltă pe gâtlej în sus, ca mingea aparatului de măsurat puterea, în iarmaroacele din preajma Paştelui. — Dacă nu-ţi convine, mă voi adresa altuia, spuse — 604 —

vicleanul Antonio Pozzi, ridicându-se încet de la masă. — O clipă, Messer, se grăbi Lorenzo să-i reţină. — N-are rost să-ţi mai răpesc timpul preţios, stărui omul de legi. Nici eu nu am vreme de pierdut în pertractări îndelungate. — Urcă la o mie cinci sute de ducaţi şi facem târgul, zise da Ponte, căruia i se trezise pe neaşteptate interesul. — O mie. Niciun ducat mai mult. Sute de patricieni, Signor da Ponte, abia ar aştepta această ofertă. Plec. Cu bine! — Primesc! zise Lorenzo suspinând din greu. O fac numai pentru Signor Sunderland, care – după cum spui dumneata – e patrician ca şi mine. Nobilii trebuie să-şi acorde sprijin. — Şi Signora Andreea Lusignan are sânge albastru, zise avocatul. Prin această căsătorie – platonică desigur – te vei înrudi cu ducii de Northland din Anglia şi cu ducii de Lusignan din Franţa. Nu mai vorbesc de recunoştinţa marchizului de SunderlandBeauclair, care nu se va rezuma la această mie de ducaţi. — Veşmintele de mire mi le plăteşte marchizul, sper, zise Lorenzo. — Da. Se poate aranja. Acordul scris fu semnat a doua zi, în biroul lui Messer Antonio Pozzi, în prezenţa lui Richard şi a lui Guy Wragby, care semnă ca martor. Potrivit acestei înţelegeri, Lorenzo da Ponte devenea soţul nominal al Andreei de Lusignan. Căsătoria rămânea strict platonică! Îndată după ceremonia nupţială, soţul îşi va — 605 —

lua rămas bun de la soţia sa, care-şi va păstra toată libertatea. Soţul nu va putea pretinde niciodată soţiei convieţuirea şi nici nu va încerca să-i stingherească independenţa. De asemenea, soţul nu va avea drept aşi moşteni soţia, sau pe eventualii ei copii, în cazul decesului acestora. Această convenţie rămânea strict secretă. În caz că soţul va încălca vreuna din clauze, soţia va avea latitudinea de a cere anularea căsătoriei în faţa tribunalelor laice şi autorităţilor ecleziastice, fără ca pârâtul să aibă dreptul de a se opune. Această convenţie, aparent limpede, putea genera nenumărate complicaţii. Richard nu-şi făcea iluzii. În ziua următoare se celebră în taină, la biserica San Stefano, căsătoria dintre Lorenzo da Ponte, patrician veneţian şi Andreea de Lusignan Valois, fiica prea puternicului duce Louis de Lusignan şi a prea ilustrei ducese Patricia de Lusignan, născuţi DamleyNorthland. După nuntă, Lorenzo de Ponte nu se mai înapoie în cartierul San-Barnabo. Închirie un apartament confortabil într-unul din palatele de pe Riva degli Schiavoni, îşi înnoi penajul şi începu şi cutreiere cazinourile în căutarea norocului, care-i dăduse o dovadă palpabilă de simpatie. De formă, i se amenajă la Palazzo Andreea un apartament, pe care bineînţeles nu avea să-l ocupe niciodată. În timpul ceremoniei religioase, Richard urmărise cu ascuns interes expresia Andreei. Voia să-i citească simţămintele în acest moment solemn, aşteptat cu nerăbdare de toate fetele. Mirele Andreei avea o înfăţişare minunată. Prestanţa şi regularitatea clasică a trăsăturilor se armonizau frumuseţea tinerei femei. — 606 —

S-ar fi zis că erau făcuţi unul pentru altul. — Nu cumva l-am adus pe Tristan în preajma Isoldei? se întrebase Richard, cu teamă. Nicio clipă Andreea nu-i dăduse prilej de tulburare sufletească. În timpul slujbei, ochii ei stătuseră aţintiţi spre altar. Iar când abatele îi pusese întrebarea sacramentală: — Vrei să iei de soţ pe acest bărbat? Privirile ei se îndreptaseră spre Richard, şi cu un surâs fericit pe buze rostise: — Da! Vreau. Richard înţelesese înduioşat că acest da desprins din suflet, era destinat numai lui. Fericirea sa ar fi fost necuprinsă, dacă n-ar fi existat lanţurile matrimoniale care îl ţineau legat de Ophelia. De multă vreme nu mai simţea decât milă pentru biata nebună. Cu timpul mila se transformase în ură. Ophelia era singurul obstacol în calea desăvârşirii legăturii lui cu Andreea. Îndată ce Richard şi Andreea se văzură singuri, după acea pseudonuntă, ea îl îmbrăţişă tandru. — Azi, Richard, m-am măritat cu tine, prin procură. Aşa cum făceau pe vremuri reginele care se căsătoreau mai întâi în ţara lor cu solul regelui mire. — Acesta a fost pentru tine înţelesul serviciului religios de azi? — Numai acesta. Acum legătura noastre e binecuvântată de Dumnezeu şi de biserică. Richard citi iubirea în privirile ei. Experienţa îl învăţase că numai în ochii unei femei îndrăgostite poţi desluşi acea perfectă îmbinare de duioşie, căldură, devotament, admiraţie, şi supunere oarbă. Andreea îl — 607 —

robise tocmai prin această supunere. Deşi avea încredere deplină în ea, trecea uneori prin inexplicabile crize de gelozie. În timpul acestora, îl supăra până şi prezenţa inofensivului Wragby. Challais îi devenea insuportabil, iar existenţa lui Lorenzo da Ponte îl înspăimânta. Căsătoria de formă dintre Andreea şi tânărul patrician veneţian îşi dădu în curând roadele. Richard şi Andreea primiră într-o zi, o invitaţie din partea şefului poliţiei oraşului. Cu politeţe rece, acesta le aduse la cunoştinţă că guvernul britanic făcuse demersuri pe lângă guvernul Serenissimei Republici, solicitând trimiterea în Anglia a Signorei Andreea de Lusignan, răpită de pe teritoriul regatului Britanic şi adusă cu forţa la Veneţia. Richard, care se aşteptase la această convocare, avusese grijă să vină împreună cu Lorenzo da Ponte. Lorenzo declară ritos că Signora de Lusignan era soţia sa şi că în această calitate avea dreptul la protecţia autorităţilor veneţiene, soţul ei fiind patrician veneţian, înscris în Cartea de Aur a Republicii. Calm, şeful poliţiei cercetă actele doveditoare, apoi spuse că va referi Senioriei, care va hotărî în ultimă instanţă. Stratagema lui Messer Antonio Pozzi fu încununată de succes. Guvernul Serenissimei Republici comunică ambasadorului englez că Signora Andreea de Lusignan, prin căsătoria ei cu Lorenzo da Ponte, cavaler şi cetăţean veneţian câştigase cetăţenia veneţiană. Republica îi datora azil şi protecţie. Părinţilor nu le rămânea decât să se adreseze tribunalelor veneţiene, singure competente să judece — 608 —

acest caz. Drept, mulţumire pentru contribuţia lui da Ponte, Richard îi mai dărui o mie de duceţi. Cerul se însenina iarăşi… Locuitorii Veneţiei, citadelă de piatră şi marmură, clădită pe apele moarte ale Lagunei, au dus întotdeauna dorul câmpiilor verzi, al pădurilor umbroase şi al apelor vii de râu. Vara, mai cu seamă, veneţienii săraci sau bogaţi se străduiesc să îşi îndeplinească acest vis, fiecare în felul lor. Cei sărmani, care trăiesc în locuinţe strâmte, puţin aerisite, lipsite de curţi şi de spaţii largi, îşi amenajează pe glafurile ferestrelor grădini minuscule, alcătuite din câteva vase de flori, întreţinute şi străjuite cu evlavie. Orăşenii ceva mai înstăriţi, folosesc curţile de lumină, ori înalţă pergole de trandafiri, sub care îndată după lăsatul serii, joacă biribi, stau la taifas, ori cântă serenade la lună. Bogătaşii evadează pe terra ferma. O dată cu ei pleacă şi străinii care au gustat până atunci plăcerile carnavalului şi ambasadorii care-şi continuă importantele lor atribuţii în cazinourilor discrete de pe Brenta, şi aventurierii care nu mai au pe cine înşela, şi clientela mai marilor zilei, şi femeile frumoase şi actorii, şi oamenii de litere şi artă, şi trântorii, şi ofiţerii aflaţi în concediu, şi parohii rămaşi fără enoriaşi, şi saltimbancii şi şarlatanii, şi zbirii, şi trişorii… Veneţia amorţeşte, toropită de soarele văratic. Apele stătute ale canalelor miros ceva mai tare, nouraşi de — 609 —

musculiţe bâzâie în văzduh, gondolele, puţine la număr, plutesc parcă mai leneş. Prin piaţetele încinse de arşiţă, abia dacă se mai târăşte câte un trecător plictisit. În schimb, pe Brenta, la Mira, Dolo Maglione, ori dea lungul drumului ce duce la Treviso, viaţa începe să pulseze. În staţiunile estivale, destinate celor mulţi, ori în palatele patricienilor, serbarea veneţiană îşi reia firul. Toate contribuie să înfrumuseţeze viaţa şi să înveselească sufletul. Şi chermesele, la care patricienii şi oaspeţii lor dansează cu ţărăncuţele frumuşele şi apetisante, şi focurile de artificii care incendiază noaptea văzduhul, şi ecourile cântecelor de Pergolese şi Cimarosa, şi echipajele superbe care se încrucişează pe aleile umbrite, şi cavalcadele care străbat pădurile scăpărătoare de rouă, şi ospeţele în aer liber, servite în argintărie grea, pe cuverturi de mătase întinse pe iarbă, şi mascaradele şi comediile, şi vânătorile monstre cu haite de copoi şi sute de călăreţi, şi plimbările în bărci învăluite în covoare scumpe şi pavoazate cu lampioane japoneze. În vilele de pe Brenta, bogaţii se întreceau să-şi etaleze luxul. În vila sa de la Zala, marchizul Albergoti oferea sutelor de invitaţi reprezentaţii teatrale de înalt nivel artistic şi spectacole de operă care rivalizau cu Scala din Milano. În vila contelui Ludovic Widmann, porţile erau larg deschise pentru oricine. Ospeţele nu mai conteneau. Mesele acoperite cu mâncăruri alese şi fructe exotice stăteau întinse douăzeci şi patru de ore din zi. Marc Contarini primea cu pompă regală pe ducele de Brunswick. Marc Antonio Mocenigo a rămas — 610 —

legendar prin somptuozitatea petrecerilor organizate în cinstea prinţului de Wurttemberg. Francesco Rezzonico, amfitrionul împăratului Joseph al II-lea şi Cinzio Pisani, gazda regelui Gustav al III-lea al Suediei, au serbat aceste vizite cu un fast care a lăsat în urmă magnificul ceremonial de la Versailles. Această risipă era precumpănită la unii patricieni de o zgârcenie pe care o puneau în practică numai la cheltuielile mărunte. Astfel, proprietarul unei vile, în care serbările, balurile şi pantomimele se ţineau lanţ, realiza economii, micşorând cu câteva livre salariul unui grădinar. Dogaresa Mocenigo, acceptase să fie naşa fiicei unui ofiţer din garda soţului ei, cu condiţia de a nu fi obligată să facă vreun dar. Onoarea de a avea o astfel de naşă era preferabilă avantajelor materiale. La moartea dogelui, aceeaşi înaltă doamnă cheltuise patruzeci de mii de ducaţi, şi distribuise zeci de mii de lumânări de ceară. Multe patriciene care purtau cascadă de bijuterii la petreceri şi banchete, se mulţumeau în intimitate să mănânce fasole şi castraveţi. Majoritatea nobililor cheltuiau însă nebuneşte, ipotecându-şi averile, împrumutându-se la cămătari, vânzându-şi pe rând palatele şi domeniile, până ajungeau să moară pe paie. Vila închiriată de Richard pe Brenta era un edificiu grandios din secolul al XVI-lea. Stucuri aurite, arabescuri fantastice, oglinzi de Murano şi tapiserii de Arras îi împodobeau încăperile. Armonia culorilor, roşu şi aur, alb şi aur, verzui şi aur, trandafiriu şi aur, încântau ochiul, frescele de Veronese şi Tiepolo, — 611 —

mobilele create de Brustolon, transformau această locuinţă estivală într-un muzeu al artei veneţiene. În magnificul decor Andreea îşi găsea un cadru demn de frumuseţea ei. Când scria la cabinetul-birou, o autentică piesă Certosina din secolul al XVI-lea, sau când îşi primea invitaţii, stând în scaunul ei Savonarola, evoca o domniţă din epoca de aur a Veneţiei, căreia o zeitate capricioasă îi redase viaţa spre desfătarea muritorilor de rând. În acea epocă sosi şi Challais de la Milano. Fără săşi mai schimbe costumul de călătorie, se anunţă lui Richard, care savura un bogat supeu cu vin de Falerno în tovărăşia Andreei şi a câtorva invitaţi. — Ce e graba aceasta, Challais? întrebă Richard, când îl văzu prăfuit, îmbujorat la faţă, cu ochii strălucitori de emoţie. — O veste mare, Monsieur! Robespierre a fost decapitat! — Nu se poate! exclamă Richard, ridicându-se brusc de pe scaun. — Şi în prăbuşirea lui a târât peste o sută de complici. Tuturor prietenilor devotaţi ai „Incoruptibilului” li s-a oferit în sfârşit prilejul să simtă pe grumaz tăişul rece al ghilotinei. În glasul lui Challais vibra o ură neîmpăcată. Călăii calcă pe urmele victimelor, adăugă el rânjind. Nu va scăpa niciunul. Au fost decapitaţi şi Saint-Just şi Couthon şi Le Bai şi Robespierre-prâslea, şi Dumas, preşedintele Tribunalului Revoluţionar. Dumas, care i-a condamnat pe d’Hautefeuille, pe Lauzun, pe Luxembourg, pe Chatillon. Şi culmea e că această — 612 —

lovitură de stat nu a fost dată de regalişti, de constituţionali sau de vendeeni. Corifeii contrarevoluţiei sunt Tallien, Fréron şi Fouché, călăii de la Bordeaux, Marsilia şi Lyon, la care s-a adăugat şi renegatul Barras. — Contrarevoluţie? întrebă Richard gânditor. — Se pare că da. Ziarele sosite din Franţa scriu că porţile închisorilor au fost deschise, că poporul sărbătoreşte doborârea tiraniei iacobinilor şi că ţara întreagă respiră în sfârşit un aer de libertate. N-ar fi exclus ca Barras să încerce a juca rolul generalului Monck, restaurând monarhia. Se spune că imediat după arestarea lui Robespierre a făcut o vizită micului Louis al XVII-lea, la închisoarea Le Temple. — Nu-l văd pe Barras în postura lui Monck, zise Richard. Loviturile acestea de teatru, prea spectaculoase, sunt în general de suprafaţă. În ceea ce mă priveşte, socotesc prăbuşirea lui Robespierre un simplu episod din lupta pentru întâietate a maimarilor revoluţiei. — Dar temniţele se golesc. Teroarea a fost sugrumată. Şi o dată cu ea şi Revoluţia. — Eşti optimist, Challais. Andreea, care ascultase cu emoţie discuţia, se îngălbeni deodată. Suspină adânc, iar trupul i se frânse ca o trestie. Capul îi căzu pe spătarul jeţului, Richard se repezi să o sprijine. — Ia-o pe braţe şi du-o repede în dormitor, Signor Sunderland, porunci Elisabeta Contarini cere se afla de faţă. — Challais, Wragby, chemaţi un medic! strigă — 613 —

Richard, executând fără murmur ordinul Siqnorei Contarini. Challais plecă val-vârtej după doctor. Cinicul şi calmul Guy Wragby fu cuprins de o criză de isterie. Se agita fără rost, zăpăcind servitoarea cu porunci contradictorii. Ceilalţi oaspeţi se priveau cu îngrijorare, neîndrăznind să intervină. Numai Alvisio Contarini stătea impasibil. Soţia sa făcuse semn să se liniştească apoi plecase spre dormitorul Andreei. După câteva minute de încordată aşteptare, Richard îşi făcu apariţia în salon. Era livid. Buzele îi tremurau de emoţie şi teamă. — Andreea a rămas în grija Signorei Elisabeta care m-a expediat spunându-mi că în asemenea cazuri bărbaţii n-au ce căuta, căci mai mult încurcă lucrurile. Încerca să glumească, însă surâsul era tot atât de forţat ca şi tonul pe care-i adoptase. — Dacă Elisabeta se ocupă de Signora Andreea, poţi să nu te mai temi, îl povăţui Contarini. — Şi medicul nu mai soseşte o dată! exclamă Richard nerăbdător. — Nu e nevoie de niciun medic, se auzi glasul vesel al Elisabetei Contarini, care intra în salon. Îţi aduc o veste bună Signor Sunderland. Signora Andreea, va avea un copil. Elisabeta Contarini era îndeajuns de diplomată pentru a nu-şi felicita amfitrionul pentru paternitatea sa. Oficial, Lorenzo de Ponte era tatăl. Toată lumea ştia însă că în ceea ce îl privea, străvechiul dicton „Pater est la quae justae nuptiae demonstrant”, — 614 —

rămânea o simplă formulă lipsită de conţinut.

— 615 —

Capitolul zece 1797… La Paris… Totul e de vânzare… Palatele sunt de vânzare… Caleştile prăfuite, cenuşii de mucegai, sunt scoase din remize şi puse în vânzare… Caii de rasă sunt de vânzare… Fecioarele sunt puse la mezat… Şi bisericile sunt scoase la licitaţie… Tablourile semnate de maeştrii cu renume mondial se vând pe nimic… Pe nimic se vând mobilele semnate de Boulle, de Reisner, de Cressent… Goblenurile, tapiseriile de Beauvais şi Felletin zac roase de şoareci prin poduri, din lipsă de amatori… Vitraliile smulse de pe biserici sunt de vânzare. Se vând şi balustradele şi grilajele de fier forjat care n-au încă fost topite şi transformate în ghiulele. De vânzare sunt bunurile mobile şi imobile ale ghilotinaţilor. În Rue de Faubourg Saint-Honore sunt scoase la licitaţie mobilele condamnatului Button… În Rue de Faubourg-du-Roule, se vând bunurile fostului duce Louis de Noailles… Şi cărţile lui Danton se vând. Se vând biblioteci întregi… Din tomurile de mare lux editate de Grandjean şi Luce şi legate de Padeloup, Douceur şi Le Monnier, precupeţii fac pungi pentru făină, mazăre, fasole. Făina e mai scumpă decât diamantele… Pianele împodobite cu panouri de Chardin şi Watteau, miniaturile de Hall, Dumont, Fragonard, bibelourile de Sèvres, Chantilly şi Saint-Cloud, covoarele de Aubusson se vând pe preţuri derizorii… De vânzare sunt şi odăjdiile preoţeşti, şi hainele vechi, şi decoraţiile pe care nu mai — 616 —

are cine le purta… Bisericile, catedralele, mănăstirile, atât de venerate odinioară, şi-au schimbat destinaţia. În SainteChapelle a fost depozitată arhiva palatului de Justiţie… Saint-Eloi-des-Barnabites a devenit turnătorie de tunuri… Saint-Barthélemy a fost transformată în teatru… Dumnezeu şi cohortele lui de sfinţi au fost evacuaţi din catedrala Notre-Dame. În locul lor tronează Zeiţa Raţiune, pe care Robespierre a ridicat-o la rang de divinitate supremă. De la moartea „Incoruptibilului”, zeiţa a fost lăsată pradă uitării: Grandeur et décadence… La Val-de-Grâce, capela în care erau păstrate altădată inimile principilor regali, sunt depozitate efecte militare… Biserica Visitation-deSainte-Marie e de închiriat… În mănăstirea SaintLazare, a fost instalată o şcoală de trompeţi… Zeci de biserici şi capele sunt dărâmate… Şi palatele „foştilor” au schimbat stăpânii. Confiscate, vândute, închiriate, transformate, trec din mână în mână… Palatul Biron a devenit şcoala de dans: sâmbăta şi duminica se dau baluri populare. Palatul d’Orsay adăposteşte un bazar… Palatul Galiffet a fost atribuit Ministerului Afacerilor Străine… Un bărbier a achiziţionat palatul principilor de Salm… Palatul ducilor de Luynes a fost transformat în creşă… În palatul Chabot s-a amenajat o baie publică… Palatul financiarului Beaujon şi-a schimbat numele. I se spune Elysée şi în fiecare seară e luminat din pod şi până în pivniţă. În saloanele vaste, balurile se ţin lanţ… În palatul Tuileries, fost până mai ieri reşedinţă regală, sălăşluiesc întunericul, păianjenii, şoarecii şi — 617 —

bufniţele… Sorbona e de vânzare… De vânzare… e şi colegiul Cluny… Colegiul Harcourt a devenit atelier de lăcătuşerie… În colegiul Lemoine se învârteşte roatanorocului. Sălile de cursuri adăpostesc birourile unei loterii. În piaţa Revoluţiei faimosul „Plop al Libertăţii” îşi înalţă spre cer ramurile uscate. Gloria acestei pieţe a apus o dată cu dispariţia ghilotinei… Menajeriile de la Versailles şi Trianon au fost transferate în Grădina Plantelor, care cunoaşte o glorie crescândă… Căderea lui Robespierre şi a Jacobinilor a dat apă la moară reacţionarilor. Bustul lui Marat, idolul de ieri, e spânzurat în faţa unei măcelării din Rue Calande, în ovaţiile mulţimii. Parisul noctambulilor s-a mutat pe Boulevard du Temple, pe Rue Saint-Honoré, pe Rue Montorgueil… Spectacole, cafenele, restaurante, baluri, zgomot, veselie, muzică, furnicar de oameni dornici de petrecere… Gloria fostului Palais-Royal a apus. De când i s-a democratizat numele şi i se spune PalaisEgalité, a ajuns locul de întâlnire al derbedeilor, al fanţilor de mahala, al prostituatelor şi al histrionilor… Tripouri infecte, bordeluri, cafenele şi taverne rău famate, e tot ce a mai rămas din gloria de odinioară… Nu numai societatea, dar şi moda a suferit mari schimbări. Sub vechiul regim, Versailles-ul dădea tonul eleganţei. Acum, antichitatea greacă şi romană sunt sursele de inspiraţie ale dictatorilor modei. Peruca pudrată a fost detronată de peruca „à la Titus”, „à la Caracalla”, sau „à la Aspasie”. Pe străzi, femei — 618 —

înveşmântate în văluri transparente, bogat drapate, îşi etalează savant goliciunea. Muscadinii şi incroyabilii îşi plimbă pe bulevarde musculatura, costumele excentrice şi bastoanele groase ca braţul, care la nevoie devin arme ofensive… Pe străzi vânzătorii de ziare răcnesc pe întrecute, ispitind pe amatori cu titlurile noilor gazete… Citiţi „Le Menteur”! „Le Menteur”!… Citiţi „Le Courrier Universel”! „Le Miroir”! „Le Miroir”!… Cumpăraţi „La Grandeur”! Citiţi numai „L’Aurore”! „L’Accusateur Public”! „L’Aurore!… A apărut „L’Etoile”!… Cumpăraţi „L’Etoile”! Cumpăraţi „L’Etoile”!… Mizeria e cumplită, deşi asignatele au fost scoase din circulaţie, lipsa de bani rămâne tot atât de acută. Cozi nesfârşite fac de gardă în faţa prăvăliilor cu alimente… Pâinea e mai rară decât aurul… Oamenii în zdrenţe, livizi de foame, cad pe străzi… Pe sub poduri, prin fundături, trecătorii descoperă în zori cadavrele acestor nenorociţi… Palatele financiarilor sunt însă oaze de lumină, lux şi belşug, în acest oraş îngenuncheat de mizerie… Speculanţii îşi durează peste noapte averi uriaşe. Bursa este templul spre care se îndreaptă toate speranţele… Financiarul este omul zilei… Corupţia, arma de predilecţie… Aurul, scopul vieţii… La Paris… În 1797… Spre acel Paris se îndrepta în galopul cailor trăsura de călătorie a lui Richard Sunderland-Beauclair. Legănat pe pernele pufoase ale banchetei, privea pe fereastră ulmii aliniaţi ca soldaţii în front de-a lungul — 619 —

şoselei drepte. Frunzişul arămiu fremăta în vânticelul cald. Zi senină, calmă, de sfârşit de toamnă. Soarele asfinţea într-o mare de vermillion. Richard împlinise patruzeci şi trei de ani. Era încă fascinant. Pierduse frumuseţea, proaspătă a tinereţii. În schimb, chipul său câştigase o prestanţă calmă. Ochii săi profunzi erau mai seducători ca niciodată. Trăsăturile căpătaseră o asprime bărbătească, matură, subliniată de părul ondulat, argintat la tâmple. Spre a fi pe placul Andreei, ţinea pasul modei. Nu mai purta perucă, iar părul şi-l pudra numai la ocazii solemne – recepţii, baluri de gală, banchete. Fracurile lui impecabile erau croite de Schweitzer şi Weston, furnizorii prinţului de Walles, iar încălţămintea era opera lui Davidson, pantofarul Curţii Britanice. Spre deosebire de epoca tinereţii, când arbora o eleganţă ostentativă, Richard se străduia acum să nu atragă atenţia decât prin distincţia şi corectitudinea gustului cu care îşi armoniza fiecare articol vestimentar, atât în ce priveşte linia, cât şi nuanţa – astfel încât să obţină un ansamblu de o sobră eleganţă. Din ziua din care Challais îl adusese ştirea răsturnării dictaturii lui Robespierre, evenimentele se rostogoliseră într-un ritm nebunesc. Richard trecuse prin emoţii şi frământări fără număr, încercase amărăciuni profunde, dar şi mari bucurii. La 25 decembrie 1794, în noaptea de Crăciun, Andreea îi dăruise un băiat. Fericirea tatălui fusese delirantă. Copilul, nu numai că-i cimenta legătura cu Andreea, dar îi deschidea şi perspective trandafirii. Pentru — 620 —

prima oară se bucura din toată plenitudinea de simţământul paternităţii. Copiii rezultaţi din căsătoria cu Ophelia îi fuseseră întotdeauna străini. Adeseori, se autoflagelase, aducându-şi învinuirea că e un tată denaturat, că trebuie să-şi schimbe atitudinea faţă de vlăstarii care erau ai lui şi numai ai lui. Totul fusese zadarnic. Bunele lui intenţii se zdrobiseră de un simţământ ciudat, care-i paraliza orice iniţiativă de apropiere. Repulsia nutrită faţă de Ophelia se răsfrângea şi asupra copiilor ei. Feciorul dăruit de Andreea umplea însă un gol. Pe Andreea o diviniza. Copilul ei era învăluit în aceeaşi aureolă pe care iubirea lui Richard o făurise Andreei. Îl botezaseră Francis-Andrew. Pentru a-i legaliza situaţia, îl recunoscuse la câteva săptămâni după naştere. Astfel înlătura complicaţiile care ar fi survenit în cazul că Lorenzo da Ponte ar fi încercat să-şi revendice paternitatea şi drepturile ce decurgeau din această calitate. Recunoaşterea aceasta o punea însă pe Andreea într-o situaţie delicată, căci confirma fără tăgadă legătura ei adulterină. Richard preferase să braveze opinia publică. Nu era pentru prima oară. Venirea pe lume a lui Francis-Andrew mai avusese o consecinţă: părinţii Andreei declaraseră formal că vor înceta orice imixtiune în viaţa acesteia şi că pe viitor se vor dezinteresa de soarta ei. Pentru familia de Lusignan, Andreea era moartă. Fruntea lui Richard era totuşi grea de gânduri. Sufletul lui nu împărtăşea pacea amurgului. Grijile îl frământau, izgonindu-i liniştea. Avea şi motive — 621 —

temeinice. Italia era cuprinsă de panică. Trupele franceze, dirijate de un obscur general de douăzeci şi şapte de ani, Napoleon Bonaparte, zdrobiseră în elanul lor de nezăgăzuit patru armate superioare la număr şi anume o armată piemonteză pulverizată la Mondovi, şi trei armate austriece, conduse de strategi încercaţi, puse pe fugă după bătăliile de la Montenotto, Millesimo, Dego, Lodi, Castiglione, Roveredo, Bassano şi Areola. La Veneţia se zvonea că francezii exterminau populaţia civilă, dădeau foc la oraşe, jefuiau, violau, purtându-se mai sălbatic decât hoardele lui Attila şi ale lui Gengis-Han, reunite. Carnavalul anului 1797, ultimul carnaval al Serenissimei Republici, părea totuşi să aibă o strălucire deosebită. Veneţia voia să moară în cântece şi veselie. Niciodată mulţimea nu fusese mai compactă, mai dezlănţuită, mai dornică de joc şi petrecere. Oraşul dogilor îşi dedicase existenţa voluptăţii, dansului, muzicii. Zilele îi erau însă numărate. La fruntariile republicii, armatele franceze se masau ameninţător. Populaţia din satele şi oraşele de pe terra ferma se revolta împotriva autorităţii despotice a oligarhiei veneţiene. La Bergamo, la Brescia, la Crema, răsculaţii luau cu asalt palatele nobililor, izgoneau pe proveditori şi plantau arbori ai libertăţii. Spre a pune vârf anarhiei, francezii invadaseră teritoriul republicii. Rezistenţa întâmpinată la Verona şi în alte puncte ale ţării, fusese zdrobită fără milă. „Am la dispoziţie optzeci de mii de oameni şi douăzeci de canoniere, strigase generalul Bonaparte — 622 —

trimişilor Veneţiei. Să se termine cu inchiziţia şi cu Senatul; voi fi un nou Attila pentru Statul Veneţian.” În preziua ocupării Veneţiei de către francezi, Richard şi Andreea, însoţiţi de Challais şi de Wrabgy părăsiseră oraşul, îndreptându-se spre Viena. După câteva luni de şedere în capitala Imperiului Austriac, Richard primise o scrisoare de la Talleyrand, fostul episcop de Autun, care preluase la Paris portofoliul Afacerilor Străine, din însărcinarea lui Barres, unul dintre cei cinci membri ai Directoratului. „Paris, 1 septembrie 1797. Cetăţene Sunderland, Am plăcerea să vă anunţ că guvernul francez a aprobat ridicarea sechestrului aplicat în septembrie 1793 asupra fabricii dumneavoastră de armament de la Nantes. Totodată, procurorul republicii a revăzut dosarul dumneavoastră, dând ordonanţă de neurmărire. S-a constatat că aţi fost victima unor calomnii. Am ţinut să vă anunţ personal aceste veşti şi să vă prezint felicitări. Totodată, vă rog să îmi faceţi onoarea şi plăcerea de a mă vizita în curând la Paris. Aş fi fericit să-mi acceptaţi ospitalitatea. În aşteptarea unei grabnice revederi, vă rog să primiţi expresia sentimentelor mele de sinceră prietenie. Al dumneavoastră servitor, Charles Talleyrand-Périgord.”

— 623 —

Semnătura era fără particulă, în tonul vremii. Richard înţelese de îndată semnificaţia mesajului. Talleyrand voia să-şi plătească datoria de recunoştinţă contractată la Londra. Ocazia aceasta trebuia folosită. Trei zile după primirea scrisorii, Richard plecase la Paris. Mesajul acesta preţios se află acum în cufărul său cu documente importante. Era curios. Ce primire îi va face noul Ministru de Externe al Franţei? Contrar obiceiului, la mai toate hanurile şi hotelurile pariziene se găseau camere şi apartamente libere. Lipsa de bani se făcea pretutindeni simţită. Provincialii preferau să rămână acasă, iar străinii, înspăimântaţi de Revoluţie, îşi luaseră tălpăşiţa. Richard nu avu decât greutatea alegerii. Închirie un apartament la hotelul „des Deux Siciles”, în care mai locuise cândva, iar a doua zi începu turneul vizitelor de afaceri. Pe cea dintâi o făcu bancherului Perrégaux. Avea de încasat o scrisoare de schimb. Perrégaux îl primi cu cel mai încântat surâs. Surâsul rezervat clienţilor cu vază. După complimentele de rigoare, Richard rugă pe bancher să-l informeze asupra mersului afacerilor în Capitală. Perrégaux era în măsură să-i dea relaţii. După căderea lui Robespierre făcuse parte din Biroul Consultativ al Comerţului, care pregătise abolirea Legii Maximum-lui, restabilirea libertăţii exportului de capitaluri, supresiunea progresivă a rechiziţionărilor de fabrici, ridicarea sechestrelor înfiinţate asupra stocurilor de origină engleză. Directoratul, — 624 —

înspăimântat de tendinţa liberaliste a politicii economice a Biroului, trecuse ulterior aceste chestiuni în atribuţia Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul, care intenţiona să constituie împotriva Angliei o coaliţie continentală, îşi înscrisese în program o politică de accentuat naţionalism economic. În clipa de faţă, explică Perrégaux, toate eforturile Franţei sunt subordonate continuării războiul. E adevărat că pe sub mână se negociază o pace separată cu Anglia. După părerea mea însă, copilul e născut mort. Actualmente nu văd posibilă o înţelegere. Cu atât mai mult, cu cât se pare că anumite forţe oculte activează pentru sabotarea păcii. — Interesant, foarte interesant! exclamă Richard. — Sunt informat, Monsieur le Marquis, ca vi s-a restituit fabrica de armament. Frumoasă lovitură. — Formele sunt aproape gata, Monsieur Perrégaux. Pentru acest motiv am şi sosit la Paris. — Veţi încheia afaceri de aur. Armata are mai multă nevoie ca oricând de armament. Monsieur Ouvrard a realizat zeci de milioane operând în acest domeniu. — Monsieur Ouvrard? — Nu-l cunoaşteţi? Uimitor! Monsieur Ouvrard e o personalitate de prim rang. A reuşit să obţină în exclusivitate concesiunea furnizării de armament Marinei de Război a Republicii Franceze. Speră să ajungă unicul furnizor al întregii armate. Bineînţeles, dacă nu se vor găsi concurenţi capabili să-i dispute aceste privilegii, spuse bancherul clipind cu subînţeles. — Mă întreb dacă acest Ouvrard nu mi-a fost — 625 —

prezentat acum câţiva ani în casa bancherului Récamier! Se spunea pe atunci că e un tânăr care promite. — Azi, promisiunile sunt împlinite cu prisosinţă. În prezent Ouvrard e cel mai bogat om din Franţa. „Cel mai bogat om”… repetă în sinea sa Richard. Acest superlativ îl impresiona şi azi, ca pe vremea când tatona spre a pune bazele prosperităţii sale de mai târziu. Când se va spune şi despre el că e cel mai bogat om din Statele Unite? — Nădăjduiesc că veţi rămâne mai multă vreme în Franţa, zise Perrégaux. Această formulă de politeţe echivala şi cu un discret sondaj al intenţiilor vizitatorului. — Voi rămâne câteva săptămâni, spuse Richard, evitând preciziunile. Am oarecari interese financiare… Bancherul ridică mâna într-un gest de înţelegere. — Cunosc mai bine decât oricine importanţa şi amploarea intereselor dumneavoastră în viaţa economică a Franţei. Expresia este ambiguă. Richard nu căută să o limpezească. Zâmbind cu exagerată prietenie, se ridică de pe scaun, arătând astfel că voieşte să se retragă. — Sper că şi pe viitor veţi continua să acordaţi aceeaşi încredere băncii mele, zise bancherul suav. — Indiscutabil, Monsieur Perrégaux. Indiscutabil. Richard strânse mâna bancherului, apoi se îndreptă spre uşă, urmat la doi paşi de acesta. În prag se opri iarăşi. — Apropo, Monsieur Perrégaux, aţi putea să-mi deschideţi un cont englezesc? — 626 —

— Vă stau oricând la dispoziţie. — Cunoaşteţi condiţiile. Fără dobânzi pentru mine şi fără comision pentru dumneavoastră. — Perfect. — Atunci ne-am înţeles. În două sau trei zile veţi primi două milioane de franci. Un fond de rulment pentru început. — Înţeleg. În cabinetul bancherului îşi făcu apariţia, ploconindu-se, un tânăr surâzător, îmbrăcat în negru, cu o mapă de piele galbenă sub braţ. — Iată şi banii dumneavoastră, Monsieur, zise bancherul luând mapa din mâna tânărului şi punândo pe birou în faţa lui Richard. — Două sute de mii de franci, din care s-a reţinut comisionul legal, spuse tânărul. — Doriţi să-i număraţi? se adresă Perrégaux lui Richard. — Nu-i nevoie. Banca dumneavoastră reprezintă o garanţie. — Cu ocazia aceasta, zise bancherul, daţi-mi voie să vă prezint pe cel mai apropiat şi priceput colaborator al meu, Jacques Laffite, se adresă el tânărului. Monsieur de Beauclair dintre clienţii preţuiţi ai băncii noastre. O cărturăreasă prezisese tânărului Laffitte că va fi bogat ca Solomon şi va sta cu regii la masă. În anul de graţie 1797, prevestirea părea hazardată. Vlăstar al unui dulgher sărac, Laffitte fusese angajat de Perrégaux printr-o întâmplare. Când se prezentase la bancă, înarmat cu o scrisoare de recomandaţie din — 627 —

partea unui mărunt bancher de provincie, Perrégaux îi privise cu neîncredere hainele ponosite, chica netunsă, atitudinea stângace de ţăran necioplit. Îi declarase că nu era niciun post liber. Laffitte îl părăsise amărât. Traversând curtea, se plecase să ridice un ac găsit pe jos. Gestul plăcuse bancherului, care-l rechemase pe Laffitte, angajându-l comis, cu un salariu de 120 franci pe lună. Spre surprinderea generală, tânărul amploaiat dăduse dovadă de pricepere şi iniţiativă. În curând câştigase nu numai încrederea patronului dar şi pe a frumoasei Madame Perrégaux, care avea mare slăbiciune pentru salariaţii tineri ai soţului. Richard schimbă câteva amabilităţi cu Laffitte şi cu patronul său, apoi se retrase încântat de informaţiile primite. În aceeaşi după-amiază lăsă o carte de vizită la Palatul Galiffet, reşedinţa lui Charles Talleyrand, Ministrul Afacerilor Străine. Titularul departamentului lipsea. Fusese reţinut la prânz de către Directorul Barras şi nu se înapoiase încă. Spre a-şi încheia ziua în chip plăcut, se gândi să petreacă seara la un teatru. Se deprinsese a savura spectacolele dramatice bune. Aflase că la Teatrul Feydeau, Françoise Lange prietena lui de odinioară, recolta un succes colosal într-o comedie de moravuri, care biciuia pe acaparatorii de bunuri confiscate de la emigranţi. Piesa stârnise o virulentă campanie în paginile ziarelor iacobine. Richard îşi rezervă o lojă, apoi comandă un somptuos buchet de crizanteme pentru Françoise. — 628 —

Înainte de a pleca la teatru cină la Méot, restaurantul la modă, instalat în palatul d’Argenson. Méot, marele Méot, care îl cunoştea încă din epoca de glorie a lui Palais Royal, îi făcu cinstea să-i prezinte câteva specialităţi din lista care cuprindea două sute de feluri de mâncare. Richard se credea pe altă lume. La Veneţia i se împuiaseră urechile despre mizeria din Franţa. Belşugul acesta îi părea de domeniul fanteziei. Dacă Andreea ar fi fost de faţă, mulţumirea lui Richard n-ar fi cunoscut limite. De la Andreea, gândul îi fugi la Françoise Lange, apoi iarăşi la Andreea. Îl mustra conştiinţa. Cum de îşi îngăduise a trimite flori unei actriţe? Gestul acesta echivala cu o trădare. Procesul lui de conştiinţă se încheie cu o hotărâre bruscă. Richard renunţă să mai asiste la reprezentaţia de la Teatrul Feydeau. Iar buchetul de crizanteme rămase să-i poarte de urât în camera de hotel. A doua zi, aproape de prânz, primul secretar al Ministrului Afacerilor Străine se prezentă la hotelul „des Deux Siciles”, spre a transmite cetăţeanului Richard Sunderland-Beauclair un mesaj din partea şefului său. Charles Talleyrand-Périgord – iarăşi fără particulă – prezenta lui Richard salutările sale şi totodată îl ruga să-i facă onoarea de a prânzi la palatul Galiffet. — Trăsura excelenţei-sale vă aşteaptă la poartă, spuse secretarul. Atenţia lui Talleyrand era delicată. Şi Richard preţui acest gest de bun augur. Când sosi la Palatul Galiffet fu primit de un tânăr de — 629 —

o frumuseţe olimpiană, care arbora cu superbă dezinvoltură un frac impecabil. Secretarul făcu prezentările după moda republicană, neglijând titlurile şi particulele. — Cetăţene Sunderland, îngăduiţi-mi să vă prezint pe cetăţeanul Casimir Montrond. Cetăţene Montrond, vă predau pe cetăţeanul Sunderland. Se înclină, apoi ieşi demn şi cu fruntea sus. — Ştiţi cum îl cheamă? zise Montrond, zâmbind complice. — Mi s-a prezentat. Dupont, Durand, sau ceva asemănător. — Nici Dupont, nici Durand. Ci Dubois. Brutus Epaminondas Mucius Scaevola Dubois. În timpul Teroarei adoptase şi numele lui Marat. Dar după 9 Thermidor, era prea compromiţător. În actul lui de botez figurează: Louis-Marie-Dieudonné. Toate încă, au un pronunţat parfum vieux-régime. Zelos republican a făcut tabula rasa din aceste nume învechite, însuşindu-şi altele autentic romane. Moda, sub toate formele ei, e tiranică, Monsieur. Lui Richard îi plăcu verva lui Montrond, a cărui bună dispoziţie era contagioasă. Era bucuros că avea prilejul să-l cunoască personal. Cine nu auzise la Versailles de acest enfant terrible, care înainte de a fi atins majoratul se mândrea cu un impresionant palmares de succese feminine? O englezoaică îndrăgostită îl descrisese lapidar: „Graţia lui Adonis, pe umerii lui Hercule”. În preajma Revoluţiei, frumoasa ducesă de Fleury care ajunsese la al treilea amant, se îndrăgostise nebuneşte de el. Emigraseră — 630 —

împreună, se înapoiaseră la Paris în plină teroare, fuseseră aruncaţi în închisoare şi scăpaseră ca prin minune de ghilotină. După 9 Thermidor, traversaseră iarăşi Marea Mânecii. La Londra, Montrond ronţăise nesăţios milioanele şi bijuteriile ducesei de Fleury, care îl părăsise înainte de a se vedea ruinată. În Anglia câştigase el prietenia lui Talleyrand. O prietenie care avea să dureze zeci de ani, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Când fostului episcop de Autun i se oferise portofoliul Afacerilor Străine, Montrond îi urmase la Paris. Gurile rele spuneau că Montrond juca rolul de confident şi de complice ministrului. Cine putea şti ce era adevărat din aceste zvonuri? Tânărul nobil rugă pe Richard să loc. — Cu permisiunea dumneavoastră, Monsieur, voi face onorurile casei, în lipsa ministrului, care a fost chemat urgent la Luxembourg, dar se va înapoia îndată. — Monsieur, sunt încântat că mi s-a oferit ocazia să stăm de vorbă împreună, zise Richard care ca şi Montrond, renunţă a se folosi de titulatura revoluţionară „cetăţene”. Conversaţia dumneavoastră este extrem de agreabilă. Apreciez observaţiile spirituale. — Mă flataţi, Monsieur. — Spun adevărul, Monsieur. Această întrecere de amabilităţi fu întreruptă de apariţia lui Brutus Epaminondas Mucius Scaevola Dubois. — Cetăţene Sunderland, excelenţa-sa a trimis vorbă printr-un curier, că în maximum o jumătate de oră va — 631 —

avea plăcerea să vă salute personal. Dispăru din nou ca o păpuşă trasă de sfori. — Sinistră figură, rosti Richard. Mă întreb cum de îl suportă Monsieur de Talleyrand. — Dubois este una din micile mizerii pe care Rewbell, unul dintre cei cinci Directori, le face Ministrului Afacerilor Străine. Moralist, fanfaron, Rewbell nu pierde ocazia să reproşeze prietenului nostru lipsa de austeritate, cusur pe care i-l subliniază şi Directorul La Revellière. — Monsieur de Talleyrand nu reacţionează? După câte ştiu nu-şi menajează adversarii. — Fiţi încredinţat că îi atinge cu şfichiul biciului. La Revellière, care se crede un mare doctrinar ai Revoluţiei, a încercat să introducă în Franţa o nouă religie, pseudofilozofică, denumită „theofilantropia”. După o şedinţă a Consiliului de Miniştri în cursul căreia La Revellière şi-a expus proiectul, Monsieur de Talleyrand a găsit cu cale să intervină: „În ceea ce mă priveşte, nu am de făcut decât o singură observaţie. Spre a pune temeiurile religiei sale, Isus Cristos s-a lăsat a fi crucificat. Cred că n-ar fi rău să-i urmaţi pilda, cetăţene Director!” Câteva minute mai târziu se înapoie şi Talleyrand. Elegant în costumul său de catifea vişinie, Ministrul de Externe îşi târa piciorul beteag, fără să pară a se sinchisi de această infirmitate. — Va implor, Monsieur, să-mi iertaţi întârzierea. Sunt al dumneavoastră. L-am rugat pe amicul meu Montrond să facă onorurile casei. Sper că s-a achitat conştiincios, zâmbi el, aruncând tânărului Montrond o — 632 —

privire plină de simpatie. — A fost deasupra oricăror laude, replică Richard cu sinceritate. Am petrecut împreună momente extrem de plăcute. Ochii ministrului sclipiră de plăcere. — Când vrea Montrond, ştie să fie irezistibil. E însă cumplit de veninos cu cei care-i displac. — Am observat şi această trăsătură, Excelenţă. — Monsieur de Beauclair este o persoană deosebit de agreabilă, rosti Montrond. M-am străduit a-l face să resimtă cât mai puţin lipsa dumneavoastră. — Monsieur de Beauclair, vă felicit. Puţini oameni au reuşit să câştige simpatia primejdiosului Montrond. Da, da! E foarte primejdios, adăugă Talleyrand. Dar e înzestrat cu o calitate pentru care îl preţuiesc îndeosebi. Are puţine prejudecăţi. — Eu îl admir pe Monsieur de Talleyrand, zise Montrond, fiindcă nu are niciun fel de prejudecăţi. — Montrond, eşti singurul om care mi-a descifrat caracterul. Talleyrand se întoarse spre majordom. — Bertrand, anunţă pe Madame Grand că îi aşteptăm ordinele, spre a ne aşeza la masă. Se adresă iarăşi lui Richard. — Am ţinut, Monsieur, să prânzim în cerc restrâns. Nimic nu încheagă mai bine prieteniile decât un pahar de vin şi o atmosferă intimă. Un sfert de oră mai târziu, în salonul în care se aflau cei trei bărbaţi îşi făcu intrarea o femeie trecută de prima tinereţe. Îşi purta însă cu mândrie de regină capul blond, de o frumuseţe clasică. Ochii albaştri, — 633 —

limpezi, trăsăturile elegante, nasul fin, corpul zvelt, îi subliniau farmecul. Talleyrand făcu câţiva paşi în întâmpinarea ei. — Scumpa mea, dă-mi voie să-ţi prezint pe Richard Sunderland, marchiz de Beauclair. Unul dintre puţinii oameni care mi-a arătat prietenie într-o vreme când mă aflam în grea cumpănă. Talleyrand voia să arate că în ceea ce priveşte, recunoştinţa era o floare rară. „Amabilitatea aceasta e prea ostentativă, pentru a fi dezinteresată” îşi zise Richard, căruia noua venită îi întinse o mână superbă. — Marchize, Madame Grand, zise Talleyrand. — Je suis d’Inde, rosti suav Madame Grand. — Pardon? exclamă Richard nedumerit, care înţelesese Je suis dinde. — Je suis d’Inde, repetă Madame Grand, surâzând cu inimitabilă graţie. Lui Richard îi ajunseseră la urechi unele zvonuri despre prostia fără seamăn a acestei femei, care la vârsta de treizeci şi cinci de ani reuşise să incendieze inima fostului episcop de Autun. Nu le dăduse crezare, căci le socotise răuvoitoare. De data aceasta trebui să se încline în faţa evidenţei. În tot timpul prânzului, frumoasa doamnă Grand nu scoase un cuvânt. Gusta din fiecare fel, îşi muia din când în când buzele în cupa de şampanie şi arunca priviri surâzătoare comesenilor. Ochii ei păreau lipsiţi de scânteia înţelegerii. După desert, se ridică de la masă, salută pe Richard şi se retrase demnă, în vreme ce convivii stăteau — 634 —

respectuoşi în picioare. „Cred că a sosit momentul discuţiilor serioase”, îşi zise Richard, pe care conversaţia banală din timpul prânzului îl lăsase încă nelămurit asupra intenţiilor amfitrionului. Se serviră lichiorurile. Apoi servitorii se retraseră, lăsând pe cei trei bărbaţi să-şi savureze în tihnă băuturile fine. În jurul aceleaşi mese stăteau în expectativă un om de stat şi un financiar. Două forţe de temut în lumea nouă, capitalistă, care îşi dura trăinicia înfigându-şi adânc rădăcinile în cadavrul vechiului regim. Montrond aştepta cu răutăcioasă curiozitate discuţia care trebuia, în mod firesc, să se înfiripe. Richard îşi închipuise că va rămâne între patru ochi cu Talleyrand. Prezenţa acestui confident al amfitrionului nu-l stingherea. Era deprins să facă faţă celor mai ciudate situaţii. Îşi promitea să fie doar ceva mai circumspect. — Excelenţă, începu el, după ce socoti că tăcerea se prelungise îndeajuns, am remarcat culorile frumoase în care m-aţi descris doamnei Grand. Cu modestia care vă caracterizează… — Hm, hm! tuşi Talleyrand. — …nu aţi relevat imensul serviciu pe care mi l-aţi făcut, contribuind la ridicarea sechestrului înfiinţat asupra fabricii mele şi nici stăruinţele depuse spre a înlătura o serie de învinuiri imaginare, aduse mie de către acoliţii lui Robespierre. Puteţi fi încredinţat de recunoştinţa mea. — Nu m-am îndoit niciodată de sentimentele — 635 —

dumneavoastră, Monsieur. Dovada am avut-o în vremuri de restrişte. Richard se înclină modest. Prevederea era una dintre marile lui calităţi. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Odinioară îi dăduse o mână de ajutor, în speranţa că acesta se va ridica iarăşi din ţărână şi că mai târziu se va revanşa princiar. În cazul că aşteptările sale ar fi fost înşelate, ar fi pierdut câteva mii de guinee. Le jeu valait la chandelle. Jucase pe calul câştigător. Talleyrand nu s-ar fi formalizat de această comparaţie, dacă ar fi avut putinţa să citească gândurile interlocutorului. Era înzestrat cu prea mult umor, spre a nu gusta cuvintele de duh. — Excelenţă, spuse Richard, am avut întotdeauna cea mai înaltă apreciere pentru oamenii adevăraţi. Şi în dumneavoastră am văzut un om. — Mă copleşiţi, Monsieur. La mărturisirea dumneavoastră, trebuie să răspund cu o mărturisire. În ochii mei v-aţi bucurat întotdeauna de aceeaşi consideraţie. Richard era intrigat. Unde voia să ajungă amfitrionul? Se părea că acesta nu se va mulţumi cu o simplă compensaţie bănească, pentru serviciile aduse. Urmărea ceva mai substanţial. Ce anume? Talleyrand se amuza copios. Îi plăcea să aţâţe curiozitatea vizitatorului. Sunderland ardea de nerăbdare să-i afle intenţiile. Cu atât mai bine. Le va afla la timp. Era firesc însă a-l pregăti sufleteşte. În definitiv, acesta trebuia să ştie că nu e abil să spui întotdeauna lucrurilor pe nume. Vorbirea a fost — 636 —

dăruită omului tocmai spre a-i îngădui să-şi ascundă gândurile. — Da, da, Monsieur. Şi eu mi-am dat seama că am de-a face cu un om înzestrat cu uriaşe resurse intelectuale, continuă grandilocvent ministrul Afacerilor Străine. Reţeaua de întreprinderi comerciale şi industriale pe care le-aţi durat cu atâta perseverenţă sunt o dovadă grăitoare a talentului dumneavoastră de organizator. Richard se adânci în fotoliu. Părea că ministrul era pe punctul de a intra în subiect. Talleyrand nu se grăbi totuşi a-i satisface curiozitatea. Făcu o serie de consideraţii asupra activităţii bancare din Franţa şi asupra artei de a se îmbogăţi a câtorva bancheri cu renume. — Franţa oferă azi uriaşe posibilităţi talentelor autentice. E destul să vă dau exemplul bancherului Récamier, sau al muniţionarului Ouvrard, care au acumulat zeci de milioane de franci în mai puţin de doi ani. Pentru a-şi plasa banii, Ouvrard şi-a cumpărat o casă splendidă în Place Vendôme, cinci case în Rue du Mont-Blanc, castelul de la Raincy, fost proprietatea ducelui de Orléans, domeniile Châteauneuf, Saint-Brice, Villandry, Mary, Luciennes şi alte multe, ale căror nume îmi scapă. De ce nu deschideţi şi dumneavoastră o bancă la Paris? Întrebarea aceasta directă îl prinse pe Richard nepregătit. — O bancă la Paris? Hm! Ideea nu e rea. — Capitaluri s-ar găsi cu uşurinţă, sugeră Talleyrand. — 637 —

— Graţie sprijinului dumneavoastră, sunt convins că nu aş întâmpina dificultăţi, zise Richard, punând capăt tuturor tatonărilor şi dând discuţiei o întorsătură practică. Voi avea însă de înfruntat concurenţa înverşunată a majorităţii bancherilor înfuriaţi că îndrăznesc să le încalc domeniile rezervate. Spre a-şi păstra privilegiile, se vor lupta cu unghiile şi cu dinţii. — Marele Sunderland-Beauclair se teme de luptă? zâmbi Talleyrand. — Nu mă tem de luptă. Dar nu deschid ostilităţile decât după o pregătire laborioasă. Mă călăuzesc după un principiu. Să fiu întotdeauna mai tare decât adversarul. Dacă lupţi cu arme egale, rişti să fii înfrânt. În privinţa înfiinţării unei bănci la Paris, nu m-aş încumeta să intru în acţiune, dacă nu aş dispune de arme cu care să-mi strivesc concurenţii. — Să presupunem că aţi căpăta aceste arme, rosti încet Talleyrand. — Mâine aş face formele pentru obţinerea autorizaţiei de înfiinţare a băncii. — Mâine? — Absolut. — Şi dacă v-aş pune la dispoziţie aceste arme? — Ar fi cea mai fructuoasă colaborare. Într-un an am câştiga mai mult decât Ouvrard în cinci. Talleyrand îşi făcu uşor vânt cu batista. — Deveniţi din ce în ce mai interesant, Monsieur. Richard ştia în sfârşit unde voia să ajungă amfitrionul. Ştia precis şi era încântat. Dar nu îşi dezvălui gândurile. — 638 —

Talleyrand îşi sorbi benedictina. — Minunată! Elixir ceresc. Nu-i aşa, Monsieur? Montrond se amuza împărăteşte. Cu uimitor calm, Richard trecu de la discuţia arzătoare la degustarea elixirului. Îl sorbi încet, îi aspiră parfumul, închise câteva clipe ochii, analizându-i profund calităţile, apoi rosti categoric. — Cru 1750. — Complimentele mele, Monsieur. Sunteţi un cunoscător. — E mai simplu, excelenţă. Posed în pivniţele mele de la Londra aceeaşi benedictine. Talleyrand surâse. — La Bursă, dau lovituri numai speculatorii care au norocul sau talentul să prevadă evenimentele politice. Cu aceeaşi uşurinţă Richard reveni la subiect. — Norocul e relativ, iar previziunile celor mai abili calculatori ai evenimentelor politice nu depăşesc o anumită limită. Speculatorul – căruia Pythia l-ar şopti la ureche – preciziuni asupra mersului în timp al evenimentelor politice şi… militare, ar face minuni. — Şi dacă aţi fi dumneavoastră alesul preotesei de la Delphi? — I-aş înălţa un templu cu altar de aur şi i-aş aduce jertfă o mare parte din beneficii. — Ce poetic! exclamă Montrond. Şi ce ispititor… Mai prozaic – în cifre – la cât s-ar ridica jertfele? Calm, Richard ridică în faţa ochilor păhărelul de cristal şi admirând jocul razelor de soare care se răsfrângeau în băutura verde-smarald, rosti: — Cincizeci la sută din beneficiul net. — 639 —

— Affaire conclue! Nu-i aşa, Monseigneur? zise Montrond zâmbind cu nevinovăţie, ca şi când ar fi vorbit despre un subiect inofensiv. Talleyrand înclină uşor din cap, în vreme ce un surâs hieratic îi plutea pe buze. — Monsieur, propun să mai bem o benedictină în cinstea băncii dumneavoastră din Paris… — Şi al altarului de aur, excelenţă… La 20 octombrie 1797 Banca Sunderland-Beauclair îşi inaugura oficial activitatea într-un somptuos imobil din Place Vendôme. Deschiderea ghişeelor băncii se făcea sub cele mai fericite auspicii. Cu o săptămână înainte, Richard primise prin intermediul lui Montrond un mesaj important. „Cumpăraţi rente de stat. Pacea va fi semnată în câteva zile.” Tratativele de pace durau de peste cinci luni. Intransigenţa lui Napoleon şi căile întortocheate ale diplomaţiei austriece păreau să compromită succesul conferinţei. Descurajată, lumea se aştepta dintr-un moment într-altul la o reluare a ostilităţilor. Rentele de stat ale Republicii Franceze erau depreciate. Izbucnirea unui nou război, sau eternizarea tratativelor de pace, trebuiau să ducă fatal la totala lor prăbuşire. Semnarea tratatului de pace ar fi avut asupra rentelor efectul unui balon cu oxigen. Întemeindu-se pe informaţia primită, Richard începu să cumpere rente în pachete mici, spre a nu trezi atenţia speculatorilor. — 640 —

La 21 octombrie, Montrond îi aduse un nou mesaj. „Tratatul de Pace a fost semnat la Campo-Formio, în ziua de 17 octombrie. Informaţia aceasta nu va fi adusă la cunoştinţa publicului decât mâine seară. Până atunci, puteţi efectua mari cumpărări de rente.” Richard folosi vestea până la extrema limită. Cumpărările declanşate de el, treziră emoţia bursei. În momentul în care Parisul află oficial ştirea semnării tratatului de pace, Richard îşi încheiase operaţiunile. A doua zi, rentele făcură un salt uriaş. Speculatorii care nu aflaseră din timp vestea evenimentului de la Campo-Formio constatară că rentele dispăruseră de pe piaţă. Această lovitură aduse lui Richard şi lui Talleyrand, asociatul său, un beneficiu net de cinci milioane de franci. La 20 noiembrie Talleyrand invită pe Richard la Ministerul de Externe. — Scumpe prietene, vindeţi rentele. Dar treptat, spre a nu stârni panica. Războiul e iminent. În consiliul de miniştri de ieri, Directorul Rewbell a cerut ocuparea militară a Republicii Helvetice. Generalul Bonaparte a şi ordonat lui Masséna şi lui Augéreau să-şi maseze diviziile la frontiera Elveţiei. Tratatul de la Campo-Formio, marchize, nu va mai asigura multă vreme pacea în Europa. Richard zâmbi. Era bucuros că prevederile lui se dovediseră juste. Încă de la începutul lui noiembrie dăduse dispoziţie agenţilor săi să lichideze rentele de stat. Pasiunea lui pentru jocul de bursă, la care se adaugă acel fin miros al omului de afaceri, îl — 641 —

determinaseră să ia această iniţiativă, fără să mai aştepte recomandările lui Talleyrand. La 15 decembrie primele detaşamente ale diviziei lui Augéreau se infiltrară pe valea râului Jura. Aceste acţiuni militare echivalau c-o declaraţie de război. Ca de obicei bursa reacţionă, înregistrând o scădere bruscă a rentelor. Richard care le lichidase din timp, se alese şi de data aceasta cu un apreciabil beneficiu. Sprijinul lui Talleyrand s-a făcut simţit şi în alte domenii. Richard primi – pe numele câtorva oameni de paie – importante comenzi de armament, de muniţii şi de alte furnituri militare, pentru armatele din Nord. Primele contracte se ridicaseră la cocheta sumă de optzeci şi şase milioane de franci, plătibile în numerar metalic, clauză specificată în mod expres. Activitatea lui se desfăşura sub pavilionul a trei firme pariziene: Briancourt et Co., Grandot et Co., Bertillon et Co., precum şi a altor patru firme din Nantes, Bordeaux, Orléans şi Marsilia. Paralel cu furniturile militare, Richard importa din Statele Unite cereale, piei şi blănuri, pentru care – date fiind pericolele întâmpinate în timpul transportului – primea preţuri cvadruple. În sfârşit, împrumuturile acordate statului, completau profiturile Băncii Sunderland-Beauclair, care cunoscu în scurt timp o înflorire extraordinară. Dar activitatea acesta multiplă, neîntreruptă, era istovitoare. Richard înţelese că nu putea face totul singur. Avea nevoie de un om de încredere, de un factotum pe umerii căruia să lase direcţia băncii, el rezervându-şi numai conducerea operaţiunilor de — 642 —

Bursă. În decembrie, reuşi să obţină pentru Challais autorizaţia de a se înapoia în Franţa. În schimbul unui cadou de cinci mii de livre, i se ticlui un certificat care dovedea că de la 1793 încoace protejatul său domiciliase în permanenţă la Lyon. În baza acestui document Challais fu şters de pe listele emigranţilor. O intervenţie de sus închise şi dosarul pe care procurorul Fouquier-Tinville i-l întocmise pentru spionaj şi pactizare cu inamicul. Mai rămânea ca Richard să aducă şi pe Andreea la Paris. Îi resimţise lipsa. Dar nu se încumetase s-o cheme înainte de a-şi consolida situaţia şi de a-i crea un cuib plăcut. Şi cum de la o vreme se deprinsese a lucra în mare, achiziţionă pentru ea un „cuib”, care ar fi putut servi drept locuinţă unei colonii de ciclopi. Palatul ducilor de Chaulnes, pe care Richard îl cumpără pe un preţ de nimic, era o magnifică clădire în cel mai pur stil Louis XIV, ridicată în foburg SaintGermain. Revoluţia îi adusese mari stricăciuni. Tablourile fuseseră furate, oglinzile sparte, mobilele înstrăinate, parchetele smulse şi puse pe foc. Richard angaja o echipă de oameni de artă care renovară palatul în două luni. Arhitecţii Brogniart şi Chalgrin îi refăcură exteriorul, Laiande şi Berthault înnoiră decoraţia interioară, iar Jacob şi Riesner executară mobilierul. Richard, povăţuit de Fragonard, consilierul său artistic, achiziţionă la licitaţie tablouri, argintărie, bibelouri, tapiserii şi covoare. În decembrie, lucrările fură terminate. În primele zile ale anului următor, Andreea sosi la Paris. Cu tot regretul său, Wragby fusese nevoit să — 643 —

rămână la Viena. Era cetăţean englez. Intrarea lui în Franţa, într-o epocă în care aceasta se afla în stare de război cu Anglia, ar fi fost imposibilă. Andreea avea o situaţie specială. Prin căsătoria ei cu Da Ponte, devenise cetăţeană veneţiană, iar după anexarea oraşului lagunelor la Austria, câştigase cetăţenia austriacă. Încheierea tratatului de la Campo-Formio îi deschidea astfel porţile Franţei. Andreea revăzu cu emoţie Parisul. Amintirile din vremea Teroarei îi creau şi azi o stare de nervozitate, pe care nu reuşea s-o învingă. După fiecare colţ de stradă avea impresia că vede apărând cete de indivizi urlând cântece revoluţionare şi agitând în vârful suliţelor capete tăiate. Drumul până la palatul lui Chaulnes fu un coşmar. Nu o liniştea nici prezenţa lui Richard, care îi ţinea mâna într-a lui şi se străduia să o convingă că temerile ei nu aveau temei. Cu sensibilitate bolnăvicioasă, Andreea retrăia mintal momentele de groază încercate odinioară. Când sosiră la palatul de Chaulnes neliniştea Andreei păru să se mai domolească. Curiozitatea şi plăcerea cu care vizita încăperile somptuoase, surprizele întâlnite la tot pasul, făcură să-i apară iarăşi gropiţe vesele în obraji. Cu inconsecvenţa copilului care trece cu uşurinţă de la plâns la râs, Andreea se lipise strâns de braţul lui Richard şi zâmbea fericită. Se bucura când zărea câte un bibelou înfăţişând o pasăre tropicală cu penaj multicolor, scotea exclamaţii de admiraţie în faţa tablourilor cu subiecte rustice, tratate în stilul galant al secolului, se oprea în faţa coliviilor cu canari, şi încerca să le imite — 644 —

trilurile, se rotea ca o balerină în faţa oglinzilor veneţiene, în care se reflecta din cap până în picioare. Andreea nu era blazată. Simţea un extaz mereu reînnoit, în faţa unei mobile cu linii elegante, a unui covor oriental autentic, a unui candelabru de argint cu braţe măestrit curbate. Un obiect de artă o încânta mai mult decât o rochie nouă. Aceasta nu însemna că era lipsită de cochetărie. Purta cu aceeaşi eleganţă rochiile simple de interior, ca şi toaletele de gală. Ştia să-şi aleagă pălăria cea mai potrivită, şalul ale cărui culori se armonizau cu tenul, rochia ce avantaja silueta. Evident, era atât de frumoasă şi de tânără, încât şi o zdreanţă ar fi prins-o de minune. Curând după sosirea ei la Paris, Talleyrand făcuse o vizită protocolară la palatul de Chaulnes. Din primele clipe Andreea îl captivase. Aerul ei ingenuu, ochii blânzi, de o candoare dezarmantă, puritatea trăsăturilor, dădeau frumuseţii ei un parfum virginal, necunoscut în societatea coruptă, depravată a Directoratului. Entuziasmat, Ministrul de Externe împărtăşise impresiile sale generalului Barras, trezindu-i curiozitatea. Invitaţia pe care Directorul o trimisese lui Richard, fusese primită de acesta cu oarecare îndoieli. Vanitatea lui era plăcut impresionată la gândul că va fi la braţul Andreei. Nu-i surâdea însă perspectiva de a o introduce în mediul libertin şi neînfrânat al acestei lumi superficiale. Invitaţia lui Barras nu putea fi respinsă. Omul care dirija destinele Franţei n-ar fi acceptat afrontul unui — 645 —

refuz, iar interesele lui Richard erau prea strâns legate de acesta pentru a-şi îngădui să-l indispună. „Cel mai frumos veşmânt al femeii este nudul”, afirma un cronicar monden al timpului. Fraza aceasta, scrisă cu toată seriozitatea, nu ascundea intenţii frivole. Ea exprima o convingere şi o tendinţă a modei, care îşi găseau inspiraţia în portul zeiţelor din Olimp. Şi cum acestea umblau mai mult goale – mărturie statuile antice – elegantele din epoca Directoratului înţelegeau să le imite, aproape fără rezerve. Lupta lor dârză împotriva complicaţiilor vestimentare feminine se ducea de câţiva ani. „Unei pariziene îi trebuie trei sute şaizeci şi cinci de peruci, tot atâtea perechi de pantofi, şase sute de rochii bogat decoltate, dar numai douăsprezece cămăşi” scrisese un îndrăzneţ as al modei feminine, după care altul supralicitase cu înflăcărare: „De două mii de ani, femeile poarta cămăşi. Destul. Să se termine o dată cu acest învechit articol”. Un pictor din şcoala lui David, povăţuia inspirat: „Lepădaţi veşmintele inutile. Fiţi generoase şi încântaţi-ne privirile, cu formele dezgolite ale corpului vostru” Elegantele nu s-au lăsat mult rugate. Au adoptat cu entuziasm vălurile de linon şi gaze, cu care îşi învăluiau goliciunea, numai atât cât să ascundă părţile cele mai intime ale corpului. Ceva mai târziu au renunţat şi la aceste precauţiuni. Madame Hamelin, una din femeile frumoase ale epocii, a apărut într-o lojă a Operei într-un transparent costum de amazoană, cu un sân dezgolit. Madame Tallien şi — 646 —

Madame Récamier, se plimbau în parcul palatului Tuileries, etalând costume greceşti de o extremă transparenţă; voiau desigur să îngăduie privitorilor a le compara cu statuile aliniate de-a lungul aleilor. La baluri, pe străzi, în trăsături, nu se vedeau decât rochii à la Flore, sau à la Diane, redingote à la Galathée, tunici à la Céres, sau à la Vestale. Pantofii aveau forma străvechilor coturni, iar talpa era mai subţire decât foaia de ceapă. Pe Andreea n-o uimise această modă fantezistă. Era deprinsă cu excentricităţile carnavalului veneţian, care se mutase parcă la Paris. Intrarea ei la braţul lui Richard, în palatul Luxembourg făcu senzaţie. Invitaţii Directorului Barras, care socoteau că strălucitoarea Thérèsia Tallien, voluptuoasa Madame Hamelin şi candida Juliette Récamier, reprezentau summum-ul frumuseţii, rămaseră muţi de uimire, când Andreea traversă saloanele, păşind cu graţie aeriană. Generalul Barras, care se credea un blazat în ceea ce priveşte frumuseţea feminină, o întâmpină cu admiraţie. — Madame, n-aş fi crezut că în seara aceasta, Olimpul îmi va trimite în solie pe Afrodita. Montrond, care se număra printre invitaţi, se plecă la urechea vecinului său, contele de Saint-Alban. — Dragul meu Saint-Alban, înregistrează data de azi. Va intra în istorie. Regina Thérèsia a murit. Trăiască regina Andreea. Saint-Alban îşi roti încet capul, îngropat până la gură în cravata uriaşă de mătase indiană. — 647 —

— Se pare că ai dreptate. Ochii Thérèsiei aruncă flăcări. — Situaţia aceasta e de o picanterie fără seamăn, continuă Montrond cu acelaşi ton persiflant. Joséphine de Beauharnais, favorita de ieri şi Thérèsia Tallien, favorita de azi, o fulgeră din ochi pe Andreea Sunderland, favorita de mâine. — Rosteşte mai încet numele Joséphinei, şopti Saint-Alban, uitându-se cu teamă în jur. De când Bonaparte a luat-o de nevastă, a devenit o persoană respectabilă. E primejdios să vorbeşti despre ea în termeni prea liberi. — Vrei să spui că Joséphine s-a îmburghezit! Era şi timpul. După ce a avut întreg Parisul, nu-i rămânea decât să-şi odihnească bătrâneţele pe umărul glorios al tânărului ei general. Cea mai frumoasă ieşire la pensie. — Se spune că şi tu i-ai vizitat alcovul. — Calomnii, Saint-Alban! Calomnii! Niciodată nu mi-au plăcut antichităţile. — Dar Thérèsia? — E prea scumpă. Numai Ouvrard îşi permite luxul s-o cumpere. — Ce gânduri îţi inspiră Andreea Sunderland? — Nu mă mai ispiti, fariseule. Am să-ţi răspund totuşi cu sinceritate. Îmi doresc acelaşi lucru pe care ţi-l doreşti şi tu. — Cu singura deosebire, Montrond, că eu îmi voi împlini dorinţa. — Lăudărosule! Ţi-o vei îndeplini, poate, după Barras. Priveşte-i cu ce ochi se uită la Madame — 648 —

Suderland! Saint-Alban nu se înşela. Generalul Barras, care îşi făurise reputaţia unui Don Juan de cazarmă, îşi plimba alene degetele deasupra buzei superioare, răsucind o mustaţă imaginară. Înalt, plin la corp, încrezut ca nimeni altul, îşi purta cu trufie uniforma de Director. Tunică albastră, lungă, brodată cu fir, capă roşie-sânge, căptuşită cu satin alb, pantaloni lipiţi de corp, eşarfă tricoloră, pălărie de fetru cu pene de struţ şi sabie romană, cu care se scărpina uneori pe spinare. Atenţiile lui stăruitoare faţă de Andreea nu scăpară invitaţilor. Cu o galanterie care amintea manierele vechiului regim, se întrecea în amabilităţi şi complimente, manevrând astfel încât să rămână mai tot timpul în preajma ei. Richard îi observase manevrele şi începuse să se întunece. Acest Alcibiade cazon îşi închipuie cumva că toate femeile frumoase sunt obligate să-i treacă prin serai? S-a plictisit de Thérèsia Tallien? Cu Andreea şi-a greşit socotelile. Eu nu sunt tipul bărbatului complezent care-şi vinde nevasta mai-marilor zilei, pentru a primi în compensaţie, avantaje personale. Simţindu-i privirile aţintite asupra sa, Barras îi făcu un semn prietenesc cu mâna. — Scumpe prietene, am impresia că mă ocoleşti. „Scump prieten? repetă Richard mintal. De unde până unde, scump prieten. După câte îmi-amintesc, nu ştiu să ne fi văzut mai mult de două ori în viaţă.” — 649 —

Profitând de faptul că un ofiţer o invită pe Andreea la dans, Barras se apropie de Richard. — Da, da, cetăţene Sunderland, ai fost zgârcit cu vizitele. Te-aş fi primit oricând cu plăcere. — Cetăţene Director, n-am cutezat să vă răpesc timpul, plictisindu-vă prezenţa mea. — Ai preferat să-ţi laşi prietenii să te reprezinte? — Mă temeam că m-aţi uitat. — Eşti modestia personificată, cetăţene Sunderland. Cu această ocazie, trebuie să-ţi declar că ai prieteni devotaţi şi cu mare influenţă. Nu li se poate refuza nimic. În afară de ministrul nostru de Externe, ştii dumneata cine a mai intervenit pentru a-ţi uşura înapoierea în Franţa? — Aş fi bucuros să aflu. — Françoise Lange, prietena noastră comună. În casa ei am avut, mi se pare, plăcerea să te cunosc. — Françoise a pus un cuvânt bun pentru mine? — Mai multe cuvinte, cetăţene Sunderland. Un întreg vocabular. Douăzeci, am întâlnit-o la o serată. În casa bancherului Récamier. Era mâhnită. Cineva o informase că te afli la Paris. Se întreba cum de ai putut lăsa să treacă atâta timp, fără să o vizitezi. Richard, care era bănuiala personificată, îşi zise că Barras voia să i-o arunce iarăşi pe Françoise Lange în braţe, în speranţa că Andreea îi va accepta astfel cu mai multă uşurinţă omagiile. — Thérèsia! se adresă Barras doamnei Tallien, care se îndrepta spre salonul de joc de cărţi, urmată de o impozantă suită de admiratori. Madame Tallien se opri. — 650 —

— Da, scumpule! — Dă-mi voie să-ţi prezint pe cetăţeanul Richard Sunderland-Beauclair, un american cu atâtea milioane încât nu le mai ştie numărul. — Interesant, foarte interesant, zâmbi fermecător Thérèsia Tallien, întinzând lui Richard o mână albă, cu degete lungi şi flexibile. O mână sculpturală, demnă de a inspira un poet. Richard, care era înzestrat cu un dezvoltat simţ comercial, avea impresia că Barras îi oferea pe rând mărfurile sale cele mai de preţ, îmbiindu-l să facă o alegere, spre a obţine altceva în schimb. Era un privilegiu să fii prezentat celebrei Madame Tallien. Pentru prima oară avu Richard prilejul să-i admire ochii lichizi, cu scăpărări opalescente, tenul invidiat de toate femeile din Franţa, sânii rotunzi, îmbietori, care răsăreau din corsajul de voal. Abia acum înţelegea pe teroristul Tallien care, pentru ea, găsise curajul să se răzvrătească împotriva „Incoruptibilului”; înţelegea pe Barras, care de dragul ei renunţase la principiile lui severe de jacobin, dând frâu liber luxului, desfrâului, speculaţiei; înţelegea jugul acceptat fără crâcnire de toţi bărbaţii care aveau prilejul să o cunoască; înţelegea invidia femeilor, înţelegea de ce cuvântul ei era lege, portul ei hrana cotidiană a zvonurilor, comentariilor şi mai ales clevetirilor, alcovul ei – Mecca spre care aspirau toţi admiratorii… Richard era hotărât să rămână tare. Nu va accepta tentaţia. Thérèsia Tallien, cu tot farmecul ei, era net inferioară Andreei. Probabil că şi Barras ajunsese la — 651 —

această concluzie. Richard era însă un desăvârşit om de lume. Sărută cu afectată galanterie mâna zeiţei. — Sunt fericit, Madame, să prezint omagiile mele, nu numai celei mai frumoase, dar şi celei mai generoase femei din Franţa, care a înfruntat primejdii şi şi-a riscat viaţa spre a salva nenumărate fiinţe de sub cuţitul ghilotinei. Ştia că Thérèsei Tallien îi făcea plăcere să i se vorbească despre gesturile ei de mărinimie. Gurile rele spuneau că mărinimia îi era stimulată de argumente palpabile şi lucitoare. — Chiar în sala aceasta, continuă Richard, se află o persoană care vă datorează viaţa mamei sale. Signora Andreea da Ponte, fiica fostei ducese Patricia de Lusignan. — Signora da Ponte? Am avut plăcerea să o cunosc. Mi-a prezentat-o generalul, zise Thérèsia, adresând lui Barras un zâmbet bizar. Sunderland, sunt încântată că am putut fi de folos Signorei da Ponte. Vă rog, atât pe dumneavoastră, cât şi pe Signora, să acceptaţi prietenia mea. Vom reînnoi o veche legătură. Sunt sigură că şi generalul va fi fericit să vă numere printre prietenii săi. Nu-i aşa. Paul? surâse ea iarăşi spre Barras. — Dorinţa dumitale e ordin, Thérèsia. De altfel, coincide cu gândurile mele. Cetăţene Beauclair, nădăjduiesc ca pe viitor atât Signora da Ponte, cât şi dumneata, veţi accepta, fără rezerve, ospitalitatea casei mele. Montrond, care asistase împreună cu Talleyrand la — 652 —

acest asalt de amabilităţi, se înclină la urechea ministrului. — Ce părere aveţi de succesul protejatului dumneavoastră? — Sunderland? Succesele lui nu mă miră. E un om remarcabil. — Şi caracterul său, Monseigneur, e tot atât de remarcabil. E gelos ca un sultan pe Barras, care face curte amantei sale. Sentimentul acesta nu-l împiedică să-i răspundă cu desăvârşită amabilitate. — Interesul, Montrond! Dumneata nu ai fost niciodată interesat? Cu prefăcută jenă Montrond îşi duse mâna la piept. — Nu-mi cereţi o confesiune, Monseigneur! N-aş vrea să vă îngrozesc. Aţi ajunge la concluzia că Monsieur Sunderland este un înger faţă de mine. — Eşti sigur? — Din nenorocire, da, Monseigneur. — Regret că trebuie să te dezamăgesc. Cu tot cinismul pe care-l afişezi, dumneata eşti un îngeraş faţă de Sunderland… Şi mă pricep la oameni. Talleyrand nu era departe de adevăr. Spre a-şi păstra situaţia sa privilegiată în Franţa Directoratului, acest pământ al făgăduinţei pentru financiarii şi speculatorii fără scrupule, Richard era gata la orice compromisuri. Accepta prietenia pe care i-o oferea Barras, făgăduindu-şi bineînţeles, să vegheze cu ochi de Argus asupra Andreei. Menaja pe Madame Tallien, regina neîncoronată a palatului Luxembourg, acoperind-o cu — 653 —

daruri scumpe. La serbări şi recepţii făcea mare haz de glumele ieftine ale înalţilor demnitari ai Republicii şi se prefăcea că le ascultă cu mare interes sentinţele politice, deşi în sinea lui îi dispreţuia pentru manierele lor necioplite. Faţă de Talleyrand manifesta cu ostentaţie cea mai devotată prietenie. Aceasta nu-l împiedica să aibă la Ministerul de Externe agenţi recrutaţi dintre funcţionarii superiori, cu misiunea săl informeze asupra măsurilor de politică externă luate de ministru. Lui Richard nu-i plăcea să depindă de buna credinţă a unui singur om. Îşi recruta agenţii şi din cadrele Ministerelor de Finanţe şi de Război. Plătea bine. În schimb cerea să fie ţinut la curent cu secretele de stat, astfel ca în funcţie de acestea să-şi dirijeze politica financiară. Dacă, de pildă, Talleyrand îl anunţa că s-au făcut demersuri pentru încheierea unui tratat de pace, Richard nu-şi găsea liniştea până când agenţii săi nu-i prezentau în copie corespondenţa relativă la negocierile amintite. Când Montrond îi transmitea spre cunoştinţă, înaintea tuturor, comunicatele oficiale asupra bătăliilor câştigate de armatele revoluţionare, Richard verifica autenticitatea ştirilor în buletinele militare secrete ale Ministerului de Război. Agenţii aveau intrarea liberă în biroul său de la bancă, folosind însă intrări dosnice, spre a nu fi observaţi. În afară de aceste vizite neprevăzute, Richard fixase o după amiază pe săptămână, pentru lectura buletinului informativ secret, întocmit de primul secretar, Oliver Jussac. Atunci nu mai era vizibil pentru nimeni. Se închidea — 654 —

în biroul său împreună cu Challais şi cu Jussac, care avea misiunea să le citească buletinele, dările de seamă şi cele mai importante documente. Dintre aceste piese, îi trezi îndeosebi interesul un raport sustras din dosarele Ministerului Poliţiei, care cuprindea sumele şi valorile de tot felul, intrate în Franţa în cursul războaielor „de eliberare” purtate de armatele Republicii. Pe măsură ce Olivier Jussac citea raportul, dezvăluind cifre şi date precise, Richard îşi manifesta prin exclamaţii şi comentarii admiraţia şi entuziasmul pentru marile isprăvi săvârşite de francezi. „Până în 1798, armatele Republicii au impus Ţărilor de Jos, Olandei, Statelor Germane şi Italiene, plata unor despăgubiri de război cifrate la 655 milioane franci. Obiectele de aur şi argint, giuvaerurile, obiectele de artă şi celelalte lucruri scumpe ridicate din aceste ţări, au totalizat 305 milioane franci. Confiscările bunurilor mobile şi imobile ale principilor suverani detronaţi, ale clerului, corporaţiilor şi comunelor, ale proprietarilor de domenii, absenţi sau refugiaţi, însumează 700 milioane. Toate acestea reprezintă 3 miliarde, recoltate în mai puţin de trei ani.” — Regret că nu m-am făcut militar! râse Richard. Prin combinaţii financiare, asemenea beneficii n-ar putea fi realizate nici în zece ani de activitate neîntreruptă. „Odoarele bisericeşti, continuă Olivier Jussac lectura, au avut mare căutare pentru valoarea lor intrinsecă. Din Ţările de Jos şi din Renania Inferioară — 655 —

s-au ridicat odoare bisericeşti în valoare de 25 milioane, la care s-au adăugat obiecte bisericeşti de aur şi argint în valoare de 65 milioane, confiscate din Italia. Tot din Italia s-au luat şi amanetele depuse la Muntele de Pietate, evaluate la 56 milioane, precum şi alte 5 milioane în numerar, din casele de bani ale spitalelor. Din Veneţia şi Roma au fost ridicate obiecte de artă preţuite la 50 milioane franci. Printre acestea se citează Leul din Piaţa San-Marco şi 300 de tablouri. Din Elveţia au fost estorcate 100 milioane de franci, iar din Olanda 100 milioane florini!” — În schimb francezii au plantat un mare număr de „Arbori ai Libertăţii”, interveni Challais. E o compensaţie. — Ar fi interesant, Jussac, zise Richard, dacă în afara cifrelor oficiale, ai poseda şi date asupra sumelor şi valorilor escamotate pe cont propriu de comisarii şi generalii Republicii. Se pare ca aceste personalităţi nu s-au rezumat numai la conducerea operaţiilor militare. — Am primit o serie de copii ale unor rapoarte confidenţiale, sosite la Ministerul de Război, asupra activităţii în acest domeniu a câtorva căpetenii militare. — Bravo! Să auzim. „La Livorno, generalul Masséna şi şeful său de Stat Major, generalul Salignac, au făcut pe scară mare trafic cu licenţe de import, reuşind în câteva săptămâni să obţină un beneficiu net de 3.600.000 franci. Generalul Bonaparte, aflând de aceasta afacere, a confiscat întreaga sumă în folosul statului. — Foarte bine. Cu banii aceştia şi cu celelalte — 656 —

milioane ridicate din teritoriul inamic, statul francez va plăti armamentul şi furniturile militare contractate cu noi, zise Richard cu vizibilă satisfacţie. Cifrele citate dovedesc că visteria e plină şi că ne putem spori pretenţiile, solicitând o substanţială majorare a preţurilor. — Se va împotrivi generalul Bonaparte, Monsieur, interveni Challais. Se aude că e de o integritate… — Nu-i nimic. Îi astupăm noi gura intervenind pe alte căi. Sunt informat că Madame Bonaparte intenţionează să achiziţioneze castelul Malmaison. De ce nu i-am avansa noi banii? Ar fi nu numai un gest galant, dar şi de înaltă politică. Am câştiga un aliat puternic. Şi cum bărbaţii îndrăgostiţi rezistă cu greu dorinţele exprimate tandru de către nevestele lor… — Ideea nu e rea, Monsieur. — Cred şi eu. Să-mi aduci aminte, Challais, să fac o vizită doamnei Bonaparte. Continuă, Jussac! Un alt raport semnalează că generalul Masséna şi-ar fi însuşit, numai din fosta Republică Veneţiană, valori şi obiecte de artă evaluate la 6 milioane franci. — Vasăzică Masséna e marele tartor. Dar ceilalţi? — Generalii Marmont, Augéreau, Brune, Soult, sunt de asemenea semnalaţi în rapoartele adnotate de generalul Bonaparte, care de cele mai multe ori, a închis ochii. Numai când colaboratorii lui depăşesc măsura, confundând prea sfruntat visteria statului cu caseta lor particulară, îi observă sau îi obligă să restituie banii. „Onestitatea nu este întotdeauna apanajul geniului”, reflectă Richard, păstrând însă această maximă — 657 —

pentru sine. Nu voia să strecoare în mintea colaboratorilor săi asemenea idei pernicioase. Afară de aceasta, „quod licet Jovi”… În ziua aceea, Richard fu bine dispus. Ploaia de milioane care se revărsase asupra Franţei din miraculosul corn al abundenţei mânuit de generalul Bonaparte, noua zeitate a Republicii, îi inspira visări extrem de plăcute. În timpul cinei şi partidei de şah pe care o jucă pe seară cu Andreea, nu se gândi decât la Masséna şi la întreprinzătorii lui camarazi de arme. „Şase milioane stoarse numai din Veneţia! Extraordinar om şi acest Masséna! Merită să-ţi scoţi pălăria în faţa lui.” Peste câteva zile primi o veste care-i modifică profund aprecierile faţă de Masséna. Nu-l mai socoti vrednic a fi salutat. Într-o scrisoare datată din Veneţia, Guy Wragby îl informa că în ajunul retragerii trupelor franceze din Veneţia, şi a transferării acestui oraş în mâinile austriecilor, potrivit tratatului de la Campo-Formio, emisari ai generalului d’Hillièrs se prezentaseră la palatul Andreea, de unde ridicaseră optzeci de tablouri de preţ şi douăzeci de statui antice. Inventarul acestora era anexat la scrisoare. Wragby îşi încheia mesajul subliniind că după informaţiile culese, obiectele fuseseră predate de Hillièrs generalului Masséna. Richard fu cuprins de o furie cumplită. Cum era cu putinţă să i se fure tocmai lui tablourile? Tocmai lui, muniţionarul armatei! Nu concepea acest jaf ordinar, — 658 —

această insultă adusă lui personal. În aceeaşi zi se prezentă la Ministerul de Externe. Talleyrand îl primi ca de obicei, înaintea tuturor celorlalţi solicitanţi îmbulziţi în anticameră. — Excelenţă, pretind să mi se facă dreptate, strigă Richard fără niciun preambul. Am fost jefuit. Vandalismele săvârşite la Veneţia nu trebuie să rămână nepedepsite. — Ce s-a întâmplat? întrebă Talleyrand încruntând din sprâncene. Era mirat de agitaţia vizitatorului, îndeobşte foarte calm. Niciodată nu-l văzuse atât de schimbat. Ochii lui Sunderland aruncau fulgere, fruntea îi era întunecată, fălcile încordate, pumnii strânşi. — Din ordinul generalului d’Hillièrs, mi s-a furat optzeci de tablouri şi douăzeci de statui antice. Obiectele au fost încărcate în furgoanele generalului Masséna. Cer să se instituie urgent o anchetă şi să se ia cele mai severe măsuri împotriva jefuitorilor, indiferent de rangul şi situaţia lor. Talleyrand, care se ridicase în picioare, spre a-şi întâmpina oaspetele, se aşeză gânditor în fotoliul său. — Hm! Trebuie să studiem chestiunea. — Ce s-o mai studiem? Faptele sunt limpezi. Jaf notoriu. D’Hillièrs şi Masséna merită să fie trimişi în faţa plutonului de execuţie. — Mai încet, Monsieur, pentru numele lui Dumnezeu. Nu-i prudent să fiţi auzit insultând în biroul meu, numele unor eroi care au contribuit la eliberarea Italiei, care s-au încărcat de glorie în serviciul Republicii. Nu mai vorbesc de consideraţia de — 659 —

care Masséna se bucură în ochii generalului Bonaparte. — Generalul Bonaparte nu poate acoperi pe un hoţ, chiar dacă acesta e prietenul său, zise Richard cu scăzută vigoare. Obiecţiunile ministrului îi mai răcoriseră indignarea. — Termenul de hoţ poate fi interpretat în fel şi chip. Iar hoţia, după cum ştiţi şi dumneavoastră, are diferite trepte. Bunurile ridicate de ocupant de pe teritoriul inamic, pentru a-şi compensa pierderile materiale şi umane înregistrate în cursul unei campanii, reprezintă în accepţiunea largă a cuvântului, despăgubiri de război. Ele îşi găsesc o justificare – bineînţeles, trasă de păr – dar care este totuşi o justificare. Învingătorul are întotdeauna dreptate. Deci, să nu ne pripim. Să privim lucrurile la rece, şi să avizăm asupra celor mai potrivite măsuri. — Ah, nu! Nu am de gând să îngădui cocoloşirea acestei nelegiuiri. Dacă va fi nevoie, voi merge până la generalul Bonaparte, până la Barras însuşi. — În chestiunea aceasta, Barras nu are un cuvânt greu, îl avertiză Talleyrand. Iar Bonaparte, v-am mai spus, priveşte cu oarecare îngăduinţă aceste… zburdălnicii. În măsura în care, bineînţeles, nu păgubesc excesiv statul. — În privinţa tablourilor mele, nu poate fi vorba de despăgubiri de război. Sunt cetăţean american. Statele Unite, de la înfiinţarea lor, n-au fost niciodată în război cu Franţa. — N-aş putea spune că în prezent relaţiile dintre Statele Unite şi Franţa sunt tocmai cordiale, zise — 660 —

Talleyrand. Îi era greu să uite neplăcerile întâmpinate din partea delegaţiei americane, trimisă la Paris spre a reglementa divergenţele intervenite între cele două state. Bonaparte, Barras şi ceilalţi Directori sunt montaţi împotriva Statelor Unite, care în loc să sprijine Franţa, marea lor aliată din timpul Războiului de Independenţă, cochetează cu Anglia, vrăjmaşa noastră de moarte. — Trebuie deci să mă resemnez şi să accept jaful ca un fapt împlinit? exclamă Richard scandalizat. — Nu spun aceasta. Socotesc însă că trebuie lucrat cu… fineţe. Monsieur, lăsaţi-mă să găsesc singur soluţia potrivită. Vă făgăduiesc să stau chiar azi de vorbă cu Bonaparte. După amiază, sunt invitatul său la ceai. Va fi mai multă lume. Îl voi lua deoparte, şi-i voi expune cazul dumneavoastră. — Excelenţă, nu ştiu cum să vă mulţumesc. — Să nu-mi mulţumiţi decât în clipa în care vă voi aduce un răspuns favorabil. — Când aş putea atunci să vă văd? — Veniţi deseori la Operă. Ne vom întâlni în loja mea. S-ar putea să fiu însoţit de generalul Bonaparte. Richard acceptă în silă formula. Când ieşi din biroul ministrului, se afla într-o stare de spirit cu totul diferită de indignarea tumultuoasă de la început. Încă de la primele cuvinte schimbate cu Talleyrand, înţelesese două adevăruri. Primul, că Masséna e un personaj foarte influent datorită prieteniei pe care i-o arăta Napoleon şi al doilea, că generalul Bonaparte ajunsese să fie mai de temut decât Barras însuşi. — 661 —

În seara aceea, Richard sosi devreme la Operă. Era nerăbdător să afle răspunsul lui Talleyrand. Furtul tablourilor îl preocupa în aşa măsură, încât n-ar fi fost în stare să spună nici la ce spectacol venise. Era însoţit de Andreea, care îi respecta gândurile şi tăcerea. Aşteptând să se ridice cortina, ea privea lumea ce intra în sală, ocupându-şi locurile. Parterul se completă în curând. Militari în uniforme nu tocmai arătoase, tineri şi tinere care se remarcau printr-o excentricitate vestimentară de prost gust, burghezi între două vârste, îmbrăcaţi în negru, muncitori în haine de sărbătoare, veniţi cu nevestele să vadă un spectacol la care sub vechiul regim nu aveau acces, fermei uşoare violent fardate, indivizi jerpeliţi, fără foc acasă, şi care se îmbulzeau la teatru numai spre se încălzi. În schimb, lojile erau ocupate de un public foarte luxos. Nu s-ar fi zis că Parisul trecuse printr-o revoluţie. Nevestele parveniţilor afişau o eleganţă stridentă. Bijuterii, pene multicolore, voaluri, podoabe lipsite de gust. Îmbogăţiţii de război îşi etalau cu trufie costumele scumpe, acele de cravată încrustate cu diamante, inelele cu pietre cât nuca. O lume care nu venea pentru spectacol, ci pentru aşi expune opulenţa în vitrina lojilor. În timpul reprezentaţiei, aceşti privilegiaţi vorbeau cu glas tare, se interpelau dintr-un capăt într-altul al teatrului, ronţăiau zgomotos bomboane, spre disperarea actorilor, care pierdeau adeseori replica sau şirul tiradei. Talleyrand sosi în cel dintâi antract. Era însoţit de Madame Grand şi de Montrond. — 662 —

Richard lăsă pe Andreea în compania lui Challais, care îşi făcuse apariţia către sfârşitul primului act şi trecu în loja ministrului. Talleyrand îi primi cu obişnuita lui amabilitate, Richard citi totuşi în expresia ochilor acestuia o jenă de rău augur. Sărută mâna Doamnei Grand, care stătea tăcută şi impenetrabilă ca un sfinx, apoi îşi întoarse privirile întrebătoare spre ministru. Acesta ezită câteva clipe. Şovăiala lui era elocventă. — Am supus plângerea dumneavoastră generalului, începu el. Urmă o nouă şi chinuitoare pauză. — I-am explicat că aţi fost victima unui abuz… — Abuz? Jaf vreţi să spuneţi. Talleyrand continuă fără să se tulbure: — Am subliniat că vi s-au ridicat, fără temei juridic, tablouri şi alte obiecte de artă, care nu intră în cadrul despăgubirilor de război… Richard simţea că începe să fiarbă. — Şi ce v-a răspuns? Ministrul ezită iarăşi. — A fost… oarecum… evaziv… Madame Grand, care ascultase conversaţia fără să se clintească, izbucni într-un râs cristalin, cântat. — Ce amuzant a fost răspunsul generalului! L-am auzit şi eu. „Furnizorii aceştia jefuiesc destul armata. Nu-i mare lucru dacă uneori le mai dijmuieşte şi armata comorile.” Richard se făcu mai galben decât penajul unui canar. Talleyrand tuşi zgomotos, încercând să acopere — 663 —

vorbele însoţitoarei. Madame Grand nu îşi dezminţea renumele. Făcuse o nouă şi ireparabilă gafă. — Termenii n-au fost chiar atât de tari, încercă ministrul să îndulcească asprimea frazelor citate. — Excelenţă, sunt lămurit. E preferabil să cunosc realitatea, oricât ar fi ea de crudă, decât să mă las adormit de speranţe. Pe de altă parte e bine că sunt informat de timp de sentimentele generalului Bonaparte faţă de mine. Madame, spuse el întorcându-se spre Catherine Grand, vă mulţumesc pentru sinceritate. „E o aluzie la adresa mea! se întrebă Talleyrand, care în fond nu era prea contrariat de noua întorsătură. În definitiv, acest Monsieur Sunderland, care se crede un al doilea Cressus, mai are nevoie de câte o lecţie să-l aducă la realitate.” Cu glas tare se grăbi însă a declara diplomatic: — Credeţi-mă, Monsieur, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a pleda cauza dumneavoastră. Indiferent de acea nefericită replică, repetată – cu oarecari deformări nevoite – de Madame Grand, generalul Bonaparte mi-a făgăduit că va ordona deschiderea unei anchete. Să fiţi sigur că îşi va respecta cuvântul… Richard mulţumi lui Talleyrand şi se înapoie în loja sa. Îi venea să explodeze. Ar fi plecat imediat acasă. Rămase însă până la sfârşitul spectacolului, spre a nu arăta ministrului şi anturajului său, cât de mult îl afectaseră cuvintele generalului en chef. Când ieşi de la teatru, ploua o ploaie rece, amestecată cu zăpadă. Vântul o spulbera, biciuind — 664 —

obrajii trecătorilor. Andreea se ghemui în colţul caleştii, fericită că nu împărtăşea soarta pietonilor, ce înfruntau zgribuliţi lapoviţa. Richard nu scotea niciun cuvânt. Nu-i ieşeau din minte vorbele lui Bonaparte. Îl usturau ca un fier roşu răsucit în rană. Era o insultă pe care nu avea să o uite în veci. Generalul Napoleon Bonaparte îşi făcuse un nou şi înverşunat duşman. Richard era hotărât să-i plătească poliţa cu dobândă. Iar scadenţa, nu va întârzia. Îl trezi brusc din gânduri un zgomot sec, urmat de o trosnitură. Trăsura se înclină pe o parte. Văduvită de roata care plesnise în ţăndări, osia se târî câţiva metri pe caldarâm, scoţând scântei. Speriaţi, cel patru cai cabrară, apoi se opriră, stăpâniţi de mâna abilă a vizitiului. Richard coborî din trăsură, spre a cerceta stricăciunile. Trebuia o roată nouă, sau mai sigur, alt vehicul. La ora aceea târzie era greu de găsit o birje. Nu putea propune Andreei să-şi continue drumul pe jos. Erau departe de casă. Vântul şi ploaia se înteţiseră, luând proporţii de vijelie. O vreme rar întâlnită la Paris în acel anotimp. La câţiva zeci de metri de locul accidentului se zăreau ferestrele luminate ale unui han. Cel mai potrivit refugiu până ce unul dintre slujitori va alerga la palatul Sunderland şi se va înapoia cu altă trăsură. Deasupra intrării hanului atârna o firmă, cu inscripţia invizibilă, pe care vântul o smucea cu violenţă. — 665 —

Sala cea mare a hanului era lungă şi joasă. În aerul cald, viciat, pluteau fâşii de fum de tutun, aburi de mâncare, miros de alcool şi de haine ude. Fundul încăperii era dominat de un cămin uriaş, în care fierbea pe pirostrii o imensă oală cu ciorbă. Mai toate mesele erau ocupate. Lume amestecată. Meseriaşi, prostituate, soldaţi, funcţionari mărunţi, tineri în costume bătătoare la ochi. Richard şi Andreea se aşezară la o masă retrasă. Mantaua lui căptuşită cu zibelină şi capa ei de hermină atrăgeau privirile. Unele curioase, altele înciudate. Luxul pe care numai parveniţii îl etalau în acea epocă nu era pe placul populaţiei Parisului. Richard se simţea stingherit. Ştia că oamenii aceştia simpli, abrutizaţi de alcool şi înrăiţi de mizerie, erau oricând gata de harţă. Mintal îşi blestema slugile ce nu avuseseră prevederea să controleze roata caleştei. Acum întârziau să vină cu altă trăsură. Cu nelinişte crescândă, înregistră privirile încărcate de ură, cu care îl săgeta un grup de şapte tineri de la o masă lungă din apropiere. Discuţia aprinsă purtată de aceştia până la sosirea lui Richard şi a însoţitoarei sale fusese întreruptă. Tinerii purtau la haină guler roşu, semn al convingerilor lor politice revoluţionare. Cel mai vârstnic dintre ei nu depăşea treizeci de ani. Buzele lui subţiri, crispate într-o schimă duşmănoasă, erau umbrite de o mustaţă neagră, cu colţurile lăsate de o parte şi de alta a gurii. Părul lins, tăiat scurt, haina neagră, roasă în coate, vădeau absenţa oricărei preocupări vestimentare. — 666 —

— Aveţi în faţa ochilor, exclamă el deodată, arătându-l cu degetul pe Richard, o pildă vie a celor demonstrate de mine până acum. Priviţi-l! Un tipic exemplar al acestei clase de parveniţi care afişează un lux deşănţat, insultând mizeria poporului. Şi câţi nu sunt ca el!… Lacroix, fostul convenţional care şi-a trădat clasa, caută acum un colţ retras, spre a se bucura în pace de rodul milioanelor furate!… Girodel, pe vremuri un biet avocat de provincie cu o clientelă mai mult decât mediocră, umblă azi în caleaşcă aurită şi primeşte cinci sute de invitaţi în palatul său din cartierul Saint-Honoré!… Pantofarul Ricous, care până mai ieri se bătea cu pumnii în piept, strigându-şi în cele patru vânturi convingerile iacobine, şi-a cumpărat două domenii, totalizând patruzeci de mii de hectare!… Directorul Barras, acest aristocrat, acest – lup în piele de oaie – a plătit 300.000 livre pe castelui Grosbois!… Coindreaux, care făcea nu demult pe coristul, a cumpărat pe nimic o mănăstire transformând-o în castel!… Lenoir, fostul coleg al lui Fouquier-Tinville, a pus mâna pe trei păduri, pe două castele şi pe un palat la Paris!… Cine sunt aceşti indivizi? Cum s-au îmbogăţit? Din salariile de funcţionari ai Republicii? Din muncă cinstită? Din vreun comerţ modest?… Au venit la Paris fără un sfanţ. Au îmbrăţişat de formă principiile grandioase ale revoluţiei, s-au declarat partizanii devotaţi ai lui Marat, ai lui Danton şi ai lui Robespierre, iar după ce s-au văzut la adăpostul unor situaţii înalte au început să fure. Trădători ai poporului, au pus cuţitul în mâna Charlottei Corday! Tot ei l-au doborât pe Danton, pe — 667 —

Hébert, pe Desmoulins, pe Fabre d’Eglantine. Iar când au simţit că Robespierre începe să-i suspecteze, l-au doborât şi pe acesta!… S-au unit cu Tallien şi cu Barras, cu afaceriştii şi cu vânduţii şi au sugrumat Revoluţia… Din fericire nu sunt mulţi. Dar în clipa de faţă deţin puterea. Se laudă că ar fi cel mai înverşunaţi duşmani ai regalităţii şi ai aristocraţilor, în acelaşi timp, desfiinţează Clubul iacobinilor, ai adevăraţilor apărători ai libertăţii. Afirmă că vor să urmeze o cale de mijloc, să ducă o politică moderată. Adevărul e altul. Luptă împotriva aristocraţilor, pentru ca aceştia să nu se înapoieze din emigraţie şi să-şi revendice bunurile!… Ne strivesc pe noi, pentru a înăbuşi indignarea poporului, pentru a scăpa de cenzura patrioţilor cinstiţii… L-au ucis pe Baboeuf, ultimul tribun, al maselor împilate şi acum pregătesc dictatura lui Bonaparte!… Răbdarea noastră are margini. Dacă nu vor înţelege că revoluţia a întors o pagină, care nu mai poate fi dată înapoi, vom aduce iarăşi teroarea la ordinea zilei!… Vom lua cu asalt Luxembourgul, aşa cum am luat odinioară Bastilia, şi vom impune un guvernământ care să repună în vigoare principiile lui Marat şi ale lui Robespierre!… Să se termine o dată cu hoţii şi cu protectorii lor, acaparatori ai posturilor de comandă!… Să se termine o dată cu parveniţii care n-au doborât nobilimea decât pentru a se instala în locul ei!… În vreme ce lucrătorii sunt lipsiţi de dreptul de grevă, în vreme ce populaţia Parisului îşi strânge brâul spre a-şi înăbuşi durerile foamei, îmbogăţiţii ne sfidează cu luxul lor!… Fură, jefuiesc ca în codru! Şi-au rotunjit averile pe seama — 668 —

soldaţilor care primesc bocanci cu talpă de carton, pe seama armatei căreia i se furnizează puşti vechi cu preţ de arme noi, pe seama populaţiei civile înfometate de speculanţi, pe seama nenorociţilor siliţi să plătească impozite sporite cu care Directorii să-şi întreţină luxul şi amantele!… Aparent, Richard păstra un calm britanic. În sinea lui, îşi blestema imprudenţa de a fi intrat într-un local popular. Şi pe Andreea o încolţea teama. Dar îşi ascundea simţămintele, spre a îngădui lui Richard să-şi concentreze atenţia numai asupra grupului de tineri atât de înverşunaţi împotriva lui şi a ei. Cu prefăcută linişte, îşi muia buzele în paharul cu vin. Voia să-şi ocupe cu ceva mâinile, spre a le stăpâni tremurul. Richard făcu semn patronului, cerând nota de plată. — Vor să plece! rânji unul din tinerii cu gulere roşii. Se tem de noi. Se ridică de la masă şi se îndreptă spre Richard. — Ce-ţi veni să pleci, cetăţene? Nu-ţi fie frică! Nu-ţi facem nimic, cel puţin acum. Mai târziu, după ce-i vom spânzura pe trădătorii din capul statului, ne vom răfui şi cu cei de teapa dumitale… Era ameţit de băutură, şi se clătina ca un plop bătut de vânt. Richard se ridică în picioare. — Haide, Andreea, spuse el, zvârlind pe masă un pumn de livre, care acopereau cu prisosinţă consumaţia. — Rămâi, cetăţene! Nu pleca! îl pofti iarăşi tânărul, apucându-l de braţ şi împingându-l spre scaun. — 669 —

Richard îl lovi cu putere peste mână. Tinerii cu gulere roşii săriră în picioare. Aşteptaseră parcă acest semnal spre a se năpusti asupra trântorului care le insulta sărăcia, cu opulenţa lui ostentativă. — Ia uite ce-şi permite ticălosul! strigă un flăcău imperb, repezindu-se în ajutorul prietenului. Înainte de a riposta, Richard se uită în jur. Voia să ştie dacă putea conta pe vreun sprijin. Întâlni numai priviri ostile. Niciunul dintre servitorii săi nu se aflau în sală. Rămăseseră afară, lângă trăsură. Îşi imputa lipsa de prevedere. Nicicând nu se aflase într-o situaţie mai critică. Deodată auzi un glas puternic, provocator. — Lasă, bă, oamenii în pace! Şi Richard şi gulerele roşii, îşi îndreptară privirile într-acolo. Un tânăr cu haine excentrice de muscadin, cu părul lung pieptănat în acea coafură bizară, dar foarte apreciată de tineret, denumită urechi de câine, îşi făcea loc printre mese, apropiindu-se cu paşi măsuraţi. Sub braţul drept purta un baston noduros, cu mâner ghintuit. Era urmat de un grup de flăcăi tot atât de ţipător îmbrăcaţi. Toţi arborau gulere negre. Semnalul de ordine al regaliştilor. În sală se auzi glasul ascuţit al unei femei, care domină tumultul. — Păzea! Acuş se încinge bătaia! — Când gulerele negre se întâlnesc cu gulerele roşii, nu e de joacă! exclamă gutural altă femeie, — 670 —

strecurându-se spre ieşire. Andreea tremura ca frunza, se temea mai mult pentru Richard, decât pentru ea însăşi. Un tânăr cu guler roşu tăie drumul muscadinului cu guler negru. — După cine porţi doliu, ticălosule? — După tine, canalie! ripostă muscadinul, scoţând fulgerător din buzunarul dinăuntru al hainei, un pistol pe care i-l descărcă în piept. Gulerul roşu se prăvăli trăsnit. — Asasinii! zbieră alt guler roşu. Pe ei! Un val de nebunie cuprinse deodată mulţimea din sală. Alte gulere roşii şi negre apărură ca prin farmec. Strigăte, înjurături, pahare, cuţite şi scaune, aruncate prin aer, ca tot atâtea proiectile, vaiete, scrâşniri de dinţi, detunături de pistol, trosnete de ţeste sparte se învălmăşiră într-un ciclon, infernal, de pasiuni dezlănţuite. Cineva apucă pe Richard şi pe Andreea de mână. — Urmaţi-mă! Vă scot pe-o uşă dosnică. Aici nu-i de dumneavoastră. Tânărul muscadin, care se materializase parcă din neant, le deschise drum, învârtindu-şi bastonul într-o morişcă ucigătoare. În mai puţin de un minut, care le păru mai lung decât un secol, Richard şi Andreea se văzură într-o fundătură strâmtă. Nu scăpaseră fără câteva lovituri, încasate la învălmăşeală. Un fleac, pe lângă ce li s-ar fi putut întâmpla. Muscadinul se înclină politicos. — Acum sunteţi în siguranţă. Îmi permiteţi să mă — 671 —

retrag. — Dacă vrei să-ţi îndeplineşti în întregime rolul de înger salvator, zise Richard prinzându-l de braţ, scoate-ne din cartierul acesta. Îţi jur că habar n-am unde mă aflu. Muscadinul începu să râdă. — Nu vă pot refuza. — Trăsura şi servitorii mei mă aşteptau în faţa hanului. Muscadinul îi duse până în stradă. Lângă trăsura lăsată pe o rână, nu se afla decât vizitiul. Ceilalţi servitori intraseră în han spre a interveni în ajutorul stăpânului. — Până să vină ei, am fi văzut pe dracul, spuse Richard, încântat că trecuseră primejdia. Providenţialul ghid îi conduse până la capătul străzii, unde avură norocul să întâlnească o birjă înainte de a se urca în trăsură. Richard întinse tânărului mâna. — Îţi mulţumesc. Cu această ocazie, aş vrea să facem cunoştinţă. Richard Sunderland-Beauclair e numele meu. — Adrien de Beaulieu, se prezentă muscadinul. Lumina unui felinar aninat deasupra intrări unei cârciumi îi lumină chipul inteligent, cu ten neted şi mat de fată. — Câţi ani ai? întrebă Richard. — Optsprezece. — Împliniţi? zâmbi Richard. — Nu. Nu tocmai… Dar nu mai am mult. — Mă rog, dacă nu sunt indiscret, care e ocupaţia — 672 —

dumitale? — Aţi văzut. Vânez jacobini. Când nu mă vânează ei pe mine. — Nu eşti prea tânăr pentru asemenea îndeletniciri? — Mă antrenez. Vreau să fiu un bun luptător. După înapoierea regelui în ţară, mă voi înrola în armata lui. Mi-ar plăcea să fiu ofiţer, ca tata. — Tatăl dumitale a fost ofiţer? — Da. A comandat regimentul Languedoc-Dragons, fost decapitat în 1793. — Şi mama dumitale? — A avut aceeaşi soartă, spuse Beaulieu simplu. Acum locuiesc la o mătuşă. Contesa de Flamarens. Dinspre celălalt capăt al străzii, porni să se audă zgomot de glasuri, fluierături, o detunătură… Pe lângă birje trecu în pas alergător o patrulă cu arma în mână. — Vin soldaţii lui Augéreau, spuse Beaulieu. Vor lovi fără deosebire, şi în jacobini, şi în regalişti. Guvernul vrea linişte. Cred că ar fi cuminte să plecaţi. Soldaţii nu glumesc. Trag după prima somaţie şi un glonte rătăcit… — Nu vrei să mergi cu noi? îl pofti Richard. Te conducem până acasă. — Mulţumesc. Nu las camarazii. Noi, gulerele negre, alcătuim un fel de armată. — N-ai vrea să stăm de vorbă? Mâine sau poimâine? — De ce nu, cu plăcere, surâse Beaulieu, arătânduşi dinţii albi, fosforescenţi, în semiîntunericul străzii. — În orice zi mă poţi găsi la Banca SunderlandBeauclair din Place Vendôme. Îmi făgăduieşti să nu ne — 673 —

uiţi? — Vă făgăduiesc. Mă iertaţi, trebuie să plec. Salută şi o luă la fugă spre hanul în faţa căruia în încinsese o încăierare cumplită. Richard se urcă în trăsură, alături de Andreea. — Faubourg Saint-Germain! porunci el birjarului. Repede! În aşteptarea restaurării monarhiei, Adrien de Beaulieu deveni secretarul lui Richard. Dacă s-ar fi folosit de termenii consacraţi în lumea comerţului, tânărul muscadin ar fi putut spune că nu făcuse o afacere proastă. Răsturnarea regimului revoluţionar părea puţin probabilă. Steaua generalului Bonaparte strălucea tot mai puternic. După încheierea campaniei din Italia, acesta îşi aruncase armatele împotriva Egiptului. Acolo, pe malurile Nilului, afirma el, avea să dea o lovitură de moarte Angliei, rivala de totdeauna a ţării sale. Franţa pornise pe drumul militarismului. Pe străzile Parisului se vedeau tot mai multe uniforme militare. Bancherii îşi durau prosperitate în urma steagurilor victorioase ale armatelor Republicii. La Bursă, ordinele de vânzare şi cumpărare erau acompaniate de trompetele trupelor care defilau pe stradă. Acţiunile săltau vertiginos, după fiecare bătălie câştigată. Pasul militarilor suna tot mai apăsat pe caldarâm. Zornăitul pintenilor şi zgomotul de sabie alcătuiau cel mai plăcut cântec pentru urechile fecioarelor. Prestigiul soldatului, al cuceritorului era în creştere. Deasupra — 674 —

Europei şi a Africii plutea umbra zeului Marte. A zeului Marte, care se întruchipase – paradoxal – în trupul firav al unui obscur general corsican: Napoleon Bonaparte. Ropotul şarjelor cavaleriei sale tulbura liniştea milenară a piramidelor, după ce zguduise din temelii cele mai vechi monarhii ale Europei. Bigoţii spuneau că se născuse Antichrist. Adversarii Franţei pretindeau că un nou Attila ameninţa cu biciul său omenirea. Militarii vedeau în Napoleon Bonaparte un geniu al războiului, menit să lase în umbră gloria lui Cezar şi a lui Alexandru cel Mare. Republicanii erau încredinţaţi că Bonaparte va împinge până la marginea lumii fruntariile libertăţii. Regaliştii sperau că vor găsi în el un nou general Monk, care să readucă pe tron străvechea monarhie a Franţei. Pentru bancheri se deschisese o eră de aur. Războaiele, cu tot cortegiul lor de cheltuieli militare, le revărsa în cuferele ferecate cascadă de milioane. Beneficiile lui Richard Sunderland-Beauclair atingeau cifre astronomice. Oamenii de paie mânuiţi de el îi sporeau depozitele de aur. Pentru plasament, dar şi pentru a-şi satisface gusturile, achiziţionă două castele în Tourraine, un domeniu în Normandia, altul în sudul Franţei, şi un splendid palat în Paris. Era o adevărată emulaţie între el şi Ouvrard. Pentru Andreea, răscumpără palatul Lusignan şi castelul Charlesmont, care fuseseră scoase la licitaţie, în urma confiscării lor de către Stat. În aceeaşi epocă, reuşi să obţină pronunţarea divorţului dintre Andreea şi Lorenzo da Ponte. Numele acestuia nu-i mai era de folos. — 675 —

Spre a nu pune pe Andreea în situaţia delicată de aşi relua numele de fată, Richard cumpără pentru ea, prin intermediul Sfântului Scaun, principatul Montenuovo. Aceasta se petrecu în august 1798. Către mijlocul lunii următoare, Andreea primi o scrisoare. „2 septembrie 1798 Bolton House Londra Scumpa mea Andreea, Îţi anunţ o veste tristă. Fratele tău, Raymond, a murit. A căzut în bătălia navală de la Abukir, luptând pentru gloria culorilor engleze şi pentru înfrângerea flotei revoluţionare a Franţei. De patru ani era înrolat în marina noastră de război. Viceamiralul Nelson, care îi remarcase înaltele calităţi militare, îl încadrase în Statul său Major. Locotenentul Gerald Lascelles, care a luptat alături de Raymond, a trimis tatălui tău, din însărcinarea viceamiralului Nelson, o scrisoare omagiind bravura şi destoinicia camaradului său. Raymond a murit. Dar în inimile noastre, amintirea lui va trăi curată şi luminoasă ca şi scurta, dar întreprinzătoarea lui viaţă. Pe lângă condoleanţele mele îndurerate, te rog, Andreea, să le primeşti şi pe cele ale lui Sir Patrick. În speranţa că într-un viitor apropiat îţi voi putea trimite veşti mai frumoase, te îmbrăţişez cu toată dragostea şi prietenia. — 676 —

Frances.” O durere surdă, năvalnică, inundă sufletul Andreei. O durere cumplită, care-i apăsa pieptul înăbuşind-o ca un căluş. Moartea lui Raymond era o grea lovitură. Ţinuse mult la acest frate mai mare, care-i arătase întotdeauna o preferinţă vădită. Nimeni din familia ei nu găsise cu cale să-i comunice vestea morţii lui. Lady Frances Bolton, o străină, avusese mai mult suflet decât Camelia. Înţelegea supărarea mamei şi a tatălui ei. Era firesc să nu-i ierte greşeala. Urmându-l pe Richard, împotriva voinţei lor, îşi dezonorase familia, numele, tradiţia. Camelia ar putut găsi totuşi o cale pentru a se interesa de soarta ei. În timpul vieţii sale, nici Raymond nu socotise necesar a-i scrie. Raymond care în copilărie îi împlinea toate gusturile şi se preta la toate nebuniile ei. Dar acesta avusese o scuză. Îndatoririle militare nu-i îngăduiseră să-şi piardă timpul, scriindu-i misive. Nui arătase înţelegere şi indulgenţă nici unchiul Gerald, deşi pe vremuri fusese cel mai bun prieten al lui Richard. Această trecere în revistă îi spori amărăciune. Arătă lui Richard scrisoarea. Reacţia lui fu neaşteptată. În loc să o consoleze, exclamă cu dispreţ: — Îl credeam mai inteligent pe fratele tău. A murit ca un dobitoc, luptând pentru o cauză care nu era a lui. — Richard! rosti ea cu reproş. — Iartă-mă, draga mea, dar m-a revoltat această — 677 —

totală lipsă de simţ al realităţii. Ce-a realizat? Da, da! Ce-a realizat, în afară de faptul că a înlăturat orice posibilitate pentru tatăl tău de a se mai înapoia în Franţa, atâta timp cât va mai dura actualul regim? Nu numai atât, dar de îndată ce se va afla la Paris că fratele tău a murit, luptând împotriva Franţei, toate bunurile familiei tale, care au scăpat până acum neconfiscate, vor fi trecute în patrimoniul statului. Andreea fu ispitită să-i răspundă că vedea totul prin prisma interesului. Dar se abţinu. A doua zi, Richard uită acest „incident”, fără însemnătate pentru el. Avea preocupări mai importante. Relaţiile diplomatice dintre Franţa şi Statele Unite, „cele două republici-surori”, se încordau pe zi ce trece. În cercurile bine informate circula zvonul că deschiderea ostilităţilor era iminentă. Situaţia Statelor Unite se putea concretiza într-o variantă a unui faimos proverb: „Când doi se ceartă, al treilea înghite pumnii”. Regatul Britanic şi Republica Franceză se războiau încă din 1793. Invocând interesele sale vitale, Anglia dezlănţuise o campanie aspră împotriva neutrilor care făceau comerţ cu Franţa. Vasele sub pavilion american avură cel mai mult de suferit. Diferendul cu Statele Unite ameninţa să degenereze într-un conflict armat. Preşedintele Washington, care era de părere că e mai uşor să începi un război decât să-l termini, preferase să angajeze negocieri diplomatice cu Anglia. Un tratat politic oneros pentru tânăra republică americană pusese temporar capăt neînţelegerii. Abia se îndepărtase spectrul unui conflict armat cu Marea Britanie, că — 678 —

Republica Franceză se socotise la rândul ei lezată de atitudinea guvernului american. Directorii considerau că Statele Unite aveau obligaţia morală să intre în acţiune alături de Franţa. Washington era de altă părere. În 1796, când se retrăsese de la conducerea statului, semnase o proclamaţie povăţuind poporul american să se ferească de a manifesta ostilitate faţă de anumite naţiuni şi prietenie faţă de altele. Toate ţările trebuiau să se bucure deopotrivă de amiciţia Statelor Unite. John Adams, urmaşul lui Washington, îi continuase politica. Franţa, scandalizată de această „trădare” aplicase Statelor Unite acelaşi tratament, pus în practică de Anglia cu patru ani înainte. Pinckney, ambasadorul american de la Paris, se văzuse expulzat, iar delegaţia trimisă de preşedintele Adams pentru a negocia aplanarea conflictului fusese lăsată să aştepte săptămâni de-a rândul în anticamera lui Talleyrand. Ceva mai mult, agenţi oficioşi ai acestuia, printre care nelipsitul Montrond, le ceruseră două sute patruzeci de mii de dolari, destinaţi să cumpere bunăvoinţa ministrului de externe. Când se află în Statele Unite la ce tratament umilitor fuseseră supuşi trimişii săi extraordinari, poporul cuprins de o adevărată furie patriotică ceru a se declara imediat război Franţei. De la bătălia de la Lexington nu se mai pomenise un entuziasm, un delir războinic mai dezlănţuit, mai contagios. Ziarele pretindeau în unanimitate imediata rupere a relaţiilor diplomatice cu Franţa. Congresul votă o serie de măsuri propuse de preşedintele Adams: crearea unui Minister al Marinei, fortificarea — 679 —

porturilor, înfiinţarea unei armate de zece mii de oameni, cumpărarea de tunuri, armament uşor şi furnituri militare şi suspendarea oricăror relaţii comerciale cu Franţa. La Paris – surpriză şi consternare. Talleyrand, direct vizat de raportul trimişilor Statelor Unite, îşi dezavua agenţii, declarând că lucraseră fără să-l consulte. Scandalul luase însă prea mari proporţii spre a mai putea fi stăvilit. Richard, temându-se să nu fie surprins de evenimente la Paris, îşi făcu la iuţeală bagajele. Nu-i surâdea perspectiva internării într-un lagăr de concentrare, pe tot timpul cât ar fi durat eventual războiul. Bineînţeles, era decis să o ia şi pe Andreea. Nu o putea lăsa în Franţa. Încredinţă lui Challais atât conducerea băncii din Paris, cât şi controlul activităţii uzinei de armament din Nantes. Pe Adrien de Beaulieu, noul şi tânărul său secretar, hotărî să-l ia în America. Richard era omul impulsurilor. Antipatiile şi simpatiile sale erau bruşte, instinctive. Beaulieu îl câştigase cu firea sa deschisă. La câteva săptămâni după incidentul din han, Richard îl întrebase curios: — Ia spune, Adrien, ce v-a făcut pe tine şi pe prietenii tăi să ne luaţi apărarea? Considerente personale, umanitare? — Nici una, nici alta, Monsieur. Am fi sărit în ajutorul oricui ar fi fost atacat de gulerele roşii. Şi ei ar fi reacţionat la fel, dacă noi ne-am fi năpustit asupra dumneavoastră. Sinceritatea acestui răspuns plăcuse lui Richard. L— 680 —

ar fi mulţumit mai puţin o motivare deghizată sub forma unui compliment. Subalternii şi solicitanţii îl tămâiau cu atâta sfruntare, încât nu-i mai făcea plăcere. Îl reconforta candoarea şi naivitatea lui Beaulieu. Vorbirea lui, rafinată, avea un amuzant parfum canaille. Adolescenţa lui Beaulieu fusese lipsită de comodităţi şi bucurii. Mătuşa sa, sărăcită de Revoluţie, rareori reuşise să-i asigure hrana zilnică. Educaţia lui avea numeroase lacune. După ce îi izgoniseră din palatul ei din cartierul Saint-Honoré, contesa de Flamarens şi Adrien găsiseră adăpost în casa unei slujnice, care locuia în mahalaua SaintMarceau. În tovărăşia copiilor din vecini, Beaulieu nu avusese ocazia să se formeze în stilul vechiului regim. Spre dezgustul mătuşii sale, devenise un mic derbedeu. Se înhăita cu toţi mardeiaşii din cartier şi preţuia mai mult o încăierare decât o lectură din Biblie. Această deficienţă în buna sa creştere, contribuise paradoxal să trezească interesul şi simpatia lui Richard. Nici el nu uita că se născuse într-unul din cele mai proletare cartiere din New York. Lustrul dobândit ulterior nu-i ştersese din minte năzdrăvăniile din copilărie. Beaulieu, acest prototip al ştrengarului parizian, îi evoca zbenguielile lui de altădată, îi amintea atmosfera în care crescuse. Poate că mediul acela îl oţelise, îl pregătise mai bine pentru viaţă, decât o educaţie aleasă. Este adevărat că în aceasta preferinţă se strecură şi o doză de snobism. Adrien de Beaulieu era de viţă — 681 —

nobilă. Adversitatea sorţii îl aruncase într-o lume care nu era a lui. Richard – nepot de marchiz – se simţea dator să-l ajute. Până şi numele lor de familie aveau rezonanţe comune: Beauclair – Beaulieu. Mai pledau şi alte argumente în favoarea tânărului francez: inteligenţa, veselia contagioasă, aspectul fizic deosebit de agreabil, talentul cu care ştia să se strecoare în sufletul oamenilor. Cu câteva zile înainte de plecare, Richard primi vizita lui Talleyrand. Ministrul de Externe surâdea cu aceeaşi amabilă şi calmă prietenie. Sprijinindu-se maiestuos în bastonul său, se îndreptă spre fotoliul oferit de gazdă. Gesturile lui de o încetineală studiată îi ascundeau de minune agitaţia lăuntrică. Talleyrand era tulburat. Campania dezlănţuită împotriva sa de ziarele americane şi franceze, în legătură cu cei două sute patruzeci de mii de dolari, pretinşi delegaţilor Americii, stârniseră o vâlvă colosală. Alt demnitar s-ar fi năruit. Talleyrand rezista. Fostul episcop de Autun era tenace. N-ar fi ajuns în fruntea departamentului externelor, în acele vremuri viforoase, dacă n-ar fi fost înzestrat cu o întreagă gamă de însuşiri – discutabile din punct de vedere moral – dar indispensabile unui om politic de anvergura lui: stăruinţă, diplomaţie, supleţe, duplicitate, lipsă de scrupule, la care se adăuga şi capacitatea de a trăda cu seninătate şi eleganţă, atunci când interesele sale o cereau. Pe Richard îl surprinse această vizită. Ce urmărea? Talleyrand nu se deplasa fără un scop precis. Se feri să pună întrebări. În asemenea ocazii, cel care vorbeşte cel dintâi are poziţia cea mai grea. — 682 —

Talleyrand ieşi cu uşurinţă din această situaţie. — Am ţinut să vă vizitez personal, cher Monsieur, pentru a vă ura drum bun, spuse el, aşezându-se picior peste picior. „Numai pentru atât?” se întrebă Richard, care răspunse politicos: — Onoarea aceasta mă copleşeşte. Ministrul se lansă într-o tiradă entuziastă dedicată Americii, poporului american, spiritului său de ospitalitate, caracterului său deschis, energiei sale. — E păcat că aceste minunate calităţi sunt precumpănite de unele defecte ce strică armonia ansamblului. Se pripeşte, e violent, se lasă orbit de patimi. Şi aceasta îl duce la acţiuni necugetate. Mai târziu, le regretă. — La ce vă referiţi? întrebă Richard făcând pe naivul. — La uşurinţa cu care s-a lăsat târât pe povârnişul provocărilor războinice. În loc să dea ascultare raţiunii şi să ţină seama de tradiţionala frăţie dintre ţările noastre, a plecat urechea la intrigile duşmanilor Franţei. Richard clătină din cap, în semn de înţelegere. — Fiindcă plecaţi în Statele Unite, m-am gândit că n-ar strica să încercaţi a lămuri opinia publică americană şi în special pe oamenii de stat americani asupra intenţiilor pacifice ale Franţei. E o misiune de onoare şi un gest de prietenie faţă de ţara care v-a acordat o ospitalitate generoasă. Ultimul cuvânt avea un înţeles precis. Se referea la avantajele pecuniare obţinute de Richard în Franţa. — 683 —

— Cu alte cuvinte, îmi propuneţi să devin un fel de emisar… al păcii, zise acesta. — Un rol minunat. Cred că sunteţi de acord, spuse Talleyrand. — Incontestabil. Totuşi, e oarecum ciudat să încredinţaţi o asemenea misiune unui fabricant de arme. Talleyrand zâmbi cu amabilitate. — M-am gândit şi la acest aspect al chestiunii, Monsieur. Avantajele pe care le-aţi obţine prin menţinerea păcii sunt superioare beneficiilor pe care le-aţi realiza printr-o creştere a vânzării produselor fabricilor dumneavoastră de armament. Izbucnirea unui război între ţările noastre atrage automat sechestrarea fabricii de tunuri de la Nantes şi blocarea tuturor valorilor înregistrate în bănci pe numele dumneavoastră. Richard conveni în sinea sa că Talleyrand aprecia just situaţia. Interesele îi dictau să sprijine acţiunea iniţiată de ministru. — Guvernul Republicii Franceze îşi va manifesta recunoştinţa pentru serviciile dumneavoastră, zise Talleyrand îmbietor. Licenţe de import şi export, regim preferenţial şi alte avantaje asemănătoare. Propunerea, privită sub acest aspect, era ispititoare. — În termeni mai precişi, ce mi se cere? întrebă Richard cu tonul direct al omului de afaceri. — Să luaţi legătura cu preşedintele Adams. Să-l determinaţi a trimite un nou ambasador la Paris. Asiguraţi-l că reprezentantul său diplomatic va fi primit cu toate onorurile. Franţa doreşte să păstreze — 684 —

relaţii de prietenie cu Statele Unite. Aş dori, însă, ca ţara dumneavoastră să facă primul pas. Pretenţia nu e absurdă. Patria dumneavoastră, Monsieur, e o soră mai mică a Franţei. — V-am înţeles, excelenţă. Republica Franceză nu vrea să-şi ştirbească prestigiul în faţa Europei, luând iniţiativa deschiderii negocierilor. — Nu vi se poate ascunde nimic, Monsieur, zâmbi Talleyrand cu uşoară ironie. — Ce înseamnă să fii un stat tânăr, filosofă Richard. Atât în conflictul cu Anglia, cât şi în diferendul cu Franţa, se aşteaptă ca Statele Unite să facă primul pas de împăciuire. — N-ar fi exclus, Monsieur, ca într-un viitor relativ apropiat, lucrurile să se petreacă invers. — E o certitudine, excelenţă, zise Richard, cuprins de un subit elan patriotic. Talleyrand îşi aruncă privirile asupra pendulei care trona pe un piedestral Boulle. — E târziu. Trebuie să mă retrag. În prealabil, permiteţi-mi să vă predau această scrisoare din partea Directorului Barras. E o garanţie a puterilor ce vi s-au încredinţat. Vă urez, Monsieur, deplină reuşită în această delicată şi superioară misiune. După plecarea ministrului, Richard căzu pe gânduri. Pentru a doua oară era rugat să facă un demers de acest gen. Ieri Danton. Azi Talleyrand. Mâine… cine ştie? Poate regele Franţei însuşi. Plin de euforie, se aşeză la birou. Corespondenţa aştepta să fie rezolvată. Vizita lui Talleyrand îl întrerupsese din lucru. Din vraful de scrisori — 685 —

personale aduse prin curier special din America, un plic aşezat mai la vedere îi atrase atenţia. Recunoscu scrisul cu litere prelungi, ascuţite, al lui Sir Lewis Effingham. Scrisorile primite de la socrul său îl făceau să încerce întotdeauna un simţământ de stânjenire. Între el şi Sir Lewis domnise întotdeauna armonia. Umbra Opheliei rămânea totuşi necontenit prezentă în relaţiile dintre socru şi ginere. Nici unul şi nici celălalt nu puteau uita suferinţele nebunei care-şi trăia zilele amare în dosul grilajului de fier al celulei. Se menajau reciproc, deoarece îşi dădeau seama că nimeni nu era vinovat de această stare de lucruri. Sir Lewis scria foarte rar. Şi atunci numai pentru a-l ruga să-i procure o monedă rară sau o ediţie de mare lux pentru colecţiile sale. Richard se executa cu grăbire, expediindu-i pe lângă piesele cerute şi altele, mai valoroase. „Les petits cadeaux entretiennent les grandes amitiés”, îşi spunea el. De data aceasta, scrisoarea lui Sir Lewis îi inspira o teamă ciudată. Presimţea că îi vesteşte ceva neplăcut. O desfăcu. De la primele rânduri, euforia prilejuită de vizita lui Talleyrand scăzu la zero. „17 august 1798 Williamsburg Richard, Regret că tocmai mie îmi revine obligaţia de a-ţi anunţa o veste penibilă. E atât de surprinzătoare, încât ţi-o dau fără menajamente. Fiica ta Georgina a — 686 —

rămas însărcinată. Ştirea aceasta am primit-o azi de dimineaţă de la Obadiah Folger. Bietul om e într-o stare de plâns. Se vaietă şi se izbeşte cu pumnii în cap. Mi-a declarat că nu are curaj să-ţi scrie. Am încercat să-l liniştesc. În definitiv, nu intra în obligaţiile guvernatorului fiilor tăi să vegheze asupra virtuţii Georginei. Bătrâna ei dădacă e poate mai în măsură să răspundă de această nenorocire. Cred însă că nici ei nu i se pot face imputări grave. Sunt în viaţă, momente, în care imponderabilele sunt mai puternice decât orânduirile noastre. Nu ştiu cine este autorul acestei sarcini intempestive şi nici nu am încercat să aflu. La vârsta şi la infirmităţile mele ar fi ridicol să mi se pretindă a face pe gardianul unor copii. Sarcina aceasta ar reveni în mod firesc părinţilor. Dar Ophelia e bolnavă, în ceea ce te priveşte, lucrurile se complică. Pentru prima oară îmi voi îngădui să fiu aspru cu tine. Copiii aceştia nu au venit singuri pe lume. Sunt ai tăi. Sânge din sângele tău. Cu toate acestea, te-ai purtat cu ei mai rău decât un tată vitreg. Aş vrea, Richard, să-ţi pun câteva întrebări. Ce ştii tu despre copiii tăi? De câte ori te-ai interesat de soarta lor? Ce-ai făcut pentru a le da o educaţie? I-ai lăsat pe mâna lui Folger. Un puritan cu vederi strâmte, pentru care Biblia reprezintă alfa şi omega. În secolul nostru, acest îndreptar de viaţă este perimat. Copiii au nevoie de înţelegere, de o povaţă, de o mângâiere. Te aşteptai ca Folger să acopere acest gol? Te-ai mulţumit să ştii că se bucură de un trai îmbelşugat, că au bani de buzunar la discreţie şi că — 687 —

Morrison îi vizitează o dată pe lună, spre a vedea dacă nu duc lipsă de ceva. Nu te-ai gândit că Georgina e la o vârstă periculoasă. Că are mai multă nevoie ca oricând de o îndrumare. Rezultatele s-au văzut. Nici eu n-am fost un părinte ideal pentru Ophelia. Dacă m-aş fi îngrijit mai mult de ea, de sănătatea ei, poate că ar fi avut altă viaţă. Firesc ar fi fost să ţii seama de experienţa mea. N-ai făcut-o. Indiferenţa ta faţă de copii şi-a primit răsplata. Cel puţin, în ceea ce priveşte pe Georgina ireparabilul s-a petrecut. Cu toate averile tale, nu vei fi în stare să-i mai găseşti un soţ bun. Oricând, i se vor imputa păcatele tinereţii. Viitorul ei e distrus. Cel puţin acum, în ceasul al doisprezecelea, revizuieşte-ţi conştiinţa şi adoptă o nouă atitudine faţă de copiii tăi. Nu ţi-am reproşat niciodată purtarea faţă de Ophelia. Era firesc să fi dezgustat. Să te îndepărtezi de ea. Te condamn însă cu toată asprimea pentru tratamentul neomenos aplicat copiilor. Lewis Effingham” Richard lăsă scrisoarea să-i scape din mână. Era atât de uluit încât nu realiza că nenorocirea i se întâmplase lui. Georgina rămăsese însărcinată… Georgina… Cum era cu putinţă? Ultima dată când o văzuse era fetiţă ceva mai răsărită… patrusprezece… cincisprezece… Ba nu, patrusprezece… Patrusprezece să aibă? Richard uitase socoteala. Georgina era totuşi mică, plăpândă… Un ticălos o — 688 —

batjocorise… Richard şi-o imagină strivită de un bărbat cu trăsături nedefinite. — Canalia! gemu el, sfâşiat de o bruscă durere lăuntrică. Canalia! Cu furie necontrolată, izbi atât de tare cu pumnul în masă, încât sticla de cerneală, prinsă într-un suport de argint, se răsturnă peste hârtii. Uşa se întredeschise, şi după canatul înalt, apăru chipul alarmat al lui Julien Lafont, al doilea secretar. — Lafont! strigă Richard. Trimite imediat după Challais. Vreau să-i vorbesc. Comunică şi secretarilor să-şi facă bagajele. Grăbim plecarea. Mâine, la ora prânzului, trăsurile să fie gata de drum. Ai înţeles? Gata de drum!…

— 689 —

Capitolul unsprezece La 1 octombrie, Richard se îmbarcă pe „Empress of China”, iar la 30 ale lunii sosi la New York. Era însoţit de Andreea, de patru servitori şi de o mică armată de servitori personali – valeţi, subrete, curieri, lachei, vizitii şi bucătari – conduşi de Soames, ridicat de curând la rangul de prim-majordom. Printre însoţitorii săi se numărau şi câţiva meşteri englezi, cunoscători ai secretului combinării oţelului, şi pe care îi angajase cu salarii uriaşe. Pe chei îl aştepta Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan, căpitanul Nathanael Fanning, conducătorul şantierului naval de la Long Island, John Sanders, consilierul juridic şi Rees Baldwin, şeful departamentului afacerilor americane al casei Sunderland-Beauclair. Îndată ce coborî pe chei, se repezi la Morrison, pe care-l trase deoparte. — Ce ştii în legătură cu Georgina? întrebă el. Morrison încercă să întârzie explicaţiile. Se temea de furtuna care nu va întârzia să izbucnească. — Să vedeţi, povestea e mai lungă. Ar fi preferabil şi discutăm cu uşile închise. — Ai dreptate. Aici toţi sunt cu ochii pe noi. Vorbim acasă. Încă o întrebare: Lumea a aflat de… păţania Georginei? — Nu! minţi Morrison. Secretul e bine păstrat. Adevărul era că în Virginia şi la New York acest subiect se afla pe buzele tuturor. Tatăl era o — 690 —

personalitate prea însemnată pentru ca să nu stârnească vâlvă şi comentarii veninoase. — Casa cea nouă e gata, Morrison? — Vă aşteaptă cu porţile deschise, Sir. — Foarte bine. Vino să te prezint principesei de Montenuovo. Morrison ardea de nerăbdare s-o cunoască. Auzise vorbindu-se despre Andreea, ca despre o pasăre exotică de mare preţ. Richard îl luă de braţ, şi-i conduse spre grupul de secretari care se întreceau a face servicii Andreei. Unul îi purta geanta, altul o mantie de blană, celălalt caseta de bijuterii. Beaulieu ţinea de mână pe FrancisAndrew. Francis-Andrew împlinise patru ani şi nu se despărţea de marele lui prieten. Americanii se uitau cu gura căscată la Andreea, care îi uluise cu frumuseţea ei fragilă, cu eleganţa ei autentic pariziană. Se uitau la secretarii îmbrăcaţi după ultima modă britanică, la servitorimea ce se afera cărând geamantane şi cufere. Căpitanul Nathanael Fanning îşi şterse zgomotos nasul cu batista cadrilată, apoi se plecă la urechea avocatului Sanders. — Ce zici, avocatule, de grămada de muscoi care bâzâie în jurul patronului? Nu-mi vine să cred ochilor. Am mai văzut odată un circ defilând pe stradă, cu elefanţii în frunte. Clovnii şi îmblânzitorii de fiare erau mai puţin împodobiţi cu fireturi decât ăştia… — Aceştia sunt lachei în livrele, căpitane, îi explică Sanders, familiarizat cu moravurile caselor mari din Europa. Fetele cu bonete scrobite sunt subrete. Un fel — 691 —

de slujnice mai subţiri. Tinerii de colo sunt secretarii şefului. Printre ei e şi Norman McKreely. Nu-l recunoşti? — Ei, bată-l să-i bată! Cum să-l recunosc? Cu năframa aia înfăşurată până la nas! O fi bolnav? — Aş, bolnav! E moda nouă din Europa, zise avocatul. — Şi fetiţa aceea firavă? — Cred că e… cum să zic… prietena… — Aha! Am înţeles, mormăi Fanning. Cu toate mă împac. Numai cu ţiitoarele astea… — Mai încet, căpitane! Să nu te audă şeful… — Bine, am să-mi ţin gura, zise căpitanul cu glas scăzut. Dar treaba asta tot nu-mi place. Când omul are nevastă, nu-i e îngăduit să… — Chestiunile acestea nu sunt de nasul nostru, căpitane. Uite, ne cheamă şeful şi pe noi. — Gentlemen, veniţi să vă prezint principesei de Montenuovo, îi pofti Richard cu acelaşi ton poruncitor, atât de firesc de la o vreme. Morrison şi Sanders sărutară protocolar mâna Andreei. Reed Baldwin voi să spună un cuvânt, dar se bâlbâi, scoţând câteva sunete nearticulate. Andreea îi zâmbi cu atâta bunăvoinţă, încât îi mai risipi tulburarea. Şi el îi sărută mâna, aşa cum văzuse că fac ceilalţi colegi. Fanning se mărgini să prindă cu precauţie în palma lui mare şi lată, mâna micuţă şi răcoroasă a tinerei femei. „Nu se cuvine să sărut mâna fâţei ăştia, îşi zise el demn. E de-o vârstă cu fata fie-mii. Ce gust a avut şi — 692 —

patronul. Asta e ca un pui de găină. N-ai ce roade. Nu deosebeşti osul de carnea puţină şi slabă.” Trei trăsuri aşteptau pe chei. Nici Morrison şi nici Reed Baldwin nu se gândiseră că va fi nevoie de cel puţin zece vehicule, spre a face faţă necesităţilor. Richard, Andreea, Francis-Andrew şi Adrien de Beaulieu se urcară în prima trăsură. Morrison, Sanders şi secretarii într-a doua. Celelalte trei subrete şi Soames ocupară pe a treia. Read rămase să facă rost de trăsuri şi furgonete pentru restul personalului şi pentru bagaje. Nathanael Fanning întârzie pe puntea lui „Empress of China”, să mai stea de vorbă cu comandantul. Era mai plăcut decât să asiste la instalarea patronului în casa lui nouă, sau să facă pe vătăşelul, ca Reed. Andreea era dezamăgită. Auzise atâtea despre Lumea Nouă, încât îşi făurise despre aceasta o imagine convenţională, cu Piei Roşii, pionieri, turme de bizoni, întinderi nesfârşite de pământ acoperite cu ierburi uriaşe, ori dune de nisip, la poalele cărora, defilau caravane cu femei pierdute, deportate din Europa. Pe povârnişul unei astfel de dune, Manon Lescaut îşi dădea teatral sufletul în braţele dezolatului Des Grieux. În locul acestor peisaje, întâlnise o lume ternă, incoloră. Prima deziluzie o încercase pe bord, după ce marinarul de veghe vestise pământul. Andreea ieşise repede din cabină, spre a face cunoştinţă cu America. Cerul era cenuşiu, ca şi valurile oceanului. Iar în depărtare, apăruse dunga neagră-cenuşie a unui ţărm plat, monoton. New Yorkul îi păruse mediocru. Corăbii — 693 —

numeroase şi ambarcaţiuni de tot soiul se încrucişau în apele portului, cenuşii şi ele. Cenuşiu era şi cerul, o burniţă fină pornise să se cearnă, înnegurând firea. Cenuşii erau cheiurile înţesate cu mărfuri şi oameni, cenuşii străzile cu case modeste de lemn, cenuşii bisericile şi grădinile. Peste toate o uşoară ceaţă plutea netulburată. Nu avură mult de mers. Trăsura opri în faţa unui grilaj înalt. Un portar bărbos, în haine negre, deschise o poartă de fier, pe care se înfăşurau ghirlande de bronz. Atelajul se avântă pe o alee aşternută cu pietriş, şi se opri în dreptul unei scări largi. Faţada clădirii, operă a arhitectului McIntyre nu se desluşea bine prin pânzele umbrelor serii, care se lăsau cu repeziciune. Se conturau limpede numai ferestrele luminate puternic ale celor două caturi. Deasupra uşii înalte de la intrare, cu o impostă încoronată de un balcon cu balustradă dantelată de fier forjat, se înălţa o suplă fereastră palladiană. Pe cât de cenuşiu părea exteriorul casei, pe atât de grandios era interiorul. Vastul hol îmbrăcat în marmură verde, era flancat de patru camere de paradă. De o parte, două saloane cu oglinzi şi girandole aurite, mobile Hepplewhite şi vitrine cu bibelouri antice. De cealaltă parte, un salon bibliotecă în stil Chippendale, o sufragerie cu două bufete grele de acaju, pe care erau expuse farfurii Wedgwood şi tacâmuri de Sheffield. În fundul holului se deschidea o admirabilă piesă ovală, cu o scară în jumătate de spirală, proiectată pe o imensă fereastră, ce privea spre ocean. Ghirlandele de pe tavane, uşile canelate, căminele sculptate cu discretă graţie dădeau — 694 —

prin comparaţie un caracter exuberant decoraţiei în verde şi alb a pereţilor. În vreme ce conducea pe Richard şi pe Andreea din cameră în cameră, Morrison spicuia dintr-un carnet: — Trei duzini de scaune cu spătar oval au fost comandate la Philadelphia… Tot acolo s-au lucrat balustradele de fier forjat pentru scările exterioare şi pentru balcoane… De la Londra s-au adus sculpturile pentru camera ovală, serviciile de masă şi argintăria… Casa Roggett din Roxbury a furnizat un dormitor şi galeriile pentru ferestre… De la casa Skillin, din Boston, s-au achiziţionat patru statui de lemn… Pe Andreea n-o interesau aceste amănunte, psalmodiate cu importanţă de Morrison. Pentru ea, criteriul de apreciere era subiectiv. Interiorul acesta sugera o atmosferă plăcută, intimă. Avea convingerea că aici se va simţi bine. Ce însemnătate avea faptul că scaunele erau din Philadelpia şi galeriile ferestrelor de la Roxbury? Era suficient că toate piesele fuseseră alese cu gust. Până şi în bibliotecă, volumele frumos legate erau orânduite în rafturi. Curioasă, se apropie de ele. Spicui câteva titluri. Romane, volume de versuri, de istorie, eseuri. Autorii, cu excepţia lui Franklin, îi erau necunoscuţi. James Allen, Joseph Stansbury, Jonathan Odell, Robert Siender, John Trumbull… — Toţi autorii sunt americani, Mylady, explică Morrison. Arhitectul a dorit să vă ofere o privire cuprinzătoare asupra producţiei literare americane. Consilierul său în această privinţă a fost un scriitor american de origină franceză, Hector Saint-John de — 695 —

Crèvecoeur. — Morrison, zise Richard cu mulţumire, arhitectul dumitale a fost la înălţime. Cred că la oră actuală casa aceasta n-are asemănare în America. — Acelaşi lucru l-a dorit şi McIntyre. Vizitară camerele pentru oaspeţi. Douăzeci, la număr. Fiecare decorată în alt stil. Apartamentele stăpânilor se remarcau printr-o decoraţie discretă, cu tonuri pastelate. Elementele decorative caracteristice se regăseau în ornamentele tavanelor, în cornişele elaborate, în panourile elegante, în căminele delicat sculptate. — Mobilele executate în America sunt semnate de Duncan Phyfe, John Goddard şi William Savery, declară Morrison. Între timp, Soames îşi luase în primire atribuţiile. Personalul de serviciu autohton, angajat de Morrison, încercă o mare dezamăgire când servitorii aduşi din Europa invadară casa. Prezenţa localnicilor părea să devină inutilă. Cum ar îndrăzni ei să concureze pe stilaţii servitori europeni? Soames îi linişti, anunţându-i emfatic că ei aveau să constituie personalul permanent al casei, ceilalţi urmând să însoţească pe stăpân în deplasările sale. Bucătarul american pregătise o cină care, spre surpriza lui Soames, nu lăsa cu nimic de dorit. Richard oferi o gustare persoanelor ce-i ieşeau în întâmpinare. Scuză lipsa Andreei, care se retrăsese în apartamentul ei spre a se odihni. Oaspeţii mâncară bine, băură şi mai bine, iar la orele nouă din noapte se retraseră, cu excepţia lui — 696 —

Morrison. Richard îl oprise spre a se informa mai amplu asupra Georginei. Directorul băncii îi relată pe scurt modul în care fusese încunoştiinţat de situaţia fetei. În cursul ultimei sale vizite la Bermuda Hundred, Obadiah Folger îi raportase că Georgina nu se simţea bine, slăbea, avea greţuri şi adeseori izbucnea fără rost în plâns. Un doctor dăduse diagnosticul. Fata era însărcinată. Consternat, Morrison anunţase pe Sir Lewis Effingham. Acesta îşi încunoştiinţase în scris ginerele. Richard dădu în sfârşit curs liber indignării, zăgăzuite până atunci de ochii lumii. Blestemă pe Folger, pe dădaca Georginei şi pe seducătorul fără nume. Mustră şi pe Morrison, fiindcă nu se ocupase îndeajuns de copii. — Nu bănuieşti cine e ticălosul? tună Richard, care se congestionase de mânie. N-ai niciun indiciu? — Nimic în afară de ceea ce v-am spus, replică Morrison plouat. Richard se plimba agitat dintr-un capăt în celălalt al camerei. Ca de obicei, avea impresia că mişcarea îi limpezea gândurile, îi calma nervii. — Mâine plecăm în Virginia. Vreau să stau de vorbă cu Georgina, cu dădaca ei şi cu Folger. Pun rămăşag cu dumneata că după ce vor da ochi cu mine vor face mărturisiri mai ample decât în faţa preotului… Sosirea lui Richard la Bermuda Hundred căzu ca o lovitură de trăsnet; toţi îl ştiau în Europa. Înapoierea sa în Statele Unite nu era prevăzută înainte de un an sau doi. Vizitele lui în Virginia erau atât de rare, încât — 697 —

în ochii copiilor el apărea în postura unui personaj aproape legendar, care nu-şi făcea simţită prezenţa decât în anumite ocazii solemne. Când Richard o văzu pe Georgina, nu o mai recunoscu. Se făcuse o adevărată domnişoară. Crescuse, se dezvoltase, avea tot farmecul şi prospeţimea adolescenţei. Mânia lui Richard se topi câteva clipe, lăsând locul unui simţământ de duioşie. Georgina era atât de plăpândă, de fragilă. O pradă delicată, care prin lipsa ei de apărare stârnea dorinţele bărbaţilor. Richard se simţea vinovat. O neglijase. Dacă ar fi ţinut-o lângă el, dacă i-ar fi privegheat primii paşi viaţă, nenorocirea nu s-ar fi abătut. Sir Lewis avusese dreptate. Vina nu era a Georginei. O mângâie pe păr. O simţi cum tremură. — Georgina, vreau să stăm de vorbă. Aşa cum stă de vorbă un tată cu fetiţa lui. Expedie pe toată lumea şi rămase numai cu ea în salonul în care seara îşi revărsa umbrele. Era o atmosferă intimă, caldă, prielnică destăinuirilor. Richard era convins că toate se vor aranja cu bine. Georgina va înţelege că avea datoria să nu ascundă nimic tatălui ei. Va avea încredere în el şi îi va mărturisi lucruri pe care până atunci nu le împărtăşise nimănui. — Georgina, am auzit ce ţi s-a întâmplat. E o nenorocire. Dar vom încerca să reparăm tot ce poate fi reparat. În primul rând vreau să-i aflu numele… Se gândi s-o întrebe: Îl iubeşti? Dar se abţinu. Cum să vorbească de iubire acestei copile, pe care numai o — 698 —

împrejurare nenorocită o făcuse să cunoască viaţa înainte de vreme. — Haide, răspunde-mi ca o fetiţă cuminte. Georgina plecase capul. Plângea încet. Lacrimi mari i se prelingeau pe obraji. Richard se aşeză pe un scaun şi o trase lângă el. Vru să o ia pe genunchi, dar se răzgândi. Georgina era prea mare. Se simţea stingherit. Nu ştia cum să se poarte cu ea. Nu învăţase îndeajuns să fie tată. Alături de Andreea uitase de obligaţiile sale părinteşti. Tinereţea ei îi împrumuta şi lui o tinereţe prelungită miraculos dincolo de pragul maturităţii. La patruzeci şi patru de ani, se simţea ca de douăzeci. Spre deosebire de bărbaţii din generaţia lui, care acceptau, de bine de rău, imperativele vârstei, el nu concepea să capituleze. Faţă de Georgina se simţea dezorientat, ce şi când ar fi căzut într-o lume străină. Da. Aceasta era realitatea. Nu ştia să fie tată. Nici copilul lui şi nici Andreea nu-l deprinseseră cu acest simţământ. În Francis-Andrew vedea o minunată păpuşă cu care se juca Andreea. În trecut, aceasta atrofiere a simţământului patern nu-l supărase. Dimpotrivă. Acum însă îi înţelegea dezavantajele. Orice ar face, nu va şti să câştige încrederea Georginei. Ea îl privea din când în când, cu ochi mari, înecaţi în lacrimi, care păreau să grăiască: „Nu pot să răspund! Nu pot să răspund! Iartă-mă, dar nu pot să răspund!…” Tăcerea Georginei îl irita. Nu era deprins să i se reziste. — 699 —

Brusc îl potopi mânia. Sângele se urcă în cap. — Răspunde-mi o dată, mironosiţo! Şi fără voie o pălmui. Degetele lui grele lăsară dâre roşii pe obrazul ei. Regretă gestul. Dar era prea târziu. Nu ştia să fie îngăduitor. Se simţi iarăşi vinovat. Şi această conştiinţă grea îi spori îndârjirea. — Răspunzi, sau nu? Tăcerea ei, spaima pe care i-o citi în ochi, îl înfurie la paroxism. O apucă de umăr şi o smuci cu putere. — Răspunde o dată! Nu ştii să răspunzi tatălui tău? Dar ai ştiut să te culci cu un străin! Ai ştiut! O lovi iarăşi. Plânsul ei continua tăcut, fără schisme dezordonate. Richard îşi aruncă privirile prin casă. Căuta din ochi o cravaşă. Văzuse o cravaşă pe o canapea, dar nu îşi mai amintea în ce cameră în salonul verde? În hol?… Da, da. În hol. Apucă pe Georgina de mână şi o trase după el. Lipsa ei de rezistenţă îl înnebunea. O târî prin trei camere, până ajunse în hol. Cravaşa era aruncată pe canapeaua de lângă fereastră. Aşa cum îşi amintise el. — Ai de gând să-mi răspunzi? urlă Richard. Tăcerea ei încăpăţânată îi risipi şovăielile. Înşfăcă cravaşa şi o ridică în aer. Şuierând, o abătu asupra fetei, lăsându-i urme vinete pe umeri. Georgina căzu în genunchi, fără să scoată un ţipăt. Gemea numai, cu sughiţuri. O bătu până ce obosi, apoi chema un servitor. Un negru bătrân, în livrea, apăru tremurând. — Ia fata şi du-o în camera ei! Încui-o! Cheia să mio aduci mie. Ai înţeles? Numai mie. — 700 —

Dădu drumul Georginei, care se prăbuşi pe parchet. — Scârbă încăpăţânată! şuieră el încă o dată, apoi ieşi furios din cameră. În seara aceea, dădu poruncă straşnică dădacei şi lui Folger, care tremurau înspăimântaţi, să o ţină pe Georgina închisă în camera ei până va mărturisi totul. La cină dădu dispoziţie să fie aduşi cei doi băieţi rămaşi în America. Era un eveniment. Pentru prima oară în viaţa îşi chema copiii la masă. Morrison avea să fie cel de al patrulea conviv. Lui Folger nu-i făcu această onoare. Bătrânul puritan primi cu durere afrontul, dar îşi ascunse simţămintele. În raport cu masa lungă din sufragerie, copiii – Robert, de unsprezece ani şi Charles, de nouă – păreau şi mai mici. Aproape că nu li se vedea capul printre carafele înalte de cristal şi sfeşnicele cu lumânări aprinse. Sperioşi, aruncau priviri furişe tatălui lor, plecându-şi ochii în farfurie, ori de câte ori acesta se uita la ei. În timpul cinei, Richard schimbă puţine vorbe cu Morrison şi abia dacă adresă un cuvânt copiilor. Robert şi Charles crescuseră surprinzător. Robert avea două gropiţe care se adânceau din orice nimic, dândui un aer de ştrengar drăgălaş. Charles, în schimb, era încruntat, închis, cu buzele strânse îndărătnic. Întocmai ca sora lui. Prin asociaţie de idei, gândul lui Richard fugi la Henry, de care nu mai ştia nimic. Mai bine zis, relativ nimic. Henry studia la Oxford. Învăţa bine. Câţi ani o fi împlinit Henry? Richard făcu repede socoteala. 1781-1798. — 701 —

Şaptesprezece ani. Trebuia să se gândească la viitorul fiului său. Bancher? Industriaş? Şi una şi alta. Drumul lui Henry era netezit. Nu avea motive să se îngrijoreze îndeosebi de soarta lui. Georgina, în schimb, cerea o atenţie deosebită. Când se gândi la ea, Richard, simţi că îl cuprinde iarăşi furia. Spre a se stăpâni, bău un pahar cu vin. Alcoolul îl mai linişti. Dacă spumega de furie, nu realiza nimic. Era mai înţelept să se reculeagă, să chibzuiască la rece. Să facă cercetări, să supună personalul de serviciu unui interogatoriu strâns. Dacă reuşea să obţină numele tuturor bărbaţilor care se aflaseră în preajma Georginei şi să se informeze asupra modului în care ea îşi petrecuse timpul în luna mai, epoca critică, avea toţi sorţii să prindă firul adevărului. Chiar de a doua zi, începu ancheta. De la primele interogatorii află un fapt important, pe care pană atunci nu i-l comunicase nimeni. În mai, Georgina fusese la Williamsburg, împreună cu fraţii ei mai mici care umblau la şcoală. Aceasta complica lucrurile. Însemna că va trebui să-şi extindă cercetările. — Cine însoţeşte de obicei pe copii, când pleacă la şcoală la Williamsburg? întrebă Richard pe Folger. — În afară de mine, Irène, fata în casă, care are grijă de lucrurile Georginei, Matthews, valetul copiilor şi Jacob, vizitiul. Richard chemă pe Matthews şi pe Jacob. Jacob era bătrân. Coliliu, pungit la faţă şi urât ca o maimuţă. Putea fi scos din cauză. Matthews era însă tânăr frumuşel, dezgheţat. Avea părul blond, ochi vioi, dinţi albi ca perlele… Tipul de bărbat care place femeilor. — 702 —

Fruntea lui Richard se încreţi. Nu cumva Matthews… Valetul răspundea cu seninătate la întrebări. Întradevăr însoţise pe Miss Georgina, pe Master Robert, şi pe Master Charles la Williamsburg. Prin însăşi atribuţiile sale avea permanent acces în apartamentele copiilor, atât aici, la Bermuda Hundred, cât şi la Williamsburg, unde întreg etajul casei lui Sir Lewis Effingham era rezervat acestora. — La Williamsburg, copiii sunt deserviţi şi de servitori ai casei Effingham? — Numai de o parte din ei. Sir Lewis nu vrea să aibă niciun contact cu nepoţii. Personalul afectat lor rămâne la dispoziţia exclusivă a acestora. — Şi din cine e compus acest personal? — Din două bucătărese, două fete în casă. O spălătoreasă şi un singur valet. — Valetul e vârstnic? — În jur de cincizeci de ani. — Miss Georgina primea vizite? — Din când în când veneau să o vadă cele două fete ale judecătorului Everard Livingstone. Casa acestuia e învecinată cu a lui Sir Lewis. Antipatia lui Richard pentru valetul acesta stilat, meşter la vorbă şi pe care nu-l intimida prezenţa stăpânului, creştea pe fiecare clipă. Bănuielile lui căpătau consistenţă. — Cine mai are acces în apartamentele copiilor? — Mr. Folger, care locuieşte în acelaşi etaj, Sir. — Şi din afară? — Miss Sumthers, profesoara de cânt şi de desen, pastorul Williams, prietenul lui Sir Lewis, şi Mr. Frank — 703 —

Phipps, preparatorul de matematică şi de limbi străine. Richard încreţi sprâncenele. — Mr. Frank Phipps? — Da, Sir. Mr. Frank Phipps e student la Facultatea din Williamsburg. A fost recomandat de Mr. Morrison. — Altcineva mai intră în casă? — Nimeni, Sir! Colegii de şcoală al lui Master Robert şi ai lui Master Charles, nu vin niciodată în vizită. Termenul aceste pompos, folosit în legătură cu nişte copii, dintre care cel mai vârstnic nu depăşea doisprezece ani, l-ar fi amuzat pe Richard, dacă grijile sale ar fi fost mai puţin arzătoare. După ce concedie pe Matthews, chemă pe Folger şi pe Morrison. — Niciunul dintre dumneavoastră nu mi-a vorbit despre acest Frank Phipps. Ce e cu el? Folger răspunse cel dintâi. — E un tânăr excepţional, Sir. Bine pregătit, serios şi suficient de autoritar cu copiii, pentru a fi respectat şi iubit de ei. Datorită lui Mr. Phipps, Robert şi Charles au făcut însemnate progrese la matematică. Această constatare se oglindeşte în notele mari obţinute de el în ultimii doi ani. — Phipps este de doi ani preparatorul copiilor? — Da, Sir, şi până acum nu am avut motive să mă plâng de el. Mi l-a recomandat Mr. Morrison. — Este adevărat, interveni directorul băncii. Acum doi ani, Mr. Folger mi s-a plâns că Robert şi Charles sunt slabi la matematică şi că au nevoie de un preparator competent. M-am gândit la tânărul Frank — 704 —

Phipps, despre care mi se vorbise, nu demult, în termeni elogioşi. Frank Phipps mi-a inspirat cu atât mai multă încredere, cu cât e fiul lui Joseph Phipps, directorul uzinei de la New Schenectady. — Aha, fiul lui Joe Phipps! Şi ce caută la Williamsburg? — E student Facultate. În ultimul an. La primăvară trebuie să-şi la diploma. Richard se juca gânditor cu tabachera sa de aur. Bănuielile lui deveneau certitudini. Vinovatul nu putea fi decât unul din cei doi tineri. Studentul sau valetul. Oricare ar fi, îşi va primi pedeapsa. Omul care îi pângărise fata nu va rămâne nesancţionat. În primul rând valetul trebuia în permanenţă supravegheat. Pentru aceasta alese un lacheu cu musculatură de campion de box, poreclit Samson care făgădui să nu-l piardă din ochi. — Argint viu să fie Matthews, şi tot n-o să-mi scape. — Bagă bine de seamă, îi porunci Richard. Gura săţi fie pecetluită. — Vă rog să aveţi încredere în mine, Sir. Când trebuie, ştiu să fiu mai tăcut decât un mormânt. Seara, la cină, Richard comunică lui Folger şi lui Morrison hotărârea sa de a se deplasa la Williamsburg. — Vreau să stau de vorba cu tânărul Phipps. Putem da de el? — Desigur, Sir. Cursurile facultăţilor au început de mult, se grăbi Folger să răspundă. De când cu nenorocirea Georginei, era obsedat de spectrul concedierii. Nu ştia ce să mai facă, pentru a — 705 —

intra în placul lui Richard. Timpurile erau grele, banii rari, bătrâneţea cu întreg cortegiul ei de neplăceri îşi vestea prezenţa. — Apropo, Folger. De ce se mai află copiii la ţară? După câte ştiu şcolile au început de o lună şi mai bine. — La Williamsburg bântuie scarlatina. M-am gândit să-i feresc de molimă. Am amânat cu două săptămâni plecarea. — Schimbăm, programul, Folger. Să se facă bagajele. Poimâine de dimineaţă plecăm la drum. — Prea bine, Sir, prea bine. Richard era omul hotărârilor repezi. Avea un plan pe care trebuia să-l ducă la îndeplinire. Voia să percheziţioneze camera Georginei. Nădăjduia să găsească, o scrisoare, un bilet, un fragment de jurnal – cum obişnuiesc fetele să-şi ţină. Ziua următoare cădea într-o duminică. Richard profită de ocazie, spre a trimite pe Georgina şi pe băieţi la biserică. — Să zăboveşti cu ei cât mai mult, porunci el lui Folger. Înţelegi? Cât mai mult! Să nu te înapoiezi acasă înainte de ora prânzului. După plecarea lor, chemă pe Morrison şi împreună cu el, urcă la etaj, unde era situată camera fetei. — Avem trei ore la dispoziţie, Morrison. Dacă va fi nevoie, răscolim totul. Imposibil să nu găsim un indiciu. Percheziţia, spre marea lor dezamăgire, nu dădu rezultate. Scotociră dulapurile, scrinul, biroul mic de acaju, cenuşa din cămin, căutau printre saltele, pe — 706 —

sub covoare. Nu găsiră nimic care să le poată folosi. Georgina avea un jurnal. Dar de la aprilie încoace, paginile erau rupte. Toate cărţile din mica ei bibliotecă fură cercetate pagină cu pagină. Iarăşi nimic. Singurul indiciu, care dezvăluia oarecum starea de spirit a Georginei, era un mic volum, legat în pergament, cu drama lui Shakespeare Romeo şi Julieta. Richard îl găsi sub o pernă. Tiradele de dragoste din scena balconului erau subliniate cu roşu. Cu roşu erau subliniate şi pasajele în care cei doi amanţi îşi jurau credinţă eternă înainte de a se înfăţişa călugărului care avea să le binecuvânteze legătura. Richard luă volumul şi-l strecură în buzunarul hainei. Poate că-i va servi. A doua zi, plecară la Williamsburg. Richard, copiii, Morrison, Folger, valetul Matthews, gardianul său secret şi întreg personalul care îl însoţea deobicei în deplasări. Ancheta lui Richard se apropia de punctul culminant. Acum nu se mai grăbea. Avea toate atuurile în mână. Vinovatul va cădea singur în cursă. Îndată după sosirea la Williamsburg, trimise veste tânărului Phipps să se prezinte la casa Effingham spre a relua lecţiile cu copiii. Mesajul era semnat de Folger, spre a nu da nimic de bănuit. Studentul răspunse în scris că în ziua următoare se va prezenta la lecţii. Planul lui Richard era simplu. Va pune pe Georgina, fără veste, în prezenţa studentului. Dacă acesta era eroul aventurii, Georgina trebuia să se trădeze printrun gest nestăpânit, printr-o roşeaţă revelatoare. Acest plan nu putea da rezultate, decât cu o singură — 707 —

condiţie. Cei doi tineri să nu poată comunica între ei în prealabil. Sir Lewis Effingham fu principial de acord cu planul lui Richard. — Şi dacă Phipps e vinovatul, ce ai de gând să faci? întrebă bătrânul cu umbră de ironie. — Dacă a urmărit să facă o afacere, necinstindu-mi fiica, îl voi dovedi că şi-a greşit socotelile, zise Richard încleştându-şi fălcile. Sir Lewis se uită gânditor la o statuie polichromă a Sfintei Fecioare, aşezată pe un sever cufăr gotic. Piesa, de factură spaniolă, se remarca prin surâsul de infinită bunătate şi iertare de pe buzele sfintei. — Nu crezi că ar fi preferabil să priveşti lucrurile cu mai multă înţelegere? Să discuţi cu el, de la om la om. Poate că nu e atât de rău pe cât îl crezi. O expresie de superioară compătimire pluti pe chipul lui Richard. — Vârsta vă face să fiţi atât de îngăduitor, Sir? — Se prea poate, replică bătrânul cu seninătate. Vârsta, experienţa, mi-au modificat atitudinea faţă de viaţă, faţă de oameni. Neglijase să releve tonul dispreţuitor al ginerelui. — Odinioară, continuă Sir Lewis, judecam la fel ca dumneata. Greşeam şi împrejurările mi-au dovedit-o. Richard se încruntă. — Ce vreţi să spuneţi? — Nimic anume. Generalităţi. Sir Lewis îşi mută privirile asupra ginerelui. Trăsăturile acestuia păreau şi mai aspre, mai neîndurătoare, în comparaţie cu expresia blândă a — 708 —

Sfintei Fecioare. — Nu obişnuiesc să fac aluzii, Richard. Nu-mi place să-mi creez în mod gratuit animozităţi. — Cred că nici nu ar fi cazul să faceţi aluzii, insistă acesta. Ironia fină a bătrânului îi trezise susceptibilitatea. De data aceasta, tonul lui tăios, aproape insolent, provocă o replică tot atât de dură. — Şi nu ne mai jucăm cu vorbele şi cu intenţiile, Richard. Dacă aş fi vrut să fac o comparaţie între tine şi acest… Phipps, aş fi făcut-o fără să mă sfiesc. Este adevărat că asemănarea situaţiilor m-a amuzat în oarecare măsură. — Asemănare, Sir? — De ce nu? — Nu se poate afirma că evitaţi să spuneţi lucrurilor pe nume, rosti Richard batjocoritor. — Să fim serioşi, dragul meu. Nu-ţi reproşez trecutul. Ar fi stupid, încerc numai să te fac a înţelege că poate acest tânăr student nu e mai rău decât alţii. — Gestul lui e incalificabil. A abuzat de o minoră. E un fapt penal. Sir Lewis făcu un gest oboseală. — Asemenea fapte penale, accentua el, se petrec zilnic sub ochii noştri. În tinereţe am trecut şi eu prin situaţii asemănătoare. Dar pe atunci le-am judecat altfel. Jetter sa gourme, spun cu indulgenţă francezii. Aşa socoteam şi eu, mai ales că eu eram actorul. Ochii vioi, cenuşii, ai bătrânului, avură o scăpărare de pumnal. Gândeşte-te bine, Richard, pilda mea este chiar atât de izolată? Gândeşte-te bine! — 709 —

Richard îl privi scrutător. Făcea socrul său aluzie la Ophelia? Ori la Andreea? Discuţia lua o întorsătură neplăcută. Sir Lewis era montat împotriva sa. Nu încăpea îndoială. — Georgina e la o vârstă când asemenea accidente se petrec în mod curent, zise Sir Lewis. Apoi brusc fără menajamente adăugă: Vina, în majoritatea cazurilor, o poartă părinţii care nu ştiu să-şi îndrumeze copiii. Ori care – mai rar – uită să o facă. Şi într-un caz şi într-altul, sunt tot atât de condamnabili. Mintea lui Richard înregistră automat prima frază a lui Sir Lewis: „Georgina e la o vârstă când asemenea accidente se petrec în mod curent”. Odinioară, Gerald Eastleigh îi spusese acelaşi lucru, dar cu alte vorbe. Nobilii aceştia aveau o morală aparte. Richard se simţea mai apropiat de concepţiile burghezilor, care stârnesc un tărăboi de nedescris când află că fetele lor au făcut un pas greşit. „Nu sunt îndeajuns de aristocrat, spre a primi cu seninătate pângărirea propriului meu copil, reflectă el. În vinele mele curge sângele burghezului Josiah Sunderland… Aluzia socrului meu e foarte transparentă. Îmi cere să-i răspund dacă socotesc exemplul lui izolat. Se referă desigur la Ophelia şi la Andreea. I-am înţeles jocul. Vrea să-mi demonstreze că viaţa te pedepseşte cu propriile tale păcate. «Cine ridică sabia, de sabie va pieri.» Simplist eşti, bătrâne! Uiţi că Ophelia nu a făcut o socoteală proastă măritându-se cu mine. Copiii ei sunt azi mai bogaţi decât toate neamurile voastre la un loc. Şi aceasta datorită mie. Numai mie. Iar dacă a înnebunit e numai — 710 —

vina eredităţii ei încărcate. Cât despre Andreea, am îmbrăcat-o în aur.” „Da, dar aurul e o îmbrăcăminte incomodă, o carapace care împiedică mişcările, o temniţă strălucită, care rămâne totuşi o temniţă, răspunse alter ago. Aurul nu e totul în viaţă!” „Pardon! Aurul e totul! ripostă Richard. I-am pregătit Georginei o zestre regală. Cu banii ei putea aspira la cele mai strălucite partide. Pe când aşa, s-a nenorocit! Va trebui să cumpăr un soţ mediocru care să-i facă o graţie acceptându-i bastardul!” „Dar vina pentru această nenorocire n-o porţi tu? Nu crezi că are dreptate Sir Lewis?” Richard se ridică furios de pe scaun. — Şi acum ce vreţi să fac, Sir? strigă el. Să şterg totul cu buretele? Să mă târăsc pe burtă în faţa lui Phipps sau a lui Matthews şi să le cer iertare pentru neglijenţa creşterii Georginei? — Să nu ceri iertare lui Phipps sau lui Matthews, rosti apăsat Sir Lewis, fără a se lăsa impresionat de ieşirea ginerelui. Să ceri iertare Georginei. Să-i ceri iertare în genunchi, pentru că i-ai distrus viaţa, Richard. Tu şi numai tu! Ai uitat că ai o fată care păşeşte pragul adolescenţei. Ai uitat că şi anumite îndatoriri faţă de ea. Ai uitat că erai obligat să o fereşti de primejdii. Că trebuia să-i pregăteşti o viaţă senină, frumoasă. Sir Lewis izbi cu pumnul în măsuţa din apropierea lui. Un bibelou de Niderviller, care înfăţişa un Neptun cu tridentul se prăvăli pe parchet, spărgându-se în bucăţi. — 711 —

— Da, Richard. Va trebui să-i cumperi un soţ mediocru. Un soţ care o va tiraniza. Un soţ care îi va aminti toată viaţa păcatul tinereţii. Viaţa ei va fi un infern. Şi aceasta numai datorită ţie! — Cine o poate împiedica să divorţeze? urlă Richard. Să-şi trăiască viaţa aşa cum va voi? Aşa cum a început-o! Să-şi dea poalele peste cap!… — Ce expresie foloseşti pentru fiica ta, Richard. Vorbele acestea fură ca un duş rece pentru Richard. În câteva clipe, îşi regăsi stăpânirea de sine. — Aveţi dreptate, Sir Lewis. Nu sunt suficient de rafinat pentru a-mi revărsa mânia în cuvinte frumoase meşteşugite. Iertaţi-mi scena provocată fără vina mea. Nu trebuia să tulbur calmul acestui… muzeu, apuse aruncând o privire dispreţuitoare peste dulapurile încărcate cu bibelouri de artă, argintărie străveche şi manuscrise care supravieţuiseră întunericului lumii medievale. Voi proceda aşa cum voi crede de cuviinţă. Bineînţeles, vă voi aduce la cunoştinţă – cu tot respectul ce vă datorez – hotărârea mea în privinţa Georginei şi a… amantului ei. Se înclină adânc, ducându-şi la piept mâna albă, acoperită aproape în întregime de dantela manşetei. Apoi părăsi încăperea. În faţa imensei ferestre din camera ovală, Andreea stătea nemişcată, contemplând oceanul cenuşiu. Dinspre larg sufla un vânt puternic care strivea ploaia de geamuri. Andreea era tristă. La câteva zile după plecarea lui Richard în Virginia căpătase certitudinea că va mai avea un copil. Un copil cu o stare civilă complicată, — 712 —

repudiat şi de rudele mamei şi de ale tatălui. Dacă Richard ar fi fost la New York, i-ar fi împărtăşit vestea şi în chipul acesta şi-ar mai fi descărcat greutatea de pe suflet. El ar fi mângâiat-o, i-ar fi şoptit cuvinte duioase, ar fi liniştit-o… Dar aşa, trebuia să păstreze taina. O taină apăsătoare, pe care singurătatea o făcea şi mai dureroasă. Andreea se simţea singură. Neînchipuit de singură. Casa aceasta mare, cu încăperi multe şi vaste, îi părea un deşert. Era obişnuită să locuiască în case mari. Palatul Lusignan, în care se născuse, castelul Charlesmont, Northland House, reşedinţa bunicilor, depăşeau în proporţii această reşedinţă americană. Erau însă populate de o lume a ei, o lume familiară: părinţii, rude, servitori bătrâni, portrete străvechi. În odăile acelea îşi petrecuse copilăria, tot în ele simţise pentru prima oară fiorii dragostei, în epoca adolescenţei. Şi Palazzo Andreea îi era familiar cu tablourile şi operele lui de artă, care îi aminteau galeriile din casa natală. Însăşi vechimea acelui palat veneţian era pentru ea un punct de sprijin. Andreea era o fiinţă ale cărei rădăcini erau adânc împlântate în trecut. Noutatea, viitorul, o înspăimântau. Aici la New York, totul era nou, vast, lipsit de prietenie. Casa aceasta era atât de nouă, încât parfumurile care ardeau în trepiede nu reuşeau să acopere mirosul vopselei proaspete, al tencuielii încă umede. Şi lumea era alta. Agresiv de tânără, de încrezătoare în viitor, de ruptă de tradiţiile şi prejudecăţile atât de stăruitoare pe vechiul continent. — 713 —

Şi acest oraş clădit pe ruinele vechiului New York, ars în timpul Războiului de Independenţă, îi părea obositor de nou. Casele durate din cărămidă roşie, sau din lemn ecarisat, toate asemănătoare şi înşiruite cât vedeai cu ochii pe străzile drepte, o dezorientau, îi dădeau o senzaţie de gol. Andreea era un produs al Lumii Vechi. Produsul bolnăvicios de firav al unei societăţi menită să piară în vârtejul transformărilor sociale ale acelui sfârşit de secol. Andreea se uită cu teamă crescândă la oceanul care se întuneca o dată cu noaptea ce pogora într-o uriaşă fâlfâire de aripi cernite. Încolţită de un fior nestăpânit de frică, se întoarse cu spatele spre fereastră. În holul uriaş, ale cărui colţuri se pierdeau în întuneric, era linişte. În căminul de marmură din dreapta ardea un foc vesel, reflectat în oglinda veneţiană ce îmbrăcă peretele din faţă. Atmosfera aceasta de pace contrasta cu vijelia de afară. Degetele reci ale ploii băteau şi mai tare în fereastra camerei ovale. Vijelia şuiera lugubru pe sub streşini. Andreea îşi duse brusc mâinile la urechi. Nu voia să mai audă gemetele vântului, ropotele ploii în geamuri… Într-un colţ al holului se afla o masă olandeză din secolul al XVII-lea, lăcuită şi încrustată cu fildeş, pe care trona o pendulă de bronz aurit, cu limbi cizelate, ce împrumutau sclipirile flăcărilor din cămin. Pendula avea un mecanism. De îndată ce era pus în funcţiune, cânta printr-un sistem de clopoţei câteva măsuri din Mozart. Andreea declanşă mecanismul. Menuetul din — 714 —

„Simfonia Jupiter” porni să îşi toarne picăturile sonore într-o ploaie de armonii. Cu economie de mijloace, constructorul realizase o adevărată minune. Ideea armonică a compozitorului era admirabil tălmăcită de sunetele cristaline ale clopoţeilor, care izgoniră din mintea Andreei ceţurile fantomatice ale fricii. Apoi menuetul se curmă. Ropotul ploii pe geamuri se înteţise. Undeva se auzi zgomotul unui geam făcut ţăndări. Poate o fereastră uitată deschisă, pe care vântul o smulsese, trântind-o de perete. Andreea tresări. Inima i se încleştase de spaimă. Puse iarăşi în funcţiune pendula muzicală. „Allegro Molto” prima piesă din „Simfonia în Sol Minor” începu să-şi ţeasă într-un ritm vioi, iute, cele două teme care se întregesc într-un tot armonic. Acest furtunos început împletit atât de bine cu vijelia de afară, răscoli nervii iritaţi ai Andreei. Izbucni în plâns şi opri muzica. Rafalele de ploaie se buluceau cu violenţă în fereastră, şuierau dezlănţuite, ţipau ascuţit, scrâşneau, de parcă toate ielele ar fi pornit să joace şi să cânte. Deodată, un trosnet asurzitor, infernal, făcu să se cutremure casa. Fereastra se despică în două, ca o catapeteasmă năruită. Spărturi de cristal fură împroşcate până în mijlocul holului, în vreme ce o umbră neagră se avântă în zbor asupra Andreei. Cutremurată de groază, ea scoase un ţipăt, care se strangulă într-un hohot de cumplită disperare. Când servitorii, alarmaţi de strigătul Andreei, dădură năvală în hol, o găsiră prăvălită pe parchet, în — 715 —

dreptul pendulei muzicale. La picioarele ei se zbătea o pasăre neagră, cu gâtul pe jumătate secţionat. Zăpăcită de furtună, atrasă de lumina focului din cămin, proiectat pe fereastră, pasărea se repezise în geamul înalt şi îl spărsese cu greutatea corpului ei… Două zile Andreea zăcu fără cunoştinţă. Wilbur Morrison mobiliză pe cei mai cunoscuţi medici din New York. Ar fi fost îngrozitor să i se întâmple ceva Andreei, tocmai în lipsa stăpânului. După un consult care nu dură decât zece minute, decanul de vârstă comunică lui Morrison diagnosticul. — Principesa este într-o poziţie interesantă. Criza de nervi îşi are izvorul în această situaţie. Marea vinovată este sensibilitatea maladivă a principesei. Nervii îi sunt serios zdruncinaţi. Nu are nevoie de odihnă, cât de distracţie, de mişcare, de aer liber. Ca să fiu mai explicit, Mr. Morrison, sufletul principesei e bolnav. Nu trupul. Criza aceasta de nervi nu a fost decât ecoul zbuciumului ei sufletesc. Încă o dată, recomandăm aer, lumină, mişcare, distracţie. Creaţi-i o atmosferă prielnică unei destinderi sufleteşti. Numai mulţumirea sufletească o poate vindeca. Cred că m-aţi înţeles. Nui aşa? — V-am înţeles deplin doctore. Medicul îi întinse o reţetă. — Iată câteva calmante. O vor linişti. Acestea nu sunt decât paliative. În două sau trei zile, o puteţi scoate la plimbare. Profitaţi de o zi senină şi convingeţi-o să iasă cu trăsura în oraş… Zilele posomorâte ale acelui vitreg început de noiembrie, se încheiară, şi într-o dimineaţă, locuitorii — 716 —

New York-ului avură surpriza plăcută de se trezi cu un cer de cristal, pe care soarele strălucea puternic, dezmorţind firea, dând imbold păsărilor să cânte, copiilor să se joace mai cu foc, eleganţilor să-şi plimbe iarăşi costumele pe străzile din centru. În zilele acelea senine, trăsura cu patru cai albi ai lui Richard Sunderland, fu văzută în mai multe rânduri, trecând în trap întins pe Broadway. Numai George Washington folosea asemenea echipaje, în epoca în care detractorii îl învinuiau că urmărea a se încorona rege al Statelor Unite. — Amanta lui Sunderland! exclamau trecătorii, comentând potrivit mentalităţii, temperamentului şi convingerilor lor intime. Puritanii, scandalizaţi de afişarea acestui desfrâu, condamnau cu asprime noile moravuri, care tolerau adulterul, altădată atât de greu pedepsit. — Această neruşinată Jezabel ar trebui spoită cu smoală, tăvălită în fulgi şi plimbată prin târg, spre a fi pildă tineretului, bolboroseau ei înfuriaţi. — Satana sub trăsături de femeie! îşi scuipau în sân gospodinele, indignate de acest lux ostentativ, într-o vreme în care viaţa era îngrozitor de scumpă. — Nu trebuie să lăsăm nepedepsit acest dezmăţ, protestau pastorii, promiţându-şi să înfiereze în viitoarele lor predici stricăciunea lui Richard Sunderland şi desfrâul curtezanelor europene. Pe Andreea o uimea ostilitatea surdă pe care o citea pe chipurile multora. „Ce-au cu mine?” se întreba ea cu teamă. Nu le-am făcut nimic. — 717 —

Într-o dimineaţă, trăsura ei se încrucişă pe stradă cu o coloană de manifestanţi ce scandau lozinci războinice. Pe pancartele agitate în fruntea coloanei scria cu litere de-o palmă: Război Franţei! Moarte spionilor francezi! Afară cu francezii din Statele Unite! Un glas din mijlocul manifestanţilor, răsună strident: — Şi târfa asta e franţuzoaică! Huiduielile se abătură asupra Andreei. Speriaţi, caii cabrară, gata să rupă hamurile. Vizitiul era priceput şi avea prezenţă de spirit. Fără să se intimideze de mulţimea ostilă ce se îngrămădea vociferând în jurul trăsurii, dădu bice cailor. Echipajul, lansat ca o catapultă, reuşi să spargă rândurile manifestanţilor. O piatră, aruncată de un individ, lovi un cal care necheză de durere. Altul zbură jobenul unui lacheu. Câţiva bolovani bufniră în panourile trăsurii. Vizitiul croi cu biciul pe un bărbat care se agăţase de hăţuri. Echipajul se degajă în sfârşit de mulţime… După această păţanie, Andreea refuză să mai iasă din casă. Era înspăimântată. „Ce-mi reproşează oamenii aceştia? De ce mă urăsc? Eu nu vreau răul nimănui.” Medicul încercă să o liniştească. — A fost un incident fără importanţă. Spiritele sunt îndârjite împotriva Franţei. Întâmplarea a făcut să vă aflaţi pe stradă în timpul manifestaţiei. Lumea nu are nimic împotriva dumneavoastră personal. Reluaţi plimbările. Aveţi nevoie de aer. De mult aer. — 718 —

Andreea acceptă să iasă în oraş, dar numai duminica. — În zilele de sărbătoare, oamenii sunt mai liniştiţi, spuse ea zâmbind. Rămase stabilit să fie însoţită de un secretar al lui Richard. Era mai prudent. Andreea alese pe Adrien de Beaulieu. Îl simpatiza fiindcă îi era compatriot. În duminica aceea, soarele îi pregătise o atmosferă festivă. Razele lui aurii îi pripeau plăcut obrazul. Trăsura trecu prin faţa unei biserici. — Ce biserică e aceasta, Monsieur? întrebă Andreea pe Beaulieu. Secretarul se întoarse spre lacheul negru de pe scăunelul din spate, repetând întrebarea. — Cum se numeşte biserica aceasta? — Trinty Church, Sir. Andreea îşi exprimă dorinţa să o viziteze. — Sunt câteva săptămâni de când n-am mai asistat la un serviciu religios. — Aceasta este o biserică protestantă, zise Beaulieu. — N-are importanţă, surâse Andreas. Dumnezeu nu e acelaşi la catolici şi la protestanţi? Beaulieu porunci vizitiului să oprească. De îndată ce lacheul deschise portiera, sări din trăsură şi întinse Andreei mâna. În faţa bisericii se aflau câţiva enoriaşi care urmăriră plini de curiozitate scena. Toţi erau în haine negre, de duminică. Andreea purta un mantou de zibelină, somptuos ca o hlamidă regală. Toca îi era împodobită cu pene de paradis. Cele mai scumpe din lume. Beaulieu era în — 719 —

talie. Frac albastru deschis, pantalon cotant de satin, pantofi cu bucle de argint, cravată înaltă, prinsă cu un ac de aur. Pălărie înaltă, lornion, baston de fildeş. Intrarea lor în biserică făcu senzaţie. Serviciul religios începuse. Băncile erau ocupate de credincioşi, care uitară să mai urmărească serviciul divin. Andreea văzu un loc liber într-o bancă ocupată numai de femei. Beaulieu rămase în picioare lângă uşă. Parfumul Andreei umplu biserica. Sub faldurile mantoulul de zibelină, rochia de mătase foşnea. Enoriaşele – îmbrăcate, sever în negru – se uitau perplex la această apariţie neobişnuită. Andreea se aşeză pe locul liber. Alături de ea se afla o femeie voinică, negricioasă, cu ochi negri, aspri. Obrazul îi era plin de riduri. Să tot fi avut cincizeci de ani. Singura-i cochetărie era un jabou alb de dantelă, care apărea discret printre reverele pardesiului negru. Femeia se uită cu surprindere la Andreea. Privirile ei se ascuţiră ca o lamă de cuţit. Buzele i se strânseră, nările începură să-i fremete, degetele i se încleştară pe băierele poşetei croşetate. Deodată, se ridică de pe bancă. Ochii ei, încărcaţi de dispreţ, priviră pe deasupra capului Andreei. — Mi-e cu neputinţă să stau lângă o femeie pierdută. Biserica e un lăcaş de rugăciune, nu de pierzanie! Cu gesturi bruşte, îşi făcu loc spre celălalt capăt al băncii, pentru a nu se atinge de Andreea. Vecinele ei îi uşurau trecerea, strângându-şi genunchii. Toţi îi auziseră vorbele. Altă femeie – din faţa Andreei – se ridică în picioare. — 720 —

Aruncă o privire circulară, manifestându-şi ostentativ solidaritatea cu gestul primei femei, apoi la rândul ei, părăsi banca. Gestul fu imitat la intervale, la început mai lungi, apoi tot mai scurte, de alte dreptcredincioase. Beaulieu era încremenit. În jurul Andreei se făcuse un mare gol. Pastorul îşi continua slujba. Pe chipul Andreei nu tresărise niciun muşchi. Privirile îi erau îndreptate spre pastor. S-ar fi zis că nici nu observase afrontul. Doar obrazul îi părea ceva mai palid. Se scurseră câteva minute apăsătoare. În biserică nu se auzea decât glasul egal al pastorului. Andreea se ridică încet de pe bancă. Îşi făcu semnul crucii, după ritualul catolic, apoi se îndreptă spre ieşire. Când ajunse în dreptul lui Beaulieu, acesta îi oferi braţul. Pe trotuar aşteptau femeile care părăsiseră ostentativ biserica. Andreea se urcă în trăsură. Beaulieu se aşeză la stânga ei. Era emoţionat la culme. Vizitiul dădu bice cailor. Trăsura cu patru cai albi se urni din loc. Abia după ce coti colţul, grupul de femei reintrară în biserică. Smerite, deşi triumfaseră asupra răului, îşi reocupară băncile. Locul Andreei continua să rămână liber. Glasul pastorului psalmodia netulburat. În noaptea aceea, ferestrele camerei lui Richard rămaseră luminate până târziu. Agitat, se plimba în lung şi în lat, prefirându-şi gândurile. Era îngrijorat. Pentru a lămuri situaţia Georginei, îşi pierduse mai bine de zece zile, la Bermuda Hundred şi aci, la Williamsburg. Pe Andreea o lăsase la New York. Nu — 721 —

primise nicio veste de la ea, deşi între timp îi scrisese de două ori. Era poate bolnavă? Şi nu-i răspundea spre a nu-i spori supărările! Se mai întâmplase acest lucru. Aştepta cu nerăbdare ziua care avea să urmeze. Zi hotărâtoare, căci Frank Phipps trebuia să se prezinte la Effingham House. Ce rezultat va da confruntarea lui cu Georgina?… Dar dacă Matthews era vinovatul? Samson îl urmărea pas cu pas, fără a fi observat nimic suspect. Devotat servitor şi acest Samson. Matthews în schimb era tipul vulpoiului viclean, sub masca unui tânăr simpatic, plin de sinceritate. Richard se uită la pendulul Queen Anne. Era trecut de unsprezece. În casă domnea liniştea. Trecu la fereastră. Luna îşi revărsa lumina albă, mată asupra parcului adormit. Nu se clintea nicio frunză. De ce nu avea şi sufletul lui parte de aceeaşi pace? De ani şi ani de zile, nu mai cunoscuse desfătarea liniştii. Un ciocănit uşor în uşă îl făcu să tresară. — Intră! Uşa se deschise încet, cu precauţiune, lăsând să apară capul lui Matthews. — Ce vrei? întrebă Richard ursuz. — Ssst! îi făcu semn valetul, ducându-şi degetele la buze. Acest gest de nepermisă familiaritate, fu cât pe-aci să provoace o ripostă explozivă din partea stăpânului. — Linişte, Sir! îl imploră servitorul. Am să vă spun ceva foarte important. Richard îşi înfipse mâinile în buzunarul halatului de mătase. — 722 —

— Ei spune, ce vrei? întrebă el, aproape în şoaptă. Manevrele ciudate ale valetului îl făcuseră curios. — În clipa aceasta, Sir, Samson e în camera domnişoarei. — Ce spui? exclamă Richard, dând să se repeadă într-acolo. — Aşteptaţi puţin, Sir, stărui Matthews, altfel stricaţi totul. — Vorbeşte, vorbeşte mai repede! Ce se-ntâmplă? — De câteva zile îl urmăresc. — Tu îl urmăreşti pe Samson? — Da, Sir. Am observat că dă târcoale domnişoarei. — Samson? — Daţi-mi voie, Sir. În mai multe rânduri, l-am surprins vorbind în şoaptă cu domnişoara. Şi la Bermuda Hundred şi aici. Pentru că ştiam cât sunteţi de amărât, mi-am îngăduit să fac unele investigaţii. Spre a vă servi, Sir. În seara aceasta, aflându-mă în grădină, am observat că domnişoara ţine lumina aprinsă mai multă vreme ca de obicei. M-am strecurat sus, nevăzut de nimeni, m-am apropiat de camera domnişoarei şi m-am uitat pe gaura cheii. Vă cer iertare, Sir, am făcut-o numai pentru dumneavoastră. — Spune, spune mai departe! — Domnişoara scria un bilet pe care, după ce l-a citit, l-a rupt. Apoi a mai scris unul. Deodată, am auzit un zgomot pe scară. Scârţăiau treptele. M-am ascuns după o draperie. Samson se apropia în vârful picioarelor de camera domnişoarei. A râcâit la uşă. Domnişoara l-a chemat înăuntru. Am tras cu urechea. „Ia biletul acesta, i-a spus domnişoara şi du-l — 723 —

domnului Phipps. Chiar acum să i-l duci. Auzi? Chiar acum!” Apoi s-a răzgândit „Stai să-l mai citesc o dată”. Nemulţumită, l-a rupt iarăşi. „Mai aşteaptă puţin, Samson, să scriu alt bilet.” Şi s-a aşezat din nou la masă. Atunci m-am grăbit să viu la dumneavoastră. Sufocat de indignare, Richard voi să se repeadă spre camera Georginei. — Mă iertaţi, Sir, zise valetul apucându-l de braţ. Nu vă duceţi încă. Aşteptaţi să iasă Samson cu biletul. Altfel riscaţi să-l rupă domnişoara. Soluţia preconizată de Matthews era plină de bun simţ. — Stinge lumânările, porunci Richard cu voce scăzută. Să putem ţine uşa deschisă, fără a fi observaţi. Valetul suflă pe rând flăcările, care îşi dădură sfârşitul lăsând să se înalţe dâre subţiri de fum. Inima lui Richard bătea cu putere. Ieşi pe coridor, urmat de valet. Aşteptarea era chinuitoare. În sfârşit, uşa camerei Georginei se deschise, cu exasperantă încetineală. Samson ieşi pe coridor. — Să-mi aduci răspuns! îi şopti Georgina, închizând uşa. Samson se îndreptă spre scară. În ciuda precauţiilor, parchetul scârţâia sub paşii săi elefantini. — Samson! strigă Richard autoritar. Lacheul încremeni cu un picior ridicat în aer. Resemnat în faţa fatalităţii, îl puse încet pe pământ. Apoi se întoarse spre stăpân. Când îl văzu pe Matthews, rânji. — Dă-mi scrisoarea, Samson! ordonă Richard. — 724 —

Servitorul încercă să o strecoare în buzunar. Dă-mi scrisoarea, tună stăpânul. Samson îi întinse misiva. Richard i-o smulse din mână. Aprinde lumânările, Matthews! Georgina apăruse în uşa camerei ei. — Tată! Te rog… rosti ea, gata să plângă. — Intră imediat în camera ta, şi aşteaptă poruncile mele. Îi vorbi Richard sec. Apoi, desfăcu biletul. „15 noiembrie 1798 Iubitul meu Frank, Tata a aflat totul. Sunt nenorocită. Nu ne rămâne decât să fugim împreună, aşa cum mi-ai propus tu. Sunt sigură că tata nu va accepta pentru nimic în lume să mă mărit cu tine. Atât cât îl cunosc pot să fac această afirmaţie fără a greşi. Fatalitatea a vrut să-mi dau seama că am rămas însărcinată numai după plecarea ta în vacanţă. Din cauza aceasta am pierdut un timp preţios. În timpul verii, nu am fost supravegheată. Aş fi putut oricând să fug cu tine, dacă am fi fost împreună. După înapoierea ta la Williamsburg aş fi găsit mijlocul să-ţi anunţ situaţia în care mă aflam. Dar mi-ar fi fost imposibil să te urmez, căci între timp sosise tata la Bermuda Hundred. De atunci sunt necontenit ţinută sub observaţie. Mai am o speranţă. Am izbutit să cumpăr complicitatea lui Samson, un vechi servitor al casei, în care să ai toată încrederea. Cu ajutorul lui — 725 —

nădăjduiesc să putem fugi. Mâine după amiază să nu vii. Bănuiesc că tata îţi pregăteşte o primire care n-are să-ţi fie pe plac. Găseşte o scuză şi scrie-i că-ţi amâni vizita cu trei sau patru zile. Între timp, vom fugi. Trebuie să facem un plan. Mâine noapte, la ora unsprezece, te aştept. O lumânare aprinsă în dreptul ferestrei mele îţi va arăta că drumul e liber. Samson te va aduce până în camera mea. Este singurul servitor din casă care se poate mişca nestingherit. Tata are mare încredere în el. Iubitul meu, mă rog fierbinte lui Dumnezeu să ne ajute. Dacă nu voi rămâne a ta pentru totdeauna, voi fi cea mai nefericită fiinţă din lume. Mi-e dor de tine. Mi-e dor. Mi-e tare dor. Georgina.” Richard împături biletul şi-l băgă în buzunar. — Ia spune, Samson, aşteptai o recompensă mare din partea tânărului Phipps? Lacheul stătea cu fruntea plecată. Ochii erau întunecaţi, când răspunse stăpânului: — N-am aşteptat nicio recompensă, Sir. Mi-a fost milă de copii. — Copii? Te referi la Miss Georgina? — Da, Sir. — Câtă generozitate! Nu crezi că era mai bine să laşi pe seama mea grija pentru Miss Georgina? — Poate că am greşit, Sir. — Matthews, porunci Richard, valetului. Cheamă imediat pe Mr. Folger şi pe Mr. Morrison, apoi vino la — 726 —

mine. Măsurile lui represive fură prompte. Din ordinul său, Samson fu pus la popreală într-o cameră de la subsol, iar Georgina fu închisă cu cheia în odaia ei. Nici lacheul şi nici ea, nu mai avură permisiunea să comunice cu persoane din afară. Singurul om autorizat să intre la ea era Obadiah Folger, un Obadiah Folger neînduplecat, care nu avea de gând să se mai lase înşelat. În aceeaşi noapte, Matthews plecă la Frank Phipps. Din ordinul lui Richard îi ducea biletul semnat de Georgina. În noaptea următoare, instrucţiunile ei aveau să fie urmate întocmai. Cu singura deosebire că Richard dirija operaţiile. Şoarecele trebuia să cadă în cursă. În după amiaza următoare, Richard chemă în camera cea mare de la subsol, pe cei mai zdraveni servitori ai lui Sir Lewis Eftingham. Şase vlăjgani, dintre care patru negri. Toţi aveau muşchi de oţel, iar devotamentul lor fusese adeseori pus la încercare. — Aseară am observat un individ care a încercat să se strecoare în grădină, sărind gardul. Paznicul de noapte, care trecea tocmai atunci pe drum, l-a făcut, cred, să-şi amâne isprava. Mă tem că era un răufăcător care voia să ajungă la colecţiile lui Sir Lewis. În seara aceasta să staţi cu toţi de veghe. S-ar putea să revină. Dacă puneţi mâna pe el, să-l lecuiţi de nărav. Ne-am înţeles? rosti Richard, privind pe fiecare servitor în ochi. Şi încă ceva. Nimeni nu trebuie să afle că vom sta de pază. N-ar fi imposibil ca pungaşul să aibă vreo iscoadă printre servitoare. — 727 —

Pentru a spori vigilenţa oamenilor săi, Richard scoase din buzunar douăsprezece piese de aur de câte 25 de dolari, distribuind fiecăruia cate două. Apoi voios – pentru prima oară, după atâtea frământări – se înapoie în apartamentul său. În seara aceea cină împreună cu Morrison şi cu Folger. Morrison era îngrijorat. Aventura făgăduită pentru orele unsprezece din noapte îi părea riscantă. Dar nu îndrăznea să se opună. De la o vreme Richard Sunderland devenise un autocrat care nu obişnuia săşi discute hotărârile. Nici Folger nu era în apele lui. Scrupulele sale de puritan erau potrivnice procedeului pus la cale de Richard. Socotea că tânărul Phipps merita să primească o pedeapsă. Seducătorul unei fete de cincisprezece ani era un nelegiuit. Fără tăgadă. Dar sancţiunea trebuia să fie exemplară. Şi în acelaşi timp legală. Să nu coboare pe executor la nivelul răufăcătorului. Personalitatea lui Richard era însă atât de puternică, voinţa sa atât de imperioasă, încât opoziţia lui Folger se menţinea la nivelul unui protest platonic. La orele unsprezece fără zece, Richard îşi părăsi convivii şi trecu în camera Georginei. Fără să ţină seama de ochii ei rugători, aprinse o lumânare şi o puse pe glaful ferestrei. Luna strălucea puternic. Câţiva nori mărunţi se fugăreau pe cer, zăgăzuind când şi când potopul de raze alburii. Richard stătea în dreptul ferestrei. Simţea privirile fetei aţintite asupra lui. Un orologiu bătu undeva unsprezece lovituri, al căror ecou pluti deasupra oraşului adormit. Jos, în — 728 —

grădină, se auzi scârţâind o poartă de fier. Georgina asculta cutremurată de emoţie. Tâmplele îi zvâcneau, inima i se urcase parcă în gâtlej. — Puneţi mâna pe el! se auzi un răcnet. — Taie-i drumul! Un strigăt de durere săgeta noaptea. — Ticălosul! — Sloboziţi câinii! — Pocneşte-l! Paşi repezi, învălmăşiţi, făceau să scrâşnească pietrişul de pe alei. Teroarea din ochii Georginei căpătase sticliri de nebunie. Se repezi spre fereastră. Richard o prinse de braţ. — Vrei să vezi? Na! Uită-te! Uită-te! Târâtură! — L-am prins, se auzi iarăşi de afară. — Dă-i. Dă-i. Nu-l lăsa. — Calcă-l în picioare! Să-i piară pofta de furt puiului de căţea! Georgina ţipă scoasă din minţi. Richard o plesni cu dosul palmei peste gură, trântind-o la pământ. — Acum poţi să strigi cât pofteşti! o privi el cu duşmănie. Deschide şi geamurile, dacă vrei. Să vezi mai bine. Şi Richard se avântă spre uşă. Când ajunse în curte, Frank Phipps se târa pe pietriş, încercând să evite loviturile de cizmă care plouau, zdrobindu-i coastele, mijlocul, umerii. Faţa îi era neagră de vânătăi, iar sângele îi curgea şiroaie din gură, din nas şi dintr-o tăietură adâncă în obraz. — Lăsaţi-l! porunci Richard. Gemând, studentul se ridică într-un cot. Grădina se — 729 —

umpluse de slugi, atrase de zgomot. Era de faţă şi Folger şi Morrison, care coborâseră într-un suflet. Sir Lewis apăruse la o fereastră. — Ce-i acolo? — Am prins un hoţ, Sir. Se pare că venea la colecţii, explică un servitor. — Un hoţ? Chemaţi şeriful! Ce mai aşteptaţi? „Ce bine că nu l-am prevenit pe bătrân”, reflecta Richard în vreme ce se uită cu dispreţ şi ură la silueta prăvălită pe pietriş. — Ce-ai căutat în grădina aceasta în miez de noapte? Ai venit să furi? Phipps răspunse într-un geamăt: — N-am venit să fur… Nu sunt hoţ… am intrat… din greşeală… — Din greşeală? râse Richard. Auziţi oameni buni, a intrat din greşeală. Şi începu să râdă cu răutate. „Domnul face pe generosul şi pe discretul, îşi zise el. Se fereşte să pronunţe numele Georginei… Nu vrea să o dezonoreze, mărturisind că venea la ea? Sau îşi dă seama că o astfel de declaraţie ar echivala cu recunoaşterea seducerii unei minore?… Se teme de urmări, băiatul… E deştept… Ştie că învinuirea de furt nu va sta multă vreme în picioare. Dar că aceea de seducţie l-ar costa câţiva ani de temniţă…” — Chemaţi şeriful! porunci el. Daţi-l pe mâna autorităţilor. Folger, Morrison, haidem sus! E inutil să mai rămânem aici. Folger şovăi o clipă. Gluma mergea prea departe. — Mi se pare că l-am mai văzut pe tânărul acesta, spuse el, prefăcându-se că abia acum îl recunoştea. — 730 —

Nu cumva eşti Frank Phipps? — Eu sunt. E firesc să nu mă recunoaşteţi, bolborosi studentul, ridicându-se într-un cot şi scuipând sânge. Oamenii ăştia m-au aranjat bine. — Folger, şeriful va descurca mai bine decât dumneata această afacere. Dacă vrei, n-ai decât să rămâi jos, până la venirea şerifului. Eventual rămâi şi dumneata, Morrison. Poate va avea nevoie de declaraţiile voastre. Richard intră în casă. În vreme ce urca scările spre apartamentul său, Matthews îl ajunse din urmă. — Master Phipps e încredinţat că eu sunt Samson, Sir, rânji valetul cu imensă satisfacţie. — Bravo, Matthews, ai lucrat bine, îl bătu Richard cu mâna pe umăr. — Sir! — Da, Matthews. — V-am adus biletul acesta. În învălmăşeală, l-am smuls din buzunarul lui Master Phipps. Mi-am zis că la anchetă, nu ar fi bine să fie găsit în buzunarul său. L-ar spăla oarecum de păcate. Şi Matthews întinse lui Richard biletul scris de Georgina. Richard îl luă, îl privi gânditor, apoi îl rupse în bucăţi. — Eşti un băiat isteţ, Matthews. Te iau în serviciul meu personal. Îmi plac oamenii cu iniţiativă şi resurse bogate. Mâine dimineaţă să vii la mine. Cred că nu ţiar displace o sută de dolari. Ei, ia spune? Şi acum, dispari. Du-te şi te culcă. Richard intră în camera lui. Îşi scoase fracul şi-l aruncă pe un scaun. Suspină plin de mulţumire. Plătise o poliţă grea. În fond, îi era indiferent rezultatul — 731 —

anchetei. Va îngădui lui Phipps să scape cu câteva zile de închisoare, cu o bătaie bună, şi cu o spaimă teribilă. Bineînţeles, nu va formula nicio plângere împotriva acestuia. Nici pentru furt, căci ar fi fost ridicol, nici pentru seducţie, fiindcă ar fi dat prea mare amploare scandalului. Era limpede că şi Phipps va păstra tăcerea. Cât priveşte pe Georgina, va aviza el mai târziu. Acum îi era somn. Îşi câştigase bine odihna. Se întinse îmbrăcat pe o sofa. „Mă întreb ce mutră va face Joe Phipps, când va auzi că fiul său e anchetat pentru furt…” Zâmbi încântat. Închise ochii, suspină şi aţipi pe dată. Frigul se lăsă fără veste. Un frig uscat, aspru, care învăpăia obrajii. Noaptea, termometrul scădea vertiginos, fără ca un fir de zăpadă să se cearnă din văzduh. Fermierii spuneau că iarna va fi foarte grea. Vitelor le crescuse un păr mare şi des ca la reni. Din hornurile cabanelor fumul se ridica drept, nestingherit de vânturi, spre văzduhul de o nemaipomenită limpezime. În zori se aşternea o brumă groasă, ca un strat de omăt. Pe drumul şerpuitor, de ţară, trei trăsuri mari, de călătorie înaintau în galopul cailor. Richard, Georgina şi Morrison se aflau în prima. Într-a doua, cei doi băieţi şi Folger, iar într-a treia bagajele, o fată în casă şi doi valeţi, printre care Matthews. Richard hotărâse să-şi ia copiii cu el. Păţania Georginei, argumentele lui Sir Lewis Effingham şi — 732 —

respectuoasa părere a lui Morrison, care pledase pentru aceeaşi cauză, îl convinseseră că era necesar să preia personal dirijarea educaţiei lor. În trăsurile stăpânilor, sobiţe portative menţineau o temperatură convenabilă. Într-a treia trăsură, hârjonelile servitorilor suplineau lipsa de căldură. Richard luase în trăsura lui pe Georgina, deoarece se temea ca aceasta să nu facă vreo năzbâtie. După scena nocturnă din grădină, o cuprinsese o criză de nervi. Nu se liniştise decât spre dimineaţă, graţie soporificelor administrate de un doctor. Morrison respecta tăcerea patronului. Se uita pe fereastră, prefăcându-se absorbit de peisajul monoton. Din timp în timp trăgea cu ochiul spre Georgina, care stătea ghemuită în cortul banchetei din faţă, fără să scoată vreo vorbă. Era palidă şi avea o expresie rătăcită, care lui îi făcea milă. Îl indigna atitudinea lui Richard faţă de fiica lui. Dacă acesta ar fi fost infailibil, nu i-ar fi stat rău rolul de cenzor sever. Dar când se afişa cu o amantă importată din Europa şi purta de grijă unui bastard, ar fi putut să dea dovadă de mai multă indulgenţă. Era în ultima zi de călătorie. În dimineaţa următoare trebuiau să ajungă la New York. Pentru Morrison voiajul fusese un infern. În definitiv ce-l interesau pe el neplăcerile familiale ale patronului? Sunderland, cu obişnuita lui indiferenţă faţă de opinia subalternilor, făcuse din el, Morrison, un fel de vătăşel. Direcţia băncii trecuse pe planul al doilea. Nu avea destui secretari? Din Europa adusese patru paraziţi. Pomădaţi, spilcuiţi, îmbrăcaţi după ultima — 733 —

modă, prezentabili ca nişte valeţi de casă mare. Pe niciunul din ei nu-l luase la Williamsburg. De ce? Îi lăsase pe toţi la New York, spre a purta de grijă principesei. Naivul! Îşi pregătea cu bună ştiinţă fruntea pentru o pereche de coarne rămuroasă, de toată frumuseţea. El, Morrison, ar fi trebuit să se simtă flatat de încrederea pe care i-o arăta patronul. Dar această încredere nu-i prilejuia decât o foarte mediocră satisfacţie. Ar fi preferat să fie lăsat să-şi administreze banca. Patronul gândise altfel. Prin felul său de a se purta cu subalternii, le dădea a înţelege că depindeau numai de bunul său plac şi că niciunul nu era indispensabil. Pentru a sublinia această dependenţă îi folosea adeseori în misiuni mărunte, umilitoare, cu totul în afara sferei lor de activitate. Nici căpeteniile nu scăpau de această obligaţie. Nu o dată Morrison fusese nevoit să amâne treburi importante, spre a se deplasa – de pildă – de la New York la Philadelphia, unde patronul auzise că s-ar fi scos la licitaţie o colecţie de manuscrise rare, pe care ar fi dorit s-o achiziţioneze. Şi Morrison pornea în călătorie, însoţit de un expert, care ar fi putut să se achite şi singur de această sarcină. La înapoiere trebuia să supravegheze personal transportul pieselor rarisime, astfel ca acestea să ajungă la locuinţa patronului, în condiţiuni optime. După ce Morrison îşi îndeplinea misiunea, Sunderland îi întindea mâna, protector şi condescendent, anunţându-l că i-a aprobat o gratificaţie grasă. Cei care şovăiau să execute asemenea sarcini, sub cuvânt că le ştirbea demnitatea, erau concediaţi cu prima ocazie. — 734 —

