II. UNITĂŢI SINTACTICE 2.1. Generalităţi Asupra conceptului de „unitate sintactică1' s-au exprimat mai multe opinii, fiecare oglindind perspectiva teoretică sau metodologică prin care este stabilit obiectul sintaxei. Deşi deseori divergente, aceste opinii prezintă totuşi o serie de idei comune. Propoziţia este admisă de toate orientările lingvistice ca fiind unitatea de bază a nivelului sintactic, după cum cuvîntul este socotit drept unitate minimală de construcţie la nivel sintactic. Divergenţele pornesc de la inventarul unităţilor şi de la modul de definire a lor în cadrul nivelului sintactic în operaţiile de tip analitic sau sintetic. Viziunea tradiţionalistă, fundamentată pe principii de ordin logico-semantic, acordă propoziţiei statutul de unitate de bază a sintaxei, ea fiind „cea mai mică unitate care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau voliţional" (GA, II, p.7). Fraza este considerată unitate superioară în raport cu propoziţia, iar ca unităţi inferioare ei sunt menţionate partea de propoziţie şi îmbinarea/grupul de cuvinte, sintagma. Ca atare, unităţile sintaxei sunt tratate reducţionist, această viziune integrînd sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei. Fraza se divide în propoziţii, iar propoziţiile se divid în cuvinte. Se ignoră astfel unitatea la nivelul căreia se produc procesele combinatorii dintre cuvinte (sintagma), unitatea transfrastică (textul) şi substitutul de propoziţie/frază. Propoziţia, fraza şi/sau îmbinarea de cuvinte, sintagma şi/sau partea de propoziţie şi substitutul de propoziţie sau frază constituie unităţile sintactice relevate în majoritatea gramaticilor româneşti. Orientarea structuralistă defineşte unităţile sintactice drept constituenţi ai unui sistem organizat pe niveluri sau ranguri, în baza principiului stratificării, potrivit căruia unitatea de rang inferior se integrează, în calitate de component, în unitatea de rang superior. De aceea, în lingvistica structuralistă ci ca „act de comunicare prin vorbire” (Irimia, GLR, p. 352). Ideea subiacentă acestei interpretări (pe care ne-o însuşim) este că se impune distincţia, afirmată de viziunea pragmatică, dintre «frază» şi enunţ: «fraza» (= propoziţie şi frază, în gramaticile clasice), obiect de studiu al sintaxei, este o entitate abstractă, caracterizată prin structură sintactică şi semnificaţie; enunţul, ca produs al enunţării unei «fraze», rezultat din semnificaţia «fra/ci» la
care se adaugă contextul lingvistic şi situaţia, reprezintă obiectul de studiu al pragmaticii Funcţionalismul face o delimitare netă a unităţilor în raport cu legăturile pe care le iniţiază şi cu funcţiile pe care le actualizează. Astfel, se admit, în ordine ierarhică, următoarele unităţi: segmentul, cuvîntul sau monemul, ca unitate a cărei segmentare în elemente mai mici nu se poate efectua, sintagma, ca unitate superioară segmentului şi ca nivel de actualizare a grupurilor funcţionale, propoziţia-fraza, ca unitate de rang superior sintagmei, (nivelul la care se actualizează funcţia predicativă). In această direcţie, Andre Martinet identifică în enunţul actualizat (autonom, minim) fraza segmentabilă în moneme, care se constituie din succesiuni de foneme. După unii specialişti români (Valeria Guţu Romalo), enunţul este unitatea superioară frazei şi are funcţie discursivă [80, p. 24]. Dumitru Irimia consideră enunţul „ca unitate de bază a limbii, unitate sintactică închisă", caracterizată prin unitate de înţeles, de structură şi prozodică, inferioară textului, realizată în diferite variante structurale şi semantice. C. Dimitriu este de părerea că enunţul este doar un termen nou care trimite la aceleaşi realităţi ca şi termenii mai vechi propoziţia şi fraza, iar termenul enunţ nu este indispensabil în cunoaşterea sistemului sintactic al limbii române. In unele gramatici mai noi, se consideră textul unitatea superioară (enunţului), fără a se opera, în identificare, cu criterii comune analizei celorlalte unităţi sintactice. Se admite că discursul (definit ca unitate egală sau superioară frazei, constituit dintr-o suită de semne lingvistice alcătuind un mesaj, cu un început şi un sfârşit) redat în scris, realizează textul, care fiind, de obicei, repartizat unui stil funcţional, aparţine unui limbaj specializat [80, p. 25]. In această viziune, unitatea sintactică este un segment care se încadrează într-un nivel, în principiu, pe baza unui raport sintactic explicit sau implicit şi caracterizat prin capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică, expresivă şi comunicaţională [80, p. 27] A
A
Opinia autorilor GALR în ceea ce priveşte unităţile sintactice de bază ale enunţului este următoarea: sintagma, partea de propoziţie,
propoziţia (independentă), principală regenta, subordonata) şi fraza [42, p. 35]
2.2. Partea de propoziţie Termenul şi conceptul de parte de propoziţie au fost identificate (ca şi propoziţia cu judecata) cu părţile judecăţii (subiect, predicat, copulă), pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu funcţiile sintactice de subiect, predicat etc. In studiile majorităţii lingviştilor români, definiţia părţii de propoziţie nu cunoaşte deosebiri esenţiale. Generalizând, părţile de propoziţie sunt definite pornind de la relaţiile care se stabilesc între cuvintele unei propoziţii, deci de la funcţiile pe care le îndeplinesc cuvintele într-o propoziţie. Deosebiri de vederi se constată în ceea ce priveşte importanţa şi locul părţii de propoziţie în cadrul unităţilor sintactice. Definirea părţii de propoziţie ca unitate sintactică inferioara propoziţiei s-a realizat în cele două sensuri ale relaţiei cuvânt parte de propoziţie (partea de propoziţie este alcătuită dintr-un singur cuvânt cuvântul ca parte de propoziţie). Din punctul nostru de vedere, este nejustificată sinonimia dintre noţiunea de „parte de propoziţie” şi noţiunea de „cuvînt" (ca unitate lexicală) sau de „parte de vorbire” (ca unitate morfologică) bazîndu-ne pe următoarele argumente: partea de propoziţie este concretizabilă prin inul. două sau mai multe cuvinte (ca unităţi morfo- lexicale), iar unele -
Definiţii pentru partea de propoziţie, asemănătore celei din GA se întâlnesc şi în alte lucrări bazate pe metode şi principii tradiţionale. In acest context, partea de propoziţie, a fost definită convenabil ca fiind unitatea inferioară propoziţiei, dotată, în stadiul actual al limbii, cu o funcţie sintactică, concretizată, în principiu, într-un cuvânt morfosintactic ce transmite direct/indirect informaţie noţională sau gramatical- determinativă (rar, exclusiv expresivă), de regulă, în limitele propoziţiei. Unele precizări din definiţie cu statul de relativizări au în vedere situaţiile în care unele părţi de propoziţie rămân în afara limitelor unor propoziţii, în construcţiile anacolutice, sau în structura unor substitute cu determinare obligatorie: Ea când a aflat vestea i s-a facut rau
Nu îndeplinesc calitatea de părţi de propoziţie elementele când nu transmit nici direct, nici indirect informaţie noţională, gramatical- determinativă sau exclusiv expresivă: părţile de vorbire-instrument care transmit numai informaţie gramaticală: articolul (care realizează individualizarea morfologică), prepoziţiile, conjuncţiile, pronumele reflexive ca morfeme ale diatezei, verbele auxiliare (a fi, a avea, a vrea) ca morfeme ala modalităţii şi ale timpurilor compuse, unele adverbe ca morfeme ale comparaţiei sau ale categoriei logice a negaţiei. Unele cuvinte care transmit un anumit tip de informaţie, precum adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, ba, fireşte, desigur etc. O ia la sănătoasa. A venit şi el. Chiar tu lipseşti? Tocmai acum îmi spui?) Actualizarea funcţiilor sintactice ale părţilor de propoziţie este condiţionată de trăsăturile părţilor de vorbire, la raportul de subordonare contând atât în calitate de regent, cât şi în calitate de subordonat, încât realizarea, de exemplu, a funcţiei de atribut este condiţionată de prezenţa unui substantiv regent. Gramaticile româneşti curente disting, în general, două tipuri de părţi de propoziţie: principale (subiectul şi predicatul) şi secundare (atribut, complement), concepţie considerată inoperantă de unii lingvişti care reproşează dihotomiei principal/secundar supralicitarea criteriului logic în detrimentul celui gramatical In privinţa numărului părţilor de propoziţie, se constată, în literatura de specialitate românească, divergenţe care vizează atât criteriile de identificare, cât şi terminologia. A
Optând pentru filiaţia sintaxei cu logica aristotelică, unii lingvişti consideră că există două părţi de propoziţie - subiectul şi predicatul, respectiv grupul subiectului şi grupul predicatului. Partea de propoziţie, după C. Dimitriu, este unitatea minimală dintr-o propoziţie, fără autonomie, care poate fi reprezentată printr-un cuvânt cu funcţie sintactică redus uneori la un singur sunet sau chiar printr-o sintagmă. In legătură cu această unitate sintactică există două modalităţi de abordare:
15
L în mod obişnuit, în gramatica de tip clasic a limbii române, teoretizarea părţii de propoziţie coexistă cu teoretizarea funcţiei sintactice, adică funcţia sintactică se defineşte prin conceptul de parte de propoziţie. Corolarul unei asemenea modalităţi de abordare a problemei e enunţat de C. Dimitriu, care menţionează că „funcţiile sintactice pot fi concepute numai în interiorul unităţilor sintactice divizibile” şi „sunt rezultatul raporturilor sintactice”. 2. O altă modalitate de abordare a problemei e aceea de a renunţa la utilizarea conceptului de parte de propoziţie în favoarea utilizării exclusive a conceptului şi metatermenului de funcţie sintactică (D. Irimia). Cercetătorii adepţi ai acestor teorii iau ca punct de referinţă “cuvântul lexical” considerând că funcţia sintactică este o nouă este o nouă identitate a unităţii lexicale care introduce o nouă componentă şi anume sensul sintactic (D. Irimia), fie că funcţia sintactică este o “însuşire combinatorie”, o valenţă a cuvintelor (S. Stati). Lingviştii care au această opinie subînţeleg în subsidiar că sensul sintactic se suprapune întotdeauna doar peste sensul lexical lexical deplin: acolo unde nu există sens lexical deplin sau nu există deloc nu se poate actualiza o funcţie sintactică. Metatermenul parte de propoziţie este utilizat în metalimbaj pentru “cuvintele care intră în diferite relaţii şi alcătuiesc o propoziţie” (V. Şerban); se mai întrebuinţază şi sinonimele: constituienţi (S. Stati, M. Avram), termeni (V. Şerban), membri (I. Iordan). Cu aceste semnificaţii toate realizările morfologice existente în limba română sunt părţi de propoziţie întrucât nu există nicio clasă morfologică omisă din întrebuinţarea de la nivel sintactic, adică toate cuvintele care intră în componenţa unei propoziţii sunt interioare sintaxei propoziţiei, respectiv sunt părţi de propoziţie. Reeşind din cele spuse toate cuvintele morfologice ale unei limbi sunt părţi de propoziţie, părţi ale unui enunţ sintactic. Partea de propoziţie este unitatea sintactică minimă, inferioară propoziţiei, indivizibilă din punctul de vedere al funcţiei sintactice, fără autonomie, care poate fi reprezentată printr-un cuvânt cu funcţie sintactică (cuvânt sintactic), redus uneori la un singur sunet sau printr-o sintagmă [102, p. 33-39]. Referindu-ne la părţile de vorbire prin care se actualizează o parte de propoziţie putem constata că există părţi de vorbire:
16
funcţionale; afuncţionale; - părţi de vorbire care-şi schimbă natura în dependenţă de context. Prin urmare, putem delimita trei comportamente ale părţilor de vorbire faţă de funcţia sintactică: 1. părţi de vorbire cu conţinut sintactic complet (funcţional, denotativ, categorial). Aceste părţi de vorbire sunt realizări pozitive ale funcţiei sintactice; 2. părţi de vorbire cu conţinut sintactic incomplet, care în orice context nu pot îndeplini funcţii sintactice şi nu impun funcţii sintactice altor elemente. Acestea sunt realizări negative ale funcţiei sintactice; 3. părţi de vorbire care-şi pierd contextual anumite componente sau subcomponente ale conţinutului sintactic, ceea ce conduce la absenţa temporară a funcţiei sintactice, Acestea sunt realizări vide ale funcţiei sintactice sau relizări zero. Dintre părţile de vorbire funcţionale, adică realizare pozitivă a funcţiei sintactice, se menţionează:
-
cuvintele noţionale (autosemantice) - această clasă de cuvinte este cea mai bogată, aici încadrându-se cuvintele morfosintactice(substantive, verbe, adjective, adverbe);
- cuvintele-substitut, ce transmit în mod indirect noţiuni. Ele se clasifică în: - cuvinte-substitut care transmit informaţia semantică preluată, de obicei, de la un singur cuvânt noţional, unde se încadrează majoritatea pronumelor: Omul trăieşte pe pămînt. El / acesta, oricare etc. are nevoie de hrană.
-
cuvinte-substitut care, pe lângă informaţia semantică preluată de la elcmcntal lexical înlocuit în contextul dat, transmit şi informaţia semantică existentă în corpul lor sonor/grafic: numeralele întrebuinţate pronominal (Văd cinci rîndunele, două zboară)',
- cuvinte-substitut cu situaţie specială, reprezentate de interjecţiile onomatopee cu mesaj „aparţinând” omului (miau = miaună; cotcodac ~ cotcodăceşte). - cuvintele cu funcţie dublă: sintactică şi de marcă / conector Aceste cuvinte se aseamănă, pe de o parte, cu unele cuvinte cu funcţie numai sintactică, pentru că au informaţie semantică directă (adverbele de felul unde, de unde, până unde, cum, precum, după cum etc.) sau indirectă (pronume de felul cine, care, ceea ce etc.), eventual informaţie gramaticală determinativă (asemeni conjuncţiilor). Se întâlnesc în limbă şi părţi de propoziţie cu funcţie expresivă (realizare vidă a funcţiei sintactice). Această clasă de cuvinte are un inventar destul de redus (circa 20) şi conţine câteva forme flexionare ale pronumelui personal, care numai în anumite tipuri de contexte ajung să fie golite de informaţia lor noţională/semantică iniţială, confemdu-li-se de către vorbitor informaţie expresivă; acest lucru face ca, în contextele respective, cuvintele în atenţie să constituie o parte de propoziţie cu regim particular (funcţia lor este exclusiv expresivă). Acestea sunt: - formele flexionare ale pronumelui personal - dativul etic: eu mi-s ardelean; şi-ţi vine el cu o poveste; şi mi-ţi aduce el nişte argumente; Pe Codrenaş mi ţi-l legă; Unde mi-ai stat până acum; Şi mi ţi-l luă de chică; - acuzativul neutru din perifrazele verbale neaglutinate vechi: a o zbughi, a o tuli, a o lua la sănătoasa, a o rupe de fugă, a o pune de mămăligă etc. (la pronumele o nu se poate identifica substantivul pe care îl substituie. Cf. Văzînd eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. (I. Creangă). - nominativul etic (Nici tu coasă, nici tu masă n-are); - substabtivul în vocativ; Clasa cuvintelor afuncţionale (realizare negativă a funcţiei sintactice) cuprinde următoarele elemente: articolul, conjuncţiile, prepoziţiile, interjecţiile, unle adverbe, care nu au funcţie sintactică (mai, încă, cam, aproximativ, mai ales, în special, numai, doar, măcar, parcă, împotrivă, în schimb). Ex.: Care va să zică. Doamne, iartă m.V Nota: Uneori părţile de propoziţie pot rămîne în afara limitelor propoziţiei. E vorba de structurile anacolutice: Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti 18
(...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! (I. Creangă) (subiect suspendat).
Taxonomia categorială propusă este una sintactică, funcţională, după posibilitatea cuvântului morfologic, a părţilor de vorbire de a-şi actualiza o funcţie pozitivă, negativă sau zero. Ea ţine seama de contextul enunţării şi poate fi reprezentată grafic pe o axă a funcţiilor sintactice:
+
0
-------------------------------------------------------------------------------------------------- ----------- ------------------------- *
realizare pozitivă realizare vidă
realizare negativă
Funcţia sintactică este o categorie sintactică cu trei aspecte opozante: pozitiv, negativ, vid, este un produs sintactic derivat, finit şi ultim de la nivelul unui enunţ sintactic, care reflectă conţinutul sintactic al cuvântului morfologic, conceptualizat de gândire, printr-un efort de generalizare şi abstractizare [102, p. 44-49].
23. Sintagma A
#
In literatura de specialitate românească, în inventarul unităţilor sintactice se include şi unitatea sintactică denumită sintagmă/îmbinare de cuvinte şi definită ca „cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic” (GA, II, p. 7), lipsită de predicaţie şi diferită funcţional de locuţiuni sau de cuvinte compuse. Criteriul după care ar trebui să delimităm sintagma de celelalte unităţi ar fi unul semantico-funcţional şi este admisibilă ca unitate minimală la nivelul căreia se desfăşoară un raport sintactic. Este un grup de două cuvinte sintactice dintr-o propoziţie, legate între ele semnatic şi gramatical în cadrul unui raport de dependenţă. Această unitate sintactică, înregistrată şi sub denumirea de grup de cuvinte (M. Avram), îmbinare de cuvinte (GA), grup sintactic (I. Diaconescu), cunoaşte mai multe modele de interpretare. Sintagma este considerată unitate sintactică pentru faptul că “tăierea ei dă naştere unor unităţi care nu ţin de sintaxă, ci de morfologie” (S. Stati) 19
Prof. A. Ciobanu le numeşte îmbinări de cuvinte: “îmbinările de cuvinte sunt unităţi gramaticale din două sau mai multe cuvinte de sinestătătoare” şi le clasifică în felul următor: 1. substantivale: pahar cu apă, luptă pentru pace, coş cu struguri; 2. adjectivale: demn de laudă, ascuţit la capăt, bont la minte; 3. verbale: a cultiva pământul, a se plimba cu barca, a se uita chiorâş. Prin urmare, este întemeiată admiterea sintagmei definite ca unitate cu determinare obligatorie, indivizibile logico-semantic, dar divizibile funcţional, la nivelul căreia se desfăşoară în mod necesar raportul de subordonare (opţional, şi alte raporturi sintactice) şi care se actualizează părţi de propoziţie, ambele cu determinare obligatorie [80, p. 30].
2.4. Propoziţia Propoziţia reprezintă unitatea de bază a nivelului sintactic al limbii şi principalul obict de studiu al sintaxei. Propoziţia este unitatea lingvistică prin intermediul căreia limba îşi îndeplineşte funcţia sa fundamentală de principalul mijloc de comunicare. Din punct de vedere al acestei funcţii a limbii, cuvintele şi îmbinările de cuvinte prezintă interes doar în măsura în care participă la contsruirea unităţilor structurale, apte să ajute la actul comunicativ, unităţi pe care le numim propoziţii. Punctul de plecare al oricărei teorii sintactice îl constituie propoziţia, iar scopul final, şi anume dezvăluirea esenţei, complexitatea ei, deoarece au fost formulate mai mult de 300 de definiţii, dar niciuna din ele nu dezvăluie în mod adecvat esenţa acestui fenomen lingvistic.
20
Propoziţia este constituită din unul sau mai multe cuvinte organizate într-o unitate gramaticală prin care se realizează un act de predicaţie, adică de raportare a conţinutului propoziţiei la realitatea obiectivă. Existenţa predicaţiei care este esenţa propoziţiei este indicată, de cele mai multe ori, prin prezenţa unui predicat verbal sau nominal. Un important semn de predicaţie este intonaţia predicativă. în majoritatea propoziţiilor, în cele care conţin un predicat, intonaţia predicativă are un rol ajutător, iar în cele nominale, adică reduse la subiect, intonaţia predicativă este singurul semn al predicaţiei, care dă caracter de propoziţie cuvântului respectiv. în GA se spune că propoziţia este „cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică prin cuvinte cu indici de predicaţie o judecată logică sau o idee cu character afectiv ori voliţional”. Utilizarea acestei definiţii presupune cunoaşterea semnificaţiei sintagmei terminologice indice de predicaţie, marcat de cele mai multe ori prin prezenţa unui predicat verbal sau nominal (GA, p. 18) şi care este „raportarea conţinutului propoziţiei la realitatea obiectivă reflectată”. Propoziţia exprimă atitudinea vorbitorului faţă de faptele din realitate reflectate de el: simpla constatare a unei realităţi, dorinţa de a vedea realizat un anume lucru, dorinţa de a cunoaşte ceva etc. Evident, dificultăţle delimitării propoziţiei după această definiţie nu apar de obicei atunci când indicele de predicaţie este concretizat într-un predicat verbal sau nominal, ci mai ales în destul de frecventele tipuri de construcţii în care nu există / nu se exprimă un verb-predicat. Indicele de predicaţie este procedeul prin care un cuvînt, o combinare de cuvinte (părţi de propoziţie, sintagme) este ridicată la rangul de propoziţie. Prin acest act se validează calitatea de propoziţie, cu alte cuvinte se conferă „unei secvenţe de semne putere de comunicare", şi, în consecinţă, se produce raportarea comunicării la realitate. Predicaţia îndeplineşte un dublu rol: „unul structural, în planul limbii, ca fundament al propoziţiei prin care se asigură coeziunea structurală şi altul referenţial, în planul extralingvistic, ca actualizator prin care se asigură coeziunea semantică" [80, p. 36]. Un alt tip de definiţie a propoziţiei apare la V. Şerban: „Cea mai mică unitate logico-sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare poartă numele de propoziţie”(p. 14). Inconvenientele acestui fel de definiţie a propoziţiei sunt în legătură cu sintagma 21
terminologică unitate logico-sintaclică, datorită faptului câ „unităţile" logicii şi cele ale sintaxei nu se suprapun întotdeauna.
Propoziţia este cea mai mică unitate de comunicare, având la bază un predicat şi fiind relativ terminată intonaţional şi semantic. (A.Ciobanu) Propoziţia este un subtip de enunţ sintactic definibil ca sumă de raporturi şi/sau funcţii sintactice având un singur nucleu predicativ (un singur indice depredicaţie). (M.Secrieru) Cele relatate conduc la ideea că mulţimea propoziţiilor din limba română este o realitate deosebit de complexă, cu puţine particularităţi comune, care să permită o singură definiţie principial acceptabilă. Multitudinea şi varietatea criteriilor de delimitare a propoziţiei, în diferite limbi, în funcţie de tradiţie şi curente lingvistice, multitudinea şi varietatea propoziţiilor stabilite de gramaticile diferitelor limbi, în virtutea unor criterii foarte diverse, au îngreunat la maximum realizarea unei definiţii unice sau cât de cât acceptabile pentru toţi cercetătorii, problema având până azi un caracter controversat. Un lucru rămâne a fi totuşi cert: esenţa propoziţiei este predicaţia (predicativitatea), adică însuşirea de a comunica, prin conţinutul ei logic, idei cu character informativ, afectiv sau voliţional, prin intermediul cuvintelor organizate gramatical în jurul unor indici de predicaţie, cum sunt: predicatul sau intonaţia predicativă (şi topica). Ca unitate superioară părţii de propoziţie şi inferioară frazei, propoziţia se defineşte prin următoarele caracteristici de bază: indicele de predicaţie, scopul comunicării, structura. Aşadar, propoziţia este unitatea sintactică, un subtip de enunţ, definibil ca sumă de raporturi şi / sau funcţii sintactice, având un singur indice de predicaţie. Pe lîngă cele constatate, apreciem că, pentru definirea propoziţiei, este necesar să se facă apel atât la latura formală, care ne interesează în mod special în sintaxă, cât şi la cea de conţinut, care constituie obiectul de studiu al logicii şi al semanticii. Din acest motiv, considerăm propoziţia o unitate sintactică de bază cu un indice predicaţional, dotata cu funcţie comunicaţională (si/sau sintactică), care constă in capaciiatcj de a transmite o judecată sau voinţa vorbitorului, ori dc a >v‟v informaţii |80, p. 34]. 2.5. Clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării Taxinomia propoziţiilor după scopul comunicării generează clase cu omogenitate relativă. Propoziţiile prin care se redau judecăţi sunt propoziţii prin care se urmăreşte transmiterea de informaţii. Propoziţiile care nu transmit judecăţi pot avea scopuri diferite: unul este concretizat în
cele prin care se urmăreşte să se transmită voinţa vorbitorului (un ordin, o rugăminte), celălalt îl constituie dorinţa de informare, în funcţie de care propoziţiile se grupează în unităţi prin care se urmăreşte cererea de informaţii. Fiecăruia dintre aceste trei scopuri ale comunicării îi corespunde, ca marcă suprasegmentală o anumită intonaţie, numită intonaţie fundamentală. Există intonaţie enunţiativă (asertivă) caracterizată printr-o curbă melodică descendentă, la propoziţiile enunţiative, dar şi la propoziţiile care transmit voinţa vorbitorului şi la cele interogative care nu cer un răspuns, intonaţie imperativă având o curbă melodică descendentă, însă caracterizată printr-o intensitate mai mare, la propoziţiile care transmit voinţa vorbitorului, şi intonaţie interogativă. unde apare o curbă melodică ascendentă în final sau pe o anumită porţiune, la propoziţiile care cer informaţii, dar şi la unele propoziţii care transmit judecăţi. Din perspectiva funcţiilor limbii se poate aserta că în propoziţiile enunţiative comunicarea se centrează asupra mesajului (judecăţii), în vreme ce imperativele pun în prim plan persoana emiţătorului, care îşi domină social şi informaţional receptorul, iar interogativele reprezintă acte de vorbire orientate asupra receptorului, căruia vorbitorul i se subordonează. în funcţie de scopul comunicării, asociat cu marca suprasegmentală, intonaţia, propoziţiile pot fi subcategorizate în: 1) enunţiative, prin care se redau judecăţi şi informaţii, cu intonaţie fundamentală enunţiativă: Ca jurnalist, Cărtărescu nu-ţi oferă revelaţii, doar siguranţa unui punct de vedere pertinent. 2) interogative, prin care se cer informaţii şi care au, în principiu, intonaţie interogativă: Aşa? Ai vreun act de făcut? Vreun jrocvs? (M. Sadoveanu) Propoziţiile enunţiative sunt propoziţii care aduc o informaţie în legătură cu un obiect gramatical (fiinţă, persoană, lucru, fenomen) care constată, relatează fapte reale, realizabile sau ireale: Lacul anlrilor albastru Nuferi galbeni /7 încarcă. (M. Eminescu). Propoziţiile enunţiative dispun de o intonaţie specifică, enunţiativă, caracterizată printr-o curbă melodică descendentă pe finalul propoziţiei [cu semn grafic distinctive punctul (în cazul celor neafective), fie exclamative, cu semn grafic distinctiv semnul exclamării (în cazul celor afective)]. în funcţie de conţinut şi de modurile verbale cu care se construiesc, propoziţiile enunţiative sunt de cinci feluri:
a) Propoziţia enunţiativă propriu-zisă exprimă o acţiune sau o stare prezentată ca reală. Se construieşte cu modul indicativ: Vom visa un vis ferice,/îngâna-ne-vor c-un cânt/Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt. (M. Eminescu) Mai am un singur dor / în liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării. (M. Eminescu); b) Propoziţia enunţiativă optativă comunică dorinţa de a se realize o acţiune, stare. Imprecaţiile, blestemele, jurămintele sunt propoziţii optative afective. Se construiesc cu modul optativ, mai rar cu conjunctivul: Ar striga şi nu se-ndură,/ Ar răcni şi nu cutează. (M. Eminescu) Ceasul scrisorii să te găsească sănătoasă. De-aş avea şi eu o floare... (M. Eminescu); Ei şoptesc, multe şi~ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă (M. Eminescu); NB! Ideea de dorinţă poate fi exprimată şi cu ajutorul verbelor a dori, a vrea, a voi, a pofti care exprimă lexical această ideea de dorinţă, indifferent la ce mod se află (Doreşte un inel de aur). Acestea sunt false optative, deoarece nu exprimă gramatical ideea de dorinţă. c) Propoziţia enunţiativă potenţială exprimă ideea de „posibilitate” şi se construieşte obişnuit cu modul condiţional-optativ (aspectul potenţial), uneori prin intermediul conjunctivului sau indicativului: Ar fi fost bine să limpezim lucrurile chiar în seara asta (M. Preda); Să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Har ap-Alb, aş pune-o la masă cu mine (I. Creangă); Dacă învăţa, trecea clasa. NB! Ideea de „posibilitate” se poate exprima în limba română şi cu ajutorul adjectuvului şi adverbului de mod posibil sau al verbului a putea, care exprimă lexical această idee (la verb, indiferent de modul la care se află): Acest lucru e posibil! Noi putem merge oriunde. Aceste propoziţii enunţiative sunt, de fapt, nişte false potenţiale. deoarece ele nu exprimă gramatical ideea de „posibilitate", cu ajutorul modurilor
condiţional-optativ, conjunctiv sau indicativ, ci lexical, prin sensul primar pe care-l au părţile de vorbire amintite. d) Propoziţiia enunţiativă dubitativă exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranţă, o bănuială cu privire la o acţiune. Se construieşte cu prezumtivul sau conjunctivul, mai rar cu viitorul indicativului: Vor fi fost fericiţi în ţara lor. O fi fost pe-aici, cândva, demult, păduri adânci şi dese. (I. Druţă) Aşa a fi, n-a fi aşa, vreau să-mi fac băiatul popă. (I. Creangă) e) Propoziţiia enunţiativă imperativă exprimă un enunţ sub formă de poruncă, îndemn, sfat, rugăminte. Se construiesc cu imperativul, dar şi cu conjunctivul: O rămîi, rămîi la mine // te iubesc atât de mult! (M. Eminescu); Să spui lui vrîncean şi lui ungurean (Mioriţa); Ca să pot muri liniştit /Pe mine mie redă-mă! (M. Eminescu);. De te-ating, să feri în lături,/ De hulesc, să taci din gură. (M. Eminescu) NB! în limba română există unele construcţii cu verbe active sau reflexive la infinitiv, intonate suplimentar, cu valoare de imperativ, care exprimă recomandări sau dispoziţii, echivalează cu nişte propoziţii imperative: A nu se fuma în încăpere! A nu se exagera! A nu se apleca în afară! A nu se parca în locurile rezervate şoferilor! etc. In unele propoziţii imperative verbele pot lipsi, intonaţia predicativă suplinind prezenţa acestora: Puşca mai repede! înainte marş! Hai cu noi! Poftim pixul! în limba vorbită în asemenea propoziţii poate apărea şi un predicat interjecţioanal: Hai în codru cu verdeaţă (M. Eminescu) [110, p. 41-42]. Propoziţiile enunţiative pot fi exclamative, adică afective (dublate de afectivitatea vorbitorului, exprimată prin sentimente de admiraţie, plăcere, entuziasm, bucurie, durere, surprindere, regret, indignare, mînie, reproş, dezaprobare, disperare, dispreţ, neîncredere etc.) sau neexclamative, neafective (lipsite de afectivitatea vorbitorului). Tonul vorbirii obişnuit la început se ridică treptat până la mijlocul propoziţiei, scăzînd apoi spre sfîrşitul ei. Aşadar, propoziţiile enunţiative exclamative se deosebesc de cele neexclamative în general doar prin participarea afectivă a vorbitorului la realizarea „comunicării”, care se concretizează în intonaţia afectivă suplimentară exclamativă adăugată celei fundamentale enunţaitive (uneori cu ajutorul adverbelor ce, ce mai, ce de, cât de, atât de etc.). Propoziiile interogative sunt acelc propoziţii carc cer informaţii despre un obiect gramatical necunoscut de vorbitor {flintă, pewanâ, lucru, fenomen), care formulează întrebări. Ele implică şi exprimă gânduri echivalente cu acelea din propoziţiile enunţiative propriV/i.ve, provoacă cunoaşterea printr-o intonaţie specifică, iar prin verbelepredicate din structura lor constituie un reflex al unor ipoteze: Ce vrei 25
tu? Noi? Bună pace... (M. Eminescu). Propoziţiile interogative reprezintă - ca şi cele enunţiative - o clasă cu omogenitate relativa, cu precizarea însă că la cele interogative împărţirea în subclase are în vedere scopul comunicării şi intonaţia fundamentală, intonaţia suplimentară exclamativă fiind întotdeauna absentă. După conţinutul pe care-1 exprimă şi după modurile verbale cu care se construiesc, ele sunt, ca şi enunţiativele, de cinci feluri: - interogative propriu-zise formulează întrebări la care se aşteaptă răspunsuri. Se construiesc cu indicativul: Ţi-ai luat cărţile? Unde vrei să-ţi continui studiile? Mergi cu mine? - interogative optative formulează întrebări prin care se exprimă ideea de dorinţă. Se formează cu optativul : Ai merge şi tu la noi? Ai merge şi tu cu mine? Ai pleca şi tu în excursie? NB! False optative: Vrei un măr? Vreţi o cafea? - interogative potenţiale formulează întrebări prin care se exprimă ideea de posibilitate. Se formează cu optativul şi conjunctivul: Te-ai mai apăra într-o asemenea situaţie? Ce să zică în aceste circumstanţe? NB! False potenţiale: Este posibilă această atitudine? Este cu putinţa a merge mai departe? - interogative dubitative formulează întrebări prin care se exprimă îndoiala, nesiguranţa, bănuiala sau prin care se emite o ipoteză. Se construiesc cu modul prezumtiv, conjunctiv şi eu viitorul indicativului: Va fi alergând şi-acuma? Să trec, să nu trec? NB! False dubitative se construiesc cu verbul a se oare, cândva. Ex.: Te îndoieşti de spusele inele*'
WJOL
adverbele
- interogative imperative este o categorie controversata, *>»ai situaţii în carc o propoziţie inlcrog;iti\;i construit.i oi '|U ?(> formulează o întrebare prin care se exprimă indirect şi atenuat ideea de rugăminte sau de ordin.: îmi mai împrumuţi şi mie bicicleta? (= imprumută-mi bicicleta!); Ce mai staţi? (= Nu mai staţi!). C. Dimitriu consideră că există 3 subclase de propoziţii interogative: 1) directe, la care există concordanţa între scopul comunicării şi intonaţia fundamentală; 2) indirecte, la care nu există concordanţă între scopul
comunicării şi intonaţia fundamentală: “Te întreabă şi socoate/ Ce e rău ş ice e bine?” 3) retorice, nu este concordanţă între scopul comunicării şi intonaţie: “Au, la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoelii?”. Propoziţiile interogative pot fi atât afective: Adică să fiu eu întradevăr stăpînitorul credincioşilor?; Cum ai pleca singur? şi neafective: Ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? (I. Creangă). Propoziţiile interogative dispun de o intonaţie specifică: fie interogativă (în cazul celor neafective), fie exclamativă, cu semn grafic distinctiv semnul exclamării (în cazul celor afective), aşezat după semnul întrebării. Propoziţiile interogative formulează, de regulă, o întrebare în scopul de a implica în actul comunicării interlocutorul, solicitat să dea un răspuns. Perspectiva pragmatică aduce în discuţie distincţia conceptuală dintre propoziţia interogativă, ca enunţ sintactic, şi întrebare, ca unitate pragmatică, în care se reuneşte componenta sintactică a propoziţiei interogative cu forţa ilocuţionară a «actului de vorbire». Propoziţiile interogative directe implică prezenţa interlocutorului căruia îi este adresată direct întrebarea, în scopul de a declanşa un răspuns imediat: Măria-ta, nu mă cunoşti pe mine? (M. Sadoveanu); Propoziţiile interogative indirecte nu implică prezenţa interlocutorului în momentul vorbirii şi nu cer întotdeauna un răspuns, scopul comunicării fiind, în general, „indicarea necunoaşterii unei informaţii''. Interogativele indirecte constituie rezultatul operaţiei de reproducere a întrebării, realizate de un locutor, de regulă, diferit de cel care formulează interogativa directă corespunzătoare, operaţie care se efectuează prin transformarea interogativelor directe, o dată cu transpunerea vorbirii directe în vorbire indirectă: Ai văzut acest film? M-a întrebat dacă/de am văzut acest film. Propoziţiile retorice poartă această denumire deoarece se consideră că aparţin prin excelenţă artei oratorice în cadrul Cftlttia constituie un mijloc expresiv de convingere. Propoziţiile retorice
nu cer informaţii, ci transmit indirect informaţii, intonaţia fundamentală fiind interogativă ;i asociată cu intonaţia suplimentară exclamativă: Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi?.. (O. Paler); Cine n-a auzit de acest războinic? Şi unde n-a pătruns faima lui? (M. Sadoveanu). Au la Sybaris nu suntem, lângă capiştea spoielii, /Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii? /Navem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi /în aplauzele grele a canaliei de uliţi, /Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? (M. Eminescu) Cele cu formă afirmativă au înţeles negativ, iar cele cu formă negativă - înţeles afirmativ: Cine mă poate ajuta în această situaţie? (Nu are cine mă ajuta!); Unde să mă duc eu acum? (Nu am unde mă duce!); Care nu ştie acest lucru? (Ştie oricine acest lucru!); Ce urmă lasă şoimii-n zbor?! (G. Coşbuc) etc. 2.6. Clasificarea propoziţiilor după aspectul predicatului După calitatea (natura) predicatului, propoziţiile sunt de două feluri: afirmative şi negative. Propoziţiile afirmative sunt acele propoziţii la care predicatul verbal sau verbul copulativ din predicatul nominal exprimă un consimţământ, afirmă, confirmă, adevereşte, aprobă ceva. Ele dispun de marca zero: Voi sunteţi studenţi; Cursanţii sunt atenţi etc. Orice propoziţie enunţiativă sau interogativă poate fi şi afirmativă. Propoziţiile interogative retorice afirmative au înţeles de propoziţii enunţiative negative. Cu valoare de propoziţii enunţiative neanalizabile (substitute de propoziţii), dar cu un conţinut de afirmaţie nesigură, se folosesc unele adverbe de mod şi verbul se poate : Ţi-e somn? - Cam. (Probabil; Posibil; Poate.). Propoziţiile negative sunt acele propoziţii în care predicatul verbal sau verbul copulativ din predicatul nominal exprimă o neacceptare, neagă, dezaprobă ceva. Ele sunt marcate cu ajutorul adverbului de mod de negaţie nu, aşezat înaintea predicatului şi făcând parte din structura acestuia: Ei nu învaţă; De ce nu treci pe la noi? Unele propoziţii interogative propriu-zise negative, care exprimă un reproş, şi propoziţiile interogative retorice negative au înţeles de propoziţii enunţiative afirmative: Mu v-am comunicat noi aceasta? (Noi v-am comunicat aceasta); Să nu mă supăr în asemenea
situaţie?
29
NB! Când celelalte părţi de propoziţie sunt negate (subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar sau numele predicativ), propoziţia este afirmativă, şi nu negativă: Nu el a făcut aceasta; Nu trist se întorcea; Nu a mea este greşeala. Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cu adverbul negativ nici care, chiar dacă neagă oaltă parte de propoziţie decât predicatul, propoziţia rămâne tot negativă: Nici noi n-am înţeles; Nici pe el nu-1 accept.; Nici a mea nu este vina. Există situaţii în care, deşi predicatul unei propoziţii enunţiative propriu-zise este precedat de negaţia nu, aceasta se referă de fapt la o altă parte de propoziţie: Nu a venit pentru aceasta. (A venit, dar nu pentru aceasta.). Valoarea negativă a unor propoziţii poate fi întărită, dublată uneori, prin prezenţa în structura lor a unor pronume, adjective sau adverbe negative, cu diferite funcţii sintactice: N-a vorbit nimeni ; N-a zis nimic; Nimeni n-a făcut nimic niciodată [110, p. 45].