Despotismul lui Richard se accentua o dată cu trecerea anilor. De la o vreme era dur, neînduplecat. În şedinţele consiliilor de administraţie, ori în consfătuirile legate de producţia fabricilor de armament, asculta de formă diferitele propuneri. În realitate nu ţinea seama de propunerea nimănui. Atenţia lui distributivă îl permitea să treacă uşor de la o problemă la alta. Era înzestrat cu o memorie prodigioasă, pe care şi-o menţinea trează, învăţând pe dinafară pasagii întregi din scrierile marilor economişti ai epocii. O deprindere păstrată de la Oxford, foarte necesară pentru gimnastica minţii. În cursul călătoriei de la Williamsburg la New York, Richard trecuse prin filtrul raţiunii sale o serie de chestiuni care meritau toată atenţia. Cazul Georginei nu era definitiv rezolvat, dar nici nu va întârzia să capete o dezlegare potrivită vederilor lui. Şi adaptarea Andreei la condiţiile de viaţă americană îl preocupa în cel mai înalt grad. O chestiune a cărei examinare o amânase, dar pe care avea să o pună pe tapet îndată după înapoierea sa de la Williamsburg era realizarea destinderii diplomatice între Statele Unite şi Franţa, destindere care pentru moment nu putea decât să favorizeze dezvoltarea afacerilor sale din Europa. Deşi în America climatul politic era ostil unei înţelegeri, el spera să obţină rezultate concrete după o serie de întrevederi pe care intenţiona să le aibă cu preşedintele Adams şi cu vice-preşedintele Jefferson. Abia în ultima zi de călătorie ieşi din muţenie şi începu să înfiripe frânturi de conversaţie cu Morrison. — La ce oră crezi că vom ajunge la Trenton? întrebă — 735 —

el. — În jurul orei opt. Poposim, ca de obicei, la „Black Eagle”. Am trimis înainte un curier să ne rezerve camere şi să se ocupe de cină. — Perfect. Mi-e o foame de lup. Îmi revine buna dispoziţie. Morrison râse politicos. — Era şi timpul, glumi el. Ar fi fost păcat să nu faceţi cinste bucătăriei lui „Black Eagle”. Se bucură de o faimă… Înainte de ora sorocită, convoiul de trăsuri intră pe bariera orăşelului. Frigul se înteţise. Pe Strada Mare puţinii pietoni umblau zgribuliţi. Risipitor luminate, cârciumile îşi adăposteau clienţii. La „Black Eagle”, Richard dispuse ca Georgina şi băieţii să ia masa în camera lor. El şi Morrison rămaseră să cineze în sala cea mare, aproape goală la ora aceea. Diligenţele de la New York şi Philadelphia trebuiau să sosească abia după opt. Lui Richard i se rezervase o masă ferită de curentele de aer rece, care măturau cea mai mare parte a sălii. Hangiul şi ajutoarele sale se vânturau aferaţi, aducând fripturi apetisante, vânat, pescărie, tarte, băuturi tari. Richard şi Morrison se înfruptară dintr-o langustă uriaşă, devorară un piept de cocoş sălbatic şi o pulpă de căprioară. Ajunseseră la desert când goarna unei diligenţe răsună în faţa hanului. Noii clienţi intrară gălăgioşi în sală şi se răspândiră, pe la mese. Mâncărurile fumegânde apărură ca prin farmec. La o masă plasată înapoia lui Richard, se aşezară trei bărbaţi relativ tineri, ce-şi purtau cu dezinvoltură — 736 —

costumele de călătorie confecţionate din stofe ţipător cadrilate. După aspect erau oameni de afaceri. Aveau obrazul neted, ochiul vioi, gestul hotărât, verbul zgomotos. Voioşi ca nişte şcolari în vacanţă, râdeau, glumeau, mâncau cu poftă şi beau pe întrecute. Unul din ei, cu un pântec proeminent, împodobit cu un breloc de aur în formă de ancoră, mesteca clefăit şi saluta cu hohote de râs glumele piperate ale convivilor. Sportul şi femeile îl interesau în exclusivitate. Vorbiră despre cursele de cai din Virginia, despre luptele de cocoşi de la Bridgeport, despre ultimele meciuri de box de la New York, împletindu-şi impresiile cu anecdote picante şi clevetiri decoltate pe seama unor femei cu moravuri puţin austere. Bărbatul cu breloc în formă de ancoră, le istorisi pasionanta sa expediţie într-o casă de prostituate, descoperită recent la New York. — Bine că avem şi noi curtezanele noastre, comentă al doilea conviv. Pentru o escapadă galantă nu va mai fi nevoie să călătorim până în Europa. — Ne lustruim pe zi ce trece, gentelmen, interveni al treilea. Ştiţi că în prezent New York-ul dă ospitalitate unei curtezane superbe, care a revoluţionat tineretul oraşului? — Pun rămăşag că faci aluzie la prinţesa de Montenuovo, exclamă entuziasmat pântecosul, lovindu-se cu palma peste genunchi. Teribilă femeie. Am văzut-o de aproape. Eram la Trinity Church când scorpia lui Ezra Sherman s-a ridicat de lângă ea, spunând în auzul tuturor că nu poate sta lângă o femeie pierdută şi că biserica nu e un lăcaş pentru — 737 —

asemenea creaturi. Richard, urmărise involuntar conversaţia de la masa vecină. Tresări când auzi rostindu-se numele Andreei. Istorisirea afrontului suferit de ea îi urcă sângele în cap. — Şi, şi? Ce s-a mai întâmplat? întrebă plin de curiozitate al treilea conviv de la masa pântecosului. — Prinţesa a primit insulta fără să se clintească. Nici n-ai fi zis că vorbele scorpiei i-au ajuns la ureche. Eh, o adevărată Lady. Alta şi-ar fi pus mâinile în şolduri şi ar fi luat-o la rost pe consoarta lui Sherman. — Care Sherman? — Bancherul. — Aha, atunci nu mă mir, spuse al treilea. Şi Sherman e un bigot fanatic. Mai bine s-ar fi făcut pastor. Şi cum a reacţionat Richard Sunderland? — Nu a reacţionat fiindcă lipseşte din oraş. Mă întreb şi eu ce-o să se întâmple când se va înapoia la New York. Al doilea conviv îi făcu deodată semn să tacă. Observase la masa învecinată pe Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan. Pe însoţitorul acestuia nu-l putea identifica, fiindcă stătea cu spatele. Dar umerii săi largi, torsul atletic, aceea uşoară înclinare spre dreapta a capului, caracteristică lui Richard Sunderland, îi dădură de gândit. Pântecosul îl privi mirat. Urmă un dialog mut. „Uită-te într-acolo!” îi spuse din ochi prietenul. Privirile grăsunului urmară indicaţia. Deodată îşi umflă obrajii, ducându-şi mâna la gură, într-un gest care voia să spună: — 738 —

„El e! Am dat-o dracului! A auzit tot.” Tăcerea se prelungea supărător. Al treilea conviv atacă alt subiect, spre a nu-l lăsa pe Sunderland să înţeleagă că fusese identificat. Discuţia aceasta improvizată merse şchiopătând cam un sfert de oră. Elanul convivilor se dusese de râpă. După ce băură câte o cafea, plecară la culcare, evitând să privească spre masa lui Sunderland. Acesta stătuse tot timpul cu spatele spre ei. Morrison schimba feţe-feţe. „Ce dandana o mai ieşi acum şi din afacerea asta!” Richard făcea bile de miez de pâine, şi le zdrobea apoi dintr-o singură şi furioasă apăsare de deget. Unicul semn de enervare ce-şi îngăduia. La început îşi închipuise că nu fusese observat. Tăcerea bruscă şi grea care întrerupsese discuţia îi dăduse de bănuit. Dar acum ce importanţă avea? Esenţialul era că aflase totul… În noaptea aceea nu închise ochii. Până în zori se plimbă în lungul şi în latul camerei sale. La orele patru de dimineaţă dădu semnalul de plecare. Într-o jumătate de oră pregătirile de drum fură încheiate. O dată cu ultimul cântec al cocoşilor, trăsurile se puseră în mişcare. Erza Sherman era un puritan de şcoală veche. Ţinută demnă, veştminte negre, cumpănire în vorbă. Figura îi era aspră trăsăturile proeminente, crispate. Nimeni nu-l văzuse vreodată zâmbind. Şi nimic nu era mai lipsit de graţie decât mişcarea mâinilor lui. Mari, osoase, noduroase, le ţinea pe genunchi, strângând în pumni degetul cel mare. Când le punea desfăcute pe — 739 —

masă, degetele lui întinse, nemişcate, aminteau tentaculele unei caracatiţe care se odihneşte. Când vorbea cu glasul lui cavernos, unison, accentua fiecare sfârşit de frază printr-o înclinare hotărâtă a capului. Cartea lui de căpătâi era Biblia. Nu numai în viaţa de toate zilele, dar şi în afaceri, se dirija după preceptele ei. „Dumnezeu şi-a coborât harul asupra mea, dăruindu-mi aceste avuţii, pentru ca eu, alesul său, să le pun cu socoteală în slujba fericirii oamenilor”, spunea el cu neclintită convingere. „Nu bogăţia îl face pe om fericit, ci folosirea ei raţională. Banul nu trebuie să fie un scop, ci un mijloc la îndemâna omului care trebuie să săvârşească numai fapte bune, plăcute lui Dumnezeu. Omul de afaceri să fie cinstit faţă de sine, faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Numai cel cu conştiinţa împăcată se poate bucura de bogăţiile sale.” Preceptele acestea şi multe altele erau înscrise la loc de cinste în fiecare încăpere a băncii lui. Mulţi spuneau că acestea erau simple formule, praf în ochii oamenilor şi că nici Sherman nu era mai cumsecade decât alţi bancheri. Printre puritani, Sherman se bucura însă de o autoritate morală neştirbită. Când trecea pe stradă, toţi cei care-l cunoşteau se descopereau cu respect şi teamă. Respect faţă de persoana lui şi teamă de necruţătoarea sa cenzură. Atitudinea dură a soţiei sale faţă de Andreea Montenuovo făcuse nu numai vâlvă, dar trăsese o linie de conduită, pe care puţini ar fi îndrăznit să o nesocotească. Oamenii de afaceri se temeau mai vârtos de omniprezentul Erza Sherman, decât de — 740 —

Richard Sunderland care-şi petrecea în Europa cel puţin două treimi din an. Prudenţii evitau a se pronunţa pentru unul sau pentru celălalt. Voiau să afle în prealabil reacţia lui Richard, pe care nu-l ştiau tocmai împăciuitor din fire. Într-o dimineaţă, clienţii şi funcţionarii Băncii New York Marchants, dirijată de Erza Sherman, rămaseră foarte surprinşi când îl văzură pe Richard Sunderland traversând holul cel mare şi îndreptându-se cu mers apăsat spre biroul directorului. Iniţiaţii simţiră în aer efluvii electrice, ca şi în preajma unui taifun. Richard Sunderland era însoţit de doi secretari, care după intrarea acestuia în biroul lui Sherman, rămaseră să-l aştepte în hol. Funcţionarii băncii ardeau de curiozitate să afle ce se petrece dincolo de uşa de stejar a cabinetului directorial. Erza Sherman primi pe Richard fără a se ridica de pe scaun. Legendara lui economie în vorbe şi în gesturi îşi găsise şi aci aplicarea. Cu mâinile larg desfăcute pe birou aştepta impasibil desfăşurarea evenimentelor. Richard era calm. De un calm desăvârşit, ca în momentele de mare tensiune. Salută. Cu o înclinare din cap, Sherman îi arătă un scaun. Richard se aşeză picior peste picior apoi puse pe birou pălăria, mănuşile şi bastonul. Gest semnificativ prin lipsa lui de politeţe. Sherman nu-l luă în seamă. — Mr. Sherman, nu ţi-aş fi călcat pragul, dacă nu m-ar fi determinat motive grave. Tonul era liniştit. O linişte plină de ameninţări. — Te ascult, Mr. Sunderland. Dar te rog să fii concis. Cred că şi timpul dumitale e tot atât de preţios — 741 —

ca şi al meu. Sherman tăcu. Chipul său nu reflecta nimic. Era mai amorf decât un fetiş de piatră. — Acum două săptămâni, Mrs. Sherman, soţia dumitale a adus grave insulte principesei Andreea Montenuovo. Este inutil să recapitulez faptele. Le cunoşti mai bine decât mine, căci potrivit informaţiilor pe care le deţin, ai fost de faţă. Ezra Sherman nu răspunse deocamdată nimic. Chipul lui rămase tot atât de indescifrabil. — Cer satisfacţie, Mr Sherman. Satisfacţie imediată. Sprâncenele albe ale bancherului se încreţiră uşor. — Îmi permit să te întreb, Mr. Sunderland, în ce calitate îmi ceri această reparaţie? Firesc ar fi fost să primesc vizita soţului doamnei. — Principesa Andreea Montenuovo este oaspetele meu şi ca atare sunt dator să-i iau apărarea. Ezra Sherman se strâmbă dispreţuitor. Pentru prima oară îşi exterioriza sentimentele. — După câte ştiu, incidentul – dacă se poate numi incident – s-a petrecut la Trinity Church, nu sub acoperişul casei dumitale. Aşa că nu văd raportul… Richard înţelese că era luat în batjocură. — Mr. Sherman, ţin să te previn că nu eu sunt acel care trebuie să dea explicaţii. Chipul lui Sherman se făcu iarăşi impenetrabil. — Nu am nicio explicaţie de dat. Mrs. Sherman a procedat aşa cum i-a dictat conştiinţa şi educaţie ei religioasă. Richard se sculă de pe scaun. Cu gesturi molcome, studiate, îşi luă bastonul, mănuşile, pălăria. — 742 —

— Este ultimul dumitale cuvânt, Mr. Sherman? Bancherul se cufundase iarăşi într-o muţenie absolută. Richard salută cu o înclinare seacă a capului, apoi se îndreptă spre uşă. Când să pună mâna pe clanţă, se auzi strigat din urmă. — Mr. Sunderland, mai am ceva de spus. Richard se răsuci pe călcâie. — L-am cunoscut pe tatăl dumitale, zise bancherul cu glasul lui unison. Era un om foarte cumsecade. A lucrat adeseori cu mine. De la banca mea s-a împrumutat o dată cu bani, pentru a te sărbători! Nu îmi amintesc cu ce ocazie. Pe atunci era foarte mândru de dumneata. Îmi spunea că vei ajunge departe. Că ai stofă de mare neguţător. Într-o privinţă nu s-a înşelat. Ai ajuns departe, aşa cum a prevăzut el. Dar dacă ar fi trăit să vadă în ce mocirlă te bălăceşti azi, sunt convins că ar fi fost foarte îndurerat. — M-ai reţinut pentru a-mi ţine o predică, Mr. Sherman? — Te-am reţinut pentru a încerca să te îndrept pe drumul cei bun. Pentru aţi ridica vălul care te împiedică să-ţi vezi propriile păcate. — Nu ţi se pare că sunt prea vârstnic spre a mai primi poveţe de asemenea natură? zise Richard ironic. — La orice vârstă, Mr. Sunderland, suntem datori a ne supune poruncilor scrise în Tablele Sfinte. Trebuie să ne înfrânăm înclinările, să ne stăpânim pasiunile, să ne înăbuşim pornirile urâte. Să ne ferim a cădea în robia deşertăciunilor şi a luxurii. Să punem lacăt gurii când ne stăpâneşte mânia şi să păşim pe drumul drept al virtuţii şi al umilinţei creştineşti. — 743 —

Richard râse iarăşi, cu răutate. — N-aş putea spune că Mrs. Sherman a urmat drumul umilinţei creştineşti când a insultat în lăcaşul Domnului pe o femeie fără apărare. — Pe o femeie pierdută, Mr. Sunderland! accentuă bancherul. Chipul lui Richard se întunecă brusc. — Vei regreta aceste vorbe. — Mă vei face fericit în ziua când te vei pocăi şi îţi vei relua locul în comunitatea oamenilor cu frică de Dumnezeu. — A oamenilor ipocriţi, a fariseilor, vrei să spui Mr. Sherman. Şi acum să terminăm cu vorbele mari. Îţi dau un termen de gândire. Dacă în douăzeci şi patru de ore, Mrs. Sherman nu va cere formal şi în public scuze principesei Andreea Montenuovo, înţeleg să iau măsurile pe care mi le dictează conştiinţa. Richard salută şi părăsi încăperea. Ezra Sherman clătină capul cu compătimire, suspină uşor, apoi deschise unul dintre registrele aflate pe biroul său. După câteva minute de lucru, operaţiunile contabile înscrise în coloanele negre îl absorbiră cu totul, făcându-l să uite de Richard Sunderland, de Andreea de Montenuovo şi de susceptibilităţile lor mărunte. Richard Sunderland nu-şi făcuse iluzii asupra rezultatului acestei întrevederi. Ştia că puritanii sunt fanatici; mândria şi încrederea pe care o au în ei însăşi, întemeiată pe convingerea prezumţioasă că numai ei pot comunica direct cu divinitatea, şi că deci — 744 —

sunt singurii în măsură să-i interpreteze voinţa şi poruncile, îi fac intransigenţi, încăpăţânaţi şi intoleranţi. Mai ştia că duelul dintre el şi Erza Sherman va fi necruţător. Că prăbuşirea lui Sherman va atrage ruina multor oameni, bogaţi şi săraci, care îşi depuseseră capitalurile sau micile lor economii la banca acestuia. Făcuse însă o încercare. Cerându-i scuze, Sherman ar fi înlăturat războiul. Dar atitudinea sa nu îngăduise compromis. Richard îşi zicea că putea deschide ostilităţile, având conştiinţa împăcată că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă, pentru a le evita. Afrontul pe care Mrs. Sherman îl adusese Andreei făcuse ocolul oraşului. Nu numai onoarea Andreei, dar şi prestigiul lui se aflau în joc. Doar cu preţul unei lovituri spectaculoase îşi putea restabili autoritatea. Richard nu grăbi declanşarea acţiunii. Războiul financiar are legile, tactica şi strategia lui. Cel care nuşi pregăteşte îndelung terenul, care nu-şi mobilizează din timp forţele şi care nu studiază profund posibilităţile adversarului, cumpănind toate ipotezele ce se pot ivi în cursul bătăliei este sortit pierzării. Richard era un abil strateg. Prima operare cuprindea obţinerea de informaţii asupra poziţiei adversarului, precum şi analizarea lor atentă. Richard află astfel că Banca New York Marchants se bucura de o solidă reputaţie, că Sherman era un bancher priceput şi că la nevoie putea obţine credite de la alte bănci. Acestea erau aspectele pozitive. Aspectele negative erau de ordin strict financiar. Disponibilităţile lui New York Marchants erau simţitor — 745 —

reduse din cauza finanţării unor societăţi de navigaţie şi a unor importatori ce avuseseră de suferit pagube substanţiale de pe urma războiului comercial cu Franţa. Război început o dată cu înrăutăţirea relaţiilor diplomatice dintre Republica Franceză şi Statele Unite. Lovitura pe care Richard urmărea să o dea băncii lui Erza Sherman trebuia să se producă înaintea îmbunătăţirii acestor relaţii. Îndată ce fu în posesia acestor date, Richard trecu la a doua fază. Pregătirea acţiunii. Într-una din zile chemă în biroul său pe Wilbur Morrison. — Morrison, a sosit momentul să-l dobor pe Erza Sherman, zise el calm. Vreau să realizez o fulgerătoare acţiune de baisse asupra valorilor lui New York Marchants. Acţiunea o voi susţine până la distrugerea băncii sale. Morrison zâmbi fin. — Mă aşteptam, Sir. Şi nu sunt singurul. Toţi bancherii din New York sunt convinşi că vor asista la o bătălie… — De rechini. Acesta-i cuvântul, nu-i aşa, Morrison? — M-am ferit să-l folosesc, Sir, pentru că m-am temut să nu-l socotiţi prea tare. Richard începu să râdă. — În viaţă, Morrison, e mai bine să fi rechin decât aterin1. Şi acum, să trecem la lucru. Prin intermediul câtorva oameni de încredere, vei depune la New York Marchants un milion cinci sute de mii de dolari. Eu am şi depus prin secretarii mei, două milioane. Aterínă – peşişor marin de culoare argintie, aproape transparent (Atherina mochon). 1

— 746 —

Totodată, achiziţionează prin diferiţi interpuşi acţiuni New York Marchants în valoare de aproximativ cinci sute de mii de dolari. Morrison rămase cu gura căscată. — Nu mai înţeleg nimic, Sir! Vreţi să-l doborâţi pe Sherman. Totuşi îi încredinţaţi trei milioane cinci sute de mii de dolari. Nu numai că nu-i aduceţi niciun neajuns, dar îi şi consolidaţi situaţia. Richard râse iarăşi. — Crezi? — Evidenţa, Sir… — În operaţiunile bancare de mari proporţii, să nu vezi niciodată numai până în vârful nasului, Morrison. — Mă tem totuşi, Sir… — Nu te teme, căci nu e cazul. Execută dispoziţiunile mele. Sumele vor fi depuse în interval de maximum zece zile. — Iertaţi-mă, Sir. Am însă impresia că daţi apă… la moara lui Sherman. — Ai numai impresia, Morrison. Acesta ridică resemnat din umeri. Înnebunise patronul? Măsurile preconizate erau potrivnice celui mai elementar bun simţ. „E stupid, se gândea el, să pui arme în mâna adversarului pe care vrei să-l loveşti. E stupid şi nebunesc…” Totuşi ordinele fură executate. În zilele acelea, Morrison trăi un oribil coşmar. Pe măsură ce interpuşii săi depuneau sumele prescrise la New York Merchants, temerile îi creşteau în proporţie aritmetică. În acelaşi timp Richard deschise tratativele cu preşedintele Adams pentru realizarea împăciuirii — 747 —

dintre Statele Unite şi Franţa. Discuţiile sale cu Preşedintele îi ofereau un dublu avantaj. În primul rând devenea unul din factorii care determinau politica externă a statului, în al doilea rând avea să fie informat cu prioritate asupra hotărârilor luate de preşedinte. Această informare avea să-i fie de mare folos în activitatea sa financiară şi în lupta cu Sherman. Adams, care era – în taină – partizanul unei înţelegeri cu Republica Soră de dincolo de Ocean, primise cu bucurie pe Richard. Acesta prezenta o serioasă garanţie, în calitatea lui de purtător al ofertelor lui Talleyrand şi ale lui Barras, cei mai influenţi oameni din Franţa, la acea oră, cu excepţia generalului Bonaparte. În cursul unei convorbiri cu Richard, Preşedintele îi spuse admirativ: — Mr. Sunderland, te apreciez mai mult decât îţi închipui. Deşi eşti proprietarul unei uzine de armament, şi deci prin definiţie partizanul războiului, activezi energic pentru pace. Richard se înclină cu modestie. — Pun interesele patriei mai presus de interesele mele personale. Aş fi încântat să contribui la restabilirea relaţiilor prieteneşti cu Franţa. Socotesc că propunerile prezentate de Talleyrand sunt rezonabile, şi că Statele Unite ar trebui să le accepte. — Mr. Sunderland, te asigur că voi face tot posibilul pentru a realiza o răsturnare de opinie printre beliciştii din Congres. Şi eu sunt un hotărât partizan al unei strânse prietenii cu Franţa. Consider această — 748 —

acţiune drept cea mai importantă şi cea mai meritorie din viaţa mea. Aş fi fericit că după moarte să mi se scria pe mormânt un singur epitaf: „Aici zace John Adams, care şi-a asumat responsabilitatea încheierii păcii cu Franţa”. Sper ca în aproximativ o lună de zile, să-ţi pot vesti trimiterea unui nou ambasador la Paris. — Aştept cu nerăbdare această veste Mr. President… Din această acţiune, Richard se alegea cu reputaţia unui patriot integru, care îşi sacrifica interesele pe altarul binelui public. În realitate, pacea cu Franţa îi folosea mai mult decât un război ce i-ar leza pentru moment interesele. În ziua în care Richard se înapoie la Manhattan Bank după convorbirea cu preşedintele Adams, Wilbur Morrison îi dădu raportul: — Dispoziţiunile dumneavoastră au fost executate, Sir. Sumele au fost depuse la New York Marchants. Sunt informat că acest aflux de depuneri a înviorat activitatea Băncii Sherman. Până şi familia lui a profitat de pe urma acestei neaşteptate revărsări de aur. Isaiah Durham, cuscrul său, deţinătorul majorităţii acţiunilor societăţii de navigaţie „West Indian Line”, a contractat un împrumut de un milion de dolari. Ochii lui Richard scânteiară. — Straşnic, Morrison! Sherman a mai acordat şi alte împrumuturi? — Desigur. Speculatorilor de titluri din Wall Street, care operează cu ajutorul creditelor bancare. Richard îşi pocni satisfăcut palmele. — În sfârşit, abia acum îl am eu în mână pe amicul — 749 —

meu Sherman. Morrison îl privi nedumerit. Sunderland îi arătă ziarele de pe biroul său. — Frunzăreşte gazetele acestea financiare. Aruncă-ţi ochii pe articolele de fond şi să-mi spui ce părere ai. Morrison citi la repezeală articolele indicate. Cele mai multe relevau marasmul economic datorat înăspririi relaţiilor comerciale cu Franţa. După această introducere, se enumerau băncile şi societăţile de navigaţie care avuseseră în special de suferit de pe urma acestei stări de lucruri. New York Merchants, a lui Ezra Sherman, figura la loc de frunte. — Văd, zise Morrison. Se încearcă o discreditare a Băncii Sherman. Poziţia ei este îndeajuns de puternică însă, pentru… — Nu te grăbi să tragi concluzii. Aşteaptă desfăşurarea evenimentelor… Directorul Băncii Manhattan suspină fără voie. — Mă tem că această transparentă campanie de denigrare nu va da rezultate… Acţiunile lui New York Merchants sunt în creştere. — Aceasta nu înseamnă că mâine nu ar putea să intervină o mişcare inversă. — Nu văd cum, Sir. — Ai să vezi, Morrison. Ai să vezi… În zilele următoare, campania de presă împotriva lui New York Merchants se intensifică. Anumiţi specialişti preconizau o bruscă prăbuşire a acţiunilor respective. — Aceasta ridicolă campanie e finanţaţă de Richard Sunderland, spunea Ezra Sherman prietenilor şi colaboratorilor săi. Vrea să ne sperie cu pielea ursului — 750 —

din pădure. Niciodată banca noastră nu a fost mai solidă ca azi. Sunderland zvârle banii pe fereastră. Vă mărturisesc că nu mi-am închipuit să fie un tactician atât de slab. Când gazetele porniră să recomande cititorilor să-şi retragă fondurile depuse la banca New York Marchants, Sherman socoti că sosise momentul să treacă la represalii. Colaboratorii săi apropiaţi îl preveniseră că tăcerea lui ar putea fi interpretată drept slăbiciune, şi că numai o intervenţie drastică ar pune capăt acestei neruşinate campanii de defăimare. Avocaţii săi acţionară în judecată patru ziare, cerând două milioane de dolari despăgubiri civile. „I s-a înfundat patronului, îşi zise Morrison, când citi într-o dimineaţă vestea chemării în faţa justiţiei a redactorilor responsabili ai celor patru ziare incriminate. Să-i vedem, de unde o să plătească despăgubirile pretinse de Sherman.” Vestea nu-l impresionă pe Richard. — Termenul de judecată a fost fixat peste douăzeci de zile. Până atunci, New York Marchants va da faliment, spuse el lui Morrison. Acesta îl privi cu bănuitoare nelinişte. Încrederea lui în integritatea mintală a şefului său era tot mai serios zdruncinată. — De ce te miri? îl întrebă Richard, care-i citise gândurile. Campania de presă a dat totuşi rezultate. Acţiunile lui New York Marchants au scăzut cu cinci puncte în douăzeci şi patru de ore. Greu e numai începutul. — Sunteţi convins că această tendinţă de baisse va — 751 —

continua să se accentueze? Richard făcu o profeţie. — În cinci zile va căpăta proporţii catastrofale. Morrison suspină iarăşi. De la o vreme, se mărginea să suspine, ori de câte ori avea impresia că patronul rostea elucubraţii. Două zile după această convorbire, Richard îşi chemă din nou colaboratorul. — Care e situaţia acţiunilor New York Merchants? — Până ieri au scăzut cu douăsprezece puncte dar azi se constată o tendinţă de stabilizare care va fi urmată desigur de o mişcare de hausse. — Facem rămăşag că pronosticul dumitale va fi dat peste cap? — Sir nu-mi pot îngădui… — Rămăşag pe zece mii de dolari. — Sir! — Morrison, de data aceasta nu sunt patronul dumitale, ci un simplu jucător de bursă. — În acest caz… accept, Sir! Richard începu să râdă cu poftă. — Mai ai multe de învăţat, Morrison, în materie de operaţiuni bancare. Chipul acestuia se înoură. — Dacă mă socotiţi incapabil, sunt gata să suport consecinţele… Richard îl bătu prieteneşte peste umăr. — Nu eşti incapabil, dragul meu. Îţi lipseşte însă acea scânteiere… pe care mai târziu sunt convins că o voi găsi şi la dumneata… A doua zi, Richard Sunderland dezlănţui atacul, în vreme ce campania de presă, plătită de el, căpătă — 752 —

accente furibunde, denunţând reaua administraţie a lui Ezra Sherman, agenţii lui Sunderland porniră să arunce pe piaţă pachete tot mai mari de acţiuni New York Merchants. În primele două zile, banca lui Sherman rezistă atacurilor. Agenţii săi achiziţionară acţiunile care înregistrară urcări şi căderi uşoare. Acţionarea în judecată a ziarelor calomniatoare restabilise în parte încrederea în soliditatea Băncii Sherman. În schimb vânzările masive de acţiuni New York Merchants la Bursa de Valori, contribuiră să creeze o atmosferă de nesiguranţă, care se reflectă la încheiere, printr-o scădere de zece puncte. În a treia zi, Richard dădu lovitura de măciucă. Interpuşii lui se prezentară la sediul Băncii New York Merchants, pretinzând ca într-o jumătate de oră să li se restituie integral sumele depuse. Legile bancare în vigoare, în acea epocă, obligau băncile să aibă întotdeauna în casă o sumă egală cu cel puţin un sfert din depozitele încredinţate. Această masivă cerere de restituiri, care însuma trei milioane şi jumătate de dolari, punea banca în imposibilitate de a-şi onora semnătura. Cea mai mare parte din depuneri fuseseră împrumutate pe termen lung. Iar un important număr de debitori era alcătuit din speculatori la bursă, care operau cu ajutorul creditelor bancare. Niciunul dintre aceştia nu putea rambursa imediat împrumuturile. În acelaşi timp, Richard mări confuzia, începând să vândă descoperit pachete mari de acţiuni New York Merchants. Ezra Scherman era pierdut. — 753 —

Cererea interpuşilor lui Richard de a li se restitui trei milioane şi jumătate de dolari într-un termen atât de scurt, îi crea o dublă dificultate. Lipsit de orice disponibil nu numai că nu mai putea răscumpăra avalanşa de acţiuni aruncate de Richard pe piaţă, dar nu putea nici realiza restituirile cerute de oamenii acestuia. Singura soluţie era să-şi vândă propriile acţiuni, iar cu sumele rezultate să-şi plătească deponenţii. Dar aceasta echivala cu o sinucidere. Când bursa era inundată de acţiunile New York Merchants, vândute de Sunderland, schimbarea poziţiei lui Sherman, care din cumpărător, devenea la rândul său vânzător, ar fi dezlănţuit panica. Disperat, Sherman încercă să obţină un împrumut masiv, care să-l scoată din impas. Dar niciuna din băncile solicitate nu îndrăzni să-i acorde sprijin. În Wall Street se răspândise încă de cu seară zvonul că Richard Sunderland era înapoia acţiunilor de baisse a valorilor New York Merchants. Cererea de împrumut a lui Sherman ilustra dificultăţile pe care le întâmpina. Cine s-ar fi încumetat să-l ajute tocmai acum, când ofensiva lui Sunderland zdrobea totul ca un tăvălug. La bursă domnea consternarea… Agenţii lui Richard se întreceau să anunţe: — Vând New York Merchants la 120! — Vând New York Merchants la 115!.. — Vând New York Merchants la 112!.. — Vând New York Merchants la 110!… Câte un cumpărător timid încerca să achiziţioneze valorile care plouau. Prietenii se străduiau să-i — 754 —

schimbe hotărârea. — Vrei să cumperi hârtii fără valoare? — New York Merchants se prăbuşesc iremediabil. Nu vezi? Agenţii lui Erza Sherman nu mai cumpără. — E un dezastru… Agenţii continuau să anunţe. — Vând New York Merchants la 100!… — Vând New York Merchants la 95!… Alţi interpuşi ai lui Sunderland măreau haosul. — Cumpăr New York Merchants la 90! — Vând New York Merchants la 90! Câte? — Cumpăr 500 la 90! — Vând 5 000 la 90! — Vând New York Merchants la 80! — Vând la 70! Dangătul clopotului care anunţa sfârşitul şedinţei acoperi pentru câteva clipe tumultul. Erza Sherman căpăta răgaz până a doua zi. Speculatorul sau bancherul ajuns în impas aşteaptă cu sufletul la gură sunetul clopotului de încheiere, asemenea unui boxer ameţit de lovituri, care imploră providenţa să se termine mai repede runda. Până în ziua următoare, Sherman trebuia să găsească o soluţie a crizei. Altfel era ruinat. La închiderea şedinţei din acea zi, cursul acţiunilor sale înregistrase, o scădere de 40 la sută. Richard Sunderland îi vânduse descoperit acţiuni în valoare de peste un milion de dolari. Cum le va plăti? În ce condiţiuni? În seara aceea, un bătrân obosit, descompus la faţă, cu umerii aduşi, se prezentă la Manhattan Bank, unde — 755 —

Richard lucra de obicei până noaptea târziu. — Anunţaţi pe Mr. Sunderland că Erza Sherman doreşte să-i vorbească. O jumătate de oră fu lăsat să aştepte în anticamera rivalului victorios. Afară se întunecase. În dreptul felinarului, aninat deasupra inverti principale a băncii, se zăreau rostogolindu-se fulgi rotunzi de omăt. Când Andrién de Beaulieu, secretarul de serviciu, introduse pe Sherman în biroul lui Sunderland, acesta lucra împreună cu Morrison. — Bună seara, Mr. Sunderland, salută Sherman, lăsându-se să cadă extenuat pe un scaun oferit de secretar. — Ai venit să-mi întorci vizita, Mr. Sherman? îl ironiză Richard cu cruzime. — Am venit să discutăm, Mr. Sunderland. — Aha, vrei să cădem la învoială, zise Richard scrutându-i obrazul galben, ochii întunecaţi, gura agitată de un tremur nervos, mâinile mari, aşezate pe genunchii osoşi. Drept să-ţi spun, nu mă aşteptam sămi calci pragul. Mai ales după răspunsul categoric pe care mi l-ai dat acum câteva zile. — Ironiile sunt zadarnice, Mr. Sunderland. M-ai înfrânt. Aştept condiţiile dumitale. — Condiţiile mele? Pe prima o cunoşti. Pretind ca Mrs. Sherman să ceară în mod public scuze Principesei Andreea Montenuovo. A doua condiţie e legată de poziţia dumitale la bursă. În momentul de faţă eşti în imposibilitate de a-ţi onora angajamentul. Te poţi degaja, achitându-mi eşalonat două milioane — 756 —

de dolari. — E fantastic! exclamă Sherman congestionat. Ochii i se umflaseră, gata să-i iasă din orbite. — Nu ai de ales, zise Richard. Condiţiile mele, oricât ar părea de grele, sunt mai blânde decât falimentul spre care eşti împins inexorabil… — Nu încerc să apelez la clemenţa dumitale, Mr. Sunderland. — Bine faci! Nu sunt filantrop, ci om de afaceri. Bancherul lăsă neputincios mâinile, în jos. — N-ai putea renunţa la prima condiţie. Mr. Sunderland? Dacă ar fi vorba numai de mine… — Amândouă hotărârile sunt inseparabile, spuse Richard cu hotărâre. Şi acum te rog să mă scuzi. Sunt foarte ocupat. Sherman se ridică anevoie de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. Îşi târa picioarele, de parcă i-ar fi atârnat de fiecare câte o greutate de zeci de kilograme. Beaulieu îi deschise uşa. Când se pomeni în stradă, Sherman ridică ochii spre cer, în căutarea unui sprijin. Fulgi mari de zăpadă îi căzură pe faţă, răcorindu-i obrajii încinşi. Îşi plimbă mâna osoasă pe frunte, împingând tricornul pe ceafă. Oftă din greu. Porni în josul străzii, lăsând două dâre paralele în zăpada care se aşternuse în strat gros. Deşi era frig, Sherman gâfâia de parcă ar fi urcat în fugă o scară cu foarte multe trepte. Dacă nu accepta condiţiile lui Richard Sunderland era ruinat. Falimentul, ruşinea, dezonoarea, se vor prăvăli asupra lui ca şi zidurile Jerihonului. Nu concepea să ceară soţiei lui a se umili în faţa unei — 757 —

femei pierdute. Ziporah Sherman era fanatică. N-ar fi acceptat să-şi renege convingerile nici pentru a salva banca. Era pierdut!… Pierdut!… Pierdut!… Cu ce va plăti acţiunile cumpărate de la Sunderland, când nicio bancă nu cuteza să-i acorde împrumuturi? După ce văzuseră cât era de necruţător şi de puternic Sunderland, bancherii se fereau de el ca de ciumă. Ce se va alege de Ziporah, de copii, de căminul său, de oamenii oare îşi puseseră nădejdea în el, încredinţându-i banii lor trudiţi? Sudoarea îi curgea şiroaie pe obraji, pe gât, pe şira spinării… Cămaşa, vesta, îi erau ude, ca şi când ar fi fost muiate în apă. Era pierdut! Pierdut!… Pierdut!… Pierdut!… Deodată, o scânteie de speranţă îi licări în suflet. De ce n-ar vorbi femeii pierdute? Poate că va reuşi s-o înduplece!… Şi Maria Magdalena fusese o femeie pierdută… Totuşi inima ei nu rămăsese împietrită… Animat de umbra unei nădejdi, care îi insufla puteri noi, se îndreptă spre casa lui Sunderland. Andreea refuză să-l primească. Era bolnavă şi nu voia să vadă pe nimeni. Cu îndrăzneala disperării, Sherman stărui să ceară a fi primit. Impresionat de părul lui alb, de privirile-i rătăcite, de agitaţia sa nestăpânită, majordomul care aflase ca şi întreg oraşul cum stăteau lucrurile făgădui să mai facă o încercare. Se înapoie după un sfert de oră. — Principesa Montenuovo vă aşteaptă Sir, zise el, mulţumit că aducea o veste bună. Urmaţi-mă, vă rog. Majordomul îl conduse la etaj, într-un salon cu tapiserii Mortlake, care reprezentau Faptele Apostolilor — 758 —

după Raphael. Aceste subiecte religioase părură de bun augur lui Erza Sherman. Nu avu mult de aşteptat. Andreea intră palidă, sfârşită de puteri. — Doriţi să-mi vorbiţi, Mr., spuse ea cu infinită oboseală în glas. Paloarea îi accentua profunzimea ochilor, fineţea trăsăturilor. Se aşeză pe un fotoliu. Luaţi loc, îl pofti ea. Sherman se execută cu stângăcie. Îşi sprijini pe genunchi mâinile mari, noduroase ca nişte rădăcini. — Madame, aveţi în faţa dumneavoastră un om ruinat. Mr. Sunderland s-a înverşunat împotriva băncii pe care o conduc. Numai ca să vă răzbune. — Mister, nu ştiu cum v-aş putea fi de folos… — Îngăduiţi-mi să termin, Madame. Dacă năruirea băncii m-ar fi afectat numai pe mine, aş fi suportat cu stoicism lovitura. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat… Prăbuşirea lui New York Merchants va atrage însă ruina tuturor deponenţilor şi a mai multor întreprinderi care îşi duc existenţa datorită sprijinului financiar al acesteia. Sute de oameni vor rămâne muritori de foame. Şi pentru ce? Pentru câteva cuvinte rostite de o femeie pătrunsă de preceptele moralei puritane. Am venit la dumneavoastră să caut înţelegerea pe care nu o pot găsi în altă parte. În numele nenorociţilor care mâine vor fi lipsiţi de pâinea cea de toate zilele, în numele muncitorilor ameninţaţi să rămână fără lucru, în numele umanităţii şi mai presus de toate, al credinţei noastre creştine, vă rog să ştergeţi cu buretele trecutul. Gândiţi-vă la pilda Mântuitorului, care a întors şi celălalt obraz. Daţi ascultare cuvântului lui Dumnezeu, care — 759 —

propovăduieşte iertarea şi umilinţa! Plecaţi-vă urechea la chemarea mea!… Un singur gest din partea dumneavoastră poate stăvili urgia abătută asupra mea şi a tuturor acelora ce şi-au pus încrederea în mine… Omul acesta cumpănit la vorbă, devenea elocvent. Stăruia, revenea la atac, străduindu-se să sfărâme rezistenţa Andreei. Iminenţa primejdiei îl făcea să găsească accente patetice. Un om deplin lucid ar fi fost mai puţin receptiv la argumentele lui banale şi melodramatice. Andreea era însă bolnavă. Boala de nervi, copilul din pântece, teama nelămurită de viitor, disperarea bătrânului puritan, care se umilea în faţa ei contribuiră să o determine a interveni în favoarea lui. Fondul ei sufletesc nu era rău. Aici, în America, unde moravurile şi mentalitatea erau mai aspre decât în Europa, se spunea că e o femeie pierdută întâmpina numai ostilitate. Bancherul arunca asupra ei responsabilitatea conflictului deschis, angajat între el şi Sunderland. Avea aerul să spună că lupta aceasta, între americani, nu ar fi început dacă nu ar fi fost ea la mijloc. Ei bine, ea le va dovedi că nu era un element de discordie, o femeie rea, cum o socoteau cei care nu o cunoşteau cu adevărat. Nu ştia cum va reacţiona Richard la intervenţia ei. Dar va face totul spre a-i convinge să renunţe la exploatarea succesului. — Mr. Sherman, nu vă pot făgădui nimic precis. Vă asigur însă că voi pleda cauza dumneavoastră. Mâine dimineaţă la ora opt să fiţi aici. Sper să vă dau un rezultat satisfăcător. — 760 —

Discuţia dintre Andreea şi Richard fu lungă şi furtunoasă. Ea care nu îndrăznise niciodată să aibă alte păreri decât ale lui, găsi puterea şi curajul să susţină pe Sherman. Richard nu se lăsă înduplecat. — Crezi că dacă îl voi ierta pe fariseul acesta, vei câştiga simpatia lui şi a lumii? Te înşeli, Andreea. Te vor huli şi mai departe. Iar Sherman te va urî. Nu-mi va ierta nici mie că i-am pus piciorul pe grumaz, şi nici ţie că a trebuit să-ţi cerşească iertarea. Iar scorpia lui de nevastă va triumfa. Îi dai apă la moară. Andreea stătea abătută cu capul plecat şi mâinile în poală, oferea un tablou atât de înduioşător, încât Richard o luă în braţe. — Ştii bine că nu-ţi pot refuza nimic. Năpârcile ieşite la drum trebuie strivite. Altfel te muşcă, înţelege-mă, Andreea. Nu-ţi doresc decât binele. Vreau să te impun în ochii acestor habotnici. Vreau să-i îngenunchez în faţa ta. Să-ţi sărute tălpile. Să se târască la picioarele tale. Nu am nevoie de respectul lor. Vreau să mă ştie de frică. Să se teamă de mine, cum se tem fiarele de îmblânzitor. Hienele acestea nu aşteaptă decât un semn de slăbiciune spre a mă sfâşia. Dacă nu aş fi reacţionat brutal faţă de Sherman, te-ar fi lapidat lumea în plină stradă. Numai din invidie. Fiindcă eşti frumoasă, foarte frumoasă. Fiindcă eşti bogată, foarte bogată. Fiindcă ai la dispoziţie tot ce îşi poate dori un om. Andreea îşi ridică ochii mari şi trişti, în care lacrimile irizau lumina girandolelor. — Fericirea nu se cumpără cu bani, Richard! — 761 —

El rămase împietrit. O privi dezorientat, apoi rosti încet: — Nu eşti fericită, Andreea? Am răsturnat lumea pentru tine. Şi acesta e numai începutul… Ea îi atinse mâna. — Vreau să plec, Richard. — Să pleci? Ce vorbă e asta? Un suspin adânc umflă pieptul tinerei femei. — Nu ştiu cum să te fac să înţelegi, Richard. În oraşul acesta, în casa aceasta, mă simt străină şi singură… Îngrozitor de singură… — Ţi-am pregătit un cămin cald, frumos, demn de o regină, rosti el dezamăgit. Priveşte ce minunăţii te înconjoară! adăugă el, arătând cu un gest circular încăperea. Cele mai scumpe mobile, cele mai frumoase tablouri, cele mai alese covoare, cele mai fine porţelanuri… Andreea lăsă iarăşi mâna în jos. — Nu vrei să mă înţelegi. Sau nu poţi. Richard o cuprinse în braţe. — Andreea, ce e cu tine? Nu te mai recunosc! — Mi-e frică, Richard, strigă ea, izbucnind în plâns. Mi-e frică! Mi-e frică! Îşi lipi obrazul de pieptul lui. — Copilul!… Vreau să-l nasc în Europa. În Anglia. Vreau să-mi mai văd o dată mama… Mi-e dor de tata, de Camelia, de bunicul, de toţi ai mei… Richard îi mângâie părul. — Sigur, scumpa mea! Plecăm în Europa. Dacă vrei tu! De ce nu mi-ai spus-o mai demult? — Mi-a fost teamă că ai să te superi. — 762 —

— Tu să mă superi, Andreea? Eşti singura fiinţă care nu m-a supărat niciodată. Uite! Dă-mi răgaz două săptămâni. Să pun ordine în treburi. Apoi plecăm. Îţi făgăduiesc. Iar de Erza Sherman să nu ai nicio grijă. Aranjez lucrurile cum e mai bine. Îl iert, deşi ar fi trebuit să-l zdrobesc… Mâine dimineaţa, la orele opt, voi sta cu el de vorbă. Tu să dormi. Ai nevoie de somn. De odihnă. Copilul tău… — Al nostru, Richard. — Copilul nostru care e pe drum, zâmbi el, ne dă mult de lucru. Nu-i aşa? Şi acum, să fi cuminte şi să mergi la culcare. Copiii trebuie să doarmă mult. Şi tu eşti încă un copil, Andreea. Un copil răsfăţat, pe care-l iubesc mai mult decât orice pe lume… Richard îşi respectă făgăduiala. A doua zi la opt comunică lui Erza Sherman – care venise potrivit invitaţiei Andreei – că a renunţat să mai continuie lupta. — Nu mai am nevoie nici de scuzele nevestei dumitale. Ar fi prea neînsemnate pentru mărinimia principesei Montenuovo, spuse Richard caustic. În schimb, îmi majorez pretenţiile băneşti. Şi în privinţa aceasta, te previn că nu admit discuţii şi nici intervenţii din afară. Pentru a-ţi da posibilitatea să te degajezi de obligaţiile pe care le ai faţă de mine, pretind trei milioane de dolari. Eşalonările le vei stabili împreună cu Wilbur Morrison. A primit instrucţiuni în acest sens. Înscrisul acestei noi obligaţiuni îl vei face înaintea deschiderii bursei. Bineînţeles, până la ora prânzului, îmi vei restitui şi depunerile. De acord, Mr. — 763 —

Sherman? Chipul bancherului era pământiu. — Condiţiile sunt foarte grele. Totuşi le accept. Sper numai că eşalonările vor fi îndeajuns de depărtate, pentru a le putea face faţă. — M-am gândit şi la aceasta, Mr. Sherman. Acum e ora opt şi douăzeci, spuse el aruncându-şi ochii spre pendula de bronz aurit de pe comodă. La orele nouă eşti aşteptat la Banca Manhattan de către Wilbur Morrison, pentru semnarea documentelor. Bancherul încuviinţă obosit. — Te rog, Mr. Sunderland, să transmiteţi mulţumirile mele Principesei Montenuovo şi să o asiguri de recunoştinţa mea. La nouă, voi fi la Banca Manhattan. Salută, apoi se îndreptă spre uşă. — Încă un moment, Mr. Sherman. Dacă afli vreodată că un bancher încearcă să mă înfrunte, sfătuieşte-l să renunţe. Bună ziua, Mr. Sherman. Richard avea tot dreptul să fie încântat de modul cum încheiase această afacere. Autoritatea şi prestigiul lui se apropiau de zenit. Era temut şi respectat. Respectul nu era însă decât o consecinţă a spaimei pe care reuşise să o bage în sufletul oamenilor. Toţi căzuseră de acord că abilitatea lui era diabolică. Cui i-ar fi dat prin minte să manevreze aşa cum manevrase Sunderland în afacerea Erza Sherman? Răsturnase vechile canoane şi se folosise de mijloace de luptă a căror noutate şi îndrăzneală constituise o surpriză pentru întreaga lume a băncilor. — 764 —

Un nou succes se adaugă la palmaresul izbânzilor sale. Către sfârşitul lui noiembrie, Preşedintele Adams îl chemă spre a-l anunţa că hotărâse să trimită la Paris un nou ambasador punând astfel capăt neînţelegerilor cu Franţa. Luase această măsură fără să-şi consulte cabinetul. Contribuţia lui Richard Sunderland fusese importantă. El transmisese propunerile amicale ale Directorului francez, sprijinindu-le stăruitor. Ambasada de la Paris avea să fie încredinţată lui William Van Murray, ministrul Statelor Unite la Haga. Noul ambasador urma să fie întovărăşit de Chief Justice Olivier Ellsworth şi de Davie, guvernatorul Carolinei de Nord. Preşedintele îl ruga pe Sunderland să sprijine acţiunea diplomaţilor americani, continuând bunele sale oficii pe lângă guvernul francez. Richard plecă încântat de la Preşedintele Adams. Avea în sfârşit mâinile libere. Putea furniza arme coloniilor franceze din Indiile Occidentale, precum şi posesiunilor spaniole din America. Riscurile erau mari, fiindcă navele de război britanice cutreierau mările şi oceanele, vânând nu numai corăbiile Franţei şi Spaniei, dar şi pe neutrii care întreţineau legături comerciale cu aceste două state. Dar şi profiturile erau proporţionale cu riscul. Neutralitatea Statelor Unite era esenţială politicii comerciale a lui Richard care devenise unul dintre cei mai hotărâţi partizani ai izolaţionismului şi neutralismului preconizat de Washington. — Europenii n-au decât să se războiască între ei, — 765 —

spunea el intimilor, dezvăluindu-şi parţial planurile. Să se războiască până la epuizare. Iar noi să le vindem armament şi furnituri militare. În niciun caz să nu ne lăsăm târâţi în conflictele lor. Nu am avea nimic de câştigat. Se impune ca Statele Unite să devină o putere comercială de prim rang. Nu avem nevoie de forţe militare considerabile ce reclamă cheltuieli fantastice de întreţinere. Trebuie să păstrăm doar un strict necesar, care să ne asigure apărarea neutralităţii. Europenii şi-au vărsat sângele pentru aşi crea imperiile lor coloniale. Imperii pe punctul de a se destrăma. Coloniile îşi vor independenţa. Ţara noastră nu a fost cel mai frumos giuvaer al Coroanei Britanice? Azi e liberă. Aşa se va întâmpla şi cu posesiunile din America de Sud, din Asia şi din Africa. Retragerea trupelor europene din colonii nu trebuie să lase un gol. Dolarii americani să ia locul soldaţilor europeni. Cu aurul nostru vom cuceri lumea. Oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Regatele, republicile, imperiile, de asemenea. Dar aurul nu va muri niciodată. Poporul care va stăpâni aurul, care va şti să-l folosească, va stăpâni lumea. Spania a avut aur. Mult aur. Dar l-a risipit durând biserici şi palate. Statele Unite trebuie să adune aur. Tot aurul din lume. Şi cu acest aur să cumpere lumea. Concepţiile lui Richard păreau utopice. — Numai un nebun poate concepe că Statele Unite vor fi în stare să dărâme cândva supremaţia mondială a Angliei. — Preponderenţa politică a Angliei se apropie de sfârşit, declara Richard. Nu va trece mult şi puterea — 766 —

economică a Statelor Unite va zdrobi orice concurenţă. Economicul va îngenunchea politicul. Nu este o simplă afirmaţie, ci o axiomă. Dinastiile regale se vor pleca în faţa dinastiilor aurului. Şi eu am pus bazele uneia din aceste noi dinastii… Richard Sunderland avea mulţi detractori. — Omul acesta e megaloman, iluminat sau… — …genial, răspundeau cei pe care ascensiunea sa începea să-i impresioneze. — Un geniu al răului, răspundeau criticii. În junglă animalele ucid spre a-şi astâmpăra foamea. Numai tigrul ucide pentru plăcerea de a ucide. În societate omul luptă pentru existenţă. Oamenii de talia lui Sunderland luptă pentru a nimici şi pentru a-şi clădi prosperitatea pe cadavrele învinşilor. — Vă înşelaţi. E un precursor care vrea să încheie era războaielor militare, înlocuindu-le cu războaie mai puţin sângeroase, deşi tot atât de spectaculoase. Războaiele economice… — Războaiele economice sunt şi mai îngrozitoare, fiindcă lovesc fără deosebire în bărbaţi şi femei, în bătrâni şi copii. Fără să ţină seama de laude sau de critici, Richard îşi continuă drumul. Drumul menit să-l ducă spre culmile succesului… Timp de două săptămâni, Joseph Phipps, directorul uzinei de la New-Schenectady încercase zadarnic să intre la Richard. Ori de câte ori se prezentase în interes de serviciu, fusese primit de Wilbur Morrison, care căpătase mandat să rezolve toate problemele — 767 —

ridicate de Phipps. Pierzându-şi răbdarea, hotărî să calce consemnul şi să intre neanunţat la marele patron. Spera că fostul său coleg de la Oxford îi va acorda suficientă consideraţie, şi nu-l va da pe uşă afară. Trebuia să-i vorbească. Trebuia! Înarmându-se cu tot curajul, Phipps urcă într-o bună dimineaţă scările care duceau la primul etaj al clădirii Băncii Manhattan, afectat în întregime birourilor lui Richard şi ale statului său major. Adrien de Beaulieu, secretarul de serviciu, îl primi, măsurându-l inchizitorial cu privirile. — Doresc să vorbesc cu patronul, Mr. Beaulieu. — Regret. Nu primeşte pe nimeni. E foarte ocupat. Tonul secretarului era tăios, atitudinea lui de o exagerată demnitate. — Pe mine mă va primi, ripostă Phipps, ajungând din câţiva paşi la uşa încăperii sacre. Fără să ţină seamă de protestele scandalizate ale secretarului, apăsă pe clanţă şi intră. Cabinetul lui Richard Sunderland reflecta gusturile şi personalitatea acestuia. Un somptuos birou William and Mary, fotolii Charles II, o comodă Queen Anne, bogat împodobită, o bibliotecă Early Georgian. „Istoria Angliei ilustrată în mobile”, după cum spusese cu oarecare ironie un celebru anticar din New York. Covoarele de Persia, candelabrele de Murano sporeau impresia de ostentativă bogăţie a acestei încăperi, asemănătoare mai degrabă cu un muzeu. Phipps pătrundea pentru prima oară în acest sanctuar, accesibil unui mic număr de aleşi. Richard îşi rezolva tocmai corespondenţa zilnică. La — 768 —

apariţia lui Phipps, îşi ridică privirile de deasupra hârtiilor. Ochii lui cu reflexe metalice se aţintiră asupra fostului coleg de facultate. Phipps salută, intimidat. Apoi tuşi, spre a-şi drege glasul. — Te-am chemat eu, Phipps? întrebă Richard, cu prefăcută surprindere. — Voiam să vă vorbesc, rosti Phipps, răguşit de emoţie. — E atât de important? Nu s-ar putea amâna? Am mult de lucru. — Trebuie să mă ascultaţi. Vreau să lămuresc o situaţie. Să fac lumină. Beaulieu apăru în prag. Era indignat de îndrăzneala lui Phipps, care călcase opreliştea. Dintr-o privire, Richard citi gândurile secretarului. — Lasă-ne singuri, Beaulieu. Am înţeles. Nu e vina dumitale. Secretarul respiră uşurat. După ce aruncă vizitatorului o privire încărcată de imputări, se retrase, închizând încet uşa. Phipps înţelesese aluzia transparentă a lui Sunderland. Dar nu se lăsă înfrânt. — Trebuie să-mi îngăduiţi o explicaţie, stărui el. Situaţia care s-a creat nu mai poate dura. Richard se resemna să-l asculte. — Poftim, vorbeşte, zise el, înăbuşindu-şi un căscat. — Vreau să justific purtarea fiului meu. Să nu apese asupra lui bănuieli nedrepte. Acum câteva nopţi a fost găsit în grădina casei dumneavoastră din Williamsburg. — 769 —

— Casa este a socrului meu, rectifică Richard. Eu am fost numai oaspete. Calmul insolent al acestuia l-ar fi zăpăcit pe Phipps, dacă importanţa cauzei pentru care pleda nu i-ar fi dat îndrăzneala să continue, fără a ţine seama de întreruperi. — În prezenţa dumneavoastră, fiul meu a fost arestat şi aruncat în închisoarea oraşului. — Nu-mi spui nimic nou, Phipps. Cinismul lui Richard îl revoltă. — Nicio clipă nu v-aţi gândit că Frank Phipps este fiul unui colaborator apropiat, al fostului dumneavoastră coleg de la Oxford. L-aţi dat pe mâna şerifului, fără a-i asculta explicaţiile. L-aţi compromis în faţa întregii universităţi… — Şi nu merită? întrebă Richard cu falsă candoare. — Credeţi că merită? se înfierbântă Phipps. Credeţi că era vinovat? Aflaţi că era absolut inocent. Intrase în grădină răspunzând la apelul scris al fiicei dumneavoastră. Dar pentru a nu-i târî numele în noroi, a preferat să tacă şi să se lase dus la închisoare, ca un borfaş de rând. — Extraordinar cavalerism! exclamă Richard în zeflemea. Şi ce vrei să-mi demonstrezi? Că era nevinovat? Că nu avea intenţia să fure? Că nu e un borfaş de rând? Să fim serioşi, Phipps. Fiul dumitale venise să fure. Acesta e adevărul! Fiul dumitale a abuzat de încrederea ce i s-a acordat, furând afecţiunea fiicei mele. Fără să ţină seama că are de a face cu o copilă, a încântat-o cu vorbe meşteşugite, a batjocorit-o şi a lăsat-o însărcinată. Şi toate cu un — 770 —

scop precis. Cu scopul de a-şi însuşi o zestre considerabilă. Credea că mă va sili să-i dau consimţământul la o căsătorie pe care, în condiţii normale, nici n-ar fi visat să o facă. Dar şi-a greşit socotelile, fiul dumitale. N-a prevăzut că n-am să mă las înspăimântat de ameninţarea unui scandal. Ehe, Phipps, ştiu să înfrunt oamenii şi mai ştiu să le dejoc şi manevrele. — E monstruos tot ceea ce-mi spui, zise Phipps indignat uitând să mai folosească tonul deferent pe care-l adoptase de când Richard îl devenise patron. Dumneata nu admiţi că doi tineri pot să se iubească? Îmi cunosc fiul. Ştiu că este dezinteresat. Nesocoteşte banul. S-a înscris la Facultate pentru a se dedica ştiinţei. — Serios? zise Richard. — Da, da! Nu râde. Are firea mea. Şi eu sunt cinstit. De atâţia ani de când lucrez în slujba dumitale, rulând zeci de milioane de dolari, încheind contracte de furnituri cu tot felul de clienţi, nu am făcut avere. Pot dovedi oricând. Am trăit numai din salariul meu… — Care e destul de mare, îl întrerupse Richard. — De acord. Şi pentru aceasta, ţi-am fost recunoscător. Şi te-am slujit cu credinţă… — În aşteptarea marii lovituri care trebuia să vă aducă pe tavă, dumitale şi fiului dumitale, tot belşugul de care aţi fost lipsiţi o viaţă întreagă, zise Richard înveninat. — Insulta e nemeritată, rosti Phipps cu mâhnire. În orice acţiune a semenilor dumitale nu vezi decât scopuri murdare. — 771 —

— Ai citit pe Rousseau, Phipps? Omul se naşte bun. Dar societatea îl înrăieşte. — Poate că ai dreptate. Te socoteam bun, milostiv, dar m-am înşelat. Îmi ziceam că devotamentul şi cinstea mea vor atârna în cumpăna judecăţii dumitale. Am fost naiv. Un mare naiv. M-am aşteptat că fiul meu să se bucure de preţuire în ochii dumitale. Cel puţin din consideraţie pentru tatăl său. Mi-am dat de la început seama că poziţia lui este grea. Că îl vei socoti interesat. Am crezut că te pricepi mai bine la oameni. Am sperat că vei descoperi comorile de sentimente care zac în sufletul lui Frank. Dragostea lui pentru fiica dumitale n-a fost influenţată de niciun gând ascuns. Iubirea lor a fost spontană, sinceră. A dus în chip firesc până la dăruirea totală… — După care trebuia să urmeze sancţionarea bisericii şi încasarea zestrei. Nu-i aşa? zise Richard suav. Lui Phipps i se aprinseră obrajii. — Te rog să încetezi cu insultele. Am crezut că vom putea discuta la rece, că ne vom strădui împreună să scoatem adevărul la iveală. — Ai crezut că mă voi lăsa îmbrobodit şi că îmi voi da fata pe mâna netrebnicului care a sedus-o? strigă Richard izbind cu pumnul în masă. Să terminăm comedia aceasta. Prefer să o mărit cu ultimul meu secretar, decât cu fiul dumitale. Hotărârea mea este definitivă. Să nu mai aud de Frank al dumitale. Să nu mai aud de acest vânător de zestre! Se congestionase la faţă, şi lovea cu pumnul în masă, scandând fiecare frază. Şi Phipps ajunsese la — 772 —

marginea răbdării. Cu mânie abia stăpânită, scrâşni, uitându-se în ochii lui Richard. — Dar dumneata? Dumneata! N-ai fost vânător de zestre? Tot New Yorkul urlă că ţi-ai luat nevasta numai pentru bani… Lui Richard i se urcă brusc sângele în cap. Se ridică de la birou şi cu pumnii strânşi se îndrepta spre Phipps. — Şi tu îndrăzneşti să mă calomniezi? Puşcăriaşule!… Te-am scăpat de ştreang! Şi asta ţi-e recunoştinţa? Cutezi să mă insulţi în casa mea, după ce ticălosul tău fiu mi-a pângărit fata! Ieşi, puşcăriaşule! Ieşi, dacă nu vrei să te zdrobesc cu pumnii! Începând de azi, nu mai eşti salariatul meu. Eu te-am ridicat, eu te dobor. Să te întorci în stradă. Acolo de unde te-am cules… Voi avea grijă să-ţi cercetez gestiunea. Dacă voi găsi vreo neregulă, va fi vai de tine. Iar fiul tău să părăsească Statele Unite. Să se topească undeva, în sălbăticiile Nordului îndepărtat. Căci de nu îl voi nimici ca pe vasul acesta! Luă de pe birou un crater grecesc, care servea drept cenuşar şi îl trânti de pământ, spărgându-l în zeci de bucăţi. Când Beaulieu, stras de zgomot, năvăli în birou, Richard ridicase tocmai pumnul asupra lui Phipps. Acesta stătea palid, nemişcat ca o statuie. La apariţia secretarului, care încremenise îngrozit, Sunderland făcu un efort, reuşind să se stăpânească. Lăsă încet braţul jos. — Ieşi! Piei din ochii meii vorbi el răguşit, săgetându-l din ochi pe Phipps. — 773 —

Acesta se răsuci pe călcâie, îndreptându-se spre uşă. Richard se uită gânditor la secretarul care stătea nedumerit în dreptul intrării. — Beaulieu, rosti ei cu hotărâre. Vrei să-mi fi ginere? Secretarul îl privea uluit. „A înnebunit patronul”? Richard înţelese că îl luase prea repede. Îşi struni nervii, care o luaseră razna, îşi netezi uşor jaboul de dantelă, apoi zâmbi cu bunăvoinţă. — Da, da, Beaulieu. Să nu te mire propunerea mea. M-am gândit mult. (Aci minţea.) Şi mi-am zis că ar fi nimerit să fac un om din tine. Mi-am dat seama de calităţile tale din ziua în care ai sărit în ajutorul meu şi al principesei, în cârciuma aceea sordidă din Paris. — Monsieur, aş fi fericit… Prin mintea lui Beaulieu trecu într-o fulgerare trista poveste de dragoste a Georginei, copilul pe care-l aştepta, viitorul ei sumbru… Vrea să mă cumpere, îşi zise el. Să-mi asum paternitatea unul copil străin. Voi ajunge poate de râsul lumii. Dar voi fi bogat, puternic… — Aş avea multe partide pentru Georgina, zise Richard trecând iarăşi la biroul său. Dar te prefer. Eşti oarecum o creaţie a mea, adăugă el, subliniind indirect tot ceea ce îi datora Beaulieu. Îl scosese din cloaca mizerabilă a mahalalelor pariziene şi îi crease o situaţie de invidiat. Azi, Adrien de Beaulieu era un tânăr elegant, cu punga doldora, şi care putea aspira la cele mai înalte onoruri. Onoruri pe care Richard i le va aduce la picioare. Georgina era doar fiica lui. Pentru ea va face orice sacrificii. În definitiv, îşi zise — 774 —

Richard, Adrien de Beaulieu nu era o partidă rea. Avea un nume, era mai mult decât prezentabil, natura îl înzestrase cu inteligenţa superioară şi… dacă accepta să se însoare, dovedea un dispreţ faţă de prejudecăţi, o lipsă de scrupule, care nu puteau decât să-i folosească în carieră. Da, da, nu greşise făcând această alegere. Desigur, nu putea fi vorba de iubire. Dar cu timpul va veni şi aceasta… Richard îl măsură cu privirile, din cap până în picioare. Incontestabil, Beaulieu era un băiat frumos. Dacă Georgina ar fi păcătuit cu el, ar fi avut cel puţin o justificare. Flăcăul acesta părea capabil să fure mintea oricărei fete. Pe când Phipps nu era decât un slăbănog cu mutră de ascet. Neînţelese sunt căile tale, Doamne! Richard se pricepea să încurce iţele Providenţei. Soarta ghiduşară îi încurcase fata cu un pârlit de student. Avea însă el grijă să readucă lucrurile pe făgaşul cel bun. — Diseară, Beaulieu, să-ţi pui fracul albastru. Îţi stă foarte bine. Şi să te prezinţi la mine acasă. Vom cina în familie. Vreau să o cucereşti pe Georgine. Ai înţeles? îi zâmbi el cu aer părintesc. Începând de mâine, îţi pregătesc o primă surpriză. Vei prelua conducerea uzinei de armament de la New Schenectady. Beaulieu se roşi de plăcere. „E încă un copil”, îşi zise Richard, încântat de această reacţie nestudiată. — Sunt fericit Monsieur, că aţi binevoit să mă preferaţi altora, mai pricepuţi decât mine, spuse — 775 —

Beaulieu, cu modestie studiată. „Băiatul acesta ar fi făcut minuni la Versailles, gândi Richard. Are stofă de curtean.” — Sunt nepregătit… continuă Beaulieu. Mă tem că nu am să corespund… — Te vei deprinde, îl încurajă Richard. La New Schenectady vei găsi colaboratori capabili să te iniţieze în secretele fabricării armelor. Această însărcinare este de altfel numai o primă treaptă. Mai ai multe de urcat… Beaulieu voi să-şi exprime iarăşi recunoştinţa şi fericirea, dar se abţinu. Folosise până acum de două ori termenul „fericire”. Nu trebuia să-l demonetizeze. Mulţumi cu măsură, spre deplina satisfacţie a lui Richard care îi întinse mâna… A doua zi de dimineaţă, în cadrul unei şedinţe de lucru, la care asistară conducătorii tuturor întreprinderilor americane ale casei Sunderland, Richard anunţă numirea noului director al uzinei de armament de la New Schenectady. Adrien de Beaulieu urma să se prezinte imediat la noul său post. În ajunul plecării sale la New Schenectady, se celebră în cerc strict intim, căsătoria sa cu Georgina Sunderland. „O dragoste fulgerătoare, ca în romane, se încheie într-o apoteoză de fericire” scrise a doua zi cronicarul monden al unei gazete de mare tiraj. Dar lumea cunoştea mai bine dedesubturile acestei afaceri. Richard era bucuros că pleca în Europa. New Yorkul, Statele Unite, nu corespundeau încă ambiţiei — 776 —

lui. Sezonul era puţin favorabil unei călătorii pe ocean. Richard nu cunoştea însă dezagrementele răului de mare, iar Andreea era fericită că părăsea America. De ceilalţi îi era indiferent. Copiii, secretarii, personalul de serviciu, trebuiau să se acomodeze cum vor şti. Iarna se anunţa rea. Furtuni cumplite bântuiau oceanul. Marinarii înapoiaţi din călătorii spuneau că nu mai întâmpinaseră de mult condiţiuni atmosferice atât de vitrege. Richard nu se temea de furtunile iernii. Traversase de atâtea ori Atlanticul şi în sezoane atât de diferite, încât se oţelise ca un adevărat lup de mare. Pregătirile de călătorie nu durară mult. Acelaşi personal care îl însoţise în America, îl urma acum în Europa. Cu o singură excepţie. Adrien de Beaulieu rămânea în Statele Unite. Robert şi Charles, ultimii doi fii ai Opheliei, plecau de asemenea în Europa. Robert urma să intre la Eton, iar Charles să rămână la Londra în grija lui Folger. Francis-Andrew căpătase privilegiul de a urma pe Andreea în toate deplasările. Bilanţul şederii lui Richard în Statele Unite era satisfăcător. Pusese ordine în afacerile familiale, dăduse un nou avânt producţiei de armament, încheind o serie de contracte cu posesiunile franceze şi spaniole din America Latină şi din Marea Caraibelor şi îşi încoronase activitatea obţinând trei milioane şi jumătate de dolari beneficii, de pe urma războiului cu Erza Sherman. Cu două zile înainte de îmbarcare, Andreea primi o scrisoare încadrată în negru. Sora ei, Camelia, căsătorită cu Lordul Edward Kirkley, murise în cursul — 777 —

unei operaţii. Lady Frances Bolton, care îi trimitea această ştire, deplângea rolul ei ingrat de mesager al morţii. Ar fi preferat să-i trimită veşti mai bune. Soarta era însă vitregă cu familia Lusignan. Andreea primi cu stupoare această ştire. Starea în care se afla nu-i îngăduia emoţii puternice. Şocul nervos o doborî la pat. Doctorii îi prescriseră o îndelungată odihnă, opinând pentru amânarea călătoriei. Andreea nici nu voi să audă. Cu surprinzătoare energie, rugă pe Richard să grăbească plecarea. Voia să se înapoieze neîntârziat în Anglia. O obsedau presimţiri rele. Richard îi făcu pe plac. Pentru a-i asigura îngrijirea în timpul traversării, angajă serviciile unui medic cu renume, căruia îi fixă un onorariu regesc. La 20 decembrie, „Empress of China” ridică ancora, înfruntând hula ce bântuia în larg. Andreea stăruise să nu se mai amâne plecarea. Voia să fugă de propriul ei destin. Valurile uriaşe ridicau nava pe culmile munţilor de apă, avântând-o apoi ca pe un tobogan în adâncurile văilor lichide. Fără să ţină seama de marea dezlănţuită, Andreea zăbovea ore întregi pe punte, stând cu ochii aţintiţi spre răsărit. Nicio clipă nu-şi aruncase privirile spre pământul rămas în urmă. Ca şi drumeţii cuprinşi de spaimă, care în timp de noapte se uită numai înainte, Andreea stătea cu faţa spre ţărmurile încă îndepărtate ale Europei. Era înfricoşată, de parcă gheare uriaşe ar fi fost gata să se întindă peste mare şi să o tragă înapoi. Valurile enorme ale hulei erau blânde, povârnişurile netede şi puţin repezi, iar spaţiile dintre talazuri, — 778 —

foarte largi. Andreea avea impresia că se afla în mijlocul unui pustiu cu dune oscilante, pe care corabia urca şi cobora fără zguduiri, într-o linişte desăvârşită. Când nava ajungea între munţii de apă albastră, cerul galben-auriu, limpede ca sticla, se vedea deasupra capului sub forma unei fâşii lungi, paralele cu talazurile. Îndată ce corabia se avânta pe povârniş în sus, văzduhul pornea să crească în întindere. În clipa în care ajungea pe culmea muntelui de apă, se deschideau privirii spaţii nesfârşite, inundate de lumină. Talazurile paralele, netezi şi masive ca spinările unor elefanţi uriaşi, se apropiau măreţe, impasibile, de nestăvilit. Cu mâinile înfipte în cordaje, Andreea privea munţii albaştri, dăltuiţi din blocuri de apă marbrată, care defilau cu ritmică încetineală. Hula dură o săptămână. Apoi oceanul se linişti. În ultimele zile de călătorie, un vas de război britanic opri pe „Empress of China”. Richard nu se împotrivi controlului, fiindcă nu avea nimic de ascuns. Ofiţerii englezi se comportară civilizat, cerând la urmă scuze, pentru întârzierea pricinuită corăbiei americane. Călătorii de pe „Empress of China” sărbătoriră în largul oceanului Crăciunul şi Anul Nou. Sezonul, îndeobşte vitreg, le rezervă un timp minunat. Apele, de un calm plat oglindeau cerul albastru cenuşiu, fără urmă de nor. În schimb, se lăsase un frig năprasnic. Acele gerului înţepau obrajii copiilor, care se jucau pe bord. Francis-Andrew împlinise cinci ani. Se înţelegea de minune cu fraţii săi vitregi. Era atât de calin, de — 779 —

prietenos, încât câştiga simpatia tuturor. Andreea se simţea mai bine. Pe măsură ce se îndepărta de pământul inospitalier pentru ea, al Americii, i se colorau obrajii, se întrema, devenea mai veselă, mai sociabilă. La 18 ianuarie, apărură în zare coastele Angliei. Călătoria era terminată.

— 780 —

Capitolul doisprezece Richard revenea în Anglia după o absenţă de cinci ani. Maestru în lovituri de teatru, îşi pregăti o reintrare spectaculoasă, trimiţând înaintea sa un convoi alcătuit din zece corăbii cu grâu american, care fusese descărcat în docurile Londrei. Pentru a se face agreabil guvernului şi a-şi crea o presă bună în City cedă grâul statului la un preţ sensibil inferior nivelului stabilit de Bursa de Cereale. Astfel, dădea o lovitură serioasă importatorilor englezi forţând o mişcare de baisse. Presa londoneză comentă în fel şi chip gestul lui Richard. „Un american generos contribuie la ieftinirea vieţii în Marea Britanie” scria un ziar simpatizant. „Richard Sunderland-Beauclair reia seria marilor lovituri de bursă?” se întreba un jurnalist, dând alarma printre speculatorii de cereale. Gazetele stipendiate de adversarii lui Richard, dezlănţuiră o campanie ostilă. „Cine este acest personaj care afişează cetăţenia americană, fabrică arme pentru francezi şi vinde grâu englezilor?” O fiţuică specializată în pamflete, punea în gardă poporul englez împotriva lupilor în piei de oaie. „Richard Sunderland-Beauclair a creat o importantă industrie de armament în Statele Unite. Pentru cine fabrică arme? Pentru duşmanii Regatului Britanic, pentru Franţa, pentru Spania, pentru coloniile care vor să se rupă de Anglia. Acest duşman ascuns al ţării noastre trebuie demascat şi ţintuit la stâlpul infamiei!” — 781 —

Alte foi dezvăluiau turpitudinea vieţii sale intime. „Ştim că numai în Orientul Mijlociu haremurile au existenţă legală. Cu toate acestea, pe teritoriul Angliei, se află azi un om cu mai multe neveste. Iniţialele numelui său sunt R. S. B. Când vor lua autorităţile măsuri împotriva acestui bigam?” „R. S. B., odinioară falit fraudulos, şi-a făcut iarăşi apariţia în City. Toţi oamenii cinstiţi cer expulzarea acestui discipol al Satanei”. Prietenii şi cunoscuţii lui Richard îl îndemnau să ia măsuri legale împotriva calomniatorilor. El ridica indulgent din umeri, repetând, cu afectată mărinimie, vorbele lui Cristos: — Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! Uzina de armament de la Nantes am achiziţionat-o cu mult înaintea izbucnirii războiului dintre Franţa şi Anglia. Cât priveşte uzina din Statele Unite, am înfiinţat-o spre a acoperi nevoile interne ale acestei ţări. Americanii sunt obligaţi să se apere de atacurile Pieilor Roşii. Şi pentru a se apăra au nevoie de arme. În momentul de faţă, Anglia, datorită efortului făcut pentru a-şi susţine propriul ei război, nu mai e în stare să acopere cererile de armament ale ţărilor străine. Explicaţia, după cum vedeţi, e simplă. Afară de aceasta, armamentul este o marfă ca oricare alta, iar afacerile sunt afaceri. Fabricanţii vând arme oricăror clienţi. În ceea ce mă priveşte, aş fi fericit să furnizez armament Angliei, a doua mea patrie… Richard procedă în aşa fel încât aceasta explicaţie să ajungă la cunoştinţa membrilor guvernului. Grâul aruncat pe piaţa britanică era un argument puternic — 782 —

în sprijinul bunei sale credinţe. Foametea care îşi arăta colţii obligă chiar şi pe cei mai bănuitori miniştri, să aibă faţă de el o atitudine binevoitoare. Spre a-şi dovedi intenţiile paşnice, nu chemă în faţa judecăţii nici pe ziariştii care-l atacaseră prin presă. Întâmplarea făcu însă ca cel mai înverşunat dintre ei să fie atacat de un grup de beţivani într-o noapte, pe când ieşea dintr-o cârciumă din Rosemary Lane. Nenorocitul se alese cu capul spart, cu trei coaste rupte şi cu toţi dinţii de sus lipsă. După câteva zile alt ziarist suferi un tratament asemănător. Nici unul, nici celălalt, nu fură în stare să dea vreo indicaţie susceptibilă să ducă la descoperirea agresorilor. O gazetă impută lui Richard mijloacele barbare folosite spre a zăvorî gura denunţătorilor săi. Jurnalul cerea urgenta anchetare a celor două cazuri şi pedepsirea drastică a autorului moral. O săptămână mai târziu, clădirea în care gazeta îşi avea sediul luă foc, arzând până în temelii. De data aceasta autorităţile socotiră că sosise momentul să intervină. Ancheta nu dădu însă niciun rezultat. Din depoziţiile martorilor se desprinse concluzia că incendiul izbucnise de la un coş defect, care mai dăduse odată de lucru locatarilor clădirii. Dosarul fu clasat. Dar urmările se făcură simţite. Atacurile împotriva lui Sunderland îşi pierdură din virulenţă, se răriră, apoi încetară. Omul acesta era un adversar prea periculos spre a i se ţine piept. Îndată ce avu mâinile libere, Richard începu să manevreze piesele pe tabla de şah a marilor afaceri. În ultimii ani făcuse o constatare care avea să fie bogată — 783 —

în consecinţe. Beneficiile realizate din furniturile de război erau superioare celor rezultate de pe urma exportului de cereale, a operaţiunilor bancare şi a speculaţiilor de bursă, care constituiseră până atunci grosul afacerilor sale. Războaiele Revoluţiei îl îmbogăţiseră. Şi cum pacea nu părea să se profileze la orizont, hotărî ca pe acest tărâm să-şi concentreze eforturile. Armamentul fabricat în Franţa era incontestabil de o calitate superioară. Uzina de la Nantes fusese modernizată de inginerul englez William Wilkinson. Wilkinson ridicase în incinta ei al doilea cuptor înalt construit în Franţa. Primul îl durase la fabrica de tunuri, Le Creusot, al cărei capital aparţinuse în mare parte răposatului Ludovic al XV-lea. Şi fabrica din Statele Unite producea armament de bună calitate. Fiindcă Anglia interzicea emigrarea în Lumea Nouă a specialiştilor şi a lucrătorilor fierari britanici, Richard se mulţumise să recruteze irlandezi, scoţieni, francezi, şi mai ales germani din Ruhr, Saxonia, şi Lüttich, patria meşteşugarilor oţelari. Dar nici la Nantes şi nici la New Schenectady nu reuşi să realizeze piese care să egaleze calitatea produselor similare britanice. În Anglia se lucra după procedeul Huntsman. Asupra acestui procedeu se păstra cea mai mare taină. Niciun specialist de pe continent nu izbutise să pătrundă sau cel puţin să fure secretul! Richard îşi pusese în gând să-l cumpere şi să-l folosească în uzinele sale din Statele Unite şi din Franţa. Dar tentativele lui eşuară. Oţelăriile, cărora le — 784 —

făcu oferte avantajoase, refuzară a-i comunica secretul de fabricaţie. Nu reuşi să cumpere nici complicitatea maiştrilor sau a lucrătorilor. Primii erau plătiţi regeşte, aşa că nu aveau interesul să comită indiscreţii, iar ceilalţi nu cunoşteau procedeul decât parţial, adică atât cât le îngăduia restrânsa lor sferă de activitate. Richard se adresă atunci guvernului. Spera ca masivul transport de grâu american exportat în Anglia îi va pleda cel mai bine cauza. Spre dezamăgirea lui, întâmpină şi aici un refuz politicos. Mr. Wilberforce, reprezentantul cabinetului britanic în aceste discuţii, comunică lui Sunderland că ar fi fericit să-i satisfacă doleanţele, dar că nu putea impune industriaşilor să dezvăluie un procedeu ce asigura superioritatea oţelului britanic în întreaga lume. Richard era furios. Vânduse pe degeaba Angliei grâul la un preţ atât de scăzut? Mărinimia lui rămânea nerăsplătită? Ultima convorbire purtată cu Wilberforce îi lăsase un gust amar. Cuvântul acestuia era cu atât mai greu, cu cât Wilberforce se bucura nu numai de încrederea dar şi de prietenia premierului britanic. Queensberry, ducele cu chip de satir, care-l scosese de atâtea ori din încurcătură, îi veni şi de data aceasta în ajutor. Un banchet oferit de Queensberry la clubul White’s reuni un mare număr de pairi, partizani ai guvernului, precum şi patru membri ai Cabinetului, printre care lordul Grenville, ministrul de externe Dundas, ministrul de război şi tânărul irlandez — 785 —

Canning, subsecretar la externe. Tustrei se bucurau de încrederea deplină a premierului britanic. A-i câştiga pe ei, însemna a-l câştiga pe marele Pitt. Grenville era incoruptibil. Avea însă un mare respect pentru opiniile lui Queensberry. Canning era preferatul lui Pitt. În culisele Camerei Comunelor se şoptea că va moşteni sceptrul actualului premier. Merita deci a i se cultiva prietenia. Dundas, ministrul de război era accesibil omagiilor palpabile. Vinurile excepţionale, porţelanurile fine şi caii de curse erau daruri irezistibile. La masă, Richard avu în dreapta pe Dundas şi în stânga pe Canning. În timpul banchetului se vorbi mult de politică. Succesele militare ale francezilor erau comentate pe larg. Grenville se pronunţa cu intransigenţă pentru continuarea războiului. Părerea lui era susţinută şi de ceilalţi membri ai Cabinetului, ceea ce convenea lui Richard. După banchet, o parte din convivi trecură în sălile de joc. Richard şi Dundas rămaseră să savureze câte un pahar de Porto. Momentele acestea sunt îndeobşte prielnice manifestărilor de prietenie, combinaţiilor de culise, confidenţelor. Queensberry avusese grijă să pregătească terenul, întreţinându-se înainte de banchet cu Dundas, care se arătase favorabil intereselor lui Sunderland. Ministrul explică însă lui Richard că guvernul avea mâinile legate. În primul rând fiindcă nu putea impune fabricanţilor englezi să-şi vândă brevetele, şi în al doilea fiindcă îi convenea menţinerea supremaţiei, câştigată de Marea Britanie în domeniul industriei — 786 —

oţelului şi implicit în fabricarea armamentului. — Mi-aş îngădui să vă dau o sugestie, Mr. Sunderland. De ce stăruiţi să cumpăraţi un brevet britanic pe care să-l folosiţi dincolo de graniţele acestei ţări, când aţi putea foarte bine, fie să achiziţionaţi o uzină engleză fie să puneţi bazele unei industrii noi în Walles sau în Lancashire. După câte sunt informat, dispuneţi de suficient capital. Comenzile nu vor lipsi. Anglia şi aliaţii ei au nevoie de mult armament. Richard conveni că ideea ministrului era interesantă. Dacă întemeia o uzină de armament în Anglia, putea vinde arme clienţilor europeni, adversari ai Franţei, economisind cheltuielile de transport din America în Europa. — Nu trebuie să uiţi un mare adevăr, Mr. Sunderland, continuă Dundas. Pentru a fi iubit în Anglia, să te comporţi ca un englez. Dumneata eşti cosmopolit, înzestrat cu un dezvoltat simţ de adaptare. Tocmai acest simţ de adaptare îţi va permite să fi francez în Franţa, englez în Anglia şi american în Statele Unite. — Ubi bene, ibi Patria. — Oamenii care văd departe, aşa gândesc, Mr. Sunderland. Demnitarul şi financiarul se înţeleseseră dintr-o singură privire. Nici unul şi nici celălalt nu aveau nevoie să vorbească direct. Tăcerile abil dozate, zâmbetele discrete şi cuvintele cu foarte ascunse înţelesuri sunt elocvente pentru oamenii deprinşi cu delicateţea negocierilor înalte. Ultimele replici erau pentru ei concludente. Richard — 787 —

Sunderland înţelese că se putea bizui pe concursul ministrului, iar acesta – că avea de-a face cu un om capabil să se revanşeze cu generozitate. Richard era deprins să lucreze repede. Emisarii lui intrară încă de a doua zi în campanie. Misiunea lor era precisă. Să descopere o uzină metalurgică bine utilată în apropierea unor importante zăcăminte carbonifere, a unui nod de comunicaţii, sau a unui mare port. Richard nu găsise necesar să informeze pe niciunul dintre aceştia că intenţiona să instaleze acolo o uzină de armament. Nu împărtăşi proiectul său decât lui Dundas şi lui Queensberry, fiind aplaudat cu căldură. Sarcina agenţilor lui Richard nu era uşoară. Industria fierului şi oţelului se afla în plin avânt. Fabricanţii realizau câştiguri frumoase de pe urma războiului. Era greu de găsit un industriaş care să renunţe la uzina sa într-o conjunctură atât de favorabilă industriei siderurgice. În cele din urmă, tot Queensberry îi netezi calea. În tinereţe avusese un bun prieten, Charles Melville Jervaulx, conte de Montorgueil, cu care fusese coleg la Oxford, la clubul White’s şi în Camera Lorzilor. Familia Montorgueil stăpânea una dintre cele mai mari averi funciare din Anglia. Trei sferturi din oraşul Cardiff, cu toate casele, magazinele, antrepozitele, hanurile şi fabricile aferente, precum şi întinse domenii în comitatele Glamorgan şi Monmouth, cu un subsol extraordinar de bogat în cărbuni şi minereuri. După o viaţă îmbelşugată în bucurii, Charles Montorgueil se odihnise întru Domnul, lăsând averile — 788 —

fiului său Orville Dieudonné. Nici bătrânul Montorgueil şi nici unicul său vlăstar nu se remarcaseră prin cheltuieli dezordonate. Dar spre deosebire de părintele său, un bon viveur, tânărul Montorgueil era un om închis, distant, de o trufie bolnăvicioasă. Lacom de câştig, specula la sânge pe toţi arendaşii şi fermierii de pe domeniile lui. În uzinele şi în minele sale, se lucra în schimburi de câte douăsprezece ore. O chirie sau o arendă restantă atrăgea evacuarea „rău platnicului”. Cea mai neînsemnată greşeală în serviciu era sancţionată cu concedierea. Pretindea din partea tuturor respect, supunere şi devotament neşovăielnic. Când trăsura lui cu şase cai trecea pe străzile oraşului, sau pe uliţele satelor de pe latifundiile sale, oamenii se ploconeau ca în faţa unui cap încoronat. Încăpăţânat ca un catâr, Montorgueil îşi susţinea opiniile politice cu o îndârjire ce nu admitea compromisuri susceptibile a-i aduce beneficii substanţiale. Queensberry se întemeiase tocmai pe această trăsătură a caracterului lui Montorgueil, când se gândise a-l pune în legătură cu Beauclair. Nobilul lord avea posibilitatea să ofere condiţii excepţionale pentru crearea industriei visate de Richard. Pe domeniile sale existau furnale înalte, oţelării în plină funcţiune, mine de fier şi de cărbuni, surse inepuizabile de combustibil şi materii prime. Afară de aceasta, apropierea portului Cardiff asigura linii de comunicaţie uşoare pentru expedierea produselor finite. Spre a trezi interesul lui Montorgueil, Queensberry îi vorbi îndelung despre planurile lui Richard, insistând — 789 —

asupra posibilităţilor financiare ale casei Sunderland. Cu abilitatea unui priceput om de afaceri, bătrânul duce enumera avantajele care ar fi decurs pentru Montorgueil dacă s-ar fi înfiinţat în apropiere de Cardiff, multdiscutata uzină de armament. Minereurile şi cărbunii săi vor găsi un debuşeu sigur, miile de muncitori ai fabricii vor fi cazaţi în casele lordului, vor consuma alcool şi alimentele furnizate de magazinele acestuia. Ideea păru lui Montorgueil atât de ispititoare, încât după câteva zile de chibzuire, se declară dispus să accepte oferta şi să participe la afacere, cu cincizeci la sută din capital. Lui Richard nu-i plăcu formula. Ar fi preferat să lucreze singur, să achiziţioneze oţelăria şi pe terenul înconjurător să dureze uzina de armament. Montorgueil nici nu voia să audă de un transfer de proprietate. Condiţiile lui erau categorice. Sau participare, sau nimic. Pentru Richard pilula era amară. N-avea însă de ales. Montorgueil se oferise a aduce în această combinaţie şi brevetele turnării oţelului, după care Richard ofta de atâta vreme. Argumentul fu hotărâtor. Prima întrevedere între Richard şi Montorgueil avu loc la Londra, în casa şi în prezenţa lui Queensberry. Bătrânul duce cu chip de satir era înzestrat cu un foarte dezvoltat simţ al umorului. Întâlnirea îl amuză mai copios decât o piesă de teatru. Montorgueil îşi merita numele. Era un munte de orgoliu. Răsturnat în fotoliul său, stătea picior, peste picior privindu-şi din când în când, cu complezenţă, pantoful de lac, cu cataramă de aur. Printre reverele hainei sale, strânse — 790 —

pe corp, ieşea în cascadă o cravată de mătase indiană, înfăşurată în falduri largi, impecabile, sub bărbia ridicată agresiv. În mâna dreaptă, sprijinită nonşalant pe braţul fotoliului, ţinea un lornion de aur. Nasul cârn, impertinent, obrazul rotund, ochii inexpresivi, ca de peşte, care priveau de sus pe toată lumea, îi dădeau un aer emfatic, scorţos, plin de înfumurare. Montorgueil semăna cu un curcan umflat în pene, gata să plesnească de atâta mândrie. Richard îl privea cu amabilitate şi bunăvoinţă. Queensberry ştia însă că înapoia acestei faţade prietenoase stătea la pândă un tigru, gata să se arunce asupra prăzii. Queensberry îl compătimea pe Montorgueil. Acesta va da oarecum de furcă lui Richard. Dar până la urmă va fi înghiţit cu pene cu tot. Nu-i dorea răul. Însă contele îl enerva cu aerul său trufaş. Discuţiile se prelungiră. Montorgueil stăruia să participe cu cincizeci la sută din acţiuni. Richard nu concepea să-i acorde mai mult de patruzeci la sută. Rezervându-şi restul de şaizeci la sută, îşi asigura conducerea viitoarei întreprinderi. Montorgueil refuză să admită o distribuire inegală a acţiunilor căci ar fi pierdut controlul asupra fabricii. În focul discuţiei se înfierbântă şi ameninţă că va pune de unul singur bazele viitoarei uzine de armament. Richard ştia că Montorgueil nu dispunea de suficient capital lichid pentru a edifica o întreprindere de asemenea proporţii, aşa că se declară gata să renunţe la combinaţie. Trufaşul lord se afla la grea răscruce. Îşi dădea seama că nu putea lucra izolat. Averea lui era — 791 —

imobiliară. Conservator, nu concepea să vândă vreo porţiune pentru a-şi crea un fond de rulment. Avea mai multă încredere în soliditatea bunurilor funciare. Pe de altă parte, nu se îndura să renunţe nici la afacere, deşi ştia că Richard Sunderland va căuta să-l domine, de îndată ce-şi va asigura mai mult de jumătate din acţiuni. Setea de câştig fu mai puternică decât prudenţa. După ce rezistă crâncen pe poziţie, sperând în ciuda evidenţei că va obţine condiţiuni mai bune, acceptă formula lui Sunderland. Bineînţeles, numai după ce primi asigurări formale că participarea sa la conducerea noii întreprinderi nu va fi îngrădită cu nimic. Richard ar fi fost în stare să jure că îi va respecta drepturile. Ceva mai târziu… rămânea de văzut. De îndată ce Montorgueil şi Richard căzură de acord asupra fondului chestiunii, consilierii lor juridici luară contact spre a redacta înscrisurile legale. Simultan, specialiştii se întruniră pentru a stabili condiţiunile tehnice ale colaborării. O dată terminate aceste formalităţi, doi arhitecţi londonezi cu renume primiră misiunea să ridice halele ce aveau să adăpostească uzina de armament. Paralel se trecu la achiziţionarea utilajelor care aveau să fie puse în funcţiune imediat după construirea noilor clădiri. Richard exulta. Îşi înfipsese bine piciorul şi pe pământul Angliei. Lucrările de construcţie avansau rapid. Richard nu se scumpea la cheltuieli, când avea în perspectivă o mare lovitură. Afacerea era întradevăr frumoasă. Anglia şi aliaţii ei consumau uriaşe cantităţi de armament. — 792 —

Deşi uzina nu luase încă fiinţă, Richard reuşi să obţină o serie de comenzi avantajoase din partea Ministerului de Război britanic. Mr. Dundas se ţinuse de cuvânt. Către mijlocul lui aprilie, Richard plecă la Cardiff, pentru a urmări ritmul edificării noilor hale. În drumul său spre Nord, hotărî să facă un popas de câteva zile la Oxford. Voia să-şi întâlnească fiul. Nu-l mai văzuse de cinci ani. În acest timp Henry îi scrisese cu regularitate, istorisindu-i întâmplări din viaţa lui de licean la Eton, apoi de student la Magdalen College. Scrisori timide, lipsite de acel avânt generos al tinereţii, de acea respiraţie largă a omului care păşeşte cu îndrăzneală şi încredere pragul vieţii. După lectura acelor rânduri terne, Richard se întrebase adeseori dacă fiul său e animat de vreun ideal, dacă e înzestrat de natură cu acele calităţi şi defecte indispensabile unui om puternic. Richard avea o convingere. Calităţile, neprecumpănite de defecte, strică. Omul puternic trebuie să fie lipsit de scrupule, aspru, nemilos, gata să calce totul în picioare, pentru a-şi atinge ţelul. Omul puternic, trebuie să fie temerar să ştie a juca totul pe o carte, dacă nevoia o cere. Omul puternic trebuie să fie ascuns… perfid; un adevărat diplomat priceput a mânui la perfecţie arta cuvântului. Omul puternic are datoria să se adape cu sârg la învăţăturile pline de diabolică înţelepciune ale lui Machiavelli. Să ştie a culege ce e încă valabil şi să lepede tot ce e învechit. — 793 —

Henry părea să fie lipsit de aceste defecte, ceea ce era destul de trist. Richard regreta că nu-l educase din vreme în acest spirit. Pe Henry nu-l iubise niciodată. Acest adevăr nu putea fi tăgăduit. Deşi nu-l mai văzuse de cinci ani, nu-i resimţise lipsa. Aflase despre el un singur lucru. Că avea un oarecare talent la învăţătură. Era şi aceasta o consolare. Richard nu voise niciodată să facă din copii săi savanţi sau profesori universitari. Feciorii lui trebuiau să fie mai pricepuţi în dezlegarea rosturilor încurcate ale vieţii, decât în descifrarea slovelor aşternute pe vechile documente. Cum o fi arătând Henry? Trebuia să aibă optsprezece ani. Cea mai frumoasă vârstă. Vârsta la care omul se avântă în viaţă încrezător că va cuceri lumea. Unii luptă fără preget. Nimic nu-i poate dezarma. Alţii sunt mai rezistenţi. În faţa greutăţilor entuziasmul se stinge ca un foc de paie. Îngenuncheaţi la „loviturile sorţii” se resemnează atribuind „fatalităţii” propria lor incapacitate. Cei mai mulţi vegetează, inutili lor şi inutili societăţii. Din rândurile luptătorilor se făuresc însă eroii. Şi Richard visa ca urmaşii lui să fie plămădiţi din aluatul eroilor. Când sosi la Oxford avu o surpriză. Henry lipsea din localitate. Samuel Butler, unul din lectorii de la Magdalen College îl informă că tânărul Sunderland era invitat pentru o săptămână la Belvoir reşedinţa ducelui de Rutland, care îşi serba ziua naşterii. Richard rămase plăcut impresionat. Henry se pricepea să-şi facă relaţii, iată un punct câştigat. Richard cunoştea reputaţia ducilor de Rutland. — 794 —

Prietenia unui asemenea personaj era nepreţuită în Anglia lorzilor. N-ar fi exclus ca Rutland să fie pentru Henry Sunderland ceea ce fusese Queensberry pentru Richard Sunderland. Înseninat, plecă la Cardiff, unde rămase trei zile. Lucrările de construcţie avansau mulţumitor. Clădirea vechii oţelării, pe care Montorgueil o pusese la dispoziţie, era suficient de încăpătoare, pentru a permite amenajarea într-una din aripi a atelierelor de forat ţevi de puşti. Spre mijlocul lunii mai, specialiştii nădăjduiau să predea armatei primul lor stoc de arme uşoare. Noua întreprindere căpătase denumirea „Sunderland-Beauclair and Montorgueil Arming Factory”. În semn de curtenie faţă de asociatul său, Richard nu făcuse uz de prevederile statutare care îi dădeau dreptul să aleagă şi să numească personal pe director. Montorgueil propusese pentru acest post pe un capabil inginer din Walles, William Track. Richard îl acceptase fără discuţii precizând însă că această numire avea un caracter provizoriu. Formula nu încântase nici pe Montorgueil, nici pe Track. De le Cardiff, Richard plecă spre Londra pe aceeaşi rută pe care o folosise la venire. Spera să-l găsească pe Henry la Oxford. Aşteptarea nu-i fu înşelată. Fiul lui se înapoiase la colegiu, după ce petrecuse o săptămână la Belvoir. Întrevederea dintre tată şi fiu nu fu atât de patetică pe cât şi-o închipuise Richard. Henry, informat de trecerea acestuia, îl aştepta emoţionat şi foarte stingherit. Când îşi văzu părintele se înroşi, atât cât îi îngăduia pielea măslinie. Pe frunte — 795 —

îi apărură picături de sudoare, iar palmele i se umeziră neplăcut. În prezenţa lui Richard, care îl zdrobea cu energia şi dinamismul său, personalitatea lui Henry se anihila. Se simţea atât de sfios, încât nici nu mai ştia să vorbească. — Bine aţi venit, Sir, fu tot ce putu Henry să spună. Richard nu-şi mai recunoscu fiul. La Eton lăsase un băiat firav, de o timiditate bolnăvicioasă, care se temea de umbra lui. La Oxford regăsea un tânăr format, nu prea înalt, dar zvelt şi armonios construit. Ca orice părinte, Richard remarcase în primul rând calităţile progeniturii. Nu putea însă neglija şi reversul medaliei. Henry era urât. Îngrozitor de urât. Fruntea înaltă, palidă ochii adânciţi în orbite, obrazul negricios şi supt bărbia ascuţită şi mai cu seamă nasul foarte cârn, cu nări late şi prea vizibile aminteau craniul unei mumii. „Cu cine seamănă băiatul acesta? se întrebă Richard. Rău l-a mai vitregit soarta. Cel puţin să fie deştept!” În seara aceea îşi invită fiul la cină. Comandase la „Black Bear” un menu ales, cu cele mai fine băuturi. Poate că la un pahar de vin bun limba lui Henry se va mai dezlega. Când intră la „Black Bear”, Richard avu o tresărire de duioşie. Se aşeză la masa lungă, pe care hangiul aşternuse o faţă albă ca omătul. Recunoscu chipul îmbătrânit, dar tot atât de jovial al patronului şi mersul uşor şchiopătat al unui chelner ce-l servise pe vremuri. Neschimbate erau mesele lungi şi negre, lustruite de mâinile şi de coatele atâtor generaţii de — 796 —

studenţi, neschimbate erau farfuriile înflorate şi halbele orânduite în chip de ornament pe poliţele sculptate, neschimbată era vatra mare şi adâncă, în care se frigeau pui la proţap, neschimbaţi erau şi studenţii. Acum ca şi atunci, discutau câte în lună şi în soare, făcând gesturi mari şi bând bere în halbe gulerate. Numai Richard nu mai era acelaşi. Anii trecuseră peste el. Printre tinerii entuziaşti şi zgomotoşi, se simţea străin. Purta în deget un inel cu blazonul familiei de Beauclair, săpat în smarald. O piesă scumpă, pe oare în anii studenţiei nici n-ar fi visat-o. Dar smaraldul, milioanele din casele lui de fier, băncile, uzinele şi domeniile, de azi, cumpăneau oare tinereţea pierdută? Fără tăgadă, realizările din epoca maturităţii îl îndrituiau să se simtă mândru. Ajunsese cineva. Năzuinţele lui de altădată se împliniseră. Totuşi, o melancolie ciudată stăruia să-l apese. Tinereţea nu se cumpără cu bani. Uitându-se pe sub sprâncene, Richard îşi examina critic fiul. Henry era domol. Prea domol pentru averea uriaşă pe care era destinat s-o stăpânească. Nu strălucea, nu se singuraliza decât poate prin urâţenia lui. Dar cu aceasta Richard începuse să se obişnuiască. Henry avea o comportare de burghez mărunt. Nu se remarca prin gesturi de grand seigneur, prin atitudini cuceritoare de om care ştie că totul îi este îngăduit. Îi lipseau aplombul, încrederea în propriile lui mijloace. Suferea de aceeaşi timiditate excesivă, ridicolă, de netămăduit. Dacă el Richard, ar fi avut, în epoca studenţiei, — 797 —

banii de care dispunea azi Henry, s-ar fi socotit Stăpânul Oxfordului. Henry mai era şi taciturn. Richard trebuia să-i smulgă cu cleştele cuvintele zgârcite. Henry nu se pricepea să vorbească despre el. Aceasta nu se datora unui exces de modestie, ci aceleiaşi exasperante timidităţi. Nici vinul excelent nu-i dezlega limba. Henry vorbi puţin despre Eton, despre viaţa sa în colegiu, despre studiile şi planurile sale de viitor, trecu uşor peste recenta sa vizită la Belvoir. — Ducele de Rutland e prietenos cu oaspeţii… castelul e frumos… S-a petrecut bine… S-au vânat cerbi… Ducele are o haită de o sută de câini… Încolo… nimic. — La Belvoir, n-ai văzut femei frumoase, n-ai cunoscut oameni interesanţi? — Am fost prezentat ducilor de York şi de Manchester, zise Henry evitând să vorbească despre femei. Mai erau acolo… printre alţii… contele Chatham, fratele primului ministru, ducele de Beaufort, Dorset, Chig Chester, sportivul… lordul Delamare… Bentink, Alvanley, Manners… Şi printre ei, cel mai sclipitor om al secolului, prietenul meu George Brummell. — Brummell? Cine mai e şi acest Brummell? întrebă Richard. N-am auzit de numele lui!… E marchiz, conte, baronet? — George Brummell n-are nevoie de blazon. Numele lui e un titlu, zise Henry, cu vibrantă admiraţie. Tatăl lui a fost secretarul lordului North. În sfârşit, îşi ieşise din apatie. — 798 —

— Acum îmi amintesc, rosti Richard cu o nepăsare astfel calculată încât să provoace o reacţie. Familie destul de obscură. — Se poate. George e însă celebru. Prinţul de Walles i-a oferit prietenia sa. Iar nobilii lorzi se întrec să-l aibă oaspete. — Extraordinar personaj, zise Richard cu un strop de ironie. — Într-adevăr extraordinar, rosti cu înflăcărare Henry, fără să remarce tonul sarcastic al tatălui. I-am fost coleg la Eton. De altminteri, am rămas buni prieteni. Richard sesiză nuanţa. I-am fost şi nu mi-a fost coleg. Henry se subordona prietenului său. O trăsătură care displăcu lui Richard. Pe vremea studenţiei, el nu acceptase o poziţie subalternă în relaţiile cu Eastleigh şi cu ceilalţi colegi mai avuţi. — A purta veşminte ireproşabile într-un chip ireproşabil este o nouă religie creată de George Brummell, marele ei preot. Oh, Sir ar trebui să-l vedeţi cu câtă impunătoare seriozitate îşi plimbă îmbrăcămintea impecabilă pe străzile Londrei. Închipuiţi-vă, a renunţat la sporturi, fiindcă mişcările bruşte, violente, deranjează linia hainei şi cutele savant aranjate ale cravatei. La colegiu i se spune Buck Brummell. — Buck Brummell? Ce înseamnă Buck Brummell? — Brummell Scorţosul. — De ce Scorţosul? — Fiindcă a întrerupt orice relaţii cu colegii care nu urmează cursurile socotite de el elegante. Brummell a — 799 —

mai decretat că studenţii înscrişi în colegiile mai puţin importante nu sunt demni a figura printre cunoştinţele sale. Nimeni nu se pricepe mai bine ca el să dea peste nasul burghezilor cu aspiraţii mondene. Într-o zi, la Londra, un tânăr cu pretenţii disproporţionate condiţiei sale sociale s-a oferit să-l conducă cu trăsura sa până la bal. „Nu se poate, dragul meu, i-a răspuns Brummell. Ar fi neplăcut pentru dumneata să fim văzuţi, eu în trăsură, iar dumneata la spate, pe scaunul valetului.” Într-o seară, l-am întâlnit la teatru. În ajun nu ne văzusem la club. „Unde ai cinat ieri?” l-am întrebat. „La un oarecare Rendon. Cred că voia să-mi câştige simpatia. Eu am făcut invitaţiile; am poftit pe Alvanley, pe Pierrepoint şi pe Mildmay. Dineul a fost la înălţime. Închipuieşte-ţi însă uimirea mea, când am văzut că Mr. Rendon are cutezanţa să se aşeze cu noi la masă!” Cuvintele acestea au făcut mai târziu ocolul Londrei. Mr. Rendon n-a mai îndrăznit multă vreme să scoată capul în lume. — Încântător prieten acest Brummell, spuse Richard. — Cu adevărat încântător, Sir! Aş ţine mult să vi-l prezint. Cred că o să vă placă. — Nu mă îndoiesc. Henry era atât de entuziasmat de prietenul său, încât nici de data aceasta nu prinse ironia. — Aş prefera să-mi vorbeşti ceva şi despre tine, spuse Richard. Henry se întunecă brusc. — Să vă vorbesc despre mine? Ce-aş mai putea să — 800 —

vă vorbesc despre mine, în afară de cele spuse până acum? — Mda, murmură Richard mai mult pentru sine. Mda! După ce se despărţi de fiul său şi se înapoiase la „Mitre Inn”, unde era găzduit, Richard se aşeză întrun fotoliu, rămânând adâncit în gânduri. Henry trebuia trezit din amorţeală. Admiraţia disproporţionată şi dependenţa sa faţă de Buck Brummell scotea şi mai mult în evidenţă slăbiciunea caracterului său. „Ce-am făcut eu pentru a-i remedia acest defect? se întrebă Richard, tulburat de propria sa conştiinţă. Ani de-a rândul l-am neglijat. E cazul să pun capăt unei indiferenţe care a durat destul. Se impune să fac ceva pentru Henry, pentru Robert, pentru Charles. Dar mai ales pentru Henry, căci păşeşte în viaţă cu totul nepregătit. Ce s-ar alege de averile casei Sunderland, dacă aş muri fără veste? Aventurierii şi escrocii ar profita de pe urma lipsei lui de experienţă. N-am să-l mai las în umbra acestui pompos Mr. Brummell, care a făcut din eleganţa vestimentară o religie. Neîndoielnic, relaţiile înalte sunt necesare. Dar a fi preocupat numai de cutele hainei şi ale cravatei e oarecum exagerat.” Spre a-l sustrage temporar de sub influenţa lui Brummell, Richard hotărî să-l ia cu el ia Londra pentru două sau trei săptămâni. Avându-l în preajma sa, îl va studia mai temeinic. O simplă cină în sala unui han nu-i părea suficientă pentru stabilirea unor relaţii mai strânse. A doua zi, când Henry se prezentă la „Mitre Inn” — 801 —

spre a-şi lua rămas bun de la tatăl său, acesta îl întâmpină cu neobişnuită prietenie. — Henry, fă-ţi bagajele. Vreau să mă însoţeşti la Londra. N-are să piară lumea dacă vei lipsi câteva zile de la cursuri. Henry se înroşi de bucurie. Nu se putea surpriză mai plăcută. Îl încânta noua atitudine a tatălui său. Acesta se umanizase, devenise mai bun, mai afectuos. Într-o oră bagajele tânărului student fură gata. În vreme ce berlina îi ducea spre Londra, Richard fu deodată încolţit de temeri. Nu cumva era pe cale să reediteze legenda lui Tristan şi a Isoldei? Încercă să izgonească această alarmă ridicolă. Îi părea inadmisibil să fie gelos pe propriul său copil. Dar bănuiala nu se dădu învinsă. Richard se răsuci pe pernele banchetei, care-i părură brusc tari. Pentru a da curs nou gândurilor, începu să-şi examineze neobservat fiul, care privea distrat pe fereastră. Henry era urât. Dar nu-i lipsea distincţia, incontestabil avea sânge albastru. Ţinuta, gesturile, atitudinea sa, vădeau rasa. Richard l-ar fi preferat mai viguros, mai îndrăzneţ. Din nefericire, natura nu plămădeşte odraslele după gustul părinţilor, ci după reţete necunoscute încă muritorilor de rând. Şi Henry era în plină agitaţie. Se temea de întâlnirea cu Andreea. Ce comportare să adopte faţă de ea? Putea uita că această femeie era amanta declarată a tatălui său? Că trona în casa acestuia, ocupând locul mamei lui? Că dăruise lui Richard un bastard, pe care acesta îl adora, neglijându-şi copii? Că din cauza — 802 —

Andreei, reputaţia tatălui său era terfelită, înnegrită? Întâlnirea dintre Henry şi Andreea decurse totuşi mulţumitor. Amândoi ştiau să ascundă simţămintele sub masca bunelor maniere. Când apăru FrancisAndrew, lucrurile se complicară. Richard îl prezentă cu emfază: — Iată, Henry, pe cel mai mic frăţior al tău. Să-l iubeşti şi să-l protejezi. Merită, căci e un copil cuminte. Henry se uită cu nedumerire la Francis-Andrew. Obrazul i se întunecă… Inima îi bătu cu putere. „Cel mai mic frăţior”. Pentru el prâslea era Charles, ultimul copil al Ophellei. Acest mic venetic îi era de-a dreptul antipatic. Îl enerva drăgălăşenia lui de păpuşă, privirile duioase cu care-l mângâia tatăl său. Desigur că Francis-Andrew era un privilegiat. Un privilegiat ca şi Andreea. Acaparaseră afecţiunea lui Richard. Acesta ghici instinctiv gândurile lui Henry. Dar nu se formaliză. Era firesc ca fiul său să-şi facă unele procese de conştiinţă, până nu va reuşi să se acomodeze cu situaţia. Îşi făgădui să-i creeze condiţii prielnice, pentru a trece fără zguduiri de la fireasca ostilitate faţă de Andreea şi de copilul ei la o neutralitate nouă, la un climat de înţelegere şi simpatie reciprocă. Sarcina era grea, dar nu imposibilă. Pentru a-şi cinsti fiul mai mare, Richard îl duse la bursă, îl prezentă colaboratorilor săi de la Banca Anglo-Americană, şi de United Wheat, precum şi prietenilor lui de la clubul White’s. Queensberry arătă multă simpatie lui Henry. Dar — 803 —

după ce se întreţinu cu el, ajunse la concluzia că tânărul său vizitator nu era la înălţimea lui Richard. Într-o convorbire avută mai târziu cu Richard, ducele îi spuse fără înconjur: — Fiul tău e inteligent, cult, înzestrat cu frumoase calităţi morale. Un singur lucru mă îngrijorează. Am impresia că suferă o suferinţă interioară, iritantă, care-l obsedează. Îşi dă seama că nu e frumos. Şi aceasta îi creează un complex de inferioritate. Dacă aş fi fost mai tânăr aş fi ieşit cu el în lume. Aş fi ştiut să-l vindec de boala lui sufletească. Misiunea aceasta îţi revine acum ţie. Te previn însă că nu e uşoară. Cere delicateţă, subtilitate. Richard începu să râdă. — Iertaţi-mă, Mylord, eu sunt partizanul mijloacelor brutale. Îi voi dovedi că nu e imperios necesar să fi frumos, pentru a cuceri cele mai inaccesibile femei. Cu bani le cumperi pe toate. — Richard, m-ai depăşit. Eşti mai cinic decât mine. — Viaţa m-a făcut cinic şi lecţiile dumneavoastră. De altfel, le sunt recunoscător. — Dragul meu Richard, cea mai mare fericire a maestrului e să fie întrecut de discipolul său. — Mă ironizaţi, Mylord? zâmbi Sunderland. — Nicidecum. Vorbesc foarte serios. În gura mea elogiile sincere sună fals. Ori de câte ori am declarat unei femei că e frumoasă ori unui bărbat că e inteligent, am făcut-o pentru a-mi bate joc de ei. Minţeam cu cel mai sincer aer din lume. O umbră de melancolie se aşternu pe chipul ducelui. — 804 —

— Mult mi-a plăcut să scot în evidenţă ridicolul oamenilor, Richard. Dispreţul faţă de lume îţi întăreşte încrederea în propria ta superioritate. Omul în stare să zeflemisească, să persifleze, e întotdeauna temut, iar a te teme de cineva, înseamnă a-i recunoaşte superioritatea. Oamenii mari şi puternici nu se tem… De aceea fac uneori şi prostii… Discuţia aceasta îl făcu pe Richard să reflecteze la şlefuirea caracterului lui Henry. Queensberry descoperise punctul slab al acestuia. Henry îşi pierduse încrederea în sine. Femeile erau de vină? Tot ce se poate. Richard hotărî să facă ordine intervenind şi în acest domeniu. Câteva zile mai târziu, luă pe Henry la Operă. Andreea nu se simţea bine, aşa că renunţase să-i însoţească. Se reprezenta „Baletul tinereţii” de Berin. Un spectacol excepţional. Se juca de două săptămâni cu casa închisă. Apariţia lui Richard în lojă făcu senzaţie, cum făcea pe vremuri intrarea marelui Law. Reputaţia lui ajunsese la zenit. În City se spunea că printr-o simplă semnătură acesta putea acoperi cheltuielile de război ale Angliei pe ultimii cinci ani. Pe Richard îl amuză reacţia publicului. Din loji, de la parter, sute de priviri îl scrutau cu aprigă curiozitate. Femeile îl fixau îndrăzneţ, prin lornioanele lor, ori îi zâmbeau discret, pe după evantaiele somptuoase. Revăzu multe figuri cunoscute. Schimbă saluturi, răspunse cu indiferenţă la privirile încărcate de venin ale câtorva bancheri şi importatori, cărora le stricase combinaţiile cu puhoiul său de grâu — 805 —

american, examină cunoscător decolteurile câtorva femei frumoase, intrate în galeria celebrităţilor mondene ale Londrei, însoţindu-şi frivolul studiu de comentarii picante şi destul de crude, pe care însoţitorii săi le ascultau cu amuzament sau respect, după gradul lor de intimitate cu marele patron. În loja lui Richard se mai aflau în afară de Henry, Geoffrey Horncastle, lordul Frensham şi Norman McKreely, secretarul de serviciu. În primul antract, Henry se salută cu un grup de tineri instalaţi în avantscena din faţă. — Iată-l şi pe Brummell! exclamă el vesel. Îmi daţi voie Sir, se adresă el lui Richard, să fac o vizită prietenilor mei? — Henry e în extaz în faţa acestui Brummell, spuse Richard după plecarea fiului său. — Beau Brummell! îl corectă Frensham, surâzând. E un sacrilegiu să-i rosteşti numele fără acest strălucit titlu! „Beau Brummell”. Peste câteva minute uşa lojei se deschise şi Henry intră însoţit de un tânăr de statură mijlocie, blond, cu faţa prelungă, spirituală, ochii cenuşii, plini de ironie şi îndrăzneală. Nasul îi era uşor deformat, de pe urma unei căderi de pe cal. Gura fină, cu buze plăcut desenate, schiţa veşnic un zâmbet sarcastic. Contrar aşteptării lui Richard, Beau Brummell era îmbrăcat cu o simplitate severă, care scotea în evidenţă eleganţa tăieturii fracului albastru, albeaţa strălucitoare a jiletcei de mătase, linia impecabilă a pantalonului ivoire. Un lanţ subţire de ceas era singura podoabă de aur pe care şi-o permitea Brummell. În schimb, — 806 —

cravata era un miracol de artă, nodul un monument de răbdare şi bun gust. Felul în care mătasea aurie, uşor scrobită, îi încadra bărbia era rezultatul unei operaţii laborioase ce dura ceasuri întregi. Pielea mănuşilor era atât de fină, încât desena conturul unghiilor, iar talpa pantofilor de lac era mai subţire decât pergamentul. — Sir, prietenul meu George Brummell a ţinut să vă cunoască, spuse Henry cu încântare. Îmi permiteţi să vi-l prezint. Arbitrul eleganţei britanice se închină. — Dumneata eşti deci celebrul „Beau Brummell”, spuse Richard cu studiată amabilitate. — Dumneavoastră sunteţi deci marele SunderlandBeauclair, zise Brummell cu acelaşi ton. Vorbirea îi era emfatică, plină de o nemărginită încredere în sine. „Numai cu această siguranţă în sine l-a cucerit pe Henry, îşi zise Richard. E un tip interesant, dar de o dezolantă goliciune lăuntrică.” În conversaţia înfiripată între Richard şi vizitator nu se mai angaja nimeni. Brummell şi Sunderland ocupau centrul scenei. Henry îşi privea cu admiraţie crescândă prietenul, care se pricepea să vorbească atât de degajat marelui Sunderland-Beauclair. Tonul lui căpăta uneori o nuanţă de condescendenţă care, spre mirarea lui Henry nu-l contrarie pe Richard. S-ar fi zis că Brummell reuşea să-l impună cu nemărginita lui fatuitate. Geoffrey Horncastle făcu o propunere: — Gentleman, antractul va mai dura cel puţin un — 807 —

sfert de oră. Nu credeţi că ar fi cazul să facem o vizită în culise? Foaierul dansatoarelor e foarte bine ornat. — Nu renunţi la cuceriri, bătrâne faun, îl tachină Frensham. — Nu mi-au plăcut niciodată culisele, interveni Henry scârbit. Richard desluşea înapoia cuvintelor lui aceeaşi supărătoare timiditate. — De ce nu ne-am amuza puţin? spuse el. Salut propunerea lui Geoffrey. Să mergem, gentleman. Ne însoţeşti, sper, Mr. Brummell! Arbitrul eleganţei întârzie câteva clipe să-şi dea acordul. Acceptarea sa trebuia să apară ca o favoare. Se ridicară cu toţii. — Henry, ne însoţeşti, zise Richard. Era curios să asiste la comportarea fiului său faţă de dansatoarele din foaier. Horncastle, care luase conducerea grupului, era un personaj arhicunoscut în culisele Operei. Mai toate tinerele dansatoare trecuseră prin braţele lui. În Londra secolului al XVII-lea, gentlemanul aspirant la titlul de perfect om de lume trebuia să facă un stagiu îndelungat în foaierul Operei. Cu aerul triumfător al unul proprietar ce îşi arată caii de rasă, Horncastle prezintă însoţitorilor săi pe cele mai frumoase şi proaspete achiziţii ale corpului de balet. Richard citi lăcomia nesatisfăcută din privirile lui Henry. — Pamela! Scumpă Pamela! strigă Horncastle pe o foarte tânără balerină, care repeta un pas complicat în — 808 —

faţa oglinzii. Vino! Să te admire prietenii mei mai de aproape. Gentlemen, Pamela este descoperirea mea. Pamela era o adolescentă adorabilă care l-ar fi aruncat în ispită şi pe arhiepiscopul de Canterbury. Cu mişcări unduioase, ce-i subliniau formele ameţitor de frumoase, se apropie de Horncastle. — La dispoziţia dumitale maître. Horncastle făcu prezentările. Fata îşi lăsă mult timp mâna între degetele puternice ale lui Richard. Ochii lui cu sclipiri cenuşii o fascinau. Zâmbi amuzată de nasul roşu ca un gogoşar al lui Frensham, privi de sus în jos pe Brummell, care păru să-i trezească interesul, apoi întinse o mână inertă lui Henry şi lui McKreely. Richard remarca şi de data aceasta resemnarea din privirea fiului său, care o contempla pe Pamela ca pe o făptură din altă lume. Două zile după această întâmplare, Richard îşi chemă feciorul în biroul său. — Dragul meu, diseară nu te pot însoţi la Operă, aşa cum am plănuit. Am mult de lucru. Îţi ofer însă loja mea. Distrează-te bine şi înapoiază-te cât mai târziu acasă. Un tânăr la vârsta ta trebuie să fie ceva mai dezgheţat. Tu prea eşti mormoloc. Îţi recomand să dai o raită prin culise şi să faci curte balerinelor. Mâine să-mi istoriseşti succesele tale, îi surâse el, în semn de încurajare. Henry îndeplini întocmai programul sugerat de tatăl său. Invită la Operă pe Beau Brummell, care sosi împreună cu lorzii Pierrepoint şi Alvanley. După spectacol aveau să supeze la Worcester Coffee House. În primul antract, Brummell îşi îndemnă prietenii să — 809 —

facă obişnuita plimbare prin culise. Henry îl urmă fără tragere de inimă. Tradiţionala trecere în revistă a corpului de balet nu-i promitea nicio satisfacţie. Se săturase să tot asiste la tratativele galante ale prietenilor săi cu nimfele din balet. Îndată ce intrară în foaier, Pamela veni la Henry şi îi sărută pe obraz. — Mâine seară, după spectacol, vino să mă iei, îi şopti ea suficient de tare, spre a fi auzită de însoţitorii lui. Să mă aştepţi în faţa intrării artiştilor. Şi acum, iartă-mă, trebuie să mă îmbrac pentru actul doi. Pe mâine, iubitule. Îl sărută din nou şi dispăru în culise. Henry rămase încremenit. Obrajii îl luaseră foc. — Ia uite ce succes are viţeluşul nostru, zise Beau Brummell, cu oarecare ciudă. Cine ar fi crezut că tocmai Henry va fi alesul Pamelei!? — Bravo, Henry! îi felicită Alvanley. Ne-ai pulverizat literalmente. Toţi obişnuiţii foaierului de dans vor păli de invidie. — După spectacol vă tratez cu zece sticle de Frontignac, explodă Henry cu năvalnică bucurie. Brummell se plecă, la urechea, lui Alvanley. — Idiotul! Nu ştie să facă pe blazatul. Henry nu va fi niciodată un adevărat gentleman. În noaptea aceea Henry fu de o veselie frenetică. Preferinţa manifestată de Pamela îl îmbătase de fericire. Se sfărâmase mitul insuccesului său faţă de sexul slab. Abia în zori se înapoie la SunderlandHouse. Era atât de excitat, încât somnul nu i se prinse de gene, în ciuda oboselii. Aştepta cu înfrigurare — 810 —

seara. Soarele se încăpăţâna parcă să nu mai coboare din înaltul cerului. Limbile ceasornicului se mişcau cu exasperantă încetineală. După o zi care dură cât un secol, înserarea pogorî în sfârşit asupra firii. Nerăbdător, Henry trecu în faţa toaletei. Alese din colecţia sa de costume un frac albastru, croit după ultima modă lansată de Brummell. Sosi la Operă cu o jumătate de oră înaintea finalului. Lăsă trăsura în colţul străzii şi, pentru a-şi măcina neastâmpărul, începu să se plimbe prin faţa teatrului. În sfârşit, porţile Operei se deschiseră şi publicul se revărsă în stradă. După ce şuvoiul spectatorilor se mai rări, apărură şi grupuri de artişti. Pe Henry îl cutremurau frigurile unei emoţii imposibil de stăpânit. Dinţii îi clănţăneau. Pe pielea înăsprită de fiori, simţea dureros îmbrăcămintea uşoară. Se ivi şi Pamela. Zglobie, sări de gâtul lui şi îl sărută pe obraz în văzul colegelor. — Mergem la mine, gunguri ea. Ţi-am pregătit un supeu delicios. Totul e preparat de mâna mea. Şampania pe care mi-ai trimis-o, am pus-o la gheaţă. Îl luă de braţ, dând să-l conducă spre casa ei. Henry prinsese însă rădăcini în pământ. Şampania trimisă de el? Era o confuzie. Nu trimisese Pamelei nicio sticlă de şampanie. Balerina se lipi de pieptul lui. — Vreau să-ţi mulţumesc şi pentru colierul de perle. E superb. Uite, îl port şi acum. Când l-au văzut fetele, s-au înverzit de gelozie. Nici steaua trupei nu are aşa ceva. Henry o privea năuc. Nu mai înţelegea nimic. Despre ce colier era vorba? Pamela făcea poate o glumă. — 811 —

Deodată, mintea i se lumină. Tatăl lui maşinase desigur această aventură. Spre a-l lecui de timiditate. Îl potopi ruşinea. Era însă prea târziu ca să mai dea înapoi. În cele două cămăruţe ale Pamelei, mobilate simplu dar cu gust, îl aştepta un foc bun şi masa pusă. Dansatoarea se întrecuse, pregătindu-i un menu apetisant. Era o demonstraţie a talentelor ei culinare. Voia să se prezinte într-o lumină cât mai bună. Poate va reuşi să-l capteze pentru o legătură mai îndelungată. Şi cum Henry era mai bogat decât Geoffrey Horncastle, protectorul ei en titre, schimbul nu putea decât să-i folosească. Noul ei amant nu avea o înfăţişare atrăgătoare. Capul său de mumie nu era de natură să trezească pasiuni. Cu timpul se va deprinde şi cu urâţenia lui. În atmosfera intimă a micului apartament, Henry se mai destinse. Nu-i era foame. Prezenţa Pamelei îl înnebunea. Până în noaptea aceea nu avusese de-a face decât cu slujnicuţe fără importanţă. Cele trei cupe de şampanie băute pe nerăsuflate spre a-şi face curaj, îl înfierbântară cu încetul. — De ce nu guşti nimic? întrebă Pamela, întristată că preparatele ei culinare nu aveau trecere. Ei îi era foame. Dar nu se cuvenea să se înfrupte singură din bunătăţi. Şi privirile lui aprinse o stinghereau. Deodată Henry nu mai fu în stare să se stăpânească. O apucă în braţe, gâfâind, o împinse spre o canapea. Ea rezistă de formă, apoi se lăsă moale. Henry o trânti pe pat sărutând-o cu o furie animalică. Năruit peste corpul care se dăruia fără — 812 —

reticenţe, îşi adânci fruntea în părul Pamelei. Îi sărută obrajii, gâtul, umerii. Vru să-i acopere şi gura cu buzele lui arse de friguri. Când ridică brusc capul, expresia de plictiseală şi repulsie, întipărită pe chipul fetei care nu se aşteptase să fie observată, îi tăie pe neaşteptate orice elan. Era ca un duş îngheţat, după o baie fierbinte. Se ridică de deasupra Pamelei, care rămase răstignită pe canapea. Purtarea lui o uimea. Se simţea ofensată. Pentru întâia oară un bărbat avea faţă de ea o asemenea atitudine. Henry se întoarse cu spatele. Îşi duse mâna la frunte, suspină adânc, apoi trezindu-se parcă dintr-un vis, începu să-şi repare la repezeală dezordinea vestimentară. Fără să mai arunce o privire asupra Pamelei, care se ridicase într-un cot, părăsi apartamentul. Nici a doua zi şi nici în zilele următoare Henry nu suflă un cuvânt despre penibila aventură. Discret, Richard îi respectă tăcerea. Nici George Brummell şi nici prieteni acestuia nu fură în stare să lămurească motivul pentru care Henry nu-şi mai repetă vizita în casa Pamelei. Şi balerina avu grijă să păstreze taina. O dezvăluire n-ar fi fost tocmai în avantajul ei… Către sfârşitul şederii lui Henry la Londra, se petrecu un incident care ar fi putut avea urmări serioase. Richard oferise lui Charles şi lui Francis-Andrew câte un fox-terrier. În prima zi căţeii şi micii lor stăpâni se jucară în deplină armonie. A doua zi Charles aprecie că fox-terrierul lui Francis-Andrew era mai frumos şi mai vioi decât al său. Propuse un — 813 —

schimb, dar prâslea îl respinse cu vehemenţă. Mâniat, Charles, care era de o nervozitate bolnăvicioasă, se repezi cu pumnii asupra fratelui său vitreg. Urletele acestuia îl îndârjiră la culme. În paroxismul furiei, apucă de ceafă căţeluşul pe care nu-l putuse obţine de bună voie şi îl azvârli pe geam, de la etajul întâi. Câinele se zvârcoli de câteva ori pe caldarâm, apoi rămase nemişcat. Francis-Andrew amuţi de spaimă. Obadiah Folger, informat de servitori, socoti că gestul lui Charles era atât de grav, încât depăşea competenţa sa. În consecinţă, se prezentă şefului familiei, căruia îi raportă incidentul. Richard rămase consternat. Gestul lui Charles îl păru de un sadism revoltător. Nu era pentru prima oară că i se aduceau la cunoştinţă asemenea fapte. Plăcerea lui Charles de a chinui animalele, îi dăduse adeseori de gândit. Sperase că toate acestea erau capricii de copil răzgâiat. Moartea fox-terrierului dovedea că înclinările spre cruzime ale lui Charles nu numai că nu se atenuau cu timpul, ci creşteau alarmant. Băiatul acesta moştenise nebunia mamei? Richard se cutremură la gândul că Charles, în accesul său de furie ar fi putut să-şi arunce fratele pe fereastră. Ce-ar fi zis Andreea? Era obligat să ia măsuri drastice. Urmat de guvernor, se îndreptă spre apartamentele copiilor, situate la etaj. Când intră în camera lui Charles, Richard încremeni în prag. Băiatul lovea cu cravaşa pe valet, care voia să-l dezbrace înainte de culcare. Servitorul se apăra stângaci de loviturile ce plouau pe capul şi pe umerii — 814 —

săi. Richard era extrem de violent. Spectacolul îi urcă sângele în cap. După atâtea ticăloşii, Charles maltrata şi personalul de serviciu. Servitorii îi suportau arţagul numai pentru a-şi păstra pâinea. Mâniat se repezi la băiat, smulgându-i cravaşa din mână. În loc să se liniştească, Charles se aruncă plin de turbare asupra tatălui său. Dinţii lui mici se înfipseră până la sânge în mâna dreaptă a acestuia. Luat prin surprindere Richard îl plesni cu cravaşa peste umeri. Charles îşi înfipse şi mai adânc colţii. Richard văzu roşu. Cuprins de furie, îl potopi cu lovituri de cravaşă. Abia atunci Charles îşi descleştă fălcile. Corecţia fu sălbatică. Fără să ţină seama de urletele lui Charles, care se zvârcolea pe duşumea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, îl plesnea cu sete, fără să se mai poată stăpâni. Atunci apăru şi Henry. Camera lui era învecinată cu a lui Charles. Urletele fratelui său, forfota servitorilor pe coridor, îl făcuseră să-şi arunce un halat pe umeri şi să alerge într-acolo. Henry era foarte milos. Suferinţa altora îi impresiona penibil. Spectacolul corecţiei administrată lui Charles îi păru de o cruzime sălbatică. Şovăi câteva clipe… Respectul faţă de Richard îl împiedica să se amestece. Dar ţipetele stridente ale lui Charles îi risipiră ezitările. Cu o hotărâre de care nu s-ar fi crezut până atunci capabil, puse mâna pe braţul tatălui său. — Sir, fie-vă milă de Charles. E un copil. Pedeapsa depăşeşte limitele. Richard se opri ca electrizat. Crezu că îl înşelase — 815 —

auzul. Cu câteva clipe mai înainte, Charles îl muşcase de mână, iar acum Henry, acest molâu, îndrăznea să-i dea lecţii. Copiii se răzvrăteau împotriva părintelui. Toată mânia lui se revărsă asupra lui Henry. — Cum îndrăzneşti să te amesteci, să pui mâna pe mine? Stârpitură! Henry îşi retrase ca ars mâna. — Sir, nici nu mi-a trecut prin minte să vă supăr.. N-am făcut decât să vă rog să fiţi mai milostiv cu fratele meu… — Tu intervii? Tu, nevolnicule? Tu care nu eşti bun de nimic. Nici pentru familia ta, nici pentru tine. Şi femeile te nesocotesc, imbecilule! Henry se făcu vânăt. Era conştient că slugile ascultau la uşi. Până mâine povestea batjocurii va face ocolul oraşului. Tatăl său îl dezonora. Era nedrept, tiranic. Richard aruncă brusc cravaşa. — Şi tu, şi Charles sunteţi nişte neisprăviţi. Nişte degeneraţi. Henry lăsă mâinile să-i cadă de-a lungul corpului. Tremura de emoţie şi enervare. — În schimb copilul prinţesei de Montenuovo e perfecţiunea întruchipată, rosti el cu amărăciune. Bine că mama e departe şi nu vă poate auzi, Sir. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, fără să mai aştepte riposta tatălui său. Acesta se făcu alb ca varul. O furie năprasnică îl cotropi. — Îmi faci morală, mie părintelui tău? explodă el. Ai merita să te biciuiesc! Ca pe Charles! Henry se întoarse cu faţa spre Richard. — N-aş supravieţui acestei umilinţe, Sir, rosti el — 816 —

încleştându-şi pumnii. Gestul lui reflecta o hotărâre atât de nestrămutată, o voinţă atât de puternică, încât Richard rămase plăcut surprins. Henry se transformase. Molâul devenise un adevărat bărbat. Pentru o frântură de secundă, Richard încercă o necuprinsă satisfacţie. Nuşi schimbă însă atitudinea. Răzvrătirea nu trebuia încurajată. — Ieşi! rosti el apăsat. Ieşi! Să nu mai apari în ochii mei! Henry lăsă capul în jos. Deodată, ridică mândru fruntea. Cu paşi fermi, se îndreptă spre uşă. În aceeaşi seară plecă la Oxford. Fragilitatea de orhidee a Andreei subjugase forţa formidabilă a lui Richard. Venera îl îngenunchease pe Hercule. Influenţa tinerei femei creştea necontenit. Richard purta cu seninătate jugul de aur al unei servituţi încântătoare. Pentru prima oară în viaţă, accepta să fie stăpânit de o femeie. Ciudat era că Andreea nu îşi dădea seama de ascendentul ei asupra lui Richard. Îl admira şi se temea de el ca şi în primele zile ale legăturii lor. Pentru ea, Richard era un bărbat fascinant. Îl accepta cu fatalismul unei orientale, ce nu cutează a se împotrivi hotărârilor inevitabile ale destinului. Pentru că soarta i-l hărăzise, rămăsese alături de el, în pofida situaţiei echivoce creaţă de legătura lor. Richard era conştient de sacrificiul Andreei. — Richard Sunderland şi Andreea de Lusignan au reuşit să sublimeze adulterul, exclamase într-o zi — 817 —

Charles Fox, într-un cerc de prieteni. Aprecierea făcuse ocolul Londrei. De când Andreea aştepta un al doilea copil, Richard se întrecea nu numai să-i satisfacă, dar să-i şi prevină gusturile. Pentru că Andreei nu-i plăcea luxul ţipător al casei din Grosvenor Street, Richard cumpără în apropiere de Hyde Park o frumoasă dar şi foarte scumpă casă elizabethană. Clădirea era pierdută în fundul unei grădini vaste. Neglijenţa ultimului proprietar lăsase grădina să se transforme într-o junglă în miniatură. Edificiul, ridicat de un demnitar al Reginei Fecioare era durat din piatră, de meşteri aduşi din Italia. Timpul aşternuse peste ziduri o patină cenuşie, pe care o înveselea verdele lichenilor şi al perdelelor de viţă sălbatică. Încăperile mari şi mici erau îmbrăcate în panouri de lemn de stejar sculptat, iar tavanele ornate cu stucaturi ce înfăţişau stalactite, animale legendare şi flori fantastice. Pilaştrii şi cornişele dădeau uşilor un aspect impozant, în armonie cu căminele ornamentate şi atât de înalte, încât păreau să sprijine tavanele. Galeriile lungi, împodobite cu motive heraldice, erau luminate de ferestre cu vitralii multicolore. Scaune de lemn, bogat sculptate, ca şi mobilierul greu, erau în stilul Renaşterii italiene. Ansamblul crea o atmosferă atât de autentică, încât în toate nişele şi ungherele întunecate păreau să stea de veghe fantomele. Andreea străbătu extaziată labirintul de încăperi. În galeriile somptuoase instală tablourile achiziţionate de Richard de la Paris, distribuindu-le pe şcoli, curente şi — 818 —

epoci. În comparaţie cu noua sa reşedinţă, Richard constată că palatul său de pe Grosvenor Street era un monument al prostului gust. Restaurarea parcului, potrivit vechilor planuri descoperite în bibliotecă, se făcu într-un ritm rapid. Primăvara timpurie era prielnică lucrărilor de grădinărie şi de construcţii. În aprilie casa elizabethană îşi primi noii locatari. După instalare, lui Richard îi trecu prin minte să vândă palatul din Grosvenor Street, rămas pustiu. Renunţă totuşi la acest proiect. Casa care cunoscuse primele lui succese merita o soartă mai bună. Tot în aprilie, Robert Sunderland sosi de la Eton la Londra, unde avea să-şi petreacă vacanţa. Al doilea fiu al lui Richard împlinise cincisprezece ani. Blond, înalt, cu corp de efeb, era atât de frumos, încât femeile se opreau pe stradă spre a-l urmări cu privirile. Spre satisfacţia lui Richard, între Andreea şi Robert se legă din primele zile o prietenie trainică, bazată pe o comunitate de gusturi şt pe o înţelegere a frumosului realizat în artă. Ca şi Andreea, Robert era un admirator al Renaşterii italiene. Muzica şi teatrul îi pasionau în egală măsură. Când Richard îl conduse la o reprezentaţie în care marele Kean interpreta rolul lui Hamlet, Robert ascultă cu religioasă fervoare tiradele prinţului Danemarcei. În acea epocă gloria lui Shakespeare cunoştea o bine venită renaştere, după o eclipsă de aproape o sută de ani. La clavecin şi la orgă, Robert interpreta cu — 819 —

virtuozitate cele mai grele pagini din Bach şi Haendel. În taină, cântă Andreei câteva compoziţii proprii. Nu se încumetase să le execute în faţa străinilor. Andreea îl felicită entuziasmată. În aceeaşi seară vorbi cu înflăcărare lui Richard despre talentele lui Robert. Richard rămase plăcut impresionat. — Se pare că băiatul acesta îmi va oferi unele satisfacţii, zise el. Era şi cazul, după dezamăgirile pricinuite de Henry. M-ar indispune însă ca înclinările lui spre artă să se dezvolte în detrimentul ştiinţelor pozitive. Vreau să fac din el un fabricant de armament, nu un cabotin. — Ar trebui să-l auzi cântând la clavecin. — Foarte frumos. Dar muzica nu e bănoasă. Mozart a murit în mizerie. Şi cânta dumnezeieşte la clavecin. L-am auzit la Paris, acum vreo douăzeci de ani. După câte ştiu a compus şi o operă, inspirată după o piesă a bancherului Beaumarchais. — „Nunta lui Figaro”. Am văzut-o, spuse Andreea. — Ce vâlvă a mai stârnit la Paris şi „Nunta” aceasta, zise Richard izbucnind în râs. Pe Beaumarchais l-am cunoscut personal. Era un şmecher fără pereche. Avea cap de om de afaceri. Dacă s-ar fi ţinut de ele, l-ar fi întrecut pe Fugger. Dar cine aleargă după doi iepuri… Aşa şi cu Robert. Aş prefera să nu umble cu capul în nori, ci să se dedice industriei şi finanţelor. Sunt, în orice caz, mai onorabile. Andreea suspină şi nu mai scoase niciun cuvânt. Nu se putea împotrivi argumentelor lui Richard. Cu o zi înainte de plecarea lui Robert la Eton, Lady — 820 —

Frances Bolton aduse Andreei o veste tristă. Bătrânul duce de Northland era pe moarte. Agonia se prelungea de douăzeci şi patru de ore. Sfârşitul era iminent. Ochii Andreei se umplură de lacrimi. Vestea aceasta îi răscolise vechea durere. Venise la Londra în speranţa unei împăcări cu familia. Dar Patricia refuzase să o primească. Ducele de Lusignan, care nu ieşea din cuvântul nevestei, respectase consemnul. Avansurile Andreei se ciocniseră de un zid de gheaţă. În ziua următoare ziarele vestiră moartea ducelui. Lacheii casei Northland împânziră Londra, ducând faire-part-uri. Andreea fu ignorată cu bună ştiinţă. Pentru întâia oară în viaţă, se revoltă împotriva cordonului sanitar ridicat în jurul ei. În ciuda obiecţiilor lui Richard, care o prevenise că se expune la un afront gratuit, hotărî să meargă la înmormântare. Lady Frances Bolton acceptase să o însoţească, deşi risca să intre în conflict deschis cu membrii familiei Northland. Andreea sosi la biserică după începerea serviciului funebru. Era animată de un nemaiîncercat spirit combativ. Nimeni nu avea dreptul a-i interzice să asiste la funeraliile bunicului ei. Asupra legăturii cu Richard nu se socotea datoare a da cuiva socoteală. Conştiinţa îi era împăcată. În faţa lui Dumnezeu era soţia lui Richard. Dar când intră în biserică şi văzu catafalcul uriaş, acoperit cu munţi de flori, revolta din suflet se spulberă. Copleşită de emoţie, cu fruntea plecată şi ochi înlăcrimaţi, se amestecă în asistenţă, neîndrăznind să se apropie de grupul membrilor — 821 —

familiei care stăteau smeriţi în preajma catafalcului. Simţea tot mai multe priviri aţintite asupra ei. În ciuda vălului negru ce-i acoperea faţa, fusese recunoscută. În ochii oamenilor citea curiozitatea, scandalizarea, ostilitatea, rareori bunăvoinţa sau indiferenţa. Andreea se mai uită o dată la Patricia. Cât de mult îmbătrânise. Prin voalul negru, transparent, i se vedea faţa albă, slăbită, obrazul supt, nasul pe care vârsta i-l ascuţise. Un val de duioşie inundă fiinţa Andreei. Simţi nevoia să alerge spre Patricia, să i se arunce la piept, să-i acopere mâinile cu sărutări. Era dornică de un cuvânt de mângâiere, de un sprijin moral. Venise de la New York numai pentru maică-sa. Sperase că acum, în preajma naşterii, aşteptată cu atâta spaimă, se va împăca cu al ei. Când se gândi la copilul ce avea să vină pe lume, fu cuprinsă de un irezistibil plâns nervos. Îngrijorată, Lady Frances Bolton o luă uşor de braţ şi o conduse spre ieşire. În actuala condiţie a Andreei, emoţiile puternice trebuiau evitate. Aerul rece şi proaspăt de afară o mai linişti. — Ar fi cuminte să mergem acasă, propuse Lady Frances. Eşti slăbită. Nu e recomandabil să faci abuzuri. Andreea se împotrivi. Voia să fie de faţă la încheierea serviciului religios. Lumea care nu avusese loc în biserică stătea afară în faţa intrării. Tânăra femeie în mare doliu, sprijinită de braţul Lady-ei Bolton, stârni şi aci curiozitatea. În jurul el se făcu pe nesimţite un mare gol. — 822 —

După terminarea slujbei, coşciugul fu scos pe umeri de către şase ofiţeri din regimentul de dragoni, al cărui comandant onorific fusese ducele de Northland. Un dublu rând de ofiţeri cu săbiile scoase ridicau o boltă de oţel pe sub care cortegiul mortuar se scurgea cu lentă solemnitate. Trei ofiţeri purtau pernele cu decoraţii şi cu insignele nobiliare. Apăru apoi reprezentantul regelui, iar la câţiva paşi în urmă, membrii familiei. Silueta cernită a Andreei, care stătea pe treapta de sus a scării, nu scăpă neobservată. O văzu pe Patricia şi Louis de Lusignan şi ducesa de Northland şi Gerald Eastleigh. Dar chipurile acestora rămaseră împietrite. Se scurse cortegiul; biserica şi piaţa se goliră. Numai Andreea nu se clintea din capul scării. Într-un târziu, se trezi din amorţeală. Sprijinită de braţul, Lady-ei Bolton, se îndreptă spre trăsură. Când sosi acasă, corpul îi era cutremurat de friguri. În aceeaşi zi căzu la pat şi nu se mai ridică. Doctorii erau dezarmaţi faţă de apatia ei. — Femeia aceasta nu mai vrea să trăiască, îşi spuneau ei intrigaţi. După câteva zile, Andreea fu cuprinsă de durerile facerii. Toate somităţile medicale ale Londrei, chemate de Richard, sosiră la căpătâiul ei. Naşterea decurse în condiţii satisfăcătoare. Copilul era sănătos şi vioi. Richard exulta. Pentru prima oară, după atâta amar de vreme, chipul Andreei se destinse într-un zâmbet. În ziua următoare, spre seară, obrajii ei începură să se învăpăieze. Medicii încreţiră din sprâncene. Către miezul nopţii, febra crescu alarmant. În zori Andreea — 823 —

începu să delireze. Temperatura urca… urca mereu… Doctorii se împotriveau cu disperare infecţiei. Către sfârşitul celei de-a treia zile, renunţară la luptă. Andreea era pierdută. În miez de noapte, muri. Clopotul orologiului de la Westminster Abbey bătu de douăsprezece ori, vestind parcă Londrei sfârşitul unei femei nefericite.

— 824 —

Capitolul treisprezece Porţile cavoului Andreei se închiseră la 13 iunie 1799. Cinci luni mai târziu, adică la 13 noiembrie 1799, Richard care se afla încă la Londra, primi trei scrisori. Prima era semnată de socrul său, Sir Lewis Effingham. „14 octombrie 1799 Williamsburg, Richard, Ophelia a murit ieri, 13 octombrie, la orele 3 după amiază. Îi plâng sfârşitul, deşi pentru ea moartea este o eliberare. Poate că ar fi mai potrivit să mulţumesc mizericordiei divine, căci i-a pus capăt vieţii cu un ceas mai devreme. Sunt alături de tine, Richard, în durerea pe care o încerci. Gândurile mele se îndreaptă cu tristeţe şi spre copiii Opheliei. N-au avut partea de iubirea unei mame. Termin aceste rânduri, asigurându-te, ca şi în trecut, de toată afecţiunea mea. Lewis.” A doua scrisoare, cifrată, era expediată de Amaury de Beaumont-Challais, directorul Băncii Sunderland din Paris.

— 825 —

„10 noiembrie 1799 Paris

Monsieur, Ieri, 9 noiembrie (după calendarul revoluţionar, 18 Brumar) generalul Bonaparte a dat o lovitură de stat, răsturnând Directoratul şi instaurând Dictatura. Noul regim a fost primit cu entuziasm de populaţia Parisului. Cu acest prilej, banca, noastră, speculând rentele de stat a obţinut un beneficiu net de 43 de milioane franci. Acest succes îl datorăm în mare măsură ministrului de externe, Monsieur de Talleyrand, care m-a informat încă de la 5 octombrie asupra loviturii care se pregătea, sugerând să achiziţionăm rente de stat. Banca a recompensat zelul excelenţei sale, achitându-i la 10 noiembrie suma de 5 milioane de franci. Darea de seamă detaliată a acestor operaţiuni, precum şi raportul asupra activităţii băncii pe ultima decadă, vă vor parveni, ca de obicei prin curierul diplomatic al Suediei. Primiţi, vă rog, Monsieur expresie respectului profund pe care vi-l poartă al dumneavoastră servitor Amaury de Beaumont-Challais.” A treia scrisoare, sosită din Statele Unite, era redactată de Andrien de Beaulieu, directorul uzinei de armament de la New Schenectady. „17 octombrie 1799 New York — 826 —

Monsieur, Vă rog să primiţi întristatele mele condoleanţe pentru pierderea ireparabilă pe care aţi suferit-o prin moartea marchizei de Beauclair. Georgina a primit cu durere şi creştinească resemnare năprasnica veste a morţii mamei sale. Comportarea ei cu acest prilej a fost deasupra oricăror laude. Ceremonia funebră s-a desfăşurat cu toată pompa datorată unei persoane de rangul marchizei de Beauclair. În altă ordine de idei, îmi iau îngăduinţa să vă informez că Mr. Joseph Phipps, fostul director al uzinei noastre de armament, a fost angajat în aceeaşi calitate de către cumnatul dumneavoastră, Mr. Zechariah Abercrombie, la fabrica de pulbere de la Terrytown. În cercurile bine informate, se vorbeşte că Mr. Abercrombie intenţionează să-şi extindă sfera de acţiune. Dacă în această tendinţă se va ciocni de interesele noastre, vom şti să ripostăm aşa cum se cuvine. În confirmarea rapoartelor pe care vi le-am trimis până în prezent, vă aducem la cunoştinţă că am obţinut în mod practic monopolul furniturilor de arme pentru Indiile Occidentale şi pentru America Spaniolă. Acest rezultat a fost indirect favorizat de blocusul naval britanic, care a împiedicat Spania şi Franţa de a-şi mai aproviziona cu arme coloniile din emisfera noastră. Pe de altă parte, Anglia care abia poate acoperi necesităţile ei şi ale aliaţilor, e în imposibilitate de a se mai preocupa şi de pieţele americane. Cu acest prilej ţin, Monsieur să vă anunţ încheierea — 827 —

unui avantajos contract de furnituri militare cu viceregatul Noii Spanii, în valoare de 2.000.000 piaştri. Primul transport de arme uşoare a şi fost expediat la Santa-Cruz. Închei, Monsieur, rugându-vă să primiţi din partea Georginei şi a mea personală, încredinţarea celor mai calde şi devotate sentimente filiale. Al dumneavoastră servitor şi fiu prea-plecat Adrien.” Richard primi cu stupoare vestea sfârşirii din viaţă a soţiei sale. Era în sfârşit liber. Dar la ce-i mai folosea această libertate, după pierderea Andreei! Richard dorise de multe ori moartea Opheliei. Acest gând necreştinesc îi frământase ades conştiinţa. Dragostea pentru Andreea fusese mai tare decât sentimentele lui de soţ. Legalizarea legăturii lor ar fi făcut-o fericită. Devenind soţia lui, ea ar fi recâştigat stima şi dragostea familiei, ar fi păşit cu mândrie în lume, şi-ar fi recăpătat liniştea sufletească. Dar Ophelia murise prea târziu. Durerea cumplită pe care o încercase prin pierderea Andreei, îi epuizase capacitatea de a suferi. Andreea marcase o epocă distinctă în existenţa lui. Ca şi într-o piesă de teatru, ale cărei acte subliniază anumite momente hotărâtoare, viaţa lui putea fi divizată în trei epoci bine definite. Prima, incluzând copilăria şi tinereţea, se încheia în preziua întâlnirii cu Andreea. A doua – şi cea mai frumoasă, cuprindea convieţuirea lor. A treia, şi ultima fază a existenţei lui, se deschidea după moartea tinerei femei. Faza seacă în ceea ce — 828 —

priveşte viaţa lui intimă, dar bogată în ciocniri cu personalităţile în plină dezvoltare ale copiilor săi. Richard se pricepea să citească printre rânduri. Din scrisoarea lui Sir Lewis reieşea că acesta nu-i era ostil. Constatarea îl consolă într-o oarecare măsură. Sir Lewis nu făcuse nici aluzie la adresa Andreei, deşi era imposibil să nu fost informat de moartea ei. Şi cu acest prilej dăduse dovadă de o discreţie plină de eleganţă. Richard îşi preţuise întotdeauna socrul. Sir Lewis era un adevărat gentleman. Îşi expunea sentimentele în vitrină. Simpatia şi-o traducea prin puţine vorbe. Cu nuanţe abia simţite. Evident, Richard trebuia să fie recunoscător Opheliei căci îi dăruise patru copii. Pe de altă parte, zestrea ei constituise baza prosperităţii lui de mai târziu. Pentru el capitolul „femei” se încheiase. Era încă tânăr. Abia împlinise patruzeci şi cinci de ani. Se socotea însă, foarte bătrân sufleteşte. Împături cu grijă scrisoarea lui Sir Lewis şi o strecură în sertarul secret al biroului său. Acolo păstra scrisorile Andreei şi puţinele misive ale Opheliei scrise pe vremea când aceasta mai păstra unele fărâme de luciditate. Pe Ophelia nu o iubise niciodată. Dar fusese femeia lui. Şi asta nu se putea uita. Scrisoarea lui Challais îi luminase pentru câteva clipe chipul îngândurat. Omul acesta îi meritase încrederea. Era devotat, cutezător, şi extrem de abil. Richard regreta că nu şi-l făcuse ginere. Dar cu toată omnipotenţa sa, nu îndrăznise să-i ofere mâna Georginei. — 829 —

Richard era satisfăcut de colaborarea constantă a lui Talleyrand. Acest prodigios nobil francez era o binevenită replică a ducelui de Queensberry, care se pricepea să susţină atât de bine interesele lui Richard şi ale familiei sale. Teoria necesităţii relaţiilor puternice îşi dobândise o dată mai mult valabilitatea. Pe Richard îl îngrijora perspectiva morţii lui Queensberry. Ducele cu chip de satir depăşise vârsta de optzeci de ani. În ciuda aparentei sale rezistenţe, maşina omenească e foarte ciudată şi mai ales foarte fragilă. Tineri falnici, plini de vigoare şi sănătate, cad pe neaşteptate, ca nişte stejari doborâţi de furtună. Temerile sunt şi mai justificate când e vorba de bătrâni. Richard avea obligaţia să reflecteze serios la găsirea unui înlocuitor al ducelui. Într-o vreme se gândise la Montorgueil. Omul aceste stăpânea uriaşe latifundii, dar influenţa lui în lumea politică engleză era aproape nulă. Pe de altă parte, Montorgueil nu s-ar fi resemnat a juca rolul viorii a doua. Ar fi fost mai simplu să-l includă în orbita familiei Sunderland. Montorgueil avea două fete. Una urâtă, alta drăguţă, dar prea tânără. Fata cea mare ar fi fost o bună partidă pentru Henry. Când se gândi la Henry, chipul lui Richard se întunecă. Băiatul acesta îi dădea mult de furcă. Spera totuşi să-l modeleze după voia sa. Continuatorul dinastiei Sunderland-Beauclair trebuia să fie pe măsura creatorului ei. Henry era încă necopt la minte. O dată cu trecerea anilor experienţa şi învăţăturile lui Richard îl vor cuminţi, vor face poate din el un om de — 830 —

nădejde. Dacă nu va corespunde aşteptărilor, Richard va aviza. N-ar fi exclus ca Robert să-i ia locul. Interesele dinastiei primau orice alte considerente. Succesul lui Challais rămânea pentru moment cea mai remarcabilă realizare. Richard era mulţumit că reuşise să-şi creeze o elită de colaboratori cu iniţiativă, capabili să lucreze eficient, chiar şi în lipsa lui. Da, da. Chiar şi în lipsa lui. Se simţea obosit. Avea nevoie de o lungă perioadă de repaos. Pentru a-şi uita durerile sufleteşti, unii oameni se adâncesc în muncă. Alţii se lasă doborâţi de melancolie, cad în patima beţiei, ori ajung robii stupefiantelor. În sfârşit, un mic număr de indivizi simt nevoia de linişte, de reculegere. Se izolează în tăcerea mănăstirilor, în creierii munţilor sau în ascunzişurile pădurilor. Duc o viaţă solitară de contemplaţie. Richard era prin excelenţă un om de acţiune. De la o vreme însă, aspira să se retragă departe de lume, să uite deşertăciunile el, să se dedice amintirilor Andreei. În memoria ei va renunţa – cel puţin pentru un timp – să mai lupte pentru sporirea unei averi care şi aşa era destul de mare. Nici scrisoarea lui Adrien de Beaulieu, care îi deschidea perspectiva unei iminente bătălii cu Abercrombie, nu reuşi să-i trezească spiritul războinic. Tânărul acesta, pe care şi-l alesese ginere, părea suficient de bine pregătit, pentru a face faţă furtunii. Dacă va apela la ajutorul socrului, desigur că acesta va răspunde la chemare. Dar Richard era încredinţat că nu va fi nevoie să intervină. Beaulieu promitea să fie un bun discipol. Conducea uzina de la New — 831 —

Schenectady cu un simţ al măsurii şi cu o competenţă admirabilă. Contractul încheiat cu viceregatul Noii Spanii era o dovadă a priceperii şi abilităţii sale. La o singură întrebare Richard nu putea răspunde. Îşi iubea Adrien nevasta? Viitorul va netezi poate şi asperităţile acestei căsnicii încheiate în condiţii nu prea ortodoxe. Noua concepţie de viaţă a lui Richard fusese influenţată şi de un alt factor. După moartea Andreei, luase obiceiul de a urmări cu regularitate serviciul religios duminical al bisericii protestante din apropierea reşedinţei sale. Lăcaşul acela de rugăciune îi plăcuse tocmai prin proporţiile lui modeste. Enoriaşii ascultau cu fervoare predicile pastorului Everard Deane, un tânăr inimos, cu chip de iluminat, care comunica credincioşilor mistica lui înflăcărare. Apariţia lui Richard printre obişnuiţii parohiei fu îndeosebi remarcată. Moartea Andreei şi dragostea ei până dincolo de mormânt pentru omul acesta ciudat stârnise nenumărate comentarii în cele mai diferite cercuri londoneze. În jurul lui Richard se împletise o aureolă de romantism, ce contrasta cu îndeletnicirile lui hidos de pozitive. Într-una din duminici, pastorul, care cunoştea şi respecta durerea lui Sunderland, ţinu o predică ce avea să rămână de pomină în analele parohiei sale. Reluând argumentele invocate de puritanul Baxter, cel mai vajnic apologet al sărăciei ideale proclamată de creştinismul primitiv, Everard Deane atacă violent bogăţia şi setea de aur. Cu privirile aţintite asupra lui Richard, care-l asculta cu atenţie, pastorul vorbea cu — 832 —

patos, accentuând fiecare cuvânt: — Ce însemnătate au bogăţia şi onorurile acestei lumi, pentru un suflet, care mâine, poate, se va despărţi de bunurile pământeşti şi, la chemarea Domnului, se va urca înaripat spre vămile cerului? Nimeni nu va lua cu el în mormânt bogăţiile şi cinstirile acestei lumi… Cei ce stăruiesc necurmat a-şi mări avutul pământesc se aleg cu suferinţe veşnice în lumea de apoi. Solomon a spus în înţelepciunea sa: „Dobândirea învăţăturii divine e mai de preţ decât toţi arginţii din lume”… Sărăcia în cinste şi omenie, este mai dulce decât bogăţia dobândită cu preţul păcatului. Cel care crede în robia arginţilor nu va cunoaşte mântuirea. Sufletul lui va fi de-a pururi pradă slujitorilor Gheenei. Amintiţi-vă învăţăturile Sfântului Luca. „Setea de arginţi este izvorul tuturor relelor.” Dacă te-ai înavuţit prin moştenire sau prin negoţ, foloseşte avutul acesta făcând numai bine, ajutându-ţi aproapele în suferinţă. Luaţi aminte: Nimeni nu poate servi în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi pe Mammon! Arginţii se află la temelia tuturor împilărilor şi nedreptăţilor. Arginţii sunt vrăjmaşii milosteniei. Iubitorii de arginţi sunt slujitorii păcatului. Iar Domnul Dumnezeul nostru pedepseşte pe păcătos, răpindu-i tot ce are mai drag pe lume! La rostirea acestor cuvinte, privirile pastorului căpătară ascuţiri de stilet. Richard, care se afla încă sub impresia morţii Andreei, fu pătruns de vorbele predicatorului. Dumnezeu lovise pe slujitorul lui Mammon. Sosise timpul să se reculeagă şi să mediteze. — 833 —

Mântuitorul a grăit: „Dă Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Richard dăduse totul Cezarului şi nimic lui Dumnezeu. Greşise închinându-se numai deşertăciunilor acestei lumi. Până la moartea Andreei fusese un ateu convins. Noul val de misticism îl uimea şi pe el. Nu căuta să afle cauza acestei crize sufleteşti atât de profunde. Îşi dădea vag seama că moartea Andreei îl amorţise, cufundându-l într-o apatie din care nu încerca să se smulgă. La Anglo-American Bank, la United Wheat, la uzina de armament din Cardiff, colaboratorii săi apropiaţi observaseră că marele patron lucra în silă, lăsând lucrurile să meargă de la sine. Un laisser faire, ce vădea mai degrabă un dezgust de lume şi de afaceri, decât o tendinţă liberaliste spre descentralizare, tendinţă preconizată cu atâta căldură de subalternii săi. Îl ispitea gândul să renunţe la orice activitate, să se retragă la Veneţia, şi acolo, în palatul în care Andreea îi dăruise atâtea clipe de fericire, să se adâncească în contemplare şi meditaţie. Scrisoarea primită de la Challais nu făcu decât să-i întărească această hotărâre. Queensberry, căruia îi destăinui intenţia de a se retrage la Veneţia, zâmbi cu indulgenţa oamenilor maturi pentru capriciile inofensive ale copiilor. — Nu te văd, dragă Richard, făcând pe anahoretul. Dar dacă vrei… Fă şi experienţa aceasta. În definitiv, n-ai nimic de pierdut. Mă îndoiesc însă că te vei complace în această inactivitate. — 834 —

În previziunea plecării sale în Italia, Richard hotărî să facă un gest de generozitate, chemându-l pe Henry la sine. N-avea rost să prelungească la infinit ostracizarea fiului său mai mare. Încercarea acestuia de a lua apărarea mezinului, înfruntându-şi tatăl, nu era o crimă de neiertat. Henry, care se pregătea la Oxford pentru titlul de doctor, răspunse imediat la chemarea lui Richard. Fu primit cu braţele deschise. — Dragă Henry, m-am gândit serios la viitorul tău. În curând vei împlini douăzeci de ani. A sosit momentul să păşeşti în lumea afacerilor. — Intenţionam, Sir, să-mi iau mai întâi doctoratul, îşi dezvălui Henry planurile. — Mofturi! exclamă Richard. Ţi-e deajuns titlul de Master. Ţi-am mai spus. N-am de gând să te fac profesor universitar şi nici savant. Locul tău este în vâltoarea afacerilor. Acolo pulsează viaţa. Acolo se plămădeşte societatea de mâine. — Cum doriţi dumneavoastră, Sir. Dar… — Niciun „dar”. Din clipa aceasta nu te vei mai întoarce la Oxford, decât în calitate de turist. S-a terminat cu şcoala. Pentru ceea ce-mi trebuie mie, eşti destul de învăţat. Richard se prefăcu a nu observa expresia de dezamăgire de pe chipul fiului său. Începând de azi, continuă el, te înscăunez în fruntea uzinei de armament din Cardiff. Acolo vei învăţa pe viu. Ochii lui Henry se luminară. Încrederea ce-i arăta tatăl său, oferindu-i acel post de mare răspundere, spulbera regretul pricinuit de renunţarea la — 835 —

continuarea studiilor. În prima zi a lunii mai 1800. Richard convocă o şedinţă extraordinară a tuturor elementelor de conducere din grupul de întreprinderi din Anglia controlate de el. În biblioteca palatului Montenuovo, transformată pentru circumstanţă în cameră de consiliu, se adunară cele mai proeminente figuri ale casei Sunderland. Conducătorii băncii AngloAmericane, ai societăţii United Wheat, ai uzinei Sunderland-Beauclair and Montorgueil şi ai întreprinderilor afiliate. Erau de faţă oameni de afaceri cu mare prestigiu în City, lorzi decorativi, membri şi preşedinţi ai consiliilor de administraţie şi un stol de secretari atenţi, gata să înregistreze dezbaterile şedinţei. Richard avea toate motivele să fie mândru de realizările sale. Cu treizeci de ani mai înainte păşise pe pământul Angliei înarmat doar cu o scrisoare de recomandaţie a bunicului său către Benjamin Franklin. De atunci, făcuse paşi gigantici. Oamenii aceştia care azi îi ascultau cu respect poruncile, n-ar fi catadicsit ieri să-l primească nici măcar în audienţă. Toţi participanţii ştiau că la şedinţă se vor lua hotărâri importante. În culise circula cu insistenţă zvonul retragerii temporare a lui Richard. — Ca şi Carolus Quintus, Richard SunderlandBeauclair, obosit de putere, se retrage la Palazzo Andreea, Escorialul familiei Sunderland, spuneau cu ironie răuvoitorii. Abdicând, Carolus Quintus a încredinţat sceptrul, fiului său Felipe. Cui va preda — 836 —

Mr. Sunderland conducerea vastelor sale întreprinderi? Înainte de a deschide şedinţa, Richard anunţă consiliului numirea lui Henry Sunderland-Beauclair în funcţia de director general al uzinelor de armament Sunderland-Beauclair and Montorgueil de la Cardiff. Stupoare printre candidaţii la acest înalt post. Satisfacţie pe chipul contelui Montorgueil. Proiectata logodnă dintre fiica sa, Lady Sarah şi Henry Sunderland-Beauclair îl trecuse în tabăra partizanilor acestuia. Bătrânul lord Inglesham, decanul de vârstă al adunării, în lipsa ducelui de Queensberry, reţinut în casă de o indispoziţie uşoară, întrerupse tăcerea, rostind cu glas scârţâit: — Sunt primul care ţin să felicit pe Mr. Henry Sunderland pentru înalta misiune ce i-a fost încredinţată. Tuşi de două ori, spre a-şi stăpâni astma, apoi adăugă: Nu credeţi, gentleman, că ar fi cazul să fie secondat de un personaj cu mai multă experienţă? Richard încruntă iritat din sprâncene. Bătrânul acesta ramolit, înscăunat în consiliul de administraţie al băncii numai pentru numele şi relaţiile sale îşi permitea să-i dea sfaturi. — Mylord, replică el cu tăioasă superioritate, la douăzeci şi unu de ani Mr. Pitt a fost ales deputat în camera Comunelor iar la douăzeci şi trei de ani a fost numit cancelar al Marii Britanii. — I-a zis-o bătrânei hiene, şopti Geoffrey Horncastle la urechea lui Sir Daniel Harding, colegul său din — 837 —

consiliul de administraţie al întreprinderii United Wheat. Lordul Inglesham înghiţi riposta. Nu era prudent să se supere. Ar fi riscat să-şi primejduiască jetoanele, printr-o atitudine scorţoasă faţă de Richard Sunderland, acest prodigios vlăstar al Fortunei. Şedinţa propriu zisă se desfăşură în cele mai bune condiţii. Cu alte cuvinte, marele patron expuse hotărârile sale, iar consiliul le aplaudă şi le înregistră fără a crâcni. Printre deciziile de importanţă capitală se numărau: „Acordarea unui împrumut de cincizeci de mii de lire sterline, cu dobânda de 5 la sută Regatului Danemarcei. Acordarea unui împrumut de optzeci de mii de lire sterline, cu 5,5 la sută Regatului Prusiei. Aceste două împrumuturi urmau a fi garantate de Ministerele de Finanţe respective, prin concesionarea de impozite pe termen lung. Acordarea unui împrumut de 150.000 lire sterline Băncii Angliei. Încheierea unor contracte de furnituri de arme în valoare de 120.000 lire sterline cu Ministerul de Război al imperiului Austriac. Un contract asemănător în valoare de 30.000 lire sterline, va fi încheiat cu Ministerul de Război al Regatului Prusiei. Uzinele de armament vor mai livra Angliei în cursul acestui an tunuri grele şi armament uşor în valoare de cincizeci de mii de lire sterline. United Wheat va importa din Statele Unite cinci sute — 838 —

de mii de chintale de grâu, dintre care patru sute de mii vor fi livrate Angliei, iar o sută de mii aliaţilor ei. Preţul per chintal va fi stabilit în funcţie de fluctuaţiile bursei, cu o reducere de 3 la sută faţă de cota zilei”. După încheierea şedinţei, Richard oficializă în sfârşit mult discutata sa hotărâre de a-şi lua un concediu, durata urmând a fi discutată ulterior. În timpul lipsei sale din Anglia va fi reprezentat de Mr. William McFee, care va coordona în numele său activitatea întregului grup de întreprinderi de pe teritoriul Marii Britanii. Alegerea nu fu pe placul tinerilor. William McFee împlinise venerabila vârstă de optzeci de ani. Înainte de a-şi lua rămas bun de la colaboratori, Richard le aduse la cunoştinţă că şi pe viitor va urmări cu atenţie bunul mers al casei Sunderland: Mr. McFee îl va ţine la curent, în mare, cu toate operaţiunile efectuate… În aceeaşi seară, dictă secretarilor săi o circulară, anunţând grupurile de întreprinderi din Franţa şi din Statele Unite decizia sa de a se retrage temporar la Veneţia. Wilbur Morrison avea să gireze conducerea întreprinderilor din America, iar Amaury de Beaumont-Challais pe a celor din Franţa. O săptămână, mai târziu Richard părăsi Anglia, însoţit numai de doi secretari, de majordomul casei Montenuovo şi de doi valeţi. De când renunţase la măriri nu mai avea nevoie de mulţi servitori.

— 839 —

Capitolul paisprezece Corabia „The Empress of China”, rezervată de Richard pentru folosul său personal, părăsi estuarul Tamisei într-o minunată seară de primăvară târzie. Ţărmurile Angliei se desenau limpede la graniţa dintre cerul senin, peste care asfinţitul aşternea risipitor toate tonurile de roşu şi marea opalescentă, cu valuri încununate de irizări purpurii. Pe puntea dinapoi Richard stătea rezemat de balustradă şi contempla pământul care dispărea treptat în adâncurile zării. Andreea rămăsese acolo, departe. Corpul ei, lipsit de suflul vieţii, îl va urma mai târziu, la Veneţia. În plimbările lor de odinioară prin lagune, întâlniseră un cimitir ce-şi oglindea crucile în apele azurii. Ţintirimul acela pierdut în imensitatea calmă a mării le păruse atât de încântător, încât îşi doriseră a-şi odihni în sânul lui trupurile obosite de viaţă. Nădăjduiseră că acest rendes-vous cu moartea va fi cât mai îndepărtat. Destinul găsise cu cale să împlinească înainte de vreme fantezia lor funebră, secerând-o pe Andreea. Richard era hotărât să înalţe în cimitirul acela fără nume, un monument care să depăşească splendoarea mausoleului Taj Mahal, durat la Agra de Şah Iahân pentru favorita sa, moartă ca şi Andreea în chinurile facerii. Sub bolţile de marmură tot atât de albe ca şi sufletul ei pur, Andreea se va odihni, fără ca nimeni să-i tulbure liniştea. Richard ar fi luat cu el trupul neînsufleţit. Dar se temuse de opinia publică. În stupizenia ei fără — 840 —

margini, l-ar fi asemuit cu smintita regină Juana a Castilliei, care în neţărmurita ei iubire pentru soţul ei Felipe el Hermoso, mort pretimpuriu, îi plimba corpul îmbălsămat şi înveşmântat în aur, în peregrinări fără sfârşit. De la moartea Andreei, Richard se schimbase mult. Părul îi albise, obrajii i se scobiseră, iar din colţurile gurii i se lăsaseră două dungi amare. Cu trei săptămâni înaintea plecării din Anglia, Richard expediase o scrisoare lui Guy Wragby. Îl vestea că luase un concediu mai îndelungat, pe care avea să şi-l petreacă la Veneţia. Richard îi mulţumea pentru condoleanţele trimise cu prilejul morţii Andreei. „Numai şase oameni au cutezat să înfrunte prejudecăţile, prezentându-mi condoleanţe. Tu, ducele de Queensberry, Sir Patrick şi Lady Frances Bolton, Adrien de Beaulieu şi Amaury de Challais. Credeţi că aş fi în stare să vă uit vreodată? Carul mortuar al Andreei n-a fost urmat decât de Frances-Andrew şi de mine. Potrivit ultimei ei dorinţe. A vrut, desigur, să mă scutească de încercarea penibilă de a trimite fairepart-uri care să rămână fără răspuns. Abia aştept să ne revedem, dragul meu prieten. Vom vorbi împreună despre ea. Astfel, va retrăi cel puţin în cugetele noastre. Singurul om de la care aştept un cuvânt de mângâiere eşti tu. Tu, singurul meu prieten. Nu spun vorbe mari. Dintre toţi cunoscuţii mei, ai fost singurul care nu mi-a cerut nimic. Această dezinteresare, această prietenie sinceră, mă îndeamnă să-ţi cer un — 841 —

serviciu. Vreau să te ataşez pe lângă persoana mea. De la moartea Andreei, mă simt atât de singur, încât cred că aş înnebuni dacă nu aş găsi pe cineva care sămi împartă singurătatea. Poate n-ai să mă crezi. Dar aci, la Londra, în vârtejul afacerilor, în iureşul din City, în furnicarul bursei, mă simt mai singur decât în deşertul Saharei. Te voi numi primul meu secretar, sau şeful cancelariei mele personale, ori, în sfârşit, orice titulatură îţi va conveni. Cât priveşte salariul, lasă-mă să decid eu. Nu-ţi voi da ocazie să regreţi. Îţi ofer această funcţie fiindcă ştiu că altfel n-ai avea posibilitatea să mă însoţeşti în peregrinările mele atât de costisitoare. Vom vedea împreună multe popoare şi multe ţări. Iar impresiile ţi le vei putea nota în scrisori, care vor rămâne poate printre capodoperele genului epistolar, aşa cum visai tu la Oxford. Dacă accepţi această misiune de încredere, prezintăte agentului meu din Veneţia, Messer Antonio Foscolo, de pe Calle Larga nr. 4. Îţi va achita de îndată zece mii de coroane. Din aceşti bani îţi vei achita drumul până la Viena, unde aş dori să mă aştepţi şi unde sper să sosesc către începutul lui iunie. În speranţa că nu te vei eschiva, te salut, asigurându-te de toată prietenia mea. Richard S.-B.” La 15 mai, Richard debarcă la Hamburg, iar la 18 sosi la Berlin. Se instală la hotelul „Kaiser Heinrich von Hohenstaufen” de pe Unter den Linden. Directorul Băncii Prusiei, informat de trecerea lui — 842 —

prin Berlin, îi făcu o vizită la hotel. În aceeaşi zi, se anunţă şi subsecretarul de stat la finanţe, baronul von Berg. Baronul prezentă lui Richard mulţumirile guvernului pentru împrumutul acordat Prusiei şi pentru livrările de armament. Von Berg îl mai anunţă că Maiestatea Sa Regele ar agrea să-l primească în audienţă la Potsdam. Richard ar fi preferat ca prezenţa lui la Berlin să scape neobservată. Nu se putea deroba însă de la această audienţă care avea semnificaţia unei înalte cinstiri adusă casei sale. La 20 mai se prezentă la Potsdam. Era pentru prima oară că păşea pragul acestui palat, care ilustra puternica expansiune a artei şi a culturii franceze în Germania. În anticamera cabinetului regal îşi aşteptau rândul la audienţă generali în uniformă de paradă, demnitari ai curţii, diplomaţi încărcaţi de zorzoane, miniştri acoperiţi cu decoraţii. Richard fu primit înaintea tuturor. Această favoare dădu naştere la felurite comentarii. Prin indiscreţia unui adjutant regal, se află că bărbatul înalt, falnic, cu păr argintiu şi care purta un simplu frac negru era un magnat al marii finanţe, ce acordase un important împrumut Prusiei. Friederich-Wilhelm al III-lea primi pe Richard în prezenţa mareşalului Curţii. Audienţa avu un caracter deosebit de cordial. Regele mulţumi lui Richard pentru sprijinul economic acordat Prusiei, exprimându-şi speranţa că acesta va continua şi pe viitor. Către sfârşitul audienţei, suveranul îi înmână Marea Cruce a Ordinului Vulturul Negru. — Sunt primul care vă felicită, spuse regele, — 843 —

strângându-i mâna. Richard se înclină, mulţumind cu gravitate pentru înalta distincţie. — Mi-ar face plăcere, marchize, să vă prezint reginei la primul bal al Curţii. Richard îşi exprimă regretul că nu îşi putea prelungi şederea la Berlin. Era aşteptat la Viena, unde avea de tratat afaceri importante. A doua zi, părăsi Berlinul, îndreptându-se spre Viena, pe ruta Dresda-Praga-Linz. Intrarea în Viena şio făcu la 2 iunie, după o călătorie încetinită de aglomerarea pe drumuri a convoaielor militare impuse de starea de război. În capitala Imperiului Habsburgic avu prima surpriză plăcută. Guy Wragby îl aştepta la hotelul „Römischer Kaiser”, potrivit instrucţiunilor primite de la Messer Foscolo. Întrevederea dintre cei doi prieteni fu emoţionantă. Amândoi o iubiseră pe Andreea. Dar fiecare în felul său. Richard, posesiv, imperios, dând tot, dar pretinzând să fie răsplătit cu aceeaşi monedă. Wragby, în tăcere, platonic şi împingând discreţia până acolo încât Andreea nu avusese nici umbră de bănuială asupra adevăratelor lui sentimente. Onorurile de la Berlin se repetară şi la Viena. Richard primi vizita baronului von Leinach, directorul Băncii Imperiului şi a consiliului aulic von Kastein, reprezentantul personal al cancelarului Thugut. Amândoi îi prezentară urări de bun sosit. În aceeaşi zi se anunţă şi prinţul Charles de Ligne, marele şambelan al Curţii. Prinţul voia să-i prezinte condoleanţe pentru pierderea Andreei de Montenuovo, — 844 —

pe care o văzuse pentru ultima oară în timpul trecerii ei prin Viena. Ligne împlinise şaizecişişase de ani. Ca şi ducele de Richelieu – replica sa franceză – avea reputaţia unui desăvârşit grand seigneur, format în atmosfera ultra rafinată a curţilor de la Schönbrunn, Versallies şi Peterhoff. Fusese favoritul împărătesei Maria-Theresa şi al fiului ei Joseph al II-lea, se numărase printre cei mai apreciaţi curteni ai reginei Maria Antoaneta şi ai Catherinei a II-a, ţarina tuturor Rusiilor. Ligne cunoştea personal pe mai toţi reprezentanţii înaltei nobilimi europene. La Paris, înaintea Marei Revoluţii, se împrietenise cu ducele de Lusignan şi cu soţia lui. Pe Andreea o cunoscuse de mică. Extrem de tolerant în principii, aflase povestea marii ei iubiri, fără să o condamne. Şi Richard îi fusese prezentat la Versailles. Cei doi bărbaţi se revedeau după douăzeci şi mai bine de ani. Ligne îşi purta încă tinereşte anii. Zvelt, manierat, spiritual, evoca eleganţa unei lumi apusă. Richard rămase impresionat de gestul austriacului. — Din clipa aceasta, principe, îi spuse Richard, vă rog să mă socotiţi servitorul şi datornicul dumneavoastră. Aş fi fericit dacă mi-aţi oferi prilejul să răspund aşa cum se cuvine, cuvintelor dumneavoastră pline de sensibilitate. Prinţul mai avea şi altă misiune. Maiestatea Sa Împăratul, aflând de trecerea marchizului de Beauclair prin Viena, găsise cu cale să-i manifeste augusta sa bunăvoinţă, primindu-l în audienţă. — Serviciile pe care le-aţi adus Austriei în aceste momente de grea încercare, au făcut cea mai — 845 —

frumoasă impresie Maiestăţii Sale şi Cabinetului, continuă Charles de Ligne. Richard răspunse că acceptă cu recunoştinţă să se prezinte Maiestăţii Sale. — Sunt fericit de prilejul care mi se oferă de a pleca genunchiul în faţa celui mai statornic apărător al vechii orânduiri europene, spuse el. În timpul şederii la Viena, Richard putu să-şi dea seama de nervozitatea crescândă din capitala Imperiului. Războiul care izbucnise iarăşi cu violenţă, după o scurtă epocă de pace precară, nu se desfăşura în condiţii optime pentru Austria. Prusia se retrăsese din luptă. Coaliţia încheiată între Marea Britanie, Imperiul Ţarilor şi Imperiul Austriac nu dăduse rezultatele aşteptate. După o serie de succese militare răsunătoare, obţinute de mareşalul Suvorov – comandantul suprem al trupelor aliate – ţarul Paul I, nemulţumit de partenerii săi, hotărâse să se retragă din coaliţie. Imperiul Austriac rămăsese să facă singur faţă presiunii formidabile a forţelor napoleoniene. Anglia, care exercita cu vigilenţă poliţia mărilor, nu era de mare folos pe continent. Lombardia, recucerită de Suvorov într-o companie fulger, desfăşurată ca un marş triumfal, schimbase iarăşi stăpânul fiind pentru a doua oară invadată de trupele generalului Bonaparte. Coloanele franceze convergeau spre inima Imperiului. La Viena se luau grabnice măsuri defensive. Mii de voluntari se înrolau pentru apărarea capitalei. Studenţi, negustori, meşteri, oameni din popor, nobili, — 846 —

îmbrăcau uniforma militară. Beliciştii intransigenţi cereau să se ducă lupta până la capăt. Nicio concesie francezilor! Mai bine moartea! În schimb, pacifiştii pretindeau a se împiedica un măcel inutil. Guvernul prezidat de baronul Thugut, duşmanul înverşunat al Franţei revoluţionare, era susţinut de partizanii războiului, în frunte cu împărăteasa. Arhiducele Kan şi contele Ludwig von Cobenzl, exponentul diplomaţiei austriece, luptau pentru răsturnarea guvernului, preconizând înţelegere cu Franţa. În acea epocă de grave frământări, Richard fu primit la Schönbrunn de către împăratul Franz al II-lea. Unsul lui Dumnezeu pe tronul milenar al Habsburgilor avea priviri neastâmpărate, obositor de mobile. Obrazul îi era agitat de un uşor tremur. Brusc, în gesturi şi în vorbe, avea totuşi un fel prietenos de a se purta. Franz al II-lea de Habsburg se arătă mai amabil decât regele Prusiei. Conferi lui Richard insignele civile ale Ordinului Maria-Theresa, în gradul de Mare Cruce, proprio motu, şi în semn de înaltă preţuire, îi făcu onoarea de a-l plimba prin parcul palatului în văzul tuturor curtenilor. În aceeaşi seară, Richard se destăinui lui Wragby. — Împăratul a încercat să reediteze cu mine stratagema Regelui Soare faţă de bancherul Samuel Bernard. Visteria Franţei era goală. Regele a invitat la Marly pe financiar, care până atunci nu se arătase prea darnic. L-a plimbat prin parc, arătându-i tot ce era demn de arătat. Bietul evreu, copleşit de cinstea — 847 —

pe care i-o făcea cel mai mare monarh al lumii, a deschis baierele pungii. Banii împrumutaţi nu i-a mai văzut însă niciodată. Samuel Bernard, care fusese atât de orbit încât nu ceruse nicio garanţie, a murit ruinat. Eu n-am de gând să cad în aceeaşi cursă. Vei vedea. Mâine, sau poimâine, voi primi vizita directorului Băncii Imperiului sau a Ministrului de Finanţe, caremi vor solicita un nou împrumut. — Şi ai de gând să-l acorzi? — Dragul meu, ştii prea bine că nu mai joc un rol activ. Pot cel mult să-l sfătuiesc pe McFee să acorde împrumutul, bineînţeles cu dobânzi mari şi garanţii serioase. Wragby se uită cu admiraţie la prietenul său. — Eşti extraordinar, Richard. Dacă aş fi fost în locul tău, m-aş fi bâlbâit… — De ce? Împăratul e om ca şi mine. În vreme ce îmi făcea complimente, îmi ziceam: „Rău trebuie să fie strâns cu uşa, dacă îmi arată atâta amabilitate…” În dimineaţa următoare, Richard căpătă confirmarea raţionamentului său. Prinţul de Ligne îi comunică vestea groaznicei înfrângeri pe care trupele austriece, comandate de generalul Melas, o suferiseră la Marengo. În aceeaşi zi, şeful visteriei statului îi făcu o vizită la hotel. Înaltul demnitar solicită noi şi importante credite. Richard ridică diplomatic obiecţiuni, pentru a-şi sili interlocutorul a face concesii sporite. În cele din urmă căzură de acord. Banca Anglo-Americană avea să acorde Imperiului un împrumut de zece milioane coroane, cu dobândă de 7,54%. Uzinele Sunderland and Montorgueil din — 848 —

Anglia şi The First American Gun Factory din Statele Unite urmau să furnizeze armament în valoare de şase milioane coroane. Aceasta fu ultima tranzacţie încheiată de Richard. Tentaţia fusese prea mare şi ocazia prea frumoasă, ca să le poată rezista. Nu avusese în vedere decât prosperitatea familiei şi a întreprinderilor sale. Pe viitor, nu se va mai amesteca în conducerea lor. Va lăsa lucrurile să meargă de la sine. În ultima săptămână pe care o petrecu la Viena, gazda oferi în onoarea sa un banchet, precedat de un concert dirijat de Beethoven, un tânăr compozitor în plină ascensiune. Herr Beethoven prezenta în primă audiţie o simfonie proprie. Richard ezitase să asiste la concert. — Nu ştiu dacă în situaţia mea, îmi pot permite asemenea distracţii. Ligne se grăbise să-l asigure că temerile lui erau neîntemeiate. — Muzica lui Beethoven are un caracter sobru. Este păcat să treceţi prin Viena, fără să ascultaţi una din capodoperele acestui tânăr. Se vor prăbuşi regate şi imperii, numele iubitului nostru suveran şi al generalului Bonaparte vor fi date uitării. Dar geniul lui Beethoven va supravieţui mileniilor. După ce-l veţi asculta îmi veţi da dreptate… În ceea ce priveşte banchetul, am invitat câţiva bărbaţi de stat dornici să vă cunoască. Dietriechstein, Lobkowitz, Schwarzenberg, Appony, Batthyani, Esterhazy, Colloredo, Cobenzl şi Trautmansdorf. Cele mai reprezentative figuri ale Imperiului… Să-l remarcaţi în — 849 —

special pe Cobenzl. Se pare că el va lua locul cancelarului Thugut… Concertul nu fu pe placul lui Richard. Simfonia lui Beethoven îi păru prea zgomotoasă. Deprins cu muzica armonioasă, dantelată, a secolului al XVIII-lea, nu gustă sonorităţile impunătoare şi masive ale simfoniei. Îl impresionă mai mult personalitatea compozitorului. Scund şi îndesat, Beethoven avea fruntea largă, umbrită de streaşină unui păr negru, des şi încurcat. Ochii expresivi, de un albastrucenuşiu, contrastau cu obrazul roşcovan. Nasul scurt, aproape pătrat, fălcile puternice, bărbia colţuroasă îi dădeau înfăţişarea unui cap de leu. Dirija transfigurat. Muşchii încordaţi ai feţei, vinele albastre, care zvâcneau în dreptul tâmplelor, gesturile precise, hotărâte, se integrau în desfăşurarea năvalnică a simfoniei. — Are strălucirea lui Haydn şi eleganţa lui Mozart, spuse Lobkowitz. — Îi depăşeşte pe amândoi în forţă şi măreţie, declară cu convingere Ligne. — N-am nimic de zis în privinţa lui Mozart. Cât despre Haydn, fac rezerve. Pe Haydn nu-l egalează oricine, spuse prinţul Esterhazy, care nu admitea ca protejatul casei sale să fie pus în inferioritate. — Esterhazy, te pripeşti, zise prinţul Schwarzenberg. Dacă vrei să-ţi asiguri nemurirea, creându-ţi reputaţie de Mecena, finanţează-l pe Beethoven. E cel mai bun plasament. Tragi o poliţă asupra posterităţii. — 850 —

— De ce n-o faci dumneata Schwarzenberg? — De ce? Caii mei de cursă mă costă atât de mult… — Mai e şi altceva, interveni un diplomat încărcat de decoraţii, artiştii care trăiesc în belşug, se dedau lenii. Mizeria e pentru ei cel mai eficace stimulent… După concert, invitaţii trecură în sala banchetelor. Locul lui Richard era la dreapta amfitrionului. În stânga acestuia se afla prinţul Trautmansdorf, marele maestru al Casei Imperiale. În faţa contelui Batthyani se afla diplomatul Ludwig von Cobenzl, care dezlănţuise o aspră filipică împotriva incapacităţii guvernului şi a şefului său, baronul Thugut. Pudrat, frizat, scorţos, în uniforma lui constelată cu diamante, Cobenzl se iţea pe scaun, voind să pară mai înalt decât era în realitate. Cobenzl fu extrem de atent cu Richard. Prevăzător, ca orice diplomat cu experienţă ţinea să-şi atragă simpatia acestui om ale cărui milioane i-ar fi putut servi la nevoie… Trei zile după banchet, Richard părăsi Viena îndreptându-se spre Veneţia. În vreme ce trăsura îl legăna pe drumurile şerpuite ale Carinthiei, Richard vorbea cu oarecare melancolie: — Dragul meu Wragby, din momentul acesta începe adevărata mea vacanţă. Se poate spune că mi-am încheiat cariera într-o apoteoză de onoruri. Richie Sunderland, studentul de la Oxford, a muncit, a adunat ban peste ban, şi către bătrâneţe regii şi împăraţii l-au primit, cinstindu-l cu prietenia lor. E ca într-o poveste moralizatoare, scrisă pentru cei mici. Munciţi, puneţi bănuţii la puşculiţă şi împăraţii vă vor primi şi pe voi la dreapta lor. Ei, ce zici, Wragby? — 851 —

— Ai dreptate să fii mândru, Richard. — Ciudat! Satisfacţiile pe care le gust azi nu au imensitatea visurilor din tinereţe. Idealurile împlinite îşi pierd din frumuseţe. În tot timpul călătoriei, pluti pe chipul lui Richard o umbră de tristeţe. Wragby nu reuşi s-o spulbere, cu toate glumele sale. Richard era înclinat spre confidenţe: — De la moartea Andreei, am început să resimt lipsa copiilor. Ai putea să mă întrebi, de ce nu am luat cu mine pe niciunul din ei. Henry a preluat conducerea uzinei de la Cardiff. Georgina îşi îndeplineşte îndatoririle de soţie alături de Beaulieu. Robert învaţă la Eton, Charles la Harrow. Pe FrancisAndrew, care abia a împlinit şase ani, nu-l puteam târî după mine. Deşi e preferatul meu, am fost silit să-l las la Londra. Dar e pe mâini bune. Guvernanta lui, contesa de Vigneaux, fostă doamnă de onoare a Mariei Antoaneta, se ocupă şi de Gerald. Acum câteva zile Gerald a împlinit un an. Richard oftă adânc. — Tristă aniversare. Din cauza lui s-a prăpădit Andreea. Nu ştiu dacă mă înţelegi, dar pe copilul acesta am ajuns să-l urăsc. Îmi dau seama că e un simţământ condamnabil, dar nu reuşesc să-l înfrâng. Poate n-ai să mă crezi. De la naşterea lui nu l-am văzut decât o singură dată, şi atunci pe fugă… La 5 iulie, aproape de oră prânzului, sosiră la Veneţia. Oraşul părea căzut în amorţeală. Pe Riva degli Schiavoni, pe Molo, în Piazzetta San Marco, abia dacă — 852 —

răsunau paşii câte unui trecător. Din cerul de plumb se revărsa torent de raze fierbinţi. Clădirile de pe Canale San Marco, văzute prin pânzele reverberaţiilor solare, aveau un tremur ireal de miraj. În gondola ce-i conducea spre Palazzo Andreea, Messer Antonio Foscolo le vorbi cu amărăciune: — Oraşul acesta a murit, Sir. Din ziua când şi-a pierdut independenţa, inima Veneţiei a încetat să mai bată. Bogăţiile de odinioară s-au spulberat. Soldaţii lui Napoleon au jefuit operele de artă care făceau mândria oraşului. Zbirii lui Thugut nu ne lasă nici să respirăm. În Veneţia nu se mai aud cântece. Tineretul a uitat să mai danseze. Carnavalul nu mai trăieşte decât în amintiri. Palatele zac zăvorâte. De grumazul leului din San Marco atârnă steagul cu vulturul bicefal habsburgic… Veneţia a murit, Sir… Şi Richard simţea apăsarea din atmosferă. Nu avea curajul să-l întrebe pe messer Foscolo cum arăta palatul, după ce soldaţii francezi îl prădaseră de colecţiile sale de artă. Nici Foscolo nu-i vorbi despre acest subiect. S-ar fi zis că îi era teamă să ridice vălul lăsat asupra unui trecut care trebuia dat uitării. Abia când ajunseră la Palazzo Andreea şi intendentul le deschise larg porţile, Richard îşi putu da seama de proporţiile dezastrului. Tapiseriile fuseseră smulse de pe pereţii care îşi etalau indecent goliciunea. Soclurile, văduvite de statui, evocau nişte pietre funerare. Dispăruseră şi mobilele de preţ. Încăperile uriaşe păreau nişte hale pustii. Pânzele de păianjen se ţeseau în voie. Paşii stârneau ecouri sinistre prin saloanele prăfuite. Palazzo Andreea — 853 —

ajunsese o ruină vetustă. Servea de lăcaş numai şoarecilor, bufniţelor şi liliecilor. Richard era consternat. Durerea din primele momente lăsă locul unei revolte care porni să crească năvalnic. — Bonaparte mi-o va plăti. N-am să i-o iert niciodată. Nici lui şi nici tâlharului de Masséna. Wragby, vom avea de lucru. În memoria Andreei, trebuie să fac ordine în casa aceasta. Palazzo Andreea a fost cuibul ei. Voi face din Palazzo Andreea un sanctuar. Păstră câteva clipe tăcerea. — Îl voi restaura, Wragby. Îi voi reda vechea splendoare. Chiar dacă va trebui să răscolesc Italia, chiar dacă va trebui să cheltuiesc o sută de mii de lire sterline… Două sute… Cinci sute… Vorbea cu exaltare crescândă. Era mulţumit că va avea prilejul să-şi consume energia. — De mâine, Wragby, ne aşternem pe lucru. Mă tem că pentru câteva zile va trebui să-mi acorzi ospitalitate… În actuala sa stare, Palazzo Andreea nu poate fi locuit…

— 854 —

Capitolul cincisprezece Unui gentelman nu-i e îngăduit să muncească, spuse sentenţios George Brummell. Munca e josnică. Degradantă. Pe un adevărat gentelman îl preocupă numai moda, linia hainei sale, ultimele spectacole, expoziţiile, recepţiile frecventate de lumea bună şi cronica mondenă a ziarelor. Menirea lui e să-şi plimbe eleganţa, să rostească vorbe cu duh, să colecţioneze obiecte de artă, să joace cărţi pe sume mari, să catadicsească a face curte femeilor frumoase. Pe scurt, un gentelman trebuie să fie o podoabă a Societăţii. Beau Brummell se adânci în fotoliul său de răchită şi cu un aer de nepăsare prinse în raza vizuală a lornionului pe o tânără şi încântătoare femeie care sorbea o oranjadă în mijlocul unul grup de admiratori. Pe întinsa şi proaspăta peluză a parcului, sute de invitaţi se plimbau, consumau băuturi răcoritoare şi dulciuri servite de lachei înmănuşaţi, cochetau, îşi etalau veşmintele, vorbeau cu aer obosit despre ultima recepţie a ducesei X, sau despre câştigătorul Derbyului. În vreme ce orchestra revărsa dintr-un pavilion chinezesc ploaie de armonii siropoase. — Incontestabil, continuă Brummell cu aceeaşi elegantă nepăsare, reuniunile mondene sunt masacrant de plictisitoare. Totuşi, le prefer unei vieţi de muncă stupidă şi întunecată. Décidément, mes amis, hotărârea lui Henry de a renunţa la privilegiile sale de gentelman şi de a se îngropa în biroul îmbâcsit de praf al unei fabrici, depăşeşte capacitatea mea de — 855 —

înţelegere. — Dragul meu George, spuse Henry Sunderland, cu ton de scuză, sunt de acord. Dar pentru a duce traiul preconizat de tine, e nevoie de bani. De mulţi bani… — George a rezolvat această problemă în chipul cel mai simplu, zise lordul Alvanley râzând. A renunţat să-i mai acorde atenţie. Iar când necesităţile triviale ale vieţii devin prea ţipătoare, recurge la o soluţie care va rămâne veşnic valabilă. Împrumută. — Împrumuturile trebuie restituite, replică Henry prozaic. — Când vrei să le restitui, joci la club. Dacă dai lovitura la ruletă sau la faro, plăteşti datoriile. Dacă pierzi, laşi creditorii să aştepte, zise Alvanley. Deunăzi, m-am întâlnit cu tânărul Charles Buxton, fiul arhimilionarului din City. Era indignat. Ceruse tocmai lui George restituirea unei datorii de cinci sute de guinee. Aceasta i-a răspuns cu obişnuita-i nepăsare: „Ce-ţi mai trebuie banii? Nu e de ajuns că ţi-am făcut cinstea de a accepta un împrumut de la dumneata?” Un râs vesel, plin de simpatie pentru spirituala ripostă a lui Beau Brummell, molipsi întreg grupul de prieteni. — Ei, da! Nu are oricine prezenţa de spirit, aplombul şi prestigiul lui George, declară Henry cu sinceră admiraţie. — Nimic de zis. Beau Brummell e un exemplar unic în fauna mondenă a Londrei, interveni Pierrepoint. George Brummell zâmbi cu satisfacţia condescendentă a unui suveran flatat de curtenii săi… — Da, da, m-ai dezamăgit, Henry, reluă el vechea — 856 —

temă. Voiam să fac din tine un gentelman adevărat. — George, îţi pierzi vremea, interveni Alvanley. Fii sigur, Henry e îndurerat că a căzut în disgraţia ta. Dar se teme şi mai mult de ostracizarea tatălui său. Sunt informat că marchizul de Beauclair nu tolerează promovarea spiritului de independenţă. — Alvanely! rosti Henry, cu reproş. — De ce te superi, Sunderland? Acesta e adevărul. Nu te exilezi pe degeaba la Cardiff. — Sigur că nu se exilează pe degeaba, rosti caustic ducele de Beaufort. La Cardiff va cânta serenade fiicei lui Montorgueil. — Serenadele vor fi destinate urâţeniei sau milioanelor ei? Henry plecă întristat de la acest garden party. Acceptând direcţia uzinei de la Cardiff, devenise un paria pentru aceşti tineri nobili care-şi făureau o glorie din aurita lor lenevie. Părăsi Londra fără să fi îndrăznit a face o vizită de bun rămas lui Brummell, idolul său. Se temuse că valetul acestuia îi va ieşi în întâmpinare şi cu obrăznicia subtilă a servitorului stilat, îi va spune: „Domnul nu este acasă”, lăsând însă a se înţelege contrariul. Ultima discuţie purtată cu Brummell şi cu prietenii acestuia echivalase cu o expulzare, cu o concediere ruşinoasă… Drumul până la Cardiff îl parcurse într-o stare de spirit întunecată. Se simţea mai nenorocit decât un condamnat dus la spânzurătoare. Pentru ce studiase cu atâta râvnă la Oxford? La ce-i folosea diploma de — 857 —

Master? Îi era frică de fabrică, de oamenii de acolo, de necunoscut. În ziua în care tatăl său îi vestise hotărârea de a-l înscăuna director al uzinei de la Cardiff, Henry încercase un simţământ de fericire. Această alegere îi sporise încrederea în sine. Dar euforia nu durase mult. Teama, îndoielile, încolţiseră iarăşi, ca buruienile într-o grădină prost plivită. La 2 iulie aproape de ora prânzului ajunse la Cardiff. Prima impresie fu dezastruoasă. Îl îngrozi oraşul cu case cenuşii, mânjite de funingine, cu străzi strâmte, întortocheate, murdare, lipsite de pitoresc. Locuitorii erau atât de cenuşii ca şi clădirile hidoase şi fără stil, ca şi cerul veşnic acoperit cu palele de fum răspândite în vârtejuri din coşurile fabricilor şi, din furnalele înalte de dincolo de periferii. Trăsura străbătu oraşul, apoi se îndreptă spre nord, printr-un labirint de uliţe prost pavate, cu case mici, înghesuite unele într-altele, cu prăvălii şi cârciumi sărăcăcioase. Mirosea a fum, a bălegar, a gunoaie. Un miros greu, acru, dezgustător. Henry era consternat. În oraşul acesta infect, de coşmar, va fi el silit să trăiască? Îi era sortit să respire numai aerul acesta puturos, pe care nici vecinătatea mării nu reuşea să-l purifice? Zi de zi va vedea numai mutrele acestor oameni mohorâţi, prost îmbrăcaţi, hidoşi ca nişte troglodiţi? În vreme ce-l munceau gânduri negre, în ton cu fumul ce îmbâcsea văzduhul, apăru în zare o aglomerare de clădiri, mari şi mici, de hale, de schelării informe, de furnale înalte în plină activitate. — 858 —

Cât era de diferit acest spectacol haotic, întunecat, opresiv, de priveliştea calmă a coastelor britanice, înconjurate de parcuri verzi, odihnitoare ochiului… Drumul fu brusc zăgăzuit de un gard din cărămidă înalt de cel puţin patru metri şi lung cât zarea. Trăsura nu-şi încetini mersul. O poartă înaltă de fier, cu drugi, se deschise în calea echipajului, care intră în trap întins în vasta curte a uzinei. Portarul stătea încovoiat, cu pălăria în mână. Recunoscuse trăsura patronului. Numai vizitiul îi răspunse la salut. După zece minute de mers printr-un dedal de clădiri, unele vechi, înnegrite de vreme şi de funingine, altele noi, abia terminate, ori încă netencuite, trăsura opri în dreptul unui pavilion cu etaj şi puzderie de ferestre. Cu inima zvâcnind de emoţie, Henry urcă cinci trepte şi pătrunse într-un hol pardosit cu lespezi de piatră, în care răspundeau două coridoare ce duceau spre aripile clădirii. O scară lată urca la etaj. Un uşier în haine negre, roase la coate şi la genunchi, îl întâmpină cu aer important. — Pe cine căutaţi? — Pe Mr. William Track. Uşierul tuşi, dregându-şi glasul. — Va trebui să aşteptaţi. Mr. Track e în conferinţă. Luaţi loc, zise el arătându-i câteva bănci aliniate de-a lungul pereţilor. — Anunţă pe Mr. Track… — Am ordine precise să nu tulbur şedinţele, spuse uşierul, cu importanţă. Dacă nu aveţi timp de aşteptat, reveniţi mâine. — 859 —

Henry începu să fiarbă. Ca mai toţi timizii, era iute la mânie. — Comunică lui Mr. Track că Mr. Henry Sunderland vrea să-i vorbească. Dacă cineva l-ar fi izbit pe uşier cu o măciucă în moalele capului, reacţia n-ar fi fost mai bruscă. Se încovoie umil, obrajii supţi i se înverziră, iar vorba-i bâlbâită ieşi anevoie din gâtlej: — Mr. Henry… Sunderland! Imediat… Sir! Imediat!… Şi fără să mai ezite, o luă la picior spre sala de şedinţe. Înainte de a se angaja pe coridor se opri şi se întoarse spre Henry: — Binevoiţi a mă urma, Sir! Cu îngăduinţa dumneavoastră, vă conduc la Mr. Track. Mânia lui Henry se topi. Aşteptase cu groază această întâlnire. Nu-i ieşea din minte expresia de ciudă şi ură din ochii lui Track, cu prilejul memorabilei şedinţe de la Londra, în cursul căreia Richard anunţase înscăunarea fiului său în fruntea uzinei de armament. Track, care girase până atunci direcţia fabricii, avusese impresia că e deposedat de un drept câştigat. Uşierul se opri în dreptul uneia din uşile aliniate de-a lungul coridorului şi intră fără să mai ciocănească. Apariţia lui în sala de conferinţe, în pofida ordinelor straşnice, făcu pe Wiliam Track, care prezida şedinţa, să se încrunte ameninţător. — Ce cauţi aici? — Mr. Henry… Sunderland… Sir! bâigui uşor emoţionat. Zeci de perechi de ochi se îndreptară brusc spre — 860 —

uşă. William Track se ridică de pe scaunul său, mergând în întâmpinarea lui Henry. Acesta aştepta în prag. — Bine aţi venit, Mr. Sunderland, i se adresă Track cu falsă familiaritate. Nu găsise cu cale să utilizeze formula Sir, ce implica respect şi ploconire. Henry prinse nuanţa. — Gentlemen, se adresă Track subalternilor orânduiţi în jurul mesei lungi, a sosit noul nostru director. Poftiţi, Mr. Sunderland. Eram tocmai în conferinţă. Voi profita de acest prilej, spre a vă prezenta pe viitorii dumnevoastră colaboratori. Într-un zgomot prelungit de scaune deplasate, personalul în subordine se ridică în picioare. Prin faţa lui Henry, căruia Track îi oferi locul de cinste, defilau confuz fel de fel de figuri necunoscute. Înregistra ca prin vis o înşiruire de nume, unele banale, altele ciudate, fără a reuşi să reţină vreunul. — Gentlemen, întrerupem conferinţa, se adresă Track subalternilor. O vom continua mâine. Dacă nu v-a obosit călătoria, Mr. Sunderland, puteţi începe prin a inspecta fabrica. Henry nu avea chef de inspecţii. Dar s-ar fi făcut de râs, respingând propunerea lui Track. Urmat de un impozant stat-major, alcătuit din personalul de conducere al uzinei, vizită pavilionul administrativ, birou după birou. Funcţionarii slăbănogi, umili, îl salutau servil, abia îndrăznind să-l privească pe sub sprâncene. Track sugeră apoi a se începe inspecţia uzinei, printr-o trecere în revistă a furnalelor înalte. William Track îl conduse la rezervoarele de minereu. — 861 —

Henry privi îndelung uriaşele cumulatoare susţinute de schele metalice şi de coloane de fontă. Sub fiecare rezervor se aflau trape care puteau fi manevrate printr-o pârghie. Încărcătorii, negri de praf şi de funingine, împingeau vagonetele sub rezervoare, manipulau pârghiile deschizând trapele din care porneau să se surpe grindină de bulgări, proiectaţi cu forţă de presiunea exercitată de masele de minereu suprapuse. Majoritatea muncitorilor aveau contuziuni pe faţă, pe mâini, pe braţe. Unii şchiopătau. — Ce e cu oamenii aceştia plini de vânătăi? S-au încăierat la băutură? întrebă Henry indignat. — Uşoare accidente de muncă, replică Track. Încărcătorii sunt adeseori loviţi de bulgării de minereu care se scurg din trape. Eh, riscurile meseriei! Sunt plătiţi pentru asta. Acum două săptămâni, surparea accidentală a minereului a prins dedesubt pe un încărcător. După trei ore de eforturi l-am scos grav rănit de sub masa de bulgări. În aceeaşi zi a murit la infirmerie. Henry înghiţi anevoie în sec. — O încărcătură mijlocie pentru un furnal înalt, explică Track, este alcătuită din douăsprezece boghiuri de minereu. În douăsprezece ore se succed aproximativ douăsprezece încărcături. La furnal lucrează, după cum vedeţi, trei încărcători, care manipulează zilnic aproximativ două sute de mii de kilograme de minereuri şi cocs. Vă închipuiţi. Nu e o muncă uşoară. Când ies din schimb, şalele, mâinile, picioarele le sunt înţepenite, articulaţiile dureroase. — 862 —

Iarna, munca e şi mai grea. Minereul îngheaţă în rezervoare. Ca să cadă în vagonete, trebuie desprins cu ajutorul unor bare de fier. Vagonetele nu aşteaptă. Dacă nu e respectat timpul, pleacă goale mai departe. Schimbul e de douăsprezece ore. De la şase de dimineaţă, la şase seara şi invers. La fiecare cincisprezece zile, încărcătorii lucrează douăzeci şi patru de ore fără întrerupere. În jurul furnalelor înalte domnea o căldură infernală. În câteva minute, cămaşa lui Henry se muie de transpiraţie. Băieţandri nevârstnici, goi până la brâu şi slabi de li se numărau coastele, împingeau vagonetele, încărcau furnalul, în care fonta fierbea ca într-un vulcan gata să erupă, activau maşinile de suflat, întreţinând jăraticul. — În furnalele înalte, continuă Track, fonta se naşte din fuziunea minereului cu carbonul din cocs, la care se adăugă un calcar al cărui rol este să uşureze combinarea acestor elemente. Furnalul înalt cuprinde – foarte pe scurt – un orificiu pe unde se revărsă încărcătura, un creuzet în care se face fuziunea şi se separă fonta de părţile impure, şi în sfârşit, un jgheab prin care fonta se scurge afară. Dacă doriţi, ne putem urca într-o zi pe schele, pentru a asista – de aproape – la aceste operaţii. Henry îl privi pe jumătate năuc. — Da. Da! Desigur, într-una din zile ne vom urca pe schele. Se feri însă a fixa un termen. Îl impresionaseră penibil eforturile conducătorilor de vagonete care, din — 863 —

înaltul schelelor, vărsau minereul în gurile furnalelor. Obrajii le erau scorojiţi de căldură. Toţi erau spâni. Genele şi sprâncenele le arseseră de mult în lumina roşie a furnalelor, ochii lor păreau răni deschise. — Jăraticul, reluă Track, este întreţinut de un aşazis vânt, cu o temperatură de opt sute de grade şi cu presiune de şapte sute de cai vapori, trimis de către maşinile de pompat. Căldura aceasta este rezultată din arderea gazelor produse din combustiunea cocsului şi a minereului. Gazul, în care oxidul de carbon domină, iese prin orificiul furnalului înalt. El serveşte şi la încălzirea cazanelor cu aburi, care sunt generatoarele, din maşinile de pompat. Pe Henry îl irita tonul doctoral cu care Track debita aceste explicaţii. Nu-i plăcea să fie pus în postura unui elev; a unui începător, de faţă cu atâţia oameni, ce trebuiau să-l recunoască de stăpân. Subiectul era totuşi fascinant. Activitatea titanică, din uzină, cunoscută de Henry numai din citit, începea să-l intereseze. — După cum ştiţi şi dumneavoastră, zise Track, focul din furnalele înalte nu se stinge decât în timpul reconstrucţiei cuptorului. Adică o dată la cincisprezece-douăzeci de ani. Henry conveni în sinea lui că Track se afla în elementul său. Ca şi legendarul Vulcan, stăpânea furnalele înalte, le înţelegea, dirija cu uşurinţă imensa lor putere. Capul lui pătrat, fălcile proeminente, corpul de atlet, muşchii puternici, care jucau făcând parcă să-i plesnească hainele, îi dădeau aspectul unui om al — 864 —

cavernelor, îmbrăcat în veşmintele secolului al XVIIIlea. Deodată, Henry fu cuprins de ameţeală. Oboseala, căldura înăbuşitoare, lumea care se agita în jurul său, ca într-o viziune de iad, îl făcu să simtă un gol în stomac şi o slăbiciune crescândă în picioare. Spre ruşinea lui îi veni să verse. Abia se stăpânea să nu se dea în spectacol. Vorbele lui Track îi ajungeau până la ureche într-un murmur nedefinit. Gâfâitul ritmat al maşinilor de pompat îi izbea timpanele, întrecându-se cu zvâcnetul metalic al scripeţilor, vuietul cazanelor sub presiune, se învârtejau într-o cacofonie ameţitoare. Henry simţea cum se pierde. Închise ochii. Făcu un suprem efort ca să nu cadă. Deodată, simţi sprijinul unei mâini puternice, care îl prinse protector de braţ. — Socotesc că ar fi cazul să întrerupeţi inspecţia, Mr. Track, auzi el un glas cu rezonanţe adânci, de bas. E trei şi un sfert. Ar trebui să prânziţi, Mr. Sunderland. Vă aşteaptă masa. — Mă gândeam, Mr. Hutchinson, să terminăm cel puţin cu furnalele înalte, spuse Track. — N-au intrat zilele în sac, mâine-poimâine aveţi timp berechet. O întreprindere minieră şi industrială de asemenea proporţii nu se ia în primire în douăzeci şi patru de ore. Mai ales când cuprinde toată filiera operaţiunilor de la extragerea minereului până la expedierea pieselor finisate… — Dacă Mr. Sunderland găseşte cu cale să întrerupem… — Desigur, nu-i aşa Mr. Sunderland? întrebă — 865 —

bărbatul cu voce de bas. — Da da, lăsăm restul pe mâine, bigui Henry. Abia se mai ţinea pe picioare. Ai dreptate, Mr… Hutchinson… — Cu permisiunea dumneavoastră, spuse Hutchinson, vă conduc la locuinţa care vi s-a amenajat. — Să mergem, să mergem, murmură Henry. După o supremă sforţare, se adresă însoţitorilor săi. — Gentlemen, continuăm mâine. Puteţi pleca şi dumneavoastră la masă. Mergi cu mine, Mr. Track? — Aş prefera să mai rămân. Trebuie să verific funcţionarea furnalului şapte; ne-a cam dat de lucru. Aglomerările de zgură depozitate pe pereţii creuzetului, nu se desprind în ciuda eforturilor noastre. Vreau să mai fac o încercare. Să dau vântului maximum de presiune… — Bine, Mr Track. Te las, zise Henry. Ne revedem mâine. Mr. Hutchinson, sunt al dumitale. Herbert Hutchinson, şeful serviciului administrativ era un om abil care ştia să profite de împrejurări şi de relaţii. Dacă ar fi intrat în serviciul diplomatic, ar fi ajuns desigur un personaj de mare suprafaţă. Originea lui era modestă. Bunii şi străbunii săi munciseră în uzinele conţilor de Montorgueil fără a se alege cu vreo brumă de avut, după secole de trudă. Herbert Hutchinson, al cincisprezecelea copil din douăzeci şi cinci de fraţi, hotărâse să se smulgă din mediocritatea vieţii de minier şi, fără să ţină seama de tradiţie familială, intrase la vârsta de treisprezece ani — 866 —

grăjdar în serviciul bătrânului conte de Montorgueil. Tânărul Herbert îşi muncise multă vremea mintea, căutând să se facă remarcat de stăpân. În cele din urmă, găsise mijlocul potrivit. Tăiase pe dracul în patru, se pusese bine pe lângă grăjdarul-şef, purtase bileţelele dulci ale primului vizitiu, făcuse diferite servicii mărunte majordomului, reuşind să se vadă înălţat în funcţia de groom la trăsura de vânătoare a contelui. Acesta îi remarcase din primele momente inteligenţa precoce, devotamentul, graba cu care executa poruncile, zelul său în îndeplinirea atribuţiilor. În curând, contele îl trecuse în serviciul său personal, numindu-l ajutorul primului valet de cameră. Din momentul acela, tânărul Herbert urcase treaptă cu treaptă scara demnităţilor domestice. Fiindcă era dezgheţat şi se pricepea la socoteli, contele îl trecuse mai târziu asistent al bucătarului-şef. Până la intrarea lui Herbert în noua slujbă, bucătarul-şef furase ca în codru, clădindu-şi o casă cu etaj, la Liverpool. Din ziua în care Herbert luase în primire verificarea socotelilor, cheltuielile gurii scăzuseră ca prin farmec, cu mai bine de cincizeci la sută. Plăcut surprins de acest rezultat, contele îi încredinţase misiunea de administrator al casei sale, post de mare răspundere. Flăcăul se achitase deasupra oricăror aşteptări. La douăzeci de ani, Herbert Hutchinson devenise administrator secund al oţelăriilor Montorgueil, unde de asemenea făcuse minuni, căpătând reputaţia unui om integru, foarte priceput în depistarea găinăriilor. — 867 —

La moartea bătrânului conte, urmaşul acestuia, actualul purtător al titlului, îi acordase aceeaşi încredere, numindu-l administrator-şef al minelor de fier şi cărbuni. La înfiinţarea uzinei de armament Sunderland-Beauclair and Montorgueil, Herbert primise în sfârşit funcţia deosebit de importantă de director administrativ. În cadrul activităţii sale intra şi controlul asupra întregului personal. La patruzeci şi cinci de ani, Herbert Hutchinson căpătase embonpoint şi câştigase în prestanţă, ajungând la o remarcabilă asemănare cu bustul împăratului Vespasian, ce trona în marele hol al casei Montorgueil din Cardiff. Cu prezenţa sa de spirit, Herbert reuşise a se face simpatic şi lui Henry Sunderland, scoţându-l la momentul oportun dintr-o situaţie delicată. Henry avea toate motivele să-i fie recunoscător. Directorul administrativ îl ajutase să nu-şi piardă faţa. Când se văzu ieşit din infernul furnalelor înalte, Henry respiră adânc aerul curat, răcoros. Trăise parcă, un vis rău. N-avea să uite niciodată impresia îngrozitoare pe care i-o făcuse, la primul contact, uzina de armament. În faţa pavilionului administrativ îi adăsta trăsura. — Locuinţa dumneavoastră, Sir, vă aşteaptă, i se adresă Hutchinson, cu o deferenţă ce-i gâdilă plăcut amorul propriu. Înălţimea sa contele de Montorgueil va pus la dispoziţie pavilionul său de vânătoare. L-am amenajat, spre a vă servi drept reşedinţă. — E departe de uzină? — O milă şi ceva. Poziţie încântătoare. Sunt încredinţat că o să vă placă. Îmi permiteţi să vă — 868 —

conduc? În câteva minute ajungem. Henry constată că Herbert nu lăudase în van poziţia pavilionului de vânătoare. Locuinţa sa era instalată într-un străvechi turn gotic, care străjuise altădată intrarea unui castel, dărâmat în timpul Războiului celor două Roze. Turnul – grandeur et decadence – apucase a servi prozaic drept pavilion de vânătoare. Fără să fi făcut modificări esenţiale, Herbert Hutchinson amenajase un apartament confortabil la parter şi la etajul întâi, lăsând etajele doi şi trei la dispoziţia slugilor. Cu mobilierul pus la dispoziţie de contele de Montorgueil, Hutchinson, care era înzestrat cu bun gust, realizase un ansamblu sobru şi totuşi elegant. Apartamentul era alcătuit din patru încăperi. Un dormitor, o sufragerie, un birou-bibliotecă şi un foarte comod şi prietenos salon. Henry rămase încântat de acest interior plăcut. Hutchinson îi prezentă personalul de serviciu, compus din doi lachei, un bucătar, ajutorul său, un vizitiu, un grădinar şi două fete în casă. La apariţia lor, Hutchinson îi făcu ştrengar semn cu ochiul. Privirea lui părea să spună: „Ce ziceţi de femeiuştile acestea? Imposibil să nu vă placă. Le-am ales dintr-o mie. M-am gândit că sunteţi tânăr, că veţi trăi într-o cvasisihătrie, că veţi fi lipsit de distracţii. Cel puţin în privinţa aceasta veţi fi bine servit”. Henry înţelese pe deplin unde voia Hutchinson să ajungă. Se înroşi ca o fecioară căreia i se vorbeşte pentru prima oară de dragoste. Cele două fete erau nişte exemplare superbe. Prima, — 869 —

o irlandeză brună cu ochii albaştri, cealaltă o blondă reprezentantă a Ţării Galilor. Amândouă prevenitoare, atente, stilate de Hutchinson, care le ţinuse un adevărat curs de bună purtare… Turnul se afla în mijlocul unei păduri de vreo două sute de hectare, ultimul vestigiu al unor codri care, înainte de urcarea Tudorilor pe tronul Angliei, cuprindeau trei comitate. Noaptea, de jur-mprejurul acestei reşedinţe în pădure, se vedeau proiectate pe cer palele roşii ce încununau furnalele înalte. — În seara aceasta, zise Hutchinson, sunteţi aşteptat la Montorgueil Castle. Înălţimea sa a lăsat vorbă să-i anunţăm din timp sosirea dumneavoastră, astfel ca să vă poată primi cu toată cinstea. Henry se încruntă. Perspectiva acestei corvezi îi strică ultimul rest de bună dispoziţie. Logodna cu Lady Sarah, pusă la cale de Richard Sunderland şi de James Montorgueil, avea să capete pecetea publicităţii, numai după instalarea sa la Cardiff. Nici Richard şi nici contele James nu ceruseră consimţământul copiilor. O opoziţie din partea tinerilor nu era de conceput. În sprijinul acestei concepţii pledau tradiţia, spiritul de castă, puterea paternă, convenienţele unei lumi care orânduia viaţa indivizilor nu după propriile lor preferinţe, ci după rangul şi interesele materiale ale familiilor respective. În aceeaşi seară – potrivit protocolului – Henry se prezentă la Montorgueil Castle. Se îmbrăcase după ultimul jurnal. Fracul său era o replică reuşită a costumului purtat de Beau Brummell la ultima — 870 —

recepţie a ducelui de Devonshire. Cravata era confecţionată din cea mai fină mătase de Mossul. Un ac cu un briliant cât o nucă fixa edificiul savantelor cute, a căror orânduire îl costaseră două ore de chinuitoare eforturi. Când trăsura opri în faţa scării principale a castelului, inima lui porni să bată furtunos. Cum o fi arătând Lady Sarah? Să fie chiar atât de hâdă precum insinuau George Brummell şi prietenii săi? Poate că aprecierile erau lor simple scorniri, menite să-i inspire scârba faţă de o căsătorie pe care tinerii snobi londonezi o dispreţuiau în primul rând ca instituţie. Culmea ar fi să-i iasă în cale o Lady Sarah ornată de natură cu toate atributele frumuseţii. Henry nu desluşi bine faţada castelului, peste care noaptea îşi lăsase umbrele adânci. Holul cel mare, în care îl introduse majordomul, îi făcu o impresie frumoasă. Tavanul cu arcuri ogivale, împodobite cu dantelării în piatră, era susţinut de pilaştri de granit. În dreptul lor stăteau de strajă armuri medievale. De-a lungul pereţilor erau înşirate panoplii cu arme străvechi. În fundul holului se deschidea gura unui cămin uriaş. Pe frontispiciul lui se înălţa sculptat în piatră blazonul conţilor de Montorgueil. Doi câini danezi cu urechile ciulite erau tolăniţi în dreptul căminului, în care ardea un foc zdravăn. Focul nu era inutil. În încăperea aceea de piatră, mai răcoroasă decât o peşteră, domnea o umezeală neplăcută. — Mr. Henry Sunderland-Beauclair, anunţă majordomul. Dintr-un jeţ înalt, aşezat cu spatele spre intrare, se — 871 —

ridică un bărbat înalt, drept ca o lumânare. Trăsăturile îi erau cufundate în umbră. Henry recunoscu silueta contelui de Montorgueil. Acesta îl întâmpină cu mâna întinsă. — Bine ai venit, Sunderland. Îmi pare bine că te văd. Tonul lui condescendent, nu era lipsit de o nuanţă de prietenie. Contele Montorgueil îşi făgăduia să facă această concesie viitorului ginere. — Bine v-am găsit, Sir. Timiditatea îl împiedică să mai rostească formula de politeţe pe care şi-o pregătise. Deodată, câinii se ridicară de la locul lor şi se îndreptară, dând din coadă, spre o fată care apăru în capul scării. Era îmbrăcată în alb. Volanele de mătase se agitau, stârnite de mersul ei uşor şi iute. Flăcările din cămin îi luminau în plin faţa trandafirie, cu un oval, de o rară puritate. Inima lui Henry porni să bată în ritm accelerat. Chipul i se lumină de plăcere. Beau Brummell şi prietenii lui minţiseră. Da! Minţiseră cu sfruntare. Fata era frumoasă. Foarte frumoasă. Aşa cum şi-o dorise în visurile lui cele mai îndrăzneţe. „Sunt un nou Tristan care îşi întâlneşte Isolda!” îşi zise extaziat. — Sunderland, dă-mi voie să te prezint fiicei mele. Sandra, iată pe Henry Sunderland viitorul logodnic al surorii tale. — Sunt încântată, Mrs. Sunderland, îi zâmbi ea, întinzându-i mâna. Faţa i se lungi, pierzându-şi pe dată vioiciunea. Consternarea oglindită pe chipul său nu scăpă lui — 872 —

Montorgueil, care înţelese drama lăuntrică a lui Henry. „Eh, îşi spuse el, cu timpul se va învăţa s-o preţuiască şi pe Sarah”. Câteva minute mai târziu îşi făcu intrarea fiica cea mare. Henry constată amărât că aprecierile lui Brummell nu erau exagerate. Sarah Montorgueil era o copie întinerită a mumei pădurii. Nas coroiat şi ascuţit ca de babă, bărbia colţuroasă, obraz întins ca o mănuşă pe pomeţii proeminenţi, ochi mici, vioi şi foarte pătrunzători, păr blond, decolorat, pe care scânteia o diademă de briliante. Tenul îi era catifelat, gura mică şi plăcut conturată. Dar aceste infime calităţi nu reuşeau a precumpăni puhoiul defectelor. Spre deosebire de Sandra, care se îmbrăcase cu o simplitate plină de bun gust, Sarah purta un adevărat harnaşament de bijuterii. La douăzeci şi doi de ani, Sarah Montorgueil nu izbutise să inspire nimănui fiori de dragoste. Candidaţii cu sânge albastru erau în general destul de bogaţi spre a nu le da inima brânci la zestrea ei. Candidaţii de o condiţie socială mediocră nu erau admişi de conte, care ar fi încuviinţat mai degrabă săşi vadă fiica îmbătrânind nemăritată, decât să accepte o mezalianţă dezonorantă. La cină, Henry nu-şi ridică ochii din farfurie. Tăcut, mânca în silă, spre a nu fi obligat să întreţină conversaţia. Nici Montorgueil nu era vorbăreţ. Sarah, fericită că-şi găsise un logodnic, era volubilă, punea întrebări, răspundea tot ea, râdea, istorisea tot felul de nimicuri, silindu-se să creeze o atmosferă plăcută. Sandra, înduioşată de eforturile ei, încerca să o — 873 —

secondeze. Efectul era jalnic. În sufrageria imensă, în care ar fi încăput cu uşurinţă o sută de invitaţi, vorbele Lady-ei Sarah stârneau ecouri ce sunau supărător de trist. Două ore dură cina – două secole de tortură pentru Henry. Apoi convivii trecură în salon, unde li se servi cafeaua. Sarah cântă la pian. Avea un tuşeu plăcut şi o tehnică superioară. Henry care o vedea din profil, îi descoperi şi un început de cocoaşă. Aceasta îi spori dezgustul. Dacă nu i-ar fi fost frică de tatăl său, ar fi fugit ca din puşcă. Îl reţineau şi privirile contrariate ale contelui, pe care-l indispunea rezerva sa. „Poate că e sfios”, chibzuia Montorgueil, neîndrăznind să invoce adevăratele motive ale tăcerii oaspetelui. Cântă la pian şi Sandra. Mai puţin bine decât Sarah. Henry îi atribui însă virtuozităţi pe care le refuzase viitoarei sale logodnice. La orele unsprezece, ceru permisiunea să se retragă. Pretextă o oboseală plauzibilă. Montorgueil îşi făcu reproşuri că nu adusese vorba despre logodnă. Va discuta însă această chestiune cu alt prilej. — Dragul meu Sunderland, zise el la plecare, eşti oricând bine venit în casa noastră. Mi-ar face plăcere să cinezi mai des cu noi. — La ordinele dumneavoastră, Mylord, se înclină Henry cu supunere. N-aş vrea, totuşi, să devin o povară… Montorgueil prinse ocazia pe care o pândea de mult. — Viitorul meu ginere nu poate fi o povară. Dimpotrivă… — 874 —

Precizase, în sfârşit, calitatea în care tânărul Sunderland păşea pragul casei. Pe Henry îl scutură un fior de groază. Nu-l indispunea să fie ginerele lui Montorgueil. Ar fi acceptat bucuros să se însoare cu Sandra. Când se gândea însă la Sarah, îl cuprindea spaima. În noaptea aceea visă urât. Se făcea că se afla în seara nunţii. Goală, Sarah se îndrepta cu braţele deschise spre el. Dar pe măsură ce se apropia, corpul ei, mâinile ei, se subţiau, se lungeau, se descărnau, rămânând numai oasele. Pe acest schelet, capul împodobit cu o tiară de briliante se bălăbănea, gata să se desprindă din încheieturi. Cutremurat de groază, Henry se retrăgea pas cu pas, urmărit de scheletul care creştea, căpătând proporţii uriaşe. Deodată, Sarah rânji, arătându-şi colţii lucioşi şi ascuţiţi, de vampir. „Vino, iubitule! Vino! Vino!” rostea gura ei cu buze subţiri ca nişte paranteze. Deodată, capul scăpă din lăcaşul său şi se prăvăli la picioarele lui Henry. Colţii de vampir i se înfipseră în gleznă. Le simţi ascuţişul… răcni… Se trezi în semiîntunericul camerei sale de dormit. Lumânarea de la căpătâi, pe care o uitase aprinsă, se consumase. Henry sări din pat şi începu să aprindă febril toate lumânările. În curând, dormitorul străluci că un pom de Crăciun. Gâfâind, Henry se lăsă să cadă într-un jeţ. Zorii îl găsiră dormind cu capul pe spătarul jeţului. Cele mai multe lumânări se stinseră afumând dormitorul, care mirosea a feştilă arsă şi a ceară topită…

— 875 —

În săptămâna următoare, Henry prezidă o conferinţă la care participară toţi şefii de serviciu, inginerii şi personalul tehnic superior. Turnătoria de tunuri grele avea să intre peste câteva zile în funcţiune. Operaţia ridica o serie de probleme ce urmau a fi dezbătute de specialişti şi de administraţie. Henry era destul de inteligent spre a-şi da seama că în această ramură de activitate nu poseda niciun fel de pregătire. Avu abilitatea să se folosească de cunoştinţele subalternilor astfel încât să nu-şi demaşte ignoranţa. La conferinţă afectă o înţelegere adâncă a chestiunilor discutate. Cu tact şi bun simţ ştia să se ralieze opiniei care întrunea cele mai competente sufragii. Numai William Track prinsese secretul acestui joc. Se ferise însă a-i pune vreo întrebare care să ceară un răspuns direct, răspuns ce i-ar fi dezvăluit poate incompetenţa. Nu era cazul să dezlănţuie prematur ostilităţile. Va veni şi timpul său. Imberbul Henry Sunderland nu-şi va putea însuşi secretele acestei grele meserii. În scurt timp, se va retrage dezgustat, lăsând lui Track conducerea uzinei. Calculul era exact până la un punct. Nu ţinea seama de un element care răsturna toate socotelile. Henry Sunderland nu era unul din acei domnişori pricepuţi doar a duce o viaţă de huzur, ronţăind avutul patern. Ca şi la Oxford, se aşternu pe muncă. La biroul său nu mai era de găsit. Toată dimineaţa şio petrecea la uzină. La furnalele înalte, în oţelării, la turnătoria ţevilor de tunuri, în atelierele de forat ţevile de puşti, în secţia de pulberi. Nu se mai sfia să ceară — 876 —

explicaţii. Potrivit instrucţiunilor primite de la tatăl său, se documentă asupra procedeului Huntsman, de fabricare a oţelului de cochile, procedeu care stabilise superioritatea categorică a oţelului britanic de Sheffield şi Cardiff asupra oţelului european. Secretul acestei metode intrase în sfârşit în posesia casei Sunderland. Henry se preocupa şi de construcţia noilor ateliere de montaj, care aveau să permită dublarea producţiei de arme uşoare. Eforturile lui de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele tehnice, nemulţumiră pe Track şi pe partizanii acestuia. În uzină se formaseră, pe nesimţite, două tabere. Tabăra Track, alcătuită din oameni de încredere ai lui Montorgueil, care vedeau cu ochi răi invadarea uzinei de venetici, şi tabăra Sunderland, care tindea să pună mâna pe posturile cheie. În fruntea acestui grup se plasase – paradoxal – Herbert Hutchinson. Cu mirosul lui fin, fostul protejat al răposatului conte, simţise că puterea avea să treacă în mâna lui Henry Sunderland, exponentul acelui temut personaj, care era Richard Sunderland-Beauclair. Pentru a-şi consolida propria situaţie, Herbert Hutchinson stimula setea de informare a lui Henry. Nu pierdea ocazia să nu-i demonstreze superioritatea unui şef de întreprindere bine documentat, asupra celor preocupaţi numai de aspectul financiar al problemelor. Hutchinson reuşise să se strecoare în intimitatea tânărului patron. Pentru a-i deveni indispensabil, se străduia să-i ghicească dorinţele, împlinindu-le uneori înainte de a fi formulate. Pentru masa lui Henry — 877 —

aducea din Europa – prin contrabandă – cele mai fine vinuri şi delicatese. Ca din întâmplare, fetele din casă erau schimbate de îndată ce gustul tânărului stăpân dădea semne de blazare. De la Londra soseau cu regularitate cărţi şi ziare. Era firesc ca acest fel de viaţă să fie pe placul lui Henry. Fondul lui sufletesc era destul de echilibrat. Dacă acceptase la un moment dat tutela morală şi mondenă a lui Beau Brummell, aceasta se datora mai mult timidităţii şi lipsei spiritului de iniţiativă. Ca mai toţi tinerii, Henry fusese sclavul modei. Dar nu îşi dorise a da tonul. Se mulţumise să urmeze cu fidelitate şi supunere drumul trasat de alţii. În uzină postul lui de mare răspundere, contactul cu activitatea intensă zilnică, îi făurise o nouă concepţie despre viaţă. La Oxford fusese un student excepţional. Aici voia să devină conducător de nădejde, un creator, un deschizător de drumuri noi. Avea numeroase idei. Năzuia să le pună, cu timpul, în practică. În aceste condiţii, viaţa se scurgea plăcut şi fără zguduiri. Vizitele pe care era obligat să le facă la castel, de două sau trei ori pe săptămână îi prilejuiau singurele momente dezagreabile. Le suporta însă cu stoicism, aşa cum un bolnav suportă anumite medicamente. Trecu vara… Veni toamnă cu frunzele ei galbene… Apoi iarna, cu zăpezile, cu frigul şi cu furtunile ei… Ghioceii, avangarda primăverii, îşi iţiră sfios capul printre pânzele de omăt subţiat… La castel, nervozitatea era în creştere. Henry întârzia să — 878 —

formuleze oficial cererea în căsătorie. Richard Sunderland şi contele de Montorgueil stabiliseră în principiu uniunea matrimonială, dar lucru fără precedent, Henry Sunderland întârzia să execute hotărârea tatălui său. Sarah începuse a trece prin crize de nervi. Avea impresia că Henry o lua în bătaie de joc. Când venea la castel, acesta evita să rămână singur cu ea. Se îndrăgostise de Sandra? Ar fi fost îngrozitor. Sarah avea o singură consolare. Contele îi făgăduise că nu o va căsători pe Sandra înainte de a-i găsi ei un soţ. Dar tocmai când crezuse şi ea că îşi va face un rost pe lume, lucrurile se încurcau iarăşi. Era evident că Henry încerca să se dea în lături. Montorgueil nu rămânea indiferent la suferinţele morale ale fetei. Era însă prea mândru pentru a provoca o explicaţie cu Henry. Nu voia să apară în postura unui tată care cerşeşte un ginere. Exasperat de tăcerea candidatului, scrise lui Richard. Bineînţeles, se feri să spună lucrurilor pe nume. Cu diplomaţie, elogie comportarea lui Henry în calitatea lui de conducător al uzinei, enumeră o serie de măsuri judicioase, tehnice şi administrative luate de acesta în ultimul timp, iar în încheierea pasajului făcu o serie de considerente asupra bunului mers al întreprinderii. În partea a doua a scrisorii – şi cea mai delicată – sublinia simpatia cu care Henry era primit la castel şi dragostea Lady-ei Sarah pentru viitorul soţ. Cu deosebit tact, lăsa a se înţelege că logodna nu fusese încă celebrată şi că ar fi cazul ca şi acest pas să se desăvârşească, astfel ca armonia cea mai deplină să — 879 —

prezideze relaţiile dintre cele două familii. Aşa cum era formulată, aluzia devenea transparentă. Montorgueil reamintea pe această cale obligaţia luată de Richard în numele fiului său. Înainte de a-şi aşterne pompoasa semnătură, contele asigura pe viitorul cuscru de prietenia şi devotamentul său. Replica nu se lasă mult aşteptată. La începutul lunii mai, Henry primi o scrisoare seacă şi imperativă din partea tatălui său. „22 aprilie 1801 Palazzo Andreea Veneţia Henry, Sunt informat că nici până în prezent nu s-a celebrat logodna ta cu Lady Sarah Montorgueil. Care este motivul? Ai întâmpinat dificultăţi din partea familiei viitoarei logodnice, sau dificultăţile provin din vina ta? Dacă acesta din urmă este adevărul, te invit să-ţi regularizezi neîntârziat situaţia. Prin viitorul curier, aştept un faire-part la logodnă. Nu admit amânare. Cuvântul meu este angajat. Şi cuvântul lui Richard Sunderland-Beauclair nu poate fi nesocotit de fiul său. Richard S.-B.” Cu moartea în suflet, Henry citi şi reciti scrisoarea. Era limpede că nu se mai putea eschiva. — 880 —

La 1 iunie 1801 fu anunţată oficial logodna lady-ei Sarah Montorgueil cu Henry Sunderland-Beauclair, iar la 10 ale aceleiaşi luni, pastorul o consfinţi în prezenţa contelui de Montorgueil şi a două sute de invitaţi. Din partea lui Henry nimeni nu asistă la ceremonie. Richard, care se afla la Veneţia, trimise o scrisoare de felicitare însoţită de un triplu colier de perle fine pentru Lady Sarah şi de un cal arab pentru Henry. Către sfârşitul lunii, bucuria tinerei logodnice fu întunecată de o boală de ochi, care o lovi din senin. Sarah se plângea de dureri de cap şi de tulburări vizuale. Doctorii din Cardiff şi Bristol nu dădură de firul bolii, care se agrava necontenit. Alarmat, Montorgueil hotărî să-şi ducă fiica la Londra, unde auzise că practica un oculist celebru, de origină olandeză. În cabinetul acestuia se perindau zilnic zeci de pacienţi. Se spunea că medicul olandez tămăduise nenumăraţi suferinzi, pe care alţi doctori îi socoteau incurabili. Lady Sarah, însoţită de Montorgueil, de Sandra şi de Henry, plecară deci spre capitală. Henry nu se putuse deroba de la această corvoadă. Îl copleşea ruşinea la gândul că va fi văzut la Londra în compania Lady-ei Sarah. Cum vor mai râde pe seama sa Brummell şi ceilalţi prieteni. Îl vor doborî sub greutatea sarcasmelor, a epigramelor, a aluziilor grosolane. Din fericire pentru el, afecţiunea oculară a logodnicei era atât de serioasă, încât aceasta nu avu voie a părăsi casa. Medicul olandez, care o vizita aproape în fiecare zi, îi prescrise un tratament complicat. Contele de — 881 —

Montorgueil avea la Londra o casă splendidă, cu vedere spre parcul Kensington. Henry locuia la Sunderland House. Zilnic îşi vizita viitoarea soţie, interesându-se de mersul bolii. În sinea lui binecuvânta această afecţiune, care îl scutea de obligaţia de a-şi însoţi logodnica în oraş. În timpul şederii sale la Londra nu făcu nicio vizită copiilor Andreei, care locuiau la Montenuovo House. Antipatia lui pentru progenitura acestei „creaturi infame”, cum o numea el pe Andreea, nu scăzuse nici după moartea ei. În schimb, făcu un drum până la Eton, spre a-l vedea pe Robert, care se pregătea pentru examenele de sfârşit de an. Pe Charles, care locuia la Sunderland House, împreună cu bătrânul preceptor Obadiah Folger, îl vedea în fiecare zi. Firea ciudată a lui prâslea îl punea adeseori pe gânduri. Charles era tot mai ciudat, mai turbulent. Pedepsele aspre ale lui Folger îl înrăiau, în loc să-şi atingă scopul. Era obraznic, brutal, crud. Când se înfuria – şi accesele lui de furie izbucneau din orice fleac – lovea slugile, bătea câinii, spărgea obiectele din casă, făcând un tărăboi de alarma strada. Henry rămase la Londra până la sfârşitul lui iulie, când socoti că sosise timpul să se înapoieze la Cardiff. Deşi lăsase în locul său pe Herbert Hutchinson, în care avea toată încrederea, era ros de grijă. În ciuda opoziţiei Lady-ei Sarah, care nu voia să se despartă de el, Henry căpătă încuviinţarea contelui de a se înapoia la Cardiff. La Cardiff îşi reluă zelos activitatea. În timpul verii — 882 —

termină construcţia atelierelor de montaj. Uzina lucra în plin. Toată producţia de armament era consumată de Anglia şi Austria. În această epocă, furniză patru sute de tunuri pentru înarmarea unei flote britanice, care avea misiunea să sprijine o revoltă a populaţiei băştinaşe, împotriva autorităţilor spaniole din Căpitănia Generală a Caracasului. În toamnă se înapoie la Cardiff şi Sarah împreună cu tatăl şi sora ei. Nu se vindecase deplin. Boala era însă pe cale de a se stinge. Convalescenţa, spusese medicul, va fi lungă. Pacienta trebuia să se ferească de eforturi, de supărări, să ţină un regim strict şi mai ales să evite lumina puternică. Aceste împrejurări impuseseră amânarea nunţii pentru primăvara următoare. Potrivit prescripţiilor medicului, Sarah îşi petrecea mai tot timpul în casă. În camera ei perdelele erau veşnic trase. Nu ieşea la plimbare decât seara, sau în zilele fără soare. Şi atunci, purta pe faţă un văl negru, des, care făcuse să se răspândească zvonul că ar fi fost bolnavă de lepră. Într-o duminică întunecată, cu nori grei, ce pluteau aproape de pământ, o trăsură cu blazonul conţilor de Montorgueil opri la intrarea pavilionului de vânătoare locuit de Henry. Sarah voise să-i facă o surpriză, vizitându-l neanunţată. Pentru a nu da hrană clevetirilor, era însoţită de Sandra. De mult intenţionase să facă această escapadă. Era curioasă să vadă cum fusese amenajat pavilionul lui Henry. Uşa de la intrare era deschisă. Sarah şi Sandra pătrunseră în holul care servea şi de salon fără ca vreun servitor să le fi ieşit în cale. S-ar fi zis că — 883 —

pavilionul era pustiu. Deodată auziră de la etaj un râs tânăr, excitat şi un glas de fată care protesta fără multă convingere. — Nu se poate, Sir… Vai!… Daţi-mi drumul… Dacă ne găseşte cineva… Urmă zgomotul unui simulacru de luptă, apoi în capul scării apăru o fată tânără, cu un umăr dezgolit, cu un sân rotund ieşit pe jumătate din bluza albă. Râzând, cu obrajii roşii, foc, cobora în fugă treptele. Când ajunse la jumătatea scării, dădu cu ochii de Sarah şi de Sandra, care înlemniseră amuţite de indignare. Fata scoase un ţipăt scurt şi se opri, încercând să-şi repare dezordinea vestimentară. Nenorocirea făcu însă ca strigătul fetei să-l atragă pe Henry, care apăru în pragul dormitorului. Purta un halat larg, care-i acoperea imperfect goliciunea. Sarah scoase un ţipăt gutural, vântură braţele în aer, dând şi ochii peste cap, apoi căzu pe spate, mai înainte ca Sandra, tot atât de uluită ca şi ceilalţi, să o fi putut sprijini. Henry, roşu ca un rac, se înfăşură la repezeală în halat, înnodându-şi de două ori cordonul de mătase. Nu ştia ce să facă. Să coboare în ajutorul logodnicei? Să se închidă în camera lui? Fata se uită rătăcită când la cele două vizitatoare, când la stăpânul care trecea prin toate culorile curcubeului. Luându-şi inima în dinţi, se avântă ca o căprioară pe scări în jos, şi trecând săgeată pe lângă Sandra, se afundă în adâncurile subsolului. Henry optă pentru prima soluţie. Să intervină în ajutorul lady-ei Sarah. Cu precauţie, ca şi când — 884 —

treptele i-ar fi ars tălpile, coborî scara. Nici el şi nici Sandra nu schimbară vreun cuvânt. Ea îl privea cu ochii mari, impresionată de fiecare amănunt al scenei la care abia asistase. Henry luă în braţe pe Lady Sarah şi o aşeză cu grijă pe un jeţ. Poziţia ei era incomodă. Nu îndrăznea totuşi să o transporte sus, în dormitor. După cele întâmplate, orice interpretări răuvoitoare ar fi fost permise. Leşinul ei nu dură mult. După câteva minute de completă nemişcare, tresări uşor, mâinile i se încleştară spasmodic, apoi deschise ochii. Când îl văzu pe Henry, întoarse privirea. Cu un efort, se ridică din jeţ. Ajutată de Sandra îşi recâştigă echilibrul. — Dă-mi voie să-ţi explic… bâigui Henry, care ar fi preferat să-l înghită pământul. Sarah se îndreptă spre uşă. — Nu am nevoie de explicaţii. Am văzut tot, rosti ea grav, ca o tragediană în momentele cele mai tari ale piesei. Sandra se înroşi din nou, copleşită de reminiscenţele evocate de aceste cuvinte. Sarah grăbi pasul şi fără să ţină seama de scuzele lui, ieşi în curte. Henry nu îndrăzni să le urmeze. Împietrit, gândindu-se la complicaţiile care nu vor întârzia, asculta fără voie trapul atelajului, îndepărtându-se pe drumul şerpuit al pădurii… Sarah Montorgueil era foarte urâtă. Avea însă caracter, şi un simţ dezvoltat al măsurii. De îndată ce trăsura se puse în mişcare, ceru Sandrei să nu scoată — 885 —

un cuvânt despre cele văzute. Era destul de înţeleaptă spre a-şi da seama că publicitatea acestui incident ar fi deservit-o în primul rând pe ea. Lumea nu l-ar fi condamnat pe Henry. Cu răutăcioase zâmbete, ar fi şoptit: — Nu e vina lui. Când ai o logodnică slută, calci uneori strâmb… Sandra păstră taina, de altfel ca şi ceilalţi actori ai comediei. Subreta, cauza directă a acestei încurcături, n-avea niciun interes să răspândească un fapt care iar fi compromis şansele de a-şi mai găsi vreodată soţ printre oamenii cumsecade din Cardiff. Henry nici nu se gândea să deschidă seria discuţiilor şi a disculpărilor, înainte de a cunoaşte reacţia Lady-ei Sarah. Spre marea lui uşurare, cele două surori nu suflară o vorbă. Contele de Montorgueil nu bănuia nimic. Perplex, asista la crizele de plâns care o cuprindeau uneori pe Sarah ca din senin. Îngrijorat, încerca să o mângâie, spunându-i că boala ei de ochi era pe vindecate şi că nu trebuia să o răscolească plângând şi agitându-se fără rost. Într-o zi, alarmat de starea ei de exaltare, încercă să aibă o discuţie cu Henry, care îşi rărise vizitele la castel. — Ce e cu dumneata, Henry? îl întrebă Montorgueil, care se hotărâse în sfârşit să-l caute la fabrică. De la o vreme abia dacă mai calci pe la noi. Cu Sarah nu mai schimbi o vorbă. S-a întâmplat ceva între voi? Îmi ascundeţi ceva. Henry nu avu curajul să-i mărturisească adevărul. Ştia că dădea dovadă de laşitate. Că o explicaţie — 886 —

sinceră ar fi limpezit poate situaţia. Nu se încumetă să vorbească. Nu se temea atât de viitorul socru, cât de Richard, tatăl său. Acesta îi încurajase pe vremuri aventurile. Era însă duşmanul neînduplecat al imprudenţelor prosteşti, bogate în urmări neplăcute. Fiul său dăduse dovadă de o imprudenţă condamnabilă, săvârşise o gafă de neiertat. — Sarah îmi pare şi mie schimbată, spuse Henry vag. Vă mărturisesc, Sir, că vă împărtăşesc îngrijorarea. Cu vârful bastonului, Montorgueil zgârie un hieroglif în pietrişul din curtea fabricii. — Sarah îşi înrăutăţeşte boala, zise el suspinând. Plânge, nu mai iese din odaia ei; şi pe mine mă evită. Am încercat să o descos pe Sandra. Nici de la ea n-am putut să scot nimic. Nimic, înţelegi dumneata? Parcă ar avea gura pecetluită. Totuşi îmi dau seama că s-a întâmplat ceva. Ce anume? Nu dorm nopţile, încercând să dezleg enigma. Montorgueil ridică ochii asupra lui Henry. Acesta îi evită privirile. — Îmi zic uneori, continuă contele, că e descurajată de boală că nu mai are putere să lupte… În sfârşit, numai Dumnezeu ştie care e adevărul. Montorgueil rămase câtva timp cu privirile pierdute în gol. Îl munceau gândurile. Slăbise. Şanţurile din obraji i se adânciseră. Pierduse siguranţa trufaşă de odinioară. — Henry, aş vrea să te rog ceva încearcă dumneata să ai o discuţie cu Sarah. Ştii cât de mult te preţuieşte. S-ar putea să ţi se destăinuie mai degrabă — 887 —

decât mie. Ţi-e logodnică. Deci mai apropiată sufleteşte… Henry simţi pe limbă cuvintele care aveau să fie cheia acestei situaţii. Dar în ultimul moment se închise iarăşi în sine. — Voi încerca să am o discuţie cu Sarah, făgădui el. Nădăjduiesc să aflu ceva… Montorgueil plecă de la fabrică trist, încovoiat, cu disperarea în suflet. Muntele acesta de orgoliu avea o mare slăbiciune. Îşi iubea cu pasiune fetele. Pentru ele ar fi fost în stare să îşi smulgă inima din piept. Către începutul iernii, Sarah avu o recidivă a bolii. Durerile de ochi reveniră cu intensitate crescândă. Deznădăjduit, contele o duse iarăşi la Londra. Cu acel prilej îi însoţi numai Sandra. Henry rămase la Cardiff. Nu-şi îngăduia să părăsească fabrica tocmai în acele momente critice. În ţară sufla vânt de răzmeriţă. Revoluţia care prinsese rădăcini dincolo de Canal, încolţea şi în Insulele Britanice. Pe vasele escadrei navale din Marea Nordului izbucniseră revolte. Escadra din Marea Mânecii şi flota care bloca portul Cadix fuseseră pe rând contaminate. Autorităţile trecuseră la represalii. Nici Londra nu scăpase fără aşi da tributul de sânge. În fabrici, muncitorii se agitau pe faţă împotriva setei nepotolite de câştig a patronilor care impuneau ziua de muncă de paisprezece, şaisprezece şi chiar optsprezece ore. Înspăimântate de dezvoltarea maşinismului, care părea să le ia pâinea de la gură, masele muncitoreşti erau în plină fierbere. Grevele se ţineau lanţ. Distrugerile de maşini erau — 888 —

frecvente. Sabotajul devenise endemic. Salariile menţinute la un nivel ridicol, sporeau exasperarea. Uzina „Sunderland-Beauclair and Montorgueil” nu fusese încă atinsă de valul de greve. Cu mână de fier, Herbert Hutchinson păstra disciplina, pedepsind cu străşnicie abaterile de la regulamentul de ordine interioară. Orice nemulţumire exprimată cu glas tare era sancţionată cu amenzi grele sau concedierea. Viaţa era îngrozitor de scumpă. Salariile variau între zece şi douăzeci de şilingi pe săptămână în vreme ce puterea lor de cumpărare scădea necontenit. Aceste condiţii economice făceau ca oferta mâinii de lucru să fie puţin abundentă. Hutchinson ajunsese să angajeze femei şi copii care erau folosiţi la muncile grele. Salariile lor erau sub nivelul celor fixate pentru personalul bărbătesc adult. Recrutarea copiilor în fabrici era încurajată de autorităţi. Însuşi William Pitt, declarase în 1796 în Camera Comunelor: „Experienţa ne-a arătat cât de productivă este munca acestor copii pe măsura posibilităţilor lor”. Această îngăduinţă dăduse însă naştere la mari abuzuri. Copiii ajunseseră victimele unui trafic deşănţat. Unii industriaşi nu le plăteau decât un sfert sau o şesime din salariul unui muncitor adult. În cursul ultimei sale călătorii la Londra, Henry cunoscuse pe Sir Robert Peel, membru în Camera Comunelor şi proprietar al unei vaste filaturi din Bury. De mai mulţi ani, Sir Robert ducea o campanie aprigă pentru îmbunătăţirea situaţiei femeilor şi copiilor din fabrici. Potrivit propunerilor lui, copiii sub nouă ani — 889 —

nu mai puteau fi angajaţi în uzine, iar adolescenţii sub şaisprezece ani urmau să beneficieze de un program de lucru care să nu depăşească douăsprezece ore pe zi. Ceva mai mult, preconiza reducerea zilei de lucru şi pentru muncitorii adulţi, afirmând că această măsură ar fi nu numai umanitară, dar ar şi contribui la îmbunătăţirea calităţii produselor precum şi la sporirea lor. Spre deosebire de filantropii englezi, care duceau o luptă individuală, nesistematizată şi neorganizată, Sir Robert Peel voia să legifereze reformele propuse de el. — Omul acesta şi-a pierdut minţile, strigau industriaşii indignaţi. Vrea să ne ruineze. — Micşorarea zilei de lucru va duce la mărirea disproporţionată a salariilor şi la strangularea producţiei. — Cheltuielile vor depăşi profiturile… — Fabricile vor da faliment… — Muncitorii ni se vor urca în cap… — Adoptarea reformelor preconizate de Robert Peel ar nimici industria britanică… — Utopistul acesta s-a lăsat infectat de ideile filosofilor enciclopediste.. — Trebuie închis la Bedlam… — Bine zis… Locul lui e la balamuc… Zadarnic se străduia Sir Robert să demonstreze că reformele propuse nu reprezentau un atac împotriva liberalismului economic, la modă pe atunci, ci urmăreau să remedieze un rău adânc, ce nu mai putea dura. — Cunoaşteţi dumneavoastră abuzurile care se — 890 —

săvârşesc în mai toate fabricile de pe teritoriul acestei ţări? striga el de la tribuna Camerei Comunelor. Copiii sunt siliţi să lucreze până la şaisprezece ore pe zi, pentru un salariu infim, de trei până la patru şilingi pe săptămână. Cele mai mărunte greşeli sunt pedepsite cu lovituri de bici. La fabrica din Litton un contramaistru cu imaginaţie bogată a găsit cu cale să atârne copiii recalcitranţi deasupra unei maşini în plină mişcare, al cărei du-te-vino îi obligă să-şi ţină ceasuri întregi picioarele strânse sub ei. La toate acestea se adaugă o hrană infectă şi neîndestulătoare. În dormitoarele lor domneşte o promiscuitate care nu poate să nu scandalizeze pe orice om de bine. O fetiţă, terorizată de tratamentul îngrozitor la care era supusă de un contramaistru beţiv, s-a aruncat într-un lac. Cu preţul unor mari primejdii, a fost scoasă teafără la mal. Ştiţi, gentlemen, care au fost consecinţele? Fetiţa a fost arestată fiindcă dădea un exemplu rău. Ce s-ar întâmpla dacă toate fetiţele din fabrici i-ar urma pilda? spuneau scandalizaţi industriaşii… Muncitorul e scos din rândul oamenilor. Munca lui a devenit o marfă negociabilă, supusă legii cererii şi ofertei. Dacă abuzurile nu vor înceta, dacă lucrătorii, indiferent de vârstă nu vor fi trataţi omeneşte, rasa va degenera, iar Anglia de mâine va suferi consecinţele. Adversarii lui Robert Peel nu dezarmau. — Nicio pagubă dacă pier nevolnicii. E suficient să supravieţuiască cei sănătoşi şi plini de vigoare. Populaţia Marei Britanii se înmulţeşte alarmant. Statisticile dovedesc că în ultimul secol numărul locuitorilor a crescut cu şaizeci la sută. — 891 —

În 1798, Malthus publicase eseul său asupra „Principiului populaţiei”. Henry Sunderland poseda în bibliotecă un exemplar al acestei lucrări, pe care o citise din scoarţă în scoarţă. La uzină muncitorii nu-i dăduseră încă de lucru. Herbert Hutchinson îl ferise de un contact prea strâns cu aceştia. Pumnul de fier al directorului administrativ era atât de temut, încât nimeni n-ar fi îndrăznit să treacă peste capul său şi să se plângă lui Henry. Curând însă, acesta avu prilejul să se documenteze personal şi într-un chip nu tocmai plăcut asupra condiţiilor de muncă din uzină. Într-o seară de iarnă, pe când inspecta oţelăria, însoţit de Hutchinson şi de Track, se auzi dinspre furnalele înalte dangătul lugubru al clopotului de alarmă. Muncitorii din oţelărie întrerupseră pentru o clipă lucrul. Cu urechile ciulite, ca animalele la pândă, ascultau dangătele prelungi ale clopotului, pe care vijelia le aducea o dată cu rafalele de ninsoare. Focurile de artificii ce ţâşneau din convertizoare luminau livid chipurile înnegrite şi încordate ale oamenilor. — Alerg la furnale, Sir, zise Track, care se înverzise la faţă. Fără să mai aştepte încuviinţarea patronului, o luă la fugă într-acolo. Henry se uită nedumerit la Hutchinson. Pentru prima oară auzea clopotul vestitor de nenorociri. — Nu vă alarmaţi, Sir, îl povăţui calm directorul administrativ, un mic accident… Se întâmplă. Nu e imperios necesar să mergeţi la faţa locului. Să nu vă — 892 —

impresioneze… — Am nervii tari. Trebuie să mergem şi noi. — Cum vreţi, Sir, zise Hutchinson, ridicând din umeri. Străbătură anevoie curţile, prin vârtejurile de ninsoare. Când ajunseră la furnale, văzură o mare agitaţie. Lumea se vânzolea, alergând în toate părţile, ca furnicile cuprinse de panică. La un semn al lui Hutchinson, un încărcător se apropie emoţionat. — S-a întâmplat o mare nenorocire, Sir. Şapte amestecători sunt arşi de vii. Acum o jumătate de oră, furnalul opt s-a prins. Contramaistrul Johnson a dat poruncă echipei lui Brougham să-l desprindă. Brougham şi cu oamenii lui au coborât în gura furnalului, pentru a încerca să străpungă cu barele lor de fier masa de minereu şi cocs. Şase oameni au coborât o dată cu Brougham. Şase, Sir! Longston, Pierce, Coffin, Swanson, McCoy şi Long Ben. În vreme ce lucrau, s-a auzit deodată un huruit asurzitor. Furnalul se desprinsese, trăgând în adâncul lui pe oameni. Cinci, în cap cu Brougham, au dispărut în foc. Doi au rămas agăţaţi deasupra jăraticului. Long Ben şi Swanson. Flăcările le lingeau picioarele. Au putut fi totuşi salvaţi. Acum se află în infirmerie. Sunt grav răniţi. Arşi până în brâu. Nu ştiu dacă vor scăpa cu viaţă… — Cadavrele n-au fost scoase? întrebă Henry, înfiorat de groază. — În clipa aceasta cadavrele sunt cenuşă, Sir, replică Hutchinson cu acelaşi neclintit calm. Mâine, — 893 —

pastorul Fewersham va oficia un serviciu religios sus pe schele. Aceasta e tot ce putem face. — Opriţi focul! ordonă Henry. — Vai, Sir, să nu vă audă oamenii rostind asemenea, naivităţi, îndrăzni Hutchinson să-i atragă atenţia. Focul se opreşte numai la zece-cincisprezece ani, o dată. O ştiţi şi dumneavoastră… Accidentele… survin din când în când… Prin forţa împrejurărilor… Lucrul însă continuă. Hutchinson îngădui încărcătorului să plece. — Trebuie să vă oţeliţi, Sir, continuă el, după ce rămaseră singuri. Viaţa de uzină nu e presărată cu petale de trandafiri… A doua zi de dimineaţă pastorul Fewersham, căţărat pe schele, oficia între două încărcături un scurt serviciu religios, pentru odihne sufletelor celor dispăruţi. Familiile celor cinci victime stăteau năruite de durere la picioarele colosului care, asemenea uriaşilor din legendă înghiţea bulgări de minereu şi cărbuni şi vărsa metal topit… Long Ben, un bărbat de şaizeci şi cinci de ani, muri în ziua următoare. Picioarele, pântecele şi şezutul îi erau o masă de carne vie, din care curgea puroi. Swanson supravieţui. Medicul uzinei declară însă că Swanson nu se va mai putea folosi niciodată de picioare. Labele îi fusese carbonizate. În fiecare seară la căpătâiul rănitului venea o femeie bătrână încovoiată sub greutatea anilor şi a mizeriei, şi o fată tânără străvezie ca o fantomă cu obrajii pământii, încadraţi de şuviţe de păr negru. Mama şi sora lui Swanson. Nu aveau voie să-l vegheze mai mult de — 894 —

zece-cincisprezece minute. În prima sâmbătă se perindă prin curtea infirmeriei un lung şir de prieteni şi cunoscuţi ai accidentatului. Printre aceştia şi logodnica sa. O fată slăbuţă cu ochi mari, limpezi, strălucitori, ca un lac de munte stropit de razele soarelui. Consemnul era însă aspru. Nimeni nu avea îngăduinţa să intre în contact cu Swanson. Spectacolul suferinţelor sale era susceptibil să semene panica şi demobilizarea printre muncitori. Numai mama şi sora lui făceau excepţie. Izgonirea lor ar fi stârnit indignarea muncitorilor. Atmosfera în uzină era atât de încărcată încât n-ar fi fost prudent să se aţâţe mai mult spiritele, prin măsuri abuzive. Cu acest prilej cunoscu şi Henry pe logodnica lui Swanson. Exasperată de nedreapta oprelişte, fata ceru a fi primită de patron. Gestul ei era uluitor. De la instalarea lui Herbert Hutchinson la direcţia administrativă, niciun salariat nu îndrăznise a se prezenta directorului general. În sâmbăta aceea Henry se afla la birou. Ca şi în fiecare după-amiază, rezolva hârtiile prezentate de secretarul său, Anthony Norwood. Era în preajma orei cinci. Se întunecase de mult. În încăperea mobilată simplu dar confortabil, Henry lucra la lumina lumânărilor. În cămin ardeau câteva buturugi, încălzind plăcut atmosfera. În cursul zilei avusese o şedinţă cu personalul tehnic superior. Se discutase oportunitatea acordării unei pensii lui Swanson. Hutchinson se împotrivise cu îndârjire. — Neîndemânaticii să se descurce cum vor şti. O asemenea pensie ar echivala cu o primă de încurajare — 895 —

acordată neglijenţei. Dacă Broungham şi echipa lui ar fi lucrat cum trebuie, nenorocirea nu s-ar fi produs. Greşelile se plătesc. Punctul lui de vedere triumfase. William Track izbutise să smulgă un simplu ajutor de cinci guinee pentru Swanson. Henry era singur. Mai avea de rezolvat câteva hârtii, apoi putea pleca spre casă. Se gândea cu deliciu la ultimul roman de Sterne, care-l aştepta pe măsuţa din salonaş, la sticla de claret din dulăpiorul său de băuturi, la pipa cu care se deprinsese de curând şi îi procura momente de încântătoare destindere. Liniştea din birou fu tulburată de un schimb de cuvinte la diapazon înalt, care se purta în anticameră. — Vreau să vorbesc cu Mr. Sunderland! stăruia un glas de femeie pe care-l ascuţise mânia. Nimic nu mă poate împiedica să ajung la Mr. Sunderland. Auziţi? Nimic! — A trecut fără voia mea, Mr. Norwood, protestă uşierul. Fata asta e mai rea decât o pisică sălbatică. Uitaţi-vă la ea cum m-a zgâriat pe mână. Haide, Margery, fii fată de treabă şi ia-o din loc. — Nu mă mişc de aici până nu vorbesc cu Mr. Sunderland! — Ascultă fetiţo, interveni secretarul cu glas scăzut. Mr. Sunderland e ocupat. Nu te poate primi. Du-te la Mr. Hutchinson. El rezolvă plângerile salariaţilor. — Mr Hutchinson nu stă de vorbă cu noi, oamenii de rând. Vreau să intru la Mr. Sunderland. Numai el ar putea să mă ajute. — Te ascult, fetiţo! zise Henry, care apăruse — 896 —

neobservat în prag. Margery tăcu brusc. Intimidată de apariţia neaşteptată a directorului general, îi veni să fugă. Dar se stăpâni. Obrajii îi erau învăpăiaţi de mânie. Ochii ei mari scăpărau ca jerbele de artificii ce ţâşnesc din convertizoare. Luându-şi inima în dinţi, începu să vorbească repede, fără să-şi aleagă cuvintele. — E ruşinos, Mr. Sunderland. Cei de la infirmierie nu mă lasă să intru la Dick Swanson, deşi azi e zi de primire. E… e nemaipomenit! Fusese cât p-aci să scape o vorbă tare, dar se oprise la timp. — Mai întâi, cine eşti dumneata? întrebă Henry. — Eu?… Sunt Margery Terril. Logodnica lui Dick Swanson. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră să nu-mi dea voie să-mi văd logodnicul. Dacă nu se întâmpla nenorocirea, duminica aceasta am fi făcut nunta. Aşa era plănuit. Îl iubesc pe Dick. Şi el mă iubeşte. De ce să nu fiu lăsată la el? N-am să mănânc infirmeria. — Ai vorbit cu Mr. Hutchinson? — Nici n-am încercat. Ar fi fost pe degeaba. Despre dumneavoastră se spune că sunteţi om cu suflet. — Hm! tuşi Henry flatat. Se roşise până în vârful urechilor. Fata îi căta în ochi, ca un căţel. Şi era frumoasă. Răscolitor de frumoasă. — Norwood, se întoarse Henry către secretar. Du-te cu Miss Terril la infirmerie şi dă dispoziţii, în numele meu, să fie primită la orice oră din zi. E inuman să o despărţim de logodnicul ei. Îi datorăm această infimă — 897 —

compensaţie pentru toată supărarea pe care, indirect, i-am pricinuit-o. Vorbea sentenţios şi grav, ca un om în vârstă, care se apleacă milostiv asupra celor în nevoie… Margery Terril se uită triumfător la secretar şi la uşier. Părea să spună: „Vedeţi? A fost destul să stau de vorbă cu patronul, ca să mi se facă dreptate!” În seara aceea Henry pleca satisfăcut spre casă. Săvârşise o faptă bună. Era mândru de el. După cină, se adânci într-un fotoliu, în faţa căminului. În dreapta, pe o măsuţă, se afla sticla de claret şi un pahar de cristal. Alături, pipa fumega într-o scrumieră de argint. Cu cartea în mână Henry privea visător firul de fum albastru care se ridica ondulat din pipă. Artificiile din privirile lui Margery Terril îl jucau în faţa ochilor. Margery… Margery Terril… Margery Terril… Ce bine i-ar sta acestei fete simpluţe într-o rochie de voal transparent, prin care să i se vadă sânii obraznici… Da, da. Avea nişte sâni tari, care împungeau ţesătura rochiei de stambă… Cu un colier de perle la gât şi cu o mantie de hermină pe umeri, ar întrece pe cea mai autentică lady… de ce nu avea Sarah chipul lui Margery Terril?… De ce? Henry se complăcu a se vedea la braţul lui Margery, pe aleea unui parc îmbălsămat de trandafiri… ori în sala de bal a unui palat londonez… Către miezul nopţii, adormi în fotoliul său. Cartea din care nu citise un rând, îl alunecă din mână şi căzu deschisă pe covor… Sticla de claret, nefolosită, reflecta flăcările focului muribund. Pipa se stinsese de mult… — 898 —

Contrar aşteptărilor, Herbert Hutchinson nu se formalizase de intervenţia lui Margery Terril. Descosându-l pe uşier, care-i istorisise discuţia dintre logodnica lui Swanson şi Henry Sunderland, ajunse la concluzia că fata făcuse o impresie puternică asupra patronului Această informaţie, merita a fi bine cumpănită şi folosită la maximum. În ziua când va izbuti să devină confidentul noului patron, ascensiunea lui nu va mai cunoaşte piedici. Fierul trebuia bătut cât era cald. Peste câteva zile, Hutchinson pilotă pe Henry – ca din întâmplare – spre atelierul de încărcare cu pulbere a grenadelor. Printre sutele de muncitoare, tinere şi bătrâne, Henry avu surpriza plăcută de a revedea pe Margery. Când îl observă, ea se înroşi, surâse cu sfială, apoi înclină din cap. — Ei, Miss Terril, cred că te vezi zilnic cu logodnicul, zise el cu prietenie. M-am mirat că n-ai venit să-mi mulţumeşti… Încântată că i se vorbea atât de binevoitor, Margery răspunse cu naivitate: — Aş fi venit, Mister. Dar m-am temut să nu-l supăr pe uşier. Henry începu să râdă. — Ei da. Argumentul e peremptoriu. Nu mai am ce spune. — Dick e foarte bucuros că aţi dat poruncă să intru la el. Spune că sunteţi cel mai bun director pe care l-a avut vreodată. Henry tuşi flatat. — 899 —

— Şi se mai spune că relaţiile dintre patron şi muncitori nu sunt idilice, zise Hutchinson, râzând în mustaţă. După plecarea lui Henry şi a însoţitorilor săi, fetele din atelier începură să chicotească şi să-şi dea coate. — Margery, păzea! A pus directorul ochii pe tine. — Nu e de glumă, Margery! zise o brunetă zvăpăiată ca o zvârlugă. Mai ieri s-a dat la tine contramaistrul. Azi patronul te soarbe din priviri. — Să n-audă Dick, că îţi scoate ochii. — Ehe, fetelor, într-o bună zi, Miss Terril n-o să mai vrea să ştie de noi. Când o avea trăsură la scară şi doi canari în colivie… — Am mai văzut eu de-astea, interveni blazată o femeie de vreo treizeci de ani. La început te ia cu vorbe dulci, cu făgăduieli şi daruri neînsemnate. Panglici, dantele şi altele. După ce te lasă cu burta mare, îţi dă cu piciorul. — Nicio grijă, fetelor, răspunse ea cu nepăsare. Dick e omul meu. Alt bărbat nu-mi trebuie. Pe contramaistru l-am pus la locul lui. La nevoie, îl pun şi pe Mr. Henry. — Nu zi vorbă mare, Margery, râse zvârluga. — Ba zic, fără nicio teamă. Cum aş putea să-i schimb pe Dick, cel mai frumos băiat din Cardiff, cu Mr. Sunderland? O fi el director, dar are un cap ca de mort. Dacă aş rămâne singură cu el, în miez de noapte, m-ar apuca toate spaimele. — Gura!!! se auzi din fundul atelierului glasul aspru şi behăit al contramaistrului. Ce-i acolo? Club? Vi s-a făcut de amendă? Vă scarmănă la buzunar! — 900 —

— Vezi bine, Mr. Joe, că mâinile nu ne stau, zise Margery, cu jumătate glas. Urechea contramaistrului prinse totuşi vorbele ei. — Ehe, fetiţo, ţi s-au urcat fumurile la cap! Te lecuiesc eu de fumuri! — De ce nu i-aţi spus şi directorului să nu ne ţie din lucru? îi zise zvârluga. Contramaistrul se înroşi ca o guşă de curcan rotat. — Clanţa! Să nu mă scoţi din pepeni, că te trăsnesc! — Păi directorul a început… — În atelier, eu sunt director. Aţi înţeles? Şi cine mai crâcneşte, se alege cu cinci şilingi amendă. Am zis! — Maţe fripte! se auzi din spatele lui un glas prefăcut, piţigăiat. Contramaistrul se răsuci pe călcâie ca ars. — Cine a vorbit?… Cine? Nimeni nu-i răspunse. Se aşternuse o tăcere grea. Nu se auzea decât foşnetul pulberii turnate în grenade. — Cine a vorbit? urlă contramaistrul. Tăcere adâncă şi prelungită. — Ei bine, am să vă arăt eu vouă. Pentru lipsă de disciplină, vă pedepsesc pe toate la câte şapte şilingi amendă. Să vă fie învăţătură de minte… Margery Terril fu singura care nu plăti amenda. ziua următoare, Herbert Hutchinson o transferă pavilionul administrativ, dublându-i totodată salariul. Noul serviciu nu era greu. Margery avea obligaţia — 901 —

În la şi să

ţină curăţenia în biroul directorului. Adevărată sinecură faţă de cele şaisprezece ore prestate până atunci zilnic la încărcarea grenadelor. Pe lângă salariu, primea săptămânal gratificaţii de cinci până la zece şilingi. Herben Hutchinson ar fi putut să-i plătească şi mai mult, fără ca uzina să sufere. Însă planul lui era bine studiat. Un câştig lunar prea mare ar fi asigurat fetei o oarecare independenţă financiară. Şi nu era acesta scopul lui Hutchinson. Margery îşi consuma gratificaţiile cumpărând logodnicului portocale, dulciuri, peşte sărat şi mai ales şuncă, marea lui pasiune. Vorbise lui Dick despre noul ei serviciu. Dar cu o discreţie motivată de un avertisment lăuntric bizar, nu-i spusese nimic despre gratificaţii. Iarna se apropia de sfârşit… primăvara îşi făcea intrarea cu acompaniament de ploi ce cântau monoton pe acoperişuri… La Cardiff se vorbea insistent despre semnarea tratatului de pace cu Franţa. Preliminariile păcii fuseseră parafate încă din toamna anului trecut. În Insulele Britanice, bucuria era generală. Englezii care se privaseră atâta vreme de plăcerea de a călători pe continent, porneau acum în exod spre Franţa. La Londra şi la Paris, se făceau iluminaţii în cinstea erei noi de pace şi prosperitate, care se deschidea pentru cele două popoare. Fabricanţii de armament erau sceptici. „Pacea va fi mai scurtă decât un vis frumos, spuneau ei. Ritmul — 902 —

producţiei de armament nu trebuie încetinit. În curând serviciile noastre vor fi iarăşi solicitate.” În cercurile bine informate se ştia că negocierile diplomatice dintre Franţa şi Anglia continuau sub presiunea ameninţărilor Primului Consul, care-şi zăngănea războinic sabia. Ducele de Queensberry, care cunoştea sforăriile diplomaţiei britanice, ţinea pe Henry Sunderland la curent cu ultimele evenimente. Cuvântul lui de ordine era categoric. — Accelerează producţia. Pacea este iluzorie. Un simplu răgaz înaintea marii răfuieli. Şi englezii şi francezii vor să câştige timp. Au nevoie de respiraţie. De nouă ani se războiesc. Acum ne aflăm în antract. Cortina se va ridica însă din nou. Şi aceasta mai repede decât îţi închipui… Henry ascultă poveţele bătrânului duce. Producţia de armament continua să crească. Deşi se vorbea de dezarmare, investea capitaluri sporite în construcţii de noi ateliere şi în achiziţii de utilaje perfecţionate. Se îndrăgostise de uzină. De la opt de dimineaţă, şi până seara la opt nu ieşea din incinta fabricii. Adeseori rămânea până în miez de noapte la birou. Primăvara era exasperant de ploioasă. Ploi mărunte alternau cu averse ropotitoare de vară. În larg, furtunile nu mai conteneau. Montorgueil şi fiicele sale nu se înapoiaseră încă de la Londra. Starea Lady-ei Sarah inspira încă îngrijorare. Într-o seară, Henry plecă de la fabrică mai devreme ca de obicei. Abia ieşise trăsura pe poartă că din văzduhul plumburiu porniră să se prăvale torente de apă. S-ar fi zis că se deschiseseră zăgazurile cerului — 903 —

şi că potopul biblic avea să îşi reînnoiască isprăvile. Deşi la ora aceea ar fi trebuit să fie încă lumină, se lăsaseră peste fire umbrele adânci ale unul sfârşit de amurg. Vântul spulbera rafalele de ploaie, plesnind peste ochi caii, care se cabrau înspăimântaţi. Vizitiul, orbit de aversele furioase, abia îşi strunea atelajul. Henry regreta că nu zăbovise la uzină încă o oră sau două. Dar acum nu mai avea rost să se întoarcă din drum. Trăsura mai avea de străbătut vreo două sute de metri pe şoseaua ce ducea la Cardiff, apoi urma să cotească la dreapta, spre liziera pădurii, în mijlocul căreia îl aştepta ospitalierul său pavilion de vânătoare. Pe stânga şoselei văzu o formă omenească ce înainta încovoiată prin ploaia vântoasă. O femeie. Henry bătu în geam, făcând semn vizitiului să oprească. — Hei, vino încoace! strigă el către fiinţa care se lupta cu vijelia. Unde mergi? — La Cardiff, Sir! auzi el glasul lui Margery Torril. M-a prins ploaia. De când fusese transferată la pavilionul administrativ, Margery căpătase autorizaţia să plece acasă după oră cinci. Îi făcuse o concesie Herbert Hutchinson. Deşi la acea oră nu avea tovarăşi de drum – echipele de lucrători părăseau lucrul abia după opt – Margery nu se temea să străbată singură cei cinci kilometri care despărţeau uzina de oraş. Lupii pieriseră de mult de pe acele meleaguri, iar de oameni nu-i era frică. Cine ar fi îndrăznit să se lege de logodnica lui Dick Swanson, cel mai bătăios flăcău din întregul comitat? — 904 —

— Urcă-te în trăsură, Margery! o pofti Henry. Mai repede. Vizitiul abia îşi stăpâneşte caii. Margery şovăi o clipă, apoi se strecură în trăsură. Înăuntru era cald şi bine. Pe pelerina ei de stofă apa curgea şiroaie. — Vă murdăresc pernele, Sir, zise Margery. — Nicio importanţă… Ploaia se înteţeşte. Nu vrei să înnoptezi la pavilionul de vânătoare? întrebă Henry, pe care împrejurarea favorabilă îl făcuse mai cutezător. Se va găsi o cămăruţă şi pentru dumneata. Spre dezamăgirea lui, Margery răspunse prompt. — Vă mulţumesc, Sir. Nu pot lipsi noaptea de acasă. Tata m-ar umple de cucuie. Mă lăsaţi la întretăierea de drumuri. De acolo şi până la Cardiff nu mai e mult. — Şi daca poruncesc vizitiului să meargă înainte? — Voi sări din trăsură, spuse ea, râzând. Henry înţelese că Margery nu minţea. Deodată, o apucă de umeri şi încercă să o sărute pe gură. Ea se smulse din braţele lui şi se adânci în colţul trăsurii. — Să nu mai faceţi aşa ceva, Sir. Sunt logodită. Vreau să rămân credincioasă lui Dick. Tonul ei vădea o hotărâre nestrămutată. Henry o luă în glumă. — Zi, nu e chip să te îmblânzească cineva? — Omul care mă va îmblânzi zace acum pe patul infirmeriei. Henry fu încântat că întunericul o împiedica să-i vadă roseaţa din obraji. Lecţia era aspră. Dacă ar fi fost mai îndrăzneţ, ar fi dus-o cu sila la el acasă şi acolo ar fi izbutit poate să o domesticească. Vizitiul şi servitorii ştiau să tacă. Hutchinson îi alesese pe — 905 —

sprânceană. Henry era însă timid. Împotrivirea dură a fetei îi tăiase elanul. — Dacă nu vrei să mergi la pavilion, te voi pedepsi, ducându-te la Cardiff, spuse el cu acelaşi ton glumeţ. Chipul ei se însenină. Trecuse printr-o mare spaimă. — Nu trebuie, Sir. Ploaia s-a mai potolit. Până acasă mai am o palmă de drum. — Lasă vorba! Pe ce stradă locuieşti? — Pe Dragon Alley. Dar n-o să puteţi ajunge cu trăsura până acolo. Cartierul meu nu e boieresc. — Mi-e de-ajuns un refuz, zise el. Pe al doilea nu-l mai înghit. Bagă de seamă! Nu mă supăra. Altfel te duc la pavilion. Margery râse. Ştia bine că ameninţarea va rămâne fără efect. Intuiţia ei îi dezvăluise adevăratul caracter al patronului. Henry Sunderland era un om slab. O femeie cu cap l-ar duce uşor de nas. Dar Henry n-o interesa. Dick, omul ei, era un bărbat şi jumătate. De aceea îl şi iubea. Îi plăcea să fie stăpânită. Iuţeala cu care Mr. Sunderland cedase o dezamăgise. Ehe, de ce nu era Dick director de uzină? Ar fi ştiut să se poarte cu muncitorii şi cu fetele din ateliere. Pe Dick ar fi fost geloasă foc. Mai bine că nu ajunsese director. Era mai liniştită. Apărură primele case din Cardiff. Henry se încăpăţânase să o conducă până în poarta casei. Margery dădu îndrumări vizitiului, care pătrunse întrun labirint de uliţe strâmbe cu căsuţe mici, înghesuite, lăsate pe o rână. Barăci de lemn, cu câte-o ferestruică strâmtă, magherniţe pe jumătate năruite, — 906 —

cu acoperişuri desfundate şi cârpite cu scânduri înverzite de muşchi, colibe aproape îngropate în pământ. Din coşurile scunde ieşeau anemice fire de fum, smulse de vântul năprasnic. Curţile erau ca şi inexistente. Cocioabele se buluceau uşă în uşă, într-o promiscuitate dezgustătoare. La un moment dat trăsura nu mai putu înainta prin noroi. Roata se afunda până la osie. — Întoarceţi-vă din drum, Sir, îl povăţui Margery. Nu mai am decât doi paşi până acasă. Sfatul era înţelept. Henry intrase însă într-o aventură din care voia să iasă învingător. Cartierul acesta hidos, ca un imens maidan de gunoaie îl fascina, tocmai fiindcă era locuit de Margery. Henry coborî din trăsură, oferind mâna sa fetei. — Intră sub pelerina mea, spuse el cu autoritate. E încăpătoare pentru trei ca tine. Lui Margery nu-i plăcea continuarea escapadei. Nu-i convenea să fie văzută sub pelerina directorului. Dacă afla Dick? Nu fu însă chip să scape. Cu îndărătnicia timidului, care are din când în când crize de voinţă, Henry stărui să o ferească de violenţa ploii, acordându-i protecţie sub ampla sa pelerină. Margery găsi totuşi că nu avea motive să se alarmeze peste măsură. Sub cortul acesta ambulant, nu o va recunoaşte nimeni. Mai toţi locuitorii mahalalei se aflau la lucru. Nu rămâneau acasă decât plozii nevârstnici, nevestele şi bătrânii. După ce se luptară cu nişte noroaie clisoase în care piciorul se prindea ca într-o menghine, ajunseră la cocioaba lui Margery. Pereţii erau coşcoviţi, iar — 907 —

streaşina, adusă peste uşă, semăna cu un nas coroiat de babă. Fetei fi fu ruşine de aspectul mizer al locuinţei. — Vă rog să nu intraţi, Sir, îl imploră ea. Înăuntru e mare dezordine. Henry îi ascultă rugămintea. Îi întinse mâna, apoi o pofti să intre în casă. — La înapoiere să nu vă rătăciţi pe străduţele noastre spuse Margery. — Nicio grijă. La revedere, Margery! — La revedere, Sir. Pentru a nu mai prelungi discuţia, Margery intră în casă. Prin uşa care se închise în urma sa, Henry avusese timp să vadă o încăpere cu pereţi văruiţi, iluminată de un opaiţ muribund. Pe o laviţă lungă erau întinşi ca nişte cârnaţi la grătar vreo şase sau şapte copii de toate vârstele. Henry era impresionat de acest spectacol. Nu-şi închipuise că putea exista atâta mizerie.

— 908 —

Capitolul şaisprezece Richard concepea şi realiza totul în mare. Renovarea palatului Andreea din Veneţia ilustră din plin această concepţie. Lucrarea, de proporţii gigantice, dură un an. Dacă edificiul ar fi fost construit din nou, ar fi costat mai puţin. Richard folosi trei arhitecţi cu renume, Luigi Cagnola, Giuseppe Piermarini şi Alessandro Galli de Bibiena, elevul celebrului florentin Ferdinando Fuga. Aprobase proiectul final Wragby, preţiosul său colaborator. Palazzo Andreea fusese construit în plină Renaştere de către celebrul Palladio, care realizase o capodoperă a stilului clasic. În următoarele două secole, proprietarii palatului îl renovaseră în diferite rânduri, alterând în parte puritatea liniilor palladiene. Guy Wragby voia să refacă clădirea după planurile iniţiale, armonizând cele două aripi adăugate ulterior, cu corpul central. Se folosiră cele mai scumpe materiale. Marmură de Carrara şi Seravezza, de Flandra şi din Pirinei. Marmură verde, trandafirie, violetă, marmură cu ape galbene, marmură tigrată ori cu vine aurii. Mozaicuri de aur şi de pietre semipreţioase, balustrade de porţi interioare de bronz şi argint. Grilaje exterioare de fier forjat desăvârşeau decoraţia interioară. Stucaturi încadrau cu aur frescele semnate de Tizian, esteticianul plin de vioiciune şi sensibilitate, de Lotto, vizionarul patetic, de impetuosul Perdenone, de Savoldo, cu delicatele şi — 909 —

misterioasele sale lumini, de Romanino, cu incandescenţele lui feerice, fresce pe care ostaşii lui Masséna nu le putuseră smulge din pereţi. Mai rămâneau de adus tablouri, mobilier, covoare, statui şi lămpi care să populeze sălile, galeriile, saloanele, coridoarele interminabile. Căci ceea ce uitaseră francezii după jefuirea palatului era neglijabil. Pentru a procura piese autentice, şi de necontestată valoare artistică, Wragby străbătu Italia în lung şi în lat. Veneţia, Florenţa, Milano, Roma, Napoli, Pisa, Genova şi alte multe oraşe fură cercetate de neobositul Wragby. Richard îi pusese la dispoziţie nu numai credite nelimitate, dar îi comunicase şi entuziasmul său. Rubicondul englez fusese o revelaţie pentru Richard. Guy Wragby-Dolofanul era o ediţie înnoită şi adăugită a lui Pico de la Mirandola. „Ştiu de toate, dar nimic aprofundat”, spunea el cu blazare. „Toate talentele şiau dat întâlnire la naşterea mea. Din nenorocire, la îmbulzeală, n-au putut să toarne asupră-mi decât puţin din harul lor”. Wragby cânta la clavecin, la vioară, la violoncel, şi chiar din flaut. Cânta frumos, cu multă sensibilitate, dar nu era un virtuos. Picta cu real simţ artistic, iar sculpturile lui animaliere erau înzestrate cu o remarcabilă viaţă lăuntrică. Nu strălucea însă în niciuna din aceste lucrări. Le lipsea acel suflu pe care numai un artist genial le împrumută operelor sale. Nici în literatură nu sclipea, deşi se pricepea să întoarcă elegant fraza, să realizeze o compoziţie echilibrată să zugrăvească veridic mediul — 910 —

înconjurător. Wragby era priceput în medicină; fizica şi chimia îi păreau o joacă de copil, iar matematicile superioare nu mai prezentau pentru el nicio taină. Dar niciuna din aceste ştiinţe nu-l pasionau îndeajuns pentru a-l stimula să creeze teorii şi soluţii noi. Wragby obişnuia să gândească despre el cu tristeţe: „Sunt un perfect specimen al mediocrităţii strălucite. În saloanele în care superficialul şi-a câştigat loc de cinste fac figură onorabilă. Sunt preţuit pentru sentinţele, aforismele şi cuvintele mele de duh. Dincolo de cadrul acesta monden, utilitatea mea dispare. Cred că m-am ratat. Aş fi preferat să fiu mai puţin multilateral şi să câştig în adâncime ceea ce aş pierde în suprafaţă”. În serviciul lui Richard, avu însă prilejul fericit să constate că se bucura de un talent deosebit, pe care nu şi-l bănuise până atunci. Era un foarte priceput critic de artă şi un anticar excepţional dotat. Piesele de artă pe care le descoperi în cursul peregrinărilor smulseră strigăte de admiraţie criticilor de artă. Achiziţionă sute de tablouri, sculpturi, bibelouri, covoare, mobile străvechi şi noi, fără ca gustul şi priceperea sa să fi dat o singură dată greş. În galeria de tablouri a palatului Andreea, pictorii veneţieni erau reprezentaţi în exclusivitate. Gentile de Fabiano, Antonello da Messina, Pisanello, fraţii Bellini şi Carapacio, exponenţi ai Şcolii Veneţiene din epoca Renaşterii, semnau patruzeci de piese. Titanii Veneţiei din Cinquecento, Giorgione, cei doi Palma, Tizian, şi Veronese figurau cu treizeci şi şapte de pânze, pe care Wragby le scosese la lumină, scormonind prăvăliile — 911 —

anticarilor, podurile bisericilor şi palatelor, participând la licitaţiile publice ori oferind preţuri ispititoare proprietarilor sărăciţi de războaiele care bântuiau Italia. Secolul XVIII era reprezentat de un mare număr de picturi de Piazzeta, Giuseppe Mario Crespi, Tiepolo, Francesco Guardi şi Canaletto. Când Wragby descoperea în câte un oraş îndepărtat piese excepţionale, pentru care i se cereau preţuri exagerate, anunţa pe Richard, cerându-i dezlegarea. Acesta se deplasa uneori la faţa locului. Concediul pe care şi-l luase de la sine putere îi îngăduia să-şi folosească timpul după pofta inimii. Călătoriile acestea îi deschiseră gustul pentru frumuseţea peisajelor italiene, pentru monumentele arhitectonice, pentru operele ei de artă. De altfel, Richard nu mai era de mult un profan în acest domeniu. Andreea îl iniţiase în tainele artelor frumoase. Înainte de a o cunoaşte, cumpăra tablouri din snobism, sau pentru a face un bun plasament. Datorită ei se deprinsese să preţuiască frumosul realizat într-o pictură ce încânta văzul, într-o statuie de proporţii admirabile, într-o mobilă fină, cu linii armonioase. Guy Wragby, această enciclopedie ambulantă, îi vorbise cu atâta competenţă şi savoare despre marii artişti ai lumii şi despre operele lor despre diversele epoci şi şcoli, încât Richard ajunsese nu numai să aprecieze just o piesă bună, dar să şi cunoască în linii mari evoluţia artei în omenire. Între timp, la Palazzo Andreea soseau necontenit transporturi de mobile. Mese lungi construite după principiul cartibulelor romane, mese lombarde cu — 912 —

picioare în formă de colonade, mese cu himere după moda florentină, scaune în formă de X adaptate după curulele romane, jeţuri danteşti, jeţuri Savonarola, cu incrustaţii de sidef sau fildeş, jeţuri cu spătarul dantelat, credenze care imitau faţada noilor palate ale timpului, cu portale, coloane şi pilaştri, arcuri şi balcoane, cabinete Certosina, cufere sculptate în formă de sarcofagii romane, cufere incrustate cu medalioane de fildeş, cufere ştampilate de renumitul Baccio de Aguala, cu picioare scurte în formă de gheare de leu, tronuri florentine, cufere de Siena, cufere de zestre pictate de Botticelli, Andrea del Sarto şi Piero de Cosimo, paturi cu coloane canelate şi baldachine bogat ornamentate, paturi cu perdele de brocart, paturi de Turnir, de Perugia şi de Verona. Nu lipseau nici mobilele moderne, inspirate după stilurile Louis XIV. Covoarele ofereau toată gama de tonuri mângâietoare, pe care numai orientalii le stăpânesc. Covoare de Shiraz şi Ispahan, de Tebriz şi Mossul, de Belucistan şi Bukhara, de Arabistan şi Museabad, de Mekea şi Ferahan. Guy Wragby reuşi să creeze o ambianţă senzuală, tipic veneţiană. Tablourile, vitraliile, tapiseriile şi mozaicurile produceau o plăcere deosebită, o delicateţe care se transmitea întregii fiinţe. În piesele alese de el, desenul apărea oarecum pe al doilea plan, accentul punându-se pe armonia caldă a tonurilor. Draperiile superb colorate, stofele somptuoase, ţesute în aur şi argint, desăvârşeau simfonia vizuală. Tablourile înrămate magnific, statuile cioplite în — 913 —

marmură, înfăţişau grupuri lascive, în poziţii voluptuoase, cu braţe întinse provocator. Privitorul avea impresia că surprinde şoaptele de dragoste ale perechilor de îndrăgostiţi, imortalizate de penelurile maestre. Bacante, silfide şi naiade, cu forme splendide, dădeau viaţa saloanelor şi galeriilor feerice. În atmosferă plutea o mireasmă arhaică, un fior de voluptate. După fiecare colţ vizitatorul aştepta să audă foşnetul unei rochii de mătase, impregnată cu parfumuri tari. În salonul cel mare trona un tablou în mărime naturală al Andreei, semnat de Thomas Lawrence. Celebrul portretist britanic era singurul pictor străin de Veneţia care figura în colecţie. Tabloul adus de la Londra era cel mai recent portret al Andreei. Astfel, ea era simbolic prezentă la renaşterea prodigioasă a casei pentru care nutrise întotdeauna o preferinţă tainică. Atâta timp cât durase renovarea palatului, Richard aşteptase cu înfrigurare sfârşitul lucrărilor. Toată energia, toată puterea de muncă, şi-o pusese în slujba acestei realizări. Avea credinţa că în palatul refăcut din cenuşă, Andreea se va materializa, întâmpinându-l cu braţele deschise, ca altădată. Din clipa în care lucrările intraseră în faza finală, nu mai călcase pe acolo. Wragby – în gustul căruia Richard căpătase o încredere nestrămutată – primise misiunea să dirijeze personal finisarea decorării interioare. Richard voia să-şi rezerve emoţia estetică de a pătrunde într-o casă în care să aibă impresia că o baghetă magică, orânduise totul. Pentru a rezista ispitei, plecă la Roma, într-o — 914 —

călătorie de două luni. În acest timp Wragby îşi desăvârşi opera. Orândui tablourile şi tapiseriile, aşternu covoarele, amplasă mobilele, fixă pe socluri statuile şi vasele de alabastru şi jad, atârnă draperiile în falduri bogate, puse în funcţie fântânile arteziene şi înmiresmă cu flori patioul de marmură. La 15 aprilie când Richard se înapoie la Veneţia, lucrările erau terminate. Palatul putea fi inaugurat. Wragby îşi rugase prietenul să vină acasă în faptul serii. Voia să-i facă o surpriză. Reuşita îi depăşi aşteptările. Aproape de ora opt, gondola lui Richard se angajă sub podul Rialto, care ascunsese până atunci perspectiva palatului Andreea. Dar când ieşi de sub graţioasa arcadă priveliştea oferită îl umplu de încântare şi emoţie. Faţada palatului era muiată în lumina a sute de torţe, ce aruncau pe apele lui Canale Grande reflexe purpurii. Puzderie de curioşi se îmbulzeau pe podul Rialto, ori aşteptau în gondole imobilizate de-a lungul malului trecerea invitaţilor spre palatul iluminat ca în vremurile de splendoare ale Serenissimei Republici. Mare le fu mirarea când o singură gondolă trase în faţa scării de marmură verde, în capul căreia aşteptau zece lachei în livrele de gală. Când Richard puse piciorul pe prima treaptă, Guy Wragby îi ieşi radios în întâmpinare. Era urmat de cei trei arhitecţi, care făcuseră să reînvie în toată splendoarea, capodopera lui Palladio. Wragby avusese discreţia să nu invite alte persoane la inaugurare. Voia să-l lase pe Richard să guste, fără martori, ambianţa bogată în amintiri a lui Pallazzo Andreea. — 915 —

Richard pătrunse în marele vestibul de malahit. Când văzu portretul Andreei, ochii i se umplură de lacrimi. Omul acesta de fier care zdrobea cu nepăsare tot ceea ce încerca să-i stăvilească mersul înainte, plângea în faţa tabloului femeii pe care o iubise cu pasiune. Wragby, observându-i emoţia, se întoarse spre cei trei arhitecţi. — Prieteni, vă fac o propunere. Să lăsăm pe Mr. Sunderland să-şi viziteze singur palatul. Să savureze pe îndelete minunile realizate de dumneavoastră. Iar noi, cu îngăduinţa lui, să trecem la masă. Cu privirile aţintite asupra portretului Andreei, Richard înclină uşor capul în semn de încuviinţare. Era recunoscător lui Wragby, căci îl ferea de curiozitatea arhitecţilor. La un semn al acestuia, lacheii se topiră. Apoi Wragby şi oaspeţii trecură în sufragerie. În urma lor, uşile înalte de bronz sculptat se închiseră fără zgomot. Richard rămase singur în vestibul. Singur cu Andreea, căreia penelul lui Lawrence îi împrumuta o viaţă prodigios de veridică. Andreea trăia. Ochii ei străluceau ca altădată; în obraji înfloreau trandafirii gropiţelor; pe buze plutea fiorul unui surâs şăgalnic; umerii goi, superbi aşteptau să fie mângâiaţi; sânii, acoperiţi de valurile rochiei de seară, tresăltau în ritmul respiraţiei. Richard închise ochii… Cât de vie era pentru el Andreea… Îi simţea şi acum prezenţa… Da! Îi simţea prezenţa… Deschise ochii… Alături de el se afla Andreea. Richard nu îndrăzni să se mai uite spre portretul ei. Andreea se afla lângă umărul lui. Îl privea — 916 —

cu ochii ei umezi şi calzi, de căprioară timidă. Cuprins de extaz, de o bucurie ameţitoare, Richard îi oferi braţul. Îi era teamă că făptura din preajma lui se va topi în aer. Deodată un fior plăcut îi străbătu fiinţa. Simţise pe braţ atingerea mâinii ei fine şi uşoare. Nu îndrăzni să vorbească. Se înclină spre ea, apoi cu mâna dreaptă rămasă liberă făcu un gest larg, invitând-o la drum. Împreună, urcară scara de marmură verde. Lumina se revărsa din candelabrele de Murano, din lampadarele de argint, din girandolele care plângeau cu lacrimi de cristal. Richard zâmbea fericit. Înaintea lui, palatul îşi desfăşura comorile. Nimeni nu avea să-i tulbure plimbarea… O fată în casă care terminase tocmai de făcut patul în camera de dormit a stăpânului, traversa galeria bizantină îndreptându-se spre scara de serviciu. Deodată auzi paşi. Fără voie, se ascunse după o coloană îmbrăcată în mozaic de aur şi de acolo privi spre locul de unde se auzeau paşii. La capătul galeriei apăru Mr. Sunderland. Surâdea plin de încântare, ţinând capul uşor înclinat spre stânga. Braţul stâng îndoit, şi puţin îndepărtat de corp, se oferea cuiva. Cui se oferea?… Lângă stăpân nu se afla nimeni… Şi Richard păşi încet pe lângă coloana îmbrăcată în mozaic de aur… Subreta se făcuse mică înapoia precarului adăpost. Stăpânul trecu mai departe. Zâmbea extatic. Pentru Richard, timpul se oprise în loc…

— 917 —

Capitolul şaptesprezece La Veneţia lumea trăia în virtutea inerţiei, hrănindu-se cu amintirile. Toate contribuiau la această ambianţă de renunţare, de cedare, în faţa adversităţilor sorţii; şi asfinţitul puţin glorios al Republicii Sfântului Marc, care îngenunchease fără luptă în faţa invadatorilor, şi lipsa de combativitate a unei lumi îmbătrânite, moleşite de huzur şi atmosfera molatecă, voluptuoasă, ce pusese stăpânire pe oraşul lagunelor, şi lumina tamizată, mângâioasă, ce îndulcea contururile peisajelor, dându-le o înfăţişare ireală, fanatomică, de vis. Însă dincolo de fruntariile acestui oraş lacustru, ce agoniza fără murmur de împotrivire, omenirea trăia într-un ritm trepidant, pe care Napoleon Bonaparte îl accentua cu cadenţa trupelor sale ce mărşăluiau de-a lungul şi de-a latul Europei. Umbra prodigiosului corsican care luase în mâinile sale destinele Franţei creştea necontenit, acoperind nu numai vechiul continent, dar şi Africa, Asia şi cele două Americi. Numele său, ce avea să se impună definitiv asupra unei epoci, era rostit pretutindeni cu aceeaşi teamă superstiţioasă. În acele vremuri de răsturnări fără precedent, bastonul de mareşal şi averile fabuloase, situaţiile politice eminente şi celebritatea se cucereau peste noapte. Tot peste noapte se prăbuşeau regate şi imperii, se năruiau reputaţii socotite pană atunci intangibile, se spulberau bogăţii despre care se — 918 —

crezuse că vor sfida timpurile. Aurul şi gloria erau mai mult ca oricând idolii la modă. După aur alergau generalii şi soldaţii de rând, miniştrii şi tâlharii, cardinalii şi derbedeii, financiarii şi copiştii, arhimilionarii şi nevoiaşii. În această lume, prinsă în vârtejul unui ciocan monstru, angajamentul financiar pus în mişcare de Richard SunderlandBeauclair, mergea din plin, cucerind noi zone de influenţă, impunându-şi autoritatea în sfere tot mai largi. Richard socotea că îşi putea, în sfârşit, permite a se bucura în linişte de vacanţa de care avea atâta nevoie. În „Escorialul” său ducea o viaţă retrasă, monastică, împărţită între tablouri, cărţi şi amintiri. Numai Guy Wragby obţinuse privilegiul de a-i împărţi sihăstria. Secretarii lui Richard aveau sinecurile cele mai bine plătite din Europa. Adeseori treceau zile întregi fără a fi chemaţi de patron. Sarcina lor era simplă. La 1 şi 15 ale lunii, prezentau rezumatul rapoartelor ordinare sosite cu regularitate de la întreprinderile controlate de Casa Sunderland. Numai rapoartele extraordinare, ce se referau la afaceri în afara rutinei, erau citite în extenso patronului. Acesta le asculta fără comentarii. La sfârşit, dacă nu era de acord cu conţinutul lor dicta scrisori cu observaţii, pe care secretarul de serviciu le expedia de îndată celor interesaţi. Dar aceasta se întâmpla foarte rar. Patronul avea deplină încredere în colaboratorii săi. Şi Amaury de Beaumont-Challais şi William McFee şi Wilbur Morrison şi Adrien de Beaulieu şi Chastellux şi — 919 —

Nathaniel Fanning îşi dovediseră în repetate rânduri devotamentul şi priceperea. Numai cu Joe Phipps dăduse greş. Dar nu îşi făcea sânge rău. Greşelile sunt omeneşti. De un an şi jumătate, de când îşi stabilise reşedinţa la Veneţia, ducea o existenţă calmă, căreia îi aprecia dulceaţa. În vara anului 1801 chemă în Italia pe Robert. Acum îi înţelegea pasiunea pentru artă, pentru frumos. Cine ar preţui mai bine decât Robert comorile adunate cu atâta trudă în Palazzo Andreea? L-ar fi adus şi pe Francis-Andrew, băiatul cel mare al Andreei, dar acesta era prea nevârstnic pentru o călătorie de la Londra la Veneţia, în vremuri atât de tulburi. Afară de aceasta, Richard n-ar fi agreat prezenţa contesei de Vigneaux, guvernanta băiatului. Nu avea nimic împotriva ei. Madame de Vigneaux era o femeie cumsecade, care creştea cu dragoste pe Francis-Andrew. Însă de la moartea Andreei, Richard nu mai putea suferi prezenţa femeilor în preajma sa. Robert nu înşelă aşteptările tatălui său. Din clipa în care păşi pragul palatului, manifestă un entuziasm fără margini. Colecţia de picturi şi de sculpturi îl umpleau de încântare. Toată ziua cutreiera galeriile de tablouri, zăbovind ore întregi în faţa vreunei piese excepţionale. O privea de aproape, ori de la depărtare, îi studia desenul, îi analiza coloritul, consultând în acelaşi timp catalogul împănat cu date istorice şi aprecieri critice, alcătuit de Wragby cu multă migală şi competenţă. — 920 —

Richard era încântat de succesul colecţiei sale. Admiraţia lui Robert îl răsplătea pentru eforturile şi sumele imense cheltuite. În cursul acestei vacanţe, Richard ajunse să-şi preţuiască îndeosebi feciorul. Inteligenţa lui vie, dragostea pentru artele frumoase, rafinamentul înnăscut, talentul cu care mânuia el însuşi penelul, fără să fi studiat cu aprofundare pictura, îl făceau să crească în ochii tatălui. Dar Robert era înzestrat şi cu alte calităţi. Spre deosebire de timidul şi urâţelul Henry, avea o prestanţă princiară trăsături agreabile, o siluetă impecabilă şi maniere de diplomat. Ce anume determinase această deosebire de caracter între cei doi fraţi? Richard îşi punea adeseori întrebarea, fără să poată răspunde. — Robert va fi diplomatul familiei, spunea el lui Wragby, care înclina din cap în semn de încuviinţare. Nici Henry nu e băiat rău. Cred că mai târziu, după ce se va dezbăra de timiditatea sa, va da dovadă de reale calităţi de conducător. Henry, în ciuda aparenţei, are un fond solid. Robert însă, e tipul omului de lume, al negociatorului desăvârşit. Sub o politeţe captivantă ascunde o abilitate machiavelică. Îmi seamănă. Abia aştept să-l pun la încercare. Păcat că e prea tânăr. — La vârsta lui, olandezii se însoară şi se conduc singuri, îl corectă Wragby. — Adevărat. Îmi amintesc că la Albany, în statul New York, am asistat odată la nunta unui tânăr de şaptesprezece ani. Chiar a doua zi şi-a deschis un depozit de cherestea. Bineînţeles, cu sprijinul părinţilor, care i-au dat însă deplină libertate de — 921 —

acţiune. Cu prilejul ultimei mele deplasări în America, l-am întâlnit pe olandezul meu. S-a îngrăşat, are o figură prosperă, lanţ gros de aur la brâu şi inel de rubin în deget. Deşi a împlinit abia 24 de ani, e tatăl a şase copii şi proprietarul unei firme independente şi înfloritoare… Aş fi foarte încântat, Wragby dacă Robert mi-ar urma pilda. Abia aştept să-l văd la lucru. Mă bucur că pictează, că stăpâneşte clavecinul. Însă acestea sunt talente de salon. Robert trebuie să fie om de afaceri. Şi va fi. Îl voi pregăti în această direcţie. — Nu e prea devreme? Poate că ar fi mai bine să-l laşi să se bucure de tinereţea lui. De tinereţea aceasta nepreţuită, pe care firea ţi-o dăruieşte o singură dată în viaţă. Dacă o iroseşti prosteşte… — Tinereţea fără bani, fără satisfacţii materiale nu face niciun ban. Aurul şi puterea alcătuiesc scopul vieţii. Dacă n-aş fi avut aur, Wragby, crezi că aş fi putut să mă bucur de aceste comori adunate de tine? Le-aş fi admirat o dată sau de două ori la muzeu, apoi aş fi plecat acasă, unde aş fi mâncat brânză cu pâine. Tinereţea petrecută în sărăcie e tot atât de penibilă ca şi o cameră neîncălzită în miez de iarnă. Poţi să te înfierbânţi jucând tontoroiul şi suflându-ţi în mâini. Oricât te-ai zbate, oboseala şi frigul te doboară. Aşa se întâmplă şi în viaţă. Sărăcia îţi sleieşte puterile, îţi taie avântul, te înăcreşte. Ah! La dracu’ cu mizeria! Sărăcia e bună doar pentru nevolnici şi pentru proşti. Cineva, Wragby, spunea că fericirea trece prin stomac. Avea dreptate. Mare dreptate. Sărăcia şi fericirea se au tot atât de rău ca şi câinele cu pisica. Nevoiaşii au uneori iluzia fericirii. Dar ca şi fata morgana, această fericire — 922 —

e insesizabilă. Când crezi că ai pus mâna pe ea, dispare… cu aur, însă, o cumperi. Fericirea e ca şi o femeie uşoară. Se dă aceluia care o plăteşte mai bine. Preliminariile păcii dintre Anglia şi Franţa, semnate la 1 octombrie 1801, stârniseră un val de entuziasm dincolo şi dincoace de Canalul Mânecii. Iluminaţii, jocuri şi artificii, defilări de trupe, manifestaţii populând de bucurie şi recunoştinţă pentru înţelepciunea bărbaţilor de stat care puseseră capăt războiului, serbări monstre, recepţii oficiale, muzici militare în pieţele publice, jocuri săltăreţe încinse în plină stradă, contribuiau să creeze o atmosferă de exuberantă veselie, atât la Paris, cât şi la Londra. Oamenii erau fericiţi că scăpaseră de frica războiului, de frica mizeriei, de frica morţii. O eră de pace se deschidea pentru întreaga omenire. „Războiul a fost definitiv înmormântat”, strigau euforic pacifiştii. Cortegii groteşti purtau la cimitir osemintele zeului Marte. În văzduh plutea triumfător porumbelul păcii. În această ambianţă de armonie generală căzu ca un trăsnet scrisoarea pe care Amaury de BeaumontChallais o primi într-o zi de la Richard Sunderland. După ce o citi, Challais se frecă neîncrezător la ochi, se ciupi de braţ, spre a se asigura că nu visează apoi murmură consternat: — Aceasta e curată nebunie! Mesajul fusese cifrat. El însuşi îl tălmăcise. Nu reuşea să se dumirească. Îl reciti. Poate că în chipul acesta va izbuti să-i prindă tâlcul. — 923 —

„20 septembrie 1801 Palazzo Andreea Veneţia Dragul meu conte, Sunt informat că în momentul de faţă Primul Consul cumpăneşte cu miniştrii săi atitudinea pe care guvernul francez urmează să o adopte faţă de aşa-zisa Republică din Saint-Domingue, creată de negrul Toussaint-Louverture şi faţă de constituţia impusă de acesta, fără a fi consultat în prealabil Franţa. După cum ştiţi şi dumneavoastră interesele casei Sunderland-Beauclair din Saint-Domingue sunt considerabile. Interesele acestea cer azi răsturnarea regimului dirijat de Toussaint-Louverture. Casa Sunderland-Beauclair nu dispune pentru moment de mijloace suficiente pentru a da singură această lovitură. Îndată după primirea acestui mesaj, vă rog, conte, să luaţi legătură cu Monsieur de Talleyrand. Este în interesul nostru ca Franţa să întreprindă o acţiune militară spectaculoasă împotriva Republicii din Saint-Domingue. Din informaţiile secrete pe care le-am primit până în prezent, rezultă că Primul Consul înclină spre o intervenţie armată, dar că ministrul de finanţe şi elemente moderate din guvern încearcă să-l determine a adopta o atitudine împăciuitoare, invocând reaua stare financiară a statului. Vă autorizez să declaraţi ministrului Afacerilor Externe că Banca Sunderland-Beauclair din Paris este dispusă să acorde Franţei un credit de cincizeci de — 924 —

milioane de franci pentru finanţarea expediţiei militare proiectată de Primul Consul. La nevoie, puteţi urca plafonul la optzeci milioane de franci. Bineînţeles, armamentul necesar va fi pus la dispoziţie de uzinele noastre din Franţa. Cea mai mare parte din împrumut va fi acordată sub formă de tunuri, puşti şi muniţii, livrate de noi. Vă mai autorizez să acceptaţi o dobândă care poate coborî până la patru la sută. Creditul va fi garantat de impunerile publice. Este absolut necesar ca ministrul afacerilor externe să îmbrăţişeze punctul nostru de vedere. Pentru a-i câştiga acordul necondiţionat, îi puteţi oferi – sub o formă pe care o veţi socoti mai potrivită – suma de cinci milioane de franci. Casa Sunderland-Beauclair are neapărată nevoie de acest război. Regimul lui Toussaint-Louverture trebuie să înceteze, în cel mai scurt timp. În următoarele cinci zile, fiul meu, Robert Sunderland va sosi la Paris, cu instrucţiuni suplimentare. De rezultatul acestor negocieri, răspundeţi personal. Primiţi vă rog, expresiunea sentimentelor mele prieteneşti. Richard S.-B.” Challais era perplex. În zorii unei păci cucerită cu preţul atâtor sacrificii i se cerea să maşineze declanşarea unui nou război. Evident că afacerea avea dedesubturi adânci şi întunecoase, cărora, spre — 925 —

ruşinea sa, nu le pătrunsese taina. Autoritatea deplină şi neştirbita libertate de acţiune şi de iniţiativă pe care i-o acordase Richard Sunderland în ultimii ani îl familiarizase cu gândul că devenise, dacă nu un egal al marelui patron, cel puţin un personaj de prim plan. Ori, de data aceasta constata că nu era consultat şi nici măcar informat din timp asupra acţiunilor pe care înţelegea să le întreprindă şeful său. Era tot atât de ignorat şi de ignorant, ca şi ultimul său funcţionar. Această concluzie tristă, care se impunea de la sine, îi răcori considerabil entuziasmul şi îi atinse dureros amorul propriu. Nu era însă chip a se răzvrăti. Cu Richard Sunderland-Beauclair nu se glumea. O zi întreagă îşi elaboră Challais planul de bătaie. Discuţiile cu Talleyrand aveau să fie delicate. Una e să pui la cale cu ministrul de externe speculaţii bursiere, şi alta e să încerci a-i impune soluţii politice de greutatea celei preconizate de Richard Sunderland. Este adevărat că în ultimii ani se stabiliseră oarecum relaţii de prietenie între el, Challais şi şeful departamentului Afacerilor Externe. Amândoi erau nobili în această lume de „bădărani parveniţi”, amândoi erau setoşi de îmbogăţire, amândoi erau personaje de frunte. Talleyrand pe plan politic, Challais pe plan financiar. Informaţiile politice secrete, furnizate de fostul episcop de Autun şi capitalurile uriaşe puse la dispoziţie de Richard Sunderland, prin intermediul lui Challais, dăduseră până atunci rezultate fructuoase. — 926 —

După înfrângerea austriecilor la Marengo, Talleyrand reuşise să-l determine pe generalul conte de Saint-Jullien, delegatul guvernului de la Viena, să semneze preliminariile unei păci, care nu fuseseră însă recunoscute de guvernul austriac. Numai după noi şi arzătoare negocieri diplomatice, susţinute de energice acţiuni militare, Franţa reuşise să impună pacea. Dar discuţiile secrete purtate în acele zile tulburi, procuraseră iniţiaţilor cele mai favorabile ocazii de a specula valori în bursă. Numai în cursul acelor negocieri, cu suişurile şi coborâşurile lor, Talleyrand şi Sunderland realizaseră beneficii de peste cincisprezece milioane de franci, speculând fondurile de Stat. Câteva luni mai târziu, în timpul negocierilor purtate cu Austria, pentru încheierea tratatului de pace ce avea să fie semnat la Lunéville, Franţa obţinuse ca Imperiul Austriac să plătească în întregime rentele emise de acesta în provinciile belgiene. În baza informaţiilor primite de la Talleyrand, Richard Sunderland cumpărase la un curs foarte scăzut titluri depreciate. Când acordul asupra împrumuturilor de stat austriece fusese dat publicităţii, urmase o perioadă de urcare bruscă a cursurilor, care prilejuise asociaţiei TalleyrandSunderland, un beneficiu net de patrusprezece milioane de franci. După semnarea păcii de la Lunéville, realizaseră un beneficiu de douăzeci şi două de milioane, speculând rentele emise de statul francez. La bursa de la Paris, apariţia contelui de Montrond, agentul secret al lui — 927 —

Talleyrand, însoţit de Challais, împuternicitul lui Richard Sunderland, stârnea întotdeauna senzaţie. Speculatorii ştiau că prezenţa lor avea să fie urmată de lovituri spectaculoase. Comentându-le, Richard Sunderland declarase într-o zi lui Robert, pe care începuse să-l iniţieze în tainele marilor speculaţii bursiere: — La bursă câştigă numai marii speculatori, care joacă, bizuindu-se pe informaţii precise. Ceilalţi, inclusiv căţelandrii care se învârtesc printre dulăi după câte un oscior, pierd fără excepţie. E mai uşor să câştigi la loterie, decât la bursă… Audienţa pe care Challais o ceru lui Charles de Talleyrand fu imediat acordată. Ca de obicei, emisarul lui Richard Sunderland intră în cabinetul ministrului înaintea ambasadorilor, a funcţionarilor superiori şi a solicitanţilor, îmbulziţi în anticameră. Talleyrand stătea adâncit în fotoliu din faţa mesei sale de lucru. Indolent din fire, afecta o lenevie de care făcea paradă. Nu aprecia nici funcţionarii excesivi de zeloşi. Referindu-se într-o zi la aceştia, îi calificase în termeni duri: „Zelul exagerat ascunde cea mai patentă mediocritate. Oamenii formaţi de mine sunt devotaţi, punctuali şi graţie educaţiei pe care le-am făcut-o, foarte puţin zeloşi”. Proverbial de comod, dicta fără să se grăbească, făcând pauze lungi şi glumind cu secretarii. Într-o zi, fiind obligat de protocol să trimită o scrisoare autografă unui prinţ elector din Confederaţia Germană, exclamase cu indignare: „E îngrozitor să compui şi să scrii în aceiaşi timp. Ştii ceva, d’Hauterive, se adresase el secretarului, am să — 928 —

scriu, dar să-mi dictezi dumneata”. Vizita lui Challais făcu plăcere lui Talleyrand. — Luaţi loc, dragul meu conte. Cu ce vă pot fi de folos? Challais nu se simţea în largul său. Îi era penibil să intre în subiect. — Excelenţă, ieri dimineaţă am primit un mesaj din partea marchizului de Beauclair. Marchizul m-a rugat să fiu interpretul său pe lângă Excelenţa Voastră, asigurând-o de toată consideraţia şi devotamentul său. — Vă mulţumesc cu recunoştinţă, conte. Vă rog să transmite marchizului de Beauclair expresia înaltei consideraţii pe care o port unui om superior. După acest preambul urma partea cea mai grea: intrarea în temă. — Excelenţă, în marea sa iubire pentru Franţa, marchizul m-a autorizat să vă declar că este gata să pună la dispoziţia Primului Consul creditele necesare reconstrucţiei imperiului colonial francez. Marchizul a fost informat de obiectivele politicii coloniale a Primului Consul. Sedus de aceste proiecte măreţe, a hotărât să-l sprijine cu toate resursele sale. — Conte, sunt profund impresionat de sentimentele marchizului de Beauclair faţă de Franţa. Voi transmite oferta sa Primului Consul. Mi-aş permite să vă pun o întrebare: Aţi luat legătura şi cu ministrul de finanţe? — Nu încă, Excelenţă. Dar nu voi întârzia s-o fac. Marchizul de Beauclair este dispus să pună la dispoziţia Primului Consul un credit de cincizeci de milioane de franci, care ar putea fi eventual majorat, — 929 —

în funcţie de necesităţile trupelor expediţionare. — Credeţi-mă, conte, că apreciez generozitatea marchizului. Sunt încredinţat că Primul Consul va accepta oferta şi va însărcina pe ministrul de finanţe să acorde marchizului garanţiile necesare. — Marchizul este îndeosebi interesat în recuperarea insulei Saint-Domingue, acest giuvaer al imperiului colonial francez. — Ce coincidenţă, zâmbi Talleyrand. SaintDomingue este în momentul de faţă cel mai apropiat obiectiv al Primului Consul. Challais se simţea din ce în ce mai stingherit. Ajunsese la partea cea mai delicată a negocierilor. — După câte sunt informat, spuse diplomatul, un grup de bancheri, în frunte cu Ouvrard, negociază cu Ministrul de Finanţe şi cu Ministrul de Război, finanţarea şi aprovizionarea corpului expediţionar care se pare că va fi trimis în Saint-Domingue. Până acum, nu s-a încheiat niciun acord definitiv cu atât mai mult cu cât în consiliul de miniştri s-au ridicat numeroase voci împotriva unei acţiuni militare franceze în această parte a lumii. — Excelenţă, marchizul ar prefera să suporte singur cheltuielile acestei expediţii. Nu i-a plăcut niciodată să lucreze cu Ouvrard şi cu grupul acestuia… În ceea ce priveşte oportunitatea unei acţiuni militare, adaugă Challais după o tăcere abil dozată, socotesc că nu mai este necesar să pledez. Excelenţa voastră este desigur încredinţată că prestigiul Franţei impune o intervenţie armată energică împotriva guvernului marionetă prezidat de Toussaint-Louverture. Acest negru care — 930 —

îndrăzneşte să se proclame preşedinte al Republicii Saint-Domingue. Excesele sângeroase ale negrilor, care au nesocotit drepturile albilor stabiliţi pe insulă nu pot rămâne nesancţionate. Invocând principiile revoluţiei, o bandă de aventurieri de culoare, a instaurat un guvern ilegal, a proclamat o constituţie grotescă şi sfidând drepturile Franţei, a început să încheie acorduri economice şi financiare cu alte state. — Dacă nu mă înşel, spuse Talleyrand, acordurile încheiate de Toussaint-Louverture au lezat şi interesele marchizului de Beauclair. Challais socoti că a sosit momentul să-şi dezvăluie intenţiile. — Într-adevăr, interesele sale în insulă au fost oarecum lezate. Dar nu acesta este esenţialul. Pentru a valorifica drepturile Franţei, încălcate de acest Toussaint-Louverture, marchizul de Beauclair este dispus să facă sacrificii substanţiale. Colaborarea rodnică dintre Excelenţa Voastră şi marchizul de Beauclair, ar putea da rezultate fericite şi în această împrejurare… — Interesele marchizului şi ale mele personale, conte, au coincis întotdeauna. Aş fi fericit să coincidă şi pe viitor. Voi fi interpretul său pe lângă Primul Consul. Voi lua legătura şi cu Barbé-Marbois. Va fi încântat să negocieze cu dumneavoastră. Păstraţi, vă rog legătura cu mine. Diseară, voi participa la o reuniune a Cabinetului la Saint-Cloud. Sper să obţin unele rezultate. Challais se ridică. După ce îşi exprimă satisfacţia pentru înţelegerea arătată de Talleyrand, continuă, — 931 —

vorbind ca de un fapt divers: — Am uitat, Excelenţă, să vă comunic că rentele dumneavoastră de stat şi valorile pe care le-aţi depus în banca noastră, au fructificat prodigios. Numai în ultima săptămână, beneficiile dumneavoastră se cifrează la cinci milioane de franci. Talleyrand surâse fin. — Magnific. Nu e de mirare că banca dumneavoastră are cea mai solidă reputaţie. Plasamentele pe care le faceţi sunt geniale. Cinci milioane beneficii într-o singură săptămână! Întradevăr, magnific! După ce părăsi biroul ministrului, Challais cugetă adânc asupra discuţiei purtate. Avea ciudata impresie că Talleyrand ştia mai multe decât lăsase să se înţeleagă. Nu era exclus ca între ministru şi Richard Sunderland să se fi purtat o corespondenţă, despre care Challais să nu fi ştiut nimic. Care era sursa informaţiilor politice secrete obţinute de Sunderland? Această chestiune merita să fie serios studiată. În orice caz zarurile fuseseră aruncate. Rămânea de văzut dacă vor câştiga jocul. Grava hotărâre luată de Richard, fără a consulta pe nimeni, avea o justificare serioasă. La 18 septembrie, primise de la Adrien de Beaulieu, ginerele său, un raport care îl trezise din letargie. „27 august 1801 Cap Français Monsieur, În cursul dimineţii am primit o notificare din partea — 932 —

generalului Limonade, adjunctul preşedintelui republicii Saint-Domingue, prin care am fost încunoştiinţat că guvernul acestei republici a hotărât să rupă tratativele economice şi financiare purtate cu delegaţii noştri. Până în ultimul moment, negocierile au fost duse într-un spirit de prietenie şi colaborare, care ne îndrituia să credem că acordul final va fi încheiat în cel mai scurt timp, spre satisfacţia ambelor părţi, şi în special a noastră. În minuta semnată la 26 august a.c., se stabilise ca uzinele noastre de la New Schenectady să furnizeze trupelor Republicii Saint-Domingue 30.000 de puşti, 100 tunuri uşoare, 60 mortiere, 50 tunuri pentru fortificaţii, 10.000 butoiaşe cu pulbere şi 15.000 ghiulele. Şantierele navale din Bermude şi din Jamaica aveau sarcina să predea până la sfârşitul anului patru nave de transport de tonaj mijlociu, dar susceptibile a fi înarmate, şi transformate în vase de cursă. Banca noastră din New York urma să acorde un împrumut de cinci sute de mii de dolari. În schimbul acestora, guvernul Republicii Saint-Domingue, îşi lua obligaţia să concesioneze pe 25 de ani, următoarele: — 600 plantaţii de zahăr din cele 790 existente. — 1500 plantaţii de indigo din cele 3150 existente.. — 50 plantaţii de cacao. Adică totalitatea lor. — 1000 plantaţii de cafea din cele 2119 existente. — 182 distilerii de tafia. Totalitatea lor. — 10 cărămidarii din 26. — 3 pielării din 6. — 933 —

— 200 cuptoare de var din 390. În plus, se asigura flotei noastre comerciale exclusivitatea transportului de mărfuri provenite din Saint-Domingue. Un singur lucru nu reuşisem a obţine. Restituirea domeniilor Effingham, confiscate în timpul revoluţiei. Mr. Wilbur Morrison, care a fost prezent la tratative, a declarat că nu va semna acordul final, până când nu se va realiza şi acest punct. Generalul ToussaintLouverture, care a participat la ultima şedinţă, părea să se încline în faţa ultimatumului. Vă închipuiţi consternarea noastră, când a doua zi, am primit nota generalului Limonade, prin care eram pur şi simplu concediaţi. Mr. Morrison a încercat să aibă o nouă întrevedere cu generalul Toussaint-Louverture. Ar fi fost dispus să facă o serie de concesii. Dar generalul a refuzat să-l primească. Din investigaţiile noastre, am reuşit să aflu cui datoram acest insucces. În timp ce delegaţii noştri negociau cu reprezentanţii guvernului din SaintDomingue, un grup de bancheri şi fabricanţi din New York şi Philadelphia, printre care Ezra Sherman şi Zechariah Abercrombie, cumnatul dumneavoastră, au trimis lui Toussaint-Louverture o ofertă mai avantajoasă pentru el, decât cea prezentată de noi. Fără să ne informeze asupra tratativelor duse cu concurenţii noştri, delegaţii guvernului ne-au dus cu vorba. Potrivit acordului încheiat cu firmele americane, Mr. Abercrombie va furniza armamentul necesar la preţuri — 934 —

sensibil inferioare celor fixate de noi. Se pare că aceste reduceri masive au fost posibile datorită unor noi procedee de fabricaţie, pe care Joe Phipps, fostul director al uzinelor de la Schenectady le-a pus la dispoziţia cumnatului dumneavoastră. În urma situaţiei create, Mr. Morrison a plecat la New York. Eu rămân la Cap Français, unde aştept instrucţiunile dumneavoastră. Vă rog să primiţi Monsieur, asigurarea sentimentelor de devotament profund ce vă poartă al dumneavoastră servitor, Adrien de Beaulieu.” În timpul lecturii, mânia lui Richard ajunsese la paroxism. Vestea amestecului lui Erza Sherman şi al lui Zechariah Abercrombie în afacerile sale, îl pusese pe jăratic. „L-am avut pe Sherman în mână. Şi nu l-am zdrobit. L-am lăsat să-mi scape printre degete. Iar neisprăvitul de Abercrombie mă înfruntă pe faţă. Nenorociţii ăştia îşi închipuie că sunt un om terminat. Că pot să mă joace. Dar nu suntem decât la actul întâi. Până la final, mai e mult, Abercrombie! Vameşul acesta pricăjit maimuţăreşte pe marii industriaşi. S-a angajat într-un joc primejdios, care-i depăşeşte puterile. Pe Patrick l-a tras pe sfoară. Dar cu mine i se înfundă. Iar pe acest Toussaint-Louverture, pe acest negru infect, care se împăunează cu titlul de general, îl voi arunca iarăşi în robia din care abia a reuşit să scape. Cât despre guvernul lui de cioroi, voi avea grijă să-l — 935 —

pun la respect. Pe toţi aceşti miniştri şi generali îi voi însemna cu dangaua înroşită în foc, apoi îi voi pune să tragă la plug, pe domeniile pe care au îndrăznit să mi le confişte.” În noaptea aceea, se învârtise ca un tigru în cuşcă, elaborând felurite planuri de luptă. În cele din urmă, se oprise la o formulă menită să rezolve radical criza. Lichidarea integrală a republicii lui ToussaintLouverture. Totdeodată, expediase la Paris pe secretarul său Jules Lafont cu misiunea de a face să parvină la Ministerul de Război o notă asupra înarmărilor masive ale Republicii Saint-Domingue. Ministrul trebuia să ajungă la concluzia că pregătirile militare erau îndreptate împotriva Franţei. Lafont mai avea sarcina să iniţieze o violentă campanie de presă împotriva lui Toussaint-Louverture şi a republicii sale de negri. Pe orice cale trebuia creat un curent de opinie favorabil unei acţiuni militare împotriva răzvrătiţilor care cutezau să nesocotească drepturile imprescriptibile ale Franţei asupra insulei Saint-Domingue. Richard avea un puternic atu. Serviciul său de informaţii îi adusese, nu demult, la cunoştinţă intenţia Primului Consul de a reconstitui imperiul colonial francez. În acelaşi timp, Richard trimisese un mesaj cifrat lui Beaulieu, ordonându-i să rămână la Cap Français, până la noi dispoziţii. Îi mai recomanda să fie pregătit pentru orice eventualitate. Intervenţia lui Richard era oportună. Milioanele puse la dispoziţia Franţei, risipiră ultimele şovăieli ale Primului Consul. Napoleon Bonaparte nu avea de — 936 —

gând să tolereze „aerele de dictator” ale lui ToussaintLouverture, care mai făcu greşeala de a anexa la republica sa neagră şi partea spaniolă a insulei. Către mijlocul lui octombrie, Primul Consul porni la organizarea unei mari expediţii militare. Încredinţă comanda supremă generalului Leclerc, cumnatul său, care-şi dovedise talentele de strateg în bătăliile de la Mont-Cenis, Mincio şi Rivoli. Soldaţii, căliţi în campaniile din Egipt, Germania şi Italia, nu vor avea ce alege din trupele de negri ale lui ToussaintLouverture. La 20 noiembrie, Adrien de Beaulieu primi o laconică notă cifrată din partea socrului său. „Fii gata. Un corp expediţionar pus sub comanda generalului Leclerc, va debarca în Saint-Domingue, cel mai târziu în primele zile ale lui ianuarie. Agenţii dumitale vor da TOT sprijinul francezilor. Mă bizui pe dumneata. Urmează instrucţiuni. Richard S.B.” * — În Saint-Domingue, revoluţia a creat o situaţie mult mai complicată decât în Franţa, zise Mr. Tobias Lear, consulul Statelor Unite, aprinzându-şi pipa şi aspirând cu voluptate fumul de tutun cu aromă de smochine şi miere. Mr. Lear avea în seara aceea trei invitaţi de seamă. Pe Adrien de Beaulieu, pe cavalerul Georges de Ribérac, agentul casei Sunderland în Saint-Domingue şi pe Mr. Micah Crump, împuternicitul fabricii de — 937 —

armament Abercrombie and Co. de la Terrytown, N Y. Tobias Lear deţinea de doi ani postul de consul al Statelor Unite la Cap Français. Profund cunoscător al Indiilor Occidentale, era tot atât de familiarizat cu cele mai mărunte insule din Marea Caraibilor, ca şi cu orăşelul său natal. La şaizeci de ani, se putea mândri cu o viaţă aventuroasă, gustată din plin, care-i oferise satisfacţii materiale substanţiale. Avea un cont apreciabil la bancă şi din când în când făcea afaceri lipsite de spectaculozitate, dar şi de primejdii. Înţelept, socotise că la vârsta sa nu mai avea rost să joace totul pe o carte. Acceptase postul de consul, fiindcă îi asigura o situaţie onorabilă, o bătrâneţe tihnită şi posibilitatea de a trăi mai departe, în mijlocul acestei lumi exotice pe care o iubise cu patimă. Rotund, bonhomme, prietenos cu toată lumea, reuşise să-şi creeze în Saint-Domingue numai simpatii. Şi albii şi negrii, aveau o egală încredere în el. Tobias Lear era lipsit de prejudecăţi rasiale. „În afaceri, spunea el, banii n-au miros şi oamenii n-au culoare.” În general avea mult tact. Îi plăceau musafirii şi mesele copioase. La ospeţele lui, invitaţii se simţeau întotdeauna în largul lor. Tobias Lear nu poftea niciodată la acelaşi praznic oameni cu convingeri politice divergente, ori cu interese economice potrivnice. De data aceea fusese victima împrejurărilor. Era mai bine informat ca oricine de duşmănia dintre casa Sunderland şi grupul rival de industriaşi şi fabricanţi — 938 —

din care făcea parte şi Zechariah Abercrombie. La cină poftise numai pe Beaulieu şi pe Ribérac. Înainte de a se aşeza la masă, căzuse fără veste în mijlocul lor Mr. Crump. Cu o neobrăzare iritantă, acesta stăruise să zăbovească, până ce gazda se simţise obligată să-l reţină la masă. Crump, îşi zicea consulul, nu e plămădit din aluatul acelor neguţători pricepuţi să facă o artă din îndeletnicirea lor. Îndrăzneţ, insinuant, gata să dea buzna acolo unde nu i se deschideau uşile, era tipul parvenitului, al însetatului după bani şi lovituri tari. Succesul obţinut recent de grupul pe care-l reprezenta îl umplea de trufie. Rămăsese la masă, numai pentru a umili prin prezenţa sa pe Beaulieu şi pe Ribérac. Gazda se silea să menţină conversaţia pe făgaşul generalităţilor inofensive care nu supărau pe nimeni. Consecvent acestei reguli de conduită, se lansase întro dizertaţie asupra cauzelor şi efectelor revoluţiei din Saint-Domingue. — E uimitor câte regimuri s-au perindat în câţiva ani pe această insulă. Monopoliştii şi marii latifundiari au fost doborâţi de răsculaţii albi, partizani ai ideilor revoluţiei din 1789. Abia s-a instalat noua orânduire, că negrii au ridicat la rândul lor capul, cucerind puterea. Englezii, care nu aşteptau decât să-şi vâre coada, au debarcat în insulă sperând să o cucerească. De această învălmăşeala au profitat numai negrii. Francezii, fie ei regalişti, sau partizani ai Convenţiei, au fost trecuţi prin tăişul săbiei. După exterminarea acestora, negrii s-au năpustit asupra invadatorilor englezi, izbutind să-i izgonească din insulă. Am văzut — 939 —

şi minunea aceasta, ca o mână de negri inculţi, abia scăpaţi din sclavie, şi cu totul nepregătiţi în arta militară, să zdrobească şi pe francezi, foştii lor stăpâni, şi pe englezi, care nădăjduiau să pună mâna, fără mare osteneală, pe o nouă colonie. Să mai spună cineva că negrii sunt fiinţe inferioare. Evenimentele din Saint-Domingue, au dovedit contrariul. Cavalerul de Ribérac, care trăise aceste răsturnări, exclamă cu dispreţ: — Când doi se ceartă al treilea… Cunoaşteţi proverbul. Sub oblăduirea Franţei regale, SaintDomingue ajunsese, la o înflorire fără precedent. În 1789, exporta în Franţa produse în valoare de 163 milioane livre. Din metropolă, se importau mărfuri ce totalizau mai bine de 120 de milioane livre. Colonia cuprindea 800 plantaţii de zahăr, 31000 de indigo, 780 de bumbac şi 3000 de cafea. Capetele de cai, de oi, şi de vite, se numărau cu zecile de mii. Veniturile coloniei se ridicau la peste 200 de milioane de livre. Cifrele acestea mi-au rămas gravate în minte. Azi, aşa zisa Republică Saint-Domingue nu mai cuprinde nicio treime din avuţiile de ieri.. — Nu trebuie să uitaţi, Monsieur, că peste această insulă a trecut vârtejul unei revoluţii, care a pustiit-o mai straşnic decât un ciclon. Generalul ToussaintLouverture a izbutit un adevărat miracol, restabilind ordinea, desfiinţând sclavia, refăcând – în limitele omeneşti – industria locală, dând un nou avânt comerţului, încurajând agricultura… — Extraordinare realizări, n-am ce zice! exclamă Ribérac în derâdere. O industrie rudimentară, un — 940 —

comerţ falimentar şi o agricultură deficitară. — Negrii sunt azi liberi, Monsieur, şi această importantă cucerire, cumpăneşte cu prisosinţă celelalte neajunsuri. — În ce constă această libertate? exclamă Ribérac înfierbântându-se. Oficial sclavia a fost desfiinţată. În mod practic robii de ieri au rămas legaţi de pământ. Azi nu mai lucrează pentru albi, ci pentru o pletoră de negri care locuiesc în palatele foştilor stăpâni, mănâncă din vesela acestora, le poartă veşmintele şi le maimuţăresc manierele. Generalii şi coloneii negri care se fudulesc azi în uniforme înzorzonate, poartă şi acum pe spinare urmele bicelor aplicate de vătafi. Toussaint-Louverture, fostul rob al contelui de Noé, stăpâneşte în momentul de faţă domenii uriaşe pe care muncesc mii de negri liberi. Iar în palatul său de la Cap Français domneşte un lux oriental… Nu s-au schimbat decât stăpânii, Mr. Lear, metodele au rămas aceleaşi. Diplomat, Beaulieu se ferise a se angaja în discuţie. Nu ştia în ce ape se scaldă Micah Crump. Acesta ascultase cu luare-aminte atacurile vehemente ale lui Ribérac. Pe chipul lui cu trăsături ascuţite, plutea un zâmbet ironic. — Faptul că generalul Toussaint-Louverture este un fost sclav nu v-a împiedicat să negociaţi cu el, de la egal la egal. Probabil că generalul a desluşit adevăratele dumneavoastră sentimente. N-ar fi de mirare ca aceste considerente să-l fi determinat a rupe tratativele cu casa pe care o reprezentaţi! — Şi v-a preferat pe dumneavoastră, fiindcă v-aţi — 941 —

ploconit servil, acceptându-i cu umilinţa toate condiţiile, replică Beaulieu caustic. — Vă rog, gentlemen, să nu facem personalizări, interveni consulul împăciuitor. Indispus de prezenţa lui Crump, Beaulieu se retrase îndată după cină. Ribérac îl urmă, după ce îşi luă rămas bun de la gazdă şi salută în silă pe Crump. — Cred că aţi fost imprudent, Monsieur, îi spuse Beaulieu după ce se văzură singuri în stradă. Crump e periculos. N-ar fi exclus să repete cuvintele dumneavoastră oamenilor lui Toussaint-Louverture. — Nu mă tem, spuse Ribérac. Sunt cetăţean francez. — Cimitirele din Saint-Domingue sunt pline de cetăţeni francezi. Căpeteniile negrilor nu s-au sfiit să le facă de petrecanie. Adu-ţi aminte de Boukmann cel Sângeros, de Jean-François, de Biassou, de Jeannot cel Crud. — Fiţi sigur, Monsieur, că nu uit. Nu-i uit pe bieţii proprietari albi, care zăceau spintecaţi în pragul caselor lor prădate, nu uit nici cerul roşu care reflecta noapte de noapte, incendiile fără număr. În vreme ce insula ardea ca o uriaşă torţă, Mr. Pitt exclama încântat la Londra: „În sfârşit, francezii au ajuns a-şi îndulci cafeaua cu zahăr ars”. Nu uit nici aceste vorbe. Beaulieu înţelegea sentimentele lui Ribérac, care îşi pierduse fiica în vârtejul tulburărilor din ultimii ani. Despre acest episod cavalerul nu vorbea niciodată. Aştepta numai momentul prielnic pentru a se răzbuna. Două zile după ospăţul oferit de consulul Lear, un — 942 —

adjutant al generalului Toussaint-Louverture, se prezentă la locuinţa lui Beaulieu, anunţându-l că preşedintele voia să-i vorbească. Ofiţerul, un negru vânjos, cu o chică încâlcită, purta o uniformă galonată pe toate încheieturile. Ochii lui se roteau încoace şi încolo, cercetând insistent de supărător obiectele din cameră. Căuta ceva? — Când doreşte Excelenţa-Sa să mă primească? întrebă Beaulieu. — Chiar acum. Trăsura vă aşteaptă la poartă Mosié. Ofiţerul vorbea într-o franceză scâlciată. Beaulieu încreţi sprâncenele. Ce rost avea invitaţia generalului? Neliniştit, dar fără să o arate, se urcă în trăsură alături de ofiţer, care trase cu putere portiera. Pe drum, negrul păstra tăcerea. Beaulieu era îngrijorat, deşi nu voia să şi-o mărturisească. Îi denunţase Crump? Sau era ceva mai grav? Abia după ce trăsura se puse în mişcare, observă că erau urmaţi de o escortă de călăreţi în uniforme heteroclite. Unii purtau cizme, alţii pantofi. Cei mai mulţi aveau picioarele goale. Îl puseseră oare sub stare de arest? se întrebă el, impresionat de această desfăşurare de forţe. Ştia din auzite că justiţia în Saint-Domingue se aplica după o procedură sumară şi oarecum fantezistă. Întemniţaţii zăceau nejudecaţi în închisori, ori erau executaţi fără nicio formalitate. Constituţia sancţionată de Toussaint-Louverture avea menirea să pună ordine în acest haos, garantând drepturile individuale şi înfrânând arbitrariul statului. Pe Beaulieu nu-l linişteau garanţiile constituţionale. Conştiinţa lui nu era absolut curată. Nu cumva — 943 —

autorităţile descoperiseră activitatea subterană a agenţilor săi, care înapoia onorabilului paravan al unor ocupaţii comerciale, acordau un interes exagerat fortificaţiilor de pe insulă şi diferitelor formaţiuni militare amplasate de-a lungul coastelor, luând schiţe şi note amănunţite? Beaulieu fu primit în casa de marmură albă în care Toussaint-Louverture îşi stabilise cartierul general. Nu-l lăsară să aştepte. Generalul îl primi în biroul său. Albit de ani, firav, uşor adus de spate, ToussaintLouverture nu avea aspectul unui războinic. Cu toate acestea, mâna lui de fier şi inteligenţa sa ascuţită, veniseră de hac şi francezilor şi englezilor şi generalilor negri care încercaseră să-i dispute supremaţia. Generalul făcu un semn oamenilor săi, care se retraseră, lăsându-i singur pe Beaulieu. — Voiam să vă vorbesc, Monsieur, zise ToussaintLouverture, rostind cuvintele cu un accent negru abia perceptibil. Luaţi loc. Beaulieu se aşeză pe un scaun. Ţinea capul sus, aşa cum se cuvine unui gentilom francez faţă de un negru, chiar dacă acesta a ajuns preşedinte de republică. — Socotesc, Monsieur, zise Toussaint, că împrejurarea de a nu fi încheiat cu dumneavoastră un acord comercial nu vă îndrituieşte să adoptaţi faţă de conducătorii acestei republici o atitudine insultătoare. Beaulieu respiră uşurat. Va să zică, numai despre aceasta era vorba. Crump denunţase pe Ribérac. Aprecierile cavalerului erau tari, dar nu îndeajuns de grave spre a fi sancţionate cu asprime — 944 —

disproporţionată. Însă reacţiile negrilor nu erau previzibile. — Sunt informat, continuă generalul, vorbind rar şi cumpănit, că în casa consulului Statelor Unite, cavalerul de Ribérac a rostit insulte grave la adresa mea şi a poporului meu… Dacă până mai ieri, Monsieur, eram un simplu sclav, silit să suporte cu seninătate toate necuviinţele, astăzi sunt conducătorul unei republici. În această calitate mi se cuvine un respect pe care înţeleg să-l pretind nu numai supuşilor mei, dar şi străinilor aflaţi pe teritoriul guvernat de mine. Cavalerul de Ribérac a insultat şi poporul negru al acestei insule. Un popor viteaz, care a ştiut să-şi scuture jugul, să-şi cucerească libertatea şi independenţa. În ciuda afirmaţiilor răuvoitoare ale duşmanilor mei, sunt un om milostiv. Nu voi lua împotriva cavalerului de Ribérac măsurile pe care le-ar merita. Nu vreau să se spună că îmi plac răzbunările ieftine. Pe de altă parte, nu-i pot îngădui să-şi continue nestingherit isprăvile. Vă rog deci, să transmiteţi cavalerului de Ribérac ordinul meu. În douăzeci şi patru de ore să părăsească teritoriul republicii Saint-Domingue. Dacă va depăşi acest termen, va suporta consecinţele. V-am rugat pe dumneavoastră să-i comunicaţi dispoziţia mea, deoarece sunteţi şeful său direct. Am vrut să-l scutesc de neplăcerea de a fi luat de guler şi aruncat ca un vagabond pe prima corabie care va părăsi portul. Oamenii mei, Monsieur, nu se pricep a trata cu exces de curtenie pe duşmanii ţării lor. Aceste subtilităţi rămân specialitatea dumneavoastră a — 945 —

albilor. Toussaint-Louverture vorbise cu demnitate, fără să fi ridicat glasul şi fără să se fi lăsat pradă mâniei. — Dumneavoastră, Monsieur de Beaulieu, continuă el, puteţi rămâne în Saint-Domingue atâta timp câte veţi socoti necesar. Nu vă cer decât să respectaţi ţara care vă acordă ospitalitate şi vă îngăduie să vă continuaţi afaceri atât de fructuoase. Nu vă acord un regim preferenţial. Vă veţi bucura şi dumneavoastră de facilităţile acordate celorlalţi albi, care au înţeles să se acomodeze cu orânduirea politică existentă. Toussaint-Louverture se ridică în picioare, arătând că socotea întrevederea terminată. Beaulieu salută cu o înclinare a capului, apoi părăsi scorţos încăperea. În fiecare dimineaţă înainte de a se duce la agenţia sa comercială, Beaulieu făcea o vizită în port. Urmărea cu interes mişcarea corăbiilor care intrau şi ieşeau din radă. Agenţii săi îl ţineau la curent cu sosirea navelor încărcate cu armament furnizat de Abercrombie. Pe străzile oraşului Cap Français defilau zilnic formaţii de negri îmbrăcaţi ca vai de lume, dar înarmaţi până în dinţi. Se pregătea ceva. Aerul era încărcat de electricitate. O nervozitate ciudată pusese stăpânire pe întregul oraş. Albii, care se împăcaseră cu ideea dominaţiei negrilor, se înapoiau în Saint-Domingue, unde se tratau şi se încheiau afaceri de aur. Americanii şi spaniolii erau cei mai numeroşi. Puţinii francezi rămaşi pe insulă erau creoli. Mici comercianţi, meseriaşi şi în special indivizi fără căpătâi, care nu s— 946 —

ar fi bucurat de o soartă mai bună în altă parte a lumii. Foştii proprietari de plantaţii şi de mari întreprinderi comerciale, ofiţerii, magistraţii şi reprezentanţii autorităţilor constituite, pieriseră în timpul revoluţiei, iar cei care scăpaseră cu viaţă, se refugiaseră în Guadeloupe, în Louisiana, ori în Franţa. Beaulieu aştepta flota franceză, care întârzia să apară. Socrul său îl anunţase că în primele zile ale lui ianuarie, primele unităţi ale corpului expediţionar vor debarca la Cap Français. Luna era însă pe sfârşite şi nicio navă de război franceză nu-şi făcuse apariţia la orizont. Beaulieu era convins că armata improvizată a lui Toussaint-Louverture se va topi după primele lovituri de tun trase de navele franceze. Era de neconceput ca o mână de negri lipsiţi de o pregătire militară temeinică, să reziste grenadierilor care zdrobiseră la Piramide pe mamelucii socotiţi până atunci invincibili. Toussaint-Louverture izbutise să-şi impună autoritatea folosindu-se de luptele dintre francezi şi englezi. Când va avea de înfruntat un corp expediţionar de proporţii mari, se va supune, ori va da bir cu fugiţii. Beaulieu era singurul om de pe insulă care ştia cu precizie că ciocnirea nu mai putea fi evitată. Toussaint-Louverture se aştepta la o lovitură. Îşi dădea seama că Franţa nu se va resemna să rămână cu o autoritate pur nominală asupra insulei, lăsând toate puterile în mâna unui preşedinte negru. Napoleon Bonaparte nu admitea două săbii într-o teacă. Beaulieu se pregătise pentru orice eventualitate. O navă cu pavilionul Statelor Unite la pupă şi cu cel al casei Sunderland-Beauclair la provă îl adăsta în port. — 947 —

Echipajul era permanent în alertă. La nevoie, pânzele puteau fi desfăşurate în câteva clipe. Pe acoperişul agenţiei, instalată într-o clădire cu două etaje, amenajase un post de observaţie în care stătea de veghe un om înarmat cu o lunetă puternică. Apariţia oricărei nave la orizont trebuia să-i fie imediat semnalată. În aşteptarea acestui eveniment, îşi omora timpul lucrând pe sponci la agenţie, plimbându-se seara pe promenadă şi cinând uneori cu consulul Statelor Unite. Când şi când, făcea câte o vizită Célestinei Boucicaut, o creolă voluminoasă, patroana unei luxoase case de toleranţă. Acolo, amatorii de femei exotice şi pline de foc, puteau găsi cele mai interesante exemplare, începând cu creole uşor bronzate de soarele torid şi terminând cu negresele tuciurii, importate nu demult de pe ţărmurile Nigeriei. În nopţile de orgii scump tarifate, gândul lui fugea invariabil la Georgina şi la copilul tânărului Phipps. Faţă de Georgina simţea o repulsie pe care nu şi-o deghiza decât în prezenţa străinilor. Acceptase rolul de soţ complezent, dar nu şi pe acel de îndrăgostit. Cât despre copil, îl exilase în mansarda casei lor de la New Schenectady. În primele luni, Georgina încercase să protesteze. Beaulieu fusese însă atât de categoric şi de tăios, încât ea plecase grumazul. Georgina căpătase învoirea de a-şi vizita copilul, dat în îngrijirea unei negrese. Îi era însă cu desăvârşire interzis a-l coborî la parter, ori a rosti vreun cuvânt despre el în prezenţa lui Beaulieu. Relaţiile dintre cei doi erau sui generis. Protocolar, — 948 —

Adrien îi acorda în public consideraţie şi respect. În intimitate, atitudinea lui era rece, distantă. În primul an după căsătorie, Georgina nu-i luase în seamă comportarea. Absorbită de gândurile şi durerea ei sufletească, nu avusese timp să acorde o importanţă deosebită lui Adrien. Afară de aceasta, venirea pe lume a copilului îi crease o serie de preocupări noi şi o nouă viziune a vieţii, din care soţul ei era exclus. Abia mai târziu remarcase indiferenţa ostentativă a acestuia. E greu să convieţuieşti cu un om care, într-o zi întreagă, abia dacă îţi adresează un cuvânt sau două. Dacă ar fi locuit la New York, sau în alt mare centru, Beaulieu n-ar fi dat cu zilele pe acasă. La New Schenectady însă, după orele de lucru trebuia să se înapoieze în căminul său, căci în altă parte nu avea unde să meargă. La început, Georgina fusese încântată că era lăsată în pace. Îşi urâse bărbatul din clipa în care păşise alături de el în faţa altarului. Aşteptase noaptea nunţii cu groază şi dezgust. Spre surprinderea ei, Beaulieu nu încercase să-şi valorifice drepturile de soţ. Îi ceruse scuze fiindcă era obligat de împrejurări să împartă acelaşi pat, apoi se întorsese pe partea cealaltă şi dormise până la ziuă. Georgina respirase uşurată. Corvoada de a trăi alături de un om pentru care nu avea nicio afecţiune nu-i mai părea atât de grea. Nu încercase să-şi revadă iubitul. Nici acesta nu-i mai dăduse semne de viaţă. La New Schenectady era prea izolată şi prea bine păzită, spre a-şi mai putea relua vechea legătură. Mai târziu, indiferenţa lui Beaulieu începuse să o — 949 —

irite. Avea nevoie să schimbe un cuvânt cu cineva, să comenteze o carte, să-şi împărtăşească o impresie. Subretele nu acopereau această lacună, iar prietene nu-şi făcuse. Beaulieu nu era în vizită cu niciunul din colaboratorii săi şi nici cu familiile lor. Singurătatea începuse să o apese. Cu timpul ajunsese să-şi regrete izolarea. Ar fi preferat ca soţul ei să fie mai puţin taciturn, mai puţin distant. Dar atitudinea lui rămânea neschimbată. La New Schenectady dormeau în camere separate. Beaulieu nu-i călcase niciodată pragul dormitorului. Abstinenţa aceasta o supăra numai în măsura în care era dublată de o inflexibilă indiferenţă. Georgina ar fi dorit să-şi facă din Adrien un prieten, un confident. Dar acesta n-ar fi acceptat un asemenea rol. Cu vremea, sihăstria ajunsese să o scoată din fire. Avea senzaţia că e întemniţată. Închisoarea era luxoasă, încăpătoare. Dar tot închisoare rămânea. Exasperată de această izolare, era cuprinsă uneori de crize vecine cu nebunia. Abia acum înţelegea cât era de tiranică purtarea soţului ei. Beaulieu îi devenise odios. Se măritase oare pentru a suferi jugul unui om care o dispreţuia? Oare o luase de nevastă numai pentru milioanele ei? Într-o zi încercase să provoace o explicaţie. Declarase lui Beaulieu că nu mai era dispusă să îndure această întemniţare aurită, că nu avea de gând să se lase îngropată de vie la New Schenectady şi că era hotărâtă să îşi ia libertatea de acţiune. — Şi ce înţelegeţi prin această libertate de acţiune? o întrebase Beaulieu impasibil. — 950 —

— Îmi voi lua copilul şi voi pleca la bunicul meu. La Williamsburg. Beaulieu o privise de sus, ca de obicei, apoi rostise cu acelaşi ton, exasperant de egal. — Regret, Madame, că nu pot fi de acord cu proiectul dumneavoastră. Fără alte comentarii, părăsise camera, închizând încet uşa în urma lui. În noaptea aceea, Georgina plânsese până la istovire. De dimineaţă, camerista o găsise în nesimţire. Medicul chemat, prescrisese un calmant şi o viaţă mai puţin sedentară. După acest incident, Georgina îşi luase inima în dinţi şi scrisese tatălui el. Nu omisese nimic. Pe douăzeci de pagini, scrise mărunt, îşi plânsese nenorocirea, singurătatea, umilinţa. Răspunsul nu întârziase. „N-ai dreptul să te plângi. Ţi-am cumpărat un soţ nu şi fericirea. Aceasta nu se preţuieşte în bani.” Când scrisese această frază, Richard îşi amintise vorbele Andreei, care-i spusese, sub altă formă, acelaşi trist adevăr. Pe atunci, nu voise să-l recunoască. „Este firesc ca soţul tău să nu fie o comoară de iubire şi devotament, continuase el. În această căsnicie, ai intrat cu un greu pasiv. Acum suporţi consecinţele.” Richard scrisese lui Adrien de Beaulieu. „Am un principiu. Să nu mă amestec în căsnicia copiilor mei. Aceasta nu înseamnă că mă dezinteresez. Ştiu că Georgina nu este fericită. Ar fi bine să te ocupi mai mult de ea. E singura sugestie pe care ţi-o dau. Mă limitez la aceasta, fiindcă nu vreau să uit că Georgina e soţia ta. Nici tu nu trebuie să uiţi a cui fiică este.” Ameninţarea era abia deghizată. — 951 —

Beaulieu luase aminte. Richard Sunderland îl scosese din mizerie, îl cocoţase în vârful unui munte de aur. Acelaşi Richard putea să-l arunce iarăşi în anonimat. În privinţa aceasta, nu-şi făcea iluzii. Nu era decât un instrument în mâna socrului său, care nar fi ezitat să se descotorosească de el, dacă nu l-ar mai fi socotit necesar. Ar fi fost stupid să rişte totul pentru o chestiune de amor propriu. Beaulieu nu se simţea capabil să renunţe la satisfacţiile pe care i le oferea bogăţia. Azi avea totul la dispoziţie. Aur, prestigiu, femei, putere. Pentru a le păstra, nu avea decât să dea dovadă de oarecare supleţe în relaţiile sale cu Georgina. Nu era o condiţie imposibilă. În încheierea misivei, Richard îşi exprimase o nedumerire. „Mă întreb de ce nu îmi dăruiţi un nepoţel. Sunteţi căsătoriţi de doi ani. Ar fi cazul să vă gândiţi serios la chestiunea aceasta. Familia noastră are nevoia de mlădiţe noi. Puneţi-vă pe lucru. Aştept!” Beaulieu meditase serios asupra acestor rânduri. Poate că socrul său avea dreptate. Un copil îi va consolida poziţia. În aceeaşi seară, Beaulieu intrase în dormitorul Georgienei. O găsise în pat. — Madame, îi spusese el cu rece politeţe, tatăl dumneavoastră şi-a exprimat dorinţa de a mai avea un nepot. S-a referit, desigur, la un nepot care să nu vie pe lume în taină, ferit de ochii oamenilor. Cu gesturi măsurate începuse să se dezbrace. — Nu-mi rămâne, Madame, decât să fac pe plac socrului meu. În noaptea aceasta va trebui să-mi dăruiţi ospitalitate în patul dumneavoastră. Să fiţi — 952 —

încredinţată că n-am să abuzez, folosindu-mă prea des de privilegiul pe care mi-l conferă situaţia de soţ… În ziua în care Georgina îl încunoştiinţase că va avea un copil, Beaulieu îşi încetase vizitele în patul conjugal. La câteva zile după acest eveniment pe care îl anunţase şi lui Richard Sunderland, plecase în SaintDomingue, pentru a încheia faimosul contract de furnituri cu Toussaint-Louverture. De atunci nu se mai înapoiase în Statele Unite. Durata tratativelor, eşecul lor, porunca lui Richard de a rămâne la Cap Français până la lichidarea crizei, îl siliseră să-şi prelungească şederea pe insulă, dincolo de prevederile sale cele mai largi. Întotdeauna avusese un mare respect pentru socrul său. Capacitatea acestuia, lipsa lui de scrupule, imensele lui posibilităţi şi resurse îi impuseseră. Beaulieu era încredinţat că expediţia militară trimisă de Primul Consul împotriva lui ToussaintLouverture fusese iniţiată de Richard Sunderland. Numai acesta era în stare să răstoarne lumea pentru a-şi doborî adversarii. Înlăturarea preşedintelui negru şi a guvernului său reducea la neant acordurile comerciale încheiate de acesta cu grupul de bănci şi întreprinderi din Statele Unite. Lovitura era dublă. Beaulieu se credea foarte inteligent. Şi nu greşea. Cu toate acestea era conştient că are mult de învăţat de la socrul său. Într-o zi se va putea, eventual, măsura cu el. Dar până atunci se vor scurge mulţi, foarte mulţi ani.

— 953 —

În noaptea de 11 spre 12 decembrie, flota franceză părăsise portul Brest. Pleca spre marea aventură. Douăzeci şi opt de nave de război, transportau douăzeci şi trei de mii de oameni, puşi sub comanda tânărului general Leclerc, cumnatul Primului Consul. Expediţia pornea sub cale mai fericite auspicii. Comandantul en chef era un general încercat. În ciuda tinereţii sale, dăduse strălucite probe de bravură şi capacitate militară. Trupele de sub ordinele lui erau alcătuite din soldaţi care băgaseră în spaimă Europa. Statul său major cuprindea un grup de generali şi ofiţeri de valoare, aleşi pe sprânceană de însuşi Primul Consul. Expediţia avea să fie mai degrabă o paradă militară, o demonstraţie magnifică a forţei Republicii Franceze, care se ridica spre apogeu. Expediţionarii mergeau voioşi ca la nuntă. Splendoarea luxuriantă a insulei Saint-Domingue fusese descrisă cu atâta pasiune de călători şi de coloniştii refugiaţi în Franţa, încât imaginaţia soldaţilor era în plină efervescenţă. Toţi visau peisaje superbe, creole goale cu sâni rotunzi, fructe exotice şi mai ales cununi de lauri. Madame Joséphine Bonaparte, soţia Primului Consul, vorbise cu atâta înflăcărare despre Gouadeloupe şi despre SaintDomingue, încât frumoasa Pauline, sora lui Bonaparte şi soţia lui Leclerc, îşi exprimase dorinţa de a însoţi expediţia. Nimeni nu încercase să-i schimbe gândul. Era firesc să fie şi ea ameţită de parfumul răspândit până dincolo de ocean de mult cântată perlă a Antilelor. Pe vasul amiral, se amenajase un apartament — 954 —

princiar, cu mobile fine, tapiserii şi argintărie masivă. În acest cadru somptuos avea să traverseze Atlanticul Madame Pauline Leclerc. În nenumărate cufere erau orânduite cu grijă rochii splendide, şaluri de mătase, dantele şi tot felul de podoabe scumpe. Madame Leclerc se şi vedea tronând superbă, la balurile şi recepţiile oferite în palatul guvernatorului general din Port-Republican, fostul Port-au Prince din vremea regalităţii. Soţul ei plănuia să-şi creeze în SaintDomingue un fief pe care să-l conducă despotic, un regat exotic, unde să fie preamărit ca un potentat oriental. Zilnic îşi petrecea ore întregi pe dunetă, urmărind mersul flotei, care înainta cu măreaţă gravitate pe învelişul cenuşiu al Oceanului. Alături de el, mareşalul Villaret-Joyeuse scruta prin lunetă zările. În curând aveau să pătrundă în zona caldă. Atunci vor zice adio frigului, ceţurilor, zăpezilor, cerului plumburiu. Douăzeci şi trei de mii de francezi călătoreau spre Occident, în zorii acelui prodigios secol al XIX-lea. În secolul XVIII se călătorea individual. Aristocraţi şi negustori, pelerini şi exploratori, misionari şi artişti, străbăteau în lung şi în lat continentele. Prinţul de Ligne, de pildă, colinda curţile marilor suverani ai timpului, care-l mulţumeau cu decoraţii şi demnităţi onorifice. Jacques Casanova îşi plimba virilitatea cuceritoare prin mai toate capitalele Europei. Preşedintele de Brosses, un sever şi demn magistrat francez, îndată ce trecea graniţele patriei, zvârlea roba şi calota ce-i încorsetaseră până atunci spiritul şi — 955 —

odată pornit în vacanţă, îşi îngăduia să se zbenguie ca un student care abia şi-a luat examenele. Prinţul de Nassau-Siegen ocolise pământul din simplu amuzament, iar Petru cel Mare, ţarul tuturor ruşilor îşi luase bastonul de pelerin şi străbătuse Europa, dar nu spre a se distra, ci pentru a trage învăţăminte care aveau să-i transforme ţara într-una din marile puteri ale lumii. Revoluţia Franceză a dat, indirect, cel mai mare contingent de călători ai secolului. Zeci de mii de aristocraţi cu blazon, au socotit că cel mai eficace mijloc de a combate lupta de emancipare a poporului, era de a-l pedepsi, privându-l de prezenţa stăpânilor săi fireşti, cu care-i blagoslovise până atunci Dumnezeu. Au pornit-o deci razna pe coclauri fără nume. Unii au făcut chiar marea ispravă de a descoperi pentru a doua oară America. Dar cel mai straşnic organizator de excursii în masă a fost Napoleon Bonaparte. Către sfârşitul secolului, a găsit potrivit să facă o plimbare până la piramide, laolaltă cu Champollion şi cu vreo câteva zeci de mii de excursionişti înarmaţi până în dinţi. Acesta nu era decât începutul. Puţini călători au colindat cu mai mult sârg decât soldaţii micului Corsican. Italia, Elveţia, Olanda, Austria… Agenţia de voiaj Napoleoniană îşi începuse abia activitatea. Una dintre aceste excursii colective era şi expediţia de sub comanda generalului Leclerc. Dovada că avea acest caracter era – în afară de prezenţa Paulinei Leclerc – şi participarea unui grup de oameni de ştiinţă, geografi, naturalişti antropologi, — 956 —

precum şi a altor invitaţi cu profesii puţin războinice. Printre aceştia se numărau Robert Sunderland, al doilea fiu al lui Richard Sunderland, precum şi primul său secretar, pe nume Jules Lafont. Oficial, prezenţa celor doi tineri era uşor de justificat. Generalul Leclerc le oferise prilejul de a traversa oceanul pe nava sa amiral. Un gest prietenesc, fără altă semnificaţie politică. Realitatea era mai puţin idilică. Robert Sunderland urma să facă, în primul rând, legătura cu Adrien de Beaulieu şi cu reţeaua de agenţi ai acestuia, iar în al doilea rând, să coordoneze aprovizionarea corpului expediţionar francez cu muniţia şi armamentul expediat din Statele Unite. Parte din navele ce efectuau aceste transporturi aşteptau în diferite porturi din Antile sosirea flotei franceze. În cabinetul său de lucru, instalat în cea mai încăpătoare cabină, generalul Leclerc studia hărţile, rapoartele, dările de seamă, statisticile, notele informative, care tratau despre un singur subiect: Saint-Domingue. Un important serviciu îi aduseseră rapoartele secrete primite din partea lui Adrien de Beaulieu, prin intermediul lui Robert Sunderland. Informaţii asupra unităţilor militare de care dispunea ToussaintLouverture, schiţe cu amplasamentele fortificaţiilor de pe insulă, date asupra armamentului furnizat recent negrilor de către Zechariah Abercrombie, dări de seamă asupra stării de spirit a populaţiei. Concluziile lui Adrien de Beaulieu nu erau tocmai optimiste. Toussaint-Louverture, afirma el, nu va ceda fără — 957 —

luptă. Negrii fanatizaţi de ultimele lui succese, se vor împotrivi cu îndârjire. Nu va fi un război desfăşurat, cu bătălii spectaculoase, ci o împletire de acţiuni de gherilă. — Cumnatul dumitale e prea pesimist, spuse într-o zi generalul Leclerc tânărului Robert Beauclair. Cum îşi închipuie el că o turmă de oameni de culoare vor rezista presiunii noastre? Expediţia aceasta va fi o simplă paradă. De azi în maximum două luni, Monsieur Sunderland, te voi pofti la o serbare monstră în capitala insulei definitiv pacificate. Vom sta atunci de vorbă cu Monsieur de Beaulieu. Sunt încredinţat că între timp îşi va face o idee mai bună şi mai exactă despre forţa armatei franceze. Robert Beauclair şi Jules Lafont erau adeseori primiţi în cercul Paulinei Leclerc. Soţia generalului en chef era veşnic înconjurată de ofiţeri curtenitori şi de savanţi, gata oricând să-i expună în cel mai plăcut chip ultimele descoperiri ale ştiinţei. Neastâmpărata soră a Primului Consul prefera însă complimentele măiestrite, madrigalurile, epigramele, concertele improvizate sub clar de lună. După primele săptămâni de traversare, clima se încălzise considerabil. Pauline Leclerc purta rochii de vară, umbreluţe de dantelă şi pălării cu boruri late, care îi fereau tenul de soarele, fierbinte. Însoţitoarele ei îşi etalau eleganţa tipic pariziană, cu care aveau de gând să epateze pe creolele din Saint-Domingue. Călătorii, care părăsiseră Franţa în zorii iernii, se bucurau de căldura plăcută, moleşitoare, a soarelui tropical. Pe vasul amiral, ofiţerii şi persoanele ataşate — 958 —

pe lângă generalul Leclerc, umblau în cinstea soţiei sale, numai în mare ţinută şi încheiaţi până la ultimul nasture al tunicii. Pe celelalte vase, în afara programului de instrucţie, oamenii stăteau descheiaţi la haine, ori rămâneau numai în cămaşă. Plini de voie bună, se gândeau la iarna care bântuia în Franţa. Într-o dimineaţă mai senină şi mai frumoasă parcă decât celelalte, primii oameni ieşiţi pe punte fură martorii unui spectacol nemaivăzut. Până la orizont oceanul era de un roşu sângeriu, cu irizări de purpură. Valuri de sânge se spărgeau de flancurile navelor. Până şi spuma era însângerată. Ai fi zis că talazurile erau zebrate de bale roşii. Pe acest uriaş înveliş roşu, corăbiile păreau să înainteze cu teamă. Marinarii şi soldaţii priveau cu uimire înfricoşată acest straniu fenomen al naturii. — Semn rău! spuneau unii, clătinând din cap. — Vedeţi-vă de treabă! replicară câţiva marinari mai puţin slabi de înger. Adeseori, în zori şi în asfinţit, marea e roşie ca sângele. După ce soarele se ridică pe cer, roşeaţa piere şi valurile redevin albastre. Dar spre nedumerirea şi consternarea lor, marele astru porni să urce spre zenit fără ca oceanul să-şi schimbe culoarea. — Semn rău! stăruiau să exclame lugubru superstiţioşii. — Mai ştii?! Aşa ceva nu s-a mai văzut de când e lumea. — Ne paşte nenorocirea! — Vai nouă! — Saint-Domingue ne va fi mormântul! — 959 —

— Muieri bătrâne şi fricoase! exclama câte un şugubăţ mai curajos. — Tacă-ţi gura, păcătosule, căci mânii pe Dumnezeu! Amiralul Villaret-Joyeuse, informat de starea de spirit a echipajului şi a soldaţilor, ieşi pe dunetă. După ce contemplă câteva momente oceanul începu să râdă. — Dar bine, Messieurs, acesta e un fenomen arhicunoscut. Am intrat într-un uriaş banc alcătuit din miliarde de animale microscopice denumite copepode. Acum vreo zece ani, expediţia comandantului Baudin a plutit mai multe zile pe o mare asemănătoare, în apropierea coastelor Noii Olande. Naturaliştii confirmară spusele amiralului. — Ehe! Vorbe, îşi şopteau fricoşii. Vor să ne adoarmă cu vorbe! — Parcă sunteţi voi mai pricepuţi decât amiralul! îi admonestau cei care-şi recăpătaseră curajul. — Cine râde la urmă… — Merde! În a treia zi, oceanul redeveni mai albastru decât văzduhul luminos şi limpede. Într-a patra zi, către prânz, barometrul scăzu brusc. Ofiţerul de cart se prezentă amiralului. — Vine furtuna, mon amiral. — Aha, n-am scăpat de calamităţi, rosti VillaretJoyeuse, fără să-şi ascundă îngrijorarea. Cu navele acestea încărcate până la refuz, vom avea ceva de furcă. — 960 —

Nava amiral semnală flotei măsurile de apărare, precum şi punctul de întâlnire în caz de dispersare datorită furtunii. Se reduseră pânzele. Se închiseră hublourile. Pe punţi şi în cale, ofiţerii de marină verificară în grabă dacă tunurile, muniţia, proviziile şi celelalte bagaje erau bine fixate pe amplasamentele lor. Nenorocire navei zguduite de valuri, pe puntea căreia un tun scăpat din legături începe să alunece încolo şi încoace. În legănările lui dezordonate, ca de om beat, striveşte marinari, rupe parâme, sfărâmă spiraiuri, zdrobeşte bărci de salvare, desfundă tambuchiuri, ca în cele din urmă să spargă vreun parapet şi să se rostogolească în mare. Vântul căzuse brusc. Abia dacă se mai simţea în aer câte o pală încinsă, care înfierbânta obrajii şi îngreuna respiraţia. În văzduh plutea o pâclă sidefie, fantomatică, prin care razele soarelui abia dacă mai reuşeau să răzbată. Se lăsase o căldură înăbuşitoare compactă, ca într-o baie de aburi. Apoi ultimele adieri îşi dădură duhul. Fumul care ieşea din hornul bucătăriei plutea înecăcios în jurul corăbiei amiral. Bucătarul şef, care prepara un pateu gustos pentru soţia generalului en chef, primi ordin să stingă focul. Pe dunetă, amiralul Villaret-Joyeuse stătea înconjurat de ofiţerii săi de stat-major şi urmărea atent scăderea continuă a barometrului şi semnele îngrijorătoare ale vremii. Ofiţerii, marinarii de cart şi bordul de serviciu îşi îmbrăcau la repezeală costumele de ploaie. Flota se resfirase pe o întindere apreciabilă. În timpul marilor furtuni, în care vizibilitatea scade — 961 —

aproape la zero, ciocnirile între corăbii au urmări catastrofale. În atmosfera verzuie, soarele, văduvit de raze, plutea singuratic, pierzându-şi treptat puterea. Oceanul părea acoperit cu o vastă husă de mătase cenuşie, sub greutatea căreia valurile strâmte abia dacă se mai strecurau. Mătasea aceasta, pe care prova corăbiilor o sfâşia foşnind, avea luciri uşoare, care apăreau şi dispăreau capricios. Pe dunetă apăru şi generalul Leclerc cu adjutanţii săi. — Mon amiral, soţia mea era dornică să admire spectacolul acesta atât de straniu pentru noi profanii. Dar primul dumitale adjutant a sfătuit-o să nu părăsească, până la noi dispoziţii, cabina. — E mai înţelept, mon général. Furtunile sunt pline de surprize. Iar în această zonă, bântuită adeseori de cicloane… — Credeţi că s-ar putea abate un ciclon asupra noastră? — Nu e imposibil. Sper însă că vom fi scutiţi de o asemenea întâlnire. — Ar fi primejdios? — Pe mare totul e relativ, mon général. S-ar putea ca până la urmă să avem de-a face cu o furtună moderată. — Văd că aţi luat măsuri. — Prudenţa, mon général. Lumina verzuie, lividă, arunca pe chipurile oamenilor umbre bolnăvicioase, palide. S-ar fi zis că pe duneta vasului amiral stătea o ceată de fantome — 962 —

învăluite în uniforme încărcate cu fireturi. — Mă topesc de căldură, se adresă Robert Sunderland unui ofiţer de dragoni din apropierea sa. Ofiţerul îşi şterse cu batista obrazul năclăit de sudoare. — Eu am început să mă sufoc. Şi pârdalnica asta de cravată mă strânge de îmi vine rău. Parcă aş atârna în ştreang. Dacă aş fi singur mi-aş lepăda hainele de pe mine. Aş umbla gol. Cred că numai aşa aş respira în voie. Jules Lafont îşi făcea furios vânt cu un evantai de mătase. Pe obraji i se scurgeau şiroaie de transpiraţie fierbinte. În camera hărţilor, Davois, ofiţerul de serviciu scria în jurnalul de bord. „Căldură înăbuşitoare. Mare calmă. Pâclă mai deasă spre N. şi E. Cerul limpede la zenit.” Ofiţerul se scărpină cu pana de gâscă în vârful nasului. O muscă enervantă îi dădea târcoale de vreo zece minute. „Ce-o fi făcând generăleasa în cabina ei?” se întreba el visător. Într-o dimineaţă, trecuse întâmplător prin faţa cabinei acesteia. Prin hubloul care dădea spre punte o văzuse goală, superbă, în faţa oglinzii. De atunci, tabloul acela îl obseda zi şi noapte. Îşi pierduse somnul. Nici serviciul de bord nu îi mai preocupa. — Banc de nori negri-violeţi spre nord, nord-est, anunţă Jouy, comandantul vasului amiral. Toate semnalmentele prevestitoare unul ciclon. Davois îşi puse iarăşi pana în funcţiune. Cu scrisul lui fin, aşternu în carnet observaţia comandantului. Deodată, nava începu să se legene uşor, apoi din ce în — 963 —

ce mai accentuat. În văzduh, se auzi un ţipăt lung, modulat, de iele. Un şuierat strident şi totuşi jalnic, care făcea să ţiuie urechile. Şi o rafală de vânt rece zbârli brusc penele care împodobeau bicornurile ofiţerilor. — Se apropie, rosti simplu amiralul, ducând luneta la ochi. Norul negru de la orizont creştea, se lăţea, se înălţa, se îngroşa, invadând spaţiile. Fulgere alburii-violete brăzdau masa neagră, cu forme fantastice. O nouă pală de vânt, mai violentă decât prima, plezni velele întinse, care se umflară brusc. De pe puntea de comandă, ofiţerul secund transmise prin porta-voce ordinele comandantului Jouy. — Filaţi fungile rândunicilor! Marinarii se căţărau ca maimuţele în greement, strângând febril pânzele superioare. — Trageţi zburătorii! Ofiţerii în subordine şi contramaiştrii dădeau porunci scurte. — Amaraţi ancora! — Amaraţi şalupa şi bărcile! — Amaraţi schelele! Velele pătrate înfăşurate se legau cu saula de furtună. — Toţi soldaţii în cabine. Puntea liberă pentru manevră! strigă ofiţerul secund. Unii marinari executau calm ordinele. Alţii se agitau, cuprinşi parcă de isterie. Aceeaşi comportare o aveau şi câţiva ofiţeri. — 964 —

— Apropierea furtunii scoate în evidenţă cele mai ascunse dedesubturi ale firii omeneşti, remarcă generalul Leclerc. — Adevărat, mon général, replică Villaret-Joyeuse. Marea nu este o masă de faro. În prezenţa ei e greu să te stăpâneşti. Numai oamenii cu nervii zdraveni pot fi buni marinari. Valurile porniseră să alerge dinspre nord spre sud, într-o rostogolire tot mai repede, tot mai dezordonată. Fugeau parcă dinaintea norului negru care le urmărea ameninţător. Crestele lor, spulberate de vântul care sufla înteţindu-se, se pulverizau în jerbe verzui de spumă. Ajunseră să împroaşte şi ofiţerii de pe dunetă. Şi ţipătul acela şuierat, asurzitor, creştea în intensitate, întrerupt de bubuitul tunetelor care se succedau în salve tot mai dese. — Grozavă artilerie, râse Leclerc. — Nu e decât uvertura, mon général, zise VillaretJoyeuse. Barometrul, Villandry? întrebă amiralul cu glas tare, încercând să acopere zgomotul vântului. — Scade continuu, mon amiral. Villaret-Joyeuse se întoarse spre Leclerc. Cu mâna pâlnie, îi vorbi aproape de ureche: — Intraţi în camera hărţilor, mon général. N-are rost să vă expuneţi rămânând pe dunetă. În curând valurile vor mătura puntea… Leclerc mai rămase câteva minute pe dunetă, apoi urmă povaţa amiralului. Talazurile creşteau o dată cu puterea vântului. Verzi, masive, striate de vijelie şi încoronate de spumă, veneau la asalt cu tărie sporită. Spaţiile dintre ele se lărgeau, se adânceau… Puntea — 965 —

începuse să se legene tot mai accentuat. Amiralul ordonă comandorului Jouy. — Semnalizaţi flotei schimbarea drumului. Direcţia sud, sud-vest. Porunca fu imediat executată. Navele se abătură la babord, pornind aproape paralel cu vântul. Toate vasele înaintau acum în linie de front, ca la atac. Vântul furios, valurile dezlănţuite – avangarda norilor negri, vineţi – corăbiile, goneau acum în aceeaşi direcţie. Amiralul rămăsese pe dunetă laolaltă cu comandorul Jouy şi cu ofiţerii acestuia. În camera hărţilor se refugiaseră numai generalul Leclerc şi statul său major. Prezenţa lor era indezirabilă pe dunetă. Amiralul şi comandorul aveau nevoie de spaţiu. Flota fugea din calea ciclonului. Fugeau şi talazurile şi vijelia şi timpul şi zdrenţele de vapori care ajunseră din urmă navele… dispăruse pâcla măturată de vânt. Dispăruse şi soarele, dispăruse şi cerul albastru, invadat de marşul nezăgăzuit al norilor vineţi, străbătuţi de fulgere. Un trăsnet, izvorât din încâlceala haotică de nori, despică văzduhul. Silueta lui incandescentă, şerpuitoare, lumină orbitor vasulamiral. Trăsnetul plesni cu uriaşul său bici de foc un talaz uriaş care sfârâi, aruncând gheizere de vapori luminoşi. Valurile fugeau mai iute decât navele… Şi norii fugeau mai iute… Trăsnetele cădeau acum des, ca ploaia. Marea şi cerul erau legate de mii de liane incandescente. O lumină lividă, sinistră, învăluise firea. De pe puntea vasului amiral nu se mai vedeau — 966 —

decât cele mai apropiate nave. — Ne prinde uraganul, Davois? se adresă generalul Leclerc ofiţerului de la masa hărţilor. — Mă tem că da, mon général. Marinarii noştri îşi vor face datoria. Toate vasele vor ajunge la destinaţie. Primul Consul a încredinţat amiralului VillaretJoyeuse douăzeci şi opt de nave. Douăzeci şi opt vor acosta în Saint-Domingue. — Eşti un adevărat ostaş, Davois. — Sunt marinar, mon général, replică acesta simplu. Puntea navei amiral se înclina acum în pante tot mai repezi. Tangajul era greu de suportat pentru soldaţii şi ofiţerii deprinşi cu uscatul. Generalul Leclerc se sprijinea de masa hărţilor. Nicio umbră de teamă nu plutea pe chipul său doar ceva mai palid. Dar paloarea putea fi atribuită şi luminii verzui a descărcărilor electrice care nu mai conteneau. Şi Robert Sunderland intrase în camera hărţilor, urmat de Jules Lafont. Mânat de curiozitate, se uită pe fereastră la ciocnirea infernală dintre văzduh şi mare. Cerul izbea cu harapnice incandescente oceanul care se zvârcolea, spumegând, urlând, repezindu-şi spre văzduh talazurile furioase cu gheare de spumă. În această titanică războire dintre elementele naturii, navele evoluau potrivit slabelor cunoştinţe ale omului. Marea voia parcă să dea o lecţie îndrăzneţilor care-i încălcaseră imperiul… — Ce zici, Lafont, scăpăm din prăpădul acesta? întrebă Robert Sunderland râzând nervos. — Sper că da. Avem o misiune de îndeplinit. — Vorbeşte ca eroii antici, Lafont. — 967 —

— Când n-ai altă soluţie… — Ştiu. Adopţi o poză marţială, şi cu sufletul la gură, rosteşti măreţ: „Moartea noastră să fie pildă urmaşilor”. — Tot e mai bine decât să te jeleşti ca babele. Sunderland rămase gânditor. Dacă se va scufunda vasul, ziarele pariziene vor publica lista dispăruţilor sub un titlu pompos, scris cu litere de o şchioapă: „Morţi pentru gloria patriei”. Epitaful lui va fi altul. „Dispărut pentru gloria dinastiei SunderlandBeauclair.” Viitoarele generaţii de bancheri din familia sa îi vor rosti numele cu veneraţie!… Pe dracu! Îl vor uita. Fără doar şi poate. Tatălui său i se vor umezi o clipă ochii. Pierderea unui copil nu e o glumă. Cu timpul se va consola. A supravieţuit el pierderii Andreei… Dar dacă va scăpa cu viaţă, Robert va aşterne pe pânză un aspect al acestei furtuni. O palidă copie a realităţii. Splendoarea naturii în plină dezlănţuire nu poate fi redată de mâna omului. Mijloacele lui sunt prea imperfecte pentru a prinde dintr-o trăsătură de penel şerpuirea trăsnetelor, lumina vânătă a cerului zebrat de fulgere, talazurile răscolite de vijelia năprasnică. Priveliştea, urmărită prin geamurile încăperii hărţilor, era incompletă. Trebuia să iasă afară. Să simtă biciuirea vântului şi a stropilor de apă, să guste sarea mării şi să prindă în pâlnia urechii mugetul furtunii. Se întunecase. Se lăsase noaptea, sau un cataclism stinsese în plină zi lumina soarelui? Neobservat de ofiţerii din camera hărţilor, Robert se — 968 —

strecură spre uşă, sprijinindu-se de pereţi. Apăsă clanţa. Deodată, uşa, împinsă cu putere de vântul năprasnic, îl izbi în piept, gata să-l răstoarne. Îndârjit, se avântă cu capul în piept, împotriva rafalei. Nava, înclinându-se pe o parte, îi mări avântul, ajutându-l să înfrângă acţiunea contrară a sufletului. — Nu ieşiţi, Monsieur! strigă de la locul său Davois. Primejdia… Robert nu mai auzi restul frazei. Violenţa vântului îl îmbrânci cu forţa invincibilă spre parapetul tribordului, spre care se înclină în acelaşi timp şi corabia. În faţa ochilor săi măriţi de groază se deschise un abis. În adâncul lui apele scăpărau, reflectând cerul incendiat de fulgere. Când se izbi cu pieptul de balustradă, simţi o durere fulgerătoare, care îl făcu să închidă fără voie ochii şi să se cramponeze instinctiv de balustradă. Redeschise ochii. Un val înalt cât un munte se avântă asupra corăbiei, măturând-o de la tribord la babord cu o avalanşă de apă grea ca plumbul. Smuls de vârtej, Robert fu izbit de un tambuchi, apoi purtat mai departe pe creasta valului spre babord, dincolo de care se deschidea haosul lichid. Într-o scăpărare de luciditate îşi făcu următorul raţionament: dacă va cădea în mare, nicio forţă din lume nu-l va mai putea salva. Încordându-se într-o ultimă şi disperată sforţare, se agăţă de un sart, pe care providenţa i-l scoase în drum. Masa de apă sărată se revărsă cu zgomot în mare, lăsându-l pe punte. Învineţit de lovituri, cu capul plin de cucuie, ud până la piele şi pe jumătate leşinat de durere, rămase — 969 —

încleştat de sart. N-ar mai fi rezistat unui al doilea val. O mână puternică şi grea ca o gheară de fier i se înfipse în braţ, în vreme ce un glas întretăiat de vijelie îi răsună aproape de ureche. — Nenorocitule… vrei să… Ai scăpat… urechile acului… Un ofiţer pe care şiroia apa, îl ţinea strâns, ferindu-l de vârtejul apucător al apelor. Robert văzu ca prin vis chipul crispat al amiralului, înconjurat de alte feţe tot atât de încordate. — Monsieur Sunderland, auzi el o voce parcă din alte lumi… pe vremea asta… nu ne arde… joacă… Coborâţi-l… Cabină… Repede… Furtuna abia… începe… „Până acum ce-a fost?” se întrebă Robert în gând. Limba i se împleticea neputincioasă, iar glasul său nu izbutea să scoată vreun sunet articulat. Fără să ştie cum, se trezi din letargie într-o cabină încăpătoare, care servea de infirmerie. Printre paturi umblau doi medici, care abia îşi ţineau echilibrul. Tangajul vasului era îngrozitor. Uneori, podeaua căpăta o înclinare de aproape unu pe unu. Câţiva răniţi căzuseră din paturi, cu păturile şi saltelele peste ei. Pentru a nu se mai repeta păţania, medicii şi felcerii îi prinseră cu curele de paturi. Pauline Leclerc lucra cot la cot cu personalul sanitar. Îmbrăcată în alb, îşi luase rolul în serios. Ajutorul ei nu era neglijabil. Marinari şi soldaţi grav contuzionaţi, ori cu mâinile şi picioarele rupte, erau aduşi fără încetare. Tributul mării! — 970 —

Soţia generalului se plecă şi asupra lui Robert. Era frumoasă. Minunată. Întreaga ei fiinţă respira voluptatea. Buzele ei roşii invitau să fie muşcate. Nările palpitânde, genele lungi, ochii mari, languroşi, ce ştiau a privi întotdeauna cu interes, captivau şi pe cei mai înrăiţi misogini. Cu toată fiinţa ei, cerea să fie iubită. Cine nu cunoştea povestea vieţii Paulinei Leclerc, care avea dublul privilegiu de a fi cea mai frumoasă femeie din Franţa şi totodată sora Primului Consul? La cincisprezece ani o ceruse în căsătorie un cumsecade neguţător de săpunuri din Marsilia, pe nume Billon. Aceasta se întâmpla în 1795. Napoleon Bonaparte, care visa un soţ mai deosebit pentru sora lui preferată, refuzase să-şi dea consimţământul la această căsătorie. Pauline cunoscuse apoi pe Stanislas Fréron. În acea epocă, Fréron depăşise patruzeci de ani, dar deţinea înalta demnitate de reprezentant al Directoratului în sudul Franţei. Silueta sa încă elegantă, prestigiul de proconsul, reputaţia de irezistibil curtezan, orbiseră pe naiva Pauline, care i se dăruise fără rezerve. Şi Fréron îi împărtăşise iubirea. Flatat de pasiunea stârnită în sufletul acestei fetiţe superbe, se mândrea cu scrisorile ei, arătându-le tuturor prietenilor: „Mio bene, mio tenero amico… Ah, caro mio, idole mio… ti amo, ti amo, sempre e passionamente per sempre… ti amo, amo, amo, ti amatissimo amante!”… Fréron, îndrăgostit până peste cap, o ceruse la rândul său în căsătorie. Napoleon Bonaparte nu-l socotise nici pe el demn de mâna Paulinei. Fréron, pe — 971 —

vremuri regicid, terorist sălbatic şi autor al teribilei represiuni din Toulon, nu era o partidă potrivită pentru Pauline Bonaparte. Respins de Napoleon, urât nu numai de duşmani, dar şi de foştii săi prieteni, pe care-i trădase pe rând, Fréron intrase definitiv în umbră. Al treilea candidat la mâna Paulinei avusese norocul să fie acceptat. Generalul Leclerc, camarad de arme al Primului Consul, căruia îi mijlocise ascensiunea la suprema demnitate în stat, era cel mai indicat pentru a juca rolul de soţ al tinerei fete… Azi, Pauline Bonaparte îl urma într-o expediţie care avea să-i urce pe culmile gloriei. Lui Robert îi părea ciudat că-i umblau prin minte asemenea gânduri tocmai în aceste momente cruciale. Abia scăpase de la înec. Văzuse moartea cu ochii. N-ar fi putut preciza de câtă vreme se afla în infirmerie, dar ar fi pus rămăşag că nu se scurseră mai mult de câteva ore. Cămaşa îi era încă udă. Nu-l dezbrăcaseră decât de haină. Robert zâmbi chipului îngeresc, care-l privea cu interes şi simpatie. Pauline Leclerc surâse aşa cum numai ea ştia să surâdă. — Sunt încântată că ţi-ai revenit, Monsieur Sunderland. M-ai făcut să trec prin mari emoţii. Doctorul Moreau, care te-a examinat, spunea că nu ai fracturi şi nici răni aparente, în afară de câteva zgârieturi superficiale, dar că nu ar fi exclus să fi suferit leziuni interne. Deodată, Robert simţi o ameţeală şi o greaţă puternică. Capul blond al Paulinei Leclerc se profila pe tavanul alb, de care atârna o lampă ce pendula o dată — 972 —

cu legănările navei. Robert închise ochii, încercând săşi astâmpere revolta stomacului. — Doctore Moreau! strigă Pauline, înspăimântată de paloarea aşternută brusc pe chipul lui Robert. Doctore Moreau! Vino repede! Monsieur Sunderland se simte rău. Vai, se pierde! Cu îngrijorare şi simpatie, prinse în mâinile ei fine, degetele reci ale bolnavului. — Repede, doctore. Cred că are leziuni interne. Până să sosească medicul, alarmat de apelul urgent, Robert deşertă pe pat şi pe rochia protectoarei sale întreg meniul de la prânz. — Leziuni? Are rău de mare, Madame, zise Moreau izbucnind în râs. Uluită, Pauline Leclerc se uită la Robert, apoi la rochia ei. Copleşit de ruşine, bolnavul nu îndrăznea nici să-i ceară scuze. Pentru a-i scoate din încurcătură, ea începu să râdă. — Acum sunt sigură că e în afară de orice pericol. Doctore, meseria de soră nu se practică fără sacrificii… În sala de mese, în dormitoarele afectate trupelor de uscat, soldaţii, înghesuiţi claie peste grămadă, se ţineau de stâlpi care susţineau tavanul, de mesele fixate în podea, de paturi. Când vasul se lăsa cu pupa înainte în prăpăstiile deschise între talazuri, simţeau cu toţii înăuntru un gol chinuitor, de parcă stomacul şi plămânii le-ar fi ieşit pe gură. Când nava pornea să urce pe panta munţilor de apă, senzaţia penibilă înceta, ca să revină însă de îndată ce corabia o pornea — 973 —

iarăşi în jos pe toboganul valurilor. — Râdeaţi de mine când vă spuneam că… ah… marea aia de sânge o să ne poarte nenoroc, se văicări un dragon tânăr. Abia îi mijise mustaţa. — Da, da, are… dreptate, întări altul. — Tacă-vă fleanca, babelor! urlă un caporal. Pereţii corăbiei vibrau, gata să se spargă. Ai fi zis că berbeci uriaşi, mânuiţi de zmeii apelor, izbeau în flancurile navei. Un urcuş… şi iarăşi un coborâş, ca de sanie repezită în josul unui povârniş repede şi nesfârşit de lung. Un „Aaaah” prelungit, rostit de zeci de guri, însoţi lunecarea care nu se mai termina. Lămpile se legănau atât de tare, încât se izbeau cu zgomot sec de tavan. O lovitură asurzitoare la tribord, un pârâit îngrozitor, şi prin scândurile groase de stejar, care plesniră ca nişte beţe, năvăli un puhoi de apă rece, sărată. În câteva clipe, udă până la piele pe toată lumea. — Ne scufundăm, fraţilor! urlă unul. — Dumnezeu să ne ajute!… Şuvoiul de apă încetă în clipa în care nava îşi reluă ascensiunea, pentru a se dezlănţui iarăşi, într-o avalanşă torenţială, de îndată ce corabia pornită fulgerător în jos, ajunse în fundul râpei dintre talazuri. — Ne înecăm! — Cum o vrea Dumnezeu. Poate că nu ne lasă… În încăperea ticsită de soldaţi înnebuniţi de spaimă, apărură în fugă câţiva marinari, urmaţi de doi dulgheri cu scânduri şi unelte. — 974 —

— Se scufundă barca? urlă un grenadier, după ce scuipă o înghiţitură zdravănă de apă sărată. — Nicio grijă! răspunse un marinar. O vână de apă. O jucărie. În câteva clipe vă uscaţi stând cu burţile în sus. — Dacă mai ţine mult furtuna, o să plutim cu burţile în sus. — Or să ne mănânce rechinii… — O dată ce dai ochii peste cap nu mai contează dacă ai să faci pluta, ori dacă ai să serveşti drept cotlet rechinilor… — Ţine-ţi blestemăţiile pentru tine… — Ţineţi-vă mai bine firea, strigă voios marinarul. Pe puntea acestui vas te poţi îneca cel mult cu un os de peşte. Punem rămăşag că ajungeţi teferi la ToussaintLouverture. Negresele lui vă aşteaptă cu braţele deschise… În camera hărţilor, locotenentul Peyrouton luă locul locotenentului Davois. Uniforma lui Peyrouton şiroia de apă. Până în ultimul moment se războise cu furtuna, executând cu oamenii lui extenuaţi, ordinele comandorului Jouy. — Barometrul continuă să scadă? urlă Peyrouton în urechea lui Davois, încercând să se facă auzit în vacarmul infernal al vântului şi al mării. — Scade!… Scade într-una!… Vântul bate cu cel puţin cincizeci de metri pe secundă, zbieră Davois, căruia îi vâjâiau urechile. Generalul Leclerc se apropie de Peyrouton şi îl apucă de umăr. — 975 —

— Ce crezi? Mai durează mult furtuna? Răcnea ca un smintit, pentru a depăşi şuieratul ascuţit al vijeliei şi urletul îngrozitor al oceanului. — Furtuna aceasta, mon Général… e uragan în toată legea… răspunse Peyrouton… Se pare că… Deodată un munte de apă se prăvăli ca o masă de plumb asupra corăbiei, care pârâi din toate încheieturile, lăsându-se pe o parte, gata să se răstoarne. Pe fundalul văzduhului zebrat de fulgere, catargele navei amiral înscriseseră un arc de cerc de peste 45 de grade. Talazul uriaş se prăbuşi pe puntea înclinată, măturând oameni, sfâşiind velaturi, întinzând pană la maximum greementul, care vibra grav ca nişte coarde de violoncel. Pe dunetă, amiralul Villaret-Joyeuse şi comandorul Jouy se încleştaseră laolaltă cu timonierul de timonă, care după ce le rezistă câteva secunde, jucă deodată în gol, proiectându-i pe tustrei pe podea. Cârma rămăsese în aer. Formidabila cascadă plesni geamurile camerei hărţilor, inundând-o în câteva clipe. Pe punte, ofiţerii şi marinarii, agăţaţi de cordaje, de balustrade, de tunuri, de tambuchiuri, rezistau cu disperare presiunii apelor, care îi îmbrâncea cu furie oarbă spre adâncuri. Pe jumătate înăbuşiţi, loviţi, contuzionaţi, ameţiţi, adăstau cu sufletul la gură redresarea vasului, ce continua să se încline. Cârma muşcă brusc apa. De îndată ce simţiră iarăşi rezistenţa în roata cârmei, amiralul, comandorul şi cârmaciul, la care se adăugară doi ofiţeri, se opintiră cu deznădejde spre a manevra vasul, izbit în flanc de valurile colosale. — 976 —

În aceeaşi clipă, catargul trinchet pârâi, întrecânduse cu urletele drăceşti ale uraganului şi, dezarticulat, se prăbuşi în mare, ca un uriaş trunchi de copac secţionat de un fierăstrău nevăzut. Pânzele întinse încă pe greementul catargului năruit plesniră valurile, care le hăpăiră cât ai clipi. Această împrejurare salvă nava. Începu să se redreseze lent. Manevrată de cei cinci oameni cramponaţi de cârmă, porni iarăşi în direcţia vântului. Pentru moment, primejdia fusese înlăturată. În camera hărţilor, golită de apa ce se scursese prin găurile ferestrelor, ofiţerii generalului Leclerc, prăvăliţi cu toţii în partea dinspre tribord, se zbăteau într-o încâlceală de picioare şi de braţe. Peste ei, hărţile muiate şi rupte, aruncau paste albe, informe. Generalul rămăsese cramponat de masă, împreună cu locotenetul Peyrouton, care se uită dezolat după hărţile lui ce porniseră razna prin apărie. Lampa, stinsă de apă, se bălăngănea chioară, izbindu-se ritmic de tavan. Fulgerele luminau însă ca ziua. — Cred că ne apropiem de… epicentrul unui ciclon, mon général, strigă Peyrouton… Altfel… nu-mi explic… Un nou val inundă camera hărţilor, mărind confuzia. Un ofiţer cu piciorul fracturat înjura de mama focului pentru a-şi stăpâni urletele de durere. Leclerc se gândea la nevastă-sa. „Ce-o fi făcând acum Pauline? Nu trebuia să o iau cu mine. Am fost nebun… Am expus-o primejdiilor.. E îngrozitor…” În condiţiile acelea, nici nu era de conceput să se ducă până la ea. Dacă ar fi ieşit din camera hărţilor, — 977 —

valurile l-ar fi înhăţat într-o clipă, târându-l în hăul negru ca smoala… Pe punte, la picioarele dunetei, căpitanul Leroy, adjutantul amiralului, se plecă la urechea căpitanului Charnier, comandantul artileriei vasului-amiral. — Charnier, strigă el, am impresia că navă nu mai răspunde la comenzi. — Ce? Ce spui? — Nava!… Nu mai răspunde… la comenzi… — E o minune… că nu s-a scufundat până acum… Dacă n-ar fi fost Jouy la comandă… Şi Leroy şi Charnier erau îngrijoraţi. Când o corabie nu mai e în stare să lupte coordonat cu furtuna şi se lasă luată de talazuri, e pierdută. Vasul-amiral părea să nu mai poată face faţă uraganului. — Cred că suntem… apropierea unui… ciclon. Uităte la… valuri. — Ai… Suntem în zona… Valurile… — Nu te aud! — Am spus că… ai… dreptate. Valurile nu mai au… direcţie… precisă… Se ciocnesc, se încalecă… Interferenţă… Ciclon… Şi Leroy şi Charnier ştiau că în larg fenomenul interferenţei – adică al ciocnirii valurilor – se petrece în mod excepţional, şi anume în sfera de acţiune a unui ciclon. Iar talazurile mai înalte decât nava, deferlau 2, se izbeau dement între ele, înălţând jerbe de stropi şi de spumă, ca nişte imense cozi de păun, se înfruntau, vuind nebuneşte, se încălecau, enorme şi dezordonate, se ciocneau ca nişte titani scoşi din minţi, într-un 2

A deferla – (despre valuri) a se revărsa, a se sparge rostogolindu-se. — 978 —

haos de sfârşit de lume… Palid, căpitanul Leroy îşi înfipse mâna în braţul lui Charnier. — Navă… la babord… Vine… direct spre noi… Coliziune… inevitabilă… Charnier se uită într-acolo. Tresări. Din bezna izgonită când şi când de lumina verzuie a trăsnetelor, apăruse prova unei nave cu catargele frânte, cu parapetele sfărâmate, cu cordajele rupte, atârnând în apă. O viziune de coşmar. Pe puntea vasului-amiral ofiţeri şi marinari încremeniră, stane de piatră. Câteva strigăte izolate, se pierdură în vacarmul uraganului. Într-o străfulgerare Charnier îşi aminti de nevastă, de copiii care îl aşteptau acasă, de mama lui bătrână şi bolnavă, care-i zicea „Băieţelule”, deşi el sărise demult vârsta de patruzeci de ani. — Suntem pierduţi, urlă Leroy. Nava cu catarge năruite, pe jumătate îngropată în valurile care se prăbuşeau asupra ei din toate direcţiile, se apropia cu viteză sporită, ţintind flancul vasului-amiral. La lumina unei descărcări electrice, mai puternică parcă decât celelalte, Leroy citi pe prova de care nu-i mai despărţeau decât vreo douăzeci de metri cuvintele: „L’oiseau de proie” — Vasul… lui Dumont… răcni el în urechea lui Charnier. — Exact… Dumont. Pe puntea navei târâtă de valuri, se vedeau câteva biete siluete negre… Încă două-trei secunde şi — 979 —

dezastrul avea să se producă… Deodată o namilă de apă ce nu putea fi cuprinsă cu ochii, un munte lichid, a cărui creastă se pierdea în înălţimile nopţii, se prăbuşi cu zgomot de tunet peste „L’oiseau de proie”, care dispăru într-un maelstrom de spumă albă-verzuie. Talazul uriaş izbi în rostogolul său de tăvălug şi vasul-amiral care gemu ca o fiara lovită de moarte. Catargul gabier, care rezistase până atunci asalturilor impetuoase ale uraganului, se prăbuşi în mare, stârnind miriade de stropi. Din văzduh, torentele de ploaie se prăbuşeau în cascade spulberate de vijelia ce sufla cu puteri înzecite. — Vântul ăsta… turbat… are mai mult de… 6o metri pe secundă, răcni Charnier. — Te cred… loveşte… În plin… O sută… douăzeci de noduri… pe oră… Vânt… violenţă… nemaivăzută… Spuma ce învăluia talazurile era spulberată de vijelie într-o viscolire de stropi mărunţi, albind puntea vasului amiral. Rafalele de ploaie diluviană abia curăţau flocoanele de spumă, că alte miriade le luau locul. Parte din marinari se refugiaseră pe unde găsiseră. Înghesuiţi în intrândurile tambuchiurilor, vârâţi sub streaşină spiraiurilor, adăpostiţi precar sub zdrenţele vreunei pânze sfâşiate, aşteptau fatalişti sfârşitul. Cei mai mulţi renunţaseră să mai lupte. Numai energia sălbatică a amiralului Villaret-Joyeuse şi a comandorului Jouy continuau să însufleţească restul ofiţerilor şi al marinarilor care luptau cu îndârjire. În camera hărţilor, Peyrouton încerca zadarnic să facă puţină ordine. Carnetul de bord zăcea undeva, pe sub — 980 —

masă, laolaltă cu hărţile rupte şi muiate de apă. Instrumentele de scris ajunseseră prin colţurile cabinei. Barometrul se spărsese. Deodată Davois năvăli în cameră. — Peyrouton… Peyrouton… Vântul a căzut… A încetat fără veste. Peyrouton ridică surprins capul. Într-adevăr, nu se mai auzea decât urletul mării. Şuieratul vijeliei încetase. Talazurile în schimb, fierbeau ca într-un cazan, încins de toate flăcările infernului. Davois ieşi iarăşi pe uşă. De afară, strigă exultând: — La zenit au apărut stelele… Suntem salvaţi, Peyrouton! Uraganul a trecut. Generalul Leclerc suspină adânc. — E posibil?… S-a terminat, aşa pe nepusă masă? Faţa lui Peyrouton se întuneca brusc. — Mă tem, mon général, că în curând dansul va reîncepe cu furie sporită după cum spun cărţile, sunt semne că ne aflăm în epicentrul unui ciclon. — Ce spui? — Depresiunile barometrice extraordinare, constatate la cicloni, dau naştere la vânturi de o violenţă neobişnuită. S-a ajuns la viteze de peste o sută cincizeci de noduri pe oră. Anemometrele nu rezistă la asemenea viteze. Vântul creşte în intensitate începând de la periferia meteorului spre centru. În centrul ciclonului, calmul atmosferic e absolut. Vântul supt de spirala ciclonului se urcă în sus, ca pe un coş, găurind norii şi lăsând să se vadă stelele, sau zenitul înseninat, dacă fenomenul se petrece ziua. Acesta este ochiul ciclonului. Dar calmul este numai momentan. — 981 —

Dacă ai intrat în epicentrul unui ciclon este fatal să şi ieşi din el. Ochiul se deplasează cu viteză colosală. Dacă previziunile nu mă înşală, în curând vom reintra în zona circulară a vijeliei. E firesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom străbate cu bine şi nouă fază.. — Vasăzică, Peyrouton, ne aflăm abia la jumătatea acestei mari încercări. — Se pare că da, mon général. Pe punte, generalul Leclerc observă o activitate febrilă. Echipajul repara tot ce putea fi reparat la iuţeală. Comandorul Jouy conducea personal operaţiile. Căpitanul Leroy, adjutantul amiralului, se prezentă în faţa lui Leclerc. — Mon général, sunteţi rugat de amiral să nu ieşiţi pe punte. Să rămâneţi fie în camera hărţilor, fie să coborâţi jos, în cabina dumneavoastră. Uraganul va reîncepe, cu tot cortegiul lui de neplăceri. — Bine Leroy. Comunică amiralului că sunt primul care îi execută dispoziţiile. Pe bord el este şeful suprem. Eu nu pot decât să mă înclin. Căpitanul salută şi se răsuci pe călcâie. — Leroy! îl strigă iarăşi Leclerc. — Ordonaţi, mon général, spuse acesta oprindu-se şi întorcându-se cu faţa spre el. — Aş vrea să aflu, Leroy, dacă soţia mea… n-a păţit ceva până acum. Eu rămân aici, cu ofiţerii mei. — Cobor de îndată la soţia dumneavoastră, mon général, zise căpitanul Leroy, zâmbind. Generalul Leclerc nu mai avu însă prilejul de a asculta raportul căpitanului Leroy. Câteva minute — 982 —

după plecarea acestuia, uraganul se dezlănţui năprasnic, hotărât să spulbere pe îndrăzneţii care avuseseră neobrăzarea să-i reziste până atunci. Un talaz uriaş hăpăi pe căpitanul Leroy, tocmai în clipa în care acesta ieşea pe punte, spre a aduce generalului veşti de la soţia sa. Târât de tonele de apă sărată, Leroy încercă zadarnic să se cramponeze de scândurile lucioase ale punţii, de balustrada ruptă, de cordajul pe care abia reuşi să-l atingă cu degetele. Neobservat de nimeni, se prăbuşi în haosul dezlănţuit al mării. Şi valurile îl înghiţiră pentru totdeauna… Când răsări soarele, cerul era senin şi limpede ca sticla. Oceanul se agita încă, dar fără să mai prezinte vreun pericol pentru flotă. Era o simplă hulă – urmă a uraganului din ajun ce legăna plăcut navele. Pe duneta vasului, amiralul Villaret-Joyeuse şi generalul Leclerc urmăreau prin luneta evoluţiile celor şaptesprezece corăbii care se aliniau în formaţie de drum. — Acestea sunt singurele nave rămase? întrebă generalul încruntând din sprâncene. Credeţi că restul s-au acufundat? — Sper că nu, mon général. Le-a dispersat furtuna. În întreaga mea carieră, n-am întâlnit un uragan de asemenea proporţii. Credinţa mea e că nu vom înregistra totuşi niciun naufragiu. Îmi cunosc căpitanii. — Ar fi neplăcut să pierd oameni. Înainte chiar de a se fi tras un foc de puşcă, spuse Leclerc încruntat. — 983 —

— Nu vă alarmaţi. Punctul de întâlnire, semnalat flotei înainte de dispersare, este un golf minunat în partea spaniolă a insulei Saint-Domingue, apărat la nord de peninsula Samona. Sunt încredinţat că toate navele vor sosi la întâlnire. — Chiar şi „L’oiseau ce proie”? — De ce nu? — L-am văzut cu toţii cum a dispărut în valuri! — Nu neg că a dispărut din faţa ochilor noştri. Dar aceasta nu înseamnă că a naufragiat. „L’oiseau de proie” e comandat de un ofiţer excepţional, căpitanul Guy Lebreton. Un autentic lup de mare, care a participat la toate campaniile navale din ultimii ani. — Câţi soldaţi transporta „L’oiseau de proie”? — Cinci sute, mon général. Şi două baterii de artilerie grea. Generalul Leclerc suspină iarăşi. — Mare noroc are şi acest Toussaint-Louverture. Sar zice că şi natura îi e aliată. — Nu scapă de dumneavoastră, mon général. O întârziere de două sau trei săptămâni nu contează. — Oho, contează foarte mult. N-aş vrea să mă prindă sezonul ploilor înainte de a fi pacificat insula. — Sezonul ploilor începe abia în iulie şi durează până în octombrie. Noi vom sosi cel mai târziu la începutul lui februarie. — Cu flota asta pe jumătate distrusă? Fără catarge? Cu pânzele sfâşiate? — Evident, stricăciunile nu sunt uşoare. Dar marinarii fac minuni. Ascultaţi numai cântecul topoarelor şi al ciocanelor!… Am nişte dulgheri, unul — 984 —

şi unul. Pe toate navele se lucra intens. Pântecele corăbiilor vibrau ca nişte cutii de rezonanţă. Se instalau noi catarge, improvizate aproape din nimic, se coseau pânzele sfâşiate, se dregeau cordajele… O muncă titanică, de lungă durată, care nu avea să înceteze nici ziua, nici noaptea. După această discuţie, generalul se retrase în cabina sa şi dormi douăzeci şi patru de ore încheiate. Şi Pauline Leclerc îşi îngădui câteva ceasuri de odihnă. Când îşi reveni după emoţiile din ajun, se înapoie în infirmerie, unde îşi continuă activitatea… Excesul de mişcare, care culminase cu faimosul ciclon nocturn, fu urmat peste câteva zile de un exces de repaus. Într-o dimineaţă, vântul căzu brusc. Pe marea verde, mai calmă decât un lac, ţâşneau ici colo, peşti zburători, care desenau pe pajiştile lichide largi cercuri concentrice. Nicio adiere nu răcorea atmosfera fierbinte, de etuvă. Navele încremeniseră pe oglinda apelor. Pe puntea încinsă de razele soarelui abia se mai putea umbla. O baie în ocean ar fi fost o desfătare. Dar cine îndrăznea să se cufunde în limpezimile verzi? La câţiva metri adâncime, erau văzuţi dând târcoale vaselor rechini cenuşii, care se mlădiau graţios. Ori de câte ori erau aruncate în apă resturi de mâncare, ori gunoaie, rechinii se avântau fulgerător după pradă. Şi sub ochii uimiţi ai călătorilor, se încingea o luptă crâncenă între peştii prădalnici. Spre a le mai trece timpul, soldaţii începuseră să vâneze rechini. Îi — 985 —

aşteptau să apară la suprafaţă, şi în clipa în care aripioarele piraţilor submarini sfâşiau învelişul mării, pescarii-vânători trăgeau. Uneori izbuteau să facă victime. Atunci chiotele entuziaste fulgerau văzduhul. Generalul Leclerc îngăduise acest sport, care nu era în realitate decât un exerciţiu de tras la ţintă. Din nefericire calmul plat se prelungi dincolo de previziunile amiralului. Scorbutul începu să picnească pe cei mai puţini zdraveni. Morţii erau cusuţi într-un sac, laolaltă cu o bucată de fier care să-i tragă mai repede la fund, apoi erau aruncaţi în mare. Rechinii ştiau să dejoace şi aceste precauţii: într-o alunecare vijelioasă pe lângă cadavrul pornit în ultima lui călătorie spre adâncuri sfâşiau sacul şi se abăteau asupra bietelor rămăşiţe omeneşti, sfârtecându-le în câteva clipe. La fund nu mai ajungea decât fierul. — Se răzbună rechinii, murmurau soldaţii, făcânduşi cu teamă semnul crucii… Răgazul acesta forţat avu şi un efect bun. Dulgherii flotei reuşiră să repare stricăciunile, pricinuite de furtună. Când vântul se îndură în sfârşit să sufle, navele erau gata şi de drum şi de luptă. În uralele delirante ale oamenilor, flota porni iarăşi spre Saint-Domingue. Într-o seară, amiralul anunţă pe generalul Leclerc că a doua zi vor apare la orizont coastele insulei. — În fine, soseşte şi ziua socotelilor, rosti generalul frecându-şi încântat mâinile. Ne pregătim deci pentru debarcare. — Nu încă, mon général. Trebuie să aşteptăm mai întâi restul flotei. — 986 —

Leclerc se întunecă iarăşi la faţă. — Aşteptare, aşteptare!… M-am săturat de cuvântul ăsta… De aproape două luni aştept să-mi încerc puterile cu acest negru caraghios. — Nu mai e mult, mon général. În curând debarcarea va avea loc. Previziunile amiralului nu se împliniră prea repede, în golful imens, cu coaste joase, împădurite şi foarte sălbatice avură mult de adăstat. Navele risipite de furtună întârziau să-şi facă apariţia. Flota avea nevoie de hrană proaspătă şi mai ales de apă. Câteva detaşamente fură îmbarcate pe şalupe şi expediate spre uscat. Se oferiseră atât de mulţi voluntari, – încât ofiţerii fuseseră nevoiţi să desemneze nominal pe fericiţii aleşi. Pe una din şalupe, comandată de locotenentul Davois, căpătă autorizaţia să se îmbarce şi Robert Sunderland. Între el şi Davois se legase în ultimul timp o prietenie strânsă. Admiraţia lor comună pentru Pauline Leclerc nu numai că nu-i învrăjmăşise, dar le şi cimentase legătura. Soţia generalului en chef le părea atât de inaccesibilă, încât gelozia nu şi-ar fi avut locul. În cântece şi veselie, şalupa lui Davois acostă pe o plajă largă, cu nisip fin şi fierbinte. Dincolo de panglica galbenă a plajei, se ridica în pantă domoală o pădure tropicală, deasă, încâlcită ca o chică de negru. Când puseră piciorul pe uscat, soldaţii începură să chiuie în culmea entuziasmului. — Pământ, bă!… Pământ! — E ţeapăn, aşa cum se cuvine pământului. — 987 —

— Calci pe el şi nu se leagănă. Marinarii se uitau cu amuzantă superioritate la aceşti soldaţi de uscat, cu o mentalitate atât de deosebită de a lor. Trei detaşamente se afundară în pădure, pornind în trei direcţii divergente. Misiunea era simplă. Să descopere aşezările, iar de la băştinaşi să cumpere alimente. În special păsări şi animale vii. Vânatul era interzis. Generalul Leclerc nu voia să sperie pe localnici, care să dea alarma mai departe. Detaşamentul comandat de locotenentul Davois îşi făcea cu greu loc prin pădurea luxuriantă, în care viaţa palpita sub mii de forme. Pulsa în papaierii cu tije fine şi în frangipanierii ce foşneau în vânt, în ferigile cu frunze capricios crestate, în orhideele excentrice, în lianele atârnate în cortine paralele, prodigios de dese, în maimuţele ce săreau din cracă în cracă şi din arbore în arbore, în păsările colibri, superb colorate care zburau în fâlfâiri dese, în gângăniile şi reptilele ciudate ce colcăiau prin vegetaţia bogată. — Nu prea seamănă cu pădurile noastre, zise un soldat, râzând cu poftă de poponeţul roşu al unei maimuţe sperioase. După aproape o oră demers prin labirintul verde, apărură parcă din neant câţiva negri, zdrenţuiţi. Îşi arătau dinţii strălucitor de albi, într-un râset larg, prietenos, de bun venit. Într-un jargon greu de înţeles, în care se amestecau deformat cuvinte franţuzeşti şi spaniole, răspunseră la întrebările lui Davois, că erau gata să le vândă păsări şi porci. Satul era aproape. — 988 —