2.7. Clasificarea propoziţiilor după structură Dintre criteriile de clasificare a propoziţiilor din punct de vedere al structurii pot fi menţionate următoarele: 1. prezenţa/absenţa părţilor secundare de propoziţie 2. prezenţa/absenţa părţilor principale de propoziţie Propoziţii
prez./abs. părţ.secundare prez./abs. părţ.principale
O clasificare tradiţională ((HA, II, p. 69 ş. a.) împarte propoziţiile în monomemhre (cele constituite numai din subiect sau predicat, cu sau fară determinanţi) şi bimembre, cele constituite din ambele părţi principale de propoziţie. Propoziţia monomembră este considerată o structură concretizată fie prin grupul subiectului (propoziţie nominală% fie prin grupul predicatului (propoziţie
verbală): (1) Toamna (2) Se înserează. Propoziţiile bimembre sunt acelea care au ambele părţi principale, poate lipsi una, dar se subînţelege din context: Ana citeşte. Ioana este înaltă, frumoasă, inteligentă, veselă, cuminte. Propoziţiile monomembre se divizează în propoziţii:
- cu subiect (nominative): Duminică. Toamnă târzie. - cu predicat: a) verb impersonal: Plouă. Ninge.
b) verb impersonal a fi: Era într-o vară. Nu mi-e de el. c) verb personal folosit impersonal: îi zice Ioneasca. îl cheamă Dorin. d) verb reflexiv impersonal: Se mănâncă prost. e) locuţiuni verbale impersonale: îmi pare bine. Predicatul propoziţiei monomembre poate avea diverse realizări, fiind concretizat frecvent prin verbe sintetice suficiente semanticogramatical, avalente (care nu au valenţe obligatorii: plouă, ninge etc.) sau prin verbe perifrastice suficiente/insuficiente semantico-gramatical (expresii verbale impersonale: e bine, e uşor etc). Verbele insuficiente, în conformitate cu intenţia comunicativă a vorbitorului, sunt regente pentru propoziţiile subiective: Dar e greu să te minţi fxînă la capăt. (O. Paler). Propoziţia monomembră poate conţine numai o parte de propoziţie, adică numai predicatul (parte principală de proporţie), ea/ în care este considerată propoziţie simplă, sau, pe lângă predicat. m;ti conţine şi părţi secundare, în acest caz fiind propoziţie monomcmb’Vdezvoltată: Ploua. - propoziţie monomembră simplă sulieieni.'i. ‟■ ?n
31
ploua/ - propoziţie monomembră dezvoltată; Aici. - propoziţie monomembră dezvoltată eliptică. Propoziţiile monomembre se pot concretiza şi prin adverbe sintetice sau perifrastice (locuţiuni adverbiale) predicative urmate de o conjuncţie subordonatoare şi cerând o subiectivă, fiind în acest caz monomembre insuficiente: Poate că forţa Americii stă într-o sinteză ciudată (O. Paler) De bună seamă că a înţeles tot [80, p. 59].
2.8. Fraza Frază (< lat. phrasis „fel, mod de exprimare”) este unitatea sintactică superioară, alcătuită din două sau mai multe propoziţii, care contractează între ele diferite raporturi sintactice, sunt legate după legile limbii date şi redau un gând complex, conceput ca un tot întreg. Fraza reprezintă un tot întreg atât după conţinut şi intonaţie, cât şi după forma gramaticală: De când s-a dus, sunt ca o creangă veştedă, / Care-nainte de-a-nflori se scutură, / Şi lumea nici o bucurie nu-i mai dă / Inimii mele, boală şi putredă ciutură (M. Isanos). Distincţia dintre propoziţie şi frază este atât cantitativă (fraza conţine cel puţin două nuclee predicative), cât şi calitativă (funcţiile sintactice de la nivelul frazei sunt asigurate şi propoziţional). Din punctul de vedere al evoluţiei limbii, în general, şi al evoluţiei sintaxei, în special, fraza a luat naştere din nevoia de exprimare a unui conţinut complex. Ca formă mai desăvârşită de exprimare a gândirii, fraza a luat naştere mai târziu decât propoziţia. Ea a apărut în anume circumstanţe, la o anume etapă de evoluţie a societăţii umane, reflectând un nivel mai înalt de dezvoltare a intelectului uman. Bineînţeles, lingviştii nu operează cu anumite date concrete când a apărut fraza. Cert rămîne a fî însă faptul că fraza reflectă o etapă net superioară a gândirii umane: omul a pătruns în esenţele fenomenelor, a putut stabili diverse raporturi dintre fenomene, pe care apoi le-a redat prin limbă. Ca unitate sintactică distinctă, fraza este rezultatul cercetărilor întreprinse de gramaticii moderni. Abia la începutul secolului al XX-lea, gramaticile europene vorbesc despre frază, ca unitate sintactică superioară propoziţiei, despre o sintaxă a frazei. Caracteristicile de bază ale frazei reies din comparaţia ei cu propoziţia. Fiind o comunicare cu predicaţie multiplă, fraza se poate clasifica în funcţie de diverse criterii:
- sub aspect formal, Ir a za e o unitate sintactică superioară propoziţiei, deoarece este constituită din două sau mai multe propoziţii; 32
- sub aspectul conţinutului, fraza este mai complexă decât propoziţia, putând exprima conţinutul unei singure sau mai mai multor judecăţi;
- sub aspectul relaţiilor sintactice stabilite între propoziţiile din cadrul
ei, fraza dispune de aceleaşi raporturi pe care le găsim şi între părţile de propoziţie: de coordonare, subordonare, apozitiv. Dacă pentru coordonare şi subordonare folosesc amândouă aceleaşi mijloace, atunci se deosebesc prin instrumentele utilizate pentru realizarea subordonării (conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare, pronume, adjective relative, nehotărâte, adverbe pronominale etc.) După conţinutul exprimat şi upă importanţa lor, propoziţiile din frază sunt de două feluri:
-
propoziţii principale care apar ca nişte elemente independente din punct de vedere gramatical. Aceste propoziţii realizează o „comunicare”, care poate fi completă, de sine stătătoare sau dominantă pentru alte comunicări. Ca importanţă, ele se situează pe primul loc în raport cu alte propoziţii din frază. în funcţie de poziţia lor faţă de celelalte propoziţii din frază, propoziţiile principale dispun de: a) o anumită suficienţă şi autonomie semantică (limitată însă prin relaţiile cu alte propoziţii din frază), adică în virtutea sensului lor suficient, deplin, de sine stătător, care nu depinde de sensurile altor propoziţii, ele sunt de fapt comunicări încheiate, chiar şi atunci când sunt scoase din frază. între ele şi celelalte propoziţii din frază există o slabă legătură de înţeles: El striga la mine, gesticula, se înroşea. Murmura cu privirea spre norii mânioşi ce se vâltoreau peste capetele lor (L. Rebreanu); Fugi repede spre poarta de din dos şi ieşi in stradă prin curtea cealaltă (G. Călinescu). b) fie de o insuficienţă şi autonomie semantică, completată de relaţiile lor cu alte propoziţii din frază. în virtutea sensului lor insuficient, parţial, interdependent, în raport cu sensurile altor propoziţii, ele constituie de fapt comunicări neîncheiate, ce se evidenţiază mai ales când sunt scoase din frază. în acest aspect, ele se aseamănă cu propoziţiile secundare, fară însă a se identifica cu ele. între ele şi celelalte propoziţii din frază există o legătură de sens mai puternică decât la cele suficiente: îmi imaginez cât de greu ţi-a fost în această situaţie; Gîndul meu este să plec cât mai repede la mare; Ei mereu spuneau că nu ai dreptate; Tatăl întreabă pe copii dacă şi-au făcut temele. Fireşte e cel mai bine pregătiti student din grupă; Locuieşte unde a trăit şi până atunci. NB! De regentele insuficiente depind propoziţiile subordonate necesare, indispensabile - subiective, predicative, atributive determinative, completive directe, completive indirecte, ccompletive de agent, unele circumstanţiale. Propoziţiile principale reprezintă o condiţie a existenţei frazelor. Orice frază trebuie să aibă cel puţin o propoziţie principală.
-
Propoziţii secundare sunt acele propoziţii care nu dispun de suficienţă şi autonomie semantică, ele depinzând din punct de vedere semantic de alte propoziţii din frază. Scoase din frază, ele nu pot constitui comunicări independente, încheiate. Ca importanţă, propoziţiile secundare se situează pe locul al doilea în raport cu propoziţiile principale şi pot fi comutabile cu zero: Cînd au terminat lucrul, erau foarte obosiţi; El este omul care
nu glumeşte deloc. După necesitatea lor în frază, se pot distinge:
- propoziţiile secundare indispensabile, care intră în opoziţie cu principalele propriuzise insuficiente: Nu-l găseşte pe şeful de care are nevoie.
- propoziţiile secundare facultative, care se opun principalelor propriu- zise suficiente: Aceasta este o carte utilă, pe care am împrumutat-o de la bibliotecă.
Există fraze incidente, care nu au în componenţă nicio propoziţie principală, începînd cu un conector subordinator în frază: După cum spunea cineva care nu mai este, viaţa ca şi moartea, ne ia prin surprindere... De asemenea, într-o frază anacolutică, vorbitorul poate începe comunicarea cu o propoziţie secundară la care apar multe determinări şi, datorită aglomeraţiei de subordinate, fraza rămâne fără 33
34
propoziţie principală: Cine a întâlnii vreodată în calea sa un popa îmbrăcat în straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pky mergînd cu pas rar, încet şi gînditor, răspunzînd îndesat sluga dumitale cui nu-1 trecea cu vederea ... dezmierdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte o lacrimă fierbinte din ochii săi, apoi cuprins de foame şi oboist de osteneală şi gândire, îşi lua drumul spre gazda, unde-1 aştepta sărăcia cu masa întinsă. Acesta este părintele Isaia Duhu ... (I. Creangă). După raportul sintactic stabilit între ele, propoziţiile se clasifică în: - regente (supraordonate) = propoziţii determinate sintactic de alte propoziţii, adică propoziţii conducătoare, care „dirijează” sintactic relaţiile din cadrul frazei, obligând alte propoziţii să se raporteze la ele. Ele pot fi atât principale, cât şi secundare: Vin ’cu mine, rătăceşte / Pe cărări cu cotituri, / Unde noaptea se trezeşte / Glasul vechilor păduri (M. Eminescu); Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? (M. Eminescu); Dulcea lor zădărnicie / Nu mă-ndur s-o pun pe foc, / Deşi- mi stau atât de triste / Că nu pot muri de loc (M. Eminescu). NB ! Deseori sunt confundate noţiunile de propoziţie principală şi propoziţie regentă. Trebuie să menţionăm că aceşti termeni nu sunt echivalenţi, întrucât există propoziţii secundare regente. Nu orice regentă este principală, după cum nu orice principală este regentă. - subordonate (dependente) = propoziţiile care depind sintactic de alte propoziţii (regente), determinându-le în totalitate sau numai parţial (adică numai o parte de vorbire din interiorul ei); sunt propoziţii „conduse”, „dirijate”, „obligate” de regente să se raporteze la conţinutul acestora sau la una dintre părţile de vorbire din ele. Ele nu pot ti decât propoziţii secundare, insuficiente ca înţeles, sfera lor integrandu-se în sfera acestora. Există propoziţii regente principale care, datorita insuficienţei lor semantice, sunt strâns legate de subordonatele pe care le au: regentele subordonatelor subiective, regentele subordonatelor pa\iieati\ e Legătura dintre propoziţia subordonată propoziţia regentă poate ti nuu slabă sau mai strânsă şi în funcţie de importanţa si necesitatea Km lv lângă regent mai mică sau mai marc pe care \orbttoiul o jvau* ' informaţiei sale. In acest ca/, propoziţia subordonată nu c*ac t35
indispensabilă pentru comunicare, ea apare ca o propoziţie facultativă, izolată prin pauză (marcată cu virgulă) - cele de consecinţă, concesive, opoziţionale, cumulative etc. Cf. Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,, / Care-n tine se petrece (M. Eminescu). Când însă este considerată indispensabilă pentru comunicare, ea apare ca o propoziţie neizolată - subiectivele, predicativele, instrumentalele, de agent, atributivele etc. Cf. Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund (M. Eminescu). După conţinut, subordonatele se divizează în: - subordonate circumstanţiale = care exprimă o multitudine şi o diversitate de circumstanţe (de loc, de timp, cauză etc) - subordonate necircumstanţiale = nu exprimă circumstanţe (subiectiva, predicative, atributiva etc.) După tipul de subordonare stabilit între subordonată şi regentă: - subordonate juxtapuse (paratactice, asindentice), adică legate prin juxtapunere (unde un rol important îl are topica, intonaţia, pauza şi virgula): Joace unul şi pe patru (concesivă), / Totuşi tu ghici-vei chipu-i (M. Eminescu); Le-am spus hotărîrea noastră: mergem înainte. - subordonate joncţionale (hipotactice) = legate de regentele lor prin elemente joncţionale (conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, pron., adv. etc.): In al umbrei întuneric / Te asemeni unui prinţ, / Ce se uit-adînc în ape Cu ochi negri şi cuminţi (M. Eminescu). După calitatea regentei: - subordonate de gradul I = depind direct de regente principale: Deşi par lei şa paralei, /N-au cu talentul vreun raport (Al. Macedonschi). - subordonate de gradul II = depind de regente subordonate: Moromete, în loc să răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte (M. Preda). NB ! Acele subordonate care au două propoziţii regente coordonate, insă cu elemente determinate diferite ca valoare morfologică, dispun în egală măsură de două valori, de două funcţii sintactice diferite: Situaţia
este şi evoluează cum ştii (predicativă şi modală); Ştiu şi-l văd cum munceşte (completivă directă şi predicativă suplimentară). Propoziţii intercalate sunt propoziţii subordonate, situate în interiorul altor propoziţii din frază (regente, întrerupte, discontinue), cărora le întregesc înţelesul printr-o informaţie suplimentară. Ele sunt legate sintactic de alte propoziţii, nu sunt comunicări independente, de sine stătăttoare, şi se rostesc cu o intonaţie mai coborâtă decât restul frazelor ce le înglobează. Apar izolate prin pauze, marcate cu ajutorul virgulelor (când legătura lor cu regentele este mai slabă, când nu sunt indispensabile pentru comunicare): Ni s-a spus foarte clar că cine nu se prezintă la adunare este eliberat din post (subiectivă); Câinele care latră nu muşcă (atributivă). Propoziţii incidente sunt propoziţiile cu aspect de principale (mai ales) sau de subordonate, care aduc în propoziţiile sau în frazele în care sunt intercalate sau la care sunt adăugate, informaţii suplimentare legate de conţinutul general al acestora. Aceste informaţii au aspectul unor aprecieri, explicaţii, completări, considerente necesare pentru întărirea sau clarificarea spuselor cuiva şi ilustrează gradul de convingere a vorbitorului în legătură cu cele relatate sau intervenţii autoruluii incluse în vorbirea directă etc. Aceste propoziţii nu fac parte din structura sintactică a altor propoziţii sau fraze, adică nu sunt legate sintactic de propoziţiile care le înglobează sau de celelalte propoziţii din frază, constituind propoziţii izolate, aparte, de sine-stătătoare: Mai sunt şi oameni care - nu există pădure fără uscături — nu lucrează în meseria lor cu pasiune; E obosit, e drept, dar tot ne cântă ceva; Lucrurile — se vede de la o poştă - evoluează din rău în mai rău; Ţie, omule, zise mama, aşa ţi s-a părut întotdeauna. Propoziţiile incidente sunt pronunţate cu o intonaţie specifică (mai coborâtă decât a restului propoziţiilor sau frazelor în care sunt intercalate sau la care sunt adăugate) şi se izolează prin pauze marcate grafic cu virgule, linii de pauză sau paranteze. Propoziţii de umplutură sunt propoziţii incidente, golite de conţinut prin întrebuinţare repetată, care întrerup şirul comunicării dc bază, t^ră a aduce vreo informaţie suplimentară în legătură cu aceasta. 1 lo sunt folosite mai ales în limba vorbită (la Caragiale pentru a caracten.‟a personaje): zice, mă rog mă-nfelegi, nu-i aşa. cum să fi sţ'nn cu* <. < aduce ceasul, mă rog, nu aduce anul. Repetate in mod 37
inconştient şi inutil de către unii vorbitori, propoziţiile de umplutură au dsvenit, ca şi o parte din cuvintele şi construcţiile de umplutură, ticuri verbale care ilustrează pregnant sărăcia de vocabular şi caracterul mecanic al vorbii acestora. Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile din cadrul frazei. Aproape toate propoziţiile subordonate din planul frazei corespund, în planul propoziţiei, unor părţi de propoziţie determinate (cu excepţia predicativei, subiectivei). Această corespondenţă se oglindeşte în denumirea, definiţia, întrebările, elementele regente, topica şi punctuaţia fiecărei subordonate în parte. Această corespondenţă evidenţiază caracterul sistemic al limbii. în general, subordonatele se pot reduce la părţile de propoziţie corespunzătoare, pe care le reprezintă, de aceeaşi esenţă sintactică cu ele, cu acelaşi conţinut şi cu aceleaşi relaţii. Procedeul poartă numele de contragere şi este opus expansiunii, extinderii, dezvoltării părţilor de propoziţie în propoziţii corespunzătoare. Din punctul de vedere al intonaţiei şi al punctuaţiei se pot distinge următoarele tipuri de fraze : - fraze întregi, în care intonaţia, punctuaţia şi elementele joncţionale de coordonare unesc propoziile în cadrul lor, chiar dacă virgulele despart între ele propoziţiile sau părţile de propoziţie, iar punctul şi virgula grupurile de propoziţii - toate propoziţiile sunt unite semantic şi gramatical. - fraze fragmentate, în care intonaţia şi punctuaţia separă propoziţiile legate din punct de vedere semantic şi gramatical, fragmentează unitatea lor sintactică, creând o formală, o aparentă independenţă a propoziţiilor coordonate sau subordonate din cadrul fiecărei fraze: Mă înjosiră, mă loviră, / Cu mici, cu mari mă răstigniră; / Din inimă nu m-a lăsat / Un singur colţ nesfâşiat. / Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră, / Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră, / O ţară-ntreagă s-a-ntrecut / Să-mi dea venin - şi l-am băut. /Dar, Doamne, nu te biruiră (Al. Macedonschi). Din punctul de vedere al raporturilor sintactice care se stabilesc între propoziţiile din cadrul frazei, distingem următoarele categorii de fraze: - formate prin coordonare, care dispun numai de propoziţii principale în raport de coordonare; - formate prin subordonare, care dispun de o propoziţie principală şi
una sau mai multe subordonate: a) fraze cu propoziţii subordonate omogene (cosubordonarea omogenă) b) fraze cu propoziţii subordonate neomogene (cosubordonarea neomogenă) c) fraze cu propoziţii subordonate consecutive (de treaptă) - formate prin apozare, care dispun de o propoziţie principală şi de o propoziţie apozitivă: Avea un singur defect: nu-i plăcea dansul - formate prin împletirea raporturilor de coordonare şi subordonare (fraze mixte/amalgamate). Cf. Plăcut e somnul lîngă o apă ce curge / lîngă apa care vede totul' dar amintiri nu are. (L. Blaga). Din punct de vedere al structurii lor, distingem: - fraze cu structură simplă (liniară), alcătuite numai din propoziţii principale, în raport de coordonare, fie numai dintr-o propoziţie principală şi una sau mai multe subordinate care depind una de alta ; - fraze cu structură medie, alcătuite fie numai din propoziţii principale în raport de coordonare, însoţite de subordonate necoordonate, fie numai din câte o propoziţie principală necoordonată însoţită de subordonate coordonate între ele; - fraze cu structură complexă sau arborescentă. O categorie specială de fraze este şi perioada. Aceasta este specifică stilului individual, are un caracter unitar şi armonios (datorat în special modului de organizare internă) şi exprimă o gândire complexă şi nuanţată care antrenează gândirea şi simţirea ascultătorului, dând exprimării măreţie şi solemnitate. Se caractrizeazâ printr-o intonaţie deosebită, prin ramificare, prin topica inversă a propoziţiilor (de obicei, subordonatele precedă regentele) şi prin existenţa a două părţi distincte în structura sa: protaza, alcătuită din propoziţii care creează. prin conţinutul lor, un interes crescând, amplificat, o stare de concentrare. de aşteptare, de tensiune progresivă, şi care sunt aşezate la î n c e p u t u l
18
perioadei, şi apodoza, alcătuită din propoziţii care aduc, prin conţinutul lor, rezolvarea, împlinirea, afirmarea plenară a unei constatări cu forţă de argument, considerată de vorbitor sau de autor ca foarte importantă şi care sunt aşezate la sfârşitul perioadei. Perioada este întâlnită în proză, cu deosebire în operele lui Al. Russo, Al. Odobescu, B. Şt. Delavrancea, Calistrat Hogaş, N. Iorga, Vasile Pârvan etc. Exemplu: Albia literaturii noastre e atât de îngustă, că, de-aş zice că nici o scriere nouă nu posedă condiţiileunei scrieri nemuritoare, aş zice un adevăr supărător pentru tagma literaţilor şi adevărul, de când lumea, îmblă cu capul spart, însă, mărturisesc că privind babilonia limbistică din zilele noastre, mă îngrijesc pentru viitorul nostru literar şi mă mângâi numai cu credinţa că acest viitor îşi va găsi loc de scăpare în poezia poporală (Al. Russo) [80, p. 68-79]. III. RAPORTURI SINTACTICE 3.1. Generalităţi La nivel sintactic, raporturile sintactice reprezintă o realitate relevantă şi definitorie, sintaxa fiind definită ca “ştiinţă a relaţiilor”, la acest nivel neexistând termini independenţi. Or singur cuvântul trimite la noţiuni, iar înglobarea nivelului lexical din sistemul limbii în nivelul sintactic se realizează prin intermediul raporturilor sintactice. Definirea unui raport sintactic e posibilă doar prin existenţa unei funcţii sintactice generată sau implicată de acesta. Cuvinte funcţionale sintactic, adică cele care pot contracta anumite raporturi sunt însă doar reprezentantele a şapte clase semantico-morfologice: substantive, adjective, pronume, numeral, verb, adverb şi interjecţie. Celelalte părţi de vorbire (articolul, prepoziţia, conjuncţia sunt considerate araportuale sintactic, în sensul că nu stabilesc niciun raport sintactic cu vecinătăţile lor lexicale (deci nu au nici funcţie sintactică). Există o diversitate de opinii în legătură cu numărul raporturilor sintactice: - două raporturi: de coordonare şi de subordonare (GA, II, p.78-79 şi 231-232, Draşoveanu, Teze, p.45-51 ş.a.); - trei raporturi: de coordonare, de subordonare şi de inerenţă (Iordan. LRC, p. 533, 688-689) sau de dependenţă, de adordonare şi de superordonare (Diaconescu, Sintaxa, p. 252);
- patru raporturi admise de 1) S. Stati (Gh. Bulgăr, S. Stati, Analize sintactice şi stilistice, Bucureşti, 1970, p. 28-41 şi 100-108): de subordonare, predicativ, de coordonare şi apozitiv; 2) Valeria Guţu Romalo (Sintaxa, p. 38): de dependenţă, de coordonare, de echivalenţă şi de repetare; -cinci raporturi: 1) de interdependenţă, referenţial, de coordonare, de subordonare şi cu dublă subordonare (Şerban, Curs, p. 45-46, 320325): 2) de coordonare, de subordonare, apozitiv, zero şirelaţia binară, mixtă (Gh. Trandafir, Relaţiile sintactice în cadrul frazei, în LR, XXIII, W-l. nr.5, p. 385-391): 3) de interdependenţă, de dependenţă, de coordonau', de apoziţie, de incidenţă (Irimia, GLR, p. 369-523): >ase raporturi: 1) inerenţă, subordonare, coordonare, mixt, explicativ de incidenţă (Dimitriu, GES); 2) apartenenţă, subordonare, coordonare, referinţă, interdependenţă, constelaţie (Şerban, Teoria); - şapte raporturi: C. Dimitriu adaugă, la cele şase raporturi sintactice discutate în GES(vezi supra), raportul de dublare. Diversitatea punctelor de vedere relevă deopotrivă complexitatea problemei şi interesul pe care-1 manifestă specialiştii pentru construirea tipologiilor raporturilor sintactice, opiniile nefiind în relaţie de contradicţie, ci de complementaritate, pentru realizarea unei analize sintactice «fară rest». Pentru recunoaşterea unui raport sintactic sunt necesare două criterii: al conţinutului şi al formei raportului sintactic. Conţinutul vizează două realităţi: planurile în care se află unităţile sintactice intrate în raport şi importanţa unităţii sintactice date în cadrul planului. Unităţile sintactice ale limbii române se pot afla în următoarele două planuri: \. planul comunicării propriu-zise (dictum); 2. planul comentariului sau al incidenţei (modus). în cadrul fiecărui plan, unităţile sintactice pot avea importanţă diferită. Există unităţi sintactice inferioare, ce constituie baza unităţilor sintactice superioare. Unităţile sintactice inferioare care au importanţa cea mai mare în cadrul unităţilor superioare, se numesc principale: părţi de propoziţie principale, propoziţii principale. 40
Unităţile sintactice inferioare, care au o importanţă mai mică în unităţile superioare, se numesc secundare: părţi de propoziţie secundare, propoziţii secundare. Forma raportului sintactic are în vedere mărcile prin care se deosebesc între ele raporturile. Mărcile sunt de natură fonetică (pauza şi intonaţia), morfologică (recţiunea, flexiunea şi aderenţa) şi sintactică (acordul, juxtapunerea, joncţiunea şi topica). în limba română, o singură marcă poate apărea la două sau mai multe raporturi sintactice, astfel încât, pauza, intonaţia şi juxtapunerea marchează următoarele raporturi sintactice: * de inerenta (de interdependenţă), atunci cînd verbul copulativ dir Itruetwra predicatului nominal nu se exprimă: 41
La treizeci şi doi de ani era medic primar, la patruzeci şi doi profesor. (Ileana Vulpescu); • de coordonare, atunci când se coordonează două sau mai multe unităţi sintactice: Totul este ca ele să investească suficient în propria imagine, să-şi înfrîneze sentimentele, să-şi deafrîu liber senzualităţii şi, mai ales, să mizeze pe bărbaţii potriviţi pentru consolidarea carierei lor profesionale. • de subordonare, în cadrul unei propoziţii sau al unei fraze; Vrei, nu vrei, trebuie să răspunzi. • de incidenţă: Vezi, îmi spuse el, Vine un moment în care durerea se schimbă în indiferenţă Şi nenorocul în obişnuinţă. (N. Stănescu); •
apozitiv: Toate obosesc în noi, iubirea şi uitarea deopotrivă.
Flexiunea, asociată cu acordul, iar uneori cu pauza şi cu intonaţia, apare la mai multe raporturi sintactice: La raportul de inerenţă, pentru validarea acordului predicatului cu subiectul este necesar ca părţile de vorbire prin care se exprimă subiectul şi predicatul să aibă anumite forme flexionare: Ar fi interesanta o paralelă între Imperiul roman şi Imperiul otoman. (O. Paler) Flexiunea marchează prin excelenţă raportul de subordonare operant la nivelul propoziţiei, în cazul părţilor de propoziţie exprimate prin părţi de vorbire flexibile. Flexiunea este asociată cu acordul la atributul adjectival şi la atributul circumstanţial, exprimate
prin adjective variabile; pe de altă parte, este manifestă şi la nivelul frazei, propoziţia secundară fiind introdusă printr-un pronume sau printr-un adjectiv pronominal relativ care apare la diverse forme flexionare: întrevederea cu profesorul, al cărui rost nu-l vedea prea clar. decurse cu totul altfel decât îşi imaginase. (Ion Gheţie Joncţiunea se realizează cu ajutorul verbelor copulative, al prepoziţiilor, al conjuncţiilor, al prenumelor, al adjectivelor pronominale relative, interogative, nehotărâte şi al adverbelor relative, interogativ' sau nehotărîte, cu distribuţie multiplă:
42
- la raportul de inerenţă, dacă predicatul este nominal, joncţiunea se realizează prin verbul copulativ: Generozitatea este, cu siguranţă, sacrificiul de sine...(H.-R. Patapievici); • la raportul de coordonare, joncţiunea se realizează cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare: Asemenea tuturor; ei au privirea îndreptată înăuntru şi nu în afară şi se descriu pe sine prin intermediul realităţii. (Ion Gheţie); • la raportul de subordonare, manifestat la nivelul propoziţiei, joncţiunea se realizează prin prepoziţii sintetice şi perifrastice, iar prepoziţiile, fiind mărci ale cazului, joncţiunea se asociază cu flexiunea. La nivelul frazei, joncţiunea se realizează prin conjuncţii subordonatoare şi alte părţi de vorbire cu valoare de jonctive: • în propoziţie: Aceiaşi paşi apăsaţi de dimineaţă răsunară pe coridor, în vecinătatea uşii. (Ion Gheţie); • în frază: Sunt ată de fericit astăzi De parcă mi-aş lua la revedere de la viaţa (N. Stănescu); La raportul de incidenţă, joncţiunea este o marcă neobligatorie, care devine necesară în cazul propoziţiilor incidente „legate" (care încep cu un element coordonator/ subordonator): Vedea, cum se pare, altfel lucrurile [80, p. 105- 111]. -A*
In concluzie, admitem existenţa următoarelor relaţii sintactice: - de nondependenţă (coordonarea, apozarea şi incidenţa) - de dependenţă (unilaterală, bilaterală şi ternară).
3.2. Raportul de coordonare Raportul de coordonare din propoziţie este un raport sintactic de egalitate între două sau multe părţi de propoziţie care nu depind formal una de alta şi stau pe acelaşi plan sintactic. Părţile de propoziţie care se găsesc pe acelaşi plan sintactic de egalitate cu altele, fără a se subordona acestora, fără a depinde de ele, sunt părţi de propoziţie coordonate:
- subiecte {Ion, Vasile şi Vlad sunt prieteni); NF (Florile sunt frumoase, gingaşe, superbe);
- complemente {Am citit poveşti, romane, poezii) etc. Fraza compusă prin coordonare este fraza alcătuită din două sau mai multe propoziţii relativ independente. Or raportul de coordonare este o relaţie sintactică de egalitate între două sau mai multe propoziţii care nu depind formal una de alta, stau pe acelaşi plan sintactic şi sunt interdependente ca înţeles, datorită legăturii pe care o fac vorbitorii între acţiunile sau stările verbelorpredicate din structura lor. Separarea propoziţiilor coordonate duce la destrămarea integrităţii sintactice: El vine, se înalţă, în cercuri line zboară / Şi repede ca gîndul la cuibu-i se coboară. Deşi sub aspect formal, între propoziţiile acestei fraze s-ar putea pune puncte, ele nu pot fi analizate separat, întrucît aceasta ar duce la destrămarea tabloului imaginii poetice concepută ca un tot integru. Raportul de coordonare se realizează prin două mijloace fundamentale: juxtapunerea (parataxa, asindetul, bazată pe intonaţie specifică, de enumerare, cu ridicări şi coborâri de ton, care revin cu regularitate şi care sunt marcate în scris cu ajutorul virgulei) şi joncţiunea marcată cu ajutorul conjucnţiilor sau locuţiunilor conjuncţionale etc.: E vremea rozelor ce mor, / Mor în grădini, şi mor şi-n mine - / Şi-au fost atât de viaţă pline, /Şi azi se sting aşa uşor (Al. Macedonschi). între cuvintele şi propoziţiile coordonate se stabilesc următoarele raporturi de sens: Coordonare copulativă. Conţinutul raportual al coordonării copulative constă în ideea de asociere a informaţiilor semantice existente în unităţile sintactice contractante, legate între ele prin conjuncţiile coordonatoare copulative şi, iar (= „şi”) şi plus (“ „şi), prin locuţiunile conjuncţionale coordonatoare şi cu şi precum şi\ prin formulele corelative cu valoare copulativă atît... cît şi, nu numai ... ci >/. nu 44
sau precedate de adverbele de mod de întărire, repetate nicL.nici, nicL.necum, şi....şi: - între subiecte cf. Elevii şi cu profesorii lucrează mult; Viitorul şi trecutul / Sînt a filei două feţe (M. Eminescu). Acest raport se poate realiza şi prin juxtapunere (parataxă): Munţii, dealurile, câmpiile sunt comori ale patriei noastre. numai....dar şi,
adversativă. Conţinutul raportual al coordonării adversative constă în ideea de divergenţă/nepotrivire a informaţiilor semantice existente în unităţile sintactice care contractează acest tip de raport sintactic - între părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel, care sunt divergente una faţă de alta, fară a se opune, categoric sau a se exclude reciproc, legate între ele prin conjuncţiile coordonatoare adversative dar, însă, or (de intensitate mare), iar (= „dar”), şi („dar”) şi decît („dar”) - de intensitate slabă; locuţiunile conuncţionale numai că, decât că (de intensitate mare); locuţiunile adverbiale în schimb: - între atribute cf. Coordonarea
Este un om bun, însă cam mizantropa O, Şopteşte-mi-zise dânsul tu cu ochii plini deres / Dulci cuvinte neînţelese, însă pline de- nţeles
(M. Eminescu); între propoziţii: Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde, / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari (M. Eminescu); Poate fi-va şi el unul dintre cei jertfiţi, dar după jertfe vine răscumpărarea şi biruinţa celor buni (M. Sadoveanu) Prin parataxă: S- a dus la facultate, nu acasă; El a scris, nu a dat telefon etc. NB! Conţinutul coordonării adversative corespunde conţinutului subordonării concesive: Fata era urîtă, dar foarte deşteaptă. // In ciuda urîţeniei, fata era foarte deşteaptă. Posibilitatea de convertire a coordonării adversative în subordonare concesivă nu este posibilă, decât doar în unele contexte. Privitor la conţinutul coordonării adversative, relevăm două situaţii: a) unităţile sintactice care contractează acest raport sînt de acelaşi nivel sintactic, adică sau părţi de propoziţie sau propoziţii etc. b) în limba română însă sînt reperate şi structuri de felul: Vii, dar numai tu; A lipsit, dar numai azi; Cântă şi dansează, dar numai uneori etc. , în care primul termen este evident o propoziţie sau o frază, iar al doilea termen apare ca o parte de propoziţie principală sau secundară. De fapt, termenul ai doilea este o propoziţie eliptică. Ia care verbul-predicat există, dar nu se exprimă: Vii, dar [vii] numai lu; A lipsit, dar [a lipsit] numai azi; Cântă şi dansează, dar fasta o face/ numai uneori. Termenii coordonaţi adversativ au de regulă topică liberă, topica lor fixă întîlnindu-se doar acolo unde logica faptelor/ontologicul obligă la o singură
dispunere în spaţiu şi timp a termenilor respectivi: Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi (I. Creangă). Or se întîlneşte rar, numai în exprimarea elevată, numai în cadrul textului şi numai la începutul celui de-al doilea termen al textului: Se spune mereu că toţi şefii se gândesc numai la binele nostru; Or - dacă şefii trăiesc bine, iar noi nu - mie mi se pare că ceea ce se spune nu este adevărat etc. Coordonarea disjunctivă. Conţinutul raportual constă în ideea de excludere a informaţiilor semantice care contractează acest tip de raport sintactic. Apare între părţi de propoziţie de acelaşi fel sau diferite care se exclud reciproc, care sunt legate între ele prin conjuncţiile coordonatoare disjunctive sau, ori şi fie (singure sau repetate pentru întărirea disjuncţiei): Pleacă la conferinţă fie tu, fie el; Mai încolo, o crenguţă de măslin/Sau un ghimpe să te-ntârzie puţin (G. Topîrceanu); Vreau un costum cu fustă sau cu pantalon; Ori azi, ori mâine răspunsul e acelaşi; O consideri prietenă sau duşman? în frază: Tot ce-a fost ori o să fie / In prezent le-avem pe toate (M. Eminescu); Mă voi duce ca să văd ce-i de făcut, ori, dacă n-am să pol, îl voi ruga pe amicul meu să rezolve această situaţie. Coordonarea disjunctivă se poate exprima prin juxtapunere: Taie-mă, nu mă tăia, /Nu mă las de prada mea (V. Alecsandri). Coordonarea conclusivă între părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel, dintre care a doua reprezintă concluzia sau explicaţia celei dintâi, legate între ele prin conjuncţiile coordonatoare conclusivc deci♦ >7 ( „deci”) şi aşadar sau prin locuţiunile conjuncţionale coordonatoare conclusivc prin urmare, în concluzie, în consecinţăt ca atare, de
46
aceea: A trecui de atunci o lună, deci timp berechet. Se anunţa o zi cu soare, aşadar frumoasă; Fuseseră selecţionaţi de un antrenor, în consecinţă de către un cunoscător; Venise şi Ion, prietenul, ca atare susţinătorul lui; Omul e pregătit, deci corespunzător; Când cineva era prea de tot tânăr sau prea bătrân, deci, incapabil de a contribui şi el la luptă, facea totuşi ceva: cânta imnul patriei (G. Călinescu) între propoziţii: S-a dus amorul un amic / Supus amândurora. / Deci cânturile mele zic /Adio tuturora (M. Eminescu). NB! Coordonarea conclusivă se află, din punct de vedere al dependenţei dintre unităţile pe care le leagă, la limita dintre coordonare şi subordonare. Faptul se poate vedea din imposibilitatea schimbării locului pe care îl ocupă conclusivă faţă de coordonată şi din corespondenţa de sens dintre propoziţia conclusivă şi o subordonată consecutivă: Măria-sa îi dăduse ş-un pitac; deci îl socotea prieten al său (M. Sadoveanu). Prin parataxă: Am cumpărat de toate, am ce să le dau musafirilor. Conclusivă se desparte prin virgulă de restul propoziţiilor. Propoziţia conclusivă poate rezuma concluzia mai multor propoziţii sau fraze, adică a unui context, apărînd izolată prin punct: Sufletul meu se bucură că stăpînul se milostiveşte a întreba. Pot deci să mor cu bucurie (M. Sadoveanu) [110, p. 52-58]. 3.3. Raportul de incidenţă Termenul de incidenţă cumulează, în studiile de lingvistică, accepţii diferite, care presupun fie înregistrarea fenomenului incidenţei în cadrul nivelului stilistic al limbii sau recunoaşterea acestuia ca tip de relaţie distinctă, fie negarea lui ca raport sintactic. Diversitatea de opinii, privitoare atât la termenul de incidenţă, cât şi la nomenclatura utilizată pentru această realitate sintactică se explică prin aplicarea neadecvată şi restrictivă a unor criterii diferite în descrierea fenomenului. Informaţia semantică a enunţării propriu-zise corespunde, din punct de vedere logic - dictumul; atitudinea locutorului faţă de acest conţinut
este expresia modusului. Modalitatea asertivă reprezintă concretizarea lingvistică a comunicării propriu-zise (dictumul) constituită ca enunţ reper şi condiţie a inserţiunii incidente (modusul). In exemplul Mă rog nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să apar fii tradiţiei tale, adică religiei iudaice (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii). Incidenţa este considerată o comunicare suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: “cuvintele şi construcţiile incidente nu fac parte din structura comunicării în care sunt introduse, adică sunt nelegate sintactic de propoziţia sau fraza în care apar şi constituie propoziţii sau fraze de sine stătătoare. Scoase din această comunicare, ele pot forma altă comunicare neincidentă”. Raportul de incidenţă (un raport, de asemnea, controversat) este expresia sintactică a intersectării a două sau mai multor planuri în interiorul unui acelaşi enunţ care devine astfel un enunţ complex - 1. planul comunicării propriu-zise - dictum şi 2. planul comentariilor la comunciarea propriu-zisă (planul metacomunicării) - modus: cf. Cine sunt eu? fu cea întîi cugetare ce-i veni în minte (M. Eminescu); De-oi muri - îşi zise-n sine - al meu nume o să-l poarte / Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe (M. Eminescu); Cum se va vedea, până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii, ( M. El iade. Sacrul şi profanul). In principiu, unităţile ce aparţin planului comentariilor pot fi omise, fară ca aceasta să afecteze integritatea planului comunicării propriuzise: Marea e aici, la doi paşi — o vede toată lumea - / Dar cine ştie unde se termină! (M. Sorescu). A
Conţinutul raportului sintactic de incidenţă constă în faptul că unităţile sintactice „de sine stătătoare” nici nu pot fi „detaşate din context", ci apar obligatoriu în legătură cu o unitate sintactică neincidentă. Privitor la forma raportului se observă că, în general, unităţile sintactice incidente sunt, în mod obligatoriu, separate de unităţile sintactice neincidente printr-o pauză, care este însoţită şi de modificarea intonaţiei: Aşa o fi, zise mama, vreau să-mi fac băietul popă. (1. Creangă). Mărcile incidenţei deci sunt şi pauza, şi intonaţia. Raportul de incidenţă apare și la nivelul propoziţiei, şi la nivelul frazei. Propoziţie incidenţă. De-ai muri îşi zise-n sine al meu nume o sa poarte / Secolii din gură-n gură şi l-ar duce mai departe ■18
Eminescu); Luna, după cum o cheamă, / îi era miresii mamă (T. Arghezi); Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi o luciditate prea mare (M. Preda); Cred că am să te iubesc foarte mult, adăugă după o scurtă tăcere - şi toată faţa i se lumină.(M. Eliade). Frază incidenţă: Deosebirea este că lichelele nu „ curăţă specia ” aşa cum fac felinele cînd vîneză - de exemplarele bolnave, debile, deficitare etc, deci de mediocri, proşti sau impoetori; lichelele „curăţă” societatea eliminînd vîrfurile (G. Liiceanu); Totuşi ni se pare - se înţelege că nu impunem nimănui părerea - că [...] mai există oarecare lucruri, de-o însemnătate secundară (M. Eminescu). NB! Există situaţii inedite de incidenţă la incidenţă: Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gîndi acelaşi lucru fără să se cunoască (M. Preda) [110, p. 62-66]. 3.4. Raportul apozitiv Raportul apozitiv este relaţia care se stabileşte între două unităţi coreferenţiale, apoziţia şi termenul antecedent, care vizează, obiectiv sau subiectiv, aceeaşi realitate (au acelaşi referent, din perspectiva locutorului). în legătură cu raportul apozitiv sunt, în literatura de specialitate, numeroase controverse: unii specialişti recunosc raportul apozitiv, ca raport distinct de raportul de subordonare sau de coordonare, dar nu admit întotdeauna apoziţia ca funcţie mai noi (Irimia, GLR, p. 509) consideră că raportul apozitiv nu generează funcţii sintactice, deci este un raport sintactic de sine stătător. Dacă în gramaticile mai vechi se admitea că apoziţia este o funcţie sintactică inclusă în atribut, gramaticile asintagmatic şi neierarhic. Avînd însă un conţinut distinct, echivalenţa referentului desemnat prin expresii diferite, şi mărci suplimentare specifice, admitem că raportul apozitiv este un raport distinct de cel de subordonare, precum şi de cel de coordonare, fiindcă este un raport generator al unei funcţii sintactice facultative - apoziţia. Apoziţia îndeplineşte, prin reevaluarea perspectivei asupra realului sau asupra enunţării, o funcţie semantică, de explicare, de identificare sau de calificare a antecedentului (bazei): Mihal feciorul cel mic al preotului, terminase Fizico-chimicele, (I. Vulpescu); Dar 49
dacă noi, tofi ceilalţi, adică majoritatea covîrşitoare, acceptăm a)a ceva, înseamnă că acest cancer ideologic afectează fibra morală a naţiunii Spre deosebire de subordonare, la care mijlocul principal de semnalare este joncţiunea, raportul apozitiv se marchează tipic prin juxtapunere, asociată cu pauza şi cu intonaţia, în vorbire, şi prin topică, în afară de aceste mijloace de expresie, mai funcţionează, în cazul raportului apozitiv, şi mărcile suplimentare, extragramaticale, de ordin grafematic, şi «semantice». Mărcile grafematice apar în Jimba scrisă şi sunt semnele de punctuaţie care evidenţiază apoziţia: virgula, parantezele, două puncte, semnul egal etc, a căror utilizare este condiţionată fie de calitatea semantică a apoziţiei, fie de context, fie de palierele specializate ale comunicării: In faţa destinului (sau, mai degrabă, a implacabilei fatalităţi) ce acţionează peste capul nostru, n-ai să te simţi, de altfel, decât, mereu, străin... In drum spre sala de curs, îşi spuse prosteşte că e o marţi (zi nefastă) şi că amfiteatrul va fi la fel de deşert ca şi cancelaria profesorală. (Ion Gheţie); Mărcile «semantice» se concretizează în adverbe, sintetice sau perifrastice, propoziţii, fraze, comutabile cu zero, aflate în raport intenţional cu restul comunicării, care semnalează funcţia de apoziţie în raport cu antecedentul, numite şi apozeme: • adverbiale: anume, bunăoară, altfel spus, cu alte cuvinte, de exemplu, de regulă, mai exact, mai precis, respectiv etc: -Dumneata eşti studentă? -Da, adică mai bine zis am fost, răspunse ea repezit. (Ion Gheţie) • prepoziţionale, dacă au în structură verbe-predicat care atrag atenţia asupra reevaluării metalingvistice operate de vorbitor: aş zice. aş fi spus, aş spune, s-ar putea spune, cum s-ar zice/spune, ca să zic aşa şi multe alte variante specifice limbii vorbite: De fapt, interpretările ce se pol face sunt extrem de numeroase, ca să nu spun infinite. (Ion Gheţie); • frastice, materializate în fraze incidente alcătuite dintr-o regentă al cărei predicat este un verb-modalizator (voliţional, a lot ic sau episte mic) şi o subordonată: Ceea ce ai scris tu, vreau să spun poezie, teatru te onorează.