Doar la câteva aruncături de suliţă. Apoi negrii o porniră degrabă spre sat, poftindu-i cu lux de gesturi să-i urmeze. — Ce prietenoşi sunt! exclamă un soldat. Şi noi venim să ne război în cu ei! — Dacă se supun, nu le face nimeni niciun rău, spuse sentenţios un sergent cu mustaţă în furculiţă. — Cui îi place să fie rob! rosti Christophe Dupin, un soldat vârstnic. Luptase în mai toate campaniile Revoluţiei. — Unde sunt negrii? întrebă un ostaş din capul coloanei. S-au topit de parcă i-ar fi înghiţit pământul. — Să mergem înainte, spuse Davois. Satul, după spusele lor, nu poate să fie departe. Cred că… O împuşcătură, apoi alta, urmate de o salvă dezordonată, stârni ecouri în pădure… Piuitul gloanţelor făcu pe soldaţi să caute instinctiv adăpost după trunchiurile copacilor. Sergentul cu mustaţa în furculiţă, gemu uşor, îşi duse mâna la pântece, apoi se prăvăli cu capul peste un furnicar. Stârnite, furnicile, mari şi roşii, i se căţărară pe obraji, pe gât. Doi soldaţi se repeziră spre sergent trăgându-l de deasupra furnicarului. Un alt ostaş căzu cu fruntea găurită de un glonţ care-l izbise între ochi. — Robii nu mai vor să poarte jugul, mormăi pentru sine veteranul revoluţiei, în vreme ce-şi încărca fără entuziasm arma. Nici Davois şi nici soldaţii nu îşi pierdură cumpătul. Trecuseră ei prin situaţii mai grele. — Foc de voie! ordonă locotenentul. Zgomotul familiar al mânuirilor de armă risipi ultimul rest de — 989 —

nesiguranţă din sufletele francezilor. Cu marea nu se pricepuseră să lupte. Dar aci, se aflau în elementul lor. Cu armele întinse, în poziţie de tragere, detaşamentul căpătase aspectul unui arici pus pe harţă. Puştile francezilor scuipară foc. Trăgeau cu nădejde, fără a-şi economisi cartuşele. Duşmanul era însă invizibil. Într-un tufiş surprindeau o mişcare suspectă. Trăgeau. O maimuţă cădea lovită de moarte. Animalele pădurii fugeau înspăimântate. Trăgătorii negrii nu puteau fi descoperiţi. Davois ordonă retragerea. În acele condiţii, o continuare a luptei de pe actualele poziţii ar fi echivalat cu o sinucidere. Până aproape de coastă, detaşamentul avu de susţinut focul intens al negrilor. Şapte oameni căzură. Morţii şi răniţii trebuiau transportaţi de camarazii lor, ceea ce micşora capacitatea de luptă a detaşamentului. Apoi focul inamicului încetă tot atât de brusc precum începuse. Robert Sunderland, care mersese tot timpul alături de Davois, tremura ca frunza. Nu de frică, ci de emoţie. Era primul lui contact direct cu moartea. Uraganul fusese ceva deosebit. Natura era prea puternică, prea nemărginită, prea oarbă, ca să o socotească vrăjmaşă. Dar lupta de la om la om era altceva. Trăsese şi el la nimereală. Era încredinţat că nu lovise pe nimeni. Cu arma în mână se simţise însă alt om. În timpul peripeţiilor retragerii, care durase mai bine de două ore, Robert se maturizase. Când generalul Leclerc află condiţiile în care fuseseră primiţi francezii, mânia îi congestionă faţa. — 990 —

— Voi pedepsi cu vârf şi îndesat neobrăzarea acestor animale! Aprovizionarea cu apă a flotei continuă la adăpostul armelor. Niciun incident nu mai tulbură operaţia. Adevărat este că nici detaşamentele nu se mai adânceau în pădure. Ordinele generalului Leclerc erau stricte în această privinţă. În schimb permise vânatul. Menajamentele excesive nu-şi mai aveau rost. Francezii ştiau la ce trebuiau să se aştepte. După două săptămâni, toate vasele dispersate de furtună răspunseră la apel. Tot în acest punct sosiră şi şase corăbii încărcate cu armament, trimise de Beaulieu din Statele Unite. Alte transporturi urmau să sosească ulterior. Golful era un punct de întâlnire pentru toate forţele militare care aveau să coopereze la reuşita debarcării. Un consiliu de război se întruni pe nava-amiral în seara zilei de 27 ianuarie. Generalul Leclerc îşi împărţi trupele în trei grupuri. Primul grup, comandat de generalul Baudet, avea misiunea să debarce la Portau-Prince şi să ocupe regiunea de vest a insulei. Generalul Rochambeau, cu al doilea grup, urma să atace Fort-Dauphin şi să-şi fixeze unităţile pe litoralul de nord. În sfârşit al treilea grup, de sub comanda directă a generalului Leclerc, îşi alese ca obiectiv ocuparea importantului centru Cap-Français. În aceeaşi noapte, un cuter sub pavilion american, îşi făcu apariţia în golf. Beaulieu trimitea generalului Leclerc planurile tuturor fortificaţiilor de pe insulă şi documente militare de cea mai mare importanţă. Din studierea lor reieşea că forţele militare de care — 991 —

dispunea Toussaint-Louverture nu erau neglijabile, dar că pregătirea lor lăsa de dorit. Armamentul rebelilor negri era însă modern şi în mare cantitate. În aceeaşi seară, generalul Leclerc pofti pe Robert Sunderland la cină. Mai erau de faţă Pauline Leclerc, amiralul Villaret-Joyeuse şi generalii Rochambeau, Baudet şi Humbert. — Monsieur Sunderland, zise generalul en chef, după ce ridicară paharul în cinstea Primului Consul şi a victoriei trupelor franceze, ţin să vă prezint mulţumirile mele pentru sprijinul acordat Franţei şi acestei expediţii. Atât Monsieur Sunderland-Beauclair, tatăl dumneavoastră, cât şi Monsieur Beaulieu, cumnatul dumneavoastră, au dovedit cu prisosinţă că sunt prietenii Republicii Franceze. Robert se înclină uşor şi răspunse generalului în termeni aleşi şi foarte măsuraţi. Nu dezminţea concluzia tatălui său, care îl calificase cu mândrie diplomatul familiei… La miezul nopţii, flota îşi desfăşură pânzele. Navele, încărcate cu trupe şi armament, părăseau cu maiestoasă încetineală golful devenit neîncăpător pentru puzderia de corăbii. Pe întinsul oceanului flota lăsa o dâră fosforescentă care se întrecea cu scăpărările Căii Lactee. Noaptea era superbă. În văzduh şi pe ape domnea pacea. Clipocitul valurilor care se izbeau jucăuş de pântecul corăbiilor întovărăşea visele trandafirii ale soldaţilor. În curând aveau să debarce. O insulă tropicală cu toate splendorile ei cântate de poeţi şi călători le întindea ospitalieră şi ispititoare braţele, — 992 —

încă o zi sau două şi comorile ei vor fi ale lor. Femei frumoase, cu trupuri însetate de sărutări, le vor împărtăşi aşternutul… La 1 februarie 1802 grupul de nave de război afectate corpului expediţionar de sub comanda directă a generalului Leclerc, apăru în largul portului CapFrançais. Generalul intenţiona să debarce în forţă, chiar în aceeaşi seară. Piloţii îşi permiseseră a-l sfătui să nu se grăbească. Curente puternice primejduiau intrarea în port. Marea era de altfel presărată cu stânci de coral, ascuţite şi greu de reperat, mai ales acum, după ce balizele fuseseră ridicate. Măsura aceasta luată de autorităţile portului trebuia să-i dea serios de gândit. Către seară, amiralul trimise două fregate, să sondeze starea de spirit a negrilor. Navele făcură semnalele de rigoare, dar forturile de la intrarea în port nu dădură niciun răspuns. Tăcerea lor nu prevestea nimic bun. Întunericul nopţii se lăsă brusc, aşa cum se întâmplă la tropice. Luminile din Cap-Français, licăreau dese. Dâre luminoase jucau pe apele din cuprinsul radei. Văzut de departe, oraşul avea un aspect idilic, încântător. — Ce facem? întrebă Leclerc pe Villaret-Joyeuse. Inacţiunea aceasta devine supărătoare. Îmi enervează oamenii. Fregatele se înapoiară fără să fi obţinut vreun rezultat. Amiralul era perplex. — Şalupă la babord, mon amiral, anunţă — 993 —

comandorul Jouy. Cred că sunt emisari negri. Şalupa se alipi de flancul navei-amiral. Un mulatru în uniformă bogat brodată cu aur ceru să vorbească amiralului flotei. Fu primit fără ceremonie. Mulatrul păşi cu mândrie pe puntea vasului. Demn, susţinea fără să clipească sutele de priviri aţintite asupra lui. Locotenentul Davois îl conduse până la generalul Leclerc. Mulatrul salută milităreşte, apoi transmise mesajul ce-i fusese încredinţat. — Generalul Christophe, guvernatorul oraşului CapFrançais, vă încunoştinţează că în virtutea ordinelor primite din partea generalului Toussaint-Louverture vă refuză accesul în port. Orice încercare de debarcare va fi respinsă cu armele. Totdeodată oraşul şi portul vor fi nimicite, iar toţi albii – fără deosebire – masacraţi. — Este un ultimatum? întrebă Leclerc cu ironie. — Este un mesaj al unor oameni care s-au scuturat prin luptă de jugul robiei şi care nu înţeleg să-şi plece iarăşi grumazul. Îmi daţi vreun răspuns? Generalul Leclerc îşi mângâie gânditor bărbia. — Mâine veţi primi răspunsul meu. Replica era ciudată şi permitea interpretări felurite. Trimisul generalului Christophe nu mai insistă. Un nou consiliu de război avu loc în cursul nopţii. Generatul Leclerc declară categoric: — Mâine în zori, trupele vor debarca, după bombardarea prealabilă a oraşului. Avertismentele piloţilor şi perspectiva masacrării albilor meritau totuşi a fi luate în seamă. Părerile variau. Amiralul Villaret-Joyeuse propunea să se — 994 —

negocieze cu rebelii. — Ar însemna să le recunosc statutul politic, replică Leclerc. Nu! Nu se poate! Ordinele Primului Consul sunt precise… — Credeţi că Primul Consul n-ar fi mai mulţumit dacă am obţine acelaşi rezultat fără vărsare de sânge? Un război, cu tot cortegiul său de distrugeri va ruina Insula. A suferit destul şi până acum. — Franţa dispune de suficiente capitaluri, replică Leclerc cu bravadă, deşi ştia că finanţele statului nu erau tocmai înfloritoare. Locotenentul Peyrouton se prezentă în sala consiliului. — Un mesager sosit cu o şalupă fără luminile reglementare solicită să fie primit de comandantul en chef. În urma lui Peyrouton apăru un alb îmbrăcat pe jumătate civil, pe jumătate marinăreşte. Părul îi atârna în laţe de o parte şi de alta a feţei slabe, triunghiulare. Avea o uitătură piezişe, care nu plăcu lui Leclerc. Mesagerul întinse generalului un plic închis. Acesta îl desfăcu febril. Scrisoarea nu cuprindea decât trei rânduri: „Îndrăzniţi. Debarcaţi imediat. Ocupaţi portul prin surpriză. Altfel, aşa-zisul general Christophe va arunca oraşul în aer. A. de Beaulieu.” Leclerc citi şi reciti mesajul. — Cine-mi garantează că nu e o cursă? — 995 —

Omul cu faţa triunghiulară făcu un gest de nerăbdare. — Pierdeţi timpul, Monsieur. Mi-au trebuit până acum patru ore ca să ajung la dumneavoastră. Vă daţi, cred, seama, că ţărmul e păzit. Orice moment e preţios. — Chemaţi pe tânărul Sunderland, ordonă Leclerc. În curând, Robert Sunderland apăru, urmat de Peyrouton. — M-aţi chemat, mon général? — Aş vrea să-mi identifici o semnătură. Până în prezent, mesajele cumnatului dumitale mi-au parvenit pe căi, ca să zic aşa, cunoscute. De data aceasta, soseşte un om care-mi prezintă un bilet… imperios… — Şi vă îndoiţi de autenticitatea lui? Să-l văd. — Poftim. Robert cercetă scrisul şi semnătura. — Le recunosc. Totuşi… n-aş putea garanta că nu sunt contrafăcute. Omul cu faţa triunghiulară se uită fix la Robert. — Dumneavoastră sunteţi cumnatul domnului de Beaulieu? — Da. Numele meu e Robert Sunderland. — Bine. În şalupă se află o persoană pe care o cunoaşteţi personal. Am s-o chem. Cu încuviinţarea generalului, omul ieşi în grabă. Peste câteva minute, se înapoie cu un bărbat îmbrăcat în haine simple de marinar. Trăsăturile lui erau cunoscute lui Robert. — Cavalerul de Ribérac! exclamă acesta. Cu ochi strălucitori se întoarse spre Leclerc. — 996 —

— De cavalerul de Ribérac garantez, mon général. Suntem neamuri. Ribérac strânse mâna lui Robert, apoi se adresă generalului. — Debarcaţi imediat, mon général. Dacă se poate, chiar în cursul nopţii. În prima fază a operaţiilor e nevoie de un detaşament care să se strecoare în port pe drumuri cunoscute numai de noi, să arunce în aer depozitul de pulbere al rebelilor şi profitând de confuzia creată, să pună mâna prin surprindere pe forturi şi pe poziţiile cheie. Grosul ar debarca în zori. Orice întârziere poate fi fatală. Ameninţarea generalului Christophe de a incendia oraşul şi a masacra pe albi nu e glumă. Un ofiţer din statul lui major, stipendiat de Monsieur de Beaulieu, a comunicat acestuia, încă de acum o săptămână, intenţiile lui Christophe şi ale lui ToussaintLouverture. — Ai fost ofiţer, Monsieur Ribérac? întrebă Leclerc. — Da, Monsieur le général, replică Ribérac, folosindu-se de termenii vechiului regim. — Atunci vorbim acelaşi limbaj, Monsieur Ribérac. Îţi pun o întrebare. Cine va îndruma detaşamentul? — Eu, Monsieur le général. Cunosc perfect insula. Am locuit-o douăzeci de ani. Apoi am şi eu o răfuială, cu Toussaint-Louverture şi cu oamenii săi. — Ţi-ajung trei sute de soldaţi, Monsieur Ribérac? — Da. — Bine. Îţi urmez sugestiile. Într-o jumătate de oră oamenii ceruţi de Ribérac fură îmbarcaţi în şalupe. Detaşamentul era pus sub — 997 —

comanda căpitanului Kerguelen, care primi ordin să acţioneze de acord cu Ribérac. Cerul se acoperise de nori. Această împrejurare era favorabilă operaţiilor. În curând şalupele se pierdură în beznă. Un timp, se mai auzi clipocitul ramelor apoi totul se cufundă în linişte. — Crezi că vor reuşi să pună mâna pe forturi fără sprijinul artileriei flotei? întrebă Leclerc pe amiral, în vreme ce încerca să străpungă cu privirile întunericul. — Nimic nu e imposibil. Artileria mea este gata să-i sprijine. Nu aştept decât semnalul lor. Colonelul Baudouin, şeful statului major al generalului Leclerc se urcă pe dunetă. — Trupele sunt gata pentru debarcare, mon général, şi aşteaptă ordinele dumneavoastră. Pregătirile se desfăşurară în linişte şi fără a se folosi lumini. Nu trebuia dat de veste celor de pe uscat că se punea la cale o operaţie militară. O explozie formidabilă, spre extremitatea stângă a oraşului, făcu să se înalţe spre cer o ciupercă uriaşă de foc, care lumină întreg portul. — Ribérac a reuşit, exclamă Leclerc. — Evident, replică Villaret-Joyeuse. Încă un om al lui Richard Sunderland ne dă un ajutor preţios. Leclerc se întoarse spre amiral. — Câteodată mă întreb, ce îl face pe acest Richard Sunderland să sprijine cu atâta înflăcărare cauza franceză. Dragostea pentru Franţa sau interesele personale? Villaret-Joyeuse privi câteva clipe prin lunetă tromba de flăcări care înroşise cerul. — 998 —

— Înclin spre a doua ipoteză. — Oricum ar fi, ne-a fost şi ne este încă de folos. Un instrument preţios în mâinile noastre. — Câteodată, mon général, mă întreb dacă el este instrumentul nostru, sau dacă lucrurile nu se petrec viceversa. În aceeaşi clipă, forturile care păzeau intrarea în port începură să reverse foc prin gurile a sute de tunuri. — Pulberăria au aruncat-o în aer. Dar nu au putut captura forturile. — Au făcut destul, mon amiral. O armată lipsită de muniţii e ca şi inexistentă. Fără pulbere, Christophe nu va fi în stare să apere oraşul. A sosit momentul să intervenim. Îmi pare rău de soarta citadinilor din Saint-Domingue, dar nu am de ales. Mon amiral, declanşaţi focul! În oraş se dezlănţuise infernul. Explozia depozitului de pulbere creie confuzie în rândurile trupelor rebele. În primele momente negrii avură impresia că sunt prinşi între două focuri şi că debarcarea era conjugată cu un atac învăluitor dinspre interiorul insulei. Atunci forturile începură să tragă cu toate gurile de foc. Detaşamentele care aveau misiunea să incendieze oraşul se puseră pe lucru. Ribérac sperase că aruncarea în aer a depozitului de pulbere va stârni panică. Se înşelase. Generalul Christophe luase imediat situaţia în mână. Trupele instruite de el intrară simultan în acţiune. Pe străzile oraşului populaţia alerga înnebunită, neştiind încotro — 999 —

să o apuce. Negrii, albii, mulatrii, femei şi bărbaţi, de toate vârstele şi neamurile, abia treziţi din somn, buimaci, încă, năuci, cuprinşi de panică, fugeau pe jumătate goi, izbindu-se, urlând, blestemând, în vreme ce ploaia de ghiulele cădea în torente asupra oraşului martir. Flota amiralului Villaret-Joyeuse trăgea cu toate bateriile disponibile. Cu tenacitate feroce, ostaşii generalului Christophe îşi executau misiunea, incendiind oraşul. Dădeau foc la case, la depozitele de alimente, la vasele din port, la clădirile oficiere, la biserici. Francezii blestemaţi nu trebuiau să găsească niciun zid intact, niciun acoperiş sub care să se adăpostească, niciun spital în care să-şi îngrijească rănile. În drumul lor să nu întâlnească decât ruine, pustiu, dezolare şi moarte. Biserica Saint-Pierre ardea ca o uriaşe torţă. Acoperişul catedralei Saint-Paul se prăbuşi cu zgomot de tunet. Palatul guvernamental, o magnifică clădire cu colonade, era linsă de flăcări nesăţioase. În parc, palmierii ardeau, răsucindu-se ca nişte fire de paie. Echipe de soldaţi negri înarmaţi cu torţe, intrau din casă în casă, dând foc la perdele, la mobile, la tot ce era inflamabil. Locatarii disperaţi nu ştiau ce să salveze mai întâi. Cei mai numeroşi alergau cu fel de fel de nimicuri în braţe. Şovăielnicii erau prinşi sub dărâmături şi carbonizaţi. În aer plutea miros sufocant de carne friptă şi de sulf. Acoperişurile în flăcări, balcoanele, firmele, se prăvăleau, stârnind valuri de scântei. Geamurile plesneau de căldură. Spitalul Providence nu mai era decât un morman de — 1000 —

ruine fumegânde. Bolnavii netransportabili, surprinşi în paturi, pieriseră arşi, sufocaţi, zdrobiţi sub dărâmături. Profitând de panică, tâlharii devalizau casele în care focul nu îşi desăvârşise încă opera, asasinau pe refugiaţii ce cărau obiecte de valoare, se încăierau între ei, ca nişte animale de pradă. Mulţi piereau în sinistrul ce nu făcea alegere între buni şi răi. Prăpădul era atât de cumplit, încât nici jaful nu mai era profitabil. În mânia lor crâncenă, soldaţii generalului Christophe ucideau pe toţi albii suspecţi. Pe lângă francezii exterminaţi în masă pieiră şi mulţi neutri. Adrien de Beaulieu se refugiase la consulatul american. Ştia că acolo va fi la adăpost. Negrii respectau steagul Statelor Unite. Consulul Tobias Lear îl primise cu braţele deschise. — Ce nenorocire, Mr. Beaulieu, ce nenorocire! Cumplit dezastru s-a abătut asupra oraşului. Două ghiulele căzură în grădina consulatului, dezrădăcinând câţiva palmieri şi aruncând în aer un havuz de marmură. — De-ar debarca francezii mai repede! exclamă Beaulieu, ştergându-şi sudoarea amestecată cu praf şi funingine, ce-i năclăia faţa şi gâtul. Altfel, suntem pierduţi. Dacă ieşim din consulat, ne ucid negrii. Dacă rămânem, ardem ca şoarecii. — Uiţi de ghiulelele francezilor, Mr. Beaulieu. — Dacă scap din prăpădul acesta, ridic o capelă Sfintei Fecioare, zise Beaulieu râzând. Culmea ar fi să scap. — Îţi arde de blestemăţii, Mister, îi reproşă Tobias — 1001 —

Lear. Cerul era roşu de parcă s-ar fi scăldat într-o baie de sânge. — Nici nu vom şti când vor apare zorile, suspină Beaulieu. Un servitor năvăli înspăimântat în cameră. — Mister, a luat foc consulatul. Acoperişul arde. — Asta ne mai trebuia, strigă Tobias Lear, ieşind val-vârtej în curte. — Credeaţi că focul va ţine seamă de privilegiile dumitale consulare? îl persiflă Beaulieu. Era ciudat. Nicio clipă nu fusese cuprins de panică. Această constatare îl bucură. Însemna că era oţelit. Că va şti să facă faţă şi altor încercări. Dacă va ieşi cu penele nepârlite din marea aceasta de foc va ajunge departe. Da, da. Foarte departe. Ca şi socrul său. Poate şi mai departe. Şi Beaulieu izbucni iarăşi în râs. Râdea cu hohote, ca de o glumă formidabil de bună. Când Tobias se înapoie în odaie spre a-i chema afară, Beaulieu continua să râdă. Consulul, cu părul şi genele pârlite, cu hainele murdare de ţărână, îi spori ilaritatea. Tobias Lear îl privea consternat. Era convins că musafirul îşi pierduse minţile. Beaulieu râdea în cascadă, fără să se mai poată stăpâni. Se izbea cu palmele peste genunchi, se frământa frecându-se pe burtă, în vreme ce hohotele lui de râs nervos nu mai conteneau. În zori, trupele generalului Leclerc debarcară masiv. Forturile căzură după un asalt crâncen care dură aproape două ore. Francezii invadară cu arma în — 1002 —

mână portul. Deasupra plutea un nor întunecat de fum şi funingine. Ultimii soldaţi negrii părăsiră periferiile, evitând contactul cu avangarda corpului expediţionar. Generalul Leclerc îşi făcu intrarea într-un oraş, ruinat calcinat, distrus, care nu-i mai putea fi de niciun folos… La 4 februarie grupul de trupe al generalului Baudet luă cu asalt Port-au-Prince. Se înregistrară pierderi mari de ambele părţi. Mai grav era însă faptul că negrii în retragerea lor ridicaseră cu ei pe toţi coloniştii albi. Soarta acestora îl îngrijora pe Baudet. După înverşunarea rezistenţei localnicilor cele mai întunecoase pronosticuri erau permise… Şi generalul Rochambeau captură Fort-Dauphin. Spre a da un exemplu execută prin împuşcare pe toţi prizonierii. Obiectivele propuse fuseseră atinse. Porturile şi coastele insulei căzuseră sub controlul francezilor, dar rebelii nu erau încă zdrobiţi. Se retrăseseră în junglă de unde continuau lupta, hărţuind pe invadatori. Din creierul munţilor, Toussaint-Louverture dirija operaţiile militare. Generalul Leclerc cucerise poziţiile cheie de pe coastă. Atâta şi nimic mai mult. Războiul, războiul adevărat, războiul de exterminare abia începuse. La Veneţia, Richard Sunderland primi cu satisfacţie vestea succesului trupelor republicane franceze. În mijlocul inestimabilelor sale colecţii de tablouri, îşi putea permite luxul să mediteze cu plăcere la pierderile pe care Mr. Zechariah Abercrombie, — 1003 —

cumnatul şi rivalul său le suferea în Saint-Domingue. Pusese în mişcare pe Primul Consul, contribuise la înarmarea unei expediţii militare, la trimiterea unei mari flote peste mări, dăduse peste cap regimul generalului negru, Toussaint-Louverture. Eforturile lui îşi dăduseră roadele. Plătise o poliţă. Mr. Abercrombie rămăsese cu furniturile militare neachitate, iar grupul de bancheri din New York în frunte cu Ezra Sherman pierduseră capitalurile în Saint-Domingue. Hm! Dacă Toussaint-Louverture ar fi fost mai bine inspirat şi nu ar fi respins oferta casei SunderlandBeauclair, calamităţile nu s-ar mai fi abătut asupra insulei. Richard Sunderland ar fi jucat diplomatic rolul de tampon între Republica Franceză şi tânărul stat negru din Saint-Domingue, ar fi distribuit câteva stipendii grase într-o tabără şi într-alta, şi toată lumea ar fi fost mulţumită. Richard socotea că nu avea nimic a-şi reproşa. Pieriseră câţiva oameni fără însemnătate, se irosiseră câteva milioane. Dar ce conta? Gloria dinastiei Sunderland-Beauclair ieşea neîntinată. Iar avantajele ei materiale aveau să fie mari. Foarte mari. ToussaintLouverture refuzase să-i dea insula plocon. Cu atât mai rău pentru el. Richard va şti să pună şi singur mâna pe ea. Bineînţeles, pe căi ocolite… Planul lui Richard era bine conceput. ToussaintLouverture şi mica lui oaste de negri nu aveau sorţi de izbândă, faţă de armata franceză, superioară la număr, perfect antrenată şi înzestrată cu cel mai nou armament. Dar nici Richard, nici Primul Consul şi nici generalul Leclerc nu prevăzuseră un factor ce avea să — 1004 —

le răstoarne calcule. Acest factor era o boală tropicală înfricoşător de virulentă, denumită în termeni medicali, „friguri galbene”. Cucerirea oraşelor de pe coastă nu fusese decât prologul unui război crâncen, de gherilă, care dură trei luni. Trei luni de lupte sângeroase, de o cruzime sălbatică, necruţătoare. Trei luni de masacre oribile, de ambuscade, de acţiuni disperate. Trei luni îngrozitoare, la sfârşitul cărora negrii plecară steagul. Generalul Leclerc cucerise victoria. Dar această victorie à la Phyrrus, îl costase mai bine de jumătate din armată. Şase mii de soldaţi muriseră seceraţi de gloanţe şi de friguri galbene. Alţi şapte mii fuseseră scoşi din luptă. Răniţii erau puţini la număr. Bolnavii, în schimb, inundaseră spitalele. La 5 mai, generalul Leclerc încheie cu ToussaintLouverture o convenţie de pace şi de amnistie. Apoi, fără veste, călcându-şi cuvântul, arestă pe generalul învins şi fără nicio formă de judecată, îl expedie în Franţa. Din ordinul Primului Consul, generalul Toussaint-Louverture, sufletul rezistenţei negrilor, fu întemniţat în fortul Joux. În Saint-Domingue, reacţiunea triumfa. Sub privirile binevoitoare ale generalului Leclerc, albii, izgoniţi, ori ţinuţi până mai ieri la index îşi restabileau preponderenţa. Însetaţi de răzbunare şi de bogăţii, se comportau draconic. Marile domenii se reconstituiau. Înfricoşaţi, negrii fugeau în munţi. Nu mai voiau să fie robii albilor. Proprietarii dresară câinii pentru a-i urmări, organizară potere, razii. Negrii prinşi erau spânzuraţi ori înecaţi. La Port— 1005 —

au-Prince şi la Cap-Français, un mare număr de negri recalcitranţi fură aruncaţi în adâncul calelor şi asfixiaţi cu sulf. Excesele începură să-i îngrijoreze pe generalul Leclerc. Dar curentul era prea puternic, spre a mai putea fi zăgăzuit. În oraşe, albii trăiau împărăteşte. Se deschideau cazinouri, bordeluri, cafenele, tripouri. Specula, jaful, înfloreau. Armatorii francezi, setoşi de beneficii, expediau spre Saint-Domingue corăbii încărcate cu mărfuri în valoare de sute de milioane de franci. Luxul era etalat cu ostentaţie de noii stăpâni. Balurile se ţineau lanţ. Femeile umblau aproape goale. Pretextul era simplu. Căldura tropicală. Desfrâul, corupţia, cinismul, erau la ordinea zilei. Pauline Leclerc dădea tonul. Toată lumea ştia că devenise amanta generalului Humbert. Impudică, se dăruia tuturor bărbaţilor care-i stârneau curiozitatea şi interesul. Numai soţul ei nu bănuia nimic. Curtezanele îşi vindeau la lumina zilei farmecele. Generalii şi ofiţerii francezi îşi improvizau seraiuri. La Cap-Français se construia un palat ca din poveşti pentru generalul Leclerc, guvernatorul insulei. Mobile de lux, tapiserii, obiecte de artă, fuseseră comandate în Franţa. Un singur nor arunca o pată întunecată în acest Eden pământesc. Frigurile galbene şi dizenteria izbeau în dreapta şi în stânga. Fără alegere. Fréron, fostul amant al Paulinei Leclerc, numit de Napoleon Bonaparte subprefect la Cayes, muri de dizenterie, fără consolarea de a-şi fi revăzut iubita de odinioară. — 1006 —

Generali şi soldaţi, călugări şi curtezane, actori şi neguţători, funcţionari şi aventurieri, piereau zilnic cu zecile şi cu sutele. Morţii nu mai aveau loc în cimitire. Calzi încă, erau aruncaţi de-a valma în gropi comune. La 3 Iunie, Richard Sunderland primi o scrisoare de la Adrien de Beaulieu. După o amănunţită dare de seamă asupra condiţiilor economice din insulă, consecutive restaurării puterii franceze, Beaulieu încheia cu o notă de pesimism: „Înflorirea pare generală. Totuşi, în atmosferă pluteşte ceva care nu-mi place. N-aş putea să definesc anume ce. Trebuie să trăieşti aci ca să-ţi dai seama. Un al şaselea simţ, care este o realitate, aci, la tropice, unde atâtea primejdii necunoscute te pândesc la fiecare pas, mă avertizează că trăim pe un butoi cu pulbere. Nu ştiu ce ar putea declanşa explozia. Negrii sunt la pământ. Dar în munţi nu au încetat luptele. Rezistenta continuă surdă, dârză. Aci se zvoneşte că Primul Consul va restabili oficial sclavia. Mă tem că această măsură va exaspera pe negri. Deunăzi am stat de vorbă cu generalul negru La-France care, printre altele, mi-a declarat textual: «Am două fete. Dar n-aş îndura pentru nimic în lume să le văd iarăşi sclave. Decât robia mai bine moartea». Bancherii şi armatorii francezi fac mari învestiţii. Eu, vă mărturisesc, şovăi să le urmez pilda. Totul îmi pare atât de fragil, de precar, încât nu îndrăznesc să risc noi capitaluri. În privinţa aceasta aştept instrucţiunile dumneavoastră. Nu vreau să închei această scrisoare fără a vă — 1007 —

semnala comportarea excepţională a lui Robert. În anturajul generalului Leclerc, în ciuda vârstei lui fragede, e socotit un personaj de seamă. Şi aceasta datorită nu numai faptului că e fiul dumneavoastră, ci şi a meritelor personale. În culise se şopteşte că Robert ar fi în relaţii mai mult decât amicale şi cu Madame Leclerc, care-l răsfaţă în mod public. Câteodată, mă tem să nu observe ceva generalul Leclerc. Robert mi-a fost de mare folos. Prin el ţin legătura cu cercurile diriguitoare. Prieteniile pe care şi le-a făcut în anturajul guvernatorului, datorită firii sale deschise, mi-au înlesnit o serie de afaceri strălucite…” Pasajul dedicat lui Robert făcu mare plăcere lui Richard. Băiatul acesta se afirma ca un demn urmaş al său. Henry îi era net inferior. Din rândurile acestea se mai desprindea ceva. Beaulieu era un diplomat abil. Se plasa pe al doilea plan, lăsând toate onorurile cumnatului său. În acest chip nu îşi diminua meritele. Dimpotrivă, Richard ştia să-l preţuiască. Adrien fusese o achiziţie strălucită. Dezagrementele conjugale ale Georginei nu puteau umbri calităţile de bun organizator ale soţului ei. Evident, Robert nu lucra numai din proprie iniţiativă. Beaulieu îl dirija din umbră. Un singur lucru îl indispunea pe Richard. Nota de pesimism a lui Beaulieu asupra nesiguranţei din insulă. Richard nu se încumeta să afirme că observaţiile ginerelui său erau greşite. La faţa locului, se puteau culege aspecte semnificative, care scăpau la — 1008 —

distanţă. Totuşi, Beaulieu îi dădea de gândit. Nu era un negativist? Când o lume întreagă vorbea cu entuziasm despre succesele generalului Leclerc, Adrien îşi îngăduia să emită opinii potrivnice. Neîncrederea lui părea ciudată, îi lipsea îndrăzneala? Iniţiativa? Până atunci, executase cu zel şi pricepere toate misiunile încredinţate. Richard îşi propuse a-l studia şi mai departe. Nu voia să tragă concluzii pripite. În scrisoarea sa de răspuns îl îndemna să fie mai cutezător. În afaceri, scria el, îndrăzneala este unul din factorii succesului. În termeni categorici îi recomandă să achiziţioneze domenii, ferme, plantaţii, rafinării. „Sunt informat, continua Richard, că preţurile n-au început încă să urce. Profită de această împrejurare. Cumpără! Cumpără! Cumpără fără să te tocmeşti!…” La 16 iulie, se anunţă oficial în Saint-Domingue reîntoarcerea în vigoare a sclaviei. Explozia de mânie a negrilor întrecu în violenţă cele mai pesimiste aşteptări. Bande de răsculaţi dădură iarăşi foc plantaţiilor, masacrară pe albii surprinşi în afara zidurilor oraşelor, atacară unităţile militare. Sylla, Sans-Souci şi Petit-Noel, noii organizatori ai rezistenţei, chemară populaţia neagră la luptă. Dessalines şi Christophe, foştii subalterni ai lui Toussaint-Louverture, care făcuseră mea culpa supunându-se francezilor, ridicară la rândul lor armele împotriva invadatorilor huliţi. În câteva — 1009 —

săptămâni, insula luă iarăşi foc. Lupta căpăta un caracter de o ferocitate nemaiîntâlnită. Nu se mai făceau prizonieri. Învinşii erau exterminaţi. Negresele se avântau la atac, cot la cot cu bărbaţii. Francezii, luaţi prin surprindere, ripostară cu cruzime dementă. Dar soldaţii haitieni şi mai cu seamă frigurile galbene, le pricinuiau pierderi dezastruoase. Într-un raport trimis la Paris generalului Bonaparte, Leclerc se plângea în termeni amari: „Pentru a vă face o idee despre pierderile noastre, aflaţi că Regimentul 7 de Linie avea la sosirea sa un efectiv de 1395 de oameni; azi, în armata activă au rămas numai 83 de oameni pe jumătate bolnavi; alţi 107 sunt internaţi în spital. Restul au murit. Regimentul 11 Infanterie uşoară a debarcat cu un efectiv de 1900 de oameni; astăzi are doar 163 de oameni capabili a-şi face datoria şi 200 la spital. Regimentul 71 de Linie avea un efectiv de 1 000 de oameni; acum cuprinde 17 oameni în armata activă şi 107 internaţi la spital. Apreciaţi şi dumneavoastră în ce situaţie mă aflu…” Primul Consul trimise generalului Leclerc întăriri cifrate la 10.000 de oameni. Dar Saint-Domingue era nesăţios. Pierderile creşteau înspăimântător. La 7 octombrie, Leclerc scrise Primului Consul: „De când am pus piciorul pe acest pământ, n-am întâlnit decât incendii, insurecţii, asasinate, morţi şi — 1010 —

muribunzi. Sufletul meu este cernit…” Totdeodată, ceru şi rechemarea generalului Humbert pe care-l acuza de laşitate. Se pare că idila acestuia cu Pauline îi ajunsese la ureche. Acesta fu ultimul raport al generalului Leclerc. La 2 noiembrie 1802, cumnatul Primului Consul muri de friguri galbene. Din 33.000 de oameni puşi la dispoziţia sa, 24.000 pieriseră iar 7000 agonizau în spitale. Marinarii din flota de război şi de pe navele comerciale, debarcaţi în insulă, la care se adăugau funcţionarii civili totalizau aproximativ 2000 de oameni. Dintre coloniştii albi numai vreo 3000 se mai aflau în viaţă. În Saint Domingue rasa albă era pe cale de dispariţie. Generalul Rochambeau, succesorul generalului Leclerc, încorpora în armată pe toţi oamenii valizi. Era încredinţat că numai prin măsuri extreme va reuşi să pacifice insula. Ordonă execuţii în masă. Trimise în Cuba pe generalul Noailles, cu misiunea de a cumpăra câini de talie mare, dresaţi să ucidă pe negri. Unui subaltern, generalul Rochambeau îi scria cu mâna sa: „Îţi trimit, dragul meu colonel, un detaşament de o sută cincizeci de oameni, din garda naţională de la Cap-Français, comandat de căpitanul Baré. Este însoţit de 28 de câini din rasa bull-dogs. Aceste întăriri îţi vor îngădui să închei cu bine operaţiile militare. Trebuie să-ţi pun în vedere că nu ţi se vor acorda fonduri pentru relaţiile sau cheltuielile — 1011 —

necesitate de întreţinerea câinilor. Dă-le să mănânce negri. Te salut cu afecţiune. Rochambeau.” Nici negrii nu se lăsau mai prejos. Generalul Dessalines ordonă ca toţi albii, fără deosebire, bărbaţi sau femei, copii sau bătrâni, să fie trecuţi prin tăişul săbiei. Trupele franceze, împuţinate la număr, nu mai erau în stare a opune o rezistenţă serioasă atacurilor tot mai îndârjite ale luptătorilor de culoare. Expediţia franceză mergea cu paşi repezi spre dezastru. Episcopul Mauviel, care însoţise trupele franceze, scria în carnetul său: „În acest prăpăd oamenii fără scrupule îşi continuă nestingherit afacerile murdare. Spitalele concesionate cu rabat unei asociaţii de afacerişti au pricinuit mai multe pierderi omeneşti, Franţei decât epidemia şi focul inamic la un loc…” Iar mai departe: „Expediţia din Saint-Domingue este o aberaţie. Francezii s-au comportat într-o ţară franceză ca pe teritoriul inamic” Generalii indigeni recucereau pas cu pas insula. Dessalines îşi restabili autoritatea în nord, Christophe în vest şi mulatrii în sud. În fruntea unei armate alcătuite din 20.000 de oameni, generalul Dessalines ocupă după lupte crâncene Port-au-Prince. În marş forţat se îndreptă apoi spre Cap-Français, ultimul teritoriu din Saint-Domingue rămas sub dominaţie franceză. — 1012 —

În oraş, panica luă proporţii înfricoşătoare. Negustorii, speculanţii şi aventurierii albi nu mai ştiau încotro s-o apuce. Rochambeau organiză rezistenţa. La 11 noiembrie 1803, Dessalines asedie CapFrançais. Generalul negru nu dispunea de flotă. Oraşul ar fi putut fi ajutat dinspre mare. Însă întăririle aşteptate de asediaţi întârziau. Între Anglia şi Franţa izbucnise iarăşi războiul. Pe mările controlate de flotele britanice, navele franceze, mai puţine la număr, nu mai aveau ce căuta. Situaţia lui Rochambeau era disperată. La Cap-Français, autorităţile civile îşi pierduseră capul. Situaţia apărătorilor se agrava oră de oră. Armamentul era pe terminate. Proviziile se împuţinau. Albilor nu le mai rămânea decât să mănânce caii şi câinii dresaţi pentru exterminarea negrilor. O mie două sute de prizonieri negri încarceraţi în calele unei corăbii fură ucişi fără judecată. Autorităţile militare voiseră să prevină o răscoală. Cadavrele prizonierilor asasinaţi împânziră marea. Valurile aruncară pe plaje leşurile descompuse… Rochambeau rezista… Rochambeau nu concepea să cedeze… În Franţa, consternarea era la culme. Imensul imperiu colonial visat de Napoleon Bonaparte se prăbuşea înainte de a lua fiinţă. La Veneţia, Richard Sunderland citea împietrit rapoartele tot mai rare trimise de Beaulieu. Datorită lor, urmărise zi cu zi mersul operaţiilor militare. „Cred că nu veţi lua în nume de rău faptul că am — 1013 —

întârziat executarea dispoziţiei dumneavoastră privitoare la achiziţionarea de proprietăţi funciare şi industriale în Saint-Domingue, îi scria Beaulieu. Faţă de împrejurările actuale socotesc că se impune să dăm dovadă de o circumspecţie sporită. Pierderile noastre, în bani şi materiale sunt mari, dar nu atât de importante pe cât ar părea, dacă ne ghidăm după proporţiile dezastrului care a lovit expediţia. Robert este deplin sănătos. În ziua în care mi-am dat seama că francezii nu mai au sorţi de izbândă, lam expediat la New York. De acolo va putea pleca nestingherit spre Europa.” Richard era copleşit. Lovitura plănuită de el cu atâta sârg, cu preţul unor cheltuieli formidabile, se încheia cu un eşec. Abercrombie şi Erza Sherman, care sprijiniseră pe rebeli, avuseseră ultimul cuvânt. Pentru Richard constatarea era amară. Dar nu-şi pierdu curajul. Războiul acesta între magnaţii industriei şi marii finanţe abia începuse. Expediţia din Saint-Domingue era un episod sângeros şi nimic mai mult. Bătălia hotărâtoare se va da mai târziu. Pe un plan mai vast. Richard ajunse la concluzia că în privinţa acestei operaţii se pripise. Privise lucrurile superficial. Nu ţinuse seamă de observaţiile ginerelui său. Beaulieu se dovedise un auxiliar preţios. Richard va şti să-l răsplătească. Bineînţeles, va avea grijă ca Adrien să nu se lase îmbătat de fumurile acestei glorii… În această epocă de frământări grave Richard avu — 1014 —

satisfacţia să dea o lovitură de proporţii reduse, dar cu perspective imense. După eşecul expediţiei din Saint-Domingue, Primul Consul hotărâse să fortifice posesiunile franceze din Louisiana, retrocedate Franţei de către Spania la 26 martie 1803. În acel scop organizase o flotă alcătuită din douăsprezece nave, cu misiunea de a transporta la Nouvelle Orléans pe generalul Victor „Căpitanul General al Louisianei”, un număr de patruzeci de funcţionari superiori, civili şi militari, două brigăzi de infanterie şi un regiment de artilerie. Preparativele se încheiară la 10 martie 1803. Numai vremea rea întârzia plecarea flotei! La 13 martie, Richard primi de la Paris un mesaj cifrat, semnat de Amaury de Challais: „Sunt informat că plecarea expediţiei a fost amânată sine die, încordarea relaţiilor diplomatice dintre Anglia şi Franţa şi imposibilitatea de a apăra Louisiana în cazul izbucnirii unui nou război maritim au determinat pe Primul Consul să vândă această colonie Statelor Unite”. Ştirea era atât de uimitoare, încât părea de domeniul fanteziei. Către mijlocul lui aprilie, Richard primi un mesaj cifrat, de data aceasta semnat de contele Casimir de Montrond, prietenul şi omul de încredere a lui Talleyrând. „La 10 aprilie, într-un consiliu extraordinar ţinut la Saint-Cloud, Bonaparte a decis cedarea Louisianei. O consideră ca şi pierdută, datorită războiului iminent — 1015 —

cu Anglia. Ieri, 11 aprilie, din însărcinarea Primului Consul, ministrul Afacerilor Străine, a informat pe Livingstone, ministrul Statelor Unite la Paris, asupra intenţiilor guvernului francez de a vinde Louisiana Statelor Unite. Informaţia aceasta este strict confidenţială. Vă rugăm a lua măsurile pe care le veţi crede de cuviinţă.” În aceiaşi zi Richard trimise un mesaj urgent lui Wilbur Morrison la New York. „Cumpăraţi masiv valori emise de stat. În curând vor înregistra urcări la bursă. Totdeodată, expediaţi un agent la Nouvelle Orléans, cu depline puteri şi fonduri corespunzătoare, spre a achiziţiona terenuri pe Mississippi. Prefer să fie amplasate în apropiere de Nouvelle Orléans şi de Natchez. În viitoarele luni, speculaţia de terenuri va înregistra în Louisiana un boom fără precedent.” Richard nu dădu explicaţii suplimentare. Ştia că Morrison se deprinsese a-i executa dispoziţiunile fără să pună întrebări. La 7 mai, Montrond îi trimise un nou mesaj. „La 30 aprilie s-au încheiat negocierile dintre ministrul de finanţe al Franţei, Barbé-Marbois şi reprezentanţii Statelor Unite, Livingstone şi Monroe. Louisiana va fi cedată guvernului american pe 80 — 1016 —

milioane de franci. Plata va fi efectuată în dolari, la circa de 15 milioane de dolari. În cadrul negocierilor sa mai stabilit ca fondurile să fie transmise de Băncile Hope şi Labouchère din Olanda, Baring din Londra şi – Sunderland din New York. Monsieur de Talleyrand a susţinut cu deosebire banca dumneavoastră. Faţă de recentele dificultăţi maritime, sunteţi în drept să pretindeţi un scont sporit.” În dimineaţa zilei de 3 mai 1803, delegaţii Franţei şi ai Statelor Unite depuseră semnăturile pe acordul încheiat. În aceiaşi seară, generalul Victor fu încunoştiinţat că expediţia nu va mai avea loc. La 20 decembrie, în prezenţa unui detaşament american sosit în ajun la Nouvelle Orléans, pavilionul înstelat al Uniunii înlocui drapelul tricolor al Republicii Franceze. Nicicând în istoria lumii, un continent nu schimbase de stăpân pe un preţ mai ieftin. Nicicând diplomaţii nu încheiaseră un acord care să ţină mai puţin seama de dreptul de autodeterminare al oamenilor, principiu revoluţionar pe care Republica Franceză îl înscrisese cu atâta patos în Constituţie. Schimbarea de stăpân nu era pe placul francezilor şi al creolilor din Nouvelle Orléans şi Natchez, care aşteptau cu groază invazia coloniştilor americani. Istoria întorsese încă o pagină. Pentru 15 milioane de dolari, Statele Unite îşi triplau întinderea. Pentru 15 milioane de dolari alipea teritorii care aveau să-i aducă bogăţii fără număr. Şi Richard Sunderland profită de pe urma acestui — 1017 —

schimb. Beneficiile realizate de el, anulau în parte pierderile suferite în Saint-Domingue. Legea compensaţiei îşi găsea o ilustrare deplină. Sfârşitul Volumului II

— 1018 —

Vintilă Corbul DINASTIA SUNDERLANDBEAUCLAIR Idolii de aur ***

Editura Z Bucureşti, 1993 Consilier literar: H. GRĂMESCU Coperta de: V. OLAC

— 1019 —

Capitolul optsprezece În „afacerea Saint-Domingue”, Richard trecuse pe lângă marginea prăpastiei. Pe viitor îşi propuse să fie mai circumspect, iată de ce, medită îndelung înainte de a hotărî dacă e cazul să participe la o importantă afacere pe care i-o propusese Ouvrard, cel mai îndrăzneţ bancher, speculator şi profitor de război al epocii… La 28 Floreal, anul XII, adică la 18 mai 1804 după vechiul calendar, un Senatus Consult votat în unanimitate, proclamă Imperiul, încredinţând lui Napoleon Bonaparte, Primul Consul al Republicii, Coroana Imperială. Poporul Franţei, consultat printrun plebiscit deschis la sfârşitul aceleiaşi luni, consfinţi alegerea cu 3.572.329 voturi pentru şi cu 2.579 contra. Cifrele nu aveau decât o valoare simbolică. După cum avea să declare mai târziu senatorul Cornet, rezultatul fusese obţinut datorită aplicării unui vechi proverb: cel care tace încuviinţează. Celor care votaseră pentru, li se adăugaseră sufragiile celor care nu se prezentaseră la urne. Astfel unanimitatea nu fusese tulburată decât de un număr infim de voturi negative. Comisia senatorială însărcinată cu recensământul nu şovăise a înscrie din oficiu 450.000 da, dintre care 400.000 pentru armata de uscat şi 50.000 pentru armata de mare, fără a fi deschis în realitate un registru de vot pentru militari. La 19 mai 1804, Napoleon, numi patrusprezece mareşali aleşi dintre cei — 1020 —

mai apropiaţi camarazi de arme. A doua zi, un strălucitor cortegiu străbătu Parisul, anunţând în principalele răscruci crearea Imperiului. Ceremonia încoronării urma să aibă loc la 2 decembrie în catedrala Notre-Dame. Potrivit dorinţei împăratului, care iubea fastul şi pompa, serbările aveau să fie de o splendoare nemaiîntâlnită. Napoleon sacrificase imperiul colonial al Franţei pentru a crea un imperiu european. Dar toate acestea cereau bani mulţi, iar visteria se afla într-o stare jalnică. Barbé-Marbois, ministrul de finanţe, albise tot muncindu-şi mintea să mai stoarcă bani ţării. Şi avea atâtea găuri de acoperit! Armata, mai înfometată decât Moloh, înghiţea sume fantastice, punând în primejdie echilibrul bugetului de stat. Iar Curtea Imperială, în plină organizare, îi dădea lovitura de graţie. De unde să scoată sumele colosale cu care împăratul îi miluise pe mareşali şi pe înalţii demnitari ai Curţii? Într-o zi, pe când ministrul se zbătea să procure cincizeci de milioane de franci, îşi anunţă vizita Monsieur Gabriel Ouvrard, furnizorul general al flotei. La treizeci şi patru de ani Monsieur Ouvrard, graţie furniturilor de război, acumulase o avere care ar fi stârnit gelozia regelui Midas. Nimeni nu-i cunoştea numărul milioanelor. Se ştia doar că bunurile sale imobiliare evaluate în bani, ar fi totalizat o cifră astronomică. Monsieur Ouvrard era proprietarul domeniilor de la Asay şi de la Preuilly, bogate în minereu de fier. Tot ale lui erau şi domeniile Châteauneuf, Villandry, Saint-Brice, Marly şi — 1021 —

Luciennes, cu castele şi parcurile lui princiare. În palatul de la Raincy, proprietatea lui preferată, oferea serbări ca în basme. Mai poseda optzeci şi patru de ferme precum şi câteva străzi cu toate casele lor la Paris. Iar pentru a încorona această superbă colecţie, Monsieur Ouvrard dispunea şi de cea mai frumoasă femeie din Franţa, de Madame Tallien, pe care fostul director Barras i-o cedase cu întreg activul ei de farmece trupeşti, dar şi cu un pasiv cifrat la zece milioane de franci. Cifră neglijabilă pentru marele Ouvrard, care-şi permitea a se lăuda că trei miniştri îi erau portari. Într-adevăr, la Raincy, Talleyrand, ministrul afacerilor străine, Berthier, ministrul de război şi Decres, ministrul marinei aleseseră drept reşedinţă de vară un încântător pavilion, destinat la origine personalului de serviciu. Aceasta nu însemna că existenţa lui Ouvrard cunoştea numai suişuri. Curând după instalarea Consulatului, Bonaparte, care declara fără înconjur că „bancherii sunt pacostea popoarelor”, îl băgase după gratii pentru o necurată afacere de furnituri militare. Ouvrard nu rămăsese multă vreme la răcoare. Avea relaţii prea înalte. Joséphine Bonaparte, care după cât se pare, îl cunoscuse în intimitate, consulul Cambacérès şi cei trei portari, şefi de departamente ministeriale, îl scoseseră la lumină. De atunci Ouvrard aproviziona armata. Statul îi datora şaizeci şi şapte milioane de franci. Vizita lui Ouvrard la Ministerul de Finanţe avea un scop precis. Bancherul cerea milioanele pe care statul întârzia să i le restituie. Barbé-Marbois îl primi fără — 1022 —

entuziasm. — Numai de creanţele dumitale nu am timp acum, când trebuie să scot din pământ cincizeci de milioane. — Cincizeci de milioane? Numai atât? întrebă bancherul cu înţelegătoare simpatie. Vă pun oricând la dispoziţie această sumă. Ministrul clipi des. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. — Spuneţi că… sunteţi dispus să-mi avansaţi aceşti bani?… întreaga sumă? — Desigur. Nu vă pot lăsa în impas. Simpatia mea pentru excelenţa voastră… — Şi ce… garanţii îmi cereţi? — Oh, o simplă formalitate. Obligaţiunile concesionarilor generali de impozite, cu un scont de 9 la sută. O nimica toată. Barbé-Marbois primi cu recunoştinţă oferta. După plecarea bancherului, exclamă încântat: „Cu câtă eleganţă mi-a oferit cincizeci de milioane! Care bancher ar fi făcut gestul lui? Nici Perrégaux, nici Mallet, nici Dovilliers şi nici Challais… Pe când Ouvrard… Adevărat gentilom! Şi câtă ingeniozitate! În două minute a găsit soluţia crizei…” După câteva săptămâni, Ouvrard primi o invitaţie din partea ministrului de finanţe. Bancherul era sigur că va fi rechemat de Barbé-Marbois. Cele cincizeci de milioane fuseseră un paleativ pentru cheltuielile militare sporite. De data aceasta, ministrul îi ceru o sută cincizeci de milioane. — Regret că a trebuit să vă supăr iarăşi, Monsieur Ouvrard, dar numai dumneavoastră mă puteţi scoate — 1023 —

din impas. Suma e mare… ştiu… Dar posibilităţile dumneavoastră… Ouvrard răspunse cu bunăvoinţă. — Într-adevăr, suma e mare. Foarte mare. Cu sprijinul prietenilor mei, am să vi-o procur. — Monsieur Ouvrard, recunoştinţa mea, devotamentul meu… — Vă rog, excelenţă. Sentimentele mele pentru dumneavoastră… — Ştiu, ştiu, Monsieur Ouvrard. Mi le-aţi dovedit cu prisosinţă. Ce aţi făcut dumneavoastră pentru mine este… este… colosal. Aţi dovedit că imposibilul nu există. — Nu sunteţi departe de adevăr, excelenţă. Pentru noi, financiarii, imposibilul este doar o expresie… de stil. Ei, da! Senatus-consultul din 18 Floreal anul XII, a schimbat forma de guvernământ, a restabilit eticheta vechii curţi, a creat şambelani, maeştri de ceremonie, doamne de onoare, a ridicat la rangul de mari demnitari pe generalii Republicii, dar nu a putut să umple şi tezaurul statului… Numai financiarii sunt capabili să realizeze acest tur de forţă, printr-o colaborare strânsă cu reprezentanţii autorizaţi ai guvernului. — Evident… evident… dacă n-aţi fi fost dumneavoastră… — Sprijinul meu este absolut dezinteresat, excelenţă. Culmea e că Barbé-Marbois îl credea pe cuvânt, în naivitatea lui, nu înţelegea că bancherul dădea cu o mână, dar cu cealaltă lua obligaţiuni ale — 1024 —

concesionarilor-generali de impozite, oricând negociabile şi producătoare de beneficii. BarbéMarbois îşi datora ministeriatul reputaţiei sale de administrator integru şi meticulos până la pendaterie. Dar corectitudinea aceasta exemplară era precumpănită de o mediocritate patentă. Sub vechiul regim Barbé-Marbois fusese intendent în SaintDomingue, iar în timpul Revoluţiei ocupase diferite posturi şterse în birourile administraţiei statului. O caricatură a timpului îl prezenta stând în faţa ministerului şi notând pe funcţionarii întârziaţi, în vreme ce un secretar aflat înapoia lui, îi scotea neobservat milioane din buzunar… Prietenii cu ajutorul cărora Ouvrard procură cele o sută cincizeci de milioane necesare lui Barbé-Marbois erau câţiva afacerişti cu reputaţie îndoielnică, dar cu multe milioane în lăzile lor ghintuite. Toţi se îmbogăţiseră traficând furnituri de război. Printre aceştia se numărau bancherul Vanlerberghe, un apropiat colaborator a lui Ouvrard, fraţii Michel, furnizori ai armatei, amândoi cu reputaţie dubioasă, industriaşul Séguin, un tip rapace şi amoral, şi în sfârşit bancherul Desprez, membru în consiliul de administraţie al Băncii Franţei, care prin situaţia sa oficială era în măsură să cunoască toate fluctuaţiile fondurilor de stat la Bursă. Sub conducerea lui Ouvrard, grupul celor şase capitalişti constituise o asociaţie denumită Compagnie des Négociants Réunis, care îşi propunea să speculeze metalele preţioase din America de Sud. Datorită nepriceperii lui Barbé-Marbois, asociaţia deţinea prin — 1025 —

Ouvrard, un control nelimitat asupra vistieriei statului. Se spune că pofta vine mâncând. Barbé-Marbois, sigur de sprijinul grupului de bancheri, solicită un nou avans de două sute de milioane de franci. Serbările încoronării şi intensificarea pregătirilor militare impuneau noi şi extraordinare cheltuieli. Monsieur Ouvrard declară că nu putea procura peste noapte întreaga sumă. Era gata însă să supună ministrului de finanţe un proiect susceptibil să aducă în vistieria statului peste şase sute milioane franci. Pe Barbé-Marbois îl scutură un fior de plăcere. — Şase sute milioane franci? Sunteţi sigur? — Şase sute milioane franci aur. Reţineţi: aur! supralicită Ouvrard. Ministrul se şi văzu în faţa împăratului. Cu modestie, informa că vistieria publică devenise neîncăpătoare pentru torentul de aur care se revărsa necontenit. Napoleon rămânea uluit, apoi îl lua de umeri şi îl săruta pe amândoi obrajii: „Colbert a fost un novice faţă de dumneata, Marbois. Iar Sully ţi-ar fi putut fi elev. Am să te fac prim ministru! Meriţi”. Smulgându-se din reverie, Barbé-Marbois rosti încă neîncrezător: — Monsieur Ouvrard, vă ascult. Expuneţi proiectul… Patru ceasuri vorbi Ouvrard. Elocinţa şi argumentaţia sa strălucită captivară pe ministru. La sfârşitul expunerii, acesta exclamă entuziasmat: — Sunteţi omul providenţei, Monsieur Ouvrard. Vă înţeleg. Pe viitor bizuiţi-vă pe sprijinul meu. Sunt — 1026 —

alături de dumneavoastră fără nici o rezervă. Toată influenţa şi autoritatea de care dispun, vi le pun la dispoziţie. În orice demers ce veţi face de azi înainte, vă autorizez să vorbiţi şi în numele meu. — Aş prefera câteva scrisori de introducere, excelenţă. La Madrid… — Cu plăcere Monsieur Ouvrard. Cu multă plăcere. Sunt gata să vă semnez orice scrisoare. De vreme ce sunteţi sigur de succes… — Sunt mai sigur ca de ziua de mâine… — Atunci, la drum. Şi Dumnezeu să vă călăuzească paşii. La 10 septembrie 1804, contele Amaury de Beaumont-Challais, directorul Băncii SunderlandBeauclair din Paris, primi o vizită senzaţională. Monsieur Séguin, bancherul Séguin, unul dintre animatorii faimoasei Compagnie des Négociants Réunis, înmână primului secretar al lui Challais cartea sa de vizită. — Doresc să stau de vorbă cu patronul dumitale. Anunţă-mă. Te previn că sunt grăbit. Séguin era una dintre cele mai ciudate figuri ale epocii. Averea lui imensă, acumulată în timpul Revoluţiei şi Directoratului era rezultatul unor jecmăneli fără precedent pe spinarea armatei. În 1795, savantul Furcroy, un interpus al lui Séguin, declarase în cadrul unei şedinţe a Convenţiunii, că Séguin inventase un procedeu care reducea timpul necesar argăsirii pieilor de la optsprezece luni, cum se lucra pe atunci, la maximum o săptămână. Această descoperire — 1027 —

revoluţionară stârnise entuziasmul Adunării. Aprovizionarea armatei, datorită încetinelii argăsitului, era întotdeauna în urmă cu procurarea încălţămintei. Séguin, graţie epocalei sale invenţii, avea să acopere această lacună. Fără să adâncească chestiunea, Convenţia pusese la dispoziţia cetăţeanului Séguin două clădiri imense, proprietăţi naţionale, una la Sévres şi alta în apropiere de Nemours, unde avea să se aplice miraculosul procedeu. Pe de altă parte toate pieile urmau a fi rechiziţionate şi încredinţate acestuia. Comitetul de Salut Public era însărcinat să procure fondurile cerute de Séguin. Astfel acesta devenise unicul furnizor de încălţăminte al tuturor armatelor Republicii. Produsele livrate prompt se stricau însă tot atât de prompt. Dar cine se preocupa de asemenea fleacuri? Din afacerea acea numai Séguin se alese cu beneficii grase. Consulatul îl găsise în fruntea unei averi cifrate la multe zeci de milioane. Nababul Séguin ţinea să uimească lumea cu originalitatea sa. La Bois de Boulogne era văzut în robe de chambre, conducând o superbă cabrioletă. Umbla cu o maimuţă pe umăr, ori cu un caiman în lanţ. Invitaţilor, cărora le oferea petreceri fastuoase în castelul său de la Joigny, le strecura seara în pat vulpi sau pisici moarte. Câteodată, îi lăsa să cadă în trape abil ascunse. Era însă de o zgârcenie josnică faţă de amantele sau personalul său de serviciu. Neîndurător cu datornicii, îi executa la scadenţă fără amânări. Apariţia lui Séguin era firesc să stârnească senzaţie în birourile Băncii Sunderland-Beauclair. Fanfaron, trufaş, autoritar făcea mare impresie asupra — 1028 —

funcţionarilor mărunţi, care-l priveau cu teamă şi admiraţie. Cum era de aşteptat, Séguin fu imediat primit de Challais. Séguin salută cu exagerată familiaritate şi se răsturnă într-un fotoliu. În vreme ce îşi scotea tacticos mănuşile, privirile lui cercetau cu atenţie de cunoscător mobilierul, decoraţia interioară, obiectele de artă. — Frumos birou, rosti el sentenţios. Potrivit cu amploarea afacerilor tratate de banca dumneavoastră, Monsieur de Challais. Complimentul era bine adus. Séguin încerca să se facă agreabil. Challais îşi propuse cea mai atentă circumspecţie. Ochii iscoditori ai lui Séguin se fixară asupra gazdei. — Monsieur de Challais, vizita mea are un scop precis. Afacerile. Nu voi bate câmpii cu introduceri plictisitoare. Îmi place limbajul direct. Voi fi sincer cu dumneavoastră şi vă rog să-mi răspundeţi cu aceeaşi sinceritate. „Omul acesta e mai abil decât mă aşteptam, cugeta Challais. Sinceritatea ostentativă e mai primejdioasă decât vorbele meşteşugite.” După o pauză studiată, menită să sporească interesul interlocutorului, vizitatorul reluă: — Monsieur, am nevoie de o mare cantitate de grâu, livrabilă imediat la un preţ sensibil superior pieţii. Challais îl privi gânditor. — Ce înţelegeţi prin „mare cantitate”? — De la un milion de chintale în sus. — Aha!… Puteţi preciza cuantumul preţului sensibil superior pieţii? — 1029 —

— De ce nu? Preţul pieţii e de optsprezece franci şi patrusprezece centime chintalul. Eu vă ofer douăzeci şi doi de franci şi patrusprezece centime pe chintal. La un milion de chintale acest surplus se cifrează la patru milioane de franci. Challais îşi prefira degetele prin jaboul de dantelă. — Interesant. Foarte interesant… Dar nu trebuia să vă adresaţi mie. Banca aceasta nu se ocupă cu comerţul de grâne. Pe Séguin nu-l descumpăni replica. Zâmbi şiret: — Să fim serioşi, Monsieur de Challais. M-am adresat dumneavoastră pentru că în momentul de faţă, sunteţi singurul personaj capabil a-mi mijloci livrarea grâului. Challais începu să râdă cu poftă. — Mă surprinde că ştiţi mai multe despre posibilităţile băncii mele, decât eu însumi. Séguin îşi frecă voios mâinile. — Facem rămăşag că ştiu, dacă nu mai mult decât dumneavoastră cel puţin tot atât cât nu voiţi dumneavoastră să recunoaşteţi că ştiţi? — Monsieur Séguin, vă ascult. Vizitatorul se adânci în fotoliul său. — Nu uitaţi că în momentul de faţă reprezint un grup de financiari cu largi posibilităţi de informare, datorită legăturilor cu guvernul, cu alte bănci din străinătate şi cu anumite servicii secrete. — Mă uimiţi, Monsieur Séguin. Totuşi, până acum n-aţi făcut nici o precizare. — Ei bine, dau cărţile pe faţă. Urmăriţi-mă cu atenţie. Banca dumneavoastră, Monsieur de Challais, — 1030 —

are legături strânse cu firma United Wheat din Londra, specializată în exportul de grâne către statele neutre ale Europei. Grâne, care pe diferite căi, mai mult sau mai puţin avuabile, intră pe teritoriile controlate de Franţa. Pot să continui, Monsieur de Challais? — Desigur, continuaţi. — Banca dumneavoastră are legături şi cu AngloAmerican Bank din Cannon Street, Londra şi cu Manhattan Bank din New York. Toate sunt controlate de acelaşi financiar, care de la o vreme s-a dat la fund, spre a îngădui probabil întreprinderilor de sub controlul său să-şi continue activitatea fără ca această legătură personală să iasă în evidenţă. Îmi îngăduiţi să rostesc numele acestui ilustru personaj aflat în momentul de faţă la Veneţia? — Monsieur Séguin, serviciul dumneavoastră de informaţii e remarcabil. Totuşi, nu aţi descoperit un secret formidabil. Orice agent de bursă din Londra, Paris sau New York ştie că marchizul de Beauclair deţine importante pachete de acţiuni ale caselor de bancă citate. De aci şi până la un control efectiv, mai e mult… Musafirul nu se dădu bătut. — Adeseori mi-am pus o întrebare, Monsieur de Challais. De ce nu s-au stabilit legături mai strânse între compania pe care o reprezint şi banca dumneavoastră? Nu credeţi că ar fi cazul să inaugurăm o epocă de colaborare, neîndoios profitabilă ambelor părţi? — Înainte de a vă răspunde, mi-aş îngădui, — 1031 —

Monsieur Séguin, să vă pun şi eu o întrebare. — Mă rog. — Ce v-a făcut să vă adresaţi nouă? United Wheat nu deţine monopolul exportului de grâne în lume. — Răspunsul e simplu. Am prefera să vă plătim în piaştri mexicani. Bineînţeles, asigurându-vă un scont ridicat, datorită riscurilor de război. Challais avu impresia că nu auzise bine. — În piaştri mexicani, spuneţi? — Exact. Aceasta e a doua parte a afacerii pe care vo propun. Datorită unor acorduri încheiate cu cabinetul spaniol, Monsieur Ouvrard dispune în momentul de faţă de şaptezeci şi două milioane franci aur. Séguin anticipa asupra acestor acorduri, care nu fuseseră încă perfectate. Discuţiile ajunseseră, ce-i drept, într-un stadiu înaintat. Dar pentru impresionarea interlocutorului, îşi permisese anumite licenţe. Challais avu impresia că vizitatorul înnebunise. Nu se opri însă la această concluzie. Ştia că Ouvrard era de o ingeniozitate diabolică. Înainte de a-şi preciza atitudinea, prefera să aştepte câteva explicaţii suplimentare. Suma citată de Séguin era uluitoare, într-o epocă în care numerarul era excesiv de rar, piaştrii mexicani ar fi fost mană cerească. — Monsieur Séguin, mi-aţi vorbit până acum de grâu, de acorduri încheiate cu Spania, de piaştri mexicani… Plutiţi totuşi în vag. Oarecari preciziuni nar strica. Séguin socoti că trezise îndeajuns interesul lui — 1032 —

Challais, şi că putea trece la explicaţii metodice. — După cum cred că sunteţi informat, Monsieur de Challais, Compania des Négociants Réunis îşi propune să valorifice metalele preţioase din America de Sud. Mă veţi întreba: cum am ajuns la această idee? Monsieur Ouvrard este încă din 1797 furnizorul flotei spaniole. — Aceasta o ştiu. — Ei bine, în baza acordurilor încheiate, cu guvernul spaniol pentru aprovizionarea flotei militare, Monsieur Ouvrard urma să primească contravaloarea în bani a serviciilor sale. Ori în tezaurul spaniol sufla vântul. Carvajal, ministrul de finanţe, s-a gândit atunci la un expedient. În coloniile din America, guvernul spaniol dispune de o mare cantitate de aur şi argint, pe care nu o poate aduce în Europa, din cauza blocadei britanice. Din această imensă rezervă, Carvajal s-a oferit să achite creanţele lui Ouvrard, căruia i-a pus la dispoziţie patru milioane de piaştri mexicani. La început, prietenul meu s-a codit să primească aceşti bani. Dar după o chibzuinţă mai îndelungată, i-a acceptat. Prin intermediul unei bănci americane, putea oricând să intre în stăpânirea milioanelor sale din Noua Spanie. Piaştrii mexicani iau sugerat chiar o idee. De ce n-ar obţine controlul întregului depozit de aur? Transportul lui în Europa nu ar constitui o problemă imposibil de soluţionat. S-a gândit la o formulă. Să pună bazele unei companii, care să valorifice metalele preţioase din America de Sud. A convocat o serie de financiari, printre care şi pe mine. Toţi au acceptat bucuros să-i dea concursul. — 1033 —

Spre a obţine acordul Spaniei, Monsieur Ouvrard avea însă nevoie de sprijinul guvernului francez. Guvernul francez, după cum ştiţi şi dumneavoastră, în momentul de faţă dictează la Madrid. În acest scop, prietenul meu a luat legătura cu ministrul de finanţe Barbé-Marbois. Ajuns la acest punct al expunerii, Séguin trecu sub tăcere mijloacele folosite de Ouvrard pentru a-l trece pe Barbé-Marbois sub tutela sa. — Planul e foarte simplu, Monsieur de Challais. Tocmai în această simplitate stă toată genialitatea lui… Spania, potrivit tratatelor încheiate cu Franţa, urmează să plătească ţării noastre un tribut anual de şaptezeci şi două milioane franci. — Faimoasele subsidii de neutralitate, completă Challais. — Exact. Numai că străvechiul imperiu al lui Carlos Quintus se află într-o stare atât de jalnică, încât de la încheierea tratatului şi până azi, nu a fost niciodată în stare să-şi achite în întregime obligaţiile… Prietenul meu Ouvrard şi-a zis: „Dacă Spania şi-ar pune în valoare uriaşele ei resurse din colonii, starea ei economică şi financiară ar redeveni înfloritoare”. Ţara asta îi face impresia unui om bogat, care moare de foame în faţa comorilor sale. O Spanie prosperă ar reuşi nu numai să-şi achite datoriile către Franţa, dar şi să-şi recâştige prestigiul politic în lume. Visul lui Ouvrard e să contopească forţele economice ale Franţei şi Spaniei, luând el însuşi conducerea acestei uriaşe alianţe economice şi financiare. Mă urmăriţi, Monsieur de Challais? — 1034 —

— Sunt foarte atent, Monsieur Séguin. Interesant raţionamentul prietenului dumneavoastră. — În momentul de faţă zise Séguin, Monsieur Ouvrard se află la Madrid, unde este pe punctul de a obţine controlul asupra tezaurului de piaştri mexicani, precum şi a resurselor din celelalte colonii sudamericane. Challais era într-adevăr uimit de vasta concepţie a lui Ouvrard. „Omul acesta, reflecta el, e sau nebun sau genial.” — Nu am decât o singură îndoială în privinţa reuşitei planului, zise el. Presupunând că veţi obţine controlul asupra comorilor din America Latină, cum le veţi transporta în Europa? Chiar dumneavoastră aţi vorbit de blocusul maritim al Angliei? Séguin zâmbi fin. — Aici intervine rolul dumneavoastră. Mai bine zis, al Băncii Manhattan. Oficial, piaştrii vor fi vânduţi acestei firme, care bucurându-se de neutralitatea Statelor Unite, va obţine mai uşor licenţă de import. Apoi pe căi cunoscute de dumneavoastră, Manhattan Bank va transmite piaştrii băncilor înrudite de la Londra şi Paris. Vă închipuiţi ce beneficii vor rezulta pentru băncile controlate de Monsieur de Beauclair în cazul când vor izbuti să canalizeze acest fluviu de aur şi argint. Séguin omise intenţionat să adauge că făcuse propuneri asemănătoare şi băncilor Hope din Amsterdam, şi Baring din Londra, care le studiau cu interes. Casa care-i va acorda cele mai avantajoase condiţii va obţine bineînţeles preferinţa. Băncile — 1035 —

controlate de Sunderland-Beauclair i-ar fi convenit mai mult, deoarece reprezentanţii Băncii Manhattan din New York puteau lua mai uşor contact cu autorităţile din Noua Spanie, decât orice altă casă din Europa. — Şi acum să revin la grâul de care v-am vorbit la început, zise Séguin. Întreaga cantitate este destinată Spaniei, care se află în pragul foametei. Ouvrard a şi încheiat cu guvernul spaniol un contract potrivit căruia urmează să-i livreze două milioane de chintale de grâu. Primul milion, achiziţionat din Franţa, se şi află în drum spre Spania. Al doilea milion, intenţionez să-l cumpăr prin intermediul dumneavoastră. Challais nu răspunse de îndată. Aurul spaniol era incontestabil o realitate. Propunerea lui Séguin îl ispitea. Bineînţeles nu se va angaja înainte de a se fi documentat la faţa locului prin agenţii săi şi de a fi obţinut în prealabil autorizaţia lui Richard Sunderland… Conferinţa dintre Séguin şi Challais fu urmată de altele, la intervale scurte. În privinţa grâului, ajunseră curând la un acord. Această tranzacţie era însă secundară… Spinoasa problemă a importului de aur rămânea pe primul plan. Cu cât discuţiile cu Séguin câştigau în profunzime, cu atât mai complicate îi păreau multiplele aspecte ale acestui transfer. Ideia lui Ouvrard era grandioasă. Un motiv în plus ca să o supună marelui patron. Nu ştia cum va reacţiona Richard Sunderland. Dar dacă el, Challais, ar fi un factor hotărâtor, — 1036 —

afacerea aceasta s-ar încheia negreşit. La sfârşitul săptămânii plecă la Veneţia, însoţit de Robert, care se înapoiase, din Statele Unite. Şi Robert era entuziasmat de proiectul lui Ouvrard. Imaginativ, vedea în această operaţie un roman trăit, cu aventuri pasionante. Spre deosebire de Beaulieu, pe care eşecul din Saint-Domingue îl scârbise, Robert îşi amintea cu plăcere acel episod, fiindcă nu asistase la tragedia finală. Robert era încântat că se înapoia la Veneţia. Abia aştepta să se desfete în mijlocul colecţiei de tablouri din Palazzo Andreea. Îi era dor de tatăl său, pe care-l iubea cu toate ciudăţeniile lui. Se gândea cu plăcere şi la Guy Wragby şi la atmosfera calmă, patriarhală, a oraşului lagunelor şi la palatele lui impozante, oglindite în apele canalelor, şi la fetele dulci ca mierea, şi la miresmele ce pluteau netulburate în grădinile interioare ale caselor, şi la cafenelele veneţiene, şi la gondolieri, şi la cazinourile pierdute printre boschetele mult cântatei La Giudeca… Drumul până la Veneţia îl parcurseră într-un ritm infernal. Challais era nerăbdător să expună patronului oferta împuternicitului lui Ouvrard. Să-i dezvolte şi concluziile sale în această afacere. Evident, combinaţia propusă de Séguin era plină de riscuri. Dar în cazul unei reuşite, avantajele materiale ar fi considerabile. Lui Challais îi venea ameţeală când se gândea la milioanele îmbulzite în tezaurul viceregelui Noii Spanii. După şapte zile de drum, Challais şi Robert — 1037 —

ajunseră la Veneţia. Călătoriseră zi şi noapte, în galopul întins al atelajului. Nu făcuseră popasuri decât pentru a schimba caii de poştă. Îl găsiră pe Richard Sunderland într-o stare de proastă dispoziţie. În ajun, primise de la Adrien de Beaulieu o copie a Declaraţiei de Independenţă semnată la 29 noiembrie 1803 de către conducătorii haitienilor. „Independenţa insulei Saint-Domingue este proclamată. Acum, după ce ne-am recâştigat demnitatea, după ce ne-am reafirmat drepturile, jurăm să le păstrăm în veci. Nu vom îngădui nici unei puteri din lume să ne mai încalce glia. Îngrozitorul văl al prejudecăţilor a fost sfâşiat. Aşa să fie de-a pururi! Vai de cei care vor îndrăzni să-i reconstituie zdrenţele însângerate.” Saint-Domingue era prima republică din America Latină care sfărâmase cătuşele colonialismului. Deşi clocotea de mânie, Richard se prefăcea a privi lucrurile cu oarecare filozofie. După ce rosti cuvinte de laudă faţă de comportarea fiului său în timpul campaniei din Saint-Domingue, conchise cu mărinimie: — Îmi dau seama, Robert, că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Dacă trupele oţelite trimise de Napoleon nau fost în stare să sugrume revolta negrilor, ar fi ridicol să te fac răspunzător de acest insucces. Cu alt prilej şi în alte împrejurări, sunt încredinţat că vei da rezultate mai bune… — 1038 —

Richard nu vorbise ca un tată faţă de copilul său. Fără să-şi dea seama, folosise un limbaj sec, profesional. Challais găsi cu cale să intervină. — S-ar putea, Monsieur, să oferiţi în curând lui Robert prilejul de a-şi dovedi adevăratele sale însuşiri. Dacă veţi găsi oportun a primi oferta de colaborare pe care Séguin, agentul lui Gabriel Ouvrard, m-a rugat să v-o transmit, vom avea nevoie de un om capabil şi de mare încredere. — Mi-a făcut Ouvrard o ofertă de colaborare? Nu mai spune! — O ofertă ispititoare, Monsieur. Challais enunţă pe larg datele problemei, aşa cum fuseseră formulate de Séguin. Termină, declarând că în cursul întrevederilor ajunsese la concluzia că afacerea merita a fi studiată cu atenţie. — Challais, lasă diplomaţia. Vorbeşte-mi deschis. După părerea dumitale, afacerea are sorţi de reuşită? — Monsieur, şaptezeci şi două de milioane de piaştri mexicani reprezintă o cifră impresionantă. — Să nu tocmim pielea ursului din pădure. Figura lui Challais se lungi brusc. Da, da, continuă Richard. Până în prezent Ouvrard nu posedă decât o informaţie. Ştie că în Noua Spanie se află un tezaur de şaptezeci şi două de milioane de piaştri. Pentru a dispune de această imensă cantitate de aur trebuie să îndeplinească două condiţii. Să obţină acordul guvernului spaniol şi să transporte piaştrii în Europa. Datorită ministrului de finanţe al Franţei – de conivenţă cu Ouvrard – consimţământul Spaniei e ca — 1039 —

şi obţinut. Rămâne problema transportului piaştrilor. Pentru realizarea acestui ultim punct are nevoie de noi. Cred că am rezumat bine afacerea? — Perfect, Monsieur. — Fii sigur, dragul meu, că Ouvrard nu s-a adresat numai nouă. A făcut apel şi la alte case. Condiţiile grele care probabil i s-au pus l-au determinat să ne solicite concursul. — Sunt de acord cu concluziile dumneavoastră, Monsieur. — Cred şi eu, zise Richard cu uşoară ironie. Riscul acestui transport de capital este imens, mai ales azi, în plin război maritim. Să presupunem totuşi că încheiem afacerea şi că în virtutea acordului încheiat cu Ouvrard ridicăm piaştrii americani. Dacă nu vom fi în stare să-i expediem în Europa, ce se întâmplă? — Băncile noastre de la Paris şi Londra vor vărsa lui Ouvrard sumele corespunzătoare în franci şi lire sterline. Din acestea se va deduce acel scont masiv de care v-am vorbit. — În regulă. Ştii însă ce va urma? Banca Manhattan va acumula un capital formidabil, pe care nu-l va putea folosi în actualul stadiu, în vreme ce băncile noastre din Europa îşi vor secătui disponibilităţile. O singură zguduire le-ar da peste cap. — Sunt încredinţat că vom putea efectua transportul. Vasele noastre folosesc pavilion neutru… — Experienţa ultimilor ani ne-a dovedit că atât englezii cât şi francezii încalcă sistematic drepturile neutrilor. Nu mai amintesc de războiul de cursă… — Credeţi atunci, Monsieur, că ar fi cazul să — 1040 —

respingem oferta lui Séguin? — Cred că trebuie să cântărim bine lucrurile. Să nu se mai repete experienţa din Saint-Domingue. Challais nu mai rosti nici un cuvânt. Prudenţa excesivă a lui Richard Sunderland îi părea de rău augur. Începuse să îmbătrânească marele patron? I se tociseră colţii? — Mâine îţi dau răspunsul, Challais. Până atunci, supează şi trage un somn bun. La nuit porte conseil. În dimineaţa următoare, Richard chemă pe Challais în biroul său. — Am, cugetat adânc. Afacerea de care mi-ai vorbit, promite. Crezi că ai putea să o dirijezi? Te previn, e foarte spinoasă. Vei evolua pe muche de cuţit. Imponderabilele vor juca mare rol. Challais îl privi cu mirare. — Îmi lăsaţi mie întreaga responsabilitate? — De ce nu? Va fi cel mai greu examen din cariera dumitale. Îţi dau carte blanche. Ai latitudinea să ceri concursul tuturor întreprinderilor noastre. Eşti gata să îţi asumi această sarcină? Solemn, Challais se ridică în picioare. Inima îi zvâcnea de emoţie. Era mândru că fusese ales. — Mă voi strădui, Monsieur, să corespund încrederii pe care mi-o arătaţi, declară el. — Dacă te vei afla vreodată în impas, să vii la mine, zise Richard. Pe Robert să-l foloseşti în prima linie. Trimite-l la Madrid, să urmărească la faţa locului mersul negocierilor dintre Ouvrard şi guvernul spaniol. Expediază-l, la nevoie, în Noua Spanie. Să cerceteze personal tezaurul mexican. Pentru — 1041 —

transportul piaştrilor, să te foloseşti de Beaulieu. E un om de nădejde. Să ţii bine cârma… În aceeaşi zi, Challais şi Robert părăsiră Veneţia. Seara la cină, Wragby puse o întrebare prietenului său: — Richard să mă ierţi că pătrund într-un domeniu care nu-mi aparţine. Ai încredinţat contelui de Challais responsabilitatea întregii afaceri. Nu e o sarcină prea grea? Richard îşi decupa atent roast beef-ul. — Afacerea în sine e destul de complicată, împrejurările însă ne sunt favorabile. Blocusul naval, de care am făcut atâta caz, este cheia de boltă a întregii combinaţii. În clipa în care piaştrii vor intra în tezaurul Băncii Manhattan, eu voi dicta condiţiile şi lui Ouvrard şi guvernului spaniol. Până atunci n-are nici un rost să mă amestec. Lucrurile vor merge de la sine. Ouvrard va lucra tare, când va afla că nu mă ocup personal de această afacere. Va săvârşi imprudenţe. Va încerca să-mi îmbrobodească oamenii. Îmi va da astfel prilejul să uzez de represalii şi să-i impun condiţii mai grele de cât cele prevăzute în contracte. M-ai înţeles, scumpul meu Guy?

— 1042 —

Capitolul nouăsprezece 1804. În Spania… Munţi stâncoşi, povârnişuri repezi, fără vegetaţie, platouri întinse, bătute de vânturi uscate… Cuiburi de vulturi… Turme de tauri sălbatici… Căruţe cu roate pline, ca în vremile preistorice… Trăsuri cu perdele de piele în loc de geamuri… Atelaje de catâri în hamuri împodobite cu ţinte de alamă… Oameni gravi, acoperiţi cu piei de oaie… Tutun… Mult tutun… Ţigări ca un deget, puturoase… Mahorcă… Mănăstiri fortificate ca nişte cetăţi… cetăţi întunecate ca nişte mănăstiri… Biserici cu turnuri ascuţite, aeriene… Dangăt de clopote… Dangăt… Dangăt… Dangăt de clopote… Călugări severi cu chipuri de asceţi… Ignoranţă… Învăţători plătiţi mai prost decât căcănarii… Domnia superstiţiei… Scapulare, iconiţe, talismane… Cea mai eficace amuletă: dintele unui spânzurat… Procesiuni nesfârşite… Flagelanţi… Bicele cad pe spinarea credincioşilor fanatici… Sânge. Şiroaie de sânge… Statuia Maicii Domnului, scăpărătoare de bijuterii, patronează crizele de sadism religios… Morţii sunt îngropaţi sub lespezile altarelor… Putoare de stârvuri… Epidemii. Pe poarta unei catedrale scrie: Hoy se saca las almas – azi sufletele sunt scoase din purgatoriu… Veniţi credincioşi!… Palatele măreţe ale Inchiziţiei ascund celule umede şi oubliettes cu trape, pentru eretici… Atmosferă macabră… Tablourile lui Goya sunt sugestive: vrăjitoare încălecate pe mături trec în escadroane zburătoare – vinerea neagră e — 1043 —

oficiată de pontifi ai diavolului – măruntaiele copiilor spintecaţi ţin loc de sfântă cuminecătură… Cerşetori… Hoţi… Briganzi… Corbii sunt graşi, fiindcă se înfruptă şi din călătorii ucişi pe margine de drum şi din tâlharii legănaţi de vânt în ştreangul spânzurătorilor… Toţi spaniolii sunt nobili: yo soy hidalgo… Urmaşii conchistadorilor de ieri îşi plimbă orgoliul şi sărăcia, ferindu-se cu groază de muncă. Munca, spun ei, e înjositoare… Ţara proverbelor: Fereşte-mă, Doamne, de apa liniştită, căci de ce cea vijelioasă mă feresc eu – Să vorbeşti de mare, dar să rămâi pe uscat – cel care o coteşte pe strada mai târziu, ajunge în piaţa niciodată – Soacra uită că a fost odată noră – Lupul sătul se călugăreşte – Femeii, ca şi ouălelor din omletă, îi foloseşte a fi straşnic bătută – Oamenilor nehotărâţi li se răceşte supa din farfurie şi până la gură… Denumirile spaniole sunt sonore şi armonioase ca un cântec: Sierra Morena, Medina de Rio Seca, Guadarrama, Estramadura, Castillia Vieja, Alcazar, Sevilla la Hermosa… Spania… Mucegai, lenevie, sărăcie lucie, rugină, misticism… O ţară măcinată de tare şi de vremuri, ca şi o clădire pe jumătate ruinată, care mai păstrează încă o faţadă impozantă… O ţară care nu vrea să uite că a fost mare putere… o bătrână sulemenită, ridicol de împopoţonată. Care nu vrea să uite că a fost odinioară tânără şi frumoasă. Spania… în 1804… La 25 octombrie, Robert Sunderland sosi la Madrid însoţit de nelipsitul Jules Lafont, înălţat la rangul de prim secretar. Convoiul care cuprindea prima tranşă a — 1044 —

milionului de chintale de grâu expediat din Franţa trecuse graniţa spaniolă cu câteva zile înainte. A doua tranşă urma să ajungă la destinaţie pe calea apelor. Furtunile ce bântuiau golful Gasconiei, corăbiile de război britanice şi corsarii, braconierii mărilor, ameninţau să dijmuiască serios transporturile navale. Robert sosea în Spania precedat de solii belşugului. Misiunea lui nu era simplă. Richard, nu avea încredere în probitatea lui Ouvrard. Spre a-l supraveghea şi a-i dejuca manevrele îşi trimisese fiul la Madrid. Iniţiativa era îndrăzneaţă. Îndrăzneaţă era şi alegerea lui Robert. Acesta nu împlinise încă douăzeci de ani. Richard nu uita însă pilda ducelui de Devonshire, care dăduse prima lecţie de echitaţie copilului său de şapte ani, urcându-l în şea şi cravaşându-i calul, ce o luase razna prin manej. — Nu vă temeţi că ar putea să-l trântească? întrebase Richard alarmat. — E un risc. Dar numai aşa va învăţa călăria. Copiii ţiganilor sunt căliţi de mici. De aceea sunt rezistenţi. Nu strică să-i imităm în anumite privinţe. Richard aştepta multe de la Robert. Chipul băiatului acestuia care pe zi ce trecea se făcea mai frumos, oglindea o candoare dezarmantă, de fecioară, invitând la confidenţe şi la explozii de sinceritate. În contrast cu această înfăţişare de efeb ingenuu, Robert ascundea un spirit ascuţit, plin de resurse şi o duplicitate, care mergea până la perversiune. Lumea lui interioară n-o cunoştea nimeni. Nici măcar tatăl său. Robert nu era numai tipul omului care inspiră — 1045 —

încredere. Înfăţişarea lui seducătoare, zâmbetul naiv, ochii albaştri, limpezi, ca apele unui lac de munte, făceau pe interlocutori să-şi închipuie că au de a face cu un tânăr oarecum simplu, uşor de învârtit pe degete. Când se trezeau la realitate, era prea târziu… Primul contact cu Madridul îl dezamăgi. Pe străzile strâmte şi întortocheate şuieră sinistru un vânt îngheţat, biciuind obrajii. Faţadele severe ale clădirilor cenuşii, neîngrijite, cu grilaje de fier la ferestre şi la balcoane, erau deprimante. Pe pavajul de bolovani, şinele roţilor trăsurii făceau un zgomot de nedescris. Trecătorii rari, învăluiţi până la nas în cape de culori întunecate, se strecurau pe lângă ziduri, ferindu-se să înfrunte pieptiş vântul. Caleşti vetuste, hurducate, trase de catâri a căror slăbiciune ar fi stârnit gelozia legendarei Rosinante, treceau clănţănind şi scârţâind din toate încheieturile. Pe sub măreţul pod al Segoviei şerpuia panglica subţire şi anemică a râului Manzanares, pe care-l mai zdrenţuiau şi bolovanii colţuroşi ai albiei adânci. Nici ploile toamnei nu izbutiseră să-i umfle apele. Trăsura lui Robert opri în faţa unui hande lângă Puerta del Sol. Secretarul lui Ouvrard îi rezervase două camere. Încăperile erau vaste, frumos mobilate şi bine aerisite. Chiar prea bine aerisite. Curentul se strecura pe sub uşile bogat sculptate, printre cercevelele pe jumătate putrede, prin hornul căminului în care ardea un biet foc ce ameninţa din clipă în clipă să-şi dea sufletul. — Aici nu-i de noi, Jules, spuse Robert, suflându-şi în palme. Am impresia că amicul nostru Ouvrard vrea — 1046 —

să ne dezguste de Madrid. Hm! Poeţii îl cântă cu înflăcărare: „La Madrid se termină lumea”. Cred şi eu. De acolo, începe infernul. — Sunteţi prea sever, râse Lafont, care-şi înfăşurase de două ori în jurul gâtului un fular de mătase. În ceea ce mă priveşte, mă simt foarte bine. — Se vede, Lafont. Arăţi minunat. Parcă ai suferi de gâlci. Prânziră în camera lui Robert, care păstra tot timpul pe umeri mantaua de călătorie căptuşită cu vizon. — Acum ce facem? întrebă el, după ce înghiţiră o ultimă îmbucătură de tort cu alune, stropit de un ultim pahar cu vin de Malaga. — Plec la Ouvrard. Să-i anunţ sosirea dumneavoastră. — Nu. Nu e bine. Să aşteptăm. Va da un semn de viaţă. Nu trebuie să părem prea interesaţi de această afacere. — Cum doriţi, replică Lafont. Robert îşi trasase linia de conduită. În cursul şederii sale la Madrid, se va comporta ca cel mai autentic fils à papa. Nu-l vor preocupa decât distracţiile. Era esenţial ca Ouvrard să nu-i acorde importanţă şi în consecinţă să nu se ferească de el. Cutreierând cafenelele, teatrele şi saloanele, Robert se va documenta mai temeinic asupra posibilităţilor economice şi financiare ale Spaniei, decât ţinându-se de pulpana hainei lui Ouvrard, care s-ar strădui să-l menţină într-o aurită ignoranţă. Nu avură mult de aşteptat. În aceeaşi după-amiază, secretarul lui Ouvrard îşi făcu apariţia la han. Îndată — 1047 —

ce află de sosirea lui Robert Sunderland, îi bătu în uşă. Noul venit, un tip vioi, cu ochi iscoditori de vulpe, se prezentă cu ton uşor condescendent. — Îmi daţi voie. Georges Christophe. Secretarul bancherului Ouvrard. Presupun că dumneavoastră sunteţi Monsieur Sunderland? — Exact. Vă aşteptam. Mă simţeam pierdut în oraşul acesta străin!… — Străin? Se poate? Când îl aveţi pe Monsieur Ouvrard? Graţie lui Madridul vă stă la picioare. Se spune că oraşul acesta e mohorât. Prostii! Se găsesc femei frumoase la fiecare pas. Pentru amatorii de petreceri, ocaziile nu lipsesc. Monsieur Ouvrard vă roagă să vă folosiţi fără rezerve de serviciile sale. — Veţi fi deci mentorul meu! — Mă voi strădui, Monsieur Sunderland, să vă fac cât mai agreabilă şederea la Madrid. Împreună cu Monsieur Ouvrard am şi stabilit pentru dumneavoastră un program pe care îmi permit să vi-l expun. George Christophe scoase din buzunarul fracului un carnet. Îl desfăcu plin de importanţă. Azi, 25 octombrie, începu el. Seara la orele opt, dineu oferit de Monsieur Ouvrard, în cinstea Prinţului Păcii. După masă, spectacol de balet şi concert dirijat de Boccherini. — Boccherini? Plăcut. Foarte plăcut. Sunt un admirator al lui. Se spune că cele mai bune compoziţii ale sale au un caracter religios atât de pronunţat, încât şi Dumnezeu, când vrea să se delecteze cu puţină muzică, ascultă pe Boccherini. — Ce spiritual! exclamă cu exagerată încântare — 1048 —

secretarul lui Ouvrard. Cu îngăduinţa dumneavoastră, voi continua lectura: Mâine, 26 octombrie, dimineaţa: vizitarea oraşului. După amiază la trei, o luptă cu taurii. Torero: Mariano Ceballos, gloria Spaniei. Seara, spectacol la Teatro dela Cruz. La 27 octombrie… — Ştiţi ceva, Monsieur Christophe? îl întrerupse Robert. Aş prefera un program mai puţin rigid. Nu sunt un cap încoronat în vizită oficială. Mi-ar plăcea mai multă libertate… În sfârşit, accept cu plăcere să particip la dineul oferit de Monsieur Ouvrard. — Atunci trec să vă iau diseară, la orele şapte şi jumătate, spuse secretarul. — Încă ceva, Monsieur Christophe. Nu există prin Madrid un han mai puţin friguros? — Voi aranja în curând şi această chestiune. Madrilenii sunt ospitalieri. Veţi fi găzduit într-o casă mai mult decât convenabilă. — Mulţumesc. Sunteţi gentileţea personificată, Monsieur Christophe. — Pusă în serviciul dumneavoastră, Monsieur Sunderland… Georges Cristophe fu punctual. La ora şapte şi jumătate sosi la han, într-o caleaşcă aurită, cu un blazon complicat pe portieră. — Trăsura Prinţului Păcii, explică el. Prinţul Păcii are o deosebită stimă pentru Monsieur Ouvrard. I-a pus la dispoziţie trăsurile sale, pe tot timpul cât va rămâne la Madrid. Robert auzise multe despre Manuel Godoy, acest Prinţ al Păcii, care îşi începuse cariera în corpul de gardă al palatului şi, datorită însuşirilor sale de — 1049 —

mascul a reginei, ajunsese grande de Spania, duce de Alcudia, Prinţ al Păcii, prim ministru, generalisim şi mare amiral. Robert află că Ouvrard era găzduit într-un apartament somptuos, amenajat chiar în palatul ministrului de finanţe. — I se fac toate onorurile, explică Christophe. Monsieur Ouvrard s-a prezentat la Madrid şi în calitate de împuternicit al guvernului francez. Monsieur BarbéMarbois, ministru de finanţe al Franţei, l-a autorizat să discute chestiunea urgentării plăţii subsidiilor spaniole. Robert sosi punctual. Ouvrard îl primi cu braţele deschise. După ce rămaseră singuri în salonul care-i servea drept cameră de lucru, bancherul îi declară emfatic: — Mi-am lăsat invitaţii numai pentru a vă întreţine câteva minute fără martori inoportuni. Ouvrard avea un început de embonpoint, ca şi Napoleon, pe care-l imita în atitudini şi în mişcări. Potrivit la statură, cu o figură agreabilă, se pricepea să folosească un ton convingător atunci când voia. Fiecare frază şi-o sublinia cu gesturi largi, perfect studiate, de actor deprins să pozeze în faţa publicului. Eleganţa vestimentară îi era un fel de uniformă care impunea vulgului. Deprins să discute numai cu oameni ajunşi în culmea gloriei, Ouvrard se simţea oarecum descumpănit în faţa lui Robert Sunderland, acest tinerel încă imberb, care reprezenta totuşi puternica şi temuta casă Sunderland-Beauclair. Cu şeful casei s-ar — 1050 —

fi simţit mai în largul său. Ar fi ştiut să-şi dozeze argumentele şi ce atitudine să adopte. Faţă de Robert, trebuia sa fie mai precaut. Să nu pară condescedent, căci ar putea să-l supere, dar nici să nu-l trateze de la egal la egal, căci l-ar face să-şi ia nasul la purtare. După ce oferi un loc lui Robert, se aşeză la birou. — Monsieur Sunderland, începu el jovial, îţi dau o veste bună. Grâul trimis de Monsieur Challais şi de Séguin, a făcut minuni. Când s-a aflat la Madrid şi în provincie că o primă tranşă de patru milioane de chintale va inunda Spania, printre acaparatorii de grâu s-a stârnit panica. Speculatorii au aruncat pe piaţă tot grâul stocat, de care nu mai ştiau cum să se lepede. Într-o singură zi, preţul unei măsuri a scăzut de la o sută la şaisprezece franci. Vă închipuiţi senzaţie. Graţie mie, puterea de cumpărare a populaţiei sărace a crescut vertiginos. La Madrid a fost un adevărat delir. Lumea mă binecuvânta în plină stradă. Miniştri, în frunte cu Prinţul Păcii, nu mai conteneau cu mulţumirile. În momentul de faţă, cher Monsieur Sunderland, situaţia e mai trandafirie ca niciodată. Negocierile mele cu guvernul spaniol evoluează satisfăcător. Sper ca acordul final să fie semnat în curând. Un acord prin care voi fi autorizat să dispun de toate rezervele de metale preţioase ale Spaniei, depozitate în America Latină. În momentul în care va fi perfectat, va începe rolul dumneavoastră. Transportarea peste ocean a metalelor preţioase, care au zăcut până acum neutilizate în tezaurele viceregilor din cele două Americi. Vă daţi seama de proporţiile colosale ale acestei afaceri? Cert este că mă bucur de — 1051 —

mare prestigiu în ochii guvernului, continuă el. Apartamentul acesta pe care mi l-au pus la dispoziţie, în palatul Ministerului de Finanţe… — Este, într-adevăr, un semn de înaltă consideraţie… Nu credeţi însă că vă stinghereşte libertatea? adăugă Robert fără să pară a acorda o însemnătate deosebită propriilor sale cuvinte. Am auzit că spaniolii sunt foarte bănuitori. Nu socotiţi că în chipul acesta vă ţin oarecum sub supraveghere? Ouvrard făcu un gest de nepăsare. — Semnificaţia e alta. Prezenţa mea în Spania a căpătat un caracter oficial. Sunt oaspetele guvernului. Ouvrard îşi zise că tânărul său interlocutor nu era lipsit de subtilitate. — Acum să mergem, Monsieur Sunderland. Peste câteva minute va sosi şi Prinţul Păcii. Trebuie să-l primesc aşa cum se cuvine!… Protocolul!… În seara aceea, Robert avu prilejui să cunoască pe celebrul Prinţ al Păcii. Excelenţa sa Manuel Godoy era un bărbat atletic, lat în spete, strâmt în şolduri, musculos şi cu alură de gladiator. La patruzeci şi şapte de ani câştigase în prestanţă ceea ce pierduse în graţie. Denigratorii lui spuneau că are ochi adormiţi de rumegătoare. Fără să-şi dea seama, îi făceau un compliment. Ochii rumegătoarelor sunt calzi, languroşi şi de o dulceaţă indescriptibilă. Contemporanii foloseau în privinţa lui Manuel Godoy şi alţi termeni de comparaţie. Spuneau că e un Narciss, preocupat numai de persoana şi înfăţişarea sa. Costumele lui fastuoase, decoraţiile, galoanele şi — 1052 —

broderiile de aur îi dădeau un aspect impunător care impresiona pe neiniţiaţi. După ce îl cunoşteau mai bine, îşi dădeau seama că acest eminentisim personaj, care se credea un demn urmaş al lui Olivares, era doar un fanfaron. Manuel Godoy avea obrazul alb, catifelat, deosebit de al negricioşilor săi compatrioţi din Estramadura. Părul blond roşcat îi dădea aspectul unui nordic. Spaniolii îl urau de moarte. Nu voiau să uite că Manuel Godoy ajunsese prim ministru numai datorită isprăvilor sale de alcov. Înainte de a se aşeza la masă, Robert se adresă secretarului lui Ouvrard. — Monsieur Christophe, o lămurire vă rog. De când sunt în Spania, am auzit multe pe seama Prinţului Păcii şi a reginei. Nici un cuvânt însă despre rege. — Regele e ca şi inexistent. Vânătoarea, colecţia lui de pendule, atelierul de pantofărie şi muzica, după care e pasionat, îi răpesc tot timpul. Abia dacă mai are vreme să stea de vorbă cu miniştrii, o dată sau de două ori pe săptămână. Şi aceasta numai în apartamentul reginei. Carlos al IV-lea este şi un mare colecţionar de coarne de cerbi. Pe toţi oaspeţii săi de seamă îi plimbă prin faţa specimenelor sale, uitând să le spună că cel mai splendid exemplar se înalţă chiar pe augusta sa frunte. Ouvrard prezentă pe Robert Prinţului Păcii, care îl privi cu simpatie. — Beau garcon rosti el în franţuzeşte. Je m’y connais. Înfumurarea cu care rosti aceste cuvinte, nu scăpă curtenilor servili, care exclamară cu minunare: — 1053 —

— Adonis are mărinimia să atribuie unui muritor de rând o părticică din frumuseţea sa nemuritoare. Robert stătea pentru prima oară la masă cu un număr atât de impresionant de înalte personaje. Decoraţiile străluceau pe toate piepturile. Numai Robert, Jules Lafont şi Georges Christophe nu purtau nici un semn distinctiv. Ouvrard era încântat că fiul marelui Richard Sunderland-Beauclair se afla la acest banchet. Era neîndoios că Robert va scrie părintelui său despre consideraţia de care el, Ouvrard, se bucura la Madrid. Către sfârşitul mesei, bancherul se lansă într-o tiradă grandilocventă asupra viitorului măreţ al Peninsulei Iberice. Convivii, în cap cu Prinţul Păcii, îl ascultau cu uimire şi crescândă mândrie. Vorbele bancherului erau pline de emfază: — Destinul strălucit al Spaniei… Nestinsul foc sacru al demnitarilor acestei ţări… Comorile necuprinse şi neistovite ale Americii Latine… Prosperitatea agricolă şi comercială… Renaşterea imperiului lui Carlos Quintus, unde soarele nu apune niciodată… Apoi Ouvrard vorbi de mijloacele necesare realizării operei de reconstrucţie: — Un canal va aduce Madridului apă din munţii Guadarrama… Un alt canal, de grandioase proporţii, va lega capitala de mare, prin râurile Tage şi Guadalquivir. Madridul va fi port la mare… Invitaţii se priveau între ei şi clătinau din cap în semn de încuviinţare. Şi Ouvrard continua tot mai aprins, mai convingător: — Exploatarea bogăţiilor din Mexic şi Peru… — 1054 —

Folosirea imenselor resurse coloniale ale Spaniei… Crearea unei flote comerciale uriaşe care să transporte peste mări comorile astăzi neutilizate… Reconstrucţia flotei de război care să impună pe oceane respectul culorilor spaniole… Invincibile Armada renăscută sub bagheta măiastră a Prinţului Păcii… Manuel Godoy urmărea gânditor predica înflăcărată a bancherului, care se străduia să trezească fanatismul ascultătorilor. După ce socoti că înfierbântase îndeajuns imaginaţia convivilor, Ouvrard trecu la o expunere mai practică. — Pentru realizarea acestor obiective, Spania are nevoie de credite. De credite uriaşe. Dar ce ţară din lume are mai multe posibilităţi decât Spania spre a şi le procura? Resursele ei coloniale ar constitui cel mai preţios gaj pentru financiarii dispuşi să-i acorde credite. Apoi bancherul lansă formula chibzuită atâta vreme. Sunt gata oricând să-mi pun serviciile şi capacitatea la dispoziţia Spaniei, luând conducerea unei societăţi care să procure ţării dumneavoastră capitalurile indispensabile realizării măreţelor obiective de care v-am vorbit. Această societate ar avea drept scop extragerea liberă a metalelor din colonii, traficul, exportul şi importul tuturor materiilor prime şi finite între Spania şi America… Propunerea era într-adevăr ispititoare. Afacerea propusă de Ouvrard reprezenta miliarde, un fluviu de produse coloniale, monopolul schimburilor şi beneficii foarte importante pentru demnitarii participanţi. În special acest ultim punct îi umplea de anticipată bucurie. — 1055 —

Mai toţi spaniolii prezenţi la banchet aveau credinţa că Ouvrard era înzestrat cu puteri supranaturale. Abia sosise în Spania şi izgonise foametea. În timpul negocierilor, delegaţii guvernului spaniol se plânseseră că sunt în imposibilitate de a achita subvenţia anuală de şaptezeci şi două de milioane de franci datorată Franţei. Generos, Ouvrard se declarase gata de a achita personal prima tranşă de treizeci şi şase de milioane. Peste câteva zile, Manuel Godoy îi declarase confidenţial că vistieria era atât de goală, încât ministrul de finanţe nu putea procura nici bagatela de cinci sute de mii de franci necesari vilegiaturii anuale a Curţii la Aranjuez. Înduioşat până la lacrimi, Ouvrard semnase imediat un bon de cinci sute de mii de franci şi îl înmânase Prinţului Păcii. — Vă rog să-l depuneţi la picioarele Maiestăţii Sale Regina. Robert Sunderland era uimit de talentul de scamator al bancherului, care scotea ca din pălărie soluţii unele mai ingenioase decât altele. Admiraţia lui pentru Ouvrard nu mai cunoscu margini, în ziua în care acesta îl invită la reşedinţa sa, pentru a-i citi un document fără precedent în istoria financiară a lumii. — Monsieur Sunderland, zise bancherul ridicânduse de la birou, sunteţi primul om încunoştinţat de acest tratat. Cu afectată nepăsare, înmână vizitatorului un document lung cu douăzeci şi opt de articole, în josul căruia apărea semnătura lui Carlos al IV-lea, prin mila lui Dumnezeu rege al Spaniei, alături de a lui Gabriel Julien Ouvrard. Acesta mai modest, nu-şi etalase — 1056 —

titlurile de speculant şi profitor de război. Potrivit acestui tratat, se constituia o societate sub denumirea Ouvrard et Compagnie, care avea să-şi deschidă reprezentanţe la Bordeaux, Hamburg, New York şi în orice alte oraşe va fi socotit necesar. Pe tot timpul războiului cu Anglia, casa Ouvrard et Co. obţinea privilegiul exclusiv de a introduce sub pavilion neutru, mărfuri spaniole în porturile Vera Cruz, Havana, Caracas şi Montevideo, şi de a importa din colonii, de asemenea sub pavilion neutru, metale preţioase şi produse de tot felul. Beneficiile vor fi împărţite în mod egal între Maiestatea Sa Catolică şi bancherul Ouvrard. Ajuns cu lectura la articolul patrusprezece, Robert zâmbi: „Toate cheltuielile şi riscurile vor fi suportate de Maiestatea Sa Catolică”. Nu se putea spune că bancherul era lipsit de prevedere. Iar în continuare: „Monsieur Ouvrard este autorizat a conduce, a administra şi a face operaţiuni în contul Societăţii, aşa cum va crede de cuviinţă”. După ce termină lectura Robert înapoie documentul şi luă în primire copia pregătită de Ouvrard. — Vă rog să remarcaţi, Monsieur Sunderland, în tratat este specificat în mod expres că transporturile vor fi efectuate de nave neutre. Subliniez, „neutre”. Nu depinde decât de dumneavoastră ca susmenţionatele nave să facă parte din flota comercială a casei Sunderland-Beauclair. În ceea ce mă priveşte, sunt gata să închei cu dumneavoastră un contract în acest sens. Bineînţeles, în condiţiuni echitabile pentru ambele părţi. Ouvrard prezentă lui Robert un proiect de contract — 1057 —

între Societatea Ouvrard et Co. şi împuterniciţii casei Sunderland-Beauclair. Potrivit acestui document, firmele controlate de Richard Sunderland urmau să preia exploatarea concesiunilor comerciale şi miniere din coloniile spaniole din America, asumându-şi paralel obligaţia de a încasa poliţele spaniole garantate de argintul mexican. Totodată, îşi luau obligaţia să lanseze un împrumut de patruzeci de milioane guldeni olandezi, necesari consolidării finanţelor spaniole. Un avans de o sută milioane franci va fi imediat livrat Ministerului de Finanţe al Spaniei. Pe de altă parte, şantierele navale Sunderland-Beauclair vor pune în construcţie pentru statul spaniol două sute de nave comerciale şi o sută patruzeci nave de război, de diferite tonaje, ce vor fi plătite în piaştri mexicani. — Nu vă pot da un răspuns definitiv înainte de a referi tatălui meu, marchizul, zise Robert, după ce parcurse cu privirile proiectul. — Vă rog, aveţi tot timpul, replică Ouvrard. Am acordat preferinţă casei dumneavoastră, deoarece prezentaţi garanţii deosebite. Transferul piaştrilor nu va întâmpina greutăţi serioase. Agenţii mei din Anglia sunt pe punctul de a cumpăra complicitatea lui William Pitt, care va slăbi vigilenţa faţă de vasele noastre de transport. Sunt oricând dispus să discut această chestiune şi cu tatăl dumneavoastră. Ţin să vă mai aduc la cunoştinţă, Monsieur Sunderland, că mâine în zori plec la Paris, unde voi rămâne două săptămâni. Vom păstra legătura prin secretarul meu, Georges Christophe. Vi-l las aici, la Madrid. Despărţirea fu cordială… — 1058 —

Robert ajunse năuc la reşedinţa sa. Propunerea lui Ouvrard era atât de copleşitoare prin importanţa şi amploarea problemelor pe care le ridica, încât avu nevoie de câteva ceasuri pentru a şi le orândui în minte. După ce le analiză pe toate feţele, cântărind avantajele şi riscurile, ajunse la concluzia că această chestiune depăşea posibilităţile lui. În rapoartele destinate tatălui său şi lui Challais, se mărgini să repete discuţiile sale cu Ouvrard, impresiile asupra influenţei acestuia asupra cercurilor guvernamentale şi deosebita preţuire cu care erau primite proiectele sale. Nu îndrăzni să facă sugestii. Ar fi însemnat să-şi asume o responsabilitate prea mare. Robert era îndeajuns de înţelept spre a-şi da seama, că mai avea mult de învăţat, înainte de a se lansa singur în asemenea afaceri… Două zile după semnarea tratatului, Ouvrard plecă la Paris. Câteva ore mai târziu, părăsi Madridul şi Jules Lafont, care purta asupra sa corespondenţa destinată lui Richard Sunderland şi lui Amaury de Challais. Ouvrard nu zăbovi mult în capitala Franţei. După ce prezentă lui Barbé-Marbois un raport stropit cu apă de trandafiri, promiţând munţi de aur şi o prosperitate fără precedent pentru Franţa, plecă la Amsterdam, în continuarea turneului său de afaceri. Ce căuta acolo? Nu informă pe nimeni. Nici pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. Ouvrard era omul loviturilor de teatru. La

Paris,

vestea

încheierii — 1059 —

tratatului

dintre

bancherul Ouvrard şi regele Spaniei făcu vâlvă. Barbé-Marbois era în plină euforie, ca şi ceilalţi membri ai cabinetului. Oamenii de afaceri erau încredinţaţi că torentul de aur care se va revărsa asupra Franţei va crea condiţii optime pentru o regenerare a vieţii economice. În „Journal des Débats” un caricaturist înfăţişa pe Ouvrard sub trăsăturile zeiţei Fortuna, în braţe cu un corn al abundenţei, pe care scria Mexic. În cercurile Curţii se spunea că însuşi împăratul fusese impresionat de succesele lui Ouvrard. Era firesc ca valul acesta de optimism să-l influenţeze şi pe Challais. După lectura raportului lui Robert şi după o lungă întrevedere cu Ouvrard, care îl vizitase în cursul trecerii sale prin Paris, Challais semnă convenţia propusă de bancher. Nu mai aşteptă aprobarea lui Richard Sunderland. Era sigur că aceasta va fi dată fără întârziere. Graba lui Challais fusese determinată de o informaţie primită de la agenţii săi din Amsterdam, îndată după sosirea sa în Olanda, Ouvrard luase legătura cu reprezentanţii băncii Hope şi Labouchère. Avuseseră loc o serie de şedinţe cu uşile închise. Printr-o indiscreţie se aflase că subiectul acestor convorbiri tainice fusese argintul mexican. Ori Challais era hotărât să nu scape această ocazie care trebuia să procure casei Sunderland-Beauclair beneficii de peste opt sute milioane franci. Aprobarea de principiu a lui Richard Sunderland sosi abia după două săptămâni de încordată aşteptare. Marele patron îşi dădea acordul, — 1060 —

recomandând o mare prudenţă. „Ouvrard, scria el, este un viclean, care pentru a-şi atinge scopul, e oricând în stare să-şi arunce partenerii peste bord.” Richard povăţuia pe Challais să organizeze o reţea de agenţi informatori în jurul lui Ouvrard, spre a-i dejuca eventual planurile ostile casei Sunderland. Potrivit convenţiei, Challais expedie la Madrid un avans de două sute de milioane franci. Un împrumut de patruzeci de milioane de guldeni, urma să-l lanseze pe piaţa olandeză. Intrarea acestei uriaşe sume în tezaurul secătuit al Spaniei provocă la Madrid o bruscă înviorare a afacerilor. Furnizorii ştiind că vor fi plătiţi, scoaseră la iveală mărfurile dosite, băncile începură să acorde iarăşi împrumuturi pentru investiţii, producătorii aruncară pe piaţă produsele ţinute până atunci sub obroc. Până şi Ministerul de Finanţe fu în stare să achite parte din salariile restante ale armatei de birocraţi, care se despăgubiseră până atunci, sugând ca vampirii sângele contribuabililor. Drept mulţumire, la propunerea Prinţului Păcii, regele Carlos al IV-lea decoră cu marele cordon al ordinului Alcantara pe contele Amaury de Challais, şi cu marea cruce a aceluiaşi ordin pe Robert Sunderland. Conferirea acestor decoraţii urma să aibă loc cu prilejul unei solemnităţi, în cadrul căreia Robert avea să fie prezentat regelui şi reginei de către însuşi Prinţul Păcii. Adversarii primului ministru criticau această exagerată recompensă oferită unor cămătari. „Pentru împrumutul acordat Spaniei primesc dobânzi, spuneau ei. Ce rost mai au şi aceste înalte decoraţii, — 1061 —

destinate numai personalităţilor eminente, care au adus mari servicii Spaniei?” Prinţul Păcii ar fi fost în stare să le ofere şi Grandezza, faţă de dificultăţile financiare în care s-ar fi zbătut fără acel avans. La 5 octombrie, fregatele spaniole „Medea” şi „Clara”, care aduceau de la Lima cinci milioane de piaştri de argint şi alte produse de mare preţ, fuseseră atacate în apropierea coastelor Portugaliei de către o escadră britanică. După o luptă scurtă cu forţe inamice superioare „Mercedes” sărise în aer. Celelalte trei fregate spaniole plecaseră steagul. Această agresiune săvârşită în timp de pace echivala cu un act de piraterie. Însă englezii nu erau scrupuloşi cu adversarii lor. Capturarea flotilei constituia o lovitură grea pentru statul spaniol care pierdea ultima posibilitate de a mai manifesta vreo veleitate de independenţă faţă de grupul de financiari străini ce puseseră mâna pe toate resursele economice ale ţării. Pierderea fregatelor cu piaştri impunea o concluzie limpede. Fără ajutorul unor vase comerciale neutre care să se strecoare prin plasa blocadei navale britanice, Spania se vedea condamnată a fi lipsită până la sfârşitul războiului de rezervele sale de piaştri mexicani. Or flota comercială a casei SunderlandBeauclair era cea mai indicată pentru a îndeplini aceste transporturi. Corăbiile ei aflate sub pavilion american erau rapide, uşor manevrabile şi bine înarmate. Numai ele mai puteau relua transportul aurului şi argintului mexican, care de la Columb încoace se revărsase asupra Peninsulei Iberice într-o — 1062 —

necontenită ploaie. Era trist că mândrul regat al Spaniei ajunsese a apela la corăbiile unui particular. Astăzi însă nu mai avea de ales. Superba flotă spaniolă trecuse în domeniul amintirilor. Epoca galioanelor se încheiase. Prinţul Păcii, pe lângă o sumedenie de defecte, avea şi unele calităţi. Cea mai preţioasă dintre ele era un dezvoltat simţ al realităţii. În schimbul milioanelor şi al corăbiilor casei Sunderland, nu putea oferi pentru moment decât decoraţii şi pergamente cu titluri nobiliare. Şi cu aceste recompense îşi îngăduia să nu fie zgârcit. Slavă Domnului, regele avea puterea să confere decoraţii la discreţie şi să creeze oricâţi granzi de Spania ar fi dorit. Opreliştile străvechi care limitau la doisprezece numărul acestora căzuseră demult în desuetudine. Prinţul Păcii era de prea puţină vreme grande de Spania spre a se fi molipsit de prejudecăţile nobililor fanatici, ce puneau mai mare preţ pe un arbore genealogic complicat decât pe o pungă cu aur… În ziua sorocită pentru conferirea decoraţiilor, Robert se prezentă la palatul regal în ţinută de Curte. Perucă pudrată, veşminte brodate cu aur, sabie la şold, tricorn cu pene sub braţ. Se simţea ridicol în acel costum demodat, dar onoarea de a fi decorat de însuşi regele Spaniei, merita un mic sacrificiu vestimentar. Deşi nu voia să o recunoască, Robert era emoţionat. Ostaşii din garda regală aliniaţi ca nişte statui vii de-a lungul galeriilor strălucitoare, a scărilor monumentale şi a saloanelor somptuoase, curtenii în mare ţinută, generalii şi diplomaţii acoperiţi cu decoraţii, doamnele în rochii de mare gală, ofereau un tablou impunător. — 1063 —

Robert observă totuşi că stucurile aurite de pe tavane începuseră să se întunece, că tapiseriile erau pline de praf, că pluşurile dădeau semne de oboseală şi că unele covoare se tociseră alocuri până la urzeală. Când ajunse în sala tronului, spectacolul îi făcu totuşi mare impresie. Familia regală a Spaniei ducea o existenţă foarte burgheză, dar la anumite ocazii ştia să se prezinte într-o apoteoză augustă. Un şambelan rugă pe Robert să treacă în mijlocul grupului celor care urmau să fie decoraţi în cursul ceremoniei. Compania era strălucitoare. Diplomaţi, înalţi demnitari ai bisericii şi ai Curţii, generali, judecători. Între oamenii aceia vârstnici tinereţea lui distona. Câteva doamne, plăcut impresionate de atitudinea sa mândră, elegantă, îl priveau seducător pe deasupra evantaielor mânuite cu cochetă nonşalanţă. Prinţul Păcii sosi urmat de o suită numeroasă. Salutat cu servilism de unii, ignorat de alţii, răspunse tuturor cu aceiaşi uşoară şi dispreţuitoare înclinare a capului. Apoi trecu în dreapta tronului. Câteva clipe mai târziu, din capătul unui şir de saloane, se auzi un glas anunţând solemn: — Regele! Robert simţi furnicături în ceafă când sutele de curteni din sala tronului se plecară adânc, ca trestiile în bătaia unei pale de vânt. Maiestatea sa Carlos al IV-lea intră grăbit, purtându-şi cu vioiciune pântecele proeminent, împodobit cu colanul „Lâna de aur”. Se opri în dreptul tronului, aşteptând ca regina, care îl urmase la câţiva paşi, să treacă în stânga lui. — 1064 —

Membrii familiei regale, mulţi la număr, unii mai bătrâni, alţii mai tineri, rămaseră în stânga tronului. Apoi ceremonia se desfăşură potrivit complicatului protocol al Curţii spaniole. Robert, care nu cunoştea limba ţării, nu putea tălmăci formulele sacramentale rostite pe rând de rege, de marii demnitari ai Curţii, de Prinţul Păcii, toate după un ritual secular, respectat cu sfinţenie. În schimb, urmărea cu interes spectacolul oferit de familia regală, de care nu-l despărţeau decât câţiva paşi. Deşi se afla de puţin timp la Madrid, ajunsese să cunoască din auzite pe mai toţi eroii ilustrului clan. Carlos al IV-lea, regele Spaniei, al Americii şi al Indiilor era un colos cu un pântece enorm, atât de rotund, încât evoca un glob pământesc, pe care cordoanele, decoraţiile şi colanele ţineau loc de continente, oraşe şi lanţuri de munţi. Legendara corpolenţă a Bourbonilori îşi găsise suprema expresie în persoana regelui Spaniei. Ochii lui mici, negri, plini de bunăvoinţă, păreau să oglindească o fire blândă, generoasă, plină de înţelegere faţă de durerile poporului. În realitate, Carlos al IV-lea era tipul egoistului, preocupat numai de maniile lui. Se spune că inteligenţa lui nu era tocmai vie. Altfel nu se putea explica încrederea sa nemărginită în regina Maria-Luiza, care îl înşela în văzul lumii cu mai toţi soldaţii din corpul de gardă. În legătură cu această naivitate regală, se făcea mare haz pe seama unei constatări făcute de actualul rege pe vremea când nu era decât prinţ de coroană. „Suveranii, declarase el cu toată convingerea, nu împărtăşesc riscurile oamenilor — 1065 —

de rând, de a fi înşelaţi de soţiile lor, deoarece acestea nu găsesc la tot pasul regi sau principi de sânge regal cu care să-şi satisfacă poftele carnale.” La care regele Carlos al III-lea, aflat de faţă, exclamase consternat: „Carlos, que tonto eres”. Apoi adăugase cu blazare: „Todas, şi, todas son putas”, frază care cuprindea fără înconjur şi pe nora sa. Carlos al IV-lea era un pasionat violonist. Aceasta nu înseamnă că era şi un bun executant. De câteva ori pe săptămână cânta într-un ansamblu dirijat de marele Olivieri. La o recepţie, Olivieri îşi permisese să atragă atenţia maiestăţii sale că se grăbise, intrând cu trei măsuri înaintea ansamblului. Regele îl privise mirat, apoi înţepenindu-şi iarăşi vioara sub bărbie, declarase demn: „Regii nu aşteaptă niciodată”. Carlos al IV-lea avea şi alte pasiuni. O flotă în miniatură cu care se juca în bazinele de marmură ale palatelor La Granja ori San Ildefonso, un atelier de pantofărie, în care confecţiona papuci pentru favoriţii săi, o colecţie de pendule de care se îngrijea mai mult decât de poporul său. Vânătoarea era însă pasiunea lui de căpetenie. Iarna sau vara, în vreme de pace sau război, mergea zilnic la vânătoare. Nici în ziua când îi murise unul din copii nu renunţase la vânătoare. Cu toate acestea unii spanioli îl mai iubeau. „Cine mai are ca noi, spuneau ei cu indulgenţă, un rege care se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora cinci, care nu bea nici vin, nici cafea, nici rachiu, şi care o viaţă întreagă nu s-a culcat decât cu femeia lui?” Regina Maria-Luiza, la cincizeci şi trei de ani, arăta ca o mască hâdă. Fardurile, bijuteriile şi penele de — 1066 —

struţ o făceau şi mai respingătoare. Gura lipsită de dinţi se contracta într-un rictus strivit. Când încleşta fălcile, capul i se turtea parcă, lungindu-se doar când vorbea. Chipul ei scofâlcit amintea capetele diavoleşti ce împodobeau catedrala Notre-Dame. Decoltată până la începutul sânilor, îşi împodobea goliciunea sfrijită cu coliere de nestemate scăpărătoare ca nişte stele. Rochia de voal adusă de la Paris îi contura coapsele cu cărnuri căzute şi pântecele lăbărţat. Îndrăgostită până la nebunie de Manuel Godoy, îi suporta brutalităţile cu plăcerea perversă a unei masochiste. Pentru a mai scăpa de asiduităţile ei amoroase, Prinţul Păcii îi procura amanţi din corpul de gardă. Bineînţeles, nu-i lăsa niciodată să câştige un ascendent asupra ei, căci se temea a nu fi înlocuit. Odată Godoy fusese pe punctul de a-şi pierde autoritatea asupra reginei, care se îndrăgostise de-a binelea de un ofiţer din regimentul de gardă călare, pe nume Malla. „De unde are Malla bani, de face atâta lux?” întrebase odată regele uimit de cheltuielile dezordonate ale ofiţerului, „I-a murit o mătuşă în Antile”, explicase regina cu afectată nepăsare. Manuel Godoy, care era de faţă, se grăbise să intervină cu preciziuni: „Maiestatea Voastră, nu ştie poate că Malla e întreţinutul unei bătrâne nebune şi bogate”. Malla nu rezistase nesăţioasei regine. Godoy se împăcase cu augusta sa amantă şi traiul în trei fusese reluat ca pe vremuri. Prinţul Asturiilor era un tânăr încă nepervertit, cu ochi nevinovaţi şi siluetă firavă de adolescent. În el poporul spaniol îşi punea speranţele, înşelate de — 1067 —

actualii suverani. Ceilalţi membri ai familiei regale, infanţi şi infante de diferite vârste şi ranguri, erau nişte caricaturi bune doar să figureze într-un muzeu de stârpituri omeneşti. Sângele subţiat, degenerescenţa aristocratică ajunsă la ultima limită, se citeau pe chipurile fiecăruia în parte. Toate iluziile lui Robert în legătură cu capetele încoronate se spulberară cu prilejul acestei solemnităţi. Când regele îi înmână decoraţia şi pergamentul ce-i confirma înalta distincţie, Robert plecă genunchiul potrivit protocolului. Regele îi surâse cu bunăvoinţă, iar regina se schimonosi într-un burlesc zâmbet, ce voia să exprime interes şi cochetărie, dar nu făcea decât să-i sporească sluţenia. Prinţul Păcii felicită pe Robert. — Sunt încredinţat că înalta cinstire pe care v-a făcut-o Maiestatea sa, va fi urmată de alte semne de bunăvoinţă. Aluzia era străvezie. În schimbul continuării unei colaborări care până acum se dovedise rodnică pentru tezaurul Spaniei, Prinţul Păcii era dispus să decearnă membrilor casei Sunderland-Beauclair şi alte distincţii onorifice… Împrumutul lansat de Challais pe piaţa olandeză avu mare succes. În două săptămâni amatorii subscriseră întreaga sumă de patruzeci de milioane guldeni, care fu vărsată statului spaniol. În vara anului 1805, primele nave construite în şantierele din America ale casei Sunderland-Beauclair fură predate Spaniei. Transportul piaştrilor mexicani spre Europa începu în aceeaşi epocă. Englezii, care se menţineau pe poziţia de a nu menaja pe neutrii, — 1068 —

capturară două nave sub pavilion american, confiscând încărcătura, sub cuvânt că era destinată statului spaniol, cu care Anglia se afla în război. Această împrejurare determină pe Challais să sisteze temporar transportul piaştrilor spre Europa. Navele pornite spre Spania făcură drumul întors. Dejucând vigilenţa britanicilor, reuşiră să acosteze la New York. În felul acesta, zece milioane de piaştri fură depozitate în tezaurul Băncii Manhattan. Între timp, Ouvrard creă în Spania o Casă de Consolidare care avea să emită monedă-hârtie, garantată de împrumuturile furnizate de casa Sunderland-Beauclair şi de rezerva tezaurului francez de care Ouvrard se folosea la discreţie. Barbé-Marbois îi dăduse mână liberă fiindcă era de acord cu raţionamentul lui Ouvrard, potrivit căruia Spania nu va fi în stare să-şi achite datoriile înainte de a-şi consolida propria ei situaţie cu capitaluri din afară spre a-şi îmbunătăţi posibilităţile agricole astfel ca în a doua fază să-şi poată executa angajamentele către Franţa şi către consorţiul de bancheri care îi procurase fonduri. Pentru specialişti, aceste operaţiuni, constituiau o speculaţie de mari proporţii. Pentru profani erau prea complicate. Cine le-ar fi putut urmări? Cert este că afacerile mergeau din plin şi deoparte şi de alta a Pirineilor. Madridul cunoştea o prosperitate uimitoare. S-ar fi zis că reînviaseră timpurile de glorie ale Spaniei când galioanele aduceau necontenit aur şi nestemate. Şantierele navale îşi reluaseră activitatea. Soldele — 1069 —

restante ale armatei erau achitate la zi. Speculatorii încheiau tranzacţii îndrăzneţe. Nobilii, intraţi în combinaţiile lui Ouvrard, îşi aureau din nou caleştile şi îşi acopereau amantele cu bijuterii. Erau atâţia bani pe piaţă, încât cererea ajunsese să depăşească oferta. Prăvăliile se goleau de mărfuri. Cârciumele nu mai pridideau cu clientela. Bisericile primeau iarăşi ofrande bogate. Până şi cerşetorii trăiau bine. Şi în Franţa speculatorii încurajaţi de belşugul revărsat de Ouvrard asupra Spaniei, se lansaseră în afaceri de mari proporţii. Mirajul aurului din Mexic orbise lumea. Numai Challais era îngrijorat. Abundenţa de hârtie emisă de Casa de Consolidare a Spaniei atingea proporţii alarmante. Hârtia era garantată de tezaurul francez şi de faimoşii piaştri mexicani. Dar tezaurul francez nu era o fântână nesecată de aur, iar argintul mexican întârzia şi sosească. Englezii vânau literalmente corăbiile casei Sunderland. Când descopereau piaştrii proveniţi din coloniile spaniole confiscau şi încărcătura şi vasul. Ouvrard nu reuşise să cumpere complicitatea lui Pitt aşa cum îşi luase angajamentul. Când Challais îi reproşase acest lucru, bancherul se mărginise să ridice din umeri şi să declare că potrivit acordului intervenit între el şi casa Sunderland, aceasta urma şi asigure în exclusivitate transporturile. Făgăduiala lui de a-şi asigura complicitatea lui Pitt nu-l angaja cu nimic. Făcuse o încercare nereuşită. Era încredinţat că piaştrii mexicani vor ajunge totuşi în Europa. Posibilităţile casei Sunderland erau imense. — 1070 —

Convorbirea se terminase într-o atmosferă încărcată. Două nave americane, din flota comercială a casei Sunderland, reuşiră să se strecoare prin reţeaua blocadei engleze, acostând într-un port spaniol. Dar repetarea acestor isprăvi cerea timp. Challais nu-şi făcea iluzii. Convoaiele nu puteau urma un program precis. Hârtia-monedă scoasă de Ouvrard depăşea importul de piaştri. Din fericire pentru el, la orizont nu se semnala nici un simptom de neîncredere în emisiunile repetate ale Casei de Consolidare. Totuşi, Challais îşi spunea că trebuie să fie prevăzător. La Madrid, Ouvrard primea recompense onorifice. Regele îl acoperise cu decoraţii. Pentru început îi acordase şi un modest titlu nobiliar. Robert Sunderland, fiu de marchiz, fu înălţat dintr-odată la rangul de grande de Spania, în cadrul unui ceremonial complicat. A doua zi un şambelan îi prezentă factura. Titlul costa treizeci de mii de dubloni. Această sumă era o substituire a corvezii prestate odinioară de posesorii grandezzii, Coroanei pentru fiefurile lor. În trecutul îndepărtat, granzii furnizau regelui un număr de ostaşi cu tot echipamentul de război. Obligaţia aceasta căpătase cu timpul un caracter pur pecuniar. Robert Sunderland plăti fără entuziasm. Şi Challais primi la Paris diploma care îi conferea grandezza. Mai puţin darnic decât Robert, refuză şi titlul şi achitarea facturii. Procedeul său nu fu pe placul Curţii spaniole. Robert, mai conciliant, ştiu să potolească spiritele, oferind reginei un dar de un milion de franci cu prilejul decorării lui cu „Lâna de aur”. — 1071 —

După ce primi şi această decoraţie, respiră uşurat. Regele îi conferise cele mai înalte distincţii spaniole, epuizând astfel mijloacele de a-l mai stoarce de subvenţii. De acum înainte putea să-şi vadă în linişte de afaceri. Dar abia scăpase de amabilităţile Maiestăţii sale, că un alt membru al familiei regale încercă să-i câştige prietenia. De vreo două luni Robert observase că emisarii prinţului Asturiilor îi dădeau târcoale. Tânărul duce de Infantado, care avea reputaţia unui savant fiindcă studiase chimia la Paris, şi cochetul duce de San-Carlos, care îşi făcuse renumele unui irezistibil Don Juan, îi făceau avansuri, invitându-l la baluri, la vânători şi alte petreceri mai puţin ortodoxe. „Desigur că şi moştenitorul tronului are nevoie de împrumuturi”, îşi zicea Robert, care avusese timpul să-şi facă o tristă idee despre familia regală a Spaniei. În comparaţie cu moşnegii dărâmaţi de reumatisme din anturajul regelui, tinerii Infantado şi San-Carlos îi părură mult mai agreabili. Le acceptă avansurile. Această prietenie crescândă nu fu pe placul Prinţului Păcii, care însărcină pe Ouvrard să atragă atenţia lui Robert că greşea, intrând în raporturi prea strânse cu duşmanii declaraţi ai principalului susţinător al tronului. Robert nu primi cu bunăvoinţă intervenţia bancherului. — M-am săturat de tutela acestui Ouvrard, spuse el lui Lafont. De la o vreme îşi dă aere de lider. Prea ne socoteşte la remorca lui. Casa Sunderland-Beauclair trebuie să-şi reia libertatea de acţiune. — 1072 —

— Din nenorocire, Monsieur, suntem legaţi de Ouvrard prin contracte… — Ştiu, Lafont. Însă nici unul din aceste contracte nu ne obligă să lucrăm aici, la Madrid, numai prin intermediul lui. Voi propune lui Challais să înfiinţeze în Spania o sucursală a Băncii Sunderland. Lafont zâmbi enigmatic. — Cu ce scop? Spre a negocia, ori a primi în depozite hârtiile fără acoperire emise de Casa de Consolidare? În palatul său de la Veneţia, Richard Sunderland ducea o viaţă tihnită, de rentier cu mari venituri. Zvonul războiului care pustia Europa abia dacă îi ajungea la ureche. În auritul refugiu al palatului Andreea nu pătrundea decât ciripitul păsărelelor ce se zbenguiau în dreptul ferestrelor cu vitralii multicolore, şi cântecele melancolice ale gondolierilor, ritmate de clipocitul vâslelor în apele verzui ale lui Canale Grande. Galeria de tablouri a lui Richard ajunsese să rivalizeze cu marile colecţii europene. Ochiul i se formase şi i se rafinase gustul. Pătrunsese atât de temeinic tehnica şi maniera marilor maeştri ai paletei, încât identifica uşor orice pânză, fără a se mai ghida după semnături. Se pricepea să depisteze cele mai abile falsuri. Profitase atât de bine de lecţiile lui Wragby, încât îşi depăşise maestrul. În Italia căpătase reputaţia unui fanatic şi competent amator de tablouri. Într-o zi, Wragby îi spuse cu tristeţe: — 1073 —

— Am devenit inutil. Nu mai am ce te învăţa. Richard îl bătu afectuos pe umăr. — Şi acum eşti un foarte preţios consilier. Nu mă voi lipsi de serviciile tale. — Oh, nu la aceasta mă gândeam… Richard zâmbi cu melancolie. — Ştiu la ce te gândeai. Dacă n-aş fi eu, nu ai mai avea cu cine vorbi de Andreea. Am iubit-o amândoi, Wragby. — Richard! rosti Wragby cu imputare în glas. — Ei da. De ce fugi de adevăr? Vrei să-ţi fac o mărturisire Wragby?… Acesta a fost unul dintre motivele care m-au determinat să nu mă mai despart de tine. Dragostea comună pentru Andreea ne-a întărit vechea prietenie. Grăsunul Wragby se simţea foarte stingherit. — Te rog să mă crezi, Richard, niciodată nu mi-a trecut prin minte să-mi dezvălui sentimentele. În primul rând fiindcă mă ştiam atât de gras şi de urât, încât m-aş fi făcut ridicol. — Nu încerca să te micşorezi în propriii tăi ochi, Wragby. Nu a-i făcut-o, fiindcă îmi erai prieten. Urâţenia nu îndepărtează întotdeauna pe femei, uneori le fascinează. Gândeşte-te la „Bachanalla” lui Tizian, ori la „Mersul Silenului” de Rubens. Nimfele iubesc satirii, care sunt cele mai urâte fiinţe din lume… Mai e un motiv pentru care nu concep să mă despart de tine, Wragby. Graţie lecţiilor tale, pictura nu mai are taine pentru mine. Vreau acum să pătrund şi în alte domenii. Tu, Pico de la Mirandola, redivivus, vei şti să-mi găseşti un tărâm nou, care să mă — 1074 —

pasioneze? Bineînţeles nu renunţ la tablouri. Când boala aceasta îţi intră în sânge, nu mai scapi de ea până la moarte. Ce-mi mai recomanzi? Propunerea învioră pe Wragby. Redevenea folositor. Nu va mai face pe degeaba umbră pământului. — Colecţiile de arme te ispitesc? — N-aş putea spune. N-am fost niciodată un admirator al zeului Marte. Fabric atâtea arme, încât mi-e silă să le mai am şi acasă, în panoplii. — Atunci arhitectura? E atât de frumoasă… — Mania construcţiilor duce la ruină. E prea costisitoare. Durarea unui palat cere şi prea mult timp. Şi cu răbdarea nu sunt tocmai prieten… — Atunci cărţile… — Care? de joc? Le cunosc toate secretele. Afară de aceasta, îmi amintesc anumite neplăceri de familie. — Mă refeream la cărţile rare. La incunabile… — Brr!.. Nu-mi vorbi despre aceste cadavre de cărţi. Îmi place să am bibliotecă, nu cimitir de tomuri roase de viermi. Wragby ridică dezolat din umeri. — Atunci ce să-ţi mai propun? După câte ştiu, colecţiile de femei nu te mai interesează. — Firesc. Când ai cunoscut femeia ideală, nu-ţi mai fac impresie contrafacerile. — Eşti prea sever, Richard. În sfârşit. Chestiune de gust. Totuşi, cu fizicul tău… — Fizicul meu? Vrei să mă flatezi. Am sărit de cincizeci şi unu de ani. — Suntem en carte. Îţi urez mulţi ani. La vârsta ta eşti încă un bărbat frumos. — 1075 —

— Încă, suspină Richard. Cât va mai dura acest încă? — Ca să nu-l regreţi, profită de el, cât mai e timp. Wragby scoase din buzunarul vestei o tabacheră de aur cu tutun de prizat. Richard, aş vrea să-ţi pun o întrebare. Inactivitatea aceasta nu te apasă? — Inactivitate? Nu te înţeleg. — Eşti un om dinamic, Richard. Un om deprins să răstoarne stâncile, munţii… O viaţă întreagă te-ai zbătut, ai consumat tone de energie ca să creezi un imperiu financiar… şi deodată… ai renunţat la tot… — Tocmai tu îmi ceri explicaţii? — Îţi cunosc pretextele… Adreea, Carlos-Quintus, Escurialul… Dar acestea nu mă mulţumesc. Resemnarea este apanajul bătrâneţii neputincioase. Tu eşti încă la o vârstă la care poţi crea… — Durerea nu are vârstă, dragul meu. Pierderea Andreei… — Richard, durerea este un tribut pe care trebuie să-l aduci morţilor. O durere fără sfârşit e absurdă. Singurătatea hrăneşte suferinţa sufletească. Oamenii cu preocupări multiple nu au timp să plângă. Tu eşti prea singur. Ai prea puţine ocupaţii. Rugineşti fără săţi dai seama. Richard nu răspunse. Încruntat, cu mâinile la spate, se plimba urmat de Wragby prin galeria de tablouri. Wragby îşi dădea seama că era inutil să mai insiste… Câteva zile după această convorbire, Jules Lafont sosi la Palazzo Andreea. Richard era intrigat. Ce rost avea această vizită? Abia cu o săptămână înainte Robert îi scrisese pe larg despre viaţa sa la — 1076 —

Madrid, despre onorurile, decoraţiile şi titlurile pe care le primise. Ce intervenise în acest scurt răstimp, de socotise necesar să trimeată un curier extraordinar? Richard primi pe Lafont în cabinetul său de lucru. De faţă se afla şi Guy Wragby. Lafont era ca de obicei corect, rezervat, inteligent, de o discreţie desăvârşită. Tipul secretarului ideal. Aceste calităţi determinaseră pe Richard să-l treacă în serviciul personal al lui Robert. Jules Lafont salută cu gravitate. — Ce vânt te aduce, Lafont? întrebă Richard cu simpatie. Secretarul aruncă o privire întrebătoare asupra lui Wragby, apoi se adresă patronului. — Pot să vorbesc, Monsieur? — Fără rezerve, Lafont. Mr. Wragby e prietenul meu. Tânărul tuşi spre a-şi drege glasul: — Monsieur, vă rog să nu luaţi în nume de rău îndrăzneala de a mă fi prezentat în faţa dumneavoastră, fără să fi cerut autorizaţia şefului meu direct, Monsieur Robert Sunderland. Am socotit însă de datoria mea să fac acest pas. Fruntea lui Richard se încreţi uşor. Nu-i plăcuse introducerea. — Ai cumva să te plângi de fiul meu? întrebă el întunecându-se. — Nu, Monsieur. Dimpotrivă. Nu am decât cuvinte de laudă pentru Monsieur Robert. Richard respiră adânc. Ultima frază îi luase o piatră de pe inimă. — Atunci despre ce e vorba? — 1077 —

— Despre Monsieur Ouvrard. În ultimele săptămâni am reuşit să obţin asupra sa o serie de informaţii deosebit de importante. Monsieur Ouvrard a săvârşit fapte de o extremă gravitate. — Mă surprinzi, Lafont. De ce nu te-ai adresat direct fiului meu? — M-am temut de un gest impulsiv care ar fi dat de veste lui Ouvrard că l-am descoperit. Să vă expun faptele. După cum ştiţi, Monsieur Ouvrard a organizat la Madrid o Casă de Consolidare, care emite hârtii monedă şi poliţe, garantate de depozitele de piaştri din Vera-Cruz, Havana şi Caracas. Poliţele nu vor putea fi încasate desigur, decât după sosirea piaştrilor în Europa. Operaţia în sine e destul de dubioasă. — Într-adevăr, nu e absolut corectă, zise Richard. Totuşi, piaştrii vor ajunge la destinaţie. — Aci intervin faptele excepţional de grave de care vam vorbit. Monsieur Ouvrard a emis poliţe a căror valoare e mult superioară totalului piaştrilor aflaţi în vistieriile coloniilor spaniole. Cu alte cuvinte, poliţele nu mai au demult acoperire. — Ce spui! exclamă Richard. — În ziua când piaştrii vor sosi la Madrid, creditorii statului spaniol nu-şi vor mai putea valorifica creanţele decât dacă se vor mulţumi să primească în loc de aur hârtiile fără valoare emise de Casa de Consolidare. Mă întreb, cum va restitui Spania împrumuturile pe care i le-am acordat? Cu ce va achita grâul furnizat de United Wheat şi cum va plăti navele construite în şantierele noastre navale? După ultimile calcule, casa Sunderland-Beauclair va rămâne — 1078 —

descoperită cu aproximativ cinci sute de milioane franci. Richard simţi că tâmplele încep să-i zvâcnească. — Lafont, eşti sigur de tot ceea ce afirmi? — Nu numai că sunt sigur. Posed şi alte informaţii asupra activităţii lui Ouvrard. La 6 mai 1805, a semnat un contract cu firma Hope şi Labouchère din Amsterdam, prin care îi cedează concesiunea argintului mexican. Concesiune pe care anul trecut ne-a cedat-o nouă. — Ce spui dumneata e monstruos. — N-am terminat încă, Monsieur. Ouvrard a încheiat contracte prin care angaja aceiaşi piaştri băncilor Baring şi Bancroft din Londra… — Bancroft? rosti Richard încleştând pumnii. Băncii Bancroft din Londra! repetă el. Într-o scăpărare, îşi aminti de Charles Bancroft, omul care-l ruinase odinioară şi îl silise să fugă din Anglia, ca un răufăcător. Destăinuirile lui Lafont îi deschiseseră o veche rană sufletească. Sângele îi clocotea în vine. Simţea în creştet o apăsare grea, supărătoare. „Numai de n-aş face o congestie cerebrală. Asta mi-ar mai trebui. Trebuie să-mi păstrez calmul, limpezimea minţii.” Cu bărbia înfiptă în piept, gândea… — Lafont, zise el într-un târziu, e bine că nu ai vorbit lui Robert. Nu ştiu dacă ar fi avut tăria să tacă. Challais ştie ceva? — Bănuieşte. Acum o lună, când l-am văzut pentru ultima oară era neliniştit. Îmi spunea că operaţiunile lui Ouvrard îi par suspecte. Se gândea să ia măsuri, — 1079 —

dar se temea să nu declanşeze panica. — A judecat înţelept, zise Richard. Trebuie să câştigăm timp. Numai aşa vom putea organiza o acţiune de apărare a propriilor noastre interese… La Madrid a transpirat ceva asupra situaţiei Casei de Consolidare? — Prinţul Păcii, care este adevăratul stăpân al statului, mănâncă din palma lui Ouvrard. Ministrul de finanţe al Spaniei e un ramolit tot atât de limitat ca şi Barbé-Marbois, colegul său din Franţa. Ouvrard a reuşit să-i orbească pe toţi. Richard suspină. — A reuşit, Lafont. În parte m-a orbit şi pe mine. Cred că eşti primul care i-ai descoperit jocul. — N-a fost prea greu, Monsieur. Mi-a dat de bănuit imensa cantitate de hârtie pe care a aruncat-o pe piaţă. Cred că nici Law nu a inundat Franţa cu un număr mai astronomic de bancnote. Richard îl privi cu admiraţie. — Lafont, te felicit! Ar trebui să ţi se dea o întrebuinţare mai potrivită. — Oh, Monsieur… — De aceasta voi avea eu grijă. Meriţi şi o recompensă. Richard completă cu scrisul său nervos un bon şi îl înmână lui Lafont. — Bon pentru două sute de mii de franci, plătibil la ghişeele băncii noastre din Paris. Secretarul mulţumi cu efuziune. — Din momentul acesta, continuă Richard, rămâi la dispoziţia mea. Va fi poate necesar să lărgim câmpul — 1080 —

investigaţiilor. Acum eşti liber. Mâine dimineaţă la ora opt te aştept în cabinetul meu. Avem de lucru. După ce Lafont se retrase, Richard se întoarse spre Wragby. Până atunci prietenul său stătuse nemişcat şi impenetrabil ca un sfinx. — Ei, ce părere ai? Abia atunci Wragby păru să prindă viaţă. Tuşi, se răsuci pe scaun, apoi spuse: — Vrei să fiu sincer? — Din partea ta nu aştept decât sinceritate. — Socotesc, Richard, că a sosit momentul să te trezeşti din letargie. Acum câteva zile îmi cereai să-ţi recomand o nouă sferă de activitate. Iată! Repară ce a stricat Ouvrard. După câte am înţeles trebuie să te grăbeşti. — Evident! N-am să stau cu mâinile în sân, zise Richard cu hotărâre. Voi scrie de îndată lui Challais. Îi voi recomanda o serie de măsuri… — Greşeşti, Richard. Să iei personal frâiele în mână. Până nu va fi prea târziu. Nu sunt om de finanţe. Dar am destul bun simţ spre a-mi da seama că nu-ţi mai poţi permite să rămâi în turnul tău de fildeş. Zăvorăşte-ţi Escurialul, şi pleacă la luptă. Altfel pierzi totul. Doliul a durat destul. Leapădă-l. Viaţa îşi cere tributul. Wragby se ridică de pe scaun şi trecu la fereastră. Cu gesturi bruşte o deschise larg. Aerul răcoros şi proaspăt al serii pătrunse în cameră, umflând peretele de voal. — Ţie, Richard, îţi trebuie aer curat, altă atmosferă, alt mediu. Palatul acesta te amorţeşte, te adoarme. Ai — 1081 —

zice că asupra lui pluteşte un blestem… Wragby se întoarse cu faţa spre Richard. Corpul lui masiv se profila pe cerul împodobit cu scăpărările primelor stele. În copilărie, am citit o carte cu poveşti. Una din ele mi-a rămas întipărită în minte. Era vorba de un castel blestemat. Toţi cei care-i păşeau pragul cădeau răpuşi de un somn greu, adânc, fără vise… Şi tu te afli într-un astfel de castel. Smulge-te din ghearele blestemului. Găseşte tăria să rupi lanţurile care te ţin legat de el… Dacă aş fi în locul tău, aş da foc palatului… — Wragby! — Eşti intoxicat, Richard. Te-au intoxicat amintirile. Numai oamenii lipsiţi de resurse sufleteşti cad pradă disperării. — Wragby, ascultă-mă! zise Richard stăpânit de o emoţie puternică. Ai citit pe Voltaire? „Mérope?” Am găsit acolo versuri care oglindesc concepţia mea despre viaţă, acum, după moartea Andreei. „Quand on a tout perdu, quand on n’a plus d’espoir, La vie est un opprobre et la mort un devoir…” Wragby începu să râdă. — Un financiar citează versuri! Mă faci să râd, Richard! Lasă versurile poeţilor! Pune mâna pe pană şi pe registre… Richard se întunecă brusc. — Nu-ţi permit, Wragby! strigă el. N-ai dreptul să pângăreşti tot ce mi-a mai rămas sfânt… Chipul lui Wragby se împietri ca o mască. — 1082 —

— E inutil să mai pledez pentru o cauză pierdută. Te las. Nu vreau să fiu martorul prăbuşirei tale, a nimicirii case tale. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te smulg din marasmul în care te zbaţi. Dacă nu eşti în stare să lupţi, mori! Cu paşi grei se îndreptă spre uşă. Richard îi tăie drumul. Afectuos, îl apucă de braţ: — Iartă-mă, Wragby. Mânia mi-a rătăcit minţile. Nu pleca. Eşti singurul meu prieten. Mi-ai spus că merit să pier. Poate că ai dreptate. De multe ori m-am gândit că aceasta ar fi cea mai fericită soluţie. Aş regăsi-o pe Andreea… — Să lăsăm patetismul, Richard. Dacă Andreea ar putea să-ţi vorbească, ţi-ar reproşa inerţia. Inerţie condamnabilă, căci îngăduie escrocilor să te deposedeze. — Wragby, îţi repet, nu am de gând să mă dau legat în mâinile duşmanilor. Scriu şi lui Challais… — Să pleci la Paris, asta să faci! zbieră Wragby. Ziua de mâine să nu te mai găsească la Veneţia. Dacă refuzi să-mi urmezi povaţa nu vor trece şase luni şi vei veni să-mi cerşeşti un blid cu mâncare şi un acoperiş sub care să-ţi odihneşti oasele. Atunci vei avea timp destul să o plângi pe Andreea şi mai ales pe tine.. Smulgându-se din mâna lui Richard, ieşi în trombă pe uşă. Richard rămase nemişcat în mijlocul camerei. Cuvintele lui Wragby îi izbeau ca nişte ciocane tâmplele: „Inerţie… inerţie condamnabilă… zăvorăşteţi Escurialul… doliul a durat destul… leapădă-l… dacă nu eşti în stare să lupţi, mori… luptă sau mori… luptă — 1083 —

sau mori… luptă sau mori…” Richard se îndreptă spre fereastra deschisă. Nu-i scăpase gestul simbolic al lui Wragby. „Ţie, Richard, îţi trebuie aer curat… altă atmosferă… alt mediu… palatul acesta te amorţeşte… te adoarme… pluteşte un blestem… luptă sau mori… luptă sau mori… luptă sau..” — Destul! gemu Richard, ducându-şi pumnii încleştaţi la tâmple… Destul!… Destul!… Cântecul şăgalnic al unui gondolier se auzi în depărtare: „Ch’era un certo signor Che provava ei dolor De veder che i so amici Se credeva felici…” Richard închise furios ferestrele. Până şi gondolierul îşi bătea joc de el… Şi întunericul îl irita. În loc să-i evoce chipul Andreei, îi popula închipuirea cu imagini răscolitoare de nervi. Vedea aievea furnicarul sălilor de bursă… tablele negre pe care erau înscrise cotele în scădere ale acţiunilor Casei Sunderland… lăzile pline cu aur ale lui Ouvrard… tablourile din Palazzo Andreea scoase la licitaţie… ciocanul care izbea sec în masă, adjudecând cumpărătorilor comorile de artă acumulate cu atâta trudă… palatul Montenuovo din Londra scos la licitaţie… palatul Sunderland-Beauclair din Paris pus la mezat… domeniul Bermuda Hundred îmbucătăţit. Îşi vedea copiii hăituiţi de creditori… sugrumaţi de mizerie… livizi de nemâncare… Duşmanii lui râdeau cu gura până la urechi… l-am — 1084 —

doborât pe Richard Sunderland-Beauclair… l-am lăsat în sapă de lemn… l-am îngenunchiat… să râdem… să râdem… şi Abercrombie şi Ezra Sherman şi Charles Bancroft şi Ouvrard şi Séguin şi Hope şi Baring… râdeau, râdeau cu poftă… cu imensă satisfacţie… Se vedea flămând, jerpelit, batjocorit, hulit… se vedea cutreierând străzi ostile… bătând la uşi care nu se deschideau… cerşind milă şi recoltând hohote de râs… Richard agită turbat clopoţelul de pe birou. Sunetele argintii făceau să răsune palatul… Apăru un lacheu… încă unul… şi încă unul… cinci… şase… şapte… zece, se buluciră năuciţi la uşa cabinetului de lucru al stăpânului. — Lumină! urlă Richard. Lumină!… Aprindeţi luminile în toată casa!… Lumină! Mai multă lumină! Ca într-o poveste cu zâne şi baghete magice, palatul se lumină pe dată. Galeriile şi saloanele, terasele şi esplanadele, balcoanele şi curţile interioare străluceau în lumină ca nişte bijuterii expuse în vitrine de cristal. Palazzo Andreea era iluminat a giorno… ca pentru bal… Pe Canale Grande, gondolele cu curioşi se opreau în dreptul palatului luminat ca în basme. Orchestre nu se auzeau. Nici oaspeţi nu soseau… Nu soseau fiindcă nimeni nu-i poftise… Un singur om rătăcea prin sutele de încăperi luminate ca ziua… Un singur om umbla printre comorile de artă… Un om care se oprea când şi când în faţa unui tablou sau a unei statui… Abia în zori, omul solitar îşi încheia peregrinarea prin labirintul palatului Andreea. Un Richard Sunderland de nerecunoscut. Un bărbat cu — 1085 —

scăpărări de mânie în ochi, cu pumni încleştaţi, neclintit în hotărârea lui de a-şi răpune adversarii, de a-şi reafirma supremaţia, de a îngenunchea – la nevoie – destinul… Înserarea nu îl prinse pe Richard la Veneţia. Numai Guy Wragby rămase la Palazzo Andreea. Un Guy Wragby fericit, căci îşi justificase existenţa. Datorită lui şi numai lui, prietenul său îşi alesese drumul. Drumul răfuielilor. La 15 septembrie, Richard sosi la Paris. La sediul Băncii Sunderland-Beauclair din Place Vendóme îl primi un Challais nedormit, agitat, plin de temeri faţă de viitorul sumbru. Challais nu făcu decât să-i confirme constatările lui Jules Lafont. Situaţia era gravă. Până şi Bursa dădea semne de nelinişte. Prosperitatea care imprimase un impetuos avânt afacerilor părea să fie de scurtă durată. Scurtă ca şi viaţa baloanelor de săpun. Richard nu făcu imputări. Timpul îi era drămuit. Trebuia lucrat repede. În aceiaşi zi făcu o vizită la locuinţa ministrului afacerilor străine. Talleyrand lipsea din Paris. Urmase pe împărat în campanie. Nu-l găsi decât pe Casimire de Montrond, care pe timpul absenţei din Capitală a lui Talleyrand, îi gira afacerile. — Nu e de mirare că Monsieur de Talleyrand lipseşte, zise Montrond. Împăratul, care e şi generalisim şi propriul său prim-ministru, s-a deprins să aibă pe mai toţi secretarii de stat la îndemână. A început să-şi confunde miniştrii cu adjutanţii. Acum — 1086 —

iubitul nostru Napoleon I se războieşte cu Ţarul Ruşilor şi cu împăratul Austriecilor. Pământul e prea mic pentru a mai cuprinde şi alţi suverani. Citiţi, dacă vreţi, scrisoarea pe care mi-a scris-o Monsieur de Talleyrand de la Brünn. Richard parcurse rândurile dese: „Mă aflu într-o localitate înspăimântătoare, scria Talleyrand, în care abia îţi mai tragi sufletul. În spitale zac peste patru mii de răniţi. Zilnic, oamenii mor ca muştele. Domneşte un miros înspăimântător. Te rog, trimite-mi neîntârziat câteva sticle cu vin de Malaga. Să fie foarte tare…” Richard restitui misiva. Nu găsise nimic care să-l intereseze. — Ah, să nu uit, zise Montrond. Monsieur de Talleyrand mi-a trimis şi o scrisoare destinată dumneavoastră. Mă pregăteam să v-o expediez. O lăsase dinadins la urmă. Voise să facă mai multă impresie. Richard îl privi bănuitor. Cu gesturi de un calm studiat, luă scrisoarea şi o desfăcu. Trecu repede peste partea în care Talleyrand i se plângea de mizeriile călătoriei. Dar zăbovi asupra pasajelor în care ministrul afacerilor străine descria explozia de mânie a împăratului, la auzul veştilor referitoare la dificultăţile întâmpinate de Banca Franţei. „Împăratul, scria Talleyrand, a fost informat că Banca a scontat lui Ouvrard un număr considerabil de poliţe spaniole fără valoare, epuizându-şi astfel — 1087 —

fondurile. Nu numai atât, dar Ouvrard a determinat Banca Franţei să accepte la valoarea lor nominală şi un mare număr de efecte ale unor întreprinderi comerciale franceze controlate de el, cu o solvabilitate mai mult decât dubioasă. Spre a face faţă acestor cereri de credite, Banca şi-a spus presele în funcţiune, emiţând bancnote, care în mod practic nu mai au acoperire. Pachetele de valori fictive primite până în prezent de bancă, nu-i pot în nici un caz garanta emisiunile. Astfel, Banca Franţei, acest simbol al creditului naţiunii, cum o califică împăratul, a ajuns să arunce pe piaţă monedă falsă, devenind complice la cea mai vastă escrocherie a secolului. Maiestatea sa este informată că Roger, casierul principal ai tezaurului şi Desprez, guvernatorul Băncii Franţei, n-ar fi străini de aceste operaţiuni. În orice caz, faţă de felul cum merg lucrurile, e firesc ca publicul să nu mai aibă încredere în Banca noastră de emisiune, şi să se înghesuie la ghişee, spre a preschimba bancnotele cu monedă metalică. Împăratul a trimis câteva scrisori tari lui BarbéMarbois, ordonându-i să intre urgent în legalitate. În cursul ultimei şedinţe de cabinet, a declarat că va dispune anchetarea lui Roger şi a lui Desprez. Faţă de această situaţie, vă rog a lua măsurile pe care le credeţi de cuviinţă, pentru a conserva intacte capitalurile noastre. Dacă socotiţi necesar, dispuneţi preschimbarea francilor mei în lire sterline sau în orice altă monedă străină. Dacă se accentuează ameninţarea devalorizării francului, faceţi tot posibilul şi — 1088 —

preschimbaţi-mi fondurile în aur. Vă rămân profund îndatorat…” Scrisoarea confirma concluziile lui Jules Lafont în privinţa speculaţiilor dubioase ale lui Ouvrard. În aceiaş seară, în biroul Băncii SunderlandBeauclair avu loc o şedinţă secretă, la care participară numai trei persoane: Richard Sunderland, Amaury de Challais şi Jules Lafont. Richard citi celor doi colaboratori câteva pasagii semnificative din scrisoarea primită de la Talleyrand. Lectura spori îngrijorarea lui Challais. Înainte de a-şi spune cuvântul, Richard ceru părerea interlocutorilor. Pentru Lafont, această consfătuire echivala cu o consacrare a importanţei noului său rol. Challais era partizanul măsurilor drastice. Ouvrard să fie silit a rezilia contractele cu băncile Baring, Bancroft şi Hope. În cazul unui refuz, să fie chemat în faţa justiţiei. Lafont înclinase pentru o atitudine aparent conciliantă. Presiunile să se exercite indirect. În primul rând asupra asociaţilor lui Ouvrard. Apoi asupra guvernului spaniol. Richard îi ascultă cu atenţie. După încheierea expunerii lui Lafont, rămase câteva momente gânditor. Începu apoi a vorbi calm, ca şi când s-ar fi referit la o chestiune de importanţă secundară. Şi Challais şi Lafont îi admirau luciditatea şi sângele rece. — Ouvrard trebuie doborât pe orice cale. Prăbuşirea lui va atrage automat desfiinţarea societăţii Ouvrard et Compagnie din Spania şi rezilierea tuturor — 1089 —

contractelor încheiate cu băncile Baring, Hope şi Bancroft. După înlăturarea sa, guvernul spaniol va fi silit să ne concesioneze exploatarea metalelor preţioase din cele două Americi. Spaniolii, care nu dispun în prezent decât de hârtiile fără valoare emise de Casa de Consolidare, vor fi nevoiţi să-mi cedeze piaştrii pentru a-şi onora obligaţiunile contractate faţă de mine. Până atunci, Challais, să luăm o serie de măsuri. În primul rând, încetinirea progresivă a ritmului furniturilor de război şi sistarea temporară a construcţiilor de nave destinate Spaniei. În al doilea rând, întreţinerea unei campanii de defăimare împotriva lui Ouvrard. Actuala neîncredere a publicului în hârtia emisă de Banca Franţei trebuie sporită. — Riscăm să dezlănţuim panica, Monsieur, interveni Challais. Nu uitaţi că am creditat statul francez cu peste două sute de milioane de franci. Dacă se prăbuşeşte Banca Franţei, cum ne valorificăm creanţele? Richard zâmbi condescendent. — Trebuie să vezi mai departe, Challais. Dacă Napoleon învinge coaliţia, Banca Franţei se va redresa automat. Nimic nu fortifică mai mult încrederea publicului în posibilităţile financiare ale statului decât o bătălie câştigată. Dacă Napoleon pierde războiul, se prăbuşeşte şi statul. Ţine minte, Challais, marea finanţă nu e îndeajuns de puternică spre a distruge un stat prin propriile ei mijloace. Mai târziu, vom vedea… Pentru moment, obiectivul numărul unu al casei noastre este nimicirea lui Ouvrard şi preluarea — 1090 —

concesiunilor acordate lui de către Spania… Challais, mai este o chestiune! Trebuie împiedicate sau în cel mai rău caz întârziate, transporturile de piaştri spre Europa. În privinţa aceasta, Lafont şi Beaulieu vor avea ceva de spus. Beaulieu va dirija navele noastre cu piaştri spre New York. Iar dumneata, Lafont, vei sabota transporturile de piaştri efectuate cu navele afretate de băncile engleze şi olandeze, cu care Ouvrard a încheiat contracte de concesiune. Vei primi credite suficiente pentru a-ţi organiza un serviciu corespunzător. Crezi că îţi poţi asuma această misiune delicată? — Desigur, Monsieur, răspunse Lafont simplu. — Perfect. Amănuntele le vom discuta mai târziu, îţi mai încredinţez o sarcină. Îndeplinirea ei cere o oarecare abilitate. Doresc să cunosc precis disponibilităţile Băncii Franţei. Am nevoie de cifre, spre a le folosi împotriva lui Barbé-Marbois, protectorul lui Ouvrard. Vreau să-i dărâm pe amândoi. Te faci forte să mi le furnizezi până mâine seară? — Le veţi avea mâine la ora prânzului, făgădui Lafont… În noaptea aceea, Richard nu închise ochii. Ştia că se angajase într-o bătălie grea. Adversarii lui erau de data aceasta Ouvrard, împreună cu întreaga lui ceată de bancheri, la care se adăuga ministrul de finanţe al Franţei, primul ministru al Spaniei, precum şi cele mai puternice case de bancă din Anglia şi Olanda. Bătălie cumplită, din care casa Sunderland-Beauclair trebuia să iasă învingătoare. Sacrificiile vor fi mari. Nu — 1091 —

numai bancherii, dar şi guvernele vor cunoaşte zile negre. Se vor dezlănţui panici financiare, falimentele se vor ţine lanţ, marii şi micii deponenţi vor fi ruinaţi; inflaţia îşi va arăta colţii şi în ultimă instanţă, masa largă a oamenilor simpli va plăti oalele sparte. Mizeria, foametea, şomajul, vor bântui multe ţări. Dar ce importanţă aveau toate acestea? Casa SunderlandBeauclair trebuia să supravieţuiască, să-şi pulverizeze adversarii, să-şi impună supremaţia. În palatul său din Paris, Richard aştepta zorile. Zorile unei zile care avea să însemneze o dată importantă în istoria familiei Sunderland şi o piatră de hotar în viaţa economică a Franţei şi a Spaniei. Repercusiunile acestei lovituri se vor simţi şi în Olanda, şi în Anglia, şi în Statele Unite, şi în coloniile spaniole din cele două Americi. Când soarele îşi vesti apariţia, înroşind cerul, Richard se simţea mai reconfortat decât după un somn lung. Spiritul său combativ, stimulat de perspectiva apropiatelor ostilităţi îi insufla energie vulcanică. Era nerăbdător să înceapă lupta. Să lovească în stânga şi în dreapta. Războiul fără victime nu mai e război. Richard ştia că va avea pierderi. Dar adversarii lui vor suferi pierderi şi mai grele. Guy Wragby avusese dreptate. Destul cu văicărelile şi cu sihăstria. Richard se simţea tânăr, ca la douăzeci de ani. Sângele îi pulsa cu vioiciune. I se făcuse foame. O foame de lup, cum nu mai simţise de multă vreme. Pofticios, atacă un pui fript, en cas, pe care valetul i-l lăsa în fiecare seară pe noptieră. Îl stropi cu două — 1092 —

pahare de vin de Madera, apoi începu să se îmbrace fără ajutorul servitorilor. Era nerăbdător să se aştearnă pe lucru. Încerca o stare de exaltare şi bună dispoziţie, ca pe vremuri, în preajma unui bal sau a unui rendez-vous. Aştepta cu nerăbdare ora prânzului şi raportul lui Lafont. La ora unsprezece, acesta îşi făcu apariţia. Odihnit, calm, personifica eficienţa. — Monsieur, v-am adus datele cerute. Sunt surprinzătoare. — Spune, rosti Richard nerăbdător. — În momentul de faţă, Banca Franţei nu are în casă decât un milion cinci sute de mii de franci, cu care să răspundă la nouăzeci şi două de milioane exigibile la vedere. Desprez, viceguvernatorul băncii, a acumulat saci cu valori fictive spaniole, pe care le-a schimbat cu obligaţiuni ale încasatorilor generali de impozite. Această substituire de titluri s-a făcut, bineînţeles, cu complicitatea primului comis al tezaurului. În registre figurează numai înscrierea cronologică a sumelor nominale, care în acest fel nu prezintă nici un deficit. Intrările corespund cu ieşirile. Incapabilul Barbé-Marbois se mulţumeşte cu această contabilitate sumară. Richard zâmbi cu satisfacţie: — Numai un milion şi jumătate în casa Băncii Franţei… E de necrezut… Împrejurarea aceasta ne serveşte peste aşteptări. Cu mâinile la spate, umbla dintr-un capăt în celălalt al încăperii. — Lafont, zise el oprindu-se în faţa acestuia, — 1093 —

începând de azi preiei conducerea serviciului de informaţii. Vei lucra direct cu mine. Vei avea un salariu egal cu al directorilor de bancă, la care se vor adăuga îndemnizaţii de călătorie şi cheltuieli extraordinare. Îţi cer în schimb să reorganizezi serviciul de informaţii. Îţi dau mână liberă. Şi acum, să mergem la ministrul de finanţe. Am să-l fac pe Monsieur Barbé-Marbois să treacă prin câteva momente grele… Ministrul de finanţe îl primi de îndată. De când Ouvrard îi pusese cu atâta dărnicie la dispoziţie milioanele sale, îşi schimbase atitudinea faţă de reprezentanţii marei finanţe. Poate că şi Robert Sunderland era dispus să-i ofere câteva zeci de milioane. În situaţia actuală, i-ar prinde foarte bine. Dar nădejdiile i se spulberară când vizitatorul, în loc să-i ofere bani, îi ceru achitarea unor creanţe în valoare de optzeci de milioane. Cu desăvârşită politeţe Richard îi prezentă pe rând documente justificative… — După cum vedeţi, sprijinul financiar acordat guvernului francez cu prilejul expediţiei din SaintDomingue, furniturile de război, armamentul livrat armatei de uscat şi flotei, totalizează o sută cincizeci şi cinci de milioane, trei sute patruzeci de mii de franci. Întrucât apreciez greutăţile prin care treceţi, mă rezum de această dată să cer numai optzeci de milioane. Pentru rest, sunt gata să vă dau un răgaz, pe care-l vom stabili de comun acord. Ministrul era consternat. Arunca priviri de animal hăituit. — Este incontestabil că aveţi dreptul la această — 1094 —

sumă, Monsieur Sunderland. Documentele dumneavoastră sunt concludente. Din nefericire, în momentul de faţă sunt în imposibilitate de a-mi onora obligaţiile. Ştiţi şi dumneavoastră tot atât de bine ca şi mine că războiul de apărare dus de Franţa la fruntariile ei de răsărit necesită cheltuieli exorbitante. — Excelenţă, vă daţi seama că uzinele mele de armament nu pot lucra la infinit, fără a fi se achita produsele livrate. Nu cred că împăratul va fi mulţumit să audă că sunt în imposibilitate de a-i mai trimite armamentul comandat. Imposibilitate datorată exclusiv dumneavoastră. — Monsieur Sunderland, nu sunt eu vinovat dacă… — Mă iertaţi, excelentă. Sunt nevoit să insist. Pretind să mi se achite cel puţin o parte din sumele datorate. Să zicem, cincizeci de milioane. — Cu neputinţă, exclamă ministrul. În plină criză, îmi cereţi o sumă atât de importantă… — De criză nu sunt eu vinovat, excelenţă. Căutaţi cauzele răului în altă parte. Examinaţi mai atent operaţiunile speculative la care se dedau conducătorii tezaurului şi ai Băncii Franţei. — Nu vă înţeleg, Monsieur Sunderland. Am impresia că insinuaţi… — Nu insinuez. Afirm, excelenţă. Monsieur Desprez şi Monsieur Roger au transformat instituţiile de credit ale statului în sucursale ale unor companii dubioase, controlate de Monsieur Ouvrard. Ministrul se învineţi de emoţie şi de mânie. — Faceţi afirmaţii grave… — Le menţin, excelenţă. — 1095 —

Barbé-Marbois pufăia ca o balenă. Îşi dădea seama că se angajase pe un teren periculos, împăratul nu-i reproşa acelaşi lucru? Cel mai nimerit lucru ar fi să închidă gura acestui bancher indiscret, achitându-i parte din datorii. — Monsieur, zise el străduindu-se să-şi păstreze calmul, vă ofer zece milioane de franci în valori scontate de noi. — Vă referiţi la poliţe spaniole? Şi la valorile companiei des Négociants Réunis? — Desigur. Sunt garantate de piaştrii spanioli. Richard îşi examină unghiile îngrijite. Rosti calm: — Excelenţă, în privinţa piaştrilor, îmi permit să vă informez că sunt mai bine documentat decât dumneavoastră. Este îndoelnic să-i mai primiţi vreodată. Poliţele şi valorile depuse la Banca Franţei n-au acoperire. Emisiune dumneavoastră de hârtie monedă nu vor face decât să accentueze prăbuşirea francului. În concluzie, excelenţă, rog să fiu plătit în aur. — Nu aveţi încredere în moneda Franţei? rosti Barbé-Marbois. — Este regretabil că institutul de emisiune al Franţei a încăput pe mâna unui grup de… aventurieri. — Monsieur Sunderland, zise ministrul ridicându-se galben de la birou, libertatea dumneavoastră de limbaj depăşeşte limitele permise. Vă rog să nu uitaţi că vă aflaţi în biroul unui ministru al Maiestăţii Sale Imperiale. Iar aventurierii de care vorbiţi sunt înalţi funcţionari ai statului. — Cu atât mai rău, excelenţă. — 1096 —

— Monsieur Desprez a fost numit de către împărat în consiliul de administraţie al Băncii Franţei. Richard cunoştea părerea lui Napoleon Bonaparte despre Desprez, căci avea în buzunar scrisoarea lui Talleyrand. Totuşi socoti că nu sosise momentul să forţeze nota. Barbé-Marbois era membru al Cabinetului, iar Desprez nu fusese încă revocat. Joseph Bonaparte, fratele împăratului, care prezida ad interim Consiliul de Miniştri era influenţabil, slab, incapabil să-şi facă o opinie personală ori să ia măsuri de îndreptare. Abia după înapoierea lui Napoleon la Paris criza îşi va găsi dezlegarea. Richard se ridică la rândul său de pe scaun, urmat de Lafont, care în tot timpul discuţiei nu scosese nici un cuvânt. — Mă tem că, zilele acestea, veţi asista, excelenţă, la o criză financiară de o gravitate excepţională. Urmările nu vor menaja pe nimeni. În ceea ce mă priveşte am conştiinţa împăcată. V-am prevenit. Richard salută, apoi se retrase. În trăsură, se aşeză lângă Lafont. — L-am băgat în sperieţi pe imbecil. Socotesc că după avertismentele mele, nu va mai îndrăzni să-l susţină pe Ouvrard. Lipsit de sprijinul Ministerului de Finanţe şi al Băncii Franţei, Ouvrard îmi va cădea neputincios în palmă. Atunci îl voi zdrobi definitiv… În ziua următoare, Richard declanşă a doua lovitură. Zvonuri abil răspândite de agenţii săi începură să circule insistent pe culoarele Bursei, în cafenele, în holurile băncilor, în saloane. Tezaurul se golise de bonurile încasatorilor generali de impozite, — 1097 —

Banca Franţei îşi epuizase fondurile în beneficiul companiei des Négociants Réunis şi al societăţii Ouvrard et Co. din Spania, care dispunea la discreţie de creditul statului. Cele două mari organe financiare ale Franţei, tezaurul şi banca, nu mai aveau în rezervă sau în garanţie decât poliţe spaniole cu scadenţe ipotetice. Ziarele, zdravăn strunite de cenzura imperială, strecurară totuşi informaţii, potrivit cărora Ouvrard avea de luptat în Spania cu grave dificultăţi financiare. Lafont plătise aceste articolaşe cu bani grei. Roadele nu întârziară. Panica financiară care dăduse în ultimele săptămâni semne ameninţătoare se dezlănţui brusc, căpătând proporţiile unei demenţe colective. Publicul luă cu asalt ghişeele Băncii Franţei, cerând preschimbarea bancnotelor în monedă-aur. Zvonurile lansate de agenţii lui Richard Sunderland se amplificară. Alimentate de adversarii regimului, denunţau incapacitatea guvernului, complicitatea împăratului şi a înalţilor demnitari, care ar fi golit tezaurul spre a-şi crea rezerve de aur înaintea invaziei armatelor inamice coalizate. Pentru a stăvili scurgerea aurului, consiliul de administraţie al Băncii Franţei hotărî să nu mai schimbe decât o singură bancnotă de cap de om. Măsura aceasta nu făcu decât să mărească panica. Cozi nesfârşite adăstau în faţa intrării băncii din Place de la Victoire. Încă din timpul nopţii, sute de oameni se postau înaintea clădirii aşteptând deschiderea ghişeelor. Spectrul inflaţiei şi al asignatelor mult hulite plutea iarăşi asupra Franţei. — 1098 —

În rapoartele trimise împăratului, Joseph Bonaparte scria alarmat: „Noaptea trecută am luat măsuri pentru a evacua din Place de la Victoire cinci sau şase sute de indivizi care se adunaseră spre a aştepta deschiderea băncii. În fiecare zi, armata e obligată să intervină spre a stăvili puhoiul de oameni care inundă toate străzile din preajma băncii…” iar mai târziu scria: „Aşteptăm piaştrii din Spania” … Ministrul Tezaurului Public mia declarat că nu are nici o grijă, deoarece piaştrii vor sosi în curând…” În acel moment Richard găsi de cuviinţă să dea a treia lovitură. La Bursă, agenţi acoperiţi oferiră spre vânzare numeroase pachete de acţiuni ale Companiei des Négociants Réunis, dând semnele unei mari panici. Oferta masivă îşi făcu efectul. Îngrijoraţi, apoi înspăimântaţi, cei mai mulţi deţinători ai acţiunilor des Négociants Réunis încercară să scape de ele la orice preţ. Scăderea lor bruscă avu repercusiuni şi asupra altor valori. Panica făcu boule de neige, luând proporţii nebănuite. În mai puţin de o săptămână mai multe bănci îşi suspendară plăţile. Victoria lui Napoleon la Ulm restabili în oarecare măsură încrederea în creditul statului. Dezastrul de la Trafalgar, urmat de zvonul intrării Prusiei în coaliţia încheiată de Austria, Rusia şi Anglia împotriva Franţei, determină o recrudescenţă a panicii. Disperat, Barbé-Marbois propuse reducerea salariilor cu douăzeci şi cinci la sută. Soluţia era — 1099 —

ridicolă. Cu asemenea economii nu se putea restabili echilibrul financiar. Falimentele se dezlănţuiră iarăşi. Comerţul avu la rândul său de suferit. Cei care cumpărau voiau să plătească în bancnote, iar vânzătorii nu acceptau decât monedă metalică. Restrângerea cheltuielilor lovi şi industria. În fiecare seară Richard primea raportul lui Jules Lafont asupra evenimentelor politice şi financiare ale zilei. Acţiunea sa, destinată să ducă la prăbuşirea lui Ouvrard, avea consecinţe marginale incalculabile. Parisul era târât într-un vârtej diabolic de falimente, panică, mizerie şi nenorociri. Richard îşi freca satisfăcut mâinile. — Acesta e numai prologul. În curând va veni şi rândul lui Ouvrard. Sfârşitul lui nu va întârzia. Richard se simţea puternic. Foarte puternic. Fusese deajuns să voiască ceva, ca Franţa să se zguduie până în temelii. Nu mai gustase demult această plenitudine, această satisfacţie de a se şti deasupra oamenilor de rând. Avea atâta încredere în propriile lui puteri, încât nici nu concepea că ar putea fi înfrânt de Ouvrard. De la Madrid, Robert scrise tulburat tatălui său: „Casa de Consolidare a fost declarată în stare de faliment. Lipsită de milioanele care-i soseau cu regularitate de la Paris, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentele. Ameninţată de a i se protesta poliţele scontate de Desprez la Banca Franţei şi sub presiunea băncii noastre din Paris, care a pretins imediata achitare a unor obligaţiuni ajunse la scadenţă, Casa şi-a suspendat plăţile. Edificiul clădit de Ouvrard cu atâta trudă, s-a — 1100 —

prăvălit peste noapte. În capitală domneşte consternarea. Prinţul Păcii nu mai ştie la ce sfinţi să se mai roage. Miniştrii au intrat în panică. Deţinătorii hârtiilor emise de Casa de Consolidare s-au pomenit fără veste că acestea nu mai au nici o valoare. Prosperitatea durată de Ouvrard pe temelii de nisip s-a năruit. Ieri de dimineaţă, Ouvrard a plecat val vârtej la Paris. În ajun a avut o lungă convorbire cu Prinţul Păcii, l-a făgăduit că va restabili situaţia de îndată ce va lua contact cu ministrul de finanţe al Franţei. Prinţului Păcii i s-au deschis însă ochii. Spre a potoli efervescenţa populară, a dat un comunicat prin care promite, ca şi Ouvrard, marea cu sarea. E însă cel dintâi care nu mai crede în aceste făgăduieli”. În ziua în care Ouvrard ajunse la Paris, Richard plecă la Madrid. Momentul era oportun pentru a obţine din partea guvernului spaniol, năucit de recenta lovitură, toate concesiunile posibile. Îndată după sosirea sa la Paris, Ouvrard convocă în şedinţă extraordinară pe membrii consiliului de administraţie al Companiei des Négociants Réunis. Séguin, Desprez, Vanlerberghe şi fraţii Michel se prezentară de grabă la sediul societăţii. Toţi erau maeştri în eşafodarea combinaţiilor necurate şi a afacerilor riscate. Desprez luă cel dintâi cuvântul. Arătă că tezaurul statului deţinea numai titluri inutilizabile, valori veroase şi poliţe destinate protestului. Combinaţia spaniolă se dusese de râpă. Banca Franţei avea nevoie de bani lichizi pentru — 1101 —

finanţarea aprovizionării armatelor napoleoniene, potrivit contractelor încheiate de furnizori cu Ministerul de Război. Din fericire, împăratul nu era la curent cu această situaţie. Se mai ridica o nouă dificultate. Uzina de armament Sunderland din Nantes sistase predarea materialelor de război. Reprezentanţii ei declarau ritos că nu aveau de gând să reia livrările, înainte de a fi se achita creanţele scadente. Ce era de făcut? Tot Ouvrard găsi soluţia. Să se exercite presiuni asupra lui Barbé-Marbois. Să i se ceară ultimele resurse ale Tezaurului: impozitele indirecte, taxele de vamă şi celelalte reţete mărunte. Ministrul va fi silit să susţină Compania, care deţinea monopolul subsistenţei armatei. A doua zi, Vanlerberghe făcu o vizită lui BarbéMarbois. — Compania este pe punctul de a se declara în încetare de plăţi. Dacă nu ne acordaţi un ajutor de douăzeci şi şase milioane franci, sistăm aprovizionarea armatei. În cazul că soldaţii vor muri de foame, dumneavoastră, excelenţă, veţi purta răspunderea. Barbé-Marbois răscoli cerul şi pământul şi făcu rost de fondurile cerute… — Trebuie să câştigăm timp, până la sosirea piaştrilor mexicani, declară Ouvrard asociaţilor săi. Avem contracte cu Baring, cu Hope, cu Sunderland. — Sunderland e suspect, zise Séguin. Vanlerberghe, să ceri lui Barbé-Marbois încă un ajutor! — Cât? — O sută de milioane. Să stoarcem tezaurul ca pe o — 1102 —

lămâie. După înapoierea lui Napoleon la Paris, nu ne vom mai face mendrele. Când Vanlerberghe ceru suta de milioane, ministrul de Finanţe crezu că i se deschide pământul sub picioare. De unde să le mai scoată? Terorizat de spectrul ruinei statului, Barbé-Marbois încercă să reziste. Desprez, care era de faţă, îi sugeră să cedeze lui Ouvrard impozitele indirecte, taxele de vamă şi fondurile de salarii. — Dacă încetăm aprovizionarea armatei, ştiţi ce ne aşteaptă, îi şopti Desprez. Temniţa ar fi cea mai blândă sancţiune. Ouvrard supralicită. — E imperios să ne sprijiniţi, excelenţă. Vă daţi seama, cred, că nu mai puteţi da înapoi. Ne-am angajat cu toţii pe un drum… — Care ne duce în faţa plutonului de execuţie, Monsieur Ouvrard, se văita ministrul, semnând ordinul cerut de nesăţiosul grup de asociaţi. În ciuda siguranţei pe care o afişa, Ouvrard era foarte îngrijorat. Piaştrii spanioli întârziau să sosească. Cu inima strânsă, citea depeşele venite de pe front. Se ruga lui Dumnezeu ca războiul să-l reţină pe împărat cât mai mult timp departe de Capitală. Înapoierea acestuia la Paris înainte de sosirea piaştrilor spanioli ar fi fost un dezastru. Ouvrard păstra totuşi o doză de optimism. Adversitatea nu-l îngenunchease niciodată. Era încredinţat că într-o dimineaţă va primi un mesaj care-i va anunţa sosirea — 1103 —

primului transport de piaştri într-un port francez sau spaniol. La 25 ianuarie 1806, zi neagră pentru el, Ouvrard primi două mesaje, care îi năruiră toate speranţele. Primul mesaj îi vestea rezilierea contractului încheiat cu regele Spaniei. Carlos al IV-lea binevoise să acorde bancherului Richard Sunderland-Beauclair, în exclusivitate, concesiunea exploatării zăcămintelor de metale preţioase din coloniile spaniole, precum şi dreptul de a dispune de piaştrii mexicani, în acord cu autorităţile mexicane. Al doilea mesaj, îngrozitor prin perspectivele sumbre pe care le deschidea, anunţa iminenta sosire a împăratului la Paris. După ce repurtase la 2 decembrie 1805 cea mai strălucită victorie din cursul carierei sale de războinic – Bătălia de la Austerlitz – Napoleon venea să facă ordine la el acasă.

— 1104 —

Capitolul douăzeci Pentru Richard Sunderland-Beauclair, 1806 avea să fie un an plin de încercări grele. Lovitura pusă la cale împotriva lui Ouvrard reuşise. Îşi înlăturase rivalul şi izbutise să i se acorde toate drepturile legate de concesiunea piaştrilor mexicani. Dar acest succes trebuia materializat. Comorile din Noua Spanie, din Căpitănia Generală a Caracasului, din viceregatele Grenadei, Perului şi al lui Rio de la Plata, erau încă departe. Spre a ajunge la ele, trebuia să străbată blocada navală engleză şi să evite atacurile piratereşti. Se ridicau şi alte dificultăţi. În Spania angajase peste două sute de milioane de franci, la care se adăugau împrumutul de patruzeci milioane de guldeni şi contravaloarea navelor şi armamentului furnizat armatei spaniole. Din aceste creanţe nu recuperase sub formă de piaştri mexicani decât circa o sută de milioane de franci, depozitate în tezaurul Băncii Manhattan din New York. Şi în Franţa situaţia sa era grea. Împrumutul acordat lui Napoleon pentru finanţarea expediţiei din Saint-Domingue nu fusese încă restituit. Pentru armamentul livrat armatei franceze, nu primise decât avansuri care totalizau mai puţin de patruzeci la sută din valoare materialului. Rezervele de aur ale Băncii Sunderland-Beauclair din Paris erau pe punctul de a se epuiza. Challais îşi continua activitatea numai datorită sprijinului — 1105 —

băncilor din Londra şi New York, controlate de casa Sunderland. Problemele financiare nu erau singurele care dădeau de lucru lui Richard. Către sfârşitul lui ianuarie, primi o scrisoare din Anglia. Amărât, deziluzionat, contele de Montorgueil se plângea de comportarea lui Henry Sunderland. „Este dureros că trebuie să vă scriu aceste rânduri. Comportarea din ultima vreme a fiului dumneavoastră, mă obligă să consider desfăcută logodna dintre acesta şi fiica mea. Uitând de rangul şi de înalta sa poziţie, se afişează cu fata unui miner, Margery Terril, pe care a instalat-o în locuinţa sa. Sunt câteva luni de când mi s-a adus la cunoştinţă această legătură. La început nu i-am dat importanţă. Îmi ziceam că orice tânăr are dreptul la unele aventuri, care să nu depăşească, bineînţeles, anumite margini. În timpul absenţei fiicei mele din Anglia, fiul dumneavoastră putea invoca o scuză. Singurătatea. Spre surprinderea şi consternarea mea Mr. Henry Sunderland a continuat să întreţină relaţii cu Margery Terril şi după înapoierea Lady-ei Sarah din Elveţia. Atitudinea sa m-a făcut să trag concluziile care se impun. Fiul dumneavoastră nu s-a mărginit numai la această ispravă. Intoxicat de ideile aşa-zise progresiste, a păşit pe calea «reformelor» în cadrul uzinei. Fără să-mi ceară încuviinţarea şi nesocotind obiecţiunile consilierilor săi, a redus orele de lucru, a înfiinţat cantine şi a construit locuinţe «igienice» — 1106 —

pentru muncitori. Cheltuielile sale nesăbuite au compromis beneficiile uzinei. Sunt informat că în cursul acestui an intenţionează să ridice un cartier nou pentru muncitori. Aceste nebunii nu pot fi tolerate. Dacă dumneavoastră nu sunteţi dispus a lua măsuri spre a pune stavilă cheltuielilor, mă voi vedea silit a cere justiţiei rezilierea unui contract care ameninţă să mă ruineze…” Richard rămase perplex. Când se contaminase Henry de aceste idei năstruşnice? Tocmai acum, când casa Sunderland avea nevoie de toate resursele sale, spre a face faţă crizei, fiul său aluneca pe panta absurdă a reformelor. Nu era decât o singură explicaţie. Henry moştenise deficienţa mintală a mamei sale. Se impunea să intervină neîntârziat. Va lua măsuri drastice. Trebuia să dea satisfacţie lui Montorgueil. La 10 februarie se îmbarcă pe „Empress of China”. După un ocol impus de starea de război dintre Anglia şi Franţa, acostă la Gravesend. Nu rămase decât două zile la Londra. În cursul scurtei sale şederi în capitala Angliei, inspectă banca Anglo-American. Sosirea sa neaşteptată stârni mare emoţie printre salariaţi. Se deprinseseră a vedea în el un fel de zeitate, de care nu se mai temeau fiindcă o ştiau foarte departe. William McFee îl primi cu dragoste. Raportul său de activitate întunecă însă bucuria revederii. — Acum câteva săptămâni am pierdut o mare afacere, rosti cu regret bătrânul. Un împrumut de un — 1107 —

milion pentru statul danez. A fost o luptă grea. Rivalii noştri declaraţi erau băncile Bethman şi Rüppel din Frankfurt. De concurenţa lor nu mă temeam. Pretindeau guvernului danez o dobândă de opt la sută faţă de şase la sută cât ceream noi. Negocierile erau aproape încheiate. În ultimul moment am avut surpriza să aflu că un nou concurent reuşise să ne înlăture, oferind Danemarcei condiţii mai bune decât ale noastre. Dobânda cerută de această casă era de numai patru şi jumătate la sută. — Hm! Şi care este numele casei? întrebă Richard iritat. Baring, Hope, Labouchère? — O firmă cu totul necunoscută, replică McFee dezolat. Casa Rotschild din Frankfurt. Richard se ridică brusc de pe scaun. — Vom discuta această chestiune, după înapoierea mea de la Cardiff. Trebuiesc luate măsuri, dragul meu McFee. Bătrânul irlandez suspină. — Eu nu mai sunt în stare în lupt. Am îmbătrânit. Abandonez… Richard îşi muşcă buzele. Aruncă o privire critică asupra lui McFee. Într-adevăr, se schimbase mult. Se cocoşase, umerii îi căzuseră, obrazul i se zbârcise ca o prună uscată, iar ochii aproape stinşi, îi lăcrămau din belşug. „Cu cine să-l înlocuiesc?” se întrebă Richard îngrijorat şi furios totodată. Trebuie să găsesc o soluţie. McFee nu mai e bun de nimic. Arată ca o mârţoagă care abia se mai ţine pe picioare. Nu e de mirare că această obscură casă… Rots… Rotschild… sau cum o mai cheamă, i-a suflat împrumutul danez. — 1108 —

Indispus, părăsi sediul băncii. Londra îi prilejuise o singură satisfacţie. Revederea lui Francis-Andrew. Fiul mai mare al Andreei împlinise doisprezece ani. Era tot atât de frumos ca şi maică-sa. Guvernanta, contesa de Vigneaux, nu mai contenea cu laudele. Un copil excepţional, inteligent, sensibil, talentat, curtenitor… Contesa era mai puţin încântată de Gerald, prâslea, care urma să meargă pentru întâia dată la şcoală. Avea o fire ciudată. Tăcut, închis în sine, liniştit, prea liniştit pentru vârsta lui. Era tot atât de inteligent ca şi FrancisAndrew. Dar deşteptăciunea lui nu putea fi pusă în valoare. Dacă ar fi fost mai puţin ursuz… — De ce Francis se mai află încă la Londra? întrebă Richard. L-aţi prelungit vacanţa? Chipul guvernantei se întunecă. Plecă privirile în pământ. Degetele-i frământau nervos batista de dantelă. — Voiam tocmai să vă vorbesc despre această chestiune, Monsieur, spuse ea cu un efort. — Vă ascult, Madame, o invită Richard intrigat. Ceva neplăcut? — Francis-Andrew a fost eliminat pe două săptămâni. Richard îşi încreţi sprâncenele. — Francis-Andrew, eliminat? Cu firea lui? Ce i se reproşează? Madame de Vigneaux grăi timid: — A spart capul unui copil. Richard începu să râdă. — Bine că e numai atât. Redeveni serios. Desigur, — 1109 —

Madame. Francis-Andrew nu trebuie încurajat. Prefer, totuşi, să aud că îşi bate colegii, decât să ştiu că e un mormoloc… Când rostise aceste cuvinte, îi fugise gândul la Henry. — Cauza pentru care s-a bătut, Monsieur, este oarecum… delicată. — Delicată? — Un grup de colegi ai lui Francis, zise Madame de Vigneaux, după ce se înarmă cu o mare doză de curaj, îi făceau mizerii… îi adresau cuvinte grele… L-au făcut… bastard. Sângele se scurse brusc din obrajii lui Richard. Chipul Andreei îi reveni în minte. „Bastard”! Andreea, plăsmuită de închipuirea lui, era îndurerată. Privirile ei încărcate de imputări îl mustrau tăcut. Şi conştiinţa lui îl mustra. Se simţea vinovat de neajunsurile întâmpinate de FrancisAndrew. Societatea îmbâcsită de prejudecăţi o tratase şi pe Andreea ca pe un paria. Mohorât, Richard se despărţi de guvernantă. Se închise în camera lui de lucru, poruncind majordomului să nu fie deranjat. Toată noaptea chibzui în faţa focului din cămin. Căuta o soluţie. Să cumpere un titlu princiar lui Francis-Andrew? La ce bun? Nici titlurile şi nici milioanele nu ar fi dezarmat răutatea oamenilor. Încercă să-şi imagineze suferinţele morale ale feciorului său. Madame de Vigneaux îi relevase sensibilitatea. Francis-Andrew… Bastardul Andreei de — 1110 —

Montenuovo… Prejudecăţile lumii erau de o stupizenie scandaloasă. Copiii zămisliţi de femeile măritate se bucurau de o stare civilă onorabilă chiar dacă tatăl ar fi altul decât cel legal. Soţul înşelat îşi asuma paternitatea şi aparenţele erau salvate. Andreea rămăsese credincioasă unui singur bărbat, care nu fusese în stare a-i legaliza situaţia. Pentru alesul inimii ei, fusese pildă de virtute şi credinţă. Societatea o respinsese. Copilul ei îi împărtăşea soarta. Şi el, Richard, nu era capabil de nimic. Milioanele lui nu puteau determina schimbarea concepţiei acestei lumi. A doua zi plecă la Cardiff. Pe măsură ce se apropia de punctul final al călătoriei, îi sporea mânia. Trebuia să facă ordine. La nevoie, va tăia în carne vie. Să ştie cu toţii cine era stăpânul. Intră în Cardiff după lăsatul serii. Asupra oraşului se lăsase o cortină de ceaţă grea, lăptoasă, opalescentă. — La uzină! porunci el vizitiului. Negura era atât de deasă, încât echipajul fu silit să parcurgă la pas restul drumului. În preajma orei opt, sosi la uzină. Nu-l supăra întârzierea. Ştia că va găsi pe cineva. Portarul nu-l recunoscu. Impresionat, totuşi, de trăsura cu şase cai, răspunse politicos: — Mr. Henry Sunderland nu este în fabrică. A plecat acasă acum o jumătate de oră. — Ai pe cineva care să mă conducă până la locuinţa sa? întrebă Richard. — 1111 —

Portarul îl privi bănuitor la lumina slabă a felinarului. — Cine sunteţi dumneavoastră? — Richard Sunderland. Portarul roti ochii. — Vă salut cu respect, sir. Cu îngăduinţa dumneavoastră, băiatul meu vă poate călăuzi. — Bine. Mai repede. — Tom! strigă portarul făcând semne cu felinarul spre ghereta sa. Tom! Vino mai repede, leneşule! Un băiat mărunţel, plăpând ca o umbră, se materializă în apropierea trăsurii. — Urcă-te lângă mine, porunci Richard. — Ai să conduci pe înălţimea Sa până la Mr. Henry acasă. — ’ţeles! răspunse dezgheţat băiatul, sărind în trăsură. — Câţi ani ai, Tom? îl întrebă Richard, ca să mai treacă timpul. — Zece ani, Mister. — Zece ani? Eşti băiat mare. Lucrezi şi tu în fabrică? — Oh, da. La topitorie. Tocmai am ieşit din schimb. Acum o oră a trecut şi Mr. Henry prin atelierul nostru. Era însoţit de Mr. Hutchinson. — A stat mult? — Daaa! de câte ori vine în atelier, stă mult cu noi, zise copilul, trăgându-şi nasul. E foarte cumsecade, Mr. Henry. Pleacă urechea la păsul fiecăruia. Se aude că vrea să ne mărească salariile. — Nu mai spune! — 1112 —

— Zice că o să ne reducă şi orele de lucru. — Aşa? — Toţi lucrătorii îl iubesc. Afară de Dick Swanson. Dar asta e altă poveste. Richard zâmbi curios. — De ce nu-l iubeşte Dick Swanson? — Eh, pentru un fleac. Cică din cauza lui Mr. Henry, Margery l-a lăsat pe Dick. Margery e fata lui moş Ben Terril, care lucrează la mină. Băiatul pipăi pernele de catifea, cuvertura de blană pe care Richard i-o aruncase peste picioare. — Nu cred că Mr. Henry e de vină în toată chestia asta, continuă el. Margery nu se mai putea mărita cu Dick, de vreme ce Dick a rămas olog. — De ce a rămas olog? — Fiindcă a căzut într-un cuptor înalt, împreună cu alţi şase oameni. Numai Dick a scăpat. Mr. Henry i-a făcut o pensie. Dar Dick e tot supărat, pe Mr. Henry… Se uită pe geam. Nu mai avem mult. Ocolim la dreapta, pe drumul mărginit de copaci. Intrăm în pădure şi… am ajuns. Însă călătoria dură mai bine de o oră. Vizitiul nu cunoştea drumul şi Tom trebuia să scoată mereu capul pe portieră, spre a-i da indicaţii. Aproape de ora zece, opriră în faţa pavilionului de vânătoare, locuit de Henry. „Bietul băiat! cugetă Richard. În ce sălbăticie trăieşte. Cred că i s-a urât cu singurătatea. Nu e de mirare că s-a încurcat cu o femeie. Dar acum să-i facă vânt. Îl conving eu să lichideze. La nevoie îl iau la Londra. Balerinele de la Operă îl vor lecui de dragoste. — 1113 —

Nu voi fi prea sever cu el. Acum îmi dau seama, că nu e prea vinovat… Iar cu Montorgueil, aranjez eu lucrurile…” Coborî din trăsură. — Tom, poţi să te întorci pe jos până la tine acasă? întrebă el, scoţând din buzunar cinci şilingi şi strecurându-i în palmă. — Sigur, Mister, zise băiatul căscând ochii la piesele care luceau la lumina felinarelor. Bună seara, Mister! Se topi ca un spiriduş în ceaţă. Se temuse că bătrânul gentlemen s-ar putea răzgândi, luându-i banii. „Îl cheamă Tom, sau Puck?” zâmbi Richard cu voie bună. Ciocăni cu putere în uşă. Îi deschise un valet tânăr. — Mr. Henry Sunderland e acasă? — Da, Sir. Pe cine să anunţ? — Nu e nevoie să mă anunţi. Sunt Richard Sunderland. Pe unde o iau ca să ajung la Mr. Henry? — Pe scări, în sus, Sir, zise valetul. Era suficient de stilat spre a nu lăsa să i se citească pe faţă înfricoşata-i uimire. Pe palierul primului etaj, a doua uşă la dreapta, Sir. Richard urcă scările. Ciocăni în uşă. — Intră, auzi el glasul lui Henry. Richard deschise uşa şi pătrunse zâmbitor într-un salonaş, transformat în cameră de lucru. Imaginea „a rămâne trăsnit” e prea puţin plastică, spre a sugera expresia de penibilă surprindere aşternută brusc pe chipul lui Henry. — Nu te aşteptai să mă vezi! rosti jovial Richard, — 1114 —

aruncându-şi mănuşile şi pălăria pe un scaun. — Bună seara, Sir, bolborosi Henry, uitând să-l ajute a-şi dezbrăca mantaua. Vă mărturisesc, nu mă aşteptam… Trezindu-se parcă din transă, îi luă blana grea, şi o puse cu grijă în fotoliu. — Cu ce mă tratezi, băiete? Sunt rebegit. E un eroism să călătoreşti pe asemenea vreme. — Un ceai, Sir, sau un pahar de gin? — Aş prefera un grog fierbinte. — Aţi cinat? — Nu încă. Şi te previn. Mi-e o foame de tigru. Richard se adânci într-un fotoliu. Aruncă o privire circulară prin încăpere. — Eşti drăguţ instalat, zise el frecându-şi mâinile, ca să şi le încălzească. Nu e luxos. Dar are multă intimitate. Henry sună din clopoţel. Apoi se răzgândi. — Prefer să dirijez personal preparativele. Fără să aştepte încuviinţarea tatălui său, ieşi pe uşă. Richard atribui emoţiei, starea de agitaţie a lui Henry. „Sunt ani de când nu ne-am mai văzut. E firesc să fie tulburat.” Henry se înapoie după zece minute. Obrajii săi erau aprinşi. Ochii îi străluceau. — În curând se va servi cina, Sir. Grogul soseşte îndată. Se îndreptă spre un dulap din care scoase o sticlă cu whisky şi două pahare de cristal. — Îmi permiteţi să vă ofer mai întâi un whisky? — 1115 —

— Fie, zise Richard binevoitor. Îl înduioşa tinereţea lui Henry. Se făcuse mai drăguţ. Mustaţa pe care şi-o lăsase, îi îndulcea expresia feţii. — Îţi stă bine mustaţa, Henry. Acesta zâmbi fără să răspundă. După ce valetul aduse grogul, Richard ridică paharul în sănătatea fiului său. Sorbi apoi câteva înghiţituri. — Henry, am venit la Cardiff, spre a discuta cu tine. Anumite chestiuni, spuse el cu seriozitate. Le las după cină. Până atunci, spune-mi câte ceva despre tine. Orele care urmară fură cele mai penibile din viaţa lui Henry. Este greu să vorbeşti îndelung despre persoana ta, fără să spui nimic esenţial. Ochii inchizitoriali ai tatălui său păreau să-i citească cele mai ascunse gânduri. Pentru Henry privirile acestea erau mai chinuitoare decât cele mai rafinate instrumente de tortură. Se lansase într-un monolog fără cap şi fără coadă. Un model de incoerenţă. În sufletul lui Richard încolţi iarăşi compătimirea. Compătimire şi o doză de dispreţ. Caracterul slab, incoerent al lui Henry, nu se dezminţea. „A rămas acelaşi imbecil timid, îşi zise el. Dacă nu l-aş fi lăsat de capul lui, nu ar fi făcut atâtea năzbâtii.” În timpul cinei, Henry abia se atinse de mâncare, înghiţea cu noduri puţinele îmbucături. Privirile tatălui său continuau să-l terorizeze ca nişte instrumente de tortură. Deşi nu era prea cald, picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea. Emoţia şi teama îl storceau de transpiraţie, ca în toiul verii. După cină, — 1116 —

care fu pentru el un adevărat calvar, trecură în salonaş, unde li se serviră lichiorurile. Richard sorbi un Curacao parfumat. Îşi sprijini apoi coatele de masă, împreunându-şi vârfurile degetelor. — Şi acum, să stăm de vorbă, Henry. Ca doi bărbaţi care nu au nimic a-şi ascunde. Introducerea era de natură să sporească îngrijorarea fiului său. — Ia loc, Henry. Şi acum, iată despre ce e vorba. Mi s-a adus la cunoştinţă că, în ciuda voinţei mele, ai amânat sine die căsătoria ta cu Lady Sarah. — Să vedeţi… — Nu mă întrerupe. Am fost informat despre starea sănătăţii logodnicei tale. Ştiu că afecţiunea ei de ochi l-a obligat pe contele de Montorgueil să amâne data căsătoriei. Dar mai ştiu că între timp Lady Sarah s-a vindecat. — În parte, Sir. E aproape oarbă. — Acesta e motivul pentru care te-ai afişat cu o femeie oarecare, în dispreţul cuvântului dat viitoarei tale soţii? Henry se înroşi până în vârful urechilor. — Nu m-am afişat cu nimeni, Sir. E o calomnie. — Nu-mi place să mi se ascundă adevărul. Nu te condamn fiindcă ai o legătură sentimentală oarecare, în pofida obligaţiilor tale faţă de Lady Sarah. Nimeni nu îţi pretinde să te păstrezi imaculat până la nuntă. Eu sunt ultimul care aş face-o. Pretind însă în numele decenţei, să te comporţi astfel, încât să nu te compromiţi… Voi reveni asupra acestei chestiuni. Henry respiră adânc. Căpăta în sfârşit un răgaz. — 1117 —

— Mi s-a mai adus la cunoştinţă, continuă Richard, că ai iniţiat în uzină o serie de reforme, care au făcut pe mulţi dintre colaboratorii tăi să se îndoiască de integritatea ta mintală. Cheltuieli inutile pentru muncitori… Henry avu o străfulgerare de revoltă. — Răuvoitorii v-au informat greşit, Sir. Legea votată de Parlament în 1802, din iniţiativa lui Sir Robert Peel, ne-a impus anumite măsuri sanitare. Ateliere văruite, ferestre în număr convenabil, dormitoare separate pentru ucenicii de sexe deosebite, prescripţiuni relative la durata zilei de lucru pentru minori… — Aceeaşi lege te-a obligat să construieşti locuinţe şi cantine pentru muncitori? întrebă Richard cu ton îngheţat. — Nu m-a obligat legea ci omenia. Dacă aţi cunoaşte condiţiile în care locuiesc, aţi fi de acord cu mine. Colibe infecte, neîncăpătoare, pe jumătate îngropate în pământ. Bolile îi seceră. Adeseori nu mai ştiu cum să acopăr absenţele personalului. David Dale din New Lanark a angajat într-o zi echipajul unui vas naufragiat pentru a-şi înlocui muncitorii răpuşi de molime şi mizerie. Vă închipuiţi ce rezultate a obţinut, folosind această mână de lucru… Construind locuinţe igienice, am reuşit să zăgăzuiesc în parte bolile. Richard aspiră o priză de tutun. — O întrebare. Cu ce fonduri ai construit locuinţele? — Am reţinut douăzeci la sută din beneficiul net. Cheltuielile urmează a fi recuperate din chirii… — Cui ai cerut autorizaţie? Contelui de Montorgueil? Mie? Ştii prea bine că uzina nu este numai a mea. — 1118 —

Henry făcu un gest de nerăbdare. — Eram convins că Montorgueil nu va obiecta. Nici nu am avut ocazia să-i cer autorizaţie. Când am început lucrările, contele se afla în Elveţia, cu Lady Sarah… Richard clătină cu tristeţe din cap. — Ţi-am încredinţat un post de mare răspundere, fără să mă gândesc că nu erai îndeajuns de pregătit… E greşeala mea, Henry. Nu numai că ai depăşit mandatul, dar ai semănat sămânţa unor discordii viitoare între noi şi muncitori, l-ai încurajat să-şi sporească pretenţiile… Muncitorii sunt ignoranţi, brutali, lipsiţi de orice simţământ uman. Nu-i stăpâneşti decât cu biciul. — Eu am încredere în forţa convingerii, Sir. — Prefer forţa pumnului, Henry… În sfârşit, voi restitui lui Montorgueil beneficiile de care l-ai lipsit, angajându-te în aceste lucrări inutile. Şi aceasta tocmai acum, când am atâta nevoie de bani. Hm! E inutil să-ţi vorbesc despre nevoile casei noastre. Nu te pricepi decât să legi idile cu fetele minerilor… Şi să deturnezi fondurile, construind locuinţe pentru nişte… nevolnici. Henry încearcă să se apere. — Cred că vă pripiţi, Sir, judecându-mă atât de aspru. Nu sunt singurul care am încercat să îmbunătăţesc viaţa muncitorilor. Sir Robert Peel, Robert Owen, Bentham, Howard… — Robert Peel e un parvenit, dornic să-şi asigure un loc în Parlament, flatând muncitorimea, speculându-le voturile… Ceilalţi sunt nişte utopişti caraghioşi… Noi — 1119 —

n-avem timp să facem filantropii Henry. Alta e menirea casei Sunderland-Beauclair. Henry nu răspunse. Cu capul plecat, fixa cu încăpăţânare covorul. — Voi lua măsuri, continuă Richard după câteva momente de gândire. Prima – o bănuieşti, cred – este imediata suspendare a construcţiilor de locuinţe. Banii îi vom folosi în alte scopuri. A doua măsură te priveşte personal. Voi fi nevoit să-ţi numesc un adjunct cu puteri speciale, care să te cenzureze. Regret că trebuie să-ţi ştirbesc autoritatea. Dar nu-mi rămâne altă alternativă. A treia măsură se referă la Lady Sarah. Mâine vom face o vizită contelui De Montorgueil. Tustrei vom fixa data nunţii tale cu Lady Sarah. Henry se ridică de pe scaun. Palid, încordat, cu pumnii încleştaţi, rosti răguşit: — Nu pot să vă însoţesc, Sir. Richard ridică privirile asupra fiului său. — Nu te înţeleg! — Repet, Sir. Nu pot să vă însoţesc. Richard începu să clocotească. — Expresia nu pot, îmi este necunoscută. Nu o folosesc şi nu o accept nici din partea ta. Orice împotrivire e de prisos. Mâine mergem la contele de Montorgueil. — Imposibil, Sir, exclamă Henry exasperat. Nu vreau să mă însor. Richard îl privi cu asprime. — Eşti prea vârstnic ca să folosesc harapnicul. Am însă alte mijloace. — 1120 —

Disperat, Henry exclamă: — Uitaţi, Sir, că sunt şi eu om. — În primul rând eşti fiul meu. Îmi datorezi ascultare. Dacă-mi nesocoteşti porunca, te expediez în Statele Unite. Şi te previn că am puterea s-o fac. — Sunt în Anglia, într-o ţară liberă! se răzvrăti Henry. Pot să trăiesc ca un simplu particular. Richard zâmbi sarcastic. — Şi mă rog, cu ce ai să trăieşti? — Am prieteni. Îmi vor da o mână de ajutor. — Crezi? Vor face colectă? Să-ţi asigure traiul? Eşti naiv, băiete. Bunii dumitale prieteni, lorzii şi conţii de la Jockey Club îţi dau atenţie numai fiindcă eşti fiul meu. Numai fiindcă ai la spate milioanele lui papa. În ziua când voi ridica mâna şi se va şti că nu eşti decât un simplu ins, vor uita că te-au cunoscut vreodată. Ce ce-ţi vei câştiga viaţa, simpluţul meu domn! Dând lecţii de engleză? Sau făcând pe preceptorul unui năzuros şi răzgâiat mic lord? Dacă, bineînţeles, vei fi acceptat să fii slugoi într-o casă mare! — De ce mă umiliţi, Sir! bolborosi Henry. — Nu te umilesc. Îţi înfăţişez realitatea. Ca să ştii ce te aşteaptă… Şi acum, îţi ordon pentru ultima dată. Mâine mă vei însoţi la contele de Montorgueil. Îi vei cere scuze… — Este inutil să continuaţi, îl întrerupse Henry sfârşit. Nu mă pot căsători cu Lady Sarah, fiindcă… — Fiindcă? — …sunt însurat. În cameră se aşternu o tăcere grea, de plumb. Richard încremenise, cu mâinile încleştate pe — 1121 —

braţele fotoliului. Henry avea impresia că se învârteşte casa cu el. Simţea un mare gol în stomac, în momentele de criză, Richard ştia să-şi strunească nervii. Ieri Georgina… azi Henry… îi venea să înnebunească. Dar se stăpânea. Se stăpânea cu toată puterea voinţei lui. Cu un calm care distona cu electricitatea din atmosferă, întrebă: — Şi cine e nevasta ta? Fata minerului? — Da, rosti Henry doborât de emoţie. O cheamă Margery. E o fiinţă minunată. Richard clătină uşor din cap. — Iată, dar, explicaţia construcţiilor de locuinţe. Hm! Ţie nu ţi-ar fi trecut aşa ceva prin minte… Îşi turnă un pahar de curaçao. Te-ai însurat cu fata unui muncitor. Idiotule! Ai băgat calul troian în sânul familiei. Se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe prin cameră. Deodată, se opri în faţa fiului său. Nici o căsătorie nu e eternă. Vei divorţa. Ne va costa bani şi timp. Dar lucrurile se vor aranja. Mâine vom trimite la Londra după avocatul Rowlandson. Henry voi să spună ceva, dar se abţinu. Şovăielile lui nu scăpară lui Richard. — Sir, rosti Henry aproape în şoaptă. Trebuie să vă mărturisesc motivul pentru care nu pot divorţa… Margery mi-a… dăruit un copil… L-am recunoscut înainte de căsătorie. Richard aspiră adânc. Lovitura aceasta suplimentară îl năucise. Cu un efort, izbuti să-şi recâştige aparent calmul. Era asemenea unui înotător surprins de furtună în mijlocul mării. Valurile îl izbesc pe rând. După fiecare tăvălug de apă, care-l îngroapă — 1122 —

sub masa sa înspumată, scoate capul la suprafaţă, trage aer în piept şi cu curajul disperării, se pregăteşte să înfrunte valul următor. Ce lovitură îi mai pregătea fiul său? Uite ce a ştiut „timidul” să facă! Henry vorbi iarăşi. De data aceasta, cu un ton în care se desluşea o furie crescândă şi o hotărâre nestrămutată. Furia şi hotărârea timidului încolţit. — Îmi iubesc copilul şi soţia, Sir. Până acum, am ascuns această legătură pe care am legalizat-o numai de curând. Am vrut să vă cruţ. Să vă scutesc de o neplăcere… Dar m-aţi silit să vorbesc. Aţi aflat adevărul. Pentru copilul şi soţia mea sunt gata să fac orice sacrificii. Să îndur mizeria. Să muncesc din greu. Să mă expatriez. Dacă mă izgoniţi, voi găsi un mijloc de trai. — De ce nu te faci miner! rosti Richard cu dispreţ. — Şi aşa se pot câştiga bani. — Ai dreptate. Diplomele de la Oxford îţi vor folosi de minune în această profesie. Richard persifla, rănea, sfâşia, cu glasul său batjocoritor, cu privirile sale cumplit de ironice. Îşi dădea seama însă, că pierduse bătălia. Era prea lucid spre a-şi mai face iluzii. Fata minerului reuşise să-i îmbrobodească fiul. Îl prinsese bine în mreje… Richard şi-o închipuia diabolic de frumoasă şi de inteligentă. Numai un astfel de aliat putea insufla lui Henry curajul de a-şi înfrunta tatăl. Ce-i rămânea de făcut? Să-şi alunge fiul, să-l lase pe drumuri, să-l zdrobească?… Henry era primul său vlăstar. Moştenitorul titlului şi viitorul şef al casei Sunderland. Robert, diplomatul familiei, era mai capabil?… Ori — 1123 —

Charles, nevropatul?… Copiii Andreei erau prea nevârstnici spre a-şi afirma personalitatea. Caracterele se făuresc, se cristalizează abia mai târziu. Richard înţelesese demult un mare adevăr. Nu-ţi alegi copii… Bun sau rău, Henry era fiul său mai mare. Avea datoria să-l salveze din mâinile acelei femei. Va lupta împotriva ei fără să-şi aleagă mijloacele… Adoptă o nouă tactică. Afectând o emoţie puternică, provocată aparent de destăinuirile fiului său, i se adresă cu ton ceva mai binevoitor: — Pot să văd copilul, Henry? O speranţă scânteie în ochii acestuia. — Cu adevărat? Vreţi să-l vedeţi, Sir? — Băiete, renunţ să mă războiesc cu soarta. Îl lăsa să creadă că era pe punctul de a accepta inevitabilul. Dacă ar fi fost mai perspicace, Henry ar fi primit cu îngrijorare revirimentul tatălui său. — Cum îl cheamă? întrebă Richard. — Benjamin-Richard-Henry. — Te-ai gândit, văd, şi la mine. — Şi la străbunicul, zise Henry, care începuse să se însenineze. Atenţia îl înduioşă pe Richard. — Aş vrea să-l văd, zise el. Henry jubila. — Permiteţi-mi să vă conduc, zise Henry. E în camera de alături. Richard îşi urmă fiul într-o încăpere vastă, cu ferestre înalte, ogivale. În fundul camerei se afla un leagăn alb, cu perdeluţe de dantelă, vegheat de o fată foarte tânără, slăbuţă, plăpândă, cu ochi mari, — 1124 —

sperioşi. Pe obraji avea încă urme de lacrimi. Richard înţelese că soţia fiului său ascultase întreaga discuţie. — Dumneata eşti Margery? întrebă el cu un ton brusc, autoritar. Tremurând, tânăra femeie făcu o foarte neîndemânatecă reverenţă. — Da, Sir, rosti ea cu glas stins. Richard se apropie de leagăn. Ridică perdeluţele, în vreme ce mama schiţă instinctiv un gest neterminat în apărarea copilului. „Mă pândeşte tigroaica, îşi zise Richard urmărindu-i cu coada ochiului reacţia. Îşi închipuie că vreau să-i răpesc puiul…” — Câte luni are? întrebă el, întorcându-se spre Henry. — Zece, Sir. — E prea mic pentru zece luni. Examină critic mogâldeaţa sfrijită şi negricioasă din leagăn. „Urât copil”, gândi el cu dezgust. Fără să arunce o privire lui Margery, se înapoie în salonaş. — În seara asta să-mi pregăteşti un pat, jos, în sufragerie, porunci el lui Henry. Mâine vom sta de vorbă. În orice caz, aici la Cardiff, nu mai ai ce căuta, în situaţia actuală e imposibil să continui a colabora cu Montorgueil. Cea mai nimerită soluţie e să mă însoţeşti la Paris. Nu te împiedic să-ţi iei nevasta şi copilul. În definitiv, ei alcătuiesc noua ta familie. Mă tem numai, că vei regreta, într-o zi… Lui Henry i se umeziseră ochii. — Nu ştiu cum să vă exprim recunoştinţa mea, Sir. — 1125 —

Mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Dacă aţi şti câte nopţi am vegheat, gândindu-mă cum veţi primi vestea căsătoriei mele cu… Margery. Richard se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, apoi se întoarse spre fiul său. — Nu sunt absurd, Henry. Aş fi preferat, totuşi, să nu calci pe urmele Georginei. A doua zi, Richard trimise un mesaj lui Robert. Îl poftea să se prezinte de îndată la Cardiff. Atribuţiile sale în capitala Spaniei aveau să fie preluate provizoriu de către Jules Lafont. În cursul aceleiaşi zile, făcu o vizită lui Montorgueil. Întrevederea dintre cei doi bărbaţi fu plină de peripeţii. Contele de Montorgueil îl primi cu răceală. De la primele cuvinte declară că este hotărât să-şi reia libertatea de acţiune. Ofensa adusă de Henry Sunderland casei sale era de neiertat. Lady Sarah ajunsese obiectul de discuţie al întregului comitat. Montorgueil declară cu emfază că greşeala fusese a lui. N-ar fi trebuit să pună temei pe cuvântul lui Richard şi al fiului său. Richard nu se formaliza. Diplomatic, îşi declină responsabilitatea, relevând că nu era vinovat de incartada fiului său. Intenţiile lui fuseseră curate. Militase pentru cimentarea legăturilor dintre casele Montorgueil şi Sunderland-Beauclair printr-o căsătorie a copiilor lor. În ceea ce îl privea, era hotărât să repare greşeala fiului său. Montorgueil îl privi nedumerit. Marchizul de Beauclair intenţiona să se însoare cu Lady Sarah? Richard declară că era gata să ceară mâna Lady-ei — 1126 —

Sarah pentru Robert, cel de-al doilea fiu al său. Contele ridică de formă unele obiecţiuni. Propunerea îl ispitea. Richard făcu un elocvent elogiu diplomatului familiei. Spuse că era grande de Spania şi că regele Carlos al IV-lea îl decorase personal cu ordinul „Lâna de aur”. Pentru Montorgueil, argumentul fu hotărâtor. Când o revăzu pe Sarah, Richard acordă circumstanţe atenuante lui Henry. În ultimii ani se urâţise şi mai mult. Părea că timpul se înverşunase a o îmbătrâni înainte de vreme. Ochii întredeschişi, consecinţă a vederii defectuoase, erau subliniaţi de cearcăne negre şi de riduri subţiri, ca o pânză de păianjen. Nasul i se cocârjase, iar bărbia colţuroasă, pătrată, o luase înainte, ca falca inferioară a unui buldog. Lady Sarah abia împlinise douăzeci şi opt de ani, dar arăta de patruzeci. Gestul lui Henry Sunderland, care-i preferase o fată vulgară, din popor, o înăcrise şi mai mult, o exasperase. O îngrozea gândul că va rămâne fată bătrână. Tragedie împărtăşită şi de Sandra, căreia Montorgueil nu-i îngăduia să se căsătorească înaintea surorii mai mari. Sandra împlinise douăzeci şi unu de ani. Toată gama de seducţii refuzate de natură Lady-ei Sarah, împodobeau fiinţa Sandrei. În aprilie sosi şi Robert la Cardiff. În bagajele sale se aflau la loc de cinste pergamentele ce-i confereau grandezza şi colanul „Lânii de aur”. Diplomatul familiei nu-şi dezminţi nici de data aceasta reputaţia. Spre deosebire de Henry care nu se pricepea niciodată să-şi ascundă dezgustul faţă de Lady Sarah, — 1127 —

Robert fu un model de curtenie. De la prima sa vizită la Montorgueil Castle, captivă pe conte şi pe fetele sale. Numai prin prezenţa lui, reuşi să înlăture divergenţele dintre cele două familii. Richard Sunderland şi proaspătul candidat la mâna Lady-ei Sarah, acceptară să fie găzduiţi la castel. Până la sosirea lui Robert din Spania, Richard avusese timp să se documenteze asupra situaţiei şi atmosferei din uzină. Alegerea unui nou director îi dădu multă bătaie de cap. Avea la îndemână doi oameni. Pe William Track, predecesorul lui Henry şi pe Herbert Hutchinson, directorul administrativ. Priceperea lui Track în domeniul tehnic era deasupra oricărei aprecieri. Energic, întreprinzător, cu spirit de iniţiativă, ar fi fost un excelent conducător. Devotamentul său faţă de contele de Montorgueil şi ostilitatea abia deghizată pe care o arătase lui Henry, pledau însă în defavoarea sa. Richard voia să aibă la conducerea uzinei un om de credinţă. Herbert Hutchinson habar nu avea de tehnică. Nu aprofundase niciodată procesul de fabricaţie. În schimb, problemele financiare erau de domeniul său preferat. Richard îl aprecia pentru căldura cu care îmbrăţişa cauza casei Sunderland. Herbert Hutchinson fu înscăunat la conducerea uzinei. Această consacrare stârni gelozia şi mânia lui Track, care-şi prezentă demisia. Se ştia indispensabil. Graţie lui fabrica ajunsese la dezvoltarea actuală. Era sigur că Richard Sunderland îi va solicita să-şi continue colaborarea, atât de utilă întreprinderii. Pe vremuri, aşa procedase cu contele de Montorgueil, — 1128 —

care plecase steagul. Spre surprinderea sa, Richard Sunderland reacţionă altfel. Calm, aprobă demisia, oferindu-i spre consolare o primă de cincizeci de lire sterline. — Nimeni nu e indispensabil, rosti Richard, în vreme ce îşi aşternea apostila pe cererea lui Track. Îi trimise totuşi vorbă prin Hutchinson că era dispus să-l reprimească oricând, dar cu un salariu sensibil inferior, deoarece vremurile erau grele şi impuneau economii. Oferta echivala cu o insultă. Track o respinse cu dispreţ. Încântat că scăpase de un rival periculos, Hutchinson nu încercă să-i schimbe hotărârea. Mulţumit că făcuse ordine, Richard hotărî să plece la Londra în prima săptămână a lunii mai. Urma să fie însoţit numai de Henry şi soţia acestuia. Contele de Montorgueil stăruise ca Robert să rămână la Montorgueil Castle. Se temea să nu-l scape şi pe el din mână. Richard acceptă să-şi lase fiul zălog. Datora această satisfacţie contelui, după neplăcerile pe care i le făcuse Henry. De comun acord, viitorii cuscri fixară data căsătoriei la 1 iulie. Până atunci, Richard avea de gând să rămână la Londra. Reorganizarea băncii din City, impusă de retragerea lui McFee, cerea oarecare timp… Înainte de a pleca la Londra, Margery făcu o ultimă vizită părinţilor ei, care se mutaseră de curând întruna din locuinţele clădite de Henry. Era fericită că lucrurile se încheiaseră cu bine. Henry o idolatriza. Mr. Richard Sunderland fusese un adevărat gentleman. Din ziua în care acceptase căsătoria fiului — 1129 —

său mai mare, se comportase faţă de Margery cu răceală, dar în limitele celei mai politicoase corectitudini. Pretinsese un singur lucru. În prezenţa lui şi în lume, să se renunţe la vulgarul diminutiv Margery şi să se revină la numele de Margaret. Şi Henry şi Margery se învoiseră cu dragă inimă. Li se cerea atât de puţin… În sânul familiei Terril, vizitele lui Margery erau prilej de bucurie, manifestată însă sobru, aşa cum se cuvine într-o casă de puritani. Şi părinţii, şi fraţii, şi surorile, ştiau că numai datorită influenţei ei li se îmbunătăţise viaţa. În ziua în care se aflase în uzină înlocuirea lui Henry Sunderland, consternarea muncitorilor fusese mare. — Îl schimbă fiindcă a luat măsuri în folosul nostru… — Şi fiindcă s-a însurat cu o lucrătoare… — Să vedeţi ce-o să ne mai stoarcă Hutchinson… — O să se revină la vechea zi de lucru de şaisprezece ore. — Şi la schimbul de douăsprezece ore la furnalele înalte. — Hutchinson n-o să ne mai construiască locuinţe noi… — În schimb, o să facă avere. — Când o să mai avem parte de un om bun ca Mr. Henry? — Ei vezi! Ăsta e marele vostru păcat, le spunea Dick Swanson care se deprinsese a-şi târî piciorul de lemn. Aşteptaţi totul de la bunăvoinţa stăpânilor. Dacă vreţi drepturi, daţi-le patronilor la cap şi — 1130 —

cuceriţi-vă drepturile. Dărâmaţi castelele, parcelaţi parcurile, împărţiţi domeniile… Ştiţi cu toţii ce s-a întâmplat în Franţa. N-aţi tras însă nici o învăţătură… — Mai ţine-ţi gura, Dick! Dacă te aud oamenii legii… — Care legi? Legi făcute de ei, pentru ei? Legi cu care ne strivesc pe noi, ca să trăiască ei bine?… Treziţi-vă odată!… Loviţi cu sete! Luaţi-vă singuri dreptatea, dacă ei nu vor să v-o dea!… Şi Dick pleca, târându-şi piciorul, în vreme ce oamenii priveau în urma lui, clătinând nedumeriţi capul… Când Margery bătu în uşa casei părinţilor ei, se înserase. Toată familia se afla adunată în jurul mesei lungi din bucătărie. Optsprezece guri înfulecau din ciorba de peşte ce fumega în blide. Intrarea ei nu întrerupse cina. Şi Dick Swanson se afla de faţă. Deşi Margery îi restituise inelul de logodnă, Dick continua să calce din când în când pragul casei Terril. Pe Margery nu o uitase. Dragostea lui nu avea să se stingă niciodată. Dick era un om dintr-o bucată. Nu condamnase gestul tinerei fete. Îşi dădea seama că un infirm nu poate năzui la mâna celei mai frumoase fete din Cardiff. Nu aprobase însă căsătoria ei cu Henry Sunderland. — Omul ăsta nu e pentru tine, îi spusese el într-o zi. Nu e din lumea ta. Eşti muncitoare. El e domn. Crezi că o să cadă vreodată bariera asta dintre voi? Aş vrea să te facă fericită, Margery. Dar sunt sigur că nu va reuşi. Nu va reuşi, fiindcă nu stă în puterea lui. — Henry mă iubeşte, susţinuse ea. — Cred că te iubeşte. Altfel nu te-ar fi cerut în — 1131 —

căsătorie. Nu ştie însă la ce se înhamă. Lumea lui îl va privi cu duşmănie, iar pe tine te va ocoli ca pe o capră râioasă. Şi bătrânul Terril împărtăşise temerile lui Dick. — Vai de biata Margery! Cine ştie ce o mai aşteaptă! se plânsese el într-o seară nevestei sale. Bridget îl repezise furioasă: — Acum, pun’te şi tu pe cobit! Ce vrei s-o aştepte? O să fie fericită, o să aibă bani, trăsură, casă mare şi mâncare din belşug. — Bărbatul ei o s-o dispreţuiască. Niciodată n-o să uite că Margery e fată de miner… Da, da! N-o să uite. La urma urmei, ce sunt eu faţă de el? O cârtiţă care scobeşte pământul! Ehe să nu te pomeneşti într-o zi că-ţi vine fata plocon de la oraş. Cu copil cu tot. — Frumos îi mai urezi! — Ştiu la ce trebuie să mă aştept… Când Margery vesti familiei şi lui Dick apropiata ei plecare la Londra, frunţile tuturor se întunecară. — Vasăzică, te pierdem, fetiţă, exclamă Bridget. Emoţionată, bătrâna se străduia să înghită un nod, care i se urcase în gâtlej, dându-i ghes să plângă. — Pleacă după fericire! mormăi în farfuria lui bătrânul Terril. Auzi!… Londra!… — O să aibă rochii frumoase… interveni una din fete… O să se plimbe prin locuri minunate. — Tacă-ţi gura, mucoaso! o repezi Terril. Ce ştii tu? Ai fost pe acolo? — N-am fost. Dar l-am auzit pe Josh când a venit de la Londra ca să-şi vadă părinţii. — Care Josh? Nenorocitul ăla care a zvârlit — 1132 —

târnăcopul de miner, ca să se facă slugoi în Capitală? Bătrânul izbi cu pumnul în masă. — Mă îneacă plânsul, Dick, când mă uit la Margery. Cică e măritată. Dar eu, tatăl ei, nu mi-am îmbrăţişat niciodată ginerele. Şi pe copil, abia dacă l-am zărit o dată, pe furiş. M-a luat Margery la ea acasă, ca să mi-l arate. Nici n-am apucat să-l văd bine. Am fugit ca să nu dea taică-său peste mine. Mi-era frică de parcă aş fi săvârşit o fărădelege… Da, da, mi-era frică să calc în casa fiicei mele. Judecă şi tu, Dick! Judecă! Dacă Margery s-ar fi măritat cu un tânăr de ai noştri, am fi făcut nuntă mândră, să rămână de pomină. Am fi băut, am fi mâncat şi ne-am fi veselit… Pe când aşa, totul s-a făcut pe ascuns, de parcă le-ar fi fost ruşine. Asta se numeşte fericire furată, Dick. Fericire pe apucate. Faţă de vehemenţa bătrânului, nici unul din copii nu îndrăzni să mai scoată vreun cuvânt. Dick nu răspunse. Dădea dreptate lui Terril. Henry îi furase logodnica. Îi furase fericirea, după ce îl lăsase olog. Simţea cum îl cotropeşte mânia. O simţea crescând, umflându-se ca laptele care dă în foc. Îşi încleştă fălcile şi pumnii, ca să nu izbucnească. Se lupta aprig cu el însuşi. Margery se întoarse cu faţa spre uşă. Voia să plece, sau să-şi ascundă lacrimile? După câteva momente de tăcere adâncă, tatăl ei rosti mohorât: — Drum bun, copilă. Îşi duse lingura cu ciorbă la gură. O opri la jumătatea drumului, şi aruncă o privire circulară — 1133 —

asupra copiilor. — Acum să ne vedem de cină. Sorbi cu zgomot ciorba, urmat curând de şaptesprezece sorbituri timide. Şi Dick îşi înghiţi dumicatul de pâine. — Vă las cu bine… Câteva glasuri tinere îndrăzniră să-i ureze sfios: — Mergi sănătoasă… — Dumnezeu să te ajute. Apoi amuţiră. Privirea poruncitoare a tatălui le închise gura. — Mâncaţi! rosti el cu solemnitate. Tonul său grav, într-o împrejurare atât de prozaică, nu stârni râsul cum ar fi fost firesc să se întâmple. Optsprezece guri sorbiră iarăşi ciorba, în vreme ce uşa se închise încet în urma lui Margery. Margaret Sunderland îşi lăsa la Cardiff nu numai diminutivul, dar şi un trecut cu care se simţea obligată să rupă orice legătură. Călătoria la Londra avea să fie punctul de plecare al unei noi vieţi. Margaret era azi nora unui magnat al marei finanţe. La moartea acestuia soţul ei avea să devină şeful puternicei case Sunderland-Beauclair. În vreme ce trăsura o purta spre Londra, Margaret se întreba cu teamă: va corespunde noii meniri? Câteva zile după căsătoria ei secretă cu Henry, o prietenă căreia îi dezvăluise taina, căzuse în extaz: „Ce fericită trebuie să fii! Te ia de nevastă fiul unui marchiz. Aşa ceva se întâmplă numai în poveşti”. — De asta mă tem şi eu, mărturisi Margery. E prea — 1134 —

frumos ca să fie adevărat. Câteodată am impresia că visez. — Te-ai gândit ce o să zică bătrânul Sunderland când o auzi că i-ai devenit noră? o întrebase prietena, pe care o muşcase şarpele invidiei. Margery prinsese răutatea ascunsă sub întrebarea aparent inofensivă. — Henry mi-a spus să nu mă tem. O să aibă el grijă. Această prefăcută nepăsare nu înşela pe nimeni. De când se măritase, Margery nu mai era voioasă şi zglobie ca altădată. Nu se mai trezea din somn cu cântecul în suflet şi cu zâmbetul pe buze. Nu încetase să se frământe nici după ce Richard Sunderland îşi dăduse consimţământul. O nelinişte neînţeleasă îi tăia orice avânt. Socrul ei o înspăimânta. O înfiorau privirile lui reci, cenuşii, tăioase ca nişte cuţite. Nu se destăinuise niciodată lui Henry. De ce să-l indispună? Când trăsura de călătorie pornise în trap întins, lăsând în urmă pavilionul de vânătoare, în care viaţa ei cunoscuse o cotitură atât de însemnată, Margaret simţise o strângere de inimă. Nu cunoştea semnificaţia cuvântului exil. Dar sufletul ei gusta pentru prima oară, amărăciunea exilului. În vreme ce priveliştile familiare rămâneau în urmă, ascunzându-se după perdelele de copaci, fruntea ei se înnoura, ochii i se umezeau, buzele prindeau să tremure. Frământarea ei lăuntrică era vizibilă. Margaret nu se pricepea să-şi ascundă sentimentele. Henry nu găsea cuvinte de mângâiere. Simţea instinctiv că acestea ar fi sunat convenţional. Prefera să tacă. În semn de încurajare, îi prinse însă mâna într-a lui. — 1135 —

Margaret îşi ţinea pe genunchi copilul care tăcuse şi el, după ce o oră întreagă se învineţise plângând. Acesta fusese şi motivul pentru care Richard Sunderland preferase a călători cu altă trăsură. Henry înţelegea agitaţia nevestei sale. Lumea necunoscută, care o aştepta la capătul călătoriei, era firesc să o intimideze. Dar ea exagera. Făcea o tragedie din nimic. Henry era convins că Margaret se va aclimatiza uşor la Londra. În sânul lumii rafinate şi artificiale din Capitală, frumuseţea ei proaspătă va face furori. Henry se şi vedea la braţul ei pe străzile Capitalei. Prietenii îl vor invidia, femeile vor păli de gelozie. Pe Margaret o va înconjura cu un lux princiar. Merita. Numai ea ştiuse să-l facă fericit. În vreme ce trăsura îl legăna, purtându-l pe drumuri de ţară, Henry visa cu ochii deschişi… Londra… Margaret… Copilul… Soare de mai… Plimbări… Fericire… Da!… Fericire!… Richard fixă reşedinţa tinerei perechi la Sunderland House. El rămase să locuiască la Montenuovo Palace. Potrivit dispoziţiilor sale exprese, Henry Sunderland şi soţia fură primiţi după toate regulile protocolului. Majordomul îi aştepta în josul scării. Optsprezece lachei înşiruiţi pe două rânduri, străjuiau cascada de trepte săpate în marmură albă. Intimidată de această pompă, Margaret urcă încet scara, purtându-şi cu grijă copilul. Henry, indispus de această ostentativă primire, o sprijinea de braţ, surâzându-i în semn de încurajare. În marele hol aşteptau patru femei de vârstă — 1136 —

mijlocie. Prima, îmbrăcată într-o rochie cafenie de mătase, purta un enorm buchet de gladiole. Celelalte trei femei erau în negru. Înapoia lor stăteau aliniate opt cameriste tinere, cu bonete şi şorţuri albe de dantelă. Ceva mai la dreapta, aştepta solemn Norman McKreely, primul secretar al lui Richard Sunderland. McKreely albise la tâmple, dar îşi purta cu aceeaşi tinerească prestanţă fracul cenuşiu. Făcu trei paşi în întâmpinarea tinerei perechi, se înclină, apoi rosti câteva cuvinte de bun sosit, în numele marchizului de Beauclair. Margaret era atât de emoţionată, încât nici nu le înţelese. Femeia în rochie cafenie oferi Margaretei buchetul de gladiole, rostind un compliment de circumstanţă, însoţitoarele ei şi cele opt cameriste făcură o adâncă reverenţă. McKreely îi prezentă pe cele patru femei: Mrs. Eleanor Marsh, housekeeper, Mrs. Gwyn Mac Donald, guvernanta micului Benjamin, Mrs. Adela Gorham, doică şi Mrs. Fanny Martinet, prima garderobieră. Spre stupoarea personalului de serviciu, Margaret Sunderland dădu mâna cu fiecare în parte. Voi să repete gestul şi faţă de cameriste, dar Henry o împiedică la timp. Zâmbind cu indulgenţă faţă de lipsa de savoir faire a nevestei sale, o luă de braţ. — Condu-ne spre apartamentul nostru, Jarvis, ordonă el majordomului. Precedaţi de maiestuosul servitor, urcară o scară semicirculară şi se angajară într-un coridor larg, împodobit cu statui şi tablouri, de-a lungul căruia se — 1137 —

înşiruiau uşi înalte, cu câte două canaturi. Majordomul se opri în dreptul unei uşi. O deschise solemn. — Apartamentul doamnei, rosti el grav. Apartamentul domnului se află la capătul coridorului. Margaret se uita nedumerită de la majordom la Henry şi de la Henry la majordom. I se cerea să doarmă singură în cameră? După ce se măritase? Îi venea să râdă. Aşa ceva nu mai auzise. Ciudate obiceiuri aveau londonezii. Henry se încruntă: — Cine a dat dispoziţia aceasta? întrebă el roşinduse. McKreely se plecă la urechea sa. — Mr. Richard Sunderland, Sir. Este dispoziţia sa expresă. Tatăl dumneavoastră doreşte ca Mrs. Margaret Sunderland să se deprindă cu condiţiile de viaţă ale lumii din care face parte. Lecţia era aspră. Henry nu protestă. Nu voia să-şi indispună părintele. Va şti să ocolească opreliştea. Nimeni nu-l putea împiedica să doarmă în apartamentul nevestei sale. Amestecul acesta făţiş în căsnicia sa începea totuşi să-l enerveze. Îndată ce Margaret intră în apartamentul ei, Mrs. Fanny Martinet şi cinci din cele opt cameriste o şi luară în primire. O dezbrăcară ca pe un manechin, în vreme ce Mrs. Martinet îi răscolea prin cele două cuferaşe, căutând o rochie de interior. Spre uimirea ei nu găsi nici un veşmânt corespunzător. Cele două cameriste care aveau misiunea să o secondeze în orânduirea garderobei, nu avură de prins în — 1138 —

dulapurile de lemn de trandafir cu sute de umeraşe, decât trei rochii atât de simple, încât nici ele – deşi erau femei de serviciu – nu ar fi catadicsit să le poarte. Când se văzu goală în mijlocul stolului de slujnice aferate, Margaret fu cuprinsă de o ruşine atât de năvalnică, încât îi veni să plângă. — Baia vă aşteaptă, Madame, vesti o cameristă. Margaret se uita disperată la copilul aşezat între perne, pe o canapea acoperită cu mătase verde, bogat înflorată. În aceeaşi clipă se auzi o bătaie în uşă. Fără să ţină seama de cameriste, Margaret smulse înspăimântată din mâna uneia din ele o cămaşă, cu care-şi acoperi goliciunea. Mrs. Gwyn Mac Donald şi Mrs. Adela Gorham îşi făcură intrarea. Grave şi autoritare, îşi legănau rotunjimile impozante, ca nişte gâşte ce păşesc pline de importanţă. Mrs Gorham luă pe micul Benjy în braţe şi cu aceeaşi gravitate, se înapoie spre uşă, urmată de Mrs. MacDonald. — Ce faceţi cu copilul? strigă Margaret, repezinduse în urma lor. Mrs. MacDonald o privi cu mirare. — Îl ducem în apartamentul său. Din clipa aceasta, Mrs. Gorham şi cu mine răspundem de copil. — Benjy rămâne cu mine! protestă Margaret care tremura de emoţie, de frig şi de frică. — Madame… — Nu vă dau voie să-l luaţi, strigă Margaret, în pragul unei crize de isterie. Mrs. MacDonald respiră adânc, silindu-se să-şi păstreze calmul. — 1139 —

— Regret, Madame, dar dispoziţiile primite sunt formale. Mr. Richard Sunderland mi-a pus în vedere să-l cresc pe Master Benjamin aşa cum se cuvine. Trebuie să înţelegeţi şi dumneavoastră… Este nefiresc ca un copil să fie ţinut în camera mamei sale. Uzanţele nu permit… Fără să ţină seama de privirile rugătoare şi deznădăjduite ale Margaretei, deschise uşa doicii, care salută şi ieşi cu copilul. Mrs MacDonald făcu o reverenţă adâncă, şi părăsi camera. În faţa uşii închise, Margaret izbucni în plâns. Plângea cu hohote, fără să se poată stăpâni. Plângea fiindcă era goală şi o copleşea ruşinea, fiindcă îi luaseră copilul, fiindcă Henry era departe de ea, fiindcă se simţea îngrozitor de nenorocită şi de singură. Cameristele o priveau uluite, făcându-şi pe furiş semn cu cotul. În seara aceea, Margaret cină numai cu Henry. Se aflau într-o cameră mai lungă şi mai înaltă decât biserica din sat. La un capăt al încăperii se afla un somptuos bufet Queen Anne cu o marchetărie complicată pe fond întunecat, care vădea o accentuată influenţă olandeză. Girandole de cristal împrăştiau ploaie de lumină peste tăvile cu mâncăruri orânduite şi decorate extravagant. Tapiserii cu subiecte cinegetice îmbrăcau pereţii. Tavanul ornamentat cu stucaturi aurite, sclipea ca o uriaşă broşe de aur. În mijlocul încăperii se afla o masă lungă, la care ar fi încăput comod patruzeci de persoane. În seara aceea, numai Henry şi Margaret — 1140 —

ocupau cele două capete ale mesei. Ochii ei erau încă roşii de plâns. Înainte de a fi se servi cina, avuseseră o discuţie neplăcută şi pentru unul şi pentru celălalt. Margaret ceruse lui Henry ca Benjamin să-i fie înapoiat. Era mai mult decât o rugăminte. Într-o explozie de furie şi disperare, declarase că nu poate trăi fără copil. Henry o liniştise cu greu. Ore întregi se străduise să-i demonstreze că un copil cu perspectivele de viitor ale lui Benjamin avea nevoie de o creştere aleasă. Copilul rămânea sub acelaşi acoperiş cu maică-sa. Nu era deajuns? Margaret putea să-l vadă oricând în timpul zilei. Nimeni nu o împiedica să-i supravegheze educaţia. Măsurile luate de socrul ei nu urmăreau s-o jignească. Richard Sunderland avea în vedere numai binele nepotului său. Margaret nu trebuia să-l indispună, făcând dificultăţi tocmai acum, când lucrurile mergeau atât de bine. În cele din urmă, ea se înclinase în faţa faptului împlinit. Nu o convinseseră argumentele lui Henry. Îşi dădea însă seama, că nu-i rămânea altă alternativă. În casa aceea mare, se simţea ca într-o temniţă. Nu-i rămânea decât să accepte hotărârile socrului, în care ajunsese să vadă un duşman înverşunat. După această discuţie între patru ochi, trecuseră la masă, Margaret nu avea poftă de mâncare. Sufrageria uriaşă, mâncărurile stranii, servitorimea care o servea în tăcere, o intimidau. Pe Henry abia îl mai vedea printre sfeşnicile de argint, cu lumânări aprinse şi printre vasele de cristal, din care se revărsau flori mari, viu colorate. O — 1141 —

intimidau cuţitele şi cuţitaşele, lingurile şi linguriţele, furculiţele mari şi mici, orânduite în faţa farfuriei. Nu ştia cum să le folosească. Cu paharele aliniate după mărime, ca ţevile unei orgi, se descurcă mai uşor. Valetul îi umplea pahar după pahar, odată cu fiecare serviciu. Vinuri albe, negre, chihlimbării, purpurii, defilau parcă într-un interminabil coşmar. Dacă şi-ar fi pus mintea să le bea pe toate, s-ar fi îmbătat, mai straşnic decât bătrânul Long Ben, cel mai renumit beţivan din Cardiff. O terorizau şi privirile scrutătoare ale personalului de serviciu. Sub ploconelile lor servile, desluşea numai ostilitate şi dispreţ. Servitorii o socoteau de-a lor şi deci o intrusă în locul pe care-l ocupa. Nici cele patru doamne şi nici cameristele afectate serviciului ei personal nu uitau că actuala Mrs. Henry Sunderland era fata unui muncitor din Cardiff. O gâsculiţă provincială, care nu avea nici scuza de a fi londoneză. După masă, care fu pentru ea o adevărată tortură, trecură într-un salon alăturat, unde li se servi cafeaua. În sfârşit, erau iarăşi singuri. Margaret suspină uşurată. Pentru prima oară în cursul acelei zile, schiţă un zâmbet, care o înfrumuseţă, aşa cum o rază de soare strecurată printr-o spărtură de nori înfrumuseţează un colţ de ţară saturat de ploaie. Henry se bucură sincer. În sfârşit, o recunoştea pe Margaret. Pe Margery a lui. — Ce bine mă simt numai cu tine, spuse ea, trecând pe canapeaua pe care stătea Henry. El o mângâie pe obraz. — Eşti atât de frumoasă, Margery! — 1142 —

— Ai uitat că nu mai ţi-e îngăduit să-mi zici Margery, râse ea înseninată. — Ai dreptate, Margaret. Dar în intimitate… — Cum? — Când suntem numai noi doi, nu ţi-ar place să-ţi spun Margery? Ea îi sărută mâna, de care îşi lipi apoi obrazul. — Fireşte că mi-ar place. Mi-ar aminti de Cardiff, de zilele fericite de acolo. — Bineînţeles, va trebui să fiu atent, să nu scap un Margery în faţa tatălui meu. — Da, da. Să te fereşti. După câteva clipe de tăcere Henry zise: — Îţi dau o veste. Mă tem că n-o să-ţi placă. Ea îl privi alarmată. — Sunt nevoit să te las singură câteva zile. Mâine va trebui să plec în zori la Notthingham. E vorba să cumpărăm o mină de cărbuni. Tata vrea să-i raportez constatările mele. Raza de soare pieri de pe chipul Margaretei. — Nu s-ar putea să mă iei cu tine? Mi-e frică să rămân singură la Londra. — Singură? grăi el nedumerit. Nu ai copilul cu tine? Nu te afli în casa ta? — De casa asta mi-e frică, rosti Margaret lipindu-se de el. E atât de mare… — Te-aş lua cu mine, Margaret, dar nu se poate. Nu plec într-o călătorie de plăcere… Aşa că ai să fii cuminte şi ai să mă aştepţi… Până la înapoierea mea, vei avea tot timpul să te familiarizezi cu casa aceasta mare. Acum este a ta. — 1143 —

Margaret rămase cu capul rezemat pe pieptul lui. După câteva momente, rosti iarăşi. — Te-aş ruga ceva, Henry. — Spune! — Făgăduieşte-mi mai întâi că ai să-mi îndeplineşti dorinţa. — Îţi făgăduiesc Margaret. Cum aş putea să te refuz? — Pe timpul lipsei tale, aş vrea să mănânc în odaia mea… E mai simplu. Şi am să mă simt mai în largul meu. Henry râse. — Bine. Poţi să iei masa în camera ta. Margaret oftă bucuroasă, ca şi cum i s-ar fi ridicat o piatră grea de pe inimă. — Ah, să nu uit, zise Henry. Mâine te va vizita Madame Grillon, cea mai bună croitoreasă din Londra. E necesar să-ţi comanzi câteva rochii… Şi de pălării ai nevoie. Mrs. Henry Sunderland trebuie să facă figură onorabilă în lumea aceasta de snobi. Să nu te scumpeşti. Nota de plată mă priveşte pe mine. La Cardiff erai cea mai frumoasă fată. La Londra, vei fi cea mai frumoasă lady… Raza de soare lumină iarăşi chipul Margaretei. — Am să fac orice, Henry, numai să-ţi fiu pe plac, rosti ea încet. Orice, adăugă ea cu solemnitate copilărească. Îţi jur! Margaret era o preocupare secundară pentru Richard Sunderland, iar reorganizarea Băncii AngloAmerican – un pretext. Înlocuirea lui William McFee, — 1144 —

care îmbătrânise tot trăgând în ham, era necesară. Însă în nici un caz nu constituia o problemă capitală. Scopul de căpetenie pentru care Richard hotărâse să-şi prelungească şederea la Londra, era aceeaşi chestiune a piaştrilor mexicani. Băncile engleze şi olandeze care intraseră în legături de afaceri cu Ouvrard nu primiseră cu pasivitate vestea prăbuşirii acestuia. Reprezentanţii lor continuau să conteste autoritatea lui Richard Sunderland. Acesta, după ce obţinuse concesiunea exploatării metalelor preţioase din Americile spaniole, declarase nule şi neavenite toate contractele încheiate de Ouvrard cu firmele din Anglia şi Olanda. Procesele intentate casei Sunderland în faţa tribunalelor britanice ameninţau să se eternizeze. Avocaţii lui Richard, experţi în chiţibuşuri procedurale, amânau rezolvarea proceselor la calendele greceşti. Băncile reclamante nu renunţară la luptă. Întrucât mijloacele legale nu dădeau rezultate, folosiră şi procedee mai dubioase. Richard observă astfel că transporturile de piaştri întâmpinau dificultăţi crescânde. Nave de corsari îi interceptau corăbiile care părăseau porturile Vera Cruz, Havana şi Caracas. Escadre britanice răsăreau ca din senin în calea vaselor sale de transport, confiscând încărcătura, sub cuvânt că era destinată unor state aflate în război cu Marea Britanie. Repetarea sistematică a acestor acţiuni duşmănoase îl silise să suspende temporar transporturile de aur. Până la data de 1 iunie 1806, când luase această măsură, reuşise să treacă în Statele Unite zece — 1145 —

milioane de piaştri. Două transporturi de câte un milion fuseseră capturate de nave militare britanice, iar un alt milion căzuse pradă corsarilor. Richard avea convingerea că autorităţile coloniale spaniole nu erau străine de aceste acţiuni. Anumiţi funcţionari superiori, în curent cu mişcările de piaştri, scăpau indiscreţii generos răsplătite. Era limpede că unii corsari lucrau pentru firmele britanice şi olandeze, ce pretindeau a se înfrupta din comorile mexicane. Richard îşi propuse să acţioneze pe două căi pentru a scurge piaştrii spre Statele Unite. În primul rând, să-şi mărească şi să-şi înarmeze puternic flota comercială. Pentru realizarea acestui obiectiv, dădu puteri depline lui Adrien de Beaulieu, încredinţându-i şi conducerea flotei. Căpitanul Nathanael Fanning, care nu corespunsese acestei misiuni, fu concediat fără menajamente. A doua măsură era mai delicată, căci implica negocieri directe cu Cabinetul Britanic. Planul lui Richard era îndrăzneţ. Să obţină autorizaţia guvernului de a transporta piaştrii în Anglia, care ducea mare lipsă de monedă, iar valoarea lor să fie decontată pe continent. Acest proiect avea sorţi de izbândă, datorită unor împrejurări care îi serviră de minune interesele. La 23 ianuarie murise premierul William Pitt, adversarul ireductibil al Franţei. Prăbuşirea celei de-a Treia Coaliţii, căreia Napoleon îi dăduse lovitura de graţie la Austerlitz, doborâse şi pe primul ministru britanic. Umilitoarea pace de la Pressburg, impusă — 1146 —

Austriei de către împăratul Franţei şi eclipsa Rusiei ruinau toate calculele politice ale Angliei. Marea Britanie rămânea singură în faţa formidabilei forţe economice şi militare pe care o reprezenta Imperiul Francez. Succesul de la Trafalgar nu precumpănea dezastrul de la Austerlitz. Noul cabinet prezidat de lordul Grenville, care îşi rezervase postul de Prim Lord al Trezoreriei, cuprindea pe lângă un grup de personalităţi ostile politicii active a regelui şi pe Charles Fox. Lui Fox i se atribuise portofoliul Afacerilor Străine. Or, acesta nu-şi ascunsese niciodată sentimentele francofile. După semnarea păcii de la Amiens, fusese primul om politic englez care vizitase Parisul şi stătuse de vorbă cu Primul Consul. Charles Fox îşi inaugură activitatea de şef al departamentului Afacerilor Străine, printr-un act de curtenie internaţională şi printr-un gest de prietenie faţă de Napoleon. Într-o scrisoare adresată lui Talleyrand, îl anunţă că ordonase expulzarea unui aventurier francez, pe nume Guillet de la Gevrillière, care se oferise să asasineze pe împăratul Franţei. Individul fusese debarcat într-un port îndepărtat de Franţa, spre a fi pus astfel în imposibilitate de a-şi îndeplini planul. Talleyrand mulţumi cu aceeaşi curtenie. Acest schimb de scrisori între cei doi miniştri de afaceri străine era simptomatic. „Bate vânt de pace”, spuneau oamenii bine informaţi. Richard cunoştea, intenţiile pacifice ale lui Charles Fox. Făcu deci o vizită la Downing Street. Fox îl primi — 1147 —

cu amabilitate. Se cunoşteau de peste treizeci de ani, datorită lui Gerald Eastleigh. De atunci, abia dacă se mai întâlniseră de patru sau cinci ori. Dar celebritatea politică a lui Fox şi fulgerătoarea ascensiune a lui Richard în lumea marei finanţe făcuseră ca cei doi bărbaţi să nu se piardă din vedere. O altă împrejurare contribuise şi mai vârtos la realizarea unui climat de simpatie între Richard şi Fox. Resursele materiale ale acestuia din urmă nu fuseseră niciodată la înălţimea talentului său politic. Prin intermediul lui Queensberry, Fox obţinuse mai multe împrumuturi de la Anglo-American Bank. Aşa ceva nu se putea uita. Era firesc ca în aceste condiţii, Richard să fie ascultat cu atenţie binevoitoare. Propunerea lui era legată de noua conjunctură politică, favorabilă încheierii unei păci cu Franţa. Acceptând să importe piaştrii spanioli, în scopul decontării lor ulterioare pe continent, Anglia îşi înviora propria sa monedă, recolta beneficii importante şi îşi asigura condiţii politice favorabile la tratativele de pace, ce urmau să se deschidă. Acesta era aspectul public al afacerii. Mai era şi un aspect confidenţial, care privea interesele private ale participanţilor. Păţania lordului Melville, trimis în judecata Camerei Lorzilor, sub învinuirea de a fi deturnat fondurile Amiralităţii şi de a le fi folosit în speculaţii la Bursă, impunea oamenilor politici ai Angliei să acţioneze prudent înainte de a mai face confuzie între tezaurul statului şi propriul lor buzunar. Cu toată circumspecţia sa, Charles Fox ajunse la — 1148 —

concluzia că afacerea propusă de Richard Sunderland nu era compromiţătoare. Până şi intransigentul Pitt aprobase în 1805 un import de patrusprezece milioane de piaştri, a căror valoare fusese decontată pe continent. E adevărat că mai târziu îşi schimbase punctul de vedere, interzicând alte noi transporturi. Fox făgădui să prezinte şi să susţină această propunere la prima şedinţă a Cabinetului. Spera să obţină un rezultat pozitiv. Era evident că încheierea unui acord între Trezoreria Britanică şi casa Sunderland-Beauclair ar atrage o furtună de proteste din partea băncilor din City. Dar în privinţa lor, Fox era hotărât să lucreze cu puţine menajamente. În sânul Cabinetului, discuţia proiectului stârni oarecari dificultăţi. Lorzii Harwick şi Petty, reprezentanţii partidului Whig – mai accesibil tranzacţiilor subtile – înclinau pentru o rezolvare favorabilă. Windham şi lordul Spencer, care făcuseră parte şi din precedentul guvern, se pronunţară împotriva proiectului. Nu voiau să acorde avantaje Franţei înaintea încheierii păcii. Celelalte opinii nu se polarizaseră încă. Queensberry spera să câştige de partea lui Richard pe lordul Moira, ce reprezenta în guvern interesele prinţului de Walles şi ale prietenilor acestuia. Lordul Sidmouth luase, nu demult, atitudine împotriva casei Sunderland, acuzând-o că sprijină financiarmente Franţa şi Spania, vrăjmaşele Angliei. Lordul Harwick adoptase o poziţie diametral opusă. Richard Sunderland, spunea el, acordase împrumuturi Prusiei şi Austriei, aliatele Marei Britanii — 1149 —

şi participa energic la efortul de înarmare al forţelor militare engleze. Trebuia deci susţinut. Lordul Spencer replicase cu dispreţ: „Nu pretindeţi oamenilor din categoria marchizului de Beauclair să îmbrăţişeze cu entuziasm şi sinceritate o cauză. Din principiu sprijină tabăra ce-i garantează cele mai frumoase beneficii. La nevoie nu se dă înapoi să susţină ambele tabere, cu condiţia, bineînţeles, ca şi una şi cealaltă să-i asigure profituri de război”. Discuţia rămase deschisă. Se căzu totuşi de acord a se autoriza transporturile de piaştri, în cazul deschiderii tratativelor de pace cu Franţa. Formula aceasta îl silea pe Richard să se înapoieze la Paris. Numai acolo putea încerca să determine pe Talleyrand a răspunde binevoitor tatonărilor de pace ale Angliei. Pentru Richard, tratativele aveau şi un aspect rizibil. El, mare producător de armament, acţiona în calitate de emisar al înţelegerii între popoare. Se şi vedea caricaturizat în ziare sub trăsăturile grotesc exagerate ale unui porumbel al păcii. Nu-l cunoşteau însă bine, cei care şi-ar fi închipuit că Richard Sunderland ar fi fost în stare să activeze cu sinceritate pentru curmarea războiului. El nu dorea decât un armistiţiu care să-i îngăduie a intra în posesia piaştrilor. După aceea, „să vină prăpădul”. Ar fi aprins cel dintâi torţa războiului. Nu se îndura însă a pleca la Paris, înainte de a se celebra căsătoria lui Robert cu Lady Sarah. Îşi compătimea feciorul nevoit să-şi lege soarta de o asemenea pocitanie, dar interesele dinastiei Sunderland-Beauclair erau mai presus de orice. În — 1150 —

definitiv, după ce-i va turna slutei un copil sau doi, navea decât să-i dea cu piciorul. Copiii vor asigura intrarea bunurilor familiei Montorgueil în patrimoniul dinastiei Sunderland. Acesta era esenţialul. Potrivit înţelegerii lui Robert cu Montorgueil, data ceremoniei fusese fixată la 1 iulie. Până atunci mai erau două săptămâni. Richard se temea să nu intervină vreo complicaţie, care să ducă la noi amânări. Era neîndoios că Montorgueil n-ar mai fi îngăduit repetarea afrontului făcut de Henry Sunderland fiicei sale. La 20 iunie, Richard primi de la Robert o scrisoare ce-l lăsă fără glas. „Montorgueil Castle 15 iunie 1806 Sir Îmi permit să vă cer autorizaţia de a mă căsători cu Lady Sandra Montorgueil. Înălţimea sa contele şi-a dat asentimentul. Această alterare a înţelegerii intervenită între dumneavoastră şi contele de Montorgueil, a devenit necesară, datorită unor împrejurări pe care îmi voi îngădui să le dezvolt îndată ce-mi va fi posibil să mă prezint înaintea Înălţimii Voastre. Cunosc sentimentele de afecţiune ce le-aţi nutrit întotdeauna Lady-ei Sarah. Preţuirea înaltelor ei virtuţi, v-au făcut să aşteptaţi cu nerăbdare clipa în care să o puteţi numi nora dumneavoastră preferată. Dar soarta, mai puternică decât noi, a hotărât altfel. — 1151 —

Faţă de aceasta, Sir, vă rog să aveţi bunăvoinţa şi înţelegerea de a mă dezlega de angajamentul luat faţă de Lady Sarah îngăduindu-mi totodată să cer mâna Lady-ei Sandra. Vă asigur că Lady Sandra va fi o noră iubitoare şi respectuoasă. Îşi va cunoaşte îndatoririle faţă de dumneavoastră, cel puţin tot atât de bine ca şi Lady Sarah. În aşteptarea unui răspuns favorabil, rămân al dumneavoastră respectuos şi ascultător fiu Robert.” Richard izbucni în râs. Extraordinar diplomat fusese Robert, de vreme ce izbutea această magnifică lovitură. Scăpase de slută, se însura cu o fată superbă şi executa totodată dispoziţiile tatălui său. Autorizaţia paternă îi era implicit dată. Şi încă din tot sufletul. Cu acelaşi curier sosi şi o scrisoare laconică din partea contelui de Montorgueil, care îşi dădea consimţământul la căsătoria fiicei sale Sandra cu Robert Sunderland. Frazele erau reci, protocolare. Sub pojghiţa lor ceremonioasă se desluşea totuşi contrarietatea. Ce se întâmplase? Ce anume îi impusese această renunţare la principiile sale stricte de a-şi căsători în primul rând fiica mai mare? În linii mari, Richard îşi imagina mersul evenimentelor. Robert o cucerise pe Sandra, reuşind a răsturna ordinea prestabilită a căsătoriilor. Cum procedase? Aceasta era întrebarea!

— 1152 —

Richard Sunderland nu era departe de adevăr. Robert o captivase pe Sandra în împrejurări demne să alcătuiască tema unei comedii. După plecarea tatălui său la Londra, Robert rămăsese la Montorgueil Castle, cvasisechestrat de Lady Sarah, care nu voia să-l piardă din mână. Tocmai această împrejurare o deservi. Robert se vedea zi de zi cu Sandra. Frumuseţea, prospeţimea ei virginală erau extrem de atractive. Robert îşi pusese în gând să-i câştige iubirea. Dar spre a-şi duce planul la îndeplinire, trebuia să-şi supravegheze fiecare gest, spre a nu da nimic de bănuit contelui sau Lady-ei Sarah. Abil, înconjură pe Sandra cu atenţii delicate. Nici el nu era lipsit de farmec. Sandra ajunse să-l adore, aproape fără să-şi dea seama. Robert ştia că zeul Amor e zugrăvit gol, fiindcă dispreţuieşte ruşinea. Dragostea timidă şi neîmpărtăşită nu are sorţi de izbândă. Într-o seară, făcu în aşa fel, încât să o întâlnească pe Sandra singură pe un coridor slab luminat. Profitând de faptul că nu erau văzuţi de nimeni, îşi jucă marea carte. O apucă în braţe şi o sărută pe gură. Împotrivirea ei, datorată mai mult surprinderii decât pudoarei ofensate, nu dură mult. Robert îi aştepta cu teamă reacţia. Dacă va face scandal, totul era pierdut. Spre satisfacţia sa, Sandra nu numai că nu îşi prelungi împotrivirea, dar după câteva clipe de luptă lăuntrică răspunse la sărutările lui. I se smulse apoi din braţe şi dispăru în camera ei. Era şi timpul. La capătul coridorului apăruse Sarah. În seara aceea, Sandra nu coborî la masă, pretextând o uşoară — 1153 —

indispoziţie. A doua zi, însă, se prezentă la micul dejun. Dragostea nu are nevoie de şcoli înalte spre a se desăvârşi. Privirile Sandrei, chipul, gesturile ei, reflectau iubirea. Dar această chemare era numai pentru Robert. Faţă de Sarah şi tatăl ei se comporta cu aceeaşi rezervă. Din nefericire, Sarah se ţinea scai de Robert. Nu le îngăduia nici un moment de singurătate. Instinctul ei de femeie îi vestea primejdia? Sandra se folosea de tot felul de şiretlicuri spre a strecura lui Robert o privire încărcată de dragoste, o bezea timidă, ori o fluturare de mână. Pe măsură ce se apropia data nunţii, Sarah devenea tot mai nervoasă, mai bănuitoare. Era geloasă, dar nu-şi putea preciza bănuielile. Simţea în aer o ameninţare surdă, care o înspăimânta. În ziua când contele dădu la scris anunţurile de nuntă, Sarah suferi cea mai cumplită deziluzie. De mai multă vreme, observase că Sandra se culca foarte târziu. Camerele lor erau alăturate. Pe sub uşă se strecura seară de seară o dungă de lumină, care nu dispărea decât după miezul nopţii. Sarah era intrigată. Ce se întâmpla cu Sandra? De la o vreme, aceasta se schimbase. Era mai palidă, mai distrată, mai gânditoare. La întrebările când directe, când meşteşugite ale surorii ei, Sandra răspundea evaziv. În seara aceea, Sarah hotărâse să facă investigaţii mai adânci, spre a dezlega enigma Sandrei. Voia să o ajute cu sfaturile, cu experienţa ei. Noaptea, după ce Sandra se închise în camera ei, Sarah se uită prin gaura cheii, sperând să descopere — 1154 —

firul misterului. Îşi văzu sora scriind scrisoare după scrisoare. Nemulţumită de conţinutul lor, le rupea după ce le citea până la jumătate. Pe ultima, o termină aproape de miezul nopţii. Istovită, se culcă, adormind cu greu. Toată noaptea Sarah o auzi frământându-se în pat. Perplexă, căuta cauza acestei stări de spirit. Sarah observase că sora ei ascunsese ultima misivă într-o carte de pe masa de scris. În zori, când Sandra adormi adânc, Sarah se strecură în camera acesteia şi sustrase scrisoarea din carte. La lumina roşiatică a zorilor, citi rând cu rând gândurile intime ale Sandrei, aşternute în slove mărunte şi delicate ca o dantelă. „Scumpul meu Robert, Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Aş fi în stare să ţi-o repet de zece mii, de o sută de mii de ori. Te iubesc! Aceste două cuvinte reflectă viaţa, năzuinţele, idealurile mele… Te iubesc! Nu mai pot trăi fără tine. Când mă gândesc că te vei însura cu Sarah, îmi vine să muşc pernele. Mă sugrumă disperarea. Trebuie să fii numai al meu, Robert. Sărutările tale îmi ard şi acum buzele. Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Trebuie să rămânem veşnic împreuna. Găseşte tu soluţia. Tu m-ai învăţat să te iubesc. Tot tu, trebuie să-mi redai liniştea. Te iubesc, Robert. Te iubesc! Fiecărei stele de pe cer i-am mărturisit iubirea ce-ţi port Şi fiecare stea îmi clipeşte, mă încurajează, îmi spune că şi tu mă iubeşti. — 1155 —

Scumpul meu Robert! Te iubesc! Am repetat vorbele acestea de atâtea ori, încât mă tem să nu te plictisesc. Te iubesc, Robert! A ta, Sandra.” Fiecare cuvânt era o lovitură de pumnal pentru Sarah! Sângele i se urcase în cap, vederea i se împăienjenise. Mânia, deznădejdea, ura, o strangulau, înnebunită, strânse scrisoarea în pumn. Foşnetul o trezi pe Sandra din somn. Cele două surori se priviră în ochi. O singură clipă. O clipă în care şi una şi cealaltă îşi spuseră tot ce aveau să-şi spună. — Am să arăt scrisoarea tatei, şuieră Sarah, cutremurată de furie. Vom vedea ce o să zică. Şi eu te iubeam!… Aveam încredere în tine!… M-ai trădat!… Fără să mai aştepte vreun răspuns, părăsi în fugă încăperea. Sandra sări din pat. Până să-şi pună halatul de noapte, Sarah dispăru pe coridor. Cu ochii scăpărând de mânie, Sandra se apropie de fereastră. Buza soarelui aşternuse o pată roşie pe cerul de un albastru viu, ca cerneala de China. — Puţin îmi pasă dacă află tata, rosti Sandra cu dârzenie. Puţin îmi pasă. Dacă nu-l iau pe Robert, mă omor. Acelaşi lucru îl mărturisi şi tatălui ei. Cu o linişte de care nu se crezuse capabilă, dar care-i exterioriza — 1156 —

îndârjirea, îşi repetă ameninţarea. Montorgueil o privea nedumerit. Toate se întâmplaseră atât de repede, de surprinzător, încât nu ştia cum să reacţioneze. — Da, da, sunt hotărâtă să mă omor, rosti Sandra. Nu concep să rămân fără Robert. Dacă îl obligi să se însoare cu Sarah, mă omor. — Joacă teatru, rânji Sarah. Joacă teatru. A citit prea multe romane. Acum vrea să le trăiască. Nu se omoară. Garantez eu că nu se omoară. Deodată izbucni în plâns. Lacrimile i se prelingeau pe obraji, de-a lungul nasului coroiat, scurgându-i-se apoi în gură, ori pe bărbie. — Îmi fură fericirea… se jelui ea, izbindu-se cu pumnii în cap. N-o lăsa, tată, să-mi fure fericirea… No lăsa! Robert este al meu! Montorgueil încercă să folosească argumente blânde, convingătoare. Îşi dădea seama că fetele lui fuseseră târâte în vârtejul unei crize care îl depăşea. O frică surdă îi tăia parcă picioarele. — Trebuie să fii înţelegătoare, Sandra… Robert este logodit cu Sarah. Faptul e de notorietate publică. — Mi-e indiferent. Montorgueil era perplex. Îi era milă de Sarah. Toată viaţa îi fusese milă de ea. Sluţenia o lăsa dezarmată în faţa unei lumi pentru care înfăţişarea exterioară era aproape unicul criteriu de apreciere. Pentru acest motiv hotărâse ca Sarah să se mărite cea dintâi. Dacă accepta ultimatumul Sandrei, o distrugea pe Sarah. Din nenorocire şi logodnicul împărtăşea sentimentele Sandrei. Din scrisoarea ei se desprindea limpede acest — 1157 —

adevăr. În sinea lui, Montorgueil blestemă şi pe Henry Sunderland şi pe Robert şi pe tatăl său. De când oamenii aceştia intraseră în viaţa lui, toate îi mergeau pe dos. Cu excepţia banilor care curgeau gârlă. Dar bani avea şi el. Ce-i mai trebuise combinaţia cu Richard Sunderland? — Dragă Sandra, trebuie să judeci la rece. În lumea aceasta sunt îngăduite anumite nebunii. Dar şi nebuniile au o margine. E ruşinos să-ţi clădeşti fericirea pe nenorocirea altuia. Sarah îl iubeşte pe Robert. — Robert nu o iubeşte, zise Sandra cu hotărâre. — Pentru că l-ai ademenit tu, o acuză amarnic Sarah. Pentru că ţi-ai pus în gând să mi-l furi… Se simţea atât de nenorocită! Ce era ea de vină dacă Dumnezeu o lăsase urâtă? Nu mergea cu inconştienţa până acolo încât să se creadă frumoasă. Dar avea suflet bun şi se simţea capabilă a-şi îngriji şi preţui soţul. Visa să îşi închege o familie. I se umezeau ochii de duioşie când vedea copii. Pe Robert îl iubea. Şi Sandra voia să-i distrugă viaţa, să o condamne la o singurătate veşnică. Odată Sandra măritată, soarta ei va fi pecetluită. Va muri fată bătrână. Supărăcioasă, înăcrită, ţâfnoasă, îşi va târî zilele, amărându-se pe sine şi pe alţii. Arunca privi disperate tatălui ei. Acesta se uita dezorientat când la ea, când la Sandra. Cumplită încurcătură. Montorgueil nu îndrăznea să facă uz de autoritatea sa paternă. Îşi dădea seama că ar fi zadarnic. Şantajul cu sinuciderea îl dezarmase. Era poate o simplă ameninţare. Dar dacă Sandra îşi punea — 1158 —

ameninţarea în practică? Bunica ei se otrăvise din dragoste, pentru un ofiţer din garda regală, lăsând un soţ cumsecade, prea cumsecade chiar, şi patru copii nevârstnici. Precedentul era primejdios. Nu se cădea nici să cedeze fără luptă. Ştia că Sarah era condamnată. Urâţenia o târa la fund ca o piatră agăţată de gâtul unui sinucigaş. Era furios pe Robert fiindcă nu-i mărturisise de la început preferinţele sale pentru Sandra, scutindu-i pe toţi de aceste complicaţii. În acel caz, el, Montorgueil, ar fi invocat principiile sale, şi l-ar fi obligat să-şi respecte angajamentul luat faţă de Sarah… Era însă greu de rezistat atacului conjugat ai Sandrei şi a lui Robert. Montorgueil se socotise până atunci un tiran al familiei sale. Tocmai în aceste momente cruciale constata că nu era în stare a-şi impune voinţa. Să-l izgonească pe Robert? Ce rost avea! Sarah ar rămâne tot nemăritată. Sandra ar săvârşi poate, un act de nebunie, iar relaţiile sale cu Richard Sunderland s-ar compromite. De formă ridică o serie de obiecţii, respinse sistematic de Sandra. Avu o explicaţie furtunoasă cu Robert, care-l ascultă pocăit, declarând la sfârşit că inima lui era dăruită Sandrei. Montorgueil încercă zadarnic să consoleze pe Sarah. Aceasta se încuie în camera ei, făcând apoi să răsune castelul de vaiete şi blesteme. În cele din urmă, contele se înclină în faţa inevitabilului. Spre a da o palidă satisfacţie fiicei sale mai mari, declară răspicat Sandrei şi lui Robert că nunta va fi oficiată în cea mai strictă intimitate, ca în timp de mare doliu. Pentru Sarah compensaţia era — 1159 —

iluzorie. La 1 iulie ceremonia religioasă avu loc în biserica din Marshfield, localitate situată la vreo zece mile de Cardiff. Nu asistară decât contele de Montorgueil şi Richard Sunderland. Îndată după nuntă, tânăra pereche însoţi pe Richard la Londra. Călătoria de nuntă, urma să se facă pe continent. Montorgueil îşi zicea că în lipsa Sandrei, Sarah se va consola mai uşor. La 5 iulie, Richard, însoţit de fiii săi şi de nurorile sale, se îmbarcară pe „Empress of China”. După un ocol până la Copenhaga, unde discută amănuntele unui împrumut de două sute de mii de livre destinat Danemarcei, puse piciorul pe pământul Franţei, la Dieppe, în dimineaţa zilei de 3 august. La 7 august sosi la Paris…

— 1160 —

Capitolul douăzeci şi unu Şi Sandra şi Margaret păşeau pentru prima dată în capitala Franţei. Contele de Montorgueil ar fi avut posibilitatea materială să-şi plimbe fetele pe continent. Dar în 1793, când izbucnise războiul între Anglia şi Franţa, Sandra nu avea decât opt ani. La această vârstă fetiţele stau la adăpostul fustelor guvernantei, nu călătoresc peste ţări şi mări. De atunci, războiul îi împiedicase să viziteze alte oraşe decât oraşele englezeşti, să admire alte privelişti, decât priveliştile patriei. Margaret nu ieşise niciodată din Cardiff, cu excepţia drumurilor până la uzina situată dincolo de periferiile orăşelului. Un unchi pescar o plimbase de câteva ori cu barca pe mare. Dar excursiile acelea minunate nu duraseră niciodată mai mult de două-trei ceasuri. Pe atunci, pescarii munceau din greu douăzeci de ore din douăzeci şi patru. Rareori aveau timp să petreacă o zi întreagă în sânul familiei. Şi pentru Sandra şi pentru Margareta călătoria aceasta reprezenta o mare şi romanţioasă aventură. Căsătorindu-se cu Henry, şi cu Robert, cetăţeni ai unui stat neutru, dobândeau dreptul de a circula pe continent fără restricţii. Bineînţeles, această formulă ideală nu era respectată întotdeauna de autorităţile competente. În acea epocă eroică, în care evenimentele de căpetenie erau bătăliile, şi muzica cea mai comună – zăngănitul armelor, cetăţenii neutri nu erau la adăpost de şicane. Nu-i încunoştinţase o dată — 1161 —

Talleyrand pe Richard că Fouché, ministrul poliţiei Imperiale îl bănuia de spionaj? Un mare număr de agenţi îl urmăriseră zi de zi. Desele sale deplasări pe continent, în Statele Unite şi mai ales în Anglia, dădeau firesc de bănuit. Talleyrand avusese mult de lucru până îl convinsese pe Fouché că Richard era om de afaceri şi că nu-l preocupau decât propriile sale interese. Era prea egoist ca să facă spionaj din patriotism sau simpatie pentru anumite state şi prea bogat spre a îndeplini asemenea misiuni în schimbul banilor. Mai târziu, Monsieur Fouché realizase beneficii serioase de pe urma unor speculaţii fericite mijlocite de Richard. Din ziua în care ministrul se integrase în clientela gras stipendiată a lui Richard Sunderland, poliţia imperială încetase a se mai interesa de acesta, altfel decât cu respect şi simpatie. Atitudinea şefului suprem se reflecta în comportarea subalternilor… Ca de obicei, prima vizită a lui Richard după sosirea sa la Paris fu dedicată ministrului afacerilor străine. Monsieur Charles de Talleyrand-Périgord se afla în culmea gloriei. Împăratul îi atribuise principatul suveran de Bénévent. Richard, informat de această înaltă cinstire, i se adresă curtenitor, folosind titulatura de alteţă. — Monsieur de Beauclair, zise ministrul zâmbind, vă rog să-mi ziceţi Monsieur de Talleyrand, aşa cum obişnuiaţi mai înainte. Sunt mai puţin decât o alteţă, sau… poate mai mult. Vorbe sibiline ce dezvăluiau totuşi unele trăsături ascunse ale caracterului său. — 1162 —

— Şi acum, dragul meu Monsieur de Beauclair, vă rog să-mi împărtăşiţi şi mie impresiile culese în cursul ultimei dumneavoastră călătorii în Anglia. Despre ce se vorbeşte mai mult? — Despre funeraliile naţionale ale amiralului Nelson şi despre moartea lui William Pitt. Anglia e cutremurată de emoţie şi durere. Mai ales că dispariţia acestor bărbaţi eminenţi e legată de două evenimente: Trafalgar şi Austerlitz. — Trafalgar, cea mai strălucită victorie navală a Angliei, Austerlitz, magnifica revanşă a lui Napoleon. — Dezastrul de la Austerlitz a avut pentru englezi o adâncă semnificaţie. Falimentul unei politici. — Ştiu. Falimentul politicii de mână forte a lui Pitt şi a partizanilor săi, zise Talleyrand. — Cea mai mare parte din membrii actualului cabinet sunt animaţi de intenţii pacifice, spuse Richard, spre a sonda terenul. Mr. Fox, cu care am stat deunăzi de vorbă, mi-a declarat că primul obiectiv al politicii sale externe este încheierea păcii cu Franţa. — Fox a fost întotdeauna partizanul unei atitudini prietenoase faţă de ţara noastră, recunoscu ministrul. Richard ardea de nerăbdare să afle şi intenţiile lui Napoleon. Era însă nediplomatic să pună o întrebare directă ministrului, ori să-i sugereze soluţii. — Acum câteva zile a sosit la Paris un emisar al lui Fox. Lordul Yarmouth, spuse Talleyrand. — Cu puteri depline pentru a negocia pacea? Ar fi prea frumos. — Yarmouth are misiunea să tatoneze intenţiile împăratului, înainte deschiderii unor tratative oficiale. — 1163 —

Talleyrand râse. E foarte vie dorinţa de pace a guvernului britanic de vreme ce v-a însărcinat şi pe dumneavoastră cu o misiune asemănătoare. Richard făcu un gest de apărare. — Vă rog să nu interpretaţi greşit prezenţa mea aici, zise el cu grabă. Nu sunt un emisar al ministerului Afacerilor Străine al Angliei. Deşi, vă mărturisesc, această sarcină nu mi-ar fi displăcut. Admit că sunt oarecum iniţiat în secretele zeilor şi că încheierea unui tratat de pace între Anglia şi Franţa, mi-ar servi pentru moment interesele. Interese, Monsieur de Talleyrand, care sunt în parte şi ale dumneavoastră. În câteva cuvinte, Richard explică raţionamentul său. Încetarea stării de război ar uşura transportul piaştrilor mexicani. Făcu aluzie la beneficiile personale ce ar reveni ministrului. — Vreau să fac o precizare, Monsieur de Talleyrand. Nu ţin ca durata acestei perioade de pace să fie îndelungată. Un an mi-ar fi de ajuns. În acest răstimp aş goli vistieriile tuturor coloniilor spaniole din cele două Americi. După încheierea în condiţii optime a acestei operaţii, reluarea ostilităţilor n-ar face decât să-mi favorizeze planurile. Nu trebuie să uitaţi că sunt fabricant de arme. — Sinceritatea dumneavoastră mă onorează, Monsieur de Beauclair, zise Talleyrand zâmbind fin. Vă răspund cu aceeaşi sinceritate. Şi eu doresc pacea. Am motivele mele. Mă izbesc însă de intransigenţa împăratului. E încredinţat că numai după doborârea Angliei va putea să îngenunche Europa, Asia şi… Africa. Închipuiţi-vă, de la o vreme visează să creeze — 1164 —

un regat creştin cu capitala la Constantinopol. Talleyrand suspină uşor. Napoleon este incontestabil, un om mare. Dar nu e infailibil. Nu ştie cum şi când să se oprească. Richard îl privi uluit. — Credeţi că ar fi în stare să respingă mâna întinsă de Anglia? Anglia care a devenit inexpugnabilă după victoria de la Trafalgar? Numai un nebun ar face asemenea neghiobie. — Extremele se ating, Monsieur de Beauclair. E greu de definit graniţa dintre geniu şi nebunie. Talleyrand îşi examină distrat manşetele de dantelă. Napoleon, continuă el, goneşte ventre-à-terre, pe un drum care duce la dezastru. Uită că o singură ţară nu se poate război la infinit cu lumea întreagă. Mai devreme sau mai târziu, duşmanii o vor răpune. Richard îşi muşcă dezamăgit buzele. — Împăratul dumneavoastră, Monsieur de Talleyrand, îmi strică toate socotelile. Ministrul râse iarăşi. — Şi mie, Monsieur de Beauclair. Şi mie… Din nenorocire. — Înţeleg. La ce vă foloseşte înalta dumneavoastră poziţie, dacă împăratul vă reduce la simplul rol de scrib al deciziilor sale? — Chiar şi în această postură vă pot fi de folos, Monsieur de Beauclair, surâse Talleyrand. — Vă rog să nu interpretaţi greşit cuvintele mele, zise Richard. Iritarea îl făcuse să vorbească mai mult decât trebuia. Am vrut să spun că e o inconştienţă să refuzi a te servi de talentele excepţionale ale unui — 1165 —

diplomat pe care providenţa ţi l-a scos în cale. — V-am înţeles, Monsieur de Beauclair. Şi pentru a vă dovedi că nu m-a supărat comparaţia dumneavoastră – în parte adevărată – voi face tot posibilul să prelungesc tratativele cu emisarul englez. Voi încerca să-i dau iluzia că preliminariile păcii ar putea fi în curând semnate. Sper că în felul acesta piaştrii dumneavoastră… Talleyrand îşi lăsă fraza neterminată. Richard se înclină. — Este nemărginită recunoştinţa mea pentru serviciile pe care le-aţi adus în atâtea rânduri casei Sunderland-Beauclair. Vă asigur că prietenia ce-mi arătaţi nu va fi răsplătită cu ingratitudine. Şi vă mai rog să credeţi că dacă voi fi pus vreodată în situaţia de a alege între împărat şi Charles de Talleyrand, voi miza cu toată inima pe ultimul. La aluziile fine ale ministrului, replicase cu un angajament solemn şi fără echivoc. Talleyrand răspunse cu diplomatică prudenţă: — Sper că situaţia de care aţi vorbit, nu se va ivi niciodată. Totuşi, nu pot decât să vă exprim, la rândul meu, recunoştinţa pentru prietenia şi devotamentul dumneavoastră. Richard şi Talleyrand se despărţiră în cei mai buni termeni. Identitatea intereselor lor era cea mai sigură chezăşie a unui sprijin reciproc. Între Charles de Talleyrand-Périgord, prinţ de Bénévent, om politic de esenţă superioară şi Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, financiar de mare suprafaţă, se încheiase o alianţă destinată să zguduie — 1166 —

din temelii imperiul napoleonian. Un nou personaj avea să întregească acest straniu triumvirat: Joseph Fouché, duce de Otranta, ministru al Poliţiei Imperiale, fost convenţional, fost regicid, astăzi aliat al unui prinţ, fost înalt ecleziarh şi al unui marchiz, reprezentant al marelui capital internaţional. În concepţia lui Richard, resentimentele sale împotriva politicii napoleoniene erau justificate. — Omul acesta mă împiedică să duc la bun sfârşit una dintre cele mai formidabile afaceri ale vieţii mele: exploatarea coloniilor spaniole din cele două Americi, explică el într-o zi lui Challais, în vreme ce se plimba în lungul şi în latul cabinetului de lucru. Îţi dai dumneata seama ce posibilităţi uriaşe îmi oferă această concesiune? Abia am smuls-o lui Godoy şi lui Carlos al IV-lea. Richard se opri în faţa lui Challais. Stătea ţeapăn, cu mâinile la spate, cu picioarele depărtate, înfipte parcă în parchet. — Am reuşit să mă substitui Spaniei, care a pierdut virtualmente din mână controlul asupra tuturor posesiunilor de dincolo de Atlantic. Coloniile cucerite de Spania cu preţul unor sacrificii uriaşe sunt astăzi la dispoziţia mea. Aurul, argintul şi pietrele preţioase din, Noua Spanie şi din viceregatul Perului, din Caracas şi Guatemala, din Chili şi din Rio de la Plata, nu aşteaptă decât să intre în tezaurul casei Sunderland. Şi tocmai acum, când sunt mai aproape de ţintă ca oricând, Napoleon mă împiedică să-mi desăvârşesc opera. Datorită acestui om stupid, care se — 1167 —

încăpăţânează să continue războiul într-un moment nepotrivit, nu pot scoate din cele două Americi nici un sfert din metalele preţioase care ar fi astăzi în stăpânirea mea, dacă mările ar fi libere. Challais era impresionat de ieşirea lui Richard. Nu îndrăznea să-i întrerupă monologul. — Să vină Lafont! strigă Richard, care fierbea ca un cazan încins la foc năprasnic. Să vină Lafont! Secretarii se puseră în mişcare. Lafont nu era în biroul său. Un uşier spuse că Monsieur Lafont nu părăsise banca. Pe culoare, secretarii alergau aferaţi. — Monsieur Lafont! — Monsieur Lafont e chemat la Monsieur Richard Sunderland! — Monsieur Lafont să se prezinte de îndată la Cabinet! Jules Lafont devenise un element indispensabil al mecanismului de precizie pe care-l reprezintă casa Sunderland. Din ziua înscăunării sale în fruntea serviciului de informaţii, Lafont făcuse minuni. S-ar fi zis că îşi descoperise adevărata vocaţie. Cheltuise bani mulţi, dar rezultatele obţinute fuseseră deasupra aşteptărilor. Lafont începuse prin a organiza o reţea de porumbei călători, care transportau într-un timp surprinzător de scurt mesaje cifrate de la un capăt la celălalt al Europei. Cu răbdare şi măiestrie, îşi recrutase o armată de agenţi răspândiţi prin capitalele şi marile centre industriale ale vechiului continent, care nu aveau alt rol decât să culeagă informaţii — 1168 —

plătite după un tarif generos calculat. Interesaţii se întreceau să transmită la centru cele mai importante şi tainice ştiri. Printre agenţii acoperiţi ai lui Lafont se numărau oameni de rând şi diplomaţi de carieră, soldaţi şi actriţe, ecleziastici şi lăutari, curteni şi spioni. Mai ales spioni. Organizaţia creată de el era de mare folos lui Richard. Graţie ei, acesta putea urmări nu numai manevrele tainice ale personajelor politice interesante pentru evoluţia casei Sunderland, dar şi activitatea salariaţilor mai mărunţi sau mai suspuşi ai casei sale, avea de asemenea posibilitatea să controleze ştirile publicate în presă şi mai presus de orice, să intre cel dintâi în posesia informaţiilor secrete de mare importanţă, indispensabile speculaţiilor sale de bursă. Ajutorul lui Lafont era preţios şi în alte privinţe. Agenţii săi depistaseră câţiva agitatori care încercaseră să organizeze muncitorimea din uzinele de armament şi să o mobilizeze împotriva abuzurilor conducerii. După înlăturarea acestor elemente din fabrici, lucrătorii, lipsiţi de conducătorii lor fireşti, fuseseră reduşi la tăcere şi la neputinţă. Secretarii lui Richard găsiră în sfârşit pe Jules Lafont în tezaurul băncii. Verifica mijloacele de securitate puse de curând în funcţie. Îndată ce Lafont sosi în biroul lui Richard, acesta îi porunci, fără nici o introducere: — Vreau să aflu neîntârziat stadiul discuţiilor purtate între lordul Yarmouth şi Monsieur de Talleyrand. Sunt speranţe să se ajungă la o înţelegere între Anglia şi Franţa? Această înţelegere este dorită — 1169 —

sincer? Monsieur de Talleyrand spune adevărul când declară că vrea să ajungă la un acord cu Anglia? Lafont, nu-ţi notezi punctele pe carnet? întrebă iritat Richard. — Prefer să le memorez, Monsieur. Un carnet se poate pierde. — Bine. Cum vrei. Dar să-mi răspunzi la toate întrebările. — Doriţi, Monsieur, să fiţi informat şi asupra tratativelor diplomatice purtate în prezent între Austria, Prusia şi Rusia? — Pentru moment nu mă interesează. În Europa oamenii n-au decât să se bălăcească în sânge până la genunchi. Războiul purtat pe continent nu-mi stinghereşte planurile. Pe mine mă interesează încheierea păcii între Franţa şi Anglia. Pe mări, vreau să am mâinile libere. M-ai înţeles? — Prea bine, Monsieur se înclină Lafont respectuos. În patruzeci şi opt de ore îmi voi permite să vă spun primele informaţii. Richard zâmbi. Eficienţa calmă a lui Lafont îl încânta. — Ce zici, Challais, de tânărul acesta? întrebă el după plecarea lui Lafont. — Element excepţional, Monsieur. — Fouché ar fi fericit să-l aibă în serviciul său. Challais prefiră între degete lanţul de aur al lornionului. — N-ar fi exclus ca Monsieur Lafont să-l servească şi pe Fouché!

— 1170 —

Pentru Richard urmară zile de frământare. Rapoartele primite din partea lui Adrien de Beaulieu, noul şef al flotei comerciale a casei Sunderland, erau alarmante. În ultimii trei ani casa pierduse douăzeci şi două de vase scufundate ori capturate de corsari şi de forţele navale beligerante. Numai în Marea Mediterană, piraţii barbareşti capturaseră cinci vase cu întreaga lor încărcătură. În 1805, paşa din Tripoli semnase un tratat de pace cu Statele Unite, sub ameninţarea tunurilor unei escadre americane, care îi bombardaseră oraşele de coastă. Cuminţirea paşei fusese temporară. Îndată ce escadra părăsise Mediterana, piraţii tripolitani îşi reluaseră isprăvile. În Marea Caraibilor, de-a lungul coastelor Mexicului şi Floridei, navele înarmate ale casei Sunderland avuseseră de luptat cu piraţii lui Jean Laffite, care îşi stabilise cartierul general în Grand Isle din golful Barataria. Două nave încărcate cu aur, părăsiseră Lima în ziua de 12 aprilie 1806. De atunci, nu se mai auzise nimic despre ele. Le scufundase furtuna în zona Capului Horn? Eşuaseră pe stânci ori pe vreun banc de nisip? Căzuseră în mâinile piraţilor? Paguba era uriaşă. Richard nici nu se gândise a-l învinui pe Beaulieu pentru aceste insuccese repetate. Mai ales că Adrien nu-i raportase numai dezastre. În ultimul an reuşise să transporte în Statele Unite încă zece milioane de piaştri. Dar lui Richard nu-i era de folos aurul şi argintul imobilizat în tezaurul băncii Manhattan. Tezaurul Băncii Sunderland din Paris dădea semne de anemie. Banca Anglo-Americană din Londra nu mai — 1171 —

era capabilă să furnizeze la infinit întăriri. Trebuiau resurse noi. Guvernul britanic plătea la zi armamentul furnizat de uzinele Sunderland-Montorgueil din Cardiff. Nu se putea spune acelaşi lucru despre Mollien, noul ministru de finanţe al Franţei. Tezaurul pe care i-l lăsase în primire Barbé-Marbois, abia dacă mai avea ceva praf de aur pe fund. Succesele colosale ale lui Napoleon restabiliseră totuşi încrederea în creditul statului francez. Arestarea lui Desprez şi a acoliţilor săi, care fuseseră obligaţi să restituie peste optzeci de milioane de franci, oprise hemoragia de aur a Băncii Franţei. Dar acesta nu era decât un început. În ciuda stăruinţelor sale, Richard nu izbutise să primească decât treizeci de milioane din cele două sute datorate de statul francez. Pentru a obţine acest rezultat, interveniseră şi Talleyrand şi Fouché. Alte două mesaje neplăcute sosiră la scurt interval de la Londra. Lester Woodward, directorul adjunct al Băncii Anglo-Americane, îi anunţă moartea subită a lui William McFee, la masa de lucru. Richard simţi o vagă remuşcare. Grăbise poate, sfârşitul lui McFee, folosindu-l până în ultimul moment. Posomorât, aruncă misiva pe masă. — N-am timp să mă amuz, văitând morţii, rosti el. McFee a murit. Să-i fie ţărâna uşoară. Avea totuşi de gând să-i construiască un monument funerar de marmură neagră. Măreţ, sumbru, cu un epitaf scris cu litere aurite. Lester Woodward va prelua provizoriu conducerea băncii. A doua scrisoare era semnată de Geoffrey Horncastle. Într-un laconic preambul, Horncastle îşi — 1172 —

exprima indignarea faţă de purtarea lui Charles Sunderland. „Regret că trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă o nouă ispravă a fiului dumitale.” Ce năzbâtie a mai făcut? se întrebă Richard, încreţind sprâncenele. „Acum câteva zile, la Oxford, Charles a snopit în bătaie pe lectorul său Leslie Pierson, fiindcă acesta îi reproşase starea sa de ebrietate. Nemulţumit cu această răzbunare meschină, Charles i-a mai tras şi boneta pe ochi, până i-a spart-o în fund. Apoi i-a dat brânci într-un bazin cu apă. Fapta s-a petrecut în faţa mai multor studenţi, profund scandalizaţi.” — De ce n-au intervenit în ajutorul lectorului, dacă erau atât de scandalizaţi? îşi zise Richard. „Charles a fost eliminat universităţile britanice.”

definitiv

din

toate

Richard suspină, apoi continuă lectura: „Numai datorită intervenţiei lui Queensberry, Leslie Pierson a renunţat să-l cheme pe Charles în judecată. Dacă această ispravă ar fi fost izolată, s-ar fi trecut cu vederea. Năzdrăvăniile fiului dumitale au depăşit orice limită. În tinereţe, n-am fost nici eu stâlp de biserică…” — Bine că recunoşti, mormăi Richard. Te mustră — 1173 —

conştiinţa. Acum treizeci de ani, ai ucis un om la beţie. Ai scăpat cu faţa curată fiindcă ţi-a sărit în ajutor întreg almanahul nobilimii britanice. „Ştiu să acord circumstanţe atenuante unui copilandru care face ştrengării. La Charles, însă, turbulenţa a căpătat un caracter bolnăvicios. Nu trece zi fără să nu facă o boroboaţă. Folger e disperat. Cu toată prietenia pe care ţi-o port, renunţ să mă mai ocup de băiat. Până şi Queensberry e consternat. Socotesc că numai prezenţa dumitale l-ar mai putea struni. Dacă şi acest remediu va da greş, previziunile sunt foarte sumbre.” Richard prinse imediat sensul acestei aluzii străvezii. Şi Horncastle se îndoia de facultăţile mintale ale lui Charles. Ceea ce era grav. Existenţa lui Charles se confunda cu un nesfârşit lanţ de dezordini. Rapoartele primite cu regularitate din partea lui Folger oglindeau o tristă realitate. Într-o noapte, la Londra, Charles luase cu asalt un bordel din care fusese expulzat pentru excesele sale şi, în fruntea unei bande de fii de bani gata, devastase localul, pusese pe fugă pensionarele şi stâlcise în bătăi pe patroană şi pe acoliţii ei. Altădată, trăsese cu pistolul în oglinzile unui mare restaurant din Haymarket. Urmat de aceeaşi bandă de turbulenţi incorijibili, dăduse năvală în culisele teatrului Sadler’s Wells, în seara unei premiere şi răpise pe actriţa care deţinea rolul titular, spre a da ocazie unei steluţe din trupă să o înlocuiască. — 1174 —

Năzbâtiile acestea, şi multe altele, îl costau pe Richard şi bani şi nervi. Indiferenţa manifestată faţă de copiii săi în ultimii ani îşi dădea roadele. Le lăsase mulţi bani pe mână, socotind că astfel rezolvase problema educaţiei. Charles era un dezechilibrat. Henry, în ciuda aparentei sale supuneri şi timidităţi, se însurase împotriva voinţei paterne, cu o fată de condiţie socială inferioară. Robert, diplomatul familiei, părea ceva mai reuşit. Se înapoiase de la Madrid încărcat cu titluri şi decoraţii. Nu fusese însă în stare să dejoace urzeala planurilor lui Ouvrard, care împinsese nu numai Spania, dar şi casa Sunderland-Beauclair la marginea prăpastiei. Francis-Andrew, copilul Andreei era inteligent, dar de o sensibilitate exagerată. Despre Gerald, care împlinise şapte ani, Richard era informat numai din rapoartele guvernantei. Avalanşa de ştiri rele creă lui Richard o stare de proastă dispoziţie, de pe urma căreia aveau să sufere toţi cei din jurul său. La cină se cufunda într-o tăcere respectată cu sfinţenie de cei de faţă. Serviciile se perindau într-o linişte pe care nu o tulbura decât zgomotul tacâmurilor mânuite cu mare grijă, ori sunetul cristalin al vreunui pahar, atins din greşeală de buza carafei. Richard stătea în capul mesei. Solemn, taciturn, se servea câte puţin din numeroasele feluri prezentate de majordom. În dreapta lui se aflau Margaret şi Henry, în stânga Sandra şi Robert. Pentru Margaret, cina era un — 1175 —

supliciu. Tot timpul simţea aţintite asupra ei privirile ironice ori dispreţuitoare ale socrului, căruia nu-i scăpa nici una din măruntele ei greşeli: o bucată de friptură tăiată cu neîndemânare, un pahar dus la buze înainte ca şeful familiei să-l fi ridicat pe al său, o stridie despicată cu stângăcie, un fel de mâncare exotic privit cu nedumerire… Margaret adoptase un procedeu utilizat de mai toţi acei care nu sunt deprinşi cu ceremonialul caselor mari. Trăgea cu ochiul la ceilalţi convivi, spre a le imita gesturile. În contrast cu atitudinea de o firească eleganţă a Sandrei, stângăciile şi timiditatea ei ieşeau şi mai mult la iveală. Degetele ei bătătorite de muncă nu reuşeau să capete albeaţa catifelată a mâinilor Sandrei, în ciuda îngrijirilor deosebite. Nu ştia să-şi poarte rochiile scumpe. În toaletele de gală părea mai ţeapănă decât un manechin de lemn. Dacă i s-ar fi permis să trăiască în interiorul apartamentului ei, numai cu Henry şi cu micul Benjy, ar fi fost fericită. Richard simţea însă o plăcere perversă să o scoată în lume, să o pună în cele mai umilitoare situaţii. După înapoierea sa de la Londra, găsise cu cale să frecventeze saloanele aristocraţiei legitimiste din cartierul Saint-Germain. Titlul său de nobleţe, legăturile păstrate în timpul Revoluţiei cu reprezentanţii nobilimii contrarevoluţionare, dar mai ales bogăţia sa, îi deschideau larg porţile palatelor înşiruite de-a lungul străzilor Grenelle-Saint-Germain, Bellechasse, SaintDominigue şi de la Planche. Legitimiştii intransigenţi îi — 1176 —

purtau încă pică fiindcă întreţinea relaţii cordiale cu Talleyrand, hulitul renegat al clasei lor. Richard ştiuse însă a câştiga simpatia majorităţii locatarilor din elegantul cartier, prin ajutoarele băneşti acordate cu calculată generozitate cavalerilor ordinului SaintLouis, căzuţi în mizerie. Şi Richard se mândrea cu o decoraţie, ce constituia un simbol al rezistenţei legitimiste… În această epocă, Richard primi de la New York o veste plăcută. Georgina dăruise lui Adrien de Beaulieu un fiu, pe nume Raymond. Acesta era primul nepot al lui Richard care nu intra în familie pe căi deturnate. Vlăstarul lui Henry şi copilul pe care i-l făcuse Georginei tânărul Phipps, erau progenituri de contrabandă. Prin asociaţie de idei, complicaţiile familiale îi amintiră şi de fraţii săi. De Aristotle nu mai ştia nimic de aproape patruzeci de ani. Bietul Aristotle se pierduse în sălbăticiile vestului îndepărtat. Nici despre Patrick nu mai avea veşti. Ciudat se mai despart drumurile în viaţă. Zechariach Abercrombie, acest pungaş cu diplomă, îl escrocase pe Patrick, deposedându-l de participarea sa la fabrica de pulberi de la Terrytown. Încercase să-l dărâme şi pe Richard, furându-i piaţa Caraibilor. Dar experienţa îl costase scump. Negrii haitieni, după ce se văzuseră stăpâni pe insula lor, expulzaseră şi pe agenţii lui Abercrombie. Bietul Zechariach îşi pierduse toate capitalurile învestite în Saint-Domingue. Richard se afundă în fotoliul din faţa biroului său — 1177 —

încărcat cu hârtii care aşteptau să fie rezolvate. Cu privirile pierdute în gol, îşi trecea viaţa în revistă. Eforturile lui fuseseră încununate de succes. Şi nu ajunsese încă la capătul drumului. Îşi amintea ziua în care debarcase pentru întâia dată pe pământul Angliei. Emoţiile, tinereţea, lipsa de experienţă, visurile, idealurile lui. Călătoria cu diligenţa de la Portsmouth la Londra, lordul Shelburne, Benjamin Franklin, apoi anii petrecuţi la Oxford, Eastleigh, Patricia, ducele de Queensberry, care jucase un rol atât de important în viaţa lui, sir James Wythburne, comandorul Jones şi atâţia alţii… O galerie de oameni, care direct, sau indirect, îi serviseră interesele, dându-i posibilitatea să urce, treaptă cu treaptă, scara succesului… De foarte mulţi nu mai ştia nimic. Îi pierduse pe drum. Ce se întâmplase cu Randolphe Boyle, asociatul firmei Jones and Boyle, English Steel Company, care îi dăduse primele poveţe după sosirea sa în Anglia? Dar cu Fordyce? Ori cu Broxton-Gorila? Nici de Halsey nu mai ştia nimic. Murise? Dintre portretele care se învălmăşeau caleidoscopic, se desprindea silueta fină a lui Alexander Hamilton. Richard aflase că Hamilton fusese ucis în duel de Aaron Burr… Îl regreta, deşi în ultima vreme relaţiile lor se răciseră. Suspinând, se smulse din reverie. Era om de acţiune. Nu-şi permitea să piardă vremea cu retrospecţii sentimentale. Lăsa aceste amuzamente oamenilor fără alte ocupaţii. — 1178 —

Reluă rezolvarea corespondenţei. O invitaţie la un bal oferit de Monsieur de Talleyrand, îi atrase atenţia. Cartonul aurit se afla în acelaşi plic cu un bilet semnat de ministrul afacerilor străine. „Hotel des Affaires Etrangeres Paris 1 august 1806 Scumpe marchize, Sper că veţi răspunde afirmativ invitaţiei mele. Ar fi de altfel în interesul dumneavoastră. Vreau să vă prezint pe contele de Metternich, ambasadorul Austriei. Sub aspectul unui gentilom avid de petreceri se ascunde un diplomat de înaltă clasă. Pentru dumneavoastră va fi o cunoştinţă utilă. Şi împăratul mă va onora cu prezenţa sa. Veţi întâlni şi pe lorzii Yarmouth şi Lauderdale, care în cursul unei convorbiri mi-au declarat că au cinstea să vă cunoască Al dumneavoastră, Charles de Talleyrand.” Richard zâmbi. Ministrul Afacerilor Străine al Franţei îl ruga să participe la serbarea sa. Dacă satisfacţiile postume sunt permise, desigur că marchizul Henry de Beauclair se roteşte ca un păun pe aleile paradisului. Josiah Sunderland ar manifesta scepticism. Ar prefera să-şi vadă fiii conducând împreună atelierul de cuţite. — 1179 —

Richard era intrigat. Îmbătrânise, de vreme ce începuse a se gândi la morţi? Sau i se apropia şi lui ceasul din urmă? Se simţea totuşi vioi şi zdravăn ca la treizeci de ani. În orice caz, nu trebuia să moară înainte de a consolida patrimoniul dinastiei sale. Criza prin care trecea casa Sunderland era grea. Rezolvarea ei cerea nervi tari, o excepţională abilitate şi o mare îndrăzneală. Încrederea în steaua lui nu-l părăsise. La capătul drumului, îl aştepta izbânda, gloria. Gloria?… Ciudat. De la o vreme, gloria îl preocupa mai puţin. Avusese în viaţă tot ceea ce îşi dorise. Cele mai frumoase femei fuseseră ale lui. Oameni de stat, regi şi împăraţi îi solicitaseră bunăvoinţa. Ajunsese la zenitul puterii. Numai setea aprigă de bani nu şi-o putea potoli. Nu era acesta un semn de îmbătrânire? Evident, la vârsta lui se putea socoti încă în plină maturitate. Dar primii fulgi de zăpadă de la tâmple erau preludiul iernii, al bătrâneţii care nu va întârzia să vină. Faţă de iuţeala cu care trec anii, avea obligaţia să mediteze adânc asupra apusului vieţii. Mai ieri avusese douăzeci de ani. Timpul zburase. Filozofia aceasta ieftină, ascundea totuşi o tragedie eternă, pe care o trăiseră, o trăiau şi aveau să o trăiască generaţii după generaţii. Bătrâneţea, aşa cum o concepea Richard, nu avea nimic plăcut. O aştepta cu teamă şi dezgust. Nu voia să cadă în nici unul din păcatele ei. Dorea să păstreze până la adânci bătrâneţe măcar aparenţa tinereţii. Nu a acelei tinereţi ridicole arborată de unii bătrâni — 1180 —

groteşti, de o vetustă eleganţă. Se boiesc, îşi canonesc trupul încorsetându-l atât de strâns, încât simt că le iese sufletul pe gură şi le strălucesc ochii pe stradă după pulpele fetelor de cincisprezece ani. Richard voia să-şi păstreze tinereţea minţii, a concepţiei, a înţelegerii. Dacă va reuşi să-şi conserve şi trupul tânăr, cu atât mai bine. Dar în privinţa aceasta, nu îşi făcea iluzii. Viaţa lui fusese atât de zbuciumată, încât era imposibil să nu se resimtă mai târziu… Gândurile acestea triste, care îl asaltau de la o vreme, îi lăsau un gust de cocleală. Mai târziu ajunsese să-l identifice cu gustul de ţărână. Nu pusese niciodată ţărâna pe limbă. Cu toate acestea avea senzaţia că era familiarizat cu gustul ei. Poate fiindcă din ţărână se zămislise şi tot în ţărână îşi va încheia ciclul vieţii. Şi Henry şi Robert Sunderland primiseră invitaţii din partea prinţului de Talleyrand. Ministrul Afacerilor Străine voia să pună pe Richard şi pe fiii săi în contact cu societate înaltă a Imperiului. Monsieur Charles de Talleyrand-Périgord, înălţat la rangul de prinţ suveran de Bénévent, prin augusta bunăvoinţă a Maiestăţii Sale împăratul, avea nevoie de aliaţi în mijlocul acestei lumi pe care se pregătea să o trădeze. Treptat, şeful diplomaţiei franceze pusese mâna pe una din poziţiile cheie ale guvernământului imperial. Prin departamentul Afacerilor Străine trăgea sfori din culise, păstrând legături cu adversarii din afară ai regimului, sub paravanul relaţiilor — 1181 —

diplomatice. Prin Fouché, creat duce de Otranta de acelaşi prea încrezător suveran, controla poliţia şi întregul aparat de spionaj şi contraspionaj al statului. Prin Richard Sunderland-Beauclair îşi asigurase un suport financiar puternic. Mărinimos, Talleyrand lăsa armata la dispoziţia împăratului. Ştia că manevrele sale subterane puteau anula efectul celor mai spectaculoase bătălii. Aristocratul Talleyrand nu ierta parvenitului Napoleon Bonaparte fulgerătoarea lui ascensiune. Îl trăda pe împărat, aşa cum trădase pe Barras şi Revoluţia, aşa cum înaintea lor trădase pe regele Louis. „Când Monsieur de Talleyrand nu conspiră, face trafic”, spunea despre el Chateaubriand. Numai Napoleon nu înţelesese acest adevăr, care avea să-l coste foarte scump. Pentru Richard Sunderland balul prezenta un dublu interes. În primul rând avea să schimbe personal câteva cuvinte cu lorzii Yarmouth şi Lauderdale, emisarii Angliei. Fără îndoială, că aceştia vor fi reticenţi. Richard va şti totuşi să le smulgă informaţii interesante. În al doilea rând va întâlni pe Napoleon. Era nerăbdător să-l cunoască. Împăratul Franţei se număra printre puţinii suverani ai Europei, care nu-i solicitaseră încă împrumuturi. George de Wales, prinţul de coroană al Angliei, îi datora o sută de mii de lire sterline. Regele Prusiei, împăratul Austriei şi regele Spaniei îi conferiseră propriu motu titluri şi decoraţii, în schimbul sprijinului său financiar. Regele Danemarcei se înfruptase în repetate rânduri din creditele acordate de casa Sunderland. Evident şi — 1182 —

dobânzile erau apreciabile. Franţa mai datora casei Sunderland o sută douăzeci de milioane de franci. Datoriile contractate de stat erau achitate în tranşe mici şi la intervale îndepărtate. Mollien, ministrul finanţelor, făgăduise lui Challais că va accepta lichidarea debitelor întârziate. Richard spera să obţină din partea împăratului dispoziţia de a i se onora creanţele la termene ceva mai apropiate… Balul era aşteptat cu nerăbdare şi de Robert Sunderland şi de soţia sa. Robert avea însfârşit prilejul să-şi orneze pieptul cu toate decoraţiile primite în Spania, iar Sandra să apară în toată splendoarea toaletei de mare gală, creată de Madame Germont, croitoreasa împărătesei. În schimb, pentru Henry şi Margaret balul acesta era o corvoadă. Timidul Henry se gândea cu groază la clipa în care majordomul îi va anunţa numele în sala înţesată de invitaţi. Împreună cu Margaret, tot atât de palidă ca şi el, vor avea de înfruntat curiozitatea, impertinenţa, orgoliul, indiferenţa, maliţiozitatea, oglindite în sute de priviri. Margaret era îngrozită. Perspectiva acestei recepţii arhioficiale o făcea să transpire anticipat. Dacă ar fi simţit în preajma ei un bărbat dârz, puternic, un braţ pe care să se sprijine cu încredere, ar fi fost mai puţin înfricoşată. Henry era însă mai slab decât ea. În loc să se simtă protejată, Margaret avea senzaţia unei izolări îngrozitoare. În familia soţului ei se socotea intrusă. Richard Sunderland îi era vădit ostil. Robert şi Sandra nu-i arătau nici o înţelegere. În lumea foburgului SaintGermain, lumea familiei Sunderland, întâlnea numai — 1183 —

dispreţ. Înaltele doamne o ironizau, o ridiculizau, sub aparenţa celei mai dezarmante politeţi. Râdeau de rochiile scumpe pe care ea nu ştia să le poarte, de gesturile ei neîndemânatice, de engleza ei provincială, de franceza scâlciată îngrozitor, de roşeaţa ce-i îmbujora în orice clipă obrajii, de mâinile care întârziau să câştige catifelarea elegantă a femeilor lipsite de orice ocupaţie. Într-o seară, în vreme ce se afla pe o terasă, auzise din dosul unui boschet de arbuşti, tot ce se discuta pe seama ei în salonul cu uşile-ferestre larg deschise. În limbajul tipic al lumii elegante, care amesteca franceza şi engleza în proporţii aproape egale, câteva femei tinere, reprezentante ale înaltei aristocraţii regaliste, făceau haz de bogăţia în care Margaret plutea greoi şi neîndemânatic ca o focă. — Râdeţi de ea, dar câte din voi n-aţi vrea să vă bălăciţi în această mare de aur, spusese odată tânăra contesă de Noailles. Margaret Sunderland duce o viaţă imperială. Are zeci de lachei… — Mai grav e că îi are şi în familie, intervenise impasibil ducesa Ermesinde de Chavreuse… Noapte de noapte, Margaret îşi plângea nenorocirea. Singură în dormitorul ei pe care nu-l mai împărţea cu Henry – căci aşa impuneau convenienţele – suferea în tăcere, udând cu lacrimi fierbinţi perna împodobită cu dantele. Tatăl ei şi Dick o preveniseră că se va simţi străină în sânul noii ei familii. Avuseseră dreptate. „Când îţi dai seama că ai făcut o greşeală, caută să o repari” rostise în cursul unei predici reverendul Tyler. Cuvintele acestea se întipăriseră în mintea — 1184 —

Margaretei. Greşise. Din nefericire, greşeala ei nu se mai putea îndrepta. Era condamnată să urce până la capăt calvarul… Richard îşi făcu o intrare spectaculoasă în marea sală de bal a palatului Galiffet, reşedinţa ministrului Afacerilor Străine. Spre deosebire de ceilalţi invitaţi care soseau individual, cu soţiile lor, Richard apăru înconjurat de o adevărată suită. — Marele senior urmat de vasalii săi, observă cu răutate un duce autentic la urechea vecinului său. — Nobleţea şi finanţele! Ce hibridă împerechere! Cum şi-o fi îngăduind omul acesta să deroge cu atâta seninătate… — Hm! Drepturile sale la marchizatul de Beauclair sunt îndoielnice. După câte am fost informat, în vinele lui nu curge decât o optime din sângele adevăraţilor marchizi de Beauclair. În vreme ce Richard Sunderland săruta mâna prinţesei de Talleyrand şi schimba câteva cuvinte cu ministrul, majordomul anunţa numele însoţitorilor săi: — Contele de Challais. — Monsieur et Madame Henry Sunderland. — Contele şi contesa de Castejon y de Valdejosa de la Reyna. — Monsieur… Titlul spaniol trecut printre numele însoţitorilor, îl făcu pe Richard să-şi încreţească fruntea. În vreme ce Talleyrand şi soţia sa întâmpinau alţi oaspeţi. Richard, urmat de suită, străbătu cu pas — 1185 —

măsurat sala, îndreptându-se spre o fereastră deschisă, în preajma căreia se opri. Prin lornionul de aur privea cu superioară nepăsare lumea din jur, în vreme ce însoţitorii făceau înapoia lui un respectuos semicerc. Dinadins, Richard se izola de ceilalţi invitaţi. Voia să accentueze poziţia sa deosebită de a restului societăţii imperiului. Deodată, se întoarse spre Challais. — Challais, am impresia că la intrarea noastră, majordomul a anunţat un nume spaniol. Contele ridică din umeri. — Am remarcat şi eu, Monsieur. — Majordomul a rostit titlul meu spaniol, explică Robert. Richard îl strivi cu o privire încărcată de dispreţ: — Titlul dumitale spaniol?… Eşti ridicol!… Crezi că ai fost invitat aici fiindcă eşti conte de… cum naiba îi mai spune? Am reţinut că în titlul dumitale figurează şi cuvintele de la Reyna. Vrei să arăţi lumii că regina Spaniei, ale cărei năravuri sunt arhicunoscute, ţi-a răsplătit virtuţile de o anumită… natură, conferindu-ţi grandezza? Dreptul de a purta numele de Sunderland este o cinste pe care ar trebui să o preţuieşti mai mult decât toate celelalte titluri de nobleţe. Mă tem, Robert, că diplomatul familiei e mai prejos de reputaţia pe care şi-o câştigase în ochii mei. Apoi îi întoarse spatele, lăsându-l ruşinat şi confuz. Sandra care se bucurase de noul ei titlu, se uita nedumerită când la Robert, când la socrul ei. Nu mai înţelegea nimic. În aceeaşi clipă, Monsieur de Talleyrand, justificând — 1186 —

parcă vorbele lui Richard, se apropie de acesta, urmat de Montrond. — În sfârşit, Monsieur de Beauclair, până la sosirea împăratului, sunt al dumneavoastră. — Onoarea pe care mi-o faceţi, mă copleşeşte, Monsieur de Talleyrand, se înclină Richard. Sandra era uimită. Prinţul de Talleyrand şi marchizul de Beauclair stăruiau să facă abstracţie de titlurile lor nobiliare şi se foloseau de neutrul Monsieur. Toate credinţele ei erau răsturnate. Deunăzi, socrul ei vorbind despre străvechea obârşie a familiei de Périgord, amintea o anecdotă înscrisă în analele Franţei medievale. „Cine te-a făcut baron?” întrebase odinioară regele Hugues Capet pe unul din străbunii actualului Périgord. La care acesta replicase cu trufie: „Cine te-a făcut rege?”… Actualul Talleyrand-Périgord refuza să-şi folosească titlul. Explicaţia era totuşi simplă. Ministrul de externe vorbea cu dispreţ despre principatul său, întro lume în care ducatele, principatele şi chiar regatele, erau atribuite cu dărnicie unor foşti burghezi de rând. — Monsieur de Beauclair, v-am făgăduit să vă prezint câteva personaje ale societăţii imperiale. Voi începe cu arhicancelarul Cambacérés, un jurisconsult pe care împăratul l-a creat prinţ al imperiului şi duce de Parma. Montrond, unde e Monsieur de Cambacérés? — Arhicancelarul se arhipreumblă prin saloane, Monsieur, explică interpelatul. Talleyrand izbucni în râs. — Montrond nu pierde ocazia să nu persifleze — 1187 —

grandomania lui Cambacérés. — Să-mi fie cu iertare, Monsieur, replică Montrond cu seriozitate. Spun numai adevărul. Acum câteva zile, Monsieur Cambacérés vrând să-şi manifeste bunăvoinţa faţă de secretarii săi, le-a declarat cu condescendenţă: „Numai în public să-mi spuneţi Alteţă. În intimitate vă autorizez să-mi ziceţi Monseniore” . — Montrond, ai o gură nemaipomenit de rea, râse Talleyrand. Sfâşii!… Monsieur de Beauclair, în aşteptarea arhicancelarului, îmi voi permite să vă prezint pe Monsieur Moret, secretar de stat şi şef de cabinet al împăratului, iată-l se îndreaptă tocmai spre noi. — Se spune că împăratul îi va conferi rangul de duce de Bassano, zise Montrond. Aceasta e cea mai înaltă cinstire adusă prostiei personificate. Sprijinindu-se de braţul lui Richard, Talleyrand se plimba prin saloane. Cu aleasă politeţe, împrăştia în dreapta şi în stânga complimente, zâmbete şi glume, fără a uita să strecoare în şoaptă însoţitorului său, caracterizări asupra personajelor întâlnite. — Iată-l şi pe mareşalul Augéreau, duce de Castiglione. E fiul unui zidar şi al unei precupeţe. Azi îşi poartă cu trufie titlul ducal. Şi-a uitat cu desăvârşire obârşia. Uriaşul Augéreau se mândrea cu un somptuos costum de curte. Haină de catifea verde brodată cu aur, pantaloni de satin alb prinşi sub genunchi cu catarame de aur, ploaie de decoraţii, atitudine marţială, ocheade aruncate femeilor frumoase. — 1188 —

— Acum câteva săptămâni mă aflam alături de mareşalul Augéreau, la un banchet oferit de Monsieur de Cambarérés. În faţa noastră se afla o blondă superbă. „Femeia aceasta are un păr magnific”, i-am şoptit mareşalului. „Tunde-o la piele şi ai să vezi ce-i mai rămâne din toată frumuseţea”, mi-a răspuns el… Ah, Monsieur de Beauclair, aş considera că nu mi-am îndeplinit faţă de dumneavoastră obligaţia de gazdă, dacă nu v-aş prezenta pe cea mai amuzantă pereche care în seara aceasta îmi onorează casa. Mareşalul Lefébvre şi originala sa consoartă. Mareşalul MacDonald mi-a povestit despre Lefébvre o întâmplare savuroasă. În 1797, Lefébvre, – pe atunci sub comanda lui Augéreau – a fost invitat la Köln la un spectacol dat în cinstea generalului en chef. Se juca „Brutus sau moartea lui Cesar” de Voltaire. Trigny, comandantul militar al oraşului cedase trăsura sa lui Lefébvre, în speranţa că acesta va oferi un loc cetăţenei Trigny. Văzând că Lefébvre nu se gândea să facă o asemenea invitaţie, Trigny îndrăzni să-i sugereze ideea. Răspunsul căzu ca un trăsnet: „Dă-te în moaşă-ta! Rostul mei aici nu e să însoţesc femei la teatru. Dacă nevastă-ta n-ar avea sânii atât de fleşcăiţi, mai treacă-meargă…” În sfârşit, Lefébvre ajunge la teatru, aplaudă cu entuziasm după fiecare act. La un moment dat, face cu cotul semn lui MacDonald, care se afla în stânga lui: „Ia spune, cine e şmecherul care a făcut piesa asta? E în sală?”… Jargonul e brutal. Dacă l-aş deghiza, îmbrăcându-l în expresii elegante, ar suferi adevărul istoric… Richard cunoscu pe mareşalul Davout, căruia chelia — 1189 —

şi ochelarii îi dădeau aspectul unui dascăl, pe mareşalul Mortier, un colos cu alură de luptător de circ, pe Murat, care-şi purta cu prestanţă şi cochetărie uniforma muiată în aur, pe Soult, care avea o înfăţişare impunătoare de proconsul roman, pe Pérignon, care se mândrea cu o cicatrice vânătă pe craniul chel. — O doamnă mi-a mărturisit cu exaltare, că această cicatrice îi evocă o întreagă epopee, spuse Talleyrand zâmbind. Deodată, Jules Lafont apăru ca din pământ în stânga lui Richard. — Monsieur, vă rog să-mi acordaţi câteva clipe. Lafont era impasibil. Dar înapoia acestui calm afectat, Richard desluşi o mare agitaţie interioară. — S-a întâmplat ceva? — Nu ştiu dacă mi-e permis să vorbesc, Monsieur. — Faţă de Monsieur de Talleyrand nu am secrete. Vorbeşte fără înconjur. — Acum câteva clipe un curier special mi-a adus o informaţie de mare importanţă. Ieri, regele FriederichWilhelm al Prusiei a ordonat mobilizarea generală a armatei sale… Talleyrand îşi muşcă buzele. — Sunteţi sigur, Monsieur? — Excelenţă, garantez autenticitatea informaţiilor mele. Ministrul rămase impresionat de siguranţa rece a lui Lafont. — Ce fel de curieri folosiţi dumneavoastră? În douăzeci şi patru de ore vă parvin ştiri din Germania? — 1190 —

E prodigios. Monsieur de Beauclair, sunteţi mai bine servit decât împăratul. Felicitările mele! Richard aruncă o privire afectuoasă lui Lafont. Şeful serviciului său de informaţii îi oferise o mare satisfacţie. — Credeţi, Monsieur de Beauclair, că pot comunica această veste împăratului? — Fără îndoială. Primiţi-o cu toată încrederea. Mâine de dimineaţă voi vinde rente de stat. Nu aştept să se anunţe oficial mobilizarea Prusiei. Bineînţeles, le voi răscumpăra la preţ scăzut în preziua victoriei armatelor franceze. — Sunteţi atât de sigur de victorie? — În conjunctura actuală, da. Prusia n-are sorţi de izbândă. Napoleon, care a înfrânt coaliţia marilor puteri, nu va avea ce alege din acest mărunt stat german. — Aţi uitat de Friederich al II-lea? — Un Friederich al II-lea se naşte o dată într-un secol, Monsieur de Talleyrand. Actualul rege al Prusiei nu se compară cu marele Friederich. De altfel, nici unul din suveranii contemporani nu pare să fie la înălţimea epopeii pe care o trăim. George al III-lea este un dement care şi-ar avea locul la Bedlam, nu pe tronul Angliei. Carlos al IV-lea, încornoratul rege al Spaniei este un monument de imbecilitate, care tolerează senin desfrâul reginei. Împăratul Franz al IIlea al Austriei nu e preocupat decât de ceremonialul curţii şi de uniformele ofiţerilor din gardă. Obtuz, solemn, atins de un ramolisment precoce e un simplu manechin regal. Gustav al IV-lea al Suediei este un — 1191 —

mistic căzut pe mâna taumaturgilor. Mă îndoiesc dacă îşi va mai purta multă vreme coroana. Fernando I al Neapolului este o biată marionetă în mâinile MarieiCarolina. Ţarul Alexandru I e paricid. Se spune că e precedat de asasinii bunicului său, încadrat de asasinii tatălui său, şi urmat de propriii săi ucigaşi. Louis al XVIII-lea, Suveranul Pribeag, aşteaptă ca providenţa şi bunăvoinţa duşmanilor Franţei să-i redea tronul, de pe care fratele său a fost catapultat direct sub tăişul ghilotinei. Talleyrand se sprijini şi mai bine pe braţul lui Richard. — Iată pe ambasadorii Prusiei şi Austriei. N-ar strica să schimbăm cu ei câteva cuvinte. Ţineam să vil prezint pe contele de Metternich. Vrea să fie un vulpoi bătrân, deşi nu are decât treizeci şi trei de ani. Să fii atent. Sub aspectul unui arbitru al eleganţei ascunde o şiretenie subtilă. Contele de Metternich, spre deosebire de tatăl său – mediocritatea personificată, – este un diplomat înnăscut. Are talentul de a te face să vorbeşti mai mult decât trebuie. — Monsieur, ştiu să nu mă las tras de limbă, zise Richard. Am cunoscut într-o împrejurare pe cancelarul Thugut, care m-a delectat cu un aforism veşnic valabil: „Dintr-o sută de cazuri, regreţi de nouăzeci şi nouă de ori că ai vorbit mai mult decât trebuie şi o singură dată că ai tăcut în loc să vorbeşti”. — Monsieur de Beauclair, cred că aţi fi fost un bun diplomat. — Posibil, Monsieur de Talleyrand. Vă cunosc de — 1192 —

atâta, vreme, încât e firesc să fi învăţat ceva de la dumneavoastră, replică Richard, căruia îi reveni brusc în minte o caracterizare pe care mareşalul Lannes o făcuse ministrului afacerilor străine: „Dacă-i dai lui Talleyrand un picior în spate, chipul său rămâne neclintit”. — Să mergem spre grupul de diplomaţi, zise ministrul. Informaţia pe care mi-aţi furnizat-o îmi oferă un mare avantaj asupra ambasadorilor Prusiei şi Rusiei. Graţie dumneavoastră, cunosc un fapt pe care ei cred că îl ignor… Hm, diplomaţia, dragul meu Monsieur de Beauclair, este întotdeauna un joc de-a vaţi ascunselea. Talleyrand se opri în faţa unui grup de bărbaţi de toate vârstele, acoperiţi cu ordine străine şi broderii de aur. Richard aprecie pentru prima dată decoraţiile pe care i le conferiseră suveranii. Marile Cruci şi Cordonul care-i bara pieptul îi permiteau să nu se simtă inferior faţă de aceşti diplomaţi de carieră, ce-şi etalau decoraţiile cu aceeaşi cochetărie cu care femeile frumoase îşi expun diademele şi rivierele de diamante. Gloria se măsoară cu numărul decoraţiilor, frumuseţea – cu abundenţa bijuteriilor. Evident, regula aceasta nu e imuabilă. Sunt şi nulităţi patente care se încovoaie sub greutatea insignelor şi femei urâte pe care perlele şi briliantele se revarsă cascadă. Richard avu ocazia să cunoască pe contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei, un personaj plin de morgă şi de decoraţii, pe care-l preocupa mai vârtos corpul de balet al Operei, decât corespondenţa diplomatică. — 1193 —

Ambasadorul Prusiei, contele Luchesini, era un diplomat de modă veche. Măestrea cu uşurinţă un madrigal sau o epigramă. Aceasta nu-l împiedica să fie viclean, când nevoile o cereau. O mare impresie făcu asupra lui Richard contele de Metternich. Ambasadorul Austriei la Paris nu avea decât treizeci şi trei de ani. Când Metternich prezentase la Tuileries scrisorile de acreditare, împăratul se mirase de tinereţea sa. „Sunt de vârsta pe care a avut-o Maiestatea Voastră când a câştigat bătălia de la Marengo”, replicase ambasadorul. Ca să pară mai bătrân, îşi pudra părul, deşi moda aceasta era pe cale de dispariţie. De o eleganţă desăvârşită, păstra o atitudine mândră şi totodată binevoitoare, aşa cum se cuvine reprezentantului unei mari puteri. Privirea îi era calmă, zâmbetul amabil, gesturile măsurate. Metternich se formase la şcoala lui Machiavelli. Ochii şi expresia feţii nu trebuiau să fie niciodată oglinda gândurilor. Richard era un bun cunoscător al firii umane. Trecuse prin atâtea încercări, se lovise de atâţia oameni, încât ajunsese să le simtă instinctiv fondul caracterului. În Metternich desluşea multe trăsături fizice şi sufleteşti comune şi lui. Îndrăzneală, lipsă de scrupule, încredere oarbă în propria sa valoare, confirmată adeseori de jocul norocos al evenimentelor. — Monsieur le marquis, eram nerăbdător să vă cunosc, spuse ambasadorul Austriei. În complexul de forţe, care dirijează azi destinele Europei, jucaţi un rol important. Se zice că prietenia dumneavoastră poate fi extrem de preţioasă. Aluzia lui la relaţiile financiare — 1194 —

dintre Talleyrand şi Beauclair era străvezie. — Monsieur le comte, replică Richard cu amabilitate uşor ironică, îmi permit să vă întorc complimentul. Tot atât de preţioasă poate fi prietenia tânărului reprezentant al şi mai tânărului Imperiu Austriac. Lui Metternich nu-i plăcu aluzia directă a interlocutorului la ruşinoasa pace de la Pressburg, care răpise Kaiserului Franz al II-lea străvechiul titlu de împărat Roman, atribuindu-i numai pe acel de împărat al Austriei. Era încredinţat că marchizul o făcuse dinadins. Îi dăduse o lecţie. „Acest Monsieur de Beauclair e conştient de propria lui putere, de vreme ce îşi permite să-mi vorbească pe asemenea ton. E un individ periculos. Trebuie menajat. Austria va mai avea nevoie de împrumuturile sale.” Raţionamentele acestea se desfăşuraseră cu viteza fulgerului. Răspunsul lui Metternich sosi fără întârziere. — Monsieur le marquis, întinerirea diplomaţiei austriece şi a Imperiului Austriac este, într-adevăr, cel mai frumos compliment pe care-l puteaţi face. Ridicase primul steagul armistiţiului. În timpul acesta, un secretar se apropie de Talleyrand şi îi şopti câteva vorbe. — Messieurs, spuse ministrul întorcându-se spre Richard şi spre grupul de ambasadori, îngăduiţi-mi să vă părăsesc pentru câteva clipe. Ies în întâmpinarea împăratului. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Salută, apoi plecă şchiopătând. În sală se iscă o — 1195 —

uşoară agitaţie. Urmară câteva clipe de încordată aşteptare. Deodată, în josul scării de onoare, se auzi un glas puternic, care anunţă solemn: — Împăratul! În sala în care se afla Richard se lăsă o tăcere adâncă. Pe măsură ce cortegiul imperial străbătea saloanele, vestirea de rigoare se repeta, crescând în intensitate. Lumea îşi ţinea parcă respiraţia. — ÎMPĂRATUL! Din salonul alăturat parvenea zgomot de paşi, foşnet de mătase, clinchet de arme… — Î M P Ă R A T U L! În pragul uşii apăru Napoleon în simpla lui uniformă de colonel. Era urmat de împărăteasă şi de principesele imperiale, de Talleyrand, de doamnele de onoare şi de şambelani. Toaletele strălucitoare şi uniformele somptuoase ale însoţitorilor contrastau cu simplitatea militărească a împăratului. Napoleon străbătu cu pas rapid spaţiul larg, deschis în calea sa de curtenii ploconiţi până la pământ, îndreptându-se spre o estradă amenajată în capătul sălii. Se aşeză pe un jeţ înalt, oferind fotoliul din stânga sa împărătesei. După ce urmări cu uşoară plictiseală baletul „Anotimpurile” interpretat de balerinele Operei, coborî printre invitaţi. Ca de obicei, se întreţinu mai mult cu femeile, uluindu-le cu întrebările sale bruşte. — Aveţi copii? Nu?… Păcat. Orice femeie care îşi cunoaşte menirea, trebuie să ofere vlăstari Franţei. — 1196 —

— Sunteţi soţia generalului Villemain? Brav ofiţer. Aţi făcut o frumoasă alegere… După câte văd, nici generalul nu a greşit. Sunteţi tânără, voinică… O pereche admirabilă. — Câţi ani aveţi?… Treizeci? Îmi place să sunteţi sinceră. Arătaţi mai tânără. — Părul dumneavoastră roşu e natural? Ce nuanţă vie!… Spuneţi că nu l-aţi vopsit? Un diplomat v-ar răspunde: „Vă cred, fiindcă mi-o spuneţi. Dar nici dumneavoastră nu credeţi”. Napoleon se opri şi în dreptul grupului de diplomaţi. Îl şi luă în primire pe contele Luchesini. Richard bănui că Talleyrand informase pe împărat de mobilizarea Prusiei, după atitudinea ironică a acestuia. — Aţi mai primit veşti de la Suveranul dumneavoastră, Monsieur l’Ambassadeur? — În ultimele zile nu am primit nimic, Maiestate. — Nici o grijă. Veţi primi mai curând decât credeţi. Apoi îi întoarse spatele. Se opri în faţa contelui de Metternich. — Vă simţiţi bine în Franţa, Monsieur l’Ambassadeur? — Minunat, Maiestate. E o ţară care nu poate să nu placă. — Şi mie mi-a plăcut ţara dumneavoastră, Monsieur l’Ambassadeur, deşi vizita a fost foarte scurtă. „Încă o aluzie răuvoitoare la adresa Austriei. Hotărât că pluteşte ceva în aer”, îşi zise Metternich. Napoleon întoarse privirile spre Richard Sunderland. — Pe dumneavoastră nu vă cunosc? întrebă el. — 1197 —

— Rog pe Maiestatea Voastră să-mi permită a-i prezenta pe marchizul de Beauclair, interveni Talleyrand. — Aha, Monsieur de Beauclair! Vă cunosc totuşi din rapoartele miniştrilor mei. Împăratul zâmbi, apoi adăugă: Am avut întotdeauna groază de financiari. Richard se înclină adânc. — Maiestate, din partea învingătorului Europei vorbele acestea sunt mai mult decât un compliment. Napoleon râse. — Vom mai sta de vorbă, Monsieur de Beauclair. Trecu în dreptul contesei de Souza, soţia ambasadorului Portugaliei. — Mi se pare că abia aţi sosit de la Berlin. Ce se mai spune pe acolo despre noi? Prusacii iubesc Franţa? — Sire, la Berlin Franţa e tot atât de iubită, ca şi o femeie tânără de una bătrână. Împăratul aruncă o privire semnificativă contelui Luchesini. — Aţi auzit, Monsieur l’Ambassadeur? — Maiestate, adeseori nici soţii nu se iubesc din primele zile ale căsătoriei. Cu timpul… — Se îndrăgostesc, sau… se încaieră, completă împăratul. Deodată, privirile lui căzură asupra unui prinţ german în uniformă de feldmareşal. — Iarăşi dumneavoastră? Prinţul, căruia i se luase micul său stat suveran, pentru a fi încorporat în regatul Westfaliei, proaspăt creat, bătea la porţile tuturor miniştrilor, solicitând să-i fie redată ţara. — 1198 —

— Monsieur de Talleyrand mi-a vorbit în câteva rânduri de dumneavoastră, reluă Napoleon. În sfârşit, ce doriţi? — Sire, statul meu… — Veţi fi despăgubit pentru pierderea suferită. Ştiţi prea bine că principatul nu vă mai poate fi retrocedat. Nu credeţi că un înalt comandament în armată, un comitat, un ducat în Italia, ar constitui o îndemnizaţie potrivită? — Sire, vreau să-mi fie înapoiată ţara… — Ţineţi să vă comportaţi ca un rege… Ei bine, nu ne rămâne decât să ne războim. După câte ştiu, aţi participat cu o armată de trei soldaţi la Confederaţia Rinului… Fără să mai aştepte răspunsul prinţişorului, amuţit de această ripostă, împăratul trecu la alt grup… Margaret Sunderland stătea singură pe o canapea. Lumea, dansatorii, jocul de culori, uniformele, sclipirea diamantelor, animaţia din sală, îi încântau ochiul. Era mulţumită fiindcă nu se afla nici un cunoscut prin preajma ei. Nu mai avea nevoie să se supravegheze, să-şi controleze fiecare gest, fiecare cuvânt. Scăpase pentru câteva momente de cenzura aspră a ochilor socrului ei, de privirile mustrătoare ale lui Henry şi ale lui Robert, de ironia reţinută a Sandrei. Secretarii marchizului nu o mai oboseau cu prezenţa lor, mai supărătoare decât o gardă permanentă. Henry, Robert, Sandra dansau. Secretarii se topiseră la bufet. Pe socrul ei îl pierduse din vedere, — 1199 —

Margaret se strecurase neobservată în acest salon, din care cuprindea cu privirea sala balului, o galerie şi o parte din seră. Se bucura de un spectacol frumos, fără ca nimeni să o tulbure. O doamnă plină la corp, cu obraji roşii, ce plesneau de sănătate, cu ochi strălucitori şi mişcări bruşte, se lăsă să cadă pe canapea alături de Margaret. O altă doamnă, mai tânără rămase în picioare. Dansase, căci era îmbujorată de căldură, şi îşi făcea vânt cu un evantai brodat cu fir de aur. — Du-te, dragă, şi bea un sirop, să-ţi mai stingă focul din măruntaie, spuse doamna care se aşezase, tinerei sale însoţitoare. Eu am băut o citronadă. M-a mai răcorit puţin. — De ce nu folosiţi evantaiul, scumpă Madame Lefébvre? — Dragă Madame Junot, mai rău mă încălzesc tot dând din mână. Eu aş deschide toate geamurile… — S-ar face curent. Şi ar răci lumea. — Ei şi? Dacă fandositele astea ar mai pune mâna pe igliţe, sau ar mai cârpi ciorapii bărbaţilor, ar uita de răceli şi de fasoane. Nu sunteţi de aceeaşi părere, Madame? zise ea întorcându-se spre Margaret. — Cred că… aveţi dreptate, spuse aceasta luată prin surprindere. Puternicul ei accent britanic o făcu pe interlocutoare să încreţească mirată sprâncenele. — Sunteţi englezoaică, Madame? întrebă ea. — Sunt măritată cu un american. — Şi cum vă numiţi? — Margaret Sunderland, zise ea surprinsă de — 1200 —

insistenţa necunoscutei. — Soţia lui Henry Sunderland? — Da. Îl cunoaşteţi? — Din auzite. Numele meu e Catherine Lefébvre. Îţi prezint şi pe prietena mea, Madame Junot. Nevasta generalului Junot. Madame Lefébvre se uita cu simpatie la Margaret. Dezagrementele conjugale ale tinerei doamne Sunderland erau de notorietate publică. — Şi bărbatul dumitale te-a lăsat singură? — Dansează. — Dansează?… Şi îi îngădui să facă pe păunul printre dansatoare? — De ce să nu-i îngădui? — Dacă bărbatul meu m-ar lăsa să prind rădăcini pe canapea şi ar pleca să danseze, cât e el de mareşal, i-aş da cu evantaiul ăsta în cap, de-ar vedea stele verzi. Dacă-l laşi să-şi facă mendrele, te-ai curăţat. Pocneşte-l, înainte de a fi prea târziu. Margaret făcu ochii mari. — Vai, Madame, cum să îndrăznesc… — Şi mă rog, de ce n-ai îndrăzni? — Soţul meu e fiul marchizului de Beauclair! — Ei şi? Margaret zâmbi cu sfială. — Madame, îmi cunosc lungul nasului. Sunt fiica unui simplu miner, iar Henry… — Şi eu, Madame, înainte de a fi ajuns mareşaleasă, am spălat rufe pentru burlaci. Asta nu mă împiedică să fiu foarte mândră de mine. Margaret rămase cu gura uşor întredeschisă. — 1201 —

Mirarea îi luase graiul. — Ascultă-mă pe mine, fetiţo! reluă Catherine Lefébvre înfierbântându-se. Chiar în seara asta, să-i baţi cu pumnul în masă. Pretinde-i să-ţi acorde tot respectul datorit unei tovarăşe de viaţă. Un bărbat care nu-şi respectă nevasta, e un ticălos. Să ştii de la mine. — Madame, exclamă Margaret Sunderland înspăimântată. Henry nu e un ticălos. Mă iubeşte. E adevărat, socrul meu nu mă prea are la inimă… — Înţeleg, rosti Catherine Lefébvre cu compătimire. Marchizul de Beauclair şi molâul său de fiu îţi fac zile fripte. — Vă asigur, Madame… — Ia spune, ai copii? întrebă mareşaleasa, fără să ia în seamă întreruperea. — Am. Un băiat. Dar… — Chiar în seara asta să-i spui soţului să-şi bage minţile în cap, că de nu, pleci la părinţii dumitale, cu copil cu tot. — Vai, Madame… — Vai, Madame! o maimuţări Catherine Lefébvre. E singura cale ca să-ţi câştigi liniştea căminului. Dacă bărbatul dumitale e incapabil să-ţi ia apărarea, lasă-l! Nu merită să mai stai lângă el. — Faţă de cine să-mi ia apărarea? Nimeni nu mi-a adresat vreo vorbă urâtă. Nici socrul, nici cumnaţii… — Dar te lasă, cu toţii, să stai singură într-un colţ. Acasă nu fac la fel? — N-aş putea spune că nu… însă… — Nici un însă. Nu-i mai lăsa să te umilească. Ai să — 1202 —

te întrebi, poate, de ce mă amestec în viaţa dumitale? Ce vrei? Aşa sunt eu! Când nu-mi place ceva, o spun fără înconjur. Nu e obligatoriu, să-mi asculţi povaţa. Dar dacă ai s-o urmezi, n-o să-ţi meargă rău. Mi-am luat libertatea să-ţi vorbesc sincer, fiindcă suntem între noi, femeile din popor. Deşi azi sunt nevastă de mareşal, nu uit că am fost spălătoreasă. Dacă bărbatul meu şi-ar bate joc de mine, i-aş sparge în cap o oglindă, un vas, sau în sfârşit, orice aş găsi la îndemână, apoi m-aş înapoia la spălătoria mea. Da, da! M-aş înapoia fără regrete. Cu fruntea sus şi pieptul înainte… Ochii Margaret se umeziseră. Obrazul i se învăpăiase. Catherine Lefébvre se înduioşa îi luă mâna într-a ei şi i-o mângâie cu blândeţe. — Să nu te superi, draga mea, că sunt atât de brutală. Viaţa care nu a fost prea blândă cu mine, m-a învăţat să nu merg pe drumuri ocolite… Să nu socoteşti literă de evanghelie tot ce ţi-am spus… Dacă într-o zi vei avea nevoie totuşi de un sfat prietenesc, să vii la mine. Să nu te gândeşti că suntem de altă naţie. Între spălătoria mea şi mina tatălui dumitale e o trăsătură de unire: munca… Ai să mă găseşti uşor. De altfel te mai caut eu. Nu scapi lesne de mine… Catherine Lefébvre se ridică de pe canapea. — Te las. Am şi alte obligaţii. De când am ajuns mareşaleasă, am de făcut tot soiul de corvezi. Era mai uşor pe vremea când mă aflam în bivuac, alături de soldaţii soţului meu, pe care-l urmam cu credinţă… La revedere, fetiţo. — 1203 —

Îi întinse mâna şi după ce o mai privi o dată cu simpatie, plecă însoţită de Madame Junot. Margaret rămase singură. Întâlnirea aceasta fusese atât de surprinzătoare, atât de minunată, încât părea de domeniul irealului. Acum era iarăşi singură. Dar nu se mai simţea izolată. În Parisul acesta mare, găsise o prietenă. O prietenă ciudată, zgomotoasă, mult mai în vârstă decât ea, dar pe care se putea bizui. Ceva nedesluşit, îi spunea acest lucru… În marele salon, mareşalii Junot şi Augéreau stăteau răsturnaţi în fotolii şi urmăreau evoluţiile savante şi artificiale ale unui cadril. — Ce facem? Mai stăm? întreba Augéreau, stăpânindu-şi un căscat. S-a făcut târziu. Împăratul a plecat demult. Cât să fie ceasul? Junot scoase din buzunar un ceas de aur emailat, incrustat cu diamante. — Straşnică moară! exclamă Augéreau cu admiraţie. Întotdeauna ai fost dat dracului de elegant, Junot. Eu n-am avut niciodată un orgoliu ca ăsta. Dar am să-mi cumpăr unul care să-l taie pe-al tău… Ei, ce mai aşteptăm? Hai să mergem! — Îmi aştept muierea să termine cu dansul, zise Junot care personifica răbdarea. — N-ai decât. Eu m-am săturat să fac galerie, rosti Augéreau ridicându-se din fotoliu şi întinzându-se de îi pârâiră oasele. Uite-o şi pe nevastă-mea. Cine dracu e filfizonul cu care dansează? — Monsieur de Saint-Aldegonde. — Aha, Saint-Aldegonde. — 1204 —

Când evoluţiile cadrilului aduseră pe madame Augéreau cu partenerul ei în dreptul mareşalului, acesta o strigă. — Ia fă-te încoa, femeie! Mai lasă ţopăiala. Haidem acasă! Pic de somn. Aruncându-i şalul pe umeri, o împinse înaintea lui, îndemnând-o cu eleganţă: — Hai, cărel!… Monsieur de Saint-Aldegonde încremenise în mijlocul salonului. Richard Sunderland asistase la această scenă. Abia se stăpânea să nu pufnească în râs. Talleyrand, care se afla alături de ei, îi spuse zâmbind cu îngăduinţă: — Monsieur de Beauclair, aici n-ai să găseşti lumea foburgului Saint-Germain. Câte un conte autentic se mai strecoară şi pe la noi. Dar majoritatea nobililor fac menaj aparte. Nu va trece însă mult şi se va realiza şi fuziunea dintre vechea aristocraţie regalistă şi noua aristocraţie imperială. Prin forţa lucrurilor. — Dacă va fi timp, replică sibilin Richard. — Bineînţeles, dacă va fi timp, repetă Talleyrand, prinzând aluzia… Dar evenimentele se precipitară, depăşind în mare măsură previziunile lui Richard. În primele zile ale lui septembrie, Lafont îl vesti că tratativele oficioase dintre emisarii britanici şi reprezentanţii Franţei, fuseseră definitiv rupte. Lordul Lauderdale se înapoiase în Anglia raportând că împăratul nu urmărea decât să câştige timp pentru a— 1205 —

şi desăvârşi înarmarea. Politica de pace a lui Charles Fox dăduse faliment. Dezamăgirea aceasta fu pentru el lovitura de graţie. În aceeaşi lună, căzu la pat şi după o criză scurtă, îşi dădu sufletul. Odată cu el fu înmormântată şi ultima speranţă a încheierii unei păci între Anglia şi Franţa napoleoniană. Septembrie avea să vadă încă un eveniment spectaculos. Izbucnirea războiului între Prusia şi Imperiul Francez. Cei care-şi puseseră nădejdea în invincibila armată prusacă, exaltată de spiritul lui Friederich cel Mare, se aleseră cu o mare dezamăgire. La 14 octombrie, trupele comandate de ducele de Brunswick fură zdrobite la Jena. Trufaşul duce, care dăduse în 1792 celebrul şi orgoliosul manifest care făgăduia nimicirea Parisului Revoluţionar, pieri pe câmpul de bătălie. La Auerstaedt, ultimele unităţi ale armatei prusace plecară steagul. Toate fortăreţele regatului, Hameln, Spandau, Preuzlow, Stettin, Magdeburg, Cüstrin, căzură pe rând în puterea invadatorilor. La 27 octombrie, Napoleon îşi făcu intrarea în Berlin. Regele Friederich-Wilhelm al III-lea şi regina Louisa scăpară cu fuga. Statul Prusac încetase a mai exista. În Berlinul îngenuncheat, Napoleon semnă la 21 noiembrie 1806, faimoasa proclamaţie prin care ordona blocada Angliei. Dispoziţiile erau draconice: 1. Insulele Britanice sunt declarate sub stare de blocadă. 2. Comerţul şi orice comunicaţii cu Anglia sunt strict interzise. 3. Este interzis a se întreţine corespondenţă cu — 1206 —

Anglia. Scrisorile redactate în limba engleză, vor fi distruse. 4. Orice cetăţean englez va fi socotit prizonier de război, oriunde s-ar afla. 5. Toate bunurile cetăţenilor englezi vor fi confiscate şi contravaloarea lor va fi plătită acelora care au suferit pagube de pe urma războiului cu Anglia. 6. Nici o navă, fie ea neutră, nu va fi autorizată să pătrundă în porturile Imperiului, dacă soseşte din Anglia, sau din coloniile engleze. 7. Comerţul cu mărfuri englezeşti este şi rămâne riguros interzis. 8. Orice persoană care va deţine sau ascunde mărfuri englezeşti ori produse de orice fel ale acestei ţări, va fi trimisă în faţa tribunalelor militare… Pentru Richard, proclamaţia echivala cu o lovitură de măciucă. Libertatea mărilor, pe care o ceruse întotdeauna, trecea în domeniul iluziilor. Napoleon voia să creeze o autarhie europeană. Lovind comerţul şi industria britanică, lovea indirect şi comerţul şi industria statelor neutre de peste mări. Mai mult ca niciodată îşi dădu Richard seama cât de mult depindea el de Statele Unite. Centrul de greutate al afacerilor sale se deplasa din Europa în America. Era ridicol să mai rămână în Franţa. Va lăsa la Paris pe Robert, iar el, împreună cu Henry, se va înapoia la New York. De acolo, îi va fi mai uşor să dirijeze multiplele tentacule ale casei Sunderland. Diplomatul familiei va gira conducerea întreprinderilor şi afacerilor din Europa. Sarcină grea şi primejdioasă. Robert va fi însă secondat de Amaury de Challais şi de — 1207 —

Jules Lafont, care îşi dovediseră capacitatea. Napoleon trebuia doborât. Această concluzie se impunea mai hotărât ca niciodată. De pe urma regimului imperial, Richard nu mai aştepta nici un avantaj. Consecinţele blocusului se făcură imediat simţite. Dintre cunoscuţii lui Richard, primul care avu de suferit, fu Guy Wragby. Arestat de poliţia imperială la Veneţia, fu expediat în lagărul de prizonieri englezi de la Verdun. Richard interveni pe lângă Fouché. Nu reuşi să obţină pentru prietenul său decât un regim ceva mai blând. În vreme ce Richard lua ultimele măsuri înaintea plecării sale în Statele Unite, ofensiva napoleoniană împotriva adversarilor Franţei continua fulgerător. La 25 noiembrie, Napoleon părăsi Berlinul şi la 19 decembrie intră triumfal în capitala Poloniei. Venise rândul ruşilor, aliaţii Prusiei. La Eylau se desfăşură la 8 februarie 1807 cea mai ucigătoare bătălie din cursul tuturor campaniilor napoleoniene. Mai bine de o treime din combatanţi pieriră în luptă. Spectacolul oferit de zecile de mii de morţi, ce însângerau troienele de zăpadă, era îngrozitor. Nori de corbi înnegreau cerul plumburiu. Rezultatul bătăliei rămase nedecis. La 14 iunie, ziua aniversării victoriei de la Marengo, armatele ruseşti, comandate de generalul Benigsen suferiră o cumplită înfrângere. Un armistiţiu de treizeci de zile acordat de Napoleon, puse capăt ostilităţilor. Pacea fu semnată la Tilsit, în memorabila zi de 8 iulie 1807. Tratatul consfinţea înfrângerea Prusiei, care pierdea jumătate din teritoriile sale şi deschidea o eră de prietenie între Imperiul Francez şi — 1208 —

Imperiul Ţarilor. Succesul lui Napoleon era total… Richard fixase la 15 mai data plecării sale din Paris. Cu o săptămână înainte, se petrecu însă un fapt care îi dădu peste cap planurile. În dimineaţa zilei de 8 mai Margaret Sunderland nu se prezentă la micul dejun. Ritualul inflexibil hotărât de Richard, impunea tuturor membrilor familiei Sunderland să ia în comun micul dejun, prânzul şi cina. Aceasta era una din nenumăratele mizerii pe care Margaret trebuia să le îndure zilnic. În dimineaţa cu pricina, toată familia se aşezase în jurul mesei, cu excepţia lui Margaret. Pentru a-i sublinia întârzierea, Richard ordonase majordomului să nu servească micul dejun, până ce aceasta nu va sosi la masă. Dar când întârzierea depăşi un sfert de oră, Henry, din ordinul tatălui său, trimise vorbă soţiei sale să se grăbească a coborî, căci era aşteptată. Servitorul se înapoie peste câteva minute, anunţând că doamna nu se afla în apartamentul ei şi nici în restul clădirii. O femeie de serviciu o văzuse în zori, plimbându-se cu copilul în braţe prin grădină. Ora îi păruse nepotrivită pentru o plimbare, dar nu dăduse importanţă faptului. De atunci, doamna şi copilul numai fuseseră văzuţi. Palid, Henry se ridică în picioare. Richard îl privi cu ironică milă. — E atât de greu să înţelegi? Şi-o fi găsit la bucătărie vreun prieten… şi… şi-a luat tălpăşiţa. În locul tău, Henry, aş face apelul servitorilor. Explicaţia era atât de insultătoare, încât Henry simţi — 1209 —

că i se urcă sângele în cap. — Văr rog să nu uitaţi, Sir, că vorbiţi de soţia mea! — Te plâng, Henry. Decât ţi-ai pierde vremea certându-te cu mine, te-ai duce mai bine s-o cauţi… Vei avea prilejul să constaţi că am avut dreptate când m-am împotrivit acestei căsătorii… Fără să mai aştepte sfârşitul frazei tatălui său, Henry ieşi în fugă, sub privirile consternate ale celor prezenţi. — Bastien, serveşte micul dejun, porunci Richard majordomului. Nici Robert şi nici Sandra nu scoaseră vreun cuvânt. Tensiunea era atât de înaltă, încât preferau să tacă. Calm, Richard reteză artistic oul prins în ghearele bogat ornamentate ale cupei de argint. Liniştea sa era aparentă. Dispariţia lui Margaret îi încurca socotelile. Fuga aceasta risca să reînvie focul dragostei lui Henry pentru soţia lui. În ultima vreme, stângăciile, iritabilitatea, înstrăinarea ei treptată, începuseră a-l obosi. Tatăl său manevrase astfel, încât să scoată în evidenţă deficienţele educaţiei lui Margaret. Această persecuţie continuă o înrăise, o îndepărtase nu numai de noua ei familie, ci şi de Henry. De când sosise la Paris, îl cunoscuse în adevărata lui lumină. Timid, nehotărât, egoist, laş. Manifestările lui de voinţă nu erau decât crize trecătoare. Tirania tatălui său îi strivea personalitatea, îi anihila tendinţa spre neatârnare, firească oricărui om ajuns în pragul maturităţii. Căsătoria lui cu Margaret fusese rezultatul unei astfel de manifestări bruşte de voinţă. Mai târziu, — 1210 —

nu făcuse nimic pentru a-şi consolida căsnicia. Margaret îşi dăduse seama că sfârşitul era în funcţie de timp. Cu tenacitate de cârtiţă, socrul ei făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a o micşora în ochii lui Henry. Convorbirea ei cu Madame Lefébvre îi deschisese ochii. Trebuia să plece, înainte de a fi izgonită. În acest chip, va ieşi din scenă cu toată demnitatea. După balul de la palatul prinţului de Bénévent, se întâlnise de câteva ori cu celebra mareşaleasă. De fiecare dată, aceasta îi insuflase încredere în propriile ei puteri, îi întărise curajul. — Fugi! E singura soluţie. Dacă bărbatul te mai iubeşte, va alerga după dumneata. În ochii lumii, dumneata vei fi aceea care ai rupt punţile; care ai refuzat să te mai laşi călcată în picioare. Dacă nu reacţionezi, eşti pierdută! Fugi, fetiţa mea! Fugi! Înapoiază-te în mijlocul alor tăi. A celor care te iubesc, şi îţi preţuiesc însuşirile… Margaret îi urmase povaţa. Fugise în Anglia. Deşi blocusul Insulelor Britanice fusese proclamat, contrabandiştii care împănau coastele Europei continentale, de la Brest şi până la Königsberg, o ajutaseră să traverseze Canalul Mânecii. Era un trafic primejdios, dar care continua în ciuda restricţiilor imperiale. Henry făcu încercări disperate spre a-şi regăsi soţia şi copilul. Ceru chiar o audienţă lui Fouché, ministrul poliţiei. Îl imploră să dea de urma fugarei. Politicos distant, ducele de Otranta făgădui să facă imposibilul spre a-l servi. Dar nu se mişcă. Comploturile se ţineau — 1211 —

lanţ. Regalişti şi jacobini, anarhişti şi vendeeni, juraseră moarte lui Napoleon şi regimului imperial. Pentru a dejuca numeroasele conjuraţii, Fouché avea nevoie de o armată de poliţişti. Nu-şi permitea să-şi descompleteze forţele de represiune, punând câţiva agenţi pe urma soţiei tânărului Sunderland. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât Richard Sunderland îl rugase în taină să nu ia nici o măsură pentru regăsirea fugarei. Richard spera că timpul va cicatriza rănile sufleteşti ale fiului său. Despre vlăstarul acestuia nu se sinchisea. Consilierii săi juridici vor găsi un mijloc care să-i permită a înlătura din sânul familiei pe nepoftitul plod al lui Margaret Terril. Îl indispunea că trebuia să-şi amâne plecarea la New York. În condiţiile create, Henry găsise iarăşi suficiente resurse lăuntrice spre a pune piciorul în prag. Richard regreta că accesele de voinţă ale fiului său erau atât de prost alese. Era exclus să-l lase în Europa. De îndată ce Margaret ar afla că socrul ei a plecat în America, s-ar înapoia la Henry. Reconcilierea ar fi înduioşătoare. Henry ar cădea iarăşi sub influenţa lui Margery. Şi Richard era hotărât să împiedice acest lucru. Şi contele Metternich îl sfătui să-şi amâne plecarea. Ambasadorul austriac, prevenit de Talleyrand în favoarea lui Richard Sunderland, îi declară în cursul unei întrevederi că zilele de glorie ale lui Napoleon erau numărate şi că armatele ruseşti vor zdrobi trupele franceze. Discuţia avu loc înaintea bătăliei de la Friedland. — 1212 —

Înfrângerea ruşilor lui Benigsen şi pacea încheiată la Tilsit slăbiră iluziile lui Richard în legătură cu invincibilitatea ţarului Alexandru I. Raportul prezentat de Jules Lafont asupra tratativelor secrete purtate de cei doi împăraţi la Tilsit îi întăriră credinţa că Napoleon avea să mai dirijeze destinele Europei. În cadrul primei lor întrevederi, Alexandru deschisese discuţia cu următoarele cuvinte: „Sire, urăsc pe englezi tot atât de mult ca şi dumneavoastră”. Napoleon răspunsese prompt: „În cazul acesta, pacea este ca şi încheiată”. Pentru Anglia, aceste fraze sunară ca un clopot de înmormântare. Tilsit impunea o concluzie. Războiul abia începea. Jules Lafont, nepreţuitul Jules Lafont, mai făcu o surpriză şefului său, punându-i pe masă copia textului convenţiei secrete încheiate la Tilsit între Napoleon şi Alexandru. Acest tratat, care urma să răstoarne ordinea politică europeană, avea să rămână mai bine de opt decenii inaccesibil cancelariilor europene, cu excepţia ministerelor de Afaceri Străine ale Franţei şi Rusiei, care urmau să păstreze câte un exemplar sigilat, în tainiţele lor blindate. În afară de Napoleon şi Alexandru, numai regele Prusiei fusese informat asupra unor articole care priveau direct ţara sa. Tratatul avea în esenţă următoarele prevederi: Franţa şi Rusia îşi luau angajamentul să-şi acorde reciproc sprijin în orice acţiune militară, pe care una din părţi ar întreprinde-o împotriva altei puteri europene; statul vizat era Anglia. O clauză importantă prevedea a se impune Danemarcei, Suediei şi Spaniei să rupă relaţiile — 1213 —

comerciale cu Anglia. În sfârşit, Austria va fi silită a se alătura acestei coaliţii. Întâia măsură practică avea să fie închiderea Mării Baltice pentru navele britanice, în cazul declanşării ostilităţilor, flota daneză va fi folosită împotriva Angliei. Richard citi convenţia, apoi se întoarse spre Lafont: — Eşti sigur că în afară de Napoleon şi de ţar, nimeni nu mai posedă textul acestui tratat? Nimeni? Nici Monsieur de Talleyrand? — Nici Monsieur de Talleyrand şi nici prinţul Czartorysky, ministrul de externe al Rusiei. Clauzele cu Danemarca nu le cunoaşte nimeni. Absolut nimeni. Richard rămase impresionat de eficienţa lui Lafont. — Challais îţi va înmâna în cursul acestei zile suma de cinci sute de mii de franci. Şi acum, încă o întrebare: Cum ai ajuns în posesia acestui document? — Cherchez la femme. Iată formula folosită, Monsieur. Pe pluta amenajată pe râul Niemen, pentru a adăposti întrevederile celor doi împăraţi, se afla şi un ofiţer din armata rusă, locotenentul Mihail Vorontzov, care împreună cu un ofiţer francez, făcea de gardă la intrarea salonului în care discutau Napoleon şi Alexandru. Locotenentul Vorontzov a auzit, fără voie, mai toate discuţiile. A înregistrat în memorie articolele convenţiei, pe care mai târziu le-a aşternut pe hârtie, spre a le trimite tatălui său, prinţul Vorontzov, fost ambasador al Rusiei la Londra. La un chef, locotenentul Vorontzov, căruia i se urcase şampania la cap, s-a lăudat că posedă textul convenţiei. Vorbele lui mi-au ajuns la ureche, l-am pus imediat pe urme o aşa-zisă contesă poloneză, care — 1214 —

după o noapte de dragoste, l-a drogat şi i-a furat scrisorica. Acesta este exemplarul pe care-l aveţi pe masă. Cred că în linii mari, locotenentul îl mai ţine minte. În orice caz îi va fi greu să-l reconstituie în întregime. Richard respiră adânc. Era satisfăcut. Ori de câte ori obţinea câte un mare succes, încerca o exaltare mai plăcută decât o beţie cu stupefiante. În aceeaşi seară, Richard chemă pe Robert în biroul său. După ce se asigură că uşile sunt bine închise, se aşeză la birou. — Robert, vreau să-ţi încredinţez o misiune foarte importantă. Cu gesturi studiate scoase din buzunar copia tratatului. — Vezi tu documentul acesta? Are o poveste lungă… După ce-i istorisi chipul în care ajunsese în posesia sa, adăugă: — Este imperios necesar ca documentul să parvină în Anglia. La Londra. Ţi-am mai spus. Misiunea este grea. Dar trebuie îndeplinită. Robert se înclină. — Sunt la ordinele dumneavoastră, Sir. Mi-aş permite o întrebare. De ce nu-l folosiţi pe Lafont pentru această misiune? Pentru el ar fi floare la ureche să trimită documentul la Londra. — Întrebarea e justificată, spuse Richard. Am să-ţi răspund. Era imposibil să mă adresez lui. — De ce? Lafont este şeful serviciului dumneavoastră de informaţii. În această calitate… Richard suspină adânc. — 1215 —

— Lafont este şi francez. Nu-i putem pretinde să-şi trădeze ţara. Este suficient că nu mi-a cerut să-i spun ce am de gând să fac cu documentul. Robert clătină din cap în semn de încuviinţare. — Vă înţeleg, Sir. Documentul va ajunge la destinaţie. După câteva clipe, adăugă: — Mult trebuie să iubiţi dumneavoastră Anglia, de vreme ce îi puneţi la dispoziţie copia unui tratat de o importanţă atât de vitală pentru existenţa ei. Richard luă de pe birou un coupe-papier de malahit, pe care începu să-l învârtească între degete. — Crezi că iubesc Anglia?… Hm!… Nu o iubesc deloc, Robert. Englezii sunt o naţiune de neguţători rapaci, care pun propriile interese mai presus de orice. Lumea întreagă poată să se ducă de râpă. Numai lor să le meargă bine. Robert schiţă un gest de mirare. — Atunci? — Şi eu sunt egoist şi rapace. Nu servesc Anglia, ci interesele casei mele. — Ale dinastiei Sunderland-Beauclair, zâmbi Robert. — Exact. Tu mă înţelegi mai bine decât Henry. Richard lăsă coupe-papierul pe masă, şi se ridică în picioare. — Odată ajuns în Anglia, vreau să treci şi pe la Cardiff. Aş dori să ştiu dacă Margaret s-a întors la părinţii ei. — Prea bine, Sir. Când trebuie să plec? — Mâine în zori. — 1216 —

— Ruta? — Prin Spania şi Portugalia. — Pe această rută voi pierde mult timp. — Nu e prudent să traversezi Canalul Mânecii pe un vas de contrabandişti francezi. Dacă ai fi prins, ai fi trimis în faţa Curţii Marţiale. Robert râse cu nepăsare. — Sunt deprins cu riscurile, Sir. Nu uitaţi că am participat le debarcarea din Saint-Domingue. Richard puse mâna pe umărul feciorului său. — Eşti curajos, băiete. Îmi placi. — Încerc să vă semăn, Sir. — Prefer să pleci prin Spania. — Lăsaţi-mă să trec prin Olanda. Cifrez documentul. Chiar dacă sunt prins, procedez astfel încât să nu compromit pe nimeni. Casa SunderlandBeauclair trebuie să rămână deasupra oricăror bănuieli. — Dacă reuşeşti să duci la bun sfârşit această misiune, casa Sunderland-Beauclair îşi va asigura, pentru un oarecare timp, recunoştinţa guvernului britanic. Recunoştinţă care-mi va permite să exercit fără stânjenire, negoţul pe mări. — Numai pentru un oarecare timp? — Oamenii politici au memoria scurtă, Robert. Nici memoria mea nu e mai durabilă. Azi prietenul Angliei. Mâine s-ar putea să-i fiu duşman aprig. Totul e în funcţie de interese… Da, da. De multă vreme am renunţat la sentimentalisme. Nu mai cred în prietenii eterne. Nici în jurăminte. Nici în oameni. Îi dispreţuiesc… Dar mă servesc de ei. — 1217 —

Nimeni din anturajul lui Richard Sunderland nu fu informat de plecarea lui Robert. Sandra ştia doar că soţul ei urma să facă o inspecţie de câteva zile la fabrica de armament din Nantes. Richard era conştient de primejdia la care se expunea fiul său. Acţiunea aceasta era însă absolut necesară. Guvernul englez era indispus de sprijinul financiar dat de casa Sunderland Franţei şi Spaniei. Fabrica de armament de la Nantes furnizase armatei franceze puşti, tunuri şi muniţii, folosite împotriva aliaţilor Angliei. Armamentul navelor de război care înfruntaseră flota britanică la Trafalgar provenea din uzinele aceleiaşi case. Copia tratatului secret pe care Richard Sunderland îl oferea Angliei avea menirea să înlăture asperităţile unei ostilităţi crescânde. Richard prevenea o criză. Guvernul englez ar fi putut oricând să-i confişte fabrica de armament de la Cardiff, fondurile angajate în Anglia şi proprietăţile de la Londra. Câteva zile după plecarea fiului său, Richard avu o întrevedere cu Talleyrand, care se înapoiase de la Tilsit. Talleyrand nu se mai bucura de încrederea împăratului. În cursul negocierilor de pace încercase să frâneze tendinţele expansioniste ale lui Napoleon. Galopul nebunesc al evenimentelor îl făcuse să ajungă la concluzia că pentru binele Franţei şi al Europei puterea napoleoniană trebuia nimicită. După înapoierea sa la Paris, cedase departamentul Afacerilor Străine lui Champagny, fostul titular al Internelor. În schimb, primise demnitatea de Vice— 1218 —

Mare Elector, bogată în onoruri, dar fără influenţă politică. Ostilitatea lui faţă de regimul imperial nu mai era o taină pentru nimeni. Duplicitatea sa era însă atât de subtilă, încât neiniţiaţii nu luau în serios atitudinea sa opoziţionistă. O socoteau o simplă fanfaronadă. În cursul întrevederii sale cu Richard, faţă de care se deprinsese să vorbească deschis, Talleyrand încercă să-şi justifice comportarea: — Mi-e îngăduit să asist pasiv la ruina ţării mele? Nu am obligaţia morală să încerc a salva tot ce mai poate fi salvat? Franţa merge la dezastru. Victoriile împăratului sunt tot mai scump plătite. Europa a ajuns un imens cimitir. Condiţiile impuse învinşilor sunt atât de draconice, de umilitoare, încât în ele înşele se zămisleşte germenul revanşei. În loc să-şi consolideze regimul, Napoleon şi-l subminează cu bună ştiinţă. Ambiţia lui nu mai cunoaşte margini. Se socoteşte omul providenţei. Are o încredere nemăsurată în geniul lui. Această încredere îl împinge la prăbuşire. Unii mă învinuiesc de trădare. Sunt totuşi împrejurări în care trădarea este o datorie patriotică. Ştiţi ce i-a spus deunăzi Napoleon lui Metternich? „Un om ca mine, nu ţine seama de viaţa unui milion de oameni.” Richard fu ispitit să-i vorbească despre misiunea încredinţată fiului său, dar se abţinu. Se mărgini să-l asigure pe Talleyrand de toată simpatia şi sprijinul său. Cuvinte mari, care nu angajau însă la nimic. — Regret, Monsieur de Talleyrand, că afacerile mă silesc să plec în Statele Unite. Aş fi preferat să rămân — 1219 —

alături de dumneavoastră. Din nefericire, evenimentele mă depăşesc. La Paris, îmi va ţine locul fiul meu Robert. A primit instrucţiuni exprese să păstreze cu dumneavoastră aceleaşi legături de prietenie şi colaborare care au fost atât de rodnice până acum şi pentru dumneavoastră şi pentru mine. Pe fiul meu să vă bizuiţi ca şi pe mine însumi… Înainte de a pleca în Statele Unite, Richard mai făcu un demers pe lângă ministrul Mollien, cerând să i se achite câteva creanţe întârziate în valoare de zece milioane de franci. — Vă rog să remarcaţi, excelenţă, că aceasta e numai o parte din sumele ce-mi datorează statul francez. Mollien îi ţinu un adevărat discurs, încercând să-i demonstreze cu lux de cifre, imposibilitatea momentană de a achita chiar şi această sumă. Pentru prima oară Richard îşi pierdu cumpătul. Ridică tonul, izbi cu pumnul în masă şi ameninţă că va reclama împăratului refuzul ministrului. — Franţa nu este un particular pe care să-l declar în încetare de plăţi, strigă el fără să mai ţină seama de înalta autoritate a lui Mollien. A sosit momentul să restabiliţi încrederea publicului în finanţele statului. Mi-aţi cerut armament. Vi l-am livrat. Achitaţi-l! Nu mai sunt dispus să fac concesii. Ministrul încreţi sprâncenele, făcu o mutră ofensată, apoi se ridică în picioare, lăsând a înţelege că socotea audienţa încheiată. Când văzu că aceste mijloace rămân inoperante, schimbă tonul şi cu aerul scârbit al unui om dispus să admită orice, numai să scape de — 1220 —

prezenţă inoportună acceptă să plătească şase milioane. Richard părăsi furios biroul ministrului. După ce se urcă în trăsură, Lafont, care îl însoţise la minister scoase din buzunar un carnet şi îl desfăcu tacticos. — Cum vreţi, Monsieur, ca Mollien să vă achite milioanele datorate, când numai în cursul acestui an a plătit 263 000 franci mareşalului Bessiéres, 1 254 945 lui Berthier, 450 000 lui Cambacérés, 200 000 lui Coulaincourt, 100 000 lui Champagny, 910 000 lui Davout, 198 000 lui Mortier, 728 000 lui Ney, 162 000 lui Savary, 305 000 lui Soult, 270 000 lui Duroc, 500 000 lui Masséna. N-am făcut decât să vă spicuiesc câteva cifre. Dacă le totalizaţi, veţi constata că mareşalii şi înalţii demnitari ai imperiului costă multe milioane. Napoleon le cumpără scump devotamentul. Cum vă închipuiţi că Ney, Masséna, Davout sau Bernadotte ar accepta supremaţia unui om care – în definitiv – s-a ridicat din rândurile lor, dacă nu ar fi atât de bine plătiţi? Lumea s-a deprins să vadă în mareşalii lui Napoleon nişte eroi încununaţi de o aureolă de glorie. Eu văd o mână de aventurieri, setoşi de bani şi de succese. Richard se uită uimit la interlocutorul său. — Nu te ştiam atât de ostil actualului regim. Lafont lăsă privirile să i se piardă în gol. — Am avut trei fraţi, Monsieur. Unul a murit la Rivoli, altul la Austerlitz şi ultimul la Eylau. Cred că nu mai e nevoie de alte explicaţii…

— 1221 —

La începutul lui septembrie, Richard anunţă lui Henry decizia de a părăsi Parisul la 15 ale lunii. — Dacă până la acea dată nu găseşti pe Margaret, roagă pe Lafont să o caute prin agenţii săi. În orice caz nu e permis să primejduim interesele casei noastre, pentru o femeie. — Femeia aceasta e soţia mea, Sir, îndrăzni să răspundă. — Pentru mine nu mai e decât o aventurieră, rosti Richard sec. În ceea ce te priveşte, dacă te încăpăţânezi să rămâi la Paris, o faci pe propria ta răspundere. Bineînţeles, nu vei întârzia să suporţi şi consecinţele. Prerogativele tale vor trece asupra lui Robert. După moartea mea, el va rămâne şeful casei Sunderland. Vei deveni un simplu particular. Potrivit testamentului meu, nu vei mai avea dreptul să te amesteci în conducerea afacerilor casei noastre. Îţi voi fixa o compensaţie bănească pentru drepturile pe care le pierzi. Şi cu aceasta încheiem capitolul. Pe Henry îl încolţi spaima. Nu era plămădit din aluatul acelor oameni care renunţă la o coroană pentru fiinţa iubită. — N-am spus, Sir, că refuz să vă urmez la New York… — Cu atât mai bine. Şi acum să schimbăm subiectul. Avem lucruri mai importante de discutat. Nici Lafont nu făcu nimic pentru regăsirea lui Margaret. Primise în acest sens dispoziţii categorice din partea lui Richard Sunderland. Henry aştepta cu groază ziua plecării. Era mai îndrăgostit de Margaret ca niciodată. Amorul propriu — 1222 —

rănit, dorul de copil, amintirea primei lui dragoste, contribuiau să aţâţe jăraticul unei iubiri care în ultimul timp mocnise sub cenuşă. În acelaşi timp, Richard primi vestea bombardării oraşului Copenhaga de către flota de război britanică din Marea Baltică. Ploaia de ghiulele căzuse asupra capitalei Danemarcei patru zile de-a rândul. Pieriseră mii de oameni. Mai mult de jumătate din oraş căzuse pradă flăcărilor. Flota daneză, pe care Napoleon şi Alexandru intenţionaseră să o folosească împotriva Angliei, fusese capturată de englezi. Această energică acţiune militară dovedi lui Richard că fiul său îşi îndeplinise sarcina. Lumea, necunoscând dedesubturile acestei operaţiuni, înfieră actul de violenţă al Angliei care, în dispreţul legilor internaţionale atacase o ţară neutră. Opinia publică se revoltă până şi în Marea Britanie. Lordul Malmesburry, subsecretar de stat, demisionă în semn de protest. Lordul Grenville admise că Anglia îşi crease o situaţie imposibilă. Făcu totuşi rezerve, declarând că sosise timpul ca inamicul, să fie combătut cu propriile sale arme. Ambasadorul Angliei la Copenhaga, Jackson, care declanşase acţiunea, dând un insolent ultimatum Danemarcei, fu primit foarte rău de regele George al III-lea. — Te-ai prezentat şi prinţului de Wales? întrebă regele fără nici o introducere. — Da, Sire. — Cu ocazia acestei întrevederi, unde se afla prinţul? În capul de sus al scării? — Nu, Sire, replică Jackson surprins. Se afla la — 1223 —

parter. — Norocul dumitale, replică regele. Dacă aş fi fost în locul lui, ţi-aş fi dat un picior în spate, ca să te arunc pe trepte în jos… Secretarul de stat Canning, care ordonase bombardarea Copenhagăi, lăsă să treacă furtuna, fără a încerca să se disculpe. Făgăduise lui Robert Sunderland ca nu va dezvălui numele celor care-i transmiseseră copia convenţiei secrete încheiate la Tilsit. Îşi respectase angajamentul. Taina aceasta avea să o ia cu el în mormânt. La 10 septembrie, Robert, sosi la Paris. Îşi făcuse datoria, fără să trezească bănuieli. Când se văzu între patru ochi cu fiul său, Richard îl îmbrăţişa. — În sfârşit, Robert, ai trecut cu succes ultimul tău examen. De azi înainte în ochii mei eşti un om. Plec la New York fără nici o grijă ştiind că te las în locul meu. Păcat că Henry nu-ţi seamănă. Robert îşi informă tatăl că Margaret sosise la Cardiff. — Foarte bine. Aceasta e în folosul nostru. În preziua plecării, Henry sorbi până la fund paharul cu venin. În prezenţa părintelui său, semnă o procură prin care autoriza pe avocatul Gilbert Radiguet să deschidă acţiune de divorţ împotriva lui Margaret Sunderland. La 15 septembrie, Richard şi Henry părăsiră Parisul, iar la 1 noiembrie debarcară la New York.

— 1224 —

Capitolul douăzeci şi doi Vera Cruz… Soarele revarsă foc peste marea de un albastru violent, tropical, peste ţărmul plat, nisipos, cu dune alungite, decolorate… Vera Cruz… Un dig de piatră cenuşie, înfipt ca un pinten în crupa netedă şi strălucitoare a mării. Case joase – cuburi galbene, trandafirii, roşcate… Două insule, apropiate de ţărm, ţin de urât portului. Insula Sacrificios, pe care se înalţă franjurile palmierilor şi stânca pe care face de strajă străvechiul fort San Juan de Uloa. Citadelă mândră, fortăreaţă şi temniţă totodată… Zidurile masive au văzut debarcări de piraţi, cicloane, bătălii navale, serbări pitoreşti, flote de galioane, corăbii cu pavilioanele cele mai felurite… Cerul arde… Arde şi plaja de chihlimbar… Valurile se rostogolesc, răcorind nisipul… Rechinii bântuie apele golfului Campeche. Îndrăzneţi, se apropie de ţărm. Aripioarele lor dorsale lasă o dâră subţire pe învelişul emailat al mării… În dreptul fortăreţei, stă ancorată o corabie cu linii suple, alungite. Pe punte, forfotă. Se fac pregătiri de plecare. La provă scapără în soare litere de alamă: „The Royal Dragon”. În zgomot de lanţuri, ancora – care a muşcat până atunci nisipul submarin – e smulsă din adâncuri şi ridicată la suprafaţă. Pe puntea de comandă, — 1225 —

căpitanul dă ordine scurte. Pânzele se desfăşoară, orbitor de albe, sub potopul de raze fierbinţi. Dinspre larg suflă un vânticel răcoros. Pânzele, asemenea unor uriaşe scoici, adună în găoacea lor boarea umedă, se umflă şi fac să se urnească nava… În cea mai încăpătoare şi mai frumoasă cabină, Adrien de Beaulieu stă în faţa unei hărţi a celor două Americi. Îl interesează în special Mexicul, Guatemala, Grenada, Peru şi Rio de la Plata. Urmăreşte pe hartă rutele navelor care încarcă aur, platină, diamante şi argint, de pe coastele occidentale ale Americii de Sud. Buenaventura şi Guayaquil, Iquique şi Antofagasta, Coquimbo şi Valparaiso, sunt porturile din care pornesc spre Sud corăbiile îngreunate ale casei Sunderland-Beauclair, pentru a ocoli Capul Horn şi a urca apoi spre nord-est, pe lângă insulele Falkland. Merg paralel cu coastele Audienciei de Buenos-Aires şi ale Braziliei, şi pătrund în apele veşnic albastre ale Mării Caraibilor. Pentru toate aceste nave, Vera Cruz este un punct obligatoriu de trecere. Vera Cruz este centrul în care se depozitează aurul şi argintul scos din ruinele Noii Spanii, dublonii şi piaştrii ridicaţi din visteriile din Mexico. Vera Cruz serveşte de antrepozite pentru metalele preţioase, scoase din măruntaiele munţilor din Guatemala şi Caracas. De la Vera Cruz, corăbiile casei Sunderland-Beauclair transportă la New York aurul şi argintul. Pivniţele blindate ale Băncii Manhattan au ajuns neîncăpătoare pentru cele treizeci de milioane de piaştri de argint, pentru cele douăzeci şi două de milioane de dubloni de aur şi pentru barele — 1226 —

de platină, aur şi argint, în valoare de treizeci şi cinci de milioane de dolari, pe care Adrien de Beaulieu le-a expediat de la Vera Cruz. Douăzeci de milioane de piaştri au luat drumul Spaniei, şi alte cincisprezece au ajuns în Franţa. Adrien de Beaulieu a reuşit acest magnific tur de forţă trecând peste blocusul ordonat de Napoleon, peste Ordinul Consiliului, aplicat de Anglia drept represalii, şi peste decretul de la Milan, ultima măsură luată de Franţa în materie de comerţ maritim. „Când se bat dulăii, e vai de pielea căţeilor” glăsuieşte un bătrân proverb. Aceasta era situaţia neutrilor în timpul epicei războiri dintre Marea Britanie şi Franţa imperială. Blocusul Insulelor Britanice, declarat de Napoleon la 21 noiembrie 1806, interzicea accesul pe continent a mărfurilor de provenienţă engleză, precum şi intrarea în porturile Franţei şi ale aliaţilor ei, a oricărui vas neutru, care ar fi făcut escală în vreun port britanic. Anglia nu întârziase a aplica represalii. Printr-un ordin de Consiliu din 7 ianuarie 1807 închisese neutrilor toate porturile dominate de Franţa. Această restricţie nu se aplica vaselor neutre, care înainte de a intra în porturile continentale se opreau într-un port englez, unde plăteau o taxă. Aceeaşi formalitate trebuia îndeplinită şi la întoarcere. Ordinul Consiliului nu era numai o ripostă la blocada franceză ci avea şi rostul să pună stavilă puterii comerciale crescânde a Statelor Unite, care de la o vreme concura comerţul britanic. După câteva săptămâni, Napoleon replicase printr— 1227 —

un nou decret semnat la Milano, prin care declara că orice navă neutră ce vizitase sau plătise taxe în vreun port britanic, putea fi confiscată dacă acosta pe continent. Aceste decrete şi contradecrete puneau Statele Unite într-o situaţie grea. Dacă le ignora, risca să-şi piardă treptat toată flota comercială. Dacă se resemna să păstreze legături comerciale numai cu unul dintre beligeranţi, se expunea la represalii din partea celuilalt. În aceste condiţii vitrege, Adrien de Beaulieu reuşise totuşi să expedieze în Europa piaştri şi dubloni. Obligaţiile luate de Richard Sunderland faţă de Spania erau îndeplinite cu mari dificultăţi şi cu tot atât de mari întârzieri. Dar erau îndeplinite. Şi aceasta rămânea cea mai însemnată realizare. Este adevărat că navele casei Sunderland-Beauclair se bucuraseră de un tratament oarecum preferenţial din partea autorităţilor britanice. Copia convenţiei secrete de la Tilsit, predată de Richard Sunderland Angliei, îi asigura unele menajamente din partea acesteia. Câte un amiral britanic mai intransigent sau mai puţin informat asupra combinaţiilor de culise, punea mâna pe câte o încărcătură, şi o trimitea la Londra. Richard nu protesta. Erau riscuri inerente unor operaţii atât de hazardate. Pe lângă un transport capturat scăpau alte zece. Era suficient. Beneficiile acopereau pierderile… Adrien de Beaulieu mergea la New York, unde fusese convocat de socrul său. Cu acest prilej, avea să-i — 1228 —

relateze realizările sale. Ştia că va fi primit cu braţele deschise. Rezultatele obţinute cu preţul unor strădanii uriaşe fuseseră deasupra oricăror aşteptări. Nici flotele de galioane ale puternicei Spanii de odinioară nu reuşiseră să transporte într-un timp atât de scurt, cantităţi atât de însemnate de metale preţioase. Pierderile erau, comparativ, minime. Piraţii nu izbutiseră să-i captureze decât două transporturi. Când erau atacate, navele casei Sunderland deschideau fără veste sabordurile şi din simple nave de comerţ, se transformau în fortăreţe plutitoare. Dar Adrien de Beaulieu nu avea să prezinte numai rapoarte trandafirii. De la o vreme observase o agitaţie îngrijorătoare în sânul populaţiei din coloniile spaniole. Indienii, care secole de-a rândul munciseră în mine, în condiţii inumane şi fără să îndrăznească a crâcni, începuseră să dea semne de nemulţumire. La Rioja, Santiago, Jiron, Bucaramango, Loja, El Callao, San Luis Potosi, Saudia, avuseseră loc tulburări, ce-i drept, uşor reprimate, dar care constituiau totuşi un indiciu asupra stării de spirit din colonii. Ideile Revoluţiei Franceze nu erau străine de această stare de efervescenţă. Blocusul continental, care izolase Spania de coloniile ei din cele două Americi, contribuise de asemenea la slăbirea autorităţii Metropolei, asupra supuşilor de peste mări. Generalul venezuelean Francisco de Miranda, care deţinuse câteva înalte comandamente în armata Franţei revoluţionare, încercase în 1806 să debarce pe teritoriul Venezuelei în fruntea unui detaşament de — 1229 —

eliberare, cu scopul de a smulge puterea din mâna căpitanului general al Caracasului, don Juan de Casas. Deşi fusese sprijinit de flota amiralului englez Cochrane, Miranda eşuase. Acest general, despre care Napoleon spune că e un „Don Quijote căruia îi lipseşte numai nebunia”, avea să-şi încheie cariera în temniţa unei fortăreţe spaniole. Lupta lui găsise însă un imens ecou în America latină. Alte evenimente politice şi militare aveau să dezvăluie creolilor din această parte a lumii conştiinţa propriei lor forţe. Englezii, care după bătălia de la Trafalgar obţinuseră stăpânirea necontestată asupra mărilor, se gândiseră să profite de această împrejurare, pentru a acapara coloniile spaniole. Organizaseră trei expediţii de cucerire: una în Chili, alta în teritoriile viceregatului Rio de la Plata şi ultima, în provinciile de nord ale Căpităniei Generale a Caracasului. Toate trei expediţiile eşuaseră, faţă de rezistenţa dârză a coloniştilor. Aceste succese obţinute numai cu resurse proprii, şi fără nici un ajutor din afară, treziseră în mintea localnicilor veleităţi de independenţă. Autorităţile spaniole încercau să înăbuşe această tendinţă, dar valul de fund care se pusese în mişcare era mai puternic decât mijloacele de represiune. În acea epocă, America latină amintea frământările unui vulcan gata să erupă. Această fierbere fusese încă o stavilă în calea misiunii lui Adrien de Beaulieu. Raportul pe care urma să-l prezinte socrului său avea să înfăţişeze toate aceste aspecte bune sau rele… La 1 decembrie, Adrien sosi la New York. La 2 — 1230 —

decembrie se ţinu la sediul Băncii Manhattan o şedinţă care avea să rămână de pomină în analele casei Sunderland-Beauclair. De faţă erau Richard Sunderland, fiul său Henry, Wilbur Morrison şi principalii lor colaboratori. Asista şi Charles Sunderland, al treilea fiu al lui Richard, care sosise de curând la New York, în urma invitaţiei exprese a acestuia. Scrisoarea prin care tatăl său îl chemase în America era redactată în termeni tari: „Sunt indignat de comportarea ta în Anglia. Ai izbutit să ne faci numele de râs. Trebuia să te ilustrezi şi tu cu ceva. Această situaţie nu mai poate dura. Te poftesc să te îmbarci neîntârziat pe «Royal Oak», şi să te înapoiezi în America. A sosit vremea să dau o întrebuinţare practică firii tale prea clocotitoare. Te voi trimite fie la New Orleans, unde casa noastră are interese, fie în Noua Spanie, unde vei lucra sub ordinele cumnatului tău. Adrien de Beaulieu. Ţin să-ţi relev un dicton cu multă circulaţie în Sud: «Bărbaţii din New Orleans trăiesc mai puţin decât femeile». Cred că ai priceput despre ce e vorba. Spiritele se înfierbântă atât de repede, încât pistoalele încep să tragă, mai înainte ca oamenii să fi avut timp a cugeta. Exact ceea ce îţi trebuie. În Noua Spanie, condiţiile de viaţă sunt asemănătoare. În această atmosferă de violenţă şi brutalitate, te vei simţi în elementul tău. Te previn însă că vei avea de-a face cu adversari care vor reacţiona altfel decât inofensivul lector de la Oxford, care te-a lăsat să-l îmbrânceşti în bazinul cu apă, fără — 1231 —

a schiţa un gest de apărare…” Charles răspunsese cu entuziasm la chemarea tatălui său. Scrisoarea nu numai că nu îl timorase, dar îi ascuţise şi mai vârtos combativitatea. Raportul lui Adrien de Beaulieu nu îi făcu o impresie deosebită. Înşiruirile de cifre îl obosiră. În schimb, numele localităţilor citate, sonorităţile lor spaniole, atmosfera exotică pe care o evocau, îi treziră curiozitatea. Deşi împlinise douăzeci de ani, Charles visa numai aventuri, de parcă n-ar fi ieşit încă din vârsta copilăriei. Richard îl privea cu îndoială. Era firesc să nu-i inspire încredere acest roşcovan masiv ca un taur, violent, fluşturatic, afemeiat, bizar, arţăgos şi incapabil de a gândi profund. Charles părea destinat să nu fie decât o anexă a fraţilor săi. Până şi culoarea roşie a părului său era un subiect de mirare. În copilărie, Charles fusese blond. Cu timpul, părul i se închisese, luând o nuanţă roşcată, ce amintea aurul vechi, ca mai târziu să capete tonuri de un roşu aprins, ca flacăra. La Oxford era poreclit Hercule. Ca şi legendarul locatar al Olimpului făcea isprăvi care lăsau cu gura căscată pe colegi şi profesori. Puterea lui era atât de extraordinară, încât nici un boxer profesionist nu se încumeta a i se împotrivi. Cu o lovitură de pumn aplicată între coarne, culca la pământ un taur. Îndoia cu degetele cele mai mărunte monede, iar potcoavele le răsucea în toate chipurile. Lupta, folosirea forţei, devenise pentru Charles o a doua natură. Pasajele din raportul lui Adrien de Beaulieu, care — 1232 —

relatau extinderea şi agravarea tulburărilor în coloniile spaniole, fură pe placul lui Charles, care îşi zise că acolo i se va găsi şi lui o întrebuinţare. Acelaşi raţionament îl făcea şi Richard. Evident, faţă de amploarea operaţiilor întreprinse, era necesar să i se încredinţeze lui Beaulieu un personal sporit şi credite superioare. Pe Charles îl va trimite în Noua Spanie. În Mexico, temperamentul său exploziv va face mai puţine ravagii decât la Londra sau la Oxford. Răspunderea ce-i va apăsa umerii, îi va mai potoli clocotul lăuntric, cuminţindu-l, aşa cum se cuvine unui tânăr care a depăşit vârsta adolescenţei… După raportul lui Adrien de Beaulieu, ascultat cu atenţie încordată, după dările de seamă prezentate de Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan, şi de James Stewart, directorul adjunct al uzinei de armament de la New Schenectady, luă cuvântul Richard. Când se ridică din jeţul prezidenţial, se făcu linişte ca într-un templu în care marele preot apare în faţa drept credincioşilor pentru a oficia serviciul religios. Patruzeci de perechi de ochi încercau să descifreze expresia de pe chipul lui Richard Sunderland. Patruzeci de directori, de consilieri tehnici sau juridici, aşteptau cu respiraţia tăiată aprecierile şi hotărârile sale. Era prima şedinţă de acest fel pe care Richard o prezida după nouă ani de lipsă din Statele Unite. În capul mesei, marele patron stătea drept ca o lumânare, tâmplele albe îi accentuau atitudinea de o demnitate elegantă, dar totdeodată dârză. — 1233 —

Toţi îşi făcuseră cu prisosinţă datoria. Toţi luptaseră pentru izbânda casei Sunderland. Rezultatele erau deasupra oricăror elogii. Întreprinderile din Statele Unite, controlate de Richard, crescuseră, realizaseră beneficii uriaşe. Evident, aceste izbânzi, fuseseră obţinute, datorită directivelor marelui patron. Dar munca încordată, priceperea, destoinicia, devotamentul colaboratorilor şi subalternilor săi, contribuiseră în mare măsură la edificarea succesului. În vreme ce în Anglia şi în Franţa, casa Sunderland-Beauclair înregistra o stagnare a afacerilor, o criză latentă, susceptibilă oricând a lua proporţii, în Statele Unite ascensiunea era continuă. Cei patruzeci de oameni, conducători ai unor întreprinderi ce totalizau un capital de peste o sută de milioane de dolari şi care ţineau în mâna lor soarta a zeci de mii de muncitori de uzină, de marinari, mineri, funcţionari, ingineri, economişti, aşteptau cu legitimă nerăbdare un cuvânt de mulţumire, un elogiu, poate chiar gratificaţii şi recompense.. Şi Richard vorbi: — Gentlemen, am ascultat rapoartele dumneavoastră. Rezultatele obţinute îndrituiesc un optimism moderat. Ne aşteaptă încercări grele. Foarte grele. Sper că veţi reuşi să le faceţi faţă. Mâine după amiază, la şase, va avea loc o nouă şedinţă, prezidată de Mr. Morrison, care vă va comunica hotărârile mele. Gentlemen, bună seara! Înclină uşor din cap, în vreme ce colaboratorii uluiţi se ridicară în picioare. Urmat de Wilbur Morrison şi de — 1234 —

fiii săi, Richard părăsi sala consiliului. După plecarea lui, cei rămaşi se priviră consternaţi. Leslie Clinton, consilierul economic pentru afacerile americane, un tânăr, dar capabil laureat al Universităţii Princeton, scăpă o remarcă ce voia să fie glumeaţă. — Marele Mogul şi-a spus cuvântul! Nimeni nu-i relevă spiritul. Nici un surâs nu destinse expresia întunecată a chipurilor celor prezenţi. Ce voise să spună Richard Sunderland? Laconismul său era îngrijorător… „Marele Mogul şi-a spus cuvântul!” Abia acum realizară cu toţii pregnanţa acestor cuvinte. Leslie Clinton nu greşise. Richard Sunderland amintea într-adevăr un mare mogul care hotărăşte în primă şi ultimă instanţă, fără să dea nici o socoteală vizirilor săi. În noaptea aceea avu loc o şedinţă secretă de lucru în biroul lui Richard Sunderland din vila sa de lângă Battery. Nu chemase decât pe Wilbur Morrison, pe Adrien de Beaulieu şi pe James Stewart. Henry şi Charles asistau de drept, potrivit concepţiei lui Richard, care voia să-şi iniţieze vlăstarele în toate secretele. Se mai afla de faţă şi Norman McKreely, primul secretar, care avea misiunea să înregistreze în scris discuţiile purtate şi hotărârile luate. Richard era întunecat şi gânditor. După ce aruncă o ultimă privire asupra colaboratorilor, începu cu voce egală: — Gentlemen, v-am adunat spre a vă comunica — 1235 —

hotărârile mele şi a vă expune motivele care le-au justificat. Ţin să le cunoaşteţi, fiindcă ne îmbarcăm fără voia noastră într-o aventură foarte riscantă. Este bine ca un comitet restrâns să cunoască mobilele şi linia trasată de mine, astfel ca să-mi poată continua opera, în eventualitatea că aş fi împiedicat din diverse cauze. Introducerea era ciudată. Nimeni nu îndrăzni a face comentarii. Două evenimente de o importanţă capitală pentru existenţa casei Sunderland-Beauclair m-au determinat să iau măsurile pe care le veţi asculta şi dumneavoastră. Primul eveniment a avut loc în Europa. Un raport cifrat, sosit acum două zile de la Paris, mi-a adus la cunoştinţă semnarea la Fontainbleau a unei convenţii secrete între Franţa şi Spania la data de 27 octombrie 1807. Obiectul oficial al acestei convenţii este împărţirea Portugaliei, care trebuie pedepsită fiindcă a refuzat să adere la Blocusul Marii Britanii, ordonat de Napoleon. Scopul ascuns al convenţiei este altul. Împăratul Franţei vrea ca trupele lui să se infiltreze fără zguduiri în Spania. La momentul oportun o va declara ocupată. Prima consecinţă va fi răsturnarea dinastiei Bourbonilor şi instaurarea unui regim aservit Franţei. Pentru noi, acest eveniment poate fi bogat în urmări funeste. Noul regim nu va anula oare concesiunile acordate nouă de actualul rege al Spaniei? Trupele franceze, comandate de mareşalul Junot au şi intrat în Spania. După informaţiile de care dispun până în prezent, regele Carlos şi Prinţul Păcii, nici nu bănuiesc că asistă la o invazie pacifică a ţării… Pentru orice eventualitate, trebuie să grăbim curăţirea coloniilor spaniole de tot — 1236 —

aurul şi argintul tezaurizat. Nu se ştie cât timp vom mai avea mână liberă din partea guvernului spaniol… Acest eveniment este primul despre care v-am vorbit, gentlemen. Al doilea eveniment nu s-a produs încă, dar nu va întârzia să se producă. Şi acesta complică îngrozitor lucrurile. Preşedintele Jefferson, adept al politicii struţului, intenţionează să impună Senatului şi Congresului o lege fără precedent în istoria acestei ţări. O lege antidemocratică, o lege arbitrară, care loveşte proprietatea individuală, libertatea de iniţiativă a cetăţenilor americani şi drepturile garantate prin Constituţie. Potrivit acestei legi, un embargo va împiedica pe timp nedefinit orice comerţ cu străinătatea. Wilbur Morrison, Beaulieu şi James Stewart se priviră uimiţi. — Da, gentlemen. Preşedintele Jefferson vrea să împiedice navele americane de a mai circula pe mări, pentru a evita astfel orice conflict cu beligeranţii. În pacifismul său prost înţeles izbeşte în efect, în loc să îndrepte cauza. Votarea acestei legi e susceptibilă să ducă la ruina casei Sunderland. Dacă nu luăm măsuri din timp, flota noastră comercială va putrezi în porturile americane, produsele uzinelor noastre vor mucegăi în antrepozite, căci consumul intern, după cum ştiţi şi dumneavoastră nu este încă suficient de mare pentru a înghiţi întreaga producţie anuală. Aurul şi argintul acumulat în pivniţele Băncii Manhattan vor rămâne neproductive, iar băncile din Europa controlate de noi, vor avea existenţa periclitată din cauza ruperii legăturilor financiare cu America. — 1237 —

James Stewart nu se mai putu abţine: — Sunteţi sigur, Sir, că preşedintele intenţionează… — Când fac o afirmaţie Mr. Stewart, sunt sigur de ea, replică sec Richard. Să continuăm. Există şi soluţii capabile să corijeze, în parte, cel puţin, efectele dezastruoase ale embargoului. În primul rând, să discutăm problema flotei noastre comerciale. Toate navele casei Sunderland navighează sub pavilionul Statelor Unite. Pavilionul acesta, care până mai ieri era pentru noi o mană cerească, devine o povară. Corăbiile noastre trebuie să adopte alt pavilion. Câte vase cuprinde în prezent flota noastră comercială, Beaulieu? — Doriţi o cifră globală, sau pe tonaje? — Globală. — O sută optzeci şi opt de nave, dintre care o sută trei afectate traficului cu America de Sud şi cu Antilele, şaptezeci şi patru pentru Europa şi unsprezece pentru comerţul cu Extremul Orient. Pe şantiere avem douăzeci şi două de nave, dintre care zece gata de lansare. Richard făcu un semn secretarului. — McKreely, ia notă. Cincizeci de nave vor fi vândute imediat unei societăţi de navigaţie britanice, pe care o vom înfiinţa tot noi, cu capitalul nostru. Căpitanul Cochrane va dirija această flotă. Cincizeci de nave vor trece sub pavilionul altui stat neutru. Ce pavilion propui, Beaulieu? Adrien zâmbi încurcat: — Vă mărturisesc, Sir, pentru moment nu găsesc o formulă… Toate statele europene sunt angajate în — 1238 —

actualul conflict… — Ce părere ai de Haiti, Beaulieu? — Haiti, Sir? — De ce nu? Haiti e în prezent un stat independent. Singurul stat independent din cele două Americi, cu excepţia Statelor Unite. — Rolul nostru, Sir, în expediţia franceză, nu a fost tocmai favorabil… actualilor guvernanţi din Haiti… — Oamenii politici au memoria scurtă, dragul meu, mai ales când îi ungi cu aur. După câte ştiu, Haiti are în prezent doi stăpâni. Preşedintele Pétion în Sud, şi regele Henri-Christophe în Nord, zise Richard, accentuând cu dispreţ titlurile celor două căpetenii. Cazi la învoială cu cel mai maleabil. Aceste cincizeci de vase vor trece sub comanda căpitanului MacLaughlin. În sfârşit, restul vor rămâne provizoriu sub pavilion american. Comandantul lor va fi căpitanul Townley. Veţi proceda în aşa fel încât în porturile Statelor Unite să nu se afle niciodată mai mult de zece vase ale casei noastre. Nu vreau ca aplicarea embargoului să-mi surprindă multe corăbii în Statele Unite. Adrien de Beaulieu părea trist. Flota pe care el o sporise, o reorganizase, o dirijase, îi scăpa din mână. Mâhnirea lui nemărturisită nu scăpă lui Richard. — Beaulieu, adăugă el, conducerea supremă o păstrezi tot dumneata. MacLaughlin, Cochrane şi Townley îţi vor executa ordinele. Rolul dumitale capătă, de azi înainte, o importanţă deosebită. Flota comercială este în momentul de faţă coloana vertebrală a casei Sunderland-Beauclair. De buna ei organizare şi de felul cum va curge spre Vera Cruz — 1239 —

aurul şi argintul coloniilor spaniole, depinde existenţa noastră… Richard Sunderland se întoarse spre fiul său mai mare. Dumneata, Henry te vei înapoia în Anglia. Împreună cu Algernon Travers, actualul director al băncii noastre de la Londra, şi cu Stuart Rowlandson, consilierul nostru juridic pentru Anglia, vei da fiinţă Societăţii de Navigaţie Britanice Sunderland-Beauclair. Îndată ce vei executa această misiune, te vei înapoia în Statele Unite. Bineînţeles, fără Mrs. Sunderland… Informaţiile lui Richard Sunderland erau exacte. La 22 decembrie 1807 Camera Reprezentanţilor şi Senatul, la cererea confidenţială a preşedintelui Statelor Unite, votară cu mare majoritate legea embargoului. La acea dată, Richard se afla la New York. Adrien de Beaulieu şi Charles plecaseră la Vera Cruz, iar Henry Sunderland era în drum spre Anglia. Potrivit instrucţiunilor stricte ale lui Richard, numai nouă vase ale casei Sunderland-Beauclair fură surprinse în porturile Statelor Unite la intrarea în vigoare a legii embargoului. Până atunci, Adrien de Beaulieu lucrase intens. Navele sale transportaseră zi şi noapte în Jamaica produse industriale, armament şi mărfuri provenite din întreprinderile controlate de Richard. Pe întreaga durată a embargoului, Jamaica avea să servească drept antrepozit al casei Sunderland-Beauclair. Data de 22 decembrie avea să rămână de pomină în analele Statelor Unite. Din ziua aceea, toate porturile — 1240 —

maritime fură lovite de paralizie. Ca în „Povestea Frumoasei din Pădurea Adormită”, navele încremeniră de-a lungul cheiurilor deşarte. În locul activităţii de furnicar din ajun, se aşternu nemişcarea, în antrepozite nu mai intrau şi nu mai ieşeau mărfuri. Caselor de import-export nu le mai rămânea decât să tragă obloanele. În birourile armatorilor, funcţionarii aşteptau cu groază concedierea. Marinarii fără angajament se întrebau cu ce vor trăi ei şi familiile lor în iarna care se anunţa aspră. Hamalii, scrutau largul mării, aşteptând împotriva evidenţei, o navă care să folosească braţele. Cârciumile, tavernele, care până mai ieri făcuseră afaceri de aur, rămaseră fără clienţi. Băncilor specializate în finanţarea comerţului maritim, nu le rămânea decât să-şi închidă ghişeele. Cine îşi va mai achita datoriile, sau cel puţin, dobânzile, când toate izvoarele de câştig erau temporar secate? Oamenii de afaceri, speculatorii, marii industriaşi şi bancheri se frământau, cuprinşi de turbare. În cercurile armatorilor şi ale marii finanţe, Jefferson era acuzat de dictatură, tiranie, incapacitate. Printre cei mai înverşunaţi duşmani ai preşedintelui se număra şi Richard Sunderland. Spre deosebire de ceilalţi oameni de afaceri, care se vedeau împinşi iremediabil la ruină, el dispunea în Statele Unite, de capitaluri aproape nelimitate. Atacurile sale împotriva lui Jefferson nu se mărginiră la critici verbale. Cumpără trei ziare de mare circulaţie la New York, Boston şi Philadelphia, angajă un stat major de gazetari renumiţi pentru lipsa lor de scrupule şi pentru violenţa tonului, iar după ce îi dresă cum — 1241 —

trebuie, dezlănţui o campanie aprigă şi susţinută împotriva preşedintelui Jefferson: „DICTATORUL JEFFERSON ÎNCALCĂ LIBERTĂŢILE CETĂŢENEŞTI SECULARE ALE POPORULUI AMERICAN… PREŞEDINTELE SECĂTUIEŞTE VISTIERIA Şi PARALIZEAZĂ ENERGIA NAŢIUNII… EXISTENŢA REPUBLICII E AMENINŢAŢĂ… O EXPERIENŢĂ DEZASTRUOASĂ A PREŞEDINTELUI JEFFERSON… URMĂRILE UNEI POLITICI FALIMENTARE, MIZERIA, FOAMETEA ŞI ŞOMAJUL SUNT HĂRĂZITE AZI STATELOR UNITE DE UN GUVERN CORUPT ŞI INCAPABIL…” Într-un articol de o virulenţă extraordinară, William Gordon Drake, şeful grupului de ziare controlate de Richard, lansă un atac furibund pe tema discursului inaugural rostit de Jefferson la intrarea sa în funcţiune. „Îmi iau în primire misiunea, apăsat de presimţiri nesigure şi grozave, pe care măreţia funcţiunii şi slăbiciunea puterilor mele le inspiră în mod firesc.” Acestea sunt cuvintele textuale ale preşedintelui Jefferson, scria William Gordon Drake. Le-am citat, fiindcă au fost profetice. Într-adevăr. Presimţirile nesigure ale preşedintelui s-au îndeplinit. Statele Unite se află azi pe marginea prăpastiei. Preşedintele a mai vorbit despre slăbiciunea puterilor sale. Ar fi fost mai potrivit să vorbească despre incapacitatea sa. În aceeaşi cuvântare a făcut apologia guvernării — 1242 —

democratice. Ştiţi în ce constă guvernarea democratică pe care a glorificat-o în discursul inaugural? într-o tiranie odioasă, ce aminteşte epoca guvernatorilor trimişi de Anglia, spre a împila poporul american…” Articolul continua să brodeze pe aceeaşi temă, în trei coloane etalate în prima pagină a ziarului. În seara apariţiei năprasnicului atac, Mr. Drake fu convocat la reşedinţa din New York a lui Richard, care-l primi în cabinetul său de lucru. Nimeni nu mai era de faţă la această audienţă. Mr. William Gordon Drake era un bărbat de statură mijlocie, zvelt, brun ca un spaniol, cu obrazul măsliniu şi ochi vicleni ce-i jucau în cap. Hainele îi erau croite după ultimul jurnal. Culoarea lor vie îi dădea însă o înfăţişare vulgară. Lumina lămpii de pe birou cădea în plin pe chipul ziaristului, Richard rămânea în umbră. — Mr. Drake, eşti priceput în meseria dumitale. Nam făcut o alegere proastă. Ziaristul se înclină. Căuta din ochi un scaun, care întârzia să i se ofere. Richard ignoră acest gest. În schimb, arătă oaspetelui său o foaie albă, împăturită, aşezată la vedere pe o tăviţă de argint. — Un cec. Ia-l. E pentru dumneata. Drake îl luă cu delicateţe, apoi îl strecură în buzunar. — Nu eşti curios să citeşti suma? Ziaristul zâmbi, isteţ. — Dacă nu v-aş fi cunoscut generozitatea, nu v-aş fi oferit serviciile mele. — 1243 —

— Eşti abil şi inteligent, Mr. Drake. — Aşa spun şi alţii, Sir. Richard râse. Îi plăceau oamenii dezgheţaţi. — Mr. Drake. Îmi plac articolele dumitale şi ale oamenilor dumitale. Aş vrea să-ţi pun însă o întrebare. Nu te temi că violenţa lor ar putea să vă atragă neplăceri? — Avem câte un redactor responsabil pentru fiecare ziar, explică Drake. Riscurile sunt ale lor. Am mai luat o măsură. Îi schimb des. Dacă unul va fi urmărit, voi face în aşa fel încât să dispară la timp. Ascunzători sunt destule. Până trece furtuna… — Înţeleg. Dacă vei avea totuşi neplăceri, să iei contact cu consilierul meu juridic. John Sanders… Încă o întrebare! de ordin personal. — Vă rog, Sir. — Dumneata crezi în ceea ce scrii? — Când sunt plătit bine, cred. — Am o părere din ce în ce mai bună despre dumneata, Mr. Drake. — Vă mulţumesc. — Da, da, cred că vom face treabă bună împreună, îşi continuă Richard raţionamentul. Ziarele pe care leam cumpărat cu scopul unic de a-l discredita pe Jefferson mi-au dat o idee. Voi crea o reţea de gazete, care să-mi sprijine acţiunile. Depinde numai de dumneata, Mr. Drake, ca să obţii conducerea acestei reţele şi acum, la revedere. Poimâine să mi te prezinţi iarăşi. S-ar putea să-ţi dau instrucţiuni noi… — Prea bine, Sir, zise William Drake, părăsind fără zgomot încăperea. — 1244 —

După plecarea ziaristului, Richard rămase câtva timp cu privirile pierdute în jocul flăcărilor din cămin. Muzicuţa unei pendule Louis XV din porţelan de Sévres cântă argintiu de unsprezece ori, smulgându-l din gânduri. Sună clopoţelul. Un tânăr imberb apăru în grabă. — Sir? — Lawson! Să intre Mr. Morrison. Secretarul de serviciu ieşi. Câteva secunde mai târziu, directorul Băncii Manhattan îşi făcu intrarea în cabinetul lui Richard. — Ia loc, Morrison. Avem de vorbit. Nu te reţin mult, fiindcă sunt obosit. Se adânci în fotoliul său, apoi îşi plimbă mâna pe frunte. Regretând parcă acest semn de slăbiciune, se încordă brusc. Este vorba tot de legea embargoului, Morrison. Legea aceasta ne-a căşunat mari pagube. Dar nu depinde decât de noi ca să scoatem beneficii de pe urma ei. — Beneficii? — Da, da. Embargoul va ruina oameni şi întreprinderi. Producţia anuală a ţării depăşeşte nevoile pieţii interne. Aceasta va determina scăderea preţurilor. Împrejurare de care trebuie să profităm. În curând, numeroase fabrici vor ajunge în pragul falimentului. Minele care furnizau materia primă vor fi nevoite să-şi suspende activitatea. Şi unele şi altele vor fi scoase la mezat. Oferta va fi uriaşă şi cererea minimă. Noi dispunem de capitaluri. Vom cumpăra pe nimic întreprinderi industriale şi miniere, până mai ieri inaccesibile… Am nevoie de fier. De mult fier, Morrison. Uzinele noastre de armament consumă fier. — 1245 —

De ce să-l cumpăr de la alţii, când aş putea să mi-l procur din minele mele? Cred că m-ai înţeles. — Perfect. Sir. Vom cumpăra mine de fier. — Şi terenuri metalifere, Morrison, care nu au fost încă puse în exploatare, dar asupra cărora prospectorii au indicii precise că ascund zăcăminte importante. Leslie Clinton să-mi prezinte un raport amănunţit în această privinţă… Încă ceva, Morrison. — Da, Sir? — Vreau să profit de actuala conjunctură spre a lichida un concurent. Fabrica de arme de la Terrytown a cumnatului meu, Zechariah Abercrombie. După câte sunt informat, Abercrombie, exporta în vremuri normale cincizeci la sută din producţie. Embargoul îl va împiedica să-şi mai desfacă în străinătate armele. În curând va intra în criză de supraproducţie. Aştept de multă vreme această ocazie, ca să-mi achit o poliţă veche faţă de Mr. Abercrombie. Iată care este misiunea dumitale, Morrison. Fabrica noastră de armament va anunţa o scădere bruscă şi masivă a preţurilor. O scădere atât de masivă, încât Mr. Abercrombie nu va mai fi în stare să ne ţină piept. Spre a-şi acoperi cheltuielile, va fi nevoit să caute credite. Vei cumpăra toate poliţele semnate de el. În ziua când vei intra în posesia lor, îl voi sugruma pe Mr. Abercrombie. — Şi pierderile noastre vor fi apreciabile. Sir. — Mi le îngădui, Morrison. Am capital. Vând în pierdere, până în ziua în care îmi voi zdrobi concurenţii. După aceea voi urca preţurile atât de mult, încât să-mi scot paguba. E limpede? — Foarte limpede. — 1246 —

— Deci, prima fază. Scăderea preţurilor până la lichidarea concurenţei. A doua fază, majorarea preţurilor va urma în chip matematic… Richard făcu o pauză. Lovitura va reuşi, Morrison, Posibilităţile mele de rezistenţă sunt aproape nelimitate. Pe Abercrombie şi pe toţi concurenţii deopotrivă cu el, îi am în mână… Aceasta e tot ce aveam să-ţi spun. Trebuie să mai primesc şi alte persoane. În curând va suna miezul nopţii. După plecarea directorului băncii, Richard se ridică din fotoliu şi făcu câţiva paşi prin cameră. Amorţise. Se simţea obosit. Tensiunea din ultimele zile îi consumase multă energie. Îmbătrânise? Altădată aceste eforturi nu l-ar fi costat decât o noapte de somn reparator. Faţă de colaboratorii săi se arăta mai sigur de sine, decât se simţea în realitate. E drept că în Statele Unite avea încă uriaşe capitaluri la dispoziţie. Nimeni nu putea însă prevedea cu precizie mersul evenimentelor. Richard aplica un mijloc infailibil pentru a cunoaşte dinainte, cu oarecare aproximaţie, desfăşurarea situaţiei politice. Cumpăra pe înalţii demnitari care se lăsau a fi tarifaţi. De la o vreme, mai precis, de la Revoluţia din Franţa, intervenise un factor nou, care scăpa de sub controlul manevrelor politice de culise. Populaţia anonimă a satelor, dar mai ales a oraşelor, care începuse a se amesteca activ şi insistent în politică. Mulţimea aceasta era greu de cumpărat. Unii din reprezentanţii ei în Congres se lăsau însă corupţi. Richard se aşeză iarăşi în fotoliu. Trecuse de miezul nopţii. Sună din clopoţel. — 1247 —