50
Raportul apozitiv se manifestă la nivelul propoziţiei, frazei şi textului, unitatea apozată, cu funcţia sintactică de apoziţie, constînd întro parte de propoziţie, o sintagmă, o propoziţie, o frază sau un substitut de propoziţie/frază: Mă balansez pe ceva foarte şubred /Un fel de punte primejdioasă, Străbătută de spasmele /Unui teribil vîrtej/O punte între nimic şi nimic/Pe care eu n-am cerut s-o trec. (Marin Sorescu) [80, p. 132134]. Prin conţinutul lui, prin precizările şi lămuririle pe care le aduce, prin termenii explicaţi, rapotul apozitiv (E=Ap.) seamănă oarecum cu raportul de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat, dintre complement şi verbul determinat (regentsubordonat), motiv pentru care a fost şi mai este încă socotit de către unii un raport de subordonare (atributiv). Deosebirile dintre raportul apozitiv şi cel de subordonare: 1. în raportul apoziţional, cei doi termeni se referă la una şi aceeaşi persoană, la unul şi acelaşi obiect, la unul şi acelaşi autor real, la una şi aceeaşi circumstanţă sau acţiune etc. {Sora, prietena mea în orice situaţie, mă va ajuta oricând), în timp ce în raportul de subordonare, fiecare termen subordonat reprezintă o persoană, un obiect, un autor real, o circumstanţă sau o acţiune unică (Sora prietenei mele este medic). 2. In raportul apoziţional cei doi termeni pot lipsi în egală măsură din enunţ: A adus materialele, (scînduri şi cuie), în timp ce în raportul de subordonare, numai termenul subordonat, cel regent fiind obligatoriu prezent: Sora este medic. 3. In raportul apoziţional dintre doi termeni, topica e întotdeauna aceeaşi: termenul A este aşezat obligatoriu după termenul E, în timp ce în raportul de subordonare topica este diferită [110, p. 65]. A
A
3.5. Raportul de inerenţă Raportul de inerenţă este un raport de tip special, deosebit de toate celelalte, între termenii căruia - subiectul şi predicatul - există o relaţie nu atât de interdependenţă, cât de implicare sintactică, de reciprocitate (de dependenţă reciprocă), în sensul că se definesc unul prin celălalt, că fiecare dintre ei impune, de obicei, celuilalt anumite condiţii: în mintea 51 vorbitorului, subiectul este gândit împreună cu predicatul său şi invers. Raporturile sintactice sunt în parte, convertibile, această trăsătură
datorându-se libertăţii oferite de sistemul limbii de a exprima acelaşi sau aproximativ acelaşi conţinut sub forme diferite. AstfeJ, o relaţie neierarhică, afuncţională poate fi convertită într-o relaţie ierarhică, funcţională: cf. relaţia de coordonare adversativă (cu ci) se poate transforma în relaţia de dependenţă opoziţională şi invers: Nu ninge, ci plouă - în loc să ningă, plouă. Cf E soare, dar e frig - Deşi e soare, e frig; A fost trafic şi a întârziat la ore - Pentru că a fost trafic, a întârziat la ore. în viziunea unor structuralişti, raporturile care se stabilesc între unităţile componente ale unui enunţ sunt exclusiv raporturi de dependenţă, unind un termen superior cu unul inferior. Relaţia de inerenţă se stabileşte între termeni a căror asociere atinge un grad maxim de solidaritate: fiecare din cei doi termeni îl presupune şi cere funcţional, semantic şi structural - pe celălalt, fiecare îi impune celuilalt o anumită organizare morfematică, prozodică sau sintactică. Astfel subiectul cere verbului-predicat caracteristicile morfologice de număr şi persoană (subiectul şi predicatul trebuie să fie la (sau să reprezinte) acelaşi număr şi aceeaşi persoană), iar participiului din structura predicatului verbal şi numelui predicativ - adjective caracteristicile de gen, număr şi caz (acord). De asemenea, verbul- predicat cere subiectului să fie în cazul nominativ (recţiune). Reflectarea sintactică a echilibrului logico-semantic dintre cele două elemente esenţiale ale propoziţiei - subiectul şi predicatul - se concretizează în constituirea «lanţului elementar» al unei comunicări minime pe baza raportului sintactic de inerentă. Din perspectiva locutorului, subiectul este un termen autonom semantic, întrucât sensul său nu este subordonat sensurilor altor componente, neconstituindu-se deci în determinant; subiectul reprezintă „cunoaşterea asumată", în timp ce predicatul este „cunoaştere în devenire". De aici nu rezultă, însă, că la nivel sintactic putem vorbi de crearea unei ierarhii de tip supraordonat/subordonat în cazul raportului dintre subiect şi predicat: cei doi termeni se implică reciproc, în mintea vorbitorului subiectul fiind gândit împreună cu predicatul sau invers. Corolarul terminologic al acestei asumaţii este respingerea sintagmelor utilizate în gramaticile româneşti (şi străine) - raport de interdependenţă (= dependenţa reciprocă, dependenţă fiind sinonim cu subordonare), dependenţă bilaterală, interdependenţă bilaterală, guvernare reciprocă - în favoarea sintagmei, mai adcc\;îtc
52
conţinutului raportual, raport de inerenţă. Raportul de inerenţâ se individualizează numai la nivelul propoziţiei bimembre, deoarece în limitele acestei unităţi cele două părţi de propoziţie principale sunt realizate pozitiv. «Conţinutul» raportului de inerentă - implicarea reciprocă a celor două părţi principale de propoziţie (cu importanţă egală în propoziţie) - şi «forma» specifică (acordul asociat cu flexiunea) asigură distincţia acestui tip de raport de celelalte (subordonare, coordonare etc). Opinii divergente (de natură teoretică şi terminologică) apar în legătură cu realizarea funcţiei de subiect la nivelul frazei. Stabilirea statutului de propoziţie subordonată/inerentă/interdependentă care rezultă din raportul sintactic în care intră cu predicatul, cunoaşte două soluţii în lucrările de specialitate. Cercetătorii care consideră că raportul dintre propoziţia subiectivă şi predicat este identic cu cel stabilit între subiect şi predicat admit că propoziţia în discuţie nu este subordonată, pe baza argumentelor de natură semantică - regenta are un conţinut insuficient - sau formală - predicatul propoziţiei (regente) se acordă cu predicatul subiectivei. Semnalăm, pe de o parte, o inconsecvenţă terminologică - propoziţiile sunt „inerente interdependente” faţă de regentă (regenta este superioară ca importanţă în raport cu propoziţia subordonată) -, iar, pe de altă parte, apelul la un argument care nu vizează exclusiv situaţia în care apare o propoziţie subiectivă: conţinutul insuficient al regentului caracterizează şi subordonarea complementului direct, indirect şi a propoziţiilor corespunzătoare. Pe baza formei raportului dintre subiectivă şi regentă, marcat prin jonctive subordonatoare, propoziţia în discuţie poate fi considerată o propoziţie secundară Din perspectivă logico-semnatică, dacă subiectul este punctul de plecare în gîndire şi predicatul realizează determinarea semantică a acestuia, relaţie transpusă la nivel sintactic prin raportul de inerentă, la nivelul frazei, se constată două situaţii relative la subiectivele «conjuncţionale» care urmează regentei în «topica dominantă obiectivă» şi, respectiv, la subiectivele «pronominale» care precedă regenta în aceleaşi condiţii ale topicii obiective. Subiectivele conjunţionale (Se ştie că a greşit) nu corespund, în principiu, subiectului care ar trebui să fie gândit simultan cu predicatul, întrucât unele dintre ele sunt obţinute dîntr-o structură de adâncime cu bază tranzitivă, prin transformări succesive (Cineva ştie că a greşit/Se ştie de către cineva că a greşit. => Se ştie că a greşit); în plus, nu impun 53 restricţii formale predicatului în măsura în care le-ar impune subiectul
corespunzător (compară: Se ştie acest lucru/Se ştiu aceste lucruri cu Se ştie că a greşit şi că nu-şi cere scuze.). Corespondenţa semantică a propoziţiei subiective «pronominale» cu subiectul regentei nu poate fi decât aproximativă, din cel puţin două raţiuni: conţinutul propoziţiei subiective este relativ mai amplu decât al noţiunii subiectului (parametru comun tuturor subordonatelor), pe de o parte, iar, pe de altă parte, dat fiind faptul că o propoziţie (fie ea şi subordonată) conţine, în principiu, propriul subiect (Cine seamănă vînt culege furtună.). Inerenţa, într-o propoziţie cu predicat nominal sau compus se marchează şi prin joncţiune, realizată de verbul copulativ, respectiv semiauxiliar: El este onest. El poate înţelege. El poate fi onest. La numele predicativ poate fi antrenat în acord genul, numărul şi/sau cazul. Pauza şi intonaţia, asociate cu acordul, la predicatul nominal, sau, în absenţa acordului, sunt mărci ale inerenţei: La treizeci şi doi de ani era medic primar, la patruzeci şi doi — profesor. (I. Vulpescu). i
Deşi cu o frecvenţă redusă, topica poate avea rol dezambiguizator în distingerea unui termen al raportului de inerentă subiectul, de un alt termen al aceluiaşi raport - numele predicativ sau al subordonării cu care este omonim funcţional: Haina face omul. Duşmanul era leahul [80, p. 111-117].
3.6. Raportul de subordonare Raportul de subordonare, numit şi de dependenţă unilaterală. constituie, pentru unele orientări din cercetarea lingvistică, relaţia fundamentală (de tip sintagmatic). în lingvistica românească, se operează cu conceptul de subordonare începând cu gramatica lui T. Cipariu. Subordonării i se atribuie valoarea de relaţie internă propoziţiei sau frazei, presupunând un termen regent şi unul subordonat, cu ranguri diferite în realizarea conexiunii, în sensul ca primul, termenul regent, nu presupune (în principiu) existenţa celui de-al doilea. A
In legătură cu raportul de subordonare, se impun câteva proci/ari asupra modului de manifestare a relaţiei şi asupra calităţii polilor 54
vonexaţi. Dacă raportul sintactic de subordonare se manifestă în planul comunicării propriu-zise şi implica părţi secundare de propoziţie şi anumite unităţi gramaticale, putem considera că punctul de plecare al
relaţiei preexistă ţeste latent) în unitatea gramaticală regentă şi că atinge punctul de sosire în prezenţa părţii de propoziţie (propoziţiei) secundare, contribuind la structurarea unităţii de rang superior (propoziţia, respectiv, fraza). Raportul de subordonare este un raport de inegalitate între [o parte de] propoziţie (atribut, complement, element predicativ suplimentar) subordonat - şi [o parte de] propoziţie determinată - regent, adică între ♦
♦
-N
două unităţi care stau pe planuri diferite. In interiorul dependenţă, termenii sintagmei ocupă poziţii diferite:
relaţiei de
-regent (determinat)- expresie a generalului, termenul care impune celuilalt component din sintagmă un anumit comportament în planul expresiei. într -o relativă corespondenţă, cu planul semantic: -subordonat (determinant, determinativ) - expresie a particularizării sferei semantice a regentului, actualizator sintactic al acestuia, termenul care răspunde exigenţelor impuse de regent şi care devine purtătorul unei funcţii sintactice. Sub aspect structural, determinantul nu poate exista în afara regentului. El se realizează prin unităţi lexico-gramaticale lipsite de autonomie semantică şi morfo-sintactieă: adjectiv, adverb, verb la conjunctiv, forme verbal-nominale: infinitiv, participiu, supin. gerunziu: Peste păduri tot mai
des focuri, focuri jocuri (N. Labiş).
Dansez a sălbatice, satanice
Raporturile de subordonare se realizează prin 3 tipuri de legături: 1. Acordul este o corespondenţă între doi termeni ai propoziţiei, manifestată prin identitatea categoriilor gramaticale de gen, număr şi caz. Legătura prin acord se face numai cu ajutorul flexiei ( cartea bunii, cărţile bune etc.). NB ! Dintre pronumele relative se acordă numai care. Acest acord prezintă unele particularităţi: pentru nominativ'-acuzativ, singular şi plural, feminin, masculin există numai o singură formă - care. In procesul acordului ea nu se schimbă, iar indicele numărului este predicatul. La genitiv-dativ, formele acestui pronume diferă - cârui cărei, căror. Acordul se manifestă şi la articolele posesive: Fulgjj zbor....// Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi (V Alecsansdri). In asemenea cazuri articolele posesive seamănă cu nişte pronume adjectivale, care se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-1 înlocuiesc.
2. Recţiunea ( < lat. rect io, rector “conducător”) (conducerea) regentul impune determinativului anumite restricţii gramaticale: cazuale (o anumită formă de caz) şi de selectare a prepoziţiei. Prin recţiune se pot lega numai cuvintele declinabile. Recţiunea poate fi: 1. substantivală - regentul şi subordonatul sunt substantive: manualul studentului, succesele colegilor etc. şi recţiune adjectivală - regentul este un adjectiv: rumen la faţă, verde la culoare etc. 2. verbală - regentul e verb, iar determinativul este o parte de vorbire la un anumit caz: plec la ţară; vin de la pădure; coc plăcinte. Cazul impus de verb diverşilor adjuncţi depinde de regimul verbului: El a scrie o poezie (A); El promite ceva (A) părinţilor (D) ş.a. Această relaţie se manifestă în cazul anumitor verbe prin selectarea obligatorie a unei prepoziţii: Băiatul se ţine de şotii; Conta pe prietea ei; Soluţia depinde de datele problemei etc. 3. adjectivală: Copilul drag sufletului ei era cel mic; Zid exterior casei: Om dator cuiva etc. 4. adverbială: El se purta aidoma tatălui; Se comporta corespunzător gradului său de educaţie. 5. interjecţională: Bravo vouăl (D); Iată-ne. (A); Halal de tine. (A) etc. Din punctul de vedere al instrumentelor gramaticale, care leagă ambele componente ale construcţiei, deosebim: a) recţiune directă (neprepoziţională) regentul cere de la determinativ forma de caz A. tară prepoziţie; se realizează cu ajutorul flcxici sau al articolului (hotărât, nehotărât, posesiv): Când se lumină
Mărcile subordonării sunt specializate în funcţie de nivelurile la care se manifestă (exclusiv în propoziţie şi în frază), acoperind toate tipurile posibile. In propoziţie, funcţionează ca mărci ale subordonării: • flexiunea, asociată cu recţiunea, c când părţile de propoziţie secun dare se exprimă prin părţi de vorbire flexibile (complement direct neprepoziţional, complement indirect în dativ, complement intern, atribute în genitiv şi în dativ neprepoziţionale, unele cicumstanţiale neprepoziţionale): Am căzut în păcatul trufiei, lartă-mi-l mie, E uman, fa-ţi ochii şi de la celelalte păcate. (Marin Sorescu); Casa de la oraş, împreună cu mobilele ei franţuzeşti, care costaseră o avere, fusese de mult ipotecată. (Ileana Vulpescu); • flexiunea şi acordul, când părţile de propoziţie secundare se realizează prin adjective (atributul şi atributul circumstanţial); dacă adjectivele sunt invariabile, flexiunea şi acordul sunt blocate (rochie roz, zîmbeşte ferice): Au păşit resurse extraordinare Ca sa lupte cu noaptea cea veşnica In chinuri numai de ei ştiute. (Marin Sorescu); Sanda se arăta o elevă dotată şi sîrguincioasă. (Ileana Vulpescu); • flexiunea, asociată, rar, cu topica, exclusiv în cazul omonimiei nominativ/acuzativ, la substantivele, considerăm noi, individualizate morfologic (prin articol hotărît), animate sau inanimate: Părinţii iubesc copiii/Hainaface omuL • joncţiunea prin prepoziţii sintetice/perifrastice, asociată cu flexiunea (atribut, complement direct/indirect, circumstanţiale, atribute circumstanţiale): Hai, iubită, din poeme Vom fugi cu pas de iele într-o margine de vreme.(N. Stănescu); L-am luat drept director. • flexiunea, asociată cu juxtapunerea la funcţia exclusiv expresivă a dativului/acuzativului etic: Nu-mi veni cu scuze; Le are cu matematica • aderenţa, care este marca subordonării în propoziţie manifesta, în absenţa constrîngerilor formale impuse de regent, la părţile de vorbire neflexibile, precum adverbul, în calitate de circumstanţial (determinant facultativ, în principiu) şi «pseudo-adverbele emfatice» cu funcţie exclusiv expresivă: Dar ei au pornit mai departe, tot mai departe Şi inimile lor fulgerau, din când în când (N. Stănescu); Am trecut şi eu prin faţa peşterii tale. (Marin Sorescu); Parcă mă simt 57
vinovat de ceva Şi-ar trebui să mă căiesc amarnic. (Marin Sorescu); • pauza şi intonaţia, în cadrul juxtapunerii, marcînd redundant subordonarea, în asociere cu celelalte mărci (aderenţa, la circumstanţialele adverbiale, joncţiunea cu prepoziţii etc.): Peste câteva zile, trecu, dis-de-dimineaţă, cu blana de samur pe umeri, prin faţa prăvăliei lui Gheorghe. (Ileana Vulpescu). în frază, subordonarea dispune de un inventar redus de mărci, joncţiunea fiind marca topică. Sfera joncţiunii include conectivele subordonatoare în frază - conjuncţii, pronume (adjective) şi adverbe relative, interogative, nehotărîte - şi este asociată sau nu cu pauza şi cu intonaţia: Un fir de praf de voi fi Şi tot voi înnebuni universul (Şi el, săracul, în veşnică fugă) Cu această nenorocită a mea Nelinişte a plecării. (Marin Sorescu); Când ai plecat Dintr-un megafon răguşit Curgea o romanţă. (Nichita Stănescu); Am păstrat un suflet de care n-a avut nimeni nevoie...(I. Vulpescu) [80, p. 117-121]. Dependenţa ternară - relaţie în care sunt implicaţi trei termeni şi are două aspecte:
a) dependenţă ternară dublă care este prezentă când determinantul are doi regenţi. Această relaţie generează funcţiile sintactice de atribute circumstanţiale şi elemente predicative suplimentare. In ambele cazuri e vorba de un regent nominal şi unul verbal: Ion, obosit de-atăta cale, se aşează pe o piatră la marginea drumului. Luna străluceşte albă. A
58
dependenţa iernară medială (complexă) - se stabileşte între trei termeni, dintre care substituirea cu zero este imposibilă, dcoarece nu îndeplineşte condiţia unui enunţ corect. Acestă relaţie generează funcţia numită complement corelativ, se materializează în patru subtipuri:
b)
complement sociativ: A văzut-o pe Maria cu Ion. complement cumulativ: A cumpărat pâine pe lângă chifle, complement de excepţie: în afară de mâncare n-a cumpărat nimic. complement de opoziţie: Nu pe Maria, pe Ion l-am aşteptat. Mijloacele de marcare ale relaţiilor de subordonare sunt: 1. mijloc general - flexiunea; 2. joncţiunea - este asociată cu flexiunea, deoarece cuvintele auxiliare cer o anumită formă flexionară, adică prepoziţiile, adverbele relative, verbele copulative, articole posesive şi demonstrative; 3. juxtapunerea - fară mijloace; 4. topica: Colegul meu este Mihai. Mihai este colegul meu. IV. FUNCŢII SINTACTICE 4.1. Subiectul Raportul de inerenţă se distinge de celelalte raporturi sintactice generatoare de funcţii prin capacitatea de manifestare univocă la nivelul propoziţiei, între părţile de propoziţie principale subiect şi predicat şi prin trăsăturile de conţinut şi de formă specifice. Subiectul este definit în majoritatea gramaticilor româneşti prin \ luarea în considerare a actualizării funcţiei ca parte principală de proj poziţie (formal) şi prin referire la semantismul său. Atunci când se f privilegiază conţinutul semantic în definirea subiectului, se apreciază că acesta este elementul despre care se comunică ceva prin intermediul predicatului, arătând cine face sau cine suferă acţiunea (exprimată prin verbul predicat la diateza activă, reflexivă sau pasivă), cine este j caracterizat de o anumită stare, cui i se atribuie o însuşire (exprimată j prin numele predicativ). [
1. Definiţie şi caracteristici Subiectul este partea principală a propoziţiei care arată cine face acţiunea denumită de verbul predicat sau cui i se atribuie o însuşire, o j calitate, o caracteristică sau acţiune, stare cu nuanţe modale sau aspectuale. 2. întrebări: Cine? Ce? In faptă lumea-i visul sufletului nostru (M. f Eminescu); Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri / Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri (M. Eminescu). A
>1
#
I
O asemenea definiţie, deşi dezvăluie esenţa fenomenului lingual în discuţie, nu este practică. Pentru a nu complica totuşi lucrurile, dar şi fară a denatura adevărul ştiinţific, am putea folosi pentru comoditate următoarea definiţie: Subiectul este partea principală a propoziţiei care constituie obiectul gândirii noastre şi stă întotdeauna în cazul nominativ, despre el afirmându-se sau negîndu-se ceva cu ajutorul predicatului (cine? ce?). Subiectul reprezintă, în mod obişnuit, punctul de plecare în comunicare, în formularea unei propoziţii. De aceea, într-o topică neafectivă, obişnuită, îl găsim frecvent înaintea predicatului, întrucât esenţa subiectului constă în relaţiile semantice cu predicatul. identificarea Iui în propoziţie se va face găsind, mai întâi, predicatul. Recurgând la întrebarea despre cine se vorbeşte în propoziţie?, pot fi considerate subiecte toate substantivele din propoziţia respectivă. Asemenea gen de greşeală poate fi lesne evitată, dacă mai întâi se va identifica predicatul propoziţiei şi lui i se va adresa întrebarea: cine face acţiunea? Situaţii similare se întîmplă şi atunci când este inversată topica dintre subiect şi un complement. Există tentaţia de a considera drept subiect al propoziţiei primul cuvînt: Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Lemnul strîmb focul îl îndreaptă; Ceasul pierdut nu-l întoarce anul Funcţia de subiect e cerută de verbul-centru, ceea ce înseamnă că verbul poartă matricial, ca particularitate virtuală de dicţionar, schema sintactică pe care acesta o poate actualiza - capacitatea de combinare cu nominalul-subiect. In limba română există şi verbe „inapte” sintactic de a se construi cu subiectul: Plouă; Tună; îmi pasă de tine; Mi s-a urît de el; li arde de tine. Tiparul sintactic fară subiect este bine reprezentat în limba română, frecvenţa acestui tipar în registrul popular şi în cel colocvial fiind mult mai mare: Mă doare în gât (Mă doare gâtul); Mă apasă la inimă (Mă apasă inima) etc. Reţin predicaţia în sfera predicatului: verbele impersonale absolute: a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc. Fiind autosuficiente, aceste verbe nu mai pot atrage un nume (pronume etc.), care să devină subiect. Ele admit subiect dacă se produc mutaţii în sfera lor semantică. A
#
3.Subiectul poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire: 60
- substantive şi locuţiuni substantivale, alte unităţi lexico-gramaticale sau elemente întrebuinţate substantival, sintagme substantivate prin articolul demonstrativ cel, cea sau prin articolul posesiv-genitival a, ah Dar legea ni-i deşartă şi străină // Cînd viafa-n noi cu greu se mai anină (N. Labiş); Deacum înainte aduceri-aminte (=amintiri) m-or troieni cu drag (M. Eminescu); Nu-l putea răpune te miri cine (^orişicine) (I. Creangă); „Pe ” este un semn distinctiv al complementului; Ofurile şi ahurile mulţimii erau impresionante. - pronume sau locuţiuni pronominale: Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, // Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastrăi de in%he(, (M. Eminescu); Colo lângă lampă, într-un mic iatac, / vezi o fată, care pune aţă-n ac (M. Eminescu); Unul caută-n oglinda, de-şi buclează al său păr. (M. Eminescu) - numerale (cardinale, ordinale, colective): Cei doi se înţeleseră fără multă vorbă, (I. Barbu); Miile şi sutele măritau slutele. (Folclor) - forme verbal-nominale: E uşor a scrie versuri // Când nimic nu ai a spune (M. Eminescu); Cum fusese curtea era lesne de închipuit. /M. Caragiale); A te ocupa de îngeri devine încet-încet un mod de a revîzita întreaga cultură a lumii (A. Pleşu); A-fi recunoaşte greşeala este un prim pas spre căinţă; E o mare greşeală a isprăvi anul cu iarna (I. Iordan). în GALR (2005, p. 324) se admite exprimarea subiectului prin gerunziu: Se aude tunând; Se simte venind; o adiere de vânt; Se vede apărând curcubeul. 4.
Cazul subiectului
Cazul subiectului, în conformitate cu norma sintactică a manifestării raportului de inerenţă, este nominativul. Există însă şi realizări ale subiectului ale căror caracteristici de formă se îndepărtează real sau aparent de la tiparele considerate canonice, când subiectul nu stă în cazul nominativ. Aceste situaţii sunt doar aparente excepţii, în realitate ele fiind construcţii în care substantivul (respectiv substitutul lui) este atributul unui substantiv subînţeles. O excepţie reală de la regula de construcţie a subiectului apare în structuri cu propoziţii relative interogative (fără antecedent), în care relativul pronominal sau adjectival ocupă poziţia de subiect sau aparţine unui grup nominal aşezat în poziţia subiectului: e vorba de „împletirea” regentei cu subordonata (ancolut). Aşadar, abaterile de la norma cazului nominativ, produse prin anacolut generalizat pot deveni la un moment dat noi norme - sunt admisibile în funcţie de subiect şi substantive (substitute) în alte cazuri decât nominativul: Cazul acuzativ.: L-am văzut pe cine a venit /er/.(„pe acela care a venit ieri”). In limba rusă subiectul poate61sta şi la alte cazuri: Ih bilo piatero:
Gribov v etom godu mnogo. * i Cazul dativ: împrumut cărţile cui le îngrijeşte, („aceluia care le îngrijeşte”); Cazul genitiv: Să mergem fiecare pe la casa cui ne are. („aceluia care ne are”). Printre situaţiile aparente de abatere de la regula de construcţie a subiectului se menţionează următoarele: a) In limba română populară şi familiară există nişte structuri cu aspect de genitiv care, prin gramaticalizare, au căpătat valoare de nominativ, îndeplinind astfel funcţia sintactică de subiect: Ai casei nu au sosit încă (^locatarii); Şi-ai lui întîrziau (= părinţii, familia, neamurile); Ai voştri neau primit cu bucurie. Astfel, în aceste construcţii, articolul ai, ţine locul unui substantiv în nominativ, pe care îl determină genitivul. La acest tip de subiect s-a ajuns printr-un anacolut generalizat constând în elidarea unui termen în nominativ, care în structura iniţială („de adâncime”) a fost un substantiv în nominativ. Astfel, în structura actuală apare doar un atribut nominal în genitiv precedat de articol posesiv. A
b) Structurile cu aspect de acuzativ de tipul din oameni, dintre ei, din acelea, de-ai mei (Au mai plecat din oameni; Şi aici se găsesc de-ai mei) se considerau la început numai aparent subiecte, deoarece reprezintă în realitate nişte atribute cu sens partitiv ale pronumelui nehotărât eliptic unii - unele (unii din oameni, unii de-ai mei): Ah! Sunt printre voi (oameni) de-aceia care nu cred tabla legii (M. Eminescu). O perifrază adjectivală cu sens peiorativ e de-alde/. De-alde ăia nu inspiră nici o consideraţie, unde De-alde ăia e subiect complex. c) In structurile cu aspect de acuzativ, construite cu „prepoziaţia” la (de) cu valoare afectivă: In stradă erau la oameni. Era la lume!, Ce de lume era acolo! subiectul este substantivul oameni. El este aparent cu regim cazual de acuzativ, deoarece la şi-a pierdut statutul de prepoziţie cu acuzativul, încorporând sensul adjectival de cantitate numerică, mare şi nedeterminată, „mulţi”, şi contractând astfel funcţia de atribut adjectival (la = numeral nehotărât). La (de) din aceste structuri nu este prepoziţie, pentru că prepoziţiile sunt vide semantic, iar Ia are sensul lexical de „foarte mult”. A
A
d) Peste şase luni s-au întors cu toţii la Mireşti goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger (V. Alecsandri); Şi s-au adunat cu toatele la ţfnveyhi şi unde nu s-au aşternut pe mîncate şi pe băute (I. Creangă). In construcţiile de tipul cu toţii (Apoi începem cu toţii a mînca (I. Creangă); Şi ca mumii egiptene stau cu toţi-n scaun ţepeni (M. Eminescu)), avem a face cu omiterea pronumelor personale la cazul 62 A
nominativ (ei cu toţii, noi cu toţii, care pot lipsi pentru că desinenţele formelor verbale respective exprimă suficient persoana. Aceste pronume subînţelese sunt subiectele propriu-zise ale propoziţiilor, iar construcţiile prepoziţionale (cu toţii etc.) sunt complemente circumstanţiale (A. Merlan - EPS, p. 45). ‟ I e) în exemplele Au plecat douăzeci de colegi; Cât de mulţi absentează!; Destul de puţini mă pot înţelege; O astfel de situaţie nu apare frecvent; Ne-au vizitat fel de fel de oameni; Au părăsit | universitatea peste treizeci de studenţi ş.a. prepoziţia de nu se grupează cu subiectul şi nu impune acestuia restricţii de caz. Subiectul (substantival sau pronominal, precedat de un numeral cardinal „complex”, de un adjectiv anaforic invariabil sau de o locuţiune i adjectivală şi de structuri de gradare) îşi păstrează caracteristica I sintactică a unui subiect prototipic, fiind în cazul nominativ. I 4. Tipuri de subiect
I
După prezenţa sau absenţa expresiei sale subiectul se clasifică în:
lexicale înpropoziţie,
| | i
*subiect exprimat- prezent în propoziţie la modul concret care, la I rândul său, poate fi clasificat după: structura formei şi a expresiei sale: | * Subiect simplu, constituit numai dintr-o parte de vorbire cu sens I lexical suficient, însoţită sau nu de articol ori printr-o locuţiune: Unii I sunt absenţi.; De la colţ au apărut doi. Simplu este şi subiectul precedat de adverbe de genul nu, şi nici etc.: Chiar şi Vasile este vulnerabil [pe lîngă toţi ceilalţi, a făcut şi Vasile]; Nu Ion este student; Nici Elena n-a venit; Numai Ecaterina a rezolvat problema [există măcar o persoană care a rezolvat] etc.
j
*Subiect multiplu, alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare: Nisip, cenuşa şi lut //Sunt un trecut? (T. Arghezi); Inul şi cânepa au crescut mari.
* subiect pleonastic - o expresie de bază, fundamentală, reprezentată printr-un substantiv sau un pronume demonstrativ, şi o expresie accesorie, reprezentată printr-un pronume personal de pers. a UI a.
63
1
singular şi plural, care anticipează sau reia conţinutul expresiei de bază, realizând astfel o echivalentă de ordin valoric: Vine el lala cliseard!: Te căptuşeşte ea Mărioara acuş! (1. Creangă); Virtutea pentru dînşii ea nu există (M. Eminescu); Ştie el tata. Pronumele ajunge adesea să piardă legătura cu subiectul pe care-l reprezintă, nemaitlind în mod necesar acordat în gen şi număr cu acesta, încât în vorbirea populară: A veni el mama şi-ai s-o păţeşti; Ei las, bre, că mi-a veni el apa la moară. După natura expresiei sale se vorbeşte de: * subiect intern exprimat printr-un substantiv care face parte din acceeaşi sferă semantică cu verbul-predicat sau care dispune de un radical asemănător cu al acestuia (e specific vorbirii populare şi folosit în operele unor scriitori): Cerul tună; Unde sapă sapa locul, / Sare din pământ norocul (T. Arghezi); * subiect extern, exprimat prin substantive care nu fac parte din aceeaşi sferă semantică cu verbu l-predicat şi dispun de un radical diferit de al acestuia: A venit toamna.; Nucile cad. *subiect neexprimat, caracterizat prin absenţa expresiei sale în propoziţie. El este fie dedus din context, fie amintit mai înainte: * subiect inclus ce se conţine în forma morfologică de număr, persoana I şi a II a verbului predicat. Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să teastămperi? (I. L. Caragiale). Dată fiind omonimia unora dintre formele verbale pentru persoanele I şi a Il-a, sarcina dezambiguizării se transferă de Ia contextul verbal la cel situaţional şi contextual. * subiect subînţeles (deductibil) este subiectul neexprimat corespunzător unui predicat de persoana a IIl-a, subiect a cărui recuperare semantică este integrală şi se obţine în exclusivitate anaforic, prin trimitere la o sursă referentială exprimată anterior, adică e cunoscut din propoziţiile anterioare şi reprezentat prin pronumele personal de persoana a lll-a, singular şi plural: Dumneata nu-l cunoşti pe Simeon; Totdeauna a fost niţel scrîntit (Ci. Călinescuj; Stă C ASTELUL singuratic, oglindinduse în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; / Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi, Datul atâta întuneric rotitorului talaz. (M. liminescu). 65 După sensul gramatical pe care-1 exprimă:
* subiect determinat, când trimite precis la obiectul gramatical denumit (fiinţă, lucru, fenomen); sfera lui semantică se înscrie în limitele informaţionale date, precis determinate sau determinabile în contextul extralingvistic al enunţului; * subiect nedeterminat, când nu trimite precis Ia obiectul gramatical denumit sau la persoana reprezentată, avînd un caracter general; cînd nu este cunoscut ca autor sigur al acţiunii verbului-predicat sau ca destinatar al atribuirii unei calităţi: Nu ştii de unde sare iepurele; Să fim serioşi! Acesta, la rîndul său, poate fi: * subiect general - identitatea lui semantică este deschisă; poate primi datele concrete ale oricărui subiect extralingvistic, variabil odată cu schimbarea protagoniştilor procesului de comunicare lingvistică: Ce e rău şi ce e bine // Tu te-ntreabă şi socoate. (M. Eminescu * subiect neidentificat - identitatea semantico-sintactică a subiectului rămâne necunoscută sau este lăsată necunoscută, întrucât nu prezintă interes pentru protagoniştii actului verbal: Bate la uşă; Scrie la ziare; *subiect suspendat (nominativ suspendat). Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei unor factori extralingvistici (starea afectivă a subiectului vorbitor etc.) sau lingvistici (dislocarea sintactică), relaţia dintre un subiect iniţial (sau un termen gîndit astfel sub aspect sintactic) şi verbul-predicat se întrerupe, generînd un anacolut. Verbul-predicat se constituie singur (dacă e un verb impersonal) sau cu un alt nume (pronume), devenit subiect, într-un nucleu predicaţional, iar ceea ce a fost într-un prim moment subiect rămîne în afara nucleului predicaţional, rămîne un subiect suspendat în nominativus pendens: El iar, privind de săptămâni, / îi cade dragă fata (M. Eminescu); Ea, când a aflat vestea, i s-a făcut rău ...; Eu, dacă mă gîndesc, îmi place piesa. Fetele împăratului întîmplîndu-se de faţă când a lovit spânul pe Harap- Alb li s-a făcut milă de dînsul (I. Creangă); Muierea limbută, gura ei făcută ca toaca să turuiască (I. Zâne). Eu sunt medic şef şi cine nu se supune indicaţiilor mele în douăzeci şi patru de ore îi fac ieşirea (P. Săculdeanu); Cine-au scornit urâtul // Nu-l înghiţă pămîntul!; Cine-au îndrăgit străinii, /Mânca-i-ar inima câinii! (M. Eminescu). subiect gramatical e partea principală de propoziţie care denumeşte obiectul gândirii noastre despre care afirmăm sau negăm ceva cu ajutorul predicatului şi stă în cazul nominativ. ♦Subiect logic este partea principală de propoziţie care numeşte agentul acţiunii denumite de verbul-predicat şi poate sta şi în cazurile oblice. Dacă subiectul logic e obiectul gândirii noastre şi stă în c. N., el coincide cu subiectul gramatical. Neconcordanţa dintre subiectul gramatical şi cel logic: 65
a) Când verbul-predicat e la diateza pasivă: Toate exemplarele au fost capturate de vânători (compl. de agent). b) Unii lingvişti consideră că subiectul logic îşi face apariţia şi în propoziţii impersonale care arată diferite stări fiziologice sau psihologice ale cuiva, cum ar fi: Mi-ifoame; Mi-i sete; Mi-i somn etc. în aceste propoziţii nu există subiect gramatical, există numai subiectul logic redat prin pronumele personal în dativ: mi-; ţi-; i- etc.: Nu mi-i foame, nu mi-i sete, / Ci mi-i dor de codrul verde (Folclor). Alţi specialişti (a vedea Gh. Constantinescu-Dobridor) înclină a vedea în propoziţiile de acest fel două subiecte: unul logic, realizat de pronumele în dativ şi altul - gramatical, exprimat prin substantive ce se conţin în aceste construcţii: foame, sete etc. Raţionamentul e următorul: Mi-e foame = Foamea există la mine. Aşadar, Mi-e sete; Mi se face dor; îmi place pictura; (subiecte gramaticale: sete, dor, pictura..., iar subiectele ^
A
logice -complemente indirecte în dativ); îmi merge prost; îmi stă bine; îmi şade bine, în care nu există subiecte gramaticale exprimate, doar cel mult nişte subiecte gramaticale subînţelese, foarte diferite, pierdute prin gramaticalizarea construcţiilor şi nemai amintite în analiza gramaticală {viaţa, serviciul, căsnicia etc.; pălăria, costumul, haina) şi subiectele logice, reduse la expresia unui complement indirect în dativ, pron. pers. îmi. E rău de voi; Este plăcut pentru mine în care, de asemenea, nu există subiecte gramaticale exprimate (fostele subiecte subînţelese s-au pierdut prin gramatical izarea construcţiilor şi nu le mai invocăm, chiar la modul abstract), ci numai subiecte logice care corespund formal expresiei unor complemente indirecte în acuzativ: de voi, pentru mine. în mi-e foame, după cum a demonstrat I. Iordan, nu este vorba de existenţa foamei, ci de faptul că cineva este înfometat. Prin urmare, e vorba despre starea fiziologică a cuiva, şi nu despre existenţa foamei enunţurile în cauză fiind considerate impersonale.