— Lawson, să intre Mr. Stewart şi Mr. Townley. Se răzgândi. Să intre numai Mr. Stewart. Mr. Townley să mai aştepte. Directorul adjunct al uzinei de la New Schenectady intră în cabinetul marelui patron, sanctuar în care nu pătrundeau decât puţini aleşi. Stewart era emoţionat. Simţământul acesta îl încerca ori de câte ori era primit de Richard Sunderland. James Stewart nu depăşise patruzeci de ani. Capacitatea şi energia sa îl desemnaseră pentru înalta funcţiune de director adjunct. În realitate, asigura conducerea uzinei din ziua în care Adrien de Beaulieu primise funcţia de director al flotei comerciale a casei Sunderland. Tot atât de pretenţios faţă de subalterni cât şi faţă de el însuşi, Stewart era un model de exactitate şi eficienţă în serviciu. Richard îl aprecia, fără să-l socotească totuşi un colaborator de prim rang. — Stewart, zise Richard îndată ce rămaseră singuri, după înapoierea dumitale la New Schenectady, vei dispune scăderea preţului pulberii şi a armelor uşoare cu cincizeci la sută. Ochii lui Steward se rotunjiră. — Cu cincizeci la sută, Sir? Nu credeţi că… — Nu e cazul să intri în panică. Stewart. Hotărârea mea este bine cântărită. Vei întocmi un prospect, în cincizeci de mii de exemplare, prin care vei anunţa noile preţuri. Prospectul va fi trimis în special în regiunile de frontieră din Vest şi Sud. Totodată, vei lua legătura cu Mr. William Drake, directorul reţelei noastre de ziare, şi-l vei ruga să publice o serie de — 1248 —

articole în legătură cu această reducere de preţuri. Mr. Drake va sublinia că noua măsură este o expresie a interesului şi solicitudinii arătate de casa SunderlandBeauclair vitejilor pionieri care, cu preţul vieţii lor, împing spre Vest fruntariile Statelor Unite, asigurând apărarea existenţei paşnice a americanilor din regiunile de Est. Pentru a le da posibilitatea să-şi dubleze puterea de foc, fără să deburseze nici un cent în plus, casa noastră a hotărât să facă aceste importante sacrificii materiale, ştiind că serveşte astfel cauza întregului popor american… Ai reţinut totul, Stewart? Cred că nu mai e nevoie să repet. — Vă rog să aveţi toată încrederea Sir. Dispoziţiile dumneavoastră vor fi executate întocmai. Numai că… — Numai că? repetă Richard din înaltul supremei sale poziţii. — Se… se vor executa întocmai, bâigui Stewart, uitând ceea ce voise să spună. La ieşire, fu gata să se împiedice într-un pârdalnic de covor, aşezat parcă dinadins de-a curmezişul drumului. Pardon, bună seara, Sir!… Dispăru pe uşa pe care o închise cu grijă în urma sa. — Neîndemânaticul! rosti cu dispreţ Richard. Voiam să-l fac director plin. Nu merită… Clopoţelul intră din nou în funcţie. — Lawson, să intre Mr. Townley. Căpitanul Thomas Townley, proaspătul comandant al flotei comerciale de sub pavilion american, intră marţial în uniforma sa nouă-nouţă. Bondoc, cu faţa rotundă, striată de vinişoare roşii, era un pachet de — 1249 —

muşchi şi de nervi de oţel. Căpitanul Townley era tipul lupului de mare. Autoritar, brutal, înzestrat cu un dezvoltat simţ al propriei sale responsabilităţi, păstrase de la tatăl său isteţimea şi şiretenia pionierului care şi-a ascuţit instinctele şi simţurile în lupta neostoită împotriva sălbăticiunilor Vestului, a indienilor războinici, şi a naturii neîmblânzite. Richard îl plăcea pe Townley. Vedea în el un om hotărât, gata să treacă prin foc, spre a duce la bun sfârşit misiunea încredinţată. — Cum te simţi, căpitane, în noua dumitale funcţiune? — Nevastă-mea, Sir, se simte foarte bine. Importanţa noilor mele atribuţiuni a făcut să-i sporească şi ei prestigiul în sânul congregaţiei din care face parte. N-a trecut o săptămână de la numirea mea şi Mrs. Townley a fost aleasă preşedinta comitetului local de binefacere. — Te rog să-i transmiţi felicitările mele, râse Richard înveselit. Dar dumneata?… Dumneata, cum te simţi? — Ca peştele în apă, Sir. Deşi, drept să vă spun, miar plăcea să mai am sub picioare duneta vechii mele corăbii. — E mai plăcut să dirijezi optzeci şi trei de corăbii decât una singură. Nu-i aşa, Townley? — Evident, Sir. Dormi însă mai liniştit când ai grija unei singure nave. — Ţi-ar plăcea să dormi mai liniştit, Townley? — De felul meu sunt un agitat, Sir. În marină nu prea ai ocazia să dormi după voia inimii. Prefer însă liniştea pe care ţi-o inspiră o pungă bine garnisită. — 1250 —

Când n-am bani, nu pot dormi liniştit. Grija zilei de mâine îmi taie pofta de somn. — Acum nu te mai poţi plânge de lipsa banilor, Townley. — Slavă Domnului, Sir, rosti mucalit căpitanul. — Atunci, să trecem la subiectul care mă interesează, spuse Richard. Şi anume, la posibilitatea eludării legii embargoului pentru anumite produse şi mărfuri ale casei noastre, care trebuie să iasă din Statele Unite. Vreau să cunosc în această privinţă părerea dumitale. — Există o asemenea cale, Sir. Bineînţeles, nu e lipsită de primejdii. — Primejdiile le vom discuta mai târziu. Care este calea? Căpitanul Townley tuşi, spre a-şi drege glasul, dar mai ales pentru a lăsa să treacă un timp, care să zgândărească şi mai mult interesul interlocutorului. — Legea nu vizează vasele ce fac cabotajul. Acestea sunt singurele nave care au permisiunea de a mai circula. Bineînţeles, cu obligaţia de a nu pătrunde în alte porturi, decât în cele ale Statelor Unite. Odată ieşite în larg, nu e prea greu să evadeze din apele noastre teritoriale… — Şi care ar fi primejdia? — Interceptarea lor de către navele militare ce asigură paza coastei şi aplicarea embargoului. A fi acuzat azi de contrabandă nu e glumă. — Trebuie totuşi să acceptăm riscul… — În regulă. Când doriţi să dăm drumul primelor vase? — 1251 —

— Cât mai curând. Vreau să expediez armament la Vera Cruz. Vei folosi, Townley, numai vase rapide. Să nu poată fi vânate de navele militare de coastă. Dacă prin imposibil, s-ar vedea în situaţia de a fi ajunse din urmă, să arunce din timp încărcătura în mare. — Prea bine. Sir. Richard scoase din buzunar tabachera de aur şi o oferi deschisă lui Townley. — Dă-mi voie, comandore, să te tratez cu o priză de tutun. — Vă mulţumesc pentru înaintare, Sir, zise Townley, servindu-se cu vădită satisfacţie. Richard începu să râdă. — Nimic nu te prinde nepregătit, comandore. — În serviciul dumneavoastră, Sir, nu e îngăduit să cădem în asemenea greşeli… După plecarea lui Townley, secretarul îşi făcu din nou apariţia. — Mai aşteaptă cineva, Lawson? — Nimeni, Sir. — În sfârşit… — Am descifrat corespondenţa sosită de la Paris, Sir. — E ceva interesant, Lawson, sau mai poate să aştepte? — Mr. Lafont vă aduce la cunoştinţă că la 29 noiembrie, Lisabona a fost ocupată de trupele franceze ale Mareşalului Junot. Cu câteva ore mai înainte, familia regală a Portugaliei s-a îmbarcat pe o navă militară, fugind în Brazilia. Richard rămase câteva momente gânditor, apoi rosti — 1252 —

ca pentru sine: — Mă întreb dacă Napoleon va ocupa într-o zi şi capitala Celestului Imperiu… Altceva, Lawson? — Deşi campania s-a încheiat cu succes, armate franceze comandate de Dupont, Moncey şi Murat continuă să pătrundă în Spania. În fortăreţele de graniţă şi în punctele strategice ale ţării, sunt instalate garnizoane franceze. Richard, care se jucase până atunci cu tabacherea, îi închise cu zgomot capacul. — Napoleon a reuşit să-l tragă pe sfoară şi pe regele Carlos şi pe Manuel Godoy. Încă o ţară care îi cade în palmă. După Portugalia, Spania… Care mai vine la rând? Richard stătea în faţa ferestrei cabinetului său de lucru şi privea gânditor oceanul cenuşiu ca şi cerul din care se cerneau fulgi de zăpadă, spulberată de vântul puternic. Pe întinsul întunecat al apelor nu se zărea pânză de corabie. Furtuna şi embargoul izgoniseră în port toate navele. Richard era adâncit în gânduri. Libertatea navigaţiei pe mări, pentru care luptase cu înverşunare, fusese iarăşi stăvilită. De data aceasta, de guvernul Statelor Unite. Lovitura era grea. Planurile sale, atât de minuţios elaborate, erau iarăşi date peste cap. Cabotajul, acceptat de legea embargoului din 22 decembrie 1807, căzuse sub imperiul unei noi legi, care prevedea pedepse de o gravitate excepţională pentru cei ce săvârşeau acte de contrabandă. Comandorul Townley, cu toată iscusinţa şi — 1253 —

priceperea sa, nu reuşise să facă mare lucru. Dificultăţile întâmpinate erau atât de covârşitoare, încât nici Richard nu-i reproşase insuccesele. Transporturile efectuate pe sub nasul autorităţilor nu atinseseră volumul prevăzut. La Vera Cruz se acumulau cantităţi mari de aur şi argint. Richard era împiedicat să le introducă în Statele Unite. Nici în Spania nu mai era posibil să expedieze piaştri şi dubloni. Situaţia confuză din peninsula Iberică îi impunea o mare prudenţă. Ultimele rapoarte ale lui Jules Lafont subliniau tensiunea crescândă dintre guvernul spaniol şi ocupanţii francezi. Situaţia aceasta crea noi complicaţii pentru casa Sunderland. Tocmai când se aştepta mai puţin, Lawson îi anunţă vizita unui înalt personaj. Mr. Albert Gallatin, secretar de stat al Trezoreriei. Era patru şi un sfert. Ce vânt îl aducea pe ministru la o oră atât de nepotrivită? Gallatin era un personaj de frunte în cabinetul lui Jefferson. Politica lui financiară de austeritate îi crease numeroşi duşmani. Simplificarea aparatului funcţionăresc, abolirea unor impozite indirecte, reducerea cheltuielilor de înarmare, suspendarea construcţiei unor nave militare, sporirea taxelor asupra băuturilor spirtoase distilate, impozitele progresive pe venituri, erau măsuri care nu puteau fi pe placul marilor capitalişti, al birocraţilor şi al militarilor. Gallatin cunoştea pe Richard încă din epoca în care Alexander Hamilton conducea destinele economiei Statelor Unite. Ca şi Jefferson, Gallatin era un adversar al politicii de mână forte preconizată de — 1254 —

Hamilton. Deşi făceau parte din tabere politice deosebite, Richard şi Gallatin păstraseră relaţii de politeţă. Richard nu concepea să rupă punţile cu oameni politici de frunte ai unui partid, oricând capabil să cucerească puterea prin jocul de echilibru al alegerilor. Gallatin, pe de altă parte, refuza să ignoreze un personaj atât de important în viaţa financiară şi bancară a Statelor Unite. Relaţiile lor se înăspriseră abia după aplicarea legii embargoului. Însoţit de Lawson, ministrul intră în cabinetul lui Richard. — Vizita dumneavoastră este o cinste pentru casa mea, spuse gazda cu o politeţe îngheţată. — Eram în drum spre Boston, Mr. Sunderland. Nam conceput să trec prin New York, fără să vă fac o vizită. Richard oferi vizitatorului un fotoliu în faţa căminului. După plecarea lui Lawson, scoase dintr-un dulăpior o sticlă de whisky şi două păhărele. — Îmi îngăduiţi să vă ofer un scotch. Abia l-am primit din Anglia, spuse Richard, accentuând că băutura era intrată prin contrabandă. Ministrul privi în lumina flăcărilor din cămin, lichidul opalescent. — Frumoasă culoare. Şi gustul – minunat, adăugă el după ce îl savură cu pricepere… Constat că sunteţi bine servit. Whisky din Europa, în plin embargo… — E firesc să fiu bine servit, replică Richard. Casa Sunderland posedă o flotă comercială de aproape două sute de nave. De zece ori mai mult decât flota militară a Statelor Unite. Se pare că ştim să ne administrăm — 1255 —

mai bine treburile decât alţii. Albert Gallatin sorbi încă o gură de whisky. — Este o aluzie la felul cum sunt administrate treburile statului? — E mai mult decât o aluzie, zise Richard cu ironie. Secretarul de stat râse. — Nu se poate spune că sunteţi darnic în complimente faţă de administraţia de stat. — Formula dumneavoastră este prea elegantă faţă de adevăratele mele aprecieri. — Am avut ocazia să cunoaştem aceste aprecieri. Ziarele „New York Post”, „Boston Herald” şi „Evening News” ne bombardează zilnic cu, amabilităţi. — Regret, Mr. Gallatin. Dar adevărul nu poate fi ascuns. Ziarele pomenite de dumneavoastră, nu scot în evidenţă decât adevărul. Secretarul de stat puse cu grijă păhărelul pe măsuţa Adelphi din preajma sa. — Sunteţi sigur, Mr. Sunderland, că acesta este adevărul? Nu credeţi că vă orbeşte patima? — Mr. Gallatin, ar fi cazul să intraţi mai direct în subiect. Nu-mi închipui că m-aţi onorat cu această vizită, numai pentru plăcerea de a mă saluta. Gallatin îşi scoase din buzunar pipa, şi o îndesă cu tutun. O aprinse şi trase cu voluptate câteva fumuri. — Aveţi dreptate, Mr. Sunderland. E preferabil să discutăm cu cărţile pe masă. Cred că în felul acesta, am ajunge mai degrabă la o înţelegere. — Vă ascult. — În mai multe rânduri, ziarele dumneavoastră au acuzat pe preşedinte şi cabinetul său, că au instaurat — 1256 —

un regim de tiranie, de teroare, că încalcă principiile democratice şi Constituţia, că subminează economia statului şi primejduiesc însăşi existenţa ţării… or dumneavoastră, Mr. Sunderland, ştiţi mai bine decât oricine că nu acesta este adevărul. Dumneavoastră aţi sprijinit pe Alexander Hamilton fiindcă vedeaţi în el pe un apărător al intereselor marelui capital, pe exponentul unei oligarhii care să se bucure de toate privilegiile, în vreme ce muncitorii, fermierii şi toţi acei care-şi câştigă pâinea trudind cu mâinile, să fie plătiţi numai atât cât să-şi poată duce zilele… L-aţi hulit pe Thomas Jefferson, fiindcă a fost campionul democraţiei, apărătorul săracilor şi duşmanul exploatării capitaliste, l-aţi reproşat că şi-a trădat clasa. Preşedintele Jefferson a primit cu mândrie această acuzaţie. Deşi era un aristocrat prin naştere, s-a ridicat împotriva marilor latifundiari, fiindcă nu tolera abuzurile unei inegalităţi sociale, consfinţită de federaliştii lui Hamilton prin legi antidemocratice… A-l învinui pe Thomas Jefferson de tiranie, este tot atât de absurd ca şi a învinui soarele că ucide viaţa… Gallatin se însufleţise. Ochii îi străluceau. Uitase de pipă, pe care o trântise pe măsuţă, alături de paharul cu whisky. — L-aţi acuzat pe Thomas Jefferson că subminează economia ţării. Îmi pare ciudată această afirmaţie din partea dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât posedaţi desigur informaţii precise asupra bugetului Statelor Unite. Numai în 1806, veniturile ţării au crescut la 14500000 dolari, în vreme ce cheltuielile au scăzut la 8500000. Când s-a mai văzut un surplus de — 1257 —

6000000 dolari, sub guvernarea federaliştilor? — Dar cu ce preţ, Mr. Gallatin? replică Richard, îndârjit de filipica oaspetelui. Azi, când flăcările războiului ameninţă să cuprindă întreaga omenire, dumneavoastră aţi redus cheltuielile de înarmare la o cifră ridicolă. Flota militară a Statelor Unite cuprinde numai şase fregate de primul rang, toate construite pe vremea federaliştilor şi douăsprezece sau treisprezece nave de mic tonaj. Anglia posedă, în schimb, o mie de vase de război. — Şi credeţi că ar fi mai înţelept să ne ruinăm finanţele, construind o flotă, care cu toate străduinţele şi sacrificiile noastre nu va fi niciodată în stare să egaleze forţa navală a Angliei? Nu uitaţi, Mr. Sunderland, că Statele Unite nu au de gând să întreprindă vreo acţiune militară împotriva Marei Britanii. Ţara noastră duce o consecventă politică de pace. Preşedintele consideră că naţiunile pot să trăiască în bună înţelegere şi că războiul trebuie definitiv înlăturat. Această convingere l-a îndemnat să vândă la mezat vasele de război. Să reducă forţele armate, să-şi compromită popularitatea, onoarea, prieteniile. Preşedintele este încredinţat că – mai curând decât ne aşteptăm – va veni o vreme în care litigiile între state se vor lichida prin mijloace paşnice, războiul rămânând o simplă amintire. Atunci, armatele şi flotele nu vor mai avea nici un rost. Mijloacele barbare de exterminare vor fi definitiv condamnate. În ziua aceea, lumea îşi va aminti de Thomas Jefferson ca de un precursor… Legea embargoului, pe care o atacaţi cu atâta înverşunare, — 1258 —

nu este decât o expresie a aceleiaşi politici de pace dusă de preşedinte. Prin aplicarea embargoului, a înlăturat posibilitatea unei ciocniri cu vreunul din beligeranţi. — Aceasta se numeşte politica struţului, Mr. Gallatin, zise Richard cu făţiş dispreţ. — Evident că înarmarea cu orice preţ v-ar fi convenit mai mult, rosti tăios oaspetele. Beneficiile uzinei dumneavoastră de armament s-ar fi decuplat. — Greşiţi, Mr. Gallatin, protestă Richard. Eu nu preconizez un război în care să fie târâte Statele Unite. Interesele mele sunt mondiale. În momentul de faţă, uzinele mele de armament din Franţa şi Anglia execută pentru beligeranţi arme în valoare de peste cincizeci de milioane de dolari anual. Eu nu vreau decât să mă bucur de libertate de a fabrica arme şi de a-mi vinde produsele statelor dispuse să mi le plătească… Am nevoie de libertatea mărilor. Embargoul dumneavoastră îmi strică socotelile. De aceea, voi lupta cu ultima energie împotriva lui. — Nu uitaţi că această lege a fost votată de reprezentanţii poporului american. Nu încercaţi să le sfidaţi autoritatea! — Este o ameninţare, Mr. Gallatin? — Nu! Nu e o ameninţare. Am venit la dumneavoastră spre a vă întinde o mână prietenească, spre a face apel la simţământul dumneavoastră patriotic. Ţara trece printr-o mare criză. Dacă nu puteţi sau vreţi să colaboraţi la rezolvarea ei, abţineţivă cel puţin, de a o complica. Nu mai exacerbaţi nemulţumirile inerente în aceste vremuri de mari — 1259 —

frământări, prin campanii deşănţate în presă, prin discursuri incendiare, printr-o atitudine ostilă guvernului. — Regret, Mr. Gallatin, că nu pot da urmare invitaţiei dumneavoastră. Sunt cetăţean american şi nu înţeleg să renunţ la libertăţile pe care mi le garantează Constituţia. Secretarul de stat se ridică în picioare. — Constituţia nu vă garantează dreptul de a abuza de libertăţile dumneavoastră. — Nu vă înţeleg, ripostă Richard cu răceală. — Legea embargoului prevede sancţiuni pentru cei care-i încalcă dispoziţiile. Socotiţi că aceste sancţiuni sunt aplicabile numai oamenilor… de rând? — Ameninţările nu mă sperie, Mr. Gallatin. — Regret Mr. Sunderland. Nu vă ameninţ. Vă atrag doar atenţia că legea se aplică deopotrivă şi celor mărunţi şi celor puternici. Contrabanda nu are o denumire mai elegantă, când e săvârşită de oameni cu suprafaţa dumneavoastră. Nu cred că ar fi recomandabil să apăreţi în faţa vreunei comisii senatoriale care să vă cerceteze activitatea ilegală. — De ce nu? Tirania actualului guvern e atât de făţişă, încât m-aş socoti onorat să fiu chemat în faţa unei astfel de comisii. Vă asigur, Mr. Gallatin, că voi şti să mă apăr. O rece strângere de mână încheie această întrevedere nereuşită. Secretarul de stat al trezoreriei, Gallatin, plecă ferm convins că nici o înţelegere nu era posibilă. Discuţia cu Richard Sunderland îi sporise antipatia pentru o — 1260 —

categorie de oameni, care îşi închipuiau că stăpânirea banului îi plasau deasupra vulgului şi le asigurau imunitatea faţă de legile ţării. Puterea lor trufaşe trebuia zdrobită. Richard Sunderland se plimba furios prin cameră. Puţin îi păsa de Jefferson, de comisiile lui senatoriale, de Gallatin şi de toţi colegii lui de cabinet. Avusese dea face cu oameni de stat mai primejdioşi, fără să-şi fi pierdut cumpătul. După ce trecuse prin pârjolul Revoluţiei din Franţa, nu îl mai speriau crizele de isterie ale lui Jefferson şi ale lui Gallatin. Nu neglijă însă a-şi lua câteva elementare măsuri de apărare… Apoi alte evenimente îi atraseră atenţia. Rapoartele lui Jules Lafont deveneau tot mai îngrijorătoare. Regele Carlos, îndemnat de Godoy, încercase să imite pilda familiei regale portugheze şi să fugă din Spania. Din nenorocire pentru el, înţelesese prea târziu că Napoleon abuzase de buna sa credinţă. O revoltă pusă la cale de Fernando, Prinţul de Coroană, dejucă planurile lui Manuel Goodoy. Carlos al IV-lea, încolţit, fu silit să abdice, în vreme ce moştenitorul tronului se proclamă rege sub numele de Fernando al VII-lea. Urmă o comedie, în care suveranul detronat, povăţuit de Murat, îşi retractă abdicarea. Spania avea acum doi regi. Napoleon socoti că sosise momentul să pună capăt comediei. Convocă la Bayonne şi pe Carlos al IV-lea şi pe fiul său. Mai de voie, mai de nevoie, cei doi suverani răspunseră la chemare. La Bayonne avu loc deznodământul. Sub presiunea ameninţărilor, Fernando declară că renunţă la drepturile sale la — 1261 —

tronul Spaniei. Totdeodată, Carlos al IV-lea abdică în favoarea lui Napoleon. Casa de Bourbon înceta să mai domnească în Spania. Astfel se prăbuşi în chip burlesc o dinastie ce dirijase două secole destinele imperiului pe teritoriile căruia soarele nu apunea niciodată… Fostul rege Carlos, Maria-Louisa şi nelipsitul lor Godoy, se stabiliră pentru un timp la Compiégne, apoi se retraseră în Italia unde aveau să mucegăiască până la moarte, dispreţuiţi de o lume întreagă. Mai demn, şi deci mai primejdios, Fernando al VII-lea fu internat în colivia aurită a castelului Valencay, proprietatea lui Talleyrand… La 8 iunie 1808, Napoleon dărui coroana Spaniei fratelui său Josephe, care avea experienţa domniei, înainte de a-l crea rege al Spaniei, imperialul său frate îl înscăunase pentru un timp rege al Neapolului. Josephe Bonaparte îşi luă numele de José, iar la 22 iulie intră triumfal în Madrid, sub protecţia baionetelor franceze. Populaţia îi făcu o primire penibilă, huiduind cortegiul şi pe noul lor suveran. Îl porecliră Pepe Botella, Pepe Clondirul. Mărginiţi la minte, madrilenii nu reuşeau să conceapă că Josephe se transformase în spaniol, printr-o simplă spaniolizare a numelui. Poporul duse atât de departe ingratitudinea faţă de noul suveran cu care-l fericise Napoleon, făuritorul de regi, încât dezlănţui un sângeros război de rezistenţă împotriva uzurpatorului şi a francezilor huliţi. O juntă centrală se constitui sub conducerea octogenarului conte de Floridablanca, luându-şi — 1262 —

atribuţiuni de guvern provizoriu, pe timpul lipsei din ţară a suveranului legitim, Fernando al VII-lea. În vreme însă, ce poporul lupta cu disperare pe baricade, adunarea se vlăguia în discuţii sterile, fără nici o legătură cu războiul de eliberare şi cu jalnica situaţie economică a ţării. Condiţiile geografice ale Peninsulei Iberice şi caracterul de cruciadă al războiului îngreunau serios operaţiile militare ale francezilor. Pe lângă trupele regulate spaniole, rămase credincioase juntei, întreaga populaţie, fără deosebire de condiţie socială, se ridică îndârjită împotriva invadatorilor. Războiul acesta de partizani, guerrillas, pricinui un mare rău inamicului. Îi tăia căile de comunicaţii, îi provoca pierderi în ambuscade fără număr, îi hărţuia convoaiele, demoralizându-i soldaţii şi dezorganizându-i spatele. Napoleon câştigase cu uşurinţă o coroană, trăgând pe sfoară un rege senil. Nu se gândise însă, că va avea de luptat cu o naţiune întreagă, care refuza să poarte jugul… Vera Cruz… În cabinetul de lucru al lui Adrien de Beaulieu domnea penumbra. Perdele groase acopereau ferestrele. Adrien avea iluzia că împiedicând lumina crudă a soarelui să pătrundă în casă, răcorea aerul. Sudoarea îi inunda faţa încinsă, gâtul, pieptul dezgolit. Îşi smulsese cravata, şi îşi deschisese larg cămaşa umedă şi fierbinte de parcă ar fi fost scoasă din etuvă. — 1263 —

În vreme ce citea documentele adunate vraf pe masă, îşi făcea vânt cu un evantai de frunze. Din când în când, sorbea apă dintr-o cană de cristal, plină pe jumătate, în care storsese lămâie şi portocale. Îl înnebunea zăpuşeala grea, lipicioasă. Adrien de Beaulieu era tulburat. Evenimentele din Spania îi inspirau temeri serioase. După ce îşi va impune autoritatea asupra Spaniei, Josephe Bonaparte nu va anula oare concesiunea acordată de Carlos al IV-lea casei Sunderland? Adrien ştia că socrul său săvârşise greşeala de a nu-şi asigura legături cu anturajul noului suveran. Nici la Paris, Richard nu mai avea susţinători puternici. Prinţul de Talleyrand căzuse în dizgraţie, iar Monsieur Fouché, ministrul poliţiei, era într-o postură grea. Un singur argument părea să liniştească întrucâtva temerile lui Adrien. Coloniile spaniole refuzau să accepte autoritatea uzurpatorului. „Sau regele Fernando, sau nici unul” strigau mexicanii cu înverşunată ură. Era limpede că Josephe Bonaparte nu se va resemna să accepte această încălcare făţişe a prerogativelor sale. Din fericire, Napoleon nu dispunea de o flotă suficient de puternică, spre a pedepsi coloniile. Dacă în această privinţă Adrien îşi îngăduia – pentru moment – să fie oarecum liniştit, se întâmplau însă alte fapte bizare, care îi dădeau mult de gândit. Agenţii săi din porturile mexicane îi semnalaseră debarcări de arme la Tampico, Tuxpan, Tlecatalpan şi Campeche. Armamentul era adus de corăbii sub pavilion britanic. Şi la Vera Cruz, Adrien surprinsese un intens trafic de arme. Cine le furniza? — 1264 —

Cine le comandase? Se pregătea un pronunciamento, sau toate acestea se făceau cu asentimentul viceregelui? Adrien era perplex. Potrivit contractului de concesiune încheiat de socrul său cu Spania, casa Sunderland-Beauclair avea obligaţia să furnizeze în exclusivitate arme trupelor spaniole din colonii. Această obligaţie fusese îndeplinită fără întârzieri. Ce rost aveau atunci debarcările acelor arme de provenienţă necunoscută? Intrarea navelor britanice în porturile viceregelui Noii Spanii avea o explicaţie. Anglia devenise aliata Spaniei, după trecerea acesteia în tabăra ostilă lui Napoleon. Restul rămânea însă nebulos. Acest mister trebuia dezlegat. În actualul stadiu al afacerilor sale, Adrien avea nevoie de o situaţie politică stabilă în Noua Spanie. Numai în asemenea condiţii exploatarea minelor se putea face normal şi cu randament relativ ridicat. Adrien avea o explicabilă fobie împotriva oricăror tulburări cu caracter politic. În antrepozitele sale din Vera Cruz, Mexico şi San Miguel de Santiago, acumulase mari cantităţi de aur şi argint în lingouri, pe care nu le putea expedia în Statele Unite din cauza embargoului. Atâta timp cât lingourile se aflau pe teritoriul mexican, Adrien nu-şi găsea liniştea. Ar fi fost totuşi o soluţie. Profitând de faptul că navele britanice puteau pătrunde în porturile Noii Spanii, să expedieze aurul şi argintul în Anglia. Dar aceasta cerea timp. În primul rând trebuia să obţină autorizaţia socrului său, iar în al doilea rând să — 1265 —

mobilizeze un mare număr de nave pentru executarea transporturilor. Îşi chemă secretarul căruia îi dictă o scrisoare către Richard Sunderland. După ce solicită aprobarea de a trimite aurul în Anglia, îşi expuse nedumeririle în legătură cu intrările masive de arme în Noua Spanie. „Serviciul meu de informaţii, continua el, nu este la înălţimea evenimentelor. În ţara aceasta în care mişună spionii Franţei, Angliei şi ai Statelor Unite, am nevoie de o reţea de agenţi care să-mi furnizeze informaţii de primă mână. Socotesc necesar să trimiteţi în Noua Spanie pe Jules Lafont, încredinţându-i misiunea de a reorganiza serviciile noastre de informaţii. Ştiu că Europa rămâne pe primul plan al preocupărilor dumneavoastră. Totuşi, importanţa pe care au câştigat-o coloniile spaniole în complexul afacerilor dirijate de casa noastră, impune un interes sporit, şi o vigilenţă permanent trează. Ar fi condamnabil să ne lăsăm luaţi prin surprindere. Aştept ordinele dumneavoastră.” După ce termină dictarea, bău pe nerăsuflate o cană de apă. Îşi şterse cu batista sudoarea ce-i îmbrobonă iarăşi faţa şi gâtul. — Cifrează scrisoarea şi expediaz-o prin curier special la New York, porunci el secretarului. Anunţă şi pe Mr. Charles Sunderland să-şi facă bagajele. Mâine în zori, plecăm spre oraşul Mexico. Secretarul ieşi fără să rostească un cuvânt. Ştia, din — 1266 —

experienţă, că lui Beaulieu nu-i plăcea să i se vorbească neîntrebat. Rămas singur, Adrien trecu la fereastră. Dădu la o parte perdeaua grea. Lumina albă, crudă a soarelui mexican, reflectată în zidurile albe, portocalii, roşcate, îl făcură să închidă câteva clipe ochii. Strălucirea aceasta orbitoare, de metal topit, era insuportabilă. Abia după un răstimp se mai familiariză cu văpaia torentului de raze fierbinţi. Apele golfului Mexic erau de un albastru închis, moarat cu tonuri violete. Peste întinsul mării o putere nevăzută aşternuse o robă de mătase grea, cu luciri jucăuşe şi scăpărări de soare. Pânzele albe ale câtorva corăbii, ce se îndreptau spre intrarea portului, păreau brodate pe fondul albastru al golfului. Arcul de cerc al orizontului despărţea ca o muchie de cuţit apele albastre de cerul învăpăiat. Pe Adrien, spectacolul acesta magnific îl lăsa indiferent. Preocupările lui erau de altă natură. Călătoria fixată pentru ziua următoare, cădea într-un moment foarte nepotrivit. Problemele complicate, care i se puneau zi de zi, cereau o dezlegare rapidă, o prezenţă continuă, o atenţie încordată. Potrivit instrucţiunilor date de Richard Sunderland, comandorul Townley şi căpitanii Cochrane şi McLaughlin nu luau nici o decizie importantă fără să-l consulte. Flota comercială înregistrată sub pavilion haitian îi procura numai bătaie de cap. Autorităţile insulei îi făceau dificultăţi. Oficialităţile, începând cu înalţii demnitari şi terminând cu ultimii vameşi, pretindeau cadouri proporţionate cu rangul lor. Pe mări, pavilionul haitian nu era respectat. Combinaţia — 1267 —

aceasta se dovedise puţin rentabilă. Adrien era hotărât să treacă toate corăbiile casei Sunderland sub controlul societăţii britanice de navigaţie recent înfiinţată la Londra. Pe timpul absenţei sale din Vera Cruz, McLaughlin avea să-i ţină locul. Marinarul acesta priceput şi destoinic, merita toată încrederea. Adrien ezita să-l ia şi pe Charles Sunderland în oraşul Mexico. Tânărul acesta zurbagiu era o adevărata pacoste. La Vera Cruz se ţinea numai de chefuri, de femei şi de scandaluri. În tavernele din port şi în cartierele rău famate, era mai temut decât ciuma. Se înhăitase cu o ceată de tineri creoli pierde-vară, cu pungile veşnic doldora, care sub îndrăzneaţa sa conducere, băgaseră spaima şi în cei mai aprigi bătăuşi din Vera Cruz. „Cuminţeşte-te, băiete, îl povăţuise Adrien. Mă tem să nu o termini cu un cuţit în spate”. Charles răspundea cu nepăsare: „Nimic nu mă poate atinge. M-am scăldat în sângele balaurului ucis de Siegfried. Am avut grijă să-mi ung şi umerii şi călcâiele”. Adrien nu mai avea ce răspunde. Charles îi închidea gura cu aforisme şi pilde mitologice. Se alesese cu ceva de la Oxford. Deşi năzdrăvanul său cumnat îi era o povară, Adrien socotise că cel mai înţelept era să-l ţină sub directa sa supraveghere. Dacă i s-ar întâmpla ceva băiatului, cum s-ar justifica faţă de Richard Sunderland?… În dimineaţa următoare, caleaşca de călătorie porni la drum escortată de o ceată de treizeci de servitori înarmaţi. Pe drumurile acestea nesigure, nici o precauţiune nu era de prisos. Şi Charles îşi luase — 1268 —

oamenii. Cinci indivizi cu mutre patibulare, care arătau mai vârtos a bandiţi decât a slugi de casă mare. Primul, Jones, valetul personal al lui Charles, era un fost boxer care cunoscuse o epocă de glorie la Londra. O afacere suspectă – asasinarea unui boxer rival – îi compromisese cariera. Deşi participarea lui la crimă nu fusese niciodată dovedită, bănuielile îi înnegriseră reputaţia. Sătul de ostracizarea lumii, renunţase la sport. Charles îl pescuise într-o tavernă din Oxford. Ameţit de băutură, Jones consumase mai mult whisky decât putea plăti. Excesul de alcool jucase rolul Dalilei din legendă. Amorţit de beţie, sleit de puteri, încăpuse pe mâna unor oameni de serviciu, care îi trăseseră o bătaie crâncenă, apoi îl aruncaseră însângerat într-un şanţ. Charles, care-l cunoscuse la Londra, în plină glorie, îl dusese la el acasă, îl îngrijise, îl pusese pe picioare. De atunci, Jones rămăsese credincios noului stăpân. Charles îi oferise postul de valet. Jones se grăbise a-l accepta. Pătrat, fălcos, cu muşchi rotunzi ca baloanele, pumni grei, ca două baroase şi picioare scurte, arcuite, Jones arăta asemenea unui buldog cu labe de baset. Ceilalţi servitori, în număr de patru, erau metişi cu un foarte variat palmares. Primul, Pancho, era un soi de menestrel, care bătea drumurile cântând din chitară. Când glasul său de tenor nu-i aducea destule parale, îşi procura fonduri, dijmuind pungile călătorilor singuratici, pe care-i speria cu un pistol mare cât o flintă. Al doilea metis, Zavala, era un fost contrabandist. Făcuse legământ în faţa statuii Sfintei — 1269 —

Fecioare că se va lepăda de această îndeletnicire, fiindcă în cursul unei ciocniri cu o patrulă de soldaţi îşi ucisese fratele înrolat în armată. Gomez, al treilea metis, fusese paracliser la Catedrala Santa Prisca din Taxco. Nestematele care împodobeau fruntea şi veşmintele Sfintei Prisca şi vasele de aur şi argint din altar îl obsedau cu strălucirea lor. Într-o noapte, nu mai fusese capabil să lupte împotriva ispitei. Furase un colier de rubine de pe gâtul sfintei şi un artofor de aur, care cântărea două kilograme şi jumătate, apoi fugise încotro îl dusese mintea. După felurite peripeţii nimerise la Vera Cruz, unde vânduse cu preţ bun obiectele sfinte. Trei luni trăise ca un hacendado. Întra patra însă, rămas fără un ban, se apucase de coţcării. Printre picături, se gândea cu melancolie la îndeletnicirea lui de paracliser, la cântecul grav al clopotelor în zilele de sărbătoare, la nestematele Sfintei Prisca şi la altarul încărcat cu vase de aur. În sfârşit, al patrulea metis, Paquito, făcuse parte din onorabila breaslă a piraţilor. Şeful său, Joachim Rosario, poreclit „Chiorul”, nu fusese o figură legendară de talia lui John Morgan, a lui Francois I’Olonais sau a lui Rock Brasiliano. Proprietar al unui schooner, mai cârpit decât o pereche de pantaloni vechi, se lăsase de cabotajul sărac în profituri, pe care-l practicase timp de zece ani, şi se apucase de piraterie. Capturile lui erau mărunte. Vase de pescari, cabotoare, ori mici vase de transport. Carierei acesteia puţin glorioase îi pusese capăt un vas de război britanic. Căpitanul Rosario şi întregul echipaj, cu excepţia lui Paquito, pierise spânzurat de catarge. — 1270 —

Prudent, Paquito nu aşteptase să cadă în mâna englezilor. Când simţise că se îngroaşe gluma se aruncase în mare, neobservat de nimeni. Priceput să plutească între ape, ca o broască ţestoasă, înotase multă vreme cu capul sub valuri, scoţând nasul afară, doar pentru a trage la intervale rare, aer în piept. Cules de o barcă pescărească, născocise o poveste cu un naufragiu, care păruse veridică salvatorilor. Înapoiat de Vera Cruz, stătuse ascuns un timp. Când socotise că primejdia trecuse, scosese capul la lumină. Pe toţi patru Charles Sunderland îi luase sub protecţia sa. La rândul lor, Pancho, Zavala, Gomez şi Paquito îi juraseră credinţă veşnică. Aveau chiar de gând să-şi respecte jurământul, atâta timp cât noul lor stăpân le va asigura un blid cu mâncare, o hanţă de spinare şi doi-trei gologani în buzunar. Marile lor sombreros care le umbreau faţa arămie, poncho-ul pestriţ aruncat pe umăr, vestele brodate şi pantalonii strâmţi, îi făceau să semene ca nişte fraţi gemeni. Încântaţi de hainele lor noi, mai frumoase decât ale slugilor lui Adrien de Beaulieu, călăreau într-un grup aparte, dându-şi aere şi cântând pe întrecute, când praful ridicat de trăsuri şi de propriii lor cai, nu le închideau gura. În trap întins, cortegiul străbătea jungle joase, din încâlceala cărora se înălţau palmieri stufoşi, bananieri, hibiscuşi cu flori roşii căscate ca nişte boturi de crocodil, frangipanieri acoperiţi cu flori înstelate, asemenea unor podoabe de Crăciun. Păsări mari, cernite, zburau perechi, în văzduhul aprins. Nori răzleţi, zdrenţuiţi, pluteau singuratici la mare — 1271 —

înălţime. Aerul era umed şi înăbuşitor. În zare, munţi albaştri ca apele mărilor îşi înscriau piscurile dantelate pe cerul alb, de plumb topit. După căldura de etuvă din zona maritimă, răcoarea regiunilor de munte dezmorţea trupurile călătorilor moleşiţi de zăpuşeală. În hanurile în care poposeau peste noapte, li se serveau mâncăruri exotice şi dulciuri cu gust ciudat. Tortillas, enchiladas, tamales… Tot atât de exotice ca şi numirile lor, lăsau în gură un parfum care stăruia multă vreme. Parfum de piper, banane, ardei roşu, de agave şi de porumb indian… Pe măsură ce drumul se căţăra pe coastele munţilor, aerul se răcea, strecurând fiori de frig în organismele deprinse cu zăpuşeala din preajma mării, în depărtare, se vedeau vârfuri semeţe, care ţinteau culmile văzduhului. Odinioară le împroşcau cu lavă, pietre înroşite în foc, şi trombe de fum şi scântei. Piscurile aveau nume cântătoare, ca o melopee aztecă. Citlatepetl, Cofre da Perote, Popocatepetl, Ixtacihuatl… Prăpăstii adânci, hăuri întunecoase şi reci ca nişte guri de mormânt se deschideau la margine de drum. De cealaltă parte se ridicau ziduri stâncoase, abrupte, de care se agăţau arbuşti pitici, ce aveau de furcă uneori cu vânturi năprasnice, stârnite din senin. Drumul şerpuitor coborî apoi spre valea ce adăpostea străvechea capitală a aztecilor, Tenochtitlan. Pe ruinele acestui oraş pusese conchistadorul Fernando Cortez temeliile noii capitale, denumită Mexico. În incinta templului aztec inaugurase o piaţă centrală, înconjurată de case — 1272 —

măreţe şi dominată de edificiul impunător al primăriei. În partea de nord, pe amplasamentul piramidei Huitzilopochtli, durase o catedrală cu pietre cioplite din idolii sfărâmaţi şi din templele aztece, dărâmate în cinstea religiei creştine victorioase. Mexico!… Oraş spaniol durat pe ruinele unui oraş indian. Palate cu faţade sobre, întunecate, care oglindesc trufia spaniolă; sute de biserici şi catedrale, construite în cel mai înflorit stil baroc; case verzi, galbene, roşii sânge, portocalii, albastre, cu acoperişuri plate, ferestre zăbrelite şi porţi ferecate; pieţe adormite, străjuite de arbori gigantici; mănăstiri cu ziduri groase, ca nişte citadele, cu curţi interioare, răcoroase şi arcade împodobite cu flori de piatră; grădini luxuriante care îşi împrăştie cu profuziune parfumurile tari, necunoscute europenilor; fântâni decorate cu motive arhitectonice de o extravagantă fantezie; apeducte de piatră, străzi pardosite cu piatră, statui de piatră, cruci de piatră… Piatră din belşug… Piatră şi apă… Mexico e un oraş lacustru. Ca şi Veneţia. Tenochtitlan a fost durat în mijlocul lacului Texcaca. Spre nord, apele sale se leagă de lacurile Xaltacan şi Zumpango. Spre sud, undele albastre ale lacurilor Xachimilco şi Chalca vor parcă să spele picioarele munţilor Popocateptl şi Ixtacihuatl. Spaniolii nu le-au dat alte nume. Spiritul aztecilor a fost mai puternic decât armele conchistadorilor. Mexico… Soare, flori, monumente, piatră şi apă. În acest Mexico, intra Charles Sunderland pentru — 1273 —

prima oară… Echipajul lui Adrien de Beaulieu străbătu în trap întins străzile amorţite de arşiţă. Ţinta era precisă. Palatul conţilor de Valdivia din Piaza de Espana. Acolo îşi găsea găzduire Adrien de Beaulieu, ori de câte ori afacerile îl mânau în oraşul Mexico. În palatul conţilor de Valdivia locuia o femeie tânără, pe care natura o făurise după chipul şi asemănarea Afroditei din Cnida. Dona Manuela de Requena, contesă de Valdivia, era de doisprezece ani văduvă. Stagiu lung şi greu de respectat, pentru o femeie care abia împlinise douăzeci şi cinci. Bătrânul conte Pedro de Valdivia, ajuns în pragul celei de-a şasea decadă, se gândise să-şi ia nevastă. Până atunci dusese traiul galant şi lipsit de griji al unui gentilhombre care nu simţise niciodată pe umeri povara anilor. Târziu de tot, se trezise la realitate. Trăise zadarnic. Nu avea o femeie care să-l iubească, nici un copil care să-i continue neamul. Nenumărate femei trecuseră prin braţele lui, dar domnia fiecăreia fusese atât de scurtă, încât nu avusese vreme să se îndrăgostească de nici una. Când se gândise să repare greşelile trecutului era bătrân. Dar nu dărâmat. Mai avea încă pretenţia să iubească şi să fie iubit. Un prieten de chefuri, don Roderigo de Vilcavara Y Alomartes, marchiz de Priego şi duce de Montefrio, avea o nepoată de treisprezece ani, despre a cărei frumuseţe se dusese faima. Manuela era un tip de andaluză, cu forme încă neîmplinite, dar care promiteau comori de voluptate. Contelui de Valdivia îi plăceau fructele verzi. Era bogat şi deci capabil a-şi — 1274 —

satisface capriciile. Ducele de Montefrio poseda mai multe titluri decât bani. Beţiv şi cartofor, risipise la masa verde domenii uriaşe, palate, mine de aur, zăcăminte încă neexploatate. Fiul său, văduv după primul an de căsătorie, pierise ucis de un peon căruia îi sedusese nevasta. Manuela rămăsese să legene bătrâneţele ducelui. Dar acesta prefera să fie legănat de braţe mai puţin inocente. Curtezanele care-i plăceau lui costau scump. Foarte scump. Şi punga ducelui nu prididea să acopere poftele de bani ale curtezanelor şi lăcomia nesăţioasă a meselor verzi. Contele de Valdivia, ceruse mâna Manuelei, făgăduindu-i ducelui în schimb o magnifică rentă. Acesta nu se învoise numaidecât la târgul propus. Prea era mare diferenţa de vârstă între Manuela şi candidatul ei, prea scârnavă era stricăciunea acestuia. Dar scrupulele nu rezistaseră tentaţiei. Căsătoria se făcuse cu mare pompă. Granzi de Spania, înalţi demnitari şi mari latifundiari luaseră parte la ceremonie. Căsătoria fusese consumată în ciuda vârstei fragede a fetei. Dispensa acordată de Papă îngăduise îndeplinirea obligaţiilor conjugale. În sfârşit, contele de Valdivia avea o nevastă tânără, frumoasă şi aptă a-i dărui mai târziu copii. Filozofii spun că fericirea nu e la îndemâna muritorilor. Contele de Valdivia se socotea fericit. Poate că tocmai aceasta stârnise mânia zeilor. Cert este că la şase luni după căsătorie, îl izbise un atac de apoplexie. Potrivit testamentului său, toate bunurile rămăseseră văduvei. La patrusprezece ani neîmpliniţi, contesa de Valdivia se vedea stăpâna unei averi — 1275 —

necuprinse. Bunicul ei, ducele, primise cu mare bucurie vestea morţii soţului Manuelei. Se şi vedea în fruntea uriaşei averi, de care va dispune după bunul său plac. Dar spre marea lui surprindere, Manuela înţelesese să-şi păstreze independenţa. Ajutată de consilierii juridici, lăsaţi cu limbă de moarte de răposatul conte, administra averea cu o uimitoare şi precoce înţelepciune. Bunicul ei rămăsese să-şi ronţăie renta stabilită de bunul său amic şi să deplângă ingratitudinea nepoatei, care uitase că ajunsese fabulos de bogată numai graţie lui. Până la douăzeci şi patru de ani. Manuela de Valdivia îşi păstrase cu credinţă văduvia. Nu din iubire sau respect pentru memoria fostului ei soţ, ci din scârbă pentru căsnicie. Scurta ei experienţă conjugală o dezgustase de dragoste şi de bărbaţi. Respinsese nenumăraţi candidaţi la mâna şi la averea ei. Printre aceştia figura şi căpitanul general al Guatemalei. Dar Eros se pricepe să joace festa şi celor mai invulnerabile virtuţi. Într-o seară, pe promenada El Paseo, din oraşul Mexico, Manuela de Valdivia întâlnise pe Adrien de Beaulieu. Manuela se afla în trăsura donei Inez de Alvarado, pe care Adrien o cunoscuse la o recepţie oficială. Beaulieu călărea un superb cal alezan. La apariţia chipeşului cavaler, dona Inez oprise trăsura. Schimbaseră saluturi şi complimente. Dona Inez îl prezentase Manuelei. Când privirile lui Adrien se întâlniseră cu ale tinerei contese un fior le electrizase fiinţa. Sunt oameni care nu cred în multcântatul coup de foudre, folosit atât de — 1276 —

des în romane. În iubirile acestea fulgerătoare, îşi au totuşi obârşia cele mai adânci şi mistuitoare patimi. Dragostea dintre Manuela şi Adrien nu înflorise în umbra boschetelor de trandafiri şi în sunetele melodioase ale serenadelor nocturne. Nu schimbaseră mesaje de dragoste şi nu se plimbaseră prin parc sub clar de lună. Poate că abstinenţa virtuoasă a Manuelei începuse să-i apese prea greu umerii. Poate că momentul fusese prielnic. Sigur este un singur lucru. În noaptea următoare, Manuela de Valdivia primise pe Adrien în budoarul ei. Fără falsă pudoare, fără crize de conştiinţă şi fără ascunzişuri… A doua zi după amiază, pe El Paseo, Adrien fusese văzut în trăsura contesei. Surpriză, vâlvă, comentarii, bârfeli… Senină, mândră, dispreţuind opinia publică, Manuela se afişa alături de amant. Ştia că era însurat. Dar mai ştia că iubirea lor era atât de puternică, încât acest obstacol nu prezenta importanţă. O lună întreagă zăbovise Adrien în oraşul Mexico. Şi aceasta numai pentru a-şi petrece zilele şi nopţile în braţele iubitei sale. Pasiunea lor se dezlănţuise pe neaşteptate, ca un uragan. Dar, spre deosebire de uragane, trecătoare prin definiţie, forţa şi impetuozitatea iubirii lor părea să se eternizeze. Pentru Manuela era o orgie de simţuri. Bătrânul conte i le trezise imperfect şi prea de timpuriu. Apoi îndelungata lor comprimare, sub presiunea convenienţelor şi a unei bizare temeri de necunoscut, le imprimase o forţă explozivă, care nu aştepta decât un prilej spre a se dezlănţui. Întâlnirea cu Adrien, — 1277 —

fusese acest prilej. La încheierea primei lor luni de iubire, Beaulieu se înapoiase la Vera Cruz. Amintirea freneticelor îmbrăţişări ale Manuelei îl obsedau atât de puternic, încât după două săptămâni de activitate pe sponci, plecase iarăşi spre capitala Noii Spanii. Adrien era atât de îndrăgostit de Manuela, încât nu odată se gândise să-şi legalizeze legătura. Un divorţ lar fi eliberat de Georgina, de care nu-l lega nimic. Dar şovăise. Despărţindu-se de Georgina, ar fi însemnat să rupă orice legătură cu socrul său. Or acesta îi crease o situaţie eminentă, căreia nu se îndura şi nici nu se încumeta să-i dea cu piciorul. Dacă s-ar fi despărţit de Georgina şi s-ar fi însurat cu Manuela, ar fi intrat definitiv la remorca acesteia. Şi-ar fi pierdut independenţa şi ar fi rămas la discreţia unei femei. Şi Adrien nu concepea să depindă de o femeie. Rezervele de aur ce-şi acumulase de când lucra sub patronajul lui Richard nu erau îndestulătoare spre a-i îngădui o viaţă neatârnată până la adânci bătrâneţe. Afară de aceasta, se îndrăgostise de activitatea sa. Zecile de nave pe care le dirija pe mări şi oceane, aurul, argintul, pietrele preţioase scoase din măruntaiele pământului de miile de oameni ce lucrau sub poruncile lui, îl pasionau până la extaz. Munca aceasta titanică, dar spectaculoasă, devenise o parte integrantă a fiinţei lui. Raţiunea de a fi. Pe de altă parte, nu concepea nici să renunţe la Manuela. Pierderea ei ar fi echivalat cu un cataclism. Şi ea îl înţelesese. Pentru a-l păstra, sacrificase totul, sfidase o lume întreagă. Nu mai frecventa saloanele — 1278 —

creolilor bogaţi din Mexico, şi nici palatele demnitarilor spanioli. Prezenţa lui Adrien o recompensa cu prisosinţă de toate aceste privaţiuni. Pentru a rămâne cât mai mult în apropierea lui, îşi stabilise reşedinţa în oraşul Mexico. Uneori îl însoţea la Vera Cruz. Atmosfera umedă, de junglă, de pe coasta golfului Campeche, nu-i pria. Deprinsă cu aerul curat al înălţimilor, cu vecinătatea munţilor, cu răcoarea văilor udate de ape năvalnice, nu suporta atmosfera de etuvă de la Vera Cruz. Rareori mai găsea timp să îşi inspecteze domeniile. Administratorii, încurajaţi de această lipsă de control şi siguri de impunitate, începuseră să o fure. Ea nu lua nici o măsură. Iubirea pentru Adrien era atât de exclusivă, încât nu o mai interesa altceva. Şi cu Adrien se petrecuse o schimbare. De când o cunoscuse pe Manuela, nu mai părăsise teritoriul Noii Spanii. Sub pretext că Vera Cruz era un centru din care putea dirija mişcarea flotei comerciale din emisfera occidentală, încredinţase căpitanului. McLaughlin, comandorului Townley şi lui Leslie Clinton, consilierul pentru afacerile americane, misiunea de a inspecta periodic minele din America de Sud. Deşi era însoţit de Charles, trase şi de data aceasta tot la palatul Valdivia. Manuela îl primi cu efuziune. Charles Sunderland înţelese numaidecât. Cinic, nu manifestă nici o dezaprobare faţă de preferinţa acordată de Adrien unei femei străine, în dauna Georginei. Nici cumnatul său nu-şi tăinui legătura. Manuela de Valdivia făcu o puternică impresie asupra — 1279 —

lui Charles. El nu-şi exterioriză admiraţia datorită prezenţei lui Adrien şi unui rest de decenţă, pe care Manuela ştia s-o impună, în ciuda situaţiei ei false. În seara aceea, gazda le oferi un praznic împărătesc. Vinurile, toate de provenienţă spaniolă, erau neîntrecute. Spre uimirea lui Adrien, Charles nu se dădu ca de obicei în spectacol. Se mărgini să bea moderat, astfel, încât să-şi păstreze luciditatea şi prezenţa de spirit. Ceva mai mult, fu un model de politeţe. Se ridicară de la masă, abia după miezul nopţii. Lui Charles i se pregăti un apartament cu ferestrele spre grădina interioară a palatului. Patru camere mari, cu pereţii văruiţi, cu bârne aparente, afumate, cu mobile grele, sculptate şi cu covoare adânci şi moi. Patul larg, cu coloane răsucite şi perdele de brocart îl încântară. După drumul lung şi obositor, odihna pe o saltea pufoasă era un dar al cerului. Adrien rămase să împartă patul Manuelei. Nimeni din casă nu se mira de acest obicei, intrat în viaţa de toate zilele… A doua zi după amiază, solicită o audienţă viceregelui Noii Spanii, don Ignacio de Iturrigaray. Mai fusese primit şi altădată de acest înalt personaj. În epoca sa de glorie, Manuel Godoy recomandase lui don Ignacio de Iturrigaray să acorde tot sprijinul casei Sunderland şi reprezentanţilor săi. Viceregele, o supusă creatură a prinţului Păcii, îi executase strict poruncile. Mare fu deci surprinderea lui Adrien când don Gonzales Guerrero, directorul de cabinet al lui — 1280 —

don Ignacio, îl anunţă cu regret că excelenţa sa nu îl poate primi, deoarece e reţinut de importante treburi de stat. Adrien avu impresia că în jurul lui se ţese o urzeală bizară, că i se pregătea o capcană. Bănuielile îi erau alimentate de fapte. Armele de provenienţă necunoscută sosite în Mexic, mişcările de trupe, agitaţia pe care o observase în sânul populaţiei. Ce se pregătea? Agenţii săi pluteau încă în vag. Informaţiile erau contradictorii şi adeseori fanteziste. Se vorbea de independenţă, de ameninţarea unui pronunciamento, de o efervescenţă populară inspirată de revoluţia din Franţa. Se mai zvonea că Napoleon crease o mare flotă de război, menită să ocupe coloniile spaniole. Alţii atribuiau Angliei aceste intenţii. Adrien sperase să obţină de la Iturrigaray unele lămuriri. În politeţea rece a directorului de cabinet, se declanşase o jenă stranie. Don Gonzales Guerrero ştia mai multe decât voia să arate. Adrien nu se dăduse învins. Declară că are să comunice viceregelui chestiuni de cea mai mare importanţă, că nu poate zăbovi la infinit în capitală, deoarece urmează să execute un turneu de inspecţie în regiunile miniere din nordul şi sudul ţării. Va mai rămâne totuşi câteva zile în oraş, în care timp nădăjduia să fie primit de excelenţa sa. Adrien avea temperament de buldog. Guerrero remarcă această trăsătură de caracter. — Unde vă pot găsi, Senor conte, spre a vă anunţa hotărârea excelenţei sale? întrebă directorul de cabinet. — Sunt găzduit la palatul Valdivia, răspunse Adrien — 1281 —

după o uşoară ezitare. Don Gonzales Guerrero zâmbi. Formulase această întrebare numai spre a-l pune pe Beaulieu într-o postură delicată. Nu-l mai menaja. Era iniţiat în anumite taine, care vesteau o apropiată eclipsă a casei Sunderland-Beauclair, cel puţin în această parte a lumii… Adrien se înapoie la palatul Valdivia, într-o stare de iritare lesne de înţeles. — Am impresia că lumea întreagă s-a coalizat împotriva noastră, spuse el Manuelei. Se pregăteşte ceva. — N-aş putea să-ţi fiu şi eu de folos? Adrien îi mângâie înduioşat mâna. — Cum să nu. Însăşi prezenţa ta îmi este de ajutor. Mă stimulează, îmi dă curaj… — Am impresia că nu mă iei în serios, îi reproşă ea. Mă refeream la un sprijin activ, material… — Împotriva cui? Pentru moment primejdia nu s-a concretizat. Nu-mi place să lupt împotriva morilor de vânt… Pe de altă parte, n-ar fi exclus ca îngrijorările să fie neîntemeiate. Până în prezent, nu am probe palpabile, care să mă îndrituiască a lua atitudine… Aşa că mă limitez la presupuneri… — Adrien, îi vorbi ea cu seriozitate, dacă te vei simţi vreodată în cumpănă, să nu mă uiţi… în momentele grele să nu dispreţuieşti sprijinul şi poveţele femeilor. Ele au un spirit practic şi un instinct sigur, care le sugerează anumite soluţii juste, ce vă scapă vouă, bărbaţilor. Făgăduieşte-mi să nu mă ocoleşti. — Îţi făgăduiesc, zâmbi Adrien, sărutându-i tandru — 1282 —

mâna. Beaulieu era hotărât să nu plece din Capitală, până nu va fi dat ochii cu viceregele. Nu avu însă mult de aşteptat. Două zile după convorbirea lui cu Don Gonzales Guerrero, primi un mesaj din partea acestuia. „Am plăcerea să vă anunţ, Senor conte, că excelenţa sa Viceregele v-a acordat audienţa solicitată. Mâine dimineaţă la ora unsprezece, sunteţi aşteptat la Palatul Guvernamental. Al dumneavoastră servitor Gonzales Guerrero.” Îngândurat, Adrien puse plicul pe masă. Va căpăta mâine dezlegarea enigmei? În aceeaşi zi, Manuela primi o vizită neaşteptată. Bunicul ei, ducele de Montefrio, care nu mai fusese la ea de multă vreme, se prezentă la palatul Valdivia însoţit de un nepot, Don Antonio de Yermo. Manuela se afla cu Adrien în budoar, când majordomul o anunţă că cei doi vizitatori o aşteptau în salonul maur. — Cobor îndată, zise ea. Până atunci, serveşte-i cu răcoritoare. — Cine e acest don Antonio de Yermo? întrebă Adrien cu gelozie, de îndată ce majordomul închise uşa. — Un unchi cumsecade. — Bătrân? — Patruzeci de ani, replică ea zâmbind amuzată de iritarea crescândă a lui Adrien. — 1283 —

— Nu-mi plac unchii tineri, grăi el, izbind ritmic cu degetele în măsuţa de la căpătâiul patului. — Nu e cazul să te temi de don Antonio. E însurat şi are doi copii. — Şi eu sunt însurat. Am şi eu un copil… Totuşi… — Totuşi, e o diferenţă. Uite, ca să nu mai fi îngrijorat, vei coborî împreună cu mine. — Absurd! Ce rost are să mă înfăţişez în faţa vizitatorilor tăi… Se vorbeşte destul pe seama noastră. — Ei şi? Nu-mi pasă de clevetiri! Nu am să dau nimănui socoteală. — Totuşi… Bunicul tău… — Bunicului meu, mai puţin decât oricui. Ducele de Montefrio, nu e bunicuţul drăgăstos şi devotat nepoţilor din poveştile pentru copii. Coboară cu mine, fără teamă că îi vei ofensa principiile morale. — Dar don Antonio? — Lasă scrupulele pe seama mea. Sunt destul de coaptă la minte spre a şti cum să mă port. Haidem, dragule… Manuela nu greşise. Pe ducele de Montefrio nu-l impresionă apariţia nepoatei sale la braţul contelui de Beaulieu. Se vorbea atât de mult în Noua Spanie despre bogăţia acestui om, încât nu-l supăra prezenţa lui în casa Manuelei. S-ar fi arătat însă foarte scandalizat, dacă Manuela s-ar fi îndrăgostit de un coate-goale. Ducele de Montefrio era încă verde, deşi împlinise şaptezeci de ani. Drept ca o lumânare şi de o eleganţă juvenilă, părea înzestrat cu o forţă miraculoasă, care-i îngăduia să îşi scuture umerii de povara celor — 1284 —

douăzeci de ani acumulaţi de vreme, peste cei cincizeci mărturisiţi. În schimb, don Antonio de Yermo, nepotul său, era tipul omuleţului oţelit de viaţă, de muncă şi de vicisitudini. Faţa îi era înăsprită de vânt şi de soare. Era îmbrăcat în alb, aşa cum obişnuia să umble pe întinsele sale plantaţii de trestie de zahăr din regiunea Guernavaca. Ca şi ducele de Montefrio, don Antonio era un autentic gachupines, adică un spaniol născut şi crescut în Metropolă. Deopotrivă cu ceilalţi gachupines, pe care îndatoririle militare, politice sau afacerile, îi aduseseră în Noua Spanie, avea un suveran dispreţ faţă de creoli, de metişi şi de indieni. Pe toţi îi punea pe acelaşi plan de inferioritate. Ducele Roderigo de Montefrio îşi întâmpină cu braţele deschise nepoata. — Manuelita, pe zi ce trece, te faci mai frumoasă. Se cunoaşte că eşti nepoata mea. Priveşte-te în oglindă. Ai să-mi vezi portretul… Eram prin trecere prin faţa casei tale. Mi-am zis: Trebuie să mă opresc, să dau bineţe nepoatei. Fiindcă eram însoţit de don Antonio, l-am tras şi pe el după mine. Antonio de Yermo o privi cu simpatie. — Nu-mi pare rău că am intrat. Bunicul dumitale are dreptate. Te-ai făcut frumoasă. Foarte frumoasă. — Don Antonio este îndeobşte zgârcit în complimente, interveni bătrânul duce. Dacă îţi spune că eşti frumoasă, să ştii că nu ai pereche pe lume. Adrien se simţi stânjenit în mijlocul acestei scene de familie. Manuela făcu prezentările: — 1285 —

— Bunicule, iată pe contele Adrien de Beaulieu, un bun prieten al meu. — Încântat, încântat, rosti ducele cu măreaţă condescendenţă. Adrien se plecă ceremonios. Don Antonio salută cu o bruscă înclinare a capului. — Nu mai e mult până la cină, spuse Manuela. Îmi veţi face, sper, plăcerea să rămâneţi la masă! — De ce nu, de ce nu! replică jovial ducele, care obişnuia să repete cuvintele. După cină am putea prelungi agreabil seara la o partidă de faro. Nu eşti de aceeaşi părere, Monsenior le Comte? Antonio, sper că dumneata n-ai vreo obiecţiune? — N-aş vrea să o stânjenim pe Manuela, spuse el. — Bunicul şi unchiul ei s-o stânjenească? Ce idee, ce idee. Vom petrece în patru o seară agreabilă. — În cinci bunicule. Mai avem un oaspete. Senor Charles Sunderland. Ducele o privi cu admiraţie. — Faci progrese, fata mea!… Faci progrese! Până mai ieri, casa ta semăna cu o mănăstire de călugăriţe. Astăzi oaspeţii tăi sunt numai bărbaţi. Bravo! Creşti în ochii mei. Manuela se roşi… Cina fu servită în sufrageria văruită în alb, cu bufete înalte, încărcate cu tăvi, carafe şi cupe de aur. Cinci servitori metişi în livrele albe, defilau purtând pe tipsii de argint masiv, cele mai felurite şi mai exotice mâncăruri. Vinurile de Alicante, Madeira, Malaga şi Oporto, împlineau cu savoarea lor un meniu de o magnifică opulenţă. — 1286 —

În timpul cinei, ducele de Montefrio susţinu conversaţia cu neobosită vervă. Den Antonio era mai puţin volubil. Adrien de Beaulieu abia dacă scotea un cuvânt. Prezenţa invitaţilor Manuelei îl indispunea. Charles Sunderland era şi mai tăcut. Dar spre deosebire de Don Antonio şi de Adrien Beaulieu, mânca şi bea cât şapte. După cină, trecură la masa de joc. Înainte de a-şi ocupa locurile, ducele se apropie de Adrien. Neobservat de ceilalţi parteneri îi şopti cu nonşalanţă: — Conte, fii amabil şi împrumută-mă cu o mie de piaştri. Abia acum am băgat de seamă că mi-am uitat punga acasă. Mâine în zori, îţi restitui suma. — Bucuros! rosti Beaulieu. Nu-i displăcea să cumpere bunăvoinţa ducelui. O pungă cu o mie de piaştri, trecu discret din mâna lui într-a bătrânului duce. Partida se încinse la iuţeală. Şi ducele de Montefrio şi Charles Sunderland jucau cu patimă. Manuela, don Antonio şi Adrien erau mai moderaţi. Ducele se pricepea să corijeze norocul, printr-o abilă şi nevăzută mânuire a cărţilor. Charles pierdu în primele minute de joc cinci sute de piaştri, Adrien o sută, iar don Antonio optzeci. Miezul nopţii îi găsi la aceeaşi masă verde. Adrien juca fără entuziasm. Bătrânul duce câştigase două mii de piaştri. Adrien nu se ridica de la masă, spre a nu-l ofensa pe bunic. Nici don Antonio nu era în apele lui. Adeseori rămânea pe gânduri. Numai ducele îl readucea la realitate, bătându-l pe umăr. — Unde-ţi fug gândurile, Antonio? Joacă-ţi cartea. Ţi-a venit rândul. — 1287 —

Majordomul intră, anunţând că doi ofiţeri, colonelul Vicente Corrales şi maiorul Diego Vasconcelos, îl căutau pe don Antonio. — Cine sunt persoanele? întrebă ducele. — Doi prieteni, spuse don Antonio, vrând să se ridice de la masă. Cred că au să-mi comunice ceva important, de vreme ce mă caută la miez de noapte. — N-au decât să vină încoace. N-o să ne întrerupem partida pentru ei, protestă bătrânul. Sper, Manuela, că nu ai nimic împotrivă? — Nu aş vrea să te deranjez cu prezenţa lor, Manuela, spuse don Antonio. — Prietenii dumitale, unchiule, sunt prietenii casei Valdivia. Bartolome, porunci ea majordomului, pofteşte aci pe cei doi Senores. Colonelul Corrales şi maiorul Vasconcelos apărură, zăngănindu-şi marţial pintenii. Uniformele lor, epoleţii cu franjuri, fireturile şi decoraţiile, le dădeau un aer războinic. Salutară cu galanterie pe Manuela şi pe ceilalţi oaspeţi. — Vă cerem iertare, dona Manuela, pentru îndrăzneală. Cu riscul de a fi inoportuni, am intrat. Avem o importantă comunicare pentru don Antonio. Lam căutat prin tot oraşul. Datorită unei întâmplări, am aflat că se află la dumneavoastră. — Ce se petrece, colonele? întrebă don Antonio făcând câţiva paşi în întâmpinarea lor. — În cursul serii, s-a afişat în oraş ordonanţa prin care viceregele a convocat într-o reuniune comună, audiencia şi ayuntamientoul Noii Spanii. Asemenea — 1288 —

măsuri se iau numai în împrejurări excepţionale. Oraşul e în fierbere. Diario de Mexico a scos o ediţie specială, prin care cere să se proclame independenţa statului mexican. — Detaşamente din regimentul de gardă al viceregelui au ocupat edificiile publice importante, pieţele şi punctele de acces în oraş, explică la rândul său Vasconcelos. Cete de creoli cu steaguri şi torţe defilează pe străzi, cerând desfiinţarea Statutului Colonial şi ruperea legăturilor cu Spania. Autorităţile nu iau nici o măsură împotriva lor. Don Antonio îşi încleştă pumnii. — Înseamnă că Iturrygaray s-a alăturat creolilor. Ticălosul! — Desigur, mâine vom fi consemnaţi în cazărmi, spuse colonelul Corrales. Viceregele vrea să ne pună în faţa faptului împlinit. — Inconştientul, tună don Antonio. Lipsit de sprijinul Spaniei, Mexicul independent se va prăvăli sub loviturile vrăjmaşilor. Statele Unite abia aşteaptă să-l ocupe. Americanii nu s-au săturat cu Louisiana. Acum vor Florida. Şi Mexicul va veni la rând. În 1798, Alexander Hamilton cerea ocuparea Mexicului… — Statele Unite vor să rupă lanţurile opresiunii coloniale, interveni Charles Sunderland cu dârzenie. Don Antonio îl privi de sus. — Regret, Senor, dar punctele noastre de vedere nu coincid. În aceeaşi clipă, se auzi din stradă larmă, ovaţii, cântece, focuri de armă… Manuela ieşi pe balcon, urmată de oaspeţi. — 1289 —

Pe Piaza de Espana se scurgea un cortegiu de manifestanţi, cu torţe, şi pancarte, pe care scria cu litere mari, roşii: Liberdad y independencia por Mexico. Don Antonio fierbea. — Pleava şi-a ridicat fruntea! S-a dezlănţuit strada! Ehe, îi va da de furcă lui Iturryagaray!… Scârbit, reintră în salon, urmat de cei doi ofiţeri, cu care începu să discute cu voce joasă. Când Manuela şi invitaţii ei se înapoiară la rândul lor în casă, don Antonio ceru permisiunea să se retragă. — Şi partida! Ce facem cu partida? întrebă indignat ducele de Montefrio. N-o să întrerupem jocul pentru câţiva mârlani loviţi de istericale. Lasă-i, Antonio, să defileze cât poftesc. — Lucrurile sunt mai grave decât crezi dumneata, unchiule, spuse don Antonio. Dacă nu punem botniţă derbedeilor, vom sări în curând cu toţii în aer… Antonio de Yermo părăsi încăperea, urmat de cei doi ofiţeri. Ducele de Montefrio îşi înghesui câştigul în pungă, şi după ce îşi luă rămas bun, plecă la rândul său, uitând să mai restituie lui Adrien mia de piaştri împrumutaţi. În dimineaţa următoare, la orele zece şi jumătate, Adrien plecă pe jos spre palatul guvernamental. Era atâta mulţime şi efervescenţă pe străzi, încât trăsurile nu mai circulau. Pe pereţii clădirilor, mâini neîndemânatice scriseseră cu litere neregulate: Libertad y independencia! Viva el Mexico libero! Viva Iturrygaray! Palatele spaniolilor şi ale creolilor bogaţi erau ferecate ca nişte citadele. Patrule militare, care — 1290 —

fraternizau cu populaţia, circulau pe străzi şi prin pieţe. Palatul guvernamental era înconjurat de cordoane de soldaţi. Un ofiţer de serviciu ceru numele lui Adrien, apoi intră în palat. Peste câteva minute se înapoie, îngăduind lui Adrien să intre. Anticamera viceregelui era goală. Câte un curier în uniformă militară o străbătea când şi când cu pas grăbit. Adrien nu aşteptă mult. Un secretar îl îndrumă în cabinetul viceregelui. Don Ignacio de Iturrygaray stătea calm la biroul său. Avea părul alb; obrazul supt bătea în galben ca fildeşul vechi; purta haine cenuşii de călătorie. În mâna dreaptă, cu degete subţiri, prefira un şirag de chihlimbar. Adrien se înclină adânc. Viceregele îi răspunse cu bunăvoinţă la salut. — Ce vânt te aduce, senor de Beaulieu? întrebă don Ignacio zâmbind. Primirea aceasta risipi în parte temerile lui Adrien. Viceregele era amabilitatea personificată. — Regret, excelenţă, că mi-am permis să vă tulbur în aceste momente. Fiindcă timpul excelenţei voastre este preţios, vă voi expune pe scurt motivul audienţei. După cum ştiţi, reprezint interesele unei case care a încheiat un acord economic şi financiar cu Maiestatea Sa Regele Carlos al IV-lea. În ultima vreme însă au intervenit evenimente, care impun o limpezire a situaţiei casei noastre. Am observat, de pildă în porturile de pe coasta golfului Mexico mişcări de nave şi debarcări de arme de provenienţă necunoscută. Or, potrivit acordurilor încheiate cu Maiestatea Sa, numai casa Sunderland e autorizată să furnizeze armament — 1291 —

coloniilor spaniole. — Senor de Beaulieu, voi încerca să vă luminez, cel puţin atât cât îmi îngăduie atribuţiile. Acordurile dumneavoastră au fost încheiate cu regele Spaniei. În momentul de faţă însă, regele Spaniei este prizonierul împăratului Franţei. Autoritatea lui a devenit nulă. Destinele teritoriilor spaniole, care nu au fost încă ocupate de invadatorii francezi, sunt conduse în prezent de două junte, care îşi dispută întâietatea. Junta din Sevilla şi junta din Oviedo. Această eclipsă a autorităţii Metropolei asupra coloniilor din America are o influenţă nefastă. De cine să ascultăm? De regele Fernando al VII-lea, întemniţat în Franţa? De regele Carlos al IV-lea, care a abdicat, a revenit asupra abdicării, ca în cele din urmă să cedeze oficial tronul împăratului Franţei? Să dăm ascultare juntelor fantomă din Sevilla sau din Oviedo, căzute sub influenţa Marei Britanii?… Noii Spanii nu-i rămâne decât o singură soluţie. Să-şi proclame independenţa, folosindu-se de pildă şi experienţa Statelor Unite, şi să inaugureze o politică de neatârnare şi demnitate naţională, alături de celelalte state libere ale lumii. Această schimbare, Senor de Beaulieu, nu se va face fără zguduiri. Noul stat mexican are nevoie de cantităţi sporite de arme, pentru a-şi apăra existenţa. Iată de ce am acceptat ca şi alte firme, în afară de a dumneavoastră, să ne furnizeze armament. — Îmi îngădui să reamintesc excelenţei voastre că monopolul acordat casei noastre… — Monopolul acesta, senor, a fost recunoscut de o autoritate care în prezent nu mai există. Totul — 1292 —

urmează a fi refăcut. În curând vom fi gata să reluăm discuţiile cu reprezentanţii casei dumneavoastră, pentru încheierea unui acord care să convină şi poporului mexican. — Vreţi să spuneţi, excelenţă, că nu mai consideraţi valabil tratatul încheiat de noi cu Coroana Spaniei? — Desigur. Sunt bucuros că m-aţi înţeles. — Ne puneţi într-o situaţie grea, excelenţă. Alteţa sa Prinţul Păcii… — Prinţul Păcii nu mai e decât un simplu particular, senor, răspunse sec viceregele. Adrien înţelese ca don Ignacio rupsese definitiv cu trecutul. Înlătura dispreţuitor din discuţie numele lui Manuel Godoy, care îl înscăunase vicerege. — Profit de acest prilej, pentru a vă face o propunere, continuă don Ignacio. Ţara aceasta are nevoie de arme, dar şi de bani. Suntem, poate, în pragul războiului. Forţele naţiunii nu pot fi mobilizate fără un puternic suport financiar. Sub steagurile noului stat mexican vor fi înrolaţi zeci de mii de oameni, care vor avea nevoie de uniforme, de încălţăminte, de hrană… Casa dumneavoastră ne-ar putea furniza, cu titlu de împrumut, desigur, fondurile necesare. Adrien simţi primejdia. — Capitalurile băncii noastre din New York sunt imobilizate din cauza embargoului. Expresia feţii viceregelui nu se clinti. Prevăzuse refuzul lui Beaulieu. În mâna lui albă, şiragul de chihlimbar era prefirat cu aceeaşi încetineală. — Nu mă referam la banca dumneavoastră din New — 1293 —

York, zise don Ignacio, ci la aurul şi argintul depozitat la Vera Cruz, Mexico şi San Miguel de Santiago. Potrivit informaţiilor de care dispun până în prezent, valoarea acestor metale preţioase se ridică la două sute de milioane de piaştri. — Îngăduiţi-mi să vă explic, excelenţă, că în aceste antrepozite se află depuse şi lingourile sosite din America de Sud, pe care nu le-am putut expedia în Statele Unite din cauza aceluiaşi embargo. — Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, senor. De aceea nu vă cerem decât o sută douăzeci de milioane de piaştri, pe care, bineînţeles, vi-i vom restitui de îndată ce vom fi în măsură să o facem. Lui Adrien i se umeziră fruntea şi palmele. Situaţia era disperată. Viceregele avea toate atuurile de partea sa. — Înainte de a vă da un răspuns definitiv, excelenţă, îngăduiţi-mi să refer marchizului de Beaulieu, şeful casei noastre. — Mă tem că nu va fi timp, replică don Ignacio. În vremuri excepţionale, Senor, se impun măsuri excepţionale. Mintea lui Adrien lucra febril. Trebuia să obţină un termen mai lung de gândire, astfel că înlăuntrul lui să îmbarce pe corăbiile sale, cel puţin aurul depozit la Vera Cruz. Îl va expedia în Anglia fără să mai aştepte autorizaţia lui Richard. Riscul acesta era preferabil confiscării deghizate pregătită de vicerege. — Acordaţi-mi, excelenţă, o săptămână de gândire. Caut o formă legală, care să-mi îngăduie a vă transfera lingourile fără să suport consecinţe pentru — 1294 —

vina de a-mi fi depăşit mandatul. Vă daţi seama că nu pot dispune fără forme de aurul lăsat în păstrarea mea. — Îmi asum răspunderea, rosti calm Ignacio. Veţi comunica în scris marchizului de Beaulieu că aţi fost pus în faţa faptului împlinit. Nervii lui Adrien începură să clocotească. Neputinţa sa de a reacţiona cu sorţi de succes, îl înnebunea. — Îmi iau libertatea, excelenţă, să protestez împotriva acestui abuz de putere. Mătăniile de chihlimbar continuau să se plimbe cu aceeaşi încetineală printre degetele subţiri şi albe. — Abuz de putere? Folosiţi un termen tare, senor, replică viceregele. Nu fac decât să mă folosesc de un drept justificat de primejdiile grave prin care trece în prezent ţara. Don Ignacio se ridică în picioare, dând astfel a înţelege că audienţa se încheiase. — Vă acord douăzeci şi patru de ore de gândire, senor. După trecerea acestui termen, voi acţiona aşa cum îmi va dicta conştiinţa şi greaua responsabilitate ce-mi apasă pe umeri. Adrien salută, apoi se retrase cu o negrăită furie în suflet. Când ajunse la uşă, se auzi chemat de vicerege, care adăugă cu ironie în glas: — Ţin să vă atrag atenţia, senor, că începând de azi dimineaţă, antrepozitele casei Sunderland-Beauclair din Mexico, Vera Cruz şi San Miguel de Santiago sunt păzite de forţe militare. Nici un lingou nu mai poate fi scos fără autorizaţia Secretarului Vistieriei. Bună ziua, Senor! — 1295 —

Mulţi huliţii gachupines şi aliaţii lor, creolii bogaţi, intraseră parcă în pământ. În schimb, intelectualii creoli, burghezia şi metişii oraşelor erau cuprinşi de un entuziasm delirant. Independenţa Mexicului avea să fie în curând proclamată. Colonia Noii Spanii urma să treacă în domeniul trecutului. Această fundamentală schimbare nu se putea face fără frământări şi disensiuni grave. Audiencia, care cuprindea pe cei mai notorii gachupines din Noua Spanie, şi care avea rolul unei curţi de apel judiciare şi a unui consiliu suprem administrativ, se pronunţă pentru recunoaşterea autorităţii juntei spaniole din Sevilla. În ciuda presiunilor exercitate de vicerege, refuzase să accepte ruperea relaţiilor cu Metropola. Los ayuntamientos, care reprezentau consiliile municipale, şi cuprindeau ca atare elementele cele mai democratice ale armăturii guvernamentale, se declarară pentru crearea unei junte creole, care să proclame independenţa Mexicului. Conducătorii bisericii, luară făţiş atitudine împotriva rupturii cu Spania, denunţând drept eretice tendinţele de a se recunoaşte suveranitatea populară. Pentru a mări confuzia, sosiră în oraşul Mexico delegaţi ai juntelor din Sevilla şi Oviedo, ce pretindeau a-şi păstra autoritatea asupra Noii Spanii. Viceregele, susţinut de intelectualii creoli cu idei avansate şi de o parte din armată respinse pretenţiile juntelor din Spania. Închise apoi gura audiencii, căreia îi ridică dreptul de a se amesteca în chestiunile politice. Interzise şi clerului de a mai lua atitudine în problemele de stat. Totdeodată, convocă un congres ai — 1296 —

creolilor, care avea să decidă asupra viitorului statut al Mexicului. În pofida protestelor lui Adrien, agenţi ai vistieriei, sprijiniţi de detaşamentele militare, începură să ridice din antrepozitele casei Sunderland, lingourile de aur şi argint, mărginindu-se să elibereze în schimb simple chitanţe de mână. Exasperat, Adrien vedea cum se irosesc miile de lingouri adunate cu atâta trudă. Din Statele Unite nu se aştepta la nici un ajutor. Preşedintele Jefferson respinsese cererea lui Richard Sunderland de a se protesta oficial împotriva abuzurilor săvârşite de guvernul Noii Spanii împotriva bunurilor unor cetăţeni americani. Embargoul, răspunse preşedintele, fusese aplicat tocmai pentru a se evita angrenarea Statelor Unite într-un conflict internaţional. Dacă unii cetăţeni ai acestei ţări continuă operaţiile lor comerciale cu alte state, o fac pe propria lor răspundere. Nu numai atât, dar vor fi chemaţi şi în faţa comisiilor senatoriale, spre a răspunde pentru încălcarea flagrantă a legii embargoului. Richard era consternat. Embargoul îi imobiliza în Statele Unite uriaşe capitaluri, rămase neproductive, în vreme ce depozitele de lire sterline ale băncii sale din Anglia se depreciau alarmant, iar capitalurile băncii din Paris se topeau cu încetul. Lovitura de stat din Noua Spanie îl lipsea de tot aurul pe care intenţionase a-l trimite în Europa. Adrien luase măsuri pentru a opri intrarea în Mexico a metalelor preţioase extrase din America de Sud. Transporturile fuseseră tranzitate spre Jamaica, — 1297 —

urmând ca ele acolo să fie îndreptate spre Anglia. Pierderile suferite în Mexico erau imposibil de compensat. Aurul şi argintul acumulat în răstimp de un an se pulverizase, zbura pe fereastră, fără ca Adrien să poată stăvili „jaful”. Acesta era cuvântul potrivit, scria el socrului său. Casa SunderlandBeauclair era „jefuită” de Iturrigaray şi de corifeii independenţei Mexicului. Conjunctura politică nu-i îngăduia deocamdată lui Richard Sunderland să pună în mişcare forţele militare ale unei mari puteri, spre a pedepsi mişcările de neatârnare ale coloniilor. Expediţia din Haiti nu mai era decât o tristă amintire. Lui Adrien nu-i rămânea decât să lupte cu propriile sale mijloace, care erau oarecum inadecvate. Dispunea de o flotă comercială respectabilă, care la nevoie putea fi înarmată şi de o mare cantitate de arme şi muniţii, depozitate în Jamaica. Dar flota era răspândită pe toate mările, iar armamentul nu era bun la nimic, dacă nu existau soldaţi care să-l folosească. Soldaţii trebuiau scoşi din pământ. Neîntârziat. Într-o dimineaţă, vorbi Manuelei despre grijile şi supărările sale. În general ştia să-şi ascundă supărările. Câteodată, însă, cei mai taciturni oameni, simt nevoia să-şi descarce sufletul. În Manuela avea încredere. Devotamentul ei era în afară de orice discuţie. Manuela îl asculta atentă fără să-l întrerupă. După ce Adrien termină tot ce avea de spus, Manuela rămase câtva timp gânditoare. — De ce nu iei contact cu don Antonio de Yermo? Deunăzi, bunicul îmi spunea că partizanii Spaniei nu — 1298 —

stau inactivi. N-au reacţionat până în prezent, fiindcă au fost luaţi prin surprindere. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că însuşi viceregele, emisarul Coroanei, ar fi în stare să treacă de cealaltă parte a baricadei. Partizanii Spaniei sunt numeroşi. Toţi înalţii demnitari, generalii, marii plantatori, neguţătorii şi bancherii au numai de pierdut dacă Mexicul îşi câştigă independenţa. Îşi dai seama că de îndată ce creolii vor pune mâna pe putere, vor expulza pe spaniolii devotaţi Metropolei. Ideile Revoluţiei din Franţa au pătruns şi la noi. Deci, nu zăbovi! Du-te la don Antonio de Yermo! Vei găsi poate acolo, dezlegarea acestei probleme. Eu sunt alături de tine. Te voi sprijini cu toate resursele mele. Fă-i o vizită chiar în seara aceasta. Adrien prinse ideea din zbor. N-ar fi exclus să-i furnizeze don Antonio carnea de tun necesară. Pe înserat se prezentă la reşedinţa lui don Antonio din Piaza Reale. Înainte de a bate cu ciocanul în poarta grea, remarcă o mişcare vie în preajma clădirii. Intrau şi ieşeau oameni cu chipuri preocupate. Unii purtau uniforme militare. Un servitor bătrân îl întâmpină încă de la poartă. — Nu ştiu dacă don Antonio vă poate primi, zise el evaziv. Se pregăteşte să iasă în oraş. — Anunţă-i numele meu şi spune-i că vreau să-i vorbesc într-o chestiune foarte importantă, care nu suferă întârziere. Servitorul îi îngădui să intre într-un vast vestibul. Lipsi câteva momente. Adrien îşi omorî aşteptarea, uitându-se distrat la pereţii văruiţi, încărcaţi cu — 1299 —

panoplii. Servitorul se înapoie ele grabă. — Urmaţi-mă Senor. Înălţimea sa vă aşteaptă. Adrien străbătu câteva încăperi cu tavane joase şi ferestre strâmbe, zăbrelite, ce lăsau să pătrundă o lumină săracă. Urcă o scară cu treptele late, afumate, traversă un coridor, în care se aflau câţiva ofiţeri ce-l priviră bănuitor şi intră în camera de lucru a lui don Antonio de Yermo. Gazda se afla în faţa unei mese lungi, acoperită cu hărţi. — Bine aţi venit, Senor, îl întâmpină don Antonio, Luaţi loc, vă rog. După ce se aşeză într-un jeţ cu spătar de piele, Adrien începu fără introducere. — Ţin să precizez că demersul pe care-l fac, mi-a fost sugerat de contesa de Valdivia. Pot să vorbesc deschis? — Suntem gentilhombres, senor. E tot ce vă pot răspunde. Contesa de Valdivia e o garanţie sigură. — Don Antonio, vreau să iau legătura cu căpeteniile partizanilor Spaniei. — Nu vă înţeleg Senor, rosti gazda încreţind din sprâncene. — V-am făgăduit că voi discuta deschis. Contesa de Valdivia mi-a vorbit de dumneavoastră. Ştiu că urmăriţi să răsturnaţi pe Don Ignacio Iturrigaray. Sunt gata să vă acord tot sprijinul. Mi-aţi spus la începutul acestei întrevederi, că dona Manuela reprezintă o garanţie sigură. — Evident, Senor, dar chestiunea pe care aţi ridicato este de o gravitate excepţională. — 1300 —

— Chezăşia bunei mele credinţe, don Antonio, este aurul casei pe care o reprezint. Aur pe care don Ignacio şi-l însuşeşte în momentul de faţă, printr-un abuz de putere. Don Antonio zâmbi enigmatic. — Garanţiile, dumneavoastră sunt suficiente, senor… Interesele noastre şi ale dumneavoastră coincid, deşi cauzele diferă. Cu ce ne puteţi sprijini? — Contaţi pe patru milioane de piaştri, aflaţi în casele de fier ale agenţiei noastre din Vera Cruz. Bani de care pot dispune imediat. În plus, vă pun la dispoziţie arme şi muniţie pentru o armată de minimum cincizeci de mii de soldaţi. Armamentul vi-l livrez în orice port desemnat de dumneavoastră, în cel mult douăzeci de zile de la această convorbire. Nervos, Adrien îşi lovea ritmic cu cravaşa, cizmele galbene. Don Antonio se ridică din jeţul său. Gânditor, făcu câţiva paşi prin cameră, apoi se opri în faţa lui Adrien. — Ce îmi cereţi în schimb? — Confirmarea contractului încheiat între fostul rege Carlos şi senor Richard Sunderland-Beauclair, precum şi restituirea lingourilor ridicate de don Ignacio Iturrigaray din antrepozitele casei noastre. — Ce se întâmplă cu lingourile transformate de vicerege în bani? — Noua Spaniei cuprinde destule mine de aur, pentru a acoperi aceste pagube. Cer să fiu dezdăunat în lingouri. Don Antonio îi întinse mâna. — Sunt de acord, Senor. Socotiţi necesară — 1301 —

încheierea unei convenţii de acest sens? — Precizarea în scris a condiţiilor acestei înţelegeri n-ar putea fi decât folositoare ambelor Părţi. — Atunci, senor, îmi voi lua îngăduinţa să vă prezint generalului don Pedro de Garibay, şeful nostru. Bineînţeles cartierul său general se află în afara oraşului. Îmi permiteţi să păstrez încă secretul asupra localităţii în care îl vom găsi. — Vă înţeleg. Sunt gata oricând să vă urmez la Don Pedro de Garibay. — V-ar stingheri cumva dacă am fixa întâlnirea pentru ziua de mâine? — Câtuşi de puţin. Vă stau la dispoziţie. — În cazul acesta, mâine dimineaţă, la orele şase, să mă aşteptaţi la palatul Valdivia. Trec să vă iau. Să fiţi pregătit pentru un drum anevoios. În noaptea aceea, Adrien nu închise ochii. Jucase totul pe o carte. O mişcare greşită şi îşi pierdea capul. Fără să fi avut autorizaţia lui Richard Sunderland, se avânta într-o aventură bogată în primejdii. Cei care finanţează şi înarmează o mişcare antiguvernamentală trebuie să se aştepte la consecinţe, în cazul unui insucces. Chibzui îndelung asupra oportunităţii unei informări a lui Charles Sunderland. Tânărul acesta fluşturatic, preocupat numai de petreceri nu-i inspira deloc încredere. Trebuia totuşi să-i vorbească. Era fiul marelui patron. Reprezenta pe tatăl său. În această calitate îi datora explicaţii. La orele patru din noapte îl chemă în camera sa. Îi vorbi fără ocoluri. Îşi motivă atitudinea, explicând că nu avea altă alternativă. Charles se arătă entuziasmat. — 1302 —

Ochii îi sticleau, corpul i se încordase şi i se zbârlise coama ca la animale. În vreme ce Adrien îi vorbea, Charles umbla dintr-un capăt în celălalt al camerei exclamând: „Splendid!” „îndrăzneala e prima condiţie a succesului!” „Bravo!” „O să-i arătăm noi lui Iturrigaray!” Entuziasmul lui Charles era caraghios. Îl reconforta şi pe Adrien. A doua zi, când plecă la drum, însoţind pe don Antonio Yermo, nu mai era ros de îndoieli. Nopţi de-a rândul, navele dirijate de căpitanul McLaughlin şi de Charles Sunderland, care ţinuse să participe personal la această expediţie, debarcară în puncte neumblate de pe ţărmurile golfului Mexico, arme şi muniţii. Oamenii lui don Antonio de Yermo le ridicau în tăcere, topindu-se cu ele în junglă. Către sfârşit, un transport căzu în mâinile soldaţilor viceregelui. De-a lungul întregii coaste se dădu alarma. Patrulele fură întărite. Vigilenţa forţelor guvernamentale crescu. Măsurile era însă tardive. Un număr impresionant de arme apucaseră să intre în ţară. De atunci, însă contrabanda de armament deveni foarte anevoioasă. Los gachupines îşi organizau forţele cu tenacitate. Erau hotărâţi să lupte cu disperare pentru apărarea privilegiilor lor. Trei secole de-a rândul despuiaseră Mexicul de bogăţii. Pe băştinaşi îi aruncaseră în sclavie. Adunaseră averi incalculabile. Nu le mai lipsea decât nemurirea pentru a se socoti zei, în această ţară de robi. Don Ignacio Iturrigaray, trădătorul Iturrigaray, îndrăznea să creadă că printr-o simplă — 1303 —

trăsătură de condei putea anula drepturile imprescriptibile – mai mult decât atât: sacrosancte – ale spaniolilor, urmaşi direcţi ai mândrilor conquistadori. În adunările lor secrete, los gachupines atacau cu înverşunare pe vicerege. — A trecut de partea creolilor, în speranţa că nu va mai fi silit să dea socoteală pentru abuzurile şi delapidările sale… — A jefuit visteria… — A acumulat o avere uriaşă, vânzând funcţiile la licitaţie. Preferă pe cei mai darnici candidaţi… — S-a ridicat împotriva Metropolei, fiindcă ştia că junta din Sevilla îl va destitui, de îndată ce-şi va recâştiga autoritatea asupra coloniilor răsculate… — Vrea să ajungă primul rege al Mexicului independent. Regele Ignacio I-ul! Caraghiosul! — Regatul lui să fie o celulă subterană din fortăreaţa San Juan de Uloa! — Să-l trimitem acolo împreună cu toţi sfetnicii lui! — Şerpii care scot capul la drum trebuiesc striviţi! Creolii care au îndrăznit să ne înfrunte, să sufere aceeaşi soartă! — Moarte lor! — Moarte lui Iturrigaray! Don Antonio de Yermo organizase o puternică formaţie de şoc militarizată, denumită: „Voluntarii lui Fernando al VII-lea”. Unităţile acestei formaţii aveau să constituie coloana vertebrală a forţelor spaniole. Regimentele rămase credincioase Metropolei constituiau al doilea eşalon. Los gachupines nu lăsau nimic la voia întâmplării… — 1304 —

În acest timp, populaţia Capitalei trăia o nesfârşită şi delirantă sărbătoare. Lupte de tauri, cortegii, jocuri de artificii, fiestas, dansuri populare, glorificau apropiata proclamare a neatârnării Mexicului. În palatul guvernamental, sfetnicii viceregelui pregăteau legislaţia viitorului stat. Înlăturarea spaniolilor din armată şi din aparatul administrativ, desfiinţarea sclaviei, reconstituirea păşunilor şi a terenurilor agricole comunale – ejidos – pe care marii latifundiari le încălcaseră ilegal, reorganizarea justiţiei şi a bisericii, înfiinţarea de şcoli. Lupta împotriva corupţiei din aparatul de stat avea să fie una din directivele de căpetenie ale viitorului guvern. Avocatul Verdad şi profesorul Tallamantes, intelectuali idealişti cu idei înaintate, înnegreau nenumărate suluri de hârtie, pregătind constituţia Mexicului eliberat. În Diario de Mexico, gazetarul şi polemistul Carlos Maria de Bustamante, avertiza pe creoli să nu se culce pe laurii victoriei. Forţe oculte, scria el, se pregătesc să dea o lovitură fatală noii orânduiri. Los gachupines nau dezarmat. Resemnarea lor e numai aparentă. Pentru prevenirea tulburărilor, se impune a fi expulzaţi. Statul mexican să rămână al mexicanilor. Afară cu spaniolii veniţi în această ţară numai pentru jaf şi îmbogăţire. Deşi tonul articolelor era grandilocvent, fondul impresiona. Creolii recomandară viceregelui o politică energică, spre a preveni surprizele. Într-o proclamaţie adresată ţării, don Ignacio de Iturrigaray invită populaţia să nu dea ascultare agenţilor provocatori, — 1305 —

interesaţi în dezlănţuirea unui război civil. În linişte şi ordine, să se prezinte la urne, spre a alege un congres care să stabilească noul statut al ţării. Fixă data alegerilor la sfârşitul lunii septembrie. Don Antonio de Yermo şi don Pedro de Garibay erau hotărâţi să împiedice alegerile, care ar fi dat prilej creolilor să devină conştienţi de propria lor putere. În cadrul unei şedinţe secrete a conducătorilor mişcării contrarevoluţionare, se decise ca ostilităţile să fie dezlănţuite în zorii zilei de 16 septembrie. Până atunci mai rămânea o săptămână. În tabăra lui don Antonio de Yermo pregătirile erau febrile. Unităţile fuseseră organizate, armele distribuite. Comandanţii regimentelor credincioase Spaniei primiseră poruncă să fie gata de acţiune. În dimineaţa zilei de 15 septembrie, Charles Sunderland se înapoie în zori la palatul Valdivia. Noaptea şi-o petrecuse în oraş. Nimeni nu-i cunoştea aventurile nocturne. În loc să intre în apartamentul său, se îndreptă spre camera de culcare a Manuelei, unde ştia că îşi va găsi cumnatul. Intrarea lui intempestivă, trezi brusc pe cei doi amanţi, care adormiseră foarte târziu. Manuela şi Adrien erau livizi de spaimă. În primul moment avuseseră impresia că în cameră intraseră soldaţi veniţi să-i aresteze. — Ce cauţi aici, la ora aceasta, Charles? îl repezi Adrien, după ce se dezmetici. Fără să baţi la uşă, dai năvală în camera unei femei… — Să lăsăm fasoanele! ripostă grăbit Charles. Am venit, fiindcă ştiam că te găsesc aci. Trebuie să-ţi vorbesc neîntârziat. — 1306 —

— Aşteaptă-mă dincolo, până mă îmbrac. Nu putem rămâne aci. Manuela… — Spectacolul unei femei în cămaşă de noapte nu mă impresionează. Dacă ar fi goală, mai treacămeargă… — Charles, ce înseamnă limbajul acesta? Tânărul Sunderland făcu un gest de nepăsare, ca şi cum ar fi măturat obiecţiunile cumnatului… — Ştii de unde viu? întrebă el cu o seriozitate care dădu de înţeles că intrarea aceasta matinală nu era lipsită de rost. — De unde vrei să ştiu? — Ei bine, să-ţi spun eu. Mi-am petrecut noaptea în palatul viceregelui. — Eşti nebun? Ce-ai căutat acolo? — M-am lăfăit în patul nevestei directorului de cabinet don Gonzales Guerrero, care a plecat la Vera Cruz într-o misiune secretă. Adrien simţi cum i se urcă sângele în cap. — Şi pentru asta mă scoli din somn? — Ai răbdare, pripitule. Mai bine întreabă-mă cum am ajuns acolo. — Ce mă interesează pe mine treaba asta? — Te va interesa, când vei auzi amănuntele. Îl va interesa şi pe don Antonio de Yermo. Te asigur. Adrien suspină. — Fii mai explicit, băiete. — Ascultă! În momentul de faţă sunt posesorul unei chei pe care mi-a încredinţat-o consoarta lui Gonzales Guerrero. Cheia se potriveşte la o uşă dosnică, nepăzită, prin care se intră direct în apartamentul — 1307 —

directorului de cabinet. — Ei şi? — Dacă don Antonio de Yermo ar avea această cheie, ar putea intra nestingherit în palat, împreună cu o ceată de partizani. Povestea Calului Troian. Iar pe don Ignacio Iturrigaray l-ar surprinde în braţele lui Morfeu. Cu o expresie mai vulgară l-ar lua din oală, fără ca ostaşii din gardă să prindă de veste. Adrien se trezi de-a binelea. Operaţia în sine era atât de uşoară încât părea de domeniul fanteziei. — Charles, vorbeşti serios? — Foarte serios, iată cheia, zise el scoţând-o din buzunar şi aruncând-o pe cuvertura de mătase. Manuela asculta cu atâta interes vorbele lui Charles, încât nu observase că un umăr evadase din cămaşa de dantelă. Spectacolul îl făcu pe Charles să ridice buza într-un rânjet. Expresia ochilor lui, care o dezbrăcau cu neruşinare, o îmbujoră. Cu o mişcare rapidă îşi acoperi goliciunea. Citise în ochii lui o dorinţă atât de aprigă, de pătimaşă, încât o încolţise spaima. Adrien nu remarcase nimic. Perspectiva zugrăvită de Charles îl absorbise. Nimic nu mai exista în momentul acela pentru el, în afară de eşafodarea unui plan de acţiune, menit să năruiască opera lui Iturrigaray, fără vărsare de sânge. Rămase fără şef, trupele credincioase viceregelui vor depune armele. Adrien ar fi fost încântat să evite un război civil. Exploatarea minelor de aur şi argint nu se putea face în condiţiile dezordinilor inerente unor grave frământări lăuntrice. — Charles, zise el întrerupându-şi şirul gândurilor, — 1308 —

aşteaptă să mă îmbrac. Mergem imediat la don Antonio. Ia şi cheia cu tine. În vreme ce Adrien sări din pat, îndreptându-se spre un jeţ pe care îi erau aruncate hainele, Charles întinse mâna după cheie. Fără intenţie aparentă, atinse piciorul Manuelei. O privi în ochi. Rânji iarăşi. — Mă ierţi, Manuela, că ţi-am tulburat somnul, rosti el suav. Expresia dură, lacomă a ochilor săi, dezminţea dulceaţa vorbelor. Privirile lui o dezgoleau… În noaptea de 15 septembrie, don Antonio de Yermo făcu să se năruie, în mai puţin de o oră, visurile de libertate şi independenţă ale creolilor mexicani. În fruntea unui detaşament alcătuit din trei sute de „voluntari ai lui Fernando al VII-lea”, înarmaţi până în dinţi, dădu o lovitură de stat care avea să rămână de pomină în analele Mexicului. În vreme ce două sute cincizeci de membri ai detaşamentului manifestau în faţa palatului guvernamental, atrăgând într-acolo atenţia soldaţilor din regimentul de gardă, douăzeci de „voluntari”, sub conducerea lui don Antonio, se strecurară printr-o uşă dosnică în apartamentul directorului de cabinet Guerrero. Alţi treizeci de „voluntari” îi urmară. De îndată ce se văzură în palat, uciseră servitorii şi sentinelele întâlnite în cale. Urcară în pas alergător scara care ducea la etaj, unde se afla apartamentul viceregelui. Triumfători, năvăliră în camera acestuia. În câteva clipe puseră mâna pe don Ignacio, îi legară mâinile la spate şi sub ameninţarea pistoalelor, îl — 1309 —

scoaseră în stradă, prin aceeaşi uşă prin care intraseră. În confuzia iscată în palat nu se observă dispariţia viceregelui. Se schimbară focuri de armă, căzură răniţi şi morţi deoparte şi de alta. Bătălia era însă virtual pierdută pentru partizanii independenţei. Capturând pe vicerege, don Antonio de Yermo decapitase mişcarea creolilor. Trupele guvernamentale, rămase fără şef, se predară. Zorile găsiră palatul în mâinile „voluntarilor” lui don Antonio. De dimineaţă, populaţia oraşului Mexico află cu stupoare că don Ignacio Iturrigaray, viceregele Noii Spanii, fusese arestat din ordinul Maiestăţii sale Regele Fernando. Sfetnicii săi, în frunte cu avocatul Verdad şi profesorul Tallamantes, îi împărtăşeau soarta. Li se instrui un simulacru de proces. Verdad pieri în cursul cercetărilor. Opinia publică acuză pe anchetatori că l-ar fi otrăvit spre a scăpa de anumite mărturii compromiţătoare. Tallamantes muri de friguri galbene în temniţa fortăreţei San Juan de Uloa. Alţi şapte creoli, care jucaseră un rol de seamă în cursul ultimelor evenimente, se văzură condamnaţi la pedepse privative de libertate pe termen lung. Don Ignacio de Iturrigaray fu deportat în Spania. I se confiscă averea. Junta din Sevilla îl condamnă la moarte. Audiencia, căreia don Ignacio încercase să-i limiteze puterile, se întruni spre a numi un nou vicerege. După o scurtă dezbatere, desemnă pe don Pedro de Garibay. Don Antonio de Yermo preferase să rămână în umbră. Puterea era însă în mâinile lui. Armata reprimă sângeros câteva răzleţe manifestaţii — 1310 —

populare antispaniole. În pulquerias se cântau coridas, în amintirea lui Iturrigaray. Grupuri de creoli unelteau împotriva guvernului. Deşi fuseseră înfrânţi, nu deznădăjduiau. Se creau asociaţii conspirative. Los gachupinos zdrobeau cu străşnicie orice rezistenţă. Triumful lor părea asigurat. Realitatea era mai puţin trandafirie. La orizont se adunau nori negri, plini de grele ameninţări. Don Antonio de Yermo îşi respectă integral angajamentul. De îndată ce puse mâna pe putere, retrocedă casei Sunderland-Beauclair depozitele de aur din Vera Cruz, Mexico şi San Miguel de Santiago confiscate de don Ignacio de Iturrigaray. Totdeodată reconfirmă concesiunea acordată de Coroana Spaniei lui Richard Sunderland. Reuşita lui Adrien de Beaulieu era desăvârşită. În toamna şi în iarna anului 1808 expedie în Anglia aur în valoare de o sută douăzeci de milioane de piaştri. În primăvara lui 1809 trimise aur până la concurenţa sumei de nouăzeci de milioane piaştri. Laolaltă cu aurul şi argintul extras din America de Sud, făcu să intre în Marea Britanie peste optsprezece milioane de livre sterline. Această revărsare de aur dădu un considerabil avânt băncii Sunderland din Londra. În cursul anului 1809, împrumută guvernului britanic cincisprezece milioane de livre sterline. În lunile mai şi iunie, banca primi lingouri de aur şi argint în valoare de douăzeci şi nouă milioane livre. În acelaşi timp navele dirijate de Beaulieu transportară în Spania, pentru junta din Sevilla, douăzeci şi trei milioane — 1311 —

dolari aur. Cifra de afaceri a Băncii Sunderland din Londra înregistră un salt record. Profitând de autorizaţia pe care Napoleon o dăduse producătorilor francezi de a exporta provizoriu grâne în Anglia, achiziţionă grâu în valoare de opt milioane lire sterline. Grâul, vândut pe piaţa britanică, raportă un beneficiu de treizeci la sută. În felul acesta profită şi Napoleon, care autorizase exportul spre a face rost de aur, şi Banca Sunderland-Beauclair din Paris, prin intermediul căreia se încheiară tranzacţiile. Nu avură de suferit decât consumatorii englezi. Plătiră încincit o pâine, care fără intervenţia atâtor speculatori, le-ar fi revenit mult mai ieftin. Datorită acestor combinaţii, Banca Sunderland din City reuşi să-şi recâştige prestigiul ştirbit de criza din ultimii ani. Casele Baring, Rotschild şi Bancroft, care câştigaseră un apreciabil avans, trecură iarăşi pe planul al doilea. — Richard Sunderland-Beauclair a căzut din nou în picioare, se rostea admirativ pe culoarele Bursei din Londra. — Omul acesta e un dragon cu şapte capete. Îi tai un cap, alte şapte îi cresc la loc. — Bine zis! e nesăţios ca un dragon. Dar îi va face şi lui cineva de petrecanie! — Cine? Arată-mi-l! Trăim în epoca dragonilor. A rechinilor marei finanţe. Peste câteva milenii se va vorbi despre epoca aceasta ca despre cea glacială, sau despre altă eră tot atât de grea pentru existenţa omenirii… Pe vremuri, marii financiari se numărau pe — 1312 —

degete. Abia dacă se ridicau doi sau trei într-un secol. Fugger, Bernard Samuel, Law, Jacques Couer, Suss, se singularizează în marea cenuşie a neguţătorilor, zarafilor şi cămătarilor timpului. Azi, marii financiari cresc ca ciupercile. Sunderland, Baring, Ouvrard, Rotschild, Labouchère, Hope, Bancroft… În vreme ce la Londra şi la Paris casa SunderlandBeauclair cunoştea o prodigioasă renaştere, la Washington, Richard Sunderland se războia cu o comisie senatorială care-i cerceta activitatea potrivnică politicii economice a Statelor Unite. Capetele de acuzare erau multiple. Încălcarea legii embargoului, contrabandă, dispreţ faţă de autorităţile constituite ale statului, campanie de calomnii împotriva preşedintelui Jefferson. În faţa comisiei, Richard se prezentă cu aroganţă. Asistat de primul său consilier juridic pentru Statele Unite, avocatul John Sanders, se apără cu o vehemenţă care degenera uneori în atacuri înverşunate împotriva preşedintelui şi a sfetnicilor săi, în frunte cu secretarul trezoreriei, Gallatin. Dezbaterile căpătară treptat un caracter de polemică acerbă. Unii membri ai comisiei, ostili lui Richard şi marelui capital, pe care acesta îl reprezenta, îl atacau cu îndârjire. — Aţi violat prevederile legii embargoului. Vase comerciale ale casei dumneavoastră au continuat să străbată mările şi după intrarea în vigoare a acestei legi. — Este adevărat că vasele comerciale ale casei mele au continuat să efectueze transporturi şi după — 1313 —

intrarea în vigoare a acestei legi. — Vă recunoaşteţi deci vinovăţia, tună preşedintele comisiei, senatorul Warrens, reprezentantul fermierilor din Tennessee. — Un moment, Mr. President. Nu-mi recunosc nici o vinovăţie. Vasele în cauză nu au navigat sub pavilion american. Cea mai mare parte a flotei mele comerciale este înregistrată în Marea Britanie. Posed documente. — Restul? — Restul? Restul putrezesc în porturile Statelor Unite alături de alte sute de nave, condamnate să mucezească, de-a lungul cheiurilor pustii. Datorită politicii falimentare a preşedintelui. — Vă atrag atenţia, Mr. Sunderland, că vă aflaţi în faţa unei comisii senatoriale menită să ancheteze activitatea casei dumneavoastră. Aprecierile pe care le faceţi la adresa preşedintelui sunt calomnioase. — Mr. President, sunt cetăţean liber al acestei ţări. Potrivit Constituţiei, am dreptul să critic politica guvernului când această politică este contrară intereselor ţării. Afirmaţiile acestea nu sunt numai ale mele, Mr. President, ci ale unui întreg popor. În New England, în Delaware, în Connecticut, în Rhode Island, lumea protestează împotriva embargoului… — Nu vă ambalaţi, Mr. Sunderland. Nu v-am chemat aici pentru a vă consulta asupra curentului de opinie ostil legii embargoului, îl întrerupse tăios senatorul Warrens. Prepuşii dumneavoastră au săvârşit acte de contrabandă. — De ce nu-l faceţi răspunzător pe Mr. Gallatin, secretarul trezoreriei, pentru delapidările comise de — 1314 —

vreun perceptor oarecare din Georgia sau Kentucky? Când actele prepuşilor mei sunt săvârşite în contul lor propriu este ridicol şi mi se atribuie mie vreo responsabilitate. Nu aveţi probe din care să rezulte că actele încriminate ar fi fost făcute din ordinul, sau cel puţin din îndemnul meu. — Vom reveni asupra acestei chestiuni, Mr. Sunderland, rosti Warrens calm. În orice caz, nu pot decât să vă felicit pentru felul în care v-aţi instruit subalternii. Nimeni nu ştie nimic. — Banul să trăiască! interveni sarcastic senatorul Thomson din Ohio, care ca şi Warrens, avea mare antipatie pentru afaceriştii din Est. — Protestez împotriva acestor insinuări, rosti Richard cu indignare bine jucată. Îşi permitea să răspundă arogant. Mai mult de jumătate din membrii comisiei îi erau binevoitori… Cei mai mulţi deţineau pachete de acţiuni ale casei Sunderland. Restul primiseră – sub diferite forme – cadouri costisitoare. Senatori intransigenţi erau puţini la număr. Warrens şi Thompson, care se remarcau prin înverşunarea lor sinceră, erau miraţi de lipsa de cooperare a colegilor din comisie. Încă un argument îl făcea pe Richard să înfrunte riscurile unui conflict deschis cu senatorul Warrens. Legislatura lui Jefferson se apropia de sfârşit. Se ştia că nu va mai candida la preşedinţia Statelor Unite. Odată cu plecarea lui va cădea şi legea embargoului. Richard nu-şi făcea griji nici în privinţa atacurilor dezlănţuite de presa controlată de el împotriva lui Jefferson. William Gordon Drake, şeful grupului său — 1315 —

de ziare, avusese grijă să desemneze redactori responsabili care să suporte primele descărcări ale trăsnetelor guvernamentale. La momentul oportun, redactorii dispăreau. Alţii le luau locul. — Marea finanţă este o plagă care trebuie să dispară, rosti în cursul unei şedinţe a comisiei senatorul Thompson. — Vreţi să faceţi lumină, pornind de la idei preconcepute! replică Richard. Uitaţi că marele capital creează condiţii favorabile pentru prosperitatea economiei… în momentele de grea cumpănă, marea finanţă susţine statul prin împrumuturile pe care i le acordă… — Da, da! Marea finanţă susţine statul, aşa cum susţine frânghia pe spânzurat. Senatorul Warrens făcu mare haz. Richard Sunderland strâmbă din nas. Senatorii aceştia care miroseau a iuft îl dezgustau. După o săptămână de investigaţii şi audieri sterile, comisia îşi suspendă dezbaterile. Senatorul Warrens deznădăjduise să-l înfunde pe Sunderland. — Gangrena e prea avansată ca să mai poată fi stăvilită, declară el unor ziarişti. Numai amputarea membrului bolnav poate salva organismul de la pieire. Pentru aceasta, trebuiesc măsuri drastice. Din nenorocire, actuala legislaţie nu e suficient de severă cu indivizii de teapa lui Richard Sunderland… Câteva zile după această declaraţie, Jefferson semnă anularea embargoului. O săptămână mai târziu, părăsi Casa Albă. — 1316 —

În ziua în care James Madison, noul preşedinte al Statelor Unite îşi inaugură intrarea în funcţie, legea embargoului încetă să mai existe. În locul ei, Congresul votă un non intercourse act, care interzicea relaţiile comerciale numai cu Franţa şi Marea Britanie. Richard Sunderland respiră, în sfârşit, uşurat. Noua lege era lesne de eludat. Nimic mai simplu decât să declare că nava pleca spre Rio de Janeiro. Pe drum, îşi schimba destinaţia, îndreptându-se spre Europa… În iulie, sosi la New York Jules Lafont, însoţind pe cei doi copii ai Andreei, care potrivit dorinţei tatălui lor, urmau să-şi petreacă vacanţa în Statele Unite. Francis-Andrew împlinise patrusprezece ani, Gerald – zece. Richard îi primi la debarcader. Când îşi văzu copiii, simţi o legitimă mândrie. Francis-Andrew era portretul maică-sii. Calin, drăgăstos, se lipi de tatăl său şi-l sărută pe amândoi obrajii. Gerald era mai reţinut. Ochii lui aveau o expresie de seriozitate ce contrasta cu vârsta. Încântat, Richard îşi plimbă odraslele prin locurile cele mai umblate din oraş. Voia să arate tuturor ce mândreţe de copii îi dăruise Andreea. Merse până acolo încât îi duse la Bursă. Apariţia lor făcu senzaţie. Bancherii, agenţii de bursă, speculatorii, îl salutau, zâmbindu-i larg şi complimentându-l pentru drăgălăşenia copiilor. Un broker se plecă la urechea unui coleg: — Tigrul a venit cu puii. Îi deprinde cu mirosul sângelui. Gerald părea foarte interesat de forfota şi gălăgia din — 1317 —

incinta bursei. Îl amuzau strigătele brokerilor, cifrele înscrise cu creta pe tabla neagră din capătul sălii, agitaţia oamenilor ce urmăreau cu sufletul la gură saltul capricios al cotelor. — La ce foloseşte bursa aceasta, Sir? întrebă el pe tatăl său. Richard se uită cu mândrie în jur, ca şi când ar fi spus: „Vedeţi ce întrebări inteligente pune fiul meu? Îmi seamănă”. Însoţitorii săi se minunară: — Ce precoce e Junior! — Îl interesează bursa, deşi n-are decât zece ani! — Extraordinar! — Nemaipomenit! — Bravo, Junior! Richard Sunderland se simţea obligat să dea o explicaţie care să lămurească pe fiul său, dar care să fie valabilă şi pentru galerie. Trebuia să răspundă inteligent, în aşa fel încât explicaţia lui să fie repetată din gură în gură, cu admiraţie pentru prezenţa sa de spirit. — Dacă am o mie de acţiuni SunderlandSchenectady, pe care vreau să le transform în bani, nam decât să intru în biroul oricărui agent de bursă, din oricare oraş al lumii. I le încredinţez spre vânzare şi, după o scurtă aşteptare, primesc suma corespunzătoare. Dacă n-aş avea bursa la dispoziţie, ce m-aş face? Cum m-aş descurca? Ar fi aproape imposibil să găsesc în lumea aceasta mare pe omul amator să le cumpere. Apoi, cine ar stabili preţul? Vezi, deci, Gerald, cât este de necesară o bursă pentru — 1318 —

a preschimba în bani, orice fel de acţiuni. — Şi ce este o acţiune? Richard zâmbi cu mulţumire. — Să-ţi explic şi acest lucru. O acţiune este o bucată de hârtie, care reprezintă o părticică din capitalul unei întreprinderi. Această bucată de hârtie este însoţită de alte bucăţi mai mici, denumite cupoane, pe care le tai periodic şi care reprezintă bani. Bucata cea mare de hârtie este la rândul ei o valoare care creşte, sau scade, reflectând afacerile bune sau rele, încheiate de întreprinderea respectivă. Gerald asculta cu atenţie încordată, încercând să cuprindă în căpşorul său noţiunile acestea, necunoscute multor oameni mari. — Se pot câştiga bani cu bucăţile acestea de hârtie? — Desigur. Dar numai dacă ştii să te joci cu ele. Altfel, pierzi. Gerald încreţi fruntea, şi după o gândire profundă, urmărită cu exagerată atenţie de însoţitorii tatălui său, declară cu hotărâre: — Voi învăţa şi eu jocul acesta, Sir. Îmi place să câştig bani. Cu bani, faci ce vrei. — Straşnică filozofie în gura unui copil! se adresă în şoaptă un agent de bursă unui speculator cu care urmărise întreaga scenă. — Aşchia nu sare departe de pom… În seara aceea, Richard fu de o rară bună dispoziţie. Invitase la cină pe Jules Lafont, pe Wilbur Morrison, pe avocatul John Sanders şi pe senatorul Frederick Mortimer Forbes, unul dintre cei mai puternici pioni ai săi din Senat. Copiii stăteau în dreapta şi în stânga — 1319 —

sa. Discuţia se învârti mai ales în jurul evenimentelor politice din Europa, pe care Jules Lafont le relata cu umor captivant. Cum era şi firesc, în jurul împăratului Franţei se ţeseau cele mai multe comentarii. Războiul din Spania, care căpătase caracterul unui măcel, ocupa de asemenea centrul interesului convivilor. — Incontestabil, războiul din Spania este o greşeală, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere militar, spuse Lafont. Felul în care Napoleon a abuzat de buna credinţă a suveranilor Spaniei îl pune într-o lumină defavorabilă. Monsieur de Talleyrand a criticat cu severitate gestul împăratului. Somat de acesta să se explice, i-a declarat fără înconjur: „Când un om de lume face nebunii, îşi schimbă amantele, îşi neglijează nevasta, îşi nedreptăţeşte prietenii, societatea îl blamează: dacă e bogat, puternic, abil, este tratat cu oarecare indulgenţă. Dar când acelaşi om trişează la joc, lumea bună îl exclude din sânul ei. Aşa ceva nu i se iartă niciodată”. — Splendidă replică! exclamă Richard admirativ. Exact la ce m-aş fi aşteptat din partea prietenului meu, Talleyrand. — N-aş crede, totuşi, că fostul episcop de Autun era cel mai indicat spre a face morală lui Napoleon, interveni senatorul, care avea o tainică slăbiciune pentru împăratul Franţei. Richard se încruntă uşor. Nu-i plăcea să fie contrazis. Dacă senatorul ar fi fost un personaj mai puţin influent, l-ar fi pus imediat la punct. Spre a — 1320 —

însenina atmosfera, Lafont continuă: — Împăratul nu a uitat sinceritatea supărătoare a fostului său ministru de afaceri străine. Aflând într-o zi că ducele de San Carlos, un personaj din suita regelui Fernando al VII-lea, se bucură de favorurile intime ale prinţesei de Talleyrand, l-a întrebat pe soţul încornorat, de faţă cu toată curtea: „De ce nu mi-ai spus până acum că ducele de San Carlos este amantul soţiei dumitale?” „Iertaţi-mă, Sire, i-a replicat Monsieur de Talleyrand cu răceală, nu mi-am închipuit că această noutate ar spori cu ceva prestigiul maiestăţii Voastre, sau al meu personal.” Lafont se străduia să micşoreze personalitatea împăratului ştiind că făcea pe placul patronului său. — Înainte de a pleca la New York am stat de vorbă cu contele de Metternich, continuă el. Printre altele, mi-a spus textual: „În Franţa stau faţă în faţă două tabere diametral opuse. În fruntea celei dintâi se află împăratul şi militarii, care urmăresc să îngenunche lumea prin forţa armelor. Pentru Napoleon, Franţa este o reflecţie a personalităţii sale, iar Europa un fief al familiei lui… A doua tabără cuprinde marea masă a naţiunii, masă inertă şi lipsită de maleabilitate. În fruntea acesteia, se află Monsieur de Talleyrand, Monsieur Fouché şi toţi acei care mai păstrează un rest de luciditate politică”. — Contele Metternich este un om inteligent. L-am preţuit de la prima vedere, zise Richard sentenţios. Sper, Lafont, că fiul meu Robert păstrează relaţii strânse cu Monsieur de Talleyrand şi cu Monsieur de Metternich. — 1321 —

— Monsieur de Talleyrand este magistrul său, iar Monsieur de Metternich îi este prieten. — Robert pare să se descurce bine. Lafont, nu-i aşa? zise Richard cu părintească mândrie. — Sir, Mr. Robert Sunderland face cinste numelui pe care îl poartă. Richard râse. — Apropo, Robert se mai împăunează cu titlul acela caraghios, conferit de regele Spaniei? Conte de Castejon y Valde… Valde… cum naiba îi mai zice? — Castejon y Valdejoso de la Reyna, Sir. Nu. Nu lam mai auzit folosindu-se de acest titlu. — Foarte bine. Dacă vrea, n-are decât să păstreze într-un sertar documentele de înnobilare. Să le arate mai târziu copiilor săi. — Cred că acest moment nu va întârzia, Sir. Mrs. Robert Sunderland va deveni în curând mamă. — De ce nu mi-ai spus-o mai demult, Lafont? exclamă Richard în culmea entuziasmului. Se ridică în picioare şi înălţă paharul. — Gentlemen, o cupă de şampanie în cinstea Sandrei Sunderland, care îmi oferă prilejul să devin pentru a patra oară bunic. Convivii îi urmară gestul, golindu-şi paharele. — Lafont, cum de ai lăsat să treacă atâta timp, fără să-mi vorbeşti de acest eveniment? îi reproşă Richard cu prefăcută severitate. — Mr. Robert Sunderland v-a scris personal… — N-am primit nimic. Nici nu e de mirare. Cu acest odios embargou, Mr. Jefferson ne-a căşunat numai neajunsuri. Bine că s-a înapoiat la Monticello. Să — 1322 —

sperăm că Mr. Madison nu-i va călca pe urme… Spre sfârşitul lui august, Adrien de Beaulieu sosi la New York spre a-şi prezenta raportul. Richard îi făcu o primire triumfală. El, care nu se entuziasma uşor, declară în plină şedinţă a consiliului de administraţie, că priceperea, hotărârea şi spiritul de iniţiativă al lui Adrien de Beaulieu, au scos casa Sunderland din impas, dându-i totdeodată prilejul să cunoască o înflorire nemaiîntâlnită. Cu abilitate diplomatică, Adrien declară că această realizare ar fi fost imposibilă fără participarea directă a lui Charles Sunderland, care a jucat un rol nemijlocit în răsturnarea lui don Ignacio de Iturrigaray. Recunoscător lui Adrien pentru lumina frumoasă în care îi plasa fiul, Richard îi acordă o gratificaţie de două sute de mii de dolari. Lui Charles îi oferi numai zece mii. Steaua lui Adrien de Beaulieu începuse a străluci puternic pe firmamentul casei Sunderland. Printre iniţiaţi circula zvonul că Adrien va fi urmaşul marelui patron. După şedinţa consiliului, Richard oferi un dineu în cinstea ginerelui său. Participau cincizeci de invitaţi, aleşi pe sprânceană, printre care colaboratorii cei mai importanţi ai casei sale, precum şi câteva figuri proeminente ale lumii politice conservatoare. Statornic principiului său, Richard păstra legături strânse cu Camera Reprezentanţilor. Mai puţin prieteneşti erau relaţiile sale cu cabinetul preşedintelui Madison, din ziua în care acesta declarase că va păstra pe Albert Gallatin la Secretariatul Trezoreriei. În timpul dineului, Richard avu o atitudine deosebit — 1323 —

de afectuoasă faţă de ginerele său. — Sper că ai să faci o vizită şi la New Shenectady, îi spuse el la un moment dat. Georginei îi e dor de dumneata. Adrien se feri să-i risipească iluziile. N-avea nici un rost să-l amărească. Sentimentele sale faţă de Georgina nu se schimbaseră. — Îţi acord un concediu de două luni. Vreau să îl petreci alături de soţia dumitale, adăugă Richard. Mar bucura să-mi dăruieşti şi o nepoţică. Până acum, dumneata şi băieţii mei m-aţi răsfăţat numai cu nepoţi. Îmbătrânesc, Adrien. Am nevoie de o prezenţă feminină în preajma mea. De o îngrijire, de o mângâiere. La vârsta mea, oamenii serioşi nu se mai însoară. Leslie Clinton, care înregistrase aceste declaraţii, se plecă la urechea lui Wilbur Morrison. — Dacă Mr. Beaulieu îi va dărui o nepoţică, marele patron îi va mânca din palmă. — Mr. Clinton, formula Beaulieu e la mare preţ. Nici unul dintre feciorii marelui patron nu-l egalează. — Aveţi dreptate. Mr. Beaulieu a devenit un personaj care trebuie cu deosebire menajat. — Previziunea nu te înşală, Clinton. În capul mesei, Richard continua să se întreţină cu Adrien pe care-l aşezase la dreapta sa. Cinstirea aceasta era cu atât mai remarcată cu cât în stânga marelui patron fusese plasat un invitat de mare suprafaţă, Mr. Robert Smith, Secretarul de Stat al preşedintelui. Smith era rivalul declarat al lui Gallatin, ceea ce îl făcea şi mai simpatic lui Richard. — 1324 —

— Mâine de dimineaţă, Adrien, la orele zece precis, să te afli în cabinetul meu de la bancă. Vei asista la o scenă amuzantă. După cum vezi, îţi rezerv şi spectacolele distractive… Richard se arăta atât de rar amabil cu colaboratorii săi, încât Adrien îi aprecia cum se cuvine bunăvoinţa. Vorbele socrului său îi treziră curiozitatea. În dimineaţa următoare, la ora fixată, se prezentă primului secretar, care-l introduse de îndată în cabinetul lui Richard. În afară de marele patron, se mai aflau de faţă Wilbur Morrison şi consilierul juridic John Sanders. Avocatul stătea în faţa unei măsuţe, pe care erau întinse câteva documente ce aşteptau a fi semnate. — Bine ai venit, Adrien zise Richard, întinzându-i prietenos mâna. La loc şi aşteaptă ridicarea cortinei. Sună din clopoţel. — Pofteşte pe Mr. Abercrombie, porunci el secretarului de serviciu. Încă un moment, Lawson. De cât timp face anticameră? — De la nouă, Sir. — Perfect. Înseamnă că în momentul acesta fierbe la înaltă presiune. Pofteşte-l încoace. Zechariah Abercrombie, mai elegant decât un tânăr în ziua logodnei, intră şchiopătând. În ciuda afectatului său calm, obrazul galben, faţa trasă, cearcănele negre, îi trădau oboseala şi nopţile nedormite. — Bună dimineaţa cumnate, rosti el cu fals familiarism. — Bună dimineaţa, Zechariah, replică Richard cu — 1325 —

exagerată amabilitate. Eşti mai elegant ca niciodată. Tineretul neţesălat şi neglijent de azi, nu ar pierde dacă te-ar imita. — Complimentul acesta mă mişcă profund, cumnate. Faţă de mine ai fost întotdeauna de o gentileţe care m-a subjugat. — Nu puteam să răspund altfel frumoaselor dumitale sentimente. Dă-mi voie să-ţi prezint pe ginerele meu, Adrien de Beaulieu, directorul uzinelor de la New Schenectady. Când i se vorbi de uzinele de la New Schenectady, chipul lui Abercrombie se întunecă brusc. Îşi aminti că ar fi fost proprietarul lor, dacă Richard nu l-ar fi tras pe sfoară. El, Zechariah, descoperise această afacere de aur. Fabrica de la Terrytown, peste care rămăsese singur stăpân, după ce-l înlăturase pe Patrick Sunderland prin mijloace nu tocmai elegante, nu reuşise să-i cicatrizeze rana sufletească. În timpul nefericitei legi a embargoului, Richard profitase de împrejurare, declarându-i război, împingându-l la dezastru. Fabrica de la Terrytown nu rezistase asalturilor repetate ale casei Sunderland Beauclair. După o luptă disperată, Abercrombie plecase steagul. Venea acum la Richard Sunderland, care avea să-i dicteze condiţiile sale… După ce se aşeză pe un scaun, oferit de Morrison, oaspetele se pregăti sufleteşte pentru a înghiţi până la fund cupa cu veninul înfrângerii. Richard, care îşi savura victoria, întârzia înadins execuţia pentru ca aşteptarea să o facă şi mai dureroasă. — Nu mi-ai spus, Zechariah, ce face Hannah, rosti — 1326 —

el cu binevoitor interes. „Te blestemă!” fu Abercrombie ispitit să-i răspundă. Dar se abţinu. — Nu o duce tocmai bine cu sănătatea. — Vârsta, dragul meu Zechariah, vârsta! A îmbătrânit şi ea. A sosit momentul să se odihnească. Ştii ce ar trebui să faci, dragul meu? Să-ţi cumperi o casă la ţară şi să-ţi petreci în linişte şi contemplaţie restul vieţii. Ah, cât te invidiez pentru odihna pe care ţi-o vei permite în curând! — Odihnă? Eu să mă odihnesc? Nici nu concep. Sunt încă în plină vigoare. — Nu, dragul meu, replică Richard cu solicitudine. E mai înţelept să te laşi de afaceri. Ca să te poţi ocupa de sănătatea soţiei dumitale. — Cred, cumnate, că sunt cel mai în măsură să judec ce îmi rămâne de făcut, ripostă Abercrombie. Simţea că îşi pierde răbdarea. — Cât eşti de nerecunoscător faţă de grija pe care ţio arăt, suspină Richard. Uite, spre a te elibera de o mare greutate, am hotărât să-ţi cumpăr fabrica de la Terrytown. — Ce? fabrica de la Terrytown? — Da, da, fabrica. De ce te miri. Sunt gata să-ţi ofer o sumă rezonabilă. — Nu vând nimic! strigă Abercrombie. — De ce nu? E cea mai elegantă ieşire din impas. Nu mai eşti demult stăpânul fabricii dumitale. Producţia de arme a scăzut cu şaptezeci la sută. În depozite ai o cantitate de arme care şi-au pierdut peste cincizeci la sută din valoare, datorită noilor — 1327 —

preţuri ale pieţii. — Preţuri pe care le-ai impus dumneata, cumnate, scrâşni Abercrombie. — Eu sau altul, ce importă? Rezultatul contează. Numai în ultimii doi ani, ai semnat poliţe în valoare de trei sute de mii de dolari, iată-le! adaugă el, scoţândule dintr-un sertar şi aruncându-le pe birou. Cu alte cuvinte eşti dator vândut. Abercrombie se ridică de pe scaun, ca aruncat de un resort. — Ce caută poliţele mele la dumneata? — După cum vezi, le-am cumpărat. Nu te speria. Nam de gând să ţi le protestez, fiindcă sunt convins că vom ajunge la o învoială. — Ştiu ce înţelegi dumneata prin „învoială”. O spoliere josnică. — Vai, ce termeni vulgari foloseşti, prietene, deşi ai intrat de atâţia ani în familia mea, nu te-ai cioplit deloc. Abercrombie spumega de mânie. Vinele gâtului i se umflaseră, ochii îi aruncau flăcări, buzele se subţiaseră. — Nu admit să fiu insultat. Nu admit!… Nu admit!… Îi venea să plângă. Îşi dădea seama că situaţia lui era disperată, că se afla în faţa unui om necruţător. Era pierdut! Dar rezista încă, nădăjduind într-o minune. — Vrei să mă nenoroceşti! M-ai urmărit o viaţă întreagă! Ce-ai avut cu mine? Mi-ai furat uzina de la New Schenectady… — Aşa cum l-ai furat tu pe fratele meu, de partea sa — 1328 —

din fabrica de la Terrytown. Abercrombie începu să râdă. Râdea cu hohote, ca un clovn. Pântecele îi sălta, mâinile i se încleştaseră convulsiv. — Şi tu, Richard Sunderland, te erijezi în apărătorul fratelui? Tu? Ah, ce glumă bună. Hohotea fără să se mai poată opri, în vreme ce Richard îl privea cu linişte şi curiozitate, ca pe o vieţuitoare ciudată. Cu încetul, hohotele lui Zechariah se răriră, transformându-se într-un fel de vaiet, ca de bocitoare: — Ce ţi-am făcut, Richard Sunderland? M-ai urât din ziua în care ţi-am intrat în neam. Blestemată fie ziua aceea! — Te înşeli, Zechariah Abercrombie. Nu te-am urât niciodată. Erai prea mărunt, prea neînsemnat ca să te urăsc. Te-am dispreţuit. Acesta e adevărul. Dar ţi-ai semnat singur sentinţa în ziua în care ai îndrăznit să mă înfrunţi. Nu-ţi aduci aminte? Să-ţi împrospătez memoria. În Saint-Domingue eram pe punctul de a obţine o importantă concesiune de la ToussaintLouverture. Atunci te-ai repezit tu, pigmeule, să mă concurezi. Mi-ai smuls concesiunea, în SaintDomingue, am pierdut mulţi bani. Numai din cauza ta. Tu însă ai pierdut mai mult. Căci de atunci, am hotărât să te distrug… Am aşteptat momentul prielnic, Abercrombie, iubitule. În ziua când am socotit că ţi-a sosit sorocul, am lovit. Richard se animase, obrajii săi de obicei palizi, prinseseră culoare, glasul egal urcase cu un ton, mâna lui albă, cu degete încleştate, ca nişte gheare, — 1329 —

acoperi poliţele semnate de cumnatul său. În ochii lui Richard, Abercrombie îşi citi condamnarea. Orice rezistenţă era zadarnică. Puterea îl părăsi deodată, lăsându-l dezumflat, ca o minge spartă. Căzu pe scaunul său. — Cum poţi să fii atât de rău, Richard Sunderland? Mă înspăimânţi! Eşti mai neîmblânzit decât o fiară! Fie!… M-ai învins. Înţeleg să îmi plătesc greşeala de aţi fi devenit cumnat. Îţi vând fabrica. Îţi vând, dacă vrei, şi hainele de pe mine, numai să scap de tine şi de neamul tău hain. Vând! Vând! Auzi? Vând! Bucură-te! Richard îşi recâştigase stăpânirea de sine. — Cât? — Cinci sute de mii de dolari, grăi sfârşit Abercrombie. — Prea mult, rosti sec, Richard. Prea mult. Mai puţin. — Patru sute de mii. E ultimul meu preţ. — Cincizeci de mii de dolari este o limită peste care nu trec, zise Richard neînduplecat. Şi o fac numai pentru Hannah. Dacă n-ar fi fost ea, te-aş fi zdrobit ca pe un vierme. Abercrombie se ridică iarăşi de pe scaun. Ochii îi ieşiseră din orbite. Cu gura larg deschisă hăpăi aerul. Se clătina, de parcă l-ar fi lovit o măciucă în moalele capului. Richard se întoarse spre avocat: — Mr. Sanders, prezintă-i contractul spre semnare. — Cincizeci de mii de dolari… cincizeci de mii de dolari, o uzină care face un milion? bolborosi Abercrombie livid. — Semnezi? întrebă Richard cu aceiaşi asprime. — 1330 —

Dacă refuzi, pleacă! Într-o săptămână pierzi totul. Abercrombie părea un beţiv care nu-şi mai regăsea echilibrul. Pendula ca o trestie bătută de vânt. — Dă-i pana, Morrison! porunci Richard. Directorul Băncii Manhattan muie în călimara cu vulturi de aur o pană de gâscă, pe care o oferi lui Abercrombie. Năuc, Zechariah luă pana, şi cu paşi împleticiţi se îndreptă spre măsuţa pe care avocatul Sanders rânduise contractele spre semnare. Abercrombie îşi zgârie numele în josul primului contract. Îl semnă şi pe al doilea. Deodată, se învineţi la faţă, ochii i se căscară, oglindind parcă o necuprinsă spaimă, mâinile-i începură să bată aerul. Trase un hârâit în piept, apoi se prăbuşi ca un copac trăsnit. Sanders îngenunche repede lângă corpul prăvălit de-a curmezişul unui covor chinezesc, cu flori mari, roşii, pe fond galben. Îi desfăcu cravata, îi descheie cămaşa. Instinctiv îi pipăi pulsul. După câteva clipe se ridică în picioare. — A murit, rosti el aproape în şoaptă. Richard încreţi din sprâncene. — Morrison, cheamă doi servitori. Să-i scoată stârvul afară. Contractele sunt valabil semnate, Sanders? — Desigur, Mr. Sunderland. — Perfect. E singurul lucru care mă interesează. În timpul şederii lui Adrien de Beaulieu în Statele Unite, sosi la New York un mesaj din partea căpitanului McLaughlin. — 1331 —

„În august, producţia de aur a minelor spaniole a scăzut cu patruzeci la sută faţă de luna precedentă. Producţia de argint înregistrează o scădere şi mai pronunţată: cincizeci şi cinci la sută. Mr. O’Brien, şeful exploatării minelor spaniole, mi-a declarat că tulburările recente din regiunile miniere au determinat această scădere. Şaptesprezece vase sunt imobilizate la Vera Cruz din cauza crizei.” Veştile erau grave. Lui Adrien nu-i rămânea decât să-şi întrerupă concediul, lucru pe care-l făcu bucuros. Săptămâna petrecută alături de Georgina fusese un calvar. Mai mult ca niciodată, îşi dădea seama că o convieţuire normală cu soţia lui nu era posibilă. Georgina îşi îndeplinea obligaţiile conjugale silnic, ca o corvoadă. Plecarea bruscă a lui Adrien o încântă şi pe ea. Singura lui plăcere în timpul acestui concediu fusese prilejuită de revederea fiului său. Raymond împlinise trei ani. Era frumuşel şi nebunatic. Adrien nu se mai sătura să-l audă gângurind. — Când o fi mare, să-l faceţi senator, Monsieur, opinase guvernanta, o franţuzoaică veselă şi spirituală. La 20 septembrie, Adrien sosi la Vera Cruz. Pe chei îl aştepta Pat O’Brien şi Charles Sunderland. Şeful exploatării minelor mexicane era foarte tulburat. — Producţia înregistrează o prăbuşire vertiginoasă. Indienii refuză să mai muncească. Până şi sclavii îi imită. Stau şi nu se ating de unelte. E ceva nemaiauzit. Nu ştim ce măsuri să mai luăm. — 1332 —

Adrien se gândi la vorbele lui don Antonio de Yermo. „Dacă nu punem botniţă derbedeilor, sărim cu toţii în aer.” Încercarea neizbutită a lui Iturrigaray îmbătase cu fumurile emancipării, independenţei şi ale libertăţii pe creoli, pe metişi şi pe indieni deopotrivă. Dacă nu se luau măsuri drastice împotriva mexicanilor îmbătaţi de aceste idei primejdioase, totul avea să se surpe. — Ce aţi făcut pentru a-i readuce la ascultare? întrebă Adrien. — Amenzi, pedepse corporale, închisoare… Se pare că aceste măsuri nu fac decât să-i îndârjească. Los coregidores au primit ordine precise să ne sprijine, dar nu reuşesc să-şi impună autoritatea. Charles Sunderland, care ascultase discuţia fără să scoată vreun cuvânt, interveni cu patimă: — Te plângi ca o babă, Mr. O’Brien. Lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, atâta vreme cât vă veţi rezuma la jumătăţi de măsuri. — Ce vreţi să mai facem? exclamă O’Brien, ofensat de comparaţia puţin măgulitoare. La cererea noastră, guvernul a trimis trupe la Oaxaca şi la San Miguel de Santiago. Rezultatele?… Nule! Ofiţerii au ameninţat, au înjurat, au tras salve în aer. Indienii şi-au reluat lucrul. După plecarea trupelor au aruncat iarăşi uneltele. — Mr. O’Brien, fă-te călugăr! strigă Charles. Cu predicile ai să ai poate mai mult succes. — Şi tu ce propui? îl întrebă Adrien. Nu e deajuns să critici. — Dă-mi mie autoritatea să rezolv criza. Dacă în — 1333 —

două săptămâni nu reuşesc, să mă îmbraci pe mine în rasă călugărească. — Dragul meu Charles, zise Adrien, îţi cunosc îndeajuns reputaţia. Sunt încredinţat că nu te vei opri la jumătăţi de măsuri. Nu vreau, însă, nici excese… — Atunci alipeşte-te şi tu corului de bocitoare. Iar la sfârşitul lunii raportează la New York că producţia a mai scăzut cu cincizeci la sută. Dacă lucrurile continuă în acest ritm, nu ne rămâne decât să strângem bagajele. Ceea ce n-a izbutit viceregele Iturrigaray, săvârşeşte o ceată de sclavi indieni desculţi şi zdrenţăroşi. — Trebuie să ne gândim şi la opinia publică. Charles. — Opinia publică? Puţin îmi pasă de opinia publică. Marile averi nu se fac cu respectul opiniei publice. Nu am de gând să mă aleg deputat în Mexico… Ce să mai lungim vorba. Dă-mi carte blanche şi toate vor reintra în ordine. Ţi-o garantez! — Dar fără complicaţii, Charles. — Şi tu şovăi, Adrien? Dacă ţi se va cere vreodată socoteala, să declari că instrucţiunile tale au fost depăşite şi că răspunderea este numai a mea. — N-aş vrea să mă înţelegi greşit. Nu fug de răspundere. Am făcut faţă unor crize mai grele. Mă tem pentru tine. Tatăl tău mi te-a dat în primire. — Crezi că sunt une poule mouillée? Nu ştii cu cine ai de-a face, Adrien! După câteva zile de ciorovăieli şi discuţii, punctul său de vedere triumfă. Charles primi puteri depline. Fără întârziere, plecă la San Miguel de Santiago. — 1334 —

Cincizeci de desperados recrutaţi de către Pancho, Zavala, Gomez şi Paquito, alcătuiau o escortă heteroclită, care amintea mai degrabă o ceată de bandiţi, porniţi în turneu profesional. În preziua plecării, Charles cinase cu Adrien şi cu Manuela. Adrien fusese într-o vervă neobişnuită. — La noi în Franţa, spusese el, se cântă: Marlborough s’en va-t-en guerre! Să-l cânţi şi tu, Charles… Spune drept. Îţi dai seama la ce te-ai înhămat? — Oho, cum să nu. Plec să tai şi să spânzur. — Charles! exclamase Manuela înspăimântată. — Da, da. Trebuie să reuşesc. Un Sunderland nu se întoarce decât sub scut sau pe scut… Charles nu făcuse o făgăduială deşartă. Era hotărât să izbândească. Să se ridice în ochii tatălui său, care nu-l socotea bun de nimic. N-ar fi fost capabil să rezolve o criză pe căi diplomatice, aşa cum se pricepea Robert şi nici să se descurce în complicatele registre ale unei bănci, deopotrivă cu meticulosul Henry. În soluţii violente, care cereau hotărâre, forţă şi iuţeală, se socotea însă neîntrecut… Primul lui drum avea să fie spre regiunile miniere din nord, teatrul celor mai serioase tulburări. Îşi va stabili cartierul general la San Miguel de Santiago. De acolo îi va fi uşor să se deplaseze până în cele mai excentrice puncte ale regiunii. La San Miguel de Santiago avea să fie instalat regeşte. Localitatea aceea de la picioarele munţilor Sierra Madre se afla pe una din cele mai bogate şi întinse haciende ale Manuelei de Valdivia. La douăzeci de kilometri nord de San Miguel — 1335 —

de Santiago se înălţa conacul acestei latifundii, unde Charles – la invitaţia Manuelei – avea să locuiască aproape un an. Drumul lui Charles era lung şi anevoios. Străbătu ţinuturile calde, de coastă, tierras calientes, cu vegetaţie luxuriantă, tropicală, apoi ţinuturile temperate, tierras templadas, din centrul platoului mexican, şi ţinuturile reci, tierras frias, care cuprindeau zona marilor înălţimi. Vera Cruz, Jalapa, Llanos, Tlaxco, Pachuca, Queretaro, Lyon, Aguas Calientes, Guadelupa, Sombrerete, Durango şi în sfârşit, San Miguel de Santiago. Drum cu privelişti dezolante sau fermecătoare, monotone ori de o feerică variaţie. Drum încântător pe care Charles l-ar fi apreciat din plin, dacă preocupările legate de misiunea sa nu i-ar fi îndreptat gândurile spre alte făgaşuri. Singurele privelişti care îi smulgeau strigăte de admiraţie copilărească erau cele în care cactusul constituia unicul element decorativ. La Londra, în sera palatului Sunderland din Grosvenor Street se afla o colecţie de cactuşi spinoşi, cu forme bizare, caraghioase. Cactuşii aceia pitici, care ar fi avut loc într-un pumn, căpătau în Mexico proporţii uriaşe. Mii, sute de mii, milioane de cactuşi, alcătuiau păduri fantastice, în care enormii candelabros îşi întindeau spre cer braţele înţepoşate şi paralele ca tuburile unei orgi. Cactuşii luau cele mai fanteziste şi mai stranii forme. Obeliscuri ascuţite, înălţate trufaş spre vămile văzduhului, piramide verzi în care ţepii se încrâncenau duşmănos, monştri vegetali, mai fioroşi decât zmeii şi balaurii din basme şi mai bizari decât — 1336 —

coralii submarini. Pe aceste plante diforme, de un grotesc tragic, străluceau uneori flori de o frumuseţe de vis. Albe, purpurii, violete, pestriţe, roşii sânge, erau câteodată mai încântătoare decât cele mai superbe orhidee, alteori mai dezgustătoare decât reptilele. Antonio Pitaya, ghidul, un indian mărunt, explica lui Charles particularităţile fiecărui cactus în parte. — Mala mujer, senor, zise el arătând o plantă stranie, cu braţe încâlcite, ca un cuib de şerpi, înţepăturile ei sunt tot atât de primejdioase ca şi muşcătura tarantulei. Iată şi candelabria, sfeşnic pe care pământul Mexicului l-a zămislit pentru gloria lui Dumnezeu şi a lui Quetzcoatl. În mintea lui Antonio Pitaya, dumnezeul albilor şi Quetzcoatl – Şarpele cu pene al indienilor – duceau trai bun. Ca şi ceilalţi băştinaşi din Mexico, Pitaya era foarte larg în convingerile sale religioase. Jehovah, Huitzilapochtli, Texcatlipoca, erau tot atât de proslăviţi dacă îşi arătau milostenia făcând să rodească pământul şi pântecele femeii indianului, şi în egală măsură de huliţi, dacă ogorul secătuia, ori era cuprins de buruieni duşmănoase omului, sau dacă femeia rămânea sterilă, lipsindu-şi bărbatul la bătrâneţe de sprijinul feciorilor. — Pitaya e bun de mâncat, spuse ghidul, însoţinduşi vorbele de o mimică ce voia să arate o mare satisfacţie gastronomică. — Nu-mi place să mă înfrupt din oameni, zise Charles râzând. — Pitaya e un fruct, explică ghidul. Are un miez — 1337 —

dulce şi roşu ca sângele. Ai zice că sorbi dintr-o rană proaspătă. — Macabru gust! — Pitaya e şi numele meu, spuse ghidul cu mândrie. Antonio Pitaya! Sună frumos la ureche!… Ţepii cactuşilor lăsau urme însângerate pe crupele şi pe gâturile cailor. Nici oamenii nu scăpau de muşcăturile florilor vorace, de ascuţişul de pumnal al ghimpilor lungi, ca un deget, şi mai tăioşi ca briciul. Deşi era către sfârşitul lui octombrie, soarele frigea ca în mijlocul lui iulie. Pe cerul alb ca argintul nu se zărea urmă de nor. Pământul nisipos, fără strop de iarbă, ardea ca pereţii unui cazan încins la sec. Atmosfera era uscată. Praful se ridica în pânze subţiri, care se strecurau pe sub haine, în gură, în nări, pudrând părul şi obrazul cu o tentă roşiatică-cenuşie. Spre seară, pădurea de cactuşi se rări. Trăsura lui Charles urcă o pantă înceată, care puse la grea încercare mădularele însângerate ale cailor istoviţi de drum. Înainte de a se întuneca, străbătură o mare întindere plantată cu agave. În depărtare, se profilau pe cerul roşu munţi ascuţiţi, cu culmi purpurii. Orăşelul San Miguel de Santiago întâmpină pe călători, clipind din sutele de ochi ai ferestrelor luminate. Noaptea şi răcoarea se lăsară tot atât de repede. — Înnoptăm la San Miguel de Santiago? întrebă ghidul. — Nu. Mergem înainte. Vreau să ajung în noaptea aceasta la conacul senorei Manuela. — 1338 —

— Cum porunciţi, senor. Ultimii douăzeci de kilometri îi parcurseră în două ore. Caii abia se mai ţineau pe picioare. Charles stăruise să înnopteze pe haciendă, deoarece conacul se afla aproape de una dintre cele mai importante mine de aur din nord. Acolo îşi va face ucenicia. Era nerăbdător să dea ochii cu indienii. Spiritul său războinic îl îmboldea să caute ceartă. Era atât de obosit când sosi la conac, încât se culcă de îndată, fără să cineze. Administratorul, care primise în scris poruncă a-l primi cu toate onorurile, îi deschise cel mai frumos apartament. Personalul conacului era alcătuit din douăzeci de servitori. Charles dormi până în zori, când se trezi înviorat, şi cu o straşnică poftă de mâncare. Don Porfirio Pacardo, administratorul, majordomul şi factotumul contesei de Valdivia pe această imensă haciendă, ţinu să asiste personal la micul dejun al oaspetelui. În timp ce Charles se înfrupta dintr-a treia enchilada, don Porfirio stătea în picioare, în dreapta scaunului său şi îl informă asupra domeniului Valdivia. — Această hacienda, Senor, cuprinde opt sute de mii de hectare, şaptesprezece sate, trei orăşele şi întinse terenuri aurifere. O parte din minele de aur – mai precis – opt din ele, sunt proprietatea senorei contese. Restul, de optsprezece, sunt ale statului. Acestea v-au fost concesionate. Până acum s-a scos ceva aur. De vreo câteva luni încoace, lucrurile merg şchiopătând. Peonii nu vor să mai lucreze. E o rezistenţă surdă, de neînţeles. Am încercat să-i — 1339 —

convingem că nu e bine să stăruiască a-şi nesocoti îndatoririle. Am folosit şi binele şi răul. Zadarnic. Nu pot să spun că stau cu mâinile în sân. Lucrează însă numai de ochii supraveghetorilor. Randamentul a scăzut cu şaptezeci la sută. Cheltuielile depăşesc veniturile. Dacă criza va continua, vom fi siliţi să închidem minele. Charles se uită cu luare-aminte la administrator. Don Porfirio Pacardo atinsese şaizeci de ani. Era voinic, fără a fi gras, alb la tâmple, trandafiriu la chip, cu mâini albe şi haine impecabile de soie écrue. Tipul omului trăit bine şi deprins cu belşugul. După aprecierea lui Charles, don Porfirio fura cam patruzeci la sută din veniturile haciendei. Manuela de Valdivia nu mai călcase de trei ani pe acolo. Era timpul să-şi mai arunce ochii şi pe registrele administratorului. — Don Porfirio, zise Charles, am venit aci ca să pun iarăşi treburile pe roate. Am mandat să mă ocup şi de minele stăpânei dumitale. Don Porfirio avu o tresărire care nu scăpă lui Charles. — Nu ştiu dacă în ceea ce priveşte minele proprietatea senorei contese, ar avea rost… — Are rost, don Porfirio. Are rost. Dacă vrei să te convingi, citeşte scrisoarea aceasta. Înmână administratorului un plic pe care acesta îl desfăcu după o scurtă şovăire. Porunca scrisă a stăpânei era clară. Contesa Valdivia îi ordona să acţioneze sub ordinele directe ale lui Charles Sunderland, care obţinuse mână liberă în toate chestiunile legate de exploatarea minelor de aur, — 1340 —

proprietatea ei. — Doriţi să vă pun la dispoziţie registrele? întrebă don Porfirio, înghiţindu-şi cu greu amărăciunea. Era dureros să fie plasat sub ordinele acestui tânăr cu păr roşu ca blana vulpii. — Da. Să fac comparaţie între producţia din trecut şi cea de azi. — Prea bine Senor. Când doriţi să le cercetaţi? — După amiază. Acum, vreau să inspectez o mină sau două. Să văd la faţa locului cum stau lucrurile. După ce îşi termină micul dejun, servit în sufrageria vastă, cu mobile grele, în stil baroc, ieşi în curte. Conacul haciendei Valdivia era o clădire joasă, în stil maur, cu un sigur etaj. Arcadele, curţile interioare, balcoanele, ferestrele zăbrelite, îi dădeau un aspect pitoresc, pe care îl accentuau plantele exotice din grădina înconjurătoare. Conacul şi parcul erau împrejmuite cu un zid gros, crenelat, ca de cetate, capabil să reziste unui asediu. Ceva mai departe de conac, astfel să nu-i tulbure liniştea şi aristocrata izolare, erau răspândite fără nici un sistem pavilionul administratorului, birourile, locuinţele servitorilor, remizele trăsurilor, magaziile, hambarele, colibele sclavilor, o rafinărie de pulque, coralul cailor şi al vitelor, magazinul cu produse destinate peonilor, cantina şi pulqueria acestora. Toate se întindeau pe vreo două sute de hectare. Biserica în stil baroc care-şi înălţa spre cer turnurile încărcate cu sculpturi, dădea de departe acestei aglomerări de clădiri aspectul unui orăşel. Impresia era întărită şi de faptul că pe hacienda Valdivia, ca şi pe alte mari — 1341 —

haciende, se afla o fierărie, o cizmărie, o brutărie, două potcovării, un atelier de reparaţii pentru trăsuri şi căruţe, un depozit cu mărfuri necesare personalului domestic, în sfârşit, tot ceea ce putea asigura o completă independenţă faţă de lumea din afară. Charles rămase impresionat de eficienţa organizării. Până atunci, socotise că marile proprietăţi funciare din Anglia reprezentau un summum în această privinţă. Mexicul îl făcu să-şi schimbe părerea. — Aceasta e singură haciendă a contesei de Valdivia? întrebă el pe don Porfirio. — Senora contesa mai stăpâneşte încă patru domenii. Trei dintre ele sunt mai întinse decât acesta. — Acum să vizităm minele, zise Charles. Mă însoţeşti dumneata şi cei cinci oameni ai mei. — Cu trăsura, Senor, sau călare? — Călare, fireşte. Prea mă crezi comod, don Porfirio, râse el în colţul gurii. Charles încălecă pe un armăsar alezan care cabra, juca în loc, scurma pământul cu copita, scuturându-şi coama neagră, ondulată. Don Porfirio voise să-l pună la încercare pe tânărul Sunderland, dar spre dezamăgirea sa, acesta îşi struni cu uşurinţă calul care, după câteva nereuşite veleităţi de răzvrătire, îl recunoscu de stăpân. Mândri de isprăvile hipice ale lui Charles, Pancho, Paquito, Gomez, Zavala şi ghidul Antonio Pitaya, stăteau ţepeni în şa, aşteptând să pornească la drum. Toţi cinci purtau arme în bandulieră, şi pistoale la brâu. Don Porfirio încălecase pe un roib cu forme suple, de felin. Era aproximativ nouă de dimineaţă, — 1342 —

când Charles şi însoţitorii săi porniră la drum. După o jumătate de oră de mers, ajunseră la mina Moreno, cea mai apropiată de conacul haciendei. Charles, care ştia cum se exploatează în Anglia o mină de fier, rămase uimit de mijloacele rudimentare folosite în Mexic. Vechii azteci se mărginiseră să culeagă metalul pe care-l găseau la suprafaţa solului. Mai târziu, spaniolii foraseră puţuri, dar zăcămintele erau atât de bogate, încât nimeni nu se preocupase să îmbunătăţească metodele de extracţie. Secolul al XVIII nu înregistrase nici o perfecţionare a acelor mijloace perimate. Se săpau numeroase puţuri mici, separate, în loc să se foreze puţuri unice, legate prin galerii. Apa provenită din infiltraţii era scoasă cu găleţi de piele, trase de scripeţi. Minereul era ridicat la suprafaţă de lucrători care ore de-a rândul urcau şi coborau pe bârne cu trepte, ce ţineau loc de scară. În ciuda metodelor primitive, randamentul anual era în general mulţumitor. Aproximativ două milioane de pesos către sfârşitul secolului al XVI-lea, faţă de treisprezece milioane către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dar această creştere era datorată bogăţiei nesecătuite a solului şi nicidecum priceperii exploatatorilor. După nereuşita tentativă a lui Iturrigaray, producţia anuală scăzuse brusc. Rezultatele promiteau să fie mai slabe în cursul lunilor următoare. Indienii lucrau cu relativă iuţeală. La intervale regulate, ieşeau ca nişte cârtiţe din puţurile adânci, purtând în spinare coşuri cu minereu, pe care-l descărcau în movile. Slabi, subnutriţi, cu ochii în fundul capului, piperniciţi, eczematoşi, acoperiţi cu zdrenţe, păreau o — 1343 —

armată de cerşetori dintr-o exotică şi stranie Curte a Miracolelor. — Se grăbesc, fiindcă suntem noi de faţă, explică don Porfirio. După plecarea noastră, vor încetini iarăşi ritmul. Supraveghetorii nu ştiu cum s-o mai scoată la capăt. Nici bătaia nu mai dă rezultate. Charles îl asculta dus pe gânduri. Un zâmbet rău îi schimonosi faţa. Zărise un lucrător îmbrobonat de sudoare, care sorbea cu nesaţ apă dintr-un ulcior voluminos, adăpostit la umbra unui cactus. Alţi doi mineri, aşteptau să-şi astâmpere setea. — Oamenii aceştia au nevoie de hrană şi de apă, don Porfirio. Tăiaţi-le aceste resurse. Şi vor face sluj. Fruntea administratorului se încreţi a mirare. Charles continuă. — Magazinele voastre le furnizează îmbrăcăminte, alimente, pulque, chica… Exact. — Presupun că toţi sunt datori vânduţi. — Şi asta e adevărat. — Nu le mai furnizaţi nimic până nu-şi plătesc datoriile. Fixaţi dobânzi mari pentru întârziaţi, împiedicaţi-le accesul la fântânile apropiate de satul lor. Obligaţi-i să parcurgă kilometri pentru a-şi procura apă de la fântâni aflate la depărtare. — Cum să procedăm? — Foarte simplu. Amenajaţi corale bine îngrădite, care să cuprindă şi fântânile de care am vorbit. Interziceţi accesul peonilor… — Riscăm să provocăm tulburări sângeroase… — Asta şi vreau, replică Charles calm. Reprimarea — 1344 —

lor prin violenţă este tot ceea ce urmăresc. — Nu vă înţeleg prea bine, Senor. Charles începu să râdă. Un râs sec, lipsit de veselie. — Te credeam mai perspicace, don Porfirio. Vreau să lichidez rezistenţa pasivă, forţând o criză pe care so exploatez în folosul nostru. — Nu vor cădea în cursă. Spuneţi să nu le mai furnizăm alimente şi grâne. Tot nu-i înfometăm. Uitaţi că în ţara aceasta, cactusul e cel mai bun prieten al omului. O bucată de opunthia poate fi o foarte mustoasă friptură sau o salată răcoritoare. Pitaya şi tuna, fructele cactusului sunt gustoase şi le găseşti pe toate drumurile. — Şi acolo unde nu sunt cactuşi? — Mexicanii sunt grădinari pricepuţi. Cultivă fasole, cartofi, pătlăgele roşii, dovleci, pepeni. — Nimic mai simplu decât să trimiteţi cete de oameni înarmaţi, care în miez de noapte să dea iama călare prin grădinile de zarzavat. După o astfel de îngrijire sui generis, îţi închipui cu ce recolte se vor alege peonii dumitale. Cât priveşte cactuşii, n-am auzit că un om poate să reziste îndelung unui regim alcătuit din friptură şi salată de opunthia. Charles făcu o pauză. Veţi aplica şi alte măsuri. Căpeteniile şi peonii recalcitranţi vor fi supuşi unui regim special. Vor face cunoştinţă cu mângâierile pisicii cu nouă cozi. Ştii despre ce pisică vorbesc? — Vă mărturisesc, Senor, că nu am idee. — E un bici cu nouă cozi, folosit în Statele Unite, pentru a linişti pornirile sclavilor negri cu sânge aprig… Îţi voi mai sugera şi alte măsuri, don Porfirio. — 1345 —

Până atunci pune-te pe lucru. Mâine seară adună-ţi oamenii de încredere. Vreau să stau şi eu de vorbă cu ei… Don Porfirio execută fără crâcnire instrucţiunile primite. Oamenii săi se abătură ca lăcustele peste satele indienilor şi peste aglomerările de colibe ale sclavilor ce lucrau în mine. În miez de noapte, călăreţi necunoscuţi treceau în trombă prin terenurile cultivate ale peonilor, făcând una cu pământul recoltele încă neridicate. Gospodării întregi luau foc pe neaşteptate, din mai multe colţuri deodată. În acele regiuni sărace în apă, incendiul făcea ravagii, întinzându-se de la o clădire la alta, până mistuia întreg satul. Colibele, mai toate construite din materiale uscate, prelucrate din cactuşi maguey şi candelabria, ardeau ca torţele, înroşind cerul şi punând pe fugă bufniţele şi liliecii. Aproape nu trecea noapte fără ca bande de oameni mascaţi să nu ridice cu forţa din case, câte un cacic sau peon, suspect de a fi căpetenie de răzvrătiţi. Târâţi pe câmp, nenorociţii erau bătuţi până leşinau. Rudele îi găseau plini de sânge, tumefiaţi, cu coaste rupte. Împotriva acestor atacuri brutale, indienii nu puteau să riposteze. Lipsiţi de arme, de organizare, înfometaţi, însetaţi, izgoniţi din case, stâlciţi în bătăi, îşi rumegau mânia neputincioasă, exasperarea, deznădejdea. Sclavii erau torturaţi, biciuiţi, însemnaţi cu dangaua înroşită în foc. Când fugeau, zăvozi dresaţi îi prindeau din urmă, înapoindu-i în infernul din care abia scăpaseră. Barbaria aceasta organizată — 1346 —

avu efectul dorit. În mine, producţia crescu simţitor. Indienii munceau de frică să nu fie ridicaţi noaptea, prăpădiţi în bătăi, înfometaţi. Rezistenţele sporadice fură zdrobite uşor. Autorităţile nu se amestecau. Nici nu aveau împotriva cui să ia-măsuri. Nici una din victime nu fusese în stare a indica numele agresorilor. Se ştia că atacurile sălbatice erau dirijate de undeva, de sus. Dar cine să furnizeze probe? — Ai văzut că pisica cu nouă cozi face minuni? spuse într-o zi Charles lui don Porfirio. Treptat, se vor domestici cu toţii. Dar ca să ajungi aci, trebuie să-i baţi. Da, da, băteţi-i, siluiţi-le femeile şi fetele, înfometaţi-i! Acestea sunt măsurile potrivite. Dacă se răscoală, avem cu ce le veni de hac. Charles nu vorbea în van. Două transporturi de arme şi muniţii sosiră la conacul Valdivia. Oamenii săi erau straşnic înarmaţi. — Bice şi arme. Asta e lozinca mea, spunea el cu îndârjită stăruinţă. Loviţi! Loviţi fără milă! Animalele să ştie de frică. Metodele acestea de teroare fură extinse şi în regiunile limitrofe. Indienii din Zacatecas, Durango, Chihuahua, Sinaloa, Sonora, cunoşteau pe rând rigorile mijloacelor de intimidare ale lui Charles Sunderland. Se întâmplă însă un fapt pe care el nu-l prevăzuse. Nenumăraţi peoni luară drumul munţilor, îngroşând cetele de refugiaţi care refuzau să mai îndure călcâiul spaniol. De acolo, din creierii masivelor stâncoase, grupuri de indieni înarmaţi cu flinte străvechi, coborau sporadic în văile mănoase, dând foc — 1347 —

conacelor şi trecând prin tăişul sabiei pe supraveghetorii urâţi de moarte. Sângele cere sânge. Expediţiile de represiune aplicau represalii de o cruzime sălbatică. Minele dădeau însă un randament mulţumitor. Charles îşi îndeplinise misiunea. Producţia anuală de aur avea să atingă iarăşi nivelul ultimilor ani de belşug. Primăvara îl găsi tot la San Miguel de Santiago. De acolo, făcea dese incursiuni până în cele mai îndepărtate puncte din nordul Mexicului, în care se aflau mine concesionate casei Sunderland. Aceleaşi procedee le aplica în sud Pat O’Brien, dar pe o scară mai restrânsă şi cu mijloace ceva mai blânde. O’Brien nu era un om slab. Îi repugnau însă metodele tari ale lui Charles Sunderland. Nici Adrien de Beaulieu nu le aproba fără rezerve. În mai multe rânduri, scrisese cumnatului său, recomandându-i moderaţie. Dar nu stăruise. Rezultatele obţinute de Charles erau atât de strălucite, încât a-l înfrâna, însemna a compromite bunul mers al afacerilor casei Sunderland. Nici Charles n-ar fi îngăduit să fie cenzurat. Succesul îi înăsprise şi mai mult firea. Încrederea sa în eficacitatea mijloacelor violente era neclintită. În sfârşit, i se găsise o întrebuinţare pe măsura aptitudinilor sale. În camera în care Charles îşi bea de obicei cafeaua, se afla un portret în picioare al Manuelei de Valdivia. Pânza nu era semnată. Portretul avea însă o înaltă valoare artistică. Era limpede că pictorul fusese — 1348 —

îndrăgostit de model. Penelul mângâiase parcă pielea catifelată, uşor trandafirie, cu tonalităţi calde, în care se topeau paiete de aur. Redase cu voluptate galba umerilor de o netezime marmoreană, supleţea gâtului, rotunjimea inspirată a sânilor care se ghiceau sub dantelele fine. Pielea aceea palpitândă, cu prospeţimi de fruct abia pârguit, exercita o bizară atracţie asupra lui Charles. Portretul Manuelei de Valdivia era un poem dedicat frumuseţii triumfătoare, feminităţii, graţiei, farmecului. Charles se aflase de multe ori în preajma Manuelei. Câteva săptămâni se bucurase de găzduirea ei. Revelaţia farmecului senzual al acestei femei i-o prilejuise însă numai acest portret pe care-l admira ore întregi. Manuela era o creatură voluptuoasă, cu ochi languroşi şi surâs lasciv, care evoca o bacantă desprinsă din pânzele lui Watteau. Charles ajunsese să-l invidieze pe Adrien. De ce nu s-ar bucura şi el de trupul acesta superb, a cărui imagine îl urmărea şi în somn. Adeseori îşi spunea că ar fi fost mai firesc ca Manuela să fie a lui. Adrien era însurat. Avea un copil. Doi – dacă punea la socoteală şi pe bastardul junelui Phipps. Pe când el, Charles, era liber. Liber ca vântul, liber ca vulturul ce străbate limpezimile văzduhului. În visele lui, se vedea în braţele Manuelei. Îmbrăţişările acestea imaginare îl puneau pe cărbuni aprinşi. Când ajungeau să-l obsedeze, pornea călare pe câmp. Galopa ore întregi, respirând cu nesaţ boarea serii. Numai aşa îşi mai destindea nervii. În cursul unei astfel de curse o văzu pe Marina, care se — 1349 —

înapoia de la fântână, cu un ulcior în mână. O mai întâlnise şi altădată. De când fântâna din apropierea satului fusese împrejmuită şi accesul ei interzis peonilor, femeile şi fetele parcurgeau zilnic câţiva kilometri până la o sursă anemică de apă dintr-o văgăună nisipoasă, din apropierea conacului. Marina era fata lui Otmis, cacic al indienilor din satul Puruanhuata. Părul ei negru, cu reflexe albăstrii, lăsat pe umeri, se armoniza cu tonurile calde ale pielii satinate. Corpul avea legănări, de felină. Şoldurile i se legănau voluptuos în ritmul mersului. Picioarele lungi bronzate, erau acoperite de o pulbere albă ca argintul. Ulciorul îi aminti lui Charles că îl chinuia setea. Opri calul în dreptul fetei. Îi ceru de băut. Marina îl privi îndelung, cu ochii ei întunecaţi, apoi îi întinse ulciorul. Chipul ei reflecta un dispreţ care-l indispuse. Era greu să bea stând călare. Armăsarul sălta neastâmpărat. Descălecă. Bău lacom. Apa îi răcori pieptul înfierbântat. Voi să restituie ulciorul, apoi se răzgândi. Îl puse jos, şi se apropie de Marina. De ce nar săruta-o? Demult nu se mai apropiase de vreo femeie. Sfidarea pe care o citi în ochii ei îl enervă. Fata aceasta de indian cuteza să-l privească de sus. Îi va frânge el trufia. Marina îi desluşi prea târziu gândurile. Când dădu să fugă, mâinile lui se şi înfipseră în carne. Se zbătu deznădăjduită. Braţele lui Charles o încleştau ca nişte cercuri de oţel. Marina îşi aruncă privirile în jur. Câţiva cactuşi şi un vultur, care plutea pe aripile înălţimilor, erau singurii martori. Se zbătu ca o fiară prinsă în laţ. Puterea lui era însă — 1350 —

copleşitoare. Şi acolo, în mijlocul câmpului deşert, o stăpâni cu brutalitate animalică. Charles uită repede acest incident. O răzmeriţă izbucnită din senin în mina Anahu necesită câteva zile spre a fi înfrântă. Cu acel prilej, Charles se întrecu pe sine. În fruntea unei cete de o sută de oameni înarmaţi încercă să ia cu asalt mina în care indienii se baricadaseră după ce îşi uciseseră supraveghetorii. Patru atacuri fură respinse cu pierderi grele de ambele părţi. A doua zi, Charles aduse întăriri. Don Porfirio sosi cu un detaşament de două sute de indivizi, mobilizaţi în grabă de la alte mine. Armamentul superior al atacanţilor seceră o sută cincizeci de indieni. Ziua doua trecu fără ca răsculaţii să dea vreun semn că ar avea de gând să se predea. Un atac nocturn fu iarăşi respins cu mari pierderi pentru oamenii lui Charles. Abia în a treia zi Charles reuşi să ia baricadele cu asalt. Indienii, cărora li se terminaseră muniţiile, se luptară cu cuţitele, cu răngile de fier, cu parii, rezistând până la ultimul. Numai cincisprezece supravieţuiră, dintr-un număr de trei sute, care ridicaseră armele. Cincisprezece răniţi grav, care navuseseră nici puterea să se sinucidă. Autorităţile spaniole interveniră în ultimul moment, trimiţându-i în judecată. Simulacrul de proces dură o săptămână. Dezbaterile se încheiară cu o sentinţă de condamnare la moarte, care cuprindea pe toţi cei cincisprezece supravieţuitori. Cincisprezece cadavre se legănară zile de-a rândul — 1351 —

în cincisprezece spânzurători, pe care Charles le ridică la marginea satului Puruanhuata. Vulturii sfâşiară stârvurile, care fură îngropate abia după o săptămână de pilduitoare şi macabră expoziţie. Disperata răscoală a indienilor din mina Anahu avu răsunet în întregul Mexic. Charles restabilise ordinea. Acesta era esenţialul. Represiunea din mina Anahu stârni emoţie şi în rândurile creolilor. Autorităţile spaniole descoperiră un complot la Valladolid, pe care-l reprimară sângeros. Altă conspiraţie fu descoperită la Oazaca. Los gachupines, alarmaţi de recrudescenţa comploturilor, înlocuiră pe don Pedro de Garibay, cu arhiepiscopul Lizana, un partizan devotat al lui don Antonio de Yermo. Între timp, cele două junte rivale din Spania se unificaseră, constituind un guvernământ prezidat de trei regenţi. Dar autoritatea acestora era iluzorie. Francezii ocupaseră în mod practic întreaga Peninsulă Iberică. Arhiepiscopul Lizana felicită pe Adrien de Beaulieu şi pe Charles Sunderland pentru energia cu care făcuseră faţă răzmeriţei indienilor din mina Anahu. Charles îşi putea acorda câteva zile de odihnă, înainte de a face un nou turneu de inspecţie în minele din regiunile Chihuahua şi Sinaia. Cât era ziua de lungă, stătea tolănit pe o sofa în salonul înfrumuseţat de portretul Manuelei de Valdivia. Citea romane, bea cafele şi visa. Se visa dictator al celor două Americi. Câte capete ar reteza el dacă ar dobândi puterea supremă. Ar instaura o — 1352 —

ordine militară. Nimeni n-ar mai crâcni. Începând cu primul ministru, şi terminând cu ultimul ţărănoi. Charles se mai visa şi amantul Manuelei de Valdivia. Acest obiectiv era mai uşor de atins. Cunoştea dragostea ei nemărginită pentru Adrien. Piedica n-ar fi fost totuşi de netrecut. Charles era deprins a stăpâni trupul femeii. De sentimentele lor nu îi păsa. Nu punea preţ pe iubire. Numai posesiunea oarbă, animalică, îl interesa. Seara, când răcoarea cobora din munţi, izgonind roiurile de musculiţe şi înviorând atmosfera, Charles ieşea în grădină. Întins pe un şezlong, asculta cu deliciu susurul unei fântâni arteziene, care clipocea într-un bazin de granit. Îi plăcea să lenevească. Numai în chipul acesta putea să viseze în linişte, creând în închipuirea lui cele mai elucubrante şi năstruşnice situaţii. Într-o seară, se afla ca de obicei în preajma fântânii preferate. Se gândea la Manuela. Un fâsâit suspect într-un tufiş stufos dinapoia scaunului său îl făcu să sară în picioare. Ca orice om primar, cu instinctele puternice, reacţiona fără preparaţie mintală. Se temea de şerpii veninoşi şi de loviturile ascunse ale duşmanului. Auzise că indienii îi juraseră moartea. Ameninţarea nu-l speriase. Înţelegea însă a fi prudent. Scoase pistolul pe care-i păstra permanent la brâu şi desfăcu piedica. Dădu brusc la o parte frunzele late, înapoia cărora auzise foşnetul. Nu se întunecase deplin. La lumina albăstruie a înserării zări o siluetă feminină, încruntat, îi scrută chipul ascuns în parte de umbra — 1353 —

complice a asfinţitului. Recunoscu obrazul Marinei. În mâna fetei văzu un pumnal. Fulgerător, o lovi cu latul palmei peste braţ. Pumnalul sări din mâna ei crispată. — Ce-i cu tine, frumoaso! Ţi-era dor de mine? o întrebă el rânjind. O apucă de mână şi o trase brutal din adăpostul boschetului. Marina tremura ca frunza. Ochii îi scânteiau ciudat. — Am venit să te omor, şuieră ea printre dinţi. N-am reuşit. Vor izbuti însă alţii. Fii sigur. — Eh, nu mai spune? râse el. Deodată îi întinse pistolul. — Poftim, la-l şi trage! Împuşcă-mă, dacă îţi dă mâna! Ea luă arma. O privi cu nedumerire, apoi o îndreptă spre pieptul lui Charles, care rânjea cu gura până la urechi. — Hai, ce aştepţi? Trage! Marina aruncă pistolul. Charles începu să râdă cu hohote. Apoi, fără veste, îi trase două palme care răsunară scurt pe obrajii ei tari. — Asta să-ţi fie învăţătură de minte, să mai vii la mine cu astfel de gânduri. Tu eşti făcută pentru iubire, Marina, nu pentru moarte Sau vrei să spui că moartea şi iubirea se atrag… Râse iarăşi. E tot atât de idiot din partea mea să fac filozofie, pe cât e din partea ta să faci pe eroina. Ai un grumaz prea frumos. Ar fi păcat să-l cuprindă laţul spânzurătorii. O apucă în braţele-i de fier şi o sărută cu patimă pe buze. Braţele Marinei se încolăciră în jurul grumazului său. — Te quiero!… Te quiero!… Te quiero!… — 1354 —

În noaptea aceea, Marina rămase la conac. Abia de dimineaţă plecă spre casă. Charles reuşise să o stăpânească. Gândul răzbunării se transformase întro iubire necuprinsă. Iubea! Iubea nebuneşte pe duşmanul poporului ei. Pe ucigaşul celor trei sute de indieni care ridicaseră armele spre a cuceri prin luptă o viaţă mai bună. Marina era fericită şi totodată copleşită de ruşine. Fericită şi umilită pentru că îşi trădase poporul… În noaptea următoare, puţin după asfinţitul soarelui, Marina reveni la conac… Fata aceasta avea să salveze viaţa lui Charles în împrejurări dramatice. Trăia cu el de două luni. Neştiută de nimeni, părăsea casa părintească după miezul nopţii şi se înapoia în zori. Tatăl ei cacicul satului, încercase să-i afle taina, dar nu izbutise. Îi vorbise cu duhul blândeţii, o învineţise cu lovituri de bici, o târâse în faţa preotului, o dăduse pe mâna vrăjitoarele să-i descânte. Zadarnic. Nimeni nu reuşi să afle unde pleca Marina după căderea nopţii, încercaseră să o urmărească. Ea ştia să dejoace pe cei mai abili spioni. Dispărea ca o umbră printre cactuşii giganţi. Noaptea o înghiţea, mistuind-o în pântecele de smoală. — A căzut în robia stăpânului nopţii, spuneau vrăjitoarele bătrâne şi slute, clătinând cu ciudă din cap. Descântecele noastre sunt neputincioase. Trupul ei cere a fi jertfit lui Tezcatlipoca… Când sângele Marinei va înroşi altarul atotputernicului zeu, stăpânul nopţii îi va părăsi trupul. Nici rugăciunile pe care le-am ridicat Sfintei Fecioare din Durango nu i-au — 1355 —

fost de folos. Numai Tezcatlipoca o mai poate scăpa. Bătrânele vrăjitoare amestecau în incantaţiile lor pe zeii păgâni şi pe Sfânta Trinitate. Dar nici zeii indienilor şi nici Dumnezeul spaniolilor nu izbutiră să facă vreo minune. Numai Tezcatlipoca ar fi dezlegat blestemul. Dar autorităţile şi mai ales Inchiziţia, pedepseau cu crâncenă asprime sacrificiile sângeroase aduse lui Tezcatlipoca. Cu câţiva ani înainte, trei vrăjitoare şi doisprezece indieni, învinuiţi de a fi participat la un sacrificiu ritual, în care imolaseră o fecioară, fuseseră traşi pe roată, apoi arşi pe rug… Fiindcă nu puteau s-o jertfească lui Tezcatlipoca, se resemnau să repete descântecele inofensive, însoţindu-le de jertfe, în care nu piereau pe altarul zeilor decât păsări sau animale domestice mărunte… Într-o noapte, Marina sosi agitată la conac. Nici îmbrăţişările lui Charles nu reuşiră să-i astâmpere tulburarea. — Ce te munceşte? Spune-mi? o întrebă Charles într-un târziu. Ochii ei scăpărători, gemetele-i necontrolate, spaima care i se citea pe faţă, îl intrigaseră. Abia după o îndelungată şovăire, Marina hotărî să vorbească. — Vor să te omoare, iubitule. Vor să te prindă în cursă şi să te ucidă. Charles încreţi sprâncenele. — De asta te temeai? Credeam că e ceva mai grav. Fireşte că vor să mă cureţe. De multă vreme şi-au pus în gând să mă omoare. Vor rămâne însă cu vrerea neîmplinită. — Iei lucrurile prea uşor. Douăzeci de oameni, în — 1356 —

frunte cu Cholula Tlaxco, cel mai dârz duşman al tău, au plănuit să-ţi aţie calea în trecătoarea Panuca şi să te ucidă. — Prostii! De unde pot ei să ştie când am de gând să trec pe acolo. — Ştiu. Au cumpărat un servitor de al tău, cu preţul unei ulcele de aur. — Un servitor de-al meu? Eşti sigură? — Da, da. Unul din cei patru mexicani care te însoţesc pretutindeni. Charles încreţi sprâncenele. — Cholula a aflat de la servitorul cu pricina că la sfârşitul acestei săptămâni ai de gând să pleci pentru două sau trei zile la San Miguel de Santiago, continuă Marina. Drumul trece prin Panuca… — Adevărat, rosti Charles. N-ai aflat care din servitorii mei m-a vândut lui Cholula? — N-am putut să aflu. Oamenii din sat nu mai au încredere în mine de când se spune că sunt roaba stăpânului nopţii. Întâmplător, mi-au ajuns la ureche planurile lui Cholula. Tot ce pot să-ţi spun, e că tu şi însoţitorii tăi veţi fi ucişi până la unul, de îndată ce veţi pătrunde în trecătoare. — Dar servitorul… — Va rămâne în urma ta, sub cuvânt că i s-a desprins chinga de la şa. Charles zâmbi ciudat. — Aşa… M-a vândut indienilor!… Pregătirile de drum ale lui Charles fură însoţite de surle şi trompete. Toată lumea află că sâmbătă în zori avea să plece la San Miguel de Santiago, escortat de — 1357 —

zece oameni, printre care cei patru mexicani din Vera Cruz. Fără zgomot, Charles făcu şi alte pregătiri. Din ordinul său, Don Porfirio postă în jurul trecătorii încă din seara de vineri, treizeci de oameni aleşi pe sprânceană, care să împresoare la momentul potrivit pe indienii lui Cholula. Cei patru suspecţi nu fură informaţi de aceste preparative. În zorii zilei de sâmbătă, Charles porni la drum. Gomez, Paquito, Pancho şi Zavala, mergeau la câţiva paşi în urma lui, laolaltă cu ceilalţi servitori. Când ajunseră la intrarea trecătorii Panuca, metisul Gomez, fostul paracliser al bisericii Santa Prisca din Taxca, sări de pe cal şi începu să meşterească ceva la chingă. — Ce-i cu tine, Gomez? îl întrebă Charles, care nuşi pierduse din ochi servitorii. — S-a slăbit chinga. Trebuie să o strâng puţin. Vă ajung eu din urmă. Un zâmbet rău urâţi gura lui Charles. — Ţi-a slăbit chinga, ai! repetă el cu ton bizar. Îşi oprise calul. Ceilalţi servitori îl imitaseră. Te aştept, Gomez. Termină-ţi treaba. Gomez se înroşi până în vârful urechilor. — S-a rupt catarama, Senor. Am s-o prind cu o sfoară. Nu mă mai aşteptaţi. Ar fi păcat să vă prindă soarele pe drum din cauza mea. Ziua ameninţă să fie foarte călduroasă. — Vino aici! porunci Charles. Speriat, Gomez execută ordinul. — Încalecă! — Chinga, Senor… — 1358 —

— Încalecă! Gomez, pământiu de spaimă, puse piciorul în scară. Se codea totuşi să se arunce în şa. — Încalecă! porunci iarăşi Charles, scoţând pistolul şi îndreptându-l spre servitor. Broboane de sudoare apăruseră pe fruntea şi pe obrajii lui Gomez. — Senor… Privirea lui Charles era atât de cumplită, încât pe Gomez îl trecură fiori. I se uscase limba. „Să mă fi trădat cineva?” se întrebă el încolţit de disperare, încălecă. — Ai să mergi alături de mine, scrâşni Charles. Deodată, Gomez dădu pinteni calului, care cabră la verticală. Se răsuci în loc şi porni în galop spre haciendă. Charles trase. Calul lui Gomez lovit în plin, se poticni, rostogolindu-se cu călăreţ cu tot. — Puneţi mâna pe Gomez şi legaţi-l, porunci el servitorilor. Detunătura pistolului fusese şi semnalul pe care-l aşteptaseră oamenii lui Don Porfirio. Între indienii lui Cholula, luaţi prin surprindere şi atacaţi, se încinse o luptă scurtă, care se lichidă cu trei morţi şi un rănit din tabăra lui Cholula. Cholula avu nenorocul să scape neatins. Moartea prin împuşcare ar fi fost mai uşoară decât sfârşitul pe care i-l pregătea Charles. În vreme ce prizonierii erau împinşi ca o turmă în josul trecătorii, Charles se întoarse spre servitorii săi. — Pancho, Zavala şi Paquito, se adresă el celor trei mexicani, v-am bănuit de trădare. Nu ştiam că Gomez este vinovatul. Dacă am fi intrat în trecătoare, ne-ar fi curăţat oamenii lui Cholula Tlaxco. Prietenul vostru — 1359 —

Gomez ne-a vândut pe o mână de aur. Pentru vina aceasta îşi va primi pedeapsa. Şi pedeapsa pe care am hotărât-o este moartea. Moartea o va împărţi cu Cholula şi cu toţi indienii acestuia. Am zis… În ziua următoare, drumeţii înspăimântaţi văzură de-a lungul trecătorii Panuca şaptesprezece cadavre de indieni, spânzuraţi de ramurile copacilor. În ochii lor larg deschişi stăteau înfipţi ţepi de cactus. Moartea lui Gomez fusese şi mai cumplită. Pancho, Zavala şi Paquito îl legaseră fedeleş şi sub ochii cruzi ai stăpânului, îi turnaseră pe gât aur topit. Apoi îi tăiaseră capul şi îl înfipseseră în vârful celui mai înalt braţ al unui cactus candelabria… În Mexico oamenii ştiau să tacă. Autorităţile care anchetaseră atrocităţile din trecătoarea Panuca, găsiră numai guri cusute, priviri impasibile şi ridicări din umeri. Cercetările nu durară mult. Capii autorităţilor, mai toţi gachupines, nu erau ostili măsurilor violente de represiune, care constituiau după părerea lor o foarte sănătoasă politică de intimidare a elementelor vrăjmaşe dominaţiei spaniole. În întreaga regiune de nord a Mexicului, Charles Sunderland era mai de temut decât stăpânul iadului. I se atribuiau puteri supranaturale. Nimeni nu-şi închipuia cum aflase el de complotul lui Cholula. Complotiştii fuseseră aleşi numai dintre rudele indienilor masacraţi la mina Anahu… Don Antonio de Yermo trimise o scrisoare confidenţială lui Charles Sunderland, prin care îi recomanda o oarecare moderaţie. — 1360 —

„Politica de intimidare a reuşit, scria adevăratul stăpân al Mexicului, indienii sunt la pământ. Să nu întindem însă coarda mai mult decât e necesar. Există o lege a echilibrului. Acţiunea atrage reacţiunea. Represiunile excesiv de severe generează contralovituri neaşteptate. A sosit momentul să inaugurăm o politică ceva mai îngăduitoare. Cel puţin de ochii lumii. Până în prezent aţi fost un preţios auxiliar al guvernământului. Nădăjduim că şi în viitor veţi rămâne acelaşi bun prieten al ţării noastre…” Scrisoarea era ambiguă. Don Antonio de Yermo se pregătea să pescuiască în apă tulbure, ca şi rău inspiratul vicerege Iturrigaray? Îi trezise oare lăcomia aurul casei Sunderland? După câte era informat Charles, don Antonio de Yermo, cât şi ceilalţi înalţi demnitari ai Mexicului, în frunte cu arhiepiscopul Lizana, primeau generoase subsidii din partea lui Adrien de Beaulieu. Charles nu îşi bătu mult capul cu această chestiune. Diplomaţia financiară şi manevrele de culise nu erau specialitatea lui. Către începutul lui august, primi o scrisoare de la Adrien de Beaulieu care îi vestea apropiata sa vizită la San Miguel de Santiago. Adrien urma să însoţească pe Manuela de Valdivia care hotărâse să-şi inspecteze neglijatele haciende din nordul Mexicului. Acesta era numai pretextul. Vizita lui Adrien urmărea desigur alt scop. Charles avea să-l afle la momentul oportun. Îl bucura apropiata revedere a Manuelei. Admirând tabloul, ajunsese să se îndrăgostească de model. La 15 septembrie, Adrien sosi la San Miguel de Santiago, însoţind pe Manuela de Valdivia. Din ziua — 1361 —

sosirii acesteia, Charles n-o mai primi pe Marina. O concedie cu brutalitate, fără să-şi motiveze hotărârea. Cu asprimea-i caracteristică îi porunci să nu mai calce pe la conac, adăugând că legătura lor durase destul. Apoi o uită. Marina plecă chinuită de gelozie, între izgonirea ei şi sosirea Manuelei de Valdivia nu era greu de făcut o legătură. Fără îndoială, Charles era îndrăgostit de contesă. Marina îndurase o mare umilinţă. Dar se va răzbuna. Şi răzbunarea va fi cruntă. Pentru Charles Sunderland, acest gringos cu părul roşu, îşi vânduse ea neamul. Nici o lacrimă nu umezi ochii tinerei fete. Dârză, cu pieptul scos înainte, cu fruntea sus şi cu pumnii strânşi, mergea în noapte printre cactuşii giganţi. Sufletul ei era mai uscat decât pietrele colţuroase pe care călca. Vânticelul care sufla dinspre munţi îi mângâia faţa. Dar ea nu-i simţea răcoarea. Focul din sânul ei nu putea fi stins nici de zăpezile veşnice de pe Popocatepetl… — Spania de azi, rosti Adrien de Beaulieu, nu mai e Spania lui Carlos al IV-lea şi a lui Manuel Godoy. Falnicul regat al Isabellei de Castillia şi al lui Fernando de Aragon a fost redus la proporţiile unei minuscule zdrenţe de uscat. Insula Leon. Restul ţării, inclusiv Portugalia, e ocupată de francezi. Guvernul acestei minuscule Spanii are nevoie de mulţi bani spre a duce mai departe războiul împotriva lui Napoleon. Şi de unde vrei să ia aceşti bani, dacă nu de la noi? Concesiunea pe care ne-a acordat-o Carlos IV-a a fost socotită oneroasă de junte. După câte sunt informat, — 1362 —

guvernul fantomă din insula Leon vrea să pună mâna pe aurul şi argintul nostru, înnoind procedeul lui Iturrigaray. Cu don Pedro de Garibay şi cu arhiepiscopul Lizana ne-am înţeles, fiindcă erau creaturile lui don Antonio de Yermo. Din nefericire, actualul guvern spaniol a hotărât să numească un nou vicerege, în persoana lui don Fernando Venegas, reprezentantul autentic al Spaniei conservatoare şi colonialiste. Don Antonio de Yermo nu se poate împotrivi acestei numiri. Ideea pe care el o reprezintă, menţinerea aservirii Mexicului sub autoritatea Metropolei, nu-i îngăduie să facă opoziţie regenţilor din insula Leon, refuzând să accepte pe noul vicerege. Presupun că odată cu înscăunarea lui Venegas, puterea lui don Antonio va intra în declin. Două săbii nu încap într-o teacă. Faţă de aceste schimbări, e înţelept, dragă Charles, să adoptăm o politică de expectativă. Wait and see. Dacă Venegas ne va fi prieten, vom continua să-l sprijinim, aşa cum l-am sprijinit pe don Antonio de Yermo şi pe fantoşele lui. Dacă ne creează neajunsuri, facem o întoarcere de o sută optzeci de grade şi îmbrăţişăm cauza creolilor, a independenţei Mexicului. Charles se scărpină în chica roşie ca flacăra. — Mă tem că această întoarcere de o sută optzeci de grade va fi greu de executat. Sprijinul pe care l-am acordat lui don Antonio a fost prea făţiş, ca adversarii lui, creolii, să mai aibă încredere în noi. Deşi nu sunt diplomatul familiei, şi nu am nici experienţa ta, gândesc că această bruscă schimbare de orientare ne va căşuna mari dificultăţi. — 1363 —

Din ultima frază, se desprindea complexul de inferioritate pe care i-l crease tatăl său. Richard Sunderland dispreţuise întotdeauna inteligenţa lui Charles. — Evident că această schimbare la faţă nu se va face peste noapte, zise Adrien. În primul rând să vedem cum va acţiona Venegas. În al doilea rând, vom căuta calea cea mai potrivită pentru a capta încrederea creolilor, astfel ca în eventualitatea victoriei lor, Mexicul independent să ne reînnoiască integral concesiunea acordată-de regele Carlos. Discuţia aceasta se desfăşura într-o patio cu o fântână bogat sculptată şi boschete de plante exotice înflorite. Arcadele unei galerii joase o înconjura pe cele patru laturi, dând curţii interioare un vag aer de mănăstire. — Când am plecat din oraşul Mexico, Venegas era aşteptat să sosească dintr-un moment într-altul. N-am rămas să-i văd chipul şi nici să-i admir cortegiul. Nu mă interesau fizionomia lui şi nici mutrele lungi ale partizanilor lui don Antonio. Mai important era să discut cu tine şi să pun bazele unei politici adecvate noii situaţii. Pentru a preîntâmpina surprizele dezagreabile, am expediat în Anglia tot aurul şi argintul din Vera-Cruz. Tu să procedezi la fel. Să nu păstrezi nici o uncie de aur la San Miguel de Santiago. Toate lingourile să le expediezi într-un port pe coasta occidentală. De preferinţă la Mazatlan, unde va fi imediat îmbarcat pe navele noastre. — Drumurile sunt încă nesigure, Adrien. San Miguel de Santiago şi regiunile înconjurătoare au fost — 1364 —

zguduite de tulburări, despre care te-am informat la timp. — Nu ne rămâne de ales, Charles. Organizează convoaie puternice. Slavă Domnului, ţi-am trimis arme şi muniţii să îndestulezi o armată. — Riscurile sunt mari. — Trebuie sa le facem faţă. E singura cale de urmat. Venegas reprezintă în prezent cel mai mare pericol. Tocmai fiindcă nu-i cunoaştem gândurile. — Poate că dracul nu e atât de negru pe cât pare. — Informaţiile primite din Spania ne obligă să luăm măsuri de prevedere. N-ar fi exclus ca îndată după intrarea sa în funcţiune, Venegas să ordone confiscarea aurului. Trebuie să lucrăm!… Evenimentele depăşiră însă previziunile lui Adrien de Beaulieu. Nici el şi nici Venegas nu avură timpul să-şi pună planurile în practică. Două zile după intrarea în funcţiunea a noului vicerege, un preot de ţară, Miguel Hidalgo, dezlănţui un război civil care în câteva săptămâni avea să incendieze întregul Mexic… Spre a-şi sărbători ziua de naştere, Manuela de Valdivia anunţă o mare fiesta pe hacienda ei din Durango. Motivul nemărturisit era altul. Voia să mai descreţească fruntea lui Adrien, să-l mai smulgă din noianul grijilor, care de la o vreme se abăteau grindină asupra lui. Fiesta Manuelei de Valdivia avea să fie prilej de petrecere, dans şi praznice, atât pentru marii hacendados din împrejurimi, cât şi pentru peonii de pe domeniile ei. Manuela avea un principiu. Pe peoni să-i tratezi ca pe copii. Să te ocupi de ei, să-i îngrijeşti, — 1365 —

să le asiguri un trai bun, bineînţeles, în limita posibilităţilor. Din când în când să le dai jucării. Fiestas, chiolhane, procesiuni religioase, lupte de cocoşi şi sângeroase corridas. Ca şi pe copii, să-i baţi când se obrăznicesc. Peonul să se închine lui Dumnezeu şi lui hacendado. Această dualitate spirituală şi pământească deţine puterea supremă. Preoţii şi birocraţii sunt slujitorii şi intermediarii lor – sfinţi în carne şi oase – care trebuiesc de asemenea respectaţi, fiindcă sunt emanaţia şi instrumentele autorităţii supreme. Un serviciu religios şi o procesiune monstru deschiseră fiesta Manuelei de Valdivia. Statuia făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare fu plimbată de cucernicii credincioşi pe străzile negre de lume ale orăşelului San Miguel de Santiago. Spaniolii şi indienii se închinau cu aceeaşi fanatică evlavie. Realizarea acestei comunităţi de credinţă fusese posibilă datorită religiei virtual politeiste a spaniolilor, care invocau cu aceeaşi adoraţie pe Crist, pe Sfânta Fecioară, pe Sfântul Iacopo de Compostella, patronul lor naţional, cât şi cohortele de sfinţi şi martiri care populează calendarul catolic. Puterile supranaturale atribuite moaştelor, relicvelor şi medalioanelor sfinte nu reprezentau în realitate, decât o supravieţuire a străvechilor rituri păgâne. Preoţii importaţi de conquistadori sfărâmaseră idolii mexicani. Creştinaţi, indienii nu încetaseră a fi păgâni. În locul lui Huitzilapochtli şi a lui Texcatlipoca, venerau acum sute de sfinţi, sau mai precis, chipurile lor cioplite în lemn, împodobite cu nestemate, şi teoretic înzestrate — 1366 —

cu puterea miraculoasă de a vindeca bolile şi a dirija elementele naturii. Se schimbase doar firma. Fetişismul rămăsese acelaşi. Sfânta fecioară din Guadelupa era patroana indienilor. Sfânta Fecioară de Los Remedios, adusă în America de un ostaş al lui Cortez, simboliza dominaţia spaniolă. Între cele două sfinte exista o rivalitate deschisă. Riturile religioase catolice îngăduiau indigenilor săşi manifeste emoţiile particulare rasei lor prin dansuri nemaivăzute în ceremonialul creştin. Purtau căşti de pene, coroane de flori, şiraguri de mărgele viu colorate, măşti monstruoase şi jucau în cerc, izbind ritmic pământul şi rotind deasupra capului lănci, săgeţi, bâte. Mimau astfel războaiele dintre mauri şi spanioli. Clerul catolic nimicise nenumăraţi idoli şi dărâmase mai toate templele păgâne. Călugării franciscani se lăudau că în mai puţin de şapte ani sfărâmaseră douăzeci de mii de idoli. Alte zeci de mii de idoli stăteau însă ascunşi în colibe, în adâncurile pădurilor, în creierii munţilor, în peşteri necunoscute spaniolilor. Din când în când, Inchiziţia ardea pe rug câte un păgân impenitent, ori câte un eretic. Oferea acest spectacol numai pentru edificarea masei de credincioşi, care trebuiau să simtă tot timpul o sabie suspendată deasupra capului. După procesiunea religioasă, care deschisese fiesta, urmară spectacole laice, tot atât de colorate. Mare entuziasm stârni printre spectatori un rodeos în care los vaqueros îşi arătară măiestria călărind cai nestruniţi şi doborând la pământ vite, ca şi când ar fi — 1367 —

trebuit să le însemne cu dangaua înroşită în foc. O luptă cu tauri şi o fiesta în aer liber, cu dansuri şi praznice îmbelşugate, la care se serviră şi iepuri fripţi, păuni, curcani şi iguane la frigare, precum şi băuturi tari, chica şi pulque, încheiară prima zi a serbărilor destinate vulgului. A doua zi, urmau să se desfăşoare întreceri de cai, lupte de cocoşi şi o nouă corrida. În prima seară, o mare serbare fu oferită la conacul Valdivia în cinstea nobililor hacendados din vecinătate, cât şi a celor sosiţi din alte colţuri ale ţării. Majoritatea invitaţilor erau creoli bogaţi. Los gachupines erau puţini la număr. În nemăsuratul lor orgoliu nu catadicseau să participe la petrecerile creolilor. Masa lungă, de două sute de persoane, servită în marea sufragerie a conacului, oferea un spectacol magnific. Femeile se mândreau cu bijuterii care ar fi făcut cinste colecţiei de nestemate a Coroanei Britanice. Bărbaţii înveşmântaţi în catifea, purtau butoni, nasturi şi catarame de diamante, lanţuri groase de aur şi broderii complicate. Mâncărurile erau neîntrecute, vinurile spaniole străvechi, iar fructele gustoase şi extrem de decorative. Convivii mâncau, beau, râdeau, glumeau, fără nici o grijă pentru ziua de mâine. Câţiva hacendados aduseseră vorba despre tulburările din Queretaro şi din regiunile învecinate. Se ştia că Hidalgo, un obscur preot din satul Dolores, ridicase steagul răzmeriţei şi în fruntea câtorva mii de peoni pornise să elibereze Mexicul. — Nu va fi acest Hidalgo mai abil decât Iturrigaray. — 1368 —

— Armata îl va da uşor peste cap. — Se spune că peonii lui Hidalgo incendiază haciendele, ucid pe spanioli, golesc temniţele… — Eh, vorbe. Un foc de paie, care se va stinge de la sine după câteva zile de efervescenţă. — S-ar putea să aveţi dreptate. Totuşi… — Nici o grijă, Peonii sunt nişte copii. Se vor cuminţi de la sine. Toţi copii fac zburdălnicii… — Nu trebuie să ne lăsăm luaţi prin surprindere. — Nici să fim pesimişti. — Senores, Senores, schimbaţi vă rog subiectul. De ce să ne indispunem? — Bravo! Pe altă dată preocupările serioase. — În noaptea aceasta să bem şi să petrecem. — Viva condesa Manuela de Valdivia! — Viva! — Viva, viva! Un cor de ovaţii făcu să răsune sufrageria. Pe bufetele largi, masive, tăvile de aur aliniate luceau cald, împrumutând lumină din flăcările miilor de lumânări, înfipte în lustre şi candelabre de fier forjat. Adrien de Beaulieu era uimit de indiferenţa acestor creoli bogaţi, care înlăturau cu un gest preocupările neplăcute. Nedumerirea lui nu scăpă vecinului său, un trufaş hacendado, care purta un costum tipic mexican: jachetă de catifea brodată cu aur, pantaloni verzi, colanţi, deschişi la genunchi şi împodobiţi cu nasturi de aur şi cizme, cu pinteni de argint. — Să nu vă mire nepăsarea noastră, Senor conte. Suntem deprinşi cu prezenţa continuă a morţii. Ţara — 1369 —

aceasta ne-a călit cu uraganele, cu seceta, cu bolile ei tropicale, cu cataclismele vulcanice. Moartea nu ne înspăimântă. Ne place să o întâmpinăm cu demnitate şi eleganţă. Când ne dăm ultimul suflu, o facem respectând convenienţele estetice. Mirosul sângelui din arene şi poate influenţa ancestrală a zeilor azteci ne-au familiarizat cu imperiul lui Hades… Invitaţii Manuelei de Valdivia petrecură până în zori. După câteva ore de odihnă, participară învioraţi la întrecerile de cai. Strălucirea fiestei fu brusc întunecată de veştile rele aduse de câţiva ofiţeri din Zacatecas, sosiţi aproape de ora prânzului, întârzierea acestora se datora dificultăţilor întâmpinate pe drum. Nu găsiseră cai de schimb, iar la Fresnillo, abia scăpaseră să nu fie ucişi de o ceată de indieni beţi. — A fost o adevărată minune că am primit autorizaţia de a părăsi garnizoana. Comandantul regimentului se aştepta să primească dintr-un moment într-altul ordinul de a consemna în cazarmă ofiţerii şi trupa. — Situaţia e chiar atât de gravă, încât să necesite asemenea măsuri? — La Queretaro, Hidalgo e stăpân pe situaţie. A arestat pe toţi spaniolii. Corregidor-ul şi o parte din ofiţerii creoli au trecut de partea răsculaţilor. Indienii, înarmaţi cu bâte, praştii, topoare, cuţite şi machetes, au pornit în marş forţat spre Guanajuato… În ziua următoare, veştile rele începură să curgă. Agenţi ai lui Beaulieu, refugiaţi din Celaya, îl informară că Celaya şi San Miguel căzuseră în mâinile răsculaţilor. — 1370 —

— La Celaya, indienii au jefuit şi incendiat casele spaniolilor şi ale creolilor bogaţi. Hidalgo şi-a luat titlul de Căpitan General al Americii. Mâna lui dreaptă e un ofiţer creol, Ignatio Allende, care a reuşit să antreneze câteva unităţi militare. Lucrurile se complică, Senor Beaulieu. Suntem tăiaţi de oraşul Mexico. Ştirile smulseră din toropeală pe mai toţi invitaţii Manuelei. O mare parte părăsiră conacul, plecând spre haciendele lor. Fiesta se sparse în chip jalnic. Numai oaspeţii din vecinătate rămaseră să petreacă la conac şi a treia noapte, potrivit programului fixat. Pentru ei, tulburările din Queretaro erau atât de îndepărtate, încât nu meritau atenţie. Erau încredinţaţi că viceregele Venegas va şti să înfrângă cetele flămânzilor neobrăzaţi… Cina se scurse totuşi într-o atmosferă întunecată. Oaspeţii, vreo cincizeci la număr, mâncau în silă, beau fără poftă şi păstrau o tăcere de rău augur. Cântecele orchestrei aduse din oraşul Mexico nu reuşeau să împrăştie indispoziţia generală. A doua zi, în zori, Adrien urma să plece spre Capitală. Era hotărât să ajungă acolo cu orice risc. La nevoie, va străbate liniile răsculaţilor. Soarta depozitelor de aur din oraşul Mexico îl preocupa profund. Charles îi declarase că răspunde de aurul din San Miguel de Santiago. Şi ofiţerii din Zacatecas plecaseră spre garnizoana lor. Un hacendado din stânga lui Adrien, îşi duse gânditor paharul la gură. Sorbi până la fund vinul uleios de Malaga. — Am impresia, Senor conte, că revolta lui Hidalgo — 1371 —

câştigă teren. De pe urma acestui descreierat, spaniolii plătesc cu viaţa crimele conquistadorilor, ale Inchiziţiei, ale lui Alvarado şi ale lui Nino de Guzman. Un obscur preot din Dolores vrea să pună dintr-odată capăt privilegiilor marilor latifundiari. Culmea ar fi să reuşească. Revoluţia din Franţa e un exemplu primejdios. Ne-a învăţat că un regim oricât ar fi el de puternic nu poate rezista loviturilor populare organizate. La desert, un grup de invitaţi care părăsiseră de dimineaţă conacul, îşi făcură din nou apariţia. Traşi la faţă, plini de colb, intrară agitaţi în sufragerie. — Ce s-a întâmplat? Aţi hotărât să petrecem împreună a treia noapte a fiestei? îi întâmpină Manuela. Deşi era îngrijorată, încerca să ia lucrurile în glumă, aşa cum se cuvine unei gazde politicoase. — La ieşirea din San Miguel de Santiago ne-au atacat cete de indieni înarmaţi. Am fost nevoiţi să facem cale întoarsă. În trăsuri sunt câţiva răniţi. Cei care luase cuvântul, era un hacendado cu barba şi părul alb. În ciuda vârstei stătea drept ca o lumânare. Glasul îi tremura nu de frică, ci de mânie. — Şi pe fiica mea au rănit-o. Manuela îşi împreună înspăimântată mâinile. — Inez! Sper că nu e nimic grav, don Ignacio. — Nu-mi dau încă seama. Nu e vreun medic pe aci? — Medic? Manuela aruncă o privire întrebătoare asupra invitaţilor. — Nici unul nu e medic! Noi, femeile, ne pricepem — 1372 —

puţin să îngrijim de răniţi. Fără să mai aştepte încuviinţarea lui don Ignacio, ieşi în fugă din sufragerie. Ceilalţi invitaţi se ridicaseră de la masă. Un scaun căzu cu zgomot. Abia acum realizară liniştea mormântală care-i acoperise pe toţi ca un linţoliu. Orchestra tăcuse. Servitorii încremeniseră cu tăvile în mâini. Oaspeţii se priveau cu îngrijorare. Don Ignacio îşi muşcă buzele. Cu mândrie tipic spaniolă salută pe convivi. — Regret că v-am tulburat cina. Vă cer iertare. Cu paşi lenţi, ca de procesiune, părăsi la rândul său sufrageria. În noaptea aceea se înapoiară şi alţi oaspeţi, printre care şi ofiţerii din Zacatecas. Doi dintre ei erau răniţi. În privirile tuturor se citea o uimire nemărginită. Nu le venea să creadă că indienii, aceşti copii vârstnici, cutezaseră a se răzvrăti împotriva stăpânilor lor fireşti. „S-a răsturnat lumea. Robii au ridicat capul. Suntem încercuiţi. Încercuiţi de nişte desculţi…” Aproape de miezul nopţii sosi un agent al lui Pat O’Brien. Transpiraţia îi pătrunsese prin stofa vestonului colbuit. Gâfâia ca după o cursă îndelungată, nebunească, disperată. În ochii lui se citea o spaimă dementă, ca şi când ar fi dat ochi cu moartea. Tremura. Buzele îi erau vinete. Bolborosea cuvinte neînţelese şi se clătina ca un om beat. Adrien îi oferi un pahar cu vin tare. Curierul îl dădu peste cap dintr-o înghiţitură. — Mai vrei unul? — Mulţumesc, bâigui el, după ce se mai linişti. Cred — 1373 —

că mi-ar prinde bine. Zâmbi. Un zâmbet palid, trist, care abia lăsa să i se vadă dinţii albi. — Cum te cheamă? îl întrebă Adrien surâzându-i şi bătându-l uşor pe umăr. — David. David O’Neil. — American? — Da. O’Neil aspiră adânc. Viu din partea lui Mr. O’Brien. Vă aduc veşti. Mr. O’Brien mi-a încredinţat şi o scrisoare recomandându-mi să o distrug dacă sunt prins. — O mai ai? — Nu. Am distrus-o. Aproape de Fresnillo, unde am căzut în mâinile indienilor. — Aha. Îi cunoşteai conţinutul? — Da. Aurul din oraşul Mexico e în siguranţă. Mr. O’Brien a luat măsuri să-l transporte la Vera Cruz. Se crede că oraşul Mexico va cădea în curând în mâinile rebelilor. Charles se apropie de curier. — Situaţia e atât de serioasă? — Guanajuato a fost cucerit de rebeli. Spaniolii, autorităţile şi o parte din creolii bogaţi s-au baricadat într-o mare clădire, Alhodinga de Granadidos, folosită până atunci pentru depozitarea grânelor. Cu artileria de care dispuneau au tras asupra indienilor până şiau terminat muniţiile. Indienii, fără să ţină seama de ghiulelele care-i secerau cu sutele, ripostau cu praştiile lor rudimentare. — Întocmai ca şi aztecii lui Cuauhtemac, interveni un hacendado în care Adrien recunoscu pe creolul — 1374 —

care-i vorbise despre nepăsarea mexicanilor în faţa morţii. — Un miner din Guanajuato s-a strecurat printre gloanţe, până la poarta clădirii, dându-i foc, istorisi O’Neil. Pe urmele lui, indienii au năvălit în Alhodinga ucigând pe toţi spaniolii, fără deosebire. Apoi au jefuit prăvăliile, cârciumile şi casele bogătaşilor. A doua zi au cucerit oraşul Valladolid. Expunerea sumară, seacă, era mai impresionantă decât cele mai ample comunicate de război. — Şi noi suntem izolaţi aci! rosti Adrien. Dacă spre sud drumurile sunt tăiate, să folosim o rută ocolită. Prin nord, sau spre vest. N-o să aşteptăm aici sfârşitul războiului. Să organizăm detaşamente care să cerceteze celelalte căi de acces. Propunerea lui fu imediat acceptată. Orice formulă era preferabilă inacţiunii. În afară de cei şaizeci de invitaţi şi de cei două sute de oameni ai lui don Porfirio Pacardo, intendentul haciendei, Charles Sunderland se putea bizui pe optzeci de oameni. Dacă adăugau la acest număr şi pe cei două sute de supraveghetori ai minelor din regiune, ar mobiliza cinci sute şaizeci de bărbaţi valizi. Cu armamentul modern de care dispuneau, ar rezista cu succes unei armate de răsculaţi superioară la număr. Această trecere în revistă a forţelor de apărare îşi dovedi în curând utilitatea. Detaşamentele plecate în recunoaştere, se înapoiară cu veşti îngrozitoare. În Zacatecas, indienii se ridicaseră în masă. Un călugăr, Herrera, luase conducerea indienilor din San Luis Potosi. Călugărul îşi ilustrase însuşirile militare, — 1375 —

cucerind în câteva zile întreaga provincie. În Jalisco, un ţăran analfabet Torres, cucerise în fruntea peonilor săi, Guadalajara. Sonora, Nueva Leon, Texas, căzură pe rând în mâinile rebelilor. În mai puţin de o lună, viceregele Venegas pierdu Centrul şi Nordul Mexicului. În Sud, prima scânteie a insurecţiei se aprinse în munţi, în apropiere de Acapulco… Rebelii luau cu asalt oraşele, ucideau pe spanioli, ori îi aruncau în temniţe şi le confiscau bunurile. Păstorii de turme, contrabandiştii, briganzii, bântuiau călări las sierras, atacând haciendele, capturând convoaiele care transportau aur şi argint şi caravanele cu mărfuri ale neguţătorilor gachupines. În teritoriile ocupate de rebeli, Hidalgo restitui indienilor pământurile însuşite ilegal de marii hacendados. Scuti de impozite pe săraci şi împărţi turmele de pe domeniile spaniolilor şi creolilor bogaţi. Această politică de justiţie socială, menită să-i atragă masele largi ale populaţiei, exasperă pe los gachupines, care hotărâră să reziste până la ultimul om. Hacienda Manuelei de Valdivia rămăsese o oază de linişte într-o mare de flăcări. Minerii şi peonii, intimidaţi de represiunile sălbatice ale lui Charles Sunderland, nu îndrăzneau să atace vizuina lupilor. Dar forţele lor se organizau. Ciocnirea era inevitabilă. Faţă de iminenţa pericolului, Charles renunţă să mai asigure paza minelor. Supraveghetorii fură rechemaţi la hacienda. Puţini însă se prezentară la apel: patruzeci şi trei, din cei două sute, pe care se bizuia Charles. Restul dispăruseră fără urmă. Minerii — 1376 —