Momente dificile la identificarea subiectului. Ambiguităţi şi structuri opace 1. Din motivul că, pe de o parte, în practica lingvistică nu este respectată topica fixă a subiectului de a sta înaitea predicatului şi în fruntea propoziţiei, iar, pe de altă parte, desinenţele cazului nominativ Ia substantive (cu funcţia sintactică de subiect) sunt identice cu cele ale cazului acuzativ (cu funcţie de CD), pot să apară unele dificultăţi la determinarea justă a subiectului, când în propoziţie sunt de faţă două substantive: Dar ispita o biruia voinţa; Părinţii îşi iubesc copiii. în asemenea situaţii trebuie, practic, pornit de la ideea că subiectul este întrucâtva independent în propoziţie şi 66arată de la cine porneşte gândirea
care se îndreaptă spre predicat. CD însă, subordonîndu-se verbuluipredicat din propoziţie, arată asupra cui se răsfrânge acţiunea pornită de la predicat. La fel şi în exemplele: Osul gol nici câinii nu-l mănâncă; Gura lumii pământul o astupă; Lemnul strâmb focul îl îndreaptă; Ceasul pierdut nici anul nu-l întoarce etc. La prima vedere s-ar părea că subiectele gramaticale sunt osul gol, gura lumii, lemnul strîmb, ceasul pierdut, căci de la ele a pornit gîndul autorului. Şi într-adevăr, dacă am admite că avem de a face cu nişte construcţii pasive ca: Osul gol nu este mîncat nici de cîini, îmbinarea osul gol ar funcţiona drept subiect, iar substantivul de cîini - complement de agent sau subiect logic. Anume aşa pare să fi fost raţionamentul autorului. Dat fiind faptul că în limba vorbită populară s-a tins şi se tinde mereu spre substituirea construcţiilor pasive cu cele active, proverbele în cauză s-au cristalizat cu forme active, dar cu sens pasiv. în felul acesta, adevăratele subiecte (osul gol etc.) au devenit CD reluate de pronumele atone, iar fostele subiecte logice (cîinii etc.) s-au transformat în subiecte gramaticale. 2. In funcţie de subiect adesea se atestă şi pronumele relative, printrc care şi invariabilul ce, care poate apărea şi cu alte funcţii sintactice decât subiect: Moţoc întrebuinţa creditul, ce (CD) avea la domn. spre împilarea gloatei (C. Negruzzi); Canalia liberală a nimicit ideile ee (CD) mi le făurisem despre lume (M. Eminescu). A
#
3. Subiectul există numai în prototipul de propoziţie (propoziţia clasul, adică o propoziţie bimembră. Existenta subiectului in accstc puyo
67
are legătură cu valenţele obligatorii ale verbelor-predicat. Sunt însă o serie de verbe care nu posedă această valenţă: * Verbe impersonale: fulguieşte, lapoviţează, se împrimăvărează etc. * Verbe perifrastice (nu prea numeroase), care, în principiu, nu acceptă subiect în propoziţie, întrucât subiectul, care este consumator al valenţei obligatorii unice pentru subiect de la verbul-predicat respectiv, face parte din perifrază verbală în atenţie. La origine, aceste verbe au aparţinut unor propoziţii bimembre (cu subiect şi predicat exprimat), dar actualmente potrivit intenţiei comunicative a vorbitorului - fostul subiect şi fostul predicat au ajuns să constituie o perifrază verbală cu funcţie sintactică numai de predicat, prin care se comunică o stare din natură, o „datare”, o stare fiziologică, o stare privitoare la psihicul uman etc. (neavînd importanţă dacă în propoziţia respectivă există sau nu şi părţi de propoziţie secundare): e cald e soare e crăciunul e ianuarie se face frig se lasă ger (mi-) e foame (ţi) s-a urcat părul în vîrful capului etc. O situaţie particulară din acest punct de vedere au fostele propoziţii bimembre (de felul nu-i voie e păcat etc.) care astăzi au devenit propoziţii monomembre, datorită faptului că fostul subiect şi fostul predicat constituie acum - din punctul de vedere al intenţiei comunicative a vorbiturului - perifraze verbale-predicat, întrucât verbul a fi (nu-i, e etc.) din aceste perifraze verbale are o singură valenţă obligatorie pentru subiect, care este consumată în interiorul perifrazelor de fostul subiect, ce acum este component al perifrazelor verbale respective. Ar fi normal ca aceste perifraze să nu accepte subiect. Cu toate acestea, indiferent de explicaţie, perifrazele verbale de felul nu-i voie, e păcat etc. pot primi un subiect „general” (asta, lucrul acesta etc.) în propoziţie sau o propoziţie subiectivă (Nu-i voie să cînţi). Prin analogie cu perifrazele verbalepredicat prin asemănarea cu foste predicate nominale de felul nu-i bine, e sigur, ar fi normal etc. pot avea subiect „general” în propoziţie (asta nu-i bine/e sigur, ar fi normal etc.). în favoarea interpetării componentului postverbal din cadrul acestor construcţii ca nume predicativ, pot fi invocate următoarele argumente:
,
,
,
,
,
,
,
,
- apariţia unor adverbe, greu de explicat în varianta interpretării componentului postverbal ca subiect: Mi-e rău / bine/greu / urît etc. - paralelismul cu unele adjective de stare fizică sau psihică: Îmi este lene ifrkâ / grvwfi etc.
- prezenţa opoziţiei static / dinamic (Mi-e frică / ruşine / silă: Mi se face
j
silă / frică / ruşine; E întuneric /Se face întuneric etc.).
j
- posibilitatea gradării acestor substantive numai în această poziţie (Mi-e \ foarte frig; E foarte întuneric etc.). 6. Topica subiectului
\ în privinţa topicii, locul subiectului este, în principiu, înaintea predicatului. Există însă şi situaţii în care, în limba curentă, ordinea obişnuită este predicat + subiect: A venit vara. S-au copt fructele. îmi place muzica clasică. Luni se deschide expoziţia de icoane pe sticlă. Mă doare capul de azi dimineaţă. Nu mă interesează colaborarea cu tine. îmi displac conflictele de orice fel. S-au ciocnit două trenuri de marfă. [110,p. 113-131].
4.1.1. Propoziţia subiectivă
[
1
.
j
Definiţia subiectivei Propoziţia care îndeplineşte funcţia de subiect al altei propoziţii şi răspunde la una din întrebările cine? ce? se numeşte propoziţie subiectivă. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se j pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleaşi frunze cad (M. Eminescu); E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare (N1. Eminescu); Cine îmbrăţişează multe puţine adună; j 2. Tipuri de subordonate subiective In funcţie de natura predicatului din regentă, distingem două tipuri de subordonate subiective: 2.1. Subiective care au în calitate de regent un verb personal Subiectiva indică fiinţa sau lucrul care efectuează o acţiune, suferă un proces sau poartă (are) o însuşire sau o caracteristică exprimată de predicatul verbal sau nominal din propoziţia regentă. Ea răspunde la întrebarea cinei (mai rar ce?). Ce e nou e şi frumos; Cine dă din mîini nu se îneacă. Verificarea funcţiei de subiect a acestor propoziţii se poate face înlocuirea lor cu un subiect exprimat printr-un suhstuniix s.ui 70 pronumele demonstrativ acela (aceea). Dacă acest cuvânt
este subiect (Ia schimbarea numărului lui, se va schimba şi numărul
69
verbului- predicat), atunci şi propoziţia este subiectivă. Or cuvintele echivalente semantic sunt echivalente şi funcţional. De exemplu: Cine ştie carte (=”acela”) are patru ochi (Aceia au patru ochi); Ce-a fost verde (=”aceea”) s-a uscat (Acelea s-au uscat); Nu-i frumos cine se ţine (=”acela”), / Ci-i frumos cui îi stă bine (=”acela”). (Aceia nu sunt frumoşi); Cine se scoală de dimineaţă (=”acela”) departe ajunge (Aceia departe ajung). Elementele de relaţie
Subiectivele al căror regent este un verb personal sunt exclusiv pronominale. In asemenea cazuri, pronumele sau adjectivul pronominal nu este un simplu element conectiv, ci are (în calitatea sa de pronume) o funcţie sintactică în propoziţia pe care o introduce. Propoziţiile subiective pot fi introduse prin: pronume sau adjective pronominale relative (simple sau compuse): care, ce, cine, cîţi, câte, cel ce, cel care, ceea ce, cele ce etc. De exemplu: Cine împarte parte-şi face; Cine se pripeşte se pîrleşte; Cine se bucură la avere ia fără plăcere; Ce intră-n gură nu e păcat; Câte zbor nu se mănîncă. - pronume sau adjective pronominale nehotărîte: Oricine va privi pe oameni ca oameni nu poate fi decât bun (N. Iorga); Oricare se da-n lături i se-nchina plecat (C. Negruzzi); Oricîţi călători trec pe aici se opresc şi pe la izvorul acesta.
Al doilea tip de propoziţie subiectivă ţine locul subiectului pe lângă o regentă cu predicat exprimat printr-un verb sau construcţie impersonală. Altfel zis, subiectiva corespunde subiectului lucru, nonautor al acţiunii verbului-predicat din propoziţia regentă, despre care se spune ceva cu ajutorul acestuia şi răspunde la întrebarea cel (arată un fapt oarecare). De exemplu: Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă (M. Eminescu). Predicatul regentei unei astfel de subiective (care exprimă un fapt) poate fi verbal sau nominal, dar, indiferent de tipul lui, predicatul este tainm impersonal. El poate fi exprimat prin: - verbe impersonale însoţite de se: se pare, se cade, se întâmplă, se poate, se
vede, se spune, se crede, se bănuieşte, se observă, se cunoaşte, se presupune, se vorbeşte, se obişnuieşte etc. Se cuvine să-i recunoaştem meritele. Se crede că aici s-a dat lupta. Se spune că tinereţea e timpul în care admirăm şi ne umilim (M. Ralea)
- verbe impersonale de tipul: reiese, înseamnă, urmează etc. înseamnă că totul este lipsit de importanţă; Reiese că ai dreptate.
- adverb sau locuţiune adverbială predicativă, cu funcţie de predicat adverbial: poate, pesemne, disigur, fireşte, bineînţeles, negreşit, adevărat, bine, destul, evident, incontestabil, probabil, posibil, sigur, destul etc. Negreşit că ai spus adevărul; Cu siguranţă că se va ţine de cuvînt; Bine că am aflat ce colegi am. Aproape să nu te recunosc; Pesemne că ţi s-au sucit şi ţi s-au răsucit minţile (Z. Stancu); Desigur că au apărut multe manuscrise de pe urma reţetei (T. Arghezi).
- expresii (verbale) impersonale (predicate nominale alcătuite din verbul copulativ a fi + numele predicativ exprimat prin adverbe, locuţiuni adverbiale, substantive cu valoare adverbiale: e bine, e rău, e uşor, e greu, e de mirare, e noroc, e păcat etc.: E bine să perseverezi; E rău că nu mai ai încredere în oameni; Era de aşteptat ca toţi fricoşii să te lovească; E fără importanţă ce-mi spui; E drept că până acum n-a avut noroc în dragoste, dar cine nu pierde nădejdea trebuie să izbândească (L. Rebreanu). -unele verbe (sau locuţiuni verbale) însoţite de construcţii în dativ (mai rar în acuzativ): a-i plăcea, a-i fi teamă, a-i fi sete, a-ifi în grijă, a- l durea, a-i veni la socoteală, a i se sui la cap, a-i veni în (la) cap. a-i face plăcere, a-i trece prin gând, a-i da cuiva mâna, a-i fi dat, a-i fi scris etc: îmi place să te văd în cuvenitul cadru (L. Blaga); Mi-i teamă să mai cred; Ne durea c-a fost scris aşa (G. Coşbuc); M-ar durea să te ştiu plecat; Saşei îi venea foarte greu să-i zică (B. Şt. Delavrancea); I s- a suit la cap că-i poet etc. Al doilea tip de subiective pot fi introduse prin:
- conjuncţii subordonatoare (simple sau compuse): ca, să (foarte frecvente), ca, dacă, de (- „că”, „să”, „dacă”): Fără doar şi poale ca timpul va şterge această amintire; E fără însemnătate dacă repetă lovitura; Mi-ar conveni ca să stau aici; S-a intîmplat de-au rănw* 12
71
locuri nesolicitate; Se află repede dacă ai spus adevărul; E bine de vă găseşte acasă. adverbe sau locuţiuni adverbiale relative: unde, când, cum, cât, încotro, de câte ori etc.: Mi-a trecut prin gând unde am putea pleca în vacanţă; Era rău oricum ar fi procedat; Cum va fi făcând nu se ştie; îi este indiferent de câte ori repetă lovitura.
-
- pronume şi adjective pronominale: E fără însemnătate cine face asemenea fapte. NB ! Pronumele relative şi nehotărîte care introduc subiectivele pot sta în diferite cazuri, avînd funcţii sintactice corespunzătoare acestora: Se observă pe cine (complement direct) îl aşteaptă; E sigur cu cine (complement sociativ) a plecat; Se cunoaşte al cui (atribut) este scrisul; Se ştie cui (complement indirect) îi sunt adresate aceste cuvinte frumoase; Se presupune a cui (nume predicativ) este această carte. 5. Topica Locul subiectivei nu este fix, ci depinde de natura elementului regent şi de existenţa corelativului. Putem înregistra următoarele situaţii:
- subiectiva precede regenta: * în construcţiile fixe prin uz (fraze cu caracter aforistic): Ce e val ca valul trece. Cine munceşte nu greşeşte.
- subiectiva urmează regenta: *după adverbele predicative: Desigur că aşa vom proceda. *după expresiile impersonale: Ar fi fost cuminte să mediteze. *după verbele impersonale: Reiese că am greşit în oameni. Modificarea topicii capătă o funcţie expresivă, mai ales prin sublinierea, accentuarea subiectivei: Ceea ce bănuiţi e foarte adevărat. 6. Punctuaţia
72
De obicei, propoziţia subiectivă, ca şi subiectul în propoziţie, indiferent de topică, nu se desparte prin virgulă de regenta ei: Cine s-a fript o dată cu borş suflă şi în iaurt. Este identificabilă o a treia categorie de subiective, pentru consecvenţa clasificării, numite mixte, care se introduc atât prin conjuncţii, cât şi prin pronume (adjective pronominale) şi care au ca element regent un verb copulativ (a fi, a însemna), simultan regent pentru o predicativă, în frazele construite simetric: De vreme ce n-a venit înseamnă că s-a întîmplat ceva .[110, p. 131-143]. 4.2.
Predicatul
Funcţia de predicat poate fi realizată în limitele propoziţiei cînd este parte de propoziţie principală, dar şi la nivelul frazei cînd este parte a predicatului nominal (cu funcţia sintactică de nume predicativ), prin propoziţia predicativă. Se admite că o comunicare se realizează, de regulă, prin intermediul predicaţiei, „funcţie primordială a comunicării", concretizată prin capacităţile verbului de a dezvolta sensuri temporale, de persoană şi de număr". Cu alte cuvinte, este esenţială prezenţa predicatului într-o comunicare, care avînd rolul de centru de control asupra elementelor componente ele enunţului, asigură funcţia coezivă, de organizare sintactică, şi funcţia asertivă a acestuia, de aplicare la elementele realului [80, p. 169-170]. Cea mai răspândită modalitate de definire are în vedere conţinutul semantic al predicatului actualizat ca parte de propoziţie. Din această perspectivă, predicatul este partea de propoziţie principală prin care se face o comunicare despre conţinutul subiectului, arătând ce face, ce este sau cum este subiectul. Predicatul este defint formal ca o poziţie sintactică în realizarea căreia definitorie este prezenţa unui verb la un mod personal, orice formă verbală personală constituind un predicat şi nesatisfacând altă poziţie sintactică. Un mod verbal este considerat de către Valeria Guţu Romalo personal, dacă este independent, condiţie care ar duce la excluderea, pe de o parte, a gerunziului şi a infinitivului şi, pe de altă parte, a conjunctivului sau a altor moduri dependente din clasa formelor verbale predicative.
73
$
Dacă se are în vedere numai realizarea tipică a predicatului, atunci acesta se defineşte ca partea principală de propoziţie care, intrând in raport de inerenţă cu subiectul, face o comunicare despre conţinutul semantic al acestuia. Predicatul exprimat prin verbe la diateza impersonală (plouă, ninge, se înserează etc), care au un subiect zero, prin adverbe predicative, care nu sunt compatibile cu un subiect la nivelul propoziţiei, şi prin interjecţii, la care expresia raportului de inerenţă cu subiectul este blocată de natura neflexibilă a interjecţiei predicative, nu admite o astfel de definiţie. Au devenit deja axiomatice definiţiile, conform cărora PVS este acel predicat exprimat printr-un verb la unul din modurile personale etc.; PVC reprezintă o îmbinare din două verbe, dintre care primul e semiaxiliar, iar al doilea e un verb propriu-zis. La fel PN şi PVN. în aceste definiţii nu se accentuează că esenţa logico-semantică şi sintactico-funcţională determină tipologia predicatelor, dar nu elementele lui constituente, ceea ce a determinat o serie de greşeli în tratarea anumitor fenomene. Ca bază a clasificării predicatelor trebuie luată, mai întîi, corelaţia dintre semnificaţia substanţială şi cea gramaticală din cadrul cuvîntului sau al îmbinării de cuvinte în funcţie de predicat. Din punct de vedere funcţional însă rolul de predicat îl pot îndeplini numai cuvintele ce se dovedesc a fi determinanţii logico- semantici şi gramaticali ai subiectului. Ei trebuie să conţină indicii predicativi de bază, prin care să se exprime raportarea unităţii predicative la realitate, ceea ce este de neînchipuit fară prezenţa verbului. Toate elementele necesare la delimitarea predicatului reies din specificul acestei părţi principale de propoziţie ca unitate sintactică. Considerăm că, la tipologia predicatului, trebuie aplicat principiul logico-semantic şi funcţional. Acest principiu prevede cercetarea fenomenului de limbă de la conţinut spre formă, sub aspectul relaţiilor comunicative, în baza unei semantici şi logici naturale. Aşadar, în relaţia formă-conţinut, în sintaxă, prioritate trebuie să i se dea conţinutului. Forma, de cele mai multe ori, este ambiguă [110, p. 70-72]. GALR (2005) propune următoarea clasificare a predicatelor: 1) predicat canonic simplu, 2) predicat complex. După clasa morfologică a suportului semantic, predicatul complex se clasifică în: a) Predicat cu suport semantic verbal: poate citi, stă să cadă, se pune pe 'nvăţai, \e apucă de citit (PVC); b) predicate cu suport semantic
împotriva războiului, este departe de a înţelege;
c) predicate cu suport semantic participial, în condiţiile unui participiu pasiv (diateza pasivă): este (rămâne, pare) invidiat de toţi [43, p. 238-260]. Predicatul verbal, după
structura sa, se clasifică în PVS şi PVC.
4.2.1. Predicatul verbal simplu este predicatul care arată ce face subiectul, în ce stare se află subiectul şi este exprimat printr-un verb la unul din modurile personale: Potop, cad stele de cristal // Şi ninge-n noaptea plină de păcate. (G. Bacovia). Ca un verb să poată servi drept predicat, el trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă un conţinut material şi să fie la un mod personal.
Un predicat canonic simplu poate, prin expansiune, să conţină şi elemente facultative: negaţia (/iii), cliticul reflexiv/impersonal, semiadverb {mai, doar, chiar, tot, şi ş.a.): Ei doar se joacă; Ea chiar citeşte; Noi ne tot frământăm; Ion nu se joacă;; El o porneşte la drum:; Au trecut atâţia ani de atunci, dacă o mai doare (I. Druţă) etc.
Predicatul verbal simplu mai poate fi exprimat prin: 1. expresii şi locuţiuni verbale care echivalează cu un singur verb: a da năvală (a năvăli); a da un sfat (a sfătui); a da ajutor (a ajuta); a sta de vorbă (a vorbi): El iar privind de săptămâni, // îi cade dragă fata. (M. Eminescu); a-şi lua inima-n dinţi (a se îmbărbăta); a şterge putina (a fugi): Toate trebile şi le punea la cale singurel. (I. Creangă). 2. Sintagme formate prin reluarea aceluiaşi verb într-o relaţie de coordonare copulativă desfăşurată doar în planul expresiei; în planul semantic al predicaţiei, se dezvoltă aspectul durativ (sau/şi intensiv): Şi merg ei şi merg cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări (1. Creangă); Râzi, tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă... (I. Creangă): Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (M. Eminescu); Auzind şi el de făgăuinţa împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi că numai îşi luă inima în dlnU ... şi plecă (P. Ispirescu) [Forma răzgîndi conţine o idee de superlativ al acestei acţiuni]; Tatăl fetei se veselea nu se veselea. dar socrul ştiu v„ veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră (P. Ispirescu)
v Sintagme formate prin reluarea aparent tautologică a aceluiaşi Nerb într-o relaţie de subordonare desfăşurată numai în planul expresiei, în planul semantic al predicaţiei, se dezvoltă aspectul durativ (sau/şi nedeterminare): Mai merge cât merge, şi când la ţxxilele unui ctklru. numai iaca ce vede o dihanie de om. (1. Creangă). 4. Sintagme formate prin relaţii de coordonare copulativă sau. mai rar, de subordonare - desfăşurată numai în planul expresiei - cu verbul a sta, a (se) lua şi a se apuca (+ şi); in planul semantic al predicaţiei, sc dezvoltă aspectul durativ al acţiunii verbului al doilea: Dacă-ar fi stat şi-ar fi plâns de mila altora, unde ajungea? (1. Creangă): ne luam noi de la şcoala şi ne ducem cu toţii (1. Creangă): Făt-Frumos a luat şi wi pornit in lume. crezând câ-i mai de folos. Din punct de vedere sintactic, fenomenul în discuţie constituie o varietate de predicat verbal simplu, pentru că la identificarea lui ne bazăm pe criteriul logico-semantic şi funcţional. 4. Substantive cu valoare verbala: §i eu fuga şi ea fuga. NB! PVS poate fi exprimat prin costrucţii la diateza pasivă, din care cauză poate fi confundat cu PN: Merele sunt coapte (PN ~ „comestibile”); Merele sunt coapte în rolă (PVS, diateza pasivă); U>a este deschisă. Uşa este deschisă brusc. Trebuie remarcat faptul că structura pasivă nu este posibilă decât pentru participiile verbelor care se pot pasiviza. Ca atare pot apărea numai verbele tranzitiv e, de preferinţă, cele agentive (adică care primesc în configuraţia lor de roluri Agentul, sau nominalul animat a cărui caracteristică este provocarea /determinarea acţiunii şi controlul ei. Posibilitatea pasivizării a fost condiţionată adesea nu numai de tranzitivitate, ci şi de agentivitate). Sunt excluse clase ca: a) tranzitivele de senzaţie fizică şi cele psihologice (Mă doare capul; II mănîncă spinarea; Mă furnică pe spate; Mă ustură degetul; Mă uimeşte situaţia; Mă pasionează fizica etc.): b) tranzitive al căror subiect actualizează rolul Locativ (Butoiul conţine apă; Cartea cuprinde trei capitole); c) unele modale şi aspectuale (El vrea o prăjitură; El n-a apucat sfârşitul r ozboiului) ş.a. Notă: Verbul a fi, ca verb predicativ, când are o sferă semantică suficientă asumării predicaţiei, intră în serie sinonimă cu verbele a 11 exista, a se întâmpla, a se afla, a se găsi, a trăi, a vieţui, a aduce, a
dura, a dăinui, a ţine, a se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea /oc, a avea preţul, a costa etc., verbe capabile să introducă în enunţ, prin ele înseşi, amândouă componentele semantice ale predicaţiei: Ce mai este prin oraş? (Ce se mai întâmplă prin oraş?). în grădină sunt mulţi pomi; Pe masă este un manual. Ca verb copulativ el intră în „sinonimie” cu verbe cvazi-desemantizate sub aspect lexical concret: a însemna, a constitui, a reprezenta: Ce e (înseamnă) asta? Ca verb predicativ, a fi nu admite în sintagmă, în afara subiectului, un alt nominativ: substantiv (pronume etc.) sau adjectiv: Mihai era doctor.; El este albastru [110, p. 73-76]. A fi în calitate de semiauxiliar poate reda: necesitatea: A patra zi era să fie (=trebuia să fie) nunta lui Făt-Frumos. (M.Eminescu); posibilitatea: Cum era să ne mai întoarcem (=cum puteam să ne întoarcem) acasă fară el? (I. Brad); dorinţa: Dacă nu ţi -a fost de cumpărat (=n-ai vrut să cumperi), la ce i-ai dat drumul? (I.Creangă): probabilitatea: Am fost eu atunci, un an-doi, bolnav rău, de era să pier (=puteam pieri)... (I. Brad) [114, p. 119].
4.2.2. Predicatul verbal compus PVS redă o informaţie simplă, fiind capabil doar să numească sau să nege ce face subiectul, în ce stare se află: Lacul codrilor albastru, Nuferi galbeni îl încarcă, / Tresărind în cercuri albe, el cutremură o barcă (M. Eminescu). PVS doar constată, dar nu motivează acţiunea, nu ne informează care este atitudinea agentului faţă de această acţiune: o consideră necesară, dorită, pe puterile lui sau acţiunea este la stadiul iniţial, continuă sau e pe sfârşite etc.: La bine şi la rău. la bucurie şi durere, omul trebuie să trăiască, copacul trebuie să-şi ţină frunza, cerul trebuie să picure seninul peste noi (1. Druţă); Căci întreb, la ce-ani începe săncercăm în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă (M. Eminescu); Sutei nici n-au îndrăznit să iasă din vai: Deoadată Tudorache Moraru sare pe bancă şi începe a se furişa eu paşi mărunţi spre uşă (l. Druţă) etc. Altfel zis, dacă intenţia vorbitorului este nu numai de a reda ce face subiectul, dar şi de a exprima atitudwee.
acestuia faţă de acţiunea realizată sau stadiul la care ea se află, atunci el va recurge la o structură complexă, constituită din două sau chiar mai multe verbe. Destrămarea acestor structuri în cadrul analizei sintactice ar duce la denaturarea sensului propoziţiei. Aşadar, predicarul verbal compus se prezintă ca un bloc predicativ, o structură complexă formată din două sau mai multe verbe (respectiv, el poate fi bimembru, trimembru sau polimembru) dintre care un verb (respectiv 2, 3 etc.) e semiauxiliar + verb de bază la conjunctiv (infinitiv, supin sau participiu). Predicatul verbal compus bimembru e constituit dintr-un verb semiauxiliar + verb de bază (la infinitiv, conjunctiv şi mai rar la supin sau participiu). Verbele semiauxiliare sunt de două feluri: modale şi aspectuale. Particularităţile morfosintactice ce conferă statut lingvistic de semiauxiliar anumitor verbe se rezumă la următoarele: 1. Fiind insuficiente semantic ori modificându-şi sensul, semiauxiliarele reprezintă mijloace lexico-gramaticale de exprimare a modalităţii şi sunt o categorie intermediară, din punct de vedere funcţional, plasată între verbele auxiliare şi cele predicative, din care cauză au fost denumite semiauxiliare modale; 2. Verbele cu sens concret (care exprimă o acţiune fizică sau un proces) nu se pot plasa în poziţia de semiauxiliar; 3. Nuanţele de modalitate sunt inerente verbelor cu statut de semiauxiliar şi corespund, în mare parte, sensurilor secundare ale unor verbe predicative, deşi schimbarea sensului iniţial nu se produce în cazul tuturor verbelor; 4. în urma utilizării unui sens secundar verbele semiauxiliare „cer” o complinire verbală şi, în consecinţă, funcţia de predicat şi-o asumă întreaga structură; 5.In clasa semiauxiliarelor pot intra şi verbele care dezvoltă un sens figurat (ţin să menţionez, vin să afirm, înclin să cred...);
78
6. Actul predicaţiei se poate realiza cu ajutorul ambelor verbe ale perifrazei, ce se constituie într-un grup unitar semantic şi sintactic; dacă semiauxiliarele apar singure, ele presupun subînţelegerea din context a verbului al doilea [D.Craşoveanu, 56, p. 148]; 7. Verbele semiauxiliare modale au caracter de formant (limitat) în cadrul perifrazei şi realizează o conjugare cvasicompletă, cu excepţia verbelor a trebui, a fi şi a-i veni etc.; 8.Imposibilitatea de a se conforma opoziţiei de pasivizare denotă caracterul intranzitiv al semiauxiliarelor modale şi, având valoare modală, ele nu pot fi incluse în clasa verbelor tranzitive [Al.Tudorică, 173, p.327-332]. Afirmaţia demonstrează că ar fi o eroare să-i atribuim verbului de bază funcţie de complement direct sau completivă directă, deoarece „sunt susceptibile a realiza opoziţia activ/pasiv numai verbele tranzitive” [G. P. Dindelegan, 147, p. 129];
9. Nici semiauxiliarul şi nici verbul de bază din componenţa perifrazei verbale modale nu pot fi comutate cu zero - fapt ce denotă că ele realizează o singură funcţie [114, p. 61-62]. Semiauxiliarele modale arată atitudinea subiectului vorbitor faţă de acţiunea denumită de verbul de bază, adică dau îmbinării predicative o coloratură modală. Bazându-ne pe criteriul logicosemantic şi funcţional, putem delimita mai multe grupe tematice (semantice) de verbe semiauxiliare:
Plecând de la varietatea nuanţelor de modalitate prin intermediul cărora este vizată realitatea extralingvistică, semiauxiliarele pot fi grupate în 7 microcâmpuri semantico-funcţionale (sau grupuri tematice), după cum urmează: 1 .Microcâmpul posibilităţii: a putea, (verb-tip) şi sinonimele lui contextuale: a ajunge, a reuşi, a izbuti, a apuca, a ameninţa, a-i ieşi: ' Mu txv.iinpui necesităţii: a />v/>///,(vcrb-tip) a urma şi sinonimele 4\”7c-\m/Ic:,
79
ii avea, a fi a rămâne, a se cuveni, a se cădea, a se ■■■rv, >v impune, a rezulta, a face ;
3. Microcâmpul dorinţei: a vrea,(verb-tip) a-/ vem, $7 sinonimele lui a da, a .v/a a dori, a binevoi, a spera, a pofti, a pretinde, a prefera, a ţine, a v/sa, a nădăjdui, a jindui, a-şi îngădui, a plăcea, a se mulţumi, a refuza, a se împotrivi, a se învoi, a se îndupleca, a renunţa, a evita, a interesa, a contextuale: a căuta,
intenţoina, a tinde, a insista, a stărui, a se grăbi, a se repezi, a năzui, a înclina, a râvni, a se ispiti, a se îndârji, a se sili, a-i arde, a-i abate, a se necăji, a-şi îngădui, a se pregăti, a se găti, a încerca, a se căzni, a se osteni, a se chinui, a se zbateş. a.;
4. Microcâmpul aparenţei: a părea, (verb-tip) şi sinonimele lui contextuale: a (se) preface, a (se) arăta, a semăna, a (se) vedea; 5.
Microcâmpul obligaţiei: a se obliga, a-şi propune, a se prinde, a se oferi, a
promite, a se tocmi, a făgădui, a primi;
6.
Microcâmpul capacitatăţii: a şti, (verb-tip)şi sinonimele lui contextuale: a se
pricepe, a se învrednici, a se încăpăţâna, a se îndărătnici, a se ambiţiona, a se dumeri, a se sătura, a uita, a crede, a se gândi, a cugeta, a (se) obişnui, a (se) deprinde, a (se) învăţa;
7.
Microcâmpul deciziei: a (se ) hotărî', a se decide, a îndrăzni, a cuteza, a se
încumeta, a se bizui, a se teme, a se ruşina, a se sfii, a se jena, a se îndura, a întârzia, a ezita, a risca, a pregeta, a zăbovi [114,
p. 47-48].
Semiauxiliarele aspectuale precizează aspectul acţiunii, adică cum se desfăşoară acţiunea în timp (e la începutul ei, continuă sau s-a terminat):
I. Incoative (arată că acţiunea verbului de bază e la începutul ei): a începe, a (se) porni, a încerca, a sta, a prinde, a (se) repezi: De la o vreme, văzînd că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe so întoarcă ta şurub (I.
Creangă);
2. durative (imperfective) (acţiunea e în proces de desfăşurare, continuă, durează): a continua, a prelungi, a urma, a rămîne^ a nu se orpri, a nu înceta, a nu conteni etc.: Putut-au oare atâta dor / în noapte să se stingă, / Cînd valurile de izvor / N-au încetat să plîngă (M. Eminescu).
3. perfective (finitive, terminative) (acţiunea se termină, s-a terminat, conteneşte): a sjîrşi, a termina, a înceta, a izbuti, a reuşi etc.: Ursul mai stă din băut şi iar începe a mărmăi. (I. Creangă,) etc.
Dintre caracteristicile ce-i oferă statut de funcţie sintactică unitară de PVC grupului verbal alcătuit dintr-un verb semiauxiliar şi un verb plin, pot fi menţionate următoarele: 1 .Ambele verbe se referă la unul şi acelaşi subiect gramatical;
2. Nu se acceptă separarea celor două verbe prin jonctive subordonatoare; 3. Ambele verbe constituie un tot semantico-funcţional, în care verbul de bază exprimă conţinutul propriu-zis, iar semiauxiliarul imprimă acţiunii diferite nuanţe de modalitate sau de aspect şi marchează indicii formal-gramaticali ai grupului; 4. Amândouă verbe formează o unitate sintactică indestructibilă, şi nu una morfologizată [N. Mătcaş, Şt. Hazy, V. Guţu, 93, S. Berejan etc.]; 5. Distribuţia, care se reduce, în principiu, la infinitiv/conjunctiv (supinul şi participiul apar rar), conferă verbelor semiauxiliare statut de mijloace lexico-gramaticale de actualizare a modalităţii [114, p. 17]. Latura materială a predicatului este exprimată de verbul de bază. pe când semiauxiliarul are misiuni de ordin semantic (indică nuanţele modale sau aspectuale) şi de ordin formal-gramatical (marehea/ă indieu de persoană, număr, timp, mod). în ce priveşte modul la care stă \erM
81
de baza, trebuie să amintim de concurenţa dintre conjunctiv şi infinitiv, jn limba latină clasică, verbele modale posse, velle, debere etc. se îmbinau, de regulă, cu infinitivul. Modelul acesta „infinitival” a fost moştenit de toate limbile romanice occidentale (fr. je veux chanter; je peux chanter,; it. Ho voluto cantare; ho potuto cantare). Excepţie face, în această privinţă, limba română, unde din vechime s-a observat o tendinţă de substituire a infinitivului prin conjunctiv. in limba română contemporană există un predicat constituit din trei verbe, care, în anumite condiţii numai în urma interferenţei, interpătrunderiii, ele ajung să redea un tot întreg semantic şi sintactic. Este constituit din două semiauxiliare şi un verb de bază. Tipuri: PVC triplu cu modalitate dublă a acţiunii: Un literat... trebuie să ştie a trece peste multe cărţi, pe care ar putea să le scrie. (I. Druţă - PVC triplu modal - aspectual: ...ar trebui să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se spune, căci era trecut de amiază. (I. Creangă); Vreau să încep a lucra... - PVC triplu aspectual - modal. Căci întreb, la ce-am începe să- ncercăm în luptă dreaptă // A turna în formă nouă limba veche şi- nşeleaptă? (M. Eminescu); [110, p. 90].
4.2.3. Predicatul nominal L Conceptul de predicat nominal
Predicatul nominal este partea principală a propoziţiei care atribuie subiectului gramatical o calitate, o însuşire sau neagă prezenţa acesteia la subiect şi răspunde la una din întrebările: cum este subiectul? (M. Eminescu); Cum că eu sunt nemuritor // Iar tu eşti muritoare? (M. Eminescu). Predicatul nominal este alcătuit din două componente: un verb (se mi) copulativ (la un mod personal) şi un nume predicativ.
Copulativul este. matricial, purtătorul informaţiei sintactice, căci el ..atrage" / determină apariţia unui NI\ iar prin incorporarea morfemelor predicativităţii este purtătorul predicaţiei enunţiative Verbul de relaţie (copulativ, de legătură) este prima componentă a predicatului nominal. El este un instrument gramatical care leagă numele predicativ de subiect. Calitatea de instrument gramatical a acestui verb este dată prin slăbirea prin abstractizare a conţinutului său noţional şi lexical, prin gramatical izarea sa, în comparaţie cu verbele care au suficienţă noţională şi lexicală. Din acest punct de vedere, există diferite grade de abstractizare (şi gramatical izare) a verbelor de relaţie, evidenţiindu-se, în mod special, verbul a fi, cel mai abstract, cel mai gramaticalizat şi cel mai folosit dintre toate. Aşadar, verbele de relaţie se clasifică în verbe copulative şi semicopulative. Verbelor copulative lexico-gramaticale prin conţinutul lor lexical fundamental, originar: a deveni, a fi, (D. Irimia îl include în această categorie şi pe a părea) li se alătură alte verbe, semicopulative, variante nepredicative ale unor verbe predicative, odată cu dezvoltarea unor sensuri lexicale derivate, insuficiente pentru realizarea componentei semantice de tip lexical a predicaţiei: a ajunge, a se face, a ieşi (=a deveni), a rămîne, a însemna etc. Unii cercetători consideră că în realitate, verb copulativ propriu-zis este numai verbul a deveni, care niciodată nu poate fi predicativ. (GALR 2005, p. 280). Meditaţi: Motivele acţiunii devin clare. Totul A
devine (=”se transformă ”) pe lumea asta; In univers nimic nu e static. ci totul devine. [110, p. 93]. a ajunge este copulativ, când arată ţinta abstractă, atingerea, dobîndirea unei calităţi: încrederea mea în oameni a fost înăbuşită meetul cu încetul şi în acest fel, pe nesimţite, ani ajuns un om inutil (N. Breban); •
a ajunge este predicativ, când este sinonim cu a fi suficient, a sosi, a veni, a egala, a atinge, a nimeri, a trăi etc.: Şi totuşi efortul nu ajunge. •
a ieşi este copulativ, dacă este sinonim cu a deveni copulativ (şi araţi dobîndirea unei calităţi): Am rămas uimită cum Peneseu ieşea triumfător din nişte discuţii asupra unor opere pe care nu le citise. (N. Breban); •
a ieşi este predicativ, cînd este echivalent eu a părăsi un A v determinare obligatorie circumstanţială: .*1 ieşit ta plimbare •
73
a rămîne este copulativ, când este echivalent cu a păstra, a deţine o calitate: Conştientă de minunea ei de frumuseţe răsăriteană în deplină înflorire,..., ea rănunea nemişcată, nepăsătoare în trufia fără margini a stirpei alese. (Mateiu Caragiale); •
a rămîne este predicativ, cu semnificaţiile de a sta, a nu pleca, a continua să existe, a persista, a trebui, a urma: Esenţa omului este ce rămîne din om după ce tot ceea ce îl sprijinea este înlăturat. (H.-R. Patapievici); •
•a se face este copulativ (exclusiv la diateza reflexivă), dacă este sinonim cu a deveni: Deoarece vremea se făcuse din nou caldă şifrumoasă, deşi se aflau la începutul lui octombrie, îi propuse să se plimbe prin parc. (Ion Gheţie); *a se face este predicativ, dacă reprezintă pasivul reflexiv al verbului şi este echivalent cu a se construi, a se preface, a simula: In lume se mai face şi lumină, exact atunci cînd oamenii, socotind că nu mai au ce pierde, ies în drum să moară. (Ileana Vulpescu); •a se chema şi a se numi, copulative, cînd asigură realizarea identităţii numelui subiect cu numele predicativ: Băiatul se numeşte Laurentiu. [80, p. 181]. Numele predicativ poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire: substantiv: Promisiunea este o datorie. (N); Hainele sunt pentru Maria. (A.); Rezultatele sunt contrar aşteptărilor. (D.); Rechizitele sunt ale colegului meu. (G). Decanatul este împotriva întârzierilor. (G); A cunoaşte-nseamnă iarnă, a iubirii primăvară. (L. Blaga); -
adjectiv: Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape II Dimpreună cu al luneî disc, stăpănitor de ape. (M. Eminescu); -
numerale (cardinale, ordinale, multiplicative, fracţionare, adverbiale): Haina este a celui dintîi. -
■ pronume (personale, posesive, demonstrative, interogative, relative, nchotărîte, negative): El nu mai era el (M. Eminescu); Cine eşti IIDe vii n 'ut şi nevăzut ca-n poveşti? (T. Arghezi); Datoria este a fiecăruia dintre noi;
verbe (la infinitiv (eu prepoziţie), la supin, la participiu): (iriju noastră era de a ajunge la timp; Lucrurile acestea sunt de aruncai; A vorbi de mizeria materială a lui Emineseu însemnează a întrebuinţa o expresie -
85
nepotrivită cu individualitatea lui (T. Maiorescu); Durerea este de neimaginat. adverbe: Ei sunt altfel; Iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem. (M. Eminescu). -
interjecţii: Cu o asemenea şefă este vai de ei. în acest caz e halal de voi. Invitaţia este hodoronc-tronc; In cea vale de-oi sălta, / Vai ş-amar de viaţa ta (V. Alecsandri^. -
construcţii (infînitivale, adjectivale, substantivale): Condiţia este de a fi bun. Ea pare a fi constantă; A ajuns a fi nepăsător; E rumen la faţă (lat în spete); E cu geamurile larg deschise. -
-
frazeologisme: Banu-i ochiul dracului.
NP se poate clasifica după două criterii: a) după structura expresiei sale în: simplu (alcătuit dintr-o singură parte de vorbire cu înţeles lexical suficient: Ea este bibliotecară.) şi multiplu (alcătuit din mai mulţi componenţi, intraţi în relaţie de coordonare copulativă sau adversativă: Mândră şi vitează erai în bătaie, o ţară română...(Al. Russo) b) după conţinutul expresiei sale: NP de calificare (atribuie subiectului o însuşire propriu-zisă sau o anumită treaptă într-o ordonare de valori şi se exprimă prin subst., adj., numerale, pron.: Am aflat ce sunt oamenii aceia; Faptele sunt asemenea lor; Astea nu sunt de ascuns.) şi NP de identificare (exprimă o noţiune singulară, a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului, se exprimă prin substantive comune sau proprii în N, prin pronume personale, interogative, demonstrative, relative în N, prin verbe la modul infinitiv cu prepoziţie: Mama este autoarea acestei surprize; Părerea mea despre el este aceasta; Acesta este o cincime.) PVN este partea principală de propoziţie care atribuie subiectului o calitate nuanţată modal sau aspectual, punându-se accentul po atmuinuM fată de calitate: Moftangiul (...) poate fi sărac sau if. r*es: e-
deştept (...) el a fost, este şi va fi român adevărat...(I. L. Caragiale); Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse./ Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari (M. Eminescu); Atunci o naţie se apropie de moarte, când începe să fie surdă la glasul libertăţii (V. Alecsandri) [110, p. 94101]. 4.2,4. Predicatul adverbial Adverbele care nu sunt combinabile cu un verb funcţionează în limbă în două situaţii: neurmate de conjuncţia subordonatoare că, caz în care sunt consi derate adverbe incidente: Desigur, mă interesează răspunsul tău. •
urmate de conjuncţia subordonatoare că, să, caz în care se admite, în general, că sunt predicative, întrucât au o topică fixă - Fireşte că voi veni. şi se integrează în comunicarea propriu-zisă, modalizând-o. •
Deci, adverbele probabil, fireşte, de bună seamă etc., în anumite contexte, pot funcţiona ca predicate analogice, cu indicele de predicaţie exterior predicatului, în opoziţie cu predicatele tip realizate prin verbe, la care indicele de predicaţie este interior, dat de caracterul personal al unei forme modale care se poate ataşa unui nume în nominativ. La adverb, indicele de predicaţie este exterior pentru că nu i se poate atribui nominativului unei persoane gramaticale şi îndeplineşte funcţia sintactică de predicat numai dacă adverbul se predicativizează prin prezenţa unei conjuncţii subordonatoare, cum ar fi că [80, p. 177]. 4.2.5. Predicatul interjecţional în legătură cu clasa interjecţiilor din limba română, s-au emis următoarele observaţii: a) în comparaţie cu inventarul altor părţi de vorbire, interjecţiile sunt puţin numeroase; b) ele au o mare frecvenţă în limba populară şi, în general, în codul oral; c) limba literară valorifică parţial elementele proprii acestei clase prin intermediul stilului beletristic. în gramatica academică, predicatul realizat prin interjecţii este considarat o ipostază a predicatului verbal. Majoritatea gramaticilor identifică două clase de interjecţii: 1. propriu-zise, care 87
sugerează starea psihică sau fizică şi 2. onomatopee, care exprimă informaţii prin imitarea sunetelor şi
T
zgomotelor. Dintre acestea, predispuse la o funcţionare anologică verbului sunt onomatopeele care, prin sugerarea unei informaţii care imită sunatele, pot avea funcţia sintactică de predicat: Săpunul pleosc în apă. Celelalte interjecţii sunt incompatibile cu rolul de predicat, excepţie făcând hai, iată (în limba literară, apare interjecţia iată numai în varianta didactică a stilului ştiinţific şi în stilul beletristic), uite, poftim, bravo, na: Iată şi chipul în care este evocată respingerea troienilor de către ahei... [80, p. 178]. 4.3.
Acordul predicatului cu subiectul
1. Noţiuni generale Relaţia de dependenţă bilaterală sau de interdependenţă reprezintă o formă specială de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte între subiectul şi predicatul unei propoziţii, formând „nucleul predicaţional”. Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite restricţii referitoare la categoriile gramaticale, în sensul că predicatul impune subiectului nominativul, iar subiectul impune predicatului numărul şi persoana. La nivelul propoziţiei, relaţia de dependenţă se exprimă prin acord. Regula generală ne spune că predicatul verbal se acordă întotdeauna cu subiectul în număr şi persoană. Predicatul nominal se acordă cu subiectul în funcţie de natura morfologică a componentelor sale: a) Verbul copulativ se acordă cu subiectul în persoană şi număr (întocmai ca predicatul verbal: Eu smt student. Tu eşti student.) şi b) Numele predicativ exprimat prin adjectiv calificativ variabil (unele numerale cardinale, numereale ordinale, multiplicative sau fracţionare) se acordă frecvent cu subiectul în gen, număr şi caz (întocmai ca atributul adjectival cu substantivul determinat: Pomul este roditor. Florile sunt parfumate. Efortul este îndoit. Ea a fost prima.) NP exprimat prin substantive se acordă cu subiectul, de obicei, în număr şi caz (Omul este o fiinţă cugetătoare, Plimbarea era un prilej favorabil) sau numai în număr ori gen şi număr. Ţesătura este de in. Scaunul este de lemn. Există şi situaţii cînd acordu NP exprimat prin substantiv, pronume sau numeral nu se mai u 88
Borcanele sunt de sticlă. Ea este ca şi celelalte. 2.
Reguli speciale de acord
89
Dacii PV este situat după subiecte multiple, el capătă întotdeauna forma persoanei a Ill-a plural: Şi cântecul şi plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta. (I.L. Caragiale); Au murit şi numărul din poartă/ Şi clopotul şi lacătul şi cheia. (T. Arghezi); Fata, băiatul, mama şi tata se înţeleg/ pot trăi împreună un timp-, Ion şi Gheorghe îngrijesc grădina; Andreea şi Victoria sunt oameni minunaţi. Dacă în structura subiectului intră mai multe pronume personale, pronumele de persoana I le domină pe celelalte, iar pronumele de persoana a Il-a se impune asupra pronumelui de persoana a IlI-a: Dar şi eu şi ea nu suntem cazuri, suntem o realitate.(C. Noica); Tu şi ea l-aţi ticăloşit. 3.
Acordul după înţeles
Acordul după înţeles este numit în literatura de specialitate şi „acord logic” sau „semantic”, şi este întâlnit în majoritatea limbilor analitice: în latină, franceză, engleză ori în rusă. Aspectul său cel mai frecvent se produce atunci când subiectul gramatical al propoziţiei este exprimat printr-un substantiv colectiv (majoritate, mulţime, grămadă, grup, echipa), urmat de un determinant la plural. Deşi subiectul are formă de singular, predicatul se pune la plural. O mulţime de oameni au pierit în războiul din Vietnam; Majoritatea copiilor africani sunt nefericiţi; Când ai mai multă treabă, atunci dă peste tine o sumedenie de rude; /V
Paşii trec/ eu rămân. Intre subiect şi predicat se realizează exclusiv o potrivire logică sau semantică. In alte cazuri, cu toate că substantivul colectiv e urmat de un atribut substantival la plural, predicatul se pune la singular: Grupul de turişti a părăsit localitatea; Stolul de lăcuste a nimicit întregul Egipt. Acordurile logice sau după înţeles pot fi considerate, de multe ori greşite, dar şi de mai multe ori ele sunt tolerabile ori chiar recomandabile. într-un context precum Părul ei sunt valuri creţe / Spumă albă-i pieptul ei - explicaţia licenţei poetice coşbuciene ar putea fi următoarea: în primul vers (care formează o propoziţie principală) subiectul este părul şi cu acesta ar fi trebuit să se acorde verbul copulativ a fi. Dacă acordul s-a făcut cu numele predicativ (valuri), aceasta se datorează faptului că substantivul se află în imediata vecinătate a verbului copulativ. Cînd subiectul este exprimat prin pronume nehotarît fiecare, neurmat de determinări la plural, predicatul
verbal şi predicatul nominal al propoziţiei se pun la plural, numai dacj sunt urmate de un complement cu sens distribuţional sau de o propoziţje coordonată cu prima, al cărei predicat este Ia plural şi se referă la acelaşi subiect: Au venit fiecare cu câte un băţ; Au fost distinşi fiecare cu câte <, medalie de aur. Cînd subiectul este exprimat prin pronume negative nici unul şi nici una (cu sens de „toţi”, „toate”) sau prin pronumele nehotărîte mul (‟‟toţi”), una (‟‟toate”), vreunul, vreuna, careva etc., neurmate de determinări la plural, predicatul verbal şi PN se pun la pers. I sau la a Il-a plural, deoarece vorbitorul se solidarizează sau solidarizează pe interlocutor cu colectivitatea: Nici unul nu discutam
(discutaţi). Unul nu mai rămânem. 4. Acordul prin atracţie Când un cuvânt nu se acordă cu termenul la care se referă, ci cu altul care se află mai aproape de el, ori se impune mai mult atenţiei vorbitorului, avem de a face cu acord prin atracţie. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingviştilor o „greşeală de acord”, care apare în vorbirea populară şi familiară: Mie-mi place dreptatea şi omenia. (L. Rebreanu). Uneori, predicatul verbal şi cel nominal al propoziţiei nu se mai acordă cu subiectul acesteia, ci cu alt cuvânt din propoziţie, de care este mai aproape, de care este „atras” sau care se impune mai mult atenţiei vorbitorului: a) Dacă subiectul este la alt număr decât numele predicativ, verbul copulativ ar trebui să se acorde în număr cu subiectul. Numai că acordul se face cu numele predicativ: Trei sute de lei este o sumă mică.
Când verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decât de S, acordul prin atracţie cu numele predicativ este mai uşor de justificat: „Cocioaba... bărbatul, fata şi boii... un ţap şi două capre slabe şi râioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. (Ion Creangă) b) Când subiectul multiplu al unei propoziţii este alcătuit din nun mulţi termeni la singular, în raport de coordonare copulativă, aşe/al1 după predicatul verbal sau nominal, atunci acest predicat se pune >;1 singular, acordându-se prin atracţie numai cu subiectul mai apropiat ^ el: A fost (era)
odată un împărat şi o împărăteasă: ij Propoziţiile cu suhicctul exprimat prin substantivele cu sens cum ar II detaşament, roi, stol, turmă, herghelie, cireada etc. au predicatul la singular sau la plural, după cum substantivul cu funcţia dc subiect sc află la singular sau la plural, acordul predicatului fâcându- sc mai mult din punct -oiectiv
de vedere gramatical decât semantic. Apar însă în vorbire, şi excepţii de la această regulă, datorită unui acord dublu (prin atracţie şi după înţeles): Stolul a zburat. Stolurile au zburat. Stolul de vrăbii a zburat. Stolurile de vrăbii au zburat. Au venit o mulţime (o sumedenie, o grămadă) de copii. Câteva acorduri prin atracţie pot fi considerate corecte şi, deci, acceptabile în limba literară : Era odată un moşneag şi o babă. (Ion Creangă). Verbul copulativ se acordă în număr şi în persoană cu numele predicativ imediat următor, nu cu subiectul care îl precedă, care se află la o distanţă mai mică sau mai mare şi care are formă de singular: Averea lui sunt cărţile; Puterea în care trebuie să aveţi încredere suntem noi; Omul acela sunt eu. Subiectul averea este punctul de plecare în comunicare, fiind factorul caracterizat, pe când cărţile constituie elementul nou, care identifică sau caracterizează subiectul şi care funcţionează ca nume predicativ. Dacă acceptăm corectitudinea acestei interpretări, înseamnă că folosirea lui sunt în loc de este reprezintă un acord prin atracţie, care poate fi tolerat, întrucât nimeni nu spune *Averea lui e cărţile. In schimb, foarte mulţi vorbitori spun Trei sute de lei este o sumă importantă (în loc de „sunt o sumă importantă”). în concluzie, putem menţiona că, dată fiind complexitaea normelor şi diversitatea problemelor pe care le ridică acordul predicatului cu subiectul în limba română, orice tip de investigaţie lingvistică este susceptibilă de exhaustivitate şi necesită o prezentare cât mai detaliată şi nuanţată a limbii [110, p. 107-113]. 4.4. Propoziţia predicativă Propoziţia predicativă este propoziţia care ţine locul părţii nominale a predicatului nominal sau verbal-nominal (la caro sc poate reduce prin contragere) din regentă: Ion a devenit ce a visat; In mintea mea ea runuiu'se cum fusese in copilărie; N-a ajuns ce-ifu hărăzit. Predicativa •ikin fra/fi un rol identic cu acela pe care îl are componenta nominala a Implicatului nominal, întrucât arată însuşirea sau caracteristica atribuită u,, |“ iiilm din |iio|)o/i|ia regentă, prin intermediul verbului copulativ
„M
din aceeaşi propoziţie. Altfel spus, predicativa este un echivalent semantic al părţii nominale. Propoziţia predicativă nu se află cu ajutorul întrebărilor (întocmai ca NP), ea fiind recunoscută numai după conţinut şi locul ocupat de ea imediat după verbul copulativ din regentă. In calitate de verbe regente
pentru PP sunt verbele copulative {a fi a deveni. a părea, a rămîne, a se face, a însemna, a ajunge. a ieşi etc.): A-/ acuza pe Ştefan ceI Mare înseamnă să condamnăm cu bună ştiinţă sentimentul dreptăţii şi spiritul de independenţă al popoarelor (M. Neagoie); Ea poate ieşi ce nici n-a visat; Dar mai cumplita lui vinovăţie, / Ticăloşit de crima îndoielii / E că a simţit în sînge o frăţie / Şi-o solidaritate cu rebelii (T. Arghezi); Visul meu cel mai drag era să port în suflet o neţărmurită dragoste pentru oameni (L. Blaga); Pentru noi primăvara întruchipează ceea ce întruchipează vara pentru ei.
Uneori verbul copulativ din propoziţia regentă a PP se află la un mod impersonal. în acest caz, PP urmează imediat după verbul copulativ sau după un nume predicativ al acestuia, cu care este coordonată: Planul de a rămîne cum Iau montat a eşuat; Omul, fiind surd, dar cum nu mai întâlnise vreodată altul ca pricepere, îl privea nedumerit.
în ceea ce priveşte raportul sintactic dintre propoziţia predicativă şi regentă, el se deosebeşte tranşant de raportul dintre numele predicativ şi subiect (raport de inerenţă). Propoziţia predicativă contractează cu verbul-predicat raportul sintactic de subordonare, demonstrată şi de jonctivele subordonatoare prin care este introdusă predicativa. Elemente introductive ale PP pot fi: a) că, săy dacă, de, ca să etc.: Tot ce-n astă lume mai poate pricepe / E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe (M. Eminescu); b) în exprimarea elevată: fiindcă, pentru că, cu scopul ca etc.: Dacă totuşi în aceste poezii au meritat şi vor merita să figureze in opera lui literară este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiunilor o frumuseţe de limbă şi o înălţare de cuget cart* prevesteau ....ce avea să devie poetul (T. Maiorescu);
c) pronumele şi adjectivele pronominale relative: cine, ce, cure* etc..* Xnu este cine se crede; Viaţa este cât timp trăieşti.
92 d) pronume şi adjective nehotărîte: orice, oricare, oricine etc.: Unii copii se fac orice doresc părinţii lor; e) adverbe pronominale relative unde, cînd, cum, adverbe pronominale pe baza celor relative: oricum, orişicum etc.: Lumea este după cum o vede fiecare. Cu anumite condiţionări, se poate spune că subordonarea predicativei la regenta ei se realizează şi prin juxtapunere: Nu floare vestejită din părul bălai, / Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai (M. Eminescu) [110, p. 101-103].
4.5. Atributul Atributul este în definiţia tradiţională, partea de propoziţie dependentă de un element regent nominal căruia îi atribuie anumite caracteristici: Neguri albe, strălucite / Naşte luna argintie (M. Eminescu); Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-al iluziei deşerte (M. Eminescu) Tradiţional, atributele se află cu următoarele întrebări: carel ce fel de? al (a, ai, ale) cui? cât (câtă, cîţi, câte)?; al câtelea?, a câta?
Atributul, ca parte de propoziţie, funcţionează în propoziţii, determinând un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral, altă parte de vorbire substantivată) şi indicând o caracterisică relativă la regentul nominal sau posesia. Criteriul tradiţional de clasificare a atributelor este valoarea a elementelor prin care se actualizează funcţia de atribut la nivelul propoziţiei; din această perspectivă, atributele identificabile sunt substantivale, adjectivale, pronominale, verbale şi adverbiale. Un alt criteriu are în vedere organizarea structurală a părţii de propoziţie cu funcţie de atribut, după care atributele sunt simple, multiple. morfologică
4.5.1. Atributul substantival: în acuzativ (construit de obicei cu o prepoziţie): Plopii şi răsurile / Spun că vine-un vânt de iarnă (G. lopîrceanu); în genitiv: S-arată-n deal, cu faţa purpurie, / A nopţilor fermecătoare Doamnă (I). Zamfirescu); în dativ (adnominaî) (cu sau tară prepoziţie), ( and determină substantive nearticulate, se construieşte tară
prepoziţie şi este specific limbii române vechi: Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, / Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet fvj Eminescu); Acest prunc fi-va poate, cândva, domn ţării. (M. Sadoveanuj1 în nominativ determină substantive comune, articulate hotărât enclitic sau pronume personale (la plural) şi se exprimă prin nume proprii sau comune: oraşul Suceava, fluviul Dunărea, ora şapte, noi doi. 4.5.2. Atributul adjectival (adjectiv variabil sau invariabil, adjective pronominale, locuţiuni adjectivale): Ion este un băiat de ispravă; Preferă j
culoarea roz. Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare (M. I Eminescu); gerunziu adjectivat: Pe-un pat alb ca un linţoliu /Zace lebăda ! murindă. (M. Eminescu); participiu cu sens pasiv: Pomii plantaţi de voi au dat roade.
Adjectivele pronominale (de întărire, posesive, demonstrative, nehotărâte, negative, interogative, relative) îndeplinesc, de regulă, funcţia i sintactică de atribut, având calitatea de selectori particularizatori, care j asigură o selectare nedefinită {unii oameni, fiecare om, nici un om, | oricare om), de selectori individuatori, care asigură o selectare definită j (atare idee, acelaşi om, celălalt om, care om) sau de situatori posesivi ori j deictici, prin care se reiaţionează cu persoanele implicate în discurs sau se raportează la circumstanţele spaţio-temporale ale discursului însuşi (casa ta, ideile noastre, respectiv, omul acesta, omul acela): Priveam calm, nostalgic, cerul, sau poate marea, desprins de mine însumi... (A. Buzura).
i
Adjectivele numerale cardinale, ordinale, colective, multiplicative nu j pot funcţiona sintactic decât ca atribute adjectivale, ele convertindu-se din !: nume în adjective pe baza determinării nominale în care se implică: Ca să) ţi dea viaţa peste cap nu e nevoie de o veşnicie, tece-cincisprezece ani sunt de-ajuns.
(Ileana Vulpescu). Dacă atributul adjectival redă o trăsătură comună mai multor entităţi care sunt desemnate prin substantive regente coordonate, fiecare dintre substantive fiind la numărul singular, forma adjectivului va fi de numărul plural, în acord cu conţinutul plural al complexului determinat: Adevăraţii adversar — spune amar Cărtărescu într-un articol de o directeţe şi 0 sinceritate dezarmante pe care ar trebui să-l recitim cu tofii din când />/ ctv^ — e însăşi mediocritatea noastră. 4.5.3. Atributul pronominal: în dativ (dativul posesiv)
se exprimă cu ajutorul formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal şi reflexiv şi e 1 pronume personale şi de politeţe: îmi ascunsei indignarea că un om ca dânsul sä aibă asemenea eresuri prosteşti.95 (Mateiu Caragiale)
prezent mai ales în limbajul poetic. Sensul fundamental al structurii pronominale este de posesie: Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe (M. Eminescu); Când ajung cu ea alături / Răsuflarea-mi mi se curmă (M. Eminescu); în genitiv: Poate fi exprimat prin pronume personale, posesive, demonstrative, interogative, relative, nehotărîte şi negative: Rar trezesc în a lor cale / Câte-o piatră sub copită (G. Topîrceanu). I-a dat braţul în văzul tuturor (M. Sadoveanu); Nici nu prea pricepea ce vrea să zică a fi un copil al cuiva (Zamfirescu); Părerea cui s-o iau în calcul? Faptele unora te lasă perplex; în acuzativ: încrederea în sine duce la succes; Frica de tine m-a făcut să te ocolesc; Şi-n fiecare din voi / Ştii să strecori chei mici şi moi (T. Arghezi); Au iscusinţă ca meşterii de iazuri şi ca lemnarii de la noi (M. Sadoveanu).
Atributul pronominal genitival neprepoziţional se exprimă prin pronume personale (de persoana a treia), de reverenţă, demonstrative, nehotărîte, relative, interogative, negative sau posesive: De funinginea şi de mucegaiul lor fugeau însă repede. (Mateiu Caragiale); Bucuriile dumneavoastră sunt dintr-o sferă mai înaltă (Ileana Vulpescu); mtâmplându-se să adorm în puterea unuia, am avut un vis care a rămas cel mai frumos din întreaga mea viaţă. (Mateiu Caragiale) Atributul pronominal genitival prepoziţional, cu o frecvenţă redusă în limba actuală, se construieşte cu aceleaşi prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale utilizate şi în cazul atributului substantival: Lupta contra lor nu afost deloc uşoară Gradina din fata lui era plină deflori.
Uneori, înaintea unui atribut prepoziţional în genitiv se află prepoziţia de care are sens partitiv şi care nu impune acuzativul pronumelui pe care îl precedă, structura fiind una eliptică: Sunt iluzii deale lui
Atributul pronominal în cazul acuzativ se construieşte cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care impun acest caz şi se exprimă prin: • pronume reflexiv în acuzativ, forma acccntuată: ...După momentek4I uitare de sine nu simţi în dumneata gemând demnitatea rănită? (Matefcl Caragiale); • pronume posesive: Dar noul venit nu prea avea veşti despre sine j; despre ai săi.(I- Gheţie); •pronume nehotărâte: Răspunsul de la oricare dintre ei ar fi fost suficient. Atributul pronominal în dativ poate fi construit cu prepoziţii specifice (Reuşita graţie lui nu ne-a bucurat) sau neprepoziţional. Dacă se realizează un studiu al frecvenţei, constatăm că atributul pronominal în dativ este mai puţin uzitat decât cel în acuzativ. Atributul pronominal în dativ este realizat printr-un pronume personal sau reflexiv, forma atonă, sau prin dativul posesiv, care se raportează la un substantiv, dar
care nu însoţeşte obligatoriu substantivul regent: îmi vedeam în geamul galben faţa subţire ca o lamă. (M. Cărtărescu). Visătoare, privirea i se pierdea aiurea (Mateiu Caragiale). 4.5.4. Atributul verbal: infinitiv (Oricât s-ar fi silit Felix să nu participe la convorbire, faţa lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume Pascalopol. (G. Călinescu)), supin (.Lucrul de furat nu ţine de cald) şi gerunziu (Sub grindina zilnică a imaginilor revârsându-se din monitor — reclame, flashuri, clipuri - imaginaţia noastră se degradează treptat.) 4.5.5. Atributul adverbial (adverbe, locuţiuni adverbiale): Tovarăşii mei au trecut pe malul dimpotrivă; O să răspundeţi. O să plătiţi. / Pentru morţii de azi / Pentru rana de-acum şi rana de ieri. Expunerea pe îndelete a faptelor i-a convins. Din punct de vedere structural, atributele se clasifică în simple şi multiple: Iubirea de flori şi de miresme, de podoabe şi odoare, pofta de huzur şi de risipă ne vin de pe partea românească. (Mateiu Caragiale) 4.5.1. Propoziţia atributivă Propoziţia atributivă este realizarea funcţiei de atribut la nivelul şi se clasifică, după gramatica academică, în funcţie de 96 termenul regent în două tipuri: izolată şi neizolată. Propoziţia atributivă determină cel mai frecvent substantive, mai rar pronume sau numerale: • regent substantival (substantiv comun sau propriu): Plecarea la Paris era o încercare pe care se simţea dator s-o facă, mai ales că era adeptul rincipiului după care e preferabil să regreţi fapte săvîrşite decât virtualităţi neconsumate. (Ileana Vulpescu); • substantiv provenit din alte părţi de vorbire: Sânziana era singura care nu se mira şi nu se arăta deloc dezamăgită. • regent pronominal: pronume demonstrativ: De mii de ani îşi bat oamenii capul dacă exista sau nu o altă lume în afara celei pe care o cunoaştem. (I. Gheţie); - pronume personal: Ceea ce mi se părea însă incredibil mief care eşuasem cu atâteafiinţe iubite, era faptul că erau aici de faţă. (Marin Preda); - pronume negativ: N-am găsit nimic mai bun pe lume în care să cred (Ileana Vulpescu); -pronume nehotărât: Pe pământ tot ceea ce există are nevoie din când în când 97 să plângă (N. Stănescu);
*
• pronume şi adjective pronominale nehotărâte formate pe baza reiâ» velor: oricine, oricare, oricât: Referirea la oricare persoană a plecai nu ny, interesează • adverbe relative şi interogative: când, cât, încotro, însoţite sau nu de pre poziţii, selectate pe baza compatibilităţii semantice cu substantivul regent: Căci va veni ziua când frigul va invadaplaneta...(Ion Gheţie); • adverbe nehotărâte: oriunde, oricând: Plimbarea oriunde vezi cu ochii nu te tentează. • conjuncţii sintetice şi, rar, perifrastice (locuţiuni): că, să, casă, dacă, fără să, cum că, ca şi cum: Dar acum a venit timpul ca lumea să se-mpace cu ea însăşi... (Ion Gheţie). Propoziţia atributivă este postpusă termenului determinat, fie imediat după acesta, intercalându-se în propoziţia regentă, fie la distanţă. Unii specialişti vorbesc despre atributive cu valoare partitivă care pot sta atât înainte cât şi după termenul regent: Am început să înţeleg câte ceva din ceea ce ştiu. (N. Stănescu) Nimic din ce e pe lume nu mă interesează. Din ce e pe lume nu mă interesează nimic. [80, p. 197215]. 4.6. Atributul circumstanţial Atributul circumstanţial exprimă o caracteristică suplimentară a elementului determinant care este în acelaşi timp legată şi de ideea exprimată de predicat; el exprimă odată cu caracterizarea obiectului, şi0 idee circumstanţială referitoare la predicat” [GA, p. 138]. întocmai ca elementul predicativ suplimentar, el are o dublă referire: la substantivul subiect şi la verbul predicat: Maica, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi se culcă (I. Creangă). Fiind o determinare facultativă, atât a numelui (pronumelui), cât şi a verbului, termenul atribut poate lipsi, fară consecinţe asupra autonomiei semantice sau structurale enunţului: Maica se suie în căruţă... Enunţul sintactic îşi păşirea/-' autonomia şi în absenţa regentului nominal, dar funcţia termenului determinant se poate schimba; înscriindu-se într-o relaţie de dependent2 simplă, unilaterală, termenul realizează funcţia de 2 regent numeral: Fu cel dintâi pe care îl întâlnii după acea seară. (Mateiu Caragiale). Atributivă se introduce prin:
circuinsian!'" îmbărbătată de moş Nichifor, se suie...
• pronume relative propriu-zise: care, cine, ce, regional, de, precedate sau neprecedate de prepoziţii; pronumele relativ poate fi în cazurile nominativ, genitiv, dativ sau acuzativ: Ochii viorii pe care nu-i întuneca nici un nor de îngrijorare, fruntea înaltă pe care nu adia nici o nelinişte îndemnau să crezi că chiar boier Kreţulescu avea-n rezervă o mare avere, neştiută de nimeni, faţă de care ce risipise până atunci nu fusese decât un mizilic. (Ileana Vulpescu); Se uita la ei de parcă i-ar fi visat şi chiar la ea însăşi ca la un străin, a cărui viaţă oricât te-ar interesa nu te doare. (Ileana Vulpescu) 99
Sub aspect semantic, atributul circumstanţial poate avea următoarele nuanţe circumstanţiale: -cauzală: Mirat de răspuns, omul a făcut ochii mari. Prevăzătoare, mama făcu toate cumpărăturile din timp. -temporală: Tânăr, omul avuse mulţi prieteni. Bătrân, el rămase aproape singur. -condiţională: Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare (CP): Numai atent la fiecare oră, el poate avea succese la învăţătură; Sănătos, omul se poate apuca de orice lucru. -concesivă: Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept, ori de stat, nu sunt decât tot atâtea pledoarii ingeniaose ale minţii (M. Eminescu); Frumos ca fizic, el avea multe defecte; Supărat pe ei se dusese totuşi la concert. [ 110, p. 143-150].
4.7.
Propoziţia atributivă circumstanţială
Propoziţia atributivă circumstanţială corespunde unor atribute circumstanţiale (cu excepţia celor de reciprocitate), determinînd simultan un nume şi un verb, cărora le exprimă caracteristicile (calitatea, modul etc). Se poate introduce prin: •conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale că, să, ca să, dacă: Credinţa că supărările ei se apropiau de sftrşit o făcea să nu se mai supere de nimic. •pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărîte, (ne)precedate de prepoziţii: O vezi câte curiozităţi are, dar gîndeste-te cit a suferit...-, L-am luat drept cine nu era. •adverbe relative: cum, cit: îl văd cum vine. Atributivă circumstanţială, deşi este o propoziţie, de regulă, facultativă, nu se izolează de regent: N-am simţit-o când si pe unde a intrat... [ 110, p. 150].
APOZIȚIA Drţfi f«ciiiiinl
1) subiect: Dar daca noi, toţi ceilaţi, adică majoritatea covirşitoare, mceptm aşa (vva, inseamna (a (H ’est < 'am vr ideologii • afi\ letcăfibra morala < t naţiunii. 2) nume predicativ: Pe de alta parte, avusesem impresia ca astfel voi putea sa ajuny profesor , meserie conforma cu vocaţia mea de predicator. (A, I tu/,uni); i) atribut circumstanţial: Profesorul Daniel Serbau o socotea pe Sanda...ea pe o rudă, mai mult chiar, ca pe i ineva care făcea parte din viaţa lui. (Ileana Vulpescu); /1) atribut: Niciodată oamenii n ou /ost s
S) complement direct; ('unosc totul, tulică adi'vărul, inini iuuo
U) complement indirect; I a cerut ministrului, lui /
7) circumstanţial: Mâine, vineri, începe vacanţa.
O propoziţie principală serveşte, la nivelul frazei/ textului drept bază pentru o propoziţie sau o frază apozitivă: Copilăria este un tezaur de forme esenţiale, şi anume, ea pune în lumină acele conexiuni de forme care vor alcătui, mai târziu, temele pe care personalitatea adultă îşi va edifica, adesea în răspăr, confuziile sau iluminarea.^H.-R. Patapievici) Din punct de vedere structural, apoziţia poate fi simplă, multiplă şi dezvoltată. Apoziţia simplă se realizează prin orice parte de vorbire dotată cu sens lexical sau categorial (substantiv, pronume, numeral, adjectiv, verb, adverb). După valoarea morfologică a părţii de vorbire prin care se concretizează, apoziţia se clasifică în: • nominală: Ioana, vecina; • adjectivală: crudă, adică necoaptă; • pronominală: noi, adică ceilalţi;
• numerală: voi, cei doi • verbală: căutând, adică investigând; • adverbială: mîine, adică vineri Apoziţia nominală se realizează prin substantive comune sau proprii, sintetice sau perifrastice (locuţiuni substantivale). Apoziţia în cazul nominativ, indiferent de cazul bazei, constituie ipostaza prin care se manifestă funcţia în discuţie în conformitate cu norma limbii actuale. Totuşi, există situaţii în care apoziţia este obligatorie în alt caz decât nominativul: în cazul acuzativ, cerut de constrângerile formale determinate de regentul unei baze, constrângeri care se transferă asupra apoziţiei, pentru evitarea ambiguităţii sau a dezorganizării enunţului, în cazul în care apoziţia ar fi nemarcată, în nominativ (omonimia nominativ- acuzativ se rezolvă contextual sau prin absenţa-prezenţa prepoziţiilor): Lor li s-au adăugat, in cele din urmă, şcoala, ca instituţie de disciplinare, mai mult decât de formare, şi cultura, ca mijloc de propagandă, adică de impunere a valorilor, în conformitate cu ideologia oficială. - în cazul genitiv, atunci când traduce un adjectiv posesiv, Indiferent de cazul acestuia, datorită capacităţii genitivului de a exprima posesia: Un di’jm u! nostru, a! intelectualilor, este acela de a crede că toată lumea V<»ult‘\i<> c Apoziţia acordată se realizează prin substantive în cazul dativ, în cazul acuzativ cu prepoziţie şi în cazul genitiv : l-am restituit cărţile lui fon colegului tău. L-am văzut pe Ion, pe colegul tău. N-ai ascultat sfaturile lui fon ale colegului tău.
în concepţia tradiţională a gramaticilor româneşti, se accepta identificarea unei apoziţii verbale, concretizate prin verbe la infinitiv, gerunziu sau supin: A te lamenta, adică a te văita continuu, devine supărător pentru cei din jur. (DSL, p. 65) Apoziţia multiplă conţine două sau mai multe apoziţii simple, coordonate copulativ sau disjunctiv: Toţi ai casei, adică tată-său, Fira şi Gore, o iubeau.... Oricine va fi numit vicar, Băliban sau altul, se va muta la vicărăşie. (I. Gheţie). Propoziţia apozitivă poate avea aspect de propoziţie principală, când se raportează la o propoziţie principală, în principiu, dar şi aspect de propoziţie secundară, conţinînd mărcile specifice 102
subordonării (pronume, adverbe relative sau conjuncţii subordonatoare): O jumătate de secol totalitar este cuprinsă în paginile acestui album de familie: avatarurile comunismului autohton sunt responsabile pentru naşterea unei societăţi şi impunerea unui profil antropologic. Femininul văzut din perspectivă masculină este cum îl ştim, adică aşa cum l-a impus ^ literatura... Râdea de bucurie că o plăcere tot îi mai rămăsese pe lume: să cheltuiască.
O unitate intrată în raport apozitiv poate servi ca bază pentru altă apoziţie, ceea ce determină în teoria limbii stabilirea unei ierarhii a structurilor coreferenţiale, încât sunt identificabile apoziţii de gradul întâi, al doilea, al treilea etc. Topica este una dintre mărcile esenţiale ale raportului apozitiv, în sensul că unitatea cu funcţia sintactică de apoziţie succede bazei, urmând o direcţie logică a înşiruirii ideilor, de la elementul considerat iniţial de vorbitor ca fiind adecvat intenţiilor sale comunicative, la cel care reevaluează pentru receptor realitatea, pentru eficienţa maximă a actului de comunicare. Cu toate acestea, factorul subiectiv, prezent în discurs, determină constituirea unor structuri sintactice în care sfera & aplicabilitate a concordanţei dintre logic şi lingvistic nu este anulată. tto*' este sever limitată, astfel încât regimul de coexistenţă a apoяiţiei eu
ci este unul inversat, apoziţia precedând termenul pe care îl explicitează, îl caracterizează sau îl descrie (apoziţie frontală). Distincţia formală dintre bază şi apoziţie, în condiţiile în care topica obiectivă, convertită în topică subiectivă, nu mai constituie o marcă a raportului apozitiv, o realizează opoziţia dintre determinarea zero (substantivul este nearticulat), prezentă la numele cu funcţia de apoziţie, şi determinarea maximă (prin articol hotărât) ce caracterizează baza, în calitatea sa de termen dotat cu un grad superior de autonomie semantico-gramaticală, caz în care cei doi termeni ai binomului apozitiv devin noninterschimbabili: Călător interesat, fără nelinişti fundamentale, turistul - botezat astfel către sfârşitul secolului al XVII- lea, atunci când se naşte şi categoria de „ homme gentil" —promite mereu să revină acasă. [80, p. 228-239]. 4.9. Complementul Dacă determinările completive sunt principial obligatorii în cazul insuficienţei semantico-gramaticale a regentului, urmează că, pe baza relaţiei semantico-gramaticale stabilite între cei doi poli, se poate opera o subcategorizare a determinării în discuţie. Criteriul acetei subcategorizări este relaţia semantico-gramaticală manifestată în sens unic, de la punctul de plecare - verbul insuficient completiv - la punctul de sosire, marcat gramatical şi având un anume conţinut semantic, complementar conţinutului elementului regent. Din această perspectivă 104 interesează: insuficienţa semantico-gramaticală de tip completiv a regentului, tipologia regentului verbal (verb, interjecţie, adverb, adjectiv), actualizarea morfologică şi restricţiile formale suportate de determinant, conţinutul semantic al determinantului. în funcţie de aceste repere, putem stabili că determinarea completivă este de patru tipuri: directă, indirectă, internă şi de agent. Complementele se clasifică după conţinut în: necircumstanţiale (direct, indirect, de agent) şi circumstanţiale. 4.9.1. Complementul direct Complementul direct arată obiectul asupra căruia se exercită nemijlocit, direct acţiunea unui verb tranzitiv, a unei locuţiuni verbale tranzitive sau conţinutul verbal tranzitiv al unei interjecţii predicative şi răspunde la întrebările pe cine? (pentru cel exprimat prin substantive sau pronume ce se referă mai ales la persoane şi fiinţe) şi ce? (pentru cel exprimat prin substantive sau pronume ce se referă mai ales la lucruri, prin unele
103
numerale, prin verbe şi prin interjecţii): Mai mult, tu nu vei mai vedea / Nimic, nici cer, nici flori. (T. Arghezi). Complementul direct poate fi regentat de un verb tranzitiv la diateza activă. Verbele ce intră în relaţie cu un complement direct sunt insuficiente semantico-gramatical, cu una sau două valenţe libere în dreapta verbului. Verbele date sunt de două categorii: a) verbe care cer compliniri: a declara, a vrea, a spune, a zări, a anunţa, a permite, a obţine, a ridica, a repeta ş.a. Iară luna argintie, ca un palid dulce soare / Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare (M. Eminescu); b) verbe care pot funcţiona cu şi fară compliniri: a vorbi, a mânca, a bea, a vedea, a auzi, a cânta, a coase, a găti, a picta etc. Joace unul şi pe patru,/Totuşi tu ghicivei chipu-i.(M. Eminescu). în limbajul poetic, unde s e produc o serie de deviaţii sintactice, complementul direct poate determina şi verbe care, în limbajul standard, nu solicită şi nici nu admit o asemenea complinire, ele fiind considerate intranzitive - fenomen numit „tranzitivare forţată” a verbelor prin încălcarea restricţiilor de natură semantică şi sintactică (în scopul situării „eului liric” în centrul unui univers dominat de legi proprii. Te implor, hai să tăcem natura (N. Stănescu); De mult viu mă mult murisem (N. Stănescu); Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare (N. Stănescu). E vorba de fenomenul variaţiei sintactice. Uneori construcţia tranzitivă este în variaţie liberă cu cea intranzitivă: Mi-l amintesc pe Ion (tranzitiv)//#« amintesc de Ion. (intranzitiv); A spera ceva (complement direct)/# spera la ceva (complement indirect); a vorbi rău pe cineva / a vorbi rău de cineva; a băga seamă ceva/a băga seamă la ceva
în calitate de regent al complementului direct mai poate apărea o interjecţie (cu valoare predicativă): Poftim (ţine!) cartea! Iată lacul. Luna plină/ Poleindu-l îl străbate (M. Eminescu) Majoritatea specialiştilor relevă următoarele mijloace de marcare a identităţii funcţiei sintactice de complement direct: - recţiunea cazuală asociată cu flexiunea (complementul direct contractează cu regenţii săi verbali sau interjecţionali - raport de subordonare); - dublarea clitică;
105
^iHiiuiK'.î vii prepoziţia morlem pe, care antrenează rccţiimca ÎVVIUKM
Folosirea prepoziţiei pe este o marcare sintactică de tip analitic, adesea cooeurentă eu o altă marcă sintactică, dublarea clitică, cumulând funcţia de marcă sintactică a poziţiei de complement direct şi de marcă semantică de individualizare. Din punctul de vedere al utilizării prepoziţiei pe la acuzatuvul-complement direct, trebuie să menţionăm diferenţa dintre limba română veche (unde complementul direct nume de persoană putea să apară şi fără pe) şi cea modernă (unde pe este obligatorie (îl văd pe Vasile, Mă cunoşti pe mine etc.).