începuseră să-şi facă dreptate. O problemă grea se punea pentru Adrien de Beaulieu şi pentru Charles Sunderland. O problemă rămasă până atunci nerezolvată. Ce era de făcut cu aurul şi argintul depozitat în San Miguel de Santiago? Era evident că lingourile vor trezi interesul bandelor lui Hidalgo, avide de bani necesari achiziţionării de armament din străinătate. Nici briganzii care bântuiau provinciile învecinate nu vor rezista tentaţiei. Adrien era perplex. Să lase aurul la San Miguel de Santiago, unde era păzit de vreo patruzeci de oameni bine înarmaţi, sau să-l aducă la conac? Dacă-l lăsa în oraş, soarta îi era pecetluită. Indienii răsculaţi ar fi exterminat pe cei patruzeci de oameni. Dacă încercau să-l transporte la conac, convoaiele puteau fi atacate în trecătoarea Panuca. În cazul că transportul ar fi fost efectuat cu succes, conacul ar fi devenit un obiectiv obligat, atât pentru rebeli, cât şi pentru briganzi. Charles opinase pentru aducerea aurului. — Şi într-un caz şi într-altul, hacienda va fi atacată. De ce să nu ne folosim atunci şi de cei patruzeci de gardieni ai aurului. Totodată, punem la adăpost şi lingourile. Punctul lui de vedere triumfă. Uneori, Charles ştia să fie convingător. Adrien, care se temuse să nu o expună pe Manuela unui pericol sporit, fusese potrivnic acestei soluţii. Avusese o discuţie furtunoasă cu Charles, care într-o explozie de furie, îl învinuise de laşitate. Adrien se îngălbenise. Ripostase: — Nimeni nu m-a învinuit până acum de laşitate. Te — 1377 —

las să procedezi cum vei crede de cuviinţă. Responsabilitatea acestui act nesăbuit cade însă pe capul tău. Ieşise apoi din cameră, trântind uşa. Acceptase formula lui Charles fiindcă nu voia să fie acuzat că şia neglijat îndatoririle. Potrivit planului lui Charles, aurul urma să fie transportat de două convoaie. Primul avea să fie dirijat de el personal. Al doilea de don Porfirio. Manuela de Valdivia nu se împotrivise. Invitaţii ei, care îşi prelungiseră fără voie şederea la conac, nu fuseseră întrebaţi. Un călugăr sosit din San Miguel de Santiago anunţă că oraşul era în fierbere. Indienii circulau în grupuri compacte, ameninţând pe spaniolii zăvorâţi în casele lor. Garnizoana, alcătuită dintr-o companie de puşcaşi, era consemnată în cazarmă. Burghezii înstăriţi şi neguţătorii tremurau. Se zvonise că faimosul bandit Rafael Iriarte năvălise cu bandele sale în San Luis Potosi. Sub pretext că opera sub ordinele lui Hidalgo, masacrase pe Los gachupines, pe creolii bogaţi şi pe neguţători, fără deosebire de apartenenţă politică. Jefuise apoi metodic casă după casă. Ridicase tot ce găsise de preţ, începând cu vasele sfinte de aur din altarul catedralei. Localnicii care îndrăzniseră să se opună fuseseră împuşcaţi. Trei zile bandiţii jefuiseră, violaseră, benchetuiseră. Într-a patra, dispăruseră fără urmă. Când detaşamentele de rebeli ale lui Hidalgo sosiseră, spre a face ordine, nu mai găsiseră urmă de bandiţi. Care oraş va veni la rând? Charles râse de temerile călugărului. În San Luis Potosi apărătorii fuseseră — 1378 —

lipsiţi de arme. După ce cucerise oraşul rebelul Herrera le confiscase, trimiţându-le şefului său Hidalgo. În felul acesta, bandiţii nu întâlniseră rezistenţă. La San Miguel de Santiago se schimba situaţia. Aveau arme destule. Garnizoana rămăsese intactă. Iriarte nu va îndrăzni să-şi arate faţa. Charles efectuă primul transport de aur. O sută de oameni înarmaţi îi escortă convoiul. Încercă oarecari emoţii când străbătu trecătoarea Panuca. Dar operaţia se încheie cu bine. Charles se înapoie triumfător la conac. Dăduse o lecţie timoratului său cumnat, care părea să fie preocupat numai de soarta Manuelei. Charles va avea grijă să-şi informeze tatăl la timpul potrivit asupra comportării lui Adrien. Mr. Richard Sunderland va avea prilejul să constate că dispreţuitul său fiu merita mai multă încredere decât prea lăudatul conte de Beaulieu. Între cei doi cumnaţi relaţiile se înăspriseră. Nu-şi vorbeau decât în chestiuni de serviciu şi atunci cu ton foarte ridicat. Charles se răzvrătise pe faţă împotriva autorităţii lui Adrien. Şi cum gărzile haciendei erau alcătuite din oamenii săi, lui îi revenea ultimul cuvânt. În ziua de 10 octombrie, don Porfirio însoţit de cincizeci de oameni plecă la San Miguel de Santiago, pentru a asigura paza celui de al doilea transport de aur. La 11 octombrie, către ora prânzului, aurul trebuia să parvină la conac. În dimineaţa aceea, cerul se acoperi de nori. Trecuseră şase ani de când nu mai căzuse picătură de ploaie pe pământul încins. Vegetaţia se uscase. Numai cactuşii rezistau eroic. Charles se plimba nervos pe — 1379 —

esplanada din faţa conacului. Aştepta sosirea convoiului. În ciuda bravadei sale era asaltat de temeri. Către orele unsprezece din zi, se urcă pe culmea zidului de împrejmuire a grădinii. Cu o lunetă încercă să scurteze zările. Pânzele de aer înfierbântate tremurau împiedicând vederea. Deodată, norii se sparseră şi soarele apăru la zenit. Spre trecătoarea Panuca, un miraj năstruşnic înălţa culmi albastre de munţi, ale căror poale se scăldau în apele limpezi ale unui lac, lucios ca o pânză de mercur. Deodată, se auziră dintr-acolo detunături de armă. La început rare, apoi îmbulzite, răpăitoare ca grindina. Zece minute dură duelul, apoi se aşternu liniştea. Livid, Charles mobiliză douăzeci de oameni cu care se avântă călare spre trecătoare. Adrien, care urmărise scena, zâmbi: „Imbecilul nu e lipsit de curaj. Temeritatea lui ne va costa însă scump”. Era ora prânzului. Ora la care don Porfirio urma să intre cu convoiul în curtea conacului. Dar convoiul întârzia să apară la orizont. Nu se zărea nici ceata lui Charles. Abia către ora unu, Charles se înapoie la conac, în fruntea unui jalnic cortegiu alcătuit din oamenii săi, care cărau pe crupa calului câte un rănit mânjit de sânge şi ţărână. De convoi, nici urmă. Charles descălecă în faţa scării. Adrien, însoţit de câţiva oaspeţi, îl aştepta grav şi tăcut. — Pancho, strigă Charles pe unul din oamenii săi, arată acestor Senores ce ai găsit! Indianul Pancho descălecă. Purta în mâna stângă o basma pătată de sânge, în care împachetase un obiect rotund. Pancho urcă legănat scările, apoi desfăcu — 1380 —

basmaua, lăsând să cadă la picioarele privitorilor îngroziţi, capul decapitat al lui don Porfirio. Ochit erau căscaţi într-o expresie de nemărginita groază. Obrajii şi buzele supte de sânge, părul răvăşit, beregata sfâşiată, ofereau un spectacol de panopticum. — Arată-le tot, Pancho! porunci Charles întunecat. Să ştie ce ne aşteaptă, adăugă el cu sălbăticie. Pancho scoase de la brâu o basma albă, pe care începu să o desfacă tacticos. — Am găsit-o lângă capul lui don Porfirio. Pe basmaua despăturită, scria cu litere de sânge, stângaci meşterite: „Aşteptaţi-mă. Sosesc. Rafael Iriarte.” Se lăsase noaptea. Întunecarea bruscă luase locul soarelui, aşa cum se întâmplă la tropice. O linişte adâncă, de mormânt, pogorâse asupra conacului. Ai fi zis că în clădirile acoperite de linţoliul nopţii nu se afla suflet de om. Nici o luminiţă la ferestre. O hienă râse strident şi macabru în tăcerea grea a nopţii. Se auzi şi nechezatul nervos al unui cal. Apoi liniştea se aşternu iarăşi. Cerul era spuzit de stele strălucitoare, limpezi şi atât de joase, încât s-ar fi crezut că pot fi nimerite cu o aruncătură de băţ. Împotriva aparenţelor, conacul nu era adormit. La fiecare fereastră stătea de strajă câte un om, cu arma pregătită de tragere. Fanfaronada lui Rafael Iriarte îşi făcuse efectul. Toţi aşteptau marea ciocnire. — 1381 —

Apărătorii conacului erau puţini la număr. Misiunea nereuşită a lui don Porfirio se soldase cu grele pierderi omeneşti. Cincizeci de oameni, la care se adăugau patruzeci şi şapte de gardieni ai depozitului de aur din San Miguel de Santiago. Dintre cei două sute de supraveghetori pe care contase Charles, numai patruzeci şi trei răspunseseră la apel. Pe lângă aceştia, cei o sută de oameni ai săi şi cei treizeci de servitori ai conacului, singurii care nu dezertaseră, totalizau o sută şaptezeci şi trei de apărători, la care se adăugau la sfârşit, cei şaizeci de invitaţi ai Manuelei de Valdivia. Mai toţi erau trăgători pricepuţi. Dar ce contau aceştia în faţa miilor de oameni ai lui Iriarte? Sfârşitul tragic al asediaţilor din Alhodinga îi edificase asupra soartei care li se pregătea dacă aveau să cadă în mâinile brigandului. Nu le rămânea decât să reziste până la ultimul. Altă alternativă era exclusă. „Mexicanii sunt deprinşi să întâmpine cu eleganţă şi demnitate moartea.” Fraza aceasta ajunsese să-l obsedeze pe Adrien. Apărătorii conacului afişau un calm şi o nepăsare totală. Adrien îşi verifică pe pipăite arma şi muniţia. Liniştea aceasta ameninţătoare era impresionantă. În viaţa sa, Adrien trecuse, prin momente grele. Revoluţia din Franţa şi expediţia din Saint-Domingue îl puseseră adeseori faţă în faţă cu moartea. Dar niciodată nu-i simţise prezenţa ca acum. Era un presentiment? O umbră se opri lângă el. — Adrien, vreau să-ţi vorbesc. Recunoscu glasul lui Charles, deşi rostirea era abia şoptită. De la moartea lui don Porfirio nu mai — 1382 —

schimbaseră nici un cuvânt. Adrien nu-i ierta lui Charles că îl învinuise de laşitate. — Îmi dau seama că am greşit, Adrien. Din cauza încăpăţânării mele am pierdut aproape o sută de oameni. Iar aurul adus la conac e o tentaţie în plus pentru Iriarte. Iartă-mă Adrien. Beaulieu nu întoarse capul. Continua să privească pe fereastră câmpia vastă, peste care bolta înstelată arunca o lumină palidă. — Mă auzi, Adrien? Charles se ruga ca un copil răzgâiat, care după ce sa izbit cu capul de pragul de sus, apucă să-l vadă şi pe cel de jos. — Tu nu ai fost laş, Adrien. Eu am fost laş. Abia acum Beaulieu îl privi în ochi. — Ce vrei să spui? — Ieri, când am alergat cu oamenii mei în ajutorul lui don Porfirio… N-am îndrăznit să urmăresc pe bandiţii lui Iriarte, care se îndepărtau cu caravana de aur. Erau prea mulţi. Peste o mie… — În cazul acesta, n-ai fost laş, grăi Adrien. Îi era milă de disperarea lui Charles. — Ba da, am fost un laş. Trebuia să-i urmăresc, să-i provoc la luptă. Cavalereşte… — Nu ne aflăm pe vremea cavalerilor feudali. — Eşti generos, Adrien. Vrei să-mi minimalizezi greşeala. Trebuia să-mi asum în întregime responsabilitatea pe care mi-o luasem trecând peste dispoziţiile tale. Să încep lupta şi să pier… — Ridicol. Ce-am fi folosit dacă te-ar fi decapitat şi pe tine. — 1383 —

Charles înghiţi în sec. — Crezi că mi-ar fi retezat şi mie capul? — N-am făcut decât o presupunere. Probabil că aşa se comportă Iriarte cu căpeteniile vrăjmaşilor săi. — Poate că ai dreptate… În curtea interioară se auzi un zgomot înfundat de copite. După fuga sclavilor şi a majorităţii servitorilor, caii fuseseră aduşi în patio spre a fi puşi în siguranţă. — Ce crezi, Adrien, scăpăm cu viaţă? — Ştiu eu? — N-aş vrea să mor. Sunt încă tânăr. Adrien râse uşor. Un râs în care fără voia lui se desluşi o nuanţă de batjocură. — Mă dispreţuieşti, nu-i aşa? şopti Charles. — Nu… Iau pe fiecare om aşa cum e. — Eşti filozof, Adrien. Poate vârsta… Beaulieu zâmbi iarăşi. Îi părea ciudat să i se vorbească de vârstă. La treizeci şi doi de ani nu se considera bătrân. — Tu nu regreţi nimic? continuă Charles după o pauză. — Nu am ce regreta. Mi-e teamă doar pentru Manuela. N-aş vrea să i se întâmple ceva. Maşinal, mânui iarăşi trăgaciul armei. — Charles, aş vrea să-ţi cer o favoare. — Orice, rosti Charles cu grabă. Cere-mi, dacă vrei, şi viaţa. — Dacă mi se întâmplă ceva, să ai grijă de Manuela. Charles râse, ca şi când ar fi vrut să-şi încurajeze cumnatul. — Nu ţi se va întâmpla nimic, Adrien. Ai să trăieşti — 1384 —

până la adânci bătrâneţe. — Îmi făgăduieşti că vei face imposibilul pentru Manuela? — Îţi făgăduiesc, rosti solemn Charles. Îi părea ciudat, că în momentele acestea cruciale, Adrien nu-i vorbea de Georgina, ori de copiii săi. Un coiot urlă în depărtare. — Vreun semnal? se întrebă Adrien. Se adresă din nou cumnatului său. Ocupă-te de butoiaşele cu praf de puşcă. Să nu se întâmple o nenorocire. — Nici o grijă, Adrien. Apropo, să nu uit. Am comunicat oamenilor mei că tu ai preluat conducerea. Charles se îndepărtă. „Fuge de răspundere, se întrebă Adrien, sau îşi regretă greşeala?” Îi făcea totuşi plăcere că i se recunoştea autoritatea. Două umbre se apropiară fără zgomot. — Eu sunt, Pancho, senor, rosti un glas grotesc, cu tonuri de falset. Paquito şi cu mine suntem agenţii dumneavoastră de legătură. Senor Sunderland a dat dispoziţie ca toată lumea să execute ordinele dumneavoastră. Porunciţi! Adrien avu senzaţia că e prins într-un vârtej care-l înălţa pe culmi nebănuite. Era ca o beţie de marijuana. Îi crea o stare de exaltare bizară. În momente de criză, tot lui i se adresau oamenii. Va fi demn de încrederea lor. — Bine Pancho. Rămâi lângă mine. Tu, Paquito, pofteşte pe Senor Sunderland şi pe invitaţii senorei contese la o consfătuire de război. Să se adune cu toţii în camera cea mare, care răspunde în patio. Acolo putem face lumină fără a fi văzuţi de afară. — 1385 —

Porunca lui Adrien fu executată. Oaspeţii Manuelei de Valdivia îi acceptară conducerea, deşi printre ei se numărau foşti militari, ofiţeri activi, mari hacendados şi personaje cu suprafaţă politică. Era firesc să fie de acord cu această orânduire, din moment ce marea majoritate a apărătorilor conacului era alcătuită din personalul casei Sunderland. După primirea mesajului lui Iriarte, cei mai mulţi servitori ai Manuelei de Valdivia şi ai oaspeţilor se topiseră pe nesimţite. Preferaseră să îngroaşe rândurile indienilor şi metişilor lui Iriarte, decât să-şi verse sângele pentru nişte creoli trufaşi, care nu se pricepuseră niciodată să le câştige devotamentul. Adrien îşi împărţi oamenii în patru detaşamente de câte cincizeci de oameni. Restul de treizeci şi cinci aveau să alcătuiască rezerva. Primul detaşament era comandat de Charles Sunderland, al doilea de don Ignacio Saltillo, hacendado şi fost colonel activ, al treilea de maiorul Vincente Corona, iar ultimul de colonelul José Escobedo. Rezerva rămase la dispoziţia lui Adrien. Consiliul de război dură până în zori. Totul fu pus la punct. Adrien avea cap de organizator. Până şi militarii de carieră rămaseră surprinşi de limpezimea şi pătrunderea cu care judeca situaţia. Soluţiile lui nu sufereau critică. Când cerul prinse să se arginteze spre soare-răsare, observatorii semnalară mişcări compacte de oameni la câţiva kilometri de conac. — Bandele lui Iriarte îşi ocupă poziţiile, rosti Adrien. Începe balul. Don Ignacio Saltillo, care se afla lângă Beaulieu, — 1386 —

cerceta printr-o lunetă mişcările inamicului. — Suntem împresuraţi, spuse el. Iriarte dispune de forţe considerabile. După aprecierile mele, are sub comanda lui cel puţin patru mii de oameni. — Cred că s-au alipit bandelor lui şi peonii din împrejurimi. — Tot ce se poate. Don Saltillo duse iarăşi luneta la ochi. — Are şi câteva sute de călăreţi. Iriarte ne va da serios de lucru. — V-aţi aşteptat la o simplă ciocnire cu o bandă pe care să o punem pe fugă după un scurt schimb de focuri? zâmbi Adrien. — În orice caz, nu mă aşteptam să avem de-a face cu o armată. Să nădăjduim că tâlharii sunt prost înarmaţi. Până la ora prânzului, Rafael Iriarte îşi desfăşură forţele pe colinele şi câmpia înconjurătoare. Profitând de răgaz, Adrien ordonă detaşamentului comandat de maiorul Vincente Corona să dea foc clădirilor situate în afara incintei conacului. În câteva minute, grajdurile, magaziile, casele sclavilor şi ale servitorilor, aprinse în cele patru colţuri, începură să ardă, înălţând spre cer o coloană de foc şi de fum, dreaptă ca o imensă lumânare. Adrien explică măsura sa şefilor de detaşamente. — Am dat foc clădirilor, fiindcă nu le-am fi putut apăra. Dacă ar fi fost cucerite de oamenii lui Iriarte, ar fi constituit pentru ei o poziţie cheie. Putem lupta cu oarecare sorţi de succes, numai dacă pământul e ras în jurul conacului. La adăpostul zidurilor lui, vom — 1387 —

rezista un timp îndelungat, provocând pierderi grele bandelor. De pe o înălţime, Rafael Iriarte, înconjurat de locotenenţii săi urmărea gânditor progresele incendiului. — Los gachupines nu sunt proşti, rânji el. Ştiu să se apere. Dar unul e Rafael Iriarte… Ochii pătrunzători de linx, mustaţa neagră şi lucioasă, cernită parcă, obrazul măsliniu, buzele cărnoase, curbate într-un zâmbet rău, dădeau obrazului său o expresie de voluptuoasă cruzime. Iriarte era replica fidelă a lui Charles Sunderland, pe care îşi promisese să-l întreacă în sălbăticie. În preajma şefului se aflau, în afară de locotenenţii săi, căpeteniile, câtorva sate din împrejurimi, care se învoiseră a lua parte cu oamenii lor la nimicirea cuibului de năpârci de pe hacienda Valdivia. Şi minerii din regiune se înrolaseră sub comanda lui Iriarte. Aveau de încheiat o veche socoteală cu stăpânii haciendei şi cu vulpoiul cu păr roşu. Şi Rafael Iriarte fusese miner. Pe spinarea lui se desluşeau încă urmele cicatrizate, lăsate de harapnicele supraveghetorilor. Dar el era plămădit din alt aluat decât indienii fatalişti şi blânzi care lucrau în mine. Într-o seară, înjunghiase doi supraveghetori beţi care dăduseră buzna în colibă pentru a-i batjocori nevasta, o femeie tânără şi frumoasă. Apoi luase drumul munţilor. Lupta ilegală era singura cale deschisă peonilor care nu mai voiau să îndure tirania stăpânilor şi a slugilor acestora. Rafael Iriarte era inteligent şi întreprinzător. În — 1388 —

câţiva ani, ajunsese şeful celei mai puternice bande de peoni răzvrătiţi. De atunci, plătise multe poliţe. Los gachupines se temeau de el ca de dracul. Pentru prinderea lui organizaseră nenumărate potere. Zadarnic. Iriarte era acolo unde nu-l căutai. Revolta lui Hidalgo îi îngăduise să-şi lărgească câmpul de activitate. Nenumăraţi spanioli muşcaseră ţărâna, înjunghiaţi de Rafael Iriarte, care săvârşea singur acest rit, continuând tradiţia sacrificiilor sângeroase aduse zeilor azteci. Charles Sunderland era primul gringos căruia Iriarte îi jurase pieirea. Când acesta văzu flăcările care mistuiau clădirile servitorimii haciendei îl fulgeră o idee. — La adăpostul perdelei de fum să dăm un atac. O să aflăm astfel pe ce forţe se bizuie los gachupines şi frumoasa contesă. Atacul-sondă fu pornit cu trei sute de oameni. Atâta timp cât înaintară feriţi de paravanul de foc şi fum al incendiului, nu li se întâmplară nimic. După ce-l ocoliră, ieşind pe câmpul deschis, măturat de tirul armelor apărătorilor, o violentă rafală de împuşcături le zăgăzui mersul. Căzură douăzeci de oameni. Iriarte nu stărui să continue atacul. Ştia ce avea de făcut. Asediaţii dispuneau de o putere de foc impresionantă. Zidurile înconjurătoare ale curţii conacului erau anevoie de escaladat în timpul zilei. Noaptea se putea însă face o încercare. Prima zi se scurse, fără ca asediatorii să fi dezlănţuit un nou atac. În conac, Adrien îşi desăvârşise planul de apărare. Nu lăsase nici o ipoteză nestudiată. Sfaturile ofiţerilor îi fuseseră de folos. Pregătirile de — 1389 —

luptă continuau şi de o parte şi de alta. Adrien prevăzuse un asediu lung. Stabilise raţii de hrană, deşi proviziile erau îndestulătoare. Un puţ din interiorul curţii le asigura apa de băut. Se lăsă noaptea. Un cercetaş trimis în ajun la San Miguel de Santiago le adusese zvonul că în apropiere de Guanajuato se desfăşura o bătălie cumplită între rebelii lui Hidalgo şi trupele guvernamentale. După câte se ştia în oraş, spaniolii erau stăpâni pe situaţie. În San Miguel de Santiago, indienii puseseră în mod practic stăpânire pe oraş. Compania de puşcaşi, menită să asigure ordinea, era virtualmente asediată în cazarmă. Nu se schimbaseră încă focuri. Era însă evident că soldaţii nu vor putea veni în ajutorul conacului Valdivia fără a sparge cercul de indieni, surprinzător de bine înarmaţi. Aproape de miezul nopţii, Iriarte declanşă primul mare atac. Două mii de oameni, precedaţi de genişti cu scări de asediu, meşterite în timpul zilei, se apropiară fără zgomot de zidurile curţii conacului pe care nădăjduiau să le escaladeze. Noaptea fără lună era favorabilă unei lovituri prin surprindere. Vigilenţa asediaţilor nu se dezminţi. Când oamenii lui Iriarte ajunseră la circa douăzeci de metri de ziduri, se dezlănţui un foc ucigător. Apărătorii hanciendei dispuneau de muniţii din belşug. Îşi permiteau luxul să nu facă economii. Indienii lui Iriarte nu cedară, deşi cădeau cu zecile. Străbătură în pas alergător distanţa până la împrejmuirea conacului. Rezemară scările de ziduri şi cu impetuozitate fanatică porniră să escaladeze zidurile — 1390 —

groase, în vreme ce trăgătorii de elită ţinteau siluetele apărătorilor profilate pe parapete. Indienii izbutiră să se caţere pe culmea zidurilor, unde se încinse o încrâncenată luptă corp la corp. Cu preţul unor eforturi disperate, apărătorii respinseră elementele înaintate ale lui Iriarte. Indienii ucişi se prăvăleau peste cei care urcau pe scări, antrenându-i în cădere. O jumătate de oră dură lupta. Iriarte ordonă apoi retragerea. Bilanţul primei zile de luptă se încheia cu pierderi grele pentru ambele tabere. Culmea zidurilor era presărată cu cadavre. Indieni şi creoli, înfrăţiţi în aceeaşi cumplită moarte, zăceau claie peste grămadă, înapoia parapetului mânjit de sânge şi cioplit de gloanţe. În josul unei scări de piatră, pe care încremeniseră într-o supremă încleştare asediaţi şi asediatori, don Ignacio Saltillo descoperi trupul lui Adrien de Beaulieu, care palpita încă. Abia respira. Doi brancardieri îl transportară în conac. Amuţită de durere, lividă, cu ochii mari, nedumeriţi, Manuela de Valdivia îl instală în patul ei. Sângele care se scurgea dintr-o rană adâncă, deschisă în partea stângă a pieptului, făcu o pată mare pe pernele şi cearşaful de mătase. Adrien horcăia, fără să-şi fi recâştigat cunoştinţa. Dona Elvira Saltillo şi dona Inez de Castro, care posedau vagi noţiuni de medicină, îi tăiară haina şi cămaşa, îi spălară rana şi îl pansară. Nu-şi făceau însă iluzii. Glontele pătrunsese în plămân, sfârtecându-l. Nici o intervenţie chirurgicală nu l-ar fi putut salva. Umbrele morţii pluteau pe chipul lui pământiu. — 1391 —

După ce îşi făcură datoria, cele două femei plecară la alţi răniţi. Manuela rămase singură cu Adrien. Cu mâinile încrucişate pe piept, îl privea cu o expresie de consternată surprindere. Nici acum nu era în stare să înţeleagă adevărul. Deodată, o cuprinse o disperare nemărginită, sălbatică. Se aruncă la picioarele patului şi zguduită de plâns, îmbrăţişa genunchii lui Adrien. Nu concepea să-l piardă. Mintea ei refuza să admită despărţirea. Cu fruntea rezemată de dosul mâinii lui, se ruga fierbinte de Sfânta Fecioară să i-l cruţe… Afară se lăsase iarăşi liniştea. Dacă nu l-ar fi avut pe Adrien în faţă, mărturie a luptelor cumplite care abia se terminaseră, ar fi putut crede că totul nu era decât o plăsmuire a minţit ei. Zorile o găsiră prosternată la picioarele unei statui de lemn a Sfintei Fecioare cu Iisus în braţe. Tonurile de roşu, verde smarald şi aurul care învăluiau într-o magnifică policromie veşmintele Maicii Domnului, străluceau şi mai viu în lumina împrăştiată de două candelabre de aur masiv. Splendoarea acestor piese, expresia de o blândeţe angelică a sfintei, jocul de umbre şi lumini, scoteau şi mai mult în evidenţă sobrietatea şi gravitatea tipic spaniolă a mobilelor grele, cu linii simple, a pardoselii de marmură verde, a pereţilor goi, monastici. În liniştea impozantă, de catedrală, se auzea numai glasul Manuelei de Valdivia, care recita cu exaltare rugăciunea muribunzilor. Se ruga nu numai pentru Adrien, care agoniza în camera alăturată, ci şi pentru — 1392 —

ceilalţi apărători ai conacului, pe care moartea nu va întârzia să-i acopere cu giulgiul ei. Toţi erau condamnaţi. Rezistenţa disperată nu făcea decât să le prelungească agonia. Când soarele auri grilele de fier forjat de la ferestre, se dezlănţui iarăşi grindina împuşcăturilor. Manuela ridică încet fruntea. Ochii erau încercănaţi, obosiţi, obrazul palid, buzele lipsite de sânge. Rafalele de împuşcături se înteţeau. Pe coridor se auzea zgomot de paşi. Se ridică anevoie în picioare. Genunchii îi amorţiseră. O durea şira spinării. Toată noaptea se rugase. Implorase pe Dumnezeu să dăruiască viaţa lui Adrien. Aştepta o minune. Clătinându-se istovită, trecu în dormitor. Adrien zăcea nemişcat. Faţa lui era tot atât de albă ca şi pernele împodobite cu dantele. Manuela se apropie de el. Îi prinse mâna într-a ei. Degetele lui Adrien se răciseră. Când înţelese că totul se sfârşise, simţi o linişte ciudată, o amorţeală de neînţeles. Se lăsă în genunchi, lângă pat şi sărută îndelung mâna omului care fusese totul pentru ea. Rămase astfel mult timp. N-ar fi putut să spună dacă trecuse o oră sau zece. Afară, împuşcăturile continuau cu furie. Se ridică de lângă pat şi după ce aruncă o ultimă privire asupra lui Adrien, izbi în gongul de pe măsuţa de la picioarele patului. Apăru o cameristă nedormită, cernită la ochi, înspăimântată de gândul morţii. — Maria trimite pe cineva după Senor Charles Sunderland. Glasul ei abia se mai auzea. Împuşcăturile făceau un zgomot infernal. Manuela le înregistra automat. No mai impresionau. Adrien murise. Restul nu mai avea — 1393 —

importanţă. Moartea lui îi sfărâmase ultimele resorturi sufleteşti. Viaţa nu o mai interesa. Moartea îi inspira curiozitate şi simpatie. În sânul ei va regăsi liniştea. Dacă exista o viaţă dincolo de mormânt, îl va întâlni pe Adrien. În veci vor rămâne împreună. În primele patru zile de luptă, Rafael Iriarte pierduse şapte sute de oameni. Focul intens al asediaţilor făcea ravagii. Era evident că dispuneau din belşug de arme şi de muniţie. Zvonul luptelor ce se desfăşurau în jurul conacului Valdivia se dusese din gură în gură până la cele mai îndepărtate unghiuri ale provinciei. Cete de peoni înarmaţi cu furci, bâte şi cuţite, soseau zilnic, îngroşând bandele lui Iriarte. În curând, pierderile fură compensate, apoi depăşite de valul de recruţi care cereau să lupte sub ordinele lui. Iriarte, ca orice mexican, dispreţuia moartea. Dar prudenţa şi responsabilităţile sale de şef suprem nu-i îngăduiau să asiste impasibil la măcelărirea oamenilor care îşi puseseră încredere în el. Trebuia să găsească o cale spre a forţa capitularea asediaţilor. Un transfug sosit de la conac îi aduse veşti îmbucurătoare. Adrien de Beaulieu, căpetenia şi inima apărării, căzuse în primele ore. După trei zile de agonie îşi dăduse sufletul. Deznădăjduită, contesa Manuela de Valdivia se spânzurase în preajma cadavrului. Charles Sunderland luase comanda. Noul şef era hotărât să reziste până la capăt. Avea muniţii şi nu-i lipseau nici proviziile. Iriarte întruni un consiliu de — 1394 —

război. Locotenenţii săi erau nehotărâţi. Conacul părea o fortăreaţă inexpugnabilă. În vreme ce sfatul continua fără rezultate, o fată tânără ceru să fie primită de Iriarte. Avea să-i spună lucruri de cea mai mare însemnătate. Iriarte o primi îndată. — Cine eşti tu? întrebă el. — Marina, fiica lui Otimis, cacic al satului Puruanhuta. — Îl cunosc. Luptă cu ai lui în rândurile noastre. E un viteaz. Vorbeşte! — Vreţi să cuceriţi conacul, spuse ea cu hotărâre. Vă dau eu mijlocul. — Să te auzim. — V-ar fi de folos să daţi foc porţii de la intrarea principală? — Desigur, replică Rafael Iriarte. Am da năvală în conac şi am învinge prin forţa numărului. Dar nu putem ajunge la poartă. Terenul e descoperit. — Cunosc o cale ascunsă vederii celor din conac. Iriarte fu ispitit să o întrebe: „Cum de o cunoşti?” Dar se abţinu. Era mai înţelept. — Pe lângă conac trece valea adâncă, dar strâmtă şi râpoasă a unui râuşor, secătuit mai tot timpul anului. Câţiva oameni s-ar putea strecura prin această albie, fără să fie observaţi de pe zidurile de împrejmuire ale conacului. Dacă s-ar căţăra noaptea, pe mal, ar ajunge la poartă, şi i-ar da foc. — Băieţi, iată o fată vitează şi mintoasă, care v-a luat-o înainte, se întoarse el spre locotenenţii săi. Adevărul e că nici eu nu m-am gândit, la spune, fetico, — 1395 —

crezi că nu o să pierdem oamenii pe degeaba? — Răspund cu capul meu, senor! Era atâta duşmănie şi înverşunare în vorbele ei, încât Iriarte înţelese că merita să o ia în serios. — Mâine noapte, aproape de mijirea zorilor, când îi e omului somnul mai dulce, facem încercarea. Însă nu dăm foc porţii. E un procedeu vechi şi greu de îndeplinit. O aruncăm în aer, cu un butoiaş de pulbere. După plecarea Marinei, Iriarte chemă pe Pablo, un metis cu o largă cicatrice pe obrazul stâng. Pablo era un om de încredere. — Urmăreşti pe fata care a plecat de la mine. Vreau să ştiu ce e cu ea. Povestea ei îmi pare ciudată. Când plecă de la Iriarte, Marina era în plină euforie. Aducea o contribuţie la cauza pentru care luptau oamenii din rasa ei, şi se răzbuna totodată pe Charles Sunderland. În drum spre casă, entuziasmul ei scăzu brusc. Îşi amintea îmbrăţişările lui, dragostea pe care ea i-o purtase, senzaţiile încercate. Cu feminină inconsecvenţă, începu să regrete actul pe care-l săvârşise. Atâta vreme cât se aflase în faţa lui Iriarte, gestul îi păruse înălţător. Acum îi era odios. Îşi trădase iubitul. Chiar dacă se despărţiseră, dragostea pentru el nu murise. Poate că într-o zi s-ar fi împăcat. Pe când aşa, rupsese toate punţile. Datorită ei, Charles Sunderland va muri, laolaltă cu toţi oamenii săi. De aceştia nu-i păsa. Se aflau printre ei hacendados şi femei care huzureau, dispreţuind munca. Aceştia n-aveau decât să piară. Charles Sunderland trebuia să scape. Mânată de un impuls — 1396 —

puternic, se opri din drum. Privi în jur. Se întunecase. Lupta încetase demult. Peste fire coborâse iarăşi liniştea. Se auzeau râsete în tabăra lui Iriarte. Se înfiripă un cântec de chitară. Timid, apoi pătimaş. O voce caldă cânta o melopee de dragoste. Mirosea a ţărână. O adiere plăcută îi răcori fruntea. Marina se uită pe furiş în jur. Era singură cu stelele şi cu adierea. Deodată, o luă la fugă printre cactuşi. Tălpile ei goale nu făceau zgomot pe pământul nisipos. Marina alerga spre conac. Nu putea fi văzută. Era o umbră printre umbre. Pe drumul numai de ea ştiut, ajunse la poarta principală. Ciocăni cu emoţie şi teamă. O primi un metis cu faţa înnegrită de explozia unei încărcături de pistol. Când Marina îi spuse că vrea să vorbească stăpânului, el o privi bănuitor, apoi o lăsă să intre. Charles o primi râzând cu toată gura. Marina era binevenită. O femeie în plus nu strica. Ea îi spuse că Iriarte va încerca să ajungă la poarta principală, folosindu-se de albia râuşorului. Charles o îndemnă să se înapoieze în tabăra lui Iriarte. Voia să aibă un spion. Marina ar fi preferat să rămână la conac. Moartea alături de Charles ar fi fost dulce. Nu cuteza însă a se împotrivi voinţei lui. Înainte de mijirea zorilor, plecă spre sat. Se strecură nevăzută până în liniile lui Iriarte. Cel puţin aşa credea ea. Tocmai când trecea pe lângă o sentinelă, care moţăia cu capul rezemat de armă, se simţi apucată de braţ. Un bărbat cu chipul brăzdat de o cicatrice, rosti poruncitor: — Vino! — 1397 —

O spaimă nebună o cuprinse. Încercă să se smulgă din încleştarea degetelor de fier. Peste câteva minute ajunse în faţa lui Iriarte. Pablo vorbi în şoaptă şefului, care-l asculta, aruncând Marinei priviri ciudate. Marina tremura ca o trestie. Când Pablo încetă să mai vorbească, Rafael Iriarte chemă câţiva oameni. — Spânzuraţi-o! porunci el. Să fie pildă tuturor acelor pe care i-ar ispiti gândul trădării. Când soarele răsări învăpăind culmile copacilor, Marina fu dusă sub ramurile înalte ale unui platan. O urcară pe un cal. Tatăl ei, Otmis, îi petrecu lanţul de gât. O lovitură de bici şi calul zvâcni înainte. Marina icni, apoi rămase să penduleze de braţul gros îl copacului care-i servise de spânzurătoare… Rafael Iriarte renunţă a se mai folosi de planul Marinei. Puse altul la cale. Mai sigur. Aflase că unitatea militară din San Miguel de Santiago dispunea de două tunuri şi de câteva sute de ghiulele. Pentru el aceste piese ar fi fost mană cerească. Peonii din oraş, ajutaţi de un detaşament al său, alcătuit din opt sute de oameni, luară cu asalt cazarma. Asediatorii pierdură două sute de oameni, dar puseră mâna pe tunuri. De îndată ce intrară în stăpânirea lor, le duseră lui Rafael Iriarte. Acesta le primi cu bucurie. Piesele de artilerie aveau să pecetluiască soarta conacului, scutind numeroase sacrificii omeneşti. După ce instală piesele în poziţie, chemă pe unul din scribii săi, şi îi ordonă să scrie un mesaj sui generis, cu litere mari, în lungul unei foi de pânză, de — 1398 —

câţiva metri lungime… În timpul nopţii, mesajul fu aninat de doi cactuşi candelabria, astfel încât să poată fi citit de asediaţi. Când geana dimineţii se ridică, risipind întunericul, apărătorii conacului citiră cu uimire, pancarta întinsă la vreo cincizeci de metri de zidul împrejmuitor. „Predaţi-vă. Orice rezistenţă e zadarnică. Făgăduiesc să las liberi pe toţi acei care vor depune armele până mâine dimineaţă la orele şase, cu condiţia să-mi predea viu sau mort, pe Charles Sunderland. Pun pe capul lui un premiu de 10.000 pesos. În caz contrar, bombardez conacul. Zidurile nu vor mai rezista tirului de artilerie. Rafael Iriarte.” Stupefiaţi, asediaţii cu ştiinţă de carte citeau şi reciteau ultimatumul. Indienii şi metişii care luptau în tabăra lui Charles Sunderland se priveau întrebători, neîndrăznind să-şi mărturisească gândurile. Şi Charles citi mesajul lui Iriarte. Cunoştea îndeajuns limba spaniolă spre a înţelege. Nici lui nu-i scăpară privirile furişe schimbate de indieni şi de metişi, după cum nu scăpară nici celorlalţi oaspeţi ai conacului Valdivia, rămaşi încă în viaţă. Mândrii hacendados şi ofiţerii creoli, educaţi în spiritul onoarei şi al cavalerismului, erau gata să lupte până la ultimul. Nici nu concepeau să-l predea pe Senor Sunderland. În privinţa lor, Charles era sigur. Discutabilă era poziţia indienilor, care n-aveau motive să-şi pună viaţa în primejdie pentru un gringos care nu mai reprezenta nimic pentru ei. — 1399 —

Charles îşi dădu seama că se afla în mare pericol. Fanfaron, luă în batjocură mesajul lui Iriarte. Dar hohotele lui de râs sunau fals. Vorbele sale nu convingeau pe nimeni. Până la expirarea ultimatumului trebuia să ia măsuri. Schimbul de focuri încetase. Iriarte era dispus să aştepte. De ce să irosească muniţii şi vieţi omeneşti, când duşmanul şi comorile lui aveau să-i cadă fatal în palmă. Era convins că mercenarii lui Sunderland nu vor rezista ispitei. Aşa cum luptaseră pentru el de dragul arginţilor, trădându-şi neamul, aşa vor întoarce armele, de dragul altor arginţi, nimicind pe fostul lor stăpân. Pe Charles îl încolţise spaima. Bănuia pe fiecare om. Se temea şi de umbra lui. Nici în Paquito şi în Zavala nu mai avea încredere. Îl puteau trăda, aşa cum îl trădase Gomez. Trebuia să fugă. Avea nevoie însă de un om pe care să se bizuie. Pancho ar fi fost cel mai potrivit. Părea mai devotat decât un câine. Charles nu lăsă totuşi nimic la voia întâmplării. Pe înserat, îl chemă în taină, în camera sa. Îi făgădui cincizeci de mii de pesos, dacă îi va executa orbeşte ordinele. Pancho clipi des, uluit de strălucitoarea ofertă. Charles reuşise să-i recâştige devotamentul. În aceeaşi noapte, cu complicitatea lui don Ignacio Saltillo şi a ofiţerilor, îşi pregăti doi cai. Unul pentru el, altul pentru Pancho. Copitele cailor erau înfăşurate în cârpe, să nu facă zgomot. Charles Sunderland şi Pancho ieşiră pe o poartă dosnică. Îi urmau doi ofiţeri creoli, care hotărâseră să le urmeze soarta. Prin albia râului secătuit cei patru oameni porniră în aval. Sperau să străbată fără accidente încercuirea. — 1400 —

Pătrunseseră adânc în liniile lui Iriarte, când un om de veghe dădu alarma. Charles şi însoţitorii săi înfipseră pintenii în burţile cailor, avântându-se în galop spre libertate. Gloanţele porniră să şuiere pe la urechile fugarilor. Un ofiţer se prăvăli din şa. Calul lui Pancho, lovit în plin, se poticni, rostogolindu-se peste corpul călăreţului, ale cărui oase pârâiră ca un coş de nuiele strivite. Până să se dezmeticească oamenii lui Iriarte, Charles Sunderland şi al doilea ofiţer se topiră în noapte. Perdelele de cactuşi giganţi le protejau fuga…

— 1401 —

Capitolul douăzeci şi trei În dimineaţa aceea de ianuarie, Richard se trezi din somn într-o stare de excepţională bună dispoziţie. Ceasul de bronz de pe cămin cântase ora opt. Avalanşa fulgilor pufoşi de zăpadă, care se hârjoneau cu vântul, izbindu-se de geamuri, făcea să pară şi mai plăcută atmosfera caldă, intimă, din dormitor. Richard nu era matinal. Spre deosebire de alţi oameni deopotrivă de activi, îi plăcea să lenevească dimineaţa în pat. Niciodată nu se trezea înainte de ora opt. Cu mâinile cruce sub cap, medita cam o jumătate de oră asupra chestiunilor pe care le avea de rezolvat în timpul zilei apoi îşi suna valetul. Toaleta de dimineaţă şi-o făcea în cadrul unui adevărat ceremonial. Un servitor îi prepara baia, altul îl bărbierea, în vreme ce valetul său personal îi pregătea costumul pe care avea să-l poarte dimineaţa. Micul dejun îl lua în salonul chinezesc. Era servit de majordom şi de doi valeţi. Meniul era frugal. Două felii de şuncă, un ou fiert şi o ceaşcă de cafea sau de ciocolată. Un toast perfect rumenit şi câteva fructe alese dintr-o mie, completau micul dejun. În timpul acesta, secretarul de serviciu îi recapitula programul zilei. Câteodată, Richard îşi primea intimii sau colaboratorii apropiaţi, cărora nu le oferea niciodată să-i împartă masa. Ca şi Regele Soare, mânca singur, în vreme ce asistenţii stăteau respectuos în picioare. Nici copiii săi nu erau exceptaţi de la această regulă. — 1402 —

La orele zece Richard pleca la bancă, unde îşi stabilise cartierul general. Când apărea în holul clădirii din Wall Street, subalternii săi, începând cu directorii şi terminând cu ultimul portar, simţeau un fior de teamă. În drum până la cabinetul său întâlnea numai oameni ploconiţi, rupţi de şale. Urmat de o suită de secretari, urca scara de marmură, traversa holul în care-l aştepta invariabil, directorul general Wilbur Morrison, căruia Richard îi întindea în treacăt o mână moale şi albă. Un gest de înalt prelat, care oferă dreptcredincioşilor inelul său sfinţit spre a fi sărutat. Canaturile uşii cabinetului, larg deschise, erau străjuite de doi secretari, care îndată după intrarea marelui patron, se grăbeau să le închidă într-o respectuoasă tăcere. Lui Richard îi plăcea acest ceremonial. Nu era un democrat. Raţionamentul său avea un caracter net reacţionar. „Vulgul trebuie educat în spiritul venerării şefilor săi. Între conducători şi conduşi nu pot exista decât relaţii de oarbă disciplină.” Când Richard intra în sala de consiliu, zeci de directori, consilieri şi tot felul de personaje de prima mărime, îl aşteptau în picioare, într-o linişte absolută. Marele patron îi privea cu gravitate, apoi răspundea scurt la salutul lor. În acele momente încerca un simţământ de intensă satisfacţie. — Am impresia că în curând voi repeta cu toată convingerea cuvintele împăratului Vespasian în ultimele sale clipe: „Simt că încep să devin zeu”. Richard căzuse în exagerările fireşti ale oamenilor — 1403 —

îmbătaţi de succes şi glorie. Nu admitea să fie contrazis. Strivea cu personalitatea lui şi pe colaboratori şi pe membrii familiei sale. Dispreţuia mulţimea cenuşie şi trudnică, lipsită de perspective largi, măreţe. „Toţi sunt viermi, pigmei. Destinul i-a aruncat la periferia vieţii. Eu fac parte din puţinii aleşi. Proştii, brutele, spiritele mărunte care alcătuiesc pătura largă a omenirii, nu sunt decât o trambulină pentru noi, eroii. N-am să dezvălui niciodată oamenilor de rând care mă înconjoară gândurile şi simţămintele mele. În imbecilitatea lor sărmană, m-ar socoti nebun sau cel puţin megaloman. De aceea mă închid în mine şi nu îngădui nimănui să-mi cunoască gândurile. Dar mă port cu toţi astfel încât să simtă că ne desparte o distanţă colosală, ca de la stea la pulbere…” În dimineaţa aceea Richard era mai bine dispus ca niciodată. În ajun Henry, fiul său mai mare, sosise de la Londra. Îl întâmpinase cu răceală: — Sper, Henry, că s-a pronunţat divorţul tău. Henry plecase posomorât capul. — Nu, Sir, nu s-a pronunţat. Richard izbise cu pumnul în masă. — Cum e cu putinţă? Stewart Rowlandson n-a fost în stare să facă nimic până acum? Pentru ce l-am făcut prim consilier juridic pentru Anglia? Dacă este incapabil îl concediez. Henry ridicase asupra tatălui său o privire încărcată de durere şi reproşuri mute. — Nu e nevoie. Cazul a fost soluţionat spre — 1404 —

satisfacţia dumneavoastră, de forţe superioare. Margaret Sunderland a murit. — A murit? Sunt încântat. Era şi timpul. Pariez că nu a murit din dragoste pentru dumneata! — Aţi câştigat, Sir. A doborât-o o boală de piept. Urmare a unei răceli contractate în timpul fugii de la Paris. Richard tuşise, spre a-şi drege glasul. — Foarte bine. A pedepsit-o Dumnezeu, fiindcă şi-a părăsit bărbatul… — Care se pregătea să o părăsească, întregi Henry. — Sper că nu ai tulburări de conştiinţă! Lasă responsabilitatea morală pe seama mea. Apoi îşi concediase fiul. — Acum du-te şi te culcă. Eşti obosit. Mâine îmi vei da raportul asupra activităţii dumitale la Londra. Până atunci ai tot timpul să-ţi limpezeşti mintea. Supus, Henry salutase, apoi se îndreptase spre ieşire. Richard îl chemase din urmă. — Voi aviza şi asupra situaţiei dumitale personale. Bineînţeles, va trebui să te însori. Să îţi creezi o familie. Să ai copii legitimi, nu de contrabandă, ca până acum. — Mă iertaţi, Sir, dar… Tatăl său îl întrerupse cu un gest. — Obiecţiile păstrează-le pentru dumneata. Poţi pleca. Bună seara. Henry ieşise, înăbuşindu-şi plânsul. „Omul acesta e un monstru. Margaret abia a murit, şi el îmi vorbeşte de însurătoare. E odios! — 1405 —

Richard se aşeză la biroul său. Îl aştepta o corespondenţă voluminoasă, triată pe probleme. Primul secretar avea dezlegarea să desfacă şi scrisorile confidenţiale. — La ora unsprezece, Sir, aţi convocat şedinţa consiliului de administraţie al băncii. — Mă tem că n-am să o pot prezida. La unsprezece şi jumătate am un rendez-vous cu secretarul de stat şi cu senatorul Forbes. În aceeaşi clipă, Norman McKreely, primul secretar, intră grăbit în birou. Pe chipul lui era zugrăvită expresia unei adânci consternări. — Ce e cu mutra aceasta de înmormântare, McKreely? îl întrebă Richard zâmbind. — Sir, am primit chiar acum un mesaj din Vera Cruz. — Ştiri rele? întrebă Richard întunecându-se. — Foarte rele. Primul secretar puse pe birou o scrisoare deschisă. Richard recunoscu imediat scrisul lui Charles. Cu gesturi măsurate, luă scrisoarea şi o parcurse. „Vera Cruz 11 decembrie 1810. Sir, Îmi revine sarcina penibilă de a vă anunţa moartea lui Adrien de Beaulieu. A căzut vitejeşte, cu arma în mână, luptând pentru gloria casei noastre…” În pasajele următoare, Charles Sunderland relata condiţiile tragice în care cumnatul său îşi găsise — 1406 —

sfârşitul. Apoi continua: „Eu am reuşit să mă salvez din hacienda asediată. După mii de peripeţii, am ajuns teafăr la Vera Cruz. Faţă de situaţia creată prin moartea lui Adrien de Beaulieu, am socotit de datoria mea să preiau provizoriu atribuţiile sale. Războiul civil, a cuprins întregul Mexico. Rebelii au încercuit capitala în jurul căreia se dau lupte grele… Vera Cruz este încă în mâinile trupelor guvernamentale. Se spune că spaniolii vor trece la contraofensivă. Îmi voi permite să vă ţin la curent cu evenimentele politice şi militare. Exploatarea minelor din Mexico este în mod practic suspendată. Pentru a evita orice complicaţii, navele cu aur din America de Sud nu mai fac escală la Vera Cruz. Al dumneavoastră prea plecat fiu Charles Sunderland.” Richard împături gânditor scrisoarea. Simţea în suflet o mare durere. Cea mai mare durere de la moartea Andreei. Privirile-i căzură asupra oglinzii instalate între cele două ferestre cu ghilotină, din faţa biroului. O plasase acolo pentru a-şi controla în permanenţă reacţiile feţei. De data aceasta oglinda reflecta un chip impenetrabil. O mască pe care nu se citea nimic. Fără voia lui, Richard simţi satisfacţia pe care un comedian o are pentru mimica sa. Educându-şi nervii, stăpânindu-şi muşchii feţei şi expresia ochilor, atinsese perfecţiunea. — 1407 —

Wilbur Morrison, McKreely, trupa de secretari aşteptau reacţia marelui patron. Cu linişte glacială Richard se adresă lui McKreely: — Te rog să iei contact cu secretarul de stat şi cu senatorul Forbes. Să le comunici că evenimente neprevăzute mă obligă să amân întâlnirea fixată pentru astăzi. Veţi alege, de comun acord, altă dată, de preferinţă la începutul săptămânii viitoare. Se întoarse spre Morrison: Mr. Morrison, te rog să anunţi consiliului de administraţie şi personalului băncii moartea contelui Adrien de Beaulieu. Pentru cinstirea memoriei lui, azi se suspendă serviciul. Richard se ridică în picioare. — Mantaua, Lawson, porunci el unuia din secretari. — Să tragă trăsura la scară, Sir? — Nu, plec pe jos. Vreau să fac puţină mişcare. Îmbrăcă mantaua îmblănită, îşi puse mănuşile, pălăria, apoi îşi luă bastonul cu măciulie de aur. — Plec la locuinţa fiicei mele, spuse el lui Morrison. Vreau să-i anunţ personal moartea lui Adrien. — Nu doriţi să vă însoţească cineva? A îngheţat. E polei. — Mulţumesc. Prefer să fiu singur. Bună ziua, gentlemen. Copleşit de gânduri, părăsi banca. De multă vreme nu mai umblase pe jos. Văzute cu ochi de pieton, străzile păreau mai largi, casele mai înalte. Trecătorii se individualizau. Nu se mai pierdeau în turmă, aşa cum îi vedea el când trecea cu trăsura în trapul întins al cailor. Întâlni pe drum mulţi oameni prost îmbrăcaţi, — 1408 —

nehrăniţi, străvezii, care tremurau de frig. Richard uitase că în lume mai era şi mizerie. Aurul îi crease o nouă optică. Calcula numai în milioane de dolari, de franci francezi, de livre sterline sau de piaştri. Grija zilei de mâine, procurarea hranei, a îmbrăcămintei care pentru mai bine de trei sferturi din populaţia globului pământesc constituiau probleme adeseori insolubile, erau inexistente pentru Richard. De garderoba lui se ocupa o armată de valeţi. Hrana care i se prepara atingea rafinamente demne de masa lui Lucullus. Palatele lui, colecţiile de tablouri, trăsurile somptuoase, nu mai erau un lux, ci un decor integrat în viaţa de toate zilele. În faţa intrării bisericii Trinty văzu o femeie bătrână grotesc îmbrăcată, în jurul căreia vreo zece copii făceau cerc, strâmbându-se de râs. Bătrâna purta o pălărie bizară, împodobită cu tot felul de flori artificiale, o haină de catifea roşie, murdară, şi o etolă de oposum. Vopsită ca o mască, femeia îşi arăta gingiile ştirbe într-un râset tâmp. — Nu l-aţi văzut pe Zechariah, copii?… Hai, spuneţi. Trebuie să-l întâlnesc. Bătrâna se uită zâmbitoare la Richard. — Poate că dumneata l-ai văzut pe Zechariah. Te rog, spune-mi, unde l-aş putea găsi? Consternat de această apariţie tragicomică, Richard rosti maşinal: — Hannah… Hannah, nu mă recunoşti? — De ce mă laşi să mă frământ? Îl caut pe Zechariah… Bag de seamă că nici dumneata nu ştii unde e. — 1409 —

Dezamăgită, bătrâna îi întoarse spatele. Se îndepărtă, urmată de ceata de copii gălăgioşi. Pe fiecare trecător îl întreba: — Nu l-aţi văzut pe Zechariah? Ah, de-ai şti de când îl caut. Sunt frântă de oboseală… Richard ridică gulerul mantalei şi trecu mai departe. Hannah, sora lui, ajunsese clovnul străzii. Umbla sulemenită şi îmbrăcată ca o sperietoare de ciori. Întâlnirea îl impresionase penibil. Îşi promise ca pe viitor să nu mai umble pe jos. Va evita spectacolele nedorite. Trăsura merge repede. Nuţi îngăduie să vezi toate nimicurile. Grăbi pasul. Locuinţa Georginei era situată în apropierea Primăriei. Ninsoarea se înteţise. Vântul se pornise să bată îngheţat dinspre mare. Richard nu simţea frigul. Mantaua îmblănită cu zibelină l-ar fi ferit şi de gerurile siberiene. Îi părea ciudat că tocmai azi când aflase de moartea lui Adrien o întâlnise şi pe Hannah. Nimeni nu-l informase până acum de starea ei. Nici nu i-ar fi trecut prin minte că sora lui ajunsese într-o asemenea stare de decrepitudine. Nu se preocupase de soarta ei, fiindcă o ştia la adăpost de orice lipsuri. Cei cincizeci de mii de dolari, rămaşi de pe urma lui Zechariah ar fi trebuit să-i ajungă până la moarte. Mâine va da dispoziţie lui McKreely să facă investigaţii asupra bietei nebune. Avea datoria să-i poarte de grijă. Nu se cuvenea ca sora lui Richard Sunderland-Beauclair să se facă de râs pe străzile New Yorkului. Cea mai potrivită soluţie ar fi să o interneze — 1410 —

într-un ospiciu. Gurile rele îl vor învinui că după ce făcuse de petrecanie lui Zechariah Abercrombie, îi băgase şi nevasta după zăbrele. Richard înjură printre dinţi. O nouă complicaţie. Ca şi când moartea lui Adrien nu i-ar fi deajuns. Şi în privinţa lui, conştiinţa nu-i dădea pace. Adrien îi salvase viaţa. Richard nu uitase încăierarea iscată de prezenţa sa în taverna infectă de pe Rive Droite. Cum îşi recompensase salvatorul? Încredinţându-i cele mai primejdioase misiuni, însurându-l cu o femeie care iubea alt bărbat. Invitându-l să-şi însuşească paternitatea bastardului lui Franck Phipps. Richard îi asigurase unele compensaţii. Îl făcuse bogat, puternic, temut. Dar acestea puteau precumpăni o viaţă intimă ruinată, o căsnicie ratată? Dacă ar fi rămas în Franţa, Adrien ar fi ajuns desigur ofiţer în armata împăratului. S-ar fi acoperit de glorie şi de galoane, căci era viteaz. Ar fi avut toţi sorţii să cadă pe câmpul de luptă. Moartea lui ar fi găsit atunci o motivare. E înălţător să te jertfeşti pentru patrie. Richard încerca să-şi izgonească gândurile negre, îi creau o stare sufletească neplăcută. Era hotărât să-şi răscumpere greşelile, cel puţin faţă de Georgina. Când ajunse în faţa casei lui Adrien se opri şi privi îndelung faţada dantelată, de un baroc strident. Georgina preferase acest stil încărcat, ostentativ, de ţipător prost gust. Educaţia ei în domeniul artei lăsa de dorit. La mai toate ferestrele perdelele erau lăsate. Numai câteva camere de la etajul întâi erau locuite. Richard deplânsese întotdeauna înclinările burgheze ale — 1411 —

Georginei, care se încăpăţâna să nu folosească decât patru sau cinci servitori. Richard ura meschinăria sub orice formă. Din nenorocire, aceasta era una din trăsăturile fundamentale ale firii Georginei. Nici după ce devenise contesă de Beaulieu, nu-şi schimbase felul de viaţă. Se simţea mai bine în bucătărie, cu o tigaie fumegândă în mână, decât în salon sau într-o lojă de teatru. Richard urcă cele şapte trepte ale intrării principale, şi bătu cu ciocanul în uşă. După o aşteptare supărător de lungă, o femeie de serviciu, între două vârste, şi cu şorţ alb, scrobit – tipul servitoarei din casele burghezilor mijlocii – îi deschise fără grabă uşa. Când îl recunoscu, tresări speriată. — Acasă e doamna? — E acasă, Sir. Poftiţi, vă rog, zise ea, retrăgându-se stângaci din calea vizitatorului. Richard îi încredinţă pălăria şi mantaua, apoi urcă la etaj. Georgina era singură în camera ei. Lucra un gobelin pe un mic gherghef. La apariţia lui Richard se ridică repede de pe scaun şi făcu o reverenţă. El o pofti să ia loc. — Scumpa mea, rosti el cu ceremonioasă gravitate, îţi aduc o veste tristă. Soţul tău a murit. A căzut, luptând vitejeşte pentru gloria casei noastre. Spre surprinderea lui, Georgina nu se transfigură de emoţie, nu se congestionă la faţă şi nici nu izbucni în plâns. „Se stăpâneşte atât de bine? se întrebă el cu admiraţie. Ce revelaţie! Îşi ascunde magistral durerea, îi repugnă vulgaritatea exteriorizării zgomotoase şi — 1412 —

violente a simţămintelor.” — Îmi place comportarea ta demnă, Georgina. Ştiu că durerea pe care o încerci este cumplită… Expresia impasibilă a obrazului ei îl dezorienta totuşi. Îi istorisi, în câteva cuvinte, împrejurările în care Adrien îşi găsise sfârşitul, subliniindu-i eroismul. — Amintirea lui va trăi veşnic în sufletele noastre, încheie Richard cu patos. Dacă ar fi fost cioplite în piatră, trăsăturile Georginei nu şi-ar fi păstrat mai bine neclintirea. Richard încercă o mare nedumerire. Deodată, în mintea lui se făcu lumină. Georgina nu îşi stăpânea durerea. Georgina primise cu nepăsare vestea morţii lui Adrien. O revoltă bruscă îl făcu să clocotească. — Nu ai nimic de spus, Georgina? — Ce aş putea să spun? Să-mi exprim bucuria că sunt în sfârşit liberă? Richard rămase fără glas. Cinismul fiicei lui îi tăiase respiraţia. Nu ştia ce să mai răspundă. După un răstimp care păru foarte lung amândorura, rosti îngheţat: — Am impresia că nu te înţeleg deajuns… — E şi firesc! Te-ai fi aşteptat să plâng, să dau semne de disperare, să leşin! Şi nu se întâmplă nimic din toate acestea. Socotesc că m-ai înţeles foarte bine. Sunt decentă şi nu-mi manifest adevăratele sentimente. Regret că a murit, aşa cum regret moartea oricărui om, fără deosebire. Dar mă şi bucur fiindcă mi-am recâştigat libertatea. — Splendid epitaf din partea unei soţii, rosti Richard persiflant. Ar trebui să te audă poeţii care — 1413 —

cântă sensibilitatea feminină. Georgina surâse cu amărăciune. — Ai dreptate, tată. Am pierdut orice sensibilitate. Viaţa m-a înrăit. Mi-a tocit entuziasmul, încrederea în oameni, capacitatea de a iubi, de a mă dărui… În sfârşit, tot ce aveam mai bun în mine. — Îţi apreciez delicateţea, Georgina, zise Richard cu aceeaşi batjocoritoare linişte. Te-a înrăit viaţa!… Foloseşti un eufemism, pentru a nu mă desemna pe mine. — Este adevărat. Am evitat să pun punctul pe „i”. Richard îşi scoase tabacherea de platină, din care aspiră o priză de tutun. — Îmi reproşezi că te-am măritat cu Adrien. Credeam că în atâta amar de vreme ai înţeles ceea ce trebuia să înţelegi. Că am făcut-o numai pentru binele tău. Obrazul Georginei se învăpăie brusc. — Pentru binele meu? Ar trebui să râd, tată. Dar subiectul e prea dureros. Pentru binele meu? Spune mai bine, pentru vanitatea dumitale, pentru convenienţele lumii în care te complaci să trăieşti, pentru aşa zisa tradiţie a familiei SunderlandBeauclair. Richard nu se tulbură. — Nu cumva vrei să-mi aminteşti şi tu că tatăl meu a fost făurar de cuţite?… Şi că bunicul meu trişa la cărţi?… N-ai fi originală decât în măsura în care acestea vin din partea propriului meu copil. Georgina strângea cu putere rama micului gherghef, căutând parcă un sprijin. — 1414 —

— N-ai fost deprins să ţi se spună adevărurile în faţă, tată. Nici nu e de mirare. Te înconjuri numai de linguşitori, de slugarnici. Richard se răsturnă comod în fotoliul său. — Continuă, fiica mea. Îmi place să te ascult. Îmi dovedeşti că ai avut întotdeauna personalitate. — Greşeşti, tată. Dacă aş fi avut personalitate, nu m-aş fi măritat cu Adrien. Aş fi fugit de acasă. Dar nam avut tăria s-o fac. M-ai despărţit de Frank. De singurul om pe care l-am iubit. — Om? Cuvântul acesta nu i se potriveşte. A fi om, este o expresie cu accepţiune înaltă. Un ins care seduce o minoră nu merită acest calificativ. — Frank este totuşi un om, tată. Frank m-a iubit dezinteresat. Pentru mine. Dumneata nu concepi iubirea dezinteresată. Nu eşti în stare să înţelegi acest lucru. Richard o privi cu ironie. — Vorbele tale nu mă supără, Georgina. Îmi dau seama că treci printr-o criză. Durerea, pe care dintr-o mândrie prost înţeleasă, refuzi să o admiţi, ţi-a rătăcit mintea. — Ţi-am mai spus, tată. Mă bucur. Mă bucur, fiindcă sunt liberă. Lanţurile acestei căsnicii s-au sfărâmat. Întâmplarea a fost mai puternică decât orânduielile rostuite de dumneata. Un glonte a nimicit totul. Acum sunt liberă! Da! Liberă! Şi înţeleg să profit de libertatea mea. Chiar mâine voi părăsi această casă. Plec la Frank! Lui Richard îi reveni în minte o situaţie asemănătoare. Hotărârea disperată cu care docilul — 1415 —

Henry îl înfruntase, din dragoste pentru Margaret. Încăpăţânarea o regăsea acum la Georgina. Nu erau pe degeaba copiii săi. Richard îşi pregăti o ripostă puternică. Datorită ei va rămâne stăpân pe situaţie. — Foarte bine. N-ai decât să pleci la iubitul dumitale. Poţi să-ţi iei şi bastardul. Copiii lui Adrien, fetiţa pe care n-a avut parte s-o vadă, vor rămâne în îngrijirea mea. Era încredinţat că argumentul acesta va zdrobi rezistenţa Georginei. Spre mirarea sa, şovăirea ei nu dură mult. — Fie. Îl iau numai pe Horace. Bietul copil, destul a fost surghiunit prin mansarde! Va fi mai fericit lângă adevăratul său tată. — Magnific! exclamă Richard. Iată în sfârşit familia Phipps reunită. Ţin numai să-ţi atrag atenţia, Georgina, că socotelile tânărului Phipps nu se vor împlini. Te dezmoştenesc. Îl lipsesc de zestrea pe care a vânat-o cu atâta sârg. Georgina râse cu milă. — Am avut dreptate. Vezi totul numai prin prisma banilor. Sunt gata să renunţ în scris la toate drepturile pe care eventual le-aş avea asupra vreunei porţiuni din averea familiei Sunderland. Richard se ridică fără grabă din fotoliu. — De acord. În cursul acestei zile, vei primi vizita avocatului Sanders. Îţi va prezenta spre semnare actele de renunţare. Fără a mai saluta, se îndreptă spre uşă. Înainte de a apăsa pe clanţă, se întoarse iarăşi spre fiica sa: — Sper că n-ai să te răzgândeşti! — 1416 —

Apoi ieşi, închizând uşa… Georgina nu se răzgândi. A doua zi plecă la Williamsburg, luându-l numai pe Horace. Pe Raymond şi Cynthia, copiii lui Adrien îi lăsă în primirea contesei de Vigneaux, care se prezentase la Beaulieu House în numele lui Richard Sunderland. Nu încercase să-i reţină, deşi despărţirea o costase mult. Îşi cunoştea prea bine tatăl. Ştia că acesta ar fi răsturnat lumea pentru a-i păstra în preajma lui. Nu din iubire pentru nepoţii săi, ci pentru a-şi pedepsi fiica. Richard instală pe cei doi copii într-o aripă a casei Sunderland, transformată în nursery. Raymond avea cinci ani, iar Cynthia câteva luni. Sub ordinele contesei de Vigneaux, care dirija şi educaţia lui Gerald, fiul Andreei, se mai aflau patru preceptori, şase valeţi, trei guvernante şi o doică. Bătrânul Folger se retrăsese demult. Elemente tinere îi luaseră locul. Francis-Andrew, care împlinise şaisprezece ani, trecuse în rândul oamenilor mari. Avea apartament şi personal de serviciu propriu, trăsură, cai de călărie, şi un yacht la dispoziţia lui exclusivă. După ce îşi cază nepoţii, Richard se gândi şi la Charles. Avea să-l lase un timp la conducerea flotei comerciale. Tot el va dirija – până la noi ordine – şi lucrările de exploatare ale minelor de aur şi argint din Mexico şi America de Sud. Secătuirea temporară a izvoarelor de aur din Mexico nu-l afectă peste măsură. În ultima vreme producţia de metale preţioase din Peru crescuse. Şi în America — 1417 —

de Sud erau semnalate tulburări care prevesteau un război civil, poate mai pustiitor decât cel din Noua Spanie. Richard întâmpina cu seninătate şi această perspectivă. Lingourile de aur tezaurizate în băncile din Europa şi America atinseseră cifre astronomice. Împrumuturile acordate cu discernământ diferitelor state. Beligerante, capitalurile masive învestite în industria de armament, în întreprinderile miniere şi în flota sa comercială îi procurau imense beneficii. Nu se putea spune că îi mergea rău. Nu! Nu îi mergea rău deloc… La 15 august 1811 muri Patrick Sunderland. O criză cardiacă îl fulgerase în plină activitate. Căzuse pe bancul unui lucrător, în vreme ce îi explica un nou procedeu de strunjire a metalelor. Medicul, chemat la atelier, nu făcuse decât să-i constate moartea. Sicriul lui Patrick fu purtat pe umeri de cei patru fii ai săi, bărbaţi voinici şi falnici. Văduva sa, Rebecca, şi fiica lor, Matilda, îi urmau cosciugul. Patrick Sunderland fusese un om modest, cinstit, muncitor. Cei trei feciori mai mari, rămaseră să ducă mai departe atelierul, potrivit tradiţiei familiale. Prâslea, o fire independentă şi cu vederi mai largi, se făcuse funcţionar de bancă. Bine văzut de şefi, capabil, cu spirit de iniţiativă, părea destinat să ajungă departe. Maică-sa, Rebecca, îşi pusese toată nădejdea în fiul acesta atât de deosebit de mediocrii săi fraţi. Ambiţioasă, suferise toată viaţa din cauza, incapacităţii lui Patrick de a se ridica deasupra — 1418 —

modestei sale condiţii sociale de făurar de cuţite. Cu încrâncenată, dar nemărturisită ciudă, urmărise neîncetat formidabila ascensiune a lui Richard Sunderland. Ea, fiica pastorului Brown, rămăsese nevasta unui meşter de cuţite. Era mai mult decât putea suporta o fiinţă cu temperamentul ei. Cât timp trăise Patrick îşi exteriorizase rareori amărăciunea şi dezamăgirea. Isaiah, Thimothy şi Seneca erau leiţi părintelui lor. Lipsiţi de ambiţie şi de imaginaţie, nu visau decât să continue viaţa atelierului, care fusese sufletul bunicului şi al tatălui lor. Samuel era făcut din alt aluat. În concepţia Rebeccăi el avea să urce spre culmi prestigiul familiei, atât de nedreptăţite până atunci de soartă… Richard nu asistă la înmormântarea fratelui său. N-ar fi avut nici un rost. De un sfert de secol nu îşi mai vorbiseră. La o săptămână după moartea lui Patrick, Richard primi de la Londra o scrisoare care însoţea un colet de proporţii respectabile… Scrisoarea era de la Queensberry, ducele cu chip de satir. „Queensberry House London Dragul meu Richard, Simt că nu mai am mult de trăit. Medicii care m-au consultat afirmă cu toată convingerea că am un organism robust şi că voi atinge centenarul. Dar eu am semnele mele, care nu mă înşală. Cugetul mi-e — 1419 —

liniştit, deşi nu sunt umblat la biserică. Am trăit ca un păgân sibarit. Am gustat din plin toate plăcerile vieţii. Ce mi-aş mai dori? Ţi-am trimis un dar care să-ţi amintească de bătrânul tău prieten, Căderea îngerilor de Bosch, pe care ai admirat-o odinioară în salonul meu. Pânza aceasta, care reprezintă prăbuşirea lui Lucifer şi a cohortelor sale de partizani înaripaţi, să-ţi fie îndreptar în viaţă. În locul acestor personaje diavoleşti, blestemate pentru neiniţiaţi şi care se reliefează pe fondul negru al tabloului – culoare care în concepţia alchimiştilor simbolizează tenebrele infernului – aş fi putut să-ţi trimit galeria strămoşilor mei. Ţi-ar fi făcut acelaşi serviciu. Din nenorocire, tradiţia îmi impune să o las unui moştenitor, pentru care nu am decât foarte puţină stimă. Prietenii ţi-i alegi, nu şi rudele. Dacă vrei să-ţi întregeşti colecţia de demoni, cumpără şi alte pânze ale lui Bosch. Îţi vei crea un fel de galerie a străbunilor, care te vor face să-ţi aminteşti de unul dintre cei mai buni prieteni şi sfătuitori ai dumitale. Charles Douglas, duce de Queensberry. P.S. Te rog să iei sub protecţia dumitale pe aducătorul acestui mesaj. Anthony Temple e un tânăr capabil, în care cred ca şi în tine. În ultimii trei ani a fost secretarul meu particular. Nu am avut niciodată a mă plânge de el. Sunt încredinţat că îţi va fi de folos. C.D.Q.”

— 1420 —

Richard lăsă scrisoarea pe masă. Se adânci în fotoliul său. Lăsă gândul să-i zboare la Queensberry, ducele cu chip de satir. Omul care fusese pentru el instrumentul providenţei. Sau poate providenţa însăşi. Mesajul acesta era tot atât de ciudat ca şi personajul care îl scrisese. Rândurile erau trasate de o mână sigură care nu şovăia. „Queensberry va atinge vârsta lui Matusalem, gândi Richard cu simpatie. Melancolia acestui mesaj îşi are desigur izvorul în cine ştie ce înfrângere sentimentală.” Cât priveşte tânărul trimis de duce, îi va găsi o întrebuinţare. I-l recomandase cu atâta căldură, încât se întrebă dacă Mr. Temple nu era vreun copil din flori al lui Queensberry. Alungă acest gând. Ducele era prea cinic pentru a ascunde acest lucru. Richard sună. — Pofteşte pe Mr. Anthony Temple, porunci el secretarului. Mesagerul lui Queensberry nu se lăsă aşteptat. În cabinetul lui Richard pătrunse o replică a lui Apollo din Belvedere, în haine moderne. Frumuseţea lui era însă rece, orgolioasă, ca şi strălucirea îngheţată a Luceafărului. Noul venit salută cu eleganţa şi degajarea unui autentic gentlemen. Richard se văzu pe el însuşi când se prezentase lui Charles Bancroft, recomandat de acelaşi Queensberry. — Mr. Temple, spuse el, prietenul şi mentorul meu, ducele de Queensberry, mi-a scris despre dumneata în termeni ditirambici. Sunt convins că nu greşeşte. Din — 1421 —

clipa de faţă, să te consideri angajatul meu. Am o singură nedumerire. Cum a putut să se dispenseze de serviciile dumitale? — Ducele de Queensberry a murit, Sir. — Nu se poate! exclamă Richard. Când? — La 12 iunie 1811. A doua zi după ce v-a scris acest mesaj. A murit la White’s, în timpul unei partide de faro. După înmormântare am plecat la New York, potrivit instrucţiunilor sale exprese. Anthony Temple vorbea cu glas egal, plăcut timbrat, şi cu eleganţa căutată a unui diplomat al Universităţii din Oxford. Richard era uluit. Într-adevăr, Queensberry nu se înşelase. Murise, în ciuda pronosticurilor optimiste ale medicilor. Anthony Temple era oare reprezentantul ducelui pe lângă Richard? Inima lui continua poate să bată în pieptul acestui tânăr, cu care – într-adevăr – se asemuia. Sau imaginaţia îi sugera lui Richard o anumită asemănare? În scrisoarea ducelui întâlnise câteva cuvinte pe care şi el le rostise nu demult. Prietenii ţi-i alegi, nu şi rudele. Această apropiere îi păru uimitoare. Raţiona în acelaşi chip cu Queensberry. Şi mentorul şi discipolul îşi dispreţuiau neamurile. Ciudat. Judecau în acest mod, fiindcă erau prea deosebiţi de restul oamenilor. Poate că ducele i-l trimise pe Anthony Temple pentru a-l înlocui pe Adrien de Beaulieu? Mesagerul lui Queensberry avea o înfăţişare stranie, care îngăduia orice supoziţii. Frumuseţea lui era atât — 1422 —

de perfectă, încât părea ireală. Natura nu creează indivizi după canoanele zeilor. Chipul său cu trăsături superbe, avea totuşi ceva demonic. Lui Richard îi plăceau oamenii ieşiţi din comun. Darul lui Queensberry era la înălţime. — Mr. Temple, nu te-am întrebat nimic despre antecedentele dumitale. — Nu-mi cunosc părinţii. Ştiu doar că ducele de Queensberry s-a îngrijit de educaţia mea. Am fost crescut în casa Lady-ei Mary Cunningham, o rudă a ducelui. Mai târziu am fost adoptat de Sir William Temple, ofiţer de marină, vărul ducelui de Queensberry. Tatăl meu adoptiv a căzut la Trafalgar. Mi-am făcut studiile la Harrow şi Oxford. Diplomele universitare sunt singura mea avere. Sir William Temple n-a avut nici un fel de venit în afara lefii sale de comandor. — Înţeleg, rosti Richard. Bănuiala că Anthony era un copil din flori al lui Queensberry căpăta tot mai mult temei. Afară numai dacă nu îl mistifica, aşa cum îl mistificase acum treizeci de ani pe Sir James Wythburn, pe care îl lăsase să creadă că Richard era fiul faimosului ginere al ducelui de Marlborough. Richard lăsă pentru mai târziu dezlegarea enigmei. — Mr. Temple, de azi înainte, eşti secretarul meu personal. Vei avea un salariu care te va scuti pe viitor de orice griji materiale. Secretarii mei personali locuiesc la Sunderland House. Dacă doreşti să-ţi păstrezi un apartament în oraş, nu am nimic împotrivă. — 1423 —

— Voi fi fericit să locuiesc la Sunderland House, Sir. — Perfect. Primul meu secretar, Mr. McKreely te va pune în curent cu atribuţiile dumitale. Sună din nou. Lawson, comunică majordomului să pună la dispoziţia lui Mr. Temple apartamentul pe care l-a ocupat Mr. Jules Lafont. Mr. Temple, te dau în primirea lui Lawson. De azi într-o săptămână, îţi vei lua serviciul în primire. Până atunci, te vei aclimatiza cu felul de trai american… După ce rămase singur în cabinetul său, Richard se cufundă iarăşi în gânduri. Ajunsese la un hotar de viaţă. Moartea lui Patrick, a lui Queensberry, a lui Abercrombie, puneau parcă o lespede asupra trecutului. Se stingea o lume care fusese martora perioadei sale de ascensiune. Ajunse în apogeu. Aproape niciunul din cei care puseseră umărul la eşafodarea prodigioasei sale cariere nu mai era de faţă. Murise Benjamin Franklin, murise William McFee, murise Adrien de Beauclair, murise Ophelia, murise Andreea, murise convenţionalul Chabot. Plecaseră pe drumul veşniciei şi Isabella şi Josiah şi marchizul Henri de Beauclair… Dintre vechii săi colaboratori şi prieteni nu supravieţuiseră decât Amaury de Challais şi Wilbur Morrison. Aceştia făceau de altfel parte din generaţia tânără. Constatările impuneau o concluzie tristă, îmbătrânise. Mai erau în viaţă câţiva colegi de facultate. Horncastle, Phipps, Wragby, Eastleigh. Auzise şi de Fortescue că ajunsese un demn şi sever membru al — 1424 —

Camerei Comunelor. Afemeiatul şi beţivanul Fortescue de odinioară era un stâlp al intransigenţei politicii externe engleze. Pe Eastleigh nu-l mai văzuse de peste cincisprezece ani. Horncastle şi Wragby i se alipiseră după ce păşise pragul gloriei. Phipps fusese însă un intrigant. Nici de Patricia nu mai ştia nimic… Fizicul lui Anthony Temple îi evocase frumuseţea lui de altădată. El, Richard, nu mai era azi decât un bărbat impozant, serios, care insufla respect şi teamă. Era şi natural. La cincizeci şi şapte de ani nu mai putea cuceri inimile femeilor. Cu aur le cumperi! Dar iubirea cumpărată nu are farmec. Richard se gândise la clipa în care va ajunge să fie acceptat de femei numai pentru aurul său. Pe vremuri nimic nu-i păruse mai ridicol decât postura de amant de interes, în opoziţie cu amantul de inimă. Din fericire, apetitul lui sexual nu mai era atât de imperios ca odinioară. După moartea Andreei, renunţase la capitolul femei. Mai avusese câte una din acele aventuri fugare şi fără urmări, pe care francezii le numesc passades. Unui bunic nu-i stă bine să maimuţărească pe îndrăgostiţi… Anthony deveni în curând prietenul şi modelul lui Francis-Andrew, care îl diviniza. Acesta îi copia felul în care se pieptăna, tăietura hainelor, cutele savant orânduite ale cravatelor, atitudinea degajată, portul mândru al capului, vorbirea preţioasă, gesturile domoale şi elegante. Atribuţiile lui Anthony îi lăsau destul timp liber. Şi-l consuma colecţionând cărţi de artă, citind, ori — 1425 —

plimbându-se în afara oraşului. Atitudinea sa distantă, rezerva din care nu ieşea niciodată, amabilitatea uşor ironică, gusturile-i deosebite, atmosfera de mister care-l înconjura îi făcură o reputaţie detestabilă printre colegi. Preferinţa pe care Richard i-o arătase încă din primele zile nu era de natură a le dezarma ostilitatea. Se purtau faţă de el cu o răceală făţişe. Evitau să-i adreseze vorba, în afara chestiunilor de serviciu, încetau ostentativ să mai discute când el intra în birou şi abia îi răspundeau la salut. Anthony se prefăcea că nu le observă manevrele. Se comporta cu aceeaşi amabilă superioritate, lăsându-i uneori să înţeleagă spre marea lor ciudă că îi privea cu milă îngăduitoare. Într-o seară, toţi secretarii fură convocaţi de McKreely, pentru a descifra nişte voluminoase şi importante rapoarte sosite din Europa. Lucrau de vreo două ore, când Francis-Andrew îşi făcu apariţia în birou. După ce salută cu un gest abia schiţat pe McKreely, se opri lângă masa de lucru a lui Temple. — Anthony, am venit să te iau la un garden-party. — Master Francis, interveni McKreely, tatăl dumneavoastră a ordonat să lucrăm cu toţii, fără excepţie, până în zori, dacă va fi nevoie, pentru a descifra nişte documente de o însemnătate deosebită. Francis-Andrew încreţi sprâncenele. Nu-i plăcea să fie contrariat. — Crezi, Mr. McKreely, că pentru un fleac e necesar să cer autorizaţia tatălui meu? Anthony urmărea discuţia, zâmbind ironic. Îl amuza — 1426 —

atitudinea de cocoşel arţăgos a lui Francis-Andrew. — Regret, Mr. Temple trebuie să termine mai întâi ceea ce are de făcut. Vă rog să ne lăsaţi. Avem de lucru. Francis-Andrew se înroşi. — Nu sunt deprins să fiu concediat. Atitudinea dumitale este insolentă. De data aceasta. McKreely se învineţi de mânie. — Voi aduce la cunoştinţa tatălui dumneavoastră felul cum vă purtaţi faţă de mine. Şi acum, vă rog să ieşiţi din acest birou. Francis-Andrew voi să mai spună ceva, dar se abţinu. Se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă ca din praştie. Congestionat, tremurând de enervare, McKreely îşi reluă lucrul. Secretarii îşi aruncau pe furiş priviri triumfătoare. În cameră nu se mai auzeau decât zgârieturile penelor de gâscă pe foile de hârtie. O jumătate de oră după plecarea intempestivă a lui Francis-Andrew, uşa se deschise şi în pragul ei apăru Wilbur Morrison. După expresia jenată a chipului său se vedea că avea de îndeplinit o misiune neplăcută. — Mr. McKreely, veţi îngădui lui Mr. Temple să însoţească în seara aceasta pe Master Francis-Andrew. McKreely se ridică brusc de la biroul său. — Ce autoritate pot să mai am faţă de subalternii mei, dacă… — Autoritatea pe care v-a conferit-o Mr. Sunderland, are limite, îl întrerupse Morrison. Autoritatea dumneavoastră nu se extinde şi asupra persoanelor din afara secretariatului. Figurile colegilor lui Anthony se lungiră. — 1427 —

— Mr. Sunderland, continuă directorul Băncii Manhattan, regretă ieşirea fiului său. Socoteşte însă că şi atitudinea dumneavoastră faţă de Master Francis-Andrew a fost cel puţin ireverenţioasă. Mâine de dimineaţă veţi primi noi ordine. Morrison se întoarse spre Anthony. — Mr. Temple, vă ofer un loc în trăsura mea. Master Francis-Andrew vă aşteaptă la Sunderland House. După plecarea celor doi bărbaţi, se lăsă o tăcere adâncă, penibilă, pe care nici unul din cei opt secretari nu îndrăzni să o întrerupă. McKreely era pământiu. Vinele frunţii i se umflaseră să se spargă. Un nod i se înţepenise în gât. După douăzeci de ani de muncă devotată, era tratat ca un servitor. Îi venea să plângă. Se simţea umilit. Ce-i rămânea de făcut? Să-şi facă o ieşire demnă din scenă, dându-şi demisia, sau să plece fruntea? Patronul nu-l apreciase niciodată. Altfel, cum erau de explicat ascensiunea lui Beaulieu ori a lui Lafont, care lucraseră sub ordinele lui dar care mai târziu îl depăşiseră? În noaptea aceea lucră ca un automat, înţelegători, secretarii nu-i întrerupseră gândurile. Descifrau documentele într-o linişte mormântală. Abia în zori, puseră pe masă penele de gâscă, întrucât nu primiseră ordine exprese care să le îngăduie câteva ore de odihnă, rămaseră la birou în continuare. La orele zece McKreely plecă spre a se prezenta marelui patron. Lipsa lui se prelungi. Secretarii îl aşteptau intrigaţi. După vreo oră, McKreely se înapoie, însoţit de Wilbur Morrison şi de Anthony Temple. McKreely avea — 1428 —

o figură posomorâtă. — Gentlemen, rosti Morrison cu solemnitate, vă prezint pe noul dumneavoastră prim-secretar, Mr. Anthony Temple. Mr. McKreely a primit altă însărcinare, în cadrul fabricii de armament de la Terrytown. McKreely se întoarse spre foştii săi subalterni. — Gentlemen, înainte de a-mi lua rămas bun de la dumneavoastră, ţin să-mi exprim regretul pentru atitudinea pe care am avut-o aseară faţă de Master Francis-Andrew. Vorbea sacadat, mecanic, ca şi când ar fi recitat o lecţie. Se umilise. Dar îşi salvase postul şi îşi ferise familia de mizerie. Însă în sufletul lui se năruise un idol… În primăvara anului 1812 Richard făcu însemnate schimbări în conducerea întreprinderilor sale din Statele Unite. Henry Sunderland trecu la direcţia fabricii de armament de la New Schenectady. O săptămână după înscăunarea sa în noul post, Richard îl însură cu Susan Forbes, fiica senatorului Randolph Forbes. Această alianţă matrimonială se încheiase fără a se cere acordul tinerilor. Capacitatea de a iubi a lui Henry murise odată cu Margery. Cel puţin aşa îşi închipuia el. James Stewart, directorul adjunct al uzinelor de la New Schenectady fu transferat cu acelaşi grad la fabrica de la Terrytown. Charles Sunderland rămase să dirijeze exploatările aurifere din America de Sud. Comandorul Townley obţinu comanda flotei — 1429 —

comerciale din Atlantic. Wilbur Morrison păstră direcţia Băncii Manhattan. Meritele sale îndrituiseră această recomandare. Anthony Temple căpătă o atribuţie suplimentară. Conducerea exploatării zăcămintelor metalifere din Statele Unite. Post de răspundere care implica asigurarea furnizării de materii prime uzinelor de la New Schenectady şi Terrytown, a căror producţie de armament era în plină creştere. Uzinele Dupont de Nemours, de curând înfiinţate în Statele Unite cu sprijin financiar francez, nu erau încă în stare a concura pe piaţa americană produsele industriale ale casei Sunderland-Beauclair. Era paradoxal. Embargoul, împotriva căruia Richard se ridicase cu atâta vehemenţă îi servise prodigios interesele. Interzicerea importului de produse industriale din Anglia şi din Franţa, dăduse un extraordinar avânt uzinelor casei sale, care câştigaseră toată clientela americană, pierdută de industriile grele din cele două state europene beligerante. În cursul lunii aprilie sosiră fără veste la New York trei persoane simandicoase. Mr. Lester W. Woodward, directorul Băncii Anglo-Americane de la Londra, contele Amaury de Challais, directorul Băncii Sunderland de la Paris şi Jules Lafont, şeful serviciului de informaţii al casei Sunderland. Woodward venea să ceară aprobarea lui Richard pentru acordarea unui nou împrumut de cinci milioane livre Marei Britanii. Nu îndrăznise să-şi asume responsabilitatea încheierii acestei tranzacţii, într-o epocă în care Anglia se afla în pragul crizei — 1430 —

economice. În 1810 această ţară exportase în Europa septentrională mărfuri în valoare de 7 7000 000 livre, iar importul se ridicase la 9 160 000 livre. În 1811, aceste cifre scăzuseră respectiv la 1 500 000 şi 1 960 000. Exportul spre Statele Unite coborâse de la 11 300 000 livre în 1810, la 1 870 000 livre în 1811. O sută patruzeci de vase de comerţ fuseseră capturate de francezi, iar Suedia sechestrase încă o sută. Acestei situaţii dezastruoase îi pusese vârf o gravă criză industrială. Blocusul continental nu dăduse rezultate extraordinare în primii ani după aplicarea sa, dar căpătase cu timpul eficacitate. Produsele industriale pe care Anglia nu le mai putea vinde în Europa şi în America se stocau în depozite, provocând prăbuşirea preţurilor. În aceste condiţii Woodward nu era favorabil acordării împrumutului solicitat. Socotea Marea Britanie în preajma dezastrului. Uriaşa expediţie pe care Napoleon o pregătea împotriva Imperiului Rusesc, crea perspective întunecate pentru vrăjmaşii Franţei. — După câte înţeleg, dumneata consideri Anglia bancrutară, spuse Richard îngândurat. — Nu merg atât de departe cu presupunerile, zise Woodward. Totuşi, o prudenţă elementară… — Poate că ai dreptate, Mr. Woodward. Totuşi, un împrumut acordat astăzi Angliei ne-ar aduce beneficii uriaşe în cazul unei eventuale înfrângeri a lui Napoleon. Livrele englezeşti sunt depreciate. Dacă Anglia ar obţine victoria, împrumutul ar fi restituit în livre revalorificate. Îţi dai seama ce diferenţe am obţine? — 1431 —

— Dar dacă Marea Britanie şi aliaţii ei vor fi zdrobiţi? Napoleon ne-a deprins cu victoriile spectaculoase. Nu văd de ce s-ar întoarce vântul. La Grande Armée cuprinde aproape o jumătate de milion de oameni. S-au mai pomenit vreodată asemenea efective? Dintre adversarii lui Napoleon numai ţarul Rusiei a rămas în picioare. — Şi Anglia, Woodward. — Evident. Şi Anglia. Dar cu ce preţ? Marea Britanie e asemenea unui boxer groggy, care abia se mai ţine pe picioare. În virtutea inerţiei mai izbeşte cu pumnii în aer. — Dar Rusia? — Un Goliat care şi-a găsit pe David. Argumentele lui Lester Woodward erau puternice. Richard se feri să ia o hotărâre, înainte de a cântări bine situaţia. Două zile după această discuţie sosiră la New York Challais şi Lafont. Directorul Băncii Sunderland din capitala Franţei prezentă marelui patron o scrisoare confidenţială a contelui Metternich, care în numele guvernului imperial austriac solicita un împrumut de trei sute milioane franci aur. Într-o convorbire pe care Challais o avusese cu prinţul Schwarzenberg, ambasadorul Austriei la Paris, acesta ceruse ca negocierile referitoare la împrumut să nu fie aduse la cunoştinţa guvernului francez. Acest lux de precauţiuni, după cererea de împrumut formulată de Anglia, permitea cele mai variate presupuneri. Faţă de raportul sumbru prezentat de Woodward, — 1432 —

Richard ezitase să dea o aprobare de principiu. Challais se arătă mai optimist, declarându-se în favoarea împrumutului austriac. — În momentul de faţă, zise el, împăratul Franz al II-lea joacă un rol de prima mărime pe tabla de şah europeană. Parisul şi Viena sunt legate printr-un tratat de alianţă şi prietenie, cimentat de căsătoria dintre Napoleon şi arhiducesa Maria-Luisa. În actuala conjunctură politică guvernul austriac prezintă garanţii de solvabilitate, chiar dacă situaţia lui financiară nu e tocmai strălucită. Înainte de a da un răspuns definitiv, atât lui Woodward cât şi lui Challais, Richard hotărî să aibă o convorbire între patru ochi cu Jules Lafont, singurul în măsură să-i furnizeze date mai precise în legătură cu această chestiune. Împreună cu şeful serviciului de informaţii se închise în cabinetul său de lucru, ordonând să nu fie deranjat. Oferi lui Lafont un scaun, apoi scoase din dulapul cu băuturi o sticlă cu scotch şi două pahare de cristal. Onoare pe care Richard nu o făcea decât intimilor. Trecerea anilor nu-l împovărase pe francez. Deşi depăşise patruzeci de ani, nu arăta să fi atins treizeci. Îndeobşte, oamenii care urcă scara anilor şi a funcţiunilor de mare răspundere, devin gravi, taciturni, se înăspresc la fire şi la mentalitate. În afară de ninsoarea de la tâmple, nimic în aspectul lui Jules Lafont nu sugera adevărata sa vârstă. Mai neastâmpărat decât o veveriţă, cu ochi vioi, în care jucau scântei, veşnic vesel şi de o politeţe neîntrecută, oricând gata să istorisească o anecdotă, ori o glumă — 1433 —

bună, părea un nepreţuit tovarăş de petrecere. Această înfăţişare de bon viveur inofensiv, era cea mai bună carte de vizită în lumea pe care o frecventa el. După ce-şi umplu paharul, Richard se adânci în fotoliul său. — Lafont, să-mi faci un tur de orizont asupra situaţiei din Europa. Mă interesează în special poziţia Angliei şi a Austriei în actuala conjunctură. — Politica europeană, Monsieur, evoluează după bagheta unui singur dirijor. Împăratul Napoleon. Unicul om capabil a i se mai împotrivi azi e ţarul Alexandru. Anglia, Austria şi celelalte puteri, mari sau mici, nu sunt decât comparşi în această măreaţă dramă cu două personaje principale. Între Franţa napoleoniană şi Rusia ţarilor se pregăteşte un mare duel. În actuala conjunctură, Anglia are o poziţie mai grea decât Austria. Dacă Napoleon va reuşi să măture pe ruşi din Europa, Marea Britanie nu va întârzia să se prăbuşească. O eventuală înfrângere a ţarului Alexandru ar afecta mai puţin Austria, legată de Franţa printr-un tratat de alianţă. Dacă Napoleon va fi înfrânt de ruşi, atât Anglia cât şi Austria vor interveni spre a-i da lovitura de graţie. — În concluzie, nu risc mare lucru dacă acord un împrumut Austriei. — Evident. Austria va trece alături de învingător, oricare ar fi acesta. — Ce-ai de spus în privinţa Angliei? — Dacă Napoleon va fi doborât, Anglia va juca iarăşi un rol de frunte. După ce a făcut opoziţie Franţei, va face opoziţie Rusiei spre a menţine echilibrul — 1434 —

european. E cunoscută tactica basculantă a diplomaţiei britanice. — Înţeleg, rosti Richard. Ce te face să crezi că războiul dintre Franţa şi Rusia e inevitabil? Lafont desfăcu mâinile, întorcând palmele în sus, într-un gest care voia să spună că explicaţia era foarte simplă. — Pregătirile de război ale Franţei sunt uriaşe. Vă relatez un fapt, care la prima vedere pare mărunt, începând din decembrie, Napoleon a comandat în secret o serie de studii asupra geografiei Rusiei şi în special a provinciilor baltice. Râuri, drumuri, păduri, regiuni mlăştinoase. A achiziţionat numeroase tratate geografice, topografice şi istorice asupra Rusiei europene. Istoria campaniei lui Carol al XII-lea al Suediei în Polonia şi Imperiul Ţarilor este în momentul de faţă lectura favorită a ofiţerilor din Statul Major al lui Napoleon. Ceva mai mult, ambasadorul Franţei la Petersburg a sustras din arhivele secrete ruseşti, plăcile de aramă gravate cu harta oficială a Imperiului. Este o minune cum această masă de metal a putut să ajungă până la Paris. Acolo, denumirile scrise cu litere ruseşti au fost înlocuite cu caractere latine. Hărţile au fost distribuite în taină ofiţerilor şi unităţilor militare. Richard asculta cu uimire informaţiile lui Lafont. — Şi ruşii stau cu mâinile în sân? — Nicidecum. Parisul e împănat de spioni ruşi. Şeful lor e colonelul Cernicev, care face oficios parte din personalul militar al ambasadei. Cernicev ţine o strânsă legătură cu adversarii regimului imperial francez. Printre aceştia se numără Monsieur de — 1435 —

Talleyrand, mareşalul Bernadotte, generalul Jomini şi alte personalităţi politice şi militare. Generalul Savary, ministrul poliţiei imperiale care nu e chiar atât de limitat pe cât îl cred unii, a adus la cunoştinţa lui Napoleon bănuielile sale în legătură cu activitatea lui Cernicev. Împăratul, care e încredinţat că Cernicev e un afemeiat, preocupat numai de petreceri şi de jocul de cărţi, a poruncit lui Savary să se ocupe de alte chestiuni mai arzătoare. Pe ministrul poliţiei l-a iritat răspunsul Împăratului. „Nu mai lipseşte decât ordinul să furnizez personal informaţii lui Cernicev. Împăratul e de o naivitate revoltătoare.” Richard clătină din cap. — S-ar putea să ai dreptate, Lafont. Tot ce-mi spui dumneata indică o stare de spirit favorabilă declanşării unei acţiuni militare împotriva Rusiei. Totuşi, să nu tragem concluzii pripite. Statele Majore întocmesc îndeobşte diferite ipoteze de război. — De acord, Monsieur, dar pregătirile Franţei sunt de o mare amploare. Înaintea plecării mele de la Paris, împăratul a avut o convorbire cu Fouché, fostul ministru al poliţiei. „Dispun de 800 000 de oameni cu care pot îngenunchea Europa, a spus împăratul. Forţa mea e atât de mare, încât am posibilitatea să dictez lumii întregi legile mele. Destinul meu nu şi-a găsit încă împlinirea. Vreau să termin ceea ce am început. Ne trebuie un cod european, o curte de casaţie europeană, o monedă unică, acelaşi măsuri şi greutăţi, aceleaşi legi. Vreau să contopesc popoarele într-un singur popor: poporul european. Este un deznodământ firesc.” După cum vedeţi, Napoleon este — 1436 —

obsedat de ideea creării Statelor Unite ale Europei. Potrivit concepţiei sale, desfiinţarea puterii militare ruseşti oferă perspective grandioase Franţei, l-ar deschide noi pieţe, i-ar ameliora finanţele, i-ar crea condiţii pentru o dezvoltare armonioasă. În cadrul unei adunări extraordinare a Camerei de Comerţ, Napoleon a mai declarat: „Visteria Franţei încasează anual nouă sute de milioane franci; alte trei sute de milioane depozitate în pivniţele palatului Tuileries, constituie o preţioasă rezervă. Banca Franţei dispune de suficientă monedă de argint spre a face faţă nevoilor. De la Tilsit încoace, peste un milion în numerar a intrat în ţara noastră. În acest timp Austria a făcut bancrută iar Anglia şi Rusia sunt pe punctul de a-i urma exemplul. Numai eu am bani”. Această declaraţie nu vă pare semnificativă, Monsieur? Napoleon este prizonierul propriei sale politici. Nu mai poate da înapoi. Războiul este inevitabil. — Ce fac ruşii? Se pregătesc? — Desigur. Între Nimen şi Dvina, ţarul a concentrat trei armate, totalizând cinci sute cincizeci de mii de oameni. Aceste forţe sunt puse sub comanda ministrului de război, Barclay de Tolly, a prinţului Bagration şi a generalului Tomassov. Pe de altă parte, în culise se duc intense tratative diplomatice. Austria şi Prusia, care au semnat tratate de alianţă cu Franţa imperială, abia aşteaptă să treacă de cealaltă parte a baricadei. Alexandru şi-a asigurat şi concursul Suediei. Bernadotte, rivalul lui Napoleon, a uitat că e francez. A dat poveţe preţioase ţarului: „Faceţi astfel încât războiul să dureze cât mai mult; evitaţi marile — 1437 —

bătălii; istoviţi inamicul prin marşuri şi contramarşuri. În caz de insucces, fiţi perseverenţi. Retrageţi-vă, dar nu pierdeţi curajul. Napoleon va sfârşi ca şi Carol al XII-lea la Poltava”. Pentru a-şi asigura spatele, ţarul negociază în prezent pacea cu Imperiul Otoman. Da, da, Monsieur, se pregăteşte cel mai formidabil război pe care l-a cunoscut omenirea vreodată. Napoleon se va prăbuşi. E cu neputinţă să lupţi împotriva lumii întregi… Richard era impresionat. Informaţiile lui Lafont meritau un studiu aprofundat. Francezul acesta îl uimea. Adeseori Richard se întreba dacă şeful serviciului său de informaţii nu juca un joc dublu. Nu încerca însă a adânci această chestiune. Lafont îl servea de minune. Marginal, n-avea decât să-şi cultive şi micile lui interese. Atâta timp cât nu aducea pagube casei Sunderland activitatea aceasta putea continua nestingherită. — Lafont, eşti încredinţat că Napoleon va fi înfrânt? — Da, Monsieur, sunt încredinţat. Propria lui nebunie şi trădarea multor colaboratori apropiaţi îl duc iremediabil spre prăpastie. — Eşti sigur că Monsieur de Talleyrand trădează? — Banii pe care contele de Nesselrode îi furnizează în numele ţarului, trec prin banca noastră de la Paris. — Hm! — Şi Cernicev are contul lui, din care ridică sume mari, disproporţionate cu cheltuielile lui personale. — Se poate trage concluzia că Cernicev foloseşte aceşti bani pentru a cumpăra documente militare franceze? — 1438 —

— Desigur. — E un joc periculos, Lafont. Chiar şi pentru noi. — De ce? Dacă împăratul însuşi protejează pe Cernicev, de ce am refuza noi să-l servim? De ce neam amesteca în atribuţiile ministrului Poliţiei? Richard se ridică de la biroul său. Gânditor, începu să se plimbe prin faţa lui Lafont. — Voi aproba împrumutul austriac. Metternich e un diplomat abil şi un mare oportunist. Considerentele dumitale sunt juste. Imperiul austriac va îmbrăţişa cauza învingătorului… Nu voi ridica obiecţiuni nici în privinţa împrumutului britanic. Anglia dispune de o flotă care îi va asigura apărarea cel puţin douăzeci de ani de acum înainte. Un ciocănit uşor în uşă îi întrerupse şirul raţionamentelor. — Intră! strigă el cu asprime. Lawson apăru timid în prag. — Acum câteva minute a sosit de la Paris un mesaj cifrat pentru Monsieur Lafont. — L-aţi descifrat? — Da, Sir. — Citeşte-l! Lawson îşi aruncă ochii pe foaia de hârtie înnegrită de slove. „Un agent al colonelului Cernicev a fost surprins pe când înmâna 300 000 franci unui funcţionar din Ministerul de Război, pe nume Jean Michel, de la care primise un plic cu documente militare secrete de mare însemnătate. Agentul în chestiune şi funcţionarul — 1439 —

francez au fost arestaţi. În urma raportului generalului Savary şi a documentelor compromiţătoare găsite asupra celor doi indivizi, împăratul a ordonat arestarea colonelului Cernicev. Dar acesta a reuşit să se facă nevăzut. Se pare că a fost informat de o anumită persoană suspusă. Ancheta în jurul acestui caz se face în cea mai adâncă taină. Informat de acest act de spionaj săvârşit de un ofiţer din anturajul ţarului, împăratul Napoleon a ordonat să se publice în presă un articol vehement prin care denunţă opiniei publice mondiale complicitatea actualului Suveran al Rusiei în asasinarea Ţarului Paul. Împăratul Alexandru iritat de aceste atacuri, le-a calificat drept calomnioase. Se pare că afacerea Cernicev va avea urmări. Vă voi ţine la curent cu mersul cercetărilor. Gaspard Bertaut” — Cine e acest Bertaut? întrebă Richard. — Noul şef al reţelei de informaţii din Franţa. Bertaut e numele sub care figurează în corespondenţa noastră. În realitate se numeşte Charles de Montigny şi este fiul unui senator. Richard zâmbi. — Ştii să-ţi recrutezi oamenii, Lafont. — În serviciul dumneavoastră nu mi-e permis să dau greş. — Să trecem la afacerea Cernicev. Nu crezi că banca noastră de la Paris va avea neplăceri? — În registrele noastre colonelul Cernicev figurează sub un nume de împrumut. Complicaţiile sunt excluse. — 1440 —

— Să dea Dumnezeu, Lafont, să nu te înşeli… Grand dîner la Sunderland House. În saloane se aprinseseră luminile. Mai era o jumătate de oră până la sosirea invitaţilor. În marea sufragerie o masă lungă, ornată cu cristale şi flori aştepta pe cei o sută de convivi. Valeţi şi lachei cu peruci pudrate terminau ultimele pregătiri. În camera sa, Richard Sunderland se îmbrăca înaintea oglinzii. Coaforul îi orânduia artistic cutele părului alb, cu reflexe argintii. Primul valet îi ţinea fracul de catifea verde cu nasturi de aur. Pantalonii de satin alb prinşi sub genunchi cu catarame de aur, cămaşa de mătase cu jabou şi manşete de dantelă, erau de o croială şi de o fineţe fără rival. Richard împlinise cincizeci şi opt de ani. Eleganţa vestimentară rămăsese una din marile lui plăceri. În ciuda vârstei, nu părea ridicol. Silueta lui păstrase alura tinereţii. Părul alb părea pudrat. Amaury de Challais purta un frac albastru. Stătea pe un scaun şi urmărea, cunoscător, toaleta „marelui mogul”. Plin de vervă, înşira anecdote savuroase de la Curtea imperială. Spre a face plăcere şefului său care nu-şi ascundea antipatia faţă de împărat, îl prezenta pe Napoleon în culori întunecate. — Şi acum să vă istorisesc o întâmplare care zugrăveşte mai bine decât orice, parvenitismul „marelui” Napoleon. Nu demult, a invitat la o vânătoare pe contele de Metternich. Prânzul urma să fie servit în pădure. Personalul de serviciu întârzia să aducă mâncărurile. Napoleon era nerăbdător. Se mai — 1441 —

aflau de faţă fraţii săi, Louis şi Joseph, precum şi Murat. Ca să-şi impresioneze invitatul, împăratul a chemat la un moment dat pe Louis: „Rege al Olandei, te rog informează-te de ce nu suntem serviţi?” Louis a executat supus ordinul. După câteva minute a revenit, anunţând că prânzul va fi servit de îndată. Un alt sfert de oră de aşteptare, Napoleon, impacientat, a poruncit: „Rege al Neapolului, du-te şi spune-le să se grăbească!” Murat a plecat până la bucătăria de campanie şi s-a înapoiat asigurând pe împărat că serviciul nu va mai întârzia. Iritat că minutele continuau totuşi să zboare, Napoleon a ordonat lui Joseph: „Rege al Spaniei, porunceşte să se aducă de îndată ceva ce se poate mânca”. Acesta a alergat la bucătărie, şi s-a înapoiat în sfârşit în fruntea cortegiului de lachei încărcaţi cu tăvi pe care fumegau fripturi apetisante. Metternich a rămas atât de impresionat de această scenă, încât în aceeaşi seară a declarat unuia din secretarii săi: „Este într-adevăr extraordinar acest om care îşi permite să trimeată la bucătărie trei regi spre a-i aduce prânzul”. Richard râse. — Parvenitism imperial. În aceeaşi clipă uşa se deschise în calea lui Jules Lafont care ţinea câteva foi de hârtie. — Mă iertaţi, Monsieur, se adresă el lui Richard, chiar în acest moment am primit un mesaj de la Paris, în legătură cu afacerea Cernicev. — Cernicev? întrebă Challais. Colonelul cu ochi languroşi de oriental? Se zice că nici o pariziană nu-i poate rezista. — 1442 —

— Chiar el Monsieur. Lafont se întoarse spre Richard. — Nu cred că ar fi potrivit să citesc textul acestei note în faţa personalului de serviciu, spuse el în limba spaniolă, spre a nu fi înţeles de slugi. Chestiunea e oarecum delicată, Monsieur. Richard ridică din umeri. Îşi concedie totuşi servitorii. — Cu îngăduinţa dumneavoastră, zise Lafont, voi trece la lectura acestui raport, care aduce noi şi… hm… interesante preciziuni în legătură cu afacerea Cernicev. Richard se aşeză pe un scaun. — Să te auzim. Sper că nu e prea lung. Îmi aştept invitaţii. Lafont începu să citească: „Afacerea Cernicev a luat o întorsătură senzaţională. După emiterea ordinului de arestare împotriva colonelului Cernicev, ministrul poliţiei imperiale generalul Savary, duce de Rovigo, s-a deplasat personal la domiciliul acestuia, pentru a opera o percheziţie. Din primul moment, atenţia i-a fost atrasă de un mic birou, în care, după spusele servitorilor, colonelul îşi păstra corespondenţa şi documentele importante. Vă închipuiţi stupoarea ducelui de Rovigo, când în locul pieselor compromiţătoare pe care se aştepta să le descopere, n-a găsit decât câteva pachete cu scrisori de dragoste, legate cu panglici de diferite culori. Cernicev, care nu pierdea ocazia să dea în vileag numele doamnelor ce-i acceptau omagiile, lăsase la dispoziţia ministrului poliţiei toate scrisorile — 1443 —

primite de la numeroasele lui amante. Cu această ocazie, ducele a avut penibila surpriză să afle că ducesa de Rovigo îi pusese nişte podoabe cornoase de toată frumuseţea. Într-o serie de misive înflăcărate adresate colonelului, ducesa aplica soţului ei cele mai injurioase epitete, printre care bădăran, parvenit, imbecil, maimuţoi bătrân şi slugoi al lui Napoleon. Singura satisfacţie a ministrului poliţiei – dacă aceasta se poate numi satisfacţie – a fost să constate că mai avea numeroşi tovarăşi de suferinţă printre marii demnitari ai Curţii Imperiale şi printre reprezentanţii înaltei societăţi pariziene. Dintre pachetele cu scrisori de dragoste adresate colonelului Cernicev, cel mai voluminos era cel primit din partea unei doamne, al cărui nume aş fi preferat să-l trec sub tăcere dacă însuşi împăratul nu l-ar fi dat în vileag. Persoana în chestiune este Mrs. Sandra Sunderland. Mr. Robert Sunderland, informat ulterior printr-o indiscreţie a unui personaj de la Curte, s-a adresat generalului Savary, care nu a făcut decât să-i confirme tristul adevăr”. Jules Lafont făcu o pauză. — Să continui? întrebă el, puţin jenat. — Te rog, îl invită Richard, care se congestionase uşor. În viaţă nu calci numai pe trandafiri. „La Paris, acest aspect al afacerii Cernicev a făcut mare vâlvă. Persoanele compromise nu mai îndrăznesc să apară în societate. Bineînţeles, acest foc de paie se va stinge treptat. Va fi deajuns ca un alt scandal să aprindă opinia publică, pentru ca afacerea Cernicev să — 1444 —

fie dată uitării. Voi reveni cu amănunte. Gaspard Bertaut.” Urmă o tăcere grea, pe care nici Lafont şi nici Challais nu cutezară să o tulbure. Richard răsucea pe deget lanţul de aur al lornionului. — Interesant, foarte interesant, rosti el după câteva clipe de gândire. Acest Bertaut pare un tânăr cu resurse. Se ridică de pe scaun şi se apropie de Lafont, pe care-l bătu pe umăr cu afectată voioşie. — Ai colaboratori buni, dragul meu. În ceea ce priveşte soţia fiului meu Robert, voi aviza. Şi acum să coborâm. Primii oaspeţi trebuie să sosească… Câteva zile după lectura raportului confidenţial al lui Bertaut, Richard primi o scrisoare din partea lui Robert Sunderland. Se înserase. Un lacheu aprindea lumânările din girandolele de pe cămin. Richard desfăcu încet misiva, presimţea că Robert îi scria despre nenorocirea sa conjugală. Nu se înşelase. Pe primele pagini scrise mărunt şi nervos, diplomatul familiei îi relata unele aspecte ale afacerii Cernicev. Pasajul referitor la adulterul Sandrei era redactat în termeni moderaţi. Printre rânduri se citea însă că aventura amoroasă a soţiei sale îl costase multe nopţi nedormite. Către sfârşitul scrisorii, Robert îi vestea hotărârea sa irevocabilă de a obţine divorţul. „Iubirea mea pentru Sandra s-a stins. Nu mai am — 1445 —

pentru ea decât dispreţ şi scârbă. Vă fac o mărturisire. Am ajuns să mă întreb dacă Howard şi Iris sunt copii mei. Din corespondenţa semnată de soţia mea, şi găsită la colonelul Cernicev reiese că legătura lor dura de trei ani. Vă rog să-mi încredinţaţi altă misiune. Mie cu neputinţă să mai rămân la Paris. Am senzaţia că pe stradă, în saloane, la birou, sunt urmărit de priviri batjocoritoare. Aştept cu legitimă nerăbdare dispoziţiile dumneavoastră. Robert Sunderland.” Richard împături scrisoarea. O aruncă într-un sertar destinat corespondenţei personale. Diplomatul familiei o nimerise prost. Era de necrezut. Robert se bucurase întotdeauna de mare succes la femei. Sandra i-l preferase totuşi pe colonelul Cernicev. Era de presupus că numai exotismul acestui ins o cucerise. Uniforma militară reputaţia de irezistibil Don Juan, dulceaţa fructului oprit, contribuiseră la capitularea Sandrei. Bineînţeles, ar fi penibil ca bănuielile lui Robert în ceea ce privea paternitatea copiilor să fie întemeiată. Nu era plăcut pentru Richard să ştie că are patru bastarzi în familie. Dezonorantă afacere. Ce-ar fi zis puritanul Josiah Sunderland?! În aceeaşi seară, Richard redactă răspunsul său. După o introducere diplomatică în care îşi exprima regretul pentru fapta necugetată a Sandrei, îşi vesti fiul că e gata să-i încredinţeze o nouă misiune la Viena. — 1446 —

„De multă vreme intenţionam să creez o bancă în capitala Imperiului Austria. Challais îţi va pune la dispoziţie capitalul necesar. Monsieur de Metternich îţi va fi de folos în această chestiune, cu atât mai vârtos cu cât guvernul austriac mi-a solicitat de curând un împrumut. Te autorizez să comunici personal prinţului Schwarzenberg că cererea Austriei va fi satisfăcută. În ceea ce priveşte hotărârea ta de a intenta acţiune de divorţ, socotesc că nu e cazul să te pripeşti. În lumea noastră virtutea este foarte slab cotată. Afară de aceasta, despărţirea ta de Sandra ne-ar pune într-o situaţie critică faţă de Montorgueil. Continuarea unei colaborări ar fi periclitată. Interesele noastre sunt strâns legate de ale lui. E preferabil să ajungi la o împăcare, sau cel puţin la un modus vivendi cu Sandra. Pe viitor să fii mai vigilent. Nimeni nu te împiedică să-i plăteşti infidelitatea cu aceeaşi monedă. Sper să ne revedem în curând. Am de gând să vin în Europa în toamna acestui an. Până atunci, temporizează. Lasă vremea să netezească asperităţile. Mâine ai să priveşti cu filozofie gestul Sandrei. Curaj, Robert! Nu lua hotărâri pe care mai târziu ai putea să le regreţi. N-ar fi fost mai bine să te fi însurat cu Sarah? Mediocritatea fizicului ei te-ar fi ferit de neplăcerile întâmpinate alături de Sandra în sfârşit, acum trebuie să faci bonne mine pour mauvais jeu.” După ce încheia scrisoare, o sigilă şi o încredinţă primului curier care pleca spre Europa.

— 1447 —

Capitolul douăzeci şi patru Pentru Richard timpul căpătase aripi. Zilele, săptămânile, lunile, anii chiar se rostogoleau cu iuţeala crescândă, ca o avalanşă pe povârnişul unui munte. Psihologii spun că scurgerea vremii pare vertiginoasă oamenilor vârstnici şi relativ înceată tinerilor. Constatarea are un grăunte de adevăr. Pentru copii un an face cât şaptezeci. Timpul e leneş nu numai pentru copiii nevârstnici, ci şi pentru tinerii care privesc cu nerăbdare spre orizonturile unui viitor mai îmbietor decât Fata Morgana. Oamenii maturi, care se poticnesc în pragurile tot mai anevoioase ale vieţii, se conving că au alergat după un miraj. Unii se descurajează şi renunţă la luptă. Resemnaţi, se cufundă în rutina unei existenţe ce nu le mai poate oferi nimic. Alţii se zbat, încercând să mai realizeze ceva din idealurile lor. Dar şi pentru unii şi pentru alţii, neastâmpărul, nerăbdarea se tocesc. Deziluzionaţi, fără a mai aştepta mare lucru de la viitor, se îngrozesc de trecerea timpului, care le fuge ca nisipul printre degete, făgăduindu-le doar bătrâneţe şi nevoi. Bătrânii privesc cu drag în urmă, căci trecutul le aminteşte tinereţea, epoca de aur a vieţii. În schimb, îi înspăimântă viitorul care se identifică hidos cu moartea. Richard făcea parte din categoria puţinilor aleşi care îşi realizase aşteptările. Dar şi pentru el timpul se scurgea repede. Avea atâtea de îndeplinit într-o — 1448 —

singură zi încât nu era în stare a le prididi, între răsăritul soarelui şi miezul nopţii. Când ridica fruntea de deasupra maldărului de hârtii de pe birou şi îşi arunca privirea asupra pendulei, rămânea uluit de repeziciunea cu care se depăna firul timpului. Richard nu se temea de moarte, fiindcă ocupaţiile nu-i lăsau răgaz a face speculaţii filozofice asupra vieţii şi a apusului ei. Nu se deosebea de acei oameni care refuză să conceapă că îi va secera moartea, deşi ştiu cu precizie că orice început trebuie să aibă şi un sfârşit. De la o vreme apăsa o oboseală grea, ciudată. Nu se lăsa înfrânt. Îşi dădea seama că o singură clipă de slăbiciune va fi urmată de altele. Şi nimic nu e mai greu decât reluarea activităţii, după o perioadă de repaos. Somnul şi câte o plimbare matinală constituiau singura lui odihnă. Banchetele, recepţiile, spectacolele, călătoriile, nu erau pentru el decât obligaţiuni pe care şi le impunea în folosul bunului mers al afacerilor. Numai colecţiile lui de tablouri şi de cărţi rare îi mai procurau bucurii. Agenţii săi din Europa achiziţionau pe întrecute pânze de valoare şi tomuri cu care s-ar fi mândrit şi biblioteca Vaticanului. În ultima scrisoare trimisă lui Robert îi făgăduia că îl va vizita în toamnă. Proiectul acesta nu mai era realizabil. Richard nu putea pleca în Europa, tocmai acum, când Statele Unite se aflau în preajma războiului. Beliciştii din Congres în frunte cu Henry Clay din Kentucky şi Felix Grundy din Tennessee, preconizau — 1449 —

imediata deschiderea a ostilităţilor împotriva Angliei. Motivele invocate de ei erau în număr de patru: înrolarea forţată a americanilor pe vasele de război britanice, hărţuirea cabotoarelor americane de către crucişătoarele engleze, blocusul coastelor europene în virtutea căruia englezii capturau arbitrar orice vas care naviga pe mări sub pavilionul Statelor Unite şi, în sfârşit, ordinele Consiliului. O serie de incidente ridicaseră temperatura opiniei publice. Nava britanică de război „Leopard” cu cincizeci de tunuri, ordonase fregatei americane „Chesapeake”, cu treizeci şi şapte de tunuri, să predea câţiva dezertori englezi, înrolaţi în echipajul acestuia. Faţă de refuzul americanilor, „Leopard” deschisese focul, înecând în sânge puntea lui „Chesapeake”, care plecase pavilionul. Ceva mai târziu fregata Statelor Unite, „President”, cu patruzeci şi patru de tunuri, bombardase corveta britanică „Little Belt”, cu douăzeci de tunuri, reducând-o la tăcere după un sfert de oră de luptă. Revanşa fusese salutată cu entuziasm de poporul american. În faţa Congresului, Preşedintele expuse un raport amănunţit în care enumera peste şase mii de cazuri de înrolare forţată a americanilor pe vasele britanice, în răstimp de trei ani. Mai erau şi alte cauze care pledau pentru intrarea Statelor Unite în război. Coloniştii din teritoriile nordvestice sufereau necontenite atacuri din partea indienilor lui Tecumseh, încurajaţi pe sub mână de agenţii britanici din Canada. Pe de altă parte, anexioniştii din Congres visau să invadeze Canada — 1450 —

britanică şi Florida, aflată încă sub stăpânirea Spaniei, aliata Marii Britanii. Cel de-al doisprezecelea Congres reunit în decembrie 1811 era deosebit de cele precedente. Majoritatea membrilor erau elemente tinere, care condamnau spiritul de împăciuire şi temporizare al înaintaşilor. Henry Clay, speaker al Camerei Reprezentanţilor, cerea Congresului să spele onoarea ţării şi să îmbrăţişeze singura alternativă posibilă, războiul. Numai federaliştii, conduşi de Josiah Quincy se pronunţau pentru pace. O conflagraţie, susţineau ei, ar împinge Statele Unite la dezastru. Preşedintele Madison, o fire pacifică, înclina să adopte punctul de vedere al federaliştilor. Alegerile prezidenţiale băteau însă la uşă. Dacă ar fi militat pentru pace şi-ar fi înstrăinat voturile democraţilor lui Clay şi Calhoun care deţineau majoritatea în Congres, compromiţându-şi astfel realegerea. Şi ţara era divizată. În vreme ce Statele din Sud şi din Vest favorizau războiul, New York şi în special New England, acţionau cu energie pentru menţinerea neutralităţii. Richard Sunderland simţise dincotro bate vântul. Din informaţiile obţinute, reieşea neîndoios că tabăra belicistă va avea ultimul cuvânt. Federaliştii n-aveau sorţi de izbândă. În războiul de opinii dezlănţuit în Statele Unite, Richard dădu dovadă de o mare duplicitate. Cea mai răspândită gazetă a sa, „Evening News”, susţinea făţiş cauza federaliştilor, aliaţii lui de totdeauna. În felul acesta îşi manifesta public statornicia politică faţă de partidul cu care colaborase — 1451 —

peste douăzeci şi cinci de ani. Totodată îi menaja pe englezi cu care avea tot interesul să menţină relaţii de prietenie. Ziarele „New York Post” şi „Boston Herald” controlate în taină tot de el, militau cu înflăcărare pentru război, cerând a se grăbi înarmarea ţării şi a se constitui noi unităţi militare Calculul lui Richard era simplu. O ţară care ce pregăteşte de război are nevoie de arme. Ori uzinele de la New Schenectady şi Terrytown erau perfect utilate pentru a face faţă efortului de înarmare al trupelor de apă şi de uscat ale Statelor Unite. Congresul invitase pe Preşedinte să cheme sub drapel cincizeci de mii de militari. Totodată, autorizase lansarea unui împrumut de unsprezece milioane dolari. Richard ar fi dat dovadă de lipsă de abilitate, dacă n-ar fi prins din zbor această ocazie de a recolta noi beneficii. Ziarele sale de coloratură belicistă denunţau opiniei publice insuficienta pregătire militară a ţării. În articole violente, condamnau politica economică dezastruoasă a fostului preşedinte Jefferson şi a lui Gallatin, secretarul său de stat la Trezorerie. Trupele Statelor Unite cuprindeau în 1809 numai trei mii de oameni, secondaţi de o miliţie nepregătită şi neantrenată. Flota alcătuită din şase fregate de prim rang, era incapabilă să asigure paza întregului litoral. În primele zile ale lunii mai, Richard primi la Sunderland House o vizită aleasă. Ambasadorul Angliei, Sir August John Foster, venea să-l salute în numele primului ministru al Marei Britanii, Mr. Perceval. Richard cunoscuse pe premier în casa ducelui de Queensberry. Vizita nu era decât un — 1452 —

pretext. Sir John Foster voia să stabilească legături personale cu cel mai de seamă reprezentant al marii finanţe americane. Richard nu fu prea încântat de onoarea care i se făcea. Nu-i convenea să afişeze sentimente anglofile în acele momente de înaltă tensiune politică. Primi totuşi cu cinste pe ambasador. În salonul veneţian, scăldat în lumina candelabrelor de Murano, cei doi bărbaţi se întreţinură amical despre cunoştinţele comune din Anglia, despre artă, muzică, literatură. Cu tact diplomatic Sir John se ferise să atace problemele politice la ordinea zilei. Abia după o oră de conversaţie mondenă, socoti că sosise momentul să abordeze subiectul care-l interesa. — Ce păcat că atmosfera cordială, pe care am întâlnit-o în casa dumneavoastră, nu domneşte în prezent şi între popoarele noastre, suspină ambasadorul. — Sir John, vă împărtăşesc regretul. Sunt încredinţat că relaţiile se vor ameliora. Originea noastră comună ne-ar îndritui să avem şi interese comune. — Dacă toţi compatrioţii dumneavoastră ar fi tot atât de clarvăzători, relaţiile dintre Statele Unite şi Marea Britanie n-ar fi atât de încordate. Vă asigur, Mr. Sunderland, am sosit pe pământul acestei ţări cu intenţia curată de a limpezi divergenţele care ne despart. Aş fi fericit, adaugă diplomatul, după o pauză savant calculată, dacă m-aţi sprijini în această operă. Serviciile pe care le-aţi adus până în prezent Angliei, a doua dumneavoastră patrie, mă fac să cred că nu mă — 1453 —

veţi refuza. Richard se înclină. — Voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a vă uşura misiunea. Din nenorocire, în această ţară Anglia are mulţi duşmani. N-aş putea să afirm că argumentele lor sunt în întregime neîntemeiate. Libertatea mărilor, pe care Marea Britanie refuză să o respecte, i-a creat un curent de opinie ostil. Ambasadorul îşi muşcă uşor buzele. — După câte ştiu, navele dumneavoastră, Mr. Sunderland, nu au avut mult de suferit de pe urma blocadei coastelor Europei. — Avantajele de care m-am bucurat, Sir John, s-au datorat unui schimb de servicii. Am furnizat Angliei împrumuturi de stat, armament, informaţii şi… aşa mai departe. Richard precizase astfel că nu i se făcuse o concesie şi că ambasadorul nu trebuia să-l socotească obligatul Angliei. Sir John prinse aluzia. Interlocutorul său îşi dezvăluia spiritul mercantil. De ut des. — Ar fi straniu ca vasele de război americane să tragă asupra vaselor britanice, folosindu-se de tunuri furnizate de dumneavoastră, prietenul Angliei, spuse diplomatul. Richard îşi mângâie cravata de mătase aurie. — Sir John, uzinele mele de la Cardiff au furnizat Angliei şi aliaţilor ei armament în valoare de patruzeci de milioane livre. Pe de altă parte, ar fi absurd a mi se cere ca uzinele mele de la New Schenectady sau Terrytown să nu furnizeze armament forţelor militare — 1454 —

americane. Marea finanţă şi marea industrie, Sir John, au depăşit stadiul îngrădirilor naţionale. Ambasadorul făcu un gest blazat. — Nu vă contrazic, Mr. Sunderland. V-aţi pus vreodată întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre statele în chestiune v-ar aplica represalii fiindcă îi înarmaţi duşmanii? — Represalii? Ce fel de represalii? Faceţi aluzie la posibilitatea confiscării bunurilor mele de pe teritoriul Angliei? — Ipoteza n-ar fi exclusă. Richard râse. — Guvernele trec, Sir John, marele capital rămâne. În plin secol al XIX-lea nu văd guvernul care s-ar încumeta să intre în conflict cu marea finanţă. Fără aurul meu sau al altor capitalişti, multe state ar fi intrat până acum în bancrută. Anglia nu face excepţie. Ambasadorul aprecie că mersese prea departe. Richard Sunderland nu trebuia indispus. Reţeaua lui de ziare putea să intensifice oricând campania împotriva Angliei. Marea Britanie era prea angajată în conflictul cu Napoleon, ca să mai aibă nevoie şi de alţi duşmani. — Mr. Sunderland, ţin să precizez că ipotezele pe care le-am discutat au avut un caracter pur teoretic. — Nici nu le-am dat altă interpretare, Sir John… În seara aceea, Richard şi ambasadorul Marii Britanii se despărţiră ca doi buni prieteni. Îşi făgăduiră să se revadă. În realitate amândoi erau nemulţumiţi. Ameninţările deghizate ale ambasadorului indispuseseră pe Richard, iar poziţia — 1455 —

rigidă a acestuia iritase pe reprezentantul diplomatic al Marii Britanii. În aceeaşi seară mai primi un oaspete. Mr. Randolph Forbes, cuscrul său, dorea să-i vorbească într-o chestiune deosebită. Senatorul american şi ambasadorul britanic se încrucişaseră pe scara casei Sunderland. Se salutaseră distant, fără să se oprească. Diplomatul se urcase în trăsură, iar politicianul pătrunsese în vestibulul clădirii. Richard primi pe Forbes în acelaşi salon veneţian, în care discutase şi cu Sir John. Senatorul se răsturnă întrun jeţ. — Un pahar de Madeira sau de Porto? întrebă gazda, deschizând dulapul de băuturi. — Vrei să fiu sincer? Aş prefera ceva mai alcoolic, replică senatorul. Un whisky ar fi cel mai potrivit. — Cu apă? — Fără. Să mă reconfortez după şedinţa furtunoasă la care am asistat. — Furtunoasă? — Furtunoasă e puţin zis. Clay, Calhoun, Cheeves, Sevier şi Lowndes, au pretins ruperea relaţiilor diplomatice cu Anglia, în cazul că ordinele de Consiliu nu vor fi retrase de îndată. Ori, ultimele informaţii de la Londra indică o înăsprire a poziţiei Marei Britanii. Apropo de Marea Britanie, la intrare m-am întâlnit cu ambasadorul Foster. — M-a întrebat de sănătate, replică Richard senin, fără a mai aştepta să i se ceară explicaţii suplimentare. În felul acesta punea capăt unei chestiuni pe care nu voia să o discute. — 1456 —

Senatorul înţelese lecţia. Capul său masiv de proconsul roman, se profila pe fondul azuriu al unei tapiserii ce înfăţişa o perspectivă veneţiană. — Vin direct de la Casa Albă, zise el. După şedinţă am avut o convorbire cu Preşedintele. Strict confidenţială. Forbes îşi luă un aer important. Azi sunt emisarul său. — Mr. Madison mă onorează cu un mesaj? rosti Richard cu uşoară ironie. — Da, Preşedintele îţi solicită sprijinul. — Are nevoie de vreun împrumut? — El nu. Dar ţara are. — Şi pentru aceasta era nevoie de un mesaj din partea Preşedintelui? — De ce eşti răutăcios, Sunderland? întrebă cu reproş senatorul. Guvernul a lansat încă din martie un împrumut de unsprezece milioane dolari. Până acum nu s-a subscris nici jumătate. Richard umplu cu whisky paharele. — Nu mă interesează împrumuturile de război. Sunt partizanul neutralităţii. Forbes ridică paharul în sănătatea gazdei, apoi şi-l goli dintr-o sorbitură. — Ştii bine că şi preşedintele e un pacifist convins. Dar evenimentele îl depăşesc. Ţara vrea război. — Care ţară? Calhoun, Clay şi compania? — Aceştia reprezintă ţara, Sunderland. — Nişte energumeni. Abia le-a mijit mustaţa, replică sec Richard. — Preşedintele nu mai poate da înapoi. Trebuie să meargă cu ţara. — 1457 —

— Foarte bine. Şi ce nevoie are de mine? — Face apel la spiritul dumitale patriotic. — Eu nu sunt patriot, Forbes. Sunt financiar. Senatorul tuşi jenat. Mai sorbi o înghiţitură de whisky. — E vorba de împrumut, Sunderland. Dacă ai subscrie şi dumneata o cotă, cercurile financiare care îl privesc cu neîncredere ţi-ar urma pilda. — De ce aş restabili încrederea într-un împrumut care nu mă interesează? Forbes îşi drese glasul. — Ar trebui să te intereseze. Milioanele acestea vor fi folosite pentru achiziţionarea de tunuri, puşti, muniţii… Şi dumneata eşti unicul mare furnizor de armament din Statele Unite. Deunăzi am stat de vorbă cu Secretarul de Stat de la Război. Mi-a vorbit de programul de înarmare. E într-adevăr vast. Bugetul militar pentru acest an prevede 11 817 000 dolari pentru armata de uscat şi 3 959 000 pentru marina de război. — Târziu, Forbes. S-au trezit din amorţeală abia acum, când războiul bate la uşă. Cine ar putea livra în timp util armele şi muniţia de care au nevoie? Nu uita, dragul meu, că suntem pe punctul de a declara război unui stat pe care nici Napoleon n-a fost în stare să-l înfrângă. — Important e să obţii comenzile, Sunderland. Răspunsul acesta, rostit cu cinism, surprinse plăcut pe Richard. — Forbes, te rog să fii emisarul meu pe lângă Preşedinte. Te autorizez să-l încunoştinţezi că voi — 1458 —

sprijini împrumutul. Nu pot încă preciza cu ce sumă. Asigură-l doar că intervenţia mea va fi spectaculoasă. Forbes bău până la fund şi al doilea pahar. — Bravo. Acesta e limbajul care îmi place. De contractele cu armata voi avea eu grijă. — Nici eu nu voi uita comisioanele… Rămâi să cinezi cu mine în seara aceasta? Întâmplător sunt singur. Henry şi Susan sunt invitaţi la o recepţie la Clinton House. — Rămân bucuros să îţi ţin tovărăşie. Vreau să bem în cinstea înţelegerii noastre. Cina servită împărăteşte făcu impresie şi asupra lui Forbes, deprins cu belşugul. — Deunăzi, pe culoarele Senatului, se vorbea de dumneata. Senatorul Pinkney pretindea a şti că vrei să înfiinţezi o linie de navigaţie pe Hudson şi alta pe Mississippi. Richard surâse. — E bine informat. Zilele acestea voi lansa prima navă fluvială cu vapori, dintr-o serie de zece. Invenţia lui Fulton deschide perspective extraordinare navigaţiei comerciale. — Ştiam că monopolul navigaţiei cu vapori pe Hudson şi pe Mississippi e concesionat societăţii Livingstone and Fulton. Richard gustă din salata de raci. — În procesul Ogden-Gibbons, judecătorul John Marshall a dat o hotărâre care a desfiinţat acest monopol. Forbes clătină din cap cu îndoială. — Nu cred că hotărârea lui Marshall ar trebui să te — 1459 —

bucure. În prezent, dumneata deţii în mod practic monopolul fabricaţiei armamentului greu. Precedentul creat de judecătorul Marshall va îngădui oricui să-ţi sfărâme acest privilegiu. Richard îl linişti cu un gest. — Dragul meu Forbes, legile sunt făcute pentru căţei. Dulăii se bucură de un regim aparte… Delicioase stridiile acestea, nu? La 1 iunie 1812 preşedintele Madison trimise Congresului discursul său prin care cerea să se declare neîntârziat război Marii Britanii. Declaraţia invoca numeroasele casus belli provocate de Anglia, în aceeaşi perioadă şi Franţa săvârşise o serie de abuzuri grave. Preşedintele socotea însă că a declara simultan război Angliei şi Franţei, ar echivala cu o sinucidere. Afară de aceasta Imperiul napoleonian nu prezenta un pericol imediat. Flota sa militară fusese spulberată de Marea Britanie, care îşi asigurase o cvasistăpânire a mărilor. La 18 iunie, Congresul votă cu mare majoritate declaraţia Preşedintelui. Din acel moment starea de război exista între Anglia şi Statele Unite. După primele zile de entuziasm, americanii avură neplăcerea să constate că această campanie militară era departe de a căpăta aspectul unui marş triumfal. Senatorul Forbes, unul din promotorii războiului, se întuneca pe zi ce trece. Ştirile primite de pe teatrul operaţiunilor militare nu dădeau satisfacţie. Majoritatea generalilor erau incapabili, ofiţerii nepregătiţi, trupele neantrenate. — 1460 —

Într-o dimineaţă Forbes intră consternat în biroul lui Richard: — Dezastru! Catastrofă! O pată de neuitat pe obrazul armatei noastre! Generalul Hull s-a predat cu toate trupele sale, fără să fi tras un foc de armă. Întreg teritoriul Michigan a căzut fără luptă, în mâinile inamicului. — Firesc, replică Richard. Hull e un bătrân zaharisit, lipsit de experienţa comenzilor superioare! L-aţi pus în fruntea unei armate, numai fiindcă a ajuns la gradul de colonel în timpul Războiului de Independenţă. — Bineînţeles, lucrurile nu se vor termina aici. Îl vom trimite în faţa Curţii Marţiale. Trădarea nu va rămâne nepedepsită. — Nu confundaţi trădarea cu incapacitatea, zise Richard flegmatic. Vina nu e a generalului Hull, ci a voastră. Aţi îngăduit lui Jefferson să dezorganizeze forţele de apărare ale ţării, prin economii absurde… În ziua următoare, senatorul Forbes apăru şi mai descompus la faţă. — Nenorocire, Sunderland! Indienii au luat cu asalt fortul Dearborn. După ce l-au incendiat, au masacrat întreaga garnizoană. E de neconceput. Fortul Dearborn e azi o imensă hecatombă. Când guvernatorii din Massachusetts, Conneticut şi Rhodes-Island refuză să-şi mobilizeze contingentele de miliţieni, nesocotind cererea Preşedintelui, la ce ne putem aştepta? — N-aţi pregătit îndeajuns opinia publică, Forbes. Sunt neajunsuri inerente. După Jefferson, care ducea — 1461 —

politica struţului, Madison, Clay, Calhoun şi compania au trecut fără tranziţie la cealaltă extremitate… Războiul naval înregistră, din fericire, câteva succese americane, anunţate cu lux de amănunte de comunicatele militare. Se menţiona superioritatea artileriei americanilor. — Se cunoaşte că tunurile au fost fabricate de mine, declara cu patos Richard, ori de câte ori i se aduceau la cunoştinţă astfel de comunicate. Pe uscat însă continua seria neagră a înfrângerilor. Randolph Forbes aducea mereu ştiri alarmante. — Ai noştri s-au predat la Queenstown Heights. După o luptă înverşunată, miliţienii generalului Renselaer au fugit, refuzând să intervină în ajutorul trupelor regulate, comandate de generalul Scott. Ce spui de asta, Sunderland? Am ajuns să cred că americanii sunt un popor de laşi… Peste puţin timp veni cu altă veste: — Generalul Smyth a fost degradat. E o pedeapsă meritată. La începutul campaniei a dat o declaraţie grandilocventă, făgăduind că în scurt timp va ocupa Canada. În loc de ocupaţie, n-a ştiut cum să manevreze mai bine, spre a evita ciocnirile cu inamicul. În cursul acelui an americanii înregistrară un singur succes în luptele terestre. Fermierul quaker Jacob Brown, în fruntea unei formaţii de voluntari, puse pe fugă şapte sute de englezi la Ogdensburg. Alternanţa de succese şi înfrângeri navale stimulă spiritul patriotic al membrilor Congresului. Aproape în unanimitate votară construcţia a patru vase de linie — 1462 —

de primă clasă, a şase fregate şi a şase corvete. Înfrângerile terestre lăsară însă un gust amar americanilor. Negustorii din New England şi New York, care sufereau pagube de pe urma sistării comerţului maritim, cereau cu vehemenţă a se negocia pacea. Şi în Parlamentul britanic răsunau voci care preconizau încetarea războiului. Succesele navale ale americanilor îl făcuseră pe George Canning să declare cu întristare: „Nu ne rămâne decât să deplângem spulberarea mitului invincibilităţii marinei britanice”. Anul 1813 cunoscu însă o serie neagră de înfrângeri americane. Puterea ofensivă a micii flote americane era definitiv epuizată. Cordoane de vase britanice blocau golfurile Chesapeake, Delaware şi estuarul Mississippi în vreme ce formaţiuni puternice patrulau în permanenţă apele teritoriale ale Statelor Unite, incendiind şi jefuind porturi şi localităţi de pe coasta Atlanticului. Congresul ripostă, autorizând două sute cincizeci de corsari americani să străbată mările şi oceanele, spre a captura sau scufunda navele de comerţ engleze. Rezultatele raidurilor depăşiră aşteptările. Câteva sute de nave comerciale britanice fură incendiate sau capturate. În timpul acestor acţiuni flota comercială a casei Sunderland suferi mari pierderi. Vasele sale de sub pavilion britanic erau vânate de americani, iar englezii urmăreau navele înregistrate în porturile Statelor Unite. Corăbiile scufundate sau capturate erau greu de înlocuit. Şantierele navale din Statele Unite nu puteau fi folosite din cauza blocadei britanice, iar — 1463 —

şantierele din Jamaica şi Bermude, deşi construiau în ritm accelerat, nu parveneau să echilibreze pierderile. Supărarea lui Richard era sporită şi de alte cauze. Coloniile spaniole din cele două Americi erau zguduite de năprasnice războaie civile, care făceau aproape imposibilă continuarea exploatării minelor de aur şi argint. În Paraguay, Buenos-Aires, Chile, Venezuela, Noua Grenada, Mexico, partizanii independenţei se răsculaseră împotriva spaniolilor. Luptele erau de o violenţă sălbatică. Lipsa de informaţii, – datorită cordonului izolator ridicat de flota britanică în jurul Statelor Unite, contribuia de asemenea să-l irite pe Richard. Ştirile primite din Europa, pe căi ocolite, erau incomplete şi adeseori contradictorii. Campania din Rusia, declanşată de Napoleon la 24 iunie 1812, nu-i era necunoscută. Richard aflase, de pildă, că la Grande Armeé traversase Niemenul, adâncindu-se în teritoriul rusesc. În marşul ei triumfal nu întâlnea decât un imens pustiu. Sate şi oraşe incendiate, lanuri pârjolite, puţuri otrăvite. „Mişcările trupelor mele i-au derutat pe ruşi, spunea Napoleon, într-o lună, îmi vor cădea în genunchi.” Richard auzise de ocuparea Vitebskului, de sângeroasa bătălie de la Borodino, şi de intrarea francezilor în Moscova. Apoi nu mai primise nici o veste. Se lăsase parcă o perdea grea, inexpugnabilă, care izolase America de restul lumii. Abia în primăvara anului 1813 un dezertor din armata canadiană răspândi vestea că Napoleon ar fi suferit o mare înfrângere în Rusia. Că — 1464 —

ar fi fost luat prizonier şi că Parisul ar fi căzut în mâinile ruşilor. Câţiva marinari englezi de pe un vas corsar sosiră cu alte ştiri, diametral opuse. Cică Napoleon ar fi cucerit Rusia, India şi Imperiul Otoman, iar pe ţarul Ruşilor, pe sultan şi pe Marele Mogul i-ar fi închis ca pe nişte animale sălbatice, în câte o cuşcă de fier, cu gratii. Un spaniol fugit din Mexico împrăştie zvonul că Londra ar fi în flăcări şi că Viena fusese rasă de pe faţa pământului. Veştile erau atât de fantastice, de contradictorii, încât nici un om cu mintea întreagă nu le-ar fi dat crezare. Richard spumega de mânie că nu putea cunoaşte realitatea. Îl îngrijora soarta întreprinderilor lui din Europa. Nu mai ştia nimic nici de Gerald, nici de Francis-Andrew, aflaţi în Anglia la studii. Tot în primăvara anului 1813 senatorul Forbes făcu o nouă vizită lui Richard, rugându-l să sprijine ultimul împrumut de şaisprezece milioane de dolari lansat de guvern. Senatorul întâmpină însă un refuz sec şi definitiv. — Nu sunt dispus să sprijin incapacitatea lui Gallatin, declară Richard cu dârzenie. Nici un bancher nu-i va acorda credit. Dacă Preşedintele Madison are nevoie de banii noştri, să renunţe mai întâi la serviciile secretarului Trezoreriei. Memoria lui Sunderland era vie şi resentimentele sale greu de stins. Discuţia înveninată pe care o purtase odinioară cu Gallatin i se gravase în minte. — Condiţiile împrumutului sunt admirabile, replică Forbes. Dobândă şase la sută. Bonurile de un dolar se distribuie cu optzeci şi opt de cenţi. — 1465 —

— Refuz categoric, rosti Richard cu încăpăţânare. Atâta vreme cât Gallatin rămâne la conducerea Trezoreriei, bancherii nu vor subscrie la acest împrumut. Marea finanţă îşi spusese ultimul cuvânt. În luna mai, preşedintele Madison fu nevoit să plece steagul şi să renunţe la serviciile celui mai capabil colaborator al său. Albert Gallatin primi o misiune diplomatică, iar William Jones, secretarul de stat al Marinei, trecu la departamentul Finanţelor. Încântaţi de acest succes, bancherii subscriseră la împrumut. Noul secretar de stat al Trezoreriei era un bun prieten al senatorului Forbes, şi un simpatizant al bancherilor. Îndată după acoperirea împrumutului, Richard primi o mare comandă de armament. În august 1813, statul emise un nou împrumut de 7 500 00 dolari, iar în luna martie a anului următor, un altul de 25 000 000 dolari. Din momentul în care Richard constată că cea mai mare parte a acestor fonduri luau calea uzinelor de armament, deveni un aprig susţinător al împrumuturilor. Dar ţara era secătuită. Un al cincilea împrumut de 3 000 000 dolari atrase puţini subscriitori. Spre a acoperi nevoile crescânde de numerar, băncile de emisie inundară piaţa cu bilete de bancă în valoare de douăzeci de milioane de dolari. Creditul public scădea vertiginos. Statul era ameninţat de bancrută. Paralel, războiul continua cu furie… La 10 august 1814, Richard primi o convocare din — 1466 —

partea secretarului de stat al Marinei. Era vorba despre o anchetă ordonată de comisia militară a senatului, asupra unor tunuri care explodaseră în timpul tragerii, ucigând pe servanţi. Piesele fuseseră furnizate de fabrica de armament de la New Schenectady. În prima fază a anchetei reprezentanţii uzinei declaraseră că exploziile se datorau neglijenţei servanţilor, care încărcaseră tunurile cu o cantitate prea mare de pulbere. Reprezentanţii armatei susţineau că vina s-ar datora constructorilor, compoziţia fierului nefiind corectă. Pentru lichidarea litigiului, se hotărâse a se face o tragere experimentală, cu câteva tunuri luate la întâmplare, spre a se constata comportarea materialului. Richard fusese foarte afectat de această nedorită reclamă făcută tunurilor sale. Spre a înăbuşi scandalul, puse în mişcare numeroase personalităţi influente din Washington. Dar tocmai când se credea pe punctul de a reuşi să muşamalizeze afacerea, un ziar din New York informat de un senator ostil casei Sunderland, declanşă o violentă campanie de presă împotriva lui Richard. „Apărătorii ţării noastre nu au de luptat numai cu inamicul. Fabricanţii de arme necinstiţi furnizează marinei tunuri care explodează în plină tragere, împrăştiind moartea printre servanţi. Setoşi de câştig aceşti indivizi fără scrupule nu se preocupă de calitatea armamentului pe care îl fabrică. Non multum sed multa este varianta lozincii lansată de ei. Poporul american cere să se ia măsuri drastice împotriva — 1467 —

acestor monştri.” Primele articole nu citau nume. Se mărgineau să pregătească opinia publică. Când aveau să considere că temperatura urcase la maximum, numele lui Richard Sunderland şi al colaboratorilor săi apropiaţi trebuiau să apară cu litere groase pe prima pagină. Apoi alte gazete din Baltimore, New York şi Philadelphia porniră să divulge manevrele de culise ale unor bancheri cu simpatii federaliste, care în loc să subscrie la împrumuturile lansate de guvern, împrumutau bani inamicului, cumpărând în taină bonuri de tezaur britanice şi vânzând provizii canadienilor, în ciuda embargoului aplicat iarăşi de către Congres. Richard înţelese că era ţinta unei campanii organizate, care urmărea să dea o lovitură dublă, compromiţând atât partidul federalist cât şi pe financiarii care-l susţineau. Mai înainte ca scandalul să ia proporţii, se impunea ca ancheta ordonată de comisia militară a Senatului să prezinte un raport favorabil uzinelor de la New Schenectady. La 20 august Richard plecă la Washington. Încă de la Philadelphia îi ajunseră la ureche ştiri alarmante. Englezii intenţionau să dea o lovitură puternică Statelor Unite, debarcând forţe masive pe coasta de Est. La 22 august Richard părăsi Philadelphia, pornind spre capitală. În aceeaşi zi află că trupele britanice debarcaseră la Benedict, pe râul Patuxent, la aproximativ patruzeci de mile de Washington. Richard primi cu îngrijorare ştirea. O debarcare la — 1468 —

New York i-ar primejdui depozitele de aur din pivniţele Băncii Manhattan. Deşi serviciile aduse Angliei îl îndrituiau a se aştepta la menajamente din partea acesteia, îşi dădea seama că un tezaur de patruzeci de milioane dolari aur ar fi ispitit pe invadatori să-l confişte, fără a mai aştepta autorizaţia Londrei. Totuşi, Richard nu făcu drumul întors. Voia să termine odată cu comisia de anchetă. Un raport nefavorabil nu numai că l-ar fi compromis, dar ar fi generat un proces cu consecinţe incalculabile. Îşi propuse să ajungă la Washington în seara zilei de 24. Tot atunci avea să afle şi adevăratele proporţii ale debarcării britanice. Cât de mult regreta lipsa lui Jules Lafont. Şeful serviciului său de informaţii îl deprinsese să-i dezvăluie cele mai ascunse taine ale guvernelor europene. Richard greşise când îl trimisese din nou în Franţa. Socotise că prezenţa lui va fi mai necesară acolo, decât în America. În asfinţit ajunse la ultima staţie de poştă care-l mai despărţea de Washington. În vreme ce i se schimbau caii de la trăsură, auzul său prinse un bubuit îndepărtat, ca de furtună. Pe cerul de un albastru limpede nu se zărea însă zdreanţă de nor. — Englezii! rosti laconic căpitanul de poştă. Toată ziua au bubuit tunurile. Îngrijorat, Richard ordonă vizitiului să dea bice cailor. Când soarele se cufundă dincolo de linia orizontului, apărură în direcţia capitalei coloane negre de fum care ţinteau drept spre vămile violete ale văzduhului. Cete de refugiaţi cu boarfele încărcate claie peste grămadă — 1469 —

în tot soiul de vehicule, porniră deodată să curgă dinspre oraş. În ochii lor se citea panica. Richard ceru lămuriri. Oamenii năuciţi trecură mai departe, fără a-i răspunde. Alţii îi strigară neîntrebaţi: — Washingtonul arde! I-au dat foc englezii! — Ai noştri au fost zdrobiţi! Preşedintele a căzut prizonier. — Camera Reprezentanţilor e în flăcări! — Ard şi şantierele navale! — Casa Albă arde! — Preşedintele a fost ucis! — Întreg cabinetul a căzut în mâinile englezilor! — Fugiţi! Nu mai e timp de pierdut! — Vai nouă! Richard renunţă să mai continue drumul. Se înapoie la staţia de poştă. Nu mai găsi cai de schimb. Curierii şi unităţile militare în trecere rechiziţionaseră toţi caii. Se părea că americanii erau în plină derută. Dinspre capitală se revărsa puhoi de refugiaţi. La lumina torţelor purtate de oamenii staţiei, Richard recunoscu într-o trăsură chipul crispat al senatorului Edwards, un prieten al lui Randolph Forbes. Edwards îi relată emoţionat condiţiile în care capitala căzuse în mâinile englezilor. Zvonul că preşedintele murise sau că ar fi fost luat prizonier nu corespundea realităţii. Madison izbutise să fugă împreună cu întregul său Cabinet. Apărarea oraşului fusese deplorabilă. Miliţienii fugiseră ca iepurii. Trupele regulate fuseseră covârşite. Richard se îndreptă spre Philadelphia. În cursul călătoriei remarcă nervozitatea populaţiei din oraşele — 1470 —

de coastă. Era de presupus că după acest prim succes, englezii vor ataca şi alte localităţi din Est. Temerile americanilor erau întemeiate. Scurt timp după incendierea Washingtonului, englezii organizară o expediţie pe Potomac. Debarcară în oraşul Alexandria, trecându-l prin foc şi sabie. Aceste lecţii nu rămaseră fără efect. Americanii valizi din oraşele de coastă înţeleseră că trebuiau să pună mâna pe arme şi să se apere singuri. Autorităţile militare, de acord cu primarii, reorganizară apărarea porturilor. Datorită acestor eforturi o nouă încercare de debarcare a inamicului la Baltimore se încheie cu un eşec. Numai New Yorkul fu scutit de neplăcerile războiului. În prima zi a lunii decembrie, Richard primi vizita unui emisar al lui Lafont care izbutise a se strecura prin cordonul naval britanic. Agentul, Charles Bidault, reuşise acest miracol, folosindu-se de serviciile celebrului pirat Jean Laffite, care cutreiera Golful Mexic, Antilele şi Marea Caraibilor, războindu-se şi cu americanii şi cu englezii. Bidault obţinuse sprijinul lui Jean Laffite, prin intermediul comandantului unei corăbii franceze, care întreţinea relaţii de afaceri cu căpeteniile de piraţi. Bidault aduse lui Richard ştiri senzaţionale. Napoleon, invincibilul Napoleon, se prăbuşise. După dezastruoasa campanie din Rusia, se reconstituise coaliţia marilor puteri ostile Franţei. 1812–1813–1814 ani grei, sângeroşi, înregistraseră un şir neîntrerupt — 1471 —

de bătălii. Aliaţii smulseseră lui Napoleon provincie după provincie, ţară după ţară, împingându-l inexorabil spre Paris. „Leul n-a murit încă!” spuneau les grognards, după fiecare bătălie pe care împăratul reuşea să o câştige. Dar succesele lui erau puţine şi importanţa lor disproporţionată cu formidabila putere a coaliţiei. La 31 martie capitulase Parisul. Trădat de mareşalii săi, Napoleon abdicase. Vulturul imperial, care atâţia ani umbrise Europa, se prăbuşise lovit de moarte. Ludovic al XVIII-lea, sprijinit de baionetele străinilor, se urcase pe tronul strămoşilor săi. La Viena se întrunise un Congres al Păcii. Un Congres de o amploare nemaiîntâlnită în analele diplomaţiei. Capetele încoronate, principi, suverani, miniştri, înalţi ecleziaşti, mareşali, se întâlniseră spre a decide noua orânduire a lumii şi înscăunarea unei păci menite să dureze o mie de ani. Paralel cu Congresul de la Viena, se desfăşurau la Gand tratative de pace între americani şi englezi. Discuţiile erau spinoase. Dar ambii beligeranţi erau sătui de un război care nu le adusese decât mizerie, moarte şi distrugeri. Randolph Forbes îl ţinuse pe Richard în curent cu tratativele de la Gand, în măsura în care Washingtonul era informat de mersul negocierilor. Trimişii americani nu erau pe placul lui Richard. Albert Gallatin conducea delegaţia, compusă din James A. Bayard, Henry Clay, Jonathan Russel şi John Quincy Adams, despre care se făceau pronosticuri în legătură cu viitoarea alegere la — 1472 —

preşedinţia Statelor Unite. Tratatul de pace semnat la 24 decembrie 1814 era mai interesant prin ceea ce omitea, decât prin cuprinsul său. Nici una dintre ţările semnatare nu era obligată la cesiuni teritoriale. Tratatul stipula restaurarea frontierelor de la 1773, stabilind de asemenea condiţiile păcii cu indienii. Anglia şi Statele Unite îşi mai luau obligaţia să lupte cot la cot pentru desfiinţarea sclaviei. În vreme ce corabia care aducea americanilor vestea păcii înfrunta eroic furtunile Atlanticului, în Louisiana, generalul englez Sir Edward Pakenham, cumnatul ducelui de Wellington, dirija asaltul trupelor britanice împotriva oraşului New Orleans, apărat de generalul Jackson. În luptele crâncene din jurul fortificaţiilor ridicate în grabă de americani, englezii pierdură şapte sute de morţi şi o mie cinci sute de răniţi. Din rândurile apărătorilor nu căzură decât optzeci de oameni. Printr-o culme a ironiei, americanii câştigaseră cea mai strălucită victorie din întreaga campanie după ce starea de război încetase a mai exista oficial între Anglia şi Statele Unite. Comunicatul asupra acestei bătălii şi vestea semnării tratatului de pace, sosiră la New York în acelaşi timp, stârnind un entuziasm indescriptibil. În cursul unui dineu oferit la locuinţa sa, în cinstea încheierii războiului, senatorul Forbes ţinu o cuvântare de un înflăcărat optimism. — Americanii iubesc pacea. Când nevoia o cere, ştiu să se şi bată. În acest război am pierdut treizeci de mii de oameni şi o sută de milioane de dolari. Deprecierea — 1473 —

monedei a fost atât de accentuată, încât a pus în primejdie interesele industriale şi comerciale ale ţării. Mulţi americani au condamnat politica guvernului. Dar au greşit. În anii războiului am învăţat să trăim fără a mai depinde de Europa. Ne-am câştigat independenţa comercială. Ne-am maturizat din punct de vedere politic. Am rezistat onorabil celei mai mari puteri navale de pe glob. Am câştigat dreptul de a fi respectaţi de întreaga omenire. Statele Unite au trecut definitiv în rândul puterilor de prim rang. Ridic paharul, gentlemen, în cinstea Statelor Unite ale Americii! Aplauze furtunoase îi încheiară cuvântarea. După fiecare frază Richard Sunderland înclina din cap în semn de încuviinţare. Războiul îi procurase un beneficiu net de douăzeci de milioane de dolari. Se putea un rezultat mai satisfăcător? La 1 februarie 1815 în cadrul unei şedinţe a consiliului de administraţie al Băncii Manhattan, Richard îşi anunţă intenţia de a pleca în Europa în primele zile ale acestei luni. Deprins cu deplasările rapide în cele mai îndepărtate puncte ale globului, îndurase cu greu sedentarismul la care-l forţase războiul. Cinci ani stătuse la New York, îngăduindu-şi doar scurte deplasări până la New Schenectady, Terrytown sau Bermuda Hundred. De două ori fusese la Washington şi de trei ori la Philadelphia şi Boston. În tot acest timp avusese impresia ca mucezeşte. Obişnuit cu activitatea intensă, trepidantă, pe care multiplele sale — 1474 —

ocupaţii i-o impuseseră până atunci, nu concepea să se lege de un oraş sau de o singură întreprindere. Ca şi cititorii pasionaţi care de la o anumită vârstă nu se mai mulţumesc cu lectura unei singure cărţi, ci frunzăresc mai multe volume deodată, spicuind din fiecare câte un pasaj interesant, Richard nu se mai simţea în elementul lui decât conducând simultan mai multe întreprinderi. Acum, după încheierea păcii, putea lua iarăşi în mână dirijarea întregii reţele de bănci, întreprinderi industriale, miniere şi de transport maritim, răspândite pe cele trei continente. Se bucura la gândul că va călca iarăşi pe pământul Europei. Era dornic să hoinărească pe cheiurile Senei, să cotrobăiască prin prăvăliile anticarilor londonezi, să audă clipocitul apei pe canalele Veneţiei, să rătăcească printre ruinele impozante ale Romei. Richard era un cosmopolit. Moştenise de la bunicul său spiritul de aventură, setea de orizonturi noi, neastâmpărul care nu-i îngăduia să prindă nicăieri rădăcini. Nu se simţise niciodată american în adevărata accepţiune a cuvântului. Mentalitatea lui, concepţia despre viaţă, principiile sale amorale, nu se împăcau cu puritanismul şi severitatea moravurilor americane. La New York trăia retras. În afara legăturilor sale de afaceri, evita orice contact cu societatea, în care în mod firesc ar fi trebuit să se integreze. Nu uita şi nu ierta afronturile întâmpinate de Andreea în acest oraş. Recepţiile oferite la intervale rare nu aveau decât menirea să-i asigure continuarea unor relaţii amicale cu mai marii zilei. Singurul om pe care-l primea la — 1475 —

orice oră din zi era cuscrul său, senatorul Forbes, în a cărui judecată politică avea mare încredere. Simpatia sa faţă de Forbes se răsfrângea şi asupra fiicei acestuia. Spre surprinderea multora, Susan Forbes se dovedise a fi o soţie bună şi o mamă devotată. În trei ani de căsnicie, îi dăruise trei nepoţi. Doi băieţi şi o fată, Waren, Mary şi Ashley. Henry, care nu fusese entuziasmat de această căsătorie, începuse să-şi preţuiască treptat nevasta. — Am spus întotdeauna că Henry este omul unei singure femei, declarase într-o zi Richard lui Randolph Forbes. Căsătoria copiilor noştri va fi deosebit de reuşită. — Nu putem decât să ne felicităm, replicase senatorul frecându-şi încântat mâinile. Nici eu nu mă aşteptam. Ştiam că Susan e independentă, voluntară, îi admir seriozitatea cu care şi-a luat în primire atribuţiile de soţie. Socotesc că şi înţelepciunea lui Henry a contribuit la această perfectă înţelegere… Richard, care nu prea avea încredere în însuşirile fiului său mai mare, era mulţumit că îl lăsa în grija unui sfetnic încercat. Randolph Forbes avea să-l ferească de primejdii. În Europa, Robert, diplomatul familiei, împlinise cele mai optimiste aşteptări. Banca pe care o înfiinţase la Viena cu sprijinul activ al lui Metternich, cunoştea o dezvoltare prodigioasă. În acea epocă de mizerie, în care banul se făcuse tot mai rar şi mai scump, capitalurile casei Sunderland-Beauclair erau providenţiale. În societatea vieneză Robert ocupa un loc de frunte. — 1476 —

În cercurile bine informate se şoptea că tânărul bancher ajunsese sfetnicul financiar al cancelarului, care îi oferea în schimb informaţii de primă mână. Team-ul Charles Talleyrand – Richard Sunderland era reeditat în capitala Austriei, de alianţa Robert Sunderland – Joachim de Metternich. Pregătirile sale de călătorie erau terminate. „Empress of China” trebuia să ridice ancora în prima duminecă a lunii februarie. Richard nu se mai temea de furtunile care frământau iarna Atlanticul. Cu trei zile înainte de plecare, primi însă o veste atât de ciudată, încât în primele momente crezu că va fi nevoit să-şi amâne plecarea. Un mesaj din New Schenectady, semnat de Henry, îi anunţa izbucnirea unei greve de mari proporţii, consecinţă a refuzului administraţiei de a spori salariile unor categorii de muncitori. Uimit de această cutezanţă, Richard convocă pe Randolph Forbes şi pe consilierii săi juridici. La şedinţă asista şi Charles Bidault, adjunctul lui Jules Lafont. Bidault era specialist în problemele muncitoreşti. În uzinele de la Nantes spărsese o grevă, aducând muncitori din alte regiuni ale ţării şi arestând pe căpeteniile greviştilor. Şedinţa se ţinu cu uşile închise. — Mă surprinde această grevă într-o uzină dirijată de fiul meu Henry. De bună seamă, că muncitorii nuşi cunosc interesele. Simpatiile fiului meu pentru ei sunt notorii. Dacă muncitorii aveau nevoie de o sporire a salariului, trebuiau să o solicite cu sfială şi respect, aşteptând totul de la bunăvoinţa noastră. — 1477 —

Dacă cererea lor ar fi fost rezonabilă, am fi luat-o eventual în consideraţie. Deşi în aceste vremuri grele, nu văd cum am fi putut acorda sporiri. În nici un caz nu sunt deprins să mă înclin în faţa ameninţărilor, a şantajului. Capii grevei trebuie arestaţi, iar cei care leau urmat povaţa – concediaţi. Slavă Domnului, avem la dispoziţie mână de lucru abundentă. Sper, Mr. Sanders, se adresă el primului consilier juridic, că legiuirile în vigoare ne îngăduie să pedepsim cu asprime pe recalcitranţi. Avocatul John Sanders îşi drese vocea, apoi rosti cu ton doctoral: — Avem precedente în care justiţia a pedepsit pe grevişti. La 12 iulie 1810 s-a judecat la New York procesul unor lucrători cizmari, învinuiţi de conspiraţie. Au pus la cale o grevă, spre a obliga pe patroni să le mărească salariile. Tribunalul i-a condamnat să plătească fiecare câte un dolar amendă, plus cheltuielile de judecată. O sentinţă asemănătoare a fost dată la Philadelphia în 1806. Motivarea era următoarea: „Chiar dacă un fapt e legal în sine, prin conspiraţie devine ilegal”. Richard înclină din cap în semn de încuviinţare. — Perfect. Motivarea e justă şi pe placul meu. Pedeapsa îmi pare, însă, prea mică. Ce se întâmplă dacă muncitorii refuză să execute sentinţa tribunalului şi continuă greva? — Se expun a fi condamnaţi şi arestaţi de instanţele penale. — Mr. Sanders, te rog să îndeplineşti formele legale pentru acţionarea în judecată a greviştilor de la New — 1478 —

Schenectady. Dragul meu Forbes, se adresă el senatorului, nădăjduiesc că vei interveni la Washington spre a obţine concursul autorităţilor. — Poţi să te bizui pe mine, Sunderland. Richard se întoarse iarăşi spre Sanders. — Legile ţării noastre sunt condamnabil de blânde. După câte îmi amintesc, legislaţia britanică e mult mai severă. — Aveţi dreptate. În Anglia, asociaţiile muncitoreşti sunt strict interzise, deoarece au fost asimilate cu grupările politice revoluţionare. Sindicalizarea e considerată o acţiune criminală. Orice muncitor afiliat la un trade union, sau care a participat la greve, e pasibil de a fi judecat potrivit unei proceduri sumare şi condamnat la trei luni închisoare. Patronii şi autorităţile mai dispun de o armă puternică. Aşa numitele combination laws care asimilează cu complotul orice asociaţie cu scopuri ilegale. În baza acestor legi, sindicatele sunt declarate asociaţii criminale, iar membrii lor se expun la pedepse tot atât de aspre ca şi participanţii la un complot. În 1810, mai mulţi muncitori tipografi implicaţi într-un conflict industrial, au fost condamnaţi la câte doi ani de închisoare. Richard lovi cu palma peste mesajul primit de la fiul său. — Legi de acestea ne-ar trebui şi nouă. Numai aşa am pune botniţă muncitorilor. Exigenţele lor, gentlemen, au început să-mi pună la încercare răbdarea. Nu putem renunţa la beneficii, în favoarea lor. În curând aceşti indivizi vor avea pretenţia să stea — 1479 —

cot la cot cu patronii. Charles Bidault, care până atunci ascultase cu vădit amuzament discuţia, se adresă lui Richard. — Autorităţile franceze, Monsieur, sunt cele mai expeditive. Greviştii sunt arestaţi pe loc, reţinuţi cincisprezece zile la închisoarea Bicétre, după care sunt trimişi la ocnă. — Formula prezintă şi inconveniente, zise Richard. Dacă am trimite la ocnă pe toţi muncitorii recalcitranţi, am risca să rămânem fără mână de lucru. — Îmi permiteţi, Monsieur, formula e foarte bună. După înlăturarea căpeteniilor, turma intră îndeobşte în legalitate. Vă dau un exemplu concludent. În 1810, cu prilejul căsătoriei lui Napoleon, s-a dispus construirea unui arc de triumf în lemn, copie a viitorului Arc de l’Etoile. Lucrarea era urgentă şi mai ales primejdioasă. Dulgherii au cerut în primele zile ale lui martie o sporire de salariu de la patru la nouă franci. Apoi, ţinând seama de accidentele tot mai numeroase de pe şantier, au solicitat o nouă sporire a salariului la 18 franci. După un nou accident de muncă, soldat cu un mort şi şase răniţi, dulgherii au pretins un salariu de 24 franci. Inspectorul general de poliţie, Veyrac, a socotit că pretenţiile depăşeau măsura. A înconjurat şantierul cu trupe, şi a citit muncitorilor o adresă redactată în termeni imperioşi: „Dulgheri! Prefectul de poliţie este indignat de purtarea voastră. Aţi abuzat de bunăvoinţa guvernului. Aţi cerut 18 franci pe zi, iar unii dintre voi aţi mers până acolo cu îndrăzneala, încât aţi pretins — 1480 —

24 de franci. E timpul ca acest abuz să înceteze. De azi înainte nu veţi mai primi decât patru franci pe zi. Prefectul poliţiei vă rechiziţionează pe toţi, fără deosebire. Nimeni nu mai are permisiunea să plece de pe şantier. Cei care vor părăsi lucrul, vor fi arestaţi. După ce îşi vor ispăşi pedepsele ordonate de tribunale, vor fi trimişi din post în post, în comunele de baştină”. Charles Bidault începu să se joace cu lornionul său de aur. — Care credeţi că a fost urmarea? continuă el. Numai şase dulgheri au refuzat să se supună. Au fost imediat arestaţi, şi expediaţi la prefectură unde li s-au dresat acte de dare în judecată. Restul au acceptat să lucreze pentru patru franci pe zi. Quod erat demonstrandum. John Sanders se adresă sentenţios lui Richard. — Vă rog să fiţi încredinţat, Sir, că vom lua toate măsurile legale spre a sili pe grevişti să reia lucrul. Căpeteniile vor suferi rigorile legii. — Foarte bine, zise Richard. Să acţionaţi cu energie. Faţă de situaţia creată, credeţi că pot menţine data plecării în Europa? Prezenţa mea aici nu va fi necesară? — Prezenţa dumneavoastră este întotdeauna necesară, spuse Sanders curtenitor. Dacă interese superioare vă cheamă în Europa, rezolvăm şi noi criza. — Desigur, întări senatorul. Pleacă fără grijă, Sunderland. — Vă las atunci pe Monsieur Bidault, spuse Richard. Experienţa sa în problemele muncitoreşti vă va fi de folos. Se ridică de la masă. Gentlemen, rămâne să — 1481 —

stabiliţi împreună planul de acţiune. Mă retrag. Mr. Forbes mă va reprezenta. Înclină din cap, în vreme ce colaboratorii săi se sculară de grabă în picioare. Gentlemen, bună seara. Măreţ, părăsi cu paşi rari încăperea, urmat de privirile respectuoase ale asistenţilor. După plecarea sa, avocatul Sanders rosti cu emfază: — Gentlemen, să nu-i dezminţim încrederea. La lucru!

— 1482 —

Capitolul douăzeci şi cinci Geruia… Din înaltul văzduhului limpede ca sticla, soarele revărsa raze de gheaţă, care biciuiau obrajii, făcându-i să ardă. Valurile albastre, încununate cu spumă ajurată, defilau pe lângă flancurile corăbiei, care se legăna cu maiestuoasă încetineală. Vântul umfla pânzele albe. Sprijinit de parapetul punţii de comandă Richard Sunderland urmărea distrat jocurile capricioase ale unei perechi de delfini care se strecurau cu unduioase mişcări prin apele străvezii, înaintând paralel cu nava. — Numai pe mare simţi că trăieşti, Anderson, exclamă Richard înviorat de geruiala uscată. Comandantul corăbiei „Empress of China”, încuviinţă din toată inima. — Aceasta e şi părerea mea, Sir. Numai pe mare sunt în elementul meu. Când am puntea sub picioare şi privesc linia zării, am senzaţia că sunt alt om. În port mă simt ca peştele pe uscat. — Te înţeleg, Anderson, zise. Richard. Pe când eram copil, visam şi eu să mă fac marinar. Cred că aş fi ajuns un adevărat lup de mare. Căpitanul Anderson îşi stăpâni un zâmbet. Îşi amintea vorbele unui cunoscut jucător de bursă care nu demult declarase înveninat că expresia lui Hobbes: Homo homini lupus, se potrivea de minune lui Richard Sunderland. Aspiraţia acestuia se împlinise. Ajunsese să facă parte din tagma lupilor. Dar nu din a celor de mare. — 1483 —

Din fericire pentru Anderson, Richard nu avea cum să-i descifreze gândurile. Richard încerca o senzaţie de excepţională bună dispoziţie. Totul îi mergea din plin. Războiul îi adusese beneficii colosale. Pacea care deschidea omenirii perspective atât de frumoase, va consolida postamentul dinastiei Sunderland-Beauclair şi va întări coeziunea dintre întreprinderile sale. Printr-o strictă centralizare va realiza un bloc economic cu ramificaţii pe trei continente, capabil să forţeze fluctuaţia preţurilor în domeniul armamentului şi al industriei grele. Capitalurile de care dispunea prin intermediul băncilor sale îi permiteau a se război cu orice putere financiară din lume. Planurile lui Richard erau mari. Intenţiona să-şi întindă tentaculele asupra Indiei şi Extremului Orient. Pieţele acelea îndepărtate, cu sute de milioane de clienţi, exercitaseră întotdeauna asupra lui o mare atracţie. Bogăţiile scoase de englezi din India nu-l mai lăsau să doarmă. Trebuia să-şi asigure şi el o porţiune echitabilă. În caz că potentaţii din City îi vor refuza participarea, va declanşa un război economic. Richard Sunderland îşi permitea orice fantezie. Nici o forţă din lume nu-i va zăgăzui avântul. Ascensiunea dinastiei sale era irezistibilă. Dangătul clopotului care anunţa masa de prânz îl smulse din reverie. Luă masa de unul singur, îndeobşte, la prânz, numai gândurile sale aveau cinstea de a-i ţine companie. Leslie Clinton, consilierul economic pentru afacerile americane, spuse odată despre marele patron: — Mr. Sunderland se înconjoară de o etichetă atât — 1484 —

de strictă încât nu va întârzia să spună ca şi ducele de Würtemberg: „Azi dau audienţă propriilor mele gânduri”. Tot Leslie Clinton îi găsise un nou supranume: — Marele patron şi marele Mogul sunt expresii palide, care nu mai corespund. Jupiter Olimpianul este singura potrivită. Un răuvoitor care aspira să ocupe locul lui Clinton făcuse să ajungă vorbele răutăcioase la urechea lui Richard. Spre dezamăgirea sa, marele patron se mărginise să râdă cu poftă. — Cine îi ia în serios pe Clinton? În ciuda celor treizeci de ani ai săi, nu e decât un copil bătrân. În sinea lui fusese flatat de comparaţie. Era atât de îmbătat de propriile sale succese, încât tămâierile nu-i mai păreau exagerări, ci expresii fireşti ale unei admiraţii nemărturisite… După prânz, trecu în cabină, unde îl aştepta corespondenţa primită din Europa cu câteva ore înainte îmbarcării lui pe „Empress of China.” Prima scrisoare din vraf expediată din Viena, era semnată de Sandra Sunderland. În douăzeci de pagini, scrise – lucru rar în acea vreme – cu o impecabilă ortografie, zglobia fiică a contelui de Montorgueil, îi solicita prezenţa în capitala Austriei. „Aş fi fericită, cher papa, dacă ai accepta să petreci câteva săptămâni la Viena. Robert şi cu mine ne vom da silinţa să te simţi cât mai bine în mijlocul nostru.” Richard zâmbi. „Ce potop de amabilităţi. Aş pune — 1485 —

rămăşag că relaţiile Sandrei cu Robert sunt iarăşi încordate. Mă cheamă, fiindcă mă socoteşte aliatul ei. Probabil că Cernicev şi-a găsit un succesor. Bietul Robert! Singur şi-a căutat coarnele!” Richard continuă lectura: „Locuim pe Herren Gasse, la câţiva paşi de Hoffburg şi de Burgtheater, într-o casă superbă, proprietatea grofului Szentgyörgyi. Robert intenţionează să o cumpere şi să o renoveze «du fond au comble». Societatea vieneză ne răsfaţă asaltându-ne cu invitaţii…” „Cred şi eu, adăugă Richard. Când dispui de milioanele Băncii Sunderland, e firesc a ţi se face curte.” „În septembrie s-a deschis aci un mare congres, destinat să fixeze amănuntele tratatului de pace, încheiat de aliaţi cu Franţa la 30 mai. După chipul cum se desfăşoară Congresul, se pare că petrecerile alcătuiesc preocuparea de căpetenie a delegaţilor. Balurile, recepţiile, banchetele, concertele, paradele, se ţin lanţ. Noapte de noapte ne culcăm odată cu zorile. Prinţul de Ligne spunea mai deunăzi că Congresul dansează, dar nu face un pas înainte. Cred că are dreptate. Mă întreb când au timp delegaţii să-şi ţină şedinţele? La 1 octombrie s-a reprezentat un spectacol de gală, opera Samson de Haendel. La 18 s-a comemorat bătălia de la Leipzig cu o paradă şi cu un banchet la Lusthaus. La 23 noiembrie s-a desfăşurat la Manejul de Iarnă un mare Carusel în costume — 1486 —

istorice. Beethoven a dirijat o orchestră de o mie de muzicanţi, la 29 noiembrie. Salieri a dirijat un concert de o sută de piane. Opera Fidelio s-a reprezentat la teatrul din Kartnertor iar tragedia Jeanne d’Arc la Theater von Wien. Contele Palfy cheltuieşte în fiecare seară o sută de florini pentru parfumurile care înmiresmează scena. Heinrich von Hofenstaufen, de Carole Pichler, s-a jucat în beneficiul soldaţilor răniţi în bătălia de la Leipzig. Balurile de la ambasadele Franţei, Rusiei şi Angliei sunt feerice. Palatele înaltei nobilimi şi ale principilor finanţei sunt seară de seară luminate de focuri de artificii. La 16 decembrie am oferit şi noi un bal la care a asistat ţarul Alexandru, prinţul de Talleyrand şi nepoata sa, contesa Edmond de Périgord, prinţul Metternich, contele Nesselrode, Pozo di Borgo, cardinalul Gonzalvi, prinţul de Hardenberg, Wilhelm von Humboldt, prinţii de Würtemburg, de Prusia, de Bavaria, arhiducii Karl, Albert, Ferdinand şi Maximilian, ducesa d’Acerenza, prinţesa von Turn und Taxis, contesa Bernstrof, contesa Theresa Apponyi, contesa Zamoiska, prinţesa de Hessa, şi multe altele ale căror nume îmi scapă. Robert a cheltuit pentru acest bal o sută de mii de florini. Un Sunderland trebuie să fie la înălţimea rangului şi al numelui său, spune el, şi eu îi dau deplină dreptate. Mă văd foarte des cu contesa de Périgord, care îmi arată o deosebită simpatie. Şi prinţul de Talleyrand ne vizitează. O mare bunăvoinţă îmi manifestă şi prinţesa de Metternich. Nu pierde ocazia să mă invite la recepţiile ei…” — 1487 —

Scrisoarea continua pe acelaşi ton, rezumând viaţa mondenă a Vienei, şi zugrăvind superficial o lume care petrecea nebuneşte, încercând să uite ororile războiului abia încheiat. Richard termină lectura. Îl cuprinsese o uşoară plictiseală. Odată cu vârsta, snobismul i se diluase. Astăzi nu mai avea nevoie să alerge după relaţii. A doua scrisoare pe care o alese din teanc era din partea lui Gilbert Radiguet, consilierul său juridic pentru Franţa. După ce îşi exprima satisfacţia pentru încheierea păcii, care-i permitea să trimeată iarăşi rapoarte lunare, Radiguet îi relata impresiile pe care i le făcuseră ultimele evenimente din Franţa. Încă sub impresia lor, renunţase la frazeologia oficială, şi în câteva pasaje îşi descărcase sufletul: „Mă aflam în Parisul ocupat, când aliaţii au afişat proclamaţia prin care vesteau francezilor detronarea lui Napoleon şi încheierea păcii. Deşi am fost întotdeauna un adversar înverşunat al imperiului, am simţit o strângere de inimă la lectura acestui manifest dat de străini, pe teritoriul ţării noastre îngenuncheate. Aş fi preferat ca prăbuşirea lui Napoleon să fie opera noastră, a francezilor. M-a consternat şi manifestaţia de simpatie făcută de foburgul Saint-Germain trupelor ruseşti şi prusace, care defilau victorioase pe străzile capitalei. Sosthéne de la Rochefoucauld, Thibaut de Montmorency şi César de Choiseul, la care se adăugau marchizul — 1488 —

d’Avaray, Chateaubriand, Madame de la Rochefoucauld şi alţi câţiva partizani fanatici ai Bourbonilor, strigau până la răguşeală: „Trăiască aliaţii! Trăiască Ludovic al XVIII-lea! Moarte tiranului!” Bonapartiştii erau cât pe-aci să-i sfâşie, într-un elan de entuziasm, contesa de Périgord s-a cocoţat pe crupa calului unui dragon prusac, cu care a defilat în văzul lumii. La 12 aprilie contele d’Artois şi-a făcut intrarea solemnă în Paris, reprezentând pe fratele său, regele Ludovic, reţinut la Hartwell, în Anglia, de o criză de gută. Abia după două săptămâni, Suveranul a căpătat autorizaţia medicilor de a porni spre Franţa. La 3 mai a sosit la Paris, fiind primit cu un ceremonial măreţ. Mai puţin măreaţă era înfăţişarea suveranului. De o grăsime bolnăvicioasă, cu cordonul ordinului Saint Esprit, apărea într-o lumină foarte nefavorabilă în raport cu înaintaşul său, care avea cel puţin simţul propriei sale importanţe.” „Un sentimental, şi acest Radiguet, exclamă Richard. L-a captivat şi pe el pompa napoleoniană.” „Cortegiul regal, continua scrisoarea, era precedat de garda imperială care călca greoi, posomorât, ca la înmormântare. Defilarea lentă, a acestor grognards, încununaţi de laurii atâtor victorii, a smuls o spontană ovaţie din rândurile spectatorilor masaţi pe trotuare. În sfârşit, revoluţia nu mai e decât o amintire. Bourbonii şi-au reocupat tronul. Foburgul — 1489 —

Saint-Germain exultă…” Richard împături scrisoarea. Rămase gânditor. Tiranul Napoleon, căruia aliaţii îi tăiaseră aripile, îi semăna în multe privinţe. Toute proportion gardee, şi Napoleon şi el, Richard, îşi aveau obârşia în familii de o nobleţe mijlocie. Amândoi luptaseră din greu cu viaţa, dar împrejurările şi propriul lor geniu îi urcaseră pe culmile gloriei. Richard convenise demult, în sinea sa, că avea o scânteie de geniu. Altfel, cum s-ar fi explicat ascensiunea sa fulgerătoare? Nepotul unui marchiz sărac lipit pământului şi al unui modest făurar de cuţite, ajunsese unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din Occident. A treia scrisoare era de la Guy Wragby. Fostul său coleg îi relata chipul în care fusese eliberat din captivitate, laolaltă cu toţi englezii surprinşi de autorităţile napoleoniene pe continent. Încântat de libertatea recâştigată, datorită prăbuşirii împăratului, Wragby se înapoiase la Veneţia. „Nu ţi-ar strica şi ţie o vacanţă de câteva luni, îi scria prietenul său. Comorile de artă din Palazzo Andreea te aşteaptă. Te aşteaptă şi Veneţia, Roma, Florenţa, Napoli. Spune drept, Richard, nu ţi-e dor de prăvăliile de antichităţi din Milano şi Pisa? Ori de o plimbare prin raiul din Capri? Lasă afacerile pe seama altora. Mai gustă din viaţă, atât cât mai ai timp. Nu e — 1490 —

păcat să-ţi iroseşti vremea numai în reuniuni de afaceri şi în combinaţii financiare? Ai bani destui pentru a trăi în belşug şi pace sufletească, o mie de ani. Ce-ţi mai trebuie? Bătăi de cap suplimentare? Am avut întotdeauna o părere bună despre tine. Nu mă dezamăgi. În viaţă marea artă e să ştii a te opri la timp. Napoleon n-a stăpânit această artă. Şi iată unde a ajuns. Înainte de a arunca scrisoarea mea la coş cugetă îndelung. Poate că ai să-mi dai dreptate…” A patra scrisoare era de la Francis-Andrew, care îi declara cu entuziasm că în curând va împlini douăzeci de ani. Richard simţi un fior de mândrie. Mesajul acesta din partea feciorului său preferat îi făcea mare plăcere. Cum o fi arătând Francis-Andrew? Trecuseră cinci ani de când nu-l mai văzuse. Desigur că ajunsese un tânăr chipeş, mlădios ca o lamă de oţel şi cuceritor ca maică-sa. Francis-Andrew îi mai scria că în timpul războiului dintre Statele Unite şi Anglia nu întâmpinase neajunsuri, deşi era cetăţean american. În favoarea lui, ducele Gerald de Northland unchiul său, intervenise personal pe lângă regent. În urma acestui demers fusese lăsat în libertate, îngăduindu-i-se chiar să-şi continue studiile la Oxford. Richard îşi întrerupse lectura. Era recunoscător lui Eastleigh. Francis-Andrew îl desemnase pe Eastleigh sub titlul de duce de Northland. Prin asociaţie de idei, îi reveni în minte chipul Patriciei. Ce surprize îi rezervase şi ei viaţa, după decesul lui Lusignan? Nu părea probabil să-şi fi — 1491 —

găsit un nou prieten. Era prea vârstnică. După socotelile lui, Patricia împlinise cincizeci şi opt de ani. Scrisoarea următoare era semnată de Gerald, ultimul său copil. Prâslea îi înşiruia cu mândrie notele mari obţinute la Eton. Plin de râvnă, învăţase franceza, spaniola, germana şi italiana. Matematica era însă marea sa favorită. „Gerald e un bancher înnăscut!” îşi zise Richard, care începuse să uite că îl urâse după moartea Andreei. Şi Amaury de Beaumont-Challais îi scrisese. Cu tonul său dezinvolt de grand seigneur, directorul Băncii Sunderland din Paris îi relata cu vădită satisfacţie evenimentele care duseseră la detronarea tiranului. „În anii tulburi în care Napoleon se războia cu întreaga omenire, ca un lup încolţit de copoi, fiul dumneavoastră Robert a dat dovadă de abilitate şi de o prezenţă de spirit remarcabilă, salvând banca noastră de la confiscare. După dezastrul din Rusia, şi după reintrarea Austriei în coaliţia inamicilor Franţei, m-am pomenit chemat la Tuileries, împreună cu Monsieur Robert, care se pregătea tocmai să plece la Viena, unde potrivit instrucţiunilor dumneavoastră înfiinţase o nouă bancă. Această convocare m-a pus pe gânduri. Împăratul nu obişnuia să stea de vorbă cu bancherii străini. Legătura cu aceştia o păstra numai ministrul de finanţe. Motivele care-l determinaseră să deroge de la regula sa erau desigur grave. Un şambelan ne-a introdus în cabinetul împăratului. De faţă mai erau — 1492 —

ministrul de finanţe şi Savary, ministrul poliţiei. Nu mă simţeam în largul meu. Conştiinţa nu-mi era prea curată. Loialismul meu faţă de regimul imperial permitea oarecari îndoieli. Vă închipuiţi spaima mea când în loc de bun venit, Napoleon s-a apropiat ameninţător de Monsieur Robert şi de mine. — Sunt informat că aţi furnizat armament şi un important împrumut Austriei. M-au trecut sudorile reci. Vedeam ca prin vis plutonul de execuţie. — Aţi pactizat cu inamicii Franţei, a strigat iarăşi împăratul. Fără se să lase impresionat de ieşirea violentă a lui Napoleon, Monsieur Robert s-a înclinat calm: — Cer iertare, Maiestate. Nu am făcut decât să servesc pe socrul Maiestăţii Voastre. Împăratul l-a privit fix, a mormăit câteva cuvinte neînţelese, apoi i-a întors spatele, părăsind mânios încăperea. Replica fiului dumneavoastră îl dezarmase…” Richard râse cu poftă. Diplomatul familiei nu-şi dezminţea reputaţia. Deschise apoi un voluminos plic în care Jules Lafont, şeful serviciului său de informaţii îi expedia raportul bilunar. Lectura îi răpi ore. Ca de obicei, Lafont îi descreţi fruntea, cu înşiruirea tuturor scandalurilor care ţeseau cronica galantă a înaltei societăţi europene. Când umbrele serii prinseră să întunece cabina şi ochii lui Richard să nu mai fie în stare a desluşi slovele, împături raportul. Lăsă pe a doua zi lectura — 1493 —

celorlalte scrisori. N-avea rost să se grăbească. Îl mai aşteptau zile multe de călătorie. Richard nu ceru să i se aprindă lumina. Înserarea îi odihnea ochii obosiţi. În cabină era cald şi bine. De pe punte se auzeau comenzi scurte. Căpitanul Anderson desfăşura tot mai multe pânze. Voia să sporească iuţeala corăbiei… La 20 februarie „Empress of China” acostă la Portsmouth. Folosindu-se de vânturi favorabile, căpitanul Anderson reuşise să străbată Atlanticul în şaisprezece zile. Patru trăsuri de călătorie aşteptau în port pe Richard şi pe însoţitorii săi. Sosirea lui fusese anunţată din vreme. Richard nu rămăsese să înnopteze la Portsmouth, deşi i se rezervaseră camere la cel mai bun hotel. În aceeaşi seară porni spre Londra. A doua zi de dimineaţă sosi în capitală. Coborî la Montenuovo House, reşedinţa sa favorită, unde îşi schimbă hainele de călătorie şi luă o gustare frugală. Apoi plecă la bancă. Programul vizitei sale în Anglia era încărcat. Richard îşi propusese să-şi reducă şederea la câteva zile. Intenţiona să plece la Paris, iar de acolo să-şi continue drumul la Viena. În ziua sosirii la Londra asistă la un consiliu de administraţie al băncii din City, după care primi în audienţă de lucru pe directorii uzinei SunderlandMontorgueuil. Dările de seamă expuse îi prilejuiră o plăcută surpriză. În timpul războiului întreprinderile sale din Anglia realizaseră beneficii exorbitante. Banca achiziţionase un grup de mine de cărbuni lângă Leeds — 1494 —

şi importante zăcăminte de fier în plină exploatare aproape de Birmingham. În acest chip, uzinele de armament îşi asigurau independenţa faţă de întreprinderile miniere furnizoare de materii prime. La Montenuovo House avu bucuria să-l găsească pe Francis-Andrew care se înapoiase în noaptea aceea de la Oxford. Francis-Andrew îşi luase diploma de Master şi aduna material pentru o lucrare ştiinţifică, indispensabilă candidaţilor la titlul de doctor. Nici unul dintre fraţii lui vitregi nu reuşiseră a dobândi acest titlu academic. Richard, mare admirator al lui Francis-Andrew, era extrem de mândru de rezultatele strălucite obţinute de acesta la Oxford. FrancisAndrew nu se număra printre acei şoareci de bibliotecă, prăfuiţi şi cu concepţii înguste, care fac din învăţătură unicul scop al vieţii. Îi plăceau petrecerile şi arunca banii cu amândouă mâinile. Francis-Andrew era portretul maică-si. Un efeb superb, pe care Praxitele s-ar fi grăbit a-l lua drept model. Richard era încântat. În privinţa însuşirilor fizice, feciorii săi erau – cu excepţia lui Henry – nişte exemplare umane foarte reuşite. Deşi îl obosise drumul, rămase până târziu cu Francis-Andrew, care îi istorisi cu vervă multe din isprăvile lui din ultimii ani. Se culcă abia în zori. Dormi până la nouă, când majordomul îl trezi, potrivit instrucţiunilor primite în ajun. Breakfast-ul şi corespondenţa apărură în acelaşi timp. În vreme ce Richard îşi sorbea cafeaua cu cremă, secretarul de serviciu îi citea scrisorile — 1495 —

importante. Din maldărul de invitaţii care apucaseră să sosească la Montenuovo House, două îi reţinură atenţia. Pe prima se afla en-téte-ul casei regale. „Din ordinul Maiestăţii Sale Regina, contele de Winchilsea are onoarea a invita pe Richard Sunderland, marchiz de Beauclair la Palatul Regal, în seara zilei de 25 februarie orele 7. Queen’s Palace. Ţinută de gală. Februarie 22 1815” Richard zâmbi. Marchizul de Huntesdon lucra prompt. Îşi merita sinecura de preşedinte al consiliului de administraţie. Huntesdon îl şi anunţase pe contele de Winchilsea, primul gentilom de cameră al regelui, despre sosirea în Anglia a lui Richard Sunderland. Winchilsea făcuse ca acesta să fie poftit la prima recepţie care urma să aibă loc la Palatul Regal. A doua invitaţie era uluitoare. „Ducele de Northland roagă pe marchizul de Beauclair să-l onoreze cu prezenţa sa în seara de 23 februarie, orele şase, la Northland House. R.S.V.P. Northland House Februarie 22 1815” — 1496 —

De mai bine de douăzeci de ani, Richard nu se mai văzuse cu Gerald. Douăzeci de ani! O viaţă de om. Cum o fi arătând Gerald? În mintea lui Richard era gravată imaginea tânărului student de la Oxford, aşa cum îl văzuse prima oară în sala meselor de la Magdalen College. Cu cât respect îl privise atunci pe lordul Eastleigh. Pe nobilul şi bogatul lord Eastleigh. În primul moment Richard fu ispitit să nu răspundă la invitaţie. Apoi îşi aminti că în timpul războiului Gerald intervenise în favoarea lui Francis-Andrew. Gestul acesta era cu atât mai lăudabil, cu cât el nu avea nici o obligaţie faţă de copiii din flori ai Andreei. A doua zi, la orele cinci şi patruzeci, se urcă în trăsură pornind spre Northland House. Nu era în apele lui. Cu câteva ore mai înainte, primise prin curier special două mesaje cifrate de la Viena. Primul era semnat de fiul său Robert. „Prezenţa dumneavoastră, scria acesta, este absolut necesară la Viena. Numai prestigiul de care vă bucuraţi în ochii delegaţilor marilor puteri ar putea precumpăni influenţa pe care casa Rotschild o câştigă zi de zi în culisele Congresului. Cancelarul Metternich îmi acordă un neprecupeţit sprijin, iar prinţul de Talleyrand e consecvent prieteniei pe care v-a arătat-o întotdeauna. Dar influenţa lor e precumpănită de protectorii casei Rotschild, lordul Castlereagh şi comisarul general Herries, care de la Londra exercită o presiune crescândă asupra guvernului austriac, prin — 1497 —

intermediul ministerului Afacerilor Străine al Marei Britanii”… Al doilea mesaj, expediat de Jules Lafont, se baza pe cifre şi documente secrete, şi avea aproximativ acelaşi conţinut. Şeful serviciului de informaţii releva şi mai categoric autoritatea crescândă a familiei Rotschild în lumea financiară austriacă. „N-ar fi exclus ca în scurt timp, casa Rotschild să obţină monopolul operaţiilor de transfer pentru toate tranzacţiile dintre guvernul austriac şi guvernul britanic. Băncile austriece sunt sistematic înlăturate de la aceste operaţiuni. Pentru casa noastră pierderea pieţei austriece ar constitui o serioasă înfrângere.” Richard era iritat. Dacă lucrurile se prezentau în acest chip, preponderenţa sa pe piaţa europeană risca să fie compromisă. Era furios împotriva guvernului britanic care acorda un sprijin atât de stăruitor unei firme rivale. Serviciile pe care el le adusese Angliei îl îndrituiau la alt tratament. Perfidul Albion nu-şi dezminţea reputaţia. Sosi punctual la Northland House. Casa aceea nu-i mai făcea nici o impresie. Sentimentalismul său trezit de invitaţia lui Gerald, nu rezistase neplăcutelor ştiri primite din capitala Austriei. Desigur, va pleca neîntârziat la Viena. Mai înainte însă va avea explicaţii cu secretarul de stat al Trezoreriei şi cu înaltul comisar Herries. Îi va scutura bine. Îşi permitea acest — 1498 —

lux azi, când Anglia se zbătea în ghearele unei crize economice fără precedent. Victoria armatelor sale fusese urmată – paradoxal – de o mizerie cumplită. Marea Britanie şi aliaţii ei zdrobiseră Revoluţia în persoana campionului ei, Napoleon Bonaparte. Dar acest succes o adusese în preajma bancrutei. Revoluţia ameninţa să ridice capul chiar pe teritoriul Angliei. Spre a face faţă crizei, guvernul englez va apela cu siguranţă la capitalurile casei Sunderland. Richard va şti să răspundă acestui apel. Se va comporta fără mănuşi cu delegaţii guvernului. Când urcă scările casei Northland, simţi totuşi o uşoară emoţie. Uită pentru un timp preocupările de afaceri. Majordomul îl precedă până la biblioteca în care îl aştepta Gerald. Când servitorul îi deschise uşa, inima lui Richard prinse să bată cu putere. În anticameră, deasupra unei comode, zărise un tablou al Andreei, semnat de George Romney. Cuvintele erau sărace pentru a tălmăci farmecul acestei viziuni. Colorist fără pereche, pictorul redase în tonalităţi armonioase, cu umbre reflectate, coloraţia luminoasă, transparentă, plină de viaţă a chipului Andreei. Simplitatea voită a pozei şi a rochiei de muselină albastră-levănţică, accentua prospeţimea tinerei fete. Richard încremeni în faţa tabloului uitând de majordomul care îl şi anunţase amfitrionului. Urmară câteva clipe de penibilă aşteptare şi pentru servitor şi pentru Gerald, care nu înţelegea întârzierea lui Richard, şi pentru Patricia, care stătea în preajma scaunului său, dreaptă, impunătoare, aparent calmă. În sfârşit, Richard reuşi să-şi revină. Trecându-şi — 1499 —

mâna pe frunte, pătrunse în bibliotecă. Gerald stătea într-un scaun cu rotile. Pe genunchi avea o pătură scoţiană, pufoasă. Era atât de îmbătrânit, încât Richard nu-l mai recunoscu. Părul îi era alb, obrajii supţi, ochii obosiţi. Cu o mână sprijinită de spătarul scaunului cu rotile, Patricia părea mai mândră, mai inaccesibilă ca niciodată. Vârsta îi pustiise şi ei chipul, care mai păstra totuşi urme ale frumuseţii de odinioară. Câştigase însă în prestanţă. Într-un licăr de involuntară răutate, Richard se întrebă cum de se împăca severitatea plină de măreţie a Patriciei de azi cu trecutul ei dedicat voluptăţii. Richard se înclină cu exagerat ceremonial, în vreme ce majordomul se retrase fără zgomot. Gerald răspunse cu greutate la salut. Patricia abia înclină capul. — Îţi mulţumesc, Richard, că ai răspuns la invitaţia mea, rosti Gerald cu glas aproape şoptit. — Ţineam să-ţi mulţumesc personal pentru solicitudinea arătată copiilor Andreei, zise Richard, precizând astfel unicul motiv care-l adusese la Northland House. Gerald prinse nuanţa. Se făcu a nu prinde tâlcul. — Nu-mi mulţumi. Mi-am făcut numai datoria, spuse el. Patricia se aşeză pe o canapea, îngăduind astfel fratelui ei să invite pe Richard a lua loc pe un fotoliu. Atmosfera era îngheţată. Patricia nu-şi ascundea ostilitatea faţă de oaspete. Atitudinea ei îngreuna misiunea pe care şi-o asumase Gerald. — 1500 —

— Tocmai despre copiii Andreei aveam să-ţi vorbesc, zise el. Voiam să-ţi cer o favoare. Richard nu răspunse. Rămânea în defensivă. — Îţi solicit autorizaţia ca Francis-Andrew şi fratele său să poarte pe lângă numele dumitale şi numele familiilor Northland şi Lusignan, ai căror unici şi direcţi descendenţi sunt. Richard încreţi din sprâncene. — E îmbucurător interesul pe care-l porţi copiilor Andreei, zise el cu ironie. În privinţa autorizaţiei, am să cer avizul avocaţilor mei. Starea lor civilă este perfect limpede. Mă tem să nu le complic situaţia… — Acceptarea propunerii mele nu poate decât să-i avantajeze, spuse Gerald cu uşoară iritare. În afară de faptul că vor purta două străvechi titluri ducale, vor moşteni şi averile respective, care sunt încă apreciabile. — Copiii mei sunt atât de bogaţi, încât se pot lipsi de moşteniri din afară. — Bunurile familiei mamei lor n-ar constitui o moştenire din afară, spuse Gerald. Richard înfăşură şi desfăşura pe deget lanţul lornionului. — Vă temeţi să nu vi se stingă numele, rosti el sarcastic. Acesta e singurul motiv al interesului subit pe care-l arătaţi copiilor mei. Aş fi preferat să-l fi manifestat faţă de Andreea. În special dumneata, Patricia, zise Richard, întorcându-se brusc spre ea. Ai lăsat-o să moară fără să vii să o vezi. — Atitudinea mea mă priveşte numai pe mine, rosti Patricia sec. Nu am să mă justific în faţa dumitale. Am — 1501 —

avut motive puternice. — Ştiu. Amorul propriu rănit, rosti tăios Richard. Patricia ridică semeţ fruntea. — Chiar dacă ar fi aşa, dumneata eşti ultimul care ai avea dreptul să ridici această chestiune. Richard încreţi sprâncenele a mirare. — De ce, mă rog? Îţi datoram ceva? Ţi-am cerut mâna. Am fost refuzat. Mai târziu, Andreea mi-a oferit dragostea ei. Această preferinţă v-a cutremurat. V-aţi dezinteresat de ea. La înmormântarea Andreei n-a asistat nici un membru al familiilor Northland sau Lusignan. Azi, când constaţi că numele şi rasa Northland sunt pe punctul de a se stinge, v-aţi adus aminte de copiii Andreei. De bastarzii huliţi de odinioară. Patricia se ridică brusc în picioare. — Ei da! Acesta e adevărul. Am ajuns la mâna dumitale. De capriciul dumitale depinde ca numele ducilor de Northland şi de Lusignan-Valois să supravieţuiască sau să se stingă. Ai triumfat. Acum patruzeci şi cinci de ani, când ai pus piciorul pentru prima oară în casa noastră, erai un provincial timid. Dar situaţiile subalterne nu ţi-au plăcut. Ai răsturnat cerul şi pământul şi ai ajuns sus. Care a fost mulţumirea dumitale pentru bunăvoinţa şi prietenia lui Gerald, pentru dragostea pe care am avut nenorocirea să ţi-o port, un timp, şi eu? Ai furat iubirea Andreei. Ai furat-o, aşa cum se fură un diamant, sau se fură o pungă cu aur. Richard râse flegmatic. — Comparaţia e săracă, Patricia. — 1502 —

— Să nu ne jucăm cu vorbele, Richard Sunderland. Ai fost piaza rea a familiei noastre. Richard se ridică la rândul său în picioare. Cu ton egal, lipsit de pasiune, se întoarse spre Gerald. — M-ai chemat în casa dumitale ca să fiu insultat? Stranie ospitalitate! Ducele de Northland, care ascultase duelul verbal fără să scoată un cuvânt, socoti că sosise momentul să intervină. — Crede-mă, Richard, regret ieşirea Patriciei. Trebuie totuşi să relev că dumneata ai deschis discuţia, acuzându-ne că nu ne animă decât interesul meschin de a nu lăsa să se stingă numele familiei. Şi dumneata şi Patricia aţi depăşit măsura. Într-un sens, aveţi fiecare dreptate. Dar aceste obiecţiuni sunt de domeniul trecutului. N-are rost să le dezgropăm. Neam întâlnit azi pentru a discuta altă problemă. — Socotesc că faţă de întorsătura pe care a luat-o această discuţie, orice înţelegere devine imposibilă. — Ei da, mândria dumitale suferă! replică Patricia. Pentru această mândrie sacrifici interesele copiilor Andreei. Nu te supără că li s-a aplicat şi li se mai aplică încă epitetul de bastarzi. Nu vrei ca prin recunoaşterea lor formală de către familia mamei să scape de această tristă firmă. Nu vrei să intre cu fruntea sus în societate. — Sunt mai în măsură decât dumneavoastră să apreciez adevăratele interese ale copiilor mei, ripostă neînduplecat Richard, salutând şi dând să plece. Abia atunci folosi Patricia ultima ei armă. — De altfel, acordul dumitale e inutil. Ţi l-am cerut — 1503 —

pentru a grăbi o formalitate. După-atingerea majoratului lor, copiii dumitale care sunt şi nepoţii mei, vor fi liberi să accepte formula noastră. Am plăcerea să te anunţ că în ceea ce îl priveşte, FrancisAndrew e de acord cu punctul nostru de vedere. — Ce vreţi să spuneţi? exclamă Richard încruntându-se. — Nimic, în afară de faptul că Francis-Andrew a hotărât să accepte titlul de lord Eastleigh de îndată ceşi va atinge majoratul. Aceasta, în eventualitatea că dumneata ai refuza să-ţi dai în prealabil consimţământul. Richard simţi brusc că îl înăbuşă mânia. — Francis-Andrew nu mă trădează, strigă el, izbind cu piciorul în pământ. — Francis-Andrew nu te trădează, interveni Gerald calm. Te iubeşte prea mult ca să-ţi nesocotească voinţa. Însă în virtutea celor discutate de noi nu va întârzia să accepte titlul, de îndată ce legea îi va îngădui să hotărască singur. A suferit prea mult la şcoală de pe urma colegilor. Ar fi bine să nu uiţi acest lucru. Richard nu răspunse. Salută scurt, apoi părăsi încăperea. A doua zi plecă la Viena. Înainte de a porni la drum, chemase pe avocatul său şi îi înmânase un document prin care accepta formal oferta ducelui de Northland şi a ducesei de Lusignan-Valois. Abia după ce se îmbarcă pe „Empress of China” i se mai domoli mânia. În definitiv, această înfrângere era un succes. Ducatele de Northland şi de Lusignan— 1504 —

Valois intrau în familia lui. Copiii săi, nepoţii făurarului de cuţite din New York, aveau să ia loc pe băncile Camerei Pairilor şi ale Camerei Lorzilor. Richard nu putea însă uita trădarea lui FrancisAndrew. Copilul său preferat se aliase cu asupritorii Andreei. Cu asupritorii mamei lui.