1) Precizăm totuşi că aşa-zisul „gen personal” (= clasa cuvintelor ce trimit la persoane) nu este nici astăzi riguros individualizat, acuzativele- complemente directe ale substantivelor comune ce trimit la persoane, în mod special cele ce indică grade de rudenie: tată, frate, mamă etc., putând fi precedate de prepoziţia pe (îl văd pe fratele meu etc.), dar şi neprecedate de această prepoziţie-morfem (îmi vădfratele meu etc.). 2) In cazuri particulare, pe poate preceda complementul direct exprimat prin acuzativul unor substantive care nu trimit la persoane: când un substantiv se repetă în aceeaşi propoziţie, o dată având funcţia de subiect şi a doua oară - complement direct (Lupul pe lup nu-l mănâncă);
//
3) Când în aceeaşi propoziţie se află substantive - „perechi”, principial antonime (sătul - flămând, tânăr - bătrân etc.): Sătulul nu-l crede pe flămând. Numeroase interferenţe între folosirea neprepoziţională şi folosirea prepoziţională cu pe probează că deosebirile semantice, alături de celelalte distincţii menţionate, deşi deosebit de importante, nu sunt suficiente pentru o delimitare riguroasă între construcţiile cu pe şi cele fară pe. De altfel, suprapunerea lor este posibilă, uneori chiar frecventă. Admiră părinţii copiii / Ii admiră părinţii pe copii; Caută altul / II caută pe altul.
Clasa de substituşie a complementului direct este următoarea : a) substantiv în acuzativ cu sau fară pe: Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă / Flacăra vrei s-o-ntreţii. / Ţi-am zis alte dăţi: vezi tu jăraticul, truda în vatră? (L. Blaga)
106
- prin substantive nearticulate, la plural, precedate de ex-prepo/jţja care are o valoare afectivă şi chiar un sens de cantitate numerică, maiv nedeterminată („atîţia”, „atâtea”, „mulţi” etc.): Am descoperit la defecte Am făcut la cumpărături.
b) pronume: Pe acesta îl aştept o viaţă; îi iubesc şi-i apreciez pe amândoi. c) numerale: Am luat numai trei. d) verbe la moduri nepredicative: Văzuse dispărând coloana. e) interjecţii: Am strigat ura/ (interj.)până când într-un nor deprcifs- apierdut departe trăsura domnească cu ale suitei (I. L. Caragiale). în limba română complementul direct poate fi exprimat de două ori (dintre care una este o formă atonă a pronumelui personal sau reflexiv). Dacă complementul direct precedă verbul predicat, în acest caz e reluat prin forma neaccentuată a pronumelui: Şi trăsnetele cerului le cheamă! Asupra celor ce-asupresc poporul (Şt. O. Iosif); Cântecul, lumina, taina, mda, -ntinsurile-albastre / Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi (T. Arghezi); Dacă complementul direct urmează după verbul-predicat, atunci el poate fi anticipat de pronume: Eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta (I. Creangă). Complementul direct este anticipat prin formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui personal sau reflexiv, atunci cînd este aşezat după verb şi cînd este exprimat prin: * pronume (personal, demonstrativ, posesiv sau reflexiv): îl ajuta pe el (pe al meu, pe acesta).
* nume de persoană, substantiv comun, articulat cu articol hotărît enclitic şi precedat de prepoziţia pe\ Am susţinut-o pe sora. (cf. Am susţinut sora).
* substantiv propriu, nume de persoană, precedat de prepoziţia pe: L’a iubit pe Ion. NB! Nu trebuie să confundăm complementul direct, exprimat prin substantiv, care răspunde la întrebarea ce? cu subiectul exprimat pnn substantiv cu aceeaşi formă, răspunzând la aceeaşi întrebare. în asemenea ca/uri, apelăm la prepoziţia pe, semn distinctiv al acu/ativiilui-complement direct: Elevii aşteaptă profesorul (Elevii îl aşteaptă pe profesor / Profesorul îi aşteaptă pe elevi). Cf Osul gol nici câinii nu-l mănâncă (Folclor); Traiul lumii, dragă tată, /Cine vor, aceia lese-I (M. Eminescu).
Complementul direct poate fi aşezat atât după verbul-predicat, precum şi înaintea lui (într-o topică afectivă), fară a se despărţi prin virgulă de acestea. Complementele directe exprimate prin pronume interogative sau relative stau întotdeauna înaintea elementelor
regente amintite. Pe cine aştepţi? Ce planifici? [110, p. 162-168].
4.9.2. Complementul secundar Complementul secundar funcţionează în grupul verbal ca termen subordonat faţă de centrul grupului într-o structură ternară din care face parte şi un complement direct subordonat aceluiaşi centru verbal. Aşadar, poziţia de complement secundar este determinată de tranzitivitatea dublă a verbului-centru (verbul este obligatoriu trivalent). Prezenţa complementului secundar implică prezenţa complementului direct, nu şi invers: Profesorul îi învaţă pe elevi declinările; Se silea din răsputeri să-l înveţe pe Briceag un cântec nou;
Verbele dublu tranzitive (verbe cu complement duplex - N. Matcaş) - a asculta, a învăţa, a sfătui, a întreba, a verifica, a dăscăli, a chestiona, a examina, a anunţa, a informa, a ruga, a iscodi, a convinge, a traversa etc.- pot avea simultan, în
aceeaşi propoziţie, două complemente, diferite după conţinut: un complement direct al fiinţei (pe cine?) şi un complementul secundar al lucrului (ce?): L-a învăţat multe lucruri interesante; M-a sfătuit lucruri utile. Aceste două complemente nu sunt omogene: nu răspund la aceeaşi întrebare şi nu sunt legate prin coordonare. Mai poate primi în limba română două complemente verbul a trece, mai ales cu sensul de „a traversa” (mult mai rar): L-am trecut strada. Verbul dezvoltă, de fapt, în asemenea enunţuri o mutaţie în planul său semantic, devine verb cauzativ: L-am făcut (ajutat) să treacă strada. (Timpul trece). Mai mult, există situaţii când acest verb acceptă două 107
complemente directe realizate prin nume nonpersoană. A trecut mărfurile Dunărea.
Complementul secundar poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire: - substantiv; pronume: Ce ne anunţă? îl învaţă una, alta; Ne roagă te miri ce (nu ştiu ce); infinitiv: L-am convins a spune adevărul; M-am învăţat şi eu a scrie etc. (Nu apar în această poziţie nici gerunziul, nici supinul.) Poziţia sintactică de complement secundar poate fi ocupată şi de o propoziţie: O va anunţa ce să facă; Ne va învăţa când să ne apropiem etc. Topica firească a complementului secundar este postpoziţia faţă de verbul regent. în enunţuri marcate stilistic, poziţia lui e tematizată prin inversarea topicii, adică prin plasarea complementului secundar pe primul loc: Nimic nu mă mai întreabă; Asta ne-a sfătuit etc. Complementul secundar, ca şi propoziţia corespunzătoare nu se izolează de regent prin niciun semn de punctuaţie [110, p. 168-169].
4.9.3.
Propoziţia Subordonată Completivă
Directă 1. Definiţie. Caracteristici Subordonata completivă directă este subordonata care îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct pe lângă un verb tranzitiv, o locuţiune verbală tranzitivă sau o interjecţie predicativă cu sens asemănător cu al unui verb tranzitiv din propoziţia sa regentă: Şi când se va întoarce pământul în pământ, /Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt? (M. Eminescu).
Propoziţia subordonată completivă directă răspunde la aceleaşi întrebări la care răspunde complementul direct, adresate verbelor, locuţiunilor verbale şi interjecţiilor predicative determinate din propoziţia regentă: pe cine? şi ce? Propoziţia subordonată completiva directă arată obiectul asupra căruia se exercită direct acţiunea unui verb tranzitiv din propoziţia regentă, fie rezultatul unei asemenea acţiuni- Subordonata completivă directă îndeplineşte în frază o funcţie identic-* cu aceea a unei părţi secundare de propoziţie (complementul direetX uV sc poate reduce prin contragere: Ţi-am adus caietele - Ţi-am adus Vv mi ai eerut. Elemente regente: - un verb activ tranzitv (la diateza n ziua cea de-ntâi / Cum izvorau lumine (M. Eminescu);
109
activă): Vedea ca-
- un verb activ dublutranzitiv(inclusivladiateza pasivă): I-a vine, Ion esteascultat de profesor ce-a învăţat până
^ '
anunţat că nu mai acum;
■v
cumpârase ce-i plăcuse.
- un verb reflexiv tranzitiv: Şi-a zis că mai are de lucru; îşi & - interjecţie predicativă: Uite ce face ea; Poftim ce-ai uitat la mine. 4
Conectivelecompletivei directe
sunt următoarele:
^- conjuncţii subordonare ca, să, dacă, de, ca să, ca... să etc.: Savanţii cercetează dacă atmosfera pământului se încălzeşte; Aş cere ca binele ^ l-a făcut să UI întorci.
pe care ţi
locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: cum că (veche şi populară), precum că: Au aflat de la iscoadele trimise cum că duşmanul tăbărâse la Dunăre; Zicea supărat precum că n-au mai dat nici astăzi pe la dânsul.
- pronume sau adjective pronominale relative: care, ce cât câtă, cîţi, câte, cine etc.: Presupun pe care îl va invita la nuntă; Iată cîţi îmi doresc aceasta; Apreciez pe cel ce dovedeşte cumpătare.
- pronume şi adjective pronominale nehotărâte: oricare, orice, oricât, oricine etc.: Să blestemepe-oricine de mine-o avea milă (M. Eminescu); Mănânci oricâte mere vrei.
- adverbe relative: unde, când, cum, cât, încotro etc.: Află încotro s- au dus; Am văzut cât rezistă firul; Ţin minte când aţi plecat.
Propoziţia subordonată completivă directă stă după propoziţia regentă. Ea poate sta însă şi înaintea propoziţiei regente (într-o topică afectivă): Că nu mai putea spune nimic, am văzut de îndată; Cum au lucrat la ore} am văzut zilnic. Propoziţia subordonată completivă directă, aşezată după regentă, nu se desparte prin virgulă de aceasta. Cea aşezată înaintea regentei se desparte prin virgulă [110, p. 170-173].
4.9.4. Complementul intern Prima lucrare de gramatică cunoscută la noi în care găsim definiţia complementului intern este gramatica lui C. Şotropa, unde acesta este considerat ..numele care are aceeaşi tulpină sau o însemnare înrudită cu aceea a verbului completat: am luptat lupta grea. Visai un vis frumos. îşi doarme somnul sau de veci.
lorgu Iordan nu defineşte complementul intern, dar utilizează termenul obiect intern şi subliniază sensul foarte apropiat al verbului de sensul substantivului. în alte lucrări această funcţie sintactică era
considerată o specie a complementului direct, determinând un verb intranzitiv şi fiind exprimată printr-un substantiv care are aceeaşi rădăcină cu verbul respectiv sau care face parte din sferă semantică cu acesta [80, p. 267]. Partea de propoziţie care determină verbe tranzitive şi e actualizată sub aspect morfologic prin substantive comune în acuzativ fără prepoziţia pe. care au acelaşi radical sau sunt înrudite semantic cu verbul regent, specificând esenţa semantică a acestuia: Şi fără somn un vis visam Eu şi cătunele maghiare (Ady Endre); Vreau să nu vreau nimic de-al lumii, deci îmi vreau vrerea proprie (C. Noica) etc. De obicei, complementul intern este circumscris complementului direct (care e clasificat în intern şi extern), deşi există şi păreri contrare: C. Dimitriu relevă câteva deosebiri dintre complementul direct şi complementul intern: 1) complementul direct se poate realiza atât în propoziţie, cât şi în frază - Propoziţie subordonată completivă directă, iar complementul intern se realizează numai în propoziţii, neexistând propoziţii completive interne. Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. - Şi-a trăit ceea ce a avut de trăit, şi-a mâncat ceea ce a avut de mâncat - Propoziţie subordonată completivă directă, şi nu completive interne); 2) complementul intern se exprimă numai prin substantive comune şi numai prin cele cu radical comun cu al verbuluipredicat;
111
;) complementul intern este exprimat numai prin substantive în ftrâ prepoziţii. (C. Dimitriu, p. 1388). Lipsa prepoziţiei pe la complementul intern se explică prin aceea că actualizarea unui complement intern este incompatibilă cu substantive proprii sau comune nume de persoane, nu permite dublarea clitică, complementul intern fiind facultativ, deoarece informaţia lui semantică este superfluă, integrându-se în sfera semantică a verbului. Complementul intern se întâlneşte în limba veche, unde frecvenţa mare a fenomenului are drept cauză precaritatea limbii. în limba actuală, frecvenţa complementului intern este extrem de redusă, valorificată, cu preponderenţă, în stilul beletristic: Vin să-şi trăiască mai departe în noi viaţa trăită (L. Blaga Complementele interne sunt exprimate prin substantive comune, nume de lucruri, care au aceeaşi rădăcină ca şi verbul tranzitiv sau care fac parte din aceeaşi sferă semantică cu acesta (construcţii învechite de factură populară): Cântă-ţi cîntecul; Dansează-ţi dansul; Scrie-ţi scrisoarea; Joacă un joc; Merge un drum; Şi-a trăit traiul; A visat un vis frumos. Prin analogie cu complementul intern al verbelor tranzitive în limba română au apărut complemente interne ce determină verbe intranzitive (construcţii rare, cu tentă arhaică): îşi trăieşte traiul; îşi doarme somnul; Aţi luptat luptă grea; Ttrăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta! (G. Coşbuc); Dormii somnul omului fericit (C. Hogaş). O situaţie deosebită au verbele de felul a avea, a dărui, a dormi, a juca, a etc., la care complementul intern este deductibil din verbul regent: avere pentru a avea, somn - a dormi, joc - a juca, poveste - a povesti, aer - a respira etc., cu toate acestea însă la verbele regente de acest fel se exprimă complementul intern, cu menţiunea că substantivul complementul intern respectiv are o determinare atributivă individualizatoare şi justificatoare: Are o avere mare / moştenită; Dăruieşte un dar frumos / util etc.; Doarme un somn bun/odihnitor etc. Frecvenţa redusă a complementului intern se explică prin numărul mic de substantive principial comune în care se poate concretiza complementul intern numai la nivel de propoziţie (nu şi la nivel de frază) [110, p. 173-174]. 4.9.5. Complementul indirect merge, a povesti, a respira
Complementul indirect arată obiectul spre care se îndreaptă o acţiune sau căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire, o caracteristică, determină un verb (sau o locuţiune, un adverb, sau o interjecţie predicativă) şi răspunde la una din întrebările: Cui? Contra (împotriva) cui? Asupra cui? etc.: Tuturora le doresc tot binele din lume; Dar până atunci na-ţi o palmă (I. Creangă); Bravo mie; Vai mie! ş.a. 112
Complementul indirect se actualizează în grupul verbal, interjecţional, adjectival sau adverbial. în majoritatea situaţiilor, complementul indirect este un constituent obligatoriu al grupului verbal şi, în consecinţă, nesuprimabil: Mi-e foame; îţi este dor de tata ş.a. Complementul indirect poate fi însă şi un constituent facultativ al grupului, în vecinătatea unor regenţi care nu-1 implică matricial: Ea îmi zîmbeşte; îţi este simpatic Gheorghe ş.a Un complement indirect poate determina, în principiu: - regente verbale insuficiente completiv: Spiritului european dr. Al. G. îi reproşează ataşamentul ferice, animalic, pentru viaţă (N. Steinhardt). Uneori complementul indirect în Dativ (cui?) poate determina un verb eliptic, subînţeles din context: Salutări tuturor!; Cinste fruntaşilor în muncă!; Succes studenţilor! Patriei - dragostea noastră eternă! Murindului [i-a dat] speranţa, turbării (i-a dat] răzbunare, / Profetului [i-a dat] blestemul, credinţei [i l-a dat] pe Dumnezeu... (M. Eminescu) etc.
- de un adjectiv neologic: accesibil, adecvat, aferent, analog, anterior, fatal, favorabil, indispensabil, inerent, loial, necesar, propriu, util etc. Au însă regim de dativ şi unele adjective mai vechi: binevoitor dator, drag, familiar, firesc, potrivnic etc.: Fata recapitula poate clipa bună a unei copilării mie necunoscute (S. Golopenţia); Un concurs de poezie deschis elevilor din toată ţara a fost organizat la Bălţi etc. - adverbe:Am procedat adecvat situaţiei; Vorbeşte adecvot împrejurărilor. - interjecţii: Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! (I. Creangă): 1 mie, vai ţie, / Păianjeni mulţi au umplut apa vie (L. Blaga); 1 a in\ olul propoziţiei, complementul indirect se exprimă: - fie numai prin substantiv: Şi atunci el jap! o palmă lunganului. -
fie numai prin clitic pronominal în dativ: Dar până atunci na-fi o
palma.
- pronume în dativ: Vai mie, nenorocitul lăsat pradă! (M. Sorescu) - numeral: Spune celor doi să de grăbească. In limba română populară (vorbită, familiară) apare complementul indirect în acuzativ cu prepoziţia la, al cărui conţinut corespunde unui dativ analitic: Am spus la toţi oamenii; Trebuie să dau mâncare la păsări. Prepoziţia dată ajută la declinarea numeralelor: Numai la doi din cei trei candidaţi li s-a dat notă pozitivă. în limba română veche Nota:
113
şi regional se foloseşte complementul indirect în cazul acuzativ cu prepoziţia către, tot cu înţeles de dativ: A grăit către dânsul (dânsului); A zis către aceştia (acestora); David cel prea mare în făptuire zice către Domnul (Domnului).
Ca şi complementul direct, complementul indirect poate fi reluat sau anticipat prin clitice coreferenţiale, tot în cazul dativ: Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au (Camil Petrescu); Altora le cântă-n crâng privighetoarea; I-am scris mamei o scrisoare; Până şi cea mai corectă pedeapsă i se pare injustă celui asupra căruia este aplicată (A. Pleşu) ş.a.
Complementul indirect poate fi plasat după regent sau înaintea lui (topică afectivă), fară a se despărţi pin virgulă de regent. Dacă e plasat în poziţie tematică (topicalizat) şi între el şi regent se intercalează un alt component al enunţului, complementul indirect se desparte prin virgulă de segmentul intercalat: Măriei, nu lui Ion, i-am oferit acest loc. [110, p. 175-178].
4.9.6.
Propoziţia subordonată completivă indirectă
Propoziţia subordonată completivă indirectă este subordonata care îndeplineşte funcţia sintactică de complement indirect pe lângă un verb
114
(o locuţiune verbală, un adjectiv, un adverb sau o intejecţie predicativă; din propoziţia regentă, arătând obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acţiunea unui verb sau căruia i se atribuie o acţiune (prin intermediul unui verb), o însuşire (prin intermediul unor adjective) sau o caracteristică (prin intermediul unui adverb): Sisif nu întrevede ceva care le scapă celor ce-l privesc, ci depăşeşte lucid absenţa nădejdii (Sanda Golopenţia).
Corespondenţa dintre propoziţia subordonată completivă indirectă şi complementul indirect este aproape totală şi ea se reflectă nu numai în conţinut (ideea de obiect indirect) şi în denumirile lor asemănătoare, ci şi în folosirea aceloraşi întrebări, a aceloraşi elemente determinate, a aceluiaşi procedeu de anticipare şi reluare, a aceleiaşi topici şi punctuaţii şi este tot atât de bine reprezentată cantitativ, în planul frazei, ca şi complementul indirect în planul propoziţiei. Propoziţia subordonată completivă indirectă se află cu aceleaşi întrebări ca şi complementul indirect: Cui? Contra (împotriva) cui? Asupra cui? ş.a. Răspund cui mă întreabă (cui răspund?); Propoziţia subordonată completivă indirectă are ca elemente regente: - un verb activ (tranzitiv sau intranzitiv): I-a dat cui i-a cerut. - un verb copulativ + un nume predicativ: Cui îi place analiza sintactică a frazei îi pare un deliciu.
- un adjectiv: Este o comisie favorabilă celor ce s-au pregătit; Nu era un om în stare (locuţiune adjectivală) să se supere. - o interjecţie: Vai celui ce strigă în urechea surdului; Şi pe neaşteptate, pleosc una cui spunea aceasta.
NB! A nu se confunda subordonatele completive indirecte cerute de verbe de adresare şi introduse prin către cine („cui”) şi spre cine („cui'')* cu subordonatele circumstanţiale de loc, cerute de verbele de mişcare şi introduse prin aceleaşi mijloace, dar lipsite de sensul amintit (ct. M-iiw adresat către cine intrase şi Se îndreaptă către cine-i vorbise w U’Iw acesta; A pornit furios spre cine îl striga.
relaţie care introduc o propoziţie subordonată completivă în frază pot fi pronume şi adjective nehotărâte cu funcţie de a'laţie (de obicei în cazul dativ sau în acuzativ, folosite singure sau cu prepoziţii): oricare, oricine, orice, oricâţi, oricâte. Am răspuns la oricare întrebare mi s-a pus; Expediază-le oricui are nevoie de ele ş.a. rionente de
indirectă
Propoziţia subordonată completivă indirectă, ca şi complementul indirect, poate fi anticipată sau reluată (mai frecvent) prin formele neaccentuate de dativ, persoana a IlI-a singular, ale pronumelui personal: Nu-i dă cui nu-i trebuie - Cui nu-i trebuie nu-i dă; îi face observaţie celui ce nu ascultă - Celui ce nu ascultă, îi face observaţie. Propoziţia subordonată completivă indirectă stă după propoziţia regentă, dar poate sta şi înaintea regentei (într-o topică afectivă): Să-ţi tot ajut, m-am săturat; Cui i-au trebuit, i-am dat întotdeauna; Cum se va fi descurcat fără ea, mă mir şi-n ziua de azi. Propoziţia subordonată completivă indirectă, aşezată după regentă, nu se desparte prin virgulă de aceasta, pe când cea aşezată înaintea regentei se desparte prin virgulă de aceasta [110, p.178-179].
4.9.7. Complementul de agent Complementul de agent arată autorul acţiunii unui verb pasiv sau reflexiv cu înţeles pasiv, adică arată de cine este făcută acţiunea unui verb şi răspunde la una din întrebările: De cine? De către cine?, iar uneori şi de întrebarea de ce?: Religia - o frază de dânşii inventată (M. Eminescu); Tinerii au fost binecuvîntaţi de ambii; Jaluzelele au fost izbite de rafale de vânt; Colonii de lumi pierdute / Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit (M. Eminescu); Ideea nu mai poate fi contestată de nimeni Complementul de agent se construieşte cu prepoziţia de sau cu prepoziţia compusă de către. Pentru a-1 deosebi de complementul indirect, construit cu prepoziţie, şi de cel circumstanţial instrumental, transformăm construcţia pasivă în construcţie activă, în care complementul de agent devine subiect: Dânşii au inventat fraza. Când diateza pasivă a verbului regent se exprimă prin pronume reflexiv, complementul de agent rămâne, în general, nerealizat,
116
interesul comunicării fiind concentrat asupra acţiunii verbale şi a subiectului gramatical: De câte ori era chemat la interogatoriu i se atrăgea atenţia să scrie mai citeţ (M. Eliade). Regentul tipic al complementului de agent în limba literară modernă este verbul la diateza pasivă cu a fi, la care formă a diatezei pasive complementul de agent este şi marcă principală pentru pasiv: cf. Peretele este văruit de zugrav - Predicatul (este văruit) e la diateza pasivă, din cauză că există autorul acţiunii concretizat în complement de agent (de zugrav). în caz contrar ar putea constitui un predicat nominal activ (datorită faptului că nu există un autor pentru adjectivul de provenienţă participială (văruit), care are sensul de „curat”. Pentru a distinge predicatul la diateza pasivă de un predicat nominal trebuie luat în calcul faptul subiectiv (niciodată riguros exact) constând în intenţia comunicativă a vorbitorului: când vorbitorul doreşte să reliefeze acţiunea cu sens pasiv, atunci complementul de agent există, fie exprimat sau neexprimat (în ultima situaţie, introducerea complementului de agent nu schimbă, ci clarifică intenţia comunicativă a vorbitorului): Cartea aceasta nu a fost citită poate impune complementul de agent de nimeni, indiferent dacă acest complement de agent este sau nu exprimat; când însă vorbitorul vrea să pună în lumină calitatea, care reprezintă rezultatul acţiunii, atunci complementul de agent nu există (şi deci nu se pune problema exprimării lui): Cartea aceasta nu a fost citită poate însemna „Cartea aceasta este proastă/de calitate inferioară”, situaţie în care complementul de agent nu poate fi introdus în context decât dacă se schimbă intenţia comunicativă a vorbitorului. Forma cu se a diatezei pasive (pasivul reflexiv) guvernează principial complementul de agent — care există şi aici întotdeauna: deosebirea dintre cele două forme ale diatezei pasive din acest punct Jc vedere rezultând din habitudinea exprimării/neexprimârii acestuia. la forma cu a fi a diatezei pasive se obişnuieşte, pet‟"1, ^.vnuMumi/aiva predicatului verbal pasiv de predicatul nominal activ,
sc exprime complementul de agent (Cartea e citită de iubitorii cuvântului scris;
Pâinea e mîncată de orice fiinţă apropiată omului
etc.), la forma cu se a diatezei pasive nu se obişnuieşte să se exprime complementul de agent (Cf. Cartea se citeşte; Pâinea se mănîncă etc.), doar unii vorbitori - din exces de corectitudine sau pentru evitarea unor posibile confuzii - exprimă complementul de agent. Adjectivele determinabile de complementul de agent sunt, de cele mai
multe ori, formate pe terenul limbii române, prin excelenţă din participiile verb-adjectiv: scris (Romanul scris de autor e bun), auzită (Vestea auzită de noi nu a fost adevărată), căutate (Din spectacolele căutate de tineri sunt cele
etc.; într-un număr mai mic sunt determinabile de complementul de agent adjectivele formate cu -bil pe terenul limbii române sau al altor limbi, de unde româna le-a preluat: O carte antrenante)
comparabilă de oricine; O teorie atacabilă de cunoscători; Un slogan utilizabil de adepţi
etc. Adverbele (provenite pe terenul limbii române din verbe la supin) care pot fi determinate de complementul de agent, apar în contexte: Fapte greu de imaginat de neofiţi; Calcule imposibil de făcut de către oamenii obişnuiţi
etc. Complementul de agent îşi marchează identitatea sa specifică prin: prepoziţiile de sau de către: prepoziţia de, ca marcă formală a complementului de agent, e folosită în contextul oricărui nominal şi în toate stilurile limbii. Conectorul specific al acestei poziţii sintactice, prepoziţia de către, se foloseşte actualmente rar, cu precădere în stilul Ştiinţific sau în cel elevat/solemn, şi numai în vecinătatea unor substantive (sau substitute ale lor), având trăsătura semantică inerentă [+Uman]: Dacă vom fi descoperiţi pe scară, în joc apăsător de către vecini. Conform normelor limbii literare, nu se recomandă formulări de llPul * Ştirea a fost difuzată de către posturile de radio.
118
- regentul este verb la diateza pasivă, adjectiv sau adverb provenit de la un verb (pasivul participial sau pronominal): Teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe argumentul invocaţii de colegii lor mai pu\[n pricepuţi (N. Steinhardt). . Uneori complementul de agent poate fl confundat cu alte funcţii sintactice: Am la mine cartea obţinută de Dobrescu (complement de agent, acţiunea este exprimată printr-un verb tranzitiv); Am la mine cartea obţinută prin Dobrescu.(complement instrumental); Alimentele sunt alterate de căldură, care nu reprezintă corespondentul pasiv al enunţului Căldura alterează alimentele (PN + circumstanţial cauzal). în enunţul Paltonul este murdărit/stropit de noroi, avem complementul instrumental, şi nu complementul de agent, dat fiind că participiul regent nu are sens pasiv, iar conectorul prepoziţional este substituibil prin cu: Paltonul este murdărit /stropit cu noroi. [110, p. 185-188].
4.9.8. Propoziţia subordonată completivă de agent Propoziţia subordonată completivă de agent este subordonata care îndeplineşte funcţia sintactică de complement de agent pe lângă un verb sau o locuţiune verbală (sau un verb la participiu cu sens pasiv din propozţia regentă), arătând agentul, autorul real al unei acţiuni exprimate de verbul sau locuţiunea verbală la diateza pasivă din prop. regentă şi răspunde la întrebările: de către cine? De cine? (foarte rar de ce?): Prietenul meu este solicitat de cine are nevoie de el; Cartea se iteşte de către cine are plăcerea lecturii; Am ascultat o melodie iterpretată de cine a compus-o; A luat o decizie inatacabilă de către care erau nemulţumiţi; Vestea adusă de cine a fost acolo s-a dovedit a fi adevărată; Copilul este ajutat de cine i-a dat viaţă. Subordonata completivă de agent are în calitate de regenţi:
- un verb (la diateza pasivă): Lucrarea este citită de către oricine ? interesat. %
. o locuţiune verbală (la diateza pasivă): Ordinele sunt aduse la cunoştinţă de cei care sunt abilitaţi.
- un verb reflexiv (cu sens pasiv): Lucrările de licenţă se scriu / de cei care
k .'
absolvesc facultatea.
\
scrise / de cei care absolvesc facultatea se păstrează la catedră.
- un verb la participiu (cu valoare adjectivală): Lucrările de licenţă
- un verb la supin: Argumentele respective sunt uşor de contestat de către cei care ştiu carte. %
- adjective derivate cu sufixul -bil: Creditele rambursabile/de cine a
ina
împrumutat bani / sunt de proporţii. Jonctivele completivei de agent: a) pronume relative (precedate de prepoziţiile de sau de către): cine, cel ce,
cei ce, ceea ce: In momente dificile eşti ajutat de cine îţi este mai apropiat; Avionul a fost urmărit îndeaproape de ceea ce părea o $
vei: ,
farfurie zburătoare.
b) prin pronume nehotărîte cu funcţie de relaţie (precedate de prepoz.
j ($' i
jfl ^ ^ (i
H
de, de către): oricine ,oricare: Sălile sunt vizitate de către oricine iubeşte arta; Frica este cunoscută de oricare a cunoscut plăcerea vieţii. Propoziţia subordonată completivă de agent stă după propoziţia regentă. în mod excepţional, şi înaintea propoziţiei regente (într-o topică afectivă): De cine-orfi având nevoie de ele or fi folosite astea; De cei ce îngrijesc străzile sunt măturate frunzele (un rol deosebit îl au aici intonaţia şi accentul). Propoziţia subordonată completivă de agent nu se desparte prin virgulă de regentă, indiferent de locul pe care-1 ocupă faţă de aceasta [HO, p. 188189].
120
Această parte secundară de propoziţie cu dublă referire e relativ nouâ în studiul limbii române. în lucrările anterioare de gramatică, ea a fost asimilată fie la atribute, fie la complemente. Abia în anii 1957-1962, elementul predicativ suplimentar a fost 4.10. Elementul predicativ suplimentar evidenţiat ca unitate sintactică distinctă, cu individualitate proprie, dar care a fost observată încă din secolul al XlX-lea: gramaticienii, precum T. Cipariu, H. Tiktin, N. Drăganu ş.a., au sesizat o construcţie deosebită, subliniind că elementul dat are o dublă subordonare simultană la regenţi de tipuri diferite - nominal şi verbal - şi cumulează funcţiile impuse de aceştia. Iniţial, nu se punea problema unei funcţii distincte, structurile de genul Augustin s- a făcut împărat; Boierii ieşiseră mâhniţi erau interpretate drept excepţii de la comportamentul sintactic al unora dintre funcţiile sintactice cunoscute şi acceptate. Variatele denumiri propuse de către cercetători pornesc tocmai de la asemănările cu una dintre părţile de propoziţie „clasice”: cele mai multe au ca punct de pornire predicatul (pe lîngă denumirea element predicativ, există şi nume predicativ suplimentar, predicat circumstanţial, element predicativ secundar, predicat circumstanţial, elementul predicativ secundar sau indirect, nume predicativ de gradul al doilea, predicativ necesar etc.), iar altele - mai puţine la număr, ce-i drept - atributul («atribut circumstanţial/completiv) sau complementul (icomplement de mod acordat, complement al calităţii, circumstanţial al stării), mai există totodată şi denumiri care subliniază caracterul mixt al fenomenului glotic în discuţie (atribut predicativ. complement predicativ, nume predicativ circumstanţial) etc. Astfel, termenul element predicativ suplimentar s-a încetăţenit în literatura de specialitate. Elementul predicativ suplimentar este partea secundară de propoziţia cu dublă subordonare (faţă de verb sau faţă de interjecţia predicam a, pc de o parte, şi faţă de numele sau pronumele subiect sau obieet, pe de aM parte), ce exprimă o acţiune, o calitate, o însuşire sau o caraci ensi k-.V MimiltanA <'u acţiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecţia pu\lkatt\A şi atribuită uneia sau mai multor persoane. Bunăoară, în propoziţia ('opiii aleargă voioşi nu-i greu să observăm că adjectivul voioşi se referă la copiii, pe care îl determină în mod clar, însă această referire se face prin intermediul verbului aleargă; totodată, acelaşi adjectiv voioşi exprimă o caracteristică a substantivului copiii, care e simultană cu acţiunea exprimată de verbul predicativ aleargă: copiii ( sunt voioşi, în timp ce aleargă, deci această caracteristică a lor este momentană. Spre deosebire de elementul predicativ suplimentar, numele predicativ atribuie subiectului o calitate, şi anume, în general vorbind, permanenţă. întrucât apare pe lângă un verb predicativ (nu copulativ) şi, în mod excepţional, chiar pe lângă o interjecţie cu valoare predicativă {Pupăza
zbrr! speriată), elementul predicativ suplimentar face impresia unui complement circumstanţial (cel mai des, de mod). Conţinutul lui se referă însă, în primul rând, la nume şi cea mai clară dovadă, în acest sens, este acordul (copiii voioşi). Fiind concomitent dependent şi df verbul în
vecinătatea căruia apare, spunem despre elementul predicativ suplimentar că are doi regenţi (unul nominal şi altul verbal). Distingem următoarele situaţii: a) elementul predicativ suplimentar e ocurent într-o structt ^ derivată rezultată prin contragerea a două structuri primare aflate în««* relaţie de coordonare: Sufletul meu şade / Măreţ şi neclintit / Ca Mănăstirea dintr-un Lemn! (M. Sorescu): cf. [Sufletul meu şade] şi {(sufletul meu) este măreţ şi neclintit ca Mănăstirea dintr-un Lemn]; In trupul meu timpul sporeşte
subţire (L. Balaga): cf. [în trupul meu timpul sporeşte] şi 1 (timpul) este subţire]; Luna străluceşte pe cer blândă şi clara: cf. |Luna străluceşte pe eerj şi j(luna) este blândă şi clară]; Copiii vin zgomotoşi: cf. [Copiii vin] şi [(copiii) sunt zgomotoşii; b) elementul predicativ suplimentar este ocurent într-o structură derivată rezultată prin contragerea a două structuri primare aflate în
relaţie de subordonare. Dintre acestea, prima este principală, iar a doua o subordonată atributivă, completivă, circumstanţiali: Am îmbătrânii, băiete, /Cântând stihuri şi ştafete (T. Arghezi): cf. [Am îmbătrânit, băiete] [în timp ce am cântat stihuri şi ştafete]; Ion mă crede inginer: cf. [Ion crede] că [Eu sunt inginer]; Ei l-au desemnat pe Ion director: cf. [Ei l-au desemnai pe Ion] ca [Ion să fie director] ş.a. Relevantă fiind asemănarea cu atributul (prin referire şi acord în gen şi număr cu substantivul sau pronumele), dar şi cu complementul (prin topică şi referire la verb sau la interjecţie), elementul predicativ suplimentar nu beneficiază de o anumită întrebare distinctă, fiind mai mult dedus din context (prin dubla sa referire şi prin topică). Elementul predicativ suplimentar se subordonează simultan la doi termeni, dintre care unul este verbal, iar celălalt nominal:
-
un verb predicativ sau o locuţiune verbală (ele pot fi tranzitive/intranzitive, la oricare din diateze,
moduri, timpuri etc.) sau o interjecţie predicativă: Toată lumea te crede nevropată (C. Petrescu);
Pe colibă singur paznic/M-au lăsat c-un vraf de pene (I. Barbu); Te luase drept model.); Iată-i reci şi ameninţători (M. Sorescu); Stătui de vorbă vesel, ca niciodată (M. Sadoveanu); Mâncară la început tăcuţi şi flămânzi. (C. Petrescu) etc. -substantiv sau substitut), care poate figura în diferite poziţii sintactice, cum ar fi:
subiect: Toţi copiii dumisale o aşteptau cu ochii boldiţi (M. Sadoveanu); Ruinele se înălţau fumegânde; Apa ţâşnea clocotindă; Bătrînul calcă tăcut. - complement
direct: /V consoarta amicului meu o cheamă din bote: Nastasia (I. L.
Caragiale); N-o dorea geloasă. dar uu-i convenea s-o vadă nepăisătoare (li. lxwineseu); Am
întîlnit-o pe ea supărată $.a. 122 , .pi.-‟K'nt tiuliKYi: Inii pitice să stau ore, zi/e şi vieţi în atelierul tău, . . O ”.\> uit la rine lucritul (1. Arghezi); O chema Cornelia, dar mama Crac/iilor ori mai
adăugam mama degeraţilor, + eKv:>u: fuwtre. cum ii venea la îndemână, porecle răutăcioase (I. Hrcun ctc.
- complement de agent: Era o întâmplare povestită de ea suspinând ş.a. Dintre cei doi regenţi ai elementului predicativ suplimentar, termenul nominal poate fi neexprimat, iară consecinţe asupra autonomiei (integrităţii semantice şi sintactice) a enunţului. Astfel, elementul predicativ suplimentar se poate referi la un subiect inclus sau subînţeles: De umblat umblu ca
fiecare / Când vinovat pe coperişele iadului Când fără păcat pe muntele cu crini. (L. Blaga); Să aibă cu ce ieşi înaintea bărbaţilor când s-or întoarce flămânzi (M. Sadoveanu); Au coborât leneşi, tremurători (M. Sadoveanu); Jalnic ard de viu chinuit caNessus (M. Eminescu) ş.a. Dacă regentul nominal însă e un complement direct, absenţa lui are implicaţii asupra integrităţii
structurale şi semantice a enunţului. Cf. Am întîlnit [-o] supărată. Referindu-ne numai la realizarea adjectivală, adjectivele care semnifică un domeniu al cromaticii - alb, negru, roşu, portocaliu etc. sunt ocurente în poziţie de element predicativ suplimentar numai dacă sunt compatibile şi semantic cu cele două unităţi dominante. Se poate spune Pasărea neagră zboară; Copilul blond cântă , dar nu şi Pasărea zboară neagră; Copilul cântă blond, unde poziţia postverbală a determinantului nu este admisă semantic. în enunţuri ca Stejarul se înalţă roşu, determinantul este foarte slab legat structural de verb, dar relaţia este evident emfatică (la fel şi în exemplele: O pisică trecu albă pe
linia gardului (C. Petrescu); Cerneala se întinde albastră pe hârtie; Luna trece galbenă spre apus ş.a.) Aşadar, în cazul elementului predicativ suplimentar se poate vorbi de un cumul morfologic, pentru că adjectivul în ipostaza discutată cumulează două valori morfologice - de adjectiv al numelui (cu care stabileşte legături morfologice, semantice şi sintacice) şi de adverb al verbului (cu care 123
intră în raport doar prin legăturile semantice, dar implicit sintactice marcate prin aderenţă sau juxtapunere). „Pentru a înţelege mai bine această parte de propoziţie”, cercetătoarea A. Iliescu propune pentru memorizare mai multe „nuclee verbale adecvate”, folosite ca regent pentru elementele predicative suplimentare: a se numi; a se chema; a-l numi; a-l chema; a-l alege; a-l investi; a-l delega; a-l vota; a-l promova; a-l propune; a se crede; a se considera; a-l considera; a apărea ca; a-l face; a-l primi ca; a-l lăsa; a-l lua de; a se interesa ca; a se socoti; a se arăta; a se simţi; a fi ales; a fi numit; a fi socotit; a fi considerat; a fi promovat; a fi delegat; a fi propus; a ieşi etc. Unele din aceste verbe sunt interpretate, în unele gramatici ale limbii române, ca verbe semicopulative. Verbele pe lângă care apare elementul predicativ suplimentar sunt, în general, verbe cu sens lexical autonom (spre deosebire de verbele semicopulative). Pentru a stabili cu certitudine statutul unui verb, trebuie să analizăm contextul în care acesta apare: Ion a ieşit inginer şi Rochia a ieşit frumoasă. Fetiţa vine (ascultă, stă etc.) voioasă (EPS) şi Fetiţa este (pare, devine, rămâne etc.) voioasă (NP din cadrul predicatului nominal). Elementul predicativ suplimentar poate fi exprimat prin:
- adjective de orice provenienţă: Din izvoare şi din gârle / Apa sună somnoroasă (M. Eminescu); Onoarea merge desculţă prin tăciunii \ aprinşi fără să-i pese dacă lasă urme (Gr. Vieru); în fiecare amurg se întorcea oţelit, 123 viaţa părea că i se supunea îmblânzită (C. Petrescu); Toi satul îl ştie de minciunos; Şi toate gândurile îi răsunau vlăguite, nesigure (M. El iade); An ic a a intrat arţăgoasă (1. Druţă) ş.a.
- Substantive: a) Iară prepoziţii: Alecsandri este numit secretar de suit la Postelnicie (V. Alecsandri); Măria-sa nu vine voievod din wiiJ necredincioşilor ismailteni (M.
Sadoveanu) ş.a.
•<> ai pivpo i(k\ printre caro cele mai obişnuite sunt: ca, de, drept, cu tricolorul ca steag naţional (C. Petrescu); Gelozia "w t' ii/z/Wi*/ cind ii consideri pe om drept proprietatea ta, drept un obiect*
- construcţii substantivale dezvoltate neanalizabile: Trenul se opri leneş, cu un fum posomorât la fereastra unui compartiment de clasa întâia (I. Teodoreanu); Stătea pe hol cu mâna în buzunar; Dănuţa a intrat cu zîmbetul pe buze; Ii vedeam picior peste picior; A intrat în auditoriu cu căciula pe cap; Mergea cu pălăria pe-o ureche; îi vedeam zilnic nas în nas.
- pronume: De când ţi-am mărturisit prostia care-mi umblă prin cap, te văd alta (M. Sadoveanu); L-am lăsat cât mine şi l-am găsit cât tine ş.a.
- numerale: Era încredinţat de iubirea ei şi n-avea nici un motiv să n-o socotească întâia (M. Sadoveanu); Colegii te consideră prima din clasă ş.a.
- verbe sau locuţiuni verbale la gerunziu: Pe mulţi i-am văzut căindu- se de o vorbă spusă, pe nimeni n-am văzut căindu-se pentru că a tăcut (Cugetări persane); M-a lăsat mama dormind,/M-a găsit doina zicând (Gr. Vieru); Ruinele se înălţau fumegânde (M. Eminescu); Tăindu-l pe două potcoave/Calul meu saltă din bot fumegând, / Ave! măntorc către tine eu, ave! / Soarele a izbucnit peste lume strigând (N. Stănescu); Am văzut caii luând-o la goană,
- verbe şi locuţiuni verbale la supin sau infinitiv: Acest fapt îl • considerăm de necrezut; Credeam pe americani de neînvins; Ii credeam a fi solidari cu noi; Acum întâiaşi dată vedem ideea de unitate ® se arăta; îţi arăt cu jurământ / Că a nu sta la cuvânt / Ş-a-ţi strica Parola-ndată /Nu te credeam niciodată, (poeţii Văcăreşti) ş.a. ‟ adverbe: Cum l-ai botezat?; Oricum l-ai boteza, tot îl iubesc; Te Ştiam altfel; Eu ştiu
cum l-au botezat ş.a.
.
L-fdc*
125
l-am
% dfa«t§ doui clauficări «k elrmentuh» pmdkmm mvteamHrz
! ‟• ''
• «b ftipeci KfMMic;
% • tub aifiecl forai«) (rtrocdn!)
*
Om punct de wkft «cmantic, elementul pmikiiit m&mmmm poate fi * nominal. expresie • tfiMtftrîî «au a csf«ittt aafcKcfeln (complementului) priciţi In contextul de%ftfur*ni acţmm» wb*. exprimat
pm nume. uibaarmve, ad/ectt%*. pronume, ftamcnie icfteJ. eiprmc a mplKlnt uibiectului (compirocwiib i li deitoitansa unei acţiuni fecundare, umuhafU acţiunii \crhmkm ttfsai» exprimat, cu (vvptvidcmiA pnn penjn/ii Sub atpccl formal, elementul pmi*c«ft% uiplimcntaf poale fi
- MMpI«1 CâmtdnA ml (mnm nMAndtM Stuncul • dcf%ottai' Binc-ţi pare ii fit *mp*, crai Ktftrin flrt de nunei» ^ ofkc/i dup-a la fatâ, cu dibactl lalnr dinfi (M I mmcidl
• ««Kipl«, rezemat pe brmţiil meu. ctklA fi imţkmdmn*Â li Petmcu), ImiA dupA un cuţnc, pc cimp * Viâ luna pm** tu Hacmta). Câteva clipe %~«u pm* t*c«fi *t »r
t;*
iU,
^ hui dc prieten:
tircpt- Drept lumânare / Aş vrea o floare (M. Isanos); cu: Şi părintele loan acum umbla cu pletele în vânt să găsească alt dascăl (1. Creangă) ş.a. în unele construcţii, sunt admise ambele variante, când elementul predicativ suplimentar e construit atât cu, cât şi fără prepoziţiile ca, de, drept. De reţinut că, după verbe ca a alege, a delega, a numi, a promova, a propune + complement direct sau după aceleaşi verbe la diateza pasivă, limba literară preferă elementul predicativ suplimentar fără prepoziţie. Cf. L-am ales preşedinte, respectiv A fost ales preşedinte (nu drept sau ca preşedinte). Adăugarea lui şi pe lîngă prepoziţia ca („drept, în calitate de”) dă naştere unei construcţii incorecte. Se spune: S-a interesat ca părinte (nu ca şi părinte), iar eventualele cacofonii se evită prin alte mijloace. Deci nu se admit nici îmbinări de tipul: L-a primit ca şi cadou sau A apărut ca şi coautor. Elementul predicativ suplimentar se plasează după verbul predicat, care i se impune ca regent: Grămezile ude de dorobanţi se strânseră necăjite şi ameţitoare (M. Sadoveanu). Distincţia dintre atributul circumstanţial şi un elementul predicativ suplimentar este topica diferită, şi planul semantic: însuşirea exprimată de atributul circumstanţial precede (ca timp, cauză, condiţie etc.) sau urmează (scop, consecinţă) acţiunea verbală: Perseverent, elevul învaţă foarte bine (atribut circumstanţial cu nuanţă cauzală). în timp ce însuşirea exprimată prin elementul predicativ suplimentar este simultană cu acţiunea verbului: Elevul învaţă perseverent (EPS).
Dacă verbul are diferite compliniri circumstanţiale, elementul Predicativ suplimentar poate sta: - imediat după verb, înaintea complinirilor circumstanţiale: Se scula încet şi porni gârbov spre casa pustie ş.a. - după una din complinirile circumstanţiale sau necircumstanţiale: Nicoară ascultase cartea de ameninţare
cu sprânceana încă mînioasă (M. Sadoveanu);
Urcară scările mai uşori ca niciodată; Am umblat astfel veseli toată ziua ş.a.
127
în limba vorbită, cu preponderenţă într-o comunicare afectivă, elementul predicativ suplimentar trece, accentuat, înaintea celor două structuri morfosintactice la care face, concomitent, referire:
Prima a sosit a mea; Trist mai vine
Victor; Lilia o cheamă; Aproape domnişoară s-a-nscris în şcoli înalte...(T. Arghezi) etc. Când însă elementul predicativ suplimentar este exprimat prin pronume interogative şi relative, el stă obligatoriu înaintea unităţilor lexicale cărora li se subordonează: Drept cine mă iei? O
caracteristică formală a elementului predicativ suplimentar exprimat prin Vorbeşte ca
substantiv sau adjectiv este nearticularea:
profesor (EPS); Vorbeşte ca un profesor (circumstanţial de mod); Vorbeşte mai bine ca un profesor (circumstanţial comparativ). Parte de propoziţie controversată, elementul predicativ suplimentar este confundat, adesea, cu diverse părţi de propoziţie cu care prezintă asemănări: cu numele predicativ, atributul şi unele complemente. Pentru a distinge elementul predicativ suplimentar de numele predicativ din cadrul predicatului nominal, vom ţine cont de următoarele caracteristici:
dubla
regenţă şi statutul de structură derivată a elementului predicativ suplimentar, „referentul” elementului predicativ suplimentar este fie subiectul, fie un complement (direct, indirect, de agent), regentul verbal al elementului predicativ suplimentar este un verb predicativ, al numelui predicativ - un verb copulativ sau suinicopulativ, sub aspectul importanţei, elementul predici' sup li mentar
este o funcţie secundară, numele predicativ însă aparţine
ha/ci
propoziţiei predicatul (fiind o
funcţie principală). Pentru a distinge elementul predicativ suplimentar de complementul circumstanţial de mod, în cazul când ambele sunt exprimate prin gerunzii, vom ţine cont de faptul că semantica elementului predicativ suplimentar nu coincide cu aceea a verbului la care se referă, nu poate caracteriza acţiunea verbului, în timp ce conţinutul complementului circumstanţial intră în aceeaşi sferă semantică cu aceea a verbului determinat şi poate caracteriza acţiunea acestuia: Merge cântând; Vine zâmbind; Înaintează
cercetând; Vorbeşte privindu-mă (EPS)/Merge şchiopătând; Vine alergând; înaintează târându-se; Vorbeşte fonfăind (CCM). Referirea simultană dublă a conţinutului unui element predicativ suplimentar la verbe şi la nume, precum şi existenţa unor nuanţe circumstanţiale la unele dintre structurile sale constituie trăsături comune cu acelea ale unui atribut circumstanţial. Pentru a deosebi elementul predicativ suplimentar de atributul circumstanţaial, vom ţine cont de următoarele: 128
-
gruparea certă a elementului predicativ suplimentar cu verbul (exprimată prin topică: e aşezat, cu
precădere, lângă un verb) şi gruparea certă a atributului circumstanţial cu numele (exprimată tot prin topică: e aşezat întotdeauna înaintea verbului şi a numelui de care este mai apropiat);
- absenţa la atributul circumstanţial a nuanţei de mod; - prezenţa permanentă a nuanţelor circumstanţiale la
atributul izolat circumstanţial de timp, cauză,
concesie: Tânăr, omul îşi doreşte multe - nuanţă temporală; Prevăzător, omul nu va pleca într-
acolo - naunţă cauzală; Sănătos, omul se poate apuca de orice lucru - nuanţă condiţională; Supărat pe el, se dusese totuşi la concert - nuanţă concesivă etc.) şi eventuala lor lipsă la elementul predicativ suplimentar: Prin care trece albă regina nopţii moartă).
129
A nu se confunda EPS cu atributul. Remarcăm că distincţia după sens este uneori clară, permiţând diferenţierea EPS de atribut (Declar şedinţa închisă (EPS) - Conduce şedinţa închisă (atribut), alteori mai puţin clară (Are părul blond (EPS) -Are păr blond (atribut). Nu trebuie confundat EPS cu circumstanţialele de timp (CCT) şi instrumentale (CCI), atunci când sunt exprimate prin gerunzii aşezate după verbele determinate (Vine cîntind spre noi (EPS); I-a însurat trăind (CCT); înaintează în pădure tăind lianele (CCI). Nu trebuie confundat complementul circumstanţial de loc (CCL) (din unele construcţii eliptice de verbul-predicat reprezentat prin a se afla) cu elementul predicativ suplimentar (O credea la părinţi (= „Credea că se află la părinţi”); S-a visat acasă (= „A visat că se află acasă”), unde construcţiile la părinţi şi acasă sunt CCL, şi nu elemente predicative suplimentare. Indifirent de topică, elementul predicativ suplimentar nu se desparte prin virgulă de cele două elemente regente ale sale: Am lăsat-o pe mama liniştită. Numai o intercalare poate separa elementul predicativ suplimentar de regenţii săi: Dănuţa, Vlad şi Mihai privesc, fără îndoială, atenţi la desene animate. [110 p. 228-243].
4.11. Subordonata predicativă suplimentară Subordonata predicativă suplimentară este subordonata care îndeplineşte funcţia de EPS atât pe lângă un verb (tranzitiv sau intranzitiv), o locuţiune verbală sau interjecţie predicativă din propoziţia regentă, cât şi pe lângă un substantiv, pronume sau numeral cu funcţie de subiect, CD sau CI în aceeaşi propoziţie regentă: îl văd cum planează (determină verbul-predicat văd şi pronumele îl); Cei doi au plecat cum se aflau; Se uita la mine cum lucrez; Copilul a fost aşezat pe pat aşa cum se afla; Pe tustrei îi dăm ca exemplu cum procedează;
II că-i abătut; îl cunosc cine este; O ştiu de ce este în stare; Le păstrez precum erau. Subordonata predicativă suplimentară exprimă un fapt sau o acţiune referitor (referitoare) la subiect din propoziţia regentă şi simultan(ă) cu faptul sau cu acţiunea exprimat(ă) de verbul, de locuţiunea verbală sau sugerat(ă) de conţinutul interjecţiei predicative din propoziţia regentă. Subordonata predicativă suplimentară este mai slab reprezentată cantitativ, în planul frazei decât EPS în planul propoziţiei. Datorită dublei determinări simultane şi
diferite, Subordonata predicativă suplimentară concentrează în ea, în planul frazei, valoarea unei subordonate atributive şi a unei subordonate completive, aşa cum, în planul propoziţiei, EPS concentrează în el valoarea unui atribut şi a unul complement, în acelaşi timp. De aceea subordonata predicativă suplimentară nu beneficiază de o anumită întrebare, valoarea ei fiind dedusă din context, întocmai ca valoarea EPS. Topica. Subordonata predicativă suplimentară stă aproape numai după propoziţia regentă. Extrem de rar ea se poate afla înaintea regentei: Şi aşa cum se găsea a intrat
în auditoriu. (topică afectivă). Punctuaţia. Subordonata predicativă suplimentară nu se desparte prin virgulă de propoziţia ei regentă.
Contragerea. Subordonata predicativă suplimentară se poate reduce, prin contragere, la echivalentul ei sintactic din planul propoziţiei - EPS: Cei doi au plecat
cum se aflau (=supăraţi); Se uita la mine cum lucrez (lucrând); îl ştiu ce poate face (=capabil de orice); îl găsesc precum era Neschimbat). [110 p. 243-244].
4.12. Cumulul de funcţii sintacticc(Valoarca sintactică riubte*
Un grup de cuvinte are uneori simultan valoarea a două sau mai multe părţi de propoziţie: De jur împrejur, se întind dealurile cu vege tafta ar.o ca de acid sulfuric (G. Bogza) [Cmodal comparativ şi complement agent]; Din Grâuşor, privirea poate să alerge pe deasupra întregii regiuni petrolifere, ca peste un
(G. Bogza) [CCComparativ cu nuanţă condiţională şi CCLoc]; Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l prin râzătoare (T. Arghezi); Olguţa arunca cojiţele, vehement, ca nişte insulte farfuriei (E. Teodoreanu) [CD şi Comparativ cu nuanţă condiţională]. Nu aş vrea decât un cal\ pe care să merg alături de camarazii mei (Camil Petrescu); Fiecare nu poate lua cu sine decât faptele lui bune (T. Vianu) [CD şi C de excepţie]. câmp de experienţe
Grupurile de cuvinte cu valoare sintactică dublă se comportă astfel: a) Unele satisfac două valenţe ale aceluiaşi element regent: ca peste un câmp satisface valenţa verbului să alerge de a primi un Modal Comparativ şi însuşirea aceluiaşi verb de a primi un CL.; b) Altele satisfac două însuşiri combinatorii ale aceluiaşi element regent, dar, în plus, intră în relaţie şi cu alt cuvânt: ca nişte insulte satisface două valeţe ale lui arunca, dar se combină şi cu cojiţele (autorul
face o comparaţie între cojiţe şi insulte). c) Uneori un singur cuvânt are valoare sintactică dublă şi satisface simultan două valenţe a două cuvinte regente (atributul circumstanţial şi elementul predicativ suplimentar): Cf. Furată de gânduri. doamna Deleanu nu băgase de seamă că Dănuf aţipise pe genunchii ci. 0- Teodoreanu); Legaţi la coate-i numeri; sunt o sută (T. Arghe/i) [ Atribut circumstanţial]; Ochii îl priveau mereu, nemişcaţi, cu acccaşi umbra Js spaimă. (L. Rebreanu) |EPS| 1110 p.244|.
V. Circumstanţialul 1 Vum
minarea circumstanţială, ca şi determinarea completivă, |
sesiunea/a un grup de funcţii sintactice secundare, grup al cărui [
inventar este sensibil diferit de la o etapă de cercetare a limbii la alta.
!
nu in vorbeşte despre trei tipuri de circumstanţiale (după împrejurări) jc Ioc. de timp sau de mod în GA, II, p. 78, se augmentează numărul circumstanţialelor până la treisprezece, operându-se subdiviziuni în cadrul unora dintre ele (la circumstanţialul de mod, de exemplu), iar la I.lordan sunt descrise numai şapte tipuri de circumstanţiale, prioritar fiind analizate trei dintre ele: circumstanţialul de mod, de timp şi de loc. La D. Craşoveanu şi D. Irimia prin excluderea «complementelor sociativ, opoziţional, cumulativ şi de excepţie» sunt identificate numai zece, respectiv, unsprezece circumstanţiale. In alte lucrări, numărul circumstanţialelor este amplificat până la cincisprezece, şaisprezece sau şaptesprezece tipuri diferite [80, p.303].
5.1. Circumstanţialul comparativ Complementul comparativ este partea secundară de propoziţie care în general (adică în afara unor realizări) determină un regent de gradul I (un adjectiv, un adverb) şi un regent de gradul II (un substantiv, un pronume, un numeral întrebuinţat pronominal), exprimând o comparaţie ce priveşte „elementele” determinate: Şi mă-mbrac în părul galben, ca un strai uşor, ţesut,/Şi zărind rotundumi umăr mai că-mi vine să-l sărut (M. Eminescu); Iar de sus pân-în podele un păianjăn prins de vrajă/A ţesut subţire pânza străvezie ca o mreajă (M. Eminescu); [Calul]... mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decm fulgerul (I. Creangă).
Dacă regentul e un adjectiv sau adverb, complementul comparativ aPare ca al doilea termen al unei comparaţii (pânza străvezie ca o mreajă; calul se lasă mai iute decât fulgerul). punct de vedere sintactic, complementul comparativ se ^sebeşte de toate celelalte complemente (pentru care e specifică poziţia în grupul verbal) prin faptul că e un adjunct al adjectivului sau al adverbului. Subtipurile complementului comparativ sunt:
-
complementul comparativ de inegalitate\ înţeleptul spune că nebunia lumii este mai
înţeleaptă decât el (C. Noica)
133
complementul comparativ de egalitate: Sunt melancolic ca un cotoi năpârlit (A. Pleşu); A avut ocazia să-şi vadă dosarul, ţinut la zi, gros cât o Biblie; Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi etc.
-
Un subtip al complementului comparativ de egalitate este comparativul proporţional (care are obligatoriu ca element corelativ (pe cât... pe atât), urmat de prepoziţia de: Conduce pe cât de repede, pe atât de periculos) şi comparativul ireal (ipotetic), care se realizează doar propoziţional. Complementul comparativ poate determina:
- un verb: Duc ca la noi sacoşe de plastic în mâini; - un adjectiv: Au un aer tern, la fel ca străzile pe cae umblă; - adverb: Ziua respectivă e mai aproape astăzi decât ieri; - interjecţie: Hai ca şi atunci la pescuit. Complementul comparativ poate fi exprimat prin: substantive sau substitute ale acestora în cazul acuzativ, impus de o prepoziţie sau locuţiune prepoziţională sau de un adverb utilizat prepoziţional (dintre, între, faţă de, decît, ca): Cu nebunii te porţi altfel decât cu oamenii normali;
-
substantive sau substitute ale acestora în cazul dativ, precedate de prepoziţiile
-
asemenea, aidoma, întocmai: Noi ne comportăm asemenea lor.;
vci bc la supin: în orice om există mai multe lucruri de preţuit decât ŞJc Jisprefuit:
\ 1 î
- adverbe de timp, de loc, de mod: Au venit mai veseli decât ieri.
- construcţie infmitivală: îşi dorea să fie profesor mai mult decât a ajunge preşedinte al ţării. [ 110, p. 192-193]. î
i
5.1.2. Propoziţia comparativă La nivelul frazei complementului comparativ îi corespunde propoziţia comparativă: Când unul trece, altul vine/în astă lume a-l urma,/Precum când soarele apune/El şi răsare undeva. (M. Eminescu); Ştie mai bine să deseneze decât să cânte; Era trist de parcă i se înecară corăbiile.^prop. comparativă ireală (ipotetică) etc. Circumstanţiala comparativă se134 introduce prin:
• adverbul comparativ decât (fară funcţie sintactică): Să nu fim mai buni şi mai îngăduitori decât e nevoie, mai ales în timpurile de azi... (I. Vulpescu);
1
* conjuncţii perifrastice (locuţiuni conjuncţionale): decât să, de parcă: Se simţea slăbită de parca ar fi mers zeci de poşte pe jos prin arşiţa... (IVulpescu);
• adverbele cum, unde. când, precedate de locuţiunea prepoziţională faţa de: Astăzi e mai cald faţă de cum a fost ieri 1
I
• pronume relative precedate de decât, faţă de: E mai competent decât cine a fost promovat / Cu nimeni nu trebuie să fii atât de intim pe cât eşti cu tine însuţi. (1. Vulpescu).
1 ^opoziţia comparativă stă, de regulă, după regentă şi nu se izolează, V; 7că ^prezintă al doilea termen al unei comparaţii gramaticale; statutul |al comparativelor ireale se relevă, însă, şi prin izolar 1' Agentă: Parcă mă simt vinovat de ceva/Si-ar trebui să mă căiesc
amarnic,/Ca şi când aş fi văzut fără să vreau/Ceva ce nu trebuia văzut (M. Sorescu) [80 p. 322]. 5.2. Circumstanţialul sociativ Funcţia de circumstanţial sociativ se realizează printr-o parte de propoziţie sau, mai puţin frecvent, într-o propoziţie şi arată unitatea care se asociază sau care nu se asociază cu agentul-subiect sau cu obiectul- complement în săvârşirea sau în suportarea efectului unei acţiuni. Elementele regente de tip verbal pentru circumstanţialul sociativ sunt mai ales verbele (sintetice sau perifrastice), interjecţiile şi, mai rar, adjectivele de provenienţă participială: Stai ani întregi împreună cu cineva şi exact când ai impresia că-l ştii, că-l cunoşti, face una care-fi întoarce pe dos părerea. (Augustin Buzura); Hai cu mine. Fata, plecată cu sora ei, urma să se întoarcă peste o lună. Ca parte de propoziţie, circumstanţialul sociativ se poate exprima prin substantive sau prin pronume ori numerale, precedate de prepoziţii (locuţiuni prepoziţionale) care cer cazul acuzativ: cu, împreună cu, la un loc cu, cu...cu tot, la, deodată cu, pentru varianta pozitivă; pentru varianta negativă, se utilizează prepoziţia fără: Am stat cu mine însumi, trudindu- mă să dezleg întrebările fără de răspuns (M. Sadoveanu); Unchiul ăsta se trezise, la bătrâneţe, fără nimeni pe lângă el, afară poate de vreo pisică şi de vreun câine. (I. Vulpescu). Circumstanţialul sociativ multiplu se realizează prin coordonare 1 (copulativă, disjunctivă, adversativă), uneori reunind forma pozitivă cu cea negativă: A doua zi văduva se-ncuiase în biroul răposatului, cu un pui la ţiglă şi cu-o sticlă de vin alb alături şi nu ieşise decât pe-ntuneric. (I. Vulpescu); Plecăm cu sau fără voL [80 p. 323-325]. 5.2.1 Propoziţia circumstanţială sociativă Propoziţia circumstanţială sociativă reprezintă expansiunea funcţiei de complement sociativ la nivelul frazei, nu se izolează de regentă şi are o frecvenţă redusă în uz. Se introduce numai prin pronume relative sau nehotărâte, precedate de prepoziţiile sintetice (cu, Jară) şi perifrastice (locuţiunile prepoziţionale împreună cu, cu tot cu ete), specifice ideii vie asociere în asemenea momente, convinsă că trăieşte cum n-ar fi trebuit şi mai ales cu cine n-ar fi trebuit, Agripina-ncepea să plângă. (I. Vulpescu); lucreaza cu oricine ştie cum să-l flateze. [80 p. 326]. 136
5.3. Circumstanţialul cumulativ Circumstanţialul cumulativ este circumstanţialul facultativ care arată obiectul, însuşirea sau circumstanţa căreia i se adaugă un alt obiect sau o altă însuşire exprimată prin diferite părţi de propoziţie: El îşi câştigase dreptul de a preda filozofia şi mai avea, pe deasupra, fagăduiala profesorului... (Ion Gheţie). Elementele regente de tip verbal ale circumstanţialului cumulativ sunt: • verbe sintetice sau perifrastice (locuţiuni verbale): Pe lângă acesta, au mai venit şi ceilalţi. • verbe copulative, împreună cu numele predicative: După ce că n-au învăţat, mai simt şi insolenţi. • adjective, adverbe sau interjecţii (rar): Această carte, citită, în afară de tineri, şi de bătrâni, a fost premiată In afară de bine, lucrurile mai merg şi rău. Hai şi tu, in afara de ei . Ca parte de propoziţie, circumstanţialul cumulativ se exprimă prin: • substantive, pronume sau numerale, în cazul genitiv, precedate de locuţiunea prepoziţională în afara, sau în acuzativ, cu locuţiunile prepoziţionale: în afară de, afară de, dincolo de sau de prepoziţiile plus, pe lângă: în afara lecţiilor săptămânale, pregătite cu conştiinciozitate, citea enorm... (Ion Gheţie); Obligaţiile lui constau în a ţine casa în bună rînduială, de a prepara micul dejun... plus alte servicii mărunte. (Ion Gheţie); • adjective posesive în cazul acuzativ, precedate de locuţiunea Prepoziţională în afară: în afara noastră, la simpozion au mai participat ti studenţii. afară de: în afară de asta şi sufletul are să se ducă în gura cea de balaur acolo are să^ trăiască întocmai ca un trup viu, chinuindu-se în veac. Sadoveanu); In afară de azi, mai poţi veni şi mâine. Prin coordonarea a două sau mai multe circumstanţiale cumulative se obţine o structura multiplă: Pe lîngă cărţi şi caiete a mai cumpărat şi m album. [80 p. 326-328]. 5.3.1. opoziţia circumstanţială cumulativă
Pr
;
Propoziţia circumstanţială cumulativă determină, în primul rând, un regent verbal (verb, adverb, adjectiv şi interjecţie) şi, în al doilea rând, un regent nominal,
137
exprimând adaosul la conţinutul părţii de propoziţie nominale din regentă (sau la conţinutul întregii propoziţii regente): In afară de ce a citit, mai ştie şi altele. Pe
lângă că e frig, mai bate şi vântul
Propoziţia circumstanţială cumulativă se introduce prin: ii
după ce că, în afară că, pe lângă că, plus că, pe lângă faptul că, în afara faptului că, şi popular: necum că, lasă că: După ce că lipseşte frecvent, când vine, mai şi întârzie. -conjuncţii sintetice sau perifrastice (locuţiuni conjuncţionale):
- pronume relative, precedate de prepoziţiile pe lângă, peste, în afara, în afară de, dincolo de, sau de adverbul decât: Aşa simt rânduielile, că cel ce I ajunge sub mila cea mare îşi sporeşte cinstea şi belşugul şi, pe lângă ceea ce are, necontenit i se va mai da. (M. Sadoveanu). Circumstanţialele cumulative sunt dublate emfatic de un adverb corelativ în regentă sau la nivelul propoziţiei, de tipul şi, mai şi, încă şi, adverbe care nu au funcţie sintactică: Pe lângă cărţi a cumpărat şi caiete. [80 p. 328]. 5.4. Circumstanţialul de excepţie Circumstanţialul de excepţie se înscrie în seria circumstanţialelor tipice, facultative, care determină un regent verbal (verb, adjectiv, adverb, interjecţie) şi un regent nominal, aratând entitatea, calitatea sau
.nvum*i.inţa care reprezintă excepţia în raport cu ceea ce se exprimă prin W pâi'U de propoziţie sau în raport cu ceea ce se exprimă în regentă. Excepţia exprimată de circumstanţial poate viza: • subiectul: In afară de Ion, n-a mai venit nimeni • numele predicativ: Era cu totul altceva decât un bun coleg. • complementul direct: Afară de asparagus în glastră, n-aveau decât ramuri de orhidee. (I. Vulpescu); Se apucă să parcurgă articolul, însă nu repnu nimic în qfara numelui său (I. Gheţie); • complementul indirect: N-am dat nimănui această carte, decât ţie. •circumstanţialul: Ne-am văzut zilnic, în afară de ieri. Elementele regente verbale cele mai frecvente sunt, de regulă, verbe sintetice şi perifrastice: Se adresă unui priceput misit din Bacău, Petcu, pentru ai vinde cât mai curând cu putinţă toate bunurile, cu excepţia conacului din Lespezi. (I. Gheţie). Ca parte de propoziţe, circumstanţialul de excepţie poate fi exprimat prin: • substantive, pronume, numerale în cazul genitiv, precedate de perifrazele prepoziţionale în afara, cu excepţia: Afecţiune Ienache îi inspira mereu, cu excepţia momentelor când o supăra din cale-afară. (LVulpescu); •substantive, pronume, numerale în cazul acuzativ, precedate de (în) afară de, exceptînd (pe) sau de adverbele mai puţin sau decât (pseudoadverb emfatic restrictiv): I-am restituit toate cărţile, mai puţin acest volum •
adverbe, precedate de (în) afară de: în afară de mâine, sunt în fiecare zi aici.
• adjective posesive în cazul acuzativ, precedate de prepoziţiile Perifrastice în afara, cu excepţia: Nimeni n-a obţinut punctajul maxim, cu excepţia ta.
no
• verbe autosemantice şi verbe copulative la infinitiv însoţite de nume predicative, precedate de perifrază în afară de, (dacă nu se acceptă predicativitatea lor): Nimic nu ştie săfacă în afară de a bârfi în afară de a fi
meticulos, nu mai are altă calitate. Circumstanţialul de excepţie multiplu se realizează mai ales prin coordonare copulativă: în afară de timp şi de bani, nu-i lipsea nimic. [80 p. 329330]. 5.4.1. Propoziţia circumstanţială de excepţie Propoziţia circumstanţială de excepţie este propoziţia subordonată care determină un regent verbal şi unul nominal, indicând, prin referire la numele subiect, complement etc. ceea ce se sustrage de la îndeplinirea funcţiei sintactice respective. Această propoziţie se introduce în frază prin următoarele conective:
• conjuncţii perifrastice (în afară că, decât să, în afara faptului că, decât faptul că): în afară că a scris o poezie, în rest nu s-a afirmat în presă/ Nu voia nimic altceva decă să uite./ Nu mă interesează nimic altceva decât faptul că e competent. •pronume relative sau nehotărâte, precedate de prepoziţiile specifice marcării excepţiei sau de adverbul decât: Nu a venit nimeni în afară de cine a fost invitat. • adverbe relative, precedate de prepoziţiile specifice marcării excepţiei sau de adverbul decât: Nu l-a sunat la altă oră în afară de când ştii tu. N-am fost nicăieri, decă unde mi-ai spus. [80 p. 331]. 5.5. Circumstanţialul opoziţional Circumstanţialul opoziţional constituie o determinare de tip facultativ care se realizează ca parte de propoziţie şi ca propoziţie, aratând realitatea care se opune aceleia desemnate de subiect, de complementul direct, de complementul de agent, de circumstanţialul sociativ, de numele predicativ ori de atributul circumstanţial, în dependenţă faţă de un regent verbal (verb, adverb, adjectiv, interjecţie) şi faţă de un regent nominal. în m iiuMpiu: In liKiil idealurilor şi al vorbelor înflăcărate, o darabană de palavre &'snd teatral (Ileana Vulpescu). Momentele regente de tip verbal se concretizează în: •verbe sintetice sau perifrastice: în loc de cuvinte frumoase, am fost întâmpinaţi cu
reproşuri •adjective: în Ioc de caldă, cafeaua erafierbinte. 140
• adverbe: în Ioc de bine, lucrurile merg din ce în ce mai rău. • inteijecţii: Haideţi voi în locul colegilor. Circumstanţialul opoziţional, ca parte de propoziţie, poate fi exprimat prin: • substantive, pronume, numerale, în cazul genitiv, precedate de perifrază prepoziţională în locul: în locul lui fu numit D. S., un partizan necondiţionat al naţional-socialiştilor. (I. Gheţie); •substantive, pronume, numerale, în cazul acuzativ, cu prepoziţiile perifrastice în loc de, în contrast cu: în contrast cu învolburările şi decepţiile ultimei perioade, îi veniră în minte anii senini de la Bonn... (I. Gheţie); •adjective posesive în acuzativ, precedate de locuţiunea prepoziţională în locul: în locul tău a fost numit altcineva. • adverbe: în loc de ieri a venit azi • verbe la modul infinitiv: In loc de a alerga, vine agale. în loc de a fi vesel, efoarte agasat. [80 p. 331-332].
5.5.1. Propoziţia circumstanţială opoziţională Dacă se actualizează la nivel frastic, propoziţia circumstanţială opoziţională exprimă, de regulă, acţiunea sau starea subiectului, opusă »semnificatului ontic” al propoziţiei regente (acţiunii sau stării exprimate de verbul din regentă - opoziţionala totală), sau ce sau cine se opune unei părţi de propoziţie din regentă (opoziţionala parţială): Daca sala îşi scăzu dimensiunile, în schimb numărul auditorilor crescu.(I. Gheţie); Iar oamenii sănătoţi, în loc să zburde zvăpăiat de fericirea de-a fi dăruiţi cu asemenea avere, nu ştiu cum să-şi facă unii altora viaţa mai amară. (I. Vulpescu). ] Propoziţia circumstanţială opoziţională se introduce prin perifrazele I conjuncţionale specifice în loc să, de unde şi printr-o serie de conjuncţii nespecifice, care conservă parţial nuanţa temporală, modală, finală a subordonatelor introduse, motiv pentru care propoziţiile subordonate de acest tip au fost considerate „false condiţionale”, „false finale” etc.: dacă, unde, ca să, decât să, când, în timp ce, în vreme ce, câtă vreme, fără să, sau prin adverbul decât: în loc nici să nu-mi treacă pe dinainte pentru câte sacrificii am făcut eu pentru tine...dumneaei vine cu ifos să facă mofturi... (I. Vulpescu); De unde la început141 muzica îi domolea tumultul interior,
constituind un fel de anestezic, ea ajunsese, o dată cu trecerea anilor, un mijloc esenţial de a-şi trăi existenţa. (I. Gheţie); în loc să plângă ori să se întristeze, Melcmia izbucni într-un hohot de râs nervos. (A. Buzura); în străinătate, Melina vedea că banii puteau folosi şi la altceva decât să-i numeri şi să-i ţii bine ferecaţi. (I. Vulpescu). 1 Propoziţia circumstanţială opoziţională se poate izola de regenta ei şi, habitual, ocupă poziţia frontală în frază. [80 p. 333-334]. 5.6. Circumstanţialul de timp Funcţia de circumstanţial de timp se concretizează într-o parte de propoziţie sau într-o propoziţie şi determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie, aratând diverse nuanţe ale noţiunii de timp: •situarea în timp, momentul, perioada sau intervalul săvârşirii unei acţiuni sau a manifestării unei însuşiri sau stări: într-o seară nu rezistă tentaţiei de a se duce la operă. (I. Gheţie); • durata unei stări sau a unei acţiuni: în copilărie, ea nu pricepea care era diferenţa dintre domnitori şi sfinţi.(I. Vulpescu); •momentul de plecare sau de sosire, al manifestării unei stări sau însuşiri: De anul trecut nu mai funcţionează lectoratul 142
142
s
Mvnaica
N.IU frecvenţa
>
;
prtHlucerii unei acţiuni, st Ari sau însuşiri; ' :ne «i cursuri, deranjează profesorii.
\ Icmentele regente ale circumstanţialului de timp sunt: •\erbe sintetice sau perifrastice (locuţiuni verbale): Ne purtăm tot timpul ea nişte delincvenţi. (I. Vulpescu); Aşteptată cu o neascunsă impacienţă, proxima lecţie îi ikluse o decepţie. resimţită constant de-a lungul celor două ore. (I. Gheţie): •adjective:
•
interjecţii predicative: Hai acum la plimbare.
•adverbe: Marina nu văzuse niciodată până a le cunoaşte, nici după aceea, nişte chipuri atât de înguste. (I. Vulpescu); Circumstanţialul de timp se exprimă în propoziţii, prin: , »adverbe (locuţiuni adverbiale) de timp, cu sau fară prepoziţii (când, atunci, acum, mâine etc): Acum ne interesează altceva. Gândiţi-vă cui s- ar adresa aceste partide, apărute peste noapte, care le-ar fi receptorul... (I. Vulpescu); i • substantive sau pronume interogative ori relative în genitiv sau în [ acuzativ cu prepoziţii (locuţiuni prepoziţionale): în timpul, în vremea, Ş înaintea, după, peste, odată cu, înainte de: Serbarea de sfârşit de an s-a 1 ţinut, după tradiţie, de Sfinţii Petru şi Pavlei (I. Gheţie); în timpul i războiului oamenii trăiau sub imperiul fricii. O data cu sosirea toamnei, oraşul s- a reanimat. Am ajuns acasă înaintea părinţilor. •substantive indicând timpul, în acuzativ, fară prepoziţie, dar însoţite f uneori de atribute cu sens cantitativ: Dar oare poate crede in ea cu adevărat; ^ când o viaţă întreagă nu i s-a oferit nici o certitudine. (A. Buzura); Nedumerit [ timpul se va uita două ore în urma mea până m-oi pierde din nou sub dunga p upusului.(Lucim Blaga); •adjective posesive precedate de prepoziţiile înaintea, în urma: Au sosit ac^să înaintea mea. 143
143
•verbe (locuţiuni verbale) la infinitiv, însoţite de prepoziţia până sau de locuţiunea prepoziţională înainte de, şi prin verbe la modul gerunziu: înainte de a ajunge/ajungând acasă am primit
im telefon. Circumstanţialul de timp are, uneori, o structură dezvoltată, în limitele unei sintagme care indică intervalul ori durata nedeterminată: După câteva zile uitam groaznica profeţie, fiindcă aveam
în minte Dialogurile şi pe Descartes, care îmi sădiseră mai dinainte ideea că prin gândire putem descoperi în noi lumina. (M. Preda); Cu ani în urmă un asemenea joc al nervilor m-arfi exasperat. (A. Buzura); Vorbea ore întregi [80 p. 334-338].
5.6.1.
Propoziţia circumstanţială de timp
Propoziţia circumstanţială de timp reprezintă expansiunea părţii de propoziţie sau sintagmei temporale, arătând ipostazele multiple ale timpului, în dependenţă faţă următoarele regente: •verbe şi locuţiuni verbale: Când îl văzură colegii se simţiră dezamăgiţi (LVulpescu);
•adjective: Va publica poeziile scrise pe când se afla în exil •adverbe: Vorbise ca întotdeauna când urmărea să cîştige timp. (A. Buzura); •interjecţii: Hai când te chem Propoziţia circumstanţială de timp se introduce în frază prin următoarele tipuri de jonctive: •adverbe relative: când, cât, cum, popular: unde: Când spiritul stă prea mult fixat asupra unei idei, intensitatea lui slăbeşte. (M. Preda);
•
adverbe nehotărâte: oricând, sau perifraze (locuţiuni) adverbiale relative: de câte ori, ori de câte ori: Mă găseşti oricând treci pe aici De câte ori recitesc textul, găsesc noi semnificaţii. ^ k uvirtvlt' telegramei3 teama se cuibări în suflet şi n-o mai părăsi. (I. *^k1,0y ud câmp de forţă a cănii prezenţă, câtă vreme erai în ţara, nu o _v. V: Jeloc. îl vei simţi acum în mod însutit...
. pronume sau adjective pronominale relative sau nehotărâte: Aici găseşti o cameră liberă la orice oră ajungi " în ce zi să trec pe aici? Treci în care vrei . [80 p. 339-341]. 5.7. Circumstanţialul de mod Funcţia de circumstanţial de mod, concretizabilă într-o parte de propoziţie sau într-o propoziţie, determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie, arătând o însuşire calitativă a acţiunii/stării, conjuncţii sau perifraze (locuţiuni) conjuncţionale: pana, pana sa, imediat ce, după ce, în vreme ce, pe când, câta vreme, de cai timp înainte să, de cum: Dar observasem că de cât timp stăteam noi acolo . ,', ;; intrase nici un client, deşi mişunau cu sutele pc-afară. (M. 3
IVda): /V 144
ori o caracteristică de tip calitativ a altei însuşiri sau conformitatea cu ceva. Ca parte de propoziţie secundară, în principiu, facultativă, circumstanţialul de mod are următoarele elemente regente: •un verb sintetic sau locuţiune verbală: Nu se putea hrăni conform prescripţiilor. (I. Gheţie); Umilitoarea întâmplare îmi dete mult de gândit. (LBlaga); apăru involuntar pe chipul său. (Marin Preda); Mai toate sufletele se aspresc încetîncet... (Ileana Vulpescu); M-am uitat ţintă la el şi a surâs cu chipul inundat de o bucurie intensă. (Marin Preda); Oamenii suportă catastrofe, cutremure, ploi torenţiale, frig, dar cuvântul ăsta - adevărul - îi deranjează cel mai al dracului (A. Buzura).