— 1505 —

Capitolul douăzeci şi şase La 28 februarie 1815, Richard sosi la Viena. Călătorise zi şi noapte, aşa cum îi era de la o vreme obiceiul. Ca şi Napoleon, era însoţit de un întreg convoi. Avea la dispoziţie o trăsură cu pat, sobiţă şi o mică bibliotecă. A doua trăsură transporta bucătăria portativă deservită de doi bucătari cu ajutoarele lor. Într-un compartiment special erau depozitate vinurile de Chablis şi de Champagne pe care le consuma de predilecţie. A doua şi a treia trăsură cuprindeau provizii şi băuturi alcoolice tari. Urmau apoi trăsurile afectate secretarilor şi suitei sale. Furgoanele cu bagaje şi cele două berline în care servitorii din escortă se odihneau cu rândul, veneau la coadă. Pentru că drumurile erau încă nesigure, optzeci de servitori înarmaţi alergau înaintea şi în urma convoiului. Această caravană gonea în galopul cailor, schimbaţi la fiecare poştă, cu alţii odihniţi, trimişi dinainte de maestrul călătoriilor. Convoiul se oprea numai când Richard lua masa. Atunci cuptorul portativ intra în funcţiune, cratiţele, oalele şi serviciile de masă de argint erau întinse pe mese demontabile, iar marele patron şi oaspeţii săi luau prânzul sau cina la umbra răcoroasă a unui crâng, dacă era vară şi vreme senină. Iarna, ori pe ploaie, masa era servită în trăsurile respective. Apoi totul era strâns şi convoiul îşi relua drumul. În şaizeci de ore parcurgea distanţa de la Paris la Marsilia, iar în patru zile de la Paris la Viena. — 1506 —

Richard nu poposea prin hanuri. Când itinerariul era pitoresc şi treburile mai puţin urgente, se oprea în unele localităţi demne de interes, se plimba o jumătate de oră spre a-şi dezmorţi picioarele, apoi se urca iarăşi în trăsură, poruncind să se dea bice cailor. Călătoriile îl costau foarte scump. Dar nu se uita la cheltuieli. „Câştigă mult, ca să cheltuieşti mult”, obişnuia el să spună. Convoiul pătrunse în suburbiile Vienei pe un viscol cumplit. Trecătorii, deprinşi cu măreţele cortegii ale potentaţilor veniţi la Congres, se uitau totuşi cu mirare la acest lanţ de trăsuri şi furgoane, care goneau în trap întins în inima oraşului, făcând un zgomot infernal. Aproape de ora vecerniei, echipajul lui Richard opri în dreptul intrării palatului Szentgyörgyi de pe Herren Gasse, în care locuiau fiul şi nora sa. Palatul strălucea ca o torţă aprinsă. Se făceau ultimele pregătiri pentru balul oferit de Mr. Robert Sunderland şi de soţia sa iluştrilor oaspeţi la Congres. Patru sute de invitaţi trebuiau să participe în frunte cu ţarul Alexandru, cu regele Prusiei şi cu toţi capii delegaţiilor străine. Întreg corpul diplomatic acreditat la Viena şi cele mai proeminente figuri ale aristocraţiei austriece aveau să constituie figuraţia. Robert se afla în apartamentul Sandrei când i se anunţă sosirea părintelui său. Bucuros, plecă aproape în fugă să-l întâmpine. Nu se mai văzuseră de mai bine de cinci ani. Se îmbrăţişară aşa cum se cuvine într-o familie strâns unită. Apoi Richard făcu un pas înapoi, ca să-şi vadă mai bine feciorul. — 1507 —

— Lasă-mă să te privesc, Robert, zise el măsurândul din cap până în picioare. Mai să nu te recunosc. Teai maturizat. Ai devenit un bărbat în toată legea. În realitate, Richard era dezamăgit. Frumosul lui fiu, diplomatul familiei, se îngrăşase, se rotunjise ca o focă. Trăsăturile fine de altădată se înecaseră în osânză. Obrajii erau plini şi trandafirii ca fesele unui prunc. Pântecele, bombat ca o cupolă, era prins în mătasea înflorată a unei jiletci brodate cu flori. Fracul albastru îi cădea turnat. Dar cu toată măiestria sa, Wurst, croitorul Curţii, nu reuşise a-i masca diformitatea. „Nu mă mir că îl înşală nevasta, îşi zise Richard.” Robert, care îşi dădea seama de grotesca sa înfăţişare, se uita în ochii tatălui său, încercând să-i citească impresiile. Ceea ce desluşi nu-i fu pe plac. Fruntea i se întunecă, ochii i se umeziră. — Tată! sunt atât de nenorocit! Destăinuirea aceasta spontană, cuvântul „tată” pe care Robert îl folosea foarte rar, impresionă pe Richard. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, continuă Robert patetic. Mă umflu ca un cimpoi. Ţin regim, umblu mult pe jos. Degeaba. Medicii nu ştiu ce să-mi spună. Am luat tot soiul de medicamente, fără să simt vreo uşurare. Am apelat şi la şarlatani şi la babe. Uite-mă în ce hal am ajuns, zise Robert jalnic, îndepărtându-şi de corp braţele grase şi rotindu-se pe loc, într-o ridicolă expoziţie. Richard avu impresia că asista la evoluţiile unui elefant dresat, pe arena unui circ. — Dragul meu, nu-ţi face sânge rău, încercă el să-l — 1508 —

consoleze. S-au mai văzut oameni graşi care au condus destinele lumii. Gândeşte-te la regentul Angliei, la actualul suveran al Franţei. Sunt şi mai… împliniţi la corp decât tine. — Lasă formulele diplomatice, tată. Recunoaşte adevărul. Sunt diform. M-am buhăit. Umblu cu greutate. Gâfâi, dacă urc câteva trepte. Pentru mine viaţa e un chin. Şi sunt încă tânăr. Nu am decât treizeci de ani… Robert îşi împreună tragic mâinile albe, cu degetele umflate ca nişte perniţe de ace. — Sandra nu mă mai iubeşte. Când se uită la mine, citesc în ochii ei dezgust şi uneori milă. Şi mila nu pot să o suport. Nu pot, nu pot! Robert se lăsă să cadă pe un scaun care pârâi gata să se rupă. Sunt tare nefericit, tată. Sandra mă înşală. După colonelul Cernicev, despre care ţi-am scris, a fost amanta mai multor indivizi. Se spune că l-ar fi primit şi pe ţar în alcovul ei. Richard surâse cu indulgenţă. — E ridicol să pui la inimă toate fleacurile. — Fleacuri? E un fleac să fii dezonorat de propria ta soţie? — Robert, sunt un om al secolului XVIII. Al celei mai frumoase epoci pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Pe vremea mea, fidelitatea conjugală nu era la preţ. Dimpotrivă. Stârnea râsul. Un om de lume îşi trăia viaţa amoroasă în afara casei sale. În secolul XVIII, aventurile extraconjugale ale soţiei tale ar fi stârnit cel mult un zâmbet de simpatie. Vorbele acestea de consolare nu domoliră durerea sufletească — 1509 —

a lui Robert. Richard îl privi critic. Ascultă, Robert! Aş vrea să-ţi pun o întrebare. De ce nu-i plăteşti Sandrei cu aceeaşi monedă? Cumpără, Robert! Cumpără pe cele mai frumoase femei. Cred că nici prinţesa Bagration nu ţi-ar rezista. Robert nu răspunse. Rămăsese cu privirile aţintite în gol. Părea o broască imensă, încremenită la marginea unui lac. — Femei! exclamă Robert cu durere. Muncesc cât şapte, ca să-mi uit nefericirea conjugală. Dacă n-ai fi fost dumneata, demult aş fi divorţat de Sandra. — Bine că nu te-ai pripit deschizând o acţiune de divorţ. Ne-ar fi complicat situaţia. Gândeşte-te la fabrica de armament. Păstrarea ei în sânul casei noastre merită un sacrificiu. Richard se aşeză picior peste picior într-un fotoliu Empire, cu braţe alcătuite din sfincşi înaripaţi. — Dacă aş fi în locul tău, Robert, aş adopta altă politică. Aş lăsa-o pe Sandra în pace, iar eu mi-aş crea o lume aparte, populată cu cele mai scumpe hetaire ale Vienei. Aş proceda făţiş. Ca s-o fac geloasă pe Sandra. — N-o cunoşti îndeajuns, tată. Nu numai că n-aş face-o geloasă, dar s-ar socoti eliberată de ultimele ei obligaţiuni şi s-ar dezlănţui ca o bacantă, dăruindu-se şi lacheilor. Nu-ţi închipui cât e de murdară sufleteşte. Abia acum înţeleg pe vechii cartaginezi care interziceau femeilor şi porcilor intrarea în sanctuare. Credincioşii dornici să pătrundă în templul lui Esculap, trebuiau să se ferească trei zile de a atinge trupul necurat al unei femei. Locul Sandrei ar fi fost — 1510 —

printre preotesele zeiţei Astarté, care se dăruiau fără deosebire, tuturor vizitatorilor templului. Richard râse. — Vezi, tot ţi-au prins bine la ceva studiile la Oxford. În ele îţi găseşti consolarea, aşa precum alţii o găsesc în Biblie. — Tată, îţi baţi joc de mine. — Departe de mine, dragul meu. Încerc să te călesc. În sfârşit, despre această chestiune vom mai discuta. Acum trebuie să te schimbi. Vor sosi oaspeţii. — Ai dreptate, spuse Robert uitându-se la ceasul încastrat într-un car antic tras de lei şi condus de zeul Amor şi de o bacantă. Piesa aceasta îl făcu pe Richard să zâmbească, prin semnificaţia ei. Robert se ridică suspinând de pe scaun. — Sper să vii şi dumneata la bal. — Sunt foarte obosit. Poate că am să cobor totuşi pentru Talleyrand. Dar nu. Mai bine roagă-l să urce până la mine. E mai înţelept să nu spui încă nimănui că am sosit la Viena. Vreau să-mi pregătesc intrarea în scenă. — Cum doreşti, tată. — Şi te mai rog ceva. Trimite-mi-l pe Jules Lafont. Am şi cu el unele lucruri de pus la punct. După plecarea fiului său, Richard îmbrăcă un halat de interior. Prefera câteva ore de odihnă, unui bal monoton şi stereotip. Un lacheu îl anunţă pe Jules Lafont. — Să intre, zise Richard, aşezându-se în preajma căminului în care ardea un foc mare. — 1511 —

Lafont îl salută până la pământ. Richard îi zâmbi prietenos. — Ţi-am ascultat sugestia şi am venit la Viena, deşi mă reţineau la Londra treburi importante, zise el. — Aţi făcut foarte bine, Monsieur. Prezenţa dumneavoastră era necesară. Cabinetul austriac este pe punctul de a acorda privilegii speciale casei Rotschild, în problemele de transfer. Contele Ungarte, ministrul de Finanţe, e asaltat de lordul Castlereagh, şeful delegaţiei britanice, care – potrivit instrucţiunilor primite de la Londra – vrea să impună pe aceşti Rotschilzi, acordându-le în exclusivitate oficiul de intermediari în subsidiile şi împrumuturile acordate de Marea Britanie Austriei. Tot aceşti bancheri au participat activ la transferarea celor cincisprezece milioane de taleri vărsaţi de Anglia, Rusiei şi Prusiei, sub formă de subsidii de război. Temerari, şi-au extins sfera de activitate şi în alte zone. După cum ştiţi şi dumneavoastră, în mai 1814 Franţa s-a angajat să plătească puterilor coalizate douăzeci şi cinci de milioane franci, dintre care opt milioane şase sute de mii Austriei, cu titlul de indemnitate pentru contribuţiuni nepercepute. Guvernul francez a cedat „bonuri regale” reprezentând această sumă, pe care Rotschild le-a realizat la Paris. Alte nouă milioane de franci, vărsaţi de Belgia aliaţilor, au trecut de asemenea prin mâna Rotschilzilor, care s-au ales cu substanţiale comisioane. Reuşita acestora nu trebuie să vă mire. Cadourile făcute de ei sub diferite forme unor personaje politice de prim plan din Anglia, Franţa, Austria şi Prusia n-au fost zadarnice. Până şi — 1512 —

regelui Ludovic al XVIII-lea i-au acordat sub titlul de „împrumut” două sute de mii de franci, astfel ca acesta să se poată prezenta cu pompă regală în faţa noilor săi supuşi. Comisarul general Herries, prinţul Dalberg, von Gentz şi mulţi alţi corifei politici, primesc subsidii tainice. Vă ţin la dispoziţie lista lor completă. Richard îşi mângâie gânditor bărbia. — Incontestabil, ascensiunea acestei case nu mă lasă indiferent. Însă atât timp cât nu se amestecă în domeniul industriei de armament, nu găsesc necesar să declanşez făţiş ostilităţile. Vom lupta poate pe căi subterane. Fiul meu Robert a reuşit, cred, să se impună la Viena! — Banca Sunderland se bucură aci de o reputaţie frumoasă. Totuşi, n-am reuşit să obţinem decât puţine operaţiuni de transfer. Am lucrat în special cu propriile noastre capitaluri. — Voi studia şi această problemă, zise Richard. Voi lua legătura cu cancelarul Metternich şi contele Ungarte. Împrumuturile pe care le-am acordat Austriei impun să fim preferaţi altor bănci. Chiar în seara aceasta voi sta de vorbă şi cu Talleyrand. — Foarte bine, Monsieur. În momentul acesta Viena dansează. Dansează însă pe un butoi de pulbere. Aliaţii de ieri sunt pe punctul de a se înşfăca de beregată. Anglia şi Austria se tem că Rusia va lua locul Franţei imperiale. Pe ruinele colosului napoleonian se ridică ameninţător, colosul rusesc. În seara aceasta, dacă veţi sta de vorbă cu prinţul de Talleyrand să cereţi informaţii asupra tratatului din 3 ianuarie. — 1513 —

— Tratatul din 3 ianuarie? — O convenţie strict secretă între Franţa, Anglia şi Austria, împotriva Rusiei, şi eventual a Prusiei. Pentru moment, nu vă pot furniza mai multe amănunte. În câteva zile, voi primi însă textul integral al tratatului. În prezent acesta nu e cunoscut decât de prinţul de Talleyrand, de lordul Castlereagh, de cancelarul Metternich şi de capii statelor respective. Ţarul Alexandru şi regele Friederich-Wilhelm habar n-au de existenţa lui. Richard se uită cu atenţie la şeful serviciului său de informaţii. Îmbătrânise şi Lafont. Părul îi albise, două şanţuri îi brăzdau obrazul. Alura sa era însă tot atât de tinerească, energia sa tot atât de vie. — Bravo, Lafont. Pot să aflu cum ai ajuns în posesia acestor informaţii? Jules Lafont zâmbi în colţul gurii. — Foarte simplu, Monsieur. Aci, la Viena, funcţionează un excepţional serviciu de poliţie secretă, dirijat de Franz Hagen, gentilom cu o vastă cultură, dar de un machiavelism drăcesc. Sub ordinele lui operează un birou al controlului străinilor, un serviciu de cenzură, şi un cabinet negru, prin care trece în taină toată corespondenţa, începând cu cea oficială şi terminând cu cea particulară. Nici scrisorile familiei imperiale nu scapă de ochiul vigilent al oamenilor lui Hagen. Agenţii lui intră cu chei potrivite în apartamentele diplomaţilor străini, scotocesc prin coşurile cu hârtii, prin cenuşa căminelor, vânând orice petec de hârtie susceptibil a le furniza informaţii politice. Agenţii sunt de două categorii. Profesionişti şi — 1514 —

oameni de încredere, Vertraute, recrutaţi din rândul înaltei burghezii şi al aristocraţiei. Cercurile diplomatice sunt împănate cu tot felul de personaje, poeţi, scriitori, ofiţeri, ziarişti, prinţi, clerici. Richard asculta cu interes. — Poţi să-mi dai câteva nume, Lafont? — Cum să nu. Vă citez unele mai cunoscute. Poetul Cardoni, scriitorul Hebenstreit, Bartsch, editorul lui Wiener Zeitung, Saint-Marsan, ministrul Sardiniei, prinţul Dalberg, din delegaţia franceză, locotenentul Klaus, prinţesa Catherina Bagration, celebrele curtezane Walters şi Morel şi mulţi alţii. Şi prinţul de Talleyrand are serviciul de informaţii propriu. Printre agenţii săi se numără contele Sickingen şambelanul împăratului Franz al II-lea, maiorul Martens, ofiţer prusian, von Gentz, secretarul Congresului… — Eşti sigur de von Gentz? întrebă Richard din ce în ce mai uluit. — Absolut sigur, Monsieur. Posed documente. Mulţi agenţi joacă un rol dublu, sau chiar triplu. Sunt agenţii lui Hagen, ai Rusiei, şi ai unei terţe puteri. Perret, secretarul personal al prinţului de Talleyrand mi-a furnizat informaţia asupra tratatului secret de care v-am vorbit. Trebuie să ştiţi, Monsieur, că în momentul de faţă Viena colcăie de agenţi secreţi, de spioni şi de agenţi provocatori. Întreg personalul de serviciu afectat pe lângă persoana dumneavoastră este alcătuit din agenţi ai mei. Au misiunea să vă ferească de vizitele nedorite ale agenţilor altor firme sau puteri străine. V-aş ruga să nu le arătaţi că ştiţi acest lucru. — Poţi să fii sigur că îmi voi ţine gura. — 1515 —

Richard reţinu la cină pe Lafont, care îi istorisi puzderie de întâmplări hazlii, triste sau tragice, din viaţa acestor oameni care trăiesc pe muche de cuţit. — Spionajul e o meserie grea, Monsieur. Uneori cere o masivă doză de eroism. Un singur lucru e relativ uşor: delaţionismul. Relativ uşor zic, fiindcă cere totuşi un efort. Încărcarea conştiinţei… Aproape de miezul nopţii, secretarul de serviciu anunţă pe prinţul de Talleyrand. Fără să mai aştepte intrarea diplomatului, Jules Lafont se topi ca prin farmec. Înainte de a dispare, şoptise patronului său: — Nu uitaţi! Tratatul din 3 ianuarie! Talleyrand intră măreţ, în uniforma lui brodată cu fir. Îşi târa fără efort aparent piciorul. — Marchize, am răspuns cu plăcere invitaţiei dumneavoastră, se adresă el lui Richard, care-l primi cu braţele deschise. Un lacheu le servi pe o măsuţă două pahare de cristal şi câteva sticle cu băuturi tari, apoi se eclipsă lăsându-i singuri. — Ce să vă ofer? întrebă Richard. Madeira, Oporto, Benedictină? — Aş prefera un whisky. Mi-ar da iluzia că mă aflu iarăşi printre prieteni, în America. Richard îi turnă whisky-ul. — Sec? — Întotdeauna îl beau sec. Talleyrand degustă băutura aprigă la limbă. — Excelent. — Aţi rostit, principe, câteva cuvinte care mi-au — 1516 —

rămas la inimă. „Mi-ar da iluzia că mă aflu printre prieteni, în America!” Aci, la Viena, nu vă simţiţi între prieteni? Diplomatul surâse. — În primele zile ale Congresului eram înconjurat de o atmosferă mai mult decât ostilă. De atunci condiţiile s-au schimbat. În ultimele săptămâni am reuşit să-mi fac oarecari prieteni. — Sinceri? — De sinceritatea lor nu garantez, decât în limita în care identitatea de interese îi face să vadă lucrurile aşa cum le văd eu. — Vă referiţi desigur la delegaţii Angliei şi ai Austriei, rosti Richard. — Mda!… Într-o oarecare măsură. Talleyrand îşi goli paharul pe care Richard i-l umplu din nou. — Toată lumea e uimită de succesele dumneavoastră. Europa vă urmăreşte cu încordare activitatea. Se ştie că pacea sau războiul stau în mâna dumneavoastră. Talleyrand privi în lumină lichidul auriu. — N-aş putea să afirm că succesele mele au exercitat o înrâurire atât de puternică asupra destinelor politice ale lumii. Adevărul este că la această conferinţă Franţa a avut de întâmpinat condiţii vitrege. Spiritul de coaliţie supravieţuise păcii de la Paris. Aliaţii prezentau un front comun, paralizând eforturile noastre de redresare. Dacă proiectele aliaţilor ar fi fost înfăptuite integral, ţara mea ar fi rămas izolată, cel puţin un secol. Am făcut — 1517 —

imposibilul spre a le dejuca planurile. Am sporit animozitatea puterilor mici, faţă de marile puteri care voiau să hotărască totul în comitet restrâns, şi am sfărâmat blocul celor patru mari puteri. Am ridicat Anglia şi Austria, împotriva Prusiei şi Rusiei. Într-un sens pot să mă laud că am distrus coaliţia. Azi Franţa nu mai este singură. — Nu numai că nu este singură, continuă Richard dar aţi reuşit să o includeţi într-un sistem de alianţe, pe care alţi diplomaţi nu le-ar fi putut realiza nici după cincizeci de ani de tratative. Talleyrand încreţi sprâncenele. Gazda îi citase fraza pe care el însuşi o folosise în raportul înaintat regelui Ludovic al XVIII-lea, după încheierea tratatului din 3 ianuarie. Ştia Richard Sunderland ceva în legătură cu acest tratat? — N-ar fi imposibil să realizez un asemenea sistem de alianţe, rosti Talleyrand cu prudenţă. În prezent e prematur să vorbim de aşa ceva. — Acordaţi o importanţă atât de minimă tratatului din 3 ianuarie? Diplomatul tresări. Vorbele amfitrionului sunaseră ca un clopot de alarmă. — La ce tratat vă referiţi? întrebă el mai mult ca să câştige timp. Richard râse. — Nu mi se poate ascunde nimic, principe. Ceea ce ştiu în legătură cu acest tratat, nu provine din zvon public. Sursele mele de informaţii sunt, ca de obicei, de primă mână. Talleyrand tuşi, dregându-şi glasul. — 1518 —

— A făcut vreo aluzie lordul Castlereagh? Sau cancelarul Metternich? — Îngăduiţi-mi principe, să păstrez discreţie asupra acestor chestiuni. Diplomatul francez suspină uşor, apoi rosti cu amabilitate. — În faţa dumneavoastră, nu-mi rămâne decât să capitulez. E adevărat că s-a semnat o asemenea convenţie între Franţa, Anglia şi Austria, cu următoarea titulatură: „Tratat secret de alianţă defensivă, încheiat la 3 ianuarie 1815 la Viena, între Austria, Marea Britanie şi Franţa, împotriva Rusiei şi Prusiei”. Aveam de gând să vă vorbesc despre el. Faţă de dumneavoastră n-am avut niciodată secrete. — În privinţa asta, principe, aş fi ingrat dacă m-aş plânge. Presupun că aţi încheiat tratatul pentru a răspunde pretenţiilor Rusiei, care intenţionează să anexeze Polonia, şi Prusiei care tinde să-şi rotunjească fruntariile, înghiţind Saxonia. — Exact. Dacă în ceea ce priveşte Polonia, care e mai departe de noi, am putea face oarecari concesii Rusiei, sunt intransigent în privinţa Saxoniei. Franţa trebuie să împiedice crearea unei Germanii mari, care să constituie o ameninţare permanentă. În expunerea de motive a tratatului din 3 ianuarie se spune că cele trei puteri sunt nevoite, în interesul securităţii şi independenţei lor, să aibă grijă, în urma unor pretenţii recent manifestate, a-şi asigura mijloacele pentru respingerea oricărei agresiuni la care ar fi expuse posesiunile lor. În consecinţă, cele trei puteri îşi iau obligaţia ca în cazul unui atac împotriva uneia dintre — 1519 —

ele, celelalte să-i vină imediat în ajutor, cu toate mijloacele de care dispun. În articolul 3, se precizează că fiecare putere va furniza câte o sută cincizeci de mii de oameni dintre care o sută douăzeci de mii de infanterişti, treizeci de mii de cavalerişti şi un număr corespunzător de unităţi de artilerie. Cu o rezervă: Dacă Marea Britanie nu va putea pune la dispoziţia aliaţilor efectivele complete, va plăti câte douăzeci de livre sterline, pentru fiecare soldat în minus. — Am înţeles. Franţa şi Austria pun la bătaie carnea de tun, iar Marea Britanie banii. O clauză la care mă aşteptam. Ţarul bănuieşte ceva? — Cum şi-ar putea închipui că aliaţii de ieri sunt azi gata să-l lovească? — Ciudat chip de a-şi arăta recunoştinţa faţă de învingătorul lui Napoleon! Talleyrand făcu un gest larg. — C’est la politique, scumpul meu marchiz! Bineînţeles, informaţia o puteţi folosi în manevrele dumneavoastră de bursă. — Alianţa noastră comună, sper. — Desigur. Alianţa noastră, marchize, este de nezdruncinat. De la etajul de jos parveneau în surdină acordurile săltăreţe ale unui vals vienez. — Congresul dansează! rosti Talleyrand, repetând fericita formulă lansată de prinţul de Ligne. Richard mişcă lornionul în ritmul cântecului, dirijând de la depărtare valsul. — Pregătim Europei o pace care va dura cel puţin cincizeci de ani, spuse Talleyrand cu voie bună. Prin — 1520 —

încheierea tratatului, am realizat un echilibru politic, menit să asigure o eră de linişte şi prosperitate, adăugă el cu emfază. Omenirea are nevoie de pace, spre a-şi vindeca rănile. Perspectivele acestea sunt îmbucurătoare… Richard clătina din cap fără a manifesta un entuziasm excesiv. — În ceea ce mă priveşte, principe, n-aş putea să spun că perspectivele acestea sunt de natură să-mi stoarcă lacrimi de bucurie… — De ce? Nu îndrăgiţi pacea? întrebă Talleyrand, cu falsă ingenuitate. Ştia unde voia Richard să ajungă. Acesta îşi muie buzele în paharul de whisky apoi zise: — Nu trebuie să uitaţi că sunt fabricant de arme. Talleyrand îl linişti cu o mişcare a mâinii sale albe şi fine, de înalt cleric. — Atâta timp cât vor exista războaie coloniale, nu vă faceţi griji. Priviţi ce se întâmplă în India. Numai în această parte a lumii Anglia va avea nevoie de puşti şi de tunuri, care să acopere producţia uzinelor dumneavoastră pe zece ani. — Nu e chiar aşa, principe. Şi în industria de armament e concurenţă mare. — Când am vorbit de colonii, nu m-am referit numai la India, spuse Talleyrand. Puteam tot atât de bine să vorbesc şi despre coloniile spaniole din America de Sud. După câte sunt informat, luptele lor de independenţă v-au pricinuit pagube. Talleyrand surâse fin. De ce nu am pregăti un sistem de alianţe ofensive îndreptate împotriva tendinţelor revoluţionare — 1521 —

din lumea întreagă? Spre a le zdrobi, va trebui să folosim forţa armată. În felul acesta, dumneavoastră veţi găsi un debuşeu pentru produsele industriale, iar noi vom promova politica intervenţionismului contrarevoluţionar. — O sfântă alianţă care să lupte pentru păstrarea vechilor tradiţii şi privilegii. — Exact. O sfântă alianţă. Expresia este bine aleasă. Cu îngăduinţa dumneavoastră, o voi folosi. — Vă rog, vă cedez paternitatea. Dacă veţi reuşi să realizaţi o asemenea alianţă, v-aş sprijini la rândul meu, cu subsidii substanţiale. — Marchize, am să vorbesc şi cancelarului Metternich despre formula dumneavoastră. N-ar fi exclus să o îmbrăţişeze. Cred că ţarul Alexandru îşi va da adeziunea. Prusia îi va urma automat exemplul. Fac rezerve în privinţa Angliei. Imperiul Britanic care îngenunche India, se erijează în gardianul principiilor democratice. — Duplicitatea diplomaţiei britanice a atins desăvârşirea. Talleyrand se ridică de pe canapea. — S-a făcut târziu. Trebuie să mă retrag. Mâine mă aşteaptă o zi grea. Mai rămâneţi la Viena? — Totul e în funcţie de anumite chestiuni care cer a fi neîntârziat rezolvate. — V-aş sugera să vă prelungiţi şederea. Poate să avem nevoie de dumneavoastră. N-ar fi imposibil ca ideea Sfintei Alianţe să capete curând fiinţă. Sprijinul dumneavoastră financiar mi-ar fi de mare folos. — Colaborarea noastră principe, se va extinde, sper, — 1522 —

şi în acest domeniu… În noaptea aceea Richard se culcă foarte încântat de sine. Abia la câteva ore după sosirea la Viena lansase ideea creării unui sistem politic internaţional care să-i servească interesele. Richard se afla de câteva zile în capitala Austriei. Cu spiritul său de apărare, reuşise să se integreze în malströmul metropolei. În acest scurt timp, avusese o serie de întrevederi cu şefii delegaţiilor străine la Congres. Cancelarul Metternich îi rezervase o primire măgulitoare. Împrumuturile acordate de Richard Austriei îi deschisese larg porţile palatului imperial. Franz al II-lea îi acordase o audienţă şi îl cinstise cu cel mai înalt ordin civil al ţării. Metternich oferise lui Robert Sunderland naturalizarea austriacă, pe care acesta o acceptase, potrivit poveţei tatălui său, care voia să aibă un pion puternic în capitala Imperiului. Tot la Viena hotărî Richard să convoace o conferinţă a tuturor conducătorilor de întreprinderi din cadrul casei Sunderland. De multă vreme avea această intenţie. Războaiele endemice îl împiedicaseră până atunci să-şi pună planul în aplicare. Fixă data conferinţei la 15 mai. Şi în viaţa mondenă a Vienei Richard îşi făcu o intrare spectaculoasă. Reprezentanţii înaltei nobilimi se întreceau să-l aibă oaspete. Într-o noapte, după ce participase la un bal oferit de prinţul Lichtenstein, Jules Lafont i se anunţă, solicitând să fie primit de îndată, în ciuda orei târzii. Richard îşi consultă mirat ceasul. Trecuse de ora trei. — 1523 —

— Să intre, porunci el servitorului. Lafont intră grăbit. Se străduia să-şi păstreze calmul. — Napoleon a fugit din insula Elba, Monsieur, şi în momentul de faţă se îndreaptă spre Franţa. — Ce spui? — Ştirea e sigură. Acum câteva minute am primit-o de la Genova. În vreme ce îşi îmbrăca halatul, Richard fluieră a pagubă. — Omul acesta nu se astâmpără. Un lucru e sigur. Vom avea iarăşi război. La Viena s-a aflat ceva? — Până în prezent, nu. — Mâine, îndată după deschiderea bursei, vindeţi rente de Stat austriece. Acoperit. Să nu stârniţi panică. Îndată ce se va auzi de fuga lui Napoleon, rentele vor înregistra scăderi catastrofale. Sper că Challais va lua aceleaşi măsuri. Lafont, izolează-ţi mesagerul, fă-i ce ştii, să nu scape o vorbă, să nu se afle nimic la Viena înainte de deschiderea bursei. Omul dumitale are, cred un mare avans asupra curierilor statului? — Un avans de cel puţin douăzeci şi patru de ore. Cea mai mare parte din drum a fost parcurs de porumbei călători. — Perfect. Acum lasă-mă să mă culc. Cad de oboseală. Mâine vreau să am capul limpede. Jules Lafont spusese adevărul. Abia după douăzeci şi opt de ore aflară vienezii marea veste. Era într-o dimineaţă ceţoasă de martie. Prinţul de Talleyrand se — 1524 —

pregătea să coboare din pat. Nepoata sa, Madame de Périgord îi vorbea despre repetiţia unei piese în care trebuia să joace un rol. Un curier aduse un mesaj de la Metternich. Talleyrand rugă pe Madame de Périgord să-l citească. De la primele rânduri contesa exclamă consternată: — Bonaparte a fugit din insula Elba! Unchiule, ce facem cu repetiţia? — Va avea loc, Madame, răspunse prinţul fără să se tulbure. Îşi sună valeţii, apoi trecu să-şi facă toaleta. Cancelarul Metternich fusese trezit din somn de un curier special, cu un plic din partea consulului austriac din Genova. Textul era laconic. „Comisarul englez Campbell a sosit în port, spre a se informa dacă Napoleon nu a fost văzut pe litoral. Cu o zi înainte, împăratul a dispărut de pe insula Elba. La răspunsul nostru negativ, fregata britanică a ieşit fără întârziere în larg.” Copleşit de emoţie, cancelarul se îmbrăcă la repezeală şi la orele opt de dimineaţă, se prezentă la Hofburg. Împăratul Franz îl primi de îndată. După ce citi mesajul, rosti calm: — Napoleon aleargă iarăşi după aventuri. Duceţi-vă degrabă la ţar şi la regele Prusiei. Spuneţi-le din partea mea că sunt gata să ordon mobilizarea generală a armatei. Sunt încredinţat că aceşti suverani vor lua aceleaşi măsuri. La opt şi un sfert cancelarul Metternich se prezentă — 1525 —

la împăratul Alexandru, care îşi dădu imediat acordul. La opt şi jumătate făcu acelaşi demers pe lângă regele Friederich-Wilhelm, care îi făcu o declaraţie asemănătoare. La ora nouă cancelarul chemă pe feldmareşalul prinţ Schwarzenberg, spre a transmite ordinele împăratului Franz. La zece, convocă la cancelariat pe miniştrii celor patru puteri. Câteva minute mai târziu, ofiţerii de legătură porniră în galop spre unităţile militare respective, spre a le comunica înaltul ordin. În mai puţin de oră, războiul fusese hotărât… Împărăteasa Maria-Luisa, care se îndrăgostise de un ofiţer austriac, contele Neipperg, declară tatălui ei, împăratul Franz, că nu înţelegea să se întoarcă la soţul ei, şi că se punea sub protecţia aliaţilor. Unii delegaţi la Congres, afectau o încredere desăvârşită. Pozzo di Borgo, afirma sentenţios: — Dacă Bonaparte va îndrăzni să pună piciorul pe pământul Franţei, va fi spânzurat de primul copac. Ţarul Alexandru era şi mai categoric: — Nu poate exista pace între noi şi Napoleon! După ce-l vom doborî, vom aviza asupra regimului politic al Franţei. Diplomatul prusac Wilhelm von Humboldt expunea mai exact starea de spirit care domnea la Viena: — Toată lumea e îngrijorată. Se aşteaptă la un război lung şi greu. Şi curajul celor mai mulţi, nu e la înălţimea evenimentelor. În faţa primejdiei comune, delegaţii celor opt puteri la Congres semnară la 13 martie o declaraţie oficială prin care calificau acţiunea întreprinsă de Napoleon — 1526 —

drept un atentat împotriva ordinei sociale existente. — Iată o sentinţă de moarte civilă, spunea Talleyrand, nu o declaraţie de război. Humboldt dăduse o interpretare umoristică declaraţiei comune: — Aceasta e singura afacere mai de Doamne-ajută a Congresului. Între timp, Napoleon debarcase la Golfe Juan. Trupele trimise spre a-l aresta, îl întâmpinară cu ovaţii. Înaintarea împăratului spre Paris căpătase proporţiile unui marş triumfal. Regele Ludovic al XVIII-lea, abia înscăunat pe tronul strămoşilor, fugi la Gand. Mareşalul Ney, care îi făgăduise că va pune mâna pe uzurpator şi-l va închide într-o cuşcă de fier, trecu sub stindardul lui Napoleon. Pilda sa fu urmată de numeroşi comandanţi de trupe. În vreme ce Napoleon îşi continua drumul spre Paris, la Viena Congresul îşi continua lucrările, într-o atmosferă de nervozitate şi surescitare crescândă. Balurile şi recepţiile nu fuseseră suspendate. Delegaţii străini şi înalta aristocraţie austriacă făceau paradă de un calm, pe care în realitate nu-l împărtăşeau. Napoleon intrase de două ori în Viena, în fruntea armatelor sale. O nouă invazie nu era exclusă. Omul acesta părea înzestrat cu puteri diabolice… Numai Richard Sunderland urmărea cu plăcere mersul evenimentelor. Războiul ameninţa să incendieze iarăşi Europa. Armamentul său va avea din nou căutare. Prezicerea lui Talleyrand – că pacea va dura un secol – nu se împlinise, datorită lui Napoleon care voia să facă tabula rasa din hotărârile — 1527 —

Congresului de la Viena. Richard privea aproape cu simpatie pe acest om prodigios, care indirect îi servea atât de bine interesele. Singurul gest pe care nu-l ierta imperialului stăpân al Franţei, era sprijinul material pe care acesta îl dăduse lui Dupont de Nemours, pentru a crea o mare uzină de armament în Statele Unite. Pentru moment, concurenţa lui Dupont de Nemours nu era de temut. Dar nu se ştia ce-i va rezerva viitorul. La începutul lui aprilie, ministrul de finanţe al Austriei solicită un nou împrumut casei Sunderland. Richard autoriză pe fiul său Robert să semneze personal documentele respective, spre a-l introduce în graţiile guvernului. Norii adunaţi pe cerul Europei aveau o influenţă directă şi asupra Congresului. Şedinţele deveneau tot mai furtunoase. Delegaţii se priveau cu suspiciune, raporturile dintre ei se înveninau, discuţiile luau un caracter tot mai violent. Talleyrand ajunsese să discute cu pistolul în mână. Între ţarul Alexandru şi Metternich izbucnise un conflict care ameninţa să aibă consecinţe grave. Împăratul mersese până acolo încât declarase că va trimite martori cancelarului austriac. Ministrul plenipotenţiar austriac Humboldt se bătuse în duel cu compatriotul său, generalul prusac von Bayen. Observatorii făceau pronosticuri, afirmând că în curând aliaţii se vor încăiera între ei. În această atmosferă tulbure căzu ca o bombă o veste care puse întreg Congresul în fierbere. Napoleon găsise la Tuileries, într-un sertar al biroului regelui fugar, un exemplar al tratatului secret — 1528 —

încheiat la 3 ianuarie între Franţa, Anglia şi Austria. În speranţa că va sfărâma coaliţia adversarilor, trimise ţarului o copie a convenţiunii. Alexandru se învineţise de mânie. Îl indignase perfidia lui Castlereagh, a lui Metternich şi a lui Talleyrand. Avu însă tăria să nu provoace o ruptură între el şi cei trei parteneri. Îşi dădea seama că pericolul napoleonian prima orice alte răfuieli. Manevra împăratului Franţei dăduse greş. Dezvăluirea tratatului contribuia totuşi la înrăutăţirea relaţiilor dintre Rusia şi Austria. Când i se aduseră la cunoştinţă aceste complicaţii diplomatice, Richard se afla la un bal oferit în palatul Belvedere, de către prinţul Lichtenstein. După ce bău câteva cupe de şampanie, angajă o partidă de pichet cu prinţul Fernando de Castelfranco, membru al delegaţiei papale la Congres. Castelfranco pierdea. Iritat de nepăsarea partenerului şi de conversaţia pe care acesta o întreţinea cu câţiva diplomaţi care asistau la joc, i se adresă cu uşoară nervozitate: — Ar trebui să fiţi mai atent. Norocul se poate întoarce împotriva dumneavoastră. Richard îl privi cu indulgenţă. — Principe, nu-mi purtaţi de grijă. Sunt invincibil. Aş câştiga, chiar dacă aş avea fantezia să joc cu ochii închişi. Castelfranco replică înţepător: — Dacă aţi juca pe o miză mai mare, n-aţi mai fi atât de sigur. Richard zâmbi ciudat. — Sunt gata să ridic miza. — 1529 —

— Chiar şi la o mie de ducaţi? — Chiar şi la zece mii, ori la o sută de mii. Chibiţii rotunjiră ochii. Partida devenea interesantă. Prinţul italian avu impresia că e luat în bătaie de joc. Pierduse până atunci două sute de ducaţi. — Aţi juca pe zece mii de ducaţi? — Vă repet. Chiar şi pe o sută de mii. Castelfranco se înroşi până în vârful urechilor. Îndârjit de calmul condescendent al lui Richard, declară aproape fără a fi cugetat. — Atunci, vă propun o partidă pe o sută de mii. Sperase că va fi refuzat. Dar Richard îşi dădu imediat consimţământul. La porunca prinţului, un lacheu aduse o pereche de cărţi noi. Zvonul asupra acestei partide tari se răspândise la iuţeală. Curioşii prinseră să aflueze din alte saloane. Prinţul împărţi cărţile. Fiindcă nici unul dintre parteneri nu avea asupra lui o sumă atât de mare, rămase stabilit ca socotelile să fie lichidate a doua zi de dimineaţă. Richard Sunderland îşi examină cărţile. Avea un careu de aşi şi o chintă de pică. — 4, 14, 24 şi cu 5, 15, 94 rosti el, etalând cărţile pe masă. Prinţul nu primise decât o terţă. Verde la faţă, se uita la cărţile adversarului. Cercetarea lor rapidă nu făcu decât să-i confirme dezastrul. Următoarea donă desăvârşi victoria lui Sunderland. În mai puţin de şapte minute, italianul pierdu o sută de mii de ducaţi. Deşi era bogat, resimţi greu lovitura. Nu-l durea atât pierderea, cât expresia de superioară compătimire de pe chipul adversarului. — 1530 —

— Dublăm miza? întrebă el întărâtat. — Cu plăcere. Fără alte comentarii, Richard împărţi cărţile. Partida aceasta fu mai lungă. Italianul o dispută aprig. Adversarul realiză iarăşi o sută de puncte. Prinţul de Castelfranco vedea roşu. Calmul lui Richard Sunderland îl exaspera. — Continuăm jocul? îl întrebă Richard. Italianul îl privi cu ură. — Vă convine să ridicăm miza la patru sute de mii de ducaţi? — Cum doriţi. De data aceasta, Richard Sunderland totaliză în trei done punctele regulamentare. Castelfranco nu realiză decât douăzeci şi cinci de puncte. Pierderile luau proporţii. Patru sute de mii de ducaţi era o sumă colosală chiar şi pentru un om cu averea sa. Dacă la acestea se adăugau şi cele trei sute de mii care schimbaseră stăpânul în primele partide, bilanţul devenea ameţitor. — Rezistaţi la o nouă dublare a mizei? întrebă Richard. În aşteptarea răspunsului simţi pentru întâia dată o uşoară emoţie. Şapte sute de mii de ducaţi reprezenta ceva, chiar şi pentru el. Va fi în stare Castelfranco să achite un milion patru sute de mii de ducaţi, în cazul că va pierde şi această partidă? Prinţul respira greu. Ochii i se injectaseră. Îl cuprinsese un tremur pe care nu izbutea să-l stăpânească. În jurul mesei se buluceau zeci de oameni. Emoţia spectatorilor creştea vertiginos. — 1531 —

Robert Sunderland care dansase până atunci, spre a demonstra Sandrei că grăsimea nu-i îngreunase corpul, sosi în sala de joc, laolaltă cu un nou val de amatori de senzaţii tari, atraşi de zvonul duelului angajat la masa de pichet. Când află că tatăl său era eroul partidei, se opinti în primele rânduri. Castelfranco împărţea cărţile. Richard întârzie să le ia în mână. Ezitarea aceasta îl făcu pe prinţ să exclame ofensat. — Sunt deplin solvabil, marchize. Garantez miza cu castelul meu de la Roma şi cu o colecţie de bijuterii preţuită la opt sute de mii de ducaţi. Richard ridică încet cărţile. Le desfăcu evantai. Nu avea în mână decât o terţă. Prinţul realiză în schimb treizeci şi şase de puncte. În dona următoare, pe coloana lui Richard, se înscriseseră 18 puncte, faţă de 70 totalizate de italian, în sală tensiunea ajunsese la culme. Richard simţea o fierbinţeală ciudată inundându-i corpul. Al treilea joc ridică simţitor temperatura privitorilor. Richard primise aceeaşi carte ca în prima partidă, sărind deodată cele 101 puncte regulamentare. Livid, năucit de înverşunarea cu care ghinionul se cramponase de cartea lui, prinţul rosti sugrumat: — Marchize, aţi câştigat. Mâine veţi primi actele prin care vă cedez palatul Castelfranco. Sper că nu aveţi nimic împotrivă dacă îl evaluez la un milion şi jumătate de ducaţi? — Aprecierea dumneavoastră este lege pentru mine, rosti Richard înclinându-se. Prinţul se ridică de la masă, aruncând cărţile pe — 1532 —

postavul verde. Îşi salută adversarul, apoi se depărtă prin mulţimea care îi făcu loc într-o tăcere adâncă, de înmormântare. Din sala de dans se auzea zvon de muzică. În liniştea adâncă cineva exclamă teatral: — Norocul lui Sunderland nu se dezminte. Drumul vieţii lui e presărat cu aur… şi lacrimi. Cuvintele acestea care voiau să fie o simplă butadă, făcură o mare impresie asupra lui Richard care surâse stingherit. Deodată avu senzaţia că sângele i se urcă vijelios în obraji. Tâmplele îi zvâcniră dureros. Se clătină. Puse mâna pe masă, căutând un sprijin. O lovitură ca de ciocan îl izbi în creştet. Cu un geamăt se prăbuşi, trăgând peste el masa mică de joc… Tumult. O femeie scăpă un ţipăt isteric, ca şi când ar fi muşcat-o un şarpe. Dominând zgomotul de voci, bancherul Ansperg care nu-şi pierduse cumpătul, rosti flegmatic: — După prinţul de Ligne, se pare că şi Richard Sunderland vrea să ofere Congresului spectacolul înmormântării sale…

— 1533 —

Capitolul douăzeci şi şapte Profeţia bancherului Ansperg nu se realiză. Două săptămâni se zbătu Richard între viaţă şi moarte. Spre uimirea medicilor, organismul său viguros izbuti în cele din urmă să înfrângă criza. Dar vindecarea nu era deplină. Jumătatea dreaptă a corpului rămase paralizată. Urmare firească a atacului de congestie cerebrală, care pe alţi oameni cu constituţie fizică mai debilă, i-ar fi şi trecut în rândul odihniţilor întru Domnul. Două luni rămase Richard ţintuit în pat. În acest timp, evenimentele politice îşi urmaseră cursul. La nouă iunie se redactase actul final care încheia şedinţele Congresului de la Viena. Câteva zile mai târziu, Wellington zdrobise pe Napoleon la Waterloo. Bătălia aceasta fusese ultima pâlpâire a strălucitei aventuri imperiale. Aliaţii se îndreptau în marş forţat spre Paris. În urma coloanelor armatei britanice victorioase, venea în pasul cailor echipajul regelui Ludovic al XVIII-lea care abia aştepta să-şi reia tronul. Richard habar n-avea de aceste evenimente. Potrivit strictelor prescripţii ale medicilor care voiau să-i evite emoţiile, nu i se adusese la cunoştinţă nimic din transformările ce zguduiseră Europa în acel început de secol. Abia către mijlocul lunii iunie, când medicii socotiră pericolul înlăturat, fiul său Robert îi vorbi cu ocoluri şi menajamente despre marile schimbări. Prima întrebare a lui Richard fu în legătură cu — 1534 —

proiectata conferinţă de la 15 mai, la care urmau să participe conducătorii întreprinderilor controlate de casa Sunderland-Beauclair. Nu! Şedinţa nu se ţinuse din cauza războiului. Spectaculoasa înfrângere a lui Napoleon şi iminenta ocupare a Parisului, de către aliaţi vor permite a se fixa o nouă şi apropiată dată a conferinţei. În orice caz, şeful casei Sunderland nu era în situaţia de a o prezida. Starea sănătăţii sale nu-i permitea eforturi fizice sau intelectuale. — Cu alte cuvinte, aveţi de gând să mă scoateţi în factor comun, se revoltă Richard. Nu renunţ la luptă. Am de gând să mor pe baricadă. Diplomatul familiei nu găsi argumente contrarii. Dar acolo unde el dădu greş, reuşiră medicii. — Dacă nu vă menajaţi, veţi suferi un nou atac de congestie, cu sfârşit fatal. Da, da. Nu vă faceţi iluzii. Organismul, Herr Sunderland, este ca şi o maşină. Dacă îl forţaţi, se uzează înainte de vreme. Acest abuz l-aţi săvârşit dumneavoastră. Nu e vorba de o definitivă retragere din viaţa publică. Aveţi însă nevoie de un foarte lung repaus. Dacă nu veţi respecta prescripţiile noastre, nu vă garantăm că veţi trăi până la sfârşitul acestei luni. V-am vorbit cu toată sinceritatea. Rămâne ca dumneavoastră să decideţi. După plecarea medicilor Richard reflectă adânc. Nu şi-ar fi închipuit că era atât de bolnav. În ultimii ani îl supăraseră de atâtea ori ameţelile. Dar nu le dăduse importanţă. Nu consultase pe nimeni, deoarece se socotise pe deplin sănătos. Ridică resemnat din umeri. Nu te poţi împotrivi — 1535 —

soartei. Bine cel puţin că supravieţuiesc congestiei. Dacă ar fi murit, în urma lui ar fi rămas haosul. Niciodată nu se gândise să-şi facă testamentul. Fusese încredinţat că va atinge centenarul. Acum trebuia să mediteze serios asupra ultimelor dispoziţiuni. Din fericire, îl avea la îndemână pe avocatul Sanders, care-l însoţise la Viena. Într-una din zile, se închise cu acesta în apartamentul său. Lucrară împreună până noaptea târziu. Rezultatul discuţiilor fu cristalizat în două documente. Primul, care avea caracterul unui contract comercial, enumera întreprinderile bancare, industriale, miniere şi de transport, încorporate în sânul casei Sunderland. Capitalul de două sute de milioane de dolari, învestit în aceste firme era repartizat astfel: optzeci de milioane aparţineau lui Richard SunderlandBeauclair. Restul se împărţea în mod egal fiilor săi. Fiica sa Georgina nu era menţionată în contract. Ultimilor doi copii minori ai răposatului Adrien de Beaulieu li se rezervase suma de douăzeci de milioane de dolari, care urma să le fie înmânată fără dobândă, la majorat. Tot atunci vor fi şi ei cooptaţi ca părtaşi, cu drepturi egale. O clauză importantă interzicea participanţilor să scoată din afacere vreun ban, în afara beneficiilor anuale şi a sumelor necesare pentru întreţinerea familiilor respective. Richard Sunderland îşi păstra drepturile de şef al casei. Numai el lua hotărâri de la sine putere. De asemenea, avea facultatea să facă orice schimbări în personal – angajări sau concedieri – şi să scoată din casă orice sumă de bani ar socoti necesar fără a cere cuiva — 1536 —

autorizaţia. Soţiile fiilor săi, copiii acestora, sau eventualii lor tutori, nu aveau dreptul să cerceteze registrele de afaceri şi nici corespondenţa comercială. Oricare dintre asociaţi ar aduce vreun prejudiciu casei, prin procese ori prin orice alt mijloc, era obligat să achite în douăzeci şi patru de ore, drept pedeapsă, un milion de dolari, care urma să fie vărsat în fondul comun. Cea mai importantă clauză a documentului prevedea zonele de influenţă rezervate fiecărui asociat. Richard Sunderland îşi păstra puterile discreţionare asupra întregii case. Lui Henry Sunderland i se încredinţa administrarea firmelor din Statele Unite, lui Robert Sunderland firmele din Austria şi Europa centrală, inclusiv Italia, lui Charles Sunderland întreprinderile din America de Sud şi Indiile Occidentale, lui Francis-Andrew Sunderland, lord Eastleight, firmele din Marea Britanie şi lui Gerald Sunderland, duce de Lusignan-Vaiois, firmele din Franţa şi Spania. Până la majoratul acestuia, contele Amaury de Challais va dirija afacerile casei din ultimele două state. În ziua în care Raymond de Beaulieu va atinge majoratul, i se vor încredinţa firmele din Spania. În cazul morţii, fără descendenţi, a vreunuia din asociaţi, supravieţuitorii vor decide cui se va încredinţa zona rămasă fără stăpân. Acest document secret, care urma să fie semnat de fiii lui Richard avea rostul să le acorde o iniţiativă mai largă, şi să limiteze perturbările care s-ar produce eventual la moartea actualului şef al casei. Al doilea act, pe care îl întocmi Richard, fu propriul lui testament. După moarte, lăsa moştenitorilor, în — 1537 —

porţiuni egale, întreaga sa avere, mobilă şi imobilă, evaluată la cinci milioane de dolari. Preţuirea aceasta, inferioară valorii reale a succesiunii, avea rostul să reducă taxele de moştenire, care s-ar fi ridicat altfel la cifre fabuloase. Capitalul investit în numeroasele firme înfiinţate de casa Sunderland-Beauclair pe cele trei continente, făceau iluzoriu un control al fiscului. Testamentul menţiona actul prin care Georgina de Beaulieu, născută Sunderland, renunţa în numele ei personal şi al copiilor din afara căsătoriei cu Adrien de Beaulieu, la orice pretenţii asupra succesiunii. Acest document reînnoia dispoziţia lui Richard Sunderland, de a se exclude din întreprindere orice descendenţă de sex feminin, cu excepţia Cynthiei de Beaulieu, căreia i se recomanda a se căsători cu un descendent în linie bărbătească al capului familiei Sunderland-Beauclair. O clauză draconică era înscrisă către sfârşitul testamentului. Oricare dintre urmaşi şi-ar manifesta intenţia de a se retrage din afacere, s-ar vedea automat redus la partea sa legitimă calculată numai asupra celor două milioane. Această cotă i se va plăti în bani lichizi. Acţiunile, imobilele, ori participările la diferite firme, nu vor fi înstrăinate sub nici o formă. Într-o anexă secretă, se prevedea că principiul primogeniturii va fi respectat în privinţa administrării averii şi în legăturile dintre fraţi. După moartea lui Richard Sunderland, fiul său Henry va moşteni titlul de marchiz şi va fi şeful familiei. În cazul morţii acestuia, şi a descendenţilor săi în linie bărbătească, Robert Sunderland va deveni şeful familiei şi aşa mai — 1538 —

departe. În încheierea testamentului, Richard lăsă zece mii de dolari diferitelor instituţii de binefacere din Statele Unite, suma aceasta urmând a fi distribuită potrivit indicaţiilor unui comitet prezidat de Henry Sunderland şi alcătuit din câteva personalităţi cunoscute pentru actele lor filantropice. Faţă de uriaşa avere lăsată de Richard, suma aceasta era derizorie. În sfârşit, nu uită nici pe colaboratorii săi apropiaţi. Legate importante primeau contele Amaury de Challais, Guy Wragby, avocatul John Sanders, Wilbur Morrison, Jules Lafont şi Anthony Temple. Secretarul Norman McKreely, care-l servise cu devotament o viaţă întreagă, nu primea nimic fiindcă avusese odată nenorocul să-l indispună. Într-altă anexă a testamentului, Richard prevedea ca palatele şi orice alte imobile, achiziţionate de el în cursul vieţii, vor fi folosite în indiviziune de succesorii săi şi de descendenţii lor. Aceştia vor fi liberi să cumpere pe viitor oricâte imobile vor găsi de cuviinţă, care să fie folosite în exclusivitate de membrii familiei respective. Colecţiile de tablouri şi obiecte de artă, adunate de el, vor avea aceeaşi soartă. După redactarea acestor documente, Richard respiră liniştit. Şi după moarte voinţa sa va dirija despotic relaţiile dintre urmaşi. Îi legase atât de bine în chingile dispoziţiilor testamentare, încât nici unul din ei nu va putea manifesta veleităţi de independenţă. Toate acestea aveau un singur scop. Consolidarea dinastiei Sunderland-Beauclair, care nu trebuia să-şi piardă coeziunea prin mecanismul firesc — 1539 —

al succesiunilor. După plecarea avocatului, Richard se lăsă să cadă aproape fără suflu pe perne. Redactarea documentelor îl extenuase. Abia acum îşi dădu seama că medicii, nu se înşelaseră când îi prescriseseră un îndelungat repaos. În nici un caz nu s-ar mai fi încumetat a prezida conferinţa directorilor. Era un om sfârşit? Întrebarea aceasta îi prilejui un trist examen sufletesc. Paralizia îl ţintuia în pat. Medicii afirmau că îşi va recâştiga treptat uzul braţului şi al piciorului bolnav. Şi vorbirea lui se resimţea. I se împleticea limba şi se exprima cu greutate. Această neputinţă îl înnebunea. Sfârşitul lui Abercrombie îi revenise în minte. Îl pedepsea Dumnezeu fiindcă îşi asuprise cumnatul? Fiindcă îl doborâse, când ar fi putut să-i dea o mână de ajutor? Richard ridică dintr-un singur umăr. — Prostii! bolborosi el înciudat. Dumnezeu are treburi mai importante. Nopţile treceau cu enervantă încetineală. Ore întregi stătea cu ochii deschişi, privind în întuneric. Tot felul de gânduri îi treceau prin minte. Îşi recapitula viaţa, succesele, înfrângerile. Ophelia şi Andreea îi populau visele. Ophelia, femeia care îi adusese bogăţia, şi Andreea, fiinţa care-i adusese dragostea. Cât ar fi fost de fericit să o aibă pe Andreea în preajma lui. Poate că s-ar fi simţit stingherit să se înfăţişeze înaintea ei în această stare de sărmană neputinţă. El, mândrul Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, nu mai era decât o ruină. Gândul îl — 1540 —

exaspera. Dar revoltele erau zadarnice. După trei luni de zăcere în pat, medicii îi îngăduiră să stea într-un fotoliu. Acest progres îi făcu o bucurie copilărească. Într-o zi, în vreme ce sora de caritate lipsea din cameră, încercă să se scoale din fotoliu. Sprijinindu-se de scaun, se ridică în picioare. Se menţinu câteva secunde, apoi se prăbuşi ca un copac retezat. Piciorul bolnav nu fusese în stare să-l susţină. În cădere, se lovi de o măsuţă pe care o răsturnă cu tot ce se afla pe ea. Sora de caritate şi servitorii îl aşezară din nou în fotoliu. Richard se alese cu o vânătaie în frunte. După această tristă păţanie se cuminţi. Nu-şi mai încercă forţele. Nu abandonase lupta, dar se temea de repetarea unui insucces I-ar fi zdrobit moralul. Spre a-şi omorî timpul şi a-şi izgoni gândurile negre, puse să i se citească romane. Literatura nu-l preocupase niciodată. Cunoştinţele lui în acest domeniu erau neglijabile. Cărţile pe care le achiziţionase erau alese doar pentru raritatea şi scumpetea lor. Ore întregi secretarii îi citeau romane franţuzeşti şi englezeşti, de mare succes. Richard le asculta distrat ori atent, după dispoziţie. Când întâlnea câte o carte cu subiect palpitant, se plasa în pielea unuia din personaje, trăindu-i aventurile. Această ocupaţie îl făcu să mai uite de supărări. Odată pe săptămână primea rapoarte sumare asupra mersului afacerilor casei sale. De comun acord cu Jules Lafont, Robert înlătura din dările de seamă tot ce i-ar fi putut indispune tatăl. Situaţia era prezentată trandafiriu, beneficiile se menţineau la un — 1541 —

nivel invariabil înalt, iar combinaţiile de bursă erau veşnic încununate de succes. La început, Richard nu bănuise că e victima unei mistificări. Plin de uimire, şi într-o oarecare măsură de tristeţe, îşi zicea că persoana sa încetase de a mai fi necesară. Copiii se descurcau şi singuri. Într-o zi îi căzu însă în mână un jurnal londonez, care relata cu lux de amănunte criza economică şi mizeria din Anglia. Grevele din docurile Londrei şi tulburările din regiunile industriale din vestul Angliei erau descrise pe larg. În acest chip află că uzinele Sunderland-Montorgueil din Cardiff erau paralizate de două săptămâni de o grevă care generase tulburări sângeroase. Şi aceasta în ziua în care i se citise un raport din Anglia care menţiona creşterea producţiei în uzinele de armament şi înfloritoarea situaţie economică a ţării. Abia acum înţelese Richard că fusese înşelat săptămâni de-a rândul, numai spre a fi apărat de emoţii. În ciuda acestui considerent, care ar fi trebuit să pledeze în favoarea autorilor săi, Richard se înfurie la culme. Blestemă, tună, fulgeră şi ameninţă pe vinovaţi cu trăsnetele lui. Din ziua aceea, i se prezentară dări de seamă reale. Richard socoti că obţinuse un mare succes. În ultima săptămână a lui iulie sosiră la Viena toţi fiii săi. Semnară fără a crâcni documentele prezentate de Sanders, apoi câteva ore în şir rămaseră să asculte observaţiile şi poveţele şefului familiei. În ciuda atenţiei lor aparente, Richard avea impresia că e — 1542 —

urmărit fără interes, şi că gândurile lor rătăceau aiurea. „Am devenit atât de inutil?” se întrebă el, când observă un căscat discret al lui Charles. În noaptea aceea îl tortură o nervozitate care alarmă pe toată lumea. Aruncă o sticlă cu medicamente după infirmiera de serviciu, îşi izgoni secretarii şi copleşi cu înjurături pe servitori. A doua zi de dimineaţă îşi convocă din nou fiii şi pe principalii colaboratori. Le anunţă hotărârea sa de a numi în fruntea Băncii Sunderland din Londra pe Francis-Andrew, apoi le comunică ultima sa decizie. În curând avea să plece la Veneţia. Robert şi Francis-Andrew, care îl iubeau sincer, protestară cu energie. Medicii îi interziseseră orice deplasare. O călătorie în actuala stare i-ar primejdui viaţa. Richard rămase neclintit. Nu voia să mai rămână la Viena. Simţea că se înăbuşă în oraşul acesta blestemat. La Veneţia se va însănătoşi. Voia să facă şi un drum până la Roma. Era nerăbdător să intre în stăpânirea palatului Castelfranco, câştigat la cărţi. Actele de transmitere ale proprietăţii fuseseră încheiate a doua zi după accident. Era urmărit de o idee fixă. Să locuiască şi în această reşedinţă. Richard respinse protestele feciorilor săi. — Credeţi că am ajuns să nu mai ies din cuvântul vostru? Nimeni nu mă poate împiedica să plec la Roma. Am scris lui Wragby la Londra, rugându-l să vină neîntârziat. Îndată după sosirea lui voi pleca în Italia. E limpede? — 1543 —

Spre a-l linişti, Robert şi fratele său înclinară resemnaţi fruntea. Câteva zile mai târziu sosi şi Guy Wragby. Pe Richard îl reconfortă prezenţa fostului coleg de facultate. Încercă să citească pe chipul acestuia impresia pe care i-o făcea, acum după ce îl dărâmase boala. Wragby se comportă ca şi când nimic nu s-ar fi schimbat. Vorbi despre Napoleon, despre regent, despre lună, despre soare, da' nu rosti nici un cuvânt despre boala lui Richard. Acesta rămase oarecum descumpănit. Deprins să istorisească fiecărui vizitator fazele crizei din care abia ieşise, şi să se înduioşeze asupra propriei lui soarte, îi păru ciudat că Wragby trecea cu uşurinţă peste acest subiect. La început se supără. Indiferenţa prietenului îi păru lipsită de eleganţă. După o chibzuire mai adâncă, îşi dădu seama că Dolofanul încerca să-l facă a-şi uita suferinţele. Wragby avea talentul să dea aripi timpului. Ore întregi vorbea despre tablouri, despre expoziţii, despre cancanurile din lumea artiştilor. Spiritul lui nesecat, vorbirea colorată, tonul glumeţ, considerentele filozofice, împletite abil cu spicuiri din viaţa marilor capitale, îl distrau pe Richard care ajunsese a nu se mai putea lipsi de amicul său. — Ai hotărât să petreci câteva luni la Veneţia. Te felicit, îi spunea Wragby, risipindu-i ultimele îndoieli, pe care i le strecuraseră obiecţiile medicilor şi ale feciorilor săi. Te vei odihni, te vei întrema. În curând îţi vei relua ocupaţiile. E ridicol să te indispună acest repaos forţat. Gândeşte-te că ai să te întorci în — 1544 —

mijlocul comorilor tale de artă, că ai să guşti iarăşi farmecul peisajelor veneţiene… Vrei să mergi la Roma. Perfect. Vei călători în etape mici, puţin obositoare. Ah, Italia! suspină cu încântare Wragby. Am devenit liric! Când rostesc cuvântul Italia, sufletul mi se umple de lumină, în nări simt miresmele subtile ale florilor de câmp, iar imaginaţia începe să galopeze. Văd monumente romane, colţuri de grădini, peisaje în care marea şi munţii îşi fac reciproc curte. Richard îl asculta transportat. Tablourile zugrăvite cu înflăcărare de Wragby îi evocau călătoriile lui italiene, îi aminteau de Andreea. De cea mai fericită epocă din viaţa lui. Reconstituind-o, simţea o melancolie adâncă şi plăcută, în care se cufunda ca într-o baie caldă. — Lasă cifrele pe seama altora. Feciorii tăi sunt azi oameni în toată firea. Lasă-i să muncească, să se dea cu capul de pragul de sus, să înveţe a se conduce singuri. Toată viaţa lor ai să le dirijezi paşii? Argumentele lui Wragby nu îngăduiau replică. — Câtă plăcere ai să faci lui Raymond şi Cynthiei, continuă Dolofanul. Sunt sigur că îi vei lua cu tine. Tu eşti acum părintele lor. Soarta ţi i-a încredinţat ţie. Ai obligaţii faţă de ei. Le trebuie şi lor aer, mişcare, libertate, soare. Italia le întruneşte pe toate. Poţi să spui că nu-i adevărat? La 15 august Richard părăsi Viena. Era însoţit de Guy Wragby, de copiii lui Adrien de Beaulieu, de plutonul său de secretari şi de trei medici. Parcurseseră drumul în pasul cailor. Făceau opriri dese în oraşe, prin sate şi uneori chiar în mijlocul — 1545 —

naturii. — Mă simt în vacanţă! exclamă Wragby-Dolofanul, aspirând cu nesaţ aerul îmbălsămat de cetini. Pentru prima dată Richard preţui pitorescul peisajelor Tirolului. Abia la 10 septembrie cortegiul sosi la Veneţia. Palazzo Andreea care stătuse închis atâţia ani, zumzăi iarăşi ca un stup. Richard angajase un nou preceptor pentru nepoţii săi. După restauraţie, Madame de Vigneaux se înapoiase la rudele ei, în Franţa. Preceptorul era un tânăr scriitor italian, Giovani Bardolino recomandat de nunţiul papal. Tolerant, Richard nu se temea de influenţa pe care Bardolino ar putea s-o aibă asupra educaţiei religioase a copiilor săi. — Dacă Raymond sau Cynthia ar vrea să îmbrăţişeze catolicismul, n-aş avea nimic împotrivă, declară într-o zi lui Wragby. Străbunicul lor matern na fost catolic? Wragby nutrea mare simpatie Cvnthiei. Acest celibatar incorijibil descoperea în sufletul său tezaur de tandreţe pentru nepoţeii prietenului. Cele mai frumoase păpuşi erau pentru Cynthia. Iar lui Raymond îi cumpără o colecţie de soldaţi de plumb, demni să figureze într-un muzeu… Starea sănătăţii lui Richard se ameliora sensibil. În octombrie obţinu autorizaţia să umble în baston. Graiul i se limpezise, se simţea viguros şi dornic de viaţă. Carnavalul şi-l petrecu la Veneţia. Din balconul — 1546 —

palatului Andreea, urmărea regatele de pe Canale Grande, retragerile cu torţe, iluminaţiile feerice, care dădeau Veneţiei înfăţişarea unui oraş de basm. Dar această strălucire era numai de faţadă. Veneţia şi însufleţirea de altădată pieriseră. Lumea petrecea fără tragere de inimă. Carnavalul nu mai era decât o parodie a trecutului. Umbra vulturului bicefal austriac plutea asupra Veneţiei, creând în sânul populaţiei localnice o psihoză de teamă şi ură împotriva ocupanţilor. Împăratul Franz al II-lea declarase lombardoveneţienilor: „Îmi aparţineţi prin dreptul cuceririi, aşa că de acum înainte trebuie să uitaţi că aţi fost vreodată italieni”. Proclamaţia aceasta imperioasă, dar lipsită de logică, îndârjise pe veneţieni care nu numai că nu se socoteau austrieci, dar nu pierdeau ocazia să dovedească acest lucru. Printr-o reacţiune firească împotriva agresiunii imperiale, răsăriră ca ciupercile societăţi secrete. Poliţia, sprijinită de o legislaţie draconică, se străduia zadarnic să le înăbuşe. Atmosfera aceasta nu era prielnică serbărilor şi mascaradelor. Palatele nobililor îşi închiseseră porţile. Burghezia naţionalistă şi muncitorimea activau subversiv împotriva autorităţilor. Poliţia opera arestări printre patrioţi. În aceste condiţii, carnavalul se stinse înainte de vreme, ca un foc de paie ude. Într-o zi, poliţia bătu la porţile palatului Andreea. Zbirii veniseră să-l aresteze pe Giovani Bardolino, învinuit că făcea parte dintr-o grupare antiguvernamentală. Numai datorită intervenţiei lui — 1547 —

Richard pe lângă guvernatorul Veneţiei, scăpă Bardolino de puşcărie. Autorităţile austriece primiseră ordine formale să se comporte cu toată consideraţia faţă de acest străin, bine văzut de Cancelariatul Imperiului. Richard făcuse acel demers numai din comoditate. Nu voia să mai caute un nou preceptor pentru nepoţeii săi… În 16 februarie 1816 primi de la Londra o veste tristă, care – paradoxal – îl bucură. Gerald, duce de Northland, îşi dăduse duhul, după o boală grea care îl ţintuise ani de-a rândul pe un fotoliu cu rotile. În urma morţii sale, Francis-Andrew moştenea titlul ducal. O lună mai târziu Richard primi o scrisoare amănunţită din partea fiului său, care-i descria cu legitimă mândrie ceremonialul primirii sale în Camera Lorzilor. Francis-Andrew devenise un personaj de prim rang. Richard ar fi avut toate motivele să fie încântat, dacă o trăsătură a caracterului lui Francis-Andrew nu i-ar fi dat serios de gândit. Atât rapoartele primite din partea lui Jules Lafont, cât şi ziarele sosite din Anglia relatau viaţa uşuratică a acestui nou Cressus, care uimea Londra cu petrecerile şi orgiile sale. De îndată ce se văzuse în fruntea averii ducilor de Northland şi a casei Sunderland din Marea Britanie, se lansase în cheltuieli nebuneşti. În fiecare seară pierdea la White’s ori la Jockey Club sume fabuloase. Întreţinea princiar câteva actriţe şi dansatoare de la Operă. Grajdurile sale cuprindeau o sută de cai de curse. La petrecerile oferite de el se înghesuia o lume pestriţă care — 1548 —

cuprindea pe lângă membri ai înaltei aristocraţii, figuri dubioase de aventurieri şi escroci internaţionali. Scrisorile prin care Richard îi recomanda cumpătare şi o atitudine mai demnă, compatibilă cu numele şi rangul său, rămâneau fără răspuns. — În ritmul acesta nu i-ar ajunge nici averile reginei din Saba! exclama Richard exasperat, ori de câte ori primea de la Londra veşti despre nesăbuinţele fiului său. De la cine a moştenit năravurile acestea? În viaţa mea am cheltuit mulţi bani. Dar n-am depăşit niciodată marginile. Faptele lui Francis-Andrew ating nebunia. Fiindcă lecţiile sale de morală nu aveau succes, Richard porni să bombardeze cu scrisori pe Anthony Temple, căruia îi atribuise rolul de mentor al fiului său. „Sunt profund indignat de faptele lui FrancisAndrew. Se comportă ca un parvenit, speriat de un belşug cu care nu a fost deprins. În parte, te consider şi pe dumneata vinovat. Ştiu că dobândiseşi un mare ascendent asupra lui. De ce nu foloseşti această influenţă spre a-l îndrepta? Dacă nu-şi va schimba felul de viaţă, în scurt timp, voi veni la Londra. Prezenţa mea nu-l va bucura pe Francis-Andrew. La nevoie, ştiu să iau şi măsuri tari. Povăţuieşte-l să-şi pună frână avântului. Înainte de a fi duce de Northland este fiul meu. Şi în această calitate îmi datorează ascultare. Aminteşte-i că sunt încă şeful casei Sunderland.”

— 1549 —

Richard realiza cu amărăciune că ameninţările sale nu aveau efect. Averea moştenită de Francis-Andrew odată cu ducatul de Northland îi asigura o independenţă deplină. Chiar dacă Richard ar încerca să folosească mijloace drastice, fiul său şi-ar putea continua nestingherit viaţa deşucheată. Ce era de făcut? Niciodată autoritatea lui Richard nu suferise o eclipsă mai gravă. Francis-Andrew nu-l înfrunta – îl nesocotea. Ce anume determinase dezechilibrul său moral? Anturajul nesănătos, femeile, banii, lipsa unui control sever, educaţia greşită? Dar ce rost aveau aceste tardive recriminări? Către începutul verii, Richard decise să plece la Londra. Era o hotărâre eroică. Medicii îl preveniseră să se ferească de supărări. Dar Francis-Andrew trebuia salvat cu orice sacrificiu. Se pregătea de drum, când primi de la Anthony Temple o scrisoare, care-i domoli în parte temerile, şi-l determină să-şi amâne călătoria. Fostul său prim secretar îi anunţa că Francis-Andrew se logodise cu Lady Grace Alderney, fiica lordului Blencathra. Lady Grace era o făptură gingaşă, care după prezentarea ei la Curte, cucerise societatea londoneză. FrancisAndrew se îndrăgostise de la prima vedere. Richard nu avea încredere în adâncimea sentimentelor fiului său. Îl ştia atât de fluşturatic, încât această iubire îi păru un capriciu. Anthony Temple îi mai scria că tânăra fată împărtăşea simţămintele lui Francis-Andrew şi că lordul Blencathra îşi dăduse consimţământul. — 1550 —

„Cred şi eu, îşi zise Richard. Nu-i displace să-şi căsătorească fata cu cel mai bogat om din Anglia. Mă tem că şi Blencathra şi fiica sa vor suferi amare deziluzii. Dacă aş avea o fată n-aş da-o pe mâna lui Francis-Andrew…” La 15 septembrie urma să fie celebrată căsătoria. Francis-Andrew scrise tatălui-său, cerându-i consimţământul. Richard înţelese că îndeplinea o simplă formalitate. Pentru a salva aparenţele, îi trimise în scris binecuvântarea sa. Nu ştia nimic despre viitoarea soţie a fiului său, în afară de descrierea lui Anthony. Spera că această căsătorie îl va mai aduna pe Francis-Andrew de prin cluburi şi de pe terenurile de curse… La 20 august plecă la Londra. Voia să asiste la căsătoria vlăstarului său preferat. Medicii protestaseră împotriva acestei lungi călătorii, dar Richard fusese neînduplecat. Se socotea restabilit. Abia dacă mai folosea bastonul. Călătoria dură douăzeci de zile. La 10 septembrie, sosi la Londra, unde rămase peste noapte. A doua zi îşi continuă drumul spre castelul Blencathra, din Northumberland, unde trebuia să aibă loc ceremonia religioasă. Străbătând Anglia de la un capăt la altul, Richard avu prilejul să se documenteze asupra marasmului în care se zbătea ţara după anii războiului. Cei care se aşteptaseră la o epocă de belşug şi înflorire, după încheierea păcii, se înşelaseră. O criză cumplită se abătuse asupra Angliei. Rapoartele asupra situaţiei — 1551 —

economice a ţării nu zugrăveau nici pe departe mizeria populaţiei nevoiaşe. Pe uliţele târgurilor şi ale satelor rătăceau oameni în zdrenţe, descărnaţi, străvezii, desprinşi din pânzele lui Goya. În faţa porţilor închise ale fabricilor, adăstau pâlcuri de lucrători posomorâţi. Cerşetorii se înmulţiseră ca lăcustele. Când trăsura lui Richard oprea în faţa vreunui han, apăreau ca din senin femei sărmane, cu priviri disperate şi copii famelici, cu ochi mari, aprinşi de febră. Cu mâinile întinse, cerşeau un gologan sau o bucată de pâine. Richard avea impresia că se află în Franţa prerevoluţionară. Într-un târguşor din Warwickshire, remarcă străzile deşarte, obloanele trase în plină zi. Străbătea parcă un oraş părăsit. Deodată se auziră dangăte de clopot. După un colţ apăru o coloană de oameni. Din altă stradă ieşiră soldaţi şi poliţişti înarmaţi. Sub privirile consternate ale lui Richard, se încinse o încăierare straşnică. Manifestanţii aruncau în autorităţi cu tot ce găseau la îndemână. Bolovani, cărămizi, scoase de cine ştie unde, zburau prin aer, plesnind capete, spărgând ferestre, smulgând urlete de durere. Convoiul lui Richard fu imobilizat în mijlocul luptei de stradă. Caii speriaţi de vacarm şi de învălmăşeală cabrau, nechezau, gata să pornească în galop. Vizitiul abia îi strunea. Richard se afundase în colţul cel mai întunecat al trăsurii. Nu voia să mai audă huiduielile şi blestemele oamenilor, iritaţi de spectacolul ostentativei opulenţe a echipajului său. O piatră sparse geamul portierei din dreapta. Armata reuşi, în cele din urmă, să risipească pe — 1552 —

manifestanţi. Caravana de trăsuri îşi reluă călătoria. Abia după ce se văzu afară din târguşor, Richard respiră uşurat. Trecuse printr-o emoţie straşnică. La Birmingham, unde ajunseră spre seară, i se puse alt geam la portieră. Contrar obiceiului, rămase să-şi petreacă noaptea în oraş. Un constable îl avertizase că după apusul soarelui drumurile nu mai erau sigure. A doua zi de dimineaţă îşi continuă călătoria. Dar peripeţiile nu se încheiaseră. La periferia oraşului Harrogate, văzu o moară în flăcări. Află de la un trecător că un grup de ţărani din împrejurimi, indignaţi de scumpetea pâinii, dăduseră foc morii şi devastaseră brutăriile din târg. La Harrogate îşi întrerupse călătoria. Un ofiţer, care asigura cu compania sa paza oraşului, îl informă că drumurile care duceau spre nord erau blocate de ţăranii răsculaţi. Autorităţile din Harrogate, intrate în panică, solicitară noi întăriri militare. Ofiţerul declară calm că situaţia nu era excepţional de gravă, dar că se impuneau măsuri de prudenţă. Richard poposi la hanul „The Royal Crown” unde se mai aflau câţiva călători în situaţia sa. Fiindcă era trecut de ora unu, ceru să i se servească prânzul. Alese o masă plasată lângă o fereastră deschisă. De afară pătrundea în sală o răcoare plăcută. Se auzea de undeva zgomotul ritmat al unui baros izbit de nicovală. De la locul său, Richard putea urmări discuţia aprinsă, încinsă între patru bărbaţi aşezaţi la o masă apropiată. — 1553 —

— Dacă guvernul nu ia măsuri energice, declara ritos un individ cu ceafă triplă, vom asista la o reeditare a Revoluţiei de dincolo de Canal. — Trebuie să recunoaşteţi, gentlemen, interveni onctuos un pastor cu figură de ascet, că lordul Sidmouth combate cu toată vigoarea excesele populare. Rareori a avut Anglia un ministru de interne care să-i egaleze energia. Fiţi siguri că fantoma revoluţiei tulbură visele tuturor membrilor guvernului. — Prostii, replică tipul cu trei rânduri de cefe. Cu jumătăţi de măsuri nu se obţin rezultate bune. Numai mijloacele radicale dau soluţii radicale. Al treilea conviv, un bătrân cu nasul roşu, îmbrobonat de sudoare, pleca din cap în semn de încuviinţare. — Să nu exagerăm, gentlemen, declară pastorul. — Exagerez? se revoltă tipul cel gras. Nu ştiţi probabil ce se petrece în ţară. Domneşte anarhia. Muncitorii distrug maşinile, ţăranii dau foc fermelor înstărite, asediază castelele. Brutăriile, grânarele, sunt luate cu asalt. Comerţul lâncezeşte. Viaţa noastră nu mai e sigură. Da, gentlemen, repetă el izbind cu pumnul în masă, viaţa noastră nu mai e sigură! Numai o represiune severă ne mai poate salva. Suntem în ceasul al doisprezecelea, gentlemen! Al patrulea bărbat, care ascultase întunecat această discuţie, interveni cu energie: — Preconizaţi represiuni severe! E o greşeală. O mare greşeală. Înlăturaţi cauzele şi vor dispare efectele. Puneţi capăt mizeriei, crizei şi populaţia va reintra în legalitate. — 1554 —

— Iluzii! îl contrazise colericul cu trei rânduri de cefe. — Nu, nu! Dacă aţi analiza mai temeinic situaţia, aţi constata că am dreptate. Guvernul se mulţumeşte să pedepsească pe pamfletari, să suprime asociaţiile şi să arunce în închisori pe grevişti, fără să înţeleagă că forţa nu poate înăbuşi revendicările unei lumi mizere. Răul este adânc înrădăcinat atât la sate, cât şi la oraşe. Despuierea ţăranilor de pământ, în folosul fermierilor bogaţi şi a latifundiarilor, a creat o pătură de oameni lipsiţi de mijloace de trai. Concurenţa marii industrii a ruinat atelierele ţărăneşti, lăsând pe drumuri un mare număr de zilieri, cărora nu le mai rămâne decât să cerşească. În oraşe răul e mai vizibil. Lucrătorii atraşi de industria care se dezvoltă cu paşi giganţi, sunt găzduiţi în cocioabe infecte, focare de boli contagioase. Pivniţele pestilenţiale de la Liverpool, folosite drept locuinţe pentru muncitori, au îngrozit pe anchetatorii care au încercat să descopere cauzele nemulţumirilor. La Londra, în cartierul St. George, sute de familii dispun numai de câte o cămăruţă. În Whitechapel mizeria e şi mai îngrozitoare. Într-o promiscuitate de nedescris, dorm la un loc fraţi şi surori, ajunşi la vârsta pubertăţii. Vă închipuiţi care sunt urmările. Pastorul ridică privirile spre cer, într-o implorare mută. Tipul cu ceafă etajată se răsuci pe scaun. — Pretindeţi, poate, să punem la dispoziţia muncitorilor, propriile noastre locuinţe? — Nu merg până acolo. Nu este însă mai puţin — 1555 —

adevărat că sunt şi ei oameni. Şi aceasta îi îndrituieşte la o viaţă mai bună. Salariile fluctuează de la o zi la alta. Lovite de criză, fabricile îşi concediază muncitorii. Maşinismul concurează mâna de lucru. Şomajul creşte. Da, gentlemen, acesta este adevărul. Să-l privim cu toată seriozitatea. Suntem mândri că Anglia este prima ţară industrială din lume. Dar să nu uităm că această situaţie implică şi un revers al medaliei. Depindem de pieţele străine. O inundaţie a Gangelui, o răscoală xenofobă în China, o recoltă slabă de bumbac în Statele Unite, aduc foamete şi boli în cartierele sărace din Birmingham, Manchester sau Sheffield. — Vedeţi lucrurile prea în negru. — Negrul este, din păcate, culoarea potrivită. Femeile şi copiii sunt exploataţi sângeros în fabrici şi ateliere. Muncesc câte zece şi douăsprezece ore, pe un salariu de mizerie. Ştiţi dumneavoastră că unii părinţi, împinşi de mizerie, îşi vând copiii de patru sau cinci ani fabricanţilor, care-i cresc în condiţii infernale, spre a-i folosi mai târziu ca pe nişte animale de povară? Bărbaţi şi femei, istoviţi după munca grea de şaisprezece sau optsprezece ore, îşi găsesc o factice alinare sâmbăta, în beţii crunte sau în orgii greu de imaginat. Fetiţele de zece ani se prostituează pentru câteva pence. Nu vă miraţi că în condiţiile acestea se creează în marile oraşe un proletariat mizer, gata să iasă din pasivitate şi să treacă la cele mai violente excese. Ţineţi minte, gentlemen: este prea mare contrastul dintre mizeria muncitorilor industriali şi buna stare a burgheziei, care şi-a consolidat — 1556 —

privilegiile cu tot felul de legi. Individul cu ceafă triplă se ridică brusc de pe scaun. — Pe legea mea, Mister, vorbiţi ca un radical primejdios. Dacă nu aş şti că sunteţi om de legi, aş jura că faceţi parte dintre agitatorii care sapă temeliile acestei ţări. — Mister, nu sunt agitator. Văd însă mai departe de lungul nasului. — Pardon, nu admit… — Gentlemen, gentlemen, interveni pastorul, vă rog, pace! Richard nu mai ascultă restul discuţiei. Lăsă pe secretar să achite consumaţia şi se retrase în camera sa. Cele auzite îl indispuseseră. Îşi dădea seama că lumea nouă ce se făurea în acest început de secol era alta decât aceea pe care o cunoscuse el. Se puneau probleme noi, îngrijorătoare, pe care n-ar fi ştiut să le rezolve. Îl înspăimânta muncitorimea aceasta tot mai numeroasă, care se umfla ca apele unui fluviu în creştere. El, Richard, crease o formidabilă forţă economică, pe care o pusese în slujba casei sale, a dinastiei sale. Şi tocmai acum, când se credea mai aproape de izbândă se ridică o lume cenuşie, pe care până atunci o nesocotise. O lume nouă îi ameninţa puterea. Richard se pricepea a se război cu bancheri şi cu industriaşi, dar nu ştia să-i stăpânească pe aceşti muncitori fără cămaşă în spate şi cu o liotă de copii. Simţea instinctiv că forţa crescândă a maselor era mai primejdioasă pentru opera lui decât concurenţa rivalilor din marea finanţă. — 1557 —

În seara aceea Richard rămase la Harrogate. Somnul îi fu tulburat de coşmaruri cumplite. Nici a doua zi de dimineaţă nu obţinu încuviinţarea să plece. Primejdia era încă mare. Abia spre ora prânzului izbuti, graţie prestigiului său, să obţină o escortă militară călare, care să-l scoată din zona periculoasă. Era dornic să ajungă la Blencathra Castle, înainte de ora fixată pentru ceremonia religioasă. Nu voia să întârzie nunta din cauza lui. Deşi nu era recomandabil pentru sănătatea sa, dădu poruncă vizitiului să mâne în galop. La douăzeci de mile de Harrogate, o ciocnire între un grup de ţărani înarmaţi şi escorta sa îl sili să mai piardă o oră. Restul drumului îl parcurse în linişte. În ciuda eforturilor oamenilor săi, nu ajunse la Blencathra Castle decât seara la opt. Întârziase cu o oră. Spera că va fi aşteptat. Avusese grijă să-l anunţe pe Francis-Andrew că ţinea neapărat să asiste la ceremonia nunţii. Când trăsura apăru în faţa peronului de piatră al castelului, îl întâmpină un majordom. — Unde e fiul meu? întrebă Richard în vreme ce cobora din trăsură. Zâmbea fericit la gândul că îl va vedea pe FrancisAndrew în haine de mire, alături de tânăra lui soţie. — În capelă, înălţimea voastră. În acest moment, reverendul Walters oficiază în capelă ceremonia nupţială. Lui Richard îi îngheţă zâmbetul pe buze. Nu fusese aşteptat. Făcuse drumul degeaba. Nu-i fusese dat să asiste la nunta fiului său preferat. Coborî pe peron. — 1558 —

Picioarele îi tremurau de oboseală şi emoţie. Dezamăgirea îl copleşise. — Înălţimea voastră, doreşte să meargă la capelă? Richard ezită câteva clipe. — Nu. Aş prefera să mă odihnesc puţin. M-a istovit drumul. — Înălţimea voastră, să binevoiască a mă urma, rosti majordomul. Cu capul plecat, stors de oboseala care îi îngreuna picioarele, Richard porni pe urmele servitorului… Nu rămase decât două zile la Blencathra Castle. Sub pretext că îl aşteptau urgente afaceri la Londra, părăsi a treia zi superba reşedinţă a cuscrului său. Richard rămase douăzeci şi patru de ore în capitală, apoi se îmbarcă pe „Empress of China”. Îi era scârbă de el, de lume, de afaceri. Lui Anthony Temple, care-l condusese până la debarcader, nu-i dezvăluise gândurile sale. Se înapoie în Italia pe drumul mărilor. Nu mai avea rost să se grăbească. După o escală de o săptămână la Madeira, „Empress of China” străbătu Gibraltarul, pătrunzând în Mediterana. În cursul traversării Richard asistă la un apus de soare care avea să aibă o mare înrâurire asupra vieţii sale. Starea lui sufletească trecea printr-o serioasă criză. Ajunsese să aibă simţământul propriei lui inutilităţi. Boala, care îi crease un firesc complex de inferioritate, îi accentua impresia de zădărnicie. După contractul încheiat cu fiii săi, aceştia îşi luaseră rolul în serios. Manifestau chiar o supărătoare veleitate de independenţă. Poate că ar fi trebuit să-l bucure. Casa — 1559 —

Sunderland rămânea pe mâini bune. Îl irita totuşi faptul că fiii săi se dispensau de poveţele, de directivele sale. Lipsa lui de la cârmă pe timpul bolii îi învăţase să se bizuie pe propriile lor puteri. Autocratul şef al familiei, nu se resemna la un rol şters. Zi de zi creştea dorinţa sa de a-şi impune iarăşi autoritatea. Gestul lui Francis-Andrew, care nu catadicsise să întârzie cu o oră nunta, îi rănise amorul propriu. Se impunea să restabilească vechea ordine. Ajunsese să vadă în feciorii săi nişte rivali. „N-au aşteptat să mor şi mi-au şi luat sceptrul”, gândea el cu amărăciune. În vreme ce „Empress of China” naviga pe apele albastre ale Mediteranei, Richard făcea tot felul de planuri, împotriva pigmeilor care îl nesocoteau. În după-amiaza aceea de pomină care avea să însemne o mare cotitură în viaţa lui, chemă în cabina sa pe comandantul vasului. — La ordin! rosti marţial căpitanul Anderson, lipind călcâiele. Richard stătea în picioare lângă masa de lucru. Drept, mândru, cu pieptul bombat şi cu autoritate în priviri. — Ne întoarcem din drum, Mr. Anderson. Vreau să mă înapoiez în Anglia. Trecuse în sfârşit la acţiune. În câte zile debarcăm la Londra? — În patru zile, Sir, zise căpitanul. — În regulă. Poţi dispune, Mr. Anderson. „Empress of China” făcu drumul întors. Pe întinsul mării, pupa lăsa o urmă lată de spumă albă, semicirculară. Pânzele umflate de vântul prielnic, — 1560 —

sporeau iuţeala corăbiei, care înainta impetuos, spărgând în cioburi albastre valurile de sticlă. Balearele se profilau la orizont. În lumina puternică a soarelui, coastele lor aurii se reliefau pe fundalul limpede al cerului. Pescăruşii se roteau deasupra corăbiei, scoţând strigăte ascuţite care se împleteau cu scârţâitul parâmelor şi foşnetul mării. Soarele cobora leneş spre asfinţit, aşternând purpură pe întinsul mării. Când soarele şi marea se îmbrăţişară, peste întreaga fire pogorî o feerie de tonuri roşietice, calde, mângâietoare. O pace adâncă, minunată, se lăsa ca o cortină de basm. De pe dunetă, Richard privea cu nesaţ tabloul de o exaltantă frumuseţe. Pacea aceea deplină, profundă, era balsam pentru sufletul său tulburat. Pace… Linişte… Odihnă… Asfinţitul acela provocă un brusc reviriment în cugetul lui Richard. Ce rost avea să se mai avânte iarăşi în vâltoarea meschină a afacerilor, când soarta, atât de darnică, îi îngăduia să se bucure de toate comorile ei. Vorbele lui Wragby îi reveniră în minte. „Gustă din plăcerile vieţii cât mai e timp. Lasă grijile pe seama altora. Marea artă e să ştii a te opri la vreme!…” Richard repetă ultima frază. „Marea artă e să ştii a te opri la vreme…” Cu sufletul pacificat, se apropie de căpitanul Anderson care stătea alături de cârmaci. — Mr. Anderson, renunţ să mă înapoiez în Anglia, întoarce. Debarc la Ostia. După o pauză adăugă: — Să nu te grăbeşti… E o călătorie de plăcere. — 1561 —

— Am înţeles, Sir, zise căpitanul impasibil. — Şi încă ceva, Mr. Anderson. Să mi se pună un hamac pe punte. În noaptea aceasta vreau să dorm sub cerul liber. În cabină e prea înăbuşitoare căldura… Richard îşi petrecu iarna la Roma, în palatul Castelfranco. Era încântat de această bijuterie arhitectonică, creată de Giacomo della Porta, în ultimele decade ale secolului al XVI-lea. O magnifică loggia cu cinci ferestre întrerupea unitatea grandioasă a faţadei, încoronată de o cornişe măestrită de Michelangelo. O terasă vastă, pe care înfloreau grădini luxuriante, se desfăşura spre Tibru. Interiorul se armoniza cu măreţia faţadei. Din vestibulul de marmură verde, împodobit cu oglinzi şi statui antice, se intra în salonul imperial, o încăpere vastă, înaltă de cincisprezece metri, împodobită cu busturi ale împăraţilor romani, adăpostite în nişe ovale, încadrate cu aur. Tapiseriile de Beauvais şi Gobelin, ca şi frescele de deasupra uşilor, înfăţişau scene din epoca Romei antice. Un cămin de piatră trandafirie de Istria, incrustată cu marmură verde, era în ton cu pardoseala alcătuită din mozaic de marmură albă, verde şi albastră. Peripeţiile lui Ulisse, constituiau tema tapiseriilor din salonul călătoriilor. De inspiraţie marină erau şi sculpturile ere împodobeau mobile masive. Camera de lucru a lui Richard era onorată cu fresce de Zuccari şi Salviati, care înfăţişau triumful lui Jupiter. Motivele create de sculptorul Antonio de — 1562 —

Sangallo pe bârnele aparente ale tavanului, se repetau şi pe masa din epoca Renaşterii, ce servea de birou şi pe fotoliile din lemn aurit. O serie de fresce de Michelangelo, ce glorificau frumuseţea Venerei şi triumful ei asupra Minervei şi a Junonei, dădeau o înaltă valoare artistică unei galerii de treizeci de metri, folosită drept sală de mâncare. Masa era cioplită în marmură trandafirie, ca şi consolele care susţineau candelabrele de bronz aurit. Marele salon, dominat de şase lampadare monumentale din profir roşu, incrustat cu aur, expunea privirilor o colecţie de tablouri din epoca Renaşterii. Mobilele Empire şi imensul covor de Savonnerie desăvârşeau somptuozitatea ansamblului. Marea galerie a palatului, lungă de patruzeci şi nouă de metri, se remarca prin sobrietatea pereţilor de marmură sidefie. Singura lor podoabă erau cornişele în stil grec. Arcaturile porţilor şi pilaştrii erau de marmură verde. Lustrele şi aplicele de Murano îşi reflectau la infinit luminile în suprafeţe lucii. Elementele de căpetenie ale decoraţiei camerei de culcare, erau draperiile aurii, pictate de Daniel de Volterra. Volterra decorase şi tavanul cu o frescă ce înfăţişa triumful lui Orfeu. Majoritatea saloanelor care se înşiruiau de-a lungul faţadei etajului nobil, erau mobilate cu piese Empire, achiziţionate din Franţa de fostul proprietar al palatului. Richard era încântat de noua sa reşedinţă. Nu trecea săptămână să nu o cerceteze din pod şi până în pivniţă. Ceruse unui mare arhitect să-i renoveze — 1563 —

încăperile de la parter, care suferiseră de pe urma igrasiei. Exigent, nu tolera un fir de praf. Servitorii erau exasperaţi de severitatea stăpânului. „Ne-a omorât cu munca. Pentru cine tot dereticăm? De ce atâta lustruială? Nici un străin nu-i calcă pragul. Nu pofteşte pe nimeni, nu se duce la nimeni. Toată ziua umblă prin casă, vânând praful şi căscând ochii la tablouri. Pe semne că au început să-i cânte păsărelele în cap.” Comportarea lui Richard trezea şi comentariile societăţii romane. Izolarea sa ispitea pe mulţi să-l acuze de zgârcenie. „Nu invită lumea, ca să nu-i tocească pardoselile.” Lui Richard nu-i păsa de bârfeli. Viaţa lui se desfăşura cu regularitatea unui ceasornic. Dimineaţa se trezea din somn la ora opt. Toaleta şi micul dejun îi furau două ceasuri. O jumătate de oră şi-o pierdea făcând pasienţe, asistat de Wragby. Apoi îşi vizita nepoţeii. La 11 ieşeau în oraş. Colindau magazinele cu antichităţi şi palatele nobililor scăpătaţi, care îşi vindeau obiectele de artă. De la unu şi jumătate până la trei se servea prânzul. După amiază, se retrăgea în cabinetul său de lucru, unde citea sau lucra până la şase. Până la ora opt, se plimba prin grădină. După cină, se aşeza la masa de joc. Partenerii săi erau Guy Wragby, secretarul de serviciu, şi abatele Fernando Fuga, parohul bisericii San Isidoro, singurul om care reuşise să-i câştige simpatia. La miezul nopţii, se retrăgea în apartamentul său. Citea romane o oră sau două, apoi se culca… Carnavalul anului 1817 şi-l petrecu la Veneţia. În — 1564 —

aprilie se înapoie la Roma. Richard intrase iarăşi întro fază de cvasisihăstrie. Relaţiile sale cu lumea exterioară erau restrânse la minimum. În afară de rapoartele primite cu regularitate de la New York, Paris, Londra şi Viena, întreţinea corespondenţă cu prinţul de Talleyrand şi cu două sau trei personaje din Anglia şi Statele Unite. Îl afectase profund căderea în dizgraţie a prinţului de Bénévent, care coincisese cu propria lui retragere din afaceri. Curând după înlăturarea sa de la preşedinţia guvernului francez, fostul episcop de Autun îi scrisese: „A şti să te retragi în plină glorie, este un act de înţelepciune. După serviciile pe care le-am adus Franţei şi dinastiei legitime la Congresul de la Viena, am înţeles să las locul meu altora. Afacerile publice îmi apăsau prea greu umerii. Simţeam nevoia să mă odihnesc, să meditez. În singurătatea de la Valencay, îmi desfăt mintea şi spiritul cercetând documente vechi, consultându-mi cărţile din bibliotecă, întreţinând discuţii interesante cu vizitatorii care îmi calcă uneori pragul.” Cu totul alta era versiunea pe care i-o prezentase Jules Lafont în rapoartele sale săptămânale. „Monsieur de Talleyrand, prin graţia lui Napoleon, prinţ de Bénévent, a fost izgonit ca o slugă rea de către regele Ludovic al XVIII-lea, pe sub pielea căruia încercase să se strecoare. Ultima trădare nu i-a mai folosit. Cameleonul politic, care s-a lăsat cumpărat de — 1565 —

toate regimurile, şi-a primit pedeapsa meritată. Bourbonii au memoria tenace. N-au uitat serviciile pe care nobilul prinţ de Talleyrand le-a adus Revoluţiei, Directoratului şi lui Bonaparte. După ce s-a folosit de acest apostat pentru a-şi recâştiga tronul, Ludovic i-a acordat un concediu nelimitat. Fostul episcop de Autun n-a primit cu resemnare creştinească această lovitură. În faţa prietenilor declară cu seninătate că retragerea din viaţă publică era demult un deziderat al său. Dizgraţia în care a căzut îl roade însă cumplit. Când veninul îl îneacă, se dezlănţuie în insulte şi invective, la adresa celor care iau luat locul. Pe ducele de Richelieu, succesorul său, care s-a înapoiat de curând din Rusia, l-a caracterizat răutăcios: „Este cel mai competent ministru francez în problemele Crimeii”. Lui Decazes, alt rival politic, i-a găsit cusurul că are mutra unui foarte frumuşel frizer. Zvârcolelile lui Talleyrand sunt zadarnice. Cariera sa politică este definitiv încheiată, mi-a afirmat deunăzi, un personaj din anturajul regelui. Şi cercurile diplomatice împărtăşesc această opinie. «Prinţul de Talleyrand nu mai e decât o ruină», declara zilele trecute von Goltz, ministrul plenipotenţiar al Prusiei. Wellington s-a exprimat în termeni mai duri: «Prinţul este un om care nu mai reprezintă nimic». Tânărul James Gallatin, fiul ministrului american nu s-a sfiit să facă asupra lui o apreciere şi mai tristă: «Prinţul de Talleyrand este un intrigant de înaltă clasă. E atât de fals, încât nici prietenii nu se mai încred în el». Şi eu le împărtăşesc părerea, încheia Lafont. Talleyrand este — 1566 —

un sfârşit.” Richard cunoştea opiniile legitimiste ale lui Lafont, aşa că nu-i luă în nume de rău aprecierile. Îndelungata şi rodnica lui colaborare, cu fostul ministru de externe al Franţei imperiale, contribuise la închegarea unei prietenii care nu era întemeiată numai pe împlinirea unor interese comune. În semn de solidarizare cu omul acesta, atât de hulit după ce căzuse în dizgraţie, îl anunţă în scris că în cursul anului viitor îl va vizita la Valencay. Dar proiectul acesta nu avea să se realizeze. În toamnă, Richard primi două ştiri. Una bună, alta rea. Prima îi vestea naşterea unei perechi de gemeni pe care tânăra ducesă de Northland îi adusese pe lume, spre marea satisfacţie a lui Francis-Andrew. A doua veste, consemnată într-un raport a lui Lafont, dezvăluia ultima aventură amoroasă a tânărului duce, care se îndrăgostise nebuneşte de o oarecare Frances Parker, persoană de moravuri nu tocmai austere. Potrivit datelor culese de agenţii lui Lafont, Miss Parker îşi făcuse debutul într-un obscur teatru londonez, în toamna anului 1815. Talentul nu fusese la înălţimea frumuseţii ei prodigioase. În primăvara anului următor, renunţase la cariera teatrală şi devenise întreţinuta lordului Roxbury. Extravaganţele şi luxul ei aveau să uluiască în curând Capitala. Cheltuielile ei exorbitante ruinaseră în câteva luni pe prodigul Roxbury. Sentimentalismul nu era una din trăsăturile caracterului ei. Dăduse cu piciorul amantului decavat, schimbându-l cu ducele de — 1567 —

Northumberland, fratele regentului. Revoltată de zgârcenia acestuia îl părăsise fără ezitare, oferindu-se lordului Benwys, un bătrân ramolit care cheltuise pentru ea într-o singură lună două sute de mii de guinee. Familia răscoptului amorez, alarmată de costisitoarea şi senila lui pasiune, reuşise să-l pună sub interdicţie. Miss Parker se văzu iarăşi lipsită de protector. Din fericire, se găseau destui candidaţi dispuşi să-i asigure un trai demn de regala ei frumuseţe. Patru lorzi, un ambasador, un ministru şi un negustor de grâne, îşi puseseră inima şi milioanele la picioarele Venerei britanice. Negustorul de grâne, mai bogat decât toţi ceilalţi concurenţi la un loc, ajunsese pe punctul de a fi agreat, când Francis-Andrew o întâlnise pe Miss Parker la un bal de binefacere. O singură schimbare de priviri şi tânărul duce căzu în lesa curtezanei. Îndrăgostit nebuneşte, îi puse la dispoziţie toate resursele sale de nabab. Intervenţia lui aruncase în umbră pe nefericitul negustor de grâne, care într-un moment de disperare încercase să se sinucidă. Scăpase cu viaţă. Soarta, mai capricioasă decât o femeie cochetă, avea să-i ofere în curând o revanşe. Pe scurt, Francis-Andrew reuşise să câştige favorurile frumoasei Frances Parker. O instalase într-o somptuoasă casă din Regent’s Street, îi angajase douăzeci de servitori, îi cumpărase două trăsuri aurite şi o acoperise cu diamante. Puterea de seducţie a fostei actriţe era atât de mare, încât Francis-Andrew ajunsese să-şi nesocotească — 1568 —

familia. Se afişa cu noua lui amantă la curse, la teatru, prin restaurante, în localurile de petrecere, fără a se gândi că se discredita. Uitase că nu mai era un simplu particular, şi că rolul său de şef al grupului de întreprinderi britanice ale casei SunderlandBeauclair, îi impuneau o seriozitate deosebită. Frivolitatea, extravaganţele, cheltuielile sale nesăbuite făcură vâlvă, dând naştere la comentarii severe. Deponenţii Băncii Sunderland din City, alarmaţi de risipa lui neînfrântă, începuseră să-şi retragă pe nesimţite depozitele. Acţiunile întreprinderilor controlate de casa Sunderland, înregistrau fluctuaţii îngrijorătoare. Francis-Andrew reuşise să semene neîncrederea printre proprii săi acţionari. Conducătorii băncii se temeau de izbucnirea unei panici. Ştirile acestea îl consternară pe Richard. Lafont, care cunoştea preferinţa marelui patron pentru Francis-Andrew, se străduise a îndulci termenii raportului. Adevărul era însă mai limpede. Se citea cu uşurinţă printre rânduri. Lafont mai scria că Francis-Andrew refuza să ţină seama de sugestiile directorilor din subordine – oameni vârstnici, cu experienţă – pe care-i redusese la un rol pasiv de simpli executanţi. Orgolios, nu admitea cenzura nimănui. Intrase în conflict cu preşedinţii consiliilor de administraţie. La uzinele din Cardiff scăzuse salariile unor categorii de muncitori, provocând o grevă care durase trei săptămâni. Numai intervenţia armatei sugrumase tulburările izbucnite la marile furnale. — 1569 —

O scrisoare din partea lui Anthony Temple confirma faptele arătate de Lafont. Richard se întrebă dacă nu era cazul să iasă din rezervă şi să facă ordine la Londra. În dragostea sa paternă, găsea uneori scuze lui Francis-Andrew. Tinereţea, lipsa de experienţă, influenţa anturajului, stricaseră fondul caracterului bun al fiului său preferat. În cele din urmă, luă o mare hotărâre. Va pleca la Londra. Era dator să îndrepte lucrurile. Dator faţă de Francis-Andrew, dator faţă de casa Sunderland-Beauclair, opera lui, care nu trebuia să sufere din cauza uşurinţelor unuia dintre membrii ei. În prima zi a lunii octombrie, părăsi Roma. Înfrigurarea care îl făcea odinioară să parcurgă aproape fără oprire sute de mile, îl cuprinsese şi de data aceasta. Convoiul său străbătu în opt zile distanţa de la Roma la Paris. În capitala Franţei nu făcu decât un popas de douăzeci şi patru de ore. Îşi găsi timp să viziteze pe prinţul de Talleyrand, care sosise tocmai de la Valencay. Întrevederea avea un caracter strict amical. De când căzuse de la putere, Talleyrand nu mai dispunea de informaţii politice de prima mână. La 11 octombrie, Richard debarcă în Anglia. Era emoţionat. Îşi relua activitatea după o eclipsă de un an. Îl munceau multe întrebări. Cum îl va întâmpina Francis-Andrew? Ce primire îi vor face foştii săi colaboratori? Cum vor reacţiona oamenii de afaceri din City, când vor auzi de reintrarea lui în arenă? Încerca o stranie exaltare. Dolcele-farniente, spunea el, te mucezeşte, te imbecilizează. — 1570 —

Străbătu în patru ore drumul de la Brighton la Londra. Era nerăbdător să aibă o explicaţie cu Francis-Andrew. Spera că lucrurile se vor limpezi cu uşurinţă. Francis-Andrew va înţelege că pornise pe un făgaş greşit. Se însera, când trăsura traversă podul Westminster. La Montenuovo House află că Francis-Andrew plecase în ajun la Bath. Majordomul care îi dădu această ştire, îi mai aduse la cunoştinţă că nici ducesa de Northland nu se afla la Londra. Cu câteva zile mai înainte, plecase împreună cu copiii la castelul Blencathra. Richard simţea instinctiv că personalul îl privea cu teamă şi curiozitate. Avea impresia că le stricase socotelile. Nu recunoscu pe nici unul din servitori. Francis-Andrew se descotorosise de vechiul personal, angajând oameni noi. Şi în casă se făcuseră schimbări. Mobilele noi, Chippendale, nepotrivite cu stilul elizabetan al clădirii, covoarele persane, obiectele de artă chinezeşti, dădeau încăperilor un aspect fals oriental de bazar înjghebat în grabă. Richard trecea din cameră în cameră, strâmbând din nas, spre scandalizarea nemărturisită a majordomului, care îl urma la distanţă, întrebându-se ce rost mai avea şi vizita acestui nepoftit membru al familiei. Mare fu mirarea şi revolta servitorului, când Richard Sunderland, care intrase într-unul din apartamentele stăpânilor, îl întrebă răstit: — Cine a făcut schimbările acestea? Unde sunt mobilele vechi, covoarele, tablourile? Cu inimitabila obrăznicie a servitorului stilat, care îşi ascunde aroganţa sub pojghiţa unei politeţi — 1571 —

impecabile, majordomul îi răspunse răspicat: — Schimbările au fost făcute din porunca înălţimii sale. Mobilele vechi sunt depozitate în pod. Tot acolo au fost urcate şi tablourile şi covoarele care nu se mai potriveau cu noua ambianţă. Tonul vag superior al majordomului, irită pe Richard. — Foştii servitori, unde sunt? — Din ordinul Înălţimii sale, au fost transferaţi la Sunderland House. — Mâine de dimineaţă, să-i rechemi aici. Iar până seara apartamentul meu şi al prinţesei Andreea, să fie repus în starea în care se aflau înainte de plecarea mea în Italia. În noaptea aceasta, voi dormi la Sunderland House. Enormitatea acestor ordine, tulbură calmul majordomului care înghiţi în sec: — Mă tem, Sir, că Înălţimea sa nu va fi de acord… Replica aceasta dezarmă mânia lui Richard. Opoziţia servitorului îi păru deodată rizibilă. — Lasă acordul ducelui pe seama mea. Pe dumneata să nu te preocupe decât executarea promptă a poruncilor mele. Sper că m-ai înţeles? Nu sunt deprins să repet ordinele. Ultimele fraze erau încărcate de ameninţări. Majordomul îşi dădea seama că avea de a face cu un om care nu glumea. Între autoritatea blajină, indulgentă, a înălţimii sale şi autoritatea tăioasă a marchizului, socoti mai înţelept să o recunoască pe cea a celui din urmă. În definitiv, tatăl şi fiul n-aveau decât să se — 1572 —

răfuiască mai târziu între ei. Cu aceeaşi politeţe rece, dar de data aceasta foarte supusă, servitorul rosti ceremonios: — Până mâine, ordinele dumneavoastră vor fi executate, Sir. În seara aceea, Richard repurtase prima lui victorie. Victorie de proporţii mărunte, dar care le prevestea pe cele mari de mai târziu. Richard era nedumerit. De ce nu se stabilise Francis-Andrew la Northland House? Nu voia să locuiască sub acelaşi acoperiş cu străbunica sa, bătrâna ducesă văduvă, care atinsese venerabila vârstă de nouăzeci de ani? Nu puse întrebări majordomului, căci nu se cuvenea să-şi arate ignoranţa. Anthony Temple, pe care îl găsi a doua zi la bancă, îl lămuri. Reşedinţa oficială a lui Francis-Andrew era la Northland House. Acolo îşi primea oaspeţii simandicoşi: pe unii membri ai familiei regale, corpul diplomatic, înalta aristocraţie, reprezentanţii marei finanţe şi industrii. La Montenuovo House locuia în mod practic împreună cu ultima sa amantă, căreia îi afectase apartamentul locuit odinioară de prinţesa de Montenuovo. Richard rămase înmărmurit. Francis-Andrew săvârşea un sacrilegiu, instalându-şi iubita în casa locuită odinioară de mama lui. Anthony îi mai spusese că relaţiile dintre FrancisAndrew şi soţia sa erau ca şi rupte. Ducesa părăsise casa Northland şi se stabilise împreună cu copiii la Blencathra Castle. Voia să fie cât mai departe de — 1573 —

Londra şi de Francis-Andrew. Nici relaţiile acestuia cu Miss Parker nu erau lipsite de zguduiri. Miss Parker avea un temperament vulcanic, un spirit autoritar şi o voinţă de neînfrânt. Caracterul lui Francis-Andrew nu era mai comod. În aceste condiţii ciocnirile deveneau inevitabile. Violenţa lor atingeau uneori proporţii furtunoase. Invectivele, ameninţările, loviturile, plouau deoparte şi de alta. Francis-Andrew o plesnea cu sete, iar Miss Parker riposta scuipându-l, zgâriindu-l, ca o pisică turbată. După ce spărgeau cristale şi porţelanuri, făcând să urle casa de zbierete şi înjurături, se împăcau. Francis-Andrew nu se putea lipsi de îmbrăţişările experte ale amantei sale, iar aceasta nu se încumeta să renunţe la aurul în care se bălăcea datorită lui. Anthony Temple fusese un bun prieten al lui Francis-Andrew. Apoi relaţiile lor se răciseră. Miss Parker nu îngăduia iubitului ei să aibă prieteni. Se temea că influenţa acestora să nu fie contrară intereselor ei. Mai grav era faptul că Miss Parker avea un amant de inimă, un ofiţer de dragoni, reformat pentru purtări incompatibile cu uniforma militară. Jules Lafont descoperise această legătură şi încercase să deschidă ochii lui Francis-Andrew, dar acesta refuzase a-i da crezare. Richard era consternat. Tot ce auzea, îi părea monstruos. Francis-Andrew îl dezamăgise. Speranţele în această mlădiţă a Andreei, fuseseră amarnic înşelate. Jules Lafont, îi confirmă în totul spusele lui Temple. Înainte de a cunoaşte pe Miss Parker, Francis— 1574 —

Andrew punea mare temei pe Lafont, care câştigase asupra lui un puternic ascendent. După ce se prinsese în mrejele tinerei femei, Lafont căzuse în dizgraţie. Francis-Andrew evita să-l mai întâlnească. În ziua în care Lafont îi dezvăluise legătura dintre Miss Parker şi ofiţerul de dragoni, Francis-Andrew se învineţise de mânie. — Cum îţi permiţi să spionezi pe Miss Parker? Te-ai aliat cu Temple. Vreţi să mă despărţiţi de Frances. Află, scumpe Mr. Lafont, că aţi dat amândoi greş. Miss Parker este singura fiinţă care mă iubeşte cu adevărat. Singura care nu-mi vânează banii, spre deosebire de toţi ceilalţi. — În ceea ce mă priveşte, vă înşelaţi, replicase Lafont cu răceală. După cum prea bine ştiţi, serviciul meu de informaţii depinde direct de părintele dumneavoastră. Francis-Andrew îl privise cu dispreţ. — Ştiu. Eşti spionul tatălui meu, duşmanul meu plătit. — Vă înşelaţi, Monsieur. — Pentru dumneata, sunt Înălţimea Voastră. — Vă cer iertare. N-am făcut decât să mă conformez dispoziţiunilor tatălui dumneavoastră, care ne-a recomandat în mod expres, să nu folosim titulaturi de nobleţe în relaţiile de serviciu. — Dispoziţia nu se extinde şi asupra mea, Mr. Lafont. Sunt ducele de Northland. Faţă de mine protocolul impune o comportare deosebită. Lafont se înclină ironic. — Voi ţine seama de aceste recomandări, Înălţimea — 1575 —

voastră. — Şi nu uita, reluase Francis-Andrew. Pe viitor, îţi interzic să te mai ocupi de Miss Parker. După o pauză, adăugase tăios. Nu mă îndoiesc că mă vei încondeia într-un raport confidenţial adresat tatălui meu. Eşti liber s-o faci, Mr. Lafont, deşi cred că ar fi mai cuminte să te abţii. Şeful serviciului de informaţii se înclinase iarăşi, fără a da vreun răspuns. Francis-Andrew îi întoarse spatele, părăsind încăperea… În noaptea aceea, Richard cugetă profund asupra noii situaţii. Pe Francis-Andrew îl îmbătaseră măririle, aşa cum îi îmbată pe alpinişti, înălţimile. Din toate acestea mai trăgea o concluzie. Descentralizarea reglementată prin contractul comercial încheiat cu fii săi, îşi arăta roadele. Le acordase prea multă independenţă. În aceeaşi noapte, deşi se făcuse târziu, chemă pe primul său sfetnic juridic. Avocatul Sanders, deprins cu ciudăţeniile marelui patron, răspunse imediat la apel. Fără nici o introducere, Richard îi ordonă: — Mr. Sanders, ia te rog loc şi redactează un act. Vei da o nouă formă asociaţiei pe care am constituit-o cu fiii mei. După moartea mea, doresc ca şeful familiei, în speţă Henry, să deţină o putere mai largă, în ceea ce priveşte conducerea casei Sunderland în detrimentul fraţilor săi mai mici, ale căror drepturi le vei restrânge. Avocatul Sanders replică respectuos: — Îmi permit să vă amintesc, Sir, că primogenitura — 1576 —

nu mai e protejată de lege. Fraţii au drepturi egale… Richard îl întrerupse nerăbdător: — Vei găsi dumneata o formă juridică adecvată. N-ai decât să stipulezi că acest act rămâne secret. Iar cel care-l va încălca, va fi sancţionat cu o amendă de… să zicem… cinci milioane dolari şi cu excluderea din asociaţie. — Credeţi că fiii dumneavoastră vor semna?… Şi că mai târziu nu vor încerca să o denunţe ca ilegală? — În privinţa semnării n-ai grijă. Îi conving eu. Nici pe viitor nu vor îndrăzni să facă obstrucţie. Numai un tâmpit ar ataca un astfel de contract în faţa tribunalelor. Orice om cu scaun la cap îşi poate da seama că numai în unire stă puterea casei Sunderland. Dacă vreunul dintre fii mei ar săvârşi nesocotinţa de a se revolta împotriva capului familiei, toţi ceilalţi membri s-ar coaliza împotriva lui spre a-l zdrobi. Interesul colectiv al casei Sunderland este mai presus de interesele meschine ale vreunuia dintre conducătorii ei. Numai dumneata, Mr. Sanders, să ai abilitatea de a găsi o formulă juridică. Cred că m-ai înţeles? — Pe deplin, Sir. — Atunci, la lucru! Redactarea actului care avea să fie piatra unghiulară a existenţei casei Sunderland după moartea creatorului ei ceru un timp îndelungat. Richard respinse mai multe proiecte, sub motiv că nu prezentau suficiente garanţii. Forma la care se opri, acorda şefului familiei dreptul de a dirija destinele casei Sunderland din Statele Unite, şi de a controla — 1577 —

întreprinderile din afara graniţelor acestei ţări. Ceilalţi membri ai familiei, vor răspunde personal faţă de căpetenia casei, chiar dacă naţionalitatea lor va fi alta decât a acestuia din urmă. Sediul central al casei avea să rămână la New York. Prin poziţia sa geografică, New York-ul era ferit de conflagraţiile internaţionale, care în general, îşi aveau obârşia în Europa. Acest document avea să fie păstrat în arhivele secrete ale casei Sunderland. Publicarea lui era interzisă, spre a nu cădea sub incidenţa vreunei legi potrivnice grupărilor de firme bancare şi industriale, precum şi spre a ascunde mecanismul conducerii susmenţionatei case, şi cuantumul capitalurilor de care dispunea. După ce citi pentru ultima oară documentul care avea să pună capăt descentralizării, trimise mesagii prin care îşi convocă fiii la Londra. Francis-Andrew se afla pe domeniul Guyhirne din Comitatul Lincoln, când îl ajunse din urmă mesajul tatălui său. Petrecuse câteva zile la Bath, împreună cu Miss Parker şi un grup de tineri aristocraţi, care îşi făceau din destrăbălare un principiu călăuzitor în viaţă, apoi plecase cu toată trupa la Guyhirne Castle, una dintre proprietăţile familiei Northland. Pe domeniul acesta se organizau toamna vânători monstru, soldate cu hecatombe de vulpi, iepuri, căprioare şi alte vietăţi umblătoare sau zburătoare. În această atmosferă estivală căzu ca o bombă — 1578 —

convocarea lui Richard. În primul moment, FrancisAndrew crezu că e vorba de o glumă. Îl ştia pe tatăl său în Italia. Dar cine ar fi îndrăznit să-i joace o asemenea farsă? După o analiză mai serioasă a mesajului, se înclină în faţa evidenţei. Scrisul hotărât, cu trăsături energice, stilul sobru, lapidar, al mesajului, semnătura etalată pe un sfert de pagină, nu-i mai lăsară umbră de îndoială. Tatăl său sosise la Londra. Supărător era în special tonul imperios al convocării, care făcea abstracţie de schimbările intervenite în ultimii doi ani. După retragerea lui Richard din afaceri, şi după semnarea contractului de asociaţie, Francis-Andrew ajunsese a se socoti, pe drept cuvânt, şeful casei Sunderland din Anglia. Tatăl său uitase probabil acest lucru, de vreme ce îl chema la ordin. În sinea lui se simţea îngrijorat. Nu cumva rapoartele spionului Lafont îşi făcuseră efectul? Sau poate că Richard Sunderland se săturase de viaţă inactivă de rentier, pe care i-o impuseseră medicii? Oricare ar fi fost motivul, hotărârea lui era inoportună. Asupra unei abdicări nu se mai revine. Uitase oare tatăl său că îmbătrânise, că boala îi minase organismul, că orice s-ar spune, era un om sfârşit? La şaizeci şi trei de ani era ridicol să pretindă a păstra o responsabilitate care-i depăşea puterile. Trebuia să înţeleagă imperativele vârstei, şi să se retragă definitiv din viaţa publică, lăsând copiilor sarcina de a-i continua opera. Incontestabil, înfăptuirile sale erau mari. Însă misiunea lui, se încheiase. A-şi relua atribuţiile, era — 1579 —

nu numai inoportun, dar şi imprudent. Oboseala i-ar pune la grea încercare sănătatea. Un nou atac de apoplexie cu urmări fatale, n-ar fi exclus. Bineînţeles, considerentele umanitare atârnau mai puţin în balanţă. Francis-Andrew nu se mai putea lipsi de puterea dobândită în dubla sa calitate de duce şi de şef al casei Sunderland din Anglia. Îngrijorat, împărtăşi imediat vestea amantei sale, care reacţionă cu violenţă: — Îngrozitori mai sunt şi bătrânii ăştia!… Ramolismentul le ia minţile. Fac numai prostii. Faţă de tatăl tău să fii ferm. Fă-l să înţeleagă că e de prisos la Londra. Că locul lui e într-un fotoliu, pe un balcon, la soare, ori într-o grădiniţă cu flori. Cu o pătură cadrilată pe genunchi, care să-l ferească de reumatisme, să asculte cât e ziua de mare, cântecul păsărelelor. O ocupaţie potrivită pentru el. Da, da! Să-i vorbeşti fără menajamente. Să fii dârz, şi să nu te laşi înduioşat. Dacă face nazuri, să-l urci într-o trăsură şi să-l trimiţi pachet în Italia. Francis-Andrew se scărpină gânditor după ureche. — Nu e chiar atât de uşor, scumpa mea. Tatăl meu are anumite ciudăţenii. Îl cunosc mai bine. — Să faci cum îţi spun eu. N-ai să regreţi. Cu bătrânii şi copiii trebuie să te porţi la fel. Numai aşa îi pui cu botul pe labe. Comparaţia nu-i păru potrivită lui Francis-Andrew. Nu-l vedea pe tatăl său în postura unui dulău domesticit… La câteva ore după sosirea convocării îşi făcu apariţia la Guyhirne Castle un mesager al lui William — 1580 —

Simpson, majordomul casei Montenuovo, pe care Richard îl transferase la Sunderland House. Veştile mesagerului o făcură pe Miss Parker să ia foc. Ca o furie dezlănţuită, năvăli în camera lui Francis-Andrew, care se schimba pentru cină. — Ascultă, Francis, ce obrăznicie şi-a permis bătrânul. Îndată ce s-a instalat la Montenuovo House, a transferat în bloc personalul de serviciu ales de mine, a golit apartamentele amenajate potrivit instrucţiunilor mele, reinstalând boarfele învechite ale maică-tii. Lui Francis-Andrew nu-i plăcea a i se vorbi în acest fel de Andreea. Miss Parker era însă atât de orbită de mânie, încât nu-i observă schima. — Mâine de dimineaţă plecăm la Londra. De îndată ce vei da ochii cu bătrânul, să-i tragi o săpuneală straşnică. Apoi să-l trimiţi val-vârtej la Sunderland House, recomandându-i să nu-i mai calce piciorul în casa mea. — Scumpo, chiar atât de drastic n-am să fiu… Miss Parker izbi cu piciorul în parchet. — Să faci aşa cum îţi dictez. Altfel, ţi se urcă în cap. Francis-Andrew strâmbă iarăşi din nas. — Ce expresii! — Dacă-ţi place, bine! Dacă nu, tot bine! în orice caz, eu nu îngădui să fiu călcată în picioare. Vrei să râdă toată Londra de mine? Ai de gând să permiţi zaharisitului să mă izgonească din casa pe care mi-ai pus-o la dispoziţie. — În cel mai rău caz, te vei instala la Northland House. — 1581 —

— Nu mai spune! Ştii că ai haz? Să dorm în patul nevestei tale? Pfff! exclamă ea dezgustată. Francis-Andrew o privea pierdut de admiraţie. Mânia o făcea şi mai frumoasă. Ochii ei mari scăpărau ca nişte diamante negre. Obrajii catifelaţi se împurpuraseră ca petalele unei orhidee. — Îţi cumpăr cea mai frumoasă casă din Londra, încercă el s-o îmbuneze. Miss Parker îşi încleştă pumnii mici. — Nu vreau să dau zaharisitului satisfacţie. Dacă ai de gând să mă laşi insultată, te părăsesc. Îţi zic, pa, puişorule! Am destui adoratori. Abia aşteaptă să-mi sărute poala rochiei. Francis-Andrew înghiţi un nod. Îl îngrozea perspectiva unei rupturi. Viaţa fără Frances ar fi fost mai îngheţată decât o noapte de iarnă. — Voi face tot ce-mi stă în putinţă, scumpa mea. — Să faci imposibilul, Francis. Altfel, mă pierzi. Săţi bagi bine în cap… Întâlnirea dintre Francis-Andrew şi tatăl său fu mai spectaculoasă decât o ciocnire între elementele naturii. Şeful casei Sunderland-Beauclair se afla în cabinetul său de lucru, când Francis-Andrew intră ţanţoş în anticameră. Fără să dea bună ziua secretarului de serviciu şi persoanelor care aşteptau, se îndreptă spre uşa biroului marelui patron. Secretarul îi tăie alarmat drumul. — Nu intraţi, Sir. Mr. Sunderland a ordonat să nu fie tulburat de nimeni. Vă rog, aşteptaţi. Francis-Andrew se opri uimit de îndrăzneala — 1582 —

pigmeului. — Să aştept, eu? Eu? Ducele de Northland? E o impertinenţă. — Ordinele sunt formale, Sir. Nu mi-e îngăduit să fac excepţii. Francis-Andrew, care sosise montat de Miss Parker, începu să fiarbă. Şi titulatura de Sir era o obrăznicie. — Eşti american, Mister? întrebă el cu superioritate. — Da, Sir. — Atunci, nu mă miră ignoranţa dumitale, în privinţa obiceiurilor acestei ţări. Unui duce i te adresezi cu formula Înălţimea Voastră. — Ştiam acest lucru, Sir. Însă Mr. Sunderland a poruncit ca în timpul serviciului să se facă abstracţie de titlurile nobiliare. — Această dispoziţie nu mă priveşte pe mine. Am mai spus-o şi altora. — Regret! Mr. Sunderland a dat instrucţiuni precise în acest scop. Nici fiii săi nu fac excepţie. Francis-Andrew îşi muşcă buzele. — Anunţă-mă imediat tatălui meu, ordonă el. — Îmi pare rău, dar… Cu un gest de nerăbdare Francis-Andrew îl dădu brusc la o parte şi intră în cabinetul de lucru al lui Richard. Acesta era singur. La intrarea fiului său, ridică privirile de deasupra unui raport pe care-l studia. Ochii lui aveau luciri de oţel. Chipul îi era impenetrabil. Francis-Andrew salută cu un rece formalism. Richard abia răspunse cu o înclinare a capului. — 1583 —

— Nu ţi s-a spus să aştepţi? Francis-Andrew simţi că se sufocă de indignare. — Mi s-a spus. Dar nu mi-am închipuit că această oprelişte mă privea şi pe mine. — Voi pedepsi pe secretar fiindcă nu mi-a respectat ordinul. Dumneata, aşteaptă, până termin ceea ce am de făcut. Richard se cufundă iarăşi în lectura raportului. Nu catadicsi nici să ofere un scaun fiului său. Acesta se făcu pământiu. Nu ştia cum să reacţioneze. Trecu la fereastră, spre a-şi ascunde tulburarea. Pe stradă se încrucişau în trapul cailor trăsuri, ale căror roate încinse cu fier, făceau mare zgomot pe caldarâm. Richard urmărea pe sub sprâncene agitaţia fiului său. Deşi îl iubea mai mult decât pe toţi ceilalţi feciori ai săi, şi îl durea umilinţa la care îl expusese, îşi zicea că lecţia era necesară. După un sfert de oră de aşteptare, Francis-Andrew se întoarse spre tatăl său: — Sir, vă rog să nu uitaţi că am şi eu ocupaţiile mele. Nu-mi pot pierde vremea… Richard ridică iarăşi ochii asupra lui. — Serios? Dacă n-ai timp de pierdut, pleacă! Eşti liber! Francis-Andrew rămase descumpănit. — Aveam de discutat lucruri importante. De la sosirea dumneavoastră la Londra, aţi luat o serie de măsuri… — Care îţi sunt dezagreabile, îl întrerupse Richard. Ştiu. Te-au indispus. Dar nu am ce-ţi face. — Puteaţi să-mi cereţi părerea. — 1584 —

— Părerile le cer numai când le socotesc necesare. În privinţa dumitale, am avut regretul să constat că nu-mi eşti de nici un folos. — Sir… — Da, da. Acesta e tristul adevăr. Ţi-am încredinţat o sarcină de care te-ai achitat lamentabil. Din acest moment îţi ridic delegaţia de reprezentant al meu pentru Anglia. Vei trece într-un post mai mărunt, potrivit posibilităţilor dumitale actuale. Cu timpul, vei urca iarăşi treptele ierarhiei, bineînţeles în măsura în care îţi vei însuşi cunoştinţe şi o experienţă corespunzătoare. Francis-Andrew se îngălbeni. Realitatea era mai gravă decât şi-o închipuise. Tatăl lui se înşela dacă îşi închipuia că i se va supune fără luptă. O poziţie subalternă? Era grotesc! Cum s-ar fi înfăţişat în faţa iubitei sale, a funcţionarilor casei Sunderland, a prietenilor? Nu îndrăznea nici să forţeze nota. Richard Sunderland îi impunea prin prezenţa sa. Când îl ştiuse departe, îl socotise mai puţin ofensiv. — Ai o comportare condamnabilă, continuă intransigent tatăl… Te-ai înhăitat cu o femeie de moravuri ieftine… — Sir! protestă iarăşi Francis-Andrew. Nu îngădui… — Nu mă interesează îngăduinţa dumitale, FrancisAndrew. Spun ce am de spus, chiar dacă adevărul e dureros. Ai devenit sclavul unei femei ordinare. Îţi neglijezi familia. Îţi nesocoteşti sarcinile încredinţate. Te-ai remarcat prin cheltuieli extravagante. Ai ajuns de râsul lumii. Şi mai aştepţi indulgenţă din partea mea? Mă întreb dacă va fi posibil să te îndrepţi — 1585 —

vreodată. Firea ta e de vină. Francis-Andrew se înţepeni într-o atitudine băţoasă, insolentă. — În cazul acest, nu-mi rămâne decât să suport consecinţele. Ducele de Northland nu poate deroga, acceptând un post subaltern. Dacă am primit să conduc grupul de întreprinderi britanice ale casei Sunderland, nu am făcut-o decât pentru a vă fi de folos. Recompensa am văzut-o. Faţă de situaţia care sa creat, vă prezint demisia mea. Administrarea averii casei mele îmi cere destule eforturi. — După felul cum îţi administrezi averea, mă îndoiesc că va mai dura mult. — Aceasta, Sir, este o chestiune care mă priveşte în exclusivitate. Richard clătină din cap cu tristeţe. — Ai dreptate. Nu eşti pe degeaba un autentic Northland. De această nenorocire nu eşti însă numai dumneata vinovat. Greşeala iniţială am făcut-o eu acceptând să moşteneşti titlul şi averea acestei familii. Neatârnarea ţi-a stricat caracterul. În sfârşit, acum totul e consumat. Francis-Andrew se înclină cu ironic ceremonial. — În urma acestei clarificări, îmi permiteţi să mă retrag. Abia acum înţelesese că tatăl său suferea cumplit. Această constatare îl bucura. Îi acorda o strălucită revanşă. După plecarea lui Francis-Andrew, Richard se lăsă pe spătarul jeţului său. Oftă adânc. Obţinuse un succes à la Phyrrus. Câştigase bătălia, dar pierduse — 1586 —

victoria… Din ziua aceea, relaţiile dintre Richard şi FrancisAndrew încetară. Tânărul duce îşi continua viaţa desfrânată, care-l mâna spre prăpastie, într-o frenetică galopadă. Miss Parker îl seconda de minune. Nu era seară în care el şi iubita lui să nu piardă la masa verde sume fantastice. Veniturile latifundiilor nu-i mai ajungeau pentru acoperirea cheltuielilor. Francis-Andrew ajunse să facă datorii. Nimeni nu-i refuza creditul. Reputaţia averilor casei Northland şi perspectiva moştenirii milioanelor lui Richard Sunderland, determinau pe cei mai bănuitori cămătari să-şi deschidă larg baierele pungii, din care FrancisAndrew scotea pumni de aur. Îşi ipoteca domeniile, îşi gaja bijuteriile, cu o inconştienţă revoltătoare. Castelul Guyhirne fu primul imobil care schimbă stăpânul. Francis-Andrew îl vându unui măcelar, care făcuse avere pe spinarea populaţiei înfometate. Îndurerat, Richard urmărea de departe descompunerea casei Northland. Extravaganţele lui Francis-Andrew alimentau din belşug rubricile fiţuicilor de scandal. Comportarea fostei actriţe care reuşise să-şi introducă amantul de inimă în intimitatea ducelui, sporea valul comentariilor batjocoritoare. Chester Russell, fostul ofiţer de dragoni, devenise un fel de oaspete permanent al casei Northland. În toate călătoriile însoţea pe Francis-Andrew şi pe Miss Parker. Această convieţuire în trei ajunse să facă vâlvă şi pe continent, unde originalul grup se deplasa — 1587 —

adeseori. Francis-Andrew preţuia prietenia dezinteresată a lui Russell. Era singurul care nu bănuia nimic. Idilicul triunghi şi-ar fi continuat în linişte existenţa, dacă un răuvoitor n-ar fi scris lui Francis-Andrew cum stăteau lucrurile. La început, acesta refuzase să creadă. Fusese chiar ispitit să arate misiva celor doi învinuiţi. Dar se răzgândise. Nu voise să o indispună nici pe ea şi nici pe Russell, care-i arăta devotament şi prietenie. Aruncă scrisoarea în foc, promiţându-şi să o dea uitării. Dar uitarea are prostul obicei de a se refuza acelor care o doresc. Rândurile corespondentului anonim i se gravaseră în minte. Fără să-şi dea seama, începu să-i spioneze pe cei doi. Vigilenţa i se ascuţise pe nesimţite. Era atent la toate gesturile lor, la cuvintele ce-şi adresau, la privirile pe care le schimbau. Cu încetul, le prinse taina. Între Frances şi fostul ofiţer de dragoni exista o înţelegere, care lui îi rămăsese până atunci ascunsă. Scrisori care până mai ieri îi păruseră fără semnificaţie, vorbe aruncate în vânt, cărora nu le-ar fi dat altădată nici o importanţă, îi păreau acum pline de sensuri. Francis-Andrew înţelese în sfârşit, pentru ce amanta lui stăruise a nu locui sub acelaşi acoperiş cu el. După ce Richard Sunderland o izgonise de la Montenuovo House, Miss Parker refuzase să se mute la Northland House, pretextând că Francis-Andrew era încă însurat. Credul, ducele îi cumpărase o casă luminoasă pe Regent’s Street. Acolo era primit în taină Chester Russell. Personalul de serviciu angajat de ea îi — 1588 —

acoperea escapadele. Francis-Andrew rămânea un biet încornorat, pe care Frances şi Chester îl duceau de nas. Spionii puşi pe urmele ei confirmară scrisoarea anonimă. Când Francis-Andrew nu înnopta la Frances, aceasta îl primea pe Chester, care rămânea în alcovul ei până în zori. În ziua în care socoti că dispunea de probe îndestulătoare, Francis-Andrew provocă o explicaţie. Miss Parker se jură pe dragostea care i-o purta, se jură pe viaţa ei, pe Dumnezeire, pe mormântul mamei, că era nevinovată. Neînduplecat, el pretinse îndepărtarea lui Russell. Pretenţia fu întâmpinată cu proteste. Se îndoia oare de iubirea pe care i-o închinase? O insulta atribuindu-i o vină imaginară? Când văzu că defensiva nu dă rezultate, Miss Parker trecu la contraofensivă. Din moment ce nu mai avea încredere în ea, nu le rămânea decât să se despartă. Frances rostise aceste vorbe cu un ton tragic, definitiv. Fatalitatea vru ca în acelaşi timp, să apară şi Chester Russell. Nu se putea o intrare mai inoportună. La vederea acestuia, Francis-Andrew simţi că i se urcă sângele în cap. Se repezi la fostul ofiţer, îi impută perfidia, îl ameninţă, apoi îl pofti să nu-i mai calce piciorul în casa lui Frances. Russell avea o bogată experienţă în materie. Ştia că furtuna cea mai violentă trece ca orice furtună. Declară cu demnitate că nu e vinovat, că sentimentele sale pentru ducele de Northland şi pentru Miss Parker au fost întotdeauna de o corectitudine exemplară. Deşi — 1589 —

nu avea a-şi reproşa nimic, înţelegea să se retragă, spre a nu întuneca prin prezenţa sa o iubire atât de sublimă, ca aceea dintre Frances Parker şi nobilul ei protector. După plecarea fostului ofiţer de dragoni, Miss Parker făcu o criză de nervi. O nouă discuţie se încheie cu un armistiţiu. Frances îşi luă angajamentul să nu-l mai vadă pe Chester Russell, iar FrancisAndrew făgăduia să nu mai ridice această chestiune. Nici unul nici celălalt nu voiau să provoace o ruptură definitivă. Pacea încheiată în aceste condiţii, avea un caracter precar. Frances Parker continua să-l primească în taină pe Russell, iar Francis-Andrew să dezlănţuie scandaluri tot mai violente. Ecoul conflictelor ajungea până la Richard, care îşi măcina în taină nervii. Îl exaspera neputinţa sa de a da o dezlegare intrigii, în care fiul său se încurcase ca într-o pânză de păianjen… Într-o noapte în care Richard, indispus de o migrenă, se culcase mai devreme ca de obicei, îl trezi aproape de miezul nopţii o discretă bătaie în uşă. — Intră! mormăi el. Durerea de cap îl mai lăsase. În schimb, o sudoare fierbinte îi umezea părul şi gâtul, îi năclăia gulerul cămăşii de noapte. Majordomul, care îşi aruncase în grabă pe umeri un halat de casă, intră cu teamă. — Mă iertaţi, Sir. Înălţimea sa ducele de Northland vă roagă să-l primiţi de îndată. — 1590 —

— Ce vrea la ora asta? bolborosi Richard supărat. Dacă are să-mi vorbească, să vină mâine dimineaţă. Presupunea că Francis-Andrew venea beat de la vreun chef, ori că pierduse la cărţi, şi voia să ceară un împrumut. Era hotărât să nu-i dea nici un gologan. Fiul său n-avea decât să-şi spulbere averea maternă. Tot ce adunaseră ducii de Northland în douăzeci de generaţii, era risipit acum în cele patru vânturi de cel mai nevolnic urmaş al lor. Majordomul se retrase, dar se înapoie după câteva minute. — Cer iertare, Sir. Înălţimea sa stăruie a vă ruga săl primiţi. Spune că este o chestiune de viaţă şi de moarte. Richard se ridică în capul oaselor. — Să intre. Tâmplele începuseră iarăşi să-l doară. Îi vâjâiau urechile şi vinele gâtului îi zvâcneau puternic. Pe măsuţa Louis XV de la capătul patului ardea o lumânare groasă, calculată să dureze până dimineaţa. Majordomul aprinse lumânările dintr-un lampadar, apoi îl rugă pe Francis-Andrew să intre. Richard era încă nedumerit. Ce rost avea această vizită nocturnă?… O chestiune de viaţă şi de moarte!… Ciudat! Paşii lui Francis-Andrew se auziră străbătând aproape în fugă anticamera. Richard simţi o instinctivă strângere de inimă. Avu deodată senzaţia că deasupra casei Sunderland pluteşte o ameninţare grea. Tânărul duce intră în grabă. Se opri în prag apoi se avântă spre patul tatălui său. Era cadaveric. Ochii îi luceau febril. Mâinile se — 1591 —

încleştau şi se descleştau spasmodic. — Sir! exclamă el, oprindu-se în dreptul patului. Sir!… Glasul său avea o intonaţie atât de dureroasă, încât Richard simţi o săgetare în inimă. Vlăstarul său preferat suferea. Suferea îngrozitor. Părintele nu putea rămâne indiferent la durerea copilului, oricât de grave i-ar fi fost greşelile. O lacrimă se rostogoli pe obrazul lui FrancisAndrew. — Ce e cu tine? întrebă alarmat Richard. Ce s-a întâmplat? — A căzut năpasta pe capul meu, tată! hohoti sugrumat Francis-Andrew, prăbuşindu-se pe un scaun. Richard făcu semn majordomului să se retragă. Apoi îşi interogă din nou fiul. — Spune odată, ce s-a întâmplat? Abia se stăpâni să nu-şi cuprindă feciorul la piept. — Am avut cu Frances o discuţie îngrozitoare! Ah, îngrozitoare! rosti ducele gâtuit de emoţie. — Nu e prima şi nici ultima, rosti supărat Richard. Pentru aceasta m-ai trezit din somn! — Tată! S-a întâmplat o nenorocire. O mare nenorocire. Richard simţi iarăşi un fior de teamă. La disperare, Francis-Andrew rostea cuvântul tată, la fel ca şi fratele său Robert. Această intonaţie tragică îl înduioşă. — Vorbeşte odată! explodă el. Spune-mi ce ai pe suflet? N-ai venit în miez de noapte, să-mi spui că teai certat cu amanta. — 1592 —

Francis-Andrew făcu un efort. — S-a întâmplat o mare nenorocire, repetă el. Acum câteva ore am avut o discuţie aprinsă cu Frances. M-a lovit. Am lovit-o şi eu. Deodată s-a prăbuşit. Am crezut că a leşinat sau că se prefăcea. Câtva timp, nu m-am apropiat de ea. Voiam să văd ce face. La un moment dat, nemişcarea ei m-a pus pe gânduri. M-am apropiat de ea. Am atins-o cu mâna. Am plecat urechea. Nu mai respira. Am luat-o în braţe şi am aşezat-o pe pat. Am ascultat-o la piept. Inima încetase să-i mai bată. Îngrijorat, am luat o oglinjoară şi i-am pus-o la gură. Oglinjoara nu s-a aburit. Richard coborî din pat. Îmbrăcă la repezeală halatul de mătase întins pe un scaun, apoi se apropie de fiul său. — Francis! Răspunde sincer! Să ştiu ce măsuri să iau. Ai omorât-o tu? Ducele izbucni în plâns. — Nu! Nu i-am făcut nimic. Cred că a avut o sincopă. Mintea lui, Richard lucra febril. Trebuia evitat scandalul. — Spune-mi, a mai aflat cineva despre moartea… acestei femei. — Servitorii… — Destul de rău. Chem imediat pe medicul meu curant. E necesar ca prima constatare să o facă un om de încredere. Richard agită cu putere clopoţelul de argint de pe noptieră. Majordomul îşi făcu apariţia. — 1593 —

— Trimite imediat trăsura după doctorul Woodcock. În cel mult un sfert de oră să fie aici. Servitorul dispăru. Richard începu să se plimbe nervos în lungul încăperii. Paşii lui nu făceau zgomot pe covorul de Samarkand. Se opri brusc în faţa fiului său. — Eşti sigur că nu ai omorât-o tu? — N-am omorât-o!… Crede-mă, tată! — Bine. Vom vedea ce ne rămâne de făcut… După o jumătate de oră, care-i păru un secol, doctorul Woodcock, un personaj rubicond şi jovial îşi făcu apariţia. — Ce s-a întâmplat, Sir? întrebă el, intrând degrabă în dormitor. — Un accident, Mr. Woodcock. Miss Parker… prietena fiului meu, a avut o sincopă. Se pare că nu şi-a mai revenit. Du-te te rog, cu fiul meu, la căpătâiul ei. Medicul aruncă pe deasupra ochelarilor o privire întrebătoare spre Francis-Andrew. — Să mergem, Sir. În asemenea cazuri, orice minut e preţios. Înainte de a părăsi încăperea, Francis-Andrew se întoarse spre tatăl său. — Mâine de dimineaţă, îmi permiteţi să vă aduc la cunoştinţă tot ce a mai intervenit? Francis-Andrew redevenise copilul supus, cuminte, de odinioară. Richard simţi iarăşi o strângere de inimă. — Desigur. Poţi să vii oricând. Te aştept. Nu-i nevoie să laşi până mâine dimineaţă. Să te înapoiezi de — 1594 —

îndată ce doctorul Woodcock îşi va spune cuvântul. Poate să fie un simplu leşin… Francis-Andrew nu răspunse. Zâmbi trist, descurajat, apoi ieşi pe urmele medicului. În lumea elegantă şi frivolă a Londrei, vestea morţii subite a superbei Frances Parker, căzu ca un trăsnet. Concluziile doctorului Woodcock şi ale unui medic legist care certificară că tânăra femeie încetase din viaţă în urma unui atac de cord, nu convinse decât pe puţini oameni. Zvonurile umblau din gură în gură: — A omorât-o zevzecul de Northland. — Desfrânatul ăsta era de o gelozie morbidă. — Cu puţin timp înaintea morţii ei, se pare că a descoperit o intrigă între actriţă şi un oarecare Chester Russel. N-ar fi exclus s-o fi ucis într-o criză de gelozie furioasă. — Familia lui a muşamalizat afacerea. — E şi firesc. Lorzii nu ajung la Newgate. Spânzurătorile sunt pentru oamenii de rând. — Spânzurătorile şi foamea… — Crimele nobililor sunt rareori pedepsite. — Evident. Nobilii conduc ţara. — Mergi la înmormântare? — Sigur. O să fie puhoi de oameni. — Ha, ha! Culmea ar fi să izbucnească tulburări din pricina unei femei uşoare. — Şi o femeie uşoară are drept la viaţă. Ucigaşii trebuiesc pedepsiţi. Oricare ar fi condiţia lor socială. — Credeţi că Frances Parker a fost asasinată? — E o certitudine. Însă autorităţile sunt oarbe. — 1595 —

— Familia ei nu intervine? Nu cere să se facă dreptate? — Familia nu mai vrea să ştie de ea. Nimeni nu se bucură când are în neam o curtezană publică. — Era o femeie frumoasă. — Frumuseţea nu i-a contestat-o nimeni. N-a avut însă noroc. Înmormântarea avu loc într-o zi senină de primăvară. O mare de oameni o conduse până la locul de veci. Lumea observă că nici ducele de Northland şi nici Chester Russell nu se aflau în cortegiul mortuar. Comentariile pe seama lor fură aspre. — Au lăsat-o singură, ticăloşii. — Numai servitorii ei îi urmează sicriul. — Se zice că avea o inimă de aur. — Cameristele ei o adorau. — Şi era frumoasă!… Frumoasă ca o zeiţă… Rudele ei nu asistară la ceremonia funebră. Burghezi înstăriţi cu o frumoasă poziţie socială în City, nu concepeau să meargă cot la cot cu sutele de curtezane scumpe sau ieftine, care se adunaseră de prin toate colţurile Londrei, spre a duce la cimitir pe una de-a lor. Judecătorul Stillman, unchiul defunctei, şi cel mai însemnat membru al familiei, se scuturase cu scârbă când i se vorbise de înmormântare. — Fără familie i-a plăcut să trăiască, fără familie să fie dusă şi la groapă. În seara zilei în care trupul neînsufleţit al lui Frances Parker fu acoperit de pământ, o ceată de necunoscuţi se adună în faţa palatului Northland. — 1596 —

Huiduiră pe duce, care se feri să apară la fereastră şi aruncară cu pietre în geamuri, făcându-le ţăndări… Pentru Richard Sunderland, moartea curtezanei avea semnificaţia unui act providenţial, a unei dezlegări miraculoase ce însenina atmosfera mefitică în care trăise până atunci fiul său. O foarte plăcută surpriză avură şi rudele defunctei. După inventarierea bunurilor succesorale, constatară că le rămânea o avere uluitor de mare. În noaptea morţii ei, servitorii avuseseră timp să jefuiască o casetă cu bijuterii, înainte de sosirea autorităţilor. Cele mai scumpe piese se aflau însă ferecate în safeul unei bănci londoneze. Severii burghezi, în frunte cu judecătorul Stillman, încercară un subit reviriment în favoarea lui Frances, de îndată ce se văzură în stăpânirea unei lăzi cu bijuterii, evaluată la peste cinci sute de mii de livre sterline. Puritanele mătuşi începură să-i cânte osanale. Nu pierdeau ocazia să nu aducă laude talentului, generozităţii, fondului bun al caracterului ei. Totodată, deplângeau stricăciunea bărbaţilor în general şi a ducelui de Northland în special, care târâseră în noroiul viciului acest crin de o puritate excepţională. Judecătorul Stillman, care până la cincizeci de ani dusese un trai modest, drămuit cu precizie farmaceutică de zgârcita sa consoartă, se pomeni peste noapte posesorul unui capital de o sută de mii de livre. În ciuda opoziţiei nevestei, care opinase pentru păstrarea vechiului mod de viaţă, achiziţionase o splendidă casă pe Gerrard Street şi un echipaj — 1597 —

princiar cu care îşi plimba zilnic trupul uscat. Judecătorul era de o slăbiciune fenomenală şi de o urâţenie şi mai fenomenală. Un coleg cu imaginaţie bogată, declarase că ar fi primejdios pentru Stillman să fac o călătorie în Egipt, deoarece ar risca să fie luat drept mumia unei maimuţe. Stillman nu avea să-i ierte niciodată gluma. Spre a dovedi lumii că urâţenia era numai o apreciere subiectivă, îşi luase o amantă tânără şi frumoasă, care-i dădea în public semnele unei calde afecţiuni. Ceea ce nu era greu, dacă se ţinea seama de farmecul banilor lui… Moartea tinerei femei adusese astfel numai belşug şi fericire. Un singur om rămăsese neconsolat. FrancisAndrew. A doua zi după înmormântare se retrăsese la Hardwicke Castle, spre a-şi plânge în singurătate nenorocirea. Richard Sunderland avea de gând să realizeze o reconciliere între fiul său şi soţia acestuia, bineînţeles, după ce se vor mai linişti apele. Raţionamentul lui nu era greşit. Nici un scandal, nu rezistă uzurii timpului. Interesul pasionat al publicului se toceşte treptat. Vâlva trezită de cazurile mai proaspete, fură interesul lumii veşnic însetate de afaceri senzaţionale noi. În aşteptarea acestei limpeziri, Richard luase efectiv conducerea casei Sunderland-Beauclair. Opoziţia lui Francis-Andrew încetase. Revenirea lui Richard la cârmă, fusese acceptată fără murmur şi de ceilalţi feciori. Activitatea îl înviorase, îl întinerise. Nu mai era animat de acel îndrăzneţ spirit de aventură care-l făcea odinioară să se avânte în cele mai primejdioase — 1598 —

combinaţii financiare. Experienţa sa vastă suplinea însă această timorare pe care o încerca pentru întâia oară… Vârsta îi înfrânase avântul. Îşi asumase misiunea de a consolida casa pe care o crease cu atâtea riscuri şi sacrificii. Marile bănci, crescute ca ciupercile în ultimele două decade, îi impuneau o prudenţă sporită. Rivalii se înmulţiseră, şi odată cu ei şi pericolele. Casa Rotschild luase un extraordinar avânt în vremea din urmă, tinzând să monopolizeze marile tranzacţii financiare ale epocii, într-o serie de bătălii financiare spectaculoase, Nathan Rotschild şi fraţii săi, reuşiseră să înlăture concurenţa altor bănci, pe care le neutralizaseră, fie doborându-le, fie aruncându-le o fărâmă din beneficiile realizate de ei. Între casele Sunderland şi Rotschild nu se angajaseră încă ostilităţile. Richard Sunderland şi Nathan Rotschild ştiau însă că această neutralitate armată nu avea să dureze mult. Casa Rotschild era în plină ofensivă. Expansiunea ei nu avea să întârzie a încălca domeniile Suderlandzilor, care vor riposta, pentru a-şi păstra supremaţia. Şi unii şi alţii, se pândeau, se spionau, se studiau, în aşteptarea declanşării unui conflict imposibil de evitat. În previziunea acestui eveniment, Richard Sunderland se pregătea. Capitalurile sale aveau să constituie armata pe care o va manevra mai târziu împotriva Rotschildzilor. Nici aceştia nu stăteau inactivi. Dar ora H nu sunase încă. În epoca acelor preparative, primi Richard o veste, care avea să-l zguduie mai cumplit decât un cutremur — 1599 —

de gradul zece. Într-o dimineaţă, pe când se afla în cabinetul său de lucru, îşi făcu apariţia Jules Lafont. Şeful serviciului de informaţii avea fruntea înnourată. — Ce vânt te aduce, Lafont? întrebă Richard. Nu pari în apele dumitale. — Vă cer iertare, Sir. Am motive temeinice să fiu îngrijorat. Richard încreţi sprâncenele. — Ceva grav? — Se pare că da. Vă mărturisesc, nu ştiu cum să încep… — Vorbeşte, Lafont. M-am deprins cu neplăcerile. — Acum două zile, Katherine Thompson, garderobiera răposatei Frances Parker, a făcut un denunţ împotriva fiului dumneavoastră, FrancisAndrew, învinuindu-l că şi-a asasinat amanta. Pumnii lui Richard se încleştară. — E o acuzaţie stupidă, Lafont. Francis-Andrew nu e în stare să ucidă. Doctorul Woodcock a certificat că decesul acelei femei s-a datorat unui atac de cord. — În denunţul ei, Katherine Thompson afirmă că trecând întâmplător prin faţa uşii dormitorului stăpânei sale, a auzit cearta dintre aceasta şi ducele de Northland. Creşterea diapazonului discuţiei a făcut-o să se oprească şi să tragă cu urechea. Certurile erau monedă curentă. Scandalul pe care-l auzea de data aceea, părea să depăşească în proporţii pe toate celelalte. La un moment dat, Miss Parker a strigat înspăimântată: „Nu mă omorî! Ai să înfunzi puşcăria!” Glasul ei era îngrozit, ca în preajma unei primejdii iminente. Deodată, s-a auzit un ţipăt — 1600 —

prelung, ascuţit, apoi zgomotul unui corp care cade. A urmat o tăcere bruscă. Nişte paşi care se îndreptau spre coridor au făcut-o pe Katherine Thompson să fugă spre a nu fi surprinsă ascultând la uşă. Richard urmărea relatările lui Lafont cu atenţie încordată. — Cine dă importanţă unui denunţ atât de stupid! exclamă el, izbind cu pumnul în masă. Va fi aruncat la coş. Nici un judecător cu mintea întreagă nu-i va da ascultare. — Din păcate, Sir, s-a întâmplat tocmai contrariul. Judecătorul Stillman, care a primit denunţul, a ordonat deshumarea cadavrului şi o nouă autopsie. — Curată nebunie! strigă Richard Sunderland, ridicându-se brusc de pe scaun. Nu urmăreşte decât discreditarea casei noastre. Cine e şi acest judecător Stillman? Faceţi presiuni, asupra lui. — Greu, Sir! Stillman este unchiul lui Frances Parker. Se pare că e foarte îndârjit împotriva fiului dumneavoastră. Richard îndeobşte nu-şi pierdea calmul. Acum însă era înfrigurat de emoţie. Se afla în joc reputaţia şi poate libertatea fiului său preferat. — Voi vorbi cu Lordul Cancelar. Dacă va fi nevoie, chiar cu primul ministru. — Puterile lor sunt limitate, Sir. Cu toată autoritatea de care dispun, nu pot zăgăzui mersul justiţiei. Cred că în momentul de faţă, presa a luat cunoştinţă de denunţul Katherinei Thompson şi de hotărârea judecătorului Stillman. Un scandal de asemenea proporţii e o mană cerească pentru fiţuicile — 1601 —

de senzaţie. Richard îşi sună secretarul. — Să se înhame caii la trăsură. Cel mai iute atelaj. Repede. În cinci minute să fie gata. Ba nu! Cinci minute e mult. Timpul e foarte preţios. Lafont, zise el întorcându-se spre şeful serviciului de informaţii, împrumută-mi faetonul dumitale. Ştiu că ai cai buni. Îţi las trăsura mea la dispoziţie. — La ordinele dumneavoastră, Sir. — Plec la Lordul Cancelar. Între timp, urmăreşte mersul anchetei. Spre uimirea secretarilor săi, care nu-l văzuseră niciodată atât de turburat, Richard părăsi ca o furtună clădirea băncii. Misiunea pe care şi-o asumase părea sortită eşecului. Lordul Cancelar nu se afla la Londra. În ajun, plecase la Manchester. Nu avu noroc nici în Downing Street. Primul ministru, lordul Liverpool, fusese chemat la Windsor Castle de primul regent. Disperat, Richard se gândi să alerge la lordul Sidmouth. Secretarul de stat de la interne îl primi imediat. Plin de solicitudine, îi făgădui că va încerca să pună capăt scandalului. Se grăbi însă a adăuga că posibilităţile lui erau, în asemenea cazuri, limitate. Justiţia nu depindea de el. Va lua însă imediat legătura cu colegii săi de cabinet, care ar putea să exercite presiuni directe asupra judecătorului Stillman. Richard plecă nemulţumit de la Sidmouth. Promisiunile vagi nu erau de natură a-i linişti temerile. Îşi dădea seama că timpul se scurge — 1602 —

vertiginos şi că ancheta era susceptibilă să aducă surprize neplăcute. Simţea instinctiv că FrancisAndrew era pândit de o mare primejdie. În sinea, sa bănuise încă de la început că moartea amantei fiului său era suspectă. Trecuse de ora patru când ajunse la Montenuovo House. Avu surpriza să-l găsească în hol pe Jules Lafont, care-l aştepta de un ceas. — Sir, lucrurile au luat o întorsătură gravă. Autopsia a dat rezultate… hm… uluitoare. Nu-mi vine să cred… — Vorbeşte! zise Richard apăsat. Lasă ocolurile. Lafont şovăi câteva clipe, apoi rosti cu greutate: — S-a găsit un ac de pălărie înfipt în inima cadavrului. — Idiot!… Un ac de pălărie? Cum de nu l-a văzut doctorul Woodcock? — Capul acului era rupt. Woodcock nu l-a observat fiindcă a făcut un examen superficial. Acul a fost înfipt cu atâta putere, încât a străpuns inima, intrând în întregime dedesubtul sânului. În aceste condiţii… Richard rămase cu privirile aţintite în gol. — Îngrozitor!… Îngrozitor!… Mâinile îi căzură a descurajare, de-a lungul corpului. Deodată se încordă, gata de luptă. — Nu-i las să-mi compromită fiul. E o maşinaţie murdară. Francis-Andrew nu e criminal. Cheamă-l pe Rowlandson… Voi mobiliza pe cei mai mari avocaţi din Londra. Creierul lui Richard lucra intens. Îl şi vedea pe — 1603 —

Francis-Andrew în faţa anchetatorilor şi a Camerei Lorzilor, întrunite în Curte de Justiţie… Hărţuit, înspăimântat, dezonorat… Poate că la capătul acestor încercări îl aştepta eşafodul… Trebuia să-l ferească de acest martiraj. Avea datoria să răstoarne cerul şi pământul spre a-şi salva fiul… Chiar dacă era vinovat. Dar era vinovat? Dacă săvârşise crima – ceea ce părea de neconceput – o făcuse desigur sub impulsul unui acces de gelozie. În acest caz avea o scuză. Nu era un criminal de rând. Nici nu putea fi. Poate că Francis-Andrew era victima unei erori judiciare. Niciodată acesta nu-i mărturisise că e făptaşul crimei. Nici nu lăsase a se înţelege că ar fi vinovat. O singură concluzie se impunea. FrancisAndrew trebuia ferit de încercările grele, inerente unui proces de acest fel, proces care i se va deschide, fără nici un fel de îndoială. — Lafont, plec la Hardwicke Castle, spuse el smulgându-se din gânduri. Trebuie să-l previn pe Francis-Andrew. Să-l scap. Dumitale îţi încredinţez o misiune de mare încredere şi care cere totodată o discreţie desăvârşită. — Mă cunoaşteţi îndeajuns, Sir. — Du-te imediat în port. Ordonă căpitanului Anderson să pornească, fără întârziere, cu „Empress of China” spre Hastings. Să nu intre în port, ci să ancoreze la aproximativ o milă de coastă. Să trimeată o barcă în golfuleţul Saint-John, din apropierea castelului Hardwicke şi să aştepte ordinele mele. Recomandă lui Anderson să păstreze cel mai strict secret asupra misiunii. Nici un ofiţer din subordinele — 1604 —

sale, nici un membru al echipajului, nu trebuie să cunoască adevărata destinaţie a navei. Va declara autorităţilor că pleacă în Statele Unite. Jules Lafont zâmbi imperceptibil. Înţelesese planul patronului. Instrucţiunile lui Richard fură executate cu stricteţe. În după amiaza aceleaşi zile „Empress of China” părăsi portul Londrei, cu destinaţia – mărturisită – New York. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, aruncă ancora la punctul convenit. O barcă se desprinse de corabie, vâslind cu iuţeală spre golful Saint-John. În barcă se afla şi comandantul corăbiei. O ceaţă prielnică se lăsase în timpul nopţii. Căpitanul Anderson era încântat de această împrejurare, care îi uşura sarcina. Oprirea navei sale în larg, ar fi dat de bănuit pazei de coastă, veşnic cu ochii în patru după contrabandişti. Datorită negurii, staţionarea avea sorţi să treacă neobservată. Aşteptau doi oameni. Siluetele lor se profilau prin ceaţa sidefie. Căpitanul Anderson sări din barcă şi se îndreptă spre cele două siluete. Când ajunse în apropierea lor, recunoscu pe Richard Sunderland şi pe fiul său, Francis-Andrew. Între Richard şi căpitanul Anderson urmă o convorbire scurtă dar cuprinzătoare. Comandantul navei „Empress of China” primi o misiune de mare încredere. Avea să ia pe bordul navei sale un singur pasager. Pe ducele de Northland. Corabia va pleca într-o lungă călătorie spre Orientul îndepărtat. Până la Colonia Capului va reduce escalele la minimum. Nu se va opri decât pentru aprovizionare. Spre a se evita discuţii cu localnicii, care ar putea duce la divulgarea — 1605 —

numelui unicului pasager al navei, nici un om din echipaj nu va căpăta permisiunea să coboare pe uscat. „Empress of China” va naviga pe o rută cunoscută numai lui Richard, fiului său şi căpitanului Anderson. Această rută, care avea să străbată Oceanul Indian, Marea Chinei şi Oceanul Pacific, cuprindea un număr de escale fixe, în Indiile Orientale şi în arhipelagul Polinezian. Căpitanul Anderson va lega aceste escale de o serie de date hotărâte din timp, astfel ca la nevoie, Richard Sunderland să-i dea de urmă. După ce înmână comandantului un dosar cu instrucţiuni scrise, Richard îşi îmbrăţişă fiul, apoi le dădu poruncă să se îmbarce. După câteva minute, barca se pierdu în negură. Ramele plescăiau uşor în apa liniştită ca un lac. Când zgomotul ritmic se topi în învelişul pufos al ceţii, Richard respiră adânc. Francis-Andrew scăpase din ghearele justiţiei. Reputaţia, moralul său, vor suferi. Dar persoana lui fizică nu va avea nimic de îndurat. Richard va şti să înfrunte furtuna. Era mai bine înarmat pentru viaţă decât Francis-Andrew. Prevederile lui Richard se împliniră. Uraganul scandalului se abătu cu furie asupra casei Sunderland. Când se află rezultatul autopsiei, ziarele cerură în cor pedepsirea exemplară a ducelui asasin. Foile radicale atacau cu violenţă desfrâul claselor conducătoare, al căror reprezentant era FrancisAndrew Sunderland, duce de Northland. Dispariţia acestuia le spori vehemenţa. Titlurile vesteau cu litere — 1606 —

groase: „UN MEMBRU AL ÎNALTEI ARISTROCRAŢII, ÎNVINUIT DE ASASINAT, FUGE CA UN RĂUFĂCĂTOR DE RÂND!” „SENZAŢIONALELE REZULTATE ALE UNEI AUTOPSII. UN DUCE IMPLICAT ÎNTR-O CRIMĂ ODIOASĂ!” „AUTORITĂŢILE SUNT ÎN URMĂRIREA UNUI PAIR ACUZAT DE UCIDEREA ACTRIŢEI FRANCES PARKER.” „JUDECĂTORUL STILLMAN A DECLARAT CĂ JUSTIŢIA BRITANICĂ VA PEDEPSI PE CRIMINAL, INDIFERENT DACĂ ACESTA E LORD SAU OM DIN POPOR.” „MĂRTURIILE PERSONALULUI DE SERVICIU AL ACTRIŢEI FRANCES PARKER SUNT TOT ATÂTEA ACTE DE ACUZARE ÎMPOTRIVA DUCELUI DE NORTHLAND.” „UN NUME ILUSTRU TÂRÂT ÎN NOROI, FRANCISANDREW, DUCE DE NORTHLAND, ÎNVINUIT DE OMUCIDERE.” „DUCELE DE NORTHLAND ŞI-A UCIS AMANTA CU UN AC DE PĂLĂRIE.” „FIUL MARELUI FABRICANT DE ARMAMENT, RICHARD SUNDERLAND-BEAUCLAIR, JUDECAT ÎN LIPSĂ, SUB ÎNVINUIREA DE CRIMĂ.” ’ „PROBE ZDROBITOARE ÎN SARCINA DUCELUI ASASIN.” „DUCELE DE NORTHLAND VA FI CONDAMNAT LA MOARTE ÎN CONTUMACIE?” — 1607 —

„UNDE S-A ASCUNS DUCELE DE NORTHLAND?” „FAMILIA ACTRIŢEI FRANCES PARKER OFERĂ CINCI MII DE LIVRE RECOMPENSĂ CELUI CARE VA INDICA LOCUL UNDE SE AFLĂ DUCELE ASASIN…” O serie de fiţuici de senzaţie, se întreceau să dezvăluie în lungi articole de scandal, viaţa intimă a ducelui de Northland, şi a celorlalţi membri ai familiei sale. Duşmanii lui Richard Sunderland profitau de acest prilej, spre a se dezlănţui în atacuri îndârjite împotriva lui. „RICHARD SUNDERLAND-BEAUCLAIR NU E STRĂIN DE FUGA FIULUI SĂU.” „BANCHERUL SUNDERLAND PUNE BEŢE ÎN ROŢILE JUSTIŢIEI…” „TURPITUDINEA CLASELOR AVUTE IESE LA LUMINĂ...” „ÎNCERCĂRILE DE PRESIUNE ALE LUI RICHARD SUNDERLAND ASUPRA JUSTIŢIEI BRITANICE!…” „SĂ FIE PEDEPSIT CU MOARTEA UCIGAŞUL ACTRIŢEI FRANCES PARKER.” În primele zile, Richard încercase să facă faţă atacurilor furibunde ale presei. Plătise încoace şi încolo, acţionase în justiţie pe ziariştii recalcitranţi, dezminţise prin unele ziare ştirile publicate în altele, în cele din urmă renunţase la luptă. Avalanşa veştilor adevărate sau mincinoase, a insultelor şi destăinuirilor scandaloase era atât de copleşitoare, încât ar fi fost o nebunie să încerce a rezista. — 1608 —

Avocaţii săi, în frunte cu consilierul Rowlandson, făceau eforturi disperate spre a stabili nevinovăţia lui Francis-Andrew şi a-i spăla reputaţia. Trecuse trei luni de când rezultatele autopsiei stârniseră acest ciclon. Camera Lorzilor se constituise în Curte de Justiţie, spre a-l judeca pe ducele de Northland. Richard era tot mai întunecat, mai încovoiat de griji. Avea o singură bucurie. Francis-Andrew rămăsese liber. Probele vinovăţiei fiului său erau atât de zdrobitoare, încât cei mai buni prieteni ai casei Sunderland, nu mai aveau curajul să intervină în favoarea lui. La rugăminţile lui Richard, ducesa de Northland acceptase să se înapoieze cu copii la Northland House. Acest gen de solidarizare cu soţul ei, făcu oarecare vâlvă. Furtuna atinsese paroxismul. Într-o seară, tânăra ducesă sosi la Montenuovo House. Richard rămase surprins de neaşteptata vizită. Plângând, ducesa pătrunse în camera sa de lucru. — Iată ce am găsit în sertarul biroului lui FrancisAndrew, spuse ea, aruncând pe masa socrului ei un medalion incrustat cu diamante, care înfăţişa chipul lui Frances Parker. Pe dos, era gravat în aur: Divinei Frances. Dedesubt, semnătura: Francis-Andrew. Richard luă medalionul, îl privi îndelung, apoi îl lăsă pe masă. Nora sa căzuse pe un scaun şi plângea cu faţa în palme. — Nu mai pot să îndur viaţa aceasta. Prin sertare, prin cărţi, găsesc câte o ciornă de scrisoare de dragoste adresată de Francis-Andrew aceleaşi… creaturi. Sunt hotărâtă să mă înapoiez la Blencathra. — 1609 —

Nu mai pot suporta atmosfera casei din Londra. Nu-mi aminteşte decât de iubirea lui Francis-Andrew pentru… pentru… Richard îi luă mâna într-a lui. — Nu pleca la Blencathra, Grace. Ar fi o dezertare. Prezenţa ta la Northland House e mai necesară ca oricând. Nu-i da lovitura de graţie. Ar lăsa să se înţeleagă că şi dumneata eşti încredinţată de vinovăţia lui. Gândeşte-te! În curând se va da hotărârea de care atârnă viitorul soţului dumitale. Ţi-ar plăcea să se spună că băieţii dumitale sunt copiii unui criminal? Dacă Francis-Andrew va fi condamnat, pata va dăinui în veci asupra numelui familiei voastre. Gândeşte-te bine, Grace, înainte de a lua o hotărâre… În ziua aceea, ducesa nu dădu un răspuns definitiv. După plecarea ei, Richard rămase încruntat şi abătut. Milioanele lui nu-i puteau salva fiul. Dacă şiar fi dăruit averea întreagă, n-ar fi astupat gura celor care se înverşunau împotriva casei lui. Pe când se afla în această stare de spirit, se anunţă Jules Lafont. Eficient, solid, plin de încredere în sine şi în măreţia casei Sunderland, pe care o servea cu devotament, Lafont intră cu fruntea sus. — Ce noutăţi îmi aduci Lafont? — Dezbaterile procesului încep săptămâna viitoare. — Ştiam, rosti Richard obosit. M-a informat Rowlandson de dimineaţă. Privirile lui Lafont căzură întâmplător asupra medalionului rămas pe birou. — E o miniatură a actriţei, pe care nora mea a găsito într-un sertar, la Northland House, explică Richard — 1610 —

cu indiferenţă. Probabil un dar pe care fiul meu intenţionase să-l facă amantei sale, înainte de… Lafont luă medalionul. Diamantele irizau flăcările luminilor. Chipul frumos al tinerei femei era înconjurat de un nimb scânteietor. Deodată, Lafont tresări. Îl fulgerase o idee. — În afară de ducesa de Northland şi de dumneavoastră, mai ştie cineva că acest portret a fost găsit la Northland House? — Cred că nu. Nora mea mi l-a adus de îndată ce l-a găsit. — Puteţi, Sir, să îmi făgăduiţi că nici dumneavoastră şi nici ducesa de Northland nu veţi pomeni nimănui de existenţa acestui portret? — Desigur!… Dar… nu ştiu ce importanţă ar avea… — Are mare importanţă. Lafont strecură medalionul în buzunar. — Începând din clipa de faţă, atât dumneavoastră cât şi ducesa de Northland, trebuie să uitaţi că v-a trecut prin mână această miniatură. Puteţi cere ducesei să păstreze taina? — Dacă socoteşti necesar, îi vorbesc chiar în seara aceasta. Dar la ce ţi-ar folosi? Ochii lui Lafont luceau ciudat. — Pentru moment, nu vă pot spune nimic. Tot ce vă cer, e să-mi garantaţi că ducesa nu a vorbit nimănui despre acest medalion. Socotesc acest lucru atât de însemnat, încât îmi permit să vă rog a pleca imediat la Northland House, spre a lua legătura cu nora dumneavoastră. Este în joc viaţa şi onoarea ducelui. Richard îl privi cu uimire şi neîncredere. — 1611 —

— Vorbeşti serios, Lafont? — Foarte serios, Sir. — Atunci, plec. Plec de îndată. Aşteaptă-mă aici, până mă înapoiez. Cu renăscută energie, ieşi din birou. Lafont îl auzi dând poruncă să i se pregătească trăsura, apoi îndreptându-se spre scară. Şeful serviciului de informaţii nu avu mult de aşteptat. Peste o jumătate de oră, Richard se înapoie surescitat. — Am vorbit cu nora mea. Nu a discutat cu nimeni despre medalion. Ai toată libertatea de acţiune. Lafont se înclină. — Vă mulţumesc, Sir. De acum înainte nu vă cer decât să aşteptaţi. — Nu poţi să-mi spui ce pregăteşti? — Mă iertaţi, Sir, sunt deprins să lucrez singur. Cu acelaşi aer misterios, îi ură bună seara, apoi părăsi încăperea… Pentru Richard şi pentru ducesa de Northland urmară zile de încordată aşteptare. Ce maşina Jules Lafont? Va reuşi să uşureze situaţia lui FrancisAndrew? Pregătea o lovitură de teatru? Procesul ducelui de Northland începuse. Soarta lui Francis-Andrew părea pecetluită. Probele acuzării erau zdrobitoare. Nu mai încăpea îndoială că asasinase pe Frances Parker. Fuga lui era interpretată unanim ca o recunoaştere a vinovăţiei. Richard era exasperat. Din ziua în care plecase cu medalionul, Lafont nu mai călcase pragul casei — 1612 —

Montenuovo. Richard trimisese în mai multe rânduri după şeful serviciului său de informaţii, însă acesta se topise parcă în aer. Zilnic, avea lungi consfătuiri cu armata sa de avocaţi. Aceştia pierduseră speranţa de a mai obţine achitarea. Opinia publică era îndârjită. În taverne şi în saloanele aristocraţilor, în lumea interlopă şi în cercurile ponderate ale burgheziei, în Mayfair şi în East End, interesul pentru dezbaterile procesului creştea. Richard Sunderland era atât de amărât de amploarea scandalului, încât nu se mai interesa de afaceri. Casa Sunderland pierduse câteva poziţii importante pe piaţa internaţională. Familia Rotschild reuşise să lanseze două împrumuturi pentru Prusia şi pentru Sardinia, profitând de eclipsa casei Sunderland. Richard era omul extremelor. Puterea lui de muncă de odinioară lăsa uneori locul unei apatii inexplicabile. În acele momente de deprimare sufletească se închidea în cabinetul său de lucru şi nu mai primea pe nimeni. Ajunsese să aibă oroare de figurile noi. Rupsese în mod practic şi legăturile cu societatea londoneză. Nu mai oferea recepţii şi refuza sistematic toate invitaţiile. — Ursul s-a ascuns în bârlog, spuneau cu satisfăcută răutate duşmanii. — Nu vă bucuraţi înainte de vreme. Hibernează. — Vă înşelaţi. Richard Sunderland e un om terminat. Crima fiului său l-a dat gata. A ajuns o epavă. — 1613 —

— Aveţi dreptate. L-am văzut acum câteva zile, ieşind din casă. A slăbit, are privirile rătăcite, mâinile îi tremură. — Ce vreţi? Acum doi sau trei ani, a suferit un atac de paralizie. — Pedeapsa dumnezeiască, gentlemen! — De trei luni nu i-a mai călcat piciorul pe la bursă. — În curând se va retrage din afaceri. Ştiu din sursă autorizată că Anthony Temple, fostul său primsecretar, va trece în fruntea casei Sunderland din Anglia. — Bătrânul Sunderland nu se mai interesează decât de procesul fiului său şi de educaţia copiilor lui Beaulieu. — Are remuşcări fiindcă şi-a lăsat copiii la voia întâmplării. — Da, da. Încearcă să-şi răscumpere greşelile trecutului. — Dă, Doamne, omului mintea din urmă. Lumea nu se înşela. Richard se dedicase lui Gerald, care îşi sărbătorise cei nouăsprezece ani, şi copiilor lui Adrien de Beaulieu, Raymond şi Cynthia, care împliniseră respectiv patrusprezece şi opt ani. Dacă cei doi nepoţi primeau cu bucurie atenţiile şi darurile bunicului, nu se putea spune acelaşi lucru despre Gerald Sunderland, care ar fi preferat să aibă mai multă libertate. Dragostea şi grija pe care i le purta părintele său îl oboseau. Poveţele lui îi păreau banale. Seara, după ce terminau cina, Richard îl chema în bibliotecă şi acolo, între patru ochi, îi turna sentenţios sfaturi şi învăţăminte. — 1614 —

— Să nu te laşi niciodată stăpânit de pasiuni. Faptele săvârşite la mânie le regreţi o viaţă întreagă. Gândeşte-te la fratele tău. Iată unde l-a dus pasiunea lui bolnăvicioasă pentru o femeie pierdută şi excesele unei gelozii oarbe… Gerald îl asculta cu privirile plecate în pământ, numărând florile de pe covor, ori lăsând gândurile să-i zboare aiurea. — Să nu laşi pe nimeni să-ţi cunoască punctele slabe, căci acolo vei fi lovit… Să nu faci cârdăşie cu oameni nenorocoşi, căci ghinionul care-i urmăreşte pe ei, s-ar putea agăţa şi de tine… Să nu provoci conflicte, decât în momentul în care eşti sigur că toţi sorţii de izbândă sunt de partea ta. Cu alte cuvinte, să nu pleci la război, înainte de a şti cu certitudine că armele tale sunt mai puternice decât ale adversarului… Adeseori, e primejdios să spui adevărul. O minciună rostită la momentul potrivit, îţi procură mai multe avantaje decât o sinceritate prostească. În diplomaţie şi în marea finanţă, minciuna e cea mai utilă armă, căci induce în eroare pe rivali… Să nu scapi un cuvânt despre proiectele tale. Jucătorul care-şi dezvăluie cartea, pierde la sigur… Să nu faci confidenţe. A-ţi da pielea pe mâna altuia, înseamnă să intri cu bună ştiinţă la stăpân… Să nu ai scrupule… Scrupulele sunt apanajul oamenilor mediocri… Gerald îşi zicea plictisit că adevărurile acestea erau atât de elementare, încât nu meritau a fi menţionate. Nu se sinchisea nici de pilda rea a fratelui său. Francis-Andrew era sclavul unei singure femei, pe — 1615 —

când preferinţele lui erau foarte variate. Privirile lui Gerald căzură asupra imaginei sale reflectate în cristalul unei biblioteci. Tânărul care-i apăru pe fondul aurit al cărţilor, îi prilejui un moment de legitimă satisfacţie. Fără să fie frumos, avea o siluetă impecabilă şi o înfăţişare de grand prince, care îl prindea de minune. Trăsăturile lui aspre, îi dădeau un aer de bărbăţie, – care se împerechea armonios cu costumul gris perle, tăiat de cel mai bun croitor din Londra. — Un om abil, continuă Richard, trebuie să ştie a-şi schimba pielea de leu cu aceea de vulpe. Fineţea şi o oarecare doză de şiretenie nu strică niciodată… Este o mare artă să ştii a-ţi face prieteni şi a-i folosi cum trebuie. Legăturile mele cu prinţul de Talleyrand, de pildă, mi-au fost de nepreţuit folos… Sileşte-te a câştiga şi stimula afecţiunea celor care te înconjoară. Fără afecţiunea ducelui de Queensberry, fără sprijinul lui, mă îndoiesc că aş fi putut ieşi învingător din lupta cu viaţa… E o mare îndemânare să te retragi la timp. Călătorul înţelept nu caută adăpost pentru noapte după scăpătatul soarelui, căci riscă să se rătăcească în beznă… Când simţi că te părăsesc puterile, încredinţează altuia hăţurile, ca să nu ajungi jucăria atelajului… Ultima povaţă îl făcu pe Gerald să reflecteze: „De ce nu te retragi şi dumneata? Am auzit pe unii colaboratori ai dumitale spunând că nu mai eşti la înălţimea vremurilor pe care le trăim. Te foloseşti de tipare învechite, de sisteme anacronice, care ieri au părut îndrăzneţe azi sunt copilăreşti…” — 1616 —

Richard simţi instinctiv că nu era urmărit cu atenţie. Constatarea aceasta îl întrista Nici copiii nu-i mai acordau respect. Sfaturile sale îl oboseau pe Gerald. Constata aceasta din privirile lui absente, din expresia de ironie care-i plutea pe chip. Da, da! Ajunsese să plictisească lumea. Deşi nu avea decât şaizeci şi cinci de ani. „Cu toate acestea, mă simt încă tânăr”, reflectă el. Surâse trist: „Tânăr? Mai sunt oare tânăr? Sau încerc să mă înşel pe mine însumi? Mintea mi-e încă limpede. Dar nu e destul. Corpul acesta blestemat refuză să mă mai servească. Abia am scăpat de paralizia care m-a legat atâta vreme de pat. Un nou atac mă va răpune. Doctorii m-au prevenit fără ocoluri. Şi eu, în loc să-i ascult, am luat iarăşi hăţurile în mână. N-am făcut-o de bună voie. Dacă FrancisAndrew n-ar fi căzut victima acelei creaturi, alta ar fi fost azi viaţa mea şi a lui. Poate că merg cu paşi repezi spre moarte. Cine ştie?” Uitase să mai vorbească. Se aşternuse o tăcere pe care n-o tulbura nici Gerald. Richard reveni brusc la realitate. Avu aceeaşi senzaţie neplăcută pe care o încearcă un neînotător, aruncat fără veste într-un bazin cu apă rece. Un ciocănit în uşă, îl făcu să strige iritat: — Intră! Majordomul apăru cu un ziar împăturit, purtat ca nişte moaşte pe o impunătoare tavă de argint. — Mr. Lafont, vă trimite acest jurnal, odată cu salutările sale, Sir. Richard se uită nedumerit la gazetă, apoi la — 1617 —

majordom. Înnebunise Lafont? De jurnale îi ardea lui? Deodată avu o tresărire. Lafont nu i-l trimisese pe degeaba. Îl luă de pe tavă şi îl despături. Pe prima pagină văzu un titlu etalat cu litere groase: „LOVITURĂ DE TEATRU ÎN AFACEREA NORTHLAND, SE PARE CĂ A FOST DESCOPERIT ADEVĂRATUL ASASIN AL ACTRIŢEI FRANCES PARKER.” Richard simţi că inima începe să-i bată cu putere. Avid, citi mai departe: „UN CĂRUŢAŞ DIN BLACK BOY ALLEY, PE NUME BUCK MOONEY, S-A PREZENTAT IERI DE DIMINEAŢĂ LA BIROUL POLIŢIEI DIN BOW STREET, UNDE A FĂCUT UN DENUNŢ SENZAŢIONAL. CU O SEARĂ ÎNAINTE, AFLÂNDU-SE CU TREI PRIETENI ÎN TAVERNA RED LION, DIN CHICK LANE WEST, SMITHFIELD, A AUZIT PE INDIVIDUL BEN HICKEY ZIS STINKER, CARE SE AFLA ÎN STARE DE BEŢIE, LĂUDÂNDU-SE CĂ A UCIS PE FRANCES PARKER. JUDECĂTORUL BIRNIE, SESIZAT DE ACEASTĂ AFACERE, A EMIS UN MANDAT DE ARESTARE ÎMPOTRIVA LUI BEN HICKEY. LA PERCHEZIŢIA EFECTUATĂ LA DOMICILIUL ACESTUIA, DIN FIELD LANE, S-A GĂSIT UN MEDALION CU CHIPUL LUI FRANCES PARKER ÎNCONJURAT DE DIAMANTE. ÎN CIUDA DEPOZIŢIILOR CĂRUŢAŞULUI MOONEY Şi A CELORLALŢI TREI MARTORI CARE AU CONFIRMAT ÎN TOTUL DENUNŢUL FĂCUT LA POSTUL DE — 1618 —

POLITIE, NUMITUL BEN HICKEY ÎŞI PROCLAMĂ CU ÎNDÂRJIRE NEVINOVĂŢIA. SUSPENDAREA PROCESULUI INTENTAT DUCELUI DE NORTHLAND ESTE IMINENTĂ. JUDECĂTORUL BIRNIE A DECLARAT CĂ…” Richard îşi întrerupse lectura. Jurnalul îi scăpă din mână. Cu privirile aţintite în gol, reconstituia în închipuirea lui lupta disperată a lui Ben Hickey pentru a-şi dovedi inocenţa. Medalionul cu diamante găsit de poliţie în locuinţa sa, şi care avea să constituie cea mai importantă probă împotriva lui Hickey fusese înmânat de el, Richard, lui Jules Lafont. Totul era deci o înscenare. Spre a salva pe FrancisAndrew, năpăstuia pe un nevinovat. Jules Lafont era diabolic. Lucrase magistral. Va reuşi maşinaţia lui să ducă până la urmă la scoaterea din cauză a lui Francis-Andrew?… Ce importanţă avea că un oarecare Ben Hickey, zis Stinker, va ispăşi o crimă pe care n-o săvârşise? În aceeaşi seară, avocatul Rowlandson se prezenta la Montenuovo House. Aducea la cunoştinţă lui Richard Sunderland, senzaţionala întorsătură intervenită în afacerea Northland. Richard îl privi calm. — Cunoşteam vestea, Mr. Rowlandson, răspunse el, după ce avocatul îşi descărcă sacul cu ştiri. Am citit-o în ziar acum două ore. Sunt bucuros că inocenţa fiului meu va fi stabilită. Eram sigur că adevărul va ieşi la lumină. Aştept liniştit hotărârea justiţiei… Liniştea lui Richard era numai aparentă, — 1619 —

îndrăzneţul eşafodaj al lui Jules Lafont putea fi oricând dat peste cap. Atunci, scandalul ar fi fost imens. Comportarea lui Richard Sunderland ar fi tras după sine năruirea casei sale. Dar aşa ceva nu se putea întâmpla. Nu trebuia să se întâmple. Richard era curios să afle amănunte. Se feri însă a pune întrebări care ar fi dat de bănuit. — N-ar fi exclus ca până la ora aceasta, Ben Hickey să fi făcut mărturisiri complete, zise el. — Nici să nu vă gândiţi, Sir, că îşi va recunoaşte vina. Individul acesta e de o încăpăţânare de catâr. În pofida evidenţei, susţine că e nevinovat. Din fericire, declaraţiile lui Mooney şi ale prietenilor săi sunt categorice. În seara cu pricina, Hickey a povestit amănunţit felul în care a săvârşit crima. — La beţie omul face multe prostii, zise Richard sentenţios. — Beţia aceasta a fost providenţială pentru limpezirea situaţiei fiului dumneavoastră. Potrivit depoziţiilor lui Mooney şi a celorlalţi martori, care au repetat aproape cuvânt cu cuvânt imprudentele declaraţii ale lui Hickey, acesta urmărea de mai multă vreme să pună mâna pe bijuteriile victimei. Printr-o femeie de serviciu a acesteia, rămasă încă necunoscută, a aflat că victima îşi ţinea bijuteriile într-o casetă ascunsă după un tablou din dormitor. În noaptea crimei, s-a strecurat în locuinţa fostei actriţe, prin spargerea geamului unei ferestre de la subsol. Neobservat de nimeni, a reuşit să pătrundă în dormitor. Se pregătea să scoată caseta din dosul tabloului, când zgomotul unor paşi care se apropiau — 1620 —

pe coridor l-a făcut să se ascundă după o draperie grea. Era şi timpul. Frances Parker şi ducele de Northland, care se înapoiau de la un spectacol, au intrat în dormitor. Din ascunzătoarea sa, Hickey a asistat la cearta acestora şi la leşinul actriţei. În vreme ce ducele a plecat după doctor, borfaşul a ieşit de după draperie şi profitând de starea de inconştienţă a stăpânei casei, a încercat să umble iarăşi la casetă. În momentul acela s-a întâmplat tragedia. Miss Parker trezită din leşin, a început să ţipe. Speriat, Hickey a ucis-o, împlântându-i în piept un ac de pălărie, găsit la îndemână pe masa de toaletă. Pentru că nu mai era timp să opereze caseta, a luat câteva bijuterii pe care victima şi le scosese, îndată după intrarea ei în dormitor. Printre acestea se afla şi faimosul medalion, singurul pe care Hickey nu a îndrăznit să-l înstrăineze, căci l-ar fi incriminat cu uşurinţă. Acestea sunt împrejurările în care a fost asasinată Frances Parker. După cum vedeţi, şi beţia e uneori de folos, zise Rowlandson zâmbind. — Adevărul nu-şi alege mijloacele, spre a ieşi la lumină, rosti Richard. — Aveţi dreptate. Adevărul triumfă în pofida obstacolelor… Gerald ascultase convorbirea fără să scoată un cuvânt. Evenimentele acestea erau atât de uluitoare, încât rămăsese fără glas. Vorbele grave, pline de încredere ale tatălui său, îl scoaseră din transă. — 1621 —

— Gerald, poţi să fii mândru de fratele tău. FrancisAndrew nu e un criminal. Richard îşi trecu mâna peste frunte. Acum lăsaţi-mă singur. Sunt obosit. Ne vedem mâine, Rowlandson, spuse el strângându-i mâna. Ai făcut treabă bună. Dumitale ţi se datoreşte în mare măsură acest succes. — N-am fost decât unealta providenţei, Sir, zise avocatul strângându-i cu profesională emoţie mâna. — Ne vedem mâine. Te rog să urmăreşti cu atenţie procesul acestui… Ben Hickey. După plecarea avocatului, Richard se întoarse spre fiul său. — Pe mâine, Gerald. Pe mâine… Gerald ieşi la rândul său, năuc încă după această uluitoare răsturnare a situaţiei. Richard nu rămase multă vreme singur. Majordomul îl anunţă pe Jules Lafont. — Să intre, porunci stăpânul. Îl aştept. Lafont intră tăcut. Era îmbrăcat în negru. Cămaşa şi dantelele de la gât şi de la manşete erau de o albeaţă strălucitoare. Calm, drept ca o lumânare, evoca figura unui executor implacabil, din epoca de glorie a inchiziţiei spaniole. Lafont rămase în picioare lângă biroul lui Richard, care stătea cu capul plecat. Tăcerea se prelungi câteva clipe. O tăcere grea, ca o lespede. Se auzea doar tic-tacul unui orologiu. Richard ridică încet fruntea. Privirile lui se încrucişară cu ale lui Lafont, care nu clipi. — Crezi că vei reuşi? întrebă Richard sugrumat de emoţie. Spune, Lafont, crezi că vei reuşi? — Trebuie să reuşesc, Sir. Oamenii mei sunt siguri. — 1622 —

Ben Hickey nu are nici o şansă să scape viu din afacerea aceasta. Richard zăbovi să răspundă. — E îngrozitor, Lafont! — În cariera mea am văzut lucruri şi mai îngrozitoare. — Îţi dai seama? Săvârşim cu bună ştiinţă un asasinat juridic. Şeful serviciului de informaţii ridică fatalist din umeri. — Nu avem altă alternativă. Scopul scuză mijloacele. — Este totuşi un asasinat… — Războiul, Sir, nu este tot un asasinat? Şi încă un asasinat în masă! Da, da! Un asasinat în masă. Şi câţi îndrăznesc să cârtească împotriva lui? Dacă n-ar fi războiul, unde am ajunge? Pe Ben Hickey îl plâng. Dar ce pot să-i fac? Îşi ispăşeşte acum, toate găinăriile din trecut. — Şi le ispăşeşte cu vârf şi îndesat. — Război fără morţi, nu se poate, Sir. Ben Hickey a avut nenorocul să-mi iasă în cale, tocmai când aveam nevoie de un ţap ispăşitor. Credeţi că nenorocitul acesta este singurul om care plăteşte oalele sparte? — E adevărat, Lafont, dar… — Nu mai putem da înapoi, Sir. Dacă aveţi totuşi mustrări grave de conştiinţă, pot face ca martorii să dispară. În lipsa acestora, procesul lui Hickey va fi clasat, iar fiul dumneavoastră îşi va primi pedeapsa. Richard se uită alarmat la omul acest cinic, care-i făcuse un serviciu nepreţuit. — 1623 —

— Nici vorbă că instruirea cazului Hickey trebuie să-şi urmeze cursul. Se impune ca Francis-Andrew să scape… — Sunt de aceeaşi părere, Sir. Richard aruncă prin cameră o privire rătăcită. — Mă tem, Lafont, să nu intervină ceva, care să ne dejoace planurile. — Nu va interveni. Martorii acuzării sunt oamenii mei de încredere. Mooney e un vechi agent pe care lam folosit în misiuni grele. Cărăuşia este un pretext. Ceilalţi trei martori sunt de asemenea, elemente pe care mă bizui, l-am verificat spărgând cu ei greve, punându-i să execute misiuni primejdioase… inavuabile… — Dacă vorbesc? întrebă Richard cu îngrijorare. — Nu vor vorbi, Sir. După executarea lui Hickey vor avea tot interesul să tacă. Un martor care înşală cu bună ştiinţă justiţia şi trimite un nevinovat la ştreang, nu se poate aştepta la un tratament bun din partea societăţii. Afară de aceasta, voi lua şi alte măsuri de prevedere. Pe Mooney şi pe camarazii săi îi voi trimite în misiuni îndepărtate… şi primejdioase… Poate că nu se vor mai înapoia. Jungla braziliană a venit de hac multor îndrăzneţi. Cred că m-aţi înţeles, nu? — Te-am înţeles. Eşti abil. Foarte abil. Totuşi, mă tem… — Să nu vă temeţi. Garantez succesul. Pentru mine, afacerea aceasta este lichidată. Am limpezit situaţii mai tulburi. Da, da, Dormiţi fără grijă. Jules Lafont veghează. Ben Hickey va atârna curând în ştreang, iar ducele de Northland îşi va relua, cu toate onorurile, — 1624 —

locul în Camera Lorzilor. Richard nu răspunse. Plecă iarăşi fruntea. Cu braţele rezemate de birou, părea să cugete adânc. — Mai aveţi nevoie de mine, Sir? întrebă Lafont. — Pentru moment nu. Vreau numai să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine şi pentru fiul meu. — Mi-am făcut numai datoria. Sunt plătit pentru aceasta, spuse Lafont cu brutalitate. — Ceea ce ai primit până acum din partea casei Sunderland, este nimic faţă de ceea ce vei primi pe viitor. Lafont se înclină. — Vă mulţumesc, Sir. Ieşi apoi tot atât de tăcut, precum intrase. Procesul lui Ben Hickey pasiona opinia publică. Mulţi din cei care până mai ieri cereau ca FrancisAndrew să fie condamnat, pretindeau acum pedepsirea exemplară a lui Ben Hickey. Energia şi accesele de disperare cu care se apăra acest ins ce-şi proclama nevinovăţia, impresionară pe mulţi oameni. Dar probele acuzării erau atât de zdrobitoare, încât soarta procesului nu mai constituia un semn de întrebare. În afara celor patru martori care susţineau cu tărie că îl auziseră pe Hickey lăudându-se la „Red Lion Tavern” că o ucisese pe Frances Parker, şi de medalionul găsit la percheziţie în domiciliul acestuia, apăru la bara martorilor un cămătar din cartierul Westminster, care afirmă că Hickey îi vânduse câteva bijuterii de preţ, la câteva săptămâni după crimă. Un — 1625 —

marinar, ieşit ca din pământ, declară sub prestare de jurământ că în noaptea asasinatului îl văzuse pe Hickey umblând în apropierea locuinţei victimei. Richard Sunderland urmărea cu îngrijorare şedinţele tribunalului. Îl rodea o curiozitate morbidă să-l vadă pe Hickey. Pe omul care avea să moară, pentru a spăla prin jertfa sa onoarea lui FrancisAndrew. Apariţia lui în sala de şedinţe, fu întâmpinată cu un murmur de simpatie. Asistenţa ţinea să-şi manifeste în acest chip interesul pentru tatăl unui inocent, căruia i se făcuse în sfârşit dreptate. Elementul de atracţie al dezbaterilor din acea zi, era confruntarea dintre Buck Mooney, martorul de căpetenie al acuzării, şi inculpatul Hickey. Apariţia lui Hickey în boxă, stârni murmure. Preşedintele agită clopoţelul, cerând să se facă linişte în sală. Inculpatul era pământiu. Avea o privire stranie de animal încolţit. Confruntarea dintre Hickey şi căruţaşul Mooney fu dramatică. În ciuda declaraţiilor categorice ale martorului, Hickey stăruia să afirme că e nevinovat, că n-a vorbit la „Red Lion Tavern” despre Frances Parker, şi că în posesia lui nu s-a aflat niciodată medalionul cu pricina. Mooney era un uriaş cu faţa roşie, ca o lună în asfinţit. Avea un pumn mare, greu şi păros, pe care-l ridica şi-l cobora după fiecare frază. — Te-ai lăudat că ai ucis-o pe France Parker. Ai descris amănunţit chipul în care ai înţepat-o în inimă cu acul de pălărie. — Nu-i adevărat! strigă Hickey. Nu-i adevărat! I se — 1626 —

umflaseră vinele de la tâmple şi îi ieşiseră ochii din orbite. Nu e adevărat. — Ba e adevărat! stăruia Mooney dârz. Ne-ai arătat şi un breloc de aur, spunând că e una din bijuteriile actriţei pe care ai omorât-o. — Nu-i adevărat! urlă Hickey, încleştându-şi mâinile de balustrada boxei. Brelocul nu era al ei. — Dar al cui era? întrebă prompt judecătorul. Hickey ezită o clipă. — L-am furat. L-am furat de la un călugăr, în staţia de diligenţe de la „King’s Crown”. O singură dată l-am purtat asupra mea. — Şi ce-ai făcut cu el? — Nu ştiu. Mi-a dispărut de acasă. Mi l-a furat cineva. — Şi ţi-a lăsat în loc medalionul cu diamante, râse ironic procurorul. — Da! Aşa s-a întâmplat. Medalionul ăsta despre care spuneţi că a fost găsit la percheziţie, nu l-am furat eu. Nici nu ştiu de el. Vă jur că nu ştiu. Vă jur! Vă jur! Vă jur!… Richard se uita la judecătorul grav şi solemn, care prezida şedinţa, la procurorul sarcastic şi ascuţit la faţă, la juriul alcătuit din oameni simpli, plini de însemnătatea rolului pe care-l jucau, la acuzatul care se zbătea în boxă, făcând să răsune lanţurile de la picioare, la publicul care urmărea cu avidă curiozitate mersul dezbaterilor, la Jules Lafont, care stătea nemişcat în fundul sălii, dirijând din umbră procesul. Ben Hickey era iremediabil pierdut. Avea duşmani prea puternici. În lupta lui disperată pentru libertate, — 1627 —

avea senzaţia că se află în fundul unui puţ. Oriunde îşi îndrepta privirile, întâlnea aceiaşi pereţi reci, umezi şi inospitalieri. Pentru el, toate ieşirile erau închise… Şaptezeci şi două de zile după memorabilele dezbateri la care asistase Richard Sunderland, condamnatul Ben Hickey urcă treptele eşafodului. Regele refuzase să-i acorde graţiere. Oficial, societatea pedepsise suprimarea actriţei Frances Parker… În ziua execuţiei, Richard cercetă itinerariul pe care-l stabilise împreună cu căpitanul Anderson pentru „Empress of China”. La acea dată, nava trebuia să se afle la Calcuta. În lunile următoare avea să navigheze în apele arhipelagului malaez, Malaca, Sumatra, Borneo, Celebes, Molucele, Amboina… Trimise după „Empress of China” cea mai iute corabie din flota sa comercială. Era nerăbdător să anunţe lui Francis-Andrew fericita dezlegare a procesului. Se abţinuse să-şi cheme fiul în Anglia, înainte de execuţia lui Hickey. Se temuse să nu intervină în ultimul moment o răsturnare de situaţie, care să compromită definitiv cauza lui FrancisAndrew. Acum, după ce Hickey fusese lichidat, ducele de Northland putea reveni cu fruntea sus, în patrie. Richard era nerăbdător să-l revadă. Şi se plimbe împreună pe stradă, să privească lumea în ochi şi să sfărâme cu dispreţul lor pe duşmanii care doriseră pieirea lui Francis-Andrew şi ruina casei Sunderland. După socotelile lui Richard „Empress of China” trebuia să se înapoieze în Anglia după aproximativ trei — 1628 —

luni. Însemna că prin februarie îşi va îmbrăţişa fiul. Perspectiva acestei bucurii era întunecată de umbra lui Ben Hickey, care de dincolo de mormânt îl urmărea, turburându-i nopţile. Spre a-şi înfrânge insomnia, izvor de gânduri negre, muncea cât patru. Colaboratorii săi erau uimiţi de activitatea lui neobosită. Secretarii nu mai pridideau cu lucrul. Până noaptea târziu, Richard le dicta scrisori de afaceri. În aşteptarea lui Francis-Andrew, răscumpără castelul Guyhirne, pe care acesta îl vânduse pe când se aflase la mare ananghie, şi achită toate datoriile şi ipotecile ce grevau domeniile casei Northland. Francis-Andrew avea să găsească terenul neted. După înapoierea sa în Anglia, va duce o viaţă nouă, demnă, spre cinstirea rangului său şi spre bucuria autorului zilelor lui… Zilele treceau cu exasperantă încetineală pentru Richard, care ar fi dorit ca timpul să zboare. Decembrie… Ianuarie… Februarie… Richard dăduse ordin să i se comunice de îndată sosirea în port a navei „Empress of China”. Voia să iasă primul în întâmpinarea lui Francis-Andrew. A fiului rătăcitor care se înapoia în sânul familiei. Avea gânduri mari pentru Francis-Andrew. Îi va reda conducerea casei Sunderland din Anglia şi îi va asigura un important rol în consiliul executiv pentru Europa. Într-o dimineaţă ceţoasă de iarnă, pe când Richard prezida un consiliu de administraţie al băncii, sosi un mesager. — „Empress of China” a intrat în port, Sir. Richard se ridică transfigurat de la masă. — 1629 —

— Gentlemen, sunt nevoit să întrerup şedinţa. Trebuie să ies în întâmpinarea fiului meu, Mantaua, Hargraves, se adresă el unuia dintre secretari. Mr. Temple, zise el întorcându-se spre Anthony, mi-ar face plăcere să mă însoţeşti. Îşi îmbrăcă la repezeală mantaua, îşi puse pălăria, apoi luă bastonul şi mănuşile din mâna lui Hargraves. Între timp, se îmbrăcase şi Anthony Temple. — Mai repede, Anthony, îl zori Richard, ieşind pe uşă. Străbătu aproape în fugă coridoarele lungi, coborî în hol, apoi se îndreptă spre ieşire, urmat îndeaproape de Temple şi de Hargraves. În vreme ce cobora treptele, spre trăsura care îl aştepta la scară, apăru după colţul străzii un cupeu în trapul întins al cailor. Cupeul trase în faţa băncii. Portiera se deschise şi căpitanul Anderson coborî pe trotuar. Richard se opri nedumerit în mijlocul scării. De ce îl preceda Anderson pe Francis-Andrew? Ce însemna figura aceea lungă, de cobe? Anderson urcă scările în grabă, oprindu-se în faţa marelui patron. Figura lui era gravă, aspră, gânditoare. Se descoperi, într-un salut scurt. — Bine ai venit, Anderson. Unde e fiul meu? Te urmează? A plecat direct la Northland House? Căpitanul Anderson plecă fruntea. — Vorbeşte odată, omule! porunci Richard. E bolnav Francis-Andrew? Comandantul lui „Empress of China” rosti stăpânit: — Ducele de Northland nu mai este. Acum trei luni, la Calcuta, l-a răpus ciuma… Fatalitatea, Sir. Richard îşi duse mâna la gură. — 1630 —

— Nu se poate, Anderson! Deodată, simţi că se rupe un resort lăuntric. Scânci: — Nu se poate, Anderson! Nu e adevărat! Spune-mi că nu e adevărat! Nu-i aşa, Temple, că nu-i adevărat? bolborosi el, întorcându-se spre Anthony Temple, care se uita buimăcit când la Anderson, când la patron. Richard îşi scoase pălăria, lăsând-o să-i cadă din mână. Încercă să-şi desfacă cravata. Simţea că se înăbuşe. O transpiraţie rece îi îmbrobonase fruntea. — Nu e adevărat, Anderson! Spune-mi că nu e adevărat! Aruncă o privire înspăimântată în jur. O greutate mare, ca un pietroi, i se lăsă în creştet. Scara începu să i se legene sub picioare. În jur se aşternu deodată întunericul, ca şi când s-ar fi stins soarele. — Nu se poate, Ander… Horcăi, întinse braţele, căutând un sprijin inexistent şi se prăbuşi pe scări, rostogolindu-se până la picioarele căpitanului. Anderson şi Temple îl luară pe braţe şi îl duseră înapoi, în hol. — Un doctor! porunci Anthony Temple. Imediat, un doctor! Îl întinseră pe o bancă. Îi scoaseră mantaua. Ochii lui larg deschişi, puternic coloraţi, ca ai unei figurine egiptene, fixau în neştire tavanul. Obrazul îi era cenuşiu. Gura încremenise într-un râs grotesc, de clovn. Medicul, care sosi peste câteva minute, îngenunche lângă trupul răsturnat pe bancă. Îi luă pulsul. După câteva momente se ridică în picioare, lăsând mâna lui Richard să cadă inertă. — 1631 —

— Totul s-a sfârşit. Mr. Sunderland e mort. Un atac de congestie cerebrală. Dumnezeu să-l ierte! zise doctorul, punându-şi mănuşile. Mulţimea care se îmbulzea în jurul marelui patron, se trase impresionată înapoi. — Eşti sigur, doctore, că nu mai e nimic de făcut? întrebă emoţionat Anthony Temple. Doctorul îşi încheia nasturii de la mănuşi. — Patronului dumitale nu-i mai poate folosi ajutorul medicului. A trecut în eternitate. Misiunea mea s-a încheiat. Pentru certificatul de deces, ştiţi unde să mă găsiţi. Bună ziua. Îşi puse pălăria înaltă, apoi ieşi calm, ca un bonz. Un orologiu bătu douăsprezece lovituri grave… În sala de şedinţe a Băncii Manhattan din New York, erau convocaţi în şedinţă extraordinară conducătorii tuturor întreprinderilor controlate de casa Sunderland. La şedinţă participau toţi directorii generali, preşedinţii consiliilor de administraţie şi principalii lor consilieri. Henry Sunderland şi fraţii săi, nu îşi făcuseră încă apariţia. În aşteptarea acestora, participanţii la conferinţă fumau, discutau şi mai ales, comentau sfârşitul tragic al marelui patron, de la moartea căruia se împliniseră două luni. Privirile erau atrase fără voie de portretul cernit al lui Richard Sunderland, atârnat deasupra căminului. Nici acum, după moartea lui, nu scăpau de ochii săi pătrunzători. Deodată, se făcu linişte. Cele două canaturi fură larg deschise de secretarii de — 1632 —

serviciu ai marelui patron. Ai marelui patron, care azi se numea Henry Sunderland-Beauclair. Palid, înveşmântat în negru, fiul cel mare al lui Richard Sunderland, intră cu solemnitate. Slăbiciunea-i de ascet, chipu-i prelung, osos, cu orbite adânci, nasul cârn, bărbia proeminentă şi dinţii albi, ce se întrevedeau printre buzele subţiri, lipsite de culoare, îl făceau să semene izbitor cu un schelet în haine negre. Henry Sunderland era urmat la distanţă respectuoasă de fraţii săi. Robert SunderlandMontorgueil, Charles Sunderland, şi Gerald Sunderland-Lusignan. Copiii lui Francis-Andrew Sunderland, duce de Northland, decedat la Calcuta, erau reprezentaţi de Anthony Temple. O escortă de scribi încheia cortegiul. Henry Sunderland se aşeză în capul mesei. Îi lipsea prestanţa tatălui său. Urâţenia lui îngrozitoare îi împrumuta o fascinaţie stranie. Erau prezenţi la această şedinţă şi Amaury de Beaumont-Challais, directorul Băncii Sunderland din Paris, şi Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan din New York, şi William Gordon Drake, şeful grupului de ziare al casei Sunderland din Statele Unite, şi comandorul Townley, şeful flotelor comerciale reunite ale casei Sunderland, şi bătrânul Chastellux, directorul uzinelor de armament de la Nantes şi Herbert Hutchinson, care reluase conducerea uzinelor de armament de la Cardiff. Se mai aflau acolo şi Algernon Travers, directorul lui United Wheat şi inginerul William Lamont, noul director al şantierelor — 1633 —

navale din zona americană, şi Edward Lowdon, şi Will Hays şi Reed Sinclair şi Hugh Dorsey, directorii minelor carbonifere din Anglia şi Statele Unite, şi consilierii juridici John Sanders, şi Stuart Rowlandson, şi Gilbert Radiguet, şi Jules Lafont şi mulţi alţii. Dintre cei care contribuiseră la durarea gloriei casei Sunderland lipseau de la apel ducele de Queensberry, William McFee, Joe Phipps, Alexander Hamilton şi chiar măruntul secretar Norman McKreely. Un loc de cinste îl ocupă Geoffrey Horncastle, fostul coleg de la Oxford al lui Richard Sunderland. Bătrân, cochet în ciuda vârstei, acoperit de dantele şi brelocuri, ajunsese un fel de simbol al casei Sunderland. Nu era el ultimul prieten al fondatorului casei SunderlandBeauclair? Pe Guy Wragby îl uitase toată lumea. Acest om care dispreţuia banul şi puterea pe care aurul o împrumută stăpânilor lui, era socotit nebun, sau cel puţin dezechilibrat. Henry Sunderland, se ridică în picioare. În liniştea profundă care se aşternuse peste sală, nu se auzea decât bâzâitul unui muscoi aventurat printre braţele de cristal ale candelabrului de deasupra mesei. — Gentlemen, înainte de a deschide şedinţa, rosti Henry Sunderland grav, să păstrăm un minut de tăcere în memoria lui Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, creatorul casei noastre. Asistenţa se ridică în picioare împinsă parcă de acelaşi resort. Insensibil la acest omagiu adus unui om care crease una din cele mai formidabile averi pe care le — 1634 —

cunoscuse vreodată lumea, muscoiul explora braţele prăfuite ale candelabrului, lumânările stinse, pe care ceara topită lăsase dâre paralele, mucurile negre, urât mirositoare… — Gentlemen, rosti Henry Sunderland, declar deschisă şedinţa!

SFÂRŞIT

— 1635 —