• numerale cu valoare adverbială: Eu o singură dată-i spun omului o vorbă, o singură dată.
• substantive în dativ cu prepoziţiile conform, potrivit: Nu se putea hrăni conform prescripţiilor. (I. Gheţie);
• substantive în acuzativ, cu prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale: fără, cu, în, după, potrivit cu, conform cu: Melina era toată-n negru, potrivit cu împrejurarea. (I. Vulpescu);
• verbe la infinitiv cu prepoziţia fără sau verbe la gerunziu: Câteva zile trecură fără a fi fost învredincit de vreo examinare din partea dascălului. (L. Blaga); Venea spre noi alergând. •verbe la modul supin (supinul cu valoare de adverb): îl salută din mers.
• prin sintagme ai căror termeni se află în relaţie de subordonare, sintagme cu determinare obligatorie (umăr la umăr, cap la cap, picior peste picior etc): Au muncit umăr lângă umăr. [80 p. 341-343].
5.7.1.
Propoziţia circumstanţială de mod
Propoziţia circumstanţială de mod corespunde circumstanţialului din propoziţie, determină întreaga sferă a regentului verbal (un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie), arătând modalitatea, în sens larg, în care este privită acţiunea sau caracteristica din regentă. Subordonarea propoziţiei circumstanţiale de mod se marchează prin:
• adverbul relativ cum şi adverbul nehotărât oricum: Vom trai cum vom putea
,vvi!juiK'ţii (locuţiuni conjuncţionale): să, precum, fără să, fără ca să: A .y\wu aVu să salute. relative precedate de prepoziţii (sau de locuţiuni prepoziţionale): în, cu, conform cu, potrivit cu, în conformitate cu, în friza a: Am procedat în conformitate cu ceea ce mi s-a spus. •pronume
La elementele de relaţie enunţate anterior, adăugăm pronumele relativ ce, care introduce o circumstanţială de mod ce determină un adjectiv sau un adverb: De rea ce era nu se înţelegea cu nimeni. [80 p. 344].
5.8.Circumstanţialul de cauză Funcţia de circumstanţial de cauză, o funcţie secundară facultativă, de regulă, se concretizează într-o parte de propoziţie sau într-o propoziţie şi arată motivul unei stări, al unei caracteristici, al desfăşurării ori nedesfaşurării unei acţiuni sau cauza invocată ca argument. Circumstanţialul de cauză poate determina: •un verb (o locuţiune verbală): M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi/De spaimă să nufiu luatprin surprindere. (M. Sorescu); •un adjectiv (o locuţiune adjectivală): Paralizat defrică, nu putea vorbi •un adverb: Lucrurile merg rău din cauza banilor. •o inteijecţie, în codul oral, în enunţuri care pot părea căutate: Copilul buf din pricina alunecuşuluL Actualizările morfologice ale circumstanţialului de cauză vizează: •substantive, pronume sau numerale în cazul genitiv, precedate de locuţiunile prepoziţionale din cauza, din pricina, de răul, de dragul: Din cauza vremii, n-au mai ieşit astăzi la plimbare. •substantive, pronume sau numerale în cazul dativ cu prepoziţia datorită cu sens cauzal, nerecomandabilâ, după normele limbii literare exprimării Cauzei: Datorită neatenţiei tale s-au pierdut documentele.
146
•substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, cu prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale de, din, dintru, pentru, din cauza că, din lipsă de, la care se pot adăuga formaţiile recente, de tipul: dat JUnd având în vedere, luând în consideraţie, ţinând seama de, ţinând cont de Din lipsă de timp, vom renunţa la introducere./ Domişoara M. J. ducea viaţa pe care-o ducea dintrun calcul foarte precis şi din convingerea că nimic nu-i plictiseşte mai mult... (I. Vulpescu); Ţinând eoni de argumentele tale, vom remania programul. • adjective pronominale posesive în acuzativ, precedate de perifraze prepoziţionale care, habitual, cer cazul genitiv: Din cauza ta n-am ajuns la timp. • adverbe (precedate de prepoziţia de) sau locuţiuni adverbiale de cauză (de ce, de aceea, de astă): De tare ce s-a supărat, nu ne-a mai căutat niciodată De aceea n-a mai venit, pentru că s-a supărat. De ce n-ai venit ? • verbe la gerunziu sau la infinitiv perfect, cu prepoziţia de: Cultura tradiţională priveşte cu suspiciune emergenţa noilor forme, pe care, neputându- le integra, doreşte să le marginalizeze. ; Era nemulţumit de a nu fi găsit replica m
&
• prin sintagme realizate prin subordonare, sintagme cu determinare obligatorie: La cele câteva consulturi, când, în disperare de cauză, câte-un client bogat... îl solicitase, Nicos îşi spusese deschis părerea. (I. Vulpescu). [80 p. 345-346]. 5.8.1. Propoziţia circumstanţială de cauză Propoziţia circumstanţială de cauză corespunde, în frază, circumstanţialului de cauză de la nivelul propoziţiei, determinând cu precădere verbe şi adjective, arătând motivul desfăşurării ori nedesfaşurării unei acţiuni sau al manifestării unei însuşiri, stări: De vreme ce tot venise, voia să-l vadă şi săi-i ausculte pe toţi ai casei. (1. Vulpescu); Jonctivele care marchează subordonarea cauzalei în frază integrează toate tipurile de relatori, unii având valoarea elementelor speciali/^0
sensul can al. Propoziţia circumstanţială de cauză se introduce,
i ■
^siiJitr. prin:
j
•conjuncţiile
|
cc% căci, cam, deoarece, fiindcă, întrucât, dacă sau prin ! locuţiunile conjuncţionale: din cauză că, din pricina că, din moment ce. de bine ce, o dată ce, pentru că, de vreme ce, dat fiind (faptul că), având în vedere (faptul) că, luând în consideraţie (faptul) că, ţinând seama de(faptul) că, ţinând cont de faptul) că: In sinea lui, se socotea nedemn de-a mai călca-n biserică, de vreme ce pusese o credinţă lumească înaintea celei în Dumnezeu. (I. Vulpescu); pronume relative precedate de prepoziţiilele de, din, pentru, din cauza: Nu s-a supărat din cauza cui crezi tu. [80 p. 346-347]. •
I
5.9.
Circumstanţialul de scop
î Funcţia de circumstanţial de scop, o determinare facultativă, se I actualizează într-o parte de propoziţie sau într-o propoziţie şi arată scopul J desfăşurării unei acţiuni ori finalitatea existenţei sau însuşirii determinate: Am venit pentru examen. ! Elementele regente ale circumstanţialului de scop acoperă întreaga sferă ' a determinatelor verbale: i •verbe
148
(locuţiuni verbale): învaţă pentru a obţine un punctaj optim
adjective, eventual din structura unui predicat nominal: Devenise intransigent pentru a-i intimida pe ceilalţi. •
•interjecţii: •adverbe:
Hai !a cumpărături
S-a comportatfrumos pentru a-i impresiona.
Ca parte de propoziţie, circumstanţialul de scop se exprimă prin: substantive sau substitute în acuzativ, precedate de prepoziţiile pentru, după, la: Am venit după carte. îşi aminti de lucrarea pentru care venise. •
• substantive sau substitute în cazul genitiv, precedate de locuţiunile prepoziţionale în (cu) scopul, în vederea, în favoarea, în beneficiul: Lucrează in scopul obţinerii unui contract. • verbe la infinitiv, precedate de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională (pentru, spre, cu scopul de); dacă verbul la infinitiv este copulativ, atunci circumstanţialul de scop are o structură analitică: înţelegerea unui lucru este chiar efortul pe care l-am depus spre a înţelege acel lucru. ; Mă vizitează cu scopul de a afla amănunte./ Discursul virtual are nevoie, pentru a deveni convingător, de o semiotică (morfologie, sintaxă şi retorică) proprie. • adverbe sau locuţiuni adverbiale de scop: anume, în adins, intenţionat, dintr-adins, pentru asta, de aceea, de asta (considerate elemente corelative în regentă pentru o propoziţie subordonată finală sau antecedente pentru o propoziţie apozitivă cu aspect de finală): De aceea am plecat, ca să nu mă găsească acasă / In adins au lipsit, ca să nu se implice în nimic. [80 p. 348-349]. 5.9.1. Propoziţia circumstanţială de scop (finală) Propoziţia circumstanţială de scop (finală) corespunde, în principiu, circumstanţialului final, determinând mai ales verbe, adjective sau inteijecţii (mai rar, adverbe) şi indică finalitatea acţiunii, stării sau caracteristicii determinate.Dacă adjectivul se constituie, sintactic, parte integrantă a predicatului nominal (având funcţia de nume predicativ), regentul propoziţiei finale este complexul alcătuit din cele două părţi de vorbire -verbul copulativ şi adjectivul nume predicativ: Devenise atentă, ca să nu piardă nici o vorbă spusă de ceUalţi Joncţiunea propoziţiei finale se instituie mai ales prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale universale - să, ca să, de, pentru ca să sau specializate: cu scopul ca să, în ideea că, în vederea faptului că, în ideea să: Apoi într-o duminică, în octombrie, am ieşit pe înserate ca să mă întâlnesc cu un prieten. (M. Sadoveanu); Am apelat la tine în ideea că vei avea mai multă răbdare. K m . sv* ti 1.1 i miuuUic prin pronume şi adverbe relative precedate de UvuţiumIo prepoziţionale specifice finalităţii
(în vederea, în favoarea, în t vt'nif în vederea a ceea ce
i s-a propus. introduse prin conjuncţia de se deosebesc de celelalte finale faptul că se construiesc cu acelaşi mod - imperativul, al unui verb
Finalele prin
149
predicat din propoziţia regentă şi nu se izolează de propoziţia regentă. In niod obişnuit, imperativul este un mod personal independent, care funcţionează ca predicat al unor propoziţii principale. Dacă admitem că propoziţia introdusă prin de este o finală, atunci acceptăm că numai în acest caz imperativul este predicat al unei propoziţii subordonate. Ele pot fi confundate cu propoziţiile principale coordonate prin şi, cu care sunt, de altfel, echivalente din punct de vedere semantic: Mergi şi i le du Mergi de i Ie du Deşi din punct de vedere logic, norma topicii propoziţiei finale este în succesiunea regentului, din raţiuni stilistice, propoziţia în discuţie poate fi antepusă: Ca să-ţi dea viaţa peste cap nu e nevoie de o veşnicie, zece- j cincisprezece ani sunt de-ajuns. (I. Vulpescu). [80 p. 34-350]. 5.10. Circumstanţialul de loc (locativ, spaţial) Funcţia de circumstanţial de loc, în principiu, facultativă, se concretizează într-o parte de propoziţie sau într-o propoziţie şi arată locul în care se desfăşoară acţiunea sau în care se manifestă o însuşire, o stare: Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră cu obrazurile întristate... (M.Sadoveanu) Semantismul circumstanţialului de loc integrează nuanţe diverse ale noţiunilor temporalităţii: • locul existenţei: Dacă ar exista numai acest om în toată ţara sau pe continent, l-am ignor a...(A. Buzura); •spaţiul în care se consumă o stare: La un moment dat, ai impresia că întreaga Americă se află în maşini sau că viaţa însăşi seamănă cu o autostradă pe care alergi, alergi, până unde? (O. Paler); •traseul: Merge pe drumul cel mai scurt. 151 • punctul de plecare sau de sosire: Astfel ajunseră la popasul de la Aluniş unde cunoşteau case de prieteni •direcţia de desfăşurare a unei acţiuni: Doamne, spre locul inimii noastre?/ Inimii tale? Ndrepteazâ paşii/ Rugăciunii obosită de cale. (V. Voiculcscu). I Icmentelc regente ale circumstanţialul de loc sunt: •verbe sau locuţiuni verbale: Mă furişam in
taină vatra
spre
părintească, şi nu pe drumuri ci de-a lungul râului(L4 Blaga); •adjective care pot avea funcţii sintactice diferite: Zăpezile, întinse până departe, se coloraseră • interjecţii verbale: Hai în clasă. • adverbe: Merge călare până acasă. în privinţa actualizărilor morfologice, circumstanţialul de loc este exprimabil prin: • adverbe (locuţiuni adverbiale): Unde să mă duc, domnule, laanii mei? (I. Vulpescu); Din loc în loc se ivesc fire de iarbă. Sensul adverbelor de loc cu funcţia de circumstanţial este deductibil din context: Ion locuieşte la fktrter, sora lui, deasupra. - sau din situaţia de comunicare, având uneori valoare ostensivâ - Uite cine vine! priveşte înainte. Aceleaşi elemente lexicale pot funcţiona cu semnificatul categorial de prepoziţie, care presupune, obligatoriu, lexicalizarea nominalului din dreapta: Deasupra magazinului simt trei uţxjrtmente. •substantive sau substitute în cazul genitiv, însoţite de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale: înaintea, în faţa, înapoia etc: Părăsind cancelaria profesorală observă o siluetă feminină în dreptul uneia dintre ferestrele culoarului. (I. Gheţie);
4 substantive sau substitute în acuzativ însoţite de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale: spre, lângă, peste, alături de etc: Mă furişam în temă spre vatra părituească, şi nu pe drumuri, ci de-a lungul răului.. (L. 151
Hl.ii'.;«>. Ahitui, trist, obosit, ic retragi în tine şi le întrebi ce înseamnă a alege v.iu Jih i) intr-adevăr ai ales. (A. Buzura);
• substantive în cazul dativ fară prepoziţie (dativul locativ), după verbe ca: a sta, a şedea, a se aşterne, a rămâne, sau după adjective provenite din participiu: înţepenit, pironit, (intuit: Rămase locuită nemişcat. • pronume personale, cu forme atone, în cazul dativ (dativul posesiv), cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale: A ieşit înainte-mi. • adjective pronominale posesive în cazul acuzativ, cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale care, în general cer cazul genitiv: în faţa, deasupra, în spatele, în dreptul, de-a lungul: Dacă privim în jurul nostru, nu ne va fi deloc greu să constatăm că suntem masiv beneficiarii modernităţii. •verbe la supin (care pot dezvolta şi altă valoare circumstanţială): Vine de la scăldat / S-a dus la cules de căpşuni. Circumstanţialul de loc poate fi şi multiplu, exprimat prin termeni coordonaţi sau dezvoltat, exprimat prin sintagme cu determinare internă obligatorie: Mergem la teatru sau la circ?/ Aş fi dat orice să fi fost atunci la sute de kilometri distanţă, moartă, adormită, inconştientă... (A. Buzura). Deşi, în mod obişnuit circumstanţialul de loc este o determinare facultativă, tipică, există în limba română şi unele verbe insuficiente circumstanţial (a locui) care solicită obligativitatea prezenţei determinantului spaţial. în mod excepţional, acelaşi verb, în contexte diferite, funcţionează ca un regent insuficient completiv, complementul direct îndeplinind rolul locativului inesiv Omul însuşi e un mister pentru că U locuieşte divinitatea (N. Steinhardt). [80 p. 350-353].
5.10.1. Propoziţia circumstanţială de loc Propoziţia circumstanţială de loc are aceleaşi elemente regente ca şi corespondentul său de la nivelul propoziţiei arătând, într-un sens mai larg oarecum, vag, locul desfăşurării unei acţiuni, stări sau caracteristici (punctul de plecare, punctul de sosire, direcţia etc). 1 CI Propoziţia circumstanţială de loc se introduce prin următoarele tipuri jonctive:
de
• adverbe relative sau nehotărâte, precedate sau neprecedate de prepoziţii: unde, încotro, oriunde, oriîncotro: Mergem unde doriţi voi Rămâi oriunde vrei. • rar, pronume şi adjective pronominale relative sau nehotărâte, precedate de prepoziţii: Stau lângă cine vreau./ In faţa cui îl insultă nu rămîne impasibil / Trăim în ce casă ne permitem să avem. Propoziţiile circumstanţiale de loc introduse prin adverbe sau prin pronume nehotărâte au adesea nuanţă concesivă: Oriunde te duci, noi te găsim. Dezambiguizarea, pentru operaţia de analiză întreprinsă de specialist, se produce prin aplicarea testului inserării unui corelativ concesiv (totuşi) sau spaţial (acolo) în asemenea frază: dacă sensul comunicării este invariabil prin ataşarea unui adverb concesiv, atunci avem a face cu o propoziţie concesivă, dacă însă enunţul respectiv este compatibil cu un corelativ de loc, atunci propoziţia subordonată aparţine circumstanţialelor spaţiale [80 p. 354-355]. 5.11. Circumstanţialul condiţional Circumstanţial condiţional determină un regent de tip verbal, suficient semantic şi gramatical, (un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie) şi exprimă o condiţie, o ipoteză de a cărei îndeplinire depinde desfăşurarea unei acţiuni sau manifestarea unei stări/însuşiri. Ca parte de propoziţie, circumstanţialul condiţional apare mai ales în registrul cult al limbii române, având totuşi o frecvenţă redusă. Determină, în contexte de limbă fireşti, mai ales două dintre speciile regentului verbal: • un verb, o locuţiune verbală: în caz de ploaie, luăm autobuzul • o interjecţie: In cazul eşecului, hai la el să-l consolam poate determina însă şi adjective (o umbrelă buna în caz de ploaie) sau adverbe\i fi primit bine în caz de victorie). Realizările morfologice admisibile ale circumstanţialului condiţional sunt preponderent de tip nominal şi de tip adverbial, astfel încât se poate exprima prin: •substantive în cazul genitiv, precedate de locuţiuni prepoziţionale specializate; în eventualitatea, cu condiţia, în ipoteza : în eventualitatea întîrzierii mulăm întîlnirea •substantive în acuzativ cu locuţiuni prepoziţionale specializate: în caz de, sau prin substantivele în eventualitatea, cu condiţia, în ipoteza, determinate de 153
un adjectiv cu funcţie de atribut: în caz de urgenţă, apelează la specialişti. In această ipoteză, argumentele devin clare. • substantive (animate, personale) sau substitute ale acestora în cazul genitiv, însoţite de prepoziţia în locul: în locul lui (lui Ion), n-aş mai spune nimic. • pronume personale, în dativul posesiv, cu formă atonă, însoţite de în locul: In locu-i, aş proceda altfel • adjective posesive în cazul acuzativ, precedate de locuţiunea în locul: în locul tău aş fi procedat altfel. • adverbe şi locuţiuni adverbiale de tipul altfel, altminteri, în caz contar, substitute de propoziţie circumstanţială condiţională: Căci altfel, dacă toţi oamenii s-ar gândi dacă n-au ei ceva de făcut în vremea cât ar trebui să dea ajutor... nam ajunge nicăieri. (A. Buzura); în caz contrar, nu vei avea suficient timp./ Credea, la fel‟ într-o viaţă de apoi, fiindcă altminteri lumea ar fi părut ilogică şi fără finalitate morală. (I. Vulpescu). în gramatica academică, la realizările circumstanţialului condiţional se adaugă şi verbele la gerunziu: Alergând îl vei putea ajunge. Prin coordonare, se poate crea un circumstanţial condiţional multiplu: în caz de furtună şi de arşiţă nu mai ieşim la plimbare. [80 p. 355-356]. 5.11.1.Propoziţia circumstanţială condiţională Propoziţia circumstanţială condiţională reprezintă expansiunea acestei funcţii la nivelul frazei, arătând ipoteza, condiţia de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii sau a caracteristicii determinate. Aflată în raport de subordonare faţă de verbe, adverbe, adjective sau interjecţii, propoziţia condiţională se introduce prin: • locuţiuni conjuncţionale specializate: în caz că, în caz dacă, în eventualitatea că, în ipoteza că, cu condiţia (ca) să: Participă la discuţii, cu condiţia să fie moderator. •conjuncţii şi perifraze conjuncţionale specializate şi nespeciaizate: dacă, de, să, când cu valoare de conjuncţie, fara să: Dacă-ţi închipui c-am să-ţi măresc lista civilă, înduioşată de mutra matale de copil răsfăţat, te-nşeli de-asemenea. (Ileana Vulpescu); Când ai crede tot ce-ţi spune, ai fi foarte dezamăgit. • pronume relative în cazul genitiv, precedate de în locul: In locul cui a fost ales, tu ai avea altă atitudine. Propoziţiile condiţionale se izolează de obicei de regente şi, urmând tiparul logic al relaţiei de condiţionare, sunt antepuse acestora. Totuşi, pot funcţiona în frază şi în postpoziţia regentei: Nu există nici o cale de a deveni mai bun, dacă nu ai reuşit în prealabil să devii mai fericit. [80 p. 357]. 154
5.12. Circumstanţialul concesiv Circumstanţialul concesiv se concretizează într-o parte de propoziţie, printr-o propoziţie sau printr-o sintagmă şi arată factorul sau circumstanţa care ar putea sau care ar fi putut să împiedice realizarea unei acţiuni sau manifestarea unei stări, însuşiri, fară însă a reuşi acest lucru: în ciuda vremii urite, ajunse la timp. Elementele regente: •\verbe sau locuţiuni verbale: încheie deci prima lecţie, scuzându-se ;;
împotriva uzanţelor, atât de mult. (I. Gheţie);
•adjective: Agreabilă, în ciuda răcelii afişate, reuşea să-i convingă. •adverbe: (Iteşte repede, c*// toată inhibiţia. •interjecţii: //; ciuda frigului, hai la plimbare. i
Circumstanţialul concesiv, ca parte de propoziţie, se poate exprima ; prin: •substantive şi, rar, prin substitute ale acestora, în cazul genitiv, pre | cedate de locuţiunile prepoziţionale specializate în ciuda, în pofida sau de prepoziţia împotriva: Nimeni, în ciuda protestelor lui Ienache, nu stătu mai mult decât era necesar, adică chiar sub timpul protocolar prescris în lumea bună... (I. Vulpescu) •substantive, în cazul dativ, cu prepoziţia contrar. Contrar aparenţelor, j era o persoană civilizată. •substantive (substitute) în cazul acuzativ, cu locuţiunile cu toţi, cu toate, indiferent de : Indiferent de anotimp, draperiile grele de pluş erau trase... (1. Vulpescu); Melina se-ntorsese la ţară, de unde nu avea de gând să plece, cu toată nemulţumirea lui Ienache. (1. Vulpescu); •adverbe şi locuţiuni adverbiale cu sens lexical concesiv: tot, totuşi, cu toate acestea, în orice caz: Cu toate acestea, marţea viitoare Dimitrie sosi la facultate cu aceeaşi teamă de a se trezi singur în sala de curs. (I. Gheţie); Circumstanţialul concesiv se poate realiza. Ia nivelul propoziţiei şi prin sintagme, care conţin un nucleu cu determinare obligatorie: In ciuda vremii urate, ajunse la timp. In unele lucrări de gramatică, se admite şi materializarea prin adjectiv a circumstanţialului concesiv, în structuri de tipul: Chiar bolnav, 155
tot a venit. IJn argument de natură formală impune altă interpretare: forma adjectivului în discuţie se supune exigenţelor de acord reclamate de un regent nominal, ceea ce ne determină să optăm pentru dubla subordonare Minultană a părţii de propoziţie exprimate prin adjectiv, aparţinând aşadar. atributului circumstanţial; desigur că circumstanţa exprimată faţă d regentul e verbal este de tip concesiv. Realizarea prin verbe la gerunziu sau la infinitiv cu prepoziţia fărăChiar grăbmdu-te nu-l vei ajmge. Fără a te strădui, nu vei putea atinge ţelul propus. Chiar învăţând şi studiind, nu vei şti mai nadtdecăel. [80 p. 358-360].
5.12.1. Propoziţia circumstanţială concesivă Propoziţia circumstanţială concesivă determină toate speciile regentului verbal, având ca semnificat ontic concesia. Ca şi circumstanţialul din propoziţie, propoziţia concesivă constituie un determinant facultativ al regentului, fiind comutabil cu zero într-o comunicare minimă stabilă. Se introduce în frază, habitual, prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, specializate: deşi, chiar de, chiar dacă, cu toate că, măcar că, chit că, indiferent dacă, sau nespecializate, generale: fără ca: Cu toate că îşi păstrase prezenta de spirit, i se părea că a vorbit prea mult şi n-a spus ceea ce ar fi trebuit. (I- Gheţie); Indiferent dacă luau masa în familie sau cu invitaţi, intrun cap al mesei se afla susţinătorul. (I. Vulpescu); De la acest vis, pe care, fără să-l povestească nimănui, îl interpretase ca pe o prevestire, Agripina-şi simţea sufletul cuprins de-o amorţeală (I. Vulpescu) Se mai poate introduce prin: •adverbe relative şi nehotărâte: cât, oricât, oricum, oriunde: Ea ştia că
oricât şi-ar ieşi cineva din fire nu spune lucruri pe care nu le-a gândit niciodată. (1. Vulpescu); Cât ai fi de inteligent, fără acel ceva nu faci chiar nimic. (A. Buzura); •pronume şi adjective pronominale nehotărâte: oricine, oricare, orice:
î
Oricare i-ar fi fost alegerea, se simţea extrem de stingherit în postura dc solicitant, chiar dacă la mijloc era o persoană binecunoscută. (1. Olioţio'»: Până la urmă m-am lămurit că, orice le-ai spune, ei te tratează A» - - (I. Gheţie).
l',opo.-i(ia introdusă prin că, echivalent cu deşi este, în principiu, iiiuv.r.ttA in propoziţia regentă, caracterizând registrul popular şi familiar al limbii: Eu. că-s bătrân, şi tot nu înţeleg.. lotuşi, sunt identificabile şi propoziţii concesive marcate prin că, situate după propoziţia regentă: Cea mai mare sursă de nemulţumire pentru părinţi o reprezintă copiii, că o declară, că o recunosc sau nu. [80 p. 360-361].
5.13. Circumstanţialul instrumental Circumstanţialul instrumental se concretizează mai ales la nivelul propoziţiei printr-o parte de propoziţie, arătând mijlocul (instrumentul, acţiunea, fiinţa cu rol intermediar) prin care se dobândeşte o acţiune sau se manifestă o însuşire: Luă iar carneţelul, de la-nceput, şi vru să scrie ceva cu creionul de aur... (I. Vulpescu); Ce bine că ne putem eschiva cu câte-un gest când nu vrem să vorbim şi cu câte-o vorbă când nu vrem să facem gestul. (I. Vulpescu); Elementele regente pentru circumstanţialul instrumental sunt verbele, adjectivele şi interjecţiile, de regulă, suficiente semantic şi gramatical, circumstanţialul fiind o determinare facultativă (cu rare excepţii): verbe sau locuţiuni verbale: Citeodată, cu mintea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu nu mai înţelegi nimic pe lumea asta. (LVulpescu); •
•adjective, de provenienţă participială sau derivate cu sufixul -(a)bil: reprezentabil, exprimabil: Lucrarea scisă cu pixul este nesemnată Exprimabil prin imagini, visul se derulează lent. •
interjecţii: Pleosc cu bâta în baltă.
Circumstanţialul instrumental se exprimă prin:
substantive sau substitute ale acestora în cazul acuzativ, precedate de prepoziţiile: cu, prin, din, în, după, la: Sunteţi acuzat că prin comportarea dumneavoastră aţi contribuit la declanşarea tulburărilor. •
•substantive în cazul genitiv cu locuţiunile prepoziţionale speciali zate: prin intermediul, prin mijlocirea, cu ajutorul, pe spinarea, pe spezele, pe baza, în virtutea: Asemenea tuturor, ei au privirea îndreptată înăuntru şi nu în afară şi se descriu pe sine prin intermediul realităţii. (I. Gheţie); Statul, cu toate aparatele sale, este departe de a acoperi întregul câmp al raporturilor de putere şi, de altfel, nu poate funcţiona decât pe baza relaţiilor de putere preexistente. •substantive în cazul dativ cu prepoziţie: mulţumită, datorită, graţie: Stătea într-o casă, e drept, obţinută prin stăruinţele ei, dar datorită numelui şi calităţilor lui Teofll. (I. Vulpescu); •adjective pronominale posesive în cazul acuzativ cu locuţiuni prepo ziţionale specifice circumstanţei instrumentale: cu ajutorul, prin intermediul: Prin intermediul tău am găsit soluţia. • verbe la supin: Trăieşte din cerşit [80 p. 362-363].
5.13.1.Propoziţia circumstanţială instrumentală Propoziţia circumstanţială instrumentală determină verbe, adjective sau interjecţii, arătând prin ce se realizează acţiunea sau caracteristica determinată. Subordonarea în frază se realizează prin joncţiune cu ajutorul pronumelor sau al adjectivelor pronominale relative, precedate de prepoziţiile cu, din, la, care impun acuzativul, sau cu locuţiunile specializate pentru cazul genitiv, în baza, pe baza, în virtutea, prin intermediul etc. : Scriu cu ce am la îndemână. Relaţiile de dominare funcţionează local, în virtutea a ceea ce M. Foucault numeşte „ dispozitivul de putere". A obţinut totul cu ajutorul cui ştim noi.
5.14. Circumstanţialul consecutiv Ca funcţie sintactica realizata la nivelul propoziţiei, acest circumstanţial suscită controverse în literatura de specialiatate, fiind acceptat unanim ca realizare Ia nivelul frazei. I ^inşi. si* accoptft că noţiunea de „consecinţă" se poate materializa hi niwlul propoziţiei, circumstanţialul consecutiv se defineşte ca funcţia facultativă, care arată rezultatul, consecinţa desfăşurării unei .uţiuiii. a manifestării unei stări sau însuşiri. c ircumstanţialul consecutiv, dacă admitem concretizarea acestei
funcţii la nivelul propoziţiei, determină verbe, adjective, adverbe sau interjecţii şi poate fi exprimat prin: • substantive în cazul acuzativ cu prepoziţie: până la, spre, pentru etc: Mi se pare prea slab pregătit pentru examen. Munceşte până la epuizare.
5.14.1. Propoziţia circumstanţială consecutivă Propoziţia circumstanţială consecutivă este propoziţia secundară care determină un regent verbal şi arată urmarea desfăşurării unei acţiuni sau a manifestării unei stări sau însuşiri. Propoziţia circumstanţială consecutivă are ca elemente regente: • un verb sintetic sau perifrastic: Se implică în mai multe activităţi, încât nu i se poate reproşa nimic. • un adjectiv: în Apus, totul este de o igienă atât de ireproşabilă, încât,
lipsit de duşmănii publice, de resentimente şi de polemici oficiale, te stingi sufleteşte cu idealul culturii universale în minte. • un adverb de mod, de timp sau de loc: Melina era albă la faţă şi tremura aşa de tare că trebuise să se-aşezepe-un scaun. (I. Vulpescu); • rar, o inteijecţie: Pleosc o palmă, că văzu stele verzi Propoziţia circumstanţială consecutivă se introduce prin: •conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specializate: încât, încât să, aşa încât, astfel că: Oroarea avea asemenea dimensiuni, încât uneori,
simplul fapt de a-ţi ajunge la cunoştinţă îţi depăşea puterea de a îndura. • conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale nespecializate: că, de, să, ca să pentru casă şi, popular şi regional, de...să. cât...să, de cât pe ce să: Te
160
cunoşteam prea bine ca să nu prevăd un asemenea deznodământ (l. Gheţie/ Prea se spuneau multe pe seama văduvei ca ele să scape asemenea prilej de- a judeca singure. (I. Vulpescu) Un caz particular îl reprezintă circumstanţialele consecive nemarcate printr-un conectiv subordonator, juxtapuse regentei aflate în poziţie ifrontală: Aş lua seara/ Luna, de somn /Ca pe-o pastilă, /Atât de mare e Neodihna mea (M. Sorescu): Uneori mă întreb dacă intradevăr ştia unde merge, intr-atât îmi pare de limpede locul spre care era condus. (H.-R Patapievici) [80 p. 365-366].
5.15. Circumstanţialul de relaţie de relaţie, numit şi de referinţă, referenţial sau limitativ, reprezintă o determinare, în general facultativă a regentului verbal, arătând la cine sau la ce se limitează acţiunea sau caracteristica determinată, perspectiva din care este privită acţiunea sau caracteristica. Circumstanţialul
Elementele regente ale circumstanţialului de relaţie sunt: • verbele sau locuţiunile verbale: In legătură cu această temă s-au scris multe cărţi. • adjective: Buni la învăţătură, ce/ doifraţi au fost remarcaţi imediat. • adverbe: A răspuns bine la ambele subiecte. • rar, interjecţii: Cât despre ceilalţi, A#/ 5#-/ găsim. Ca parte de propoziţie, circumstanţialul de relaţie se exprimă prin: • substantive (substitute), în cazul genitiv, precedate de o locuţiune prepoziţională specializată: în privinţa, aspectul\ sub raportul, din partea, din punct de vedere (dacă urmează un substantiv după
nespecializate de, în, la, după, pentru, din: O teză de licenţă nu necesită, după el, decât „minimul efort de a compila texete imbecile de pe Internet; In ce mă priveşte, sper ca totul să se rezolve favorabil (1. Gheţie); In acest Occident îndepărtat erai judecat după siluetă, după îmbrăcăminte, după maşină şi după locuinţă, ele fiind revelatoare pentru contul pe care-l aveai în bancă. (I. Vulpescu); •prin adjective propriu-zise şi adjective pronominale posesive în acu zativ, însoţite de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale - de, din punct de vedere, la care se pot adăuga perifrazele: în viziune, sub aspect sau neprecedate de prepoziţie: Sub aspect semantic, nu sunt multe diferenţe. Semantic, nu sunt multe diferenţe. Din punct de vedere strict social, arta are în prezent o redusă acţiune asupra indivizilor. (I. Gheţie); •prin verbe la moduri neprsonale (suepin): De auzit trebuie să fi auzit paşii mei în cutreierul lor ordonat prin cameră. (Ion Gheţie); • prin adverbe de mod, de timp, de loc etc, cu sau fară prepoziţie şi prin locuţiuni adverbiale specializate (în privinţa această): De aproape, e aproape. Analogia dintre planuri se vădeşte atât de strânsă şi de coerentă, încât orice scăpare, orice breşă şi orice aproximaţie sunt, în această privinţă cel puţin, excluse. [80 p. 367-368].
5.15.1. Propoziţia circumstanţială de relaţie Propoziţia circumstanţială de relaţie, determinând mai ales verbe şi adjective (mai rar, adverbe sau interjecţii), arată perspectiva din care este privită acţiunea sau caracteristica din regentă. Această determinare facultativă se introduce în frază: •prin locuţiuni conjuncţionale specializate: în ceea ce priveşte faptul că, relativ la faptul că, în legătură cu faptul că: Relativ la faptul câ argumentele nu sunt convingătoare, se mai pot adăuga şi alte exemple. •prin pronume sau adjective pronominale relative precedate de prepo ziţii sau de locuţiuni prepoziţionale: Privitor la ceea ce mi-ai spus, nu am observaţii. Propoziţiile circumstanţiale de relaţie sunt uşor confundabile cu completivele indirecte, atunci când nu sunt marcate prin jonctive specializate. în aceste situaţii, dezambiguizarea se realizează prin apelul la criteriul semantic sau la aplicarea testului de substituţie a propoziţiei printr-o parte de propoziţie (prin contragere). [80 p. 368-369].
5.16.Circumstanţialul de măsură Funcţia sintactică de circumstanţial de măsură, recent delimitată de specialişti în inventarul funcţiilor sintactice, constituie o funcţie facultativă în unele contexte, obligatorie în altele, care are realizare atât la nivelul propoziţiei cât şi la nivelul frazei. Din punct de vedere semantic, circumstanţialul de măsură exprimă noţiunea de „cantitate” care priveşte acţiunea, starea sau caracteristica determinată. Elementele regente ale circumstanţialului de măsură, ca parte de propoziţie, pot fi. • verbe: Merge kilometri întregi • adjective: Un gard lung de un kilometru împrejmuieste o grădină sub formă de dreptunghi. • adverbe: Mergi în urmă cu doi metri • adverbe: Hai încă doi kilometri pe jos. Suportul morfologic al acestei funcţii, în propoziţie, este eoncreti/abil • substantive, nume de unităţi de măsură, însoţite de adjective numerale sau cantitative: Merge trei kilometri pe jos. •numerale adverbiale iterative (interpretabile şi ca circumstanţiale de timp); L-au căutat de trei ori •adverbe sintetice (mult, puţin, destul) sau perifrastice (locuţiuni adverbiale - de multe ori): Citeşte destui •adverbul relativ sau interogativ cât: Cui n-a avut parte să-şi simtă sufletul ţăndări copleşit de deznădejdea care-i anihilează orice dorinţă de a mai vieţui, cum să-i explici pe-nţeles cât ţi-ai dori să cazi intr-un somn din care să nu te mai trezeşti? (I. Vulpescu). [80 p. 369-370].
5.16.1.Propoziţia circumstanţială de măsură progresivă Propoziţia circumstanţială de măsură este o clasă neomogenă de propoziţii secundare circumstanţiale, din punctul de vedere al semantismului şi al mărcilor jonctive subordonatoare. De aceea, în unele studii de sintaxă româneşti, se identifică două specii ale circumstanţialei de măsură - circumstanţiala de măsură propriu-zisă şi circumstanţiala de măsură progresiva. Considerând că opinia funcţionării
unui circumstanţial de măsură progresiv la nivelul propoziţiei este mai puţin convenabilă, ne raliem opiniei lui C. Dimitriu, care apreciză că propoziţiile circumstanţiale de măsură progresivă, spre deosebire de cele propriu-zise, determină un verb şi arată măsura creşterii/descreşterii acţiunii exprimate în regentă, având ca marcă jonctivul subordonator specific pe măsură ce: Pe măsură ce mă apropiam de Piaţa Romană, zgomotele se înmulţeau, creşteau în intensitate... (I. Gheţie); Dacă, însă, ideea funcţionării raportului apozitiv în structurile frastice cu corelativ nu este considerată acceptabilă, atunci se ajunge la lărgirea posibilităţilor de materializare a propoziţiile circumstanţiale de măsură progresivă, pe de o parte, integrând cazurile de joncţiune prin cu cât, pe cât, de ce, iar, pe de altă parte, la necesitatea recunoaşterii funcţiei de circumstanţial de măsură progresivă şi la nivelul propoziţiei, soluţie adoptată de majoritatea gramerienilor români: Cu cât cineva este mai experimentat, cu cât posedă mai mult discemămint, cu atât reuşeşte să sesizeze mai multe astfel de indicii şi să le evalueze mai bine unele în raport
165
cu celelalte astfel încât, în final, probabilitatea identificării corecte a circumstanţei în care se găseşte să fie o bună aproximare a adevărului. La nivelul frazei, circumstanţiala de măsură propriu-zisă se introduce prin adverbele cât şi oricât: Stă cât/oricât vrea. [80 p. 371]. 5.17. Dubla valoare sintactică a unor propoziţii din cadrul frazei Aşa cum în propoziţie există părţi de propoziţie cu valori duble, în frază se întâlnesc câteodată propoziţii subordonate care îndeplinesc simultan două funcţii: Cf. Mulţi scriitori au scris operele lor de frunte în epoca de lupte şi de necazuri, adică tocmai atunci când săvârşeau cele mai grele experienţe de viaţă [PST: când au scris?; Apozitivă pentru epoca] (Al. Philippide); Ne mirăm fiecare de isprăvile celuilalt, bucurându-ne sincer că suntem nişte vânători cum nu se mai află alţii. (M. Sadoveanu) [CI şi Cauzală]. [110 p. 244]. V
• adverbe perifrastice (locuţiuni adverbiale): pe lângă asta, în afară de asta, plus de asta, pe deasupra, sau adverbe sintetice precedate de în • un adjectiv: M-a primit într-o casă nu prea grozavă pentru un învăţător singur cuc.
• un adverb: E realmente imposibil să termine la timp. • o interjecţie: Hai mai repede. Actualizări ale circumstanţialului de mod: •adverbe sintetice sau locuţiuni adverbiale de mod, primare (cum, bine, altfel etc.) sau provenite din alte părţi de vorbire (din adjective, participii, substantive, numerale multiplicative, pronume relative, interjecţii) funcţionând ca circumstanţial de mod: Oricum, era moralmente obligat să deprindă ceva (I. Gheţie); Ea, deloc contrariată, izbucnise într-un râs rece, Politicos, undeva plictisit... (Augustin Buzura); / Anevoie se va găsi in tot Aprinsul transilvan un alt sat care să fi azvârlit, peste marginile lui, pe Mimurile mai înalte ale vieţii naţionale, un mai mare procent de ltil
165
